Semne si creatorii lor in cultura populara romaneasca

Cultura populara romaneasca poate fi vazuta ca o creatie multipla, permanenta si difuza de semne. Cadrul de predilectie al acestei creatii e reprezentat de comunitati satesti, in care oamenii se cunosc deplin unii pe altii si in care grupuri de varsta (al copiilor, al fetelor, al feciorilor, sezatorile de femei sau cluburile barbatesti), grupuri ceremoniale vagi (cum ar fi de nunta, de botez, inmormantare) ori precise (cum ar fi grupul calusarilor), sau pur si simplu grupul familial pulseaza imuabil, comprensand firesc si continuu disparitia unor membri prin incorporarea celor din generatia urmatoare (vezi H. Stahl 1988). ~n grupurile 'eterne'de acest fel, care prind in tesatura lor intreg satul si reprezinta, pentru cultura spontana orala de tip folcloric, echivalentul unor institutii culturale, memoria fiecaruia se sprijina pe si sustine la randul ei memoria celor din jur. ~n cadrul lor se configureaza si dezvolta personalitatile individuale locale de creator sau executant, de martor sau interpret-exeget-critic, pe care le intalnim in cercetarile noastre de antropologi, folcloristi sau sociologi. Cand, prin mutarea satenilor la oras sau emigrarea lor in alta tara, grupurile acestea cvasi-institutionale se ofilesc, cum se intampla in cultura populara suburbana sau in cultura taranilor romani emigrati in Statele Unite intre 1890-1930 (vezi Galitzi 1929) si mai cu seama, cand ele nu mai sunt, prin forta lucrurilor, componente consacrate ale noii comunitati culturale, creativitatea difuza pe care o facusera posibila sufera mutatii iremediabile. La Bucuresti, ca si in alte orase ale Romaniei, colindele nu se mai canta demult de la casa la casa, ci in tramvaie, autobuze, sau metrou. Nuntile taranilor emigrati intalniti de Galitzi in America anilor '20 nu mai durau trei zile (ca in satele de origine), ci una singura, chiar daca in morfologia lor drastic comprimata, episoadele legate de colac, lada de zestre, invelitul miresei si jucatul pe bani se mentinusera neschimbate. Nu e mai putin adevarat ca, de o buna bucata de vreme, satul insusi isi pierde tot mai mult omogenitatea, gazduind forme si institutii culturale care interfereaza cu cele traditionale sau le inlocuiesc treptat. Lumea fara tarani a Europei occidentale nu va fi, probabil, multa, vreme cumpanita de tarile cu tarani ale Europei de est. Pentru moment, Romania anilor '90 se afla, in ce priveste populatia ei taraneasca (47% in 1990) in situatia in care se afla Franta in 1945. Dar Franta are azi 3% tarani si la evolutii de acest gen trebuie sa ne asteptam si in Romania secolului XXI.

Create si recreate prin unul si acelasi gest, semnele mici si mari ale culturii populare - de la casa sau biserica din lemn, la fluier, ou incondeiat, colac de nunta, balada, colinda sau basm- pot sa ne apara 'noi', in masura in care au fost produse recent sau chiar sub ochii nostri; ele sunt, in acelasi timp si esential, stravechi, caci pun in miscare spre actualizare un sistem 'fara varsta' de reguli tehnice, care nu s-a modificat substantial de multe sute de ani (vezi Brailoiu 1984). Se conserva astfel, printr-o creativitate de variatie laxa, fara reglementari explicite, nu, melodia, casa, colacul sau fluierul, ci sistemul de reguli care le face, pe fiecare, posibile. Sistemul acesta, in parte inconstient, nu poate fi aproximat decat prin atente cercetari de detaliu intreprinse la scara intregii tari, pe care le datoram, in afara initiativelor individuale, indeosebi {colii Sociologice din Bucuresti in perioada interbelica si institutelor de cercetare ale Academiei Romane sau muzeelor de arta populara dupa al doilea razboi mondial. Un exemplu de asemenea reconstituire e reprezentat, pentru domeniul muzical, de cercetarea tipologica intreprinsa de M. Kahane si L. Georgescu-Stanculeanu (1988) asupra celui mai vechi strat de cantece pastrat pana astazi in repertoriul specific romanesc. E vorba de cantecul ceremonial al Zorilor si Bradului care, cantat de un grup de femei, insoteste pas cu pas ritualul funerar regasindu-se inca, in zilele noastre, mai cu seama in Oltenia, Banat si Transilvania. Pentru a defini sistemul muzical care il face posibil, cercetatoarele au examinat un corpus de 514 cantece ale mortului, pe baza analizei carora au degajat 3.500 specimene strofice.

