Elemente teoretice ce definesc combaterea integrata

Daunatorii plantelor agricole actioneaza pe diverse cai asupra tesu­turilor plantelor, direct prin hranire, sau indirect prin galerii, dejectii, etc. Pentru a intelege mai bine aspectele aparitiei pierderilor de recolta, vor fi definite principalele notiuni utilizate in combaterea integrata

Dauna reprezinta distrugerea unui organ vegetal, a ''unei parti din or­ganul plantei, sau o alterare a unor procese biochimice si fiziologice care duc la reducerea acumularii de substanta uscata si, in final, pot duce la scaderea cantitativa si calitativa a recoltei.

Daunele se produc ca urmare a unei caracteristici importante a dau­natorilor, si anume, a capacitatii de daunare. Aceasta este conditionata de caracteristici genetice si poate fi definita ca fiind capacitatea de a produce daune. Capacitatea de daunare poate fi exprimata ca indicato­rul de reducere a recoltei unei plante sub actiunea unui daunator, sau in sens mai larg, reducerea recoltei unei culturi sub influenta unei po­pulatii de insecte fitofage.

Paguba poate fi privita ca un indicator tehnic care reflecta concret un prejudiciu, o stricaciune, o dauna produsa culturii agricole.

Pierderea se refera mai ales la recolta, fiind de fapt un indicator eco­nomic si reprezentand diferenta intre recolta obtinuta intr-o cultura neatacata si una atacata. La randul ei recolta este definita in mai multe feluri.

Recolta potentiala se obtine in conditii optime de dezvoltare a cul­turii agricole; ea este cea mai mare recolta, de calitate superioara, ob­tinuta atunci cand se aplica cele mai perfectionate tehnologii de cultura si se respecta toate cerintele agrofitotehnice.

Recolta reala la hectar este recolta ce se obtine in unitatile de pro­ductie prin aplicarea concreta a tehnologiei de cultura.

Pierderea de productie este, de fapt, diferenta dintre recolta pe care o dau plantele neatacate de daunatori si cea pe care o dau plantele atacate.

Pierderea teoretica de productie apare in acest context ca o diferenta intre recolta potentiala si cea reala.

Insectele, si in general daunatorii culturilor agricole, se hranesc si traiesc in agroecosistem folosind ca sursa de hrana tesuturile vegetale. Prin hranire si prin alte activitati ale insectelor, se produc daune si pagube de diferite tipuri.

In domeniul pierderilor se pot formula cateva principii, care genera­lizeaza cunostintele din domeniul protectiei plantelor (T. Baicu, 1986):

1. Orice cultura agricola este atacata de daunatori:

Experienta dezvoltarii agriculturii in tara, ca si cea de pe plan mondial, arata ca in agroecosistemul culturilor de camp, incepand cu graul si terminand cu culturile care ocupa suprafete mici, cum sunt cele medicinale, exista o multitudine de daunatori.

Privind din punct de vedere sistematic si faunistic, speciile de ani­male fitofage sunt prezente in toate zonele de cultura inclusiv in de­pozite, cu variatie de densitate si abundenta numerica, dar intotdeauna prezente.

2. Nu orice atac de daunatori duce la pierderi:

Prezenta daunatorilor in culturile agricole poate duce la aparitia de pierderi, daca se realizeaza urmatoarele conditii: a) sunt genetic compa­tibile, planta nefiind imuna sau cu grad ridicat de rezistenta; b) daca fazele sensibile de dezvoltare ale plantei corespund cu stadiile dauna­toare ale daunatorului; c) daca exista o corespondenta intre cerintele pedoclimatice ale daunatorului si plantei.

Pe de alta parte, plantele de cultura au o capacitate proprie de a suporta atacul de daunatori (capacitatea de refacere a plantelor de grau in functie de organul atacat de diferiti daunatori). Trebuie subliniat ca pe acest fenomen ne putem baza in protectia culturilor numai in anumite cazuri.

