PIATA CAPITALULUI

1. Conceptul de piata de capital si functiile acesteia

2. Structura pietei de capital

3. Titlurile financiare pe termen lung

4. Bursa de valori

1. Conceptul de piata de capital si functiile acesteia

Inainte de a prezenta principalele consideratii cu privire la piata de capital, trebuie sa subliniem rolul sistemului financiar, care, prin institutiile, instrumentele si reglementarile corespunzatoare poate realiza un echilibru intre excedentul si penuria de fonduri existent in cadrul mecanismului economic. Sistemul financiar, prin cele doua componente de baza - institutiile financiare si pietele de capital - poate conjuga nevoile cu excedentul de lichiditati, contribuind la o mai buna alocare a resurselor, la dezvoltarea economiei, in intregul ei.

Deoarece in practica este greu de identificat participantii la tranzactii care sa fie dispusi sa-si utilizeze surplusurile proprii de fonduri, si invers, a aparut necesara intermedierea financiara realizata de intermediarii financiari. Intermedierea financiara este posibila datorita instrumentelor financiare, ce includ mijloace de plata (banii propriu-zisi), substitutele mijloacelor de plata (cvasibanii), titlurile de credit (efecte comerciale, titluri de stat, obligatiuni), imprumuturile (creditele) propriu-zise, participatiile la capitalul social al societatilor comerciale (parti sociale, actiuni), aurul monetar, drepturile speciale de tragere, instrumente financiare speciale (contracte forward si futures, optiunile, ipotecile, etc.).[1]

Pietele financiare sunt pietele in cadrul carora se tranzactioneaza instrumente financiare. Piata monetara, piata de capital si piata valutara sunt piete financiare. Diversificarea instrumentelor financiare a determinat integrarea pietelor, astfel incat identificarea granitelor dintre acestea devine din ce in ce mai dificila.

Piata de capital reprezinta piata titlurilor financiare pe termen mijlociu si lung si cuprinde ansamblul operatiunilor si tranzactiilor cu titluri de valoare, in scopul efectuarii de plasamente de capital pe termen mijlociu si lung. Piata de capital (financiara)[2] poate asigura intalnirea directa a cererii cu oferta de capital, in sensul ca cel care solicita capital emite titluri de creanta proprii, negociabile, pe care le cumpara detinatorii de capital. Caracterul lor negociabil permite detinatorului sa-si recupereze oricand capitalul investit si sa transfere riscurile ce insotesc plasamentele de capital, oricand, celor dispusi sa si le asume.

Modul de realizare a unei asemenea intalniri difera dupa cuantumul capitalului cerut si oferit si, mai ales, dupa termenul pentru care se cere sau se ofera capitalul, intre acesti doi factori existand o stransa interdependenta. Cererea este prezentata in mod hotarator de intreprinderi si de stat (imprumuturi), iar oferta prin bancile de afaceri si institutiile de gestiune colectiva a economiilor banesti.

Subiectii care apar ca purtatori ai cererii si ofertei pe aceste piete si care actioneaza ca operatori sunt:

a) gospodariile familiale, care economisesc o parte din venituri, surplusul monetar fiind pastrat in depozite bancare si la casele de economii, sau poate fi transformat in actiuni si obligatiuni;

b) intreprinderile productive, care finanteaza programele lor de investitii sau procura mijloace circulante prin credite bancare, precum si prin emisiunea de actiuni si obligatiuni;

c) sectorul public, format din administratia centrala de stat (statul, regii autonome si institutii autonome de interes national), si din administratia locala (judete, municipii, orase, comune). Acoperirea deficitului bugetar al statului este finantata prin emisiunea de titluri publice sau prin emisiunea de bilete bancare; deficitul administratiilor locale poate fi acoperit de banci sau institutii speciale de credit;

d) intreprinderile (capitalul) straine, care realizeaza tranzactii economice intre rezidenti si nerezidenti.

Faptul ca titlurile financiare genereaza un flux de venituri in viitor reprezinta motivatia principala a plasamentului de capital in acest gen de titluri. Pe langa aceasta, in decizia de plasament a cumparatorilor potentiali trebuie sa se aiba in vedere urmatoarele:

- randamentele titlurilor financiare;

- castigurile potentiale din achizitionarea titlurilor financiare;

- riscul plasamentului in titluri financiare;

- lichiditatea titlurilor financiare.

