Beet yellows virus, BYV
- Virusul ingalbenirii sfeclei, Closterovirus, Closteroviridae, sinonime Sugarbeet yellows closterovirus, Beta virus 4 (Roland si Quanjer) Smith, Corium betae Holmes, tulpini: exista tulpini care se deosebesc intre ele in
privinta unor caracteristici biologice, (Pop,
2009, TVV, II, 567).
Astfel, in fosta Cehoslovacie, Polak
(1973) clasifica 24 izolate BYV in grupele masked-MM, mild-M, common-C, necrotc-N
si severe necrotic-SN. Apare adesea impreuna cu virusurile beet
mild yellowing sau beet western yellows, de care difera prin
simptomatologie, cercul plantelor gazda, morfologia particulelor, modul de
transmitere si relatiile serologice. Pentru
identificarea si diferentierea acestui virus de Beet mild yellowing virus se aplica mai ales testul ELISA,
folosind antiseruri policlonale. A fost raportat
pentru prima data la Beta vulgaris
de Roland (1936, Sucr. Belge 55, 213) in Belgia. În prezent, este
cunoscut in majoritatea tarilor europene, in S.U.A.
si China, fiind probabil raspandit peste tot unde se
cultiva sfecla de zahar si de nutret, producand
pagube insemnate, atat la sfecla industriala cat si
la butasi si seminceri (Russell,
1970, CMI/AAB Descr. Pl. Viruses No. 13, 3 pp).
Îngalbenirea sfeclei este
raspandita si in tara
noastra, virusul fiind identificat prima data de Savulescu s.a. (1965, Rev.
Roum. Biol. ser. Bot. 10, 513-520), fiind mai frecventa
in zonele unde se cultiva atat seminceri cat si
butasi si sfecla industriala. Pagubele produse
variaza mai ales in functie de faza in care are loc
infectia, in experientele lui Wallis
(1967, J. econ. Entom. 60, 328), productia de radacini a
plantelor infectate fiind redusa cu 29-38,5 %, cea de zahar cu 42,4
%, iar samanta cu 18,6-70,2 %. La plantele de sfecla (Beta vulgaris) infectate natural primele
simptome constau in clarifierea, clorozarea sau necrozarea
usoara a retelei nervurilor frunzelor tinere, urmate de
aparitia unor zone clorotice, slab delimitate pe suprafata frunzelor
mai batrane. Într-un stadiu mai avansat,
frunzele se ingalbenesc incepand de la marginea si
varful limbului, suprafata lor devenind lucioasa, iar
tesuturile internervuriene ingrosate si fragile.
Uneori, pe frunze,
apar puncte necrotice brune, care la soiurile bogate in antocian, sunt
inconjurate de un halou rosietic. În timpul
insolatiilor puternice de scurta durata, frunzele plantelor
bolnave nu se ofilesc, insa la prelungirea acestora se usuca prematur,
devenind de culoare bruna. Tulpinile mai
putin virulente se manifesta numai printr-o ingalbenire
slaba a frunzelor. Semincerii infectati in faza de
butasi sunt slab dezvoltati, frunzele fiind mici,
ingalbenite, ingrosate si casante. La butasi,
simptomele sunt mai putin evidente, datorita cultivarii lor la
distante mici. Simptomele produse de virusul
ingalbenirii pot fi confundate cu reactia sfeclei la lipsa de
magneziu, care se caracterizeaza insa prin prezenta unei
zone late verzi in lungul nervurilor. Susceptibile la virusul
ingalbenirii sfeclei mai sunt Atriplex
hortensis, Celosia cristata,
Chenopodium album, C. amaranticolor, C. ambrasioides, C. capitatum, C.
