Arhitectura ca arta

Arhitectura ca arta

Puse in circulatie in momente istorice prielnice unele enunturi intelligent elaborate au dobandit un statut aparte si , bucurandu-se de o recunoastere publica,au devenit definitii ale arhitecturii.Desigur , nu orice formulare- oricat de inspirata ar fi- poate aspira la acest statut; recunoasterea publica nu este un act intamplator, gratuit, ea intervine numai in masura in care acceptia personala a autorului se apropie de acel numitor comun care reprezenta reflectarea a ceea ce fenomenul arhitecturii este esential.

Familia definitiilor face proba adevarului, fie el partial si relativ, se constituie intr-o structura tot mai coerenta, mai unitata. Dincolo de parelnicele contradictii se intrevad relatii si inrudiri. La o cercetare mai atenta se observa ca definitiile mai recente reiau, intr-o forma sau alta, enunturi anterioare, eliminand ceea ce devenise perimat si adaugand elemente noi. Elaborarea unei definitii nu este numai un act de cunoastere, o concluzie a sintezelor integratoare ci un gest de previziune, orientat catre adevaruri viitoare.

Asemenea enunturi, fie ele definitii impecabile din punct de vedere logic fie mai curand metafore pline de forma, pot fi intalnite nu numai in dictionare sau tratate teoretice, ci si in eseuri sau chiar in opere literare.Astfel,cele trei calificative ale 'jocului' corbusian - 'savant,correct si magnific' - reprezenta o reluare metaforica a triadei vitruviene.Iar formularea ruskiniana - care opune arhitectura notiunii de utilitate - a fost negata de rationalistii francezi , ca sa fie reluata apoi , intr-o alta forma, de catre acelasi Corbusier: 'arhitectura este dincolo de utilitate'. In fine una si aceeasi idée este uneori exprimata de mai multi autori, aproape identic;este cazul compararii arhitecturii cu muzica,la care s-a facut apel inca din antichitate, dar care socheaza prin similitudinea exprimarii lui Goethe, Novalis si Schelling , toti trei numind arhitectura 'muzica incremenita'.

Interpretata drept confruntare, orice definitie - iar aceea a arhitecturii nu constituie nicicum o exceptie - reprezita o aproximare , o cumpanire intre definit si definitor , deci intre obiect si conceptia asupra sa, intre concret si abstract, intre practica si teorie, adica inre categorii niciodata identice. Caracterul subiectiv , de reflectare a definitiei private ca act de constiinta o face incompatibila cu idea de perfectiune si, tocmai de aceea, supusa schimbarii, perfectibila. Aceasta constatare ne permite sa apreciem - fara a atenua cu nimic respectful cuvenit inaintasilor- ca pana si cele mai izbutite definitii erau susceptibile de imbunatatire inca din vremea cand abia fusesera elaborate.

Primele doua izvoare ale procesului istoric de definire a arhitecturii sunt de natura obiectiva; ele privesc evolutia arhitecturii de o parte , si a cunoasterii omenesti pe de alta. Cea de-a treia sursa care alimenteaza mai curand varietatea in sectiuni orizontale,sincrone, a functiei de cercetare, bogatia nuantelor sale, consta in diversitatea personalitatilor autoare de definitii, aceasta fiind mai degraba un factor de natura subiectiva. Cele mai multe definitii au fost formulate in momente de efervescenta a gandirii arhitecturale si apartin unor teoreticieni ai arhitecturii; totusi in destule cazuri, asemenea initiative se inscriu in sfera mai vasta a gandirii filozofice.

Revenind la sursele obiective ale caracterului istoric al procesului de definire al arhitecturii, sa consideram mai intai adevarul axiomatic ca realitatea insasi a arhitecturii se afla in continua prefacere. Dezvoltarea societatii a fost insotita de o modificare a cerintelor materiale si spirituale , a functiunilor pe care cladirile si asezarile omenesti au fost chemate sa le satisfaca.De-a lungul mileniilor, functiunea locuirii si-a modificat continutul in mai multe plane: marimea grupului considerat, cerintele mereu mai bogate, mai nuantate care urmau a fi satisfacute, resatrangera atributelor la cele esentiale, diferentierea sub raport social.