Varsta unui semn folcloric e greu de stabilit nu numai intrucat, ca si enunturile pe care le rostim, el e subtins de un amplu sistem semiotic ajustat insensibil si evoluand lent, ci si intrucat elementele lui pot proveni din momente diferite. Studiul dedicat baladei Miorita de catre Fochi (1964), in care cititorul intalneste nu mai putin de 930 documente (702 variante complete, 123 fragmente si 105 informatii privind circulatia lor in 439 localitati din Transilvania, Muntenia, Moldova, Oltenia, Banat si Dobrogea) a dovedit ca aceasta se compune din episoade care coboara la adancimi diferite in timp. Episodul conflictului dintre ciobani (determinat initial de neglijenta ciobanului, care e judecat si condamnat de tovarasii lui) a generat in Transilvania o versiune colind. Adusa prin transhumanta in Moldova si Muntenia, aceasta versiune a fost restructurata sub presiunea unui fapt istoric (a unui omor cauzat de rivalitati economice). Prin contaminari succesive, i s-au adaugat in versiunea balada nu numai testamentul ciobanului (indispensabil si colindului), ci si episodul oii nazdravane (care vesteste stapanului moartea lui iminenta) si al Maicii batrane (care, cautandu-si feciorul disparut, afla ca acesta s-a insurat somptuos). Ultimul episod, al nuntii mortului tanar (si nelumit) urca pana in preistorie. Testamentul ciobanului, singurul databil caci se regaseste la macedo-romanii din sudul Dunarii si e deci anterior despartirii acestora de daco-romani, are o vechime de aproximativ o mie de ani. ~n sfarsit, conflictul epic, in forma lui moldo-munteana, a fost situat de specialisti ca N. Iorga sau O. Dessusianu in secolul al XVIII-lea.

Semnele pulsand in timp si spatiu ale culturii populare se cer circumscrise prin estetici, stilistici si hermeneutici adecvate. Le mentionam aci, fara a insista, pe cele ale lui L. Blaga, G. Oprescu sau M. Eliade, cu sugestiile, limitele si rasunetul lor. Mai aproape de noi, in Poetica sa, Birlea (1979) a vorbit revelator despre estomparea rimei de catre melodie in colinde si, dimpotriva, despre solidificarea ei in speciile recitate (cum sunt plugusorul sau oratiile); despre formula initiala cu caracter profan Frunza verde, care se regaseste in cantecul liric si balada dar lipseste cu desavarsire in colinde, cantecul funebru sau descantec (cum lipseste, de altfel, la macedo-romani) si are frecvente ridicate in Moldova, Muntenia si Oltenia dar relativ scazute in Transilvania; despre colindele profane din tinutul Tarnavei Mari, pline aidoma descantecelor de cuvinte neintelese. El punea astfel simultan bazele unei estetici si semantici regionale 'multimedia'.

Judecam culturile dupa ce nu ajung sa uite obisnuia sa spuna Fernand Braudel. Cultura populara a reprezentat si continua sa reprezinte o dimensiune importanta a culturii romanesti moderne. Practicata pe spatii largi, de o taranime care a format pana in anii '80 majoritatea populatiei Romaniei, rod, ca oriunde altundeva, al unei interminabile continuitati memoriale, cultura rurala a intrat de timpuriu in dialog cu cultura nationala. Spre deosebire de culturile occidentale majore, care s-au modernizat prin despartiri transante de componenta lor rurala, cultura romaneasca, evoluand o vreme in state distincte si avand de infruntat structuri ale puterii care n-o sustineau, s-a cristalizat in lupta pentru a nu fi anihilata si nu a recurs la o ruptura interioara demarcatoare similara. Ea poate fi privita astazi ca un laborator in care se experimenteaza modalitati de coexistenta solidara intre cultura rurala, cultura nationala si cultura globala din a caror cunoastere reflectia contemporana are mult de castigat.

