GANDIREA CA PROCES PSIHIC CENTRAL

GANDIREA CA PROCES PSIHIC CENTRAL

Procesul psihic cognitiv superior (intelectual), care prin intermediul operatiilor de analiza si sinteza, abstractizare si generalizare obtine produse sub forma ideilor, conceptelor si rationamentelor se numeste gandire.

Cognitia este termenul folosit de psihologi pentru a descrie gandirea, modul in care acumulam si manipulam cunostintele. Psihologii cognitivisti studiaza gandirea, felul in care oamenii invata, organizeaza cunostintele, rezolva problemele.

Psihologii intr-un mod mai larg, definesc gandirea ca fiind manipularea reprezentarilor mentale ale informatiilor. Manipularea se refera in general la orice transformare, combinare sau modificare a prezentarilor mentale. Reprezentarile mentale pot lua forma cuvintelor, a sunetelor a imaginilor vizuale, a actiunilor. Informatia se refera la semnificatia sau sensul acordat modificarilor energiei din mediul inconjurator.

Sistemul cognitiv al omului atinge punctul culminant al complexitati, organizarii si eficientei sale la nivelul gandirii. Luata in forma sa constituita si consolidata, asa cum se prezinta la subiectul adult normal, si cum a fost de altfel tratata de cercetarea psihologica traditionala pana la J. Piaget, gandirea pare a fi entitatea psihica cea mai enigmatica, cea mai plina de mister. Termenul de gandire este insuficient de bine circumscris din punct de vedere semantic. In psihologie el a patruns prin intermediul filozofiei si al logicii si a fost asociat cu anumite forme ale activitatii mentale- de a opera cu concepte, cu abstractiuni, de a judeca, de a rationa, de a genera cunostinte. Decartes identifica gandirea cu constiinta. Psihologii, trecand de la stadiul experimental si observational- concret, au constatat ca prezinta in sine o realitate extrem de eterogena pe plan individual, in raport cu sarcini in situatii diverse, in plan interindividual, in raport cu una si aceeasi situatie, in plan istoric, in raport cu diferite epoci istorice si in plan intogenetic, in raport cu perioade de varsta si stadii evolutive ale individului. Gandirea reprezinta una dintre cele mai importante verigi de legatura ale omului cu lumea externa, ea este o forma specifica de reflectare in plan subiectiv, intern a acestei lumi si a propriului Eu. Prin caracterul sau reflectoriu, gandirea se subsumeaza aceluiasi principiu al determinismului extern ca si toate celelalte procese psihice. Prin continutul reflectoriu, gandirea se integreaza in cadrul cognitiei, reprezentand segmentul calitativ superior al acesteia, marcand, totodata, o discontinuitate prin realizarea saltului activitatii de cunoastere de la senzorial la logic. Spre deosebire de procesele senzoriale si chiar de reprezentari, gandirea, ca proces reflectoriu, are un caracter mijlocit, generalizat, esentializat si abstract. Ea poate fi definita ca reflectare subiectiva in forma ideala, mijlocita a proprietatilor generale, esentiale, necesare ale obiectelor si fenomenelor lumii externe si ale relatiilor legice dintre acestea.Orice proces de gandire este atributul unui individ concret si se desfasoara in capul lui, reflectarea atingand la acest nivel punctul sau cel mai inalt de selectivitate, activism si constructivism. Gandirea ca proces subiectiv, este nu numai reproducerea pe plan intern a realului, dar si reconstruirea lui, prin punerea continuturilor conceptuale corespunzatoare in relatii noi. Subiectivitatea, in aceasta ipostaza, devine un factor favorizant al obiectivitatii. J. Piaget spunea ca, daca la nivelul perceptiei avem de a face cu o subiectivitate centrala, focalizata pe elemente si laturi izolate, de unde si frecvente fenomene distorsionale ale imaginii (supra sau subestimari, iluzii), la nivelul gandirii domina subiectivitatea decentrata, caracterizata prin multiplicitatea unghiurilor de abordare a obiectului, prin succesive comparari, evaluari, verificari, subordonate unor criterii ferme de obiectivitate.

