PRACTICA DE ARHITECTURA DUPA MODELE, CRITICA SISTEMATICA A MODELELOR SI PROBLEMATICA CONTEMPORANA A LOCUINTEI

EVOLUTIA PRACTICII DE ARHITECTURA

Practica pina la al doilea razboi mondial

Cum se intimpla totdeauna, realitatea este mai putin clasificata decit teoria si adesea combina aspecte apartinind ambelor modele. In aceeasi masura, opera unor arhitecti poate sa oscileze intre cele doua modele. De exemplu, Hilberseimer, membru de frunte al Bauhaus-ului, a carui conceptie era, la inceput, foarte apropiata de Le Corbusier, evolueaza spre o conceptie mult mai apropiata de orasul-gradina. Modelele in sine au anumite caracteristici comune, de exemplu igienismul, el insusi o "descoperire" a secolului al XIX-lea, este comun ambelor modele de gindire chiar i se daca importanta care i se acorda este diferita sau daca este pus in aplicatie in mod diferit.

In fond, productia de locuinte este rezultatul unui cuplu complicat format din deciziile politice si din cautarile arhitectural-urbanistice (care dau forma liniilor conturate de "modelele ideologice", forma care - in unele cazuri - devine "model de proiectare" si se raspindeste prin preluare/imitatie), cuplu al carei functionare este modelata de circumstantele economice, culturale si politice specifice diverselor locuri.

Pina la al doilea razboi mondial, se poate spune ca exista putine realizari care sa corespunda ad litteram modelului progresist. Nici chiar cartierul model Weissenhof, de linga Stuttgart, proiectat de Mies van der Rohe si unde toti modernistii perioadei si-au construit (si "expus public") prototipurile, nu este chiar exprimarea formulei celei mai radicale a modelului progresist. Iar Le Corbusier si-a construit "unitatile de locuit" abia dupa razboi, sau chiar incercari de "cite-radieuse" (Briey-en-Foret).

In majoritatea tarilor europene s-a preluat, chiar daca uneori numai ca denumire, ideea de oras-gradina, raspindita prin diversele asociatii ale oraselor gradina in intreaga lume.

In Germania, de exemplu, constructia de locuinte reprezinta o sinteza originala intre cele doua modele. Pe de o parte, a preluat ideea de oras-gradina, fara sa preia aidoma si modelul spatial, si a pus-o in practica in cartierele muncitoresti din afara oraselor (Siedlungen). Pe de alta parte, tipurile de locuinta care s-au folosit cu aceste ocazii au pus in practica ideile progresiste de locuinta rationala, prefabricata (prefabricarea grea, cu panouri mari, a fost folosita pentru prima oara de Ernst May, pentru siedlung-urile din jurul Frankfurtului). Estetica urbana care rezulta este o combinatie intre plastica modernista a cladirilor (caracteristica modelului progresist) si spatiile inca inchise si controlate (mai aproapiate de modelul culturalist), folosind in continuare strada ca element fundamental al compozitiei urbane si creind o atmosfera mai domestica.

Cartierul model Weissenhof (1928, linga Stuttgart) reprezinta un exemplu foarte aparte al acestei sinteze, pastrind in acelasi timp un caracter de avangarda. Planul de situatie este proiectat de Mies van der Rohe, iar cladirile sint realizate de multi dintre marii modernisti ai perioadei.

Un an mai tirziu s-a construit un alt cartier model la Breslau (Wroclaw, astazi in Polonia), iar majoritatea oraselor cu anume pretentie novatoare au incercat sa realizeze astfel de cartiere model (Baba in Praga, cartierul Werkbund in Viena, Kolo si Zoliborz in Varsovia si altele)

Germania a fost, de altfel, pina la venirea la putere a lui Hitler, terenul multor experimente ale arhitectilor de la Bauhaus, dintre care multi ocupau posturi cheie in administratia unor orase mari (E.May, la Frankfurt, B.Taut la Magdeburg si apoi la Berlin, etc.). Infringerea Germaniei in primul razboi mondial a facut ca, pentru o vreme cel putin, "retorica designerilor sa coincida cu cea a maselor" dezamagite si saracite (M.Pawley, Architecture versus housing), ceea ce explica si avintul luat de constructia de locuinte moderne din aceasta perioada. Promovarea modelului progresist a fost oprita odata cu venirea la putere a national-socialistilor, ethos-ul internationalist al arhitectilor fiind in total dezacord cu ideologia nationalista pan-germanista.

Cazul Frantei interbelice este foarte interesant. Cartea lui Howard se traduce in 1902, iar Georges Benoit-Lévy populearizeaza ideile si le transforma. Ideile sint adaptate de alesul socialist Henri Sellier, care socoteste nepotrivita constructia de orase complete autosuficiente si independente (potrivite modelului englezesc), in timp ce "ansambluri de locuinte care sa asigure descongestionarea Parisului si a periferiilor sale prezinta maximum de confort material si de igiena". Sub impulsul dat de Sellier, Oficiile HBM ale Departamentului Seine-ei vor construi, in anii 1930, cincisprezece orase-gradina (cca. 20 000 de locuinte): Plessi-Robinson, Chatenay-Malabry, Suresnes, Stains, Drancy, Pré-Saint-Gervais etc.

Pe de alta parte, sub influenta ideilor CIAM-urilor, si mai ales a constringerilor financiare si spatiale, ele vor face din ce in ce mai mult loc locuintelor colective: blocuri turn amplasate in masa de vegetatie, asa cum se vor construi si dupa razboi (Cite de La Muette, la Drancy, arh. Beaudouin si Lods, inceput in 1933 si darimat in 1976).

Se poate spune ca unele dintre orasele-gradina franceze sint, de fapt, compromisuri sau hibridari cu modelul progresist: amenajare peisagera, care, desi foarte diversificata spatial, mizeaza pe spatiului liber fluid (necontrolat prin perspective inchise), si care foloseste si locuinte colective de dimensiuni variabile, precum si o plastica de factura modernista.

Unul dintre exemplele remarcabile este La Butte Rouge, proiectata de arhitectul Bassompierre la Chatenay-Malabry, in sudul Parisului. Acest tip de oras-gradina - mai degraba un pitoresc mic "oras-parc" - este de fapt o forma anticipata si remarcabil controlata spatial si dimensional a marilor ansambluri de dupa razboi.

