CUPRINS:

I. Introducere - O Europa sau mai multe?

De la o lume faramitata la mondializare.

Doua sau trei Europe.

In cautarea Europei Centrale.

Caruselul interpretarilor.

II. Premise.

Un curent cald si o padure deasa.

Orient bogat, Occident sarac.

Vegetarienii din Sud si carnivorii din Nord: sinteza.

Peisaje: Europa, China, Islamul.

Oameni mai putini, libertati mai multe.

Dumnezeu si Cezar.

Crestinismul: unificarea lumii si cucerirea viitorului.

O fuziune complexa.

III. Demarajul (secolele al XI-lea-al XIV-lea)

Anul o mie: teama si speranta.

Moara si orologiul.

Ogoare si orase.

O ofensiva intelectuala.

Mirajul Orientului.

O mie de ani de fericire.

Intoleranta.

IV. Cuceriri (secolele al XV-lea-al XVIII-lea)

Marile descoperiri geografice: revolutia spatiului.

Cartea: o revolutie culturala.

Imitarea Anticilor si nasterea stiintei moderne.

De la sfarsitul lumii la mitul progresului.

Nord si Sud, protestanti si catolici.

Anglia: spre revolutia industriala.

Estul: o alta istorie.

V. Suprematie (secolul al XIX-lea)

Cresterea accelerata.

Intarzierea celorlalti: interpretari.

Progresul.

Democratia.

Natiunea.

Lumea la scoala Occidentului.

VI. Incertitudini (secolul XX si inceputul secolului XXI)

Noile milenarisme.

Avantul de dupa razboi.

Spre un imperiu european?

Cea mai buna dintre lumi.

America: mai democratica si mai putin democratica.

Sfarsitul istoriei sau ciocnirea civilizatiilor? Perspectivele globalizarii.

Pericole.

Intre apoteoza si dezastru.

Cateva precizari si concluzii.

I. Introducere - O Europa sau mai multe?

De la o lume faramitata la mondializare.

Omenirea a evoluat mult timp pe cai separate. Pana intr-o epoca destul de recenta, istoria lumii se prezinta ca un manunchi de istorii specifice, fiecare pastrandu-si autonomia. Desigur, separarea nu a fost niciodata totala. Toate fragmentele, mari sau mici, triburi sau imperii, erau prinse intr-o retea de schimburi care, de la o regiune la alta, tindeau sa acopere spatii considerabile; insa particularul se dovedea mai puternic decat universalul. Pamantul era prea mare, cu mult mai mare decat in zilele noastre. Sub acest aspect, distantele in sine nu spun mare lucru. Masura adecvata in acest caz e cea de spatiu/timp. Imperiul Roman "dura" doua-trei luni de la un capat la altul: timpul in care putea fi parcurs cu mijloacele disponibile; cu alte cuvinte, era mai vast decat intreaga lume de astazi. In zorii revolutiei industriale, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, pentru a strabate Franta de la nord la sud era nevoie de cel putin zece zile (intr-o epoca in care ocolul lumii insemna doi ani de navigatie).1 Chiar si pretinsele "Imperii universale" intrau in logica unei lumi fragmentate si compartimentate, prea mare nu doar pentru a forma un ansamblu unitar, ci chiar si pentru a permite principalilor actori istorici sa ia cunostinta unii de existenta celorlalti. Romanii si chinezii credeau ca hotarele lor se intindeau pana la marginile lumii; se ignorau reciproc si nici unii, nici ceilalti nu aveau nici o idee despre imperiile indiene din America. Intr-o epoca mai recenta, "economiile-lumi" identificate de Immanuel Wallerstein si Fernand Braudel (Occidentul, Rusia, Imperiul Otoman, China.) continuau sa-si pastreze personalitatea distincta in pofida fortelor ce actionau deja pentru unificarea planetei.

Cu siguranta, aceasta lume faramitata nu mai este a noastra. Acum traim pe un Pamant din ce in ce mai mic (mai mic decat Franta secolului al XVIII-lea) si in care cel mai mic segment e bine integrat intr-un ansamblu universal. O evolutie irezistibila, materiala si in acelasi timp mentala, a sfarsit prin a dezenclaviza spatiul, deschizand istoriei un curs nou, iar omenirii perspective nebanuite.

Ca sa ajunga la acest rezultat, oamenii trebuiau sa-si schimbe viziunea: sa mizeze pe schimbare in loc sa insiste pe conservarea lumii existente, sa lichideze frontierele in loc sa se inchida la adapostul lor protector. Pentru asta era necesar un tip de civilizatie diferit, capabil sa imagineze un proiect inedit si sa-l puna in practica. Reelaborare extrem de complexa, dar care poate fi rezumata intr-un singur cuvant: Occidentul. O civilizatie diferit structurata si motivata a irupt la un moment dat in istorie si a schimbat complet datele jocului. Lumea de astazi, cu bune si cu rele, este produsul Occidentului, inventia lui exclusiva, "marca lui inregistrata". Nu e vorba de a ignora participarea "celorlalti" la acest proces, dar ei au trebuit sa participe, cu sau fara voie, la un joc impus (chiar daca uneori, dupa o perioada de ucenicie, i-au egalat - iar maine poate ii vor depasi - pe cei care I-au inventat).

Motivele acestei cariere exceptionale a Occidentului si a modelului occidental - iata ce-si propune sa cerceteze eseul de fata, combinand o reexaminare critica a interpretarilor de pana acum cu puncte de vedere mai personale. Functia istorica a Occidentului merita analizata cu atat mai mult cu cat in zilele noastre ea risca sa devina mai putin evidenta. Dupa ce a impins lumea pe calea mondializarii si implicit a occidentalizarii, Occidentul plateste pretul succesului sau. Valorile si instrumentele inventate in Vest au ajuns - in amestecuri si proportii variate - in toate colturile planetei. "Ceilalti" au invatat regulile jocului, iar cei mai performanti sunt deja, sau vor fi in curand, la acelasi nivel cu modelul lor. Liniile de fractura se deseneaza altfel decat in trecut; opozitia Nord-Sud, intre jumatatea bogata si jumatatea saraca a planetei, a devenit mai reprezentativa decat vechea distinctie intre Occident si "restul lumii".

Doua sau trei Europe.

La fel, constructia europeana, desi pornita din Vest, depaseste deja spatiul istoric al Occidentului. Asteptand finalizarea proiectului, pare deja potrivit sa scoatem in evidenta unitatea istorica a continentului intreg, si nu doar a jumatatii sale occidentale. Separate cu forta de dominatia sovietica si de Razboiul Rece, natiunile Europei Centrale si de Est si-ar regasi astfel familia, casa comuna. Din punct de vedere istoric, e numai partial adevarat: atribuind trecutului culorile viitorului, riscam sa gresim epoca.2 Delimitarea Est-Vest nu poate fi imputata exclusiv comunismului: acesta a largit o falie deja existenta, rezultat al unei evolutii istorice divergente (dar care tindea totusi sa se atenueze, intr-un context de occidentalizare, in perioada care a precedat ruptura provocata de revolutia rusa si de expansiunea sovietica). Se poate paria pe viitorul Europei fara o rescriere deformata a istoriei sale. Daca Europa va fi cu adevarat una (desi jumatatea ei "rusa" continua sa puna probleme), asta nu inseamna neaparat ca a si fost una, ca unitatea sa era inscrisa de la inceput in configuratia sau destinul ei.

In fapt, din punct de vedere geografic si istoric, Europa este un concept destul de vag si nu destul de functional, data fiind diversitatea continutului sau. Istoria nu se face jongland cu continentele. Ce este Asia? Cum sa aduni laolalta, intr-o interpretare coerenta, Arabia si Japonia, India si Siberia? Africa, la randul ei, e net separata: o Africa neagra, sud-sahariana, si o Africa mediteraneana, strans legata, de-a lungul intregii sale istorii, de Europa meridionala si Orientul apropiat. Europa prezinta poate mai multa coerenta fizica, umana si culturala, dar nu intr-atat incat sa formeze o veritabila unitate istorica. In plus, diviziunile spatiului si liniile civilizatiilor se schimba in timp. Pentru Antichitatea clasica, spatiul comun prin excelenta era Mediterana, situata la raspantia celor trei continente. Ea reunea intr-un singur ansamblu segmente din Europa, Asia si Africa. Grecia si Roma erau mai apropiate, mult mai apropiate de Siria, de Egipt, de Tunisia decat de triburi le germanice si slave care traiau in regiunile nordice ale Europei. Misiunea istorica a Imperiului Roman a fost sa lege mai strans, intr-o constructie politica unitara, teritorii si culturi care evoluau intr-o atmosfera similara. Chiar si dupa dezmembrarea lui, chiar si dupa expansiunea islamica, spatiul mediteranean a continuat sa prezinte o amprenta specifica, pusa in evidenta de cartea lui Fernand Braudel, La Méditerranée et le monde méditerranéen a l'époque de Philippe II (1949), in dezacord cu teza nu mai putin celebra dar mai controversata a lui Henri Pirenne care - in lucrarea sa Mahomet et Charlemagne (1937) - vedea in Islam factorul care ar fi distrus complet schimburi le transmediteraneene.

Dar Europa era deja pe cale sa-si redeseneze liniile de demarcatie. Opozitia Nord-Sud, fundamentala in timpul Antichitatii, s-a mai atenuat dupa aceea, desi n-a disparut complet niciodata si a continuat sa joace un rol istoric. In schimb, deosebirea Est-Vest, identificabila deja in lumea greco-romana (si materializata in anul 395 prin impartirea Imperiului), s-a impus la scara intregului continent, determinand evolutii divergente; a fost o falie profunda, separand structuri si atitudini politice, sociale si religioase.

Este important sa tinem seama si de aspectul fizic al continentului - evitand capcana interpretarilor unilaterale si deterministe, dar fara a ignora faptul ca istoria nu se desfasoara pe o scena abstracta. Europa meridionala, structurata in jurul Mediteranei, prezinta intr-adevar o tipologie aparte, cu decupajul ei peninsular si insular, cu clima ei pe drept numita mediteraneana si cu un peisaj nu mai putin specific. Mai la nord, separarea intre Vest si Est e tot atat de evidenta. Jumatatea occidentala a continentului este extrem de fragmentata, cu un relief variat, cu o altitudine medie destul de ridicata si un contur dantelat, permitand marilor sa patrunda adanc in masa continentala. De la Vest spre Est, continentul se largeste. Europa rasariteana (fara marginea ei mediteraneana), mai precis spatiul rus (ex-sovietic), se remarca prin masivitatea sa, prin altitudinea destul de joasa si aproape uniforma - o campie intinsa - si o relativa departare de Ocean si de marile limitrofe (asta explica politica maritima a Rusiei - obsedata sa forteze iesirea la Marea Baltica, Marea Neagra si Mediterana, si chiar mai departe, la Pacific - o constanta geopolitica incepand de la Petru cel Mare). Datele climatice se inscriu in aceeasi tipologie: o clima continentala pronuntata, contrastand cu clima relativ blanda a Occidentului oceanic si a Sudului mediteranean, si care, pe masura ce inainteaza spre Est, se apropie de clima siberiana (fara sa fie la fel de aspra). In concluzie, lantul muntos al Uralilor - frontiera conventionala a Europei - pare putin semnificativ fata de continuitatea evidenta dintre campia rusa de campia siberiana.

In replica la aceasta schita de geografie fizica europeana, se poate obiecta ca fenomenele istorice nu se aliniaza docil la formele de relief, mari si clime. Pana la un punct, e adevarat; dar daca nu e intelept sa absolutizam interpretarea geografica, nu este intelept nici s-o ignoram ori s-o minimalizam; asupra acestui aspect va trebui sa revenim. O alta remarca pe care-o auzim este ca Occidentul nu e nici el omogen si ca, in plus, nici o frontiera precisa nu-l separa de jumatatea rasariteana a continentului. Dar daca vom cauta spatii umane omogene perfect delimitate fata de alte spatii la fel de omogene, exista riscul sa nu le gasim niciodata. Un concept se construieste pe o viziune sintetica a lucrurilor si presupune un efort de simplificare si abstractizare. Altminteri, nu ne ramane decat sa renuntam la orice categorie si sa constatam, simplu, ca universul e format din atomi, iar omenirea din indivizi. Ca Occidentul este compozit, se intelege de la sine. Chiar si in zilele noastre, in conditiile unei apropieri economice, culturale si umane fara precedent, Italia nu e Germania, iar Franta nu e Anglia. Deosebirile erau si mai pronuntate in secolele precedente, si nu doar intre tari, ci de la o regiune la alta, chiar de la un sat la altul sau de la o vale la alta. Intr-o lume faramitata, "peretii" ce separau marile civilizatii si "economiile-lumi" se regaseau, la scara redusa si mai permeabili, la nivel "national", regional si local. Viata sociala ramanea extrem de localizata si inradacinata intr-un spatiu restrans. Occidentul era un mozaic, la fel si fiecare din partile sale constitutive. Exemple pentru a ilustra o asemenea stare de lucruri avem din belsug. Sistematizand datele unei anchete antropologice privind tineretul de sex masculin, cartografia Frantei realizata de Emmanuel Le Roy Ladurie si colaboratorii sai pentru deceniul 1820-1830 ofera imaginea unei tari faramitate (contrar ideilor preconcepute despre unitatea spatiului francez, realizata de monarhia absoluta si apoi de Revolutie).3 Franta acelei epoci apare ca un mozaic format din bucatele, adesea mai deosebite intre ele decat era Franta in ansamblul ei fata de restul lumii; e suficient sa amintim ca procentajul de alfabetizare varia, de la un colt al tarii la altul, intre mai putin de 10% si peste 80% (diferenta greu de regasit in zilele noastre chiar si la scara planetei). Totusi, aceste deosebiri nu pot sterge un fond de civilizatie comun. "Celulele" Occidentului n-au participat in egala masura la edificarea lumii modeme. Anumite nuclee si linii de forta (si ele variabile de la o epoca la alta) au structurat si au dinamizat regiunea. Cand se vorbeste despre rolul specific al Occidentului, nu e vorba, uniform, de Occident "in intregul sau"; e vorba insa de un tip de evolutie care s-a manifestat exclusiv in perimetrul sau.

Cat despre frontiera dintre Occident si restul Europei, e clar ca nu putem vorbi despre o linie trasata riguros, ca fostul limes al Imperiului Roman. Cele doua Europe sunt separate de o zona de tranzitie, si tocmai la asta poate servi conceptul de Europa Centrala (ceea ce ar "spori" numarul de Europe de la doua la trei).

Cea mai vizibila dintre liniile de demarcatie este aceea care separa Europa catolica - catolica si protestanta incepand din secolul al XVI-lea - de Europa ortodoxa. Aceasta linie nu e, nici ea, absolut riguroasa; comunitati mai mult sau mai putin numeroase apartinand confesiunilor occidentale coexista, dincolo de traseul ei, cu populatiile ortodoxe majoritare (astfel, in Transilvania, ungurii si germanii, catolici si protestanti, au format mult timp elita dominanta in fata unei taranimi romane ortodoxe; la fel, in Ucraina, nobilimea poloneza; mai tarziu, o parte din ucraineni si din roman ii transilvaneni au trecut la Biserica Catolica, pastrandu-si insa, ca "uniati", un specific al lor). In pofida acestor aproximatii, "fractura" confesionala ramane, din punct de vedere istoric, cea mai evidenta si mai durabila dintre toate liniile pe care-am fi indreptatiti sa le trasam de-a lungul continentului. Desigur, ea nu explica totul, nici pe departe; insa oricum explica mult. Religia nu poate fi redusa la dimensiunea ei teologica; orice complex religios defineste un si stem de civilizatie. Chiar si comportamentul "desacralizat" din zilele noastre continua sa fie purtatorul unei mosteniri culturale ce-si are originea intr-o epoca marcata de credinta; reciproca, de altfel, e la fel de adevarata: Bisericile s-au modelat si ele dupa mediul socio-cultural inconjurator. Astfel, cand vorbim de o Europa catolica, de o Europa protestanta si de o Europa ortodoxa, aceste sintagme depasesc cu mult sensul strict confesional, desemnand ansambluri istorice specifice.

In cautarea Europei Centrale.

Europa Centrala este un concept ce pare sa scape oricarei definitii riguroase. Aceasta imprecizie derutanta (de la un autor la altul, cele mai multe tari ale continentului au fost "anexate" acestei regiuni deosebit de elastice) este alimentata de un amestec de criterii contradictorii. La origine, conceptul are o amprenta germanica (Mitteleuropa) si un sens geopolitic bine determinat.4 Trebuia delimitata o zona de hegemonie germana in mijlocul unui continent dominat de Franta si Anglia la vest, si de Rusia la est. Intre 1815 si 1848, Metternich a pus in centrul proiectului sau politic structurarea unui spatiu plasat sub controlul Imperiului austriac, ingloband Confederatia germanica si teritoriile italiene. In aceeasi epoca, economistul Friedrich List visa un vast ansamblu economic, sau chiar un stat federal reunind in jurul nucleului german un teritoriu mult mai intins, in care figurau nu numai posesiunile Habsburgilor, ci si Danemarca, Olanda si Belgia. In cele din urma, Bismarck a realizat, in 1871, un Imperiu german in versiune "redusa", in jurul monarhiei prusace si fara Austria; putin mai tarziu, alianta incheiata intre Germania si Austro-Ungaria (1879) a fost totusi de natura sa confere o fizionomie mai precisa blocului "puteri lor centrale", care, in timpul Primului Razboi Mondial, s-au infruntat in acelasi timp cu Vestul si cu Estul (Franta, Marea Britanie, Rusia).

In plan teoretic, cartea geografului german Joseph Partsch, Mitteleuropa, aparuta in 1904, a propus un sens precis pentru acest termen; Mitteleuropa era, dupa el, spatiul in care cultura germanica reprezenta liantul principal, elementul susceptibil sa creeze o solidaritate economica si politica. A urmat, in 1915, in plin razboi, cartea lui Friedrich Naumann cu acelasi titlu, Mitteleuropa, care a cunoscut un mare succes in Germania. Naumann propunea constituirea unui "superstat" pe baze federale, pentru a ridica Europa Centrala la acelasi nivel de putere ca Imperiul britanic, Statele Unite si Rusia; Germania si Austro-Ungaria trebuiau unite intr-o singura constructie politica, in care elementul germanic, fara sa fie singurul, ar fi reprezentat desigur factorul demografic, politic, economic si cultural dominant in raport cu micile natiuni (ungurii, slavii.) care ar fi completat ansamblul. Proiectul se dezvoltase pe fondul unei dialectici contradictorii, combinand frustrarile germane (natiune "blocata" de Franta la vest, de Rusia la est, de Anglia pe mari si pe celelalte continente) cu un sentiment de putere din ce in ce mai pronuntat, rezultat din dezvoltarea impetuoasa a Reichului in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si la inceputul secolului XX (amestec care va sta la originea Primului Razboi Mondial).

Acest proiect s-a naruit odata cu infrangerea Germaniei si dezagregarea Austro-Ungariei in 1918, ceea ce a determinat o reelaborare a conceptului, reluat pe cont propriu de tarile desprinse din fosta Europa Centrala cu dominanta germanica. In perioada interbelica, o anumita viziune a Europei Centrale reunea tarile mici: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria. aparute sau extinse in urma in urma destramarii Imperiilor (Austro-Ungaria, dar si, partial, Germania si Rusia). Fata de proiectul german anterior, era o deplasare spre est. Trebuia conferita o anumita coerenta, sau macar o anumita identitate unui spatiu faramitat, situat intre Germania si Rusia, si care ameninta sa creeze un efect de vid in favoarea celor doi mari vecini. Dezastrul s-a produs efectiv si astfel a inceput al Doilea Razboi Mondial (anexarea Austriei si a Cehoslovaciei, impartirea Poloniei intre Germania si Rusia).

Obiectivele germane erau de data asta mult mai ambitioase; Hitler voia sa stearga "limitarile" Europei Centrale pentru a cuceri un spatiu mai vast si a controla intregul continent. Prabusirea Reichului nazist a lasat cale libera expansiunii sovietice; din Europa Centrala, inghitita de Armata Rosie, n-a ramas nimic. Comunizate si satelizate, tarile din regiune si-au continuat deriva geopolitica, integrandu-se pur si simplu in Europa de Est; astfel, Estul si-a facut loc in inima continentului, inaintand chiar in spatiul occidental. Ideologia a fost mai puternica decat geografia si o mie de ani de istorie. Praga, oras de factura occidentala (de factura germana, am spune, cu riscul de a ne exprima incorect politic), a devenit astfel una dintre capitalele Estului, spre deosebire de Viena, situata geografic mai la est, dar care din punct de vedere politic a avut sansa de a ramane in Vest. La Berlin, caz extrem, un zid (la propriu) separa cele doua puncte cardinale, fara sa lase nici o sansa, nici un spatiu, unei Europe Centrale. Termenul revine totusi in ultimii ani ai comunismului sub pana intelectualilor cehi, polonezi si unguri, ca alternativa culturala si politica la Europa de Est, anexata Imperiului sovietic; aceasta revenire la viata a unui vechi concept prefigura caderea regimului si reunificarea continentului. Sfarsitul comun ismului a declansat un proces invers celui care ii insotise instaurarea: Europa Centrala, reinventata, s-a largit considerabil spre est, ingloband tari care traditional apartineau Europei rasaritene, cuvantul "Est" fiind total compromis din cauza comunismului si amintirii blocului sovietic; astfel, Bucurestiul si Sofia au devenit orase ale Europei Centrale, mai apropiate de Occident decat erau Praga si Berlinul de Est cu cativa ani inainte. Europa de Est e lasata fara regrete rusilor, popoarele din regiune nemaivoind sa se recunoasca in aceasta parte a continentului.5

Iata o istorie ce spune mult despre geopolitica europeana si avatarurile ideologice ale unui concept. In schimb, in termeni de civilizatie, nu spune nimic convingator. Structurile socio-culturale si frontierele civilizatiei n-au mare lucru in comun cu aceasta Europa Centrala cu geometrie variabila, care creste sau descreste, se deplaseaza pe harta, dispare si reinvie in functie de evolutiile politice, proiectele nationale sau imperiale si jocuri le ideologice.

Exista totusi o Europa Centrala care sa poata fi definita prin factori mai obiectivi? Raspunsul este afirmativ, cu conditia, inca o data, sa nu cerem unui concept sa acopere complet si fara nici o aproximatie o realitate istorica diversificata si complexa. In termeni de "structuri", Europa Centrala s-ar prezenta, in concordanta cu numele ei, ca un spatiu intermediar, o zona de tranzitie intre civilizatia occidentala si Europa de Est. Prin caracteristicile sale, ea tine, in mod aproape egal, de ambele parti ale continentului. In Evul Mediu si la inceputul epocii moderne, doua tari, care cunoscusera o extindere considerabila, acopereau cea mai mare parte a regiunii, de la Marea Baltica la Marea Adriatica: Polonia (cu Lituania si o buna parte din Ucraina) si Ungaria (care mai ingloba Croatia, Slovacia si Transilvania). Erau tari de confesiune catolica (sau partial catolice la hotarele lor orientale), si prin urmare de cultura latina, fiind astfel legate de Occident. De asemenea, structura lor institutionala urma in buna masura modelul occidental. Dar, pe de alta parte, tesatura socio-economica prezenta similitudini cu Europa de Est, mai ales printr-o dominanta si persistenta fizionomie rurala, prin ponderea masiva a latifundiilor si prelungirea, chiar agravarea serbiei in plina epoca moderna; in schimb, dezvoltarea vietii urbane a fost mai lenta si mai limitata decat in Vest, unde orasele si burghezia se remarca inca de la sfarsitul Evului Mediu ca vectori ai unei noi configuratii sociale si ai unor noi mentalitati; pe scurt, in contrast cu suprastructura occidentalizanta, o baza conservatoare si o evolutie istorica mai putin dinamica decat in Occident.6 Marginile orientale ale Imperiului germanic apartineau aceleiasi zone. Boemia prezenta totusi un profil mai occidental decat Ungaria si Polonia. In schimb, Prusia si Brandenburg au ramas mult timp tari agrare, dominate de o aristocratie rurala si razboinica si pastrand serbia pana la inceputul secolului al XIX-lea (a fost nesansa Germaniei de a-si infaptui unitatea politica sub egida Prusiei, statul cel mai puternic, desigur, insa tarziu - si incomplet - intrat in modernitate).

Industrializarea secolului al XIX-lea taie Europa de-a lungul unei linii care urmeaza in general frontiera orientala a Germaniei, Austriei si Boemiei (cea din urma devine catre 1900 una dintre regiunile cele mai industrializate din Europa, oricum cea mai avansata economic din Imperiul Habsburgic; structural, ea trecuse in Vest). Raman inchise in conditiile specifice ale Europei Centrale tarile sau regiunile de cultura occidentala mai putin angajate in revolutia industriala (privind spre Vest din punct de vedere cultural, dar economic mai apropiate de Est): tarile baltice, Polonia, Slovacia, Ungaria, Transilvania, Slovenia, Croatia.

Iata asadar o Europa tripartita, in care zona intermediara serveste intr-un fel de liant, dar in acelasi timp separa si mai net Vestul de Est: doua Europe care mult timp au urmat cai istorice diferite.

Caruselul interpretarilor.

Istoria nu se multumeste sa inregistreze faptele. Are ambitia sa descifreze cauzele. In fond, singularitatea Occidentului printre celelalte civilizatii e lucrul cel mai evident. Dar cum se explica aceasta singularitate? Cum sa identificam rotitele mecanismului care a propulsat Occidentul ca agent favorit al unei faze noi din evolutia umanitatii?

Intrebari legitime, raspunsuri dificile. Istoria scapa oricarei interpretari exhaustive si definitive. Complexitatea ei o depaseste cu mult pe cea a miscarii planetelor, motiv pentru care nu va exista niciodata un Newton al istoriei. Inlantuirea faptelor istorice nu asculta de acelasi tip de ordine. Iar asta din mai multe motive. Mai intai, multimea factori lor - aproape o infinitate - care intra in joc; sigur, importanta lor nu e aceeasi, dar nici o metodologie nu ne permite sa hotaram; consensual si irefutabil, care-i mai important si care mai putin. Istoria nu e o stiinta experimentala, capabila sa intervina in parametrii trecutului, fixandu-le importanta si functia in ansamblu. Orice judecata privind "cauzele" rezulta dintr-o operatie pur intelectuala, inevitabil abstracta, si prin urmare subiectiva sau oricum foarte dependenta de un context cultural. Fiecare perioada si fiecare scoala istorica procedeaza in felul ei. Interpretarile isi adauga noi elemente, accentele se deplaseaza, scenariile se inmultesc. Studiul trecutului trece prin prezent, si de fapt e privirea - sau mai exact privirile, numeroasele priviri ale prezentului asupra trecutului. Istoria presupune o variabilitate culturala si ideologica, care de altfel e farmecul ei, dar care poate fi derutanta.

Sa privim spre anul 1900, o epoca in care Occidentul domina singur lumea. Ce explicatie se propunea pentru formidabila sa cariera? Existau mai multe, combinate intr-un fel sau in altul. Rasa figura la loc de cinste. Superioritatea albilor parea aproape o axioma, suficienta pentru a explica avansul Europei. Dar aparuse teoria ca nici albii nu erau chiar egali intre ei. Preeminenta Europei nord-vestice se putea astfel explica prin superioritatea rasiala a nordicilor (sau arienilor, in jargon rasist specific). Mediul natural era si el un argument apreciat; sub acest aspect, Europa - cu clima ei temperata si armonia peisajului - se prezenta mai bine decat celelalte parti ale lumii. Cei doi factori mergeau adesea mana in mana: un mediu mai favorabil combinat cu un fond biologic mai evoluat. Stralucita civilizatie greco-romana, temelie a Europei moderne, nu lipsea nici ea din argumentatie, si nici crestinismul si superioritatea lui asupra celorlalte religii. Teza lui Max Weber privind Etica protestanta si spiritul capitalismului (1904-1905) propune o noua linie de demarcatie, de natura religioasa si cu efecte economice, pe harta Occidentului insusi. In aceasta noua perspectiva, protestantii erau mai bine situati pentru a intra in modernitate decat catolicii (ortodocsii, se pare, stateau cel mai prost).

Aceste interpretari exprimau, in spiritul epocii, sentimentul de superioritate al europenilor, al Occidentului in particular, si mai ales al partii sale nordic e (mai mult blonda, din punct de vedere rasial, si mai mult protestanta din punct de vedere religios si cultural). In zilele noastre, jocurile se fac altfel, din motive atat stiintifice cat si ideologice. Ierarhia rasiala, incorecta politic dupa excesele comise in numele ei, pacatuieste si printr-un deficit de credibilitate stiintifica. Se poate pretinde ca italienii erau mai inteligenti decat britanicii in timpul Renasterii si mai putin inteligenti in timpul revolutiei industriale? Predispozitiile intelectuale pot fi masurabile la scara unor populatii intregi? Unii psihologi si statisticieni americani continua s-o creada si propun clasificari derutante ale grupelor etnice si rasiale in functie de "coeficientul intelectual" (Q. I.). In anii 1920, acest gen de cercetari ii plasau in frunte pe americanii de origine britanica, iar la coada pe negri; printre albi, cel mai putin dotati pareau rusii, italienii si polonezii; de asemenea, evreii erau creditati cu o inteligenta mediocra. Schimb are de ierarhie in 1990: evreii ii depasesc deja pe ceilalti "albi", dar cel mai sus se afla japonezii si chinezii, reprezentanti ai unei rase considerate candva "mijlocie"; negrii raman tot la coada.7 Este evident ca factorii socio-culturali influenteaza perceptia, defavorizand populatia neagra sau, de la o epoca la alta, anumite grupuri de imigranti; cat despre "avantul" inteligentei sino-japoneze, fenomenul nu e fara legatura cu ascensiunea recenta a Extremului Orient si cu amestecul de seductie si teama pe care acest nou pol de putere il trezeste in imaginarul occidental. Asadar, "albii" i-au depasit pe "galbeni" nu pentru ca le-ar fi fost superiori - cum s-a crezut mult timp - ci in pofida faptului ca le erau inferiori! Nici o teorie responsabila nu poate fi cladita pe un teren atat de miscator.

In consecinta, nu putem privi decat cu o anume uimire importanta acordata de Werner Sombart - un mare clasic al sociologiei istorice a Occidentului - psihologiei etnice si rasiale ca factor-cheie al avantului economic al continentului. Dupa Sombart, "toate popoarele europene au predispozitii pentru capitalism", dar "aceste predispozitii variaza de la un popor la altul". Cei mai "predispusi" erau etruscii, si prin urmare descendentii lor, florentinii. Iata cum se explica aparitia fenomenului capitalist in Florenta secolelor al XIV-lea si al XV-lea: "Datorita sangelui etrusc si grec ce curgea in vinele lor, florentinii au devenit negustori; mai mult, primul popor negustor al Evului Mediu."8 Ori ce comentariu ar fi de prisos.

La randul sau, determinismul geografic, simplificator si fatalist, nu mai e acceptabil. Oamenii intretin totusi raporturi stranse cu mediul. Propulsat de ingrijorarile ecologice si climatice din ultima vreme, mediul tinde sa revina in interpretarile istorice. Problema e de a-l integra intr-un mecanism mult mai complex si subtil decat consideratiile traditionale, expeditive si globalizante. Dupa o faza de reflux, explicabila prin abuzurile anterioare, dimensiunea geografica a istoriei ar trebui sa fie "reabilitata", doar ca o parte, dar o parte semnificativa, a unei interpretari de ansamblu.

Alte puncte tari ale interpretarii traditionale pierd si ele teren. Anticii sunt invocati din ce in ce mai putin; mostenirea lor tinde sa se stearga, victima a accelerarii istoriei; Antichitatea ramane departe, memoria istorica a multora dintre contemporanii nostri oprindu-se la al Doilea Razboi Mondial. Cat despre crestinism, procesul de secularizare ce marcheaza puternic spatiul occidental se reflecta si in interpretarea trecutului sau, printr-un accent mai discret pus pe factorul religios sau de-a dreptul pe inversarea raporturi lor: o religie mai putin determinanta pentru contextul socio-cultural si mai mult determinata de acesta. Teza lui Max Weber continua sa faca valuri, dar criticile si rezervele depasesc deja adeziunile; in felul ei, nu este mai putin simplificatoare si determinista decat atatea alte teorii din epoca. Mai mult, in zilele noastre nu mai pare acceptabil sa se conditioneze dezvoltarea de o optiune religioasa sau culturala.

In schimb, dimensiunea socio-economica a fenomenelor istorice este in crestere. Si mai ales se inmultesc pistele. Istoria se complica. Se imbogateste cu teme nebanuite sau abia atinse de istoriografia traditionala. Miscari demografice, alimentatie, randamente agricole, inovatii tehnologice, mentalitati si comportamente. Pana si oscilatiile climatice: factorii care intra in joc sunt tot mai numerosi, iar scenariile se inmultesc si se diversifica. Istoricii si-au pierdut inocenta dintai a solutiilor ieftine: simple si "definitive". Ca toate problemele istorice, intrarea in scena si cariera Occidentului este un subiect ce-si sporeste neincetat complexitatea, acumuland deopotriva noi date si noi dificultati. In cele ce urmeaza, nu incercam sa cautam o iluzorie solutie exhaustiva, ci doar sa identificam principalele coordonate ale discutiei si sa examinam cateva seturi de interpretari.

II. Premise.

Un curent cald si o padure deasa.

Sa punem de la bun inceput intrebarea: a jucat mediul fizic un rol in aparitia si cariera Occidentului? E greu sa dam un raspuns negativ. Cum ar putea fi ignorat, in viata oamenilor, mediul inconjurator? Insa raspunsul afirmativ - desi de bun simt - este insuficient. E vorba nu atat de a constata teoretic o prezenta, cat de a intelege concret functionarea complexa a unui mecanism. Care ar fi asadar functia specifica a agentilor geografici si climatici, conectati la o multime de alti factori, in complicatul si misteriosul proces care a produs sinteza occidentala?

Geografia si clima s-au bucurat mult timp de un statut privilegiat in schemele de interpretare a istoriei. "Imperiul climei e primul dintre toate imperiile": nimeni n-a exprimat mai bine decat Montesquieu o idee care pentru unii se impunea de la sine.1 Era simplist si abuziv. La inceputul secolului XX, cand istoria a inceput sa-si rafineze conceptele si instrumentele de cercetare, "determinismul geografic" a devenit tinta celor care voiau o lectura a trecutului mai complexa si mai nuantata, in fond mai inteligenta. Lucien Febvre se numara printre cei mai inversunati demolatori ai sistemului (in La Terre et l'évolution humaine, 1922). In locul "determinismului", el asaza "posibilismul". Mediul ofera un evantai de posibilitati, iar omul trebuie sa-si aleaga calea. Desi posibilitatile nu sunt infinite, varietatea solutiilor este evidenta; mediul, cu limitarile si avantajele sale, devine secundar in raport cu initiativa umana. Oare nu se exagereaza, urmand o miscare de pendul de la o extrema la alta? Omul si mediul interfereaza, iar a calcula procentajul ce-i revine fiecaruia este in fond o operatie inutila.

Epoca de glorie a determinismului geografic a apus de mult, dar si increderea senina in capacitatile aproape nelimitate ale omului, exprimata de generatia lui Febvre. Desigur, omul nu e sclavul naturii, dar se pare ca s-a grabit schimbandu-si conditia subalterna cu aceea de stapan necontestat. Sensibilitatea actuala - alimentata de ingrijorari ecologice si in particular de teama unor dereglari climatice imputabile activitatii umane - inclina sa acorde mai mult respect naturii, ceea ce se traduce si printr-o reechilibrare a interpretarilor istorice.

Putem aprecia ca influenta mediului n-a fost deloc neglijabila in geneza si dezvoltarea Occidentului. Intr-o masura, succesul acestei mici parti a lumii se explica si prin conditiile fizice in general favorabile, probabil mai favorabile, pe ansamblu, decat in cazul celorlalte civilizatii. Desigur, trebuie sa privim avantajele si dezavantajele in raport cu societatea insasi, cu capacitatea ei de a cere, de a valorifica si de a respinge. Lucruri le functioneaza diferit de la o situatie istorica la alta.

Se pot trage concluzii pertinente din faptul ca Anglia este o insula? Sau din acela ca e bogata in fier si carbune? Sunt intrebari la care nu exista raspuns adecvat in afara istoriei. Conditia insulara a mentinut mult timp o anume izolare a tarii; apoi, din contra, i-a putut inlesni expansiunea maritima; deja, in zilele noastre, e mai putin importanta: actuala "excentricitate" engleza tine mai mult de o mostenire culturala decat de imperativele spatiului. Fierul si carbunele au alimentat revolutia industriala care a facut din Marea Britanie prima putere mondiala in secolul al XIX-lea. Inainte de era tehnologica, aceleasi zacaminte au contat putin in evolutiile economice; azi, importanta lor a revenit la un nivel neglijabil.

Mediul specific al Occidentului nu i-a servit la mare lucru intr-o epoca in care cele mai stralucitoare civilizatii se dezvoltau in conditii naturale total diferite. In zilele noastre, aceleasi conditii geoclimatice nu mai par capabile sa-i asigure Europei un avantaj notabil asupra vreunuia din concurentii sai. A existat insa o perioada - mai mult de un mileniu - in care aceste conditii au functionat efectiv in avantajul Occidentului si au contribuit la elaborarea unui nou tip de civilizatie.

Primele mari civilizatii au aparut sub soarele subtropical, in vaile fluviilor ce le-au hranit: Nil, Tigru si Eufrat, Indus, Huang He si Yang Jiang. unde abundenta apei si bogatele depuneri de aluviuni au permis aparitia unor economii agrare capabile sa sustina edificii socio-institutionale relativ complexe. A fost, la scara istoriei umane, solutia cea mai simpla si mai rapida pentru a iesi din "preistorie". Acest sistem agrar, strict specializat, departe de viitoarea diversitate europeana, se baza pe structuri rigide si activitati repetitive, legate in primul rand de gestionarea apelor (irigatiile mesopotamiene, savanta organizare a orezariilor chinezesti). A existat o mare concentrare demografica pe portiuni limitate ale teritoriului (in timp ce alte regiuni ramaneau putin exploatate), o mana de lucru numeroasa si ieftina, in timp ce rolul statului - raspunzator de organizarea lucrarilor - a devenit covarsitor. Foarte performante la nivelul lor, aceste societati - incremenite in "perfectiunea" lor - aveau putine sanse sa se ridice la un nivel superior (evolutie care ar fi impus o restructurare radicala, in sensul unei economii mai diversificate si al unor relatii sociale si politice mai suple).

Europa (si Occidentul in particular) avea mai putine avantaje "imediate", dar mult mai multe pe termen lung. Nici un fluviu care s-o "hraneasca" si care in plus sa poata servi de simbol; in schimb, o clima temperata, precipitatii suficiente fara a fi excesive, distribuite pe tot timpul anului. Acest gen de echilibru se regaseste rar in alte regiuni ale globului, afectate fie de un surplus, fie de un deficit de caldura si umiditate sau de variatii considerabile (ca in India, unde un anotimp diluvian succeda brutal unui anotimp secetos). Insa nici Europa nu e uniforma sub aspect climatic. Coasta atlantica prezinta un regim pluviometric destul de abundent si relativ constant; spre est, precipitatiile se raresc, iar diferentele intre anotimpuri cresc; spre sud (Mediterana), clima devine mai blanda, dar regimul pluviometric e mai putin abundent si mai neregulat (comparat cu "nord-vestul").

Beneficiind de un profil climatic in general favorabil (desi in grade diferite), activitatile economice - ramase multa vreme preponderent agrare - n-au trebuit sa se concentreze in zone inguste; in consecinta, ocuparea si valorificarea teritoriului au fost aproape integrale. Chiar si in zilele noastre, Europa e singurul continent populat in mod relativ uniform, fara regiuni nelocuite sau cu densitate neglijabila; pe celelalte continente - inclusiv in America de Nord, si chiar in Statele Unite - raman variatii enorme intre zone suprapopulate si spatii aproape pustii. Totusi, chiar adoptand o interpretare pur "posibilista", putem admite ca Europa, si mai ales partea ei occidentala, ofera o gama de oportunitati mai bogata decat majoritatea celorlalte parti ale lumii. In plus, diseminarea demografica si economica a putut contribui la o anume descentralizare a puterii, extrem de concentrata in civilizatiile "fluviale". Mai e de remarcat densitatea retelei hidrografice din vest si debitul ei ridicat, consecinta a "umiditatii" regiunii (intretinuta de Atlantic si de lanturile muntoase), ca si a faramitarii si reliefului variat care au inmultit bazinele fluviale. Nici un fluviu dominant, dar numeroase cursuri de apa, unele destul de abundente: opusul absolut al Egiptului, cu fluviul sau unic, lipsit de afluenti si traversand majestuos un desert. Iata un potential pretios, de natura sa inlesneasca deopotriva ocupatiile agricole, transporturile si instalatiile hidraulice (avantaje mai putin prezente in sudul mediteranean).

