CONTROLUL RECOLTARILOR SI PIERDERILOR

Controlul recoltarilor si pierderilor

In conditiile in care efectivele speciilor faunei de interes cinegetic sunt supuse permanent unor presiuni negative biotice, abiotice si antropice, de multe ori in crestere alarmanta, urmarirea atenta a pierderilor generate de acestea este absolut necesara. Desigur ca primul lucru la care se refera toata lumea este recolta, deoarece este cea mai usor de urmarit. In realitate, pot fi cauze mult mai serioase de pierderi, care sunt mai greu sesizate sau mai dificil de evidentiat. In multe cazuri, in ciuda masurilor de amenajare, efectivele scad si gestionarii fondurilor de vanatoare se alarmeaza uneori prea tarziu.

Problema stabilirii recoltelor este de multe ori simplificata prin acceptarea unui efectiv, calculul sporului, stabilirea efectivului optim si, prin compararea celor trei elemente, se deduce cifra de recolta. Insa, lucrurile astfel gandite nu ofera intotdeauna cifre corecte. In primul rand, alegerea unei singure metode de evaluare a efectivului, a unei metode inadecvate sau neverificate, poate induce erori intolerabile. Stabilirea efectivului optim este dependenta de corectitudinea cu care s-au ales criteriile de bonitare, de cat de bine s-a ales ponderea fiecarui factor si, in fine, de cum s-a stabilit sporul. Acesta din urma depinde de numerosi factori, dintre care amintim: caracterele speciei (varsta optima de reproductie, numarul de pui/oua la o ponta, numarul de ponte), starea fizica a femelelor, actiunea factorilor abiotici in perioada de fatare (clocit) si crestere a puilor, numarul si actiunea dusmanilor, inclusiv actiunea bolilor. In prezent, sporul care se utilizeaza este un spor mediu, care este de destule ori mult diferit de cel real. Aceste aspecte nu sunt insa singurele care afecteaza recolta. Aceasta poate fi deci influentata de existenta si numarul animalelor carnivore, de frecventa si natura bolilor, de diversele accidente, precum si unele pierderi considerate naturale. La aceasta, in unele situatii se poate adauga reaua credinta si inconstienta unor gestionari, care urmaresc cu orice pret recolte mult exagerate.

Gestionarea efectivelor de carnivore

Pana nu demult, carnivorele erau considerate inutile si daunatoare care trebuiau distruse prin toate mijloacele, deoarece atacau oamenii si animalele legate de acestia. In multe zone ale lumii, carnivorele au ramas doar in amintiri, cu putine sanse sa mai fie vazute in libertate. Disparitia lor nu a ramas fara urmari, astfel selectia naturala a slabit, prazile lor s-au inmultit necontrolat si bolile s-au raspandit mult mai usor in randul erbivorelor. Inlocuirea lor prin actiuni antropogene s-a dovedit mult mai putin eficienta decat s-a scontat. Aceste lucruri au pus intr-o lumina noua situatia carnivorelor, care au fost mult mai atent studiate, fapt care a condus la o reevaluare a situatiei lor. Destul de repede, au aparut si reglementari internationale privind ocrotirea lor si au aparut preocupari privind eventuala lor reintroducere. Se poate aprecia ca, in procesul destul de acut de disparitie a speciilor animale, proces ce s-a inregistrat mai ales in ultimele secole, un tribut greu au platit tocmai animalele carnivore.

Tara noastra a beneficiat de o situatie mai favorabila: astfel, rasul, care a fost in pericol in deceniile 4 si 5 ale secolului trecut, ca urmare a ocrotirii eficiente si-a refacut efectivele, ocolind, cel putin pentru o perioada, extinctia.

Reglementarile impuse de conventiile de la Berna si Washington, ca si alte reglementari aparute ulterior, au instituit un cadru propice ocrotirii. Din pacate, nu peste tot exista grija aplicarii cu consecventa a prevederilor salvatoare, ceea ce pune inca semne de intrebare legate de supravietuirea carnivorelor. La aceasta se adauga, in multe cazuri, si un management defectuos al lor.

