Paradigme ale explicatiei sociologice

Paradigme ale explicatiei sociologice

Perspective epistemologice asupra exprimarii socio-umanului

Expresivitatea umana este capabila de obiectivare, adica sa se manifeste prin produse ale activitatii umane care devin apoi accesibile atat producatorilor lor cat si altor semeni ca elemente ale unei lumi comune. Socioumanul, dintr-un anumit punct de vedere este materia sociala funciarmente (cu desavarsire, in mod absolut complet; esentialmente complexa, cu o natura istorica si dialectica, structurata sincronic si restructurata pe parcursul unui continuu proces diacronic incat surprinderea sociologica doar cu mijloace ce vizeaza devenirea continua a realitatii sociale, diversificarea campurilor si palierelor de fapte si fenomene sociale nu se poate realiza fara o predeterminare logica. Natura pozitiva a socioumanului nu se abandoneaza studiului ontic (referitor la existenta, la realitatea obiectiva; existent independent de om al realitatilor, nu depisteaza calitatea faptelor si proceselor sociale, pentru ca o astfel de interpretare ar fi foarte saraca.

Termenul de 'stiinta' are mai multe acceptii; din perspectiva demersului care urmeaza, convenim sa desemnam prin el, pe de o parte, un sistem articulat de cunostinte despre un domeniu al existentei, iar pe de alta parte o metoda de cercetare, o cale de a descoperi si a intelege ceea ce se petrece in jurul nostru.

Delimitari intre Cunoasterea comuna Cunoasterea stiintifica

Actiunile umane se bazeaza pe elementele cunoasterii comune, la care accedem prin socializare. In felul acesta dobandim limbajul, ne interiorizam manierele de a gandi si de a actiona si introducem o ordine explicativa in universul lucrurilor si al fiintelor. Cunoasterea comuna (spontana si nesistematizata) este utila in reglarea raporturilor noastre cu mediul, insa ea se dovedeste adesea insuficienta, inexacta sau pur si simplu eronata. Pentru a depasi aceste inconveniente, spiritul uman a cautat sa intemeieze cunoasterea pe legile gandirii logice si pe experienta, rezervand impresiei si opiniei un loc secund. Trecerea de la simtul comun la stiinta a fost un proces indelungat, inceput in antichitate si neincheiat inca pentru anumite domenii ale reflectiei.

Formarea si dezvoltarea stiintei nu a fost lipsita de dispute terminologice si dificultati referitoare la problemele esentiale privind continutul sau ca domeniu distinct al cunoasterii si actiunii umane. In acest sens a imprumutat multe instrumente si tehnici de analiza specifice "diferitele tipuri de cercetare rezulta din modul de combinare a metodelor, tehnicilor si procedeelor de lucru"[1].

Pana la un punct, asemenea imprumuturi sunt normale, dar lupta pentru metoda intr-o stiinta particulara se duce pe fundalul dezbaterii pentru metoda de cercetare, in general. Pe fondul acestei dispute generale au existat si s-au confruntat diverse abordari. Toate aceste conceptii sunt relevante pentru unghiul de abordare avut in vedere, dar trebuie sa tinem seama de faptul ca in viata reala fenomenele nu apar izolate, ci sunt conexe si interdependente. Conceptia sociologica se deosebeste de celelalte abordari prin aceea ca priveste omul concomitent si ca obiect si ca subiect el fiind atat observator cat si observat.

In acest context al cunoasterii, cercetatorul nu-si poate permite sa teoretizeze pe baza unor simple documente sau informatii generale si sa-si asume responsabilitati minime in legatura cu cele afirmate. Tine de deontologia stiintifica sa inaintam concluzii in urma unor cercetari a caror rigurozitate sa se justifice printr-un aparat metodologic sistematizat si care sa ne asigure pertinenta concluziilor. Astfel se impune cu necesitate distinctia intre cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica, de care sa beneficieze societatea intr-un context al globalizarii problemelor si al eficientizarii utilizarii resurselor.

Termenul de cunoastere comuna desemneaza, in mod evident "cunoasterea obisnuita pe care o avem asupra lumii si activitatilor de zi cu zi"[2]. Acest tip de cunoastere nu este recunoscuta de stiinta, evolutia societatii implicand un proces de depasire a acesteia prin dezvoltarea stiintelor in general. Deoarece cunoasterea directa a oamenilor este limitata atat spatial cat si temporal este imposibil ca prin aceasta sa putem explica problemele profunde cu care se confrunta societatea. Cunoasterea comuna are deci un caracter iluzoriu decurgand si din "implicarea subiectiva a oamenilor in viata sociala in functie de scopurile si interesele lor particulare, ceea ce ii face sa se insele adesea cu buna credinta" .

Desi simtul comun constituie o constientizare a realului, aceasta se caracterizeaza printr-o percepere incipienta, superficiala "fara a patrunde in esenta lucrurilor fiind astfel tributara erorii"[4]. Concluzionam astfel ca "principalele limite ale cunoasterii comune sunt subiectivitatea, suprageneralizarea, confundarea legaturilor aparente cu cele reale, lipsa preciziei, increderea in falsul consens si neluarea in consideratie a efectului incadrarii" .

Q. Descrieti cunoasterea comuna:

Actiunile umane se bazeaza pe elementele cunoasterii comune, la care accedem prin socializare.

Cunoasterea comuna (spontana si nesistematizata) este utila in reglarea raporturilor noastre cu mediul, insa ea se dovedeste adesea insuficienta, inexacta sau pur si simplu eronata.

"Principalele limite ale cunoasterii comune sunt subiectivitatea, suprageneralizarea, confundarea legaturilor aparente cu cele reale, lipsa preciziei, increderea in falsul consens si neluarea in consideratie a efectului incadrarii".[6]

In conceptia lui Henri Stahl cunoasterea comuna are un caracter iluzoriu, desi joaca un rol vital in cadrul societatii. Provocarea cercetatorului este tocmai de "a lupta impotriva evidentelor bunului simt desi acest lucru este foarte greu de realizat"[7].