Oferta de titluri financiare este influentata in principal de intreprinderi si autoritatea guvernamentala, in permanenta cautare de surse financiare.

In scopul finantarii unor institutii de interes national, autoritatea guvernamentala apeleaza frecvent la emisiuni de obligatiuni. Acestea se adauga celor emise de societati comerciale in formarea ofertei de obligatiuni pe piata capitalului.

Pentru societatile comerciale, investitiile sunt vitale, intrucat contribuie la mentinerea parametrilor functionali ai capitalului, ca, de altfel, si la expansiunea acestuia. Realizarea investitiilor se asigura prin surse interne (proprii) sau externe (aici intra credite pe termen lung sau emisiunea de titluri financiare pe termen lung: obligatiuni si actiuni).

Prin confruntarea, in cadrul pietei capitalului, a cererii cu oferta de titluri financiare, se determina pretul acestora. Fiind influentate de anticiparile privind fluxurile de venituri viitoare, dar si de preferintele pentru risc si lichiditate, preturile titlurilor financiare nu coincid decat ca exceptie cu valorile nominale ale acestora. De regula, valoarea nominala a unui titlu este semnificativa numai in momentul emisiunii.

Apelul la piata capitalului poate constitui o alternativa avantajoasa de finantare directa, nemijlocita, bazata pe emisiuni de titluri proprii, negociabile de catre beneficiar. Desigur intreprinzatorii pot apela si la autofinantare sau la o finantare indirecta prin intermediul diferitelor institutii financiar-bancare de la care primesc credite.

Principalele functii indeplinite de piata capitalului in cadrul mecanismului economic se pot rezuma la urmatoarele:

a) permite imprumutarea de capitaluri la dobanzi inferioare celor practicate de banci sau alte institutii financiare, prin emisiuni de obligatiuni si alte titluri de credit negociabile.

Dobanda perceputa de o banca include in plus o marja pentru acoperirea cheltuielilor sale de functionare, in schimb, particularii care ofera capitalul pe piata financiara nu au in sarcina asemenea cheltuieli si, de aceea, dobanzile solicitate pot fi, si sunt, mai mici.

b) mobilitatea si lichiditatea investitiei reprezinta atractii deosebite pe care le poate asigura numai piata capitalului;

c) pe piata secundara (compartiment al pietei capitalului) pretul titlurilor se formeaza pe baza legii cererii si ofertei, acest lucru permitand evaluarea permanenta a societatii emitente; piata va da indicii corecte, atat conducerii intreprinderii emitente, cat si investitorilor interesati in achizitionarea titlurilor sale;

d) o piata financiara concurentiala da indicatii necesare si la nivel macroeconomic, pentru o alocare optimala a resurselor financiare;

e) piata financiara contribuie la modificarea structurilor de productie. Acestea se modifica prin achizitionarea de active sau prin preluarea controlului de catre alte societati. Asemenea operatii pot fi finantate prin emisiunea de valori mobiliare, fara a fi nevoie de capitalurile proprii. Emisiunile se realizeaza mai usor daca societatea emitenta are deja actiuni cotate la bursa.

2. Structura pietei de capital

Piata financiara se bazeaza pe activitatea a doua compartimente: piata primara si piata secundara.

Piata primara este o piata a emisiunilor de titluri. Pe piata primara agentii economici - intreprinderi, autoritatea guvernamentala, administratiile locale - care au nevoie de resurse banesti, ofera noi titluri financiare pe termen lung. Acestea sunt achizitionate de catre alti agenti economici - populatia, institutiile financiare etc. - care dispun de economii banesti. De obicei emisiunea si plasarea titlurilor se realizeaza prin intermediul bancilor, iar pretul (cursul) titlurilor este egal cu valoarea lor nominala, desi, uneori nu este exclus un curs mai mic decat valoarea inscrisa pe titlul financiar.