Astfel, nu se au in vedere nevoile lor de hrana si adapost, ceea ce conduce in cele mai multe cazuri la conflicte, mai ales cu zootehnia, dar si la pagube mari in randul erbivorelor salbatice. In cele mai multe cazuri, aceste situatii apar si ca urmare a unor efective prea mari de carnivore. Nu sunt suficient studiate caracteristicile populatiilor de carnivore, astfel incat nu se cunosc efectivele optime care sa garanteze supravietuirea speciilor, fapt pentru care marimea optima a populatiilor este stabilita mai mult la intamplare.

Avand in vedere, in general, raza mare de activitate a carnivorelor, stabilirea efectivelor optime trebuie sa aiba in vedere o zona mult mai intinsa decat in cazul altor specii, ea trebuind sa fie realizata pe un grup de gestionari ai fondurilor de vanatoare, sub coordonarea unor specialisti.

Un indicator cu care trebuie comparata evaluarea este si marimea pierderilor cauzate de carnivore. Acestea din urma, raportate la efectivele pradate arata daca aceste pierderi sunt sau nu tolerabile, avand in vedere si avantajele actiunii carnivorelor, respectiv selectie si limitarea bolilor. In principiu, se opineaza ca biomasa carnivorelor nu trebuie sa depaseasca 5% din biomasa prazilor. Fireste, trebuie avut in vedere ca actiunea mai multor pradatori se rasfrange asupra unui anumit numar de prazi, cu intensitati diferite, in mod normal proportional cu reprezentarea lor in teritoriu. In legatura cu aceasta, este nevoie sa se analizeze si raporturile intre speciile de carnivore, de exemplu lup - ras sau lup - urs, vulpe - dihor sau jder - ras. In multe situatii, se constata ca nu se inregistreaza acelasi profil alimentar, astfel incat concurenta sa nu aiba totdeauna caractere dramatice.

Prezenta pradatoarelor induce o stare de stres prazilor, care incearca sa le evite. In aceasta situatie, asistam la deplasari importante si frecvente ale majoritatii speciilor, din teritoriile lor in teritorii straine, din care revin, dupa o perioada mai lunga sau mai scurta. Astfel, carnivorele au un rol semnificativ in distributia faunei salbatice, prin faptul ca hrana, respectiv prazile le atrag, iar acestea, la randul lor sunt deplasate, realizandu-se o dinamica specifica teritoriilor in care se gasesc ambele categorii de consumatori. Aceasta dinamica difera de deplasarile erbivorelor (consumatori primari) determinate de evolutia vegetatiei si/sau modificarea debitelor/rezervelor de apa. Deplasarile determinate de carnivore sunt cu atat mai importante cu cat raportul intre acestea si erbivore creste in favoarea primelor. Tocmai acest raport trebuie atent gestionat, pentru a pastra avantajele si a limita dezavantajele convietuirii celor doua categorii de consumatori.

In unele zone, reaua credinta a unor gestionari creeaza concentrari ale carnivorelor mari, care pot evolua spre situatii dificil de gestionat, precum cazul ursilor gunoieri. Aparitia fenomenului este consecinta unui management necorespnzator al gestionarilor.