Q. Descrieti cunoasterea stiintifica:

In contradictie cu cunoasterea comuna se afla cunoasterea stiintifica caracterizata prin desubiectivizare oferind "o imagine despre lumea inconjuratoare asa cum este ea in realitate si nu asa cum ii apare unui individ la nivelul simtului comun"[8].

Astfel pentru a implini acest deziderat al cunoasterii obiective (desi in cadrul stiintelor sociale cercetatorul nu este exterior obiectului de studiu) cercetatorul a dezvoltat o metodologie de cercetare a fenomenelor.

A vorbi despre metodologie nu constituie doar o problema de retorica a epistemologiei, ci una de prioritate maxima in contextul dezvoltarii actuale a stiintelor sociale, "metodologia in stiintele sociale si comportamentale are doua laturi: analiza critica a activitatii de cercetare si formularea unor propuneri pentru perfectionarea acestei activitati".[9]

Indiferent de perspectiva, metodologia se constituie ca un element de baza al oricarui demers stiintific, singurul in masura sa ne justifice concluziile teoretice si practice. Stiinta, in ansamblul ei, are o mare utilitate aplicativa prin care sunt puse direct in practica ideile si sunt verificate in practica teoriile "dinamica societatii reprezinta un proces de formulare a unor probleme si de solutionare a lor" . Ea sta la baza formularii cailor si mijloacelor ce pot face activitatea umana mai eficienta, atat sub raportul rentabilitatii, cat si sub cel al eficientei sociale.

Revenind in planul dimensiunii tehnice a conceptului de metodologie aceasta "desemneaza un sistem de principii, norme de organizare a cercetarii, prin intermediul carora sunt elaborate metode, tehnici si procedee de cercetare[11].

Etimologia cuvantului metodologie (greaca methodos-logos) "ne asigura ca vorbim de o stiinta a metodelor" . Aceasta in stiintele sociale are doua laturi pe care isi intemeiaza utilitatea sa: analiza critica a activitatii de cercetare si formularea unor propuneri pentru perfectionarea acestei activitati.

Daca prima latura asigura coerenta cercetarii si strictetea utilizarii principiilor metodologice, ce-a de-a doua latura este in masura sa asigure caracterul utilitarist al cercetarii atat din punct de vedere teoretico-euristic (permite cladirea de noi teorii pe bazele descoperirilor anterioare), dar si praxiologic (finalitatea principala a oricarei cercetari stiintifice este de a oferi solutii la probleme date).

Punerea in ecuatie generala si universala a motivatiei initiale a oricarei activitati (nevoile umane diverse si in diversificare continua) cu punctul final al acestui circuit (folosirea bunurilor produse sau insusite pentru satisfacerea acestor nevoi) este exigenta a oricarei societati. Sunt elaborate instrumente de analiza noi si puternice pornind de la reprezentari din ce in ce mai abstracte care pot face apel la formalizarea matematica.

Axandu-ne pe problematica investigarii, modelul ciclului cercetarii in viziunea lui Marshal si Rossman, ne releva legatura intre dimensiunea praxiologica si teoretica:

Fig. 1. Modelul ciclului cercetarii dupa Marshall si Rossman[13]

Q. Care este partea aplicativa a stiintei?

In primul rand, metodologia constituie o problema de prioritate maxima in contextul dezvoltarii actuale a stiintelor sociale

"Metodologia in stiintele sociale si comportamentale are doua laturi: analiza critica a activitatii de cercetare si formularea unor propuneri pentru perfectionarea acestei activitati."[14]

Prima latura asigura coerenta cercetarii si strictetea utilizarii principiilor metodologice, ce-a de-a doua latura este in masura sa asigure caracterul utilitarist al cercetarii atat din punct de vedere teoretico-euristic (permite cladirea de noi teorii pe bazele descoperirilor anterioare) dar si praxiologic (finalitatea principala a oricarei cercetari stiintifice este de a oferi solutii la probleme date).

Stiinta, in ansamblul ei, are o mare utilitate aplicativa prin care sunt puse direct in practica ideile si sunt verificate in practica teoriile "dinamica societatii reprezinta un proces de formulare a unor probleme si de solutionare a lor" ( Zamfir, C., Stoica Laura (coord.), (2006), O noua provocare: Dezvoltarea sociala, Editura Polirom, Iasi, p. 17 )

Cercetarea in cadrul stiintelor sociale nu se realizeaza fara o finalitate ea fiind supusa unor functii precise mai ales cand o raportam la teorie: "cercetarea initiaza teoria; reformuleaza teoria prin elaborarea unor noi scheme explicative; orienteaza interesul teoretic; ajuta la clarificarea conceptelor" .

Realizand un demers al cercetarii la o problema data, precum cea de fata, suntem deci obligati sa punem in relatie metodele, tehnicile, procedeele si instrumentele de investigatie, "adecvandu-le la obiectul de studiu"[16].

Frumusetea stiintelor sociale consta asadar in flexibilitatea construirii aparatului metodologic, care desi imprumutat in urma unui indelung proces de pozitivare, si-a pastrat capacitatea de adaptare la ineditul problemelor sociale.

Astfel, desi stiintele sociale presupun totusi informatii diferite cadrul metodologic poate fi adaptat la specificul oricarui demers deoarece obiectul cercetarii este tot societatea si omul, insa omul surprins in diferitele sale manifestari. Putem deci "sa preluam la nevoie in cadrul unui domeniu instrumente folosite pana atunci in cadrul altor domenii"[17].

Ca si concluzie mentionam ca metodologia nu este doar o colectie de metode luate ca atare, ci ea trebuie sa coroboreze (a intari, a sprijini, a consolida, a confirma) cu imaginatia sociologica, adica "dincolo de caracterul normativ sa fie adaptata in mod flexibil cerintelor obiectului cercetat, ducand ea insasi la stimularea creativitatii"[18].