foliosum, C. hybridum, C. quinoa, Montia perfoliata, Nicotiana clevelandii,
Spinacia oleracea, Stellaria media, Tetragonia expansa si Trifolium hybridum. La majoritatea
plantelor susceptibile infectate experimental, virusul se manifesta prin
ingalbenire sau inrosire si pete
necrotice. Astfel, inoculat artificial, virusul produce clarifierea nervurilor,
ingalbenirea, ingrosarea, casabilitatea frunzelor si
aparitia de pete necrotice la Beta
vulgaris, clarifierea nervurilor, ingalbenire si piticire
la Tetragonia expansa,
ingalbenire la Spinacia
oleracea si Stellaria media,
pete necrotice, inrosirea si ingalbenirea frunzelor
batrane la Montia perfoliata,
clarifierea nervurilor frunzelor tinere, distorsionarea acestora, piticire
acuta si distrugere prematura la Chenopodium foliosum si
C. capitatum si reactie locala la C. quinoa. Virionii apar in frunze,
radacini si celelalte parti ale plantelor, fiind
localizati in mezofil, parenchimul vascular, floem si celulele
acompaniatoare si cloroplaste (Cronshaw
s.a., 1966). În citoplasma celulelor infectate se gasesc, de
asemenea, incluziuni cristaline, care contin virioni (Esau, 1960, Virology 11, 317). Virusul este greu de transmis prin inoculare de suc, aceasta
reusind numai folosind ca abraziv carborundum sau celita si
plante sensibilizate, prin mentinerea lor la intuneric inainte
de inoculare. De asemenea, transmiterea are loc prin Cuscuta gronovii. Experimental si in natura, este transmis prin afidele Myzus persicae si Aphis
fabae dar nu si prin Macrosiphum
(Sitobion) avenae si Rhopalosiphum
padi. Relatia dintre virus si vectori este
de tip semi-persistent, virusul fiind lipsit de perioada de
latenta in insecte, pierdut la naparlirea acestora,
nu se multiplica in vectori si nu se transmite congenital la
urmasi (Karl s.a.,
1985). Sursele de infectie in primavara
sunt butasii de sfecla de zahar, furajera si de
gradina infectati in anul precedent, sfeclele infectate
care au rezistat peste iarna in camp, spanacul de toamna
si speciile de buruieni susceptibile multianuale sau anuale de
toamna. În conditiile din Anglia,
virusul rezista peste iarna si in plantele de Beta maritima. Sucul extras din frunze contine
putini virioni, inactivarea termica are loc la 55 ºC,
longevitatea in suc este de o zi , iar
dilutia limita 10-4. Virusul poate fi purificat
facand extractie in acetat de amoniu 0,1M (pH 7),
clarifierea cu Triton-X-100 si ultracentrifugarea la 35000 t/m (Kassanis s.a., 1977, Virology 77,
95) si are proprietati antigenice moderate. Virionii sunt
filamentosi, flexuosi, cu o lungime modala clara
de 1250 si 10 nm in diametru. Pasul helixului masoara 3-3 nm, canalul axial este obscur, iar structura
elicoidala evidenta (Varma
s.a., 1968, J. gen. Virol. 2, 107). Contrastul cel mai
bun al particulelor se obtine amestecand acidul fosfotungstic 2 % cu
virus in suc clarifiat (Russell,
1970, l.c.). La ultracentrifugare, virusul se sedimenteaza sub
forma a doua componente. Structura genomului este
cea caracteristica closterovirusurilor, in lungul genomului
identificandu-se 8 cadre de citire, virionii avand o singura
proteina capsidala. Boala poate fi partial
prevenita prin masurile de izolare a butasilor si a sfeclei
industriale de seminceri, mentionate in cazul mozaicului si
ingalbenirii moderate. Virusul ingalbenirii fiind
semi-persistent, combaterea chimica a vectorilor la butasi, seminceri
si sfecla industriala contribuie la limitarea raspandirii
bolii, afidele vectoare fiind omorate de substantele toxice in
cursul perioadelor de hranire pentru achizitionarea si
inocularea virusului, rezultate foarte bune obtinandu-se prin
aplicarea tratamentelor cu preparate pe baza de Imidacloprid la
samanta (Dewar,
1992). În ameliorare, se urmareste obtinerea unor soiuri
rezistente sau tolerante la virusul ingalbenirii si la
ciupercile slab virulente (Alternaria),
un exemplu pozitiv in acest sens fiind soiul de
sfecla Maris Vanguard, omologat in Anglia
(Russel, 1966, Acta agric. Scand.
Supl 16 Eucarpia, 140).
.com
