Cursul de schimb

Cursul de schimb

Indiferent de forma convertibilitatii, interna sau externa, elementul esential al acesteia il constituie cursul de schimb. Regimul cursului de schimb confera un grad mai mare sau mai redus de credibilitate unui sistem monetar national.

Analiza cursurilor de schimb conduce la stabilirea distinctiei intre 3 tipuri de regim de curs valutar, astfel:

cursul de schimb fixat (pegged exchange rate) se caracterizeaza prin aceea ca se pastreaza constant fata de o valuta de rezerva (numita valuta ancora). Nu trebuie confundat cu un curs de schimb fix.

cursul de schimb fix este mentinut o perioada indelungata de timp: poate fi modificat doar in cazuri extreme;

cursul de schimb flotant se caracterizeaza prin flexibilitate, in functie de cererea si oferta pentru valuta de rezerva.

Distinctia este operabila in cazul valutelor cu convertibilitate deplina, insa este mai putin evidenta in situatia valutelor neconvertibile si a celor cu convertibilitate limitata.

Un nou tip de curs este cel practic de Ungaria si Polonia denumit "crowling peg" si care reprezinta aprecierea sau deprecierea monedei cu pas fix, conform unei planificari anume.

Fiecare din aceste tipuri de curs de schimb prezinta avantaje si dezavantaje:

un curs de schimb fixat practic de unele banci centrale, conduce la modificarea controlului exercitat asupra schimburilor valutare. Pe piata se manifesta tendinta de depreciere a cursului de schimb fixat si sporirea nivelului ratei dobanzii solicitate de investitori cu scopul apararii cursului de schimb. Pentru a mentine cursul de schimb fixat, banca centrala are tendinta de a spori oferta de moneda nationala, fapt care antreneaza sporirea inflatiei si cresterea masei monetare intr-un ritm mai mare decat a volumului de rezerva straina;

cursul de schimb fix a functionat in mod real, in timpul etalonului monetar aur (1880 - 1914).

Dupa anul 1914, bancile centrale au practicat cursuri fixate si au procedat la devalorizari ale monedelor nationale fata de aur si argint, in timpul primului razboi mondial.

cursurile flotante nu ridica problema credibilitatii pentru banca central, care nu se angajeaza, prin promisiuni, in mentinerea cursului de schimb intre anumite limite. De asemenea, cursul flotant permite adaptarea convertibilitatii depline.

Cursul flotant poate fi analizat, din punct de vedere al detinerii sau nu de rezerva straina de catre banca centrala, ca un curs de schimb flotant pur si un curs de schimb impur

Cursul de schimb flotant este pur, atunci cand banca centrala nu detine valuta straina, intrucat nu intervine pentru a influenta cursul de schimb, si este impur atunci cand bancile centrale intervin pe piata, pentru dirijarea cursului, prin vanzarea-cumpararea de valute straine. Este cazul interventiilor speculative ale bancilor centrale pe piata valutara.

cursurile "crowling peg" prezinta avantajul ca nu impun costuri mari asupra economiei. Daca anticiparile inflationiste domina comportamentul agentilor economici, atunci acest sistem "crowling peg" reduce transferurile de avere si limiteaza efectele inflatiei.

Dezavantajul sistemului se manifesta in cazul aprecierii monedei, iar tarile care au utilizat acest sistem au inregistrat niveluri ale inflatiei mai mari decat in celelalte.

Dupa opiniile specialistilor dezavantajele cursurilor de schimb fixate sau flotante pot fi eliminate prin adoptarea sistemului monetar bazat pe Consiliul valutar (sau monetar). Intrucat in ultimii ani, aceasta idee a fost sustinuta si in Romania, este necesara prezentarea elementelor definitorii ale unei asemenea institutii monetare.

Consiliul valutar reprezinta o autoritate care emite bancnote si moneda metalica acoperite intr-o proportie de 100% in valuta straina (denumita ancora) si deplin convertibila, la un curs de schimb fix. Un consiliu valutar permite pastrarea unor cursuri de schimb stabile fata de valuta ancora sau fata de aur si detine, sub forma de rezerve, active cu grad de risc scazut: obligatiuni si alte active exprimate in valuta ancora.

Consiliile valutare au functionat inainte de sistemul de la Bretton Woods in tarile aflate in curs de dezvoltare si in special in coloniile britanice. Odata cu afirmarea suveranitatii lor in anii '50 si '60, aceste tari au inlocuit consiliile valutare cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrala.

Cu incepere din anii 1991, ideea acestei forme de organizare monetara a fost repusa in aplicare.

In anul 1991, Argentina si-a stabilizat moneda in baza sistemului bazat pe Consiliul valutar. La aceasta solutie s-a recurs in conditiile unei rate anuale a inflatiei de 2000%; valuta ancora a fost dolarul american, iar acoperirea s-a asigurat in proportie de 100% prin active exprimate in dolari. Rezultatele au fost pozitive, regasindu-se in reducerea considerabila a inflatiei (5% anual in 1995).

In anul 1992, Estonia si Lituania adopta Consiliul valutar prin folosirea ca moneda ancora a dolarului american (Lituania) si a marcii germane (Estonia).

Succese a inregistrat, in acest sens, si Bulgaria care utilizeaza marca germana drept valuta ancora.