Distinctia cantitativ - calitativ in cercetarea de teren

Daca scopul oricarei cercetari este acela de a aprofunda si a descoperi o realitate mai mult sau mai putin cunoscuta la nivelul simtului comun, atunci o alta problema importanta ce se pune in cercetare in cadrul stiintelor sociale, este aceea a distinctiei dintre cantitativ si calitativ, tinand cont de faptul ca aceste doua aspecte influenteaza atat metodologia aleasa cat si modul de interpretare a datelor culese.

Este, deci, vital a stabili un model de cercetare in functie de aspectele pe care vrem sa le evidentiem, cantitative sau calitative. Fara a reda aici modul in care doctrinele au dus la aceasta abordare distincta a realitatii vom incerca sa definim cele doua concepte la un nivel care sa clarifice caracterul cercetarii noastre stiintifice.

Corespunzator raportului cantitativ - calitativ avem raportul explicatie - intelegere. "Daca explicatiei ii revine rolul de a evidentia legaturi statistice si deci relatii cuantificabile, atunci intelegerii i-ar corespunde intuitia si empatia" . O foarte buna caracterizare a cercetarii calitative se poate rezuma astfel: "este concentrata mai multor metode, implicand o abordare interpretativa si naturalista a subiectului studiat: cercetarea este realizata in mare parte intr-o viziune comprehensiva; abordeaza obiectul de studiu intr-o maniera deschisa si cuprinzatoare; include date culese cu ajutorul metodelor calitative, adica prin intermediul metodelor care nu implica nici o cuantificare; analiza este calitativa; conduce in final la o povestire sau la o teorie, nu la o demonstratie" .

Cantitativul imbraca forma de numarare si cea de masurare facand apel la notiuni logice si empirice diferite. Numararea presupune manipularea variabilelor punandu-le in corespondenta cu multimea numerelor naturale si "masurarea presupune atribuirea unei valori numerice pentru a reda intensitatea unei caracteristici legandu-se foarte mult de operatia de scalare" .

Cercetarea cantitativa este acuzata de calitativisti ca fiind liniara, apriorica (anterior experientei, independent de experienta, bazata numai pe ratiune), deoarece "inainte de cercetarea de teren cercetatorul isi construieste un model al fenomenului ce urmeaza a fi investigat"[22].

Toata aceasta prezentare a avut ca scop clarificarea unor concepte care au o profunda implicatie in cadrul cercetarii de teren. Astfel anumite realitati de cercetat se preteaza mai usor operatiei de masurare si altele mai greu. In acest sens nu gresim spunand ca problemele investigate de noi sunt mai usor de abordat din punct de vedere cantitativ.

Posibile inconsistente ale demersului cognitiv

Indiferent de specificul fenomenului investigat (fie ca el este economic, politic, religios sau cultural, juridic sau moral), demersul cognitiv trebuie sa urmeze o cale ale carei etape vor fi descrise in continuare. Dar inainte de aceasta se cuvine sa amintim ca exista unele maniere de a incepe gresit o cercetare. Pentru ca la inceputul cercetarii nu avem decat o cunoastere vaga a domeniului de interes, suntem tentati sa depasim aceasta situatie prin consultarea unui volum de informatii exagerat de mare. Acest fapt poate provoca dificultati in clarificarea, sistematizarea si integrarea cunostintelor intr-un model explicativ. O a doua greseala posibila este aceea care priveste impasul ipotezelor, cercetatorul construieste un aparat metodologic, eventual colecteaza si date de teren, fara a sti ce anume cauta sa demonstreze, care este ipoteza ce trebuie verificata. In fine, lipsa unui proiect clar de cercetare, precum si lipsa unor cunostinte temeinice ii determina pe unii cercetatori sa utilizeze un limbaj de jargon stiintific, neinteligibil, considerand ca astfel vor dobandi mai multa credibilitate. Abuzul de limbaj nu reuseste sa mascheze confuzia si lipsa de claritate.

Daca nici una din situatiile prezentate mai sus nu va satisface, nu inseamna ca cercetarea va fi cu siguranta lipsita de erori. Sociologul american Earl Babbie ne atrage atentia asupra faptului ca partea cea mai insemnata a cunoasterii de care dispunem provine dintr-o traditie stiintifica. Asimiland ceea ce stiu altii, avem avantajul ca nu trebuie sa pornim intotdeauna de la un vid de informatie; insa traditia poate fi si daunatoare in cercetare, impiedicandu-ne uneori sa vedem lucrurile intr-o alta maniera decat au facut-o cei de dinaintea noastra. Traditia stiintifica se impleteste si cu acel element numit automatism. Astfel, suntem inclinati sa credem afirmatiile unei persoane fara a le verifica, pentru simplul fapt ca persoana este recunoscuta ca expert intr-un anumit domeniu. Insa invocarea autoritatii nu constituie un argument stiintific. Descoperirea lucrurilor si ideilor noi presupune adesea depasirea sau chiar contrazicerea traditiei si a autoritatii.

Q1. Care sunt posibilele inconsistente ale demersului cognitiv?

Una din inconsistentele demersului cognitiv este consultarea unui volum de informatii exagerat de mare, acest fapt poate provoca dificultati in clarificarea, sistematizarea si integrarea cunostintelor intr-un model explicativ.

O a doua greseala posibila este aceea care priveste impasul ipotezelor cercetatorul construieste un aparat metodologic, eventual colecteaza si date de teren, fara a sti ce anume cauta sa demonstreze, care este ipoteza ce trebuie verificata.

O a treia greseala ar fi lipsa unui proiect clar de cercetare, precum si lipsa unor cunostinte temeinice ii determina pe unii cercetatori sa utilizeze un limbaj de jargon stiintific neinteligibil, considerand ca astfel vor dobandi mai multa credibilitate.

Erori frecvente in cercetarea socio-umana

Presupunand ca traditia si autoritatea nu ne influenteaza negativ efortul de cunoastere, va trebui sa ne concentram asupra propriilor noastre erori posibile in cercetare.

Q2. Care sunt erorile frecvente intalnite in cercetarea socio-umana, in opinia lui E. Babbie?

