Inceputul globalizarii

Inceputul globalizarii

Conceptul de globalizare economica a aparut din nevoia teoriei economice de a folosi concepte noi, capabile sa explice cu o acuratete mai mare, enormele transformari intervenite in ultimul timp in economia internationala, transformari aparute de-a lungul ultimelor doua decenii.

Operand intru-un sistem economic in cadrul caruia s-au amplificat enorm relatiile de interdependenta si s-a conturat deja, ceea ce ne-am obisnuit sa numim " piata globala", cercetatorii s-au vazut confruntati cu noi cerinte privind maniera de a explica noile caracteristici ale mecanismului economic mondial. Mai mult decat atat, ei au trebuit sa-si schimbe radical optica sub care sunt privite afacerile internationale, relatiile dintre firmele care au atins un nivel inalt de internationalizare, pana la urma intreaga arhitectura a economiei mondiale.

Desi globalizarea economica nu reprezinta un fenomen absolut nou, primele simptome ale acestuia aparand cu mult timp in urma, ea poate fi considerata ca si concept nou nascut pe fondul evolutiei vertiginoase a evenimentelor economice abia in prima parte a secolului XX.

Una din problemele larg dezbatute in legatura cu fenomenul globalizarii vizeaza momentul declansarii lui, cu alte cuvinte a inceputului sau. Desi nu s-a ajuns la nici un punct de vedere comun in ceea ce priveste aceasta problema, facandu-se abstractie de o serie de detalii istorice, s-au conturat, in cele din urma, trei posibilitati de abordare a acestui aspect si anume:

unii considera ca despre globalizare se poate vorbi chiar de la inceputurile istoriei, efectele acestui proces resimtindu-se mai mult sau mai putin in timp, pana in momentul cand a cunoscut o accentuare deosebita;

dupa altii, dimpotriva, globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic modernizarii si dezvoltari capitalismului, cu mentiunea ca, in ultimele decenii, a marcat o accelerare deosebita;

in fine, poate fi intalnit si punctul de vedere potrivit caruia globalizarea constituie un proces recent, asociat insa cu alte evenimente economice si sociale cunoscute deja sub denumirea de postindustrializare sau, asa cum mentioneaza unii autori, cu reorganizarea capitalismului pe alte baze.

Incercarea de a pune continutul fenomenului globalizarii, aflat fie si la inceputurile lui, pe seama unor evenimente istorice, fie ele si de mare amploare, este oarecum exagerata.

Pentru a iesi din aceasta capcana aparent teoretica, alti cercetatori au pus in evidenta un argument care are toate sansele sa fie acceptat, fiind absolut rational. El se refera la aria de cuprindere a procesului de globalizare. Potrivit acestui punct de vedere, globalizarea, in sensul larg al cuvantului, acopera trei domenii de activitate: economic, politic si cultural. Evident, partea economicului vizeaza toate fazele procesului de reproductie, adica productia, repartitia, schimbul si consumul, reprezentand structura de rezistenta, coloana vertebrala a globalizarii, pe baza careia apar si se dezvolta celelalte doua componente, reflectate de relatiile politice si culturale.

Daca tendinta de globalizare a economiei a fost evidenta inca din fazele sale incipiente, celelalte doua lauri derivate din prima, au starnit numeroase suspiciuni, ele fiind interpretate ca o consecinta directa a expansiunii Europei si a intregii lumi occidentale asupra tuturor teritoriilor situate in afara asa-zisului "perimetru civilizator".