Pentru ca un astfel de sistem sa fie credibil si sa functioneze eficient, este necesar ca rezervele valutare sa fie mai mari decat masa monetara in circulatie. In general, o asemenea conditie este dificil de indeplinit, intrucat in momentul in care se apeleaza la un asemenea aranjament institutional, nivelul rezervelor valutare este redus.

In literatura de specialitate, pentru a se desemna Consiliul valutar ca si componenta a sistemului monetar, se utilizeaza conceptul de Consiliu monetar. Pentru a evidentia avantajele sau limitele acestei institutii comparativ cu cele ale Bancii Centrale, s-au realizat comparatii, care nu au luat in considerare cazurile ideale (Bundesbank sau Sistemul Federal de Rezerve) ci pe acela din tarile in curs de dezvoltare. Cazul tipic de Consiliu monetar este cel Hong Kong-ului.

Analizele comparative evidentiaza ca exista mai putine dezavantaje pentru o economie daca opereaza cu un Consiliu monetar, comparativ cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrala. Un dezavantaj al Consiliului monetar este acela ca nu poate asigura disciplina financiara a economiei. Tara care adopta acest mecanism este vulnerabila la evolutia inflatiei din tara emitenta a monedei de referinta. Costul economic al pierderii independentei in formularea politicii monetare, poate fi, de asemenea, mare si nu este justificat intotdeauna de rezultatele obtinute in combaterea inflatiei. In cazul concret al Argentinei, depozitele bancare au scazut cu 18%, iar prin fenomenul de substitutie monetara (moneda nationala inlocuita cu dolarul ) s-a inregistrat o scadere accentuata a masei monetare, PIB-ul a scazut cu 5%. Pentru a impiedica o criza financiara de proportii si pentru a mentine in functiune Consiliul monetar, institutiile financiare internationale au acordat Argentinei, in 1996, un sprijin financiar de 5 miliarde $.

Ideea Consiliului monetar a fost sustinuta si datorita slabiciunilor sistemului Bancii Centrale, din punct de vedere al relatiei politice cu guvernul si a modului de adoptare a deciziilor de politica monetara.

In acest sens, Consiliul monetar este un aranjament care se bazeaza pe legarea bazei monetare de variatiile din balanta de plati si reprezinta o alternativa la solutiile privind independenta Bancii Centrale si regulile monetare din sistemul acesteia

Orientarea tarilor care au fost afectate de puternice crize financiare, catre Consiliul monetar poate fi explicata si prin compararea beneficiilor acestuia fata de costurile antrenate.

Astfel, printre beneficii se incadreaza: credibilitatea sporita, performante in domeniul inflatiei, crestere economica. Din punct de vedere al costurilor trebuie evidentiate: politica de credite restrictiva; expunerea economiei la socuri din lipsa instrumentelor alternative de politica economica, absenta flexibilitatii in domeniul cursului de schimb.

Sintetizand, avantajele si limitele consiliului monetar pot fi desprinse din lectura urmatorului tabel:

Diferente intre Consiliul Monetar si Banca Centrala[1]

La intrebarea daca este Consiliul monetar oportun pentru Romania[2], argumentele indica faptul ca aceasta nu ar putea fi o solutie pentru problemele cu care se confrunta economia nationala.

Daca se analizeaza oportunitatea Consiliului Monetar din punct de vedere al volumului rezervelor disponibile, studiile au indicat ca anul 1999 nu ar fi reprezentat un moment bine ales. Aceasta datorita serviciului datoriei externe si inchiderii pietelor internationale de capital.

Din perspectiva convertibilitatii totale a monedei, adoptarea Consiliului monetar poate antrena o iesire masiva de capitaluri din Romania. Pentru a-si proteja economiile, populatia s-ar orienta catre titluri ale guvernelor si companiilor straine. Compensarea iesirilor de rezerve si capital s-ar realiza prin contractarea de imprumuturi pe pietele externe.

Mentinerea durabila a unui curs de schimb fix, ca obiectiv de baza al Consiliului monetar, ar genera, in cazul Romaniei, efecte nefavorabile, concretizate in pusee inflationiste, inrautatirea portofoliului bancilor, nivelul ridicat al dobanzilor.

Din punct de vedere al deficitelor bugetare si al monetizarii acestora (acoperirea deficitelor prin emisiune monetara), rolul BNR s-a manifestat in proportii din ce in ce mai mici. In acest context, Consiliul monetar nu poate asigura echilibrarea bugetara si nici disciplina financiara in economie.

Privit din punct de vedere al volatilitatii dobanzilor, alegerea momentului adoptarii Consiliului monetar necesita aducerea in discutie a structurii cheltuielilor bugetare. In conditiile unei inflatii in crestere, determinata de intrarile de capital, bugetul public va avea inflatia incorporata, respectiv cheltuieli mari cu dobanzile, ceea ce antreneaza o crestere semnificativa a deficitului.

Starea sistemului bancar este o problema care face ca in Romania adoptarea Consiliului monetar sa fie imposibil de adoptat in viitorul imediat. Starea precara a sistemului bancar este evidentiata prin ponderea sporita a creditelor neperformante (peste 70% credite riscante in '99 fata de '94).

Concluzia desprinsa, in urma analizei perspectivelor unui Consiliu monetar in Romania indica faptul ca pentru stabilizarea macroeconomica si disciplina in sistemul monetar, trebuie gasita solutia utilizarii tuturor instrumentelor politicii economice si monetare, neexistand conditiile oportune unei asemenea institutii monetare ca alternativa la Banca Centrala.