Observatia inexacta

Trebuie sa stim ce, inainte de a putea explica cum. Iar pentru a sti ce este un lucru sau un fenomen, apelam de regula la observatie. Observatia obisnuita, din viata cotidiana, este inexacta (adica incompleta, influentata de starea psihica, de asteptarile noastre etc.),

Observatia selectiva

Uneori suntem tentati sa ne orientam observatia spre acele obiecte sau fenomene care ne confirma presupozitiile,

Generalizarea prematura:

Daca avem o ipoteza construita si primii subiecti investigati ne-o confirma, nu suntem indreptatiti sa extindem aceste confirmari la nivelul intregii populatii cercetate,

Includerea situatiei personale in situatia stiintifica:

Judecarea faptelor sociale in functie de preferintele noastre subiective, de situatia sociala sau de starea psihica de moment viciaza obiectivitatea cercetarii

Tratarea exceptiei de la regula ca ilogica:

Faptul ca apar evenimente singulare care infirma o serie intreaga de regularitati trebuie sa ne dea de gandit, intrucat exceptia nu este totdeauna un 'accident ilogic'; de multe ori, ea poate da nastere la o alta regula,

Considerarea fenomenelor pe care nu le intelegem ca inexplicabile

Daca nu putem afla cauza sau mecanismele de functionare ale unor fenomene, nu inseamna ca ele sunt inexplicabile sau ca au o explicatie ce depaseste cu siguranta ratiunea umana.

Incheierea prematura a cercetarii

Spre care ne indreapta erorile mentionate mai sus.

Rigurozitatea metodologiei se datoreaza caracterului predominant normativ al acesteia, astfel ca "bazandu-se pe experientele trecute formuleaza totodata strategii de investigare, indica eventuale dificultati si neajunsuri, cat si cai de obtinere a unor rezultate valide din punct de vedere stiintific"[23].

Q. Cunoasterii stiintifice i se circumscriu urmatoarele principii[24]:

Principiul realismului deoarece lumea exista independent de observatia noastra;

Principiul determinismului, exista o relatie de cauzalitate intre elementele lumii inconjuratoare;

Principiul cognoscibilitatii, lumea poate fi cunoscuta prin observatii obiective.

In domeniul socialului a fost contestata multa vreme posibilitatea cunoasterii stiintifice, dat fiind faptul ca 'stiintificitatea' era conceputa in sens restrictiv, in legatura cu elaborarea unor propozitii cu caracter necesar si universal.

Or, cunoasterea fenomenelor sociale nu presupune subsumarea acestora unor legi generale, ci mai curand intelegerea semnificatiilor, identificarea unor cauzalitati multiple etc.

Asadar, reflectiile asupra socialului cauta sa sesizeze logica functionarii lui, sa inteleaga semnificatia actiunilor si evenimentelor, sa analizeze efectele unei decizii politice, sa evidentieze mecanismele interactiunilor simbolice intre indivizi si grupuri etc.

Q3. Eforturile cercetatorilor pentru sporirea validitatii enunturilor sociologice au fost orientate in doua directii:

una formala, care mizeaza pe precizarea tehnica a conditiilor de validitate;

cealalta substantiala, care cauta principiile teoretice pe care pot fi fundamentate aceste enunturi

Directia formala pare sa fi esuat intr-o abordare cantitativa care impune atatea restrictii corelatiilor sociologice incat demersul matematic al cunoasterii marginalizeaza importanta sau semnificatia enuntului sociologic propriu-zis;

Directia substantiala privilegiaza, in schimb, atat de mult principiile teoretice ale sociologiei incat se uita, adesea, fundamentul lor empiric, factual, facand enunturile sociologice teoretice prea generale si prea abstracte pentru a mai putea fi verificate si aplicate;

Sperantele sociologilor de astazi s-au pus in elaborarea unor enunturi teoretico-empirice care contin atat principiile teoretice ale stiintei, cat si fundamentele ei empirice: paradigmele.

PARADÍGMA, paradigme, s.f. 1. (Inv.) Exemplu, model; pilda; invatatura. - Din lat. paradigma, ngr. parádigma.

PARADÍGMA s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant. ♦ Ansamblu de termeni, apartinand aceleiasi categorii gramaticale, care se pot substitui unul cu altul. 2. (Rar) Exemplu, model. [< fr. Paradigm

PARADÍGMA s. f. 1. (la Platon) lumea ideilor, prototip al lumii sensibile in care traim. principiu care distinge legaturile si opozitiile fundamentale intre cateva notiuni dominante cu functie de comanda si control al gandirii. caz exemplar, model, prototip, situatie ideala. 2. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant. Ansamblu de termeni, apartinand aceleiasi clase morfosintactice sau semantice, care se pot substitui unul cu altul. (< fr. paradigme, lat. paradigma, gr. paradeigma)

ASÚMP IE s.f. (Fil.) Actul de a asuma, a presupune; (log.) premisa minora. [Var. asump iune s.f. / cf. engl. assumption, it. asunzione].

MATRICE DISCIPLINARA= Acest termen poate fi inteles ca fiind corpul de asumptii, teorii, idei, modele, cazuri test si valori impartasite de o comunitate specifica de oameni de stiinta care muncesc intr-un domeniu particular.

In aceasta acceptiune mai sociologica, o paradigma include toate obisnuintele de gandire si practica pe care oamenii de stiinta dintr-un anumit domeniu le considera de la sine intelese, manierele traditionale in care oamenii de stiinta interactioneaza intre ei ca membri ai unei comunitati disciplinare unice, lucrurile pe care orice novice va trebui sa le invete pentru a deveni practician al acelei discipline particulare.

Exista mai multe forme de intelesuri impartasite in cadrul matricei disciplinare. In primul rand avem asumptiile teoretice, pe care Kuhn le denumeste generalizari simbolice impartasite.

Aceasta trimite la faptul ca limbajul, termenii, simbolurile matematice pe care un om de stiinta le utilizeaza sunt deja in mare parte stabilite in cadrul unei discipline.

In al doilea rand, munca stiintifica intr-un domeniu specific are de obicei un caracter acceptat care orienteaza planificarea si executarea oricarui proiect stiintific nou.

