Spiru Zechiu

MEMORII

OCTOGENARE

INSEMNARI DE PE FRONT,

DIN INCHISORI SI LAGARE

CUVANT INAINTE

Volumul de fata, intitulat Memorii octogenare, iscalit de profesorul Spiru Zechiu, calator prin anotimpurile istoriei, este o carte de memoralistica, gen de scriere foarte cultivat in ultima vreme, dar nu totdeauna reusit. Fiind vorba de o marturie ampla si obiectiva privind conditia umana in partea noastra de lume si de-a lungul ultimului secol, asa cum s-a conturat ea si a fost traita de autorul cartii, am fost bucurosi sa constantam, la lectura, ca manuscrisul in discutie a avut tot dreptul sa vada lumina tiparului si il recomand cu toata caldura.

Memorii octogenare, este filmul in care se prezinta procesul formatiei ca om si intelectual a unui roman sud-dunarean, care, nascut la inceputul secolului XX, vine in Romania, unde face studii universitare, functioneaza scurt timp ca profesor, ia parte la cel de-al doilea razboi mondial, este aruncat timp de 12 ani in inchisorile comuniste, dupa care, la eliberare, a trebuit sa lucreze ca muncitor necalificat spre a-si intretine familia.

Din aceasta succinta prezentare biografica este de inteles ca autorul volumului la care ne referim face parte din generatia romanilor de inalta moralitate, care a socotit de datoria lui sa depuna marturie pentru ceea ce le-a rezervat Istoria celor de la Dunare. Relatarea, realizata intr-un stil ingrijit, curgator, avanseaza printr-o continua impletire a faptelor particulare dar semnificative, cu evenimentele referentiale generale, de natura politica, dar nu numai. In context este de aratat ca in legatura cu unele din acestea, profesorul Spiru Zechiu noteaza relatii prin care adevarul iese mai bine in evidenta ori se corecteaza unele erori de interpretare. Observator atent si obiectiv, el propune cititorului, analize si caracterizari pertinente. Subscriem, spre exemplu la definirea secolului XX ca un moment al rupturilor si dezechilibrelor social-politice si morale dezastruase pentru Romania.

Lectura cartii profesorului Spiru Zechiu ne invita sa meditam asupra raportului dintre om si istorie.

Enache PUIU

IN LOC DE PREFATA

3 octombrie 2000. Ieri am implinit 82 de ani, iar peste trei luni voi intra cu toata povara lor -cu bucuriile, putine cate au fost, si cu durerile, ce multe au fost, Doamne, ele, durerile !- in neasteptatul si nesperatul mileniu III.

De mai bine de trei ani rascolesc desaga aducerilor-aminte. Si cum viata mea nu este o poveste, -pentru unii da- am tinut, dupa multe ezitari, sa restabilesc cu migala si rabdare evenimentele, ideile si oamenii cu care am marsaluit, m-am intersectat sau m-am confruntat de-a lungul a multe decenii.

Am cautat sa astern tot, fara sa selectez nimic din cat am putut sa retin. Ca elev, student si ostas n-am consemnat nimic in scris. In viata de intemnitat n-am avut la indemana decat acul, acul confectionat subversiv, cu risc, cu care am "scris" pe albii pereti ai celulelor, pe minuscula bucatica de sapun, pe fundul gamelei sau pe talpa de cauciuc a bocancilor, "pregatite", ca o tablita, cu sapun si var.

Din vremelnicia lor mi-a ramas ceea ce trebuia sa ramana, ceea ce este important : adevarul.

Nu am veleitati scriitoricesti si nici de povestitor. Este o lipsa care imi marcheaza ultimi mei ani ai vietii.

Sunt mezinul si singurul copil scolit al familiei si am considerat ca este necesar sa cobor pe panta anilor, pe trunchiul vanjos al arborelui meu genealogic, sa-mi cunosc obarsia neamului meu si cararile umblate de strabunii mei truditi, sa poarte si sa lase urmasilor lor, noua, celor de azi, si prin noi celor de maine, numele de Zechiu.

Am considerat necesar sa consemnez zilele si noptile ca ostas pe frontul de lupta din rasarit, petrecute alaturi de camarazii mei, uniti toti sub acelasi stindard, ideal si imperativ din 21 iunie 1940, dat de coducatorul de stat si osti, Ion Antonescu: "Ostasi, va ordon, treceti Prutul !".

Dar am mai considerat necesar, si asta nu in ultimul rand, sa contribui la restabilirea unor adevaruri despre generatia mea, interbelica, adevaruri ascunse cu vadita intentie in decursul a peste sapte decenii. Am fost o particica din acea generatie. M-am incadrat, identificat si i-am slujit idealurile. Am indurat calvarul masurilor diabolice nemaiintalnite niciunde cu care am fost chinuiti, huliti, condamnati, aruncati in afara istoriei.

Istoria mea nu are grandoare. Istoria mea este scrisa acolo, pe frunte, unde ridurile sunt nesfarsite drumuri de chin din dubele metalice, auto sau feroviare, sunt noptile de nesomn din anchete, umilintele, zabrelele de sarma ghimpata ce ne imprejmuiau si care ne-au tinut departe de lume.

Acum sunt batran. Sunt pe ultimii metri ai ultimului maraton spre "telul final al vietii", cum spune Kirkegaard.

Ma simt obosit de povara anilor.

Am, insa, inca seninatatea ca sa traiesc, sa vorbesc si sa depun marturie cuvintele si timpul.

Las cititorului "Octogenarele Memorii" drept pasaport, fara opreliste, sa treaca in lumea de dincolo, de frontierele ghimpate, sa calce pe urmele mele, ca sa cunoasca o anumita viata si adevarul despre cei ce au fost.

Dedic aceasta carte sotiei mele, Cornelia, si fiului meu, Alexandru, care m-au asteptat la frontiera dintre cele doua lumi timp de 12 ani, cu dragoste si stoicism.

Parintilor mei, pe care nu i-am privegheat la "plecarea lor" si n-am ingenunchiat sa le cer iertare pentru ca i-am chinuit asteptandu-ma.

Celor plecati de "acolo", din locurile noastre de truda si chin, fara priveghi, lumanari si cruci, ci doar cu rugamintea lor din ultima clipa, catre noi, cei ramasi sa-i petrecem intr-ascuns : "Sa nu ne uitati !".

Nu pot incheia aceste randuri fara sa nu-i multumesc septuagenarului meu prieten George Cusa, trecut si el prin calvarul temnitelor comuniste -si mai ales prin inumanul si cruntul "fenomen Pitesti"-, pentru sprijinul pe care mi l-a acordat ca aceste "Memorii octogenare" sa vada lumina tiparului.

MACEDONIA

Motto

"Intre numeroasele popoare si grupuri etnice, a caror prezenta impestriteaza harta etnografica a sud-estului european intr-o masura atat de mare, aromanii ocupa un loc aparte si alcatuiesc in toate statele in care traiesc o minoritate putin numeroasa si sunt stabiliti in regiuni ce nu se invecineaza direct cu teritoriul etnic al celor mai apropiate rude ale lor, romanii, dar reprezinta pe de alta parte un element destul de important, nu atat datorita numarului, cat, poate, INTELIGENTEI si ACTIVITATII lor'

LAMOUCHE

M-am nascut in Pleasa din Albania -asezata pe un podis care se opinteste si azi in braul stancos si arid ai Muntilor Seti. Asezare populata in exclusivitate de farseroti, Pleasa a ramas ca un simbol al rezistentei armanilor in fata procesului de grecizare pe care l-au urmarit, cu vehementa, stapanii nelegitimi ai acestor meleaguri

"Pleasa, hoara armaneasca

Nu-s 'fati vroara grateasci"

"Pleasa sat armanesc

Nu se face niciodata grecesc."

Suna versurile unui cantec ce nu lipsea si nu lipseste nici azi din repertoriul manifestarilor culturale armanesti.

Despre familia Zechiu, am aflat ca dainuie de 2-3 secole si ca isi are obarsia in Macedonia estica, inglobata, dupa masinatii, la greci. Nu cred ca se poate stabili zona statornica a familiei, ea suferind rigorile transhumantei, frecventa in acele timpuri si continuata pana in timpurile nu prea indepartate de azi.

Numele de Zechiu deriva din cuvantul esihios, in aromana sahie, ceea ce inseamna, in elina, liniste, linistit. Se poate ca acest cuvant sa-l fi mostenit ca urmare a comportamentului strabunicilor mei, de oameni cuminti, intelegatori si linistiti, caracter specific si familiilor noastre de astazi.

Daca intindem aria explicarii acestui nume, la arabi vom afla ca "zechi" inseamna curat, drept, iubitor de adevar.

Aceasta ultima notificare mi-a confirmat-o, in 1947, intr-o convorbire, eruditul profesor de limba latina, Carol Blum, de la Liceul "Mircea cel Batran". "Este foarte probabil, si mai aproape de adevar, originea araba a numelui familiei dumneavoastra.", si-a incheiat pledoaria distinsul profesor.

"E cam departe, domnule profesor, araba. Dar . "

Despre strabunul meu, Costa Zechiu, cel mai indepartat stramos cunoscut din povestiri -traitor in urma cu peste 200 de ani- am aflat de la parintele meu cate ceva. "Era un om harnic, indraznet, cu mult curaj" mi-a spus tata cand eram de-o schioapa.

Ne-a povestit atunci urmatoarea intamplare legata de viata strabunului si de felul in care stia sa se descurce in diferite situatii :

"Doi bei -mosieri turci- din partile noastre ale Albaniei, au pus un ramasag. Unul dintre ei, Aly bei, laudaros, se mandrea, intr-o discutie la cafenea, in fata rivalului sau Memet bei si a altora, cu herghelia lui de armasari de elita, rasa pur araba."

-"Eu nu am armasari, nu-mi stau la inima. Dar ma gandesc ca, o data pe inserat, sa pun seaua pe un naravas din frumoasa-ti herghelie. . .", ii spune Mehmet bei, putin ironic si provocator.

-"N-ai nici o sansa, efendi. Caii sunt strasnic paziti. De

vrei, n-ai decat sa-i privesti -daca ai ochi buni- de pe coama dealului."

-"Eu nu-ti contest paza ta buna, dar nu ma multumesc

doar cu privirea. Am sa ti-l fur. Ai inteles ?"

-"Chiar asa ? Pui ramasag ?", intreaba Aly bei.

-"Sigur, pe cat ?"

-"Suporti 100 de galbeni ?" intreaba Aly zambind

increzator.

Si drept raspuns Memet consfinteste targul prin batutul

mainii, pe care i-o intinsese rivalul peste masa cu cesti de cafele in prezenta martorilor cu salvari.

Memet bei ia legatura cu strabunicul meu si ii promite 20 de galbeni daca ii fura un armasar din herghelia aleasa a lui Aly. Bunicul, indraznet si dornic de o asemenea aventura banoasa, accepta. Isi puse planul in aplicare fara sa stea prea mult pe ganduri. Stia ca argatul ducea armasarii la adapat la cismeaua de la marginea satului, a carei apa tasnea din coasta unui deal, adapostita la umbra de fagi. Cand argatul veni cu armasarii la adapat, bunicul s-a oferit sa-l ajute. Sluga, de buna credinta, ii intinde capastrul unui armasar. Atat a asteptat strabunicul Costa Zechiu. Cum pune mana pe armasar, dintr-o zvacnitura-i sus pe trupul dolofan si . . . pe aici ti-e drumul care duce la Memet bei, de unde si-a incasat cei 20 de galbeni.

Situatia materiala a strabunicului il aseza in clasa mijlocie a consatenilor, cu 200 de oi si o modesta herghelie de cai cu care facea carvanaritul. Pe la jumatatea secolului XIX familia se mareste. Se nasc la interval de doi ani cei doi fii ai sai : Tili (Vasile) si Cola (Nicolae) - apoi urmeaza in ordine cele trei fete de a caror existenta nu am nici un amanunt, ele pierzandu-se din arborele genealogic in ungherele uitarii. Ceea ce stiu e faptul ca viata inaintasilor mei se derula linistita, monotona.

Pe parcursul anilor, bunicii Tili si Cola vor prelua -dupa plecarea strabunicului in randurile celor drepti- destinele familiei, asigurandu-i faima, bunastarea si . . . transhumanta pe drumurile nostalgice ale Macedoniei framantate. Viata monotona, cu grija zilelor, trecea fara sa lase urme. Dar peregrinarile cer jertfe. In jurul anului 1880, bunii si linistitii mei bunici isi manau turmele de oi spre sud-sudul Greciei, la iernat, acolo unde coltii ierbii erau inca vigurosi. Au poposit intr-o seara langa o comuna bulgaro-greceasca. Si-au intins tendele de par de capra in semicerc, de unde se veghea, alaturi de credinciosii lor caini, turma de oi asezata sub un damb inca verde. In noaptea respectiva, noapte linistita sub cer instelat, a avut loc o incaierare intre localnici si alti transhumanti, in care -din pacate- cade victima un bulgar. Implicati direct in aceasta altercatie erau din familia Pitu, care, prevazand deznodamantul, s-au ascuns parasind comuna, reluandu-si drumul spre pasunile Olimpului.

Dimineata, jandarmeria greaca cerceteaza cazul si -negasind pe cei ce au comis crima- au arestat pe cei pe care i-au gasit in zona. Si cum nu mai erau altii, napasta a cazut pe bunicii mei. Au si fost arestati. A urmat incarcerarea lor. Nevinovati, cu grija bunurilor ramase in seama femeilor cu cei 5 copii cu varste intre un an si 14 ani, au patimit luni intregi sub un regim aspru aplicat criminalilor. N-au supravietuit decat 5 luni din anii la care au fost condamnati. Trupurile lor au fost inhumate crestineste -cu durere- pe drumurile transhumantei.

Am ascultat aceasta amara poveste de la bunul meu parinte, care atunci -la evenimentele petrecute- avea doar 7 ani. Il vad si acum cu cata durere, crispat si cu ochii umezi, relata amanuntit drama familiei comisa din lasitatea unor consateni pe care i-a urat toata viata. Si culmea, peste decenii aceeasi familie avea sa-l oblige pe el -in 1946- sa paraseasca Palazu Mare si sa se stabileasca la Sacalaz, langa Timisoara.

Dupa moartea bunicilor grija familiilor a ramas in seama celor doua femei vaduve, care si-au asumat rolul de a duce mai departe soarta clanului.

N-au trecut insa decat cativa ani si moare bunica-mea, dupa tata. A ramas singura muma (bunica) Vasila ca sa aiba grija si de copiii cumnatului ei, bunicul meu Coli. Iar acestia nu erau putini : cinci la numar, din care trei baieti si doua fete. Cel mai mare, unchiul Miti (Dumitru), urmeaza matusa Nghelina (Anghelina), dupa care vine tata, Gheorghe, cu data nasterii -singura consemnata de mine- 15.09.1873. Iar la interval de doi ani se naste teta (matusa) Fia (Sofia) si incheie "plutonul" familiei lali Ianuli (Ion).

Fratele bunicului, Tili, a avut un singur baiat, lali Hileea (unchiul Ahile) care insa a murit in Albania, nu inainte de a-mi darui 7 veri si verisoare consemnati acum in ordinea venirii pe lume : Lia, Andrei, Krisafia, Chita, Vasca, Petra si Machi (Toma).

In afara de matusa Nghelina, toti copiii bunicului nominalizati mai sus au venit in Romania. Ea, sarmana, a ramas zalog al familiei in pamantul arid al Albaniei, acolo unde si-a gasit si odihna vesnica.

Ramanand orfani, tata cu fratii si surorile sale au trebuit sa se infrunte cu viata inca din frageda copilarie si au infruntat-o. Au strabatut rigorile vremurilor si, pe copiii de atunci -ramasi singuri-, ii gasim dupa ani intrati in viata Pleasai, oameni formati si pregatiti sa-si faureasca destine noi.

Asa, unchiul Mita, cel mai mare dintre frati, s-a casatorit de tanar la 15-16 ani cu Elena Bichi si a avut 4 copii : Lexa, casatorita cu Pilea Curumi, Pilistéa, casatorita cu Docu Hristu si nu a avut copii, Chia (Vasilichia) casatorita cu Hilea Babu si in sfarsit mezinul Vanghele, casatorit cu Doxia Stilu. Toate aceste verisoare primare, precum si varul Vanghele au parasit uneori prematur aceasta lume, intrand in linistea cereasca, acolo unde timpul si spatiul inceteaza ca notiune. Au ramas copii lor sa poarte mai departe numele cu bucuriile si greutatile ce stau la panda la fiecare cotitura de zi, luna, an.

Matusa Anghelina, casatorita cu Petra Babu a avut patru copii : Toma (Machi), decedat la Viile Noi, Bia (Olimpia) casatorita cu Pitu Pandu, traieste si azi in Constanta bucurandu-se ca orice mama, bunica si strabunica de copii, nepoti si stranepoti, Hrisa, casatorita cu Lambru Ghita, decedata in Viile Noi, si in fine Cola Babu -singurul baiat- care astazi isi numara mataniile de cihlimbar, pastrate din generatie in generatie, simbol al unitatii familiei.

Tata, Gheorghe, s-a casatorit cu Ecaterina Lambru-Scundranu. A venit pe lume mai intai Chita (Hristu) casatorit cu Chia Dima, apoi Lambru, casatorit cu Vasila Culetu, urmeaza Spiru -Piru, adica ticluitorul acestor randuri, casatorit cu Nela (Cornelia) Dumitrescu.

Teta Fia (Sofia) s-a casatorit cu Spiru Mila si i-au avut urmasi pe : Andrei (Chendra) care si-a legat viata cu Maria Scandu, decedat la Palazu Mare, Vichea, casatorita cu Dina Spau -amandoi au parasit prematur lumescul taram : Chita (Hristu), casatorit cu Dolu Tomaida a primit botezul focului in 1941 -in Basarabia- acolo unde si-a lasat anii tineretii sa intre in legenda Razboiului Sfant inceput sub imperativul "Va ordon treceti Prutul !" a generalului -conducator de Stat- Ion Antonescu. Custanda si-a unit destinul cu Petra Culetu, amandoi incheindu-si insa de mult cursa vietii. Ultimul vleat al matusii Fia si al unchiului Spiru a fost Atanase -cel mai nefericit copil, rapus de boala cand abia se logodise.

Cum era si firesc il voi trece pe raboj si pe ultimul meu unchi -mezinul familiei bunicului Ianuli-Ion, care cu consoarta sa Cocea Cota si-a asigurat continuitatea prin 4 copii, din care : Tili (Vasile) nascut in 1914 in Albania si avea sa sfarseasca la Pipera in 1992 alaturi de consoarta sa Vichea Batu care l-a urmat credincioasa si pe drumul far' de intoarcere; Coli-Nicolae, casatorit cu Nasta Spau si Toma casatorit cu Ceva Statina. Amandoi traiesc in liniste, bine realizati, la Pipera. Inchei cu ultima verisoara Viorica, casatorita cu Mitru Saliu, instalati la aceeasi "margine de Bucuresti", aceasta noua Pleasa de farseroti numita Pipera, unde ca si ceilalti frati ai ei -si verisorii mei- isi numara anii trecuti in tihna cu speranta ca vor mai veni si altii, poate mai linistiti, alaturi de fii, nepoti si stranepoti.

Cobor pe panta anilor, urmarind destinul celor din Pind, sortiti parca sa suporte nesfarsitele framantari ce nu se mai terminau si care aveau sa continue in tara, aici in tara, unde se vor adanci si provoca adevarate furtuni.

Bunicul dinspre mama, Lambru Dimciu-Scudranu a murit de tanar. Mama Ecaterina, fiind unica in familie, ramasa orfana la doar 8 ani, trebuia crescuta, sprijinita, indrumata in spiritul familiei. Cea care s-a preocupat de soarta ei a fost bunica Nghela. Dar la mijloc nu era vorba numai de Ecaterina, ci si de averea lasata -prematur- avere ce insemna : oi, capre, cai, si acestea aveau nevoie de hrana, pasune, transhumanta. Apoi comertul, carvanaritul, valorificari de produse ; si cate si mai cate . . .

Nu se putea pune problema recasatoririi bunicii Nghela, atunci tanara vaduva, pentru ca era legea nescrisa, dar lege, ca acele care aveau copii -in caz de deces al sotului- ramaneau cu odraslele lor pana la chemarea cea mare a Domnului. Desi mama avea doar 8 ani, bunica Nghela se hotari s-o logodeasca. Era obiceiul -uneori, pe atunci- ca vlastarele care urmau sa se nasca, sa fie logodite printr-o simpla intelegere cu stransul mainilor intre viitorii cuscri. Asa ca . . . mama se inscria pe linia legilor noastre.

Unchiul Zisu Sola, var primar cu bunica, l-a recomandat pe tata care desi avea 25 de ani, nu era casatorit -cam rar la noi. Bunica, fiind la ananghie, a acceptat propunerea si iata-l pe tata intrat ginere in casa, preluand comanda bunurilor aflate in ograda bunicii.

Casatoria a avut loc dupa 7 ani, mama nu plinise 15 ani. Dupa 7 ani de la casatorie se naste primul copil al familiei infiripate asa cum am relatat, si el s-a numit Chita. Din familie mai facea parte si o matusa de-a mamei, care se mutase cand bunica ramasese singura. Sarmana matusa a suportat cu greu drumul pe ape al vaporului care ne aducea in tara in 1925, dar si mai greu, un singur an, in Cadrilater. Caci varsta, dar mai ales dorul de Pleasa i-au curmat viata in 1926. S-a stins intre timp si bunica Nghela, fara disperare si vaicareli, impacata ca si-a lasat un urmas-ginere vrednic sa duca soarta avutului in liniste. Se odihneste acolo pe meleagurile in care s-a nascut, in duhul mosilor si stramosilor, plansa de suratele ei de respectul carora s-a bucurat pana la plecare.

Asadar, familia ramasa in trei s-a sprijinit pe umerii tatalui care capatase indemanare si strategie in manuirea avutului lor. Si-a indeplinit rolul cu care l-a investit soacra sa, soacra pe care -ne spunea el mai tarziu- o venera ca pe o luptatoare neasemuita in partile locului.

Cand se apropia Sf. Gheorghe ne pregateam sa urcam pe aceleasi carari batatorite, cu turmele de oi balai acolo sus la munte, unde pasunile din luminisuri sau de pe coaste ne asteptau cu mugurii ierbii imbulzite sa razbeasca spre lumina, scapati cateodata de sub vreun strat uitat de blanda zapada, in linistea de fagi infipti in stancile dure. Jos, intre coapse de munti, vadurile stramte de sub copacii umbrosi lasau sa curga paraiasele repezi, cristaline si reci din care isi astamparau setea oile, mulele si caii, ca si picurarii ce respirau adanc mirosul profund de rasina al coniferelor.

Viata tihnita intr-un cadru feeric montan.

Se mulgeau oile trecute prin strunga cutarului improvizat, manate de noi copiii, iar laptele strans in galetile zincate luau calea casariei, unde se "fabrica" branza, cas, lapte acru, urda, ce constituiau si alimentele de baza ale hranei zilnice. Iar zerul rezultat ramanea suplimentul permanent al cainilor, dupa paine sau culeasul cald.

Dupa Sf. Dumitru porneam in directie opusa. Erau plecari cu date fixe. Strangeam intreaga avere miscatoare si lasam casele sa le suiere pe sub tinda vantul bland al iernilor balcanice strecurat printre cetini sau stancile golase ale muntilor. Porneam. Cateodata mijeau zorile pe drum. Se asternea o liniste odihnitoare si -deodata- caiere, caiere de ceata manate de vant ca niste panze sfasiate se alungau sub burnita patrunzatoare si rece. Porneam mai departe spre pasunile care ne asteptau pe intinderile nesfarsite al campiei Tesalonicului-Macedoniei, brazdate de aceleasi ape iesite din stransoarea muntilor, in a caror limpezime ne adapam turmele, ne spalam vesmintele sau fetele noastre obosite.

Se intamplau rar -dar se intamplau- fapte care raman peste ani, amintiri duioase sau hazlii.

Aveam sase spre sapte ani cand ne aflam la mijlocul drumului intre Pleasa si pasunile primavaratice in plina toamna macedoneana. Din linistea odihnitoare cu care ne obisnuiseram de-a lungul drumului, ca din senin se porneste un viscol neobisnuit pana atunci nici pentru timp si nici pentru zona. Incepusem sa tremur ca varga. Imi ascultam clantanitul dintilor sus pe samar. Nu voiam sa ma dau in vileag, dar varul meu, mai mare ca mine, ma observa ca si palisem. Si-a scos salvarii de siac (dimie) si m-a infasurat in ei. Dar eu ma incapatanasem si dardaiam mai abitir.

Spre norocul meu, o caravana necunoscuta, care se indrepta spre Salonic cu bunuri spre valorificare, se opreste chiar in dreptul meu. Un carvanar destul de tanar, dar ager, observandu-ma in ce hal eram, se rasteste spre varul meu care ma infasurase cu salvarii :

-"Nu vezi copilul ca moare de frig ?"

-"Pai l-am infasurat cu salvarii mei", raspunse Stavri.

-"Nu, baiatule, nu ! Ia-l de pe samar si pune-l pe curul

calului, dupa samar. Acolo e cald si ai sa-ti salvezi copilul."

Si, asezat pe bucile calului, am simtit ca ma infioara un suflu cald care mi-a astamparat dintii. Ne-am oprit langa un sipot.

Acelasi drum, aceleasi popasuri, aceleasi seri si nopti cu cer neschimbat.

Descarcam samarele, intindeam tendele (corturile) din par de capra, bune la ploaie. Aprindeam focul din vreascurile uscate stranse de noi, copiii de prin imprejurimi. Se pregateau merindele. Nu lipsea din hrana noastra laptele, branza, urda, tarhana (bulgur), peturi -care vad ca au ajuns pe piata din Constanta cu acelasi nume, la mare cautare prin alimentari. Apoi laptele batut, acru, pispilita- un fel de placinta din malai, cu branza, verdeata si jumeri- si bineinteles si carnea -mai rar- cand "cadea" vreo oaie sau vreun berbec . . . Pentru sarbatori se gatea special. Nu lipseau placintele din praz si urzici sau cele cu lapte. Iar carnea -de miel sau de oaie- friptura la cuptor sau gatita. Painea ? Painea, din faina lux, se cocea in cireap (cuptor) iar mirosul ei de paine calda strabatea pe uliti mai usor decat pala de vant. Asa ne ghidam noi, copiii, dupa placinta sau painea calda si invadam curtile rudelor. Caci de neamuri sa nu mai vorbim : nu gaseam unul in afara lui.

Pentru drumurile noastre de munte sau campie in timpul transhumantei se pregatea painea de acasa. Cu cate 7-8 carvegli (bucati) a cate 5 kg ajungeam la capat, cu aceeasi prospetime. Ce ne lipseau in aceste peregrinari ? Doar sunetele clopotelor de la bisericile ridicate din sudoarea si truda enoriasilor -ramase sa vegheze la linistea caselor si curtilor noastre parasite vremelnic.

In sat sau comuna slujea liturghia cate un preot mai in varsta -asa cum am retinut- cu barba alba, cu glasul stins, dar bland si melodic. Iar farserotii si farseroatele imbracate de sarbatori in straie inchise, aprindeau lumanarile in sfesnice odata cu ruga inaltata spre Cel de Sus, murmurata cu buzele crapate de truda. Si cand totul se sfarsea, in biserica cobora o tacere profunda peste ultimile palpairi ale lumanarilor care mai luminau fetele sfintilor strajuind in icoanele bizantine.

Mi-au ramas in mintea mea frageda de atunci, satele cu casele rasfirate pe care le traversam si unde uneori ramaneam la hotarul lor sa ne dezmortim din rigiditatea samarelor sau a mersului pe jos. Atunci amuteau in linistea serii talangile de arama ale berbecilor din mijlocul oilor ce mestecau necontenit iarba drumurilor. Erau sate de macedoneni-bulgari a caror limba nu se deosebea prea mult de cea bulgara. Si noi, aromanii, ne intelegeam mai bine cu ei decat cu grecii. Retin satele Vumbel, Custunet, Zamardej, prin care treceam in drumul nostru ca sa ne stabilim iarna la poalele Olimpului, in oraselul Caterini sau Culucuri, locuite in majoritate de greci.

In 1922, dupa al doilea razboi balcanic, incepuse sa se traseze hotare noi in agitata regiune balcanica -din totdeauna butoi cu pulbere si loc de aprins vapaia razboiului. Bineinteles s-au infruptat cu teritorii noi cei puternici, invingatorii ; iar invinsii se retrageau in spatii mai restranse, adunandu-si mortii sa-i ingroape in duhul pamantului care le-a mai ramas.

Asa s-a intamplat atunci, asa s-a intamplat mereu si istoria ne-o confirma. Mai deunazi, parca ieri, sau acum peste o jumatate din veac XX, in urma stau marturie orasele Casablanca -in coasta marocana-, Potsdam, Teheran -in Orientul Mijlociu-, Ialta si cate altele ascunse muritorilor de rand, unde s-au trasat, de catre 3 personaje sinistre, soarta popoarelor din rasaritul Europei, aruncate in bratele celui mai odios regim politic cunoscut pana in prezent. S-au croit destine noi -unele ucigatoare- popoarelor. S-au rupt teritorii din trupurilor unor tari si "daruite" invingatorilor care si-au impins hotarele pana unde au vrut -vezi tinutul Herta la noi- schimband numele catunelor, satelor, oraselor, raurilor in limba lor, "consfintindu-si" autoritatea si apartenenta -de cand lumea-.

Dar Malta de la sfarsit de mileniu ? Dar focarele de razboi din Africa si Orientul Mijlociu !

Targurile vechi de sclavi au ramas mult in urma ca dramatism ! Asa ca ceea ce s-a intamplat in Balcani in primele doua decenii este maruntis.

Singurii aruncati, ciopartiti, adevarate enclave, in statele nou alcatuite au fost cei mai vechi stapani ai acestor teritorii : aromanii. Dau un citat din 1774 al istoricului Iohan Thunmann spre a demonstra insemnatatea, statornicia elementului aroman in aceasta zona mereu fierbinte a sud-vestului european. Citez :

"Nici unul din popoarele Europei nu este mai putin cunoscut in privinta originii, istoriei si limbii sale, noua, celor din partea apuseana a acestui continent cum sunt albanezii si vlahii. Si nu este vorba de popoare de rand, e vorba de popoare vechi, de popoare de seama, pe care orice istoric ar trebui sa le cunoasca, a carui istorie ar putea sa umple o lacuna din istoria mai veche si mai noua a Europei. Dar ele nu mai joaca astazi un rol important, ele sunt lipsite de libertate, ele sunt popoare fara urme, si istoricul este adesea tot atat de nedrept ca orice om : el ii dispretuieste pe cei fara noroc".

Daca Albania dupa razboaiele balcanice a reusit sa-si intemeieze un stat definit intre anumite granite -cum s-a nimerit, dar unitare- aromanii s-au vazut risipiti si izolati prin toate statele nou constituite.

"La 10 august 1913, pacea a fost semnata la Bucuresti. In textul tratatului, aromanii nu erau pomeniti nici macar cu un cuvant, dar in anexa se gasea un schimb protocolar de note intre Romania pe de o parte si Bulgaria, Grecia si Serbia, pe de alta parte, prin care aceste state balcanice se obligau sa acorde autonomie scolilor si bisericilor aromane in noile lor posesiuni, sa permita infiintarea de episcopii (ceea ce nu s-a intamplat) pentru aromani si subventionarea acestor institutii de catre guvernul de la Bucuresti". Iar consulul roman de la Monastir, devenit in Serbia Bitoli, spunea : "Pacea de la Bucuresti echivala pentru aromani cu o lovitura de gratie". Fara comentarii. (Din "Chestiunea Aromaneasca" a lui Max Demeter Peyfuss, despre care Serban Papacostea spune : "este o insemnata contributie la cunoasterea aromanilor, a Peninsulei Balcanice, a activitatii politice a Romaniei moderne si a diplomatiei europene in secolul XX)."

Si totusi, in aceasta perioada se initiase ideea formarii unei Macedonii autonome cu centrul la Monastir-Bitolia. Pentru aceasta a pledat o delegatie aromana prin capitalele europene, delegatie din care faceau parte personalitati marcante politice si culturale : George Murnu, Nicolae Papahagi, Iuliu Valaori. La Ministerul de Externe de la Viena au subliniat ca "nu avem nici o ingrijorare in privinta acelor parti ale Rumeliei care revin Albaniei" ci in legatura cu teritoriile cuprinse de Grecia, Bulgaria si Serbia. Delegatiei i s-a raspuns ca Austro-Ungaria "are intotdeauna cea mai mare simpatie fata de aromani" si bineinteles ca am ramas cu simpatia pe birourile cancelariei.

Si in timp ce societatea Macedo-Romana si unele persoane cu rezonante aromane sustineau ideea unei Macedonii autonome in care toate nationalitatile sa se bucure de drepturi egale si respectarea intereselor aromanesti in Albania, Serbia si Bulgaria, "Ilie Barbulescu, profesor de statistica la Universitatea din Iasi, intervenea in favoarea unei aliante a Romaniei cu Sebia impotriva Bulgariei". M.D.Peyfuss.-

Din documentele vremii rezulta ca au fost jocuri politice care au stabilit infatisarea peninsulei in functie de forta politica si materiala aruncata la masa tratativelor. Iar aromanii au ramas cu ceea ce au catadicsit statele sa le ofere. Ia, acolo, niste firimituri !

Inainte de primul razboi balcanic, mai precis la 15 octombrie 1912, statisticile stapanirii consemnau ca aromanii dispuneau de 106 scoli elementare pentru 81 de comunitati, de un gimnaziu, o academie de comert, o Scoala Comerciala, o scoala normala pentru formarea de invatatori si un internat la Constantinopol.

Incet, incet, cu trecerea nemiloasa a timpului aceste scoli se stingeau. Iar astazi se mai aud doar vorbe -in Grecia nici atat- ca in scoli se predau si ore de aromana. Presiunile statelor, care au vrut sa-si asigure majoritatea in toate zonele si in orice activitate au stins ulimele licariri ale vechilor torte aromanesti.

Astfel stau lucrurile in Balcani in perioada primelor doua decenii si inceputul celui de al treilea al secolului XX. Ceea ce urmeaza, nu se va abate de la aceleasi criterii dirijate si fixate sub obladuirea marilor puteri si a imixtiunilor dubioase din interiorul sau exteriorul statelor interesate in conflict.

Un lucru e cert insa. Razboaiele din Balcani au umilit Turcia, care sub presiunea exercitata a invingatorilor paraseste Europa pe care ienicerii o calcasera pana in inima ei la Viena, timp de peste 500 de ani. Au pastrat ca amintire europeana un petic din fostul sau imperiu ce apara stramtorile visate de Petru cel Mare, in care un amestec de popoare din fostele sale meleaguri isi duc -se pare- o viata fara convulsii.

Noi, farserotii din zona albano-greceasca aveam sa suportam greu rigorile evenimentelor ce s-au produs.

Asadar, in 1922 incepea sa se traseze frontiera intre Grecia si Albania. Familiile cu originea din Pleasa-Corita unde ne-am nascut si noi toti, a trebuit sa lase asezarile durate din mosi-stramosi pentru ca granita le despartea de asezarea Vumbel unde ne mutasem la pasune. In casa natala, in curtea de joaca si adapost al animalelor, urmau sa salasluiasca altii cu care noi nu aveam nimic in comun. Duhul Pleasei m-a urmarit si ma urmareste si azi, pentru ca aici s-a infiripat si conturat istoria clanului meu. Tot in aceasta perioada se face si schimbul de populatie dintre greci si turci. Valuri, valuri de greci din Asia Mica si Caucaz s-au asezat in orasul Caterini si prin imprejurimi, acolo unde era imasul pasunilor noastre.

Vumbel capatase pentru noi un simbol al statorniciei. Dar ne-am inselat. Pentru ca numai dupa 3 ani aveam sa-l parasim cu toate visurile si planurile tineretii in el. Dar pana atunci, tata se ocupa cu carausia. La indemana avea o caravana de 15 cai si catari. Si-a agonisit un venit cu care si-a marit turma de oi si herghelia de cai. Fratele Chita isi asumase sarcina intretinerii oilor si valorificarea produselor obtinute de la ele. Totul parea normal. Ne-am impacat cu gandul ca avem alti stapani care nu-si aratasera coltii inca. Peste dealuri dincolo era inca Pleasa noastra. Nu banuiam ca peste putin timp aveam sa ne cladim o alta Pleasa, din temelie, moderna, dar pe pamant strain. Si unde este pamant strain, temeliile sunt subrede. Daca ti-ai lasat duhul nasterii, vei umbla mult si vei trudi in vesnic neastampar, pana il vei regasi. Si atunci vei respira usurat. Daca-l vei gasi ! De nu, . . . nomad.

Asa a aparut Cadrilaterul, datorita unui complex de imprejurari al carui motiv a fost razboiul balcanic, in urma caruia Romania isi taiase un petic din fosta imparatie a lui Mircea cel Batran ce se intindea peste Dunare, pana la "Marea cea mare".

Este stiut faptul ca Bucurestiul avea privirile atintite inca din 1878 asupra partii de sud a Dobrogei, pana la Rusciuc-Varna, locuita in principal de turci si tatari (citat din N.Iorga), iar regele Carol I vorbea cu cateva zile inainte de izbucnirea razboiului despre ocuparea unei linii strategice in aceasta regiune in vederea asigurarii viitoarelor pretentii ale Romaniei.

Nu mai insist asupra acestei istorii care ne-a determinat pe noi, aromanii, sa ne faurim alt destin. Cert, Romania anexeaza Cadrilaterul care trebuia populat cu o populatie compacta si care sa contracareze actiunile bandelor de comitagii bulgari provocatori de atrocitati in satele romanesti -timid populate.

Si atunci -aducem pe frati nostri aromani din Balcani si-i asezam stavila impotriva celor care tulbura linistea regatului. A coincis si cu evenimentele din Grecia, cand grecii adusi de pe alte meleaguri incepusera sa sufoce asezarile noastre, precum si andartii care urmareau distrugerea elementului nostru. Istoria celor peste doua mii de ani sta marturie luptei de supravietuire a elementului aroman cu toate elementele care il definesc ca popor nealterat.

Cat priveste originea noastra si relatiile cu dacoromanii nord-dunareni, am sa citez cateva opinii ale unor istorici straini - precum si a celor din tara. Iata, de pilda, ca eruditul istoric german Johan Thunmann, profesor la Universitatea din Halle, preciza ca "romanii din Dacia se trag din geto-dacii lui Dromihaites, Burebista si Decebal, iar aromanii, din romanizarea elementului trac din Tesalia Macedoniei si Tracia. Sa nu se creada cumva ca sunt veniti din Dacia. Albanezii sunt descendentii vechilor Ilyri, iar vecinii lor vlahi sunt urmasii tracilor care au adoptat foarte degraba limba stapanilor lor romani". "Sa nu se creada ca au fost stramutati de Aurelian, pe celalalt mal al Dunarii".

De aceeasi parere sunt si istoricii Paul Joseph Schafarek (1795-1861) si W. Tomachek. Primul, profesor universitar la Praga de lingvistiva, in lucrarea sa din 1843 afirma : "Actualii Vlahi de la Pind, din Vlahie, Transilvania, Ungaria rasariteana etc., sunt un amestec de daci, romani si slavi. Ambele neamuri de dincoace si de dincolo de Dunare, au aceeasi origine si s-au nascut in acelasi timp din amestecul tracilor si getilor cu romanii".

Originea meridionala a aromanilor a fost sustinuta si de alti cercetatori straini : Sukler, Miklschi, Roesler.

La noi, Miron Costin, Dimitrie Cantemir si, in mod deosebit Petru Maior, considerau pe stramosii macedoromanilor, romanii stramutati din Dacia peste Dunare. De aceeasi parere era si B.P.Hasdeu ; P. Maior : "Macar ca limba lor a patimit acea schimbare, totusi sangele lor este curat romanesc si sunt adevarati romani". A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul, considerau originea aromanilor sud-dunareana, atribuindu-le statutul de popor deosebit. Deasemeni N. Iorga s-a pronuntat in mai multe lucrari in favoarea originii meridionale, admitand si sudul iliric ca obarsie: "Mai ca nu exista element care sa fie mai conservator decat acela al locuitorilor de la munte si asa-zisii macedoromani sau aromani din Pind nu si-au dezmintit in veci firea lor proprie. Acest element trebuie derivat din populatia romanizata a regiunilor ilirice, dupa cum albanezii ni se infatiseaza ca o ramasita neromanizata a aceleasi populatii din regiune."

In schimb istoricii din "generatia noua" : Ion Nistor, Gh. Bratianu, P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, s-au pronuntat pentru originea nordbalcanica a aromanilor, cu interpretari diversificate, care insa nu ating conceptia de baza.

Cand m-a intrebat un coleg de patimiri, in celulele Aiudului, ce parere am despre originea noastra, i-am raspuns ca subscriu la "generatia noua" de istorici.

Dar indiferent de teoriile, care raman teorii, ele nu vor schimba mersul aromanilor, care astazi se pare ca e pecetluit. Din pacate !

CADRILATERUL

Era octombrie 1925. Larma mare in sat. Un dute-vino de la un capat la altul pe uliti. Aveam 7 ani si nu realizam fenomenul. Mi se parea o joaca noua. Zi calda cu soare inca stralucitor, iar cerul de un albastru neverosimil. Imi aruncam ochii pretutindeni si urmaream oamenii cu mersul si miscarile bratelor agitate. Aveam sa vad pentru ultima data cand rasaritul soarelui invada asezarea ramasa pustie. Oile, caii si credinciosii lor paznici, cainii, intrau de acum in amintiri. Tablou sinistru. Lasam acolo in pulberea ulitei cele 7 primaveri cu care manasem oile la strunga si caii la adapat in vale la izvorul tasnit din pantecul dealului pietros. Mi-am luat cu mine imaginile inregistrate fugar pe retina de copil sa mi le prelucrez astazi dupa 73 de ani, cand intru in randurile octogenarilor. Asadar plecam pentru totdeauna din locurile natale. Unde . . .?

Familia noastra compusa din parinti, noi cei trei copii si matusa, am ajuns spre seara in portul Salonic. Il luasem cu noi pe Mamut, unul din cei mai iubiti caini ciobanesti. Restul au ramas sa-si pazeasca pe mai departe oile si berbecii, cu talangile lor tanguitoare intrate pe maini straine. Caii si catarii, pe alte drumuri.

Era prima oara cand priveam albastrul nemarginit al marii linistite ce se pierdea undeva, in celalalt albastru al cerului, in nesfarsit. Am ramas asa sa privesc aceasta imensa campie de ape, cand tata ma trage de maneca : "Hei, copile ! Misca-te si vezi unde calci !". Vaporul, care de fapt era un cargou, pe nume Regina Elisabeta -daca nu ma insel- se puse pe leganat, desprins din franghiile groase, manuite de niste oameni dezbracati pana la brau, vanjosi, ramasi sa lege la dana franghiile pentru alti calatori ce vor mai veni.

Imi aruncasem privirile spre tarm. Batiste multicolore. Ochii oamenilor nostri de pe punte ascunse sub pleoape umede, priveau spre locurile care ramaneau in urma, pe si dincolo de tarm. Colinele inca inverzite se topeau incet in zarea Macedoniei, parasita, pe care o vedeam pentru ultima oara.

Am intrat in pantecul cargoului, obosit si nedumerit. Am adormit leganat. Si leganat aveam sa fiu inca o saptamana in loc de doua zile. Intrasem in Marea Neagra si furtunile declansate au dat de lucru echipajului care a hotarat sa ne intoarcem la Constantinopol de doua ori. In sfarsit, dupa cele 7-8 zile am acostat la Constanta, la tarm, la dane, pe care nu le deosebeam de cele lasate la Salonic. De raul de mare ce sa mai vorbesc ! O harmalaie pe puntea lovita de valurile mari si reci . . . !

Am parasit vasul. Pe tarm totul era pregatit. Asa ca ne-am instalat cum am putut in vagoanele de marfa legate de o masina neagra fumegand din greu. Vedeam pentru prima data acesta creatie ciudata a omului.

Asadar, tot pe drum, de data asta de "fier". Nu-mi puneam nici o intrebare cand si unde. Stiam ca trebuie sa ajungem undeva, la o noua casa. Inchisi in vagoane, n-auzeam decat "glasul rotilor de tren", ritmic, cu care ne obisnuisem, si, din cand in cand, suierul sinistru al locomotivei care lasa cate un rotogol de fum ce patrundea prin crapaturile vagonului, pe care il adulmecam ca pe ceva deosebit.

Am retinut la un moment dat niste zgomote si huruituri infernale, care m-au speriat. Dar cineva -uitandu-se printr-un orificiu al tabliei de lemn a vagonului- a dezlegat misterul : iara una punti (era un pod). Era podul peste Dunare de la Cernavoda, pe care, peste ani, aveam sa-l trec de nenumarate ori, amarat sau voios, numarand uneori bratele metalice viguroase, incrucisate ca niste panouri. Intr-un tarziu, spre seara, am ajuns la Calarasi, surmenati si nerabdatori sa ia sfarsit aceasta calatorie interminabila ce devenise un calvar. Eram toti palizi, cu ochii ingropati in orbite si marginiti de cearcane negre. Batea un vant bland si cu iz de namol. Am coborat din tren cu bagaje cu tot si . . . hai la slep sa trecem apa cea mare ce serpuia in amurg lenesa si vanata pe langa malul galben, inalt, ce se pierdea in josul apei undeva intr-un unghi al serii ce se lasa agale. . . Cu slepul nici nu am avut timp sa ma desmeticesc, ca am si ajuns, trecand linistita Dunare, pe celalalt mal. Aceiasi oameni, vanjosi, ca si cei din porturile vazute, au manevrat cu dexteritate franghiile grose si unsuroase, pironindu-ne de mal.

Aici, la Silistra, ne astepta un unchi, var primar cu mama, Hrista Sola, care dirija toata desfasurarea evenimentelor legate de noul nostru drum si noua noastra asezare.

Prezenta unchiului Sola nu era intamplatoare. Venise cu aproape doi ani inainte in tara, la Bucuresti, impreuna cu viitorul meu socru, Spiru Dumitrescu, din America. Lucrasera acolo pe la caile ferate sau pe altundeva si agonisisera niste moneda forte cu care si-au cumparat un rand de case in Capitala si pe care le inchiriasera.

Acum unchiul Sola ne indruma pe noi, proaspeti colonisti, spre mijloacele de transport care urmau sa ne duca . . . undeva. Si nu era vorba nici de vapor, nici de slep, de tren sau masini, ci de un lung sir de carute, la care erau inhamati niste cai scunzi si dolofani manati de niste oameni tacuti si rabdatori.

Simteam ca se va incheia calvarul.

Asadar ne-am instalat in ordine in aceste carute -carute bulgaresti- cu bagaj cu tot si am pornit pe drum dobrogean in ropotul sacadat al cailor si rezonanta specifica, melodioasa, a rotilor.

De cate ori le voi strabate, aceste drumuri, pe jos -mai tarziu !

Dupa cateva ore de mers, timp in care ne obisnuiseram cu zdranganitul carutelor si cu norii de praf insirat de-a lungul drumului, am ajuns intr-un sat cu case mici rasfirate pe campie si coline domoale. Era deja seara. Soarele trecuse dincolo de zare, iar noi asteptam sa intram undeva intr-o casa sa ne odihnim. Am fost repartizati la niste familii bulgare. Ne-am inteles cu ei, pentru ca erau blanzi si primitori. Iar noi nu aveam motiv sa nu ne purtam altfel. In aceasta comuna, numita Caraomur, am petrecut din noiembrie 1925 pana in martie 1926. Aici am facut cunostinta cu rafalele crivatului cu al carui suier sinistru ma voi obisnui de-a lungul anilor.

Venisem in total 30 de familii.

Referitor la viata pe care au dus-o noii colonisti -aromanii aproape 4-5 ani, altii si mai mult, bineinteles ca am aflat-o mai tarziu- si de felul in care Statul roman se pregatise sa ne primeasca si sa ne repartizeze, las constatarile unor straini care nu erau in afara evenimentelor.

Dau un fragment dintr-o interventie a unui deputat bulgar ce facea parte din parlamentul Romaniei si cum a vazut el organizarea primirii colonistilor : "Cand au venit colonistii, a avut grija administratia sa aduca din sate carute. I-au incarcat in ele si le-au spus : Duceti-va si va cautati locuinta. Colonistii nu au fost sprijiniti de nimeni. Jandarmii se ingrijeau sa nu se intample batai mari. Prin urmare, colonistii au ramas prin sate, aranjati oriunde au gasit vreo casa ; au intrat in casele bulgarilor, iar daca au gasit pe la turci, au intrat pe la ei. Sunt cinci ani si nu se mai ispraveste aceasta chestiune si atunci, fatal, s-au produs nemultumiri, fiindca nimeni nu stie pana cand va dura aceasta situatie provizorie."

Avea dreptate ? Noi, care le-am trait, spunem : Da !

Iar N. Iorga, tot in parlamentul Romaniei din 1930 :

"I-a traznit vreodata in minte unui ministru sa trimita o proclamatie catre romanii din Macedonia, ca pot veni cu totii, fara nici o socoteala, sa se aseze aici. Ar fi putut sa moara de frig si foame toti in acele case unde nu-i dorea nimeni pe dansii. Ca sa colonizam, nu se poate pleca de la ceea ce se pune un om nou in casa celui vechi. Este o tragedie a sti ca intr-o casa care cuprinde pe cineva sa se aseze alaturi de el si altul".

Fara comentarii.

Din Caraomur, in martie, cand incepuse sa se imblanzeasca timpul si neaua se topea sub razele plapande ale soarelui primavaratic, am pornit cu ceea ce aveam spre sud, aproape de frontiera bulgara, intr-o localitate numita Otulgea. Aici, in zona granitei, conform legilor, colonistul se improprietarea cu 20 de ha, nu cu 10 ha cat capatau cei colonizati in interior. Am batut tarusul, intr-o curte amarata, simbol al noii statorniciri si ne-am instalat intr-o casa turceasca parasita. Scunda, cu ferestre de o palma, acoperita cu stuf, cu pereti de chirpici, casa parea primitoare cu cele -un fel de odai- trei la numar, vatra si ogeag. Mai lasasera turcii agatate pe peretii tencuiti cu lut, in niste cuie rasucite si ruginite, doua lampi cu sticlele innegrite. Semn ca nu mai avusesera timp sa le stearga in graba lor. Aveam totusi un acoperis.

Trecuse iarna si pamantul mustea inca la Otulgea. Asteptam zile bune sa iesim, sa cunoastem pamantul, sa-l pregatim -asa cum se pricepeau ai nostri- pentru semanat. Dar cu ce se lucreaza pamantul, ca noi nu aveam nici cai, nici boi si nici unelte agricole necesare sa scormonim pamantul negru. Asa ca tata, impreuna cu fratii, s-au socotit si in curtea noastra au aparut o pereche de cai, una de boi, o caruta, un plug si o grapa. Eram gospodari in toata regula. Schimbasem carvanaritul si carigu, cu caruta, rarita, plug si grapa. Parca ne lipsea totusi ceva. Nu mirosea curtea a balegar de oi si nici straiele gospodarilor nu miroseau a usuc. Asa ca, din banii chivernisiti din vanzarea unor bunuri din Macedonia, au aparut vreo 80 de oi cu lana marunta si indesata, soi despre care mai tarziu aveam sa aflu ca se numea "tigaie". Turma de oi parca nu avea farmecul unui intreg. Si peste cateva zile apar si niste capre albe si baltate, cu ugerul pana la pamant. Magarusul, ivit odata cu caprele, domina cu statura lui si clopotul atarnat de gat intreaga avere miscatoare din curtea care, acum, arata a curte de oameni gospodari. Si pentru ca si femeile sa-si arate simtul de gospodine, pentru 15 gaini si un cocos mama a tocmit un cumas (cotet) pe care l-a varuit sa para treaba de oameni asezati.

Din suma de 300 mii de drahme pe care au schimbat-o ai mei la banca au capatat 900 mii lei. Banii scadeau insa pe zi ce se mai cumpara cate ceva pentru viata de agricultor-pastor. Fratele meu, Lambri, se ocupa de oi -ingrijit, pascut, muls- impreuna cu Hali Culetu, strabunicul actualului director la ING-banca din Constanta, Dan Culetu.

Primavara isi intrase in drepturi. Pamantul devenise bun de lucrat. Se miscau animalele in curte. Mi-a ramas imaginea din prima zi cand s-a pornit la camp. Parca eram agricultori de cand lumea. Caii inhamati la caruta in care era asezat plugul si boroana (grapa) erau gata de plecare. Cu haturile in mana, tata a dat cale cailor, facandu-si cruce. In urma perechea de boi, agale, completa cortegiul agricol. Ce animale blande acesti boi pe care ii vedeam pentru prima oara !?

Totul se desfasura normal. Ne adaptaseram rapid la noile conditii de teren, clima si preocupari agricole ale caror taine incepuseram sa le descoperim si prin sprijinul bulgarilor instalati in Dobrogea -dupa date istorice- in urma razboiului nostru de independenta, 1877.

Spre sfarsitul lunii mai, cand totul parea aranjat, un tanar proaspat casatorit, Temistocle Ghita, vine in catun pe innoptat in goana, transpirat, gafaind si speriat. Abia a putut sa ingane : "Ne-au atacat comitagii bulgari, pe noi toti care eram cu oile pe islaz, amenintandu-ne cu moartea daca mai venim la pasunat". Deci, au inceput conflictele, mai intai spre granita si apoi spre interior. Comitagii, in grupuri de cate 3-4, faceau parte dintr-o organizatie numita "Naste Dobroge" -adica "Dobrogea noastra". Operau in zona de frontiera cu destul succes, pentru ca unii colonisti veniti de curand din afara, ca si cei de dinainte veniti din tara incepand cu 1877, erau oarecum dezorientati Nu am inteles scopul si substratul acestor actiuni decat mai tarziu, cand bulgarii si-au atins telul in 1940, iar Romania a fost pur si simplu ciopartita din trei parti. Cine n-a vrut, n-a luat. Noroc ca sarbii au stat in ograda lor pe care puteau sa si-o mareasca cu ceva petece din Banat. Dar . . . asa s-a scris istoria la mesele celor puternici.

Si daca au inceput conflictele -atatarile- noi, colonistii, timizi la inceput, am hotarat sa evitam aceste batalii neautorizate. Si singura cale de a fi teferi si nevatamati era de a parasi localitatea in care ne instalaseram -chiar in gura lupului- si sa ne retragem spre zone mai linistite. Se intrebau oamenii : "dar unde sunt jandarmii"? Si nu raspundea nimeni.

Consiliul familiei a hotarat sa incarcam -pentru a cata oara ?- ce era de incarcat ; apoi cu oile, boii, gainile si toate maruntisurile cumparate, inapoi pe drumul batatorit mai inainte, spre vechea locuinta din satul Caraomur, unde ne instalasem la sosire.

Pentru a intelege mai bine fenomenele care au aparut in Dobrogea noua, voi da cateva date extrase din documentele timpului.

Colonizarea in Dobrogea. Prima in 1829-30, cu tatarii refugiati din Crimeea in urma razboiului ce-i poarta numele. A doua a inceput dupa 1877 cu bulgarii si care va fi concomitenta cu romanii -o colonizare timida. Cea propriu-zisa dateaza de indata ce Cadrilaterul a devenit romanesc, si a continuat pana in 1938, cand sunt semnalate ultimele familii de aromani veniti din Grecia, Albania si Bulgaria, urmare a persecutiilor. In Grecia, de pilda, grecii refugiati din Asia Mica in urma celui de al doilea razboi balcanic, numarau 1,5 milioane, iar in Bulgaria 30 de mii, populatie ce facea imposibila viata aromanilor -incepand cu cei din ses- unde s-a asezat majoritatea noilor colonizati si continuand cu cei dinspre munte spre care accede presiunea lor, eliminand astfel pe macedoneni din viata economica si culturala.

Ce se pregatea, in schimb, in Dobrogea. Iata memoriul Societatii de Cultura Macedo-Romana in legatura cu proiectul pentru completarea legii de organizare a Dobrogei Noi :

Se creeaza posibilitatea pentru bulgari de a porni o

actiune de agitatii vatamatoare si primejdioasa pentru interesele prestigiului Romaniei in fata forurilor internationale.

Se creeaza in cele doua judete din Cadrilater o stare

de perturbare continua si neliniste spre a o forma si mentine in sufletul unei parti a populatiei locale, convingerea ca starile din aceste doua judete sunt precare si provizorii.

3. Se staruie sa se lichideze opera de colonizare si consolidare a romanilor si se creeaza in favoarea elementului bulgar o situatie economica si politica exceptionala, luandu-se din patrimoniul statului disponibilitatile ce ar putea face colonizarea si repartizandu-le sub diferite forme elementului bulgaresc.

In contra partida, iata ce spune d-l Mironescu, membru al guvernului : "Pe cand bulgarii de la noi si mai cu seama cei din Dobrogea Noua se bucura de toate drepturile, egale cu toti romanii in toate domeniile de activitate, in Bulgaria romanii macedoneni -ca si in Grecia- nu numai ca sunt lipsiti de drepturi politice si nationale, fiind exclusi de la improprietariri, dar nu au dreptul macar sa-si lichideze averile lor din Bulgaria. Ca sa nu mai vorbesc de drepturi culturale : scoli si biserici. Iar d-l Custof, seful agriculturii bulgare, spune : "mie nu-mi trebuie romani in tara bulgareasca, toti romanii sa plece din Bulgaria daca nu le place, caci strainii nu pot avea drepturi in Bulgaria si nu au decat sa suporte regimul care li se aplica de statul nostru. Daca le convine, bine ! Daca nu, sa plece din tara, ca nimeni nu-i retine !" Ce masuri se ascund si se pregatesc elementului aromanesc ?

Am plecat din Otulgea si nu ne-am instalat la Caraomur, ci intr-o asezare la distanta de 2 km numita simbolic Frasari -denumire data de farserotii nostri stabiliti cei dintai, in amintirea celei din Albania pe temeliile a sute de ani. Aici, in acest sat -mai tarziu comuna cu faima- statul roman construise din surse proprii vreo 20 de case in care s-au instalat primii farseroti sositi in vara lui 1925.

Lasasem Otulgea, cu semanaturi, cu primele sperante cu tot, in plata Domnului.

Ajunsi in Frasari, ne-am adapostit la Chita Calesu, o ruda apropiata de a mamei. De cum ne-am instalat, prin toamna parca, am inceput constructia viitoarei noastre gospodarii : o casa din piatra cu 3 camere, sala si coridor ; grajd pentru cai si boi ; saia pentru oi si capre. La acea data in curtea noastra numaram : doi cai, doi boi, o vaca si peste 100 de oi cu capre. Nu lipsea din inventar magarusul, gainile si cocosul. Toate constructiile ne-au costat -inclusiv pivnita si porumbarul- in jur de 100 de mii de lei.

Toamna, se arata blanda. Vegetatia nu capatase inca paloarea si arama ei specifica dupa o vara calda cu ploi si descarcari electrice cum nu mai vazusem. Avea sa marcheze un eveniment deosebit in viata mea : inscrierea in clasa I-a primara. Nici ca se putea mai frumos ! Si pentru ca in Frasari nu se construise scoala, marsaluiam zilnic, dis-de-dimineata -pe ploaie, vant, ninsori ori timp frumos- in comuna bulgareasca Caraomur. La varsta aceea "naveta", in tarligi (patune) sau ghete, dupa vreme, mi se parea o distractie. Grupul "navetistilor" era constituit numai dintre copiii de colonisti farseroti, in care majoritatea ne si inrudeam, incat nu existau ciorovaieli care sa de bataie de cap invatatorilor sau parintilor acasa.

Bucuria sau calvarul -cateodata- al zilelor de iarna cu zapada n-a durat decat un an, adica 1926-1927. Urmatorul an scolar l-am urmat la Frasari, unde ni s-au amenajat doua incaperi -clase zise- in care functionau : intr-una clasele I si III, in a doua clasele II si IV.

Nu pot spune ca aveam mare tragere spre carte, dar eram printre cei care doreau sa stie si sa invete mai mult decat ceilalti. Primul meu invatator a fost d-l Teodoru, care avea si functia de director. Avea sub indrumare si predare clasele pereche -II si IV- Celelalte doua -nepereche- cadeau in sarcina unei invatatoare, draguta si blanda, cu o fata rotunda, ochi negri si parul bogat saten, al carei nume -din pacate- nu mi-l amintesc. De d-l Teodoru, tanar, de statura mijlocie, cu nasul drept, buze carnoase si parul negru, imi sunt legate : nuiaua, palmele aspre, vocea dura, dar si coronitele pe care le impleteam acasa din trandafirii vecinului si cu care dansul ne impodobea capul la sfarsit de an. Am avut doar doua colege : Nastu Cornelia si Culetu Vasila, care Vasila avea sa-mi fie cumnata, casatorita mai tarziu cu fratele meu mijlociu, Lambri.

In comuna Frasari, tata a fost improprietarit cu 10 ha teren arabil. Si aceeasi suprafata o va primi si fratele meu mai mare, Chita -prin anul 1930. Prevazator, tata si-a "adapostit" banii diponibili prin unchiul Chita Sola la Banca Franco-Romana -vreo cateva sute de mii. Ca un facut insa, aceasta banca laudata a . . . falimentat, dupa acelasi procedeu cu care se falimenteaza si astazi bancile. Beneficiari si pagubiti : aceiasi ca acei din zilele noastre, in perioada numita post-decembrista a pietii libere. Libera la ce ? Si pentru cine ?

Prin anul 1928 -doi ani de la impamantenirea noastra- poposise in comuna unchiul Hrista Sola si Spiru Dumitrescu. Conform legii colonizarii au primit si ei cate 10 ha teren arabil si loturi pentru construirea de case si anexe. Spiru Dumitrescu isi luase doua loturi, chiar in spatele casei noastre, din care unul il pastra pentru fratele sau, care mai lucra inca in America si urma sa se intoarca.

Frasari a fost considerata prima comuna nou colonizata cu aromani farseroti, unde se va construi si prima biserica. La sfintire -in prezenta a peste 2000 de suflete- a fost invitat episcopul Constantei, care a facut sfestania. A fost o manifestare la care au mai participat reprezentati ai guvernului, precum si oficialitati ale judetelor Durostor si Caliacra.

Scoala era scoala, pe zile, saptamani, luni, trimestre. Intre ferestre, adica atunci cand nu aveam activitate scolara, deveneam zoo-agricultor, in special in vacante.

In toamna anului 1930, m-am prezentat la examenul de admiterea la liceul "Durostor" din capitala judetului, Silistra. Paseam -asadar- pe o noua treapta scolara in care aveam sa-mi masor cunostintele cu necunoscuti adunati din tot judetul. Era singurul liceu ! Spre multumirea si satisfactia -atat a mea, cat si a parintilor- am sarit bine peste stacheta ridicata. Ma desparteam de traista in care imi dusesem caiete, carti, penar si o cutie cu arsice, de duhul familiei si calcam mandru pe trotuarele Silistrei, cu sapca si uniforma de elev liceal. Tata -tot tata, desigur- mi-a gasit o gazda in oras, la un armean simpatic, bland, putin taciturn, cu nasul incovoiat peste buzele subtiri, care patrona o cafenea frecventata de multi varstnici, majoritatea mustaciosi, care isi trageau tutunul din tigarete fabricate de ei din foita sau ziar, dupa fiecare inghititura de cafea din cestile mici, de culoare neagra. La acest cafegiu n-am stat decat un trimestru. Urmatoarele doua am zabovit tot la un strain de neamul nostru. Era un bulgar, pe numele lui Gheorghe Coleff, croitor. Era un tip marunt, cu sprancene stufoase, care acopereau doua orbite in care se miscau permanent, doi ochi mici si negri. Sub nasu-i drept, o mustata neagra care insa lasa sa se vada o gura mica -cu buze arcuite. Il aveam langa mine, in gazda, pe Coli Gaci, cu care peste ani voi sta in gazda fara plata la Securitate, si pe Chita Babu, care insa se va retrage din clasa II-a, optand pentru meseria gazdei, pe care l-a avut ca maistru.

In clasa am avut multi colegi aromani cu care vorbeam, bineinteles, in aromana, si cu care formam partida buna, fie la joaca, fie la incaierari. Mi-i amintesc din clasa : Teja Papahagi, fiul directorului liceului -eminentul profesor Pericle Papahagi, membru corespondent al Academiei Romane si renumit numismatolog ; Tefa (Stefan) Stilu, Mustaca Vanghele, consateni ; Coli Iancu, Costica Afganti -viitor client al inchisorilor comuniste ; Semergiu Stere, Peaha Costel si multi altii, pierduti pe rand in derularea nemiloasa a anilor.

La sfarsitul clasei a III-a mi s-a acordat o bursa de1000 de lei pe luna, iar in toamna lui 1933 m-am transferat cu bursa la liceul "Timotei Cipariu" din Dumbraveni, jud. Tarnava Mica, unde beneficiam de gratuitati la manuale scolare si internat.

Nu mi-am explicat niciodata, n-am inteles pana astazi de ce Dumbraveni, acest modest, dar frumos si curat orasel din inima Transilvaniei, adapostea sub streasina liceului "timoteiano-ciparian", o colonie de elevi aromani veniti din afara si tot atat de numeroasa colonie de elevi din valea Timocului. Se formase aici un nucleu de tineri cu vederi vadit nationaliste, explicabil bineinteles, pentru ca ei formau -in tarile de unde veneau- tinta atacurilor din partea autoritatii statale. Noi, elevii, cunosteam marea drama a romanilor din peninsula, impartiti arbitrar prin tratate, paci sau diktate sub patronajul puterilor mari.

In decursul celor cinci ani de liceu -1933-1938- am frecventat asiduu biblioteca liceului, intrand in tainele scrierilor antice, clasice si moderne cu care m-am inarmat pentru viata. Terminam clasa pe locul secund, coroana de premiant o acaparase Hirsch Ernest, evreu la obarsie, care locuia in oras la doctorul Mendel, casatorit cu sora lui. Incepand din clasa a V-a am inceput sa meditez la internat -cat si in oras- elevi ai caror parinti solicitau recomandarile profesorilor diriginti. Eu am beneficiat de sprijinul profesorului de limba germana, Munteanu Eugen. Pe bunul meu profesor -care fusese senator liberal- aveam sa-l intalnesc in 1953 la colonia de munca fortata Peninsula -punct situat pe linia canalului Dunare-Marea Neagra. Si, desi eram condamnati diferit, eu condamnat cu sentinta judecatoreasca la 7 ani temnita grea, iar dansul pedeapsa administrativa -titulatura gingasa-, imparteam suferinta aceluiasi regim aspru.

In toamna, in anul 1931, dupa culesul strugurilor din viile noastre de la marginea satului, s-a casatorit fratele meu Chita cu Vasilichia Dima -muma Chia de mai tarziu cum a fost cunoscuta de toti. Era in familia noastra un eveniment deosebit care asigura continuitatea clanului. Am impartasit si eu bucuria casei, am fost prezent la toata desfasurarea ritualului, admirand frumusetea obiceiurilor noastre, a cantecelor si dansurilor, cand lente, cand agitate, purtand amprenta Macedoniei parasite.

M-am intors dupa trei zile, rasunandu-mi in urechi orchestra adusa din Silistra, dar, mai ales, gaida (cimpoiul) cu isonul ei nesfarsit, acompaniata de fluiere, melodii linistite, duioase, rupte din tacerea padurii de fagi, tot a Macedoniei.

In clasa a VIII-a am meditat o eleva sasoaica, Fernengel Hilda din a V-a, la fara frecventa, pentru ca in Dumbraveni nu exista liceu de fete. Hilda, o fata draguta, al carei frate era proprietarul singurului cinematograf din orasel, se va casatori cu profesorul meu de filozofie, Suciu Camil, care sosise nu demult din Franta si care va face parte din vestita tripleta de asesori populari din anul 1945, alaturi de Avram Bunaciu si O. Sidorovici, sotia "tovarasului" Silviu Brucan, "profesorul" si nelipsitul mentor de dumineca de la PROTV. Camil Suciu va demisiona -zicea el- din acest trio, ceea ce nu mi se pare chiar demisie . , pentru ca in comunism nu se demisioneaza ci . . . "se face vant" prin rotirea cadrelor. In 1946 l-am intalnit intamplator la Ministerul Minoritatilor Nationale condus pe atunci de Vladescu-Racoasa, ca subsecretar de Stat. Precizez ca pe Camil Suciu l-am avut ca diriginte in clasa VIII-a in calitatea sa de profesor de filozofie. Se intrase in traditia liceului ca elevii care vor intra in focul bacalaureatului -deci ultima clasa- sa aiba ca diriginte pe profesorul de filozofie. Desi dansul isi satisfacea stagiul militar in oras la batalionul de cavalerie, venea si la cursuri. Era un tip dichisit, jovial, apropiat de elevi, cu care aborda si probleme politice. Admirator al lui Iuliu Maniu, pe care il considera omul politic al momentului, pe noi -o parte din noi- care eram de dreapta-dreapta : eu, Papamihale Gh., Troaca Constantin, Moldoveanu Ion, ne tachina in gluma, adesea provocandu-ne sa afle cate ceva din vederile noastre. In timpul razboiului era cunoscut cu vederi de stanga, iar stangistii incepusera sa fie ocrotiti la Institutul de Statistica, condus de unul Samuil Manoila.

Spuneam mai sus ca l-am intalnit pe Camil Suciu in calitatea sa de subsecretar de Stat la Ministerul Nationalitatilor. Aceasta dupa "eliberarea noastra de sub jugul fascist !" . . . Eram cu un fost coleg de liceu, Emanoil Alexandru, albanez, a carui sora era casatorita cu Theodor Atanasiu, proprietarul marelui si cunoscutului magazin bucurestean "La Vulturul de Mare cu Pestele in Ghiare" si care -prevazator- in 1947, simtind cutremurul politico-social, s-a instalat in Suedia.

La ora 8 eram in fata portarului, caruia ii spunem pasul nostru si dorinta noastra de a discuta cu d-l subsecretar de Stat.

-"Nu a sosit inca !", ne-o taie scurt portarul imbracat ca

un maresal cu zorzoane multicolore, din cap pana-n . . . ghete.

-"Bine, multumim, il asteptam!". Si am asteptat in jur de

un sfert de ora, cand se opreste o masina neagra -era la moda Volga neagra, cea care a inspirat melodii . . . tiganesti- din care coboara d-l Camil Suciu.

-"Sa traiti, tov. Ministru !", ne-am inclinat noi doi cu

palariile in mana in chip slugarnic.

-"Ai sictir, golanilor, veniti dupa mine !"

Am urcat cu liftul la etajul II, dupa care am intrat intr-un birou spatios, elegant, luminos.

-"Va rog luati loc si spuneti-va pasul", aratandu-ne cele doua scaune rotative.

-"Domnule ministru, noi am venit ca sa cersim -cum e vorba pe la noi- ceva posturi de sub patronajul ministerului dvs., mai precis al fostului nostru profesor si diriginte, incepu Emanoil apasat."

-"Pai, ce sa va spun, baieti ! La noi salariile sunt foarte mici -intre 5-6 mii de lei lunar. Daca va hotarati, incercam sa depistam posturi -pe unde mai sunt- ne raspunde parinteste", zambind.

-"Numai 5-6 mii, domnule ministru ?", intreaba uimit Bebe, asa cum ii spuneam noi lui Emanoil. "Pai eu, daca vand lame de ras la magazinul cumnatului meu, castig pana in pranz cel putin doua mii." incheie colegul.

-"M-ati intrebat, eu v-am raspuns", a conchis oarecum sec ministrul. Am facut o pauza in care noi incercam sa ne asezam mai bine in scaune. Am schimbat discutia si tonul ei.

-"Domnule profesor, de ce v-ati dat demisia din functia de acuzator public ?" A lasat capul intr-o parte, muscandu-si buzele.

-"Foarte simplu ! Cand am vazut ca ofiterii romani, care au luptat pe frontul din rasarit, erau ridicati si condamnati la ani grei de inchisoare pentru diferite pretexte sau inscenari, iar evreii turnatori intrau si ieseau pe usa fara nici o mustrare macar, n-am putut sa suport."

Ne-a dat un raspuns la care imi venea sa bat din palme.

-"In liceu -am reluat intrebarile- imi amintesc ca erati un admirator al lui Iuliu Maniu. Cum il mai priviti pe acest Maniu, astazi ?"

-"Sa stiti ca si astazi il stimez. Dar trebuie sa va precizez, ca prin jocul evenimentelor, acum ne aflam pe baricade opuse."

-"Si pentru ca ati pomenit de evenimente : cum le priviti in perspectiva ?" Si cu aceasta ma gandeam sa inchei acest frumos dialog.

-"Astazi, baieti, in felul in care ele decurg, nu pot sa ma pronunt. E greu, e foarte greu sa anticipez ce se va intampla chiar maine. Vom vedea !"

Dupa aproape o ora si ceva de discutii, fostul profesor si fostii sai elevi si-au strans mainile. Noi doi, multumiti de raspunsurile directe. Dar nedumeriti de raspunsul evaziv la ultima intrebare. Cine putea sa anticipeze calvarul ce avea sa se abata peste blandul popor roman ? Mi-a venit in minte previziunea Capitanului : "De vor veni bolsevicii peste noi, nu vor pleca pana nu ne vor bolseviza . . .". Asadar, daca profesorul n-a vrut sa ne raspunda direct, poate gandea asa cum credeam si eu !

Despre Camil Suciu am auzit ceva mai tarziu ca era apropiatul lui Lucretiu Patrascanu, pana cand acesta a intrat in colimatorul KGB-ului, a fost arestat, condamnat la moarte si executat in 1954 pentru -spunea acuzatorul procuror- "tradarea principiilor comuniste, pentru pactizarea cu adversarii" si mai ales -cea mai grava- ca "agent al anglo-americanilor". Odata cu eliminarea lui Patrascanu din viata politica, profesorul nostru va parasi aceasta arena si se va retrage linistit la Facultatea de Drept in cadrul catedrei de criminologie. Va muri suspect inainte de 1989 pentru . . . cine stie ce pacate politice.

In 1933 cand m-am transferat la Dumbraveni l-am gasit la liceu pe varul meu Stavru Sola, in ultima clasa, asteptand bacalaureatul din vara urmatoare. Ultima clasa insemnand atunci clasa a VII-a. Din anul urmator 1934-1935 se va reveni la normal, adica la 8 clase. Coleg cu el era si consateanul meu Spiru Bujgoli. Amandoi -elevi foarte buni- aveau sa fie ucisi in 21-22 septembrie 1939 in lagarul de legionari de la Vaslui. Dar despre aceste evenimente voi vorbi mai tarziu.

Dintre colegii de la liceu mi-i reamintesc pe : Ionescu Crum, atlet cu performante balcanice si fundas la celebra echipa de fotbal Venus, si Ionescu Iordan, viitor avocat -amandoi timoceni- ; pe aromanii Caramihai Nicolae, viitor medic veterinar la Cernavoda ; Ciungu Vanghele, procuror in capitala si Perceli Mihai -despre care nu stiu mai nimic. Din tara : Atanasiu Apostol -viitor profesor la Turnu Magurele-, Stilu Tefa, consatean, azi in America -plecat din tara fiind urmarit de Securitate ; Papamihali Gh. din Bitolia -mai tarziu functionar superior la ambasada noastra din Atena. Aveam sa-l reintalnesc ca "ambasador" la colonia de munca exterminatoare de la Periprava, patria stufului din Delta. Imi mai revin in minte doi timoceni : Meita Ion si Gheorghe Nicolae, ultimul "aterizand" in comuna Cerna din jud. Tulcea. Dintre cei mai mici imi apar : Craja Ion din Bucuresti -arhitect de prestigiu, Teodor Mihadas -poet si om de cultura, romancier, fost secretar al teatrului roman din Cluj, originar din comuna Turia-Grecia. Si el va face parte din cordoanele de detinuti destinati muncii fortate. A decedat la Cluj in 1996 ; Leonida Jaca din Albania, disparut din agenda. Cu doua clase in urma mea il gasesc pe Cipu Spiru, consatean, ofiter activ -in razboi avea sa parcurga in rasarit pusta ruseasca, iar in apus isi va gasi sfarsitul la Oarba de Mures, groparul soldatilor si ofiterilor romani in septembrie 1944 ; Ciufecu Reli (Aurel) -azi in America de Nord- profesor universitar, participant activ la multe seminarii internationale si -in mod deosebit- la cele care privesc elementul aroman, fiind unul dintre marii animatori si sustinatori ai vietii desradacinatilor aromani ; Hristu Nastu, blandul, bunul si visatorul -inginer silvic. Haituit dupa 1944 -ca si Ciufecu- va parasi tara cu gand de intoarcere. Dar n-a fost sa fie asa. A venit in tara, de dorul ei, s-a bucurat prematur de acel 1989 decembrist in speranta ca i se vor implini cele in care a crezut pana atunci. A plecat insa de fiecare data deceptionat in Franta care i-a fost a doua patrie, acolo unde si-a lasat in februarie 2001 pentru totdeauna neimplinirile.

Din cursul inferior -vorbesc de la inaltimea elevului din clasele superioare- nu pot sa-l uit pe Toma Becali -care va patimi ca multi altii- condamnat pentru legionarism si el- prin inchisori, dar mai ales prin infernul minelor de plumb maramuresene si al canalului mortii dintre cele doua ape mari ale tarii, separate de trupul horstului dobrogean ; Mila Atanase, var primar cu mine, decedat in urma cu cativa ani ; Popescu Gh., fiul preotului din comuna noastra si frate cu Spiru Popescu -era student cand a fost secerat in lagarul mortii de la Vaslui in 21-22 septembrie 1939, alaturi de Bujgoli, de Sola si de alti 29 de intelectuali, ofiteri si studenti ; fratii Tache si Costa Barba din Turtucaia. Primul imi va fi cumnat -dar ne-a parasit in 1991, trecand dincolo in linistea deplina si vesnica. Ultimul elev aroman, Belu Virgil, locuieste si azi in Bucuresti de unul singur, dupa ce i-a plecat -pe rand- toata familia, acolo sus in limpezimile ceresti.

Aprilie 1935. In vacanta de Pasti, un coleg de liceu, cu un an inaintea mea, pe numele sau Petre Stroe, azi profesor-pensionar in Breaza-Prahova a fost la concursul pe tara "Tinerimea Romana", un fel de olimpiada de azi, la obiectul : limba si literatura romana. A urcat pe podiumul de premiant, mandria liceului nostru. La intoarcere, dupa concurs, a adus cateva capace de la sticlele de bere cu efegia lui Corneliu Codreanu, la acea ora in plina ascensiune politica.

-"Baieti, ne-a soptit -dar destul de tare ca sa auda cat mai multi- , baieti, multi din participantii la Tinerimea Romana sunt organizati in Fratiile de Cruce, organizatie de educatie a tinerilor -si in mod deosebit a elevilor- din cadrul Miscarii Legionare."

Au urmat discutii. Noi, care eram deja in tema, am explicat "fenomenul" patruns printre elevii din licee. O parte din curiosii prezenti aveau sa ne fie ceva mai tarziu camarazi de idei. Discutiile noastre au transpirat si ne pomenim cu politia care a selectat dintre cei ce au fost prezenti atunci cativa -intre care si subsemnatul. Ancheta a fost mai mult formala, de cules date nesemnificative. Spre norocul nostru, Stroe Petre, autorul informatiei, urma sa plece la Bucuresti cu profesorul Domneriu Ion intr-o excursie cu toti laureatii concursului -pe timp de o saptamana. Pentru aceasta, directorul si consiliul profesoral au intervenit pentru eliberarea lui -si bineinteles- si a noastra, avansand ideea ca ceea ce au discutat elevii nu reprezinta vreo primejdie si nu pericliteaza interesele sau linistea Statului. "Domnule inspector, socotesc aceasta retinere un abuz care lezeaza mai degraba prestigiul liceului, decat Statul. Sunt sigur ca si dvs. aveti aceeasi parere dar vreti sa vegheati la linistea Statului. Problema -de fapt- nu este in scoli ci in alta parte" a incheiat directorul. Si asa mi-am facut prima prezenta din viata . . . la politie. Doresc sa precizez ca ceea ce s-a discutat atunci nu era intamplator. Si politia stia acest lucru, dar nu erau coapte conditiile de a actiona. Organizatiile F.D.C aparusera mai demult in mediile liceale. In 1932 la Liceul teoretic din Silistra se infiintasera Fratiile de Cruce, odata cu cele de la Liceul comercial. Seful acestor organizatii era Taraoi Dumitru, care dupa evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 a parasit tara, instalandu-se in Germania, unde si-a infiintat o editura -activa si in prezent.

In Frasari au luat fiinta primele cuiburi legionare si chiar cetatui de fete si femei, toate forme de organizare ale Miscarii cu scop educativ-moral-religios si cetatenesc.

"Cuibul adunat este o biserica. Intrand in cuib te dezbraci de toate chestiunile marunte si inchini o ora gandurile tale curate Patriei Legionare" spunea Corneliu Codreanu.

Dumbraveni 1935. Se infiinteaza prima Fratie de Cruce -F.D.C.- a carei sefie a fost incredintata lui Stilu Tefa, consateanul si colegul meu de clasa, care tocmai se transferase de la liceul "Durostor". Din acest cuib au facut parte : Papamihali Gh., Barsan Vasile, Teohari Mihadas, Popovici Ion, Popa Florian, Stroe Petre si autorul acestor amintiri ramase pentru a marturisi urmasilor frumusetea bucuriilor si a suferintelor -pentru ca si suferintele isi au frumusetea lor cand le porti pentru binele Tarii si a idealurilor pe care ti le-ai fixat si in care crezi. Sedintele se tineau dupa un anumit grafic, iar cotizatiile lunar. Recrutarea in FDC se facea dupa anumite criterii care tineau de : invatatura, moralitate, seriozitate, cinste, conduita, spirit de sacrificiu. Dupa o perioada in care se verificau toate aceste conditii si altele, tanarul depunea juramantul.

Noi, cei din liceu, am depus juramantul intr-o zi din octombrie. Palisera pomii, din livezi si artarii de pe alei si liziere.

Porniseram din scoala, spre seara, in taina pe un drum pe care-l mai parcursesem. Am marsaluit o vreme, dupa care ne-am abatut din drum intrand in padurea de stejar ce se intindea intre Sighisoara si Dumbraveni. Ne-am oprit intr-o poiana strajuita concentric de stejari svelti si inalti, care lasau deasupra capetelor noastre, ca o cupola, un petic de cer senin si inca luminos. Am incins focul. Aici, in fata unui legionar imbracat in camasa verde cu diagonala, tanar inalt, cu voce sobra dar calda, am depus juramantul. Deveniseram "Frati de Cruce" si pe umerii nostri cadeau de acum obligatii si mai mari la invatatura, disciplina, conduita, credinta. . .

Desi in Dumbraveni exista o organizatie legionara, nici un profesor nu era incadrat in ea. Cativa simpatizanti : prof. de Istorie, Leonte Opris, prof. de Romana, Dumitru Scurtu si Domnariu Ion. Ultimul mai cocheta cu prof. Cuza -cuzistii.

Intr-una din zile apare politia la cancelarie. Zarva printre noi. Am aflat de la profesorul Leonte Opris, care ma simpatiza pentru ca infiintasem Asociatia Timoceano-Macedoneana -STIMA -cuvant cu care ne salutam noi, membrii, la intalniri sau in trecere unul pe langa altul pe coridor sau in curte. Profesorul ma cheama si, putin agitat, imi spune pe un ton parintesc :

-"Ia vezi, si vorbeste repede cu colegii tai -ii stii care- si ascundeti draciile alea de carti ale voastre. Politia e in cancelarie si purtam discutii cu ea referitor la niste curente din liceu care iau amploare. Urmeaza sa se faca perchezitie in clase si la internat.", incheie in graba profesorul. Internatul era in curtea liceului, aproape.

In cateva clipe totul era bine pus la punct si gata de perchezitie. Am ascuns materialele socotite subversive, unde nu banuia nimeni ca ar putea fi gasite, iar altele, tot in graba, la niste colegi unguri, Sompetery, Kurt Ludovic si altii in care aveam si noi si organele de politie incredere. Noi, pentru ca ii cunosteam si eram siguri ca nu ne tradeaza, iar politia pentru ca nu puteau sa-i banuiasca de politica nationalista romaneasca. Asa s-a si intamplat : perchezitia ne-a vizat pe noi, cei strict implicati si alti romani care aveau legatura cu noi, iar pe maghiari i-au ocolit.

1936. La sfarsit de an scolar, in tara evenimente politice neinsemnate. La guvernare liberalul Gh. (Guta) Tatarascu, omul politic fara coloana vertebrala, care a pactizat cu oricine i-a intins mana sau si-a intins-o oricui, indiferent de consecinte. A oferit-o si comunistilor dupa 1945, tarand dupa sine si o aripa din PNL. A intrat, alaturi de Anton Alexandrescu, lider fractionist din partidul socialist traditional, condus de Titel Petrescu, in guvernul format de comunisti, care le-au oferit posturi neinsemnate pentru a da culoare, celui ce s-a numit "guvern de larga concentrare democratica" si satisfactie naivilor democrati occidentali. L-au tinut "la san" pana cand noii democrati de tip comunist, asigurandu-si puterea, l-au "expediat" in celulele de la Sighet, alaturi de fostii colegi de partid pe care-i tradase.

Unii au sustinut ca cele doua fractiuni politice au intrat in coalitia guvernamentala pentru a pastra un echilibru in politica si in deciziile executivului. Ca a fost sau nu asa, nu se stie. Istoria a consemnat altceva.

Pentru prima oara organizatiile FDC din tara au primit invitatia de a-si trimite cati mai multi membri in Tabara de Munca de la Carmen Sylva (Eforie de astazi) -in luna iulie. Primisem toate detaliile, cum, cand si pe unde vom ajunge la destinatie fara sa fim stingheriti sau sa stingherim cumva oficialitatile. Seful Fratiilor pe tara era atunci badia Gh. Istrate, care avea sa impartaseasca aceeasi soarta cu alti camarazi in noaptea macelului din 21-22 septembrie 1939, din ordinul lui Carol II.

Din sat de la noi am fost nominalizati : Gaci Nic.(Coli) care urma cursurile liceului din Odorhei "Stefan O. Iosif" si subsemnatul. Intr-o dupa-amiaza torida, cu rucsacurile in spate, am trecut prin satul Regina Maria -sat nou, zidit din temelii de aromani in apropiere de Silistra- pe la colegul nostru Tefa Stilu, seful FDC-ului din liceul "Timotei Cipariu". Am innoptat la el. A doua zi in zori ne-am imbarcat pe vas cu destinatia Calarasi. De aici la Ciulnita. Apoi prin Cernavoda si Medgidia la Constanta. Ni se spusese ca la aceasta tabara si capetenii legionare in frunte cu Capitanul. La micul nostru grup aderase si Reli (Aurel) Ciufecu si Chiciu (Hristu) Nastu din comuna Aidemir, mai mici ca noi, incadrati "fratiori de cruce". Eram 5. In tren insa, ne-am marit efectivul cu FDC-isti de la liceul din Silistra. Am ocupat un compartiment, noi toti elevi de liceu, mandri ca participam la o tabara unde vom pune si noi crezul nostru la temelia tarii spre renasterea ei.

In ranita fiecaruia, in afara de merinde, luasem si camasa verde, simbolul implinirii unui legionar. Am aflat mai tarziu la intoarcere cum a fost vazuta plecarea noastra cu tenta politica. Mama lui Coli Gaci a venit intr-un suflet, agitata la noi acasa.

-"Caterina, cate igli dadesi cameasa veardi al Spiru s-o poarta tu ranita Coli a meu ?(De ce ai dat camasa verde a lui Spiru, lui Coli al meu?)

-"Stai, soro, putan ! Stai !" Si dupa un timp, dumirita de aranjamentele noastre, raspunde : "Nu-i tiva ca si cameasa al Coli a tau iasti tu ranita al Piru a meu", si a inceput sarmana mama sa zambeasca, gandindu-se la sotiile noastre. Cand insa a auzit tata, care tocmai intrase in casa, s-a cam zburlit la ele.

-"Aha ! Mai si zambiti aici la taifas. Bineee ! Auziti voi, muieri, ma intalnesc cu ei pe camp, eram cu oile, si dupa ce le-am urat drum bun la tabara -ce stiam eu ce-i tabara ?- le-am dat si cate 20 de lei. Asa ? Bineee, Pirule, bineee, Coli ! O sa vedeti voi ! camasa verde, da?"

Saracu' tata, la intoarcere noi n-am mai vazut nimic ! Dimpotriva, m-a si imbratisat si-a zis : "au iesit si copiii astia cuminti si buni la o manifestare de amploare unde s-au intalnit, si au vazut oameni mari cu care au lucrat alaturi."

La Ciulnita, pe peron -agitatie ! Lume multa, imbracata lejer, astepta nerabdatoare, cu urechile ciulite sa apara naravasul. Si de-odata, un suier prelung, fum alb-cenusiu serpuind peste vagoane, pierzandu-se apoi in campia in care au incremenit pentru totdeauna ciulinii Baraganului. Unele vagoane de clasa III-a erau arhipline cu tineri ce isi impletisera aceleasi visuri ca si noi. La ferestre, disciplinati, ne invitau in compartimentele lor sa ne cunoastem. Aveam aceleasi ganduri, idealuri . si am urcat.

Dupa cateva ore de mers, -pe care nu le-am simtit-, am ajuns in gara din Constanta, infipta in inima ei si la o aruncatura de bat de Pontul Euxin.

Un tanar svelt, -cu o voce sonora, imperioasa-, ne-a anuntat sa ne prezentam la capatul peronului, la un camarad imbracat in camasa verde, care va face apelul si ne va indruma sa ne grupeze intr-un loc anume.

In gara Constanta -lunga, scunda si cenusie- ceasul arata ora 15.

La ora 16, ordonat incolonati pe judete, am pornit pe soseaua Mangaliei, pe langa abatorul care mai dainuie si azi, apoi am coborat in coloana pe malul marii, intr-o vaioaga linistita, fara tipenie de om. Majoritatea vedeau pentru prima oara marea. Se cunosteau, caci isi pironeau ochii pe panza apei incremenite de un albastru neverosimil.

-"Cei care n-au facut cunostinta pana acum cu marea pot intra doar aici la mal sa-si ude fluierele picioarelor. Nu se dezbraca nimeni. Dupa care ne vom retrage la locurile noastre. Vom innopta aici. Odihniti-va, pentru ca in zori vom porni in mars spre tabara. Si nu este aproape. Noapte buna !" ne-a spus pe scurt un tanar care s-a prezentat : "sunt studentul . . . de la facultatea de medicina din Bucuresti". Numele nu l-am retinut. Dar sigur, apare pe undeva in cataloagele unor camarazi in care raspunde : "Prezent !"

Si dupa ce majoritatea a calcat limpezimea apei de la mal, inviorandu-se dupa atata drum, s-a dat stingerea. Cobora noaptea instelata, peste frumusetea gandurilor si visului nostru. Eram cu tamplele langa marea care a ingropat aici -se pare- pentru totdeauna lana de aur a Argonautilor legendari.

A doua zi, 400 de elevi FDC-isti, dupa un program scurt, la aceeasi comanda, ne-am incolonat in ordinea alfabetica a judetelor, cu directia Carmen Sylva. Trecand prin cele doua Eforii de astazi, in mars, am cantat in cadenta tinereasca "Stefan Voda al Moldovei" si "Urla dusmanii-n carare". La stanga si dreapta noastra, pe trotuare, se oprea lumea uimita de aceasta aparitie in premiera pe strazile linistite ale statiunii dobrogene. Unii ne admirau, fluturau batiste, aplaudandu-ne ; altii isi puneau mana la gura uimiti, intrebatori poate, spunandu-si : "Cum de le-au permis parintii acestor copii sa apara in aceasta uniforma ?". "Ce vor ?" -"Binele tarii" le va fi raspuns cineva care stia ce vor copiii.

Pana la destinatie am facut trei halte, cu inviorari si noi cunostinte.