Prispa este un element arhitectonic traditional al casei romanesti. In regiunile muntoase, prispa e cel mai adesea inlocuita de pridvorul de lemn (scanduri). Prispa poate avea o dispunere pe latura principala a casei. Mult mai rar poate inconjura casa de jur imprejur. Materialul predilect este lutul, uneori folosindu-se in combinatie cu barne de lemn, sau sunt exclusiv din lemn. Casele ce se construiesc in prezent au renuntat la acest brau, cu rol decorativ si practic - se statea in fata casei pe prispa, se depozitau fasole, nuci, ceapa pentru uscare, iar in noptile calde de vara se si dormea (vezi filmul Morometii). In acest tinut, spre deosebire de cel precedent, prispa are o viata foarte pronuntata. Nu formeaza numai o trecere la incaperi, caci, de altfel, camerele nu dau in prispa, ci ele isi au comunicarea pe la vatra (tinda) cu exteriorul. Vom vedea aceasta cind vom vorbi despre rezolvarea planului.

Prispa are o foarte mare importanta si utilizare aici. Aproape toata viata de gospodarie se petrece in prispa. Vara aici maninca, dorm si lucreaza. Aici se fac primirile si 'tainuiesc', stilpii au sus prinsa o prajina care se numeste 'culme' si pe care se asaza vara si iarna 'toalele' la aerisire. In scindura de sus de la stilpi sint batute cuie in care se atirna, dupa anotimpuri, siruri de ardei, legaturi de porumb, 'visle' cu struguri, busuioc, marar etc.

istorie a miilor de sate raspandite pe teritoriul Romaniei care s-au format si s-au dezvoltat continuu pana in zilele noastre. Acest lucru nu poate fi inteles, fara sa-ti imaginezi cum se traia, cum se muncea, cum se bucurau oamenii si cum isi petreceau timpul liber cu trei secole in urma.

InEvul Mediu locuitorii satelor, mestesugarii, alaturi de celelalte paturi sociale, au avut un rol important in evolutia societatii. 
     Acesti oameni simpli, stiau sa construiasca case, sa cultive pamantul si sa produca cereale, sa creasca animale, sa mearga la pescuit, sa teasa, sa modeleze lutul si sa decoreze casele, sa prepare alimentele, in forme care le confera o identitate inconfundabila. 
     Ei au dovedit o mare sensibilitate in combinarea culorilor, si-au cantat bucuriile in versuri si muzica.

In orice casa țaraneasca erau macar 2 odai, chiar și in cele mai umile. Una dintre ele era mereu "curata", in sensul pe care il știm cu toții. era pentru copiii plecați departe, pentru musafiri, pentru orgoliul lor țaranesc de a avea o odaie buna. Ori PRISPA este tocmai un fel de a nu da buzna in casa, de a ședea la o vorba, de a adasta. prispa e o maniera de a sta la taifas cu Lumea, cu totul diferita de balcon.e deschidere, e și Prag, dar nu unul intim, ci unul de pe care poți privi, contempla, pe care te poți cațara, de pe care poți sa muncești la ceva pentru tine sau pentru casa ori unde copiii pot sa se joace. Ilie Moromete contempla Lumea de pe stanoaga podiștei sau de pe prispa casei.

Prispa aduce Lumea mai aproape, nu izoleaza, așa cum face balconul. Ca spațiu al locuirii, prispa inlocuiește patul, pe prispa dormeau in serile de vara familiile cu mulți copii, la racoarea ei se adapostesc animalele mici de casa. Prispa e locul privilegiat al batranilor. Indragostiții nu aleg prispa, nu aleg expunerea și tihna, ci frunzișul, acoperișul veșnic al naturii, aleg trecerea catre alt nivel: portița.

Prispa e locul pe care gospodarii expun zestrea fetei, cand ea se marita sau unde sunt puse darurile mortului, in ziua petrecerii lui din lume. pe prispa mamele tinere stau sa-și legene pruncii, prispa e un spațiu al LUMIRII. Balconul e al tainuirii.

La țaranii mai instariți, prispa s-a convertit in cerdac, a capatat inalțime, tinzand, ușor ușor sa se transorme in balcon. Odata situata mai sus, prispa și-a pierdut accesibilitatea, a dobandit tristețe și izolare.

Țaranii foarte saraci sau cei care nu au mai facut prispa, au inlocuit-o cu o bancuța. cu un scaunel minuscul. taranul roman nu era așa de grabit ca noi astazi.pentru el timpul avea, intr-adevar, rabdare.

Nu dadea buzna, nu se smintea, iși rezerva dreptul și fascinația contemplarii. Imi amintesc de bunicii mei. Ei nu aveau prispa, ci un cerdac modest. Bunica iși privea cu mare pasiune oleandrii imenși pe care-i pusese pe cerdac. Era mandra de florile ei, de faptul ca putea sa se odihneasca minute langa ele.

Prispa/cerdacul sunt variante ale ințeleptei opriri din iureșul nebun al lumii. Dar cata vreme or mai fi??