In al treilea rand, oamenii de stiinta trebuie sa impartaseasca anumite valori referitoare la ceea ce constituie o cercetare buna, precum acuratete, consistenta, generalitate, simplitate, utilitate"[25]).

Q4. Care sunt formele sau componentele pe care le poate imbratisa termenul de paradigma Analiza acceptiunilor si evolutia sensurilor termenului paradigma

Sensul in care folosim aici acest termen ca exemplu; model; pilda; invatatura; caz exemplar;

prototip; situatie ideala este analog celui originar din gramatica: totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant, ca ansamblu de termeni, apartinand aceleiasi categorii gramaticale, aceleiasi clase morfosintactice sau semantice, care se pot substitui unul cu altul (in formularea unui enunt sociologic).

Paradigmele reprezinta enunturi teoretico-empirice, "enunturi fundamentale in stiintele socioumane fiindca, pornindu-se de la ele, au fost si sunt derivate numeroase teorii, teze, propozitii si idei privind viata oamenilor in societate."[26]

Pentru a se intelege mai bine contextul teoretic in care utilizam aici acest termen, mentionam, totusi, ca el poate fi asimilat unor componente (generalizari simbolice, modele euristice si, chiar, unele exemple tipice de rezolvare a problemelor) ale ceea ce Thomas Kuhn a numit matrice disciplinara.

Cum universalitatea paradigmei este o conditie a maturitatii unei stiinte, G. Ritzer a propus integrarea celor trei paradigme considerate de el ca fiind "dominante" in sociologia contemporana:

paradigmele faptului,

definitiei,

si comportamentelor sociale;

asa incat paradigma sociologica sa se suprapuna conceptului de matrice disciplinara.

o asemenea integrare a paradigmelor sociologice este insa criticata, deoarece ea presupune o conceptie fizicalista despre stiintele sociale.

Deoarece sociologia este, insa, o stiinta multiparadigmatica (mai multe paradigme competitioneaza pentru a castiga hegemonie), exista cel mult paradigme sociologice dominante, nu si o paradigma universala in sociologie.

Incercarile de a defini paradigmele sociologiei prin "alinierea" lor la cele definitorii pentru stiintele naturii nu au contribuit in vreun fel sau altul la progresul cunoasterii stiintifice a societatii. De aceea, credem ca termenul paradigma sociologica trebuie definit mai degraba independent fata de ceea ce Th. Kuhn intelegea prin paradigma. Asa au procedat sociologii R. K. Merton si T. Parsons, iar modul in care vom interpreta acest termen este apropiat de definitiile pe care i le-au dat Merton si Parsons.

In sociologie, paradigma nu cuprinde, dupa D. Wagner, decat orientarile strategice ale acestei stiinte, adica ansambluri relativ coerente de propozitii metateoretice privind:

obiectul sociologiei,

natura realitatii sociale si scopurile investigatiei sociologice,

scheme conceptuale, definitii si orientari pentru utilizarea conceptelor si a propozitiilor in vederea selectarii problemelor de studiu, a gasirii solutiilor lor si a evaluarii acestor solutii.

Pentru a indica printr-un singur termen drumul complicat pe care il parcurge un enunt sociologic, de la prima lui formulare, trecand prin diferite forme de reelaborare din perspectiva altor teorii sociologice decat cea in care a aparut initial, urmand sa fie acceptat sau neacceptat, in final, ca o lege sociologica, vom folosi termenul paradigma.

o parte mai extinsa vom consacra confruntarii enuntului sociologic de baza cu perspective teoretice diferite de cea in care a fost elaborat, incercand sa evidentiem dezvoltarile, reluarile, criticile care au fost aduse enuntului si/sau teoriei initiale, conturandu-se, astfel, paradigma, ca totalitate a formelor teoretice si empirice pe care le-a imbracat, in evolutia sa, un enunt sociologic fundamental.

Q5. Ce nu sunt, ce sunt si ce pot deveni paradigmele

Paradigmele nu sunt "teorii rupte de realitate", cel putin in masura in care presupun posibilitatea verificarii empirice;

Nu sunt nici simple tehnici de analiza empirica a datelor, fiindca presupun o teorie la care sunt raportate datele;

Paradigmele sunt modele (teoretico-empirice) care pot fi folosite pentru a verifica validitatea enunturilor empirice corespunzatoare relatiilor prescrise teoretic.

Cand aceste enunturi se dovedesc valide, modelul la care pot fi ele raportate poate fi generalizat, iar statutul sau stiintific poate fi ridicat pana la rangul de lege sociologica.

Q6. Care este evolutia acceptiunilor si sensurilor termenului paradigma in viziunea lui R.K. Merton si T. Parsons?

Merton defineste paradigma sociologica drept "scheletul" logic al unei teorii cu rang mediu de generalizare, "schelet" obtinut prin "codificarea" (ordonarea si sistematizarea procedurilor si a rezultatelor substantiale ale cunoasterii sociale) teoriilor sociologice elaborate pana in prezent.

Dupa Parsons, paradigma sociologica este o sistematizare a cunostintelor privind mecanismele proceselor dintr-un sistem social, cunostinte care vizeaza numai indirect legile si care pot fi utilizate pentru elaborarea teoriei sociologice, adica a unui sistem de legi sociologice. Asadar, paradigma sociologica ne orienteaza spre cunoasterea acelor procese care sunt relevante pentru elaborarea unei teorii a sistemului social, furnizandu-ne totodata canoanele necesare pentru a stabili enunturile ce pot conduce la formularea legilor.

Spre deosebire de Merton, noi consideram ca sfera paradigmei sociologice nu poate fi restransa la teoriile cu rang mediu de generalizare, "codificarea" fiind posibila (chiar daca verificarea empirica este dificila) si in cazul teoriilor sociologice generale.

Desi impartasim unele rezerve ale lui Parsons privind dificultatile elaborarii unor paradigme ale schimbarii sistemelor sociale, nu credem ca aceste dificultati sunt insurmontabile (de netrecut, de neinvins), daca avem in vedere faptul ca schimbarile dinauntrul sistemelor sociale sunt strans legate de schimbarea sistemelor sociale insele.

