Alistair maclean - la sud de capul java

ALISTAIR MACLEAN

LA SUD DE CAPUL JAVA

Lui lan

I

O mantie de fum negru se asternuse peste orasul muribund, un lintoliu dens, opac, acoperind toate cladirile, birouri sau locuinte, pe cele intacte ca si pe cele ravasite de exploziile bombelor, totul, ascuns intr-un misterios anonimat de valatuci molatici. Toate strazile, ulitele, bazinele tocurilor erau napadite de fum. invaluia totul, blestemat si cu miros de pucioasa, abia miscandu-se in atmosfera calma a noptii tropicale.

La inceputul serii, fumul provenea numai de la cladirile incendiate din oras, lasand, ici si colo, portiuni libere de cer prin care se vedeau stralucind stele. Dar la o usoara schimbare a directiei vantului, portiunile libere de cer disparusera, acoperite de invalatucirile orbitoare ale fumului de pacura arsa venit din afara orasului. Dar nimeni nu stia precis de unde venea fumul. Poate de la aeroportul Kallang, poate de la' uzina electrica, poate strabatuse intreaga insula venind tocmai de la baza navala din nord, poate de la insulele in care se extragea titeiul, Pulo Sambo si Pulo Sebarok situate la patru sau cinci mile distanta. Nimeni nu stia decat ceea ce putea cuprinde cu ochiul si noaptea parea mai neagra ca taciunele. Se mai zareau unele lumini de la putinele cladiri ce ardeau inca, dar majoritatea se consumasera in intregime, complet distruse; mici flacari palpaind inca, dar pe sfarsite, ca viata insasi a Singaporelui.

Orasul agoniza, tacerea mortii il si invaluise. Din cand in cand mai suiera cate un obuz, plonjand fara sa faca Stricaciuni in apa marii sau erupand intr-un muget scurt si strafulgerari luminoase cand cadea peste un rest de cladire. Dar, inabusite intr-o clipa de atotinvaluitorul fum, zgomotul si lumina erau abia perceptibile, facand parca parte fireasca, integrala, din strania si completa irealitate a noptii, dupa care tacerea devenea mai profunda si mai intensa decat inainte. De dincolo de Fort Canning si Pearls Hills, de dincolo de limita nord-vestica a orasului, se auzeau pocnete intermitente de pusti si tunuri, dar si acestea erau departe, ireale, ca un ecou succedand unui vis. in acea noapte, totul parea un vis obscur si nesubstantial; putinii trecatori, care se mai tarau pe strazile pustii si pline de caramizi cazute ale Singaporelui, pareau niste calatori fara tinta, ezitanti, neatenti si nesiguri, mergand orbeste prin valatucii incolaciti de fum, biete fiinte pierdute bajbaind prin ceata acestui cosmar.

Prin bezna strazilor, abia se tara un grup de soldati, cel mult vreo doua duzini, cautand sa ajunga la malul marii; pareau batrani si foarte obositi. Pareau batrani deoarece mergeau cu pasi tarsaiti, cu capul plecat si umerii incovoiati parca de ani, dar nici unul nu depasea treizeci de ani; foarte obositi, erau intr-adevar teribil de obositi, obositi pana intr-acel hal de sfarseala nepasatoare cand nu te mai intereseaza nimic, cand mai curand esti in stare sa mergi continuu decat sa te opresti pe loc. Obositi si indurerati, raniti si chinuiti de boli, actionati fara a gandi, automat, ratiunea incetase de a le mai functiona; Dar sfarseala psihica si fizica poarta in sine propriul remediu, propriul anesteziant si leac, ceea ce se cunostea dupa ochii fara stralucire, indobitociti, privind in gol spre pamant: oricate suferinte trupesti indurau, cel putin unii nu-si mai aminteau prin ce trecusera.

Nu-si mai aminteau de cosmarul continuu al ultimelor doua luni, de privatiunile, foamea, setea, ranile, bolile si spaimele cu care ii haituisera japonezii in timpul ne-sfarsit al retragerii prin peninsula Malacca, parcurgand autostrada distrusa din Johore spre iluzoria siguranta a insulei Singapore. Nu-si mai aminteau de camarazii disparuti, de urletele pline de teroare ale sentinelelor macelarite in intunecimea ostila a junglei, de strigatele diavolesti ale japonezilor cand, in intunericul dinaintea zorilor, navaleau peste pozitiile defensive organizate in graba. Nu-si mai aminteau contraatacurile disperate, sinucigase, care nu aveau ca rezultat decat recastigarea cu greu, dar fara folos, a catorva yarzi patrati de teren si numai pentru o scurta durata de timp, destul ca sa gaseasca acolo trupurile oribil mutilate, torturate ale camarazilor capturati si ale civililor care refuzasera sa coopereze-destul de activ cu inamicul. Nu-si mai aminteau mania, uimirea si disperarea ce ii cuprinsese cand ultimele avioane de lupta Brewster si mai tarziu Hurricanele au disparut din vazduh, abandonandu-i prada avioanelor japoneze atacatoare. Le pierisera din memorie si completa neincredere cu care, cinci zile mai inainte, primisera stirile despre debarcarea trupelor japoneze pe insula Singapore, uitasera chiar si presimtita cand, in fata ochilor lor, s-a prabusit, cu grija cultivata, mitul invincibilitatii Singaporelui: nu-si mai aminteau nimic din toate acestea, prea nauciti, bolnavi, raniti sau neputinciosi. Dar intr-o zi, curand, daca vor trai, isi vor reaminti toate acestea si atunci, nici unul dintre ei nu va mai fi la fel ca inainte. Acum, abia isi trageau obositi picioarele, cu ochii spre pamant, capul plecat, nu-i mai interesa unde mergeau, nu le pasa unde vor ajunge.

Doar unul dintre ei stia incotro merg si unde doreau sa ajunga. Umbla incet, in fruntea dublei coloane de oameni, aprinzand si stingand o lanterna pentru a croi drum intre daramaturile ingramadite pe strazi si verificand din timp in timp directia in care inaintau. Mic de statura, pirpiriu, singurul din toata ceata care purta kilt si balmoral pe cap . De unde provenea kiltul, numai caporalul Fraser stia: sigur ca nu il imbracase numai de cand se duceau inspre sud prin Peninsula Malacca.

Caporalul Fraser era tot asa de obosit ca si ceilalti. Si el avea ochii congestionati, iar fata cenusie dovedea urmei unei malarii sau a unei dezinterii, poate a amandurora. Umbla cu umarul stang mai ridicat decat celalalt, ajungandu-i aproape de ureche, ca si cum ar fi avut o diformitate, dar nu era decat un tampon de tifon si un bandaj grosolan pe care, in cursul zilei, un infirmier i-l indesase in graba sub camasa, cu scopul mai mult simbolic de a opri sangerarea destul de grava a unei rani provocate de explozia unui obuz. in mina dreapta tinea o pusca a Bren , a carei greutate de douazeci si trei de livre depasea ceea ce trupul lui slabit putea duce; in consecinta bratul sau drept era tras si mai in aceasta greutate, ridicandu-i si mai sus pe cel stang aproape pana la nivelul urechii.

Aparenta diformitate, balmoralul intr-o parte pe cap, kiltul fluturand peste picioarele slabanoage ii dadeau micului om un aspect grotesc si ridicol. Dar, in realitate, caporalul Fraser n-avea nimic grotesc sau ridicol. Cioban originar din Cairngorms , obisnuit cu o viata de privatiuni si teribile straduinte, el fusese recent infruntat cu imprejurari in care i se solicitasera ultimele rezerve, de vointa si indurare. isi indeplinise cu sarguinta indatoririle de soldat - un-desavarsit tip de soldat. Simtul datoriei si responsabilitatii, ii era adanc inradacinat, netinand seama de suferintele si starea lui de slabiciune, gandurile i se concentrau numai asupra grupului de oameni care, impleticindu-se, il urmau orbeste. Cu doua ore inainte, ofiterul care comanda compania lor, complet dezorganizata, de la marginea de nord a Singaporelui, ii ordonase lui Fraser sa conduca in afara liniei de foc, spre un loc de relativa siguranta si liniste, pe ranitii si bolnavii ce puteau umbla si pe cativa transportati pe targi. Atat ofiterul, cat si Fraser isi dadeau seama ca ultimele linii de-aparare se prabusisera si ca Singapore nu mai putea rezista. In zorii zilei urmatoare, pe insula Singapore nu vor mai fi decat englezi morti, raniti sau prizonieri. Dar ordinul nu se discuta si caporalul Fraser isi tarna cu hotarare picioarele, indreptandu-se catre golfuletul Kallang.

Din cand in cand la o portiune de strada-mai larga si degajata, Fraser se oprea de o parte a coloanei de oameni lasandu-i sa treaca incet prin fata lui. Era indoielnic cineva din grup il vedea, nici cei de pe targa, nici cei putin suferinzi ce abia se tineau pe picioare, transportand targile. De fiecare data caporalul Fraser astepta-sa treaca ultimul din grup; un tanar inalt si subtirel, al carui cap se legana dintr-o parte intr-alta, mormaind continuu cuvinte incoerente. Tanarul nu avea nici malarie, nici dezinterie nici nu fusese ranit, dar era cel mai suferind dintre toti. De fiecare data, Fraser il apuca de brat si-l impingea sa se alature grosului grupului, tanarul isi iutea pasul fara a protesta, privindu-l doar pe Fraser cu ochii lipsiti de orice curiozitate, fara a intelege ceva; si de fiecare data, Fraser se uita la el cu ezitare, isi clatina capul, apoi se grabea sa ajunga din nou in fruntea coloanei.

In bezna unei ulite batuta de vant, plina de fum, plangea un baietel. Daca avea doi ani si jumatate, ochii ii erau albastri, parul blond si figura atragatoare, brazdata insa de dungi de funingine si lacrimi. Purta numai o camasa subtire si;un sort kaki cu bretele; era descult si tremura ca varga.

Plangea neincetat, jalnica tanguire in noapte, dar nimeni nu-l auzea, nu-l baga in seama. Si nici nu l-ar fi putut auzi cineva, chiar de la cativa yarzi distanta, caci plangea incet, cu suspine inabusite, intrerupte de aspiratii profunde. Din timp in timp, isi freca ochii cu mainile murdare stranse pumn, asa cum fac toti copiii mici , cand sunt obositi sau plang si, din cand in cand, cu dosul palmelor, incerca sa-si potoleasca usturimea provocata de fumul negru ce-si croia brazde pe obrajorii plini de lacrimi.

Baietasul plangea, nespus de obosit, caci de mult trecuse ora lui obisnuita de culcare. Plangea de foame si de sete, tremura de frig - chiar la tropice, noptile sunt uneori reci. Plangea de neliniste si de frica, nu mai stia unde ii era casa, unde i se afla mama - plecase cu batrana sa amah, doica malaieza, la un targ din apropiere cu doua saptamani inainte - , prea copil si nestiutor ca sa-si dea seama de semnificatia gramezilor de moloz si' resturi arse pe care le gasise in loc de casa la intoarcere; impreuna cu mama sa ar fi trebuit sa se imbarce pe Wakefield, ultima nava mare care parasise Singaporele chiar in noaptea aceea de 29 ianuarie Dar, mai ales, plangea fiindca era singur.

Langa el, pe o gramada de daramaturi, culcata, se afla batrana lui doica, Anna, cazuta parca intr-un somn adanc; ore intregi vagabondase cu copilul alaturi prin strazile pustii, il purtase in brate in ultimele doua ore, apoi l-a lasat jos, si-a dus mainile la piept si s-a culcat, spunand ca este obosita si trebuie sa se odihneasca. De o jumatate de ora sta asa, nemiscata, cu capul rasturnat pe umar, cu ochii larg deschisi, fara a clipi. O data sau de doua ori, la inceput, baietelul se aplecase ca s-o atinga, dar numai atat; acum se tinea la distanta plin de spaima, fiindu-i frica s-o priveasca, s-o atinga, dandu-si vag seama, fara sa stie de ce, ca odihna batranei doici avea sa fie de lunga, foarte lunga durata.

Copilului ii era frica sa plece, frica sa stea pe loc, si printre degetele rasfirate ale palmelor cu care isi ascundea ochii, privea pe furis la batrana, apoi deodata, a simtit ca-i era mai frica sa stea alaturi decat sa plece. A pornit in josul ulitei, fara sa stie incotro mergea, impleticindu-se si cazand peste caramizile si pietrele raspandite, ridicandu-se si alergand din nou, plangand tot timpul, tremurand de racoarea noptii. Aproape de capatul ulitei, un slabanog cu o palarie de paie hartanita pe cap, iesi dintre hulubele ricsei si s-a apropiat de copil. Omul nu era ranit, dar bolnav - majoritatea culiilor de ricsa din Singapore mureau dupa cinci ani de munca epuizanta; totusi, era inca in stare sa-i fie mila de altii, in special de copiii mici. Dar baietasul nu vedea decat o figura prelunga ce-i inspira teama, privindu-l din bezna; spaima i-a devenit teroare, s-a ferit de bratele intinse spre el si a fugit la capatul ulitei, cotind intr-o strada pustie prin intuneric. Omul nu s-a dus dupa el; isi infasura mai strans cuvertura cu care isi acoperea trupul si se sprijini din nou intre hulubele ricsei.

Din grupul de Infirmiere, la fel ca baietasul, doua plangeau incet si se impleticeau mergand pe strazi. Trecusera pe langa ultimele case care mai ardeau in cartierul central al orasului, cautau sa nu mai vada flacarile si priveau mai mult in jos; totusi se putea observa ca figurile lor erau mongolice, eu ochii oblici. Erau chinezoaice si, din fire, nu-si dadeau frau liber usor emotiilor; erau foarte tinere si se aflasera impreuna destul de aproape de explozia unui obuz deasupra ambulantei de Cruce Rosie stationata intr-o transee din apropierea barierei de la iesirea sudica a caii Bukit Timor. Socate teribil, complet naucite, inca nu-si revenisera.

Alte doua infirmiere din grup erau malaieze: una, la fel de tanara ca cele doua chinezoaice, cealalta, trecuta de varsta medie. Ochii mari ai celei mai tinere erau plini de spaima si priveau nervos peste umar, in timp ce mergea grabit. Figura celei mai varstnice parea o masca a completei indiferente. Din timp in timp, aceasta incerca sa protesteze contra iutelii cu care mergeau, dar nu reusea sa vorbeasca inteligibil; si ea se aflase aproape de locul exploziei, socul ii blocase centrii nervosi ai vorbirii, probabil numai temporar, dar era prea devreme pentru a pune un diagnostic precis, incercase de vreo doua ori sa intinda mana spre a opri inaintarea prea rapida a infirmierei din frunte, care hotara ritmul, dar aceasta i-a dat mana la o parte, calm, insa cu destula fermitate si continua aproape sa alerge, in fruntea coloanei, a cincia infirmiera era inalta, zvelta, de vreo douazeci si cinci de ani. Isi pierduse palaria in timpul exploziei si parul des, negru-albastrui, ii cadea peste ochi. Din timp in timp, cu un gest scurt, isi arunca parul inapoi si cu aceasta ocazie se putea vedea ca nu era nici malaieza, nici chinezoaica fapt confirmat si de ochii ei albastri; poate eurasiatica, sigur insa, nu era europeana. in lumina galbuie, palpainda a flacarilor, era imposibil sa i se vada tenul, culoarea pielii, mai ales dungata de murdarie si praf. Dar chiar sub pojghita de praf, se putea observa o cicatrice destul de lunga pe obrazul stang.

Ea era conducatoarea grupului, si se ratacise. Cunostea foarte bine orasul Singapore, dar in invaluirea de fum si intuneric se simtea straina, intr-un oras strain. Undeva inainte, spre malul marii, i se spusese, ca un grup de soldati, dintre care multi aveau urgenta nevoie de ingrijiri si daca nu li se dadeau in acea noapte, sigur nu mai aveau parte de asa ceva intr-o tabara japoneza de prizonieri. Dar cu fiecare minut ce trecea, parea din ce in ce mai sigur ca japonezii ii vor ajunge din urma. Cu cat se invarteau mai mult prin strazile pustii, cu atat ea se simtea mai descurajata. Trebuia sa-i gaseasca undeva, de cealalta parte a Capului Ru din golfuletul Kallang, asa i se spusese, dar in situatia aceasta nu putea gasi nici malul nici nu avea idee, unde, in intuneric, se afla.

Dupa o jumatate de ora, apoi o ora, pasii infirmierei incetineau de oboseala si incepeau sa dispere ca va gasi grupul de soldati. Era greu sa dea de ei intr-o confuzie teribila si pe intuneric. Spusese cu totul fara speranta doctorului maior Blackley ca isi vor putea indeplini misiunea. Si tanara conducatoare a grupului isi dadu seama ca nu numai sarcina trasata de Blackley era fara rost, ci insesi straduintele ei actuale: cand zorile se vor ivi din nou peste Singapore, va fi inutil sa se mai gaseasca salvarea unor vieti de barbati sau femei totul depindea de modul cum se vor comporta japonezii, vor patrunde in oras; pe acestia ii mai intalnise ea mai inainte si avea amarnice motive Ca sa-si aminteasca intalnirea: cicatricea intalnirii o marcase pe toata viata. E mai bine sa fii cat mai departe de betia de sange a japonezilor invingatori; aceasta fusese si parerea doctorului-maior, nici una din bietele infirmiere nu mai era cazul _sa ramana pe front Instinctiv, tanara si-a scuturat capul, si-a Iutit pasul si a cotit pe o alta strada intunecata si pustie.

Grupul ratacitor de soldati, baietelul, infirmierele si mii de alti oameni erau cuprinsi de spaima si groaza, de boala si disperare in acea noapte de 14 februarie 1942, in timp ce japonezii, invingatori pe intregul front, se pregateau sa strapunga ultimele linii de aparare ale orasului si asteptau gorile, asaltul, baia de sange si victoria, toate devenite inevitabile. Exista insa un om pe care spaima inevitabilului dezastru si disperarea nu pusesera stapanire

Undeva, la sud de Fortul Canning, in anticamera unor birouri luminata doar de flacara unei lumanari, un barbat inalt, cam varstnic, nu resimtea asemenea stari sufletesti. Era constient doar de iuteala cu care trecea vremea, de o imensa necesitate de urgenta cum nu mai cunoscuse vre-o data si de inumana sarcina a raspunderii ce-i apasa umerii. Doar constient de toate acestea, se zbatea sa faca fata, nu se mai gandea la altceva, dar pe figura roscovana in contrast cu claia de par alb, des, nu se observa nici o urma, era calma, inexpresiva. Poate ca impresia aceasta se datora trabucului sfidator si prea lucitor la varf de sub mustata alba zbarlita, precum si nasului acvilin; poate ca statea prea relaxat in fotoliul cu fund impletit din trestie de zahar, dar toate acestea erau doar aparente inselatoare, dand impresia ca Foster Farnholme, general de brigada in retragere, era impacat cu intreaga lume.

Usa din spatele generalului se deschise si in camera intra un tanar sergent, parand destul de obosit, Farnholme isi scoase trabucul din gura, isi intoarse incet capul si-si ridica cu interogare muta o sprinceana stufoasa.,

- Am predat mesajul, sir.

Glasul ii trada si el oboseala noului venit.

- Capitanul Bryceland spune ca se va prezenta imediat.

- Bryceland?

Sprancenele albe al generalului se incruntara scurt peste ochii infundati in orbite.

- Cine dracu este acest capitan Bryceland? Asculta, baiete, ti-am ordonat-in mod special sa te duci direct la colonel si sa-i spui ca trebuie sa-l vad imediat! indata. Ai inteles?

- Cu ce va pot fi de folos?

in usa aparuse inca cineva, in spatele sergentului. Chiar la lumina palpainda a luminarii i se puteau vedea ochii foarte injectati, accesul de-febra care ii imbujora obrajii dar vocea calma, cu accent din Tara Galilor, era destul de politicoasa.

Inclina afirmativ capul, fara un cuvant. poti fi de folos, aproba Farnholme, anunta-l pe colonel ca vreau sa-l vad, si imediat. Nu-i de pierdut. spuse Bryceland, clatinand capul; dupa trei zile si nopti de veghe, si tare vom avea nevoie de el maine dimineata.

Asa o fi, dar totusi trebuie sa-l vad. P facu o pauza, astepta pana cand se stinse inca un tacanit apropiat al unei mitraliere, apoi pronunta foarte serios:

Capitane Bryceland, nici nu-ti inchipui cat de important este ca sa-l vad pe colonel. Soarta Singaporelui nu este nimic, in comparatie cu ceea ce am de discutat cu-el. Farnholme isi baga apoi mana sub bluzon si scoase un Colt auto-greu, de calibru 45.

- Daca trebuie am sa-l gasesc chiar eu, am sa fac uz de asta si tot am sa dau de el, dar sper ca nu va fi nevoie; Spune-i colonelului ca generalul de brigada Farnholme este aici si sunt sigur ca va veni.

Bryceland il privi un moment destul de lung, ezita, aproba din cap si pleca fara un cuvant. Se intoarse dupa trei minute si, dandu-se la o parte din usa, lasa sa intre colonelul care il urma.

Dupa cate aprecia Farnholme, colonelul trebuia sa aiba patruzeci si cinci, cel mult cincizeci de ani. Parea insa de saptezeci, umbla nesigur ca un om ametit, dupa o prea indelungata extenuare; abia isi tinea ochii deschisi, dar, traversand camera incerca sa surada si intinse politicos mana.

- Buna seara, sir; de unde ati mai aparut si dumneavoastra?

- Buna seara, colonele!

S-a ridicat in picioare. Farnholme paru a nu-i lua in seama intrebarea.

- Stii cine sunt?

- Stiu; prima data am aflat, sir, chiar acum trei nopti.

- Bine, bine, aproba Farnholme cu satisfactie, aceasta face inutile alte explicatii si nici n-am timp de asa ceva, trec imediat la obiect.

Se intoarse pe jumatate, cand explozia foarte apropiata a unui obuz scutura incaperea, unda de soc a aerului deplasat aproape ca stinse lumanarea; apoi privi inapoi spre colonel.

- Colonele, am nevoie de un avion cu care sa parasesc Singaporele. Indiferent ce fel de avion,, nu-mi pasa cine va mai fi cu mine la bord si nici incotro va merge, in Birmania,. India. Ceylon sau Australia, imi este egal. Am nevoie de un avion cu care sa plec imediat din Singapore.

- Doriti un avion cu care sa plecati din Singapore,. raspunse ca un simplu ecou colonelul, cu o voce la fel de inexpresiva ca si figura lui, apoi, brusc, surase obosit ca si cum ar fi facut un mare efort «Oare nu vrem cu totii?

- N-ai inteles.

incet cu un gest de infinit contrariata rabdare, Farnholme isi depuse trabucul pe scrumiera.

- Stiu ca sunt sute de raniti si bolnavi, femei si copii

- Ultimul avion a plecat, il intrerupse categoric colonelul.

Isi freca ochii obositi cu antebratul si continua;

- Acum o zi sau doua, nu mai stiu.

Exact pe 11 februarie, preciza Bryceland; erau ultimele Hurricane, si s-au indreptat spre Palembang

- Asa este, isi aminti colonelul; Hurricanele au sters-o in mare graba.

- Ultimul avion, se auzi vocea lui Farnholme fara urma de emotie; ultimul avion; dar stiu ca mai erau si altele, Brewstere de lupta, Wildebeestes- Toate au plecat, sau au fost distruse la sol.

Colonelul il privea acum pe Farnholme cu o vaga curiozitate.

- Si chiar daca n-ar fi plecate sau distruse, nu s-ar schimba nimic; japonezii au ocupat toate aerodromurile; Seletar, Sembawang, Tengah; nu stiu ce-i cu aeroportul Kallang, dar sunt sigur ca nu mai poate fi utilizat.

- Inteleg, spuse Farnholme, privind in jos la sacul de voiaj de langa picioare; dar hidroavioanele Catalinas?

Colonelul isi misca negativ capul, ca pentru a sfarsi convorbirea. Farnholme il privi cateva momente lungi, fara a clipi, apoi se uita la ceas.

- Putem ramane singuri, colonele?

- Desigur, raspunse acesta fara ezitare. Astepta pana ce usa se inchise incet in urma lui Bryceland si a sergentului, apoi surise usor catre Farnholme.

- Imi pare rau, dar ultimul avion a plecat, sir.

- Nici nu ma indoiesc.

Desfacandu-si preocupat nasturii bluzonului, Farnholme tacu un timp, apoi il privi:

- Cred, Colonele, ca stii cine sunt, chiar daca nu-mi cunosti numele.

- Cunosc de trei zile consemnele: "extrem de secret' si altele de acest fel - toate dadeau de gandit ca probabil va aflati pe aici.

Pentru prima data, colonelul il privi pe general cu o curiozitate nedisimulata.

- "Saptesprezece ani sef al contraspionajului in Asia de Sud-Est, cunoaste mai multe limbi asiatice ca oricine'

- Scuteste-ma de a-mi face biografia.

Farnholme isi deschise bluzonul si, din jurul taliei, isi desfasura o curea lata acoperita cu un strat subtire de cauciuc.

- Cred ca si dumneata cunosti cateva limbi din Est, Colonele?- Din pacate, da; din aceasta pricina sunt aici, cunosc japoneza.

Colonelul zambi melancolic, adaugand:

- Sper ca-mi va fi de folos in lagarele de prizonieri.

- Cunosti japoneza? Este un lucru folositor. Farnholme desfacu fermoarele la doua compartimente ale centurii si imprastie continuturile pe masa in fata colonelului.

- Vrei sa vezi despre ce este vorba, Colonele?

Colonelul il privi incruntat, arunca o privire la fotocopiile si rolele de film imprastiate pe masa, dadu din cap, iesi din camera si se intoarse cu o pereche de ochelari, o lupa si o lanterna; privi timp de trei minute, absorbit si fara sa vorbeasca. Din timp in timp, de afara venea zgomotul violent al exploziei vreunui obuz, macaitul staccato indepartat al unei mitraliere si piuitul jalnic al vreunui ricoseu suierand orbeste prin noaptea imbacsita de fum. Dar in interiorul camerei domnea o tacere deplina. Colonelul sta nemiscat la masa, ca o stana de piatra, dar ochii incepusera sa-i luceasca. Farnholme isi aprinse un nou trabuc si se alungi in fotoliul cu impletitura, parand cufundat intr-o completa indiferenta. Din cand in cand, colonelul dadea semne de mirare si privea spre Farnholme. Cand a inceput sa vorbeasca, vocea si mainile ce tineau fotocopiile ii tradau emotia.

- Nu-i nevoie sa cunosc japoneza ca sa inteleg perfect despre ce e vorba; ma minunez, sir, unde ati reusit sa puneti mana pe ele?

- In Borneo; doi din cei mai buni oameni ai nostri olandezi au murit pentru ele. Dar acum, asta nu are importanta si nici o legatura cu situatia actuala.

Farnholme pufai din trabuc.

- Important este ca le am si ca japonezii nu stiu acest lucru.

Colonelul parea ca nu aude; privea documentele ce le tinea in mina si dadea din cap admirativ. In cele din urma; le-a pus pe birou, si-a asezat ochelarii in toc ai si-a aprins o tigara. Mainile inca ii tremurau.

- Fantastic, murmura el, intr-adevar, fantastic; probabil ca exista doar cateva exemplare; toata coasta de nord a Australiei, cu indicatiile invaziei planuita de japonezi!

Complete, cu cele mai importante detalii, aproba Farnholme,; porturile si aerodromurile unde va avea loc invazia, duratele calculate pana la ultimul minut, trupele ce vor fi folosite la debarcare, pana la ultimul batalion de infanterie.

- Da, incuviinta colonelul, privind cu sprancenele incruntate la fotocopii; dar este ceva care

- Stiu ce vrei sa spui, il intrerupse scurt Farnholme, nu avem cheia cifrului, lucru inevitabil; datele si obiectivele secundare si principale sunt exprimate cifrat. Era riscant sa le exprim direct, iar codurile japoneze sunt toate imposibil de descifrat. Exceptie face doar un omulet batran din Londra, despre care ai crede ca nici nu stie sa se iscaleasca.

Facu o pauza, pufaind cateva spirale de fum albastru in aer, apoi:

- Ce zici, Colonele? Este totusi o performanta?

- Ma intreb cum ati reusit sa le procurati

- N-are importanta, ti-am mai spus. Sub aspectul de lenesa indiferenta, incepea sa se stravada o duritate de otel; isi clatina capul, apoi surise usor:

- Ma ierti, Colonele, incep sa devin artagos. Te asigur ca n-a fost o simpla intamplare. Am muncit cinci ani numai si numai ca sa pun mana pe ele, la timpul si la locul potrivit; nici japonezii nu sunt incoruptibili. Am reusit sa pun mana la timp pe ele, dar nu la locul potrivit; dovada, ma aflu acum aici.

Colonelul nu mai asculta, dar privea in jos la hartii, clatinandu-si incet capul, apoi isi ridica ochii: Brusc, figura isi recapata aspectul de extenuare si paru foarte batran.

- Sir, sunt nepretuite aceste planuri.

Ridica fotocopiile in mana si privi, parca fara sa-l vada, spre Farnholme.- Pe legea mea, astea intrec toate bogatiile lumii. Este o chestiune de viata si de moarte, de victorie sau infrangere. Este este:.., doamne, ganditi-va, sir, la Australia! Trebuie neaparat sa ajunga in mainile oamenilor nostri!

- Sunt cu totul de aceeasi parere, aproba Farnholme, neaparat trebuie sa le parvina.

Colonelul il privi in tacere, ochii obositi i se marira, plini de nedumerire, apoi se prabusi pe scaun, cu capul in piept. Spiralele fumului de tigara ii usturau ochii, dar parea ca nici nu observa.

- Inca o data iti afirm ca sunt exact de aceeasi parere, spuse sec Farnholme.

Se apropie de filme si fotocopii si incepu sa le puna cu grija, in compartimentele etanse ale centurii.

- Cred ca acum intelegi de ce am staruit de la inceput parasesc Singaporele cu un avion?

Apoi, incheind fermoarele compartimentului:

- Si iti inchipui ca sunt din ce in ce mai dornic.

Colonelul aproba cu un gest de descurajare, dar nu raspunse nimic.

- Nici un avion prabusit? starui Farnholme; nici unul oricat de rablagit, aproape distrus

Se opri brusc, vazand expresia figurii colonelului, acum din nou de adanca oboseala.

- Un submarin?

- Nici atat.

Buzele lui Farnholme se stransera:

- Un distrugator, o fregata, orice fel de nava, nimic?

- Nu, raspunse framantat colonelul. Si nici o nava comerciala. Ultimele - Grasshopper, Tien Kwang, Katydid, Kuala, Dragonfly si alte cateva asemenea vase mici de coasta au parasit Singaporele inca de noaptea trecuta. Nu se vor mai intoarce. Poate ca nici nu au ajuns sa parcurga o suta de mile caci fortele aeriene japoneze domina vazduhul deasupra intregului arhipelag. Toate, sir, au imbarcat ranitii, femeile, si copiii; dar multe din ele vor sfarsi la fundul marii.

- O alternativa mai placuta decat un lagar japonez de prizonieri, poti sa ma crezi, Colonele.

Farnholme isi puse centura in jurul taliei, apoi ofta.

- Totul este la locul lui, Colonele; ce facem acum?

- Cine v-a pus sa veniti aici? intreba colonelul cu amaraciune; ati ales Singaporele tocmai acum, puteati prefera orice alt loc. Si cum ati reusit sa ajungeti pana aici?

- Cu o mica ambarcatie, de la Banjermasin , raspunse scurt Farnholme, o nava numita Kerry Dancer, cel mai rablagit sicriu plutitor. Ma mir cum i s-a mai acordat certificat de navigabilitate. Capitan fiind un tip mieros, dar periculos, pe nume Siran. Nu afirm cu certitudine, dar as putea jura ca este un dezertor englez sau cam asa ceva, in buna intelegere cu japonezii. La inceput a declarat ca isi indreapta nava spre Kota Bharu , dar pe drum si-a schimbat gandul si am venit aici.

- Si-a schimbat gandul?

- I-am platit foarte mult, nu din bani proprii, asa ca l-am putut tenta. Credeam ca la Singapore voi fi in siguranta. Ma aflam in Borneo de Nord cand am auzit la postul meu de radio ca Hong Kong , Guam si Wake au cazut si a trebuit s-o sterg in cea mai mare graba. A trecut apoi multa vreme pana am aflat vesti noi, tocmai cand ma gaseam la bordul lui Kerry Dancer. Am asteptat zece zile la Banjermasin pana ce Siran a binevoit sa porneasca la drum, continua Farnholme cu necaz; singurul aparat interesant si, singurul om respectabil de pe nava se aflau in cabina statiei radio - probabil ca Siran socotise ca aparatul si omul respectiv erau ambele interesante pentru activitatile sale infame - si ma aflam in cabina impreuna cu tanarul operator, pe nume Loon, in a doua zi de cand eram la bord - 29 ianuarie - cand am prins o emisiune B.B.C. care anunta ca Ipoh va fi bombardat, ceea ce, in mod firesc, m-a facut sa cred ca japonezii avansau foarte incet, deci aveam destula vreme sa ajung ca sa prind un avion.

Colonelul aproba, semn ca intelegea desfasurarea evenimentelor.

- Si eu am auzit comunicatul. Cine naiba o fi fost responsabilul acelei teribile mistificari. De fapt, Ipoh cazuse in mainile japonezilor cu o luna mai devreme, sir: la acea data, japonezii se aflau la numai cateva mile de soseaua ce strabate istmul Singapore. Doamne, ce groaznica inselatorie!

Isi clatina incet capul si repeta

- Ce blestemata inselatorie!

- Vorbesti cu multa ingaduinta, raspunse Farnholme; cat crezi ca vom mai rezista?

- Ne predam maine. Colonelul facu un gest de surpriza:

- Maine!

- Am ajuns la capatul eforturilor, sir. Nu mai suntem in stare sa ne opunem si nu mai avem nici aprovizionare cu apa; cand am distrus prin explozie digul, a sarit in aer si singura conducta de apa ce venea de pe continent, prin istm, pana la Singapore.

Halal de destepti si de prevazatori au fost cei care au proiectat aici lucrarile noastre de aparare, mormai Farnholme; si au cheltuit treizeci de milioane de lire in acest scop. Fortareata inexpugnabila! Mai impozanta si mai puternica decat Gibraltarul! Bataie de joc, ti se face si sila.

Rase cu dezgust, se ridica in picioare si ofta.

- Asadar, nu-i nimic de facut; inapoi la dragul si batranul Kerry Dancer. Doar Dumnezeu mai poate salva Australia!

- Kerry Dancer! exclama colonelul; Va pleca la o ora dupa rasaritul soarelui, sir. Dar, va spun, vazduhul stramtorilor misuna de avioane japoneze.

- Vezi oare vreo alta posibilitate? intreba obosit Farnholme.

- Nici una. Dar chiar daca aveti noroc sa va intelegeti cu capitanul, ce va garanteaza ca intr-adevarat ca va va duce la locul stabilit?

- Nici o garantie admise Farnholme; dar la bord se mai afla un olandez destul de priceput, pe nume Van Effen, impreuna, vom fi in stare sa convingem pe respectabilul capitan sa-si tina angajamentul.

- Poate ca aveti dreptate, sir. Apoi, colonelului ii trecu prin gand:

- Dar credeti ca va mai asteapta pana cand ajungeti la malul marii?

- Iata garantia!

Si Farnholme impinse cu piciorul punand in evidenta valiza hartanita ce zacea pe podea.

- Sper ca imi va servi de garantie si asigurare; Siran crede ca e plina ochi cu diamante. Am si folosit cateva ca sa-l corup sa vina pana aici si spera la mai mult. Atat timp cat crede ca are perspective sa ma usureze de aceste diamante, se va tine scai de mine, cu dragoste frateasca.

- Oare banuieste ceva?

Nu cred; ma considera un inveterat ticalos si betivan care a sters-o cu obiecte obtinute necinstit. Si, vai, cat mi-am dat osteneala sa-i cultiv aceasta impresie!

- Va inteleg, sir.

Colonelul se decise si suna dintr-un clopotel. Cand reaparu sergentul, ii ordona:

- Spune Capitanului Bryceland sa vina aici. Farnholme isi ridica interogativ o sprinceana.

- Ce pot face, sir, explica colonelul; incerc sa fac ceva, dar nu garantez ca nu veti fi la fundul marii inainte de maine la pranz. Va pot insa asigura ca capitanul lui Kerry Dancer va va urma intocmai instructiunile. Voi aranja ca un subaltern de-al meu si o duzina de oameni dintr-un regiment din Highland sa va insoteasca pana la Kerry Dancer. Apoi, schita un suras:

- Va fi un grup de. oameni destul de darzi pentru orice imprejurare si in situatia de acum sunt in stare sa devina si mai aprigi. Cred ca Siran nu va va mai face multe, necazuri.

- Sunt sigur ca asa va fi; iti sunt profund recunoscator, Colonele; oamenii dumitale vor fi de mare folos.

Isi incheie bluzonul, isi lua valiza si intinse mana.

- Iti multumesc pentru toate, colonele. Imi pare rau ca te asteapta un lagar de prizonieri, dar ce sa-i faci, iti urez sa fie cat mai suportabil.

- Va multumesc, sir. Si eu va urez noroc, aveti mare nevoie de asa ceva.

Privi spre locul unde se afla centura cu fotocopii, apoi sfarsi, sumbru:

- Cel putin, mai ramane o sansa.

Cand generalul de brigada Farnholme iesi in intunericul noptii, fumul se mai imprastiase intrucatva, dar in aer plutea inca acel amalgam ciudat, neplacut, de mirosuri de cordita, cadavre si putreziciune, binecunoscut unui soldat batran. Il astepta un locotenent cu o companie de soldati aliniati.

Focurile de pusti si de mitraliere se intetisera, vizibilitatea era mai buna, dar tirul de artilerie aproape incetase, probabil ca japonezii isi dadusera seama ca nu mai avea sa provoace pagube unui oras care, in orice caz, cadea in stapanirea lor in ziua urmatoare. Farnholme cu escorta lui se deplasa repede pe strazile pustii stropite de o bura fina de ploaie, cu zgomotul mitralierelor canonadei persistent in urechi; in cateva minute au ajuns la malul marii. Acolo, gonit de o briza usoara din est, fumul disparuse aproape in intregime.

Fumul se risipise si, brusc, Farnholme isi dadu seama de ceva care-l facu sa stranga atat de apasat manerele valizei incat buricele degetelor i se albira si antebratul il duru incordare: mica barca de salvare de pe Kerry Dancer, pe care o lasase frecandu-se usor de chei, plecase si il cuprinse o vaga teama, isi arunca privirea pe strazi, dar si acolo nu vazu nimic care sa-l linisteasca; Kerry Dancer disparuse, de parca n-ar fi existat niciodata. Ploaia continua sa cada, briza usoara ii sufla in fata si, nu prea departe spre stanga, se auzeau suspinele incete, sa-ti rupa ale unui copilas plangand singur in intuneric.

II

Locotenentul companiei de soldati ce-l insotise atinse bratul lui Farnholme si-i facu semn cu capul spre mare.

- Se pare ca amabarcatia a plecat, sir.

Farnholme facu un efort pentru a se stapani, asa ca atunci cand vorbi, vocea ii era calma, tot atat de normala ca totdeauna.

- Asa se pare, locotenente; asa cum spune un vechi cantec: "a plecat si ne-a lasat pe tarm'. Al naibii necaz, ca sa ne exprimam cat mai moderat!

- Da, sir, replica locotenentul Parker, impresionat ca Farnholme nu parea prea alarmat fata de gravitatea situatiei.

- Ce facem acum, sir?

- Ma intreb si eu, tinere.

Farnholme ramase nemiscat cateva momente, apoi isi freca barbia cu mana. cu privirea absenta.

- Auzi un copil care plange undeva, acolo, pe malul marii? intreba el brusc.

- Da, sir.

- Trimite un om sa-l aduca aici; cauta un tip mai domol, obisnuit cu copiii, care sa nu-i sperie bruma de viata ce mai salasluieste in el.

- Sa-l aduca aici, sir? se mira locotenentul; sunt sute de asemenea mici vagabonzi pe strazi

Dar se intrerupse brusc, caci Farnholme se inaltase din sale, cu o privire rece sub sprincenele incruntate.

- Cred ca nu esti surd, locotenente Parker, ii riposta autoritar Farnholme.

Vocea ii era grava, soptita aproape de urechile locotenentului, ca si cum dorea ca vorbele sa-i patrunda adanc in minte.

- Da, sir! Cred ca nu, sir.

In graba, Parker isi revizui prima sa impresie despre Farnholme.

- Trimit indata un om, sir.

- Iti multumesc; apoi mai trimite cativa oameni in toate directiile de-a lungul malului marii, pe o distanta de o jumatate de mila. Ordona-le sa aduca aici orice persoana sau persoane pe care le vor intalni - vom gasi pe cineva in stare sa faca un semnal luminos spre ambarcatia care a sters-o. Eventual, da oamenilor ordin sa procedeze oricat de energic ca sa-i aduca incoace pe cei intalniti.

- Oricat de energic, sir?

- Oricat; in asta noapte, nu-i de gluma, locotenente! Dupa ce dai ordinele necesare, as dori sa avem o mica vorbire intre patru ochi.

Farnholme incepu sa se plimbe in sus si in jos, cativa pasi in semiintuneric. Dupa un minut, locotenentul Parker se intoarse. Farnholme aprinse un nou trabuc si-l privi interogativ pe tanarul ajuns in fata lui:

- Stii cine sunt, tinere? il intreba, brusc.

- Nu stiu, sir.

- Generalul de brigada Farnholme.

Surase apoi in intuneric vazand abia perceptibila usoara ridicare e a umerilor locotenentului.

- Asa cum ai aflat, trebuie sa si uiti; niciodata nu m-ai vazut pe mine, ne-am inteles?

- Nu, sir, replica Parker politicos; va fi greu sa va uit dar fiti sigur ca am sa respect ordinul.

- Asta-i tot ce trebuie; si termina a-mi mai vorbi cu "sir' de acum inainte. Stii cu ce ma ocup?

- Nu, sir, eu

- Am spus, fara "sir', il intrerupse Farnholme; numai daca te dezbari sa pronunti acest cuvant intre patru ochi, vei ajunge sa nu-l mai folosesti nici cand suntem in prezenta altora.

- Iertati-ma; nu, nu stiu cu ce va ocupati, dar dupa cum am inteles din atitudinea colonelului, cred ca este vorba de o problema de cea mai mare importanta si gravitate.

- Colonelul nu exagera, murmura apasat Farnholme; e bine, mult mai bine, nici sa nu stii precis cu ce ma ocup. Daca scapam teferi, iti promit sa-ti dezvalui cu ce ma ocup. Deocamdata, este mai bine ca atat dumneata, cat si oamenii din companie sa stiti cat mai putin despre mine.

Facu o pauza, trase cu putere din trabuc, privindu-i varful rosu stralucind in noapte.

- Stii ce este o haimana care umbla dupa invarteli prin porturi, locotenente?

- O haimana de port?

Foarte surprins de intrebare, Parker ezita, dar isi reveni repede si adauga:

- Desigur.

- Bine, asa ceva voi fi de acum inainte si sa ma tratezi In consecinta. O haimana cam batrana, betivana si fara capatai, cautand doar sa scape cu fata curata. Un dispret binevoitor si tolerant - aceasta iti va fi atitudinea, hotarat, chiar sever, cand va fi cazul. M-ai gasit hoinarind pe strazi, in cautarea unui mijloc cu care sa parasesc Singaporele. Ti-am povestit ca am venit pe o nava cu aburi care face curse intre insule si te-ai hotarat s-o rechizitionezi pentru a o folosi impreuna cu oamenii companiei tale.

- Dar nava a plecat, obiecta Parker.

- Ai dreptate, admise Farnholme, poate totusi o mai vedem. Poate mai sunt si altele pe aici, desi ma indoiesc, important este sa fii gata sa debitezi oricand povestea si sa adopti atitudinea stabilita, orice s-ar intampla, scopul nostru va fi sa ajungem in Australia.

- Australia, sir! exclama uimit Parker, uitand pentru moment angajamentul luat; drace, asta inseamna mii de mile departare.

Este o bucata buna de drum, aproba Farnholme; va fi destinatia noastra, chiar daca nu vom avea la indemana ceva mai bun decat o barca cu rame. Se intrerupse, apoi continua:

Cred, locotenente, ca se intoarce unul din oamenii dumitale.

Asa era: din intuneric, aparu un soldat cu trei galoane bine vizibile pe brat; un barbat zdravan, inalt de picioare si lat in umeri, contrastand cu figura unui copil pe care il tinea in brate. Cu fata lipita de gatul ars de soare al soldatului, copilasul mai suspina.

- Stai linistit. Iata copilul, sir. Soldatul batu usor copilul pe spate. I-a fost tare frica micutului, dar acum i-a mai trecut.

- Sigur ca-i va trece, sergent. Farnholme atinse umarul copilului.

- Cum te cheama baietasule?

Baietelul ii arunca o privire fugara, cuprinse cu bratele gatul sergentului si izbucni intr-un nou torent de hohote.

Farnholme se dete repede inapoi. Apoi, isi clatina capul cu resemnare, adaugand:

- Niciodata n-am avut de-a face cu copii, doar cu batrani holtei ursuzi, de tot felul. Nu-i nimic daca n-am sa stiu cum il cheama.

- Il cheama Peter, raporta sergentul, Peter Talion; are doi ani si trei luni, locuieste pe Mysore Road in partea de nord a Singaporelui si este de religie anglicana.

- Cine ti-a dat aceste informatii? intreba neincrezator Farnholme.

- Copilul n-a scos o vorba, sir, dar are o placuta de identitate atarnata de gat.

- Bravo, murmura Farnholme, considerand singura apreciere potrivita imprejurarilor.

Astepta pana ce sergentul se reintoarse intre oamenii sai si privi ganditor spre Parker.

- Cer scuze, pronunta locotenentul cu ton de sincer regret; am crezut ca era un vagabond, dar dumneavoastra, cum de ati inteles situatia?

- As fi un caraghios daca nu as intelege anumite situatii, dupa douazeci si trei de ani traiti aici in Est; intalnesti multi vagabonzi chinezi si malaiezi, dar sunt vagabonzi numai fiindca asa vor, asa le place. Ei nu se plang si daca o fac, nu dureaza mult. Dar oamenii astia sunt grijulii cu tot ce le apartine - nu numai cu copiii lor, ci cu toti de acelasi neam cu ei.

Dupa o pauza, il privi mustrator pe Parker.

-Iti inchipui ce s-ar fi facut fratii japonezi cu acest copil, locotenente?

- Imi inchipui, raspunse sumbru Parker; am vazut cate ceva si am auzit o multime povestindu-se.

- Realitatea depaseste tot ce stii; japonezii n-au nimic omenesc, sunt diavoli necrutatori

Brusc, schimba subiectul:

- Sa mergem la oamenii dumitale, in timp ce ne apropiem, ocaraste-ma. Astfel se va crea impresia despre mine ca sunt o haimana, si vreau sa o creez caci corespunde intentiilor mele.

Au trecut cinci minute, apoi zece. Oamenii se miscau incolo si incoace, nerabdatori, unii fumau, cativa sedeau pe ranite, nimeni nu scotea o vorba. Si baietasul incetase sa mai planga: salve intermitente de artilerie veneau acum in nord-vestul orasului; dar in general noaptea se linisteau. Vantul se intarise, risipind ultimele urme de fum. Ploaia se intetise si noaptea devenea tot mai rece. Curand, din nord-est, din directia golfuletului Kal-Lang se auzi zgomot de pasi apropiindu-se; pasii repezi si regulati a trei soldati in mars, dar si altii dezordonati, de tocuri femeiesti. Parker a vazut grupul aparand din intuneric, si se adresa soldatului care il conducea:

- Ce-i cu voi? Ce-i cu aceste femei?

- Sunt infirmiere, sir. Le-am gasit ratacind nu departe de malul marii. Soldatul adauga in chip de scuza:

- Cred ca au pierdut drumul, sir.

Parker o examina pe fata mai inalta, cea mai aproape de el.

- Ce naiba rataciti noaptea prin acest oras?

- Cautam soldati raniti, sir.

Vocea era calma, cam ragusita.

- Raniti si bolnavi; cred insa ca nu suntem in stare sa gasim.

- Si eu cred la fel, aproba sec Parker; dumneata conduci grupul?

Da, sir.

- Cum te cheama?

Acum, tonul vocii locotenentului era mai putin militaros; fata avea o voce agreabila si se vedea ca era foarte obosita si tremura sub ploaia rece.

- Drachmann, sir.

- Bine; Miss Drachmann; nu cumva ati vazut sau auzit o mica ambarcatie cu motor, sau un vas de coasta, undeva in larg?

- Nu, sir, raspunse tanara cu un ton de surpriza obosita; toate navele au parasit Singaporele.

- Sa dea dumnezeu sa n-ai dreptate, murmura Parker. Apoi, cu voce tare:

- Te pricepi la copii, Miss Drachmann?

- La ce? raspunse ea cam mirata.

- Sergentul de colo a gasit un copil.

Parker arata cu un gest copilul din bratele sergentului, invelit acum intr-o gluga impermeabila spre a-l feri de frig si ploaie.

- S-a ratacit, este obosit, singur si il cheama Peter; vrei sa te ocupi deocamdata de el?

- Desigur.

Tocmai cand ea intindea bratele spre copil, se auzira pasi venind din stanga: nu pasi de mars soldatesc, nici zgomot usor de tocuri femeiesti, ci zgomot de mers tarsit, sovaitor, - al unor oameni parca batrani sau foarte bolnavi. Treptat, aparura din ploaie si intuneric un sir lung, dezordonat de oameni clatinandu-se si impleticindu-se intr-un fel de coloana de cate doi. Ii conducea un om mic de statura cu umarul stang inaltat ca o cocoasa, cu o pusca-mitraliera atarnand greu in mana dreapta. Pe cap purta un balmoral pus pe o parte, iar kiltul leoarca ii flutura peste genunchii goi, sfrijiti. La doi yarzi distanta de Parker, omul ordona oprirea si se Intoarse pentru a controla punerea pe pamant a targilor cu raniti - numai atunci observa ca trei din oamenii sai trimisi in cercetare ajutau la caratul targilor; conducatorul se indrepta apoi spre un om ramas in urma coloanei, care abia acum, extenuat, se desprindea din intuneric. Farnholme privi spre Parker, spre oamenii suferinzi, schilozi si istoviti care se oprisera in ploaie, fiecare scufundat in suferinta si sfarseala sa muta.

- Doamne! dadu Farnholme din cap cu compatimire, asta l-a intrecut si pe Pied Piper

Micul om cu kilt reveni apoi in capul coloanei. Cu grija, indurerat, isi lasa pusca-mitraliera pe pamantul umed, lua pozitie de "drepti" si-si duse mana la balmoral cu o seriozitate demna de parada unui regiment de garda.

Va raporteaza caporalul Fraser, sir, declara el pronuntand pe "s' moale, caracteristic Highland-ului nord-estic.

- Pe loc repaos, caporale, ordona Parker, examinandu-l, oare n-ar fi fost n-ar fi fost mai nimerit sa treci arma in mana stanga?

Isi dadea seama ca intrebarea era fara rost, dar aspectul acestei coloane de oameni sfarsiti, spectrali, aparuti din intuneric, il dezorientase.

- Da, sir, iertati-ma; mi se pare insa ca umarul meu este cam zdrobit, sir.

- Cam zdrobit, repeta Parker, ca un ecou.

Cu un efort constient de vointa se dezbara de senzatia de irealitate ce-l cuprinsese.

Din ce regiment faci parte, caporale?

- Argyll si Sutherlands! sir.

- Ah, da, aproba Parker, cred chiar ca ne-am mai intalnit.

Da, sir; sunteti locotenentul Parker, nu-i asa?

- Exact.

Parker privi spre coloana de oameni stand rabdatori in ploaie.

- Dumneata ii comanzi,, caporale?

Da, sir

- De ce?

- De ce? raspunse caporalul pe a carui figura ravasita de febra aparu mirare; nu stiu, poate fiindca sunt singurul om in stare s-o faca.

- Singurul in stare, il intrerupse Parker la mijlocul frazei, nedumerit.

Respira adanc, apoi:

- Nu cred, caporale. Ce faci cu acesti oameni? Unde te duci cu ei?

- Nici eu nu prea stiu, marturisi Fraser; mi s-a ordonat sa-i scot din linia frontului, sa-i duc intr-un loc mai in siguranta si sa le procur asistenta medicala necesara.

Indrepta aratatorul spre directia de unde se auzea canonada intermitenta.

- Mi se pare ca lucrurile nu prea sunt in ordine pe aici, sir, termina el in chip de scuza,

- Chiar asa este, aproba Parker; dar ce cauti la malul marii?

Poate gasim o barca, o nava, ceva.

Micul caporal mai parea inca dispus sa se scuze:

- "Un loc de siguranta' mi s-a dat ordin, sir; credeam ca il pot gasi.

Intr-adevar, pe aici poti gasi asa ceva, replica Parker, cuprins din nou de acel simtamant de irealitate.

- Mu crezi, caporale, ca totusi cel mai apropiat loc in siguranta ar fi Australia sau India?

Da, sir, raspunse micul om, fara sa-si schimbe expresia.

- Sa dea domnul, interveni vocea lui Farnholme, cu imperceptibila neincredere; vrei sa ajungi in Australia, intr-o barca cu rame, cu acesti.acesti. facu un gest spre grupul de oameni. amarati, bolnavi, dar nu gasea cuvintele potrivite.

- Chiar asa, spuse Fraser, darz; am primit ordin s-o fac.

- La naiba, caporale, stii ca nu va fi usor! exclama Farnholme, privindu-l; ai de o suta de ori mai multe sanse sa ajungi intr-un lagar japonez de prizonieri, caci, oricat ai increde intr-o stea norocoasa, nu vei mai gasi nici o ambarcatie in Singapore.

- Poate ca da, poate ca nu, raspunse calm caporalul; mi se pare ca mai exista o ambarcatie, undeva in bazinul portului.

Apoi privind spre Parker:

- Tocmai aveam de gand sa cercetez acest lucru, cand au aparut oamenii dumneavoastra, sir.

- Cum ai spus? Farnholme se repezi spre el, apucandu-l de umarul sanatos.

- Este undeva o ambarcatie? Esti sigur, omule?

- Foarte sigur.

Fraser isi elibera umarul cu calma demnitate, apoi continua:

Am auzit-o lasand ancora, acum zece minute.

- Esti sigur? intreba Farnholme; poate ca, din contra, ridica ancora si

- Asculta, prietene, il intrerupse Fraser, poate ca par prostanac chiar stupid, dar stiu ce diferenta este intre

- Lasa asta, caporale, lasa! il intrerupse cu graba Parker; unde se afla ambarcatia?

- Undeva in spatele docurilor, sir; cred, cam la o mila de aici. E greu sa apreciezi exact, cu fumul care inca inconjura totul.

- La docuri? La dana Keppel?

- Nu, sir; n-am trecut pe acolo in noaptea asta; locul de care vorbesc este cam la o mila, de aici, chiar in spatele Capul-ui Malay.

Chiar pe intuneric, drumul pana acolo n-a durat prea mult, nici cincisprezece minute. O parte din oamenii lui Parker au preluat targile si altii sprijineau ranitii capabili sa umble, toti, barbati si femei, raniti si teferi, se simteau stapaniti de un covarsitor sentiment de graba. Desigur, nimeni din grup nu punea prea multa speranta pe cele spuse, pe presupunerea atat de Vaga ca ar fi fost sau nu o lasare de ancora; ratiunea le fusese atat de afectata de retragerile si pierderile suferite in ultimele saptamani, asa de sigur crezusera ca vor cadea prizonieri in ziua urmatoare - prizonieri uitati pentru cine stie cati ani - atat de completa le era descurajarea, incat o cat de slaba licarire de speranta era ca un far luminos in intunecata disperare a gandurilor. Iar celor suferinzi, sperantele le depaseau puterile, multi dintre ei erau epuizati, abia respirand, cautand sa se sprijine de camarazii lor. Curand, caporalul se opri.

- Aici este locul, sir; aici am auzit zgomotul de ancora.

- In ce directie? intreba Farnholme.

In directia indicata cu arma de caporal, dar nu e inimic; asa cum spusese Fraser, fumul persista Suprafata intunecata a marii isi dadu seama ca Parker se afla aproape in spatele lui, scrutand cu atentie malul marii, cat era vizibil.

- Sa fac semne cu lanterna sau sa dau drumul la un semnal luminos? intreba locotenentul cu un soptit abia perceptibil.

Farnholme ezita un moment; de fapt, nu aveau nimic de pierdut Parker mai mult simti decat vazu gestul lui de aprobare si se adresa sergentului:

Aprinde lanterna, sergent, intr-acolo si fa semne pana primesti un raspuns sau pana vezi sau auzi ca se apropie ceva. Doi sau trei oameni sa dea o raita prin docuri, poate se mai gaseste o ambarcatie. Au trecut cinci minute, apoi zece. Lanterna sergentului clipea monoton, dar pe marea intunecata nu se misca nimic. Dupa alte cinci minute, cei trimisi in cercetare s-au intors, raportand ca n-au gasit nimic. Au mai trecut alte cinci minute,, ploaia se schimbase dintr-o bura fina intr-o aversa, facand basici pe drumul macadamizat; apoi, caporalul Fraser declara cu voce linistita:

- Mi se pare ca se aude ceva venind.

- Ce? Unde? rosti Farnholme.

- Cred ca este o ambarcatie cu rame; se aude cum se freaca ramele in furchete. Cred ca vin direct spre noi.

- Esti sigur?

In ciuda ropotului ploii, Farnholme incerca sa desluseasca plescaitul ramelor agitand si spumegand apa.

- Esti sigur omule? repeta el.

- Da, sunt sigur; aud destul de distinct.

- Are dreptate, se auzi emotionata, vocea sergentului; pot sa jur, sir, ca are dreptate, si eu aud acum destul de clar.

Curand se auzi harsaitul in furcheti al ramelor la cart cei din luntre trageau din greu. Asteptarea incordata provocata de vorbele lui Fraser se risipi si disparu, inlocuita de un val de nespusa usurare care ii cuprinse si care avu ca rezultat o sporovaiala generala de voci groase, brusc optimiste. Profitand de zgomotul vocilor, locotenentul Parker se apropie de Farnholme.

- Ce facem cu ceilalti, infirmierele si ranitii?

- Ii luam cu noi daca vor. Probabil ca vor fi de acord si trebuie sa-i luam. Fa-i insa sa inteleaga ca aceasta depinde numai de libera lor alegere. Apoi spune-le sa stea linistiti, sa se tina la o parte de vederea celor ce vin cu ambarcatia. Oricine or fi si sunt aproape sigur ca e vorba de cei de pe Kerry Dancer, nu avem interes sa-i speriem. indata ce se aude barca frecandu-se de chei, iesi in intampinare si ia legatura cu cei din ea.

Parker aproba cu un gest, se intoarse si cu voce autoritara taie palavrageala.

- Drepti! Ridicati targile: treceti toti inapoi, de cealalta parte a drumului, si stati linistiti, complet linistiti, daca vreti sa mai ajunati la casele voastre. Caporal Fraser!

- Prezent, sir.

- Dumneata si oamenii dumitale vreti sa veniti cu noi? imbarcati pe nava, avem foarte multe sanse sa fim scufundati, chiar in primele douasprezece ore. S-a inteles?

- Am inteles, sir.

- Si totusi, vreti sa mergeti cu noi?

- Da, sir!

- I-ati intrebat si pe ceilalti?

- Nu, sir.

Tonul ofensat al caporalului nu lasa nici o indoiala in privinta parerii sale despre asemenea procedee demodate in armata moderna si Farnholme surase in intuneric.

Apoi Fraser continua:

- Dar merg si ei, sir.

- Bine, dumneata raspunzi!

Apoi Parker se adresa:

- Miss Drachmann?

Mergem cu dumneavoastra, sir, raspunse ea calm. Cu un gest ciudat isi atinse fata cu mana stanga.

- Celelalte ce au de gand?

- Am discutat cu ele.

Si indica pe tanara malaieza de langa ea:

- Lena vrea si ea sa mearga: celorlalte trei le este indiferent daca merg sau ba. Sunt socate, sir Asta noapte, un obuz a lovit ambulanta noastra. Cred totusi ca e mai bine sa mearga si ele.

Parker incerca sa spuna ceva, dar, cu un gest Farnholme il opri. lua lanterna din mana sergentului si merse la marginea apei. Acum, la mai putin de o suta de yarzi distanta se vedea ambarcatia, silueta aparandu-i vag in fascicolul de lumina lansat pana departe de lanterna. Farnholme cauta sa distinga cit mai clar prin perdeaua deasa a ploii si observa o agitatie de spuma alba pe suprafata apei ca si cum cineva de la pupa ambarcatiei daduse comanda ca ramele sa se opreasca scufundate brusc, aruncand puternic apa inapoi pana ce ambarcatia s-a oprit, nemiscata, o pata estompata in intuneric.

- Alo. cei de acolo! striga Farnholme; sunteti de pe Kerry Dancer?

O voce de bas strabatu prin ploaia neintrerupta:

- Da, dar voi cine sunteti?

- Sunt eu, Farnholme.

Se auzi omul de la pupa dand un ordin; imediat ramele isi reluara activitatea.

- Van Effen, dumneata esti?

- Da, eu sunt.

- Minunat om! se auzi vocea calda, pornita din inima a lui Farnholme; niciodata in viata n-am fost atat de bucuros intalnind pe cineva. Ce s-a intamplat?

Acum ambarcatia se afla doar la douazeci de picioare distanta si puteau vorbi normal.

- Nu prea multe evenimente.

Olandezul vorbea perfect engleza marinareasca, cu un accent strain abia perceptibil

- Onorabilul nostru capitan si-a schimbat parerea, nu v-a mai asteptat si a pornit-o la drum; a fost cam greu sa-l conving sa-si schimbe planul.

- Dar nu ti-e teama totusi ca Kerry Dancer va porni la drum inainte de a te intoarce la bord? Doamne, Van Effen, ar fi fost mai bine sa trimiti cu barca pe altcineva; nu-i bine sa te increzi in dracu nici un pic.

- Aveti dreptate!

Cu mana pe eche Van Effen dirija barca spre cheiul de piatra.

- Daca Kerry Dancer o sterge, o face fara capitanul ei, acesta este aici pe fundul barcii, cu mainile legate si cu pistol in spate. Cred ca Mister Siran nu este intr-o situatie prea confortabila.

La lumina lanternei. Farnholme privi interiorul barcii. Era imposibil de spus daca Mister Sir an se simtea sau ba in largul lui; figura lui bruneta era mai inexpresiva ca oricand.

- Si pentru mai multa siguranta, continua Van Effen, am lasat pe cei doi secunzi ai lui legati cobza in cabina lui Miss Plenderleith, eu insumi le-am imobilizat mainile si picioarele. Nu vor misca. Usa este incuiata, Miss Plenderleith este si ea inauntru. ii pazeste cu revolverul in mana. Nu a nas cu pistolul niciodata, dar mi-a spus, ca la nevoie, nu va pregeta s-o faca. Este o minunata doamna, Farnholme.

- Te-ai gandit la toate, spuse Farnholme cu admiratie; numai daca

- Si eu ma gandesc la toate! Da-te la o parte, Farnholme! vorbi de alaturi Parker, luminand cu o puternica lanterna figurile celor din barca.

Van Effen reactiona, ridicandu-si pistolul; dar Parker i se adresa scurt:

- Da la o parte dracia asta, nu face prostii, sunt aici o duzina de mitraliere si pusti indreptate spre voi.

Incet, Van Effen lasa revolverul in jos si privi spre Farnholme, vorbindu-i in soapta:

- Strasnic pus la cale. Farnholme; capitanul Siran ar fi foarte mandru sa se laude cu o asemenea capodopera de masinatie.

- N-a fost nici o masinatie, protesta Farnholme; sunt soldati britanici, de-ai nostri, si nu avem alta alternativa. Sa-ti explic

- Taci! il intrerupse scurt Parker; ai sa explici totul mai tarziu.

Apoi, se adresa lui Van Effen:

- Vom merge cu dumneata, fie ca vrei, fie ca nu. Barca are motor, de ce ati folosit ramele?

- Ca sa trecem mai neobservati, iti inchipui; ne-a fost de mare folos, adauga Van Effen.

- Porneste motorul, ordona Parker.

- Nici nu ma gandesc!

- Daca n-o faci, vei fi mort, replica Parker, scurt; pari om inteligent, Van Effen; ai ochi si urechi si-ti poti da seama ca suntem oameni disperati. La ce sa te-incapatinezi copilareste in astfel de imprejurari?

Un timp destul de lung, Van Effen il privi in tacere apoi se declara de acord printr-un gest, apasa mai puternic revolverul in coasta lui Siran si dadu un, ordin. Intr-un minut, motorul porni pacanind regulat, in timp ce primii soldati raniti erau asezati pe bancile barcii. Dupa o jumatate de ora, ultimii dintre barbatii si femeile de pe tarm se aflau la bordul lui Kerry Dancer. S-au facut doua transporturi; caporalul Fraser apreciase destul de exact distanta: nava era ancorata in larg, intr-un loc cu nivel putin adanc, doar de trei fathomi , undeva la vestul unui promontoriu.

Apoi, pe la doua si jumatate noaptea, Kerry Dancer a pornit la drum, ultima nava ce-a parasit Singaporele inainte ca acesta sa cada in mainile japonezilor, in dimineata zilei de 15 februarie 1942. Vantul se potolise, ploaia se transformase intr-o bura usoara; orasul era invaluit in intuneric, domnea o tacere lugubra, in timp ce nava se estompa rapid in intunericul noptii. Nu se mai vedeau fulgerari de explozii, nici un fel de lumini, pana si pacanitul sporadic al mitralierelor amutise. Totul parea ireal, straniu de tacut, tacut ca moartea. Dar odata cu zorile Urma sa inceapa furia una ultimului asalt japonez asupra Singaporelui.

In duneta camuflata si umeda a lui Kerry Dancer, Farnholme ajuta pe doua din infirmiere si pe Miss Plenderleith sa bandajeze si sa dea ingrijiri soldatilor raniti; se auzi o bataie in usa-singura usa care ducea spre adancul put pupa . Farnholme stinse lumina din duneta si inchise cu grija usa in urma celui ce intra, cautand apoi sa distinga in intuneric cine era:

- Locotenentul Parker?

- Da, raspunse acesta; ar fi insa mai bine sa urcam pe puntea dunetei, aici putem fi auziti.

Au urcat amandoi pe scara de fier si au mers la pupa, chiar la balustrada acesteia. Acum, ploaia se oprise, marea era calma. Farnholme se apleca peste balustrada, privi in jos la fosforescenta clocotitoare a siajului spumos al lui Kerry Dancer si ii veni pofta sa fumeze. Parker intrerupse primul tacerea.

- Am vesti destul de ciudate pentru dumneavoastra, sir, scuzati-ma: nu trebuia sa va spun "sir'; caporalul v-a raportat ceva?

- Nu mi-a spus nimic: a aparut in duneta acum vreo doua minute. Ce este?

- Se pare ca, asta noapte, nu a fost numai aceasta nava in rada Singaporelui. Cand veneam spre Kerry Dancer cu primul transport de oameni, se pare ca a mai aparut o alta ambarcatie cu motor care a ancorat la mai putin de un sfert de mila distanta. Cu echipaj britanic.

- Ei, dracie! murmura Farnholme in intuneric; unde era? Ce naiba cauta pe aici? Si cine a vazut-o?

- Caporalul Fraser si unul din oamenii mei. Au auzit motorul ambarcatiei - noi nu l-am auzit din cauza zgomotului facut de motorul barcii noastre - si au cautat sa afle despre ce era vorba. Au distins ca in ambarcatia cu pricina se aflau numai doi insi, ambii inarmati cu pusti. A vorbit numai unul din ei, un Highlander - un tip de prin Western Isles , spune Fraser care si el se intreaba despre ce o fi fost vorba. intre timp, s-a intors barca pentru al doilea transport pe Kerry Dancer, Fraser si ceilalti au trebuit sa plece. Crede ca unul din cei doi insi i-a vazut, dar nu este sigur.

- "Ciudat' este un adjectiv prea putin potrivit pentru a califica intamplarea, locotenente.

Farnholme isi musca buza ganditor, privind pe suprafata marii.

- Nici Fraser nu are idee dincotro venea, ce fel de ambarcatie era si incotro s-au indreptat?

- Nu stie nimic, afirma categoric Parker; nu stie nimic, nu presupune nimic.

Au discutat cateva minute, apoi Farnholme inceta convorbirea:

- Mai bine sa nu mai vorbim despre astea, uita-le Parker; ce s-a intamplat a trecut, sa speram, fara necazuri pentru cineva. Noi am luat-o din loc, asta este lucrul cel mai important.

Si schimba subiectul:

- S-a organizat totul?

- Oarecum, Siran participa si el, bineinteles si capul lui este in joc o data cu al nostru, isi da perfect de bine seama de acest lucru. Nu spera sa-l crute bomba sau torpila ce ne va lovi. Am pus un om sa-l supravegheze, altul il urmareste pe timonierul sef si al treilea il tine din scurt pe mecanicul de serviciu. Restul oamenilor mei dorm in teuga - bietii de ei, au mare nevoie de asa ceva. Am aranjat ca patru oameni sa doarma in cabina de la centru-pentru a fi la indemana in caz de alarma.

- Bine. bine, aproba Farnholme cu un gest din cap; Si cele doua infirmiere chinezoaice si batraoara malaeza?

- Si ele sunt intr-una din cabinele centru; toate trei sunt cam bolnave si zapacite.

- Dar Van Effen?

- Doarme pe punte, sub o barca de salvare, linga timonerie, la zece picioare de capitan.

Parker surase manzeste, apoi continua:

- Nu mai este furios pe nimeni, si nu-l slabeste din supraveghere pe Siran; si-a ales bine locul de dormit. Van Effen pare un om de toata increderea.

- Sunt cu totul de aceeasi parere. Cum stam cu hrana?

- Nu prea de calitate, dar suficienta pentru o saptamana, chiar zece zile.

- Sper ca vom avea norocul s-o consumam toata, rosti, sumbru. Farnholme. Inca ceva: i-ai facut pe toti, in special pe Siran, sa creada ca nu prea este nimic de capul meu si ca persoana cea mai importanta esti dumneata?

- Cred ca am contribuit suficient ca sa va stric reputatia, raspunse Parker cu modestie.

- Excelent.

Cu un gest inconstient de satisfactie, Farnholme isi pipai centura de sub bluzon.

- Nu trebuie insa sa exagerezi, cel mai bine, ignoreaza-ma cat poti. Apropo, mai poti sa-mi dai ajutor intr-o problema: stii unde este cabina radio?

- Mi se pare ca da, in spatele timoneriei.

- Operatorul Willie Loon. sau cam asa il cheama, doarme acolo. Banuiesc ca e un baiat' de treaba - dar dracu stie ce invarte cand nu este imbarcat pe acest cosciug plutitor. Nu vreau insa sa-l abordez personal. Cauta sa afli de la el ce lungime de bataie are transmitatorul lui si comunica-mi inainte de ivirea zorilor, cand trebuie sa emit un apel.

- Am inteles, "sir".

Parker ezita, ar mai fi pus o intrebare dar renunta.

- Acum e cel mai potrivit moment, ma duc chiar acum; noapte buna.

- Noapte buna, locotenente.

Farnholme mai ramase cateva minute aplecat peste balustrada, ascultand clampanitul astmatic al motorului, bun de pensionare, al lui Kerry Dancer in timp ce acesta isi croia drum spre est-sud-est pe o mare calma ca untdelemnul. Apoi, se indrepta din sale cu un oftat, se intoarse si cobori sub punte.

In valiza lui din duneta se aflau cateva sticle de whisky si trebuia sa justifice reputatia ca nu se dadea inapoi de la asa ceva.

Majoritatea oamenilor ar protesta energic daca ar fi treziti din somn la ora trei si jumatate noaptea pentru a fi consultati intr-o problema pur tehnica; dar Willie Loon nu facea parte dintre acestia. El s-a ridicat din cuseta surazand catre locotenentul Parker si ii spuse, simplu, ca lungimea de bataie a transmitatorului sau era de numai cinci sute de mile, apoi surise din nou. Pe figura sa rotunda, agreabila, surasul reflecta un fond de amabilitate, de buna dispozitie si Parker nu mai avu nici o indoiala ca Farnholme apreciase corect ce fel de om era Willie Loon. Si-au continuat conversatia.

Parker ii multumi si se intoarse cu gandul sa plece cand, pe masa de transmisie, observa ceva ce nu se astepta sa gaseasca pe o nava cum era Kerry Dancer: un tort rotund, congelat, nu prea faimos executat. impodobit cu multe lumanarele. Parker privi cu mirare, apoi se adresa lui Loon:

- Ce este asta?

- Un tort pentru aniversarea zilei mele de nastere, raspunse acesta cu mandrie; mi l-a facut sotia mea, iata-i aici fotografia - si mi l-a trimis acum doua luni ca sa fie sigura ca-l primesc la timp. Frumoasa atentie, nu-i asa?

- Intr-adevar frumoasa, spuse locotenentul Parker, pe ganduri.

Mai privi o data la fotografie, apoi:

- Tot atat de frumoasa ca si tanara care l-a preparat; cred ca esti un om tare fericit.

- Sunt fericit, fu raspunsul insotit de un nou suras; sunt, intr-adevar, foarte fericit, sir.

- Si cand este ziua de nastere?

- Astazi, de asta am scos tortul din frigider: astazi implinesc douazeci si patru de ani.

- Astazi, replica Parker dand din cap: puteai alege o zi mai potrivita pentru aniversare. Dar, de fapt. tot trebuie sa fie intr-o zi. Noroc si la multi ani!

Se intoarse, pasi peste pragul de etansara si inchise incet usa in urma lui.

III

Willie Loon a murit la douazeci si patru de ani, chiar de ziua lui de nastere, la amiaza, cand puternica stralucire a soarelui pe cerul senin al ecuatorului batea salbatic prin spiraiul de deasupra capului sau. O lumina alba, crud scanteietoare, care sfida flacara fumeganda a unei lumanarele solitare inca arzand pe tortul de aniversare, o flacara galbuie palpaind cu monotona regularitate dupa cum nava rula si umbra intunecata a barei spiraiului trecea si re-trecea peste flacara, peste luminari, peste tort, si peste fotografia lui Anna May, timid surazatoarea tanara, autoarea tortului. Willie Loon nu isi dadea seama ce se in-tampla: nu mai vedea nici luminarile, nici tortul, nici fotografia tinerei sale sotii, caci orbise. Numai cu zece secunde inainte il plesnise in ceafa o lovitura ca de ciocan. Nu mai vedea butonul transmitatorului, dar asta nu avea importanta, caci Mr. Johnson, profesor la scoala de radio-operatori, sustinuse totdeauna ca nu devii operator adevarat daca nu te descurci, chiar pe un intuneric ca de smoala, la fel ca la lumina zilei. Si Mr. Johnson mai spunea ca operatorul trebuie sa paraseasca postul cat mai tarziu, sa se salveze o data cu capitanul navei. Asa ca acum mana lui Willie Loon se misca mereu in sus si in jos, cu ritmul stacato specific al unui operator antrenat, apasand butonul; emitea continuu acelasi apel: S.O.S., atac aerian inamic. 0,45N, 104.24E, nava incendiata; S.O.S., atac aerian inamic, 0,45N, 104,24E nava incendiata; S.O.S.

Ceafa ii fusese oribil lovita de gloante de mitraliera, nu stia cate. Din ce in ce mai sfarsit, gandea totusi ca mai bine asa, decat daca gloantele ar fi nimerit postul de radio. Daca spinarea lui nu se afla in acel loc, postul ar fi fost distrus, nu s-ar mai fi putut emite nici un semnal, n-ar mai fi ramas nici o speranta. Ar fi ramas doar el, un bun operator radio si textul unui important mesaj de transmis pe care n-ar mai fi avut posibilitatea sa-l emita Si se muncea sa emita mesajul cel mai important din toata viata lui, desi mana ii devenea teribil de grea si butonul de transmisie incepea parca sa sara dintr-o parte intr-alta, scapand dintre degetele care nu mai puteau prinde, oarbe.

I se parea ca aude un ciudat tunet, in surdina. Se intreba nedumerit daca era zgomotul unor motoare de avion sau poate flacarile care invaluisera puntea teugei si il vor cuprinde si pe el, sau poate era propriul sange vuindu-i in cap. Mai probabil, era propriul sau sange, caci bombardierele plecasera, o data treaba terminata, si nu batea vantul ca sa atate flacarile unui incendiu pe nava. Dar toate n-aveau importanta, nimic nu avea importanta, doar mana trebuia sa apese ritmic pe butonul de transmisie, sa continue emiterea mesajului. Si mesajul zbura, repetat mereu, dar acum devenea confuz, niste puncte si linii neinteligibile

Willie Loon nu-si mai dadea seama de confuzie, totul devenea mai intunecat, i se parea ca se prabuseste in gol. dar mai simtea inca marginea scaunului sub genunchi, intelegea ca se mai afla acolo, inca la postul de transmisie si zambea in sine de propria-i stupiditate. ii reveni in minte Mr. Johnson si isi spuse ca poate acestuia nu i-ar fi rusine de el. fostul lui elev, daca l-ar vedea acum. Se gandi la bruna si draguta lui Anna May si surise din nou, cu induiosare. Si tortul se afla acolo, un tort atat de dragut, asa cum numai ea stia sa faca, si inca nici nu-l gustase, isi clatina capul cu tristete, scoase un strigat cand scapelul agoniei ii patrunse prin capul sfaramat ajungand pana la ochii fara vedere.

Un moment, doar un moment, redeveni constient. Mina dreapta ii alunecase de pe butonul de transmisie. Stia ca trebuie neaparat s-o puna la loc, dar bratul drept devenise cu totul neputincios. isi trecu pe deasupra bratul sting, il prinse pe cel drept si incerca sa-l ridice, dar atarna prea greu, parca era tintuit de masa. O clipa, vag, isi reaminti de Mr. Johnson si spera ca facuse tot ce era cu putinta. Apoi, tacut, fara un oftat, aluneca sfarsit peste masa, capul i se lasa pe mainile incrucisate, cu cotul sting strivind tortul astfel ca luminarea se apleca orizontal, picaturile de ceara curgeau pe luciul mesei, fumul luminarii, acum gros si foarte negru, ridicandu-se lenes in spirale ce se turteau de tavan si se raspandea prin cabina micuta. Un fum negru, gros, dar care nu reusea sa estompeze razele puternice ale soarelui trecand prin spirai, sau sa ascunda cele trei mici gauri, distincte, marcate cu rosu pe camasa lui Willie Loon, prabusit peste masa. Curand, flacara luminarii palpai slab, mai izbucni o data si se stinse.

Capitanul Francis Findhorn, O.B.E. , Comandor al companiei British-Arabian Tanker si comandant al navei petroliere de 12.000 de tone Viroma, mai ciocani barometrul inca de doua ori cu degetul. il privi inexpresiv n moment, apoi se intoarse calm la locul sau din coltul bord al timoneriei. Masinal, deschise gura de ventilatie deasupra ca sa-i bata curentul in fata, tresari sub rafalele de aer fierbinte si umed, apoi inchise ventilatia fara prea multa graba. Capitanul Findhorn nu se grabea niciodata. Chiar si urmatoarele gesturi, scoaterea chipiului alb tresele aurii si stersul cu batista al parului brun si rar, le-a facut fara graba, evitand orice miscare inutila, fara st, incat. instinctiv, iti dadeai seama de calmul lui deliberat, de obisnuinta lui de a-si economisi miscarile, componente inseparabile ale firii sale.

De afara se auzi un usor zgomot de pasi trecand pe puntea de lemn de tec, tare ca fierul. Capitanul Findhorn isi puse chipiul pe cap, se aseza greoi pe scaun si privi la cel ce intra: secundul navei, in picioare acum in locul unde cu cateva secunde inainte examinase si el cu grija barometrul. Cateva momente, capitanul Findhorn il studie in tacere, intrebandu-se daca secundul sau nu era o completa negare a parerii larg raspandit ca oamenii cu par blond si piele alba nu se bronzeaza bine la soare: intre camasa alba si parul blond deschis, albit de soare pana la blond platinat, ceafa era o banda de culoarea stejarului afumat. Apoi secundul se intoarse si il privi; Findhorn schita un zambet:

- Ce mai spui Mr. Nicolson; ce mai e nou?

Timonierul sef se afla doar la cativa pasi distanta; daca membrii ai echipajului se aflau la o asemenea distanta incat putea fi auzit, totdeauna capitanul era formalist cand se adresa unor ofiteri mai varstnici.

Nicolson ridica din umeri si se indrepta-spre usa cu grilaj. Avea un mei-s usor, ca de pisica, ca si cum calca pe covrigi uscati si se temea sa nu-i sfarame. Se uita la soarele ca un focar arzator pe cer, la luciul albastrui, calm ca untdelemnul al suprafetei marii, la orizontul departat dinspre est, unde marea si cerul se intalneau intr-o sclipire de albastru metalic si, in sfarsit, la hula intunecata care se forma la nord-est, deplasandu-se la babordul navei. Ridica iarasi din umeri, se intoarse si privi spre capitan; pentru a suta oara, Findhorn admira ochii de un albastru limpede ai ofiterului, contrastand cu bronzul puternic al figurii. Nu mai intalnise asemenea ochi, nici pe departe asemanatori, nicaieri; totdeauna ii aminteau de lacurile alpine, ceea ce il irita pe capitan caci el considera ca are o ratiune precisa, logica si, niciodata in viata lui, nu fusese in Alpi.

- Nici o indoiala, sir, se pregateste ceva, nu-i asa?

Vocea secundului era calma, controlata, nu trada nici un efort, completand perfect modul cum umbla, cum se comporta; in plus era profunda, cu rezonanta, facandu-se auzita cu o usurinta si o claritate nefiresti chiar intr-o camera plina de oameni care vorbesc. Secundul arata cu un gest spre usa cu grilaj, acum deschisa.

- Toate semnele prevestesc schimbarea vremii; barometrul scade vertiginos. Este sezonul cel mai prost al anului, n-am auzit vreodata de furtuni tropicale la aceasta latitudine, totusi mi-e teama ca vom avea parte de vreo tornada.

- Stiu ca esti un maestru al afirmatiilor clare, Mr. Nicolson. spuse Findhorn cu pretiozitate; ma mir deci ca te referi nerespectuos la un taifun, calificandu-l drept vartej; sa nu se supere auzindu-te

Tacu un minut, surise si continua, calm:

- Sper ca nu se va supara, Nicolson; pentru noi, va fi un dar al providentei.

- Cred ca asa va fi, murmura Nicolson; si probabil insotit de ploaie; credeti ca va fi oare o ploaie zdravana?

- Cu galeata, afirma categoric capitanul Findhorn; ploaie, mare agitata, un vant de zece sau unsprezece grade si nici un soldat din armata nipona nu ne va putea observa toata noaptea. Care-i cursul navei, Nicolson?