Nu e nevoie de argumente prea subtile pentru a intelege un adevar: clima temperata, cu valori termice medii si succesiunea anotimpurilor, ofera conditii mai prielnice activitatilor umane si in primul rand agriculturii, ramura dominanta in toate civilizatiile pana la foarte recenta era tehnologica. Clima calda (in special clima calda si umeda) diminueaza capacitatea de munca, favorizand in plus agentii patogeni. O clima relativ racoroasa e in acelasi timp mai tonica si mai sanatoasa.2 In zonele cu clima temperata, ingheturile iernii contribuie la reglajul biologic, oprind periodic dezvoltarea factorilor microbieni si a insectelor daunatoare. Europa occidentala are avantajul celei mai bune variante de climat temperat. Diferentele intre anotimpuri sunt bine marcate, dar nu excesive. Oceanul si marile ce-l prelungesc asigura, pe langa umiditate, un regim climatic ce limiteaza manifestarile extreme. Astfel, verile sunt relativ racoroase si iernile relativ blande (nu poate fi vorba, deocamdata, sa introducem in discutie eventualele modificari climatice actuale; problema noastra e clima "istorica"). "Curentul Golfului" ("Gulf Stream") se afla la originea unui fenomen exceptional, adevarata "anomalie" climatica: incalzirea litoralului nord-vestic al Europei, mult peste parametrii "normali" pentru aceste! atitudini. Fara el, Occidentul, si in orice caz partea lui septentrionala, ar cunoaste ierni de tip canadian sau rusesc, ceea ce din fericire nu e cazul. Intr-adevar, la latitudini comparabile, Londra inregistreaza in ianuarie o medie de +5° C si Parisul de +3° C, in timp ce la Quebec media coboara la -10° C, la fel ca la Moscova. Mai continental, Berlinul, cu -1° C, profita inca, desi mai putin, de efectul oceanic moderator. Impactul Gulf Streamului este atat de important incat am fi indreptatiti sa ne intrebam daca, fara avantajele lui, Occidentul ar fi avut acelasi destin. Probabil ca nu. Chiar si in zilele noastre, in ipoteza disparitiei acestui curent providential din cauza presupuselor dereglari climatice, se poate intrevedea un scenariu catastrofal (o noua era glaciala cazand peste Occident), cu toate mijloacele de aparare ale unei civilizatii tehnologice avansate. "Cauzele" istorice au intotdeauna o dialectica aleatorie. Daca insa cautam cu orice pret o cauza incontestabila a carierei speciale a Occidentului, iata, intr-adevar, una: inepuizabilul curent de apa calda care scalda acest colt al planetei.

De asemenea, fizionomia particulara a Occidentului datoreaza mult felului in care sunt repartizate formele sale de relief. Toate nivelurile de altitudine sunt bine reprezentate, de la campia olandeza situata sub nivelul marii pana la culmile Alpilor acoperite de ghetari. Pe un teritoriu fragmentat, stau alaturi campii, dealuri, munti, vai alpine, fiind apropiate si de marile din jur. Comparatia cu nesfarsita campie rusa si siberiana sau cu masiva cetate muntoasa a Asiei Centrale (ca sa nu mai vorbim de braul desertic al tropicelor sau de padurea ecuatoriala) este edificatoare. Geografia planetei nu prezinta nicaieri - pe un spatiu atat de redus - o asemenea varietate si un decupaj atat de fin. A fost premisa, desigur nu suficienta, dar esentiala, a dezvoltarii unor activitati economice de o diversitate remarcabila, si a unor schimburi comerciale intense intre regiuni vecine si complementare.

Ne putem intreba pe buna dreptate de ce Occidentul, avand toate aceste avantaje, a intarziat atata ca sa-si afirme personalitatea. Motivul e ca acest teritoriu prezenta si dificultati, ce trebuiau depasite pentru a valorifica pe deplin avantajele. Clima mai blanda si conditiile in general mai prielnice ale spatiului mediteranean au inlesnit, intr-o prima faza, popularea si exploatarea economica a acestei regiuni. Dar aceleasi conditii naturale au insemnat totodata si limite (un regim mai putin generos si mai neregulat al ploilor, un sol mai putin productiv etc.). "In Spania, in Portugalia, in sudul Italiei si in Grecia, soiurile produc mai putin, maslinul si vita de vie dau rezultate mai bune decat cerealele, pasunile sunt mai rentabile decat culturile. Unii ar spune ca aceste dezavantaje geografice explica saracia si chiar intarzierea industriala a Europei de Sud fata de Europa de Nord."3 Asta sa fie explicatia? Cu siguranta ca nu. Poate sa fie insa "o parte a explicatiei". In schimb, pentru a se manifesta integral, potentialul superior al partii nordice a Occidentului cerea o actiune mai laborioasa asupra mediului natural, adica mai mult timp. Marele obstacol - dupa analiza lui David S. Landes - ar fi fost padurea de foioase ce acoperea aproape complet aceasta parte a continentului. Defrisarea teritoriului era o operatie de durata, mai lunga decat ceruse punerea in valoare a spatiului mediteranean, unde solul era mai degajat. Era nevoie de unelte suficient de performante, operatia devenind posibila abia odata cu tehnologia fierului. Popularea regiunii s-a facut de aceea putin cate putin, densitatea ramanand mult timp mai slaba decat in spatiul mediteranean. Era un teritoriu ce trebuia cucerit si colonizat. Colonizarea interna a continuat de altfel in Evul Mediu, pe masura ce civilizatia inainta pe teritoriul padurii. Occidentul a fost multa vreme o civilizatie a luminisurilor.

Orient bogat, Occident sarac.

Nimic mai fix, in aparenta, decat punctele cardinale. Din punct de vedere geografic, asa e, neindoielnic, dar din punct de vedere istoric semnificatia lor e departe de a fi imuabila. Pe scara de valori a epocii moderne, Vestul ar fi mai bine situat decat Estul, iar Nordul domina Sudul. In Antichitate, era exact pe dos. Jumatatea de sud a Europei oferea o imagine net superioara fata de jumatatea ei de nord. Orientul era mai bogat si mai rafinat decat Occidentul. Astfel, Grecia si insulele britanice materializau doua extreme ale spatiului european: civilizatie desavarsita pe de o parte, barbarie deplina, de cealalta parte. Doua mii de ani mai tarziu, contrastul era la fel de frapant, dar in sens invers: Marea Britanie se instalase in fruntea progresului, in timp ce Grecia, vazuta din Occident, parea - inainte sau indata dupa reconstituirea ei - recazuta in barbarie. Aceasta dubla imagine schimbatoare rezuma intr-un fel istoria lumii.

Imperiul Roman se invartea in jurul Romei, dar, intr-o perspectiva pur economica, orasul etern, care consuma enorm, nu producea aproape nimic. Capitala era sustinuta de provincii, in special de cele din Est. Jumatatea orientala a Imperiului era mai prospera, mai dinamica, practica un comert mai activ decat jumatatea sa occidentala.4 De asemenea, era mai populata (circa 23 locuitori pe kilometru patrat in Orient fata de 15 in Occident) si pare sa fi fost mai putin atinsa de declinul demografic din ultimele secole ale Imperiului.5 In 330, Constantin a renuntat la Roma optand pentru Bizant, noua capitala care avea sa-i poarte numele: Constantinopole. Era recunoasterea unui dezechilibru din ce in ce mai pronuntat in defavoarea Occidentului. Fractura intre cele doua parti ale Imperiului s-a accentuat, iar in 395 ruptura era consumata. Imperiul de Rasarit mai avea inainte o istorie lunga; a cunoscut suisuri si coborasuri, si cu toate ca ultimele veacuri de existenta I-au slabit mult, n-a cazut decat in 1453, cand turcii au cucerit Constantinopole. In schimb, Imperiul de Apus n-a mai reusit sa-si revina din criza. Data conventionala a caderii sale este anul 476. In realitate, procesul de dezintegrare s-a intins pe mai multe secole, inainte si dupa acest reper cronologic simbolic. Autoritatea politica s-a prabusit. Orasele au fost abandonate de o buna parte din locuitorii lor. Triburile germanice, care se infiltrau deja de o vreme, au invadat Italia, Galia, Spania, pana si Africa de Nord. Teritoriul a fost dezmembrat, fragmentat politic si economic.

Consecintele pe termen lung ale acestei istorii divergente au fost foarte diferite de premise. Buna comportare a Orientului l-a dus intr-o fundatura, in timp ce dezastrul Occidentului a declansat procesul ce avea sa duca la crearea lumii moderne si a civilizatiei tehnologice.

Vegetarienii din Sud si carnivorii din Nord: sinteza.

Modul in care se hranesc oamenii e una din cele mai specifice si stabile trasaturi ale unei civilizatii. Barbarii celti si germanici mancau cu totul altfel decat grecii si romanii. Frontiera ce separa Imperiul de triburile din nord, frontiera politica si militara, frontiera de civilizatie, era totodata o frontiera alimentara.

Mediteraneenii, fara a refuza carnea, preferau totusi hrana vegetala. Consumau in primul rand paine (sau alte derivate cerealiere), legume si fructe, adaugand uneori putina carne, si band in mod curent vin. S-au impus astfel, in economia agrara si in peisaj, si nu mai putin intr-un registru simbolic, cele trei "plante de civilizatie" (pentru a folosi expresia devenita clasica a lui Fernand Braudel): graul, vita de vie si maslinul. Pornit de pe tarmurile Mediteranei, crestinismul a asimilat firesc simbolismul alimentar al regiunii, conferindu-i o dimensiune transcendenta. Painea, vinul si untdelemnul, cele trei substante sacre ale religiei si liturghiei crestine, aveau sa cucereasca Europa in ritmul expansiunii crestinismului.

"Barbarii" din nord nu aveau nici o planta de civilizatie anume. In schimb dispuneau de un intreg ecosistem de civilizatie: padurea. Traiau din vanat si pescuit, si de asemenea cresteau animale domestice, boi si cai, porci mai ales, hraniti si ei de padure, intr-o stare de semilibertate. Carnea si celelalte produse de origine animala: lapte, branza, constituiau fondul alimentatiei lor. Ca bauturi, in afara de lapte, aveau berea si cidrul.

Cand granita dintre cele doua lumi a cazut, rezultatul a fost un amestec si o sinteza a celor doua tipuri de alimentatie atat de diferite. Schimbarea s-a produs in ambele sensuri. Locuitorii fostului Imperiu Roman au deprins gustul carnii de la popoarele germanice, iar porcii - pe urmele stapanilor lor au invadat padurile meridionale. Noii seniori erau carnivori inraiti, si astfel consumul de carne a fost legat simbolic de prerogativele puterii si virtutile razboinice. Un razboinic demn de acest nume nu se putea multumi cu o alimentatie vegetariana inconsistenta. Insa barbarii au adoptat la randul lor elemente ale traditiei romane, inclusiv din domeniul alimentar; crestinismul, prin optiunile sale simbolice, a accentuat acest transfer cultural. Pe scurt, graul a castigat teren inspre nord, in detrimentul padurii, si nu mai putin vita de vie, pentru care s-au facut uimitoare eforturi de aclimatizare (vinul, in Evul Mediu, era produs chiar si in Anglia; unii aristocrati britanici continuau totusi sa prefere laptele, veritabila infruntare intre bautorii din Sud si cei din Nord).6

Fireste, fuziunea nu a fost niciodata completa si uniforma. Chiar si in zilele noastre, intr-o epoca de schimburi multiple, fiecare natiune europeana, si chiar fiecare regiune in particular, isi pastreaza obiceiurile alimentare. Nordicii continua sa bea mai mult lapte decat meridionalii, iar acestia beau mai mult vin decat primii. Dar dincolo de particularitatile multiple, sinteza alimentara a Evului Mediu este o realitate istorica. Occidentul epocii ajunge sa se hraneasca deopotriva, intr-un mod relativ echilibrat, cu paine si cu carne.

Peisaje: Europa, China, Islamul.

Aceasta fuziune alimentara a avut urmari de prim ordin. Ea a dat nastere unui model de economie agrara de o complexitate fara egal in alte parti ale lumii.7 Randamentul graului nu e prea ridicat, oricum in Evul Mediu nu era. Din acest motiv, graul nu poate oferi o hrana aproape exclusiva, ca orezul in Asia de Sud-Est, si trebuie completat cu alte produse: legume, carne. O alta exigenta este rotatia culturilor (asolamentul), fara de care solul secatuieste si recolta scade rapid. In consecinta, raman suprafete necultivate, utilizabile in general pentru animale. Cultura graului (sau a altor cereale) se combina asadar cu cresterea animalelor, cu atat mai mult cu cat graul cere ingrasaminte, adica balegar, si forta de tractiune pentru arat (cai in nord, boi si catari in sud). "Asa a fost organizat in Europa, cu variatii regionale usor de ghicit, pornind de la grau si alte cereale, un sistem complicat de relatii si obiceiuri, atat de cimentat incat nu are fisuri", scrie Ferdinand Lot (caracterizare reluata de Fernand Braudel).8

Cu totul altul este peisajul tarilor cultivatoare de orez, ca si logica lor economica. A fost optiunea alimentara a unei parti importante din Asia de Sud-Est: India, Indochina, Indonezia, China, Coreea si Japonia. Desigur, orezul nu explica totul; el nu e prezent in toate regiunile si in definitiv, de la o tara la alta, civilizatiile sunt foarte diferite. Apar totusi anumite tendinte, strans legate de acest model de economie agrara. Cu un randament mult mai mare decat graul sau cresterea animalelor, orezul asigura singur densitati umane ridicate si tinde sa limiteze, uneori drastic, celelalte tipuri de activitati: cresterea animalelor, exploatarea padurii. Pe de alta parte, lucrarile hidraulice intensive cerute de aceasta cultura (irigatii, indiguiri, desecari) cer o coeziune sociala puternica si o supraveghere sporita, marcand astfel preeminenta comunitatii asupra individului. Este opusul dinamicii occidentale care a favorizat diversitatea economica si initiativa individuala.9

Aceste consideratii se aplica perfect in cazul Chinei, marele rival al Europei in cursa civilizatiilor. Desi civilizatia chineza a inceput in nordul tarii, in afara zonei orezului, ea s-a extins apoi in China mijlocie si meridionala, regiuni in care predomina rizicultura. Orezul a castigat astfel intaietatea, iar reteaua de orezarii a devenit esentiala in economia si alimentatia tarii. In afara acestei retele, o buna parte a solului a ramas nefolosita, mai ales in regiunile muntoase, aspect ce contrasteaza cu peisajul european. Exploatarea padurii, cresterea animalelor, consumul de carne, lapte si branza au ramas marginale in economia si modul de viata chineze. In felul ei a fost o societate foarte performanta, dar autarhica si prizoniera a unei formule economice unilaterale si repetitive: un cadru ingust (in ciuda imensitatii teritoriului) si bine reglat (prea bine reglat) din care era dificil de iesit (si pentru ce sa fi iesit daca totul functiona impecabil?).

Mai diversificat, peisajul islamic a fost mostenitorul unei lungi traditii orientale si mediteraneene; oricum, cucerirea araba a modificat vechile structuri economice mai putin decat o facuse prabusirea Occidentului, urmata de restructurarea radicala. O trasatura distinctiva a lumii musulmane a fost extrema ei fragmentare: un mozaic de teritorii si de comunitati, legate prin religie, dar separate de situatia geografica, de conditiile naturale si de profilul lor socio-economic. Acest specific a stimulat de altfel un comert activ si infloritor intre diferitele parti, complementare si indepartate, ale unui teritoriu intins din Spania si Maroc pana in Asia Centrala (doar pentru tarile arabe) si pana in Indonezia (pentru tarile islamice in general). Pe scurt, un spatiu prea extins, insuficient sudat si destul de instabil; regiunile prospere se gaseau alaturi sau erau inconjurate de vaste intinderi de stepe aride si deserturi, strabatute de populatii nomade. Incursiunile acestora, si chiar invaziile periodice, puncteaza istoria lumii islamice, dupa modelul originar al cuceririi arabe din secolele al VII-lea si al VIII-lea. Perioadele de instabilitate demografica si politica afectau grav economia, si mai ales infrastructurile agrare, cum s-a intamplat cu reteaua de irigatii mesopotamiana; recuperarile care urmau erau dificile, intr-un climat in general lipsit de umiditate, in care zonele devenite fertile trebuiau intretinute cu cea mai mare grija. Spatiu faramitat, instabilitate umana, climat deficitar: Islamul nu beneficia, nici pe departe, de premise naturale si socio-economice la fel de favorabile ca Europa de Vest. Ofensiva sa la un anume moment, cand a combinat o mostenire bogata cu avantul cuceritor al unei religii noi si cu resursele unei lumi imense si variate, s-a lovit de un sir de dificultati: geografice, economice, si nu mai putin - vom vedea - culturale.10

Printre numeroasele atuuri ale Occidentului, cresterea animalelor si exploatarea padurii merita cateva consideratii suplimentare. Sunt cei doi factori care, inaintea erei industriale, au alimentat cu prioritate mecanismul productiv. Mai bogat in vite decat China si decat Islamul, Occidentul si-a asigurat astfel nu numai avantajele unei agriculturi mai diversificate si ale unei hrane mai bogate, dar si o forta motrice esentiala: tractiunea animala a furnizat, pana in zorii revolutiei industriale, o cantitate de energie superioara tuturor celorlalte surse utilizate.

Padurea, intr-un fel, este si ea o "specialitate" europeana. Chinezii, inchisi in sistemul lor economic rigid, erau putin interesati de ea, in timp ce lslamul, din cauza conditiilor climatice, dispunea de spatii impadurite extrem de reduse. Sub acest aspect (simplificand putin), contrastul dintre Islam si Occident este frapant: de o parte, un arhipelag de oaze semanate in desert, de alta, o civilizatie de luminisuri in mijlocul unei paduri imense. La fel ca tractiunea animala, lemnul a fost un element economic indispensabil, cel putin pana la revolutia industriala. Periodizarea clasica, facand sa se succeada in evolutia omenirii epocile de piatra, de bronz si de fier, e sugestiva, desigur, dar destul de inselatoare. De-a lungul tuturor acestor epoci, ca si in perioadele mai recente, elementul cel mai utilizat a fost, de departe, lemnul. Civilizatiile preindustriale sunt in primul rand civilizatii ale lemnului: cele mai multe unelte de munca erau din lemn, in intregime sau partial; oamenii se incalzeau cu lemne; metalurgia a folosit mult timp carbunele de lemn, inainte de a-l inlocui in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea cu carbunele de pamant; barcile si navele erau construite din lemn (flotele europene care au cucerit lumea au inghitit paduri intregi).

Si iata concluzia lui Braudel: "Omniprezenta lemnului a avut in trecut o importanta enorma. Europa, atat de inzestrata din punct de vedere forestier, a avut in aceasta bogatie una din sursele puterii sale. In fata ei, pe termen lung, Islamul a fost afectat de penuria resurselor forestiere si de epuizarea lor progresiva."11

Tot Braudel propune un clasament statistic al surselor de energie disponibile in Europa la sfarsitul secolului al XVIII-lea (sunt, evident, cifre "inventate", dar care, desi inevitabil aproximative, dau o ordine de marime plauzibila). Tractiunea animala se afla in frunte, apreciata la 10 milioane cai putere; urmeaza omul si unealta, intre 6 si 8 milioane; lemnul, 4-5 milioane; rotile hidraulice, intre 1,5 si 3 milioane.12 Reiese intreaga importanta a animalului domesticit si a padurii, domenii in care Occidentul, fara sa fi avut, desigur, exclusivitatea, dispunea de o superioritate zdrobitoare.

Oameni mai putini, libertati mai multe.

Sfarsitul Antichitatii si inceputul Evului Mediu par sa fi cunoscut un declin demografic. Nu e nimic foarte clar; scrupulul de exactitate al istoriografiei actuale se loveste de informatia insuficienta. Cum sa extragi serii statistice plauzibile din izvoare scrise razlete, vagi si subiective, completate cu date arheologice punctuale si supuse unor interpretari diferite? Astfel, concluziile variaza considerabil. Anumiti istorici, ca Pierre Chaunu (sedus de o filosofie "demografica" a istoriei si tentat de scenariile catastrofice), presupun o cadere demografica de la 6 la 1, sau chiar de la 8 la 1, in partea occidentala a fostului Imperiu Roman.13 Aproape mai rau decat un razboi nuclear in epoca noastra, oricum un motiv suficient pentru a explica dezagregarea unui intreg sistem de civilizatie. Alti specialisti sunt mai prudenti. Potrivit unei sinteze recente, "e bine sa evitam orice pozitie prea transanta. Putem opune Orientul, care pare sa cunoasca un avant demografic, unui Occident marcat de crize. Dar nu trebuie sa uitam ca marturiile despre depopulare sunt locale atunci cand provin din arheologie, limitate la aristocratia urbana atunci cand provin din surse literare. Astfel, fara a nega producerea unor fenomene de depopulare, acestea au fost partiale, limitate, si prin urmare n-au putut provoca singure prabusirea Imperiului Roman."14

Chiar fara a dramatiza, o anume scadere demografica pare asadar acceptata pentru partea occidentala a Imperiului (spre deosebire de Orient); in jumatatea de nord a Occidentului, densitatea umana era probabil si mai slaba. Pe la anul 1000, se propun intre 30 si 50 de milioane de locuitori pentru intreaga Europa (tot cifre "inventate", desigur); Occidentul singur s-ar situa la un nivel de cel mult 20-25 milioane. Pe o suprafata comparabila, Imperiul Roman numara in jur de 50 milioane de locuitori. O densitate, asadar, de doua ori mai mica pentru Occidentul medieval, in chiar momentul cand se profila avantul sau.15

Prima consecinta a acestei slabe densitati umane a fost demarajul dificil al economiei occidentale. Oamenii sunt o bogatie mult mai importanta decat vitele sau materiile prime; sunt de fapt singura bogatie, pentru ca totul depinde de optiunea si de felul lor de a actiona. Dar numarul mic al oamenilor a facut sa le creasca si "pretul". Suntem deja departe de turmele de sclavi ale Imperiului sau de taranii din Orient supusi la "munci fortate". Ca sa dispui de oameni, trebuia sa le o feri conditii acceptabile. Altfel, plecau sa-si caute un alt stapan. Prabusirea autoritatii centrale si faramitarea economica si politica au modificat sensibil regulile jocului. Nu mai exista o putere care sa impuna tiranic norme, sa interzica si sa oprime. Slabiciunea politica a trebuit compensata prin intarirea celulei sociale de baza. La aceasta scara restransa, fiecare categorie conta, iar intre diferitele niveluri comunicarea functiona efectiv. Rezultatul a fost un sistem foarte ierarhizat - ierarhia feudala - in care insa prerogativele seniorului si obligatiile vasalului presupuneau si respectarea anumitor angajamente din partea primului. Acest gen de reciprocitate avea sa marcheze si relatia mult mai inegalitara, dar nu arbitrara (cel putin in principiu), dintre nobil si taran. Astfel, totul era reglat de un cod de obligatii reciproce. Raporturile sociale din Evul Mediu sunt de natura contractuala, punct de plecare indepartat, dar real, al filosofiei moderne a "contractului social". Demnitatea umana, demnitate a persoanei, afirmata clar de religia crestina, a devenit o componenta recunoscuta in raporturile dintre indivizi, de natura sa atenueze inegalitatile sociale flagrante. Progres de netagaduit fata de Antichitate, contrastand cu viziunea fundamental inegalitara a civilizatiilor antice si cu lipsa lor de sensibilitate pentru drepturile individului (chiar si in foarte democratica Atena, populata majoritar de sclavi!). Ar fi insa naiv sa idealizam tabloul. Inegalitatea reala era mai puternica decat contextul contractual mai mult teoretic. Mai puternica si decat preceptele crestine. Dar samanta era semanata. Oamenii stiau ca aveau si drepturi, si ca stapanii sau suzeranii lor aveau si obligatii. In timpul revoltelor taranesti, rasculatii n-au ezitat, in mai multe randuri, sa-si invoce "libertatile" si sa le reproseze feudalilor incalcarea "contractului". Aceasta mentalitate contractuala a marcat durabil cultura occidentala: preocupare pentru reglementare asociata cu respectul pentru libertati, drepturi si obligatii strans legate intr-un proiect destul de contradictoriu, dar susceptibil, prin chiar contradictiile sale si prin orizontul sau ideal, sa puna societatea in miscare.

Relativa raritate a mainii de lucru si relativa libertate a taranului si mestesugarului au avut si ele o contributie la inovatia economica si tehnologica, contrar altor modele de societate, asiatice si mediteraneene, in care abundenta muncii sclavilor sau a muncii ieftine bloca orice interes pentru productivitate.16 In Vest s-au facut primii pasi spre ceea ce va fi candva sistemul muncii libere.

Aceasta tensiune creatoare se afirma cu atat mai mult intr-o lume potential bogata, dar in realitate saraca (ingloband partea saracita si "ruralizata" a Imperiului si o economie germanica inca primitiva). Occidentul trebuia sa accepte o provocare: sa cucereasca natura si s-o imblanzeasca. Lupta lui cu padurea capata astfel o dimensiune simbolica; e prima etapa a expansiunii occidentale.

Dumnezeu si Cezar.

Inainte de a se aseza pe noi baze, Occidentul a cunoscut o tranzitie destul de haotica, timp de mai multe veacuri. In acest interminabil proces de destructurare-restructurare, o singura institutie a ramas in picioare. Biserica. Datorita ei, s-a mentinut o anumita continuitate intre cultura antica si cea medievala. Tot Biserica i-a legitimat pe regii "barbari" primindu-i, cu popoarele lor, in sanul comunitatii crestine. Ea a fost liantul, singurul liant universal in mozaicul disparat care era Evul Mediu la inceputurile lui. "Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu", aceste cuvinte ale lui Cristos indica o impartire a rolurilor intre spiritual si temporal, prin care Biserica vrea sa-si afirme functia independenta. In realitate, rolul real pe care si l-a asumat avea sa depaseasca mult misiunea ei teologica, slabiciunea puterii politice inlesnindu-i si chiar impunandu-i expansiunea pe terenul laic. Consolidarea ulterioara a institutiilor statale n-a fost in masura sa clatine pozitia independenta a Bisericii. Distinctia dintre spiritual si temporal fiind mai usor de facut in teorie decat in practica, complementaritatea celor doua puteri nu a putut ascunde o concurenta permanenta, care a capatat uneori accente acute. Disputa clasica, din secolul al XI-lea, dintre papi si imparati - instantele supreme ale celor doua puteri concurente - nu e decat expresia cea mai spectaculoasa a unei confruntari vizibile la toate nivelurile.

Nimic asemanator in Est. Spre deosebire de Occident, Imperiul din Rasarit si-a continuat cariera, fara sa lase nici un vid politic, ba dimpotriva. Biserica a trebuit sa accepte o autoritate imperiala puternica si sa aplice recomandarea lui Cristos in sensul cel mai restrictiv, fara sa se amestece in prerogativele Cezarului. In realitate, in treburile pamantesti, acceptarea Cezarului a devenit supunere in fata lui, invers decat in Occident. Traditia bizantina a dainuit in Biserica Ortodoxa pana in zilele noastre. "A treia Roma", adica Moscova, n-a facut decat sa preia stafeta de la Bizant, intr-o constructie politica in care autoritatea nu se impartea si nu se discuta, nici macar cu Biserica.

Aceasta situatie i-a permis Bisericii Ortodoxe sa se concentreze pe vocatia ei, pe mesajul ei teologic, intorcand cumva spatele greutatilor cetatii pamantesti. In prezent, clerul ortodox nu-si ascunde mandri a de a fi ramas credincios Invataturii originare. Probabil e adevarat. Biserica Catolica si Bisericile protestante s-au adaptat continuu - si inca o fac - la mediul in schimbare, social, cultural si politic. Nu acelasi lucru se poate spune despre Bisericile Ortodoxe, care raman extrem de traditionaliste. Pozitie justificabila sub aspect teologic, dar mai putin productiva din punct de vedere social si politic. Biserica Ortodoxa o fi mai aproape de cer decat Bisericile Occidentului, dar e mai putin aproape de Pamant. In analiza noastra, care nu trateaza partea transcendentala a lucrurilor, conteaza doar Pamantul.

Sub acest aspect, comparatia Apus-Rasarit este frapanta si net in favoarea Occidentului. Dualitatea Biserica-Stat, dualitate a doua institutii de natura diferita, dar de importanta comparabila, a dus la un soi de echilibru al puterilor, prefigurare cam sumara dar eficace a pluralismului ce caracterizeaza epoca moderna. Occidentul a evitat astfel capcana unei puteri unice sau "mai egale" decat celelalte. A fost o evolutie distincta in gama formulelor de civilizatie. China, unde dimensiunea religioasa a vietii sociale este extrem de estompata, mai curand limitata la un ansamblu de reguli morale si ritualuri, fara relief institutional, a cunoscut in mod firesc triumful unei caste birocratice care s-a inradacinat si continua sa tina fraiele. Islamul a amestecat complet religia si statul, formula care i-a franat mersul spre modernitate si nu inceteaza sa-i afecteze negativ evolutiile politice. Califii, mostenitori ai lui Mahomed, si-au asumat deopotriva rolul religios, politic si militar. "Ideea ca pot exista fiinte, activitati sau aspecte ale existentei umane ce scapa autoritatii religiei si legii divine e straina gandirii musulmane. Astfel, nu exista distinctie intre dreptul canonic si dreptul civil, intre dreptul religios si dreptul public - distinctie cruciala in istoria lumii crestine. Nu exista decat o singura lege, saria, revelata de Dumnezeu."17 In aceste conditii, acolo unde textul sacru are forta de lege, spatiul laic abia daca se manifesta.

Cat despre ortodoxie, ea s-a asezat la remorca statului si a ramas acolo pana in zilele noastre, netulburata, multumita sa-i fie respectate prerogativele teologice. Incercarea cea mai edificatoare a fost in perioada comunismului, cand Biserica Ortodoxa a dovedit o capacitate de compromis uimitoare, adoptand o pozitie foarte umila in fata unor regimuri agresiv atee (cel putin imparatii Bizantului si tarii Rusiei nu contestau existenta lui Dumnezeu); in contrast izbitor cu aceasta strategie se inscrie lupta Bisericii Catolice din Polonia, care a socotit regimul comunist o noua invazie barbara, un "inter-regn" impus, in timpul caruia, pe langa misiunea ei pastorala, ii revenea in mod legitim, ca institutie investita, o responsabilitate politica si nationala.

Gratie acestui joc "la egalitate", Occidentul a evitat deopotriva sa alunece in tirania politica sau in fundamentalismul religios. Un spatiu de libertate a devenit astfel posibil, permitand dezvoltarea unei dialectici contradictorii care i-a stimulat dinamismul, in contrast cu tendinta conservatoare a celorlalte sinteze politice si religioase.

Crestinismul: unificarea lumii si cucerirea viitorului.

Punerea in valoare a viitorului si afirmarea unitatii speciei umane sunt doua puncte esentiale asupra carora crestinismul a modificat radical perspectiva. Pentru antici, viitorul semana mult cu trecutul si cu prezentul; istoria nu ducea nicaieri, doar la inevitabilul sfarsit, urmat de un nou inceput si asa mai departe. Nici o ameliorare in perspectiva: perfectiunea apartinea originilor, varstei de aur a inceputurilor umane. O conceptie in general ciclica (ascensiune si cadere), adica mai curand pesimista, sau macar sceptica. Totusi, in perioada clasica (secolul al V-lea i. Cr., epoca lui Pericle), grecii au devenit constienti ca evoluasera mult fata de perioada arhaica. A fost o prima schita a ideii de progres. Dar acest progres destul de special privea doar timpul trecut si catusi de putin timpul care avea sa vina. Grecii si romanii n-au fost interesati sa proiecteze aceasta evolutie progresiva in viitor, pentru a-si imagina o lume mai buna. Proiectul civilizatiilor traditionale e sa mentina starea atinsa, nu s-o amelioreze. Astfel, in modul cel mai firesc, Antichitatea clasica n-a avut un proiect de viitor. A fost una din cauzele esentiale care au generat un impas; aparent, lumea nu mergea nicaieri. Si, cu siguranta, a fost o slabiciune grava in fata crestinismului, care avea un proiect perfect articulat si nu manifesta nici o ezitare in ce priveste calea de urmat si scopul de atins.

Acest gen de istorie - o istorie "orientata" - nu a fost inventat de crestini. Ei n-au facut decat se preia, sa adopte si sa perfectioneze schema istorica a evreilor (datori ei insisi, se pare, mazdeismului iranian). In contrast cu derularea repetitiva sau vagul temporal al altor reprezentari, era o istorie lineara, desfasurata o data pentru totdeauna, si care valorifica in egala masura inceputul (Creatia) si sfarsitul (Judecata de Apoi). Un interval destul de scurt: sase-sapte mii de ani, in mare parte deja trecuti; sfarsitul timpurilor parea aproape. Fiecare moment conta pentru realizarea contractului ce lega omenirea de Creatorul ei. Astfel, timpul capata un sens. Varsta de aur (Paradisul pierdut) ramanea in trecut, dar o noua varsta de aur, si mai stralucitoare, ii astepta pe oameni la capatul drumului. Istoria nu mai era prizoniera trecutului; viitorul o atragea ca un magnet, irezistibil.18

La evrei, mantuirea promisa era rasplata binemeritata pentru atatea incercari si nenorociri. Ei au dat istoriei un sens eminamente "national": traseul "poporului ales", suferintele sale, revansa sa. Mai tarziu, reluand pe cont propriu schema iudeo-crestina, Islamul s-a inchis si el intr-o conceptie comunitara, desi desfasurata intr-un spatiu mult mai vast; linia de demarcatie intre "adevaratii credinciosi" si "ceilalti" ramanea foarte neta. In schimb crestinismul, desprins de trunchiul evreiesc, a adoptat de la inceput o conceptie cosmopolita. Toate fiintele omenesti erau investite cu o demnitate egala, toate erau menite mantuirii. Universalismul crestin cuprindea omenirea intreaga. Proiectul de viitor apare astfel in toata amploarea sa: este intoarcerea omului langa Creatorul sau, apropierea si in final fuziunea cetatii oamenilor cu cetatea lui Dumnezeu (ca sa reluam modelul ideal formulat de Sfantul Augustin).

Pentru intaia oara, prindea contur o teorie generala a Progresului, axata desigur pe un principiu transcendent, dar susceptibila de a fi inserata in spatiul laic (ideea moderna de progres poate fi privita ca expresia laicizata a viziunii crestine a propasirii fiintei umane). Sfarsitul timpurilor avea si o versiune "milenarista", potrivit carei a Judecata de Apoi si atemporala fericire celesta vor fi precedate de "o mie de ani de fericire" chiar aici, pe Pamant: o ultima faza a istoriei caracterizata de egalitate sociala, dreptate si armonie. Era vestirea unei adevarate revolutii, interpretare frecventa in primele veacuri ale erei crestine, cand crestinismul era religia oprimatilor; oficializarea Bisericii in secolul al IV-lea a atenuat aceasta orientare radicala, care avea sa cunoasca o revenire spectaculoasa spre sfarsitul Evului Mediu si la inceputul epocii moderne. Exprimand mania celor oropsiti si dorinta lor de schimbare, milenarismul se afla astfel la originea doctrinelor revolutionare ce propovaduiesc "o lume noua" si "viitorul luminos". S-ar spune deci ca crestinismul a adus primele elemente ale unei duble constructii ideologice: progresul pas cu pas si ruptura revolutionara.

Aceste proiecte, trebuie subliniat, erau destinate omenirii intregi. Nu exista decat o singura istorie. Apostolii raspandesc Cuvantul lui Dumnezeu in toate colturile lumii cunoscute. Cronica Universala scrisa de Eusebiu din Cezareea spre anul 300 da tonul unificarii istoriei, oferind un model predilect istoriografiei medievale. Trebuia adunat tot materialul istoric cunoscut (sacru si profan), respectand o cronologie riguroasa (nu neaparat si veridica), in jurul unui ax ce unea, virtual, Creatia si Sfarsitul timpurilor. Genul acesta de cronici exprima astfel sensul universalist si finalist al doctrinei crestine. Evident, implinirea Scripturilor trebuia sa fie precedata si anuntata de crestinarea intregului Pamant.

Proiectul crestin cerea implicit (si chiar explicit) unificarea lumii. Iata una dintre cheile expansiunii occidentale.

De cealalta parte, China nu avea de comunicat nici un Adevar lumii, dincolo de hotarele ei (intinse, ce-i drept, cat toata Europa). In schimb, Islamul vehicula un Adevar relativ apropiat de cel iudaic sau crestin, dar era mai putin zelos decat crestinii in a-i converti pe "ceilalti" la modelul sau. De aici, o privire mai detasata si destul de dispretuitoare pentru teritoriile si popoarele din afara spatiului islamic, si de asemenea o relativa toleranta, inlauntrul Islamului, pentru alte comunitati religioase, evreiesti si crestine (ceea ce nu impiedica discriminarea, manifestata mai ales printr-un regim fiscal oneros). Era o toleranta datorata unui grad de indiferenta, spre deosebire de crestinism care nu a fost niciodata indiferent. Astfel, "necredinciosii" Islamului au avut o viata mai usoara decat "paganii" crestinatatii. Comunitati crestine relativ importante au supravietuit pana in zilele noastre in lumea islamica; in Occident, expulzarile repetate de evrei in Evul Mediu (Anglia - 1291; Franta - 1394, Spania - 1492), ca si expulzarea maurilor din Spania (1502), iar mai tarziu (in 1609) chiar si a arabilor convertiti la crestinism (moriscii) arata o filosofie mai putin toleranta (de remarcat ca o mare parte din evreii expulzati din Spania si-au gasit refugiu in Imperiul Otoman).

Este interesant de comparat si geografia simbolica a Islamului cu cea a crestinatatii. Pentru musulmani, centrul absolut este Mecca, reper transcendent, dar totodata situat in centrul real al lumii islamice. In momentul rugaciunii, toate privirile sunt atintite spre acest punct. Islamul s-a retras in el insusi si a intors spatele restului lumii. Pentru crestini (si pentru evrei), centrul simbolic se afla la Ierusalim. Dar aceasta cetate mistica e situata in afara spatiului crestin; nu le-a apartinut niciodata. Privind spre Ierusalim, crestinii au invatat sa priveasca dincolo de spatiul lor de civilizatie. Eliberarea locurilor sfinte a fost multa vreme visul lor obsesiv.

Insa crestinii privesc si mai departe. Dupa cartografia medievala, Paradisul terestru se gasea la extremitatea orientala a Pamantului (in vecinatatea Chinei sau Japoniei, cum s-ar spune); hartile fiind "orientate", adica avand Orientul plasat deasupra, Paradisul terestru ocupa, intr-un mod foarte potrivit, pozitia dominanta. Proximitatea acestui loc suprem conferea o atractie in plus Extremului Orient, si multi calatori au incercat sa-l gaseasca. Astfel, Asia era strabatuta de o axa initiatica, legand Ierusalimul de Paradisul terestru, cu etape intermediare, si ele de un simbolism superior, ca fabulosul regat crestin al Preotului Ioan. Aceasta geografi e imaginara ii invita pe crestini si chiar le poruncea sa plece in cautarea, respectiv cucerirea tinuturilor indepartate.

Ceea ce poate surprinde in acest tablou comparativ este deosebirea, imbracand o multitudine de aspecte, dintre cele doua "jumatati" ale crestinatatii. Mediul socio-cultural pare sa fi actionat mai puternic decat diferentele dogmatice a caror inconsistenta ne face sa suradem (ar fi crucial sa stim daca Sfantul Duh vine de la Tatal si de la Fiul, cum cred catolicii, sau doar de la Tatal, cum spune teologia ortodoxa). Diferenta esentiala trebuie cautata in spiritul celor doua civilizatii. Sa mai recurgem o data la Sfantul Augustin. Acest clasic inconturnabil al gandirii occidentale este aproape ignorat in Europa ortodoxa, unde nici un teolog nu indeplineste acelasi rol. Pentru Biserica din Rasarit nu s-a pus niciodata problema sa produca un Sfant Augustin. Cetatea lui Dumnezeu si exceptionala sa cariera se inscriu in contextul istoric al dezmembrarii Imperiului de Apus (devastarea Romei de catre gotii lui Alaric in 410 a avut loc cu putin inainte de scrierea ei) si al competitiei dintre Biserica si stat, scopul manifest al autorului fiind sa afirme preeminenta institutiei religioase. Parabola celor doua cetati e reflectarea unei istorii fluide si conflictuale in care se confrunta temporalul si spiritualul. Biserica din Rasarit nu avea vocatia de a propune un asemenea scenariu. Exista in Vest un istoricism exacerbat si un deficit de istoricism in Est.

