Probleme cu care se confrunta familia monoparentala

Probleme cu care se confrunta familia monoparentala

In analizele referitoare la problemele cu care se confrunta familia monoparentala, un accent deosebit este pus pe consecintele asupra evolutiei copiilor, pe starea de sanatate, esec sau abandon scolar, devianta, stabilitate in familiile pe care le formeaza. Aceasta ruptura este simtita cel mai profund de copiii cu varste mici, acestia avand o structura destul de fragila si sensibila si poate fi pusa in pericol de orice schimbare, de aceea este important sa intelegem modul in care cei mici percep aceasta situatie. Socul poate fi extrem de profund pe fondul "plecarii" unuia dintre parinti, o decizie brusca care poate fi o incapacitate de a anticipa aceasta schimbare care poate declansa reactii neasteptate manifestate prin furie, confuzie, poate sa fie abatut, trist, violent, pot aparea rezultate scazute la scoala, posibile tendinte de izolare si conflicte in mediul de joaca. Multi parinti nu isi dau seama de schimbarile copilului care au loc pe fondul schimbarii contextului familial care exprima suferinta acestuia pe fondul separarii, deoarece el o resimte ca pe un abandon o instabilitate afectiva caracterizata de cresterea excesiva a sensibilitatii si de aparitia plansului frecvent, dorinta de a se izola, de a sta singur, aspectul melancolic sau abatut, lipsa chefului pentru activitati, o stare de agitatie.[1] De cele mai multe ori starea copilului este in stransa legatura cu a parintelui cu care a ramas care poate fi la fel de afectat de schimbarea produsa, dar sa nu arate copilului. Aceasta lipsa a comunicarii despre situatii cu care se confrunta poate duce la deteriorarea relatiei dintre cei doi ramasi, ajungandu-se pana la acuzari reciproce, o raceala si distantare ca un refuz al propriei suferinte. Insa au fost si situatii in care membrii familiei ramasi, sa manifeste o apropiere extrema ca o dorinta de reunire a destinatei ca sa compenseze pierderea, suferinta. Partenerul care a hotarat sa plece, nu trebuie denigrat in fata copilului, indiferent de motivul rupturii, cel mic trebuie sa invete sa isi inteleaga parintele si sa il ierte.

Acest tip de familie este caracterizat de o suprasolicitare a parintelui singur, dar si momente de criza atunci cand acesta nu mai face fata solicitarilor, problemelor cotidiene.

" In general structura familiei are doua semnificatii: o componenta numerica (structura pe generatii, precum si setul de statusuri si roluri aferente) si o componenta ce tine de diviziunea rolurilor in interiorul familiei si exercitarea autoritatii"[2]

Femeile parinti se confrunta cu mai multe probleme cum ar fi autoritate in fata propriilor copii, cu dificultati financiare, iar barbatii parinti singuri intampina dificultati privind munca domestica, ceea ce ii determina sa apeleze la ajutor solicitand familia extinsa, prieteni, cunostinte. Se spune ca mamele au disponibiltati mai mari pentru relatii parteneriale cu copiii, dezvolta diverse modalitati de ajutorare in favoarea familiei lor. Barbatii singuri implica mai putin copiii in treburile casei, dar fac apel la ajutor din afara. Rolul parental este mai bine evidentiat daca tatal s-a aflat impreuna cu copilul sau in permanenta, iar interactiunea cu copilul a fost de la inceput. Se poate observa ca experienta paternitatii in singuratate poate determina femeile sa se masculinizeze, sa devina mai ferme in deciziile pe care le iau , iar barbatii sa se feminizeze aparand ca persoane sensibile si empatice in raporturile cu ceilalti. Atunci cand se despart, mamele continua sa se ingrijeasca de copii, iar rolul tatilor se rezuma adesea la plata unei pensii alimentare; intr-o alta ordine de idei familia monoparentala este condusa in cele mai multe cazuri de mama, iar starea economico finaciara a familiei este precara, facand apel de multe ori la sprijinul de factura publica. In absenta sprijinului pentru mama din partea familiei , a comunitatii si chiar a societatii conduc la abandonul copilului. De aceea, masurile de natura publica vizeaza diminuarea, eliminarea cazurilor extreme de abandonare a copiilor.

"Abandonul a cunsocut o cota ridicata de manifestare atat in ultima perioada a regimului comunist, cat si in primii ani de tranzitie. Printre cauze, sunt enumerate in primul rand explozia saraciei, ignorarea mijloacelor de planificare familiala, cresterea ponderei mamelor tinere, apoi lipsa serviciilor de asistenta sociala, a serviciilor pentru familie"[3]

Cresterea numarului famiilor monoparentale este un fenomen care se petrece in intreaga lume. Acest fapt a facut ca si atitudinea fata de acest tip de familie sa evolueze, mai mult sau mai putin, in functie de zone, de evolutia culturala a acestora.

Este foarte important ca noi, societatea, sa consideram familia monoparentala ca fiind o familie normala, ca o alternativa si nu ca un model nereusit al asa zisei familii clasice. Acest punct de vedere ar ajuta mult persoanele care se confrunta cu aceasta problema, in special copiii care cresc in familii monoparentale.

"Familiile monoparentale sunt adesea victime ale saraciei, iar copiii au tendinta de a repeta experienta parintilor. Aceleasi studii arata ca monoparentalitatea rezultata din divort este corelata cu o diminuare a activitatii educative: mama este suprasolicitata atat din punct de vedere emotional cat si material si relational si este mai putin disponibila pentru copil exact cand acesta are mai mare nevoie de atentie si eforturi sporite. In acest timp rolul patern este analizat in termenii 'absentei paterne', 'deprivarii paterne', 'deresponsabilizarii paterne'"[4]

In urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de parinte este puternic diminuata, parintii comunica mai putin bine cu copiii, sunt mai putin afectuosi le controleaza mai putin bine comportamentul. In fata despartirii, copiii reactioneaza diferit, in functie de sex, varsta, calitatea relatiilor din familie, temperament. Reactiile lor pot fi de agresivitate, ura, tristete, frustrare, confuzie, anxietate, rusine, revolta fata de parintele pe care il considera vinovat. Cel mai mult sufera copiii de varsta mica pentru ca ei nu pot intelege ce se intampla si considera ca sunt pedepsiti, dezavantajati, ca li se ia ceva cu forta. Este cunoscut faptul ca multi copii proveniti din familii divortate au un sentiment de vinovatie, cred ca ei sunt cauza desparttrii. Trebuie sa li se explice ca ambii parinti il iubesc, chiar daca nu mai stau impreuna. Conteaza foarte mult reactia parintelui(mamei), cat de puternic este, cum depaseste acest eveniment. O mama care se plange toata ziua de cele intamplate, care discuta in permanenta despre acest subiect cu oricine care intra in casa, care repeta mereu cat de suparata este, care isi catalogheaza sotul in fel si chip, va face mult rau copilului."[5] Acesta se va simti lipsit de aparare, dezavantajat fata de ceilalti copii, percepe divortul ca pe o mare nenorocire. Acest mod de a privi lucrurile nu-l avantajeaza deloc. Parintele trebuie sa inteleaga ca, mai mult decat conditii materiale, trebuie sa-i ofere copilului sprijin moral. Daca si-a asumat responsabilitatea cresterii lui trebuie sa stearga cu buretele lucrurile urate din trecut, sa fie optimist, increzatoar, sigur pe el pentru ca aceasta stare i-o va transmite si copilului. Desigur, nu este usor, dar in ultima instanta fericirea copilului este mult mai importanta, deci merita acest efort.