La ora 16 intram in tabara. S-a repartizat spatiul de cazare sub cerul liber pentru fiecare judet. Totul in ordine - asa cum am fost invatati. Intram in viata tarii, participam la ea cu elanul anilor nostri.

Seara, emotii mari. Sosise Capitanul si toata suflarea s-a incolonat intr-o anumita ordine : in frunte, Senatul Legiunii, apoi cetatuile de fete si femei, iar noi incheiam plutonul.

Nu retin cine a fost in seara aceea, memorabila pentru mine, ofiter de serviciu, care a dat raportul Capitanului. Retin raspunsul scurt, cu vocea ce m-a urmarit timp indelungat : "Buna seara, legionari !" si apoi la unison raspunsul tuturor: "Traiasca Legiunea si Capitanul !".

-"Capitane, 500 de FDC-isti au sosit astazi din toata tara in tabara" a fost raportul badiei Gh. Istrate, seful F.D.C.-ului pe tara.

-"De maine vor intra in programul taberei.", a incheiat Seful Legiunii.

A doua zi ne-am incadrat in program. Desteptarea la ora 6. Dupa programul normal al diminetii, primeam cate un bot de mamaliga cu branza. La ora 8 urcam dealul, in terenul generalului Cantacuzino-Granicerul -seful onorific al Miscarii- la cules de spice de grau. Era lupta impotriva risipei, care se desfasura in cantece pe grupele stabilite la intrarea pe miriste.

Intre orele 10,30 - 11, ordinul de serviciu: "Toata lumea in mare !. Cine nu stie sa inoate, sa invete sa bata mai intai apa de la mal. Nu avem nevoie de inecati. Catalogul trebuie sa fie acelasi ca la sosire !".

Am observat de cateva ori, atunci cand se canta "Urla dusmanii-n carare" si se ajungea la versurile :

-"Tinde spada, Capitane,

inimi de viteji asteapta

sa porneasca milioane

pentru lupta ta cea dreapta"

Capitanul se oprea din cantec si isi arunca privirile in zari -zarile viitorului -.

Despre el nu puteam spune atunci, la varsta aceea, decat ca era un barbat inalt, cu trasaturi distincte si frumusete clasica, ochi verzi, parul ondulat si o tinuta impecabila.

Aveam sa citesc mai tarziu in "Glasul stramosesc", ce aparea la Sibiu, nr. 10, anul VI, din 25 dec.1940, daca nu ma insel, sub condeiul lui Emil Cioran:

"Inainte de Corneliu Codreanu Romania era o Sahara populata. Cei aflati intre cer si pamant n-aveau nici un continent decat asteptarea. Cineva trebuia sa vina .

"Cu Corneliu Codreanu am avut cateva convorbiri. Prezenta lui era tulburatoare si n-am plecat niciodata de la el fara sa simt un suflu iremediabil de rascruce Capitanul a dat romanului un rost . Dupa moartea lui ne-am simtit fiecare mai singur, dar peste singuratatea noastra se ridica singuratatea Romaniei. Cu exceptia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii."

Dupa amiaza -masa de pranz, o masa modesta- intre orele 16 si 18 se facea educatie pe cuiburi. Sefii de cuib erau instruiti de badia Istrate. Obiectivul taberei -in afara celui educativ- era sa construim un drum pietruit, care incepea de la marginea plajei, serpuia pe deal si apoi cobora pana se unea cu drumul principal ce ducea spre nord, la Carmen Sylva. Era un drum de care cei din partile locului aveau absoluta nevoie, pentru ca facea legatura intre mare si soseaua principala Mangalia-Constanta.

Pe plaja, tabara a deschis un bufet amenajat special pentru turistii sositi de pretutindeni. De aici puteam sa cumparam si noi cate o limonada sau biscuiti, fructe. Dupa, doar doua-trei zile de cand am deschis bufetul, am avut un aflux de turisti la care nu ne asteptam, pentru ca produsele noastre se vindeau la preturile de productie, iar serviciile -toate- le faceam noi, prin rotatie.

Decontarea sumelor din vanzare se facea seara la cantina. Am asistat si la un "accident" neplacut cu un FDC-ist, cred ca nu m-as insela daca as spune ca il chema Sasa Bogdanovici, din Chisinau, in varsta de 15-16 ani. Din documentele de la decontare reiesea o lipsa de 20 de lei. Era neglijenta sau altceva ? Fapta a fost adusa la cunostinta Capitanului, care a ordonat ofiterului de serviciu -in in ziua respectiva era Nicoleta Nicolescu- avocat, legionara de elita in Miscare :

-"Nicoleta, pedeapsa pentru cel care a comis lipsa-indiferent daca e neglijenta sau . altceva. Cine fura azi 20 de lei, maine va fura milioane. Iar sefului FDC i se va lua comanda timp de trei zile."

Nicoleta Nicolescu -in timpul lui Armand Calinescu a fost anchetata, maltratata, (pentru ca nu-si divulga camarazii) si aruncata de vie si arsa in crematoriu.

Un alt fapt iesit din comun in tabara s-a consumat pe plaja. Perimetrul taberei noastre era delimitat ca spatiu si aici intrau: corturile, cantina, bufetul si alte obiective marunte. Intr-una din zile, dupa cateva ore de munca, Capitanul a ordonat:

-"Toata lumea in mare!"

Tineretea a coborat de pe deal, furtunos spre mare, in chiote de bucurie. Numai ca, un domn in costum de baie, prezentabil, intrat in zona noastra, a ridicat mainile in sus, iritat pana la culme, si a tipat:

-"Oho ! hoardelor ! ce navaliti asa ca niste barbari!"

Capitanul, care era in apropiere, s-a oprit din mers si ordona:

-"Domnul acesta merita doua palme. Sa le primeasca!" In preajma era Tefa Stilu care a si executat comanda.

-"Cine esti dumneata care dai asemenea ordin?", intreaba tafnos cetateanul.

-"Eu sunt Corneliu Codreanu", i-a raspuns scurt Capitanul.

-"Domnule Codreanu, sunt colonel in armata romana si . "

-"Domnule colonel, va cer iertare, aici pe plaja nu avem grade pe umeri ca sa ne cunoastem, dar dvs. nu aveti voie sa jigniti o tabara intreaga de tineri cu flacari in piept. Si nu uitati ca sunteti in perimetrul nostru."

Doua doamne, care asistasera la aceasta disputa, ne spuneau, parca satisfacute de felul cum a decurs dialogul intre Capitan si colonel:

-"Bine i-a facut seful dvs. acestui colonel increzut. De cand si-a instalat cortul langa noi, nu ne da pace. Mereu ne tachineaza . "

Si dupa ce am ascultat oful doamnelor, am dat fuga in marea calda, stravezie si curata, sa ne lepadam de praful miristei, adevarata raie, in timp ce Capitanul si colonelul mai discutau.

A doua zi am aflat ca ofiterul isi ceruse scuze pentru iesirea necontrolata. Ba, in final, a avut aprecieri favorabile taberei.

In fiecare seara avea loc analiza activitatii zilei, dupa care se discutau diferite probleme legate de viata noastra, de viata tarii. Asa, de pilda, intr-una din seri s-a dezbatut rolul femeii in societatea romaneasca sau in general in lume.

-"Capitane, cum vedeti femeia romanca?", l-a intrebat Nicoleta.

-"De ea sunt legate multe si complexe probleme. In primul rand femeia noastra trebuie sa aduca multi copii in aceasta tara amarata. Si atunci va fi o eroina. Iar comportamentul nostru fata de femeia noastra? Ganditi-va la senatorii romani, care lasau femeile sa treaca primele pe trotuar, indiferent cine erau. Dar cel mai mare respect il avem pentru femeile insarcinate. Si daca pornim de la respect, ne intrerbam de ce? Sa nu uitam ca femeia este patrunsa de o dragoste profunda, are sensibilitate si simt al anticipatiei deosebit. Are meniri complexe: mama, gospodina, educatoare si, mai nou, un rol in viata sociala a Tarii."

Alteori se analizau personalitatile politice ale vremii si rolul omului politic in viata Tarii. Am dedus din aceste discutii ca avea consideratie deosebita pentru Iuliu Maniu si George Bratianu, cu care de fapt avea sa faca pact de intelegere la alegerile din 1937. Despre A.C.Cuza, profesor si presedinte de partid ne-a sintetizat: "Este un bec care lumineaza, dar nu incalzeste . ". Am mai remarcat in multe discutii si ocazii, o intuitie si anticipatie extraordinara. Stia sa localizeze fenomenul acolo unde ii era locul. Ne-a vorbit in principal despre cavalerism, cinste, ordine, caracter sau tradare. Ei bine, cand venea vorba despre tradare isi schimba fizionomia, devenea autoritar cu nuanta severa. L-a afectat tradarea lui Stelescu, care ajunsese cel mai tanar deputat in parlamentul Romaniei, din partea Miscarii. Tanar inteligent, bun orator, a incercat sa-l asasineze pe Capitan, cel care il propusese pe listele eligibile.

Am fost martor la un eveniment care a zguduit tabara. Era 17 iulie 1936. La orele 5 dimineata ne-am pomenit cu Spiru Popescu, fiul preotului aroman din Frasari. Era transfigurat, fata crispata, ochii rosii.

-"S-a intamplat ceva pe acasa, de vii asa cu noaptea in cap in tabara?", l-am intrebat eu si Tefa, speriati.

-"Aveti rabdare si veti afla. Nu-i vorba de acasa.", ne-a raspuns enigmatic, dupa care a intrat in cortul Capitanului.

Desteptarea si programul de dimineata, normal. La ora 7 s-a ordonat adunarea taberei. Intr-o tacere profunda ne-a vorbit, abatut, Capitanul.

-"Azi noapte caraulele noastre nu si-au facut pe deplin datoria. Persoane straine de noi au dat tarcoale taberei, dar n-au avut curajul sa intre in perimetrul nostru. Nu stim -dar trebuie sa aflam- cine au fost incursionistii.", si continua :

-"Mi s-a adus vestea, acum trei ore, ca ieri la pranz Stelescu a fost impuscat de catre 10 camarazi pentru tradare. In asemenea imprejurari, domnul profesor A.C.Cuza ar fi spus : "Nu aprob, nu dezaprob, ci constat.". Eu, camarazi, aprob si-mi iau raspunderea faptelor. Sunteti liberi !".

Atunci m-am lamurit ca cel care adusese vestea era Spiru Popescu, iar necunoscutii calari care au dat tarcoale taberei erau jandarmii care au vrut sa-l aresteze pe Capitan, dar n-au indraznit. Mult timp m-am gandit la acea dimineata si m-am intrebat daca a stiut sau nu Capitanul despre acest asasinat, daca l-a ordonat sau nu. Din datele de mai tarziu, de la procesele care au urmat si in care autoritatile au incercat sa-l implice si in acest caz, am dedus ca nu a stiut. L-am vazut cateva zile ingandurat si trist.

In grupul celor 10 legionari care au participat la asasinarea lui Stelescu facea parte si Caratanase a carei mama era cea care dirija bucataria taberei. Nu pot descrie momentul in care i s-a adus la cunostinta ca fiul ei .

De atunci masa ni se parea amara, precum sufletul ei. Exista la chioscul nostru de ziare si o brosura intitulata "Mateo Falcone". O schita tradusa din limba spaniola. Ne-a recomandat-o Capitanul, si era vorba de un fapt care se petrecea in timpul razboiului civil din Spania, 1936-1939. Era vorba despre tradare.

Politia republicana -comunista- urmarea un revolutionar falangist care, fugarit, a intrat intr-o curte unde gaseste un copil de 12 ani, caruia ii cere sa-l ascunda. Si l-a ascuns intr-o capita de fan. Peste putin timp a aparut politia in curte.

-"N-ai vazut un fugar trecand pe aici?", au intrebat jandarmii.

-"Nu, nu. N-am vazut.", s-a balbait copilul. Ofiterul a sesizat si pleaca. Dupa un timp se intoarce cu doua pungi cu bomboane.

-"Hai, spune, ca tu stii unde s-a ascuns hotul.". Cu ochii la bomboane, copilul le arata capita de fan. Tocmai atunci soseste si tatal lui Sergio, care aude cuvintele spuse cu ura ale fugarului scos din ascunzis: "blestemat sa fii, tu, fiu de tradator".

Tatal, dupa ce afla ce si cum s-a intamplat, le-a spus jandarmilor :

-"Lasati-mi copilul. Voi l-ati determinat sa tradeze si eu sunt acela care trebuie sa-l pedepsesc. Voi pedepsiti-l pe fugar, daca v-a facut rau. Dar mie copilul mi-a facut. Si nu pot suporta tradarea, comisa chiar si de un copil.". Si l-a pedepsit exemplar !

Am inteles si eu si toti cei care am citit ca aceasta schita recomandata de Capitan facea aluzie la tradarea lui Stelescu.

-"In orice imprejurare ajutati omul la nevoie. Nu tineti seama cine este, ce gandeste. Dusman sa-ti fie.", ne-a spus intr-o seara Capitanul.

Legat de aceasta recomandare ne-a povestit o intamplare din viata sa: "Eram in Vaslui cu barca pe rau. Incepuse o ploaie ce intunecase tot orizontul. Am auzit in apropiere pe cineva care cerea ajutor. Intr-o clipa am ajuns la strigatele disperate. Am intrat in apa, l-am luat in brate si l-am dus pe mal. Tremurand ca varga, a ingaimat: "Va multumesc, domnule. Ma numesc Lotzi Leibovici". Era un tanar evreu din Vaslui. "Tinere, am facut o fapta crestineasca. Am salvat un om. Eu sunt impotriva neamului tau care imi exploateaza poporul. Nu doresc sa ne mai intalnim, pentru ca nu avem de ce". Am auzit mai tarziu prin camarazi ca acest tanar ne-a facut propaganda favorabila, iar la vot, probabil am avut unul in plus, daca nu si mai multe, cine stie !?!".

"Vreau sa va atrag atentia asupra raporturilor dintre legionari. Nu admit ca un tanar sa se adreseze cu "camarade" unuia pe care il vede ca este mai in varsta. Se va adresa cu "domnule".

"L-am admirat pe George Beza cand l-a ranit simbolic pe fostul subsecretar de stat Angelescu de la Ministerul Agriculturii. Atunci acest minister emanase niste legi care defavorizau situatia economica a aromanilor din Dobrogea, proaspat adusi din Macedonia, inclusiv stoparea sosirii acestora in tara. In schimb, legile respective avantajau elementul bulgaresc, reprezentat in Parlament de catre deputatii Pencoff si Toneff. Aceasta se intampla in 1930 si l-am admirat -repet- atunci pe George Beza. Acum insa il atentionez si ii fac mustrare pentru felul in care se adreseaza celor din Senatul Legiunii. Eu sunt Seful Legiunii si niciodata nu i-am spus "camarade general" domnului general Cantacuzino, ci "domnule general". Ne-am inteles, George Beza?" Asa si-a incheiat dizertatia Capitanul.

Pe atunci circula o butada prin tabara. De multe ori ministri sau intelectuali de marca intrebau in legatura cu pozitia Generalului in Miscarea Legionara :

-"Tu, eroul de la Oituz, ditamai general in armata romana, asculti de un "capitan" si executi ordinele lui ?"

-"Mai prostilor", le-a raspuns generalul, "eu sunt general facut, iar el este capitan nascut !".

In tabara de la Carmen Sylva, in afara de legionari, erau si alte grupuri care intrasera in programul nostru. Astfel, Ionel Mota, una din figurile cele mai proeminente ale miscarii, a sosit cu 15 nationalisti francezi. Ni se alaturase, deasemeni, un grup numeros de polonezi, din care si doua contese. Un grup de arabi foarte sudat si disciplinat s-a incadrat perfect in modul nostru de viata si va forma mai tarziu partidul national BAAS.

Zilele s-au scurs pe nesimtite, parca in taina, si ne-am trezit intr-o dimineata cand s-a citit ordinul : "Pregatirea pentru incheierea si plecarea din tabara". Trecusera doua saptamani. Si din careul in care ma aflam am observat ca din partea stanga se apropie un grup strain. Erau 20 de cercetasi incolonati, in randuri de cate cinci, in mers cadentat. S-au asezat in front. Si-au scos palariile de pe cap si camasile gri-bleu cu care fusesera imbracati. In pozitia de drepti, cu capul descoperit si ramasi in camasi verzi, au dat raportul prin seful de grup -un profesor de la liceul din Arad, de unde veneau -badiei Istrate: "Domnule comandant, va raportez : un grup de FDC-isti din licee ardelene a sosit cu dragoste camaradereasca si dorinta de a se incadra in activitatea taberei.".

-"Sunteti bineveniti. Va salut in numele celor prezenti.", le-a raspuns badia Istrate, strangandu-le mana.

Noi plecam. Au venit altii sa continue munca inceputa de noi. "Ce zile frumoase am petrecut in tabara". Atat am putut sa spun in timp ce ma pregateam de intoarcerea pe care as fi vrut-o sa fie cat mai departe.

In ziua respectiva noi, cei cinci aromani din Durostor, ne-am prezentat la Capitan, raportandu-i cine suntem, cu ce ganduri am venit si cu ce ganduri plecam. Ne-a felicitat, dandu-ne un autograf pe niste vederi reprezentand statiunea Carmen Sylva. Si a incheiat zambind: "Spuneti fratilor macedoneni sa ne trimita ceva din produsele lor specifice. Si eu stiu ca branza nu le lipseste.".

Am ajuns cu bine acasa. Nu am avut reprosuri din partea parintilor asa cum ne asteptam. Asa ca am reluat activitatile pe care ni le-au trasat parintii fara sa uitam sa transmitem celor 3 sefi ai organizatiilor de plasa rugamintea Capitanului. Au trimis indata 15 putini cu branza colectata din tot judetul. Cei trei: Costa Manganita, Memu Dionisie si Cola Nastu -pentru crezul si idealul lor inchinat tarii- vor fi impuscati in aceeasi noapte de 21-22 septembrie 1939 si expusi 3 zile la intrarea dinspre Turtucaia spre Silistra cu aceeasi inscriptie afisata in toata tara: "Asa vor pati toti tradatorii de tara!". Si m-am intrebat atunci: "Oare si dragostea de tara poate fi considerata tradare?".

Evenimentele se precipitau. Incepuse razboiul crunt din Spania dintre republicani -aflati la putere- cu structura politica comunista, si nationalistii falangisti condusi de generalul Franco, seful armatei spaniole din Maroc. Razboiul acesta va grupa Europa -si nu numai- in doua. Rusia si statele din Occident cu tenta politica de stanga sustineau pe republicani prin asa-zisele Brigazi Internationale, formate in mod deosebit din comunisti de pretutindeni, subventionati de Stalin. Culmea, Occidentul isi trimisese scriitori si intelectuali de vaza care completau aceste brigazi, de unde relatau desfasurarea evenimentelor, preamarind succesele republicanilor in numele "democratiei" si impotriva fascismului.

Din Romania au plecat doua brigazi, sub conducerea lui Walter Roman, (fiul rabinului Neulander din Cluj), tatal fostului lider al P.D., Petre Roman. Acesta facea parte din Komintern si fusese numit de Stalin comandantul divizionului de artilerie din armata republicana spaniola.

Este interesant de mentionat relatiile stranse intre Walter Roman si Niculae Titulescu din acea perioada a razboiului. Si nu e de mirare faptul, fiindca se stie ca fostul presedinte al Ligii Natiunilor si ministru de Externe roman era un filo-sovietic convins. A sprijinit actiunile republicanilor din Spania, actiuni sustinute si dirijate de Moscova, carora le-a acordat armament chiar din dotarea Armatei romane comandate la uzinele din Franta. Din documentele vremii se consemneaza:

"Pana in 10 septembrie 1936 urmau sa soseasca in Romania 100 de tunuri si trei escadrile de avioane, comandate de Statul roman. La inceputul lunii septembrie a fost trimis la acele uzine, subsecretarul de Stat, Caranfil, care a constatat cu surprindere, ca tunurile si avioanele comandate de Romania, au fost demult gata, insa d-l Titulescu, care fusese personal la uzine, a spus ca Tara Romaneasca nu are nevoie de acel armament si de avioane, si ca pot sa le trimita in Spania, care solicitase si ea aceste materiale.".(Arhiva M.A.I., oct.1936, vol.3)

Ca recunostinta, Walter Roman, comandantul brigazii nr.11, ii trimite:

"Excelentei Sale, domnului Nicolae Titulescu, fost presedinte la Ligii Natiunilor.

Excelenta,

Divizionul de artilerie roman din armata republicana spaniola, care lupta pe sol strain pentru cauza justitiei sociale, a libertatii si a pacii mondiale, va trimite Dvs., marele om de stat, salutul si expresiunea recunostintei sale sincere. In spiritul pacii indivizibile si al securitatii colective, reprezentate cu atata tarie si autoritate de Dvs., am venit noi, fiii autentici ai poporului roman, in Spania Frontului Popular, sa aparam cu arma in mana, bunul nostru national si viitorul poporului nostru Am avut onoarea sa participam si noi in favoarea securitatii tarii noastre si a independentiei nationale romanesti.

Osteneala dvs. si sangele romanesc varsat pe tarana spaniola pentru mentinerea pacii mondiale trebuie sa devina chezasia poporului roman in lupta sa pentru libertate si pace."

Comandant Walter Roman."

Raspunsul :

"Domnului Walter Roman, comandantul de artilerie al brigazii 11-a internationale.

Sincere multumiri pentru atentia dumneatale plina de caldura. Cand Pacte nu sunt respectate si oameni de Stat devin falimentari, imi face placere deosebita sa pot felicita ostasi romani, care, actionand in spiritul echitatii si dreptatii, reinvie, departe de patrie, virtutile stramosesti.

Nicolae Titulescu."

Fara comentarii. . .

De partea cealalta, opusa republicanilor, Germania in principal si Italia au sustinut moral si material pe nationalistii spanioli. Din Romania, Miscarea a trimis un grup simbolic de 7 legionari, condus de generalul Cantacuzino-Granicerul: Ionel Mota, comandant legionar, doctor in drept; preot Dumitrescu-Borsa; inginer Gh.Clime, viitor presedinte al partidului "Totul pentru Tara" dupa moartea generalului; Alexandru Cantacuzino, avocat; Vasile Marin, doctor in drept, seful Centrului legionar Bucuresti; Nicolae Totu, licentiat, ziarist, si Banica Dobre, licentiat, din satul Nisipari-Constanta.

Plecarea in Spania s-a facut sub pretextul ca generalul Cantacuzino, impreuna cu cei sapte, urma sa predea generalului spaniol Moscardo o sabie din otel de Toledo, locul unde acesta a aparat Alcazarul, luni de zile, impotriva asaltului republicanilor. Punct crucial al razboiului, Alcazarul era ultima reduta din fata comunistilor in drum spre Madrid. Si n-a cazut pentru ca Moscardo a rezistat -cu pretul jertfirii fiului sau prins de comunisti .

Asadar intr-acolo se indrepta echipa legionara, cu gandul de a intra in frontul de lupta.

"Au parasit tara la 24 noiembrie 1936, stabatand Polonia si Germania, imbarcandu-se la Hamburg pe vaporul, cu pavilion german, "Monte Oliva" si debarcand la Lisabona, pentru a ajunge la 5 decembrie 1936 la Salamanca.

" . au ajuns la Talavera de la Deina, unde se gasea centrul de recrutare. Au fost primiti de seful Legiunii Spaniole, locotenent-colonelul Juan Vague. Cu autorizatia caudilului Franco, au intrat in Compania 21 din Bandera 6. Aceasta bandera 6, din care faceau parte Mota, Marin si parintele Dumitrescu, a primit ordinul sa sape primele linii pe frontul Majadahonda."

" . In dupa amiaza zilei de 13 ianuarie 1937 se inteteste atacul dusman. La adapostul perdelei de fum inainteaza infanteria inamica. Apoi, din perdeaua de fum apar tancurile de lupta sovietice, sfaramand cu masa lor de fier tot ce le statea in cale inaintarii lor tragice spre transeele nationale."

"Fiecare in postul sau in transeele avansate asteapta ce va hotari Cerul, cand vocea lui Mota rasuna profetic: "Daca ne inconjoara, nimeni sa nu se predea; nu vom fi prizonieri. Vom muri impreuna."

"Si, in acel moment, explozia unui proiectil dusman secera vietile lui Mota si Marin. Si astfel, simplu -ce glorioasa este simplitatea eroismului- au murit doi oameni extraordinari. Pe tunica insangerata a lui Mota atarna ceasul cu cristalul spart: este cinci fara un sfert. Cand trupurile lor imbalsamate au ajuns la Irun, in drum spre Romania, orasul le-a dat onorurile ce se cuveneau".

Din "Legionarii Romani ai Garzii de Fier in razboiul de eliberare nationala"

de general Ricardo Villalba Rubio.

Articol aparut in cartea "25 de ani de la moartea lui Mota si Marin. Ed. Carpatii, Madrid.

"Cei ce-au cazut rapusi de gloantele dusmane

pasesc in rand cu cei ce au ramas. . ."

Ionel Mota. "Se tragea cu mitraliera in obrazul lui Hristos . . . Se clatina fundamentul crestin al lumii. Puteam sta nepasatori ?"

Vasile Marin catre generalul Cantacuzino cu o zi inainte de plecare : "Ma inscriu pentru al saptelea sicriu"; iar de pe front sotiei: "n-am luat aceasta hotarare din disperare, ci perfect lucid".

La Toledo, in clipa plecarii spre tara, o companie de onoare cu fanfara in frunte defileaza prin fata celor doua sicrie. Vorbeste guvernatorul provinciei.

La Berlin dau onorul trei batalioane ; sunt de fata multime de personalitati germane si ambasadorii Italiei si Spaniei. Hitler, Goering si zeci de organizatii ce depun coroane.

Poporul roman s-a cutremurat ca niciodata la vestea mortii celor doi. Trenul spre Bucuresti a trebuit sa se miste in pasul carului cu boi, oprindu-se in fiecare gara, pentru ca mii si mii de oameni sa se poata inchina in fata celor doua sicrie.

La Cluj, in prezenta unei multimi imense si a intregii universitati, cei doi episcopi - ortodox si unit, Colan si Hossu, s-au rugat alaturi.

Tot Bucurestiul s-a perindat pe rand in fata catafalcului de la Biserica Sf. Ilie - Gorgani, venind sa-si plece fruntile si acei care fusesera dusmanii Miscarii Legionare.

Sase mitropoliti si episcopi si mai bine de 1000 de preoti, veniti din toata tara, au mers in fruntea cortegiului de peste o suta de mii de oameni. Un observator spaniol evaluase la cinci sute de mii numarul acelor inscrisi in lungul drum si poate nu exagera.

"Si sa nu uitam ca toate acestea se petreceau sub un rege si un guvern inclestat in lupta crancena cu Legiunea. Dar, in ceasul acela mare, pana si regele Carol II - cel plin de pacate - si-a muiat inima, incercand o impacare cu Legiunea. Nimeni nu a indraznit sa tulbure cu masuri politienesti reculegerea Tarii. De ce ?"

Articol de Grigore Manoilescu : "De ce ?"

De ce ? Raspunsul l-au dat oamenii de buna credinta la alegerile din acelasi an, 1937.

Eram in clasa a VII-a al aceluiasi liceu drag din Dumbraveni si numit seful salii de meditatii pentru elevii din internat, cu sarcina de a pastra ordinea si linistea din timpul studiului de dupa amiaza. De asemeni eram responsabil atat cu biblioteca liceului rezervata elevilor, cat si cu cea a profesorilor. Eliberam cartile si le primeam in fiecare sambata. Si mai primisem o insarcinare : responsabil de grupa la pregatirea premilitara, condusa de bunul, blandul si inteleptul pedagog Munteanu Ion - sublocotenent in rezerva.

In acelasi timp, prin plecarea lui Tefa Stilu, comanda FDC-ului a fost preluata de excelentul inotator in apele Euxinului si viitor "locatar" al inchisorilor comuniste, Gula Cucoli, aroman din Cavarna-Balcic, jud. Caliacra, elev in ultima clasa de liceu.

Imediat dupa aflarea dureroasei vesti din Spania, intr-o sambata, am pornit toata organizatia Fratiei de Cruce a liceului in mars spre Sighisoara. Era in toiul iernii, dar nu aveam timp de ea. Am ajuns dupa 20 km, pe inserat, la sediul FDC al liceului "Nicolae Filipescu", aflat intr-o camera din casa unui legionar. Acolo, ne-a vorbit prof. Covrig despre semnificatia sacrificiului celor doi comandanti legionari si despre lupta impotriva comunismului. Profesorul Covrig - in perioada septembrie '40-ianuarie '41, avea sa fie prefectul judetului Tarnava Mare.

La prima ora de dirigentie, profesorul nostru, Camil Suciu, a intrebat, cu o voce compatimitoare :

-"Ei, ce fac acum elevii adepti - si stiu ca sunt destui - ai acestei miscari de dreapta in urma pierderii unor oameni atat de importanti ?

-"Domnule profesor", a inceput colegul meu George Papamihali cu o voce tremurand de emotie, "este adevarat ca pentru noi, dar si pentru tara, este o pierdere grea. Sa stiti insa ca in randurile Miscarii sunt zeci de Mota si Marin.

Se facuse liniste. Dupa care profesorul a reluat :

-"Sa fie asa cum spui tu, George, pentru ca va castiga patria noastra care duce lipsa de elite".

Dar iata cum comenteaza Francesco Veiga, profesor de istorie de la universitatea din Barcelona, in cartea sa "Istoria Garzii de Fier, 1919 - 1941".

"Din acel moment - era vorba despre manifestatiile prilejuite de moartea lui Mota si Marin - un suvoi nestavilit de militanti emotionati s-au revarsat in randurile "Garzii de Fier". La sfarsitul anului 1937 numarul cuiburilor ajunsese la 34.000, fata de 1.200 la inceputul aceluiasi an. Din cei 10.000 de preoti existenti in tara 2.000 faceau parte din Legiune".

In anul scolar 1936-1937, in Fratia de Cruce totul s-a desfasurat sub impresia . . . Majadahondei. Seful nostru, Gula Cucoli, termina liceul, iar colegii mei Papamihali George si Troaca Constantin au avut aprobarea si au absolvit in acelasi an. . La plecare, Cucoli a recomandat ca pentru anul scolar 1937-1938 comanda Fratiei s-o preia Spiru Zechiu. M-am conformat. Incepusera vremuri grele si vom trece, spre sfarsitul anului '37, intr-o aspra clandestinitate, urmare a rezultatelor alegerilor din decembrie, afisate astfel :

-Partidul "Totul pentru Tara" obtine 15,58%, devansata de liberali cu 35,92% si PNT cu 20,40%. Eugen Cristescu, seful SSI, avea sa marturiseasca in procesul maresalului Antonescu, si mai tarziu in procesul lui Maniu, ca Legiunii i "s-au furat" 400-500 de mii de voturi. Regele se inspaimantase si atunci a apelat - ca sa fie in ton cu timpul - la o formula de compromis, pentru a-si netezi drumul spre dictatura : a investit pe Goga-Cuza sa formeze guvernul. Iata cateva comentarii in legatura cu aceasta alegere ciudata.

1. Carol al II-lea, "Memorii" : "Normal dupa procentele electorale ar fi trebuit sa chem pe Codreanu. Pentru mine era o absoluta imposibilitate. Mi-a ramas o solutie constitutionala : aceea de a face apel la national-crestinii lui Goga-Cuza. Este o solutie proasta, dar totusi cea mai putin daunatoare, sunt constient ca o asemenea guvernare cu aceste elemente hotarat antisemite nu va putea fi de lunga durata si ca dupa aceea voi fi liber sa pot lua masuri forte, masuri care sa descatuseze tara, cat si pe mine, de tirania adesea atat de nepatriotica a meschinelor interese de partid".

Pamfil Seicaru. Regele a insarcinat pe Mihail

Manoilescu sa vada pe Corneliu Codreanu si sa-l convinga sa vie la Palat. Seful Garzii de Fier a refuzat. Razboiul intre Garda de Fier si rege incepea. Din ianuarie 1937 si pana in ziua abdicarii, toata actiunea regelui a fost subordonata acestei lupte". Din "Istoria Partidelor", Ed. Carpatii, Madrid, 1963.

Dela Vego. "Jax on houh. London, 1975 :

"Observatorii englezi de la Bucuresti au banuit de la inceput ca formarea guvernului Goga-Cuza este o manevra a regelui indreptata impotriva Garzii'"

Nicolae Petrescu-Comnen, "Memorii" : "Faptul ca

regele rezervase Ministerul de Interne lui Armand Calinescu, cel mai hotarat adversar al Garzii, era o indicatie ca guvernul Goga era un simplu provizorat. Armand Calinescu pregatea cu regele acea formula menita sa acopere lovitura de stat si instaurarea dictaturii regale".

Henri Prost, op.cit. : "Carol a facut apel la o formatie

de extrema dreapta, dar a ales pe cea al carui program nu risca sa-i pericliteze Coroana lui. S-a servit de Goga si Cuza pentru a incerca sa ruineze Garda de Fier".

Noul guvern format de rege incepe o campanie adevarata de urmarire a Legiunii, asta spre a da satisfactie Palatului, unde manevra din umbra amanta rosie - Elena Lupescu-Wolf.

La 11 februarie 1938 incepe marea prigoana cu ocazia declansarii propagandei electorale in vederea de noi alegeri. Sunt impuscati doi legionari. Iata raportul lui Armand Calinescu : "Raportez incidentele din ajun : 2 legionari morti, impuscati de jandarmi". Regele raspunde : "La asta te asteptai". Nu era altceva decat provocare si un plan diabolic bine stabilit.

21 februarie. Capitanul, anticipand evolutia viitoare a evenimentelor si pentru a evita orice confruntare cu politia care era pe post de provocatoare, dizolva partidul si renunta la alegeri. Alegerile insa nu vor mai avea loc, caci Carol II va desfiinta partidele politice si va instaura dictatura regala, fara sa uite insa urmarirea sefului Legiunii. Trebuia sa-i gaseasca "ceva" pentru a deveni captiv pentru moment, iar pentru mai tarziul apropiat si . . . victima. Si scenariul a inceput, pornind de la consilierul regal si eminentul profesor de istorie Nicolae Iorga, care se incadrase slugarnic in FRN (Frontul Renasterii Nationale) imbracand uniforma acestei rusinoase formatiuni politice.

Au urmat o serie de provocari, pornind de la acelasi personaj sinistru si ciracii lui care au dus in final la arestarea Capitanului si condamnarea lui la 10 ani temnita grea, pentru insulte aduse unui consilier regal - nimeni altul decat acelasi profesor N. Iorga, la 14 aprilie 1938. Iata ce spune Virgil Gheorghiu in legatura cu aceasta arestare si condamnare : "Monoclul negru" (porecla data lui A.Calinescu, care era chior) si-a facut o placere in a organiza un nou proces impotriva sefului Garzii de Fier. Tribunalul Militar a primit ordinul subteran sa-l condamne pe Codreanu pentru : "rascoala armata contra statului, pregatiri de razboi civil, complot militar, intelegere cu puteri straine, uneltire pentru asasinarea regelui si o lista intreaga de alte cauze care prevedeau inchisoarea pe viata. Dar tribunalul intrunit in graba nu a reusit, cu toata staruinta, sa-i aplice lui Codreanu sanctiunea maxima. A fost condamnat la 10 ani de ocna". Virgil Gheorghiu, op. cit.

Din inchisoare Capitanul a transmis: LINISTE. Documente in acest sens - Radu Budisteanu - "In secolul luminilor stinse", Madrid, 1964.

"Eram in inchisoarea de la Ramnicu Sarat. Ne-a vorbit : "sa speram ca toti camarazii nostri care sunt liberi vor pastra linistea. Rabdare!". Era tot ce a spus Capitanul.

Horia Comaniciu - "Pozitia Romaniei", Bucuresti, 1940 :

"In ziua in care fiecare inima de roman va intra in remuscare ca s-a facut ceva nedrept cu el si cu ai lui, cazuti in aceeasi zi, se poate vorbi de invierea acestui neam. Corneliu Codreanu a spus : LINISTE SOCIALA.

Aici la R.Sarat i s-a adus la cunostinta : OMORUL.

A raspuns : LINISTE.

Elena Codreanu : "Ne-am despartit cu inima stransa pentru zbuciumul creat. Eram in posesia unui bilet scris de sotul meu. El recomanda liniste si sa nu se incerce nimic care sa agite spiritele".

La proces toate acuzatiile aduse Capitanului au fost combatute atat de dansul, cat si de avocati si martori. Dintre cei 12 avocati inscrisi voluntar, Horia Cosmovici a pledat vehement. Dintre martorii apararii - foarte multi - retinem figuri politice : Ion Antonescu, Iuliu Maniu.

In legatura cu procesul citez pe Nicolae Nagy :

"Nu a existat nici o dovada a unei legaturi cu puteri straine. De aceasta data oamenii din Tribunalul Militar fusesera alesi cum trebuie. In ciuda interventiei curajoase a g-lui Antonescu, care a aparut ca martor de partea lui Codreanu, sentinta a fost O CONCLUZIE STABILITA DINAINTE".

Mai trebuie adaugat ceva ? E simplu !

In Durostor, ca si in intrega tara, lumea isi indrepta atentia catre procesul Capitanului.

"Regele avea un fir direct cu Tribunalul, care il punea direct sa asculte desfasurarea procesului si in mod deosebit il interesa ce spun aparatorii. Si avea ce asculta !" mi-a spus in 1953, la inchisoarea Margineni, avocatul Horia Cosmovici, cel care pledase ardent ca aparator, pe langa multi altii, pentru Codreanu.

Ziarele, slugarnice, nu relatau mai nimic. In schimb ai nostri au editat o brosura, "Adevarul in procesul lui Corneliu Codreanu" care s-a dat spre a fi difuzata in toata tara. Eu, care in acest timp eram student ca si Chita Sola am luat 300 bucati pe care le-am distribuit prin sefii de plasa sau direct in tot judetul.

La sfarsitul anului 1937 ma pregateam pentru bacalaureat ; Am predat sefia FDC-ului lui Spiru Cipu, consateanul meu. In timpul acela examenul de "BAC" nu era ca acum si nu era o formalitate de a-ti afisa blazonul de absolvent de liceu. Era examen aspru cu transpiratii si cu public. Dar cum eu eram la sute de km de casa nu puteam fi asistat de catre cineva din Frasari, asa ca eram destul de relaxat din acest punct de vedere. Si totusi se mai intamplau si ghinioane, de care nici eu nu am fost scutit. Asa ca . . .

Eu cu Toscian Stefan din Tilisca Sibiului, eram ultimii in catalag. Asteptam in banca sa raspundem. Emotii . !

-"Ce subiect ai tras, Spirule ?" , ma intreba in surdina Fanica.

-"Opera lui Alecu Russo", i-am raspuns.

-"Mai frate, am proza lui Caragiale si habar nu am, vrei sa schimbam ?"

-"Ba da." Si i-am intins fituica.

Ma apucai sa-mi schitez cu creionul si in loc de proza consemnez teatrul lui nenea Caragiale. Si dadeam de zor cu notite.

In sfarsit imi vine si mie randul si incep sa turui cu Catavenci, Branzovenesti, Zoite si alti eroi din arhiva lui Caragiale, cu "O noapte furtunoasa, "O scrisoare pierduta" si . . .

-"Stai, domnule candidat, ce subiect aveti ?", ma intreba profesorul. Ma uit pe bilet si vad scris de o schioapa :

-"Proza lui Caragiale, domnule profesor", si indata ma facui rosu la fata.

-"Pai daca ai proza, vorbeste-mi despre proza, nu despre teatru". Si in graba am inceput sa caut eroii din proza. Si primul care mi-a iesit a fost "Domnul Goe". Apoi am umblat cu "Faclia de Pasti" si am intrat "In razboi", etc, etc, A fost greu pana la capat. Dar . . . am iesit din proza basma . . . nu chiar curata !

Cand am intrat la filozofie, profesorul - care asistase la romana :

-"Ai tras tare pe d-l Goe ! Vorbeste-mi si la filozofie despre el."

Si am inceput cu ce spusesem la romana si am terminat cu : un copil needucat, lipsit de vointa, alintat, obraznic, fara caracter . . .

-"Ei, domnule candidat, ce este educatia, vointa, caracterul si celelalte pe care le-ai insirat ?"

Am inceput sa le iau pe rand, cam fara vlaga. Dar pana la urma le-am definit, nu chiar asa cum se astepta filozoful meu. . .

La 31 mai 1986 am avut intalnire la liceu dupa 48 de ani de la absolvire. Primesc o fotografie de la mormantul profesorului Ion Domnariu cu urmatorul inscris : "Frate Spirule, multa fericire de la prietenul Toscian. Amintiri de la bacalaureat, Alecu Russo si I.L.Caragiale. T.Stefan, stavrofor la Catedrala Sf. Nicolae. Sibiu". Nu uitase Stefan de bacalaureat.

Noiembrie 1938. Carol II a plecat intr-o vizita in Occident - Paris - Londra - Berlin sa sondeze terenul in vederea viitoarelor sale actiuni pe plan politic in Romania. De mult ii incoltise in minte, la insistentele lui Armand Calinescu, cum sa-l lichideze pe Codreanu. Stia ca Franta si Anglia de-abia asteptau ca intentia sa fie trecuta in fapta. Nu stia in schimb si n-a putut afla atitudinea Berlinului care devenise o forta in Europa.

"La Berlin a cautat din start sa convinga ca Miscarea Legionara n-are nimic in comun cu fascismul sau national-socialismul, ci mai degraba ca este o adevarata miscare bolsevica si ca inspiratiile nu le ia de la Roma si Berlin, ci de la Moscova". "Apoi suveranul insista asupra "impresiunii ce exista la noi in tara ca Reichul sprijina moral si material Miscarea"

"Goering i-a raspuns ca guvernul Reichului isi facuse o dogma sa nu se amestece in treburile interne ale nimanui". Din N.Petrescu-Comnen, Memorii.

Realitatea este ca pe Hitler -la acea ora si mai tarziu- il interesa petrolul si graul, gandind la ceea ce avea sa urmeze. Despre Miscare a lasat impresia ca nu-l intereseaza. Atitudinea si parerea aceasta il interesa pe rege. Drumul pentru actiune era deschis. A dat unda verde asasinatului. Si Armand Calinescu de-abia astepta semnalul stapanului sau pentru a proceda la executie. In consecinta a dispus - planul era deja in amanunt stabilit - sa fie scosi din temnita de la Ramnicu Sarat Codreanu, Nicadorii si Decemvirii. Cei treisprezece si Capitanul au fost introdusi in doua masini, cu mainile si picioarele inlantuite si legate de scaune. Intr-o padure de langa Bucuresti, Tancabesti, au fost strangulati de catre jandarmii de sub comanda maiorilor Dinulescu si Macoveanu. Apoi au fost dusi la Jilava, unde totul era pregatit. Li s-a mai tras cate un glonte in ceafa, dupa care au fost aruncati intr-o groapa comuna deja pregatita, iar peste ei s-au varsat 15 damingene cu acid sulfuric (vitriol). Apoi turnand o placa din beton si peste ea pamant, au incheiat scenariul criminal in ideea ca nu se vor descoperi niciodata cei 14 strangulati (le era teama si de mortii arsi), iar istoria se va scrie asa cum au conceput-o si justificat-o ei.

Toti cei care au participat la aceasta crima au fost recompensati cu bani, concedii si felicitari, ca si-au facut datoria fata de patrie.

A doua zi in ziare a aparut un comunicat : "Azi noapte, incercand sa fuga de sub escorta in plina ceata Codreanu si 13 legionari condamnati au fost impuscati". Iata cateva opinii in legatura cu acest oribil asasinat :

-Gh.I.Duca - Cronica 1984.

"Abia inapoiat in tara (regele), a hotarat sa loveasca in plin si astfel, inscenand o incercare de evadare, i-a ucis pana la ultimul om".

-Miron Cristea - patriarhul tarii si in acelasi timp prim-ministru, catre preotii din tara :

-"Un om, in ale carui vine nu curge un strop de sange romanesc, vrea sa dea foc tarii. Apoi mai bine sa moara unul pentru popor, decat sa piara poporul pentru unu !".

-Gh.Racoveanu - articolul "Pe cine au omorat", 1978, ca replica la cele "marturisite" de Patriarh :

"Cine era, de data aceasta, cel pe care marele preot il socotea vrednic de moarte pentru popor. Era vreun dusman al asezarilor crestine ale poporului roman ? Sau vreun predicator potrivnic lui Hristos !? Nu, era un tanar plin de ravna si putere de a face din tara romaneasca o tara "tematoare de Dumnezeu !".

-Mihail Sturza, fost ministru de externe : "O explozie de bucurie a scuturat presa occidentala la vestea mortii lui Codreanu. Ziarele scriau : "Bine ati facut". Ministrul Angliei la Praga s-a crezut obligat sa faca o vizita de felicitare ministrului nostru Radu Crutzescu".

-Eugen Lozoran , istoric, 1978, Germania :

"N-am de gand sa apar Miscarea Legionara, dar istoricul din mine protesteaza indignat. De 50 de ani se acuza de toate pacatele unul din marele seism spiritual al nenorocitului petec de sub cer care ramane patria noastra carnala. Cunosc foarte putini istorici existenti care sa aiba curajul si onestitatea intelectuala de a afirma ca fenomenul nationalist din Romania merita un tratament echitabil. Nu cunosc si alte pareri despre aceasta neverosimila crima. Dar ceea ce stiu este ca cele 14 asasinate au cutremurat tara".

De ce Nicolae Iorga a fost autorul moral al asasinatului ? Pentru ca profesorul, fiind consultat pe aceasta tema i-a sugerat regelui ca singura solutie de a se obtine increderea puterilor occidentale este : "Trebuie deci sa reperezi totdeauna seful, sa ochesti intre ochi si sa tragi. In clipa in care lupul conducator de haita cade, toti ceilalti o iau la fuga si haita se risipeste". S-a inselat insa.

La citirea comunicatului am vazut lumea pe strada plangand. Era prea proaspata inmormantarea lui Mota si Marin ca natiunea sa uite.

La cursul de "Istoria slavilor" din acea zi, profesorul P.P.Panaitescu ne-a spus : "Avand in vedere unele intamplari foarte grave petrecute in toata tara, astazi nu tinem cursuri". P.P.Panaitescu avea sa intre in bezna inchisorilor comuniste pentru ca era istoric si patriot.

Teroarea atinsese apogeul. Miscarea a intrat intr-o adanca clandestinitate. Profesorul universitar Christescu Vasile, numit comandantul Miscarii dupa asasinarea Capitanului, este asasinat la 26 ianuarie 1939. Nu trecusera doua luni de la Tancabesti !". A ramas inca o enigma, cum a fost descoperit ! . . .

Nicoleta Nicolescu - despre care am mai vorbit - anchetata, aruncata de vie in crematoriu, la 10.VII.1939.

In toamna lui 1938 m-am inscris la facultatea de istorie si filologie. Atunci Istoria Romanilor o preda C.C.Giurescu ; Istoria Universala, ocupata de N.Iorga ; P.P.Panaitescu : Istoria popoarelor slave ; la Istoria limbii - prof. Rosetti ; romana veche o preda Stefan Ciobanu, de curand venit de la Chisinau ; la limba germana era prezent prof. Sangeorgiu.

Ma adaptasem rapid la viata studenteasca, incat examenele le-am luat la termen, reusind sa trec fara probleme in anul II. Dar datorita evenimentelor politice din 1939 am fost obligat sa intrerup cursurile. In vara, cu acceptul parintilor, am plecat pentru doua luni la Sibiu in gazda, la un neamt, pentru a ma familiariza cu limba germana. Spre norocul meu, acolo mai locuia un fost colonel din armata germana, participant in primul razboi mondial, cu care exersam zilnic in limba lui Goethe.

21 septembrie. Din nou se tulbura apele in Romania. Nu se implinise inca un an de la masacrul Tancabesti-Jilava. O echipa de legionari, alcatuita din Miti Dumitrescu, Cezar Popescu, Traian Popescu, Jean Ionescu, Nelu Moldoveanu, Marin Stanculescu, Isaia Ovidiu, Gh. Paraschivescu si Jan Vasiliu, il asasineaza pe primul ministru Armand Calinescu, cel care a ordonat asasinatul marsav din 30 noiembrie 1938, in care a cazut Corneliu Codreanu si ceilalti 13 legionari.

Ascultam la radio intamplator o emisiune oarecare, cand dintr-o data cel care era in emisie incepe sa se balbaie : "Regretam ca intrerupem emisiunea pentru ca s-a intamplat un fapt grav . . . si nu a apucat sa mai continue . . . pentru ca echipa condusa de Miti Dumitrescu a intrat in postul de radio si a anuntat : "Armand Calinescu, presedintele Consiliului de Ministri a fost executat de o echipa de legionari. Suntem fii de romani din Prahova si am indeplinit o necesitate dureroasa. Am pedepsit pe acela cu a carui invoire a fost ucis cel mai mare roman : Corneliu Zelea Codreanu".

Echipa s-a predat politiei, care timp de opt ore i-a torturat, sfartecandu-i de vii cu cutitele. I-au dus pe scanduri la locul asasinatului, la Podul Elefterie, unde i-au impuscat fara judecata, scriind pe o tablita : "Asa vor fi pedepsiti toti tradatorii de tara".

A doua zi, dupa sapte ore cu un personal de Arad, am ajuns in Bucuresti. Atmosfera sinistra. Pe Calea Mosilor, ma intalnesc, intamplator, cu viitorul meu socru, Spiru Dumitrescu, care afectat, imi spune:

-"Iti dau o veste amara. Ieri au fost impuscati si expusi la Silistra, pe strada principala trei consateni: Memu Dionisie, Manganita Constantin si Coli Nastu. Sunt vremuri grele. Ai grija! Fereste-te, sefii de post sunt ca si turbati!"

Am ramas uluit, ingrozit. Iar langa mine, colegul de studentie Coli Vanghele -acum in America- palid, incremenise. Am plecat imediat la Frasari in comuna mea, pentru ca facultatile se deschideau tocmai in luna octombrie. Dupa o saptamana, seful de post Mogosanu, o starpitura de om, ma invita la post si imi cere o fotografie. M-am conformat. Mi-am dat seama ca situatia nu era deloc roza. Stiam ca dupa asasinarea lui Armand Calinescu au fost arestati multi tineri din comuna noastra, printre care si studentul Chiacu Nicolae, pe care l-au si trimis in lagarul de la Vaslui. Si cand ma intorceam de la seful de post ma intalnesc cu Spiru Dumitrescu, care tocmai sosise din Bucuresti si la intrebarea lui "de unde vin" i-am povestit cele intamplate cu seful de post din comuna. Imi spune :

-"Hai cu mine inapoi". El fusese pe vremea liberalilor consilier judetean si seful de post stia ca se avea foarte bine cu fostul prefect liberal aroman, Tascu Pucerea. Asa ca restituirea fotografiei n-a fost decat o simpla formalitate. Cum am ajuns acasa m-am sfatuit cu fratii mei carora le-am spus ca desi sunt scutit de serviciul militar pe anul 1939-1940, fiind student, mai bine dispar si merg sa-mi fac stagiul militar.

Bilantul din 21-22 septembrie 1939

Noaptea Sfantului Bartolomeu in zona Carpato-Dunareana. In acea noapte de groaza, a fost numit ca Prim-Ministru gen. Argesanu. Ministru de Interne era Gabriel Marinescu, alt dusman de moarte al Miscarii.

Planurile erau deja stabilite. Se astepta doar ordinul. Si el s-a dat poruncitor: MACEL!

Drept represalii pentru pedepsirea prin impuscare a lui Armand Calinescu, sunt ucisi fara judecata:

-Cei 9 legionari care au format grupul lui Miti Dumitrescu.

-148 legionari din cele 71 de judete ale tarii expusi timp de trei zile in capitalele judetene cu inscriptia: "Asa vor fi pedepsiti tradatorii de tara".

-13 legionari din lagarul de la Ramnicu Sarat.

-44 legionari din lagarul de la Miercurea Ciuc.

-32 de legionari din lagarul de la Vaslui.

-7 legionari internati in spitalul Brasov.

-Comandantul legionar Victor Dragomirescu, ridicat din spitalul inchisorii Vacaresti si sugrumat in masina care il transporta. Este aruncat in crematoriu, desi dadea semne de viata.

-2 studenti implicati in proces cu prof. Stefanescu Goanga. Au fost executati pe mormantul Capitanului.

Au fost ucisi in total 256 de legionari, cu precadere intelectuali si conducatori ai Miscarii. N-au scapat din acest macel supravietuitorii razboiului civil din Spania, cu exceptia parintelui Dumitrescu-Borsa, care va fi "prezent" in inchisorile comuniste timp de 16 ani, 1948-1964.

Si toate acestea se intamplau intr-un Stat democratic si de drept sub patronajul direct al unui monarh -corupt si imoral-.

Din comuna mea, 7 jertfe. Celor trei expusi la Silistra li se alaturara cei patru din lagarul de la Vaslui: Sola Stavri, Spiru Bujgoli, studenti la istorie-geografie, Popescu Spiru -student la Academia Comercial, fiul preotului si Pihu Grigore, licentiat al Academiei Comerciale, comandant legionar.

Asadar, hotarat sa-mi fac stagiul militar pentru ca sa evit o eventuala confruntare cu Siguranta Statului, am plecat in Capitala, unde, le-am si spus colegilor de an: "Fratilor, sunt deja ostas repartizat de Cercul Militar Silistra la Regimentul 1 Graniceri, Bucuresti".

Dintre cei prezenti voi nominaliza pe unii care vor avea ascensiune in perioada de "democratie populara", si anume: Coteanu Ion, viitor academician si Boris Cazacu, basarabean, viitor rector al Universitatii, iar pe altii care vor suferi metodele de aplicare ale acestei forme statale, iar mai inainte, cele antonesciene: Gibescu Gheorghe, intemnitat in perioada 1941-1943 si Verca Filon care va suporta teroarea din tara dar si consecintele refugiului din Iugoslavia titoista, precum si cele ale Greciei. Verca va publica doua volume: "Parasutati in Romania vanduta" si "Exilul amar" a carei tema rezulta din insasi titlurile lor.

A doua zi ma prezint la regiment. Iar dupa doua saptamani sunt trimis la Scoala de ofiteri in rezerva Ploiesti pentru o perioada de un an si unde voi avea colegi de promotie, dar si camarazi de idealuri pe: Scrima Constantin, fost coleg de facultate; Cepi Stere fost coleg de liceu la Silistra; Ionescu Radu Mircea, doctor in stiinte economice abia sosit din Germania de la studii, fiul celui ce a fost Nae Ionescu. Cu Radu voi fi chiar coleg de pluton si mai tarziu alaturi pe linia frontului, unde ne vom alina unul altuia ranile. N-am sa-l uit pe un alt student Cavachi, aroman din Bazargic.

Iarna lui 1939-1940 a fost foarte geroasa. Desi ni s-a recomandat sa cerem caciuli de acasa, toata perioada am umblat cu buzunarele cusute si cu caciulile in ranita, in care mai caram cate 5 caramizi, si partea a doua din mitraliera "propriu-zisa", care avea 19 kg. Comandantul batalionului nostru, Georgescu, ne motiva mereu, spunand :

-"Cum lupta finlandezii contra rusilor la -39 sau -40 de grade ?" Pe vremea aceea incepuse razboiul ruso-finlandez, litigiul fiind provincia Carelia.

Duminica mergeam in oras la cofetarie cu Radu si cand ii spuneam -"Platesti tu sau eu ?" El imi raspundea : -"Colega, eu m-am obisnuit ca in Germania. Platim nemteste, adica fiecare consumul lui. In ce priveste comportamentul, Radu era un coleg de admirat, ca sa nu spun desavarsit.

In luna martie apare comandantul scolii in sala de mese si intreaba cu un aer foarte grav :

-"Cine este elevul Ionescu Radu?"

-"Eu !" i-a raspuns Radu scurt, luand pozitia cuvenita.

-"Te imbraci si pleci la Bucuresti civil". Noi am ramas inmarmuriti. Dupa plecarea lui Radu, colonelul Jeles, cum il chema pe comandant, dupa o pauza, aruncandu-si privirea spre noi, toti curiosi, ne-a spus scurt : "A murit profesorul Nae Ionescu". Toata lumea stia cine a fost Nae Ionescu, creatorul scolii de filozofie interbelice, la care s-au adapat Eliade, Tutea, Noica, Vulcanescu, Cioran si multi altii.

Pe Radu, dupa luni de zile, l-am intrebat :

-"Lumea vorbeste ca tatal sau ar fi fost otravit din ordinul lui Carol al II-lea, desi se stie ca erau in relatii bune".

-"Dragul meu, acum nu pot sa spun nimic precis". Dar n-a apucat sa-mi spuna niciodata.

Incepuse deceniul al 4-lea al secolului XX. Atat in tara cat si in strainatate evenimentele politice incepusera sa se precipite. Razboiul fratricid din Spania se incheiase cu un bilant ingrozitor : sute de mii de morti. Germania isi intindea aripile in cele 2 parti ale Europei. La noi in tara, seisme la varful coroanei. Regele -mare artist politic- a facut o noua miscare la guvern. Il instaleaza in varful piramidei pe Gigurtu. Din afara "urla dusmanii'n carare". Rusii, ungurii si bulgarii au scos sabia din teaca si cer : rusii ultimatum; ungurii Diktat la Viena; iar bulgarii Conventie la Craiova. Si daca ei au cerut, noi am dat : Basarabia, o parte din Transilvania si Cadrilaterul, fara nici un foc de arma. Asa s-a stabilit in final in Consiliul de Coroana, unde au fost convocati toti liderii politici si ai armatei. Daca a fost bine sau nu, istoria -sau mai bine zis istoricii- si-au impartit parerile. Teritoriile insa au plecat.

Ploiesti. Scoala de ofiteri in rezerva, datorita evenimentelor, a hotarat sa reduca stagiul de pregatire a elevilor sai. In consecinta am fost anuntati sa ne pregatim de examen, pe care l-am dat si in urma carora am devenit absolventii scolii. Suntem trimisi la unitatile noastre care ne-au recrutat. Eu plec la Bucuresti, de unde sunt trimis rapid pe frontiera romano-bulgara, in comuna Cainargeaua Mica, sa aparam teritoriul Cadrilaterului. Dar pentru ca se incheiase Conventia de la Craiova si bulgarii nu au acceptat unele propuneri romanesti (Silistra si Balcicul sa ramana la noi), urma sa evacuam populatia si sa le facem loc bulgarilor evacuati din nordul Dobrogei. Si fiindca eram din zona ce trebuia evacuata, am fost lasat la vatra sa-mi ajut familia sa se retraga. Lasam casa, grajdurile si culturile de toamna cadou vecinilor din sud, cum le facusem si grecilor cu 15 ani in urma.

A inceput exodul. Dupa 15 ani de Cadrilater, iar incarcam, iar vom carausi. Si ne vom opri - unde ? Paraseam casele pentru a treia-patra oara. De-ar fi macar ultima ! In ce zari vom poposi si de unde vom privi rasaritul sau apusul soarelui ? De pe ce coline sau campii ?!

In cele din urma ni s-a repartizat provizoriu, noua frasarilor, comuna Roseti, Ialomita, la distanta de 8-10 km de Calarasi. Incepuse furtuna peste grijile noastre cotidiene. Evenimente neasteptate. Apar noi actori in viata politica romaneasca cu care sa se imparta responsabilitatile dezastrului tarii.

In guvernul Giugurtu - din partea Miscarii - au intrat: Horia Sima, comandant al ei, dr. Noveanu si Radu Budisteanu.

O serie de tineri legionari din judet primisem ordinul sa plecam in Constanta si sa luam legatura cu cei din Caliacra. Punct de intalnire : Hanul Balcan. Ordinul a fost dat de Coli Chiacu. Alaturi de mine mai erau Tefa Stilu, Chiciu Nastu, Margarit Ghita, Tanase Vanghele, Tasi Becali si altii.

La han s-a prezentat un tanar ceva mai in varsta decat noi care dupa ce s-a prezentat ne-a spus : "Spre seara va vom da arme. Dam lovitura de stat sa-l detronam pe rege". Dr. Ionel Zeana si ing. Tache Funda au fost trimisi sa raspunda de actiunea judetului Caliacra si respectiv Durostor. In timpul zilei am iesit in oras ca niste turisti si am coborat pe plaja Modern unde - intamplator - m-am intalnit cu fostul meu coleg de militarie Cavachi, cu care am depanat cateva amintiri din scurta noastra perioada de la Ploiesti si caruia la despartire i-am spus, anticipand parca ceea ce avea sa se intample : "cred ca este, poate, pentru ultima oara, cand ne vedem". S-a uitat la mine lung si intrebator, gandind la ceea ce ma gandeam si eu probabil. Voi afla mai tarziu ca facea parte din echipa ce trebuia sa atace Posta, posta veche - actualul muzeu popular. Eu, faceam parte din echipa care urma sa imobilizez chestura politiei din oras, aflata atunci undeva pe langa mare.

Cum au sosit armele, am si intrat in febra bataliei. Numai ca, ajungand la Sectia Financiara de astazi, deci pe strada Mircea, am auzit focuri de arma frecvente dinspre Posta si Prefectura. Am alergat spre chestura si cand am ajuns la aproximativ 200 de metri de ea, ne-am trezit in fata cu un grup de politisti, destul de numeros. Nepregatiti de confruntare pe strada am evitat intalnirea care se putea solda cu morti, dar si cu larma. Asa ca ne-am raspandit printre locuinte si prin locurile virane, cum a gandit fiecare sa se fereasca. Eu am ajuns pe strada Giurascu, si ascund pistolul intr-o curte ce parea parasita. Pe la intersectie am zarit scris pe o cladire cu etaj : Hotel. Am intrat la receptie si am solicitat o camera. Receptionerul s-a uitat lung la mine intrebator oarecum si dand din cap imi intinde cheia. Dupa cateva ore, considerand ca a trecut furtuna, am iesit indreptandu-ma spre hotel Miorita, unde i-am gasit pe Nastu si Ghita Margarit, de la care am aflat ca Tefa si Cuturicu au fost arestati.

Au fost schimburi de focuri la Posta, Prefectura, Inspectoratul de jandarmi, precum si la Primarie. Posta a fost ocupata dupa confruntari care au durat pana spre dimineata. Cand totul a incetat s-a facut bilantul : doi legionari morti -Cavachi, de care ma despartisem in ajun si caruia ii spusesem : "nu se stie daca ne vom mai vedea" si Caporani, un tanar tot aroman din satul Ciamurlia de langa Bazargic. Din partea armatei a cazut un subofiter pe a carui fiica, dupa intoarcerea mea din surghiun, aveam s-o cunosc la Cooperativa "Imbracamintea", unde imi schimbasem profesoratul pe functia de magazioner, si mai apoi contabil.

In aceeasi noapte s-a incercat imobilizarea generalului Macici, comandantul diviziei a 9-a Constanta, dar actiunea a esuat, cei doi ofiteri cu misiunea respectiva fiind arestati. Tot arestat a fost comandantul legionar Puiu Traian, care peste cateva zile, dupa ce regele a abdicat si parasit Romania declarata Stat National Legionar, a fost numit primar al orasului.

In noaptea urmatoare atacului am fost perchezitionat de cateva ori de catre o patrula compusa din civili, politisti si militari. M-am legitimat cu livretul de plutonier T.R., lasat la vatra conform M.St.M in vederea evacuarii familiilor din Cadrilater. Am scapat cu aceste argumente si mai tarziu, in alte intalniri cu patrulele mixte care se intetisera pe calea ferata sau in orase.

- "Ce cauti in judetul Constanta, dumneata din alt judet ?" m-a intrebat o patrula mixta la Medgidia. Raspunsul mi-a fost acelasi.

Eram deci, oarecum in situatia de fugar, pentru ca ma gandeam la cei doi arestati din grupa mea. Sub presiunea anchetei si a schingiuirilor ce se practicau in politie, puteau sa ma divulge ca participant la actiunea din 3 septembrie, care avusese loc cu doua zile in urma. Asa ca ma gandeam sa ma refugiez in balta Ialomitei, unde tata era evacuat cu oile. M-am decis si mi-am aplicat planul. Am urcat in tren la Medgidia cu directia Fetesti, de unde urma sa schimb trenul spre Ciulnita. Aici astept nerabdator, asezat pe o banca, izolat sub un salcam, de unde priveam sa apara la linia 3-a, pentru Calarasi, locomotiva cu vagoane, asa cum ma informasem.

De la Ciulnita la Calarasi am facut cateva ore. Mi se parea ca nu mai ajungem cu atatea opriri prelungite prin statiile apropiate una de alta, insirate pe acest traseu al campiei Baraganului. Nu se intampla minuni de-a lungul drumului de fier. Si totusi . . . La statia Stefan cel Mare trenul zaboveste peste masura. Agitatie, vociferari ! Ma uitam de pe scara vagonului spre statie, de unde apare seful ei, fluturand steguletul rosu, indreptandu-se spre mecanicul de locomotiva, caruia ii striga : "Mai, Ioane, am intarziat ca ascultam la radio un comunicat special. Sa stii, Ioane, ca am ajuns la putere. A cazut guvernul si conducerea tarii a luat-o Antonescu cu ai nostri !" Am ramas uluit. Actiunea noastra a avut un final pe care il asteptau si cei ce fusesera impuscati si intinsi pe caldaramurile oraselor sau in incinta inchisorilor! De atunci nu trecuse nici un an. Ce timp nemilos !!

Ajuns la Calarasi m-am intalnit cu neamuri, cunoscuti aromani, care mi-au relatat cu de-amanuntul ce se intamplase in acest rastimp cand ma aflam pe drumuri. Acasa n-am stat decat o noapte. Am plecat in zori inapoi la Bucuresti. Aici puhoaie de oameni se revarsau spre Cismigiu, coborand dinspre Universitate. Pe tramvaiul 14, era asezat portretul Capitanului, a carui inima incetase de aproape 2 ani sa mai bata sub placa de beton turnata de cei care erau alungati acum din fruntea tarii. Poporul care asistase inmarmurit la moartea de acum doi ani, il invia, asezandu-l acolo unde i-a fost menirea. Am intrat in randurile necunoscutilor a caror inima batea in acelasi ritm si pentru aceeasi cauza ca si a mea, sarbatorind o victorie care se va stinge nu peste mult timp, pentru ca eu cred ca nu-i venise sorocul si mi se parea ceva artificial. Ma gandeam la cuvintele Capitanului : "Noi nu dorim sa venim la putere prin lovitura de stat, ci atunci cand vom fi chemati de popor".

Am ajuns in strada Gutenberg -la sediul care isi recapatase viata si sensul. Aici un dute-vino continuu. Am incercat sa intru, dar mi s-a cerut legitimatia. Alaturi de mine, un tanar, mic de statura, cu ochi ageri si parul carliontat.

-"Dumneavoastra ? Legitimatia !" solicita ofiterul de serviciu.

-"Sunt Horia Sima", raspunse scurt si disciplinat seful Micarii. Asa l-am cunoscut pe Horia Sima, harazit sa duca mai departe destinele Miscarii spre un anume liman, la care nu am ajuns.

5 septembrie 1940. Capitala se umpluse de manifeste care aveau inscrisul : "Sa plece". "Sa plece". Aluzie la rege.

Carol il cheama pe Antonescu sa se consulte. Spre finalul audientei Antonescu, sub presiunea strazii, in care legionarii erau vioara I-a, l-a sfatuit pe rege sa abdice in favoarea fiului sau, Mihai, asigurandu-l ca el il va proteja sa plece unde doreste, cu cine si cu ce vrea.

6 septembrie 1940. Carol al II-lea, acest suveran diabolic si imoral, care si-a batut joc de clasa politica romaneasca, cu mainile patate de sangele sutelor de tineri iubitori de tara, abdica in favoarea lui Mihai -Voievod de Alba-Iulia-, care avea sa primeasca coroana regala , sub numele de Mihai I.

Despre evenimentele din 3-5-6 septembrie, nu pacatuiesc daca afirm ca seful Serviciului Secret, Moruzoff, nu era strain de desfasurarea si deznodamantul lor. Se stie ca avusese legaturi stranse cu omologul sau german, amiralul Canaris, care il tinea la curent cu ce este si ce va fi cu de-amanuntul.

In Bucuresti am stat foarte putin. Mi-am luat un bilet de tren cu destinatia Constanta, la Comandamentul colonizarii, condus atunci de batranul si venerabilul Nicolae Ciumetti. Inspector general a fost numit consateanul meu, Coli Chiacu, iar ca inspector: Caciuperi Nicolae (cel care, plecat in Germania, va traduce in aromana, in anul 1995, Noul Testament) si Margarit Vanghele. Aveam la dispozitie masina prefecturii din Silistra cu care ajutam repartizarea familiilor din Cadrilater, in comunele si satele bulgaresti si nemtesti evacuate din judetele Tulcea si Constanta.

Locuitorii din Durostor erau evacuati provizoriu in satele si comunele din judetul Ialomita si li se elberau bilete de calatorie CFR pana la statiile cele mai apropiate de localitatile la care erau repartizati.

Actiunea de repartizare a familiilor in noile asezari a necesitat zile si nopti, multe din ele pe drumuri si nedormite. Dar cea mai grea operatiune a fost evacuarea animalelor, in mod deosebit a miilor de oi, care urmau sa fie trecute dincolo, peste Dunare. Si singurul punct de trecere era la Harsova cu bacul, departe, foarte departe!

Timpul se zburlea. Cate o rafala de ploaie rece, cate o rafala de crivat ucigator anunta iarna, iar pe batrani ii faceau sa-si blesteme viata si pe cei care i-au adus din locurile lor, lasate cadou grecilor, albanezilor, bulgarilor si sarbilor. Evacuarea din Cadrilater -desi bande de comitangii fortau nota- s-a desfasurat normal, pe etape, fiind asigurata de armata, care se retragea ordonat in spatele evacuatilor. Comisiile mixte, romano-bulgare, au stabilit in fiecare sat sau comuna, plasa sau oras, bunurile care faceau obiectul procesului verbal incheiat intre cele doua parti. Erau trecute in amanunt, si cu descrieri precise, locuintele, terenurile avute in posesie .

Pentru terenurile cumparate, constructiile executate si recoltele lasate pe camp neculese de colonisti, s-au intocmit documente separate in vederea despagubirii acestora de catre statul bulgar, care, la timpul respectiv, a si virat sumele statului roman. Numai ca statul roman a trecut sub tacere obligatiile de a le plati aceste bunuri colonistilor care le-au parasit. A trebuit sa treaca aproape 60 de ani ca cineva, care stia, sa dea in vileag aceasta "afacere" si sa solicite drepturile legitime.

Asa se face ca astazi actiunea este pe rol, iar oamenii asteapta banii asa cum ii asteapta pagubitii de astazi de la bancile falimentate de catre cei sus-pusi, adapostiti prin tara sau in afara, sau adapostiti sub plapuma imunitatii parlamentare.

10 noiembrie 1940. Nu au fost de-ajuns cele trei cutremure care au zdruncinat intreaga tara rupand din trupul ei trei parti, a mai venit unul din strafunduri, pe scara Richter, care a zguduit si asezamintele oamenilor, inspaimantandu-i, nedezmeticiti de celelalte trei.

S-a prabusit, in plin centrul Capitalei, modernul hotel Carlton, nu de mult construit, locuinte, institutii . Iar provincia n-a ramas mai prejos. Prin cate trecea noua oranduire ! Refugiati, cutremure . In Europa razboaie .

Odata cu evacuarea fortata, ne-am gandit sa nu ne lasam mortii in pamantul ce devenea strain. In Silistra, impreuna cu Tefa Stilu si cu alti doi consateni, am procedat la deshumarea invatatorului Dumitru Ciufecu (luptator venit voluntar din Macedonia sa lupte in campaniile armatei romane, in primul razboi mondial), tatal lui Leti, Aurel, Liza, Stela si Todi, care aveau sa suporte si ei consecintele dictaturii timp de 50 de ani, prin inchisori sau raspanditi peste hotare. De asemenea au fost deshumati cei care au fost ucisi in prigoana din cele doua judete si reinhumati la manastirea din Predeal. Era singurul mod de cinstire a sacrificiului lor.

Am fost prezent, in Capitala, la marea demonstratie din luna octombrie, unde zeci de mii de camasi verzi din toata tara au defilt in randuri perfecte prin fata noului conducator al tarii, generalul Ion Antonescu, el insusi imbracat in camasa verde.

La Comisariatul Colonizarii am stat pana in preajma Craciunului, sub indrumarea bunului Cola Ciumetti, cel care, dupa multi ani de truda si prigoana, si-a luat licenta in drept la varsta de patruzeci de ani.

Intre timp mi-am adus familia in Constanta unde ni s-a repartizat o casa nemteasca, caci nemtii plecau in Germania chemati de Hitler.

La comisariat, intr-una din zile, s-a prezentat generalul Sichitiu, trimis de Antonescu, spre a rezolva doleantele ofiterilor decorati cu Ordinul "Mihai Viteazu" din primul razboi mondial si care avusesera in Cadrilater cate cincizeci de hectare, ca beneficiari ai acestei decoratii.

-"Domnule general, va rog sa comunicati domnului general Antonescu ca ma ocup in primul rand de repartizarea si reimproprietarirea acestor amarati de tarani care traiesc din acest pamant masurat numai pana la 10 hectare si apoi voi rezolva problema acestor ofiteri, pe care noi ii respectam !", a fost raspunsul lui Cola Ciumetti.

Pe fata generalului, care nu se astepta sa primeasca un astfel de raspuns, am observat o nedumerire, dand totusi de inteles ca isi insuseste punctul de vedere al lui Cola :

-"Va multumesc, domnule presedinte, si asteptam rezolvarea", a incheiat discutia generalul.

Dupa doua zile de la acesta intalnire, am fost chemat din nou la Comisariatul Colonizarii.

-"In seara aceasta pleci la Bucuresti si te prezinti la domnul Corneliu Gerogescu maine dimineata. Stii ca este unul dintre fruntasii "Bunei Vestiri" si comandant, dar mai este si ministrul Economiei Nationale, de care depindem si noi, Comisariatul Colonizarii. Ai aceasta scrisoare in care am consemnat urmatoarele, ca sa stii si tu ce duci in carca ; si imi citeste : "Domnule Ministru, va rog sa-mi spuneti daca aveti incredere in planurile mele privind colonizarea, asa cum am perceput-o, si se desfasoara pe grupuri de colonisti in locurile repartizate in functie de disponibilitati si cerintele lor. Pana in perzent nu am avut nemultumiri fata de criteriile pe care mi le-am stabilit si pe care le urmez."

Continua apoi cu planul de colonizare pe grupe si comunele unde urmau sa se stabileasca. Am observat ca gramostenii, cipanii si cativa farseroti au fost stabiliti in judetul Tulcea unde pasunile existente, asemenea celor ce le parasisera in Balcani, le asigurau specificul felului de trai.

Nu s-a inselat Cola Ciumetti ! Iar aromanii nostri, oieri, s-au multumit, binecuvantand pe cei ce i-au adus acolo, unde au "cazut" pe mina de aur a pasunilor tulcene.

A doua zi ma prezint la Corneliu Georgescu si i-am inmanat scrisoarea. Dupa ce a citit-o, si-a ridicat privirea catre mine spunandu-mi :

-"Am citit si te rog spune-i batranului, asa cum i-am mai spus acestui camarad deosebit, Ciumetti, ca am incredere si sa procedeze asa cum hotaraste !"

Peste doua saptamani ne-am pomenit la Centru cu un maior de Stat Major - s-a prezentat, Toncescu - in aceeasi problema in care venise si generalul Sichitiu. Raspunsul a fost acelasi.

Mi-a ramas in minte figura aspra a acestui ofiter, pe care aveam sa-l intalnesc nu peste mult timp, dupa 21-23 ianuarie 1941, intr-un post in care si-a "etalat" caracterul de mare canalie. Verifica repartizarile celor evacuati din Cadrilater si cand afla -se informa, bineinteles- ca o familie avea un membru legionar, atunci ii expedia in cele mai umbrite sate din judetul Tulcea. Asa se face ca familia mea, alaturi de alte familii "patate" de culoarea verde, au ajuns in comuna Gongaz, azi satul Potarnichea, un sat ascuns intre dealuri golase, ici colo cu cate o "tufa" de padure, dar cu pasuni.

In decembrie 1940, din motive de sanatate, N. Ciumetti se retrage din fruntea Comisiei de Colonizare si este numit Nicu Seitan, fost prefect legionar, cu care am colaborat pana in luna ianuarie, cand am reluat cursurile la facultate.

Nu pot trece peste un eveniment care se petrecea nu cu mult timp in urma, atunci cand m-am prezentat la ministrul Corneliu Georgescu. Din Gara de Nord am coborat treptele din stanga care dadeau -si dau si astazi- in Calea Grivitei. Am traversat-o, am mers la vale si in cateva clipe am ajuns la hotel Basarabia, al carui proprietar era Mita Simu casatorit cu sora viitorului meu socru Spiru Dumitrescu. Aici am intalnit-o pe Leni Bileca, o veche cunostinta, care imi spune ca cei doi cumnati, Nicolai si Dumitru Bileca, au fost arestati in comuna Roseti-Ialomita si pusi sub ancheta. Cu putin timp inainte fusese arestat si Spiru Dumitrescu, care a fost depus la Prefectura Politiei Capitalei. Murise insa batranul Mita Simu si Tefa Stilu, care era secretarul Societatii de Cultura Macedo-Romana si cu functie in Miscare, a intervenit si obtinut eliberarea conditionata pentru cateva zile a lui Spiru Dumitrescu, pentru a participa la inmormantarea cumnatului sau. Dupa inmormantare, Costica Batu l-a avertizat : "Spirule, nu te mai prezenta la politie pentru ca sunt vremurile asa cum sunt -tulburi- iar arestarea ta nu mi se pare a buna . . ."

-"Cel care m-a invoit si-a pus obrazul pentru mine. Si daca m-au arestat -nu stiu de ce- trebuie sa ma judece. Nu ma stiu vinovat. Nu cred ca e cineva caruia sa-i fi facut rau", i-a raspuns Spiru Dumitrescu.

-"Nu vrei sa ma asculti ! Bineee . . ." Si continua Batu : "Acum doua zile au venit aici Nastu Dionisie, A. Cican si cu inca o persoana pe care n-o cunosc. Erau agitati, nervosi, ca nu te-au gasit sa te aresteze. De ce, ma intreb si eu."

Atunci au fost arestati din comuna 5 : fratii Cola si Mitu Bileca, Marius Batu -factorul postal-, Costa Culetu fostul primar si ultimul, Spiru Dumitrescu -liberal- cel mai bun gospodar al comunei si fost consilier judetean, toti sub invinuirea ca ar fi contribuit la nominalizarea celor trei din comuna Frasari, ucisi in septembrie 1939. Pare ciudat, insa cei arestati aveau in sanul familiei legionari cu activitate la zi. Asa de pilda Cola Bileca ii avea pe cei doi copii, Geogea si Vanghele,-ultimul intemnitat in perioada antonesciana si apoi in cea dejista. Mita Bileca era cumnat cu Coli Gaci -care va fi si el ani multi clientul lagarelor "democratiei populare". Marius Batu, frate cu Sota Batu, trecut si el prin minele de plumb din nordul tarii.

Am considerat aceste arestari in afara legii si fara de temei. Dar in invalmaseala legile cad si isi pierd legalitatea in fata acelora care nu le respecta. A fost vorba la mijloc de razbunare ? Se poate !

Toti arestatii au fost tinuti initial la Siguranta Statului, neanchetati. Aveau dreptul la vorbitor si pachete cu alimente fara restrictii. Dupa o perioada au fost transferati la Jilava. Ce cautau -m-am intrebat- acesti 5 tarani dintr-o comuna necunoscuta din stepa dobrogeana, veniti de 15 ani din Balcani, langa personalitati marcante sau nemarcante, dar care au fost adevarati criminali, necrutatori cu o generatie inrolata in slujba binelui tarii : generalul Argesanu, Gabriel Marinescu, Nichi Stefanescu, maior Dinulescu, Moruzof, plutonierul Sarbu si multi alti jandarmi cu mainile patate de sange nevinovat.

Aici la Jilava regimul in celulele-cavou era foarte aspru. Geogea Bileca, al carui tata statea alaturi de ceilalti 4 din Frasari, . a intervenit pe langa Stilu Stefan sa faca de garda la Jilava. Unii batrani l-au sfatuit sa gaseasca o posibilitate si sa ia legatura cu ei, ori eventual sa-i scoata noaptea din celula, pentru ca veneau dupa ora inchiderii civili care ii torturau. Sotia mea, Cornelia, mi-a spus ca la ultimul vorbitor, tatal i-a confirmat torturile, aratandu-i batista plina de sange. S-a aranjat ca Geogea Bileca sa faca de garda in schimbul al II-lea de noapte, dar totul a fost zadarnic.

Eram pe la sfarsitul lunii septembrie 1940 in judet, angrenat cu evacuarea colonistilor din Cadrilater pe ruta Silistra-Calarasi. Din partea jandarmeriei era un tanar sublocotenent. Intr-o dimineata, in zori, am observat un grup de tineri aromani indreptandu-se grabiti catre Prefectura, din care 3 imi erau cunostinte din facultate.

-"Incotro, asa cu noaptea in cap, flacailor ?" i-am intrebat.

-"Daca vrei sa vezi ceva frumos si interesant, vino dupa noi, dar la distanta."

I-am urmarit pana la bifurcarea strazii din care una mergea spre postul de politie si o alta spre Ostrov. Mi se parea ciudat, ca au intrat intr-o curte straina si apoi in casa asezata in fundul gradinii cu foarte multi pomi fructiferi. Am asteptat cateva minute si aud tipete de femeie care trezise si parte din vecini. Dupa un timp apare si grupul de tineri care inghionteau un ofiter cu mainile legate in spate. L-au varat in masina care ii astepta la poarta si . . . valea spre Ostrov. Am aflat mai tarziu ca ofiterul arestat era maiorul Dinulescu, cel care in 1938, in noaptea de 29/30 noiembrie avusese misiunea -si a executat-o- de a-i lichida prin strangulare pe Capitan si pe cei treisprezece camarazi ai sai in padurea Tancabesti.

Am ajuns in acea dimineata in port la biroul meu de lucru cu ceva intarziere.

-"Ati avut noroc, mare noroc, domnule Zechiu", -m-a primit cu un ton aspru-rautacios sublocotenentul meu.

-"Despre ce este vorba, domnule sublocotenent ?" l-am intrebat curios.

-"Nu va faceti ca nu stiti".

-"Chiar ca sunt curios sa stiu ceea ce nu stiu", i-am raspuns sec.

-"Am primit ordin de la domnul general Antonescu sa urmarim si sa oprim masina care l-a arestat pe domnul maior Dinulescu si sa tragem daca nu se supun. N-am reusit de unul singur pentru ca d-ta nu ai fost prezent. Au trecut Dunarea dincolo, val vartej", si-a continuat amaraciunea tanarul sublocotenent de jandarmi, care si-ar fi adaugat o tresa pe umeri daca ii reusea misiunea.

1 decembrie 1940. Ma intorceam seara de la primaria orasului Constanta si in drum spre Viile Noi ma intalnesc cu Coli Chiacu, Leti (Alexandru) Ciufecu, Tefa Stilu si Gogu Teguiani. Nu ne vazusem de mult asa ca am avut ce sa vorbim din mers. In dreptul Muzeului de Marina se opreste Chiacu si spune cu o voce tremuratoare :

-"Baieti, am auzit ca noaptea trecuta au fost deshumati cei 14 strangulati in padurea de la Tancabesti si ca toti cei depusi la Jilava au fost impuscati. Si ma gandesc la cei cinci din comuna pusi alaturi de oamenii politici si de militarii care au participat direct la prigoana si crimele impotriva noastra. Cine a putut face o asemenea greseala de neiertat, fara judecata ?" a incheiat Coli Chiacu vestea, cu o voce care s-a stins odata cu ultimele cuvinte.

Am ramas pironiti locului si uluiti. Cadea pe umerii nostri o povara pe care o vom purta noi, contemporani ai acestor vremuri, dar si generatiile care ne vor urma.

Dupa 50 de ani de la aceste triste evenimente m-am intalnit cu doi fosti detinuti politici : Zisu Gh. Zisu si Gachi Gusa, in dreptul magazinului Miorita de pe strada Carol -azi Tomis. Gusa Gachi se opreste din mers si ni se destainuie :

-"Mai fratilor, ceea ce va spun voua astazi nu retin daca am mai relatat-o cuiva. Era in 1940. Am fost martor la o discutie avuta de niste camarazi de ai nostri cu Costache Papanace -pe atunci subsecretar de stat la Finante, daca nu ma insel, si cu o zi inainte de cele intamplate la Jilava. Ei bine, cu o zi inainte Costache daduse ordin ca a doua zi sa fie eliberati din Jilava cei 5 tarani din Frasari care fusesera invinuiti in crimele comise impotriva Miscarii. Asta, repet, se intampla cu o zi inainte. In noaptea care a urmat s-a produs ceea ce stiti."

Si toate aceste evenimente se petreceau in timp ce o parte din noi ne ocupam de recolonizarea refugiatilor din Cadrilater. Atunci, cu Chiacu, ne-am ocupat de familiile indoliate ale celor trei pe care le-am repartizat in comuna Ferdinand -azi Kogalniceanu-, iar dupa o perioada in Palazu Mare -anexa Constantei-.

Am facut atunci un bilant al comunei Frasari : 12 morti, din care 7 legionari ucisi de guvernul slugarnic al regelui Carol si din dispozitia lui, si 5 asasinati de regimul instalat pentru patru luni si jumatate, la 6 septembrie 1940.

Dupa 1 ianuarie 1941 am plecat la facultate. Seful studentilor in cadrul Facultatii de Litere si Filozofie, era Ion Halmaghi, student de marca, inteligent si bine pregatit atat profesional cat si politic. Imi comunica : "Vei lua destinele anului II pe linie legionara." Ion Halmaghi se va numara, in exilul romanesc, ca una din marile personalitati, realizat pe plan profesional. In Statele Unite, a activat o perioada la o bilioteca academica.

20 ianuarie 1941. Am facut o manifestare studenteasca, prin care ceream demiterea subsecretarului de stat la Interne, colonelul Riosianu, ca urmare a unor ilegalitati si masuri direct indreptate impotriva legionarilor. Actiunile lui nu erau altceva decat niste provocari la care astepta sa se raspunda, si sa treaca apoi la masuri deja pregatite si care n-au intarziat (Antonescu deja pregatise din decembrie un plan de desfasurare a armatei in Bucuresti pentru a inabusi eventuale tulburari pe care avea de gand sa le provoace). Crescuse tensiunea inceputa chiar din primele zile, intre Horia Sima si Antonescu.

21 ianuarie 1941, ziua in care Conducatorul statului incepe lovitura directa. Destituie din functia de Ministru de Interne, pe generalul Petrovicescu, pe Alexandru Ghica, din functia de sef al Sigurantei, pe Radu Mironovici, Mihail Sturza, ministrul de externe, col. Zavoianu si multi alti fruntasi ai Miscarii.

In tara sunt schimbati prefectii legionari, -chemati la o consfatuire la Bucuresti cu o zi inainte, de catre Antonescu-, cu militari. La primarii, aceeasi metoda. Fata de aceste actiuni, studentii si muncitorii, ne-am organizat pentru contracararea acestor masuri luate prin surprindere.

Grupuri de studenti din Centrul Universitar Bucuresti au ocupat cateva institutii. Facultatea noastra a luat pozitii la Prefectura Capitalei. Eu cu un grup, avand in dotare o mitraliera, ne-am instalat in spatele ei unde aveam ca vecini o unitate de jandarmi si blocul unde se redacta ziarul Curentul, al carui proprietar era Pamfil Seicaru, in rivalitate cu cotidianul Universul condus de Stelian Popescu.

Jandarmii au incercat sa forteze intrarea chiar unde eram instalati noi, tragand focuri de arma, dar le-am raspuns pe masura si s-au retras. Atunci l-am vazut si pe colonelul Zavoianu, fostul prefect al Politiei Capitaliei, debarcat cu doua zile de Antonescu, cel cu care fusese coleg la Scoala Speciala de la Saint-Cyr, Franta. De numele acestui ofiter este legat si procesul Capitanului, proces tinut la Turnul Severin in "cazul Manciu" in care, ca Presedinte al completului de judecata; a dat sentinta de achitare. Acum il vedeam pentru prima oara alaturi de fiica sa si de Viorel Trifa, presedinte al Studentimii Romane Crestine, Personalitate marcanta in Miscare. Trifa paraseste tara dupa aceste evenimente, va emigra in SUA unde va fi ales Episcop al Bisericii Ortodoxe Romane de acolo. Dupa ani de zile de pastorit in aceasta parte de lume, spre sfarsit de viata, va fi expulzat la presiunea unui popor care nu iarta cand e vorba de interesele si vederile lui. Hartuit, va ajunge in Portugalia, unde va trai cativa ani departe de ceea ce i-a fost drag si in care investise suflet si intelepciune.

Colonelul Zavoianu va fi arestat, judecat, condamnat la moarte si executat in aprilie, in acelasi an sangeros, poate si pentru ca il eclipsase pe Conducator in Franta, unde era considerat mai bun, mai intelept decat viitorul Maresal.

22 ianuarie. Soseste noul ambasador al Germaniei la Bucuresti, Baronul Von Killinger. Incepea jocul din culise. Daca pana la aceasta data Miscarea se bucura de sprijinul Germaniei (cel putin asa credeam noi), de acum lucrurile au luat alta intorsatura, o data cu primul discurs al noului ambasador la aeroport:

-"Noi germanii, nu ne inhamam la carul anumitor partide".

Antonescu, vazand atitudinea baronului, investit sa faca acea declaratie prin care Germania nu se mai amesteca in treburile noastre interne, a ordonat: "Trageti din toate partile", desi cu putin timp in urma ajunsese la intelegere cu anumiti fruntasi ai Legiunii.

In dimineata zilei de 23 ianuarie ni s-a citit la Prefectura Politiei ordinul emis de Horia Sima de incetare a oricarei actiuni si retragerea de pe baricadele improvizate. Ordinul a fost executat.

S-a vorbit mult atunci, se vorbeste si astazi precum ca la prefectura politiei au fost zeci de morti si raniti. Cu mana pe inima, spun, ca unul care am participat direct la actiunea de la prefectura: Nu au fost! Toate sunt inventii. Este adevarat ca au venit tancurile pana in dreptul nostru si au tras in cladirea in care ne aflam noi, dar s-au retras. A fost, cred, o actiune de intimidare. A murit un singur ostas si acela din neglijenta.

Cat priveste: "evrei schingiuiti, maltratati, ucisi si atarnati de cinghele in abatorul Bucurestean ca niste vite", este placa uzata de peste 50 de ani si insusita de animite cercuri, interesate inca. Acestora le recomand declaratia salariatilor de la abator, unde, sub semnatura, neaga o asemenea inventie ce le lezeaza prestigiul unitatii. Aceasta declaratie a fost data in 1945 si inaintata Tribunalului Poporului. Iar comisia instituita a dovedit ca acuzatia era falsa.

Se inventau acuzatii, si acuzele de atunci sunt preluate si azi. Fapte odioase de compromitere a Miscarii, au culminat cu volumul "Pe marginea prapastiei" scoasa de Antonescu, care a atins paroxismul in a denigra si acuza pe fostii sai aliati, a caror camasa verde a imbracat-o, nefortat, in semn de adeziune la principiile lor. Dar cum poti face rebeliune legionara intr-un stat national legionar?

A urmat apoi un scurt respiro. Atmosfera tensionata se consumase si in cercurile mai inalte. Era semn rau. Insemna ca se pregateste ceva. A inceput urmarirea si perchezitionarea persoanelor considerate a fi participat la asa-zisa "rebeliune" sau a acelora care au sustinut-o moral. In primul rand in colimatorul politiei au intrat studentii si in special caminele studentesti, dintre care caminul nostru "Matei Voievod" nr.77, se "bucura" de o atentie aparte. Cu toata insistenta actiunea nu s-a soldat cu arestari. Nu a fost condamnat nimeni pentru participarea la "rebeliune".