Ramane sa vorbim de miracole. Nici o alta religie nu manifesta pasiunea crestina pentru tot ce aboleste legile naturii. Surprinzator punct de plecare pentru o civilizatie occidentala reputata pentru rationalismul ei (si chiar, uneori, blamata pentru abuz de rationalism). Miracolele n-au disparut nici in zilele noastre, cel putin in constiinta credinciosilor (sfintii sunt socotiti facatori de minuni, iar numarul de sanctificari a crescut spectaculos in Biserica Catolica. Prospera de asemenea miracolele "nereligioase" ce tin de paranormal, extraterestri etc.). Pentru oamenii din Evul Mediu, conditia lumii era fundamental miraculoasa, iar miracolele se petreceau ca niste fapte cotidiene. Dar, in afara de "densitatea" lor, miracolele crestine prezinta o alta trasatura remarcabila: nu exprima un exces de vitalitate a naturii, ca in imaginarul oriental, ci pur si simplu sunt interventii menite sa anuleze constrangerile de ordin fizic. Acest aspect foarte voluntarist exprima diferenta dintre spirit si materie, esentiala in cultura crestina, si putin sau deloc prezenta in alte sinteze religioase si culturale. Lumea materiala trebuie sa se supuna vointei spiritului. La inceput, a fost un domeniu rezervat Creatorului. Dar de la Vechiul Testament la cel Nou, fenomenul se amplifica simtitor: Isus opereaza miracole dupa miracole, parca pentru a dovedi ca natura trebuie sa se supuna Cuvantului. Apoi, sfintii au avut partea lor din acest privilegiu divin. Civilizatia crestina s-a patruns tot mai mult de ideea unei suprematii absolute a spiritului. Incepand cu un anume moment, progresiv, aceasta viziune despre lume a fost transferata de la religie la stiinta. Miracolele stiintifice si tehnologice reprezinta intr-un fel versiunea laica a minunilor religioase. Nu mai e Dumnezeu, e Stiinta; nu mai sunt sfintii, ci savantii. Ramane esentialul: vointa de a domina natura.

Acest transfer s-a facut cu atat mai usor cu cat mentalitatea "miraculoasa" a Evului Mediu occidental n-a renegat niciodata o anumita mostenire rationalista greco-romana. Supranaturalul a fost integrat intr-un discurs extrem de elaborat si prins in angrenajul unui mecanism infailibil. E suficient sa revenim la Sfantul Augustin, a carui argumentare, extrem de meticuloasa, este impecabila (cum va fi mai tarziu scenariul lui Marx, pe care intr-un fel il prefigureaza). Doua instrumente puternice au fost astfel reunite intr-un angrenaj cu atat mai eficace. Rationalismul clasic oferea o metodologie excelenta, dar care, in lipsa unei directii si a unui ideal, risca sa se invarta in gol. Miraculosul crestin promitea mult, dar trebuia sa crezi in el. Mariajul dintre cele doua filosofii a sporit credibilitatea mesajului religios, dand substanta si finalitate exercitiului rationalist. Astfel, Occidentul era pregatit in constiinta lui pentru a incerca remodelarea lumii.

O fuziune complexa.

Iata un sir de factori si de evolutii ce ne-ar putea lamuri cariera particulara a Occidentului. Trebuie sa rezistam tentatiei de a stabili o ierarhie a lor. Discutia intre cei care sustin primatul unei cauze sau alteia este interminabila - si fara sanse de a se incheia. Tandemul economie-demografie ofera un model deja clasic al acestei fundaturi; care factor este "mai determinant", primul sau al doilea? Acest gen de disputa tine de un rationament simplist si pana la urma steril. Istoria e facuta dintr-o multitudine (o cvasiinfinitate) de elemente si de miscari. Acestea sunt intretesute intr-un ansamblu, si ar fi imprudent sa consideram un anume segment ca fiind mai important sau mai putin important decat altul. Cum sa le disociem? Demografia, economia, institutiile, mentalitatile, deciziile politice si atatea alte compartimente au existenta autonoma doar in reprezentarile noastre, simplificate dupa conturul modelelor ideale pe care le construim. In viata reala, totul fuzioneaza, la fel ca intr-un proces chimic. Ar fi amuzant sa sustinem ca hidrogenul din apa e mai important decat oxigenul, pe motiv ca raportul molecular este de doi la unu; pentru ca apa sa existe, cele doua elemente sunt, deopotriva, indispensabile. Nu putem sti ce curs ar fi luat istoria in absenta sau in cazul modificarii unei a sau alteia dintre variabilele ei. Daca, sa zicem, clima Occidentului era torida sau glaciala. Daca in locul padurii ar fi fost stepa. Daca Europa n-ar fi adoptat religia crestina. Daca Imperiul Roman nu cadea. Si asa mai departe. Sigura operatie utila e sa privim tabloul in ansamblul sau, pentru a remarca multimea de trasaturi particulare, de natura sa distinga Occidentul de celelalte civilizatii si chiar sa-l singularizeze. "Fuziunea" occidentala a produs un tip de civilizatie nu numai diferit, dar si "opus", in masura in care logica autodepasirii a primat in fata idealului de stabilitate.

III. Demarajul (secolele al XI-lea-al XIV-lea)

Anul o mie: teama si speranta.

Observatorul celest care ar fi privit de departe Pamantul anului o mie risca sa traga concluzii false despre viitorul acestuia. Ar fi remarcat cateva civilizatii stralucite: mai intai China, cu minunatul ei mecanism economic si inventiile ei stralucite; apoi Islamul, miracol al unei bogate vieti intelectuale aparute in plin desert, care parea sa continue cunoasterea antica mai mult decat Europa; si chiar Bizantul, pornit de mult pe panta declinului, dar dovedindu-si capacitatea de a recupera si reprezentand in definitiv coltul cel mai civilizat al Europei. In schimb, despre Occident n-ar fi putut retine mare lucru: o societate frusta de tarani si razboinici, traind la limita supravietuirii, trudind sa se desprinda de padurea lor protectoare. Sansele nu pareau de partea lui, nici pe departe. Si totusi, aceasta societate saraca si rudimentara avea sa cucereasca lumea, sa inventeze tehnologia si sa schimbe destinul omenirii.

E adevarat, ceva se misca de la bun inceput, dar miscarea ramanea imperceptibila, si oricum nivelul de la care pornea era extrem de jos. Daca vom cauta un reper simbolic pentru a marca inceputul unei dezvoltari semnificative, anul o mie se prezinta ca o data-prag. Cu conditia sa nu ignoram acumularile precedente, modeste dar reale, si sa precizam ca ritmul se va accelera spectaculos putin mai tarziu, in secolele al XII-lea si al XIII-lea. E vorba de un proces, nu de o istorie evenimentiala. Putem totusi, fara a abuza de cronologie, sa situam aceasta prima faza a cresterii Occidentului intre anul o mie si anul 1348, acest ultim moment, mult mai precis, desemnand epidemia de ciuma care a devastat bazinul mediteranean si Occidentul, provocand un regres trecator si o remodelare socio-economica.

Pentru a caracteriza anul o mie (in sensul sau "largit": sfarsitul secolului al X-lea si prima jumatate a secolului al XI-lea), ne poate lamuri foarte bine dubla marturie a lui Raoul Glaber, calugar fantast si istoric naiv, dar pictor priceput al vietii cotidiene din epoca sa. El descrie, in tonuri apocaliptice, foametea din 1033 care a pustiit Burgundia, una din multele disfunctionalitati de acest gen intr-un Occident pandit permanent de crize alimentare: "In perioada care a urmat, foametea a inceput sa-si intinda urgia peste tot Pamantul si a existat spaima ca intregul neam omenesc ar putea sa dispara."1 Insa in loc de sfarsitul lumii, a urmat o extraordinara innoire. "Cerul a inceput sa rada, sa se lumineze si a fost insufletit de vanturi prielnice. Toata fata Pamantului s-a acoperit cu o verdeata placuta si cu belsug de fructe care a gonit foametea. [.] In acelasi an, graul, vinul si celelalte roade s-au facut peste asteptari, mai mult decat se sperase pentru toti cei cinci ani dinainte."2 Si iata alt pasaj ce ilustreaza dinamica Occidentului imediat dupa anul o mie: "Catre al treilea an de dupa anul o mie, pe aproape intreg Pamantul, dar mai ales in Italia si in Galia, s-au reparat bisericile; chiar daca cele mai multe dintre ele, temeinic construite, nu aveau nevoie de reparatii, un spirit de emulatie impingea fiecare comunitate crestina sa aiba una mai frumoasa decat ceilalti. Parea ca lumea insasi, scuturandu-se si lepadandu-si batranetea, ar fi imbracat pretutindeni o mantie alba de biserici."3 Metafora, remarcata pe drept de istoricii moderni pentru sugestiva ei frumusete, respira un aer de tinerete si incredere. Incepe astfel "vremea catedralelor"4, edificii care sunt deopotriva marturia unei inalte aspiratii spirituale si a unei remarcabile capacitati tehnologice: intr-un cuvant, a unei dorinte de autodepasire manifestata in toate domeniile.

Cel doua fete ale Occidentului, ros de slabiciunile lui si terorizat de mii de agresiuni reale sau imaginare, dar aspirand, nu mai putin, sa se autodepaseasca si sa-si biruie defectele, sunt prezente deopotriva in aceasta fresca a anului o mie pictata de calugarul burgund. Ne aflam, in mod evident, in fata greutatilor unei porniri. Dar aceasta dialectica a extremelor, in bine ca si in rau, prefigureaza deja o trasatura caracteristica si de durata a mentalitatii occidentale. Asumandu-si incertitudinile unei actiuni voluntare si ale unei istorii dinamice, repusa mereu in chestiune, Occidentul a dezvoltat o atitudine facuta din contraste extreme, in care optimismul si pesimismul sunt prezente in proportii aproape egale. Pendularea lui Raoul Glaber intre prabusirea iminenta a civilizatiei (daca nu chiar sfarsitul lumii) si innoirea si avantul omenirii ramane exprimata si peste o mie de ani, in zilele noastre, in termeni aproape identici.

Moara si orologiul.

Domesday Book, recensamantul comandat in 1086 de Wilhelm Cuceritorul, inregistreaza, pe ansamblul regatului, un numar de 5624 mori de apa. Pe atunci, Anglia era o tara mica, nu depasea un milion si jumatate de locuitori; raportul populatie-mori e absolut impresionant. Pe continent, in lipsa unei statistici la fel de complete, informatiile fragmentare permit sa se intrevada acelasi tablou si mai ales o dinamica puternica: din secolul al X-lea si pana in secolul al XIV-lea, morile se inmultesc in aproape tot Vestul. Pe teritoriul actual al departamentului Aube, sunt mentionate 14 mori in secolul al XI-lea, 60 in secolul al XII-lea si peste 200 in secolul al XIII-lea. "In orase, exista de asemenea un numar considerabil de mori. Astfel, la Paris, la inceputul secolului al XIV-lea, existau nu mai putin de 68 de mori, in amonte, pe Sena [.] Pe 1500 de metri, o asemenea concentrare de mori in plin Paris constituia un adevarat complex industrial."5 Pentru toata Franta, se pot estima cam 20.000 de mori hidraulice catre anul 1100, 40.000 la sfarsitul secolului al XIII-lea si 70.000 la sfarsitul secolului al XV-lea.6 Aparute mai tarziu, si mai putin numeroase, morile de vant se vor inmulti la randul lor.

Unii istorici nu ezita sa vorbeasca de o prima revolutie industriala in Occident in secolele al XII-lea si al XIII-lea, preludiu al revolutiei industriale propriu-zise din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. Daca forta motrice a celei din urma a fost aburul, Evul Mediu a folosit energia hidraulica - moara de apa (si complementar energia eoliana - moara de vant) in activitati industriale destul de variate. Existau astfel instalatii folosite la macinat boabe, la piuat stofe (una din principalele industrii ale Evului Mediu) sau la tabacit piei; in functie de nevoi, morile serveau de asemenea la prelucrarea metalelor, la fabricarea berii sau (de la sfarsitul secolului al XIII-lea) a hartiei. Totul e relativ, desigur. Entuziasmul "descoperitorilor" acestei revolutii medievale e temperat de scepticismul celor care observa ca oricum, cu sau fara mori, pana la "adevarata" revolutie industriala principala forta de munca a ramas - de departe - cea a bratelor omenesti si a tractiunii animale. O alta remarca "incomoda" precizeaza ca oamenii din Evul Mediu n-au inventat aproape nimic: morile - ca si alte masini - sunt cunoscute inca din Antichitate.

Intr-adevar, acest din urma aspect e demn de luat in seama, dar intr-un sens mai curand favorabil Evului Mediu. Tehnologic vorbind, Antichitatea clasica, fara sa mai vorbim de China, gasise uneori solutii de un rafinament uimitor. In secolul 1 i. Cr., inginerii din Alexandria au pus la punct o varietate de tehnologii noi, printre care prima masina cu aburi (cu aproape doua milenii inainte de Denis Papin si James Watt). Iar forta hidraulica nu era nici ea (cu atat mai putin) un secret pentru locuitorii lumii greco-romane. Mori de apa si alte instalatii hidraulice - unele remarcabil de complexe si cu randamente inalte - sunt semnalate inca din secolul 1 i. Cr. Dar aceste masini ramaneau rare, folosite in general pentru a rezolva situatii particulare - caz in care inginerii romani stiau sa le construiasca; astfel, la Barbegal, langa Arles, "au construit unul din cele mai mari complexe cunoscute in Imperiul Roman [.] Apa adusa de un apeduct se despartea in doua suvoaie ce actionau doua grupuri de cate opt mori"7 Dar capacitatea de a face nu serveste la mare lucru cand nu exista interesul de a face. Masina cu aburi din Alexandria n-a depasit niciodata stadiul de jucarie experimentala. Nimeni nu s-a gandit sa faca mai multe mori de apa pentru a spori "productivitatea" economiei romane. Munca prestata de sclavi e in general considerata principalul obstacol in calea unei dezvoltari de tip tehnologic; la ce bun sa pui la munca masinile daca sclavii sunt la indemana anume pentru asta? Se poate observa si o constrangere de ordin "hidrografic": cele mai multe cursuri de apa mediteraneene sunt putin abundente si cu debit neregulat. E mai usor sa fii pasionat de morile de apa in Anglia decat in Sicilia! Dar mobilul esential poate fi altul. Ar trebui sa inversam intrebarea: in loc sa ne intrebam de ce Orientul elenistic sau lumea romana nu au facut "asta", sa ne intrebam mai curand de ce s-o fi facut. Ca sa schimbe ordinea lumii? Nici nu le trecea prin gand. Suntem obisnuiti sa gandim in termeni occidentali, si de aceea imobilismul celorlalti e de natura sa ne intrige. Insa din perspectiva lor, cei care gandeau normal erau ei; nu tanjeau dupa o societate tehnologica (chiar daca dispuneau de elementele care le-ar fi permis sa incerce aventura).

Cazul Chinei e si mai frapant. Chinezii au inventat "aproape totul", cu mult inaintea europenilor: hartia, tiparul, orologiul mecanic, busola, praful de pusca. Pentru ei, societatea tehnologica era la indemana. Nu trebuiau decat s-o imagineze. In calea ei a stat poate un sistem prea bine reglat; cum si de ce sa schimbi ceea ce functiona atat de bine (in schimb, saracia si anarhia individualista a Occidentului au declansat impulsul aici). Pentru chinezi, ca si pentru greci si romani, realizarile tehnologice ramaneau performante de ordin intelectual, fara finalitate sociala. Chinezii cunosteau energia hidraulica, pe care-o aplicau ocazional. Fabricau, de asemenea, hartie. Dar niciodata nu le-a venit ideea s-o fabrice mecanic; si nimeni nu s-a gandit la aceasta solutie pe lungul drum parcurs de hartie din China pana in Europa. "Timp de o mie de ani, hartia, inventata de chinezi, fusese facuta cu mana sau cu piciorul, dar indata ce hartia a fost introdusa in Europa, procedeul de fabricare a fost mecanizat [.] Mentionate in 1276, primele mori de hartie actionate de energia hidraulica au fost cele de la Fariano, in ltalia"8 (urmate de instalatii similare in Spania, in Franta.).

Orologiul mecanic invita la o alta comparatie interesanta. Chinezii, ca intotdeauna, au luat-o inainte. Inginerii lor au construit cateva orologii hidraulice, aparate complexe si ingenioase, desigur, dar cu o fiabilitate ce ramanea modesta. Si, mai ales, masurarea timpului nu era pentru toata lumea. "Acele masinarii monumentale erau proiecte imperiale, realizate pentru imparat si astrologii sai, si rezervate lor. Chinezii considerau timpul si cunoasterea lui un domeniu secret al suveranului, care nu trebuia impartit cu poporul."9

Adevaratul orologiu mecanic, cel pe care-l cunoastem, mai perfectionat, este o inventie pur europeana (suficienta, poate, pentru a contrazice prudenta excesiva a celor care gasesc putine merite tehnologiei medievale). Biserica, mai intai, cu timpul ei liturgic repetitiv, apoi orasele, cu activitatile lor multiple si ritmate, au stimulat cautarea unui instrument de masura (orasele mai mult decat Biserica, aceasta putandu-se multumi la nevoie cu diviziunile "naturale" ale zilei). Orologiul, atestat aproape simultan in Italia si in Anglia catre sfarsitul secolului al XIII-lea, este o prima capodopera produsa de vocatia tehnologica a Occidentului; automatizare, ritmicitate, precizie (precizie destul de "aproximativa" la inceput!). acest produs ideal al spiritului mecanic apare ca un strabun al tehnologiei moderne. Masurarea automata a timpului raspundea nevoilor unei societati din ce in ce mai activa si constienta de responsabilitatile individuale si colective, si avea sa consolideze la randul ei aceste mentalitati si comportamente. In orase, orologiul si-a ocupat cu mandrie locul pe turnurile edificiilor reprezentative, ca reper inconturnabil al peisajului urban si al noii culturi "burgheze"; a disciplinat comportamentele sociale si i-a o ferit individului mai multa autonomie, intarind astfel doua trasaturi inseparabile ale formulei occidentale: disciplina colectiva si libertatea individuala. Intr-un fel, Occidentul a devenit o societate reglata de ceas, iar sentimentul acut al valorii si ritmicitatii timpului i-a asigurat, nu mai putin decat resursele sale materiale, eficienta (celelalte parti ale lumii au trebuit sa astepte mai multe secole pentru a beneficia de serviciile orologiului mecanic: timpul ramanea un monopol imperial in China, si unul religios in lumea islamica).

lata asadar o adevarata obsesie a timpului! Dupa ce a organizat timpul istoric, numarat minutios, secol cu secol, de la Creatie pana la Judecata de Apoi, Occidentul a ordonat, la fel de riguros, timpul cotidian. Inainte de a cuceri spatiul, inainte de nenumaratele sale cuceriri stiintifice, timpul a fost prima lui cucerire.

Ogoare si orase.

Secolul al XII-lea, in special, se prezinta ca o faza decisiva in istoria agriculturii occidentale, caracterizata de extinderea culturilor si cresterea productiei; asta in paralel cu o crestere demografica, considerata fie o cauza, fie efectul avantului economiei agrare.10 In fapt, cum aceste doua variabile actioneaza in stransa legatura, de ce nu le-am considera cauza si efect in egala masura? Dar mecanismul demarajului economic este si mai complex, angrenand o multime de factori. Ordinea feudala, complet instituita, ofera deja un cadru mai bine coordonat si mai eficient, daca-l comparam cu fluiditatea si incertitudinea primelor secole ale Evului Mediu. Vechea aristocratie razboinica, pe cale de a se rafina, are nevoi sporite; taranii, exploatati dar si interesati in cresterea randamentelor, sunt motivati sa produca mai mult. Se inregistreaza progrese spectaculoase, tehnologia agrara cunoaste si ea mai multe perfectionari: utilizarea mai frecventa a fierului (dovada inmultirea forjelor, inclusiv in sate); plugul, numai din lemn pana atunci, integreaza elemente din fier; caii sunt potcoviti, iar atelajele devin mai eficace; incepe de asemenea metoda rotatiei culturilor, ceea ce reduce suprafata terenuri lor neproductive. Consumul de paine, aflat in crestere (urmare a aculturatiei fostului Nord barbar), contribuie la extinderea culturilor de grau si, fireste, la inmultirea morilor. Ca intotdeauna, exista o varietate de cauze care actioneaza impreuna si se intaresc reciproc.

Clima intra de asemenea in joc. E, cel putin, opinia climatologilor si istoricilor climei, care de o vreme vorbesc despre un "mic optimum medieval" situat aproximativ intre anii 800 si 1300. Unii acorda acestui fenomen o importanta hotaratoare; astfel, climatologul britanic H. H. Lamb pune in stransa legatura cele mai evidente semne de avant ale Occidentului (catedralele si cruciadele) cu faza de varf a incalzirii.11 Sa mearga oare atat de departe dependenta istoriei de evolutiile climatice? Sau este vorba mai curand de irepresibila inclinatie a specialistilor de a pune lumea sa se invarta in jurul domeniului lor? Sensibilitatea climatica exacerbata din zilele noastre isi spune si ea cuvantul, cu siguranta, in interpretarea trecutului. Graficul propus al oscilatiilor climatice pare totusi sa recomande o anume prudenta; in medie, "micul optim climatic" ar fi insemnat o incalzire de jumatate de grad fata de "mica era glaciara", faza climatica urmatoare. In plus, cele doua perioade opuse sunt "modele ideale": constructii intelectuale bazate pe realitate, dar prezentand un grad de coerenta mai mare decat realitatea. Nimic nu e mai variabil decat timpul; se inregistreaza ierni glaciale in plina perioada "calda", si invers, veri toride in mijlocul fazelor "glaciare". Efectele sunt mai usor de observat si de simtit in zonele extreme: astfel, in timpul "micului optim", ghetarii alpini au inregistrat o retragere vizibila, iar litoralul groenlandez, degajat de gheturi, a fost colonizat de vikingi (in secolul al XII-lea), fiind abandonat un secol mai tarziu in fata ofensivei frigului. In concluzie, si cu conditia de a nu-i cere prea mult, aceasta ameliorare climatica, limitata si inegala, poate fi luata in consideratie, cel putin in anumite regiuni, ca o conditie care ar fi favorizat productia agricola, permitand mai ales inaintarea agriculturii spre nord si in zonele alpine.

Cauzele raman complexe si discutabile, dar rezultatul incontestabil este extinderea culturilor, in zone smulse naturii "salbatice". Secolul al XII-lea ramane in istorie ca o perioada de defrisari spectaculoasa. "La nivel individual, taranul incearca sa-si extinda ogorul. In plus, la indemnul posesorilor de pamant (calugari si seniori laici), grupuri de tarani iau cu asalt terenurile necultivate: fac desecari de mlastini, indiguiesc polderele (in Flandra, incepand din anul 1100), defriseaza mai ales tufarisurile, arbustii, chiar si lizierele padurii - pe care se feresc s-o distruga, pentru ca ramane o rezerva inepuizabila de vanat si de pasune naturala pentru animalele mici (oi, capre si porci).12 Evul Mediu se afirma astfel ca o civilizatie de granita, o granita care nu se reduce la conturul exterior, ci se insinueaza peste tot intre oameni si natura, intre sate si padure, intre pamantul cultivat si cel necultivat. Acest tip de civilizatie, se stie (anticipand rolul bine cunoscut al granitei in istoria americana), imprima un spirit dinamic si o mentalitate de cuceritor. Inainte sa plece la cucerirea lumii "exterioare", Occidentul a inceput prin a-si cuceri propriul teritoriu.

De la 1100 pana la 1200, schimbarea de decor este frapanta; iata o marturie care compara sfarsitul acestui secol cu primii sai ani: "Pamantul nu era atat de populat, nici atat de bine lucrat ca acum; si nu vedeai atatea domenii bogate, atatea castele, atatea orase prospere. Faceai zece leghe, sau chiar cincisprezece, fara a intalni un targ, un castel sau un oras in care sa poti gasi adapost. Parisul era foarte mic pe vremea aceea."13

In paralel cu aceasta colonizare interna, Occidentul produce un prim mare val migrator, dincolo de granitele sale. Fenomenul e greu de explicat prin suprapopulare: existau pamanturi de defrisat si de colonizat chiar in interiorul spatiului occidental. In parte, aceasta deplasare s-a facut la chemarea printilor din Europa Centrala (recent crestinata si intrata in orbita Occidentului) care voiau sa profite de tehnologiile si cunostintele vecinilor apuseni, pentru a-si pune in valoare teritoriul. Dar cauzele demografice, economice si politice nu explica totul. Exista de asemenea o "vointa de expansiune" care incepea deja sa anime crestinatatea apuseana. In fapt, trei axe de expansiune (demografica, militara, politica) se deseneaza aproape in acelasi timp, atingand Europa Centrala, Spania ("Reconquista", ofensiva micilor regate din nord pentru recuperarea teritoriului ocupat de arabi) si Orientul Mijlociu (cruciadele, care vizeaza teritoriul islamic, dar si, la un moment dat, insusi Bizantul, in locul caruia cruciatii incearca sa puna un "Imperiu latin").

In termeni demografici, presiunea cea mai puternica si cea mai insistenta se manifesta la hotarul de est al Occidentului: o migratie pur germanica, punct de plecare al faimosului "Drang nach Osten". "Insotiti de preoti, condusi de intreprinzatori siguri ca se vor imbogati rapid organizand defrisarea in numele seniorului, zeci de mii de pionieri s-au stabilit la rasarit de Elba si de Dunare; au adus plugul, au tras brazde lungi si adanci in pamantul intelenit, au desecat mlastinile, au taiat tufarisurile, au extins domeniul graului."14

Exemplul lor a fost urmat de taranii autohtoni, si astfel Europa Centrala a inceput sa semene putin cu Occidentul. In secolele al XII-lea si al XIII-lea, colonii germani s-au fixat in Pomerania, Prusia si pana in tarile baltice, in Boemia, Ungaria si Transilvania, modificand substantial configuratia etnica si culturala a acestor regiuni (miscarea a continuat, iar in secolul al XIX-lea existau deja "insule" germane in vecinatatea Marii Negre si pe malurile Volgai). Urmasii lor au fost siliti sa faca drumul inapoi opt secole mai tarziu, la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand treisprezece milioane de germani au fost evacuati mai ales din Polonia si Cehoslovacia, redand acestor tari fosta lor "puritate" slava.

Al doilea fenomen socio-economic major din secolele al XII-lea si al XIII-lea, pe langa defrisare si colonizare, a fost avantul oraselor. Inca o premiera, pe lista deja lunga a prioritatilor occidentale. Desigur, Occidentul nu a inventat orasul; dar a inventat un anume tip de oras, prototipul a ceea ce este orasul de azi. Orasele antice si orientale, fara a ignora activitatile economice, ramaneau marcate in primul rand de functia lor politica. La randul lor, orasele occidentale din Evul Mediu timpuriu, putine si slab populate, erau indeosebi centre de putere si locuri de resedinta ale episcopilor. In schimb, orasele care apar incepand cu secolul al XI-lea si cresc ca ciupercile in secolele al XII-lea si al XIII-lea isi au ratiunea de a fi in dezvoltarea comertului si a meseriilor. Sunt orase in care se munceste, se cumpara si se vinde. Sunt comunitati burgheze - "burghez" vine de la "burg" - locuri in care se instituie ordinea burgheza in chiar inima societatii feudale, prefigurand structurile sociale si mentalitatile epocii moderne. Mai mult, in urma "miscarii comunale", orasele se elibereaza de sub tutela seniorului feudal pentru a duce o existenta autonoma, spre deosebire de orasele Islamului si ale Chinei, si chiar ale Europei de Est, ramase strict dependente de Putere.

Aceasta nastere spectaculoasa a unei vieti sociale diferite semana aproape cu o "generatie spontana"; in fapt, a fost produsul unui spatiu economic foarte diversificat (complementaritatea segmentelor sale stimuland schimburile), si evident o consecinta a remarcabilului avant demografic, economic si comercial inregistrat din secolul al XI-lea pana in secolul al XIII-lea. Orase erau numeroase, in general de talie mica sau cel mult mijlocie, departe de gigantismul anumitor metropole antice sau orientale locuite mai mult de categorii sociale neproductive. La o populatie de 20.000 de locuitori, sau chiar de numai 10.000, un oras medieval era deja un centru important. Nu existau decat cateva orase "mari" cu peste 50.000 de locuitori, in timp ce Roma epocii imperiale numara vreo 600.000 de locuitori (urmata de Alexandria cu 300.000). Intre 1200 si 1300, Parisul a crescut de la 110.000 la 150.000 de locuitori (fiind, de-acum inainte, cel mai mare oras apusean), Venetia, capitala unui adevarat imperiu maritim si comercial, a crescut de la 70.000 la 110.000, urmata de Florenta (model de oras manufacturier si centru financiar) care se apropie de 100.000 de locuitori, la fel ca Milano; Sevilla, care trece de la arabi la spanioli, inregistreaza 80.000 sau 90.000 de locuitori. Mult mai mic, Köln are vreo 50.000 de locuitori, Roma ramane la nivelul de 30.000, iar Londra, capitala inca modesta, creste incet de la 25.000 la 35.000. In Flandra, foarte activul Bruges trece de la 25.000 la 40.000. Dezvoltarea tarzie a Europei Centrale se reflecta si in populatia oraselor: Cracovia - 10.000 locuitori, Viena, intre 10.000 si 20.000, in timp ce Praga, care va deveni una din capitalele Imperiului, urca rapid de la 10.000 la 30.000 de locuitori.15

Dar ceea ce conteaza cu adevarat e mai putin marimea, relativ redusa, a fiecarui oras in parte, cat multimea de ctitorii urbane, formand adevarate retele; nu e o colectie de orase razlete, ci un sistem urban, mai mult sau mai putin dens, in functie de regiuni. In frunte, cu cea mai mare concentrare, se afla Italia, Italia de nord mai ales, unde la inceputul epocii moderne (catre 1500), ponderea populatiei urbane, mai precis a oraselor cu peste 10.000 de locuitori, atinge 15% din populatia totala, si Flandra (Belgia de azi), cu peste 20% (la aceeasi categorie de orase, Franta abia se apropie de 10% catre 1700).16 Dar dincolo de disparitatile regionale, acest dinamism urban mobilizeaza aproape tot Occidentul; o simpla privire pe harta e suficienta pentru a remarca dezvoltarea inegala a celor "trei Europe": "punctele" urbane sunt foarte numeroase in Vest, mai rare in tarile Europei Centrale, si mai rare in Europa de Est.

O ofensiva intelectuala.

Secolul al XII-lea marcheaza de asemenea inceputul unei adevarate revolutii intelectuale. Dezintegrarea Imperiului Roman de Apus fusese insotita de un amplu reflux cultural. Doar Biserica, manastirile in particular, au pastrat traditia unei culturi antice drastic simplificate. Carol cel Mare nu stia nici sa citeasca, nici sa scrie; era astfel un demn reprezentant al aristocratiei din epoca sa, a carei misiune era sa-si conduca supusii si sa faca razboi, si nu sa caligrafieze manuscrise. La trei secole dupa "renasterea carolingiana", care a ramas o renastere a calugarilor, contextul era diferit. Monopolul cultural al Bisericii era pe cale sa cedeze, desi autoritatea teologica inca era puternica: secularizarea a fost un fenomen lent si gradual, intins pe mai multe secole. Oricum, categorii noi au deja acces la cultura; aristocratii invata, in sfarsit, sa citeasca si sa scrie; la randul lui, mediul urban produce un spatiu cultural specific; in plus, institutiile statale nou aparute au nevoie de o birocratie specializata. In jurul anului 1200, sunt fondate primele universitati (in care, pe langa teologie, se studiaza dreptul, medicina, artele si stiintele): Bologna, Paris, Oxford, Salamanca. Latina, limba Bisericii, isi cedeaza o parte din drepturi limbilor "nationale", mai bine cunoscute de cercul cititorilor ce nu se mai limiteaza la comunitatea ecleziastica. De asemenea, din aceleasi motive, are loc o diversificare a subiectelor; nobilii si burghezii privesc lumea cu propriii lor ochi si n-au aceleasi gusturi si interese cu oamenii Bisericii. In Franta, literatura in limba franceza debuteaza spre sfarsitul secolului al XI-lea (prima redactare a poemului epic La Chanson de Roland), pentru a inflori de-a lungul secolului al XII-lea (culminand cu romanele cavaleresti ale lui Chrétien de Troyes). La randul ei, istoriografia nu se mai limiteaza la vastele perspective (cu finalitate teologica) ale Cronicilor universale; ea isi sporeste diversitatea cu o multitudine de cronici urbane (in orasele italiene, incepand din secolul al XI-lea), cu scrieri de factura politica (precum Istoria lui Louis le Gros de abatele Suger) sau cu relatari ale cruciadelor, printre care La Conquęte de Constantinople de Villehardouin (pe la 1207- 1212), prima naratiune istorica scrisa in franceza.

E de asemenea momentul cand Occidentul descopera, cu adevarat, stiinta (nu putem numi astfel palidele reminiscente antice anterioare secolului al XII-lea). In epoca, maestrii necontestati in materie sunt arabii. Prin Spania in primul rand, apoi prin Sicilia (posesiune araba din secolul al IX-lea pana in secolul al XI-lea, si unde cultura islamica persista pana in secolul al XIII-lea), patrund in spatiul occidental scrieri stiintifice provenind din lumea islamica, inclusiv autori greci tradusi in araba si retradusi in latina, inainte ca eruditii occidentali sa mearga direct la originalele grecesti.17 Cu lucrarea sa Canonul medicinii, Avicena (nume europenizat al medicului Ibn Sina, 980-1037) devine maestrul venerat al confratilor sai europeni; timp de cateva secole, el va domina invatamantul medical, alaturi de Hipocrat si Galenus, care sunt iarasi apreciati; prin aceeasi filiera araba au fost reintegrate numeroase lucrari ale lui Aristotel, Euclid si Ptolemeu. Tot prin Orient au intrat in constiinta intelectuala a Occidentului alte doua corpusuri de cunoastere: alchimia si astrologia. Stiinta occidentala elaborata incepand din secolul al XII-lea este un amestec ciudat care vrea sa fuzioneze mostenirea antica, alchimia si astrologia intr-o sinteza respectand (cel putin formal) doctrina crestina. Apar totusi fisuri, ce anunta deja o ruptura. Cuvantul lui Dumnezeu, fara a fi catusi de putin contestat, nu mai era suficient pentru ambitiile intelectuale ale Evului Mediu tarziu. Trebuia patruns mai mult in profunzimea lucrurilor, pe alte cai decat cele ale religiei. Cum sa impaci "tirania" astrilor cu responsabilitatea umana afirmata de Biserica? Cum sa pui de acord aspectul voluntarist si transformist al alchimiei cu limitele conditiei umane hotarate de Creator? Din toate aceste elemente imprumutate, Occidentul a combinat o stiinta specifica, una care nu se mai limita la simpla cunoastere, ci aspira sa intervina si sa transforme lucrurile (si nu doar lucrurile, ci si fiinta umana). O vedem foarte bine in cazul alchimiei. Arabii au fost interesati mai curand de aplicatiile ei medicale. Occidentul i-a cerut mult mai mult: piatra filosofala si expresia ei lichefiata, elixirul vietii, teluri supreme ale cercetarii, trebuiau sa ofere cunoasterea Absolutului si mijloacele susceptibile de a schimba conditia umana. Omul era menit sa devina un supraom (sau cel putin anumiti alesi.). Referintele ramaneau biblice: transformarea trupului material in "trup de slava", analog trupului pe care-l poseda Adam inainte de pacat si celui pe care alesul il va poseda dupa Judecata de Apoi; in realitate, accentul era deplasat de la Dumnezeu la om. Omul putea si el sa faca minuni si sa-si trans forme propria natura.18

Numele cel mai reprezentativ pentru aceasta orientare este probabil Roger Bacon (circa 1220-1292), prototip al savantului medieval. Calugar franciscan, Bacon a ramas sincer atasat Bisericii, vrand sa combine armonios teologia si stiinta, o stiinta in care regasim deopotriva un traditional filon magic si speculatii alchimice. Din punct de vedere material, nu e nimic modem, dar exista un spirit care vesteste deja modernitatea. Bacon recomanda experimentul si crede ca stiinta poate savarsi "miracole", punand la treaba "secretele" ascunse in sanul naturii. Unele din aceste secrete ar ingadui de pilda omenirii sa recupereze longevitatea patriarhilor biblici (aproape o mie de ani). Referinta ramane tot Biblia; dar metodologia nu mai este rugaciunea, e cercetarea.

Cu Bacon se precizeaza sensul cuceritor al gandiri i stiintifice occidentale. Nu e de cautat la el nici un rezultat pozitiv; totul este iluzoriu in demersul sau. Dar credinta lui in capacitatile nelimitate ale stiintei face din el aproape un contemporan al nostru. Bacon nu a trasat nici o cale; a vazut insa bine directia.

Mirajul Orientului.

Catre mijlocul secolului al XIII-lea, occidentalii ajung in China, traversand o Asie unificata in urma expansiunii mongole. Sunt oameni ai Bisericii, dar si negustori, dublu profil ce ilustreaza, pe langa obiectivele politice ale misiunii lor, cele doua mobiluri care puneau Occidentul in miscare: comertul si credinta; Asia reala era dublata, intr-un fel, de o Asie mitologica, cu bogatii fabuloase si simboluri crestine ce invitau la descoperire. Scrisa putin inainte de 1300, cartea venetianului Marco Polo (Le Dévissement du monde sau Milionul) a devenit un "best-seller" al Evului Mediu si a fixat in minti imaginea unei Asii - si in particular a unei Chine - pe jumatatea reala, pe jumatate fantastica. Nici un Marco Polo chinez nu a facut calatoria la Venetia, niciunul n-a avut curiozitatea sa descopere Parisul, desi distanta era aceeasi in amandoua sensurile! In aceste raporturi cu sens unic, chinezii par lipsiti de motivatie si de cea mai elementara curiozitate.

Paradoxul e si mai mare in cazul arabilor. Pe vremea cand occidentalii nu plecau inca de acasa, arabii cucerisera sau islamizasera o parte importanta a planetei si, de asemenea, o "studiasera": de la Atlantic pana la arhipelaguri le Extremului Orient, si din Asia Centrala pana in inima Africii. Arabii au fost de departe cei mai buni geografi ai Evului Mediu si antropologi avant la lettre. Ibn Battuta, cel mai mare calator al lor, il depaseste net, prin distantele parcurse intre 1325 si 1354 (un total evaluat la 120.000 de kilometri, de trei ori lungimea ecuatorului) si prin varietatea regiunilor strabatute, pe campionul european care ramane Marco Polo. Daca insa privim mai atent traseele urmate, constatam ca arabul a fost mult mai putin instrainat decat venetianul si atatia alti calatori occidentali. Ibn Battuta isi propune sa cuprinda tot spatiul Islamului; punctele extreme pe care le atinge sunt Spania musulmana la vest, Tombuctu si coasta orientala a Africii la sud, Malaezia in Extremul Orient, iar la nord teritoriul Hoardei de Aur (pe cursul inferior al Volgai); vizita la Constantinopole si o traversare a Chinei rasaritene sunt indoielnice. Dincolo de hotarele Islamului, calatorul, care de altfel vorbeste doar araba, nu intelege mare lucru. Oricum, nici nu-i trece prin gand sa viziteze Europa; la ce i-ar fi putut servi? Excelenti geografi ai lumii lor proprii, arabii cunosc prost celelalte spatii si culturi. Fata de ceilalti, regula este dispretul: negrii sunt vazuti ca niste animale semiumane, in timp ce locuitorii Europei Centrale si septentrionale par loviti de cretinism; ceea ce-i descalifica din start pe neislamici era neputinta lor de a accede la adevarata credinta. Pana in plina epoca moderna, musulmanii, arabi si turci, calatoresc foarte putin in Europa. Un soi de blocaj psihologic pare sa le interzica apropierea de un teritoriu necredincios; iar asta spre deosebire de occidentali, fascinati de culorile si bogatiile Orientului.19

Epopeea Cruciadelor anticipa o lunga cariera expansionista. Timp de aproape doua secole, intre 1096 si 1270, Occidentul a incercat sa largeasca spatiul "latin" in detrimentul Orientului islamic si bizantin. Ana Comnena, printesa bizantina si prima femeie istoric, a relatat (in Alexiada, istoria domniei tatalui ei, Alexis Comnenul) trecerea cruciatilor pe sub zidurile cetatii Constantinopole, fara sa-si ascunda dispretul pentru purtarea lor grosolana, imprevizibila si agresiva; printesa remarca totusi vitalitatea si pragmatismul lor. Intr-adevar, razboinicii veniti din vest nu straluceau prin rafinament, in schimb erau mai motivati si mai eficienti decat adversarii sau competitorii lor. Au cucerit Ierusalimul in 1099 si au reusit sa-l pastreze pana in 1187; apoi, ca sa nu-si iasa din mana, au cucerit Constantinopole in 1204, fondand, pe ruinele Imperiului bizantin, un Imperiu latin care a durat pana in 1261. Pana la urma, musulmanii si bizantinii si-au recucerit teritoriile; pentru Occident, proiectul s-a dovedit a fi prea ambitios; totusi, chiar si soldat cu un esec, a demonstrat o vointa si o capacitate de expansiune putin obisnuite. A fost inceputul care, deja, dadea tonul viitoarei cuceriri a lumii.

O mie de ani de fericire.

In logica medievala, avantul Occidentului parea sa duca direct la sfarsitul lumii. S-a produs revenirea in forta a milenarismului, un concept infloritor spre sfarsitul Antichitatii, dar aproape uitat in secolele urmatoare: cei "o mie de ani de fericire" care vor preceda sfarsitul timpurilor.20

Expansiunea Occidentului si in special conflictul cu Islamul ofereau un prim argument escatologic. Era lupta dintre Bine si Rau mentionata in Apocalipsa, care nu se putea incheia decat cu triumful invataturii lui Cristos si cu unificarea crestina a lumii; aparitia timpurie si frecventa temelor apocaliptice in Spania, incepand cu sfarsitul secolului al VIII-lea, sunt simptomatice: frontul care opunea cele doua religii si civilizatii traversa peninsula Iberica dintr-o parte in alta. In 1095, la Clermont, anuntand Cruciada, papa Urban II invoca explicit argumentul milenarist; dupa el, asteptand venirea lui Anticrist si lupta finala ce se va incheia cu Judecata de Apoi, religia crestina trebuia sa triumfe pretutindeni.