Urmarirea evolutiei starii sanitare a efectivelor faunei de interes cinegetic

Studiul patologiei faunei de interes cinegetic evidentiaza numarul si importanta bolilor care afecteaza toate speciile faunei salbatice. In general, o atentie mai mare se acorda epizootiilor si bolilor transmisibile la om. Astfel, se cunosc mai putine lucruri si mai ales se remarca doar intamplator evolutia unor boli care, incet si pe tacute fac pagube semnificative, care insa nu pot fi cunoscute sau combatute decat in conditiile in care toate mortalitatile sunt atent monitorizate. Terenul trebuie parcurs permanent, astfel incat fiecare victima a bolilor sa fie evidentiata. Astfel, se poate realiza o inventariere a mortalitatilor, care, examinate si diagnosticate de catre personalul sanitar-veterinar competent, le poate diferentia dupa cauzele care le-au generat: boli, accidente si unele pierderi in randul puilor. Semnalarea bolilor trebuie consemnata, pentru a se putea stabili frecventa fiecarei afectiuni si distributia ei in teritoriu, date care vor servi la fundamentarea masurilor de prevenire si combatere. Observatiile efectuate vor trebui sa consemneze si conditiile in care s-au produs epizootiile si factorii care le-au favorizat (temperaturi scazute, precipitatii etc.). De regula, dupa o perioada de constatari legate de boli, este necesara intocmirea unui plan de prevenire si combatere a bolilor semnalate. Dar aici pot fi avute in vedere si epidemiile care circula in lumea animala, precum si mijloacele care sunt utilizate pentru prevenirea combaterea si limitarea lor. Astfel, nu trebuie asteptata aparitia pestei la mistreti ci trebuie aplicate preventiv masurile de vaccinare. Sunt cunoscute efectele parazitozelor diferite care afecteaza lumea animala aproape in totalitate, deci se pot aplica masuri de dehelmintizare, cu atat mai usor cu cat hranirea complementara este practicata la o scara mai mare, deoarece substantele respective se pot introduce in masa nutreturilor. O practica necesara este semnalarea bolilor, ceea ce trebuie sa determine investigatii in toate terenurile adiacente si aplicarea cat mai rapida a masurilor care se impun.

In directia patologiei faunei salbatice, pe langa cercetarea bolilor ca atare este necesara investigarea si gasirea unor mijloace specifice de combatere si eventual de tratament in mediul salbatic. Desigur, nu este departe ziua cand vor apare si la noi asezamintele speciale de tratare a bolilor la animalele salbatice gasite bolnave in teren si va disparea treptat recomandarea "animalele bolnave vor fi impuscate".

Accidentele suferite de animalele salbatice

In multe locuri din lume sunt frecvent semnalate pierderi din fauna salbatica, datorita unor cauze precum: inundatiile, incendiile, otravirea cu substante chimice (utilizate mai ales in agricultura), circulatia rutiera, circulatia pe caile ferate, deplasarea ambarcatiunilor cu motor, liniile de inalta tensiune, avalansele de zapada sau caderile de pietre, alunecarea pe gheata etc. Data fiind multitudinea situatiilor in care animalele pot suferi accidente, este evident ca si producerea lor sporadica poate induce, in ansamblu, pierderi semnificative.

O prima problema care trebuie urmarita cu perseverenta este inventarierea cazurilor de accidente. Aici trebuie sa avem in vedere ca un animal accidentat poate sa moara sau sa traiasca cu o infirmitate temporara sau definitiva. Este evident ca din randul consumatorilor primari, care sunt si cei mai numerosi, se pot intalni mai multe animale accidentate. Acestea sunt cel des victimele carnivorelor. Iarna, lipsa de hrana slabeste cervidele, acestea pot avea probleme cu gheata si zapada mare, conditii in care pot fi mai usor capturate de lupi. Dar, un cerb mort din aceste cauze abiotice va fi mancat de lupi si, cel mai des, vom considera ca acestia din urma sunt cauza mortalitatii lui. Iata deci ca exista riscul sa apreciem gresit unele mortalitati. Cunoasterea accidentelor ne releva mortalitati si la animale puternice, precum ursul. In 1974, in masivul Piatra Mare, un urs de cca. 4 ani, iesit din hibernare mai devreme a fost victima unei avalanse. Doi ani mai tarziu, in luna martie, doi ursi au fost si ei prinsi de o avalansa, unul scapand cu un picior rupt, celalalt urs ramanand paralizat in urma ruperii sirei spinarii.

Substantele chimice utilizate in tara Barsei intre anii 1978-1986, au dus la intoxicatii mortale la iepuri si caprioare. Semintele tratate de grau imprastiate pe un ogor in lunca Oltului au otravit 17 potarnichi in 1987. in aceeasi zona, in 1994 gerul si zapada mare au determinat moartea a sase potarnichi. Pe soseaua Brasov - Sfantu Gheorghe, in unele ierni mai grele, zilnic se inregistrau 2 - 3 cazuri de iepuri ucisi de mijloacele de transport.