Spre sfarsitul lunii ianuarie, am fost cu varul meu Traian Sola, cu gandul curat de a vizita pe viitoarea mea soacra, al carei sot fusese asasinat la Jilava cu aproape trei luni in urma. Simteam aceasta nevoie pentru ca purtam pe umeri o mica povara din cele intamplate. Ma gandeam sa-i transmit condoleante, regrete pentru cele intamplate. Cum v-a reactiona fata de prezenta mea si la ceea ce aveam sa-i spun, daca ma va lasa sa-i spun? Pana la urma am considerat ca am obligatia morala s-o fac, nu pentru altceva decat pentru faptul ca sotul dansei m-a ajutat in multe ocazii. Am indraznit!

Locuia in acelasi bloc cu unchiul meu, Sola, pe Calea Mosilor. Apartamentele erau la etajele 1 si 2, iar parterul era destinat unei pravalii.

Am urcat la primul etaj. Am intrat timid, cu strangeri de inima, inclinandu-ma. I-am vorbit ceea ce-mi propusesem. Nu stiu ce a fost in sufletul ei, nu puteam intelege nimic din felul in care ma privea. Isi inabusea plansul, ii tremurau buzele, pleaopele cazute peste ochii umezi, fata palida.

-"Iti pare rau si tie. Te cred. A fost un om bun si te-a ajutat cand a fost cazul."

Apoi a tacut. Si-a aruncat privirea pe undeva pe sus, cautand parca chipul celui disparut. Simteam drama ei. Ma simteam stingher si vinovat in masura in care vina unei colectivitati se poate rasfrange asupra membrilor ei.

Pe la mijlocul lui februarie, pe o vreme aspra, m-am dus din nou. Nu eram logodit, dar simteam ca nu este nici chiar asa de departe. M-am intretinut cu dansa cateva ore, pana cand acele ceasului aratau ora 22, ora la care caminul nostru isi atarna lacatele la poarta. Se intrase in restrictii severe, dupa atatea urmariri, controale si perchezitii. M-am ridicat si ma scuz ca am depasit timpul pe care-l aveam la dispozitie. I-am multumit pentru dulceata si cafea, apoi am continuat:

-"Acum urc la unchiu'. Nu ma mai pot duce la camin pentru ca sunt inchise portile la aceasta ora. Noapte buna!"

-"Atunci ramai la noi in seara aceasta, ai unde sa dormi, mi-a vorbit bland cu vocea ei calda."

-"Va multumesc, dar m-am anuntat la Traian, care ma asteapta."

Si am urcat la etajul 2.

N-am apucat sa prind o farama de vis, cand, pe la miezul noptii sau putin dupa, m-a trezit din somn un uruit greu de tramvai care s-a oprit in dreptului balconului nostru. "Ce se intampla ?" m-am intrebat.

Unchiul avusese un baiat, Stavru, student eminent, care cu un an si cateva luni in urma a fost ucis in lagarul de la Vaslui in noaptea sinistra din 21/22 septembrie 1939. Rana proaspata, care mai sangera. Batai insistente in usa si apoi un glas : "Politia". Le-am deschis usa si dau navala in casa 4 persoane - comisari si agenti de politie.

-"Legitimatia dumitale !" mi se adreseaza unul brunet, brunet de tot, de sub borurile mari ale unei palarii la fel de neagra.

-"Poftim legitimatia de student."

-"Pai daca esti student, ce cauti aici noaptea ? Sau pui ceva la cale . . ."

-"Am intarziat in noaptea asta, iar caminul se inchide la ora 22. De pus la cale nu am ce pune, decat planul de a ma pregati si lua examenele care bat la usa . . .", am incheiat raspunsul si discutia. Dar a continuat perchezitia si legitimarile.

-"Dumneata cine esti, ce cauti aici "?

-"Eu sunt elev si sunt in drum spre Dumbraveni unde urmez cursurile liceale. Am innoptat aici la bunici, pentru ca am tren maine dimineata. Vin din Constanta, de acasa."

-"Cum asa ? Cum de v-ati intalnit, un elev si un student, in casa straina ?"

-"Foarte simplu, domnule comisar, din intamplare. Cat priveste "casa straina" suntem amandoi nepotii aceluiasi unchi, am intervenit."

-"Ei bine, bine, daca e intamplare o sa verificam. Va poftesc pe toti sa ne dati o declaratie", mi-a retezat-o celalalt, slab ca un tar, cu un nas coroiat, aplecat peste mustata stufoasa.

Si in timp ce vorbeam, un agent -in spate- vara pumnul sub velintele si cergile impaturite si apoi il trage, lasand sa-i cada printre degete patru gloante. Am prins miscarea.

-"Haideti, domnilor, aceasta piesa de teatru e rasuflata de mult, e prea de tot", le-am luat-o inainte de a ne intreba "ce-i cu gloantele astea".

-"Bine, o sa rasuflati voi la politie."

Am fost ridicati, eu si unchiul. Am coborat scarile in Calea Mosilor si apoi intr-o dubita drept la Prefectura Politiei Capitalei, unde participasem cu o luna inainte la atacul si respingerea grupei de jandarmi, aparand aceasta institutie. O zi si o noapte am fost clientii ei, dupa care ni s-a dat drumul in schimbul unei amenzi -achitate pe loc de unchiul meu- de 5000 de lei.

Dupa trei zile aveam examen la Literatura veche cu profesorul dr. Ciobanu, basarabean, participant la unirea Basarabiei din 1918. Nu am avut probleme, doar ca peste alte cateva zile -pe la 1 martie- dupa sesiunea curenta de examene, am fost concentrat. De asta data cu trese de plutonier pe umeri, cu bentita galbena la boneta, semnul distinctiv al scolii de ofiteri rezerva, si am fost "expediat" la Braila, unde regimentul operativ ocupase terenul de pregatire in vederea a ceea ce urma sa inceapa la 21 iunie '41. Batalionul meu se instalase in cartierul Brailita, renumit pentru . . . scandaluri. Aici l-am reintalnit pe Mircea Radu Ionescu care isi luase deja aliura de combatant.

O luna, instructie de lupta. Deasupra spatiului nostru se simtea mirosul prafului de pusca.

Dupa aceasta instructie, am fost invoit sa ma intalnesc cu ai mei la Constanta. Se apropia si Pastele. In cufarul de placaj, specific catanelor, mi-am pus si camasa verde, pregatita pentru front. O simteam ca pe o pavaza.

Am ajuns la Constanta. Din gara am coborat pe bulevardul Ferdinand, am facut la dreapta pe I. G. Duca, de unde din colt de la Antoniade m-am inscris pe soseaua Mangalia si m-am oprit la carciuma unui fost consatean, Hristu Balamaci, cu gandul sa pornesc apoi spre Viile Noi. Dar . . .

-"Nepoate, familia ta nu mai sta in Vii. Au fost trimisi in judetul Tulcea, intr-o comuna Gongaz. Acolo ii gasesti, daca nu cumva si-au schimbat culcusul in alta parte."

Am ramas descumpanit. Nu stiam ce sa cred. Ne lucra cineva, dar cine ?

-"Rau de tot, unchiule ! Eu insa iti multumesc ca m-ai pus in tema. Dar, pot sa las cufarul aici pentru cateva ore ? Ma duc sa-mi iau bilet pentru Gongaz de la autogara."

-"Lasa-l si fii fara grija."

Si incet, incet, ganditor, iau drumul la autogara. Imi platesc biletul si ma intorceam agale, cand dau piept in piept cu un fost elev de la Silistra, Carseli Gheorghe. I-am relatat pe scurt traseul meu si deportarea familiei undeva intr-un colt tulcean. Dupa care ne-am despartit, salutandu-l cu "la revedere". Mi-am infasurat gatul cu fularul verde si am pornit sa-mi iau bagajul de la carciuma. Eram foarte obosit, dar gandul ca voi ajunge acasa in aceasta seara ma inviora. N-am facut decat cativa pasi si sunt agatat de un agent de politie care imi cere legitimatia. I-am aratat-o, explicandu-i pe scurt situatia mea.

-"Unde aveti bagajul ?", ma intreba scurt.

-"La o carciuma, aceea din colt, a fostului meu consatean, Balamaci". Probabil o cunostea, caci mi-a confirmat cu un "da" mocnit.

-"Ia spune-mi, ai in geamantan vreun pistol sau ceva verde ?"

-"Nu am nimic deosebit."

-"Du-te, ia-ti cufarul si vino inapoi aici". Bineinteles, m-am conformat. Am pornit amandoi pe jos fara sa scoatem un cuvant. In mintea mea mi s-a parut ceva suspect. Ganduri de-a valma si nu dintre cele bune. Asa am ajuns la autogara si nu in alta parte, unde banuiam. Pe peron ne-am privit intrebator, iar omul -al carui nume nu l-am retinut, poate ca nici nu era real- a facut o mina prietenoasa, cu un zambet discret. Cine e, ce vrea ? ma intrebam, nerabdator asteptand autobuzul de Tulcea. In sfarsit am intrat in autobuz, iar el a stat pana cand a pornit masina.

Seara tarziu am ajuns in Gongaz, nu fara peripetii. Ai mei, toti, erau afectati de aceasta noua dislocare, dar momentul revederii a stins pentru cateva ore amaraciunea provocata cu intentie de cei ce lucrau din umbra, alaturi de colonelul Toncescu.

Mi-am petrecut zilele sfinte ale Pastilor, asteptand si invierea neamului, care pentru moment nu dadea vreun semn.

Drumul la intoarcere mi-a aratat un Gongaz aidoma satelor noastre din Macedonia. Dealuri impadurite si pasuni. Ce ascundea tacerea padurilor de stejari ? La ce ma gandeam ?

In Bucuresti am reluat amarata viata de student. Statusem de cateva ori in fata mortii, altii au si murit, pentru ca am crezut si mai credem in idealul sfant inchinat tarii.

De 10 mai, ziua nationala, am fost avansati la gradul de sublocotenent rezerva toti absolventii scolii de la Ploiesti. Razboiul era iminent. Dar pana la razboi a avut loc un meci amical de fotbal intre Germania si Romania. In timpul meciului, in pauza lui, grupuri, grupuri de legionari, raspandite in tribune, au cantat cantece si marsuri legionare. Spectatorii -majoritatea lor- au aplaudat frenetic, iar unii s-au alaturat studentilor, caci ei au dat tonul. Politia fusese pregatita, era informata de aceasta actiune. S-au napustit catre zonele in care se canta si cu metodele lor specifice au inceput arestarile printre elevi si studenti. Printre cei arestati a fost o studenta, Nini Crainic, colega noastra, fiica ministrului Culturii din acea perioada, care nu era altul decat Nichifor Crainic.

Concomitent cu aceasta manifestare de la stadion, a avut loc si la Drept una asemanatoare a doua zi. Participau majoritatea profesorilor pentru aceeasi aniversare. Si aici am cantat "Sfanta tinerete legionara". Toti profesorii au stat pe loc, cu exceptia profesorului Banescu de la Arheologie, din cadrul facultatii noastre. N-a fost arestat nici un student.

In toiul examenelor, pe 15 iunie, am fost "onorat" cu "ordin de prezentare" urgent la regiment. M-am prezentat chiar a doua zi. Rapid si ordonat, militareste, am intrat intr-un tren militar cu arme specifice subofiterilor si ofiterilor, la care s-au adaugat tunurile si munitia. Cortegiul semana cu unul al . mortii. Cine va muri, cine se va intoarce . ?, se intrebau toti participantii la acest mars. Purtam fiecare in ranita nu "bastonul de maresal al lui Napoleon", ci certificatul de deces sau, in cel mai fericit caz, un pasaport cu destinatia Siberia.

16 iunie. Am ajuns la Galati. La orizont semne rele. Orasul era in bezna. In bagajul meu indesasem si hainele civile si-mi parea rau. Purtam o povara in plus.

Aveam s-o port la intoarcere sau . Doamne fereste?

PE FRONT

Un ofiter de la transporturi ne-a indicat: Bujoru, pe granita. Asadar nu e gluma. Mergem la lupta! Aici ne astepta un ofiter din regimentul nostru de graniceri, sosit cu doua saptamani inainte pentru recunoasterea campului de dincolo de Prut. Imediat am fost repartizat la Batalionul III, compania a 12-a, mitraliere, de sub comanda maiorului Badescu Gheorghe. Comandantul regimentului era col. Incal Ion, care facuse Scoala Superioara de razboi. Era bine pregatit din punct de vedere militar si intelectual.

In batalionul meu aveam trei consateni, soldatii Spiru Nastu, Vanghele Cipu si Petrica Mustaca. Pe acesta din urma l-am ocrotit recomandandu-l ca ordonanta capitanului Stanescu, care l-a si trimis acasa sa aiba grija de treburile casei. Traieste si astazi la Viile noi, impreuna cu fiica lui, Sofica, casatorita cu Costica Bileca, fiul fostului meu amic, Geogea.

Batalionul nostru, III, avea in subordine companiile 9, 10, 11 si 12 mitraliere, precum si o grupa de agenti de legatura, destinata sa asigure relatiile cu regimentul si cu celelalte companii. Aghiotantul regimentului era Gelil Habib, casatorit cu o compatrioata de-a sa, al carei tata era proprietarul Baii publice-turcesti din Silistra, baie cu aburi. Gelil era un ofiter dur, specific neamului sau, dar obiectiv. Ne-am cunoscut in timpul campaniei si, indeosebi, dupa razboi cand, deblocat, functiona ca profesor la seral; preda turca si tatara. Pe front am avut si unele dispute destul de aprinse. O data:

-"Sublocotenent, ia pozitia de drepti in fata mea, la trei metri distanta, si raporteaza . !"

Dupa ce i-am raportat, am salutat facand stanga-mprejur. Nu i-am purtat niciodata pica, stiam ca-i va trece, pentru ca erau rabufnirile ancestrale ale neamului sau.

Divizia de care apartineam era rezerva corpului de armata compusa din: Regimentul 1 graniceresc "Bucuresti", Regimentul 2 graniceri "Cernavoda", Regimentul 5 graniceri "Braila", precum si doua regimene de artilerie graniceri, de care apartineau companiile de pontonieri, cercetasi, mine, etc .

Regimentul 1 graniceresc "Bucuresti" avea trei batalioane de puscasi si fiecare batalion era compus din trei companii de puscasi si o companie de mitraliere. Pe langa regiment era atasata o companie de tunuri de camp, o companie de cercetasi si agenti de legatura. Comandantul diviziei de graniceri era generalul Potopeanu, absolvent al Scolii de la Saint-Cyr; cunostea tainele limbilor franceza si germana. Am avut ocazia sa-l cunosc la cedarea Cadrilaterului, cand a asigurat, ultimul, retragerea armatei. Tinuta demna, vocabularul bogat, cunostinte in orice domeniu. Nu abuza nici de grad nici de functie. Avea simtul masurii in orice discutie.

Ceva mai tarziu am fost dotati cu o companie de tunuri usoare de camp, a carei comanda i se repartizase lui Radu Mircea Ionescu, fost coleg din Compania a 9-a, iar comandant la Plutonul 1 puscasi, fostul meu coleg de facultate, Dumitru Florea.

21 IUNIE 1941

"Ostasi, va ordon, treceti Prutul!!"

In aceasta seara se da adunarea batalionului nostru. Asteptam vizita anuntata a colonelului Incal Ion. Era o seara calda. Cativa nori dantelati de ultima "suflare" a soarelui peste campia linistita a Brailei. Asezati in front, am ascultat mai intai raportul maiorului Badescu, dupa care colonelul, comandantul regimentului, ni s-a adresat calm, apasat, rotindu-si privirea sa cuprinda toata suflarea incremenita in front.

-"Camarazi graniceri! Marele eveniment istoric a sosit! Basarabia si Bucovina ciuntite din trupul tarii, ne asteapta in aceasta noapte sa le aducem la vatra stramoseasca. Incepand cu ora 0 se declara "razboiul sfant". Vor zbura avioanele noastre si ale Germaniei si incepand cu ora doua deasupra pozitiilor noastre. Sa nu va temeti. Asa sa ne ajute Dumnezeu."

Un "sa traiti" scurt din piepturile celor care porneau peste cateva ore la atac pun capat adunarii batalionului. Iar colonelul, basarabean, si-a urmat traseul la celelalte batalioane, pentru a le aduce la cunostinta declansarea razboiului. Se lasase o liniste apasatoare. Incepea deci razboiul. Acele ceasului alergau vertiginos spre ora zero, ora care insemna istorie, atat pentru noi, cat si pentru dusman. Maiorul Badescu ma numise agiotantul batalionului.

Intreg dispozitivul nostru era rezerva armatei a IV-a de sub comanda generaluslui Ciuperca. La ora doua a inceput atacul. Primul val de avioane, apoi altul si altul strapung noaptea cu bombele lansate in liniile dusmane. Infern !

Mergeam in urma combatantilor, pana la Tiganca. Aici avea sa fie cimitirul diviziei de garda Bucuresti. Adevarat macel, dupa unii, dintr-o eroare a comandantului acestei divizii din care au ramas putini supravietuitori. Avea sa mi se confirme aceasta presupunere, asistand la o discutie intre generalul Potopeanu si un general neamt. Fusesem trimis de maiorul Badescu la regimentul calare pentru a lua cifrul stabilit pentru o saptamana. In clipa cand ma indreptam spre comanda regimentului, intra in curte o masina germana din care coboara un ofiter superior neamt caruia comandantul diviziei noastre ii explica catastrofa de la Tiganca.

-"Atacul a fost gresit initial. Eu unul as fi pornit altfel, tinand seama de pozitia rusilor de aparare a dealului din fata satului". Si ii explica tactica prin care ar fi avut putine pierderi.

-"Richtig, sehr richtig, Herr General", a fost raspunsul si aprecierea generalului neamt.

Intors la batalion, i-am relatat maiorului meu discutia dintre cei doi generali referitor la dezastru, cunoscuta sub numele de "batalia de la Tiganca". Tiganca era o comuna asezata pe un deal, dincolo de Prut si avea o pozitie strategica care domina pana in valea raului. Riscai sa ataci din vale ca sa cuceresti versantul bine fortificat al platoului, unde rusii aveau deschidere si unghiuri favorabile de tragere. Cu pierderi uriase, dupa ore de lupta acerba, frontul a fost spart si trupele romano-germane au inaintat nestingherite spre Nistru, urmarindu-i pe rusi. Si pentru a afla amanunte despre pozitiile in care s-au instalat rusii, divizia a solicitat voluntari din fiecare batalion sa faca incursiuni, foarte periculoase, spre Ismail. De la noi s-a inscris sublocotenentul activ Constantinescu, iar dintre ostasi si consanteanul meu Spiru Nastu, blandul aroman din Frasari. La plecare in misiune s-a uitat intrebator in ochii mei si mi-a spus scurt : "Nu cred, dar cine stie? Ia aceste documente si obiecte. Si de-o fi ceva, pe care n-o doresc, trimite-le acasa sa afle si sa ma planga cu ele la fereastra in asteptarea mea zadarnica. Dar eu cred ca peste cateva ore ne vom revedea".

A plecat o grupa de 15 soldati si doi ofiteri din regiment, in plina noapte, sa cerceteze daca inamicul era in, sau parasise orasul Ismail. Au ajuns catre dimineata, la un rau in preajma unui pod. Ciolovecii erau pe faza si au deschis un foc ucigator. S-au aruncat toti in rau. "Gloantele suierau pe deasupra noastra sau ricosau de pe luciul apei in care incepuse se se abata primele suliti ale rasaritului de soare. "Jertfe, un mort si doi raniti", mi-a povestit Spiru Nastu dupa doua zile, la intoarcerea din misiunea in care viata si moartea mergeau alaturea.

N-au trecut decat cateva zile - poate o saptamana - cand am primit ordinul sa ne deplasam spre Husi. Frontul se mutase in inima Basarabiei, atingand in unele parti malurile Nistrului, care ardeau. Noi, tot rezerva corpului de armata ramasesem. Intr-una din zile, cand stam la popota cu cativa camarazi, facandu-ne diverse planuri, am auzit focuri de arma si apoi rafale de mitraliera de la avantposturile noastre, instalate in transee pe o buza de deal. S-a dat alarma cu goarna si intreg batalionul a pornit spre liniile noastre, unde ne-am stabilit frontul in functie de apararea inamicului. Schimburile de focuri continui, alternau cu pauze scurte, de tatonari, dupa care se reluau tragerile. Am insistat mai mult noi, pana noaptea tarziu, cand luna isi trase peste fata-i palida cateva petece de nor. Din partea inamicului n-am mai primit nici o veste. Amutisera. Eram circumspecti. Aveau obiceiul -sau tactica de lupta- ca dupa atac prelungit, sa, se retraga, asteptand inaintarea noastra, care uneori lasau brese pe unde patrundeau si lansau atacuri surprinzatoare in spatele pozitiilor noastre. N-a fost sa fie asa in acea noapte de veghe. Pleoapele cadeu greu peste ochii obositi de cautari.

Era spre dimineata. Zorile navaleau pe muchea unui deal, la poalele caruia se desfasura pe o distanta de 500-600 m o unitate de lupta din regimentul nostru. "Foc", am auzit pe neasteptate si rafale din toate armele s-au declansat in directia "inamic". Dar inamicul nu era inamic, ci o unitate romaneasca, aproximativ un batalion, care defila prin fata noastra la o distanta apreciabila. Fiind sub tirul armelor noastre, coloana s-a oprit din mars, facandu-ne semne disperate sa oprim tragerea, lasandu-ne de inteles ca-s romani de-ai nostri. "Opriti tragerea", s-a ordonat dupa ce ne-am convins ca "dusmanul" erau camarazii nostri. Nu s-a consemnat nici un mort, ci doar cativa raniti.

17 iulie. Dupa acest mic incident, am marsaluit numai noaptea, cu directia sud-est prin trupul Basarabiei. Doar Calea Laptelui brazda cerul senin pe directia nord est - sud vest, alungand umbrele noptii lunii de cuptor de la poalele unor coline unde am poposit pentru cateva zile de odihna. Apoi, din nou in mars spre targul Sarata. Mergeam alaturi de maior si de capitanul Florescu, comandantul companiei a 9-a. Ceva mai in urma, colegul meu de facultate, Florea Dumitru. Se apropie de mine :

-"Spirule, nu ma simt in stare sa mai merg. Sunt obosit peste . . ." . Dandu-ma jos de pe roibul meu, m-am adresat comandantului :

-"Domnule maior, cred ca nu e bine sa mergem incolonati. Ne putem astepta la orice !"

-"Pai, din cate stiu, in fata noastra este divizia de garda Bucuresti. Dar, ai dreptate. Si pentru orice eventualitate, trimite un pluton ca avantgarda la 4-5 sute de metri."

Imediat am luat legatura cu sublocotenentul Roman din plutonul 1, compania 9-a.

-"Da, colega !", mi-a raspuns prietenul meu, infratit cu moartea.

Am pregatit deci 4 grupe : doua in stanga, doua in dreapta soselei, marind pasul spre a se distanta de batalion, asa cum stabilisem. Asezasem mitralierele pe samarele cailor, dupa care ma reped la compania 10-a, comandata de capitanul Mendoiu, sa ma intalnesc cu consateanul meu, Cipu Vanghele, si sa schimb cateva vorbe "in mars". Coboram la vale de pe o colina. La aproximativ 1-1,5 km. se ridicau doua mameloane apropiate pe crestetul unui deal ce se intindea pe o distanta de cateva sute de metri, cu directia nord-sud. De unde, deodata, au pornit proiectile de tunuri care au zguduit valea in care deja intrasem.

-"Toata lumea spre poalele dealului !", am tipat in acelasi timp cu maiorul. Urmaream astfel sa intram in unghiul mort al tunurilor, sa evitam traiectoria obuzelor.

-"Mitralierele jos de pe samare . . . si pozitie de tragere spre mameloanele de pe deal ! Asezati tunurile in aceeasi pozitie si trageti !"

Proiectilele treceau pe deasupra cu un vajait ucigator. Si in toiul acestui vacarm de mitraliere si tunuri care muscau pamantul pe geana dealului, l-am strigat pe sergentul Mantu Gheorghe, care purta aparatul de radio "G". Am asteptat raspunsul dar nimic ! L-am strigat de cateva ori si tot nimic. Am crezut, dupa cum isi luase pozitia de tragere, ca e mort. Da de unde ! Baiatul transmitea situatia noastra la regiment. Eram aranjati in ordine de bataie. Schimburile de foc s-au incins. De ambele parti s-a tras fara pauza toata dupa amiaza. Cinci morti si mai multi raniti a fost bilantul in botezul focului. Printre raniti Florea Dumitru, sublocotenentul caruia ii daruisem calul, iar la tunuri l-am gasit ranit pe Mircea Radu Ionescu. Si tot facand inventarul ostasilor, il zaresc si pe sergentul Mantu Gheorghe.

-"Unde ai fost, sergent nenorocit ?" am tipat la el.

-"Ninga tini", ii fu raspunsul scurt al sergentului meu. "Langa tine". "Nu puteam sa ridic capul din cauza suflului de ghiulele care treceau necontenit. Transmiteam si va faceam semn cu mana ca sunt aici, dar degeaba." Pe Mantu, dupa liberare, l-am gasit in Agigea, unde ducea o viata tihnita, pana cand intr-una din zile a parasit-o tacut.

Odata cu retragerea rusilor de pe pozitiile de unde au declansat atacul, am inaintat cu precautie pana sus la cele doua mameloane, unde ne-am si instalat in "casa" gata facuta.

Am luat legatura cu comandantul regimentului, aflat undeva in urma, comunicand ceea ce am intampinat si cum s-a terminat. Intrasem in plina noapte si liniste deplina. Era mai multa liniste decat oricand si oriunde. Venea dupa vacarm, dupa tacerea vesnica a celor morti si cea vremelnica a celor raniti care isi chemau mamele, tatii, logodnica sau vruta.

Noaptea m-am culcat pe o patura alaturi de Spiru Nastu si Cipu Vanghele. Somnul insa intarzia sa vina, sa-mi linisteasa gandurile si picioarele trudite in acea zi.

Era ora 3, dupa miezul unei nopti calde. De-abia atipisem si GOARNA!. Ordin de deplasare : sa ocolim targul Sarata si dupa 10 km sa desfasuram un front larg. Sublocotenentul Florea fusese la punctul sanitar. Dar cum rana nu era de competenta noastra l-am trimis la spital. Mircea Radu Ionescu, dupa ce a fost pansat la acelasi punct sanitar, s-a declarat "bun de lupta".

-"De ce nu te-ai dus la spital, omule ?", l-am intrebat cu un ton de repros.

-"Ce spui camarade ? De-abia asteapta "unii amici" sa spuna : "nici n-a inceput razboiul si l-a si terminat. Bravos ! Ei bine, asculta ce-ti spun, am sa-mi port schija la spate ca pe o comoara, ca doar nu este de moarte. Dar daca ma necajeste sau isi schimba locul, atunci trebuie s-o azvarl. O sa-mi para rau dupa acest "document" cu care m-au onorat sovieticii."

Moartea ii sta in preajma la panda si avea s-o sfarseasca fulgerator, ca un mare erou, cu schija cu tot. Era 2 octombrie. O alta drama sangeroasa avea sa se consume la Dalnic, langa Odessa. Rusii rup frontul in dreptul regimentului 5 Graniceresc Braila si ne cad in spate. Un tanc urca drept spre transeea lui, incercand sa o treaca. Teava tunului sau se inrosise. Trase pana cand o rafala il apune pentru totdeauna. Asa m-a parasit, prematur, acest prieten de-a lungul scurtului nostru timp petrecut impreuna in scoala de ofiteri rezerva Ploiesti. Mircea Radu Ionescu a primit "biletul de eliberare" bun pentru lumea de dincolo. "Primeste-l, Doamne, si pe robul tau acesta in Imparatia Ta, linistita si fara durere." Atat am putut sa ingan, privindu-l pentru ultima oara.

Dupa primirea ordinului de deplasare al regimentului, noi, cei trei consateni, ne-am reluat locurile in coloana. Am ajuns dimineata la Sarata, targ care va intra in ostoria noastra, ca cel mai sinistru Centru de Instruire de lupta. Aici vor fi pregatiti in 1942, pentru misiunile cele mai dificile -cai fara intoarcere- elevii, studentii, muncitorii si intelectualii legionari, condamnati dupa evenimentele din ianuarie 1941 si care au optat sa lupte pe front decat sa zaca in inchisori.

Imbracati in uniforme italiene -de ce oare?- vor forma unitati speciale in care se consemna: "buni pentru front" -"voluntari reabilitati prin moarte"- ori cu statut de "eroi post mortem"!

Majoritatea vor muri pe linia I-a sau, cazuti prizonieri, vor lua drumul spre Vorkuta sau Oransky, dincolo de Cercul Polar.

Unii s-au mai intors din prizonierat, dar n-au zabovit prea mult pe la casele lor si au luat drumul puscariilor RPR-iste, drept "recompensa" ca nu s-au inrolat in cele doua divizii tradatoare, "Tudor Vladimirescu" si "H.C.C" patronate de Ana Pauker.

Asadar am ajuns la Sarata pe care am ocolit-o intrand intr-o asezare bulgareasca, unde ne-am instalat si format un front pe o distanta care devenea forta noastra de acoperire. Cu cativa ostasi am intrat in comuna de dimineata, sa fac aprovizionarea batalionului, cu alimente. Intamplator ma intalnesc cu cpt. Activ Mita Gheorghe, care facea parte din batalionul al II-lea, al maiorului Costescu. Dupa razboi ma voi intalni cu el in Constanta. Deja se facuse cetatean al orasului si locuia in aceeasi cladire cu familia mea pe perioada in care eu imi faceam "datoria" de detinut politic, statut cu care ma onorase Securitatea.

Din comuna m-am intors dupa amiaza cu efectivul complet si cu alimente cumparate. Maiorul era in cort si urma sa-i raportez ca misiunea pasnica a fost indeplinita, cand de-odata se-aud bubuituri de tun in spatele nostru. Cerem cu aparatul, nelipsit pe front, "G"-eul, si-mi raspunde lt. Gelil Habib, aghiotantul regimentului. Raportez de cele intamplate si primesc raspunsul.

-"Luati masuri! Un batalion mixt rusesec, cu infanterie, cavalerie si artilerie s-a infiltrat intre cele doua divizii romanesti si ne-au cazut in spate".

A inceput tirul tunurilor noastre sa loveasca inamicul infiltrat. A intervenit prompt divizia noastra. Regimentul se mutase intr-o comuna nemteasca, Lichtental, iar punctul de comanda era instalat in locul unde cu o zi inainte am avut confruntarea cu bolsevicii. Insemna deci ca trupele inamice atacasera trenul regimentar de lupta si cel de aprovizionare, unde se aflau si bagajele ofiterilor.

Raportez situatia maiorului. In sectorul nostru s-au auzit focuri de arma razlete. N-au trecut decat cateva minute si il vad pe consateanul meu, Cipu, cu arma in pozitie de tragere, in spatele a doi soldati rusi.

-"T-aduc doi prizonieri", imi spune in aromana. Unul era un tanar frumusel, incaltat cu cizme bilgare, foarte relaxat, iar cel de al doilea un mongoloid ranit, cam speriat. Maiorul se uita la prizonieri, masurandu-i de sus in jos, si da cu ochii de cizmele cu care era incaltat europeanul. Si izbucneste suparat :

-"Ce ma-sa ! Astea-s cizmele mele ! Descalta-l imediat !". Si dupa ce s-a descaltat : "Astia-s ciorapii mei, ce naiba cauta la ciolovec ciorapii mei in picioarele lui imputite !?! Cu astia nu ne puteam intelege si am chemat un basarabean.

-"Intreaba-l, Mihail, pe ciolovec, ce-s cu obiectele astea.

-"Ad cuda?", il intreba basarabeanul.

-"Tam vas batalionu", raspunde caucazianul. Rusnacul atacase chiar lada de campanie a maiorului Badescu, care se facuse foc de suparare.

-"Impusca-i", se rasti Badescu, si ordinul i-l transmit lui Cipu, care ne facuse cadou doua belele.

-"Mini nu fac ase tiva, nu pot!", (Eu nu fac asa ceva, nu pot!)imi da raspunsul Cipu in aromana.

Si plec din cort cu cei doi spre grupul de comanda al batalionului. Ma gandindeam daca nu cumva o fi "capturata" si lada mea, cand ma trezesc fata in fata cu capitanul Vasilescu, fostul meu comandant de la plutonul de mitraliere, unde fusesem initial repartizat. Capitanul Vasilescu absolvise Scoala Superioara de Razboi si facea parte din Statul Major unde isi facea stagiul sau de armata, urmand sa fie repartizat apoi intr-un stat major de divizie sau de armata. Inteligent si cult, avea toate sansele sa ajunga undeva pe sus. De altfel am observat ca avea o oarecare ascendenta fata de maior, cu care se consulta atunci cand era solicitat. Vazandu-ma, capitanul Vasilescu cu cei doi straini si oarecum mirat, ma intreaba :

-"Ce s-a intamplat, domnule sublocotenent ?"

-"Domnule capitan, stiti care sunt ordinele diviziei referitor la regimul prizonierilor. Ei trebuie predati la regiment si apoi la divizie". Si i-am relatat situatia celor doi prizonieri si de ce sunt acuzati, si ordinul maiorului.

-"Deci si lada mea de campanie s-a dus", a fost reactia capitanului, mai mult zambind decat suparat. Si a continuat : "Lasa ca vorbesc eu cu el". Si, intrand in cort, l-am auzit pe maior :

-"Mai, Vasilescule, s-au dus bagajele mele cu cal cu tot".

-"Domnule maior, s-au dus si ale mele, dar ce vina au baietii ca au nimerit lada dvs. Aveti grija ca se aude la divizie", i-a raspuns "stat-majoristul" calm.

-"Sublocotenent", mi se adreseaza de asta data mie maiorul, "ii predai maine la regiment ! S-a inteles ?".

Desigur ca s-a inteles ! Si prizonierii au cazut pe mainile ostasilor nostri. Si asa cum sunt romanii, cu inima buna si mare, i-au ospatat pe rusi ca pe niste musafiri cu ce aveau ei in traista, iar pe mongol l-au pansat cum se cuvine.

-"Domnule sublocotenent, prizonierii va multumesc pentru ca le-ati salvat viata. Unul va roaga sa-l trimiteti acasa la dvs, sa, munceasca pana la sfarsitul razboiului", imi transmite basarabeanul-translator. Cine stia atunci ca noi vom fi ciracii lor peste cativa ani !?".

A doua zi i-am predat la regiment chiar locotenentului Habib Gelil.

1949, Constanta. Eram profesor la liceul de constructii si chestionat de presedintele sindicatului sanitar in biroul lui.

-"Stim ca ati fost pe front. Cum v-ati comportat cu ostasii sau populatia sovietica ; Ati avut tangenta cu acte inumane. Ori ati cunoscut pe cineva care. . .?"

-"Nu pot spune, tov. Taralunga, ca i-am iubit. Eram in razboi si in misiune. Dar am avut ocazia sa ma comport omeneste atunci cand mi s-a oferit ocazia. Si i-am relatat amanuntit . . . "Era in . . . doi prizonieri . . .etc".

-"Bine, bine, eu va cred, dar poate aveti vreun martor care cunoaste aceasta poveste ?"

-"Da, tovarase presedinte, unul este in Viile Noi, altul din Agigea . . .". Le-am dat numele.

Intr-o seara, iesind din sediul sindicatului nostru, ma intalnesc cu Habib Gelil, care isi terminase orele la scoala turco-tatara.

-"Tantare, stii de unde vin ? Tocmai de la partid. Si stii de ce ?". N-am apucat sa-i raspund ca Gelil continua :

-"M-au intrebat de cei doi prizonieri rusi pe care mi i-ai predat pe front. Ti-aduci aminte ?".

-"Asa ? Se vede treaba ca mi-au verificat declaratiile. Astia nu au incredere in nimeni, pentru ca la ei toate sunt minciuni."

Ma obisnuisem cu frontul, cu atacuri si replici, cu mortii si ranitii. Razboiul intrase in zodia lui sangeroase. A doua zi dupa intamplarea cu prizionierii, am plecat in mars spre Cetatea Alba. Pe drum un ostas ma invita sa beau apa.

-"Nu mi-e sete, ostas !"

-"Dar eu va rog sa beti". Ma gandeam ca are vreo bautura care pe front era interzisa. Si am gustat.

-"De unde ai aceasta apa dulce, ostas ?"

-"Pai, sa vedeti ! in comuna prin care am trecut, majorul Andrei de la compania 9-a a intrat primul. Si tot primul intra peste tot. E doar compania de varf a regimentului. Cauta cooperativa si iau de acolo tot ce gasesc, dar in special dulciuri. Am ciupit si noi niste zahar cubic cu care am indulcit apa."

-"Bine, ostas !". Seara ma intalnesc cu majorul Andrei : -"Ce naiba, mai Andrei, de ce procedati ca jandarmii ?" . . . si i-am spus de ce . . .

-"Am ordin, d-le sublocotenent, de la dl capitan Florescu, comandantul companiei, . . .si daca noi suntem primii . . .!?!?"

L-am lasat in plata Domnului. Dar nu m-a lasat el. M-a si turnat capitanului. Culmea a fost ca acest capitan fusese transferat de la jandarmi. Dar nu facusem nici o aluzie la acest fapt, pentru ca nu-l stiam. A doua zi dimineata pornim din racoroasa si linistita padure Tomacef, unde innoptasem, la drum spre Cetatea Alba. Eram calare in stanga maiorului, iar in dreapta lui, cpt. Florescu. Despre discutia cu majorul il pusesem in tema si pe Badescu - asa ca nu mai era nici o noutate pentru el.

-"Asculta sublocotenente, vei fi tu macedonean, dar sa stii ca eu am fost jandarm adevarat", incepe Florescu suparat, amenintator.

-"Nu stiu la ce va referiti", d-le capitan.

-"Ba da, stii. Nu i-ai spus majurului meu . . .asa si asa. . .? dar nu si-a terminat pledoaria ca Badescu i-a retezat-o :

-"Florescule, eu stiu despre ce e vorba ; de ce procedati asa ? Cand ajungem intr-un sat toate companiile trebuie sa beneficieze in mod egal de cumparaturi. Nu crezi ca e bine asa ? Eu spun si vreau sa cred ca acest conflict artificial s-a inchis. Avem altceva de discutat."

Peste 2-3 zile, in timp ce stationam - fara probleme - intr-o liziera de salcami, colonelul il cheama la telefon si-i comunica maiorului :

-"Asculta, Badescule ! Se pedepseste sublt. Zechiu cu 10 zile de arest. Nu permit nimanui sa-si bata joc de superiorii sai !" Dupa terminarea convorbirii avea sa-mi spuna zambind :

-"Te-a turnat rapid capitanul Florescu la comandant". Si-mi spune ordinul transmis. Bineinteles ca pedeapsa n-am efectuat-o si nici nu a fost consemnata in dosarul personal, operatie ce cadea in sarcina majurului. Dar conflictul acela neinsemnat, caruia i-a dat importanta cel "lasat" fara sa fie "lasat" a mai continuat pe ascuns. Se facusera propuneri pentru decoratii dupa ce am cucerit Cetatea Alba. Printre acestia figuram si eu, dar conditionat. Am aflat de la lt.activ Horodinca de la batalionul II.

-"Mai, tantarule, l-am auzit pe colonel spunandu-i lui Badescu ca, daca nu-i ceri scuze capitanului Florescu, sa te stearga de pe lista".

-"Draga Horo, poate sa ma stearga, sa nu lase nici o urma, pentru ca nu am de ce sa-mi cer scuze. Acest asa-zisul conflict l-a creat el si o tine intr-una, in loc sa-si vada de treburile armelor".

Cu acest capitan am mai avut "intalniri" , dar. . . Camaradereste l-am sprijinit cand a fost cazul. De pilda, atunci cand a dat examenul pentru gradul de maior la proba practica, pe care a trecut-o cu brio. Nu acelasi lucru s-a intamplat la oral. Aici nu am putut sa-l ajut si a ramas cu aceleasi trei trese pe umar.

De 10 zile ne odihneam in Cetatea Alba. Dincolo de Nistru bubuiturile de tun si rafalele de mitraliera nu incetau. Vacarm. Iar campul gemea. Ne-am luat dotarile si am pornit la drum. Acelasi drum care duce la intalniri sangeroase. De asta data am luat directia Nord-Vest, spre Chisinau, tot prin noapte, ca liliecii. Ziua ne retrageam prin sate sau locuri ferite, sa nu fim depistati de avioanele rusesti care zburau la mica inaltime, paralel cu pamantul basarabean.

Chisinau. Am luat in primire orasul parasit si "lagarul de evrei", asa cum era consemnat, dar care - practic - nu era decat un cartier al orasului unde "poporul ales" era bine protejat. Erau supravegheate de catre jandarmi intrarile de pe arterele principale. Multi dintre ei locuiau in propriile lor locuinte, alaturi de vecinii lor "rumanii", de care isi batusera joc in urma cu un an. Daca jandarmii pazeau intrarile, noi aveam sarcina de a ne ocupa de interiorul asa-zisului ghetou, unde, intr-o magazie, s-au depozitat diferite obiecte si materiale pentru front, iar intr-o anexa zaceau alandala instrumente dintre cele mai valoroase. Eu, ca aghiotant al batalionului, aveam misiunea sa controlez toate posturile. Asa se face ca il vad pe capitanul Florescu intrand in capitala Basarabiei cu 12 - am zis bine 12 - carute cu obiecte "capturate", printre care si un pian, pe care l-a depozitat la cumnatul sau, seful Postei - adus pentru "romanizarea" pamantului romanesc ce suferea de tirania strainilor.

In "lagar" am cunoscut o evreica, o femeie intre doua varste, farmacista din Bucuresti la farmacia "Crucea alba""de pe Calea Mosilor, langa casa viitoarei mele soacre. Avea doi copii iar sotul plecase cu armata rosie - stia el de ce ! Am stat de vorba cu aceasta femeie de cateva ori. Cateodata am ajutat-o cu alimente si ceva bani. Si n-a fost singura ! Aici am vazut ce inseamna foamea, pe care o voi simti si eu peste un numar de ani, cand voi lua drumul inchisorilor pe o perioada de 12 ani. Intr-un timp, circula un zvon printre lagaristi ca seful lor, Filderman, ar fi facut o donatie consistenta pentru front si ca regimul lor alimentar se va imbunatati. Cat timp am stat acolo n-am vazut nici o schimbare. Probabil ca donatia ori n-a fost, ori n-a ajuns acolo unde trebuia.

Cand mergeam in control luam cu mine un gradat. Puteam fi acuzat ca tratez sau fac "ghesefturi" cu inamicul. Au mai fost cazuri. Nu am participat la mese organizate - mixte - , dar nici nu le-am facut reprosuri colegilor mei. Am crezut ca astfel, in conditiile de front, apar prestigiul hainei militare.

Am refacut trupul rasaritean al tarii. Basarabia si Bucovina intrau in patrimoniul Romaniei, asa cum a fost pana acum un an. Jumatate din apele Nistrului inrosit bateau in malurile noastre, pana mai ieri in flacari. Am inceput sa visam, pentru ca ne-am indeplinit misiunea si ne vom intoarce la casele noastre. Mortii nostri au ramas pe pamant romanesc sa imbogateasca averea spirituala a lui.

Veneam din oras dupa un control impreuna cu un sergent din compania mea si m-am abatut din drum pe la popota. Eram oarecum vesel cu gandul la intoarcere si dupa o licoare basarabeana, cand ma bate pe umar medicul batalionului - un sergent T.R. - si-mi sopteste :

-"Spirache, daca iti spun ceva acum, iti piere pofta de mancare."

-"Ei, lasa-ma ! Ce-i atat de grav sa-mi piara, mai ales ca sunt lihnit de foame !"

-"Afla de la mine, de la sergentul T.R -nu-i mai retin numele- ca maine trecem . . . (si a facut o pauza ). . . Nistrul."

-"Nistrul ? ! De ce Nistrul si nu Prutul, asa cum a fost vorba la 21 iunie ?"

A doua zi ordonanta mi-a facut bagajul. Eram pe picior de plecare, cand ma impiedec de un evreu pe care il mai intalnisem prin lagar si cu care, cred ca mai statusem de vorba.

-"Domnule ofiter, am mare nevoie de bani si va ofer acest ceas pentru suma de opt mii de lei !"

-"Opt mii ?" Era un ceas superb din aur si suma mi se parea ridicola. "Nu pot, omule. Imi pare rau si pentru dumneata si pentru mine ca nu-i am."

Am plecat. Puteam sa-l iau cu forta dar n-am facut asa ceva. M-am gandit ca orice abuz din parte-mi va avea urmari grele, ma va pedepsi Dumnezeu.

Au fost cazuri cand in asemenea targuieli nu se alegea cu nimic.

Celelalte batalioane trecusera Nistrul, intrand direct in focul ucigator al bataliei. La primul atac cad 2 ofiteri si patru raniti. Primele jertfe . . . dincolo de apa, de Nistru.

Am trecut si noi hotarul pe la Tiraspol, fara stavila aproape 100 de km. Din lipsa de cadre, am luat comanda plutonului 1 mitraliere, apartinand Companiei a XII, a Batalionului nostru.

Aveam patru grupuri de mitraliere, si fiecare grupa trebuia condusa de un sergent si un caporal. Dar cum randurile se rareau -moartea nu alege- am incredintat caporalilor si fruntasilor chiar comanda anumitor grupe. Ma bizuiam pe doi ostasi destoinici si inteligenti: sergentul Florea si caporalul Pescaru.

Atacasem un catun la care rusii ne-au pus probleme si am fost respinsi. Dupa alte doua atacuri, acest catun Dubinova, l-am cucerit, iar rusii s-au retras rapid, lasand un spatiu mare intre noi. Aici insa, in aceasta batalie l-am pirdut pe cel mai bun mitralior, pe bunul si frumosul caporal Pescaru. Era prima rana adanca in sufletul meu, cazuse pe el un proiectil de brand, sfasiindu-l. Ne-am indarjit si ne-am intensificat focul mitralierelor spre aruncatoarele rusesti, pana cand au amutit. Il pierdusem insa pe Pescaru.

Am depasit Dubinova, si la o distanta de doi km ne-am fixat loc de rezistenta, luand pozitie de asteptare-aparare. Cu lopata Linemann -nelipsita din arsenalul ostasului- am inceput sa ne sapam gropi si sa ne ingropam in ele, dupa ce trecusem cele doua santuri antitanc.

Divizia avusese pierderi mari pe acest front. Cu cat inaintam, cu atat intalneam tot mai multi soldati de-ai diviziei noastre morti de cateva zile. In stanga mea era Regimentul 17 Lugoj de infanterie. Ne aflam pe un damb de unde, din adapost, priveam drept in fata un lan verde de porumb ce se intindea pana . hat departe. Era o liniste ce prevestea furtuna, si care n-a intarziat. Am observat miscari de trupe si apoi momentul cand Regimentul 17 a pornit la atac. Rusii i-au lasat sa inainteze cateva sute de metri. Deodata o bubuitura de tun, dupa care si-au deslantuit intregul arsenal de arme ucigatoare de care dispuneau. Armele usoare, mitralierele, brandurile si tunurile n-au contenit pana cand Regimentul nu s-a retras pe vechile pozitii, dar cu un efectiv din care puteai face abia un batalion. Ce macel, Doamne !

Pe morti i-au lasat sa-si petreaca o noapte in linistea ei apasatoare si a porumbistei ravasita, urmand sa fie plansi atunci cand cei de acasa vor primi "pasaportul" de trecere "dincolo" cu mentiunea "mort pentru Patrie".

A doua zi, dis de dimineata, ni se comunica : "Cand vor aparea pe cer stele verzi, porniti la atac !". Era intr-o zi de august, luna fierbinte si pe aceste meleaguri, fara un petec de nor cat puteai cuprinde cu privirea pana-n zarea ruseasca. Am comunicat din grupa in grupa ordinul primit. In adaposturile noastre, tocmite cu maini proprii, ne gandeam la alternativele de dupa atac : ranit, mort, viu, prizonier . ! Cu ce tarie trebuie sa fii inzestrat sa privesti necunoscutul, pe front !

Stam rezemat cu spatele de transee si-mi derulam acest crampei de viata petrecut, viata care aici pe front capata un alt sens. Asteptam ! Toata suflarea din adaposturile intortocheate astepta cu privirile spre seninul cerului apasator ! Si stelele verzi nicaieri.

Si ziua, din ce in ce mai grea si sufocanta, se scurgea odata cu calculele noastre sinistre.

Abia spre seara, tarziu, ca niste comete, cele trei stele verzi se profileaza pe acelasi cer in care ne fixasem privirile si . pornim la atac. In fata aveam niste santuri antitanc adanci si largi pe care trebuia sa le trecem cat mai repede. Cu plutonul meu de mitraliere am reusit sa le depasim in graba. Au mai trecut inca doua companii de puscasi si branduri. Inaintasem in spatiul ucrainian cand se constata ca nu tot batalionul a trecut obstacolul. Drept pentru care cpt. Mendoiu, comandantul companiei a 10-a, ma cheama nervos si-mi ordona :

"-Te duci la batalion si le spui ca eu nu inteleg ce se intampla in batalion si ca imi retrag compania daca nu trec toate efectivele dincoace !"

Se facuse seara de-a binelea, si dupa o jumatate de ora am ajuns la Batalion in fata noului comandant, cpt. Florescu care preluase comanda dupa ce maiorul Badescu fusese ranit. I-am raportat ordinul-avertisment al cpt. Mendoiu.

"-Ramaneti pe loc, pentru moment. Vom vedea maine dupa ce vom primi ordinul de la Divizie". M-am intors si am raportat dispozitia data de Batalion.

"-Eu unul nu risc, d-le sublocotenent ! Numai cu doua companii de puscasi si doua plutoane de mitraliere nu pot asigura fata si spatele, mai ales ca in stanga noastra frontul este descoperit din cauza Regimentului 17 Lugoj, decimat. Oricand se pot infiltra rusii de-a lungul santului si ne cad in spate. Asa ca . fara stirea Diviziei, ne retragem in ordine si liniste desavarsita, urmand ca maine dimineata sa ne reluam pozitiile cucerite."

Acest rationament a fost ca si un ordin pe care l-am si executat. Incursiunile noastre de noapte ne-au aratat ca sovieticii se retrasesera cu mult fata de pozitiile pe care le ocupasera aseara. Semn bun, rau . ? De la ei te puteai astepta la orice.

Zorile anuntau o zi torida. Miscari ciudate in liniste deplina. Aceleasi din preajma furtunii. Ce faceau rusii . ? Rusii, probabil isi golisera gamelele de arpacas, si-au sorbit cafeaua si, conform obiceiului, vor incepe bombardamentul. Eram pregatiti sa-i intampinam. Il trimisesem pe sergentul Florea sa-mi aduca cele doua tanchete pentru a-mi asigura flancul meu stang, descoperit de Regimentul 17, care se retrasese cativa km in urma. Dar, Florea n-a reusit. Iar rusii nu s-au dezis si au inceput bombardamentul lor, asa cum numai ei stiau sa-l faca. Sub tirul lor am pornit cu acelas sergent dupa tanchete. Si totul se intensifica. Am ajuns la tancurile noastre. Vorbeam cu un sublt. tanchist care isi ridicase turela, cand un obuz cade chiar pe tanc. Ofiterul este grav lovit, eu m-am ranit probabil cu schijele sarite din carcasa tancului, iar serg. Florea si el grav ranit. Au venit indata sanitarii si am parasit urgent suprafata in care cadeau devastatoare, proiectile de branduri si tunuri. Am observat insa ca Florea lesinase, sfartecat, cu intestinele afara, ravasite. A avut taria sa-mi spuna gemand :

"-D-le sublt., nu ma lasati sa mor aici. Nu vreau, tocmai pe acest pamant strain si blestemat".

Am ordonat sa-l aseze pe targa cu directia : "punctul sanitar, urgent !" Mergeam alaturi de el incercand sa-l imbarbatez. Nu stiu daca intelegea ce-i spuneam.

Ajuns la Batalion, il vad pe cpt. Florescu "autodegradat", cu trese de plutonier, fara diagonala, dar pe functie de comandant. Era un procedeu firesc pe linia intaia ca ofiterii sa-si "lepede" tresele pentru ca rusii, buni tragatori cu lunete, ii aveau ca tinte.

Situatia devenise dramatica. Am pornit spre Regiment sub focul inca intens al inamicului, care, surprinzator, isi marise tirul mult in urma liniilor noastre. Cand am ajuns, in sfarsit, la comanda Regimentului, am ramas incremenit. Uitasem ca sunt ranit. Dar l-am vazut pe col. Incal, comandantul Regimentului, cu capul plecat, tinand o lumanare in mana. Era lumanarea care palpaia pentru prietenul si camaradul meu, sublt. Minaciu, din aceeasi promotie cu mine. Am ingenunchiat in fata celui ce pleca livid dintre noi. "Si tu, camaradul meu bun, ne parasesti. Dumnezeu sa te aiba in paza Sa !".

Intre timp sosise masina-ambulanta care m-a transportat impreuna cu sergentul meu, Florea, pe care il credeam mort, la spitalul din Tiraspol. Am ajuns seara tarziu, si am fost repartizati in camere diferite. Dupa cateva zile, Florea a fost expediat in tara dat fiind situatia lui grava. Iar mie mi-au scos schijele, cu exceptia a doua, declarate rebele.

"-Pe celelalte doua, mi-a spus medicul operator, le lasam nu ca vestigii ci pentru ca pe moment sunt greu de extras. Daca isi vor schimba, cumva pozitia, atunci le veti putea opera". I-am multumit medicului si l-am asigurat ca voi face intocmai. Numai ca aceste urme stau si astazi in aceeasi pozitie.

Dupa doua saptamani sunt externat, fara sa mi se acorde concediul medical. Asa ca mi-am gasit o gazda -o batrana transnistreana. Am primit in schimb misiunea sa instruiesc ostasii valizi iesiti din spital si sa-i repartizez in unitatile care operau pe front, la asediul Odessei care nu cedase inca. Gazda mea, o femeie credincioasa, avea fete din care una, maritata, mi s-a plans intr-un accent basarabean pur :

"-Domnule sublt., baietii istea a dvs. se anina (se leaga) di mini. Barbatul meu este pe front si tan la el. De ce nu se anina ostasii de sora mea nemaritata inca ?"

Bineinteles ca i-am indeplinit dorinta, atragandu-le atentia catanelor mele sa vada de altele .

Pe la mijlocul lunii septembrie, dupa Sf. Marie Mica, impreuna cu inca un tanar sublocotenent Cornatescu, am pornit spre front cu doua sute de ostasi instruiti. Toamna timpurie. campurile parjolite si pustii. Ici, colo petece de porumb si floarea soarelui neculese. Cine se incumeta sa intre in campul acesta al mortii ! Frontul se stabilise ca o centura in jurul Odessei asediate. O parte din unitati o si depasisera, inaintand in interiorul Ucrainei. Divizia noastra ajunsese la Dalnik, in apropierea Odessei, asupra careia se duceau atacuri dupa atacuri. Am ajuns la Corpul de Armata. Primul pe care l-am intalnit a fost plt. T.R. Caragea, vesel ca-n totdeauna, m-a imbratisat, felicitandu-ma .

"-Draga colega, iti dau o veste frumoasa in acest infern : Esti decorat cu "Coroana Romaniei". Cam tarziu, dar . e bine si asa ! Am fost decorat deci, fara sa-i cer scuze sau iertare cpt. Florescu.

Corpul de Armata nu ne-a dat arme. "Nu aveam", scurt. Am fost indrumati la Divizie sa le primim de la esalonul I sau II. Nici la Divizie n-am avut "noroc". Asa ca, -fara nici o arma- spre ultimul punct de comanda al Diviziei, al carui Comandant era gen. Potopeanu, stabilit intr-o liziera de salcami ce incepusera sa paleasca, langa localitatea Vacarajam. O "constructie" sub pamant. Nici n-am apucat sa ne prezentam ca am si fost luati in focuri :

"-Ce cautati aici, sunteti nebuni ? Cum indrazniti sa veniti fara arme?", m-a intampinat furios maiorul Hodos, sef de Stat Major al Diviziei.

"-Domnule maior, tin sa va raportez: De la Corpul de Armata, unde am fost, toate cele trei esaloane ne-au indrumat la Divizie. Aici, cele doua esaloane nu ne-au dat arme, ca nu aveau. Asa ca ne-am prezentat la dvs".

"-Ce, esti invatator ?" S-a rastit din nou la mine. Se vede treaba ca nu-i are la inimna pe acesti "apostoli ai satelor", mi-am zis.

"-Nu domnule maior, sunt student inca la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti". Si dupa o pauza, in care probabil cauta vreo solutie pentru noi, chinuitii, reia :

"-Bineee !", Si cu un ton aproape parintesc, continua. "Asteptati aici, inauntru, sa nu va ia in calcul rusii care nu au astampar, nu stau locului si ne dau de furca zi si noapte.

Se inserase. Aceleasi seri trase la indigo. Trecusera ceasuri bune de cand sosisem, si asteptam o decizie, cand, apare acelasi maior Hodos invitandu-ne la masa in numele Generalului. Am intrat in subteran. Prima incapere era popota amenajata la conditii de front. Urmau apoi inca doua camarute din care prima era destinata documentatiei frontului, iar a doua, camera de lucru a generalului.

In popota, un grup de ofiteri se intretinea cu gen. Potopeanu. Am inaintat, am salutat in pozitia regulamentara si raportat :

"-Domnule general, am onoarea sa ma prezint. Sunt sublt. in rezerva Zechiu Spiru din Regimentul 1 Graniceresc operativ, Batalionul III." Si dupa ce s-a prezentat si colegul meu, m-a intrebat :

"-Unde ai fost ranit ?"

"-Dincolo de Dubinova !, domnule general."

"-Aaa !?, acolo unde a murit si capitanul Florescu, saracul ! A cazut o bomba si i-a retezat capul !" Au urmat apoi cateva momente de tacere fireasca, dupa care "bastinasii" si-au reluat discutiile cu Comandantul. Iar noi doi, ne-am intretinut cu cativa ofiteri cu care am schimbat opinii si informatii cu chenar negru. La ce te puteai astepta ? Moartea umbla printre noi si alegea la orice cotitura victimele. Aici am aflat ca au murit si alti ofiteri, printre care si sublocotenentul Roman, caruia ii purtam o consideratie deosebita pentru caracterul, demnitatea si cultura lui. Roman era absolvent al Facultatii de Arte Frumoase, trecuta cu nota maxima. Era un tanar hotarat si intransigent cu nehotaratii. Purta crezul generatiei interbelice si nu se sfia sa si-o manifeste considerand ca era o datorie.

Mi-aduc aminte ca intr-o zi, venise la popota noastra din Chisinau un colonel din Statul major al Corpului de armata. Ofiterul superior, dupa ce s-a servit masa, a intrebat in plenul celor prezenti, si nu erau putini :

"-Se afla vreun legionar in Batalion ?" Se facuse putina liniste si prompt se ridica de la masa, in tinuta regulamentara, Roman.

"-Da, domnule colonel. Subsemnatul, sublt. Roman si camaradul meu, cu acelasi grad in rezerva, Zechiu Spiru."

"-Atunci putem discuta, nu ?"

"-Nu putem domnule colonel, atata timp cand dvs. purtati pe umeri gradul . ", si nu a apucat sa-si termine Roman cuvantul ca statmajoristul colonel, in timp ce-si scotea haina a accentuat :

"-Da ? Bine, d-le sublt.! Atunci eu imi scot haina, o asez pe speteaza scaunului alaturat, si discutam".

S-a discutat in prezenta ofiterilor, elevat, cu intrebari si raspunsuri, despre principiile Miscarii, despre crezul si finalitatea ei. Iar Roman si-a cerut permisiunea sa incheie aceasta conversatie ce captase pe participanti :

"-Domnule colonel, va multumesc ca mi-ati acordat aceasta ocazie sa imi exprim, aici, in conditii de front, opiniile mele care sunt si ale generatiei din care fac parte, opinii infiripate din frageda tinerete si inchinate tarii. Astazi avem o situatie deosebita. Nu este nevoie sa ma explic sau sa explic cauzele care au determinat aceasta situatie. Sunt sigur ca dvs. le cunoasteti. Dar sa stiti ca indiferent de ce se intampla, suntem pe front si multi, foarte multi in inchisori care asteapta sa se inroleze in detasamente speciale de lupta impotriva inamicului nr. 1 al neamului care ne sta in coaste de secole, iar de doua decenii asteptand vremuri tulburi sa ne invadeze si sa nu plece pana nu ne vor bolseviza. Asa precum a atentionat Seful Miscarii, Corneliu Codreanu, clasa politica romaneasca si chiar pe monarhul tarii, cel care avea sa-i stabileasca exterminarea prin strangulare intr-o noapte tarzie de toamna, in padurea de la Tancabesti.

Noi mergem inainte razbind prigoanele spre telul final al crezului nostru . ", a incheiat camaradul meu, Roman.

Colonelul a fost afectat de aceasta incheiere cu patos, neasteptata a aceluia care peste putin timp avea sa duca "Sus" neimplinirile sale si ale generatiei lui. Atunci l-am vazut pentru ultima oara pe slt. Roman. Iar aici, am aflat de moartea sa venita prematur.

In timp ce la masa generalului Potopeanu continuau discutiile, afara sosise o masina din Bucuresti care, pe langa ordine si diferite materiale pentru front, a adus si ceva bunatati de care ne dezobisnuisem si din care ne-am infruptat si noi : un sandvis cu cascaval si cate o sticla de bere. La un moment dat, cand se facuse putina liniste, maiorul Hodos s-a adresat generalului :

"-Domnule general, Divizia noastra cred ca si-a facut datoria pe front si are pierderi mari. Nu credeti ca este cazul sa ne intoarcem spre refacere in tara ?".

Am observat ca maiorul purta pe piept cea mai inalta distinctie militara, "Ordinul Mihai Viteazu". Nu am aflat prin ce imprejurari. Cineva era de parere ca "pentru interventia impotriva batalionului mixt rusesc care se infiltrase in spatele nostru si care a atacat trenurile noastre de lupta si cele regimentare -rezerve de arme, armament si hrana-.

"-Vezi, draga Hodos, incepu bland si parinteste generalul. Eu am inaintat un raport maresalului Antonescu (se facuse acum maresal) cu situatia diviziei noastre. Dumnealui va hotari. Eu nu puteam sa-i spun ca ar trebui sa ne intoarcem in tara. N-as vrea ca mai tarziu sa se spuna ca generalul Potopeanu a cerut intoarcerea diviziei la Bucuresti. Ar fi ceva degradant pentru mine.

S-a facut tacere, pe care tot el a intrerupt-o :

"-Ai grija, Hodos, de acesti baieti. Repartizeaza-i la unitatile lor cu armamentul necesar." A urmat in cor un scurt "sa traiti !" si ne-am urmat fiecare destinul. Eu am ajuns la Batalionul meu, in cadrul unui pluton de puscasi si unde l-am gasit in functie de comandant pe maiorul Simionescu. Companiile se redusesera ca numar si gradati, incat mi s-a repartizat aproape o companie. Plutoanele erau conduse de sergenti si chiar caporali. Ravagii peste tot : oameni si arme ramase in necunoscut. Dupa o saptamana de stat prin transee sau gropi individuale am primit tigari "Maresal Antonescu" pentru ostasi, iar pentru ofiteri, in plus, o sticluta de cognac. Eveniment deosebit de care ne bucuram in taina.

2 Octombrie 1941. E ziua mea de nastere. Prilej de meditatie, intr-o scurta pauza dintre batalii. Selectam fragmente din framantata-mi viata. Eu, aici, in singuratatea mea. Acasa, ei in singuratatea lor, poate mai apasatoare. Intram in a 23-a toamna, de asta data toamna rusesca, pe front de lupta.

Ziua s-a scurs ! E menirea ei ! Ne inlesnea cateodata sa deslusim siluetele cosurilor fabricilor din oras. Dar azi nici unul nu mai fumega. Murisera toti rusii . ?

Se inserase si apoi . noaptea cu taine. Caiere de nori se alungau lasand intre ferestre astrii reci ai cerului ucrainian. Si cand -in plin miez de noapte- totul parea dus, auzim huruit de tractoare dincolo de spatiul nimanui. "Ce cauta rusii cu tractoarele pe front ? Li s-au terminat tancurile ?", mi-am zis abatut de la gandurile mele. Eram fata in fata cu inamicul in umbrele noptii si nimeni nu iesea la atac. Rar, din cand in cand, cate o rafala de mitraliera isi facea prezenta intr-o parte sau alta. Apoi, liniste sinistra.

Era ora cinci. Imi incheiasem aniversarea, cand se dezlantuie un atac aviatic infernal. Cutremur de pamant ! Avioanele treceu in raiduri golindu-si pantecele de bombe, semanand moartea printre noi. O jumatate de ora de groaza, dupa care au aparut colosii de otel T-34 (tancurile), in urma carora veneau puscasii cu chiote si urlete. Vacarm ! Eram pe pozitii si pregatiti sa tragem cu tot echipamentul de lupta disponibil. Cu toata darzenia noastra, rusii au reusit sa sparga frontul in dreptul Regimentului 5 Graniceri operativ Braila si o parte din Regimentul nostru pe flancul drept. A urmat un moment ciudat. Am avut impresia ca rusii au stationat, si am dat ordin ca focul mitralierelor noastre sa se concentreze spre flancul drept. Da de unde ! Rusii si-au reinceput activitatea, inaintand si trecand mult in spatele nostru, punand in pericol si unitatile de rezerva. Imi aprindeam tigara dupa tigara si ragusisem strigand "nu va lasati copii !" La aceasta situatie a fost necesara interventia Regimentului 7 Dorobanti din Ploiesti ca sa-i stavileasca pe inamici.

Inainte de a se insera, tragerile de artilerie au slabit. Acum, in aceste lupte, plecase spre cele vesnice prietenul si camaradul meu Mircea Radu Ionescu care a tras pana cand rusii, cu tancurile, au trecut peste el, ramas singur pe pozitie. Am murmurat "Ca o lacrima de sange a cazut o stea" . versuri din cantecul inchinat celor plecati sa faca "o tara ca soarele sfant de pe cer" .

Intrasem deja in noapte si faceam bilantul zilei, cand, primesc telefon de la comanda batalionului :

-"D-le sublt.! Minati campul din fata dvs.!" Nu stiam cine transmite acest mesaj pe care l-am considerat dubios, pentru ca nici nu s-a prezentat.

-"Unde . .. si am continuat birjareste, sunt plutoanele de genisti ? Ne pricepem noi sa instalam mine ? Si ce fel de mine . ?" Dar nu mi-a raspuns de dincolo, nimeni. Am auzit numai noi . . . si de facut, pana la urma am facut . tot noi !

Venisera intre timp carutele cu marmide de la batalion cu masa de seara. N-am avut timp sa stau la cina, asa ca am plecat imediat cu un sergent, un caporal si un soldat -in amurg- sa tatonam terenul din fata ca sa instalam minele conform ordinului .

Frontul se stabilise oarecum. In dreapta, rusii n-au putut fi respinsi pana in liniile lor de plecare. Ii simteam pe undeva, pe aproape. La aproximativ 160-200 m de linia frontului, am auzit cateva rafale scurte de mitraliere venind din partea de unde banuiam ca sunt, adica din partea dreapta. Am mai facut cativa pasi si m-am oprit. Am simtit ceva la piciorul stang si mai apoi ceva cald in cizma.

-"V-au ranit ticalosii, d-le sublt.", mi-a spus caporalul. Iar sergentul a trecut imediat sa opereze cizma pe care a si taiat-o slobozindu-mi piciorul ranit.

RANIT PENTRU A DOUA OARA

INTOARCEREA IN TARA

M-au luat in brate si transportat pana la punctul de prim ajutor unde am fost pansat provizoriu. "O rana stupida", mi-am zis. Glontele a patruns prin partea musculara a piciorului stergand aproape tibia. Asa am ajuns la unitate, unde, spre norocul meu gasesc carutele sosite cu hrana si care tocmai se pregateau sa se intoarca. Am fost urcat intr-una dintre ele sa ajung la punctul sanitar. Dar nenorocirea abia incepe. Punctul sanitar al Batalionului, ca si al Regimentului se mutasera din cauza luptelor, asa ca am umblat in cautarea lor fara folos. Am nimerit, dupa destule ore, o infirmerie a unei unitati de artilerie. N-am apucat sa ma prezint ca am si fost luat la intrebari chiar de medicul de serviciu :

-"De ce ma deranjezi la ora asta asa tarzie si nu te duci la sanitarii tai ?"

-"Domnule locotenent doctor, ma uluiti ! Cum e posibil in conditii de front sa refuzati ranitii din primele linii care va protejeaza pe dvs. sa va faceti datoria ? Regret, domnule doctor, ca nu am pistolul la mine. As fi tras cu seninatate sa-ti amintesc de un juramant al lui Hipocrate, pe care, probabil l-ai uitat sau nici nu l-ai depus. Poate ca nu ne vom vedea. Te asigur insa ca te voi face cunoscut in breasla medicala ori de cate ori ma voi intalni cu semeni ai dumitale", am incheiat cu ton ridicat plecand cu pansamentul sangerand, din camera cu miros de medicamente si spirt sanitar.

Aproape de miezul noptii, tot ratacind, nimerim un post sanitar al Regimentului 7 Dorobanti Ploiesti, unde am fost tratat dupa toate reguliele medicale.

Pe durata tratamentului au venit cativa ofiteri, printre care si comandantul batalionului, pentru a se informa de situatia frontului, ei fiind rezerva Corpului de Armata care aveau misiunea de a restabili linia in cazuri extreme.

Trecuse de mult de miezul noptii si am atipit, obosit de drum, de vesti, de nervi, de rana, de oameni . de racoarea noptii. Ma trezii in zori mai linistit. Mi s-au spulberat visele noptii si eu . tot pe frontul care isi facea prezenta prin rafale de arme automate sau bubuituri de branduri in campul nimanui. Cine putea localiza unde cad cautatoarele de moarte ?

Cand incepusera sa mijeasca zorile reci, in prezenta medicului, am fost urcat intr-o caruta si transportat in comuna Salzburg, o localitate ai carui locuitori -nemti- au fost dusi undeva in stepa Kalmuca sau pe altundeva departe, cat mai departe . in tara sau dincolo de Cercul Polar.

Aici am gasit un cabinet medical cu toate dotarile necesare unui asemenea post. Mi se tumefiase piciorul de nu-l mai puteam misca, incat medicul a decis "imediat pe masa de operatie". O batista umeda la nas, desigur imbibata cu un anestezic si am inceput sa numar. Cand am ajuns la 27 am spus in aromana : O, lele dado ! (Aoleu, mama). Cand m-am trezit eram tare transpirat caci probabil ma zbatusem in timp ce ma opera.

A doua zi urma sa fiu evacuat la Tiraspol. Asa ca pe la 11, impreuna cu un ofiter, asteptam pe campul comunei, unde era amenajat un aeroport de tranzitie, avionul care evacua ranitii de pe front (cazuri ce formau obiectul spitalelor). N-am asteptat prea mult cand, o avioneta sanitara, trece deasupra noastra la mica inaltime si se pierde spre linia frontului. Aceeasi avioneta se va intoarce peste o jumatate de ora aterizand langa noi. Din ea coboara o fetiscana, blonda, draguta, foarte afectata de cele vazute pe front, asa cum ne va relata ceva mai tarziu.

Am fost imbarcati urgent in minusculul aparat de zbor. Pe colegul meu, pentru ca era ranit la coaste, l-au asezat in pat, iar eu pe un scaun. De fapt avioneta n-avea decat doua locuri. A decolat neasteptat de repede si fata in alb cu cruce rosie pe boneta imaculata, asezata frumos pe capusoru-i tanar, a inceput sa ne vorbeasca, mai intai prezentandu-se :

-"Am 23 de ani pe care i-am implinit saptamana trecuta. Sunt din Pitesti unde am absolvit Scoala Sanitara. Deocamdata, nemaritata . ". Nu si-a terminat prezentarea ca am si inceput sa coboram din inaltimile albastre. Am ajuns la Tiraspol. Trecuse de miezul zilei si ne aflam de acum la spital. Medicul principal, pe care il cunoscusem candva, dar nu stiam de unde -recunoscandu-ma-, mi-a zambit trecand imediat la investigatii.

-"Domnule sublocotenent, e un caz deosebit si te trimit la Bucuresti cu primul avion".

Am dormit linistit, dupa o interventie sumara la piciorul care incepuse sa-si revina. La ivirea zorilor eram cu ochii la fereastra. "Deci plec. Pe front, las locul meu altuia, ce isi poarta destinul in ranita".

"Doamne ce ganduri stranii !, si nu se mai terminau . "

Ora 16. Urcam intr-un avion polonez, P.L.Z. Cu cativa ofiteri si 17 ostasi. Ni s-a dat cate o jumatate de lamaie "pentru rau de aer", cum ni s-a spus. Toti eram asezati jos pe niste paturi. Pe la orele 18 am ajuns pe aeroportul Pipera din Bucuresti. Dupa ce-am aterizat ne-au luat in primire asistentele sanitere voluntare care ne intrebau la ce spitale sa fim repartizati. N-am avut nici o optiune, lasandu-ma in voia soartei. Urcati intr-o masina, duba, am pornit spre Capitala, am trecut pe Calea Mosilor si ne-am continuat drumul pe langa Foisorul de Foc, dupa care ne-am oprit la Sanatoriul "Gerotta", in semiobscuritate. Aceasta este noua ta "locuinta" vremelnica, Spirule, mi-am zis. Nici ca se putea mai bine.

N-am avut timp sa revin la realitate, am si fost trecut in sala de operatii, direct.

-"Ce atata graba, sa fie in criza de clienti corpul de chirurgi, de ne imbulzesc asa pe nepusa masa . !?", a inganat unul care trecuse inaintea mea pe un carucior.

Operatia a inceput rapid, pe nerasuflate si fara anestezie. Asistenta tragea de fesa, tragea de parca nu se mai termina. Iar eu scrasneam din dinti, cu siroaie de sudoare pe tot corpul. "Rabda, sublocotenente, rabda ca te faci bine", parca imi spunea cineva.

-"Ai avut noroc domnule Zechiu. Glontul a sters partea exterioara a osului si a macerat din muschi", a incheiat constatarea, chirurgul meu cu fata mascata.

Dupa operatia, destul de dureroasa, dar suportabila, m-au repartizat intr-un salon in care eram singurul locatar.

In linistea alba a salonului imi derulam aspecte din cele aproape sase luni de front care m-au adus in final aici, in acest Sanatoriu. Lasam cate un oftat prelung pentru camarazii mei, unii plecati pentru totdeauna, altii asteptand decizia destinului. Am trecut pe la Radu Mircea Ionescu, Roman, pe la ostasii mei, carora unora le-am fost ca si un frate, pe la consatenii mei morti sau inca pe baricade, sfruntand zarile necunoscute ale timpului. Am adormit in gand cu cei multi asezati pe liniile blestemate ale incaierarii intre oamenii ce nu se cunosc si nu se vor cunoaste niciodata.

A doua zi a fost introdus si sublocotenentul Rosu din vestitul Regiment 33 Tulcea, care ii inspaimantase pe rusi. Era grav ranit de gloante dum-dum. Astepta si el, ca fiecare de altfel clipa intrarii pe masa de operatii. Era optimist si nerabdator sa iasa din spital. "Ma asteapta acasa . ", mi-a spus cu subinteles colegul meu.

-"Aveti cunostinte in oras sa le pot comunica ?", ne-a intrebat sora cea noua, din primul schimb al zilei.

-"Da, domnisoara, i-am raspuns promt. Am aici numarul de telefon al varului meu, studentul Chita Sola. Va rog !", Si i-am intins o fituica cu adresa lui si alte adrese, cu numere de telefon.

Chita Sola a venit neasteptat de repede. Ne-am imbratisat si ne-am vorbit indelung. Bineinteles ca a trebuit sa-i relatez pe scurt intamplari de pe front si mai ales despre cele care m-au adus aici.

-"Trebuie sa-ti spun, a inceput Chita, ca Nela ti-a scris o scrisoare la care a primit un raspuns ciudat : "necunoscut". Iti inchipui ce situatie ! Si raspunsul a venit chiar de la Regimentul tau. Despre parintii tai ? Sarmanii . ! Sunt tot pe meleaguri tulcene, intre dealuri. Ti-am scris o scrisoare din partea matusii, ai primit-o ?"

-"Da, am primit-o si am banuit ca este mana ta. Retin : "Domnule comandant, ma numesc Zechiu Ecaterina, mama sublocotenentului Zechiu Spiru si va rog sa-mi dati relatii despre fiul meu. Stiu ca dragostea si datoria fata de tara este mare, dar cea de mama este si mai mare . ." "Cam asa, nu Chita ?". Aceasta scrisoare am gasit-o la Batalion dupa prima mea ranire si am zambit. Eram in drum spre nenorocitul de Dalnik, acolo unde va pieri multa floare a armatei noastre . I-am raspuns desigur, dar nu stiu daca a primit-o.

Chita, odata plecat de la mine, a anuntat rudele, cunostintele si in primul rand parintii, azvarliti -se stie de ce- in Gongaz-ul tulcean. Intre timp camera noastra a mai primit un musafir cu acelas grad ca si noi doi. Facea parte din Batalionul 4 Cavalerie "Regina Maria" din Bucuresti. Aveam cum sa ne epuizam timpul.

La mine veneau zilnic colegi si colege de la facultate. Zilnic venea Nela, viitoarea mea sotie, care atunci era eleva la Liceul Domnita Ileana din Bucuresti, cu o nepoata, Simu Luta, care era tot eleva. Dintre colegi si prieteni citez pe Guli Constantin, Caciuperi Apostol, Semergiu Stere, Stilu Stefan, Zdru Aristide si altii. Dintre fete, in afara de Nela si Luta, Nini Crainic, fiica lui Nichifor Crainic, Balasa Diaconescu, Opris Elena, colega de an, Finichiu Elena .

Dupa doua saptamani de la sosirea mea, ma trezesc cu mama si cu viitoarea mea soacra. Mama, emotionata, imi vorbea de una de alta, de ale casei, iar eu ii stergeam lacrimile siroaie de pe fata chinuita. Sarmana !

-"Lasa mama, nu te mai tangui, nu vezi ca sunt sanatos ?"

-"Cum sanatos Pirule, daca esti in spital ?". Iar soacra-mea rotindu-si privirile si vazand atatea fete isi facea ganduri, nu din cele bune. Avea sa-mi spuna mai tarziu: "Ma gandeam si eu atunci, privind la fetele din jurul tau : "Atatea fete aici, nu mai incape Nela mea in inima lui Piru ! Sigur imi faceam si eu griji ca orice mama . "

Asistentele sanitare erau din lumea mare a Bucurestiului, inscrise voluntar. Sefa acestor asistente - ca un fel de directoare - era chiar doamna Gerotta, sotia profesorului universitar Gerotta-junior, fiul marelui medic aroman care a infiintat acest sanatoriu din resurse proprii.

Tratamentul nostru, al celor raniti, alimentatia si toate serviciile, fara repros. Se comunica elevat, linistit, respectuos. Ne bucuram de o atentie deosebita.

Imi amintesc de o asistenta tanara, foarte talentata la desen, care ii facuse colegului meu de pat -cel ranit cu dum-dum-ul- pe fiecare unghie a piciorului ranit, cate un cap de femeie. Ce desene ! Devenise tanarul nostru punct de atractie pentru cei din pavilion.

Talentata noastra, era logodita cu un ofiter de aviatie despre care auzise ca ar fi fost lovit de antiaeriana rusa. Traia insa cu speranta ca n-a fost ceva grav. "Sunt convinsa ca traieste si-l astept sa ne implinim visurile care ne-au legat !". Ce poate fi mai frumos decat atat ??

Semergiu Stere, student la Politehnica si viitorul meu cavaler de onoare, ce va avea loc in 1945, -ce timpuri!- venea de obicei seara. De luni de zile, mai precis de la evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, traia in clandestinatate. Era seful muncitorilor si functionarilor de la ITB. Stiam ca vine flamand. Nu asteptam sa se aseze langa mine si-l inghionteam:

-"Deschide noptiera si gasesti acolo tot ce-ti trebuie si-ti doreste inima."

-"Pirule, iar?!"

-"Hai, nu face pe mironosita, si fa-ti plinul pana maine seara."

Si dupa ce se infrupta din bunatati, ca erau destule, se aseza mai aproape de mine, tragandu-si scaunul.

-"Acum pot sa stau de vorba cu tine. Umblu draga Pirule mult, mult de tot si nu am timp nici de o imbucatura. Toata ziua pe drumuri: Facultate- ITB, cu carti si carti."

Semergiu Stere era in tema cu toate noutatile cotidiene. M-a pus la punct cu cele intamplate in lipsa mea. Eram la curent cu frontul de Rasarit cat si cu cel din tara.

16 octombrie 1941. Eveniment deosebit, asteptat de luni de zile: Cazuse Odessa dupa un indelungat asediu si cu pierderi pe masura.

Dupa doua zile de la caderea acestui punct strategic, comandantul diviziei, generalul Glugojeanu, a organizat in Casa Partidului din aceasta adevarata cetate a mortii, o masa cu intreg Statul Major, ofiteri de toate gradele precum si invitati. Desi au fost avertizati ca partizanii au pregatit actiuni specifice lor, organizatorii n-au tinut seama. Betia victoriei a fost intotdeauna nefasta si nu se va dezice nici in cazul de fata.

La doua ore dupa inceperea mesei festive, intreaga cladire a sarit in aer. E lesne de inteles ce a urmat. Au murit ofiteri, invitati, in frunte cu generalul care a cucerit-o. Ce soarta au invingatorii cateodata! Iar represaliile? Alt macel in care si-au pierdut viata poate nu toti raspunzatorii dar multi nevinovati.

Toate insa trec in contul razboiului, a legilor lui si nimeni nu raspunde.

Intr-una din zile ni se anunta vizita conducatorului statului, maresalul Antonescu impreuna cu sotia sa, Maria. Am avut onoarea sa intre si in camera noastra. Ne-am prezentat pe rand. Numai ca atunci cand a ajuns in dreptul "rosiorului bucurestean", acesta s-a intimidat, dar hotarat, a inceput:

-"Am onoarea sa ma prezint: Sunt Maresalul . ", si n-a mai apucata sa continue cu raportul pentru ca l-a continuat adevaratul maresal:

-"Interesant, domnule sublocotenent, ai veleitati!", a incheiat Antonescu zambind. Ce a urmat, va inchipuiti .

La interval de cateva zile, o asistenta m-a chemat s-o urmez.

-"Ce e doamna?," am intrebat-o din mers.

-"Va rog, veniti sa vedeti ceva deosebit si care, cred, ca va intereseaza."

Am avut o strangere de inima pentru ca mna ducea cu totul in alta parte decat in obiectivul nostru. Am ajuns in camera mortuara. Emotii. O lumina palida, palida, care mi-a dat totusi posibilitatea sa-l recunosc pe tatal Capitanului, batranul Zelea Codreanu imbracat in costumul sau traditional moldovenesc, intins pe catafalc. La capatai erau cele doua fiice, dar n-am recunoscut-o decat pe Iridenta, sotia celui ce a fost eminenta cenusie a Miscarii, cel cazut pe alt front, peste tari, in Spania la Majadahonda, alaturi de celalalt martir, Vasile Marin.

8 noiembrie 1941. Spre seara. Asteptam sa apara cineva, ca de obicei. De asta data apare tot logodnica, dar, ciudat, insotita de un sublocotenent de marina. M-am uitat atent si nu ma dumiream. Ce cauta "asta" cu Nela . Si, dupa ce "marinarul" a schitat un zambet, am izbucnit :

-"Tefa! Tu esti baiatule, tu . ?", si ne-am imbratisat.

-"M-ai recunoscut Spirule. E semn bun, ca nu m-am schimbat".

-"Pai cum sa nu te recunosc, ca esti inca brunet. Si ce brunet !"

-"Sa stii ca am luat culoarea care ii ramasese mamei dupa droaia de copii care sunt fratii si surorile mele. Si asta a fost. Iar eu o port cu mandrie, ca-i din familia mea."

-"Si, ma rog, ce vant te aduce prin Bucuresti ?"

-"Sa-ti spun ! De Pasti am fost arestati mai multi legionari din Constanta, printre care, Alecu Caranica, Coli Gaci, si altii, depusi intr-o vila izolata. S-au cantat cantece verzi si ni s-a inscenat un proces stabilit sa aibe loc in Capitala, la Liceul Gh. Lazar. Eu fiind ofiter de marina-artilerie de coasta, am venit fara escorta asa cum a hotarat Comandantul. Si pentru ca am venit fara insotitor, n-am de gand sa ma duc in gura lupului, pentru ca am alte ganduri. Primul meu gand a fost sa te vad si mi l-am implinit. Restul voi vedea. Sper sa fie asa cum m-am inteles cu Sergiu care mi-a facut rost de un pasaport italian pe numele Stilo Stefano cu destinatia Albania. Asa ca nu se stie daca ne mai vedem. Sunt zile negre la orizont. Nimic senin."

-"Inteleg deci ca esti italian si ca te duci in tara de obarsie sa-ti iei adio de la duhurile stramosilor tai. Iar tu, unde ? Spre care dintre cele patru zari ?"

-"Cine stie ! . "

A plecat Tefa Stilu, cel cu care am copilarit. Si de la aceasta intalnire nu l-am mai vazut. Astazi se afla pe undeva in America, cu sanatatea subreda, cu memoria redusa dupa un soc avut in Germania, acolo unde multi au trecut prin situatii dramatice. "Imi voi urma destinul asa cum imi este dat", a incheiat Tefa iesind din camera mea alba. Ce destin . !

La sfarsitul lunii ianuarie 1942 am parasit spitalul, onorat cu un concediu medical pe care il asteptam de mult. Dupa care am fost lasat oficial la vatra, conform unui Ordin al Marelui Stat Major, ce se referea la cei care urmau cursurile universitare. Am aflat intre timp ca regimentul meu si-a refacut efectivul si e expediat la Turnu Severin, iar Batalionul a luat drumul Caransebesului.

Mi-am dat examenele anului III si IV in prima perioada, urmand ca in decembrie al aceluiasi an -1942, sa ma prezint la cel de licenta. Intre cele doua sesiuni de examene am primit ordin de concentrare cu specificarea : " . si va prezentati la Batalionul aflat in prezent la Caransebes". M-am executat, si primesc comanda unui pluton de mitraliere cu care faceam instructie pe un teren al aviatiei, intr-o zona linistita, patriarhala.

Se infiintase la Lipova un centru special, de instruire romano-germana, la care participau ofiteri de la diviziile retrase de pe front. Cum si eu venisem proaspat ranit si vindecat, m-am alaturat celor peste 200 de tineri trecuti prin liniile de foc.

Aici, unde "tat Banatu-i fruncea", pe malul Muresului ne-am saturat de apa minerala, dar si de o instructie dura "oferita" de instructorii aliati cu care mai marsaluiam inca prin stepele rusesti . Dupa 40 de zile ni s-a dat o tema generala, un fel de examen, ca sa se verifice cunostintele acumulate. Trebuia sa raspunzi insa la nivelul imediat superior functiei pe care-o aveai sau ti s-a incredintat. De pilda : un comandant de pluton urma sa raspunda . .. la nivelul comandantului de companie, s.a.m.d.

Tot acest grup de ofiteri alcatuiau, teoretic, o divizie, ce trebuia testat cu "trecerea fortata a Tisei". In ziua fixata, am actionat cu toate fortele si am trecut de Tisa circa 4-5 km, dupa care ne-am oprit luand pozitie de aparare fara sa antrenam si rezervele "diviziei" care ramasesera dincolo, de unde pornisem.

Seara incepusera norii sa-si cearna o ploaie marunta si rece. Motiv pentru care ni s-a permis sa ne retragem intr-o comuna apropiata de unde urma sa revenim a doua zi si sa reluam atacul.

Dupa ce s-a epuizat tema, a inceput analiza testului. Primul care a vorbit a fost distinsul general Potopeanu pe care il cunoscusem pe front in conditiile relatate.

-"Domnilor ofiteri, a inceput generalul, Napoleon a spus intr-o anumita imprejurare: "Le comandant doit etre charlatan". Eu am dat o tema usor de executat. Se pare ca dvs. ati tratat-o cam superficial, ori . ma intelegeti . Odata trecuta fortat apa, trebuia sa inaintati cat mai mult ca sa lasati un spatiu in care urma sa aduceti si trupele de rezerva cu tot armamentul necesar desfasurarii actiunii. Pentru ca, fara aceste rezerve, riscati ca la un contraatac al dusmanului sa va arunce in rau. Atrag deasemenea atentia d-lui maior Vladescu de la Regimentul 5 Braila, caruia i-am acordat pe merit Ordinul Mihai Viteazu, ca trebuia sa se aseze cu trupa sa in spatiul cucerit imediat dupa trecerea raului."

A mai intrat in focul criticii si gen. Ciurea, comandantul Brigazii de Graniceri. In sfarsit, dupa alte luari de cuvant si discutii a vorbit gen. Macici, fost comandant al Diviziei a 9-a Constanta, acum pe post de inspector al armatei. Numai ca vorbitorul s-a limitat la niste afirmatii si observatii marunte, un fel de tamburism care ne-au plictisit :

-"Ati parasit campul de lupta si v-ati adapostit in comuna din cauza ploii. Asa v-ati comportat si pe front ?", a apasat in final generalul, cu tinuta-i ireprosabila. "Aici, poate intr-un fel, avea dreptate. Dar faptul ca era doar un exercitiu, ce rost mai avea sa ne facem leoarca. Nu ne-a fost de-ajuns pe front ?" a fost concluzia majoritatii ofiterilor.

In fine, dupa ce au luat sfarsit concluziile, am pornit spre Lipova si de acolo fiecare la unitatea din care faceam parte. Eu, la Caransebes.

Pe la amiaza apare logodnica cu un ordin de transfer din Bucuresti. O invit sa mergem la popota. La intrare, maiorul meu suparat ca plec, ma opreste dupa ce o prezint pe Nela. Revoltat, izbucneste :

-"Ce logodnica, d-le sublocotenent ? Logodnice poti sa ai o mie. Aici nu se intra !"

Am ramas incremenit. Ce situatie stupida ! Imi iau logodnica si intru in restaurantul popotei, cand, intra pe usa colonelul meu care venise in inspectie la Caransebes. Am prezentat-o pe Nela si incerc sa ma retrag.

-"Dar, de ce stati aici, nu intrati la popota ?", ma intreaba oarecum ciudat colonelul.

-"Nu-mi permite d-l maior sa intru cu dansa, si ii explic toata disputa."

-"Vino incoace, baiatule ! Eu stiu cum este pe la voi macedonenii. Nu se umbla cu logodnice, ci cu una cu care te si casatoresti. Il cunosti pe Deciu Celea ? Deciu, venit de la Bazargic ?"

-"Desigur, domnule colonel. Acum s-a stabilit in Bucuresti."

-"Ei, afla ca am fost cu el la atatea nunti de ale voastre . , dar haideti sa intram la popota, ce mai stam aici la usa si in picioare . " Ne-am asezat la o masa de unde l-am zarit pe maior uitandu-se bosumflat la noi care discutam probleme legate de prezent si viitor. Nu stiu ce a intervenit in sufletul maiorului ca pana la urma si-a descretit fruntea si totul a decurs normal. S-au limpezit apele .

Dupa doua zile am plecat la Turnu Severin, la Regiment.

Aici la popota am avut o surpriza extraordinara la care nu m-as fi gandit niciodata, pentru ca asemenea fapte se incheie definitiv in viata. Comandantul garzii la poarta, nu era altul decat fostul meu sergent Florea, cel caruia i s-au ravasit intestinele la Dubianova -unde am fost ranit si eu- si pe care l-am transportat la primul post de ajutor. Apoi la spital, de unde l-am sters de pe catalogul celor vii . Ne-am imbratisat indelung .

-"Cate acatiste am dat la Biserica, d-le sublocotenent, ca m-ati scapat de la moarte. V-aduceti aminte cand v-am spus : "nu ma lasati sa mor pe pamant strain . " Sa stiti ca am spus la tot satul si la altii pe care i-am intalnit si cunoscut : "M-a scapat sublocotenentul Zechiu Spiru din Dobrogea, macedonean sau aroman cum sunt ei, el m-a scapat de la moarte . "

Ce intalnire !