Tot in Franta aceleiasi perioade se lanseaza si ideea marilor ansambluri (grup de imobile de locuit cu numar ridicat de locuinte): termenul apare in 1935 (Maurice Rotival, in Architecture d'aujourd'hui), definind unul dintre elementele structurante ale urbanismului modern, axat pe igiena, spatiu liber si soare, ca element de ruptura cu traditia urbana.

In SUA, se lanseaza ideea orasului-gradina prin constructia Radburn City (New Jersey) promovata de City Housing Corporation (1924, Clarence Stein, dupa modelul societatilor engleze pentru orasul-gradina), iar in 1935, prin programul Greenbelt City, guvernul federal asigura ajutor atit pentru a da de lucru somerilor, cit si pentru a construi locuinte sociale si a experimenta principiile orasului-gradina. Aceste orase, in general limitate la un cartier, pot fi considerate ca stramosi ai New Communities din anii 1960 si 1970.

In aceeasi perioada, Clarence Perry dezvolta conceptul de neighbourhood unit (unitate de vecinatate) in cadrul New York Regional Plan Association (1929), care va fi aplicat aproape sistematic in strategia si conceptia New Towns (Anglia de dupa razboi). Chestiunea se situeaza in cadrul dezbaterii despre cum trebuie sa fie si sa contina "unitatea elementara a orasului" si despre cartier, ca unitate de coeziune urbana.

Ideea de cartier apare si in schemele de oras-gradina ale lui Howard, sub denumirea de Ward (veche denumire administrativa engleza), si aduna in jurul scolii un numar de cca. 5000 de locuitori.

Nu intimplator tema este sistematizata de Thomas Adams (unul dintre primii colaboratori ai lui Howard) in studiile pentru Regional Plan of New York and its Environs.

Dezbaterea este reluata dupa razboi in primul rind de Patrick Abercombie in Lonon Plan si in New Towns, apoi, in diferite masuri, in constructia aproape tuturor ansamblurilor de locuinte sociale (in mediul urban sau rural).

Forma cea mai dezvoltata ii apartine lui Clarence Perry, care sintetizeaza observatia empirica a unor operatii urbanistice in curs cu anumite chestiuni sociale si educative, pentru a stabili, daca nu un standard in sensul propriu (asa cum se va incerca mai tirziu in Europa), cel putin o serie de indicatii calitative, utile pentru agentiile publice de housing, pentru patronii filantropi sau chiar pentru marketingul publicitar in domeniul speculatiei imobiliare.

Unitatea de vecinatate descrie o arie bazata cu o raza de 5 minute de mers pe jos, si cuprinde 2000-4000 de locuinte, un centru comercial (o duzina de pravalii de folosinta curenta, o gradinita si o scoala elementara, un centru comunitar, o biserica si un pub (circiuma). Gindita la nivelul pietonului, unitatea de vecinatate este despartita de celelalte prin circulatii/drumuri principale si zone verzi.

Principiul se regaseste, cu anumite diferente, in noile cartire suedeze (ceva mai mari si in care predomina locuintele colective) si olandeze, in satele new communities americane, in cartierele din noile orase unguresti, si in microraioanele urbanismului sovietic (de unde vor fi preluate dupa razboi si in Romania). In general unitatea de vecinatate este definita de aria de influenta a scolii si a comertului cotidian.

Mai multe unitati pot compune o asezare sau un nivel intermediar, grupat in jurul unui centru mai echipat (comert mai important, biblioteca sau centru cultural, echipamente sportive etc.), cum este cazul raioanelor sovietice (40 000 de locuitori in orasele noi, mai mult in orasele vechi) sau al cartierelor din Harlow (new town, Anglia) si al noilor urbanizari olandeze (cca. 100 000 de locuitori in Amsterdam Vest, Sud, Nord si Sud-Est).

Aceasta organizare ierarhizata si sistematica a spatiului a fost criticata de Christopher Alexander (A City is not a Tree, in Architectural Design, febr./1966) care sustine ca aceasta structura urbana arborescenta limiteaza relatiile si contactele sociale si se opune celei in "semi-retea" a oraselor vechi.

In Olanda se dezvolta o remarcabila politica de locuire care va da nastere multor operatii urbane de constructie de locuinte sociale. Dar toate sint incadrabile mai degraba in modelul culturalist, in ciuda rationalitatii locuintelor (care tine de traditia locala), deoarece au ca idee centrala continuarea tesutului urban traditional, iar construitul se subordoneaza traditiei de utilizare a insulei traditionale. Este cazul remarcabilei extinderi din sudul Amsterdamului, inceputa de Berlage inca din ultimele decenii ale secolului trecut.

In ceea ce priveste reflexia supra modului in care s-ar putea organiza insula urbana, sau "unitatea elementara de grupare urbana", cu ajutorul constructiei moderne (locuinte insiruite si locuinte colective izolate), Olanda este un exemplu deosebit de interesant si care prezinta o impresionanta coerenta.

Si aici multe dintre realizari se bazeaza pe structurarea sistematica in unitatii de vecinatate, ajungindu-se la orase noi de cca. 100 000 de locuitori, in unele cazuri cu densitate foarte mare. Ceea ce este foarte interesant este ca reflectia asupra insulei urbane (de fapt, in noile conditii, o unitate de vecinatate), nu numai ca nu se pierde, dar duce si la interesante cautari si exemple (cum ar fi Bijlmermeer).

Tipurile sint variate, iar constructia inalta ocupa, incepind din 1960, o proportie din ce in ce mai mica in raport cu locuinta joasa, individuala sau semi-individuala.

In Marea Britanie se construiesc orase-gradina in forma lor originara si, in general, cultura de locuire engleza nu prea face loc cautarilor de factura progresista. Abia dupa emigrarea in Anglia a unor arhitecti de la Bauhaus, cum ar fi Gropius sau Mendelsohn, ideile modernismului isi vor face un oarecare loc, dar ele se vor aplica in arhitectura domestica abia dupa razboi si cu oarecare moderatie.

