Virusul mozaicului sfeclei

Beet mosaic virus, BtMV - Virusul mozaicului sfeclei, sinonime Beet mosaic potyvirus, Sugarbeet mosaic virus, Spinach mosaic virus, Beta virus 2, Marmor betae, tulpini Beet water mottle virus, (Watson, 1958, Rep. Rothamsted exp. Stn, 1957, 113) si Discorea alata ring mottle/dioscorea alata ringspot virus, care difera de tulpina tipica prin coeficientul de sedimentare (Laemmli si Favre, 1973, J. mol. Biol. 80, 575), (Pop, 2009, TVV, II, 563). A fost descris la Beta vulgaris, de Lind, inca in 1915 si, ulterior, in Brauschweig (Germania), de Schneider si Mundry (1956, Z. Naturf. 11, 393), Zimmer si Brandes (1956, Phytopath. Z. 26, 43), fiind raspandit in toate zonele cultivatoare de sfecla din lume (Russel, 1971, CMI/AAB Descr. Pl. Viruses No. 53, 3 pp). În tara noastra, este deosebit de frecvent, mai ales in regiunile in care se cultiva atat sfecla pentru industrie cat si butasi si seminceri, semincerii fiind puternic infectati inca din primavara iar, spre sfarsitul perioadei de vegetatie, atacul este practic de 100 % si la culturile industriale situate in apropierea acestora. Boala are o importanta economica ridicata, reducand esential productiile de radacini, zahar si samanta (Pop s.a., 1968, An. I.C.C.S. Sfecla 1, 141). Pe frunzele tinere ale plantelor de Beta vulgaris infectate natural apar numeroase pete mici, de culoare verde-deschis sau alburie, care, la inceput, se observa numai privind frunza in transparenta, iar mai tarziu devenind foarte evidente. Numarul, forma si culoarea petelor variaza mult, ceea ce a facut pe unii autori sa descrie diferite tipuri de mozaic (punctat, inelar, neregulat, tipic, alb, linear, reticular, nervurian).

Simptomele pot fi observate tot timpul anului, fiind ceva mai putin evidente in conditiile temperaturii ridicate din timpul verii. Spre deosebire de mozaicul deformat al sfeclei, produs de virusul mozaicului castravetilor, forma limbului nu este esential schimbata. În cazul unui atac mai puternic si, in special, la semincerii infectati in stadiul de butasi, frunzele plantelor bolnave raman mai mici, iar suprafata limbului este mai mult sau mai putin incretita. Cu toate ca simptomele sunt mai putin grave, boala influenteaza negativ productia si calitatile tehnologice ale sfeclei, experientele efectuate demonstrand reducerea substantei uscate cu 1,9-9,2 % si a zaharului cu 6,8-17,9 %, cresterea cantitatii de cenusa (cu 6,8-33,3 %) si de azot vatamator si reducerea productiei de radacini si de zahar (Pop s.a., 1968, l.c.). În experientele efectuate in fosta R.D. Germania, virusul a redus productia de radacini cu 3,5, indicele de polarizare cu 3,5 si productia de zahar cu 5,7 %, inregistrandu-se o crestere a continutului de azot vatamator (35 %) si de cenusa. În unele experiente, productia de samanta a sfeclelor infectate a fost redusa cu 32-47 %, facultatea germinativa a acesteia fiind, de asemenea, grav afectata. Infectate natural mai sunt Beta maritima si Melilotus indicus, care manifesta ingalbenirea nervurilor si deformarea frunzelor, Spinacia oleracea la care apar patari si ingalbeniri foliare, Trifolium incarnatum reactionand prin cloroze nervuriene, marmorare si necroze, Amaranthus retroflexus si Sonchus arvensis la care boala se manifesta prin cloroze nervuriene si marmorare. Susceptibile la inocularile artificiale sunt Amaranthus candatus, Atriplex hortensis, Beta macrocarpa, B. patellaris, Celosia argentea, C. cristata, Chenopodium album, C. amaranticolor, C. capitatum, C. murale, C. quinoa, Cucurbita pepo, Dianthus barbatus, Glycine max, Gomphrena globosa, Hybiscus esculentus, Hyoscyamus niger, Nicotiana clevelandyi (uneori) si N. glutinosa (uneori), Phytolacca americana, Pisum sativum, Tetragonia expansa, Vicia faba si Zinnia elegans. Inoculat artificial, virusul produce leziuni locale necrotice la Amaranthus caudatus, A. retroflexus si Beta patellaris, leziuni locale clorotice numeroase la Chenopodium quinoa si Gomphrena globosa, pete necrotice si mozaic la Stellaria media si mozaic la Beta vulgaris si Glycine max. La Spinacia oleracea, virusul produce numeroase pete mici galbene care adesea se reunesc formand pete clorotice mari pe frunzele tinere, cele batrane devenind progresiv clorotice si necrotice iar plantele pitice. Virionii sunt prezenti in toate partile plantelor, fiind localizati in citoplasma, nucleu si cloroplaste. În nucleul si citoplasma celulelor infectate apar incluziuni sub forma de cristale continand virioni, precum si corpuri-X amorfi si formatiuni "pinwheels", care nu contin particule virale (Hoefert, 1969). La Beta vulgaris si Gomphrena globosa s-au observat marirea si malformarea nucleolilor. Experimental, virusul este usor de transmis prin inoculare de suc. În natura, este raspandit de peste 28 specii de afide, incluzand Myzus persicae, Aphis fabae, Rhopalosiphum padi, Acyrthosiphon (Metopolophium) dirhorum si Macrosiphon (Sitobion) avenae (vezi Klinbowski, 1968). Relatia dintre virus si vectori este de tip nepersistent, rata transmiterii marindu-se prin flamanzirea afidelor timp de 2-3 minute inainte de achizitionare. Hranirea necesara achizitionarii si inocularii este de 6-10 sec., perioada de latenta lipsa, iar persistenta in vector mai putin de 60 minute, la nearipate, si de pana la 4 ore la aripate. Perioada de incubatie este de 7-12 zile, in functie de temperatura. Butasii de sfecla, culturile semincere, sfecla furajera, sfecla de gradina si spanacul de toamna joaca cel mai important rol in perpetuarea virusului de la un an la altul. Silozurile de sfecla furajera si cele pentru pastrarea butasilor pot oferi conditii pentru iernarea virusului si a transmitatorilor.