Inainte de a pleca din Caransebes, am cunoscut un aroman care absolvise liceul, pe numele lui Constantin Jambur, originar din Grecia, acolo unde isi avea si acum parintii. Nu stiu pentru ce si prin ce imprejurari a fost arestat si condamnat politic in 1948. Ajuns la Canal, Costica, stiind ca sunt din Constanta -deci tinea minte- imi trimite o carte postala prin care imi solicita bani si alimente -un pachet de 5 kg. Aceasta carte postala -alta enigma- ajunge la sindicatul nostru (Eram profesor). Persoana care mi-a inmanat-o m-a avertizat. "Ai grija ! Sa nu care cumva sa-i trimiti ce-ti cere. Securitatea este peste tot. Stie si te urmareste. Vei avea neplaceri". I-am multumit pentru sfaturi si l-am asigurat ca "asa ceva nu voi face, tovarase, pe aceasta persoana am intalnit-o intamplator la Caransebes in urma cu mai bine de opt ani si pana astazi nu am mai auzit de ea. A apelat la mine fiindca in tara nu are pe nimeni si a retinut atunci ca sunt din Constanta", am incheiat pledoaria mea. Nu stiu daca m-a crezut sau nu, insa eram convins ca acest "binefacator" primise acea tidula trecuta prin evidenta Securitatii si urma sa mi-o lipeasca in dosarul meu, care, probabil, se ingrosase. Era la moda ca fiecare muritor al "Republicii Populare" sa-si aibe un dosarel, pentru orice eventualitate, in paza celor ce vegheau la linistea si inflorirea patriei.

Pe "tovarasul" meu nu stiu daca l-am "linistit", insa eu am gasit o cale mai simpla sa-l ajut pe Jambur, trimitandu-i cele solicitate.

Dupa 37 de ani, intamplarea face ca sotia plecata la rude in SUA, sa-l intalneasca intr-un cerc pe acest Costica pe care ea l-a cunoscut atunci cand venise cu transferul la unitatea mea din Caransebes. A avut de aceasta data prilejul sa-mi multumeasca pentru pachetul si banii trimisi de mine la Canal.

De la Turnu Severin, in baza transferului, am plecat a doua zi la Bucuresti si m-am prezentat la noul meu post din Regimentul 1 Graniceri de Paza.

Era toamna tarzie, blanda si aramie, cand "se numara bobocii". Numai ca de asta data "bobocii" erau cei ce formau noul contingent de recruti. Am luat in primire un pluton ca unul ce fusese pe front -deci cu experienta- si, mai ales, ca unul care trecuse prin Centrul de Instruire romano-german de la Lipova. Instructia se desfasura in perimetrul in care se afla astazi cartierul "Drumul Taberii".

In noiembrie -catre sfarsit- sunt lasat la vatra pentru examenul de licenta. "Principalul" l-am dat cu profesorul Alexandru Rosetti -istoria limbii, diactologie si fonologie -scris, oral-. A doua materie : Istoria slavilor, cu prof. Concel, in locul prof. P.P. Panaitescu care fusese pensionat (mazilit), la ordin, pentru faptul ca in perioada Statului National Legionar a fost rector si director la ziarul "Cuvantul" -organ al Miscarii. In sfarsit, la Istoria literaturii vechi, m-am prezentat in fata prof. Stefan Ciobanu -basarabean- venit de la Universitatea din Chisinau, iar la Istoria Universala, in fata prof. George Bratianu, sosit de la Iasi pe postul lui Nicolae Iorga.

Eminentul profesor George Bratianu va fi arestat, dupa instalarea regimului comunist si torturat pentru "vederile" sale istorice. Si-a aparat cu demnitate principiile sale, rezistand la toate presiunile la care a fost supus. A sfarsit, se pare, suspect, in inchisoarea personalitatilor intelectuale si politice de la Sighet, amenajata special pentru exterminare.

La examenul de licenta din decembrie 1942 am primit mentiunea "Magna cum laude". Iar dupa Craciun, deci dupa vacanta, m-am prezentat la Ministerul Invatamantului sa solicit postul de profesor de limba romana de la Liceul romanesc din Sofia, vacant la acea ora.

Am fost chemat de catre Ministrul prof. Ioan Petrovici, personal, sa ma cunoasca. I-am explicat situatia mea particulara ca si cea militara.

-"Iti doresc succes in aceasta nobila profesie ! Urmeaza acum ca Marele Stat Major sa-ti dea aprobarea si pasaportul.

I-am multumit, bineinteles, pentru urare si am parasit Ministerul indreptandu-ma spre Marele Stat Major, unde am si depus cererea. Am venit cateva zile la rand sa cer informatii in legatura cu cererea depusa dar . nimic. Nimeni nu stia nimic ! Practic, nu aveam cu cine sta de vorba. si daca incercam sa "prind" pe cineva, dadea din umeri si se eschiva. Dupa o saptamana de "dute-vino" un plutonier T.R. care ma vazuse zile de-a randul prin birouri fara rezultat si facandu-i-se, probabil, mila, m-a oprit si-mi spune drept, fara ocolis, sententios :

-"Domnule profesor, va spun cinstit. Nu asteptati pasaportul pana nu vorbiti cu col. Borcescu, responsabil cu pasapoartele. Si nu este cazul sa vorbiti ci sa pregatiti suma de 20.000 de lei". M-am crucit.

-"Cum, domnule plutonier ? Sa dau 20 de mii de lei pentru ca solicit un drept al meu si o obligatie a dansului ? Eu vin de pe front ranit si ma tarai sa-mi caut drepturile si dansul sta cocotat in scaunul plusat ?"

Plutonierul s-a uitat compatimitor la mine si atat. El si-a "facut" datoria punandu-ma in tema cum se procedeaza la acest nivel inalt. "Ce o fi mai jos ?"

Am plecat agale, facandu-mi calcule pe strazile Capitalei cenusii. Eram indignat si neputincios. Inaintam prin valul de lume cautand sa gasesc drumul cel mai scurt spre Calea Mosilor. Era prima infrangere. Si ca sa ies demn din acesta situatie m-am hotarat, pe loc, sa ma inscriu la Facultatea de Drept, si sa dau examen de admitere. Dar, n-am apucat sa ma prezint, pentru ca dupa chiar o saptamana -ca un facut- primesc ordin de Marele Stat Major sa ma intorc la Regiment.

Sa fi fost aceasta chemare un raspuns la cererea mea, depusa pentru pasaport? Asa ca, resemnat, iau drumul Regimentului ca sa ma prezint, lasandu-ma in voia soartei. De aici, dupa doua luni cu activitati regimentale obisnuite, sunt "varsat" la Compania de Garda Financiara a Regimentului de sub comanda Ministerului de Finante. Acest Minister imi pune la dispozitie un pluton de paza la Monetaria Statului din Sinaia. Drumul spre aceasta noua activitate a mea trecea pe la Intreprinderea Costinescu spre muntele Paduchiosu.

Intram in alta lume. Aici era depozitat tezaurul statului, obiectele de valoare -particulare si de stat- si tot aici se "fabricau" bancnotele care circulau pe piata. Cladirea, sa-i spun cladire -care adapostea atatea "comori", era construita sub munte. La suprafata erau doar trei baraci folosite de personalul militar -ofiteri si trupa- ca dormitoare, bucatarie, cantina, popota, birouri, magazii si . alte utilitati.

Am facut cunostinta cu cei doi ofiteri care faceau de garda in tura si care m-au pus in tema cu ceea ce se intampla in acest perimetru. Unde imi voi desfasura noua si neasteptata mea activitate "misterioasa".

Ca sa ajungi la tezaur sau la "fabrica de bani" era un intreg ritual. Trebuia sa cobori cu liftul. Usile care zavorau aceste averi erau metalice si cantareau fiecare, tone. Iar deschiderea lor se facea dupa un procedeu ciudat. Prima cheie era introdusa de catre delegatul B.N.R. dupa care reprezentantul Ministerului de Finante introducea cheia lui. Aceeasi operatie o repeta directorul BNR din Sinaia. Odata introduse cheile se apasa pe un buton si uriasa poarta metalica se deschidea ca intr-o poveste fermecata, in prezenta celor trei cerberi imperturbabili. Temperatura constanta de 18 grade C.

Intr-una din zile, cand a venit in inspectie generalul Negulescu, seful Corpului de Control de Graniceri Bucuresti si a urmarit procesul de deschidere a usii, a exclamat :

-"Mai baieti, ca in basme: Deschide-te, Sesam ! Asa ceva am mai vazut in Anglia, dar parca . nici chiar asa. Opera lui Carol al II-lea !"

Cu ocazia unei vizite a unor directori de banci din Iasi si din alte orase moldovene am intrat si eu in urma lor sa vad tainele pastrarii avutiei tarii si a conducatorilor ei.

Erau celule in care erau asezate in stive, ladite cu aur de cate 50 kg. Separat intr-o celula, tezaurul Poloniei adus in 1939, inainte de invadarea ei de catre Germania si Uniunea Sovietica, odata cu refugierea intregului guvern, in frunte cu seful lui Smigle Ritz. Am remarcat printre obiectele deosebite, buzduganul de aur in greutate de 5 kg primit de Carol II, cu inscriptia "ARMATA ROMANA, COMANDANTULUI EI !" si pe care nu apucase in graba mare sa-l vare in vagoanele cu zestrea cu care a plecat in Portugalia.

Retin ca atunci s-au tiparit bancnote de cate 5.000 lei. Hartia era adusa din Bucuresti in topuri de cate 1.000 bucati si controlata de trei inspectori care faceau si numaratoarea. Directorii de banci din toata tara faceau prin rotatie cate o luna sau doua de serviciu la aceasta MONETARIE a statului.

Plata intregului personal ce apartinea acestei unitati se esalona intr-o ordine bine stabilita de la ostas la ultimul inspector. Eu ca sublocotenent, primeam o solda lunara de 9.000 lei si o indemnizatie zilnica de 500 lei, adica un spor de 15.000 lei lunar. Inspectorii, in afara salariului, pe care nu l-am aflat niciodata, primeau o indemnizatie de 2.000 lei pe zi, adica un adaus lunar de 60.000 lei. Fara comentarii . !

Comandantul meu era dintr-o familie de mosieri pe al carui teren lucrau sate intregi. Il chema Raul Alevka, avocat in viata civila, acum concentrat. Era destul de in varsta, dar inca viguros, bine cunoscut in randul ofiterilor superiori. Dupa primul Razboi Mondial a fost delegat sa aduca prizonierii din Rusia. Mi-a povestit aceasta adevarata "aventura" desfasurata pe un traseu care n-a ocolit Japonia.

Pe Carol al II-lea il injura si-l terfelea in toate felurile. Era ruda cu Zizi Lambrino, prima amanta a regelui, ceea ce ii permitea sa stea in fata "majestatii sale" oricand, in orice imprejurari si mai ales la poker. Si cand venea vorba de acest joc "nobil", cum il numea el, nu uita sa repete: "Carol imi datoreaza 7 galbeni de la un asemenea joc, cand era comandant al unui Batalion de Munte din Ardeal".

In primavara si vara lui 1942 am avut o viata linistita, fara probleme deosebite. Numai ca a venit luna august si tezaurul a fost evacuat. "Fabrica" isi continua insa activitatea nestingherita. Am observat, la tiparirea bancnotelor, ca pentru fiecare culoare imprimata atatea placi se aplicau pe hartia respectiva. Si daca, cumva, se gresea cu o centima, atunci se anula intreaga hartie care cuprindea 8 bucati de cate 5.000 lei.

La evacuarea tezaurului au participat grupe de jandarmi cu 10 camioane, in care au fost stivuite laditele, si transportate la Banca Nationala, timp de 10 zile neintrerupte, sub o paza severa.

Dupa aceasta "operatie" a averii pe care am pazit-o cateva luni, am fost onorat cu o permisie de 10 zile. La sfarsitul ei, regimentul imi face cunoscut ca sunt trimis intr-o noua misiune la frontiera romano-sarba, tocmai la Stamora Moravita. Unitatea avea in primire zona cuprinsa intre Stamora Moravita si Calarasi, cea mai lunga linie de frontiera, sub paza a trei batalioane instalate la Calafat, Giurgiu si Turnu Severin.

M-am prezentat si mi-am luat subalternii : ordonanta si un sergent ! M-am instalat in gazda la o nemtoaica. Era aceasta femeie, gospodina, desteapta, dichisita, curata.

Misiunea mea era sa controlez trenurile Timisoara-Belgrad si numai pe nemtii care intrau sau ieseau din tara, militari. Vama romaneasca se ocupa numai de civili. Cu aceasta ocazie am fost de mai multe ori la Varset si Biserica Alba, localitati orasenesti cu populatie aproape in exclusivitate romaneasca, ai caror locuitori -cu care am stat de vorba- mai visau la "patria muma". Visuri si dorinte desarte !

Din controalele amanuntite pe care le faceam, am constatat ca austriecii sunt buni comercianti si tot asa de buni traficanti. Turcii cumparau locomotive de tren din Austria. La un control in tenderul unor locomotive, din cele 20 insirate pe linie, am gasit 10 pachete de dimensiuni apreciabile de slanina de contrabanda. Bineinteles ca le-am confiscat conform ordinelor, cu gandul sa le expediez la bucatariile noastre, cam "subtire" dotate cu asemenea bunatati. A doua zi, insa, stupoare ! Au venit nemtii cu ordin scris de la superiorii nostri si le-au luat fara sa tai o bucata pentru bucataria noastra sau o bucatica pentru frustiucul nostru, al celor trei.

Sediul plutonului era in Moravita, iar eu locuiam in Stamora. Intre aceste doua localitati locuite de svabi se afla vama.

Era intr-o duminica, pe care mi-o doream linistita dupa atatea zile de chin. Un vames, cam de varsta mea, se pare ca avea chef de harta, incepe sa-mi faca observatii referitor la modul in care trebuie efectuat controlul la militari si civili.

-"Bine domnule vames, dar aceste reguli deja sunt stabilite prin regulamentul pe care, probabil, il cunosti si d-ta sau daca nu, vi-l dau sa-l cunoasteti acum." Omul incepuse sa ma irite si abandoneaza limbajul decent, luandu-ma cu "ba" sau "ma", "tu", in zeflemea.

Nu eram obisnuit sa provoc conflicte sau sa adopt un limbaj de mahala intr-o discutie, chiar aprinse, dar nici sa suport un asemenea hal de insulte. Asa ca fara sa ma ambalaz in aceasta altercatie am aplicat o metoda fara cuvinte, adica doua palme, simbol pentru obraznicie, ca sa ma tina minte.

Neasteptat, omul meu a ramas pironit locului si dintr-o data face stanga imprejur si . valea. Seful vamii, care sosise de cateva zile si necunoscandu-ma, m-a dat in judecata pentru palmuirea subalternului sau. Era proaspat absolvent al Dreptului si isi incerca probabil cunostintele.

Trecusera mai bine de sase luni de la acest incident. Eram la Regiment si nu la Moravita, cand ofiterul de serviciu ma acosteaza :

-"Mai manzule !, vezi ca te cheama Batalionul de la Turnu Severin in legatura cu un proces "vamist". Ce nazbatii ai facut acolo ?"

-"Am palmuit un vames care vroia sa-mi terfeleasca gradul". Am plecat impreuna la Comandantul regimentului caruia i-am relatat scopul prezentei mele. M-a ascultat zambind, dupa care se adreseaza ofiterului de serviciu :

-"Ordon sa comunici atat Batalionului nostru cat si judecatoriei respective ca sublocotenentul Zechiu Spiru a primit o misiune inalta si nu se poate prezenta la proces pe frontiera."

La plutonul de unde plecasem era comandant lt. Activ Badiu care, conform ordinelor, nu putea ocupa acest post pentru ca nu fusese pe front. Era dispozitia data de Maresal. Dar de ce n-a fost Badiu pe front, am aflat chiar de la sotia sa care se lauda intr-un cerc in care, intamplator, am participat si eu. Dansa era nepoata de sora a sefului Sigurantei Statului, nimeni altul decat generalul Cristescu, cel care avea in grija sa pe legionari, carora le hotara soarta. Sa ne aducem aminte de noaptea de 21/22 septembrie 1939, cand sute de legionari au fost expusi pe strazile oraselor tarii, ucisi ca represalii pentru pedepsirea lui Armand Calinescu. Cine a hotarat ca ei sa moara ? El ! Pe doamna Badiu am lasat-o sa povesteasca din viata "senina", "linistita", si "bogata" a gen. Cristescu.

Tot in comuna am cunoscut o familie Mioc, a carui sef de clan era chiar notarul, licentiat in drept. N-avea copii. In discutiile noastre amicale, placute, imi tot facea apropouri de casatorie. Am banuit unde batea saua cand am aflat ca simpaticul si veselul notar avea o sora care tocmai absolvise liceul. M-am simtit obligat sa-i raspund in mod oficial la aceste aluzii.

-"Imi pare rau, dar eu sunt logodit in mod oficial si iremediabil cu o domnisoara, Nela, in ultimul an de liceu teoretic".

In toamna anului 1943 ma imbolnavesc de friguri, si pentru ca mi-a venit inlocuitor, am plecat sa ma tratez in Capitala pentru trei zile, care au coincis in mod fericit si cu un concediu legal "oferit" de Regiment prin bunavointa comandantului. Primul meu gand a fost sa ma reped la parintii asvarliti in dealurile tulcene. Am stat cateva zile in care mama statea mereu cu ochii plansi intrebandu-ma :

-"Cum de te-a scapat Dumnezeu de doua ori ? Doamne ce vise am avut ! Dar uite ca mi-ai venit si se pare ca esti sanatos. Sa nu mai pleci pe front . !"

M-am intors dupa aceasta scurta dar odihnitoare "vacanta" in Capitala sumbra, cu lume trista pe strazile pustii si fara lumina seara. Frontul se clatina, iar zilele mele de concediu erau numarate.

Ma intalnii, doua zile inainte de a ma prezenta la unitate, cu niste colegi curiosi sa afle din sursa directa, cate ceva din viata frontului. Erau tristi ca si mine pentru ca intrezareau un sfarsit neluat in calcul. "Dragi colegi, razboiul nu are decat un singur invingator si un invins . Poate ne vom mai revedea", si m-am indepartat de ei dupa ce ne-am imbratisat, mai trist cu gandul la ceea ce avea sa se intample.

A doua zi am trecut pe la Chita Sola, care, student fiind, si-a deschis cu fratele mai mare al fotbalistului Befa de la echipa Venus, o bombonerie. Il sponsorizasem cu 60 de mii lei, bani din solda mea din perioada cat am fost pe front, sa-i aibe de afaceri. Eram imbracat in tinuta festiva pentru ca ma pregateam sa plec la Batalion pentru o noua repartizare.

Tot discutand in pravalie, de una, de alta, intra o doamna destul de tanara, sa cumpere ceva. Era in doliu. Se uita insistent la mine si dupa o scurta pauza ma intreaba :

-"Nu va suparati daca va intreb d-le sublocotenent, din ce Regiment faceti parte ?"

-"Din Regimentul 1 Graniceri Bucuresti, doamna."

-"Atunci poate l-ati cunoscut pe cpt. Florescu, sotul meu . "

-"Doamna, in primul rand vreau sa va transmit condoleante. Am fost in acelasi Batalion. Eram in spital, ranit, si n-am stiut de moartea tragica pe care si eu am aflat-o de la generalul Potopeanu. S-a intamplat la Dubinova unde fusesem ranit prima oara. Dansul luase comanda Batalionului de la maiorul Badescu care fusese ranit. Am respirat adanc si am continuat: -Cred ca ati primit niste bagaje -destul de multe- printre care si un pian, lasate in pastrare fratelui dvs. la Chisinau, proaspat sosit ca functionar la posta, sau chiar seful ei."

-"Nu, domnule sublocotenent, nu am primit nimic in afara lucrurilor personale cu care plecase", mi-a raspuns doamna, cu ochii in lacrimi.

-"Regret doamna pentru cele intamplate. Sunt consecinte ale unor imprejurari independente de vointa noastra."

Deci, din 12 carute n-a ajuns nimic acasa la cpt. Florescu. S-o fi "bucurat" cumnatul sau, sau vorba turcului: "haram gheldi, haram ghiti" . Cine stie ?

TURNU MAGURELE

Disciplinat, ma prezint la unitate. Comandantul, colonelul Stanculescu, dupa o discutie sumara si amicala ma pune in tema scurt :

"-Profesore draga, sa stii ca te trimit la Turnu Magurele, unde vei avea o misiune ce nu are legatura cu plutonul de graniceri. S-a inteles ?"

"-Am inteles, sa traiti !"

Turnu Magurele e oras de margine de lume, patriarhal, cu oameni obisnuiti, ce isi spala pacatele in cand apele linistite, cand tulburi ale Dunarii, nu intotdeauna albastra.

Seful vamii, unul turciuriu, de ziceai ca e tigan sadea, mai ales ca il chema si Parlitescu, mi-a expus pe indelete situatia din port. Germanii aveau aici in port, doua companii de pontonieri, iar dincolo, peste Dunare la bulgari, mai aveau inca doua companii ce aveau in supraveghere podul de vase ce lega cele doua porturi, Turnu Magurele si Nicopole. In timpul zilei, cand vasele comerciale si slepurile navigau in aval si amonte, la mijlocul fluviului pontoanele erau decuplate. Se recuplau cand se intrerupea navigatia si atunci se putea circula pe pod care suporta si coloana de tancuri, fie Panzer, fie mai tarziu T-34.

Si mai suporta ceva acest pod : traficul de contrabanda cu tigari din Grecia sau Bulgaria cu destinatia initiala Romania si apoi mai departe in toata Europa.

Pentru ca acest trafic luase proportii, Ministerul de Finante si Corpul de Control de Graniceri au incheiat un protocol cu armata germana prin care se instituia un grup de control format din ofiteri romani si germani. Prin filtrele constituite la Calafat-Vidin, Turnu Magurele-Nicopole si Giurgiu-Russe, se incerca stoparea oricarui trafic, dar in mod deosebit, al celui cu tigari care devenise exasperant.

Cu toate aceste masuri, bine organizate in vederea anihilarii acestor fenomene, traficul de tigari parca se accentuase. Traficantii au gasit diferite forme si sisteme de a se sustrage de la acest control. Am raportat, s-a raportat, s-a atras atentia cu amenintari. Nimic ! Tigarile au ramas moneda forte de schimb-cumparare-vanzare si ajungeau in final tot acolo unde le era destinatia.

Un ofiter neamt mi-a spus intr-o seara la o cafenea din port :

"-Domnule sublocotenent, sa stiti ca la noi in tara, cu un pachet de tigari te plimba un taximetrist toata noaptea . "

Ne-a dat mari batai de cap acest trafic ce nu mai putea fi stavilit asa de usor. Pana la urma, dupa mult timp, totul a intrat in normal. S-au dublat grupurile de control, s-au majorat pedepsele si astfel s-au mai stins . tigarile.

Eram in relatii bune atat cu autoritatile romane cat si cu cele germane care reusisera sa puna capat avalanselor de infractiuni ale ostasilor lor -principalii autori. Cat priveste relatiile mele cu comandantul portului, ele au ramas la nivel protocolar. Era un fost ofiter de marina -in prezent in rezerva- licentiat in drept si care nu-i prea avea la inima pe nemti. In schimb, cu seful civil al portului, un tanar licentiat in drept, legaturile pe plan profesional cat si particular erau dintre cele mai bune. Baiat de dialog elevat, vesel, tocmai se logodise cu fiica protopopului din oras, o fetiscana draguta, studenta la farmacie in Capitala.

Acesta era cercul in care imi duceam viata uneori linistita, alteori agitata langa apele batranului Danubiu.

In decembrie, pe la jumatatea lunii, am primit ordin sa dezmembram podul. Se anuntau gheturi mari din susul fluviului. Doua luni cu trafic redus si fara evenimente semnificative care sa ne tulbure linistea.

Si totusi nu-i pace totala in porturi niciodata. Asa si la noi. In preajma de Craciun, cu cateva zile inainte, ofiterii germani ne-au anuntat ca in piata din Nicopole sunt sapte bulgari impuscati, considerati partizani. Despre existenta acestor partizani stiam din Cadrilater ! Ca formau grupuri inarmate cu scop de a timora populatia romana ce colonizase acest taram in deosebi dupa 1877, odata cu asezarea bulgarilor. Astfel stand lucrurile am anuntat Corpul de Graniceri.

A doua zi, soseste un colonel din Bucuresti si-mi comunica un ordin secret pe care trebuia sa-l execut in termen cat mai scurt : "Sa faci tot posibilul si sa observi locul unde depoziteaza nemtii pontoanele dezmembrate pe timpul iernii."

Il cunosteam bine -si oarecum prieten- pe seful vasului care le remorca. Il chema Gheorghiu, la origine grec din Braila, iar remorcherul se numea . Pasteur, rechizitionat de armata germana. Bazandu-ma pe aceasta sensibila prietenie si avand acordul lui, a doua zi ma imbrac civil si urc pe vas sa urmaresc, deci, depozitarea pontoanelor. Am pornit ! De la inceput mi s-a parut ceva ciudat : vasul in loc sa mearga la vale, asa cum credeam, a pornit spre Nicopole. Cand am ajuns in port, il vad pe granicerul bulgar, pe care il cunosteam si ma cunostea, asteptand sa urce pe vasul nostru. Atunci, pe loc, mi-am dat seama ca am facut o greseala imbracandu-ma civil. Puteam fi considerat spion. Si ca sa evit intalnirea cu vecinul meu de la sud, ii spun lui Gheorghiu :

"-Ascunde-ma repede undeva ! Nu vreau sa dau ochii cu bulgarul."

"-Vino dupa mine ! Te duc in sala de masini."

De aici, de unde m-a "pitit" Gheorghiu, aveam posibilitatea sa vad tot ce se intampla pe vas, si dincolo. Granicerul, sta de vorba cu ofiterul german care urma sa ia in primire cazarma unde se depozitau pontoanele.

Plutonierul neamt cu care lucram la control incearca sa ma linisteasca.

"-N-ai nici o grija, herr Zechiu, nu se intampla nimic."

"-Nu pot sa ies, colega. E periculos. Daca ma vede bulgarul ca-s civil ma considera spion. Lasa-ma sa stau aici."

Am navigat in aval aproape doua ore pana am ajuns in dreptul comunei Flamanda de pe malul nostru. Am acostat pe malul drept al apei. Am iesit din sala masinilor dupa ce coborasera cei doi -granicerul bulgar si ofiterul neamt- si impreuna cu plutonierul neamt am urcat intr-un camion german care mai avea putin de incarcat paturi, saltele si alte acareturi si urma sa plece. Intelegandu-mi graba, neamtul meu zoreste soferul :

"-Schnel, schnel ! Ajunge cat ai pus si porneste asa cum esti incarcat." Si am pornit. Am observat ca din Dunare pornea un canal care se ramifica apoi -dupa o mica distanta- in cinci-sase canale late pe unde puteau intra vase de capacitate. Intre canale, copaci inalti care le camuflau asa de bine incat nu puteau fi depistate din avion. Era o adevarata padure. La capatul canalelor era cazarma soldatilor, locuintele subofiterilor si ofiterilor.

Am aflat ca din acest mic port militar, fata in fata cu Flamanda noastra, a fost atacata armata romana in primul razboi mondial de pe vase militare germane, fara sa stie cineva de unde veneau obuzele.

Nici Statul Major Militar nu a stiut pana acum, ceva precis, ce zace in acea padure de arbori.

Dupa ce-am observat atent cum arata portul militar bulgaresc si imprejurimile, l-am rugat pe plutonier sa ma repeada de unde am plecat. In timp ce ofiterul bulgar preda omologului sau neamt incapere cu incapere, m-am urcat intr-un camion care tocmai pleca si nu m-am oprit decat la vapor unde, mi-am reluat locul in pantecele lui, langa cazane si masini.

Am asteptat cuminte si uluit de tot ce mi s-a perindat ochilor, nu fara emotii si teama, aproape doua ore pana cand au venit cei doi ofiteri si am pornit spre Nicopole-Turnu Magurele.

Pe ofiterul bulgar il cunoscusem din toamna cand venise pe malul nostru sa caute niste barci si barcute aduse de furtuni in perimetrul nostru. L-am invitat atunci in oras si ne-am ospatat pana seara tarziu, vorbind despre evenimentele noastre din zona. Ne imprietenisem oarecum si rezolvam anumite probleme fara sa apelam la organele abilitate. Asa, de pilda, intr-una din zile, din acea perioada, se intampla ca granicerii bulgari sa aresteze doi CFR-isti pe care ii acuzau de spionaj. Cum si granicerii nostri, doua zile mai tarziu, au prins doi bulgari acuzati de aceiasi culpa, incidentele s-au rezolvat intre noi fara nici o alta interventie sau ordin superior.

Reiau cursul "aventurii" mele. Seara, tarziu, dupa ce l-am lasat pe ofiterul bulgar la Nicopole, noi ne-am continuat drumul si am ajuns la Turnu pe la 10-11 din noapte de iarna.

Aveam un numar secret nou, si am comunicat imediat la Bucuresti, transmitand observatiile mele. Mi s-a raspuns scurt :

"-E bine ! Nu spui nimic, nimanui. Maine va veni un delegat cu care vei lua legatura.

Ma pregatisem, intocmind schitele obiectivelor vizitate in ziua ce abia se incheiase pentru mine.

Pe la pranz sunt cautat de un colonel de M.St.M. Dupa indentificare, i-am prezentat pe scurt schita. S-a uitat insistent dupa care, zambind imi spune :

"-Nici nu-ti inchipui, domnule sublocotenent, ce "lucrare" ai facut. Avem nevoie de d-ta. O sa-ti facem aici in Turnu un birou special si te inzestram cu motocicleta cu atas. Iar daca va fi nevoie, te putem trimite ca inspector scolar la scolile romanesti din Bulgaria. Bani vei avea suficienti ca sa te descurci departe de front."

S-a despartit rugandu-ma sa ma gandesc la cele propuse de dansul.

Sincer sa fiu, mi-a suras propunerea sau mai bine spus "afacerea". Numai ca venind maiorul meu de la Giurgiu, comandantul de Batalion si candva aghiotantul printului Nicolae, mi-a rasturnat planurile pe care deja incepusem sa le infiripez. Si ce planuri . ! Ma vedeam zburand cu modernul mijloc de transport, relatii cu persoane si personalitati, rapoarte . O alta lume !

Maiorul m-a privit drept in fata si dupa ce i-am relatat convorbirea cu trimisul de "sus", precum si propunerea lui referitoare la viitorul meu eventual post, a inceput :

"-Mai Spirache, de front vei scapa, bani cati vrei. Dar sa stii de la mine, daca intri in aceasta "afacere" cum spui tu, vei regreta rapid, dar va fi prea tarziu. Si nu se va putea face nimic. Te vor lua cu lucruri marunte, maruntisuri, cu tactica, pana cand te vor "infunda" intr-un fel spionaj pentru care tu, prin structura ta, nu vei putea sa ii faci fata. Asculta-ma ! Te cunosc foarte bine. Nu este pentru Zechiu aceasta "afacere", el care vrea sa traiasca linistit langa machedoanca lui." Eram gata ! Am inteles poate mai mult decat si-a dorit sa inteleg, bunul meu maior.

Se apropia Anul Nou si ma gandeam ca ar fi bine sa ma reped pana acasa. Trebuie sa actionez mai din timp sa nu fie prea tarziu in preajma de rascruce de ani. Asa ca ies la raport la maior si ii spun :

"-Domnule maior, acordati-mi o permisie de cateva zile sa-mi rezolv unele probleme familiale la Constanta."

"-Bine ! Am sa-ti trimit un inlocuitor pentru doar trei zile in care, sper sa te descurci."

Eram in ajun de Craciun, 24 decembrie. Crivatul incepuse sa-si faca prezenta si la noi la Turnu. De sus, din cenusiul cerului se cerneau primele petale albe de nea in amurgul zilei. Oamenii se indreptau grabiti spre case cu ultimele cumparaturi. Ma intorceam din oras impovarat de ganduri, agale, indreptandu-ma spre port, acolo unde se dezmembrau ultimile componente ale podului. Am intalnit cativa ofiteri germani discutand agitati in grup.

"-Ce s-a intamplat, d-le capitan ? E ceva grav ?"

"-Nu d-le sublocotenent. Grav nu este, dar totusi ceva care ne deranjeaza si ne creeaza probleme. Ostasii nostri n-au primit inca masa de pranz si este destul de tarziu."

"-Domnule capitan, pana vine masa ostasilor, sper ca trebuie sa apara, va invit la un aperitiv cu putina tuica, slanina, salam si ce mai gasim prin traista."

"-O, dragul meu, iti multumesc dar nu pot primi aceasta oferta tentanta. Si aceasta nu pentru ca nu mi-ar face placere dar, ce vor spune ostasii mei care au lucrat de dimineata si sunt flamanzi : "noi flamanzi si ofiterii nostri la chef !"

Acesta era capitanul von Pulch, neamt de vita nobila, militar de cariera, cult, realist si obiectiv, asa cum il voi cunoaste putin mai tarziu. Si daca i-am inteles refuzul, am stat de vorba abordand situatia politico-militara asa cum o percepeam la acea ora.

"-Wier haben den Krieg verlossen ! (Am pierdut razboiul)"

"-Cum d-le capitan, chiar dvs. credeti ceea ce spuneti ?"

"-Crimeia nu va putea fi salvata. Va fi o noua Tunisie."

Am incremenit. M-am dus cu gandul la trupele noastre din aceasta blestemata peninsula, la Batalionul din care faceau parte condamnatii politici instruiti la Sarata care si-au lasat lanturile de la glezne in Aiud ca sa lupte in muntii si vaile sterpe ale Crimeii.

"-Domnule capitan, am reluat dupa o pauza in care mi-am revenit, am impresia ca sefii dvs. n-au stiut sa faca politica si s-au bazat doar pe forta. N-au sustinut miscarile nationaliste din tarile ocupate si nici chiar aliate. Dimpotriva, le-au asuprit. Iar in Rusia, si mai ales in Ucraina, Crimeia si in alte zone, pe poporul care ii astepta ca salvatori l-au umilit. Pe multi dintre bastinasi i-au trimis sa lucreze in fabricile din Germania, iar pe altii i-au determinat sa devina partizani. Si urmarile le cunoasteti . Dupa umila mea parere, unul singur a stiut sa mai faca politica : von Papen, care a reusit sa mentina Turcia -zona strategica si fierbinte- neutra, dar n-a reusit s-o determine sa fie aliata in razboi. Alta ar fi fost configuratia conflictului de astazi.

M-a privit cu tristete si mi-a raspuns cu amaraciune :

"-Din pacate, d-le sublocotenent, se pare ca aveti dreptate. Si din nenorocire, greselile celor putini le platesc cei multi."

Ne-am despartit pentru ca sosise masa ostasilor. Si nu a fost ultima intalnire. Ultima va veni peste putin timp si va fi dramatica.

Au venit colindele Craciunului pe malurile Dunarii cenusii. Dar pe front . ? Prin satele noastre dobrogene, copiii, cu fetele aprinse si biciuite de crivat, inoata prin nameti sa-si umple traistutele cu poame, nuci, covrigi stransi cu atata sfintenie de mame ori bunici care ii asteapta strajuind la ferestre sau in tinde. Ca odinioara cand si noi masuram aceiasi ani frumosi .

31 decembrie 1943. Am plecat cu autobuzul spre Bucuresti. Anul nou l-am primit in casa lui Ilie Caramitru, casatorit cu o nepoata a mea, al carui tata, Machi, ca si fratele lui Cola din familia Babu, imi sunt verisori.

Dimineata, ca dupa o noapte nedormita, obosit, la tren cu directia Constanta unde ma astepta o surpriza de proportii. Cum am intrat in curte -anuntasem ca sosesc- s-au repezit toti la mine urandu-mi fericire, sanatate, viata lunga si . tot ce-mi doresc.

"-Ce atata bucurie pe capul vostru si de unde . ?"

"-Ehei, baiatule, ai intrat in alta categorie de tineri. Te-am logodit. Te-am logodit de Craciun, mi-a raspuns in cor toata suflarea."

Despre logodna mea am aflat mai multe amanunte de la viitoarea mea cumnata, Ica, cea care se va casatori cu doctorul Dina Pitu-oftalmolog. Acum insa am aflat din sursa directa. Fratele meu mai mare, Hristu, de Craciun, conform obiceiului in asemenea imprejurari, plecat ca mine, s-a prezentat cu simbolul logodnei, o cruciulita de aur si alte cadouri specifice unui asemenea eveniment, la familia Dumitrescu unde, in numele meu, adica investit de mine, s-o ceara pe Nela ca logodnica si viitoare sotie.

In seara de 1 ianuarie, adica la mai putin de 10 ore cat am stat acasa, m-am intors la Bucuresti iar a doua zi -cu autobuzul- m-am prezentat in termenul stabilit la Turnu Magurele. Ma asteptau evenimente dure . Eram pregatit sa merg mai departe.

Pentru moment, aici, totul era in ordine si liniste, numai ca frontul se apropia pe fiecare zi si Moldova intra in perimetrul de foc al rusilor. Venisera ordine noi. Miscari de trupe. Asa se face ca am intrat si eu in acest "joc" ajungand la Calafat in cadrul aceluiasi Batalion.

Germanii construiau un feribot alcatuit din trei slepuri lungi, alaturate, iar peste ele, patru linii de cale ferata pe care puteau circula cate 4 vagoane pe fiecare linie pe ruta Calafat-Vidin. (Puteam deci transporta deodata 48 de vagoane pe cele 12 linii instalate pe 3 slepuri). Misiunea mea era sa controlez trenurile si trupele lor care tranzitau Romania.

Armata germana era dotata cu aparatura moderna cu care receptionau informatii precise despre miscarile avioanelor Aliate din Italia, ceea ce nu i-a impiedicat pe anglo-americani sa bombardeze trupele lor ce operau in zona balcanica, in iarna 1943-1944. Romania, in aceasta perioada, scapase de aceste "vizite" ucigatoare.

4 aprilie 1944. Ofiterul german de la acest punct de cercetare si receptie ma atentioneaza :

"-Mi s-a comunicat din Italia ca avioane aliate de vanatoare si bombardament -si nu putine- si-au schimbat cursul obisnuit. De asta data tinta este Romania."

Am anuntat imediat Corpul de Graniceri si Regimentul. Cateva minute dupa comunicare, un zumzet surd venea dinspre sud-vest ; bondari uriasi argintii se profilau pe albastrul senin al cerului, aidoma unui stol de cocori ce se intorc din indepartatele zone calde. Zburau la inaltimea la care antiaeriana noastra renuntase sa mai risipeasca in van obuzele.

In jurul acestor uriasi bondari, avioane de vanatoare, minuscule, roiau, protejand zborul acestui convoi cu destinatie stranie. Era prima incursiune in spatiul nostru si . nu ultima !

De Pasti, daca nu ma insel, era chiar in ziua de 4 aprilie, sau pe undeva aproape, am fost invitat de catre consulul aroman, Mihai Petrasincu de la Vidin. Isi mutase familia de la Vidin la Calafat din cauza evenimentelor si facea naveta Calafat-Vidin de luni pana sambata -inclusiv-, cand se intorcea acasa. (Atunci se lucra si sambata desi nu era saracia de astazi).

Eram in port impreuna cu ofiterul neamt asteptand sa vina feribotul dinspre Vidin cand, cineva ma bate pe umeri :

"-Hai tinere ! Te asteapta sotia cu masa intinsa ca pentru oaspeti de seama."

"-Domnule Consul, vad ca vaporul dinspre Vidin se profileaza si . "

"-Lasa in pace vaporul ! Astazi este Pastele, zi sfanta. N-o sa rezolvi contrabanda cu tigari acum in aceasta sarbatoare. Lasa-i sa fumeze o zi in tihna inraitii cu tutun."

"-Pai, sa mergem atunci, daca asa stau treburile. Ii las sa-si faca de cap", si ii spun ofiterului neamt ca sunt invitat la masa, sa aibe grija .

Am plecat impreuna cu Dl. Petrasincu, imbracat in tinuta impecabila, spre locuinta dansului schimband impresii despre ultimile evenimente. Eram asteptati de doamna cu pregatiri de mare sarbatoare.

In timp ce ne cinsteam cu cate un paharel de tuica bulgareasca si mai ciupeam din aperitiv, auzim un huruit de avioane si bubuituri de tun trase in lant. Ascultam tacuti cand auzim ciocanituri in usa. Gazda deschide si il vad prin usa intredeschisa ordonanta aprins la fata si transpirat leaoarca.

-"Domnule sulocotenent, veniti repede in port. Sunt morti si raniti . "

Mi-am cerut scuzele de rigoare de la amabila familie Petrasincu ca si multumirile pentru invitatie si, in pas alergator am ajuns cu ordonanta in port. "Ce s-a intamplat ?", am intrebat pe cineva in graba si mi-a raspuns dand din umeri. Am inteles din alte surse ca nemtii din zona portului au fost mitraliati. De cine?

In ziua respectiva americanii au bombardat zona petroliera din Valea Prahovei si Capitala. La intoarcere, avioanele de vanatoare, ca sa-si faca si ele prezenta au mitraliat portul, nimerind cateva slepuri active sau ancorate. Era un fel de "la revedere Romania si nu uita ca ne mai intoarcem."

Tot umbland prin zona am observat o scena dramatica. Adjunctul de pe remorcherul maghiar, pe numele lui, Hajdu, care tocmai acostase si sta la masa, a fost macelarit cu gloantele care au patruns prin coverta chiar in sala de mese, drept in ceafa. L-am gasit cu capul in farfuria de supa. Iar neamtul cu care controlam in tandem tot ce misuna in port a fost grav ranit si transportat la primul punct sanitar. N-au scapat cele doua slepuri sarbesti, care tocmai sosisera si ancorasera. Si-au trimis cate un marinar "dincolo".

Dupa ce am constatat si consemnat bilantul "vizitei" americane, m-am intors cu d-l Consul, venit in urma mea, si care n-a pierdut ocazia sa imi spuna :

"-Ce zici fecior ? Daca nu te luam la masa, poate n-ai mai fi facut acum inventarul, ci -Doamne fereste- ai fi fost inventariat". Desigur, ca i-am multumit, si bucuros oarecum ca in raza activitatii mele nu s-a intamplat nimic.

Pentru faptul ca am anuntat Regimentul in legatura cu atacul aviatic, am fost citat pe ordinul de zi.

La cateva zile de la aceste evenimente care zguduisera pasnica populatie a orasului, ne-am trezit in fata unui episod dramatic trait de un grup de nemti, calatori pe drumuri necunoscute.

Am fost de fata la marturisirile acestor "nomazi".

Erau nemti din regiunea Volgai si din imprejurimi, impamanteniti de pe timpul tarilor in sate rasarite, bogate. Cand a inceput asediul Stalingradului de trupele maresalului von Paulus, s-au hotarat sa paraseasca asezarile de o viata cu gandul de a ajunge in Germania. Pornind la drum, calatoreau doar prin zonele ocupate de trupe romano-germane pana au ajuns la Tulcea. De aici, au coborat prin Dobrogea in Bulgaria prin Negru Voda si de aici la Vidin. Intentionau sa treaca prin Serbia, dar acolo era campul "minat" cu partizani, asa ca drumul cel mai sigur era prin Bulgaria si Romania. De la noi au primit ultimile detalii in legatura cu itinerariul care putea sa le asigure realizarea unui vis utopic. Am constatat insa un lucru care le este specific nemtilor; erau foarte bine organizati. Aveau medici si sanitari umani. Pentru animalele care le asigurau transportul sau hrana, medici veterinari. "E drept ca pe acest nenorocit drum am pierdut destule animale, dar ne-au ramas suficiente si ne-au asigurat cele trebuinciose. Important. Nu am lasat in stepa ruseasca nici un neamt. Au ramas destui din armata", ne-a spus cu amaraciune dar si cu mandrie seful clanului, care de fapt era o doctorita bine pregatita profesional, dar si diplomatic. Nu ne-a spus -dar nici noi n-am insistat- cum a obtinut aprobarea sa cumpere atatea baxuri de tigari cu care sa ajunga in Germania.

Dupa doua luni am aflat ca reusisera sa ajunga in Austria si de acolo . un pas pana in tara pe care si-au dorit-o cu atata ardoare.

Se apropia frontul. Coloane de refugiati din Basarabia, Bucovina, Moldova, luasera cu asalt drumurile prapadite ale tarii, spre celelalte provincii amarate dar, pentru moment ferite de urgia razboiului, acolo unde isi aveau rude, prieteni, cunostinte .

Intamplarea face ca printre cei refugiati sa aflu ca era si unchiul Miti, fratele mai mare al tatalui meu, care isi lasase bruma de avere la Radauti si s-a oprit in Maglavit unde a fost repartizat. L-am vizitat in fuga, cu o masina germana, iar pe matusa am vazut-o de mai multe ori la spitalul Calafat.

17 iulie 1944. Mi se prezinta un ofiter, care avea in supraveghere o anumita zona de frontiera din partea M.ST.M, si imi solicita informatii din anumite activitati ce se desfasoara in perimetrul nostru.

"-Regret domnule capitan, dar nu pot sa va dau nici o informatie din cele pe care mi le solicitati. Eu sunt ofiter de graniceri si am ordin sa raportez numai superiorilor mei si numai anumitor superiori."

"-Bineee!, atunci poate imi faci legatura cu Consulul de la Vidin pe care -sunt informat- ca il cunosti."

"-Nu cred ca va poate ajuta, pentru ca dansul intra in alta categorie si urmeaza alte filiere."

A trecut o saptamana si ma intalnesc cu Dl. Petrasincu.

"-Auzi Spirule, ofiterul acesta de la "Informatii" mi-a solicitat sa-i dau relatii despre ce se intampla dincolo de Dunare, adica la mine. I-am spus : daca Ministerul de Externe va poate da ceva in legatura cu ce se intampla dincolo, sa stiti ca acele informatii sunt date de mine. Regret, domule capitan, dar aceasta imi este misiunea."

27 iulie 1944. Avusese loc atentatul asupra lui Hitler. Maiorul meu primeste telefon de la regiment sa parasesc Calafatul si sa ma prezint din nou la Tr. Magurele. Ca sa fiu sincer imi parea rau sa ma despart de Calafat, unde ma obisnuisem cu oamenii si cu viata destul de agreabila. Dar, m-am conformat. Am gasit orasul si portul asa cum il lasasem.

La cateva zile imi soseste Nela. Si pentru ca evenimentele se precipitau de la zi la zi, am vorbit cu seful portului ca Nela sa locuiasca la logodnica lui, adica in casa parohiala a protopopului Boldeanu, din oras.

Eram intr-un permanent "dute-vino" si in asteptare. Atmosfera apasatoare. Si asa se va derula toata aceasta perioada care va culmina cu acel 23 august catalogat de invingatorii de la rasarit si slugile din tara "Ziua eliberarii tarii de sub jugul fascisto-nazist".

In aceste zile, din ce in ce mai agitate si impovarate de ordine, ma pomenesc cu fostul meu coleg de liceu Emanoil Alexandru, cel cu care aveam sa cerem audienta la Camil Suciu instalat la Minister dupa 1945, asa cum am relatat mai inainte. A fost o intalnire intamplatoare, placuta si fara urmari semnificative . Emanoil se afla in prezent, daca mai traieste, in Brazilia.

Comandantul Corpului de Armata de la Iasi, generalul Coman, era evacuat cu toata partea sedentara la Tr. Magurele. Semne bune, semne rele ?

In seara zilei de 23 august, pe la ora 11 vine si comandantul portului si imi spune razand :

"-Mai Spirache, s-a terminat razboiul ! A vorbit Regele la radio si a anuntat . ." Si imi spune ce anume, dar eu nu am inteles nimic. Eram nauc. Am avut totusi taria sa-i raspund :

"-Nu te bucura colega, nu stii ce ne asteapta. Nu se termina razboiul care este pe terminate. Razboiul, adevaratul razboi, acum incepe."

S-a uitat nedumirit la mine si l-am lasat sa se gandeasca la ceea ce i-am spus. Iar eu am plecat buimacit de "bomba" de la radio.

Noaptea m-am zvarcolit incercand sa gasesc sensul acestui eveniment, care -oricum- va intra in istorie. Iar istoria il va consemna . cum ? Istoricii insa il vor interpreta si consemna in functie de stapani.

Nu se ivira inca zorile si ma trezeste un maior din somnul agitat :

-"Te roaga dl. General sa-i faci rost de niste tigari. "Tigari, iar tigari", mi-a zis si am plecat dupa ele la maiorul Pulch, care sarmanul, nu stia nimic din ce s-a comunicat azi noapte. Mi-a dat cinci pachete "Diplomat" lung, pe care le-am si predat maiorului.

Ora 12,30. Sunt chemat din port la Comandamentul Corpului de Armata.

-"Manzule, imi spune un colonel. Mergi cu maiorul X si cu trupa pusa la dispozitie, sa-i dezarmati pe nemtii din port."

-"Domnule colonel, dimineata am fost la ei si mi-au dat tigari pentru dl. General. Cum pot sa fac acum asa ceva ? E inuman, mi-e mila si jena."

-"Stiu, baiatule, ca ti-e greu, si mie imi pare nespus de rau, dar am primit ordin de la Bucuresti si stii ce inseamna, mai ales ca este urgenta . "

Am plecat in port. Numai eu stiu cum am plecat. Traiam momente cumplite. Cu maiorul si trei masini de ostasi trebuia sa dezarmam camarazii nostri de lupta timp de patru ani, pana aseara. Dar e razboi si sunt ordine .

Soseaua care porneste din oras este mai ridicata ca un rambleu si asfaltata. La mijlocul drumului ne opreste o patrula germana, inarmata. Se pare ca erau in tema cu situatia creata. Au facut un semicerc in jurul nostru, sustinuti de ostasi plasati in porumb de o parte si de alta a soselei. Un ofiter se apropie de masina in care eram eu si maiorul X.

-"Halt ! Was brauchen sie ? (Opreste. Ce doriti ?)"

-"Wie wolben mit her maior sprechen . (vrem sa vorbim cu maiorul)"

S-a urcat in masina noastra si am ajuns in port, la maior. Am facut prezentarile, dupa care i-am spus in germana :

-"Domnule maior, imi pare foarte rau, regret, dar avem ordin sa va dezarmam." Gandindu-se, ne-a spus :

-"Imi dati voie sa vorbesc cu ofiterii mei ?"

-"Desigur !" Si dupa cateva minute -ce minute infernale!- revine abatut.

-"Dar daca ne opunem, ce se va intampla ?"

-"Domnule maior, unitati militare au facut cerc in jurul efectivelor dvs. Practic, sunteti incercuiti si ar fi o catastrofa daca va opuneti la aceasta varianta. Dar, noi va facem o propunere si dvs. decideti. Va lasam sa plecati in Bulgaria, desi mi se pare riscant. Mai aveti timp sa va retrageti."

A urmat un moment de tacere in care ofiterii germani s-au consultat si au ales in final varianta noastra.

Armele cadeau in fata noastra ca niste blesteme. Si cand totul parea incheiat, din grup se detaseaza un capitan care, face doi pasi inainte si mi se adreseaza :

-"Domnule sublocotenent, astazi acasa la mine se aniverseaza ziua mea de nastere, pe care trebuia s-o aniversez si eu pe frontul unde pana de curand nu se intampla mai nimic. Implinesc astazi, 24 august, 30 de ani. Sunt din Alsacia germana si vreau sa punctez aceasta zi rugandu-va : nu aruncati acest pistol de care sunt legat de familie si patrie in aceasta gramada. Va rog sa-l primiti dvs. E cinstea mea, de ziua mea !"

Apoi s-a retras luandu-si locul intre colegii sai. Iar eu am ramas pironit locului privindu-l indelung. Emotionat, i-am multumit pentru "cadoul" oferit si am incheiat. "-Va asigur, d-le, ca-l voi pastra ca pe ceva sfant."

Dupa trei ore, incolonati, i-am indreptat, cu ofiterii in frunte, spre Corpul de Armata unde ne astepta gen. Coman. Seara, ofiterii germani au fost invitati sa ia masa la popota alaturi de cei romani si in prezenta generalului.

Peste ani, cand gen. Coman va fi judecat si condamnat, ca si multi ofiteri superiori, in procesul "Criminali de razboi", i se va citi in actul de acuzare si acest gest uman, considerat "fraternizare cu dusmanul".

Gestul de onoare, considerat de comunisti, crima !

In port, in acele zile, erau ancorate cateva slepuri ramase fara stapani, incarcate cu fasole, paturi, orez, conserve, imbracaminte etc . Vine seful vamii, Parlatescu, si imi spune :

-"D-le sublt., te rog, instalaza-mi posturi cu paza severa la slepuri. Asa am primit ordin de la Directia Vamilor din Bucuresti."

-"Mai omule, da-mi voie sa iau din tot ce este acolo cate ceva, alimente, imbracaminte pentru ostasii mei. Ma gandesc : de vor veni sovieticii cu armata lor flamanda prin port, vor rade tot si ramai cu . slepurile goale."

-"Nu pot, mi-a raspuns scurt "parlitul"."

Peste patru zile au intrat "tovarasii sovietici" in port si n-au lasat nimic, nici in slepurile nemtesti, dar nici in ale noastre. Au luat si s-au tot dus . fara busola spre aval.

A doua zi am avut oaspeti -pana mai ieri dusmani- un maior si doi capitani rusi sositi cu puhoiul din Capitala. Noi, actualii lor aliati, ne-am simtit obligati si i-am invitat seara la o masa, in cinstea lor, la un restaurant pe masura lor: "Romania Mare". (Nu era inca proprietatea lui Vadim Tudor)

Dupa ce s-a consumat vodca, fripturile stropite cu vin rosu si alb, -dupa preferinta- ne-am deplasat in port de unde generalul rus, sosit de cateva zile inainte, urma sa treaca la Nicopole.

-"Nu treceti d-le general !, s-ar putea sa aveti surprize lasate de cei plecati, l-am avertizat."

-"Niet ! Paidom !", mi-a raspuns omul facandu-mi semn cu mana ca si cand ar fi spus, "lasa-ma pe mine, ca stiu ce fac."

Imbarcati in salupe, in frunte cu starostele lor, rusii au parasit tarmul nostru indreptandu-se veseli si incalziti de licoarea bauta, spre celalalt tarm. Numai ca, pe la mijlocul apei, de pe malul bulgaresc au inceput rafale neintrerupte de mitraliere. Oamenii si salupele s-au amestecat in apele Dunarii inrosite . Cei care au avut sansa sa scape nevatamati si au stiut sa inoate s-au intors pe malul nostru inspaimantati.

-"Ce se intampla domnule maior daca nu-i avertizam, l-am intrebat pe maiorul nostru."

-"Eram casapiti toti, Spirache, cu familii cu tot. Astia nu stiu prea multe."

Dupa cateva ore bune, convinsi ca totul n-a fost decat un foc de paie aprins de cei care se retrageau, rusii au pornit sa treaca iar Dunarea.

Deci nemtii plecasera. In schimb veneau noii aliati in coloane, coloane nesfarsite de ostasi, fie pe jos, fie in carute sau calare pe cai luati de pe drum, plini de praf si naclaiti de sudoare, cautandu-si tinta : Berlin. "Tam, peste deal, mai este putin . "

Dar acesti oameni mai aveau un hoby : ceasurile, pe care le-au considerat prada de razboi si le puneau -mandri- la mare vedere.

De ceasurile acestea nenorocite, pe care le agatase la picioare si la brate, avea sa moara regretatul Constantin Tanase cu acel "davai ceas, davai mosie . haraso tovarasie".

In invalmaseala aceasta creata de venirea vecinilor din rasarit, primesc un telefon din Bucuresti : "Te prezinti urgent la Oltenita sa iei un pluton de graniceri de paza pentru ca ofiterul activ s-a imbolnavit."

Eram cu logodnica. Circulatia feroviara era la dispozitia rusilor -neoficial- iar trenurile nu mai circulau dupa orar ci dupa bunul lor plac. Am ajuns -dupa peripetii- la Bucuresti si de aici -dupa altele- la Constanta unde soacra-mea ne-a si luat in primire:

-"Ce cautati aici !? Plecati inapoi, nu mai stati in orasul asta in care s-au intetit furturile, scandalurile, violurile. Astia au venit cu toate pacatele lor sa si le spele la noi !" Avea dreptate sarmana !

Treceam prin piata Tomis III de astazi -era atunci Depozitul de Armasari- cand un ostas rus, cu o pusca, ma opreste si-mi spune ceva pe limba lui, din care n-am inteles nimic. Era si nervos. Spre norocul meu, un oarecare cetatean care tocmai trecea pe langa noi si-i cunostea limba, imi traduce: "E suparat d-le sublocotenent, ca nu l-ai salutat."

-"Si numai pentru atat ?," l-am intrebat mirat. Si m-am intors catre ostasul sovietic luand pozitia regulamentara de drepti, cu sabia lipita de sold salutandu-l de parca eram in fata generalului Coman. Nu stiu daca a inteles unde a batut zambetul meu, dar era satisfacut pentru ca mi-a si raspuns :

-"Tac litinant", si a mai spus ceva de mama ce nu necesita traducere.

N-am stat decat foarte putin la cumnata mea Ica, pentru ca intr-acolo ma indreptam cand l-am salutat pe rus, si m-am intors grabit acasa. Am plecat impreuna la Bucuresti. Pe Nela am lasat-o in Capitala, la Tomaida Batu, verisoara ei, iar eu tot in graba am gonit unde trebuia sa-mi urmez traseul ce ma ducea la Oltenita, alt port din constelatia celor ce se insira de-a lungul Dunarii noastre si a altora.

La regiment am fost primit cu un "cadou" la care nu ma asteptam : 10 zile de carcera pentru neprezentare in termen "la post". Cu comandantul companiei am avut de la inceput cateva dispute -pe diferite teme, dintre care si cea a intarzierii mele la post, pe care am incercat s-o justific, dar n-a mers. Asa ca mi-a aratat cu degetul, scurt, directia port unde ma astepta plutonul destinat noii mele misiuni.

La ora 14 eram in fata lui. Majoritatea ostasilor erau stransi in jurul unui cazan ce fierbea ceva din greu.

-"Ce pregatiti de mancare flacai ?"

-"Nu e mancare d-le sublocotenent, raspunse sergentul care imi daduse raportul. Fierbem stafide, da, stafide", a accentuat sergentul cand a vazut ca m-am mirat.

-"Si ma rog, de unde le-ati luat sau cumparat ?"

-"Uitati-va, aici avem laditele cu stafide fara samburi. Facem troc. Noi dam un litru de tuica si ei ne "onoreaza" cu o ladita de stafide ce cantareste . numai 7 kg."

-"Asa, fara alte complicatii ?"

-"Fara ! Rusii sunt buni comercianti, d-le sublt., mi-a raspuns zambind, sergentul."

A doua zi l-am trimis pe sergent, descurcaret de altfel, sa-mi cumpere din oras 5 litri de licoare de schimb pentru care, dupa amiaza am primit 5 ladite cu stafide fara samburi, de Smirna, cum scria pe ambalaj, si pe care le-am si distribuit astfel : doua i le-am dat Nelei, care tocmai sosise pe neasteptate cu varul ei ; una la regiment, colonelului, alta colonelului Hristescu de la Corpul Granicerilor si una la subsemnatul.

Nu stiu prin ce imprejurari sau prin cine, a aflat capitanul meu de cele cinci ladite, ca mereu il vedeam bosumflat ori de cate ori ne intalneam si ma intepa. Norocul meu, ca inainte cu o zi de la "afacerea cu stafide de Smirna", soldatii mi-au povestit niste lucruri despre capitan pe care le-am pastrat ca arme de atac si de aparare in eventuale confruntari cu "seful". Astfel, am aflat ca din vasul "Florica", vas de lux al Bratienilor, sechestrat si ancorat in port, capitanul luase toate tablourile existente in salonul de primire si dormitor. Mai facuse, seful meu, rost de vreo 20 de motociclete abandonate de nemti sau schimbate cu mijloace cu care sa se salveze (barci sau altele) trecand Dunarea la bulgari. Tot acest "arsenal" le-a expediat acasa. Asadar eram in posesia unor date "tari".

Intr-o zi, capitanul, cautandu-mi nod in papura, si-a adus aminte de stafide si probabil de alte maruntisuri furnizate de anumite slugi, si ma pofteste in birou. Si dupa ce incepe cu nimicurile, ca sa-si faca intrarea la ladite, la ceea ce il durea, ma intreaba rautacios; pentru ca ii raspunsesem fara sa-mi dea replica la acuzele invocate :

-"Poti sa-mi spui ce ai facut cu traficul de stafide ?"

-"Desigur ca pot. Dar mai intai vreau sa precizez ca nu era nici un trafic si nici o afacere cu aceste stafide despre care stiati si dvs. Le-am luat contra cost si pot sa va spun si beneficiarii, daca sunteti curios." Si i-am spus. "V-am raspuns la intrebare. Dar dvs. puteti sa-mi spuneti ce ati facut cu tablourile de pe vasul Florica si motocicletele parasite de nemti ?"

Se facuse foc si para invartindu-se cu buzele tremurande, invinetite. Si dupa o pauza a gasit raspunsul :

-"Te rog paraseste biroul si du-te la pluton imediat. Ocupa-te de el."

Disputa a trebuit s-o raportez colonelului, sa fie in tema pentru orice eventualitate. Mi-a raspuns calm :

-"Vezi-ti de treaba. Nu e nimic."

Perioada ciudata de tranzitie, adica schimbari de aliati si dusmani.

Nu mai dadeam de capat barcilor si slepurilor noastre, amestecate cu cele ale bulgarilor, deveniti si ei . aliati. Le luau si le foloseau cine putea : rusii. Le lasau pe oriunde : rusii. De la noi la bulgari si de la ei la noi : rusii. Peste tot si toate : rusii.

Asa stand lucrurile, si ca sa putem face putina ordine, dupa aceasta invalmaseala, am hotarat cu vecinii de dincolo de apa, sa facem o identificare a acestor utilaje fluviale marunte : barcile. Bineinteles ca pentru aceasta operatiune trebuia sa se emita un ordin si sa cerem si asentimentul noilor stapani. Si ordinul s-a emis. Mi-am luat un sergent ca sa incheiem procesul verbal cu partea bulgara si am trecut Dunarea pe un pod de vase tocmit la repezeala de ei. Pe malul lor era o unitate ruseasca ce trecuse cu cateva ore inaintea noastra si se odihnea in tihna.

Sergentul meu n-are ce face si-mi zice soptind :

-"D-le sublt., o clipa ! Cizmele va sunt tare prafuite si ne facem de ras la bulgari". M-am oprit si "aghiotantul" meu scoate o carpa si-mi lustruieste "ciubotele".

-"Hei, Aliosa !, sare un ciolovec, care sta tolanit pe o rana. Sam ni mojisi ?" Sigur am inteles ce a rostit cu revolta, "ca de ce nu-mi sterg singur cizmele", dar eu am facut urechea surda si mi-am vazut de drum.

-"Ai vazut in ce belea puteai sa ma bagi, Nicule ?", i-am spus insotitorului meu, care a facut cu mana a lehamite si a murmurat ceva printre dinti, insa in romaneste.

Cu bulgarii am identificat barcile si am incheiat, dupa aproape trei ore, formalitatile, adica procesele verbale -in doua exemplare de fiecare limba-. A doua zi rusii au luat definitiv barcile, in cateva minute, fara procese-verbale, iar noi am ramas in "ciuda" lor, cu evidenta.

20 noiembrie. Sunt chemat la Bucuresti sa iau in primire Gara Obor, Gara Baneasa si o uzina electrica de langa Obor. La Gara Obor colaboram cu un plutonier rus, pentru ca prin aceasta zona aglomerata mereu, circulau foarte multi rusi, majoritatea . treji. O ducea greu sarmanul plutonier cu "baietii" lui.

Prin gari, lumea se plangea de furturi. Altii, de faptul ca sunt dati jos din tren de rusii care isi puneau oamenii lor, adica cei ce le dadeau vodca.

La sfarsitul lui noiembrie se anunta sosirea regelui Mihai din Sinaia, la Gara Baneasa. Plutonul de garda era pregatit sa-i dea onorul. Eu si seful garii, alaturati, in apropierea comandantului garii. In dimineata aceea n-am depistat decat un singur beat, intr-un tufis peste linia ferata, care a dat nastere la multe interpretari, mai ales ca nu avea nici un act de identitate. Cercetarile au stabilit ca omul isi avea tabietul lui pe care si-l respecta cu strictete, neavand nici o legatura cu sosirea Majestatii Sale.

Soseste trenul ! Regele coboara din vagon impreuna cu Regina Mama care tinea de zgarda un dulau, dulau mare si negru, fara botnita. Dupa raportul garzii, a trecut in revista personalul oranduit pe peron, salutand prin strangere de mana, incepand din capul coloanei : Maresalul curtii regale, Starcea Mociony, apoi comandantul garzii, seful garii si subsemnatul, sublocotenent in rezerva Zechiu Spiru.

Dupa ce se intretine cateva momente cu Maresalul Curtii, Regele o invita pe Regina sa urce in masina decapotabila si apoi, cu ochelari fumurii, trece la volan. In fata masinii, de o parte si de alta a ei ca si in urma s-au aliniat motociclete gata de start.

Asa a pornit alaiul spre Palat, iar noi ramasi in pozitie am salutat pana cand s-a pierdut prin multimea care venise curioasa sau din respect si dragoste monarhica sa-l primeasca pe suveran.

1 decembrie, ziua nationala a tarii, a coincis cu un eveniment pe care il asteptam de mult : desconcentrarea.

Am stat toata iarna in Bucuresti cu Nela si cumnata Luta care urma niste cursuri de croitorie.

Intre timp rusii parca se mai linistisera. Asa ca am hotarat, dupa o pauza binevenita, pe la inceputul lui martie, sa ne repezim pana la Constanta. Din gara Obor pleca un singur tren pe zi spre litoral. Totusi am gasit intr-un compartiment de clasa II (atunci erau trei clase) doua locuri in care ne-am asezat linistiti, asteptand sa porneasca locomotiva. Numai cu o jumatate de ora inaintea plecarii, apare un grup compact de armeni din Constanta care vorbeau dezinvolt cu soldatii rusi pe aceeasi limba armeana. Masura luata a fost prompta si la obiect : Au evacuat jumatate din vagonul nostru pentru ei patru si restul pentru sapte sau opt constanteni armeni care se intorceau din tara, de la niste rude.

Noi am primit indicatia sa ramanem in acelasi vagon dar . pe acoperis. Am fost insa prevazatori de acasa : ne luasem imbracaminte groasa de iarna si suplimentar, doua paturi.

Aceasta intamplare m-a obsedat ani de zile creandu-mi o aversiune fata de acest popor pasnic, aversiune pe care i-am marturisit-o bunului meu prieten, Bedighian.

In Constanta am stat o perioada in care am reusit sa-mi aduc familia din Gongaz-Tulcea in Palazul Mare, anexa a orasului. M-am apucat de comert, pentru ca salariile erau mizerabile, deschizand o caserie impreuna cu Caranica in comuna Dulgheru la aproximativ 70-80 km de Constanta, unde l-am instalat ca "sef" pe un unchi de-al lui Alecu, iar ca ajutor pe cumnatul meu George Dumitrescu.

5 august 1945, ziua cea mai importanta din viata mea. M-am casatorit. Cununia civila am facut-o in comuna, in fata primarului Dumitru Leca si a notarului Ion Petcu. Martori: Dumitru si Alecu Caranica. Instiintasem pe nasii mei de botez, care se aflau in Timisoara, dar primesc un raspuns neasteptat care m-a pus pe ganduri : "Nu pot sa vin, iarta-ma. Iti dau dezlegare pentru alt nas."

Eram in cautare de cel care trebuia sa-mi puna pirostiile pe cap. Dupa zile de tatonari, mi-am adus aminte ca in ianuarie al aceluias an se casatorise o cunostinta, dar si prieten in acelasi timp, Stere-Tegu-Coitu. Eram constrans sa incerc, asa ca m-am prezentat la proaspatul casatorit si l-am intrebat, rugandu-l, daca vrea sa-mi fie parinte de cununie. Tegu, consultandu-se cu Florica, sotia sa, n-a stat prea mult pe ganduri si mi-a dat raspunsul fara formalitati : "Bine, Pirule, vom fi o pereche de nasi tineri." L-am imbratisat pe Tegu care avea sa-mi fie de-a lungul anilor cel mai apropiat prieten la care vor contribui si evenimentele amare ce vor veni.

Ne pregatisem de nunta din timp, cu tot ce era necesar.

In saptamana nuntii ni s-a ivit un eveniment grav. Fiul fratelui meu Lambri, a contactat o dezinterie acuta si a decedat chiar doua zile inainte de ceremonie. Cu toata durerea venita pe neasteptate n-am putut amana casatoria.

Conform obiceiului, mireasa si-a invitat rudele si prietenii sambata seara acasa la Constanta. Iar eu cu ai mei, in Palazul Mare. Pe la miezul noptii, cu aprobarea invitatilor, am plecat cu cativa insotitori la nunta miresei, unde am petrecut pana spre zori.

Duminica dimineata alaiul mare porneste din Palazul Mare unde s-au desfasurat ritualurile pastrate din mosi-stramosi. Trasura mirilor si a nasilor, precum si un sir de carute impodobite cu velinte-carpete multicolore aromanesti, urmate de un pluton de calareti imbracati in costume traditionale, ne-am oprit la casa miresei de unde ne-am indreptat la Biserica Adormirea Maicii Domnului II. Cavalerii de onoare, Dina Pitu si Stere Semergiu in preajma noastra ca niste cerberi.

Dupa oficierea cununiei religioase, intreg convoiul ne-am indreptat la Palazu unde aranjasem ospatul in casa parintilor.

In toiul nuntii, au aparut vreo 10 soldati rusi in curtea casei, unde tineretul si batranii isi alternau dansurile sustinute de orchestra si nelipsita gaida (cimpoi).

-"Unde este mireasa, s-o vedem si noi, au intrebat rusii imbulzindu-se."

-"Mireasa e in odaie . !" Si au intrat in odaie. Au aplaudat in semn de urare si au iesit. Asteptam sa plece. Da, de unde ? Si-au facut de lucru prin jurul casei asteptand ospatul.

Chiar la inceputul lui, au si aparut. Si nu oricum, cu pretentii greu de onorat. Nu vroiau decat trei noateni din cuptor, trei litri de tuica si trei deca de vin. "Daca nu, atunci dam foc casei", a fost ultimatumul. Zarva mare. Nuntasii stateau ca pe ghimpi si nu le ardea de mancare. Unii tineri se hotarasera sa inceapa in forta. "Nu !", le-am spus hotarat. Vazand ca nu ne intelegem, am apelat la primarul Gorban, basarabean de-al nostru care le cunostea bine limba. Stiindu-le naravul, primarul s-a dus la colonel, comandantul detasamentului din Palazu, cu care a venit sa aplaneze scandalul. "Eroii" nostri insa disparusera ca prin farmec restabilindu-se astfel buna dispozitie. Si ca sa nu mai avem surprize, primarul si colonelul au fost asezati la loc de cinste, ca niste oaspeti de seama, la masa mare dirijata de perechea de nasi tineri, asa cum ne este obiceiul.

Au participat peste 200 de persoane, care au petrecut fiecare dupa bunul lor plac. Dintre prietenii mei sositi de dincolo de Dunare, m-au onorat : prof. At. Papacostea, ing. Dalamitra, dr. Cociu Hagi, viitorul inginer Bileca Mihai, Nola I., economist, astazi in Argentina, Lenci Semergiu, medic .

Nu mi-au lipsit prieteni apropiati si fosti colegi de liceu sau facultate. Voi pomeni doar trei dintre acestia cu care imi voi imparti patul sau priciul de suferinta din gulagul romanesc, in anii care vor veni : Alecu Caranica, Cucoli Ghe., prof. Scrima.

In decembrie 1945 m-am mutat cu sotia la familia Costa Verioti, parintii nasei, pana in primavara lui 1946 cand ne-am stabilit pe Carol la nr. 241, acolo unde locuia soacra-mea si a copilarit sotia.

Anul 1946, a fost un an nefast pentru parinti. Forte obscure, de care nu vreau sa pomenesc, s-au opus colonizarii tatalui meu la Palazu Mare, incat a fost obligat sa-l paraseasca si sa ia drumul Banatului, stabilindu-se la Sacalaz, improprietarit cu doar 5 ha si nu cu 10 conform titlului de proprietate cu care venise din Cadrilater. Era considerat terenul din acea zona, probabil, de structura superioara.

In toamna aceluiasi an am fost numit profesor la catedra de limba romana din cadrul Liceului Industrial-Constanta, unde am predat timp de patru ani. Concomitent am mai predat ore la Liceul Mircea, Scoala Medie Tehnica de Marina, din port, precum si la Institutul de Marina.

Liceul Industrial la care eram titular, se transforma in 1949 in scoala medie tehnica cu profil hidrotehnic, care trebuia sa asigure cadre pentru Canalul Dunare-Marea Neagra.

Dupa un an, in 1950, se infiinteaza Scoala Medie Tehnica de Stiinte Comunale, apartinand de Ministerul de Interne. Am fost transferat la aceasta noua unitate si numit in 1951, director in locul prof. Munteanu Iosif, transferat pe acelasi post la Sibiu. Sotia a fost angajata la Institutul de Piscicultura, iar in 1948 in invatamant. Pe 5 iunie, mama soacra pleaca la Bucuresti. Se logodea cumnata Luta cu Tache Barba.

La doua zile, pe 7 iunie, se naste cel pe care il asteptam de noua luni, Alexandru, care intregeste familia lui Spiru Zechiu si Corneliei Zechiu. Am anuntat nasii, soacra-mea, aflata inca in Capitala, parintii, fratii si toti pe cei care ii consideram de-ai casei si nu numai.

Dupa trei-patru zile de la acest eveniment, soseste in Constanta, cavalerul meu de onoare, Semergiu si firesc, trece pe la mine.

-"Pirule, intra direct in subiect, eu si Nastu, plecam saptamana viitoare."

-"Unde asa degraba ?"

-"Plecam dincolo, in Occident. Am venit sa te intreb daca ne urmezi."

-"Eu, unul, nu plec din tara sub nici o forma, i-am spus categoric. Nu-mi parasesc familia de-abia injghebata in care un rol il va juca aceasta comoara care se numeste Alexandru."

In acea perioada Semergiu conducea o grupare a Miscarii, pe care intentiona sa mi-o predea mie.

-"Nu, dragul meu, nu iau in primire nici o formatie. Si asta numai dintr-un singur considerent : de ce fractiuni in cadrul Miscarii cand eu nu cunosc decat una, aceea intemeiata de Capitan !?"

M-a inteles sau nu, Semergiu impreuna cu Nastu si alti legionari au trecut granita in Serbia si de aici, dupa peripetii, au ajuns in Franta.

In luna martie a anului 1946, fostul meu coleg Gula Cucoli vine acasa la mine impreuna cu Dumitru Groza, fostul sef al Corpului Muncitoresc Legionar, sosit in tara dupa 5 ani petrecuti in Germania, ajuns acolo dupa evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, evenimente mediatizate si astazi in fel si chip.

Dumitru Groza, mi-a relatat cu destule amanunte despre unele neintelegeri si conflicte care au dus la scindarea Miscarii.

Am pomenit de aceasta intalnire, pentru ca, peste mai bine de sase ani avea sa-mi schimbe intreg cursul vietii.

Dupa plecare lui Semergiu, am avut legaturi permanente cu Gula Cucoli, ramas sa conduca destinele Miscarii din judetul nostru.

O data cu venirea pe lume a lui Alexandru, spatiul de locuit s-a restrans, ceea ce m-a determinat sa apelez si sa solicit de la I.L.L, un apartament corespunzator familiei. Cererea mi-a fost onorata -fara eforturi deosebite-, cu o locuinta cu patru camere pe str. Ioan Voda nr. 11, locuinta cunoscuta sub numele de Vila Blanca, dupa numele directoarei de la Scoala Normala de fete, Blanche Ianculescu.

Cladirea de astazi a Universitatii de pe bulevardul Mamaia, a fost destinata initial, pentru Scoala Normala de fete. Constructia ei incepuse in 1938 dar nu s-a finalizat. In schimb, D-na Ianculescu si-a facut aceasta cladire in care m-am instalat eu. In perioada directoratului meu, constructia inceputa in '38, si-a mai adaugat un etaj, iar alaturi s-a construit o Scoala elementara. In timpul razboiului i s-a dat alta destinatie, cu totul deosebita : depozit de armament al Marinei militare.

Acum insa, ia fiinta Scoala Tehnica de Stiinte Comunale. Fiind institutie noua, am incercat, ca director, sa-mi aduc cadre cunoscute si bine pregatite, mizand si pe faptul ca salariile erau, fata de celelalte scoli, tentante. Si cred ca in mare am reusit. Astfel, la matematica, catedra i-am incredintat-o comandorului de marina, Costachescu, disponibilizat din armata pentru faptul ca a fost comandantul submarinului "Delfinul" cu care a "indraznit" sa atace Odessa. Catedra de limba romana, d-lui Emilian Stefanescu, proaspat absolvent al facultatii de Litere si Filozofie din Bucuresti, care se pregatea de doctorat. N-am neglijat nici latura administrativa a scolii. Contabil sef mi-a venit raposatul Cioti Marin din Mangalia, iar postul de secretar l-a ocupat fostul meu coleg de la Silistra, Paris Mihai.

Cu primul meu bilant, prezentat Ministerului de Interne, pentru ca apartineam de el, m-am clasat pe locul doi, in "intrecerea socialista . !", primul fiind declarat liceul de acelasi profil din Oradea, al carui director era un un fost ofiter venit din prizonierat cu vestita divizie "Horia, Closca si Crisan", formata si dirijata in URSS de nimeni alta decat Ana Pauker.

Nu scapam de inspectii si inspectori. Era la moda. Vegheau la bunul mers al educatiei politice si al cunostintelor !

N-am sa-i uit pe unii dintre cei care mi-au ramas in memorie datorita competentei, caracterului si spiritului de colegialitate : prof. Bedighian Ovanez, armeanul, prof. Raicopol, de matematica, prof. Ioan Banu de limba romana, viitor director la Liceul Mircea. Iar din Capitala, inspector general pentru invatamantul mediu, prof. Gh. Ursu, care si-a incheiat cuvantul dupa inspectie: "In tot timpul orei, profesorii au lucrat activ cu clasa, fiind chestionati majoritatea elevilor. Apreciez astfel pe tov. prof. Zechiu atat ca director cat si ca dascal la catedra."

In sfarsit, imi amintesc de alt inspector general, V. Glont, care apreciase cunostintele de la Liceul Eminescu, unde am fost inspectat la o scoala de fete cu tema "Realismul socialist din lucrarea "Uzina vie" al "celebrului" Al. Sahia."

Acestea au fost ultimile aprecieri primite din partea reprezentantilor statului pe linie profesionala, pentru ca de acum inainte vor incepe cu acuzele odata cu : ARESTAREA

ARESTAREA

O data cu ea s-au sters realizarile mele pe linie profesional-morala. In locul lor au venit acuzele : dusman de clasa ; infiltrat pentru sabotarea actiunilor partidului ; educatie burghezo-fascista in scoli impotriva structurii psihico-morale ale poporului si umanitatii si multe altele .

Incepuse calvarul. Dar pana atunci va mai trece ceva vreme .

Anul 1951, teroare excesiva in toate domeniile de activitate, incepand cu dislocarile masive ale populatiei banatene, asezata langa frontiera iugoslava. In aceasta categorie au intrat si parintii mei impreuna cu fratele mai mare, stramutati intr-o noapte in campul comunei Zagna Vadeni din jud. Braila, iar Lambri cu clanul lui, in campul de langa Pietroiu, in vecinatatea Dunarii.

Dislocarea s-a facut fulger, pe neasteptate, intr-o singura noapte, incat in zarva aceea au pus in caruta ce au putut, fiind inghiontiti de soldatii si militienii instruiti pentru aceasta actiune diabolica. Animalele au ramas in ograda, iar ei, cu caruta in care isi pusesera necesarul de moment, impinsi spre Timisoara, la gara intr-o zona ferita de ochii lumii -si asa era bezna- unde ii asteptau vagoanele de marfa, parte acoperite, parte fara protectie.

Asa au calatorit zile si nopti ca niste prizonieri escortati de militieni, soldati, politisti. Au ajuns in camp sub cerul liber. Nici o vietate, nici macar urme din ciulinii lui Panait Istrate.

"Aici va este locul. Va descurcati. Aveti in fata destul timp si ani destui." Asa le-au spus, dupa ce le-au impartit loturile -petece- pentru case.

Si asa s-au apucat oamenii sa-si dureze nu case, ca nu era timp -se apropia toamna si dupa ea, crivatul- ci bordeie ca pe timpurile apuse de demult, sa nu faca pereti, ca nu-i vreme, iar acoperisul sa-l tocmeasca cu stuf sau coceni, ca-s destui in Baraganul negru si manos.

In februarie 1952, primesc de la Lambri, o depesa din care am dedus situatia dramatica prin care a trecut in iarna lui 1951 si care mai continua. Mi-am luat ranita in care am indesat tot ce se putea si le era necesar : ulei, zahar, untura, paine . Am plecat din gara noastra, inca cenusie ca si cerul si inimile oamenilor, pe o lapovita cum n-am mai vazut de mult. Drumul anevoios cu stationari intre statii, exasperante. De pe podul lui Salygni, vedeam Dunarea carandu-si la vale ghetarii albiti de neaua care nu mai contenea sa cada. Am trecut si celalalt brat al Danubiului si am ajuns -tarziu- la Fetesti. Viscolul se intetea, dar eu trebuia sa ajung la fratele meu cu orice chip. Cineva m-a indrumat si am pornit pe o carare care ducea in catunul de bordeie ale deportatilor, pe jos prin nameti, biciuit de Crivat. Dupa cinci ore ma apropiam de niste mogaldete albe.

Acolo erau "apartamentele" subterane ale celor care, cu luni in urma, se mandreau cu locuintele lor albite de var si curtile pline de oratanii, din Sacalaz.

-"Cum ai putut frate sa ajungi in blestemata asta de imparatie far-de imparat ?", m-a intampinat Lambri, imbratisandu-ma.

-"Nu ma intreba ! Bine ca am ajuns."

Mi-am descarcat povara din ranita si am innoptat la el -ca tot noapte e in pamant. A doua zi m-a condus la Fetesti. Incetase zapada, iar Crivatul astamparat, a lasat sa se vada urmele mele de aseara, de pe carare.

-"Dupa ce ne-au "basculat" -a inceput Lambri sa-mi povesteasca pe drum- aici unde vezi, din vara si pana toamna tarziu am lucrat -cu mic, cu mare- la IAS Pietroiu. In schimbul banilor pe care trebuia sa ni-i plateasca, ni s-au dat cereale. Din acest punct de vedere am fost foarte multumiti, nu mai putin decat cei din IAS care ne-au angajat, "oameni vrednici si cinstiti" cum ne spuneau. Eu am mai avut noroc ca mi-am luat perechea de cai, cand ne-au ridicat din Sacalaz, si m-am descurcat bine, bine de tot fata de altii .

M-am urcat in trenul de Constanta, intarziat ca de obicei, cu numai o ora de asta data, si mi-am vazut de gandurile mele in care isi facuse loc intrebarea : de ce aceste stramutari si pe ce criterii, pentru ca nu toata populatia insirata de-a lungul granitei cu "calaul si criminalul de Tito" a fost mutata. Unii au ramas, dar pe ce considerente ?

Cineva din compartiment care discuta aceeasi problema cu vecinul sau era de parere ca :

-"E vorba sa se creeze un coridor de sanatate si siguranta fata de Iugoslavia lui Tito, dizident al Internationalei socialiste si care face jocul capitalistilor". Explicatie data de un posesor al carnetului rosu.

Se pare, dupa spusele tovului, ca ar avea dreptate. Ce nu ne-a spus dansul si intreb, dupa ce criterii si cine a facut mutarea ? La Interne, atunci, era Teohari Georgescu, care pregatea si alte mutari mai dure.

3 iulie 1952. Imi pregateam familia sa-i vizitam pe parinti la Zagna-Vadeni. Drum lung si obositor. Dar am ajuns in Vadeni, comuna controversatului Panait Istrati, autorul celebrelor volume document "Ciulinii Baraganului" si "Spovedania unui invins", de unde, dupa cale de doi km am zarit o asezare ciudata, creatie moderna de veac XX a comunismului, dupa modelul celor din rasarit.

Inainte de a intra in sat, am observat pe marginea unui lan de grau gata de secerat, un batran sprijinit ciobaneste pe ciomag, care pastea o vaca legata cu funia de brau.

-"Du-te, Sandule, si spune-i batranului cu vaca : ti fat papo ?"(Ce faci bunicule?)

Tata, caci tata era, ne zarise. Si-a dat seama ca este nepotul lui drag. L-a luat in brate sarutandu-l asa cum stiu sa faca bunicii, mai ales cei ce stau departe de vlastarele lor.

Ne-am apropiat de el. Pe fata-i arsa de soare, viata ii mai brazdase cateva cute adanci, urme de viata chinuita ce nu se mai sfarseste. Am plecat toti patru spre casa. Casa lui care semana cu celelalte, un fel de case, pentru ca era deasupra pamantului, nu ca cele de la Pietroiu.

-"Am ridicat-o cat vedeti, scunda, din chirpici. Nu-i terminata inca pe dinauntru. Mai avem cate ceva de facut ca sa arate a locuinta de gospodari nomazi", a inceput sa-mi vorbeasca despre "locuinta" lui.

-"Dar mama ?" l-am intrebat.

-"Mama este putin bolnava si o consulta un doctor neamt, dislocat si el, dar om de suflet. Te vindeca cu vorba, ca medicamente . de unde atatea ?"

Cand am vazut-o pe mama, m-a cuprins o mila nesfarsita, acea mila filiala ce doare cumplit. Slaba si palida, de parca nu mai era mama pe care o purtam in minte pretutindeni.

-"Domnule Zechiu, are o colita rebela pe sistem nervos. E bine sa-i faceti rost, adica sa-i cumparati medicamentele pe care i le-am prescris", imi explica doctorul.

Am luat reteta si mi-a explicat . "pe sistem nervos" boala mamei. Cum sa nu fie pe acest sistem cand sarmanii mei parinti erau dislocati pentru a cincea oara. Si de unde au plecat au lasat o parte din truda lor amara : case, culturi, animale, suflet .

Inainte de a pleca, l-am vizitat si pe celalalt frate care se mandrea cu gospodaria lui, in care cateva gaini si rate ramau curticica imprejmuita cu diferite vreascuri. Am stat cateva zile in "resedinta de vara" a familie Zechiu, timp in care i-am cumparat mamei medicamente si cateva mici bunatati, dupa care ne-am despartit, fara sa stiu sau sa banuiesc atunci ca ii vad pentru ultima oara. Mama ne va parasi in 1957, la varsta de 69 de ani, iar tata peste trei ani, in 1962 de ziua "Celui care a venit sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca", asumandu-si prin rastignirea Lui, pacatele sufletesti si trupesti ale oamenilor din totdeauna.

N-am fost la ridicarea restrictiilor din 1954-1955 si nici la moartea lor, pentru ca eram in alta lume, aceea pe care ei au plans-o pana s-au sfarsit. Despre fratele Lambri am aflat in detentie ca s-a mutat pentru un timp langa Zagna-Vadeni in 1955, si dupa cateva luni a parasit definitiv Baraganul stabilindu-se la Pipera, langa parinti mutati si ei dupa decretul de suspendare a deportarilor.

La intoarcere, am trecut prin Bucuresti, pe la Minister, unde trebuia sa depun niste date personale, ceva mai amanuntite ca alta data, dupa care mi-am continuat calatoria spre Constanta singur, sotia si copilul ramanand cateva zile la familia Bileca, in Bucuresti .

Pe 15 iulie am fost invitat la Partid. In momentul cand am intrat in anticamera, isi facea loc sa iasa profesorul maistru Dumitru, coleg si prieten, atunci seful sectiei de invatamant al orasului. A trecut pe langa mine cam in graba, abia avand timp sa ne salutam. Mi s-a parut ceva suspect, dar .

Am asteptat in anticamera biroului tov. Balanica care se ocupa de problemele invatamantului, desi fusese pana mai deunazi "cizmarul cocosat". Sunt indrumat, la primul secretar de partid al judetului, Rezincenco, lipovean sau ucrainian.

Din privirile tovului, mi-am dat seama ca e ceva necurat. M-a luat direct.

-"Tovarase profesor Zechiu, cine este acest Groza?"

-"Primul ministru al tarii, raspund prompt, dar cu gandul la celalalt, venit la mine impreuna cu Gula Cucoli."

-"Nu, nu tovarase", a spus cu ironie -"unul pe care eu nu-l cunosc si pe care il cunosti numai d-ta."

-"Nici eu nu cunosc, tovarase prim secretar, pe altcineva cu acest nume", incerc sa-l conving pe interlocutorul meu, cu vocea mai stinsa.

-"Cum, nu-l cunosti pe Dumitru Groza ? Dar pe Stilu Tefa sau Stefan ?"

-"Pe Stilu Tefa il cunosc pentru ca mi-a fost consatean, iar familia lui locuieste in Viile Noi. Despre el am aflat ca este plecat de mult din tara."

-"Dar pe Semergiu Stere, Ciufecu Aurel si Nastu Hristu?"

-"Cu Semergiu am fost coleg de clasa la liceul teoretic din Silistra si apoi coleg la Universitate. L-am avut cavaler de onoare la nunta mea si cred ca in prezent se afla in Bucuresti. Cat priveste persoana lui Ciufecu Aurel, pe acesta l-am cunoscut in liceu, dar la Dumbraveni, prin anul 1938. Mai stiu despre el ca a plecat in 1941 in Grecia unde a absolvit liceul Comercial din Salonic, dupa care a plecat in Italia. Iar despre Nastu Hristu, retin ca a urmat liceul tot la Dumbraveni in aceeasi perioada cu mine. A fost student la facultatea de Silvicultura din Bucuresti, iar familia lui este din Sacalaz. Nu stiu daca a fost dislocata in Baragan". (Cand am fost la parinti in Zagna-Vadeni, m-am intalnit cu sotia lui, Calina, de la care am aflat ca Hristu trecuse prin Iugoslavia si de acolo in Franta la Paris). Despre aceste amanunte, bineinteles ca nu am pomenit "tovului meu".

-"Bineee, tov. Zechiu, imi spune satisfacut, de atatea date pe care i le-am furnizat tov. Rezincenco, bine, poti sa pleci." Si am plecat. Dar cum !?

Am plecat coplesit. Cred ca stiau despre mine mai multe decat stiam eu care poate mai uitasem cate ceva. E grav. Si astia, cand e vorba de "interese de partid sau de popor" nu fac rabat si nu te iarta.

De la liceu o rog pe sotie, prin telefon, sa vina la cancelarie, sa iesim in oras. Aveam deja programata o intalnire cu fostul director al scolii mele, impreuna cu sotia, venit cu 50 de elevi de la Sibiu. Pe elevi ii cazasem in internatul scolii, iar familia lui, in camera de oaspeti.

Asadar, impreuna am hotarat o plimbare prin oras si apoi sa mergem la un restaurant, ceea ce am si facut.

La masa, am rascolit amintiri din timpuri frumoase si linistite. Apoi ne-am ambalat in discutii din domeniul nostru de activitate. Parca uitasem de Rezincenco, cand, am observat ca cineva care intrase dupa noi, se tot roia prin sala, pe la bar si isi arunca privirile atintite spre noi. Era un militian. Ma uitam cu coada ochiului la el si el ma luase deja in colimator. Faceam eforturi sa fiu prezent la discutii, dar gandul zbura intr-acolo unde mi se decidea soarta pe care o anticipam. Sarmanul director, imi povestea lucruri frumoase despre profesorul Caprita care tocmai venise in Constanta de la Fagaras si pe care il cunosteam si ne imprietenisem. A fost titularizat la liceul "Mircea" si dupa un an s-a casatorit cu prof. Caludi, de origine greaca si constanteanca sadea.

Dupa cateva ore petrecute intr-o atmosfera colegiala si intima ne-am retas fiecare pe la casa lui.