- Unu-treizeci, sir

- Il mentinem asa. Maine la amiaza ajungem la stramtoarea Carimata , dupa care poate norocul ne va surade. Ne vom abate din drum numai daca intalnim Marea Flota a inamicului si, in orice caz, nu ne vom intoarce.

Apoi, fixandu-si secundul cu ochii calmi, senini, Findhorn intreba:

- Crezi ca cineva se va ocupa de noi, Mr. Nicolson?

- in afara de vreo doua sute de piloti cu avioanele lor si de toate vasele japoneze din Marea Chinei, cred ca altcineva nu se va ocupa de noi.

Nicolson schita un zambet scurt, lasand sa apara albe ridurile nebronzate din jurul ochilor, apoi continua: a

- Cred ca nu mai exista nici un bun prieten galben; pe o raza de cinci sute de mile, care sa nu stie ca noaptea trecuta am sters-o de la Singapore. Probabil ca suntem considerati ca bucatica cea mai apetisanta de cand Prince of Wales a fost scufundat si isi vor da toata osteneala sa ne vina de hac. Sigur ca vor scotoci toate posibilitatile noastre de a o sterge - stramtorile Macassar, Singapore, Durian si Rhio - si daca nu ne gasesc, cei de la inaltul lor Comandament isi vor lepada uniformele albastre si se vor arunca cu totii in propriile lor sabii.

- Oare nu s-au gandit sa verifice si stramtorile Tjombol si Temiang?

- Presupun ca sunt zdraveni la minte si ca ne vor face onoarea sa ne considere la fel, spuse Nicolson, ganditor; un om cu cap nu baga un mare petrolier, noaptea, prin asemenea ape, mai ales cu un pescaj ca al nostru si fara nici un far pentru orientare.

Capitanul Findhorn isi inclina capul jumatate afirmativ, jumatate neincrezator:

- Iti cam supraestimezi atotstiinta, Nicolson.

Acesta nu raspunse, se intoarse si se indrepta spre cealalta parte a puntii de comanda, dincolo de timonierul sef si de Vannier, ofiterul IV, dar pasii lui nu faceau pe punte mai mult zgomot decat fosnetul unei frunze ingalbenite, in cadere. La capatul puntii de comanda se-opri, privi prin usa tribord a timoneriei la silueta incetosata a insulei Linga , estompata usor in departarea violacee, apoi reveni. Vannier si seful timonier il examinau in tacere, cu o expresie oarecum intrebatoare in privirile obosite.

De deasupra capetelor le parvenea un murmur nedeslusit de voci, sau poate tarsaitul unor pasi nesiguri, ratacitori. Acolo erau artileristii, servanti la cele doua tunuri Hotchkiss. situate la 0,5 picioare distanta de fiecare parte a peretelui din lemn de tec al puntii etalon . Tunurile erau vechi, foarte vechi, neputincioase si necorespunzatoare, bune doar sa ridice moralul celor care ar fi trebuit, la nevoie, sa le foloseasca impotriva inamicului. "Posturi pentru sinucidere', asa erau botezate pozitiile celor doua tunuri: pe drept cuvant. caci acoperisul proeminent al timoneriei, cel mai inalt punct al suprastructurii puntii de comanda, se bucura de prioritatea atacurilor cu bombe impotriva petrolierelor. Turnarii stiau acest lucru si nu erau nici ei decat niste oameni: de zile intregi obsedati de toarna, din ce in ce mai lipsiti de un somn odihnitor.

Dar neastamparul lunarilor, mainile sefului timonier miscandu-se incet pe spitele timonei nu erau decat zgomote abia auzite, insignifiante, care intrerupeau in rastimpuri ciudata tainica tacere ce domnea pe Viroma. tacere invaluitoare, obsedanta, deasa, ca de vata. Si aceste mici zgomote apareau si dispareau, lasand tacerea mai adanca, mai apasatoare ca inainte.

Apoi, tacerea era insotita de o caldura inabusitoare, de o umiditate care inbrobona cu sudoare bratele si trupurile oamenilor, la fiecare inghititura de lichid. Si aceasta tacere de moarte, apasatoare, domnea pe toata Marea Chinei, in timp ce dincolo de orizont se aduna, amenintatoare, furtuna. Era tacerea ce-i copleseste pe oamenii care nu au dormit timp indelungat, chiar foarte indelungat, si sunt extenuati. Dar, mai mult ca orice, era tacerea ce insoteste asteptarea, o asteptare in care nervii sunt incordati ca intinsi pe o roata de tortura, fiecare ora-de asteptare corespunzand unei rotiri si daca asteptarea nu se termina cat mai curand, roata se va invarti atat de mult timp, incat nervii nu mai tin din cauza tensiunii - iar cand asteptarea se curma, va fi si mai rau. caci sfarsitul ei este aproape sigur si definitiv.

Cei de pe Viroma asteptau de multa vreme. Sau poate vremea nu era atat de lunga - doar o saptamana de cand Viroma, cu un cos fals, cu tuburi de ventilatie fictive, cu un nume nou, Resistencia, si abordand drapelul republicii Argentina, ocolise capatul de nord al Sumatrei si parcurgea Stramtoarea Malacca in plina zi. Dar saptamana are sapte zile, fiecare zi, douazeci si patru de ore, Iar fiecare ora, saizeci de minute. Si chiar un minut pare destul de indelungat cand astepti ceva ce trebuie sa se in-tample in mod inevitabil, cand stii ca legile hazardului pot actiona din ce in ce mai neiertator impotriva ta, ca sfarsitul nu mai poate intarzia. Chiar un minut poate fi lung, atunci cand prima bomba sau prima torpila se afla doar la cateva secunde distanta si cand ai sub picioare zece mii patru sute de tone de pacura si benzina cu cifra octanica ridicata.

Deasupra dulapului cu pavilioane de semnalizare telefonul incepu sa sune strident, insistent, sfasiind ca o lama de cutit tacerea adanca de pe puntea de comanda. Vannier, zvelt, brunet, cu stagiu pe nava de numai zece saptamani, se afla cel mai aproape de aparat; se roti, tresari, arunca binoclul pe dulapul din spatele sau si. ridica receptorul de pe furca; oricat de bronzat era, se putea observa ca gatul si fata i se rosisera.

- Aici puntea de comanda, ce este?

Cauta sa se exprime clar. autoritar, dar nu prea reusea. Asculta cateva momente, multumi, agata receptorul si se intoarse, adresandu-i-se lui Nicolson, care era alaturi de el.

- Inca un semnal de primejdie, rosti el, scurt. Totdeauna, ochii albastri, reci ai lui Nicolson il iritau; continua imediat:

- Undeva, spre Nord.

- Undeva, spre Nord, repeta Nicolson, cu ton de conversatie, dar cuvintele aveau parca un subinteles care il facu pe Vannier sa tresara. Apoi, vocea lui Nicolson deveni dura:

- In ce loc? Ce nava este in primejdie?

- Nu nu stiu, n-am intrebat. Nicolson il privi un moment, se intoarse, ridica receptorul si incepu sa manipuleze manela generatorului. Capitanul facu un gest catre Vannier si astepta pana cand tanarul ajunse, ezitand, in coltul capitanului, de pe puntea de comanda.

- Ar fi trebuit sa intrebi, spuse capitanul cu bunavointa: de ce n-ai facut-o?

- N-am considerat necesar, sir. Vannier era stanjenit, pregatit sa se apere.

- Este al patrulea apel astazi; nu v-ati interesat de celelalte, asa ca

- Asa este, aproba Findhorn; acum insa este o diferenta, tinere. Nu este cazul sa pun in primejdie o nava importanta ca a noastra, cu o incarcatura pretioasa si vietile a cincizeci de oameni pentru a culege o pereche de supravietuitori de pe o nava cu aburi mica, ce face curse intre insule. Dar poate ca de asta data e vorba de un transport militar, sau de un crucisator. Cred ca nu este cazul, dar s-ar fi putut. Si poate ca se afla intr-o situatie in care ii putem da ajutor fara sa ne bagam intr-o aventura prea periculoasa. Sunt multi "daca' si "poate', dar trebuie sa stim unde se afla si despre ce anume este vorba, apoi sa luam o hotarare.

Findhorn ii zambi si-si atinse epoletii cu trese aurii de pe umeri.

- Stii cum au fost obtinute?

- Prin hotararile pe care le-ati luat, raspunse Vannier cu glas scazut: va rog sa ma iertati, sir.

- Sa uitam, tinere; dar trebuie sa-ti amintesti un lucru: din cand in cand sa i te adresezi si lui Nicolson cu "sir': cred ca asteapta asa ceva.

Vannier rosi si raspunse:

- Va rog sa ma iertati si pentru aceasta, sir: de obicei, nu uit; dar acum cred ca sunt cam obosit si cam nervos, sir.

- Toti suntem, replica Findhorn calm; foarte obositi, dar Mr. Nicolson nu este niciodata.

Apoi ridicand vocea:

- Ce se aude, Mr. Nicolson? Nicolson agata receptorul si se intoarse:

- O nava bombardata, incendiata, probabil se scufunda, rosti el scurt: 0,45 Nord. 104.24 Est. Adica la intrarea sudica in Stramtoarea Rhio. Denumirea navei, incerta. Walters spune ca mesajul a parvenit in ritm foarte grabit, la inceput clar. dar curand S-a incurcat, devenind neinteligibil. Crede ca operatorul a fost grav ranit si pana la sfarsit s-a prabusit peste buton si aparat, caci a terminat cu o impulsie continua care mai dureaza inca. Dupa cat a inteles Walters, nava pare ca se numeste Kenny Danke.

- N-am auzit niciodata de asa ceva. Mi se pare ciudat ca nu si-a transmis indicativul de apel international. In orice caz, nu-i vorba de ceva important; ce parere ai?

- Nici una. a raspuns Nicolson cu un gest negativ din cap, apoi adresandu-i-se lui Vannier:

- Cauta, te rog, in Registrul de clasificare a navelor, la litera K. Cred ea este o greseala de nume.

Dupa o pauza, in cate isi indepartase privirea ochilor sai albastri, reci se adresa din nou lui Vannier:

- Cauta la Kerry Dancer; banuiesc ca despre aceasta nava este vorba.

Vannier rasfoia paginile registrului, inaltandu-si interogativ sprincenele. Findhorn isi privi secundul; Nicolson ridica din umeri:

- Este foarte posibil sa fie o greseala, sir, exista si o explicatie: in alfabetul Morse N si R sunt foarte apropiate, la fel C si K. Un om in panica poate usor sa le confunde, chiar daca are practica; mai ales daca tulburarea este grava.

- Aveti dreptate, sir, se auzi vocea lui Vannier, netezind cu palma o pagina din registru: Kerry Dancer, 540 tone. lansat la Clyde in 1922. Apartine Companiei Comerciale Sulaimiya

- Cunosc aceasta nava, il intrerupse, Findhorn; este a unei companii arabe, finantata de chinezi si navigheaza in imprejurimile Maccasarului. Compania are sapte sau opt asemenea mici nave cu aburi. Cu douazeci de ani in urma, avea numai doua salande sub 200 tone si de atunci au ajuns la concluzia ca un comert legal este o afacere proasta; asa ca s-au lansat in transporturi de contrabanda: arme, opiu, perle, diamante, din care putine transporturi au baza legale; iar daca se iveste ocazia, fac chiar si piraterie.

- Deci nu este cazul sa varsam lacrimi pentru Kerry Dancer?

- Nu este cazul, Mr. Nicolson; mentinem capul la 130.

Capitanul Findhorn se indrepta spre usa cu grilaj de partea babordului. Incidentul parea inchis.

- Capitane! Findhorn se opri, se intoarse calm si privi curios la Evans, cel ce interpelase. Evans era timonierul de serviciu, cu par brunet cret, cu fata prelunga si dintii ingalbeniti de tutun. Tinea usor mainile pe timona, privind drept inainte.

- Ai ceva de spus, Evans?

- Da, sir. Noaptea trecuta, Kerry Dancer se afla si ea in rada Singaporelui.

Arunca o scurta privire capitanului, apoi isi relua pozitia.

- O nava cu pavilion albastru , sir.

Cum! exclama Findhorn, parasindu-si calmul obisnuit; deci o nava a Guvernului? Ai vazut-o dumneata?

- Eu n-am vazut-o, sir, dar cred ca a zarit-o seful echipajului. In orice caz, l-am auzit noaptea trecuta vorbind despre ea in timp ce va intorceati de la tarm.

- Esti sigur, omule? A vorbit chiar despre ea?

- Sini sigur, sir, raspunse categoric Evans, cu accentul unui originar din Tara Galilor.

- Adu-l imediat aici pe seful echipajului!

Dupa acest ordin, Findhorn se indrepta spre scaunul sau, se aseza comod si relaxat si recapitula in minte cele petrecute in noaptea precedenta. Isi aminti surpriza - si usurarea - simtita cand a ajuns pe tarm si i-a gasit pe seful de echipaj si pe dulgherul navei pregatind barca cu motor care trebuia sa-l ia de acolo, surpriza si usurarea cand, in barca, a vazut paturile unei perechi de pusti scurte Ensfield iesind proeminente de sub o prelata aruncata neglijent peste ele; n-a reprosat nimanui nimic. Isi aminti bubuiturile indepartate ale tunurilor, valul de fum acoperind Singaporele in urma ultimului raid de bombardiere - se putea prevedea la ora fixa aparitia bombardierelor japoneze in fiecare dimineata - apoi strania, nefireasca liniste ce domnea peste oras si peste rada. Rada se golise si ea, asa cum n-o mai vazuse vreodata; dar nu-si amintea sa fi vazut Kerry Dancer sau alta nava arborand pavilionul albastru, asa cum se afirmase: era prea intuneric iar el, prea preocupat de cele ce se petreceau si mai ingrijorat de cele ce aveau sa urmeze. Aflase ca instalatiile de pe insulele producatoare de titei Poko Bukum, Pulo Sambo si Pulo Sebarok fusesera sau erau pe cale de a fi incendiate - nu putuse sa vada personal situatia, un val de turn ascundea totul. Ultima din unitatile navale o luase din loc si nimeni nu mai avea nevoie de serviciile petrolierului pe care il comanda. Nici benzina de aviatie nu mai avea cautare, caci avioanele Catalina plecasera, iar bombardierele cu torpile de tipurile Brewster Buffaloes si Wildebeeste ramase nu erau decat schelete carbonizate pe aeroportul Selengar. Se mai aflau inca in rada cele 10.400 tone de combustibil care puteau oricand sa explodeze, incarcate pe petrolierul sau

- Va raporteaza McKinnon, sir; m-ati chemat, ii intrerupse gandurile seful de echipaj.

Douazeci de ani de activitate petrecuti pe toate marile si prin toate porturile demne de a fi vazute din intreaga lume il transformasera pe McKinnon dintr-un servant de mitraliera ageamiu si timid intr-un personaj foarte cunoscut pe cele peste saizeci de nave ale Companiei British Arabian, binecunoscut pentru tenacitatea, iscusinta si nedezmintita sa competenta - dai toate acestea nu-i alterasera deloc accentul molatec de originar din Highland.

- Sa va spun ce stiu despre Kerry Dancer? Findhorn aproba cu un gest fara a pronunta un cuvant, omitand sa priveasca figura mica, bruneta din fata lui si spunandu-si in sine ca un ofiter are uneori dreptul de a i se adresa mai putin reglementar superiorului. Mai ales ca McKinnon era recunoscut ca cel mai bun prim secund si in acelasi timp, ca cel mai bun sef de echipaj al Companiei

Am vazut o barca de pe nava aceea ieri seara, sir, spuse McKinnon calm; a plecat inaintea noastra, plina cu pasageri.

Apoi, privi ingandurat catre capitan:

- Un fel de nava spital, sir.

Findhorn sari din fotoliu si se opri, - nemiscat, in fata lui McKinnon: erau de aceeasi inaltime si se priveau ochi-in-ochi. Nici unul nu misca. Parca fiecare se temea sa rupa linistea brusca, totala, asternuta pe puntea de comanda. Viroma se abatea cu un grad, cu doua, apoi cu trei de la capul stabilit si Evans nici nu se gandi s-o corecteze.

- O nava spital, repeta incet Findhorn; ai spus, o nava spital? Dupa cate stiu, cel ce poarta acest nume este doar un mic cargobot intercostal, de vreo 500 de tone.

- Aveti dreptate, sir, dar a fost rechizitionat; am stat de vorba cu cativa dintre soldatii care se imbarcau pe nava, in timp ce eram pe dig cu Ferris si va asteptam. Capitanului i s-a propus sa aleaga intre a-si pierde nava sau a fi de acord sa mearga spre Darwin. La bord se afla o companie de soldati care il tine din scurt pe capitan.

- Si ce mai stii?

- Cam asta-i lot, sir. Au terminat al doilea transport cu barca inainte de intoarcerea dumneavoastra - cei mai multi erau raniti in stare sa umble, dar erau si cativa pe targi. Mi se pare ca erau si cinci sau sase infirmiere, nu englezoaice, si un copil.

- Femei, copii si bolnavi, imobilizau la bordul unui sicriu plutitor al Companiei Sulaimiya si intregul arhipelag imprejur misuna de avioane japoneze, exclama cu ciuda Findhorn; ma intreb ce capete geniale, de oi, au cei de la Singapore. de-au pus la cale una ca asta?

- Nu stiu, sir, declara McKinnon, inexpresiv. Findhorn il privi taios, ramase un timp pe ganduri, apoi i se adresa distant:

- A fost doar o intrebare retorica, McKinnon. Incepu sa se plimbe calm, ganditor, si cu voce mai joasa aproape cu o octava, fara sa se adreseze cuiva anume, ca un om care gandeste cu glas tare si fara o inlantuire prea logica a gandurilor:

- Daca ne indreptam spre nord, sansele de a ajunge pana la Rhio si de-a ne intoarce macar pana aici sunt putine ba nici nu exista. Sa nu ne facem iluzii. Cel mai probabil, mesajul asta-i o capcana: Kerry Dancer a plecat inaintea noastra si trebuia sa fi ajuns la Rhio inca de acum sase ore. Daca nu este o capcana, atunci probabil ca in acest moment Kerry Dancer se scufunda sau s-a si scufundat. Si chiar daca mai pluteste, incendiul a obligat pasagerii si echipajul sa paraseasca nava. Si daca inoata in jur - multi dintre ei, raniti - probabil ca putini vor mai ramane in viata in cele sase sau sapte ore necesare ca sa ajungem la fata locului.

Cateva momente, Findhorn tacu, aprinse o tigara, grava contraventie la instructiunile companiei si ale sale proprii - si isi relua umbletul cu aceeasi placida monotonie.

- Poate ca s-au imbarcat in barci, daca a mai ramas vreuna dupa ce bombele, mitralierele si incendiul si-au facut de cap. Dupa cateva ore, probabil ca supravietuitorii au debarcat pe una din cele vreo douazeci de insule din apropiere. Ce perspectiva avem sa gasim tocmai acea insula in intuneric si in plina furtuna, presupunand ca am fi destul de nebuni - mai bine spus, destul de dispusi la sinucidere - ca sa ne deplasam prin Stramtoarea Rhio si sa scormonim inutil toata intinderea marii bantuita de taifun.

Capitanul mormaia uitat; din cauza rotogoalelor fumului de tigara, ochii obositi i se inchideau - nu parasise puntea de comanda toata noaptea - si privi cu surprindere, ca si cum atunci o vedea prima data, la tigareta pe care-o tinea intre degete; o arunca pe jos si o strivi cu calcaiul cizmei din panza impermeabila. Privi indelung chistocul sfaramat, mult timp dupa ce se stinsese, apoi se uita pe rand la cei patru oameni aflati in timonerie. Privirea nu era interogativa: niciodata Findhorn n-ar fi asteptat sfaturi de la timonierul sef, de la seful de echipaj sau de la cel de-al patrulea ofiter.

- Nu vad vreo justificare sa pun in primejdie nava, incarcatura si vietile noastre, pornind in cautare de himere, rosti el apasat.

Nimeni nu spuse un cuvant, nici unul nu facu vreo miscare. Se asternu din nou o tacere grea, apasatoare. Aerul era nemiscat, greu de respirat - poate din cauza furtunii iminente. Nicolson se sprijinea de dulapul cu pavilioane de semnalizare, privind in jos, cu ochii intredeschisi, la mainile incrucisate; ceilalti se uitau pe rand la capitan, fara sa clipeasca; Viroma se mai abatuse de la capul stabilit cu zece, poate douasprezece grade, girand continuu.

In cele din urma, privirea ratacitoare a capitanului Findhorn se opri asupra lui Nicolson, primul secund, si ochii sai isi pierdura indiferenta.

- Ce spui, Mr. Nicolson?

- Aveti perfecta dreptate, sir.

Nicolson ridica ochii, privind pe fereastra arborele prova care se misca in sus si in jos incet, usor, dupa ondulatiile hulei.

- O mie la unu ca-i o capcana si daca nu, intr-un fel sau altul, s-a terminat cu nava, echipajul si pasagerii.

Dupa care, Nicolson se uita cu gravitate la seful timonier, la compas, apoi din nou la Findhorn si continua:

- Dupa cate vad, ne-am abatut deja cu zece grade de la capul stabilit si pivotam, tot spre tribord, asa ca am putea foarte bine sa mentinem aceasta directie, La aproximativ trei sute douazeci de grade, sir.

- Iti multumesc, Nicolson, spuse Findhorn, lasand sa-i scape un lung, aproape imperceptibil suspin.

Si se indrepta spre Nicolson cu tabachera deschisa:

- Da-le-n colo de instructiuni. Vannier, stii care este pozitia lui Kerry Dancer, asa ca, te rog, indica timonierului ce cap sa tina.

Incet, docil, marele tanc petrolier se roti, luand drumul. spre nord-vest, inapoi, spre Singapore, infruntand pieptis furtuna.

O mie la unu, stabilise Nicolson scorul de probabilitate. Si capitanul era de acord si cu un scor mai redus; dar nici unul dintre ei nu avea pe de-a-ntregul dreptate. Nu era o capcana, Kerry Dancer mai plutea inca, nu fusese complet abandonata.

Mai pluteau, la ora doua, in acea dupa amiaza inabusitoare de la mijlocul lui februarie 1942 dar, dupa toate aparentele nu mai putea pluti multa vreme. Intra-se adanc in apa, mai ales cu prova, si se aplecase atat de mult la tribord, incat balustrada puntii cu put disparea sub apa. Se vedea clar dupa valurile ce invaluiau si se retrageau de pe puntea inclinata, asemeni celor ce asalteaza o plaja.

Arborele prova era rupt la circa sase picioare de-asupra puntii; o gaura cascata, intunecata, inca fumeganda atat mai ramasese pe locul unde fusese casul navei; iar puntea de Comanda devenise de nerecunoscut, o gramada heteroclita de placi de otel indoite si bucati fracturate de fier cornier, proiectandu-se ca o silueta dantesca, suprarealista pe cerul nepasator. Teuga - cabinele echipajului chiar din fata puntii cu put - parea sa fi fost smulsa cu un gigantic deschizator de cutii de conserve: bocaporturile de pe latura navei disparusera complet, nu mai ramasese nici urma de nara de ancora -, de vinciuri de ancora sau de biga ; aceasta teribila avarie a teugei era rezultatul unei bombe ce strabatuse bordajul subtire de otel al puntii si nu explodase decat adanc in interiorul navei. Nimeni nu-si daduse atunci seama de cele intamplate, moartea datorata exploziei nu le lasase ragaz sa inteleaga cele ce se petreceau. In spatele puntii cu put, cabinele captusite cu lemn de pe puntea principala si cea superioara arsesera complet, dezastrul era in asa hal incit puntea cu put pupa, cerul si marca se puteau vedea printr-un cadru gol si deformat.

Parea imposibil ca fiinte omenesti sa fi supravietui; caldurii incandescente, devastatoare, nimicitoare care topise metalul si facuse din nava Kerry Dancer o epava carbonizata, moarta, derivand imperceptibil spre sud-vest, catre Stramtoarea A bang, si mai departe, spre Sumatra. De fapt, nici nu se vedea vreun semn de viata pe puntile lui Kerry Dancer, nicaieri, sus sau jos. Doar un schelet pustiu, tacut, o carcasa moarta, in deriva pe Maree Chinei Dar in teuga lui Kerry Dancer mai traiau inca douazeci si trei de oameni.

Douazeci si trei de oameni, dar unii dintre ei nu mai aveau mult de trait. Erau soldatii raniti, cei transportati pe targa, aproape sfarsiti inainte ca nava sa fi parasii Singaporele; socul produs de explozia bombelor si caldura inabusitoare a incendiului care a incetat dupa prabusirea puntii cu put ii epuizase complet pe cei ramasi in viata si le spulberase orice speranta de salvare. Ar mai fi mijit o speranta pentru ei, o speranta slaba, daca ar fi fost scosi la timp din acea atmosfera sufocanta si coborati pe plute si in barci de salvare. Dar a fost imposibil: la cateva momente dupa caderea primei bombe, cineva din afara intepenise cu barosul cele opt zavoare ce fixau singura usa - usa etansa - care permitea accesul la puntea superioara.

Acum, prin aceasta usa innegrita de fum, din timp in timp se auzea strigatul unui om, un strigat nu de durere ci de desperare; se mai auzeau si vaietele altor oameni grav raniti, dar nici ele nu erau de durere: infirmiera euroasiatica avusese cu ea tot felul de droguri si sedative, asa ca gemetele erau murmure slabe, nedefinite, de muribunzi. Din cand in cand, se auzea o voce alinatoare. incurajatoare de femeie, intrerupta de zarva furioasa a unei voci barbatesti. Se auzeau insa continuu soaptele inecate ale celor suferinzi si foarte rar respiratia tremuratoare, plansul slab si singuratic al unui copil.

Era vremea crepusculului, scurtul crepuscul tropical, si la orizontul indepartat, marea parea de un alb laptos Privita insa de aproape, era verde si alba, pereti mari cu panta abrupta de verde, tesiti in varf si cu spuma suflata de vant, valuri ce se pravaleau disparand parca in gura unui cazan clocotitor, revarsandu-se cu o spuma albicioasa pe puntile goale, pustii ale Viromei. acoperind capacele de bocaport, conductele si vanele, iar uneori chiar si pasarelele de legatura de la prova la pupa, la opt picioare deasupra puntii. Dar la departare de nava, cat putea cuprinde privirea in noaptea din ce in ce mai intunecata, nu mai vedeai decat albul misterios, licarind al spinarilor de valuri tesite de vant si bura spulberata.

Cu singura sa elice supusa la efort maxim, Viroma avansa in ambardee, in zigzag, spre nord, infruntand furtuna. Directia corecta ar fi trebuit sa fie spre nord-vest, dar vantul de cincisprezece noduri care batea la traversul tribordului. aproape fara intrerupere si cu forta tipica de taifun, ca un val de maree deplasandu-se cu viteza de expres, o abatuse mult de la directie spre sud-vest, in apropiere de Sebanga. Inainta departe intre valuri, taindu-le cu violenta si tangand puternic, continuu, in timp ce alte valuri mari. neobosite bateau in tribord si treceau peste si pe sub nava. Se cutremura de fiecare data cand prova se prabusea spre piciorul valului, apoi vibra si se incorda cu fiecare inci din cele patru sute saizeci de picioare ale lungimii sale cand prova se ridica si isi croia drum prin presiunea cascadei de apa spumoasa. Viroma isi indura soarta, o soarta grea - dar singura si-o alesese.

La aripa tribord a puntii de comanda, mulat in impermeabil, ghemuit sub micul adapost format de tenda puntii de comanda si cu ochii abia intredeschisi din cauza rafalelor de ploaie, capitanul Findhorn scruta departarile fot mai intunecate. Nu parea ingrijorat, figura lui rotunda era calma, inexpresiva ca totdeauna; de fapt era insa profund ingrijorat dar nu din cauza furtunii; ruliul salbatec al vantului, izbitura cutremuratoare, exploziva, a etravei cufundau pana la mansonul narii de ancora intr-un urias cap de val, ar fi inspaimantat orice marinar neexperimentat; dar capitanul Findhorn nu le dadea atentie: un tanc petrolier incarcai are centrul de greutate situat foarte jos si o stabilitate corespunzatoare - ceea ce nu-l face sa ruleze mai putin, dar importanta nu este marimea ruliului, ci daca nava isi revine din ruliu, ceea ce un petrolier reuseste intotdeauna: sistemul sau de pereti despartitori etansi ii da o rezistenta deosebita si putinele sale bocaporturi bine etansate favorizeaza prelingerea continua, totala, a apei de pe puntile de otel, conferind petrolierului o capacitate de plutire asemanatoare cu cea a unui submarin. in ceea ce priveste vantul si alte fenomene meteorologice, un petrolier este complet nepasator. Capitanul Findhorn stia foarte bine toate acestea, caci comandase tancuri petroliere prin taifune mai puternice decat cel pe care il infrunta acum si nu numai pe la marginea, ci chiar prin centrul lor. Capitanul Findhorn nu era ingrijorat de felul cum se comporta Viroma in lupta cu furtuna.

Nu era ingrijorat nici pentru el insusi. intr-adevar n-avea de ce sa fie ingrijorat: avea multe lucruri la cari sa se gandeasca retrospectiv, dar nimic de planuit pentru viitor. Vechi capitan al Companiei British-Arabian Tanker, nici marea, nici patronii lui nu aveau ce sa-i mai ofere decat inca doi ani de comanda, apoi retragerea cu o pensie destul de buna. Si odata pensionat, nu mai avea unde sa se duca: caminul sau, in ultimii opt ani. un modest bungalou de pe soseaua Bukit Timor chiar la bariera Singaporelui, fusese distrus de bombe la mijlocul lui ianuarie trecut. Cei doi fii gemeni ai lui totdeauna sustinusera ca cel care cauta pe mare un mijloc de existenta ar trebui sa-si examineze starea mintala, asa. ca la declararea razboiului se angajasera in R.A.F. si pierisera cu Hurricanele lor, unul deasupra Flandrei, altul deasupra Canalului Manecii. Iar Ellen, sotia lui n-a supravietuit decat cateva saptamani pierderii celui de al doilea fiu. Doctorul diagnosticase o insuficienta cardiaca, echivalentul in termeni medicali ai zicalei "i s-a rupt inima'. Asadar, capitanul Findhorn nu mai avea de ce sa fie ingrijorai de nimic pe lume - in ceea ce privea propria-i soarta.

Dar capitanul Findhorn nu era un egoist si golul ce-i sta in calea vietii personale nu-i tocise interesul pentru cei care mai asteptau inca ceva de la viata. Se gandea la cei de sub comanda sa, oameni, nu ca el, ci cu parinti, copii, sotii sau logodnice, si se intreba daca avea vreo justificare morala ca sa riste vietile unor necombatanti, intorcandu-se sa infrunte inamicul. Se mai intreba si daca era justificat sa pericliteze produsele petroliere aflate sub puntea navei, o incarcatura atat de pretioasa, teribil de necesara pentru patria sa - in timp ce gandul la pierderea pe care ar suferi-o compania, patronul sau, il alunga cu o ridicare nepasatoare din umeri. In fine, cel mai mult se gandea la secundul sau din ultimii trei ani, John Nicolson.

In toti acesti trei ani, nu reusise sa-l descifreze - sa-l inteleaga complet pe acest John Nicolson. Poate ca va reusi, intr-o buna zi o femeie, dar se indoia ca un barbat ar reusi vreodata. Nicolson era un om eu doua personalitati, nici una din ele direct in legatura cu indatoririle salt profesionale sau cu modul exceptional in care le indeplinea; propus pentru comanda in flota Companiei Anglo-Arabian, Findhorn il considera pe Nicolson ca cel mai capabil ofiter pe care il avusese in subordine in cei treizeci si trei de ani de comanda. Totdeauna competent, cand necesara era competenta, stralucitor cand era nevoie de mai mult decat competenta, John Nicolson nu comisese niciodata vreo greseala. Eficienta iui era aproape supraomeneasca. Supraomeneasca, gandea Findhorn, asa era, si aceasta constituia o alta latura a caracterului sau. in mod obisnuit, Nicolson era curtenitor, politicos, un glumet afabil si, deodata, in atitudinea lui intervenea o ciudata schimbare, ca a marii, devenea distant, rezervat, rece si, mai presus de toate, necrutator. Trebuie ca exista o legatura, un punct comun intre cei doi Nicolson, ceva care declansa tranzitia de la o personalitate la alta, clar capitanul Findhorn nu reusise sa afle in ce consta. Nu putea defini nici genul de relatii dinte el insusi si Nicolson; nu si-l apropiase pe Nicolson, dar considera ca in aceasta privinta reusise totusi mai mult decat altii. Poate ca la aceasta contribuia faptul ca amandoi erau vaduvi, dar nu era asa. Ar fi putut insa fi, caci exista un paralelism destul de frapant: ambele sotii traisera la Singapore; cea a lui Nicolson, in timpul primului sau angajament de cinci ani, iar a sa, in timpul celui de al doilea angajament tot de cinci ani in extremul orient; ambele murisera la interval de o saptamana si in locuri aflate la o distanta de o suta de yarzi intre ele: doamna Findhorn murise de inima rea acasa, Caroline Nicolson intr-un accident de masina, aproape in fata portii vopsita in alb a bungaloului lui Findhorn, victima a unui nebun beat care scapase fara nici o zgarietura.

Capitanul Findhorn isi reveni, isi infasura mai strans fularul in jurul gatului, isi sterse ochii si buzele de sarea cristalizata si se uita la Nicolson care statea mai departe langa marginea puntii de comanda. Se tinea drept, nu cauta adapost in dosul tendei, cu mainile sprijinite usor pe parapetul puntii; ochii lui, de un albastru inchis, cercetau atenti orizontul in crepusculul tot mai intunecat, dar figura ii era nemiscata, indiferenta. Vantul si ploaia, caldura paralizanta din Golful Persic sau inversunatele furtuni cu lapovita ale Scheldtului in ianuarie erau tot una pentru Nicolson. Era imun la aceste fenomene, totdeauna ramanea indiferent, nepasator. In toate imprejurarile, era imposibil sa spui ce gandea.

Incet, foarte incet, vantul isi inversa acum directia si crestea permanent in intensitate, scurtul crepuscul tropical era aproape pe sfarsite, iar valurile de un alb laptos se vedeau pana departe, in semiintuneric. Findhorn privea fosforescenta licarinda. de la babord si de la tribord, care apoi se curba intr-o potcoava enorma in jurul pupei, dar nu aparea nimic in departare. Viroma se indrepta rapid direct spre nord. luand in piept vantul extrem de puternic; rapaiala ploii, ciudat de rece dupa caldura zilei, spala aproape orizontal puntile si comanda, de la prova Ia pupa. amortindu-i obrajii lui Findhorn, intepati parca de mii de ace si scaldandu-i in lacrimi ochii indurerati. Chiar daca strangea pleoapele, ploaia patrundea, ustura si orbea; toti erau ea orbi, orbecaind parca intr-o lume a intunericului, undeva, la capatul lumii.

Capitanul Findhorn isi clatina capul cu nerabdare, o nerabdare amestecata cu ingrijorare si lipsa de speranta; ii striga pe Nicolson, dar nu fu auzit. Findhorn isi facu mii ni le palnie in jurul gurii si il striga inca o data. tot fara raspuns: isi dadu seama ca putinul din vocea sa ce nu era luat de vant era acoperit de zgomotul provei care plonja eu zgomot in mare si de vuietul ascutit al fungiilor si greementului . Asa ca se apropie de Nicolson, il batu pe umar, facu din cap un gest spre timonerie, indreptandu-se intr-acolo; Nicolson il urma. O data intrati inauntru, Findhorn astepta ca nava sa fie la piciorul unui val, inchise usa glisanta in timpul unui tangaj in jos si o fixa. Trecerea de la rapaiala ploii, vant si mugetul valurilor la o atmosfera uscata, calda si o liniste ce parea miraculoasa, fu atat de brusca, incat le-au trebuit cateva secunde pana sa se obisnuiasca.

Findhorn isi scutura capul de picaturile de apa, se indrepta spre fereastra babord si privi atent prin ecranul de vizibilitate - o paleta circulara, metalica sau de sticla intercalata, actionata cu mare viteza de un motor electric; in conditii normale de vant si ploaie, se creeaza o forta centrifuga suficienta, obtinandu-se o vizibilitate multumitoare. Dar in noaptea aceea, conditiile nu erau deloc normale, si cureaua de transmisie, pentru care nu aveau rezerva, se uzase si aluneca mereu. Deziluzionat, Findhorn mormai si se departa.

- Ce-i de facut, Nicolson?

- Ce credeti si dumneavoastra, sir.

Era fara chipiu, parul blond, ud, i se lipise pe cap si frunte; continua:

- Nu reusim sa vedem nimic in fata.

- Nu la asta ma refeream, spuse Findhorn.

- Stiu.

Nicolson zambi, se propti cum putu mai bine pe picioare pentru a face fata unui tangaj brusc, periculos si socului trepidant care-l urma cutremurand geamurile timoneriei.

- Este prima data ca, de o saptamana incoace, ne aflam in siguranta, multumita furtunii.

- Ai dreptate, aproba Findhorn; doar un japonez nebun ar porni in urmarirea noastra, intr-o noapte ca asta. Sunt ore de siguranta, pretioase, Johnny, murmura el; si le-am fi folosit mai bine realizand multe mile bune intre noi si japonezi.

Nicolson se uita la el, apoi privi in departare. Era imposibil sa spui ce gandea, dar Findhorn isi cam inchipuia incotro i se indreptau gandurile si trase o injuratura in sinea sa. Mai bine sa ia lucrurile cat mai usor posibil si sa para a fi de acord cu el.

- Sansele de a mai exista supravietuitori sunt aproape nule, incepu Findhorn, pe o noapte ca asta, iar ca noi sa reusim sa salvam pe cineva este si mai putin probabil. Asa cum ai spus, pe o astfel de noapte, nici dracu nu poate zari ceva. In schimb, perspectivele de a ne pomeni esuati pe un recif sau chiar pe o insulita - sunt destul de probabile.

Privi printr-un geam lateral rapaiala furioasa a ploii si norii josi fugariti de vant.

- Nu-i nici o speranta sa vedem vreo stea, cat timp Bureaza vremea asta.

- Probabil ca aveti dreptate, sir. aproba Nicolson.

Aprinse apoi o tigara, automat baga chibritul stins inapoi in cutie, privi fumul albastru incolacindu-se lent in lumina slaba a suportului compasului magnetic, dupa care i se adresa lui Findhorn:

- Ce sanse mai acordati gasirii unor supravietuitori de pe Kerry Dancer, sir?

Findhorn se uita la ochii lui albastri, reci ea gheata, apoi intoarse capul fara sa raspunda.

- Daca au coborat in barcile de salvare inainte de a se fi dezlantuit furtuna, acum se afla pe o insula, continua Nicolson, calm; sunt zeci de asemenea insule in jur. Daca n-au apucat sa se imbarce in barci, au pierit demult - nici o duzina de cabotiere n-ar mai putea face ceva pentru ei. Daca mai exista supravietuitori de salvat, acestia nu mai pot fi decat chiar la bordul lui Kerry Dancer. Un ac in claia de fan, stiu, dar acest ac este mai mare decat o pluta sau o bucata de scandura plutind pe mare.

Capitanul Findhorn isi drese glasul:

- Sunt de acord cu toate astea

- Probabil ca epava pluteste in deriva spre sud, il intrerup-se Nicolson.

Apoi, privind spre harta de pe masa:

- In deriva, cu doua, poate trei noduri viteza; cu directia spre Stramtoarea Merondong; categoric, epava va esua mai tarziu, la noapte. Am putea sa ne dirijam cam de partea babordului, sa trecem nu departe in larg de insula Metsana, si sa aruncam in graba o privire, poate gasim ceva.

- Ai prea multa incredere in ipoteza dumitale, spuse Findhorn incet.

Stiu; ipoteza se bazeaza pe presupunerea ca nava nu s-a scufundat inca.

Nicolson surise scurt, sau facu doar o grimasa, era acum prea intuneric ca sa-ti dai bine seama.

Poate ca in noaptea asta sunt dotat cu dubla vedere, sir. Poate retraiesc prin mine stramosii mei scandinavi Intr-o ora si jumatate vom fi la fata locului; chiar cu aceste valuri in prova, contrarii, nu vom face mai mult de doua ore.

- Bine, bine, e in regula! replica, putin iritat, Findhorn; daca in doua ore nu gasim nimic, abandonam si ne intoarcem.

Aruncand o privire pe cifrele fosforescente ale ceasului de mana, adauga:

- Este ora sase si douazeci si cinci; vom tine drumul exact la opt grade si jumatate.

I se adresa scurt timonierului, se intoarse si il urma pe Nicolson, care ii lasase usa cu grilaj deschisa spre a-l feri de efectul salbaticelor ambardee ale Viromei. Afara, vantul capricios ii izbi ca un val compact si-i tintui, neputinciosi, secunde in sir, la capatul pupa al puntii de comanda, taindu-le respiratia; ploaia nu mai era ploaie, devenise potop, batea aproape orizontal, amestecata cu mazariche, taioasa ca briciul', patrunzand pana la os fruntile si obrajii expusi; in greement, vantul nu mai era un vaiet, ci un adevarat urlet, la un registru inalt, chinuind auzul. Viroma se deplasa prin inima taifunului.

IV

Capitanul Findhorn acordase doua orc, cel mult doua ore, indiferent daca ar fi hotarat doua minute sau doua zile, important era ca ramanea speranta unor eventuale salvari. Toti stiau ca Findhorn o facea doar ca o con-sie, poate pentru constiintele lor. ale celor de pe Viroma, poate pentru ca se spusese ca pe Kerry Dancer era Imbarcat si un mic grup de infirmiere, poate si pentru a raspunde operatorului de radio, acum prabusit mort peste manipulatorul de transmisie Concesia era insa fara sperante

Kerry Dancer a fost descoperit la opt si douazeci si sapte de minute, doar eu trei minute inainte de expirarea termenului fixat. Si asta s-a datorat, mai ales, faptului ca prevederile lui Nicolson s-au dovedit ciudat de precise: Kerry Dancer se afla exact unde presupusese el ca o vor gasi; zigzagul unui fulger a iluminat pentru un scurt, orbitor moment epava trista si arsa. A iluminat-o mai abitir decat soarele de amiaza. Forta uraganului se redusese acum la o simpla adiere, ploaia rapaitoare disparuse brusc, ca si cum in ceruri s-ar fi inchis un robinet.

Capitanul Findhorn era foarte constient ca aceasta tranzitie, aproape instantanee, de la vacarmul furtunii la o liniste de necrezut, na era un miracol: totdeauna in inima taifunului exista o oaza de acalmie; aceasta liniste amenintatoare, ingreunand respiratia, nu-i era necunoscuta lui Findhorn - o mai intalnise anterior in doua sau trei cazuri asemanatoare, insa atunci se afla in plin larg, putind sa aleaga directia dorita, si sa evite zonele periculoase. Nu la fel era situatia acum. Spre nord, spre vest si spre sud-vest calea de salvare le era barata de multimea insulelor raspandite; intrase chiar in inima taifunului intr-un moment extrem de nefavorabil.

Dar nu aveau posibilitatea sa faca altfel. Daca mai traia cineva pe Kerry Dancer, niciodata n-ar mai fi existat conditii mai potrivite de salvare ca in acel moment de acalmie. Din cele ce se vedea pe nava la lumina proiectoarelor si a lampilor emitatoare de semnale convergente asupra ei, pe epava parea aproape imposibil sa mai existe cineva in viata. In lumina cruda, orbitoare a proiectoarelor, nava parea si mai parasita, mai abandonata, atat de mult scufundata de prova, incat puntea cu put disparuse si teuga, ca o stanca singuratica, cand aparea la suprafata, cand era acoperita de apa, dupa cum o faceau valurile sa ruleze. Vantul se potolise, ploaia asijderea, dar valurile erau tot inalte, ba chiar mai invalmasite.

Capitanul Findhorn se uita tacut, inexpresiv la Kerry Dancer. Prinsa in conul de lumina a proiectorului, prizoniera si in bordee pe valuri, nava rula in voia lor, cu centrul de greutate cazand direct in jos sub prova sutelor de tone de apa ce o asaltau. "Nava este moarta, isi spunea Findhorn in sinea sa, moarta de-a binelea; moarta, si epava este doar stafia ei'.

Intr-adevar, parea o stafie, sinistra si prevestitoare de rau; lumina proiectoarelor patrundea si ilumina golurile dreptunghiulare, rasucite acum ale puntii superioare devastata de incendiu. ii amintea capitanului ceva vag, oribil; brusc. isi dadu seama: era Vasul Fantoma din vechile povesti marinaresti, cu scheletul carcasei lucind in lumina unui soare rosu.

- Nici nava aceea blestemata nu era mai moarta ca asta, isi sopti el, sinistru, doar pentru sine; este complet lipsita de viata

Observa ca secundul se afla in spatele lui:

- In fine, iat-o, Johnny, murmura el; buna doar pentru Marea Sargasselor sau pentru alt cimitir de nave; pana aici a fost o calatorie placuta, acum ne putem intoarce.

- Da, sir, raspunse Nicolson fara a tine seama de ce spunea capitanul: permiteti-mi sa iau o barca si sa merg la nava, sir.

- Nu, refuza categoric Findhorn; suntem complet lamuriti.

- Dar trebuie sa cercetam, pentru asta ne-am abatut din drum. replica Nicolson, pastrandu-si vocea calma; sa mergem o echipa formata din Vannier, seful echipajului, Ferris si cu mine, si inca doi oameni.

- Crezi ca mai are rost?

Incordandu-se spre a rezista ruliului puternic al Viro-mei, Findhorn merse spre capatul babord al puntii de comanda si privi peste mare: de babordul sub vant al navei, erau zece sau cincisprezece picioare intre baza si creasta valurilor repezi, abrupte, invalmasite si inselatoare.

- Nu sunt de parere, nu vreau sa risc fara rost viata cuiva.

Nicolson nu raspunse. Au trecut cateva secunde, apoi Findhorn i se adresa din nou, cu o vaga invitatie in voce:

- Ia sa vedem despre ce este vorba; tot te mai simti dotat eu - cum ii spuneai

- Dubla vedere? Asta este ceea ce cautai?

Apoi, cu un gest de nerabdare in directia lui Kerry Dancer:

- Da-i dracului, omule, este sigur abandonata, incendiata si gaurita ca un ciur. Crezi ca mai pot exista supravietuitori dupa cele ce a patimit? Daca mai sunt, ar fi trebuit sa vada semnalele noastre; de ce nu ies toti sa danseze de bucurie pe puntea superioara - daca a mai ramas ceva din ea - fluturand camasile deasupra capetelor? Poti sa-mi spui de ce?

Capitanul Findhorn devenea sarcastic.

- Nu stiu, sir, dar imi pot inchipui ca unui soldat grav ranit - si dupa spusele lui McKinnon ar fi la bord cativa purtati pe targa - i-ar fi greu, foarte greu sa se scoale din pat, sa-si scoata camasa, cu atat mai putin s-o fluture pe puntea superioara, replica, sec, Nicolson.

Apoi continua:

- Faceti-mi o favoare, sir: sa incercam sa stingem si sa aprindem proiectoarele, sa tragem de cateva ori cu tunul antiaerian de 75 si apoi sa lansam o jumatate de duzina de rachete; daca mai exista cineva in viata, va observa si va reactiona.

Findhorn ramase un moment pe ganduri, apoi aproba:

- Fie, dar sa speram ca la cincizeci de mile imprejur nu se afla nici un japonez; da-i drumu', Nicolson.

Dar aprinsul si stinsul proiectoarelor, bubuiturile tunului de 75, cu ecou departe, peste mare, n-au avut nici cel mai mic efect: Kerry Dancer parea si mai lipsita de viata ca inainte, un schelet ars, scufundandu-se tot mai adanc in apa, doar cu teuga la suprafata, cazand tot mai adanc intre valurile inalte. Au urmat apoi rachetele, sapte sau opt la rand, de un alb orbitor in intunericul ca smoala, curbandu-se in arcuri largi departe spre vest; una din ele ateriza pe duneta lui Kerry Dancer, ramasa acolo cateva secunde aprinsa, scaldand puntea, care tocmai - inalta pe creasta valului, intr-o lumina alba, puternica, apoi improscand scantei pana se stinse. Si nici de asta n-a miscat nimic la bordul lui Kerry Dancer, nu s-a zarit niciun semn de viata.

- Ei bine, am facut si incercarea asta! exclama capitanul Findhorn.

Desi nu sperase prea mult, era si el mai deceptionat cat se asteptase.

- Esti multumit, Nicolson?

Dar mai inainte ca sa primeasca un raspuns, se auzi vocea grabita, excitata a lui Vannier:

- Priviti acolo, sir, se vede ceva!

Inainte ca Vannier sa termine, Findhorn se sprijini mana de balustrada puntii si privi prin binoclul de noapte. Ramase nemiscat cateva momente, apoi trase in surdina o injuratura, lasa binoclul in jos si incerca sa i adreseze lui Nicolson, dar acesta i-o lua inainte:

- Am vazut si eu, sir; sunt niste brizanti , la mai putin de o mila sud de Kerry Dancer si peste douazeci de minute, o jumatate de ora, nava va ajunge exact acolo.

Probabil ca nu este un recif, mai degraba ar putea fi insula Metsana.

- Chiar Metsana este, mormai Findhorn; nici nu visam sa fim atat de aproape de ea! Asta lamureste lucrurile. Stingeti proiectoarele. Cu toata viteza, inainte, banda dreapta si mentineti la 090 - cat mai in larg si cat mai repede! Trebuie sa iesim din calea taifunului in cateva minute si dracu stie cum se va schimba vantul!

Nicolson isi tinea mana pe umar, si isi infipse adanc in carne degetele subtiri. Bratul sting ii era intins, aratand cu degetul spre pupa epavei, pe cale de scufundare.

- Am zarit acolo o lumina, chiar inainte de-a iesi din timonerie.

Vocea ii era foarte calma, aproape soptita.

- E drept, o lumina foarte slaba, o luminare, poate chiar flacara unui chibrit; la hubloul cel mai apropiat de puntea cu put.

Findhorn se uita la Nicolson, apoi la silueta intunecata, sumbra a epavei, dupa care clatina din cap.

- Sunt sigur ca nu se vede nimic, Nicolson; doar o iluzie optica, nimic altceva. Uneori retina pastreaza o imagine disparuta, sau poate a mai ramas intiparita pe ea lucirea sfarsinda a uneia din

- Nu fac greseli de acest fel, il intrerupse scurt Nicolson.

Au mai trecut cateva secunde, secunde de totala tacere, apoi Findhorn vorbi din nou:

- A mai vazut cineva acea lumina?

Vocea ii era calma, impersonala, doar cu o slaba nuanta de enervare.

Din nou tacere, mai lunga de asta data, apoi Findhorn se intoarse repede pe calcaie.

- Cu toata viteza inainte, timonier, si Ce faci acolo, Nicolson?

Acesta tocmai punea la loc receptorul de telefon, calm. fara nici un semn de graba.

- Am mai cerut ceva lamuriri, murmura el, laconic intoarse apoi spatele capitanului si privi pe mare.

Findhorn isi stranse buzele, facu cativa pasi rapizi, dar ii incetini brusc, caci in babordul epavei se aprinse o lumina, palpai nesigura, apoi ramase fixa pe duneta lui Kerry Dancer. Incet, el veni langa Nicolson, umar la umar, cu ambele maini prinse de bara tendei pentru a-si mentine echilibrul; dar numai asigurarea echilibrului mai justifica indarjirea cu care se agata de bara, atat de puternic, incat articulatiile degetelor i se inalbira in lumina reproiectata asupra lui Kerry Dancer.

Acum, Kerry Dancer era doar la trei sute de yarzi departare si nu mai exista nici o indoiala in privinta luminii zarite. Toti o zarisera clar, palpaind intr-un bocaport ingust, apoi aparu un brat gol, lung, care agita frenetic un prosop sau un cearceaf alb, brat care se retrase brusc, intinzand apoi un ghemotoc aprins de hartie sau de carpe si pe care il mentinu pana Cand flacarile ii inconjurara incheietura mainii, cand ghemotocul cazu sfaraind si fumegand in apa.

Capitanul Findhorn ofta, un oftat lung si greu, si isi desfacu degetele indurerate de pe bara tendei. Umerii i se incovoiara, cu demoralizarea epuizata a unui om care nu mai este tanar, un om care poarta o povara prea grea, un timp prea indelungat. Chiar si sub bronzul chipului, i se observa paloarea.

- Iarta-ma, baiete!

A fost doar o soapta, fara a-si intoarce capul, clatinandu-l doar incet dintr-o parte intr-alta.

- Slava cerului ca ai observat lumina la timp.

Nu l-a auzit nimeni, parca se adresa doar siesi. Intre timp, Nicolson plecase, alunecand sprijinit in maini in josul balustradei de tec a scarii, fara a atinge vreo treapta cu picioarele, inca inainte de-a incepe capitanul sa vorbeasca; si pana sa termine el, Nicolson desfacuse legaturile ramelor barai de salvare din babord si eliberase piedica barcii, strigand sefului de echipaj sa dea semnalul pentru adunarea echipei de salvare.

Cu o toporisca de pompier intr-o mana, ,in cealalta cu o lanterna cu invelis de cauciuc. Nicolson isi croi drum de-a lungul coridorului longitudinal, prin centrul pustiit al lui Kerry Dancer. Puntea metalica pe care pasea era curbata si rasucita in forme fantastice de caldura intensa a incendiului, si in colturi ascunse mai fumegau bucati de lemn carbonizat. O data sau de doua oii, ruliul puternic al epavei il izbi de peretii coridorului si caldura lor insuportabila trecea chiar prin manusile de panza groasa pe care le purta; metalul, inca atat de fierbinte dupa ore intregi de vuiete furioase si ploaie torentiala, ii dadea o idee clara de caldura cumplita produsa de incendiu. Se intreba, fara a sta sa judece, ce fel de incarcatura ducea nava: probabil niste marfa de contrabanda.

La doua treimi ale coridorului, de partea dreapta a navei. Nicolson observa o usa inca intacta, dar inchisa. Izbi in zavor cu piciorul: usa ceda cu o jumatate de inci, dar rezista. Lovi violent cu toporisca in zavor, deschise usa cu o lovitura de picior, aprinse lanterna si pasi peste prag. Pe podea, zaceau doua mogaldete carbonizate, fara forma: poate ca odata fusesera fiinte omenesti, poate ca nu. Un miros oribil, insuportabil, ii izbi narile. Dupa trei secunde, Nicolson reveni pe culoar si prinse in carlige usa. Vannier se afla si el acolo, cu un extinctor sub brat si Nicolson isi dadu seama ca, numai in cateva momente, Vannier apucase sa priveasca inauntru: ochii ii erau mariti de groaza, fata alba ca hartia.

Nicolson se intoarse brusc, continuand drumul prin coridor, cu Vannier in spatele,lui, urmat de seful de echipaj McKinnon, cu un baros in mana, si pe Fente, cu o ranga. A mai deschis inca doua usi, luminand cu lanterna interioarele: erau goale. Cand a ajuns la linia de capat a puntii cu put de la papa, vedea mai bine, caci toate proiectoarele de pe Viroma erau indreptate intr-acolo. Cauta imprejur o scara sau o coborare de tambuchi, o gasi repede: bucati de lemn carbonizat se aflau pe puntea metalica, la opt picioare dedesubt, atat mai ramasese din scara de tambuchi, confectionata din lemn, distrusa complet de incendiu. Nicolson se adresa grabit dulgherului:

- Ferris, intoarce-te la barca si spune-le lui Ames si Docherty sa o aduca la pupa epavei, in dreptul puntii cu put. Nu conteaza cum. sau daca vor avaria putin barca, altminteri nu putem sa-i salvam pe oamenii suferinzi si raniti; lasa aici ranga.

Nicolson se sprijini in maini si isi dete drumul usor, in jos, pana ia puntea de dedesubt, chiar inainte de a termina sa vorbeasca. Facu zece pasi pe aceasta punte si batu cu coada toporistii in usa metalica a dunetei.

- Este cineva inauntru? striga el.

Dupa doua sau trei secunde de tacere totala, se auzi un murmur confuz si agitat de voci, raspunzand in cor. Nicolson arunca rapid o privire spre McKinnon, isi vazu propriul sau zambet reflectat larg si pe figura acestuia, se dadu cu un pas inapoi si lumina cu lanterna usa metalica: o clama atarna liber, osciland ca un pendul, dupa ruliul epavei, alte sapte erau stranse zdravan la locul lor, blocand complet usa, pe din afara.

Barosul de sapte livre a fost o jucarie in mana lui McKinnon. S-au auzit sapte lovituri in total, cate una pentru fiecare clama, zanganitul metalic reverberand puternic pe nava pe cale de-a se scufunda. Usa se deschise de la sine si patrunsera inauntru.

Indreptand lumina lanternei pe dosul usii acum deschisa, Nicolson avu un gest de crispare a buzelor: observa ca numai o clama, cea care atarna liber afara, patrundea prin usa - restul se terminau cu capete de nit aplatizate. Apoi privi din nou spre pupa, inconjurand incet duneta cu fascicolul luminos al lanternei.

Inauntru era intuneric si frig; o carcera umeda, apa picura pe placile metalice, alunecoase ale podelei; un om inalt abia putea sta in picioare. De ambele parti erau trei randuri de cusete metalice, fara saltele sau paturi, si deasupra fiecarei cusete se afla un inel greu de fier sudat de peretele despartitor. in mijloc se afla o masa lunga, ingusta, cu scaune de lemn de fiecare parte.

In incapere se aflau vreo douazeci de insi, aprecie Nicolson: unii intinsi pe cusetele de jos, unul sau doi in picioare, sprijiniti de suportii cusetelor pentru a-si mentine echilibrul, dar majoritatea erau culcati pe celelalte cusete; erau soldati, unii dintre ei pareau ca nu se vor mai putea ridica vreodata. Nicolson vazuse multi oameni morti, cu obraji ca de ceara, cu ochi stinsi, cu trupul flasc, lipsit parca de oase, doar o gramada informa de haine Erau si cateva infirmiere in bluze kaki, incinse de curele, precum si doua sau trei femei in civil. Toti erau palizi. Istoviti si suferinzi, chiar si infirmierele: caci Kerry Dancer, inainte de naufragiu incepuse sa cada intre valuri, imediat dupa amiaza, si rulase groaznic, ore in sir.

- Cine comanda aici.?

Ecoul produs de peretii metalici ai dunetei intoarse vocea lui Nicolson.

- El, sau mai bine zis, asa isi inchipuie el. Raspunsul venea de la o femeie mai in varsta: zvealta,

scunda, foarte dreapta, cu parul argintiu strans in coc sub o palarie de paie; in ochii albastri spalaciti, mai pastra scanteierea autoritatii. Dar in ochi ii aparu si dispret cand arata spre un barbat in tete-a-tete cu o sticla de whisky, pe jumatate goala, aflata pe masa.

- Dar mi se pare ca e beat, continua varstnica.

- Beat, Madam? Ai spus ca sunt beat?

Nicolson isi dete seama ca omul nu era nici palid, nici suferind: fata, gatul, chiar si urechile erau de culoarea caramizii arse, contrastand izbitor cu parul alb ca zapada si sprancenele tot albe, zbarlite.

- Ai indrazneala sa, sa

Omul se ridica bolborosind in picioare, cu mainile in buzunarele hainei albe de lana.

- Sa fiu al naibii, Madam, daca ati fi barbat

- Stiu, il intrerupse Nicolson, l-ai biciui chiar daca ar fi pe pragul mortii. Taci din gura si stai jos.

Apoi, se adresa femeii in varsta:

- Cum va numiti, va rog?

- Miss Plenderleith, Constance Plenderleith.

- Nava se scufunda, Miss Plenderleith, vorbi repede, Nicolson; prova coboara cu fiecare minut. Peste vreo jumatate de ora ne vom afla pe stanci si taifunul ne poate lovi puternic in fiecare clipa.

Acum, doua sau trei lanterne luminau incaperea si Nicolson facu cu privirea inconjurul semicercului tacut de figuri.

- Trebuie sa ne grabim. Multi din cei de fata par ca si morti, sunt sigur ca ganditi la fel, totusi trebuie sa ne grabim. Sunt treizeci de picioare de strabatut pana la babordul navei unde se afla o barca de salvare; Miss Plenderleith, cati credeti ca pot strabate singuri aceasta distanta?

- Intrebati-o pe Miss Drachmann, este infirmiera sefa.

Tonul deferent al spuselor lui Miss Plenderleith nu-l lasa indoiala ca era de acord cu cele ce va decide Miss Drachmann.

- Ce spuneti, Miss Drachmann? intreba, nerabdator, Nicolson..

Din cel mai departat colt. il privea o tanara, cu fata in umbra.

- Ma tem ca numai doi, sir,

Cu tot tonul incordat, vecea ii era calma, joasa si muzicala.

- Va temeti?

- Toti cei aflati pe targi vor muri in noaptea asta. spuse ea calm; cinci dintre ei. sir. sunt in stare foarte grava, disperata.

Vorbea cu un regret vadit.

- Cinci dintre ei, repeta Nicolson, clatinand din cap, incet, ganditor.

- Da, sir, raspunse tanara, trecandu-si un brat in jurul unui copil ce sta linga ea, in timp ce cu celalalt brat il mai invelea cu patura.

- Si micutul asta este tare infometat si obosit, adauga ea.

Cu blandete, ea incerca sa-i scoata degetul murdar din gura, dar copilul rezista, continuand sa-l scruteze pe Nicolson cu un fel de curiozitate grava.

- O sa manance si o sa doarma bine mai tarziu, la noapte, promise Nicolson; asadar, toti cei care pot cat de cit, sa mearga la barca, mai intai, cei mai bolnavi. Ceilalti ajutati ca barca sa stea fix si coborati-i pe raniti in ea. Cati sunt raniti la brate sau la picioare in afara de cei de pe targi, Miss Drachmann?

- Cinci. sir.

- Nu-i cazul sa mi te adresezi cu "sir'. Voi cei cinci, asteptati pana vine cineva jos sa va ajute, il batu pe umar pe bautorul de whisky:

- Dumneata, ia comanda coloanei.

- Eu? replica interpelatul, ultragiat; sunt cel mai mare aici. sir. sunt capitanul si ca atare, ultimul care

- Am spus. in capul coloanei, ordona scurt Nicolson.

- Spune-i cine esti, Foster, indemna, contrariata, Miss Plenderleith.

- Sigur ca am sa-i spun.

- Acum era in picioare, cu o valiza neagra intr-o mina, in cealalta, cu sticla pe jumatate goala.

- Ma numesc Farnholme, sir; Generalul de brigada Foster Farnholme.

Apoi, cu o inclinare ironica:

- La ordinele dumneavoastra, sir.

- Incantat de cunostinta, raspunse Nicolson cu un zambet rece; si acum. s-o luam din loc.

In urma lui, se auzi un hohot inabusit de ras al lui Miss Plenderleith, rasunand insa anormal de tare in tacerea brusca.

Se auzi si vocea lui Farnholme:

- La dracu, ai sa dai socoteala, tinere insolent

Se intrerupse brusc, cu un pas inapoi, cand Nicolson inainta spre el si adauga:

- Ei, dracie, sir, ingaima el; traditia marii cere ca mai intai sa treaca femeile st copiii.

- Stiu; apoi toti ne vom alinia pe punte si vom muri ca niste gentlemeni, in timp ce o orchestra va canta pe puntea de jos. N-am sa-ti mai spun inca o data, Farnholme, ce ai de facut.

- Pentru dumneata, sunt Generalul de brigada Farnholme

- Vei fi salutat cu saptesprezece lovituri de tun, indata ce vei ajunge la bordul navei noastre, ii promise Nicolson.

Il impinse cu putere pe Farnholme, care isi tinea strans bagajul si cazu clatinandu-se in bratele deja pregatite ale sefului de echipaj; acesta il scoase afara in mai putin de patru secunde.

Lumina lanternei lui Nicolson cerceta in jur duneta si se opri asupra chipului infofolit al unei fiinte ghemuite pe o cuseta.

- Ce-i cu tine? intreba Nicolson; esti ranit?

- Alah este bun cu cei care-l iubesc pe Alah.

Vocea era profunda, sepulcrala; avea ochi negri, infundati in orbite, deasupra unui nas acvilin. Se ridica inalt, demn, infundandu-si un acoperamant negru pe cap.

- Nu sunt ranit.

- Bine, atunci urmezi dumneata.

Nicolson plimba mai departe lanterna, luminand un caporal si doi soldati.

- Cum va simtiti, baieti?

- Cum sa ne simtim, foarte bine!

Slab, brunet, caporalul intoarse o privire ratacita, banuitoare de la usa prin care tocmai disparea Farnholme si schita un zambet silit spre Nicolson, zambet dezmintit de ochii injectati si figura palida, ravasita de febra.

- Fii zdraveni ai Marii Britanii, suntem intr-o forma splendida.

- Nu prea cred, glumi Nicolson, dar sunt multumit de voi; veti merge cu noi.

Apoi, se adresa lui Vannier.

- Crezi ca se vor simti bine in barca de salvare? Sa-i punem sa sara: cand barca va fi in apropierea puntii cu put, distanta pana la ea va fi doar de doua picioare.

Pentru a evita orice accident, licoare se va incinge cu o parama. Seful echipajului iti va da o mana de ajutor.

Astepta pana cand disparu ultimul soldat pe usa, apoi o privi curios pe Miss Plenderleith.

- Cine este acela care-l invoca pe Alah?

- Un preot mahomedan, din Borneo. Isi stranse buzele cu dispret si continua:

- Am petrecut patru ani in Borneo; acolo, toti talharii erau mahomedani.

- Probabil ca face parte dintr-o congregatie numeroasa, murmura Nicolson; in regula, Miss Plenderleith, urmezi dumneata, apoi infirmierele. Poate ca vrei sa ramai mai la urma. Miss Drachmann, ca sa supravegheri sa nu fie maltratati cei de pe targi, cand ii vom transporta.

Nu astepta raspunsul, iesi grabit pe usa, dupa ultima infirmiera. Pe puntea cu put, se opri, inchizand cateva secunde ochii pentru a se obisnui cu lumina orbitoare care venea de pe Viroma, lumina ce scotea totul intr-un relief puternic, de un alb necrutator, intrerupt ici si colo de zone de umbra de nepatruns. Viroma nu era mai departe de o suta cincizeci de yarzi; desigur, din cauza valurilor inalte, capitanul Findhorn era furios de riscurile la care isi expunea nava.

Nu trecusera mai mult de zece minute de cand echipa de cercetare se afla la bordul epavei si aceasta intrase si mai mult in apa. Valurile Incepeau sa se sparga peste partea tribord a puntii cu put pupa. Barca de salvare se afla la babord cand plonjand cu douasprezece picioare in scobitura dintre doua valuri, cand ridicandu-se aproape la nivelul balustradei puntii cu put; oamenii din barca inchideau ochii si isi frecau chipurile cand nimereau in stralucirea luminii proiectoarelor. In timp ce Nicolson supraveghea, caporalul isi desprinse mainile de pe balustrada, sari in barca de salvare, fu insfacat de Docherty si Ames si lasat sa cada ca o piatra. McKinnon a trecut-o pe una dintre infirmiere peste balustrada si o tinea pregatita, asteptand o noua ridicare a barcii pe coama valului urmator.

Nicolson se apropie de balustrada, aprinse lanterna si, la lumina ei, privi atent in jos, langa epava: barca se afla jos intre valuri, ciocnindu-se cu zgomot de bordul lui Kerry Dancer, cu toate ca intregul echipaj cauta sa impiedice aceste coliziuni produse de valuri opuse; cele doua straturi superficiale ale bordajului barcii de deteriorasera si se fisurasera, dar bordajul propriu-zis, din ulm american tare, rezista. Farnholme si preotul mahomedan se agatau cu disperare de-a lungul paramelor de sustinere, incercand in fel si chip sa mentina barca te pozitia necesara ca sa reziste la loviturile valurilor si s evite ciocnirile cu coca lui Kerry Dancer. Dupa cate putea aprecia' in confuzie si intuneric. Nicolson constata ca amandoi isi dadeau o silinta surprinzatoare sa actioneze cat mai eficient.

Se auzea vocea agitata a lui Vannier, care se afla alaturi si arata cu bratul ceva in intuneric:

- Sir, suntem pe cale sa esuam pe stanci! Nicolson se inalta din sale si privi in directia bratului. Fulgerele brazdau in jur orizontul, dar chiar si in intervalele de intuneric se putea observa fara dificultate o linie alba, neregulata, asaltand si retragandu-se, spume-gand si disparand dupa cum valurile agitate se spargeau de stancile din apropierea coastei. Nicolson aprecie ca epava Kerry Dancer derivase acum cu doua sute, cel mult doua sute cincizeci de yarzi, adica cu o viteza de doua ori mai mare decat estimase el. Un moment ramase nemiscat, calculand in gand ce sanse mai aveau, apoi se clatina si aproape cazu cand Kerry Dancer se izbi puternic, cu un harsait metalic sfarsietor parca dureros, de un tecii, cu puntile culcate de partea babord. Nicolson il zari pe McKinnon cu picioarele desfacute larg si infipte parca pe punte, cu un brat tinand-o strans pe infirmiera dincolo de balustrada, cu buzele crispate si ochii intredeschisi si rasucindu-si capul spre a se feri de proiectoare: isi dadu seama ca McKinnon gandea la fel ca el. Se auzi comanda rapida a lui Nicolson:

- Vannier! scoate-l pe Aldis din barca, semnaleaza Capitanului sa se tina la distanta, anunta-l ca sunt bancuri de nisip tu stanci si ca suntem imobilizati. Ferris, ia locul sefului de echipaj. Procedati cum puteti mai bine. Am esuat de prova si daca epava se roteste, nimeni nu mai scapa: ne-am inteles? McKinnon. vino cu mine.

Dupa cinci minute, Nicolson se afla inapoi in duneta, urmat de McKinnon. Cerceta la lumina lanternei, inca o data, repede, cusetele metalice. Mai ramaneau de salvat inca opt: cei cinci raniti care puteau umbla. Miss Drachmann si cei doi grav raniti culcati in cusetele cele mai de jos. Unul dintre ei respira greu, cu gura deschisa, gemand si rasucindu-se dintr-o parte intr-alta, adormit adanc de droguri. Celalalt sta linistit, respira abia perceptibil, cu fata galbena ca ceara, numai miscarea ochilor, inexpresivi, indurerati arata ca mai traieste.

- Drepti, voi cei cinci, le ordona Nicolson soldatilor. Afara, cat puteti mai repede; ce naiba faci?

Se intinse, smulse ranita din mainile unui soldat care. incerca sa treaca curelele peste umeri si o arunca intr-un colt.

- Fii fericit sa scapi doar cu viata, da-l dracului de bagaj; grabeste-te si iesi afara!

Indemnati de McKinnon, patru dintre soldati iesira impleticindu-se pe usa; al cincilea - un tanar palid de vreo douazeci de ani - nu facuse nici o miscare ca sa se ridice de pe locul unde sedea. Cu privirea pierduta, isi framanta intruna buzele, cu capul intre maini. Nicolson se pleca spre el.

- Ai auzit ce am spus? il intreba, calm.

- E prietenul meu, raspunse tanarul, aratand la cel aflat pe cuseta in spatele lui; e cel mai bun prieten al meu si raman cu el.

- Doamne, murmura Nicolson, nu-i momentul sa faci pe eroul. Apoi, ridicand vocea ii indica usa:

- Sterge-o!

Tanarul replica cu proteste mormaite, dar se opri cinci o bubuitura surda, insotita de o zdruncinatura puternica, scutura nava de partea babordului. Cu accent molatec din Highland, se auzi vocea calma, ca de conversatie a lui McKinnon:

- Cred, sir, ca peretele despartitor dinspre pupa la sala masinilor s-a dus dracului.

- Si apa navaleste la pupa, aproba cu un gest Nicolson Nu a mai stat pe ganduri, s-a aplecat asupra soldatului, si-a bagat mana stinga sub bluzonul lui, l-a ridicat cu o zmuncitura in picioare si ramase surprins cand infirmiera se arunca inainte, prinzandu-i bratul drept liber, cu ambele maini. Era inalta, mai inalta decat i se paruse initia], parul ei il atingea pe ochi, emanand o mireasma slaba de santal. In special, i-au atras atentia ochii ei - mai bine spus ochiul ei -, caci in fascicolul luminos al lanternei lui McKinnon ii vedea doar partea dreapta a chipului. Era de o culoare si de o expresivitate cum nu mai intalnise niciodata, poate doar atunci cand se privea in oglinda: un albastru rece si limpede ca gheata, plin de dusmanie.

- Stai! Nu-l brusca, mai sunt si alte mijloace. Vocea ii era aceeasi, calma, modulata, dar respectul initial ora inlocuit de o expresie de dezaprobare.

- Nu stii cit e de bolnav

Se intoarse si atinse usor cu mina umarul tanarului.

- Haide, Alex, trebuie sa mergi; voi avea eu grija de prietenul tau, poti fi sigur. Te rog, Alex.

Tanarul a stat un timp pe ganduri, privind peste umar la cel culcat pe cuseta, in spatele lui. Fata il lua de mina, zambind, si il ajuta sa se ridice in picioare. El mormai ceva, ezita, apoi il urma pe Nicolson afara, pe puntea cu put.

- Felicitari, Miss Drachmann, striga Nicolson prin usa ramasa deschisa; acum urmezi dumneata.

- Nu, replica tanara, cu un gest din cap; ai auzit ce am promis si chiar dumneata mi-ai cerut odinioara sa mai raman aici.

- Asta a fost odinioara, nu acum, replica nerabdator Nicolson: nu mai este cazul sa ne ocupam de cei de pe targi. cand puntea alunecoasa este inclinata la peste douazeci de grade. Singura iti poti da seama de situatie.

Tanara ezita un moment, apoi avu un gest de consimtire, fara a pronunta un cuvant, dar se intoarse ca sa caute ceva in intunericul din fundul cusetei.

Se auzi, severa, vocea lui Nicolson:

- Grabeste-te, lasa in colo lucrurile pretioase, ai auzit ce i-am spus odinioara soldatului.

- Nu-i vorba de lucrurile mele pretioase, raspunse tanara, calm.

Se intoarse, inveli mai strans cuvertura in jurul copilului adormit pe care-l tinea in brate; apoi adauga:

- Dar sunt sigura ca acest copil este foarte pretios pentru cineva.

Nicolson privi o clipa copilul, apoi clatina incet din cap.

- Numeste-ma cum crezi ca merit, Miss Drachmann; n-am sa ma supar deloc. Calificativele pot incepe cu "neglijenta criminala'.

- Salvarea noastra este in mainile dumitale, raspunse Miss Drachmann, cu ton mai putin ostil ca la inceput.

Apoi continua:

- Nu te poti gandi la toate.

Trecu pe langa el, pe podeaua alunecoasa, sprijinindu-se cu mana libera de sirul de cusete. Din nou, Nicolson simti usoara mireasma de santal, usoara ca fluturarea unei amintiri in aerul imbacsit si rece al dunei. Langa usa, ea aluneca si era sa cada daca McKinnon nu intindea mana s-o sprijine; se lasa ajutata fara ezitare si iesi pe punte.

Dupa un minut, cei doi raniti grav erau si ei pe punte, unul transportat de Nicolson, celalalt, de McKinnon. Desi scufundata adanc, de pupa, Kerry Dancer avea prova inca imobilizata; dar se balansa cu smucituri la fiecare izbitura a valurilor care se spargeau de-a lungul intregului tribord, prova reusind totusi sa continue a urca incet, pe coama valurilor succesive. in cel putin un minut, aprecia Nicolson, barca de salvare urma sa fie lipsita de ultimul loc ferit format de epava si ramanea expusa direct puternicelor valuri brizante din ce in ce mai scurte, mai repezi, spumegand peste fundul putin adanc al marii. Cand cazand, cand ruland in oscilatii, scurte si periculoase barca de salvare se invartea ca un tirbuson, aproape fara control, prin valurile care o asaltau, revarsand de fiecare data sute de galoane de apa peste copastia babord; nu va rezista mai mult de un minut, era sigur Nicolson. Sari peste balustrada, astepta ca seful de echipaj sa-l treaca pe primul dintre cei doi raniti grav. Curand, orice incercare de imbarcare va deveni imposibila si barca de salvare va trebui si ea sa se autosalveze. Nu mai aveau la dispozitie decat cateva secunde si, culmea, trebuiau, sa se ocupe de salvarea unor bolnavi, poate chiar muribunzi, intr-o bezna totala: Kerry Dancer era acum atat de aproape, incat suprastructura bloca fascicolele de lumina ale proiectoarelor de pe Viroma.

Aplecat pentru a face fata inclinarii puntii, Nicolson il prelua pe primul ranit de la McKinnon, astepta o clipa pana cand acesta il apuca pe ranit de centura, apoi se roti fi se pleca indata ce barca de salvare se ridica din nou in?sus, aparand din intuneric in raza palida a lanternei lui; Vannier. Docherty si Ames, bine sustinuti de doi soldati asezati pe banchetele laterale ale barcii, ajunsesera acum aproape la acelasi nivel cu Nicolson, caci pupa lui Kerry Dancer, fiind intrata la apa, barca de salvare era acum mai sus; cei doi il prinsera cu dibacie pe ranit de la prima incercare si-l depusera pe bancheta barcii chiar in momentul cand aceasta aparea, apoi cadea din nou greoi intre doua valuri, intr-o explozie de stropi si spuma fosforescenta. Sase sau sapte secunde mai tarziu, al doilea ranit era si el alaturi de primul, pe fundul barcii. Inevitabil, manipularea lor rapida, brutala, probabil le pricinuise destule chinuri, dar nici unul n-a scos un geamat

Apoi Nicolson o chema pe Miss Drachmann, dar ea impinse inainte pe doi din ranitii care puteau umbla: acestia au sarit singuri, ajungand cu bine in barca. Veni randul unui alt soldat care, desi se lasa manuit, Nicolson l-a cam injurat in gand, caci Kerry Dancer era mult intrata la apa.

Ultimul soldat nu se arata, iar din cauza intunericului Nicolson nu-l vedea, auzindu-i in schimb vocea pitigaiata, plina de teama, la o distanta de cel putin cincisprezece picioare. Se auzea si vocea infirmierei, indemnandu-l staruitor, dar bland. insistent, insa argumentele ei nu pareau sa-l convinga.

- Ce naibii faceti acolo? striga, scos din fire, Nicolson

A urmat un murmur confuz de voci, apoi tanara a raspuns:

- Doar un minut, sir.

Nicolson privi de-a lungul partii babord a lui Kerry Dancer si ridica bratul instinctiv, ca sa se apere de luminii proiectoarelor de pe Viroma care scotea in relief suprastructura oscilanta a epavei si ii indurera ochii obisnuiti cu intunericul. Acum. Kerry Dancer era aproape complet rasturnata, scufundata in valuri si nu mai putea proteja barca de salvare. Nicolson privi primul val ca un perete spumegand. asaltand tacut partea inclinata a epavei, apoi valul urmator; nu-si dadea seama cat de mari erau valurile, lumina proiectoarelor, aproape paralela cu suprafata marii, le scotea in relief albul crenelat al coamelor, dar scobitura dintre valuri ramanea intr-un intuneric complet. Sigur insa ca erau destul de inalte si foarte abrupte: doar cateva asemenea valuri, si barca de salvare se umplea complet cu apa si se rasturna, in orice caz, se inunda motorul barcii si rezultatul era la fel de dezastruos.

Rapid, Nicolson se apleca peste balustrada, striga la Vannier si la Ferris sa coboare in barca. ii spuse lui McKinnon sa dea mola parama din pupa si. alergand impleticit pe puntea inclinata si alunecoasa, ajunse la locul unde se aflau tanara si soldatul, la jumatatea distantei dintre usa cu grilaj a dunetei si scara ce ducea deasupra, la puntea dunetei.

Nu a mai pierdut timp cu invitatii ceremonioase, apuca pe. tanara de umeri, o intoarse si o impinse nu prea delicat spre latura navei, se reintoarse, il insfaca si pe soldat si porni cu el taras pe punte. Tanarul rezista si, profitand ca Nelson incerca sa-l tina mai strans , se smuci cu rautate, lovindu-l drept intre ochi. Nicolson se impletici, gata sa cada pe puntea umeda, ingheata, dar isi recapata echilibrul ca o pisica, se repezi la soldat, injurandu-l printre dinti, cu necaz, cand bratul ridicat, pregatit sa loveasca. i-a fost prins si imobilizai de cineva din spate. In timp ce incerca sa-si elibereze bratul, soldatul se intoarse si incepu sa urce pe scara dunetei, tropaind frenetic cu tintele pingelelor pe treptele metalice.

- Prostule! exclama. Nicolson, destul de calm; esti un prostanac dement!

Isi elibera cu brutalitate bratul si se pregatea sa mai spuna ova, dar vazu silueta sefului de echipaj, bine conturat de lumina proiectoarelor, gesticuland frenetic din afara balustradei puntii cu put. Nicolson actiona rapid: o insfaca pe infirmiera, o uri pe punte si o trecu peste balustrada. McKinnon o apuca de brat, privi in jos la barca de salvare pe doua treimi cazuta in intunericul tainic dintre doua valuri si astepta un moment prielnic pentru a sari; privea imprejur si, dupa mania si exasperarea ce ii erau intiparite pe chip, Nicolson intelese ca McKinnon stia ce se intamplase cu tanarul soldat.

- Va pot fi de ajutor, sir?

- Nu, replica hotarat Nicolson; ocupa-te de barca de salvare, este lucrul cel mai important.

Privi in jos la barca ce aparea incet si vazu coama inalta a unui val pravalindu-se peste prova ei.

- La naiba, McKinnon, barca este aproape plina de apa! Du-o cit poti mai repede de aici, dau eu mola de la prova.

- Am inteles, sir. confirma McKinnon.

Nicolson isi facu socoteala exacta a timpului, pasi pe bancul arborelui, si-o lua pe fata cu el: mainile gata pregatite ale celor din barca ii prinsera si ii imobilizara pe cei doi, in timp ce barca cadea din nou in intunericul dintre doua valuri. O secunda mai tarziu, parama prova ajunse serpuind la barca de salvare. in timp ce Nicolson, aplecat peste balustrada, privea cum se desfasurau lucrurile.

- Totul e-n regula?

- Da, sir, nu va faceti griji; vom merge cu barca sub pupa epavei, in partea de sub vant.