Piata secundara cuprinde bursa de valori si pietele titlurilor financiare pe termen lung emise in prealabil si neincluse in cadrul tranzactiilor la bursa. Piata secundara este acel compartiment al pietei financiare pe care se vand si se cumpara titlurile deja emise. Aici titlurile se negociaza intre investitori: intre cei care au subscris si doresc sa le vanda si cei care n-au mai ajuns sa subscrie, dar doresc sa cumpere titlurile dupa incheierea emisiunii lor. Ea asigura cadrul necesar pentru ca titlurile deja emise sa poata fi schimbate.

Piata secundara asigura lichiditatea si mobilitatea economiilor, ea raspunde necesitatii existentei unei piete oficiale si organizate pentru detinatorii de titluri care doresc sa-si recupereze fondurile lor fara a astepta scadenta. Aceasta nevoie de lichiditate este explicabila deoarece obligatiunile au in general scadente lungi, de zeci de ani, iar actiunile n-au deloc scadenta, durata lor fiind egala cu aceea a societatii emitente.

Permitand "mobilizarea" economiilor investite in actiuni, obligatiuni si alte titluri, piata secundara asigura buna functionare a pietei primare. De asemenea, piata secundara ofera posibilitatea evaluarii permanente a titlurilor de valoare, si, prin aceasta, a pretului de piata a firmei emitente, manifestandu-se ca un "barometru" al evolutiei economiei de ansamblu.

Pe aceasta piata, cursul titlurilor depinde, in afara de raportul dintre cererea si oferta pentru acestea, de factori precum: rata dobanzii, analiza veniturilor trecute si previzionarea celor viitoare, situatia agentului in cauza, conjunctura economica generala, etc.

3. Titlurile financiare pe termen lung

Titlurile financiare sunt, pentru unii agenti economici, alternative ale plasarii economiilor lor banesti, iar pentru altii instrumente prin intermediul carora se asigura acoperirea unor necesitati de finantare.

Titlurile financiare pe termen lung includ in principal obligatiunile si actiunile. Acestea sunt negociate pe piata capitalului, sunt bunuri care genereaza in viitor un flux de venituri. Aici putem aminti si asa-numitele produse-hibrid, ce au trasaturi proprii atat actiunilor cat si obligatiunilor: titlurile de participatie, drepturi (bonuri) de subscriere, etc.

In functie de veniturile generate, titlurile financiare pe termen lung se clasifica in:

- titluri financiare pe termen lung cu venituri fixe: obligatiuni si actiuni privilegiate;

- titluri financiare pe termen lung cu venituri variabile: actiuni ordinare.

Obligatiunile sunt hartii de valoare cu venit fix, emise pentru contractarea de imprumuturi pe termen mijlociu si lung de catre societati comerciale private sau de catre colectivitati publice in serii mari, toate exemplarele avand aceeasi forma, fiecare titlu reprezentand o parte a datoriei totale, parte a carei marime este inscrisa pe titlu in cifre rotunde si este rambursabila in conditiile imprimate pe titlu.

Emitentul obligatiunii este debitorul, iar detinatorul acesteia, creditorul. Emisiunea de obligatiuni se face, de obicei, prin intermediul unei banci, care plaseaza obligatiunile celor ce detin capitaluri disponibile. Ea poate fi publica, in cazul obligatiunilor oferite spre vanzare investitorilor sau cand prospectul de emisiune precizeaza ca obligatiunile vor fi cotate la bursa, sau poate face obiectul unui plasament particular, cand obligatiunile sunt preluate in intregime de anumiti investitori sau ele nu vor fi cotate la bursa.

Emitentul trebuie sa suporte o serie de cheltuieli legate de operatiunea de emisiune: comisioane de subscriere, costul tiparirii obligatiunilor si al prospectelor, costul publicitatii, comisioane de plasament si garantie (acestea pot atinge 1,75% pentru sectorul public si 3% pentru sectorul privat).

Obligatiunile pot fi nominative (este precizat in cuprinsul titlului destinatarul) sau la purtator (destinatarul nu este specificat, obligatiunea apartine posesorului).

Exista doua categorii de drepturi pe care le implica detinerea unei obligatiuni:

- dreptul de a incasa regulat (semianual sau anual) cuponul obligatiunii, care reprezinta venitul fix al acesteia;

- dreptul de a primi, la o data determinata numita scadenta, valoarea nominala a obligatiunii, care este in fapt, suma cu care este creditat emitentul.