Am intrat in curte. Catelusa mica si alba s-a gudurat ca-ntotdeauna. Pe peretele din hol, pendula indica miezul noptii. Ne-am culcat, dar cine sa doarma ! Atipisem totusi ca pe ghimpi cand, deodata aud ciocanituri la usa.

"De ce n-a latrat catelusa noastra", m-am intrebat, cu gandul tot acolo . !

La usa principala deschid eu, iar la cea din curte, mama soacra. Dau navala cativa militari cu petice albastre la guler -n-am avut timp sa-i numar- in frunte cu un ofiter, toti inarmati si in pozitie de lupta, cu pistoalele in mana.

-"Scoate pistolul, ma someaza ofiterul, repezindu-se spre mine."

-"Pistoalele poate. Unul l-am lasat pe front, cand am fost ranit, iar al doilea l-am predat cand m-am lasat la vatra, desconcentrat."

-"Nu, nu, celalalt cu manerul verde."

-"Pe acela o sa-l gasiti dvs. daca-l cautati. Dar va previn ca o sa va pierdeti vremea, desi eu cred ca sunteti convinsi ca asa ceva nu am."

-"Cate camere aveti si cine stau in ele ?"

Sotia tocmai se imbraca in dormitorul nostru, palida, palida cu ochii mari si intrebatori de spaima.

-"Dincolo stau cei doi cumnati si soacra mea impreuna cu fiul nostru."

Au rascolit, ravasit prin paturi, dulapuri, bibleoteca . Deschide apoi sifonierul, cotrobaeste prin el, si imi ordona :

-"Imbraca-ti costumul !" Si culmea, in valmaseala creata, nimeresc costumul de mire, negru cu dungi discrete. "Ia-ti si diploma de licenta !"

-"Diploma n-o am, este la cadre, la Minister."

Mi-am imbratisat sotia si copilul care inca dormea, imagine ce m-a urmarit de-a lungul calvarului. "Sa ai grija de copil, sa invete, sa invete bine", atat am reusit sa-i spun consoartei mele in timp ce unul ma impingea cu ura.

Am iesit primul pe usa, iar ei cu pistoalele, gata de tragere, ma urmau intr-o liniste apasatoare.

Cum am iesit din curte, am si fost legat la ochi. Din str. Ioan Voda nr. 11 pana in Piata Chiliei m-au dus pe jos, inconjurat. M-au varat intr-o duba metalica. Intuneric bezna. Dupa respiratii, mi-am dat seama ca mai sunt "calatori" din categoria mea. Am pornit, si din cand in cand duba se oprea ca-n statii -aveau statiile lor- si auzeam: "urca si tu, ma, ca n-avem timp de pierdut. Ne dati de lucru. Ne puneti pe drumuri noaptea si dupa miezul ei, in loc sa stam si noi acasa ca oamenii, in mijlocul familiei."

Un huruit sumbru, harjelit si duba s-a pus in miscare fara sa mai opreasca pana la destinatie. Cati am fost in duba, n-am stiut, pentru ca nu puteai vorbi. "Sa nu scoateti o vorba, ati inteles ? Alea vi le scoatem noi !"

Cand ne-am oprit si iesit din duba, am auzit valurile inabusite ale marii. Suntem deci, undeva langa tarm. "Intr-o clipa ne imbarca si . Odessa", mi-am zis inspaimantat de gandul meu sinistru. Din cand in cand soseau si alte astfel de auto. Auzeam: "Ma, pe aici, ce nu stii sa umbli, sau esti chior? Tine aproape." Am stat cu ochii legati pana cand incepusera sa se arate zorile, si am fost luati individual la perchezitie. Mi-au oprit ceasul, stiloul, banii, cravata, sireturile si cureaua. Toate obiecte periculoase de care . "aici unde mergeti nu aveti nevoie !", ne-a explicat unul mai rasarit.

-"Timpul la noi nu se masoara, ca-i prea lung. Asa ca nu aveti nevoie de ceas, bani -va dam noi mancare ! Stiloul, pentru ce ?, ca nu aveti hartie si nu aveti cui sa mai scrieti. Cravata ?, nu mergeti de aici la nunta !, sireturile si cureaua, sa nu va spanzurati. E bine ?"

Sfaturile si justificarile au incheiat prima faza in care au vorbit numai ei.

Am fost luat de brat, tot cu ochii legati si am inceput sa urcam pe treptele care nu se mai terminau. Le numaram in gand si cand am ajuns la 60 m-am lovit cu capul de pragul de sus al unei usi.

-"Ce faci ma, esti chior, nu vezi ?"

-"Pai cum sa vad daca sunt legat la ochi ?"

-"Banditule, aici nu se vorbeste, ne-am inteles ? Aici esti mut. Vorbim noi, tu o sa vorbesti in alta parte", si-mi trage un pumn, gata, gata sa cad. Credeam ca-i sfarsitul. De unde ? Am luat-o din loc, in acelasi ritm, iar numarand, iar impiedicandu-ma, pana cand am ajuns intr-un culoar pe care l-am strabatut lejer pana la capat unde ma dezleaga si ma impinge printr-o usa stramta, intr-o camaruta mica si joasa, un fel de mansarda.

Trage usa metalica, apoi zavorul, lacatul si . gata, eram liber in camara. Credeam ca a plecat. Dar nu ! A deschis "vizeta" prin care aveam sa-mi primesc ratia zilnica de hrana, si ma atentioneaza :

-"Ma, sa stii ca aici n-ai voie sa stai in pat culcat pana nu se da stingerea!" A inchis vizeta si mai da un pumn in usa, pecete si semn ca s-a terminat o zi.

Ramas singur, ma uitam in jur si ma intrebam unde sunt, cum sa numesc aceasta noua "locuinta". Ea se va numi de acum inainte, pentru multi ani "celula". Ce nume sinistru ! O cercetez. O fereastra sus, pana in tavan, batuta in stinghii de scandura apropiate, lasand intre ele spatii mici pe unde sa se strecoare lumina de afara. Langa peretele din stanga, privind catre usa, doua lazi de campanie cu dimensiuni de 1,50 x 0,50 m alaturate si cimentuite, le voi numi "pat de dormit", paturi, ca-s doua. Inseamna ca aceasta celula este destinata pentru doi "locatari", si deci astazi, maine, intr-o zi, voi avea "fericirea" sa am cu cine sa vorbesc. Pana atunci, impart singuratatea, lumina -atat cat este-, mutenia, cu mine, singurul locatar.

Afara se facuse ziua. La mine staruia penumbra. Am stat tot timpul in picioare si masuram, cand cu pasi mari, cand cu mici, sa stabilesc suprafata mansardei. Dar ce importanta are suprafata, cand imi apartine doar mie deocamdata ? Si totusi pana la urma am aflat, ceea ce ma preocupa. Avea 3,20 m.p. Revine fiecaruia 1,60 m.p. E mult, e putin ?

Zece zile de plimbari pe aceasta minuscula suprafata, cu gandurile rascolind, cele mai tainice unghere ale vietii si toate se opreau la ultima imagine a lui Sandu dormind linistit si a sotiei inmarmurita, cu ochii umezi. Zece zile, stingher, fara sa comunic cu cineva, dar urmarit din cand in cand de ochiul lipoveanului, sa nu comit infractiunea de a ma intinde pe pat.

In gamelele varate prin vizeta, in zeama lor cand calda, cand rece, sarata sau fada, dominau resturi de cartofi sau frunze razlete de varza murata. Dimineata, un lichid negru-rosietic, il numeam zat-lichid.

Existanta noastra era verificata de doua ori pe zi, cand venea schimbul de dimineata si cand pleca la ora 10 noaptea, predandu-l cu acelasi ritual, celui care il lua in primire.

Dupa zece zile, se trage zavorul, se deschide usa si este impins, imbrancit, un tanar, brunet, cu ochii mici si oblici.

-"Buna ziua ! Aici dupa cate stiu, este celula nr. 1 si imi dati voie sa ma prezint. Ma numesc . -nu-l mai retin-, sunt student la medicina in Bucuresti si locuiesc la parinti in Medgidia. Am lucrat si mai lucrez la Canal, dar sunt adus la Securitate pentru niste anchete suplimentare legate de tatarii veniti in timpul razboiului din Crimeia si stabiliti prin Dobrogea."

Stiam de acesti tatari crimeieni ca s-au refugiat catre sfarsitul razboiului de teama represaliilor sovietice, pentru ca pactizasera cu armata germana in speranta ca le vor da independenta. S-au inrolat in armata lor si chiar si-au format batalioane proprii. Sperante desarte ! Ajunsi in Dobrogea au fost adapostiti de turco-tatarii nostri.

Si cum Securitatea vegheaza la tot ce se unelteste impotriva tarii noastre si a Uniunii Sovietice (dusmanii poporului), au descoperit acesti contrarevolutionari din Crimeia si pe cei care i-au favorizat, considerati colaborationisti.

Studentul meu, dupa ce s-a introdus in viata de celula, prezentandu-se deschis, ca unul cu experienta de inchisoare, a inceput sa-mi povesteasca de la Canal, despre viata si oamenii cu care a lucrat sau s-a intalnit. Am ramas surprins ca intre cei cu care a lucrat erau foarte multe cunostinte si prieteni de-ai mei. Ma bucurasem, pomenindu-mi de dr. Hagi, de Costica Avganti, de Gulea Ion . Ce naiv eram !

Dupa un timp, am observat seara, cand primeam gamela cu mancare si lada cu turtoi la usa, studentul meu se repezea primul si lua din ladita doua bucati de turtoi, fara ca lipoveanul sa-l atentioneze. Cateodata, din a doua bucata imi rupea o bucatica. Incepuse sa ma perie admirandu-mi costumul, cunostintele si ce mai gasea el de cuviinta, dupa care imi punea aceeasi intrebare. "Dar, domnule profesor, pentru ce sunteti arestat ?" Iar eu repetam placa "Cred ca este o confuzie, domnu' . "

Incet, incet am inceput sa observ unele "scene" care se repetau. De pilda, ori de cate ori lua doua bucati de turtoi, era chemat seara dupa masa sau stingere "la ancheta", cum spunea el. Deci era un consemn. Dupa ce am observat acest amanunt semnificativ, am inceput sa mai indulcesc criticile la adresa regimului, sa justific unele abuzuri pe care le semnalasem, devenind prudent si circumspect. Am inceput sa "constat" ca mancarea nu este chiar asa de proasta, ca "de cate ori treceam pe langa Securitate ma treceau fiorii". Alteori, "ca faceam articole atat pentru mine cat si pentru colegi sau alti membri de partid care ma solicitau". Ca . . si . . ,verzi si uscate.

Suspiciunea mea avea sa se confirme atunci cand am fost chemat la ancheta si anchetatorul imi reproducea fraze si idei din cele pe care i le spusesem "studentului" in medicina. Asadar, tatarul meu din Medgidia facea parte dintr-un segment de arestati folositi de anchetatori sa faca investigatii preliminare inaintea anchetei propriu zise. Acesta era "TURNATORUL" care a circulat permanent in viata de detentie, vandut pentru un polonic in plus, o tigara, un sfert de paine sau turtoi, ori o carte postala si pachet de acasa. Unii devenisera celebri, mutati din celule in celule, din inchisori in inchisori . Mi-e sila sa le pronunt numele, incat ii las in plata Domnului.

Cand am fost mutat din celula nr. 1 si impins in celula 12, l-am intalnit pe profesorul cu "voce de aur" Aristide Puiu, fratele lui Gogu Puiu, unul din conducatorii rezistentei dobrogene. I-am povestit printre altele de "colegul" meu de camera, pseudostudentul medicinist.

-"Eu, Pirule, am stat cu el cateva luni -dar l-am depistat imediat ca este prost, pentru ca nu si-a invatat bine rolul de "turnator", nu stia sa "traga de limba" in ciuda faptului ca era plimbat si mai este plimbat, de un an de zile, precum ursul.

17 iulie 1952, data arestarii mele n-a fost intamplatoare. Pe langa frictiunile existente intre cele doua tabere ale CC-ului, Dej si Pauker, si masurile pregatitoare pentru colectivizare, au intervenit si dezvaluirile facute de detinutii din inchisoarea Pitesti -studentii-, prin asa-zisele "autodemascari", in cadrul procesului de reeducare initiat la inchisoarea din Suceava de catre studentul Bogdanovici Sasa. Despre acest "Fenomen Pitesti", care a cutremurat intreaga lume, voi vorbi mai tarziu, cand voi avea parteneri de discutii "actorii" directi ai acestei piese de teatru. Ceea ce vreau sa spun este faptul ca arestarea mea este o consecinta a reeducarii pitestene. Pe acolo a trecut si Gula Cucoli, care isi va "aduce aminte" de mine si de Dumitru Groza, dupa 5-6 ani de la intalnirea noastra. Chinurile prin care a trecut depaseste orice inchipuire, asa ca l-am inteles.

Dupa unele informatii aflate dupa 1989, numarul celor arestati in iulie 1952 a depasit cifra de 20-25 de mii. Iar pe 15 august, a urmat un nou val de arestari in care au fost "programati" fosti parlamentari taranisti, liberali, socialisti, aripa Titel Petrescu, precum si primari, notari, gospodari -asa zisii "chiaburi-, fosti in slujba "burghezo-mosierimii".

Securitatea gemea de arestati. Celulele erau neincapatoare. Sunt mutat o perioada de unul singur, apoi in tandem cu un taran, pentru scurt timp, dupa care am ajuns intr-o camera mica unde eram inghesuiti 15 arestati si pregatiti, unii pentru ancheta, altii deja in ancheta sau cu ancheta incheiata -"fericitii" !

Aici mi-am gasit cunostinte si prieteni vechi si buni. Prof. Scrima, fost coleg de facultate, cel care ne delecta cu vocea lui superba la intalnirile saptamanale sau la intruniri ; mos Copaciu, trecut de varsta de 70 de ani, arestat pentru ca nu si-a denuntat fiul si daduse alimente unor trecatori ce s-au dovedit mai tarziu ca faceau parte din "Rezistenta Babadag"; Iuruc Dinca, taran din Tulcea, arestat pentru acelasi motiv ca si mos Copaciu ; un alt taran cu o minte agera-sclipitoare, demn si mereu vesel, Cernica Traian, activ si astazi la o alimentara din Tomis III Constanta ; Teofic, tatar, contabil in oras si pe Malik Sami, tatal unui fost elev de al meu ; Mutalap Sagit, fost inspector pentru scolile turco-tatare ; doi tarani neaosi din judet, al caror nume le-am uitat si imi pare rau. Unul dintre ei a fost arestat pentru ca a desenat "ochiul" -semn electoral al P.N.T. la alegerile din 1946, iar celalalt -si el cu desenul- a desenat o vaca cu capul pascand in Romania si cu ugerul in URSS, mulsa de un ciolovec, iar sub desen scrisese : "Vaca paste-n Romania si e mulsa in Rusia".

In peregrinarile mele prin inchisori, am auzit ca au fost "potcoviti" cu cate 5 ani fiecare "sa-si mai desavarseasca talentul la desen . "

In camera, aer inabusitor. Se respira greu. Trecem pe rand la usa sa ne umplem bojocii cu aer "curat" din coridor. Cateodata unii paznici ne lasau usa intredeschisa pentru cateva minute, fara sa-i rugam. Iar cand ii rugam, altii, ne raspundeau de dincolo de usa : "taci ma, aerul e scump la noi. De ce n-ai stat acasa ?"

In viata asta amara in care nu se mai intampla nimic dupa ce ne cunosteam, monotonia devenea apasatoare pana la schimbarile de "locatari" cand se reluau discutiile, opiniile, planurile, povestile . Doar cei ce nu-si terminasera ancheta sau nici n-au inceput-o nu participau la discutii activ, ei ramanand in categoria de rezervati, circumspecti .

15 octombrie. Se deschide usa si ofiterul de serviciu se posteaza in fata noastra, adunati ca pentru raport.

-"V-am adus un legionar sa tineti sedinta cu efectivul complet."

Si apoi catre cel pe care-l adusese :

-"Uita-te la ei si spune-mi, cunosti vreun camarad ?". Cu ochii infundati in orbite, palid, pirpiriul oaspete, dupa ce isi arunca privirea in grupul nostru curios, ii raspunde intorcandu-se ca la raport :

-"Da, domnule ofiter, il cunosc pe d-l profesor Puiu Arestide cu care am stat impreuna acum vreo trei luni."

Si dupa ce s-a tras zavorul, zgomotos ca-ntotdeauna, amaratul puscarias ni se prezinta ca orice nou venit in "casa noua":

-"Domnilor, eu sunt evreu si ma numesc Kerpel Arenov. Sunt seful sionistilor din Constanta, arestat de doi ani, trecut prin anchete si necondamnat inca. Zadarnic statul nostru Israel, a facut atatea demersuri si proteste pentru arestarea si detinerea in detentie fiindca "tovarasii" nu vor sa auda. Ma pregateam sa plec in patria mea in 1950 definiv, cu toata familia mea, asa cum plecau -pe bani- multi evrei. Pentru aceasta, am vandut tot din casa si ma pomenesc arestat ca nationalist evreu. Acum ma aflu aici langa dvs., legionarii. Suferinta ne este comuna si ea ne uneste indiferent de opinii. Dvs. luptati pentru aceasta tara si patimiti pentru ea, asa precum si eu si altii ca mine, luptam cu principii nationaliste pe meridiane diferite, pentru tara noastra.

Kepel Arnov, nu era un om oarecare, de rand. Avusese pe str. Cuza Voda din Constanta, un atelier. A umblat, in vremuri apuse, prin Asia Mica, despre care ne-a povestit lucruri ciudate si frumoase. Vorbea cateva limbi, din care prefera germana. Fiind necondamnat si cu statut de neimplicat in actiuni potrivnice "Republicii Populare", partidului si securitatii statului, era de multe ori chemat la bucatarie sa ajute la diverse. Nu era turnator, era destul de demn si nu-i placea sa faca compromisuri in discutii. Isi apara principiile pe care le urma deschis, fara teama de urmari. In acest sens ne-a relatat :

-"Cand am fost arestat, i-am spus sotiei : Sa nu intervii pe langa Bodnaras ! I-am spus pentru ca ar fi fost in stare s-o faca. Este verisoara cu sotia lui."

Trecusera cateva luni de cand am fost arestat si nu am fost chemat la ancheta. In schimb am fost mutat din celula in celula unde mi-am facut cunostinte, care mai de care mai ciudate, interesante sau obisnuite. In ultima celula, era pe la sfarsitul lui octombrie, l-am intalnit pe Leonida Cusa din M.Kogalniceanu, tata a trei copii, din care un baiat -Mihai- si doua fete pe care nu-i va mai vedea vreodata. Isi va termina mandatul de 15 ani, cu care a fost investit de Tribunalul Militar, la Aiud in 1962, dupa 10 ani de detentie.

Era foarte deprimat si chinuit. Mi-a povestit intr-o seara :

-"Am fost arestat de doua ori. La prima am rezistat. Dupa zile de torturi am fost eliberat pentru ca nu am recunoscut nimic din acuzele ce mi se aduceau. In aceasta perioada de libertate, am fost urmarit pas cu pas. Evitam sa ma intalnesc cu anumiti oameni pe care ii consideram deocheati. Degeaba ! In anchetele de securitate s-au descoperit unele fapte in care eram implicat si eu. Am fost rearestat. Nu vreau sa te sperii, vreau sa te pregatesc pentru ancheta. M-au chinuit ingrozitor si m-au batut crunt. Intr-o seara m-au dus pe malul marii, legat la maini si picioare. Cei trei si-au scos pistoalele din teaca : "hei banditule, acum ne spui ce legaturi ai avut cu Gogu Puiu sau te aruncam in mare impuscat ?" Si au tras deasupra capului meu cateva gloante.

I-am ascultat povestea si ma gandeam la zilele ce nu se mai sfarseau neanchetat. Cand intru si eu in focul ei salbatec ? Maine, poimaine . cand ? Sa se termine acest calvar .

29 octombrie 1952. Noaptea. Ca toate noptile din securitate, tiranice. Dupa stingere, in linistea de mormant, s-a tras zavorul incet, tainic. Nu destul ca sa nu ne trezeasca pe toti.

-"Cine este Zechiu Spiru ?"

-"Eu sunt, zic cu glas scazut."

-"Imbraca-te repede !" Mi-a pus ochelarii albastri pe nas si, la brat cu cerberul noptii, am plecat acolo unde eram asteptat sa reluam "dialogurile". Am mers pe coridor 40 de pasi -pe care-i numarasem-, dupa care am cotit de doua ori si ne-am oprit. Umbra mea a batut de doua ori la usa, consemnul. Apoi un "Da" baritonal, urmat de un "Intra" si . am intrat. Un ofiter ale carui grade nu le-am vazut, cu haina pe speteaza scaunului, statea la birou. Cu capul descoperit ce lasa sa i se vada un par saten cu carare in partea lui dreapta. Fata rotunda, ochii mari si nasul coroiat. Tragea dintr-o tigara pe care si-a asezat-o in scrumiera, tacticos, alene, dupa care imi face semn cu mana sa ma asez la o masuta aproape de perete pe un scaun prapadit.

-"Ai un maldar de coli acolo. Incepe si scrie tot ce stii, ca eu nu am timp sa te urmaresc", m-a luat direct, fara nici o introducere. Asa era obiceiul.

-"Ce sa scriu si cum trebuie sa ma adresez ?"

-"Te adresezi cu domnule capitan si incepi sa scrii amanuntit ce ai fost si ce ai facut la liceul Dumbraveni."

Daca este vorba de Dumbraveni, situatia este simpla. Numai sa nu se intinda "coarda" mai departe, prin alte zone si in alti ani", mi-am zis cu putin optimism. Asa ca, mi-am luat hartiile, cam multe pentru ceea ce intentionam sa scriu, si am inceput sa astern ce-mi aduceam aminte despre scoala, colegi, profesori, activitatea FDC si . m-am oprit considerand subiectul epuizat.

Mi-a luat declaratia, a citit-o si, facand o pauza in care si-a muscat din buza, ma intreaba :

-"Si dupa terminarea liceului, la facultate, nimic ?"

Am reluat si am scris tot ce am crezut de cuviinta si care nu cadea sub incidenta codului penal. De Jilava, despre socrul meu, impuscat acolo, despre activitatea mea in cadrul Colonizarii refugiatilor din Cadrilater . "

-"Dar la rebeliune n-ai fost ? m-a intrebat cu un zambet ironic."

-"Eram in Constanta si ma pregateam de examene."

Am reluat firul activitatii mele, sa aibe continuitate, si am tot scris pana dimineata. Capitanul pleca din cand in cand si isi lasa aghiotantul, un sublocotenent, cu care vorbea numai ungureste.

Trecuse "numarul" si programul de dimineata. Banuiesc, era dupa ora noua cand vine sergentul si ma insoteste cu aceeasi ochelari mati, in celula in care ma astepta sarmanul de Leonida Cusa, trecut prin ciur in lagatura cu Gogu Puiu. Dar despre Gogu Puiu avea sa-mi povesteasca chiar fratele lui, profesorul Aristide Puiu, ceva mai tarziu.

-"Gogu, a venit din Germania cu ordine, in baza unui pasaport fals, in 1947. A fost prins la granita si depus la securitate. In urma unor tratative intre Miscare si Organele Sigurantei, a fost pus in libertate. A venit in comuna -Ferdinand atunci, acum M. Kogalniceanu- si a inceput organizarea rezistentei, obiectiv pentru care si venise din Germania. A luat legatura cu fratii Fudulea, Hapa, Alexe si altii deja organizati in zona padurii Babadagului, toti din judetul Tulcea si au extins activitatea in cele doua judete dobrogene.

-"Urmariti de securitate, grupul de initiativa se desparte, iar el se retrage in Cobadin unde este depistat, inconjurat intr-o casa si somat sa se predea. Au urmat schimburi violente de focuri pana cand si-a terminat munitia. Dandu-si seama ca nu mai are nici o sansa, s-a aruncat peste ultima grenada rezervata anume, sfartecandu-l. Pe mine m-au ridicat chiar in ziua cand a murit. Am fost dus la Securitate sa-l recunosc. M-am ingrozit. Era fratele meu ciopartit, desfigurat. Dar drama nu s-a oprit aici. L-au arestat si pe celalalt frate Nachi, pe care l-au condamnat la 25 ani M.S. Nu l-au lasat sa-si faca pedeapsa. A fost impuscat in 1950 in luna martie in cutremuratoarele "DUBE FANTOMA". Familia a fost stramutata prin Baragan -femeile : mama si sora- iar cumnatul, este pe undeva pe aici pe langa noi. Deci, dintre frati am ramas eu sa port pacatele vremurilor pana cand voi ajunge la ei, a incheiat Arestide Puiu, cu glasul sfasiat de durere."

Leonida, pana la urma a trebuit sa vorbeasca si despre Gogu Puiu tot ce stia, fara sa recunoasca ce-i puneau in "carca" anchetatorii.

Dupa doua zile de la prima mea "intalnire" cu anchetatorul, sunt "invitat" din nou. De asta data, "interlocutorul" meu era un locotenent tot ungur, care tinea in mana un fel de buzdugan cu tepi, un fel de arici in miniatura.

Cum am intrat, n-am ajuns la scaunul meu prapadit, ca locotenentul imi da tarcoale, iar capitanul fara sa-mi spuna ceva se ridica de pe scaun si ma "frige" cu doua palme usturatoare. Si ca sa nu fie mai prejos, ajutorul ridica buzduganul si ma pocneste pe umarul drept, pe omoplat, tipand disperat :

-"Ma banditule, astea-s declaratii ? Iti bati joc de mine ? Fii atent ce-ti spun : avem destule metode de constrangere si nu ma pune in situatia sa le aplic. Si dupa o pauza : Du-te si te mai gandeste !"

Descumpanit, cu ochelarii pe nas si la brat cu lipoveanul, am intrat in celula.

-"Ce se mai intampla cu tine, Spirule ? In ce stadiu te afli si in ce relatii cu "examinatorul"?, ma intreaba Leonida.

N-am avut nici o retinere fata de el, asa ca i-am relatat toata "sedinta". Dupa numai 24 de ore, iar la ancheta. De asta data, un actor nou, roman care ma primeste bland si sentimental.

-"De ce profesore nu vrei sa spui adevarul ? Vezi ca ungurii astia au metode dure si nu iti doresc sa faci cunostinta cu ele. Ai cuvantul meu de ofiter ca daca imi vei relata toata activitatea, asa cum a fost ea, fara ocolisuri, incepand din anul 1946 si pana la arestare, nu ti se va intampla nimic."

-"Domnule anchetator, in declaratiile mele nu pot sa scriu un neadevar, tinand seama de ce s-a intamplat in familia mea in 1940, cand socrul meu a fost ucis la Jilava. Si . "

-"Bine profesore ! Un "bine", cu nuanta amenintatoare. Credeam ca ancheta va lua alt curs. N-au trecut decat doua-trei minute si apar cei doi unguri, vorbind in limba lui Atila. N-am avut timp sa intorc capul dinspre anchetatorul roman, ca o lovitura pe spate ma doboara pe dusumeaua imbibata cu motorina. Apoi loviturile curg amestecate ; cu pumnii, picioarele, buzduganul, peste tot unde gaseau liber ; cap picioare, trup. Primele lovituri au fost crunte, mi-au sfredelit creierul pana la un timp cand s-a stins ceva in mine si nu am mai simtit nimic.

Nu stiu dupa cate ore mi-am revenit. Nu aveam notiunea nici de timp, nici de spatiu. Eram ud leoarca. O racoare bolnavicioasa m-a cuprins, cand l-am vazut pe lipovean in mana cu galeata gata de actiune. De unde ! Omul isi facuse datoria si a plecat s-o mai umple, poate va mai fi cazul pentru mine sau pentru altcineva.

-"Daca nu ai memorie buna, am sa te ajut eu sa-ti reamintesc activitatea ta dusmanoasa. Cine a fost acest Dumitru Groza si ce ai discutat cu el ?"

De aici mi-am dat seama ca stiau tot si deci, nu pot ascunde nimic.

-"M-ati chinuit degeaba. Nu cred ca acest caz sau intamplare, mai bine zis, poate fi o acuza atat de grava ca sa ma tratati astfel."

-"In ce imprejurari l-ai cunoscut d-ta ?"

-"L-am cunoscut intamplator, pe strada, prezentat de fostul meu coleg de liceu, Gula Cucoli. Asta se intampla, daca nu ma insel, prin 1946. Am evitat sa spun ca l-am invitat acasa, asa cum probabil a spus Cucoli in declaratiile luate sub forta la Pitesti.

-"Si ce ai discutat cu acest Groza ?"

-"Afland ca fusese in Germania, l-am intrebat despre Stilu Tefa, un fost consatean, din Viile Noi, despre care am aflat ca in urma unor conflicte cu anumite capetenii legionare, a parasit lagarul si s-a stabilit in America."

-"Bun si asta. Mergem mai departe sa vedem unde ajungem. Cine ti-a dat ordin sa intri in partid ?"

Asta-i, asta. Cum s-o peticesc ? Am spus calm, pe un ton moderat :

-"Eu singur am decis, fara nici un ordin."

N-am avut timp sa ma gandesc. Nu era cazul sa ascund din moment ce si acest amanunt era legat de Cucoli, care imi daduse ordinul. Si el l-a spus, desigur ca si altele. Dar acesta era un lucru foarte grav. Ma infiltrasem in partid. Nu m-am dezmeticit din ganduri ca s-au napustit asupra mea. Sa mai spun prin ce am trecut ? Loviturile curgeau de-a valma. Si cand au vazut ca mai tin, mi-au legat mainile si le-au varat intr-un sertar, dupa care au apasat pe un buton minuscul care a declansat curent electric. Mi-a zguduit tot corpul, de credeam ca inebunesc.

-"Ajutor, sariti ca ma omoara", am tipat cat am putut pana cand am auzit :

-"Opreste ! Ai vazut ca avem si alte metode mai delicate ? Sunt metode ce nu lasa urme si pe care le aplicam celor incapatanati. A tras cateva fumuri din tigara si a continuat :

-"Uite ce profesore, iti spun eu cine ti-a dat ordinul si unde ti l-a dat ca sa intri in partid. Era, dupa cum ai spus, in 1946, pe strada Calarasi, pe inserat. Si ti-a mai spus ceva si anume : "In cazul unui conflict ruso-american si trupele noastre se vor retrage in Caucaz, noi vom sti ca acolo, tu esti omul nostru de baza. Este profesore, asa sau nu ?"

-"Astea-s baliverne, domnule capitan, i-am spus cu convingere. In sinea mea, "si asta este adevarat."

La aceasta replica, si-a stapanit totusi pumnii, gata pregatiti de actiune.

-"Bine, cum zici d-ta, dar eu te mai chem. Si pana atunci te mai gandesti nu cum sa ascunzi adevarul, pentru ca degeaba te incapatanezi, noi stim ce trebuie sa ne spui. Nu trage de timp. Este in defavoarea d-tale."

M-am intors in barlogul meu, ametit de atatea descoperiri -surprize.

Tocat din batai, amarat, macinat de nervi m-am asezat pe marginea patului. Ma framantam. De unde au ei toate aceste informatii. Unul singur le stia. Si acesta era Cucoli. Dar nu credeam. Il stiam darz, de caracter. Nu este posibil ca tocmai el sa . si m-am oprit. Sarmanul de mine, nu stiam inca ce s-a intamplat pe valea Argesului la Pitesti.

A doua zi m-au chemat din nou. M-au dus "sus" ori "jos" nu mai stiu. Am intrat intr-o camera unde mi s-a parut ceva ciudat. Intr-un colt era o panza colorata, intinsa ca o cortina. "-Treci dupa panza !", mi-a ordonat anchetatorul. Am trecut si asteptam o noua piesa. Ce mi se pregatea oare ? .

-"Baga de seama, vei sta aici fara nici o miscare. Daca misti sau spui ceva neintrebat, te distrug."

M-am conformat. N-am asteptat prea mult. Se deschide usa. Aud pasi marunti. Apoi liniste, pe care o intrerupe capitanul care se adreseaza celui intrat: "-Sa relatezi, in ce imprejurari s-a cunoscut profesorul Zechiu cu Dumitru Groza."

-"Da ! L-am adus pe Mitica Groza la profesorul Zechiu si . "

-"Minte, nu este adevarat, am tipat ridicandu-ma de pe scaun."

Anchetatorul, nervos peste, a luat scaunul pe care statea Cucoli -caci vocea lui era- si mi l-a azvarlit drept in piept si in fata, incat m-am prabusit. A cazut cortina ! M-am uitat si am vazut o stafie. Si stafia era umbra lui Cucoli. Unde este atletul, campionul la inot in apele Euxinului de odinioara? Imi venea sa-l imbratisez si sa-l plang. Doamne ! De unde vine aceasta aratare ? Din ce unghere ascunse ?

N-am putut sa dorm toata noaptea. Ma gandeam . L-am vazut parca pe Cucoli ! Si l-au adus numai pentru mine. De unde, din ce colt de temnita ?

Eram din nou la ancheta. Era a doua zi.

-"Daca nu recunosti, aduc doi martori care sa continue cele spuse de Cucoli, pe camarazii tai, inginerii Semergiu si Nastu."

Eu care stiam ca acestia erau de mult in strainatate, am apasat :

-"Domnule capitan, daca vin si confirma cele spuse de Cucoli, pe cuvantul meu de onoare pe care dvs. mi l-ati terfelit, am sa semnez imediat. Dar sunt convins ca nu pot sustine aberatiile lui Cucoli. Eu nu inteleg cum a putut sa sustina asemenea anomalii acest om. Nu stiu, si pentru ce . ?"

-"Dute-n . Ce, o sa-i aduc cand vrei tu ? Cand vreau eu si numai eu." A incheiat si aceasta zi, anchetatorul care i-a facut semn cu mana gardianului care astepta la usa sa ma insoteasca pana la camera. Cu ochelarii -de asta data, negri .

Am plecat deci, fara sa semnez declaratia asa cum au ticluit-o ei, pentru ca as fi fost incadrat intr-un articol din codul penal legat de sabotare, scurgere de informatii, legaturi cu exteriorul, ce duceau la o pedeapsa pe viata sau . capitala. A ramas dosarul cu verdictul : "Activitate subversiva impotriva ordinii sociale a statului si omisiune de denunt."

Era pe la sfarsitul lui decembrie. Sunt chemat de ofiterul de serviciu din ultima tura, deci tot noaptea. Ma introduce intr-un birou si-mi porunceste :

-"Iscaleste !" Era o declaratie similara cu cea pe care am refuzat-o.

-"Nu iscalesc, pentru ca am iscalit alta, domnule capitan." Si dupa ce ma palmuieste :

-"De ce spune Bileca Vanghele, arestat si el in 1948, ca esti tradator ?"

-"Pentru simplul motiv ca ma retrasesem din Miscarea Legionara si m-am inscris in partid", i-am replicat, oarecum satisfacut, ca am un atu in sprijinul declaratiilor mele.

Tarziu, cand l-am intalnit pe Bileca in "turneele" mele prin inchisori, i-am multumit pentru "sprijinul acordat", ca sa ma pot apara.

3 ianuarie 1953. Tot in Securitate, dar cu dosarul incheiat. Terminasem cu confruntarile. Asteptam procesul si sentinta, cand, tot noaptea sunt chemat din camera. De asta data de un ofiter care ma conduce intr-un birou aparte. Aveam in fata un general, dolofan, cu epoletii aurii -nu i-am vazut stelele- parul bine caruntit, ochi cercetatori sub sprancene stufoase.

-"Esti Spiru Zechiu, trimis in judecata pentru crima de uneltire, asa cum rezulta din ancheta in baza declaratiilor dumitale. Peste cateva zile acest dosar -si mi-l arata- va fi pe masa completului de judecata care va aprecia culpa si ti se va da pedeapsa corespunzatoare. Te-am chemat sa iei cunostinta de acest act conform procedurii noastre socialiste."

Nu m-a pus sa semnez nimic si deci nu am semnat. In schimb mi-am pus intrebarea : doar numai pentru a lua cunostinta de procedurile socialiste s-a deplasat un personaj asa de distins in grad ? Dar despre procedurile cu care am fost noi tratati in ancheta, stia domnul general ? Sau nu intrau in atributiile sale ? In sfarsit . a trecut si asta !

Cu cateva zile inaintea procesului am fost dusi mai multi intr-o sala, tot cu ochelari mati. Am fost atentionati :

-"Dupa ce vi se scot ochelarii, priviti drept inainte. Nu stanga, nu dreapta, jos sau sus. Ne-am inteles ? Stiti ce va asteapta daca faceti vreo alta miscare."

In fata era fotograful, gata de start, gata sa ne imortalizeze inainte de condamnare sau -poate pentru unii- de moarte. Personal n-am observat nimic deosebit in aceasta piesa, dar unii au vazut ca la picioarele noastre era asezata alandala, o gramada de arme, pistoale, cartuse, care reprezentau -ce diabolici- armamentul nostru pentru a fi incadrati in "CRIMA DE UNELTIRE" impotriva oranduirii socialiste.

In ajun de proces am fost imbaiati, tunsi si barbieriti. A doua zi, asa frumos aranjati, ne-au ingramadit -tot cu ochelari- in duba si transportati undeva, unde se auzeau apele marii. Am predat ochelarii -sa-i poarte alte serii- unui plutonier. Eram langa Biserica greaca, langa blocul in care candva isi avea sediul Banca Romaneasca, acum destinata Tribunalului Militar. Fara ochelari, mi-am aruncat privirile catre "lot" si am observat persoane cunoscute, majoritatea intelectuali aromani.

Am fost introdusi in sala si ni s-a facut prezenta. Dupa felul in care am fost chemati am banuit ca aceasta va fi si ierarhizarea pedepselor.

Sef de lot, Zima Gh., inspector la Banca din Fagarasi, prof. Ghizari Nicolae ; prof. Spiru Zechiu ; prof. Scrima C-tin, fratele lui Scrima Cristache-contabilul ; Pita Tache, licentiat ASE; Gulea C-tin-Cociu, contabil IAS ; Lambru Hristu, salariat la Banca Agricola, de curand sosit din prizonierat ; Paceag Gh., din Tulcea, fratii Varsami din Constanta, Caporani Tanase din Kogalniceanu, Ilie Zeana din Mangalia, Fotu Vasile din Mihai Viteazu si altii pana la 15, pe care nu-i mai retin si ii rog sa ma ierte, de mai traiesc.

5 ianuarie 1953. Ne-am asezat pe banci sau scaune. Cativa avocati din oficiu isi cautau clientii. Mascarada ! Cand am fost chemat de general l-am rugat sa iau legatura cu sotia, sa-mi angajeze un avocat. -"Nu este nevoie, avem noi avocati din oficiu", mi-a raspuns asigurandu-ma ca . "tot aia". Acum in sala, aud in spatele meu pe cineva care intreba : -"Cine este prof. Zechiu ?" Era un sergent urmat de un necunoscut care s-a dovedit a fi avocatul meu.

-"Sunt eu, domnule sergent !"

-"Sunt avocatul dvs., domnule profesor. Acum zece minute am primit dosarul dvs. dar . n-am putut sa-l citesc. Totusi ma voi stradui sa va apar."

In timp ce schimbam cu aparatorul meu cateva cuvinte legate de proces, apare completul de judecata. Ne-am ridicat in picioare, asa cum am fost instruiti, sa intampinam pe cei care ne vor acuza si ne vor osandi, conform legilor. In fruntea completului, gen. Petrescu, cel care ma pusese in tema cu procesul, la securitate.

Dar, cine este acest Petrescu ?

Fusese procuror inainte de 1940, procuror in perioada 1941-1944, perioada in care a impartit legionarilor pedepse cu nemiluita -unii au executat peste 20 de ani- iar dupa 1945 devine procurorul noii oranduiri care l-au folosit in aceeasi postura, sa judece si sa condamne cu sange rece si fara remuscari pe cei care ii aparase inainte.

A fost prezent la procesul intentat lui Maniu si altor personalitati politice si militare. La nenumarate procese din zeci de orase ale tarii, in fruntea Tribunalului Militar, impartind pedepsele deja hotarate in birourile Securitatii.

Circula in inchisoare o convorbire intre gen, Petrescu si un colaborator apropiat care-i cunostea trecutul si cotiturile in viata de magistrat : "-Nu ti-e teama de pedepsele pe care le aplici acum ? Daca se intorc timpurile ?", l-a intrebat colegul. -"Decat sa fiu condamnat astazi, mai bine sa fac puscarie cand vin americanii", a fost raspunsul generalului. Fara comentarii . !

Se deschide procesul prin citirea de catre grefier a actului de acuzare in general si apoi pentru fiecare din lot. Urmeaza procurorul care, cu o voce metalica, se adreseaza completului de judecata :

-"Tovarase general, dupa cum ati ascultat acuzatiile generale aduse lotului din fata dvs. si fiecarui component al acestuia, aveti in fata o organizatie paramilitara de tip fascist, organizatie criminala inchegata in aceasta zona a tarii, cu intentii si planuri periculoase, indreptate impotriva oranduirii noastre pasnice." Si continua apasand pe culpa fiecaruia timp de aproape jumatate de ora, incheind : "drept pentru care solicit pedepse maxime din articolele de lege in care sunt incadrati mergand pana la munca silnica pe viata." Apoi, satisfacut de pledoaria cu care si-a aparat poporul din care face parte, pasnic si muncitor, se aseaza stergandu-si ochelarii cu rama metalica.

Are cuvantul apararea. Avocatii, care nu au cunoscut elementele din dosare ca sunt intr-adevar periculoase, totusi solicita, circumstante atenuante . " enumerand pentru fiecare, varsta, familia, conditiile nefaste in care s-a comis infractiunea .

-"Are cineva ceva de spus ?", intreaba presedintele.

-"Acesta este ultimul cuvant, d-le general ?", intreaba Nicu Ghizari.

-"In magistratura nu exista ultimul cuvant", i-a fost raspunsul celui intrebat.

Cand mi-a venit mie randul :

-"Onorata instanta, pot sa fiu condamnat pentru ca am stat de vorba cu cineva pe strada ?" Si raspunsul a fost prompt :

-"Asa tineti voi, legionarii, sedintele pe strada. Iar d-ta care esti dascal, stiai ca Dumitru Groza era condamnat la moarte in 1941 si nu l-ai denuntat."

A vorbit, printre altii si Hristu Lambru, despre prizonierat, despre conditiile de munca, incercand sa dea o tenta roza, despre Lenin, dar a fost intrerupt brutal :

-"Tu sa nu vorbesti si sa faci pe comunistul, ca nu-ti merge !"

Au vorbit toti . si toate au ramas in anonimat, neinregistrate si neluate in calculul pedepsei. Sentinta era deja stabilita la Securitate.

Dupa cateva ore de proces bine regizat, completul de judecata paraseste sala iar noi suntem anuntati : "-Pronuntarea sentintei se va face la inchisoarea militara" .

Aceasta inchisoare se afla atunci pe b-dul Stalin (Tomisul de astazi), in dreptul Spitalului Municipal de astazi si a Institutului de Proiectari, ambele constructii ridicate dupa 1960. Imprejmuita cu ziduri inalte de peste trei metri si cu sarma ghimpata pe deasupra, ascundea in interior niste cladiri vechi, inghesuite pe un perimetru restrans, scunde unele, inalte altele, iar intre ele o curte pietruita alandala. Ferestre mici, lumina palida, aer scump.

Aceasta constructie in plin centrul orasului avea sa ne fie noua gazda pentru o perioada, pana cand vom lua drumul adevaratelor inchisori pregatite sa ne "apere" de furia poporului care ne-a acuzat si condamnat.

Am fost "cazati" toti -nu mai era vorba de secrete- in camera 12, camera intunecoasa, cu paturi pe trei nivele suprapuse, in care ardea permanent un bec electric.

Seara am fost chemati pe rand la grefa sa luam act de sentinta. Retin cateva din pedepsele cu care am fost "investiti". Zima Gh., sef de lot -20 de ani M.S., dupa care un sir lung cu 18 si 15 ani M.S., pana a ajuns la 12, 10, 7 ani, unde incepea cu Ghizari Nicolae, Pita Tache, Bucuvala Victor, Gulea Leonida, (tatal regizorului Stere Gulea), Gulea Cociu (12), Spiru Zechiu (7), si incheia plutonul nostru, prof. Scrima cu un an inchisoare corectionala.

Ne-am astamparat curiozitatea si ne-am linistit. De acum eram "DETINUT POLITIC". Interesant este faptul ca intre componentii acestui lot nu exista nici o legatura. Securitatea insa, prin metodele ei a "fabricat" acest grup dandu-i un caracter unitar pentru a-l putea incadra intr-o organizatie paramilitara de lupta impotriva statului. Si nu a fost singurul si nici ultimul caz.

Dupa prima noapte de inchisoare militara am iesit la raport, solicitand sa fiu scos la medic. Seara, am fost condus la medicul inchisorii. Il cunosteam. Mama lui era profesoara de limba romana, sotia unui preot fugit din Basarabia. M-a recunoscut, dar n-am schimbat nici un cuvant, decat legat de boala. Langa mine, gardianul cu ochii in patru. La sfarsit, pe soptite am gasit prilejul si i-am comunicat ca sunt condamnat la 7 ani, cu gandul ca poate ii va comunica sotiei. Nu i-a comunicat. Ne-am intalnit, dupa libertate, intamplator, pe strada. Si dupa ce ne-am salutat, mi-a spus : "-Va cer scuze, domnule profesor, sa ma iertati, dar nu puteam comunica nimic. Dvs. stiti mai bine." "-Nu va reprosez nimic, d-le doctor. Starea de suspiciune am trait-o de-a lungul anilor si m-am convins ca nu puteati."

10 ianuarie 1953. Toti cei cu pedepsele sub 10 ani am fost selectionati si suiti in camioane. Era o zi geroasa, fara zapada, cu cer acoperit partial de nori cenusii. Stateam inghesuiti unul intr-altul, imbracati de vara, cand se pornesc masinile. Mergeam pe soseaua Constanta-Bucuresti. Am trecut prin Ovidiu, pustiu, cotim putin la dreapta si la bifurcatie cu Tulcea ne inscriem pe soseaua ei pentru cateva sute de metri, pentru ca am facut din nou la dreapta, pe o sosea amarata. Traversam Valea Neagra (Lumina) si dupa alte cateva sute de metri lasam soseaua care indica Navodari si facem iar la dreapta in unghi de 45 de grade, si pe un drum de tara inghetat, ajungem in dreptul unor baraci din scandura, aranjate in cuplu de cate doua pe o suprafata apreciabila.

Dupa cateva ore de tremurat in ger, -crivatul prezent printre baraci-, seara suntem adunati in fata unei baraci unde, "seful", dupa verificarile de rigoare, ne-a repartizat pe brigazi, nu inainte de a ne avertiza :

-"Ati venit la munca ! Aici se munceste pe tacute. Daca vrei sa-ti capeti portia de hrana, trebuie sa-ti indeplinesti norma. Nu aveti voie sa circulati de la o brigada la alta si nici in cadrul brigazii de la o baraca la alta. Ne-am inteles ?", si-a incheiat pledoaria reprezentantul coloniei.

Noi, cei veniti in grupul nostru, am fost repartizati la brigazile 3 si 4. Eu, Tache Pita, Victor Bucuvala si Vranceanu am incaput pe mana lui Suroiu -student medicinist trecut prin reeducarea de la Pitesti-, vestit pentru duritate. La acea data nu cunosteam "fenomenul" Pitesti, aplicat studentimii noastre. Voi afla ceva mai tarziu, cand va incepe "dezghetul" acestei cumplite metode de reeducare. Ceilalti din lot au fost repartizati la brigada a 4-a al carui sef era unul Slavog, fost plutonier de jandarmi si mare bruta.

Seara s-au intors brigazile de la munca. Suroiu, care fusese avertizat despre noutatile sosite in cursul zilei, a ordonat, ca cei veniti noi, sa ne incoloneze si sa ne prezinte. Tache Pita fiind primul in capul coloanei, se prezenta degajat :

-"Domnule brigadier, dati-mi voie sa ma prezint. Ma numesc Tache Pita". . . si ii intinde mana.

-"Mars de-aici, banditule ! Cine ti-a dat voie sa vorbesti fara sa fii intrebat ? Si mai indraznesti sa-mi intinzi mana ! Eu sunt brigadier, iar tu nu esti decat un bandit !"

Sarmanul Pita a ramas pironit locului, uluit. Afrontul lui Suroiu ne-a prins bine noua celor care urmam ; nu ne-am spus decat numele, dupa care am intrat in baraca sa ne luam locurile in primire, pe priciurile goale care ne asteptau.

Din prima seara m-am si intalnit cu trei armani  cunoscuti : poetul Cola Caratana, elevul Zaifu Tanase si Gogu Zdru, un mic fermier agro-zootehnic din Ovidiu-Cocosu (Poiana de azi). Toti trei fusesera condamnati in 48 si acumulasera experienta penitenciara. Noi, proaspeti arestati din vara, cu imbracamintea ei, unii de acasa, altii de la serviciu, toti luati in pripa, tremuram in baracile in care mijea focul in godine mici si vechi.

Colonia aproape de malul lacului Siutghiol, era biciuita de crivat ce suiera fara stavila peste pamantul ravasit de lopetile si tarnacoapele brigazilor de detinuti fauritori ai Canalului Dunare-Marea Neagra.

Salvarea noastra ? Gogu Zdru si Tanase Zaifu care, odata cu sosirea noastra in colonie au si inceput sa se strecoare prin baraci si sa ne aduca imbracaminte de iarna : flanele, cojoace, ciorapi, indispensabili, caciuli sau basti, aduse de acasa sau confectionate ad hoc din resturi sau paturi vechi, desirate.

Parca il aud pe prof. Ghizari vaitandu-se de frigul ce-l incoltea : "bo, bo, bo, aua as murim" (vai, vai, aici o sa murim). Numai ca Zdru, avand un cult deosebit pentru "lali Nicu", l-a imbracat ca pentru Vorkuta.

Colonia Peninsula era asezata -si mai este si astazi, dar fabrica de confectii-, pe un fel de intrand, un istm pietros mai inalt decat imprejurimile spre lacul Ovidiu si iti lasa o perspectiva drept inainte, deci spre sud, privesti desfasurata Constanta, iar spre dreapta, sud-vest comuna Ovidiu raspandita pe dealurile pe la poalele carora trasam cu uneltele noastre primitive vadul pe unde urma sa curga apele batranului Danubiu.

6000 de detinuti alcatuiau aceasta asezare din 16 baraci pe 2 randuri, al carui comandant era Lazar, venit de la Gherla, evreu la obarsie, iar ofiter politruc, asprul, vicleanul si zbirul coloniei, Chirion. Se spunea despre parintii lui Lazar ca ar fi fost internati in lagarele naziste din Rusia, acolo unde au si ramas pentru totdeauna. Asa explicau unii, momentele de furie de care era cuprins cateodata cand lovea, in nestire, cu brutalitate, pana la desfigurare cu picioarele si pumnii.

Iesea mereu din perimetrul coloniei cu un caine caruia rar ii punea botnita.

In colonie erau trei brigazi oropsite, fiecare cu regim alimentar si tratament aparte. Doua brigazi speciale de la baraca "ZERO"-pedepsite- care primeau ratia pe jumatate. Aici erau "selectati" cei pe care turnatorii ii categoriseau : recalcitranti, dusmani, inraiti, nereeducabili, porniti cu ura impotriva regimului si administratiei, cei ce refuzau sa-si faca normele in semn de protest fata de conditiile de viata aplicate detinutilor, etc., si pe care ii inaintau pe liste ce ajungeau la Chirion, care decidea. Apoi, era brigada preotilor numita a "magilor", brigada supusa celor mai grele si chinuitoare munci in care majoritatea erau oameni in varsta si bolnavi. Din aceasta formatie pleca cel mai des caruta cu decedati spre marginea cimitirului din comuna. Inventia diabolica a regimului comunist de-a lungul Canalului Mortii !

Avea Gogu Zdru o satisfactie nestavilita sa intre prin aceste brigazi cu alimente si imbracaminte adunate de la cei care mai beneficiau de pachete de acasa.

Desteptarea, la ora 5. Pana la 6 programul de dimineata, inclusiv ceaiul sau cafeaua, dupa care ne incolonam in fata baracii pe randuri de cate cinci la "numar", grabiti de glasul rasunator al brigadierului : "-Misca, misca mai repede in rand !", cuvinte nelipsite din vocabularul tuturor temnicerilor pe unde am fost.

Iar daca "numarul" iesea, atunci porneam in ordine, prin ger, tacuti spre punctele de lucru, destinate zilei respective. Marsaluiam, pe orice timp, cate 6-8 km. Impartiti in echipe de cate trei sau patru -dupa nevoi- trebuia sa sapi -uneori pamantul era inghetat- sa incarci si sa transporti sapatura la distante diferite ca sa-ti asiguri norma si ratia de hrana din ziua respectiva. Eram urmariti la aceste lucrari de privirile aspre ale militienilor sa nu stam de vorba sau sa ne rezemam din cand in cand obositi pe coada uneltei de lucru.

Masa de pranz ni se aducea la punctul de lucru cu carutele, in marmide si ajungea calda, calduta sau rece, in functie de timpul pe care il facea carutasul cu atelajele sale. Gamelele, cu sau fara toarta, smaltuite sau ciupite, le agatam de brau si le spalam seara cand ajungeam la "locuinta". Ciorba si mancarea, scazuta, nu suferea de grasime.

Normele se indeplineau greu si foarte greu. Uneori, imposibil, cand echipele erau alcatuite de oameni in varsta sau bolnavi. Atunci faceam "transfer" de munca, ajutandu-i sa intre in randurile celor cu . norma. Altfel, avea grija brigadierul hain.

Dupa cateva zile de munca aspra, ma trezesc cu febra si febra musculara care m-a imobilizat. Ma ia vecinul de prici, Zdru, si ma duce la infirmerie. Era de serviciu doctorul Brandusoiu, daruit profesiei, slujitor al juramantului lui Hypocrat, bun si competent. Dupa ce ma consulta ii spune aducatorului meu :

-"Gogule, stii ca nu se admit scutiri in asemenea situatii, dar te rog sa-i faci in aceasta seara o frectie cu sapun, iar maine sa-l imbraci gros si cu mai putin effort la lucru. Ajutati-l voi, pentru ca stiti cum".

Se intetise a doua zi crivatul si razletii fulgi de zapada ni se asezau pe pleoapele obosite in drumul nostru lugubru spre buza dealului de langa lacul incretit de inghet. Acolo, intr-o zi, am zarit pe cineva pe care l-am cunoscut candva, undeva si care mi-a ramas drag. Nu-mi venea in minte numele. Am inceput sa uit numele profesorilor, -caci profesor era- si, le confundam cu cele ale cerberilor de pe coridoarele securitatii si acum cu cele ale celor din colonie. Nu puteam ajunge la el, nu aveam voie sa-mi parasesc locul de munca dar, intamplarea face sa ma intalnesc dupa cateva zile cu el la infirmerie. Aici i-am auzit vocea si mi-am adus aminte ca o mai ascultasem cu mai bine de zece ani in urma, in salile de clasa din Dumbraveni. Era fostul meu profesor de limba germana, Eugen Munteanu, care imi recomandase cativa elevi sa-i pregatesc la aceasta limba. M-am apropiat de el :

-"Domnule profesor Eugen Munteanu, daca nu ma insel ca sunteti dvs., eu sunt fostul dvs. elev de la Dumbraveni, Zechiu Spiru, daca va mai aduceti aminte". A stat o clipa descumpanit si rascolind aduceri aminte, a inceput sa planga.

-"Cum sa nu-mi aduc aminte. Zilele frumoase nu se pot uita. Din pacate nici cele rele . . . si m-a imbratisat. Dragul meu, am fost luat la 15 august 1952, cand un val de arestari masive s-a abatut asupra fostilor deputati, senatori, primari, oameni de tara instariti. D-ta stii ca eu eram senator liberal, si veneam de trei ori pe saptamana la scoala. Imi amintesc cu drag de voi, fostii mei elevi cu care astazi imi impart suferintele pe damburile pietroase dobrogene, bantuite de viscol. Dar, poate va trece iuresul asta cum au trecut multe altele din istoria noastra, sa putem noi sau urmasii nostri sa ducem crezul pana la capat . N-am nici o legatura cu casa si nu cred ca voi avea pentru ca nu pot sa-mi realizez norma", a incheiat cu glasul stins si amarat, bunul meu profesor.

Am inteles suferinta si neputinta. Din putinul meu si al altora, am strans cate ceva, in special tigari, si i le-am trimis in baraca rece si neospitaliera.

3 martie. Am auzit in camp deschis, de dupa sarme, ca a murit calaul de al carui nume se leaga milioane de oameni ucisi in numele revolutiei cele mai contestate, lagarele mortii pe intinderi imense atat in tara sa cat si in cele care i-au cazut sub influenta dupa razboi, deportari, crime din cele mai oribile, spionaje : STALIN.

Asteptam schimbari, atat pentru cei de dincolo de sarma ghimpata, cat si pentru noi, cei de dincoace de ea. Ce iluzii desarte !

De fapt schimbari au fost la noi, la nivel de conducere, a coloniei. Locotenent major Lazar, se pare, implicat in reeducarea de la Gherla, a fost "invitat" la cercetari. Locul lui a fost luat de un capitan, fost ceferist, care a dat o raita prin colonie sa-si cunoasca "mosia" si conditiile in care lucrau megiesii. I s-a parut suspect si "exagerat" numarul celor scutiti de la munca. A fost menirea informatorilor sa-l atentioneze de aceste scutiri de care se facea "vinovat" dr. Brandusoiu.

-"Auzi doctore, mi se pare ca ai prea multi inapti", incepe noul comandant.

-"Domnule capitan, ca medic sunt obligat sa-mi respect juramantul in orice imprejurari. Tineti seama de conditiile de munca, hrana, cazare, varsta si de timp si veti vedea ca sunt putini", a incheiat medicul.

-"Eu te-am avertizat si d-ta raspunzi."

In luna aprilie, pentru prima oara -spuneau veteranii Canalului- soseste o comisie medicala de "sus" sa stabileasca starea sanatatii detinutilor. Optimistii erau cu "schimbari totale", eliberari pe caz de boala si varsta, "relaxare", etc. Indiferentii : "-stati putin si vedem . ", restul cu "-lupul isi schimba parul . "

Dupa ce comisia a trecut prin ciur pe cei vlaguiti de munca si boli, a fost stabilita lista inaptilor, in care erau doar trei sute din cei opt sute propusi de dr. Brandusoiu. Ceea ce i-a dat "apa la moara" comandantului sa-l atentioneze din nou pe doctor :

-"Brandusoiule, ti-am spus ca ai prea multi propusi ca inapti. Nu stiu dupa ce criterii a facut propuneri comisia voastra."

-"Domnule comandant, din punct de vedere medical, lista intocmita de mine, intruneste toate elementele care sa justifice propunerea noastra, a comisiei."

-"Vezi ca iti depasesti atributiile si te trimit la lopata."

-"Nu mi-e teama, domnule capitan, de lopata. Ani de zile, lopata mi-a tinut loc de seringa si am manuit-o ca pe o unealta binefacatoare, caci ea mi-a dat "painea noastra cea de toate zilele."

Dupa cativa ani, am auzit ca acest om minunat, tamaduitor de boli trupesti si de suflete, nici nu-si terminase pedeapsa, a fost condamnat din nou la 18 ani M.S. intr-un proces inscenat, in care era acuzat de "favorizarea" detinutilor, protejarea lor -indeosebi a legionarilor- acuze considerate "crima impotriva oranduirii sociale si favorizare".

Dupa moartea lui Stalin si plecarea comisiei medicale, parca am simtit o "adiere de libertate". Dr. Brandusoiu, in ciuda amenintarilor anterioare, a primit dispozitie, ca in baza consultului medical amanuntit, sa scuteasca bolnavii, fara nici o restrictie, de la munca. Iar militienii si-au mai atenuat comportamentul la capitolul : limbaj, injuraturi, amenintari etc. Aceeasi tinuta o vor adopta si brigadierii. Iar turnatorii cautau sa-si gaseasca un culcus pitit, ca prea au stat in fata.

Langa brigada noastra, in multimea pestrita de condamnati, se afla un farmacist din Ploiesti, pe numele lui Luzi, om intre doua varste, vesel, glumet, cu bancuri "la minut" de care nu te mai saturai ascultandu-l. Iata una din sotiile lui.

Era in timpul domniei lui Lazar, prin 1950-1951, mai precis cand tocmai sosise el in colonie. Atunci nu erau instituite inca restrictiile care vor creste odata cu trecerea timpului si la comanda "celor de sus". Asa ca se putea circula din baraca in baraca si pentru faptul ca nici brigadierii nu erau cei de azi.

Intr-una din seri, Luzi primeste vizita unui prieten.

-"Ce faci Luzi draga ?"

-"Multam de intrebare. Iar eu te intreb, daca ti-e foame. Si daca da, atunci asteapta."

-"Cu ce ma servesti, ma rog ?" Si Luzi scoate o bucatica de carne din ceaun.

-"Te rog ia-o, ca-i proaspata!"

-"Mai Luzi, te pomenesti ca-i carne de pisica sau de caine vagabond !"

-"Baiatule, lasa prejudecatile daca vrei sa nu mori."

Si dupa ce prietenul se infrupta din bucate, remarca : "-Stii ca-i buna ?"

-"Asa-i ca e mai buna decat sufletul celor de la administratie ?"

Prietenul lui Luzi va afla a doua zi spre seara, ca disparuse un caine vagabond, cu o zi inainte si ca l-ar fi gasit chiar Luzi.

In luna martie a venit la vorbitor, din proprie initiativa sotia cu un pachet de alimente de 5 kg. S-a intors asa cum a venit. Am aflat-o de la un detinut care lucra la Biroul de productie din apropierea vorbitorului.

In acest birou lucrau detinuti ingineri, tehnicieni, contabili, unii cu raspunderi, cu functii de conducere pe sectoarele Canalului. Iar inginerul constructor Vernescu avea responsabilitate pe toata lungimea lui. Cu o masina pusa la dispozitie si insotit de un ostas inarmat, controla activitatea tuturor sectoarelor. Bine pregatit profesional, competent si cu personalitate, lua masuri adecvate fiecarui punct de lucru.

-"Domnule comandant, vreti productie ? Nu va luati dupa alte criterii in repartizarea brigazilor. Daca vreti productie, schimbati brigazile 5 si 6 de la acest sector si aduceti brigazi mai tinere daca sunt, daca nu, trebuiesc formate sa terminam lucrarile conform graficului."

Era vorba de cele doua brigazi de preoti -"magii"- pe care ing. Vernescu, cu sufletul alaturi de cei obiditi si neputinciosi, i-a salvat intr-un fel de la chinurile si de la hrana slaba si injumatatita. Tot prin aceeasi "metoda" i-a salvat pe cei din brigazile "ZERO", cei mai napastuiti din colonie.

Nu se incepea o lucrare noua sau o schimbare de plan fara sa fie consultat ing. Vernescu atat de catre cei din conducerea Canalului cat si de catre sus-pusii din C.C.

Eu nu am lucrat in brigazile de constructii care, intr-un fel, erau favorizate. Plecau cu autocamioane, fie pe traseul lui, fie in afara. De invidiat erau brigazile care au lucrat la constructia stadionului si a anexelor lui, din care am facut parte si eu o perioada. Am cioplit fiecare piatra, si o asezam in randuri concentrice, cimentuita cu sudoarea suferintei a miilor de anonimi.

Intr-una din aceste brigazi il voi intalni pe fostul deputat Gicu Pucerea, fiul fostului prefect de Durostor, Tascu Pucerea, pe care l-am cunoscut in casa socrului meu Spiru Dumitrescu din comuna Frasari. Cu el am rasfoit cateva file din frumusetea tineretii noastre apuse.

Seara, in dormitor, desi istoviti de munca si stres, pana la stingere, grupuri stranse ciorchine dupa afinitati, ascultam vesti, povesti, romane, poezii, planuri de prezent sau de viitor. Aerul noptii era proaspat si crud, dar nu cu miros de crini sau levantica. "Gradinile" noastre erau de piatra si sarma ghimpata.

M-am atasat de Cola Caratana poetul, despre care Ion Caraion, in inchisoarea de la Aiud i-a spus mai tanarului meu prieten Gogu Cusa: "-Mache, iti spun ceva despre acest Cola.  N-am spus-o nimanui. Daca mi-e teama de cineva -in materie de poezii- mi-e teama de Caratana, de acest autodidact si poliglot, poet profund si nealterat, a carui poezie iese din adancuri necunoscute, meditativa."

Ion Caraion lucrase si el o perioada in aceasta colonie. Coleg de versuri si lopata cu Nicolae Caratana, ii face acestuia o epigrama care a circulat fara "restrictii" printre iubitorii acestui gen si, nu numai :

"Caratana, zice lumea, e poet cu ghinion

Caci desi-ncepe cu "Cara" nu sfarseste cu "Ion"."

Cola nu era fire suparacioasa si nici razbunator. La ironia lui Caraion nu i-a raspuns, dar l-a atentionat :

-"Ioane, epigrama nu-i genul meu, e prea simpla si nu am timp de ea. Asta nu inseamna ca nu o apreciez. Nu aici se castiga batalia, ci dincolo de sarma ghimpata."

Cola, inzestrat cu o memorie de exceptie si-a insusit pe langa limbile cunoscute inainte de detentie -turca, greaca, bulgara si italiana, germana, franceza in care a tradus -mai ales in germana- versuri din Eminescu si Arghezi.

Mi-a relatat momente interesante si ciudate din viata lui de front sau de urmarire si de anchete.

In 1948, cand a fost arestat si anchetat la Timisoara, a stat in celula cu fostul maresal al Curtii Regale, Starcea-Mociony casatorit cu fiica unui rajah ce locuia in Paris. "Mociony, spunea Cola, era o fire vesela si deschisa. "-Trebuie sa fie naiva sotia daca mai asteapta si nu se marita.", era de parere fostul Maresal de Curte Regala, intr-o discutie referitoare la principiile familiei moderne. Printul era surprins de cunostintele mele cand i-am spus ca nu mi-am terminat liceul si ca, nici in perspectiva nu cred ca-l voi termina."

-"Hai nu te mai ascunde "paure" (taran in svaba). In ce ai "doctoratul", ma intreba d-l Mociony, pe care l-am considerat un om integru si de buna credinta", si-a incheiat Caratana aprecierile fata de o fosta personalitate a Curtii Regale.

Printul avea toate motivele sa se indoiasca de studiile cu care se afisa Caratana. Fata de minorele studii pe care le urmase, el se prezenta ca un intelectual de clasa si era prezent in orice domeniu cu exceptia celui politic.

De statura mijlocie, bine cladit si armonizat, cu o forta de munca de invidiat, Cola era un om cinstit, visator si naiv, neindemanatic si sarac. Dar si strangator ! Isi facea rezerve de paine de pe o zi pe alta ca sa se sature o data.

-"Mai Cola, nu mai strange painea. O sa te pomenesti fara ea. O duc la amaratii de la "ZERO", l-a amenintat Gogu Zdru, glumind."

Dupa eliberare a colaborat la mai multe reviste literare din Cluj, Craiova, Bucuresti. Au aparut cateva volume de poezii inainte dar si dupa moartea lui fulgeratoare. Creatia sa de baza ramane romanul autobiografic "MEMORII GHETSIMANICE" aparut dupa decesul sau, si care s-a bucurat de o mare publicitate.

Nu i-au scapat imagini din timpul detentiei.

"Uite-o umbra cade jos !

Nu mai poate, nu mai poate !

Poate-asa cadea Cristos

Crucea cand si-o ducea-n spate . "

Din "Balada gropii de var"

Sau:

"Unde sunteti, unde, unde

Voi din dubele fantoma ?

Intreb vantul ; nu raspunde,

Intreb zarea, cade-n coma

. .

"Vreo padure sub un munte,

poate-ar sti sa spuna drept

cum va impuscau in frunte

sau in ceafa sau in piept."

Din "Balada dubelor fantoma"

Ce erau "dubele fantoma"? In 1950, au fost "recrutati" din inchisori, condamnati din rezistentele din Dobrogea, Vrancea, Fagarasi, Arges . cu pedepse de peste 15 ani si inghesuiti in doua dube metalice, feroviare. Erau in jur de 140. Ceea ce se stie este ca au fost executati in martie al aceluiasi an, intr-o noapte. Certificatele de "deces" au fost trimise acasa cu diagnostice diferite, "fabricate" de specialisti. Ceea ce nu se stie inca, locul unde s-a comis aceasta oribila crima.

La brigada mea, l-am cunoscut pe Iulian Sarbu, originar din Basarabia, fiu de invatator, contemporan cu Corneliu Codreanu, la a carui doctrina a aderat de la inceput.

-"In familia mea profesore, am fost sapte copii, din care 4 baieti si 3 fete. Baietii cu orientare de dreapta, iar fetele de stanga esicherului politic." Asa a inceput povestea familiei, Iulian Sarbu. Si a continuat : -"Elena, casatorita cu Pavel, comunista convinsa alaturi de sotul ei, avea sa moara in inchisoarea de la Ploiesti in timpul razboiului. Cealalta sora, Maria, casatorita cu Wily Suder, a fost in C.C. al P.C.R. Ea stia ca sunt urmarit de Securitate. Lucram atunci la Ministerul Petrolului, angajat ca translator de limba rusa. M-am ascuns timp de doi ani. Sora-mea m-a cautat insistent sa ma convinga sa ma predau, ceea ce am si facut pana la urma, considerand ca viata de fugar nu este o solutie, ba mai mult, pot sa mai trag dupa mine si pe altii la patimi. Asa am ajuns in inchisoare sau lagar cum se mai numeste situatia mea, in fata dvs. "beneficiind" de acelasi regim."

Iulian Sarbu nu fusese condamnat.

-"Dar sa va mai spun o intamplare, care, poate v-ar interesa, continua Iulian. Era in 1924 cand a avut loc marele proces al comunistilor romani, la care s-a prezentat si cunoscutul romancier francez Romain Rolland ca aparator al acestui grup. Romancierul locuia la hotelul Atenée Palace. Studentii bucuresteni -anumiti studenti- afland de prezenta cunoscutului romancier si scopul lui, au facut o manifestatie de protest ore in sir pana cand Rolland si-a luat bilet de tren de Constanta si de acolo, cu vaporul, in patria lui. In timpul manifestatiei au fost arestati cativa studenti care insa, dupa plecarea lui au fost eliberati. In ziarele franceze au aparut articole prin care R.R. acuza pozitia guvernului si politica lui care tolereaza manifestatii nationaliste, anti-franceze. In acelas hotel in care era "instalat" R.R. se aflau si cativa ofiteri aviatori francezi, invitati la o parada aviatica. Iesisera toti la balcoane, mirandu-se de atitudinea studentilor. Noi, insa le-am explicat motivul acestei reactii fata de prezenta lui R.R., si am strigat "Vive la France" pentru care am primit zambete si aplauze."

In coloniile de pe litoral apareau unele persoane ce ni se pareau noua ciudate, prin comportamentul lor sau al conducerii fata de acestia. La noi de pilda, la Peninsula, l-am avut pe fratele "tovarasei" Constanta Craciun, piesa de varf in C.C. al PCR. N-am aflat motivele arestarii lui, dar tragea la acelasi jug ca si noi, gusta din aceeasi ciorba si cu aceeasi lingura din gamela, comandata de sora lui. Nu vorbea, nu se vaita, astepta probabil ce asteptam si noi zadarnic .

Munca, pe masura ce treceau zilele, devenea din ce in ce mai grea. Brigazile se mai subtiau. Zilnic plecau spre marginea satului, cosciuge improvizate din ramasite de scanduri. Intr-o zi am numarat 16, care vor constitui o alta groapa comuna, pe langa celelalte aflate sub patronajul comunei Valea Neagra. Ce nume predestinat !

Zilele si noptile se oranduiau in nesfarsit, iar eu de abia incepusem pedeapsa si chinul.

Si totusi. Exista si in inchisoare "totusi". Se anuntase o sedinta fulger. Zarva mare, alergaturi. Apoi liniste apasatoare. Asteptam noutatile.

Apare brigadierul in pas alergator si s-a oprit in dreptul brigazii noastre.

-"Sa ridice mana sus cine este cetatean strain."

N-am mai stat pe ganduri nici o clipa. Ma prevalam de un fapt petrecut cu doi ani in urma.

Eram in anul 1950 prezent la alegerile parlamentare si nu mi s-a permis sa votez fiind considerat cetatean strain, pentru ca eram nascut in Albania, dupa datele din buletin.

Degeaba am incercat sa le demonstrez ca am facut scoala primara, liceul, facultatea, armata, frontul si ca am fost ranit aparand Romania, tara mea. Am adus ca argument, decretul regelui Ferdinand care acorda cetatenie romana celor veniti din Grecia, Bulgaria, Albania conform intelegerii intre statele respective si Romania. Comisia electorala a ramas pe pozitie : NU ! Asa ca sub aceasta "umbrela" m-am declarat "cetatean strain" cu gandul ca voi ajunge undeva mai bine sau chiar "dincolo".

A doua zi de dimineata, Gogu Zdru si Cola Caratana, care lucrasera de noapte, m-au vazut in randul "strainilor".

-"Ce-i cu tine, Spirule, in grupul asta?", m-au intrebat cei doi.

-"Eu sunt cetatean strain, pentru ca sunt nascut in Albania", si le-am zambit ca sa priceapa.

-"Pai, mai frate, stai asa ca si noi suntem straini, nascuti in Grecia". Si au disparut.

Au umblat pe unde au umblat si ii vad incolonati langa mine.

Pe la amiaza, noi cei trei, am fost chemati la administratie unde ni s-au verificat documentele. Am auzit ordinul : "Va faceti bagajele !"

O data cu bagajele ne facem si planurile cu multiple intrebari. "-Oriunde vom pleca, va fi mai bine ca cetateni straini sub tutela statelor de obarsie, nu ?", spuneau adevaratii straini. "Si s-ar putea sa ne trimita in tarile noastre", au completat tot ei. "Cu atat mai bine", s-a repezit Zdru.

Noaptea, n-a fost noapte linistita in camera in care am fost izolati. Un lucru era sigur : PLECAM !

Dimineata am fost transportati la colonia Poarta Alba, un fel de centru de unde se transmiteau si se dadeau ordine si directive peste tot si pentru toti, cei ce misunau pe linia inca nevazuta a Canalului.

Aici ne-am inmultit. Un fel de Turnul Babel. S-au strans in timp record vorbitori de alta limba decat cea romana: greci, sarbi, evrei, unguri, francezi, germani . care intrasera in conflict cu legile tarii. Unii vorbeau: "Vom fi pusi sub protectia statelor ai caror cetateni suntem", sau "Vom avea inchisoarea noastra si apoi vom pleca in tarile noastre" .

Dar pana atunci am fost chemati la vizita medicala. Consultatie sumara. Aici l-am vazut pe doctorul Costea, fost medic al liceului Mircea, in perioada cand am predat si eu si care in momentul arestarii mele era seful Inspectoratului Medical Constanta. M-am bucurat de prezenta lui dar si de faptul ca m-a recunoscut, intrebandu-ma conpatimitor:

-"Cum te simti profesore?"

-"Nu se vede doctore! Dar inca bine", i-am raspuns incercand sa zambesc.

In duba metalica eram supraaglomerati. Incercam sa-mi gasesc un loc mai lejer. De unde? Era cautat de zecile de straini si nu dadeam de el. Dupa ore de imbulzeala si chin, am ajuns in Bucuresti, unde, in toiul noptii, am fost coborati si imbarcati in dube auto, speciale, pazite de securisti si de caini dresati. Eram trasi pe liniile moarte ale Garii de Nord. De aici, pe caile intortocheate ale capitalei pustii, am ajuns in incinta inchisorii Vacaresti. Aici, cu 26 de ani in urma, Capitanul a infiintat "Legiunea Arhanghelul Mihail". Noi, cei ramasi, urmam aceeasi cale de patimiri.

Am trecut spre celulele pregatite, printr-un cordon de militieni inarmati, care ne manau: "grabeste, grabeste si tine aproape, banditule!". N-am stat decat doua sau trei zile, timp in care am gustat aceeasi ciorba stas, de varza, cartofi, cu boabe de fasole nefiarta, dupa care din nou in dubele auto. Am coborat in triajul aceleasi gari.

Rascruce. Incotro ?

Am schimbat duba auto pe una feroviara. Agatati la coada trenului, n-am calatorit prea mult, cum ne asteptam. Am oprit, tot in noapte, intr-o gara oarecare. Unde ?, ne intrebam, cand un ceferist -obisnuit cu asemenea calatori- din dreptul gemuletului nostru grijelat, anunta cu voce tare si ragusit : Ploiesti !

-"Pai, daca suntem la Ploiesti, inseamna ca ne duc la Doftana", vorbeste unul.

-"Stai cuminte, spune un altul, Doftana este inchisoare muzeu, "reduta" comunismului."

-"Atunci la Mislea."

-"Oho, baiatule, acolo sunt femeile, sarmanele !"

Toate presupunerile cadeau. Am pornit mai departe, desprinsi de trenul de la Ploiesti si agatati de altul, mai lenes. Trecusem de miezul noptii ? Cine stie ! Vom merge acolo unde stiu "EI" si unde ne este sortit si asteptati.

Dupa aproape doua ore -presupuse- ne-am oprit intr-o gara mica, o halta, ascunsa sub coroanele unor arbori. Printre ei, la lumina palida a peronului, am citit, pe fatada alba a cladirii scunde : I.L. Caragiale.

-"O noapte furtunoasa", baieti, s-a auzit o voce vesela.

-"Pe aici, pe undeva aproape, se afla inchisoarea Margineni", le-am spus eu cu glasul tare, sa auda cat mai multi. "Aici suntem pe urmele lui Balcescu, cel care avea sa-si petreaca o bucata de timp ca detinut in 1848."

MARGINENI

Am coborat din duba si -automat- ne-am urcat in camioanele "protejate" de militieni si cainii lor credinciosi. Doar cateva minute de drum si am coborat in incinta unei inchisori imprejmuite -ca si altele- cu ziduri inalte si sarma ghimpata. Din loc in loc prepeleacurile in care vegheaza soldatii in termen, instruiti sa traga in cazul cand vreun disperat sau aventurier incerca sa escaladeze centura inchisorii ce parea, acum in noapte, sinistra, in ciuda luminilor revarsate de reflectoare.

Ne-au repartizat in graba la dormitoare, considerate carantina. Iar noi ne-am trantit in paturi asa cum eram imbracati, dormind profund de parca nu dormisem de luni de zile, dupa un drum chinuit, ingramaditi abatorial.

A doua zi, in curtea mare, ne cautam unii pe altii. Si ne-am gasit. Ne formasem un grup de aromani, in majoritate cunoscuti intre noi : Tache D-tru, Condunina Stere, Celea Elefterie, Rofcea Pascal, Galicea Nicolae, Vrusa Gheorghe si multi altii pe care i-a ascuns memoria mea octogenara.

Dupa 10 zile de carantina, am fost repartizati la munca. In incinta inchisorii era o fabrica de mobila unde se lucrau diferite piese pentru C.C., lazi si ladite de dimensiuni multiple, destinate pentru munitii, exportate in Coreea de Nord. Ceea ce mi s-a parut ciudat, era faptul ca lucram cu detinuti de drept comun, in hale mari, moderne, cu pereti de sticla, luminoase si temperatura constanta, acceptabila. Din magazinul inchisorii puteai sa cumperi tigari, marmelada, biscuiti . Bani ? Din procentul de 10% din castigul lunar. Diferenta la bugetul M.A.I.  reprezentand : paza, hrana, "hotel", medicamente . si altele.

Brigadierul meu se numea Botea, constantean, condamnat de drept comun. M-am inteles bine cu el. "Domnule profesor, mi-a spus intr-una din zile fara sa se fereasca -sunt camere speciale de detinuti politici care nu ies la munca. Majoritatea dintre ei sunt sarbi anti-Tito si greci din sleahta lui Marcos, stiti dvs., comunistii refugiati dupa razboiul civil din Grecia."

Despre acesti "politici" din camerele speciale de la Margineni, am auzit mai tarziu ca au ajuns, dupa eliberare, in Iugoslavia lui Tito, de unde au fost repartizati, dupa un plan la care si-au dat acordul si occidentalii, in tarile aflate sub sfera de influenta sovietica. Seful acestui centru de repatriere era generalul Caragheorghevici Costas care luptase alaturi de omologul sau Marco. Dar, despre acest general, voi vorbi ceva mai incolo, cand imi va fi partener de camera si de discutii interesante.

Viata de penitenciar intra in normalul ei, iar eu acumulasem putina experienta ca sa inteleg din ascunzisurile ei, ale semenilor cu care imparteam suferinta, din tabieturile lor si mai ales ale stapanilor, mereu de straja sa ne tulbure linistea pe care ne-o doream in acest spatiu restrans si viciat.

Dupa doua luni de Margineni, am scris acasa, scurt si la obiect, cateva randuri cum ca "sunt sanatos si puteti sa-mi trimiteti un pachet cu . ", si am insirat ceea ce ne era permis : alimente si imbracaminte. Scriam dupa cateva luni de cand il lasasem pe Alexandru dormind in patutul lui, iar pe Nela pironita locului pentru cele ce se intamplau in casa noastra linistita din acea noapte de groaza. Si am primit pachetul dichisit de mainile ei albe si micute -primul mesaj de acasa- neasteptat de repede.

Printre cei care nu ieseau la munca, dintre aromani, am aflat de vulcanicul poet si romancier, cu care imi impletisem tineretea si crezul, Teohari Mihadas, fost coleg de liceu dumbravinean si profesor la Cluj ; de blandul, inteleptul si eminentul profesor, coborat din Gramaticova macedoneana, Aristide Zdru.

Seful brutariei, pentru ca aici in incinta se "fabrica painea", era unul Dima C., detinut de drept comun, condamnat pe viata pentru delictul de "crima", acum, resemnat, bland si respectuos fata de "politici". Pe ascuns, pe noi, constantenii, ne aproviziona cu paine, tigari, biscuiti, atentionandu-ne de multe ori : -"Domnilor, aveti grija, aici misuna destui turnatori."

Atmosfera, in general, era destul de destinsa. Si asta datorita directorului inchisorii, colonelul Ababei, o figura stearsa, apatica ce nu se implica in treburile fabricii si nici a penitenciarului. Asa stand lucrurile, am luat repede legaturile cu cei doi profesori care, din motive de sanatate nu puteau iesi in fabrica : Aristide Zdru si T. Mihadas, ultimul imbolnavindu-se destul de grav. Pe acesta l-am ajutat cu ce s-a putut si mai ales si cu sprijinul celor de la dreptul comun.

Mihadas cu aproape doua decenii in urma, in 1936, la liceul din Dumbraveni, se imbolnavise grav de pneumonie. Medicul liceului facuse demersurile sa fie trimis la spitalul din Sighisoara. De grupul nostru, care faceam de garda la patul lui, se atasase un coleg constantean, Pordon Victor, care a vegheat si el zile si nopti, pana cand Theodor a fost expediat la spital.

Victor Pordon, coleg de camera la internat, era un italian atletic, frumos, vesel si inteligent, stapan pe o bogata si vasta cultura universala. Discutiile cu el erau interesante, elevate si relaxante.

Intamplarea a facut sa-i cunosc tatal, venit in tara la varsta de 9 ani, impreuna cu parintele sau, care a lucrat la constructia podului de la Cernavoda sub conducerea celebrului inginer Anghel Saligny, a carui statuie strajuieste si va strajui pe malul marii, langa Cazinoul constantean, ca semn de recunostinta pentru acesta creatie unica prin dimensiunile ei la acea ora in Europa. (1890-1895)

Victor a avut un frate -pe care l-am cunoscut- inginer in port, respectat pentru capacitatile intelectoale si profesionalismul sau. El imi va relata despre moartea lui Victor, care, ofiter fiind, va fi impuscat in 1944 pe scarile prefecturii, pe care o apara de asaltul comunistilor condusi de armeanul Isaiia si din ordinul lui Victor Dusa care se va instala ca prefect dupa cucerirea ei.

Armeanul, schiop, va ajunge in varful piramidei Securitatii constantene, ca urmare a masurilor dure luate pe linie de aparare a "cuceririlor democratice" dupa instalarea regimului democrat popular, la 5 martie 1945.

Detinutii care nu ieseau la munca, aveau un program zilnic de "plimbare" intr-un tarc amenajat special. "Aerul" cum mai era numita aceasta plimbare, dura 15 minute.

Intr-una din seri ne-am hotarat cu Gogu Zdru sa-i facem un pachetel lui Teohari Mihadas, stiindu-l bolnav si neputincios. Eu primisem de acasa cateva bunatati, asa ca am pregatit intr-o punguta, zahar, sunca si alte maruntisuri la care a adaugat si Gogu Zdru altele. Pe langa aceste alimente, prietenul meu a mai pus si o curea cu initialele numelui lui: G.Z. Vorbisem in prealabil cu Mihadas si l-am anuntat ca-i vom lasa in tarc acest pachet intr-un colt. Toate bune pana la tarc. Numai ca, de asta data militianul, inainte de a se sui in prepeleac, a intrat in tarc sa-l verifice si . da cu ochii de corpul delict lasat de Gogu Zdru, care se furisase inainte de sosirea "plimbaretilor". Alertat, il cheama pe cel de drept comun care raspundea de zona :

-"Cine a pus pachetul asta aici. Floreo ?"

-"Nu stiu domnule sergent. N-am observat. Aici se plimba strainii, nu romanii."

Crima de "ajutor" s-a aplanat din fasa. Militianul nu si-a mai continuat ancheta, care putea iesi cu carcera sau stoparea legaturii cu casa a celui prins. In final, omul din prepeleac s-a ales cu bunatatile noastre, iar eu cu putina spaima stinsa indata de cel implicat direct in aceasta actiune de ajutorare a camaradului de suferinta.

-"Am incurcat-o, vere !"

-"Fii linistit ca nu se intampla nimic. Am destula experienta dupa 5 ani, ca purtator de toale vargate", mi-a raspuns prietenul.

Trecuse ceva timp in Margineni. Aveam o oarecare libertate sa ne miscam si sa circulam prin camerele celor care lucrau in fabrica.

Asa l-am cunoscut pe un tanar ardelean, Sarbu, tacut, ordonat, atasat foarte mult de un inginer, Serbu, adus, zicea el -din Polonia cu avionul-, ca ar fi fost legionar.

-"Da domnilor, am fost legionar. Dupa incheierea razboiului am trecut in Germania unde n-am stat decat cateva luni. Si neacomodandu-ma cu oamenii si viata de acolo am trecut in Polonia unde m-am si casatorit. Nu pot sa-mi explic cine m-a depistat in invalmaseala de lume pestrita de dupa razboi si mai ales in Polonia. Degeaba imi mai pun intrebari. Realitatea este ca sunt aici la Margineni de unde . ", si n-a mai terminat aventura. Era o fire ciudata. I-am ascultat multe "povesti", unele dubioase, putin sau foarte putin credibile. Avea preocupari tainice, devenise retras, tacut, dar atasat de grupul nostru, oarecum.

Iunie, 14-15. Zi calda de vara. Nu terminasem programul de lucru si bate de zor talanga minute in sir. Pericol !? Conform consemnului, in pas alergator pe platou si incolonati pentru verificarea efectivului. Eram cam doua coloane. S-a numarat odata, de doua ori. Iar . si numarul nu iesea. Lipsea unul de la dreptul comun. Evadat sau pitit pe undeva ?

Toata lumea se raspandeste sa caute peste tot. De evadat nu putea sa evadeze in conditiile existente: ziduri inalte asigurate de sarma ghimpata, de prepeleacuri cu ostasi inarmati, iar noaptea cu reflectoare puternice care scaldau in lumini toata asezarea penitenciara.

Masura luata imediat : timp de trei zile ratia de hrana la jumatate.

Cei ce lucrau la birourile de productie si contabilitate au constatat cu surprindere ca le lipseau alimentele din dulapurile lor. Hotul ? Desigur, tot evadatul. Dar unde-i hotul ?

A patra zi de la aceasta disparitie misterioasa se incarcau dulapurile finisate ce urmau sa ia drumul beneficiarilor. Doi dintre incarcatori constata ca un dulap nu-l puteau urni din loc din cauza greutatii. Curiosi au deschis dulapul cu cheile din broasca. Stupoare ! In pozitie de "drepti", evadatul. Isi facuse planul gresit.

Mai intai si-a luat portia de . bataie de la ai lui, de drept comun, pentru cele trei zile de regim special. Cat despre ce-a fost la nivel de conducere, stia numai el.

17 august 1953. Dupa o luna de la "fenomenul evadare", asa cum a ramas in limbajul nostru ca punct de reper in timp, sunt instiintat ca sunt chemat la administratie pentru diverse.

Dar n-a fost sa fie "diverse" ci una din surprizele pe care le asteptam. De cand le asteptam ! Era in fata vorbitorului sotia cu Alexandru.

"Doamne, cat oi fi imbatranit daca Sandu al meu a crescut atat ?". Dar m-am dezmeticit dintr-odata. Plasa de sarma mi se parea zid chinezesc. Zid blestemat ce despartea doua lumi.

-"Nu ai voie", m-a atentionat militianul, cand am incercat sa-mi strecor degetele prin ochiurile sarmei.

Sandu avea acum 5 ani. Stia pana in clipa aceasta ca lucrez undeva pe la un minister, cum i se spunea.

-"Tata, de ce porti haine vargate si stai dincolo ?"

Ce sa-i raspund ? Nu aveam nici voce si nici ce sa-i spun, asa ca Nela sesizand momentul, a inceput sa ma puna la curent cu ce s-a mai intamplat si se intampla pe acasa.

-"Suntem toti sanatosi, asa cum ne-ai lasat. Sandu e cuminte. Ilie, varul meu, s-a casatorit cu sora profesorului Ghizari. Recursul mi-a fost respins, iar eu nu mai sunt la catedra fiind transferata pe post de secretara la o scoala de ciclul II. Ai grija de tine, sa fii sanatos si sa vii repede acasa . Sandu are nevoie de tine . Te vad cam slabit .

-"Nu ! Sunt sanatos si o sa ma grabesc sa vin acasa . "

-"Gata vorbitorul ! Va rog doamna, ati depasit timpul", l-am auzit pe temnicer, care stabilise, dupa criteriile lor, cele cateva minute consumate din cei 7 ani ai mei.

Noaptea, somnul intarzia sa vina alungat de intrebarile lui Sandu si de privirile sotiei, de gandurile mele ravasite dupa cele 15 minute sau cate au fost, ale vorbitorului. Primului meu vorbitor.

In inchisoare, zilele scurse, grele si ucigator de uniforme, cu greu puteau fi suportate si descrise uneori. Si cand nu se intampla nimic, in afara programelor stass, viata devenea apasatoare. Atunci veneau noptile de nesomn, una, doua sau mai multe, in care revedeam indurarile chinuitoare de la securitate, ma zvarcoleam, dar strangeam din dinti sa-mi recapat increderea si taria sa pot merge mai departe. Eram la inceput de drum si aveam de parcurs ani multi si grei.

Din cand in cand monotonia acestei vieti era tulburata de evenimente de un rar dramatism.

Se opreste in poarta inchisorii o duba auto metalica din care coboara un soi de oameni ce se sprijineau unii pe altii, adusi de spate, cu ochii infundati in orbite, marginite de cearcane vinete, cu fete brazdate de cute adanci si palide, palide . Parca ieseau din cosciuge !

"De unde vin, Doamne, aceste umbre ?" -"Din Paradisul pierdut", a raspuns unul care ma auzise murmurand. "Sunt purtatori ai bacilului Koch in plamanii de sub coastele costelive", si-a continuat omul presupunerea amara.

Neoranduiti, inaintau agale, garboviti, fara vlaga, tacuti, spre camerele deja pregatite de unde isi vor lua zborul in ordinea stabilita de "Cel de Sus".

-"Venim de la Ocnele Mari", a inganat unul din coloana. Nu mai incapeam acolo. Si am plecat noi, cei mai in putere, mai sanatosi."

Cum or fi aratand cei care au ramas la Ocnele Mari, daca ei . , si nu mi-am terminat gandul, de groaza.