Nicolson se indeparta, fara a mai astepta sa vada ce se intampla. ingreunata cu apa. perspectivele barcii de saivan pornita la drum pe valurile inalte ce se involburau in apropierea epavei nu erau prea stralucite. Dar daca McKinnon hotara sa intreprinda ceva, puteai fi sigur ca era necesar, asa ca daca spunea ca va manevra pentru a ajunge incet sub pupa, avea motive serioase. Ca si capitanul Findhorn, Nicolson avea incredere absoluta in initiativa si in desavarsita dibacie marinareasca a lui McKinnon

Ajuns la capatul scarii ce ducea la puntea de deasupra dunetei, Nicolson se opri cu mana pe balustrada, aruncand o privire rapida dar calma in jur. inainte, se vedea suprastructura si, mai departe, dincolo de ea si de cealalta parte a ei, se zarea umbra lunga, zvealta a tancului petrolier, o pata intunecata pe apa. mai mult imaginata decat aievea, in spatele stralucirii, albe a luminilor proiectoarelor. Deodata. Nicolson observa ca luminile proiectoarelor nu mai straluceau cu aceeasi intensitate ca in urma cu zece minute. O clipa ii trecu prin minte ca poate Viroma se deplasase spre larg, spre a se feri de apele putin adanci din zona, dar dupa dimensiunea si pozitia longitudinala a siluetei ei nedeslusite intelese ca nava nu se miscase deloc, intr-adevar, nava nu se deplasase, proiectoarele erau aceleasi, dar fascicolele lor de lumina nu mai erau la fel, isi pierdusera din intensitate, parca inghitite, dispersate in intunecimi a valurilor. Si mai observa ceva: marea devenise neagra, fara cea mai slaba nuanta de alb, fara nici o coama de val incununata cu spuma; brusc, Nicolson intelese: peste intunecimea apei se intinsese pacura.

Nu mai era nici o indoiala: intre cele doua nave marea era acoperita eu un strat gros de pacura. Probabil ca sute de galoane fusese pompate de la bordul Viromei in ultimele cinci minute, destul pentru a face inofensiva furtuna salbatica pe cale de dezlantuire. Desigur ca, de la bord, capitanul Findhorn vazuse epava Kerry Dancer girand cu capatul in mare si si-a dat seama ca barca le salvare era in pericol de a fi rasturnata de valurile ce se spargeau de bordul ei. Nicolson se bucura in sine si isi continua activitatea. Admitand ca pacura garanta siguranta barcii de salvare, el nu era deloc incantat de perspectiva ca ochii sa-i fie arsi, urechile, narile si gura umplute si intreg trupul acoperit de pacura din cap pana-n picioare, cand, peste cateva secunde nu va avea alta posibilitate decat sa se arunce in apa, luandu-l cu el si pe tanarul soldat Alex.

Nicolson a ajuns fara dificultati la pupa, trecand peste puntea dunetei. Soldatul se afla acolo, intr-o pozitie normala, teapan, sprijinit de balustrada pupa, cu spatele balustrada si cu mainile agatandu-se de suportii acesteia, Nicolson se apropie, ii vazu ochii holbati, fara expresie i trupul tremurand ca dupa o incordare indelungata; sari in apa. sustinand si pe tanarul Alex, gandi rapid Nicolson, era echivalent cu o sinucidere prin inecare, sau chiar prin strangulare, caci, de obicei, spaima confera terorizatului salvat o forta supraomeneasca si o putere de agatare care se termina doar cu moartea. Nicolson suspina. Privi peste balustrada pupa si aprinse lanterna ce o tinea in mana. McKinnon ai afla acolo unde precizase ca va fi, cu barca in partea de sub vant a pupei, la numai cincisprezece picioare distanta.

Calm, fara graba, Nicolson stinse lanterna, se departa de balustrada si ajunse in fata tanarului soldat. Alex nu misca, respira scurt, intretaiat. Nicolson isi trecu lanterna in mana stinga, o aprinse, orientand-o drept spre figura alba, crispata, cu buze fara sange si stranse peste dintii inclestati ai soldatului: ochii acestuia se inchisera, orbiti de lumina si in acel moment, Nicolson il lovi zdravan, si precis sub maxilar, il sustinu inainte de a se prabusi. il apleca peste balustrada, se urca si el pe ea, ramase acolo o secunda, viu iluminat in conul de lumina a unei lanterne aprinsa acum in barca de salvare; McKinnon asteptase calm pana auzise lovitura inabusita sub maxilar. Nicolson il insfaca pe soldatul inert sub brat si sari. Au cazut in apa la cinci picioare de barca, au disparut fara zgomot sub stratul de pacura, au iesit la suprafata, au fost prinsi indata de maini care ii asteptau si trasi in interiorul barcii Nicolson injura si tusea, incercand sa-si curete ochii, nasul si urechile naclaite cu pacura, in timp ce soldatul era intins nemiscat pe banca tribord, unde Vannier si Miss Drachmann se ofereau ca sa-l curete cu fasii de panza rupte din camasa lui Vannier.

Intoarcerea la Viroma a decurs normal, a durat, foarte putin dar barca a fost atat de agitata de valuri, incat aproape toti cei din ea au suferit ingrozitor de rau de mare si cei mai multi fiind slabiti, au trebuit sa fie ajutati sa iasa din barca atunci cand aceasta a ajuns la petrolier. La numai cincisprezece minute de cand Nicolson sarise in mare impreuna cu tanarul soldat, barca se afla in buna stare la locul ei, pe gruia automata cu manerele de rama bine fixate in pozitia cuvenita; atunci, Nicolson arunca o ultima privire spre Kerry Dancer, dar nicaieri nu se mai vedea nimic, disparuse, ca si cum nu existase nici urlata: se umpluse-cu apa, alunecase de pe recif si se scufundase. Cateva clipe Nicolson ramase privind intinsul apelor intunecate, apoi se indrepta spre scara din apropiere si urca incet spre puntea de comanda a petrolierului.

V

O jumatate de ora mai tarziu Viroma rula intins spre sud-vest cu viteza maxima, lasand la traversul pupa tribord insula Metsana ca o pata lunga, joasa, disparand in amurg Curios, taifunul inca nu se dezlantuise. uraganul nu reincepuse. Poate fiindca se deplasau in aceeasi directie cu furtuna Dar tot aveau sa infrunte candva taria ei. Dupa un dus bun si dupa ce se frecase cu peria ca sa se curate de pacura, Nicolson statea in fata ferestrei cu grilaj a puntii de comanda, discutand calm cu ofiterul II: capitanul Findhorn li se alatura si-l batu usor pe umar pe Nicolson.

- Sa schimbam un cuvant in cabina mea, Nicolson Totul e-n regula, Barrett?

- Da, sir. Sa va chem, daca se intampla ceva?

Era un amestec de intrebare si de afirmatie, dupa modul specific cu care se exprima de obicei Barrett. Cu multi ani mai in varsta decat Nicolson, placid si fara imaginatie, Barrett era un om pe care te puteai bizui, dar care se ferea de raspundere si din aceasta cauza ramasese numai ofiter II.

- Desigur, incuviinta capitanul.

Apoi porni prin camera hartilor spre cabina sa de zi, aflata pe aceeasi punte cu pasarela; ajuns acolo, inchise usa, verifica daca hublourile erau si ele inchise, aprinse lumina si-l invita pe Nicolson sa ia loc pe o canapea.

Deschise bufetul, scoase doua pahare sa o sticla neinceputa de whisky. Destupa sticla., turna putin in fiecare pahar si-i oferi unul lui Nicolson.

- Pune sifon cat doresti, Johnny. Meriti sa bei ceva si cateva ore de somn, indata ce ne despartim.

- Multumesc, murmura Nicolson; cand va veti trezi, am sa merg si eu sa ma intind in cuseta; uitati ca toata noaptea n-ati parasit deloc puntea de comanda?

- Asa este, asa este, aproba Findhorn, cu un gest ce semna ca nu era decis sa-i urmeze sfatul.

- O sa vedem mai tarziu, continua el. Bau o inghititura de whisky si privi ganditor la Nicolson, peste rama ochelarilor.

- Ei bine, Johnny, ce-ai aflat acolo?

- Pe Kerry Dancer? Un vas pentru comert de sclavi, spuse calm Nicolson; va amintiti de nava cu aburi pe care Marina Britanica a oprit-o anul trecut in larg de copul Hadd din Marea Arabiei?

- Da, imi amintesc.

- La fel, nici o diferenta: usi metalice pe toata dugheana, pe puntea principala si pe cea superioara. Majoritatea lor nu se deschideau decat dintr-o parte, din exterior; hublouri de opt inci, uneori nici nu existau in pereti, in dreptul fiecarei cusete, cate un inel fixat cu surub. Cred ca circula mai mult de la o insula la alta si nu este lipsa de asemenea afaceri in jurul insulelor Amoy si Macao.

- Si asta in secolul al douazecilea! spuse incet Findhorn trafic de sclavi!

- Da, replica sec, Nicolson; dar cel putin astia se ingrijeau ca marfa sa ramana in viata. Ne putem insa astepta sa-i ajunga din urma statele civilizate din vest si sa inceapa comert cu ridicata: garze toxice, lagare de concentrare, bombardarea oraselor deschise si altele la fel. Sa mai avem rabdare: deocamdata occidentalii sunt doar amatori, nu profesionisti.

- Esti cinic, tinere, esti cinic, clatina Findhorn din cap, dojenitor; in orice caz, ceea ce spui confirma declaratiile generalului de brigada Farnholme.

- Mi se pare ca ati stat de vorba cu Domnia Sa, spuse Nicolson cu un suras ironic; cred ca maine in zori ma va trimite in fata Curtii Martiale.

- De ce?

- Nu prea ne-am avut bine, explica Nicolson; cred ca nu a revenit asupra epitetelor cu care m-a gratificat.

- Mi se pare ca si-a mai schimbat parerea, raspunse Findhorn, umpland din nou paharele; mi-a spus ceva, cam asa: "un tanar capabil, foarte capabil, dar cam prea impetuos'; imi face impresia unui foarte autentic "Tuan'

Nicolson aproba, apoi continua:

- Si eu mi-l inchipui foarte bine, n-aude, n-a vede si tragand aghioase intr-un fotoliu la Bengal Club . Este insa un tip curios: a facut treaba buna cu o parama, in barca de salvare; nu credeti ca este cam farseur?

- Nu-mi prea face impresia.

Findhorn ramase un moment pe ganduri, apoi adauga:

- Desigur, un ofiter la pensie; probabil ca dupa pensionare a mai si avansat nitel in grad, cu de la sine putere.

- Ce dracu cauta un om ca el la bordul lui Kerry Dancer? intreba Nicolson, curios.

- In vremuri ca astea nu-ti mai alegi cu cine ai de a face, replica Findhorn; si nu ai dreptate, Johnny, cand ti-l imaginezi la Bengal Club: el nu venea de la Singapore. A facut, pare-se, afaceri in Borneo - a vorbit cam vag despre ocupatiile sale - si s-a imbarcat pe Kerry Dancer la Banjermasin, cu alti cativa europeni care o stergeau de teama japonezilor. Se spunea ca nava merge la Bali si sperau sa intalneasca o alta nava cu care sa continue drumul spre Darwin. Se pare insa ca Siran - asa il cheama pe capitan si dupa cum spune Farnholme, este in cardasie cu o intreaga banda aflata la bord - a primit prin radio ordin de la patronii lui din Macassar sa mearga mai departe, la Kota Bahru. Farnholme i-a propus un spert ca sa faca escala la Singapore si el a primit. Dracu stie de ce a fost de acord, cand japonezii stau la marginea orasului; oamenii fara scrupule sunt insa totdeauna gata sa profite de o situatie ca aceea. Poate se astepta sa se imbogateasca la iuteala, luand la bord o multime de oameni fugari din Singapore. Dar nu se astepta deloc sa survina, tocmai ceea ce s-a intamplat; Kerry Dancer a fost rechizitionat de soldatii englezi.

- Da, soldati, murmua Nicolson; ma intreb insa ce s-a intamplat cu ei - McKinnon spune ca erau cel putin vreo douazeci care s-au imbarcat si supravegheau ca nava sa mearga direct la Darwin, fara a-i amagi pe cei imbarcati.

- Si eu ma intreb, replica ganditor Findhorn; Farnholme spune ca erau incartiruiti in teuga.

- Probabil in dosul uneia din acele ingenioase usi ce se puteau deschide numai din exterior?

- Poate: le-ai vazut? Nicolson dadu negativ din cap:

- Intreaga teuga era deja sub apa cand am ajuns ia bord. Nu m-am mirat. Probabil ca de la inceput a fost distrusa de explozia bombei.

Mai inghiti o dusca de whisky, cu o strambatura, dar nu din cauza bauturii, ci a gandurilor ce-l napadira.

- O alternativa placuta: inecare sau incinerare. Tare as dori sa-l intalnesc intr-o zi pe acest Siran; si banuiesc ca mai sunt si altii care ar vrea Cine sunt ceilalti salvati? Au mai spus ceva?

- Nu, zise Findhorn; prea bolnavi, prea obositi, prea socati sau nu stiu mai mult.

- Cred ca au fost triati, spalati si pusi in paturi pentru a-si petrece noaptea?

- Cred ca da. I-am repartizat peste tot in nava: soldatii, toti impreuna la pupa, - cei doi mai bolnavi in infirmerie, ceilalti opt in sala de fumat si la babord, in cele doua cabine de rezerva pentru mecanici; Farnholme si preotul sunt impreuna in biroul mecanicilor.

Nicolson surise malitios:

- Merita sa-l vezi pe rajahul britanic respirand acelasi aer cu oachesul pagan!

- Ai sa fii surprins, mormai Findhorn; fiecare are bancheta sa, cu o masa intre ei si o sticla de whisky aproape plina. Pare-se ca se impaca de minune.

- Cand l-am vazut ultima data, tot o jumatate de sticla avea, spuse Nicolson, pe ganduri; ma intreb

- Probabil ca n-o da dusca dintr-o data; cara cu el un geamantan enorm, cred ca este plin ochi cu sticle de whisky.

- Si ceilalti?

- Care? Ah, da: batrana doamna este in cabina lui Walters, el si-a aranjat o saltea in cabina statiei de radio; cea care pare a fi sefa infirmierelor

- Miss Drachmann?

- Da; impreuna ca copilul, este in cabina asistentilor punte . Iar Vannier si mecanicul V s-au inghesuit cu Barrett si mecanicul IV; doua infirmiere sunt in cabina lui Vannier. Restul in cea a mecanicului V.

- Cred ca toata lumea e multumita. Nicolson suspina linistit, aprinse o tigara, si privi fumul albastru ridicandu-se lenes spre tavan.

- Sa speram ca nu au scapat sa fie prajiti in urma exploziei ca sa piara in valvataia unui incendiu pe petrolierul nostru; n-am putea merge pe alta ruta spre Stramtoarea Carimata, sir?

- De ce nu? Putem merge si

Findhorn se intrerupse, caci Nicolson se intinsese ducea la ureche receptorul telefonului care suna.

- Da, aici cabina capitanului Ah, dumneata esti, Willy da, este aici, ti-l dau indata.

Nicolson se ridica pentru a-l lasa pe capitan, spunandu-i:

- Va cauta mecanicul II, sir.

Findhorn vorbi cam o jumatate de minut, mai mult in monosilabe mormaite. Nicolson se mira, intrebandu-se ce avea Willoughby de comunicat? Dupa voce, ii paruse cam plictisit, dar nimeni nu-l vazuse vreodata agitat. Ernest Willoughby nu intalnise inca nimic in viata in stare sa-l scoata din sarite. Un om domol, cam visator, acum destul de varstnic, cel mai varstnic de la bord, avand pasiune pentru literatura; compensatie pentru cumplitul dispret ce-i inspirau masinile si alte aparate cu care isi castiga existenta. Era insa cel mai onest si mai complet dezinteresat om pe care il intalnise Nicolson in viata lui. Willoughby nu era deloc mandru de toate astea, probabil nici nu-si dadea seama: avea putin si nu dorea nimic. Ca fire, Nicolson nu avea nimic comun cu el, daca ii judecai superficial: dar, tocmai fiindca contrariile se atrag. Nicolson se simtea atras-si il admira pe varstnicul mecanic; celibatar si locuind la Singapore intr-o garsoniera impersonala din caminul pentru angajatii companiei careia ii apartinea Viroma, Willy petrecuse multe seri acasa la Nicolson si acesta isi amintea acum ca sotia sa, Caroline, intelese ce viata ducea subalternul mai in varsta al sotului ei; asa ca il primea totdeauna pe mecanic cu cele mai bune mancaruri si cele mai reci si mai vechi bauturi. Nicolson privi paharul din fata sa si isi stranse buzele de amaraciunea amintirilor Brusc, isi dete seama ca Findhorn st sculase in picioare si-l privea cu mirare.

- Ce s-a intamplat. Johnny? Te simti bine?

- M-am cam luat cu gandurile, sir, raspunse Nicolson zambind.

Aratand cu un gest spre sticla de whisky, el continua:

- Cat de putin am baut si totusi mi-a rascolit gandurile, cand vorbeati la telefon.

- Mai serveste-le si mai rascoleste-ti gandurile, Findhorn isi lua chipiul si se duse spre usa:

- Asteapta-ma aici; trebuie sa ma duc pana jos.

Dupa doua minute, telefonul suna din nou: era chiar Findhorn care ii cerea lui Nicolson sa coboare si el in sala de mese, fara a-i spune de ce. Pe drum, Nicolson il intalni pe Vannier, ofiterul IV, iesind din cabina operatorului radio; nu parea deloc bucuros. Nicolson il privi, cu sprinceana ridicata interogativ si Vannier raspunse aratand spre usa cabinei operatorului cu o expresie de iritare si neliniste:

- Batranica aceea ca un barbatoi tipa continuu, sir, rosti el cu voce joasa.

- Cine?

- Miss Plenderleith, lamuri Vannier; a fost cazata in cabina lui Walters; eram tocmai sa adorm, cand a inceput bata in peretele despartitor si fiindca n-am raspuns, a iesit pe culoar si a inceput sa strige. Dupa o pauza, Vannier continua, infuriat:

- Si arc, sir o voce ca un tunet!

- Ce vrea?

- Cere sa vina capitanul, spuse Vannier nedumerit: "tinere, vreau sa-l vad pe capitan, chiar acum. spune-i sa vina aici'. Dupa care, m-a impins pe usa afara; ce ma sfatuiti sa fac, sir?

- Exact ceea ce iti cere, replica, scurt, Nicolson: as vrea sa fiu si eu prezent cand vor fi fata-n fata. Capitanul este jos in sala de mese.

Au coborat pe puntea de jos si au intrat in sala de mese, incapere spatioasa cu doua mese longitudinale si douazeci de scaune imprejurul lor. Acum era aproape goala: mai erau trei oameni, toti pe scaune. Capitanul si mecanicul II sedeau alaturi, cu fata spre pupii, cautand sa se acomodeze cu ruliul navei. Corect, in uniforma imaculata ca totdeauna, Findhorn zambea. Si Willoughby zambea. dar la atat se limitau asemanarile, inalt, putin incovoiat, cu fata bronzata, ridata, incadrata de o claie de par carunt zbarlit, Willoughby era cosmarul croitorilor: purta o camasa alba, mai bine zis, care fusese candva alba, necalcata, fara nasturi, destramata la guler si la mansete, o pereche de pantaloni din doc kaki, incretiti ca picioarele de elefant si prea scurti pentru el, sosete ecosez si ghete de panza fara sireturi. Nu se barbierise in ziua aceea si, probabil, nici in cele sase precedente.

Jumatate in picioare, jumatate sprijinindu-se de bufet, tanara Miss Drachmann se afla in fata lor, tinandu-se cu mainile de marginea bufetului pentru a-si mentine echilibrul. Intrand, Nicolson si Vannier o vedeau numai din profil; au observat ca si ea zambea, cu coltul drept al buzelor ridicat si cu o gropita in obrazul masliniu. Avea nasul drept, fin, fruntea mare si parul matasos formand un fel de coc pe ceafa, un par negru, atat de negru, incat probabil in lumina puternica a soarelui avea reflexe albastrui si lucea ca o aripa de corb. Parul, fata si pometii cam ridicati erau atributele unei frumuseti tipic eurasiatice; dar dupa o privire mai indelungata - si orice barbat era gata oricand sa i-o acorde - Miss Drachmann nu era nici tipica, nici eurasiatica: figura nu-i era destul de latareata, trasaturile ii erau prea fine si ochii neobisnuiti pledau pentru o origine din nordul Europei. Ochii il impresionasera pe Nicolson chiar de la inceput, in lumina slaba a lanternei, la bordul lui Kerry Dancer: erau de un albastru intens, lucitori, foarte limpezi, fascinanti, constituind cea mai de seama caracteristica a unei figuri remarcabile. Dar cearcanele din jurul ochilor aratau cit era de epuizata.

Isi scosese palaria si tunica de tip colonial, incinsa de curele; purta o fusta kaki si o camasa alba, curata, mult prea larga pentru ea, cu manecile suflecate pe bratul zvelt. "O camasa imprumutata de Vannier', gandi Nicolson. Vannier statuse tot timpul langa ea in barca de salvare, vorbindu-i incet si indemnand-o sa-si menajeze fortele. Nicolson zambi in sine, aducandu-si aminte de zilele de altadata cand era si el un june sentimental, gata totdeauna sa faca pe cavalerul-servant al unei tinere nefericite. Dar nu era prea sigur ca asa se intamplase in acele zile trecute, care poate nici nu existasera vreodata.

Nicolson il preceda pe Vannier in sala de mese; merita sa asiste la scena cand Findhorn va reactiona la cererea lui Miss Plenderleith. Inchise incet usa si se feri sa nu se ciocneasca de Vannier care se oprise brusc si sta nemiscat, incremenit la numai trei picioare de usa, cu palmele lipite de vipusca pantalonilor.

Cand Nicolson si Vannier au intrat pe usa, cei trei aflati deja in incapere au tacut. Dar Vannier n-avea ochi nici pentru Findhorn, nici pentru Willoughby - el o privea doar pe infirmiera, surprins si cu buzele stranse, caci Miss Drachmann se intorsese, incat lumina lampii ii cadea acum drept pe partea stinga a figurii si partea aceea nu arata prea bine: o cicatrice lunga, proeminenta, inca recenta si palida, ii brazda obrazul asa cum fusese provocata, brutal, pe toata lungimea fetei, de la tampla pana la inceputul barbiei delicate, rotunde. La capatul de sus, deasupra incheieturii maxilarelor, cicatricea era lata de o jumatate de inci. Pe orice alta figura ar fi fost oribila, dar pe fata ei dragalasa parea un contrast ireal, semnul impresionant al unei impietati.

Ea il privi in tacere, cateva secunde, pe Vannier, apoi surise. Era doar un simplu zambet, destul insa pentru a produce o gropita pe un obraz si a inalbi cicatricea de pe celalalt, de la coltul buzelor pana sub ochi. Tanara isi ridica mana stinga, atingandu-si usor obrazul:

- Mi se pare ca nu este o priveliste agreabila? intreba ea.

Nu era nici repros, nici acuzare in vocea ei, mai curand o scuza cu o nuanta de mila, dar nu pentru ea insasi.

Vannier n-a raspuns; fata ii devenise mai palida, dar cand a inceput sa vorbeasca, i-a revenit culoarea. Isi indrepta ochii in alta parte, se putea observa ca facea un efort ca sa-si ia privirea de la hidoasa cicatrice si deschise gura ca sa vorbeasca - dar nu pronunta nici un cuvant; poate ca nu era in stare sa puna intrebarea ce-i sta pe buze.

Nicolson trecu inaintea lui, facu un gest de salut lui Willoughby si se opri in fata tinerei fete. Capitanul Findhorn il privea cu interes, dar Nicolson se facu ca nu observa.

- Buna seara, Miss Drachmann. spuse el cu ton calm, dar prietenos: sunt multumiti pacientii dumitale de felul cum au fost tratati?

Isi reprosa, in gand, ca se exprima atat de banal.

- Da, va multumesc, sir.

- Nu mi te mai adresa cu "sir' spuse el, cam iritat; ti-am mai cerut acest lucru.

Ridica apoi mina si atinse usor obrazul cu cicatrice. Ea nu clinti, nu facu nici o miscare, doar ochii i se marira parca, un moment, pe chipul fara expresie.

- O amintire de la prietenii nostri galbeni, mi se pare? Vocea ii era tot atat de blanda ca si gestul mainii.

- Da, recunoscu ea: o amintire de la Kota Bharu.

- Cu baioneta?

- Da.

- O baioneta cu zimti si foarte politicoasa, nu-i asa? Privi de aproape cicatricea si observa ca incepea cu o incizie adanca si ingusta de la barbie si as continua mai superficial pana la tampla.

- Cand s-a intamplat erai culcata?

- Ati ghicit, spuse ea incet.

- Si cum ai scapat? intreba Nicolson, curios.

- In camera a intrat un barbat voinic - ne aflam intr-un bungalow folosit ca spital de campanie. Un om solid cu parul rosu, spunea ca era originar din Argyll, sau cam asa ceva. I-a luat baioneta celui care ma atacase. Mi s-a adresat, spunandu-mi sa privesc in alta parte, si cand m-am intors, soldatul japonez zacea mort pe podea.

- Strasnic argyllean, murmura Nicolson; si cine ti-a cusut rana?

- Tot omul acela, desi spunea ca nu prea se pricepe

- Intr-adevar, se putea realiza ceva mai reusit, admise Nicolson, dar e bine si asa.

- E oribil! exclama ea, accentuand adjectivul; stiu cit este de oribil la vedere.

Privi in jos, spre podea, cateva secunde, apoi din nou la Nicolson, incercand sa zambeasca, dar zambetul ii era fortat.

- Nu prea imi sta bine, nu-i asa?

- Depinde, raspunse Nicolson.

Apoi, aratand cu degetul spre mecanicul II, continua:

- Lui Willy i-ar sta bine, tot este el o batrana acritura. Dar dumneata esti o femeie tanara.

Dupa un moment de pauza, o privi ganditor si continua cu voce calma:

- Esti mai mult decat placuta la vedere; ba cred, Miss Drachmann ca esti chiar frumoasa si tocmai de aceea cicatricea pare oribila, scuza-ma ca o spun. Va trebui sa mergi in Anglia, termina el scurt.

- In Anglia? intreba ea, imbujorandu-se; nu vad de ce.

- Da, in Anglia. Sunt sigur ca prin aceste parti ale lumii nu exista chirurgi esteticieni suficient de priceputi. Dar in Anglia exista doi sau trei, nu mai multi, care ar putea repara cicatricea ca sa ramana doar ca un fir de par, incat nici un partener de dans n-ar mai observa ceva.

Apoi, cu un gest de critica, adauga:

- Ai putea sa dai cu putina pudra si sa porti o uniforma mai aratoasa.

Tanara ii privi tacuta, cu ochii albastri, limpezi, fara vreo expresie, apoi ii spuse cu voce calma, egala:

- Uitati ca sunt infirmiera, imi pare rau, nu pot fi de aceeasi parere.

- "Nu ai incredere decat in ceea ce cunosti', psalmodie brusc Willoughby.

- Ce spuneti? il intreba, tresarind, fata.

- Nu-i da atentie, Miss Drachmann. interveni capitanul Findhorn, zambind si facand un pas spre ea: Willoughby vrea sa ne dovedeasca ca are totdeauna la indemana o zicala potrivita, dar Nicolson si cu mine stim prea bine ca le lanseaza mai mult ca nuca-n perete.

- "Poti fi curat ca gheata, pur ca zapada, si tot nu scapi de calomnii', lansa iarasi Willoughby, cu ton compatimitor.

- Nu vei scapa nici dumneata, il aproba, malitios, Findhorn.

Apoi, se adresa tinerei:

- Are totusi dreptate, Miss Drachmann: nu trebuie sa pierzi increderea, Nicolson stie ce spune. Doar trei insi din Anglia, afirma el, si unul dintre ei ii este unchi.

Cu un gest de inchidere a discutiei, el continua:

- Dar nu v-am chemat aici ca sa discutam probleme de chirurgie estetica sau ca sa arbitram un meci de zicale. Nicolson, mi se pare ca am iesit din

A fost intrerupt pe neasteptate si ramase catva timp nemiscat: se pornise brusc mugetul alarmei din plafon, umpland cu stridenta sa spatiul limitat al salii de mese si acoperind vocile. Doua sunete lungi si unul scurt, repetate de toata reteaua posturilor de alarma. Nicolson iesi precipitat din sala, urmat, la numai un pas, de Findhorn.

De-a lungul orizontului. inspre nord si est, bubui, persistent tunetul; din cand in cand. fulgere brazdau cerul peste Stramtoarea Rhio, acum aflata in centrul taifunului; norii intrezariti departe, acum incepeau sa se adune, valuri peste valuri; primele picaturi de ploaie, enorme, intermitente, improscau pe acoperisul timoneriei Viromei, atat de grele si rare, incit fiecare putea fi auzita si numarata. Dar la sud si la vest nu era nici ploaie, nici tunete, doar cate un fulger intamplator deasupra insulelor abia intrezarite, mai mult imaginate, cu licariri slabe de lumini, dupa care intunericul parea si mai impenetrabil.

Dar nu total impenetrabil, caci pentru a cincia oara in doua minute, cei de pe puntea de comanda a Viromei, cu bratele sprijinite de tenda si cu binoclurile de noapte lipite parca de ochii incordati, urmareau un semnal aparand din intuneric, dinspre sud-vest serii de sclipiri, in total cate o jumatate de duzina, foarte slabe si care nu durau mai mult de zece secunde.

- De asta data, tribord 25, murmura Nicolson, si se accentueaza; parca ar fi stationare pe apa, sir.

- Sclipirile sunt atat de apropiate intre ele, incat nu le poti distinge una de alta.

Findhorn lasa in jos binoclul, isi freca cu dosul palmei ochii deveniti durerosi de incordare, si-l ridica din nou la ochi, scrutand intunericul.

- As vrea sa stiu ce gandesti, Nicolson?

Acesta schita un zambet in intuneric: tocmai se gandea ca ar fi fost mai nimerit ca Findhorn sa fie acasa, in salonul bungalow-ului sau, decat la bordul Viromei, in calea unui taifun, necunoscand momentul cand acesta se va dezlantui cu toata furia, raspunzator de un tonaj enorm de incarcatura si de cincizeci de vieti, confruntat cu un pericol necunoscut, aparut brusc din intuneric.

- Cred ca o sa avem de furca, sir, spuse Nicolson cu glas tare.

Isi lasa in jos binoclul si cauta sa patrunda intunericul cu ochii liberi.

- Ar putea fi un far, o geamandura sau un semnal costier, dar nu cred: nu exista asa ceva in imprejurimi si nu cunosc semnale cu aceasta secventa. Ar putea fi o nava de salvare, dar nu suntem in Canalul Manecii, in sudul Angliei, unde este sigur ca exista asemenea ambarcatii; apoi, cea mai apropiata insula este la cel putin sase mile spre sud-vest si semnalul luminos este emis doar de la doua mile distanta de noi, deci departe de tarm.

Findhorn se duse la usa timoneriei, ordona sa se reduca viteza la jumatate, apoi se intoarse alaturi do Nicolson spunandu-i:

- Continua!

- Ar putea fi o nava militara japoneza, dar nici asta nu cred: doar niste sinucigasi ca noi s-ar baga in miezul unui taifun, in loc sa se refugieze la adapost si, in afara de asta. nici un comandant adevarat de distrugator nu ne-ar avertiza cu semnale de la o asemenea distanta ca sa ne putem feri sa-i cadem victima.

Findhorn aproba cu un gest.

- Si eu gandesc la fel; totusi, ce poate fi? Iata, semnalele se repeta.

- Da, si mai dese. Cel putin, bine ca stau pe loc. Poate ca este un submarin care ne prinde in hidrofoanele sale, dar nu este sigur de ruta si viteza noastra si vrea sa-i raspundem ca sa stie unde sa arunce undita.

- Nu pari sa preferi vreuna din presupuneri.

- Nu sunt sigur care este mai aproape de adevar, sir. Dar nu sunt prea ingrijorat; pe o noapte ca asta. orice submarin este atat de preocupat de propria-i securitate, incat nici de la o suta de picioare distanta n-ar fi in stare sa loveasca o tinta, chiar enorma cum ar fi Queen Mary

- Sunt de aceeasi parere, spuse Findhorn; si probabil ca lucrul este evident chiar pentru cineva care ar judeca situatia cu mai putina neincredere ca noi. Ceva este in deriva: o barca sau o pluta, si, din nefericire, are mare nevoie de ajutor. Dar nu prea spera sa mai fie salvata la legatura prin interfon cu cei de la tunuri, spune-le sa-si indrepte gurile de foc spre semnalul acela luminos si sa tina degetele pe tragaci. Cheama-l aici pe Vannier. Da semnal de viteza minima.

- Am inteles, sir.

Nicolson intra in timonerie, Findhorn ridica din nou binoclul la ochi, apoi mormai iritat cand cineva ii atinse cotul. Lasa in jos binoclul, se intoarse pe jumatate si recunoscu cine era, inainte ca acesta sa inceapa a vorbi: chiar in aer liber se simtea mirosul aburilor de whisky.

- Ce naiba se intampla, capitane? intreba Farnholme artagos; ce-i cu agitatia asta? Dracovenia aia de alarma mi-a mugit direct in urechi de mi-a spart timpanele.

- Imi pare rau, Generale, raspunse Findhorn, politicos dar distant, este semnalul nostru de alarma; a fost zarita o lumina dubioasa. S-ar putea sa avem necazuri.

Brusc, vocea i se schimba:

- Imi pare rau ca trebuie sa te rog sa iesi de pe puntea de comanda, nimeni nu poate ramane aici fara permisiune.

- Cum? intreba Farnholme, de parca i se cerea ceva de necrezut - cred ca nu imi aplicati si mie aceasta interdictie?

- Imi pare rau, dar trebuie.

Incepea sa ploua din ce in ce mai tare, picaturi mari ii rapaiau atat de tare pe umeri, incat le simtea greutatea crin impermeabil; erau insa sanse sa intervina o alta rapaiala, dar nu se putea prevede cu siguranta.

- Trebuie sa cobori, Generale.

Ciudat, Farnholme nu protesta; fara a raspunde, s-a intors brusc si a disparut in intuneric. Findhorn era sigur ca generalul nu coborase, sta, probabil in intuneric, in spatele timoneriei; acolo nu-i mai deranja, era destul spatiu pe puntea de comanda si nu dorea decat sa nu-i stea cineva chiar in spinare cand va fi obligat sa se deplaseze repede si sa ia hotarari grabnice.

Tocmai cand Findhorn isi potrivea din nou binoclul la ochi, semnalul aparu iarasi, mai aproape, mult mai aproape, dar mai slab: bateria lanternei respective era pe sfarsite, dar inca destul de puternica pentru ca sa se vada mesajul emis: nu mai era seria de licariri din ultimele minute ci, fara dubiu, un S.O.S., adica trei scanteieri scurte, trei lungi, trei scurte, universalul semnal de primejdie pe mare.

- M-ati chemat, sir? Findhorn lasa in jos binoclul:

- Ah, dumneata esti, Vannier. Scuza-ma ca te-am deranjat pe acest blestemat deluviu, dar am nevoie de un specialist in semnalizari. Vezi semnalul acela, emis acuma?

- Da, sir; cred ca este cineva in primejdie.

- Sper si eu sa fie asa, nu o capcana, raspunse Findhorn; spune-i lui Aldis sa intrebe cine sunt cei care semnaleaza.

Privi apoi in jur, tocmai cand usa cu grilaj se deschidea, si-l intreba pe noul venit:

- Ce-i nou, Nicolson?

- Total este in ordine, sir: servantii sunt aliniati ta tunuri, dar teribil de nervosi dupa cele indurate in ultimele zile, asa ca mi-e teama ca vor deschide focul prea devreme; Am dat dispozitie sefului de echipaj sa pregateasca doua faruri de partea tribord, la tancul numarul trei, si o pereche de marinari brevetati - tot ce putem retrage de la tunuri - i-am pus sa lanseze o plasa de salvare de aceeasi parte a navei.

- Iti multumesc. Nicolson, te gandesti la toate, ce

zici de vreme?

- Umeda, raspunse Nicolson. morocanos.

Si-a strans mai bine prosopul in jurul gatului. L-a ascultat pe Aldis actionand declansorul si a urmarit traiectoria rachetei facandu-si drum prin perdeaua de ploaie. Apoi, Nicolson continua:

- Umeda si pe cale de a deveni foarte urata, bantuita de furtuna. Ce se va intampla si cand vom infrunta-o pieptis, nu stiu. Cred ca legea lui Buys Ballot si tratatele despre furtunile tropicale ne sunt tot atat de folositoare ca flacara unui chibrit in dogoarea iadului.

- Si nu numai despre asta e vorba, marturisi Findhorn; de o ora si cincisprezece minute suntem in centrul furtunii, am mai fost in asemenea situatie acum zece ani, dar numai timp de douazeci si cinci de minute si credeam ca a fost un record.

Isi clatina incet capul pentru a se scutura de picaturile de ploaie, apoi:

- Totul se intampla anormal, suntem cu sase luni mai devreme sau mai tarziu, decat sezonul obisnuit al uraganelor. In orice caz, situatia ar putea fi si mai rea, si nu numai la intervale de douasprezece luni; totusi, ce se intampla este o ciudatenie pentru aceste locuri si chiar pentru toate sezoanele, contrazicand toate tratatele si randuielile. Sunt sigur ca ne aflam Ia un punct de inflexiune a furtunii si aproape sigur ca ea se va dezlantui spre nord-est, dar daca noi insine ne vom gasi in sectorul periculos sau

Se opri brusc, privind la un punct slab de lumina galbena palpaind incetosat prin ploaia dezlantuita.

- Mi se pare ca ceva este pe cale sa se scufunde; ia vezi, Walters, ce semnalizeaza?

- "Van Effen se scufunda'', doar atat, sir, sau cel putin atat cred ca spune. Transmisie Morse foarte proasta; probabil o nava cu numele Van Effen.

- Doamne, groaznica noapte, exclama Findhorn clatinand din cap; inca o Kerry Dancer! Acum, Van Effen! A auzit cineva de o nava cu acest nume? Poate dumneata, Nicolson?

- Niciodata.

Nicolson se intoarse si intreba prin usa cu grilaj:

- Esti acolo, ofiter II?

- Da, sir.

Vocea venea din intuneric, de la cateva picioare distanta.

- Repede, cauta in Registrul de clasificare a navelor. Vezi ce este acest Van Effen, probabil o nava olandeza; cat mai repede posibil.

- Van Effen?'A lansat acest nume, "Van Effen'?

Tonul, celui care intreba, asociat si cu o urma de excitare, trada neindoielnic modul de exprimare al celor care au trecut prin colegiul militar Sandhurst: era Farnholme, a carui umbra inalta se detasase din intunericul din spatele timoneriei.

- Chiar asa, fu raspunsul, dar cine a auzit de vreo nava cu acest nume?

- Nici nu este o nava, omule, este numele unui prieten, al meu. Van Effen, un olandez. Era si el pe Kerry Dancer, ne-am imbarcat impreuna la Banjermasin. Dupa ce nava a luat foc, probabil ca a plecat cu o barca de salvare si dupa cate imi amintesc, la bord era numai o singura barca de acest fel.

Farnholme intra prin usa cu grilaj si se alia acum intr-o latura a puntii de comanda privind atent si agitat, peste prelata tendei, uitand de ploaia care rapaia pe spinare, si adauga:

- Trebuie neaparat sa-l salvam, oameni buni, neaparat!

- Nu cumva este o cursa? se auzi vocea calma, realista a capitanului, ca un dus rece dupa interventia agitata a lui Farnholme.

Capitanul continua:

- Poate ca e vorba de acest Van Effen, poate ca nu; si daca el este, putem avea incredere?

- De ce te indoiesti? replica Farnholme, cu tonul unui om agitat: tocmai vorbisem cu tanarul acela, Vannier mi se pare ca il cheama.

- Mai bine sa ne ocupam de ce ne intereseaza! il intrerupse scurt Findhorn: barca, daca exista, se afla acum la vreo doua sute de yarzi.

- Vrei sa ma asculti? starui Farnholme aproape in soapta.

Apoi continua, si mai incet:

- Cum s-a intamplat ca ma aflu aici in viata? Cum s-a intamplat ca si aceste infirmiere sunt si ele in viata, ca si acesti soldati raniti preluati de pe Kerry Dancer acum o ora? Cum s-a intamplat ca noi toti salvatii - e adevarat, cu exceptia lui Miss Plenderleith si a preotului - mai suntem in viata? Numai pentru ca atunci cand capitanul de pe Kerry Dancer a vrut s-o stearga din Singapore ca sa-si puna pielea la adapost, cineva i-a pus un revolver in spate si l-a fortat sa se intoarca la Singapore. Omul acela a fost Van Effen si acum apare in aceasta barca; toti ii datoram vietile noastre lui Van Effen. Capitane Findhorn!

- Va multumesc, domnule General, spuse Findhorn calm, niciodata grabit; Nicolson, da drumul proiectorului, seful de echipai sa aprinda farurile cand voi da ordin, incet inapoi!

Lumina proiectorului strapunse intunericul, descoperind o mare agitata, cu valuri mari, incununate cu alb laptos de ploaie torentiala. Initial, lumina a ramas aceeasi, perdeaua parca solida de ploaie aproape o obtura. Dar imediat, reusi sa lumineze amanuntit marea si prinse in raza sa o barca de salvare foarte apropiata, deplasandu-se cu ancora de furtuna desfasurata; plonja violent, apoi iesea la suprafata printre valurile scurte, abrupte ce se napusteau asupra ei. Dar, in centrul unei furtuni tropicale, lucrurile nu se petrec dupa un model prestabilit si foarte adesea marea contrarie - navaleste si se sparge in interiorul boldului. in barca, se aflau sapte sau opt oameni care se straduiau sa-si mentina echilibrul, sa-si apere vietile - o lupta fara sperante pentru ca barca intrase deja adanc la apa, gata sa se scufunde. Un singur om parea indiferent la cele ce se petreceau: sta la pupa, privind spre tancul petrolier, acoperindu-si cu bratul ochii spre a-i feri de stralucirea proiectorului. Pe cap, ii lucea ceva alb, poate fan chipiu, dar de la distanta nu se putea distinge despre re era vorba.

Nicolson cobori pe scara pasarelei, alerga la bord dincolo de locul unde urma sa abordeze barca de salvare, cobori inca o scara la puntea de legatura longitudinala. Apoi o a treia scara care ducea spre acoperisul tancului numarul trei. Isi croi drum, cu siguranta unui obisnuit, printre vane si labirintul de conducte de descarcare de gaze, de tevi fierbinti de aburi, pana ce ajunse de partea tribordului; Farnholme l-a urmarit de aproape pe tot drumul. Chiar in momentul cand Nicolson punea mana pe copastia balustradei, cele doua faruri se aprinsera deodata

Nava avea douasprezece mii de tone si doar o singura elice, dar Findhorn o conducea, chiar pe mare agitata, ca si cum ar fi fost un distrugator suplu. Barca de salvare se afla la mai putin de patruzeci de yarzi distanta, prinsa in raza de lumina a farurilor, si se apropia tot mai mult; asa ca oamenii din barca se simteau acum in siguranta in partea de sub vant a Viromei. Incetasera sa mai scoata apa cu pistolul , stateau pe banchete, priveau petrolierul, pregatiti sa sara in plasa de salvare. Nicolson examina cu atentie pe cel care sedea pe bancheta de la pupa barcii: observa ca nu avea chipiu, pe cap. ci un bandaj grosolan, abundent patat cu sange. Apoi,.mai observa ceva: pozitia rigida, nenaturala a bratului drept. Se adresa lui Farnholme, aratandu-i-l pe cel care sedea pe bancheta pupa:

- Cel de la pupa barcii este prietenul dumitale?

- El este, Van Effen, raspunse Farnholme cu siguranta; asa cum v-am spus.

- Ai avut dreptate.

Dupa o pauza, Nicolson continua:

- Mi se pare ca este cam intr-o ureche.

- De ce?

- Tine un revolver in mina indreptat spre camarazii din fata lui si nu i-a scapat nici un moment din ochi, de cand ma uit la el.

Farnholme privi si el, fluiera incet si raspunse:

- Ai dreptate, asa este.

- De ce tine revolverul asa?

- Nu stiu, nu pot sa-mi dau seama, dar sa stii, Nicolson. ca daca prietenul meu Van Effen gaseste necesar sa ameninte cu arma pe cineva din barca, apoi are motive serioase.

Intr-adevar, Van Effen. avea motive destul de serioase. Acum, rezemat de un perete din sala de mese a Viromei, cu un pahar mare de whisky in mana si cu apa scurgandu-i-se din imbracamintea leoarca pe presul de ia picioare, povestea totul repede, concis si convingator. Prevazuta cu motor, barca de salvare ii dusese curand departe de Kerry Dancer, dupa ce aceasta luase foc si au ajuns la tarmul unei insule mici la cateva mile spre sud, tocmai cand s-a dezlantuit furtuna. Au tras barca pe prundisul insulei, de partea sub vant si au stat cuibariti cateva ore pana cand, brusc, vantul s-a potolit; la scurt timp dupa aceea au observat rachete ridicandu-se la nord-vest.

- Erau lansate de noi, confirma Findhorn: ai decis sa va indreptati spre locul de unde porneau?

- Chiar asa.

In ochii olandezului aparu o unda de zambet destul de rece, cand arata cu un gest spre grupul de oameni bruneti si cu pielea maslinie, ingramaditi intr-un colt.

- Siran si oamenii lui nu au fost deloc incantati. Nu prea sunt filo-aliati si stiau ca in zona nu se afla nave japoneze. Apoi, au recunoscut ca erau semnale de primejdie de la o nava ce se scufunda. Van Effen termina restul de whisky si, calm, aseza paharul pe o masa linga el.

- Dar am avut un argument convingator ca sa plecam revolverul.

- Am vazut, spuse Nicolson: apoi?

- Ne-am indreptat spre nord-vest. Am parcurs o portiune lunga de mare agitata, dar nu foarte zbuciumata, fara ploaie si vant. Au inceput insa valuri mari si ne-au inundai motorul. Am ramas incremeniti, convinsi ca acesta ne era sfarsitul. Cand, deodata, am zarit luminile voastre: pe o noapte atat de neagra, se observa de la distanta mare. Daca ploaia incepea cu cinci minute mat devreme, nu v-am mai fi zarit; imediat, am facut semnale cu lanterna

- Ti-a fost de ajutor si revolverul, il completa Findhorn, privindu-l lung pe Van Effen, cu ochi cercetatori si reci.

Apoi continua:

- Pacat ca nu l-ai folosit efectiv, Van Effen. Olandezul zambi crispat:

- Nu e greu sa inteleg la ce va referiti, sir.

Se ridica in picioare si cu o grimasa de durere isi scoase de pe cap bandajul patat de sange, lasand sa se vada o taietura destul de adanca cu margini vinetii, de la frunte, pana sub ureche.

- Ce spuneti de aceasta amintire?

- Nu e prea agreabila la vazut, admise Nicolson; Siran este autorul?

- Nu chiar el, un om de-al lui; Kerry Dancer incepuse sa arda, barca de salvare - singura la bord - era sustinuta de curentii de palanc lansata pe mare, si Siran impreuna cu ce mai ramasese din echipaj se pregateau sa sara in ea.

- Numai cu oamenii lui cei mai apropiati, il intrerupse Nicolson, indarjit.

- Chiar asa, doar cu oamenii lui, recunoscu Van Effen; l-am luat pe Siran de gat, l-am tras inapoi peste balustrada, incercand sa-l fortez sa ramana pe nava. A fost o greseala, trebuia sa folosesc revolverul. Nu stiam atunci ca oamenii lui erau la fel ca el; cum se spune - de aceeasi teapa. Ar fi fost o treaba buna, daca il impuscam. Cand m-am trezii, ma aflam in fundul barcii.

- Cum? intreba Findhorn, reticent.

- Va inteleg mirarea, surise Van Effen, cu aer obosit; totul pare fara sens, nu-i asa? Ar fi fost de asteptat ca ei sa ma fi lasat sa ma prajesc pe nava in flacari. Dar m-am trezit in fundul barcii, nu numai in viata, dar chiar cu capul bandajat. Curios, nu-i asa, sir?

- Curios, e putin spus, replica Findhorn cu voce egala, fara inflexiuni; dar este adevarat ce spui, Van Effen? intrebarea e stupida, indiferent daca spui sau nu adevarul, vei raspunde "da'.

- Este adevarat ce spune, Capitane Findhorn, se auzi foarte hotarata vocea lui Farnholme care, in acel moment, nu mai semana cu vocea de pana atunci a generalului Farnholme; sunt sigur ca asa este.

- Sunteti sigur? raspunse Findhorn privindu-l surprins ca toti cei de fata de nuanta speciala a tonului cu care vorbise acum Farnholme; ce va face sa fiti sigur, domnule General?

Farnholme avu un gest de revenire, ca un om care vorbise mai mult decat avusese intentia.

- Nu uitati ca-l cunosc pe Van Effen mai bine ca toti cei de fata si povestirea lui trebuie sa fie adevarata, altminteri nu s-ar mai afla acum aici. Par absurde cele povestite, dar poate ne vei mai spune ceva, Van Effen?

Findhorn isi dadu acordul cu un gest, cam ingandurat dar fara comentarii. in sala de mese s-au asternut cateva momente de tacere, intrerupte doar de prabusirea zgomotoasa a provei in scobitura dintre doua valuri, indescriptibilul scrasnet pe care il face o nava confruntata cu valurile unei mari agitate; apoi mai era si tropaitul picioarelor echipajului salvat de pe Kerry Dancer care incerca sa-si mentina echilibrul. Findhorn isi privi ceasul si i se adresa lui Nicolson:

- Propun sa mergem pe puntea de comanda, Nicolson; dupa cum decurg lucrurile, iarasi o sa avem de furca cu vremea rea. Cred insa ca este necesar sa se organizeze o paza armata, pe restul noptii, pentru Siran si echipajul sau.

Ochii lui Findhorn erau inexpresivi si reci ca si vocea; apoi continua:

- As vrea mai intai sa lamurim o mica problema.

Se indrepta fara graba spre echipajul de pe Kerry Dancer, tinandu-si cu greu echilibrul din cauza ruliului puternic al navei, si se opri cand Van Effen intinse o mana, barandu-i drumul.

- In locul dumneavoastra, m-as feri de acesti oameni, spuse calm olandezul; multi dintre ei mai au cel putin un briceag si sunt iuti de mina.

- Si dumneata ai un revolver.

Findhorn intinse mana si scoase arma automata pe care Van Effen o tinea intre corp si centura.

- Imi dai voie?

Privi arma, vazu ca nu avea pusa siguranta si adauga:

- Un Colt de 38; te pricepi la revolvere, nu-i asa, Van Effen?

- Ma cam pricep.

Cu pas usor, Findhorn se indrepta spre cel mai apropiat din grupul recent salvat, din coltul salii de mese; era un tip inalt, lat in umeri, cu fata bruna, calma, inexpresiva; privea, ca si cum de multa vreme pierduse obisnuinta de a vorbi. Avea o mustata subtire, favoriti bruni prelungiti cu trei inci mai jos decat urechile, cu ochi negii inexpresivi.

- Dumneata esti Siran? intreba Findhorn, parca indiferent.

- Cu voia dumneavoastra, sunt capitanul Siran.

Slaba accentuare a cuvantului "capitan' si inclinarea abia perceptibila a capului lasau sa se intrevada insolenta; figura insa ii era inexpresiva.

- Ma plictisesc prezentarile. Findhorn il privi deodata cu interes:

- Esti supus englez, nu-i asa?

- Poate.

De asta data, buzele i se curbara, mai putin in chip de zambet, cat in semn de insolenta dispretuitoare, perfect perceptibila; apoi adauga:

- Sa spunem, anglo-saxon.

- N-are importanta; esti - sau ai fost - capitanul lui Kerry Dancer. Ai abandonat nava si toti oamenii pe care i-ai lasat acolo sa moara, incuiati in dosul unor usi de fier. Poate ca s-au inecat, poate ca au ars de vii, acum nu mai are importanta. Sigur este ca voit i-ai lasat sa moara.

- Ce melodrama! exclama Siran, reprimandu-si cu palma, indolent, un cascat, o capodopera de obraznicie; cred ca am facut tot ce a fost posibil pentru acei nenorociti.

Findhorn aproba tacit si se apropie pe rand de ceilalti sase oameni ai lui Siran. Nici unul dintre ei nu parea deloc fericit, ba unul - cu fata prelunga si sasiu - parea cel mai nervos si temator; isi tot misca picioarele, mainile si degetele faceau gesturi nestapanite. Findhorn se opri in fata lui.

- Vorbesti englezeste?

Raspunsul a fost doar incruntarea sprincenelor, ridicarea umerilor si indepartarea palmelor, gestul universal pentru exprimarea neintelegerii.

- Ati ales bine, Mister Findhorn, rosti taraganat Van Effen; vorbeste englezeste tot atat de bine ca dumneavoastra.

Findhorn ridica arma automata, ii propti teava de gura respectivului si apasa destul de puternic. Omul se retrase, dar Findhorn nu-l slabi. Dupa al doilea pas inapoi, omul ajunse la peretele despartitor si se sprijini cu palmele lasate drept in jos, privind terorizat, cu singurul ochi normal, la revolverul ce-i atingea dintii.

- Cine a inchis cu ciocanul toate zavoarele usilor de pe puntea dunetei? il intreba calm Findhorn; iti dau cinci secunde ca sa raspunzi.

Apasa mai tare cu revolverul si clinchetul brusc al declansarii sigurantei rasuna nefiresc de tare in 'tacerea atmosferei incordate.

- Una. doua

Spun, spun! bolborosi omul, vadit inspaimantat; eu am inchis usile.

- Din ordinul cui?

- Al capitanului, spunea ca

- Si cine a inchis usa teugei?

- Yussif, dar a murit

- Din ordinul cui? continua Findhorn intrebarile necrutator.

- Tot din ordinul capitanului Siran. Privind cu spaima spre Siran, el adauga:

- Voi muri, fiindca am spus toate astea!

- Probabil, pronunta neindurator Findhorn.

Baga revolverul in buzunar si se adresa lui Siran: Interesanta povestioara, nu-i asa, capitane Siran?

- Omul e nebun, replica dispretuitor Siran; terorizat cu revolverul, oricine poate spune tot felul de nazdravanii.

- In teuga se aflau soldati britanici, probabil compatrioti de-ai dumitale: dupa o mica socoteala, peste douazeci; nu stiu cum s-au petrecut exact lucrurile, dar probabil ca n-ai vrut sa se inghesuie in singura barca de salvare.

- Nu stiu despre ce vorbiti, rosti Siran, a carui fata bruna era inca aceeasi, tot inexpresiva.

Dar vocea ii era acum mai prudenta, disparuse insolenta calculata.

- Si in duneta mai erau peste douazeci de oameni.

Siran nu rosti o vorba, cu toata staruinta cu care il privea Findhorn.

- Raniti, muribunzi, femei si un copilas.

Nici de asta data Siran nu raspunse, chipul ii era tot atat de imperturbabil, numai albul ochilor i se ingustase, abia perceptibil, iar cand vorbi, vocea mai avea inca aceeasi insolenta indiferenta:

- Si unde speri sa ajungi, Capitane Findhorn, cu aceasta vorbarie goala?

- Nu sper nimic.

Figura ridata a lui Findhorn era severa, ochii decolorati, taiosi si necrutatori.

- Nu este vorba de speranta, Siran, ci de certitudine - certitudinea ca esti vinovat de omoruri. Maine dimineata vom lua separat declaratii de la toti membrii echipajului pe care i-ai avut sub comanda, vor fi semnate in prezenta martorilor neutri, membrii echipajului meu. Imi iau raspunderea sa ajungi sanatos in Australia.

Scotandu-si chipiul, gata sa iasa, adauga:

- Vei avea parte de o judecata nepartinitoare, capitane Siran, dar procesul nu va dura mult, caci pentru omor, pedeapsa o cunoastem cu totii.

Pentru prima data masca de imperturbabila indiferenta a lui Siran se fisura si o unda foarte usoara de spaima ii aparu in ochi, dar Findhorn nu mai era acolo ca s-o vada. Plecase, urcand pe scara de tambuchi spre pasarela Viromei, zgaltaita de rafalele stridente ale furtunii.

VI

In zorii fara vant, cu cer senin sidefiu, de o frumusete opalescenta, Viroma se afla departe, la sud-est de Canalul Rhio, la douazeci de mile nord de Rifleman Rock si cam la jumatate din drumul pana la Stramtoarea Carimata. Petrolierul se deplasa cu toata viteza, cosul lasa in urma un panas de abur albastrui invalatucit, iar puntea pupa trepida din cauza vibratiilor puternice, caci Carradale, mecanicul sef, accelerase motorul pana la limita maxima, depasind-o chiar.

Se terminase taifunul acelei nopti lungi, vantul puternic se potolise, ca si cum nu suierase niciodata. Dar puntile si suprastructurile de punte patate cu depuneri de sare si hula foarte agitata si extinsa, necalmata inca multe ore, aminteau ca taifunul nu fusese doar un vis. Ba chiar, se putea spune ca nu fusese un vis, ci un cosmar. Capitanul Findhorn condusese petrolierul supus la ambardee si ruliuri infruntand valuri enorme dinapoia traversului, precum si vanturi ciclonice, timp de ore fara sfarsit, fara sa tina seama de cumplita incercare la care era supusa Viroma, fara sa se gandeasca la altceva decat sa sporeasca pe cat posibil distanta intre nava si Singapore, inainte ca lumina zilei sa-i expuna sa fie observati de inamic.

Nuantele delicate, pastelate, dinspre est se estompau, se decolorau si disparura in cateva minute, iar discul mare, roscat al soarelui se ivi urcand grabit deasupra orizontu-ui, aruncand peste mare o banda de un alb lucitor, intre el si Viroma. Dar banda nu era neintrerupta:pe suprafata arii. la mile departare, se observa ceva, poate un vas de poseuri sau un mic cabotier cu coca inca sub orizont, negru in contrast cu soarele care rasarea; silueta tinea cu strasnicie drumul spre est, topindu-se pana a deveni o mica pata neagra, apoi disparu complet. De pe pasarela, capitanul Findhorn si Barrett au urmarit-o intrebandu-se ce este, pana a disparut. Poate ca fusese ceva real, poate o inchipuire. Poate era un japonez sau filojaponez, poate ca nu. Poate ca era echipat cu statie de radio, poate ca nu. In orice caz, nu era prudent ca Viroma sa actioneze in vre-un fel.

Asa cum se intampla totdeauna in largul marii, soarele parea ca urca vertical pe cer. La ora sapte si jumatate era cald, destul de cald pentru a usca puntile si suprastructurile Viromei, destul pentru ca Findhorn sa-si scoata impermeabilul si sa se deplaseze spre marginea pasarelei ca sa se incalzeasca si sa aspire, din adancul plamanilor, aerul proaspat de dimineata - stia insa ca aerul nu va mai fi mult timp proaspat. Findhorn insusi se simtea inviorat, doar o oarecare oboseala ii mai staruia in oase: cam la jumatatea cartului de la miezul noptii, cand coltii taifunului se tocisera, Nicolson il convinsese sa coboare in cabina unde a dormit bustean vreo trei ore.

- Buna dimineata, sir. Admirabila schimbare de

vreme, nu-i asa?

Venind chiar din spate, vocea calma a lui Nicolson il smulse pe Findhorn din reverie; se intoarse si raspunse:

- Buna dimineata, Johnny. De ce te-ai sculat la aceasta ora neobisnuita?

Findhorn stia ca Nicolson nu dormise decat doua ore, dar avea infatisarea odihnita a unui om dupa opt ore bune de somn. Nu pentru prima data, Findhorn constata ca in ceea ce priveste rezistenta si recuperarea energiei, Nicolson era un om care iesea din comun.

- Ora neobisnuita? replica Nicolson privindu-si ceasul: este aproape opt.

Zambind, adauga:

- Constiinciozitatea si simtul datoriei, sir; am si facut o rapida trecere in revista a pasagerilor nostri fara plata.

- Nu sunt reclamatii? intreba, glumind, Findhorn.

- Din cauza vremii, cei mai multi nu s-au simtit prea bine asta noapte, iar alte reclamatii nu sunt.

- Si multi ar fi indurat orice, decat sa reclame, aproba Findhorn'; ce-i cu infirmierele bolnave?

- Cele doua tinere chinezoaice si cele mai in varsta se simt mai bine. Pe doua dintre ele le-am gasit in infirmerie si in sala de fumat, schimband bandajele ranitilor. Toti cei cinci soldati sunt in forma si infometati ca niste lupi.

- Semn foarte bun, intrerupse Findhorn; dar cei doi tineri din infirmerie?

- Se comporta destul de bine, spune infirmiera; cred ca sunt insa destul de bolnavi, in orice caz mai mult decat respectabilul general de brigada si prietenul sau, preotul mahomedan. ii poti auzi sforaind de la douazeci picioare distanta, iar biroul mecanicilor, unde sunt cazati, miroase ca o distilerie de rachiu.

- Si Miss Plenderleith?

- Isi face plimbarea terapeutica, de la un capat la altul al puntii de legatura. Englezii isi fac iluzii ca sunt un popor de navigatori: Miss Plenderleith este un exemplu graitor. Mai sunt apoi cei trei soldati din sala de mese, caporalul Fraser si doi oameni de-ai lui: fiecare sta pe cate un scaun, foarte confortabil, dar tin in maini armele lor de 303 si automatele Bren. Cred ca se roaga ca Siran sau unul din oamenii lui sa-si umfle ceva mai zdravan pieptul ca sa aiba o scuza mai serioasa pentru a-i gauri ca impuscaturi. Siran si complicii lui stiu exact ce ganduri nutresc acesti tineri in privinta lor si abia respira, abia clipesc din ochi.

- Impartasesc increderea dumitale in acesti trei paznici, spuse Findhorn, privind piezis la secundul sau, cu o expresie sarcastica.

- Si cum arata respectabilul capitan Siran in aceasta dimineata? Cam ponosit, nu-i asa?

- Deloc; oricine poate vedea ca a dormit bine. un somn netulburat ca un om cu constiinta de nou nascut.

Nicolson privi cateva momente pe mare, apoi declara calm:

- As fi bucuros sa am ocazia sa-i dau calaului care il va spanzura toata asistenta de care va avea nevoie.

- Vei fi probabil ultimul la o coada lunga de amatori, replica Findhorn, indarjit; nu vreau sa fac o drama, dar cred ca respectivul este un ticalos si trebuie nimicit ca un caine turbat.

- Asta ii va fi soarta, se declara de acord Nicolson; turbat sau nu, in orice caz suspect.

- La ce te referi?

- E englez, cel putin pe trei sferturi, pun ramasag pe tot ce am in buzunare. A trecut printr-una din renumitele scoli publice engleze, si, mai mult ca sigur, a primit, dracul sa-l ia, o educatie mai solida decat mine. Cum a ajuns un om ca acesta comandant pe o coaja de nuca do genul Iul Kerry Dancer?

Findhorn ridica din umeri.

- Cine stie? Explicatii sunt nenumarate, si se bat cap in cap, avand totusi o singura asemanare: toate pot fi eronate. Pe o raza de doua mii de mile in jurul Singaporelui poti gasi jumatate din oile negre ale lumii, si va fi greu sa stabilesti de ce teapa este Siran, asa ca e dificil de raspuns la intrebare; cinstit, nu stiu ce sa spun.

In timp ce batea tamburina cu degetele pe balustrada tendei. Findhorn continua:

- Genul asta de om ma deruteaza si, din pacate, nu este singurul in aceasta categorie.

- Va referiti la Van Effen? Sau!a respectabilul nostru general de brigada?

- Printre altii, declara, evaziv, Findhorn; pasagerii astia care ne-au cazut pe cap formeaza o adunatura ciudata, dar si mai ciudat mi se pare modul cum se comporta. Sa luam, de exemplu, pe general si pe preotul mahomedan: sunt prieteni la catarama. Nu ti se pare ciudat?

- Ba chiar de necrezut. Toate usile cluburilor din Bengal si Singapore li s-ar inchide in nas cu inscriptii scrise cu litere mari: "Interzisa intrarea pentru'.

Apoi, Nicolson continua malitios:

- Ce socuri si accidente mortale s-ar produce in cercurile inalte ofiteresti daca s-ar cunoaste aceasta prietenie: in toate barurile din Est, frecventate de lumea buna, s-ar produce sute de apoplexii, cu pahare de bautura in maini intepenite. Generalul Farnholme are responsabilitatea in aceasta privinta.

Findhorn schita un zambet si intreba:

- Tot mai crezi ca nu se preface?

- Nu, sir, nici dumneavoastra nu credeti. Un Mos Teaca de clasa intai, face si vorbeste numai aiureli, complet neserios. E greu sa-l categorisesti. Un dezaxat.

- Un dezaxat, repeta murmurand Findhorn; apoi mai este si prietenul lui, Van Effen; de ce naiba se arata Siran atat de grijuliu cu sanatatea acestuia?

- Greu de inteles, admise Nicolson; mai ales, ca Van Effen nu-i prea preocupat de sanatatea lui Siran si ameninta sa-i gaureasca spinarea sau sa-l stranga de gat. Personal, am incredere in Van Effen, imi place acest om.

- Si mie imi face o impresie buna. Dar Farnholme nu-i prea acorda incredere - desi a declarat ca Van Effen spune adevarul - iar cand l-am intrebat de ce, a dat inapoi cu mare viteza si s-a pornit pe o vorbarie goala care nu convinge nici un copil de cinci ani.

- Sunt de acord, declara Findhorn, si tot atat de puerile si neconvingatoare sunt cele declarate de Miss Plenderleith cand, la dorinta ei, m-am dus s-o vad la ea in cabina, imediat dupa ce dumneata ai avut cu Siran acea - sa-i spunem - discutie.

- Asadar, ati fost s-o vedeti? surise Nicolson; imi pare rau ca nu am fost de fata.

- Stiai ca m-a chemat?

- Mi-a spus Vannier. Eu l-am convins sa plece din sala de mese ca sa va transmita mesajul. Ce va spus Miss Plenderleith?

- La inceput a negat ca si-a exprimat dorinta sa ma vada, apoi mi-a pus niste intrebari fara rost, ca de exemplu, cand ajungem intr-un port ca sa poata da o telegrama surorii sale din Anglia; o palavrageala inventata ad-hoc. Mi-a facut impresia ca e tare ingrijorata de ceva, cred ca a fost cat p-aci sa-mi spuna de ce, dar s-a razgandit.

Capitanul Findhorn ridica din umeri, un gest pentru a inlatura acest element din discutie, adaugand totusi:

- Stiai ca Miss Plenderleith vine si ea tot din Borneo? Acolo a fost directoarea unei scoli de fete si a parasit postul in ultimul moment.

- Stiam; azi dimineata, am avut si eu o conversatie lunga cu ca pe puntea de legatura. Tot timpul m-a interpelat cu "tinere' si m-am mirat de cate mi-au auzit urechile. Nicolson privi ganditor spre capitan si continua: - Tocmai doream sa va mai sporesc nedumeririle cu inca una, ceva ce nu stiati: noaptea trecuta Miss Plenderleith a primit o vizita in cabina, un prieten binevoitor.

- Cum! Ti-a spus ea asa ceva?

- Da de unde, nu ea, ci Walters mi-a spus. Noaptea trecuta, dupa iesirea din cart, tocmai se intinsese pe cuseta, cand a auzit cum cineva batea in usa cabinei lui Miss Plenderleith - foarte incet - totusi el a auzit, cuseta Iui din cabina statiei de radio fiind chiar langa peretele despartitor. Walters mi-a marturisit ca a fost curios si ca a ascultat la usa dintre cabine, care era inchisa; dar nu a inteles decat ca avea loc o convorbire in soapta, conspirativa. O voce foarte joasa, sigur de barbat. A stat in cabina lui Miss Plenderleith vreo zece minute, dupa care a iesit.

Findhorn nu-si revenea de mirare:

- Intalnire secreta? La miezul noptii, in cabina lui Miss Plenderleith! Credeam ca ar fi trebuit sa tipe cat o tinea gura, cand si-a dat seama ca cineva vrea sa intre la ea!

- N-o cunoasteti! spuse Nicolson, clatinand capul cu hotarare; e o adevarata intruchipare a respectabilitatii si orice vizitator nocturn necunoscut ar fi luat-o din loc, impresionat de gestul mustrator al aratatorului batranei Miss si ar fi pornit indata pe calea cinstei, hotarat sa duca mai departe o viata ireprosabila. Dar, dupa cate inteleg, n-a fost cazul de vreo mustrare, ci, dimpotriva, de-o discutie confidentiala in deplin acord.

- Si Walters nu banuieste cine a fost vizitatorul?

- Nu, si-a dat seama doar ca era o voce de barbat, dar era prea obosit si somnoros ca sa-si mai bata capul sa descopere cine e vizitatorul.

- Cred ca a procedat foarte cuminte.

Findhorn isi scoase chipiul ca sa-si stearga parul cu batista: desi era doar opt dimineata, soarele incepea sa arda; apoi continua:

- Avem prea multe pe cap ca sa ne mai facem probleme si cu salvatii astia. Nu prea. pot sa-mi dau scama ce-i cu ei. Sunt o adunatura ciudata, si cu oricare din ei as sta de vorba, unul mi se pare mai bizar ca celalalt.

- Inclusiv Miss Drachmann? intreba Nicolson.

- Cu ea, nu! As da bucuros toata adunatura pentru aceasta tanara, spuse Findhorn, reasezandu-si chipiul si clatinand incet din cap; un caz impresionant, Johnny, ce oribil a pocit-o macelarul ala blestemat.

Ochii i-au redevenit patrunzatori, privind atent spre Nicolson.

- Ce este adevarat din cele ce i-ai spus aseara?

- In privinta a ceea ce chirurgii ar putea face pentru ea?

- Da.

- Nu sunt convins ca ar putea realiza marc lucru. Nu ma pricep, dar cred ca cicatricea se va lati si se va intari cu mult inainte ca sa se poata interveni cu succes. Chirurgii esteticieni nu sunt nici ei facatori de minuni, si nici nu au astfel de pretentii.

- Atunci sa-i ia naiba, si n-aveai dreptul sa-i mai dai sperante, declara Findhorn, cu tot patosul pe care i-l permitea firea lui flegmatica; gandeste-te cat de dezamagita va fi!

- "Deocamdata sa mancam, sa bem si sa ne veselim', vorbi in zicale Nicolson; credeti oare ca vom mai ajunge sa mai revedem Anglia, sir?

Findhorn il privi lung, coborandu-si adanc sprincenele peste ochi apoi aproba cu un gest din cap, semn ca a inteles si, intorcandu-se murmura:

- Mare minune ca mai suntem in stare sa reactionam ca in timpuri normale, de pace. Imi pare rau, dragul meu, dar si eu m-am gandit la asemenea lucruri, de cand a rasarit soarele: la soarta ce-l asteapta pe micul Peter, la infirmiere, la toti - dar mai ales la copil si la tanara Drachmann, nu stiu de ce.

Dupa cateva momente de tacere, scruta orizontul fara nori, apoi adauga, cu aparenta inconsecventa:

- O sa avem o zi frumoasa, Johnny.

- O zi frumoasa ca sa murim, replica Nicolson, sumbru.

Apoi il privi pe capitan drept in ochi si schita un zambet:

- Ii asteptam de multa vreme, dar japonezii sunt niste adevarati gentlemeni - in aceasta privinta, puteti afla ceva de la Miss Drachmann; totdeauna au fost foarte politicosi si cred ca nici de asta data nu se vor lasa prea mult asteptati.

Dar japonezii s-au lasat asteptati, relativ, destul de multa vreme. Nu prea multa, daca ar fi fost s-o socotesti in secunde, minute si ore; dar atunci cand e vorba de oameni, de oameni disperati, de prea mult timp torturati de neprevazut, care asteapta in fiece moment sa survina inevitabilul, atunci secundele, minutele si orele isi pierd semnificatia lor de unitati absolute pentru masurarea timpului si conteaza doar asteptarea incordata a momentului trecator, cu mereu prezenta anticipare a ceea ce inexorabil trebuie sa se intample. Secundele se tarasc anevoios devenind minute, minutele se intind interminabil si se lungesc pana la o ora, apoi urmeaza o alta ora, cerul ramane tot gol si linia lucitoare a orizontului ramane calma, linistita si neintrerupta. Findhorn stia ca sute de nave si avioane inamice cutreierau marea in cautarea Viromei si nu intelegea de ce nu apareau: presupunea doar ca maturasera zona respectiva in dupa, amiaza precedenta, in timp ce ei facusera cale intoarsa ca sa dea ajutor lui Kerry Dancer si probabil ca acum inamicul rascolea marea, departe spre sud. Sau credeau poate ca Viroma pierise in taifun - dar cand aceasta explicatie ii trecu prin minte, Findhorn o respinse ca fiind mai curand o dorinta a sa pentru ca nu era obiceiul japonezilor sa-si ia presupunerile drept realitati Indiferent de motiv, Viroma rula deocamdata spre sud-est, singura pe vasta intindere a marii pustii. A mai trecut o ora, apoi alta, acum era amiaza, soarele stralucitor se ridica arzator, aproape vertical, in vazduhul incins ca un cuptor si pentru prima data capitanul Findhorn isi permitea un simtamant nesigur de speranta reconfortanta: dupa Stramtoarea Carimata, in intuneric si pe Marea Javei, puteau indrazni sa creada iar ca vor ajunge la un adapost. Soarele era la zenit, amiaza a trecut, minutele se furisau din nou, cinci, zece, cincisprezece, douazeci, fiecare minut scurgandu-se tot mai incet si speranta crescand in acelasi ritm. Dar, la douazeci si patru de minute dupa miezul zilei, speranta s-a risipit ca o pulbere suflata si lunga asteptare a luat sfarsit, -

Primul a vazut-o un tunar de pe teuga: o mica pata neagra, departe spre sud-vest, materializandu-se din ceata caldurii, aparand deasupra liniei orizontului. Cateva secunde paru ca ramane pe loc, stationara in vazduh, un punct negru neinsemnat, suspendat in aer, apoi, aproape deodata, nu a mai fost o pata mica, ci s-a marit cu fiecare rasuflare a celor de veghe, si nu mai era estompata, ci capata o forma, tot mai concret definita, pana cand s-a putut observa, clar si fara indoiala, conturul fuselajului si aripilor: era un avion de lupta japonez de tip Zero, probabil prevazut cu rezervoare suplimentare de benzina pentru distante lungi si, tocmai cand cei din veghe de pe Viroma l-au recunoscut, a ajuns pana la ei si uruitul surd al motorului peste linistea intinsa a marii.

Avionul Zero bazaia continuu, pierzand in fiecare secunda din inaltime, apoi se ridica drept deasupra lor. Parca pilotul intentionase sa se napusteasca asupra Viromei, dar, la mai putin de o mila departare, vira scurta la tribord si incepu sa descrie cercuri deasupra navei la inaltime de aproximativ cinci sute de picioare. Nu a dezlantuit atacul, de pe Viroma nu a pornit nici o salva. Capitanul Findhorn ordonase foarte categoric tunarilor: focul numai pentru autoaparare; rezerva lor de munitii era limitata si trebuia sa pastreze pentru tirul impotriva inevitabilelor bombardiere. Apoi, mai era poate o sansa ca pilotul sa fie inselat de numele recent zugravit, Siyushu Maru, si de marele pavilion al Soarelui Rasare care cu doua zile inainte inlocuisera denumirea Resistencia si pavilionul Argentinei; "o sansa la zece mii sa fim crezuti', gandi Findhorn sumbru. Insolenta sfruntata si nemaipomenita indrazneala gratie careia Viroma ajunsese acum atat de departe isi dovedeau poate utilitatea.

Timp de aproape zece minute Zero-ul a continuat sa descrie cercuri in jurul Viromei, la nu mai mult de o jumatate de mila distanta, virand tot timpul. Apoi, dinspre sud-vest au mai aparut inca doua avioane - tot Zero-uri de lupta - si s-au alaturat primului. De doua ori, toate trei au descris cercuri in jurul navei, apoi primul pilot a iesit din formatie si a facut doua curse longitudinale la mai putin de o suta de metri distanta, cu acoperisul carlingei lasat in jos, incat cei de veghe pe puntea de comanda au putut sa-i vada chipul, mai bine spus partea vizibila, de sub casca, ochelarii de protectie si microfonul transmitatorului; au inteles ca pilotul observa detaliile navei; dupa care a virat scurt si s-a alaturat celorlalti. Dupa cateva secunde, avioanele au refacut formatia, balansandu-si aripile in chip de fals salut si disparura spre nord-vest, in ascensiune continua.

Nicolson a rasuflat usurat, oftand inabusit.

- Tipul asta nu va sti niciodata de ce a scapat, economisindu-ne munitia, se adresa el lui Findhorn, indreptandu-si aratatorul catre amplasamentele Hotchkiss urilor; chiar fleacurile noastre de tunuri de pe duneta l-ar fi facut zob!

- Cred si eu, raspunse Findhorn, rezemat cu spatele de jaluzeaua tendaletei si privind ingandurat spre avioanele ce dispareau; si ce isprava ar fi facut? Ar fi risipit o munitie valoroasa, atata tot. Nu ar fi fost in stare sa ne faca pagube - raul a fost facut chiar inainte de a se apropia atat de mult de noi: a comunicat Cartierului sau general descrierea navei noastre pana la ultimul nit, pozitia, drumul si viteza.

Findhorn isi scoase ochelarii si continua incet:

- Nu putem face nimic in privinta descrierii si pozitiei actuale a navei noastre, dar putem schimba drumul.

Te rog, Nicolson, da comanda la 200°. Sa ne indreptam spre Canalul Macclesfield.

- Am inteles, sir, raspunse Nicolson, ezitand insa; credeti ca ne va folosi la ceva, sir?

- Nu prea, raspunse Findhorn cu o nuanta de resemnare in voce; undeva, la vreo doua sute cincizeci de mile de aici, bombardiere de altitudine, de picaj, cu torpile, toate incarcate, decoleaza acum de pe aerodroamele japoneze. Au nevoie de succes, prestigiul este un element vital. Daca scapam si ajungem la Darwin, japonezii se fac de ras fata de ,,Marea Zona de Coprospcritate a Asiei de Est'

Findhorn il privi fix pe Nicolson, cu ochi calmi, tristi si distanti.

- Imi pare rau, Johnny, foarte rau de micul Peter, de tanara Miss Drachmann si de toti ceilalti. Inamicul se va napusti sigur asupra noastra. Au scufundat ei Prince of Wales si Repulse, ne vor distruge si pe noi. Peste o ora, vor evolua deasupra noastra.

- Atunci, de ce sa mai schimbam drumul, sir?

- Asa, ca sa facem ceva; sa mai castigam zece minute pana ne vor descoperi. Un gest, dragul meu - fara scop, stiu - dar un gest. Si mieii o iau la fuga, desi stiu ca haita de lupi o sa-i ajunga si o sa-i sfasie.

Dupa o pauza, Findhorn continua zambind:

- Fiindca veni vorba de miei, Johnny, du-te jos si condu mica noastra turma la stana.

Dupa zece minute, Nicolson se intoarse pe puntea de comanda; Findhorn il privi interogativ:

- Toti sunt sanatosi in tarc, Nicolson?

- Imi pare rau, dar nu prea am reusit, raspunse Nicolson, aratandu-si cu mina cele trei barete de pe epoleti; soldatii de azi au pierdut cu totul respectul autoritatii. N-ati auzit nimic, sir?

Findhorn il asculta mirat, apoi aproba cu capul, spunand:

Am auzit pasi pe scara, parca urca un regiment.

- Erau doar caporalul Fraser si cei doi oameni ai lui; cand le-am spus sa intre in cambuza si sa stea acolo linistiti, caporalul s-a declarat de acord numai daca raman si eu cu ei. Cred ca l-am atins la coarda sensibila. Sunt convins ca se pricep sa manuiasca impreuna trei pusti si o mitraliera si cred ca vor fi de zece ori mai eficienti decat cei doi servanti ai nostri de la Hotchkiss-uri.

- Si ceilalti?

- Aceeasi poveste si cu ceilalti soldati: au iesit afara la pupa, cu revolverele. Si nu fac pe eroii; toti patru sunt indarjiti si seriosi, desi abia niste manji. Cei bolnavi sunt inca in infirmerie, prea suferinzi ca sa se poata misca. Sunt in tot atata siguranta acolo, ca oriunde pe nava; se afla cu ei si doua infirmiere.

- Parca erau patru se incrunta Findhorn; ba mi se pare ca

- Erau cinci, completa Nicolson; dar cred ca a cincia a fost rau socata de explozia obuzului. Apoi, soldatul Alex si nu mai stiu cum, nu-i bun de nimic, cu nervii complet zdruncinati. Cu greu l-am dus si pe el in cambuza. Pe toti ceilalti i-am lamurit ce au de facut. Batranul Farnholme n-a prea fost dispus sa paraseasca cabina mecanicilor, dar cand i-am explicat ca numai cambuza este singurul compartiment al suprastructurii care nu comunica cu exteriorul, ca este prevazuta cu pereti despartitori de otel, in loc de lemn, si ca are pe deasupra, inca doi de protectie la prova si la pupa si inca trei de fiecare parte, a pornit glont intr-acolo.

Findhorn stramba din nas:

- Ofiter de parada, un Mos Teaca. Nu sta in linia intai decat pana incepe focul. Simt un gust amar in gura. Johnny, e departe de a fi un caracter. Caracteristic pentru acesti Mos Teaca este ca stiu cum sa-si puna la adapost pretioasele lor piei.

- Nu-i cazul lui Farnholme, declara Nicolson; am fost si eu multa vreme de aceeasi parere, dar am ajuns la concluzia ca este ingrijorat, foarte ingrijorat de ceva.

Apoi, clatinand din cap:

- E uns cu toate alifiile, sir, si probabil ca are un motiv foarte serios ca sa se puna la adapost, nu numai pentru propria-i piele.

- Poate ca ai dreptate, spuse Findhorn, ridicand din umeri; nu inteleg insa despre ce poate fi vorba. Dar cu Van Effen ce se intampla?

- Este in sala de mese si crede ca Siran cu oamenii lui asteapta sa provoace dezordine cand nava va fi intr-un moment dificil; de aceea, ii tine in sah cu revolverul, asa ca nu vor incerca nimic.

Zambind, Nicolson adauga:

- Cred ca Van Effen este omul care stie ce vrea.

- Siran si oamenii lui sunt in sala de mese? intreba Findhorn, facandu-si gura punga; este incaperea tocmai buna pentru sinucidere, larg expusa la atacuri, din toate partile navei, iar jaluzelele ferestrelor nu vor fi o piedica pentru proiectile.

Tonul lui aducea mai mult a interogare decat a repros si Findhorn ii asocie o privire jumatate ironica, jumatate intrebatoare, dar Nicolson ridica din umeri, indiferent si incepu sa cerceteze orizontul incetosat de caldura soarelui.

