Batalia de la Stalingrad (1942)

Batalia de la Stalingrad (1942)

Simultan cu actiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva in spatiul dintre Donet si Don spre Stalingrad si Caucaz. Obiectivul lui Hitler era sa ajunga pe Volga ca sa opreasca aprovizionarile rusesti pe fluviu si sa cucereasca regiunea petroliera din Caucaz.

La inceputul lunii august 1942, Grupul de Armate 'A' a trecut Donul pe la Rostov si a inceput inaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate 'B' a inceput atacul spre Stalingrad. Noul plan ducea la o lungire considerabila a frontului la aripa lui de sud. In consecinta, maresalul Ion Antonescu este solicitat si pune la dispozitia comandamentului suprem german doua armate romane: Armata 3 Romana (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate in patru corpuri de armata si Armata 4 Romana (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate in 2 corpuri de armata. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate 'B' si, pana la 15 octombrie 1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene si germane, un sector de front in lungime de 110 km pe bratul de nord al Cotului Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a fost dispusa intru-un sector excesiv de larg pentru fortele de care dispunea (peste 200 km), la sud de Stalingrad, in Stepa Kalmuca, intr-un teren uscat, nisipos si sarac, dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de stepa.

O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 romane era prezenta pe malul de sud al Donului a trei capete de pod rusesti, din care cel de la Deviatkin era foarte mare si foarte periculos.

De la intrarea in dispozitiv, generalul Petre Dumitrescu a cerut aprobarea de a elimina aceste capete de pod, punandu-se la dispozitie aviatie, tancuri si artilerie grea necesare. Comandamentul german nu a aprobat aceasta operatie si nici un atac cu forte mai mari de un batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata a 3-a Romana si-a plasat toate fortele in linia intai, ramanand fara nici o rezerva, pe un front care era de doua ori mai lung decat puteau acoperi, normal, trupele romane. Primise, in schimb promisiunea ca i se vor asigura rezerve germane. Din capul locului cele doua armate romane au fost puse intr-o stare de inferioritate fata de un inamic inzestrat cu puternice si moderne mijloace de lupta. Ele erau lipsite de armament antitanc pe masura tancurilor rusesti. Cel care exista era la nivelul primului razboi mondial, iar infanteria nu dispunea decat de sticle cu benzina si somoioage de paie, mijloace improvizate cu efecte minime.

Armamentul antitanc al trupelor romane era de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu munitie care nu strapungea blindajul tancurilor sovietice. Artileria grea era foarte putina iar cererile la germani nu au fost onorate. In sectorul Armatei 4 fasiile diviziilor erau mari (25-40 km), in rezerva existau doar cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la regimente doar cate 4-5 oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm. La 19 noiembrie, cand incepea ofensiva sovietica, Armata 3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar 75.580.

Inamicul avea in fata trupe considerabile. Fata de cele trei armate romano-germane rusii aveau 11 armate cu un total de 80-86 divizii de tragatori, 19 brigazi de infanterie, 51 brigazi blindate, 7 divizii de cavalerie si 4 flote aeriene.

In ziua de 19 noiembrie, rusii au trecut la ofensiva de mari proportii la vest si sud de Stalingrad. In sectorul Armatei a 3-a Romana, ofensiva rusa a inceput din doua capete de pod, la centrul si in flancul drept al armatei, cu forte mult superioare in tancuri si cavalerie. Frontul a fost rupt pe doua directii intre care au fost incercuite trei divizii romane (grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15 infanterie). Pana in seara de 19 noiembrie, pe langa cele trei divizii incercuite, diviziile 9 si 14 fusesera distruse, iar divizia 1 cavalerie intrase in sectorul Armatei 6 Germane. Pana la 25 noiembrie Grupul Lascar, desi a incercat sa se salveze nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri terestre si a fost lichidat.

Incepand cu 20 noiembrie, inamicul a dezlantuit o ofensiva puternica si in sectorul Armatei a 4-a Romana, la sud de Stalingrad.

