Lumina in arta bizantina

Lumina in arta bizantina

Lumina necreata - forma suprema de expresivitate bizantina realizata prin linie si pata

Transcendenta lui Dumnezeu Tatal este sugerata cu ajutorul luminii necreate, pe care artistul bizantin, cu o deosebita ingeniozitate a reprezentat-o prin acele zone geometrice, fie cercuri concentrice, fie stele de lumina necreata, in degradeuri, pe care gasim de obicei o mana, uneori si un porumbel, prelungita cu o raza ce este absolut intotdeauna indreptata spre personajul central, fie Maica Domnului in ″Bunavestire″ si ″Platytera″ (maica Domnului pe tron, in Altar cu pruncul in brate), fie spre Mantuitor ca in ″Nasterea″, ″Schimbarea la fata (fig. 42)″, ″Botezul Domnului″. Aceasta sageata coborand din inima lui Dumnezeu sugereaza trimiterea Duhului Sfant.

O alta modalitate de realizare a expresivitatii in pictura bizantina, legata de lumina necreata, sunt limbile de foc de la Cincizecime, din scena ″Coborarea Sfantului Duh″, sub forma mai multor raze, sau ca un soare in ″Inaltarea Domnului″ ori ca un torent de lumina in ″Vestirea magilor″.

Pe langa mandorla, curcubeu, raze, limbi de foc, de cea mai mare importanta in sugerarea luminii Dumnezeiesti este aureola. Aureola exprima lumina necreata materializata in jurul capului. Chiar si stiinta actuala a descoperit ca toate fiintele au o aura energetica, diferita in functie de caracteristicile personale, iar cu cat fiinta este mai elevata, cu atat aura este mai mare, mai pura si are culori mai clare si mai rafinate.

Personajele de mare importanta in istoria Bizantului, care au fost pictate fie ca sfinti in viata (nefiind canonizati inca), fie imparati, pentru a fi diferentiate de sfintii canonizati, au fost reprezentate cu o aura patrata, ca o conventie. Exemplul unui episcop la Ravenna. In unele reprezentari, Iuda, ca personaj negativ, apare cu o aureola neagra.

Pentru a da o mai mare importanta simbolisticii luminii necreate, bizantinii, in special cei bogati care-si puteau permite, urmarind materializarea luminii necreate, au folosit cercurile de aur in fresca, mozaic, in arta icoanei: la domul din Monreale, Biserica Sfanta Sofia (fig. 46), basilica San Marco din Ravenna, la San Vittore di Milano sau la San Lorenzo Maggiore, tot din Milano. In mod special au folosit aurul, gandind ca nobletea, caldura si expresivitatea acestui material este cel mai in masura sa redea spatiul transcendent in care salasluieste spiritul Divin si Atotputernic al lui Dumnezeu Tatal.

Putem spune deci ca profunzimea picturii bizantine vine tocmai din desavarsita utilizare ale celor mai elementare mijloace de expresie plastice, folosite de milenii de catre artisti: punct, linie, pata, organizate cu ajutorul celor mai elementare legi ale compozitiei: repetitie, alternanta, simetrie, care, combinate, in variante nelimitate au ridicat arta bizantina pe culmi de frumusete nebanuite, uneori, atingand sublimul izvorat din sursa tuturor lucrurilor - Dumnezeu-Tatal.

Lumina nedirijata

De regula formele anatomice sunt puse in evidenta cu ajutorul blicurilor, lumina fiind asezata in zona formelor celor mai in relief, celor mai bombate, prin care este redata si miscarea personajelor. Vom observa astfel ca acolo unde avem nevoie de liniste, atat formele anatomice, cat si cutele draperiei sunt foarte apropiate de verticala sau orizontala, in timp ce atunci cand vor sa sugereze dinamism, miscare, dramatism, artistii bizantini folosesc liniile miscate, curbate, aplecate, zigzagate, intrerupte.

Din punct de vedere al reprezentarii luminii, pata de culoare poate juca un rol cu totul deosebit, deoarece aici lumina este nedirijata, ceea ce inseamna ca nu intalnim umbra purtata, ci numai umbra proprie, senzatia de lumina si umbra, precum si volumul fiind realizate cu ajutorul liniilor valorice, a blicurilor colorate.

Pata poate fi simpla, nevibrata, fara blicuri, jucand rol de stilist intr-o orchestra. De obicei, in pictura bizantina ea este rosu purpuriu, vermillon la manastirea Humor sau verde la Biserica Arbore, fiind centru de interes al compozitiei.

In scenele din suita ″Facerii″, cerul este lasat din albul imaculat al frescei, sugerand astfel lumina si creand o senzatie inefabila de ireal. Ritmul compozitional este dat de personajele care se profileaza ca siluete inchise pe acest cer, legea contrastului de valoare fiind aici de o deosebita importanta.

Si in ″Judecata de Apoi″ intalnim acelasi cer alb lasat din stralucirea varului, ca o pata de lumina necreata, de obicei in partea stanga a compozitiei, in zona raiului.