3. Pierderile produse de daunatori depind de organele atacate ale plantei:

Atacul de daunatori poate sa se manifeste pe diferite organe ale plantei, mai rar pe toata planta. Pierderi mari apar, chiar la densitati mici, atunci cand sunt atacate organele recoltate (seminte, bulbi, tu­berculi, radacini etc.). Acesta este cazul gargaritei capsulelor de bumbac, viermelui merelor, a atacului de buha pe ardei, a daunatorilor de depo­zite etc.

Atacurile pe frunze, in functie de cultura agricola sunt suportate mai usor, uneori distrugerea foliajului in proportie de 15-40% neinfluentand ecolta. Acest fenomen este, insa, posibil numai daca planta nu se afla in faza de acumulare intensa a substantei organice.

Daunatorii care produc toxine (paianjenii) din fam. Tarsonemidae, pot afecta metabolismul intregii plante. De asemenea, si atacul pe radacini al diferitelor larve, desi se manifesta pe un singur organ, afecteaza planta in intregime. Capacitatea de refacere a radacinilor este, in gene­ral mare, si de aceea efectele de compensare permit reducerea pier­derilor.

4. Nivelul pierderilor depinde de specia daunatoare, si in mod deo­sebit de capacitatea de daunare:

Diferitii daunatori ai culturilor agricole nu produc daune si pierderi in mod egal. De la o specie la alta acestea oscileaza in limite foarte largi. Astfel, la grau exista o diferenta mare intre pierderile pe care le produce gandacul ghebos (Zabrus tenebrioides, Goeze) si cicada (Macrosteles sexnotattus, F.).

Aceste diferente provin din multe cauze, dar cea mai importanta ra­mane diferenta intre capacitatea de daunare a speciilor luate in com­paratie. Aceasta este conditionata genetic si depinde de modul de hranire a daunatorilor, de durata de hranire, de numarul de generatii, de stadiul de daunare etc.

Din punct de vedere al capacitatii de daunare, al importantei econo­mice si al permanentei atacurilor, speciile daunatoare se impart in:

- daunatori principali, care se intalnesc an de an in cultura, depa­sind pragul economic de daunare si care necesita lucrari de protectie an ­de an;

- daunatori secundari ca importanta, care numai in unii ani depa­
sesc pragul economic de daunare si pe suprafete restranse si ca atare
lucrarile de protectie impotriva lor au o amploare redusa.

Exista si termenul de daunatori secundari care este utilizat penitru speciile care se instaleaza si produc pagube, mai ales pe plante slabite, spre deosebire de cei principali care in aceeasi ordine de idei, se refera la daunatorii care sunt capabili sa atace plantele normal dezvoltate;

- daunatori potentiali care de regula, desi sunt prezenti in culturi,
nu produc pierderi sau pagube cu importanta economica, deoarece nu
depasesc pragul economic de daunare;

- daunatori migratori care, desi au o mare capacitate de inmultire,
numai din cand in cand se dezvolta puternic (de exemplu Margaritia
sticticalis L.);

Pierderile produse de o specie daunatoare depind de stadiul de
dezvoltare al indivizilor si de variabilitatea agresivitatii lor. Astfel, in
ciclul biologic al daunatorilor exista stadii in care nu dauneaza, cum
sunt cele de ou si pupa si altele in care dauneaza, cum este cel mai
frecvent stadiul de larva. Exista uneori biotipuri si rase mai agresive
si care pot produce pagube mai mari decat populatiile obisnuite.

De aesemenea nivelul pierderilor depinde de diversitatea si de densitatea dau­natorilor in diferite agroecosisteme. Cu cat intr-o cultura se intalnesc mai multe specii de daunatori, cu atat mai mult apare posibilitatea pro­ducerii unor pierderi mari.

Pierderile produse de diferiti daunatori depind de densitatea lor. Den­sitatea poate fi exprimata direct, ca numar de exemplare/planta, la 100 plante, la m², la kg, trunchi, spic, frunza etc., sau indirect, ca mani­festare a atacului (% de frunze roase, numar de pete, galerii, orificii etc.).