Japonezii au reaparut la orele doua si douasprezece minute dupa amiaza, de asta data cu forte mult sporite. Ar fi fost suficiente trei sau patru avioane, dar au aparut cincizeci. Nu mai era cazul sa intarzie, sa hartuiasca, sa bombardeze preliminar de la inaltime, era clar ca hotarasera un atac unic si distrugator, instantaneu si calculat cu precizie inginereasca, executat de bombardiere torpiloare in formatie in coada de randunica, bombardiere in picaj si Zero-uri, un atac a carui maiestrie de executie nu era intrecuta decat de o dibacie si de o ferocitate fatise. Din momentul in care primul Zero a zburat in jurul navei, la nivelul puntii de comanda, iar proiectilele perechii sale de tunuri au inceput sa o izbeasca, si pana cand ultimul bombardier torpilor s-a inaltat si a virat departe pentru a se feri de socul exploziei propriei sale torpile au trecut doar trei minute. Dar acele trei minute au prefacut Viroma din cel mai frumos si modern petrolier al flotei Anglo-Arabian, din cele douasprezece mii de tone de imbinare metalica fara cusur, cu toate tunurile aflate pe punte rapaind cu firava lor sfidare contra inamicului atacator, intr-o infioratoare epava macelarita, sfaramata, arzand ici si colo, invaluita in fum, cu tunurile reduse la tacere, cu motoarele oprite si aproape intreg echipajul muribund sau deja mort. Un adevarat masacru, fatis, inuman, cu o singura scuza: nemiloasa furie a atacului a fost moderata doar de milostenia iutelii cu care s-a desfasurat.

Masacru, dar masacru mai putin al navei, mai mult al oamenilor care o operau. Japonezii au atacat conform unor ordine precise, pe care le-au realizat stralucit. S-au concentrat asupra compartimentului masinilor, puntii de comanda, teugei si amplasamentelor artileriei, primul fiind cel mai grav avariat: doua torpile si cel putin o duzina de bombe au patruns in incaperea masinilor, strapungand puntile de deasupra; jumatate din pupa a zburat si nimeni nu a supravietuit acolo. Dintre tunari au supravietuit doar doi: Jenkins, marinar brevetat care manipulase un tun de pe teuga, si caporalul Fraser; dar nici acesta nu mai avea mult de trait, caci jumatate din bratul sting, dinainte schilodit, fusese retezat si era prea epuizat, prea socat; s-a facut doar o simbolica incercare de-a i se opri sangele ce tasnea.

Pe puntea de comanda, cazuti pe podea in spatele peretilor blindati ai timoneriei, nauciti de explozia si socul obuzelor, Findhorn si Nicolson se intrebau de ce au fost atacati cu atata furie si care era motivul covarsitoarei amplori a atacului executat de atat de multe bombardiere si o escorta puternica de avioane Zero. Se mai intrebau de ce puntea de comanda ramasese neatinsa de bombe, de ce nici o torpila nu patrunsese in tancurile incarcate cu produse petroliere - o tinta ce nu trebuia omisa - si nu fusese zdrobita inima Viromei. Au ajuns la concluzia ca japonezii nu au vrut sa distruga Viroma: din contra, cautasera s-o fereasca, dar sa-i nimiceasca echipajul. Nu avea importanta ca distrusesera pupa navei; cele noua mari tancuri de produse petroliere, inca intacte, si teuga aveau o rezerva de flotabilitate suficienta pentru a mentine nava in stare de plutire precara, dar la suprafata apei. Si daca nimeni din echipajul Viromei nu mai traia pentru a face sa explodeze sau sa sabordeze nava, atunci puneau mana pe zece mii de tone de produse petroliere: milioane de galoane de carburant superior pentru navele, tancurile si avioanele lor.

De aceea mugetul continuu si vibratiile puternice produse de exploziile bombelor si torpilelor, au incetat aproape brusc, bazaitul specific al motoarelor bombardierelor greoaie s-a topit rapid in departare si tacerea subita ce a urmat hauia tot atat de intens in urechi ca si larma abia sfarsita. Cu dificultate, Nicolson isi scutura capul ca sa se dezmeticeasca de urmarile socului si zgomotului si ca sa indeparteze funinginea si praful cu care era imbacsit; se ridica, nesigur, in genunchi, sprijinit in maini, apuca minerul usii cu grilaj, se ridica in picioare, dar se tranti ca un bolovan pe punte cand cateva proiectile suierara groaznic trecand prin geamurile facute tandari, chiar pe deasupra capului, si explodara lovindu-se de peretele despartitor dinspre camera hartilor, umpland timoneria cu un zgomot asurzitor de detunaturi si o grindina ucigatoare de aschii de otel.

Cateva secunde, Nicolson a ramas lungit, cu fata in jos, pe punte, astupandu-si urechile cu degetele si protejandu-si capul cu bratul, complet naucit, blestemandu-se in gand de nebunia precipitata, necugetarea de a se fi ridicat prea repede in picioare. Ar fi trebuit sa fie mai constient, sa nu-si inchipuie ca intreaga forta de atac inamica se retrasese. Nu era greu de ghicit ca japonezii mai lasasera cateva avioane ca sa supravegheze orice supravietuitor care s-ar mai misca pe punte, pericol potential care le-ar fi zadarnicit intentiile, si era sigur ca aceste avioane mai ramaneau atat timp cit le permitea carburantul din rezervoarele suplimentare pentru distante lungi.

Incet, de asta data cu infinita grija, Nicolson se ridica din nou in picioare si privi atent pe deasupra tandarilor de geam ramase la partea de jos a cadrului ferestrei distruse. La inceput naucit, a cautat sa-si dea seama ce este cu el insusi si cu nava. Dupa dunga neagra a umbrei arborelui prova, a inteles ce se intamplase: o torpila distrusese sau indoise carma navei, caci Viroma, inainte de atac, grabita sa-si piarda urma cat mai repede pe suprafata apei, acum era aproape oprita dupa o rotire de o suta optzeci de grade, si avea capul exact in directia opusa. Aproape in acelasi timp. Nicolson mai constata ceva, ceva care facea ca pozitia Viromei sa nu mai aiba nici o importanta, ceva care transforma in zadarnicie vigilenta avioanelor inamice ce vegheau si asteptau in vazduh.

Nu a fost un calcul gresit din partea pilotilor bombardierelor, ci o dovada de ignoranta. Atacand teuga, distrugand tunurile si tunarii si folosind proiectile perforante pentru a strabate puntea teugei si a-i ucide pe membrii echipajului adapostiti acolo, pilotii au presupus - logic - ca prin aceasta au realizat tot ce isi propusesera. Dar ceea ce nu stiau, ceea ce ignorau, era ca spatiul de depozitare de sub puntea teugei, magazia de marfa interpunte de dedesubtul acesteia si magazia inca si mai mare de sub cea dintii nu erau goale, ci pline, pline pana la refuz cu sute de butoaie bine stivuite, continand mii de galoane de benzina de avion cu cifra octanica ridicata, produs petrolier destinat initial avioanelor britanice, acum doar epave arse pe aeroportul Selengar de la Singapore.

Cand benzina a luat foc, flacarile s-au ridicat la o suta, chiar doua sute de picioare inaltime, in vazduhul calm. fara nici o adiere de vant, formand un fel de coloana atat de alba, atat de intens fierbinte si fara fum, incat era aproape invizibila in lumina orbitoare a soarelui de amiaza; nici nu erau propriu-zis flacari, ci o banda lata, lucitoare, de aer supraincalzit care se ingusta pe masura ce se inalta si sfarsea cu un capat rasucit si osciland, intrecand ca inaltime varful arborelui prova, estompandu-se intr-un smoc dezlanat de fum albastru deschis. Din cand in cand, mai exploda un butoi in adancul magaziei si, timp de cateva secunde, o dara de fum gros strabatea flacara invizibila disparand tot atat de repede. Nicolson isi dadea seama ca incendiul abia incepe. Cand flacarile vor cuprinde toata magazia, cand butoaiele vor exploda cu zecile, benzina de avion din tancul numarul noua de la prova va sari in aer ca un depozit de munitii. Caldura flacarilor incepea sa-i dogoreasca fruntea: privi cateva clipe spre teuga si incerca sa-si dea seama cat timp mai are la dispozitie. Era insa imposibil, nu putea nici macar sa ghiceasca: poate numai doua minute, poate vreo douazeci; dupa doi ani de razboi, rezistenta petrolierelor, sfidarea lor fata de moarte devenisera legendare Sigur insa, de asta data nu putea fi vorba de o rezistenta mai lunga de douazeci de minute.

Atentia lui Nicolson a fost atrasa de ceva care se misca prin labirintul de conducte de pe punte, spre pupa de la arborele,prova: era un om, purtand numai niste pantaloni de doc albastri zdrentuiti, impleticindu-se si cazand in incercarea de a ajunge la o scara ce ducea sus la pasarela de legatura. Foarte zapacit, isi freca ochii cu bratul, parca nu vedea bine, dar reusi sa ajunga la piciorul scarii, se tari pana la capatul ei de sus si o porni, clatinandu-se, de-a lungul pasarelei de legatura pana la suprastructura puntii de comanda. Acum, Nicolson il recunoscu: era mecanicul brevetat Jenkins, seful echipei de la tunul de pe teuga. Dar il mai observase cineva si Nicolson abia apuca sa-i strige disperat ca sa-l puna in garda, inainte de a se lungi si el insusi pe punte, ascultand cu pumnii stinsi bubuiturile ca niste lovituri de ciocane gigantice ale exploziilor proiectilelor unui Zero care se redresa dupa un scurt si brusc picaj, si ocolea puntea de la teuga la pasarela.

De asta data, Nicolson nu s-a mai ridicat in picioare, dandu-si seama ca o asemenea actiune in interiorul timoneriei egala cu o sinucidere. De altminteri, singurul motiv pentru care dorea sa se ridice in picioare era ca sa vada ce se intamplase cu Jenkins. Dar nu a trebuit sa se scoale in picioare pentru a afla: Jenkins asteptase momentul potrivit pentru a o lua la fuga, dar fusese prea buimacit sau poate nu avusese alta alternativa decat sa o zbugheasca si sa fie omorat, sau sa ramana pe loc si sa fie incinerat.

Nicolson isi scutura capul spre a se descotorosi de vaporii si mirosul de cordita, se aseza si privi in jurul sau timoneria distrusa, pulverizata. in afara de el, se mai aflau acolo patru insi - un moment mai inainte, fusesera numai trei; seful de echipaj McKinnon intrase tocmai cand ultimele proiectile explodasera in interiorul puntii de comanda. Acum era pe jumatate ghemuit pe pragul usii dinspre camera hartilor, sprijinit intr-un cot si privind prudent in jur. Nu era ranit si putea scapa daca nu facea nici o miscare.

- Lasa-ti capul in jos! Nu te scula in picioare, altfel incasezi o lovitura in plin, il avertiza Nicolson cu o voce care lui insusi i se paru aspra si nefireasca.

Evans, timonierul de serviciu, statea pe gratarul de scanduri, cu spatele la timona si injura incet, continuu, cu vocea sa pitigaiata de, originar din Wales. Dintr-o rana lunga de pe frunte, sangele ii picura pe genunchi, dar nu observase si era preocupat sa-si infasoare cu un bandaj improvizat bratul stang. Nicolson nu putea aprecia cat do grava era rana de pe bratul lui Evans, dar fiecare noua infasurare de panza alba rupta din propria-i camasa devenea de un rosu aprins si se imbiba de sange indata ce atingea bratul.

Vannier era intins pe punte in coltul cel mai indepartat. Nicolson se tari si-si ridica cu grija capul ca sa vada ce-i cu el; ofiterul IV avea o rana la tampla si un cucui in frunte, dar nu parea sa mai fi fost ranit in alta parte; era lesinat, dar respira linistit si regulat. Cu atentie Nicolson isi intoarse apoi capul ca sa se uite la Findhorn care sedea pe jos, privindu-l, de cealalta parte a puntii de comanda, sprijinit cu spatele de perete, cu palmele si degetele raschirate pe punte. ,,Batranelul pare cam palid, gandi Nicolson; nu mai este un baietandru si-i este greu sa mai suporte asemenea incercari'. Aratandu-l cu un gest pe Vannier, Nicolson i se adresa lui Findhorn:

- E scos din circulatie, sir; a avut noroc, ca si noi toti ceilalti ramasi in viata, desi nu prea ne tinem pe picioare.

Nicolson simula o oarecare buna dispozitie. Si tocmai cand termina vorba, vazu ca Findhorn incearca sa se ridice in picioare, cu unghiile degetelor inalbite de presiunea mainilor in care se sprijinea. Nicolson ii striga scurt:

- Nu va pripiti, sir! Ramaneti unde sunteti, pe afara niste indivizi ne dau tarcoale, si abia asteapta sa va ia drept tinta.

Findhorn a inteles si s-a linistit, sprijinindu-si din nou spatele de perete. Nicolson il privi ingrijorat:

- Va simtiti bine sir?

Findhorn aproba cu un gest din cap, incerca sa vorbeasca, dar cuvintele nu-i ieseau din gura; izbucni in schimb intr-o tuse ciudata, inabusita si, deodata, pe buze ii aparu o spuma amestecata cu sange, sange care se prelingea pe barbie si picura incet pe albul imaculat al camasii. Imediat, Nicolson. sari in picioare, strabatu timoneria poticnindu-se si cazu in genunchii in fata capitanului;

Findhorn ii surise. incerca, sa vorbeasca, dar din nou il ineca tusea cu spuma si sange, sange de un rosu aprins in contrast cu albiciunea buzelor. Ochii lucitori ii tradau suferinta.

Repede, Nicolson cerceta trupul si capul capitanului ca sa afle unde era ranit. La inceput nu a gasit nimic, apoi a descoperit: se inselase crezand ca era o picatura de sange scurs din gura pe camasa; in realitate, era o gaura mica, aparent fara importanta, perfect circulara, cu marginile inrosite. La inceput, Nicolson s-a mirat de cat de mica era gaura si ce neprimejdioasa parea. Aproape de mijlocul pieptului, nu chiar in mijloc: poate cam la un mei la stinga de stern si la doi inci deasupra inimii.

VII

Incet, precaut, Nicolson il apuca pe capitan de umeri si-i departa spatele de perete, apoi cauta sa afle ce se intampla cu seful echipajului. Acesta insa era acum in genunchi, alaturi de el, si dintr-o privire spre figura preocupata, inexpresiva a lui McKinnon a inteles ca pata de sange de pe camasa capitanului se marise. Repede, inainte ca Nicolson sa fi scos o vorba, McKinnon a scos un briceag si cu o miscare rapida a spintecat spatele camasii capitanului, a inchis briceagul, a apucat marginile si a sfasiat in doua camasa, dupa care a examinat cu atentie spinarea capitanului. Apoi, alatura la loc marginile panzei taiate, il privi in sus pe Nicolson si clatina din cap. Cu aceeasi atentie cu care procedase si Nicolson, McKinnon sprijini spinarea capitanului de perete.

- Nici o bucurie, nu-i asa? se auzi vocea lui Findhorn, mai mult un murmur inecat, fortat, luptand contra sangelui ce-i inunda gatlejul.

- Ar fi putut fi si mai rau, raspunse Nicolson, evaziv , va doare tare, sir?

- Nu.

Findhorn inchise ochii un moment, apoi ii deschise si continua:

- Te rog sa-mi raspunzi adevarat la urmatoarea intrebare: a patruns adanc glontul?

Cu voce detasata, oarecum clinica, Nicolson se conforma:

- Nu, sir; cred ca a atins putin plamanul si s-a oprit in coaste; o sa-l extragem, sir.

- Iti multumesc.

"Atins' era o flagranta floare de stil caci numai intr-o sala de spital bine utilata s-ar fi putut indrazni o operatie la torace; dar Findhorn n-a lasat sa se vada daca isi dadea seama sau nu de acest lucru, nici prin tonul cuvintelor, nici prin expresia fetei. A tusit cu vadita suferinta, apoi a incercat sa zambeasca:

- Nu-i momentul sa ne ocupam acum de extractia glontelui; ce-i cu nava, Nicolson?

- Mai exista, replica Nicolson, luandu-l gura pe dinainte.

Apoi, aratand cu degetul mare peste umar:

- Puteti vedea cum au cuprins-o flacarile, sir; daca suntem norocosi mai avem cincisprezece minute. incepem evacuarea, sir?

- Bineinteles, bineinteles! Unde mi-e capul?

Si Findhorn incerca sa se scoale in picioare, dar McKinnon il obliga sa stea linistit, vorbindu-i cu vocea lui domoala de highlandez si uitandu-se la Nicolson pentru confirmare. Dar confirmarea nu a venit de la Nicolson, ci sub forma unui vuiet crescendo al unui motor de avion, a unei detunaturi surde, ca de ciocan mecanic, a tunului avionului si a unui proiectil care a patruns suierand prin fereastra distrusa, trecand chiar pe deasupra capetelor lor pentru a exploda in partea de sus a usii dinspre camera hartilor. Findhorn inceta sa se mai opuna, se sprijini obosit de perete, si privi spre McKinnon schitand un zambet. Vru sa-i spuna ceva lui Nicolson, dar acesta plecase, lasand in urma lui, intredeschisa, usa camerei hartilor care se balabanea bezmetic in balamalele stricate.

Nicolson a coborat scara centrala, s-a indreptat spre prova si a patruns prin usa tribord a salii de mese. Acolo ii gasi pe Van Effen stand pe jos langa usa, cu revolverul in mana, aparent neranit; cand vazu cine a intrat, i se adresa:

- Teribila harmalaie, mister Nicolson! Mi se pare ca ne-am dus pe copca!

- Unii dintre noi inca nu, dar nava cred ca e pierduta, Si doua sau trei Zero-uri mai stau de panda, observand daca mai sunt urme de viata. Ai avut ceva necazuri?

- Cu ei? replica Van Effen, aratand cu teava revolverului spre echipajul de pe Kerry Dancer.

Cinci dintre ei erau inghesuiti de-a valma si inspaimantati, pe podea, la piciorul banchetelor prova, iar alti doi, inlemniti de spaima, se ascunsesera sub mese.

- Prea ingrijorati pentru ca sa le mai arda de altceva decat de propria lor piele.

- Este vreunul ranit?

Van Effen dadu negativ din cap, cu un gest de regret, adaugand, cu aluzie la japonezii care nu-i atinsesera:

- Dracu ii menajeaza pe ai lui, Mr. Nicolson.

- Pacat, declara Nicolson, indreptandu-se spre usa babord a salii de mese; nava e pe duca, nu mai are mult; strange-i pe acesti indivizi pe puntea de sus - tine-i deocamdata pe culoar. Nu deschide usile cu grilaj

Nicolson se opri brusc: bocaportul de servire, confectionat din lemn, era gaurit si spart in mai multe locuri si de dincolo de el se auzea plansetul incet, tremurat al unui copil.

In trei secunde, Nicolson iesi pe culoar si incerca sa deschida usa cambuzei. Clanta se misca, dar usa nu se putea deschide, poate incuiata, mai probabil bombati si blocata. Pe peretele de afara al cabinei mecanicului V era fixata o secure de pompier cu care Nicolson lovi zdravan in incuietoarea cambuzei. La a treia lovitura, incuietoarea se sfarama si usa ceda din balamale.

Intrand, Nicolson a fost mai intai zapacit de fum, de cateva focare de incendiu, de o ingramadire de faianta sparta si de o insuportabila duhoare de whisky. Cand curentul de aer proaspat a limpezit atmosfera, le-a vazut pe cele doua infirmiere sezand pe podea; cit p-aci sa calce pe tanara malaeza cu ochii mari si negri manjiti de funingine, mari si plini de groaza. Miss Drachmann era alaturi, palida si incordata, dar calma. Nicolson se lasa pe genunchi, alaturi de ea.

- Unde-i baietelul? intreba el grabit.

- Nu va ingrijorati, Peter este sanatos.

Apoi, surazand, dadu la o parte usa grea, metalica a calandrului, lasata intredeschisa. Copilul era inauntru, confortabil invelit intr-o. patura groasa si il privi cu ochii mari plini de spaima. Nicolson ii mangaie usor parul blond, se ridica brusc in picioare si lasa sa-i scape un oftat adanc:

- Slava Domnului ca-i teafar!

Dupa care, privind spre Miss Drachmann:

- Iti multumesc si dumitale; foarte buna ideea de a-l fi ascuns aici. Acum ia-l si iesi pe coridor, aici te sufoci.

Privi in jur si se mira de cele ce vedea: tanarul soldat Alex si preotul erau intinsi pe podea unul langa altul, ambii cel putin inconstienti. Farnholme tocmai termina de examinat capul preotului si mirosea in asa hal a whisky de parca si hainele de pe el erau imbibate.

- Ce naiba faci acolo? intreba Nicolson sever; nu te poti desparti de sticla nici cinci minute, Farnholme?

- Esti tanar, dar foarte repezit, se auzi o voce dintr-un colt al cambuzei; nu trage prea repede concluzii, mai ales concluzii proaste.

Nicolson cauta cu atentie prin intunecimea incaperii; dinamurile si reteaua de iluminat erau scoase din functiune si cambuza fara ferestre era in semiintuneric. Cu greu reusi sa distinga silueta lui Miss Plenderleith, sprijinita cu spinarea de cutia pentru gheata. Capul ii era aplecat asupra maini lor si se auzea un tacanit ritmic de andrele, nefiresc de tare. Nicolson privi spre ea, complet, nedumerit, intreband-o cu vocea plina de atata mirare ca nici el insusi nu si-o recunostea:

- Ce faceti acolo, Miss Plenderleith?

- Ce sa fac, tricotez! N-ai mai vazut niciodata pe cineva tricotand?

- Tricotati! murmura, coplesit, Nicolson; slava Domnului, am vazut de multe ori!

Clatina uimit din cap si adauga:

- Daca vestea ajunge la urechile japonezilor, cer imediat armistitiu!

- Ce tot trancanesti? intreba rastit Miss Plenderleith; cred ca nu ti-ai pierdut mintile si dumneata!

- Si eu?

- Da, ca nefericitul ala de colo, replica ea, aratand spre tanarul soldat; cand am intrat aici, am baricadat bocaportul cu o gramada de tavi - erau de lemn - care dupa spusele generalului, trebuiau sa ne fereasca de bombe.

Miss Plenderleith vorbea repede, foarte concis si se oprise din tricotat.

- Cand a cazut prima bomba, tanarul a incercat sa iasa din sala. Generalul a incuiat usa, dar curand s-a razgandit, a incercat si el sa iasa, dand tavile la o parte. Noroc ca preotul a reusit sa-l opreasca tocmai cand proiectilele au inceput sa patrunda prin bocaport.

Nicolson il privi rapid pe Farnholme si facu un gest de aprobare - sau de salut - catre preotul mahomedan.

- imi pare rau. domnule general, de felul cum s-a vorbit despre dumneavoastra; t'marul soldat a murit?

- Slava cerului, nu.

Farnholme se ridica in genunchi, renuntand temporar sa mai suga din sticla de whisky si continua:

- Doar cam mototolit si socat.

Se uita in jos la tanarul soldat, adaugand:

- Sa-l ia dracu de tanar prost!

- Ce s-a intamplat cu el?

- Se pregatea sa iasa cu o sticla de whisky, spuse Farnholme; sticla s-a spart, probabil era crapata. Mare pacat de whisky ul pierdut, mare pacat.

- Vrei sa-l scoti afara pe soldat? Iar voi, ceilalti, iesiti si voi.

Nicolson se intoarse, caci tocmai intrase cineva pe usa:

- Walters! uitasem de tine! Esti teafar?

- Teafar si nevatamat sir: dar cabina statiei de radio e cam paradita.

Walters era palid, arata rau, dar, ca totdeauna stia ce spune.

- Acum nu mai are importanta, replica Nicolson, bucuros de prezenta lui Walters, un om hotarat si competent.

- Du-i pe oamenii astia sus pe puntea barcilor de salvare, ba mai bine pe culoar sau chiar in biroul sau cabina dumitale. Nu-i lasa sa iasa pe punte. Daca vor sa-si ia cate ceva din cabinele lor. da-le doar doua minute.

Walters surise fortat:

- Pornim intr-o scurta calatorie, sir?

- Foarte scurta, doar cat sa ajungem la un adapost.

Pentru moralul pasagerilor, gandi Nicolson, nu era indicat sa spuna care era adevarata situatie; chiar Walters ar fi fost ingrijorat daca adauga ca singurele alternative erau incinerarea sau faramitarea in bucati cand nava va sari in aer. Iesi repede pe usa, se clatina pe picioare, aproape cazu, din cauza unei teribile detunaturi, dinspre pupa, parand ca ridica acea parte a Viromei afara din apa; detunatura s-a propagat ca un soc cutremurator, convulsiv, prin fiecare tola de bordaj si fiecare nit. Instinctiv, Nicolson a intins mina ca sa se sprijine de buiandrugul usii, prinzandu-i cu celalalt brat pe Miss Drachmann si pe Peter, caci infirmiera sa impiedicase si era gata sa cada; Nicolson ii restabili echilibrul si i se adresa lui Walters.

- Anulez ultima comanda: nimeni nu mai merge in cabine, toti sa fie imediat dusi sus si tinuti acolo.

Din patru pasi, ajunse la usa cu grilaj dinspre pupa si o deschise cu grija. Dupa cateva secunde, era afara pe punte, in picioare, la capatul scarii ce ducea jos la puntea principala; acolo privi spre pupa.

Caldura il izbi in fata, ochii ii lacrimara de durere, dar nu regreta, caci din aceasta cauza nu vedea in-spaimantatorul incendiu. Nori negri de fum, - din ce in ce mai grosi si invalatuciti, se ridicau la sute de picioare in aer, cu fiecare secunda din ce in ce mai inalti si nu se terminau cu un varf, ci despicandu-se, se asterneau peste nava ca un lintoliu; totusi, la baza, la nivelul puntii, aproape ca nu exista fum, doar flacari compacte ca un perete circular de aproape saizeci de picioare diametru si inalt de patruzeci de picioare care se despica apoi intr-o duzina de coloane mici de foc, limbi incandescente si rasucite de flacari inaltandu-se flamande, cu varfuri palpainde, apoi antrenate in negreala incolacita a fumului. Cu toata caldura intensa, prima reactie a lui Nicolson a fost ca sa-si acopere, nu fata, ci urechile: chiar de la o suta cincizeci de picioare distanta, vuietul flacarilor era insuportabil de asurzitor.

"Un alt calcul gresit al japonezilor', gandi Nicolson. indarjit. O bomba destinata compartimentului masini explodase in buncarul cu motorina, rabufnind spre pupa prin peretele sfaramat al compartimentului si prin ambii pereti ai coferdamului , patrunzand in tancul de petrol numarul unu. Era sigur ca tancul numarul unu luase foc, cu sfertul sau de milion de galoane de motorina in flacari antrenate de tirajul invers al aerului prin coferdamul distrus. Chiar daca ar mai fi ramas aparate de stins incendiu si oameni care sa le manuiasca. a lupta impotriva acelui infern ar fi fost doar un gest imbecil de sinucidere, caci parjolul ar fi inghitit si ar fi distrus orice om care ar fi indraznit sa se apropie la mai putin ca cincizeci de picioare. Suprapus vuietului profund, continuu al flacarilor, Nicolson mai auzea un alt zgomot, si mai ucigator: zbarnaitul ascutit, amenintator al unui motor de avion in regim de viteza maxima; era strafulgerarea unui Zero, executand un arc de cerc in afara tribordului, la inaltimea varfului arborelui: Nicolson abia apuca sa se napusteasca de-a busilea inapoi pe usa prin Care iesise pentru a scapa de proiectilele ce loveau si explodau tocmai unde se aflase cu numai doua secunde inainte.

Blestemandu-se in gand pentru imprudenta, Nicolson se ridica totusi in picioare, inchise usa si privi in jur. Cambuza si culoarul erau goale - Walters nu-si pierduse vremea, le evacuase conform ordinelor primite. Nicolson isi croi repede drum prin culoar si prin sala de mese, pana la piciorul scarii de tambuchi ce ducea la puntea barcilor. Farnholme era acolo, luptandu-se sa-l care in susul scarii pe tanarul soldat. Nicolson il ajuta pana la capat, unde Walters il lua in primire pe soldat, usurandu-l de povara. Nicolson privi in lungul culoarului, spre cabina statiei radio.

- I-ai bagat pe toti in tarc, Walters?

- Da, sir. A sosit chiar acum popa acela arabesc, iar Miss Plenderleith a aparut cu bagaje ca si cum ar debarca la Bournemouth pentru doua saptamani de vacanta.

- Da, am observat; este din categoria celor care isi fac griji inutile.

Nicolson privi spre capatul prova al culoarului: Siran si oamenii lui erau ingramaditi in jurul scarii ce ducea la camera hartilor, toti inspaimantati si ingrijorati, afara de Siran. Figura acestuia era contuzionata dar tot inexpresiva si calma. Nicolson il privi ingrijorat pe Walters:

- Unde este Van Effen?

- Nu stiu, sir; nu l-am vazut. Nicolson i se adresa direct lui Siran:

- Unde este Van Effen?

Siran dadu din umeri, zambi usor, dar nu raspunse. Nicolson ii infipse revolverul in plexul solar si pe fata bruna zambetul se sterse.

- Ce-ai zice daca te-as omori pe loc, spuse Nicolson in chip de gluma?

- A plecat sus, declara Siran, acum un minut.

Si arata cu un gest scara. Nicolson i se adresa lui Walters:

- Ai un revolver?

- Da. sir, la mine in birou.

- Du-te si ia-l: Van Effen nu trebuie sa lase nesupravegheat acest grup de oameni.

Astepta pana se intoarse Walters:

- Nu ti se va cere socoteala daca impusti vreunul din aceasta banda; orice motiv, chiar neintemeiat, va fi luat in considerare.

Urca scara cate trei trepte deodata, traversa camera hartilor si intra in timonerie. Acum. Vannier era constient, isi scutura capul ca sa se dezmeticeasca si isi revenise destul in fire pentru a-l ajuta pe Evans sa-si bandajeze bratul. McKinnon si capitanul erau inca alaturi.

- L-ai vazut pe Van Effen, sefule de echipaj?

- A fost aici, cu un minut inainte, sir; s-a urcat sus.

- Sus? Cum dracu exclama Nicolson, dar se opri, era prea scurt timpul pentru a mai discuta.

- Cum te simti, Evans?

- Al naibii de furios, sir, raspunse privindu-si bratul; daca am sa pun mana pe ucigasul ala!

- Bravo, bravo, surise scurt Nicolson, acum sunt sigur ca ai trecui hopul. Stei aici cu capitanul. Cum te simti, Vannier?

- Acum, bine. sir, raspunse acesta, foarte palid; am doar o zgarietura la cap.

- Bine. Ia-l cu dumneata pe seful de echipaj si verificati barcile de salvare, numai numarul unu si doi; trei Si patru au fost distruse.

Dupa o pauza scurta privi spre capitan:

- Ati spus ceva, sir?

- Da, se auzi vocea inca slaba a lui Findhorn, dar mai clara ca inainte; trei si patru au fost distruse?

- Sfaramate in bucati de explozii, apoi arse de n-a mai ramas nimic decat cenusa, raspunse Nicolson cu amaraciune; au facut o treaba buna pacatosii astia de japonezi, tancul numarul unu este si el in flacari, sir.

Findhorn clatina din cap:

- Mai este vreo speranta?

- Nici una, chiar nici una.

Apoi Nicolson se adresa lui Vannier:

- Daca cele doua barci ramase mai sunt bune de ceva, le luam pe amandoua.

Dupa care privi spre Findhorn cerand confirmare si adauga:

- Nu cred ca ar fi prudent sa fim in aceeasi barca cu Siran si complicii lui; o barca nepuntata, in plina noapte.

Findhorn aproba tacut si Nicolson continua:

- Luam cu noi tot ce putem: paturi, hrana, apa, arme si munitii, precum si truse de prim ajutor; toate, in cea mai buna barca; e clar, Vannier?

- Am inteles, sir.

- Inca ceva: dupa ce terminati cu pregatirea barcilor, aduceti o brancarda cu chingi pentru capitan. Bagati de seama, nu va bagati in fata gurilor de tun ale avioanelor atacatoare - acum vreo doua minute era cat pe-aci sa ma omoare. Executarea! Aveti cinci minute in total!

Nicolson iesi pe usa tribord a timoneriei si ramase acolo doua sau trei secunde pentru a-si da seama de situatie. Dinspre prova si dinspre pupa il lovi in fata suflul unei calduri intense, ca parjolul emanat prin usa deschisa a unui cuptor incins, dar nu lua in seama. Deocamdata, caldura nu-l omora, dar Zero-urile atata asteptau, daca aveau ocazia; acum, se aflau la o distanta de o jumatate de mila, in formatie inainte si la babord, balansand din aripi si rotindu-se in jurul Viromei, observand si asteptand. Mai avea cinci pasi pana la piciorul scarii ce ducea la acoperisul timoneriei. Primii trei i-a facut dintr-o saritura apoi se opri atat de brusc, incat numai indoind la iuteala bratul amortiza socul unei cazaturi peste spitele timonei. Van Effen, cu fata si camasa patate de sange. tocmai incepea sa coboare sprijinindu-l, mai curand carandu-l, pe caporalul Fraser. Acesta arata foarte rau, se vedea ca isi dadea silinta sa se mentina pe cat posibil constient. Fata foarte bronzata ii era crispata de durere, pe ea se prelingea sange, si cu bratul drept isi sustinea ce mai ramasese din antebratul sting, sfartecat, sfasiat, oribil mutilat; numai o explozie directa de proiectil produsese o asemenea schilodire. Parea insa ca hemoragia nu-i puternica: Van Effen ii aplicase un. garou deasupra cotului.

Nicolson i-a intalnit la jumatatea scarii: cauta sa-l elibereze pe Van Effen de o parte din povara, dar inainte de a realiza ce se intampla, se pomeni in spinare cu intreaga greutate a soldatului, in timp ce Van Effen se intorcea inapoi pe scara, in sus. spre acoperisul timoneriei.

- Unde te duci, omule? a trebuit sa strige Nicolson ca sa se faca auzit peste zgomotul ingrozitor al flacarilor.

Apoi adauga:

- Abandonam nava, vino cu noi!

- Trebuie sa vad daca mai e cineva acolo, zbiera Van Effen.

A mai strigat ceva. Nicolson crezu ca a inteles ca e vorba de niste arme, dar nu era sigur. Huietul celor doua incendii mari ii acoperea vocea, iar Nicolson era deja cu gandul in alta parte. Ramase acum doar trei, Zero-urile nu mai executau cercuri in jurul navei: virau scurt, iesind din formatie si se aliniau, indreptandu-se catre suprastructura de la mijlocul navei. Nu-ti trebuia multa imaginatie ca sa-ti dai seama ce tinte ispititoare, liber expuse, deveneau ei, cocotati pe partea cea mai inalta a navei. Nicolson il apuca mai strans cu o mana pe caporalul Fraser cu cea libera arata grabit spre mare si-l apostrofa pe Van Effen:

- Te expui la moarte sigura, nebunule! Esti orb sau dement?

- Vezi-ti de pielea dumitale, prietene, ii striga Van Effen si-si continua drumul.

Nicolson nu mai astepta; intr-adevar era momentul sa-si vada de propria-i salvare, era mai necesar ca ori-cand. Doar cateva trepte, doar cateva secunde si ajungea la usa timoneriei, dar Fraser devenise inert, povara fara viata in bratele lui Nicolson si unui Zero nu-i trebuia mai mult de sase secunde ca sa parcurga distanta pana la ei. Se si auzea din inaltimi zbarnaitul slab al motoarelor, in surdina dar amenintator, peste vuietul continuu al flacarilor; Nicolson nici nu mai indraznea sa priveasca, stia unde se aflau, la vreo doua sute de yarzi distanta de tevile tunurilor Indreptate spre spinarile neprotejate. Usa glisanta a timoneriei era intepenita, abia reusi s-o intredeschida putin cu mana stinga, dar fu brusc deschisa dinauntru cu o smucitura: seful de echipaj l-a tras inauntru pe Fraser, iar Nicolson se napusti inainte pe punte, crispandu-se involuntar in asteptarea socului mortal al proiectilelor ce-l puteau lovi in spinare. Si in timp ce isi croia diurn, balabanindu-se, spre adapost si securitate, crestea in amploare, ca un tunet, zgomotul avioanelor trecand la numai cateva picioare deasupra timoneriei, dar, curios, tunurile Zero-urilor au ramas mute.

Nicolson a dat clin cap cu neincredere si nedumerire; s-a ridicat incet in picioare. Poate ca fumul si flacarile ii orbisera pe piloti, poate ca isi epuizasera munitia - nu marul de proiectile pe care le duce un avion de lupta este limitat. in orice caz, motivele nu aveau importanta. Nicolson il vazu acum pe Farnholme, aflat pe puntea de comanda, ajutandu-l pe McKinnon sa-l coboare pe soldat. Vannier plecase, dar Evans se mai afla acolo, langa capitan. Apoi usa de la camera hartilor se deschise din balamalele ei stricate si, inca o data, pe chipul lui Nicolson trecu o unda de nedumerire.

In fata lui se afla un om aproape in pielea goala, purtand doar zdrentele arse a ceea ce fusese candva o pereche de pantaloni albastri care, la 'margini, mai fumegau, mai ardeau inabusit. Parul si sprincenele ii erau incretite de parleala, iar pieptul si bratele inrosite; pieptul i se umfla si dezumfla foarte repede, in respiratii scurte ca la un om ai carui plamani au fost mult timp lipsiti de aer si acum se grabea sa inspire adanc; fata ii era foarte palida.

- Jenkins! exclama Nicolson, apucandu-l de umeri, dar lasa repede mainile in jos cand acesta tresari de durere. Apoi, Nicolson continua:

- Cum naiba am vazut avioanele

- Cineva sta la panda, sir.

Jenkins se intrerupse, vorbea grabit, intermitent, cile un cuvant sau doua la fiecare rasuflare:

- La casa de pompe prova a disparut in jos pe pasarela de legatura si a reaparut la bocaport, l-am auzit ciocanind, sir..

- N-ai recunoscut cine era? N-ai intrat inauntru? intreba Nicolson.

- Nu, sir, usa era blocata, raspunse Jenkins, clatinand obosit din cap; nu am putut s-o deschid, sir.

- Era o teava grasa de bocaport. vorbi cam sever Nicolson; stiai acest lucru tot atat de bine ca mine si cu ea puteai deschide.

Jenkins nu raspunse, dar isi arata palmele: pe ele nu mai era piele, doar carne vie. rosie si se intrezarea albul oaselor.

- Doamne. Dumnezeule!

Nicolson se uita un moment la palmele, apoi la ochii indurerati ai omului.

- Iarta-ma. Jenkins; du-te jos, asteapta-ma linga cabina radio.

Se intoarse, cineva ii pusese mana pe umar.

- Dumneata esti. Van Effen? Cred ca pe linga prost de dai in gropi, esti cel mai norocos ramas in viata, dupa cat de mult te-ai expus.

Olandezul arunca pe punte doua pusti, o carabina automata si munitia respectiva, apoi raspunse:

- Ai dreptate; mi-am pierdut timpul degeaba, toti erau morti.

Aratand spre Jenkins care se indeparta, adauga:

- L-am auzit ce spunea. Este vorba de micul ruf de la capatul prova al puntii de comanda, nu-i asa? Ma duc acolo.

Nicolson se uita un moment la ochii lui cenusii, calmi, apoi, cu un semn de aprobare, zise:

- Daca vrei, merg si eu. Poate ca este nevoie sa dam ajutor cuiva ramas acolo.

Jos, in coridorul de legatura, se ciocnira cu Vannier; impleticindu-se sub povara unei incarcaturi de paturi.

- In ce stare sunt barcile, Vannier? intreba grabit Nicolson.

- Destul de buna, sir; putin zgariate, parca japonezii le au crutat dinadins.

- Amandoua? intreba Nicolson, mirat.

- Da, sir.

- Calul de dar murmura Nicolson; ocupa-te de ele, Vannier, si nu uita de targa pentru capitan.

Jos pe puntea principala, caldura era sufocanta si, dupa zece secunde, Nicolson si Van Effen simteau lipsa oxigenului. Incendiul produselor petroliere din magazii devenise de doua ori, de trei ori mai puternic decat cu cinci minute mai inainte si, vag, printre vuietele flacarilor, se auzea, aproape continuu, bubuitul exploziilor butoaielor de metal, pline cu benzina, sfarmate si crapate de caldura intensa. Nicolson isi dadea seama de toate acestea mai mult instinctiv. Sta in fata usii metalice etanse, intrarea la bocaport, batand in ea cu capatul unei tevi lunga de doua picioare care servise la deschiderea zavoarelor. Ascultand daca venea vreun raspuns dinauntru, aplecat peste bocaport, observa cum sudoarea de pe frunte ii picura in dara aproape continua. Aerul era atat de uscat si de infierbantat, metalul atat de incins - simtea caldura puntii chiar prin talpile incaltamintei - incat picaturile de transpiratie se evaporau si dispareau indata ce atingeau puntea

Apoi, atat de brusc incat cei doi oameni, cu toate ca se asteptau, au tresarit auzind un raspuns venind dinauntru, un ciocanit foarte slab, dar fara posibilitate de indoiala. Asa ca Nicolson nu a mai asteptat altceva: zavoarele erau intr-adevar blocate - socul exploziei incovoiase sau deplasase metalul si numai dupa o duzina de lovituri puternice cele doua zavoare s-au desfacut; ultimul s-a desfacut de la prima izbitura.

Din adancul Intunecos al salii do pompe a tasnit o rafala de aer fierbinte, cu miros fetid, dar Nicolson si Van Effen nu au tinut seama si au patruns inauntru. Van Effen a aprins lanterna si au putut vedea parul carunt, manjit cu pacura, al unui om care urca spre capatul scarii; doua brate s-au intins in jos si, un moment mai tarziu, omul se afla pe punte, ridicand instinctiv o mina pentru a se apara de caldura flacarilor. Omul era plin de pacura din cap pana-n picioare: cu albul ochilor contrastand comic pe fata manjita si ea cu negru.

Nicolson il privi un moment, apoi il interpela:

- Willy!

- Chiar eu. psalmodie Willoughby, nu altul, bietul si batranul Willy. Dracu are nevoie de baieti tineri si fete balaie, nu de un ajutor de mecanic gata de pensie, de un muritor de rand ca mine.

Apoi. stergandu-si o parte de pacura de pe fata:

- Nu-i cazul sa-l jeluiti pe Willoughby.

- Ce naiba faceai acolo? Nu inteleg, dar acum nici nu mai are importanta; haide, Willy, nu-i timp de pierdut, abandonam nava.

Willoughby gafaia urcand cu ei scara spre puntea de comanda.

- M-am adapostit acolo, baiete. Era sa dau ortul popii, desi nu-s prea batran. Unde mergem?

- Oriunde, cat mai departe de aceasta nava, declara categoric Nicolson: este pe duca in orice moment.

Aparandu-si ochii eu mina, Willoughby isi roti privirea jur imprejur.

- Zdravan incendiu de petrol, Johnny: si se inteteste mereu de la sine.

- Tancul de petrol numarul unu s-a dus dracului.

- La barcile de salvare cu toata viteza, declara grabit Willoughby; batranul Willy vrea sa mai apuce sa traiasca si sa lupte.

In cinci minute, ambele barci au fost pregatite cu cele necesare pentru lansare. Toti supravietuitorii, inclusiv ranitii, erau adunati, in asteptare. Nicolson il privi pe capitan:

- Asteptam dispozitii, sir.

Findhorn incerca sa zambeasca, dar si aceasta parea a-i cere un efort, iar zambetul se termina intr-o grimasa de durere.

- Nu este cazul sa fii modest, Nicolson; ai preluat comanda, dragul meu.

Tusi, inchise ochii, apoi ii deschise ingrijorati:

- Avioanele, Nicolson; o sa ne faca bucati in timp ce lansam la apa barcile.

- La ce sa-si mai bata capul? indata ce vom fi in barci, devenim o tinta mai sigura!

Apoi, ridicand din umeri:

- Nici nu avem de ales, sir.

- intr-adevar, mai bine uita aceasta obiectiune fara rost.

Findhorn se pleca pe spate si inchise ochii.

- Avioanele nu se vor da la noi, se auzi vocea lui Van Effen, ciudat de sigura de ce spunea.

Dupa care, zambi spre Nicolson:

- Si eu si dumneata ar fi trebuit pana acum sa murim cel putin de doua ori; dar ei nu au deschis focul, sau n-au vrut sa-l deschida. Au probabil alte motive si nu este momentul sa le discutam, mister Nicolson.

- Intr-adevar, nu-i momentul, se declara de acord si Nicolson.

Isi stranse pumnii, cand un huiet profund, ca din departare, reverbera prin intreaga nava. Un cutremur puternic, prelung strabatu suprastructura Viromei, culminand cu inclinarea brusca si amenintatoare a puntii spre pupa, sub picioarele lor. Nicolson zambi spre Van Effen:

- Ai dreptate, nu-i deloc momentul, Van Effen; oare era necesar ca afirmatia dumitale sa fie subliniata atat de convingator?

Cu voce tare, Nicolson comanda:

- Toata lumea in barci! Executarea!

Pana atunci, iuteala fusese un factor esential; dar in situatia actuala, devenise o chestiune de viata si de moarte. Peretii tancului numarul doi se sparsesera si produsele din unul dintre compartimente, poate din doua, se revarsau in mare: pupa Viromei se si scufundase. Dar iuteala este o sabie cu doua taisuri si Nicolson isi dadea perfect seama ca excesul de graba si de efort putea avea ca rezultat intrarea in panica a celor neobisnuiti cu asemenea situatii sau, in cel mai bun caz. se crea o confuzie generala - tot generatoare de intindere. McKinnon si Van Effen dadeau un ajutor nepretuit la dirijarea pasagerilor la locurile cuvenite, la transportarea ranitilor si asezarea lor intre banchetele lopatarilor: vorbeau calm, tot timpul incurajandu-i pe toti. Teoretic, asa se petreceau lucrurile, dar in realitate, erau obligati sa strige ca sa se faca auziti, sa depaseasca zgomotul produs de flacari - zgomot straniu, ingrozitor, compus dintr-un sunet subtire, ascutit, suierator care distrugea nervii si un huiet profund, continuu, patrunzator, ca si cum ar fi sfasiat cineva o panza, dar multiplicat de o mie de ori.

Caldura devenise intensa, cele doua perdele enorme de flacari incepusera, nestapanite, sa se impreune: ceata transparenta, albastruie, stralucitoare si ireala a petrolului incendiat la prova si flacarile fumegande, rosii ca sangele, de la pupa. Respiratia devenise scrasnet sugrumator de agonie; mai ales Jenkins suferea teribil din cauza aerului supraincalzit, usturator pentru pielea sa parjolita si mainile jupuite, sangerande. Dintre toti, micul Peter Talion suferea cel mai putin: McKinnon dibuise in fundul cambuzei o patura mare, pufoasa, si-l invelise cu ea, acoperindu-i din cap pana-n picioare.

La trei minute de la comanda, cele doua barci erau lasate la apa. Cea din babord, ocupata numai de Siran si oamenii lui, s-a departat prima: cu pasageri mai putini, nici unul ranit, necesitase un timp mai scurt pentru imbarcare, dar din cele observate in treacat de Nicolson, inainte de a alerga la barca de salvare tribord, le va trebui mai mult timp ca sa se departeze de nava incendiata: era sigur ca vor avea dificultati la desfacerea curentilor de palane, desi Nicolson le daduse instructiuni cum sa manevreze dispozitivul de decrosare ; doi dintre ei se ocarau, innebuniti de spaima, toti gesticulau si zbierau cat ii tinea gura. indiferent, Nicolson a plecat, lasandu-i sa se descurce cum ii va duce capul; daca piereau, scapa lumea de ei. El le daduse tocmai ceea ce ei voisera sa-i refuze micului Peter: sansa de a trai.

Nu a trecut nici un minut, si Nicolson, ultimul care parasea nava, aluneca in jos pe atarnatorul de gruie , in barca de salvare numarul unu, plutind pe apa. in timpul coborarii, privea spre barca de sub el, la inghesuiala de oameni si echipament, si isi inchipuia cat de greu va fi sa aranjeze ramele si sa se inceapa a se trage la ele, caci numai doi sau trei dintre ei mai erau apti sa le manuiasca; dar chiar cand a pus piciorul pe o bancheta a barcii, motorul acesteia a tusit, a dat un rateu, a tusit din nou si s-a pornit cu un murmur incet, abia auzibil din cauza zgomotului produs de flacari.

Dupa un minut, se departau de Viroma, inconjurandu-i ova cu viteza maxima posibila. Barca era la aceeasi inaltime cu teuga navei, despartita de doua sute de picioare e mare, dar caldura flacarilor facea sa le lacrimeze ochii i sa tuseasca. Totusi, Nicolson mai mentinea barca in jurul provei, cat de aproape indrazneau. Apoi, deodata, toata lungimea bordului babord al Viromei se ridica in sus, lasand sa se vada barca de salvare numarul doi. Trecusera cel putin trei minute de cand fusese lansata si se mai afla la douazeci de yarzi de bordul navei. Pana la urma, Siran reusise sa restabileasca ordinea cu ascutimea limbii si cu folosirea din plin si fara crutare a cangii dar doi din oamenii sai maraiau pe fundul barcii, un al treilea era preocupat de bratul sau amortit, neutilizabil catva timp, asa ca Siran nu dispunea decat de trei oameni care sa manipuleze ramele grele. La bordul barcii numarul unu, Nicolson isi stranse cu indiferenta buzele si privi spre Findhorn. Acesta i-a interpretat just privirea si aproba u un gest din cap, exprimand tot indiferenta pentru soarta i Siran si a complicilor lui. Dupa o jumatate de minut, McKinnon a lansat cu indemanare un colac de parama care a serpuit pe suprafata apei, Siran a prins-o si a fixat-o de bancul de catarg al barcii in care se afla; indata, barca numarul unu, cea cu motor, si-a incetinit mersul, remorcand barca lui Siran, pentru a o indeparta de bordul Viromei. Nicolson nu a mai incercat sa inconjure nava, a pornit direct spre largul marii, cautand sa ajunga la distanta cit mai marc de Viroma. si cit mai repede posibil.

Au trecut cinci minute, s-au departat cu cinci sute de yarzi, si cu Viroma tot nu se intampla nimic. Remorcand-o pe cealalta, barca cu motor se deplasa cu viteza maxima de trei noduri si jumatate, fiecare distanta parcursa fiind un pas spre salvare. Avioanele de lupta se mai roteau pe deasupra, dar fara a ataca; incetasera orice tentativa de cand incepuse imbarcarea in barci si era vadit ca nici nu mai aveau de gand sa intreprinda ceva.

Dupa alte doua minute, Viroma ardea si mai puternic. Acum flacarile de la teuga se vedeau clar, nu se mai pierdeau in stralucirea luminii solare. Norul dens de fum de la cele doua tancuri de petrol de la pupa se intindea acum o jumatate de mila patrata de mare si nici stralucirea puternica a soarelui tropical nu reusea sa-i strapunga neagra intensitate.. Sub acest acoperis intunecat, cele doua coloane mari de foc se apropiau tot mai mult intre ele, necrutatoare, maiestuoase in splendoarea progresului lor implacabil. Varfurile coloanelor de foc se inclinau unul catre celalalt - o ciudatenie a atmosferei supraincalzite - si de la locul unde sedea, Findhorn urmarea agonia navei sale, stia cu certitudine ca atunci cand cele doua coloane de foc se vor reuni, va fi sfarsitul. Intr-adevar, asa a fost.

Dupa barbara maretie a agoniei, moartea a fost ciudat de linistita si nespectaculoasa. Dinapoia puntii de comanda a tasnit in sus o coloana de foc alba, inaltandu-se treptat pana la doua, trei, patru sute de picioare, disparand apoi tot atat de brusc cum aparuse. In acest timp, de pe intinsul marii le parvenea un tumult, la inceput mai incet, apoi profund, prelungit; curand, ecourile s-au estompat in pustiul intinderilor, dupa care a urmat o tacere desavarsita. Sfarsitul s-a desfasurat calm, fara agitatie, ba chiar cu oarecare eleganta si demnitate, Viroma disparand incet, sub suprafata marii, cu chila in jos, ca un om in picioare;

O nava obosita, sfartecata groaznic, care se zbatuse sa realizeze imposibilul si care acum era bucuroasa sa se odihneasca. Asistentii din barcile de salvare au auzit suieratul slab, repede curmat, al apei navalind in magaziile inrosite de fierbinteala, au vazut varfurile celor doi arbori zvelti disparand vertical sub mare, au aparut apoi cateva clocote de apa, dupa care totul s-a terminat, ca si cum Viroma nici n-ar fi existat vreodata.

Cu chipul impietrit, fara lacrimi, fara expresie, capitanul Findhorn l-a privit pe Nicolson. Toti cei din barca se uitau la capitan, pe fata sau pe furis, dar el parea a mi-i lua in seama, scufundat intr-o vasta si totala indiferenta.

- Mentinem neabatut drumul, te rog, Nicolson. Vocea ii era joasa, strangulata, dar numai de slabiciune si inecata de sange

- Dupa cate imi amintesc, la 200 ; obiectivul nostru ramane acelasi, peste douasprezece ore trebuie sa ajungem la Canalul Macclesfield.

VIII

Au trecut ore interminabile, fara vant, de calm plat, sub un cer albastru si arzatoarea stralucire a soarelui tropical; cu motorul gafaind, barca de salvare numarul unu, se indrepta cu harnicie spre sud, remorcand-o pe cealalta. In mod normal, o barca de salvare, duce cu sine incarcatura de carburant numai pentru un parcurs de 100 mile, la o viteza aproximativa de 4 noduri; motorul se foloseste numai in cazuri neprevazute, de exemplu, cand se remorcheaza alte barci, pentru a le indeparta de nava in curs de scufundare, cand se cauta supravietuitori, pentru ajutor urgent, sau pentru cazul cand trebuie inaintat contra vantului, pe o mare agitata. Dar McKinnon, avuse prevederea de a lua un supliment de bidoane cu carburant si, chiar daca intalneau vreme rea, aveau destul, mai mult decat destul, ca sa ajunga pana la mica insula Lepar, situata de partea tribord, dupa ce trecea prin Canalul Macclesfield. Cu 15 ani de activitate printre insulele sud-estului Asiei, capitanul Findhorn stia ca va gasi carburant in cantitate suficienta, la Lepar. Singura necunoscuta era legata de japonezi: poate ca intre timp ocupase insula, dar tinand seama de dispersarea atat de mare a fortelor lor terestre, parea putin probabil sa fi avut timp sau suficiente motive ca sa instaleze o garnizoana intru-un asemenea loc, fara insemnatate. Bine aprovizionati, cu carburant si apa de baut, drumul mai departe nu mai era o problema: puteau ajunge la Stamtoarea Sunda, dintre Sumatra si Java, mai ales daca intre timp, se reluase traficul comercial maritim din nord-est si mai obtineau ajutor, pe drum, de la nave prietene intalnite.

Deocamdata, nu era nici trafic comercial, si nici nu se simtea macar adierea unei brize: domnea o liniste completa, un aer imobil, o caldura sufocanta si singurul curent de aer era produs de trecerea lor inceata prin apa, aducand doar un simulacru de racoare, mai rea decat nimic.

Acum soarele apunea departe spre vest, dar arsita era inca insuportabila. Nicolson intinsese cele doua vele ca tende: focul, la capatul prova si cealalta, la treimea dinspre pupa; dar chiar la umbra lor, caldura era inabusitoare intre 80 si 90 grade Fahrenheit si cu o umiditate relativa de 85%. In Indiile de vest, in orice anotimp, temperatura coboara foarte rar sub 80 grade Fahrenheit. Si nu era nici un ajutor, nicio speranta de racorire, daca plonjau alaturi de barca, caci si temperatura apei era intre 80 si 85 de grade Fahrenheit . Tot ceea ce puteau face, era sa se intinda inghesuiti si apatici la umbra tendelor, sa stea nemiscati, sa sufere si sa transpire, asteptand apusul soarelui.

Cum se comportau pasagerii: stand pe bancheta de la pupa, Nicolson privea oamenii din barca, cautand sa-si dea seama de starea si inerta lor amorteala, si isi strangea buzele de ingrijorare; pentru a pluti la tropice, intr-o barca nepuntata, la sute - ba chiar mii de mile de orice posibilitate de ajutor - inconjurati de inamic si de insule ocupate de acesta, greu ar fi putut alege o incarcatura de pasageri mai putin pregatisi ca sa faca fata greutatilor si cu mai putine perspective de supravietuire. Erau sl exceptii, ca McKinnon si Van Effen; dar in privinta lui Van Effen, Nicolson nu era deloc lamurit.

In afara de el, in barca se mai aflau saptesprezece oameni. Dintre acestia, pentru navigatie si eventualitatea unei lupte, numai pe doi se putea bizui: McKinnon, imperturbabil, priceput la toate, adevarat izvor de resurse, valora cat doi; si Van Effen, desi inca nu complet descifrat, ]si dovedise curajul si valoarea in fata pericolelor. Despre Vannier, se putea greu pronunta: inca foarte tanar, parea rezistent la eforturi si vitregii prelungite, dar numai timpul urma sa decida pana la ce limita. inca suferind si socat, Walters putea fi un om de nadejde cu conditia sa-si vina in fire. Cam asa stateau lucrurile.

Gordon, ajutorul de camerist, cu fata prelunga si ochi lacrimosi, un tip incurabil, capabil de furtisaguri, ba chiar hot recunoscut, vadit si misterios absent de la atributiile sale in acea dupa-amiaza, nu era marinar, nici combatant si nu te puteai increde in el ca sa execute ceva, decat daca era pentru siguranta si in beneficiul lui. Nici preotul mahomedan, nici enigmaticul Farnholme - acum amandoi pe aceeasi bancheta si conversand in soapta -, nici ei nu se aratasera prea activi in acea dupa-amiaza. Rar un om prietenos si mai bine intentionat ca Willoughby, dar in afara salii masinilor si departe de iubitele lui carti, cu toata dorinta lui arzatoare de a fi de folos, nu exista un om mai ineficient si mai neajutorat ca acesta, altminteri foarte agreabil. Capitanul, Evans, timonierul sef, Fraser si Jenkins, tanarul marinai' brevetat, erau toti prea grav raniti si nu se putea conta decat simbolic pe contributia lor. Alex, tanarul soldat - Nicolson aflase ca numele lui de familie era Sinclair - era tot atat de agitat si inconstant ca mai inainte, aruncand priviri, cu ochii mari, neastamparati,_fara incetare de la unul la altul dintre cei aflati in barca frecandu-si mereu cu palmele in sus si in jos cusatura laterala a pantalonilor, ca si cum ar fi cautat cu staruinta sa se curete de ceva murdar. Mai erau cele trei temei si micul Peter - gandi cu amaraciune Nicolson - si daca cineva ar fi dorit neaparat sa mai mareasca socoteala, n mai putea pune la numar pe Siran si cei sase complici ai lui, aflati la numai douazeci de picioare departare, in cealalta barca. Asadar, perspectivele nu erau deloc trandafirii.

In cele doua barci singurul fericit, fara griji, era micul Peter Talion. Purtand doar un sort alb cu bretele, parea ca nu se sinchiseste de caldura si nici de alte necazuri, topaind neincetat pe bancheta pupa si trebuind sa fie, de zece ori pe minut, supravegheat sa nu cada peste bord. Toti se purtasera prietenos cu el, asa ca ii disparuse complet teama, dar lui Nicolson nu-i acorda inca incredere desavarsita; pentru a manevra echea, Nicolson sedea cel mai aproape de baietel si daca ii oferea un biscuit sau o cana cu lapte condensat indulcit si indoit cu apa, copilul ii zambea timid, se pleca inainte, insfaca ceea ce i se oferea, se retragea si manca sau bea cu capul in jos, privindu-i banuitor, pe sub gene, pe Nicolson. Dar daca acesta intindea mina pentru a-l atinge se refugia langa Miss Drachmann care sta pe partea tribord a banchetei, isi infigea manuta dolofana in parul negru lucitor al acesteia, deseori atat de puternic incat ea tresarea si scotea un "ah'. Apoi copilul isi intorcea capul si il privea pe Nicolson printre degetele raschirate ale palmei stingi. Aceasta uitatura furisa printre degete, care ii dadea impresia ca devenea invizibil, era un obicei al copilului. De multe ori, Nicolson uita do razboi, de oamenii raniti, de intreaga lor situatie fara sperante si se lasa distrat de poznele baietelului; dar repede revenea la amarnicul prezent, cuprins de o si mai profunda disperare, la gandul ingrozitor de ce i s-ar intampla copilului, daca ar cadea in mainile japonezilor.

Si tocmai asta nu era deloc exclus sa se intample. Nicolson era foarte constient de acest lucru; Capitanul Findhorn era si el convins, cu toate declaratiile sale incurajatoare ca vor ajunge la Lepar si Stramtoarea Sunda. Japonezii detineau pozitii doar la cateva mile distanta, puteau ori-cand sa-i descopere si sa puna mana pe ei; singura ciudatenie era ca inca n-o facusera. Nicolson se intreba daca ceilalti stiau ca mai aveau probabil putine ore de libertate si securitate, ca pisica se juca cu soarecele. Era imposibil de prevazut cum se vor comporta acesti naufragiati; formau un grup de neajutorati in multe privinte, pastrand himerica incredere ca vor ajunge la libertate, dar Nicolson le recunostea totusi o calitate: in afara de Gordon si socatul Sinclair, moralul celorlalti era foarte bun.

Muncisera din greu si fara sa se planga la aranjarea cit mai ordonata a paturilor si proviziilor, lasasera, in detrimentul propriului lor confort, locuri libere pentru cei raniti, care, si ei,, cu toate ca unii agonizau, nu s-au lamentat deloc, s-au conformat ordinelor date de Nicolson si au acceptat fara murmur, chiar cu bunavointa, inconfortul locurilor destinate. Cele doua infirmiere si, surprinzator, cu multa indemanare ajutate de generalul Farnholme. s-au ocupat, timp de doua ore, de cei raniti, realizand o treaba minunata. Niciodata dispozitia Ministerului Britanic ai Transporturilor ca toate barcile de salvare sa fie prevazute cu o trusa de prim ajutor nu si-a gasit o mai nimerita aplicare si nu au avut o mai buna folosire intaritoarele anti-colaps, omnoponurile , pulberile de sulfanilamida. compusii de codeina, pansamentele, bandajele, tifonul, vata si unguentul pentru arsuri - toate aflate la locul lor si toate cu mult folos utilizate. Miss Drachmann a folosit si trusa chirurgicala, iar McKinnon, in numai zece minute, cu toporisca din echipamentul barcii de salvare si cu propriul sau briceag a improvizat din panourile barcii atelele necesare pentru bratul schilodit al caporalului Fraser.

Si Miss Plenderleith a fost la inaltime - asa se poate califica comportarea ei. A avut un adevarat geniu de a readuce Imprejurarile si situatiile la normal, ca si cum intreaga viata si-ar fi petrecut-o intr-o barca nepuntata. Accepta totul asa cum era, cauta sa dea intamplarilor cea mai buna interpretare si a dat dovada de mai mult decat suficienta autoritate in a-i convinge si pe ceilalti sa procedeze la fel. I-a invelit pe raniti cu paturi, le-a sprijinit capetele pe centuri de salvare, dojenindu-i ca pe niste copii obraznici si recalcitranti, la cel mai mic semn de neascultare. Si Miss Plenderleith nu trebuia sa dojeneasca de doua ori pe cineva. A preluat sarcina de intendent, avand grija ca ranitii sa manance ultima faramitura si sa bea ultima picatura din ceea ce le oferea. Ea a fost aceea care a insfacat geamantanul lui Farnholme si l-a depozitat sub bancheta pe care sedea, a strans toporisca pe care McKinnon o lasase pe jos si, cu o lucire de agresivitate in ochi, l-a facut pe agitatul Farnholme sa inteleaga ca s-au terminat cu zilele de betie si ca intregul continut al geamantanului, pe care el cautase sa-l pastreze numai pentru uz propriu, va fi in viitor rezervat doar pentru uz medical - dupa care, de necrezut, a scos andrelele si lina din profunzimile propriei sale valize incapatoare si, calma, si a reluat obisnuita ei ocupatie, tricotatul. Si tot ea statea acum cu o scandura peste genunchi, taind cu cutitul felii de carne conservata si de paine, distribuind cu economie mici portii de zahar si lapte condensat si dand directive unui McKinnon grav si grijuliu care, fara a zambi, se preta sa indeplineasca serviciul de ospatar, ascultator ca si cum ar fi fost unul din cei mai de nadejde, dar nu prea stralucit elev al scolii unde Miss Plenderleith fusese directoare. "Admirabila, intr-adevar admirabila'', gandea Nicolson despre ea, negasind alt cuvant mai potrivit. Tocmai atunci se auzi vocea ei ascutita, cu o octava mai sus ca de obicei:

- Ce dracu faci, mister McKinnon?

Seful de echipaj scapase din brate, pe fundul barcii, o incarcatura de paine si carne conservata si se lasase in genunchi alaturi, privind atent deasupra tendei, fara sa raspunda intrebarii lui Miss Plenderleith, nici cand aceasta o repeta. intrebarea a fost repetata si a treia oara, dar tot nu a primit raspuns; Miss Plenderleith isi strange buzele si-l imboldi cu rautate in coaste, cu minerul cutitului.

- Ia uite ce-ai facut, prostanacule neindemanatic!

Ciudoasa, Miss Plenderleith arata cu briceagul: intre genunchii lui McKinnon si bancheta laterala era strivita complet o jumatate de livra de carne.

Abia acum, McKinnon a reactionat:

- Vai, Miss Plenderleith, va rog sa ma iertati!

Apoi, seful de echipaj se ridica in picioare, indeparta zapacit bucati de came de pe pantaloni si se adresa, cu voce joasa, lui Nicolson:

- Iarasi vine un avion, sir! La nouazeci de grade, si-i destul de aproape.

Nicolson ii arunca o privire interogativa, isi stranse brusc sprincenele un moment, apoi cerceta vazduhul spre vest, de dedesubtul tendei. Vazu indata avionul, la mai putin de doua mile departare si vreo doua mii de picioare inaltime. Desi de veghe la prova, Walters nu-l observase si nu fara motiv: avionul venea din directia soarelui, orbindu-l. Doar auzul foarte ascutit al lui McKinnon percepuse de la departare zbarnaitul motorului. Nicolson nu-si putea imagina cum reusise sa-l desluseasca, cu toata vorbaria continua a lui Miss Plenderleith si paraitul motorului barcii; el insusi nu auzea inca nimic.

Nicolson arunca o privire spre capitan: acesta sta la locul lui, adormit sau in coma, nu era insa momentul a se cerceta daca era una sau alta.

- Vino sub vant, McKinnon, ordona Nicolson repede; Gordon, da-i imediat ajutor, Vannier!

- La ordin, sir.

Vannier era palid, dar parea in putere, destul de energic.

- Imparte carabinele: pastreaza una pentru dumneata iar celelalte da-le generalului, sefului de echipaj, lui Van Effen si mie.

Se adresa apoi lui Farnholme:

- Veti primi o carabina automata, sir; stiti sa o manuiti?

- Cred ca da.

Clipind afirmativ, Farnholme intinse mina, primi carabina, ii ridica inchizatorul cu o miscare brusca, experta a degetului si o potrivi pentru ochit, privind increzator spre avionul ce se apropia; ca un batran cal de cavalerie, adulmeca mirosul luptei, gata sa-i faca fata. Oricat de grabit si preocupat, Nicolson gasi timp sa se minuneze de rapida si completa transformare a lui Farnholme: parca nici n-ar fi existat vreodata omul care se precipitase, egoist, sa se puna la adapost in cambuza. De necrezut, dar asa era; undeva. in inconstient, Nicolson avea o vaga banuiala ca generalul era prea consecvent in inconsecventele lui, ca la baza intregii sale comportari ciudate exista o motivatie bine chibzuita, dar si bine ascunsa. Nu era decat o banuiala. Nu putea intelege despre ce e vorba si se intreba daca nu se muncea sa descifreze ceva ce nu exista de fapt in comportarea ciudata, sovaielnica a lui Farnholme. Indiferent de explicatie, acum nu era momentul sa o caute.

- Gurile armelor de foc in jos, ordona scurt Nicolson, si ascundeti-le; cei neinarmati, intindeti-va cum puteti pe fundul barcii.

Auzi lamentarile de protest ale copilului lungit pe jos impreuna cu infirmiera si isi impuse sa nu se gandeasca la propria sa protectie. Avionul - un hidroavion ciudat, de un tip cum nu mai vazuse vreodata - se indrepta direct spre ei si se afla acum la o jumatate de mila departare. Pierzand mereu din inaltime, se apropia foarte incet: nu era un aparat de viteza.

Avionul se inclina, incepu sa se roteasca in jurul barcii de salvare si Nicolson il urmarea cu binoclul. Cand avionul vira spre sud, apoi spre est, pe fuselaj ii scanteie emblema soarelui rasare. "Un avion greoi, fara suplete, gandi Nicolson, bun pentru recunoastere la viteza redusa, asta e.' Apoi, Nicolson isi aminti cele trei Zero-uri care s-au rotit indiferente pe deasupra lor in timp ce abandonau Viroma in flacari; deodata ii-strafulgera o idee prin gand, ba chiar o certitudine, si ordona:

- Puneti armele deoparte si cei neinarmati reasezati-va pe banchete. Pilotul asta nu umbla dupa vietile noastre. Japonezii au la dispozitie o multime de bombardiere si avioane de vanatoare, care repede ne-ar veni de hac. Daca asta le-ar fi fost gandul, n-ar fi trimis o hartoaga de avion, el insusi foarte expus sa fie doborat cu un simplu foc de arma de vanatoare.

- Nu sunt sigur ca ai dreptate, declara Farnholme: Il indarjea aparitia avionului si ezita sa abandoneze ideea de a ochi spre el prin vizorul carabinei.

- Nu am nici un pic de incredere in indivizii astia.

- Cine se increde? replica Nicolson, dar probabil ca respectivul isi menajeaza munitia.

Avionul se tot rotea, la aceeasi distanta prudenta.

- Cred ca vor sa puna mana pe noi in viata, sa ne ia prizonieri, dracu stie de ce. Dupa o zicala americana, poate ca vor sa ne puna la conservat.

Nicolson traise prea multi ani in Orientul indepartat ca sa nu fi auzit amanunte oribile despre atrocitatile militarismului japonez si barbariile la care s-au dedat in cursul invaziei Chinei; moartea era un sfarsit placut si dorit, in comparatie cu ce-i astepta pe cei care cadeau prizonieri.

- Nu pricep deloc de ce ne considera atat de importanti. Deocamdata sa fim multumiti ca ne lasa sa mai traim, fie cat de putin.

- Sunt de acord cu Mr. Nicolson, se auzi vocea lui Van Effen care isi lasase deoparte carabina; cum s-ar spune, avionul ne tine deocamdata sub observatie. Si o sa ne lase in pace, puteti fi siguri, Mr. Farnholme.

- Poate ca da, poate ca nu, replica Farnholme, asezandu-si totusi carabina la indemana; nu inteleg de ce sa nu trag in el: la dracu! este un inamic, nu-i asa?

Respirand indarjit, adauga:

- Un glont in motorul lui

- N-ai sa faci asa ceva, Foster Farnholme! se auzi vocea taioasa, poruncitoare a lui Miss Plenderleith; te comporti ca un idiot, ca un copil iresponsabil. Lasa imediat arma jos!

Privirea aspra si dojana l-au impresionat pe Farnholme.

- De ce sa starnesti cuibul de viespi? Tragi in el si te pomenesti ca isi pierde firea, trage si el, omorand jumatate dintre noi. Din pacate, nu sunt sigura ca dumneata vei face parte din jumatatea sacrificata.

Cu toata gravitatea situatiei, Nicolson abia reusi sa-si stapaneasca rasul. Nu avea idee cum si unde se va termina calatoria lor, dar oricat timp va dura, violenta antipatie dintre Miss Plenderleith si Farnholme promitea sa fie o sursa de oarecare amuzament. Vesnic se dondaneau.

- Ei, si dumneata acum, Constance, replica generalul cu voce jumatate agresiva, jumatate pasnica; n-ai dreptul

- Inceteaza, te rog cu "Constance', si fii mai respectuos; mai bine da deoparte arma, nimeni dintre noi nu are pofta sa fie sacrificat pe altarul tardivelor dumitale porniri belicoase, rau plasate.

Ii acorda gratia unei priviri reci, de la inaltime si ii intoarse ostentativ spatele; discutia era inchisa, Farnholme pus la locul lui.

- Il cunoasteti pe general de mai multa vreme? risca Nicolson.

Un moment, ea isi transfera glaciala privire asupra lui Nicolson si acesta socoti ca facuse o gafa. Strangandu-si buzele, Miss Plenderleith raspunse:

- De multa vreme, as spune, in ce ma priveste, de prea multa. Comanda un regiment in Singapore, cu cativa ani inainte de razboi. Dar ma indoiesc ca subalternii l-au vazut vreodata; practic, isi ducea zilele la Bengal Club. Vesnic ametit de bautura.

- La naiba, Lady, izbucni Farnholme, cu sprincenele zbarlite convulsionand furios; daca ai fi barbat

- Linisteste-te, il intrerupse ea, plictisita; cand te ratoiesti, Foster, imi faci pur si simplu sila.

Farnholme mai marai ceva de unul singur, dar atentia tuturor a fost brusc atrasa de avion. Aproape nu i se mat auzea motorul si un moment Nicolson crezu ca ii ataca, dar intelese indata ca cercurile efectuate in jurul barcii se mai largisera. Hidroavionul isi oprise motorul, dar numai pentru un supliment de efort, adica spre a lua inaltime, continua sa se roteasca in jurul barcii, inaltandu-se tot timpul, supus la un laborios efort. La vreo cinci mii de picioare inaltime, relua zborul orizontal si incepu sa execute cercuri mari, de patru sau cinci mile in diametru

- La ce servesc oare toate aceste manevre? se auzi vocea lui Findhorn, pentru prima data mai puternica si mai clara de cand fusese ranit; e foarte curios, nu esti de aceeasi parere, Nicolson?

Zambind, acesta ii raspunse:

- Credeam ca dormiti sir. Cum va mai simtiti?

- Mi-e foame si sete Ah, iti multumesc, Miss Plenderleith.

Intinse mana spre o ceasca, se crispa la brusca durere produsa de gest, apoi se adresa tot lui Nicolson:

- Nu mi-ai raspuns la intrebare.

- Iertati-ma, sir; e greu sa ma pronunt. Ma tem ca isi convoaca ceva camarazi de-ai lui si a luat o anumita cota de inaltime, corespunzatoare unui semnal. Dar e doar o presupunere.

- Din nefericire, asemenea presupuneri ale dumitale au obiceiul de a fi al dracului de realiste, spre uimirea mea.

Obosit. Findhorn tacu si isi infipse dintii intr-un sandvis cu carne conservata.

Trecu o jumatate de ora, hidroavionul cercetas se afla cam in aceeasi situatie, toti aveau nervii incordati si incepeau sa-i doara cefele tot privind sus, in vazduh. Cel putin era evident ca avionul nu avea intentii imediat ostile.

Mai trecu o jumatate de ora, soarele rosu ca sangele cobora grabit spre marginea intinsei mari, o mare neteda ca oglinda, care se estompa topindu-se in orizontul innegurat de la est; spre vest, intinderea imobila de purpura mergea departe, pana in discul soarelui la apus. Dar spre vest, marca nu era cu totul neteda ca oglinda: luciul rosu al apei era intrerupt de una sau doua insulite, detasandu-se negre pe fondul continuu al razelor solare, iar departe la stanga, de tribordul provei si la vreo patru mile spre sud sud-vest, o alta insula mai mare, initial joasa, incepea acum sa se inalte imperceptibil peste linia de orizont a linistitei suprafete a marii.

Indata dupa ce a observat insula, au vazut ca hidro-avionul incepea sa piarda inaltime, deplasandu-se spre est intr-un lung picaj lent. Vannier se adresa, optimist, lui Nicolson:

- Oare si-a terminat misiunea dinele de paza, sir? Sper ca se duce acasa sa se culce.

- Mi-e teama ca nu, Vannier, raspunse Nicolson cu un gest spre directia unde disparuse avionul; intr-acolo, sunt multe sute de mile de mare, apoi urmeaza Borneo unde nu avem prieteni; pun ramasag, o suta la unu, ca stabileste legatura cu ai lui.

Apoi, i se adresa capitanului:

- Ce credeti, sir?

- Din nefericire, probabil ca si de asta data ai dreptate, cobe ce esti!

Zambetul lui Findhorn stergea caracterul ofensiv al apostrofarii.

Dar zambetul ii disparu, in ochi ii reaparu ingrijorare cand avionul, pastrand inaltimea de vreo mie de picioare, a reinceput sa execute cercuri.

- Ai dreptate, Nicolson, adauga el incet, rasucindu-se greoi pe locul sau si privind inainte; poti sa-mi spui cit de «aparte e insula aia?

- Doua mile jumatate, poate trei.

- Chiar la trei mile, nu inseamna prea departe. Findhorn privi spre Willoughbv si, cu un gest din cap spre motor:

- N-ai putea sa faci sa se roteasca mai repede masinaria asta?

Daca am noroc, cel mult sa realizam inca un nod. Dar Willoughby puse mina pe parama de remorcare intinsa inapoi spre barca lui Siran:

- Cu doua noduri, daca tai asta.

- Tare sunt tentat sa-ti dau un astfel de ordin; dar mai bine, puseaza motorul cat poti, cu tot cu remorca.

Isi intoarse cu greutate capul, intr-un gest apelativ spre Nicolson, acesta ii trecu echea lui Vannier, si veni alaturi de capitan:

- Ce crezi, Johnny? murmura Findhorn, referindu-se la ceea ce zarisera mai inainte.

- Ce doriti sa stiti; sir? Ce fel de nava e, sau ce se va mai intampla?

- Si una, si alta.

- Nu am nici o idee in privinta primei intrebari; poate fi tot atat de bine un distrugator, o vedeta torpiloare, sau un vas de pescuit; in ce priveste a doua intrebare, ei bine, e acum limpede ca vor sa puna mana pe noi, fara ca sa ne ia deocamdata vietile.

Dupa care, cu o grimasa, Nicolson continua:

- Sangele va curge mai tarziu; mai intai, ne iau prizoneri apoi urmeaza clasicele torturi; bambusul verde, smulgerea unghiilor si a dintilor, tortura apei picurande, custile si alte rafinamente folosite obisnuit de militaristii japonezi.

Ca sa nu fie auzit de ceilalti, Nicolson vorbea cu buzele abia intredeschise, privind la bancheta pupa unde Peter si Miss Drachmann se jucau, radeau, ca si cum tanara nu avea alta grija pe lume. Findhorn ii urmari privirea si aproba tot in soapta:

- Si pe mine ma impresioneaza cat de mult i-a lovit soarta; deocamdata se inteleg bine impreuna.

Ganditor, isi freca barbia incaruntita si continua:

- "Ambra translucida' - aceste cuvinte le-a folosii odata un tip cu pretentii literare despre tenul eroinei sale; "un dobitoc', sau cam asa ceva, l-am caracterizat atunci. Acum as dori sa-i cer scuze, nu credeam ca poate exista in realitate.

Apoi, zambind:

- Ce blocare de circulatie s-ar produce daca ai duce-o intr-o buna zi pe Piccadilly

Nicolson zambi si el. adaugand malitios:

- Tocmai apune soarele, sir, si ochii va sun congestionati.

Ii era recunoscator batranului sau sef ca, voit, ii abatuse gandurile de la cele patimite de tanara fala; dar gandurile il asaltara din nou si repede redeveni serios, murmurand:

- Ce groaznica taietura, opera fratilor nostri, militaristii galbeni; autorul ar trebui primul ca sa-si capete rasplata cuvenita.

Findhorn, aproband oarecum:

- Nu crezi ca trebuie, vai, sa amanam deocamdata capturarea lui? Sa lasam sa mai rugineasca aparatele de tortura la care, ca rasplata, si noi il vom supune? in orice caz, sa nu renuntam la ideea de a-l supune la tortura, Johnny.

Dupa o pauza, continua calm: _ Mi se pare ca se vede ceva!

Nicolson privi prin binoclu si, dupa un moment, deslusi suprastructura unei ambarcatii aparand deasupra liniei orizontului, stralucind in razele aurii ale apusului. Lasa binoclul, isi freca ochii, si privi din nou. Dupa cateva secunde, fara un gest, fara un cuvant. oferi capitanului binoclul. Findhorn il lua, privi calm si il inapoie Iui Nicolson:

- Nu-i semn bun, nu-i asa? Nu ar fi bine sa-i pui in garda si pe ceilalti? Daca cu incerc sa ridic vocea deasupra zgomotului facut de afurisitul asta de motor al nostru, mi se va parea ca mi s-a incarligat o undita in gat.

Nicolson consimti si se adresa tuturor: - imi pare rau ca trebuie sa va anunt ca vom avea de infruntat necazuri. La orizont apare un submarin japonez. Cu mersul nostru incet, ne va ajunge repede, noi parca stam pe loc. Daca aparea cincisprezece minute mai tarziu, poate ajungeam la insula pe care am zarit-o.

Arata cu un gest inainte, peste tribordul provei; apoi continua:

- Asa cum inainteaza, ne va ajunge la jumatatea drumului pe care il mai avem de parcurs pana la insula.

- Si ce crezi ca se va intampla, Mr. Nicolson? se auzi, cu ton indiferent, vocea lui Miss Plenderleith.

- Capitanul Findhorn crede, si eu la fel, ca vor incerca sa ne ia prizonieri.

Continua, indarjit:

- Ceea ce va pot spune de pe acum, Miss Plenderleith, este ca vom incerca sa rezistam, sa nu ne predam; bineinteles, nu va fi usor.

- Va fi imposibil, se auzi, rece, vocea lui Van Effen, de la locul lui din prova; este un submarin, omule, si ce vom putea face cu puscoacele noastre contra blindajului unei coci de submarin; simplu, proiectilele noastre vor ricosa.

- Propui sa ne predam?

Nicolson isi dadea seama de logica rationamentului lui Van Effen, stia ca nu era un fricos; se simti insa, oarecum, dezamagit.

- De ce sa comitem o sinucidere, asta de fapt ar insemna, continua Van Effen, lovind usor cu pumnul strans bordul barcii pentru a da mai mult accent spuselor sale: vom gasi mai tarziu o cale de scapare.

- Mi se pare ca nu-i cunosti deloc pe militaristii japonezi, spuse, cu amaraciune Nicolson; nu va fi o cale de scapare, ci ultima noastra cale.

- Va spun ca nu are rost ceea ce propuneti, declara, cu vadita ostilitate, Vah Effen; sa punem propunerile la vot, Mr. Nicolson.

Privi in jur la cei din barca, si intreba:

- Cine este de parere sa

- Tine-ti gura si nu vorbi prostii! izbucni, brutal, Nicolson; nu suntem la un miting, Van Effen. Esti la bordul unei nave a Marinei Comerciale Britanice si pe aceste nave nu exista decat autoritatea unui singur om: capitanul! Si capitanul Findhorn spune sa opunem rezistenta, asta-i tot.

- Este intr-adevar hotararea capitanului?

- Da, afirma Nicolson.

- Atunci va rog sa ma scuzati, declara Van Effen: ma inclin in fata autoritatii capitanului.

- Foarte bine.