Printre legionari i-am recunoscut pe Decebal Codreanu, fratele Capitanului si pe Horia Cosmovici, unul dintre aparatorii cei mai tineri ai Capitanului in procesul intentat de prof. N.Iorga in 1938, proces in care a fost condamnat la 10 ani temnita grea, in ciuda unor aparatori de inalta tinuta morala, inscrisi benevol, Maniu, Antonescu .

In Horia Cosmovici s-au intalnit profesionalismul, demnitatea, sinceritatea, luptatorul .

Peste cateva zile ii voi intalni pe fostul meu profesor de limba romana si nasul sau, un avocat tot din Dumbraveni, al carui nume nu-l retin. Aceste doua personalitati marcante in oraselul de pe Tarnave facusera politica cuzista, indeplinind functii inalte in perioada guvernarii Goga-Cuza ; profesorul- primar al orasului Dumbraveni- iar avocatul, prefect al judetului. Nu erau condamnati, dar aveau o pedeapsa "administrativa" calculata in luni cu regim penitenciar nediferentiat.

-"Sa stiti, domnule profesor, ca aici in aceasta blestemata inchisoare mai aveti un elev, pe Teohari Mihadas."

-"Ce ati facut voi, copiii mei de altadata, de v-au pus in carca atatia ani? Intreb si eu asa, dragul meu . Dar pe Mihadas, pot sa-l vad ?"

-"Nu, domnule profesor. Este inapt de munca si . cetatean strain."

-"Cum strain, Zechiule ? De ce strain ? De neam, de credinta, de ce ?"

I-am explicat situatia lui Teohari, ca si a mea si a altora, dupa care mi-a zambit, dand din cap a bine. Pe Mihadas l-am pus in tema cu intalnirea mea avuta cu profesorul Domnariu si drept raspuns i-a compus un catren intitulat "Ad profesorem", punctat cu acul pe o foaie de lemn.

L-am vazut pe profesor lasandu-i sa cada pe obrazul supt, doua lacrimi, simbol al dragostei de care s-a bucurat si se mai bucura din partea fostilor sai elevi, din care unii, azi camarazi de suferinta.

Legat de functia de primar in Dumbraveni, din scurta domnie a guvernarii partidului sau, profesorul de filozofie, Camil Suciu, ne-a povestit o data : "Eram in cancelarie majoritatea profesorilor. In dimineata fatala, ultima, a guvernului Goga-Cuza, profesorul Virgil Ungureanu, care era in tema cu demiterea acestuia, il intreaba pe Domnariu :

-"Ca primar, ce ai de gand sa faci in Dumbraveni, de acum inainte ?"

-"Apoi fratilor, trebuie s-o iau agale ca-s multe de facut. De pilda . ", si n-a apucat sa-si expuna planurile, ca toti au inceput sa rada.

-"Ce aveti, mai natarailor, de radeti asa de parca ati fi la Tanase ?"

-"Bine, mai Ioane, tu n-ai ascultat azi noapte la radio ca guvernul vostru a demisionat sau a fost demis ?"

-"Cum ? . Mai ? Guvernul nostru . ? Bata-l . "

I-am reprodus aceasta intamplare petrecuta in urma cu 16 ani in cancelaria liceului, si fostul primar m-a privit, dand din cap si zambind, a incheiat : "O tempora, Zechiule !"

Teodor Mihadas, in romanul sau, intitulat "Frumoasa Risipa", aparut dupa 1989, i-a rezervat cateva pasagii profesorului Domnaru, alaturi de viata elevilor sai dumbraveni. Dar, nu stiu daca a apucat sa citeasca omagiul elevului sau.

Ocnele Mari, dupa un timp ne-a mai expediat un lot in care dominau socialistii. I-am recunoscut pe batranul si vechiul combatant Mirescu, avocatul Marghescu, fostul ministru al invatamantului Mironescu Mera, comunistul maghiar Melusz, fost director al teatrului maghiar din Targu Mures a carui sotie s-a sinucis intr-o celula a securitatii clujene. Melinsz, dupa eliberare, a fost reabilitat pentru ca cel care il "lucrase" a cazut in dizgratia partidului in urma unei note informative facuta de directorul teatrului targmuresean, care dadea in vileag manevra "turnatorului".

Printre cei din acest lot au facut parte si doi aromani : Matusu Nicolae si George Beza. Primul era unul dintre marii avocati din Grecia, personalitate marcanta a biroului de avocati din Kavala, cu o situatie materiala de exceptie, materializata in mari suprafete de pamant, carduri de oi si herghelii de cai. Nu era condamnat, nu aveau motive judecatorii nostri. "Pacatul" lui era de alta natura si trebuia "pastrat" ca o piesa de schimb.

In timpul razboiului italo-grec din 1941, Matusu a pactizat cu italienii in speranta ca sub obladuirea lor va reusi sa creeze un stat in perimetrul locuit de aromanii din Balcani. Cand si-a dat seama ca razboiul capata o alta finalitate decat cea dorita, se refugiaza in Romania sub ocrotirea maresalului Antonescu. Dupa 1945, guvernul comunist instalat in Elada a solicitat guvernului roman extradarea lui, fiind condamnat la moarte pentru colaborare cu fascistii italieni. Extradarea a intarziat pana in 1948, cand liderul comunist grec, Beloianis, a fost condamnat la moarte de noua oranduire a Greciei. Se stiu manifestatiile de protest din zona sovietica din acea perioada ca si protestele din alte zone ale lumii occidentale. Atunci, guvernul comunist din tara noastra, instalat cu trei ani in urma, a oferit Greciei capetele a doi aromani detinuti in lagarele tarii, Nicolae Matusu si Pispirica Gh., in schimbul lui Beloianis. Norocul lor a fost ca liderul comunist grec a fost executat pana la perfectarea formalitatilor de extradare, dar ei au ramas prizonieri intre zidurile si peretii reci ai temnitelor noastre, alaturi de noi "bastinasii".

Al doilea aroman pe care l-am pomenit, George Beza, a fost o figura, intr-un fel oarecum controversata, desi s-a situat pe o pozitie clara anticomunista, cu vederi de dreapta, adept al Miscarii, intr-o anumita perioada.

In 1930, Beza era student. Atunci se initiase o "Lege a Dobrogei Noi" prin care guvernul roman oprea venirea in tara a aromanilor din statele balcanice, unde aveau statut de minoritari, dar fara drepturi depline : limitarea anumitor privilegii de care beneficiau cei deja sositi, favorizand in schimb pe bulgari. Legea a fost dezbatuta furtunos in Parlament. Acestei legi i s-au opus vehement mari personalitati politice si culturale ale timpului: N.Iorga, Pamfil Seicaru, Buzdugan si multi altii. Subsecretar de stat la Ministerul de Interne era Angelescu care il inlocuia pe Ion Mihalache, plecat in concediu, cel care initiase legea la initiativa deputatilor bulgari Pencoff si Toneff.

Ca sa opreasca votarea acestei legi, studentii aromani au hotarat sa-l pedepseasca pe Angelescu. Sortii au cazut ca George Beza sa comita un act de avertisment, un atentat simbolic. In dimineata zilei de 14 iunie 1930, Beza cu pistolul la brau, se prezinta la Minister. Cand Angelescu cobora treptele si se indrepta spre masina care-l astepta, Beza a tras trei gloante, ranindu-l usor pe subsecretarul de stat al Internelor.

Beza a fost arestat, iar ziarele au avut "material" suficient sa consemneze evenimentul, zile de-a randul.

Procesul va avea loc abia dupa un an de zile, pe data de 23 iunie 1931. S-au inscris pentru aparare in primul rand avocatii aromani, Vasile Musi, Nicolae Covata, Tache Tanasoca, carora li s-au alaturat alti 12 avocati din baroul bucurestean si din tara, printre care somitati ale timpului : Vasiliu Cluj, Ion Vasilescu, Hrintescu etc. S-a dovedit in instanta, in primul rand, ca gloantele erau oarbe si deci intentia nu era de asasinat ci de intimidare.

Procesul s-a desfasurat in climatul timpului, cu dezbateri largi, cu tenta (si) politica, in care se ataca legea lui Mihalache, defavorabila colonistilor, proaspeti sositi de pe alte meleaguri, sa se romanizeze pe pamantul vechi al lui Mircea cel Batran. Si Curtea cu Juri a decis : achitarea.

Aici la Margineni, Beza care isi ispasea o pedeapsa fara termen, nefiind condamnat, ca multi altii, era inca viguros si mandru de trecutul si peregrinarile lui pe cateva din meridianele lumii. Simtea o deosebita satisfactie sa povesteasca, pe unde, cum si de ce a ajuns acolo.

-"L-am cunoscut pe Corneliu Codreanu, care a fost pentru mine sublima chezasie de adevar, cinste si patriotism. Am aderat la Miscare intr-un anumit fel. Pe parcurs am facut unele greseli, nu cu intentii anume, iar in 1940 am plecat din tara de teama consecintelor. Am ajuns, mai intai in Franta, iar de aici in Anglia. In timpul razboiului am fost corespondent al unui post de radio din Siria. Dupa incheierea pacii, dezastruoasa pentru noi, m-am intors in tara cu o "tidula" in care se stipula ca in toata perioada conflictului mondial, am servit cauza "aliata" impotiva Germaniei. Dupa 1948, toti cei veniti cu asemenea recomandari au fost arestati si trimisi in lagare sau in inchisori fara sentinta judecatoreasca pentru ca nu aveau nici un temei legal. Au gasit insa acest sistem de pedeapsa "fabricat" dupa legile lor revolutionare. Acum suntem langa dvs. care stiti cel putin pentru ce ispasiti si cati ani, suportand acelas regim. Pe scurt, acesta este George Beza despre care ati mai auzit la timpul de mult apus."

Si dupa ce si-a terminat prezentarea, ne-a privit intrebator pe noi cei care l-am ascultat, lasand sa se vada pe fata-i ridata o profunda amaraciune. Se facuse pauza.

-"Eu unul, domnule Beza, te admir pentru tot ce ai facut. Dar nu pot sa inteleg si nu stiu cine ar putea sa inteleaga cum un om cu atata experienta politica sa comita o atare eroare, o aventura fatala, de a se intoarce in tara."

-"Ai dreptate, draga Zechiule. Am gresit si acum este prea tarziu sa mai repar ceva pentru ca nu se poate. Sunt prea mari dimensiunile diabolice ale acestui sistem. Eu, unul, nu mai am vlaga sa lupt impotriva acestui "colos" pe care occidentalii, se pare, ca il tolereaza. Si nu stim de ce."

Tot in acest grup multicolor politic, in care lividitatea le era comuna, se afla profesorul Ionel Scrima, var cu profesorul cu acelas nume din Constanta. Numai ca Ionel Scrima plecase de mult din Grecia, si predase la o catedra de la liceul teoretic din Arad. Era bolnav si sta ghemuit intr-un ungher al camerei, socotindu-si zilele si noptile scurse sau cele ce vor veni.

I-am transmis sa stea la fereastra, sa-l vad cand ieseam la plimbare in tarc. I-am vazut figura stearsa, ridata de suferinti, printre zabrelele groase ale minusculei ferestre. L-am vazut odata, de doua ori si apoi nu s-a mai aratat. Plecase ! Plecase definitiv din analele condamnatilor, scapat de durerile unui icter negru, necrutator. Ni s-a asternut, din nou, pe suflet tacerea chinuitoare a plecarilor in alta lume, a camarazilor nostri !

In toamna lui 1953 au avut loc evenimente neasteptate, surprinzatoare, care au schimbat radical modul de viata si tratamentul autoritatilor fata de noi detinutii aflati in inchisori, in lagarele de munca fortata, in minele de plumb maramuresene sau in anchete. Si aceste evenimente s-au numit : EVADARI. Evadare din minele de plumb Valea Nistrului si Cavnic, evadare la Margineni.

Aici la noi, aveam un brigadier de drept comun care lucra permanent in schimbul II. Era un tip sanatos, vanjos, ambitios. Concepuse, se pare impreuna cu ing. Serbu, un tunel ce pornea din atelierul unde lucra si, trecand pe sub zidul inchisorii, iesea in cimitirul de langa penitenciar, intr-un loc din apropierea bisericii. Dupa ce si-au studiat planul, brigadierul a inceput sa sape in fiecare tura in atelier, iar pamantul il punea in pod. Cand totul a fost gata, au evadat trei : Bratu, brigadierul, ing. Serbu si elevul Sarbu Nicolae, ultimii doi condamnati politici.

Seara dupa incheierea "numarului" urma sa intre la munca schimbul doi. Dar schimbul n-a mai avut loc, pentru ca s-a dat alarma. Si asta insemna ca oriunde te afli, trebuie sa te intinzi pe jos sau pe pat cu fata la pamant si sa astepti ordinele, fara nici o miscare.

S-a facut din nou "numarul". Si . lipseau trei care au si fost nominalizati.

Planul chibzuit, evadarea reusita. Numai ca n-au tinut seama de plaga societatii socialiste de tip comunist: TRADAREA sau mai nou : TURNATORIA, in voga in R.P.R.

Asa ca, dupa o saptamana au fost depistati si arestati toti trei. Sarbu la Comarnic, Serbu la Turda iar Bratu la Ianca, langa Braila. Toata iarna lui 1953 Bratu a stat intr-o celula sub dormitorul nostru, cu fereastra deschisa si cu lanturi la picioare.

Din momentul evadarii celor trei, politicii au fost scosi din fabrica si zavorati in dormitoare supraaglomerate.

Pana la aceasta data dormeam amestecati cu cei de la dreptul comun. Aveam ca sef de camera pe Paronte, condamnat de drept comun, vestit spargator de case de bani, caruia tiganii nostri ii spuneau Baronte. Avea autoritate de staroste si era respectat de toti. Era primul care se infrupta din trufandalele "sutite" de cei ce lucrau la gradina: rosii, castraveti, ardei, ceapa .

Cand am intrat noi, politicii, in dormitorul unde patrona Paronte, a tinut sa atentioneze :

-"Astia, politicii, nu fac de planton. S-a inteles ? Astia e oameni deosebiti. Eu ii cunosc de la Aiud, de pe vremuri, din 1941-1943, cand stateam cu ei, oameni bravi, de aia "verzi". Intelegeti ? "Domnule profesor", mi-a spus o data : "Eu cand dadeam o lovitura in Bucuresti, a doua zi eram fie la Cluj, fie la Timisoara."

Despre aventura celor trei evadati, mi-a povestit Bratu, cand am fost transferat impreuna cu el, in duba, la Gherla, in 1954.

-"Cum am ajuns la capatul tunelului, era spre seara, langa biserica, ne-am hotarat sa ne despartim spre binele nostru. Am luat-o la vale pe drumuri laturalnice, ocolind satele. Am ajuns in apropiere de Ianca in apropierea unei costise cu lan de porumb in plin cules. Am intrat si m-am tolanit o noapte pe o gramada de porumb depanusat. Am dormit, dupa atata drum, haituit si flamand, pana mai tarziu cand se ridicase de cateva picioare soarele inca destul de caldut. La un moment dat aud un latrat de caine. "Blestemata lighioana, lasa-ma", si mi-am vazut de odihna. Dar latratul se tot apropia si era . "latrat de om". Prin porumb aud fosnet si glasuri de oameni care se apropiau de mine, inca tolanit pe gramada de porumb."

-"Lasati-ma oameni buni si vedeti-va de treaba voastra. Ce stati si va uitati la mine ca la circ ? Iaca, ma odihnesc si eu o leaca si apoi o iau la vale."

-"Ce stai tovarase acolo pe gramada ? Te pomenesti ca-i fi unul din cei care au evadat din inchisoare si-i cautat de tovarasii de la militie si securitate de cateva zile !?", s-a repezit cu gura o femeie slaba, slaba cu nas ascutit si buze subtiri, tinand in mana o secera gata de actiune. Si dupa ce m-a interogat, se intoarce catre cei care facusera roata in jurul meu si-i porunceste unuia : "Ia du-te, Marine, repede pana in sat, stii tu unde, si da de veste ca ala de fugise din temnita e aici in porumbiste."

-"Cred ca n-a trecut nici o jumatate de ora, ca cel ce plecase sa anunte "evenimentul" s-a si intors, laudandu-se ca "mi-am inspumat calul sa nu fuga hotul ista". Trei militieni m-au legat fedeles si m-au adus, stiti unde, la Margineni, in celula de sub dvs." Asa a incheiat Bratu, ciudata lui aventura.

In dormitoarele in care am fost repartizati dupa evadare, am gasit o mare parte dintre detinuti, inapti de munca, iar o mica parte dintre ei spuneau ca "nu suntem dispusi sa lucram pentru comunisti", cum justificau ei inactivitatea. Din nenorocire, eu am "cazut" intr-un dormitor in care majoritatea erau straini : sarbi titoisti, greci de-ai lui Markos -cei mai multi- alaturi de cativa unguri, nemti, italieni. Iar intr-un colt, spre surprinderea mea si un aroman -al carui nume era Pispa Gheorghe, cu familia ramasa in Grecia.

Aceasta lume pestrita mi-a lasat "destule" in memorie, pe care le-am considerat interesante atunci si chiar astazi, dupa aproape o jumatate de veac.

Si voi incepe cu italienii Pintorio si Luigi Giacomelli.

Pintorio a fost arestat in 1948 si condamnat pentru spionaj. Din discutiile avute cu el -si care nu au fost putine- am aflat ca parintii si una din surori, Nana, au locuit in Bucuresti.

S-a bucurat cand i-am spus ca pe Nana am cunoscut-o in casa unei matusi de-a sotiei mele, acolo unde isi inchiriase o camera. Aici veneam de multe ori pentru ca locuia si o nepoata de-a mea cu care se imprietenise Nana, fiind de aceeasi varsta si cu aceleasi preocupari scolaresti.

-"Domnule Pintorio, am mai revazut-o pe Nana cand a fost petita de un consatean, Margarit Fati. Din nenorocire, petitul nu a avut finalitate pentru ca Margarit, dupa evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, a trebuit sa paraseasca tara refugiindu-se in Italia. Despre procesul dvs. am citit la timpul respectiv in ziarele noastre, mai ales in Scanteia, cand se facuse atata valva in jurul unor acte de spionaj ale Ambasadei Italiene, in care fusese amestecat si Vaticanul. Stiu de asemenea ca in acest proces a fost "tarat" si eminentul doctor aroman Topa, acuzat ca ar fi transmis informatii antipopulare romanesti.

Pintorio, care era secretarul ambasadei la Bucuresti, mi-a relatat, insa, adevarata fata a procesului, caruia organele statale i-au dat o amploare deosebita, ca sa atraga atentia opiniei publice mondiale -in special Occidentului, si s-o acuze de "amestec in treburile interne ale oranduirii pasnice din R.P.R.

-"Profesore, a continuat Pintorio, Ana Pauker primise in perioada ei de domnie la Ministerul de Externe, foarte multe cereri de eliberare a mea, in care se arata ca toate incriminarile ce mi se aduceau, erau pure inventii, si deci, nu corespund realitatii. In ultimul timp, la demersurile mele, mi s-a promis ca voi fi eliberat, si eu sper ca in curand sa fiu liber. Sa stiti ca mi-a facut deosebita placere ca v-am cunoscut. Si sper sa nu va uit asa . prea devreme."

Intr-adevar, dupa doua saptamani de la discutia noastra, Pintorio si Luigi Giacomelli, implicat si el in aceasta "afacere", au fost eliberati.

Cu aromanul meu, Pispa, am discutat zile si nopti despre situatia noastra de ieri, de astazi si de maine. Despre cei din Balcani si cei din tara, fara sa nu-i pomenim si pe cei plecati in alte lumi.

-"Cu cateva decenii in urma, idealurile noastre pareau realizabile. O data cu impartirea Macedoniei, dupa cel de-al doilea razboi balcanic, ele s-au naruit. La masa tratativelor si a impartirii teritoriilor, despre elementul aroman, nu s-a pomenit nimic, desi Romania jucase un rol important de mediator principal in aceasta perioada de peste un deceniu 1912-1922. De ce ? Este lesne de inteles. Romania a sprijinit anumite tari, de la care avea promisiuni ca vor tolera elemenetul nostru in tarile lor in schimbul recunoasterii de catre acestea a alipirii Cadrilaterului la Romania, teritoriu ce va fi parasit nici dupa trei decenii. Profesore draga, sa stii ca in Balcani, si mai ales in Grecia, se duce o batalie ascunsa dar si pe fata pentru stingerea noastra, locuitori ai acestor pamanturi, dincolo de doua milenii. "Vlahii sunt greci de vorbire romana" spun peste tot si ori unde cei pe care noi i-am ajutat sa-si faureasca statul lor modern cu care se mandresc astazi. Ati inteles dragi ascultatori ?", si-a incheiat Pispa o parte din ceea ce mocnea in sufletul lui.

Patriot si bun camarad, Pispa, se refugiase din Grecia o data cu retragerea trupelor germane, dupa care, din Germania a venit in tara. a fost arestat si trimis la inchisoare fara sentinta de condamnare, considerat colaborator al nemtilor.

In vara anului 1954 m-am despartit de cel ce purta nealterata dragostea de plaiurile natale, plaiuri in care "nu peste mult timp, se va stinge flacara aprinsa de cei de acum doua mii de ani", credea el.

Dintre nemti, m-am apropiat de inginerul Schnik Carol, de navigatorul dunarean, austriacul Keiser Herbert si mai tanarul Günter care fusese incorporat in armata gwermana la varsta de 18 ani. Avea acum 28.

Inginerul Schnik, era inteligent si, desi parea sobru, era foarte comunicativ. Stapanea bine cateva limbi : franceza, engleza, greaca, turca, romana si limba lui de baza, germana. Tatal sau participase la primul razboi mondial dupa care s-a apucat sa construiasca mori. La una din morile din Focsani sau Botosani -nu mai retin unde- l-a luat si pe tanarul Schnik. Dupa un timp a plecat cu familia la Constantinopol, unde a urmat cursurile singurului liceu cu predare in limba engleza. Facultatea a absolvit-o in Germania, dar practica si-a facut-o in Franta si Anglia, cooptat de o societate de profil.

Am dedus, dupa cate mi-a povestit, ca in perioada razboiului, in timpul sederii la Istambul, facuse spionaj in favoarea tarii de bastina, folosindu-se de un iaht pe care il ancorase in apele Bosforului. Dar tot din discutii, am inteles ca in aceeasi perioada cochetase si cu serviciile secrete ale anglo-americanilor, spre sfarsitul razboiului. Desi se casatorise in Kiel, dupa razboi s-a reintors in Romania unde ducea tratative de casatorie cu o domnisoara bucuresteanca, Mihailescu. Prin ce imprejurari, nu stia, rusii au descoperit originea si functiile avute si au incercat sa-l deporteze.

-"Cred ca au intervenit anglo-americanii pe langa serviciile secrete sovietice si m-au lasat. Scapat de deportare, n-am scapat, dupa cum vedeti, de inchisoare."

Despre implicatiile lui Schnik din acea perioada, am aflat de la un alt neamt care mi-a spus : "-Schnik se teme sa plece in Germania unde este posibil sa fie pedepsit. Stie el de ce. Iar noi, banuim."

In Bucuresti, cand era primar al Capitalei "buldozerul" Doncea, inginerul nostru era mare functionar la primarie. Atunci "inventase" el celebra inghetata pe bat. A fost o perioada linistita pentru el pana cand . a ajuns la zeghe.

Cand a venit o comisie din partea Penitenciarelor sau a Securitatii la Margineni, seful acelei comisii, un colonel. l-a avertizat pe Schnik :

-"D-ta nu poti avea numai 5 ani condamnare dupa faptele consemnate in dosar. E o eroare de interpretare. D-ta trebuie sa fii incadrat in articol de cod penal ce prevede pedeapsa peste 20 de ani pana la "munca silnica pe viata"."

Cum era si firesc, inginerul n-a raspuns, dar dupa plecarea comisiei s-a aratat nelinistit si abatut.

-"Domnule profesor, cred ca voi avea parte de ceva necazuri cu astia."

Nu era tipul de om care sa se consume. Asa ca dupa cateva zile si-a revenit din sinistrele sale ganduri in care il "varase" colonelul. Intr-o seara, gustand din branza de oaie pe care o primisem de acasa, imi spune :

-"M-am gandit mult, d-le Zechiu. Cred ca dupa calvarul acesta ma voi stabili in Austria, nu in Germania. Si cum nemtilor le place branza de oaie romaneasca, o sa-mi deschid cateva casarii in Dobrogea, vestita atat pentru branza si miel dar mai ales pentru cascaval. Dumneata te vei ocupa de administrarea lor din judetele Tulcea si Constanta, pentru ca sunt oamenii care te vor asculta, aromanii, iar in Braila voi deschide numai pentru telemea de oi. Acolo am eu un amic."

Dupa eliberare, am asteptat zadarnic vreo veste de la inginerul Schnik Carol si navigatorul austriac Kaiser Herbert -care facea traseul pe Dunare intre Austria si Romania. S-or fi pierdut in lumea larga, ori si-au facut alte planuri mai realiste si realizabile ?

Günter era un infocat national socialist si gata sa se sacrifice pentru tara sa. Asa se face ca se incorporeaza la varsta de 18 ani si lupta in randurile armatei germane pana la retragerea lor. Este ranit si neavand parte de asistenta sanitara, s-a adapostit intamplator la o familie de nemti din Brasov, care l-a ingrijit, vindecat si sfatuit sa ramana definitiv in oras. Ceea ce a si facut.

Dupa cativa ani, a fost depistat -prin aceleasi metode de turnatorie- arestat si condamnat la 20 de ani pentru delictul : "spionaj".

-"Eu unul nu accept si nu suport critici la adresa politicii germane dusa in timpul razboiului, atat de cea din tara cat si din statele pe care le-a ocupat sau le-a trecut. Am crezut nelimitat in deciziile Conducatorului, fiindca ele au fost drepte si adecvate situatiilor. Am avut prea multi dusmani, a incheiat, destul de aprins, Herbert cand cineva din grup i-a obiectat ca in Ucraina, Crimeia si Rusia armata germana nu a avut comportamentul pe care il asteptau locuitorii acestor tari chinuite timp de doua decenii de comunism. Asa se explica razboiul de partizani declansat de populatia tratata inuman de armata germana si care i-au costat mult si pagubas pe nemti.

Dar el era de nezdruncinat.

Majoy Francisc, era ungur, fost primar al orasului Targu Mures in perioada cedarii Transilvaniei prin Diktatul de la Viena. Originar din Sighisoara, si-a facut studiile la Budapesta luandu-si licenta in drept. Dupa Unirea cea mare, Majoy, s-a retras in Ungaria refuzand sa depuna juramant fata de regele Ferdinand. A revenit insa dupa cativa ani. Acum, in varsta de 60 de ani, a intrat destul de diplomatic in cercul nostru care polarizase oameni de cultura, stiinta, politica -mai ales- si unde se arborau diferite teme dand nastere la discutii si polemici aprinse, dar nu jignitoare, majoritatea in limba germana care devenise, oarecum, oficiala.

Desi facea stagiul de detinut politic de aproape cinci ani, nu invatase nici o boaba romaneste. Si, din cate am dedus, nu voia pur si simplu. I-a facut totusi concesii lui Nichifor Crainic, cu care a stat cateva luni in celula, invatand 3 -numai trei !- cuvinte in limba romana : paine, apa si turtoi. Mai rar sovinism, la un asemenea nivel de intelectual si . jurist pe deasupra.

-"Domnule Majoy, eu sunt neamt, dar acum cand am ocazia, in conditiile date sa invat limba sarba, o invat. Imi mai imbogatesc capacitatea de a intelege si a ma intelege cu alte natii, fie ei chiar si tigani. Ca sa nu vorbesc de limba romaneasca, pe care am invatat-o si continui s-o invat din respect ca traim sub cerul ei. Si in definitiv, este si un exercitiu de memorie de care avem atata nevoie", a incheiat inginerul neamt.

Ungurul si-a aplecat capul, fara sa lase impresia ca pledoaria care i-a fost adresata l-ar fi lezat, ci ca a auzit ceva ce nu-l intereseaza si ca atare, nu vrea sa intre in polemica.

Imi venise randul sa prezint un roman. M-am oprit la Cezar Petrescu, autor indragit, cu "Ochii strigoiului". Derulam evenimentele in succesiunea lor. Cand am accentuat despre cele intamplate in Ardeal, el, Majoy, a facut un gest din care am dedus ca l-au iritat scenele din povestire, dar a incercat sa-l ascunda deviind de la subiect printr-o intrebare adresata mie, intrerupandu-ma.

-"Nu-i asa, domnule Zechiu, ca limba romanilor din Ardeal se deosebeste de cea din regat ?"

-"In primul rand imi pare rau ca m-ati intrerupt. Dar nu-i nimic, se intampla. In al doilea rand, ca sa va raspund la intrebare, va spun din capul locului : Nu, domnule avocat, nu este nici o deosebire intre ce se vorbeste in Transilvania si ce se vorbeste in Regat sau in restul tarii. Si ca sa faci o asemenea constatare sau o afirmatie, trebuie sa cunosti limba, ceea ce nu este cazul la dvs.", si am continuat :

-"Eu totusi am sa va explic sustinandu-mi teoria. Limba romana, din cele ce stiu eu, si nu numai eu, ma refer aici si la filologii straini, este una din limbile cele mai unitare din Europa, daca nu si de pe mapamond. Pe teritoriul tarii ea are graiuri, provincialisme cu nuante specifice zonelor in care au aparut influente straine, dar se ele incadreaza in totalitate in vorbirea curenta, de comunicare. Nu vreau sa dau exemple din tari unde cetatenii din diferite provincii sau zone chiar restranse se inteleg apeland la limba oficial-literara. Accentuez, aici, in Romania, se vorbeste aceeasi limba si ea este unitara. Nu vorbesc de dialectele raspandite in Balcani. Acestea ar face obiectul unor alte discutii si sunt dispus sa ma angajez."

L-am observat ca, in timp ce-i explicam "fenomenul" limbii romane, era intr-un permanent neastampar. De-abia se stapanea si, atunci am gasit de cuviinta sa ii las cale de raspuns.

-"Nu, domnule Zechiu, eu am inteles asta. Dar voiam sa va spun ca si la noi, maghiarii, sunt deosebiri in vorbire intre cei din Ungaria si cei din afara ei, de pilda din Romania."

Nu intelegeam de ce abordeaza aceasta problema atat de simpla si insista. A facut o pauza si a reluat.

-"Nu credeti ca acest conflict de decenii intre aceste doua tari, ar putea fi stins daca s-ar crea un stat tampon, independent aici in Ardeal ?"

-"Ati ajuns, domnule Majoy, acolo unde va doare. Dar si aici va spun tot NU ! Si spun nu, pentru ca am deveni anti- istorici. Am trece cu usurinta peste legitimitatea acestui teritoriu apartinand de mult Daciei vechi si care astazi se numeste Romania."

-"Dar existenta unei populatii maghiare de 1,5 milioane de locuitori in teritoriul dumneavoastra nu va creeaza ingrijorari ? Si atunci eu as propune sa ni se cedeze trei judete limitrofe Ungariei si sa facem schimb de populatie ? Ce spuneti ?"

-"Sunt propuneri si sperante desarte. Dislocarile, dupa un mileniu, produc seisme de gradul cel mai inalt pe scara Richter, domnule avocat, i-am raspuns zambind. Dar eu cred ca dvs. ati glumit ca sa ne mai treaca acest dusman, timpul."

Fostul primar targumuresean a zambit, dand din cap neputincios. Iar eu, am scotocit in traista mea de unde am scos 6 monede forte -tigari- pe care i le-am oferit. Stiam ca este un fumator inrait.

-"Sunt impresionat, d-le profesor, de gestul dvs. Dar asa cat va cunosc, intr-un timp atat de scurt si in atari conditii, nu ma surprinde, drept pentru care va multumesc."

In discutiile noastre, alaturi de avocat, mai era un maghiar, inginer, care nu cunostea mai multa romana decat conationalul sau. In schimb se incrunta cateodata, atunci cand intepam pe stramosii "biciului de aur".

Dintre greci, am avut ocazia sa cunosc o mare personalitate a scurtei perioade markosiste. Este vorba de generalul Costas Caragheorghovici, care de fapt era medic de profesie. General, il facuse revolutia.

In tinerete a fost trimis de partidul comunist grec sa studieze medicina cate doi ani la : Moscova, Paris si Berlin. Costas era un tip interesant. Invatase limba romana binisor, in timpul refugiului. Dar il trada acel "te, te" de care nu se putea deslipi si care ii dadea un anumit farmec hazliu.

Era indragostit de literatura romana si in mod deosebit de proza si poezia lui Arghezi. Facuse parte din guvernul comunist din Grecia si luase parte, ca imputernicit, la infiintarea ONU. Avea un hoby : ii placea sa se laude cu nenumaratele lui costume pe care le schimba la anumite ore din zi sau noapte, indiferent unde se afla in lume. Nu facea exceptie de la acest hoby, nici tara sa. Dupa lichidarea trupelor lui Markos i s-a incredintat repartizarea comunistilor greci si a altor natiuni balcanice in toate tarile spatiului, de sub influenta ruseasca, puncte de sprijin ale internationalei.

Se cunostea cu Dej si Ana Pauker, varfurile politicii postbelice. Dupa repartizarea agentilor, deci la sfarsitul misiunii, i s-a oferit de catre R.P.R. o vila in Bucuresti, iar pentru masa, renumitul restaurant Capsa.

Serviciul de spionaj american, ca orice serviciu de acest gen ce nu doarme, i-a infiltrat o frumoasa grecoaica care a reusit sa-l determine sa se refugieze in Franta. Organele de Securitate -cum sa nu ?, au aflat de aceasta intentie. Era gata, pe picior de plecare, si a fost arestat fixandu-i-se domiciliu obligatoriu in aceeasi vila. Dupa sase luni, generalul a inceput sa se precipite si sa se scandalizeze. Pentru a-l calma, cei de sus, i-au schimbat vila, considerand ca nu-i placea, expediindu-l la . Margineni, unde am avut "onoarea" sa-l cunosc destul de bine.

-"Ma, profesore, te vreti sa fateti voi romanii cu Cuto-vlahii din Gretia ?"

-"Noi nu dorim decat sa nu ne persecutati si obligati, prin metode diabolice, sa renuntam la ceea ce am fost odata prin stramosii nostri, acolo, stiti dvs. unde. Dorim sa beneficiem de scoli si biserici, de libertate in activitatile economice, politice si culturale. Sa ne respectati ca natiune, asa cum suntem, si sa nu ne "transformati" in ceea ce nu suntem, in greci romanizati."

-"Ma te prostie poate fi si asta. Gretii de la Braila, Galati si Constanta vorbesc stricat greteste. Dar nu are a fate si stau bine aici. Asa si ei acolo sa stea bine unde s-au nascut. Eu in Gretia, nu stiam ca secretarul meu era cuto-vlah pana nu am fost acasa la el, unde i-am cunoscut parintii. El era un bun secretar si om bun, iar parintii lui poate si mai buni. Asa ca despre voi aromanii, cum spuneti voi, am consideratie deosebita."

Cu generalul nu puteam ajunge la intelegere pe teme politice, ca si cu inca doi aromani refugiati si ei din trupele lui Markos. Le intrase comunismul in sange, cu toate ca erau bogati in satele lor. N-am reusit sa-i fac sa inteleaga ca bogatia lor avea sa li se spulbere o data cu comunismul dupa cativa ani, iar ei vor avea aceeasi soarta vitrega ca instaritii nostri tarani numiti "chiaburi", dusi sau tarati prin inchisori si lagare.

1954. In vara, parca in iunie, Costas, fostul medic si general s-a imbolnavit grav. I se deschisese rana capatata in timpul razboiului. Era internat la infirmerie. La plimbare, treceam pe la fereastra lui si-l puneam la curent cu ultimile noutati din inchisoare. La o astfel de intalnire mi-a soptit :

-"Profesore, detinutul acela batran care se plimba cu mainile la spate, cu mustati albe si adus de spate, este din camera vecina, e cuto-vlah, avocat din Grecia. A fost fascist fanatic si a luptat impotriva noastra. Sa-l cunosti, altminteri este desteptu tare. Pacat ca este fascistu. Il cheama Matusos."

-"Nu-ti face griji, d-le general ! Este de-al meu, de acelasi sange cu mine, prigonit atat in Grecia cat si in tara asta. Il cheama Matusu, nu Matusos cum il chinuiesti d-ta. Si nu este fascist. Isi apara, cum spune romanul "saracia si nevoile si neamul". A luptat in Grecia, impotriva d-tale, pentru drepturile cele mai elementare de care are nevoie un popor sa supravietuiasca in aceasta lume haina. A sperat si el sa realizeze o mica Macedonie, din marea Macedonie a lor de odinioara, pe pamant legitim, dar contestat de cei puternici."

Mi-a zambit Costas, facandu-mi un gest cu mana care putea fi tradus : lasa astea ca toate sunt in van !

Boala i se va agrava pe masura ce se scurgeau zilele. Nu mai scotea capul afara si nici mana n-o scotea. Am trecut dupa cateva zile pe la fereastra. Era intins in patul lui, nemiscat. Am dat prima tura, a doua, tot acolo. La a treia, nu mai era Costas Caraghorghovici. Plecase ! Si-a terminat mandatul cu care fusese investit.

Alaturi de patul lui, era intins seful nationalistilor sarbi Gavrilovici, de peste 80 de ani, care astepta sa-l insoteasca pe drumul far-de intoarcere. Si l-a urmat in aceeasi zi pe inserat. Un comunist si un nationalist s-au impacat prin moarte !

Sarbii. Scotocesc traista cu amintiri si dau de sarbii margineni. Erau cei mai multi, si parca semanau intre ei ca nici o alta natie. Rotunzi la fata, sateni, putin spre tuciuriu, inexpresivi, statura mijlocie si toti, dar absolut toti, nu prea stiau, unii deloc, romaneste. Despre capacitatea lor, in general, iau martora o apreciere romaneasca cu talc -sarbul, calul si verdele. Galagiosi si recalcitranti. Patimasi. Pentru un "chistoc", muc de tigare, dadeau jumatate din portia de paine. Iar pentru o tigara, ratia intreaga. Translatori, ca sa ne putem intelege, romani din Banat.

Incepuse perioada de foamete. In gamele, patlagele fierte si frunze de varza, in zeama de varza. Intr-una din zile vine un sarb care se mai impleticea in romaneste, dar am inteles despre ce era vorba.

-"Domnule profesor, am o rugaminte la dvs. Iti dau terciul meu de astazi, era miercuri, si mi-l dai al d-tale taman sambata. E bine ? Va rog eu."

-"Dar de ce ?"

-"Asa, va rog eu. Nu este nimic rau."

Din curiozitate, am acceptat "afacerea". Sambata, sarbul meu ma trage de mana la patul lui si-mi arata :

-"Drugoi, ia uitati aici ce bogatie am ! Azi ma satur", si imi arata cinci gamele cu terci, aranjate pe pat, gata sa-l sature pentru cateva ore. Asemenea "afaceri" erau frecvente la sarbi, de la care se vor "inspira" si alte natii, inclusiv ai nostri.

Tot el imi sopteste, privind spre tarc unde se plimbau cu mainile la spate, anonimii in zeghe.

-"Ia uitati-va si spuneti-mi cu cine seamana detinutul acela blond-roscat ?"

-"Mai Radici, parca asa il chema, ma uimeste ! Parca seamana cu Carol al II-lea."

-"Da, domnule profesor, seamana cu el. Si nu este o intamplare oarecare ca seamana cu el. Sa stiti de la mine, este unul din fiii nelegitimi ai lui", a incheiat sarbul, fara sa-mi dea alte detalii.

Dupa doua luni, asa cum era meteahna penitenciara, se fac schimbari in dormitoare. Se amesteca detinutii sa nu-si inchege prietenii sau planuri care ar dauna bunului mers al institutiei, cum o numeau ei cateodata.

Eu ramasesem la locul meu. In schimb au venit altii, dintre care unul intreba cu glas tare :

-"Cine este profesorul Zechiu ?"

-"Sunt eu, domnule draga", si m-am ridicat de pe marginea patului.

-"Vin din camera vecina. Mi-au vorbit despre d-ta, profesorul Arestide Zdru si varul sau, Gogu Zdru."

La o asemenea prezentare m-am simtit obligat sa-i fac un loc in dormitor, mai aproape de mine. Asa ca l-am rugat pe seful dormitorului -un sarb din cei multi- care m-a onorat sa-l asez pe d-l Sponder Charle, caci asa il chema pe "fiul nelegitim" al lui Carol al II-lea, langa patul meu.

-"De unde stapaniti asa de bine limba romana, l-am intrebat dupa o "carantina" de doua zile."

-"E o poveste intreaga. Dar daca m-ati intrebat si va intereseaza, am sa va spun. Familia mea a venit din Anglia in 1920, aici in Romania, la solicitarea Reginei Maria. Tatal lucra in cadrul Palatului regal, constructor si acordor de piane. Am facut liceul la Gheorghe Sincai. In 1941, guvernul englez, care stia bine cursul evenimentelor, a dat dispozitie ca cetatenii lui sa se retraga in tara lor, Anglia.

Dupa 1944 am venit in tara ca aghiotant al generalului englez ce facea parte din Comisia Aliata de Control. Dupa desfiintarea acestei comisii nu l-am urmat pe general, asa ca am ramas in tara cu scopul de a-l determina pe tata sa se repatrieze, pentru ca se "incurcase" cu o aradeanca. Mama murise cu catva timp in urma si el a considerat ca e bine sa nu ramana singur acum spre batranete."

Il aprecia pe regele Mihai -sa fi fost fratele lui ?- ca o personalitate realizata. Nu aceleasi pareri despre regele tata pe care nu-l scotea din "afemeiat", "desfranat", "cartofor" si . "curvar". Avea o admiratie pentru Iuliu Maniu si partidul sau.

-"Dvs., romanii nu stiti sa va afirmati peste hotare, nu faceti propaganda. Ati ramas intr-un con de umbra aici in sud-estul Europei si nu vreti sau nu puteti sa gasiti calea spre lumea mare. Vedeti vecinii dvs., ungurii ? Ei stiu ce vor. Harta Ungariei sta pe mesele tuturor cancelariilor din vest, in multe birouri si restaurante, cu Ardealul hasurat in negru "furat" cum explica ei."

-"Explicabila, cumva, aceasta stare pe care mi-ati expus-o, d-le Charle. Noi nu avem nici grofite, nici baronese pe care sa le infiltram in viata parlamentarilor occidentali si, eventual, sa se casatoreasca cu ei. Si dvs. stiti ce rol joaca femeia in politica unui stat."

Cu surasul sau discret, mi-a dat sa inteleg ca aveam dreptate. Cat priveste asemanarea lui cu Carol al II-lea, o asemanare aproape perfecta, am considerat-o intamplatoare, o simpla coincidenta. Dar tinand seama de felul in care se derulau evenimentele la Palat si viata capului incoronat, putea fi si altfel.

Stiam ca vecinul de camera si prietenul meu Gogu Zdru, urma sa se elibereze in cateva zile. Ii expira pedeapsa. Prin intermediul lui Arestide, il rugam ca, odata ajuns dincolo de gratii si sarme ghimpate, sa se intalneasca cu sotia mea si sa-i comunice ca eu o sfatuiesc sa inainteze divortul. Ma gandisem mult pana am luat aceasta hotarare. Era solutia -la timpul respectiv- ce se impunea. Fusese data afara din invatamant si repartizata ca secretara alt undeva. Maine, poimaine, pe cine stie ce criterii de ei stiute, putea fi demisa si de acolo, sa faca loc unui cadru cu "origine sanatoasa". Ori, cu divortul avea un atu. Apoi ma gandeam si la Sandu care se apropia de examenul de capacitate. Nu avea alta sansa decat o scoala profesionala. Si, . iata, am hotarat divortul cu consecinte dure, mai ales pentru ea.

Eram convins, ca va trece prin momente de mare tensiune si zbucium sufletesc. Avea dezlegare de la mine dar . divortul este divort si ramane, indiferent de cauzele care il determina. Chiar formal fiind. Dar nu era singura care trecea prin asemenea stari. In inchisori divorturile erau frecvente si faceau parte din metodele de tortura morala a detinutilor. "Ma, fii atent, nici sotiile nu vor sa auda de voi. Va lasa pe capete", spuneau cei de la grefa cand se inmanau aceste nenorocite hartii.

Dar Nela a tot amanat, amanat pana intr-o zi, cand Alexandru urma sa se prezinte la examenul de admitere. Atunci l-a solicitat. Procesul, in asemenea cazuri, se rezolva usor. Nu este nevoie sa fie reclamatul de fata de a carui parere nici nu se tine seama. Asa ca, totul s-a derulat intr-un singur sens.

"Dosar 6137 din 23-09-1960. Sentinta civila 3996

Presedinte, Goldstein Iulian-judecator (evreu)

Asesori : Ion Capitaneanu si Aida Moroianu. Secretar : Ion I.Goga.

Avand in vedere ca sotul -paratul- a jignit grav prin ceea ce a comis, o infractiune de crima de uneltire contra ordinii sociale a statului, si condamnat la 7 ani inchisoare de catre Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti . si confiscarea totala a averii, dovedeste josnicia morala a sotului, pentru aceste motive, in numele poporului HOTARASTE :

Admite actiunea de divort introdusa de reclamanta Zechiu Cornelia. Cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare. Urmeaza semnaturile . ."

Bineinteles ca subsemnatul Zechiu Spiru, "dusman al poporului", nu am primit nici sentinta si nici posibilitatea sa fac recurs in termenul de instanta.

Alexandru a dat examen. La scris nota 10(zece) si nu putea fi modificata. La oral, ca sa nu iasa cu medie mare fiul unui puscarias, inspectorul Niculcea, a sugerat comisiei ca nota maxima sa nu depaseasca 5(cinci). Si in ciuda raspunsurilor foarte bune, nota a ramas asa cum a stabilit comisia, 5 pentru Zechiu Alexandru. In particular, Niculcea, care ma cunostea foarte bine, i-a spus cuiva din comisie : "Sa fie printre ultimii, dar sa treaca. In liceu va avea ocazie sa se afirme la posibilitatile lui. Si are destule. Deci, aveti grije de fiul profesorului Spiru Zechiu". Nu dupa multa vreme, inspectorul scolar Nicolau va ajunge in Franta, nu ca inspector, ci ca refugiat politic.

27 august 1954. Suntem scosi in curtea mare. O comisie, din care gradati cu multe stele pe umeri, in frunte cu ofiterul nostru politic.

-"Cine isi aude numele isi face imediat bagajul si asteapta ordine.". "Iar pritocire", sopteste cineva. Printre cei strigati eram si eu. In graba, mi-am strans "trusoul" si m-am prezentat la nelipsita perchezitie la plecare sau sosire. De asta data era . de plecare. Aceeasi metoda de tracasare.

O perchezitie "la sange", incolonarea si, la camion deschis, dar inconjurati de haite de . caini si stapanii lor. In gara mica ne astepta, infierbantata de soarele torid, duba metalica, cosciugul metalic al cailor ferate romane. Ne-am tarat lanturile de la glezne si am urcat, zanganindu-le, in celulele ce ce asteptau ca pe niste musafiri cunoscuti.

Dupa apelul care ni se facuse, am observat o coloana aparte in care erau randuiti adevaratii straini. Noi, pseudostranierii, eram putini, aromani nascuti in Grecia sau Albania. In duba i-am intalnit pe socialistii : Mirescu, Marghescu, Mironescu Mera si alti, stersi din memoria-mi octogenara.

Lasam in urma inchisoarea pe care, mai tarziu, comparativ cu altele, aveam sa o numesc "Pensiunea Margineni", si plecam . unde ? "Oriunde", spuneam toti, "acolo poate va fi mai bine". Sperante desarte !

Dupa doua zile de calvar, adevarat calvar varatec, in duba incinsa si oprita prin gari, ore intregi pe linii moarte, fara apa, dupa saratura de branza si slana, am ajuns epuizati intr-o gara pe care sta scris : GHERLA

GHERLA

Ce nume cutremurator !

Am coborat tarandu-ne poverile. Cerul de deasupra capetelor noastre nu-l mai vazusem de mult atat de nesfarsit, albastru, senin. Dar nu era timp de cer. Ne asteptau gardienii, militienii cu cainii dresati anume pentru noi. Ne-au inconjurat coloana, si -pe jos- am ajuns, trecand prin doua porti, in curtea mare a inchisorii principale in forma de "U", impunatoare si rece, pe trei nivele.

Ne-am oprit in fata unui grup de ofiteri si subofiteri care il talonau pe capitanul Goiciu, despre a carui ferocitate am  aflat-o la Canal si Margineni si pe care el ne-a confirmat-o. In loc de "bun venit":

-"Banditilor, aici nu este pensionul Margineni. Bagati-va mintile in cap, daca le mai aveti. Aici veti asculta de ordinele mele fara cracnire. Iar cel ce se va abate de la ele va avea de-a face cu "personalitatea" mea. (Voia sa spuna probabil "persoana" mea. Oricum a ramas o "personalitate", indiferent de care . ).

Din prima zi si apoi dupa multe altele am simtit asprimea "personalitatii" capitanului Goiciu, fostul cazangiu de la Galati, pe care o va pastra, neabatut, pana la plecarea mea sub alte acoperisuri tot atat de stranii.

La repartizare, am urcat la etajul trei, intr-o camera unde am intalnit cativa -tot- chinuiti si cu care vom forma un colectiv de 30 de detinuti gata de raport. Priciul de scandura, peste care era intinsa o impletitura din deseuri de carpe uzate, cuprindea un perete intreg, pe o singura parte. Nu spalator, nu W.C. Ambele erau inlocuite cu doua hardaie -"tinete" in vocabular de penitenciar- fiecare cu destinatie aparte si precisa : unul cu apa potabila si celalalt cu functie de W.C. Ferestrele, bine oblonite, permiteau ochiului sa se uite numai la cer.

"Meniul", standard -made in Romania reperista. Dimineata, in gamela ostaseasca, un fel de cafea -surogat- indiferent daca era calda sau rece- trebuia sa-l sorbi, semiindulcita cateodata. Alteori, nici atat. "Au uitat hotii sa puna zaharul, mama lor . " justifica cate un gardian. Painea era de multe ori turtoi, de obicei copt si uneori chiar cald.

De vorbit, se vorbea in soapta. In soapta am intrebat si eu, daca sunt ceva aromani. "-Da, sunt si machedoni", am primit raspunsul tot in soapta. I-am cunoscut pe mos Lapa, Leliu Gheorghe si Gima Enache, toti condamnati in lotul Babadag, din rezistenta dobrogeana.

Alaturi de ei mi-au ramas, din cei multi, multi : Mos Horascu, banatean, socrul lui Spiru Blanaru, alt titan din muntii Banatului, alaturi de Comandorul Domoseanu, ambii tradati si executati dupa sentinta Tribunalului Militar Timisoara ; studentul Fenesan Mircea, medicinist clujean, trecut prin valtoarea pitesteana si care, dupa eliberare se va preoti si oficia slujba religioasa la Congresul AFDPR, tinut la Brasov in 1992(?) ; studentul bucurestean Mihai Iliescu, pe care il cunoscusem in 1949 la nunta cumnatului meu Tache Barba.

Atmosfera din camera era apasatoare. Multe suspiciuni din cauza prezentei studentilor, inca pusi sub semn de intrebare. Procesul de reeducare transferat de la Pitesti aici la Gherla isi lasase inca amprenta dura, rece, trista. Plutea ca o naluca.

Batranul Horascu ne-a avertizat : "Sa fiti atenti cu cine si ce vorbiti. Nu-mi vine sa cred ca ce s-a intamplat acolo pe Arges, sa se fi terminat. Dumnezeu stie, sa nu pacatuiesc."

-"Domnilor, dvs. care ati intrat ceva mai tarziu in inchisoare, ce ne puteti spune despre C.A.P.-uri ?", ne-au intrebat reeducatii pitesteni.

N-am fost circumspect la aceasta intrebare, pe care am considerat-o sincera, fara intentii ascunse.

Incat am socotit ca e bine sa le spun adevarul.

-"Dragii mei, daca vreti sa stiti adevarul, vi-l spun caci ma roade si pe mine. C.A.P.-urile au devenit groparul agriculturii romanesti, iar taranii s-au ingropat in propria lor groapa."

Si le-am explicat baietilor de ce am afirmat asa de dur la adresa colectivelor de productie taraneasca.

-"Deci, prost si foarte prost, da ? Si noi . noi credeam ca a venit raiul pe pamant."

Nenea Horascu, care ascultase atent la discutie, mi-a facut cu ochiul si mai apoi m-a atentionat din nou. "-Ai grija ! Desi . par baieti buni, dar . " Studentii insa erau sinceri. Depasisera, cred, "criza pitesteana" si incepeau sa respire usurati.

Dupa doua sau trei luni de la sosirea noastra in Gherla, soseste un nou convoi cu alta structura psihica. Descatusati in vorbire, veseli si optimisti. Veneau de la minele de plumb maramuresene : Baia Sprie, Valea Nistrului si Cavnic, din adancurile fara soare, calatorind in josul pamantului printre peretii pietrosi ai abatajelor, sa scoata la lumina ceea ce era inmormantata de ani de zile, o anumita bogatie a tarii.

Au scotocit-o . , au dat-o in circuit si . valea ! La penitenciar !

-"Aveti mancatori de miei in camera ?", a fost prima intrebare, in loc de buna ziua, dupa ce gardianul a tras zavorul in urma lor. "Adica, turnatori, ca sa spun in limbajul nostru comun de puscariasi", a intrebat unul ce mi se paruse mai tanar.

-"Noi credem, dragi oaspeti, si dupa cat ne cunoastem, ca nu mai avem. Si cei ce au fost, nadajduim ca s-au schimbat. A trecut vartejul, le-a raspuns unul din cei pe care i-am gasit la sosirea noastra."

Sa fi fost chiar asa ? Timpul, insa, avea sa ne certifice ca . DA !

Odata cu sosirea minerilor, atmosfera din camera s-a schimbat. A inceput "DEZGHETUL" pe care il asteptau toti cu inimile stranse in chinga si fruntile incruntate.

Aici, in aceasta camera, voi afla despre tragedia sau drama de la inchisoarea Pitesti. Am desprins din marturiile celor doi studenti : Reeducarea asa cum a fost conceputa, cu metode din cele mai dure, care au depasit orice imaginatie, nu a operat in schimbarea de fond a structurii detinutului care isi avea un crez. Metoda aplicata la Pitesti a dat rezultate scontate lui Makarenco, pentru ca ea s-a aplicat unor delicventi de drept comun in sufletul carora era vid, si era foarte usor sa cladesti un nou individ cu mentalitate si sa-i daruiesti o cat de mica personalitate ca sa-l defineasca si sa-l deosebeasca de ceilalti. Desi, cred eu, nu acesta era scopul final. Ei trebuiau adusi la acelasi numitor ca sa poata fi manipulati mai usor .

Studentii pitesteni erau inarmati cu un ideal la baza caruia statea sufletul si ratiunea. A fost un proces petrecut in timp, dar brutal si fara logica adecvata. Si unde nu exista logica in aplicarea metodelor pedagogice, nu te astepti si nici nu poate fi vorba de schimbare. Si cei trecuti prin valpurgicul Pitesti, au demonstrat-o.

Ne-a demonstrat-o direct, "pe viu", Mihai Iliescu, aici in camera noastra, prin marturisirea lui cutremuratoare.

-"Pana mai ieri, aveam dubii si temeri inca. Nu stiu in ce credeam. Dar luam si dadeam crezare celor ce ni se "impunea prin forta". Forta si bataile, carora nu le pot da dimensiunile de atunci, m-au impins pana acolo, incat sa-mi torn cei mai buni prieteni si sa-i torturez. Era singura dovada, pe langa altele marunte, ca ai trecut examenul reeducarii. Cum o faceam eu, cum o faceau ceilalti, nu pot sa-mi explic. Dar o faceam !

Va marturisesc aici, in fata dvs. ca acum ma simt liber si descatusat in suflet. Ma simt aproape de dvs. de toti cei care patimesc. Nu mi-e nimeni dusman si nu consider pe nimeni bandit. Am fost depersonalizat. Incerc sa-mi revin la ceea ce am fost. Regret profund starea in care am fost tarat si cer pe aceasta cale iertare tuturor celor carora le-am facut si cel mai mic rau."

Camera a mai castigat "un om" si un nou poet autentic, profund si sincer.

Gherla, inchisoarea in care intrasem de cateva luni, avea trei pavilioane dispuse paralel, destinate exclusiv detinutilor. Cladirile administrative erau separate si de o structura deosebita.

Inchisoarea "noua", cum i se spunea, avea o capacitate de 4-5 mii de locuri, care insa in "perioade de varf", cum a fost 1952-1958, aceasta capacitate era cu mult depasita.

Aripile de nord si sud margineau o mare suprafata de teren pietruita si rezervata "plimbarilor" pentru cei ce nu ieseau in fabrica la lucru. Pe trei etaje, plus parterul, aceste aripi aveau camerele cele mai mari din "celular", cu dimensiunea 25x10 m. in care intrau peste 150 de detinuti. Nu toate insa erau rezervate condamnatilor. De pilda, in parterul din partea de nord, era instalata bucataria, o adevarata uzina, unde misunau tot felul de culori politice, toate sub "bagheta" ofiterului politic si a lui Goiciu. Partea centrala care lega cele doua aripi pe o distanta de aproximativ 70 metri, avea o structura diferita in privinta impartirii camerelor.

In spatele celularului nou, erau constructii modeste in care s-au desfasurat activitati de atelier : fierarie, ajustura, tamplarie, mecanica, constructii, etc.

In tampla nordica a cladirii se intindea, despartit de noi, cu ziduri inalte, imparatia tacerii de piatra : cimitirul "Roza Sandor", acolo unde zilnic caruta mortuara trasa de detinuti de drept comun duceau pe cei ce se sfarseau.

In fata pavilionului principal, erau inca doua cladiri ramase din timpul domniei si durate de ea : Maria Tereza. Erau asezate paralel, parter si cu un singur nivel. Prima era destinata infirmeriei, care ocupa doua camere mari si birourile de productie. A doua cladire, poate cea mai veche, adapostea bolnavii de T.B.C., care aveau un regim deosebit decat "comunii", adica cei fara nici un fel de activitate.

Desi inchisoarea propriu-zisa arata in exterior zvelta si sanatoasa, in interior camerele, unele cel putin, sufereau. Prin ele s-au perindat, decenii de-a randul, hotii si criminalii societatilor apuse sau noi. Iar acum le ocupau razvratitii de idei impotriva oranduirii sociale. Ceea ce n-au rezistat timpului au fost dusumelele care ascundeau pericole cu urmari grave.

Pentru aceasta, la un raport de dimineata, am rugat ofiterul de serviciu, sa sesizeze administratia. Directorul tehnic, trimite spre constatare pe detinutul politic Cociu Baba, student la Politehnica din Bucuresti Facultatea de Constructii, condamnat la 20 ani M.S. pentru activitate legionara in cadrul institutului. Acesta face un raport in care atentiona conducerea ca, dusumeaua din camera . ca si altele, poate sa cedeze, dat fiind starea precara in care se afla si poate afecta toate etajele inferioare.

Acest raport a fost inaintat -ne-a spus ofiterul caruia ii raportasem, Ministerului tutelar, cel al Internelor.

N-a trecut prea mult timp si ni se infatiseaza "trimisul" Departamentului, un inginer constructor pe care l-am recunoscut dupa ce mi-am rascolit cateva minute memoria. Purtam atunci, barba si mustati ca abia ma recunosteam si eu. Frizerul nu trecuse pe la noi de mai bine de o luna. Incercam sa intru in vorba, doar, doar ii voi aduce aminte de mine, de cel de acum 20 de ani, de numele meu macar.

-"Dusumeaua, observ, este cam inclinata. Asa a fost din constructie sau s-a inclinat ulterior ?", a intrebat inginerul adresandu-se plutonierului insotitor dar aruncandu-si privirile si catre fetele noastre livide.

-"Domnule inginer, am intervenit rapid, sa-i raspund inaintea altora, nu stiu cat timp mai poate rezista aceasta dusumea, dar un caz aproape identic l-am avut pe cand eram elev la liceul "Durostor" din Silistra acum 20 de ani in urma. In clasa noastra cedasera dulapii pe care erau batute scandurile si toata dusumeaua se inclinase precum aceasta. Directorul scolii, prof. Vasilescu a ordonat : "evacuati clasa, verificati si reparati".

S-a uitat in fuga la mine, apoi si-a lasat privirea spre dusumeaua inclinata si roasa de blestemele celor ce si-au masurat pasii de la un capat la altul al ei. Pe un carnetel scos din gentuta maronie si-a notat constatarile dupa care s-a indreptat spre usa, urmat de cerberul care se tot uita la noi sa nu care cumva sa-i facem vreun semn.

De recunoscut nu cred -era si firesc- sa ma recunoasca, dar si-a dat seama ca eram din acelasi liceu cu el si din aceeasi perioada cu o clasa mai jos. Era fostul elev al liceului "Durustor" si actualul inginer Mititelu, coleg de facultate cu consateanul meu Chita Pitu, cazut pe front in primele zile de razboi. Mititelu fusese pe front, cazuse prizonier, dar s-a inrolat in Divizia Anei Pauker "Horia, Closca si Crisan", care i-a permis sa acceada in functiile tehnico-politice din M.A.I.

A doua zi a venit plutonierul ungur, insotitorul lui Mititelu, si a intrebat suspicios, adresandu-se mie : "-Cine a facut reparatii la voi la scoala si cum il chema pe inginer ?". Pentru moment n-am inteles intrebarea cu talc, dar i-am raspuns totusi destul de convingator si prompt :

-"Domnule plutonier, sunt peste 20 de ani de atunci. Mi-aduc aminte ca era un om in varsta -aici am mintit- si, daca nu ma insel, il chema Telu Miti sau Miti Telu, un nume strain, parca sarb sau bulgar, ca erau multi." Nu stiu daca plutonierul a inteles jocul cuvintelor mele.

Dupa plecare le-am povestit colegilor mei despre trimisul de la Bucuresti sa ne repare locuinta.

Pe Mititelu, ca asa il chema pe acest inginer care ne-a vizitat, l-am cunoscut destul de bine de cand eram elevi. O data, dupa ce mi-am petrecut vacanta de Craciun acasa, am pornit cu consateanul meu, Chita Pitu, coleg de facultate cu Mititelu, spre Turtucaia nu spre Silistra care era blocata de gheturi, cu gandul sa trecem Dunarea la Calarasi si de acolo via Bucuresti-Dumbraveni. In autobuz am calatorit alaturi de Mititelu pe care il intalnisem in autogara, iar noaptea am locuit toti trei in aceeasi camera la hotel. A doua zi dis-de-dimineata, dupa o noapte in care s-a vorbit de toate, am trecut Dunarea cu barca, toti trei. Aceasta a fost ultima intalnire -"afara"- cu domnul inginer Mititelu care mi-a rascolit, astazi neasteptat, frumoasele si linistitele mele amintiri.

Zilele se scurg anevoios in inchisori. Dar se scurge intr-un singur sens in tacuta si sinistra temnita in care se adapostesc osanditii ramasi sa suporte atatea umilinti la care erau supusi din partea elementelor decazute ale societatii. Mai aveam de parcurs inca 1.500 de zile si tot atatea nopti. Recapitulam traseul de la arestare pana cand am ajuns in ograda lui Goiciu si a gardienilor lui. Trecutul strans in traista amintirilor se impovarase. Invatasem cum sa ma comport, cum sa actionez ce si cum trebuie sa gandesc in diferite imprejurari.

A venit intr-o seara batranul Horascu la mine.

-"Sunt destul de batran, dascale. Si e bine sa-ti mai spun cate ceva, ce-mi aud urechile. Aici in inchisoare a murit fostul ministru al Agriculturii din timpurile bune de odinioara, Aurelian Pana. Intr-una din zile, capitanul zbir l-a intrebat":

-"Ce ai fost tu, mai Pana, la viata ta ?"

-"Agricultor, domnule director."

-"Ia arata-ti mainile." Si i le-a aratat. "-Pai tu crezi ca ma poti duce pe mine, banditule ?", a continuat "personalitatea".

-"Da, domnule director, agricultor am fost si agricultura am facut asa cum a stiut sa faca Aurelian Pana", i-a raspuns detinutul.

Dar felul in care i-a replicat, Goiciu a interpretat-o ca o ofensa adusa agriculturii populare romane, a partidului care dirijeaza stiintific, dupa avansata agricultura sovietica si . . . l-a batut calcandu-l in picioare cum numai el stia s-o faca. Nu dupa mult timp, Aurelian Pana s-a stins, azvarlit intr-un cosciug in care nu incapea. Si, ca sa-l duca la "Roza Sandor", a ordonat sa i se taie picioarele. Aici langa noi, dincolo de zidurile astea inalte, are si Aurelian Pana un petic minuscul de pamant din intinderile lui baragane.

-"Ce zici domnule profesor ?", a incheiat mos Horascu, gandindu-se poate si la pamanturile sale banatene.

Eu ce puteam spune. Am tacut aruncandu-mi privirea pe niciunde.

Ne-am pomenit dupa exact trei luni de zile, de la sosire, ca se deschide usa si apare un sol al internelor de o factura aparte : un procuror militar.

-"Cum este mancarea ?"

-"Mizerabila, domnule procuror", am sarit ca la o comanda, toti. "Uitati-va la aceasta fiertura din gamela." Si i-am aratat cotrobaind prin gamela, patlagele murate si morcovi, tot murati.

S-a uitat intrebator.

-"Sunt jumeri agricole. Priviti, domnule procuror, la acest elev, venit chiar acum de la izolare, de la neagra, dupa sapte zile fara mancare si somn, in ce hal arata. A fost pedepsit pentru ca invata tabloul lui Mendeleev de pe fundul unei gamele. Sau, priviti pe studentul acesta bolnav de plamani, venit tot de acolo, pentru ca n-a vrut sa predea puloverul, ca sa nu mai vorbesc de batranul nostru Horascu caruia i s-au luat pantalonii grosi, pastrati cu sfintenie sa-l protejeze de frig. Ma numesc Iliescu Mihai, student si va raportez toate acestea -cu orice risc- ca sa dispuneti. La Pitesti, unde am trecut prin cea mai dura perioada a reeducarii, ni se spunea ca inchisoarea este un prilej de a fi convinsi ca am gresit si ca trebuie sa ne indreptam. Incotro ?"

Reprezentantul magistraturii a ascultat si, dupa o mica pauza a vorbit :

-"V-am ascultat. Vom analiza plangerile voastre si vom lua masurile ce se impun."

Ca sa alungam monotonia si gandurile, cateodata sinistre, am organizat cu consimtamantul tuturor -nu s-a abtinut nimeni- ore de istorie, geografie, astronomie si . altele.

La prima lectie de astronomie m-am pregatit si cu material didactic, pentru ca in camera, marea majoritate o alcatuiau taranii, pentru care de fapt am initiat aceste lectii. Am format din sfoara si carpe, care ne erau la indemana, trei gheme reprezentand soarele, pamantul si luna. Cu acest material ajutator le-am explicat "elevilor" nostri miscarile acestor trei corpuri din care rezulta ziua, noaptea si eclipsele.

Dar cele mai interesante si atractive erau lectiile de istorie nationala la care participau activ "discipolii" lanurilor noastre, cunoscatori de povesti si legende istorice invatate pe bancile claselor elementare.

Situatia in camera se imbunatatise spiritual. Ultimii "rataciti", studentii pitesteni si-au revenit vorbindu-ne deschis, dar dureros, despre ingrozitoarele metode aplicate in numele reeducarii initiate de partid si de stat.

La aceasta "noua viata" s-a adaugat si comportamentul gardienilor, consecinta a incetarii reeducarii si a proceselor care au avut loc in care au fost implicati si cativa din factorii de conducere ai penitenciarului : ofiterii politici Sucegan si Avadanei, precum si medicul Barbosu care a semnat actele de deces ale celor ucisi in urma torturilor.

Singurul care a ramas imperturbabil pe pozitie, dar cu prerogative ceva mai "moi", a fost sceleratul comandant, capitanul Goiciu care mai tuna cate o data: "-Ce, ma banditilor ?, v-am dat PENUCILINA, v-am dat STREPTOMINCIUNA, ce mai vreti ? Vreti sufletul meu ? Nu ! Asta nu !

Trecuse timp de la vizita procurorului militar. Simteam o adiere usoara in viata noastra de "prizonieri". Dar, nici o veste de nicaieri. Nici o veste de la cei plecati. Nici un semn.

Intr-un timp, incepusem sa fac temperatura seara, iar noaptea transpiram. Am iesit la raport. A doua zi sunt insotit de un sergent la infirmerie. Medicul, un student din anul cinci la facultatea de medicina din Bucuresti, imbracat si el in zeghe, ma consulta amanuntit. Imi noteaza numele intr-un registru si imi spune : "-Domnule Zechiu, trebuie sa va internam pentru cateva zile."

In camera mare a infirmeriei mai erau opt paturi ocupate de detinuti cu diferite diagnostice. Am retinut dintre acestia pe : Timaru Mihai, ardelean, fost ofiter, participant in razboi, din generatia mea. Era condamnat ca participant in rezistenta vranceana, alaturi de tarani, muncitori si intelectuali, care a dat mult de furca securitatii, pana cand tradarea s-a cuibarit in mintile unor sateni de-ai locului.

Calugarul Iustin Parvu, cu o figura de copil cuminte. Bland, mereu cu zambet, de parca vorbea cu ingerii, era condamnat pentru "ajutor".

Un elev bucovinean, condamnat pentru o confruntare violenta cu niste soldati rusi, in care isi aparase niste colege. A fost lovit in cap cu baioneta. Condamnat la cinci ani, executa pedeapsa de trei ani. I s-a redeschis rana si avea dureri ingrozitoare. La crizele frecvente pe care le facea, gardienii chemau detinutii de drept comun sa-l imobilizeze pentru a-i face injectii de calmare. Abia atunci inceta cu tipetele, strigatele si injuraturile la adresa rusilor si comunismului.

Despre el, am auzit ceva mai tarziu in celular ca a fost trimis pentru operatie la Vacaresti.

Am plecat din infirmerie trist si induiosat de amintirile lui Timaru, de versurile lui de temnita si front. De baladele lui Gyr si Crainic recitate de el, adevarate lumini si hrana sufleteasca.

Venise toamna la ferestrele batute in cuie. Printre scanduri mi-am aruncat privirile spre dealurile domoale pe care le urmau la vale apele Somesului. Paleau frunzele si cadeau asternand aramiul vesmant pe cararile de dincolo de zidurile inalte cu sarma ghimpata si prepeleacuri, pe unde calatorii circulau grabiti, fara sa intoarca privirea spre acest bastion al represiunii.

Se apropia Sf. Dumitru. In Macedonia parasita de treizeci de ani, acum, ne pregateam oile, caii si mulele sa le manam la iernat, in zonele calde de la poalele Olimpului cu zeii lui inmormantati in legende.

Si noi, aici in Gherla, ne pregateam sa iernam, dar tot in camerele noastre din ce in ce mai reci.

Pe neasteptate, ca-n totdeauna, au venit gardienii ca o furtuna din camera in camera sa ne separe dupa culoarea politica si sa ne expedieze.

Legionarii, in cetatea lor harazita, de bastina, AIUD. Politistii, la FAGARAS. Fostii demnitari, cati au mai ramas, la SIGHET. Taranisti si liberali, la GALATI sau RAMNICU SARAT. "Spionii".. la PITESTI. Altii, in alte parti. Erau destule.

Se pare ca aceasta a fost ultima pritocire a condamnatilor. Pentru ca cei carora le expirau pedepsele aveau o destinatie aparte : BARAGANUL.

Inainte de a parasi Gherla, doream acest transfer, am fost chemat la poarta. In birou, o masa si doua scaune langa fereastra cu geamurile larg deschise, dar cu zabrele gherlene.

Am stat in picioare cateva clipe singur. Intra un capitan, intre doua varste, cu par grizonat si cu o mapa neagra in mana stanga. Se aseaza la masa facandu-mi semn cu mana sa iau loc pe scaunul din fata lui.

-"Sunteti profesorul Zechiu Spiru ?"

-"Da, domnule capitan."

-"Ce poti spune despre unii colegi de facultate ? Si, fara sa astepte raspunsul meu, imi pomeneste despre Caciuperi Apostol, Cunia Anastase si despre multi altii despre care nu stiam mai nimic. Despre cei doi am spus ceea ce stiam, pentru ca eram in tema cu plecarea lor de mult, peste hotare.

-"Cunia Anastasie, stiu ca a parasit tara in ianuarie 1941 si s-a stabilit undeva prin zona germana sau austriaca. Apostol Caciuperi a venit o dat, prin 1946, in Constanta. Am auzit apoi ca a plecat in Germania unde, impreuna cu profesorul Barba Vasile, au infiintat o societate cu scop de a trezi constiinta nationala a elementului aroman ramas in Balcani."

-"Dar despre Coteanu si Boris Cazacu, ce puteti sa-mi spuneti ?" Era o intrebare dezinteresata, dar cu tendinta de a ma deruta de la scopul cu care venise.

-"Acesti doi fosti colegi n-au avut nici o tangenta politica cu mine."

Coteanu ajunsese profesor, mai tarziu academician, iar Boris Cazacu, profesor universitar si apoi rector. Ceeace nu i-am spus capitanului si cred ca nu-l interesa, era faptul ca prin 1948, Coteanu scotea o revista intitulata "Cum vorbim". Era stalinist convins. A publicat vestita lucrare, "Cu privire la marxism in lingvistica", s-a facut de ras, sugerandu-i lui Roller ca limba romana are origine slava, teorie ramasa valabila pana in 1967 cand avea sa se piarda o data cu evenimentele din Cehoslovacia. S-a lepadat de ea si profesorul filolog Graur, dar ceva mai tarziu.

Eram in Constanta. Filologul Graur a tinut o conferinta la Universitate in care a afirmat ca "limba romana deriva din latina vulgara" si ca "slava a fost doar o haina straina cu care ne-am imbracat".

-"Domnule profesor, l-a intrebat rectorul constantean, pot sa o spun, aceasta teorie, studentilor mei ?"

-"Poti sa o spui si sa o sustii pe raspunderea mea, pentru ca este cea reala."

Cand credeam ca am scapat de interogatoriu, capitanul, care isi aprinsese tigara, reia sirul intrebarilor

-"Ce stiti despre Balamaci Anastase si Murova Andrei sau despre Mustaca Pericle si Culetu Mihai ?"

-"Domnule capitan, primii doi, Balamaci si Murova erau copii in 1940 si nu stiu nimic din ce v-ar interesa pe dvs. Cat priveste Mustaca si Culetu erau oameni in varsta si statornici in comuna. Si eu, de cand am plecat la liceu in Dumbraveni, apoi in armata si pe front, n-am mai avut vreo ocazie sa ma intalnesc cu ei, sa stau de vorba in putinele zile cand veneam acasa."

A urmat o pauza, timp in care capitanul si-a strans datele luate de la mine si a incheiat :

-"Deocamdata atat, profesore."

M-am intors, insotit de acelasi sergent in randul "oamenilor" mei, in camera mea, unde se pregateau toti sa plece la iernat in alte penitenciare.

Plecarile erau prilej de perchezitii, injuraturi, imbranceli, lanturi la glezne cu nituri batute, cu mila uneori, de cei de la dreptul comun, alteori cu sila. Bagajele din nou perchezitionate, desi statusera in grija lor de cand venisera de la Margineni. Am primit pentru o zi : sferul de paine si bucatica de marmelada. Ultima ratie din Gherla.

Si toate acestea se petreceau sub privirile "personalitatii" lui Goiciu care se plimba cu mainile la spate ca un logofat caruia ii pleaca megiesii de la munca campului.

Incolonati, intre cordoane de militieni si soldati cu cainii lor nelipsiti, ne-am tarat lanturile pana la gara, unde ne asteptau dubele cenusii cu usile larg deschise. Am urcat si . valea . Aiudul nu este departe. E sora mai mare a Gherlei. Am taiat Dejul, Teiusul si apoi pe malul Muresului lenes spre mult cantata si blestemata temnita, tot ardeleana, de aceleasi maini faurita : AIUD.

AIUD

Asadar, am ajuns la Aiud, simbolul rezistentei anticomuniste astazi, odinioara cu reputatia ca zavorase in celulele ei reci, de-a lungul anilor, tot ce a fost infractional mai periculos, indiferent ca acestia erau din tagma politicilor sau a dreptului comun.

Aici au fost inchisi in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cativa din putinii comunisti care mai figurau in arhivele sigurantei statului, alaturi de sutele de legionari condamnati in perioada antonesciana, incepand din ianuarie 1941. Multi legionari au solicitat atunci frontul, ajungand la Centrul de Instruire Sarata -despre care am pomenit-, iar o parte din cei ramasi au stat in celule timp de 23 de ani, pana in 1964 cand au beneficiat si ei de decretul de gratiere emis de guvernarea dejeana sub presiunea O.N.U.

Din prima clipa am fost impresionat de aceasta constructie in forma de "T", alba, cu cele patru randuri de ferestre, minuscule fata de cele de la Gherla, oblonite cu scandura, incepand de la parter si pana sus la al treilea etaj, care inchideau inauntru cele doua surori nedespartite : tacerea si suferinta.

Am cunoscut Aiudul pentru ca aici am facut cea mai mare parte din anii cu care m-a inzestrat securitatea constanteana si completul de judecata dirijat de generalul Petrescu. L-am cunoscut si mi-l amintesc dupa mai bine de 40 de ani de cand l-am parasit, dupa expirarea pedepsei, trimis sa-mi execut alti ani intr-una din coloniile insirate de-a lungul Dunarii, in Delta.

Inchisoarea principala, "T"-ul avea 320 de celule, din care destinate celor condamnati 310, restul; 2 erau celule de pedeapsa, iar 8 W.C.-uri la capatul celularului, unde se descarcau dimineata si seara "W.C"-urile -hardaiele- din fiecare celula.

Cele 320 de celule erau insirate de o parte si de alta a luminatorului care, incepand de la primul etaj, era format de o plasa groasa de sarma, imprejmuita de un gardulet inalt de circa un metru ce lasa un spatiu de 1,5 m. pana la celule pe unde se circula, un fel de coridor din scandura imbibata cu motorina.

Celulele aveau aceleasi dimensiuni. Pe jos dusumea, si "mobilate" cu paturi de fier care difereau ca numar de la o celula la alta in functie de "chiriasi". Majoritatea aveau cate patru paturi care in perioade de "varf" erau ocupate de opt detinuti. Sub fereastra, caloriferul folosit cateodata pentru incalzire, iar permanent, pentru comunicare cu alfabetul morse adaptat la conditiile existente. Fereastra, sus, cu zabrele groase, inchise perfect cu obloanes din scanduri orientate ca sa nu poti privi decat spre cer. Doua "tinete" -hardaie- asezate de o parte si de alta a usii, completau "mobilierul" celulei. Una pentru apa, cealalta pentru . nevoile cotidiene. Pereti albi, erau adevarate table de scoala in care gaseai scris, lectii din toate domeniile si cuvinte din limbile de circulatie.

Usa de dimensiuni normale, din scandura dura si groasa, avea "vizeta" pe unde primeam gamela cu ciorba, cafea sau terci pe un suport in interior. Pe deasupra ei, ochiul magic, pe unde eram controlati permanent sa nu calcam ordinile interioare : cusut cu ace proprii, batutul la teava, cititul pe pereti, intinsul pe pat, vorbitul la perete, cu sau fara gamela, uitatul pe fereastra . care atrageau dupa sine IZOLAREA la "neagra" cu regim special.

Deasupra usii, becul aprins permanent. Pedeapsa minima pentru infractiunile de mai sus, 7 zile in celulele amenajate special, cu pardoseala de beton, fara lumina, fara pat si foarte frig. Ratia de hrana, injumatatita si la trei zile.

Programul in inchisoare : desteptarea la ora 5, iar stingerea la ora 22, dupa care puteai sa-ti folosesti patul normal. In restul zilei, la marginea lui.

In afara pavilionului principal, alte constructii cu diferite destinatii : dormitoarele dreptului comun, infirmeria, ZARCA imprejmuita separat, iar dincolo de un zid despartitor, se insirau intr-un corp comun atelierele unde se lucra in doua schimburi de cate 12 ore la : fierarie, tamplarie, sudura, strungarie. Tot in aceasta incinta erau si dormitoare -5- pentru cei ce ieseau la munca.

Si toate aceste constructii descrise sumar, erau imprejmuite cu zidul inalt de 4-5 metri, protejat de randuri cu sarma ghimpata, prepeleacuri de paza si reflectoare.

Dupa nelipsita perchezitie de la intrare, am fost dirijati spre celular, fara zarva prea mare.

Am intrat intr-o celula singur. N-am avut timp sa ma orientez, ca se deschide usa cu zgomotul specific al zavorului si apare zambind -de unde atata zambet ?- o figura pe care parca o mai vazusem candva. Am ramas surprins : era Sota Batu, mustacios, fostul meu vecin de comuna din Durustor.

Ne-am imbratisat, fara sa ne spunem un cuvant. Nu ne vazusem de ani multi si grei. Veneam fiecare, parca, din alte lumi. Lumi indepartate. N-am apucat sa-l intreb, ca a si inceput sa turuie :

-"Nene Pirule, am fost arestat in 1949, o data cu grupul de legionari din Sacalaz, stii, nu ?, de langa Timisoara. Am trecut prin anchete pe care nu pot sa ti le descriu. Pentru varsta mea de 31 de ani, cat am acum, am indurat cum nu mi-am inchipuit. Dar ii multumesc Celui de Sus ca sunt inca sanatos.

Am trecut prin minele de plumb maramuresene, prin abatajele lor, pe care noi le-am deschis. Viata aspra de miner incatusat sub regim de teroare. De cand s-au inchis minele am stat sub biciul lui Goiciu, la Gherla. Dar . ce sa-ti mai spun ? Ma bucur nespus ca te vad, sper sanatos, nu ?"

-"Da, acum. Deocamdata e bine ca suntem impreuna. In 1949 eram in Sacalaz chiar in ziua cand ati fost arestati. Eram cu Nela si micutul meu Alexandru. Cand am vazut ce se intampla, am plecat imediat la Constanta de teama ca nu cumva, cineva, sa ma arate cu mana ca fac parte din aceeasi tagma politica."

De la Sota am aflat ca verii mei, Vasile si Toma Zechiu, au fost arestati luand drumul pe care il urmam si noi.

-"Deci, n-au scapat nici ei," l-am intrebat cu amaraciune.

-"Nu ! Nu scapa nimeni din cei care au fost implicati in actiunile noastre. Astia gasesc si acul in carul cu fan, nene Pirule," a incheiat Sota, tenorul liric de odinioara, bisat de nenumarate ori la petreceri, nunti, botezuri.

Cu el n-am stat prea mult. Dupa trei saptamani au inceput pritocirile. Auzeam pe coridor : "-fa-ti bagajul repede si asteapta." Asa am facut si noi. Stiam ca, odata mutati, nu vom mai fi impreuna. Vom intra prin alte si alte nesfarsite celule de aceleasi dimensiuni si cu aceleasi dotari. Vom schimba numai paznicii.

Pe Sota aveam sa-l revad dupa liberare, pe la diferite manifestari, dar pentru putin timp. N-a apucat zilele controversate ale lui 1989. Urmele anchetelor, ale celulelor si minelor de plumb i-au curmat viata de langa sotia sa Lena si de langa Marius, copilul lui, care i-a mostenit frumusetea vocii.

In celula in care am fost repartizat, am intalnit un alt aroman pe care nu-l cunoscusem, dar fusese in acelasi lot cu mine : Ilie Zeana. Fusese ospatar in Mangalia. Dislocat in 1951 cu alte familii la Targu Mures. Alte 14 familii din Mangalia au luat drumul Sighisoarei si Brasovului. Intrase in aceeasi categorie de stramutati ca si parintii mei din Banat.

Ilie Zeana era var cu dr. Ionel Zeana, personalitate marcanta in studentimea aromana interbelica ca si cea ardeleana, trecut si el, ani multi, prin furcile caudine ale inchisorilor.

Cu el, om simplu si bun, am descoperit cunostinte comune pe care le voi revedea dupa calvar. Asa cum il voi revedea si pe el, ca o furnica, in Constanta, de dimineata si pana seara tarziu, cu o gentuta din vremuri apuse, roasa si fara maner, in care purta, sarmanul, norocul altora -"lozurile in plic".

-"N-am deschis niciodata nici un loz. Stiam ca nu voi gasi nimic pentru mine, nici macar un leu.", mi-a spus cand l-am intrebat :

-"Porti atata noroc pentru altii si pentru d-ta nimic ?"

In 2001, a plecat si el lasand ca altii sa-i poarte geanta cu "norocul in plic".

In perioada in care am stat cu Ilie, incepusera sa mi se accentueze sasaiturile in urechi, carora nu le dadusem atentie la Gherla. Intrasem in panica. "Raman surd, si ce e mai rau decat sa nu auzi nimic ?", m-am intrebat. Ma hotarasc sa ies la raport. Ceea ce am si facut a doua zi.

Am iesit la raport, o zi, doua si toate cele care au urmat au fost toate zadarnice. Eram in plin decembrie. Caloriferele, in afara activitatii noastre de a transmite sau primi informatii prin "morse", nu mai avea nici o valoare acum iarna, decat aceea ca facea parte din inventarul permanent al celulei.

23 decembrie 1955. Era in preajma de Mos Ajun, dimineata, cand ni se adusese cafeaua aburinda. Am iesit in fata militianului si l-am anuntat :

-"Domnule sergent, ma numesc detinutul Zechiu Spiru si incepand din aceasta dimineata declar greva foamei si nu voi inceta decat atunci cand voi fi scos la infirmerie pentru a primi asistenta medicala cuvenita. Boala mi se agraveaza zilnic. Am raportat de cateva zile in sir si n-am primit nici un raspuns. Va rog sa anuntati decizia mea organelor superioare."

Se pare ca pe sergent nu l-a impresionat raportul meu. Nu mi-a spus, nici bine, nici rau si a plecat sa imparta licoarea neagra pe la altii care o asteptau. La amiaza si seara am lasat gamelele cu ciorba si "sfertul" de turtoi.

A doua zi, a venit un gradat, necunoscut pana atunci de noi, care mi-a rascolit patul si zestrea mea din bocceluta sa nu care cumva sa fi ascuns ceva rezerve de paine sau turtoi din zilele precedente. Cum n-a gasit nimic, a plecat facandu-mi cu un deget in semn de "o sa vezi tu !" .

La amiaza mi-a ordonat : "fa-ti bagajul repede". Mi-am luat traistuta si, cu ochelarii fumurii de nevazator, bine potriviti pe nas, am iesit din celula, luat de bratul aceluias plutonier.

N-am urcat si nici n-am coborat. In schimb, pe undeva ne-am oprit, m-a invartit pe loc -probabil pentru deruta- am mai mers putin si ne-am oprit. Am auzit zavorul, usa deschizandu-se cu un scartait de vechitura si "intra aici" cu o voce blanda. A dat sa inchida usa dar l-am oprit :

-"Luati ochelarii, poate va mai trebuiesc, domnule plutonier."

-"Bine ma !", si mi-a inchis usa.

Patru zile am stat fara sa ma intrebe nimeni, nimic.

Cand ziceam ca m-au uitat, apare in aceasta zi, a patra, medicul inchisorii cu un tub in mana, zambind.

-"Ti-am pregatit un medicament, special pentru d-ta."

-"Multumesc, domnule doctor, dar nu-l primesc pentru ca nu m-ati consultat si nu puteti sa-mi prescrieti ceva fara sa puneti un diagnostic, indiferent cum o fi el."

Si-a luat trusa si tubul fara sa-mi spuna ceva si . valea, insotit de gardianul care astepta probabil sa-mi deschida gura.

Dupa alte trei zile, trecuse Craciunul fara stea si colinde, fara colaci, si ma pomenesc cu directorul inchisorii, colonelul Koller, reprezentantul "poporului ales".

-"Cine te impinge sa faci greva, acum de sarbatori ?",  m-a intrebat ironic colonelul uitandu-se spre slugile care il talonau.

-"Boala, domnule comandant. De sapte zile sunt in aceasta situatie si nici un cadru medical, din curiozitate daca nu din alte considerente, nu m-a intrebat de ce recurg la asemenea solutie. Nu o fac nici de placere sau eroism si nici ca sa va provoc, sa luati masuri aspre."

-"Nu stii ca la noi nu sunt admise grevele ? Ca cei ce la provoaca sunt pedepsiti ? Inseamna ca voi instigati la revolta si atunci e foarte grav."

-"Eu stiu ca greva este o forma de aparare nu de instigare. Comunistii si alte formatii politice care au fost in inchisori, declarau greve si nu sufereau nici o consecinta din partea regimului burghez. Dimpotriva, le satisfaceau doleantele daca erau legitime. De ce ?"

-"Pentru ca . ,si a facut o pauza, . pentru ca burghezii erau prosti."

"Aici, directore, ai dreptate", mi-am zis in gand. Nu stiu daca el era convins de prostia burgheziei, dar eu unul, da !

Era Anul Nou. Venise si la mine, la neagra, pe furis, o data cu tacerea si frigul de afara. Il asteptam altfel. Il asteptam sa ne vindece ranile, sa ne aline gandurile ravasite, sa ne aprinda flacara sperantei pe care o pierdusem de cateva zile . Zilele "mari" in inchisoare sunt cele mai grele. Esti mai singur decat singur. Bateau clopotele aiudene vestind Anul Nou .

Era si Sfantul Vasile. Si chiar in aceasta sarbatoare am musafiri furiosi. Directorul, un sergent sanitar si doi gardieni dau buzna in celula.

-"Incepe operatia!", tuna Koller. Am crezut ca vor sa ma stranguleze. Mi-au legat mainile la spate, mi-au prins falcile si le fortau sa deschida maxilarele cu un cleste. Au reusit. Prin gura deschisa fortat, au introdus un furtun gros prin care mi-au turnat un lichid a carui culoare sau componenta n-am reusit s-o identific. Auzeam galgaind pana in stomacul meu chircit si gol de cateva zile bune. Si cand lichidul a fost gata, aud vocea severa si rautacioasa a lui Koller :

-"S-a terminat cu greva, gata ! Si iti mai spun ceva care sa nu te surprinda mai tarziu. Sa te astepti, ca vei fi pedepsit. Ai inteles ? Noi stim sa procedam cu incapatanatii."

Noaptea, dupa stingere sunt chemat de gardian cu bocceaua. "Acum incepe pedeapsa, desigur. Nu ma iarta Koller", in gandul meu.

Dar nu, nu inca pentru ca, surprinzator sunt dus la infirmerie -spital- intr-o camera mare, luminoasa, curata cu miros de medicamente. N-am avut timp sa numar paturile si oamenii. M-am prabusit in patul pe care mi l-a aratat cineva, inca treaz. Pat nou, cerceafuri albe, noi, paturi si perna, totul nou.

Bolnavii intinsi in paturile lor, s-au trezit aproape toti. Asteptau sa le spun cine sunt, de unde vin . Dar am apucat sa le spun numai :

-"Domnilor, e tarziu si sunt lihnit, abia pot sa vorbesc. Vin de la . ,maine la lumina zilei am sa va vorbesc. Sunt profesor. "La Multi Ani !", si m-am intins in pat invelit cu paturi, cearceafuri si perna. Am adormit neintors pana cand dimineata m-a tras cineva de mana: "Buna dimineata", vine "numarul".

Le-am dat colegilor mei noi, toate detaliile despre mine. Sumar. I-am cunoscut pe toti. Dar, dintre ei, mi-a ramas doua figuri care m-au impresionat in mod deosebit.

Il chema Dan Mihailescu, inginer, despre care auzisem lucruri frumoase in infirmeria de la Gherla, pe unde trecuse si el. Lucruri foarte frumoase pe care avea sa mi le confirme acum, el personal.

Tatal sau fusese cartograf la Ministerul de Razboi. iar mama, profesoara la un liceu de fete din Bucuresti. Era unicul copil, arestat la Galati la logodnica lui. Baiat frumos, bland si optimist, inzestrat cu un dar al povestirii cum rar mi-a fost dat sa intalnesc. Am prins cateva seri incantatoare povestind, cu cat farmec, romanul celebru al lui Sienkievicz "Quo Vadis".