Caracterul ideal al reflectarii gandirii, este la randul lui, incompatibil mai accentuat decat cel al reflectarii perceptive. Astfel, imaginea perceptiva se afla intr-un raport de similitudine izomorfica cu obiectul, iar caracterul sau pregnant intuitiv, concret ii confera o nota de substantialitate si palpabilitate; gandirea se afla cu obiectul material extern, pe care il reflecta, doar intr-o relatie simbolic-designativa, notiunea neavand,ca atare nici o aparenta intuitiv-substantiala. Ea este o realitate ideala, nonsubstantiala, nonparametrica. Din acest punct de vedere, putem vorbi de puritatea ideala a gandirii si de imposibilitatea reducerii ei la procese sau stari bio-mecano-fizice. O alta acceptiune importanta a caracterului ideal al gandirii rezida in aceea ca ea creaza o realitate non-obiectuala, pur simbolica( exemplu, sisteme logico- formale, personaje si actiuni fictive ca in basme sau in science fiction). In fine, cea de-a treia acceptiune a caracterului ideal al gandirii consta in relativa ei autonomie fata de lumea materiala externa, careia tinde sa se opuna. Ca urmare, in calitate de obiect al gandirii apar nu numai situatii, lucruri si fenomene externe, ci si produse proprii, ipoteze, planuri, decizii, idei, precum si alte stari subiective interne, emotii, sentimente, dorinte, aspiratii, si ele de natura ideala.

Caracterul mijlocit al reflectarii la nivelul gandirii consta in aceea ca ea se dezvolta si se structureaza pe baza informatiei furnizate de senzatii si perceptii sau de memoria de lunga durata. Pentru a analiza si defini sau explica un obiect concret oarecare este necesar sa intram cu el in contact senzorial direct, obtinand datele necesare, sau sa apelam la datele din memorie daca el a fost perceput anterior. Caracterul mijlocit inseamna stabilirea unor raporturi de reprezentare intre diferite fenomene, aparent distincte. Aceasta este cazul formularii unei judecati constatative - 'in soba arde focul', pornind de la observarea iesirii fumului pe horn - sau inferenta, care permite identificarea nordului dupa muschii copacilor.

Aspectul cel mai semnificativ al caracterului mijlocit al gandirii il gasim in elaborarea si formularea predictiilor atat in situatii de tip determinist, in care derularea evenimentelor se produce dupa principiul cauza-efect, cat si in cele de tip aleator, unde raporturile dintre evenimente si conditii sunt probabiliste.

Sub aspectul calitatii continutului reflectoriu, gandirea tinde sa selecteze si sa retina insusiri si raporturi generale, esentiale si necesare ale obiectelor si fenomenelor externe, ea depasind individualul, fenomenalul si accidentalul ce definesc specificul proceselor senzoriale. Deci, prin gandire activitatea de cunoastere a omului ajunge sa ia in stapanire generalul si universalul, esentialul si legicul, devenind capabila sa diferentieze, sa identifice si sa descrie obiectele, dar si sa le inteleaga, sa le explice si sa le interpreteze prin prisma unor legi cauzale, genetice, structurale si functionale si, corespunzator, sa organizeze activitatea practica de transformare sau de reproducere a lor. Fiind articulata din punct de vedere functional pe principiul generalizarii - abstractizarii - formalizarii, gandirea permite trecerea de la simpla constatare si inregistrare a faptelor de observatie sau experimentale la prelucrarea si interpretarea lor, la dezvaluirea relatiilor si semnificatiilor lor logice, elaborand astfel modele teoretice cu functie generalizatoare, unificatoare, explicativa. Desi cele doua axe pe care se structureaza gandirea la nivel individual concret, respectiv, axa particular - general si axa intuitiv - abstract au o intindere valorica foarte mare, dand nastere unui numar infinit de profite cognitive, definitorie trebuie considerata tendinta de apropiere cat mai mare de punctul superior al segmentelor general si abstract. Pentru elaborarea unor scheme operatorii formal - abstracte ale gandirii este necesar ca dezvoltarea sa fie integrata unei activitati speciale si sistematice de invatare, de modelare, centrate pe selectia, codificarea si prezentarea sarcinilor.