Cam stanjenit, Nicolson isi intoarse privirea spre submarin: se vedea acum clar cu toate amanuntele, la mai putin de o mila distanta. Hidroavionul tot se mai rotea deasupra, Nicolson se incrunta si murmura:

- Ce bine ar fi daca dracia asta care ne da tarcoale s-ar duce acasa.

- Ne complica mult situatia, aproba si Findhorn; timpul trece repede, Johnny, submarinul ne va ajunge peste cinci minute.

Nicolson aproba absent si intreba:

- Va amintiti sa mai ii intalnit un submarin de acest tip, sir?.

- Mi se pare ca da, raspunse Findhorn.

- Asa este, confirma cu certitudine Nicolson: tun antiaerian usor la pupa, mitraliera pe punte si un tun greu la prova, de 3,7 sau 4 inci, cam asa ceva, nu sunt sigur. Daca vor sa ne ia la bord, va trebui sa ne alaturam, probabil in dreptul turelei. Deocamdata, armele noastre nu il ajung la departarea la care se afla.

Isi stranse buzele, si privi inainte:

- Peste douazeci de minute va fi intuneric, insula pe care am observat-o se va afla la mai putin de o jumatate de mila, dar submarinul ne va acosta. Ar fi o sansa, o sansa a dracului de mica, totusi

Privi din nou cu binoclul la submarin si clatina incet din cap:

- Da, cred ca imi aduc aminte, tunul acela de 3,7 are un scut blindat pentru servanti, probabil prins cu un fel de balamale, caci este pliant.

Tacu, privind ganditor spre capitan:

- O situatie destul de complicata, nu-i asa, sir?

- Nu te pot urmari, Johnny, raspunse Findhorn cu o voce care trada din nou oboseala; mi-e teama ca nu ma mai ajuta capul; daca ai vreo idee

- Am; nebuneasca, dar poate ca se prinde Nicolson explica la repezeala si facu un semn lui Vannier care manipula echea; Vannier o trecu sefului de echipaj si se apropie.

- Mi se pare ca nu fumezi. Vannier?

- Nu, sir, raspunse acesta, privindu-l pe Nicolson ca si cum o luase razna.

- Totusi, la noapte ai sa fumezi.

Nicolson se cauta in buzunar, scoase un pachet de tigari si o cutie de chibrituri, i le preda, cu cateva instructiuni.

- Te instalezi cat mai aproape de capatul pupa, dincolo de Van Effen. Si nu uita ca totul depinde de dumneata

Dupa care se adresa lui Farnholme:'

- Generale, un moment, va rog!

Farnholme il privi surprins, trecu greoi paste doua banchete si se aseza langa Nicolson.

Acesta il privi un moment in tacere, apoi:

- Stiti intr-adevar sa folositi carabina automata. Generale?

- Asta-i buna, desigur, omule! rosti cu emfaza generalul; m-as putea lauda ca eu am inventat aceasta jucarie draceasca.

- Cat de precis puteti ochi?, insista Nicolson, calm.

- Clasa mare, raspunse Farnholme, scurt; sunt chiar campion, Mr. Nicolson.

- Clasa mare? replica Nicolson, ridicand a mirare sprincenele.

- Da, campion de tir.

Raspunsul avea un ton neobisnuit, dar tot atat de calm ca intrebarea lui Nicolson.

- Iti propun sa arunci o cutie de tinichea la o suta de picioare, pentru demonstratie: o fac in doua secunde.

Tonul era categoric, convingator.

- Nu-i nevoie de demonstratie, raspunse scurt Nicolson - nici nu poate fi vorba acum de asa ceva. Ca sa facem fata japonezilor, nu avem printre noi nici macar pe unul care sa poata manui prastia. Asteptam totul de la dumneavoastra.

Repede si concis, i-a dat lui Farnholme instructiuni, urmate de altele adresate tuturor celorlalti din barca. Nu era timp de explicatii amanuntite, care sa-i dea siguranta ca au fost intelese: inamicul se afla prea aproape.

Spre vest, cerul era inca iluminat, inca stralucea, cu o radiere caleidoscopica de rosu, oranj si auriu; la orizont, nori singuratici luau parca foc, dar soarele apusese, estul era cenusiu si intunericul brusc al noptii tropicale cuprindea grabit intinsul marii. Submarinul se apropia la traversul pupei tribord, sumbru, negru si amenintator in crepusculul tot mai accentuat, apa marii lucioasa se brazda de o albeata fosforescenta de ambele parti ale cocii; motoarele Diesel se incetineau pana la un murmur in surdina; gura neagra, amenintatoare a marelui tun prova se inclina si se misca incet spre pupa barcii, dupa cum aceasta oscila, fara crutare, la cea mai mica deplasare. Se auzi o comanda taioasa, ininteligibila, de la turela submarinului; la un gest al lui Nicolson, McKinnon opri motorul barcii si coca metalica a submarinului harsai de-a lungul braului de acostare al barcii de salvare.

Nicolson parcurse in graba cu privirea puntea si turela submarinului. Marele tun din prova tintea in directia lor, dar pe deasupra capetelor; parea ca incerca sa vada reactia: ajunsese la declinatia maxima. Si tunul antiaerian usor de la pupa era indreptat spre ei, chiar spre centrul barcii de salvare; era o greseala de calcul din partea lor, dar trebuiau sa preia riscul. In turela se aflau trei insi, doi dintre ei inarmati: un ofiter cu un revolver si un marinar cu ceea ce putea a fi un pistol-mitraliera. Apoi cinci sau sase insi se aflau la piciorul turelei, numai unul dintre ei inarmat. Drept comitet de primire, era arhisuficient. dar mai putin decat se asteptase Nicolson. El socotise ca devierea brusca, de ultim moment, a barcii de salvare spre babord - o miscare calculata ca sa-i aduca de-a lungul laturii babord a submarinului, lasandu-i jumatate in umbra si in intunecimea dinspre est - putea provoca o teribila suspiciune ; probabil insa, fusese interpretata ca o incercare panicata de a fugi, incercare ce nu s-a mai realizat, dandu-si seama de inutilitatea ei. O barca de salvare nu constituie o amenintare si comandantul submarinului era sigur ca luase masuri mai mult decat suficiente pentru firava rezistenta ce s ar opune.

Cele trei ambarcatii ~ submarinul si cele doua barei de salvare, se mai deplasau cu vreo doua noduri viteza, cand, pornind de pe puntea submarinului, s-a lansat o parama care a ajuns serpuind ti s a lovit de coca barcii numarul unul. Vannier o prinse imediat si privi inapoi catre Nicolson.

- Amareaza cat mai bine, Vannier, se auzi vocea resemnata a lui Nicolson.

Se adresa apoi spre turela:

- La ce ar folosi pumni si doua bricege ale noaste?

- Cuminti, foarte cuminti vorbe, replica un ofiter japonez de pe turela submarinului.

Cu bratele incrucisate si gura tunului trecandu i peste umarul stang, se exprima intr-o engleza corecta, cu un ton plin de satisfactie si zambetul ironic lasand sa i se vada dintii albi contrastand cu fata bruna.

- O incercare de rezistenta din partea voastra ar fi avut urmari neplacute, pot spune, pentru noi toti, nu-i asa?

- Du-te dracului! mormai Nicolson, dar destul de tare ca sa auda si japonezul.

- Ce necuviinta! Ce lipsa de politete, un adevarat anglo-saxon!

Ofiterul japonez isi clatina capul simuland parere de rau, dar in sine se bucura teribil. Brusc, se redresa, privi sever spre Nicolson peste gura tunului.

- Baga de seama!

Vocea ii suiera ca o plesnitura de bici.

Calm, fara graba, Nicolson scoase o tigara din pachetul oferit de Willoughby, tot atat de incet aprinse un chibrit, apoi tigara sa si a lui Willoughby si arunca chibritul peste bord.

- Asa da! spuse ofiterul japonez, razand scurt, dispretuitor; un englez flegmatic! Trebuie sa-si mentina reputatia chiar daca ii clantane dintii de frica, mai ales cand si echipajul sau este de fata; si iata inca un fumator tot atat de flegmatic.

Pe deasupra corpului barcii de salvare, aparuse capul lui Vannier cu o tigara intre buze; pe care o aprinse de la un chibrit tinut in mana.

- Sa fiu al naibii, sunt foarte impresionat de atata pasivitate britanica, se auzi vocea ofiterului.

Dar continua, schimband brusc tonul:

- Destul cu prostiile, veniti imediat aici la bord, toti! indreptand gura tunului spre Nicolson:

- Dumneata, primul.

Nicolson se ridica in picioare, sprijinindu-se cu bratul de coca submarinului si tinand strans pe celalalt alaturi de corp.

- Ce dracu ai de gand cu noi?

Vocea ii era puternica, aproape un strigat, cu un tremur bine simulat.

- Sa ne omori? Sa ne torturezi? Sa ne arunci in blestematele lagare de prizonieri din Japonia?

Acum tonul vocii era serios, cu amestec de spaima si manie, caci Vannier inca nu aruncase chibritul aprins peste latura barcii si un zgomot produs la fundul prova al barcii fusese mai tare decat se asteptase.

- De ce dracu nu ne impusti acum pe toti, in loc sa Napraznic, taind rasuflarile, tasni un vuiet de la fundul provei barcii, insotind dare duble de scantei, fum si flacara, ridicandu-se in sus in vazduhul pe cale de intunecare, deasupra puntii submarinului si la un unghi cam de treizeci de grade fata de verticala; la sute de picioare deasupra apei au explodat doua sfere incandescente de foc, cand cele doua rachete cu parasuta lansate din barca s-au aprins aproape in aceeasi clipa. Doar un om cu totul exceptional, complet lipsit de simtul curiozitatii ar rezista la impulsul involuntar, irezistibil de a privi la cele doua rachete ce explodau departe in vazduh; si echipajul japonez al submarinului era format din oameni obisnuiti: ca niste marionete manipulate de mana unui maestru papusar, toti si-au rasucit gaturile ca sa vada si, cu totii asa au murit, cu spinarile pe jumatate intoarse spre barca de salvare si cu gaturile sucite spre a privi sus in vazduh.

Caci de pe barca de salvare au bubuit brusc carabine, pusti si revolvere, larma lor se stinse in departari, ecourile se rostogolira peste intinsa tacere a marii netede si Nicolson striga ca toti ai sai sa se culce pe fundul barcii.

Chiar in timp ce striga, de pe puntea umeda a submarinu-lui s-au prabusit doua cadavre de marinari japonezi, cazand pe pupa barcii de salvare, unul parca tintuit de copastia barcii, celalalt, cu bratele inerte si picioarele balabaninde era sa cada peste micul Peter si cele doua infirmiere, dar McKinnon a intervenit si cele doua cadavre au cazut deodata in mare cu un plescait comun.

A trecut o secunda, doua, apoi trei; cu pumnii stransi, intr-o asteptare incordata, Nicolson sta in genunchi, privind in sus. La inceput, a auzit parca un zgomot de pasi si murmur grabit de voci in dosul scutului marelui tun. A mai trecut o secunda, si inca una. Nicolson cerceta cu privirea de-a lungul puntii submarinului, poate mai era vreunul in viata, gata la o moarte glorioasa pentru imparatul lui. Nicolson cunostea perfect curajul fanatic al militarului japonez. Dar domnea o liniste completa, liniste de moarte: ofiterul atarna greoi peste turela cu mana inclestata pe teava tunului; revolverul lui Nicolson tintise bine si inca alti doi de pe turela cazusera in dosul scutului la piciorul turelei, zaceau intr-o gramada grotesca, trei forme neinsufletite. Cei doi servanti ai tunului antiaerian disparusera: carabina automata a lui Farnholme ii trasnise si cazusera peste bord.

Tensiunea devenea insuportabila. Nicolson stia ca tunul cel mare nu avea un punct de declinatie ca sa poata atinge barca, dar isi amintea de intamplari povestite de ofiterii de marina militara referitoare la decapitari provocate de proiectile de tun naval trecand pe deasupra capetelor.

Se pare ca socul detunaturii este fatal pentru cei aflati chiar dedesubt. Brusc, Nicolson isi facu reprosuri ca isi pierde timpul cautand explicatii si i se adresa repede lui Willoughby;

- Porneste motorul! inapoi, cit mai repede. Turela ne poate adaposti de gura tunului daca

Cuvintele s-au pierdut, au disparut, acoperite de huietul unui foc de tun. Nu era propriu-zis un huiet, ci o bufnitura surda, violenta ca o sfichiuire de bici lovind salbatec timpanele, socand prin intensitatea ei. Din gura tevii de tun, izbucni o lunga limba rosie de flacara, ca de iad, aproape in rasul barcii. Proiectilul cazu in mare, starnind o panza fina de picaturi si o tasnitura de apa de pana la cincisprezece picioare inaltime, apoi zgomotul s-a stins, fumul s-a imprastiat si Nicolson, scuturandu-si cu putere capul buimacit, si-a dat seama ca erau in viata, ca un japonez incerca frenetic sa incarce iarasi tunul, ca sosise momentul suprem.

- Pregatiti-va, Generale! Farnholme se ridica in picioare.

- Asteptati comanda, mai spuse Nicolson, privind in sus spre prova si, in acelasi moment, se auzi detunatura unei pusti.

- Nu l-am nimerit, exclama Van Effen, deceptionat; am tras, caci aparuse un ofiter japonez privind peste marginea turelei.

- Ramai in pozitie de tragere! ii ordona Nicolson lui Vannier.

Se auzea cum micul Peter plangea de spaima, detunatura pustii il ingrozise. Cu fata crispata, Nicolson ii striga in continuare lui Vannier:

- Pistolul de semnalizare! O pereche de flacari rosii spre turela! Japonezii isi vor concentra atentia asupra lor.

Astepta reactia servantilor tunului inamic, dupa care dadu comanda alor sai:

- Atentie la turela si la bocaporturile de pe latura submarinului!

Au mai trecut vreo cinci secunde pana cand Nicolson a auzit zgomotul asteptat; japonezul introdusese proiectilul in culata si o inchidea.

- Acum! striga Nicolson, adresandu-se lui Farnholme. Acesta nici nu ridica pusca la umar si trase cu patul sub brat, parand ca nu tintea undeva anume. Cu toate ca nu ochise dupa tipicul obisnuit, a reusit mai bine decat se laudase: au rapait vreo cinci impuscaturi, nu mai mult, ochite toate spre gura marelui tun inamic si Farnholme se lasa in jos, in graba, spre fundul barcii, tocmai cand ultimul glont atinse focosul percutant al proiectilului declansand o detunatura. Deflagratia avand loc intr-un spatiu restrans , zgomotul exploziei proiectilului in interiorul tevii tunului a fost inabusit, dar efectele au fost spectaculoase: marele tun s-a smuls de pe suport, bucati zburatoare de metal sfaramat s-au ciocnit zgomotos de turela si au cazut suierand in mare, inconjurand submarinul cu un cerc neregulat de stropi mari de apa. Echipajul tunului nici nu a avut vreme sa-si dea seama ca moare: o cantitate de trotil, capabila sa arunce in aer un pod, a explodat doar la o lungime de brat de capetele lor.

- Va felicit si va multumesc, domnule general! Nicolson se ridicase din nou in picioare, cautand sa-si domine emotia, si adauga:

- Va rog sa iertati tot ce am gandit si am spus mai inainte despre dumneavoastra.

Dupa care, se adresa sefului de echipaj:

- Cu toata viteza, inainte!

Cele doua semnale luminoase, scanteind rosu aprins, faceau o curba prin aer si aterizau nevatamate in interiorul turelei, punand in evidenta rama bocaportului lucind in rosu puternic.

- Admirabil executat, Vannier. Dumneata ai schimbat tarta luptei.

- Nicolson!

- Da, sir, raspunse Nicolson la chemarea capitanului.

- N-ar fi oare mai bine sa stam pe aici ceva mai mult? Nu mai indrazneste nimeni sa scoata capul prin bocaport-ari sau peste marginea turelei. Peste zece sau cincisprezece minute va fi destui de intuneric, si o sa ajungem la insula fara ca inamicii sa ne mai atace.

- Nu cred ca ar fi cazul, sir; deocamdata cei din submarin sunt socati sau buimaciti, dar foarte curand vreunul din ei va incepe sa gandeasca si, ca urmare, ne putem pomeni cu o aversa de grenade de mana; pot fi aruncate in barca noastra, fara ca cineva sa-si expuna macar un deget si o singura grenada inseamna ca s-a sfarsit cu noi.

- Asa este, ai dreptate, raspunse Findhorn, reasezandu-se obosit pe bancheta.

Si adauga:

- Da-i drumu, Nicolson.

Nicolson prelua echea, executa cu dificultate o intoarcere de o suta optzeci de grade, ocolind cu amandoua barcile pupa ingusta, in coada de peste a submarinului, in timp ce patru oameni ai lui, cu arme in mana, ii supravegheau neclintit puntile. Reduse apoi viteza odata ajuns in spatele puntii de comanda a submarinului, ceea ce i-a permis lui Farnholme sa distruga si mecanismul delicat de tragere al tunului antiaerian, cu o rafala precisa de carabina automata. Capitanul Findhorn aproba in surdina performanta:

- S-a sfarsit si cu tunul lor antiaerian; te gandesti la toate, Nicolson.

- Sper ca am facut o treaba buna. sir. sper din toata inima.

Insula se afla cam la o jumatate de mila distanta de la submarin. La un sfert din drum. Nicolson se opri. pentru a lansa unul din cele doua flotoare Wessex pentru semnal de primejdie; rupse sigiliul discului, desfacu furca de declansare si. imediat, flotorul a fost aruncat peste pupa, dincolo de barca lui Siran. Indata ce atinse suprafata apei, incepu sa produca un nor dens de fum colorat in oranj, fum care a ramas suspendat, nemiscat in crepusculul fara vant, formand un ecran impenetrabil intre ei si inamicul de pe submarin. Dupa vreo doua minute, proiectile venite de la submarin au inceput sa strapunga fumul oranj, suierand pe deasupra barcii sau improscand in apa in jurul ei, dar nici unul nu a produs pagube. Japonezii trageau la intamplare si orbiti de manie. La patru minute dupa lansarea peste bord a primului flotor cu turn, acum pe cale de stingere, a fost lansat un al doilea si, inainte ca si acesta sa se fi consumat, barcile au esuat voluntar iar oamenii au debarcat pe insula.

IX

De fapt, insula era. mai mult o insulita: de forma ovala, orientata cam de la est la vest, nu depasea trei sute de yarzi lungime si cam o suta cincizeci de yarzi latime, de la nord la sud. Si nici nu era perfect ovala: cam la o suta de yarzi marea sapase goluri de ambele parti, practic opuse unul altuia, asa ca insulita, putem spune, era impartita in doua. Ca precautie, Nicolson a inconjurat insula inainte de debarcare, apoi au tras barcile pe p plaja si le-au amarat de doua stanci solide in golful dinspre sud.

La est, dincolo de cele doua golfuri, capatul ingust al insulei era jos, stancos si pustiu, dar la vest crestea ceva vegetatie: tufisuri pitice si un soi de buruiana pipernicita, iar la centru se ridica o mica inaltime de vreo cincizeci de picioare. La sud, pe acest mic deal, cam la jumatatea pantei, se afla o grota ce putea servi de adapost si intr-acolo si-a condus Nicolson in graba pasagerii, indata ce au debarcat. Capitanul si caporalul Fraser au trebuit sa fie transportati cu targa, dar distanta era mica si la zece minute de la punerea barcilor pe uscat, intregul grup era adapostit in grota, precum si toate proviziile, rezerva de apa si ceva echipament portabil, chiar ramele si furchetii.

La apusul soarelui s-a pornit o briza usoara, dinspre nord-est se adunau nori pe cer, mascand primele stele de seara, dar era inca suficienta lumina si Nicolson a-cercetat cu binoclul imprejurimile. A privit vreo doua minute, l-a lasat in jos si si-a frecat ochii. Fara sa-i vada, era constient ca toti cei din grota il urmareau ingrijorati - toti, afara de micul Peter care motaia, infasurat intr-o patura, gata sa adoarma.

- Ei bine? intrerupse Findhorn tacerea.

- Submarinul se invarteste in jurul capatului de vest al insulei, sir; si foarte aproape de tarm.

- Nu aud nimic.

- Probabil merg pe acumulatori, nu stiu de ce; poate isi dau seama ca, desi ei nu ne vad, noi ii putem vedea, inca nu s-a intunecat complet.

Van Effen tusi, ca sa-si limpezeasca vocea:

- Si ce credeti ca va urma, Mr. Nicolson?

- Nu prea stiu, dar mi-e teama ca au intentii rele daca le-a mai ramas in stare de functiune tunul mare sau cel antiaerian, ne fac praf in doua minute.

Aratand cu un gest catre mica ridicatura ce delimita grota spre sud, abia vizibila in amurg chiar de la sase picioare distanta:

- Cu putin noroc, cred ca aceasta culme le va opri proiectilele.

- Si daca nu va fi asa?

- O sa vedem atunci ce-i de facut, raspunse Nicolson, scurt; poale ca debarca oameni in diferite puncte si ne inconjoara, poate vor intreprinde un atac frontal.

Privind din nou prin binoclu, continua:

- Orice se va intampla, nu se pot intoarce acasa declarand ca ne-au lasat teferi aici; e ca si cum si-ar pune singuri capul sub satar la propriu vorbind; mai curand isi fac in corpore harakiri.

- Nici nu cred ca se vor Intoarce acasa, mai repede isi fac harakiri, se auzi vocea grava a lui Findhorn; le-am omorat prea multi camarazi.

Din spatele lor, parvenea un murmur de voci, curand se opri si se auzi clar vocea lui Siran:

- Mister Nicolson!

Interpelatul lasa binoclul si privi peste umar:

- Ce doresti?

- Am avut o discutie cu oamenii mei si vrem sa facem o propunere.

- Adreseaz-o capitanului, el este seful. Si Nicolson relua privitul prin binoclu.

- Foarte bine, am sa ma adresez atunci capitanului: este evident - din pacate, as putea spune - ca nu aveti incredere in noi. Ne-ati obligat sa stam intr-o barca separata, cred ca nu din cauza ca nu ne imbaiem de doua ori pe zi. Considerati necesar - fara motiv, va asigur - sa ne supravegheati tot timpul. Suntem o povara grea, as putea spune, o responsabilitate. Cu permisiunea dumneavoastra, va propunem sa va eliberam de aceasta responsabilitate.

- Da-o dracului de vorbarie si spune exact ce doresti! exclama iritat Findhorn.

- Bine: va propun sa ne lasati sa plecam, sa nu mai aveti grija noastra; preferam sa fim prizonieri la japonezi.

- Cum! exclama manios Van Effen; pe legea mea, sir. mai bine ii impusc pe toti!

- Te rog, ii replica Findhorn facandu-i cu mana un gest de linistire.

Privea curios spre Siran, era insa prea intuneric ca sa-i distinga expresia fetei si continua:

- Sunt curios sa aflu, cum gandesti, Siran, sa va predati: sa coborati dealul spre plaja?

- Cam asa ceva.

- Si nu va este teama ca va vor impusca inainte de a fi predat? Sau admitand ca ajungeti sa va predati, credeti ca veti fi torturati sau omorati?

- Nu-i lasati sa plece, sir, se auzi vocea grabita a lui Van Effen.

- Nu te framanta, Van Effen, replica Findhorn. Apoi se adresa lui Siran:

- Nici nu ma gandesc sa fiu de acord cu cererea voastra absurda; veti ramane cu noi, desi, slava Domnului, nu va dorim deloc compania; si sa nu credeti ca suntem atat de prosti.

- Mister Nicolson, zise Siran, desigur ca dumneavoastra

- Taci! i-o taie scurt Nicolson; ai auzit ce-a spus capitanul Findhorn: crezi ca suntem naivi si stupizi? Nici unul dintre voi nu si-ar risca pretiosu-i cap daca ar fi cea mai mica sansa sa-l impuste sau sa-l maltrateze japonezii Pariez o suta la unu ca

- Va asigur, incerca Siran sa-l intrerupa. Dar Nicolson il opri, replicandu-i cu dispret:

- Nu-ti mai bate gura degeaba; cine sa te creada? Esti in cardasie cu japonezii, nu stiu exact cum, si avem destule pe cap ca sa ne mai facem noi insine cadou inca sapte inamici.

Dupa o pauza, Nicolson continua ganditor, adresandu-i-se lui Findhorn:

- Pacat ca deocamdata doar i-ati promis acestui om ca va fi spanzurat. Cred ca Van Effen a avut dreptate: toate s-ar simplifica, daca am impusca tot grupul. Probabil ca tot vom fi obligati s-o facem candva.

Dupa o pauza mai lunga, Findhorn vorbi calm:

- Esti foarte tacut, Siran; ai facut poate un calcul gresit? Nu crezi ca ai comis o gafa? Ai noroc ca nu suntem niste asasini, de teapa dumitale. Dar baga de seama, la cea mai mica provocare, vom trece la fapte, asa cum a propus Van Effen.

- Sa faceti bine sa va grupati acolo, in fundul grotei, spuse Nicolson; si nu strica sa va facem un control al buzunarelor.

- S-a si facut, Nicolson, il asigura Findhorn; inca de noaptea trecuta, pe nava, dupa ce ai plecat din sala de mese: s-a gasit un intreg arsenal Se mai vede submarinul?

- Exact la sud de noi, sir, la vreo doua sute de yarzi distanta in larg.

A lasat binoclul in jos si s-a retras in interiorul grotei: in turela submarinului se aprinsese,un proiector si fascicolul lui alb stralucitor parcurgea rapid tarmul stancos al insulei. S-a concentrat imediat asupra micului intrand de mare, in coasta unde se aflau barcile de salvare; dupa doua secunde, s-a miscat incet; in sus pe deal, in directia grotei in care se ascundea grupul.

- Mister Farnholme! se adresa imperativ Nicolson.

- Va fi o joaca pentru mine, mormai acesta, intelegand ceea ce i se cerea.

Pudica carabina, o puse la umar, ochii si trase, totul cu rapiditate. Carabina era eu un singur glont, dar a fost destul: ecoul detunaturii se pierdea, dar s-a auzit de la distanta cum a plesnit sticla proiectorului si lucirea alba a luminii disparu, ramanand doar o urma rosie care si ea pieri.

- Bine ca va avem cu noi, domnule general! exclama Findhorn; cred ca vom mai avea ocazii sa apelam la dumneavoastra Mi se pare ca cei de pe submarin nu au fost prea inspirati aprinzand proiectorul, nu-i asa, Nicolson? S-au ales cu o proba de ceea ce poate generalul.

- Nu cred ca a fost o simpla inspiratie, sir, raspunse Nicolson; din contra, mi se pare ca au procedat deliberat pentru a ne obliga sa ne lasam descoperiti: la lumina proiectorului, au aflat mai intai unde sunt barcile, iar dupa fulgerarea carabinei generalului, cunosc si locul unde ne-am refugiat noi. Daca nu procedau asa, aflarea acestor doua lucruri ar fi necesitat un timp destul de lung, ar fi trebuit sa debarce si poate sa sacrifice cateva vieti pana sa ne gaseasca. in primul rand, ei urmaresc sa puna mana pe barci, nu pe noi. Daca reusesc sa ne impiedice sa plecam de pe insula, e foarte usor sa ne prinda si, de referinta, la lumina zilei.

- Imi pare rau ca nu sunt de acord cu dumneata, spuse Findhorn incet; pentru ei, problema barcilor este secundara, le pot scufunda de pe submarin, cu tunul, fara sa debarce; nu avem cum sa-i impiedicam.

- Ar fi greu de pe submarin, replica Nicolson; pe intuneric, ei nu vad unde sunt barcile si, ca sa le scufunde, ar trebui sa traga toata noaptea focuri la intamplare, cel putin o suta. Este mai probabil ca vor debarca ziua o echipa care sa le distruga fundurile si chesoanele de aer - ori le vor remorca sau le vor duce vaslind in larg.

- Dar cum vor debarca de pe submarin? intreba Vannier.

- Inotand, daca va fi nevoie, dar cred ca nu vor fi obligati, majoritatea submarinelor fiind prevazute cu tot felul de tipuri de pui , lucru esential pentru o astfel de nava care opereaza in ape nu prea departate de tarm si tine contact cu trupele respective de pe numeroase insule.

Cateva minute, nimeni n-a mai scos o vorba. Micul Peter murmura in somn, Siran si oamenii lui susoteau ceva in coltul cel mai indepartat al grotei, nu se distingea ce pun la cale. Willoughby tusi, spre a atrage atentia:

- "Vreme trece, vreme vine' si asa mai departe, incepu el cu un citat; dar eu am o idee.

Nicolson isi retinu un zambet:

- Fii prudent, Willy.

- "Vulpea spune ca sunt acri strugurii la care nu poate ajunge', continua Willoughby, mandru de zicalele sale; planul meu este de o simplitate geniala: hai sa pornim mai departe pe mare.

- Strasnic! exclama Nicolson sarcastic; vaslim fara zgomot la lumina lunii. Cat de departe crezi ca vom ajunge?

- Pacat ca ma subestimati! Willoughby se avanta in sferele inalte ale ratiunii pure si onorabilul ofiter secund isi taraie picioarele in noroi. Nu-i nevoie sa vaslim, folosim motorul!

- Ce spui? Si cum ii vei convinge pe japonezi sa-si puna vata in urechi, ca sa nu-l auda?

- Daca ma lasati sa mesteresc esapamentul motorului ca sa-i pun niste placi deflectoare, va garantez ca nu se mai aude nimic nici de la o suta de yarzi distanta. E adevarat, pierdem ceva din viteza, nu prea mult. Si chiar daca ne aud, stiti prea bine ce greu se localizeaza noaptea pe mare dincotro vine un sunet slab. Stimabililor, libertatea ne face cu ochiul, sa nu pierdem ocazia.

- Draga Willy, incepu cu blandete Nicolson. trebuie sa te pun la curent cu unele noutati: detectarea sunetelor in timpul noptii nu mai depinde de urechi si japonezii sunt si ei la curent, folosesc hidrofoane foarte sensibile, nu le pasa daca inabusi esapamentul, simpla invartire a elicei in apa le este de ajuns.

- Dracu' sa-i ia, spuse Willoughby, furios. Tacu un moment, apoi vorbi din nou:

- Sa nu dispere nimeni, Willoughby va gasi alta solutie.

- Nici nu ma indoiesc, replica Nicolson, prieteneste; nu uita insa ca musonul de la nord-vest mai dureaza inca vreo doua luni si ar fi usor de manevrat daca Jos! toata lumea jos la pamant!

Primele proiectile au rapait in jurul lor, ricosand pe stanci si suierand cu rautate pe deasupra: de pe submarin pornise un baraj de focuri. Se apropiase, de tarm, canonada rasuna parca produsa de o duzina de tunuri sau mitraliere, toate tragand odata. Sigur, cineva de la bord reperase fulgerarea carabinei lui Farnholme si acum ripostau precis si violent.

- A fost cineva ranit? Nimeni n-a fost ranit?

Era vocea lui Findhorn, joasa si ragusita, greu de auzit in vacarmul canonadei.

Raspunsul a venit mai tarziu, cand Nicolson a confirmat:

- Cred ca nimeni, sir; de fapt, doar un singur ins a ramas expus, nu s-a trantit la pamant.

- Destul de bine si nu este acum momentul sa trecem la represalii, se auzi vocea lui Findhorn: nu este cazul ca cineva sa-si mai expuna capul.

Apoi, mai incet si mai linistit, adauga:

- Nu mai inteleg nimic, Nicolson: Zero-urile ne-au menajat cand evacuam Viroma, submarinul nu s-a grabit sa ne scufunde barca si hidroavionul ne-a lasat in pace chiar dupa ce am dat lovituri grele camarazilor lui de pe submarin. Dar acum par porniti sa ne masacreze. Nu inteleg nimic din toate astea.

- Nici eu, sir, a fost de acord Nicolson.

El tresari involuntar cand un proiectil se infipse in peretele de pamant al grotei, la doua picioare deasupra capului si adauga:

- Sa stam linistiti aici, cu capul in nisip ca strutul, sir; canonada este doar o simulare, de fapt ei cauta sa puna mana pe barci. Altminteri, atacul contra noastra nu are nici un sens.

Findhorn aproba cu un gest:

- Si ce crezi ca trebuie sa facem? Ma tem ca personal nu mai sunt bun de nimic, Nicolson!

- Cat traiti, sunteti un bun sef al nostru, sir, spuse Nicolson, cautand a fi cat mai convingator; dati-mi voie sa merg cu cativa oameni jos la tarm; trebuie sa impiedicam cu orice pret distrugerea sau capturarea-barcilor.

- Ai dreptate; du-te, nu pot decat sa-ti urez noroc! Dupa cateva secunde, intr-o pauza a canonadei, Nicolson cu cativa oameni au iesit pe furis din grota si au pornit in josul dealului. Nu au facut nici cinci pasi, Nicolson ii sopti ceva la ureche lui Vannier, il prinse pe general de brat si se retrase spre capatul de est al grotei. Au stat jos, cercetand cu atentie intunericul. Apropiindu-si buzele de urechea generalului, Nicolson ii sopti:

- Nu uitati ca ne riscam viata.

Desi intuneric, intelese ca Farnholme aproba cu un gest.

Nu au asteptat mult: dupa cincisprezece secunde au auzit un zgomot slab, prudent de pasi, apoi vocea tare, ragusita a lui Findhorn, intreband ceva. Nu a urmat nici un raspuns, dar s-a auzit ceva miscand, apoi zgomot de pasi grabiti; tacanitul produs de aprinderea lanternei lui Nicolson a permis sa se vada niste fugari incovoiati, cu bratele ridicate. Imediat carabina automata a lui Farnholme a trasnit, trupurile fugarilor s-au pravalit bufnind, dupa care linistea intunericului a devenit mai adanca.

- Ce idiot sunt! exclama Nicolson; am uitat complet de Siran si complicii sai..

Iesi pe furis din grota, acoperind lumina lanternei cu mana si smulse armele, niste securi inca inclestate in mainile mortilor, pe care ii examina un moment la lumina lanternei.

- Sunt cele doua securi din barca de salvare numarul doi, sir, se auzi o voce; au vrut sa-si incerce norocul, din proprie initiativa.

Nicolson lumina cu lanterna celalalt capat al grotei: vocea era a lui Siran, care sta acolo cu figura calma si inexpresiva. Nicolson stia ca, de fapt, el era vinovatul, blestematul vinovat, ca trimisese trei din oamenii lui, in timp ce el insusi statea in siguranta. Mai stia ca figura lui Siran va ramane calma, impenetrabila, negand orice cunostinta despre isprava; mortii nu vorbesc si cei trei erau morti de-a binelea. Nu mai era timp de pierdut.

- Vino incoace, Siran.

Vocea lui Nicolson era tot atat de inexpresiva ca si figura lui Siran.

- Noi, cei ramasi, nu va vom mai face necazuri, sir, incepu Siran.

Se ridica in picioare si facu cativa pasi dar, lovit cu sete in dosul urechii de patul coltului lui Nicolson, se prabusi ca un trunchi de arbore retezat. Lovitura care a rasunat ca o explozie era suficienta sa-i sparga craniul, dar Nicolson, urmat indeaproape de Farnholme, a plecat inainte ca Siran sa cada la pamant; de la inceput pana la sfarsit, episodul n-a durat decat treizeci de secunde.

Impreuna cu Farnholme au alergat cat ii tineau picioarele in josul pantei, poticnindu-se, alunecand, ridicandu-se si fugind mai departe. La treizeci de yarzi de plaja, au auzit o rapaiala brusca de> impuscaturi, strigate de durere, injuraturi, voci stridente proferand cuvinte nedeslusite, alta rafala, apoi din nou zgomote de lupta si improscaturi violente ca de oameni care lupta corp la corp in apa. La zece yarzi de marginea apei, tot alergand cat il tineau picioarele, cu mult inaintea lui Farnholme, Nicolson aprinse lanterna: a aparut un valmasag de oameni luptandu-se furios in apa nu prea adanca dimprejurul barcilor, a zarit un ofiter japonez aplecat deasupra lui McKinnon. cazut la pamant; ofiterul tinea in mana o sabie sau o baioneta pregatita pentru decapitare, dar McKinnon sari inapoi cu un brat in jurul gatului ofiterului si il impusca in spate cu un foc de revolver, saltand in picioare ca o pisica. Aprinzand iarasi un moment lanterna, Nicolson il vazu pe Walters luptandu-se cu un marinar japonez si improscand apa miloasa prin rostogolirile lor; nu era cazul sa intervina, nu se prevedea care va reusi sa-l omoare pe celalalt. A ridicat fascicolul de lumina al lanternei pentru a examina barcile.

Una dintre ele era aproape esuata, paralel cu tarmul. Pana la genunchi in apa, conturati puternic in lumina lanternei, doi marinari japonezi se aflau aproape de pupa, unul aplecat cu capul in jos, celalalt in picioare, cu un brat ridicat si mana dreapta departata in spatele capului. Zapaciti si orbiti de lumina lanternei, cei doi japonezi au ramas catva timp nemiscati in pozitiile respective, secventa statica dintr-un balet de cosmar; apoi, perfect la unison, impietrirea s-a transformat in actiune convulsiva, cel aplecat indreptandu-se si cautand sa scoata cu mana ceva, desigur, o grenada, din sacul de plasa legat de centura: celalalt, lasandu-si in jos umarul sting si fandand; in timp ce tinea si el ceva cu bratul intins, cazu trasnit; Nicolson tocmai isi pregatise Coltul si vroia sa apese pe tragaci, dar a inteles ca era prea tarziu.

Prea tarziu pentru Nicolson, dar mai ales pentru marinarii japonezi. Inca o data au incremenit ca niste stane de piatra, opriti parca brutal de o mana invizibila, apoi au inceput sa se miste iar, de asta data lent, foarte lent, pivotand cu incetineala interminabila pe picioarele pironite. Nicolson a stins lanterna si din pocnitura carabinei lui Farnholme. caci el fusese autorul, ramase doar un ecou. Japonezii au cazut cu fetele inainte, unul direct in apa, celalalt la pupa peste copastia barcii de salvare; zgomotul caderii se pierdu insa intr-o bufnitura si o fulgerare de un alb orbitor: explodase grenada pe care o tinuse in mana japonezul.

Dupa iluminarea vie produsa de explozia grenadei, intunericul parea si mai adanc, domnind peste tot, peste tarm. peste apa si in vazduh, pretutindeni si impenetrabil. Doar departe, spre sud-vest, cateva stele licareau slab pa cerul negru-violaceu dar si ele au fost stinse una cate una de norii inca destinati care apareau deasupra liniei orizontului, intuneric, tacere desavarsita, nici un sunet, nici o miscare.

Nicolson a riscat o rapida examinare a situatiei cu lumina lanternei, apoi a stins-o: toti oamenii lui erau acolo, toti in picioare, iar inamicul incetase de a mai fi un pericol, doar cadavre cuminti in intuneric. Japonezii nu avusesera noroc: nu se asteptau sa fie atacati, crezand ca toti cei salvati de pe Viroma se aflau la adapostul grotei, ferindu-se de canonada simulata a submarinului; siluetele lor se profilasera noaptea pe mare mai bine decat pe uscat, oferind o tinta admirabila pentru Farnholme si se aflau in pozitie cu totul dezavantajoasa, chiar din momentul cand coborasera din barcile de cauciuc cu care venisera pe mare.

- Este cineva ranit? intreba in soapta Nicolson.

- Walters, sir, raspunse Vannier, tot in soapta; Cred, destul de grav.

- Ia sa-l vad.

Nicolson se apropie si aprinse lanterna: Vannier sprijinea incheietura maini stangi a lui Walters, in dreptul degetului mare se vedea o rana larga, sangeranda, jumatate din incheietura fiind fracturata. Vannier ii stransese bratul cu o batista in chip de garou, asa ca sangele rosu aprins pulsa doar incet din rana. Nicolson stinse lanterna, intreband:

- Cutit?

- Nu, baioneta, raspunse Walters ca voce mult mai putin ingrijorata decat a lui Vannier. Impinse cu piciorul forma de corp omenesc ghemuita jos in apa, spunand:

- Asta m-a procopsit.

- Mi-am inchipuit, raspunse Nicolson; dar nu-i de joaca cu fractura, cere-i lui Miss Drachmann sa-ti dea un prim ajutor. Mi-e teama ca va trece multa vreme pana vei putea folosi mana din nou.

Nicolson cauta sa-l menajeze; in sinea sa, gandea cu amaraciune ca "multa vreme' insemna, de fapt, "niciodata': tendoanele erau rau sfartecate, sigur ca nervul-radial era sectionat, in orice caz era certa o paralizie.

- Mai bine asta, decat o fractura a inimii, glumi curajos Walters; dar ma puteam lipsi si de asa ceva.

- Du-te sus la grota cat mai degraba; ceilalti, mergeti si voi cu el - si nu uitati sa va faceti recunoscuti cand va apropiati: capitanul nu stie daca sunteti de-ai nostri si sta totdeauna cu revolverul la indemana. Dumneata, McKinnon. ramai cu mine.

Se opri brusc, auzind ceva improscand prin apa, langa barca cea mai apropiata.

- Cine-i acolo?

- Eu, Farnholme, fac ceva investigatii, dragul meu zeci de bucati, chiar zeci de bucati.

- Despre ce dracu vorbesti? intreba Nicolson cam iritat.

- Grenade, saci intregi plini cu grenade. Tipul asta avea cu el un arsenal ambulant.

- Luati-le cu dumneavoastra, poate avem nevoie de ele; si sa va ajute cineva.

Nicolson si McKinnon au asteptat pana au plecat toti, apoi s-au apropiat prin apa de prima barca. Tocmai cand ajungeau la ea, din intunericul dinspre sud doua mitraliere au deschis focul cu proiectile trasoare. Traiectoriile albe se stingeau in plescaituri si stropi de apa. Cand si cand ricosa ih afara apei un rateu scheunand subtire in intuneric; si mai rar inca, se intampla ca un proiectil pocnea intr-una sau alta din cele doua barci de salvare.

Adapostit in spatele uneia dintre barci, doar cu capul deasupra apei, McKinnon atinse cu mana bratul lui Nicolson:

- Oare ce-o sa se mai intample, sir?

In vocea domoala a highlandezului se distingea mai degraba nedumerire decat spaima; Nicolson raspunse cu un rictus care, din fericire, nu se vedea in intuneric:

- Greu de spus, McKinnon; probabil ca grupa lor de debarcare trebuia sa semnalizeze cu lanterna, sau in alt mod, daca operatia reusea. Au auzit zgomot, au observat miscari pe tarm si cei de pe submarin se dau cu capetele de pereti, nu stiu ce se intampla. Pana la sfarsit, probabil nu vor mai semnaliza si vor deschide focul.

- Pai, daca tot asteapta un semnal, ce-ar fi sa le luam inainte, sa semnalizam noi?

- Minunata idee, McKinnon, chiar geniala! Sunt zapaciti si isi inchipuie ca oamenii lor de la tarm sunt si ei tot atat de buimaciti, asa ca vor lua drept bun orice semnal vom emite.

Chiar asa s-a intamplat. Nicolson si-a ridicat mina peste bordul barcii de salvare, a aprins si a stins la in-tamplare lanterna, apoi repede si-a retras bratul. De la un artificier experimentat, aceste semnale trebuiau sa primeasca un raspuns, dar de pe submarin nu s-a mai lansat nici o traiectorie de trasor. in, schimb, cele doua mitraliere si-au incetat brusc focul, noaptea a redevenit tacuta si calma. Tarmul si marea parca erau pustii, fara un semn de viata, si silueta estompata a submarinului nemiscat pe mare parea doar o umbra imateriala, cu totul ireala, mai mult inchipuita decat aievea.

Nu mai avea rost ca Nicolson si McKinnon sa se mai ascunda, ba chiar devenea periculos. S-au indicat fara graba in picioare si au inspectat barcile de salvare la lumina lanternei: numarul doi, barca lui Siran era gaurita in mai multe locuri, toate insa deasupra liniei de plutire, nu prea lua apa; multe din chesoanele de aer respective erau perforate dar ramaneau destule nedeteriorate - ca sa asigure o marja de securitate.

Alta era insa starea barcii numarul unu, barca cu motor. Chiar daca mai putine sau nici o impuscatura razleata nu-i strapunsese coca, era totusi adanc intrata la apa putin adanca de langa tarm si fundul barcii era inundat. Apa din interior era amestecata cu sangele rosu scurs din cadavrul marinarului japonez indoit peste copastie; cadavrul era atat de sfartecat, incat cu greu se mai recunostea ca fusese o fiinta omeneasca. Sub cadavru, Nicolson descoperi explicatia dezastrului: aceeasi grenada care ii sfartecase japonezului o mana si mare parte din figura facuse si o gaura in fundul barcii, sfaramand fila de bordaj pe optsprezece inci din lungimea ei precum si stingherul de gurma de partea tribord. Nicolson se redresa si privi la McKinnon, in penumbra luminii lanternei:

- O gaura in fundul barcii, mormai el; si pot sa-mi trec capul, ba si umerii prin ea: reparatia ei o sa ne dea al dracului de furca.

Dar McKinnon nu-i raspunse: la lumina ascunsa a lanternei, examina interiorul barcii si cand vorbi, vocea ii era detasata, indiferenta parca:

- Nu va mai fi cazul, sir: motorul, s-a terminat cu el. Dupa o pauza, continua:

- Magnetoul, sir, probabil ca grenada a explodat chiar langa el.

- Ei. dracia dracului, magnetoul? Poate ca mecanicul II

- Nimeni nu-l mai poate repara, sir. ii intrerupse calm McKinnon; n-a mai ramas nimic din el.

- Desigur ca asta s-a intamplat, aproba Nicolson.

Se uita la magnetoul deteriorat, cantarind toate implicatiile ce decurgeau din cele intamplate si mai incerca:

- Si chiar n-a mai ramas nimic intreg din el? McKinnon nu raspunse direct, dar ii spulbera orice speranta:

- Ma trec fiori cand ma gandesc in ce situatie suntem, sir.

Isi clatina capul incet, privind prin interiorul, barcii chiar dupa ce Nicolson stinsese lanterna, apoi atinse usor bratul acestuia:

- Stiti ceva, sir? Mai avem multe de indurat, multe de tot, pana sa ajungem la Darwin, in Australia!

Numele ei complet era Gudrun Jorgensen Drachmann, Jorgensen fiind numele bunicului din partea mamei. Era pe trei sferturi daneza, avea douazeci si trei de ani si se nascuse la Odense , in 1918, chiar in ziua Armistitiului . Locuise doua scurte perioade de timp in Malaysia, dar restul vietii si-l petrecuse la Odense, pana se calificase infirmiera si venise in august 1939 la plantatia tatalui sau de linga Penang

Sprijinindu-si spatele de peretele grotei, cu mainile incrucisate sub cap, Nicolson privea, fara sa-i vada, valatucii intunecati de nori: era atent la cele ce-i spunea Gudrun, dorea ca ea sa continue, sa reinceapa, sa nu se mai opreasca. Oare cum era acel citat pe care Willoughby, iremediabil inveterat celibatar, i-l repetase totusi atat de des? A, da; din Regele Lear: "Vocea ii era totdeauna dulce'. Ba, mai complet, citatul era: "Vocea ii era mereu dulce, blinda si domoala' . Si Willoughby sustinea cu convingere ca evitase sa cada in capcanele diabolice - propriile lui cuvinte - ale unei sacre casatorii, datorita faptului ca nu intalnise o femela - intentionat folosea acest termen peiorativ - care sa aiba o voce totdeauna dulce, blinda si domoala. Poate insa ca daca Willoughby ar fi avut si el parte de o convorbire de douazeci de minute cu Gudrun, asa cum avea Nicolson acum, si-ar fi schimbat parerea.

Toate acestea ii treceau prin minte lui Nicolson, dupa ce se intorsese in grota, raportase lui Findhorn si venise sa vada ce facea micul Peter.

Dupa ce Gudrun ii povestise pe scurt viata, ea tacuse cateva, minute, ne mai pronuntand nici un cuvant. Nerabdator, din cand in cand Nicolson o privea, cautand un motiv ca sa continue conversatia.

- Esti departe de casa, Miss Drachmann; desigur, iubesti Danemarca, patria dumitale.

Era doar pentru a spune ceva si l-a surprins indarjirea cu care tanara a raspuns:

- Da, o iubesc!

Tonul era plin de ardoare, tonul cuiva care se refera la un lucru indiscutabil. "La dracu cu japonezii, da-l dracului de submarin, mai bine sa vorbesc cu fata asta', gandi in sine Nicolson si intreba:

- Dar Malaysia? Cred ca ii nutresti aceleasi sentimente?

- Malaysia?

Tonul se schimbase si a fost acompaniat de o scuturare din umeri:

- M-am impacat oarecum cu Penangul; dar nu m-am impacat deloc cu Singapore, pe care il detest!

Devenise brusc inversunata, ii disparuse calmul; dar n-a ajuns sa exprime toata profunzimea resentimentului, si-a dat seama ca mersese prea departe. Si-a schimbat tunul vocii, precum si subiectul conversatiei. Intinse mana si atinse bratul lui Nicolson:

- As dori si eu o tigara, dar poate ca mister Nicolson nu este de acord.

Mister Nicolson, din pacate, nu prea este la curent cu bunele maniere.

I-a oferit pachetul de tigari, a aprins un chibrit si. in timp ce se apleca, din nou a simtit parfumul de lemn de santal si mireasma usoara a parului ei. dupa care s-a redresat si s-a retras in umbra. Nicolson a aruncat chibritul si a intrebat-o cu blandete:

- De ce detesti Singaporele?

Pana la raspuns, a trecut o jumatate de minut.

- Poate ca am motive personale. Dupa un moment. Nicolson a continuat:

- Dar ce importanta mai au acum? De acord, ea i-a raspuns:

- Ai dreptate, chiar daca este o simpla curiozitate din partea dumitale, ce importanta mai are acum? Este un simtamant ciudat si nu am vreun motiv ca sa nu ti-l spun. Poate fiindca sunt convinsa ca nu ai obiceiul de a manifesta curiozitate din simpla politete.

A tacut cateva momente, varful tigarii stralucea viu in umbra.

- Este purul adevar ca detest Singaporele; il urasc pentru ca am mandrie, mandrie personala, pentru ca stiu cit pretuiesc si nu ma pot impaca cu ideea sa locuiesc acolo. Poate ca nu intelegi multe din cele ce spun. Mr. Nicolson.

- Ai dreptate, o indemna prietenos Nicolson; si tocmai de aceea, te rog sa continui.

- Nu sunt lucruri greu de inteles, raspunse ea incet; sunt europeana, nascuta in Europa, am crescut si am fost educata in Europa si ma consider daneza, la fel ca toti danezii. Am fost bine primita in orice casa din Odense, dar nu am fost invitata in nici o casa europeana din Singapore, mister Nicolson.

Incerca sa mentina calm tonul vocii:

- Marfa necautata, s-ar putea spune; nu sunt o persoana cu care se cuvine sa fii vazut impreuna. Nu este placut sa auzi spunandu-se: "Are ceva sange negru, dragul meu', si asta se spune cu glas tare, toti se uita la tine si tu nu mai dai niciodata pe acolo unde a avut loc scena; stiu, mama mea a fost malaieza, dar o lady dupa moda de altadata si

- Nu te mai necaji, n-ai de ce. Imi inchipui cat de prost te-ai simtit; si cei mai rai au fost englezii, nu-i asa?

- Da, chiar asa. Apoi, dupa o ezitare:

- De ce spui asta?

- Cand e vorba de cladit un imperiu sau de colonizare suntem cei mai buni - dar si cei mai rai din lume; (Singapore este un teren de vanatoare foarte atragator pentru cei mai rai si te miri la ce se pot deda acesti cei mai rai ai nostri. Se cred poporul ales cu o dubla misiune: sa-si nenoroceasca ficatii cu bautura intr-un timp nemaipomenit de scurt si sa descopere ca cei care nu fac parte dintre alesi raman continuu constienti ca sunt sortiti sa fie doar taietori de lemne si sacagii pana la sfarsitul zilelor. Englezii mai sunt si buni crestini, stalpi loiali ai bisericii - daca se pot dezmetici din betie, la timp, duminica dimineata. Dar nu toti englezii sunt asa, nici chiar la Singapore; ai avut nenorocul sa ai de-a face doar cu specimene din prima categorie.

- Nu ma asteptam sa vorbesti astfel, replica ea surprinsa, cu voce joasa.

- De ce? Spun exact ce gandesc.

- Nu cred, si tocmai de aceea nu ma asteptam sa te aud vorbind astfel Niciodata n-as fi crezut.

Cam stanjenita, adauga:

- Culoarea pielii mele poate are importanta pentru dumneata.

- Probabil ca da, da-i inainte, rasuceste cutitul in rana. Nicolson strivi tigara cu calcaiul, vocea ii devenise aspra, aproape brutala:

- Ii dai prea multa importanta, fara rost. Singapore nu inseamna toata lumea. Noua ne placi asa cum esti si nu ne sinchisim de culoarea maslinie a pielii dumitale.

- Tanarul dumitale subaltern - mister Vannier - se cam sinchiseste, murmura ea.

- Te inseli, iti faci ganduri inutile; cicatricea de pe obraz l-a impresionat de la bun inceput si de atunci ii este rusine s-o arate. Apoi, e foarte tanar. Si capitanului i se scurg ochii dupa dumneata: spune ca obrazul dumitale are "transluciditatea ambrei'.

Cu aer reprobativ, Nicolson continua, in gluma:

- Un crai batran!

- Nu-i adevarat, este extrem de bun cu mine si tin foarte mult la el.

Dupa care, ingaduitoare:

- Nu-i chiar asa de batran!

- Asta-i buna! replica Nicolson; cu un glonte in plamani, chiar un tanar e batran!

Clatinand din cap, adauga:

- La naiba, ma ia gura pe dinainte; iarta-ma te rog, nu vreau sa te necajesc. Nu crezi ca ar fi mai bine sa incetam sa mai incrucisam spadele, Miss Drachmann?

- Gudrun este numele meu.

Raspunsul cuprindea o invitatie, complet inocenta, fara urma de cochetarie.

Gudrun? imi place acest nume si ti se potriveste.

- Dar nu crezi ca ar fi cazul de reciprocitate?

Aproape soptit, cu dragalasenie, ea continua:

- Am auzit pe capitan spunandu-ti uneori "Johnny''; este un nume frumos, in Danemarca se da baietilor mici; cred ca ar trebui sa ma obisnuiesc sa-l folosesc.

- Fara indoiala, spuse Nicolson, stanjenit; dar stii

- Stiu ce vrei sa spui, il intrerupse ea, razand, si el se simti si mai stanjenit; nu trebuie sa-ti spun "Johnny' in fata echipajului! Nu merge decat mister Nicolson.

Sovaind, continua:

- Crezi ca "sir' ar fi mai potrivit?

- Deloc! incepu Nicolson, dar se opri caci il umfla si pe el rasul abia perceptibil al tinerei; foloseste orice nume vrei, probabil il vei nimeri pe cel mai potrivit.

Se ridica, se duse la iesirea grotei, unde preotul musulman facea de garda, ii*spuse cateva cuvinte, apoi cobori dealul pana unde sta de veghe Van Effen, supraveghind singura barca utilizabila. Discuta si cu el cateva minute, daca mai era cazul sa pazeasca barca, si reveni sus la grota. Gudrun Drachmann inca nu se culcase, sta alaturi de micul Peter. Nicolson se aseza si el langa ei.

- Nu este, cazul sa stai de veghe toata noaptea, nu i se va intampla nimic lui Peter; de ce nu te culci?

- Spune-mi drept, intreba ea cu voce joasa; mai exista speranta sa scapam cu bine?

- Nici una.

- Raspunsul este sincer si direct, recunoscu ea; cat va dura?

- Pana maine la pranz, apreciind foarte larg. Este sigur ca submarinul va trimite o patrula care mai intai va debarca pe mal sau va incerca sa debarce. Apoi vor cere ajutor - daca avioanele nu vor aparea din proprie initiativa - de indata ce se va face ziua.

- Poate ca cei de pe submarin cred ca sunt suficienti, poate ca nu vor mai cere ajutor; cati

- Oricati, ii facem praf pe toti! exclama Nicolson cu hotarare; au nevoie de ajutoare si sigur ca le vor primi. Apoi ne vor ataca; daca nu ne vor omori pe toti cu bombe sau proiectile, pe dimineata, pe Lena si pe Miss Plenderleith va vor lua prizoniere, pe mine, sper ca nu.

- Stiu, de la Kota Bharu, cum se comporta, spuse ea, infiorandu-se: sper ca nici eu nu voi cadea prizoniera; dar micul Peter?

- Cu Peter este drama, spuse cu amaraciune Nicolson; cine va avea grija de un baietas de doi ani?

Isi dadea seama ca se atasase tot mai mult de copil, mai mult decat isi marturisea si, daca sotia lui, Caroline, ar fi trait

- Nu putem face nimic? ii intrerupse gandurile vecea Gudrunei.

- Mi-e teama ca nu, doar sa asteptam.

- Poate poate atacati submarinul si faceti ceva.

- Da stiu: cu sabiile in dinti, ii capturam si mergem cu submarinul, triumfatori, acasa. Ai citit multe carti de aventuri copilaresti, Gudrun.

Inainte ca ea sa fi raspuns, se ridica si ii cuprinse bratul:

- O gluma fara rost, iarta-ma; desigur, nu va fi cazul sa procedam astfel.

- N-am putea s-o stergem cu barca fara sa ne auda sau sa ne vada?

- Draga fata, a fost primul lucru la care ne-am gandit. Am putea incerca, dar nu vom ajunge departe. Cei de pe submarin sau avioanele lor ne-ar descoperi in zori si daca nu vom fi ucisi, vom muri inecati. Ciudat, Van Effen era si el de acord cu o asemenea incercare, dar n-ar fi docil o sinucidere rapida, sfarsi el scurt.

Ea ramase cateva momente pe ganduri, apoi:

- Crezi ca putem sa plecam fara sa fim auziti. Nicolson zambi:

- Staruitoare mai esti! Da, ar fi posibil, mai ales daca am crea o diversiune undeva pe insula spre a le abate atentia; dar cum sa reusim asa ceva?

- O speranta ar fi sa-i facem pe cei de pe submarin sa creada ca am plecat. S-ar putea ca doi sau trei dintre ai nostri sa plece cu barca, de exemplu spre una din micile insule pe care le-am vazut ieri, in timp ce ceilalti am produce o diversiune.

Acum ea vorbea repede, insufletita:

- Cand submarinul ar observa ca am plecat, ar luau o si el din loc si

- Ar merge drept la insulitele alea - singurul loc spre care ne-am indrepta - ar descoperi ca cei plecati sunt doar o parte dintre noi, i-ar ucide, ar scufunda barca, s-ar intoarce inapoi, aici, pentru a termina si cu restul.

- Vai, exclama ea, abatuta, nu m-am gandit la toate!

- Dumneata nu te-ai gandit, dar e sigur ca prietenii nostri japonezi o vor face. Asculta, Miss Drachmann

- Gudrun, aminteste-ti ca asa am hotarat!

- Iarta-ma, Gudrun; dar ce-ar fi sa nu-ti mai framanti mintea cu toate astea? De ce sa te apuce durerea de cap? Am cumpanit toate si n-am gasit nici o solutie. Si acum, voi incerca sa dorm nitel, peste putin timp trebuie sa-l schimb la veghe pe Van Effen.

Tocmai cand era pe cale sa adoarma, ii auzi din non vocea:

- Johnny!

- Vai de mine, suspina el, iar ai o inspiratie?

- Chiar asa, m-am mai gandit si

- Teribil esti de insistenta, o intrerupse Nicolson cu un oftat de resemnare. Despre ce-i vorba?

- Ce-ar fi daca am ramane aici pana la plecarea submarinului?

- Unde vrei, sa ajungi?

- Raspunde-mi, te rog. la intrebare, Johnny.

- N-ar fi rau, din contra, ar fi un lucru bun si daca putem sta aici ascunsi, nestiuti, o zi sau doua, probabil ca ei ar renunta sa ne mai caute, cel putin in grota. Dar cum propui sa-i convingem ca noi am sters-o si sa plece cu submarinul? Sa ne ducem peste ei ca sa-i hipnotizam?

- Nu e chiar o prostie, raspunse ea calm; in zori, daca vad ca barca noastra a plecat - barca cea buna, evident - vor crede ca am plecat cu ea, nu-i asa?

- Sigur ca vor crede, un om normal asa ar rationa.

- Oare nu exista pericolul-ca ei sa fie banuitori si sa faca totusi cercetari pe insula?

- Ce-ti mai trasneste prin cap?

- Te rog, Johnny, asculta-ma fara sa ma intrerupi.

- Bine, mormai el, si iarasi iarta-ma. Nu, cred ca nu-si vor mai bate capul sa ne mai caute aici. Si dupa aceea, Gudrun?

- Sa ascundem barca pentru ca ei sa creada ca am plecat.

- Sa ascundem barca? Oriunde am acosta-o la tarmurile insulei, japonezii o vor gasi in prima jumatate de ora. Iar in interiorul insulei, nu putem s-o ascundem, este prea grea ca s-o tragem pe uscat si operatia ar face atata zgomot, incat ne-ar auzi si no-ar impusca pe toti, chiar pe intuneric, mai inainte s-o fi deplasat cu zece picioare. Si chiar daca am reusi s-o taram, pe aceasta nenorocita insula nu exista macar un pilc de tufisuri ca sa ascundem barcuta, daramite o barca de salvare de douazeci si patru picioare lungime! imi pare rau, dar nu merge; pe mare sau pe insula, oriunde am ascunde-o, japonezii o vor gasi, chiar cu ochii inchisi.

- Dar eu nu propun s-o ascundeti acostata la tarm sau pe uscat, replica ea calma: eu propun s-o ascundeti sub apa.

- Cum! exclama Nicolson sarind in picioare, privind-o in intuneric.

- Facem o diversiune la unul din capetele insulei, spuse ea repede; ducem barca la celalalt capat, de exemplu, in micul golf de la nord, o umplem cu pietre, scoatem busonul de la fund, sau cum ii spuneti, o scufundam in apa mai putin adanca iar dupa plecarea japonezilor

- Ai dreptate, exclama Nicolson cu voce admirativa; asta merge! Doamne, Gudrun, solutia merita sa fie incercata.

Vocea ii devenise soapta, se ridica brusc, stranse in brate pe tanara care protesta razand; cu un sentiment de adanca bucurie si speranta renascuta, Nicolson se tari grabit spre cealalta parte a grotei:

- Mr. Findhorn, Vannier, McKinnon, treziti-va cu totii!

Au avut si norocul ca totul a mers fara necazuri. Au fost unele discutii in privinta modului de diversiune - unii sustinand ca, desigur, capitanul submarinului sau cel care a preluat comanda va deveni banuitor daca se foloseste o diversiune prea vadita, dar Nicolson a fost de parere ca cineva destul de stupid ca sa fi trimis o patrula sa debarce chiar la tarmul unde erau barcile, in loc sa fi executat un atac de flanc, era sigur ca n-avea nici suficienta perspicacitate ca sa nu cada in cursa; insistentele lui au avut castig de cauza. Mai mult, vantul se intorsese spre nord, devenind un argument in sprijinul propunerii sale. Evenimentele i-au dat dreptate.

Lui Vannier i s-a dat rolul de momeala si l-a interpretat inteligent, tocmai la timp: vreo zece minute s-a plimbat pe tarmul capatului de sud-vest al insulei, aprinzand intermitent o lanterna, la intervale neregulate. Avea cu el binoclul de noapte al lui Nicolson si indata ce a observat ca umbra intunecata a submarinului incepe sa se deplaseze silentios, actionat cu acumulatori, a incetat sa mai semnalizeze cu lanterna si s-a adapostit in spatele unei stanci. Doua minute mai tarziu, submarinul se indrepta direct spre el si a ajuns la cel mult o suta de yarzi in larg; atunci Vannier s-a ridicat, a rasucit dispozitivul de declansare al uneia din luminarile fumigene plutitoare cu care era prevazuta barca numarul doi si a aruncat-o cat mai departe, pe mare. Dupa treizeci de secunde o briza usoara din nord a dus spre submarin un fum portocaliu, dens care i-a invaluit si i-a sufocat pe cei de pe turela, orbindu-i.

Durata normala de ardere a unei luminari fumigene plutitoare, de patru de pana la cinci minute, a fost mai mult decat suficienta: patru oameni, cu ramele infasurate in carpe ca sa nu produca zgomot, au indreptat barca numarul doi spre tarmul din dreapta insulei, unde au ajuns tocmai cand cutia de tabla a luminarii fumigene incepea sa sfaraie incet, semn ca se stinge. Submarinul a ramas nemiscat unde se afla. Nicolson a indreptat pe tacute barca de salvare langa un mal abrupt al golfului care patrundea adanc de la nord; acolo il asteptau Farnholme, preotul Ahmed, Willoughby si Gordon, cu o enorma gramada de bolovani guta adunata.

Willoughby a insistat sa se demonteze rezervoarele de aer comprimat - constiinta lui de mecanic nu se impaca cu perforarea lor. Dar, cu putinele scule pe care le aveau la indemana. operatia ar fi necesitat prea mult timp si ar fi cerut lumina pentru a fi adusa la indeplinire: pe deasupra, mai provoca mult zgomot si comandantului submarinului ii putea trece prin minte sa-organizeze o patrulare prin toata insula cu ajutorul cartuselor de iluminare. in orice caz, trebuiau sa indeplineasca operatia planuita.

Lucrand cu iuteala si intr-o tacere desavarsita, au desfacut busoanele din fila de bordaj, au incarcat fundul barcii cu pietre scoase din malul abrupt, avand grija sa nu se infunde gaurile busoanelor. Dupa doua minute, Nicolson a discutat ceva cu Farnholme si acesta s-a urcat repede sus pe deal: dupa cateva secunde, a deschis de acolo focuri intermitente de arma in directia submarinului, astfel ca bufniturile carabinei sa se sincronizeze oarecum cu zgomotele metalice din nordul insulei, unde Nicolson si ceilalti demontau cadrul chesoanelor de aer si desfaceau rezervoarele de aer comprimat, lasand insa destule chesoane la locul lor pentru a asigura barcii o flotabilitate suficienta.

Au tot pus pietre in barca, prin gaurile busoanelor a patruns tot mai multa apa, dar inauntru si in afara barca ramanea la acelasi nivel aproape de partea de jos a copastiei, pana cand, cu ultimii cativa bolovani, barca a inceput sa se scufunde incet sub suprafata apei, mentinuta in pozitie orizontala cu barbetele prova si pupa, pana ce chila se aseza pe un fund de prundis, la o adancime de cincisprezece picioare de apa. Cand s-au intors la grota de pe deal, au vazut o racheta cu parasuta inaltandu-se de la capatul estic al insulei, traiectoria ei pierzandu-se curbat spre nord-est. Vannier apreciase bine timpul si, daca cei de pe submarin faceau cercetari acolo, gaseau capatul insulei linistit si pustiu, asa cum era acum si celalalt capat. Pentru japonezi, rezultatul a fost o totala confuzie, le-au trecut prin minte' zeci de presupuneri contradictorii si, la ivirea zorilor, au ajuns la concluzia ca supravietuitorii de pe insula i-au pacalit, stergand-o in timpul noptii.

Asta a fost concluzia neindoielnica la care au ajuns dimineata - o dimineata plumburie cu cerul acoperit de nori, cu vant puternic si nici urma de soare. indata ce s-a luminat de zi, pandarii atenti de pe insula, aflati in siguranta in spatele unor tufisuri, au vazut diverse figuri aparand pe turela, gesticuland aprins, cu binocluri la ochi, caci in timpul noptii submarinul se deplasase destul de departe de tarm. Curand, s-a auzit zgomotul motoarelor Diesel si submarinul a pornit-o in jurul insulei. S-a mai oprit o data langa barca numarul doi ramasa la suprafata, au ochit-o cu tunul antiaerian si au deschis focul; probabil ca in timpul noptii mecanicii armurieri de pe submarin reparasera tunul. Au tras doar sase focuri. Sase proiectile au fost suficiente pentru a transforma barca intr-o epava ciuruita, sfaramata si, indata ce ultimul proiectil a explodat in apa marii putin adanca. Dieselele au inceput sa pulseze din nou, submarinul a pornit direct spre vest, cu mare viteza, si a cercetat cele doua mici insule dintr-acolo. O jumatate de ora mai tarziu, submarinul disparea, la sud, sub orizont.

X

Nemiscata, inlemnita, barca de salvare sta pe tot atat de incremenita oglinda a suprafetei marii. Nimic nu se misca, nimic nu se clintea, nici urma de o briza cat de slaba care sa mai unduiasca luciul de otel albastrui al oceanului, lasand sa se vada cu precizie cel mai mic amanunt al bordajului in clinuri de ambele parti ale barcii. O barca incremenita, pe o mare parca moarta, intr-o lume inlemnita. O mare pustie, o intindere vasta de inexistenta, estompandu-se departe, la nesfarsit, pretutindeni, si pierzandu-se in cercul unui cer vast fara urme de nori. Nu se vedea nici un nor, nu se zarise nici unul in ultimele trei zile. Un cer teribil de senin, mai maiestuos in cruda-i indiferenta, parand inca mai vid din cauza soarelui orbitor, reverberand ca un cuptor incins peste marea zadufita.

Barca parea si ea complet amortita, dar nu era goala. Mai curand plina, pana la limita capacitatii, insa aspectul era inselator. Sub putina umbra a unor ramasite zdrentuite de vela, barbati si femei zaceau chirciti sau intinsi pe banchete, pe bancile lopatarilor sau pe scandurile de pe fund, unii in coma, altii cufundati intr-un somn cu cosmaruri, cativa dormitand pe jumatate treji, complet nemiscati, economisindu-si cu grija scanteia de viati ce mai dainuia, precum si vointa de a o mentine vie. Asteptau sa apuna soarele.

Din tot acest grup de supravietuitori epuizati si arsi de soare, numai doi pareau sa fie mai vioi. Erau tot atat de extenuati ca ceilalti, cu obrajii supti, cu ochii dusi in fundul capului, cu buzele crapate si vinetii si cu pustule hidoase care supurau acolo unde imbracamintea roasa de apa sarata si de arsita lasase portiuni de piele nebronzata expuse la soarele arzator. Amandoi se aflau la pupa si se cunostea ca erau in viata numai prin aceea ca nu sedeau culcati. Dar dupa imobilitate, ai fi crezut ca si ei erau morti sau incremeniti: unul avea mina sprijinita pe eche, desi nici o adiere de vant nu umfla velele sfasiate si de aproape patru zile nimeni nu mai era in stare sa miste ramele; celalalt, neclintit, stana de piatra, tinea in mana un revolver si numai ochii aratau ca mai traia.

In barca erau acum douazeci de insi. Cu sase zile inainte, cand au ridicat velele, pornind de la mica insula din Marea Chinei de Sud, erau douazeci si doi, dar ramasesera douazeci, doi murisera. Pentru caporalul Fraser, slabit si scuturat de friguri, nu mai existasera sperante ca va supravietui chiar dinainte ca proiectilele de pe Zero sa-i fi sfaramat pur si simplu bratul stang atunci cand, de pe acoperisul timoneriei Viromei infruntase inamicul de pusca. N-au mai avut medicamente, nici un fel de anestezic, dar se agatase de viata timp de patru zile si se sfarsise doar cu patruzeci si opt de ore in urma. pastrandu-si calmul pana in clipa ultimei agonii, cu bratul cuprins de cangrena pana la umar. Capitanul Findhorn se silise sa-si aminteasca cat mai bine versetele serviciului funebru; a fost aproape ultimul sau act constient inainte de a cadea si el intr-o coma agitata, cu bolboroseli indistincte, din care parea putin probabil ca-si va mai reveni.

Celalalt care murise, unul din ultimii trei insi ai grupului Siran, se sfarsise in dupa-amiaza precedenta.

A avut o moarte violenta, din cauza ca interpretase gresit zambetul oarecum prietenos si vocea domoala de highlandez a lui McKinnon. Dupa moartea lui Fraser, Nicolson ii daduse lui McKinnon si raspunderea supravegherii rezervei de apa potabila si acesta gasise deschis ventilul unui rezervor, nu se stie cum; in orice caz, rezervorul fusese plin si acum nu mai ramasesera decat trei galoane pe fund. Nicolson a decis ca fiecare avea dreptul la o ratie de o uncie si jumatate de apa, de doua ori pe zi, dramuita cu cana gradata - obiect ce face parte din echipamentul obisnuit al oricarei barci de salvare - pentru toti, cu exceptia micului Peter care primea oricat dorea. N-au fost decat unul sau doua murmure de protest, dar Nicolson nu le-a luat in seama. in ziua urmatoare, cand McKinnon ii inmana lui Miss Drachmann a treia ratie de apa pentru Peter din acea dupa-amiaza, doi din oamenii lui Siran au pornit de la locul lor de la prova si au strabatut toata barca, inarmati cu un cavalet greu, metalic. McKinnon a aruncat o privire rapida spre Nicolson, a vazut ca dormea - fusese de veghe aproape toata noaptea precedenta - si, calm, le-a spus celor doi sa se intoarca la locul lor, insotindu-si cererea cu un gest al maini i in care tinea revolverul. Unul din cei doi a ezitat, dar celalalt s-a repezit, maraind ca un animal, rotind cavaletul care, lansat, ar fi zdrobit teasta lui McKinnon ca pe un pepene copt; dar McKinnon s-a dat rapid deoparte, cu degetul apasand tragaciul, inertia avantului atacatorului l-a adus pe acesta cu capul inainte peste marginea pupei, dar era mort cand a cazut in apa. Fara un cuvant, McKinnon si-a indreptat Coltul spre celalalt, da» gestul era inutil: omul privea la fumul albastrui care mai iesea din teava revolverului si figura ii era schimonosita de spaima. S-a intors repede, impleticindu-se, la locul sau de la prova.

Cand au pornit, cu sase zile inainte, toate au mers la inceput bine. Aveau moralul ridicat si erau plini, de sperante. Chiar Siran, inca suferind de urmarile comotiei, colaborase cat mai mult posibil si oamenii lui asisderea; Siran nu era deloc prost si isi dadea bine seama ca si supravietuirea lor depindea de efortul comun: era o alianta de circumstanta, pe care o respecta cat timp ii va fi de folos.

Au plecat la treizeci si. sase de ore dupa submarin, la douazeci si patru de ore dupa ce ultimul avion de recunoastere a trecut peste mica insula, aviatorul fiind probabil convins ca nu mai exista nici un semn de viata. Submarinul plecase la apusul soarelui, pe vreme de hula usoara si cu musonul sufland continuu dinspre nord. Toata noaptea si aproape toata ziua urmatoare au navigat cu vant din pupa si in tot acest timp. pe cer nu s-a vazut nici un nor, n-au zarit decat o singura ambarcatie, o prahu , departe spre est. Seara, cand incepea sa se profileze spre vest capatul estic al insulei Banka , ridicandu-se deasupra orizontului ros-auriu, au zarit un submarin emersand la mai putin de doua mile distanta, apoi s-a departat linistit spre nord. Nu era sigur ca submarinul i-a vazut - barca de salvare era mai mult o naluca pe marea si sub cerul ce se intuneca dinspre est - , si Nicolson, indata ce submarinul a iesit la suprafata, a coborat velele oranj de control al carmei, prea vizibile. Se putea presupune ca submarinul nu reperase nimic si a disparut din vedere inainte de apusul soarelui.

In noaptea aceea au trecut prin Canalul Maccelesfield, cea mai dificila si mai periculoasa portiune a parcursului, si daca vantul cadea, se inversa sau isi schimba directia, erau in orice caz pierduti, caci la ivirea zorilor deveneau clar vizibili de pe tarm. Dar alizeele au suflat constant dinspre nord. putin dupa miezul noptii au lasat Liat de partea babord si au trecut de insula Lepar cu mult inainte de rasaritul soarelui. Dar la amiaza acelei zile, norocul i-a parasit.

Mai intai, vantul a cazut brusc, toata ziua au stat pe loc, la mai putin de douazeci si cinci de mile de insula Lepar. Tarziu, dupa-amiaza, a aparut dinspre vest un hidroavion zburand greoi - poate acelasi pe care il mai vazusera. S-a rotit aproape o ora pe deasupra lor, apoi a disparut, fara sa-i atace. Soarele tocmai apunea la orizont, incepea o briza usoara, tot dinspre nord, cand a aparut un alt avion, tot dinspre vest, zburand drept spre ei cam la trei mii de picioare. Acesta era insa un Zero de vanatoare, care in orice caz nu mai avea drept scop o actiune de recunoastere. Ajuns la o mila distanta, a picat suierand si din cele doua tunuri jumelate de la incheietura aripilor cu fuselajul traiectoriile proiectilelor au tisnit, ca niste pumnale rosii, in amurgul din ce in ce mai obscur; proiectilele au brazdat siruri de picaturi pe suprafata placida a marii, care au cazut peste neputincioasa si resemnata barca de salvare, peste ea si in urma ei. Dar barca nu a fost chiar asa de neputincioasa, caci generalul Farnholme mai tinea carabina in maini cand Zero-ul a executat o rotire scurta si a luat-o inapoi spre vest, spre Sumatra, cu fuselajul lucios dungat de prelingeri negre de ulei de motor. La mai putin de doua mile departare. Zero-ul s-a intalnit cu hidroavionul care se intorcea si ambele au disparut impreuna, estompandu-se in zarea aurie a apusului de soare. Proiectilele trase de Zero gaurisera barca in doua locuri, dar din fericire, numai o persoana a fost atinsa: o schija de srapnel ratacita il ranise destul de grav la coapsa pe Van Effen.

Nici nu a trecut o ora, vantul a inceput sa bata in rafale de pana la sase sau sapte grade si o brusca furtuna tropicala s-a napustit asupra lor, cu totul pe neasteptate. A durat zece ore, zece interminabile ore de vant si intuneric, urmate de alte interminabile ore de ambardee si tangaj, in timpul carora, grupul pasagerilor epuizati din barca au scos apa cu ispolul ca sa-si salveze vietile, infruntand valurile ce treceau peste pupa si banchete si se revarsau peste borduri. Apa tasnea continuu, prin peticele improvizate de pe fundul barcii, iar dopurile de lemn cu care infundasera gaurile nu au rezistat nici ele multa vreme. Condusa de Nicolson, barca a navigat spre sud cu vant din pupa, cu focul coborat si vela redusa la treime atat cat cerea viteza de guvernare . Cu fiecare mila spre sud, se apropiau de Stramtoarea Sunda, dar nu puteau face altceva decat sa se lase in voia furtunii, chiar daca directia nu era cea dorita: cu pupa gaurita, adanc intrata la apa, o ancora de furtuna lansata la pupa i-ar fi tras la fund si era cu neputinta sa puna ambarcatia la capa fara o ancora la prova; viteza mai mare, mai ales o viteza de guvernare mai mare, ar fi necesitat o suprafata de vele mai mare, care ar fi fost imediat smulsa provocand poate chiar rasturnarea barcii; la o viteza de guvernare mai mica, lenesa si incarcata cu apa, barca ar fi venit sub vant si ar fi fost trasa la fund in adancul dintre, doua valuri inalte. Chinuitoarea noapte s-a sfarsit tot atat de brusc cum incepuse, dar abia atunci a urmat o adevarata agonie.

Aplecat pe timona nefolositoare, McKinnon sta inarmat, mereu atent, alaturi de Nicolson; acesta cauta sa-si stapaneasca chinurile sacaitoare, insuportabile provocate de sete, de limba umflata, buzele crapate si spinarea basicata de arsita soarelui; incerca sa aprecieze pagubele suferite, schimbarea completa, urmare a cumplitelor zile scurse de cand se terminase furtuna, ore nesfarsite de tortura sub biciuirea neinduratoare a arsitei solare, sub un soare totodata cumplit de impasibil si neinchipuit de dusmanos, soare care se infierbanta din ce in ce mai intolerabil, pana ii aducea pe oamenii neputinciosi, indobitociti, la hotarele epuizarii si prabusirii fizice, morale si mintale.

Vechiul spirit de camaraderie pierise, disparuse complet, parca nici nu existase vreodata. De unde, la inceput, fiecare cauta sa-si ajute vecinul, acum urmarea sa se ajute numai pe sine insusi, complet indiferent la ce li se intampla celorlalti. Cand fiecare isi primea ratia minuscul? de apa, lapte condensat sau zahar - biscuitii se terminasera de doua zile - o duzina de ochi avizi, ostili, urmareau fiecare miscare a maini lor inclestate si a buzelor crapate de sete, ca sa se asigure ca fiecare isi primeste ratia cuvenita, nici o picatura sau faramitura mai mult. Aviditatea, foamea le lucea in ochii injectati, pumnii arsi d< soare se inclestau pana la ingalbenire, mai ales ori de cate ori vedeau ca micutului Peter i se dadea sa bea suplimentar si cateva picaturi de apa i se prelingeau pe barbie, cazand pe bancheta infierbantata, evaporandu-se indata ce o atingeau. In starea sufleteasca in care se aflau acum, moartea li se parea o alternativa mai atragatoare decat tortura groaznica a setei, din care cauza McKinnon, care raspundea de impartirea apei de baut. era obligat sa stea tot timpul cu revolverul in mana.

Uzura fizica era inca mai grava-decat prabusirea moralului. Capitanul Findhorn cazuse intr-o coma adanca, agitata, framantata de suferinte si - precaut - Nicolson il legase nu prea strans de copastie si de una dintre banchete. Si Jenkins a fost legat, desi inca destul de constient; era izolat intr-o suferinta infernala cauzata de lipsa bandajelor si a oricarui mijloc pentru protectia teribilelor arsuri pe care le suferise cu putin timp inainte de abandonarea Viromei; soarele arzator ii obrintise fiecare bucatica de carne vie, incat innebunise de durere, iar unghiile degetelor erau inrosite de sange din cauza ca le infigea in carnea arsa. A trebuit sa i se lege impreuna incheieturile maini lor si sa fie fixate cu o franghie de o bancheta, nu pentru a preveni innebunitoarele dureri cauzate de scarpinatul ranilor, ci pentru a-l impiedica sa se arunce peste bord, asa cum incercase s-o faca de doua ori. Minute intregi zacea nemiscat, apoi se zbatea din rasputeri ca sa scape de franghia care ii fixa incheieturile insangerate ale maini lor, cu respiratia intretaiata si grabita a agoniei. Nicolson incepea sa se intrebe daca nu era mai bine sa-i taie legaturile de fixare, daca exista: justificare morala sa-l condamne pe bietul marinar la o moarte prin tortura lenta, in loc sa-l lase sa termine cu toate, sa sfarseasca repede si fara complicatii, lasandu-l sa se arunce in apele ce parca atat asteptau dincolo de bordul barcii. Oricum, tot murea: moartea statea la panda.

Bratul sfartecat al lui Evans si incheietura maini i groaznic mutilata a lui Walters mergeau tot mai rau. Medicamentele se terminasera, puterile proprii de refacere se sleisera, iar apa sarata, uscata in bandajele zdrentuite, inflamase ranile deschise. Van Effen era intr-o situatie ceva mai buna: rana lui era mai recenta, el insusi (avea o vigoare innascuta si rezerve de vitalitate neobisnuite. Ore intregi statea culcat pe scandurile de la fundul barcii, cu umerii sprijiniti de o bancheta, privind in gol. Parea ca nu mai avea nevoie sa doarma.

