Virusul piticirii orezului

Virusul piticirii orezului - Rice dwarf virus RDV, Phytoreovirus, Reoviridae, se cunosc tulpina severa si tulpina netransmisibila prin insecte, (Ref. Pop, 2009, TVV, II, 94). A fost descris prima data la Oryza sativa, in Shiga, Japonia (Takata, 1895-6, J. Jap.Agric. Soc.171, 1; Fukushi, 1931, Trans. Sapporo nat. Hist. Soc. 12, 35), fiind raspandit in China, Japonia, Peninsula Coreana si Nepal (Boccardo si Milne, 1984, CMI/AAB Descr. Pl. Viruses No. 294, 7 pp). Plantele de Oryza sativa, Alopecurus equalis, Paspalum thumbergii si Echinochloa crus-galli infectate natural manifesta piticire si picatele clorotice fine pe suprafata frunzelor. Experimental, virusul a fost transmis la Alopecurus japonicus, Avena sativa, Hordeum sativum, Oryza cubensis, Panicum miliaceum, Poa annua, Secale cereale si Triticum aestivum, care reactioneaza prin piticire si picatele clorotice sistemice. Plantele de Oryza sativa, inoculate experimental manifesta simptome asemanatoare cu cele infectate natural, iar Echinochloa crus-glli manifesta simptome asemanatoare cu cele de la orz. La mentinerea si cultivarea virusului se folosec plantele Alopecurus japonica si Oryza sativa. Virusul invadeaza toate partile plantelor, virionii gasindu-se in citoplasma celulelor infectate din mezofil, epiderma si parenchimul vascular, aparand individual sau grupati, uneori inconjurati de membrane fine sau dispusi in randuri inauntrul unor structuri tubulare (Shikata, 1966, J. Fac. Agric. Hokkaido Univ. 55, 1). În celule apar, de asemenea, incluziuni sub forma de viroplasme, continand virioni. Experimental, virusul poate fi transmis prin injectarea lui in nimfele vectorului (Fukushi si Kimura, 1959, Proc. Japan Acad. 35, 482). În natura, este transmis prin cicada Nephotettix cincticeps si, mai putin, prin N. apicalis, N. nigropictus, N. virescens si Recilia doralis.

Relatia dintre virus si vector este de tip persistent-propagativ, acesta fiind retinut la naparlire, se multiplica in insecte si este transmis congenital la urmasi. Majoritatea insectelor achizitioneaza virusul printr-o hranire de 24 h pe plantele de orez infectate, insa nimfele il pot achizitiona si printr-o hranire de 1 minut. Incubatia virusului in insecte este de 12-25 zile, timpul de hranire pentru inoculare este de 3-30 minute, insectele raman virulifere toata viata iar, la o buna parte din ele, virusul se transmite congenital la urmasi. Sucul foliar contine multi virioni, iar infectiozitatea acestuia nu se schimba prin tratamente cu eter etilic. În suc de orez, inactivarea termica are loc la 45-50°C, dilutia limita este 10^-4-10^-5, iar longevitatea in vitro 2 zile la 4ºC, infectivitatea fiind retinuta timp de cel putin un an in frunze de orez sau in insecte vectoare conservate la -40°C. Virionii sunt icosaedrici, fara anvelopa, de 70 nm in diametru, cu profil unghiular, avand 32 capsomere, 20 sexamere si 12 pentamere. La ultracentrifugarea preparatelor purificate apar doua componente, genomul este format din 12 parti (S₁-S₁₂) de ARN dublucatenar, linear, iar virionii contin sase proteine. Masurile de prevenire constau in utilizarea procedeelor tehnologice pentru reducerea atacului si combaterea insectelor vectoare prin tratamente chimice, aplicate la averizare, inainte si dupa transplantarea orezului. La acest virus nu sunt citate soiuri cu adevarat rezistente insa soiurile timpurii sunt expuse mai putin atacului, datorita rezistentei de imbatranire, care se instaleaza de la aparitia paniculului.