Avea sa fie "vremea popoarelor" anuntata de Evanghelie: "totalitatea popoarelor care vor trebui sa fie convertite, inainte de salvarea lui Israel. Mai intai e nevoie, potrivit profetilor, ca pana la venirea lui Anticrist sa fie restabilita in acele tinuturi, de catre voi sau cei pe care-i va alege Dumnezeu, imparatia crestinatatii."21

In acelasi tip de scenariu se inscrie mitul recurent al "imparatului ultimelor zile" care a cunoscut o anumita voga in secolele al XII-lea si al XIII-lea, strans legat de contextul Cruciadelor. Imparatul Henric al IV-lea (1056-1106) a deschis sirul suveranilor "milenaristi"; Benzo, episcop de Alba, profetea ca acest imparat va cuceri Bizantul (reunificand Imperiul si Biserica crestina), ii va invinge pe pagani, va lua cu asalt Ierusalimul, il va intalni in drumul sau pe Anticrist, il va zdrobi, apoi va domni pana la sfarsitul lumii peste un Imperiu universal. Frederic Barbarosa (1155-1190) si Frederic al II-lea (1197-1250) au fost investiti cu o misiune similara, la fel si Carol cel Mare (acesta, reinviat, avea sa invinga Islamul si sa instaureze Imperiul crestin la scara intregii lumi).

Daca milenarismul vestea triumful Bisericii si raspandirea crestinismului, el continea totodata si promisiunea unui timp cu totul diferit de cel prezent. Un subiect de meditatie pentru toti cei care considerau societatea existenta ca nemultumitoare. Incepand din secolul al XII-lea, si mai insistent din secolele al XIII-lea si al XIV-lea, scenariile apocaliptice au vehiculat proiecte de restructurare sociala, uneori extrem de radicale. Ioachim din Fiore (catre 1135-1202), calugar calabrez, a schitat teoria unei istorii tripartite: Vechiul Testament (timpul Legii), Noul Testament (timpul Evangheliei) si o ultima epoca, pusa sub semnul revelatiei spirituale, care avea sa inceapa curand (poate in 1260). Lumea, convertita la adevarata credinta, va fi atunci condusa de calugari. Toate institutiile existente (ordinea feudala) vor disparea si insasi Biserica va fi transfigurata. Comunicarea intre Dumnezeu si omenire se va face absolut liber, iar "dreptatea si pacea deplina vor domni" pretutindeni.22

Cam echivoc, proiectul lui Ioachim. Sigur, totul se va face sub inalta tutela a Bisericii, intermediara intre Dumnezeu si oameni. Sigur, relatiile acestui teolog si profet cu mai multi papi au fost excelente. Totusi, ne putem intreba daca preconizata reformare a Bisericii nu semana prea mult cu o depasire a ei, si chiar cu crearea unei Biserici diferite (detasata de bunurile lumesti, purificata, spiritualizata), chemata sa conduca o omenire devenita, si ea, "alta". La limita, acest calugar blajin incuraja logica refacerii din temelii, reformarea lumii printr-o revolutie globala.

Asadar, fiecare cu milenarismul lui. Exista o varianta "reformista" care dorea sa purifice Biserica, pregatind-o pentru evolutiile viitoare. Sfantul Francisc de Assisi (1182- 1226) a dat tonul, renuntand la o viata de burghez bogat si dedicandu-se saraciei evanghelice. Franciscanii credeau ca au un rol de jucat in instaurarea viitoarei ordini monastice (sub pontificatul unui "papa angelic") si au incurajat viziunea unei Biserici "spirituale, sarace si caritabile". Nu au lipsit anumite frictiuni cu inaltele autoritati ecleziastice; insa era putin in comparatie cu violenta care a caracterizat versiunea "revolutionara" a milenarismului. Aceasta strategie extremista a castigat treptat teren. In Italia, secta "apostolici lor" condusa de Dolcino de Novara anunta in 1303 un program rapid si "complet": in 1304, exterminarea papei si a cardinalilor, in 1304, lichidarea intregului cler, si la sfarsit, in 1306, inceputul unei ere noi: si asa se asteptase prea mult, inca din 1260! Pentru a pune capat acestor intentii, papa a organizat o adevarata cruciada; apostolicii au fost decimati, iar conducatorii lor au fost condamnati si arsi pe rug.

In timpul razboaielor husite din Boemia (1419-1434), miscarea taborita va da nastere uneia din cele mai pure si radicale manifestari de milenarism revolutionar. Se dorea instituirea unei societati comunitare, egalitare si anarhiste. Era sfarsitul proprietatii, al darilor, al clerului si nobililor; si chiar sfarsitul Bibliei, caci credinta nu va mai fi inscrisa in texte, ci in inimi. Un adevarat razboi al sfarsitului lumii: Tabor devenea Noul Ierusalim, iar taboritii erau convinsi ca li se va alatura intreaga lume, pregatind astfel a doua venire a lui Cristos si cei o mie de ani de fericire.

Intre expectativa filosofica a lui Ioachim, reformismul religios al franciscanilor si violenta revolutionara a apostolicilor sau taboritilor, strategiile si nuantele sunt foarte diferite. La fel, intre registrul pur spiritual al Imparatiei lui Dumnezeu sustinut de unii si schimbarea cu precadere sociala visata de altii. Totusi, toate aceste tendinte divergente si complementare exprima o contestare globala in ce priveste Biserica, proprietatea, libertatile, relatiile interumane. Erau respinse bogatia, ierarhia, constrangerile sociale: lumea intreaga trebuia refacuta.

Tentatia milenarista, adica dorinta de a evada din istorie si a iesi dintr-o epoca de tulburari si injustitii, nu este monopolul Occidentului. Dar istoria lineara si ascendenta si teologia mantuirii din religiile monoteiste (iudaism, crestinism, islamism) vad in solutia milenarista o concluzie logica, ceea ce nu e cazul in conceptiile (adesea ciclice), putin motivate de viitor, ale celorlalte religii sau filosofii ale istoriei. Chiar si in constelatia monoteista, crestinismul este cel mai marcat de speranta escatologica, indiferent ca-i vorba de Judecata de Apoi sau de "cei o mie de ani de fericire" pe Pamant (arabii asteptau si ei - unii asteapta inca - sosirea lui Mahdi, personaj misterios trimis de Allah, care ar trebui sa vina cu putin inainte de sfarsitul timpurilor, sa instaureze domnia justitiei si sa repuna religia in toate drepturile ei - dar aceasta credinta e departe de intensitatea si multimea de variante ce caracterizeaza milenarismul crestin). Occidentul s-a dovedit mai sensibil la acest gen de scenarii si decat Orientul ortodox (unde grecii, de pilda, au dezvoltat o interesanta literatura apocaliptica, dar mai "specializata", in contextul rezistentei contra ocupatiei otomane; dupa 1700, pentru greci, "cei o mie de ani de fericire" erau legati de Rusia care avea sa le aduca libertatea).23 In fine, curba milenarismelor in Occident este si ea variabila: inalta in primele veacuri ale crestinismului, este putin vizibila dupa aceea si urca brusc in ultimele secole ale Evului Mediu. Putem considera imaginarul milenarist ca un indicator destul de fidel al dinamicii istoriei si al tensiunilor ei. Cu cat confruntarile - in exterior sau in interior - se inmultesc, cu atat se precipita cautarea unor solutii ideale si "definitive", menite sa depaseasca impasul si sa rezolve contradictiile. Incepand cu secolul al XI-lea, cele doua stimulente ale gandirii milenariste occidentale sunt expansiunea si criza sociala. Aceste doua axe vor caracteriza Occidentul mai multe secole la rand: va fi o lume in expansiune si o lume in criza. Expansiunea teritoriala amesteca interese pur materiale (bogatiile Orientului) cu o viziune escatologica (implinirea Scripturilor). Criza se instaleaza pe masura ce incepe dezvoltarea. Populatia creste, bogatiile se acumuleaza, inegalitatile iau amploare - si nu mai putin constiinta acestor inegalitati. Fractura sociala se adanceste si uneori degenereaza in lupta de clasa: dezmostenitii impotriva posedantilor. Occidentul se obisnuieste sa traiasca in stare de conflict: cu ceilalti, cu el insusi. Spre deosebire de civilizatiile traditionale, aflate mereu in cautarea unei formule de echilibru, spatiul occidental se orienteaza din ce in ce mai mult spre un dezechilibru dinamic.

Intoleranta.

In aceeasi epoca si urmand aceeasi logica a confruntarii, Occidentul a invatat sa practice intoleranta. La prima vedere, nimic absolut nou: respingerea celuilalt se naste din prejudecati care se regasesc in toate culturile. Ceea ce face diferenta - ca in toate celelalte adaptari occidentale, de la moara de apa, pana la aparitia oraselor sau imparatia mesianica - este intensitatea fenomenului si spiritul de sistem ce-l anima. Occidentul nu se margineste sa-i izoleze pe ceilalti intr-o conditie secundara (cum sunt izolati crestinii si evreii traitori pe pamant islamic); si nici nu-i vorba de puseuri represive strict conjuncturale; se instituie o intreaga politica de persecutie.24 De asemenea, surprinde aparitia aproape brusca a acestei atitudini intr-un Occident putin preocupat, pana atunci, de "devieri".

Cazul ereticilor este lamuritor. Prima condamnare la moarte pe motiv (sau sub pretext) de erezie, atestata de izvoare istorice, dateaza din 1022 (paisprezece persoane arse de vii la Orléans). Pana atunci, istoria Occidentului medieval nu cunoscuse (cel putin dupa sursele disponibile) nici un proces de acest gen. Cea mai importanta dintre ereziile originare, arianismul, imbratisata mai ales de invadatorii germanici, aproape disparuse in secolul al VI-lea. Apoi, pana in anul o mie, de-a lungul unei jumatati de mileniu, clericii se mai cearta uneori si isi arunca anatema, dar totul ramane la nivel de galceava de parohie. Putem privi aceasta absenta dintr-o dubla perspectiva. Pe de o parte, imaginarul "deviant" era probabil mai putin activ - ii corespunde si o calmare a milenarismelor in aceeasi epoca. Pe de alta parte, Biserica insasi nu fixase inca tezele unei dogme uniforme si intangibile. Confuzia si faramitarea din primele secole ale Evului Mediu permiteau o anumita libertate, inclusiv in raporturi le cu divinitatea. Autoritatea papala ramanea destul de vaga. Fiecare episcop dispunea in dioceza lui de un spatiu de manevra teologica, la fel cum, in organizatia politica si militara, fiecare senior se bucura de un grad de autonomie. Astfel, in absenta unei norme categorice, orice credincios risca sa fie mai mult sau mai putin eretic. Or, incepand din secolul al XI-lea, si in mod hotarat in secolele al XII-lea si al XIII-lea, incepe o dubla evolutie. Vocile discordante se fac auzite din ce in ce mai explicit (am vazut-o deja in legatura cu milenarismele), exprimand necesitatea de a regandi dogma, Biserica si societatea. Invers, Biserica si statul vor sa precizeze si sa impuna regulile lor, pentru a uniformiza peisajul cultural si politic. De o parte, se cere mai multa libertate, de cealalta, libertatea e strict limitata. Se faceau primii pasi spre societatea moderna, care presupune atat un pluralism al opiniilor cat si un organism unificat. Dar mecanismul democratic care va face posibila o gestionare mai putin conflictuala a contradictiilor nu se nascuse inca. Pentru moment - si pentru mai multe secole de acum inainte - o societate din ce in ce mai diversificata avea sa intalneasca in cale o autoritate tot mai hotarata sa restranga aceasta diversitate.

Ca sa-l citam pe Robert I. Moore, "reformele religioase din secolul al XII-lea, renasterea sa intelectuala, elaborarea proceduri lor dreptului si ale guvernarii "marcheaza" trecerea de la o societate segmentara la una de stat ", impunerea unei culturi inalte avand rolul "de a defini, uni si perpetua o elita dominanta in tot spatiul crestinatatii latine". Consecinta: "ca-ntotdeauna, constituirea unei culturi de nivel inalt a impus eliminarea fara mila a rivalelor ei reale si potentiale"25

Ereticii (catari, valdezi etc.) sau cei banuiti eretici sunt vanati metodic incepand cu secolul al XII-lea. De asemenea, conditia evreilor se degradeaza rapid. Sunt diabolizati cu acuzatii de crime odioase: ucideri rituale de copii crestini, profanarea azimei de impartasanie. Incepand cu prima cruciada, masacrarile de evrei se inscriu intr-un soi de ritual occidental. Oricum, evreii sunt impinsi la periferia societatii, adesea spoliati de bunuri, inainte ca unele tari (Anglia, Franta) sa decida de-a dreptul expulzarea lor. O alta categorie blestemata a devenit cea a leprosi lor, banuiti - dincolo de teama inspirata de boala lor - de murdarie morala, in particular de practici sexuale vicioase si chiar de ambitii de dominare a poporului sanatos (in 1321, un "complot" al leprosilor ce pregateau un soi de "lovitura de stat" a fost "dejucat" in sudul Frantei prin masacrarea "vinovatilor"26).

Confuzia era frecventa: ereticii, evreii si leprosii prezentau trasaturi intersanjabile, in calitate de reprezentanti ai Raului in lume: tare fizice si morale, comportament satanic, totul mergea laolalta. Homosexualii si prostituatele completau registrele persecutiei. Asadar, erau vizate categorii care, prin conditia, credintele sau comportamentul lor ieseau din normalitatea impusa ori amenintau direct (ca ereticii si evreii) controlul constiintelor detinut de elita conducatoare.

Avantul intelectual care se manifesta in secolele al XII-lea si al XIII-lea va fi o alta provocare pentru cerberii ordinii ideologice. In ciuda alibiurilor lor religioase (si chiar a incontestabilelor convingeri religioase), savantii si filosofii se "rataceau" uneori pe cai divergente. Demersul lor atingea mai putin direct decat ereziile edificiul teologic si social, totusi il supunea unei presiuni stanjenitoare. De atunci, Biserica nu inceteaza sa traseze si sa retraseze hotarul (foarte mobil de la o perioada la alta) care separa cunoasterea buna de cea rea. Sub acest aspect, cariera lui Roger Bacon este exemplara; credinta lui, clar afirmata, nu l-a scutit de ani lungi de temnita pentru depasirea limitei acceptabile. Altii vor plati cu viata. Instituita catre 1200, Inchizitia va ramane gravata in memorii ca simbol al acestei politii a gandirii.

La prima vedere, Islamul pare mai tolerant; si-a tratat crestinii si evreii mult mai bine decat i-a tratat Europa occidentala pe evreii si pe musulmanii ei. La fel Europa ortodoxa; ea nu a cunoscut Inchizitia si a aprins mai putine ruguri. Trebuie insa remarcat ca in Est n-a existat nici un Giordano Bruno care sa fie ars, si nici un Galilei care sa riste o soarta similara. Curentele eretice nu au lipsit in Europa ortodoxa, si nici represiunea religioasa. In primele secole ale Evului Mediu, focarul ereziilor a fost Bizantul, nu Occidentul; ultimul mare val, cel al "bogomililor", a plecat in secolul al X-lea din Bulgaria, a cuprins celelalte teritorii bizantine si a sfarsit prin a inspira, in Occident, miscarea catarilor. Insa putin cate putin imaginatia teologica secatuieste in Rasarit, aliniindu-se la imobilismul ambiant, in timp ce ia avant in Apus, in stransa relatie cu efervescenta socio-culturala a regiunii, completata in plus cu un "derapaj laic" nu mai putin periculos pentru Biserica. Spatiul ortodox ramane departe de agitatia continua si de afluxul de idei ce caracterizeaza Occidentul; cultura laica avea sa se elibereze greu, si tarziu, de ambianta religioasa (mai ales ca, dupa caderea Bizantului, singurul sprijin al crestinilor din Balcani a fost, timp de mai multe secole, Biserica). Trebuie sa remarcam de asemenea ca escatologia ortodoxa este mai "binevoitoare" decat cea a Europei catolice; ea prefera sa insiste pe bunatatea divina, in timp ce amenintarea cu Infernul devine foarte insistenta in Vest, prelungind in lumea cealalta rolul concret jucat de Biserica in mentinerea ordinii sociale.27 Cat despre Islam, evolutia lui intelectuala a fost blocata - dupa o perioada stiintifica stralucita si o incontestabila influenta exercitata asupra culturii occidentale - anume din cauza incapacitatii sale de a imagina un discurs paralel si autonom fata de dogma religioasa. Pe scurt, in civilizatiile neoccidentale era mai putin de reprimat. Paradoxal, dar logic, persecutia a fost contraponderea diversitatii si a unei relative libertati. Clasa conducatoare trebuia (sau avea sentimentul ca trebuia) sa faca fata unei largi game de contestari. Inainte de inventarea regulilor moderne ale democratiei (intr-un context istoric total diferit), nu exista alt mijloc pentru a asigura coeziunea corpului social. Occidentul a practicat represiunea tocmai pentru ca a deschis calea libertatii.

Criza secolului al XIV-lea.

Timp de doua-trei secole, Occidentul nu incetase sa-si sporeasca bogatia, populatia si complexitatea structurilor socio-culturale. Apoi, deodata, a venit criza, cumplitul secol al XIV-lea, cand peste tanara civilizatie s-au abatut toate relele. O incercare aspra si periculoasa, similara intr-un fel, prin intensitatea ei, cu rasturnarea ce ruinase civilizatia antica.

Printre agentii distructivi, ciuma neagra este in frunte. Pornita din Asia Centrala, pandemia atinge in 1347 tarmurile Marii Negre si ale Mediteranei; in 1348, cuprinde tot spatiul mediteranean si mai multe tari occidentale: Italia, Spania, Franta, sudul Angliei; din 1349 pana in 1351, epidemia se raspandeste in tot Occidentul si, de o maniera mai putin virulenta, in Europa Centrala (Boemia, Polonia). Datorita dezvoltarii sale, Occidentul devenise un "bun conducator" pentru agentii microbieni, a caror raspandire este in general favorizata de densitatea populatiei si de intensitatea schimburilor. Dupa acest prim soc, cel mai ucigator, ciuma a revenit in valuri succesive, timp de mai multe decenii, vrand parca sa blocheze orice tentativa de redresare. A continuat apoi sa bantuie, endemic, deplasandu-se de la o regiune la alta, mentinand un nivel de mortalitate inalt, inainte de a disparea din peisajul occidental catre 1670 (exceptand unul sau doua accidente ulterioare, cum a fost ciuma de la Marsilia din 1720). Intr-o prima faza, lovitura pare sa fi fost mai putin violenta in partea rasariteana a Europei, protejata poate de mai mica ei densitate umana (dar nu e singurul factor care conteaza: Norvegia, desi slab populata, a fost atinsa grav); in schimb, in partea estica a continentului, epidemiile de ciuma au continuat pana in prima jumatate a secolului al XIX-lea, dovedind, si sub acest aspect, o capacitate redusa de aparare in comparatie cu Occidentul.

Totusi, criza n-a fost declansata de ciuma, care n-a facut decat s-o accentueze si sa-i confere un chip macabru. Spre sfarsitul secolului al XI II-lea, cresterea economica se oprise. Fiecare epoca isi are limitele ei: Occidentul le atinsese pe ale sale. Defrisarea unor suprafete tot mai putin productive nu mai era rentabila; de aceea, ele incetinesc sau inceteaza de tot; pentru o vreme, cucerirea spatiului rural se opreste. Cu toate astea, populatia continuase sa creasca: mai repede, in orice caz, decat mijloacele de subzistenta. Perioadele de penurie si foamete nu disparusera, dar se atenuasera in secolele al XII-lea si al XIII-lea; ele revin in forta dupa 1300. In plus, clima devine ostila si ea; dupa 1300, sfarsitul "micului optim climatic" se manifesta printr-un sir de ierni extrem de aspre si veri foarte ploioase care-au distrus recoltele, agravand dificultatile alimentare. Terenul era pregatit pentru ciuma neagra; aceasta va lovi un organism social deja slabit.

E de asemenea epoca Razboiului de o Suta de Ani, impropriu numit astfel, pentru ca nu e un razboi adevarat decat episodic, si mai mult un lung sir de tulburari politice si sociale, de violente si jafuri, model perfect al unei anarhii totale. Spectacolul, observa Fernand Braudel, nu se reduce la Franta; il regasim (mai putin grandilocventa eticheta de "razboi de o suta de ani") in toate celelalte tari occidentale: toate strabat o faza de turbulente, care nu e lipsita de legatura cu seria dezastrelor economice, alimentare si epidemice.

Consecinta cea mai vizibila a acestor convulsii este scaderea demografica. Nu se pot da cifre definitive, pe baza unor date partiale, uneori indirecte si de o fiabilitate indoielnica. De asemenea, e greu de apreciat ponderea precisa a fiecarui factor responsabil. Istoricii sunt aproape unanimi asupra unui punct: ciuma a facut cele mai multe victime. Dar asta nu exclude interventia cauzelor "extramicrobiene", legate de dereglarea socio-economica. Oricum, o scadere demografica devenise inevitabila din cauza crizei alimentare ce afecta o populatie in exces. In general, Frantei de la 1328 i se atribuie (pe baza unui recensamant indicand nu numarul de locuitori, ci de parohii si de vetre) o populatie intre 16 si 17 milioane, in hotarele de atunci (20 de milioane pentru teritoriul actual); o suta de ani mai tarziu, spre 1450, ramaneau doar 10 milioane. Le Roy Ladurie apreciaza scaderea la 42% pe putin. O scadere similara, de 40%, s-ar fi produs si in Anglia. O adevarata prabusire, comparabila, s-ar spune, cu efectele posibile ale unui razboi nuclear in zilele noastre. Dar gama estimarilor ramane larga; de la un istoric la altul, numarul de victime imputabil ciumei variaza de la un plafon de 50%, sau chiar doua treimi din populatie, la un nivel mediu de o treime, sau la un minim de 20-25%. Dezastrul a fost mai mult sau mai putin complet. Dar el ramane, incontestabil, un dezastru.

Si totusi, la iesirea din criza, catre 1450, departe de a da semne de epuizare, Occidentul isi reia cursa cu si mai mult avant (amplificand tendinte deja existente). Istoricii care-au pus secolul al XV-lea sub lupa constata o reechilibrare socio-economica stimulanta. In aceasta incercare, aristocratia feudala a pierdut cel mai mult: mai putini oameni la dispozitia ei si o productie agricola mai putin profitabila, data fiind scaderea cererii. Comparativ, au castigat taranii: mai mult spatiu disponibil si raporturi mai avantajoase cu stapanii pamantului. In general, au castigat cei ce traiau din munca lor: au crescut salariile si puterea de cumparare. Au castigat in fine orasele, profitand de scaderea preturilor agricole si de cresterea corespunzatoare a preturilor "industriale". Este o lume in care populatia se hraneste mai bine. Circulatia monetara se intensifica. Una peste alta, prin eliminarea surplusului demografic care-o impovarase catre 1300, societatea a devenit mai mobila. Pierderea de vieti omenesti din cauza ciumei a slabit Occidentul, dar pentru a-l fortifica mai Apoi. Erau intrunite conditiile pentru un nou avant si pentru un pas inainte spre modernitate.28

IV. Cuceriri (secolele al XV-lea-al XVIII-lea)

Marile descoperiri geografice: revolutia spatiului.

De-a lungul secolului al XV-lea, navigatorii portughezi exploreaza coasta apuseana a Africii, coborand, pas cu pas, spre Capul Bunei Sperante, de care trece, in 1488, Bartolomeu Dias; zece ani mai tarziu, Vasco da Gama continua drumul si, traversand Oceanul Indian, ajunge in India. Intre 1492 si 1504, Columb descopera America, mai exact Antilele, o portiune a litoralului sud-american situata langa varsarea fluviului Orinoco si tarmul Americii Centrale. Primul ocol al Pamantului a fost realizat de expeditia lui Magellan, intre 1519 si 1522. Sunt numele cele mai cunoscute si evenimentele cele mai simbolice ale unei extraordinare aventuri occidentale: in interval de cateva decenii, a fost jalonata o buna parte a planetei si a rutelor sale maritime. Ramaneau multe de descoperit, dar structurile importante ale globului terestru erau deja identificate.

Aceasta brusca expansiune se explica totusi prin antecedentele ei. De cateva secole, Occidentul nu mai incapea in hotarele sale; orizonturile indepartate il atrageau irezistibil. Succesul cartii lui Marco Polo este o marturie; un exemplar, meticulos adnotat de Columb (impresionat de fabuloasele bogatii ale Chinei si ale Extremului Orient), ofera o dovada palpabila a continuitatii proiectului; pe uscat sau pe mare, occidentalii incercau sa ajunga la marginile orientale ale lumii. Putem vedea in acest proiect partea de interes material; putem vedea si partea de ideal. In orice caz, era o obsesie.

La navigatia in largul marii - cea care avea sa hotarasca destinul lumii - arabii si chinezii erau mai avansati decat Occidentul. Primii erau la ei acasa - si de mult - in Oceanul Indian. O multime de texte vorbesc despre expeditiile lor maritime, reale sau imaginare (Sindbad marinarul a devenit un soi de simbol al acestora). Cat despre China, ea pare sa fi decis intr-un sfarsit, pe la 1400, sa plece la descoperirea lumii. A fost un episod stupefiant, atat prin proportiile lui incredibile cat si prin lipsa de consecinte. In 1405 ridica ancora o armada impresionanta: 317 corabii (sau cel putin 73, dupa o estimare mai prudenta), mult mai mari decat navele europene ale epocii, cu un echipaj estimat la 28.000 de oameni. Bietul Columb, cu cele cinci caravele amarate ale lui! "Intre 1404 si 1407, China s-a lansat intr-o orgie de constructii si reparatii navale. Provincii maritime intregi au fost puse la contributie, in timp ce padurile din interiorul tarii erau taiate pentru lemnul necesar."1 Au urmat si alte expeditii. Regiunea vizitata cuprindea in primul rand Indonezia si Oceanul Indian. De prin anii 1430, aceasta febra maritima s-a calmat la fel de brusc pe cat incepuse. Apoi a venit interdictia, pur si simplu. "Spre sfarsitul secolului al XV-lea, orice persoana care construia o corabie cu mai mult de trei catarge putea fi condamnata la moarte, iar in 1525 autoritatile costiere au primit ordin sa distruga toate corabiile capabile sa navigheze in larg si sa-i inchida pe proprietarii lor."2

E greu de inteles, mai ales dupa logica europeana. Chinezilor le lipseau, se pare, atat curiozitatea occidentalilor, cat si setea acestora de castig. Retrasa in sine, politic, economic si mental, China considera ca nu avea nevoie de nimic, contrar Occidentului care, s-ar parea, avea nevoie de toate cele. Expeditiile maritime chineze erau facute mai mult din ratiuni de prestigiu, pentru a face cunoscute drapelul chinez si puterea Imperiului. In aceste conditii, conducatorii si-au dat repede seama ca jocul nu merita cheltuiala. Erau bani risipiti, si mult mai necesari inauntrul tarii (aparat administrativ, amenajari agricole.). A-i ingropa in constructii navale echivala aproape cu un sabotaj.

Recent a fost lansata o teorie insolita: chinezii nu s-ar fi multumit sa parcurga marile orientale, ci ar fi explorat toate colturile planetei. In 1421, ar fi descoperit America, cu aproape un secol inaintea lui Columb, apoi Groenlanda si, bineinteles, Australia.3 Putin a lipsit ca lumea sa devina o anexa a Chinei, in loc sa fie Occidentalizata. Aceasta istorie virtuala are putine sanse de a-i convinge pe specialisti. Daca ar fi reala, n-ar face decat sa confirme si mai bine paradoxul: chinezii erau capabili sa descopere lumea, dar nu erau capabili sa faca ceva cu ea. Ar fi descoperit-o doar ca s-o abandoneze. (Acestor descoperitori potentiali ai Americii le-a trebuit mai mult timp ca sa descopere Europa; prima nava chineza a ajuns in apele europene in 1851, cu ocazia Expozitiei universale de la Londra).

Porniti tarziu in cursa, occidentalii mai aveau un handicap, destul de jenant pentru cine voia sa se aventureze pe ape: marea ii ingrozea! (Sigur, n-a fost cazul vikingilor; dar epopeea lor maritima a fost cu mult anterioara "mari lor descoperiri geografice", la care nu si-au adus contributia.) In reprezentari le Evului Mediu si la inceputul epocii modeme, marea era sinonima cu haosul, locul insecuritatii absolute (de altfel marea urma sa dispara dupa Apocalipsa, cand un cer nou si un nou Pamant aveau sa le inlocui asca pe cele vechi; un Pamant nou, fara mare - contrarul reprezentari lor noastre exotice si "turistice"!). Primii exploratori - si in special echipajele lor - ieseau in larg cu moartea in suflet. Ca sa-l citam pe Vasco da Gama (potrivit lui Camoens): "Astfel, odata inzestrati cu tot ce trebuie pentru asemenea calatorie, ne pregatim sufletele pentru moartea ce bantuie neincetat sub ochii marinari lor."4 Timp de secole, navigatia europeana se face in proximitatea coastelor; chiar si cea mai mare bresa maritima, opera a portughezilor, n-a fost decat navigatie in apropierea coastei africane, mai mult un soi de prelungire terestra a Portugaliei decat adevarata cucerire a unui ocean. Pentru a traversa marile, occidental ii au trebuit asadar sa infrunte nu doar dificultati materiale imense (pe un Pamant, la vremea aceea, nesfarsit de vast), dar si propriile spaime si prejudecati. Dorinta s-a dovedit mai puternica decat frica.

Trebuie sa revenim la Columb, personaj pe cat de extravagant, pe atat de caracteristic pentru epoca lui. Neindoielnic, exista la el o mare doza de irationalitate si o remarcabila capacitate de a urmari metodic himere (asa a descoperit America, asa i-a negat existenta). Oricum, ingredientele gandirii si actiunii lui Columb apartin cu adevarat epocii sale si definesc deja o mentalitate specific occidentala. Ce cauta el? Bogatii, evident, in special aur; aur - cuvantul revine, obsedant, in jurnalul sau. In mintea lui exista insa si un proiect ideal. Face eforturi constiente pentru unificarea lumii, al carei sfarsit i se pare apropiat. Dumnezeu l-a ales mesager.

Descoperitorii noilor pamanturi trebuiau sa adune aur si totodata sa propovaduiasca adevarata credinta. Aurul va finanta o noua cruciada, pentru eliberarea locurilor sfinte si biruinta asupra necredinciosi lor. Astfel, intreg Pamantul va fi crestinat; iar in curand se va vedea implinirea Scripturilor.5

Paradisul terestru se numara, ca si China, printre obiectivele geografice ale navigatorului; la gurile fluviului Orinoco, este convins ca s-a apropiat de el (dovada: decorul paradiziac!). Cele doua registre sunt greu de separat: Columb este deopotriva, si in gradul cel mai inalt, materialist si idealist.

Metoda lui stiintifica nu-i mai putin ciudata. Alege ce-i convine din schemele geografice ale Anticilor si, nemultumit de starea lucrurilor, nu sovaie sa modifice datele. America, desigur, nu exista. Dar exista un ocean aproape nesfarsit pe care trebuia sa-l traverseze ca sa ajunga in Extremul Orient. Un ocean prea mare pentru Columb: imposibil de strabatut cu mijloacele epocii. Distanta trebuia scurtata. Columb mareste atunci dimensiunile Extremului Orient, prelungindu-l pana la amplasamentul real al Americii; isi permite chiar sa micsoreze Pamantul, ca sa reduca si mai mult traseul. Pana la urma, obtine ce doreste: iata, China nu-i chiar asa departe! 6

Ajuns in Cuba, incepe sa caute staruitor palatul Marelui Han, suveranul Imperiului celest. Columb a negat America pana la moarte; el voia China. Astfel, descoperirea Lumii Noi a fost determinata - fara stirea lor - de chinezi. In aceasta lume, totul se invarte, intr-un fel sau in altul, in jurul Chinei. De retinut din aceasta stranie aventura sunt voluntarismul neinfranat si simtul exacerbat al reusitei. Rational sau nu, Columb si-a propus sa spulbere hotarele spatiului, angajament pe care l-a respectat.

Cariera lui exprima in modul cel mai simbolic esenta unei formule culturale axate pe spiritul de cucerire si stimulate de un voluntarism formidabil. Sunt trasaturi pe care le regasim in tot ce a intreprins Occidentul. Cautarea bunuri lor pamantesti si fascinatia cunoasterii pure exprima aceeasi orientare. O ofensiva in toate directiile. Din punct de vedere moral, in zilele noastre putem sa separam lucruri le si sa blamam Occidentul pentru setea lui de putere, care a generat dispret fata de ceilalti, genocid si sclavie, admirandu-i totodata performantele intelectuale si tehnologice, admirand modelul de societate pe care a reusit sa-l creeze. Occidentul a inventat si practicat deopotriva tot ce este mai bun si mai rau. Din punct de vedere istoric, e totusi imposibil sa disociem aceste manifestari ce decurg din unul si acelasi elan.

Cartea: o revolutie culturala.

In paralel cu aceasta "revolutie a spatiului", Occidentul a cunoscut o "revolutie culturala" provocata de aparitia cartii. 1450 este data care marcheaza aproximativ inventia lui Gutenberg: tiparul cu litere mobile. Aceasta inventie era "ceruta" de un intreg context socio-cultural si tehnologic. Incepand din secolul al XII-lea, Occidentul folosea hartia: inventata tot de chinezi, transmisa de arabi, dar valorificata pe deplin de civilizatia occidentala. Noul suport pentru scriere a reprezentat solutia salvatoare. Fara hartie, se ajungea la un impas si tot avantul Occidentului risca sa fie blocat; pergamentul, material rar si scump, abia daca ajungea pentru cancelarii si copistii de manuscrise pretioase. Orasele, comertul, universitatile, birocratia de stat, atatea categorii si activitati noi, toate implicau multiplicarea cuvantului scris. Civilizatia Occidentului era pe cale sa devina - si va fi din ce in ce mai mult - o "civilizatie a hartiei". Rolul tiparului a fost sa accelereze considerabil acest proces, inceput deja cu adoptarea hartiei.

A fost o adevarata explozie: dovada ca inventia era asteptata si chiar impusa de comanda sociala. Operele manuscrise - cele care se bucurau de un anume succes - circulau in cateva zeci, eventual cateva sute de exemplare.7 Din faimoasa carte a lui Marco Polo, au ramas pana in zilele noastre 143 de manuscrise; aproape 300 de manuscrise s-au pastrat din Calatoria in jurul lumii a lui Jean de Mandeville, alta descriere geografica celebra (mijlocul secolului al XIV-lea), mai fantezista decat cea a lui Marco Polo, ceea ce poate explica raspandirea mai mare.8 Foarte multe manuscrise s-au pierdut; cifrele dau totusi o idee despre numarul lor (pentru cele mai citite lucrari ale epocii); evident, productia abia reusea sa tina pasul cu cererea. In prima perioada a tiparului, ce corespunde "incunabulelor" publicate intre 1450 si 1500, tirajul mediu al unei singure editii este apreciat la vreo 500 de exemplare, in timp ce numarul de editii ajunse pana la noi s-ar ridica la 30-35 de mii (si poate mult mai multe, daca tinem cont de tipariturile disparute). Prin urmare, nu exageram estimand productia totala din aceasta jumatate de secol la 20.000.000 de exemplare9 (destul de impresionant intr-un Occident cu aproximativ 50 de milioane de locuitori, si din care doar o minoritate destul de restransa stia sa citeasca).

Dintre incunabule, cele mai multe - 77% - sunt tiparite in latina (respectand o veche traditie, accentuata de gustul pentru Antichitate al Renasterii); italiana reprezinta 7%, germana 5-6%, franceza 4-5%. Domina textele religioase - circa 45% - urmate de cartile cu caracter literar (ceva mai mult de 30%), de cartile de drept (10%) si de lucrarile de factura stiintifica (10%).10

In continuare, secolul al XVI-lea accelereaza ritmul ajungand la 150-200.000 de editii diferite, cu un tiraj mediu de o mie de exemplare, adica intre 150-200 milioane de exemplare tiparite intre 1500 si 1600. E de asemenea epoca in care latina pierde teren in fata limbilor "nationale", iar cartile religioase devin minoritare in raport cu productia literara si stiintifica. Astfel, la Paris, in 1501, se tiparesc 53 de lucrari religioase dintr-un total de 88; in 1515, 105 din 198; in 1525, 56 din 116; in 1528, 93 din 269; in 1549, 56 din 332: avantul productiei e insotit de o modificare structurala. Aceleasi tipografii pariziene scoteau in 1501 opt carti in franceza dintr-un total de 88; in 1549, din 332 carti, 70 erau in franceza; iar in 1575, 245 carti din 445, deci o majoritate.11 Cifrele indica in acelasi timp o largire a publicului (inclusiv printre cei care nu citesc in latina) si un proces treptat de laicizare.

In ce priveste raspandirea geografica, Germania, tara lui Gutenberg, detine intaietatea intr-o prima perioada, dar curand trebuie sa cedeze locul Italiei (se detaseaza orasele din nord si in special Venetia, campioana absoluta la tiparituri timp de un secol). Tarile de Jos ocupa si ele o pozitie fruntasa. Le urmeaza, ceva mai lent, Franta (Parisul, incepand din 1470, si Lyon), apoi Anglia. In secolul al XVI-lea, Parisul devine un mare centru al editarii de carte si sfarseste prin a depasi Venetia. Mergand inspre Europa Centrala, tipografiile devin mai rare, iar limita raspandirii lor marcheaza clar, inainte de 1500, granita dintre Europa catolica si Europa ortodoxa. Exista mai multe centre in Boemia (sase tipografii pana la sfarsitul secolului al XV-lea), dar cate unul singur in Ungaria si in Polonia, unde primele carti sunt tiparite la Buda in 1473, respectiv la Cracovia in 1474; dincolo de aceste puncte "extreme", raspandirea tiparului, in cealalta Europa, va fi mai lenta si marcata de caracteristici diferite.12

Consecintele inventarii cartii sunt revolutionare, in toate sensurile.13 In primul rand, se raspandeste scrisul; tiparul, stimulat de cererea crescanda pentru lectura, a amplificat si inlesnit aceasta nevoie. Cartea a devenit instrumentul indispensabil in alfabetizarea Occidentului, in aceeasi masura in care a contribuit la dezvoltarea culturii de nivel inalt. Standardizarea cunoasterii se numara si ea printre efecte: un simt al preciziei si al disciplinei intelectuale, mai putin evident la copisti si la cititorii de manuscrise. A fost de asemenea stimulata diversitatea opiniilor: numele si personalitatea fiecarui autor incep sa conteze, ceea ce nu se prea intampla pe vremea cand gama restransa a manuscriselor favoriza compilatia, ducand la o cultura repetitiva; vocile se inmultesc si se individualizeaza. Disciplina intelectuala si individualism: efecte similare celor induse de masurarea timpului, datorita orologiului mecanic. Occidentul se afirma din ce in ce mai mult (de o maniera intru catva contradictorie, dar extrem de fertila) ca o lume in aceeasi masura ordonata si guvernata de initiativa individuala. Si a mai fost, desigur, extraordinara accelerare in circulatia informatiilor si ideilor, contrastand cu circulatia lenta a textelor scrise de mana. Viata culturala atinge astfel un grad inalt de intensitate si efervescenta. Occidentul a capatat aspectul unei uzine intelectuale inepuizabile, producand pe banda rulanta idei, fictiuni si proiecte, intr-un climat de confruntare si depasire.

