Balada pasarii maiestre - radu gyr

BALADA PASARII MAIESTRE - RADU GYR

Printre luciri de cornuri si junghiere,

vana si el cu printul prin paduri.

Gorunii-aveau suspine verzi pe guri

si apel , pe buze, giuvaere.

Era-ntr-a patra zi de vanatoare.

Istete slugi starneau vanaturi noi

si cerbii-ngenunchiau pe frunze moi

si vulturii se pravaleau din soare.

Iar el, dibaci si sprinten in sageata,

tanar curtean cu chip stralucitor,

cand culegea vazduhul frant din zbor,

cand strapungea padurea-n beregata.

Usor si zvelt la pande indrasnete,

Se departa de ceata de curteni

si ochii lui pareau nepamanteni,

scanteietori de zari si tinerete.

Dar cum fugea dupa salbataciune

Incremeni. Pe crengi cu moale joc

ardea si nu un bulgare de foc,

sclipea si nu o pasare minune

Purta aprins, si rasaritu-n pene,

cu scaparari de aur si otel,

si, linistit si dulce langa el,

amurgul stins al umbrei padurene.

Safire si margeane si rubine

se razvrateau si se-mpacau in ea,

vrand izbucnirea flacarii sa-i dea

si linistea sfinteniei senine.

Un pas si ea zvacnea pe alta mlada.

Tintea viclean, sageata dadea gres.

Ba o pierdea prin crengi de arbori desi,

ba, stralucind, ea sta in loc s-o vada.

In pitulari topea vapai domoale,

ca sa tasneasca iar din ascunzis

cu fulgere ciudate prin frunzis,

si mai ciudate stingeri de metale.

Iar el, curtean candva indemanatic,

o urmarea cu arc neputincios,

cu pas flamand, dar fara de folos,

mai lacom, mai fierbinte, mai salbatic.

Uitase si tovarasii din ceata,

si printu-mpresurat de slava lor

si nici, troznind, ca-l frige sub picior

nu mai simtea vreo creanga-nsangerata.

Nu mai simtea nici muschiul vagaunii,

nici putregaiul ierbii cu bureti,

nici smarcul fiert, nici rapa cu mistreti,

nici gusterii din scorburi sau taunii.

Si nu vedea nici soarele cum cade

si nici cum suie luna din paduri,

molizii argintandu-i in armuri

si apele in tandari reci de spade.

Iar pasarea-l chema sa n-o ajunga

si-l tot momea, aici si nicaieri,

din ce in ce mai beat de scanteieri,

ars pana-n os de pofta s-o strapunga.

Din ieri in azi, din zori in amurgire

si din amiezi in nopti cu licurici,

calca pe timp, fugea pe clipe mici,

ca pe sparturi si cioburi de potire.

Si, deodata, pasarea zglobie

pe nici o creanga n-a mai tresarit,

nici rumene franturi de rasarit,

nici verzi crampeie dulci de vesnicie.

Pierise fara nume nu stiu unde,

pierise fara loc si fara veac,

in miez adanc de taine care tac,

in fundul lumii care nu raspunde.

Zadarnice si umblet lung si truda

se sfasiau in sterpe bajbaieli.

Noi muguri tremurau pe crengi sfieli

si-alaturi omul tremura de ciuda.

Scrasnea :-Unde-ai ascuns-o tu, padure ?

Urla : -Unde-ati pitit-o, pietre tari ?

Rupea cu ghiara scoarta pe stejari,

izbea cu pumnii-n cremenele sure.

Smulgea, hain, desisuri de jaratic,

musca pamant, turba de nenoroc,-

dar pasarea nici veac n-avea, nici loc,

nici nume pe hotarul paduratic.

Tarziu, rapus, cu fruntea grea ca fierul,

cu pasi aprinsi, cu ochi amari si beti,

zvarli, rupand, putinele sageti

si, hohotind, isi lepada jungerul.

De-acum, numai naluca ei in minte

il dogora adanc pe sub copaci,

curtean infrant, cu umbletul stangaci,

de parc-ar fi calcat pe oseminte.

Se-napoia ursuz si fara prada,

ca napadit de fiere si otet,

si dupa el venea padurea-ncet,

cu capu-n piept, pe drumuri de balada.

Mergea sa afle printul si curtenii

ramasi sa sageteze cerbi de rand,

si, cum ofta, necazul , cand si cand,

cu lacrimi ii sfintea bataia genii.

Pe vechi poteci, prin ierbi abia citite,

cata degeaba urme de arcasi.

Ci nicaieri parea ca n-au fost pasi,

nici maini candva aprinse pe cutite.

Se catara in cate-o tisa inalta,

striga spre rasarit ori spre apus.