Cum o astfel de situatie nu putea intervenii pe primele trepte ale evolutiei istorice a omenirii, iar abordarea globalizarii cu mii de ani in urma nu iti gaseste nici un suport practic, se explica astfel de ce in unele lucrari mai recente se incearca o alta ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces. In cadrul acesteia se regasesc elemente specifice tuturor celor trei arii de cuprindere ale sale. Ele sunt prezentate   de profesorul I. Popescu astfel:

- faza germinala (Europa, 1400-1750) cand apar primele harti ale planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, este adoptat calendarul universal, incep sa se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;

- faza incipienta (Europa, 1750-1875), in cadrul careia apar statele-natiune, incepe sa se dezvolte diplomatia formala dintre ele, apar primele conventii legale internationale, precum si primele idei despre internationalism si universalism;

- faza decolarii (1875-1925) cand are loc un proces de conceptualizare a lumii in termenii existentei unei singure societati internationale si a unei singure umanitati, proces favorizat de amplificarea legaturilor comerciale dinspre natiuni independente, extinderea comunicatiilor, aparitia unor migratii de masa (indeosebi dinspre Europa spre America);

- faza disputelor pentru hegemonia mondiala (1925-1969), declansata de primul razboi mondial si apoi de cel de-al doilea razboi mondial, temperate, intr-o oarecare masura, de infiintarea Ligii Natiunilor Unite, care a atras atentia asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografica, epuizarea resurselor naturale, subdezvoltarea economica, etc.);

- ultimele decenii ale secolului XX, cand s-au facut progrese uriase in explorarea spatiului cosmic si in telecomunicatii, a avut loc aparitia diferitelor forme de integrare regionala, pe fondul adancirii fara precedent a diviziunii internationale a muncii.

Din cele mai sus mentionate reiese ca globalizarea este un fenomen istoric, dar de natura recenta. El este caracteristic mai degraba celei dea doua jumatati a secolului XX, decat secolelor anterioare. Fireste, radacinile sale sunt suficient de adanci, regasindu-se in faptele premergatoare aparitiei capitalismului, devenind dupa aceea, un insotitor permanent al dezvoltarii lui si modernizarii societatii umane. Desi, factorul care i-a imprimat tendinta de afirmare a fost procesul industrializarii, poate fi considerata pe drept cuvant ca fiind solventul globalizarii - rationalitatea. Ea a contribuit din plin la depersonalizarea activitatii economice, aceasta din urma fiind ghidata pretutindeni in lume de aceleasi principii de eficienta.

Fiind un concept relativ nou, globalizarea nu a beneficiat de la inceput de definitie clara. Primele momente, trepte de formalizare stiintifica au fost o incercare de stabilire a unei legaturi intre ceea ce am putea numi transnational si "constiinta globala" a popoarelor. Ambele formulari sunt destul de stangace, dar, pentru inceput, ele au fost folosite drept argument in semnalarea existentei unui sistem international de relatii menite sa sensibilizeze opinia publica asupra protectiei mediului natural, stabilirii unor obiective economice comune cu scopul eradicarii saraciei in lume, intensificarea schimburilor de marfuri si servicii pe baze mai echitabile, etc. nu au lipsit, in acest context, nici incercarile de unificare a unor religii, desi, pana la urma, religia s-a dovedit a fi unul dintre factorii cei mai dificili in procesul globalizarii.

Cresterea "constiintei globale" a alimentat treptat convingerea ca lumea poate fi reprodusa ca un singur sistem.

Intuind pericolul ruperii artificiale a unor legaturi seculare create intre national si international, unii cercetatori prezinta constiinta globala, sub o forma holistica, in sensul legaturilor fenomenologice intre patru elemente si anume: individul luat ca atare, societatea nationala, sistemul international al societatilor si umanitatea in general.

Potrivit acestui punct de vedere, aceste patru elemente, luate impreuna, alcatuiesc ceea ce am putea numi "campul global" a carui structura trebuie neaparat introdusa in calcul atunci cand analizam fenomenul globalizarii.

Intre cele patru elemente mentionate mai sus se stabilesc relatii foarte stranse, astfel incat umanitatea nu poate fi diferentiata pe rase, clase sau genuri, ea alcatuind un tot, o rezultanta a influentelor generate de primele trei componente.