La fel se intimpla si in Austria, unde, sub specia "reificarii", marea cultura vieneza respinge ideologia progresista si ideile modernismului. Uriasa constructie de locuinte sociale lansata de primaria Vienei in perioada interbelica este mult mai aproape de modelul culturalist, desi "hof-urile" sint imobile colective. Dar hof-urile "Vienei rosii" sint constructii complexe de locuinte colective, perfect incadrate in tesutul urban traditional si voind sa stimuleze viata comunitara, atit prin organizarea spatiala (in incinte sau alte tipuri de spatii urbane controlate) cit si prin estetica si retorica formelor (estetica incearca sa dea clasei muncitoare o noua constiinta de sine). Un numar similar de locuinte s-au construit in aceasta perioada si sub forma de "siedlung"-uri traditionale, inafara Vienei..

In Romania, felul in care s-a dezvoltat constructia de locuinte, inainte de al doilea razboi, se incadreaza mai degraba in modelul culturalist. S-au practicat urmatoarele formule de locuire:

- In centrul orasului, a carui modernizare incepuse pe modelul Parisului haussmann-ian, s-au construit imobile luxuoase de raport, cu doua scari (scara principala si scara de serviciu), in regim inchis sau partial deschis, in functie de importanta strazii. Apartamentele erau mari, la inceput organizate in jurul unui hol central de distributie, mai tirziu dispozitia interioara devine mai rationala si mai moderna, adesea inglobind si incaperi, in apropierea intrarii, destinate practicarii la domiciliu a profesiunilor liberale.

- Alt tip de locuinta luxuoasa a fost villa, construita in zonele rezidentiale ale orasului (parcuri rezidentiale), de obicei in regim izola, dar si ca front al unor bulevarde pe anumite tronsoane (bulevardele nu au acelasi regim de constructie pe tot parcursul lor) .

- Locuinta populara, construita in zone rezervate acestei destinatii, a folosit tot tipul de locuinta unifamiliala, in regim cuplat sau, mai rar, insiruit, cu mica gradina individuala, pe modelul orasului-gradina, socotit a fi mai adecvat modului de viata romanesc. Aceasasta optiune nu inseamna ca zonele destinate locuintelor populare se gaseau inafara orasului, ca in cazul oraselor-gradina englezesti sau a "siedlung"-urilor germane, chiar daca, in unele cazuri, aceste cartiere se aflau mai la periferie. Locuinta colectiva nu a fost folosita niciodata pentru locuinta populara.

Perioada post-belica

Modelul progresist s-a impus dupa cel de-al doilea razboi mondial, in conditiile in care distrugerile suferite de patrimoniul locativ erau uriase, prin criterii economice si politice si a luat forme foarte diferite dupa particularitatile culturale locale, dupa tipul de promotor (capitalist privat, capitalism de stat sau stat socialist) si dupa opozitia intimpinata.

De exemplu, in Marea Britanie, in pofida carismei lui W.Gropius (care sta o vreme in Anglia, dupa ce este nevoit sa paraseasca Germania nazista) si a celorlalti emigranti de la Bauhaus, startegia de locuire a fost in continuare inspirata mai degraba de modelul culturalist, ceea ce nu inseamna ca nu s-a incercat si stimularea constructiei pe inaltime (Peter Hall, Orasele de miine), dar aceasta nu a luat amploare prea mare. Mare parte din strategia britanica postbelica se inscrie in contructia de orase noi.

Politica New Towns, declansata prin New Towns Act (1946) este derivata din miscarea orasului gradina si stimulata de Garden City Association si urmeaza planul de descongestionare a Londrei si periferiilor ei (Greater London Plan stabilit in 1944 de sir Patrick Abercrombie), prin imprastierea industriei si a populatiei inafara unei centuri verzi (Greenbelt), cam la 40 km de centrul Londrei, in New Towns si Expanding Towns O comisie fixeaza in 1946 principiile de amenajare si cadrul administrativ si financiar (imprunut de la Tezaur, fixat printr-un buget anual particularizat, cu rate de dobinzi preferentiale, si pe durata lunga - de 60 de ani), care este votat in Parlament.

Ideea este clar inspirata de ideile lui Howard: inafara aglomeratiei, marime limitata (aproximativ 50 000 locuitori, adesea depasita), densitate slaba, locuinta individuala predomina (80-90%), echilibrul locuinta-locuri de munca e asigurat. Ele sint impartite in unitati de vecinatate. Modul de finantare a permis chirii foarte scazute, ca si constructia de imobile de inchiriat pentru profit (pentru diverse activitati), cu un beneficiu care a asigurat finantarea echipamentelor de infrastructura. Echipamentele de suprastructura au fost realizate, in contul colectivitatilor locale, de Development Corporations (organismul care se ocupa de realizare si cuprinde si reprezentanti ai comunitatilor locale). Beneficiile (legate de modul de finantare foarte avantajos) revin tezaurului public.

Pina in 1950 au fost decise 8 new towns, mai tirziu s-au construit pina la 14; Harlow, Milton Keynes. Pe masura ce experienta a avansat, ea a relevat diverse noi tipuri de probleme, pentru care s-au cautat rezolvari, ajustindu-se astfel teoriile si cadrul initial.

Guvernul conservator Thatcher (promovind o politica antiinterventionista si de privatizare) a desfiintat treptat Development Corporations (ultima in 1992, in Scotia au mai ramas pina in 1999) si a privatizat sistematitic bunurile imobiliare ale lor (locuinte si alte dotari). Dar, inspirat de aceasta strategie, a initiat marile operatii de restructurare urbana a siturilor industriale abandonate, in mod special zonele docurilor portuare, sub egida Urban Development Corporations, organizatii independente care se ocupa de realizarea acestor operatii, asociind capitaluri publice cu o proportie foarte importanta de capitaluri private.

Experienta New Towns a servit de referinta proiectelor de orase (sau cartiere) noi din alte tari: Franta, Olanda, Suedia, probabil si URSS (unde au fost total tutelate de statul comunist centralizat)

(Merlin,P.; Choay, F., Dictionnaire de l'urbanisme et de l'aménagement, PUF, 2000)

Un alt exemplu aparte este Rusia stalinista care, rupta de legaturile cu avagarda, deci de dimensiunea sociala si estetica a avangardei (dezurbanistii rusi), a alunecat , inca din deceniul al IV-lea, catre o arhitectura retorica de tipul "palatului pentru popor", nu totdeauna lipsita de interes insa. Abia dupa 1954 (discursul lui Nikita Sergheevici Hrusciov - noul secretar al Partidului dupa moartea lui Stalin - care loveste in edificiul academic stalinist, folosind argumente economice - costul ornamentatiei arhitecturii realist-socialiste - si de nepotrivire a acestei arhitecturi cu continutul socialist al societatii sovietice) si se relanseaza constructia dupa modelul progresist, cu mari blocuri construite din prefabricate. URSS-ul devine astfel patria unui "functionalism de stat" (COHEN, Jean-Louis L'architecte en Russie et en l'URSS), care este transmis si in tarile satelizate (asa numitul lagar socialist).