Ca forma, obligatiunea materializata este un inscris care cuprinde doua parti:

1) corpul titlului care cuprinde: numele emitentului, denumirea imprumutului, valoarea nominala a obligatiunii, marimea dobanzii, conditiile de rambursare, numarul de inregistrare si alte referiri la imprumutul respectiv;

2) talonul titlului si foaia cu cupoane care cuprinde un numar de cupoane egal cu numarul datelor prevazute pentru plata dobanzii.

Valoarea nominala a unei obligatiuni este cifra inscrisa in suma rotunda pe fata titlului. Ea constituie baza pentru calcularea dobanzii si, cu exceptia obligatiunilor cu prima la rambursare, reprezinta suma pe care se obliga debitorul-emitent s-o restituie la scadenta.

Cotatia obligatiunilor presupune admiterea acestora la bursa, stabilirea cursului in functie de cererea si oferta acestora, putandu-se face, fie in procente la valoarea lor nominala (96% sau 103%), fie prin indicarea pretului lor in suma absoluta (700 USD, 1100 USD).

Pentru o obligatiune care este cotata in procente fata de valoarea nominala si pentru care se stie numarul de zile de la ultima plata a dobanzii, cursul in suma absoluta se poate stabili astfel:

C_O = , unde

C_O - cursul obligatiunii in suma absoluta

C_O(%) - cursul obligatiunii in procente fata de valoarea nominala

VN - valoarea nominala a obligatiunii

d_O - cuponul obligatiunii

NZ - numar de zile de la ultima plata a dobanzii

Cursul obligatiunii, pe langa functia de informare, serveste si la calculul randamentului titlului (ca raport intre venitul fix adus de obligatiune si cursul de piata al obligatiunii), fiind invers proportional cu cursul titlului.

Folosind actualizarea pentru a lua in consideratie implicatiile factorului timp, cursul obligatiunii se poate determina astfel:

unde: Vv - veniturile viitoare asigurate investitorului

Ka - coeficient de actualizare

t - anul curent

n - durata de viata a titlului sau timpul cat are in vedere investitorul sa detina titlul respectiv.

De exemplu, daca rata de actualizare este de 10% si este la nivelul ratei medii a dobanzii de pe piata, iar obligatiunea se caracterizeaza prin: valoarea nominala = 10.000 u.m., cuponul 700 u.m., scadenta (n) peste 5 ani cu rambursarea capitalului in totalitate la scadenta, atunci cursul ei ar trebui sa se situeze in jurul valorii de:

Actiunile sunt titluri de valoare cu caracter asociativ dovedind participarea detinatorului acestora la capitalul social. Actiunile se negociaza la bursa, iar detinatorii pot primi o parte din beneficiul (profitul) firmei sau pot suporta o parte din pierderile acesteia.

Drepturile principale pe care actiunea le asigura detinatorului sunt:

- dreptul la decizie

- dreptul de informare

- dreptul asupra rezervelor incorporate in capitalul social

- dreptul la rezultate (dividende).

Venitul actionarului se numeste dividend si reprezinta o parte din profitul distribuit al societatii comerciale. Orice actiune da dreptul la un vot si este indivizibila.

In contractul de societate si statut se stabileste felul actiunilor, care pot fi: nominative (au inscrise numele detinatorului si se transmit altei persoane prin transcrierea tranzactiei intr-un registru al firmei emitente); la purtator (se pot transmite fara nici o formalitate); ordinare (dau dreptul la un dividend obisnuit, variabil, ca parte procentuala din profitul societatii, repartizat actionarilor); privilegiate (dau dreptul la un dividend fix, indiferent daca firma a realizat profit in anul respectiv; actiunile privilegiate au prioritate la vot si la distribuirea profiturilor iar in cazul lichidarii societatii comerciale sunt primele care au dreptul la despagubiri.)