Ce faceau ceilalti in acest timp? Chinezii - bineinteles! - inventasera deja tiparul, cu cateva secole inainte Europei. Incepusera in secolul al IX-lea cu xilografia (tiparirea in bloc a unei pagini intregi), incercand apoi, din secolul al XI-lea, sa combine litere mobile. Insa acest din urma procedeu - care e "adevaratul" tipar - n-a reusit sa se impuna, dat fiind specificul scrierii chineze, care foloseste ideograme, nu litere. Nimic mai simplu si mai eficient decat sa compui texte cu cele douazeci si ceva de caractere mobile ce reproduc literele alfabetului latin, dar ce te faci cu miile, chiar zecile de mii de ideograme ale scrierii chineze? In plus, pe langa dificultatea tehnica, exista si traditionalismul cultural: chinezii preferau caligrafia lor superba aspectului impersonal al semnelor tipografice. Astfel, desi inventasera literele mobile pe cand europenii inca trudeau aplecati peste pergamentele lor, chinezii n-au folosit aceasta tehnica decat la inceputul secolului al XX-lea, sub influenta occidentala, evident. Xilografia lor a ramas o arta destul de elitista, care cerea un efort insemnat, nu permitea decat tiraje limitate, si, datorita acestor constrangeri, privilegia tiparirea textelor clasice si sacre (in care partea gravurilor era preponderenta; intr-adevar, era mai simplu sa umpli o pagina cu desene decat sa sculptezi o sumedenie de semne). Tiparul chinez semana mai mult cu peisajul cultural european anterior tiparului (varietate redusa a textelor, preponderenta clasicilor, raspandire limitata).14

De cealalta parte, Islamul avea problemele lui specifice cu tiparul. Pentru orice credincios, parea o impietate sa trateze Coranul si textele religioase cu procedee mecanice; trebuiau scrise, cu tot respectul, de mana. A fost destul - intr-o cultura fundamental religioasa, in care nu exista un spatiu cultural propriu-zis laic - ca sa intarzie aparitia tiparului cu cateva secole. In sfarsit, turcii s-au aventurat pe acest teren putin ortodox, cu o prima tiparnita, la Constantinopole, in 1726; prima carte publicata in turca a aparut in 1729, urmata de alte saisprezece, in special dictionare si lucrari de geografie si de istorie, serie intrerupta de inchiderea asezamantului in 1742; tiparirea cartilor religioase era interzisa, bineinteles, iar lucrarile acceptate erau supuse unei cenzuri atente. Dupa o lunga pauza, activitatea tipografica a fost reluata spre sfarsitul secolului al XVIII-lea.15 In Iran, prima carte tiparita dateaza din 1817, in Egipt din 1822 (dar in aceasta tara, din 243 de carti aparute intre 1822 si 1842, in general manuale si lucrari stiintifice, cele mai multe erau in turca, nu in araba).16

Europa de Est prezinta un caz aparte. Datorita proximitatii geografice si fondului crestin comun, ea a fost, fireste, mai receptiva la lucrurile venite din Vest decat chinezii sau musulmanii. Fizionomia ei ramane totusi diferita. In primul rand exista o anume intarziere in receptare, cu o exceptie notabila - Cetinje (Muntenegru), unde s-a tiparit, in 1494, prima carte sarbeasca (apropierea de Venetia si de imperiul ei adriatic explica aceasta raspandire relativ timpurie). In Tara Romaneasca (in Romania de azi), prima carte publicata (dar nu in romana, ci in slavona, limba a Bisericii) dateaza din 1508; alte doua lucrari vor aparea pana in 1512. Dupa o intrerupere destul de lunga, activitatea este reluata spre mijlocul secolului, in primul rand in Transilvania, unde apar primele carti in romana. In Rusia, procesul este mai lent; cu putin inainte si putin dupa 1560, sase-sapte carti sunt tiparite la Moscova (fara indicarea anului); prima lucrare datata apare in 1564. Grecii, sub ocupatie otomana, se descurca si mai greu. O tiparnita efemera (distrusa de turci) functioneaza in 1627 sub egida Patriarhiei din Constantinopole; urmeaza o pauza lunga, si abia din 1756 se tiparesc din nou carti la Constantinopole, si mai ales la Moscopole (Epir), unde apare in 1730 un asezamant mai durabil; in 1798, tiparnita Patriarhiei din Constantinopole e in sfarsit refacuta. De fapt, cele mai multe carti in greaca sunt tiparite in afara Greciei, mai intai la Venetia, in secolele al XVII-lea si XVIII-lea (patru tipografii specializate si un total de peste 2000 de editii), apoi, spre 1800, la Viena.17

Decalajul cronologic este semnificativ, fara a fi spectaculos. Dar trebuie mai ales sa constatam, in tarile ortodoxe, precaritatea activitatii de editare, intrerupta si reluata de mai multe ori, cu pauze mai mult sau mai putin lungi, si, in final, numarul destul de redus de tiparituri (in secolul al XVI-lea, Parisul produce in cativa ani mai multe carti decat toata Europa de Est in doua secole, pana la 1700). Diferenta esentiala e data insa de profilul acestor lucrari. In tot secolul al XVI-lea, toate, fara exceptie, fie ele editii sarbesti, romanesti sau rusesti, sunt lucrari strict religioase. Iata deci, pentru a fixa mai bine contrastele, trei spatii de civilizatie si trei tipuri de raporturi cu cartea. In Occident, avem preponderenta cartii laice; lslamul refuza sa tipareasca texte religioase; Europa ortodoxa tipareste exclusiv carti religioase. Prima carte neteologica publicata in Rusia este un abecedar (in 1634), urmata de traducerea unui tratat de arta militara in 1647 si de o culegere de legi in 1649. Acestea raman totusi exceptii. Din cele vreo 500 de carti tiparite la Moscova inainte de 1700, doar sapte (sau cincisprezece, daca adaugam abecedarele) au continut laic. In tarile romane (Tara Romaneasca si Moldova), primele texte juridice apar, la fel ca in Rusia, spre mijlocul secolului al XVII-lea. Global insa, productia religioasa ramane dominanta pana la inceputul secolului al XIX-lea (in timp ce modelul occidental castiga teren in Rusia incepand din 1700, cu reformele lui Petru cel Mare). Aceeasi situatie pentru cartile in greaca (publicate in Grecia sau la Venetia): la mijlocul secolului al XVIII-lea, lucrarile religioase reprezentau trei sferturi din cartile publicate; chiar si la 1800 erau mai mult de jumatate (in conditiile unei ofensive, totusi, a cartii laice). In tarile ortodoxe, cele mai multe texte nereligioase au continuat sa circule sub forma lor manuscrisa inca doua-trei secole dupa introducerea tiparului, situatie ce se explica atat prin ascendentul cultural al Bisericii, cat si prin numarul redus de cititori. Prima lucrare propriu-zis literara tiparita in romana (Alexandria) dateaza din 1794; cat despre lucrarile istorice, ele apar abia dupa 1800.

Raspandirea tiparului in intreg spatiul european, care ar dovedi, la prima vedere, o anume unitate de civilizatie, e de natura sa dezvaluie mai curand deosebirile si contrastele dintre cele doua parti ale continentului. Instrument de schimbare in Vest, acelasi instrument a fost utilizat in Est pentru a fixa mai bine reperele unei culturi conservatoare.

Imitarea Anticilor si nasterea stiintei moderne.

Pentru a scapa de constrangerile Evului Mediu, intelectualii de la inceputul epocii moderne au gasit o solutie destul de ciudata: aceea de a reactualiza timpurile antice. E ceea ce numim Renasterea. Timp de doua-trei secole, scriitorii, savantii si artistii greci si romani au fost chemati sa ofere un model considerat de unii imposibil de depasit. Aceasta moda a avut un punct de plecare foarte precis: Italia, unde noua sensibilitate apare la inceputul secolului al XIV-lea, infloreste in secolul al XV-lea, si de unde, catre sfarsitul acestui secol si mai ales in secolul al XVI-lea, va fi exportata in celelalte tari ale Occidentului. Limitele geografice ale Renasterii se suprapun exact pe contururile spatiului occidental, dovada, daca mai era nevoie, a individualitatii acestui spatiu, dincolo de specificitatile regionale (si a unei diferente destul de nete, si sub acest aspect, fata de peisajul cultural al Europei rasaritene). Luarea foarte in serios a anticilor a impiedicat uneori afirmarea unei viziuni despre lume independente (de pilda Columb, care-si nega America pentru ca nu figura pe hartile geografilor greci), dar aceasta atitudine a actionat mai ales ca alternativa la spiritul teologic inca dominant. Anticii, care nu erau crestini, si nici macar foarte religiosi, aveau meritul de a judeca lucrurile - corect sau nu - dupa regulile unui demers pragmatic si rational. De aceea, teoreticienii politici ai Renasterii, de la Machiavelli pana la Jean Bodin, ii invocau pentru a stabili mai bine principiile functionarii statului modern si a unei societati guvernate de legi si institutii civile, separate de universalismul crestin de tip medieval. Savantii i-au invocat si ei pe precursorii greci si romani pentru a scapa de tutela Bisericii. Totusi, la origine, nu se punea chestiunea de a opune stiinta religiei. Se voia doar disocierea celor doua registre ale cunoasterii, spre a le face sa mearga mai bine impreuna. In fond, Renasterea este un amalgam in care stiinta si religia se straduiesc sa-si armonizeze demersul, fara a dispretui anumite izvoare paralele, ca astrologia si alchimia, si unde poleiala antica nu poate ascunde o vadita continuitate medievala si in acelasi timp accente de modernitate. Acest ansamblu pestrit si totusi functional reflecta numeroasele fatete ale unei societati ce devenise mai complexa, mai deschisa si mai dinamica (in raport cu propriul ei trecut si in raport cu celelalte civilizatii).

Din acest conglomerat, stiinta moderna se desprinde putin cate putin, dar fara ca o adevarata linie de ruptura sa fie vizibila. Pentru anumiti specialisti, "revolutia stiintifica" ar fi opera secolului al XVII-lea care, cu Galilei, Descartes si Newton, marcheaza afirmarea decisiva a limbajului matematic si a interpretarii fizice a universului. Aceasta "revolutie" nu exclude insa forme de continuitate sau coexistenta unor demersuri paralele. Newton ilustreaza, deopotriva, atat ruptura cat si continuitatea. Pasionat de alchimie si interpret fervent al Bibliei si Apocalipsei, el este, cu legea atractiei universale, creatorul paradigmei fundamentale a stiintei moderne. Treptat, se precizeaza obiectivele curentului dominant al stiintei occidentale: o stiinta care cauta precizia si eficienta, care aspira sa supuna universul unor legi riguroase (formulate matematic), facandu-l astfel previzibil si controlabil. Aceasta directie, in ciuda unor declaratii de fidelitate fata de antici, se departeaza sensibil de stiinta lor, fondata mai mult pe speculatii filosofice si putin interesata de experiment, in timp ce in stiinta occidentala incep sa predomine fizica si experimentul.18 Modelul care fascineaza este masina. Corpul uman capata alura unui angrenaj mecanic; in 1628, Wiliam Harvey defineste circulatia sangelui ca o instalatie de pompare. Athanasius Kircher vede intreg Pamantul ca o masina cu aburi, functionand datorita focului (fenomenele vulcanice) si apei (Mundus subterraneus, 1665). In cer, Newton regleaza miscarea astrilor cu o precizie de ceasornicar (care-i va permite lui Halley sa prevada cu o exactitate uimitoare - pentru 1758 - intoarcerea cometei care-i poarta numele).

In secolul al XVIII-lea - Epoca Luminilor - fizica isi pune pecetea peste tot, cel putin simbolic. Intr-o fraza memorabila din lucrarea sa Systčme de la nature (1770), D'Holbach o spune, fara sa se piarda in nuante: "Natura actioneaza prin legi simple, uniforme, invariabile. Toate erorile omului sunt erori de fizica."19 In acest ansamblu, atat de bine reglat, Dumnezeu nu mai era necesar. Ca o ironie, Newton, credincios fervent, a contribuit cel mai mult, prin legile universului formulate de el, la legitimarea acestui curent de descrestinare in randul elitelor intelectuale. Filosofii cei mai marcanti ai Luminilor sunt in majoritate deisti (acceptand un Dumnezeu indepartat si discret, aflat la originea lucruri lor, si nimic mai mult) sau de-a dreptul atei. Lipsa credintei atinge mai ales o elita inca minoritara; dar este o minoritate care conteaza. Civilizatia occidentala declanseaza astfel "desacralizarea" lumii, eliminand nu doar reprezentarile crestine, ci orice idee de transcendenta, si optand pentru un sistem de interpretare ce nu cunoaste decat materia si legile ei, si ratiunea umana capabila sa descifreze secretele universului si sa actioneze in mod util asupra mediului fizic si social.

Occidentul ofera si alta premiera: asocierea stiintei cu tehnologia. In societatile traditionale, sunt doua preocupari diferite si chiar opuse: filosofii gandesc, iar mestesugarii prelucreaza materia. Pentru antici, mestesugurile erau forme de cunoastere inferioare; in chipul cel mai firesc, Aristotel ii plasa pe mestesugari doar cu putin deasupra sclavilor. Raporturile se schimba putin catre sfarsitul Evului Mediu, cand masinile incep sa joace un rol economic si social semnificativ. Cu morile si orologiile sale, Occidentul prezenta deja primul model de societate "mecanizata": la scara foarte redusa, evident, si la un nivel foarte modest, dar era inceputul unei evolutii ireversibile. Noua "cultura a masinii" a sfarsit prin a-si pune amprenta pe organizarea mecanica a lumii. Cum sa nu recunosti in orologiu o anticipare "artizanala" a mecanicii celeste gandite de matematicieni si filosofi? Cat despre mecanizarea efectiva, primele secole ale modernitatii par la prima vedere mai putin fertile, un soi de paranteza intre "mica revolutie industriala" a Evului Mediu si revolutia industriala propriu-zisa din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. Intr-adevar, a fost nevoie de mai multe secole pentru a depasi faza utilizarii exclusive a surselor de energie naturale (apa, vantul) si a intra in sfarsit in epoca unei energii create sau eliberate prin actiunea omului (aburi, electricitate etc.). Chiar si fara o revolutie mecanica reala, imaginarul masinii e deja foarte activ in epoca Renasterii. Aparatele imaginate de Leonardo da Vinei (inclusiv masinariile zburatoare) sunt in acelasi timp cele mai vizionare si cele mai putin functionale dintr-un lung sir de inventii reale sau fictive. Ingineria devine o disciplina foarte apreciata, cu lucrari faimoase, de pilda cartea lui Agricola (Georg Bauer), De re metallica, publicata in 1556 si ramasa timp de doua secole textul de referinta pentru tehnologia miniera. La randul lor, filosofii rup cu traditia antica care dispretuia lucrarile manuale si dau un blazon "artelor mecanice", cum au facut Francis Bacon si Leibniz care observa atat potentialul lor enorm, cat si necesara intalnire dintre stiinta teoretica si cea aplicata. Enciclopedia lui Diderot si d'Alembert, monumentul filosofic al secolului al XVIII-lea (publicata incepand cu 1751), pune tehnologia la un loc de cinste, cu o multime de planse ilustrative. Fuziunea era pe cale sa se realizeze: filosoful ii intindea mana mestesugarului, iar creierul se hotara in sfarsit sa actioneze in intelegere cu mana. Ansamblul "stiinta-tehnologie" propulseaza Occidentul intr-o pozitie unica, de formidabila putere. Fara a minimaliza accelerarea adusa de revolutia stiintifica din secolul al XVII-lea si mai ales de revolutia industriala inceputa in secolul al XVIII-lea, trebuie sa privim ultimele secole ale Evului Mediu ca pe inceputul erei masinilor si al unui vis stiintific si tehnologic ce va produce roade. De-a lungul ultimului mileniu, Occidentul a cunoscut o dezvoltare fara frontiere cronologice (chiar daca viteza a variat de la o perioada la alta); in schimb, sunt evidente frontierele spatiale care-l despart de restul lumii!

De la sfarsitul lumii la mitul progresului.

In Occidentul acesta plin de vitalitate si de proiecte, domnea nemultumirea si un acut sentiment de nesiguranta. In termeni de "modele ideale", o societate perfect imobila n-ar putea fi un teren propice pentru tendintele extreme, optimiste sau pesimiste. Aceste atitudini contradictorii evolueaza in tandem si in strans raport cu schimbarea; judecatile negative pot chiar sa aiba o pondere mai mare, deoarece schimbarea, perceputa ca instabilitate, provoaca foarte adesea neliniste. Sunt cele doua fete ale Renasterii: afirmarea orgolioasa a omului si spaima in fata valtorii istoriei. Aceasta dualitate conflictuala evolueaza amplificandu-se de la sfarsitul Evului Mediu pana in zilele noastre. Chiar daca optimismul si pesimismul istoric n-au fost inventate de Occident, el le-a accentuat considerabil, in egala masura, si mai ales in formula lor combinata.

La inceputul epocii moderne, toti "agentii Satanei" sunt activi.20 Vanatoarea de vrajitoare, care este in toi in secolul al XVI-lea si se va prelungi in secolul al XVII-lea, se vrea o terapie menita sa exorcizeze raul. Razboaiele si molimele (mai ales ciuma), foarte reale, capata uneori dimensiuni apocaliptice in imaginar. Pe unii ii nelinisteste posibilitatea unui nou potop. Judecata de Apoi este anuntata pentru viitorul apropiat, fiind justificata chiar de implinirile epocii (cum ar fi descoperirea Americii) care par sa indice sfarsitul parcursului. Pe aceasta tema, Luther a rostit cuvinte memorabile: "Imperiile ce-si imparteau lumea potrivit viziunii lui Daniel, babilonienii, persii, grecii, romanii, nu mai exista. Papa a pastrat cateva resturi din Imperiul Roman: e ultima pecete din Apocalipsa; va fi deschisa si aceasta. Pe cer apar multime de semne pe care le vedem limpede si care arata ca sfarsitul lumii e aproape. Pe Pamant, dam zor-nevoie sa cultivam, sa construim, sa adunam bogatii; toate mestesugurile infloresc, de parca lumea ar vrea sa se-nnoiasca si s-o ia de la capat. Sper ca Dumnezeu va pune capat la toate acestea [.] Mai poate dura cativa ani, dar urmasii nostri vor vedea implinirea Scripturilor, si poate ii vom fi martori chiar noi [.] Lumea nu va mai dainui mult timp; poate, cu voia lui Dumnezeu, inca vreo suta de ani."21

Ciudat amestec de argumente: Luther reactualizeaza teoria celor patru imparatii, potrivit careia Imperiul Roman va fi ultimul si lumea se va sfarsi odata cu el (cat despre papa, care mai pastra cateva crampeie din Imperiu, puterea lui era deja ruinata, datorita, tocmai, reformatorului german!); pe de alta parte, progresul Occidentului (pe care il observa corect) este interpretat (mai putin corect) ca prefigurand sfarsitul. Acest discurs e din aceeasi familie cu elucubratiile lui Columb (care anunta sfarsitul lumii pentru 1656) si ale multor alti ganditori ai epocii. Am putea deplange calitatea judecatii celor care au avut de jucat un rol in destinul semenilor lor. Sa ne marginim, pur si simplu, sa constatam ca Occidentul se infierbantase. Incapabili sa gandeasca rational, acesti oameni gandeau pasional. Aceasta ardoare, acest demers dezlantuit catre o tinta virtuala (eventual sfarsitul lumii) ii dadeau Occidentului o motivatie, si chiar mai multe serii de motivatii diferite, care-i alimentau dinamica si hotararea de a duce lucrurile pana la capat.

Pe langa sfarsitul lumii pur si simplu, sfarsitul istoriei in versiunea milenarista inregistra si el recorduri. Era consecinta unei duble presiuni. Pe de o parte, statul modern, in curs de consolidare, avea reflexul de a limita libertatile, ca sa asigure mai bine functionarea organismului socio-politic; totodata, crestea impozitele, adauga taxe si dari de tot felul. De cealalta parte, dominatii intelegeau sa-si sustina revendicarile. Prin chiar dinamica lui, Occidentul sporea numarul dezradacinatilor, a nemultumitilor si a tuturor celor care imaginau solutii alternative. Era o societate, daca se poate spune asa, "semi-deschisa", foarte diferita, deja, de comunitatile traditionale "inchise", dar inca departe de societatile "deschise" din epoca liberala si democratica. De aici, tensiuni formidabile intre tendintele autoritare si cele libertare. Michel Foucault a scos in evidenta perfectionarea represiunii. Daca intr-o prima etapa vrajitoarele erau arse pe rug, dupa aceea lucruri le au fost tratate global si mai sistematic. In special casa de nebuni si puscaria au devenit, incepand din secolul al XVII-lea si pana in secolul al XIX-lea, adevarate simboluri ale lumii moderne, menite sa-i neutralizeze - cu abuzuri considerabile - pe cei care gandeau si se comportau diferit.22 Daca in aceasta analiza facem abstractie de o anume interpretare stangista, abuziva si ea (denuntarea din principiu a Puterii si a instrumentelor sale de dominatie), ramane realitatea unei intariri silite a disciplinei sociale. Dar trebuie sa vedem si aspectul complementar, poate adevaratul motor al acestei evolutii: acela ca grupuri le si indivizii deveneau din ce in ce mai liberi, sau cel putin aveau sentimentul ca merita sa fie liberi, ceea ce provoca automat reactia de "autoaparare" a clasei conducatoare si a institutiilor statale.

In secolele al XVI-lea si al XVII-lea, pe calea deja deschisa de Evul Mediu tardiv, milenarismul se afirma clar ca ideologie revolutionara, intr-o epoca in care proiectele de societate continuau sa invoce autoritatea textelor sacre (care, luate la propriu, nu lasau decat optiunea intre doua solutii de viitor: sfarsitul pur si simplu ori imparatia mesianica). Un prim val a maturat Germania, cu un adevarat "razboi taranesc", in anii 1524-1525. Motivele pur materiale ale rascoalei tineau de reducerea drepturilor si de cresterea darilor, dar nu lipseau nici referintele biblice obisnuite. In special Thomas Münzer, devenit purtator de cuvant al oprimatilor (in ale caror randuri intrau categorii mai largi, inclusiv din mediile urbane), s-a remarcat printr-un discurs vadit milenarist, in care atacul impotriva celor bogati si puternici se insera intr-un proiect vizand "regenerarea Bisericii, prin egalitate sociala" si "crestinarea totala a lumii". Dar maximul febrei milenariste se inregistreaza zece ani mai tarziu, in 1534-1535, la Münster, unde luptatorii Apocalipsei, sub conducerea lui Ioan de Leida, reusesc sa puna stapanire pe oras. Timp de un an, Münster a devenit Noul Ierusalim; proprietatea este abolita, iar cartile sunt arse, cu exceptia Bibliei. Toate aceste miscari, cu totul utopice, nu aveau nici cea mai mica sansa de reusita si au fost inecate in sange.

In secolul al XVII-lea, Revolutia engleza combina in felul ei politica si religia. Timp de vreo douazeci de ani - intre 1640 si 1660 - Anglia a trait efectiv la ceasul Apocalipsei. A fost totusi prima revolutie moderna (dupa cea din Tarile de Jos de la sfarsitul secolului al XVI-lea), provocata de puternica dezvoltare economica si urbana, si cu obiective incluzand respectarea libertatilor, un sistem politic reprezentativ, incurajarea comertului etc. (si chiar, prin Cromwell, schitarea unui regim "totalitar", prima manifestare a acestui gen de derapaj al societatii de mase). Modernitate frapanta, dar care se exprima, la fel de frapant, printr-un discurs religios de o intensitate extrema. De fapt, printr-o multitudine de discursuri: o revolutie extrem de fragmentata, in care fiecare categorie si fiecare partid vrea sa-si justifice optiunea printr-o interpretare specifica a textelor biblice. Puritanii, baptistii etc., toti aveau propriul proiect politic cu rezonanta religioasa, cei mai inaintati pe calea milenarista fiind adeptii celei de-a "cincea monarhii", imparatia mesianica, ce trebuia sa urmeze dupa cele patru monarhii "istorice".

Un secol mai tarziu, interpretarea milenarista a jucat un rol esential in formarea Statelor Unite. Colonii puritani instalati in America in secolul al XVII-lea aduceau cu ei speranta (putin realizabila in Anglia) unui nou inceput absolut, pe un Pamant Nou, intr-o "societate eliberata de sub puterea Fiarei si acceptandu-l drept conducator pe Domnul". Acest punct de plecare, fundamental religios, al istoriei americane ne ajuta sa intelegem prelungirea, pana in zilele noastre, a unei psihologii religioase si mesianice care deosebeste aceasta tara de natiunile Europei occidentale, mai mult sau mai putin descrestinate intre timp.23

Intr-adevar, incepand cu secolul al XVIII-lea, Occidentul cunoaste un proces de secularizare si chiar descrestinare care continua, cu faze de stabilizare si accelerare, pana in prezent; iata inca o contributie specifica: inventarea unei lumi fara Dumnezeu. Aceasta miscare duce la o reelaborare spectaculoasa a viitorului. La prima vedere, intre perspectiva religioasa asupra destinului umanitatii si conceptia laica moderna, opozitia pare totala. In realitate, schema crestina traditionala ramane prezenta, dar e tradusa in termeni noi. Crestin sau "post-crestin", proiectul occidental ramane in esenta acelasi, cu accentul lui pe viitor, pe implinirea istoriei si propasirea neamului omenesc. Asta ducea, in interpretarea crestina, la sfarsitul lumii si refacerea Cetatii lui Dumnezeu in toata splendoarea ei. Cum insa Dumnezeu a fost eliminat din ecuatie, ceea ce ramane este ideea pura de Progres, de perfectionare treptata a omenirii si implinirea ei in lumea "reala" (nu pe transcendentul Pamant nou promis dupa Judecata de Apoi). Astfel, ciudat, dar logic, sfarsitul lumii se transforma in teorie a progresului, sprijinita, in plan mai concret, pe dezvoltarea stiintifica, tehnologica si economica din secolul al XVIII-lea. La randul ei, ideologia milenarista se metamorfozeaza, fara nici o dificultate, in ideologiile revolutionare moderne. Ideea fundamentala ramane aceeasi: lumea intreaga trebuie refacuta; daca Dumnezeu nu mai participa la aceasta operatie, nu-i nimic, sau cu atat mai bine; ne vom descurca si fara el. Astfel, sub aparenta unei discontinuitati, Occidentul dovedeste, din contra, o remarcabila continuitate a proiectului, in cele doua versiuni ce-i erau proprii de mult: perfectionare treptata sau schimbare imediata si radicala (cele doua orientari ilustrand aceeasi filosofie transformista, medievala sau moderna, crestina sau laica, graduala sau revolutionara).

Ideea de Progres24 se precizeaza in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, ilustrata fiind de doua texte esentiale: discursul lui Turgot, Sur les progrčs successifs de l'esprit humain (1750), ti mai ales cartea lui Condorcet, Esquisse d'un tableau historique des progrčs de l'esprit humain, scrisa in 1793 si publicata in 1795. Condorcet vede istoria ca pe o miscare progresiva care va trebui sa ia amploare in viitor. Specia umana va cunoaste o perfectionare continua si va ajunge sa domine natura. Omul de maine va fi o fiinta foarte diferita de stramosul sau de azi: mai sanatos si mai robust, beneficiind de o speranta de viata nelimitata, mai inteligent si inzestrat cu un simt moral superior. Pe pamant vor domni egalitatea si pacea. Suntem tot in fata unei religii: religia progresului si a viitorului; legile istoriei actioneaza la fel de eficient ca forta de atractie a Cetatii lui Dumnezeu.

Utopia completeaza tabloul.25 Dupa un inceput timpuriu cu Republica lui Platon, dar cu o prezenta destul de limitata in cultura antica, urmata de o pauza lunga in Evul Mediu, acest gen literar si filosofic isi face o reaparitie remarcata cu Utopia lui Thomas Morus (1516). Urmeaza, din acelasi filon, Cetatea soarelui a lui Campanella (1602) si Noua Atlantida a lui Francis Bacon (1627). Utopiile propun societati fictive (experimentale, intr-un fel), mai riguros construite si mai reusite, mai fericite decat societatea reala. Ele cunosc apogeul in secolul al XVIII-lea, cu o vasta panoplie de constructii diferite. Si chiar cu cateva incercari practice, precum ciudatul experiment social al iezuitilor din Paraguay, unde un intreg popor - indienii guarani - a fost supus unui mod de viata uniform: proprietate comuna, locuinte identice, educatie egala, nici o diferentiere sociala. In fine, odata cu lucrarea lui Sébastien Mercier, L'An deux mille quatre cent quarante, publicata in 1772, se produce o schimbare de directie decisiva; situata pana atunci "nicaieri", pe insule indepartate, intr-un spatiu vag definit, utopia incepe sa priveasca spre viitor, devenind vizionara si profetica, in chiar momentul cand filosofii descopereau si ei progresul.

Orientarea spre viitor si ideea de progres impuneau inmultirea scenariilor; daca prezentul e cel care este, viitorul se preteaza la o varietate de combinatii, mai ales daca, in loc sa astepti ca lucrurile sa se intample, alegi sa actionezi deliberat pentru a recrea lumea. In orice caz, in utopii ca si in milenarisme, este de remarcat frecventa solutiilor de inspiratie comunista: comunitati fara proprietate privata, egalitare, aproape uniforme, adica nu doar diferite, ci chiar opuse punct cu punct societatii existente. Aceasta aspiratie la egalitate, justitie si armonie sociala, stimulata de un context din ce in ce mai diferentiat si profund inegalitar, a marcat profund Occidentul, sau cel putin categoriile sale defavorizate si pe idealistii sai. Dar ceea ce impresioneaza, in fond, este inepuizabila varietate a solutiilor. Celelalte civilizatii au si ele ocazional tentative de evadare din realitate sau proiecte inovatoare, dar nici pe departe in aceeasi masura cu Occidentul, unde cautarea de formule noi, dorinta de a materializa visurile, sfidarea necunoscutului si depasirea prezentului se inscriu intr-o maniera deja obisnuita de a trai si gandi - sub un potop de idei, descoperiri si proiecte de o intensitate extraordinara.

Nord si Sud, protestanti si catolici.

La inceputul epocii moderne (incepand cu 1520), in Occident se produce o diviziune majora odata cu Reforma protestanta (sub cele doua principale manifestari ale ei, luteranismul si calvinismul). In aceeasi epoca, incepe o evolutie care, peste doua-trei secole, avea sa modifice radical raportul intre nordul si sudul spatiului occidental. Nucleul dur al civilizatiei moderne se deplaseaza spre nord, fixandu-se durabil in nord-vestul continentului. Astfel, la diviziunea (esentiala) Vest-Est, se adauga o noua linie ce taie in doua civilizatia occidentala, diferentiind, intr-o maniera mai putin radicala dar totusi sensibila, nord-vestul de sud-vestul ansamblului european. Aceste doua fenomene - reforma religioasa si noul decupaj continental - par strans legate. Oricum, tarile din sud raman catolice, in timp ce tarile din nord devin, in majoritatea lor, protestante. O comparatie rapida intre Italia si Anglia, ilustreaza in mod spectaculos aceasta evolutie divergenta. Catre 1500, prima e mult mai avansata in modernitate decat a doua. Orasele ei, cu specific industrial si comercial, cuprind 12,4% din populatie (15% in Italia de nord), in timp ce ponderea populatiei urbane abia atinge 3% in Anglia si 1,6% in Scotia (statistica inregistrand localitatile cu peste 10.000 de locuitori).26 PIB-ul pe locuitor in aceeasi epoca a fost estimat pentru Italia - desigur, foarte aproximativ - la 1100 dolari (la cursul din 1990) fata de 714 pentru ansamblul Marii Britanii.27 Mai mult, Italia, tara a Renasterii, ofera intregii Europe modelul cultural dominant al epocii. E tara cea mai bogata, mai instruita si mai admirata. Trei secole mai tarziu, pe la 1800, situatia s-a rasturnat complet; in termeni de stiinta si tehnologie, dar nu mai putin la nivelul elementar al alfabetizarii, Anglia depaseste de departe Italia; procentul ei de urbanizare a urcat la peste 20%, in timp ce in Italia stationeaza la 14%. PIB-ul pe locuitor pare sa fi ramas in Italia la acelasi nivel de 1100 dolari, in timp ce in Marea Britanie a urcat la 1700 dolari (in 1820). Si nu e decat inceputul revolutiei industriale care va propulsa natiunea britanica mult mai departe decat peninsula mediteraneana.

La fel ca impartirea Est-Vest, distinctia Nord-Sud pretinde o interpretare. Teoria cea mai faimoasa privind acest subiect e formulata de Max Weber in lucrarea clasica Etica protestanta si spiritul capitalismului (1904-1905). Reforma protestanta si calvinismul in particular si-ar fi orientat adeptii spre activitati de ordin practic si lucrativ, in acord cu mentalitatile capitaliste moderne. Cheia explicatiei se afla - dupa Weber - in "predestinare", concept central al doctrinei calviniste. De vreme ce destinul fiecaruia e stabilit dinainte de catre divinitate, nu mai exista nici un motiv de a cersi gratia (cum fac catolicii) prin procedee "magice"; singurul semn de electiune este reusita individuala in cariera. Argumentarea sociologului german pacatuieste poate prin exces de subtilitate; ea are partizani si adversari; propune un mecanism ce leaga dogma de industrie, seducator, dar discutabil.

Istoricii capitalismului sunt foarte impartiti in privinta acestui subiect. Printre cei mai cunoscuti, David S. Landes ia apararea tezei weberiene28; in schimb, Fernand Braudel nu-si ascunde iritarea in fata argumentelor sociologului german. Pentru Braudel, factorii care-au propulsat economi a capitalista sunt multipli, dar cheia fenomenului n-ar fi de ordin "spiritual", ci material, si anume, paradoxal, saracia relativa a Nordului, si prin urmare capacitatea sa de a concura Sudul gratie unor preturi mai mici (mecanism economic prefigurand iruptia actuala a Extremului Orient: saracii se imbogatesc, in timp ce bogatii sunt prizonierii bogatiei lor). "Totul se produce mai ieftin in Nord: graul, panza, stofele, lemnul, navele etc. Victoria Nordului este probabil victoria proletarului, a celui prost platit, a celui care mananca mai prost sau mai putin decat celalalt."29

Dar ce sa spunem de interpretarea lui Werner Sombart, care, contrar compatriotului sau Max Weber, si la doar cativa ani dupa el, considera ca nu "etica protestanta", ci "etica catolica" ar fi, neindoielnic, principalul ferment al capitalismului! Ramai consternat (si pe drept cuvant) de teoriile istorice! Dupa Sombart, tomismul (doctrina teologica, filosofica si morala a Sfantului Toma d'Aquino, 1225-1274) ar fi legitimat si incurajat principalele virtuti burgheze: rationalitatea, moderatia, viata activa, spiritul de actiune. Iata de ce capitalismul a inceput in Italia. Dimpotriva, protestantismul nu avea nimic in comun cu spiritul capitalist, si mai ales calvinismul, care propovaduia "dispretul total fata de bunurile pamantesti" si permanenta comuniune cu Dumnezeu. Anglia ar fi devenit capitalista nu datorita principiilor religioase puritane (de-a dreptul anticapitaliste), ci in pofida lor, "din motive cu totul straine de etica protestanta" ("Sa legi de puritanism toate manifestarile capitalismului inseamna sa ai o idee foarte ingusta despre spiritul capitalist").30

In disperare de cauza (ca Braudel), mai ca-ti vine sa-i respingi deopotriva pe Sombart si pe Weber, si sa consideri jocurile dogmatice ale crestinismului ca putin importante in evolutiile economice. Morala religioasa s-ar fi adaptat, pur si simplu, la ideile si orientarea epocii, fara a le "determina" in vreun fel. In acest caz, nici Toma d'Aquino, nici Calvin n-au avut mare merit in imbogatirea oraselor italiene sau in avantul Olandei si al Marii Britanii.

Weber continua totusi sa beneficieze de o prejudecata favorabila, pentru simplul fapt ca, intr-adevar, la un moment dat, Nordul protestant a luat-o inainte. In plus, suntem usor sedusi de teorii unilaterale care explica totul fara efort. O dovedeste cartea lui Alain Peyrefitte, Le Mal français, care se remarca printr-o reluare entuziasta a argumentelor weberiene, ca sa explice modesta capacitate a Frantei de a infrunta modernitatea. "Pana in secolul al XVI-lea, religia crestina ramasese ambivalenta. Ea continea o componenta eliberatoare, iesita din mesajul evanghelic si paulian; si o componenta opresiva, mostenita de la cezari. Reforma elimina putin cate putin autoritatea cezarului, elibereaza energia emancipatoare. Contra-Reforma inabusa potentialul eliberator, intareste tendinta opresiva." Tarile protestante "au evoluat spre toleranta si policentrism. Tarile catolice, in obsesia lor pentru unitate, s-au opus pluralismului si au construit monocentrismul."31 Ar exista astfel o ierarhie in asimilarea modernitatii: in frunte, tarile de traditie calvinista; ceva mai in urma, tarile luterane; si mai in urma, Franta, catolica "moderata"; in fine, in coada, tarile catolice mediteraneene, unde Contra-Reforma ar fi distrus complet resorturile intelectuale si libera initiativa. O schema prea fara cusur ca sa fie pe de-a-ntregul adevarata!

In istorie nu exista niciodata factori "determinanti", ci, intotdeauna, o multitudine de agenti si de cauze. Protestantismul e doar una din numeroasele chei necesare pentru a deschide usa modernitatii. Pentru a complica si mai mult lucrurile, sa spunem ca Reforma reprezenta si o forma de rezistenta in fata "timpurilor noi". Parintii sai fondatori aspirau sa restaureze religia si morala in puritatea lor originara. Primele momente ale protestantismului atesta un radicalism religios mai apropiat de imparatia lui Dumnezeu decat de manufactura capitalista. Sa fie predestinarea o idee mai moderna decat responsabilitatea individuala a catolicilor? Consecintele ei economice, poate, dar nu doctrina in sine. Paradoxal, tocmai aceasta dorinta de apropiere de Dumnezeu a deschis cai noi spre modernitate.

In primul rand, Reforma introduce o relatie individualizata cu divinitatea, prin intermediul Bibliei (spre deosebire de Biserica Catolica, elitista si ierarhizata, in care intermediar ramane clerul). Aceasta inovatie a incurajat judecata personala si a stimulat diversitatea optiunilor (exprimata si prin inmultirea Bisericilor si curentelor protestante). Interpretarea literala a Bibliei duce uneori la atitudini fundamentaliste (in cele mai multe cazuri, milenaristii sunt protestanti), insa in general - dupa trecerea primei faze militante - Reforma a cultivat competitia intelectuala si a largit spatiul laicitatii. In al doilea rand, lectura "obligatorie" a Bibliei a jucat un rol decisiv in procesul de alfabetizare, ferment care a lipsit in tarile catolice (catolicul nu obisnuieste sa citeasca Biblia, informatia esentiala, gata interpretata, fiindu-i transmisa de preot). La cateva generatii dupa Reforma, Europa protestanta, alfabetizata masiv, lasase mult in urma Europa catolica, unde o buna parte a populatiei ramanea analfabeta.

Acesti factori conjugati ar putea explica, de pilda, cel putin partial, evidenta suprematie a protestantilor in miscarea stiintifica europeana. Intr-adevar, din secolul al XVII-lea pana in secolul al XIX-lea, savantii protestanti sunt vizibil mai numerosi decat cei catolici. Dupa un tabel propus de Alphonse de Candolle, istoric elvetian al stiintei si pionier al acestui tip de statistici, printre asociatii straini ai Academiei de Stiinte din Paris, intre 1666 si 1870, exista doar 16 catolici fata de 71 de protestanti, Ia o populatie catolica globala mai numeroasa decat populatia protestanta. Evident, in acest tabel, francezii, in majoritate catolici, nu sunt inregistrati. Dar printre numerosii membri straini ai Societatii Regale din Londra - unde lipsesc de data asta britanicii, in general protestanti - catolicii si protestantii apar aproape la egalitate in secolul al XIX-lea, Ia o populatie catolica, din afara Marii Britanii, de trei ori mai numeroasa. Mai mult, germanii si elvetienii catolici sunt aproape absenti, desi tarile lor au o structura confesionala mixta, protestanta si catolica.32

Nu s-ar putea ignora impactul cultural, stiintific si industrial al protestantismului. Ar fi insa exagerat sa-l absolutizam. Tabloul e mai complicat, iar factorii aflati in joc nu se reduc la registrul religios sau "etic", ce risca sa se dovedeasca destul de subtire.

Franta catolica nu e ultima venita in istoria stiintei moderne si a ideilor care-au marcat modernitatea; in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, ea isi disputa intaietatea cu Anglia; cultural vorbind, secolul al XVIII-lea european e un secol francez. Italia, aflata in declin din secolul al XVII-lea, ramane o prezenta stiintifica onorabila si inca furnizeaza cateva nume importante (dupa Galilei, Toricelli si Malpighi in secolul al XVII-lea, Spalanzani si Volta in secolul al XVIII-lea). Spania si Portugalia raman aproape absente, dar ele n-au stralucit niciodata in acest domeniu. Pe scurt, "tara catolica" nu spune mare lucru: Franta, Italia ori statele iberice (sau regiunile din aceste state) se gasesc la niveluri de dezvoltare socio-culturala foarte diferite. In spatiul german, populatia protestanta si cea catolica aveau aproape acelasi grad de alfabetizare (consecinta, poate, a unei emulatii intre confesiuni). Sub acest aspect, Franta a fost in intarziere fata de natiunile protestante, dar mult inaintea Italiei si a tarilor iberice. Suedia, pe de alta parte, era mai alfabetizata decat Anglia, care se afla mai curand in coada tarilor protestante (cu exceptia Scotiei, care a cunoscut un avant extraordinar in secolul al XVIII-lea, facandu-si loc printre tarile cele mai "instruite"). Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, Scotia era creditata cu un procent de 88% barbati adulti care stiau sa citeasca si sa scrie: alfabetizare aproape incheiata, la un nivel similar cu cel din Suedia, Germania si Elvetia; in acelasi moment, Anglia avea 65% stiutori de carte, iar Franta 47%.33 Sa observam totusi ca pana la inceputul secolului XX, Suedia, cu tot avantajul ei la alfabetizare si in ciuda catorva realizari stiintifice, avea sa ramana (ca si vecinii sai scandinavi) o tara mai curand rurala si mediu dezvoltata, in timp ce Anglia avea sa revolutioneze stiinta, tehnologia si economia, intre hotarele ei intr-o prima faza, apoi in toata lumea.