Dar cele mai grave erau cazurile de tulburari mintale. Vannier si batranul mecanic-adjunct nu depasisera inca hotarele echilibrului mintal, dar ambii prezentau simptome similare de pierdere crescanda a contactului cu realitatea, lungi perioade de tacere melancolica, dese bombaneli fara rost, scurte zambete de scuza cand isi dadeau seama ca le-au fost auzite divagatiile, dupa care cadeau iar in melancolie si tacere. Lena, tanara infirmiera malaieza, era doar melancolica, detasata cu de-savarsire, nu vorbea nici cu sine insasi, nici cu altii. Din contra, preotul mahomedan nu era melancolic, nu se emotiona de nimic, tacea tot timpul. Fiindca totdeauna fusese tacut, era imposibil sa stii de ce poate fi capabil. Nu se putea sti nici ce era cu Gordon: un moment zambea vag, cu privire ratacita, apoi isi inclina capul cazand intr-o disperare impasibila. Nicolson avea de mult timp o reticenta profunda fata de viclenia calculata a lui Gordon si de mai multe ori in trecut incercase, fara succes, sa-l convinga pe Findhorn sa se descotoroseasca de el: acum il observa fara a-i da de banuit: poate ca simptomele pe care le prezenta erau reale, dar tot atat de bine puteau fi ale unui om care a citit un articol de medicina popularizata despre depresiunea maniaca si se antrena s-o simuleze. Din nefericire, nu exista dubiu in privinta starii tanarului soldat Sinclair: pierduse orice contact cu realitatea, era complet dezechilibrai si prezenta simptome clasice de schizofrenie acuta.

Dar apatia, deficienta fizica si mintala nu erau chiar generale; in afara de Nicolson, mai erau doi insi care rezistau la epuizare, indoieli si disperare: seful de echipaj McKinnon si generalul Farnholme. McKinnon era cel, de totdeauna, neschimbat, aparent de nezdruncinat, cu acelasi zambet abia schitat, aceeasi voce domoala si cu revolverul mereu in mina. Cat despre general. Nicolson il privea pentru a suta oara si-si clatina capul cu totala nedumerire: Farnholme era extraordinar. Cu cat situatia devenea mai disperata, cu atat reusea sa-i faca fata. Era primul cand trebuia alinata o suferinta, cand oameni bolnavi trebuiau sa fie ajutati sa-si gaseasca o pozitie mai confortabila, sa fie aparati de arsita soarelui sau cand trebuia evacuata apa cu ispolul, ceea ce se intampla acum destul de des, caci un proiectil ratacit stricase pompa manuala cand se deschisese focul asupra tor pe insula. Totdeauna generalul era prezent la nevoie, incurajand, zambind si muncind fara sa se planga, fara sa astepte multumiri sau recunostinta. Pentru un om de varsta lui - Farnholme trecuse de saizeci de ani - performantele erau uimitoare. Nicolson il tot observa cu fascinatie uluita; mandrul si ingamfatul Mos Teaca de categoria "domnilor bine', pe care il gasise Ia bordul lui Kerry Dancer pe cale de scufundare, parca nici nu existase vreodata. Apoi, destul de ciudat, vorbaria goala, consecinta a consumului de whisky, disparuse complet, incat Nicolson se intreba daca nu fusese numai o inchipuire a lui; un fapt era indiscutabil: expresiile cazone si cel« la moda de pe vremea reginei Victoria, cu care isi impana conversatia doar cu o saptamana inainte, erau acum atat de rare, incat se punea intrebarea daca le folosise vreodata. Poate ca cea mai convingatoare dovada a conversiunii sale - daca acesta era termenul potrivit - consta in aceea ca, nu numai ca se impacase cu Miss Plenderleith, dar isi petrecea aproape tot timpul stand langa ea, vorbindu-i incet la ureche. Foarte slabita, ea nu renuntase totusi la comentariile acide si intepatoare si accepta cu bunavointa numeroasele mici servicii pe care i le facea Farnholme. Si acum sedeau unul langa celalalt, Nicolson se uita la ei fara a manifesta vizibil curiozitate, dar zambindu-si in sine. Daca cei doi ar fi avut cu treizeci de ani mai putin, ar fi pariat ca generalul avea anumite intentii, bineinteles, numai intentii serioase.

Nicolson a simtit ca ceva se misca langa genunchii sai si a privit in jos.: Gudrun Drachmann se afla acolo de vreo trei zile pe bancheta cea mai de jos, astamparandu-l pe micul Peter cand voia sa sara peste bancheta din fata - multumita ratiilor generoase de hrana si apa ce primea de la Miss Plenderleith si McKinnon, Peter Talion era singurul din barca care avea de consumat un exces de energie. Miss Drachmann il legana in brate ore intregi, in timp ce copilul dormea; probabil ca ea suferea teribil de amorteli, dar nu se plangea. Figura i se mai prelungise, cu pometii foarte proeminenti si, din cauza bronzajului provocat de soarele arzator, marea cicatrice de pe obrazul stang devenea tot mai livida si mai putin agreabila la vedere. Acum ii zambea copilului, un zambet slab pe buzele crapate de arsita soarelui, apoi privi in departare si isi inclina capul asupra lui Peter. McKinnon i-a inteles si interpretat corect privirea, i-a replicat si el cu un suras si a bagat causul in putina apa calda, salcie de pe fundul rezervorului. Ca si cum ar fi fost un lucru regizat dinainte, o duzina de capete au urmarit miscarea causului, grija cu care McKinnon a trecut apa din caus intr-o cana, pofta cu care copilul a prins cana in manute si lacomia cu care a baut apa. Dupa care si-au intors privirile de la copil si cana goala, urmarindu-l acum cu ochi injectati, plini de suferinta si ura, pe McKinnon. Dar acesta, cu zambetul lui abia schitat de totdeauna, zambet ingaduitor, isi tinea neclintit revolverul in mana.

Cand in fine s-a lasat noaptea, intunericul le-a adus o oarecare usurare, destul de precara: s-a terminat cu arsita soarelui, dar aerul era inca fierbinte, inabusitor, greu de respirat si infima ratie de apa repartizata fiecaruia la apusul soarelui mai mult le atatase pofta, setea devenind mai cumplita, mai greu de suportat. Doua sau trei ore dupa apusul soarelui, oamenii se mai framantau pe locurile lor din barca, unii mai incercau sa povesteasca cate ceva, dar conversatiile se terminau repede: gaturile le erau prea uscate, buzele basicate prea dureroase si tot timpul, in strafundul constiintei fiecaruia salasluia gandul obsedant ca, daca nu intervenea un miracol, in seara aceea asistau la ultimul apus de soare din viata lor. Dar natura era neinduratoare, puterea de a gandi si trupurile le erau epuizate de foame, de sete si de sfarseala provocata de arsita din tot lungul zilei; din cand in cand, aproape toti cadeau intr-un somn fara odihna intercalat cu baiguieli fara sir.

Coplesiti si ei, Nicolson si McKinnon au adormit amandoi desi isi propusesera sa faca pe rand de veghe in timpul noptii; epuizarea isi infipsese adanc ghearele in trupurile si in mintile lor; din timp in timp somnul ii toropea, capetele le cadeau pe piept si se desteptau tresarind. Dupa un asemenea somn scurt, lui Nicolson i se paru ca aude ceva miscand in barca si intreba incet cine este. Nu i s-a raspuns, o a doua intrebare a fost urmata tot de tacere, asa ca a scos lanterna de sub bancheta, bateria era pe sfarsite. dar la lumina ei slaba, galbena a constatat ca totul era in ordine, ca nimeni nu se miscase de la locul sau, umbre negre informe zacand nemiscate intre banchete si pe scandurile fundului barcii, aproape in aceleasi pozitii cum se gaseau la apusul soarelui. Dupa scurt timp, Nicolson a inceput clin nou sa motaie, dar a avut impresia clara ca aude un plescait strabatandu-i ceata de drog a somnului. Iarasi aprinse lanterna si cerceta; dar nici de asta data nu observa nimic. Numara apoi umbrele inghesuite: nouasprezece fara el.

A stat treaz tot restul noptii, luptand din toate puterile cu o oboseala coplesitoare, pleoapele fiindu-i parca incarcate cu plumb, cu mintea incalcita, cautand sa uite de gatlejul insetat si limba uscata, umflata, care i se parea ca-i umplea intreaga gura, tentat sa se lase in voia sortii, sa-si inchida pleoapele clipocinde si sa-si acorde cateva ore de mult dorita uitare. Dar din strafundul constiintei, ceva il indemna sa nu se lase coplesit, caci raspundea de barca de salvare si de nouasprezece vieti. Cand eforturile de a rezista nu mai erau suficiente, se gandea la baietasul adormit la mai putin de doua picioare de el si reusea sa se mentina treaz. Noaptea aceea i se parea a insuma toate noptile fara somn traite pana atunci si numai intr-un tarziu intunericul adanc incepu sa se destrame devenind pe incetul cenusiu la orizontul rasaritului.

Minutele treceau, incepea sa se desluseasca clar silueta catargului profilata pe cerul cenusiu, apareau apoi marginea copastiei si formele distincte ale oamenilor din barca. Privi mai intai la baietas: dormea inca linistit, chiar linga el, pe bancheta pupa, infasurat intr-o patura, cu figura abia zarita in intuneric, cu capul in indoitura bratului lui Gudrun Drachmann care sedea pe cea mai de jos bancheta transversala, ghemuita cu capul pe bancheta pupa. Cand s-a aplecat mai mult, Nicolson a observat ca tanara nu-si tinea capul direct pe bancheta, doar il sprijinea si marginea de lemn i se imprimase adanc pe obrazul drept. Nicolson i-a ridicat incetisor capul, i l-a pus pe un colt indoit de patura pe marginea banchetei, dupa care, sub influenta unui impuls nestapanit, a indepartat usor suvita de par negru-albastrui care ii cazuse peste fata si ii acoperise lunga cicatrice de pe obraz. Un moment mingile usor cu mana cicatricea, apoi, dupa lucirea ochilor in ceata cenusie a zorilor, a observat ca tanara nu era adormita. Nu s-a simtit nici stanjenit, nici vinovat, i-a suras fara o vorba; ea i-a vazut dintii albi aparand pe figura puternic bronzata, i-a raspuns tot cu un zambet, si-a trecut usor cu mana de doua ori peste obrazul brazdat de cicatrice, apoi s-a sprijinit in brat eu grija ca sa nu deranjeze baietasul adormit.

Barca se afundase mai adanc in apa; in interior, nivelul ajunsese la doi sau trei inci inaltime peste scandurile fundului si Nicolson stia ca era momentul, ba chiar se intarziase, golirea cu ispolul. Dar operatia ar fi produs zgomot si nu avea rost sa trezeasca oamenii din somnul a toate uitator la realitatile brutale ale unei noi zile, si barca mai putea suporta inca o ora fara sa se inunde complet; este adevarat, multora le ajunsese apa la glezne si jumatate din ei sedeau partial in apa, dar acestea nu erau decat mici neplaceri in comparatie cu ceea ce aveau sa sufere pana cand soarele va apune din nou.

Brusc, observa ceva care ii schimba gandurile in privinta actiunii si a somnului celor din barca. il scutura repede pe McKinnon ca sa se trezeasca - a trebuit sa procedeze astfel, caci McKinnon era sprijinit de el si ar fi cazut daca Nicolson s-ar fi ridicat fara sa-l avertizeze; apoi se scula de pe bancheta pupa si se lasa in genunchi pe urmatoarea, cea mai de jos, bancheta transversala. Jenkins, marinarul ce suferise arsuri atat de groaznice, zacea acolo intr-o pozitie foarte ciudata, jumatate ghemuit, jumatate in genunchi cu incheieturile mainilor sangerande puse pe bancheta, cu capul inghesuit in suportul rezervorului de apa. Nicolson il scutura de umar: marinarul cazu de o parte, dar fara vreo impotrivire. il scutura din nou, mai puternic, il striga pe nume, dar Jenkins nu reactiona nici la scuturatura nici la strigat: accidental sau intentionat - poate mai repede intentionat - cu toate franghiile cu care fusese legat, alunecase de pe bancheta in timpul noptii si se inecase in cei cativa inci de apa de pe fundul barcii.

Nicolson se redresa si privi spre McKinnon care, printr-un gest, arata ca ii intelegea gandul: nu era deloc nimerit, pentru moralul general, ca la trezire, pasagerii greu incercati ai barcii sa gaseasca un mort in mijlocul lor; se impunea lansarea cadavrului peste bord fara nici un fel de serviciu funebru, prevenind astfel ca la trezire, multi dintre supravietuitori sa-si piarda ratiunea deja intunecata daca dadeau cu ochii de aceasta prevestire a unei soarte ce ii pandea pe toti.

Cadavrul lui Jenkins, mai greu decat se asteptau, era 1 si intepenit intre banchete. in timp ce McKinnon a taiat cu un cutit paramele cu care il legasera pentru mai multa siguranta pe Jenkins si impreuna cu Nicolson trageau corpul pe o bancheta laterala, cel putin jumatate din cei din barca s-au trezit; se uitau cum cei doi se lupta cu trupul inert si aflasera ca Jenkins murise, dar reactia lor a constat simplu in a privi cu ochi stinsi, fara urma de compasiune. Nimeni n-a scos o vorba, se parea ca trupul lui Jenkins putea fi aruncat peste bord fara a provoca manifestari sau demonstratii isterice, cand, brusc, s-a auzit din prova un tipat strident, un tipat, mai curand un suierat, care i-a facut si pe cei mai epuizati si letargici sa-si intoarca capetele ca sa priveasca spre locul de unde pornise. Chiar Nicolson si McKinnon au tresarit, au scapat din maini corpul lui Jenkins si s-au intors sa priveasca intr-acolo; in tacerea desavarsita a zorilor tropicale, tipatul a rasunat nefiresc de tare.

Cel ce tipase era tanarul soldat Sinclair, dar el nu privea spre trupul lui Jenkins, ba chiar parea ca nu se uita intr-o directie anume. in genunchi, pe fundul barcii, se legana incet intr-o parte si alta, privind in jos la cineva care zacea lungit. in timp ce Nicolson il observa, el se dadu de-o parte si isi pleca capul pe bratul sprijinit, de copastie, mormaind incet cuvinte neadresate cuiva.

In trei secunde, Nicolson a ajuns linga el si a descoperit ce se afla pe scandurile fundului barcii: cu dosul genunchilor sprijinit peste o bancheta, cu picioarele grotesc indreptate in sus, ca si cum cazuse pe spate de pe locul unde sezuse, cu ceafa in doi inci adancime de apa, era preotul Ahmed, prietenul straniu si taciturn al lui Farnholme.

Nicolson se apleca asupra preotului, baga mina sub vestmantul alb, cerceta daca ii mai batea inima, dar si-o retrase repede: trupul era rece si umed. omul murise probabil de cateva ore.

Involuntar, Nicolson isi clatina consternat capul, privi spre McKinnon si vazu pe figura acestuia reflexul propriei sale nedumeriri. Privi din nou in jos, se apleca asupra corpului, incerca sa-l ridice de umeri, dar a avut o surpriza oribila: nu reusea sa-l urneasca. A mai incercat o data, tot fara a reusi. La un semn, McKinnon a ridicat o parte a corpului, Nicolson a ingenuncheat, fata lui atingand aproape apa de pe fundul barcii si a inteles de ce nu izbuteau: intre omoplatii cadavrului era infipt pana la plasele un cutit ce se prinsese in scandurile barcii.

XI

Nicolson se ridica imediat in picioare, isi trecu bratul peste frunte, dar nu din cauza soarelui abia rasarit. Se pomeni cu patul coltului strans intre degetele maini i; probabil, cu un reflex inconstient, il desprinsese din curea. Arata cu un gest spre cadavrul preotului:

- Omul asta a fost asasinat, spuse el cu o voce care rasuna puternic in linistea inmarmurita; i-a fost infipt un cutit in spate si numai cineva dintre noi, cei aflati in barca, a putut s-o faca.

E mort! Spui ca e mort? Cu un cutit in spinare? se auzi vocea lui Farnholme.

Cu figura calma, acesta isi croi drum si ingenunche langa corpul preotului. Dar repede se ridica, strangand buzele, gura i se distingea doar ca o linie alba pe bronzul figurii.

- Intr-adevar, e mort; da-mi revolverul, Nicolson: stiu cine l-a ucis.

Nici nu ma gandesc, ii replica Nicolson, imobilizandu-l, apoi continua:

- Iertati-ma, domnule general! Cat timp capitanul este bolnav, eu comand barca si nu te pot lasa sa faci dreptate de unul singur. Cine crezi ca este ucigasul?

- Cine altul, in afara de Siran? declara Farnholme, redobandindu-si controlul, dar ochii ii tradau inca o furie rece, si adauga:

- Si dinele asta de ucigas sta si zambeste ironic!

- "Cu zambetul pe buze si cutitul sub manta', se ,auzi vocea slaba a lui Willoughby, destul de calma si clara. Se parea ca ii folosise somnul de peste noapte

- Cutitul nu mai este sub mantaua cuiva, ci in spinarea lui Ahmed, spuse rece Nicolson.

Apoi. cu amaraciunea brustei intelegeri a celor intamplate, adauga:

- Este consecinta criminalei mele lipse de vigilenta: am uitat ca in barca numarul doi se aflau un cutit mare si doua toporisti Domnule general, ce va face sa banuiti ca Siran este ucigasul?

- E limpede, omule, sigur ca el este! Dupa care. aratand spre cadavru:

- Este un omor executat eu sange rece, cred ca esti de acord? Cine ar putea fi autorul daca nu Siran?

Nicolson il privi patrunzator:

- Si altceva nu mai banuiti, domnule general?

- Ce vrei sa spui cu "altceva' ?

- Stiti foarte bine; la fel. ca si dumneavoastra, n-as ezita sa-l impusc pe Siran, dar mai intai trebuie sa avem dovada cat de cat certa ca el este asasinul.

- Ce alta dovada mai vrei? Ahmed sedea ou fata spre pupa si a fost injunghiat in spinare. Deci numai cineva care se afla la capatul prova a putut s-o faca si acolo erau numai trei oameni, in spatele lui Ahmed: Siran si cei doi ucigasi ai sai.

- Prietenul nostru, generalul este foarte obosit si nervos, se auzi vocea lui Siran, tot atat de calma si fara expresie ca si figura lui; atatea zile intr-o barca nepuntata influenteaza teribil ratiunea oamenilor.

Strangandu-si pumnii, Farnholme se pregatea sa se repeada asupra lui Siran, dar Nicolson si McKinnon l-au impiedicat, apucandu-l de brate.

- Fara prostii, se rasti, fara menajamente, Nicolson; violenta nu foloseste la rezolvarea problemei si nu-i locui sa incingem o batalie in barcuta in care ne aflam.

I-a eliberat bratul lui Farnholme si, privind ganditor spre prova, adauga:

- Poate ca aveti dreptate, domnule general. Noaptea trecuta, mi s-a parut ca aud pe cineva miscandu-se inot in jurul barcii, spre capatul ei, apoi am deslusit o bufnitura inabusita. Dupa care am auzit un plescait de apa. Dar am observat ca preotul sedea inca pe locul lui.

- A disparut si geamantanul lui Ahmed, Nicolson; oare ce-a devenit?

- L-am vazut si eu, spuse Nicolson calm; din panza groasa, totusi foarte usor, si nu cred ca putea fi scufundat prin simpla aruncare in apa marii

- Cred insa ca a fost scufundat, sir, declara McKinnon, cu un gest catre prova; vad ca a disparut si ghiara de pisica

- Vrei sa spui ca geamantanul a fost trimis la fund cu ajutorul ei, nu-i asa McKinnon? Si eu cred la fel.

- Te mai indoiesti de ceva? izbucni Farnholme; ei l-au omorat, i-au luat geamantanul si l-au aruncat peste bord cu ghiara de pisica; de ambele dati, asta noapte cand ai auzit zgomote, l-ai vazut pe Ahmed stand la locul lui, dar era mort si cineva il mentinea in acea pozitie, probabil cu ajutorul cutitului infipt in spinare. Si acolo, la prova barcii, nu erau decat cele trei bestii ucigase care puteau face asa ceva.

Farnholme respira greu, inclesta pumnii, si nu-l slabea din ochi pe Siran.

- Mi se pare ca aveti dreptate, recunoscu Nicolson; si ce mai credeti despre acest omor?

- Ce sa mai cred?

- Stiti foarte bine la ce ma refer, nu l-au omorat doar ca un simplu exercitiu de antrenament; ce motiv au avut?

- Cum dracu sa stiu de ce l-au omorat? Nicolson ofta.

- Domnule general, prea ne credeti prosti; sunt convins ca stiti motivul. Imediat l-ati banuit pe Siran si ati fost sigur ca a disparut si geamantanul lui Ahmed; pe deasupra, Ahmed va era bun prieten.

Doar un moment, in ochii lui Farnholme licari ceva, o slaba umbra a unui sentiment corespunzand cu o brusca strans oare de buze, semn de tensiune, aparut concomitent si pe figura lui Siran, ca si cum cei doi si-ar fi aruncat unul altuia priviri furise, poate de intelegere, poate de altceva. Dar soarele era sus si Nicolson se intreba daca acest schimb de pareri nu era decat o simpla inchipuire a sa si, in orice caz, banuiala de complicitate intre cei doi e cu totul absurda; daca ii dadea lui Farnholme revolverul, din Siran nu mai ramanea decat amintirea.

- Sunt sigur ca stiti despre ca este vorba, domnule general.

Acesta parea ca-si da silinta sa se stapaneasca, cautand rapid sa imagineze o poveste care sa poata fi crezuta.

- Promit ca n-am sa ma ating de el, nici acum, nici altadata.

Isi indeparta privirea de la Siran si se uita spre mortul de la picioare; expresia fetei si tonul vocii i se imblanzira.

- Ai spus ca Ahmed imi era prieten: intr-adevar, dar de data foarte recenta si numai fiindca el cauta cu disperare prietenia sincera a cuiva. Numele lui adevarat era Jan Bekker, compatriot cu Van Effen, si el aici de fata. De multi ani, locuia in Borneo - Borneo olandez - langa Samarinda ca reprezentant al unei importante firme din Amsterdam, administrator al unui intreg grup de plantatii de cauciuc; dar mai avea si alte indeletniciri

Se opri, dar Nicolson il intreba prompt:

- Ce intelegeti prin "alte indeletniciri'?

- Nu sunt sigur, dar cred ca era un fel de agent al Guvernului olandez filonazist. Tot ce stiu este ca, cu cateva saptamani inainte, a rupt-o cu acesta si a dat in vileag activitatea unei bine organizate Coloana-a-cincia japoneza din Borneo de est. Multi au fost arestati si impuscati la iuteala, el insusi a fost manipulat sa predea o lista intreaga cu toti agentii japonezi si membri ai Coloanei a cincia din India, Birmania, Malaysia si tot Sud-estul Asiei. In geamantanul pe care-l purta tot timpul cu el. Ahmed avea aceasta lista, document valorand enorm pentru Aliati in lupta lor contra japonezilor. Japonezii stiau de lista: pusesera un pret fantastic pe capul lui Bekker - viu sau mort - si ofereau o rasplata similara pentru predarea sau distrugerea listei. Bekker insusi ini-a dezvaluit toate acestea. Nu stiu cum a reusit Siran sa fie si el la curent. Prin uciderea lui si distrugerea listei, Siran are dreptul la rasplata promisa, dar jur ca niciodata nu va reusi s-o incaseze.

- Asadar, acesta a fost motivul pentru care Bekker, sau cum il chema, isi ascundea identitatea?

- A fost ideea mea, raspunse, amarat, Farnholme; ti-am crezut teribil de destept si am socotit ca, de obicei, preotii mahomedani se bucura de oarecare buna reputatie, ca toti preotii din lume; prin contrast, unul necredincios, bautor invederat de whisky, starnea doar dispret si toti se vor feri sa aiba contact cu el. Am incercat, pe cat mi-a fost posibil sa joc rolul unui dezmatat prieten de betie, asa cum era firesc sa aiba un asemenea preot pacatos. N-am fost destul de abil, n-am reusit sa-i inselam chiar pe toti cu care am avut de-a face. Asupra lui Bekker, in lungul si latul sud-estului asiatic plana o grava amenintare.

- Mare noroc ca a reusit sa scape atata timp, recunoscu Nicolson; de aceea japonezii si-au dat atata silinta ca sa puna mina pe el si respectiv, pe noi?

- Chiar asa, Nicolson, totul este acum clar!

Si Farnholme isi clatina agitat capul, apoi il privi iarasi pe Siran: acum, ochii generalului nu mai exprimau ura, doar raceala si implacabila hotarare.

- As prefera sa avem in barca un sarpe cobra in libertate, decat pe acest bestial ucigas. Nu vreau sa-ti patezi mainile cu sangele lui, Nicolson. asa ca mai bine da-mi mie revolverul.

- La urma urmei, imi convine si mie, sopti Siran. Era o aluzie malitioasa ca prefera sa moara repede, de mina unui ochitor mai precis.

Nicolson il auzi si reflecta in sine ca, in orice caz, Siran nu era lipsit de curaj.

Cu voce tare, Siran declara:

- Da-i drumu', Farnholme, sunt pregatit!

Nicolson il privi curios, apoi i se adresa lui Farnholme:

- Ce tot spune asta?

- Dracu stie, raspunse Farnholme, nerabdator; pierdem vremea, Nicolson, da-mi revolverul!

- Nu.

- De ce naiba nu mi-l dai? Nu fi prost, omule, vietile noastre nu fac nici cat o ceapa degerata cata vreme tipul asta e liber cu noi in barca.

- Aveti dreptate probabil, admise Nicolson, dar simpla banuiala, oricat de verosimila, nu este o dovada. Chiar un pacatos ca Siran are dreptul la judecata dupa toate regulile.

- Doamne, Dumnezeule, exclama Farnholme, complet exasperat; nu-ti dai seama ca nu-i nici momentul, nici locul sa mai respectam aceste caraghioase vechi precepte anglo-saxone despre dreptate si justitie? Repet, nu-i deloc nici momentul, nici locul, si de uciderea lui depinde supravietuirea noastra.

Cu un gest de aprobare, Nicolson replica:

- Stiu ca aveti dreptate; chiar daca il judecam, Siran nu va recunoaste nimic din acuzatiile ce i se aduc. Totusi, domnule general, va rog sa mergeti la locul dumneavoastra, stiind ca nici eu nu sunt indiferent de securitatea celor din barca noastra. McKinnon, taie in trei o bandula si pregateste cele trebuincioase ca sa-i imobilizam pe acesti trei indivizi. Nu are importanta daca nodurile vor fi prea stranse.

- Ei dracie! exclama Siran, ridicandu-si sprancenele; si daca refuzam sa ne supunem unui asemenea tratament?

- N-aveti decat! replica Nicolson, indiferent. Atunci voi da generalului revolverul pe care il solicita.

McKinnon executa cu deosebita grija operatia de imobilizare a lui Siran si a celor doi oameni ai hai, era vizibil ca simtea o mare satisfactie sa-i lege cat mai strans. Cand a terminat, cei trei aveau mainile si picioarele legate cobza, incapabili sa faca vreo miscare; ca masura de precautie suplimentara, capetele celor trei parame le-a fixat do inelul de punte al etravei . Farnholme n-a mai protestat. Trebuie remarcat insa ca atunci cand si-a reluat locul pe bancheta linga Miss Plenderleith, si-a schimbat pozitia, astfel incit sa se afle intre aceasta si pupa, putand deci sa supravegheze deodata si pe ea si prova barcii unde erau cei trei legati.

Dupa ce a terminat operatia, McKinnon s-a asezat langa Nicolson pe bancheta pupa. A scos la iveala cana gradata pentru repartizarea ratiei matinale de apa si s-a intors brusc spre Nicolson. Vreo cinci sau sase insi din barca vorbeau intre ei, o conversatie care nu avea sa mai dureze dupa ce soarele aparea la orizont si incepea zaduful. Deocamdata, McKinnon i se putea adresa lui Nicolson cu voce destul de joasa ca sa nu fie auzita la mai mult de doua picioare distanta.

- Teribil de lung este drumul pana la Darwin, sir, incepu el, pe ocolite.

Nicolson ridica din umeri si ii replica, zambind, dar figura i s-a intunecat de grija:

- Si dumneata, sefule de echipaj, ai inceput sa fii de parerea lui Farnholme ca sa ramanem mai putini la repartizarea apei? Crezi si dumneata ca am judecat gresit? Sunt sigur ca Siran nu va ajunge niciodata in fata tribunalului, dar nu pot sa-l ucid, cel putin deocamdata.

- El nu-si pierde deloc speranta ea sa scape, sir. Adanc ingrijorat, McKinnon continua:

- E un asasin, ati auzit ce a spus generalul!

- Si eu sini foarte ingrijorai auzind ce fel de individ este.

Nicolson dadu usor din cap, se uita la Farnholme, la McKinnon, apoi privi in jos, adaugand cu voce soptita:

- Iti spun numai dumitale: n-am crezut nici un cuvant din tot ce a spus generalul; a mintit, totul este o scorneala, nu stiu insa cu ce scop.

Ca un enorm disc dogoritor, soarele se ridica la orizont. Dupa o ora, toate conversatiile au incetat, oamenii se izolau fiecare in carapacea sa de indiferenta solitara, fiecare confruntat cu propriul sau iad de sete si suferinta. Orele se succedau interminabile, soarele urca tot mai sus pe albastrul decolorat, gol de orice urma de nor, ai vazduhului, nu sufla nici un pic de vant; si ca de atatea zile scurse pana acum, barca parea ca stationeaza neclintit pe apa. Totusi, Nicolson stia ca, de fapt, se deplasasera mai multe mile spre sud, pe nesimtite, in directia curentului orientat, timp de unsprezece luni din douasprezece, de la sud de Banka spre Stramtoarea Sunda; dar nu se observa nici o miscare a apei din jurul lor, nimic sesizabil cu ochiul.

La bordul barcii, nimeni nu misca, la fel ca barca ce nu se clintea pe suprafata apei. Pe masura ce soarele suia spre zenit, cel mai mic efort ducea la epuizare, respiratia oamenilor suiera ascutit din gurile uscate si buzele crapate, basicate. Din cand in cand, micul Peter se mai misca la locul lui, sporovaind in propriul sau limbaj, dar pe masura ce orele zilei inaintau, caldura, aerul fierbinte umed deveneau tot mai insuportabile si sufocante, activitatea copilului incetinea si sfarsea prin a se simti line stand linistit in poala Gudrunei, privindu-i ganditor ochii albastri, limpezi; curand pleoapele i se ingreunau, inchideau si adormea adanc. Nicolson intinse mainile, fara a pronunta un cuvant, oferindu-se sa ia copilul ca o lase pe Gudrun sa se mai odihneasca; dar tanara i-a respins propunerea, clatinand din cap. Brusc, Nicolson realiza ca pana atunci, aproape totdeauna, Gudrun ii zambea cand i se adresa; se temu ca, de asta data, o va auzi lamentandu-se sau exprimand pentru prima data o nemultumire. Tanara se margini insa la a-l privi in mod ciudat, el se simti obligat sa schiteze un suras, isi dete sama insa de inutilitate si renunta.

Din cand in cand, de pe banchetele laterale de pan< tribordului se auzea un murmur de voci: generalul si Plenderleith discutau. Nicolson se intreba despre e vorbeau si curand a fost complet lamurit: in pauzele conversatiei, ei se priveau ochi in ochi si tot timpul, generalul ii strangea mica mana vestejita. Cu catva timp inainte o asemenea scena l-ar fi amuzat pe Nicolson, inchipuindu-si-l pe general in tinerete, imbracat elegant, cu frac si cravata alba, cu garoafa rosie la butoniera, cu parul si mustata negre ca pana corbului, nu albe ca neaua, asteptandu-si iubita pe treptele unui portal ca s-o insoteasca in cabrioleta trasa la scara. Acum insa, nu mai gasea uzanta scena ce se desfasura; din contra, o considera induiosatoare, ca in romanele cu o pereche, sot si sotie, in amurgul vietii, foarte atasati intre ei, asteptandu-si senini sfarsitul fara sa se inspaimante de el.

Nicolson parcurse cu privirea intreaga barca: nu se observa prea multa schimbare fata de ajun, doar ca toti pareau mai slabiti, mult mai extenuati, abia mai aveau putere sa se miste, cautand adapostul putinelor petice de umbra ce mai gaseau in barca. Complet epuizati, nu era necesar un ochi expert in medicina pentru a deosebi ce distanta mai separa starea de indiferenta de cea a repaosului vesnic; unii erau atat de sfarsiti, incat le trebuia un mare efort pentru a se ridica sa primeasca ratia de apa de la amiaza si chiar cand reuseau o inghiteau cu mari dificultati. Peste patruzeci si opt de ore, sigur, cei mai multi dintre ei erau sortiti pieirii. Nicolson avea cu el un sextant si stia ca se aflau in vecinatatea farului Noordwachter, cam la cincizeci de mile est de coasta Sumatrei. Problema era sa mai poata rezista douazeci si patru de ore, chiar fara ploaie si vant.

Singurul element mai incurajator era sanatatea capitanului: iesise din coma o data cu zorile si acum, asezat pe o bancheta transversala si sprijinit de alte doua banchete, parea hotarat sa nu-si mai piarda cunostinta. Vorbea normal - pe cat de normal puteau vorbi toti, cu gatlejurile chinuite de sete - si nu mai tusea cu sange. In ultima saptamana slabise teribil, dar acum parea ca isi mai revenise. Era de necrezut cum supravietuise ultimelor dificultati, cu un glonte in plamani_sau in peretele toracelui, lipsit de ingrijire medicala si de medicamente. Lui Nicolson nu-i venea sa creada ca Findhorn, desi aproape de varsta pensionarii, reusea sa-si recupereze fortele. Si mai stia ca, de fapt, Findhorn nu avea pentru ce sa mai traiasca, n-avea nici sotie, nici familie, ceea ce facea si mai uimitor curajul si forta de revenire a capitanului. Din nefericire, cu tot curajul supraomenesc, Findhorn era totusi un om foarte bolnav si sfarsitul lui nu parea departe. Poate ca numai simtul lui de responsabilitate , il facea sa se incordeze in asemenea momente grele, sau poate ca nu, era foarte dificil, chiar imposibil de spus. Nicolson isi dadea seama ca si el insusi ajunsese la o stare aproape de totala indiferenta, ca sa-si mai chinuiasca mintea cu astfel de probleme. Nimic, chiar nimic nu mai conta. isi inchise ochii ca sa-i fereasca de stralucirea neinduratoare, valurinda a marii dar il cuprinse indata somnul sub focul soarelui de amiaza.

Il trezi zgomotul facut de cineva care bea apa, dar nu minuscula ratie de lichid fierbinte, salciu pe care McKinnon o repartiza de trei ori pe zi, ci cu mari inghitituri hulpave, galgaind si improscand ca si cum apa i se turna cu galeata peste cap. La inceput, Nicolson a crezut ca cineva daduse cep restului de rezerva de apa, dar imediat a vazut ca se insela: stand pe o bancheta transversala langa catarg, tanarul soldat Sinclair tinea deasupra capului ispolul de opt inci latime, plin cu apa. Capul ii era plecat spre spate si tocmai cadeau ultimele picaturi.

Nicolson se ridica cu greutate in picioare, isi croi cu atentie drum spre prova printre cei intinsi pe banchete, si fara rezistenta lua ispolul din mana tanarului, il ridica si lasa sa-i cada in propria-i gura cateva picaturi, dar se stramba la gustul extrem de sarat; asa cum se astepta, era apa de mare. Tanarul il privea cu ochii rataciti, lipsiti de expresie, si pe figura i se citea sfidare. Cinci sau sase oameni se uitau la ei, cu indiferenta apatica, fara a manifesta vreun interes. Probabil ca il vazusera pe Sinclair umpland ispolul cu apa de mare, band din el, dar n-au facut nici un gest ca sa-l opreasca si nici nu au semnalat altui-a faptul. Poate gandeau chiar ca ideea nu-i rea. Nicolson intreba:

- Apa de mare, nu-i asa, Sinclair?

Soldatul n-a raspuns, buzele i se framatau ca si cum incerca sa articuleze vorbe, dar nu iesea nici un sunet, il fixa pe Nicolson cu privire dementa, cu ochi mari, fara viata, inexpresivi, fara nici o clipire a pleoapelor.

- Ai baut tot ispolul? insista Nicolson.

De asta data, tanarul a ripostat cu o serie monotona de injuraturi, cu voce ascutita, stridenta. Cateva secunde. Nicolson il privi fara un cuvant, ridica din umeri si ii intoarse spatele. Sinclair se scula pe jumatate de pe bancheta, incercand sa apuce ispolul, dar Nicolson il impinse isi tanarul cazu greoi pe locul lui, se apleca de sale, isi .prinse capul in palme si incepu sa si-l legene dintr-o parte in alta. Nicolson ezita un moment, apoi isi continua drumul inapoi spre bancheta de la pupa barcii.

A trecut si amiaza, soaiele depasise zenitul, caldura devenea tot mai intensa. Barca era acum tot asa de tacuta si fara viata, incetasera chiar murmurele dintre Farnholme si Miss Plenderleith, amin doi cuprinsi de un somn agitat. Indata dupa ora trei dupa-amiaza, cand si cei mai darji ajunsesera la convingerea ca se zbateau zadarnic intr-un purgatoriu interminabil, a survenit o brusca schimbare.

De si de proportii minime, schimbarea a fost nu numai dramatica, clar si cu totul neasteptata. Initial, parea atat de fara importanta, incat, mintile extenuate ale celor din barca aproape ca n-au observat si, in orice caz. nu si-au dat seama de insemnatatea ei. Cel dintai, a observat McKinnon schimbarea, nu numai ca a observat-o dar a si inteles insemnatatea ei, incat a sarit de pe bancheta pupa. La inceput clipind din cauza stralucirii soarelui oglindita in mare, apoi cercetand infrigurat orizontul de la nord spre est. Dupa cateva secunde, prinse bratul lui Nicolson si-l scutura ca sa-l trezeasca.

- Ce este, McKinnon? Intreba Nicolson. ce se intampla?

Dar McKinnon nu spunea nimic, sta la locul sau si il privea cu buzele crapate - -, probabil dureroase, crispate intr un zambet de bucurie. Neintelegand ce se petrecea, Nicolson il privi si un moment ii trecu prin minte ca, pana la sfarsit, si McKinnon isi pierduse firea, dar indata pricepu:

- Vant!

Vocea ii era doar o soapta, scurta, dar fata i se lumina simtind o briza mai putin sufocanta decat fusese cu cateva minute inainte. Concomitent cu McKinnon, tot cerceta cu privirea spre nord si spre est, apoi, pentru prima oara in viata, il inghionti in spate pe seful de echipaj:

- Vant. McKinnon! Si nori! ii vezi? intindea bratul spre nord-est, unde, departe, o dunga albastriu-purpurie de nori incepea sa se ridice la orizont.

- Ii vad, sir, nu este nici o indoiala, vin drept spre noi.

- Si vantul se inteteste mereu, il simti?

Nicolson scutura umerii tinerei infirmiere adormite:

- Trezeste-te, Gudrun, trezeste-te! Ea se intinse, deschise ochii si il privi:

- Ce este, Johnny?

- Pentru dumneata, sunt Mister Nicolson! ii spuse el cu falsa severitate, tradata de un zambet de bucurie; vino sa privesti cel mai minunat spectacol ce s-a vazut vreodata!

Dar in albastrul limpede al ochilor ei, Nicolson observa o umbra de spaima, intelese ca il banuia ca si-a pierdut si el mintea si surise din nou:

- Nori de ploaie veritabila, prostuto! Minunati, minunati nori de ploaie! Scutura-l te rog, trezeste-l si pe capitan!

Asupra tuturor celor din barca efectul a fost extraordinar, avand loc o transformare de neinchipuit; in doua minute toti erau treji de-a binelea si priveau cu aviditate spre nord-est, comentand agitat intre ei. Dar nu chiar toti: Sinclair, tanarul soldat, nu dadea atentie celor ce se petreceau, privea spre fundul barcii, ratacit in completa indiferenta. Ceilalti se comportau ca oameni condamnati la moarte si gratiati, ceea ce de fapt chiar asa era. Findhorn a ordonat sa se acorde tuturor o ratie suplimentara de apa. Dunga lunga de nori se apropia, vantul le sufla mai tare si mai racoros pe chipuri, renastea speranta si sentimentul ca viata merita sa fie traita. Nicolson stia insa ca aceasta agitatie, aceasta activitate era consecinta starii lor nervoase, psihice si, fara sa-si dea seama, le storcea ultimele rezerve de rezistenta; orice deziluzie, revers al neasteptatului noroc, era echivalent cu o condamnare la moarte. Din fericire, un asemenea revers nu parea probabil.

- Cand crezi ca va incepe ploaia, Nicolson? se auzi vocea lui Farnholme.

- Greu de spus, raspunse Nicolson privind spre nord-est; poate peste o ora si jumatate, poate mai curand daca vantul devine mai rece.

Apoi, privind spre capitan:

- Ce credeti, sir?

- Cred ca mai curand, raspunse acesta; mi se pare ca vantul se inteteste.

- "Aduc ploaie florilor Insetate' se auzi, citind cu solemnitate, adjunctul mecanicului sef.

Dupa care continua:

- In loc de flori, revarsa-te peste Willoughby, ploaie, binefacatoare ploaie!

- E inca prea devreme sa numaram bobocii, Willy, comenta Nicolson precaut.

- Ce te face sa te indoiesti? intreba Farnholme, cam iritat.

- Stropii de ploaie nu inseamna chiar ploaie, cel putin nu imediat, raspunse impaciuitor Nicolson.

- Vrei sa spui, tinere, ca nu va fi mai bine ca inainte? se auzi o voce.

Doar o singura persoana de la bord isi putea permite sa i se adreseze lui Nicolson cu "tinere'.

- Nici nu ma gandesc sa spun asa ceva, Miss Plenderleith; norii ce se vad par grosi si grei, ca de ploaie, in orice caz ne vor feri de arsita soarelui. Dar pe capitan, ca si pe mine, ceea ce ne intereseaza cel mai mult este vantul: daca se inteteste si se mentine astfel, vom putea ajunge in Stramtoarea Sunda chiar la noapte.

- Atunci de ce nu ridicam velele? intreba Farnholme.

- Fiindca sper sa avem norocul sa inceapa ploaia, raspunse Nicolson cu rabdare; vom folosi velele ca sa scurgem apa in cani, ispol, sau orice alt vas pe care-l avem la indemana. Deocamdata, nu avem vant destul ca sa ne miscam macar cu doua picioare pe minut.

O jumatate de ora cel putin, nimeni n-a mai vorbit. Dandu-si seama ca salvarea nu era chiar iminenta, asa cum crezusera, reveneau in parte la apatia lor anterioara. Dar speranta exista si nici unul dintre ei nu renunta la ea. Nimeni n-a mai inchis ochii, n-a mai dorit sa doarma. Norii se profilau clar acolo, la traversul tribordului, de venind tot mai mari si mai intunecati si le captau atentia. Nu aveau ochi pentru altceva si din aceasta cauza n-au vazut, decat prea tarziu, ce se intampla cu Sinclair.

Gudrun Drachmann a observat cele ce se petreceau si, impresionata, s-a ridicat repede cautand sa ajunga pana la locul unde se afla tanarul. Acesta isi daduse ochii peste cap, pupilele nu se mai vedeau, doar albul ochilor; se convulsiona, dintii ii clantaneau violent ca intr-un acces de friguri si fata ii era cenusie. Cand tanara a ajuns langa el, chemandu-l pe nume cu blandete, staruitor, el o lovi peste picioare, facand-o sa se impiedice si sa cada peste spinarea generalului. Mai inainte ca cineva sa-si revina din uimire si sa intervina, tanarul isi smulse camasa, o azvarli spre Nicolson care se indrepta spre el, dupa care sari peste bord cu capul inainte, provocand o improscatura de apa si raspandind stropi peste intreaga barca.

Toti au ramas incremeniti cateva secunde, totul s-a petrecut atat de repede si de neasteptat, incat parea doar o inchipuire. Dar nu era inchipuire locul ramas liber pe bancheta, nici cercurile din ce in ce mai largi de pe oglinda apei Inmarmurit la jumatatea drumului, Nicolson ramase cu camasa zdrentuita intr-o mana. Gudrun, inca rasturnata peste spinarea lui Farnholme striga "Alex, Alex', fara a intelege bine ce se intampla, cand se auzi o noua improscatura in apa, chiar la pupa, de asta data mai putin zgomotoasa: McKinnon se aruncase si el in apa ca sa-l salveze.

A doua improscatura de apa l-a trezit din incremenire pe Nicolson care actiona prompt: se apleca repede, apuca cangea si se duse la latura barcii, asezandu-se in genunchi pe bancheta. Instinctiv, si-a scos revolverul din centura si-l tinea in cealalta mana: cangea era pentru a-l ajuta pe McKinnon, iar revolverul pentru tanarul soldat: panica cu care de obicei se agata orice om care se ineaca era un pericol serios pentru salvator si nu se putea sti cum se va manifesta un om cu mintea dinainte ratacita.

Sinclair se zvarcolea in apa cam la douazeci do picioare departare de barca, iar McKinnon inota cu hotarare spre el - ca toti muntenii, nu era prea mester in ale inotului - cand, brusc, lui Nicolson ii ingheta sangele in vine observand ceva. Zvarli cangea, care, dupa ce descrise un arc larg in aer, patrunse in apa doar la cativa inci de umarul lui McKinnon. Instinctiv, seful do echipaj prinse cangea si se intoarse ca sa priveasca spre barca: pe fata lui bronzata se citea uimire.

- Intoarce-te imediat, omule, striga din rasputeri Nicolson.

Desi cuprins de panica, Nicolson isi dadu seama ca vocea ii era ragusita si dogita, asa ca mai striga o data.

- Pentru Dumnezeu, grabeste-te!

Ascultator, McKinnon isi schimba directia spre barca, desi nu intelegea nimic: se agata de cange, iar Nicolson o trase catre bordul barcii. Pe fata lui McKinnon se putea observa o expresie aproape comica de uimire. Mai privi peste umar la locul unde Sinclair se zvarcolea fara rost, acum la peste treizeci de picioare distanta, apoi se intoarse spre barca, deschise gura sa spuna ceva dar scoase un tipat de groaza. Dupa o fractiune de secunda, tipa din nou, incepu sa inoate frenetic, spre barca, ajunse langa ea si cinci-sase maini l-au apucat de cap ca sa-l traga in barca; inainte ca intreg trupul sa-i fie in interiorul barcii, s-a observat o forma cenusie, reptiliana, care s-a desprins de pulpa piciorului lui McKinnon si s-a scufundat inapoi in apa.

- Ce naiba a fost asta? se auzi vocea tremuranda a Gudrunei care zarise prima dintii teribili si corpul fioros ca de reptila.

- O baracuda , i-a raspuns scurt Nicolson, evitand s-o priveasca drept in fata.

- O baracuda! murmura impresionata tanara si dupa tonul vocii se simtea ca auzise si ea despre acest animal marin extrem de vorace.

- Si ce-i cu Alex, iata-l acolo; repede, sa-l scapam!

- Nu putem tace nimic, replica Nicolson cu voce aproape brutala, afectat si el de neputinta unei interventii; din pacate, nu mai putem face nimic pentru el.

Nici nu a terminat Nicolson de vorbit si peste apa ajunse pana la ei tipatul de agonie al lui Sinclair: tipat ingrozitor, parca animalic, repetat de mai multe ori cu o stridenta de teroare, in timp ce nefericitul se zvarcolea; uneori trupul i se ridica din mare si se indoia, ceafa ramanandu-i sub apa, iar mainile inspumau apa luptand nebuneste cu inamicul invizibil pentru cei din barca. In mana lui Nicolson, Coltul a pocnit de sase ori la rand. Impuscaturile au fost trase la intamplare, fara sperante, dar chiar prima dintre ele n-a fost fara rost: l-a lovit pe Sinclair chiar in cap. Nici nu se risipise mirosul de cordita si fumul impuscaturilor, ca suprafata apei redeveni calma; Sinclair disparuse, nu se mai vedea nimic pe oglinda de un albastru metalic a marii.

Dar n-au trecut douazeci de minute si marea nu mai era albastra; se involbura, aparea o spuma alba laptoasa si o panza de ploaie torentiala se intindea peste suprafata apei, spre toate orizonturile.

Au trocul aproape trei ore. se apropia asfintitul soarelui, dar nu putea sti unde se afla acesta pe bolta, caci furtuna ca ploaie inainta mereu spre sud si, in lumina amurgului, cerul avea aceeasi culoare cenusie ca de plumb in toate carturile compasului magnetic. Ploaia continua, se revarsa asupra barcii neprotejate, dar nimanui nu-i pasa. Uzi pana la piele, dardaind de raceala ploii care le lipea vesmintele de brate, trupuri si picioare, indurau totul, erau chiar bucurosi. Cu tot socul deprimant provocat de moartea lui Sinclair, cu toata inutilitatea practica a mortii lui tocmai cand ploaia era atat de iminenta, in ciuda tuturor nenorocirilor, erau fericiti, fericiti caci instinctul de conservare ramasese predominant. Erau fericiti ca isi potolisera teribila sete band apa pe saturate, fiindca ploaia rece le racorise arsurile si pieile basicate, fiindca reusisera sa umple unul din bidoane cu peste patru galoane de apa. Erau foarte fericiti, caci minata de briza puternica, barca parcursese multe din milele care ii desparteau de locul unde aproape ca stationasera atata vreme si se apropiau de coasta lavei de Vest. Erau fericiti, mai fericiti decat ar fi indraznit sa viseze, caci se considerau aproape salvati, fiindca se mai intampla miracole si - credeau ei - se terminasera, in fine, necazurile.

Ca totdeauna, McKinnon a fost primul care a zarit o forma lunga, joasa? intr-o pauza dintre vartejurile de ploaie, la vreo doua mile departare. Nu aveau motive sa le mai fie teama de ceva, dar era cazul sa ia toate masurile ca sa previna ceva ce putea fi evitat: in cateva secunde au coborat vela zdrentuita de la treime si focul, au desfacut bulonul de la tachetul arborelui, au demontai arborele si l-au ascuns in fundul barcii, astfel incat aceasta, chiar de la mica distanta, sa nu para decat o barca de salvare abandonata, in deriva, dificil vizibila in ceata rafalelor de ploaie si care nu merita a mai fi cercetata, chiar daca este observata. Degeaba: fusesera vazuti, lunga forma cenusie isi schimbase drumul, interceptand directia de deriva a barcii: asa ca acum nu puteau decat sa multumeasca providentei, sa binecuvanteze pe cei de veghe de pe zisa forma care au reusit imposibilul deslusind mica lor barca cenusie, pe vastul fond plumburiu.

Nicolson a fost primul care, neincrezator, a identificat in ce consta zisa forma, dupa care s-au lamurit si altii: Findhorn, McKinnon, Vannier, Evans si Walters. Nu intalneau pentru prima data asa ceva si nu exista indoiala: era un torpilor al Marinei militare S.U.A. orice confuzie era exclusa. Luciul lung curbat al provei, coca, lunga de saptezeci de picioare, actionata de trei motoare electrice navale de mare viteza, cele patru tuburi lansatoare de torpile si Mitraliere de calibru 50 erau cu totul caracteristice. Nu arbora nici un fel de pavilion, dar pentru a risipi orice indoiala asupra nationalitatii, un marinar de la bordul torpilorului a desfasurat un mare steag care falfai mandru in curentul de aer provocat de mersul rapid al navei: aceasta se apropia cu o viteza de mai bine de treizeci de noduri - departe de maximumul ce putea dezvolta - si prova ridica o spuma alba pe apa. Cu toata intunecimea amurgului, pe linga tipul de torpilor, steagul desfasurat nu lasa nici o posibilitate de indoiala: pavilionul Sturs and Stripes este cel mai usor identificabil din toate.

In barca, toti s-au ridicat in picioare, unul sau doi insi mai sedeau jos, toti faceau semne cu mina spre torpilor, de pe care doi insi, unul din timonerie, celalalt de pe turela prova, le-au raspuns agitand si ei mainile. In barca de salvare, oamenii incepura sa-si stranga bietele boarfe pe care le mai aveau, pregatindu-se sa urce la bordul navei americane, iar Miss Plenderleith tocmai isi infigea, mai zdravan palariuta pe cap, cand, brusc, torpilorul si-a incetinii turatia puternicelor motoare Packard, le-a trecut in marsarier si a alunecat lin alaturi, doar la cateva picioare distanta de barca de salvare, un urias fata de mica ambarcatie. Chiar inainte de a se opri, de pe torpilor au fost lansate doua parame groase pe suprafata apei, caro s-au izbit zgomotos drept de prova si pupa barcii. Coordonat ea precisa si acostarea barcii dovedea inaltul antrenament al echipajului torpilorului. Cand cele doua ambarcatii s-au atins una de alta, Nicolson a pus o mana pe latura torpilorului, iar cu cealalta a facut un gest de salut catre un personaj scund si indesat care aparuse de dupa timonerie.

- Hei!

Salutand, Nicolson zambea larg.

- Fratilor, suntem bucurosi ca va intalnim!

- Nici noi nu suntem mai putin bucurosi!

Pe fata bronzata a celui care raspunsese a aparut un suras care i-a descoperit dintii albi; cu mina stinga a facut o miscare abia observabila si cei trei marinari de pe punte s-au transformat brusc din simpli spectatori curiosi in santinele foarte vigilente, cu mainile inclestate pe mitraliere automate. Iar in mana celui care raspunsese la salut, a aparut un revolver si li s-a adresai din nou:

- Mi-e teama insa ca bucuria voastra va fi mai scurta decat a noastra. Va sfatuiesc sa stati foarte linistiti.

Nicolson simti parca o lovitura in stomac. Fara sa stie de ce, si-a dat seama ca mina nu i se mai sprijinea usor de peretele navei, ci apasa energic cu fiecare tendon crispat al dosului palmei. Cu toata cantitatea de apa bauta de curand, gura i s-a uscat brusc ca interiorul unui cuptor, dar a incercat ca vocea sa-i para destul de calma:

- Ce inseamna asta, o gluma de prost gust?

- Sunt de aceeasi parere, a fost raspunsul. Respectivul isi inclina capul afirmativ si abia acum Nicolson observa oblicitatea ochilor si pielea neteda de la coltul lor.

- Nu va fi o bucurie pentru voi, priveste!

Si cu mina ii arata ca pavilionul Stars and Stripes disparuse, iar in locul lui falfaia cel cu Soarele Rasare japonez.

- Un viclesug condamnabil, nu-i asa? continua cel de pe nava, parand a se amuza grozav; ca si nava si, oroare! aspectul destul de anglo-saxon al meu si al oamenilor mei. In ce priveste acest aspect, sa spunem drept, nu suntem deloc mandri de el.

Vorbea englezeste perfect, cu pronuntat accent american si, evident, simtea o placere sa-si arate maiestria.

- Ati indurat multa arsita si furtuna, in ultima saptamana; aveti un mare merit de a fi supravietuit. Noi v-am asteptat tot timpul si acum va spunem bun sosit.

Se opri brusc, cu buzele stranse, indreptandu-si revolverul spre general, dar acesta sari in picioare cu o iuteala de mirare pentru varsta lui, invartind in mana, ca pentru a o arunca, o sticla goala de whisky. Degetul ofiterului japonez apasa involuntar pe tragaci, dar se opri la timp, observand ca sticla nu-i era destinata lui, ci lui Van Effen, care, intors pe jumatate, simtise apropiindu-se proiectilul, dar a ridicat prea tarziu bratul pentru a se apara. Sticla grea l-a izbit deasupra urechii si Van Effen se prabusi pe bancheta, trasnit. Ofiterul japonez i se adresa lui Farnholme:

- Daca mai faci o miscare, vei fi mort, batrane! Esti nebun?

- Nu eu sunt nebun, ci omul acesta, toti am fost in pericol de a fi omorati, caci el tocmai era pe cale sa puna mana pe o mitraliera. Am indurat destul ca acum sa mor asa, cu trei mii raliere indreptate spre mine.

- Esti un batran intelept, mormai ofiterul japonez; intr-adevar, nu aveai altceva de facut.

Cu tristete, Nicolson realiza ca, intr-adevar, nu aveau altceva de facut, chiar nimic. Simti o amaraciune coplesitoare, un gust amar in gura. indurasera destule, trecusera prin atatea suferinte de necrezut, si cu pretul a cinci vieti, ca sa nu ajunga decat la acest deznodamant. Auzi insa din spatele lui murmurul vocii lui Peter, se intoarse si vazu ca baietelul sta pe bancheta pupa privindu-l pe ofiterul japonez printre degetele palmelor cu care isi acoperea figura, nu prea inspaimantat, mai curand precaut si uimit, si din nou Nicolson se simti napadit de amaraciune si disperare. Putea suporta infrangerea, dar aceasta devenea intolerabila mai ales din cauza lui Peter.

Cele doua infirmiere stateau de o parte si alta a copilului; ochii negri, mariti de teroare ai Lenei, ca si cei ai Gudrunei, albastri, exprimand tristete si deznadejde, reflectau sentimentele pe care le incerca si Nicolson. Pe figura Gudrunei, nu se vedea spaima, dar pe tampla, unde cicatricea se termina la marginea parului, se vedea bataia accelerata a pulsului. incet, involuntar, Nicolson a parcurs cu privirea intreaga barca si a inteles ca figurile tuturor exprimau aceeasi teama si disperare, acelasi sentiment de zadarnicie uluita, aceeasi sfasiere de inima. Dar nu toti aratau asa: figura lui Siran era inexpresiva ca totdeauna, ochii lui McKinnon iscodeau rapid de o parte si de alta barcii, in sus spre torpilor, apoi din nou la cei din barca, cautand sa cantareasca, isi dadea seama Nicolson, . sansele unei rezistente sinucigase. Iar generalul parea nenatural de indiferent: cu bratul peste umerii slabuti ai lui miss. Plenderleith soptea ceva la ureche.

- O scena miscatoare, patetica, nu-i asa? comenta, ofiterul japonez cu un gest spre cei doi, cu aer de tristete batjocoritoare: vai, gentlemeni, ce fragile sunt sperantele omenesti. Ma uit la voi si ma simt aproape impresionat; spun aproape, nu complet. Si mi se pare ca o sa ploua, o ploaie zdravana.

Privi la valatucii de nori grosi ce se apropiau din nord-est, la perdeaua deasa de ploaie ce aluneca la mai putin de o mila departare peste suprafata intunecata a marii, si adauga:

- Am o profunda aversiune sa ma las udat de ploaie, de aceea propun

- Orice propunere este de prisos: crezi ca am sa raman toata noaptea in aceasta blestemata barca?

Vocea rasuna iritata in spatele lui Nicolson care se intoarse si-l vazu pe Farnholme in picioare, intr-o mina cu minerul greului geamantan de care nu se despartea.

- Ce ce ai de gand sa faci? il intreba Nicolson. Farnholme il privi, dar nu-i raspunse. In schimb, zambi, ridicand buza superioara sub mustata alba cu o expresie de abia perceptibil dispret, privi in sus, adresandu-se ofiterului japonez, si intinse aratatorul in directia lui Nicolson:

- Daca nebunul asta face vreo prostie sau ma retine de la ceea ce am de gand sa fac, impusca-l!

Nicolson se uita la el, nu-i venea sa-si creada urechilor, apoi privi la ofiterul japonez care nu manifesta nici neincredere, nici surpriza, ba chiar o oarecare satisfactie, si incepu sa vorbeasca repede intr-o limba neinteleasa pentru Nicolson, iar Farnholme - ii raspundea prompt si fluent in aceeasi limba. Apoi, inainte ca Nicolson sa inteleaga ce se intampla, Farnholme baga mana in geamantan, scoase o mica mitraliera si se indrepta spre marginea barcii, eu geamantanul intr-o mana si mitraliera in cealalta.

- Acest gentleman mi-a urat bun gasit, i se adresa Farnholme, zambind, lui Nicolson; sunt insa convins ca mi s-a adresat doar mie, consider ca mi-a urat bun venii si ma onoreaza ca oaspete, dupa cum veti vedea.

Apoi i se adresa japonezului:

- Ati procedat admirabil, veti fi bine rasplatit.

Vorbi iarasi in limba aceea straina - japoneza, era sigur Nicolson - si conversatia dura vreo doua minute. Dupa care, i se adresa din nou lui Nicolson, in timp ce picaturile grele ale rafalei de ploaie incepeau sa rapaiasca pe puntile torpilorului:

- Prietenul meu este de parere sa urcati la bord ca prizonieri. Eu sunt insa convins ca sunteti prea periculosi si ca ati trebui impuscati fara ezitare. Merg sa stam de vorba pe indelete ca sa punem la cale ce vom decide in privinta voastra.

I se adresa apoi japonezului:

- Legati barca la pupa torpilorului, sunt niste oameni disperati si nu-i deloc recomandabil sa-i aveti prea aproape. Vin, prietene, sa stam de vorba, dar mai intai, un moment: am uitat sa fiu politicos, musafirul care pleaca trebuie sa multumeasca gazdelor.

Si se adresa ironic.

- Capitane Findhorn, mister Nicolson, va salut cu toata stima si va multumesc pentru ajutorul ce mi-ati acordat, pentru politetea si mai ales, pentru competenta cu care ati manevrat ca sa ma pot intalni la locul cuvenit cu niste foarte buni prieteni de-ai mei.

- Esti un tradator nerusinat! exclama Nicolson, cu ura greu retinuta.

Vorbesti cu vocea unui patriotism necugetat, replica Farnholme clatinand trist din cap; ma califici aspru si crud, tinere. Trebuia intr-un fel oarecare sa-mi castig existenta.

Facand un gest neglijent cu mana:

- Au revoire. A fost foarte placuta compania.

Un moment mai tarziu disparea din vedere, in timp ce ploaia se revarsa in torente orbitoare

XII

O bucata de timp care a parut foarte lunga, nimeni, din barca n-a vorbit, n-a facut nici o miscare; neluand seama la ploaia ce cadea rece, priveau in gol, prosteste, locul pe care sezuse Farnholme inainte de a pleca.

Poate ca, de fapt. nici nu a fost lung timpul, probabil numai cateva secunde, cand Nicolson o auzi pe Miss Plenderleith chemandu-l si spunandu-i ceva. Dar din cauza zgomotului ploii pe suprafata apei si a rapaitului frenetic pe puntea torpilorului, vocea ei nu era decat un murmur neinteles. Nicolson se apropie ca sa auda mai bine si, desi inca sub socul impresiei celor intamplate, aspectul ei il frapa: sedea pe bancheta laterala babord, cu spatele perfect drept, cu mainile incrucisate in poala, cu figura calma, netulburata. Parca era acasa, in salon, doar un singur lucru i-a atras atentia: ochii ii erau inecati in lacrimi si, desi deschisi, doua mari picatura se prelingeau incet pe obrajii ridati si cadeau pe maini.

- Ce se intampla, Miss Plenderleith? intreba Nicolson; ce este?

- Du barca mai departe de torpilor, spuse ea, privind inainte, parand ca nu-l vede pe Nicolson; asa a spus cat mai departe, imediat.

- Nu inteleg, spuse Nicolson dand din cap: de ce vreti sa

Se intrerupse brusc, ca si cum ceva dur si rece l-ar fi izbit in ceafa; se intoarse si privi la figura galbena, stralucind in ploaie, a unui marinar japonez care il ameninta cu teava mitralierei.

- Vorba, englezule!

Engleza lui era mult mai putin corecta decat a ofiterului. Parea periculos: tipul de om care se bucura de ocazia de a folosi arma ce se legana in maini.

- Nimeni sa nu scoata o vorba, nu am incredere in voi, cine vorbeste, il impusc.

- Cred ca ai inteles ce am spus, se auzi vocea soptita, dar hotarata, limpede, fara urma de emotie a lui Miss Plenderleith.

Marinarul japonez isi misca arma, ochind spre capul lui Miss Plenderleith si douasprezece perechi de ochi ii urmareau articulatia degetului aratator gata sa apese pe tragaci. Buzele ii erau stranse intr-un zambet dracesc si Nicolson stia ca militarii japonezi asteptau o cat de mica provocare pentru a ucide. Miss Plenderleith il privea pe japonez cu figura inexpresiva - aproape sigur ca nici nu-l vedea - si, brusc, japonezul lasa arma in jos cu o exclamatie de manie si se dadu un pas inapoi. Isi intoarse capul spre celalalt marinar inarmat - ofiterul luase cu el sub punte pe al treilea - si cu un gest arata ca parama legata de prova barcii trebuia mutata la pupa. Nicolson si McKinnon au filat atunci parama, facand sa alunece barca de-a lungul laturii torpilorului si foarte curand s-au departat de pupa acestuia, la capatul paramei. Cei doi marinari japonezi, unul linga altul pe duneta torpilorului, stateau cu carabinele despiedicate in maini. Priveau avid spre barca, cautand o miscare cat de mica ce i-ar indreptatit sa-si foloseasca armele.

Torpilorul a fost pus in miscare, motoarele tuseau din nou foarte incet, dar destul ca sa despice valurile cu trei sau patru noduri. Tinea capul spre nord-est, strabatand marea si ploaia puternica, atat de puternica, incat, de pe barca, prova torpilorului abia se zarea in amurgul din ce in-ce mai intunecat. Barca incepuse si ea sa tangheze, nu prea intens, la capatul paramei intinse.

Miss Plenderleith sta cu spatele contra ploii, spre cei de veghe de pe torpilor. Poate i se mai prelingeau lacrimi pe obraji, nu se observa, ploaia strabatuse prin borduri} de paie a palarioarei ei si toata fata ii era uda. Dar ochii ii erau acum mai limpezi, privea drept spre Nicolson; acesta ii raspunse tot cu o privire, si o vazu pe a ei indreptandu-se spre carabina de langa ea, acolo unde o lasase Farnholme, apoi isi ridica ochii iar catre el.

- Nu te uita la mine, sopti ea. fa-te ca nu-mi dai atentie; oare ei ma aud?

Nicolson privi spre cei de garda pe torpilor, cu figura, imobila: clatinatul negativ al capului sau a fost imperceptibil pentru ei.

- Poti vedea acum, in spatele valizei mele? mai sopti ea.

Nicolson arunca o privire scurta la bancheta pe care sedea Miss Plenderleith, apoi din nou isi indrepta ochii inainte, inexpresiv. In spatele valizei de piele si panza groasa, in care Miss Plenderleith isi tinea andrelele, impletitura la care lucra si alte lucruri, singura ei avere pe lume, Nicolson zari curbura patului carabinei lui Farnholme pe care acesta o folosise atat de eficient, de atatea ori Brusc, lui Nicolson ii trecura prin minte toate imprejurarile in care generalul folosise carabina, ispravile realizate cu ea, cum spulberase marele tun de pe submarin, cum pusese pe fuga avionul Zero cand acesta a atacat barca de salvare, cum ii salvase viata lui, a lui Nicolson, pe plaja acelei mici insule si, deodata, intelese ca era cu totul stranie dezertarea si tradarea generalului, ca o asemenea schimbare totala nu era deloc fireasca

- O vezi? intreba soptind repede, miss Plenderleith. Nicolson se infiora, dar nu lasa sa ii apara emotia si aproba cu un gest scurt din cap. Patul carabinei se afla la mai putin de un picior de mana lui.

- Carabina este despiedicata, pronunta Miss Plenderleith tot in soapta; e gata de tras, asa mi-a spus Foster.

De asta data, Nicolson o privi cu mirare, cu ochii clipind des din cauza bataii ploii, incercand sa-i descifreze expresia figurii. Apoi uita cu totul de Miss Plenderleith, se ridica pe jumatate de pe locul sau, privind incordat spre prova si, aproape fara sa-si dea seama, intinse mana spre carabina

Brusc, chiar de la cele patruzeci sau cincizeci de picioare distanta, explozia care a avut loc pe torpilor i-a asurzit complet pe cei din barca si puternicul ei soc a unduit ca un suflu invizibil peste chipuri. Dintr-o enorma gaura de la tribordul torpilorului au erupt fum, flacari si, aproape imediat, a izbucnit la mijloc un incendiu puternic. Sentinelele japoneze au uitat complet de misiunea lor, s-au intors spre prova. Iar una dintre ele, din cauza suflului exploziei, s-a impiedicat si, in incercarea disperata de a-si regasi echilibrul, si-a pierdut mitraliera, a cazut inapoi peste pupa, in mare. Cealalta sentinela a reusit sa alerge cativa pasi spre prova, dar impuscatura carabinei din mana lui Nicolson l-a pocnit drept in fata si a cazut mort pe loc. Cam in timp ce acesta se prabusea, McKinnon s-a repezit spre prova cu o toporisca in mana si cu o singura lovitura zdravana a taiat dintr-o data parama de remorcare intinsa de copastia barcii. Indata, Nicolson a pus echea complet la traversul tricordului si barca s-a indepartat rapid spre vest. Torpilorul isi mentinea neschimbat drumul spre nord-est si dupa o jumatate de minut, cu toate flacarile ce se invalatuceau deasupra puntii disparea in rafalele de ploaie si intunericul care se lasa repede.

La iuteala, intr-o neobisnuita unanimitate si tacere, cei din barca au infipt catargul la locul lui, au ridicat vela la treime si focul, iar barca a luat-o la sanatoasa prin ploaie si intuneric, atat cat ii permiteau velele zdrentuite. Cu copastia babord periculos inclinata, Nicolson tinea drumul spre nord-vest; oricat de puternica fusese explozia, era putin probabil ca o ambarcatie atat de mare sa ramana definitiv paralizata; exista pericolul ca, dupa explozie si incendiu, torpilorul sa-si revina si sa porneasca in urmarirea barcii, insa era aproape cert ca, in acest caz, s-ar indrepta spre sud-vest, in directia in care batea vantul, in directia Stramtorii Sunda si a libertatii.

In urmatoarele cincisprezece minute, interminabile, nu s-au auzit decat valurile incalecate spargandu-se de coca barcii, falfaitul velelor zdrentuite, macaralele scartaind si verga lovind in catarg. Nimeni din barca nu indraznea sa vorbeasca, sa discute despre cauza exploziei de la bordul torpilorului; se uitau cu sfiala la mica figura impietrita cu ridicola palariuta de paie pusa intr-o parte pe capul lui Miss Plenderleith, si renuntand sa mai deschida discutii. Era uimitor de impresionanta comportarea ei, expresia acelei figuri gingase de sub palarie, atitudinea darza, indiferenta fata de raceala timpului si fata de ploaie, mandria ei, care excludeau orice conversatie inutila.

Doar Gudrun Drachmann a avut curajul sa faca o prima incercare de abordare cu delicatetea corespunzatoare starii sufletesti a lui miss Plenderleith; Gudrun s-a ridicat calma, in brate cu micul Peter invelit intr-o patura, si s-a indreptat spre locul ramas gol langa Miss Plenderleith - unde cu putin inainte sezuse generalul. Nicolson a urmarit-o cu privirea, retinandu-si, fara sa vrea, respiratia si gandind ca poate era mai bine ca Gudrun sa nu fi incercat abordarea: usor putea rezulta o inadvertenta, era sigur ca incercarea va esua. Dar Gudrun Drachmann nu a esuat.

Un minut sau doua, batranica si tanara au stat alaturi, fara o miscare, fara o vorba. Apoi, baietasul, semiadormit in patura uda de ploaie, a scos o manuta si a atins obrazul umezit de ploaie si lacrimi al lui miss Plenderleith. Batranica s-a intors spre copil, i-a zambit, i-a luat manuta intre ale ei, aproape fara sa-si dea seama, copilasul i s-a strecurat in poala si ea a inceput sa-l stranga in bratele-i subtiri. L-a strans cu oarecare putere, dar baietasul parca stia ca era clin dragoste, asa ca o privea atent pe sub genele grele de somn. Apoi, ii zambi batranei lady, care il stranse din nou la piept, inca mai puternic raspunzandu-i tot cu un suras, cu toata inimi ei sfasiata.

- De ce ai venit langa mine, cu baietasul? intreba eu aproape pe soptite.

- Nu stiu, raspunse Gudrun, clatinand capul, ca un gest ca si cum de-abia la intrebarea ei ii dadea seama de ce facuse; n-am vrut sa va tulbur, nu stiu ce mi-a venit.

- Nu-i nimic, eu stiu de ce, ii replica Miss Plenderleith, luandu-i mana si zambindu-i: este ciudat, foarte ciudat dar si eu cred ca se cuvenea sa vii linga mine. Ceea ce a facut generalul, a fost si pentru ca sa va salveze pe dumneata si pe baietei

- Credeti ca

- Foster, cel fara frica!

Nu era deloc o nuanta peiorativa sau de repros in vorbele lui miss Plenderleith, le-a pronuntat ca o incantatie.

- Neinfricatul Foster Farnholme; asa obisnuiam sa-l spunem altadata, cand eram colegi la scoala. Nu se temea de nimic pe lume.

- Il cunoasteti asadar de multa vreme, Miss Plenderleith?

Dar batranica paru a nu fi auzit intrebarea, isi clatina meditativ capul, ochii i se induiosau de amintiri.

- Chiar azi dupa-amiaza se referea la dumneata, spunand ca nu intelegea ce au tinerii de azi in gand, dar daca ar fi avut cu treizeci de ani mai putin, desigur ca s-ar fi insurat cu dumneata.

- Era foarte amabil, zambi Gudrun, fara umbra de stanjenire dar ma tem ca nu ma cunostea indeajuns si ma supraestima.

- Si el regreta ca nu se apropiase mal mult de dumneata si de Peter.

Cu blandete, miss Plenderleith ii indeparta baietasului degetul din gura, era-aproape adormit.

- Foster spunea ca educatia este indispensabila, dar nu principala problema, desteptaciunea innascuta este mai importanta decat educatia; si nici ea nu conteaza prea mult, intelepciunea dobandita la scoala vietii este pe departe cea mai importanta. Spunea ca nu isi dadea seama daca dumneata erai educata, desteapta sau inteleapta, dar ceea ce conteaza si mai mult, ceea ce si un orb putea vedea, este faptul ca ai inima buna, iar inima buna este lucrul cel mai minunat pe lume.

Miss Plenderleith surise, uitandu-si momentan durerea, cuprinsa de nostalgice amintiri.

- Foster obisnuia sa se planga ca pe lume sunt din ce in ce mai putini oameni cu inima buna.

- Generalul Farnholme a fost un om minunat, murmura Gudrun.

- Generalul Farnholme a fost un om intelept, o corecta bland Miss Plenderleith; destul de intelept ca sa aprecieze multe lucruri la justa lor valoare, de exemplu pe dumneata; asta nu mai are acum importanta, dar sa stii, si pe dumneata si pe baietas va iubea teribil.

- "Sa urmam exemplul celor cu nimburi de glorie.'

- Ce este? intreba, surprinsa, Miss Plenderleith pe Willoughby; ce-ai spus?

- Nimic, doar un gand ce mi-a trecut prin minte, Miss Plenderleith.

Miss Plenderleith ii zambi, apoi privi spre baietasul din brate. A urmat o noua perioada de tacere, nestanjenita. Capitanul Findhorn a intrerupt primul tacerea, cu o intrebare la care toti doreau raspuns:

- Daca vreodata mai ajungem teferi acasa, o datoram numai si numai generalului Farnholme, cred ca nimeni dintre noi nu va uita acest lucru. Ne-a motivat prin firea lui, fapta Se pare ca il cunoasteti mai bine decat oricare dintre noi, Miss Plenderleith; imi puteti spune cum a reusit sa provoace aceasta explozie?

- Am sa va spun, incuviinta Miss Plenderleith; foarte simplu, Foster era un om sincer, dintr-o bucata. Ati observat cu totii acel geamantan mare pe care-l cara tot timpul cu el?

- Da, raspunse zambind Findhorn; era incarcat cu provizii

- De whisky, spune-o clar, capitane. In realitate, nu ea suferi aceasta bautura, bea numai pentru a crea o anumita atmosfera, pentru a evita discrepante cu mediul inconjurator. In orice caz, s-a descotorosit de toate sticlele si do ce mai continea geamantanul, acolo, pe insula unde am debarcat, aruncand totul intr-o groapa printre stanci. Apoi

- Ce ce-ati spus? o intrerupse Van Effen inca ametit de lovitura pe care i-o daduse Farnholme in cap.

Incerca sa se ridice de la locul lui, dar se chirci din cauza durerii din piciorul ranit.

- A a lasat tot continutul acolo, pe insula?

- Asa cum am spus; de ce ti se pare surprinzator, mister Van Effen?

- Asa fara un motiv anume.

Van Effen se reaseza si schita un suras spre miss Plenderleith:

- Continuati, va rog.

-- Asta-i tot; in noaptea petrecuta pe insula a gasit o multime de grenade japoneze si vreo cincisprezece din ele le-a bagat in geamantanul golit.

- In geamantan? intreba Nicolson, aratand cu mana sub locul pe care sedea; dar grenade mai sunt si aici, dedesubt, miss Plenderleith.

- El a gasit mai multe decat ti-a spus dumitale, raspunse miss Plenderleith cu voce abia auzibila.

Dupa un moment continua:

- A luat grenadele cu el cand a trecut pe torpilor; vorbea fluent japoneza, si nu i-a fost greu sa-i convinga, spunand ca ducea cu el planurile lui Jan Bekker. Cand a ajuns la bordul torpilorului ca sa le arate planurile, a bagat mana in geamantan, a apasat pe declansatorul unei grenade si a tinut mana inauntru; dupa cate mi-a spus, toate grenadele trebuiau sa explodeze dupa patru secunde

Noaptea aceea a fost fara luna, fara stele, numai cu nori negri fugariti de vant pe cer. Nicolson a condus barca ore in sir, pe ghicite si la noroc. Geamul de la cutia compasului magnetic se sparsese, aproape toata solutia alcoolica se scursese si roza compasului se rotea de capul ti, incat era imposibil s-o citesti, mai ales la lumina unei lanterne cu bateria pe sfarsite. A cautat sa urmeze drumul dupa vant, tinand tot timpul vantul in babord, atent ca alizeele sa ramana constante, sa nu se inverseze, sa nu-si schimbe prea mult directia. Chiar cu vant constant, manevrarea barcii era destul de dificila: din ce in ce tot mai multa apa patrundea prin scandurile rupte de la bordaj, mai ales la pupa, si ambarcatia se ingreuna de aceasta parte, cu tendinta de a-si schimba mereu directia spre sud.

Pe masura ce noaptea inainta. ingrijorarea si incordarea lui Nicolson sporeau, iar incordarea lui se transmitea si celorlalti din barca, dintre care doar putini au reusit sa doarma. Curand dupa miezul noptii, cu toate mijloacele atat de primitive de stabilire a pozitiei, Nicolson aprecia ca se aflau la zece sau douasprezece mile de Stramtoarea Sunda, in nici un caz mai mult, poate numai la cinci mile. Si motive erau destule ca sa fie ingrijorat. Harta Arhipelagului Malaiez, singura pe care o avea, se patase din cauza apei sarate, era rupta, greu de descifrat, dar el isi amintea din alte calatorii stancile, recifii si bancurile de nisip presarate de-a lungul coastei de sud-est a Sumatrei. Nu le cunostea insa pozitiile si nici pe cea a barcii; poate ca latitudinea pe care o presupunea era atat de departe de realitate, incat se putea intampla sa treaca de Stramtoarea Sunda fara a o repera. Erau amenintati de pericolul de a se aseza eu fundul barai pe un recif din larg, dar se putea tot atat de bine sa-l ocoleasca; cei din barca erau atat de bolnavi si socati, incat daca esuau chiar la mai putin de o mila de tarm, nici jumatate din ei nu aveau perspectiva sa mai supravietuiasca. Si daca scapau de alie pericole, ramanea problema acostarii barcii pe plaja intr-o zona cu brizanti puternici.

Scurt timp dupa ora doua noaptea. inainte de aparitia zorilor, Nicolson i-a pus pe seful de echipaj McKinnon si pe Vannier de veghe la prova ca sa repereze ce se intampla in fata lor pe mare. Inca vreo sase insi s-au oferit sa faca de veghe voluntari, dar Nicolson le-a ordonai, sa ramana la locurile lor, sa sada cat mai posibil pe fundul barcii sa sa-i dea maximum de stabilitate. Ar mai fi putut adauga, dar s-a abtinui, ca vigilenta ochilor lui McKinnon era mai sigura decat a tuturor celorlalti laolalta.

A mai trecut o jumatate de ora si Nicolson a simtit ca intervine o schimbare abia perceptibila, nu era brusca, ci urmarea unor semne care il ingrijorau teribil si scruta cu incordare intunericul in directia in care inaintau: hula inaintand lent pe suprafata marii dinspre nord-vest se schimba, valurile devenind tot mai scurte si mai abrupte. Dar obosit, extenuat fiziceste de guvernarea fara vizibilitate pe toata durata noptii, era cat pe ce sa nu observe cele ce se intamplau. Vantul ramasese la fel, nici mai puternic, nici mai slab decat in ultimele cateva ore.

- McKinnon! striga el cu voce joasa, totusi o duzina de insi s-au ridicat de pe locurile lor; atentie, curand ajungem la ape cu fund mic.

- Da, sir, cred ca aveti dreptate, se auzi vocea sefului de echipaj, dominand vuietul vantului.

Statea in picioare pe bancul catargului, de partea ba-l bordului, cu o mana inclestata pe catarg, cu cealalta aparandu-si instinctiv ochii spre a deslusi mai clar in intuneric.

- Vezi ceva?

- Nu vad nimic, noaptea este neagra ca smoala, striga McKinnon.

- Fii atent! recomanda Nicolson. Apoi interpela:

- Vannier!

- La ordin, sir, se auzi raspunsul, cu voce agitata, dar destul de clara.

Vannier abia iesise din colapsul suferit cu mai putin de douasprezece ore inainte, dar isi revenise destul de lepede si parea sa-si fi recastigat energia si sa fie mai vioi ca multi altii.

- Coboara vela de la treime! Cat mai repede! Nici n-o mai strange, nu mai este timp! Van Effen si Gordon, dati-i ajutor!

Barca de salvare incepuse sa tangheze violent pe suprafata marii, din ce in ce mai putin adanca.

- Tot nu se vede nimic, McKinnon?

- Chiar nimic, sir.

- Taie paramele cu care sunt imobilizati Siran si cei doi oameni ai lui. Trimite-i la mijlocul barcii.

A asteptat o jumatate de minut pana au ajuns la locul indicat si le ordona:

- Siran, cu cei doi oameni ai tai, luati fiecare cate o rama si dumneata, Gordon, la fel; cand voi da ordin, baga-ti-le in furcheti si incepeti sa vasliti.

- Nici nu ma gandesc, mister Nicolson, se auzi vocea lui Siran, rece si obraznica.

- Ce-ai spus?

- Ce-ati auzit: nici nu ma gandesc, mainile imi sunt amortite din cauza legaturilor si nu am nici un chef sa va fiu de ajutor.