In ceea ce priveste aspectul exterior al unei actiuni materializate, acesta cuprinde trei parti: titlul principal, talonul si foaia de cupoane. Titlul principal indica emitentul, valoarea nominala a actiunii si eventual numele celui care a subscris (la actiunile nominative). Talonul da dreptul detinatorului la primirea unei noi foi cu cupoane pentru incasarea dividendului. Valoarea nominala a actiunii este acea cifra inscrisa pe actiuni care reprezinta valoarea capitalului subscris. Ea serveste ca baza pentru determinarea marimii dividendului ce se cuvine detinatorului, anual, daca societatea emitenta realizeaza beneficii. Marimea valorii nominale se determina prin impartirea capitalului social stabilit a fi procurat prin emisiunea de actiuni, la numarul acestora.

Cursul actiunii este in functie de dividendul asteptat de investitor si de rata medie a dobanzii la depozitele bancare (ca rata de rentabilitate reper pentru capitalul astfel investit), adica:

unde: Pt - valoarea (cursul) teoretica a actiunii

Di - dividendul asteptat anual de investitor

d' - rata medie a dobanzii la depozitele bancare, care este nivelul minim acceptabil de randament pentru un capital investit.

Deoarece actiunea este un titlu de creanta pe termen lung, reflectarea timpului in valoarea actiunii se face utilizand tehnica actualizarii. Astfel, valoarea teoretica a unei actiuni este de fapt valoarea actuala a platilor succesive pe care le preconizeaza detinatorul sau. De exemplu, daca un actionar detine o actiune pe care vrea s-o vanda peste trei ani, valoarea teoretica va fi egala cu valoarea actuala a celor trei dividende succesive pe care spera sa le incaseze in aceasta perioada, plus cursul la care spera sa revanda actiunea sa trei ani mai tarziu:

a - coeficient de actualizare (in general rata medie pe piata a dobanzii)

4. Bursa de valori

Dupa incheierea emisiunilor de titluri financiare, deci dupa ce piata financiara s-a constituit sub forma pietei primare, valorile mobiliare pot fi tranzactate intre investitorii care au subscris si doresc sa-si recupereze capitalul si cei dornici sa investeasca prin achizitionarea valorilor mobiliare respective.

Pentru majoritatea titlurilor se creeaza piete de negociere sau piete secundare. Acestea pot fi organizate ca burse de valori (piete sau burse oficiale) sau ca piete de negociere nesupravegheate.

Bursa de valori este o institutie publica cu personalitate juridica asigurand publicului, prin activitatea intermediarilor autorizati, sisteme, mecanisme si proceduri adecvate pentru efectuarea continua, ordonata, transparenta si echitabila a tranzactiilor cu valori mobiliare si care constituie piata oficiala si organizata pentru negocierea valorilor mobiliare admise la cota, oferind economiilor investite in ele garantia morala si securitate financiara prin masurarea continua a lichiditatii respectivelor valori.

Pentru a fi negociate la bursele de valori, valorile mobiliare trebuie sa indeplineasca anumite conditii restrictive (de obicei aceste conditii sunt indeplinite doar de societati mari, solide) impuse de conducerea bursei de valori.

In functie de gradul de liberalizare pietele secundare nereglementate includ pietele bursiere de rang secund, tertele piete si chiar piete de rangul patru. Pe aceste piete conditiile de admitere la cotare sunt mai lejere.

Tranzactiile in cadrul bursei se pot realiza fie prin cesiune directa (doua persoane se hotarasc de comun acord sa efectueze o vanzare-cumparare de titluri la un pret stabilit de ele in mod liber; tot prin cesiune directa se transmit titlurile si in cazul donatiei si al succesiunii), fie prin negociere, cand tranzactia se realizeaza prin bursa, prin intermediari specializati, nefiind necesara intalnirea directa a vanzatorului cu a cumparatorului.

Intermediarii de bursa sunt firme care asigura serviciile de incheiere si de rulare a tranzactiilor la bursa, aceasta calitate putand fi indeplinita de societati financiare si/sau in unele tari de societati bancare.

Vanzatorii si cumparatorii de titluri isi formuleaza oferta si cererea sub forma ordinelor de bursa (de vanzare sau cumparare), care ajung la agentii de bursa fie direct, fie prin intermediul altor agenti: bancile, alte institutii financiare si nefinanciare, remizieri, etc.