Q. Ce problematici decurg in urma studierii legilor stiintifice sociologice, si ce incarcatura sociala au acestea

Statutul legilor stiintifice in sociologie si in stiintele sociale in general a fost multa vreme controversat si contestat, dar sunt putini sociologii care mai pun astazi sub semnul intrebarii obiectivitatea determinismului social, cei mai multi indoindu-se de validitatea legilor sociologice doar atunci cand acestea sunt comparate cu legile formulate in fizica sau in stiintele naturii. Acestia din urma considera ca diferitele enunturi prezentate drept legi sociologice nu satisfac conditia generalitatii stricte. Cand spunem, de exemplu, ca "omul este muritor", stim cu siguranta ca orice om intalnit undeva si candva va muri. In schimb, propozitia sociologica prin care se afirma ca orice oras trece, in evolutia sa, prin trei faze inurbatia (crestere urbana care se realizeaza prin concentrarea populatiei si a noilor structuri urbane in vechiul perimetru administrativ al unui oras), conurbatia (aglomeratie urbana constituita dintr-un oras cu rol de centru spre care graviteaza mai multe orase satelit) si exurbatia (proces complex de revarsare a populatiei, a cadrului construit si a noilor structuri urbane dincolo de vechiul perimetru al unui oras nu ne permite sa fim atat de siguri ca orasul X, care se afla acum in faza inurbatiei, va intra obligatoriu intr-o conurbatie si va incepe apoi sa se depopuleze prin exurbatie.

Q. Ce conotatii sociale dezvolta insusirea predictiva a enunturilor legice ale sociologiei

Conditia predictiei enunturilor legice ale sociologiei a fost si ea controversata si se considera ca repetabilitatea, necesitatea, stabilitatea raporturilor cauzale exprimate in legile sociologice sunt rareori satisfacute in forme similare celor din stiintele naturii. Faptul ca legile sociale se manifesta totdeauna prin intermediul actiunilor oamenilor face ca specificitatea acestora sa fie adesea interpretata ca un handicap in cunoasterea legica a societatii. Dimpotriva, conditia generalitatii poate fi satisfacuta, in cunoasterea sociala, chiar daca nu in forma generalitatii stricte, ci doar a celei universale, statistice sau probabiliste, iar capacitatea predictiva a sociologiei nu ar trebui pusa la indoiala datorita faptului ca predictia insasi este realizata prin actiunea oamenilor care o elaboreaza, o cunosc sau doar o intuiesc. La limita, conditiile stricte ale enunturilor legice sunt indeplinite si in sociologie, ca si in celelalte stiinte, nu in aceeasi masura, ceea ce inseamna ca validitatea stiintifica a legilor sociologice nu trebuie discutata si apreciata global, ci pentru fiecare enunt in parte.

Q. Care sunt cele doua aspecte diferite deosebit de importante de care trebuie sa se tina cont atunci cand se face aprecierea sau evaluarea legilor din domeniul sociologiei

Primul, ca legile sociologice nu sunt, ca de altfel, oricare lege a stiintei, decat propozitii fundamentale care apartin unei stiinte anume, respectiv sociologiei. Aceasta inseamna ca legile sociologice, oricat de multe sau de putine ar rezulta ca sunt, nu trebuie identificate cu legile sociale. Nu numai fiindca sociologia este doar una dintre stiintele sociale, ci si pentru ca legile sociologice sunt propozitii fundamentale acceptate de oamenii de stiinta, in timp ce statutul legilor sociale este independent de aceasta acceptare.

Al doilea lucru important este ca acceptarea/inacceptarea unei legi stiintifice se face prin raportarea acesteia la realitate, iar realitatea este definita de teoria stiintei respective. Or, realitatea sociala este intotdeauna de doua ori definita: o data de oamenii care actioneaza si produc astfel realitatea sociala si a doua oara de cei care incearca sa explice aceasta realitate.

Q7. Precizati aspecte ale evolutiei stiintei sociale si aspecte ale dezvoltarii stiintei sociologice.

Stiintele realitatii sociale nu au ajuns inca sa se cristalizeze intr-o teorie unitara, iar sociologia se prezinta astazi mai degraba ca un ansamblu de teorii care definesc nu numai diferit, ci si contradictoriu realitatea sociala. Daca evolutia stiintei sociologice ar urma aceeasi traiectorie ca fizica, de exemplu, am putea spune ca sociologia este astazi doar o stiinta pre-paradigmatica, caci ea nu are o singura paradigma folosita ca "exemplu" pentru definirea si rezolvarea tuturor problemelor studierii societatii.

Traiectoria evolutiei sociologiei nu se identifica insa cu aceea a fizicii, pur si simplu fiindca sociologia este o stiinta reflexiva, care nu poate face abstractie de interesele, valorile, sentimentele, predispozitiile etc. celor care definesc si redefinesc realitatea sociala, fie ei sociologi sau profani. De aceea, statutul stiintific ai sociologiei este si va ramane multi-paradigmatic, fiecare teorie sociologica definind si analizand realitatea dintr-un anumit punct de vedere.

Confruntarea si nu pur si simplu cumularea acestor puncte de vedere ramane principala cale a dezvoltarii stiintei sociologice, iar validarea enunturilor sale fundamentale trebuie facuta prin raportare nu la o teorie sociologica standard, ci la teoria careia ii apartine enuntul respectiv. Cand aceasta teorie valideaza un enunt prin confruntarea a ceea ce el afirma cu realitatea, enuntul respectiv devine o propozitie care are doar "caracter de lege" dar confruntarea acestei propozitii cu cele elaborate din alte puncte de vedere sau perspective teoretice ii poate spori valoarea stiintifica, pentru a i se accepta, in cele din urma, statutul de lege sociologica.

Q. Intentia metodologica de abordare a cursului:

Vom analiza doar o parte din enunturile fundamentale ale sociologiei, asa cum au fost ele formulate si acceptate de reprezentantii acestei stiinte, de la inceputuri si pana astazi.

