Notiuni generale privind pluralitatea de infractiuni

Notiuni generale privind pluralitatea de infractiuni

Sectiunea 1 Notiune

In literatura de specialitate pluralitatea de infractiuni a fost definita ca fiind situatia in care o persoana comite doua sau mai multe infractiuni, concomitent sau la diferite intervale de timp. Alti autori prefera o definitie mai larga, aceasta avand meritul de a contura in linii generale si formele pluralitatii de infractiuni. Astfel, pluralitatea desemneaza situatia in care o persoana a savarsit doua sau mai multe infractiuni inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna din ele sau a savarsit o noua infractiune dupa ce a fost condamnata definitiv pentru o alta comisa anterior.[2] Pluralitatea de infractiuni presupune deci o suma de entitati infractionale distincte si bine delimitate intre ele, raportate la acelasi faptuitor si fara a interesa daca ele reprezinta unitati naturale sau legale, ori ca ele sunt savarsite concomitent sau la date succesive.

Pentru ca pluralitatea de infractiuni sa fie relevanta din punct de vedere juridic este necesar ca intre cele doua sau mai multe infractiuni care o formeaza sa existe o legatura personala. Putem spune ca factorul unificator al institutiei pluralitatii il constituie legatura "in personam" dintre infractiuni, faptul ca ele sunt atribuite unuia si aceluiasi subiect.

Legiuitorul a alcatuit din pluralitatea de infractiuni o institutie juridica din necesitatea unui tratament juridic adecvat persoanei care, in mod repetat, a incalcat legea penala.

Pluralitatea de infractiuni si in special anumite forme ale acesteia invedereaza o prezumtie mai puternica de periculozitate sociala din partea faptuitorului, fata de persoana care a comis o singura infractiune, de unde si imperativul aplicarii unei pedepse corespunzatoare, in vederea indreptarii si reeducarii sale.

In decursul vremurilor s-a privit intotdeauna cu asprime comiterea mai multor infractiuni de catre aceeasi persoana. Romanii considerau atat de grava repetarea infractiunii, adica savarsirea unei pluralitati de infractiuni - realizata cu acelasi prilej sau la diferite intervale de timp - incat chiar o infractiune cu pericol social relativ redus ajungea sa fie pedepsita cu moartea, daca infractorul nu era la prima abatere. In Pravila lui Matei Basarab din 1652 se prevedea: "Acela ce va fura un lucru cat de putin, intaiu sa-l bata, iar de va fura a doua oara sa-l insemneze la nas de-o parte, iar de va fura si a treia oara, acela sa moara in furci". Cu timpul s-au statornicit reguli mai amanuntite privind exigenta pluralitatii de infractiuni, facandu-se o serie de distinctii dupa gradul de pericol pe care-1 prezinta o infractiune comisa in asemenea imprejurari.

Cum insa fiecare fapta in parte prezinta un anumit grad de pericol social si el se rasfrange asupra pericolului pe care il prezinta infractorul, acest pericol primeste o intensitate specifica in situatia savarsirii unei pluralitati de infractiuni, in raport cu ipoteza comiterii unei infractiuni unice. Agravarea raspunderii penale ce deriva din comiterea unei pluralitati de infractiuni, avandu-si cauza in periculozitatea sporita a persoanei care savarseste doua sau mai multe astfel de fapte, are un caracter personal, producandu-si deci efectele numai cu privire la subiectul in cauza. [3]

In aceste conditii apare evident faptul ca prin reglementarea pluralitatii de infractiuni din Codul penal in vigoare (art. 32 - 40) s-a urmarit crearea cadrului juridic necesar aplicarii unui tratament sanctionator mai sever pentru persoana care s-a facut vinovata de comiterea mai multor infractiuni, in raport cu ipoteza

savarsirii unei singure fapte.

In literatura de specialitate s-au purtat largi discutii cu privire la natura juridica a pluralitatii de infractiuni. S-a pus intrebarea daca pluralitatea de infractiuni tine de institutia infractiunii, daca priveste raspunderea penala sau daca are o stransa legatura cu institutia pedepsei. Legiuitorul a dat intaietate aspectului structural al pluralitatii de infractiuni si astfel a reglementat-o in partea generala a Codului penal, in cuprinsul Titlului II privind "Infractiunea'. Reglementarea pluralitatii de infractiuni in cadrul institutiei infractiunii este apreciata in general favorabil de catre doctrina, aparand justificata, considerandu-se ca, inainte de a se stabili modul de sanctionare a pluralitatii, se pune problema determinarii existentei acesteia si a identificarii formelor in care se prezinta. Pluralitatea de infractiuni nu schimba caracterul infractiunilor si nu constituie o forma noua de infractiune, ci ea reprezinta doar o amplificare a activitatii infractionale.