Rusii au reusit sa rupa frontul intre diviziile 1 si 20 infanterie, au impins-o pe aceasta din urma spre nord si au prins-o in incercuire alaturi de Armata a 6-a Germana, au distrus divizia 2 infanterie si au aruncat de pe pozitie toate trupele armatei. La 22 noiembrie, cele doua ofensive sovietice au inchis clestele incercuind Armata a 6-a Germana.

Corpul 1 Armata Roman (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate operativa, la 19/20 decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive sovietice de la 16 decembrie in sectorul A 8 italiene, dar la 21 decembrie 1942 majoritatea fortelor lui au fost incercuite. De asemenea Corpul 7 armata a fost puternic lovit la inceputul lunii decembrie 1942. Operatiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 n-a reusit. La ea a fost angajat si Corpul 6 Armata Roman.

La 26 decembrie 1942 s-a declansat o noua contralovitura sovietica ceea ce a insemnat esuarea tuturor tentativelor de restabilire a situatiei. Infrangerea din Cotul Donului a generat incordarea relatiilor romano-germane si acuzatii la adresa militarilor romani care nu au vrut sa lupte si s-au facut vinovati de situatia tragica ce s-a creat Armatei a 6-a Germane.

In realitate romanii au luptat ca la Marasesti, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extrema, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste ei, romanii neavand armamentul necesar pentru a riposta.

Maresalul Manstein aducea grave acuzatii romanilor. In scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu catre maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzatii romanilor, seful armatei romane face dovada clasica de ceea ce inseamna mandria si demnitatea unui comandant daruit, obligat sa suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificata din vina comandamentului german. Maresalul roman 'trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportarii trupelor sovietice, ceruse intarirea frontului defensiv prin armament si munitie, dovedise ineficienta rezistentei liniare, slabe peste tot, statice, fara rezerve si fara posibilitatea de interventie a comandamentului. Nu se luase nici o masura. Maresalul Manstein este obligat sa recunoasca partea de vina a comandamentului german si 'serviciile aduse cauzei comune de catre Romania', precizau analistii militari.

Apoi, generalul von Hauffe, in raportul intocmit asupra operatiilor din sectorul Armatei a 3-a romane aprecia 'ca de la 19 la 27 noiembrie, trupele romane, s-au luptat cu vitejie si au consimtit sacrificii eroice', iar generalul Hans Doerr, fost sef al detasamentului de legatura cu Armata 4 Romana in timpul acestei batalii scria:

'Prabusirea frontului roman in Cotul Donului si in Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane, care in nemarginita ei ingamfare dadea aliatilor misiuni la care nu puteau face fata'. Bilantul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii romane participante, patru divizii de infanterie si o divizie de cavalerie au fost incercuite, patru divizii de infanterie si divizia blindata au suferit pierderi grele, iar patru divizii au ramas in aceeasi forma combativa. Armatele 3 si 4 romane, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi.

Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germana privind angajarea fortelor 'oricum si oriunde', folosirea abuziva a trupelor romane si despartirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar in folosul trupelor si sectoarelor germane, fara a tine cont de nevoile sectoarelor romanesti; atribuirea de misiuni trupelor romane care le depaseau capacitatea tactica si operativa; comportamentul inadecvat fata de militarii romani si nerespectarea regulilor elementare ale unui razboi de coalitie.

Dupa batalia Stalingradului, Armata 3 Romana a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stanga. Armata 4 Romana a fost retrasa pe un aliniament mai inapoi, dupa ce pierduse Corpul 6 Armata si a fost intarita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operatiile Grupului de Armate Hoth, intre 12 si 23 decembrie, in scopul salvarii trupelor incercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat si dupa alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiintat. Armata 4 Romana si-a pierdut astfel, orice valoare operativa.

Pe frontul Armatei 3 Romana si a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, rusii au reluat ofensiva in Cotul Donului, inaintand vertiginos spre vest. Armata 3 Romana a fost scoasa definitiv din lupta. Astfel, ramasitele celor doua armate romane au fost trimise in tara pentru refacere si organizare.