Nu trebuie in nici un caz sa credem ca peste tot protestantismul a fost un accelerator, iar catolicismul o frana. Structurile sociale, institutiile politice si conjuncturile istorice intervin intr-o masura la fel de semnificativa. Brandenburgul protestant a fost mult timp tinutul cel mai "inapoiat" al Germaniei, apartinand prin profilul sau rural, militar si autoritar unei Europe Centrale anexate, in urma expansiunii germanice, la Occident, dar prea putin patrunsa de structurile profunde ale acestuia. Pe de alta parte, in vreme ce catolicismul iberic a capatat un aer fundamentalist, in Italia atmosfera religioasa era mai suportabila (cu diferente de la un stat la altul; Venetia, in particular, a ramas marcata de un anume multiculturalism), iar cea din Franta inca si mai putin apasatoare. Rivalitatea dintre Biserici, generatoare de intoleranta si infruntari sangeroase, a jucat astfel si un rol stimulant. In Germania, protestantii si catolicii au trebuit sa faca tot posibilul ca sa-si atraga ori sa-si pastreze fidelii. In Franta, "pericolul" hughenot a stimulat agresivitatea catolicilor, dar si initiativa lor intelectuala. In Anglia si in coloniile ei din America, diversitatea religioasa a fost o componenta esentiala a dinamismului socio-politic. Pe un plan mai general, Contra-Reforma catolica a invatat lectia protestantismului si a investit in calitatea intelectuala, mizand pe o anume deschidere stiintifica si filosofica (vezi cazul iezuitilor). Minoritatile religioase au fost peste tot un ferment: astfel, crestinii aflati printre alti crestini (protestanti in Franta, sau scotieni calvinisti care s-au remarcat spectaculos intr-o Anglie in majoritate anglicana), dar si evreii, al caror rol in miscarea ideilor si in miscarea economica a Occidentului a fost cu mult mai important decat ponderea lor numerica, destul de redusa. Succesul Occidentului datoreaza mult acestui tip de diferente si emulatiei rezultate din ele (anumite grupuri minoritare dovedind un viu simt al reusitei si atitudini mai putin conventionale). Toate acestea se potrivesc cu trasatura cea mai caracteristica a civilizatiei occidentale - diversitatea culturala si cautarea solutiilor multiple (fara a uita intoleranta si represiunea; se revine mereu la aceeasi formula contradictorie evoluand intre respingere si integrare. Ramane faptul ca sinteza occidentala reuneste surse multiple).

Declinul Sudului si ascensiunea Nordului formeaza un proces prea complex pentru a fi lamurit cu ajutorul unei singure categorii de argumente. Se poate observa usor, la scara timpului istoric, o recuperare treptata a handicapului pe care Europa germanica si celtica il avea in Antichitate fata de spatiul mediteranean. Rasturnarea din secolul al XVII-lea s-ar inscrie astfel intr-o evolutie continua in care Nordul ar fi manifestat o dinamica superioara. O explicatie (partiala) ia in considerare clima si conditiile agricole mai favorabile in nord-vestul atlantic decat pe tarmurile Mediteranei, unde solurile sunt mai putin productive si ploile mai rare si neregulate; astfel, o productivitate agricola superioara ar fi sporit putin cate putin avantajul "Nordului". Se adauga interpretarea deja mentionata a lui Braudel privind preturile mai scazute ale tarilor nordice.

Pana la urma motivele particulare se pot dovedi mai semnificative decat judecatile generale (uneori prea globalizante) de ordin religios, cultural, economic sau climatic. Fiecare tara si fiecare regiune si-au jucat propria sansa, iar aceste sanse (dincolo de orice clivaj Nord-Sud sau catolicism-protestantism) au fost destul de diferite. Cazul Spaniei si Portugaliei e cu adevarat spectaculos, dar motivele destinului lor istoric paradoxal se inscriu intr-o logica destul de riguroasa. Au fost primele doua tari care au infruntat spatiul si au rupt barierele planetei. Au fost primele doua imperii coloniale, cu adevarat universale, compuse din posesiuni imense si indepartate, adunate intr-un interval de cateva decenii. Apoi, aproape tot atat de repede, a urmat declinul: Spania si Portugalia au intrat in epoca moderna cu un statut ingrat: cele doua tari subdezvoltate ale Occidentului. Biserica Catolica si Inchizitia, acuzate adesea la tribunalul istoriei pentru acest deznodamant catastrofal, sunt departe de a reprezenta singurii actori si trebuie privite, si ele, intr-un context istoric bine definit. Expansiunea planetara a Spaniei si Portugaliei n-a facut decat sa continue expansiunea lor iberica, recucerirea peninsulei la capatul unui razboi de cateva secole impotriva cuceritorilor arabi. A fost o cruciada, ceea ce a imprimat durabil in cultura acestor tari un ideal crestin destul de simplist si neincrederea in ceilalti, adica arabii, si nu mai putin evreii (atitudine mai accentuata in Spania, dar care n-a lipsit nici in Portugalia). Avand toate datele pentru a incerca o sinteza multiculturala, tarile iberice au ratat total aceasta sansa, adoptand atitudinea opusa, a unui catolicism intolerant. Asta insa nu le-a impiedicat (dimpotriva) sa descopere si sa cucereasca (partial) lumea, intr-un elan in care se manifesta spiritul razboinic si in acelasi timp religios al Reconquistei.

Lipsea totusi fundamentul material al expansiunii. Fata de Imperiul colonial pe care-l vor crea britanicii peste doua-trei secole, expresie a unui potential economic in plin avant, diferenta este frapanta. Spania nu a facut decat sa cucereasca teritorii si sa le exploateze, insusindu-si bogatiile lor, in special aurul si argintul. Metalul pretios, sosit in valuri, a indepartat tara de alte preocupari de ordin economic; intr-adevar, la ce bun sa produci si sa vinzi ca sa obtii aur, din moment ce aurul il ai deja. Chiar si industriile deja existente au fost slabite de acest aflux. Spania a devenit saraca pentru ca se imbogatise prea repede, si intr-un mod artificial. Strategia portugheza a fost diferita: mai curand comert decat cucerire. Portugalia s-a imbogatit, dar nu mai putin artificial decat Spania, mizand pe piper si alte mirodenii (foarte cautate in Europa) aduse de corabiile sale din Orient; constructie fragila, zdruncinata de venetieni (care aduceau aceleasi produse din tarile Mediteranei orientale) si ruinata de olandezi, si ei popor de navigatori, dar mai bogat si mai performant. Dupa ce comertul lor s-a prabusit, portughezii au ramas fara nimic, ocupand pentru mai multe secole pozitia ingrata de cea mai saraca natiune occidentala - la egalitate, poate, cu irlandezii, catolici ai Nordului, care par sa confirme si ei teza lui Weber; dar in cazul lor intervine un alt element, care e dominatia britanica (Irlanda a fost tratata ca o colonie). In zilele noastre, aceeasi tara, ramasa catolica, se prezinta ca una din tarile occidentale cele mai performante (intr-un context in care, e drept, religia nu mai joaca un rol la fel de important ca acum cateva secole).

Nu e usor sa judecam si sa desprindem cauzele. In cazul Spaniei, de pilda, spiritul Reconquistei si o formula economica dezastruoasa converg pentru a oferi o explicatie, dincolo de erorile sau slabiciunile imputabile unei viziuni catolice prea inguste (care, desigur, are partea ei de vina). In cazul Portugaliei, a fost fragilitatea unei retele comerciale prea dispersate, insuficient sustinuta de puterea reala a tarii. Rezultatele negative au afectat nu doar tarile iberice, ci si prelungirile lor de peste ocean, mai precis America Latina. Aceasta, spre deosebire de America de Nord, anglo-saxona, si in ciuda unei aparente occidentale, prezinta o sinteza aparte, sensibil diferita de Occident. Puritanii englezi au dus in America modelul britanic de societate, si chiar un model "purificat" si perfectionat (burghez, liberal, democratic - cum o afirma explicit lucrarea lui Tocqueville, De la Démocratie en Amérique). In schimb, America Latina a inceput pur si simplu ca o exploatatie coloniala, condusa de o aristocratie mai apta sa consume decat sa produca si mentinuta de o mana de lucru abundenta si aservita (situatie intru catva comparabila cu cea a statelor sclavagiste din sudul Statelor Unite, care in urma Razboiului de Secesiune au fost silite sa se alinieze cu Nordul industrial si liberal). Absorbirea materiilor prime de catre Europa (aur si argint din exploatarile miniere, zahar si cafea de pe plantatii) a inchis economia posesiunilor iberice intr-un cerc ingust si fara iesire. Aceasta orientare originara a marcat istoria acestor tari pana in zilele noastre: economie putin diversificata, bazata mai ales pe productia de materii prime (miniere sau agricole); enorme disparitati sociale; implantarea dificila a structurilor liberale si democratice pe un teren mai propice pentru derapaje autoritare sau, ca "antidot", pentru insurectii revolutionare (ducand, si acestea, la noi structuri autoritare).

Revenind in sudul Europei, cazul Italiei e foarte diferit de cel iberic. Evident, Biserica Catolica n-a impiedicat burghezia italiana sa domine manufactura si comertul; e greu de explicat declinul italian prin motive de ordin esentialmente religios. Sa constatam ca, daca Spania si Portugalia au profitat "prea mult" de Lumea Noua, Italia n-a reusit sa profite deloc. Columb, genovezul, a descoperit America, dar in serviciul Spaniei; John Cabot (Giovanni Caboto) a ajuns pe coasta canadiana, dar in folosul Angliei; in fine, Amerigo Vespucci i-a dat "noului" continent numele sau. Participarea italiana la descoperirea locurilor e mai mult decat onorabila; in schimb, e foarte modesta la valorificarea acestor descoperiri. Italia continua sa ramana dependenta de comertul mediteranean, care a asigurat timp de secole bogatia oraselor sale portuare (e greu sa schimbi total deprinderile; trecutul determina prezentul intr-o masura deloc neglijabila). Declinul Italiei se explica in mare parte prin declinul Mediteranei (vizibil inca din secolul al XVII-lea) in favoarea Atlanticului. America, descoperita de un italian si botezata de altul, a dezavantajat Italia. Acest imobilism maritim si comercial se mai poate explica (in afara de influenta unei traditii lungi si fructuoase) prin marimea si prin puterea limitata a statelor italiene (inclusiv "imperiul" venetian). Cucerirea si exploatarea lumii erau o afacere de cu totul alta anvergura decat comertul mediteranean. Se impun marile puteri: Spania, apoi Franta si Anglia; Portugalia si Olanda, dupa un inceput promitator, vor sfarsi prin a lasa din pretentii din cauza mijloacelor lor limitate. Cat despre micile state italiene, ele erau si mai slabe. Lungile razboaie din Italia (din 1494 pana in 1559) si dominatia straina instalata durabil in peninsula (germanii in nord, spaniolii in sud) au contribuit si ele la franarea dinamismului italian.

In ce priveste avantul Nordului, chiar daca protestantii sunt in frunte, regiunea cea mai dezvoltata reuneste atat tari protestante cat si catolice: Anglia si Olanda protestante, Franta de nord-est si Belgia (Tarile de Jos spaniole) catolice, Germania renana impartita intre cele doua confesiuni. Cu siguranta, elita protestanta era mai implicata in afaceri. Mai avansata la origine, partea "belgiana" a Tarilor de Jos isi pierde avantajul in favoarea jumatatii olandeze (Anvers cedeaza pas cu pas in fata Amsterdamului); dar, lasand deoparte specificitatea religioasa, ramane un fapt ca Olanda isi castiga independenta la sfarsitul secolului al XVI-lea, in timp ce actuala Belgie ramane inca doua secole sub dominatia spaniola. Remarcabila cariera economica, comerciala si intelectuala a Tarilor de Jos in secolul al XVII-lea se sprijina pe structuri foarte evoluate inca de la sfarsitul Evului Mediu (este regiunea cea mai urbanizata din Europa, alaturi de Belgia si Italia; are de asemenea o agricultura performanta, pe pamanturile smulse cu tenacitate marii). Au contat mult, neindoielnic, toleranta intelectuala (Amsterdam devine un "sanctuar" ce adaposteste autori "nepublicabili" in tarile lor), si consecintele stimulante ale independentei politice.

Anglia: spre revolutia industriala.

Cazul cel mai special, de departe, e cazul Angliei34: tara care a "inventat" revolutia industriala, reluand, la un nivel mai inalt, prima "revolutie industriala", simbolizata de roata hidraulica a Evului Mediu. Din nou, problema cauzelor ridica un lung sir de interpretari si de controverse. "Etica protestanta" e prezenta, dar nu ar putea explica, singura, uluitorul ascendent al Angliei. Dimensiunea cea mai importanta a procesului sta probabil in ansamblul de libertati (de care se leaga efervescenta religioasa). Anglia era, mai de mult, o tara mai libera decat altele. Sub acest aspect, traditia engleza e foarte diferita de traditia franceza. In 1989, cand francezii sarbatoreau bicentenarul Revolutiei, Margaret Thatcher a crezut potrivit sa le aminteasca faptul ca istoria libertatilor incepea in Anglia cu Magna Charta din 1215, cu peste jumatate de mileniu mai devreme! Dincolo de nota de exagerare (societatea franceza de la 1789 era totusi mai evoluata decat societatea engleza de la 1215, la fel si proiectul politic francez), aceasta afirmatie contine o doza de adevar. Libertatile din 1215 priveau exclusiv clasa nobiliara, dar a fost prima schita a unui model care avea sa se extinda la scara intregii comunitati.

Poate din cauza pozitiei sale geografice marginale si a unei anume intarzieri fata de centrul occidental al Europei, Anglia a cunoscut o evolutie sociala si politica destul de originala. Regimul feudal "integral" a fost introdus abia dupa cucerirea franco-normanda din 1066; s-au mentinut totusi libertati taranesti locale, precum adunarile satesti; pe de alta parte, aservirea societatii de catre aristocratia feudala a fost limitata de o autoritate regala puternica, instaurata in urma cuceririi. Spre deosebire de Franta, o tara faramitata si centralizata putin cate putin prin ofensiva regala, puterea centrala eficace prezenta in Anglia avea sa asigure unitatea timpurie a tarii, dar si, la fel de timpuriu, o miscare de rezistenta fata de abuzurile Puterii, aflata la originea documentului Magna Charta. Legaturile feudale s-au relaxat mai repede decat pe continent, facand loc, treptat, unui "stat de drept"; de asemenea, iobagia dispare inca din secolele al XV-lea si al XVI-lea. Astfel, la toate nivelurile, Anglia a devenit o tara a libertatilor, in care fiecare englez - o persoana libera, cel putin teoretic - era constient de drepturile sale.

Eliberat de servitutile feudale, taranul s-a transformat in proprietar si fermier; agricultura s-a integrat din ce in ce mai mult intr-o economie de piata. In aceste conditii, prima preocupare devine productivitatea: o adevarata pasiune pentru agronomie s-a tradus prin tot felul de perfectionari. Rezultate: cresterea apreciabila a productiei si specializarea in ramuri le cele mai rentabile (cresterea animalelor, plante furajere.). In acelasi timp, pamanturile, vandute si cumparate, au inceput sa-si schimbe proprietarii; incepand de la mijlocul secolului al XVII-lea si mai ales in secolul al XVIII-lea, micii fermieri au fost scosi din joc, iar loturile lor, la fel ca fostele terenuri comunale, au sporit suprafata marilor domenii. S-ar spune ca taranimea a fost emancipata pentru a fi mai usor deposedata. Unii tarani au ramas sa lucreze ca angajati pe domenii, altii au luat drumul oraselor, oferind o mana de lucru abundenta industriilor incipiente. Astfel, o adevarata "revolutie agrara" a precedat si insotit revolutia industriala. Ea a permis hranirea populatiei crescande a oraselor, a introdus in circuitul economic capitaluri si forta de munca, a stimulat inovatia tehnologica si productia prin propriile sale nevoi (unelte din fier pentru lucrarile agricole, produse textile etc.).35

In secolul al XVII-lea, Anglia era deja o tara foarte activa din punct de vedere economic, foarte diferentiata din punct de vedere social si foarte combativa ideologic. Intre 1640 si 1688, a traversat o lunga faza revolutionara, dovedind, prin multimea proiectelor, un grad inalt de efervescenta sociala si un accentuat pluralism cultural si politic. Aceeasi diversitate contradictorie a alimentat razboiul civil din secolul al XVII-lea (cu rabufniri de fanatism religios si politic), apoi a incurajat cautarea unui echilibru, intr-o formula liberala, care sa respecte credintele, libertatile si drepturile. In secolul al XVIII-lea, in Anglia nu mai existau barierele si franele mostenite de la epoca feudala si mentinute pe continent de privilegiile feudale si regimurile absolutiste. E suficient sa comparam Franta si Anglia, cele doua rivale. Un teritoriu inca fragmentat si un dirijism excesiv, de o parte, o piata unificata si afirmarea fara oprelisti a initiativei private, de cealalta. De asemenea, Franta manifesta un conservatorism agrar apasator, cu taranii ei inca supusi drepturilor senioriale si sufocati de biruri.

Sunt insa si alte conditii de retinut. Faptul ca Anglia era o insula, si in plus o insula atlantica, capata o importanta capitala intr-o epoca in care comertul cuprindea deja intreaga planeta si totul trecea pe rutele maritime. Diferenta e neta, si la acest capitol, intre Anglia si Franta. Dezvoltarea franceza datoreaza putin factorului maritim, care a fost esential pentru Anglia. Bogatele zacaminte de fier si carbune - materii indispensabile noii tehnologii - au avantajat-o si ele. De asemenea, inlesnind transporturile, numeroasele cursuri de apa navigabile, legate printr-o retea de canale (sub acest aspect, ca si sub toate celelalte, natura a ajutat, dar e limpede ca aceste conditii naturale au fost valorificate gratie mecanismului social britanic, si in primul rand initiativei private si emulatiei intretinute de aceasta).

Anglia ar fi beneficiat de asemenea - remarca ii apartine lui Fernand Braudel - de "talia" ideala pentru acea epoca. Franta era prea mare, mai greu de asamblat intr-un organism economic coerent si functional. Anglia, in schimb, se prezenta ca o tara mijlocie si bine articulata, in stare sa formeze cu adevarat o piata unitara.36 Dupa acelasi criteriu, Olanda, al treilea competitor in curs a economica, era prea mica; piata sa interna si puterea ei politica erau insuficiente pentru a-i asigura mult timp o pozitie de prim-plan. Intr-adevar, in epoca in care statele (viitoarele state-natiuni) se afirma, in toate domeniile, ca actori principali ai istoriei, marimea lor e de luat in considerare, conjugata, desigur, cu o multime de alte cauze. Masivitatea Frantei (statul cel mai mare, cel mai populat din Europa la inceputul epocii moderne) i-a asigurat puterea si hegemonia continentala; in schimb, capacitatea de a se adapta a fost un atu pentru Marea Britanie.

Sa incercam sa incheiem discutia. Avantul Nordului si declinul Sudului par sa rezulte dintr-o mare diversitate de factori, unii de o importanta mai generala, altii privind in mod mai specific o tara sau o regiune; nu ne-am putea multumi cu estimarile simpliste - religioase, economice sau geografice. Rezultatele sunt in orice caz evidente: in momentul cand incepe revolutia industriala, gradul de dezvoltare, estimat dupa o varietate de indici (alfabetizare, libertate intelectuala, stiinta, tehnologie, industrie, urbanizare), scade destul de sistematic de la nord spre sud, din Scotia, daca vrem, spre Portugalia si capatul cizmei italiene.

Estul: o alta istorie.

Principala linie de demarcatie ramane totusi cea care separa Europa catolica si protestanta de Europa ortodoxa. Intre aceste parti ale continentului, diferentele privesc nu doar gradul de dezvoltare, ci mai ales structurile de civilizatie, deopotriva materiale si mentale.

E suficient sa privim raspandirea Renasterii (inventata de Italia, la fel cum revolutia industriala a fost inventata de Anglia) pentru a constata existenta unui fel de zid cultural intre cele doua Europe (cu cateva deschideri ici si colo, dar care nu schimba nimic esential). Noile forme literare si artistice circula fara nici o dificultate, inclusiv in Europa Centrala, pe fondul unei culturi catolice si latine. In "estul extrem" al Occidentului, Ungaria lui Matei Corvin (1458-1490) adopta cu promptitudine ora italiana. Regele, insurat cu o printesa napolitana, Beatrice de Aragon, are pentru Italia o admiratie constanta, procedand in consecinta la un "import" masiv de artisti si scriitori italieni, printre care istoriograful oficial al regatului, Antonio Bonfini. Cronologic, a fost primul mare succes in strainatate al modei italiene37, inainte chiar ca aceasta sa ajunga in Franta, spre sfarsitul secolului al XV-lea, determinand expeditia lui Carol VIII in Italia, in 1494. Polonia, la randul ei, a cunoscut in secolul al XVI-lea o cultura infloritoare de tip renascentist.

Dar totul sau aproape totul se opreste la hotarele rasaritene ale acestor doua regate. Influente punctuale pot fi identificate si in spatiul ortodox, dar ele raman superficiale si oricum trebuie sa se adapteze la un mediu foarte diferit de contextul occidental. Astfel, spre mijlocul secolului al XVI-lea, in Transilvania, se tiparesc primele carti in limba romana; influenta Reformei, ce cuprinsese o parte din populatia maghiara a tarii, e de natura sa explice aceasta trecere de la slavona la limba "nationala" (desi romanii au ramas ortodocsi). Dar lucrurile se opresc aici. Toate cartile tiparite sunt - si vor ramane mult timp - texte religioase. Umanismul, cu deschiderea lui spre Antichitate si interesul lui pentru varii domenii, ramane strain culturii romanesti din epoca. Cei care "descopera" originea latina a romanilor sunt istoricii italieni, in timp ce cronicarii romani din secolul al XVI-lea, fixati in traditia slava-bizantina, nu par interesati de chestiune (abia in secolul al XVII-lea vor aborda tema latinitatii, in urma contactelor cu Polonia si Italia). Incepand din secolul al XVII-lea, cultura laica progreseaza, dar foarte incet (pregatind totusi terenul pentru "occidentalizarea" secolului al XIX-lea). Pictura exprima si mai vizibil aceasta fractura: departe de Renastere, ea se limiteaza la icoanele si frescele din biserici, in stilul bizantin traditional; se pot identifica imprumuturi din arta occidentala, dar influenta lor ramane modesta pana la inceputul secolului al XIX-lea; de asemenea, exista unele elemente italiene in arhitectura din Tara Romaneasca, inspre 1700 (stilul brancovenesc). Sculptura e la fel de reprezentativa - prin absenta ei; pur si simplu, in arta ortodoxa nu exista sculptura (patria lui Brancusi va apela in secolul al XIX-lea la sculptori francezi si germani, inainte de a produce, abia catre 1900, o scoala nationala).

Alta tentativa ratata a Renasterii se inregistreaza in Rusia. Ivan III (1462-1505), contemporanul rus al lui Matei Corvin, a invitat si el italieni, dar ce diferenta intre cele doua initiative! Ungurul voia sa transplanteze pur si simplu modelul italian, in timp ce rusul voia sa profite de competentele tehnologice ale invitatilor, mai ales in materie de constructii. Zidurile Kremlinului, reconstruite spre 1480, poarta o amprenta italiana, ce poate fi observata si in unele detalii ale palatelor si bisericilor. Dar nu s-a pus problema ca specificul ortodox al edificiilor religioase sa fie atenuat. Arhitectii italieni au fost obligati sa-si adapteze stilul la spiritul locului. In afara de aceasta contributie occidentala strict circumscrisa, miscarea intelectuala si artistica a Renasterii i-a lasat pe rusi indiferenti. Ivan IV (1533-1584) si-a luat titlul de "tar" - derivat din Cezar - ridicand Moscova la rangul de "a treia Roma" (dupa Roma si Bizant), dar aceasta mostenire imperiala nu se traduce prin nici un interes pentru cultura antica (spre deosebire de bizantini, care nu i-au uitat niciodata pe autorii clasici). Ce sa mai spunem de raporturile cu Occidentul, daca nici mostenirea bizantina nu era primita decat partial?

In cultura rusa, religia ortodoxa era omniprezenta.38

Aceeasi linie de demarcatie se impune si in ce priveste aparitia stiintei moderne. Cum in zilele noastre cuvantul Europa suna mai convenabil decat cuvantul Occident, tentatia "politic corecta" ar fi sa evocam o stiinta europeana fara frontiere. Astfel, intr-o sinteza recenta consacrata acestui subiect, istoricul italian al stiintelor Paolo Rossi are grija sa precizeze, inca de la primele randuri, ca locul de nastere al stiintei moderne este intreaga Europa. Drept dovada, iata o lista de cincisprezece savanti, grupati dupa nationalitate: Copernic (polonez), Bacon, Harvey si Newton (englezi), Descartes, Fermat si Pascal (francezi), Tycho Brache (danez), Paracelsus, Kepler si Leibniz (germani), Huygens (olandez), Galilei, Toricelli si Malpighi (italieni).39 Aceasta lista dovedeste exact contrariul a ceea ce se pretinde: calea spre stiinta moderna n-a fost deschisa de Europa intreaga. Paisprezece nume din cincisprezece apartin Occidentului propriu-zis, si unul singur (Copernic) Europei Centrale, cel din urma ilustrand profilul cultural cvasioccidental al acestei regiuni si totodata o anume "rarefiere" culturala in comparatie cu Occidentul. Oricum, nici un nume nu reprezinta Europa ortodoxa, si nu-i de mirare. Europa de Est nu participa cu nimic la nasterea stiintei moderne, pur si simplu pentru ca traseul sau istoric si cultural e diferit.

Structurile si evolutiile socio-economice marcheaza si mai apasat diferentele. De la vest spre est, reteaua urbana se rarefiaza, iar dominanta agrara a economiei tinde sa se intareasca si sa se perpetueze. Se poate constata chiar un declin al vietii urbane la inceputul epocii moderne. Deplasarea spre Atlantic a circuitelor comerciale europene, lovind deopotriva comertul mediteranean si pe cel baltic, a atins prin ricoseu regiunile din Europa Centrala si occidentala conectate la vechile circuite. Daca Italia era afectata, ca si orasele hanseatice, cu atat mai mult au fost scoase din joc zonele continentale mai indepartate. Sub acest aspect, Europa Centrala, apropiata cultural de Occident, inregistreaza o evolutie socio-economica divergenta (prezentand trasaturi similare cu Europa de Est). Slabiciunea economiei urbane a lasat fara rival aristocratia funciara, care si-a intarit dominatia asupra taranilor. Aceasta iobagie agravata se manifesta, incepand din secolele al XV-lea si al XVI-lea, in tarile situate "la est de Elba", adica in toata Europa Centrala si rasariteana: Pomerania si Prusia, Boemia, Moravia, Ungaria si Polonia, Rusia si tarile romane, regiuni in care unitatea economica fundamentala a devenit marele domeniu feudal ("boierii" din Europa de Est). In loc sa se atenueze cu timpul, exploatarea taranilor cunoaste o curba ascendenta, pe masura ce cresterea economica si demografica a Europei occidentale stimula exportul de produse agricole; in secolul al XVIII-lea, claca a atins un maximum (pana la sase zile pe saptamana). Astfel, dezvoltarea Vestului inchidea Estul intr-o logica a subdezvoltarii, ca simplu furnizor de produse agricole.40

Partea cea mai occidentalizata a Europei Centrale incepe totusi sa se desprinda de acest model; incepand din 1780, Iosif II aboleste iobagia in regiunile stapanite de Habsburgi (Boemia, Moravia, Galitia); Prusia isi elibereaza taranii in 1807. Unele din aceste tari au cunoscut in secolul al XIX-lea o dezvoltare industriala semnificativa (cazul Boemiei in particular). In schimb, Polonia si Ungaria au ramas marcate de traditionalul lor profil rural si preeminenta clasei nobiliare (la inceputul epocii moderne, nobilimea reprezenta 1% din populatia occidentala, dar 4-5% in Ungari a si 7-8% in Polonia; in schimb, in Franta erau 10% citadini fata de 2% in Ungaria.41 Catre 1900, Ungaria ramanea "reputata" pentru imensele ei proprietati funciare: latifundii de zeci de mii de hectare, unele depasind chiar o suta de mii - un mare proprietar francez ar fi palit de invidie!). Mai la est, in Rusia si in Tarile romane, economia rurala prezenta trasaturi si mai conservatoare. In aceste tari, dependenta personala a taranilor a durat mai mult decat in alte parti. Iobagii rusi (cei mai oprimati dintre taranii europeni) au fost eliberati de tarul Alexandru II in 1861; Romania a facut acelasi lucru in 1864. Dar suprafetele care le-au revenit taranilor "sloboziti" au fost modeste, si astfel aceste tari au ramas impartite intr-o minoritate de proprietari funciari bogati si o majoritate de mici agricultori, majoritatea incapabili sa treaca de pragul saraciei (situatie care va persista in Rusia pana la Revolutia din 1917, iar in Romania - care a cunoscut in 1907 o sangeroasa rascoala taraneasca - pana la reforma agrara din 1921). In paralel, ponderea oraselor ramanea foarte mica. Rusia avea in 1900 cel mai scazut procentaj european de populatie citadina - 14%; nici Romania nu era departe, cu 19%. Majoritate taraneasca, majoritate si de analfabeti (cu procentajul cel mai ridicat in mediul rural). In Romania, in 1899, stiau sa citeasca si sa scrie 22% din populatie; procentul urca la 39% in 1912 (progres notabil, dar plecand de la un nivel extrem de scazut). Rusia se afla intr-o situatie similara. In Vest, in aceeasi perioada (cu exceptia peninsulelor mediteraneene), alfabetizarea depasea in general 90%. Nu mai putin specifice erau tendintele comerciale. Din Rusia pana in Grecia, trecand prin Romania, Bulgaria si Serbia, se exportau aproape exclusiv produse nemanufacturate: in mod masiv cereale (Rusia, Romania), vite (Serbia), si, de la un timp, petrol (Rusia, Romania), fara sa uitam stafidele (care asigurau majoritatea exportului grecesc).42

Fractura ce separa cele doua Europe - trecand printr-o Europa Centrala incerta - poate fi identificata, urmand trasee aproape similare, printr-o varietate de indici. Astfel, spre secolul al XVIII-lea, in ritmul dezvoltarii economice si al emanciparii individului, Vestul ajunge la un nou regim demografic si matrimonial, caracterizat de intarzierea varstei de casatorie, strategie echivaland cu un soi de "control al nasterilor" si ducand la o scadere a natalitatii. Situatia e diferita in Est, unde natalitatea, in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, isi mentine nivelul traditional. "Linia lui Hajnal" (dupa numele lui John Hajnal, care a studiat fenomenul intr-o lucrare publicata in 1965) care separa Europa cu nuptialitate scazuta de Europa cu nuptialitate inalta prezinta un traseu foarte caracteristic.43 De la nord la sud, ea desparte tarile baltice de Rusia, taie in doua Polonia actuala, separa Boemia de Moravia, divizeaza Austria si se opreste la Triest. Cele doua Europe sunt fata in fata, cu o Europa Centrala care asigura tranzitia. In interiorul spatiului occidental, sunt de remarcat cateva exceptii: Irlanda, sudul Spaniei, al Portugaliei si al Italiei se afla de cealalta parte, mai aproape, sub acest aspect, de Est, semn al inapoierii lor.

De ce acest contrast? Daca ne multumim cu modelul weberian, protestantii se situeaza absolut firesc in frunte, primii dintre ei fiind calvinisti i; urmeaza catolicii, cu mici diferente intre ei, francezii fiind mai bine situati decat ibericii si italienii; in sfarsit, la coada plutonului vin ortodocsii. Neindoielnic, ortodoxia a promovat traditionalismul, o anumita uniformitate culturala si supunerea fata de autoritate, adica exact opusul a ceea ce trebuia facut si gandit pentru a intra in modernitate. Dar nici ortodoxia, nici protestantismul nu pot epuiza subiectul. Inapoierea Estului si, mai mult decat inapoierea, optiunile lui diferite au la origine cauze variate. Printre acestea, doua serii de evolutii au jucat fara doar si poate un rol major.

Intr-o lume in care globalizarea a inceput cu Columb si cu Vasco da Gama, Estul a fost dezavantajat de pozitia lui geografica. Atlanticul era departe: nici un plaman ca sa respire aerul din larg. Aceasta jumatate de Europa a fost total izolata de marile circuite comerciale ale erei moderne (situatie care, am vazut deja, a defavorizat si Europa Centrala). Petru cel Mare o stia foarte bine, si de aceea s-a luptat sa obtina pentru Rusia o fatada maritima. Nu era totusi decat Marea Baltica, departe, si ca, de tarmurile Oceanului.

In al doilea rand, intr-o epoca in care Vestul isi gasise o anume stabilitate, afectata doar de dispute interne, Estul, larg deschis catre Asia, trebuia sa infrunte valurile unor invazii tarzii si extrem de puternice. In secolul al XI-lea, Rusia kieveana a cunoscut o perioada fasta, inspirata de modelul cultural si politic bizantin. Parea pe punctul de a deveni un actor interesant pe scena europeana (a dat chiar o regina Frantei: Ana de Kiev, sotia lui Henric I). O faza de faramitare teritoriala i-a franat apoi ascensiunea, dar lovitura cea mai dura i-a fost data de invazia mongola care, intre 1237 si 1240, s-a incheiat cu supunerea principatelor ruse si instalarea in sudul tarii a banatului Hoardei de Aur. De cealalta parte, cavalerii germani au ocupat tarmurile Balticii. Rusia s-a regasit izolata si in acelasi timp dominata de un imperiu asiatic. "Reconquista" ei impotriva mongolilor a inceput la sfarsitul secolului al XIV-lea, dar ultimul bastion al Hoardei de Aur, banatul Crimeii, a cazut abia in 1783, deschizandu-i Rusiei, in sfarsit, accesul la Marea Neagra (dupa litoralul baltic, anexat de Petru cel Mare). Intr-un mod oarecum asemanator expansiunii spaniole, recucerirea rusa a incurajat aparitia unui stat puternic si autoritar, cu o componenta militara importanta, si a dus la o extindere teritoriala nelimitata, dar de un tip destul de arhaic, lipsita de suportul unei economii performante. Spre Est, drumul era deschis, astfel ca rusii au ocupat treptat Caucazul, Asia Centrala, Siberia si chiar Alaska (cedata apoi americanilor, in 1867), intinzandu-se pe trei continente. Spre vest, au reusit sa sparga blocada suedeza (victoriile lui Petru cel Mare asupra lui Carol XII) si poloneza (cele trei impartiri ale Poloniei, intre 1772 si 1795). Insa era prea tarziu: tara imensa dar inapoiata, Rusia pierduse mai multe secole intr-o istorie paralela, foarte diferita de cea a Occidentului.

De cealalta parte, Europa de Sud-Est a cunoscut expansiunea otomana, care, in secolele al XIV-lea si al XV-lea, mai radical si mai sistematic decat invazia mongola, a inghitit toata peninsula balcanica. Imperiul bizantin s-a micsorat din ce in ce mai mult, iesind definitiv din istorie odata cu caderea capitalei Constantinopole, in 1453; au cazut si Bulgaria, Serbia si Albania, tari care, adoptand modelul bizantin, cunoscusera o anume stralucire timp de cateva secole. Avand frontiera pe Dunare, Imperiul Otoman si-a asigurat de asemenea controlul principatelor romane (Tara Romaneasca si Moldova), si chiar al tatarilor din nordul Marii Negre (care astfel a devenit un lac turcesc). In fine, expansiunea turca a continuat spre Europa Centrala; Ungaria a cazut in 1526 si a ramas sub dominatie otomana pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, cand a fost eliberata si in acelasi timp anexata de Habsburgi; turcii au reusit chiar sa asedieze Viena in doua randuri (1529 si 1683), dar fara succes. Occidentul era deja suficient de puternic pentru a-si apara frontierele.

In privinta epocii otomane, interpretarile au variat. Inca din secolul al XVIII-lea, Occidentul ii privea pe turci cu o anume condescendenta. Declinul teritorial al Imperiului parea sa anunte. O dezmembrare iminenta. Rusii mai ales voiau sa intre in Constantinopole (aceasta "a doua Roma" le-ar fi revenit de drept, si ca un simbol de continuitate, celor care se prezentau ca a treia si ultima Roma). In secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman era "omul bolnav al Europei", iar marile puteri incercau fie sa-i dea lovitura de gratie, fie sa-i prelungeasca viata pentru a pastra echilibrul politic in Balcani si in bazinul oriental al Mediteranei. In acest context, care a coincis cu ceasul desteptarii popoarelor oprimate de Imperiu (greci, slavi, romani), civilizatia otomana a fost vadit sub estimata. Intarzierea istorica a popoarelor ortodoxe din sud-estul continentului si-a gasit o explicatie preferata in ocupatia Islamica. Idee cu radacini adanci in constiinte; romanii cred - e unul din miturile lor cele mai persistente - ca in Evul Mediu ar fi jucat un rol de prim rang in apararea Occidentului de expansiunea otomana. Asa s-ar explica pretul imens platit de cei care au aparat fara preget linia Dunarii si lantul Carpatilor, si totodata propasirea Occidentului, ferit in felul acesta de orice pericol de invazie.

Asemenea afirmatii sunt absolut false in ceea ce priveste Occidentul. Primul avant al civilizatiei occidentale se consumase in secolele al XII-lea si al XIII-lea, cand nu era nevoie s-o apere cineva impotriva turcilor inexistenti (din contra, cruciatii au invadat pamantul Islamic). Fara a contesta un anume rol jucat de rusi in "franarea" mongolilor si de popoarele balcanice si din Europa Centrala in cea a otomanilor, e clar ca Occidentul dispunea deja de propriile mijloace de aparare. Inaintarea mongolilor si a turcilor a fost stopata prompt la hotarul lumii occidentale.

Ramane problema impactului asupra popoarelor cucerite. In ce priveste Imperiul Otoman si in particular sistemul sau economic, opinia istoricilor a evoluat mai curand favorabil. N-ar fi fost nici un regres fata de Bizant, ci dimpotriva, o sinteza viabila, care a profitat de dubla mostenire araba si bizantina, reusind sa intretina un comert activ si o retea de orase infloritoare. Declinul sau in secolul al XVIII-lea ar fi fost "decretat" fara o judecata aprofundata, printr-un transfer grabit asupra economiei si civilizatiei al dificultatilor politice si pierderilor teritoriale suferite in epoca. "Dupa parerea mea - scrie Fernand Braudel - n-a existat decadere clara a Imperiului turc decat odata cu primii ani ai secolului al XIX-lea."44 Braudel apreciaza totodata ca "zona cea mai vie a Imperiului" ar fi fost tocmai spatiul balcanic. Iata "dezavantajul" cuceririi turce transformat aproape in "avantaj".

Exista in toate acestea o doza considerabila de ideologie (pentru sau contra Turciei), exista de asemenea un adevar istoric pe care fiecare il poate interpreta in felul lui. Adevarul e ca, timp de secole, Imperiul Otoman a fost un spatiu viu si relativ prosper. Adevarul e, totodata, ca aceasta prosperitate a fost cladita pe structuri arhaice si mentalitati conservatoare, cu totul opuse dinamicii occidentale. Am putut constata rezerva turcilor fata de carti! Sistemul functiona, dar era un sistem din alt timp si dintr-o alta lume (sa ne imaginam Imperiul Roman, a carui eficienta nu poate fi negata, confruntat cu Occidentul din Epoca Luminilor, ca sa nu mai vorbim de Occidentul tehnologic din secolul al XIX-lea). Separand o parte din Europa, Imperiul Otoman cu alti factori, inclusiv ortodoxia) a contribuit la orientarea ei pe o cale diferita de cea pe care se angajase deja Occidentul.

Aceasta istorie extrem de agitata a avut asupra Europei de Est, ca si asupra Europei Centrale, o alta consecinta, mai curand benigna si chiar stimulanta inainte de era moderna, dar care in secolul al XIX-lea, in epoca nationalitati lor, a devenit un adevarat butoi de pulbere. Este amestecul de populatii. Diferenta frapanta fata de Vest, unde frontierele lingvistice sunt clar delimitate aproape peste tot (ajunge sa privim Elvetia, stat multietnic prin excelenta, dar care nu-si amesteca etniile). Mai putin structurate decat Occidentul, Estul si Centrul au fost mai usor de penetrat, fie prin invazii si cuceriri (tatarii in Rusia; turcii in Balcani, si chiar o populatie autohtona islamizata - albanezi, bosniaci; ungurii in Transilvania, in Slovacia.; germanii in Prusia si pe tarmurile Balticii; rusii, Ia marginile imperiului lor, din tarile baltice pana in Basarabia), fie printr-o colonizare pasnica, incurajata pentru a valorifica teritorii inca insuficient exploatate (precum "arhipelagul" german, intins din Boemia, Ungaria si Transilvania pana la Volga), fie, in fine, prin atractia exercitata de aceste regiuni rurale si putin dezvoltate asupra unor straini mai activi din punct de vedere economic, in special negustori (greci, armeni, evrei). Orasele acestei parti a Europei si-au pastrat mult timp un specific cosmopolit, uneori de-a dreptul strain in raport cu populatia rurala din jur. Pana la inceputul secolului XX, in Transilvania majoritar romaneasca, orasele erau germane sau maghiare. Budapesta, capitala Ungariei, a avut o majoritate germana pana la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe la 1900, Salonic, in teritoriu grec, numara 50% evrei, 25% greci, 15% turci si, de asemenea, bulgari, sarbi etc. In aceeasi epoca, evreii formau jumatate din populatia Iasiului, capitala Moldovei. Odessa, fondata la sfarsitul secolului al XVIII-lea si devenita, un secol mai tarziu, al treilea oras al Rusiei si principalul port la Marea Neagra, a atras de la inceput o multime de straini; pe la 1900, peste jumatate din populatie era inca formata din "nerusi": evrei, greci, occidentali. In epoca in care Occidentul se afirma din ce in ce mai mult ca o civilizatie urbana, orasele din Est, minoritare si multiculturale, constituiau un fel de "lume paralela", inglobata in masa rurala predominanta. Prea multe dezechilibre in aceasta parte a Europei, intr-un sistem slab integrat: elite bogate si (partial) instruite in fata unor mase sarace si analfabete, majoritari in fata unei multimi de minoritati etnice si religioase, o relativa modernitate urbana contrastand cu arhaismul rural.