Gandirea are un statut existential si un rol adaptativ. Ea trebuie definita ca o organizare specifica a informatiei la nivelul creierului uman, bazata pe criterii si principii logico-gramaticale de ordin sintactic, semantic si pragmatic si orientata anti-entropic. Gandirea nu poate fi observata si perceputa in mod direct, nu poseda atribute sensibile ca obiectele si fenomenele externe pe care le desemneaza. Prezenta ei se dezvaluie pe cale indirecta, prin efectele sale reglatorii asupra relationarii subiectului cu situatiile problematice. Pentru a o studia trebuie sa punem subiectul in fata unor sarcini de diferite grade de complexitate si dificultate si sa urmarim modul in care le abordeaza si le rezolva. Rezolvarea corecta o vom aprecia ca fiind un efect reglator, care atesta mai intai prezenta procesului de gandire, iar apoi ca acest proces a functionat in mod optim. O solutie gresita o vom aprecia ca efect dezorganizator, entropic si ca indicator al unei functionari defectuoase, in momentul si in situatia data a procesarii informatiei. Continutul gandirii trebuie privit ca ansamblu structurat, pe baza unor criterii logico-semantice, de entitati informationale prin intermediul limbajului natural sau al limbajelor formale.

Ceea ce defineste informatia proprie continutului gandirii sunt dimensiunile generalitatii si esentialitatii.

Fiind o structura informationala, gandirea devine o masura a gradului de organizare functionala a sistemului uman, in relatiile sale cu mediul extern. Cu cat ea atinge valori mai ridicate in dezvoltare si functionare, cu atat in relatiile sale cu lumea externa, omul va pune in evidenta un grad mai inalt de organizare si invers. Astfel, gandirea devine un ansamblu de transformari negentropice majore,care constau in convertirea informatiei vehiculate in interiorul sistemului in procese si comportamente adaptative de inalta eficienta, care reduc entropia initiala si optimizeaza sau consolideaza echilibrul psihofiziologic al individului, conferind activitatii lui caracteristicile rationalitatii, selectivitatii, planificarii si anticiparii-predictiei.

In plan filogenetic si istoric, aparitia gandirii si evolutia ei au la baza confruntarea cu situatii dificile, critice a caror rezolvare era singura sansa a satisfacerii unor nevoi, implicit, a supravietuirii. Formele superioare ale gandirii nu se pot elabora si afirma decat intr-un mediu problematic, saturat in solicitari intelectuale cu un grad ridicat de complexitate si dificultate.

Potrivit coordonatei actionale, punctul de plecare al constituirii schemelor si operatiilor gandirii trebuie cautat nu in mintea subiectului, ci in actiunea lui directa in plan extern, cu obiectele date in campul senzorial apropiat. Actiunile directe de apucare, prindere, aruncare, impingere, aranjare, sortare, descompunere, compunere-combinare, comparare-masurare, grupare-clasificare a obiectelor concrete, pe masura repetarii si perfectionarii, se interiorizeaza si se transforma in actiuni mentale ce se vor articula in scheme operatorii ale gandirii. Trecerea de la actiunea obiectuala externa la cea mentala interna are un caracter relativ indelungat, etapizat stadial. Ultimul stadiu se caracterizeaza prin autonomizare si automatizare, actiunile si operatiile gandirii se desfasoara independent, potrivit unor reguli si criterii proprii. Nici in acest stadiu gandirea nu se rupe de actiunea in plan extern, mai intai, ea se instituie ca factor psihic de reglare a comportamentului si activitatii in raport cu situatiile in care poate fi pus subiectul, apoi in situatii problematice noi si dificile, subiectul recurge pentru rezolvare, la actiuni externe de tip obiectual si la rationarea cu voce tare. Astfel, intre gandire si actiune se stabileste o relatie de tip circular. Din punct de vedere genetic actiunea externa precede si pregateste procesul intern de gandire,din punct de vedere al reglarii, gandirea, o data constituita, va precede si va pregati actiunea in plan extern, rezultatul acestei actiuni confirma sau infirma calitatea procesului de gandire dat.