Ca intermediari, bancile actioneaza in numele clientilor, dar pot transmite ordine si in numele lor, astfel ca ele raspund de plata sau remiterea titlurilor negociate. Remizierii sunt intermediari specializati (ce nu detin fonduri si titluri), avand o clientela personala, actionand ca mandatari ai acesteia, transmitand ordinele agentilor de schimb. Castigul lor ia forma taxei de curtaj, ca procentaj oferit de clienti din beneficiul lor si de la agentii de schimb.

Intermediarii bursieri realizeaza activitatea de intermediere prin persoane fizice, angajati sau reprezentanti exclusivi, care actioneaza efectiv in bursa ca agenti bursieri. Acestia se impart in:

- agenti de schimb (brokeri) - care actioneaza exclusiv pe contul clientilor lor de la care primesc ordine (ei percep comisioane de la clienti sau sunt remunerati de societatile care-i angajeaza ;

- agenti de bursa specialisti - care centralizeaza si negociaza ordinele de vanzare-cumparare pentru anumite titluri primite de brokeri. Ei se mai numesc dealeri de bursa, nu au contact cu publicul si pot efectua tranzactii si pe contul lor propriu.

Ordinele de bursa trebuie sa aiba precizate clar sensul operatiunii (de vanzarea sau de cumparare), denumirea titlului(lor), cantitatea si natura lui(lor), piata de negociere si felul tranzactiei (la vedere sau la termen), cursul la care sa se realizeze tranzactia (la cel mai bun curs, la curs limitat, la curs limitat cu mentiunea "stop", la pretul pietei, etc.).

In functie de scopurile urmarite putem avea urmatoarele tipuri de operatiuni la bursele de valori[4]:

a) Plasamente simple - operatiuni de vanzare-cumparare de titluri financiare prin care cumparatorii transforma capitalul propriu disponibil in titluri in scopul valorificarii lui.

b) Speculatii bursiere - vanzari-cumparari succesive de titluri cu scopul de a castiga din cresterea sau scaderea cursurilor acestora in timp, bazandu-se pe o evolutie preconizata, anticipata, a situatiei cursurilor. Speculatiile pot fi "bear" sau "a la baisse" - bazate pe anticipari ale reducerii pretului (valorifica ideea "vinde astazi scump si cumpara maine ieftin") si "bull" sau "a la hausse" - bazate pe anticipari ale cresterii pretului si vanzarea lor ulterioara (are la baza regula "cumpara astazi ieftin si vinde maine scump").

Daca speculatiile bursiere sunt , in general, benefice pentru bursa, ele nu isi mai justifica utilitatea cand degenereaza in false speculatii, cum ar fi jocul de bursa si agiotajul. Jocul de bursa se bazeaza pe hazard, intamplare putand provoca tulburari nefiresti pe piata de titluri, iar agiotajul este o falsa speculatie, urmarind o crestere sau scadere a cursului unui titlu prin manevre neloiale, raspandirea de zvonuri false.

c) Arbitrajul de titluri - operatiune prin care se realizeaza castiguri din diferentele de cursuri ale aceluiasi titlu pe diferite piete. Se deosebeste de speculatie prin faptul ca se bazeaza pe date cunoscute si se soldeaza, de regula, cu castiguri.

In functie de durata de timp pe care o presupun, operatiile bursiere obisnuite pot fi:

a) la vedere - vanzari-cumparari de titluri, la cursul zilei, odata incheiata tranzactia urmand remiterea titlurilor si a contravalorii lor intr-o perioada scurta de timp (24-48 ore). Au o pondere redusa in totalul tranzactiilor.

b) la termen - tranzactii ale caror conditii de executie sunt fixate in ziua negocierii, iar reglementarea este fixata la o data ulterioara, numita lichidare. Pentru buna finalizare a tranzactiilor, conducerea bursei obliga partenerii sa-si constituie depozite de acoperire, in forma baneasca sau in titluri (20-40% din valoarea tranzactiilor). La lichidare, cumparatorul castiga daca cursul a crescut si vanzatorul in caz de scadere a lui.