Tarile satelizate, printre care si Romania, au urmat in mod obligat modelul sovietic, ideile fiind trimise de la Moscova, la inceput prin consilierii sovietici care misunau peste tot, apoi prin mijloace mai subtile. Desi, aceste idei erau evident inspirate din experienta occidentala (la care, incontestabil, avangarda rusa participase; dar avangarda devenise "decadenta"), ele erau prezentate ca "originale" si "stiintifice" (comunismul are o foarte importanta dimensiune "mitica", bazata pe pretentia lui "stiintifica", care reprezinta si confirmarea superioritatii lui; pentru cine e interesat, a se vedea BOIA, Lucian, Mitul stiintific al comunismului). Ideile occidentale erau in continuare "decadente", deci nepotrivite. Ceea ce nu a impiedicat cumpararea sau copierea diferitelor sisteme (de exemplu, sistemul de prefabricare Camus, patent frantuzesc din 1948, a fost preluat de sovietici si apoi "recomandat" si in alte tari).

Calitatea arhitecturii locuintei urbane produsa in aceste tari a depins, in ciuda uniformitatii evidente, de conditiile economice si culturale locale, rezultind importante diferente calitative, inca insuficient cunoscute.

(De exemplu, din cite am putut observa eu pina acum, ceea ce s-a intimplat in Romania este inferior din multe puncte de vedere experientei poloneze sau unguresti, dar urmeaza de verificat si de vazut in ce masura)

De altfel, ideea locuintei populare-palat pentru popor are o oarecare recurenta in istoria arhitecturii, incepind cu propunerile utopistilor, trecind prin retorica hof-urilor vieneze si prin cea a cvartalurilor staliniste, pina la "palatele" lui Bofil. Si astazi mai atrage inca si apar din cind in cind reluari ale acestei idei in diferite tari, desi rupte de contextul politic, care, in cazul exemplelor date, a jucat un rol hotaritor.

In conditiile in care necesitatea constructiei de locuinte era una dintre primele urgente, in majoritatea tarilor au luat nastere mari ansambluri de locuinte colective, amplasate in suburbiile oraselor. Aceste ansambluri au fost construite dupa principiile ideologiei progresiste, mai ales cele expuse in Carta de la Atena, dar in formulele cele mai simplificate si mai putin inventive sau generoase. Niciunul dintre exemple nu reia ideea "unitatii de locuit" a lui Le Corbusier, care construieste totusi patru, cea de la Marsilia fiind cea mai generoasa. Reducerea cea mai drastica a modelului a fost practicata in tarile in curs de dezvoltare. Dar nici alte tari nu au fost scutite de astfel de exemple (cum ar fi orasul Sarcelle, in Franta, care a dat nastere la nemultumiri foarte devreme; de unde si expresia sarcellita, pentru proasta functionare a marilor ansambluri).

Cazul Frantei este - din nou - un caz mai special, pentru ca prezinta o politica de locuire foarte sustinuta de stat si mai planificata.

Cind Maurice Rotival a lansat termenul mare ansamble, acesta era sustinut de o teorie marcata de un puternic moralism social si cu principii de organizare si proiectare a cité-urilor cu locuinte ieftine (HBM).

Incepind cu anii 1950, termenul se va raspindi, definind grupari de mari dimensiuni, amplasate in zone de expansiune urbana special delimitate, inscrise in programul de urgenta de dupa razboi. Ele se inscriu in programul de urgenta menit sa reduca criza de locuinte de dupa razboi. Primele au fost realizate inafara oricarei doctrine oficiale sau al oricarui text reglementar, amplasate in marginea zonelor vechi de locuinte si profitind de prelungirea infrastructurilor edilitare. Numai dupa 1960, noile ansambluri cuprinse in cadrul ZUP-urilor (zones à urbaniser par priorité) au inceput sa fie dotate cu echipamente colective, comerciale, sociale, culturale. In cele mai recente s-au incercat diverse mijloace de rupere a monotoniei si de aducere a ambiantei la o scara mai umana si mai apropiata de atmosfera centrelor de atractie ale orasului traditional.

Dar marele ansamblu tinde sa constituie o lume aparte: departarea, uniformitatea, dimensiunile nemasurate, caracterul impersonal al cadrului de viata au fost adesea rau resimtite de locuitori (supusi la un complex de izolare penibil, numita sarcellita) si, de asemenea, identificate ca principale cauze ale unei delincvente juvenile ridicate. Pornind de la aceste constatari, incepind din 1970, puterile publice inceput sa caute solutii de ameliorare, prin programul Habitat et vie sociale, care vizeaza reabilitarea acestora: repararea imobilelor si aducerea lor la noile standarde de confort, ameliorarea spatiilor publice, suscitarea participarii locuitorilor pentru facilitarea integrarii etc.

(dupa Merlin,P.; Choay, F., Dictionnaire de l'urbanisme et de l'aménagement, PUF, 2000)

Modelul progresist are si doua exemplificari "manifest", orasele Brasilia si Chandigarh, care nu au reprezentat niciunul niste succese ale locuirii. Dar cazul lor este de fapt nesemnificativ din punctul de vedere al acestui studiu, fiind vorba de niste situatii politice si arhitectural-urbanistice exceptionale. Cel mult, ne poate spune ceva faptul ca aceasta directie de gindire, care este aproape suprapusa pe ceea ce numim Miscarea Moderna, trebuie sa fi strinit un mare entuziasm, daca i-au fost puse la dispozitie asemenea mijloace.

Ceea ce este insa important de semnalat este, pe de o parte, "saracirea" modelului, care este in multe cazuri, amputat sau cel putin interpretat foarte reductiv, iar pe de alta parte, aplicarea lui la scara foarte mare. Sigur ca aceasta aplicare universala este permisa de insasi vocatia generalizatoare pe care am vazut ca ideologia progresista o poarta ca o caracteristica intrinseca. Dar si faptul ca in felul acesta industria si-a gasit un important debuseu in acest domeniu nu trebuie trecut cu vederea.