Gandirea nu trebuie abordata asa cum este ea structurata la un moment anumit ci in dinamica si mai ales in devenirea sa. Aceasta coordonata se opune conceptiei care sustinea caracterul integral innascut al gandirii. Devenirea gandirii se realizeaza obiectiv in doua planuri: istoric si ontogenetic. Cele doua planuri nu trebuie privite izolat sau in opozitie ci intr-o permanenta interactiune si conditionare reciproca. Fiecare nod nou pe spirala dezvoltarii ontogenetice se sprijina si va fi conditionat de nivelul evolutiei istorice si culturale anterioare, la randul sau, o treapta superioara pe planul evolutiei istorice a gandirii va fi conditionata de progresul inregistrat in structurarea si functionarea gandirii la nivel individual.

Coordonata genetica impune, ca analiza formarii si dezvoltarii gandirii sa se realizeze pe baza interactiunii intre factorii ereditari si factorii de mediu. Cea de-a treia exigenta ce decurge din introducerea coordonatei genetice consta in aceea ca psihologia trebuie sa cerceteze intreaga dinamica a gandirii reprezentata de cele trei segmente principale: ascendent( devenirea propriu-zisa), stabil, descendent( involutiv).

Fiind procesul de cunoastere de rangul cel mai inalt, care asigura patrunderea in esenta lucrurilor, intelegerea relatiilor logice dintre acestea, explicarea si interpretarea lor, si care face posibila rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic si practic, gandirea ocupa un loc central in sistemul psihic uman.

Atributul centralitatii este coferit gandirii nu numai de faptul ca se bazeaza pe celelalte functii si disponibilitati ale subiectului(trecand succesiv de la fenomen, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci si de faptul ca ea actioneaza ca un adevarat mecanism de comanda-control asupra celorlalte procese psihice, organizandu-le, modificandu-le in concordanta cu criterii si exigente logice obiective : intr-un cuvant, le confera dimensiunea rationalitatii. De asemenea, centralitatea gandirii in cadrul sistemului psihic uman se demonstreaza si prin aceea ca trasaturile si functiile constiintei isi gasesc expresia cea mai inalta in structura si dinamica ei.

Gandirea trebuie abordata prin prisma criteriilor si principiilor sistemice. Ea trebuie considerata un sistem. Atributul generic de sistem este dat de faptul ca ea este in realitate o multime de elemente , operatii, continuturi informationale , mai mult sau mai putin distincte, aflate unele cu altele intr-o relatie non- intamplatoare, mai mult sau mai putin legica. Raportata la criteriile generale de clasificare a sistemelor, ea isi dezvaluie atributele diferentiatoare specifice: sistem dinamic evolutiv, intrucat starile ei variaza ca functie in timp; sistem semideschis, intrucat pentru a se forma si a functiona trebuie sa realizeze cu mediul extern schimburi de energie si de informatie; sistem foarte complex, intrucat prezinta o mare diversitate structural- functionala, ale carei componente nu pot fi observate si controlate in mod nemijlocit, bogat saturat in conexiuni interne, intre componente, si externe, cu situatiile din mediu; sistem semideterminist, respectiv, semiprobabilist, intrucat cuprinde atat blocuri functionale, care in raport cu marimile de intrare se comporta determinist, ducand la obtinerea unui rezultat dinainte prevazut, cat si blocuri functionale, care, in raport cu marimile de intrare, se comporta imprevizibil, probabilist. Eficienta adaptativa a gandirii la nivel individual depinde de sistemicitatea sa. O gandire slab structurata, dezorganizata devine lipsita de coerenta si finalitate.

BIBLIOGRAFIE

1. Cosmovici, A.-  Psihologie generala, Editura

Polirom, Iasi, 1996.

2. Golu, Mihai-  Fundamentele psihologiei,

Editura Fundatiei Romania de  maine, Bucuresti, 2003.

4.Paisi-Lazarescu, Mihaela

(coord.) ; Surdu, Magdalena ;

Tudor, Loredana -  Compendiu de psihologie si

pedagogie, Editura Pamantul,

Pitesti, 2006.

3.Piaget, J.- Psihologia inteligentei, Editura

Stiintifica, Bucuresti, 1965.

5. Zlate, Mielu-  Fundamentele psihologiei,

Editura Universitara, Bucuresti,

2006.