Ordinele de bursa primite de intermediari pot fi prelucrate imediat sau pot fi stocate pana cand fac obiectul unei negocieri multilaterale. Prelucrarea lor imediata se bazeaza pe tehnica informatica, tehnicile traditionale de cotatie avand un caracter periodic.[5]

Cotatia periodica presupune centralizarea ordinelor de bursa de agentii bursieri pentru negociere zilnica, saptamanala, lunara, in functie de raportul dintre cererea si oferta lor pe piata rezultand cursul titlului(lor). Confruntarea dintre cerere si oferta se poate realiza oral (prin strigare sau fixing) si scris (prin casieri).

Tranzactionarea pe piata continua presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

- predeschiderea pietei, ce permite stabilirea unui pret potential de deschidere pentru valorile mobiliare ce urmeaza a fi tranzactionate in sedinta respectiva.

- deschiderea automata a pietei - in momentul cand ultimul pret calculat de sistem prin algoritmul de fixing devine efectiv, executandu-se ordinele de vanzare-cumparare ce corespund preturilor de deschidere

- tranzactionarea in piata continua, valorile mobiliare tranzactionandu-se nu la un curs unic, ci in functie de preturile ce se modifica permanent in functie de cererea si oferta de titluri, puse la dispozitia agentilor de bursa pe ecranul de tranzactionare. Se porneste de la pretul de deschidere, care va fi ulterior corectat.

- inchiderea automata a pietei electronice, la ora stabilita

- inchiderea sedintei prin oprirea accesului agentilor de bursa la sistemul de tranzactionare

Sistemul european de organizare a sedintelor de licitatie in cadrul bursei de valori are la baza urmatoarele principii :

- tranzactiile se realizeaza in conformitate cu ordinele de vanzare si de cumparare care pot fi: pret minim de vanzare, pret maxim de cumparare, pretul zilei

- in cadrul sedintei de licitatie se stabileste un pret fix - pretul zilei - pentru fiecare valoare mobiliara

- nivelul pretului se determina astfel incat numarul ordinelor executate sa fie maxim

Fiecare titlu financiar are un broker specialist ale carui atributii sunt: centralizarea ordinelor de vanzare si cumparare, fixarea pretului, asigurarea fluiditatii tranzactiilor. In cadrul bursei functioneaza o comisie care coordoneaza licitatiile precum si o casa de clearing cu rol in derularea efectiva a tranzactiilor.

O crestere generalizata a cursurilor titlurilor poate fi asociata cu o conjunctura economica favorabila, si invers. Evolutia pe ansamblu a cursurilor se poate caracteriza cu ajutorul indicilor bursieri, ce masoara variatia cursului la un anumit numar de titluri. Nivelul de referinta al unui indice este de 100 sau 1000. Orice valoare peste sau sub cea de referinta indica o crestere sau o scadere a cursului la bursa.

Pentru exemplificare, notam indicele Dow Jones din prima generatie de la bursa din New York avand in compozitie 30 de titluri ale unor companii importante, NYSE - 30 titluri, Standard and Poor 100 si Standard and Poor 500. In Anglia- Financial Times si FTSE 500. In Romania, indicele BET (Bucharest Exchange Trading) este calculat ca o medie ponderata cu capitalizarea celor 10 actiuni mai lichide, cotate la B.V.B . Valoarea indicelui a fost la 19 septembrie 1997 de 1000 de puncte si ramane ca marime de referinta pentru determinarea valorii ulterioare a acestuia.

Cursul titlurilor este foarte sensibil la mediul economic si social, de pe plan intern si international, modificarea ratei dobanzii, evolutia inflatiei.

Recapitulare cuvinte cheie/concepte

sistem financiar; intermediere financiara; instrumente financiare; piete financiare; piata de capital; subiectii pietei de capital; cererea de titluri financiare; oferta de titluri financiare; functiile pietei de capital

piata primara; piata secundara

titluri financiare; obligatiunile; valoarea nominala a unei obligatiuni; cotatia obligatiunilor; cursul obligatiunii; actiunile; valoarea nominala a actiunii; cursul actiunii;

valori mobiliare; bursa de valori; intermediarii de bursa; ordine de bursa; bancile; remizierii; agentii bursieri; brokeri; dealeri; tipuri de operatiuni; plasamente simple; speculatii bursiere; arbitraj de titluri; operatii la vedere; operatii la termen; cotatia periodica; indici bursieri.