Cert este ca, odata trecuta perioada de stricta necesitate, incep sa apara nemultumiri fata de generalizarea unui tip de habitat care nu corespunde nici particularitatilor geografice, nici celor culturale si nici nu este un panaceu al defectelor locuirii urbane, asa cum se pare ca s-a sperat. Nemultumirile si criticile vin din mai multe parti:

- teoreticieni si ginditori din alte domenii critica arbitrariul gindirii prin modele si scot in evidenta avatarurile acesteia,

- arhitectii incep sa se indoiasca de justetea ascestei cauze, cautind modalitati de ameliorare a proiectarii locuirii urbane si locuintei,

- utilizatorii acuza nemultumiri atit in fata tipizarii apartamentelor si a blocurilor, cit si fata de spatiul urbanismului liber.

CRITICA MODELELOR SI A PROIECTARII DUPA MODELE

Critica umanista , care incepe sa se manifeste inca de la inceputul secolului, poate fi situata in jurul citorva idei-cheie:

- asezarea umana ca inradacinare spatio-temporala,

- igiena mentala,

- perceptia urbana.

Prima directie, a caror fondatori sint Patrick Geddes (1915, Cities in Evolution) si discipolul sau Lewis Mumford , incearca sa defineasca contextul concret al asezarii umane cu ajutorul unui mare numar de sectoare posibile ale realitatii privite in dimensiunea lor istorica si articulate printr-o temporalitate concreta si creatoare. Pentru ei, proiectul de creatie urbana nu poate sa scape abstractiei si arbitrariului decit daca este precedat de o vasta ancheta asupra ansamblului complex de factori pe care ii pot pune in joc geograful, igienistul, sociologul concretului. Astfel se pun bazele acelor "urban studies", un imens corpus de informatii sociologice referitoare la oras, care fundamenteaza creatia urbana. Deasemeni, integrarea trecutului in proiectul urbanistic devine indispensabil, dar nu in sensul reificarii lui, ca in modelul culturalist, ci recunoscind ireductibila originalitate a momentului prezent. De aici apare si notiunea de regionalism, care anticipeaza o tendinta a geografiei economice actuale si a arhitecturii. Aceasta abordare, bazata si pe un efort de intuire a temporalitatii concrete, de "simpatie activa pentru viata esentiala si caracteristica locului in cauza", neaga apriorismul proiectarii prin modele, oricare ar fi acestea.

Punctul de vedere al igienei mentale este legat de o psihologie a perceptiei si se refera la studiul aglomeratiei urbane privite din prisma comportamentului uman; se considera repercusiunile morfologiei urbane si arhitecturale asupra comportamentului, prin manifestarile lui deviante. Astfel, s-a aratat ca integrarea comportamentului uman in mediul urban este esentialmente legata de prezenta unui anumit climat existential si ca amenajarea igienica si decupajul functional al spatiului urban sint incapabile prin ele insele sa asigure locuitorului climatul de securitate si de libertate, bogatia alegerii activitatilor, impresia de viata si elementul de distractie care sint necesare sanatatii mentale. Astfel de constatari au constituit, inca din 1955, punctul de plecare al unei critici sistematice a urbanismului progresist si ale realizarilor lui. Diversele cercetari au aratat ca lipsa de diferentiere si omogenitatea date de standardizare si "zoning" sint factori de monotonie si plictiseala si provoaca astenii, ca principiile CIAM se dovedesc neviabile pentru populatii cu foarte puternice atasamente comunitare, ca marile spatii libere si spatiile verzi omogene pot fi sursa de angoasa si de criminalitate, ca relatia de proximitate continua sa joace un rol important in dezvoltarea valorilor si a modurilor de comportare, ca spatiul explodat este o sursa de disociere si dezintegrare mentala si ca unei puternice structurari fizice a orasului ii corespunde o puternica structurare psihica, ca modele presupun un proces de constringere care este traumatizant si slabeste populatia prin interzicerea exercitarii posibilitatilor de interventie, ca, in mod paradoxal, locuintele colective nu stimuleaza viata comunitara, ca inaltimea mare poate fi factor de alienare, etc. In pofida pericolelor care ar putea deriva din exagerarea acestor aspecte (apologia neconditionata a asfaltului, revenirea la anumite forme ale orasului industrial, opunozitia fata de "ville radieuse" a unui mare cazbah, etc.) de aici au urmat alertarea opiniei publice si intelegerea faptului ca nu se mai poate ignora rolul unor anumite constelatii urbane in modelarea si formarea mentala a grupurilor si a indivizilor. Se aduce astfel o contributie capitala la nivelul metodei, relevindu-se o dimensiune a realului care trebuie integrata sub forma de praguri si norme in planificarea urbana si in constructia de locuinte.

Analiza structurala a perceptiei se situeaza in perspectiva constiintei pentru a studia felul in care orasul si locuinta - ca entitati materiale - sint percepute in constiintele celor care le locuiesc. Aceasta abordare metodologica se situeaza la opusul constructiei de modele, propunerii de amenajare a priori ii este opus proiectul conceput a posteriori, iar locuitorul devine un interlocutor prin intermediul psihologiei experimentale si al chestionarelor. Cercetarile lui Kevin Lynch (The image of the city) despre specificitatea perceptiei urbane si studiile antropologilor despre percetia locuintei (E.T.Hall, The hidden dimension) au declansat o seama de studii care au demonstrat ca exista o diferenta ireductibila ca natura intre perceptia estetica si cea urbana si ca este necesara punerea problemei morfologiei arhitectural-urbanistice in termeni de semnificatie, pentru ca intentiile proiectantului sa poata fi descifrate de catre locuitori si sa corespunda necesitatilor reale ale acestora (G.Broadbend, Semnificatie si comportament in mediul construit).