- Ai innebunii de-a binelea, Siran; salvarea noastra, a tuturora, de asta depinde.

- A mea nu, raspunse Siran, sunt un excelent inotator, mister Nicolson.

Chiar prin intuneric, Nicolson observa ca zambea larg, cu rautate.

- Ai mai lasat sa moara patruzeci de oameni pe Kerry Dancer, nu-i asa, Siran intreba Nicolson, privindu-l piezis.

Tacerea se lasa brusc in barca si se auzi nefiresc de tare cum Nicolson isi despiedica Coltul lui. A trecut o secunda, doua, apoi trei. Siran baga cu zgomot rama in locasul ei si incepu sa vasleasca, ordonand celor doi oameni ai lui sa faca la fel.

- Foarte bine, murmura Nicolson. Apoi, cu voce tare:

- Ascultati cu totii: cred ca ne apropiem de tarm, probabil vom intalni stanci sau recifi in apropierea coastei, sau brizanti puternici. Se poale ca barca sa se scufunde, sau, cel putin, sa se rastoarne, nu este nimic sigur.

"De fapt, gandea in sine, ar fi un miracol sa nu se scufunde sau sa se rastoarne'; apoi continua:

- Daca va pomeniti in apa, tineti-va unii de altii, agatati-va de barca, de rame, de centuri de salvare sau orice alt obiect plutitor, dar mai ales cautati sa va tineti unul de altul. Ati inteles?

A urmat un murmur abia auzit, afirmativ. Nicolson a cercetat cu lanterna interiorul barcii, controland, in lumina slaba, mijinda, a zorilor daca toti erau treji. Vesmintele lor umede, informe, nu le puteau ascunde incordarea trupurilor. Repede, Nicolson stinse lanterna; oricat j de slaba ii era lumina, stia ca, totusi, din cauza ei i se ingustau pupilele, reducandu-i acuitatea vederii in intunericul ce inca mai dainuia.

- Tot nimic, McKinnon?

- Tot nimic, sir; este un intuneric dar stati un minut!

In picioare, imobil, cu o mana sustinandu-se de catarg, cu capul intins, nu scotea un cuvant.

- Ce este, omule, intreba, nerabdator, Nicolson; ce vezi?..

- Brizanti! striga McKinnon; brizanti sau deferlari , aud destul de bine.

- Unde? incotro?

- inaintea noastra, inca nu pot distinge precis. Dupa o pauza:

- Cred, la prova tribord.

- Jos focul! ordona Nicolson; catargul jos, Vannier! Manipula apoi echea spre a aduce barca contra vantului si valurilor. Ambarcatia a raspuns incet la comanda echei, din cauza greutatii a cel putin cincizeci de galoane de apa inundata la capatul prova, dar pana la urma tot s-a rotit, cu toata incarcatura de apa si marea agitata, si s-a lasat manuita cu ajutorul focului.

- Acum pot vedea bine, striga McKinnon de la prova; la traversul pupa tribord, sir.

Nicolson se intoarse pe locul lui si privi repede peste umar: vreo doua secunde n-a zarit nimic, n-a auzit nimic, dar curand a observat o dunga subtire si alba in intuneric, o dunga lunga continua, disparand si aparand, totdeauna mai aproape de cate ori reaparea. Cu siguranta, erau deferlari, brizantii nu aratau astfel in intuneric. In orice caz erau de profera!. Nicolson incerca sa scruteze mai bine in intuneric si dadu comanda:

- Inainte mola, McKinnon!

.Acesta tocmai o astepta, era pregatit: Unea in mina bratele metalice ale ancorei de deriva, o arunca in mare cat mai departe, desfasura parama respectiva pe masura ce ancora se departa si incepu a fi remorcata.

- Ridicari ramele! comanda Nicolson.

La randul lui, ridica carma, trecand suportul ramiei-carma prin inelul de trecere, vaslind cu furie pentru a mentine totusi capul pana ca ancora de deriva ajungea sa se fixeze: nu era o treaba usoara, caci era inca destul de intuneric si nu distingea bine directia, valurilor, nu avea dupa ce sa se orienteze deci! dupa vantul contrar m directia deplasarii barcii pline cu apa. Auzea injuraturile inabusite ale oamenilor tragand din greu sa ridice ramele din apa, apoi clinchetele acestora pe f'urcheti.

- Acum vasliti inainte cu totii, dar incet, foarte incet, lingai el.

Nu avea speranta ca isi vor coordona miscarile, mai ales pe intuneric, din contra, era sigur ca nu vor reusi. In timp ce ei trageau la rame, el putea corecta mersul cu rama-carma. Arunca iar o privire peste umar: acum directia deferlarilor era indreptata direct spre ei si auzea clar vuietul lor inabusii, predominand pe cel al vantului. Se aflau cam la cincizeci de yarzi departare, dar se putea prea bine sa fie la doua sute cincizeci, era imposibil de apreciat in intunericul inca persistent.

Nicolson privi din nou inaintea lor, incercand sa strabata cu ochii cat mai departe, dar vantul ii arunca o ploaie de picaturi sarate, orbindu-l, si nu reusi sa zareasca ceva. Vantul parca se intetea, isi facu palmele palnie la gura si striga:

- Ce se mai intampla, McKinnon?

- Acum sunt mai sigur, sir, se distinge destul de bine. O bucata din parama ancorei de deriva trecuse peste prova si seful de echipaj a strapuns cu cutitul punga cu pacura atasata de aceasta. Operatia a fost facuta cu toata atentia, caci pacura iesea greu si daca reusea s-o imprastie cat mai larg pe suprafata apei, potolea in oarecare masura socul deferlarilor si le infruntau mai usor. A trecut punga cu pacura peste prova si a lasat sa-i treaca prin maini mai multa parama de legare, apoi o fixa zdravan de bancheta catargului.

Toate aceste precautii pentru abordarea plajii au fost executate tocmai la timp: deferlarile se aflau la mai putin de cincizeci de yarzi departare, nu la doua sute cincizeci, si acum barca ajunsese la ele. Cu atentie, cu abilitate, folosind din plin ramele, rama-carma si ancora de deriva, Nicolson a reusit sa manevreze barca aducand-o pe portiunea mai calma a zonei agitate de deferlari; indata, barca a luat viteza, pocnind rapid cu un val gigantic, cu ramele iesite din apa; McKinnon a tras ca sa intinda parama de derapare , barca a luat viteza lin si fara zgomot, iar deferlarea si-a ondulat cursa intr-o clocotire de furie alba de spuma. La comanda scurta a lui Nicolson, parama de derapare a fost slabita, barca s-a avantat peste creasta sfaramata a deferlarii si a pornit in goana spre plaja cu fund in panta, intr-o ceata de spuma si picaturi mici - nu fusese timp suficient pentru ca marea sa aduca atat de departe pacura imprastiata - cu parama ancorei intinsa rigid, mentinand pupa indreptata direct spre tarm; valul inalbit de spuma a trecut peste barca, aceasta si-a urmat cursa spre tarm. Atunci, numai atunci, cand depasisera pericolul deferlarilor, Nicolson, scrutand intens spre tarm, a observat ceva neasteptat. A strigat din rasputeri ca sa atraga atentia celorlalti, totusi era prea tarziu.

Creasta de stanca - probabil o margine ca lama de cutit a unui recif coraligen - a spintecat fundul barcii, de la pupa pana la prova. Smuncitura izbiturii le-a smuls celor din barca mainile de pe balustrada de care se tineau, i-a proiectat intr-o invalmaseala de brate, trupuri si picioare ]a pupa, doi sau trei insi au fost zvarliti peste bord, in apa. Dupa o secunda, barca naufragiata a pivotat violent pe o parte si s-a rasturnat, azvarlindu-i pe toti in apele agitate din urma deferlarii.

Despre momentele urmatoare, fiecare n-a ramas decat cu o amintire confuza, inconsistenta: s-au rasturnat in valuri, au inghitit apa de mare, au atins cu picioarele pietrisul de pe treptele imense ale plajii, si-au pierdut echilibrul, impiedicandu-se de barca rasturnata, s-au ridicat din nou cu picioarele pe fundul marii, pentru a fi luati pe sus de valurile in retragere, s-au zbatut sa se mentina iarasi in picioare, in fine, au ajuns cu greu, clatinandu-se, pe tarm, unde s-au azvarlit epuizati pe plaja, cu inimile batand sa se rupa.

Nicolson a facut trei drumuri pana la plaja: a inceput cu transportarea lui Miss Plenderleith; socul unui val i-a surprins in timp ce se indreptau amandoi rapid spre pupa barcii si, instinctiv, a cautat s-o sprijine cu bratul ca sa nu cada pe fundul barcii. Mirat, a observat ca era mult mai grea decat se astepta: Miss Plenderleith tinea cu ambele maini manerele sacosei de panza cu unelte de tricotat si s-a opus sa se desparta de sacosa. Nicolson a considera» gestul ca egal cu o sinucidere si l-a pus pe socoteala spaimei si a panicei. A transportat-o totusi cu greu la tarm, cu toata ciuda ce-i provoca sacosa strans tinuta de ea in maini. Dupa ce a depus-o pe tarm pe Miss Plenderleith, a asteptai retragerea valului deferlant si a intrai din nou in apa ca sa-i ajute lui Vannier sa-l duca si pe capitan la tarm. Findhorn nu voia sa se lase purtai, repeta ca nu are nevoie de ajutor, dar picioarele si puterile ii erau foarte slabite din cauza ranii si a suferintelor indurate in ultima saptamana: s-ar fi inecat, cazand dupa primii pasi prin apa. Alunecand, cazand si ridicandu-se din nou, cei doi l-au transportat cu greutate la tarm si l-au asezat pe nisip, dincolo de locul unde se spargeau valurile.

Curand, pe plaja se aflau ingramaditi vreo doisprezece insi, unii culcati, altii sezand, cativa in picioare, forme indistincte in intuneric, gafaind, gemand sau vomitand apa de mare, multi cu acces de icneli. Respirand si el din greu, Nicolson s-a apucat sa faca apelul celor prezenti, dar n-a ajuns sa strige decat un prim nume:

- Gudrun, Miss Drachmann!

N-a primit raspuns, se auzeau doar cateva icneli dureroase.

- Miss Drachmann! repeta el: n-a vazut-o nimeni, nici pe micul Peter?

Tacere.

- Pentru Dumnezeu, raspundeti, l-a vazul cineva pe Peter, micul baiat? Nu stie nimeni ce s-a intamplat cu el?

Tacerea a continuat, se auzea doar vuietul neinduplecat al deferlarilor, fosnetul framantat al valurilor in retragere, scurgandu-se pe prundisul plajei:

Nicolson st lasa in genunchi, cauta orbecaind printre formele si chipurile celor care zaceau pe plaja: nici urma Peter sau de Gudrun Drachmann. A sarit in picioare, s-a izbit, clatinandu-se de cineva ce-i sta in cale, a alergat nebuneste spre mare, a intrat in apa si a fost doborat de valtoarea unei deferlari. Ca o pisica, s-a ridicat rapid picioare, ii pierise orice urma de extenuare. Vag, a constient ca inca cineva intrase in mare in urma lui, nu i-a dat nici o atentie.

Dupa sase pasi mari, cat putea deschide picioarele, simti ceva ii loveste rotulele cu nemiloasa ferocitate: barca 'turnata eu fundul in sus. S-a dat peste cap in apa. a urnit cu umarul chila barcii, s-a lasat iar la fund si - iesit de cealalta parte cu un gafait exploziv, cu respiratia taiata si a pornit din nou in cautare, cu o indarjire neobisnuita, cum nu mai incercase vreodata. Durerea din piept si din picioare il chinuia, il tortura la fiece pas, dar isi incorda cu darzenie vointa sa nu mai simta arsura dureri. Dupa alti doi pasi a simtit ca atinge ceva moale, suplu, impins de navala unui val in retragere. S-a oprit, a apucat o bluza si se ridica impreuna cu Gudrun, sprijinind-o ca sa faca fata valului deferlant.

- Gudrun?

- Johnny, vai, Johnny! Tanara se agata de el si o simti ca tremura.

- Peter! Unde este Peter? intreba el grabit.

- Vai, Johnny!

Obisnuita ei stapanire de sine disparuse, vocea ii era aproape un geamat.

- Barca s-a izbit si si - Unde este Peter?

Degetele lui Nicolson se infigeau in umerii tinerei, o scutura violent, vocea lui devenise un strigat salbatic.

- Nu stiu, nu stiu, nu-l mai gasesc.

Ea se smulse de langa el, si se apleca sa mai caute in apa ce li se involbura pana la talie. O retinu, o ridica in picioare si se intoarse: Vannier il urmase si se afla in spatele lui; i-o incredinta pe tanara, spunandu-i:

- Du-o la tarm, Vannier.

- Nu vreau, nu vreau! striga ea zbatandu-se, dar puterile au lasat-o curand.

- L-am pierdut pe baietel, l-am pierdut!

- Ai inteles, Vannier? se auzi vocea taioasa a lui Nicolson, departandu-se.

- Am inteles, sir! mormai acesta, contrariat ca trebuia s-o duca la tarm pe tanara innebunita, in loc sa-i dea ajutor lui Nicolson.,

Fara ragaz, Nicolson s-a scufundat in apa inspumata, scormonind disperat cu mainile prundisul de pe fund; dar nu reusea sa gaseasca ceea ce cauta. Un moment a crezut ca, in fine, a gasit, dar nu era decat o valiza goala pe care a aruncat-o cu ciuda si se afunda mai departe in valurile deferíante, langa reciful de corali de care se lovise barca. Apa ii ajungea acum aproape la umeri, picioarele ii erau lovite cu regularitate de baza valurilor, inghitea guri pline de apa sarata si striga, in toate directiile, numele baietasului, ca o nebuneasca litanie, impunandu-si eforturi supraomenesti, stapanit de o spaima necrutatoare, de o groaznica anxietate care, pur si simplu, simtea ca-l innebuneste, cum nu mai simtise vreodata si nu credea ca putea exista intr-un suflet de om.

Au trecut poate trei minute de cand barca se lovise de recif si, asa innebunit cum era, isi dadea seama ca baietelul nu mai putea trai daca se scufundase in apele involburate. Nu mai a-a constient de ce facea, dar mai plonja inca o data prin spuma valului deferlant, pana la fundul cu prundis al marii, dar tot fara rezultat, nici sub mare, nici pe suprafata marii bantuita doar de ploaie, vant, intunecime si urletul ragusit al valurilor deferíante. Si, deodata, de peste vant si valuri, a auzit clar vocea baietasului.

Tipatul subtirel si inspaimantat al copilului venea de la dreapta, de-a lungul plajei, de la vreo treizeci de yarzi distanta. Nicolson a pornit nebuneste in acea directie, blestemand adancimile de apa care ii reduceau alergatura la sarituri grotesti. Din nou a auzit copilul strigand, de asta data mult mai aproape. Nicolson a strigat si el numele copilului, dar acum i-a raspuns o voce barbateasca si se pomeni deodata linga silueta unui barbat, tot atat de inalt ca el, tinand sus in brate copilul.

- Sunt tare bucuros ca ne intalnim, Mr. Nicolson.

Era vocea lui Van Effen, slaba, parca venind de departe.

- Baietasul n-a patit nimic rau, ia-l insa, te rog, dumneata in brate.

Nicolson abia avu vreme sa ia copilul in brate, ca olandezul se clatina si cazu, cat era de lung, cu fata in apa inspumata.

XIII

Jungla era umeda, domnea o caldura jilava, ca de etuva. La inaltime, deasupra capelelor, printre putinele luminisuri ale incalcelii ramurilor de copaci, greu incarcati cu liane, naufragiatii puteau zari cerul plumburiu, posomorit, acelasi care ascunse se complet, cu doua ore inainte, rasaritul soarelui. Lumina filtrata printre varfurile copacilor parea straniu de ireala, de rau prevestitoare si in perfect acord cu simtamantul de izolare provocat de-perdelele verzi de vegetatie deasa tropicala si de smarcurile cu mazga pestilentiala care margineau de ambele parti o poteca ce strabatea jungla. De fapt, nu se putea spune ca era o poteca, mai curand o defrisare facuta de curand; la ambele parti se vedeau urme recente de topoare si cutite. Pe langa aceasta, poteca era inselatoare: unele poteci erau batatorite si netezite prin folosire, apoi dispareau brusc si misterios cand ajungea la un trunchi urias de arbore pravalit sau se pierdeau intr-un smarc mlastinos, poteca reaparand dupa cativa yarzi, din nou neteda st batatorita.

Stropiti pana la brau cu mii putregait si duhnind groaznic, Nicolson si Vannier s-au obisnuit curand cum sa se descurce cu aceste disparitii ale potecii. Au descoperit ca totdeauna exista un ocolis al smarcurilor si daca cercetau mai staruitor si mai indelungat, de obicei reuseau sa gaseasca continuarea potecii. Dar descoperirea acestora dura si uneori s-au departat atat de mult de poteca, numai din intamplare au reusit s-o regaseasca; asa daca nu dadeau imediat de ocolis, treceau direct prin: si ieseau la mal de cealalta parte, unde faceau suri ca sa se curete pe cat posibil de mal si de lipitori scarboase ce li se prindeau de picioare. Apoi se grabira din nou sa urmeze cat mai fara gres poteca intortocheata in jurul copacilor masivi in semi-lumina fantoma-i, vaga a padurii tropicale, facandu-se ca nu observa, ambele parti ale parcursului, ciudatele framantari si fosnete ce le insotea inaintarea, provenind din ambele parti ale drumeagului.

Nicolson era un marinar inveterat, in general nu se simtea in largul lui pe uscat, cu atat mai putin intr-o jungla nu ar fi dorit nici in ruptul capului sa faca o asemenea calatorie, daca ar fi avut de ales. Dar nu era altceva, nimic altceva de ales si curand faptul a fost violent pus in evidenta, la mijirea mai accentuata a zorilor cand avusese posibilitatea sa cunoasca mai bine situatia si conditia fostilor pasageri ai barcii, intinsi acum pe plaja, iar cele constatate erau departe de a-i inspira optimism.

Debarcasera undeva in Stramtoarea Sunda, pe tarmul insulei Java, intr-un golf larg, cu deschidere de doua mile, pe o plaja ingusta, pietroasa si cu jungla coborand aproape pana la marginea marii, o jungla densa, parand de nepatruns si care se intindea in interior pana la padurea de rain-tree ce acoperea dealurile scunde dinspre sud.

Malurile golfului pareau complet pustii, fara urme de viata omeneasca sau animala; doar mica lor ceata, cuibarita ca vai de lume sub un pilc de palmieri, pe plaja, cam la o suta de yarzi de barca de salvare rasturnata si ea pe tarm.

Barca era aproape distrusa, intre chila si braul de acostare era spintecata pe o lungime de aproape cincisprezece picioare, chila insasi era sfaramata si piesa de imbinare smulsa. Barca ora ireparabila, complet inutilizabila. Nu le ramanea decat alternativa vietuirii in jungla, dar nu aveau mijloace sa faca fata unei asemenea situatii.

Cu tot curajul lui, capitanul Findhorn era inca foarte bolnav, incapabil sa parcurga mai mult de cativa pasi. Salvat si el, Van Effen era extrem de slabit, avea dureri cumplite, cu accese violente aproape de lesin la intervale regulate. Nicolson si McKinnon l-au scapat de o molusca ce i se prinsese de piciorul greu ranit, cand incercase sa duca singur copilul la tarm, apoi cazuse si aproape se inecase, desi apa era putin adanca; se mai adaugau rana de srapnel din coasta primita cu cateva zile mai inainte si lovitura in cap primita nu demult de la Farnholme: toate acestea ii slabisera puterile si capacitatea de recuperare. Walters si Evans aveau bratele inflamate din cauza unor rani infectate, se simteau foarte prost, iar McKinnon, desi nu se plangea de dureri, schiopata de piciorul intepenit. Willoughby era slabit, Gordon fara vlaga si neajutorat, iar Siran si oamenii lui nu se gandeau decat sa-si fie de ajutor numai lor insisi.

Singurii mai zdraveni erau Nicolson si Vannier, al patrulea ofiter, dar Nicolson isi dadea seama ca nu puteau face prea mult pentru ceilalti, sa le aline suferintele, in izolarea in care se aflau. Nu se punea problema sa poata repara barca de salvare, si, de asemenea, nici gand sa poata construi alta burca sau pluta cu putinele scule ce posedau. Se aflau pe uscat si pe uscat trebuiau sa ramana, dar nu puteau sta la nesfarsit pe plaja, caci mureau de foame. Nicolson nu-si facea iluzii nici asupra posibilitatilor de a supravietui cine stie. cat pe baza hranei pe care o puteau culege din arbori, arbusti, de pe sol si de sub sol. Un obisnuit cu traiul in jungla ar fi stiut sa-si procure cele necesare pentru a supravietui, dar pe ei ii pandea pericolul de a se otravi de la prima incercare de a se hrani cu lucruri necunoscute. Si chiar daca nu se otraveau, cu scoarta de copac si cu cateva graunte nu rezistau multa vreme oameni atat ele bolnavi, si, pe deasupra, fara medicamente si bandaje curate pentru ranile infectate si supurinde, asa ca perspectivele erau foarte sumbre.

Hrana, adapostul, bandajele si medicamentele erau vitale pentru naufragiati si pentru cautarea lor plecasera in cercetare, sa vada daca existau posibilitati sa le procure. Dar cat de departe existau asemenea posibilitati si in ce directie se aflau erau adevarate sarade. Nicolson stia ca in coltul de nord-vest al Javei existau locuitori care poate le-ar fi dai bucurosi ajutor si isi amintea ca erau unul sau doua orase mai mari. undeva in interiorul uscatului, prea departate insa - asa ca nu le ramanea decat perspectiva unor sate de pescari pe coasta. Dar poate ca ar intampina ostilitate in loc sa primeasca ajutor, poate ca ar da peste ocupanti japonezi; intr-un tinut deluros de jungla si paduri ca Java, era aproape sigur ca acestia isi limitau activitatea la zonele de coasta. Nicolson isi daduse seama ca, indiferent de riscuri, trebuia sa incerce si luase hotararea sa plece la drum: numai la o ora dupa mijirea zorilor, si-a luat Coltul de 0,455 iar a doua arma ce mai fusese salvata, pistolul mitraliera al generalului Farnholme, l a lasat-o in grija lui McKinnon si patrunsese in jungla, impreuna doar cu Vannier.

La mai putin ca douazeci de yarzi de la tarm, inainte de a ajunge chiar la marginea padurii, dadusera de poteca batatorita ducand de-a lungul coastei, de la nord-est la sud-vest, intre padure si mare. Instinctiv, au luat-o spre sud-vest si numai dupa ce au parcurs o oarecare distanta, Nicolson si-a dat seama de ce au luat-o in acea directie: in perspectiva, sudul reprezenta salvarea si libertatea La mai putin de o jumatate de mila de unde lasasera grupul celorlalti, plaja se arcuia departe spre vest si nord-vest, spre capatul mai plat al golfului; poteca trecea drept peste baza promontoriului, parasea zona de tufisuri si arbusti si patrundea adanc in desisul padurii.

Dupa nouazeci de minute au parcurs cam trei mile de la plaja si Nicolson a decis o halta. Tocmai se zbatusera sa strabata vreo treizeci de yarzi de apa mlastinoasa care le ajunsese aproape pana la subsuori si amandoi erau extenuati. Efortul, munca grea pentru a strabate ingrozitor de incet mlastinile erau istovitoare pentru niste oameni care de o saptamana bausera doar putina apa si nu mancasera aproape nimic. Dar mai insuportabile erau aburi) i ungi ei, caldura neinduratoare si picaturile de sudoare care le patrundeau in ochi, orbindu-i.

Socotindu-se mai in siguranta pe o portiune de pamant uscat, Nicolson sedea cu spinarea sprijinita de un trunchi de arbore. Isi stergea de murdarie fruntea cu dosul palmei stingi - cu mana dreapta tot inclestata pe Colt - si se uita la Vannier care, cat era de lung, se intinsese pe pamant. cu antebratul peste ochi, pieptul zbatandu-i-se in respiratii adanci si repezi.

- Ce zici Vannier? Pun ramasag ca n-ai gandit nici odata ca examenul de ofiter IV ar putea consta in a hoinari prin jungla indoneziana.

Fara sa-si dea seama de ce vorbea pe soptite; jungla, in intregimea ei, respira ostilitate.

- E groaznica jungla asta, nu-i asa, sir?

Vannier era agitat, mormaia incet, ea si cum efortul vorbirii ii producea dureri musculare, apoi incerca un zambet si continua:

- Tarzanii pe care ii vezi in filme sarind din craca in craca iti dau o imagine gresita de modul cum se poate inainta prin jungla. Mi se pare ca putem merge o vesnicie pe poteca asta blestemata. Nu credeti oare, sir, ca ne invartim in cerc?

- Foarte posibil, admise Nicolson. Toata ziua n-am zarit soarele, deasupra noastra desisul nici nu ne lasa sa vedem cerul. Nu sini deloc sigur daca ne indreptam spre nord, sud sau vest - nu-mi dau seama. Probabil insa, poteca asta iese iar la mare.

- Sper sa aveti dreptate, sir.

Vannier era ingandurat, dar nu deprimat. Privindu-i figura prelunga, bronzata de soare, cu maxilarele acum foarte proeminente, cu buzele basicau, dar cu o expresie de hotarare. Nicolson constata in sinea sa ca in ultimele cateva zile, furnalul privatiunilor si incercarilor il modelasera ca intr-o adevarata matrita, transformandu-l dintr-un tanar sovaielnic, nesigur de sine, intr-un barbat tenace, un om constient, cu noi resurse si capacitati nebanuite anterior, interesant sa-l ai alaturi la nevoie.

A urmat un minut, poate doua, de tacere, tacere tulburata doar de suieratul din ce in ce mai potolit al respiratiilor. Apoi, brusc, Nicolson se incorda, intinse mana stinga si-l batu pe umar pe Vannier, pentru a-i atrage atentia.

Gestul era de prisos: Vannier auzise si el ceva, si se ridica incet, fara un pic de zgomot. In cateva secunde, amandoi s-au ascuns dupa trunchiul de copac, in asteptare.

Murmurul de voci si pasi usori pe pamantul ca o saltea al junglei se apropia din ce in ce mai mult, cei ce vorbeau fiind inca ascunsi de o cotitura a drumeagului, la o departare de zece yarzi. Poate ca era mai bine sa astepte momentul cand reuseau sa-i identifice dupa vorba pe cei ce se apropiau, dar probabil, atunci ar fi fost prea tarziu. Nicolson cauta la repezeala alt loc unde sa se ascunda, dar numai trunchiul de copac le oferea un adapost in care sa astepte cele ce urmau sa se intample. Cei ce se apropiau - pare-se, doar doi - puteau fi japonezi. Chiar inabusit sub tunica, tacanitul cu care si-a armat Coltul i s-a parut lui Nicolson nefiresc de tare. Nu s-ar fi crezut in stare sa se pregateasca sa traga asupra unui necunoscut, pandindu-l dintr-un ascunzis, dar incercarile prin care trecuse in ultima luna ii schimbase mult mentalitatea.

Curand, cei ce se apropiau au ajuns la cotitura drumului, puteau fi vazuti din plin: trei insi, nu doi, si nu erau japonezi, ceea ce Nicolson a putut observa cu certitudine. A simtit o mare usurare, dar si o vaga surpriza: subconstient, se astepta, daca nu erau japonezi, sa fie localnici din Sumatra, imbracati sumar dupa cerintele climatului local si purtand sulite sau sarbacane ; doi dintre ei purtau Insa pantaloni de dril si camasi albastre-decolorat. Si mai mult l-a surprins faptul ca cel mai varstnic dintre cei trei purta o pusca. N-a abandonat Coltul pe care-l tinea in mana; a asteptat pana s-au apropiat la vreo zece picioare, in mijlocul potecii, si a indreptat teava pistolului spre pieptul celui cu pusca.

Cand a observat, omul cu pusca a reactionat rapid: s-a oprit brusc, ochii negri, ridicati i-au scaparat sub palaria de paie si teava lunga a pustii s-a rasucit spre Nicolson, cand acesta si-a lasat mana stinga in jos. Dar tanarul de langa el a reactionat si mai repede: cu o mana muschiuloasa a apucat, teava pustii indreptand-o in sus si la surpriza si mania aparute pe figura celui cu pusca, i-a raspuns cu cateva cuvinte hotarate, rostite repede. Cel mai in varsta a parut de acord, cam cu indoiala si a lasat arma aproape sa atinga pamantul cu varful tevii. Apoi, ii sopti ceva tanarului care raspunse cu un gest de aprobare si privi cu ochi ostili spre Nicolson

- Begrijp U Nederlands?

- Olandezi? imi pare rau, nu! raspunse Nicolson, in engleza, insotindu-si vorbele cu o ridicare din umeri, in semn de negatie.

Apoi, ordona scurt:

- I-ai pusca, Vannier!

- Englezeste? Vorbiti englezeste?

Tanarul vorbea domol, sovaielnic, se uita la Nicolson cu ochi banuitori dar mai putin ostili, fixandu-i capul si indata zambi. Se intoarse, spuse repede celui mai varstnic cateva cuvinte, dupa care se adresa lui Nicolson:

- I-am spus tatalui meu ca sunteti englezi, va recunosc pe chipiu.

- Dupa asta? spuse Nicolson, atingandu-si cu mana semnele gradului de pe chipiu.

- Da; am locuit la Singapore aproape doi ani, raspunse tanarul, facand cu mana un gest vag spre nord; am vazut acolo ofiteri englezi de pe nave. Ce cautati pe aici?

- Avem nevoie de ajutor, raspunse direct Nicolson. Mai intai se gandise sa temporizeze, sa afle cu ce fel de oameni avea de-a face, dar cautatura sincera a tanarului i-a schimbat parerea; la ce sa se mai prefaca, la ce sa mai temporizeze:

- Nava noastra a fost scufundata, multi dintre ai nosti sunt pe aici pe aproape bolnavi, altii raniti, ne trebuie adapost, hrana si medicamente.

- Da-mi pusca inapoi, spuse brusc, tanarul. Nicolson a ordonat prompt:

- Da-i pusca inapoi, Vannier.

- Pusca? intreba ezitand Vannier; dar daca

- Nici un daca, da-i pusca, replica Nicolson. El insusi isi puse Coltul inapoi la centura.

Inca ezitand, Vannier dadu inapoi pusca omului cu palarie de paie; acesta o apuca, o puse la umar, in pozitie de tragere dar fara a ochi precis. Tanarul il privi cu reprobare si zambi in chip de scuza catre Nicolson:

- Trebuie sa-l iertati pe tatal meu, declara el, sovaielnic; l-ati ofensat grav. Nimeni nu se cuvine sa-i ia arma.

- De ce?

- Pentru ca Trikah este cineva si nimeni nu indrazneste.

Vocea tanarului era un amestec de afectiune, mandrie dar tonul suna prietenos; continua:

- E capetenia satului nostru.

- E mai marele satului?

Nicolson il privi pe Trikah, de asta data cu interes de acest om, de hotararea lui de a le acorda sau nu ajutor depindeau vietile lor. Privindu-l acum mai atent, pe figura iui bruna, ridata, grava si severa, Nicolson deslusi autoritate si calm, atributele unui conducator de trib sau de sat. Fizic, Trikah semana cu fiul sau si cu un baiat mai tanar ce sta la oarecare distanta in spate, probabil un fiu mai mic. Toti trei aveau fruntea lata, ochi inteligenti, buze frumos arcuite si subtiri, nas aproape acvilin, fara nici o caracteristica negroida, aproape sigur aveau o ascendenta pur araba. "Un om pe care te poti bizui, gandi Nicolson, daca e dispus sa te ajute.'

- Este capetenia noastra, confirma tanarul, si eu sunt Talak, fiul lui mai mare.

- Numele meu este Nicolson; spune-i tatalui dumitale ca sunt cativa englezi bolnavi si cateva femei pe plaja, la vreo trei mile spre nord. Avem nevoie de ajutor. Intreaba-l, daca vrea sa ni-l dea.

Telak i s-a adresat tatalui, vorbindu-i repede, sacadat, timp de un minut asculta raspunsul si-l intreba pe Nicolson:

- Cati sunt bolnavi?

- Cinci insi. Cel putin cinci. Mai sunt si trei femei - si cred ca nimeni nu poate merge prea departe. Cate mile sunt pana la satul vostru?

- Mile? surise Telak; ajungem in zece minute. Din nou vorbi cu tatal sau, care il aproba prin gesturi, apoi i se adresa scurt baiatului mai tanar. Acesta asculta atent, repeta instructiunile, zambi aratandu-si dintii albi spre Nicolson si Vannier, apoi o lua la fuga in directia din care venisera.

- Va vom da ajutor, spuse Telak; fratele meu s-a dus in sal ca sa revina eu cativa oameni zdraveni pe targi pentru cei bolnavi; hai sa mergem la camarazii dumitale.

Au pornit pe poteca aparent greu de urmarit prin padure, printre arbusti, ocolind mlastina pe care Nicolson si Vannier nu demult o trecusera direct, atat de greu; au iesit din nou pe poteca, totul intr-un minut. Vannier privi spre Nicolson si zambi cu necaz:

- Tare am fost nepriceputi, nu-i asa? Ce usor este cand stii cum sa te descurci.

- Ce spune prietenul dumitale? intreba Telak.

- Spune ca bine ar fi fost daca erai cu noi ceva mai devreme, cand am facut drumul in sens invers.; am pierdut mult timp, balacindu-ne pana la brau prin mlastina.

Trikah murmura intrebator, asculta raspunsul lui Telak, apoi mormai ceva. Telak zambi:

- Tata spune ca doar prostii si copiii foarte mici se uda pe picioare cand merg prin padure; uita insa ca trebuie sa fii obisnuit cu asa ceva.

Zambind din nou:

- Si el a uitat ca a intalnit odata ceva neobisnuit: o singura data in viata lui, s-a urcat intr-un automobil: cand a pornit-o, a sarit din el si s-a ranit grav la un picior.

Cat timp au mers prin lumina verzuie, filtrata de desisul junglei, Telak si-a dat drumul la gura: a marturisit ca el si tatal sau nu-i iubeau prea mult pe englezi, dar nu tineau nici cu olandezii, nici cu japonezii. Erau indonezieni si doreau ca tara lor sa fie libera. Iar cand se va termina razboiul, vor fi bucurosi sa trateze libertatea tarii lor cu englezii sau cu olandezii. Japonezii se manifestau ca niste prieteni, dar se stia ca daca intrau intr-o tara, nu mai plecau; propuneau o asa-zisa cooperare, spunea Telak, si daca n-o puteau obtine de buna voie, utilizau alte cai: baioneta si pusca automata.

Nicolson il privi cu surprindere si ingrijorare:

- Sunt japonezi pe aici? Au si debarcat?

- Din nefericire, sunt si pe aici, raspunse Telak cu seriozitate.

Cu un gest spre est:

- Englezii si americanii se mai lupta inca, dar nu vor rezista multa vreme. Japonezii au si ocupat multe orase si sate, la o suta de mile de aici Au infiintat ceea ce voi numiti o garnizoana, la Bantuk, o garnizoana mare, avand comandant un colonel, pe nume, Kiseki.

Telak clatina din cap, infiorandu-se ca de frig:

- Colonelul asta n-are nimic omenesc, este un animal,

o fiara de jungla. Dar animalele din jungla omoara numai cand sunt nevoite s-o faca, pe cand Kiseki taie mana unui om chiar a unui copilas, asa cum un baiat fara minte smulge aripile unui fluture.

- La ce departare de satul vostru se afla acest oras?

intreba Nicolson.

- Bantuk?

- Da, acolo unde este garnizoana.

- Nu mai mult de patru mile.

- Patru mile! Si vrei sa ne adapostesti doar Ia patru mile de japonezi! Si ce se va intampla daca

- Intr-adevar, cred ca nu puteti sta multa vreme la noi, il intrerupse, grav, Telak; Trikah, tatal meu, spune ca ar fi periculos, si pentru voi, si pentru noi. Sunt multi turnatori care dau informatii pentru a castiga bani, chiar printre ai nostri. Daca afla, japonezii va prind si ne duc pe toti la Bantuk: si pe tata, si pe mama si pe mine cu toti fratii mei.

- Ca ostateci?

- Asa spun ei, zambi, cu tristete, Telak; dar ostatecii luati de militarii japonezi nu se mai intorc niciodata. Sunt cruzi japonezii, de aceea vrem sa va ajutam sa scapati de ei.

- Cat timp am putea sta la voi?

Telak se consulta cu tatal sau si raspunse:

- Cat timp vom socoti ca nu-i nici un pericol. O sa va dam de mancare, o coliba in care sa dormiti, iar batranele din satul nostru se pricep sa vindece tot felul de rani. Cred ca veti putea sta trei zile, nu mai mult.

- Apoi, ce vom tace?

Telak ridica din umeri si continua in tacere drumu prin jungla.

L-au intalnit pe McKinnon la mai putin de o suta de yarzi de locul unde esuase barca pe plaja, cu o noapte inainte; alerga, impleticindu-se, nu din cauza piciorului anchilozai; de la o taietura din mijlocul fruntii, ii curgea sange pe ochi si Nicolson intelese numaidecat cine est-l autorul.

Furios, vanat de necaz si facandu-si reprosuri doar siesi. McKinnon era foarte amarat; nu i se putea aduce nici o vina. Cand si-a revenit in simtiri, si-a dat seama ca o piatra il lovise in cap, lasandu-l inconstient, si zacea pe pamant. Era imposibil sa-l fi putut pazi pe Siran si pe cei doi oameni ai lui continuu si simultan. Ceilalti naufragiati au asistat neputinciosi, atacul fusese pus la cale eu grija si singura carabina existenta Siran i-a smuls-o Ini McKinnon in momentul cand acesta, lovit, se pravalea la pamant. Findhorn observase ca Siran cu ciracii lui fugisera spre; nord-est.

McKinnon staruia sa s-e porneasca in urmarirea celor trei si Nicolson a fost la inceput de acord, considerand ca Siran, in viata si liber, era un pericol potential, oriunde s-ar afla. Dar Telak s-a opus: in primul rand, considera imposibil ca fugarii sa fie gasiti in desisul junglei; apoi. a urmari pe un om inarmat cu o pusca-automata, si care isi putea alege un loc de panda unde sa stea linistit, insemna pur si simplu o sinucidere. Nicolson a recunoscu ca era hotararea unui om cu experienta si s-au indreptat spre plaja, unde se aflau naufragiatii.

Doua ore mai tarziu, purtatorii de targi cu raniti, cu bolnavi si cu toti ceilalti ajungeau la Kampoug-ul lui Trikah, un sat situai intr-o portiune defrisata a junglei.

Mici de statura, dar uimitor de robusti si tenaci, majoritatea, brancardierilor au facut drumul fara a fi schimbati la purtarea targilor si fara a se opri macar o singura data.

Trikah si-a tinut promisiunile: batranele satului au spalat si curatat ranile supurinde, le-au acoperit cu unsori racoritoare si alinatoare, apoi le-au invelit cu frunze mari si, pe deasupra, cu fasii de vata de bumbac. Toti au fost ospatati, ospatati magnific, li s-a oferit un copios meniu: pui de gaina, oua de broasca testoasa, orez fiert, durians faina de crevete, igname , radacinoase dulci fierte si peste uscat; dar le pierise pofta, indurasera prea mult timp foame si nu au fost in stare sa aprecieze cele ce li s-au oferit. Cel mi mult doreau sa doarma, nu sa manance, si curand s-au culcat. Nu au avut la dispozitie paturi, hamace, gramezi de ramurele, saci de iarba, ci rogojini impletite din fibre extrase din arborii de nuca de cocos, intinse pe pamantul batatorit al colibei. Dar era destul, mai mult decat destul, o adevarata desfatare pentru acesti oameni care nu-si mai aminteau de cand nu mai avusesera parte de o noapte de somn tihnit. Au dormit dusi, somnul adanc al unor oameni istoviti.

Cand Nicolson s-a trezit, soarele apusese demult si peste jungla se lasase noaptea, o noapte calma peste o jungla incremenita in tacere: nici sporovaiala de maimute, nici tipete de pasari de noapte, nici macar o soapta de viata. Interiorul colibei parea tot atat de incremenit in tacere, dar nu era intuneric: linga intrare, doua lampi fumegande atarnau fiecare de cate un stalp.

Nicolson cazuse intr-un somn adanc, parca narcotizat. Probabil dormise multe ore in sir, o odihna bine meritata! Si nu s-a trezit de la sine, ci din cauza unei slabe intepaturi dureroase pe care o simtea prin ceata somnului, o intepatura rece, greu de definit: s-a trezit cu o baioneta japoneza gata sa-i strapunga gatul.

Baioneta era lunga, ascutita, amenintatoare, suprafata ei lucioasa'stralucea rautacios in lumina palpainda a lampilor. De la varf la baza, avea o crestatura pentru scurgerea sangelui. De la distanta de cativa inci, de la care o privea Nicolson, crestatura parea un enorm jgheab metalic;i prin mintea lui surprinsa, semiconstienta i-au fulgerat viziuni dracesti de masacre si gropi comune. Apoi filmul ce i se desfasura imaginar in fata ochilor a disparut, privirea a parcurs cu fascinatie bolnavicioasa lungimea lucitoare a baionetei, pana la capatul carabinei si mana bronzata ce sustinea arma jumatate inclinata in jos, dincolo de inchizator, de incarcator, pana la patul de lemn si cealalta mana bronzata, apoi mai departe, la uniforma gri-verzuie incinsa cu centiron si la figura de sub liziera chipiului: o figura cu buzele ranjite intr-un zambet larg, care numai zambet nu se putea numi, mai curand un rictus animalic de ura si panda, cu rautate batjocoritoare in perfect acord cu setat de sange tradata de ochii mici, porcini. Cand a vazut ca Nicolson se trezeste, buzele i s-au ranjit si mai larg peste caninii lungi si individul s-a inclinat mai mult asupra patului pustii. Varful baionetei i-a strapuns pielea la baza gatului si Nicolson a simtit ca-l inunda valuri de sange, ca niste valuri de mare. Lampile din coliba pareau sa palpaie mai des si totul i s-a intunecat in fata ochilor.

Dupa cateva secunde, Nicolson a inceput treptat sa vada mai clar. Omul aplecat deasupra - si-a dat seama acum - era un ofiter, avea la centiron o sabie - nu se miscase, baioneta era inca infipta in pielea gatului. Incet, indurerat, pe cat posibil fara sa miste catusi de putin capul sau gatul, Nicolson a parcurs cu privirea interiorul colibei si din nou a simtit ca se pierde. De asta data, nu din cauza baionetei, ci de amaraciunea, disperarea ce l-a inundat ca un flux fizic de groaza. Cel care il tinea sub amenintarea baionetei nu era singurul japonez din coliba: mai erau inca cel putin o duzina, toti inarmati cu pusti si baionete, toate indreptate in jos spre femeile si barbatii adormiti. Tacerea, atitudinea de panda si concentrarea lor imobila avea ceva spectral si rau prevestitor. Nicolson se intreba daca toti ai sai vor fi omorati in somn, cand omul aplecat deasupra lui ii rupse firul gandurilor si tacerea generala.

- Despre porcul asta vorbeai?

Intr-o engleza corecta, gramatical fluenta, se cunostea ca intrebarea venea de la un om instruit care isi insusise limba engleza prin studiu, nu prin simpla conversatie.

- Asta este capetenia lor?

- El este, Nicolson.

Raspunsul a venit de la Telak, care vorbea nevazut, din afara usii; vocea parea ca vine de departe, indiferenta:

- Este seful lor.

- Asa este? Vorbeste, porcule de englez!

Ofiterul si-a accentuat intrebarea cu inca o impunsatura a baionetei in gatul lui Nicolson. Acesta simtea sangele prelingandu-se incet, caldut pe gulerul camasii. Un moment, i-a trecut prin minte sa nege, sa spuna ca, de fapt, comanda apartinea capitanului Findhorn, dar imediat si-a dat seama ca va fi vai de capul aceluia pe care japonezii il vor trata drept capetenie. Si capitanul Findhorn nu era In stare sa mai suporte pedeapsa ce-i pregateau; abia isi tragea sufletul.

- Da, eu sunt comandantul. Lui insusi, vocea i se paru inabusita. Privi ia baioneta, intrebandu-se cum ar putea sa scape de amenintarea ei, dar si-a dat seama ca nu era posibil. Chiar daca reusea sa scape de japonezul aplecat asupra lui, alti doisprezece erau pregatiti sa-i vina de hac. Incerca prin vorbe:

- Da dracia asta la o parte!

- Vai, asa e! Ce uituc sunt si nepoliticos!

Ofiterul departa baioneta, se dadu un pas inapoi si-l lovi in sale, rautacios, cu piciorul:

- Ma prezint, capitanul Yamata, mormai el domol sunt ofiter in armata Majestatii Sale Imperiale Nipone. Asa ca fii atent cum vorbesti cu un ofiter japonez. Drepti, porcule!

Apoi ridica tonul vocii:

- Si voi toti ceilalti, in picioare!

Incet, clatinandu-se, cu figura aproape cenusie cu tot bronzul, gata sa vomite din cauza durerii cumplite provocata de lovitura primita in sale, Nicolson reusi cu greu sa se ridice in picioare. Toti ceilalti prizonieri din coliba cautau sa-si imprastie somnul, se straduiau nauciti sa se ridice de pe podele, iar cei care se miscau mai incet, suferinzi sau grav raniti, erau smuciti cu brutalitate si ridicati in picioare, netinandu-se seama de gemete si plansete si imbranciti spre usa. Nicolson observa ca Gudrun Drachmann era printre cei mai brutal tratati: se aplecase ca sa-i infasure intr-o patura pe Peter inca adormit si il luase in brate: unul dintre japonezi i-a smucit pe amandoi cu atata violenta, incit aproape i-a dislocat bratul tinerei; ea a scos un lipai de durere, dar repede si l-a reprima strangandu-si buzele. Cu toata suferintei si disperarea, Nicolson o privea si se mira, se mira de rabdarea, de curajul ei si de devotamentul necurmat si altruist cu care ingrijise copilul vreme de atatea zile lungi si nopti fara sfarsit; privind-o si minunandu-se, se simtea coplesit de o imensa mila si isi dadea seama ca ar fi fost in stare de orice ca s-o scape de necazurile si umilirile cumplite care o asteptau, un simtamant pe care si-l marturisea cu oarecare surpriza si nu-si amintea sa-l mai fi simtit decat pentru Caroline, sotia sa pierduta in timpul razboiului. 0 intalnise pe aceasta tanara doar cu zece zile inainte si o apreciase mai bine decat ar fi cunoscut-o timp de mai multe vieti de om: teiul si intensitatea incercarilor prin care trecusera in ultimele zece zile avusesera puterea stranie si efectul de a distinge, a pune in lumina si multiplica cu o claritate brutala si revelatoare defecte si calitati, vicii si virtuti cuie altminteri ar fi ramas necunoscute sau latente ani de-a randul. Adversitatile si privatiunile constituisera un catalizator care scosese in evidenta, mai presus de orice indoiala, binele si raul, si, la fel ca McKinnon, Gudrun Drachmann trecuse cu curaj si neintinare prin iadul durerilor, suferintelor si loviturilor sortii. De necrezut, pentru un moment Nicolson uita unde se afla, uita trecutul amarnic si viitorul lipsit de orice Sperante, privi din nou la tanara si intelese pentru prima data ca se amagise el insusi, in mod deliberat. Nu era mila. nu era doar compasiune ceea ce simtea pentru aceasta tanara, cu zambetul domol, cu cicatricea ei, cu tenul catifelat si ochii albastri ai celor din tinuturile marilor nordice; dar daca intr-adevar incoltise un sentiment nou, viitorul nu-i mai promitea nimic, absolut nimic. Nicolson isi zambi in sine, dar protesta de durere cand Yamata il impunse cu teava pustii intre omoplati sl il impinse sa se impleticeasca spre usa.

Afara era inca destul de intuneric, dar Nicolson a vazut incotro erau dusi: spre locul bine iluminat, destinat pentru intrunirea batranilor, marea cladire patrata a sfatului, unde fusesera ospatati, de cealalta parte a kampong-ului. Era destula lumina pentru ca Nicolson sa mai vada ceva: silueta slab conturata a lui Telak, nemiscat in semiintuneric. Netinand seama de ofiterul din spatele sau, ignorand o alta sudalma clantanita de acesta, Nicolson s-a oprit la mica distanta de Telak care parea taiat din piatra, nu se misca, nu facea nici un gest, sta tacut in intuneric, pierdut in ganduri.

- Cu cat le-au platit, Telak? se auzi aproape pe soptite, vocea lui Nicolson.

Au trecut secunde pana ce Telak a raspuns. Nicolson s-a astepta la o alta lovitura in sale, dar n-a venit. Apa Telak a vorbit: cuvintele ii erau ca un murmur atat de departat incat, involuntar, Nicolson s-a aplecat pentru a deslusi ce spunea.

- M-au platit bine, mister Nicolson. Telak a inaintat un pas, s-a intors pe jumatate, astfel ca in lumina venita prin usa deschisa a colibei, i s-a vazut brusc profilul: obrazul sting, gatul, bratul si partea de sus a pieptului erau oribil brazdate de taieturi de sabie sau de baioneta, nu-ti puteai da seama unde incepeau si unde se terminau; pe toata latura corpului se prelingea sange care, observa Nicolson. picura inca fara zgomot pe pamantul batatorit al kampong-ului.

- M-au platit bine, repeta cu voce stinsa Telak; tatal meu, tatal meu Trikah a fost omorat si multi alti dintre noi au fost ucisi. Am fost tradati, luati prin surprindere.

Coplesit de amaraciune, Nicolson se uita la el, zguduit de aspectul lui Telak; chiar asa grav ranit, acesta mai era inca pandit din spate de o baioneta japoneza, ba chiar de doua, probabil fiindca se opusese cu darzenie inainte de a fi fost doborat. Si cand si-a revenit in fire dupa socul produs de aspectul lui Telak, lui Nicolson i s-a frant inima la gandul nenorocirilor ce se abatusera, atat de repede, asupra oamenilor care cu altruism le acordasera prietenie; in continuare, a simtit un imens regret pentru cuvintele rostite, pentru oribila acuzatie nedreapta adusa lui Telak, adevarate graunte de sare peste amaraciunea si durerea ranilor sale. Nicolson a deschis gura ca sa spuna ceva, n-a putut rosti nici un cuvant, a icnit doar de durere cand, din nou, un pat de arma l-a lovit in spate cu o bufnitura surda, sincronizata cu rasul inabusit, dracesc al lui Yamata.

Japonezul care il impingea cu patul carabinei a intors arma si a continuat sa-l dirijeze prin kampong cu impunsaturi de baioneta. inainte, Nicolson ii vedea pe ceilalti minati sa treaca prin dreptunghiul iluminat de la intrarea casei sfatului. Unii intrasera, acum trecea Miss Plenderleith, apoi Lena, Gudrun cu Peter, urmate indeaproape de McKinnon si Van Effen. Cand sa paseasca la intrare, Gudrun a-a impiedicat de ceva, si-a pierdut echilibrul cu copilul in brate, cat pe ce sa cada. Japonezul care o urma a smucit-o brutal de umar si a impins-o. Probabil ca voia s-o grabeasca sa intre, dar a gresit directia si tanara cu copilul in brate s-a prabusit pe prag. De la douazeci de picioare distanta, Nicolson a auzit bufnitura capului sau a capetelor lovindu-se de lemnul tare al pragului; Gudrun % scos un geamat de durere si copilul a tipat de frica si din cauza loviturii. La cateva picioare in urma ei, McKinnon a strigat ceva ininteligibil si probabil in dialectul lui highlandez, gandi Nicolson - a inaintat doi pasi si a sarit in spatele japonezului care o imbrancea pe fata; dar patul armei japonezului care avea in urma lui McKinnon s-a ridicat mai repede, seful de echipaj n-a vazut si n-a parat lovitura

Bine luminata cu sase lampi de gaz, casa sfatului era o incapere mare, inalta, lata de douazeci de picioare si lunga de treizeci, cu intrarea la mijlocul unuia din peretii cei mai lungi. La dreapta usii, ocupand aproape jumatate din latimea incaperii, se afla o platforma cu o usa in spate, ducand afara, in kampong. Tot restul marii incaperi de lemn, in fata usii si la stinga ei, era gol. doar pamant bine batatorit. Stand pe jos. prizonierii formau un semicerc mic sa inghesuit. Toti, afara de McKinnon; de unde se afla, Nicolson ii putea vedea, in fascicolul de lumina iesind pe usa, umerii, bratele inerte intinse si ceafa capului cu par brun buclat, restul trupului intins pe jos ramanand afara, ascuns in intuneric, asa cum cazuse in urma loviturii primite.

Dar Nicolson n-a aruncat decat intamplator o privire la seful de echipaj lungit pe jos si la paznicii atenti care se oprisera in spatele grupului, spre usa; ca fascinat, nu-si putea lua ochii de la platforma, de la oamenii de pe platforma, si isi reprosa stupiditatea, nesabuinta si usurinta, lipsa lui de vigilenta din cauza careia toti - Gudrun, Peter, Findhorn - ajunsesera in aceasta situatie, fara nici o perspectiva de scapare.

Pe platforma se afla capitanul Yamata, sedea pe o banca scunda si langa el Siran. Un Siran zambaret, triumfator, care nu-si mai da osteneala sa-si ascunda gandu-rile sub o figura inexpresiva, un Siran prieten la catarama cu surazatorul Yamata, un Siran care, din cand in cand, isi scotea dintre dintii lucitori o lunga tigara de foi si sufla dispretuitor un nor de fum in directia lui Nicolson care ii raspunse doar cu o privire in gol, fixa, cu figura neclintita, dar cu moartea in suflet.

Erau perfect evidente cele intamplate: Siran se prefacuse ca se indreapta spre nord cand a plecat de pe plaja unde debarcasera, dar a fost o inselatorie. Furios, Nicolson j-i spunea ca si un copil ar fi ghicit: probabil ca a mers 0 scurta distanta spre nord, apoi s-a ascuns, a asteptat pana au trecut purtatorii de targi, a ocolit satul, s-a indreptat spre Bantuk, unde a avertizat garnizoana. Era inevitabil, clar ca Siran nu putea sa procedeze altfel. Orice prost ar fi prevazut si ar fi luat mai demult masurile de precautie necesare. Acestea ar fi constat in a-l omori pe Siran, dar el, Nicolson, facuse greseala de neiertat de a nu lua aceasta precautie. Acum isi spunea ca daca s-ar mai repeta situatia, l-ar impusca pe Siran cu mai putina emotie decat ar trage intr-un sarpe sau intr-o cutie de conserve goala. Nu spera insa ca va mai avea ocazia.

Incet, luptand parca cu greutate pentru a se sustrage mei puteri magnetice, Nicolson isi intoarse ochii de la Siran si-i privi pe rand pe cei care sedeau pe jos, langa el. Gudrun, Peter, miss Plenderleith, Findhorn, Willoughby, Vannier - toti erau acolo, extenuati si suferinzi, dar destul de calmi, resemnati si neinspaimantati. Amaraciunea lui Nicolson deveni si mai insuportabila: toti ii acordasera intreaga lor incredere si, implicit, el era obligat sa faca tot posibilul ca sa-i duca teferi acasa. Se increzusera in el si acum nici unul nu va mai ajunge acasa. S-a uitat apoi la platforma: capitanul Yamata era in picioare cu o mana infipta sub centiron, cu cealalta sprijinita pe minerul sabiei.

- N-am sa va tin mult timp de vorba, declara japonezul cu voce calma si hotarata; peste zece minute plecam spre Bantuk unde-l vom intalni pe comandantul meu, colonelul Kiseki, care este foarte nerabdator sa va cunoasca pe toti; colonelul Kiseki a avut un fiu care comanda torpilorul american capturat si trimis sa va intampine.

A remarcat privirile rapide schimbate intre ei de prizonieri, usoara accelerare a respiratiilor lor si adauga cu un suras:

- Nu va servi la nimic sa negati ceva; capitanul Siran, aici prezent, va depune o marturie precisa. Colonelul Kiseki este extrem de indurerat de pierderea fiului sau. Ar fi fost mai bine pentru voi - pentru toti, pana la ultimul - sa nici nu va fi nascut.

- Mai avem zece minute, urma el calm, nu mai mult. Este insa ceva ce trebuie sa lamurim mai intai, nu va dura mult, apoi plecam.

A zambit din nou, ii privi pe rand pe prizonierii asezati pe jos in fata lui:

- Si, in timp ce asteptam, o sa aveti cu totii placerea sa cunoasteti pe cineva pe care credeti ca-l cunoasteti dar nu stiti deloc cine este. Cineva, un foarte bun prieten al gloriosului nostru Imperiu, cineva Caruia, sunt sigur, Gloriosul nostru imparat va fi bucuros sa-i multumeasca personal. Nu mai are nici un rost sa mai simulati, sir!

Printre prizonieri s-a iscat o miscare brusca, ( unul dintre ei s-a ridicat in picioare, a inaintat spre platforma vorbind fluent japoneza si a strans mina capitanului Yamata, inclinat cu respect. Nicolson incerca sa se ridice in picioare, cu consternare si disperare adanc imprimate pe figura, dar a cazut greu pe pamant cand patul unei carabine l-a lovit peste umar. Un moment, gatul si bratul i-au fost fulgerate de durere dar n-a tinut seama:

- Van Effen! Ce dracu ai de gand

- Gresiti, scumpe mister Nicolson. protesta Van Effen; nu "Van', ci "von' m-am saturat sa mai fac pe maimutoiul olandez.

Zambi usor, se inclina, continuand:

- La ordinele dumneavoastra, mister Nicolson: locotenent-colonel Alexis von Effen, din contra-spionajul german.

Nicolson il privea, fara sa spuna un cuvant si nu era sigurul adanc impresionat. Toti ochii celor din casa sfatului erau indreptati spre Van Effen, ochi atintiti involuntar, dar gandurile naucite incercau sa descifreze cele ce vor urma, pentru a infrunta cat mai bine situatia; amintirile si incidentele din ultimele zece zile se legau intre ele, multe incepand a fi abia acum intelese. Secundele se succedau interminabile, intregindu-se intr-un minut, apoi intr-alt minut si nu se mai mirau si nici nu mai incercau sa inteleaga: ramanea doar certitudinea, rece ca piatra, ca acest colonel Alexis von Effen era intr-adevar ceea ce declara ca este, nu mai exista indoiala.

Pana la sfarsit, Van Effen a intrerupt tacerea. Si-a intors capul si a privit afara prin usa, apoi din nou la fostii sai camarazi, cuprinsi acum de o disperare si mai adanca. Pe fata i se distingea un suras usor, dar nici de triumf, nici de bucurie, nici de satisfactie; din contra, zambetul lui era parca indurerat.

- Acum, gentelmeni, veti intelege motivul peripetiilor si suferintelor din ultimele zile; veti intelege de ce japonezii - va amintesc, aliatii poporului meu - ne-au urmarit si hartuit fara incetare. Multi dintre voi va mirati de ce japonezii dadeau atata importanta micului nostru grup de supravietuitori; acum veti sti totul.

Printre cei ce sedeau pe pamant, si-a facut drum un soldat japonez care a depus o valiza grea intre Van Effen si Yamata. Toti priveau valiza, apoi spre Miss Plenderleith. Era valiza ei; buzele lui Miss Plenderleith erau galbene ca de ceara, ochii doar intredeschisi, vadind suferinta.

La un semn al lui Van Effen, soldatul a luat unul din manerele valizei, Van Effen pe celalalt, au ridicat-o pana la inaltimea umerilor si au rasturnat-o. Din ea nu a cazut decat captuseala lasata in jos prin gura deschisa a valizei de postav gros si piele, atarnand ca plina cu plumb. Van Effen il striga pe ofiterul japonez:

- Capitane Yamata!

- Cu placere, domnule colonel.

Yamata pasi inainte, scotandu-si sabia din teaca, aceasta luci in lumina galbena a lampilor cu petrol, apoi taisul ei ca de brici spinteca usor captuseala groasa de postav, ca pe o foaie de hartie. Luciul sabiei s-a sters, stins de un suvoi orbitor, stralucitor ca focul, scurs din valiza, suvoi care inunda pamantul dedesubtul valizei, formand un con inalt, sclipitor de-o splendoare scanteietoare.

- Lui Miss Plenderleith ii placeau teribil asemenea zorzoane si podoabe.

Zambind amabil, Van Effen atinse neglijent, cu varful piciorului iradierea stralucitoare a gramezii de pe jos.

- Diamante, mister Nicolson; cred ca e cea mai bogata colectie existenta in afara Africii de Sud. Este evaluata la aproximativ doua milioane de lire.

XIV

Murmurul vocii lui Van Effen se estompase, in casa sfatului se asternu o tacere grea si adanca. Pentru fiecare cei prezenti, nu mai existau ceilalti: gramada de diamante de pe pamant, scanteind si stralucind cu o splendoare cruda in lumina palpainda a lampilor de petrol avea forta hipnotica, nepamanteasca, subjuga toate privirile. )in cand in cand, Nicolson privea spre Van Effen. Foarte ciudat, nu simtea nici amaraciune, nici ostilitate impotriva lui: trecusera impreuna prin atatea incercari, Van Effen facuse fata mai bine ca multi altii, dezinteresat, indurator si totdeauna saritor intr-ajutor. Amintirile erau mult prea recente ca sa dispara brusc.

- Evident, pietrele Sunt din Borneo, murmura Nicolson; au venit de la Banjermasin cu Kerry Dancer, nu au putut proveni pe alta cale. Cred ca sunt neslefuite, si totusi valoreaza doua milioane?

- Chiar slefuite brut si neslefuite, admise Van Effen; valoarea lor comerciala este cel putin aceasta, adica valoarea a o sula de avioane de lupta sau a doua distrugatoare, n-as putea spune exact. Iar in timp de razboi, valoreaza infinit mai mult, pentru cine pune mina pe ele.

Cu un usor suras, continua:

- Nici una din pietrele astea nu va mai straluci ni degetele sau la gatul vreunei lady; vor fi utilizate numai industrial: la confectionarea de unelte de taiere, cu varf de diamant. Pacat, nu-i asa?

Nimeni nu a scos o vorba, toti se uitau tinta la vorbitor. Auzeau vorbele, dar nu le inregistrau, toti erau numai ochi. Apoi Van Effen a pasit repede inainte, rasucindu-si piciorul, astfel ca gramada de diamante s-a raspandit pe pamant ca o cascada scanteietoare.

- Mofturi, fleacuri!

Vocea lui Van Effen era aspra, dispretuitoare.

- Ce importanta au toate diamantele, toate pietrele pretioase din lume cand marile natiuni sunt inclestate intr-o lupta cruda si oamenii mor cu miile, cu sutele de mii? Orice viata, chiar a unui inamic, valoreaza mai mult decat toate diamantele Indiilor si n-ar trebui sacrificata. Dar eu am sacrificat multe vieti si, ma tem, am pus in pericol de moarte si mai multe pentru a salva un alt tezaur, un tezaur infinit mai valoros decat aceste meschine pietre de la picioarele noastre. Ce insemnatate au cateva vieti, daca prin pierderea lor cineva ajunge sa salveze o mie de ori mai multe?

L-a intrerupt, cu tristete, Nicolson:

- Vedem toti cat de inimos si nobil esti, scuteste-ne insa de alte justificari si treci la subiect.

- Chiar sunt la subiect, declara Van Effen, calm; comoara de care vorbesc este aici in fata noastra, nu doresc sa prelungesc fara rost cele ce am de spus si nu urmaresc efecte dramatice.

Intinse mana, in chip de invitatie:

- Miss Plenderleith, poftiti va rog!

Ea il privi, parand a nu intelege.

- Va rog, fiti buna si veniti incoace. Facu un gest imbietor cu mana; zambind:

- Va admir ispravile, dar nu pot astepta toata noaptea.

- Nu inteleg ce doriti, raspunse ea, rece.

- Poale ca va ajut sa intelegeti daca va spun ca stiu totul.

In vocea lui Van Effen nu se distingea nici bucurie rautacioasa, nici triumf, doar certitudine si o ciudata nuanta de superioritate.

- Totul, Miss Plenderleith, chiar acea intima, simpla ceremonie care a avut loc intr-un sat din sud-estul Angliei la 18 februarie, 1902.

- Ce rost au toate acestea? intreba Nicolson.

- Miss Plenderleith stie prea bine, nu-i asa, miss Plenderleith?

In vocea lui Van Effen se distingea acum compatimire: de pe figura ridata a lui Miss Plenderleith disparuse parca viata si umerii i se lasasera in jos, cu resemnare.

- Stiu despre ce vorbesti, aproba miss Plenderleith. Si, privindu-l pe Nicolson, adauga:

- Se refera la data casatoriei mele cu generalul de Brigada Farnholme. A patruzecea aniversare a casatoriei noastre am sarbatorit-o la bordul barcii de salvare.

Dupa care, a incercat sa surada timid, dar n-a reusit. Nicolson se uita la ea, la mica ei figura obosita cu ochii privind in gol si si-a dat seama ca spunea adevarul. Privind-o, fara s-o vada efectiv, l-au napadit amintiri despre multe intamplari recente pe care nu le intelesese la vremea lor si care acum deveneau clare Dar Van Effen vorbea din nou:

- 18 februarie, 1902; si daca cunosc acest eveniment, stiu toate cate s-au mai intamplat.

- Da, probabil ca le cunosti, murmura, cu voce parca indepartata, Miss Plenderleith.

- Va rog, incepu el, intinzand mana ca pentru a primi ceva; cred ca nu preferati sa va perchizitioneze corporal oamenii capitanului Yamata.

- Nici gand sa prefer.

Se cauta pe sub jacheta patata de sare si decolorata, desfacu o centura si o intinse lui Van Effen:

- Cred ca despre asta e vorba.

- Va multumesc.

Pentru un om care vorbise atat de pompos despre un tezaur nepretuit, figura lui Van Effen era ciudat de lipsita de orice expresie de triumf sau satisfactie

- Intr-adevar, asta doream sa-mi incredintati.

Van Effen a deschis compartimentele centurii, a scos fotocopiile si filmele ce se aflau inauntru si le-a ridicat in lumina palpainda a lampilor de petrol. Timp de un minut le-a examinat in adanca tacere, apoi, cu un gest de satisfactie, a bagat din nou foile de hartie si filmele in centura.

- Sunt toate intacte, murmura el; multa vreme au parcurs o cale destul de lunga dar sunt toate intacte.

- Despre ce tot vorbesti? intreba iritat Nicolson; ce sunt astea?

- Astea?

Van Effen privi spre centura cu care isi incinsese acum propria-i talie.

- Astea, mister Nicolson, astea merita sa se faca multe sacrificii pentru ele. Astea sunt cauza intamplarilor noastre, suferintelor din ultimele zile, pentru ele Kerry Dancer, Viroma au fost scufundate, pentru ele au murit atatia oameni, pentru ele aliatii mei erau pregatiti sa nu se dea in laturi de la nimic, in timp ce incercati sa va salvati impreuna cu ele, sa ajungeti in Marea Timor . Pentru ele, capitanul Yamata este acum aici, dar nu stiu daca ieste la curent cu toate acestea. Superiorii lui stiu insa despre ce este vorba. Astea sunt

- Dar spune o data ce sunt astea! rosti, scurt Nicolson.

- Ai dreptate, raspunse Van Effen batand cu palma pe centura; sunt planurile complete cu toate amanuntele transpuse in cod, referitoare la invazia Australiei de Nord, planuita de japonezi. Este adevarat, stie toata lumea, codurile japoneze sunt aproape imposibil de descifrat, dar se stie ca exista la Londra un om care se pricepe. Daca cineva scapa teafar cu ele si ajungea la Londra, hartiile si filmele aveau o valoare imensa pentru aliati.

- Doamne! exclama, naucit Nicolson; de unde, de unde provin?

- Nu stiu, raspunse Van Effen, clatinand din cap; daca stiam, n-ar mai fi ajuns in maini de tradator Absolut, toate planurile invaziei, mister Nicolson: fortele armate necesare, perioada de timp, datele, totul. in maini engleze sau americane inseamna pentru japonezi o amanare de trei luni, poate chiar sase. in situatia de azi a razboiului, asemenea amanare ar putea fi fatala pentru japonezi; asa ca intelegi cit au fost de nerabdatori sa le recupereze. Ce valoreaza o gramada de diamante in comparatie cu toate acestea, mister Nicolson?

- Intr-adevar, nu se poate compara, murmura Nicolson, mecanic, cu gandul aiurea.

- Acum le avem pe amandoua - planurile si diamantele.

Ciudat, si de asta data vocea lui Van Effen era complet lipsita de orice nuanta de triumf. intinse varful piciorului si atinse gramada de diamante.

- Poate ca m-am grabit, exprimand dispret pentru toate astea. Au si ele frumusetea lor.

- Da, o splendoare fantastica, Van Effen, se auzi vocea lui Nicolson, tradand amaraciunea esecului, dar figura ii era inexpresiva.

Convorbirea le-a fost intrerupta de vocea rece, brutala a capitanului Yamata, aducandu-i la realitate:

- Admira-le cat mai poti!

Japonezul atinse varful gramezii conice de diamante cu capatul sabiei, facand sa luceasca si sa scanteieze ca un foc viu pietrele care se raspandeau pe jos.

- Sunt, intr-adevar, frumoase, dar trebuie sa existe ochi care sa le vada, continua Yamata.

- Ce vrei sa spui? intreba Nicolson.

- Vreau sa spun ca ordinul colonelului Kiseki este sa recuperam diamantele si sa le predam neatinse Japoniei. Dar n-a spus asa ceva si despre prizonieri. I-ai omorat fiul si cred ca intelegi ce vreau sa spun.

- Imi inchipui, replica Nicolson, privindu-l cu dispret; o lopata, o groapa de sase pe doua picioare si o impuscatura in spate, cand am terminat s-o sap. Civilizatie orientala, am auzit noi despre ea.

Yamata surise ingaduitor:

- Lucrurile nu se intampla chiar asa de repede, simplu si usor, crede-ma; asa cum ai spus, suntem civilizati, stim cum sa ne comportam.

- Capitane Yamata! interpela Van Effen, strangandu si partial pleoapele ochilor, singurul semn de oarecare emotie de pe chip.

- Ce doriti, domnule colonel?

- Nu, nu puteti proceda astfel! Omul asta nu este un spion, nu poate fi impuscat fara judecata; nici nu face parte din fortele armate, de fapt, nu este un combatant.

- Aveti multa dreptate, replica, foarte ironic Yamata; pana acum, nu este raspunzator decat de moartea a patrusprezece marinari si a unui aviator de-ai nostri. Ma cutremur la gandul ce masacru ar fi realizat daca ar fi st combatant. Si, nu uitati, l-a omorat pe fiul lui Kiseki.

- Nu el l-a omorat, Siran poate depune marturie.

- O sa-i dea explicatii colonelului Kiseki, spuse Yamata, indiferent; despicam firul in patru, fara folos. Hai sa iesim, camionul nostru va fi curand aici.

- Ce camion? intreba Van Effen.

- L-am lasat la vreo mila de aici, zambi, ironic, Yamata: n-am vrut sa tulburam somnul celor din coliba. Apoi, sfarsi scurt:

- Mai aveti ceva de spus, mister Nicolson?

- Nimic, replica tot scurt, Nicolson. Privind insa prin usa deschisa, fara sa vrea, pe figura ii trecu o unda de emotie, care disparu insa inainte ca Yamata sa observe. Cauta ca vocea sa-i fie cat mai nepasatoare:

- Pana soseste camionul, as dori totusi sa pun una sau doua intrebari lui Van Effen,

- Fie, un minut sau doua, aproba Yamata; poate ca ma distrez si eu, dar fii scurt.

- Multumesc.

Si Nicolson se adresa lui Van Effen:

- As vrea sa stiu cine i-a dat lui Miss Plenderleith diamantele si fotocopiile'?

- Ce importanta mai are? replica Van Effen cu voce domoala, parca de departe; sunt lucruri trecute, fara legatura cu situatia de acum.

- Va rog, totusi! insista Nicolson.

Brusc, cauta cu orice pret sa castige timp, asa ca adauga:

- Tare as vrea sa stiu.

- Foarte bine, raspunse Van Effen privindu-l, la randul lui, ciudat; am sa-ti spun: Farnholme avea asupra lui si diamantele si planurile, si le-a tinut cu el aproape tot timpul. Ar fi trebuit sa-ti dai seama de aceasta, cand au aparut acum in posesia lui Miss Plenderleith. In ce priveste planurile, am mai spus, nu stiu cum si le-a procurat, dar diamantele i-au fost date de autoritatile olandeze din Borneo.

- Mare incredere au avut in el, spuse, sec, Nicolson.

- Este adevarat, dar aveau si motive serioase, Farnholme era pentru ei un om de toata increderea, inzestrat cu calitati exceptionale, intelept si bun cunoscator al Estului, in special al insulelor din sud-estul Asiei. Vorbea curent cel putin patrusprezece limbi asiatice.

- Vad ca stii multe despre el.

- Intr-adevar, era treaba noastra - ba chiar, mai mult, interesul nostru - sa cunoastem cat mai multe. Farnholme era unul din cei mai importanti adversari al nostri. Stim sigur, a fost timp de peste treizeci de ani membru al Serviciului Secret britanic.

S-au auzit cateva exclamatii de surpriza si un murmur brusc de voci joase. Chiar Yamata s-a asezat pe scaunul lui, inclinat atent inainte, cu coatele pe genunchi, cu o expresie de interes pe figura bronzata.

- Serviciul Secret! exclama Nicolson, cu un usor suier prelungit de surpriza, frecandu-si involuntar fruntea cu mina, intr-un gest de totala uimire.

In realitate, intelesese exact cum stau lucrurile cu cinci minute inainte. Iar sub protectia gestului de surpriza, de acoperire cu mana a ochilor, a aruncat o privire in laturi, prin usa deschisa a casei sfatului: apoi i se dresa din nou lui Van Effen, cautand cu orice pret sa prelungeasca conversatia.

- Dar dar Miss Plenderleith spunea ca acum cativa ani, el comanda un regiment in Malaysia.

- Asa este, a avut aceasta comanda, afirma Van Effen zambind.

Apoi adauga:

- Cel putin aparent.

- Spune mai departe, continua! insista de asta data capitanul Findhorn.

- Nu mai sunt multe de spus: si eu si japonezii am stiut de planurile disparute, la numai cateva ore dupa ce au fost furate. Cu sprijinul oficial al japonezilor, am pornit sa descopar autorul. Nu am stiut ca Farnholme se aranjase sa ia cu el si diamantele - o idee geniala. Ii putea servi de dublu scop: daca cineva descoperea deghizarea lui in haimana de porturi, putea sa scape de necaz platind cu cateva diamante. Sau daca cineva mai banuitor descoperea diamantele, era sigur ca va gandi ca numai pentru a le camufla se deghizase in haimana si nu se mai preocupa de fotocopii. Daca, in cele din urma, japonezii descopereau pe ce nava se afla, el spera ca lacomia personala sau dorinta naturala de a pune mana pe o marfa atat de valoroasa in timp de razboi, ii va face sa se gandeasca de doua ori inainte de a scufunda nava, cu speranta de. a pune mana si pe planuri si pe diamante, vanand doua vrabii dintr-o impuscatura. Va spun, Farnholme era de o inteligenta extraordinara, dar a avut un ghinion teribil, infernal.

- Nu stiu daca lucrurile sunt chiar asa, obiecta Findhorn; atunci, de ce au scufundat japonezii Kerry Dancer?

- Atunci, ei nu stiau ca Farnholme se afla la bord, explica Van Effen; dar Siran stia, tot timpul a stiut, cunostea si existenta diamantelor, banuiesc ca un functionar olandez ticalos isi tradase tara si ii vanduse pontul lui Siran pentru o promisiune de participare la profit cand acesta va pune mana pe comoara. Dar Siran ar fi avut grija sa nu vada nici un gologan, nici o piatra pretioasa, nici tradatorul, nici japonezii.

- O incercare isteata de a ma discredita, vorbi, pentru prima data, Siran, cu voce stapanita! pietrele ar fi fost predate bunilor nostri prieteni si aliati, japonezii; asta era intentia mea, o pot confirma si cei doi oameni ai mei, aici prezenti.

- Greu de dovedit adevarul, replica, indiferent, Van Effen; tradarea comisa in noaptea asta pledeaza in favoarea dumitale. Fara indoiala, stapanii dumitale ti-ar fi aruncat un os de l-os.

Dupa o pauza, Van Effen continua:

- Farnholme nu a banuit cine sunt, cel putin inainte de a fi petrecut acele cateva zile impreuna, in barca de salvare. Dar eu stiam demult cine era el, i-am cultivat prietenia, am baut impreuna. Siran ne-a vazut deseori impreuna si, probabil, s-a gandit ca Farnholme si cu mine eram mai mult decat prieteni, oricine ar fi comis aceeasi greseala. Acesta este motivul pentru care a lasat sa fiu salvat - mai bine-zis nu s-a descotorosit de mine aruncadu-ma peste bord cand Kerry Dancer a fost scufundat. Credea ca stiu unde sunt diamantele, in orice caz, ca am aflat ceva de la Farnholme.

- A fost o greseala, declara, cinic, Siran; ar fi trebuit sa te las sa te ineci.

- Ai dreptate, astfel ai fi primit singur cele doua milioane de lire.

Van Effen a facut o pauza inainte de a relua firul povestirii, adresandu-se ofiterului japonez:

- Spune-mi, capitane Yamata, ai auzit de vreo actiune navala britanica, neobisnuita, recent prin imprejurimi?

Surprins, capitanul Yamata raspunse:

- De unde stii?

- Despre niste distrugatoare? continua Van Effen, neluand in seama intrebarea ofiterului; pe aici, pe aproape, noaptea?

- Asa este! raspunse mirat Yamata; de catva timp, niste distrugatoare au venit in fiece noapte in apropierea Capului Java, la vreo opt mile de aici, dar se retrageau inainte de ivirea zorilor, inainte ca avioanele noastre sa se apropie. Dar cum

- Voi explica: in zorii zilei in care Kerry Dancer a fost scufundata, Farnholme a stat o ora in cabina radio. E sigur ca a comunicat cu ai lui, spunandu-le ca spera sa scape ajungand la sudul Marii Java. Navele aliate nu indraznesc sa navigheze in apele din nordul Indoneziei, incercare egala cu o rapida sinucidere. Asa ca au patrulat in sud, navigand noaptea. Banuiesc ca mai este o nava ce patruleaza in apropiere de insula Bali. N-ati facut nici o tentativa sa luati contact cu acest intrus, capitane Yamata?

- Ar fi greu, raspunse, scurt, Yamata; singura nava pe care o avem pe aici este a comandantului nostru, colonelul Kiseki. Este destul de rapida, dar prea mica, un fel de salupa, mai mult o statie radio mobila. Prin aceste parti, comunicatiile sunt dificile.

- Stiu.

Van Effen privi spre Nicolson, si continua povestirea:

- Restul e usor de ghicit: Farnholme a ajuns la concluzia ca nu mai era in siguranta purtand diamantele cu el - nici planurile. Pe acestea din urma, cred ca i le-a dat lui miss Plenderleith inca pe cand se aflau la bordul Viromei; iar diamantele, cand ne aflam pe insula - si-a golit valiza si a umplut-o cu grenade Nu am intalnit niciodata un om mai brav.

Van Effen a tacut cateva momente, dupa care a continuat:

- Bietul preot mahomedan, considerat tradator, era chiar preot; Farnholme a debitat fara premeditare o poveste deloc adevarata, dar care caracterizeaza indrazneala acestui om de a acuza pe altcineva - e drept, in cazul acesta mort - de ceea ce el insusi comitea Ca sa inchei, il rog pe mister Walters sa ma ierte,

Van Effen zambi usor:

- In noaptea aceea agitata, Farnholme n-a fost singurul care s-a plimbat prin cabinele altora: si eu am stat o ora si mai bine in cabina radio a lui mister Walters. El are un somn adanc, iar eu aveam cu mine mijloace ca sa ma asigur ca oamenii dorm zdravan catva timp.

Walters il privi pe vorbitor, isi intoarse ochii spre Nicolson, amintindu-si cat s-a simtit de prost in dimineata urmatoare; si Nicolson isi aminti de asemenea cat de palid, preocupat si suferind parea atunci operatorul radio. Van Effen surprinse impresia facuta asupra lui Walters fi continua:

- Il rog pe mister Walters sa ma ierte, am fost obligat sa procedez astfel, trebuia sa emit un mesaj. Sunt un operator destul de priceput, totusi mi-a luat mult timp; mereu auzeam pasi pe culoar, ma temeam ca ma surprinde cineva, dar am izbutit sa transmit mesajul.

- Drumul navei, viteza si pozitia, nu-i asa? il intrerupse Nicolson; si pe deasupra, ai cerut ca petrolierul sa nu fie bombardat. Cereai ca nava sa fie oprita, nu-i asa?

- Cam asa ceva, admise Van Effen; totusi, nu ma asteptam ca japonezii sa execute o simpla oprire a navei. Pe de alta parte, nu uitati ca daca nu as fi transmis mesajul, dezvaluind ca diamantele se aflau la bord, probabil ca ar fi facut praf nava.

- Asadar, noi toti iti datoram dumitale ca am scapat cu viata, spuse, cu ciuda Nicolson; iti multumim.

Il privi taios, un moment lung, cu incordare, apoi isi roti ochii, simuland ca nu se uita la ceva anume, incat nimeni nu s-a gandit sa urmareasca incotro privea. Dar ochii lui Nicolson urmareau ceva si acum nu se mai indoia ca vazuse bine: in ultimele cateva minute, McKinnon se miscase, se deplasase cu sase inci, poate cu noua, dar nu ca urmare a unor convulsii inconstiente, pricinuite de dureri, ci cu miscari furise, calme, ale unui om complet stapan pe sine, preocupat sa inainteze treptat, in tacere, pe pamant, asa de linistit, fara pic de zgomot, cu o viteza imperceptibila, incat numai cineva cu nervii ajunsi la un maximum de sensibilitate putea observa. Nicolson a inteles, convins ca nu se insela. Acolo unde initial ii fusese capul, umerii si bratele lui McKinnon, in zarea de lumina izvorata prin usa, acum se afla numai grumazul si un antebrat bronzat. Incet, fara sa se simta, cu fata ca o masca lipsita de orice expresie, Nicolson si-a indreptat privirea inapoi, spre camarazii sai. Van Effen vorbea din nou, privindu-l si el cu o curiozitate nelinistita.

- Probabil acum intelegeti, mister Nicolson, de ce Farnholme a stat linistit in cambuza in timpul incendiului: numai fiindca tinea pe genunchi doua milioane de lire si nu putea sa le riste, comportandu-se dupa vechile canoane ale curajului, onoarei si altruismului. Eu am ramas in sala de mese ca sa nu fiu obligat sa trag asupra aliatilor mei - si-ti amintesti ca singura data cand am facut-o, ochind marinarul din turela submarinului - sa stii ca voit nu l-am nimerit. Totdeauna am procedat astfel ca sa nu trezesc banuieli. Dupa primul atac japonez, n-au mai urmat altele asupra Viromei, in timp ce pregateam barca de salvare si dupa aceea; toate s-au intamplat astfel, deoarece, de pe acoperisul timoneriei, semnalizasem cu o lanterna care era situatia si cum trebuia sa se procedeze. Din aceleasi motive nu ne-a scufundat submarinul - capitanul lui nu ar fi primit laude la intoarcere, raportand ca a trimis pe fundul Marii Chinei de Sud diamante in valoare de doua milioane de lire.