Pe de alta parte, pluralitatea de infractiuni este in stransa corelatie cu raspunderea si cu sanctiunile de drept penal, caci aplicarea pedepsei pentru un ansamblu infractional ridica problema gasirii celor mai adecvate sisteme de sanctionare care sa corespunda periculozitatii sociale reliefate prin savarsirea mai multor infractiuni de catre aceeasi persoana.

Sectiunea 2 Formele pluralitatii de infractiuni

Activitatea infractionala a unei persoane caracterizata prin savarsirea mai multor infractiuni imbraca forme diferite, pluralitatea de infractiuni constituind potrivit art. 32 Cod penal " concurs de infractiuni sau recidiva", dupa caz.

La cele doua forme de baza mentionate mai sus se mai adauga o a treia forma cunoscuta in literatura penala sub

denumirea de pluralitate intermediara, care este impusa de modul

de reglementare al celor doua forme de baza si consacrata de altfel expres in reglementarea privitoare la pluralitatea de infractiuni in art. 40 Cod penal cu nota marginala "pedeapsa in unele cazuri cand nu exista recidiva".

Prin urmare, formele pluralitatii de infractiuni sunt: concursul de infractiuni, recidiva si pluralitatea intermediara.

Concursul de infractiuni este forma pluralitatii de infractiuni ce presupune savarsirea mai multor infractiuni, de catre aceeasi persoana, mai inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna din ele. Atunci cand, dupa condamnarea definitiva, pentru una sau mai multe infractiuni concurente, infractorul savarseste in anumite conditii din nou una sau mai multe infractiuni, pluralitatea imbraca forma recidivei. Pluralitatea intermediara se realizeaza in ipoteza in care o persoana, dupa ce a fost condamnata definitiv pentru una sau mai multe infractiuni, inainte de inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii acesteia ori in stare de evadare si nu sunt intrunite conditiile cerute de lege pentru existenta starii de recidiva. Pluralitatea intermediara este, asadar, o pluralitate de infractiuni care nu constituie nici concurs de infractiuni, nici recidiva, prezentand insa unele trasaturi caracteristice acestora si ocupa o pozitie intermediara intre ele. [4]

Aceasta ultima forma a pluralitatii -pluralitatea intermediara, a fost astfel numita in doctrina datorita pozitiei intermediare pe care o ocupa din punct de vedere al pericolului social intre cele doua forme principale ale pluralitatii. Chiar daca, in sens criminologie, pluralitatea intermediara este tot o " recidiva", o forma a antecedentei penale - situatie in care o persoana comite o noua infractiune dupa o condamnare definitiva pentru o alta -, in sensul legii penale ea constituie o entitate juridica distincta.

Acest lucru rezulta fara echivoc din nota marginala a art. 40 Cod penal. De asemenea, nici faptul ca sub aspectul tratamentului sanctionator legiuitorul a asimilat-o concursului de infractiuni nu este in masura sa aduca atingere existentei de sine statatoare a pluralitatii intermedia 

Elementul de distinctie intre concursul de infractiuni, pe de o parte, de recidiva si pluralitate intermediara, pe de alta parte, este inexistenta sau existenta unei hotarari definitive de condamnare pentru o infractiune in momentul savarsirii celei de-a doua. Daca o astfel de hotarare nu exista, pluralitatea va imbraca in toate cazurile forma concursului iar in prezenta acestei hotarari ne vom afla in fata unei recidive sau, dupa caz, a unei pluralitati intermediare.

Cele trei forme ale pluralitatii de infractiuni cunosc si un tratament sanctionator diferentiat. in cazul recidivei, spre exemplu, hotararea definitiva de condamnare individualizeaza intr-un anumit fel, din punct de vedere criminologie, persoana faptuitorului, astfel ca savarsirea unei noi infractiuni dupa judecata finalizata prin aceasta condamnare - si cu atat mai mult dupa executarea pedepsei - invedereaza o perseverenta infractionala accentuata a autorului, ceea ce reclama un tratament juridic mai sever decat in cazul concursului de infractiuni.

In ceea ce priveste pluralitatea intermediara, elementele care o diferentiaza fata de recidiva sunt in masura sa probeze un pericol social mai redus al persoanei aflate intr-o asemenea situatie in raport cu cel prezentat de un recidivist. Din acest motiv se impune si o sanctionare mai putin severa decat in cazul recidivei, astfel incat legiuitorul a preferat ca, din punct de vedere sanctionator, sa asimileze pluralitatea intermediara concursului de infractiuni.