Critica din interiorul profesiunii incepe sa se manifeste inca din cadrul CIAM-urilor. Prima etapa a CIAM-urilor (1928- La Sarraz, 1929- Frankfurt, 1930- Bruxelles) este dominata de arhitectii de la Bauhaus, majoritatea de orientare socialista, si este dedicata locuintei: standardelor locuintei moderne, chestiunii inaltimii optime si a distantei dintre blocuri pentru o buna utilizare a solului. A doua etapa (1933- Athena, 1937- Paris) este dominata de personalitatea lui Le Corbusier si afirma principiile orasului functionalist, care, consemnate in Carta de la Athena, sint imbratisate cu entuziasm de reconstructia post-belica a oraselor. Dar semnele de indoiala privitoare la sterilitatea abstracta a "orasului functional" incep sa isi faca loc inca din 1947 (CIAM VI, Bridgwater), cind se propune ca scop "cercetarea posibilitatilor de a crea un cadru construit care sa satisfaca nevoile emotionale si rationale ale omului". Grupul de lucru MARS pregateste apoi tematica mai multor CIAM-uri care se vor concentra asupra subiectului "inima orasului", adica problematica centrelor oraselor. Dar, desi manifestul redactat in 1943 de S.Giedion, J.L.Sert si F.Leger spunea ca "Oamenii vor ca cladirile care reprezinta viata lor comunitara sa le dea o mai mare satisfactie functionala", vechea garda nu parea sa dea semne ca incepe sa evalueze realist complexitatea problematicii urbane de dupa razboi. Adevarata ruptura vine abia in 1953 (CIAM IX - Aix-en-Provence), cind un grup de tineri arhitecti, (Alison si Peter Smithson, Aldo van Eyck, Jacob Bakema, Georges Candillis, Shadrach Woods, William si Jill Howell, etc) care vor fi apoi cunoscuti sub numele de Team X, opun abstractiunilor cautari concrete privind principiile structurale ale cresterii urbane si unitatea imediat superioara celulei familiale. Ei afirma: "Omul poate sa se identifice usor cu caminul sau, dar cu greutate cu orasul in care traieste. Apartenenta este o nevoie afectiva primordiala - asocierile sint de factura cea mai simpla. De la apartenenta, identitate, vine sensul bogat al vecinatatii. Strada ingusta si scurta de cocioabe reuseste acolo unde marile renovari cu densitate mica esueaza cel mai adesea" Aceasta exprima fara echivoc o noua atitudine, care se opune atit sentimentalismului a la Sitte, cit si "orasului functional". Aceasta nevoie critica de a gasi o relatie mai precisa intre forma fizica si nevoile socio-psihologice a fost si tema CIAM-ului X, de la Dubrovnik (1956), cind Le Corbusier trimite o scrisoare epitaf care exprima perfect iminenta schimbarii de generatii: " Cei care au acum patruzeci de ani, nascuti in preajma lui 1916, in mijlocul razboiului si revolutiilor, ca si cei care nu erau inca nascuti atunci si au acum douazeci si cinci de ani, nascuti cam in 1930 in timpul in care se pregatea un nou razboi si o profunda criza economica sociala si politica, sint, in perioada actuala, singurii care sint capabili sa simta problemele acestui timp intr-un mod personal si profund, singurii care pot intelege scopurile ce trebuie atinse si mijloacele prin care pot fi atinse, ca si urgenta patetica a situatiei prezente. Ei sint la curent. Predecesorii lor nu mai sint la curent, sint scosi din cursa, nu mai sint supusi impactului direct al situatiei". CIAM-urile se vor autodizolva in 1959, la Otterloo, lasindu-i succesori pe Team X.

Esecul suferit de implementarea pe scara larga a modelului progresist a fost foarte bine sintetizat in 1965 de Andre Lurcat, unul dintre promotorii de frunte ai modernismului: "Daca, intre 1925 si 1939, comanda era rara si arhitectii promotori ai miscarii functionaliste aveau timp sa reflecteze, sa studieze, sa analizeze si sa edifice lent o doctrina, anul 1945 a vazut aparind o realitate cu caracter foarte diferit. Timpul reflectarii trecuse, trebuia produs in conditii extrem de dure. () Principiile inca putin controlate ale functionalismului au fost imediat adoptate de ansamblul arhitectilor. Astfel, aplicate in mare parte mecanic, au stat la originea multor erori. Prost asimilate, era normal sa conduca la solutii simpliste. Era in aparenta o victorie completa a ideilor directoare ale functionalismului, dar in realitate nu se retinusera decit anumite aspecte rudimentare, unde imaginatia creatoare era inlocuita de aplicatii sistematice si necontrolate".

TENDINTE ACTUALE

(de revazut si chestunile discutate la seminar referitoare la proiectarea actuala )

Se desprind din practica de arhitectura care se manifesta ca reactie la constructia post-belica. Ele se vor contura treptat, prin acumulare de experiente si prin deschiderea fata de rezultatele cercetarilor din alte domenii, rezultate care vor fi integrate in noile realizari.

Climatul cultural deosebit al mijlocului anilor 1950, influentat de existentialismul parizian, va da forma decisiva noului spirit arhitectural si polemicii intretinute de Team X, de care a fost strins legat (K.Frampton, L'architecture moderne, une histoire critique). In perioada care urmeaza proiectele acestor arhitecti vor incerca sa concilieze arhitectura moderna cu orasul traditional (o prima si relativa incercare va fi ansamblul de locuinte de la Golden Lane, 1952), vor pune in discutie utilitatea si oportunitatea construirii de locuinte cu inaltime mare, vor cerceta posibilitati noi de rezolvare a locuintei de mare densitate, vor pune in discutie zonificarea functionala stricta.

Diversele cercetari revalorizeaza calitatile locuintei individuale, demonstrindu-i economicitatea. In general, se vor cauta si gasi solutii viabile si ieftine intr-o zona noua de cercetare, cea a locuintei de mica inaltime si mare densitate (low rise-high density), legind cuceririle culturii rationaliste de realitatile orasului si de necesitatile socio-psihologice ale locuitorilor. Aceste noi tipuri incearca sa integreze in locuinta de mare densitate calitatile locuintei individuale. Una dintre primele realizari de acest fel este Siedlung Hallen, de linga Berna (1960, Atelier 5). Aceste tendinte au ramas in continuare valabile si astazi, nimic din experienta acumulata intre timp neinfirmindu-le, ci numai nuantindu-le.

In domeniul locuintei, un alt aspect critic, care a constituit o interesanta tendinta teoretica si practica, a fost necesitatea unei mai bune adaptari a locuintei la diversitatea modurilor de viata si la modificarile familiei in timp. Acest punct de vedere, care se opune proiectarii unei locuinte generalizabile pentru omul-tip si pentru familia-tip, va genera doua familii de reactii:

- flexibilitatea locuintei si

- diversificarea solutiilor.