Semnificative sunt si schimbarile survenite ca urmare a actiunii factorilor tehnico economici asupra obiectului arhitecturii : perfectionarea uneltelor si a tehnologiilor ,chibzuirea tot mai atenta a resuselor financiare ,a raportului dintre investitie si exploatare , experienta acumulata in ortganizarea santierelor , in punerea in lucru a unor materiale traditionale , ca si utilizarea de materiale si sisteme constructive noi au provocat innoiri repetate.

Conceptiile estetice dominante , viziunea spatiala a epocii, cautarile formale ale unor personalitati marcante, evolutia artelor plastice au influentat si ele limbajul architectural, adaugandu-I nu o data valente expressive inedited. Arhitectura s-a manifestat , de-a lungul veacurilor , in sanul organizarii tot mai complexe a unor spatii tot mai vaste. Conceptia asupra arhitecturii pastreaza si ea urma trecerii timpului. Intr-un fel putea fi definita arhitectura in plina epoca medievala, cand cunoasterea era incorsetata de dogmele religioase, si altfel astazi, cand dispunem de o conceptie stiintifica despre natura, societate si gandire, cand avem teorii mai mult sau mai putin unitare ale structurii , limbajului, transmiterii informatiei , cand intregul arsenal metodologic si operational oferit de matematicile moderne sta le dispozitie.Asa cum practica arhitecturii a suit sa-si apropie cuceririli tehnice societatii industriale,tot asa teoria ei trebuie sa se inarmeze cu tot ceea ce inteligenta secolului ofera stiintei , cultura in general.

Diviziunea sociala a muncii a dus la aparitia si dezvoltarea profesiunilor. Sfera larga a activitatii umane a fost impartita in sectoare tot mai inguste, tot mai net delimitate , tot mai complexe, pe care, cu un termen generic, le putem numi discipline. Ideea cea mai simpla, cea mai fertila poate , si care a insotit aproape fara intrerupere incercarile de a defini arhitectura este ca aceasta ar fi o disciplina artistica , o arta.

Arta , se stie , este un fenomen constient; arhitectectura, pe langa aceasta calitate mai este cognitiva si ontologica.

Pana spre sfarsitul secolului trecut arhitectura era considerata ca o "decoratie a structurii" - asa cum declara, intr-o formula Ruskin - conceptie neabandonata mult timp, chiar si in secolul nostru. F.L. Wright , dupa o indelungata si prodigioasa experienta , a promovat la rang de doctrina faptul ca "spatiul intern este unica realitate a constructiei" , iar Mies van der Rohe a lansat lozinci precum "infrumusetare prin omisiuni" , "mai putin inseamna mai mult" , "a reduce inseamna a adauga" prefigurand intr-un fel caile pe care arhitectul contemporan trebuie sa le foloseaca pentru a crea o arhitectura reationala.

Fiecare arta isi are mijloacele sale de expresie. Daca pictura se realizeaza cu linii si culori; sculptura cu lemn, metal sau piatra; muzica se compune cu tonuri si ritmuri; arta teatrala se interpreteaza prin miscare, retorica si gesturi; baletul sintetizeaza dansul, muzica si pantomima, iar literatura foloseste cuvintele scrise pentru a infatisa diferite intamplari in timp si spatiu, arhitectura este o arta mai speciala in care sunt implicate materiale, tehnici si fenomene fizice sau psihice imbinate intr-o forma finita utila, solida si estetica. Desi materialele si volumele sunt concrete, estetica arhitecturii care se realizeaza cu ele este abstracta; ea nu imita si nu poate fi comparata cu nici o forma, fenomen sau intamplare din natura asa cum procedeaza celelalte arte, cu exceptia muzicii.

Daca in antichitate astfel de formulari nu apar doar in enunturi mai cuprinzatoare, este fara indoiala, si pentru ca arhitectura insasi constituia o profesiune multi valenta. Totusi, dupa Platon chiar, ea apartine artelor vederii. Cert este ca, pe masura delimitarii de  alte profesiuni, ideea revine cu tot mai multa insistenta, ajungand ca in secolul al XIX-lea sa detina un incontestabil primat. Definirea arhitecturii drept arta se face in temeiuri diferite si accentuind unua sau mai multe dintre caracteristicile sale. "Ea-scrie Hegel- este inceputul artei", afimatie magulitoare, pe care numerosi teoriticieni o vor relua. Hegel insusi revine asupra ei, dar dintr-un alt unghi numind arhitectura "prima arta conform existentei". Adevarul este ca, in sistemul esteticii Hegeliene, pozitia speciala acordata arhitecturii nu reprezinta un sistem de elogiu, ci o subliniere a apartenentei la stadiul inferior, primar, acela al artei simbolice. Arhitectura "da forma a ceea ce e in sine insusi obiectiv, domeniului naturii, mediului inconjurator exterior spiritului si prin aceasta imprima semnificatii si figura elementului lipsit de interioritate, care raman exterioare acestuia , deoarece ele nu sunt forma si semnificatia imanente obiectivului insusi".Pare de altfel firesc ca, pentru un filozof idealist, conditia materiala a arhitecturii sa o plaseze pe una din treptele de jos ale scarii "puritatii" in arta.