V. Suprematie (secolul al XIX-lea)

Cresterea accelerata.

Intre 1800 si 1900, Occidentul se schimba enorm si sfarseste prin a trage intreaga lume intr-o noua faza a istoriei. Pe drumurile de la inceputul veacului, forta motrice continua sa fie calul, inhamat la vechea diligenta; cateva decenii mai tarziu, locomotiva cu aburi preia stafeta si era cailor ferate incepe; catre 1900, se calatoreste deja cu automobilul, iar primele avioane sunt gata sa se inalte in aer. Populatia urbana creste spectaculos; pentru prima oara in istorie (considerata prin raportare la aglomeratiile de peste 2000 de locuitori), ea depaseste pragul de 50% in Anglia, catre 1850, urmand sa atinga, in aceeasi tara, recordul de 77% in 1900. Intr-o Franta mai putin activa industrial, acest procentaj evolueaza intre 1800 si 1900 de la 17% la 41%; in Germania, tot in 1900, ponderea citadinilor atinge 54%.1 Alt indice: de-a lungul unui secol, speranta de viata in Occident castiga 10-15 ani (apropiindu-se, catre 1900, de 50 de ani), tot atat - daca nu si mai mult - cat crescuse din Antichitate pana in 1800.

Revolutia industriala este in fruntea acestui proces; nu trebuie totusi s-o absolutizam si s-o rupem de o efervescenta ce marcheaza ansamblul vietii occidentale inca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, ilustrata atat de Epoca Luminilor si Revolutia Franceza, cat si de noile tehnologii si cresterea economica. Toti indicatorii sunt in crestere si totul se precipita, intr-o epoca in care ideologii, savantii, scriitorii, artistii nu sunt mai putin activi sau mai putin creatori decat inginerii si conducatorii de intreprinderi. Este un fenomen nou, dar nu pe de-a intregul nou: materializarea si accelerarea tendintelor prezente in civilizatia occidentala (schimbarea conditiilor de viata; transformarea lumii) de la bun inceput. Occidentul inainteaza mai repede, mult mai repede, dar fara sa-si schimbe drumul.

Pe plan tehnologic si industrial, Anglia a luat-o inaintea celorlalti. Ea da tonul mecanizarii, catre 1760-1780, si defineste primul model industrial bazat pe doua ramuri esentiale: textilele (bumbacul in particular) si siderurgia. Tarile de pe continent vor trebui sa astepte mai bine de jumatate de secol pentru declansarea unei industrializari similare, intre 1830 si 1850; prima regiune care urmeaza modelul englez cuprinde nord-estul Frantei, Belgia si Olanda, Germania renana. Franata inainte de Revolutie de structurile si barierele Vechiului Regim, iar dupa Revolutie de o mica proprietate taraneasca bine inradacinata (si in general de un sector agricol conservator), Franta va cunoaste o dezvoltare mai lenta, dar relativ constanta, fara a-si reduce, dar nici adanci handicapul fata de Marea Britanie (ca produs pe cap de locuitor; global insa, data fiind incetinirea cresterii demografice franceze, Franta, care la inceputul secolului producea putin mai mult decat rivala sa, nu mai reprezinta spre 1900 decat 60% din productia britanica). In schimb, Statele Unite vor avea o crestere sustinuta, economica si demografi ca; aceasta tara mica, de 4 milioane de locuitori in 1790, va atinge 100 de milioane la inceputul Primului Razboi Mondial, mai mult decat Marea Britanie si Franta la un loc; cu putin inainte de 1870, produsul intern al Statelor Unite il depaseste deja pe cel al Marii Britanii. Foarte dinamica se va dovedi si economia germana, incepand din 1850 si mai ales dupa infrangerea Frantei si constituirea imperiului in 1871; in ajunul Primului Razboi Mondial, Germania, la randul ei, ajunsese din urma si chiar depasise putin economia britanica (dar la o populatie superioara si cu un venit mai mic pe cap de locuitor).

Cronologia si intensitatea cresterii sunt subiecte de controversa: statistica, in ciuda aparentelor, e departe de a fi o stiinta exacta. Chiar si bilanturile economice actuale difera destul de mult intre ele, in functie de metodologia folosita. O realitate complexa si heteroclita nu poate fi unificata in mod absolut, fara simplificari si distorsiuni. Cu atat mai mult cu cat e vorba de trecut. Lumea a intrat de putin timp in era statistica. Pentru perioada prestatistica, trebuie sa "nascocim" cifre (extrapolate pe baza unei informatii ce nu se preteaza la acest tip de tratament, pentru ca este incompleta, disparata, formata in general din date "necantitative") si sa le integram in modele matematice coerente. Neindoielnic, cifrele au multe calitati; in primul rand, raspund unei justificate dorinte de precizie (imprimata de mentalitatea occidentala!). Ele nu garanteaza insa aceasta precizie. Rezultatul e mai curand o imprecizie exprimata prin cifre, spre deosebire de imprecizia "traditionala" care se exprima prin cuvinte. De asemenea, cantitatea duce uneori la neglijarea aspectului calitativ al lucrurilor. In plus, cifrele permit cu usurinta manipularea; pur si simplu pentru ca o serie statistica pare sa exprime purul adevar, chiar si cand nu e cazul. Nu inseamna ca ar trebui sa renuntam la statisticile retrospective. Istoria cantitativa este departe de a fi exacta, insa istoria necantitativa e si mai inexacta. Trebuie, pur si simplu, sa devenim constienti de limitele demersului si sa fim prudenti.

Astfel, exista controverse in ce priveste prima faza a revolutiei industriale britanice. "Cresterea accelerata", care ar incepe chiar din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, este respinsa de anumiti specialisti ai unei istorii economice cantitative, potrivit carora performantele tehnologice si industriale ale epocii n-au fost de natura sa dinamizeze in mod semnificativ ansamblul economiei. In lipsa unei informatii complete si adecvate, ne luptam cu modele matematice demonstrative.2

Daca se doreste o reconstituire cantitativa a evolutiilor economice occidentale si mondiale, cercetarile statistice minutioase ale lui Angus Maddison stau la dispozitia istoricului - cu conditia sa nu ia toate cifrele drept litera de evanghelie. A calcula PIB-ul pe cap de locuitor in preajma anului o mie, in epoca Renasterii si chiar la inceputul revolutiei industriale ramane o operatie aleatorie si destul de artificiala. Oricum, pentru moment e tot ce poate fi mai avansat in materie de statistica istorica, si cel putin reflecta stadiul actual al cercetarilor si reprezentarilor trecutului.

Angus Maddison propune anul 1820 ca inceput al cresterii accelerate, reper acceptabil pentru ansamblul Occidentului, cu conditia sa nu minimalizam cresterea inceputa de Anglia inca din 1760 (in industria textila in particular), mai modesta decat cea din secolul al XIX-lea, dar deja semnificativa. Sa mai precizam ca in toate aceste tabele statistice valorile sunt convertite - in functie de metodologia aleasa - in "dolari internationali Geary-Khamis de la 1990". Iata cum s-ar prezenta evolutia economiei mondiale, intr-o imagine de sinteza, pe continente si pe mari regiuni3:

Catre anul o mie, PIB-ul pe locuitor este apreciat la 400 dolari pentru ansamblul Europei occidentale; aceeasi cifra pentru Europa de Est (luata, in aceasta statistica, impreuna cu Europa Centrala, dar fara Rusia); Asia (fara Japonia) s-ar situa la 450, si chiar Africa (datorita tarilor arabe din nordul continentului) la 425. In 1500, Europa occidentala ajunge deja la 771 dolari, devansand cu mult Asia (572), Europa de Est (496) si Africa (aceasta regreseaza la 414). In 1820, distanta creste si mai mult: Europa occidentala - 1204, Europa de Est - 683, Asia - 577; Africa - 420. Asadar, in Vest, spre deosebire de restul lumii, putem constata o crestere moderata, dar continua si destul de apreciabila, care va fi fundamentul cresterii accelerate ulterioare. Aceasta incepe spre 1820 cu o spectaculoasa rupere de ritm: 0,98 crestere anuala pe cap de locuitor din 1820 pana in 1870 (de sase ori mai rapida fata de 0,14 in perioada 1500- 1820), si chiar 1,41 pentru implantarile occidentale extraeuropene: Statele Unite, Canada, Australia si Noua Zeelanda; din 1870 pana in 1913, ritmul va fi si mai rapid: 1,33, respectiv 1,81 (tot pe cap de locuitor). Europa de Est (si Centrala), care intra acum in procesul modernizarii/occidentalizarii, prezinta la randul ei ritmuri destul de ridicate: 0,63 si 1,39, dar ea pornea de la un nivel mai scazut. Rusia inainteaza in ritmul de 0,63 intre 1820-1870, si de 1,06 intre 1870-1913; in loc sa castige, ea pierde teren in fata Occidentului. In paralel, Asia (mai putin Japonia) pare sa dea inapoi intre 1820-1870, cu un ritm negativ de -0,10, ca sa urce din nou la 0,42 intre 1870-1913; pentru aceleasi perioade, Africa este creditata cu 0,35 si 0,57. Asadar, intre Europa occidentala (si parti al Europa Centrala) plus "prelungirile" ei de peste mari, pe de o parte, si restul lumii (inclusiv Europa de Est), pe de alta parte, decalajul se adanceste. Cifrele ceva mai ridicate, incepand din 1870, pentru Asia si Africa reflecta intrarea acestor regiuni in siajul Occidentului. In 1913, PIB-ul pe locuitor se ridica la 3458 dolari in Europa Occidentala si la 5233 in Occidentul extraeuropean, fata de 1695 in Europa de Est (si Centrala), 1488 in Rusia, 658 in Asia (mai putin in Japonia, care ajunsese deja la 1387), si 637 in Africa.

Ponderea economica a marilor puteri (exprimata. In milioane de dolari 1990) figureaza in tabelul de mai jos:

Avantajul initial al Marii Britanii apare foarte vizibil; de asemenea, cresterea franceza "mijlocie", in paralel cu o dezvoltare mai rapida a Germaniei si Statelor Unite; in sfarsit, Rusia face progrese, dar nu destul de repede: in loc sa scada, distanta dintre ea si Occident creste.

Sa re amintim ca aceste serii statistice sunt simple reconstituiri, a caror fiabilitate scade pe masura ce coboram in timp sau ne indepartam de centrul occidental al lumii. Fara a ne lasa amagiti de o precizie aparenta, putem sa le consideram indicatori aproximativi ai unor evolutii reale, si in special ai dinamicii unui Occident care si-a inceput cresterea foarte devreme, apoi a accelerat-o, obligand celelalte regiuni sa se miste la randul lor (chiar daca in ritmuri mai scazute).

Intarzierea celorlalti: interpretari.

Aceste cifre nu sunt pe gustul tuturor. Superioritatea Occidentului, proclamata acum vreo suta de ani ca o axioma, si cu o doza buna de aroganta, este in zilele noastre contestata, in lumea neoccidentala, bineinteles, care vrea sa-si reabiliteze si sa-si puna in valoare istoria proprie, dar si in Vest, unde are loc un fenomen de "constiinta vinovata" si unde "corectitudinea politica" impune mai multa modestie si tratarea celorlalti pe picior de egalitate. Este uimitor cat de sensibili sunt istoricii (inclusiv cei care lucreaza cu cifre "reci") la "aerul timpului" (al timpului prezent mai mult decat al celui trecut). In special ofensiva economica recenta a Extremului Orient (a celor pe care Occidentul rasist din 1900 ii numea, cu un amestec de dispret si teama, "galbenii") e de natura sa marcheze spiritele.

Intr-o carte intitulata ReOrient. Global Economy in The Asian Age (1998), Andre Gunder Frank (de la Universitatea din Toronto) respinge pluralismul "economiilor-lumi", drag lui Fernand Braudel si Immanuel Wallerstein, identificand o economie mondializata inca din primele secole ale epocii moderne. Pentru el, motorul acestui angrenaj economic la scara planetara nu este Europa, nu este Occidentul, ci pur si simplu Asia, si in special China, India si sud-estul continentului. Nici vorba asadar de o superioritate occidentala inainte de 1800, ci din contra. Cativa istorici indieni (dar si neindieni) dadusera tonul, apreciind economia indiana din secolul al XVIII-lea ca deosebit de infloritoare; nimic n-ar fi impiedicat-o sa-si continue evolutia si sa ajunga eventual la mecanizare. Nimic in afara de presiunea occidentala (britanica in cazul Indiei).

In ultimul timp, s-au inmultit lucrarile care se straduiesc sa demonstreze superioritatea economiilor asiatice (chineza, indiana, japoneza) fata de economia Occidentala, cel putin pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, uneori chiar pana la jumatatea secolului al XIX-lea. Prin urmare, "corect istoric" ar fi sa coboram Occidentul cu o treapta si sa ridicam cu o treapta civilizatiile concurente - mai precis Asia, cu o preferinta pentru China - pana la un soi de cvasiegalitate, sau chiar cu un anume avantaj al partii neeuropene.

Si, cum spunea generalul de Gaulle, intendenta se conformeaza - adica cifrele. Clasicul genului este istoricul elvetian Paul Bairoch, care inca de la sfarsitul anilor 70 scotea din palarie o China mai bogata decat Occidentul, in chiar momentul declansarii revolutiei industriale. Calculat in dolari (la valoarea din 1960), produsul national brut pe locuitor ar fi fost in 1800 de 228 in China, fata de 213 in Europa Occidentala. Pentru India, cifra propusa era intre 160 si 210 dolari, tinzand la egalitatea cu Occidentul. Japonia era deja creditata cu 160 dolari in 1750, atingand probabil un nivel cvasioccidental catre 1800. Concluzia: Occidentul n-ar fi depasit efectiv celelalte civilizatii decat in cursul secolului al XIX-lea. Fernand Braudel a preluat, fara sa clipeasca, rezultatele lui Bairoch4; prestigiul cifrelor este uluitor!

Intr-o sinteza mai recenta a istoriei economice si sociale a lumii (publicata in 1997), Paul Bairoch proclama superioritatea economica si tehnologica pe care India si China ar fi avut-o asupra Occidentului in secolul al XVI-lea. Occidentul ar fi progresat mai rapid abia in secolul al XVIII-lea, spre deosebire de restul lumii, afectat de un usor regres. Dar pana in 1800 s-ar fi mentinut o cvasiegalitate (in 1750, actualele tari dezvoltate ar fi avut un PIB pe locuitor de 182 dolari la valoarea din 1960, cu putin sub nivelul Lumii a treia, creditata cu 188 dolari; in 1800, avantajul trece, la limita, de cealalta parte: 198 la 188 dolari).5

Ajunsi aici, sa repetam cele spuse deja. Aceste statistici sunt "construite"; ele depind de ceea ce autorii lor considera a fi adevarul. Se va spune ca si celelalte serii ale lui Angus Maddison in special) sunt de asemenea construite, si nu mai putin orientate ideologic (intr-un sens mai favorabil Vestului). E absolut adevarat; dar cel putin corespund unei dinamici istorice verificabile si sunt de natura a lamuri conditiile formidabilei expansiuni a Occidentului de dupa 1800. E mai logic sa concepi o expansiune bazata pe o lunga evolutie prealabila decat sa imaginezi un Occident tasnind pe neasteptate dupa ce trece pragul lui 1800: un Occident mai sarac decat China, dar care face legea in China. O asemenea versiune, desi absurda, are grija sa sugereze o morala ideologica: Occidentul s-ar fi impus mai putin datorita calitatilor sale, si mai mult prin violenta si cucerire, blocand astfel evolutia prospera si pasnica a celorlalte popoare. Ramane de apreciat daca forta singura ar fi fost suficienta, in lipsa unei superioritati tehnologice si economice. (In realitate, superioritatea calitativa a Occidentului - in stiinte, tehnologie, raspandirea cunoasterii - pare clar stabilita; cum s-o asociem cu o inferioritate - sau doar cu o egalitate - cantitativa?)

Reconstituirile recente ale lui Angus Maddison spulbera mitul unei intaietati economice chineze. Pentru intervalul 1500- 1820, ele atribuie Chinei (probabil mai aproape de ierarhia reala) un produs pe locuitor stationar de 600 dolari, mult sub acelasi indicator care in Occident ar fi de 771 dolari in 1500, 890 dolari in 1600, 998 dolari in 1700 si 1204 dolari in 1920. India apare intr-o pozitie si mai modesta, cu un nivel stagnant de 550 dolari (cum sa faca fata unei Anglii "cotate" la 1250 dolari in 1700 si la 1700 dolari in 1820?).6

Superioritatea Occidentului a fost structural a, nu conjuncturala. In legatura cu acest aspect, este interesant sa-l vedem pe Braudel care, dupa ce face un bilant impresionant al economiei occidentale, remarcandu-i extraordinara complexitate, cedeaza si el unui anume relativism, introducand, nu tocmai coerent, factorul "sansa" in reusita celor care-au ajuns sa domine lumea. Occidentul ar fi beneficiat "de intamplari, de violentele istoriei, de o stramba impartire mondiala a sanselor". In Anglia, "revolutia masinista ar fi rezultat din ocazii tehnice si politice si din oportunitati economice"7. In secolul al XV-lea, China ar fi putut sa devanseze Occidentul pe oceanele globului, si chiar Rusia, in secolul al XVIII-lea, ar fi putut sa treaca inaintea Angliei. Cate sageti la adresa modelului Occidental si in special a capitalismului!

Tactica de a relativiza virtutile Occidentului apare chiar pe parcursul secolului al XIX-lea, intr-o epoca de evidenta suprematie occidentala, dar cand existau, pare-se, si alte model e la fel de promitatoare. E, in tot cazul, ceea ce sustine Jean Batou intr-o carte cu titlu explicit: Cent ans de résistance au sous-développement. L'industrialisation de l'Amérique latine et du Moyen-Orient face au défi européen, 1770-1870. Pe urmele lui Bairoch, autorul incepe prin a afirma ca "spre 1800, tarile din actuala Lume a Treia par sa dispuna de un venit si de un produs industrial pe locuitor comparabile cu cele din actualele regiuni dezvoltate; pana in 1860, au scazut insa la jumatate, respectiv un sfert din valorile acestora".8 In esenta, ruptura s-ar fi produs intre 1830 si 1860 (iata ascensiunea Occidentului intarziata cu cateva decenii in plus). Mai multe tari ar fi incercat sa reziste dominatiei Occidentale prin politici proprii de industrializare (lista e lunga: Turcia, Egipt, Persia, Tunisia, Brazilia, Mexic, Columbia, Paraguay). Tentativele cele mai ambitioase au fost inregistrate in Egipt, pe timpul lui Mehmet Ali, intre 1805- 1848, si in Paraguay, intre 1811-1870. Ceea ce le lipsea acestor tari, recunoaste autorul, era o clasa burgheza; prin urmare, "statul-antreprenor egiptean sau paraguayan a constituit un raspuns provizoriu si original la absenta burgheziei nationale independente"9. Asadar, o industrie fara burghezie, o industrie de stat: o cale neoccidentala, opusa liberalismului burghez. Initiativa ar fi putut functiona, si o vreme chiar a functionat. Facand abstractie de cateva deficiente structurale (aparent neesentiale), raspunderea pentru acest esec ar reveni "presiunii directe a Occidentului, comerciala, diplomatica si militara"; mai explicit, a fost "consecinta politica, sociala si economica a unei interventii militare straine"10

Pentru Paul Bairoch, care-si reia demersul in sinteza sa din 1997, Egiptul ar fi fost, catre 1838, "o tara industrializata", situata, ca productie industriala pe locuitor, "la un nivel mai ridicat decat Rusia si chiar decat Italia". Dupa 1840, trei factori ar fi determinat declinul economiei egiptene: tratatul comercial anglo-turc, care a deschis tara produselor britanice; infrangerea sa de catre Imperiul Otoman, sustinut de aceeasi britanici, in 1841; si "conditiile climatice proaste" care au dus la "recoltele slabe" (de data asta, se pare, fara interventie britanica).11 In acelasi timp, din cauza colonizarii, o dezindustrializare brutala lovea India; tot presiunea occidentala ar explica si dezindustrializarea, mai limitata, a Chinei.

Din aceste exercitii de reinterpretare istorica decurg explicit sau implicit cateva concluzii: superioritatea Occidentului este un fenomen recent; exista si alte cai de dezvoltare (etatiste, neliberale) la fel de performante; numeroase tari au fost impiedicate de Occident sa-si aplice programul de industrializare; Occidentul s-a imbogatit pe spinarea celorlalti; nu performantele proprii i-au permis sa domine lumea, ci aceasta dominatie i-a asigurat un potential superior.

Putem aprecia sau nu aceste scenarii in calitatea lor de constructii teoretice. Principalul lor defect e ca sunt false, sau cel mult amesteca un adevar relativ cu o prea mare doza de iluzie. Este un fapt ca, in secolul al XIX-lea, Occidentul a ajuns sa domine efectiv lumea si ca adesea a facut-o cu dispret si brutalitate. Dar si-a cucerit aceasta pozitie pentru ca dispunea de o superioritate reala - economica, tehnologica, stiintifica, militara etc. Fara aceasta superioritate coplesitoare, cum ar fi putut sa invinga o lume cu mult mai mare decat el (si tot atat de dezvoltata)? Expansiunea coloniala a inabusit, desigur, veleitatile de dezvoltare paralela, insa ar fi naiv sa credem ca fara Occident "ceilalti" ar fi inventat singuri inalta tehnologie si bunastarea generalizata! Pana in prezent, singura dezvoltare industriala si tehnologica reusita ramane cea indicata de formula occidentala: burghezie, libera initiativa, economie concurentiala. Mehmet Ali a fost un personaj remarcabil; a incercat sa creeze un Egipt puternic si modern, mizand mai ales pe industria textila. Dar asta nu se putea realiza printr-un simplu act de vointa. Un secol mai tarziu, o cale diferita a fost incercata, cu mult mai multa rigoare si mai multe mijloace, de tarile comuniste. Acestea aveau deja o burghezie si o piata libera (chiar daca, in cele mai multe cazuri, slab dezvoltate); comunistii le-au lichidat, pentru a construi mai bine prin actiunea unui stat atotputernic. Rezultatul a fost dezastruos, desi de data asta n-a existat nici o agresiune economica sau militara a Occidentului; din contra, dupa o perioada de carantina economica si politica, Occidentul si-a schimbat tactica, oferind cu generozitate credite, tehnologie si chiar produse agricole, inghitite in sisteme economice care se incapatanau sa nu functioneze.

Discreditarea modelului occidental e contestabila din punct de vedere istoric, si riscanta politic. Ideea ca dezvoltarea se face la comanda si ca exista strategii multiple i-ar putea costa scump pe cei care s-ar lansa (cum a facut-o deja comunismul) in experimente nesabuite.

Progresul.

Trei cuvinte definesc Occidentul secolului al XIX-lea, atat Occidentul real, cat si Occidentul imaginar, Occidentul asa cum aspira el sa devina. Trei cuvinte care au devenit mituri si au marcat profund, in bine si in rau, ultimele doua secole din istoria omeniri i. Aceste cuvinte sunt Progres, Democratie si Natiune. Toate trei sunt de conceptie pur Occidentala, exprimand o istorie specifica si un context specific socio-economic si cultural; cum insa toata lumea evolueaza material si cultural in siajul Occidentului, aceste inventii ideologice, la fel ca inventiile tehnologice, vor cunoaste o raspandire planetara, cu adaptarile si deformarile de rigoare, pentru ca receptarea se face, obligatoriu, in conditiile particulare ale fiecarei comunitati. In fapt, Occidentul insusi, spatiu al diversitatii si confruntarii, a dat acestor modele ideale interpretari diferite si chiar total contradictorii. Rezultatul va fi o istorie foarte agitata, sfasiata intre multimea solutiilor care-i sunt propuse - si uneori impuse.

Progresul, mai intai. Nu este inutil sa reamintim ca civilizatia occidentala s-a remarcat de timpuriu printr-o vocatie "progresista": punerea in valoare a timpului, setea de perfectionare si de autodepasire, exprimata in doctrina crestina si, mai imperios, in miscarile milenariste, o vocatie speciala pentru inovatiile tehnologice si aplicatiile lor industriale. Progresul material era abia perceptibil, cuvantul inca nici nu exista, dar germenul era prezent. Occidentul nu si-a pus problema sa-si schimbe calea, ci doar sa-si accelereze inaintarea. Prefigurarea progresului, transmisa de la un secol la altul, se afla la originea progresului insusi, a unui progres in acelasi timp material si conceptualizat teoretic, observabil de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, si care se afirma deplin in cursul secolului al XIX-lea.

Progresul era pregatit, era visat si asteptat, dar iruptia si amploarea lui au depasit previziunile cele mai indraznete. Se trecea efectiv, si intr-o perioada scurta, de la un tip de societate la altul. Sa incercam sa intelegem uimirea omului Occidental: abia iesise dintr-o civilizatie, desigur imaginativa, si mai dinamica decat celelalte, dar tot lenta in evolutiile ei materiale si legata de structuri traditionale, pentru a intra, aproape de la o zi la alta (la scara istoriei), in noua societate tehnologica, industriala si urbana. Aceasta situatie provoca un soi de betie. Viitorul parea sa rezerve miracole in lant (stiintifice, tehnologice, biologice, sociale) si fiecare putea sa-l organizeze in functie de gusturile si optiunile lui ideologice.

Declansata la sfarsitul secolului al XVIII-lea, "revolutia timpului" ajunge sa mute complet hotarele si sa redefineasca sensul Universului si al destinului uman. Inrudita cu schema progresului, teoria evolutionista (ilustrata de Lamarck la inceputul secolului, apoi de Darwin si epocala sa carte Evolutia speciilor, aparuta in 1859) pune in evidenta lunga evolutie a vietii, o viata care vine de departe, perfectionata fara incetare, inaintand spre un viitor nedeterminat. In paralel, Boucher de Perthes descopera preistoria si odata cu ea o lunga istorie a omului, foarte diferita de cea pe care interpretarea teologica o rezuma la cateva mii de ani. Imperiul timpului sa largeste enorm, in amonte si in aval. Nu e deloc o revenire la timpul infinit, dar ciclic si amorf al Anticilor si al celorlalte civilizatii traditionale. Acest timp desacralizat ramane, la fel ca timpul crestin, incarcat cu sens; este un timp "orientat", care duce la implinirea vietii si a fiintei umane. Deplasandu-se de la un registru la altul, civilizatia nu se tradeaza: ruptura este vizibila, dar ea ascunde, nu mai putin, o continuitate profunda.

Evolutionismul sustinea progresul, dovedind ca acesta se integra perfect in legile naturii. Iesita din natura inerta, viata a evoluat treptat pana la aparitia omului; la randul sau, omul a evoluat treptat de la starea primitiva la culmile atinse de epoca moderna. Dar drumul nu se incheia aici: iata ca omul preia stafeta, iar ambitia lui, actionand deopotriva asupra lumii inconjuratoare si asupra lui insusi, este sa faca mai mult si mai bine decat natura.

Pentru a ilustra o asemenea viziune a lucruri lor, cercetatorul are de ales dintr-o mare varietate de texte. Iata-l pe Ernest Renan, care crede, in 1848, ca a sosit timpul de a "organiza stiintific umanitatea", consecintele - detaliate intr-o alta lucrare, din 1871 - fiind exaltante: "O larga aplicare a descoperirilor fiziologiei si a principiului selectiei ar putea duce la crearea unei rase superioare. [.] Pana acum, natura a facut ce-a putut [.] Este misiunea stiintei sa preia lucrarea din punctul in care a lasat-o natura [.]. Asa cum umanitatea a iesit din animalitate, la fel divinitatea va iesi din umanitate."12 Dupa o logica foarte occidentala, religia devine stiinta, iar stiinta, religie.

Pentru un inventar al scenariilor despre viitor imaginate in secolul al XIX-lea, este util sa fie consultata cartea lui Camille Flammarion, La Fin du monde, aparuta in 1894 si care, in ciuda titlului cu aer apocaliptic, nu face decat sa impinga cat mai departe (apeland la cunostintele si argumentele epocii) sfarsitul umanitatii. Dupa Flammarion, Pamantul era inca relativ tanar. Aparuta in urma cu zece milioane de ani, viata terestra avea in fata ei inca zece milioane de ani. Omul era abia la inceputul unei foarte lungi cariere, si era menit sa atinga, in mileniile viitoare, un inalt nivel de perfectiune biologica si intelectuala.

Utopia viitorului era la zenit. In aceasta categorie, texte fanteziste (dar foarte caracteristice pentru o stare de spirit, tocmai pentru ca sunt fanteziste) coexista cu prospectari cu aparenta mai mult sau mai putin stiintifica (dar la fel de fictive; nimeni n-a reusit vreodata sa prevada viitorul "adevarat"). Cei mai ambitiosi sunt profetii care ofera, la cheie, formule de organizare sociala adaptate la "cea mai buna dintre lumi". Acestea evolueaza de la un capitalism foarte perfectionat la un comunism si mai perfectionat. Este usor de constatat transferarea milenarismelor in ideologii, gandirea stiintifica inlocuind teologia, dar luand de la ea o fervoare de factura religioasa. Saint-Simon mizeaza pe clasa "industriasilor": patroni, muncitori si ingineri laolalta, combinatie armonioasa de socialism si capitalism; succesorii sai - "saint-simonienii" - vor pune surdina reformei sociale, insistand pe virtutile dezvoltarii industriale, creatoare de bogatie, in folosul intregii societati. Auguste Comte imagineaza si el o solutie "sintetica", vrand nu doar sa organizeze umanitatea, ci si s-o inzestreze cu o noua religie, ai carei stalpi erau iubirea, ordinea si progresul (ultimii doi destul de conformi cu ideologia celui de-al doilea Imperiu). In schimb, alti profeti propun o refacere completa, pana la celula de baza a societatii; de pilda Fourier, cu sistemul lui de falanstere: federatie planetara de mici comunitati egalitare, armonioase si fericite.

Cel care a pus la punct scenariul cel mai revolutionar, mai coerent si mai influent a fost totusi Marx. El a proiectat la scara intregii istorii tipul de polarizare si exploatare sociala ce caracterizeaza (mai ales in Anglia) faza "salbatica" a revolutiei industriale. Lupta de clasa devine astfel motorul istoriei. Socializarea crescanda determinata de industrializarea capitalista si exploatarea crescanda a proletariatului (supus unei "pauperizari absolute") nu puteau avea alt deznodamant decat revolutia proletara, fondatoare a unei noi ordini sociale, fara proprietate privata si fara clase antagoniste. Era "viitorul luminos" al comunismului, o lume libera, egalitara si prospera. Argumentele stiintifice ale lui Marx, analiza lui economica rafinata si o filosofie a istoriei foarte elaborata abia daca ascund fondul in esenta milenarist al acestui proiect. La fel ca milenaristii, Marx propune sfarsitul istoriei, prin instaurarea unei faze post-istorice de armonie si fericire. Totul tradus in termeni desacralizati: legile istoriei inlocuiesc Providenta, iar proletariatul e noul Mesia, salvatorul omenirii. Obiectivul insa ramane acelasi. Internationala, faimosul imn proletar, exprima lucrurile si mai explicit, intr-un limbaj apocaliptic si milenarist cat se poate de pur: "Sa-nceapa al lumii vechi apus"; "Sfarsiti odata cu trecutul negru"; "Hai la lupta cea mare" si, pentru a sugera societatea comunista de maine: "Pe cer luci-va-ntotdeauna al infratirii soare sfant"13.

Sa precizam ca aceste perspective "luminoase" erau rezervate Occidentului (chiar daca mai apoi aveau sa se extinda la intreaga lume). In chip logic, comunismul - expresia cea mai inalta a evolutiei istorice si a progresului - trebuia sa fie instaurat, in urma unei revolutii proletare, acolo unde tehnologia si industria vor fi atins nivelul cel mai inalt. Ca lucrurile s-au petrecut invers - comunismul castigand partida (provizoriu) in tarile cel mai putin dezvoltate - e alta istorie, care va fi discutata separat.

Prins in vartejul unei evolutii accelerate si al unui imaginar ce produce formule de viitor pe banda rulanta, secolul al XIX-lea a accentuat si diversificat o dihotomie intelectuala absolut caracteristica pentru formula Occidentala. E un amestec contradictoriu de optimism si pesimism ce ia amploare, la cele doua extremitati ale sale, pe masura ce ritmul istoriei se intensifica. Obsedata de viitor, civilizatia occidentala este, neindoielnic, mult mai optimista decat oricare alta. Dar, tot din cauza viitorului, este si cea mai pesimista. De la o perioada la alta, ea devine din ce in ce mai optimista si din ce in ce mai pesimista. E consecinta inevitabila a impactului avut asupra mintilor de o lume fluida si care se transforma tot mai repede. In general, secolul al XIX-lea, prima perioada aflata integral sub semnul progresului, afiseaza un aer destul de increzator. Este mai optimist decat epocile precedente, mai optimist si decat secolul urmator, secolul XX. Dar ingrijorarile isi fac drum, mai ales teama ca o dezvoltare tehnologica si industriala fara limite s-ar putea intoarce impotriva omenirii. Nu va fi cea mai buna dintre lumi, ci dimpotriva, cea mai rea, o lume bogata poate, dar nefericita.

Utopia este urmata de aproape de anti-utopie. In Le Monde tel qu'il sera (1846), unul din primele specimene de literatura anti-utopica, Emile Souvestre descrie o societate ingrozitoare, cea din anul 3000, in care "omul devenise sclavul masinii, iar interesul luase locul iubirii". O asemenea lume nu merita decat sa piara; cititorul este invitat la un spectacol teribil, in care se vad "fluvii iesite din matca, incendii inaintand in valuri de flacari si, in aceasta distrugere generala, neamul omenesc fugind cu disperare"14.

Catre sfarsitul secolului, interpretarile negative se inmultesc. Friedrich Nietzsche isi exprima dezgustul fata de modernitate si pentru omul creat de civilizatia occidentala; Max Nordau intituleaza Degenerescenta (1893) una din analizele sale socio-culturale; iar cativa ani mai tarziu, Georges Sorel pune in garda contra Iluziilor progresului (1908). In Statele Unite, Brooks Adams formuleaza o "lege a civilizatiei si a decaderii" (The Law of Civilization and Decay, 1896), care asaza civilizatia moderna in ajunul unui cataclism, comparabil cu cel care a zdrobit Imperiul Roman. In imaginarul epocii, lucruri le cele mai bune si cele mai rele merg mana-n mana; viitorul se anunta stralucit sau infricosator, solutiile de mijloc avand mai putina trecere.15

Venerat sau temut (dar niciodata banalizat), progresul devenise o religie, asumand, intr-o atmosfera parti al desacralizata, functia lui Dumnezeu, si uneori a Diavolului. In scenariul "pozitiv" (dominant), Occidentul se simtea investit cu o misiune (amintind de psihologia Cruciadelor sau de cautarea Paradisului). El trebuia sa-si depaseasca propria conditie si sa civilizeze lumea. "Ceilalti" trebuiau sa se supuna ori sa dispara. Unii credeau ca vocatia Chinei era sa devina colonie australiana (data fiind relativa proximitate dintre cele doua tari).16 "Legea progresului" ii inspira lui Jules Verne (bun burghez si bun occidental) cateva randuri foarte caracteristice pentru spiritul timpului: "E legea progresului. Indienii vor disparea. In fata rasei anglo-saxone, australienii si tasmanienii au disparut. In fata cuceritori lor Far-Westului, dispar indienii din America de Nord. Poate ca, intr-o zi, arabii vor disparea in fata colonizarii franceze.17

Europa isi descopera o superioritate zdrobitoare, ce nu avea nimic conjunctural, tinand chiar de esenta ei. Pentru Jules Michelet, apostol al libertatii, aceasta superioritate si calitatile derivate cresc de la est spre vest. "Europa - scrie el - este un pamant liber: sclavul care ajunge aici este eliberat; a fost cazul pentru omenirea fugita din Asia. In aceasta lume aspra a Occidentului, natura nu daruieste nimic de bunavoie; ea impune ca lege necesara exercita-rea libertatii."18 Prin aceasta pozitie geografica si morala, Europa era superioara Asiei, de asemenea, Europa Occidentala era superioara Europei rasaritene, iar Franta, pamant occidental prin excelenta, era desigur superioara tuturor celorlalti!

Desconsiderarea "celorlalti" a cunoscut in secolul al XIX-lea faza cea mai acuta. Atitudinea corespundea unui avans si un ei dominatii reale. In secolul al XVIII-lea, Occidentul nu avea inca un avantaj decisiv. Dar in secolul al XIX-lea, odata cu revolutia tehnologica si industriala, partida parea deja castigata, iar avansul fata de ceilalti era enorm si imposibil de recuperat. Negrii erau dispretuiti mai de mult; evolutionismul incipient al secolului al XVIII-lea credea ca face opera stiintifica plasandu-i intre omul alb si maimuta.19 Civilizatiile mai evoluate inca faceau figura onorabila. China era privita in acelasi timp cu condescendenta si cu respect. Catre 1850 insa, China e in cadere libera, la fel ca toti ceilalti. "Un regim imbecil si barbar": e diagnosticul lui Tocqueville, caruia interesul filosofilor din Epoca Luminilor pentru "modelul chinez" i se pare bizar.20 Ierarhia umana e temeinic fixata: albii sus, galbenii la mijloc, negrii jos. Clasificari mai nuantate nu ezitau sa divizeze si spatiul alb. Pentru unii, superioritatea nordicilor parea incontestabila, de vreme ce progresul marcase Nordul mult mai vizibil decat Sudul. Antropologul si geograful german Friedrich Ratzel nu ezita sa mearga pana la capatul acestei logici, postuland superioritatea Nordului asupra Sudului in sanul aceleiasi natiuni: germanii, americanii, francezii sau italienii din nord pareau prin natura mai inzestrati decat compatriotii lor din sud. Avantul Occidentului, si in particular al anumitor tari din Occident, a creat atat conditiile unei dominatii aproape complete a lumii, cat si pe cele ale afirmarii unui imaginar rasist si discriminator.

Dar jocurile viitorului nu sunt facute o data pentru totdeauna. Mai putin bogati si mai putin puternici, si de asemenea mai putin creativi (dupa interpretarea occidentala), ceilalti erau in schimb mai numerosi, iar numarul, intr-un fel sau in altul, putea sa-i favorizeze. Gobineau se temea de metisaj; dupa el, civilizatia construita de arieni n-ar face fata unei degradari biologice. Altii schitau deja scenarii de invazie: invazia neagra, eventuala, desi putin probabila; in schimb, invazia galbena (chinezi si japonezi reuniti) parea plauzibila, iar pe la 1900 a devenit un subiect la moda. Cat despre consecintele avute in vedere, e suficient sa-i dam cuvantul lui Charles Richet, fiziolog francez si laureat, in 1913, al Premiului Nobel pentru medicina: "Daca istoria ar cunoaste acest lucru absurd, inadmisibil - lichidarea sau dominarea rasei albe de catre rasa galbena - ar fi un cataclism la fel de grav ca cel mai teribil fenomen meteoritic ce ne-ar putea lovi planeta: caci soarta viitoare a omului ar fi compromisa. Pagodele, caricaturile si limbile monosilabice ar in locui splendida noastra civilizatie ariana, iar acesta ar fi inceputul reintoarcerii la animalitate."21 Richet exprima, cu exces, amestecul de orgoliu si de teama al epocii sale.

Democratia.