Zambi, tot fara satisfactie:

- Iti amintesti probabil ca am spus sa ne predam submarinului - dar ai luat atitudine ostila acestei propuneri.

- Atunci de ce ne-a atacat avionul?

- Cine stie? raspunse Van Effen ridicand din umeri - poate de ciuda. Si nu uita ca mai era prezent inca un avion - ar fi putut prelua unul sau doi supravietuitori anume alesi.

- De exemplu, pe dumneata? ,

- De exemplu, pe mine, admise Van Effen; curand dupa aceea, Siran a descoperit ca nu la mine erau diamantele - cautase in valiza mea intr-una din noptile calme: l-am vazut chiar eu si l-am lasat, tot nu era nimic important in ea. Iar aceasta descoperire, micsora riscul ca eu sa fiu injunghiat pe la spate - ceea ce s-a intamplat intocmai cu cel de-al doilea pe care Siran il suspecta, nefericitul Ahmed; si de asta data, Siran s-a inselat.

Continua apoi, adresandu-i-se lui Siran cu un dispret fatis:

- Banuiesc ca Ahmed s-a trezit in timp ce-i scotoceai in valiza?

- Nicidecum, a fost doar un accident nefericit, raspunse Siran, cu un gest vag al mainii; mi-a alunecat cutitul.

- Mai ai putina vreme de trait, Siran, vorbi Van Effen cu un ton de ciudata profetie si de pe figura lui Siran se sterse expresia de dispret calm; esti prea blestemat ca sa mai traiesti.

- Superstitie prosteasca!

Pe fata lui Siran reaparu surasul, buza superioara arcuindu-se deasupra dintilor albi.

- O sa traim si o sa vedem!

Van Effen isi indrepta privirea spre Nicolson:

- Asta-i tot, mister Nicolson; acum ati inteles de ce Farnholme m-a lovit in cap cand torpilorul s-a alaturat de noi. A procedat astfel numai ca sa va salveze. Un om foarte brav - si lua repede hotarari.

I se adresa apoi lui Miss Plenderleith:

- Si pe mine m-a trecut un fior de spaima cand ati spus ca Farnholme si-a lasat toata marfa pe insula. Mi-am dat insa seama ca nu putea face asa ceva, nu mai exista nici o probabilitate sa se mai intoarca pe acolo. Si am dedus ca toate sunt la dumneavoastra.

O privi cu compasiune:

- Sunteti o lady foarte curajoasa, miss Plenderleith; ati fi meritat o soarta mai buna.

A terminat de vorbit, in casa sfatului s a asternut o tacere adanca, apasatoare. Din cand in cand baietelul scancea, agitat, in somn, un scancet slab de teama, dar Gudrun il legana si il strangea in brate, potolindu-l. Yamata privea pietrele pretioase, figura lui bronzata cu nas acvilin arata ca sta pe ganduri, nu se grabea sa plece. Prizonierii il priveau toti pe Van Effen, cu expresii de la mirare pana la completa lipsa de incredere. In spatele lor, stateau cei de paza, zece sau douasprezece japonezi in total, atenti si vigilenti, cu armele pregatite in maini. Nicolson risca o ultima privire prin lumina usii, simti ca i se accelereaza bataile inimii si, involuntar, isi stranse pumnii. Cadrul usii si dreptunghiul luminat din spatele ei erau acum goale: McKinnon disparuse. Incet, precaut, Nicolson respira usurat, cu un oftat inabusit, isi schimba directia privirii si constata ca Van Effen il fixa cu ochi intrebatori - intrebatori si intelegatori. Chiar in timp ce Nicolson urmarea cele ce se intamplau, Van Effen privise si el dintr-o parte, spre usa, un timp ciudat de lung, dupa care se uita gin nou la Nicolson. Acestuia ii trecu prin minte fiorul rece al esecului, si se intreba cum ar putea sari la gatul lui Van Effen ca sa-l impiedice sa scoata vreun cuvant despre cele ce se intamplau cu McKinnon. Stia ca n-ar fi realizat nimic, ar fi intarziat doar inevitabilul. Chiar daca il omora pe Van Effen - Nicolson era destul de constient ca sa nu se amageasca singur: nu avea nici o sansa si chiar daca ar fi avut, chiar daca ar fi reusit sa se salveze cu toti prizonierii, nu era in stare sa-i faca un rau lui Van [Effen; tinea minte ca ii datora acestuia o viata - viata micului Peter. Foarte usor, Van Effen ar fi putut, atunci, la acostarea barcii de salvare, sa se ocupe doar de sine insusi, nimeni n-ar fi stiut nimic. L-ar fi putut lasa pe Peter la voia intamplarii si s-ar fi salvat usor luptand cu ambele maini contra valurilor; dar alesese calea de a-si expune propria-i viata cu copilul in brate, in ciuda piciorului sau ranit si schilodit Van Effen ii zambi si Nicolson intelese ca era prea tarziu ca sa mai incerce sa-l opreasca a vorbi.

- Splendid executat, nu-i asa, mister Nicolson? Acesta n-a scos un cuvant, dar capitanul Yamata a ridicat capul, intreband mirat:

- Ce s-a executat splendid, domnule colonel?

- Ei bine intreaga operatie! Continua cu un gest vag din mana:

- De la inceput, pana la sfarsit.

Zambea parca ironic si Nicolson simti ca sangele ii navaleste in cap, sigur acum ca si Van Effen vazuse manevrele lui McKinnon si, probabil, avea de gand sa le dea in vileag.

- Nu stiu despre ce vorbiti, mormai Yamata. Se ridica in picioare si adauga:

- E timpul sa mergem, se aude camionul.

- Foarte bine, replica Van Effen.

Isi flexiona piciorul ranit, rigidizat; din cauza ranii din coapsa si din cauza muscaturii molustei, il folosea anevoios.

- Mergem sa ne intalnim cu colonelul dumitale? Chiar in asta noapte?

- Peste o ora, raspunse scurt Yamata; in asta seara, in vila lui, colonelul Kiseki are oaspeti capetenii importante. Fiul lui a murit, dar datoria trece peste durerile personale; trece peste, dar nu le face sa dispara. Poate ca doar gemetele acestor prizonieri ii vor alina inima indurerata.

Nicolson se infiora, inchipuindu-si, crispat, ca cineva se plimba peste propriul sau mormant. Chiar inainte de sadica anticipare din vorbele lui Yamata, nu-si facuse iluzii in privinta celor ce il asteptau. Un moment ii trecura prin minte toate cele auzite despre atrocitatile japoneze comise in China, dar cauta sa-si alunge aceste ganduri negre. Singura lui speranta atarna acum ca de un fir de par si nici nu era sigur ca mai exista vreo speranta, poate era doar o inchipuire intr-adevar, McKinnon iesise din incapere, dar ce putea face el, decat sa se expuna la o moarte sigura? Nici nu-i trecea prin minte ca McKinnon actiona numai pentru propria-i salvare, seful de echipaj nu era omul care sa faca asa ceva Van Effen vorbea din nou:

- Si dupa aceea? Dupa ce colonelul ii vede pe prizonieri? Aveti unde sa-i adapostiti?

Nu cred ca vor mai avea nevoie de adapost, replica, Yamata: mai curand, de un serviciu funebru.

- Nu este momentul de gluma, capitane Yamata, ii taie, scurt, vorba Van Effen.

- Nici nu glumesc, domnule colonel.

Si Yamata zambi, fara sa mai spuna ceva. Se asternu brusc tacere si se auzi scrasnetul franelor si accelerarea, inainte de oprire, a motorului camionului in mijlocul kampong-ului. Capitanul Findhorn isi drese glasul si declara:

- Eu sunt capetenia grupului, capitane Yamata, si in aceasta calitate iti amintesc conventiile internationale valabile pe timp de razboi!

Vocea ii era slaba, dar hotarata:

- In calitate de capitan de vas in Marina Comerciala Britanica, cer

- Taci!

Vocea lui Yamata a fost mai mult un tipat si figura i s-a schimonosit hidos. A continuat mai mult in soapta un murmur ce voia sa para ingaduitor, dar mult mai inspaimantator decat un muget de manie:

- Nu cere nimic, capitane, nu-i cazul sa ceri ceva. Conventii internationale! Pfui! Scuip pe conventiile internationale! Bune pentru slabanogi, naivi si copii. Celor tari nu le pasa de ele, colonelul Kiseki nici n-a auzit vreodata de ele. El nu stie decat una: i-ai omorat fiul!

Yamata continua, cutremurandu-se:

- Nu mi-e teama de nimeni pe lume, decat de colonelul Kiseki. Toti se tem de el. E un om cumplit. Intreaba-l pe prietenul dumitale de colo, a auzit multe despre colonel.

Si-l indica pe Telak, stand in fund, intre doua sentinele inarmate.

- Colonelul Kiseki nu este om, rosti Telak, cu figura brazdata de dare lungi de sange coagulat; un diavol, Dumnezeu il va pedepsi!

- Asa? exclama Yamata.

Ordona ceva scurt in japoneza si Telak se rasturna pe spate, primind o brutala lovitura de pat de pusca drept in fata.

- Telak face parte dintre aliatii nostri indonezieni, se scuza Yamata, dar mai are nevoie de educatie. In special, nu trebuie sa-i vorbeasca de rau pe ofiterii nostri superiori Dupa cum spuneam, Kiseki este totdeauna un om teribil, dar acum, cand singurul sau fiu a fost ucis

Vocea i se pierdu treptat in tacere.

- Ce-o sa faca colonelul Kiseki? se auzi, indiferenta, vocea lui Van Effen, fara urma de emotie sau compatimire; e sigur ca femeile si copiii

- Sunt primii care vor pleca de aici si o sa li se para lung drumul ce-l vor avea de facut pana la capat.

Probabil ca Yamata si colonelul lui pregatisera ceea ce urma sa se intample, caci continua:

- Colonelul Kiseki este un cunoscator, un artist in astfel de treburi; oameni mai needucati, ca mine, avem ce invata de la el. Este de parere ca suferintele psihice sunt mai importante decat cele fizice.

Yamata se entuziasma vorbind, se vedea ca subiectul ii facea placere.

- De exemplu, atentia lui se va indrepta in special asupra lui mister Nicolson.

- Inevitabil, murmura Van Effen.

- Inevitabil. Astfel, la inceput, il va ignora. In schimb, isi va concentra atentia asupra copilului. Poate insa ca ii f va cruta, are o slabiciune ciudata pentru copii.

Yamata se incrunta, apoi figura i se destinse:

- Cred ca se va mai ocupa si de tanara cu cicatrice pe obraz. Siran mi-a spus ca ea si Nicolson sunt buni prieteni, cel putin prieteni.

O privi indelung pe Gudrun si Nicolson simti parca un pumnal care ii strapungea inima.

- Colonelul Kiseki are o maniera speciala de a se purta cu doamnele, mai ales cu cele tinere: o foarte ingenioasa combinatie de pat din bambus verde si tratament cu apa. Poate ati auzit de asa ceva, domnule colonel Van Effen?

- Am auzit, raspunse acesta, cu un suras nedeslusit.

Surasul nu prevestea nimic bun si pentru prima data, Nicolson simti siguranta coplesitoare a infrangerii finale: Van Effen se juca cu el, ca pisica cu soarecele, dandu-i false incurajari sadice, in asteptarea momentului cand il va sfasia.

- Da, am auzit despre toate acestea, sunt spectacole foarte interesante si sper ca mi se va permite sa asist la festivitati?

- Veti fi oaspete de onoare, scumpe domnule colonel! il asigura Yamata.

- Minunat, minunat: dupa cate am inteles, sunt prilejuri de a invata cate ceva.

Van Effen il privi ciudat si indica cu un gest nepasator al manii spre prizonieri.

- Oare colonelul Kiseki va avea, sa zicem conversatii cu toti? Chiar si cu ranitii?

- I-au omorat fiul, raspunse categoric Yamata.

- Asa este, i-au omorat fiul.

Van Effen se uita din nou la prizonieri, cu ochi inexpresivi si reci:

- Dar unul dintre ei a incercat sa ma omoare pe mine. Oare colonelul Kiseki n-ar renunta la el?

Yamata isi ridica sprincenele, nedumerit, si spuse:

- Nu stiu daca eu

- Unul dintre ei a incercat sa ma omoare, il intrerupse, aspru, Van Effen; am o rafuiala personala cu respectivul si as considera ca o mare favoare, capitane Yamata, daca ai fi de acord sa ma rafuiesc acum.

Yamata se uita la soldatul care baga diamantele inapoi in valiza rupta si-si freca barbia. Nicolson simti inca o data ca sangele i se urca la cap, dar se sili sa respire linistit, normal. Nu-si putea inchipui ce va urma.

- Este cel mai neinsemnat lucru pe care-l puteti pretinde, stiind cat de mult va datoram. Dar colonelul

Brusc, de pe figura lui Yamata disparura indoiala si nesiguranta; continua, surazand:

- Fie! sunteti un ofiter superior aliat, asa ca un ordin al dumneavoastra

- Iti multumesc, capitane Yamata, il intrerupse Van Effen; considera ca l-am dat.

Merse repede, schiopatand in mijlocul prizonierilor, se apleca si-l apuca de pieptul camasii pe Gordon, smucindu-l cu rautate ca sa se ridice in picioare.

- Astept de multa vreme acest moment, blestematule! Ia treci dincolo!

N-a tinut seama nici de zbaterile lui Gordon, nici de figura lui innebunita, de spaima si nici de protestele incoerente de nevinovatie; l-a tarat in spatiul gol din fundul casei sfatului, direct opus cu usa, impingandu-l prin grupul ingramadit al prizonierilor si l-a tintuit in picioare de peretele colibei; Gordon a ridicat un brat intr-un gest jalnic de aparare, figura ii era schimonosii de panica.

Van Effen nu a luat in seama nici panica, nici protestele omului, si-l impinse catre platforma, spre-un soldat japonez care tinea intr-o mana o arma si un pistol-mitraliera in cealalta. Cu siguranta nepasatoare a unuia care nu se asteapta sa fie nici intrebat, nici sa i se opuna rezistenta, Van Effen ii lua soldatului pistolul-mitraliera, il verifica daca e incarcat, il arunca pentru tir automat si se indrepta, schiopatand, spre Gordon care sta la perete cu ochi holbati, plini de spaima. In incapere, totul incremenise in tacerea intrerupta doar de respiratia gafaita-a lui Gordon. Toti ochii erau indreptati spre Van Effen si Gordon, privirile reflectau stari diferite: de mila, de manie, de groaza celor ce aveau sa urmeze sau de simpla neintelegere a celor ce se petreceau. Figura lui Nicolson era complet inexpresiva, a lui Yamata cam la fel, dar modul cum isi plimba limba peste buze ii trada nedumerirea. Nimeni nu vorbea, nimeni nu misca, nimanui nu-i venea sa vorbeasca sau sa miste. Un om era pe cale sa fie omorat, ucis, dar ceva nedeslusit impiedica orice protest, orice interventie in atmosfera incarcata ce domnea in interiorul colibei, intreruperea a venit de afara, din kampong, producand un soc brusc care a sfaramat atmosfera ireala din incapere, asa cum o piatra face tandari un cristal, izbindu-l.

Un tipat tremurat, strident, in japoneza a facut ca toate capetele sa se intoarca spre usa. Imediat a urmat de afara larma unei incaierari scurte si stridente, un strigat, un zgomot in gol ca de un topor urias despicand un pepene, apoi, un moment de tacere ciudata, generala; dupa care s-a auzit un urlet, insotit de o explozie de fum si flacari cuprinzand cu o iuteala de necrezut cadrul usii si majoritatea peretelui respectiv, formand ca un zid de flacari.

Capitanul Yamata a facut doi pasi spre usa, a deschis gura sa strige un ordin si cazu trasnit cu gura deschisa, cu pieptul sfartecat de gloantele carabinei lui Van Effen. In interiorul incaperii, tacanitul staccato al pistolului-mitraliera era asurzitor, dominand mugetul flacarilor. Sergentul japonez de pe platforma a fost si el impuscat, apoi un soldat de langa el, iar in mijlocul fetei lui Siran s-a deschis o mare floare rosie; calm, Van Effen s-a incovoiat peste teava carabinei, cu degetele intepenite pe tragaci, cu fata taiata parca in piatra. S-a cutremurat cand primul glont de arma japoneza l-a izbit sus in umar, s-a impleticit si a cazut intr-un genunchi cand al doilea glont l-a izbit intr-o parte cu forta unei lovituri de berbec, dar chipul lui nu si-a schimbat nicidecum expresia si degetul ingalbenit de incordare a apasat si mai tare pe tragaci. Toate acestea, Nicolson le-a vazut si abia atunci a inteles situatia: s-a aruncat jos, izbind in picioarele unui soldat japonez care tintea spre Van Effen cu pusca automata. S-au rostogolit amandoi inclestati intr-o lupta furioasa, Nicolson a lovit de mai multe ori cu patul pustii automate fata adversarului de deasupra lui si a sarit in picioare, inlaturand, tocmai la timp, sclipitul unei baionete si lovind cu piciorul, cu rautate, sub un pantec neprotejat.

Chiar in timpul cat era cu degetele infipte in gatul adversarului, a observat ca Walters, Evans si Willoughby erau si ei in picioare, luptand cu disperare nebuneasca in semiintunericul straniu format din stralucirea rosiatica a flacarilor si usturimea sufocanta a fumului ce umplea incaperea. Si-a mai dat seama ca pistolul-mitraliera al lui Van Effen tacuse, ca o alta mitraliera cu ritm de tragere diferit rapaia prin flacarile rasinoase invaluitoare care blocau usa. Apoi aproape si-a pierdut cunostinta, caci un fit japonez il atacase pe la spate, si-i incinsese gatul cu bratul, strangulandu-l intr-o tacere nemiloasa, salbatica. In fata ochilor i-a falfait o ceata rosie, o ceata cu strafulgerari de scantei si flacari, fluturandu-i inaintea fetei; isi dadea seama ca nu era decat propriul sau sange care ii pulsa in cap si ca nu se prabuseau peretii arzand furios ai casei sfatului. Nicolson simtea ca il parasesc puterile, ca aluneca in intuneric cand il auzi pe omul care ii strangula scotand un tipat de moarte, apoi simti ca McKinnon il apucase de brat si il ducea, impleticindu-se, catre pervazul incendiat al usii; McKinnon trecu de usa, dar pentru Nicolson a fost prea tarziu: grinda de sus a usii in flacari, i-a cazut peste cap si umeri, ceea ce a fost indeajuns ca, in starea de slabiciune in care se afla, sa-si piarda din nou cunostinta.

Si-a revenit dupa un minut, zacand sprijinit de peretele sopronului cel mai apropiat de casa sfatului. Vag, isi dadea seama ca in jurul lui stateau si se miscau oameni, ca Miss Plenderleith ii stergea fata de sange si funingine, ca o limba inalta de flacari lucea vertical in intuneric pana la treizeci sau patruzeci de picioare inaltime, in cerul intunecat, fara stele, in timp ce casa sfatului, cu un perete si aproape tot acoperisul mistuit, ardea ca o torta necrutand nimic.

Revenindu-si in fire, s-a ridicat si a dat-o la o parte pe Miss Plenderleith. A observat ca impuscaturile incetasera si ca se auzea doar zgomotul indepartat al unui motor de camion, cand mai tare, cand mai incet, dupa cum se schimbau vitezele: japonezii, cei care mai ramasesera in viata, fugeau in graba, cuprinsi de panica.

- McKinnon! striga Nicolson, cautand sa domine cu vocea mugetul flacarilor; McKinnon unde esti?

- S-a dus de cealalta parte a casei, il informa Willoughby.

Apoi, aratand spre casa sfatului in flacari:

- Arde zdravan, Johnny!

- Au iesit toti din casa? intreba Nicolson; au parasit-o toti, spune-mi, pentru Dumnezeu!

- Cred ca toti au iesit, sir, rosti Walters de alaturi, dar cu voce sovaielnica, cred ca nu a ramas nimeni inauntru.

- Slava, slava Domnului! Dar se opri brusc:

- A iesit si Van Effen? Nu a raspuns nimeni.

N-ati auzit ce-am intrebat? striga Nicolson; a iesit si Van Effen? il cauta din ochi pe Gordon, se apropie de el si il prinse de umeri:

- Van Effen a ramas inauntru? Trebuie sa stii, erai cel mai aproape de el.

Gordon il privi nedumerit, ochii ii erau inca plini de spaima. Buzele i se framantau necontrolate dar nu scotea nici un cuvant. Nicolson il lasa de umeri, il palmui zdravan de doua ori cu fata si dosul palmei, dar trebui sa-l sprijine ca sa nu cada.

- Spune-mi, sau te omor, Gordon! L-ai lasat pe Van Effen inauntru?

Gordon raspunse afirmativ din cap, cu figura inalbita de spaima, acum brazdata cu rosu, urmele degetelor palmelor primite.

- L-ai lasat inauntru? il intreba iarasi Nicolson, nevenindu-i sa creada; l-ai lasat in iadul acela de flacari?

- A vrut sa ma omoare, scanci Gordon, era chiar sa ma omoare.

- Tampitule! Ti-a salvat viata, tie si noua tuturora!

Il imbranci fara mila, dadu la o parte o pereche de maini care incercau sa-l retina si se repezi prin flacarile involburate in lumina usii, fara sa realizeze la ce se expunea.

Inauntru, caldura l-a izbit cu un suflu violent, simtind ca il inconjoara un val enorm de parjol dureros, aerul supraincalzit, lipsit de oxigen, ii patrundea in plamani ca un efluviu de foc. A simtit ca ii miroase parul a parlit, lacrimi i-au napadit ochii, aproape nu mai vedea nimic si daca interiorul ar fi fost in intuneric, n-ar fi putut distinge nimic; dar din cauza salbaticei straluciri rosii a flacarilor, era lumina, ca sub soarele de amiaza.

L-a descoperit repede pe Van Effen: era langa un perete ramas intact, zacea pe pamant, sprijinit intr-un cot. Camasa kaki si pantalonii de dril ii erau pline de sange, fata ii era cenusie. Gafaind, inabusindu-se, cu plamanii luptand in van dupa aer, Nicolson a mers impleticindu-se cat a putut de repede spre peretele opus al casei sfatului. Stia ca trebuia sa se grabeasca, nu putea rezista decat cateva clipe in atmosfera aceea, cel mult o jumatate de minut. Vesmintele ii incepusera sa arda inabusit, parti din ele sfasiate fumegau, chiar se inroseau pentru o clipa, plamanii nu-si mai primeau oxigenul, era din ce in ce mai slabit, caldura ii dogorea figura si tot corpul.

Van Effen il privi cu ochi vagi, fara un gest sau vorba. "Probabil aproape mort, gandi Nicolson, Dumnezeu stie cum a supravietuit.' Se apleca, incerca sa desprinda degetele lui Van Effen de pe siguranta si tragaciul pistolului-mitraliera, dar nu reusi, mana ii era parca lipita de metal. Nu avea timp de pierdut, poate ca era chiar prea tarziu. Gafaind, zbatandu-se, cu naduseala curgand siroaie pe trupul infierbantat, Nicolson isi incorda ultimele ramasite de putere intr-un efort disperat si-l lua pe ranit in brate.

A parcurs jumatate din distanta de intoarcere, cand, peste mugetul flacarilor se auzi o trosnitura care il facu sa-si opreasca brusc pasii tocmai la timp: din acoperis, cateva grinzi, in flacari, fumegand s-au pravalit pe jos cu o eruptie ca de artificii zburatoare si taciuni rosii, la mai putin de trei picioare distanta de unde se oprise. Usa era complet blocata. Nicolson isi scutura capul, privi in sus cu ochii impaienjeniti de sudoare, vazu ca printr-o ceata acoperisul daramandu-se, prabusindu-se peste el si nu mai sovai: cu patru pasi impleticiti trecu peste gramezile arzande aflate intre el si usa, dar cei patru pasi i s-au parut o eternitate. Vesmintele de dril, uscate acum ca iasca, s-au aprins si limbi de foc rasucite i se ridicau de la picioare, tot mai sus, incat varfurile lor infometate ii indurerau antebratele goale sustinand greutatea inerta a trupului lui Van Effen. Sabii rosii de foc ii strabateau parca prin talpile incaltamintei, intepand nemilos, narile ii erau pline de o duhoare scarboasa de carne parjolita. Simtea ca-si pierde mintea, nu mai avea puteri, nu mai era constient de timp, de scop si de directie, cand simti ca maini grabite il iau de brate si de umeri si-l imping afara in aerul rece, calm, datator de viata al serii.

Ar fi fost normal sa-l lase pe Van Effen in mainile celor care ii salvasera, si Nicolson sa se azvarle pe pamant, sa se lase prada valului de inconstienta ce-l asalta si sa se scufunde intr-o uitare binefacatoare. Dar n-a procedat asa: a stat in picioare, inspirand cantitati enorme de aer in trupul care nu mai era in stare sa preia decat o fractiune din ceea ce i-ar fi trebuit. Doar dupa cateva minute mintea i s-a limpezit, i s-a potolit tremurul picioarelor si a vazut pe Walters si pe Willoughby care il inconjurau, dar nu a tinut seama de ei, s-a smucit si l-a transportat pe Van Effen pana la cel mai apropiat sopron din kampong.

Incet, cu infinita atentie, a depus ranitul pe pamant, i-a deschis camasa rupta si patata de sange. Van Effen i-a prins slab mainile:

- Pierzi timpul degeaba, mister Nicolson, murmura el cu voce slaba, inecata de sange, abia auzibila din cauza urletului flacarilor.

Fara sa tina seama de ce spunea Van Effen, Nicolson i-a desfacut camasa si a fost teribil de impresionat vazand ce era sub ea: pentru ca Van Effen sa mai traiasca, trebuia sa i se opreasca urgent hemoragia. Isi smulse propria-i camasa parlita si zdrentuita, o sfasie si aplica tampoane peste rani, observand tot timpul figura palida, crispata a germanului. Buzele lui Van Effen incercau sa zambeasca, poate un suras de zadarnicie; Nicolson i-ar fi citit mai repede simtamintele, dupa expresia ochilor, dar nu mai era posibil sa descifreze ceva in ei, erau incetosati de lucirea unei iminente pierderi de cunostinta.

- Ti-am spus nu mai pierde vremea degeaba, murmura ranitul; salupa salupa lui Kiseki, cauta sa ajungi la ea; are probabil o statie puternica de radio - ai auzit, ce spunea Yamata Walters poate emite un mesaj.

Vocea ii devenea o soapta grabita:

- Du-te imediat, mister Nicolson, cat mai curand. Mainile i s-au desprins de bratele lui Nicolson si au cazut neputincioase deoparte, cu palmele in sus, pe pamantul batatorit al kampong-ului.

- De ce te-ai expus in halul asta, Van Effen? il intreba Nicolson, clatinandu-si incet capul, cu uimire; de ce ai facut-o?

- Cine stie; dar poate stiu si eu.

Respira repede, intretaiat, abia soptea cuvintele:

- Razboiul total isi are legile lui, mister Nicolson, dar este un lucru barbar.

Continua, aratand cu o incercare de gest spre coliba incendiata:

- Orice alt compatriot de-al meu ar fi fost aici, in noaptea asta, ar fi facut la fel, exact ceea ce am facut eu. Si noi, germanii suntem oameni, mister Nicolson, oameni ca si voi.

Abia miscandu-si mana, isi desfacu camasa si zambi:

- Daca suntem taiati, nu curge tot sange?

L-a apucat o tuse care ii contracta muschii raniti ai stomacului, facandu-l sa-si ridice de pe pamant capul si umerii, apoi cazu iarasi jos, ramase atat de nemiscat si tacut, incat Nicolson se inclina asupra lui, convins ca murise. Dar Van Effen isi redeschise pleoapele, cu incetineala si efortul infinit al unui om care ridica o imensa greutate si reusi sa-i surada lui Nicolson cu ochii incetosati.

- Noi germanii nu ne dam atat de usor sfarsitul; cred ca n-a venit inca sfarsitul lui Van Effen.

Dupa o pauza mai lunga, continua in soapte:

- Costa mult castigarea unui razboi; multe sacrificii. Cateodata costul cerut este prea scump si nu merita ceea ce se poate obtine. In noaptea asta, pretul ce mi s-a cerut era prea mare. Si eu nu l-am putut plati.

Tocmai atunci, o mare palalaie de flacari a izbucnit din acoperisul prabusit al casei sfatului, scaldand figura lui Van Effen intr-o stralucire rosie, puternica, capul i-a cazut in jos, fata ii era alba si fara viata, dar murmura indistinct ceva despre Kiseki.

- Ce este cu Kiseki? intreba Nicolson, apropiindu-si capul de figura lui.

Ce vrei sa spui?

- Colonel Kiseki

Vocea lui Van Effen era din ce in ce mai slaba, incerca sa zambeasca, dar nu reusi decat sa contracte putin buza de jos.

- Cred ca am ceva comun cu el, cred Vocea i se stinse, dar isi reveni:

- Cred ca amandoi avem slabiciune pentru copiii mici. Nicolson il privi un timp, apoi atentia i se indrepta spre directia din care venea, peste kampong, un trasnet puternic, iluminand cel mai indepartat colt al mici asezari: ultimii stalpi ai casei sfatului se prabusisera, cu o si mai serioasa valvataie de flacari. Dar nu a durat mult: Nicolson a vazut doar limbile de foc ce se micsorau indata ce atingeau pamantul si din toate partile navaleau umbrele intunericului. A mai incercat sa-i mai spuna ceva lui Van Effen, dar acesta isi pierduse cunostinta.

Epuizat, Nicolson se indrepta cu greu din sale, ramase insa sprijinit pe genunchii indoiti, privind la omul atat de grav ranit. Brusc, extenuarea, disperarea si durerea ascutita, chinuitoare a picioarelor si bratelor il coplesi si devenea tot mai puternica tentatia de a se lasa in voia soartei, de a se lasa sa alunece in intunecimea prietenoasa, cuprinzatoare care incepea sa puna stapanire pe toate ascunzisurile mintii sale. Oscila inapoi si inainte, in genunchi, cu ochii aproape inchisi, cu bratele balabanindu-se, cand auzi o voce strigand, zgomot de pasi precipitati prin kampong si simti ca degete puternice il prindeau neinduratoare de pielea inrosita de arsurile de pe brat.

- Haideti, sir, veniti! Pentru Dumnezeu, ridicati-va in picioare.

In vocea lui McKinnon se distingea o disperare vehementa, nerabdatoare.

- Diavolii astia galbeni i-au luat cu ei, sir

- Cum? Ce? striga Nicolson, clatinandu-si capul zapacit si dureros; ce au luat cu ei? Planurile, diamantele? Abia scapasera cu bine din atatea

- Lua-le-ar dracu de diamante, arde-le-ar focul cu toti blestematii astia galbeni.

Vocea lui McKinnon era intre soapta si strigat, Nicolson nu i-o mai auzise astfel niciodata, ochii ii era napaditi de lacrimi, pumnii stransi i se albisera de incordare, parea innebunit de furie.

- Ar fi fost bine daca luau numai diamantele; dar diavolii astia au luat si ostateci, am vazut cand ii incarcau in camion: capitanul, Miss Drachmann si bietul Peter!

XV

Dupa manie, incepe furia, pornire necugetata, netinand seama de nimic, si dupa furie, o cale ceva mai lunga duce la hotarele nebuniei, precedata insa de o zona de indiferenta rece si completa detasare. Cand omul ajunge in acea stare - e drept, numai putini ajung - nu mai este ei insusi, nu se mai stapaneste, nu se mai comporta dupa regulile normale de simtire, gandire si emotivitate, pentru el cuvinte ca teama, pericol, suferinta, extenuare sunt de pe o alta lume si nu le mai intelege semnificatia. Starea lui este acum caracterizata printr-o anormala intelegere, printr-o percepere hipersensibila a eventualelor pericole, printr-un dispret supraomenesc si total fata de pericol. Mai presus de toate, aceasta stare se caracterizeaza printr-o completa indarjire. in asemenea stare se afla Nicolson la ora opt si jumatate seara in acea zi de sfarsit de februarie, la numai cateva secunde dupa ce McKinnon ii spusese ca Gudrun si Peter fusesera luati de japonezi.

Mintea i se limpezise, devenise chiar nefiresc de limpede si analiza situatia, atat cat o cunostea, cantarind posibilitatile si probabilitatile, cautand sa prevada evenimentele si sa-si intocmeasca un plan cu perspective cat mai sigure de succes. Oboseala, extenuarea fizica ii disparusera, ca o mantie de care te descotorosesti; stia ca schimbarea e doar psihologica, nu fiziologica, ca o va plati scump mai tarziu, dar n-avea importanta; era sigur insa ca indiferent de sursa, energia ce-l insufleteste va fi suficienta ca sa infrunte incercarile. in oarecare masura, era constient de gravitatea arsurilor suferite pe picioare si brate, de durerea pe care o simtea in ceafa unde il impunsese destul de adanc baioneta japoneza; dar nu percepea decat intelectual ranile si arsurile, ca si cum ar fi fost indurate de altcineva.

Planul era simplu, neinchipuit de simplu, perspectivele de a esua erau multiple, esecul aproape inevitabil, dar refuza sa ia in considerare un insucces. I-a improscat cu o adevarata canonada de intrebari pe Telak si pe McKinnon, i-a lamurit ce aveau de facut, ce trebuie sa intreprinda fiecare din ei, oricat de mici erau sperantele. Din relatarile lui McKinnon a inteles ce se intamplase.

Casa sfatului arsese cu furie si cu atata iuteala, pentru simplul motiv ca McKinnon stropise copios intregul perete al sopronului alaturat, cu tot continutul unui bidon cu patru galoane de benzina. Furase bidonul din camionul japonezilor, la doua minute dupa sosirea acestuia, profitand de lipsa de atentie a soferului, care acum zacea mort pe pamant la mai putin de zece picioare distanta. Si McKinnon tocmai era pe cale sa dea foc camionului, cand o patrula de straja aproape ca se impiedicase de el. Si nu numai ca furase benzina, dar incercase sa imobilizeze camionul. Cautase distribuitorul, nu-l gasise pe intuneric, dar descoperise teava de benzina spre carburator si indoirea ei a fost o jucarie pentru mainile lui. Era putin probabil, chiar imposibil, ca benzina ramasa in distribuitor sa permita camionului sa parcurga mai mult ca o mila - si pana la Bantuk erau patru mile.

Grabit, Nicolson ii ceru lui Telak sa le fie de ajutor, iar acesta consimti: de vreme ce tatal sau si altii din tribul lor fusesera omorati, nu mai era cazul sa fie neutru. A vorbit putin, dar ceea ce a spus era plin de mahnire, vadit ca dorea cu inversunare sa-i razbune pe cei rapusi. A raspuns cererii lui Nicolson de a le indica o calauza care sa conduca grupul celor sapte prizonieri ramasi, sub conducerea lui Vannier, pe drumul principal ce ducea la Bantuk, unde aveau misiunea sa captureze salupa si sa urce la bordul ei, daca reuseau sa realizeze totul in cea mai desavarsita liniste; Telak a tradus repede instructiunile unui compatriot si grupul a plecat, urmand sa se intalneasca, sperau, la bordul salupei. Apoi. Telak a ordonat la sase consateni de-ai sai sa caute soldatii japonezi morti care zaceau prin kampong, sa le ia toate armele si munitiile si sa le adune la un loc. S-a constatat ca mai erau utilizabile: o pusca automata Thomson, alte doua pusti automate si un pistol automat de un tip neobisnuit. Telak disparu intr-o coliba alaturata, de unde iesi cu doua mari pumnale malaieze, cu taisuri ca bricele, si cu o pereche de hangere curioase, minutios gravate, lungi de zece inci si in forma de flacara pe care si le-a prins de propria-i centura. La cinci minute dupa prabusirea casei sfatului, au pornit la drum si cei trei: Nicolson, McKinnon si Telak.

Soseaua spre Bantuk - de fapt, nu era o sosea, ci un drumeag lat de vreo sase picioare - trecea intortocheat printre plantatii de palmier, culturi de tutun si printre mlastini urat mirositoare in care te puteai afunda pana la brau, drumeag foarte greu de urmat in intuneric. Dar in noaptea aceea, Telak i-a condus pe scurtaturi, ocolind drumul o data, traversandu-l de doua ori, patrunzand de-a dreptul prin mlastini, culturi de orez si plantatii, un parcurs ca traiectoria unei sageti tintind direct spre inima Bantuk-ului.

Toti trei erau grav raniti, toti pierdusera sange, Telak in primul rand. si orice doctor, cat de cat priceput, n-ar fi ezitat sa-i interneze pe toti in spital. Dar ei se grabeau cit ii tineau picioarele spre Bantuk, sa infrunte imposibilul: parcurgerea unui teren care le punea inimile la grele incercari si era departe de a fi o plimbare. Alergau gafaind nebuneste din cauza incordarii supraomenesti, cu picioarele ca de plumb din cauza muschilor durerosi, la limita puterilor, cu piepturile zbatandu-se, zbatandu-se din cauza plamanilor care aveau nevoie de aer. tot mai mult aer. si cu sudoarea siroaie pe trupuri. Alergau cat ii tineau puterile: Telak, fiindca era obisnuit si fiindca tatal sau zacea mort in kampong cu o baioneta infipta in piept. McKinnon. fiindca era innebunit de furie si inima il indemna sa fuga pana va cadea jos; Nicolson. fiindca era scos din fire de suferintele care amenintau fiinte dragi lui.

A doua oara cand au traversat drumul, au vazut camionul japonez stationand la cinci yarzi distanta. Nici nu s-au oprit din mers. nu exista indoiala. era abandonat, japonezii ii luasera pe prizonieri cu ei si se grabeau pe jos spre oras. Camionul reusise sa mearga mai departe decat se asteptase Nicolson, adica ajunsese cel putin la jumatatea drumului pana la Bantuk si nu puteau aprecia cu cat timp inainte fusese parasit de japonezi si de prizonierii lor. Nicolson isi dadea seama ca sansele lor erau din ce in ce mai reduse, aproape inexistente. Toti trei erau constienti, dar nici unul nu-si marturisea gandul si nu propunea sa-si incetineasca ritmul ucigator al fugii catusi de putin. Din contra, lungeau pasii si alergau mai disperati prin intuneric.

Dupa ce a vazut camionul abandonat, prin mintea lui Nicolson au fulgerat tot felul de imagini despre modul cum se purtau soldatii japonezi in timp ce-i grabeau pe prizonierii plini de teama, pe drumeagul junglei. Isi imagina scene cu paturi de pusti, chiar cu baionete, manandu-l cu rautate pe batranul capitan bolnav, impleticindu-se complet epuizat, si pe Gudrun, si ea impleticindu-se prin intuneric, ingreunata de povara copilului purtat in brate; dupa o jumatate de mila, chiar un copil de doi ani devine o povara teribila, in astfel de conditii. Sau poate ca il parasise pe micul Peter, poate ca il abandonasera in graba cu care erau hartuiti, undeva in jungla, si nu-l mai astepta decat moartea. Dar inversunarea ce-l insufletea pe Nicolson l-a indemnat la eforturi si mai mari; evita sa se lase obsedat de ganduri negre si sa se prabuseasca sfarsit; in tot timpul acelei goane interminabile si extenuante prin intuneric, mintea lui Nicolson a ramas neobisnuit de limpede si a functionat rational.

Vremea se racise, stelele dispareau si a inceput sa ploua cand, in fine, au ajuns la periferia Bantuk-ului: oras la coasta marii, tipic pentru insula Java, nici prea mare, nici prea mic, un amalgam curios de vechi si de nou, amestec de Indonezie de acum o suta de ani si de Olanda aflata la zece mii de mile departare. Pe tarm, de-a lungul golfului, erau presarate dezordonat un fel de constructii primitive, improvizate pe stalpi inalti de bambus, sub cota maxima a apei, cu plase suspendate pentru a prinde pestii adusi de maree; la mijlocul plajei, un din curbat inainta in golf, formand adapost pentru salupele si vasele de pescuit, pentru barcile cu coviltir, tipic indoneziene, si canoele cu doua randuri de rame, prea mari pentru a fi trase pe uscat. Paralele cu plaja, in spatele constructiilor, se intindeau, dispersate la intamplare, doua sau trei siruri de colibe de lemn, cu acoperisuri de paie, colibe similare celor din satele din interior; mai departe de tarm, se afla centrul comercial al localitatii, continuat cu locuinte ce se intindeau pana la o vale atragatoare din spatele lor. Aceste locuinte formau o suburbie tipica olandeza, fara bulevarde largi, aliniate ca la Batavia sau Medan, dar constand din mici bungalouri si vile cochet; de tip colonial, fiecare imprejmuita de o gradina bine intretinuta.

In aceasta parte a orasului si-a condus Telak insotitorii. Au strabatut repede strazile intunecate din centru! orasului, fara sa se mai fereasca, nu mai aveau de ce. I-au vazut doar putini oameni, aflati pe strazile spalate de ploaie. La inceput. Nicolson a crezut ca japonezii interzisesera circulatia intre anumite ore. dar curand si-a dat seama ca nu: cafenelele erau inca deschise, proprietarii lor chinezi stateau fumand in prag, privindu-i cu placiditate.

La o jumatate de mila de golf, Telak a incetinit pasul st i-a condus pe cei doi pe linga un gard viu inalt, la adapost de priviri nedorite. inaintea lor, la peste cincizeci de yarzi distanta, drumul asfaltat se termina intr-o fundatura marginita de un zid inalt, boltit la mijloc si avand dedesubt o arcada luminata de doua lampi electrice. Sub arcada se aflau doi insi, vorbind si fumand, fiecare sprijinindu-se de zid. Puternic luminati, li se puteau perfect distinge de la distanta uniformele cenusiu-verzui si chipurile rotunde de soldati japonezi. Dincolo de arcada se vedea un drum m urcus, luminat de lampi la fiecare cativa yarzi. Drumul se termina la o vila mare, cu ziduri albe. Prin arcada, vila se vedea doar partial: un pridvor de stalpi si o pereche de bovindouri de o parte, puternic iluminate. Nicolson i se adresa lui Telak, care rasufla din greu alaturi:

- Asta e, Telak?

Erau primele cuvinte schimbate de cand plecasera din kampong.

- Asta-i.

Ca si, intrebarea lui Nicolson, cuvintele lui Telak se intercalau intre respiratiile scurte, repezi.

- E cea mai mare casa din Bantuk.

- Fireste! replica Nicolson, stergandu-si sudoarea de pe fata, de pe piept de pe brate si mai. ales de pe palme:

- Tot pe drumul asta trebuie sa vina si ai nostri, adusi de japonezi?

- Nu exista alta cale, vor veni tot pe aici, daca n-au si trecut.

- Daca n-au si trecut! repeta ca un ecou, Nicolson. Pentru prima data, a simtit ca-l cuprinde un val de teama si de nerabdare; teama i-ar fi produs insa panica si nerabdarea putea duce la esuarea planului, asa ca a facut un efort ca sa se stapaneasca.

- Daca au si trecut, este prea tarziu sa mai speram ceva. Daca nu, mai avem timp. Avem nevoie de un minut sau doua cit sa ne mai tragem sufletul - nu putem patrunde inauntru asa obositi, mai mult morti decat vii. Sef de echipaj, cum te simti?

- Ma mananca palmele, sir, raspunse McKinnon incet.

- Sa intram imediat in casa.

- N-o sa intarziem mult, promise Nicolson. Si i se adresa lui Telak:

- Mi se pare ca vad niste tepi pe zid.

- Chiar sunt, raspunse Telak, sumbru; si ar fi bine daca ar fi numai tepi simpli, dar prin ele trece curent electric.

- Asta este singura intrare? intreba, in soapta, Nicolson.

- Si singura iesire.

- Ai dreptate, asa-i.

In urmatoarele doua minute n-au mai scos nici un cuvant, li se auzeau doar respiratiile devenind treptat mai calme si mai rarite. Nicolson si-a impus sa aiba rabdare pentru ca toti trei sa-si vina in fire. Pana la sfarsit, n-a mai asteptat, s-a ridicat, si-a frecat palmele de resturile zdrentuite ale pantalonilor de dril kaki pentru a indeparta de pe ele orice urma de umezeala si i se adresa lui Telak:

- La vreo douazeci de pasi in urma. am trecut pe langa un zid inalt.

- Asa-i, aproba Telak.

In spatele zidului aproape de el. se vedeau copaci

- I-am observat si eu.

- Sa ne intoarcem acolo.

Impreuna cu cei doi, Nicolson a pornit cu pasi usori, tiptil pe langa gardul viu.

Dupa doua minute, au ajuns la mai putin de treizeci sau patruzeci de yarzi, de unde cele doua santinele japoneze puteau auzi cel mai slab sunet, Nicolson s-a intins pe pamant, la piciorul zidului inalt si a inceput sa geama incet, apoi mai tare, mai plangaret, caci primele sale vaiete n-au avut nici un efect. Dupa cateva secunde, una dintre santinele a sesizat, si a privit atent drumul; un moment mai tarziu, a doua santinela l-a imitat, caci i-a atras si lui atentia un geamat mai strident. Cei doi s-au uitat unul la altul, s-au consultat scurt, au pornit repede pe drum, unul a aprins din mers o lanterna. Nicolson s-a vaitat si mai tare, intorcandu-se ca zvarcolit de dureri, cu spatele spre sentinele, sa nu poata fi repede identificat drept european. Vedea luciul scanteietor al baionetelor in lumina tremuratoare a lanternei; se temea, caci stia ca un paznic infricosat prefera sa aiba de-a face cu un cadavru, decat cu un inamic in viata, oricat de grav ranit ar fi.

Bocancii grei au tropait pe drumul asfaltat, cele doua santinele au alunecat oprindu-se din fuga, s-au aplecat asupra celui cazut pe pamant si au murit asa aplecati, unul cu un pumnal in forma de limba de flacara infipt ih spate, pana la plasele, de catre Telak care a sarit de pe zidul inalt, celalalt sugrumat de mainile viguroase ale lui McKinnon, la numai o secunda dupa ce Nicolson ii smulsese pe neasteptate arma din mana nebanuitoare.

Nicolson a sarit in picioare si i-a examinat atent pe cei doi morti. "Prea scunzi, gandi el cu ciuda, mult prea mici de statura'; spera sa se deghizeze cu uniformele lor, dar nici nu se potrivea vreunuia din cei trei. Nu era timp de pierdut: Telak si Nicolson l-au luat de piept si de picioare, l-au balansat de doua ori, McKinnon l-a saltat zdravan de mijloc si trupul primei santinele a fost aruncat peste zid, ca sa nu mai fie la vedere; peste cinci secunde, i-a urmat cealalta. Curand, cei trei au patruns in curtea interioara a vilei.

Aleea bine luminata era flancata de ambele parti de arbusti si copaci ornamentali. De partea dreapta, dincolo de copaci, era zidul inalt cu grilajul prin care trecea curent electric, de cealalta parte a aleii se intindea o pajiste larga, in panta, bine intretinuta si neteda, cu copaci plantati neregulat, fiecare intr-un strat circular de pamant. fara alta vegetatie. Pajistea primea lumina de la lampile insirate de-a lungul aleii sau de la fatada vilei, dar nu prea multa. Cei trei au mers repede, fara zgomot, prin iarba, ascunzandu-se pe rand in umbra copacilor, pana au ajuns la un palc de arbusti, la marginea pietrisului din fata porticului vilei. Nicolson ii sopti la ureche lui Telak:

- Ai mai fost pe aici?

- Niciodata, raspunse Telak, tot pe soptite.

- Nu stii daca mai sunt si alte intrari? sau daca ferestrele au bare de fier sau sunt prevazute cu fire sub tensiune, ori cu sisteme de alarma?

Telak clatina negativ din cap.

- Atunci, murmura Nicolson. n-avem altceva de facut, decat sa intram pe usa principala. Probabil ca nu se asteapta ca vizitatorii, mai ales Vizitatori ca noi, sa intre pe usa principala.

S-a cautat la centura, a scos cutitul malaiez pe care i-l daduse Telak si s-a ridicat in picioare:

- Nici un zgomot, nici cel mai mic zgomot: repede, in perfecta liniste: sa nu deranjam gazdele.

A inaintat o jumatate de pas, a scos o exclamatie inabusita si s-a lasat din nou pe vine: desi de statura mijlocie, McKinnon cantarea aproape optzeci de kilograme, era extrem de puternic si-l oprise brusc, prinzandu-l de brat.

- Ce-i? murmura Nicolson, frecandu-si bratul parjolit si dureros; degetele lui McKinnon parca ii rupsesera o bucata de piele.

- Vine cineva, ii sopti McKinnon la ureche; probabil, au santinele si in afara vilei.

Nicolson a ascultat un timp, apoi facu un gest ca nu auzea nimic. A dat totusi crezare spuselor lui McKinnon - dotat cu auz si vaz fara pereche.

- Pe bordura da iarba, nu pe pietris, murmura McKinnon: vine incoace, as putea sa sar la el.

- Lasa-l in pace, ii sopti Nicolson; prea mult zgomot.

- Mergem pe pietris si o sa ne auda.

Acum Nicolson auzea si el pe cel care se apropia, se distingeau pasii pe iarba umeda. McKinnon starui:

- Nu va fi nici un zgomot, va promit.

De asta data, Nicolson si-a dat acordul, strangandu-i bratul in semn de intelegere. Cel ce se apropia venea drept spre ei si, fara sa vrea, Nicolson se infiora: urma sa fie a patra victima din noaptea aceea a sefului de echipaj, omul cu vocea domoala a locuitorilor din Highland si, pana acuma, doar una dintre ele apucase sa mai scoata un cuvant. "Poti trai multa vreme alaturi de un om - trei ani, in cazul de fata - si sa nu-l cunosti indeajuns', gandi Nicolson.

Cand omul a ajuns la un picior distanta de ei, cu capul intors spre cele doua ferestre luminate si atent la murmurul inabusit de voci din spatele geamurilor, McKinnon S-a ridicat in picioare, fara zgomot, ca o fantoma, apucandu-l cu mainile de gat, ca intr-o capcana de otel. McKinnon se tinuse de cuvant: totul s-a petrecut fara cel mai mic zgomot, nici macar un geamat cat-de slab.

Au lasat victimele in spatele arbustilor, au traversat portiunea cu pietris, fara graba prea mare, atenti sa nu mai fie vreo alta santinela care sa-i. auda, au urcat treptele, au trecut prin arcada si au intrat nestingheriti pe usa dubla, larg deschisa.

Au patruns intr-un hol mare, nu prea luminat de un candelabru central, cu un tavan inalt, in bolta, peretii cu lambriuri de stejar si o pardosea din parchet lucios lucrat fin din bucati confectionate din lemn de mahon si de kauri alternand cu altele din lemn tare, tropical, slab colorat. De ambele parti ale holului, scari largi, destul de abrupte, dintr-un lemn de culoare inchisa la fel cu lambriul de pe pereti, duceau sus la un balcon lat, pe stalpi, care se intindea pe toata lungime ambelor laturi si pe peretele din spate al incaperii. La piciorul fiecarei scari era cate o usa dubla, inchisa, iar intre ele, in fund, o a treia usa simpla. Toate usile erau vopsite in alb, facand nota discordanta cu lambriul de culoare inchisa de pe pereti. Usa din fundul holului era deschisa.

Nicolson le facu semn lui McKinnon si lui Telak sa stea de fiecare parte a usii duble de la dreapta, apoi pasi, ea o pisica, prin hol, spre usa deschisa din fund. Simtea sub talpi pardoseala rece si tare: cursa istovitoare ii distrusese resturile de pingele din panza groasa, ramase dupa ce-l scosese pe Van Effen din casa incendiata a Sfatului. Toate aceste necazuri le Inregistra automat, dar nu tinea seama de ele, cum nu tinea seama nici de durerile provocate de carnea vie a arsurilor. Va avea de suferit din cauza lor, dar nu sosise inca momentul sa se!ocupe de ele. deocamdata il stapanea un sentiment nemaipomenit de indiferenta, rece ca gheata, asociat cu efortul de-a cumpani evenimentele.

S-a lipit de peretele din fund, si-a ciulit urechile ascultand, usa deschisa din ochi supraveghind. La inceput nu a auzit nimic, apoi a deslusii un murmur departat de voci si, din cand in cand. zgomote de vesela ciocnita. Desigur, veneau de la bucatarie - iar daca cei ce se aflau dincolo de usa dubla sedeau la masa. si probabil ca asa era, fiind cam ora cinei, se putea intampla ca servitorii sa treaca in orice moment prin coridorul lung ce ajungea in hol. Nicolson se strecura fara zgomot si arunca o privire rapida de la marginea usii: coridorul era slab luminat, lung cam de douazeci de picioare, cu doua usi inchise de fiecare latura, si una, deschisa, la capat, vizibila ca un dreptunghi alb-luminos. in coridor nu era nimeni: Nicolson intra, cauta in dosul usii. gasi cheia in broasca, o scoase, se intoarse in hol, inchise usor usa in urma lui si o incuie.

Strabatu din nou holul, pentru a se alatura celorlalti doi linga usa dubla vopsita in alb. Acestia il priveau cum se apropie: McKinnon, la fel de hotarat si de darz, stapanindu-si insa mania ce-l napadea, dar gata sa explodeze in orice moment; Telak, plin de sange. cu fata trasa si cenusie de oboseala, dar sustinut inca de dorinta apriga a razbunarii. Nicolson sopti cateva instructiuni direct in urechea lui Telak, se asigura ca a fost inteles si astepta pana ce acesta se strecura si se ascunse in spatele scarii din dreapta.

De dupa usa dubla se auzea un murmur slab de voci, intrerupt, din cand in cand, de hohote de ras. Nicolson asculta cateva momente, apoi incerca pe rand cele doua batante ale usii, impingandu-le usor cu degetul. Au cedat cu cate o infima fractiune de inci, spre satisfactia lui Nicolson. Dupa un gest de intelegere cu McKinnon, cu armele in maini in pozitie de tragere, deschizand larg usa cu o lovitura de picior au intrat in incapere.

Era o camera lunga, nu prea inalta, cu lambriuri de lemn si cu pardoseala de parchet la fel ca cea din hol, cu bovindouri largi prevazute cu plase contra tantarilor. Beretele opus avea o fereastra mai mica si intre cele doua usi de pe peretele din stanga se afla un bufet de stejar, singura mobila de-a lungul peretilor. Cea mai mare portiune' a pardoselii era ocupata de o masa de ospete in forma de ,,U" si de scaunele celor patrusprezece insi care se aflau in jurul mesei. Unii vorbeau, radeau, tinand in maini pahare mari din care beau; nu toti si-au dat seama de intrarea celor doi, dar tacerea brusca a celui care tocmai. vorbea le-a atras atentia celorlalti, asa ca au amutit cu toti, privind spre usa, foarte linistiti.

Pentru un om atat de indurerat de moartea fiului sau, colonelul Kiseki era teribil de ocupat ca sa-si uite mahnirea. Nu te puteai insela care anume era Kiseki: ocupa, in capul mesei, un scaun de onoare, ornamentat si cu spatar mai inalt; era un tip scund, masiv, cu un pantec enorm, cu gatul revarsat in cute de osanza peste gulerul strimt al uniformei, cu ochi mici, ca de porc, infundati in cutele obrajilor, si par negru, foarte scurt taiat, carunt la tample, tepos, pe capul rotund, ca firele unei perii de sarma. Figura ii era imbujorata din cauza alcoolului, cum dovedeau si sticlele goale din dreptul lui si petele de vin de pe fata de masa. Cand Nicolson si McKinnon au intrat, el tocmai isi dadea capul pe spate intr-un hohot de ras, dar indata s-a aplecat inainte cu pumnii stransi pe bratele scaunului; rasul i-a pierit brusc, de pe fata bucalata, transformandu-se incet intr-o expresie de totala uimire.

Nimeni n-a scos o vorba, nici unul n-a mai miscat, in camera domnea o tacere profunda. Incet, cu prudenta. Nicolson si MacKinnon au inaintat fiecare de o parte a mesei, in tacerea nefireasca ce domnea, Nicolson pe la stinga, McKinnon pe langa largul bovindou. Cei patrusprezece insi stateau nemiscati pe locurile lor, dar ochii li se roteau urmarind miscarile celor doi oameni inarmati. La jumatatea din partea stinga a mesei, Nicolson s-a oprit, s-a asigurat ca McKinnon supravegheaza intreaga masa, s-a intors si a deschis prima usa de pe stanga, lasand-o sa se roteasca incet indata ce a scapat din clanta, s-a intors apoi din nou fara zgomot, facand un pas spre masa. Cand usa a fost deschisa, un ofiter de la masa, cu spatele la Nicolson. scapand observatiei lui Nicolson aflat de cealalta parte a mesei, a facut cu mana o miscare incercand sa scoata un revolver din toc; il si apucase de teava, dar Nicolson l-a lovit cu rautate cu patul pustii in tampla dreapta. Revolverul a cazut cu zgomot pe parchet si ofiterul s-a prabusit greoi peste masa. Cu capul a lovit o sticla de vin aproape plina si continutul acesteia s-a revarsat galgaind, intr-o liniste nefireasca. Ca hipnotizati, o duzina de perechi de ochi urmareau singurul lucru ce se misca in incapere: pata rosie ca sangele se raspandea tot mai mult pe fata de masa alba ca zapada. Si nimeni n-a scos un cuvant.

Nicolson s-a intors ca sa priveasca din usa acum deschisa: se vedea un culoar lung, gol. A inchis usa, a incuiat-o si s-a ocupat de usa urmatoare; in spatele acesteia se afla o mica debara, un patrat cu latura cam de sase picioare, fara ferestre. Usa debaralei a lasat-o deschisa.

S-a reintors spre masa, s-a deplasat incet de o parte a ei, cercetand daca cei asezati mai aveau arme., in timp ce McKinnon urmarea operatia, plimbandu-si incet, in cercuri pusca automata. Cand Nicolson a terminat de cercetat, a asteptat pana ce McKinnon a repetat-o de partea sa; prada a fost surprinzator de mica: doar cateva bricege si trei revolvere gasite la ofiterii superiori. Cu cel ridicat de pe parchet erau patru revolvere in total: Nicolson i-a dat doua din ele lui McKinnon iar doua si le-a prins in propria-i centura. Dar la nevoie, cea mai sigura arma ramanea tot pusca automata.

Nicolson merse la capul mesei si se uita la corpolentul om de pe scaunul din centru.

- Esti Colonelul Kiseki?

Ofiterul aproba cu un gest din cap, fara un cuvant. Uimirea ii disparuse, ochii atenti erau acum singura expresie de pe chipul lui. Isi redobandise stapanirea de sine. "Un om periculos, gandi Nicolson; ar fi o greseala fatala sa-l subestimez.'

- Spune-le tuturor sa puna mainile cu palmele in sus pe masa si sa stea linistiti.

- Refuz.

Kiseki isi incrucisa bratele, se lasa neglijent pe spate, in scaunul sau.

- De ce sa

Dar s-a intrerupt cu un oftat cand teava pustii automate il impunse adanc in cutele grase de carne din jurul gatului.

- Numar pana la trei, rosti cu indiferenta Nicolson.

In realitate, nu era indiferent, uciderea lui Kiseki nu folosea, ba dimpotriva.

- Unu, doi

- Opreste!

Kiseki se framanta pe scaun, departandu-se de apasarea pustii, si incepu sa vorbeasca rapid: imediat mainile au aparut pe masa, cu palmele in sus. cum ceruse Nicolson.

- Stii cine suntem?

- Stiu.

Engleza lui Kiseki era rara si greoaie, dar suficient de inteligibila.

- De pe petrolierul englez Viroma. Prostilor, prosti si nebuni! Ce sperati? Mai bine va predati de pe acum, va promit ca

- Taca-ti gura!

Nicolson arata spre cei doi asezati de fiecare parte a lui Kiseki: un ofiter superior japonez si un indonezian, impodobit cu bijuterii, cu par negru ondulat cu grija si imbracat intr-un costum gri, bine croit.

- Cine sunt astia?

- Loctiitorul meu si primarul din Bantuk.

- Ahaa, primarul din Bantuk! Nicolson il privi cu interes:

- Dupa cat se pare, un fidel colaborationist.

- Nu inteleg ce vrei sa spui. replica Kiseki privindu-l pe Nicolson cu ochi intredeschisi.

- Primarul este membru fondator al organizatiei Marea Asie de Est pentru Coprosperitate

- Ispraveste!

Nicolson se uita pe rand la ceilalti: doi sau trei ofiteri, sase chinezi, un arab si cativa javanezi; isi intoarse iar privirea spre Kiseki:

- Dumneata, loctiitorul si primarul veti ramane aici; ceilalti sa mearga in debara!

- Sir! se auzi incet, vocea lui McKinnon, de la unul din bovindouri; sosesc ai nostri luati cu camionul.

- Repede, executarea! ordona Nicolson impingand pusca in gatul lui Kiseki; spune-le: imediat, in debara!

- In cutia aia? Nu este destul aer, replica cu scarba, Kiseki; o sa se sufoce.

- Daca prefera sa moara aici, n-au decat.

Nicolson se apleca asupra pustii, degetul incepu sa i se ingalbeneasca apasand pe tragaci.

- Si voi incepe cu dumneata.

Dupa treizeci de secunde, incaperea era linistita si aproape goala; doar cei trei oameni indicati mai sedeau la capatul mesei. Unsprezece au fost inghesuiti in debara, cu usa incuiata. McKinnon se sprijinea de perete langa usa dubla deschisa si Nicolson se afla in pervazul usii care ducea spre culoarul lateral. Era plasat astfel incat putea vedea intrarea spre usa dubla prin crapatura dintre usa langa care statea si pervazul ei. Era, de asemenea, plasat cu pusca in mana, tintind spre pieptul colonelului Kiseki. Si colonelul Kiseki stia ce inseamna ordinele. Stia din experienta proprie, trecuse prin multe, vazuse multi oameni disperati, ajunsi la capatul rabdarilor, ca sa-si dea seama ca Nicolson, l-ar impusca pur si simplu ca pe un caine turbat, la cea mai mica banuiala, nu numai la certitudinea ca nu este ascultat. Reputatia de cruzime a lui Kiseki era intrecuta de curajul lui, dar nu era un prost. Asa ca s-a hotarat sa se supuna ordinelor.

De afara se auzea acum un tropait pe treptele porticului; sigur, erau cei ce-i escortau pe prizonieri, dintre care micul Peter se tanguia obosit, neintelegand ce se intampla. Nicolson scrasni din dinti; Kiseki se uita la el, muschii gatului i se incordau sub tensiunea asteptarii pocnetului inabusit al glontului, dar vazu ca Nicolson clatina din cap si devenea mai calm. Apoi pasii au strabatut holul, s-au oprit la usa, si cei ce veneau au inaintat cand Kiseki le-a strigat un ordin. Un moment mai tarziu, escorta de japonezi - sase la numar - a intrat in incapere, impingandu-i pe prizonieri inaintea lor.

In frunte era capitanul Findhorn, tinut de ambele brate de cate un soldat; abia isi tara picioarele, fata ii era cenusie si trasa, respira repede si se vedea cat era de suferind. Cand soldatii s-au oprit, l-au lasat de brat si Findhorn s-a aplecat spre spate, apoi in fata, ochii injectati i s-au dat peste cap si s-a lasat incet pe pardoseala, cazand in uitarea induratoare a inconstientei. Gudrun Drachmann venea chiar in spatele capitanului, cu Peter in brate. Parul negru ii era in dezordine, despletit, bluza, odata alba, ii era sfasiata pana la jumatatea spinarii. De unde se afla, Nicolson nu-i vedea spinarea, dar isi inchipuia ca pe piele erau urme de sange, caci un japonez in urma ei ii apasa umerii cu baioneta. A fost cuprins de un impuls puternic sa treaca dincolo de usa si sa-si goleasca incarcatura pustii automate in cel cu baioneta; dar s-a stapanit, a ramas pe loc, tacut si calm, plimbandu-si privirea de la imperturbabila figura a lui Kiseki la figura brazdata de cicatrice a tinerei. Si Nicolson mai vedea ca aceasta oscila usor, picioarele ii tremurau de oboseala, dar isi mentinea capul sus. mandra.

Repede, colonelul Kiseki a latrat un ordin. Oamenii sai l-au privit fara sa-l inteleaga. A repetat ordinul, lovind cu putere cu palmele pe masa si indata, patru din cei sase oameni si-au aruncat pe parchet armele. Al cincilea s-a incruntat stupid, nu-i venea sa creada urechilor, a privit la insotitorii lui. le-a vazut armele aruncate pe pardoseala si, cu parere de rau, a aruncat si el pusca pe parchet, langa celelalte arme. Dar al saselea, cel ce impingea cu baioneta in spinarea Gudrunei, si-a dat seama ca ceva nu era in ordine. S-a aplecat ghemuindu-se, a privit ratacit in jur si s-a prabusit pe parchet ca un copac retezat: din hol, Telak intrase in urma lui cu pasi nesimtiti si izbise cu pusca in ceafa descoperita a japonezului.

Acum, toti trei, Nicolson, McKinnon si Telak se aflau in incapere, Telak ii mana pe cei cinci soldati japonezi ca pe o turma, intr-un colt, McKinnon tranti cu piciorul ca sa inchida usa dubla, privind precaut la cei trei ramasi la masa, iar Nicolson ii imbratisa fara stanjenire pe Gudrun cu copilul in brate, zambind fericit si cu imensa usurare, fara un cuvant. Gudrun il privi lung, nedumerita, apoi se lipi de el, cu fata pe umarul lui, repetandu-i in soapta numele. Din timp in timp, surazand cu induiosare, McKinnon ii privea, de pe chip disparandu-i expresia de manie; dar privirea n-a durat decat cel mult o fractiune de secunda si teava pustii lui nu slabea nici o clipa pe cei trei insi de la capatul mesei.

- Johnny, Johnny! repeta tanara.

Si-a ridicat capul, privindu-l cu ochii de un albastru intens, acum lucind de lacrimile ce-si croiau drum peste petele de murdarie de pe obraz. Tremura, de emotie si din cauza imbracamintii leoarca de apa, udata de ploaie, dar toate acestea. Nicolson ii citea in ochi o fericire ce nu i-o mai vazuse mai inainte.

- Vai, Johnny, am crezut ca totul a-a sfarsit. ca nici Peter, nici eu

S-a intrerupt, zambind din nou.

- Cum ai ajuns aici? Nu nu inteleg, cum ai reusit?

- Cu un avion particular, glumi Nicolson, cu un gest vag; nu a fost mare isprava, o sa vorbim mai tarziu, Gudrun. Acum, sa ne grabim, McKinnon!

- La ordin, sir, replica acesta, fata redevenindu-i severa.

- Leaga-i pe cei trei de la capatul mesei cu spinarile de spetezele scaunelor.

- Cum sa ne lege?

Kiseki se apleca, cu mainile pe masa:

- Nu vad de ce

- Impusca-i, daca nu se lasa, McKinnon! ordona Nicolson; tot nu ne mai folosesc la nimic.

In realitate, Nicolson gandea ca mai avea nevoie de Kiseki, dar inca nu era momentul sa-si dea in vileag intentiile, ar fi putut sa-l duca pe Kiseki la comiterea unui act de disperare.

- Lasati pe mine, sir.

Si McKinnon se apropie de cei trei, smulgand in trecere, de la ferestre, cateva plase contra tantarilor: rasucite, erau niste franghii foarte bune de legat. Dupa ce ii aseza pe Gudrun cu Peter pe un scaun, Nicolson se apleca asupra capitanului Findhorn, scuturandu-l de umeri; pana la sfarsit, acesta isi reveni, deschizandu-si cu greu ochii. Ajutat de Nicolson s-a ridicat in picioare, miscandu-se ca un om foarte batran si isi rotea privirea in jurul incaperii; mintea extenuata incepea cu incetul sa inteleaga cele intamplate.

- Nu stiu cum ai reusit, dar ai realizat o isprava admirabila, baiete.

Il privi pe Nicolson, scrutandu-l din cap pana-n picioare, si se infiora de ranile si arsurile oribile ce i se vedeau pe picioare si pe brate.

- Esti extraordinar! Probabil ca nici nu stii in ce hal te afli!

- Cine mai e ca mine, sir? replica Nicolson, zambind.

- Esti un iremediabil mincinos, mister Nicolson; ai tot atata nevoie de spital, ca si mine. Si acum, ce se mai intampla?

- O s-o stergem, si cat mai curand, peste cateva minute, sir; intai sa mai aranjam unele treburi.

- Da-i drumu', Nicolson.

Continua, jumatate in gluma, jumatate in serios:

- Ce-ar fi sa ma predau prizonier? Desigur, stiu ce ar insemna: dar nu mai sunt ih stare sa mai suport incercari ca cele prin care am trecut.

- Nu vor mai fi multe, sir, va garantez.

Nicolson impinse cu piciorul valiza adusa de un soldai japonez din garda prizonierilor, o deschise si privi inauntru.

- Iata. planurile si diamantele sunt aici. Dar la ce va mai pot folosi? Colonele Kiseki, cred ca nu tii prea mult la ele.

Kiseki il privi, cu figura inexpresiva. Gudrun Drachmann incepu sa respire accelerat.

- Asadar, acesta este colonelul Kiseki! il privi un moment si se infiora.

- Cred ca avea dreptate capitanul Yamata. Bine ca ai ajuns aici inaintea noastra, Johnny.

- Capitanul Yamata! repeta Kiseki.

Ochii infundati in obrajii plesnind de grasime, acum disparusera complet.

- Ce-a devenit capitanul Yamata?

- Capitanul Yamata s-a dus sa-si intalneasca strabunii, rosti scurt Nicolson; Van Effen i-a facut de petrecanie.

- Minti! Van Effen era prietenul nostru, un foarte bun prieten.

- Intr-adevar, era aproba Nicolson; dar ce s-a intamplat mai recent, pot sa-ti spuna oamenii dumitale aici prezenti.

Si arata spre grupul tinut sub stricta supraveghere de amenintarea pustii lui Telak.

- Intre timp, trimite pe unul din oamenii dumitale sa aduca o targa, paturi si lanterne. Nu este nevoie sa-ti atrag atentia ce s-ar intampla daca incerci sa faci vreo prostie.

Kiseki a stat un moment pe ganduri, dar a dat ordine unui om de-al sau. Nicolson il urmari pe acesta plecand, dupa care se adresa din nou lui Kiseki:

- Probabil ca aveti un post de radio, aici in casa. Unde este?'

Mai intai Kiseki zambi, descoperind o mareata colectie de dinti frontali de aur.

- Imi pare rau ca te dezamagesc, mister cum te cheama?

- Nicolson. Nu este cazul de prezentari ceremonioase. Unde-i postul de radio, colonele Kiseki?

- E singurul pe care-l avem. raspunse Kiseki. aratand cu un gest alaturi de el, zambind si mai larg, un mic receptor.

Si fiindca isi misca putin capul, McKinnon i l-a sucit la loc, neintrerupand supravegherea.

Nicolson arunca o privire la micul post receptor.

- Unde este postul de emisie, Colonele Kiseki? Asta te intreb, riposta calm Nicolson. Cred ca nu intrebuintati porumbei calatori pentru comunicatii.

- Umor englezesc, ha, ha, ha; foarte spiritual! Zambind, Kiseki adauga:

- Avem un post de transmisie, mister da, da Nicolson, la baracile in care sunt incartiruiti soldatii.

- Unde anume?

- La celalalt capat al orasului, cam la o mila de aici, raspunse Kiseki, cu un ton care voia sa para binevoitor.

- Asa, replica Nicolson, ganditor. Prea departe si ma indoiesc ca voi fi in stare sa merg pana la baracile dumitale, sa intru cu revolverul pregatit, sa distrug transmitatorul si sa ies - fara a fi fost eu insumi omorat inainte.

- O judecata foarte inteleapta, mister Nicolson. raspunse intelegator Kiseki.

- N-am de gand sa ma sinucid.

Nicolson isi freca barba nerasa de atata vreme si tepoasa si i se adresa din nou lui Kiseki:

- Si e chiar singurul post de emisie din localitate?

- Da, pe cuvantul meu,

- Sa zicem ca te cred.

Nicolson nu mai insista, il observa pe McKinnon care termina sa-l lege pe celalalt ofiter, cu un entuziasm ce i-a smuls respectivului un gemat de durere, apoi se uita la soldatul trimis de colonel: se intorcea cu o targa, paturi si doua lanterne. Dupa care privi spre capatul ei, mai intai la Kiseki, apoi la civilul de langa el. Primarul incerca sa faca pe indignatul, pe ultragiatul, dar se vedea bine ca era inspaimantat: i se citea spaima in ochi, coltul buzelor ii tremura usor si transpira abundent; pana si impecabilul sau costum gri parca se cam sifonase Nicolson i se adresa lui Kiseki:

- Dupa cate am inteles, primarul este un prieten bun al dumitale, colonele?

In ochii lui McKinnon, foarte ocupat tocmai cu legarea inimilor primarului, Nicolson citea graba sa plece, era nerabdator sa se termine cu aceasta discutie; dar Nicolson parea ca nu intelege.

Kiseki isi drese cu solemnitate glasul:

- In cum se spune, calitatile noastre de comandat al garnizoanei si primar al localitatii, fireste noi

- Scuteste-ma de ce vrei sa mai spui, il intrerupse

Nicolson, cred ca indatoririle sale de primar il aduc destul de des aici in casa.

Privea spre primar, cu o nuanta de interogare in ochi, Kiseki i-o lua inainte:

- Daca vine des pe aici? Draga Nicolson, este chiar a primarului, eu sunt musafirul.

- Ce spui? exclama Nicolson, privindu-l pe primar; poate ca vorbesti cateva cuvinte englezesti, domnule primar?

- Vorbesc perfect englezeste, raspunse acesta, mandria biruindu-i momentan spaima.

- Foarte bine, riposta scurt Nicolson; hai sa discutam atunci.

Isi scazu vocea cu o octava si continua cu un marait amenintator; dar primarul nu paru mai inspaimantat.

- Unde este postul de emisie al colonelului Kiseki, in aceasta casa?

Kiseki se intoarse spre primar. Pe fata i se citea ingrijorarea de a fi tradat; incepu sa-i strige ceva ininteligibil, dar se opri la mijlocul torentului de vorbe cand McKinnon il plesni cu palma peste ureche.

- Nu fa prostii, colonele, il apostrofa Nicolson; si nici sa nu ma crezi prost. Cine a mai auzit ca un comandant militar, mai ales intr-un punct nevralgic, intr-o zona periculoasa cum sigur e asta, sa aiba centrul de comunicatii Ia o mila departare? E sigur ca emitatorul se afla aici si-i tot atat de sigur ca de obicei functioneaza toata noaptea. Nu ma indoiesc ca primarul face asemenea sacrificii pentru pretioasa zona in Cooperare.

I se adresa din nou civilului infricosat:

- N-am timp de pierdut; unde-i?

- N-am sa spun nimic.

Buzele primarului se framantau, abia reusind sa scoata cuvintele.

- Nu ma puteti forta sa spun.

- Te cam inseli, avem mijloace.

Si Nicolson i se adresa lui McKinnon:

- Ia rasuceste-i nitel bratul, sef de echipaj! McKinnon se executa! primarul incepu sa se vaiete.

La inceput mai mult de spaima decat de durere. Dar McKinnon inclesta si mai mult stransoarea.

- Ei ce spui?

- Nu stiu despre ce vorbesti.

De asta data, nu a, mai fost nevoie sa i se spuna lui McKinnon ce are de facut: a rasucit mai vartos bratul drept al primarului, pana ce incheietura mainii i-a ajuns ia omoplat. Primarul tipa ca porcul la apropierea cutitului.

- La etaj, a soptit primarul, din cauza durerii, dar mai ales a spaimei.

- In pod; vai. bratul meu, mi-ai rupt bratul.

- Iarta-l, McKinnon.

Cu dezgust, Nicolson isi lua privirea de la primar.

- In regula, colonele, chiar dumneata ai sa ne conduci.

- Poate s-o faca si politicosul meu prieten, primarul, rosti dispretuitor Kiseki.

- isi inclesta gura si expresia chipului arata ca nu-i va merge bine primarului, daca se vor mai intalni candva, in alte imprejurari.

- Primarul poate sa va arate unde este postul.

- Fara indoiala, dar prefer sa ne arati dumneata. Probabil ca oamenii dumitale se plimba prin imprejurimi cu pusti-mitraliere si sunt sigur ca n-ar ezita sa ne gaureasca si pe mine si pe primar. Dar dumneata ne folosesti ca cea mai buna polita de asigurare pe viata.

Nicolson si-a trecut pusca in mana stinga, a scos un revolver din centura si l-a controlat daca e armat.

- Sunt grabit, Colonele, sa mergem.

S-au intors dupa cinci minute si in urma lor postul de emisie nu mai era decat o gramada incalcita de fire de otel si piese distruse; nu intalnisera pe nimeni, nici la dus nici la intors. Pare-se ca vaietele primarului n-au atras nimanui atentia, poate din cauza usilor inchise, dar mai probabil, a banuit Nicolson, din cauza ca personalul de serviciu era obisnuit sa auda gemete venind din incaperile in care se afla Kiseki.

Nici McKinnon n-a stat degeaba in absenta lui: acoperit cu paturi si tinandu-l in brate pe micul Peter Talion, care era foarte speriat, Findhorn era intins pe o targa de pe parchet. La fiecare din cele patru brate ale targii se afla cate un soldat japonez, constienti ca erau sub stricta supraveghere si nu aveau de ales: seful de echipaj le legase zdravan incheieturile mainilor de bratele targii. Primarul si loctiitorul lui Kiseki erau legati impreuna cu aceeasi bucata de franghie, cot la cot, Victima lui Telak mai zacea pe parchet si Nicolson isi spunea ca, probabil, va ramane acolo multa vreme. Nu mai exista nici urma din cel de-al saselea soldat japonez.

- Minunat ai procedat, sef de echipaj, spuse Nicolson, aruncand o privire in jur; dar lipseste un prieten de-al nostru.

- De fapt, nici el nu lipseste, sir; este in debara. Cu toate privirile furioase si protestele lui Kiseki,

McKinnon cauta sa-l lege cat mai strans de cotul stang al primarului, dar continua sa-i raspunda lui Nicolson:

- Am avut de furca pana am inchis usa debaralei, dar am reusit s-o si incui.

- Foarte bine.

Nicolson a mai aruncat o ultima privire in jurul incaperii.

- Nu mai are rost sa zabovim aici; sa ne vedem de drum.

- Unde ne duceti! intreba Kiseki, proptit zdravan pe picioare si cu capul afundat intre umeri.

Nu i s-a raspuns imediat si a repetat intrebarea:

- Unde ne duceti?

- Telak spune ca salupa dumitale personala este cea mai buna si mai rapida pe o suta de mile in josul si susul coastei. Tocmai buna ca sa ajungem prin Stramtoarea Sunda in Oceanul Indian cu mult inainte de ivirea zorilor.

- Cum! racni Kiseki cu figura ravasita de furie; imi luati salupa? N-o sa ajungeti departe cu ea, sa stiti, englezilor!

A tacut un moment, dar se cunostea ca prin minte ii treceau tot felul de ganduri si topaia pe pardoseala de parchet, tarand si pe cei doi de care era legat, amenintand sa dea cu piciorul in Nicolson, atat de mult il cuprinsese furia:

- Ma iei cu tine blestematule, ma iei cu tine!

- Desigur; cum as putea face altfel? raspunse Nicolson rece.

S-a dat cu un pas inapoi ca sa evite lovitura lui Kiseki si il impunse cu teava pustii, nu prea delicat, in abdomen, chiar sub cosul pieptului. Kiseki se chirci de durere.

- Esti cel mai bun permis de trecere pentru noi si am fi nebuni sa te lasam aici.

- Nu vreau sa merg, bolborosea Kiseki, nu vreau sa merg, nici mort, nu vreau sa merg. Sa ajung intr-un lagar! Prizonier la englezi! Niciodata, nicidecum! Mai bine omoara-ma!

- Nu-i nevoie sa te omoram, replica Nicolson; daca te opui, te legam, iti infundam un calus in gura, ba chiar te punem pe o targa.

Dupa care, aratand spre usa debaralei:

- Mai avem si acolo niste musterii de luat cu noi, dar sunt prea multi si ne-ar incurca. Alege: mergi cu noi pe propriile-ti picioare sau pe targa? In cazul asta iti vom gauri picioarele cu doua gloante ca sa stai linistit.

Kiseki citi neindurare darza pe figura lui Nicolson si se decise: a pornit pe propriile-i picioare.

Pe drum, pana la debarcader, n-au intalnit nici un soldat japonez. Noaptea era fara vant, dar cadea o ploaie puternica, staruitoare, si strazile Bantuk-ului erau pustii. in fine, de asta data, norocul incepea sa le surada.

Vannier si ceilalti erau deja la bordul salupei. Cand au sosit la debarcader, au gasit numai un om de paza si, impreuna cu consatenii lui Telak, s-au strecurat tacuti ca noaptea. Van Effen se instalase si adormise intr-o cuseta de sub punte, iar Walters pregatise postul de radio ca sa poata transmite. Lunga de patruzeci si patru de picioare si lata de patrusprezece picioare, salupa era vizibila chiar pe ploaie si in intuneric, gata de plecare.

Willoughby luase in primire cabina motorului si mai ca dansase de bucurie vazand cele doua diesele mari admirabil intretinute. Gordon si Evans au mai incarcat inca vreo sase bidoane de combustibil pe puntea de la pupa. Iar McKinnon si Vannier au dat o raita pe la alte cateva mici ambarcatiuni acostate in spatele digului spargeval, cautand piese de radio si au distrus magnetoul singurei salupe care se mai afla in micul port.

Au pornit la drum exact la ora zece seara, pe o mare calma, neteda ca untdelemnul. Nicolson a staruit pe langa , Telak sa mearga cu ei, dar acesta a refuzat, spunand ca vrea sa ramana impreuna cu compatriotii sai. A mers pe dig atat timp cat a putut sa-i mai vada si Nicolson stia ca nu se vor mai reintalni vreodata.

Cand au inceput sa se departeze in intuneric, cei patru soldati japonezi alergau gramada pe dig, strigand cat ii tinea gura cu vocile lor pitigaiate. Dar strigatele lor nu s-au mai auzit, inabusite de zgomotul brusc facut de salupa cand, dupa ce a ocolit capatul spargevalului, cele doua jiglere ale dieselelor au fost deschise la maximum si nava a pus capul cu viteza spre sud-vest, spre Capul Java si dincolo de el, spre Oceanul Indian

Conform celor stabilite prin radio, s-au intalnit cu HMAS Kenmore, un distrugator de tipul "Q', la ora doua si jumatate, in aceeasi noapte.

Sfarsit.