Aceasta scurta enumerare arata ca volumul accidentelor este departe de a putea fi neglijat, fiind cunoscute multe cazuri cand ele echivaleaza chiar cifrele de recolta.

Preocuparile privind prevenirea accidentelor sunt pe deplin justificate, iar cu cat efectivele animalelor sunt mai amari, cu atat creste si numarul exemplarelor accidentate.

Prevenirea accidentelor se va realiza prin controlarea substantelor chimice din agricultura si eliminarea din uz a celor nocive, utilizarea mijloacelor de avertizare si gonire a animalelor din fata mijloacelor mecanizate utilizate in agricultura, stabilirea culoarelor de trecere a animalelor peste sosele sau cai ferate si executarea unor amenajari corespunzatoare. Astfel, pe langa avertizarea prin semne speciale de circulatie, executarea de garduri in lungul cailor de comunicatie, insotite de realizarea unor treceri realizate special sub acestea, reprezinta cateva posibilitati de evitare a accidentelor.

Mortalitati la pui

Preocuparile legate de cresterea efectivelor se axeaza, in primul rand, pe cresterea numarului de pui. Acestei tendinte i se opune pierderea unui mare numar de pui, fapt ce anuleaza uneori chiar o minima crestere a efectivelor. Din acest motiv, masurile de protejare a puilor trebuie sa fie in prim-planul masurilor manageriale.

Daca numarul de oua si cel al puilor, respectiv vigurozitatea acestora poate fi influentata prin hranirea complementara a femelelor, supravietuirea acestora depinde de numerosi factori biotici si abiotici. Controlul cuiburilor releva ca un numar de oua nu eclozeaza, nefiind fecundate, sunt sparte, uneori chiar de pasari, dar sunt gasite si multe coji de oua rezultate ale consumului nenumaratelor animale carnivore din habitatele respective. Pierderile pot fi cauzate si de inundatii, viituri, furtuni sau incendii, precum cele legate de arderea miristilor.

Puii pot fi victimele lucrarilor agricole, intemperiilor precum si carnivorelor. Puii acestora din urma pot fi si ei victimele altor rapitoare, dar si ale unor factori precum temperaturile scazute, inundatiile sau incendiile. Puii pot fi si victimele numeroaselor boli, de la raceli la epizootii mortale.

In faza de juvenili, exista in continuare mortalitati ridicate. Exemplarele tinere isi incep existenta lor independenta, dar lipsa de experienta patrunderea in medii noi le expun la mortalitati diverse.

Prevenirea mortalitatilor la pui si tineret este destul de dificila, pe de o parte datorita multitudinii cauzelor, iar pe de alta parte, diseminarii exemplarelor pe teritorii intinse. Totusi, indepartarea sau diminuarea numarului de dusmani, hranirea mai sustinuta, combaterea braconajului etc. trebuie avuta in vedere intr-o gospodarire chibzuita.

Pierderi din cauze antropogene

Desigur ca pierderile amintite legate de agricultura au la baza, in primul rand, activitati defectuoase din acest sector. In aceeasi situatie sunt pierderile cauzate de mijloacele de transport, linii electrice, de poluarea industriala etc.

Un loc aparte il ocupa braconajul sau vanatoarea ilegala. Intelegem prin aceasta uciderea animalelor in afara reglementarilor legale, iar cateodata chiar in cadrul lor.

Braconajul prin diverse mijloace, ca si limitarea lui sunt indeletniciri dintre cele mai vechi. In primul rand, braconajul practicat de unii vanatori care recolteaza cu o autorizatie 2-3 exemplare, uneori chiar cu complicitatea organelor de paza. Unii se folosesc de situatii accidentale, precum intrarea unor animale momite in marginea localitatilor, animale care, apropiindu-se astfel de oameni sunt decretate cu asa-zise "devieri de comportament" si se impusca in afara planurilor de recolta. Astfel, in unele fonduri de vanatoare, numarul animalelor cu "devieri de comportament" impuscate a intrecut cu mult cifrele de recolta. Cu toate ca este absolut clar ca astfel de situatii apar din vina gestionarilor fondurilor de vanatoare, nimeni nu s-a gandit sa ii penalizeze, asa cum nici organele de mediu nu au luat nici cea mai mica masura impotriva celor care, voit sau nevoit, atrag animalele catre marginea localitatilor.