Enunturile sociologice pe care le analizam vor fi, deci, mai intai descrise in contextul teoretic initial in care au fost formulate.

Vor fi puse apoi in confruntare cu alte contexte teoretice, in care au fost reelaborate, verificate, completate, clarificate etc. sau, pur si simplu, infirmate.

Analizand rezultatele confruntarii enunturilor sociologice atat cu teoriile relevante pentru ele, cat si cu realitatea faptica, empirica la care ele se refera, vom incerca sa stabilim, in final, in ce masura enunturile sociologice initiale impreuna cu formele lor flexionare pot fi sau sunt acceptate ca legi stiintifice ale sociologiei.

Concret, am analizat fiecare paradigma sociologica dupa o schema relativ unitara, in urmatoarea ordine:

vom prezenta, mai intai, un enunt sau un grup limitat de enunturi sociologice semnificative pentru paradigma analizata;

uneori acest enunt va fi formulat direct ca o lege sociologica, in cateva cazuri am sintetizat intr-un enunt simplu un ansamblu de propozitii propuse de un sociolog sau altul, iar in cea mai mare parte a cazurilor am retinut un citat din lucrarea in care autorul face cea mai reprezentativa expunere a enuntului care se afla la baza paradigmei;

in a doua parte a analizei fiecarei paradigme am incercat sa lamurim contextul teoretic initial in care a fost formulat enuntul de baza, explicitand aspectele mai putin clare sau controversate ale formularii enuntului sau ale teoriei in cadrul careia acesta a fost elaborat;

pe aceasta baza putem formula, in final, atat o apreciere generala privind statutul stiintific al paradigmei sociologice analizate, cat si unele sugestii pentru utilizarea acesteia in cercetarea sociologica in general, in cea romaneasca, in special.

asemenea modalitate de analiza critica a ceea ce credem ca reprezinta nucleul stiintei sociologice ni s-a parut adecvata nu numai in raport cu specificul progresului cunoasterii sociologice, ci si cu tripla ipostaza a sociologiei, ca stiinta explicativa, comprehensiva si evaluativa a societatii.

ca stiinta explicativa, sociologia urmareste, desigur, cunoasterea legilor obiective ale constituirii, organizarii, schimbarii si evolutiei societatii, cunoastere care devine cu atat mai importanta si mai necesara cu cat nivelul dezvoltarii sociale contemporane permite multiplicarea optiunilor umane si ale societatilor.

legile sociologice pe care le analizam in aceasta lucrare nu pot fi insa interpretate, evaluate si mai ales aplicate in mod mecanic. Ele arata regularitati sau tendinte generale ale alcatuirii si evolutiei sociale.

in consecinta, trebuie sa tinem mereu seama de faptul ca generalitatea stiintei ramane (chiar si atunci cand aceasta stiinta se straduieste sa abordeze istoric realitatea, ceea ce incearca sa faca si sociologia contemporana) o generalitate oarecum saraca. In orice caz, nu-i putem cere sociologiei si stiintei societatii, in general sa-si transfere pur si simplu propriile structuri de rationalitate in structurile realitatii sociale.

daca s-ar putea face acest lucru, rationalitatea stiintifica si rationalitatea sociala ar coincide, ceea ce ar face nelegitima orice cunoastere stiintifica a societatii sau ar transforma aceasta cunoastere intr-una comuna, neprofesionalizata.

ca stiinta si profesie, sociologia vizeaza doar legile sociologice. Cunoasterea acestor legi este insa importanta intrucat ele sunt aproximari stiintifice ale legilor obiective ale societatii, putand fi, deci, folosite ca instrumente ale rationalizarii vietii sociale.

fara indoiala, aceasta nu trebuie sa ne conduca la reinvierea unor iluzii si, de fapt, la nasterea unor erezii (Doctrina sau credinta religioasa care ia nastere in sanul unei biserici, abatandu-se de la dogmele consacrate si care este condamnata de biserica respectiva; Neconcordanta dintre perceptie si realitate; viziune gresita sociologice pe care le-au trait si experimentat multi ganditori.

o societate care sa fie emanatia completa a ratiunii este o iluzie la fel de mare ca si aceea care ne face sa credem ca societatea moderna se construieste si se organizeaza pur si simplu prin decrete si legi juridice.

in general, actiunea sociala rationalizatoare a agentului reglator, politic sau juridic, organizator sau conducator, este mult mai limitata decat ne place sa credem indeobste.

ca si in alte privinte, si aici Eminescu a putut sa intuiasca genial adevarul: legiuitorul trebuie sa stie sanctiona doar evolutia fireasca, naturala a fenomenelor sociale. Poate el insa sa faca acest lucru fara a se consacra sistematic studierii temeinice a realitatii sociale, fara a-si insusi rezultatele cercetarii stiintifice a acestei realitati?

sunt tot mai putini cei care se mai incumeta astazi sa dea un raspuns negativ la aceasta intrebare. Orientarea de valoare a oamenilor de actiune spre ceea ce le pot spune lor oamenii de stiinta nu este inca suficienta. (Cel putin cand este vorba de stiinta sociologiei, de la noi si din lume, extensia rationalitatii intrinseci este la fel de necesara si de imperioasa ca aceea a rationalitatii extrinseci.) Dorinta oamenilor politici de a-si fundamenta stiintific deciziile trebuie imbinata cu dorinta sociologilor de a-si perfectiona uneltele cunoasterii lor specializate si profesionalizate

cale importanta pentru perfectionarea cercetarii sociologice din tara noastra o reprezinta eliminarea unor dezechilibre dintre abordarea teoretica si cea concret empirica. Progresele inregistrate in investigarea empirica a unor aspecte ale realitatilor noastre sociale nu si-au putut gasi totdeauna relevanta tocmai datorita mai slabei lor finalizari in constructe teoretice cu mare putere explicativa, inclusiv in formularea unor enunturi care, verificate si dezvoltate prin confruntari teoretice si empirice, ar putea fi acceptate ca legi sociologice.

sociologia nu este insa doar o stiinta a rationalitatii instrumentale, ci, in aceeasi masura, a rationalitatii comprehensive Care intelege repede si just; inteligent, patrunzator Aceasta din urma desemneaza totalitatea actiunilor de rationalizare sociala realizate de agentii sociali pe baza propriilor scheme de rationalitate.

dimensiunea comprehensiva a sociologiei este insa strans legata de cea explicativa.