Pozitia particulara a arhitecturii printre arte este subliniata si de alti ganditori , in termeni cat se poate de categorici.Dupa Foscolo arhitectura este "cea mai nefericita dintre arte pentru ca este cea mai ingradita si silita sa ramana exact ceea ce este.".Iar Vitale afirma pur si simplu ca arhitectua "este o forma de arta inferioara, care poate capata demnitate numai prin spiritualizarea sa ce intervine prin scurgerea timpului".Este de mentionat , totusi , ca asemenea concluzii se datoresc , in buna masura , tocmai considerarii arhitecturii exclusiv ca arta , ceea ce , dupa cum se va vedea , reprezinta o abordare simplista , unilaterala.Niciodata , de la aparitia ei si pana astazi , si in nici una dintre manifestarile ei , arhitectura nu a fost numai o arta.

Aceasta abordare avea sa dea nastere la afirmatii contradictorii , paradoxale , facandu-l de pilda , pe Loos sa afirme:"numai o foarte mica parte din arhitectura apartine artei: mormantul si monumentul.Tot restul, care serveste unui scop , trebuie sa fie exclus din domeniul artei".O asemenea formulare , care astazi este de natura sa contrarieze , ilustreaza destul de limpede impasul in care viziunea estetizanta a dus , la un moment dat, la incercarile de a defini arhitectura ca arta   . Este, apoi, cu atat mai mare meritul lui Le Corbusier de a fi redat artei arhitecturale sensul ei major."Arhitectura este arta prin excelenta"-scrie el- "care atinge starea de grandoare platoniciana, de ordine matematica, de spaculatie spirituala ,de percepere a armoniei prin raporturi emotionale".

O larga raspandire a cunoscut , in secolul trecut mai ales, ideea asemanarii arhitecturii cu muzica. Este interesant ca, in variante foarte putin deosebite , formula revine in scrierile a trei autori , a caror viata s-a desfasurat cam in aceeasi perioada.Novalis scrie :'Arhitectura este muzica solidificata".La Goethe formularea e aproape aceeasi :' Arhitectura este o muzica incremenita".In fine , dupa Schelling , "arhitectura este forma artistica anorganica a muzicii plastice".

Inca din antichitate , referiri la arhitectura ca arta s-au facut si in formulari mai complexe. Dupa Platon , desi dintre toate artele , arhitectura este cea mai saraca , totusi , dintr-un alt punct de vedere , aceasta arta pare superioara altora , si mai ales muzicii , deoarece arhitectura procedeaza cu o ,mare precizie , facan uzul multor masuri si instrumente" , in timp ce muzica este "plina de presupuneri".Dupa Kant arhitectura este plasata printre artele aderente, sau non-libere , adica avand un scop practic de indeplinit;ea apartine , impreuna cu sculptura , artelor plastice.Dupa Taine arhitectura si muzica nu sunt arte de imitatie ; ,raporturile matematice sunt cele care compun aceste doua arte' ; arhitectura se stabileste asupra unui "ansamblu de parti legate". Trecand peste limitele pe care abordarea de pe anumite pozitii filozofice le impune unor asemenea definitii , este de notat faptul ca ele pregatesc o intelegere mai complexa a fenomenului arhitecturii.

O astfel de intelegere , desi pastrata in sfera artisticului , propune inca Dictionarul Academiei Franceze , editia 1694 , numindu-l pe arhitect "cel care cunoaste arta de a face sa se construiasca".Este un prim pas , un germen al unui nou mod de a intelege arhitectura , care va elibera definitia arhitecturii de estetism , o va impinge dincolo de barierele "artei pure" .Arhitectura- spune Ledoux- este pentru zidarie ceea ce poezia este pentru literatura :este entuziasmul dramatic al meseriei;nu se poate vorbi despre ea decat cu exaltare.Legatura cu constructia odata subliniata , ganditorii vor redescoperi, pe rand , alte componente de adancime ale arhitecturii.Arhitectura este o arta utila , admite Schopenhauer   ; dar alarmat parca de aceasta alaturare iconoclasta el se grabeste sa adauge ca , totusi, aceasta utilitate reprezinta un scop strain arhitecturii ca arta .Violet-le-Duc duce ideea pana la capat:"pentru arhitect arta este expresia sensibila , vizibila pentru toti a unei necesitati satisfacute ".