Ci slugi si print parea ca s-au tot dus

cu vulturii si cerbii laolalta.

Mai sterp batea viroagele ascunse,

mai lung chema din varfuri de goruni.

Ci print si ceata si salbaticiuni

pierisera-n adancuri nepatrunse.

Gandea ca i-a lasat la o frantura,

la un crampei sau aschie de ceas,

si-acum padurea-ntreaga-avea alt glas

si vantul alte cantece pe gura.

Izvoare noi zvacneau acum la viata,

soptind pre limba noua noi povesti,

si orice luminis cu ochi ceresti

alt grai avea, alt zambet, alta fata.

Si fiecare piatra alta frunte,

si fiecare brustur alt obraz.

Se oglindea-n baltoace de topaz

si-un chip strain sta-n ele sa-l infrunte.

Un chip taiat de arsita si ploaie,

muscat adanc de vreme si de vant.

Se pipaia. Uscate maini de sfant

ii sovaiau pe zdrente, nu pe straie.

Din catifele vechi si adamascuri

lasa in cale fleanduri prin tufani

si din botforii spintecati de ani

talpile goale-i sangerau pe vreascuri.

Uimit se cerceta prin noi izvoare

si se-ntreba de-i vis sau adevar.

Ci numai zvon de frunze in raspar

suna din fund de taine cu zavoare.

Oftand, iesea din veacuri padurete,

din codrul ce-ngropase-adanc sub chei,

si pasarea cu aripi de scantei,

si printul cu alai de tinerete.

Si cum pornea mai garbov spre cetate,

tot buchisind ca-ntr-un ceaslov carari,

sub pasii lui trozneau ba intrebari,

ba cioturi mari de ganduri raschirate.

Iar dupa el, fugindu-i sub calcaie

sau fluturandu-si zdreanta uneori,

vantul venea cu sanul plin de flori,

punand pe toate smirna si tamaie.

**

Calca pe-aceleasi ulite strabune,

dar parca strabatea un nou taram,

cu pasi tot mai mirati pe caldaram,

cu ochi stralucitori de grea minune.

Cetatea era ea si nu, sub soare.

Arcade vechi gemeau de batraneti,

dar alte lumi si alte dimineti

radeau pe fete albe de fecioare.

Alti negustori vindeau in noi dughene,

se zbenguiau in pulbere alti prunci

si gloate ne-ntalnite pan-atunci

il masurau cu mila pe sub gene.

Ziceau oprind : De unde vii, straine,

si cine esti, sub zdrente si rupturi ?

El le vorbea de tainice paduri

si de naluci cu aripi de rubine.

Ii cumpaneau drumetii, a mirare,

si strai, si glas, si ochii prea fierbinti ;

iar el vorbea de-o pasare si-un print

si de-un curtean pierdut la vanatoare.

Spunea cum au plecat de-aici cu torbe

si cum se-ntoarce singur din alai.

Fasii de soare-i tremurau pe strai

si-i aprindeau si fleandura si vorbe.

Lung il priveau ori se porneau pe glume :

-Cumplite basme, mosule, ne-ndrugi.

Ce print stii tu, ce pasare, ce slugi ?

Parca vorbesti cu dusii de pe lume.

Rar, cate-un intelept iesea din gloata :

Ba, a domnit, candva, un print pe-aici,

dar veacul sau s-o fi facut urzici

si, poate, brusturi slava lui uitata.

-Unchias smintit cu mincinoasa fala,

il dojeneau atuncea, rand pe rand,

de ce ne-nseli ca te-ai pierdut, vanand,

de-un print ramas de veacuri umbra goala ?

El suradea si povestea intruna

si soarele curgea pe zdreanta lui,

iar oamenii dadeau din cap, satui,

scarbindu-i si buleandra si minciuna.

Plecau drumetii, alti drumeti sa vina,

sa-si bata joc de umbra de unchies

cu trupul frant,cu ochii ne-ntelesi,

scanteietori de-o stranie lumina.

-Mai spune despre pasarea vicleana :

unde-ai pierdut-o, falnice curtean ?

El suradea nalucii de margean

si nu-l durea nici gluma, nici dojana.

Simtea, ciudat, din ce in ce mai bine,

cum pasarea, pierduta ieri in fum,

cu aripi dulci, ii da ocol acum,

asemenea sfinteniei senine.

Zicea, lucind de ce zarea-nainte :

-A fost s-o pierd in codru-ntunecos,

dar azi imi zboara-n fata tot mai jos,

cu aripi tot mai limpezi ti mai sfinte.

Radeau isteti :-Nu minte, e lunatic.