La densitati mici, sub pragul economic de daunare (PED), se produc pierderi de substanta proaspata si uscata, dar fara importanta econo­mica. La densitati egale cu PED, pierderea este egala cu costul trata­mentului. Cand densitatile sau gradul de atac trece de PED, pierderile sunt mari si depasesc cu mult cheltuielile de combatere;

Pierderile ce se inregistreaza in anul in curs depind de dinamica
populatiilor din anul trecut. In evolutia daunatorilor pe perioade lungi si mai ales la rozatoare, se disting 5 faze in functie de care se pot aprecia pierderile: a) depresie - fara pierderi sau cu pierderi mici; b) ras­pandire - cu pierderi mici sau fara pierderi; c) inmultire intensa - cu
pierderi medii sau mici; d) inmultire in masa - cu pierderi mari si
foarte mari; e) declin - cu pierderi mici.

Trecerea de la o faza la alta poate dura 1- 2 ani si de aceea aceste cicluri de variabilitate sunt mai greu de observat.

In general,  cu cat echilibrul agroecosistemului este mai putin stabil, cu atat pierderile probabile sunt mai mari. Ecosistemele naturale se afla intr-un echilibru natural, care este bazat pe o multitudine de factori biotici si abiotici; in agroecosisteme acest echilibru lipseste mai ales la daunatorii principali.

Un factor care influenteaza pierderile sunt conditiile pedoclimatice in care se dezvolta planta de cultura si speciile daunatoare. Conditiile foarte favorabile pentru planta de cultura, create de zona pedoclimatica, care corespund cerintelor plantelor, soiurilor si hibrizilor, asigura o crestere rapida, o acu­mulare mare de substanta usoara si o recolta apropiata de potential. Ast­fel de culturi suporta mai usor atacul daunatorilor, mai ales al celor secundari.

Nivelul pagubelor depinde si de factori interspecifici, in primul rand de entomofagi, acarofagi etc., in general de dusmanii naturali. In lipsa acestora sau la nivele scazute de activitate, pagubele pot creste foarte mult. Dusmanii naturali au un rol mare in reglarea densitatilor dauna­torilor cu importanta secundara, in lipsa acestora ei pot trece in cate­goria celor principali;

Un alt factor important ce modifica nivelul pierderilor produse de daunatori este spectrul de plante ata­cate si de rezistenta soiurilor si hibrizilor. Speciile monofage, adaptate la o singura cultura pot produce pierderi foarte mari in absenta masurilor de combatere (gargarita sfeclei, gargarita mazarei etc.). O caracte­ristica similara au si multe specii oligofage, care pot produce pagube mari si foarte mari pe un grup de culturi.

Polifagii produc pierderi mari si medii pe multe culturi, cu oscilatii in functie de migrari si factori abiotici (viermii sarma, noctuidele etc.).

Foarte importanta este rezistenta soiurilor si hibrizilor la daunatori, desi este mai putin cunoscuta si popularizata. Exista diferente mari intre diferite soiuri de grau in ceea ce priveste rezistenta la musca de Hessa, intre soiurile de varza, in ceea ce priveste rezistenta la musca verzei, intre hibrizii de porumb, din punct de vedere al rezistentei la sfrede­litor, intre diferite soiuri de lucerna in ceea ce priveste rezistenta la afide etc.

Culturile in care se utilizeaza soiuri si hibrizi rezistenti sau toleranti, inregistreaza de regula daune si pierderi de recolta mai mici decat in cazul celor sensibili.

Masurile agrofitotehnice, organizatorice si, in general, tehnologiile si sistemele de cultura influenteaza pierderile din mai multe puncte de vedere dupa cum urmeaza:

a)  suprafata pe care se manifesta;

b)  formarea masei ve­getale ca sursa de hrana;

c) amplificarea sau slabirea combinatiilor optime sau extreme ale factorilor necesari inmultirii, raspandirii si suprvietuirii daunatorilor;

d)   realizarea conditiilor de inmultire a dusmanilor naturali;

e)     actioneaza asupra relatiei daunator-planta cultivata.