Se oprea din povestire la un punct fierbinte. "Continuam maine, e tarziu acum". Sareau toti : "Hai Dane, mai spune putin sa dormim linistiti . "

Dan, indragit de toti cei care l-au cunoscut, suferea de meningita. Boala dureroasa si necrutatoare, avea sa-i puna capat si lui si povestirilor lui, intr-o noapte rece si surda. In aceeasi caruta sinistra trasa de un cal, Dan va urca Dealul Robilor alaturi de cei care se grabisera sa plece inaintea lui.

Nenea Ion a fost primar in comuna Jilava, in perioada Statului National Legionar. A fost arestat in Ianuarie 1941, banuit, doar banuit, ca ar fi stiut de asasinatele din inchisoare din luna noiembrie si condamnat la 20 de ani munca silnica. Era in Aiud de 15 ani si astepta sa "treaca si paharul acesta" de inca 5 ani ca sa se reintoarca la casuta lui, de unde primise, in "vremurile bune" -cum zicea el-, pachete cu alimente trimise de buna lui sotie care il mai astepta.

Era o fire linistita, impacat cu soarta pe care i-o faurisera altii. Suferea de leucemie, boala fara durere dar care macina in taina pana in ultima clipa. Astepta povesti. Astepta sa i se povesteasca lui personal. Sa auda "ce mai e pe afara, ca de atatia ani de cand sunt aici, nu stiu cum mai umbla lumea pe drumuri, ca n-or sta priponiti ca mine in bezna asta a celulei blestemate". Livid, transparent de livid, va pleca si el, ros de ciuda ca n-a putut sa duca si ramasita de pedeapsa ramasa pana la capat. Sus pe deal este si nea Ion prezent in coloana muta de cruci.

In infirmerie am stat 10 zile. Am avut parte de un sergent rar intalnit in peregrinarile mele de pana acum, dar si in cele ce vor urma.

In inchisoare, viata noastra era in mare masura influentata de atitudinea gardianului de serviciu. Putea decurge pasnic fara sa-i fie tulburata linistea si monotonia sau putea deveni un chin daca pe coridor era de serviciu unul sadic, care isi gasea satisfactie in suferinta noastra.

Ei bine, sergentul de la infirmerie era un caz aparte. Tanar, imbracat dichisit, cu ochi de om bland, era numit de toti cei trecuti prin aceasta camera a mortii, Ionica cel Bland.

-"Sa nu mananci turtoi, ca-ti va face rau la foale dupa atata foamete, m-a atentionat Ionica. Asteapta putin. Si dupa jumatate de ora ma trezesc aducandu-mi de la cantina cadrelor, o gamela cu ceai indulcit "sa te curete".

Dupa 10 zile, tot dupa stingere, un gardian, altul decat cel cunoscut, intra in dormitor: "-Cine este Zechiu ?"

Ma scol din culcusul cald si ma prezint: "-Eu !", "-Fa-ti bagajul si urmeaza-ma". Rapid mi-am strans zestrea mereu lipita de mine, parasesc patul curat, cu paturi, cearceafuri . salut camarazii care ma si vedeau transferat la Cluj la spital, deci la mai bine, si ies dupa insotitorul care ma astepta cu ochelarii in mana. Chiar si noaptea !?

Cobor cateva trepte -"fii atent"- am auzit, apoi ajungem in curte si in loc sa mergem spre administratie, simt ca ocolim dormitoarele dreptului comun. Mai fac niste pasi marunti, pipaind terenul, si deodata aud: "Stai, cine esti ?", "Ti-aduc un musafir", a raspuns umbra de langa mine. Si tot cu ochelarii pe nas depasim si aceasta frontiera, intrand la brat intr-un coridor, iar dupa alti pasi aud : "urca treptele si nu te grabi ca tot in culcusul ala cald te duci", m-a avertizat cerberul. Am urcat trepte cam pentru un etaj, apoi din nou pe coridor de scandura care scartaia a jale, pana cand ne-am oprit. Trage zavorul, deschide usa si sunt invitat sa intru. La "despartire", imi sopteste: "Aici o sa te vindeci pentru totdeauna". Am scos ochelarii, pe care mi i-a rapit din mana mea calda inca, si raman pironit locului. O celula deosebita. Dar nu oricum. "Deci s-a tinut de cuvant colonelul !"

Sa ma orientez, dar unde-s punctele cardinale ? Trebuie sa mi le fixez cu de la mine putere si intelegere. Aici trebuie ca-i nordul. Restul vin de la sine. Deci nordul l-am luat in dreptul unei ferestre -un fel de fereastra- inalta. Stanga dreapta, estul si vestul. Iar sudul, sigur, ramane usa cu vizorul si vizeta pe unde voi primi tainul special harazit. W.C.-ul -tineta- si o bota pentru apa, in stanga si dreapta usii, in colt. Un pat, fara saltea, langa peretele zis din vest. O particularitate neasteptata : trei lemne sfrijite langa un fel de godin de tabla ce urma sa incalzeasca ghetaria din noua mea locuinta.

Dupa ce trage zavorul si lacatul ii urmaresc "pasii pierduti" pe coridorul etajului I.

ZARCA

Zarca, este o constructie veche, dupa unii de peste trei sute de ani -si isi capata numele de la cuvantul "zarke", care insemna in limba maghiara, -ca inventia le apartine-, un loc inchis anume. Ma intrebam si eu : oare de aici vine si cuvantul romanesc "tarc"? Indiferent insa de unde vine si cine a botezat-o, Zarca a capatat in perioada comunista tenta de simbol al monstruozitatii metodelor de exterminare pe cale lenta a adversarilor celor mai temuti ai regimului de dictatura proletara. Cu toate acestea, metodele lor de aplicatie cu atata rautate si vehementa nu si-au atins scopul. Cei trecuti pe aici, desi sleiti de puteri, bolnavi, torturati luni si ani de zile, unii, au iesit purificati si mai darji au iesit.

Incepe un nou episod in viata mea, aici, unde cred ca se atinge apogeul metodelor dure aplicate unor detinuti, cu totul deosebit.

Constructia veche este alcatuita din parter si un singur etaj de aproximativ 4 metri inaltime. Celulele sunt insirate pe o singura parte, spre curtea interioara si ajungi la ele printr-un coridor -gang de peste doi metri latime pe toata lungimea lui de aproximativ 75 de metri cat reprezinta si lungimea cladirii.

Dupa ce mi-am studiat incaperea, m-am culcat in patul de fier, pe barele metalice si am adormit cu gandul la ziua de maine care va incepe -sigur cu talanga ragusita de la ora 5 si zgomotele inabusite de pe coridor. Nu ma dezmeticisem bine din somn, ca aud ciocanituri in perete. N-am raspuns anonimului care ma incerca. N-am raspuns, mai intai de teama sa nu fie o provocare. Dar omul de dincolo de perete insista. A batut, ca un mesaj, din care am retinut : "Nu-ti fie teama, acum nu este nimeni, nu este pericol. Gardianul nu este in sectorul nostru, este ocupat cu programul tinetelor. Ma cheama Jaluba si sunt din Constanta, dar locuiam la Bucuresti cand am fost arestat".

Am stat pe ganduri. Deci, constantean de-al meu. Trebuie sa-i raspund.

-"Si eu sunt din Constanta. Vin din celular, trecut prin neagra si infirmerie in urma unei greve a foamei."

-"Inaintea d-tale a stat invatatorul Arghiropol, tot din Constanta."

-"Nu-l cunosc pe invatator, in schimb il cunosc pe fratele lui, profesor ca si mine. Ma numesc Zechiu Spiru, arestat in 1952."

Si conversatia prin morse a continuat. M-a pus la curent cu detalii despre Zarca, inchisoare ce s-a "bucurat" de prezenta in celulele ei a o multime de personalitati trecute dar si actuale. "La etaj suntem numai legionari, iar la parter -fosti demnitari antonescieni si personalitati culturale, din care nu lipsesc Radu Gyr, Nichifor Crainic . ."

Apoi n-a mai continuat, intrerupand dintr-odata. Mi-am dat seama ca suntem in pericol.

Dupa trecerea pericolului am reluat convorbirea. M-a pus in tema cu asezarea noastra. Am aflat ca in stanga si dreapta erau celule goale, un fel de coridor ca sa nu luam legatura cu cei "periculosi", adica mai periculosi decat noi. Ca la etaj este izolat eminentul fizician, profesorul George Manu, colaborator al Mariei Curie ; Ion Halmaghi, fostul meu coleg de facultate, seful studentimii legionare din cadrul facultatii de Litere si Filozofie Bucuresti ; Ion Turtureanu, student trecut prin "fenomenul Pitesti" care avea niste crize ingrozitoare . . . si multi altii pe care nu-i mai retine memoria.

Jos la parter, sub noi, se afla generalul Pantazi, arhitectul Enescu, dr. Tomescu, prof. universitar Ioan Petrovici si alti demnitari.

Despre profesorul George Manu, s-a vorbit mult in mediile europene, indeosebi in Franta, si vreau sa relatez pe scurt despre aceasta mare personalitate stiintifica.

S-a nascut in 1906, nepot al gen. Cantacuzino Granicerul, unul din eroii de reintregire ai tarii, 1916-1918. O parte din liceu si bacalaureatul il absolva la Nancy. Urmeaza facultatea de Fizica-Chimie la Bucuresti, dupa care revine in Franta, unde devine apropiatul savantei Marie Curie. Isi ia doctoratul in fizica nucleara la Paris sub indrumarea aceleeasi savante care insista sa ramana alaturi de ea. "Doamna, va multumesc, dar tara are nevoie de mine", i-a fost raspunsul. La Bucuresti este numit profesor in cadrul Universitatii. Dupa 1944 se inroleaza in cadrul Miscarii in rezistenta anticomunista si tipareste o lucrare intitulata "In spatele cortinei de fier", care ajunge in cancelariile occidentale. Da in vileag, cu date precise, ravagiile facute de ocupatia ruseasca in economia tarii si starea tragica a poporului in urma invaziei comuniste. Se numara printre organizatorii "Miscarea Nationala de Rezistenta" la care au participat personalitati politice, militare precum si nuclee de rezistenta din intreaga tara.

Este arestat si condamnat pe viata, in lotul al carui sef a fost Nicolae Petrascu, secretar al Miscarii. Este trimis de la inceput la Aiud, direct la Zarca, unde tine nenumarate conferinte cu caracter stiintific si nu numai. La toate presiunile la care a fost supus n-a facut nici un compromis cu administratia inchisorii, direct cu col. Craciun, care initiase un alt gen de "reeducare".

Datorita regimului de detentie se va imbolnavi de T.B.C. Fara nici o asistenta medicala se stinge in aprilie 1961. Pleaca, astfel, un savant in fizica nucleara, in aceeasi caruta hodorogita pe Dealul cu Plopi, lasand in inchisori imaginea sfanta a unui sfant si cuvintele : "Sa le spuneti tuturor ca nu am cedat. Sa ne vedem cu bine dincolo !"

Am avut "fericirea" de condamnat, sa stau alaturi, o luna de zile, de George Manu, de la care am luat primele notiuni de engleza. Zilnic, dupa ce luam legatura prin morse, imi lasa la W.C., la programul de seara, o bucata de sapun scrisa cu acul, lectii de gramatica, pe care a doua zi, in acelasi loc, sub robinetul de apa, o lasam stearsa gata de scris. Asa am reusit sa memorez peste 1.000 de cuvinte cu care puteam sa conversez.

Trecusera patru luni de cand singuratatea se lipise de fiinta mea. Ma obisnuisem sa vorbesc cu mine -cateodata in contradictoriu !- cu glas tare, plimbandu-ma cu mainile la spate si apoi gesticuland ca la catedra, prin iarna care nu se mai termina. Aprindeam godinul, cateodata, si se stingea rapid in aceeasi cenusa ramasa de zile intregi. Incepusem sa vad -apareau parca- pe pereti initialele numelui meu. De unul singur, anii nu se mai numara, ci numai zilele, dupa gamelele cu ciorba si cafea, ori -rar- terci.

Si intr-o zi, linistea mea si a celulei se rupe. Zavorul tras nervos si usa larg deschisa imi aduce in prag, asa cum era, sfios si luminat, veteran de varsta, parintele Berghianu, incovoiat de ani. De prin partile Aradului, noul meu camarad de celula si de idei fusese arestat cu 50 de ani in urma, in 1918, si condamnat pentru politica antimaghiara. Era firesc, atunci. Dar astazi ? Astazi, pentru politica romaneasca ! Trecuse prin diferite inchisori, prin minele de plumb din Maramuresul voievozilor descalecatori.

Preot ortodox, cu o tinuta morala ireprosabila, parintele nostru Berghianu ne tinea slujbe de sarbatori, impartea anafura pregatita de dansul in locuri stabilite prin morse, spovedea si tinea prelegeri cu care hranea pe cei far' de hrana. Depistat in celular -prin turnatorie- ca intretine si raspandeste lumina si credinta crestina, a fost adus aici langa mine, unde isi va indeplini menirea de duhovnic.

Dupa 29 de zile de la sosirea parintelui Berghianu, se deschide usa ca pentru noi musafiri.

-"Intra, ma ! Sa stii ca aici ti-e culcusul tau de-acu, aici langa camarazii tai". Apoi se trage usa, zavorul si se asterne o clipa linistea de orientare.

-"Ma numesc Gigi Grigorescu, fiu de invatator din Busteni. Buna seara, va spun voua, dragi osanditi pentru dreptate", si isi arunca bocceluta pe patul de rezerva. Scurt si concis la sosire, Gigi, in zilele urmatoare ne-a dat amanunte despre sine, despre familie si prieteni.

Am aflat ca a avut un frate ofiter, care a cazut in luptele cu securitatea, la Targu Mures, intr-o incaierare violenta. Cunostea foarte bine Constanta pentru ca se casatorise in orasul de pe malul marii cu domnisoara Tabacu.

-"Cunosc, domnule profesor, Constanta si-l consider orasul meu adoptiv. Cunosc foarte multa lume si frumusetea litoralului. Si pentru ca sunteti din partea locului, v-as pune o intrebare : -"Nu cumva cunoasteti o anume Jeni Perete ?"

-"Sunt incantat ca avem cunostinte comune si mai ales sa va dau amanunte despre aceasta domnisoara de care mi-ati pomenit. Am cunoscut-o intamplator, pentru ca am avut tangenta profesionala. Jeni, a fost absolventa de liceu si s-a infiltrat in partid, pe aceasta linie, intr-o organizatie de cartier. De aici -nu stiu prin ce relatii- a fost promovata ca inspectoare in invatamantul elementar si mediu. Nu stiu daca si frumusetea modesta poate fi un criteriu de promovare, dar comportamentul, sunt convins. Ori, Jeni a avut asemenea comportament care a propulsat-o.

Gigi venise de la minele de plumb o data cu zavorarea lor, cu planuri mari. Concepuse doua romane legate in principal de viata destinului politic, "pe care mi le cizelez permanent in functie de anumite observatii care mi se aduc de catre ascultatorii mei si care, candva sper, sa vada lumina tiparului . " "Vreau ca cititorii mei sa calatoreasca prin dubele fierbinti sau reci, sa treaca prin celulele Jilavei, Aiudului, Gherlei; sa coboare si sa urce in abatajele minelor de plumb lasate ani de zile in paragina ; sa afle ca peste tot "astia" au incercat sa ne umileasca permanent si sa ne ucida fara pete de sange pe maini ; dar sa stie ca aceste unelte diabolice, ale acestui regim diabolic, s-au inselat in incercarile lor de a ne supune".

In Zarca nu aveam cadre medicale anume repartizate pentru tratarea bolnavilor din partea administratiei -civili. Nu ! In schimb aveam un medic imbracat ca si noi in zeghe. Dar nu unul oarecare. Se numea dr. Ciobanu, medic de o daruire si profesionalism de exceptie. Mic de statura, daca ajungea la nivelul vizetei noastre permanent zavorata, dr. Ciobanu colinda ori de cate ori era solicitat, celulele intunecoase si reci ale acestei blestemate temnite.

Originar dintr-o comuna tulceana, doctorul nostru, trimisul cerului nostru, aceasta nesfarsit de mare inima, a fost condamnat in lotul "Rezistenta Dobrogeana", mai precis in lotul celor din "Miscarea de Rezistenta Nationala" al carui sef a fost inginerul agronom Ilea -ardelean- care se ocupa cu repartizarea terenurilor agricole, taranilor dobrogeni.

Te consulta minutios, atent, fie in celula, fie in infirmerie, in prezenta gardianului si iti insira medicamentele necesare bolii. Ori, cum acestea nu existau, gasea cate ceva din ramasite ascunse in farmacia lui sau le inlocuia cu cele ce aveau tangenta si erau in dotare. Dar nu incheia consultul fara sa recomande, cum sa mancam din ceea ce ni se "ofera"; pozitia corpului adoptata in timpul somnului sau in timpul zilei si accentua : "Sa apelezi la vointa de care un om dispune cat nu-si poate inchipui, dar pe care nu o cultiva si nu o foloseste." Iar in soapta : "Nu uitati sa cautati acolo Sus, in Imparatia Lui."

-"Domnule doctor, azi noapte credeam ca iau drumul cu caruta, se planse parintele."

-"Bine parinte, de ce n-ai batut la usa ? Domnii sergenti majori sau plutonierii sunt binevoitori si pot sa ma cheme la orice ora din zi sau din noapte. Am aceasta dezlegare din partea administratiei, iar eu, am aceasta misiune sa consult, sa ajut si sa vindec cat se poate."

Si dupa ce a terminat parintele Bergheanu cu plangerea sa, am intervenit eu cu urechile mele.

-"Am sa-ti spun profesore, dar o sa te intristezi pentru moment. Nu este leac pentru boala urechilor d-tale, pentru ca este de natura nervoasa. Cand te vei elibera, fenomenul, la inceput, va fi acelasi. Nu-i vei da importanta si se va pierde in noianul de zgomote, muzica, discutii si . in preocuparile cotidiene."

A plecat doctorul Ciobanu pe la alte usi zavorate, care il asteptau ca si noi cu bolile lipite de corpul sleit de puteri. A plecat, uitandu-ne unul la altul. Apoi ne-am continuat viata de celula zarceana fara sa ne spunem un cuvant.

A venit chemat de Gigi Grigorescu, era in crize. Doctorul, la plecare, a gasit un moment cand umbra gardiana isi aruncase privirile aiurea, si a lasat pe marginea patului un pachetel. L-am desfacut ca pe o taina : era o bucata de slanina !

Istoria, religia si literatura ocupau zilnic vidul celulei. Parintele, cu slujbele si predicile de sarbatori, de fiecare duminica. Cu prelegeri in cursul saptamanii, ne ducea pe nesfarsitele si neumblatele cai ale Domnului, in tainele lor. Grigorescu ne facea cunostinta cu eroii romanelor sale, purtati pe urmele pasilor lui. Iar eu, intram in istoria si pe linia frontului din rasarit.

Intr-una din nenumaratele zile scurse sablon, dupa programul de seara, primesc prin releu de la Halmaghi, fostul coleg de facultate, ca e posibil sa fie eliberat in zilele urmatoare. Am incercat sa-i dau un mesaj, dar n-a fost posibil.

La cateva zile de la acest anunt, intr-o noapte, foarte tarziu, auzim tarandu-se lanturi in curte. Zgomotul de lanturi in miez de noapte pare infiorator in tacerea incremenita a inchisorilor. De obicei, noaptea si lanturile erau legate de executii.

Atunci insa, am auzit niste altercatii surde, inabusite : "Nu ma imbranci, domnule !", i-am recunoscut vocea slobozita, nervoasa a lui Halmaghi. Era el si pleca, oare ?

Raspunsul il voi afla dupa decretul de gratiere din 1963-64, cand un alt fost coleg m-a informat ca Ion Halmaghi s-a repatriat in America, fiind nascut acolo si considerat cetatean strain.

Despre el va povesti in insemnarile sale, istoricul Giurascu, care l-a gasit intr-o bibleoteca celebra americana, ca responsabil al acelei institutii culturale. Dupa 1989, manat de aceeasi dragoste de tara care-l manase in inchisoare, s-a intors in meleagurile ardelene, stabilindu-se la Sibiu. L-am revazut dupa zeci de ani, in 1997 in Constanta, cand a tinut o prelegere intitulata "Diaspora romana din America", in cadrul Fundatiei Culturale "Prof. George Manu", ocazie cu care si-a revazut o parte din fostii sai camarazi de lupta si de detentie.

Aiud 1956, noiembrie. A fost un seism in inchisoare. Misunau in toate partile militieni si ostasi. "Mari miscari de trupe". S-a dublat paza si gardienii. Forfota continua afara, pe coridoare.

Dupa zece zile am aflat misterul : "Revolutie in Ungaria". Si noi trebuia sa simtim si sa suportam consecintele, indiferent daca ne privesc sau nu direct. Metode ! Si n-au intarziat.

-"Faceti-va bagajele si asteptati", a ordonat un plutonier nou-nout, dichisit, incruntat, cu sapca pusa mai mult pe spate si cu o cravasa in mana, pe care o lovea ritmic, de vipusca discreta a pantalonului. Dupa cum s-a repezit la noi, am crezut ca s-a intamplat ceva deosebit in Zarca sau aiurea. Ne-am imbratisat pe rand -ne-a permis omul- ca si cand ne desparteam pentru totdeauna, plecand fiecare in alta lume.

Cu zeghea pe cap si "bagajul" de mana, paraseam Zarca coborand treptele cu miros de motorina pe care le numaram ori de cate ori ieseam -rar- in tarcul "cu aer". Apoi prin curtea bine strajuita de ziduri inalte, spre . cararea ce ducea spre celular.

N-am urcat, cum au facut unii de dinaintea mea, spre pasarele. Eu am ramas la parter si m-am pomenit singur intr-o celula. Pentru moment, pentru ca in urma mea intra un altul cu zeghe pe cap. Avea o figura ciudata, speriata, nervoasa.

-"Domnule, ma numesc Silviu si sunt, sau mai bine zis am fost student in anul II la Institutul de Mine. Sunt suferind. Am crize, vecine cu nebunia, cum mi se spune. Dar sa nu va speriati, nu sunt violent si nici periculos. Astia, si face cu mana spre usa, ma cunosc."

Scurta prezentare m-a pus pe ganduri, presupunand ca este tot "mana" lui Koller, si trebuie sa ma astept si la altele. Cand imi faceam aceste socoteli, Silviu s-a declansat. A inceput sa tipe, nedeslusit, cateva cuvinte. Apoi a inceput sa fredoneze o melodie pe care a "intins-o" ore intregi. Aceasta melodie, cand mars, cand un amestec de tanguire si sacadat o repeta aproape toata ziua si uneori chiar si noaptea.

L-am lasat in plata Domnului la inceput. Apoi am incercat sa-l distrag fie cu intrebari usoare, copilaresti, fie relatandu-i intamplari si fapte pe care le inventam sau franturi din viata mea de scolar, student sau militar.

Am reusit sa-l "prind" intr-un moment de luciditate totala. Parea un copil cuminte si linistit. Mi-a vorbit calm, amanuntit si cursiv.

-"Am fost arestat in august 1953, cand a avut loc Festivalul International al Tineretului si Studentilor la Bucuresti. Nu stiu cine m-a turnat, ca intr-o zi se prezinta la camin niste militieni sa-mi faca perchezitie. Mi-au gasit "Cranii de lemn" de Ionel Mota, carte pe care am considerat-o de capatai pentru tineret. Domnule profesor, am fost dus in Calea Rahovei unde am fost batut zile si nopti intregi, in stil neinchipuit de barbar, sa le spun de unde am luat cartea si din ce "fratie de cruce" fac parte. Nu le-am spus pentru ca nu stiam ce sa le spun. "Dar cartea ?", m-au intrebat. Cartea, le-am spus mai departe, ca am gasit-o la un anticar si . atat. Am rezistat si n-am spus fiindca nu eram implicat nicaieri si nici cartea n-o recomandasem nici unui coleg. Se prea poate ca cineva dintre colegi -vreun turnator- s-o fi vazut la mine pe noptiera si . m-a spus fara nici o remuscare. Sunt destui. Mi-au facut capul sac de box. Ma loveau cate doi, care pe unde apucau."

Aici s-a oprit Silviu din povestire si a luat pozitia mutului pana cand, a considerat el, ca trebuie sa inceapa melodia lasata neterminata ieri. Aceleasi melodii pe care incepusem sa le invat si eu.

Am raportat ofiterului de serviciu, plutonierului Szabo Gabor, dar zadarnic. "Este aranjamentul lui Koller sa ma inebuneasca si pe mine. Altceva . ce ?"

Zilele cu si fara crize alternau. Am observat ca ele se declansau la orice zgomot, cat de mic. De multe ori acestea erau provocate anume sa intre in criza si sa ma tortureze pe mine.

S-a intamplat, intr-una din zile, din nenorocire, sa treaca deasupra inchisorii un avion la mica inaltime. Un zgomot infernal, asurzitor. Atat i-a trebuit. A lasat gamela si a inceput sa tipe ca-n gura de sarpe : "Trec avioanele lui Horia Sima" . "Trec . ", de zeci de ori. Exasperasem.

Am incercat sa-l calmez: "Mai baiatule ! Silviule, te rog inceteaza ! Ne faci rau la amandoi !". Au venit "paznicii" si l-au astamparat pentru moment.

A doua zi Gabor i-a pus lanturile si l-a trimis la izolare, in celula "neagra" pentru sapte zile, cu sentinta "tulburarea linistii detinutilor". Ati citit bine "tulburarea linistii detinutilor". Ce ironie ! Ce sentinta marsava ! Linistea noastra tulburata de un student detinut, nenorocit in batai in timpul anchetelor de catre cei care acum "ne apara" de consecintele provocate de ei ! Ce ipocrizie, "tovarasilor"!

Cu Silviu, stalcit in batai si innebunit in Calea Rahovei, cel mai odios loc de anchete, am stat patru luni. A plecat un tanar, candva cuminte si setos de adevar, acum distrus fizic si moral. N-am trait pana atunci un sentiment de mila atat de profund.

Ramas singur, am luat legatura cu celula alaturata. Dar nu prin morse, ci direct cu urechea lipita de perete si mana facuta semipalnie. Se vorbeste ca la tine acasa.

-"Ma numesc, domnule profesor, Borlovan. Sunt taran din Borlova, banatean. Fac parte din lotul doctorului Vuca, condamnat numai 15 ani munca silnica, dar fara munca. La Timisoara m-au snopit din bataie de nu stiam cine este Borlovan."

Era acest taran, un altul cu crize, care cutremurau intreg celularul. Era imobilizat si i se administrau injectii calmante pentru 12 ore.

Ma obisnuisem ca in timpul programului de dimineata sau seara, cand sergentul major era ocupat, sa iau legatura prin morse cu vecinii alaturati sau cu cei de deasupra mea. Dar cu ochii atintiti la vizor, pentru ca "paznicii" nostri aveau obiceiul sa mai traga si in timpul serviciului cate o ocheada prin celule. Si daca "ai cazut pe bec", cum spuneau ei, atunci luai drumul izolarii timp de cel putin sapte zile. Si cum era acolo ? N-am stiut decat dupa ce am luat cunostinta direct, fara intermediari.

Bateam la teava cu un nasture gasit in patul sarmanului Silviu, transmitand lui Borlovan ce primisem de la etajul unu, cand, deodata se deschide usa si apare victorios Gabor. Aruncasem nasturele sub pat.

-"Da-mi obiectul cu care loveai teava si spune-mi cu cine erai in legatura, repede, repede, nu te gandi la minciuni ! Nu-ti merge ! Corpul delict !"

-"N-am nici un corp delict, domnule plutonier, si nici nu am batut."

-"Nu ma minti, ca o patesti mai rau. Te-am vazut cum stai pe cel pat de colo. Ce cautai, ca nu-i patul tau ?"

-"Domnule plutonier, dvs. stiti ca eu sufar cu ficatul si sunt obligat sa stau asa intr-o rana sa se mai atenueze durerea."

-"Lasa asta ! Deci, nu vrei sa spui. Eu iti spun ca ai sa te vindeci acolo, stii unde . ", si a tras usa si zavorul cu sete.

Acum asteptam sentinta. Care sentinta, n-a intarziat decat 10 zile.

-"Iti lasi pantalonii, zeghea aici. Iesi in chiloti, ciorapi si bocanci si sa nu uiti camasa", a incheiat "invitatia", ironic, domnul plutonier. Stiam de la cei ce trecusera pe acolo ca e frig, frig, ca se tremura ca iarna."

Am plecat la neagra.

-"Intra baiatule aici", m-a invitat un sergent major, responsabil cu "sectia de pedeapsa". Am vazut la usa, iti sarea in ochi, un zavor zdravan si un lacat cat pumnul. Totul a decurs rapid. S-a inchis usa, am auzit zavorul si lacatul, iar eu am ramas in bezna, pipaind peretii. Dar ce m-a surprins, a fost aerul cald cu miros de metal incins. Eram un puscarias fericit ! Sa stai in caldura sapte zile la neagra ? Sa se fi inselat Gabor sau asa s-a nimerit ?

Am inceput sa masor cu pasi de 75 cm, cat credeam ca-i pot avea la acea data. Deci celula mea avea 2,50-1,50m. Dau intr-un colt de un bidon de tabla pe care l-am considerat "grup sanitar", urmand sa vad ce destinatie va capata pe parcurs.

In bezna in care am intrat, timpul puteam sa-l masor dupa talangile programului. Am incercat peretele din stanga, nimic. Am insistat, nimic. La dreapta, era viata !

-"Da, prezent ! Cine sunteti ? Eu sunt Valerica, student la medicina in Cluj."

-"Iti multumesc ! Aici, profesorul Zechiu din Constanta si . parca ne-am cunoscut la Gherla in camera . uitata de mult."

-"Aveti grija, nu luati niciodata legatura cu vecinii, decat atunci cand incepe programul si se inchide poarta. Si odata inchisi suntem . "liberi !"

Despre Valeriu am auzit cuvinte frumoase. Dupa liberare si-a continuat studiile dupa care a fost numit medic de circa la Pipera-Bucuresti, unde l-am intalnit in casa fratilor mei veniti din surghiunul Baraganului de la Zagna-Vadeni.

-"Cu eforturi extraordinare am reusit sa-mi termin studiile, domnule profesor. Am avut multe piedici pana sa intru din nou la facultate si sa ocup in final -printr-o minune- acest colt de rai numit Pipera, in care am gasit oameni patrioti, deosebit de buni, intelegatori si respectuosi", mi-a marturisit dr. Valeriu.

Dimineata am auzit un clopot, o talanga. Ce putea fi decat . "numarul". Eu prezent la locul de osanda, nu raportez, dar sunt luat la numar. Dupa alte minute, aud taras, hardaul. "-Ia gamela de aici, sa nu te frigi". Mi-am luat surogatul si . "-Da, paine nu-mi dati ?". "-Nu ma, nu stii ca aici nu se mananca paine ?", mi-a raspuns mohorat sergentul, mirat ca eu nu stiu de paine, ca "nu se da, mai !".

Mi-am sorbit cafeaua calduta si am incercat peretele din stanga. Viata !

-"Ce faci Pirule, cum ai ajuns aici, ce ai patit ?" m-a intrebat prin binefacatorul "morse", Popescu Andrei, fostul meu consatean din Durostor, nepotul preotului din Frasari. Si a continuat : "-Am fost arestat, cred ca stii, in 1949 la Sacalaz unde fusesem primar, in lot cu Zotu Vasile".

Andrei mi-a enumerat numele celor din lot, din care mai proaspat l-am retinut pe cel al lui Sota Batu cu care statusem la intrarea in Aiud.

Dupa doua zile il intreb : "-De ce nu mi-a dat nici ieri si nici azi paine ?"

-"Aha ! Esti boboc, nu stii ! Pai, n-ai sapte zile de izolare ? Aici, dupa doua zile primesti jumatate din ratia de ciorba, sa nu te ingrasi. Ai inteles ?"

Am inghitit in sec. Trebuie sa astept ispasirea pedepsei. Si . a sosit !

-"Iesi, ti-ajunge ! Poate o sa pricepi ce si ce nu trebuie sa faci de-acu' inainte", m-a sfatuit "binefacatorul" care mi-a deschis si caruia nu i-am raspuns nimic, lasandu-l sa inteleaga ca am inteles sfatul.

"Da-ne Doamne sanatate si tarie sa trecem si peste acest prag amar iar dusmanilor nostri, intelepciune in locul raului si urii."

Dupa doua saptamani de la revenirea mea in celular primesc un nou musafir. Eram ca un amfitrion. Din nou, un aroman, Bebe Toma, vechi legionar, dintr-o comuna vecina din Durostor.

M-am bucurat la inceput, sincer, de prezenta lui Toma. Stiam despre el o multime de lucruri. In 1940, in perioada scurta de guvernare legionaro-antonesciana, Toma a fost un fel de comisar, implicat in arestarea comunistului Constantin David, cel care mai tarziu avea sa fie depistat ca a fost colaborator al Sigurantei si exclus din partidul rosu. Dupa evenimentele din ianuarie 1941 -in timpul razboiului, nu a suferit. In 1948 a reusit, cu sprijinul unor fosti consateni bulgari, sa treaca in Grecia, iar de aici in Germania, unde se inroleaza in unitati militare cu profil de spionaj in serviciul anglo-american. Este trimis in Grecia, unde aliatii fara scrupule, il pregatesc ca si pe alti romani, spre a fi lansati in Romania de unde sa transmita, prin aparatele cu care erau dotati, informatii despre situatia din tara, despre miscarile trupelor sovietice.

In 1953, echipat de parasutare, intra in grupul lui Samoila si este lansat ca si alte grupuri intr-o zona din Ardeal. Se raspandisera conform planului. Numai ca Bebe Toma, nerezistand tensiunii in care a intrat, s-a hotarat sa se predea. Si la primul post de militie pe care l-a intalnit, dezvaluie planul intregului grup. Este dus -captura importanta- la Bucuresti cu un avion special si depus la Ministerul de Interne.

Ceilalti parasutisti au fost prinsi, unul cate unul, inclusiv gazdele lor. Procesul grupului de legionari parasutati, a inceput la 9 octombrie 1953 in fata tribunalului militar din Bucuresti. S-a facut mare valva in jurul acestei actiuni de spionaj in care au fost incriminate serviciile secrete ale Occidentului "care tulbura linistea si ordinea noii democratii din Romania".

Au fost condamnati la moarte : Tanase Alexandru, Popescu Mircea, Samoila Ion, Tolan Ion, toti parasutati precum si "colaboratorii" lor -gazdele : Tarter Ene, Vlad Mihai, Dinca Gheorghe, Corlan Aurel, Iuhaz Ion si Cozma Ion. Bebe Toma la 3 ani inchisoare !, probabil pentru trecere frauduloasa a frontierei. Stetin Elena 25 ani M.S. si Popovici Alexandru la 20 ani M.S.

Mustrarile de constiinta ca si reprosurile celor cu care a venit in contact l-au adus spre nebunie.

-"Bine, mai tampitule, te-am admirat pentru curajul cu care ai reusit sa pleci din tara. de ce v-ati pus in slujba dusmanilor nostri de moarte ? Nu stiati ca anglo-americanii, si nu numai ei, voiau sa scape de legionari trimitandu-i direct la moarte ? Crezi ca rezistenta din intreaga tara impotriva comunismului s-a facut cu sprijinul occidentalilor ? Nu ! Pentru ca ei ne-au vandut !"

Am facut pauza, in timp ce el isi plecase capul sprijinit pe cele doua maini cu coatele pe genunchi. Si am continuat :

-"Trecem si peste aceste uriase greseli, nesabuiri, nici nu stiu cum sa le mai numesc. Dar te intreb, de ce ai acceptat sa fii parasutat si apoi sa te predai, tradandu-ti camarazii ? Ai fost trimis anume sa-i tradezi ? Ce joc nenorocit ai acceptat ? Din cate stiu eu, munca nu prea ti-a placut. Ai umblat mai mult dupa umbra. Ai intrat in scoala de spionaj, de ce ?, cand -banuiesc- stiai bine ca nu esti pregatit pentru asemenea misiune periculoasa. Acum suferi, te cred. N-ai remuscari pentru tot ce s-a intamplat ? Camarazii tai de zbor si de idei au fost ucisi. Ce zici ?"

Nu mi-a raspuns. A ridicat capul privindu-ma cu ochii holbati si a inceput sa tremure.

Noaptea se trezea bolborosind. Ce o fi fost in sufletul lui !? Mereu agitat si fara glas. L-am suportat o luna de zile. Incepuse sa-mi fie sila, sa-l urasc. Dar cateodata . mi-era mila. Mila noastra . !

Dupa o luna de la sosirea lui, este adus in celula I.Costea, ajutor comandant legionar, bucurestean. Era palid, bolnav de leucemie, boala necrutatoare despre care el nu stia. Stiau insa doctorii ! Suporta cu stoicism durerile de cap si ametelile.

Cu acest proscris la moarte, demn si de mare caracter, am avut zile senine o perioada. Ne-am cunoscut bine si ne-am inteles pentru ca mergeam pe acelasi drum de idei si crez. Ne-am hotarat sa invatam limba germana si engleza, la moda atunci era franceza. Eu, cum posedam destul de bine germana, m-am profilat pe engleza despre care aveam ceva cunostinte de la regretatul profesor George Manu.

Am inceput tatonarile sa gasim o sursa de engleza. Surpriza ! Alaturi de noi l-am depistat pe bunul meu prieten Chimon Hagichirea, sosit de doua zile langa noi.

-"Sunt posesor al unui dictionar englez de trei mii de cuvinte, ascuns in coltul unei saltele, mi-a raspuns Chimon."

Batutul la teava mergea snur ore intregi. Ne luasem masuri de precautie sa nu fim surprinsi. Se gasesc metode, cand e vorba sa te aperi de rautati. Receptionam si transmiteam stirile aparute in celular. Pana intr-o zi cand Bebe Toma a hotarat :

-"Basta ! Daca mai continuati, bat la usa si raportez tot ce se intampla aici in celula. Ce discutati, ce primiti si ce transmiteti."

-"Bine, omule, vrei sa stam muti ? Inebunim ! Nu vezi ca suntem pe drumul nebuniei pe care ni l-au croit astia ?", i-am spus in aromana, crezand ca-l induplec.

-"N-aveti decat sa stati muti. Ce, nu puteti sa povestiti ceva care sa ma preocupe si pe mine ? Sa-mi treaca si mie timpul care ma macina ?"

Am stat zile fara sa raspundem la morse. Atmosfera devenise stranie si apasatoare. Cu Costea vorbeam mai mult in soapta diferite probleme "nevinovate" dar care il deranjau pe Bebe.

Vecinii au intrat in alerta. "Ce se intampla la voi de nu mai raspundeti ?". Noi stiam ce se intampla, dar nu le puteam comunica. Nu voia Bebe Toma ! Si in tacerea in care ne obisnuisem s-a deschis vizeta si in soapta am auzit :

-"Cine este Zechiu sa-si faca repede bagajul !"

Am auzit aceeasi voce si la celulele vecine, cu acelasi ordin al sefului de sectie. M-am conformat si asteptam. De asta data mi-am luat si bucatica de sapun de 3-2,5cm, neconsumata total.

Imi parea rau ca ma desparteam de bunul camarad Costea, dar si bine ca-l lasam in plata Domnului pe Bebe Toma care devenise un cui in viata celor ce isi duceau calvarul detentiei.

L-am urmat, fara zeghe pe cap, pe seful de sectie, pe scari pana la etajul I, apoi pe pasarela drept inainte si ne-am oprit in dreptul unei celule. Iar lacatul, zavorul. Si usa se deschide larg, la celula in care ma astepta doctorul Resad Kemil cu care m-am imbratisat fara sa tin seama ca paznicul nostru nu plecase inca din usa, dar care a remarcat, fara ura, "Si pe asta il cunosti ?!". Am vrut sa-i raspund ca-l cunosc pe dr. Resad mai de mult, ca suntem cunostinte vechi si bune din aceeasi zona a tarii, din Dobrogea, mai precis din Mangalia, dar trasese grabit zavorul.

Colocatarul meu, fusese condamnat pentru ca adapostise o inginera din natia lui tatarasca, refugiata in timpul razboiului din Caucaz.

-"Era o femeie draguta si agera la minte. Mi-a propus s-o urmez in Occident, dar am refuzat-o. "Aici in Romania, n-ai ce sa faci decat sa suporti jugul comunistilor pe care voi nu-i cunoasteti inca. Ai sa regreti", mi-a spus inginera hotarata in parerile ei. Iar eu n-am ascultat-o si nu i-am dat crezare, drept pentru care ma aflu aici langa dumneata care, probabil, stii pentru ce esti la Aiud sau in alta parte mai tarziu."

Resad era originar din Mangalia, targul de ieri in care dominau turco-tatarii, stapani ai sacalelor trase de asini, astazi municipiu, statiune turistica si port cu santiere navale la Marea cea mare.

Ginecolog, bun profesionist, era si o fire vesela, optimista, pus mereu pe glume cu precadere spre cele din domeniul sau.

-"Sora mea, imi povesteste Resad, era bolnava. Trecuse intamplator prin oras un fost coleg de breasla, dr. Stanca, internist, pe care l-am rugat sa o consulte. I-a prescris medicamente si a plecat. Dupa cateva zile invitasem la cabinetul meu de acasa niste cliente pentru consultatii. Dau sa intru in camera, usa era inchisa. Deschid cu cheia si cand intru, ce sa  vad ? Sora mea intinsa pe pat si o tiganca pe scaun ii spune : "Ce tai ? Gaina sa tai ?". M-am infuriat. "De ce sa tai gaina, femeie ?", "Pentru bolnava, sa o vindec !"

Am iesit afara si o intreb furios pe mama :

-"Bine, mama ! Ce o sa spuna lumea asta care ma cunoaste ? Clientele mele ? "Vine tiganca in casa si consulta pe sora doctorului". Se poate ?"

-"Vezi-ti de ale tale baiatule, asta nu-i treaba de doctor", mi-a raspuns mama convinsa ca asa este cum spune ea.

In afara doctorului, in aceasta celula l-am avut pe nea Costica, cum ii spuneam noi. Taran dobrogean, de fel din Cernavoda, fusese condamnat ca daduse "niscaiva alimente unui necunoscut, om amarat si flamand". Ofta din cand in cand si nu putea sa inteleaga ceva. "Pai domnule dascal si domnule doctor, treaba-i asta ? Sa le dai mancare si ei sa te spuna ? Eu nu inteleg. Si apoi si astia de m-au condamnat, n-au tinut seama ca am dat mancare unui crestin care mi-a trecut pragul ? De un' sa stiu eu ca-i fugar, ce mi-a spus el ? Am casa grea domnilor. Nu stiu cum s-or descurca far-de mine."

-"Lasa, nene Costica, am incercat sa-l linistesc, asta-i pedeapsa sa-i sperie pe cei din sat. Mata nu faci inchisoare asa cum ti-au prescris-o ei. Intr-o zi o sa-ti spuna : "Mai faci prostii de astea, Costica ?" Si o sa te slobozeasca. Asa sunt astia, vor sa bage frica in oameni."

Cinci zile pe saptamana eram scosi in tarcul cu 12 compartimente sa "luam aer" pentru o zi si o noapte. Sambata si duminica, NU ! In sir indian, cu mainile la spate si capul plecat ne roteam cateva minute cat socotea cel din prepeleac. Tacuti, ciuleam urechile, doar, doar, vom auzi vreo voce de dincolo de obloane si gratii ale ferestrelor insirate de-a lungul celularului alb. Era firesc in viata de osandit. In fiecare oblon existau orificii facute discret pe unde puteam observa afara, in tarc, ce se mai intampla. Si nu m-am inselat.

-"Iu esti di un an di dzali ?",(unde esti de un an de zile) aud o voce cunoscuta dar pe care nu puteam s-o identific. Mergeam cu capul plecat, dar din cand in cand ii faceam semn cu capul intr-o parte, chinuindu-ma sa-i arat spre Zarca.

Intors la "sediu", am tatonat terenul sa aflu de unde venea vocea misterioasa. Am primit raspuns de la etajul II de deasupra noastra. "Aici sunt 3 machedoni : Gheorghe Gulea, Leonida Cusa si Stere Camburu. Primii doi din Kogalniceanu de Constanta iar al treilea chiar din orasul Constanta."

Drumurile noastre, ale pamantenilor, sunt multiple. Doar cel care merge sus la Dumnezeu este unul singur si acela este aspru. Sunt carari cati drumeti se aliniaza la start, la linia de pornire. "Important este sa pornesti din voia ta la drum. Ceea ce ti-a dat viata si ce rost are, sau a avut ea, ai sa afli la capatul drumului", spunea Mircea Vulcanescu.

Am pornit la drum asa cum am pornit si am invatat pe parcursul lui ceea ce n-am stiut la inceput. Ne-am imbogatit cunostintele, ne-am verificat ce si ce nu putem face in atare situatii, unele neprevazute.

Deocamdata eram la mijlocul lui. Si ne-am intalnit cu multi, cu foarte multi pe acelasi drum. Dar cati si cum vor ajunge la capatul lui ?

Martie 1957. S-a comunicat pe la ferestre in aromana -pentru cei care nu stiau "morse"- ca un comandament de detinuti pe inchisoare, a hotarat declansarea grevei intrucat s-a ajuns la capatul puterii si al rabdarii. "Poimaine se tine "trimir", adica post pe durata a trei zile.

Si post a fost ! De Buna Vestire, 25 martie, tot celularul a refuzat cafeaua. Militienii au ramas inmarmuriti. "Si la voi, ma ? . Si la voi . ?", se intrebau gardienii de jos pana la "trei".

Declansarea unei greve generale, in conditiile statului comunist, este un lucru grav, iesit din comun, cu consecinte grave pentru cei care o provoaca. Dar si de alarma de gradul unu pentru administratie.

-"Cum s-a declansat greva ?", era intrebarea lui Koller si a subalternilor. "Unde-s informatiile de la turnatori, sau au pactizat si ei ?"

Consecintele : au fost selectionati si transferati presupusii initiatori ai grevei la Gherla, supusi unui regim diabolic.

Asista la acest transfer directorul Koller, care, vazandu-l pe avocatul si fostul locotenent in rezerva, Nae Cojocaru, venit cu pedeapsa din URSS, din lagarul de la Vorkuta, l-a intrebat :

-"Ei, cum ti se par lanturile, d-le Cojocaru, sunt grele ?"

-"Nu domnule colonel, mi se par usoare pentru ca le port pentru neamul meu si tara mea. Nu stiu cum le veti simti dumneavoastra mai tarziu."

Pentru acest raspuns si pentru altele, avocatul Cojocaru din comuna Vulturul din jud. Constanta, avea sa fie zidit intr-o celula la inchisoarea de destinatie : Gherla.

A doua consecinta a grevei : dupa o saptamana, toti macedo-romanii au fost trecuti pe o aripa a "T"-ului cu orientare spre oras.

In noua "locuinta" am "cazut" doar patru. Dupa mine, au sosit, in ordine, fratii Nicu si Mita Perceli, studenti, veniti din Bulgaria in 1943 si un oier-taran, Tascu Arnautu, dintr-o comuna din Tulcea, condamnat in lotul Babadag.

Eram la etajul trei, de unde, printr-un orificiu facut de vechii locatari in oblon, vedeam pana hat departe dealurile domoale ale Aiudului, cerul si lumea cu libertatea ei "populara romana".

Nicu si Mita sau Mitcu, cum ii spuneam, terminasera liceul romanesc din capitala bulgara, Sofia, dupa care, cu familie si rude s-a randuit la Moinesti, intr-o casa modesta, lasata de "unii" care plecasera, dupa anumite evenimente in tara de obarsie. Baietii au urmat cursurile facultatii de medicina din Bucuresti pana cand au inceput masivele arestari in noaptea fatidica de 14-15 mai 1948, noaptea legionarilor.

Fratii Perceli si varul lor Gavrizi Gheorghe, care era elev in ultima clasa de liceu, erau urmariti pentru activitate legionara. Asa au decis sa-si piarda urma din Moinesti. Nicu le-a spus : "Nu ! Eu nu plec. Raman si ma ascund aici.", "Bine, noi doi ne luam valea". Si valea si-au luat-o pana au ajuns si s-au stabilit provizoriu la Curtea de Arges, unde aveau unele cunostinte de familie. S-au angajat muncitori la calea ferata.

Dupa un stagiu de cateva luni, -in randul muncitorilor se bucurau de popularitate si respect- au botezat un copil de tigan. Cu ajutorul "finului" lor, falsificand certificatele de nastere ale acestuia, au reusit sa-si procure noi acte, iar Perceli Mitcu a absolvit liceul si apoi s-a inscris la medicina la Bucuresti, pe care n-a apucat s-o urmeze.

Inginerul sef al lotului a observat ca cei doi se deosebeau de restul lumii angajate. Aveau vocabular ales, erau stilati, posteau in zilele de post, si-i devenisera simpatici dar si oameni de incredere. Totul mergea bine. Venise timpul militariei si nu puteau sa se retraga. Au gasit si aici solutia; s-au imprietenit cu un militar, care avea livretul cu el. Au facut, cum au facut, ca i-au furat la betie livretul si s-au trezit cu livret militar pe care l-au falsificat cu ou si cartof.

A doua zi militarul a reclamat, si reclamatia a ajuns in cele din urma la Marele Stat Major care a si inceput cercetarile. S-a constatat ca sunt 2 livrete identice.

N-a trecut prea mult timp si Perceli Dumitru este chemat la Ministerul Transporturilor, seviciul Cadre. Cum a intrat in biroul cadristului, un colonel, care sta alaturi de cel care il chemase pe Mita, il intreaba: "Ce mai faci domnule Perceli ? Unde este fratele tau ?"

-"M-am gandit, povestea Mitcu, ca intrebarea era legata de conventia pe care o stabilisem cu Nicu : "daca cineva este prins, celalalt trebuie sa se predea". Dar n-a fost asa."

-"Acum ascultati ce s-a intamplat cu fratele meu, Nicu. El a stat ascuns in beciul casei, unde si-a facut un mic atelier de tamplarie. Tata avea o moara cu roti de piatra cu care macina si facea malai pe care il vindea in oras, la piata. Se bucura de respect, chiar si din partea militienilor pe care ii trata cu cate o punga de malai de calitate si cate o sticluta de tuica pregatita de dansul. Unul dintre acesti militieni, dar cred ca si altii, stiau de situatia noastra. Intr-o zi il intreaba : "Domnule Perceli, poate ca fii d-tale sunt astazi pe undeva prin Bulgaria.", "Dumnezeu stie ! Eu nu !", ii raspunse tata.

. Ajunsese fratele sa faca si mobila marunta pe care parintii, pe ascuns, o plasau pe la cunoscuti. Nu iesea decat seara din casa. Au mers treburile tot asa pana cand . Intr-o zi de august casa a fost incercuita de un grup de securisti inarmati de lupta aspra !" Si Mita a facut o pauza, dupa care voia sa continue, dar nu l-a lasat Nicu.

-"Stai Mita, sa spun si eu macar partea finala. Venisera deci o droaie de securisti. Am auzit din beci, larma mare in curte. Mi-am dat seama de sfarsitul aventurii mele. In spatele casei facusem o ferestruica neobservabila de afara. Am iesit si dau sa fug. Unde ? "Stai ca trag !", someaza cel care se pregatea sa o faca. Dar eu, eu n-am ascultat si nu m-am oprit decat atunci cand am auzit primul foc de arma si pe mama tipand disperata. M-am intors si am vazut-o cu mainile pe arma soldatului.

Era intr-o duminica. Eu cu catusele la maini, treceam pe langa multimea ce se intorcea de la biserica sau care se plimba pe trotuare sau pe strazi. Intorceau capul spre mine si . se minunau de aceasta aparitie ciudata pe caile oraselului unde nu se intamplau evenimente deosebite luni de-a randul.

Au urmat anchetele. Nu e nevoie sa le mai pomenesc. Suntem satui de ele toti. Si uitati, am ajuns aici la Aiudul camarazilor nostri de ani de zile, Aiudul lui Gyr si Crainic si ai altora care ne-au dat sa traim pe langa suferinte, si frumusetea lor si a singuratatii, a idealurilor implinite sau neimplinite, a foamei pentru ca sa intelegem mai bine jertfa prin rastignire a Mantuitorului."

"Si pentru ca veni vorba de suferinta si foame, iata cum arata ele in viziunea lui Radu Gyr :

Parca de un an, parca de cinci ani

N-am mai pranzit, n-am mai stat la cina

Parca de un an, parca de cinci ani

Am suge fier, am roade bolovani

Si am hapai moloz si rogojina.

Iar la Nichifor Crainic, continua Nicu Perceli :

Imi pipai trupul cum se stinge,

Un bors de stir l-ar incalzi,

Un fir de iarba de-as atinge

Fulgerator as inverzi"

Am pomenit ca al patrulea locatar al celulei era Tascu Arnautu. Lasase acasa doua fete nemaritate, inca tinere. Pe langa cei doi cai, caruta si utilajele de lucrat cele 10 ha. de pamant mai avea si o turma de oite cu care isi asigura viata de zi cu zi a familiei. "Si acum, cine se va ocupa de toate astea, profesore ? Asa ca-i greu ? Dar am femeia vrednica si se va descurca ea pana ma intorc. Ca de intors trebuie sa ma intorc si nu dupa cum vor astia !"

Era optimist, Tascu. Si ca sa-l mai distrag de la gandurile care ii mai intunecau fata cateodata, am inceput sa fac cate ceva din gramatica romana.

-"Ce sa fac cu ea, dascale ? Ca eu sunt cu plugul si oile si acolo nu-i nevoie."

Pana la urma, fire ascultatoare, a inceput sa-si pregateasca "tablita" si condeiul.

Tablita era, fie talpa bocancului de cauciuc, fie fundul gamelei peste care dadeam cu sapun si apoi cu var. Iar condeiul, un betisor bine ascutit sau acul pe care il confectionam din sarma gasita pe ici, colo, la care se lucra cu migala cateva zile. De format varfuri, era usor. Ceea ce ne dadea de cap era urechea la care se aplica o tehnica pe care nu toti o posedau. Trebuia sa ai o anumita indemanare si multa rabdare. Se turtea locul unde urma sa fie orificiul, se indoia la 45 de grade si cu un ciob de sticla -se gasea si asta- se taia pana aparea urechea. Apoi se indrepta si acul era gata de lucru. Ne coseam astfel rupturile noastre de camasi si chiloti, petice peste petice.

Paznicii nostri stiau de aceste "unelte" pe care, la perchezitie ni le cereau ca si cand ni le dadusera ei. "Dati acele incoace, sa nu le cautam noi."

Si daca eu faceam gramatica cu Tascu, fratii Perceli studiau oasele umane dupa niste desene ramase de la alti medicinisti, ascunse prin saltele cu paie macinate si pline de praf.

Singura noastra grija era sa ne pazim, sa nu intram in colimatorul cerberilor vigilenti care aveau o satisfactie diabolica atunci cand iti faceau raport pentru izolare.

Dar am avut ocazia, chiar cand eram in aceasta formatie, sa intalnesc un sergent care m-a impresionat deosebit. Il chema Suciu.

Intr-una din zile, inainte de a iesi la plimbare in tarc, deschide vizeta, imi face semn cu mana sa ma apropii de el si imi spune : "Da-mi parpodzili (ciorapii) pentru Cepi !" Am ramas uluit. "Hai mai repede !" M-am conformat. Am luat o pereche de ciorapi si i le-am dat. Le-a varat in buzunar si a inchis vizeta.

Doctorul Cepi, fostul meu coleg de liceu si de scoala militara la Ploiesti, facea inchisoare de 9 ani.

Eram in tarc. In prepeleac era sergentul Suciu. Imi aruncam ultimile priviri catre cer la ultima tura cand ordona : "Celula unu, da-i drumul la camera !". Stiam de la fratii Perceli ca cei din celula unu erau cei intemnitati din 1941, adica de 16 ani. Da, de 16 ani !

Sergentul avea obligatia ca cei iesiti in ordine din tarc sa se indrepte spre celular. Numai ca la cateva clipe il auzim pe Suciu tipand catre ostasul din prepeleacul de paza exterioara, de pe zid: "Nu trage ca e bolnav !" Era prea tarziu ! Ostasul a spart linistea inchisorii cu o rafala de arma automata spre un detinut care iesise din rand si s-a agatat de sarma ghimpata ce proteja spatiul pana la zidul inchisorii. Gloantele l-au lovit in plin. L-am vazut pe Popa Ion-Teius secerat de gloante, cu mainile prinse de sarma ghimpata.

Am intrat in celular in pas alergator si am inceput sa strigam si strigatul nostru s-a extins in tot celularul : "Popa Teius a fost impuscat ! Popa Teius a fost impuscat !" A fost un vacarm de nedescris. S-au rupt scandurile de la ferestre si tipetele nu conteneau. Era intr-o marti si zi de targ. Se opreau trecatorii si isi faceau cruce cu privirile atintite spre noi.

Alarma ! Talangile te asurzeau. La fierarie ciocanele si baroasele incercau sa acopere strigatele noastre, dar in zadar !

Dupa minute in sir de zgomote, larma, tipete s-a asternut din nou o liniste mai apasatoare. Murise unul din veteranii Aiudului.

Murise Popa Ion din Teius, condamnat de Antonescu la 25 ani munca silnica. Ispasise 16 ani. Sa fi aflat si saraca lui mama ca feciorul ei, pe care il astepta de 16 ani, s-a prapadit ?

Pe Ion l-au ridicat cei de la dreptul comun si dus la morga. De acolo ? Se stia : un cosciug confectionat din resturi, o bucata de scandura in loc de cruce, pe care era scris un numar -actul de identitate al detinutului- caruta mortuara fara laterale si drumul spre "Dealul cu plopi".

Urmarile acestui asasinat :

-Soldatul din post a primit trese de caporal si trimis in concediu o luna de zile.

-In celular, anchetele.

Din fiecare celula era scos la ancheta cate unul sau doi, sa afle conducerea cum interpreteaza detinutii, crima din amiaza mare, ca sa poata intocmi referatul si apoi sa ia masurile ce se impun.

Din celula noastra am fost chemat eu si condus la Administratie, unde, un colonel, un capitan si un maior, toti straini, ma asteptau gata de interogatoriu intr-un birou.

-"Ce parere ai despre aceasta incercare de evadare si cu ce scop ?"

M-au luat direct, fara sa ma intrebe de nume, profesie, condamnare.

Am zambit amar.

-"De ce zambesti, banditule ? Ne ironizezi ?"

-"Cum sa nu zambesc, domnule colonel ?! Daca n-as fi fost martor, poate nu v-as fi spus nimic. Dar am fost la fata locului. Va spun ! Si dvs. concluzionati. Cum poate cineva sa evadeze in plina zi, in dreptul postului de observatie cu paza militara, cand sarma ghimpata inalta de trei metri instalata la circa 2 metri de zidul si mai inalt al inchisorii, protejeaza orice incercare de a iesi din incinta inchisorii ? Iar ostasul din post a fost avertizat sa nu traga. Cum putea sa evadeze un detinut dupa 16 ani de detentie si in conditiile existente pe care le cunostea, pentru ca aici si-a executat pedeapsa de cand a fost condamnat ?

Am vrut sa continui si sa-mi inchei raspunsul dar n-am apucat, fiindca maiorul de asta data m-a fulgerat cu privirea si s-a rastit :

-"Iesi afara banditule ! Ne mai intalnim noi !"

Bineinteles ca am iesit si mi-am reluat locul la marginea patului meu povestindu-le camarazilor despre intalnirea nedorita.

Am dedus, dupa ce am luat legatura cu alte celule, ca ancheta trebuia sa conchida ca : Popa Ion-Teius urma sa evadeze pentru ca era din inprejurimi si sa ia legatura cu cei de afara cu scopul de a-i organiza si incita la revolta.

Dupa aceste anchete au urmat masuri mai drastice :

-Timp de doua saptamani s-a sistat "aerul".

-S-a redus ratia la hrana. "Ne ingrasasem".

-Gardienii si-au inasprit "metodele de lucru" cu condamnatii.

Trecusera cateva luni de la cazul "Popa-Teius" si ma pomenesc chemat de un plutonier : "Sa iasa din camera Zechiu Spiru". Am iesit. "Puneti ochelarii". I-am pus. M-a luat la brat sa nu ma ratacesc pana la pavilionul administrativ, pentru ca acolo ne-am oprit.

Sunt introdus intr-o incapere in fata unui civil care ma astepta in fata unui birou cu doua scaune. Peretii proaspat varuiti. Tipul era in picioare. Inalt, solid, cu fata osoasa de majur, ma invita sa iau loc pe scaun.

-"Sunt din Constanta. Te adresezi cu, domnule capitan."

-"Am inteles !, i-am raspuns scurt fara sa fac uz de "domnule capitan".

-"Ce stii de familia dumitale ?"

-"Nimic."

-"Despre copil ?"

-"Nimic."

-"Daca vrei sa stii, poftim", si imi intinde un plic in care erau cateva fotografii. Sotia si Alexandru in diferite ipostaze. Sotia pe strada; la iesirea sau intrarea din curtea scolii ; in curtea casei cu cel mic de mana ; sotia in fata grupului profesoral . La una din fotografii am observat ca-si pusese mana la ochi -sa nu fie fotografiata, probabil.

M-am uitat inabusindu-mi revolta dar si dorul. Si dupa cateva clipe de tacere, domnul capitan reia conversatia :

-"I-ai vazut ? Ii cunosti ?"

-"Sigur, sunt ai mei, sotia si copilul". Apoi, din mapa asezata pe birou, scoate o foaie de ziar si imi indica sa citesc un articol din "Dobrogea Noua", in care se insera pregatirea scolii nr. 4 pentru noul an scolar, unde sotia era acum secretara, nu profesoara. Interesant ca tot articolul respectiv se polariza in jurul secretarei, la activitatea ei, cu laude ca si cand directorul scolii sau corpul profesoral nici nu existau.

Mi-am dat seama de intentiile domnului capitan, care nu era altul decat viitorul comandant al securitatii constantene, Burlacu, si apoi cu o rapida ascensiune in Ministerul de Interne.

-"Vezi, domnule Zechiu, ce grija avem noi de tovarasele care muncesc cinstit in statul nostru pe care voi il subestimati ?"

-"Da vad ! Sigur ca vad ! Dar parca sotia era candva profesoara, asa cum o lasasem."

-"Nu se putea. Si vinovat esti d-ta. Nu i-am raspuns, dar a reluat. Ce zici daca te-ai elibera mai devreme ?!"

-"Nu vad cum. Dar, daca s-ar intampla, mi-as vedea de munca fara sa creez probleme nimanui."

-"Binee ! Dar daca, de exemplu, cineva ar intentiona sa arunce podul de la Cernavoda in aer, ce ai face ?"

-"As anunta primul post de militie."

-"Nuuu ! Nu ! Vii la noi si ne anunti pe noi."

-"Bine, dar eu stiu ca asemenea infractiuni tin de atributiile militiei, nu este asa ?", am intrebat eu cu gandul la ce urma.

-"Da, dar in asemenea cazuri grave, vii la noi, ca stii unde sa vii."

Si dupa cateva discutii in contradictoriu se preface ca cedeaza, urmand scopul pentru care venise."

-"Bine, fie si asa. Dar ne dai o declaratie in acest sens. Poti sa si scrii."

Am inceput cu . subsemnatul . voi . militia etc. etc . . si am semnat.

-"Acum, dupa acesta declaratie mai scrie si cateva randuri pentru sotie."

-"Cum ?, sa-i scriu sotiei ! Pentru ce ?" Am tras declaratia de pe masa si am rupt-o.

-"Ce-ai facut, nenorocitule ?", s-a rastit la mine.

-"Ce sa fac, domnule capitan !? Nu-i destul ca sunt eu condamnat, acum vreti sa o aduceti si pe ea in aceeasi situatie ca mine ?"

-"Am vrut sa te ajut, nonorocitule, nu intelegi ?"

-"Cum sa ma ajutati ? Cum o sa ajunga acest bilet la ea ? Asta-i doar o inscenare, pentru ca apoi s-o santajati sa devina informatoarea dvs."

-"Nemernicule ! N-ai inteles nimic ! Si m-a trimis la "loc"."

Ajuns sus, l-am informat pe Hagichirea despre toata aceasta poveste mizerabila. "Sa stii si tu si sa anunti acasa daca mi se intampla ceva aici", am incheiat transmisia lui Chimon.

Cei din camera au ascultat si au concis : "Metode diabolice domnule profesor. Nici in inchisoare nu ne lasa in pace !"

Dupa aceasta "intalnire" eram convins ca nu voi iesi din hainele vargate, nici dupa ce imi voi indeplini obligatiile neasumate in proces. Si nu m-am inselat, pentru ca atunci, la expirarea "legitima" a sentintei Tribunalului Militar, voi primi inca 60 de luni de pedeapsa ca inadaptabil la conditiile statului de democratie populara.

Asa ca in 1957 -mi-am continuat calvarul in multe si nedorite "lacasuri" de osanda. Intr-una din ele l-am cunoscut pe avocatul Paslaru, comandant legionar, din vechea garda. Bland si inca optimist, in ciuda multor ani petrecuti in inchisorile Romaniei, fie ca erau burgheze, antonesciene sau comuniste, era dornic sa impartaseasca din inceputurile Miscarii la care luase parte alaturi de tatal Capitanului prin satele si orasele moldave.

Pastra tinuta demna a luptatorului care stie ca nu poate fi invins. "Daca Dumnezeu ne-ar fi iubit, ne-ar fi chemat la El pe toti odata cu Capitanul", mi-a spus odata, iar eu am inteles sensul cuvintelor lui spuse cu amaraciune, dar nu disperat. Nu-si renega idealurile pure ale tineretii, ci doar regreta o parte din caile cu care s-a mers spre ele. "Si voi, aromanii care patimiti alaturi de noi, cum ii vedeti pe cei ramasi in Balcani ?"

-"Viitor sumbru, domnule avocat. Nu ne sustine nimeni. Nici un sprijin de nici unde. Iar statele in care traiesc isi fac legile lor, pentru ei si nu pentru straini. Acum este prea tarziu. Am avut sansa ca dupa cele doua razboaie balcanice sa se formeze o federatie a Macedoniei cuprinsa intre greci, sarbi, bulgari si albanezi, atunci cand tara noastra a avut un cuvant greu de spus, dar interese meschine, fie personale, fie de grup sau grupe au abandonat ideea.

Am stat cu avocatul Paslaru cateva luni in perioada de dinaintea exilului, 1957-58, singuri intr-o celula de la etajul II. Eram linistiti si in liniste. Doar teava cu morsele ei continuu ne trezea la realitatea detentiei pe care o pierdeam in discutiile si visurile noastre .

Administratia nu doarme. Ea vegheaza. Cand considera ca "aia" din celule, zavoratii, s-au cunoscut si au invatat prea multe intre ei, incepeau pritocirile. Se auzea si auzeai : "Fa-ti bagajul si urmeaza-ma" . "Cine este . pregateste-te i-ati traista si umbla dupa mine", sau "Care ti-auzi numele . " Si uite asa cu bocceaua, din care mai ramasese cate ceva, nimeream in celule in care am mai fost cu fosti locatari.

In ultima mea schimbare din Aiud am nimerit cu parintele Paslaru, var bun cu avocatul Paslaru de care ma despartisem nu de mult. Parintele, fata duhovniceasca ortodoxa, era o fire blanda, intelegatoare dar certat cu . foamea pe care nu putea s-o stapaneasca. Peste noi au aparut fratii Perceli, nedespartiti.

-"V-ati maturizat, manjilor !"

-"Da, domnule profesor, pe unde am fost, am facut mai mult manej."

Cand am crezut ca totul a intrat pe linia detentiei, se declanseaza o noua perchezitie "cum n-a mai fost de ani de zile" asa cum spuneau veteranii celulelor. Saltelele descusute si paiele ravasite prin celula. Nu ne vedeam unul cu altul din cauza prafului. Se cauta prin paie corpuri delicte : hartii, cutite, harti, tratate, dictionare, tot ce raportasera turnatorii, ca "stapanii" acestora sa ne onoreze cu minimum 7 zile de izolare.

A urmat insa ce a fost mai greu : sa imparti paiele pentru cele patru saltele si perne si apoi cusutul lor. "Dati-ne ace sa coasem saltelele si pernitele !". "Ce, ma ? Aveti acele voastre, va intereseaza !"

Cand sa spun ca am trecut cu brio si acest hop, ma pomenesc la vizeta cu plutonierul de la grefa sau administratie.

Am intrat in acelasi birou in care ma primise cap. Burlacu, dar de asta data aveam un interlocutor tanar si simpatic cu o mustacioara abia profilata.

-"Luati loc si spuneti-mi cum o duceti ?"

-"Domnule . , nu stiam cum sa ma adresez . , anchetator, i-am spus pana la urma, de abia am scapat de o perchezitie cum nu mi-a fost dat sa vad de 7 ani de cand circul prin inchisori. O perchezitie facuta anume sa ne imbolnavim. Am inhalat praful salteleor din paie cusute si macinate -facute pulbere- de ani de zile. Ce puteam ascunde noi cand trecem prin atatea perchezitii anual ?

-"Da, domnule Zechiu, probabil ca acestea-s legile inchisorii."

-"Cum si ce legi domnule . procuror", i-am spus de aceasta data si nu m-a contrazis. Iar eu am prins mai mult curaj. Cum se face ca aceste legi, cum spuneti dvs., sunt aplicate numai in zona noastra socialista ? Noi nu avem medicamente, consultatii sunt de forma, fiindca nu suntem tratati. Nu avem corespondenta cu familia de ani de zile, unii de la arestare, ca sa nu mai vorbim de presa sau carti de orice natura. Ioan Slavici, cu 40-45 de ani in urma, daca nu ma insel, in inchisorile maghiare avea tot ce-i trebuie unui intelectual. Iar detinutii comunisti in timpul burgheziei, aveau ziare, hartie si condeie, carti de profil, politice, corespondenta, ajutorul rosu international etc. etc . Aveau tot ce nu avem noi . "

-"Erau alte timpuri, domnule Zechiu, atunci."

-"Nu, domnule procuror, nu erau alte timpuri ci alti oameni, cu alte idei. Acum revin la situatia mea. Este posibil ca dupa ce-mi ispasesc condamnarea, in baza unei sentinte judecatoresti, sa nu fiu eliberat si sa mai primesc pedeapsa de 60 de luni fara hotarare judecatoreasca ? Inseamna ca inchisoarea noastra nu are scopul propus de lege, acela de a reveni in societate, ci eliminarea din viata ei, adica exterminarea."

N-am inteles din tacerea lui nimic. Poate ca nu voia sa isi tradeze compasiunea. Am inclinat sa cred ca "procurorul" nu venise pentru ancheta ci mai degraba sa-si completeze ceva date in legatura cu vreo tema despre "viata fericita" a detinutului politic din R.P.R.

Si-a strans meticulos cele cateva hartiute volante dintr-un carnetel in care isi notase ceea ce l-a interesat, le-a pus in mapa, apoi s-a ridicat de pe scaun uitandu-se la mine fara sa-mi spuna nimic altceva decat :

-"Am incheiat. Puteti merge". "Unde sa merg domnule ? Ca n-as merge acolo !, mi-am zis in gandul meu."

1958. Se apropia Craciunul, al saptelea pentru mine in spatele gratiilor. Preotii se pregateau de slujbe, de anafura. Dar cei de dincolo de usile zavorate stiau de pregatirile noastre si  ne-au trimis la . colinde, pe la alte etaje si celule cu alti colindatori.

De la etajul II am coborat la I. "Ei bine, mi-am spus, ma apropii de liberare." Dar pana atunci m-am intalnit in noua celula cu parintele diacon Ilinescu de la Mitropolia ieseana. Intre doua varste, purtatorul de odajdii ortodoxe, cu o fata senina si voce baritonala, mi s-a parut o faptura bine implinita. Avea un baiat Horia si o fetita al carui nume, sper, ca il poarta sanatoasa si acum.

Parintele Ilinescu m-a facut sa uit ca nu sarbatorim Nasterea Celui nascut in ieslea saraca. Mi-a imbogatit trairea crestina, mi-a reasezat linistea si intarit sperantele.

Dis de dimineata, dupa ce mi-am sorbit cafeaua surogat, grefierul deschide usa si cu o tidula in mana citeste : "Catre Zechiu Spiru. Avand in vedere ca ati lucrat la Canal si la Margineni, vi s-a acordat conditionalul. In consecinta data eliberarii va fi la 26 februarie 1959, in loc de 19 iulie al aceluiasi an, cu cinci luni mai devreme." "Ai luat cunostinta, semneaza aici."

Am pus semnatura pe adresa si am ramas . suspendat. Chiar asa ? M-am bucurat. Era prima bucurie dupa sapte ani. Sa le fac o surpriza asa de mare celor de acasa ?

Am avut o noapte alba, alba. Iar dimineata m-am desmeticit. Am inceput sa imi fac alte ganduri. In fond, ce a vrut capitanul constantean de la mine ? M-a facut "nefericit", "nenorocit" pentru ca n-am acceptat sa-i fiu informator. Deci, dupa el, aici gasesti fericirea, in turnatorie ? Dar remuscarile cui apartin, daca ele exista ? Si daca n-am acceptat colaborarea, ma libereaza ?

Stiam ca mai plecau si alti fericiti, bucurosi de la grefier, dupa ce isi puneau semnatura ca au luat la cunostinta de plecare. Dar, unde pleci ? Nu s-a primit nici o stire de la "expirati" ca ar fi ajuns acasa la ei. Ba, ajunsesera vesti amare ca in locul ciulinilor lui Panait Istrati se fac chirpici si se construiesc case noi. Ca prin Delta au ajuns unii care taie stuf pentru . cine stie si pentru ce ?

23 februarie 1959. Militianul de la grefa: "Zechiu Spiru, fa-ti bagajele !" "Si totusi", am spus cu glas tare. M-am imbratisat cu bunul meu camarad de suferinta, de acest deosebit slujitor al Bisericii, parintele diacon Ilinescu, care m-a binecuvantat in fata celui care astepta sa ma duca . unde ?

Iesind din celula si apoi din celular, am observat ca in loc sa mergem spre poarta, am luat-o pe cararea care duce la dormitoarele dreptului comun. Si chiar aici ne-am oprit. "Intra aici". Si am intrat intr-o camera cu paturi suprapuse, unde misunau vreo 15 civili, fosti pana ieri condamnati politici, azi cu "pedepse expirate", termen nou in legislatia judecatoreasca romana.

-"Dupa ce face un lot mai mare, ne duc la Teius cu masina si de acolo, fiecare la casa lui", spunea unul optimist din cei gata de drum.

Ne-am facut, dupa cateva zile, 20 de "expirati". Ne-au incolonat si flancati de militieni, am pornit spre gara.

-"V-am spus eu ?" Vorbise tot cel cu "lotul" si Teiusul. Toate bune pana la gara. Numai ca lucrurile au luat o alta intorsatura. In loc sa urcam in vagoanele de calatori insirate pe linia a II-a, am nimerit cu nasul in usa unei dube metalice care ne astepta pe o linie secundara. Deci, duba metalica. "Nu-i a buna", zise altul de langa mine. Si l-am crezut.

Intr-o tacere bolnavicioasa am urcat, randuiti disciplinat, in camera mare trecand pe langa o celula cu ferestruica deschisa.

La Brasov am stat mult, dar am aflat cine era in cavoul de fier alaturat. Seful dubei, un plutonier, ca de obicei, era un tip morocanos si nu prea preocupat de viata noastra. Se plictisise si el. Am profitat de o clipa de neatentie a sefului si aflam ca "acolo" era Bileca Vanghele din Palazu Mare, fostul meu constantean din Durostor.

-"Sunt chemat la securitatea din Constanta sa dau relatii despre niste cetateni implicati in lotul Babadag. Daca ajungi acasa spune-le ca sunt sanatos si sper sa-i vad cat de curand", m-a rugat Vanghele.

Am reusit sa-i raspund: "Nu stiu daca este vorba de casa, dar oricum, am sa le comunic, daca am ocazia."

Cu duba noastra am ajuns spre seara in triajul bucurestean. Am coborat. Eram asteptati de un grup de militieni inarmati de lupta. Doua camioane erau trase in apropiere. Am urcat si pornit pe strazi laturalnice bucurestene, pana ne-am inscris pe Soseaua Giurgiului. Din ea, am facut la dreapta si intram pe cararea care ducea la placa turnanta a securitatii statului : JILAVA, de numele careia se leaga cel mai feroce si mai balbait comandant de temnite : MAROMET.

Ne indreptam spre reduit. Cordon de militieni de o parte si de alta, forma un coridor pe unde trebuia sa trecem. Si am trecut. Dar cum ? Fiecare cu lovituri scurte si tari ca nu aveai timp sa tipi de la un militian la altul. In spatele meu cazuse unul pe cararea pietruita, tipand ca-n gura de sarpe.

-"Ce, ma, nu vezi pe unde treci si te impiedici ca chiorul ? Du-l tovarase in camera ca se impleticeste", a racnit un maior privind rautacios la acest spectacol infiorator.

In "raiul" lui Maromet, n-am stat decat doua zile. Din nou incolonarea, trecerea prin cordoane cu ciomege, pana in dreptul celor trei dube auto care ne-au repezit in cateva minute la triaj.

Pe ultima linie, doua dube feroviare. Am intrat inghesuiti. Intamplator, nimeresc langa celula in care si-a reluat locul Bileca Vanghele, adus separat de un militian. Am reusit sa schimb cateva cuvinte cu el si sa-i multumesc pentru "ajutorul" dat in anchetele de la securitatea din Constanta.

Dupa cateva ore de asteptare, am auzit un suier sinistru si am pornit. Am pornit, dar unde ? In ce directie ?

Intr-o gara am zabovit ceva mai mult.

-"Domnule plutonier, in ce gara mai suntem ?, a indraznit o voce din multimea sufocata."

-"Ce va intereseaza ? Deocamdata stati bine. Iar de mers, tot la bine mergeti."

Si dupa ce trenul s-a pus in miscare a adaugat: "A fost Lehliu. Va spune asta ceva ?"

Desigur ca ne spune. Inseamna ca mergem spre Constanta, dar nu la casele noastre ci undeva prin Baragan sau mai departe, spre Delta .

Am mai stationat, probabil, la Fetesti ceva mai mult, unde, un impatimit al lui Bachus cu o voce stridenta alterna niste melodii populare cu "Ionica zis codasul" si apoi cu "Ilenuta tractorista" .

Spre dimineata am ajuns in triajul din Palas-Constanta. Toata ziua am stat in duba. "Norocul" nostru ca iarna era inca in toi, altfel ne-am fi sufocat. Abia spre seara am fost imbarcati in trei camioane deschise cu militienii rezemati de laterale si cu pistoalele in pozitie de tragere.

Am traversat b-dul Republicii -azi Ferdinand- pana la Miga, unde ne-am inscris pe Tomis, pe langa Palatul Sporturilor, imprejmuit cu scanduri. Apoi, mai departe, pe langa Complexul Dacia, prin Tomis Nord, am coborat la Cismea lasand in urma Constanta prada sfarsitului de iarna.

La 10 km de oras, am trecut prin comuna Ovidiu. In goana pe langa Canara, pe care o cunoscusem in primii ani de detentie, ma asteptam sa tinem dreapta spre Peninsula, dar n-a fost. Am mers pe soseaua nationala Constanta-Bucuresti doar cativa km dupa care am facut la stanga pe drumul care duce la Medgidia.

Ne-am oprit -dupa cateva minute- pe partea dreapta a soselei, in dreptul unei baraci de scandura ce facea parte din "complexul" NOUA CULME, imprejmuita cu sarma ghimpata si prepeleacuri.

NOUA CULME

Am intrat intr-o camera spatioasa, luminata, dar fara paturi. Si pentru ca nu s-a prezentat nimeni din partea administratiei, ne-am culcat pe jos, imbracati cu tot ce aveam disponibil pentru o noapte.

Dimineata rece. Cerul noros. Dinspre nord-est, un crivat mai bland, dar taios. Eram in careu. Un plutonier ne cheama in ordinea dosarelor pentru identificare, dupa care imi citeste adresa M.A.I. din 1959-100Hb.

-"Sunteti retinuti si privati de libertate, prin act administrativ, pentru activitate contrarevolutionara, in baza Ordinului 10.046 al Ministerului de Interne pentru o perioada de 60 luni, adica 5 ani". Am mai auzit despre asa ceva, dar de la 24, 36, 48 de luni am ajuns la 60 ? Am ramas stupefiat.

-"Ce activitate contrarevolutionara, domnule plutonier, cand noua, pentru munca si comportament ni s-a aplicat conditionalul ?"

-"Fara discutii, banditule, daca nu vrei sa faci cunostinta cu carcera."

Si pentru ca nu aveam nevoie de astfel de cunostinta, am tacut. In schimb mi-am facut un calcul : greva de la Aiud, discutiile cu diversi, anchetele suplimentare ale unor ofiteri si mai ales "ajutorul" oferit de Burlacu si refuzat de mine face exact 60 de luni.

Bine ca sunt inca sanatos. Da-mi Doamne tarie sa trec si pragul acesta. M-am impacat cu gandul la noul statut de condamnat administrativ.

Camera in care am fost "cazati", era un fel de carantina -nu 40 de zile cat arata cuvant frantuzesc- ci doar de o saptamana, pentru ca dupa aceste zile am intrat in viata coloniei.

Primul aroman pe care l-am cunoscut in aceasta lume pestrita, a fost Dumitru Mitrenca, al carui fecior l-am avut elev la Hidrotehnica. Era vorbaret si dornic sa povesteasca de toate. Avea patru frati : Zisu, Stere, Gheorghe si Nicolae, pe care ii cunosteam fiind vecinii nostri timp de 7 ani.

Mita Mitrenca fusese condamnat cu "valul 1958", la un an inchisoare si acum primea un supliment administrativ.

-"Ce stii despre ai mei de acasa ?", l-am intrebat curios".

-"Sa-ti spun drept, de un an de zile nu i-am vazut. Dar stiu ca sunt sanatosi. Iar Sandu s-a facut flacau mare si frumos."

Pentru mine, surpiza a constituit-o prezenta in acest lot a profesorului Constantin Scrima condamnat in lotul meu la un an. Acum facea parte din "generatia 58 post-revolutionara maghiara" si primise doar 24 de luni. Costica Scrima m-a pus in tema cu situatia invatamantului romanesc in noul sistem preconizat de partid. Iar despre cei de acasa :

-"Pe sotia ta, am vazut-o de mai multe ori cu baiatul de mana, dar n-am vorbit niciodata. Stii de ce ! Eram urmarit permanent, fara sa fiu chemat la "Secu . "

L-am inteles si ne-am continuat discutiile pe diferite domenii, asteptand sa iesim cu lopata, sapa sau tarnacopul, la munca.

Tot de la Mitrenca am aflat ca parintii de la Zagna Vadeni au fost "sloboziti" si s-au instalat la Pipera.

Dupa cateva zile o alta surpriza in aceasta noua amaraciune. L-am intalnit pe dr. Cepi.

-"Iti multumesc Pirule, pana acum n-am avut prilejul s-o fac, pentru ciorapii pe care mi i-ai trimis la Aiud."

-"Sa-i multumesti, in primul rand, sergentului major Suciu, care a facut tranzactia."

In colonia noastra de-acum, in afara fostilor detinuti politici si actuali lagaristi, erau multi politisti din perioada "burgheza", cum se calificau dansii, care isi ispasisera pedepsele in inchisoarea din Fagaras.

Dupa asa-zisa "carantina" de sapte zile, am fost scosi in curte unde s-a facut trierea in vederea iesirii la munca. Cei apti de munca -apti de munca in termen penitenciar insemna sa stai cat mai mult pe picioarele tale proprii- erau selectati pentru doua munci de baza : facut chirpici si caramizi-

Eu am ramas in randul celor aproape 50 de inapti. Daca am vazut ca intru in aceasta categorie, am apelat la doctorul Cepi. L-am rugat sa ma consulte, sa vad in ce ape ma scald. Si doctorul, dupa un consult amanuntit -timp aveam destul- cu "tuseste", "respira", "respira adanc", aici imi venea putina ameteala, "zi 33" imi spune : "In afara de faptul ca esti slabit pana la limita casexiei, totul functioneaza normal. Nimic serios."

Si cum sa ma refac ? Mancarea noastra cea de toate zilele era profilata pe cafea si ciorbe din butoaiele de muraturi ramase de asta toamna, ciorbe de cartofi si cateodata, cu boabe de fasole. Dar ne obisnuisem sa asteptam zilele senine dupa cele negre.

Noaptea, eram mai aproape de Cel de Sus. Cu El, nu eram stingheri. Pe Iisus ni-L coborase Radu Gyr in celule sa-i pipaim mainile si picioarele cu urme de cuie, ca noi sa suportam mai usor ranile noastre:

As'noapte Iisus mi-a intrat in celula

O, ce trist, ce inalt era Crist !

Luna-a intrat dupa El in celula

Si-L facea mai inalt si mai trist.

. . . . .

Mainile Lui pareau crini pe morminte,

Ochii adanci ca niste paduri.

Luna-L spoia cu argint pe vesminte

Argintandu-I pe maini vechi sparturi

M-am ridicat de sub patura sura :

-Doamne, de unde vii ? Din ce veac ?

Iisus a dus mana la gura

Si mi-a facut semn sa tac .

A stat langa mine pe rogojina ;

-Pune-Mi pe rani mana ta.

Pe glezne-avea umbre de rani si rugina

Parca purtase lanturi, candva.

Cand m-am trezit din grozava genuna,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram in celula si era luna,

Numai Iisus nu era nicaieri .

Am intins bratele. Nimeni. Tacere.

Am intrebat zidul. Nici un raspuns.

Doar razele reci ascutite-n unghere,

cu sulita lor m-au impuns.

Unde esti, Doamne ?-am urlat la zabrele.

Din luna venea fum de catui.

M-am pipait, si pe mainile mele

am gasit urmele cuielor Lui .

Se apropia toamna dobrogeana, iar crivatul, al carui suier il cunosteam, era prea departe. De pe geana de deal a coloniei, priveam spre orizontul sud-estic, peste apele verzui ale lacului Ovidiu, un sirag de constructii cenusii al litoralului ce se pierdea in ceata acolo unde trebuia sa fie orasul, pentru mine . . . la o departare de 60 de luni.

In iulie sosise, la sfarsitul, lui un lot masiv din Aiud si din alte inchisori, caci erau destule in RPR. Printre ei, cunostinte vechi si dragi. Au defilat : prof. Nicu Ghizare, Tache Pita, Victor Bucvala, avocatul Vranceanu, Costache Scrima, Sachi Caporani, dr. Ionel Zeana si multi, multi altii. Aveam de acum in dormitor, patru medici ; in afara de aromanii Cepi si Zeana, au completat cvartetul de medici, dr. Tache din Cluj si dr. Ionita din Buzau. Un adevarat careu de asi ! De acesti medici "plini" l-am lipit si pe studentul medicinist, Valeriu, cu care fusesem vecin de celula la Aiud.

Nu retin numele comandantului de lagar -caci lagar era nu colonie, cum il numeau cadrele- si nici gradul nu i-l stiam la inceput. Dar, dupa un timp, omul si-a pus pe umeri trese de maior, asa ca i-am zis "domnule maior", ca sa se umfle putin in "pene".

Dincolo de imprejmuirea noastra de sarma ghimpata, de prepeleacurile colorate in tricolor, in care strajuiau soldati in termen cu arme automate, se intindeau in stanga si in dreapta noastra, viile I.A.S. Nazarcea, acum, in acest timp, pe rod si gata de cules. Dincolo de sosea, peste cateva sute de metri, resturile de deal ramase de la primul Canal 1949-1953, ridicate de noi cu tarnacopul, sapa, lopata, roaba si truda de rob.

Inceput de septembrie. O dimineata blanda. Rasarise soarele de catva timp dinspre Mamaia si oras. Domnul maior intra, pentru prima oara, in camera noastra a betegilor si ne invita: "Vreti sa iesiti la o munca usoara, la cules de struguri ? Cine vrea, sa iasa in fata !" Au iesit majoritatea dintre inapti. Eu am ramas alaturi de dr. Cepi si dr. Zeana, amandoi T.B.C.-isti.

-"Bine, mai omule, de ce ai refuzat sa iesi la struguri", se rasteste la mine dr. Ionita, care venise din livada seara. "De ce ai refuzat ? Tu nu stii ca 300 gr. de struguri sunt echivalentul a unei injectii cu glucoza, de care ai atata nevoie ?"

Nu i-am raspuns. Dar a doua zi eram printre primii incolonati in randurile "viticultorilor" cum ii placea sa ne spuna domnul "maior".

Inainte de a intra in "campul muncii", inginerul, seful sectiei, ne-a atentionat :

-"Domnilor, acesti struguri, numiti "hamburg", se culeg pentru export, in Germania. Va rog foarte mult, puneti in cos numai strugurii sanatosi si ciorchinii intregi. Daca va cad boabe din ciorchinele cules, sau daca gustati din el, prefer sa-l mancati pentru ca se refuza la export, de catre comisia de receptie.

Era si asta o invitatie sa mancam pe saturate ? Asa cum de fapt am si facut. Dupa cateva zile de muncitor viticol, m-am simtit altfel.

-"Vezi, mai "tantarule", ca te-ai schimbat la fata ? Era doctorul Ionita caruia i-am multumit ca m-a impins la "hamburg".

De mancat aveam voie sa mancam la vie. Dar era interzis sa aducem la camera, fiindca se lasa cu carcera. Si au fost cateva cazuri, de care nu am tinut seama. De obicei, puneam in bidonul cu apa, boabe de struguri, pe care, seara le imparteam celor ramasi in dormitor : Cepi, Zeana .

Intr-o seara insa, gardianul ma fixeaza si-mi spune : "Rastoarna bidonul". Am aplecat si a inceput sa curga apa. Boabele erau oprite de vrejurile pe care le pusesem la gura bidonului. "Du-te ! Sa nu te prind vreodata ca . uite !", si imi arata "mandretea" de carcera.

Trei saptamani a durat "campania viticola" si trei saptamani m-am saturat de struguri. O cura binevenita la Noua Culme, sub bunavointa inginerului de sectie care ne-a invatat cum sa culegem dar si cum sa ne saturam.

Am incheiat o campanie si am deschis alta : campania "Florii Soarelui". Ieseam imbracati in uniforma noastra vargata, inconjurati de un cordon de militieni la suprafata ce ni se repartiza. Dincolo de acest cordon inarmat, erau muncitori liberi din "orasele si satele noastre populare".

Mergeam pe sosea incolonati pana intram in tarlaua noastra la cateva sute de metri, daca nu un kilometru. Dupa o saptamana de strans capitule si spart seminte alese, Victor Bucovala ma atentioneaza mergand pe acelasi drum spre lanul cu floare :

-"Il vezi pe cel care paste oile pe marginea santului, de-a lungul soselei ? L-am observat de ieri. E fratele socrului meu."

Si cand ne-am apropiat de el, il auzim: "Acasa him tuti ghini!",(Acasa, suntem bine !) "S-mini escu ghini, sanatosu",(Si eu sunt bine, sanatos) i-a raspuns Victor cu mana facuta palnie spre el.

La floarea soarelui am cules si taiat capitule cazute in urma combinei sau calcate de remorci si tractoare. Tot trei saptamani am stat in campanie si nu s-a intamplat nimic de luat in seama, in afara faptului ca ne-am facut provizii de iarna.

Ne-am odihnit doua zile. Numai doua, pentru ca suntem chemati in careu in fata unui maior adevarat, cu epoleti albastri care ne triaza pentru un alt soi de munca. "De o parte, "Buni de munca", iar bolnavii sau inaptii raman pe loc !"

Victor Bucuvala facuse o infectie la mana dintr-o intepatura la taiat capitule de floarea soarelui. Era trecut in randul celor apti.

Iese in fata careului studentul Valeriu si se adreseaza felcerului :

-"Domnule felcer, uitati-va la mana d-lui Bucuvala. Are o infectie periculoasa."

-"Ce vrei sa fac ? Eu nu am nici o putere !"