In a doua jumatate a secolului trecut , definirea arhitecturii ca arta devine destul de larga pentru ca , in sanul ei chiar , sa fie pregatita insumarea unor trasaturi pr care inca Vitruviu le sesizeaza si din care , prin diferentierea profesiunilor se putea crede ca preocuparea pentru utilitate sau pentru soliditate , ar fi parasit sfera arhitecturii."Arhitectura "-scrie Hartmann-"sau arta frumoasa de a cladi , este ramura cea mai avansata a tectonicii , fie prin maretia si costul operelor sale , fie prin aranjamentul interiorului ".Definitiile de pana atunci nu mai pot sa multumeasca pe arhitecti ; arhitectura moderna porneste prima sa ofensiva , pe terenul ideilor:"Aceasta arta nu este numai aceea de a construi si decora edificiile , urmand definitia incomplete , inexacta si insuficienta a dictionarelor , " ,afirma de Baudot .

Desigur , constatarea ca arhitectura este nu numai o arta , ci si o stiinta , poate fi pusa si in legatura cu dezvoltarea remarcabila a stiintei , in general , in secolul al XIX-lea cu rationalismul marcat al acelor vremuri.Nu intamplator un asemenea punct de vedere s-a facut cunoscut mai ales in Franta , patria lui Descartes , a iluminismului. Aceasta explicitare a fost pregatita si de formularea acelor definitii care, desi tratau arhitectura ca pe o arta , admiteau ideea utilitatii ei , sau o legau de faptul de a construi. Atunci cand Violet-le-Duc va scrie: "Arhitectura apartine atat stiintei cat si artei propriu-zise" , lumea era pregatita sa asimileze acest nou mod de abordare ; ceea ce nu scade nimic din meritele marelui teoretician si nici nu vrea sa insemne ca indraznelile lui ar fi fost privite pe atunci cu unanima bunavointa.Afirmarea apartenentei arhitecturii si la alte sfere decat aceea a artei reprezinta un mare pas inaite in procesul de definire a arhitecturii. Intr-o prima etapa istorica , aceasta viziune integratoare s-a limitat , totusi , la ideea insumarii in diferite variante , a unor laturi artistica , stiintifice sau tehnice.Dupa L. H. Boileau arhitectura se afla in exercitiul celor trei "facultati primordiale" : "sentimentul, ratiunea si actiunea realizatoare";ea este "arta de a produce impresii estetice cu mijloacele stiintei cele mai avansate".

S-ar putea presupune ca , de vreme ce arhitectura este si stiinta , si arta , si tehnica , definitia "clasica" consfintind tripla ei apartenenta , este pe de-a intregul multumitoare . Simpla insumare a acestor laturi ale sale nu explica esenta arhitecturii pur si simplu pentru ca specificul arhitecturii ca domeniu de activitate umana nu se afla in nici una dintre ele. Dezvoltarea cunoasterii, construirea si consolidarea de noi discipline au contribuit la o mai exacta delimitare si o mai profunda definire a arhitecturii, relevand trasaturi nesesizate pana atunci ale sale. Asemenea trasaturi , care subliniaza legatura arhitecturii cu societatea, natura, istoria, civilizatia, cultura, isi vor gasi , treptat, reflectarea si in cuprinsul unor definitii ale arhitecturii.

Arhitectura a fost si ramane o disciplina de sinteza. In procesul complex al creatiei arhitecturale , se realizeaza sinteza unor laturi artistice , stiintifice, tehnice. Acest fapt a capatat explicitare relativ recent ,in ultimele decenii , pe masura ce complexitatea preocuparilor arhitecturii a crescut, dar el este adevarat de la bun inceput. Acelasi lucru se poate afirma si despre latura informationala a arhitecturii , ca parte constitutiva a sintezei , si care - desi a insotit permanent arhitectura , din cele mai vechi timpuri - este pusa in evidenta de putina vreme.