Lichidate prea tarziu in primavara, ele pot forma primele surse de infectie (Heathcote si Cockbain, 1966). În conditiile din Transilvania, primele afide vectoare apar in culturile de sfecla la sfarsitul lunii mai, zborul mentinandu-se la inceput la un nivel nu prea ridicat. În a doua decada a lunii iunie si pana la jumatatea lui august, zborul este mai intens, maximul inregistrandu-se in ultima decada a lunii iulie (Coicev si Pop, 1968, An. I.C.C.S., Sfecla de zahar 1,133-140). Primele plante infectate in culturile industriale din apropierea semincerilor se observa la inceputul lunii iunie, atacul crescand treptat, datorita zborului ridicat al insectelor vectoare. În zonele in care nu exista seminceri de sfecla de zahar, virusul rezista peste iarna in semincerii de sfecla rosie, spanacul de toamna si alte specii de plante cultivate sau spontane multianuale sau anuale de toamna. Sucul extras din frunze contine putini virioni. Temperatura de inactivare este 55-60°C, longevitatea in vitro este de 1-2 zile, iar dilutia limita 10^-3. În frunzele infectate mentinute la -20°C sau in solutie de zaharoza, virusul ramane activ timp de 12 luni, iar in frunzele uscate in exicator peste 5 ani. Virusul poate fi purificat din frunze de Stellaria media recoltate la 10-12 zile de la inoculare, extractia in tampon fosfat pH 8, clarifierea cu Triton X-100, ultracentrifugarea si centrifugarea in gradiente de zaharoza (Rogov s.a., 1991, Pl. Path. 40). Virusul se comporta ca un antigen moderat. Virionii sunt filamentosi, de regula flexuosi, masurand 13/695-770 nm. Canalul central este neevident, structura helicoidala obscura, iar pasul helixului de 3 nm. Preparatele purificate se sedimenteaza sub forma unei singure componente majore, genomul este ARN monocatenar, linear, unipartit. Pentru reducerea pagubelor se recomanda: desfacerea tuturor silozurilor de sfecla, darea in consum a sfeclei furajere si distrugerea resturilor vegetale ale sfeclelor insilozate cat mai de timpuriu in primavara, cand temperatura exterioara este nefavorabila vietuirii afidelor vectoare; plantarea cat mai de timpuriu si integral a butasilor pe suprafetele destinate producerii de samanta; insamantarea la distante mari a sfeclei industriale de suprafetele semincere (Pop s.a., 1968, l.c.); amplasarea culturilor de butasi la distantele maxime posibile de culturile semincere, rezultate bune obtinandu-se in cazul cultivarii semincerilor si butasilor in ferme sau gospodarii diferite; cultivarea butasilor sub planta protectoare; combaterea chimica a afidelor la culturile semincere si la cele pentru butasi. În prezent, nu se cunosc soiuri rezistente, insa s-a gasit gena Bm care controleaza rezistenta sfeclei la acest virus (Lewellen, 1973, Phytopathology 63, 877-881).