Cu toate acestea, R. Robertson[2] nu e coerent pana la capat, el este convins ca globalitatea isi are logica sa proprie, o logica interna care isi are radacinile in cea ce se numeste procesul de "omogenizare culturala a statelor nationale" care ar fi inceput cam pe la mijlocul secolului XIX.

Un alt punct de vedere ii apartine lui A. Giddens, unul dintre cei mai activi critici ai lui Robertson. El sustine ca istoria moderna a societatii umane e determinata de dezvoltarea statelor-natiune, procesul de afirmare al acestora din urma pornind de la o serie de evenimente istorice petrecute in a doua jumatate a secolului XIX. Intr-o serie de lucrari A. Giddens leaga direct procesul de globalizare de dezvoltarea societatii capitaliste moderne, considerandu-l ca fiind una din trasaturile caracteristice ale acesteia. Tratarea extensiva a conceptului de modernizare, in lucrarile sale, lasa sa se retina ideea ca procesul globalizarii nu este altceva decat o consecinta directa a acestuia. A. Giddens[3] mentioneaza la loc de frunte ca transformarile economice locale sunt parte integranta a procesului de globalizare, demonstrand mai departe cu lux de amanunte cum lumea este dominata de corporatiile multinationale care opereaza independent de aranjamentele politice. Aceste corporatii au reusit, in scurt timp, sa creeze un sistem global de legaturi privind schimbul, incat lumea a devenit o singura piata a marfurilor, muncii si capitalului.

Conceptul diferentierii timpului si spatiului, tratat de Giddens in lucrarile sale, a influentat si alti cercetatori. Printre acestia se regaseste si David Harvey[4], unul dintre cei mai activi sustinatori ai ideii globalizarii. Ca si A.Giddens, Harvey considera ca legatura dintre postmodernitate si globalizare s-a infaptuit din punct de vedere istoric prin intermediul conceptelor de spatiu si timp.

Ulrich Beck[5] recunoaste ca modernizarea societatii reprezinta forta primara a globalizarii, cu mentiunea ca riscurile globale sunt un produs al industrializarii globale. Acesta contribuie la conceptualizarea globalizarii afirmand ca riscurile ecologice globalizeaza, deoarece universalizeaza si egalizeaza constiinta oamenilor determinandu-i sa fie mai uniti in fata pericolelor comune care ii ameninta.

Printre lucrarile cele mai sistematice privind teoria globalizarii, privita prin prisma evenimentelor istorice, se numara cea editata sub coordonarea lui G. Barraclough[6]. Potrivit opiniei acestui cercetator, la mijlocul secolului XX a luat sfarsit perioada de dominatie europeana, omenirea intrand in ceea ce el numeste "varsta civilizatie globale". Factorii care au condus la aceasta noua etapa au fost mai degraba de natura economica, decat de ordin politic sau cultural.

Concentrandu-si atentia asupra faptelor economice cheie, respectiv procesului industrializarii, comertul mondial, fluxurile majore de capital si migrarea populatiei, unii cercetatori nu sunt dispusi sa coboare prea adanc in negura istoriei pentru a descoperii radacinile reale ale globalizarii. De aceea, ei sunt mai transanti, afirmand ca, nu pot fi delimitate in istoria omenirii decat doua valuri ale acestui proces, primul acoperind intervalul de timp cuprins intre 1820-1914, iar cel de-al doilea reprezentand perioada care a urmat anului 1960 si pana in prezent. Potrivit punctului de vedere al autorilor mentionati, aceste doua valuri prezinta unele asemanari, dar si diferente fundamentale. Asemanarile sunt superficiale, ele reducandu-se mai mult la comert, fluxurile internationale de capital si importanta reducerii obstacolelor puse in calea tranzactiilor economice internationale. In schimb, diferentele - considerate de ei majore - vizeaza impactul pe care aceste fapte economice l-au avut asupra dezvoltarii mondiale si evolutiei ideilor cu privire la globalizare.