Ambele cai sint deschise si astazi, desi au parcurs o deja lunga evolutie. Dintre ele, diversificarea este cea mai usor de realizat, desi intra in evident conflict cu prefabricarea, care cere, cel putin cerea prin modul mai putin flexibil in care era gindita la inceput, un numar redus de tipuri. Oricum, in faza actuala a prefabricarii, care este foarte deschisa si mizind pe elemente usoare, diversificarea solutiilor nu mai este o problema. In plus, cercetarile privind modul de viata specific al diverselor categorii de populatie a permis o viziune mai larga asupra necesitatilor si aspiratiilor traduse in felurite scenarii de locuire. Constiinta arhitecturala a depasit faza tabu-urilor in ceea ce priveste dispozitia interioara a locuintelor. Aceasta noua deschidere pentru "celalalt" este, intr-o oarecare masura si fructul post-modernitatii, care se bazeaza chiar pe ideea heterogenitatii si a varietatii. Regionalismul critic, ca tendinta pe care unii ginditori o considera cea mai viabila, se bazeaza tocmai pe sublinierea diferentei de pe o pozitie care a asimilat deja experientele istorice si universale. Ca urmare fiecare situatie care trebuie rezolvata este o problema specifica, necesitind raspunsuri specifice. Orice vocatie de generalizare este straina acestui demers.

Flexibilitatea a trecut prin faze mai framintate, incepind cu momentul sau de glorie cind a fost considerata panaceul defectelor locuintei, cind parea ca exigentele vietii moderne sint atit de schimbatoare incit numai flexibilitatea poate salva o cladire de la obsolescenta imediata. Aceasta se leaga de momentul de glorie al increderii in posibilitatile tehnologice, si merge, intr-un anume fel in sensul modelului progresist. Poate fi considerat o atitudine critica fondata pe ideea ca solutiile propuse nu au speculat suficient de bine oportunitatile pe care le ofera tehnologia moderna. Din acest punct de vedere merge, desi mult mai realist, in acelasi sens cu utopiile tehnice ale anilor 1960 (Archigram, metabolistii japonezi,etc.).

Se pot distinge doua notiuni: flexibilitatea intiala, care denumeste posibilitatea de a oferi o anumita alegere inaintea ocuparii locuintei si flexibilitatea continua, care se refera la posibilitatile de modificare in timp a apartamentului. A fost legata si chiar confundata cu cercetarile legate de noi tehnici de constructie si chiar cu politica de industrializare deschisa. A produs foarte multe incercari, dintre care nu toate s-au dovedit a fi la fel de eficiente cum s-a crezut initial. Experienta a aratat ca solutiile foarte tehnologizate sint scumpe, ca panourile amovibile sint proaste izolatii fonice, ca utilizatorii nu pot usor definii ceea ce vor cu adevarat si ca, odata intrati in locuinta, isi schimba foarte greu dispozitia interioara (mai usor se muta in alta locuinta) desi au posibilitatea s-o faca si in structura familiei au intervenit schimbari. De aceea, tendinta actuala, desi nu abandoneaza total ideea de flexibilitate, o trateaza intr-o maniera mai "soft", bazindu-se mai pe degraba produsele pe care piata le ofera. Astfel, ea devine mai degraba o subspecie a diversitatii.

Dorinta de adecvare a locuintei la necesitatile si aspiratiile utilizatorilor ia in consideratie si aspectul facilitarii aproprierii locuintei (si spatiului urban caruia ii da nastere) de catre utilizatori. Aceasta chestiune, bazata pe ideea ca aproprierea se dovedeste a fi o necesitate umana permanenta (numai formele pe care le imbraca sint culturale si deci schimbatoare), se traduce printr-o proiectare subtila, care cauta sa gaseasca si sa sublinieze acele elemente care sint semnificative pentru locuitori. Din cercetarile facute pina acum, pragurile sint astfel de elemente.

Daca la acest aspecte, al adecvarii si al facilitarii aproprierii se adauga si necesitatea de a da locuitorului posibilitatea de a inteveni direct in edificarea cadrului sau de viata, solutia gasita pina acum si care constituie o interesanta tendinta a arhitecturii habitatului contemporan, si anume participarea. Arhitectura cu participare este dificil de realizat si foarte cronofaga, dar rezultatele au fost de fiecare data remarcabile (Giancarlo de Carlo, satul Mateotti la Terni, 1974, Ralph Erskine, satul Byker linga Newcastle, 1975, Siedlung Worb linga Berna, 1978, etc.). Participarea rezolva foarte multe probleme legate de diversitate, de flexibilitate, de apropriere, dar nu se poate pune in practica fara acordarea de bani pentru acest scop in sine.

In fine, o alta tendinta specifica arhitecturii locuintei contemporane este reutilizarea si amenajarea stocului existent si transformarea in locuinte a vechilor structuri industriale sau de depozitare (locuinta loft). Ambele se inscriu in aceeasi linie, specific post-moderna, de cautare a varietatii si specificului, de personalizare a locuintei si de prezervare a mostenirii istorice. Acest din urma aspect, tine de reconcilierea arhitecturii cu istoria, care este al doilea moment fundamental al arhitecturii contemporane, dupa reconcilierea cu orasul.

Se pare ca ultimul astfel de pas este in curs si anume reconcilierea arhitecturii cu comunitatea, ceea ce reprezinta o importanta tendinta a proiectarii contemporane de locuinte. Se refera la faptul ca modul in care se concep operatiile privitoare la locuire ia in consideratie acest aspect, incercindu-se, prin nuantari spatiale de la public la privat, printr-o anumita formalizare spatiala, prin modul de incadrare in sit, prin tratarea acceselor, etc., sa se stimuleze formarea unui spirit comunitar in spatii propice convivialitatii si sociabilitatii.