Radeau si se pierdeau in valmasag,

lasand in urma ciotul de mosneag ,

cu raiul lui amar si singuratic.

Si soarele curgea pe el, subtire,

pe zdrente vechi, pe trupul slabanog,

si numai ochii-adanci ca un zalog,

frigeau, dogoratori de amintire.

**

Tot mai satui de basme fara talcuri,

il ocoleau drumetii pe nebun.

Dar fragezi, ca zapada la Craciun,

veneau acum copiii, palcuri-palcuri.

Zburdand si imbrancindu-se cu ghiontii,

se imbulzeau in juru-i tot mai multi,

si-nconjurat de heruvimi desculti

le desmierda pe frunte carliontii.

Cutreierat de raze si vedenii,

le tot vorbea de codrul cu taceri,

unde-si lasase chipul sau de ieri

si straiele si printul si curtenii.

Vrajiti, il indemnau sa le mai spuna.

si-n cerurile lor copilaresti

urca, sublim, padurea din povesti,

izbindu-se cu crengile de luna.

Asa, mult timp, s-au strans la basm seninii

si fragezii obraji de aurori.

Cei varstnici doar sopteau ne-ncrezatori,

Calcau ursuzi si-aveau priviri ca spinii.

Pe urma si obrajii limpezimii

venira tot mai rar si mai putini.

Cresteau inalti copiii pe tulpini,

dar nu mai semanau cu heruvimii.

Treceau posaci, pierzandu-se-n gramada

sau aruncand trufii de intelepti :

-Unches zalud, pe cine mai astepti ?

In pasarea ta cine sa mai creada ?

N-au mai oprit nici tinerii. Nici unii

nu mai puneau in vorba lui temei.

Numai mosneagul, dincolo de ei,

strafulgera de pasarea minunii.

Inchidea ochii si-o vedea cum vine.

Nici n-o chema si singura tasnea.

Abia clipea si-i sta pe umar, grea :

safire si margeane si rubine.

Se rusina acuma ca plansese

candva, cand o pierduse printre brazi.

Ce mare, ce aproape era azi,

in raiul lui cu flacari ne-ntelese.

Ah, ii pierduse zborul in risipa,

ca s-o gaseasca-alaturi, fara leat.

Vorbea cu ea pe ulite, ca beat,

cu mare glas de dincolo de clipa.

Cu mare glas de dincolo de vreme,

de dincolo de oameni si de pasi.

Ce-i mai pasa ca-l ocoleau, trufasi,

cand el zvacnea intreg de diademe ?

Calca incet graind minunii sale,

iar oamenii cu suflete de tuci

il imbranceau, piezis, pe la rascruci

si cu ocari il vanturau din cale.

Si tot mai des l-intampinau sudalme

si pietre se-naltau in pumni dusmani.

Dar ce-i pasa ca-l bat cu bolovani,

cand pasarea ii ciugulea din palme ?

Si-ntr-un amurg ce-si desfoia paunii

pe turnuri vechi de purpura si os,

cei vrednici l-au gonit pe zdrenturos,

cum alungau ciumatii si nebunii.

**

Zvarlit afar', pe poarta, din cetate,

statu in loc farama de unchies.

Sorbi mult timp apusul de maces

si taina-ntaiei stele-nlacrimate.

Porni apoi, in zdreanta lui amara,

cu pasii franti, cu umerii subtiri,

spre zarea aromind a trandafiri

si-a fagure de miere si de ceara.

Domol si schiopatand prin toti scaietii,

mergea sa moara-n marile paduri,

unde-si lasase torba cu franturi

si straiele si chipul tineretii.

Luna-aromea a cimbru si-a tintaur,

suia din rapi, cadea din nou in vai

si soarele venea sa bea vapai

din ape, ca un rosu cerb de aur.

Prigoria urca din treapta-n treapta,

amiaza se-ndulcea in moliciuni

si luna iar crestea din vagauni,

aromitoare, alba, inteleapta.

El insa schiopata fara s-ajunga.

Prea slabi ii erau pasii ori prea stinsi,

sau prea departe codrii necuprinsi

si calea lor prea aspra si prea lunga.

Dar nu-i pasa de-avea sa-si mai gaseasca

padurile aievea sau deloc.

Pe umeri ii sta pasarea de foc,

mai mare, parca, mai imparateasca.

El suradea si schiopata-nainte.

Si stelele, iesind din scorburi mari,

l-impresurau cu zumzet de bondari

si luna-i galgaia peste vesminte.

Iar dupa el, fugindu-i sub calcaie

sau fluturandu-i zdreanta uneori,

vantul venea cu sanul plin de flori,

punand pe toate smirna si tamaie.

**

**