-"Raportati, domnule felcer, mai departe, domnului Comandant sa-l duca la spital sau sa ramana pe loc ca sa-l operati. Este foarte, foarte periculoasa infectia. Repet, poate muri pe drum si . "

Ne-a intors spatele si a plecat. Iar noi, cei "buni de munca", suiti in camioane. Am ajuns la gara si de aici dupa ore interminabile de chin in aceleasi dube, cavouri calatoare, am coborat pe malul Dunarii la Tulcea cand ceasul garii arata 23,30.

In gara n-am stat decat cateva minute, pentru ca ne astepta un slep, gata de drum. Inghesuiti ca sardelele si leganati de drumul far' de pulbere, am pornit la vale, in josul apei. "Incotro oameni buni, ne-o duce valul ?", a avut taria sa vorbeasca un minulescian, in mutenia slepului.

-"Zechiule draga, ma simt foarte rau. Nu stiu daca ajung la destinatie. Fac febra mare si ma simt molesit total. Victor Bucovala facuse septicemie.

Dimineata am ajuns la Periprava, fata in fata cu fostul nostru orasel Valcov, azi in mainile insangerate ale sovieticilor.

Doamne ! Ce frumuseti isi arata Dunarea turistilor si noi in ce peisaj sinistru intram !

Toata dimineata am consumat-o cu perchezitia corporala si a bagajelor, cu identificarea dupa dosare. Sleiti de puteri si nesomn, dupa amiaza, ne incolonam si pornim la drum, lasand in urma Periprava intrata si ea in legenda suferintelor noastre.

Dupa aproape 5 km, pe un drum de tara, inotand prin praf, am ajuns la o anexa a Peripravei numita GRINDU.

GRINDU

Eram asteptati, ca peste tot unde vin oaspeti noi, de ofiteri si civili. Cel mai mare in grad, un colonel, a ordonat: "Control medical". Cand a ajuns la Bucovala, dr. Tache a raportat starea grava in care se afla Victor. Medicul coloniei a decis :  "2 milioane unitati de pinicilina si internarea in infirmerie !" Tratament insuficient in stadiul bolii.

-"Draga Zechiule, imi spune dr. Tache, Victor este in stare grava. Fa ce stii ca sa ajungi diseara la infirmerie. Si am reusit. Eram la patul lui. Intrase deja in coma. L-am auzit spunand cu glasul aproape stins :

-"Auzi cum trag cu tunurile ? A inceput rascoala, revolutia . !"

-"Victore draga, sunt eu Spiru Zechiu, cum te simti ?"

-"Nu avdz cum trag paspatili ?"(Nu auzi cum trag pistoalele ?), dupa care si-a lasat mainile pe langa pat si privirea undeva .

Am plecat convins ca nu mai era nimic de facut. Dupa aproape doua ore -dupa socotirea mea si a noastra- a venit dr. Tache cu fata palida si crispata.

-"Mai cusuri (mai prietene) Victor a plecat !" Atata a putut sa-mi spuna si s-a invelit cu patura peste cap sa nu mai vada pe nimeni.

Alta crima !

A doua zi, Ilie Zeana, unchiul dupa sotie al celui disparut, s-a ingrijit de inmormantare, facandu-i cosciugul si crucea din trestie, iar groapa sapata la nici un metru adancime, pentru ca apa pamantului din Delta mustea de cand lumea. "Sa le spui, Victore, celor plecati inaintea ta, ca suferintele noastre continua si nu va vom uita !", si-a incheiat vorbirea la groapa, Ilie.

In carantina n-am stat decat doua zile. Eram, doar rodati la Noua Culme. Asa ca intram in contact direct cu activitatea Grindului, la munca campului. Treceam pe langa Dunarea curgand ascunsa sub salciile pletoase. In spatele coloniei, vestita padure Letea, declarata monument al naturii, pentru stejarul ei ce-si gasise loc in plina Delta, ca un miracol printre arborii pamantului.

Am inceput munca noastra la culesul porumbului crescut in nestire, inalt si des, cu stiuleti ca niste proiectile de tun, cate doi sau trei pe cocean, cum n-am mai vazut in viata mea. Te pierdeai printre randurile dese, dar si printre ierburi si lastaris.

Normele ? Ce norme ! Erau facute pentru stahanovisti sau eroi ai muncii socialiste, nu pentru noi schelete umblatoare, adevarate sperietoare de ciori.

Colonia Grindu era un amalgam de condamnati : detinuti politici pana mai ieri, azi lagaristi, chiaburi si tarani mijlocasi opozanti ai colectivizarii, secretari si primari ai primariilor burgheze sau ai lui Antonescu. Dincolo de 15 randuri de sarma ghimpata, prinse pe stalpi de beton, erau muncitorii liberi ai taranimii muncitoare, din care multi, chiar majoritari, oltenii veniti dupa papusoi fiindca al lor, prin damburi si zavoaie, il prapadise arsita soarelui.

Eu unul, ca si altii, eram obisnuit cu aceasta munca de cules stiuleti, depanusat pe rand, aruncat in gramezi si apoi aruncat in remorca sau caruta. Dupa aceste lucrari se faceau si normele pe unitatea de masura.

Dar ce te faceai cu oamenii betegi sau in varsta, dintre care unii vedeau pentru prima oara un lan de porumb. Si ce porumb !

Incadrat pe rand, intre "lali" Nicu Ghizari si avocatul Mitar din Lugoj, mai in varsta si decat primul, trebuia sa-i ajut cat de cat sa ne tinem de majoritatea pe care ii pierdeam printre randurile inabusitoare, cateodata.

Langa avocatul Mitar, se nimerise si avocatul Ionescu din Braila, care venea tot atat de incet ca ceilalti doi. Si toti trei laolalta nu faceau o norma !

In schimb trecea pe langa noi, ca o furtuna, un oarecare Boros din Focsani sau Falticeni. Exasperat de atitudinea lui sfidatoare, am indraznit sa-i spun :

-"Domnule Boros, d-ta esti sanatos si foarte tanar comparativ cu acesti varstnici, unii chiar batrani. Daca nu vrei sa-i ajuti cat de putin, atunci culege mai incet sa mergem pana la capat impreuna". "-Mai ales ca acesti oameni se intalnesc pentru prima oara cu aceasta munca", a completat Lefa Aristide, student la medicina, in Bucuresti.

Boros a ascultat si . a luat-o din loc ca din pusca pe rand, azvarlind in ciuda stiuletii in gramada pe care el o forma. Si odata ajuns la capatul tarlalei, a si raportat militianului.

Seara, sunt chemat impreuna cu Lefa la poarta, unde ne astepta un plutonier cu o nuia in mana.

-"Elevi lenesi si neascultatori, ia intindeti palmele !"

Credeam ca glumeste si am zambit. Da de unde ! Am luat fiecare cate zece "frigarui" la palma de mi-au dat lacrimile si am tipat. Lefa, mai tanar, a icnit muscandu-si buzele. Ne-am intors in dormitor cu obrajii rosii ca niste scolari pedepsiti pentru nazbatii.

-"Pune-ti mainile in apa rece !, s-a rastit Cepi. Ce nu stii ?"

De la culesul porumbului ne alegeam, in afara indemnului permanent "hai, hai, mai repede ca se intuneca si nu luati portia", cu stiuleti mai necopti, unii chiar in lapte -aveai de unde- pe care seara ii perpeleam la focul din soba sau pe plita.

Intrasem in decembrie, in iarna si noi culegeam, culegeam cu mainile inghetate gata sa dam de zilele Craciunului.

Incepuse vajul salbatec suierand pe sub stresinile baracilor care ne adaposteau pe noi, frigurosii, inghesuiti langa sobele incarcate cu boabe de porumb pentru copt.

Se intuneca devreme. Iar cerul din ce in ce mai sumbru si apasator. De Craciunul lui '58, am cantat colindul pe care ni l-a dedicat Radu Gyr, noua osanditilor : "A venit si-aici Craciunul"

A venit si-aici Craciunul,

Sa ne mangaie surghiunul ;

cade alba nea

peste viata mea,

peste suflet ninge.

Cade alba nea

peste viata mea

care-aici se stinge.

Tremura albastre stele

peste dorurile mele ;

Dumnezeu de sus

in inimi ne-a pus

palpairi de stele.

Dumnezeu de sus

in inimi ne-a pus

numai lacrimi grele.

Maica Domnului curata

Ada veste minunata.

Zambetul tau drag

infloreasca-n prag

ca o zi cu soare.

Zambetul tau drag

il asteapta-n prag

cei din inchisoare.

Peste fericiri apuse

tinde-Ti mila Ta, Iisuse.

Cei din inchisori

Te asteapta-n zori,

pieptul lor suspina.

Cei din inchisori

Te asteapta-n zori

Sa le-aduci lumina.

Indata dupa Craciun, am fost trecuti printr-o comisie care stabileau cu ce forte a mai ramas colonia dupa campania porumbului. De asta data trierea era mai riguroasa dat fiind muncile grele ce ne asteptau. Asa ca au fost stabilite caregoriile de : munca grea, munci normale si munci usoare, munci interioare, iar unii . pentru muncile cerului !

Munca grea, era considerata, pe drept, taiatul stufului. Celelalte, in ordine la constructii, raspandiri : plantoane, la bucatarie, curatenie, transporturi, diverse.

Cu bagajele in spinare, pe un frig ucigator, am pornit incolonati pe jos la Periprava.

"Stufarii" imbracati in salopete cauciucate si inarmati cu seceri taioase, au fost dusi la locul de munca in camioane. Cazarea, pe slepuri, fara lumina pe timpul noptii. Masa de pranz, la taiatul stufului. Cea de dimineata si cina pe slep.

Stuful taiat, era legat in snopi si facut gramezi mari intr-un anumit loc de unde era incarcat in remorci si dus la slepuri. De aici, pe drumul apei dunarene, pana la Maliuc.

Efectivul nostru, a celor ramasi in incinta coloniei se completa aproape zilnic cu cate unul sau doi din cei cazuti la stuf prin vreo copca sau boli specifice locului si iernii.

Ianuarie 1960. Trecuse Anul Nou si Sfantul Vasile de opt ori cu sperante desarte. Am fost scos la munci usoare. Ma imbracasem cu tot ce agonisisem de pe la cei mai avuti si darnici. Cateodata, strangeam boabele de porumb cazute pe langa patule, in galeti si le duceam la porcaria coloniei. Alteori lucram pe langa bucatarie la spartul lemnelor, curatat de cartofi, morcovi si alte legume bune de cazan, pentru care primeam portie de hrana de la "raspandiri", destul de buna.

La mijlocul lui martie a inceput dezghetul. S-au intors "fiii ratacitori" ai coloniei -stufarii din locuintele plutitoare. Mai putini din cati au plecat, dar teferi si sanatosi. Ne-am refacut efectivul si "gastile".

De pe la sfarsitul primei luni a primaverii si pana in mai au venit loturi, loturi din toate unghiurile tarii. Primii, au venit inaptii, lasati de noi la Culmea, apoi aiudeni, gherleni si din alte inchisori raspandite si bine pazite din intreaga tara. si toti, absolut toti, au trecut prin Jilava, prin aceleasi cordoane ca si noi si altii.

M-am reintalnit -pentru a cata oara ?- cu doctorii Zeana si Cepi, cu nedespartitii frati Nicu si Mita Perceli, cu varul lor Gavrizi si pentru prima oara cu Papamihali George, fostul coleg dumbravenean si inginerul Veteleanu, membru marcant in P.N.T., om de cultura si politica elena.

De la Aiud l-am revazut pe vecinul de celula si bunul meu prieten Chimon Hagichirea ; pe Popescu Vilhelm, care facuse lagar in acea teribila Oranki, colonia mortii de dincolo de Cercul Polar, ca urmare a refuzului in fata Anei Pauker de a se inrola in diviziile "T.V." si "H.C.C."; pe "lali" Matusu, lasat la Margineni intre strainii adevarati, si pe multi altii, pe numele lor, uitati de mine. Din nenorocire, printre acestia a fost strecurat -cu intentie sau nu- si Angheliu, comunist inveterat, fost ministru al Sportului in 1946, cazut in dizgratia partidului, pentru motive stiute numai de el, si care avea sa ne creeze mari necazuri aici, la Periprava. N-am sa-l uit pe constanteanul meu Voica Decebal, pe care il cunoscusem cu 20 de ani in urma in inchisoarea din Craiova, condamnat pentru activitate F.D.C. in cadrul Liceului constantean Mircea cel Batran. Voica trecuse prin Centrul de Instruire Sarata, pe front, prizonier si apoi reintors in tara, a fost din nou condamnat. Acum ispaseste ca multi altii pedeapsa administrativa conform aceluiasi decret. Vechi militant in Miscare, dupa 1990 va fi ales presedinte al A.F.D.P.R, filiala Constanta.

O figura aparte, Caporani Tanase-Sachi, din comuna M.Kogalniceanu, "cazut" si el in lot cu mine care fusese pe la Noua Culme. Nu-l vazusem de la inchisoarea militara din Constanta. Fire exploziva si teatrala, s-a repezit imbratisandu-ma chiar in fata militianului. Drept pentru care, am fost "gratulati" cu cate doua palme administrative. Inalt, mobil, cu nas mare si buze senzuale, Sachi, era pus mereu pe sotii si se strecura usor pe sub pielea celui de care avea nevoie. Asa a reusit sa ajunga, alaturi de Papamihali, singurul farserot din colonie, brigadier.

In 1960 Colonia isi marise efectivul prin noi "achizitii" din toate zonele tarii. Statistic, numarul populatiei era in permanenta scadere, lunar, anual, daca nu se tinea seama de inchisori si lagare.

S-au luat masuri de reorganizare a brigazilor de munca, tinandu-se seama de alte criterii : varsta, profesii, sanatate si altele pe care numai ei le stiau.

Fratii Perceli, mai tineri, sanatosi si indrazneti au iesit din careul celor cateva mii de lagaristi si au raportat comandantului :

-"Domnule comandant, a inceput Nicu, eu si fratele meu, vrem sa realizam o moara de macinat malai cu roti de piatra. Dati-ne aceasta posibilitate si vom produce malai din porumbul existent in patule, atat pentru hrana noastra -turtoi sau terci- cat si pentru ferma de porci."

-"Chiar asa ? Bineee !" le raspunse seful.

Fratii Perceli s-au apucat de treaba si pana in toamna moara a intrat in functie. Pe morari, i-am felicitat pentru un produs autohton -malai marca MAI- transformat in turtoi si terci galben-auriu. Nu s-a lasat mai prejos nici seful de la microferma de porci.

Cei apti de munca, dupa alt control superficial, au format brigazi pentru munci agricole, de constructii, mecanice (ateliere) si administrative in interior. Agricultura se extindea pe o suprafata de cateva sute de hectare legumicole. Ceapa, ardeiul, vinetele, fasolea, morcovul, prazul si mai ales rosiile si cartofii ocupau cele mai mari intinderi. Toate lucrarile : pregatirea terenului, plantatul, se faceau in ordinea si sub supravegherea stricta a inginerului de sectie legumicola. La fel si intretinerea, udatul sau recoltatul sub aceeasi indrumare.

Cazanele de la bucatarie nu duceau lipsa de legume ca si cei care lucrau la camp, dirijati de un inginer intelegator, bun si priceput.

Campania legumelor se incheia cu recoltatul verzei de toamna si mai ales a "fabricarii" bulionului, care avea si el un anumit proces. In primul rand intrau in ciclul de productie rosiile bine coapte si curatate de corpuri straine. Apoi erau taiate si puse in niste cazane mari, asezate pe pietroaie, sub care ardea focul intretinut la aceeasi temperatura. Invarteam rosiile, care incepeau sa fiarba, cu niste lopeti alungite, de parca trageam la galere. Cand totul era gata -semnalul era dat de specialist- puneam produsul rezultat in butoaie uriase care luau drumul depozitelor armatei populare sau a securitatii statului. Asta nu insemna ca se expedia tot. Nu ! Ramanea si in colonie pentru cadre si pentru noi muncitorii incarcerati.

Nimeni din cei care lucrau in aceste brigazi legumicole nu avea voie sa intre in colonie cu vreo leguma. Erai exclus de la munci si faceai cunostinta cu carcera. In schimb, am reusit -nu numai eu- sa duc suc de rosii, cu sau fara voie, in bidonase, luat din cazanele fierbinti, celor ramasi in dormitoare. Il lasam sa se raceasca putin la soare, pana capata un pic de aciditate. Era o bautura excelenta, nu numai pentru noi dar si pentru cadre, carora le pregateam separat, dar tot in gamelele inrosite.

Au gustat din aceasta adevarata licoare ing. Veteleanu, dr. Zeana, av. Matusu, Vily Popescu si mai ales Ilie Lazar, fosta mana dreapta a lui Iuliu Maniu care, din colosul de 120 kg cu care a intat in temnita, ramasese doar cu o treime.

Am incheiat si campania "legumicultura". Doua sau trei zile, repaos. A patra zi, directorul tehnic ne anunta solemn :

-"De maine, la cules porumb si floarea soarelui. Raspunde inginerul detinut Savu Aurel. Ne-am inteles, da ?"

Sigur ca am inteles.

S-au organizat alte brigazi. De asta data organizarea ca si selectia a fost facuta de noi, detinutii, sub indrumarea inginerului Savu.

In dormitor, seara dupa programul care mai incheia o zi de munca sau odihna, se desfasurau activitatile cercurilor formate pe afectiuni culturale, tehnice, dar mai ales politice. Cele politice -cum era si firesc- ofereau dezbateri care durau si peste ora de inchidere.

Ilie Lazar, figura proeminenta in P.N.T., un fin observator politic, dupa multe convorbiri-dispute cu avocatul Matusu si convins de capacitatea acestuia, ii propune :

-"Domnule Matusu, cand vom veni la putere noi taranistii, am sa te propun ca ministru al Justitiei sau al Invatamantului."

Ing. Veteleanu, care ii cunostea bine pe cei doi, a zambit gata sa raspunda, dar l-a lasat pe Matusu.

-"Ilie draga, de ce ma pui in situatia de a te considera naiv ? Ma propui pe mine intr-o functie atat de importanta cand ma cunosti de cateva luni si in ce conditii ! Si apoi, esti sigur ca vreau sa ma inscriu in partidul vostru ?

In tara aceasta mare -care nu a dus lipsa de personalitati politice- nu se mai gasesc oameni pentru asemenea functii ? Cu ce ati plecat la drum ? Eu, de pilda, ti l-as propune sa-l numesti pe Petre Tutea intr-un post atat de inalt, de care nu ma indoiesc ca nu este o personalitate de factura europeana. Si daca nu, atunci pe ing. Veteleanu pe care il ai in fata."

-"Da, dar Petre Tutea a fost si este inca legionar."

-"Si, daca este legionar nu poate ocupa un post in tara pentru care s-a razvratit impotriva regimului impus de rusi ? Dar, inca nu v-ati convins ca aceasta Miscare a patimit si patimeste cel mai mult pentru tara dvs. care, acum, este si a mea ? Si apoi, draga Ilie, astazi se merge spre o unificare a Europei, si pe plan national, politicul va juca un rol secundar in viitorul ei.

Este singura sansa pentru tara si chiar pentru Grecia pe care n-o consider practic acum a mea, dar intr-un viitor nu prea indepartat, poate ca va fi."

-"Domnule Lazar, a intervenit ing. Veteleanu, cu calmul lui dezarmant, vremurile se schimba si structurile dictatoriale de tip comunist, cu sisteme centralizate ce au incorsetat emanciparea in orice domeniu de activitate. Ca sa nu mai vorbim de fiinta umana dezumanizata."

Matusu si Veteleanu aveau dreptate atunci si ea a devenit realitate astazi.

GRINDU-PERIPRAVA 1961.

Moara fratilor Perceli functiona perfect, iar malaiul proaspat facea turtoiul mai galben si bun langa ciorbele noastre ceva mai consistente. A fost un examen trecut cu brio al celor doi aromani veniti din Bulgaria.

Un alt aroman, avocatul Chimon Hagichirea, a "construit" un ceas din betisoare de lemn, la care a lucrat cateva luni, ceas dupa care batea talanga desteptarii sau a stingerii.

La inceput de an, in colonie ia fiinta o "fabrica de de chirpici" manuala ! Nu era deloc usor sa lucrezi in aceasta noua activitate. Framantatul pamantului adus din gropi, scos tot de ai nostri, amestecatul cu paie sau pleava, asezat in cofraje confectionate de tamplari, scosul si asezatul pentru uscare, necesita un efort la care nu prea s-au imbulzit "baietii" nostri.

Si totusi, din multimea pestrita a coloniei, s-au gasit 100 din cei apti, care sa alcatuiasca o brigada speciala sub supravegherea si indrumarea ofiterului politic, precum si a medicilor. Aceasta brigada avea un regim alimentar de invidiat, pe care insa n-o pizmuiam. In schimb, ii pizmuiam pe cei din brigada de constructii de locuinte care incepusera lucrari, dupa un plan venit de "sus", la apartamente pentru cadrele ce locuiau in Periprava cu chirie si faceau naveta "obositoare" cu masina sau cu remorcile.

Brigada aceasta de constructii a fost suplimentata cu noi "palmasi" pentru accelerarea lucrarilor in vederea darii in folosinta a complexului de locuinte pana la sfarsitul toamnei.

Ofiterul politic se numea Corsei, un lipovean, putin analfabet sau neinspirat, cum vrei sa-i spui, nu conteaza ; nu vorbea decat foarte rar -de unde vocabular ?- sa nu se dea in spectacol. Se ajuta, in schimb, de bratele lungi terminate cu niste palme si degete noduroase, de care te ingrozeai la gandul ca ai putea face cunostinta cu ele. Asa cum a fost creat, politicul nu s-a purtat totusi hain sau prea aspru cu noi. Era destul de retinut, iar noi multumiti la gandul ca, in urma cu luni sau ani aveam in "ograda" ofiteri politici sau directori ca Goiciu, Lazar, Maromet, Koler, Chirion . . .

Mai stiam ca politicul avea "colaboratori" dintre noi, cativa pe care noi ii cunosteam, dar a caror activitate incepuse sa nu mai aiba trecere. Era suferinta prea mare ca sa n-o simta si ei.

Seful productiei era capitanul Ianitchi. Casatorit, avea un copilas de 5-6 ani, Liviu, caci asa il chema, si care venea deseori in lagar. Si de multe ori in timpul mesei. Avea o singura intrebare, fara nici o tenta politica sau denigratoare : "Nene bandit ! Da-mi o bucatica de turtoi sa vad daca e bun de mancat". Bineinteles ca . . . era bun de mancat si mai ales cu cateva linguri de ciorba mai "groasa".

Capitanul isi cam depasea atributiile sale de responsabil cu productia si calca prin "vatra" politicului si chiar a comandantului. In schimb, nu se amesteca in domeniul sanitar, fata de care avea oarecare ingaduinta.

Intr-o zi il cheama pe Sachi Caporani, care-i intrase la inima si ii ordona binevoitor : "Du-te acasa la mine si sparge niste lemne, ca eu nu am timp, iar sotia este prea ocupata". De cand astepta Sachi o asemenea porunca !

Seara, cand s-a intors din misiune, a venit direct la mine si a inceput sa-mi turuie conspirativ :

-"Asculta dom' profesor ce-ti spun ! Ma duc si incep taiatul lemnelor si spartul lor in "felii" mai mici, ca pentru "o soba mica" , cum mi-a spus doamna, care se tot invartea pe langa mine si nu stia cum si ce sa ma intrebe. Am vazut eu ! Pana la urma a indraznit, cu o voce blanda si miloasa :

-"De unde esti, omule ?"

-"Din Constanta, doamna".

-"Da ?", s-a mirat dansa ; si apoi : "Si eu sunt din Constanta. Acolo am facut liceul, la Hidrotehnica."

-"Interesant, doamna ! Inseamna ca l-ati avut ca profesor pe varul meu Zechiu, nu ?"

-"Da, desigur ! Mi-a fost profesor la limba romana."

-"Doamna, din pacate el poarta aceeasi uniforma ca mine, aici in colonie."

"Atat i-a trebuit, dascale, a continuat Sache, ca n-a mai scos nici o iota si a zbughit-o in casa, tragand usa zgomotos. M-am intrebat si eu, de ce a plecat femeia asa, ca o furtuna ! a incheiat Caporani mirat.

Dupa doua zile am fost si eu, ca ajutor al lui Sachi, sa sparg lemne, dar cu gandul sa-mi vad fosta mea eleva. "Mama este plecata dupa cumparaturi" ne-a spus Liviu.

-"Ghinion, dom' profesor". Dar noi ne-am facut datoria si am taiat o gramada de lemne pentru doua zile.

Pe aceasta sotie a capitanului din Periprava-Grindu si fosta mea eleva, aveam s-a intalnesc in Constanta, la cativa ani dupa ce m-am eliberat si lucram la Cooperativa "Imbracamintea". Venise sa se angajeze.

Mi-a facut o deosebita placere sa-mi vad o eleva dupa aproape 20-25 de ani si s-o ajut la angajare. Am intervenit, insistent, pe langa seful de cadre, unul Cinezeanu, fost tinichigiu la un atelier de periferie constanteana, dar care mi-a raspuns asa cum spuneau comunistii care nu vor sa te refuze, dar nici sa te serveasca : "Daca imi spuneai acum doua-trei zile, tov. Zechiu, era angajata. Postul s-a ocupat".

"Fabricarea" chirpicilor devenise o preocupare principala a administratiei. Fiind "o productie de serie", cum spunea seful, trebuia ca operatiunile sa fie cronometrate si sa se stabileasca norme pe care sa le indeplinim si dupa care sa fim retribuiti.

Operatia aceasta s-a facut de comun acord intre cele doua parti, administratie si detinuti, reprezentati de un fost normator agricol care in final si-a impus punctul de vedere, acceptat si de seful productiei, domnul capitan Ianitchi. Normele, asa intocmite, erau usor realizabile si chiar le mai depaseam, cu acordul permanent al sefului de echipa cu cate 50-100 de bucati la zi.

Veneam de la munca, de pe malul Dunarii, pe inserat, alaturi de Popescu-Villy, agale, pe drumul de pulbere ce ne ducea, de luni de zile, in acelasi loc, Colonia Grindu. Popescu isi depana amintirile :

-"Am fost dusi dincolo de Cercul Polar. Lagarul era asezat intr-o zona libera, marginita de paduri virgine, infricosatoare. Conditiile de trai, ingrozitoare. Ne-am hotarat sa declansam greva, aici, in lumea nimanui, conform legilor internationale privind prizonierii de razboi. Banuiam ca si aici, printre noi, sunt oameni ai administratiei. Nu-i cunosteam ; erau simple supozitii. Ca sa nu transpire actiunea, noi, asa-zisii organizatori, discutam in soapta fie mergand, fie jucand sah. Si, cu toata subversivitatea si precautia noastra, au existat si romani care ne-au deconspirat. Ca urmare, comandantul lagarului a luat masuri extrem de drastice. In primul rand, pe criterii stiute numai de ei, a scos din lagar trei fosti ofiteri de rezerva. Subsemnatul, avocat, un preot si un profesor. Ne-au suit intr-un tren si . . . directia Oranki, cel mai nordic lagar siberian. Intr-o gara, unde trenul a stat mai mult -cateva ore- am coborat sa ne mai destindem si sa luam o gura de apa dupa saratura de hrana data pentru drum. Se apropie parintele de mine si-mi sopteste :

-"Mai, frate Villy. Politrucii astia strecoara turnatori in orice situatie si in orice grup, fie el cat de mic. Asa ? Noi suntem trei ; imi pun si eu intrebarea : care dintre noi este . . . ala ?"

-"Parinte draga", i-am raspuns, "eu nu cred ca politrucii sa-si sacrifice vreun turnator, pentru ca acolo unde mergem noi, la Oranki, n-are pe cine sa mai toarne. Acolo este capatul pamantului rusesc."

Aici s-a oprit Villy Popescu. Ajunsesem la Colonie, din ingheturile polare ale lui.

*

Seara, in dormitor, domnul Mitar ma ia de brat si plimbandu-ma printre paturi imi spune :

-"Domnule coleg de suferinta si profesie, noi trebuie sa supravietuim -si accentuez, sa supravietuim- cu orice pret. Avem obligatii morale pentru viitor. De aceea iti recomand sa muncesti numai pentru dumneata si, de asa natura incat sa te intorci odihnit in lagar. Cine stie cand se vor ivi si zorile noastre ?"

-"Ai dreptate, colega", i-am raspuns bunului meu camarad de patimiri.

In colonie lucram de mult si aveam si continuitate. Majoritatea celor aflati in situatia mea primisera carti postale si pachete de acasa. Cand incepusem sa-mi fac ganduri, ma pomenesc de la grefa cu plutonierul-postas, care imi inmaneaza o carte postala : "Esti Zeciu Spiru ? Ia aceasta si scrii pe scurt -fara prostii, ca va stim noi-, sa-ti trimita 5 kg cu alimente si imbracaminte, ai inteles ?"

-"Am inteles, sa traiti domnule plutonier !

Dupa o luna am primit primul pachet de acasa in care am gasit un pulover gros, indispensabili, zahar, branza, biscuiti, tigari . . . Din care am impartit -conform obiceiului- cate ceva pe la cei fara de pachet.

Aici, la Grindu, am lucrat cot la cot cu oameni osanditi din toate paturile si clasele sociale, asa cum erau ele oranduite in tara. Eram un "tot" de suferinta si ingaduitori intre noi. Mi-au fost dragi toti, incepand cu taranul si muncitorul din cea margine de lume pana la cei scoliti prin aule si laboratoare. Dintre acestia, voi pomeni o parte din cei multi cu care am petrecut zile si nopti, zvarliti in celule, imprejmuiti in lagare de munca fortata sau la Canal, oriunde, si de la care au invatat cate ceva -in afara de cunostinte- sa rabd, sa iert, sa-mi iubesc aproapele si sa ma apropii de Cel de Sus.

Taranul oltean Stroe, tatal colegului meu de scoala Petre ; nepotul lui Brancusi, Ion Brancusi, taran istet si cu putere de munca ; taranul Gaina din Bucovina, instructor legionar, varstnic, mereu voios si plin de sanatate. Era consatean cu comandantul lagarului, care nu l-a intrebat nimic, niciodata de parca ar fi fost din alta lume ; Tase Zamfir, vesel, sarcastic cate o data, pamfletar caruia nu-i placea sa ramana dator in discutii, cu replicile la indemana ; doctorul Marza, prototipul intelectualului ardelean, cumpatat la toate, prezent in a ajutora pe cel neputincios sau bolnav ; septuagenarul avocat brailean Ionescu, pesimist, demoralizat, caruia Tase Zanfir ii tot spunea : "Domnule Ionescu, a sosit solstitiul de iarna si ziua creste, noaptea scade ca-n poezia . . . si noi ca maine scapam de iarna asta seaca dobrogeana bantuita de crivat stalinist si unde nu vezi un fulg de nea. Si vine apoi primavara, d-le Ionescu si nu se stie, poate se mai prapadesc si astia, ticalosii, cum s-au prapadit si multi altii, ca doar n-or fi intepeniti"; Stila Pistireanu, taran aroman, receptiv, istet si patriot, din Sinoe-Constanta ; in brigada de constructii a lui Chimon Hagichirea, unde lucra si Voica Decebal, era un ardelean din Mures, Cocis Emilian, caruia ii spuneam "bozgore" in gluma, pentru ca era roman neaos. Cocis, prieten adevarat, a venit in 1996, dupa aproape 30 ani, bolnav cum era, la inmormantarea lui Hagichirea, tocmai din indepartatul Ardeal. Iar in 1997, cand s-a sfintit Monumentul din Cimitirul Fostilor Detinuti Politici din Constanta, acelasi Cocis a spus ca "din dragoste pentru constanteni, de care m-am atasat in suferinte" am venit ; studentul Rebreanu, nepotul marelui romancier, de la care mostenise sclipirile scriitoricesti, era bland si frumos, bun povestitor, atasat de cei amarati si neputinciosi. De el se indragostise o inginera de la o ferma peripraveana a I.A.S. ; o figura interesanta care imi completeaza tabloul Peripravei, doctorul Beloiu, optimist si vesel pan' la Dumnezeu, care nu facea concesii si nici plecaciuni administratiei. Drept pentru care devenise clientul carcerii si despre care spunea "baieti, este singura posibilitate sa slabesti fara efort sau reteta. Cum sa-l uit pe "nea" Fane Carjan, fosta vedeta de necontestat al echipei de fotbal "Unirea Tricolor" din Bucuresti, transformata in "CIOCANUL" dupa 1946 si care dupa liberarea din 1964, si-a reluat postul pe banca de antrenori a unei echipe de tineret din Capitala ( a fost si antrenorul echipei "Universitatea Cluj", unde a murit si a fost inmormantat cu mare alai de catre studenti, care stiau cine a fost si pe unde a fost). Mare fumator, isi justifica pasiunea "mai baieti, copiii mei dragi, ca fotbalist zeci de ani nu am fumat. Acum am dezlegare de la acesti "antrenori ai nostri", aratand cu mana cladirea administratiei.

Pe 12 decembrie, ziua de botez pe care o serbam ca acasa, am scos din traistuta, din stocul intangibil, sase tigari pe care le-am impartit in pauza de pranz : doua doctorului Tache, doua inginerului Vasilescu si diferenta -tot de doua- lui nea Fane Carjan, care m-a strans in brate : "Mai Spirache, mi-ai facut cea mai mare bucurie din acest secol".

1962, ianuarie. La inceput de an nou, am avut doua evenimente care mi-au ramas si imi vor ramane pana . . . dincolo.

Un taran din Oltenita venise de la munca cu dureri stomacale. Suportabile la inceput, devenisera din ce in ce mai acute cu trecerea timpului. Incepuse sa se zvarcoleasca si gemea, de-ti era mai mare mila. Medicii nostri au si pus diagnosticul : ocluzie intestinala. Administratia a facut demersurile, solicitand un avion sau elicopter care a sosit dupa aproape zece ore si . . . era prea tarziu !

Dupa doua saptamani de la aceasta tragedie, se evadeaza din tabara "dreptului comun". Zarva mare, tipete, injuraturi, incolonare pentru "numar", numaratoare si iar numaratoare . . . pana cand s-a constatat ca era vorba numai de un evadat. Pe urmele lui, grupe de militieni si de ostasi.

Un taran haios de langa mine, ii spune sefului de sectie care parea abatut de isprava fugarului :

-"Domnule plutonier-major, poate nu-i placea de colonia noastra si o fi trecut dincolo, la rusi, sa le ceara azil politic. Nu ?"

-"Taci dracului din gura si tu, ca . . . acusi vezi neagra pentru cateva zile !"

Consecinta evadarii : reducerea ratiei alimentare pentru toata colonia la jumatate, timp de trei zile. Nu era prima data

si . . . nici ultima.

In septembrie sau octombrie, nu retin precis, a poposit o caravana sanitara sa constate "eficienta" aplicarii regimului psihico-alimentar din Periprava, conform prevderilor Partidului. Era un sondaj periodic in randurile condamnatilor, urmarindu-se depistarea celor bolnavi de TBC, boala sociala ce trebuia prevenita si lichidata chiar in conditiile noastre de "administrativi", care oricand puteam deveni oameni liberi si deci periculosi in societate. Ca era bine intentionata caravana sau bine pregatiti cei ce faceau constatarile asupra sanatatii noastre, dau un exemplu din cele multe la care am fost martor ocular, spre edificare.

Un student, trecut prin "fenomenul pitestean", caruia dr. Cepi ii descoperise o caverna in partea superioara a plamanului stang, se intoarce de la examenul radiologic cu diagnosticul . . . "bun de munca".

-"Mergi inapoi la comisie si transmite-i operatorului rugamintea mea ca medic, asemenea si lui, dar si ca om, sa se uite bine la plamanul asta, aici sus", si il bate pe umar, acolo unde se cuibarise bacilul Coch.

Dupa un sfert de ora revine bolnavul nostru.

-"Domnule doctor, ii spune lui Cepi, i-am transmis radiologului ceea ce mi-ati spus. S-a uitat atent la mine si . imi face semn cu mana indicandu-mi aparatul : "intra din nou aici". Dupa consult, inainte de a iesi din caravana, imi spune : "transmiteti-i medicului vostru ca a avut dreptate si pentru asta ii multumesc". Mai frumos decat atat . ?

27 martie 1962. Un avion utilitar tulbura linistea cerului nostru. Aterizeaza in preajma coloniei. Din el coboara un oaspete tanar, un inspector -cum am aflat mai tarziu- din Directia Agriculturii de Stat din cadrul MAI, pe numele dansului Hristea, daca nu era conspirativ, pentru a se documenta in vederea intocmirii si sustinerii tezei de doctorat cu profil agricol.

Pentru aceasta, s-a amenajat, sub indicatiile sale, un teren experimental pe o suprafata de aproximativ 2,5 ha. S-a format o echipa de specialisti in care cultura mare constituita din ingineri agronomi, un student in agronomie si doi muncitori cu experienta in domeniu : prof. Zechiu Spiru si parintele Ilinescu, care tocmai "aterizase" de la Aiud cu pedeapsa expirata.

Seful acestui colectiv a fost numit inginerul nostru, Sava Aurel, specialist in cultura porumbului, care lucrase intr-un IAS, la incrucisarea diferitelor soiuri de porumb si la obtinerea unora, de mare productivitate.

Eram o echipa fericita si invidiata. In fiecare zi ieseam la munca 10 "specialisti", pe care nu i-am uitat : inginerii Savu Aurel si Vladescu ; Vlasilescu, Branzasi, Munteanu, Evi, Obrocea, Pascu, subingineri; muncitori, eu si parintele Ilinescu.

O mentiune aparte pentru Munteanu, daca nu cumva nu-i incurc numele : fusese arestat in 1941, F.D.C.-ist, elev fiind la o scoala tehnica agricola, originar din Scornicesti.

-"Eram elev, si cand veneam in vacanta, tata ma trimitea la pascut cu cele cateva oite si mielute, impreuna cu o sora a lui Ceausescu cu care fusesem coleg la scoala primara. Era dintr-o familie numeroasa si sarantoaca, asa cum erau toti scornicestenii nostri, cu casa mereu in paragina !", isi aducea aminte dupa mai bine de 22 de ani fostul elev de scoala tehnica agricola.

Prima actiune la acest lot experimental a fost delimitarea terenului si impartirea in sole mici pentru semanat culturile, pe soiuri si densitati, acolo unde era cazul (porumb, floarea soarelui etc.).

Acum in primavara ne pregateam de semanatul porumbului, floarea soarelui si fasole, urmand ca in toamna sa se semene graul si orzul.

La porumb, pe langa soiurile autohtone, ni s-a adus unul din Mexic, in saci speciali, cu toate datele inscrise intr-o notita tehnica : productia la ha ; nr. de plante optime la ha ; perioada optima de semanat, etc . . Era un soi tardiv si nu prea se incadra in perioada optima de maturizare la noi.

Din suprafata destinata acestui lot experimental, s-a "ciupit" o mica parte de teren in care am infiintat -la dimensiuni reduse- o gradina de zarzavat pentru nevoile noastre interne, din care n-a lipsit : ceapa, rosii, ardei, vinete, cartofi si pepeni. "Tot experimental", zicea inginerul, ca sa justificam abaterea de la "lot", dar cu acordul d-lui inginer de "Sus".

Ca organizare de santier agricol, am construit o baraca in care am depozitat : seminte, ingrasaminte chimice, unelte, etc., iar la intrare, pe partea stanga, un birou unde se tineau toate documentele legate de activitatea lotului.

Munca era usoara dar si meticuloasa. O faceam de placere. Administram ingrasamintele chimice, cantarite, pe loturi in functie de culturi si de densitatea plantelor, asa cum ne indica ing. Savu Aurel.

Daca la porumb, floarea soarelui si fasole, interveneam rar cu sapa, la gradina aveam operatiuni meticuloase, zilnice : facut rigole, prasit, plivit, copilit etc .

Rezultatele au fost "neasteptat de bune", cum a constatat inginerul ce isi intocmea teza de doctorat.

Iar noi palmasii, pentru ca palmasi eram, am fost si noi multumiti. In primul rand ca ne infruptam din bunatatile pe care le produceam cu truda noastra : porumb de fiert, seminte de floare, ca sa nu mai vorbesc de cele din gradina de zarzavat, la care nu aveam restrictii. Ba, mai si duceam la inaptii nostri dragi care ne asteptau seara de seara cu sacosele, anume facute.

Si cand credeam ca am intrat intr-o anumita normalitate, simtindu-ne oarecum protejati, ne pomenim ca suntem controlati la poarta. Intrasera in actiune turnatorii.

Era intr-un amurg. Cadea soarele rosietic peste o liziera, poleind cu aur si arama poalele unui nor ratacit pe cerul ce capatase o culoare de un bleu-gri neverosimil de curat, aproape nefiresc.

Ne luasem boccelele si am pornit agale ca dupa munca, pe drumul de tara, batatorit de noi si de altii. In bidonasele noastre mai puneam cate ceva, ca-n fiecare seara.

Cand ne-am apropiat de poarta, l-am vazut pe ofiterul politic Corsei, protapit de un stalp al portii. "Nu-i a buna aceasta prezenta la intrare", sopteste cineva.

-"Dati afara tot ce aveti si stiti ca nu aveti voie sa aduceti", ne-a luat politicul cam aspru, cand am ajuns in dreptul lui.

Fiecare dintre noi aveam ascunse, ceapa, rosii, porumb de fiert, seminte de floarea soarelui, etc . A fost o tacere de mormant, apoi am aruncat cate ceva.

-"Va mai intreb o data, ati aruncat tot si nu mai aveti nimic ?" Si noi am raspuns ca "nu", considerand ca e o simpla formalitate si amenintare.

-"Atunci rasturnati bidoanele !"

Si a inceput sa curga : zeama de pepeni, suc de rosii, bucatele de ardei .

-"Directia carcera !"

Am intrat si eu alaturi de ceilalti prinsi cu "ocaua", la carcera, pentru o perioada de 48 de ore. N-am facut toata pedeapsa. A intervenit inginerul Savu, care a raportat comandantului : "Am nevoie de acesti oameni, domnule comandant, pentru ca sunt de specialitate si la "lot" nu se admit intarzieri sau strangulari. Va rod eliberati-i !"

Comandantul a revenit asupra deciziei cu un amendament : "In fiecare seara dupa cina, sa intre in carcera "de buna voie". Dupa zece zile am fost "gratiati". Ca sa justifice masura luata, domnul capitan Corsei, ne-a acuzat de "ajutor legionar", pe care a considerat-o "foarte grava si pasibila de proces".

Degeaba am incercat sa justificam la ancheta ca cei din dormitoare, carora le mai aduceam din cand in cand, legume si porumb de fiert, sunt bolnavi, gata de "drumul cel mare" si ca boala nu are culoare politica, ca e un sprijin mai mult moral decat material. Domnul Corsei a ramas la parerea sa.

"Sa fie sanatos !" Iar noi ne intrebam cine poate fi turnatorul. "Nu va ganditi baieti la nimeni altul decat la Angheliu, fostul Ministru al Sportului, intrat in conflict cu Ana Pauker, care l-a trimis sa se mai gandeasca asupra principiilor marxist-leninisto-staliniste, aici la noi la GRINDU", ne-a asigurat cineva din dormitor.

Vara lui 1963. Ne odihneam dupa ce luasem gamelele cu ciorba de cartofi, cu cateva jumeri. Stateam intinsi pe iarba. Pe langa baraca, era un drum de tara, pe unde se transportau produsele agricole ale unitatii. Pe langa noi, cei imbracati in zeghe, nu avea voie sa circule oameni straini, straini de noi ! Si totusi, o caruta cu rezonanta harsoveana a "indraznit".

Am intors si eu capul ca si ceilalti de langa mine. Un carutas cocotat pe saci -probabil plini cu iarba- tinea de darlogi doi caluti dobrogeni, si ii biciuia sa treaca mai repede pe langa noi, tolanitii, cu fete livide.

In spatele lui, doi tineri. Ma uit mai atent si recunosc pe unul dintre ei, iar el cu un gest, imi da sa inteleg ca m-a vazut si recunoscut. Era un nepot de-al cumnatului meu, dr. Dina Pitu, pe nume, Coli Pitu, absolvent al facultatii de hidrotehnica care isi pregatea -am aflat asta afara- teza de licenta cu tema "Structura solului in Delta". Astazi este director, de ani de zile, la Intreprinderea "Apa si Canal" Constanta.

A doua zi, absolventul hidrotehnicii, a intrat in spatiul "pamantului nostru" cu toate aprobarile de rigoare, sa faca sapaturi pentru analiza si structura solului. Date necesare i-a furnizat si colegul nostru Pascu care, pe langa cele tehnice a avut grija sa-i transmita din partea mea ca sunt "sanatos", dar sa-mi trimita sotia medicamentele pe care i le-am scris pe o hartiuta. Mesajul a ajuns la destinatie si, dupa o luna, am intrat in posesia leacurilor solicitate sub semnatura bunei mele sotii, Nela.

Luna iulie 1963 era pe sfarsite, cu caldurile ei umede si sufocante, uneori. Se facea bilantul activitatii coloniei si mai ales al lotului experimental, ale carui productii au facut obiect de analiza la nivel al Departamentului Agriculturii de Stat, fiind considerate ca cele mai mari. A venit sa vada "minunea" de la IAS Periprava, din partea Institutului Agronomic Bucuresti, ing. Davidescu -decanul sau rectorul- insotit de inginerul initiator al acestui experiment, Hristea, ale carui date stateau la baza tezei de doctorat.

Ing. Davidescu, in prezenta intregului colectiv care a participat la aceasta actiune, dupa ce a ascultat explicatiile date de Hristea, s-a uitat spre noi si dand din cap compatimitor a spus :

-"Acum imi dau seama de ce merg treburile asa de bine aici. Pamantul acesta asculta de inginerul Savu Aurel pe care il vad aici si de care se leaga -banuiesc- aceste productii pe care le-ar invidia orice specialist. Inginerul Savu mi-a fost unul din cei mai buni si merituosi studenti ai mei. Ce faci, Savule ?"

-"Va multumesc de intrebare, domnule rector, ca de raspuns vedeti . ma prezint cu ce am invatat de la dvs. Sunt multumit ca lucrez, chiar si in aceste conditii, pe profilul meu."

-"Da, da ! Ma bucur pe de o parte ca aveti cele mai mari productii la loturi -experimentale- ,dar . pe de alta parte", dar n-a mai continuat. Si-a aruncat privirile spre putinele hectare infrumusetate si imbelsugate de truda si constiinciozitatea noastra.

29 iulie 1963. Profesorul -lali Coli Ghizari-, primeste unda verde, odata cu expirarea suplimentului de pedeapsa in luni. Era ultima oara cand mai vorbeam in aromana cu "lali", aici intre sarme.

-"Stii ce sa le spui acasa ! Ce trebuie ! Sa aibe grija de ea si de copil. Mai am putin si-ti calc pe urma. Ajunge !, prea mult !", si l-am imbratisat pentru tot si pentru toate cele indurate impreuna.

Dupa doua saptamani vine de la grefa "ausul" (batranul), papu Cola Matusu direct la mine.

-"Ficior, mani fug s-mini! (Baiatule, maine plec si eu !). Am fost chemat de un anchetator civil care m-a intrebat despre anumite personalitati politice din Grecia, oprindu-se in final la Caramanlis, presedinte in exercitiu in Grecia. "Da, domnule anchetator, i-am spus, il cunosc foarte bine, ca-i arman de-al meu cu care am discutat de multe ori probleme legate de soarta noastra, a armanilor din Grecia". Si dupa ce am dat detalii la intrebarile lui, mi-a spus : "Maine plecati, domnule Matusu". Asa ca ficior, a continuat papu Cola, va las ! In sfarsit plec ! Va multumesca voua care ati avut grija de mine, de noi cei batrani si bolnavi. Uneori ati fost dusi la carcere, tot pentru noi -si ne parea rau-. Nu mi-am inchipuit un astfel de regim. Voi ati patimit si patimiti de decenii pentru o cauza dreapta. Si trebuie sa invingeti. Daca nu voi, atunci cei ce va vor urma-. Ce sa-ti mai spun ? Sa fiti demni si sa nu va plecati celor ce va asupresc."

-"Iti doresc sa fii sanatos ca sa poti face ceva in Macedonia noastra unde se afla Pleasa mea". Si l-am imbratisat.

Dupa eliberare am aflat lucruri imbucuratoare despre dansul. A fost repus, dupa un proces simbolic, in toate drepturile, fiindu-i anulata condamnarea din perioada comunista, cand a fost acuzat de colaborationism cu italo-germanii.

Toamna, acest preludiu al sfarsitului de an, venise la timpul ei. Lucrarile campului, pentru noi, intrau in partea finala. Administratia se mandrea cu rezultatele noastre, prin reprezentantul ei, comandantul. Iar IAS Periprava a primit un fel de diploma fruntasa pe ramura pentru "rezultatele deosebite in intrecerea socialista".

Pentru aceste rezultate, comandantul, la sugestia inginerului Savu, a facut un referat catre IAS, solicitand pentru grupa de la "lot" un stimulent in bani. Solicitare care a fost onorata de unitatea beneficiara, fara obiectii.

Pe neasteptate ne pomenim cu ziare si filme. Dupa 11 ani citeam ; dupa 11 ani vedeam un ecran din cearceafuri. Si dintr-o parte si din cealalta, am luat "cunostinta" de realizarile "minunate in toate domeniile de pe intreg cuprinsul tarii ce inainteaza cu pasi . spre socialismul biruitor !"

Evenimentele, putine cate erau, curgeau in favoarea noastra scotandu-ne din amorteala zilnica, monotona.

Venise ing. Hristea si binefacatorul teoretic al "lotului" cu un ofiter imbracat in uniforma de aviator. Eram cu toti curiosi. Un ofiter si inca aviator, sta in biroul baracii si citeste ! Afara stateau de vorba ing. Hristea si ing. nostru, Savu. Pe langa ei trece -intamplator ?- subinginerul de lot, Evi.

-"Domnule subinginer, il acosteaza Hristea, te rog, du-te in birou si adu-mi registrul cu ingrasaminte chimice". Si, Evi s-a dus, caci asa era piesa, dar a intarziat cu registrul. Nu-l gasea ? .

Seara ne intorceam din lan. Evi se apropie de mine, ma ia de brat si incet incepe sa-mi spuna :

-"Sa nu dea necuratul sa vorbesti cu cineva si sa-i spui ceea ce iti spun eu. Fii atent ! Ofiterul pe care l-am intalnit in birou, cand m-a trimis Hristea sa-i aduc registrul -pretext bineinteles- este cumnatul meu. Mi-a spus scurt : "Sa stiti ca m-am casatorit cu sora dvs.". Am ramas uluit, dar l-am imbratisat. Cum sa-i multumesc inginerului Hristea ?"

Un eveniment "bomba" a fost cu Angheliu, fostul ministru. Prins ca incepuse sa "toarne" si din "cadre", a fost "dat la munca de jos". Incepuse "dezghetul" de aproape doua luni de zile si la noi in lagar.

Decembrie 1963. Imediat dupa Sf. Nicolae, cand l-am sarbatorit pe Nicu Perceli, am trecut la moara, sub patronajul celor doi frati, initiatorii si realizatorii acestui obiectiv cu care se mandrea d-l maior.

Aici, n-am dus-o rau, dar incepusem sa ma agit, sa nu am liniste. Se apropia 25 februarie, data cand imi expirau cele 60 de luni de lagar cu care ma investise cineva de sus, din piramida puterii monstruoase, instalata cu 17 ani in urma. Si imi voi lua adio de la aceasta colonie in care imi incheiam ciclul de 12 ani.

Plecam, deci ! Ma vor astepta cei de acasa -Nela, Sandu, fratii si . Nu ! Mama si tata, nu ! Mama, cea care ma purta in inima ei cea mare, intr-un ungher aparte pentru ca fusesem mezinul familiei, ca plecasem de mic de acasa umbland pe la diferite scoli -iar atunci cand veneam, in vacante, eram ca un musafir-, ca facusem armata si front, unde fusesem ranit de doua ori si mai ales ca am intrat in bezna asta in care n-a putut sa ma vada, murise cu aproape cinci ani in urma la Zagna Vadeni, exilata din casuta ei, ca si mine, printre straini.

M-a plans, desigur ca si tata, cel care, desi mai mare cu 15 ani decat dansa, va supravietui, stramutat de sapte ori din casele tocmite de el, inca ceva ani cu gandul si speranta -cea care moare ultima din om- ca-si va revedea flacaul plecat . undeva. S-a stins in 25 decembrie 1962, cand se nastea Cel care va fi crucificat pentru invierea noastra .

Diminetile de iarna, reci si bantuite de Crivat, ma faceau uneori, daca nu mereu, mai trist, mai singur, mai abatut si . mai departe de lume.

Stiam totusi un punct de sprijin -25 februarie si renasteam, pregatindu-ma sa parasesc un fel de viata pe care nu mi-am dorit-o dar pentru care am fost pregatit sa o suport.

Si ce poate fi mai frumos decat sa nu fii infrant, mai ales intr-o confruntatare inegala !

24 februarie 1964. Eram in ajunul plecarii, dupa toate semnele. Cineva mi-a oferit o cruciulita din os, semnul indurarilor, pe care, m-am gandit, s-o ascund in captuseala pantalonului aflat la magazie.

Seara, a fost seara despartirii, cu nesfarsitele imbratisari si primiri de mesaje, cu lacrimi, semnul dragostei si al intelegerii.

Ii lasam pe dr. Cepi, dr. Ionel Zeana, avocatul Chimon Hagichirea, cel care m-a rugat sa-i spun mamei sale sa mai aibe putina rabdare ca "vin si eu acasa cat de curand", fara sa stie ca nu-l mai astepta aici, pe pamant ci dincolo, in linistea eterna, de doi ani de zile ; dr. Ilie Lazar ; parintele Ilinescu, Catalin Codreanu, fratii Parceli, Gavrizi Gh. "pustiul" de atunci care se va casatori cu o nepoata de-a mea; Stila Pistireanu, mos Stere Giugica, Tache Pita, nelipsitul din preajma noastra, guralivul simpatic Sachi Caporani, care nu a reusit sa-si termine aventurile din tinerete . si mai multi, multi altii ce asteptau aceeasi zi, a plecarii.

1964-25 februarie, orele 12. Sunt scos din dormitor si introdus in magazia cu efecte de unde -dupa cautari printre sute si mii de bagaje- mi-am luat "trusoul" ce zacea de 12 ani legat cu o sfoara aproape mucegaita si care ma urmarise fidel prin toate peregrinarile mele.

Mi-am imbracat costumul. Costumul meu de mire. Mirele de atunci s-a "innobilat" cu inca 17 ani, cu riduri si tample carunte. In efectele mele am gasit, intr-un plic, o fotografie de-a lui Sandu imbracat in costum elegant si cu sapca de elev.

Am trecut cu bagajul, in camera de izolare-eliberare. Primul gand a fost sa-mi ascund cruciulita, primita si cateva boabe de porumb mexican luat de la lotul experimental, in vatelina de la palton. Operatia subversiva a reusit !

A doua zi, cinci "fosti", ne-am prezentat la administratie, unde am dat declaratie precum ca "nu voi spune nimanui, nici chiar sotiei sau copilului, pe unde am fost, ca . si multe altele" care se incadreaza in articolul de cod penal si care prevede . ", dupa care am semnat propriu si nesilit .

Si asa, cu angajament solemn semnat, am parasit colonia noastra . Am trecut pe langa anexa Grindu, unde lasasem o farama din viata, pe langa Letea, profilata pe cerul sumbru al iernii pe care o pierdeam din ochi pe masura ce ne indepartam anevoios pe drumul de tara batatorit de tractoarele si masinile IAS Periprava.

Din cand in cand, faceam cate o pauza sa ne tragem suflarea, cu gandul la ceea ce ne asteapta si la ce lasasem in urma.

Eram inca in perimetrul aceleasi atmosfere de lagar.

In sfarsit ! Spre seara am ajuns la Sulina cenusie si trista, veghind la capat de tara, acolo unde se impreuna apele dulci ale Danubiului cu cele sarate ale Euxinului.

Un binevoitor, poate si el calator ca si noi, ne-a indrumat -intr-o limba locala- catre un hotel. "Faceti stanga, apoi drept inainte si putin la dreapta, in colt, e hotelul". I-am multumit omului cu pufoaica si caciula ruseasca si ne-am vazut de drum, nimerind drept in usa hotelului.

Era o cladire cu un etaj, viu colorata cu o firma pe fond rosu - nu se putea altfel- pe care scria de-o schioapa: "HOTEL".

Am intrat sfiosi, dand seara buna tovarasului sef cu care ne-am tocmit pentru una camera mai mare sa incapem toti cei cinci "tovarasi" de-acum -nu camarazi ! Seful binevoitor, nu parea curios de asa oaspeti. Cred ca se obisnuise cu asemenea aparitii nocturne.

Am stat trei zile la margine de lume, la buza marii gri-verzuie unde petecul de plaja cu nisipul ravasit de vant sau apa, cu sticle, hartii, bucati de scandura si alte obiecte casnice folosite, iti oferea un spectacol dezolant.

Am stat trei zile pentru ca un "tovaras" ne-a explicat : "Nu circula vasul ! Sunt sloiuri mari de ghiata ce vin din susul apei. E pericol. Se lasa cu morti asa cum au fost acum doua zile."

In ultima zi la hotel, seful ne face o surpriza. Ne invita intr-o camera mare, la parter, in fata unui televizor. Televizor ! "Ce minune o mai fi si asta ?", s-a mirat unul dintre noi. Ne-am uitat cateva ore la aceasta creatie a stiintei care mai tarziu avea sa patrunda in orice casa si care il va indeparta pe om de viata spirituala, de cultura.

"Lumea moderna poarta in ea, ca un cancer, lipsa sufletului. Lumea noastra este victima unei crize fara precedent de absenta valorilor umane", spunea André Malraux. Si n-a gresit ! Din pacate !

A treia zi, ne-am imbarcat pe un remorcher. Lasam in urma acest coltisor de lume in care pescarusul, cu aripa lui alb-cenusie, era singura prezenta in tot acest peisaj adormit.

Alunecam cu viteza redusa. Dupa cateva ore de mers, m-a surprins -pe remorcher- prezenta fostului meu director de la scoala medie de marina, cu functie mare in partid pentru ca . fusese cazangiu candva.

Am evitat sa ma intalnesc -poate nici nu m-ar fi recunoscut- cu fostul meu colaborator. Dar, mai tarziu, cand am avut ocazia sa-l intalnesc in Constanta, i-am amintit acea excursie din Delta pe care o facuse : "Stiti, tov. Sarbu, ca pe data de 28 februarie 1964, am calatorit pe acelas remorcher cu care ati plecat din Sulina, in compania unor prieteni ?"

-"Pai, tov. profesor Zechiu, de ce nu m-ai atentionat ?"

-"Nu puteam ! Eu veneam din alta lume !" Si asa era, din alta lume !

Am ajuns la Tulcea. Am cautat si am gasit o bodega. La o masa, toti cei cinci, ne-am asezat si am cerut cate o tuica mica. "O cinzeaca ?", ne intreaba ospatarul. "Da, o cinzeaca daca este mica !", i-am raspuns de la masa cu miros de tescovina.

Noaptea, pe la 11, ne-am cumparat din economiile noastre, biletele de tren clasa . ? Am intrat intr-un compartiment, imbatranit si el, in care am gasit doua persoane sau . M-am rezemat de speteaza bancii si cautam cu ochii inchisi linistea si somnul de care aveam atata nevoie.

Lasam Tulcea in miez de noapte, fara viata, cu strazile si cladirile in obscuritate, cand trenul s-a pus in miscare cu nostalgia "glasul rotilor de tren" . imbietoare la somn. Dar cum sa dormi ? Nimic nu fuge mai usor decat gandul din cercul constiintei si odata iesit, isi ia zborul pe oriunde, uneori revine, alteori dispare desi il cauti cu insistenta. Dar, Doamne, sunt ganduri ce-ti cad grele, pe care vrei sa le indepartezi, dar ele revin mai apasatoare, parca in ciuda.

Am inceput sa fug de toate si sa ma gandesc numai la mine, la patimile mele, ale camarazilor mei cu care am pornit in aceasta inclestare uriasa. Eram a nu stiu cata za dint-un lant nesfarsit de suferinte. Au incercat sa ne zdrobeaasca. Am fost huliti de semenii nostri. Tot ei ne-au scos in afara istoriei si a legii cu care ne-au osandit.

Nu cunosc, nu stiu ce popor s-a lepadat atat de dur de generatii intregi care au gandit altfel decat stapanii lui, slugi ale unei imparatii straine de duhul pamantului nostru. Nu stiu, in ce colt de lume au fost despartiti cu atata cruzime copiii de parinti si parintii de copii si toti de mamele lor ramase singure ingenunchind la icoane, in asteptarea lor.

In inchisoare eram parca de cand lumea si in lume parca n-am fost niciodata

Ne cresc copiii pe coclauri

Nevestele ca fanul se usuca

Rasar din mame stanjenei si lauri,

noi tot aici, noi tot cu dor de duca.

Andrei Ciurunga

Ma intorceam acasa, pentru ca eram intr-un tren. Si trenul acela din noapte ducea intr-acolo. Cred ca atipisem cand s-a oprit deodata, parca la Cogealac sau aiurea, nu avea importanta. M-am pipait. Imi era rece. In compartiment s-a urcat o pereche tanara, asa cum eram eu candva cu Nela.

Am trecut la fereastra. Noapte. Din cand in cand aparea cate o luminita, ca un opait la fereastra de casa durata pe dealuri domoale, dobrogene.

-"Nu stiti la ce ora suntem la Constanta ?", am intrebat ca orice calator.

-"Peste o ora, cel mult, intram in Medgidia", mi-a raspuns tanarul, uitandu-se la ceas. I-am multumit si mi-am reluat locul sa ma intalnesc, de la fereastra, cu orasul in care am fost de atatea ori si in care imi legasem atatea prietenii. Clipele treceau greu, foarte greu treceau ele, clipele.

-"Tovarase, intram in Medgidia", mi-a soptit cineva ca sa nu-i trezeasca pe cei adormiti din fata mea.

Eram la o aruncatura de bat de Constanta. Ma intorceam acasa !

Venim spre viata limpeziti de plangeri

si tineri de sub iernile ce-au nins.

Caci pentru toate cate-au fost infrangeri

ne-am scuturat de moarte si-am invins.

Andrei Ciurunga

La Constanta am ajuns pe la ora 7, asa cum arata ceasul de pe peretele garii celei noi. Am iesit la suprafata prin "galeriile" ei si i-am admirat silueta moderna prin semiobscuritate. Spre port o panza nesfarsita de lumini invada peste blocurile insirate de-a lungul tarmului.

Am lasat bagajul la magazie si am pornit pe jos pe bulevardul Republicii, asa cum era scris pe primul bloc pe care l-am intalnit in drumul meu. Eram dezorientat de blocurile din dreapta mea, insirate -cu cate sapte caturi- de-a lungul lui. Mi-am revenit cand am ajuns in dreptul Consulatului turc. Am accelerat pasul cotind la stanga pe I.G.Duca, trecand Soseaua Mangaliei si m-am oprit in dreptul unei firme luminate pe care scria : Cooperativa Higiena-Frizerie-Coafura. Am dat "buna dimineata" tovarasului frizer opintit in fata usii care mi-a raspuns cu amabilitatea cunoscuta acestei tagme de muncitori meseriasi, invitandu-ma sa intru si sa iau loc pe scaunul rotativ.

I-am facut semn cu mana spre fata, care insemna "da jos mizeria asta de pe fata-mi ridata", ca de tuns, eram tuns nu de multa vreme din colonie. N-am intrebat cat costa "operatia" crezand va voi vedea afisat pe undeva tarifele. Si nevazand o asemenea lista i-am inmanat o moneda mai "consistenta". Din restul care mi-a umplut palma, i-am restituit ca bacsis cateva monede in mana care mai tinea briciul cu care imi rase barba cu cateva fire albe.

Mi-am reluat drumul cotind la dreapta pe b-dul Lenin atunci, Mamaia astazi. Am traversat b-dul Tomis si m-am oprit, dupa ce am depasit Scoala Italiana, pentru ca din sens invers l-am recunoscut pe Mita Culetu, fostul meu consatean din Frasari-Durustor. L-am oprit din mers iesindu-i drept in fata, pentru ca era grabit. "Mita, stai !". Si Mita si-a revenit din buimaceala dupa cateva clipe : "Pirule, tu esti ? Vinisi ?"

-"Dupa cum vezi Mita, am venit si . teafar, sanatos ca din . , si am continuat : stii ceva despre familia mea ? Stau tot acolo ?"

-"Da, da ! Tot acolo, si-mi face semn cu capul inspre casa."

Am pornit, iutind pasul "intr-acolo", trecand pe langa noua securitate, despre care nu stiam, dar m-a lamurit un cetatean pe care l-am intrebat : "Ce este aceasta frumoasa cladire cu parculet in fata ?" Omul mi-a raspuns incrucisandu-si mainile ca pentru catuse si . a disparut. Am inteles . . . si mi-am continuat drumul trecand pe langa fosta mea scoala, acum Universitate, apoi, la colt, am facut dreapta pe Ion Voda de unde plecasem in urma cu 12 ani. Am intrat in curte, am urcat scarile si am deschis usa strigand : "Sandule !" Iar el care era in hol s-a repezit in bratele mele flamande de dragostea inabusita de atatia ani. Langa el, un coleg care il intreba mereu : "Sandule, dar unde este tatal tau ?"

Ma uitam la Sandu. Avea 16 ani si nu-mi venea sa cred. S-a desprins din bratele mele si a zbughit-o, pe usa deschisa, la scoala. Iar colegul lui, s-a repezit acasa s-o anunte pe mama sa ca "a sosit tatal lui Sandu". Aceasta a si telefonat la scoala : "Doamna Cornelia, mergeti urgent acasa. Va asteapta o mare bucurie !"

Eu, ramasesem cu soacra care venise plangand si continua sa planga pe umerii mei. Nela si Sandu au venit intr-un suflet, neasteptat de repede.

"Doamne, m-ai ajutat sa-mi revad sotia si copilul. Vom fi draga Nela, din nou impreuna", si ne-am imbratisat toti trei.

Era inceput de primavara ! Se intorceau si pasarile calatoare ale Deltei din exil.

A doua zi, Sandu mi-a adus bagajul de la gara, bagaj de care ma lega o nostalgie amara, a unui segment din viata. Cruciulita si boabele de porumb -si el din exil- le-am pus la loc de cinste, marturii ale unei altfel de vieti.

In zilele urmatoare, mi-au venit fratii de la Pipera si o nepoata din Viile Noi. Dar au mai venit si altii pe care nu-i doream.

Trei zile ! Atat, numai trei zile si se prezinta necunoscutul care imi va spune tovaraseste : "Sunteti invitat maine la Securitate !"

-"Asa degraba ! Si pentru ce ora, tovarase . ?"

M-am conformat. Eram asteptat de un plutonier care m-a condus intr-o camera unde am stat singur cateva minute. Facea parte din "protocolul" lor. Revine acelasi plutonier facandu-mi semn cu mana, de la usa, sa-l urmez. Am intrat pe un coridor semiobscur la capatul caruia, in dreptul unei usi furniruite, ne oprim. Insotitorul meu, baiat bine crescut, bate la usa discret, conform consemnului. Am auzit un "intra" baritonal. Si am intrat. Ce surpriza ! In fata unui birou masiv, asezat pe un postament mai inalt, il vad pe "tovarasul" colonel Burlacu, nimeni altul decat cel care ma "vizitase" la Aiud, in urma cu cinci ani, sa ma ajute sa ies din inchisoare mai repede, in baza unui contract diabolic.

N-am apucat sa dau binete, ca ma si intreaba cu un zambet de invingator, dar ironic :

-"Ei, ai venit ?"

-"Buna ziua, domnule colonel. Si ca sa va raspund la intrebare, da ! Dupa cum vedeti si inca teafar. N-am iesit asa cum ati prevazut si promis dvs. !"

-"Pai daca n-ai vrut sa fii baiat cuminte si intelegator !? . Dar, cum o duci cu sanatatea ?"

-"Dupa o campanie in stuful Deltei, nu pot sa ma laud cu prea multa sanatate. Dar sper sa intru in viata normala si sa ma refac". Am vrut sa continui, dar am auzit batai, tot discrete in usa si am tacut. "Da, intra !" Si intra un ofiter tanar cu stele pe umar, capitan.

-"Pe dumnealui il cunosti ?", ma intreaba colonelul zambind.

Ma uitai atent si deodata imi apare imaginea unui fost elev de-al meu.

-"Da, este Negrea, fostul meu elev."

-"Nu ! Pentru tine, este domnul capitan Negrea si vei sta de vorba cu el."

Am trait un moment de revolta profunda. Deci, nu eram inca nici "tovaras" si nici "domn profesor" Zechiu. Si dupa o mica pauza "sefu" mi-a trasat :

-"Ne-am inteles ! Vei sta de vorba cu tov. capitan Negrea, fostul d-tale elev care acum poate sa-ti fie profesor. Apoi s-a ridicat agale, sprijinindu-se cu mainile pe birou si a iesit pe o alta usa pe care n-o remarcasem.

Pe Negrea l-am avut elev in ultimul an de scoala la hidrotehnica, cand eram si dirigintele clasei. L-am ajutat intr-o perioada critica, in care se afla familia lui. "Baiatule, datoria ta este sa inveti, sa-ti vezi de lectiile tale. Ceea ce se intampla acasa la tine s-au intamplat si in alte parti, la alte case. Timpul le vindeca pe toate", l-am sfatuit atunci pe elevul meu Negrea, care, acum, dupa aprecierile domnului comandant al securitatii, putea sa-mi fie profesor. Ce ironie !

N-am stat prea mult si am parasit biroul, ramanand sa mai vorbim altadata.

Dupa o luna binemeritata de "concediu" in familie, am incercat mai multe usi, solicitand un post disponibil, fara pretentii. In cele din urma, m-am angajat ca muncitor necalificat la Cooperativa Imbracamintea. De invatamant, nici vorba, desi la eliberare ni s-a spus "noi nu tinem seama de faptul ca ati fost condamnati, veti merge la locul de munca de unde ati plecat.

Intrasem, deci, in campul muncii, unde se cerea sa fiu "ascultator", vorba d-lui Burlacu, si sa nu trag chiulul, la moda in socialism. M-am conformat regulilor si ordinelor interioare ale Cooperativei.

Dupa cateva luni, in care am fost "observat atent", de cei ce aveau aceasta sarcina, sunt repartizat la Serviciul Contabilitatii.

In luna august, m-am recasatorit cu acea fiinta care a fost obligata sa poarte povara divortului, ani de zile.

-"Domnule primar, eu si . ", am explicat pe indelete situatia noastra celui care ramasese uimit la o asemenea cerere.

S-a ridicat de pe scaun si dupa un moment de deruta si-a indeplinit misiunea, incheind :

-"Este pentru prima oara cand sunt pus in fata unui asemenea "fenomen" si a apasat pe "fenomen". Eu va felicit din toata inima si va doresc fericire si sanatate de care aveti nevoie."

Divortul nostru n-a avut efectul pe care il scontam. A fost nevoita sotia sa-si schimbe mai multe meserii, printre care si cea de cosmeticiana, pentru a-si asigura existenta ei si a copilului.

In aceeasi toamna, a lui 1964, am incercat sa cer reincadrarea in invatamant. Primul secretar al judetului, Mandreanu, mi-a dat aprobare sub rezerva confirmarii Ministerului de resort. Pana la sosirea avizului de "sus", mi-am reluat vechea catedra de limba romana de la liceul Mircea cel Batran, unde era director fostul meu coleg -profesorul de matematica, Zaharia.

Dupa o luna, primesc ceea ce ma asteptam : dezacordul Ministerului. Nu ma impacam cu aceasta decizie si am incercat sa intru in audienta la tov. Mandreanu.

-"Ce sa-ti fac, tov. Zechiu ? Am multe referinte care te indreptatesc sa ocupi postul de profesor si eu am propus. Se vede treaba ca cei "de jos" -securitatea- nu si-au dat avizul, iar ministerul a procedat intocmai.

M-am hotarat sa plec la Bucuresti, unde, un fost elev, Barbat Vasile, ocupa un post de inspector. Vasile al meu, receptiv si serviabil, a reusit sa-mi obtina o audienta la ministru, la d-l Miron Constantinescu, alias . . Ministrul fiind plecat, am ajuns in cabinetul Directorului General al cadrelor, unde, Barbat Vasile, m-a prezentat in culorile cele mai vii posibile, la care directorul, fost profesor de matematica la Turnu Magurele, mi-a raspuns :

-"Domnule coleg, cunosc dosarul dvs. foarte bine si am intervenit de doua ori, dar Directia Securitatii mi-a respins recomandarea si noi fara aprobarea lor nu putem inainta.

M-am intors cuminte la Constanta. Imi epuizasem toate caile, drept pentru care mi-am reluat activitatea la contabilitate. Seara, dupa program, dadeam ore de meditatii la materia mea de baza : limba romana.

30 noiembrie 1964. Cu douazeci si sase de ani in urma, de noaptea Sfantului Andrei, in padurea de la Tancabesti, au fost ucisi prin strangulare, cei 14 condamnati, adusi de la inchisoarea Ramnicu Sarat : Capitanul, Nicadorii si Decemvirii, fara nici o judecata. O crima oribila care a inspaimantat tara si lumea cinstita.

In aceasta zi, cu gandul la cea de atunci, treceam prin dreptul liceului Mircea cand ma intalnesc, intamplator, cu capitanul Negrea, care ma opreste respectuos.

-"Tov. profesor, cand fixam o intalnire sa stam putin de vorba ?"

M-am uitat lung la fostul meu elev, purtator a patru stelute pe umarul cu epoleti albastri. Eram sub impresia zilei amintite, cand am inceput calm si cu voce stinsa :

-"Mai Negrea, imi permit sa-ti spun asa acum si aici ca sa intelegi mai bine. Nu te uiti la mine, nu tii seama de varsta si prin ce am trecut ? Pot eu sa vin la tine sa-ti spun ce face unul sau ce drege altul din fostii mei prieteni sau din cei cu care am petrecut atatia ani in cele mai crunte conditii ? Eu stiu, pentru ca te-am cunoscut, ca esti convins ca nu pot sa-mi anulez ceea ce pastrez cu sfintenie in mine. Ai face tu acest compromis in locul meu ? Eu socotesc ca este mai bine sa ramanem in viata care ne-a mai ramas, cel putin pentru mine, sa ramanem, zic, la fostele noastre relatii sau raporturi, cum vrei sa le spui, acelea de elev si profesor. Sa nu calcam in picioare legile pedagogice ale bunului simt."

Ne-am despartit, fara nici o obligatie unul fata de celalalt. "Sper ca m-ai inteles", si am plecat fara sa primesc vreun raspuns.

Am auzit ceva mai tarziu, dupa multe luni sau ani, ca Negrea a "urcat" pe "trepte" in Capitala, propulsat de mentorul sau, colonelul Burlacu.

Aceasta a fost ultima intalnire cu lucratorii din sfera securitatii statului, pana astazi cand imi insirui aducerile-aminte. Si nu-mi pare rau, asa cum nu le-a parut : lui Tache Pita, lali Nicu Ghizari, Scrima si multi altii . Nu stiu ce au raspuns la "apel" ceilalti, dar lali Nicu Ghizari a primit calificativul de "tot legionar incapatanat ai ramas", si cred ca nu a fost singurul.

La Cooperativa mea, Imbracamintea, am fost avansat ca sef de birou administrativ, si ma simteam in largul meu, pana cand am inceput sa sesizez niste presiuni psihice care mi-au dat sa inteleg ca se unelteste la postul meu.

Am auzit nu peste mult timp, de la un coleg de birou ca ar exista un oarecare tov. Topoloveanu, fost ofiter de securitate, care trecuse prin port si indepartat pentru diverse abateri, ca solicita functia mea.

Eram deja pregatit cand m-a chemat presedintele Cooperativei, Vasile Enica :

-"Tov. Zechiu, imi pare rau, dar sa-ti cauti un post in alta unitate. Sunt presat de . "pe Lenin" si n-am ce face !"

-"Va multumesc, tov. presedinte, pentru tot ce ati facut pentru mine. Sper ca m-am achitat de obligatiile . ", si n-am continuat, deveneam ridicol.

-"Va urez succes, tov. Zechiu !"

Ne-am strans mainile si "drum bun Zechiule spre alti stapani". Se intampla pe 14 decembrie 1972 cand mi-am luat ramas bun de la colegi, pe care i-am respectat si m-au respectat.

-"De ce pleci domnule Zechiu ?" -pentru multi eram inca domnul- . m-a intrebat ing. Felicia Sundri. Si i-am explicat motivele. A stat putin pe ganduri, dupa care imi face semn cu mana sa stau linistit.

-"O clipa, domnule Zechiu. Eu am o cunostinta la Trustul de constructii, pe inginerul Radu Suman. Vorbesc cu el si iti comunic". Felicia a plecat cu angajament, iar eu cu speranta.

Dupa doua zile primesc un telefon de la dansa sa ma prezint la T.C.I., adica Trustul de Constructii Industriale. M-am prezentat a doua zi.

Am asteptat in antecamera cateva minute, dupa care sunt invitat in biroul inginerului sef.

-"Sunt profesorul, adica fostul profesor de fapt, Zechiu Spiru".

-"Da, va rog luati loc, d-le profesor. M-a pus in tema Felicia".

Si, dupa o mica pauza .

-"Cum, domnule profesor, n-ati avut elevi care sa va ajute ?"

-"Domnule inginer, am avut, dar, acum, o parte majoritara, cei care au functii, ma cam ocolesc. Si ii evit, pentru ca ii inteleg."

-"Cacaciosi ! Imi scuzati expresia. Vino, domnule, la mine. Ai sa te simti in largul d-tale si cu un salariu bun."

Iata-ma transferat la TCInd. Grup, oras Constanta, cu toate actele in regula. TCInd, in afara acestui grup in oras, mai avea alte doua : unul la Tulcea si altul la Braila. Aici, unde am fost repartizat, aveam o munca usoara. Ma ocupam cu procurarea si distribuirea rechizitelor pe intreg Trustul ; raspundeam de cazarmamentul santierelor si administrarea caminelor muncitoresti.

Dupa doua luni, cand intrasem in plina activitate, intra pe fir un "secu", care ii reproseaza inginerului Radu Suman angajarea mea fara avizul lor

Despre discutiile aprinse dintre cei doi mi-a relatat directorul economic, Rosculet, care asistase fara sa intervina, desi era indreptatit, eu fiind sub directa conducere a serviciului economic.

-"Domnule profesor, a inceput directorul economic, eram de fata cand ofiterul de securitate i-a reprosat tovarasului inginer, pe un ton destul de amenintator : "De ce l-ati angaja pe Zechiu Spiru fara avizul nostru ? Nu cunoasteti criteriile de angajare in asemenea cazuri ?" "Stiti ce, tovarasi ?", i-a raspuns tovarasul inginer, "omul acesta lucreaza cat trei. Pentru mine este foarte bun pentru ca este cinstit si corect in serviciu. Este ceea ce isi doreste un conducator care apara interesele unitatii. Daca d-l Zechiu se ocupa de "prostii" cum credeti dumneavoastra, este de datoria Securitatii sa-l urmareasca si sa-l izoleze de societate. Noi urmarim productia pe care o dam statului dupa un anumit plan si statul sunteti dumneavoastra !".

Am ramas la acest Trust pana in 1980, cand am solicitat sa ies la pensie pentru ca implineam varsta de 62 de ani, fara sa am, insa, vechimea integrala in munca, adica 30 de ani, cat prevedea legea. Imi lipseau patru ani ca sa indeplinesc "baremul" si sa nu fiu penalizat.

Cei 12 ani de detentie nu constituiau nimic. Nici anii munciti intre cordoanele de sarma ghimpata sau ziduri cu prepeleacuri de paza. Nici cei din lagarele de munca de la Grindu-Periprava.

"Munca dumneavoastra, de robi, domnule Zechiu, nu intra in calculul pensiei si veti fi penalizati daca nu impliniti 30 de ani in campul muncii. Asa ca va sfatuiesc sa mai ramaneti inca 4 ani aici, unde nu va deranjeaza deocamdata nimeni.", mi-a spus cu amaraciune si in soapta cel ce mi-a intocmit dosarul de pensionare.

Dar eu nu mai puteam suporta presiunile venite din afara, pe care le simteam in ciuda asigurarii din partea conducerii tehnico-economice a Trustului. Si, pentru ca ma pensionam si eram penalizat, mi-am adus aminte de un fapt petrecut cu 10 ani in urma.

Era toamna anului 1970. Eram internat in Spitalul Judetean, la sectia Oftalmologie. Il aveam ca partener de camera pe unul caruia i se spunea "mos Dragan", care primea, aproape seara de seara, vizita unor fruntasi comunisti din acea perioada si -ce mi-a atras atentia- a primului-secretar constantean de partid, Mandreanu. Mos Dragan avea si un baiat, mecanic de locomotiva, ce urma sa iasa la pensie la varsta de 50 de ani !

Intr-o seara, "mosul", dupa ce pleaca Mandreanu, care-i adusese mici atentii culinare, incepe sa-mi povesteasca din viata sa, legat de aceste vizite, la care dansul observase ca devenisem curios.

-"Am avut norocul, sau intamplarea, sa-l adapostesc pe Filimon Sarbu -cred ca ai auzit de el- in casa la mine, pentru ca era urmarit de Siguranta. Era in timpul razboiului, in 1941-1944. Si l-am salvat."

Ceea ce nu mi-a spus, insa, mos Dragan, a fost motivul pentru care era urmarit.

-"Nu cumva Filimon Sarbu era una si aceeasi persoana cu cel care facea semne cu lanterna, in timpul noptii, avioanelor rusesti sa bombardeze anumite puncte strategice ?", am intrebat pe "mosul" care nu mi-a raspuns, intorcandu-si capul in alta parte, ca si cand nu a auzit intrebarea. Dar nici eu nu am insistat.

Ei bine, pentru acea noapte si acel "ajutor tovarasesc" acordat lui Filimon Sarbu, mos Dragan primea o pensie lunara de 5000 de lei, iar consoarta lui, tot lunar, 3000 de lei, in timp ce eu, ca salariat de stat, primeam un salariu de 800 -opt sute !-, tot lunar, reprezentand 10% din venitul, numai din pensie, al familiei Dragan.

Si eu, ca sa supravietuiesc, eram obligat sa prestez o munca suplimentara, legata de profesia mea de baza -meditatii la limba romana.

Asadar, in 1980, am parasit statutul de salariat "RESERIST", intrand in tagma pensionarilor ce-si numarau pe degetele trudite mataniile din chilimbar pe bancile din parcul Tabacariei.

Simteam nevoia sa ma odihnesc si sa ma ocup de treburi casnice, de care fususem departe atatia ani. Sa evit intalniri cu "fosti", intalniri ce puteau fi interpretate ca se fac "in anumite scopuri subversive" si pentru care puteai fi chemat, in baza unei "invitatii", pe bulevardul Mamaia, sa dai explicatii.

Stiam ca noi, cei trecuti pe "acolo", eram pusi sub observatie si urmariti de cei in uniforme cu epoleti albastri sau de uneltele lor, ce puteau fi recrutati chiar din fosti colegi, prieteni sau cunostinte -unii acceptand din interese, altii din naivitate, sub presiuni sau santaj.

Eu am devenit un spectator solitar, asezat in fotoliul de pensionar, urmarind din cand in cand ziarele de frunte din presa noastra, "Scanteia", "Romania Libera", "Romania Literara", "Contemporanul" sau cele doua ore la televiziune -imbracat si sub plapuma-, in care nu se consemna nimic pentru ca nu se intampla nimic.

Si asta pana in decembrie 1989, cand m-au cutremurat scenele prezentate cu atata dibacie la televiziunea ce nu si-a incetat emisiunile zile intregi, creand in sanul populatiei stari de soc, nedumerire si confuzie.

O piesa de teatru in care scenaristii, regizorii si actorii veniti din vremurile ce apuneau in decembrie 1989 au trecut triumfatori in aceleasi roluri, dar cu "fata umana", in "epoca" ce se va numi "post-decembrista" a democratiei si a economiei de piata.

Dar cine va avea taria morala sa dea raspunsuri nesfarsitelor intrebari de atunci, pe care le astepta, si asa, o natie intreaga !?

A fost Revolutie ? Rascoala ? Lovitura de stat ?

Cine a tras . ? Cine . ? Cine ?

EPILOG

Ma intorc la anii mei de dupa exil sa-mi inchei aceste "memorii octogenare" cu o cronica sumara a unor evenimente petrecute in familie.

1967.

- A aparut un decret prin care orice salariat putea sa solicite aprobarea construirii unei locuinte -apartament- proprietate personala, depunand anticipat un avans de 30% din valoarea ei.

Cum nu eram in posesia acestei sume, am fost sprijinit de anumite cunostinte si in mod deosebit de proprietarul casei, in care mai locuia Ion Chipara, fost sef controlor financiar al judetului.

- Alexandru sustine examenul de admitere la Facultatea de Arhitectura din Bucuresti. Reuseste pe forte proprii.

- Se naste Radu Spiru Dumitrescu, fiul cumnatului meu cel mic, Dumitru. Fusese salariat la I.L.L. si s-a inscris la A.S.E., la fara frecventa. Dupa absolvire s-a casatorit cu o fosta colega de birou, Victoria Negoiescu, care terminase Facultatea de Filozofie din Bucuresti. Radu, azi inginer mecanic, a emigrat in SUA dupa casatorie.

1974

- Alexandru este repartizat arhitect la IPJ-Tulcea, unde o va cunoaste si se va logodi cu Angelica Ganea. Vor fi transferati la IPJ-Constanta unde, in 1977, va avea loc cununia religioasa la Catedrala, iar nunta si masa festiva la Cazino, sub bagheta aceleasi, inca tanara, perechi de nasi, Florica si Tegu Coitu.

3 mai 1978

- Eu si Cornelia avem statutul de bunici, se naste Valentin, primul nepot.

Au fost si zile triste. Viata isi are legile ei si noi suntem sub ele.

1974 -Pleaca spre cele vesnice bunul meu cumnat Geogea, rapus, dupa multi ani, la o varsta de plans, de o boala neiertatoare, pulmonara.

1986 - Dupa 12 ani de la decesul fiului sau, Geogea, blanda, buna si respectata mea soacra isi incheie pamanteasca viata la varsta de 91 de ani. A ramas vaduva la 45 de ani in imprejurarile dramatice de la sfarsitul anului 1940, dar, impacata, ca si-a indeplinit fara repros obligatiile familiale fata de cele trei fete si doi baieti pe care i-a instruit si invatat la scoli si pentru viata.

Pe "frontul" de la Pipera viata si-a reluat cursul normal dupa cei 4-5 ani de exil petrecuti de fratii mei prin fostele vetre intinse cu ciulini ale Baraganului, creionate amar de "invinsul" Panait Istrati.

- Hristu, fratele cel mare, si-a casatorit cei doi baieti. Primul, Costa, cu Mariana Vanghele si au trei fete : Carmen, Ecaterina (Rina), dupa numele mamei, si Simona, toate trei casatorite si cu copii, la casele lor. Doar Simonei nu i-a "priit" aerul din tara si, in speranta ca va fi mai bine in alta parte, a nimerit in Canada.

Al doilea baiat, Vanghele, si-a ales consoarta pe Olimpia Sunda. Urmasi ? Da ! Un baiat, Gigel, dupa numele strabunicului sau si parintele meu, si o fata, Mirela, casatorita cu Dan Calesu. Locuiesc in aceeasi Pleasa bucuresteana numita Pipera.

Cele doua fete ale lui Hristu, Despina si Andronica, si-au urmat cursul firesc al vietii. Prima, Despina, este casatorita cu Virgil Culetu are un baiat, Mihai, si o fata Angelica, casatoriti si la ogradele lor. A doua, Andronica, si-a ales ca partener de viata pe Spiru Calesu si au doua fete, Rodica si Daniela, casatorite in Capitala.

Pentru nepoata Despina am o nota aparte. Am considerat-o ca pe o sora, fiind cea mai apropiata de mine de la inceput si apoi de familie din copilarie.

- Haralambie -Lambri- fratele mijlociu are un clan mai restrans : doua fete, Luiza, cu studii economice brasovene, este astazi functionara la Curtea de Conturi, iar sora ei, Florica, si cu sotul ei, Ion Ianuli, sunt parintii a trei copii, doi baieti si o fata, care locuiesc in aceeasi "margine de Bucuresti", Pipera.

Constanta, 3 octombrie 2002 - Ieri am implinit 84 de ani.

CUPRINS

Cuvant inainte . . . . . . . . . . . . . . . 3

In loc de prefata . . . . . . . . . . . . . . 5

Macedonia . . . . . . . . . . . . . . . . 7

Cadrilaterul . . . . . . . . . . . . . . . .. 23

Pe front . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93

Ranit pentru a doua oara. Intoarcerea in tara . . . 119

Turnu Magurele . . . . . . . . . . . . . . 140

Arestarea . . . . . . . . . . . . . . . . . 168

Margineni . . . . . . . . . . . . . . . . .. 210

Gherla . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239

Aiud . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252

Zarca . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 262

Noua Culme . . . . . . . . . . . . . . . 297

Grindu . . . . . . . . . . . . . . . . . . 304

Grindu-Periprava . . . . . . . . . . . . . . 313

Epilog . . . . . . . . . . . . . . . . . . 343

Vol 2

impare

1,3,5,7,9,11,13,15,17, 19,21,23,25,27,29,31,33, 35,37,39,41,43,45,47,49, 51,53,55,57,59,61,63,65, 67,69,71,73,75,77,79,81, 83,85,87,89,91,93,95,97,99

101,103,105,107,109,111,113, 115,117,119,121,123,125,127, 129,131,133,135,137,139,141, 143,145,147,149,151,153,155, 157,159,161,163,165,167

169,171,173,175,177,179,181, 183,185,187,189,191,193,195, 197,199,201,203,205,207,209, 211,213,215,217,219,221,223, 225,227,229,231,233,235,237

239,241,243,245,247,249,251, 253,255,257,259,261,263,265, 267,269,271,273,275,277,279, 281,283,285,287,289,291,293, 295,297,299,301,303,305,307, 309,311,313,315,317,319,321, 323,325,327,329,331,333,335, 337,339,341,343,345,347

pare

2,4,6,8,10,12,14,16,18,20, 22,24,26,28,30,32,34,36,38, 40,42,44,46,48,50,52,54,56, 58,60,62,64,66,68,70,72,74, 76,78,80,82,84,86,88,90,92, 94,96,98,100

102,104,106,108,110,112, 114,116,118,120,122,124, 126,128,130,132,134,136, 138,140,142,144,146,148, 150,152,154,156,158,160, 162,164,166,168

170,172,174,176,178,180,182, 184,186,188,190,192,194,196, 198,200,202,204,206,208,210, 212,214,216,218,220,222,224, 226,228,230,232,234,236,238

240,242,244,246,248,250,252, 254,256,258,260,262,264,266, 268,270,272,274,276,278,280, 282,284,286,288,290,292,294, 296,298,300,302,304,306,308, 310,312,314,316,318,320,322, 324,326,328,330,332,334,336, 338,340,342,344,346,348

coperta IV

. . . . . . . . . . . .

Istoria mea nu are grandoare. Istoria mea este scrisa acolo, pe frunte, unde ridurile sunt nesfarsite drumuri de chin din dubele metalice, auto sau feroviare, sunt noptile de nesomn din anchete, umilintele, zabrelele de sarma ghimpata ce ne imprejmuiau si care ne-au tinut departe de lume.

Acum sunt batran. Sunt pe ultimii metri ai ultimului maraton spre "telul final al vietii", cum spune Kirkegaard.

Ma simt obosit de povara anilor.

Am, insa, inca seninatatea ca sa traiesc, sa vorbesc si sa depun marturie cuvintele si timpul.

Las cititorului "Octogenarele Memorii" drept pasaport, fara opreliste, sa treaca in lumea de dincolo, de frontierele ghimpate, sa calce pe urmele mele, ca sa cunoasca o anumita viata si adevarul despre cei ce au fost.

. . . . . . . . . . .