In timpul scurs de la sfirsitul ultimului razboi mondial si pina astazi, timp in care arhitectura locuintei a parcurs un drum remarcabil, constructia de locuinte din Romania s-a situat intr-un anume defazaj. Imediat dupa razboi locuintele muncitoresti care s-au construit fie au urmat modelul oraselor-gradina engleze, fie s-au construit blocuri joase de apartamente orientate dupa axa heliotermica, fie s-au construit blocuri joase pe parcelari existente urmarind traseul stradal. In general, desi s-a folosit si locuinta colectiva, s-a pastrat scara foarte redusa (P+1, P+2), iar arhitectura practicata a avut un caracter foarte domestic, cu acoperis si materiale traditionale. Apoi, in perioada cunoscuta sub numele de "stalinista", constructia de locuinte urbana a luat forma unor mici cvartaluri, incinte bine incadrate in tesutul urban, de inaltime mica, si cu o arhitectura ingrijita, cu aer fie usor clasicizant, fie folosind elemente scenografice de inspiratie vernaculara. Cum erau executate adesea din materiale mai bune au rezistat bine in timp, iar practica de locuire a aratat ca au fost apreciate de locuitori. Si astazi sint inca considerate ca superioare altor formule, asa cum o demonstreaza lucrarile facute cu studentii in cadrul cursului de Teoria locuirii.

Abia pe la inceputul anilor '60, cind practica internationala se reorienteaza fata de principiile Cartei de la Athena, in Romania se declanseaza constructia marilor ansambluri si in general constructia de locuinte colective de inaltime mare. In pofida experientei altor tari si a studiilor in domeniu, acest tip de locuire se generalizeaza, omogenizind periferia oraselor, creind "cartiere dormitor", dintre care unele s-au transformat in timp in adevarate ghetouri.

Pe la inceputul anilor '70, se parea ca si proiectarea de locuinte din Romania incepe sa se indrepte catre o alta orientare calitativa, considerindu-se incheiata etapa predominant cantitativa. Studiile privind dimensionarea apartamentelor in functie de tipurile de familii, dimensionarea incaperilor in functie de necesarul de mobilare, studiile privind reabilitaarea fondului locativ vechi, cele referitoare la noi tipuri de locuinte urbane de mica inaltime si mare densitate, etc., efectuate de IPCT si ISLGC in colaborare cu IAIM, desi inca tributare gindirii prin modele, dovedesc clar schimbarea de orientare care se pregatea. Totusi aceasta reorientare nu s-a produs decit in sens negativ, pentru ca, incepind odata cu deceniul al optulea si mai ales dupa cutremurul din 1977, dictatura lui Ceausescu a intrat in faza sa "demonstrativa" si deciziile privind locuinta urbana nu au mai ascultat de nici-o logica inafara poruncilor venite de sus. In aceasta perioada toate decizile privitoare la constructia de locuinte au fost gresit orientate si nu au facut decit sa dauneze orasului si calitatii locuirii: s-au practicat indesiri in marile ansambluri, distrugind vegetatia, drumurile si calitatile igienice ale locuirii, s-au placat cu uriase cortine de blocuri inalte unele dintre marile artere ale oraselor, au inceput sa se foloseasca tronsoane tip contorsionate, cu forme greu perceptibile in spatiu si cu care s-au construit un fel de incinte insalubre si greu locuibile in mod decent, s-a impus constructia cu pereti prefabricati, prefabricare grea, de mult depasita si care a fost generalizata la scara tarii, s-au impus norme absurde de dimensionare, plastica acceptata era o plastica ornamentata, incarcata, neclara, greu de executat si care a rezistat foarte prost trecerii timpului, sau taiat complet investitiile pentru intretinerea fondului locativ.

Aceasta mostenire in materie de locuinte este ea insasi problematica si, este evident ca trebuie supusa unei operatii migaloase si costisitoare de reabilitare. In aceasta actiune generala de reabilitare a fondului existent s-ar putea distinge deja citeva categorii de oeratii:

- locuintele construite inainte de razboi in zonele centrale ale oraselor - reabilitarea ar presupune in majoritatea cazurilor consolidarea si, in unele cazuri, si adaptarea la modul de utilizare actual;

- blocurile de locuit construite in ultimii 20 de ani de-a lungul marilor artere - reabilitarea ar presupune, in primul rind, refacerea fatadelor, iar, acolo unde este cazul, realizarea unei legaturi mai ingrijite cu tesutul urban din spatele acestor blocuri;

- marile ansambluri - ar trebui sa faca obiectul unei cercetari deosebite, in scopul de a evidentia zonele (uneori foarte restrinse) unde locuirea este mai placuta si zonele promiscue; in urma acestei cartografieri atente, care trebuie sa evidentieze si tipul de populatie, si felul in care a crescut vegetatia, si transformarile pe care le-au facut locuitorii, se pot gasi metode de interventie in zonele proaste, care sa le transforme in zone mai placute; interventiile putind merge de la demolarea unor blocuri(acolo unde este absolut necesar), pina la plantatii si mobilier urban.

In orice caz, toate locuintele construite dupa razboi trebuie sa faca obiectul unei operatii de ridicare a confortului termic, ceea ce in sine presupune o intreaga politica, dar care ar trebui facuta dupa ce se stabileste strategia generala de interventie.

In ceea ce priveste constructia noua de locuinte, ea trebuie sa aiba in vedere faptul ca, la ora actuala, majoritatea locuintelor sint apartamente in imobile colective standard si de aceea, pentru a diversifica fondul locativ (necesitate impusa de varietatea modurilor de viata), noile locuinte ar trebui sa fie de alte tipuri. De altfel, cercetarile facute de sociologi privind preferintele populatiei au aratat ca un sector substantial al acesteia doreste locuinta joasa, ca locuinta duplex este apreciata, de asemenea si locuinta cu cursiva, tipuri care au fost trecute cu vederea in ultimii ani. In aceeasi masura reiese si faptul ca locuinta individuala este considerata ca fiind cea mai buna, de unde rezulta necesitatea de a incerca, asa cum se intimpla si in practica internationala, sa se integreze in locuinta de densitate mai mare o parte din calitatile locuintei individuale.

Bibliografie

ZAHARIADE, AM., Problematica actuala si tendinte in proiectarea locuintei urbane - brosura in care se gaseste o parte dintre cele de mai sus si un ultim capitol in plus - la biblioteca

ELEB Monique L'habitation en projets, cota II 5204

MERLIN, Pierre CHOAY, Francoise Dictionnaire de l'urbanisme et de l'aménagement, PUF, 2000

ROWE, Peter, Modernity and Housing, MIT, 1995

TURKINGTON,R., VAN KEMPEN,R., WASSENBERG,F., High-rise housing in Europe, Delft, 2004

Pentru Romania perioadei comuniste: ZAHARIADE, Locuinta si orasul socialist - pe site la 7.