Actele de braconaj incep cu utilizarea laturilor, mergand de la sute de bucati plasate in calea iepurilor, vulpilor, jderilor, fazanilor, la zeci de bucati pentru prinderea capriorilor, mistretilor, cerbilor si chiar a ursilor. Pierderile sunt uriase, mai ales in randul tineretului.

In Carpatii de Curbura s-au identificat anual 10 - 15 locuri in care ursii au fost prinsi in cabluri ucigase. Uneori ursoaice cu pui cu tot au fost victimele retelelor de laturi (vezi Predeal 1997). Gestionarii se intereseaza destul de putin de aceste situatii care genereaza pierderi semnificative.

Cauza unor pierderi importante o reprezinta ciobanii si cainii ce insotesc turmele de animale domestice. Acestia ucid, de la iepure la urs, toate animalele salbatice care vin in apropierea stanelor sau in zonele de pasunat.

In cazul unor atacuri ale rapitoarelor, se apeleaza de catre ciobani la uciderea ursilor si lupilor cu diverse substante toxice (verde de Paris etc.). in Muntii Baiului, ocazional, au fost descoperite resturile a sase ursi otraviti si ingropati intre anii 1992 - 1998. in Valea Rasnoavei, langa o cabana forestiera, in primavara anului 1996, o ursoaica intrata intr-un container a fost arsa de vie, iar cei doi pui urcati intr-un molid au fost ucisi prin doborarea acestuia. Se poate presupune ca astfel de acte barbare au avut si mai au inca loc in adancurile padurilor noastre, unde pierderea unui animal trece practic neobservata, atata vreme cat gestionarii faunei salbatice nu se implica decat in activitatea de recoltare.

In acelasi timp, mijloacele legale de prindere si pedepsire a celor vinovati sunt cu totul ineficiente, dar, asa cum sunt, nu se face mai nimic, cel putin in unele fonduri de vanatoare, pentru combaterea braconierilor. Daca, in trecut, mijloacele auto erau utilizate mai mult in zonele de campie, acum, masinile cu dubla tractiune si reductoare pot patrunde pe cele mai rele drumuri. Insotirea acestor mijloace de transport cu atragerea animalelor in locuri special alese, prin depozitarea unor cantitati industriale de hrana, conduce, pe de o parte, la concentrari ale efectivelor din zone intinse si braconarea lor cu usurinta. Aceste practici indeobste cunoscute nu sunt sanctionate de lege, cand ele ar trebui categorisite printre cele mai periculoase mijloace de braconaj.

Aceste aspecte prezentate mai sus nu isi propun sa epuizeze problema braconajului, ci numai sa sublinieze faptul ca un control al recoltarilor fara combaterea braconajului nu va rezolva problemele de crestere a efectivelor sub aspect calitativ si cantitativ.

Concluzii

In ansamblu, pierderile din efective datorate altor cauze decat recoltarile legale ar trebui cat mai atent monitorizate. Acest lucru presupune un control sustinut al intregului teritoriu gestionat. Acesta ar trebui sa fie efectuat si in adancimea teritoriului, nu numai pe caile de acces, cu o periodicitate de 2 - 4 saptamani, pentru fiecare punct in parte. Numai constatarile acestei supravegheri a teritoriului ar putea arata amploarea situatiilor prezentate mai sus, pentru fiecare unitate, furnizand date din care ar decurge masurile manageriale corespunzatoare.

In paralel cu supravegherea si depistarea actelor de braconaj, s-ar putea proceda la administrarea prin sare a unor medicatii preventive.

Este evident insa ca pierderile pe cai nelegale sunt importante si ca trebuie induse gestionarilor preocupari in directia urmaririi si eliminarii lor cu organisme capabile.

Putem deduce de aici ca, cel putin in unele cazuri, recolta reprezinta mult mai putin decat braconajul, bolile si accidentele.