Daca sociologia nu este doar o "stiinta de legi", cum spunea istoricul A. D. Xenopol, ci si stiinta comprehensiva, in sensul ca le ofera oamenilor posibilitatea de a intelege contextele sociale in care traiesc, muncesc si viseaza, inseamna ca fiecare om isi elaboreaza, de fapt, un ansamblu de presupozitii si propozitii cu ajutorul carora el identifica, descrie si caracterizeaza situatiile sociale in care se afla si incearca sa-si organizeze schema sa de viata pentru a face fata acestor situatii.

de fapt, orice explicatie sociologica stiintifica mizeaza pe un tip determinat de intelegere, mai mult sau mai putin spontana, a realitatii.

legile sociale, sa nu uitam, se manifesta prin si in actiunea oamenilor, si chiar daca ele exprima altceva decat scopurile si intentiile particulare ale acestora, nu inseamna ca pot fi separate de aceste scopuri si intentii.

asa cum o lege sociologica trebuie evaluata din perspectiva "punctului de vedere" din care a fost formulata, adica a unui tip de explicare a societatii, orice individ uman isi poate schimba, perfectiona, dezvolta sau chiar generaliza propriul punct de vedere prin raportarea modului in care el intelege realitatea sociala, la enunturile sociologice generalizatoare.

in consecinta, cunoasterea legilor societatii devine socialmente eficienta doar in masura in care se materializeaza in activitatea cotidiana, practica, a oamenilor.

Sporirea capacitatii de intelegere sociologica a acestora, adica formarea si dezvoltarea culturii lor sociale, in general, a celei sociologice, in special, poate deveni un mijloc eficace al cresterii rationalitatii unei societati, al eficientei sociale, in general.

or, daca din perspectiva explicativa a sociologiei, cunoasterea paradigmelor se dovedeste necesara intrucat, ne ajuta sa cunoastem legile sociale, din perspectiva comprehensiunii, paradigmele satisfac nevoia cotidiana a omului de a sintetiza in formule concise, esenta relatiilor sociale in care el actioneaza ca individ social.

in sfarsit, explicarea stiintifica a mecanismelor societatii, insusirea rationala a explicatiilor sociologice prin constituirea unor tipuri noi de comprehensiune sociologica, legate nemijlocit de activitatea de zi cu zi a oamenilor, presupun valorizarea fenomenelor sociale.

dimensiunea evaluativa a sociologiei nu trebuie redusa la o functie moralizatoare desueta, (iesit din uz, din moda; care nu mai corespunde timpului actual; dintr-o epoca veche; perimat; invechit; demodat. dupa care aceasta stiinta le poate spune oamenilor "ce este bine" si "ce nu este bine" sa faca ei in viata sociala.

din punct de vedere sociologic oamenii se definesc prin apartenenta, iar constiinta apartenentei sociale este o constiinta ideologica.

termenul "ideologie" are astazi, desigur, conotatii negative. Totusi, il vom folosi in continuare, intelegand prin "ideologii" modalitatile prin care grupurile sociale isi constientizeaza propriile interese de grup, de clasa si comunitate sociala, ceea ce inseamna ca orice explicatie sociologica are, la limita, si o finalitate ideologica. Aceasta finalitate este uneori, explicita, dar de cele mai multe ori ea este doar latenta, potentiala (la noi ).

o paradigma, un punct de vedere sociologic pot fi deci evaluate independent de finalitatea lor ideologica si latenta sau potentiala, cu atat mai mult cu cat latenta presupune sau implica diferite tipuri de evaluare ideologica a realitatii sociale.

prin urmare, in masura in care finalitatea ideologica este manifesta intr-un punct de vedere sociologic, sarcina evaluativa a sociologiei consta in validarea respectivului punct de vedere, adaugand si perspectiva ideologica pe care acest punct de vedere o genereaza.

desigur, daca o perspectiva ideologica nu garanteaza in nici un fel validitatea stiintifica a unui enunt sociologic, neutralitatea axiologica nu este nici ea o garantie a stiintificitatii in sociologie.

nu trebuie sa pierdem din vedere nici situatiile in care legatura dintre enuntul sociologie si optiunea ideologica asociata acestuia este intamplatoare sau lip­sita de semnificatie. Oricum ar fi, indemnul metodologic veberian ramane valabil: daca sociologul nu poate sa elimine atingerea dintre valorile stiintei sale cu valori din afara stiintei, el este obligat sa declare si sa recunoasca explicit raporturile dintre aceste valori.

asezarea paradigmelor sociologice a fost determinata atat de motive care tin de logica cunoasterii sociologice, de tripla ipostaza a stiintei sociologice (ca stiinta explicativa, comprehensiva si evaluativa a societatii), cat si de necesitatea perfectionarii cercetarii sociologice.

am retinut si unele paradigme care nu sunt nemijlocit sociologice, in sensul ca au fost elaborate in cadrul sau din perspectiva altor discipline stiintifice.

schema pe care o propunem pentru explicarea logicii societatii nu acopera, desigur, structura sociologiei ca stiinta generala a societatii, dar are avantajul de a sugera legaturile posibile dintre paradigmele sociologice pe care le-am selectat.

fiecare paradigma are, de fapt, propria unitate si nu este nevoie sa fie studiata intr-o ordine strict determinata, daca cititorul este interesat doar de un aspect sau fenomen particular al societatii. Recomandabil este insa ca in cazul lecturii pe unitati sau pe fragmente a cursului, sa fie consultata partea introductiva a fiecarui capitol, pentru a se vedea unde poate fi plasat "punctul de vedere" pe care il presupune o paradigma sau alta.

ca sa raspundem cat mai multor exigente si aspiratii, am optat pentru textele sociologice fundamentale, insotite de comentarii (vom vedea la examen in ce masura).