La fel ca progresul, democratia este o creatie occidentala moderna (sfarsitul secolului al XVIII-lea, secolul al XIX-lea), jumatate reala, jumatate imaginara, cu radacini in istoria anterioara a Occidentului.22 Nu atat de adanci totusi ca sa ajunga la istoria Greciei antice si a democratiei ateniene. Democratia occidentala era deja configurata atunci cand, spre mijlocul secolului al XIX-lea, modelul atenian a fost invocat ca precedent; altminteri, acesta era de o factura diferita (democratie directa, spre deosebire de democratia reprezentativa moderna; conceptie inegalitara asupra conditiei umane, exprimata prin excluderea mai multor categorii, precum sclavii, singurii beneficiari ai unei anumite egalitati fiind grupul restrans al cetatenilor; in fine, putina sensibilitate pentru drepturile individului, esentiale in democratia moderna). Din precedentul grec, Occidentul a retinut mai mult cuvantul decat realitatea; iar asta nu priveste doar democratia: Occidentul si-a asumat mostenirea antica, dar a construit o civilizatie mult diferita, al carei punct de plecare e mai curand in Evul Mediu decat in Antichitate. Sa reamintim anumite conditii si evolutii care-au pregatit calea democratiei: religia crestina proclamand demnitatea egala a oricarei fiinte umane; o taranime dependenta, desigur, dar beneficiind (spre deosebire de fostul sclav) de o minima libertate si de constiinta drepturilor sale; orasele si burghezia, fermenti ai libertatii si ai progresului social in plin Ev Mediu; dezvoltarea instructiei (chiar si la un nivel social modest); o societate tot mai diferentiala si "individualizata"; un lung "exercitiu" in propunerea de solutii alternative, de la ereziile Evului Mediu pana la filosofia Luminilor; un ideal egalitar persistent, promovat intr-o prima faza de miscarile milenariste, reluat apoi si accentuat de ideologiile revolutionare; si, evident, dinamica economica si sociala, specifica Occidentului, impunand o readaptare permanenta a institutiilor si a raporturi lor interumane.

S-a produs astfel, in Vest, o lunga "acumulare" democratica, contrastand din ce in ce mai mult cu edificiul socio-politic inegalitar si autoritar. Aceasta contradictie a provocat criza si caderea Vechiului Regim. Exceptand Anglia, cu liberalismul ei timpuriu, faza revolutionara, concentrata mai ales la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea (Revolutia americana, Revolutia Franceza si prelungirile ei europene), a inversat complet semnele. Cuvintele cheie au devenit libertate si egalitate ("oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi", proclama Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, din 26 august 1789; iar sloganul Revolutiei Franceze este "libertate, egalitate, fraternitate"). Democratia, care inca nu-si gasise numele, era deja instaurata in planul simboluri lor, aproape de la o zi la alta (dovada ca era pregatita de mult). Dar, dincolo de un anume nivel de asteptare, implementarea ei reala ridica probleme mai complicate si chiar insolubile.

Motivul este ca democratia perfecta, care inseamna deopotriva suveranitate a poporului, libertate si egalitate, aluneca simtitor spre o reteta utopica. Indiferent de proclamatiile de principii, libertatea si egalitatea nu pot merge pana la expresia lor absoluta; in orice organism socio-politic actioneaza, nu mai putin eficace, tendintele opuse ale constrangerii si ierarhizarii. In plus, este esential sa luam in considerare -Tocqueville a remarcat corect - comportamentul contradictoriu al cuplului libertate-egalitate. Acesta functioneaza acceptabil intr-un registru mediu si limitat; dar pe masura ce se mareste doza, unul din cele doua principii tinde sa-l elimine pe celalalt. O societate absolut libera ar fi perfect inegalitara: cei puternici s-ar impune pe socoteala celor slabi. Si invers, o societate absolut egalitara n-ar putea fi condusa decat prin constrangere. Liberalismul "salbatic" din secolul al XIX-lea si experienta comunista de mai tarziu ilustreaza pana la un punct aceste doua derapaje opuse. Epoca manifesta - e alta constatare a lui Tocqueville - un atasament popular mai puternic pentru egalitate decat pentru libertate; intr-adevar, majoritatea occidentalilor inca aveau un nivel de viata modest si se simteau umiliti atat de saracia lor, cat si de bogatia ostentativa a unei minoritati (in zilele noastre, ar fi mai curand invers: o conditie sociala ameliorata si mai multe puncte - pe jumatate reale, pe jumatate simbolice - castigate de egalitate muta accentul in beneficiul libertatii, al unei "democratii liberale"). In ciuda acestei tendinte profunde, secolul al XIX-lea cunoaste mai curand afirmarea ideologici liberale si a liberalismului economic, ceea ce corespundea perfect intereselor marii burghezii, dar scotea de pe ordinea de zi proiectul egalitar. "Imbogatiti-va": a fost sfatul (real sau anecdotic) dat de Guizot celor care nu erau inca destul de bogati. Prima faza a revolutiei industriale a adancit contrastul dintre o burghezie tot mai infloritoare si un proletariat exploatat fara mila. La un liberalism excesiv, contraponderea (teoretica) a devenit egalitarismul extrem: Marx contra Guizot. Astfel, democratia s-a scindat: fiecare cu versiunea lui. Contradictorie prin natura, democratia avea sa fie invocata in numele unor proiecte opuse.

Cat despre suveranitatea poporului, principiu suprem al democratiei, nu trebuie sa confundam referinta simbolica si realitatea puterii. In toate societatile - inclusiv cele mai democratice jocurile sunt facute de clasa dominanta (din punct de vedere social) si conducatoare (politic). In Occidentul secolului al XIX-lea, are loc trecerea de la formula aristocratica si inegalitara specifica Vechiului Regim la o formula burgheza, democratica si in acelasi timp elitista. Privilegiile sunt abolite, natiunea devine una. Dar diferentele sociale raman la fel de importante, bazate din ce in ce mai putin pe origine si din ce in ce mai mult pe bogatie (si, intr-o anume masura, pe gradul de instructie). Cu siguranta, aceasta noua organizare, care permite ceva mai multa mobilitate sociala si incurajeaza ceva mai mult meritul, e mai putin inegalitara decat Vechiul Regim. Dar acesta din urma nu promisese nimanui libertatea si egalitatea. In secolul al XIX-lea, creste enorm distanta intre orizontul de asteptare democratica si un elitism social si politic foarte accentuat: o mare deziluzie aflata la originea unui sir de miscari revolutionare (culminand in 1848), a unor solutii cu tenta milenarista ce propovaduiesc sfarsitul ordinii burgheze, si, din ce in ce mai mult, a unei actiuni muncitoresti, socialiste si sindicale care sporeste presiunea asupra autoritatilor burgheze.

Sufragiul universal este un bun indicator al tendintelor reale si simbolice ale veacului. Teoretic, era piatra de incercare a democratiei, nascand deopotriva mari sperante (la dominati) si mari ingrijorari (la dominanti). In chip logic (dar trebuie sa ne ferim de prea multa logica!), cei dominati fiind clar majoritari, sufragiul universal urma sa le dea castig de cauza in fata unei elite bogate, puternice, arogante, dar minoritare.

Tendinta irezistibila, impusa de mitologia democratica si de o presiune sociala crescanda, ducea spre generalizarea dreptului de vot. Dar clasa conducatoare n-a cedat decat pas cu pas, cautand mereu exceptii care, inmultindu-se in loc sa confirme regula, sfarseau prin a o goli de continut. Sub acest aspect, Anglia arata un conservatorism impresionant. In cazul ei, liberalismul si regimul parlamentar par sa fi actionat ca niste supape menite sa atenueze presiunea democratica; daca ideologia liberala este o inventie britanica, n-am spune acelasi lucru despre democratie, mai precis despre componenta sa egalitara. In 1832, se hotaraste largirea corpului electoral; masura generoasa, in urma careia numarul alegatorilor creste la 3,3% din populatie! Sunt necesare doua reforme suplimentare pentru a instaura in sfarsit, in 1884, o aparenta de sufragiu universal, cuprinzand 15% din britanici (17% in ajunul Primului Razboi Mondial). Evident, femeile nu votau, nici servitorii (prea legati de stapanii lor) si nici alte categorii de persoane considerate prea dependente de familiile sau de patronii lor.

In Statele Unite, votul universal este introdus treptat incepand din 1815. In 1840, 14% din americani participa la un scrutin prezidential, adevarat record al epocii. Femeile, negrii si indienii nu votau. Mai tarziu, cand negrii deveniti liberi ar fi putut vota, s-a impus o taxa pe vot (poll-tax), care i-a indepartat de urne pe saraci, si in special populatia neagra.

In Franta, elita respinge votul universal pana la Revolutia din 1848. Din acest moment, toti barbatii adulti sunt chemati la urne, cu unele restrictii totusi; in ajunul razboiului din 1914, alegatorii reprezentau 29% din populatie (mai mult decat in Anglia, dar inca departe de un vot universal in sensul deplin al cuvantului).

In toate tarile, "univeralizarea" votului a fost insotita de masuri restrictive. Sau favorizante. Astfel, in Belgia, in loc de a se limita drepturile unora, s-a preferat umflarea altora. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, capii de familie, proprietarii, functionarii si intelectualii (stalpii ordinii burgheze) dispuneau de doua-trei voturi de persoana. Sufragiul universal semana cu un joc care punea la incercare ingeniozitatea elitei: ce sa mai faca pentru a-i atenua efectele?

Dintre cei de favorizati, femeile au trebuit sa astepte destul de mult. In tot secolul al XIX-lea, democratia apare ca o treaba de barbati, rezervata capilor de familie. Prima tara care acorda drept de vot femeilor a fost Noua Zeelanda in 1893, urmata de Australia in 1902, Finlanda in 1906 si Norvegia in 1913. "Tarile mari" se arata mai reticente: Anglia in 1918, Germania in 1919, Statele Unite in 1920. Franta in 1945 (ca o ironie, tara drepturilor omului a descoperit cu oarece intarziere drepturile femeii).

Adoptarea sufragiului universal n-a avut rezultatele dramatice pe care unii le sperau, de care altii se temeau. Cei dominati n-au reusit sa patrunda decat foarte putin in institutiile statului care, in esenta, ramaneau in mainile elitei. Intr-adevar, putine asemanari intre corpul alesi lor si cel al alegatori lor. Averea si pozitia pe scara sociala s-au dovedit arme mai eficace decat teoretica egalitate in fata urnelor. Oricum, masa alegatorilor se arata mai pasiva si mai usor de manipulat decat adunarile restranse ale notabililor. Folosind prima oara sufragiul universal pentru a-si intari autoritatea, Napoleon III a dovedit justetea tezei lui Tocqueville potrivit careia egalitatea ar putea duce la un soi de "sclavie blanda". Trebuie totusi sa admitem ca largirea dreptului de vot a obligat clasa conducatoare sa fie mai receptiva la nevoile si solicitarile categoriilor mijlocii si inferioare. Pe de alta parte, presiunea de jos in sus s-a manifestat si prin alte mijloace decat cele pur politice. A fost mai ales cazul luptei duse de clasa muncitoare; la sfarsitul secolului al XIX-lea, aceasta a reusit sa se remarce ca actor social major, folosind armele sale specifice (sindicate, partide socialiste, greve.). Catre 1900, conditia clasei muncitoare incepe sa se imbunatateasca, tendinta care se va accentua in cursul secolului XX. Cauza obiectiva e legata de dinamica economica: o parte din bogatia acumulata revenea in sfarsit muncitorilor (care platisera scump prima faza a revolutiei industriale). Dar aceste drepturi si ameliorari au fost mai mult smulse decat primite cadou. Lupta viza desigur revendicari concrete de ordin material; dar, dincolo de acestea, si intr-un mod mai general, era o lupta pentru demnitatea umana, pentru a se implini imperativele democratiei: toti oamenii sunt liberi si egali. Clasa dominanta putea sa tergiverseze, sa manipuleze, dar nu putea ignora legitimitatea unui principiu care se impunea cu forta unui mit. Alte categorii au intrat la randul lor in lupta: femeile, minoritatile de tot felul.

Specificul actiunii democratice e ca nu risca niciodata sa-si epuizeze proiectul, tocmai pentru ca idealul ei absolut este inaccesibil. Desi n-au putut sa obtina un control popular deplin, o libertate fara ingradiri si egalitatea fara nici o discriminare, dominatii au marcat cu siguranta puncte, in timp ce clasa dominanta a trebuit sa faca unele concesii, pastrandu-si insa, in esenta, pozitia privilegiata. Este un compromis, insa un compromis dinamic, in care ultimul cuvant nu e spus niciodata. Democratia nu-i permite societatii occidentale sa se impotmoleasca intr-o formula definitiva; ea este o garantie a capacitatii sale de innoire.

Este important sa constatam ca restructurarile socio-politice ale Occidentului - de o amploare considerabila - s-au facut in conditiile unei relative stabilitati. Episoadele revolutionare violente si represiunile brutale n-au lipsit in secolul al XIX-lea; in 1871, Comuna din Paris este exemplul cel mai impresionant. Dar in ciuda tuturor disfunctionalitatilor, care n-au lipsit nici in secolul XX (derapajele totalitare), tabloul general e cel al unui mers destul de echilibrat, al unei evolutii, si nu al unei revolutii. Occidentul a beneficiat de lunga experienta a unei diversitati sociale si intelectuale, punctata, desigur, de conflicte si manifestari de intoleranta, insa ducand la un pluralism obligatoriu, la dialog, la compromis, la conciliere. Regimul reprezentativ, care a fost tocmai o consecinta a acestei stari de lucruri, a contribuit si el la deplasarea luptei din strada in arena politica. In sfarsit, prodigiosul progres material a avut un rol esential in procesul de linistire.

Specificitatea evolutiei democratice occidentale apare clar daca schitam o comparatie cu celelalte parti ale lumii. Ca toate inventiile plecate din Occident, democratia a facut o cariera mondiala. Ea a fost cu atat mai apreciata cu cat societatile respective suportau injustitii mai mari decat societatea occidentala: saracie, regimuri despotice, dominatie straina. Occidentul a simtit pe pielea lui primele efecte ale lectiei invatate; popoarele colonizate au invocat chiar principiile europenilor pentru a-si cere libertatea. Din nefericire, in majoritatea acestor tari - fie ele din Europa de Est, din Asia, Africa sau America Latina (in grade diferite, desigur) - aceleasi inclinari sociale si politice care faceau democratia atat de atractiva riscau s-o compromita grav. Am vazut deja ca democratia reala, functionala, e foarte diferita de democratia ideala, utopica. Nu este o cultura a reinceperii de la zero, ci a compromisului creator. E totusi dificil de gandit si de actionat la fel in spatiul neoccidental. Gama sociala destul de redusa, polarizare puternica intre dominanti si dominati, clasa mijlocie insuficient dezvoltata sau chiar absenta, cultura politica autoritara - in acest tip de societati democratia trebuia fie sa coboare mult stacheta, fie, din contra, s-o ridice foarte (prea) sus, alegand calea revolutionara, cu pretul de a instaura, daca aceasta ar triumfa, regimuri la fel de ierarhizate si autoritare (daca nu mai rau) ca regimurile abolite.

Acesta a fost destinul tarilor devenite comuniste. Revolutia rusa din 1917 a exprimat un elan democratic fara precedent; insa departe de a se imblanzi prin dialog si compromis, ea si-a strivit brutal adversarii ca sa impuna o dictatura "egalitara". Experienta s-a repetat in mai multe randuri, din China pana in Cuba, trecand prin Europa de Est. A imputa derapajul totalitar exclusiv ideologici comuniste ar fi un mod de a deplasa explicatia. Aceste societati au inclinat spre comunism, sau cel putin I-au tolerat si s-au resemnat cu el tocmai pentru ca le lipseau conditiile pentru o sinteza socio-politica mai fina si mai echilibrata. Dar regimurile revolutionare sunt de toate culorile; avem socialisme aproximative (in Lumea a Treia), dictaturi religioase fundamentaliste, fara a mai vorbi de tiraniile care nu-si fac prea multe probleme ideologice. Invers, regimuri le care au scapat de valul revolutionar simuleaza o democratie de tip occidental; aceasta insa - ca in majoritatea tarilor din America Latina - e grav deformata de saracie, de fractura sociala aproape insurmontabila si de traditionala inclinatie autoritara.

Sub acest aspect, tarile ex-comuniste din Europa prezinta o situatie interesanta si diferentiata. Peste tot in aceasta regiune, cu exceptia Iugoslaviei, noul regim a fost impus de Armata Rosie. Dar natiunile Europei Centrale, cu o traditie pe jumatate occidentala, au dovedit o rezistenta mai mare decat celelalte: revolutia din 1956 (si imblanzirea ulterioara a regimului) in Ungaria, "Primavara de la Praga" si "Carta 77", in Cehoslovacia, actiunea Bisericii si a Solidaritatii in Polonia. Dupa caderea comunismului, aceste tari au evoluat fara convulsii majore spre Occident. In schimb, tarile Europei rasaritene: Romania, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, au fost afectate mai profund de revolutia comunista, dat fiind ca prin structura sociala si cultura lor politica (inclusiv pasivitatea Bisericii Ortodoxe) erau mai putin adaptate la modernitate; de asemenea, istoria lor postcomunista se remarca printr-o implementare mai dificila a modelului occidental. In fine, Rusia - tara care, dupa Marx, a reinventat comunismul adaptandu-l la propria-i fizionomie socio-culturala - ramane vizibil marcata de mostenirea ei autoritara, si foarte departe de democratia occidentala.

Natiunea.

Alaturi de Progres si Democratie, Natiunea reprezinta una din fatetele marii religii politice care a marcat adanc secolul al XIX-lea. Definirea conceptului ridica mai multe dificultati. Intr-adevar, cuvantul - aplicat unui popor, unei comunitati, unei identitati de origine - e mult mai vechi si mai putin precis decat semnificatia lui actuala. Pe de alta parte, conditiile favorabile si elementele constitutive ale natiunii moderne se afirma treptat de-a lungul mai multor secole: consolidarea statelor (dar statul singur nu e inca natiunea), cristalizarea limbilor "nationale", aparitia unui sentiment "patriotic", dezvoltarea pietelor interne. E totusi greu sa vorbim cat de cat riguros de natiune inainte de epoca democratica. Simpla indicatie de origine sau de apartenenta, ori de vasalitate fata de un suveran, "natiunea" premoderna era departe de forta mitica pe care o va dobandi intr-o epoca mai recenta. Un corp social fragmentat, ca Franta Vechiului Regim, nu putea fi pe deplin o natiune. Modelul ideal de natiune e cel al unei comunitati de cetateni, egali in fata legii si care impartasesc, prin libera optiune, acelasi ideal.23 Idealul, in orice caz, este indispensabil, pentru ca natiunea exprima in primul rand o credinta pusa de credinciosi mai presus de orice alta valoare. Nu era cazul pe vremea cand primau religia si diferentele de clasa. In afara de aceasta unificare in imaginar, unificarea in fapt a teritoriului, administrativa si economica, a reprezentat si ea o premisa necesara. Acest proces corespunde unei faze istorice aflate la jumatatea drumului intre un tip de economie si de sociabilitate concentrat mai mult la scara locala si mondializarea din zilele noastre; la jumatatea drumului, am putea spune, intre caruta si informatica; caile ferate sunt cele care in secolul al XIX-lea acopera cel mai fidel spatiul national. Natiunea este cautarea unitatii, la nivelul cel mai inalt, material si spiritual. Ea presupune, de asemenea, o distinctie clara fata de celelalte constructii similare.

In Epoca Luminilor, era natiunilor era aproape, dar existau destule realitati si atitudini care stateau in calea acestui proiect. Viitoarele natiuni erau inca prea fragmentate, iar constiinta identitatilor locale si regionale ramanea foarte vie. Lasand deoparte cazurile "extreme", ca Germania si Italia, chiar si intr-o tara "centralizata" de mult, ca Franta, unde monarhia absoluta sapase neincetat autonomiile provinciale, acestea continuau sa se manifeste. Inclusiv pe plan lingvistic: cu toate progresele francezei, locuitorii regatului vorbeau o diversitate de limbi si dialecte. In aceeasi epoca, elita europeana, de la Paris la Sankt-Petersburg, vorbea frantuzeste si parea sa viseze, macar la nivelul de sus al vietii sociale si intelectuale, o Europa fara frontiere. Frederic cel Mare, principe german, cel care a creat puterea Prusiei, se exprima de preferinta in franceza. Voltaire, prietenul sau francez, nu ezita sa-l felicite pentru o victorie (Rossbach, 1757) impotriva armatei franceze. Sunt atitudini ce nu prevestesc aparitia nationalismului.24

Dar Contractul social (1765) al lui Jean-Jacques Rousseau punea deja bazele teoretice ale natiunii "contractuale", expresie a vointei comune a cetatenilor. Iar Johann Gottfried Herder, in Idei despre filosofia istoriei umanitatii (1784-1791), aducea dezbaterea pe terenul istoric si filosofic, prezentand o lume formata din natiuni, mari si mici, dar toate cu un drept egal la existenta.

Dupa definitia moderna, prima care a indeplinit conditiile esentiale ale unei natiuni este Anglia, cu statul ei de drept, cu libertatea individuala, cu o piata economica bine structurata si, nu mai putin, cu o foarte vie constiinta a individualitatii sale. Vor urma Statele Unite, cu revolutia lor si cu Declaratia de independenta (1776). Franta afirma clar principiul national in 1789 si in anii revolutionari ce vor urma; natiunea il inlocuieste simbolic pe rege, toate hotarele interne ce divizau social si teritorial tara sunt abolite, cetatenii, egali si liberi, confirma prin adeziunea lor voluntara unitatea si indivizibilitatea Frantei; in fine, conflictul prelungit cu coalitiile europene contribuie la intarirea constiintei identitare. Tot Revolutia Franceza si prelungirile ci napoleoniene vor "exporta" intr-o buna parte a Europei ideologia combinata a democratiei si natiunii; intr-o faza ulterioara, aceasta a fost amplificata de rezistenta populara in fata dominatiei franceze; astfel, dupa infrangerea Prusiei in 1806, se dezvolta nu doar un sentiment prusac de revansa, ci si un sentiment de apartenenta la spatiul german, pe deasupra decupajelor teritoriale, exprimat cu stralucire de Fichte in Discursuri catre natiunea germana (1807-1808).

Natiunea se afla in centrul tuturor evolutiilor din secolul al XIX-lea; totusi, definitia precisa a conceptului nu intrunea nici pe departe unanimitatea. In mod evident, mozaicul national avea nevoie de un liant, destul de puternic pentru a-i asigura coeziunea si a stimula sentimentul de apartenenta. Se puteau invoca, impreuna ori separat, limba comuna, traditii istorice impartasite, religia, un anume spatiu economic, sau, intr-un fel oarecum autonom in raport cu acesti factori "obiectivi", vointa, pur si simplu, de a constitui o natiune, de a se uni in jurul unui ideal impartasit. Sunt orientari mai mult sau mai putin contradictorii, rezumat e in doua modele ideale: modelul francez si modelul german al natiunii. Nimic nu ilustreaza mai bine divergenta dintre cele doua modele decat cazul Alsaciei. Este Alsacia franceza sau germana? Cu siguranta franceza, dupa definitia franceza a natiunii, hotarat germana, in interpretarea germana. Conceptia franceza este politica si voluntarista. Cum spunea Ernest Renan, "natiunea e un plebiscit de fiecare zi". Natiunea nu e data, e voita. Intr-adevar, alsacienii vorbeau un dialect german, dar voiau sa fie francezi si optasera, absolut liber, pentru Franta; pentru francezi, chestiunea era inchisa. Din perspectiva germana, dimpotriva, conteaza radacinile: etnia, limba, istoria. Te nasti german: e un dat obiectiv care nu poate fi decis prin plebiscit. Astfel, alsacienii nu puteau sa fie decat germani; nu erau liberi sa aleaga.

Aceasta dubla definitie a otravit relatiile franco-germane timp de un secol si a jucat un rol deloc neglijabil in razboaiele care-au insangerat Europa. Totusi, practica reala a natiunii nu e atat de rigida cum ar reiesi din aceste doua modele abstracte. Unitatea germana a fost, si ea, rezultatul unei vointe politice, nu simpla implinire automata a unei configuratii etnice si culturale; natiunea franceza, pe de alta parte, unita in jurul valorilor sale politice si cetatenesti, a fost departe de a neglija liantul unei limbi si al unei culturi comune, si referinta la radacinile istorice (Valmy, desigur, si caderea Bastiliei, dar nu mai putin "stramosii nostri gali"); filosofia unei comunitati strans unite dincolo de orice specificitate lingvistica sau culturala a actionat in beneficiul limbii franceze, impotriva culturilor regionale si a limbilor minoritare. Sa observam ca in general, si cu exceptiile de rigoare, decupajele nationale urmeaza destul de fidel frontierele lingvistice; limba comuna, inlesnind coeziunea, a fost cel mai adesea o premisa importanta a natiunii; pe de alta parte, ideologia nationala, odata constituita, ca si statul-natiune au favorizat omogenizarea lingvistica, promovata printr-o varietate de factori (administratie, invatamant, serviciu militar, industrializare, curente migratorii.).

Decisiva in cariera natiunii a fost fuziunea ei cu statul. Urmand modelul ideal, fiecare natiune trebuia sa se constituie ca stat; fiecare stat trebuia sa-si organizeze spatiul in functie de cerintele natiunii. Unirea dintre Putere (statul) si ideal (natiunea) elibera o energie redutabila, evocand, in noul context, alianta de odinioara dintre spada si cruce. A fost punctul de plecare a unei reorganizari a lumii.

Trebuie semnalate doua derapaje ale natiunii, mai exact ale statului-natiune, in raport cu argumentele sale fondatoare. Mai intai, derapajul autoritar. Democratica in intentii, natiunea isi propunea sa integreze armonios individul (devenit liber) in comunitate. Inevitabil insa, accentul cadea pe interesul comun, ceea ce n-a intarziat sa puna intr-o pozitie de inferioritate individul, grupurile particulare, minoritatile. Cand interesele erau diferite, natiunea avea intotdeauna dreptate (natiunea sau, mai bine zis, elita conducatoare care vorbea in numele natiunii). In al doilea rand, derapajul conflictual. Idealul originar era cel al unei lumi impartite intre natiuni libere, egale si fratesti (suveranii faceau razboi, popoarele insa, devenite libere, la fel ca indivizii, aveau sa se inspire din sloganul revolutionar: libertate, egalitate, fraternitate). S-a intamplat exact pe dos. Ar fi totusi nedrept sa punem frenezia razboinica a secolelor al XIX-lea si al XX-lea exclusiv pe seama ideologiei nationale. Interesele divergente, economice si politice, ale statelor ar fi fost suficiente ca sa atate focul. Cu atat mai mult cu cat expansiunea Occidentului si impartirea lumii au inmultit contradictiile si importanta mizei. Armamentele s-au perfectionat si ele, in ritmul progresului tehnologic si industrial. Dar mitul natiunii a facut sa creasca febra. Oamenii se simteau motivati sentimental pentru a-si nimici adversarul, a-si apara familia si idealul. "Sfanta iubire de patrie" implica ura, la fel de sfanta, impotriva dusmanului. Inainte de aparitia natiunii, oamenii faceau razboi fara prea mare patima; dupa aparitia ei, era aproape nedemn sa nu iubesti si sa nu urasti din tot sufletul.

Era inevitabil ca Occidentul sa ajunga in Acest punct. Fragmentarea si competitia au fost trasaturile sale constitutive, si ele i-au asigurat in buna parte succesul. In Vest, razboiul s-a manifestat ca un fenomen endemic, rezultanta a unei configuratii conflictuale. Occidentul a avut cultura razboiului (la fel cum a avut cultura succesului si a autodepasirii), incepand cu razboaiele feudale din Evul Mediu, trecand prin razboaiele statelor din epoca moderna si sfarsind apoteotic cu razboaiele statelor-natiuni, pe care inversunarea ideologica si forta tehnologiei le-au facut cumplite.

In afara catorva probleme de frontiera - precum Alsacia si Rinul, la originea diferendului franco-german - decupajul natiunilor nu i-a pus Occidentului probleme majore. Razboaiele intre statele-natiuni au avut in esenta alte motive: tendinte expansioniste, echilibrul european sau mondial. Natiunile s-au mulat pe statele formate mai de mult (Franta, Anglia, Spania) ori s-au constituit prin unirea unor teritorii dispersate, dar apropiate lingvistic si cultural (Italia si Germania, la mijlocul secolului al XIX-lea). Propagata insa dincolo de Occident, natiunea, la fel ca democratia, a intalnit realitati foarte diferite, trebuind sa suporte adaptari si deformari considerabile.

Europa Centrala si de Est era domeniul imperiilor, conglomerate plurietnice, structuri care ar fi putut conduce (dar nu a fost cazul) la un model multinational, diferit de natiunea de tip occidental. Imperiul Habsburgic (Austria, apoi, din 1867, Austro-Ungaria), Rusia si Imperiul Otoman isi imparteau regiunea. Pe o buna parte din acest spatiu, amestecul etnic era regula. Pentru a degaja teritorii cat de cat omogene, trebuiau imaginate decupaje abile, insuficiente totusi pentru a uni ori separa total comunitatile etnice si lingvistice. Diferentele culturale, mult mai mari decat in Vest, erau in plus insotite (adesea exacerbate) de opozitia dominanti - dominati, si ea cu insemnata conotatie nationala (turci musulmani in fata slavilor ortodocsi in Balcani, germani si unguri in fata slavilor si romanilor in monarhia austro-ungara etc.). In aceste tinuturi, ideologia nationala a capatat aspectul aproape exclusiv al unei infruntari intre etnii si culturi. A fost, de o parte, rezistenta popoarelor supus e, de alta efortul dominantilor de a impune acestor teritorii mozaicate un model de tip national. Astfel, in loc sa-si accepte diversitatea, imperiile au incercat sa urmeze exemplul statelor-natiuni, fara mare succes, dar cu rezultatul garantat de a irita si mai mult popoarele oprimate. A fost cazul Rusiei, care a dus o politica de rusificare destul de brutala. Austria a jucat, la inceput, cartea germanizarii; in 1867, a trebuit totusi sa le cedeze ungurilor jumatate din imperiu, iar in propria lor jumatate, unde "ne-germanii" formau doua treimi din populatie, s-a resemnat sa practice un soi de federalism moderat, cu o preeminenta culturala si politica, totusi, a factorului german. In schimb, Ungaria s-a proclamat stat-natiune, desi ungurii reprezentau mai putin de jumatate din populatie, iar celelalte etnii (slavi si romani) refuzau categoric sa devina unguri; in consecinta, politica de "maghiarizare" a fost un esec.

Dezmembrarea imperiilor, mai ales in urma Primului Razboi Mondial, a dat nastere unor "state-natiuni" de un gen destul de special. Unele erau la fel de plurietnice ca si imperiile disparute. Cehoslovacia, de pilda, parea o Austro-Ungarie in versiune redusa; pe langa cehi, slovaci si minoritati dispersate, ea cuprindea zone locuite majoritar de germani, unguri si ucraineni; germanii (o treime din populatia partii "cehe", de fapt un element constitutiv, in egala masura cu cehii, al Boemiei istorice) erau sensibil mai numerosi decat slovaci i. Polonia, sub fatada unui stat-natiune, prezenta si ea o structura multinationala (incorporand in special un teritoriu ucrainean). Iugoslavia ilustreaza un caz particular; tara a slavilor din sud, ea parea la prima vedere destul de coerenta din punct de vedere etnic; majoritatea cetatenilor ei vorbeau aceeasi limba sau limbi apropiate. Grava eroare istorica si politica: sarbii ortodocsi, croatii si slovenii catolici, bosniacii musulmani nu aveau aceeasi istorie. Inainte de a apartine sau nu unei anume natiuni, apartineau cu siguranta unor spatii de civilizatie diferite. Iugoslavia era taiata in doua de principala linie de fractura europeana: cea care separa Europa catolica si protestanta de Europa ortodoxa, situatie pe care factorul musulman o facea si mai exploziva. In aceste conditii, statul iugoslav nu avea nici o sansa de supravietuire. Ceva mai coerenta, Romania era la jumatatea drumului intre un stat-natiune si un stat multinational; romanii erau majoritari in toate regiunile, insa diversitatea si ponderea minoritatilor, greu asimilabile (unele reprezentand fostul element dominant), intretineau o atmosfera de suspiciune potential conflictuala (in 1930, Transilvania numara 58% romani si 42% unguri, germani, evrei etc.; Basarabia, 56% romani si 44% rusi, ucraineni, evrei, bulgari etc.). In Rusia, Revolutia bolsevica din 1917 a proclamat egalitatea absoluta a natiunilor, dar federalizarea fostului imperiu, in anii care au urmat, a fost doar o amagire, incapabila sa contrabalanseze greutatea enorma a structurilor centraliste ale statului si partidului comunist; prin urmare, perioada comunista a continuat sa consolideze elementul rus si cultura rusa in detrimentul celorlalte popoare ale Uniunii; acestea vor profita - trei sferturi de secol mai tarziu - de caderea comun ismului pentru a se elibera si desparti de marele frate rus.

Tensiunile nationale din aceasta parte a Europei s-au calmat relativ, nu atat prin integrarea minoritatilor in sanul natiunii, cat intr-un mod mai radical, prin eliminarea lor, pur si simplu. Indata dupa Primul Razboi Mondial, turcii i-au expulzat pe grecii care locuiau pe teritoriul turc, grecii, la randul lor, i-au expulzat pe turci. Milioane de evrei polonezi, rusi, unguri si romani au fost exterminati in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. La sfarsitul acestuia, toti germanii din teritoriile anexate de Polonia (opt milioane de oameni) si Cehoslovacia (trei milioane) au fost expulzati; tatari, germani si alte grupuri etnice au ajuns, din ordinul lui Stalin, in Asia Centrala. In deceniile urmatoare, sute de mii de evrei si germani au emigrat din Uniunea Sovietica si Romania; o parte din numeroasa comunitate turca a parasit Bulgaria. Astfel, in zilele noastre, tabloul e mai putin pestrit decat initial. In anumite locuri, tensiunea a slabit din lipsa de combatanti. Dar acolo unde competitorii continua sa fie fata in fata, confruntarea persista capatand uneori accente tragice, ca in fosta Iugoslavie, alteori reusind, in parte sub presiunea exigentelor europene, sa ajunga la un dialog pasnic (e cazul unguri lor din Romania si Slovacia).

Dincolo de frontierele Europei, caracterul artificial sau impus al natiunii a fost si mai evident. State de tip "imperial", precum China, au ales o politica "nationala" centralista, in detrimentul regiunilor, foarte diferite din punct de vedere cultural (in cazul Chinei, Tibetul si "periferia" apuseana musulmana). La o scara mai mica, dosarul irakian a devenit exemplar, in urma evenimentelor recente: suniti, siiti si kurzi, aparent putin dispusi sa traiasca impreuna, dar adunati mult timp (prin decupajul rezultat din prabusirea Imperiului Otoman) intr-un simulacru de "stat-natiune". In schimb, kurzii, impartiti intre patru tari (Turcia, Siria, Irak, Iran), nu dispun de un stat propriu. Cazul extrem este ilustrat de Africa Neagra; frontierele trasate de puterile coloniale, ignorand total etniile si culturile, au servit, la decolonizare, drept cadru pentru noile "state-natiuni", a caror structura era mai curand tribala si plurietnica decat nationala; in locul solidaritatii proclamate, regiunea e sfasiata de conflicte interminabile.

Nu inseamna ca "ne-occidentalii" ar fi trebuit sa gaseasca solutii inedite in loc sa recurga la o reteta de import. Lumea actuala s-a constituit pe modelul occidental, adaptat, desigur, si mai mult sau mai putin deformat. Statul-natiune se potrivea cu institutiile de tip Occidental si cu normele democratiei, cu drepturile omului etc. Faramitarea si amestecul etnic, inapoierea economica si sociala, saracia, reflexele autoritare - o multitudine de factori - au contribuit insa la promovarea aspectului dominator si opresiv al statului-natiune (prezent si in Vest, dar atenuat de o mai buna functionare a institutiilor si de puternica traditie pluralista, liberala si democratica). De altfel, nici Vestul n-a stiut sa gestioneze diversitatea identitatilor. Elvetia multinationala este aproape o exceptie. In rest, au fost favorizate spatiile nationale compacte, cu pretul de a ignora, a marginaliza sau a inabusi minoritatile, din fericire cu mijloace mai putin brutale decat in celelalte parti ale lumii (fara a uita exceptiile: izgonirea indienilor in Statele Unite si antisemitismul criminal al nazistilor); cazul Frantei este exemplar pentru o metodologie de uniformizare strict administrativa si culturala. Intre statele-natiuni a existat confruntare si infruntare, de fapt un lung razboi civil european. Occidentul a depasit cu greu, si el, mostenirea tribala a natiunii.

Lumea la scoala Occidentului.

Raspandirea inegala si diferita a democratiei si a ideologiei nationale se inscrie intr-un fenomen de o amploare mai generala: ofensiva pe toate fronturile a Occidentului si a culturii occidentale. Lumea a capatat chipul actual in urma unui vast proces de aculturatie, mai precis de occidentalizare. A fost consecinta unui raport de forte foarte inegal, si din ce in ce mai favorabil Occidentului. Neindoielnic, prestigiul unei civilizatii victorioase a contat foarte mult; insa oricum, pentru a ramane in competitie, sau macar pentru a nu fi strivit, singura solutie era de a urma scoala Occidentului. Totusi, aculturatie totala nu exista; "neoccidentalii" nu puteau sa devina occidentali pur-sange. Jocul "influenta-receptare" este complex si combina seductia cu neincrederea si chiar cu respingerea. In toate cazurile, rezultatul e o sinteza, cu o infuzie occidentala mai mare sau mai mica, mai mult sau mai putin functionala. Succesul nu e garantat; in functie de capacitatea fiecarei societati de a absorbi si integra elementele modelului, rezultatele au variat de la succesul deplin (destul de rar), trecand prin reusitele partiale, pana la esec pur si simplu. Imprumutul de institutii, tehnologii si forme culturale occidentale nu rezolva in intregime problema; trebuie mai ales ca structurile socio-economice si mentalitatile sa fie suficient de adaptabile pentru a sustine esafodajul si a-i conferi trainicia unei constructii definitive.

Cazul Europei de Est este exemplar, daca incercam sa studiem dinamica aculturatiei, cu virtutile, dar si cu dificultatile si limitele ei. "Lipita" de Occident, ea a fost prima vizata de occidentalizare. Cuvantul "Europa", s-o repetam inca o data, nu trebuie sa ne insele. Desi e mai aproape de Occident, din punct de vedere geografic si cultural, decat celelalte regiuni ale lumii, jumatatea rasariteana a continentului prezenta, cum am vazut deja, trasaturi socio-culturale particulare. Si ea trebuia sa invete modelul occidental si sa-l transfere pe un teren destul de diferit. A avut loc asadar, ca peste tot, un proces de aculturatie.

Inceputul a fost facut de Rusia, inca de la 1700, prin reformele lui Petru cel Mare. Dosarul rus e foarte elocvent in ce priveste dificultati le, reusitele si imperfectiunile (chiar imposibilitatile) unui asemenea demers. In orice caz, formele sunt mai rapid asimilabile decat continutul lor. E mai usor sa infiintezi (prin decret!) o societate savanta decat sa formezi savanti. De asemenea, elita se adapteaza mai usor la noile reguli de joc decat structurile soci ale profunde. Astfel, aculturatia trece de sus in jos, si de la forme la continutul lor, proces lung si complicat, al carui rezultat ramane incert. Pentru inceput, elita rusa si-a schimbat portul imbracandu-se dupa moda occidentala si a invatat franceza. Literatura, aproape exclusiv de inspiratie religioasa ortodoxa inainte de 1700, a adoptat la randu-i genurile occidentale: teatru, romane, poezie lirica si epica. Dar faza de imitatie, cu stangaciile ei, nu e usor de depasit; imprumuturile si originalitatea nu prea merg impreuna. Marea literatura rusa, de factura occidentala, dar cu spirit propriu, nu s-a manifestat decat in secolul al XIX-lea, cu Puskin si Gogol (catre 1830-1840), Apoi, la un nivel exceptional, cu Tolstoi si Dostoievski (catre 1860-1880). Procesul a durat un secol si jumatate. Stiintele cer si mai mult timp, si mai multe eforturi. Academia de Stiinte din Sankt-Petersburg era fondata inca din 1725, dar, cu exceptia lui Lomonosov (mai mult un enciclopedist decat un adevarat om de stiinta), stiinta rusa a ramas mult timp la un nivel destul de modest; in plus, majoritatea numelor importante frapeaza prin rezonanta lor germana (provenind din tarile baltice, din Germania, Elvetia etc., recrutare obisnuita in secolul al XVIII-lea, prelungita si in secolul al XIX-lea). In sfarsit, primii savanti rusi de inalt nivel european apar in secolul al XIX-lea; sunt nume binecunoscute, dar putin numeroase: matematicianul Lobacevski, chimistul Mendeleev, fiziologul Mecinikov. Si mai greu de stapanit e tehnologia, specialitate mai occidentala decat toate. In ciuda unei mitologii tehnologice fictive, fabricata integral in timpul lui Stalin (potrivit careia rusii ar fi inventat aproape totul, de la masina cu aburi la iluminatul electric si navigatia aeriana), Rusia a avut putini ingineri competitivi, trebuind sa se multumeasca, la fel ca restul lumii, sa imprumute tehnologia pusa la punct de Occident.

Dar cea mai mare dificultate (aproape imposibilitate) a fost aceea de a occidentaliza societatea, mentalitatile, cultura politica. Adoptarea modelului occidental n-a schimbat mare lucru in viata taranilor (marea majoritate a populatiei ruse); n-a micsorat enorma prapastie sociala si n-a usurat cu nimic un sistem autoritar, birocratic, centralist si opresiv in cel mai inalt grad. Scriitorii rusi le puteau da lectii de scris confratilor lor occidentali, dar Rusia profunda continua sa fie departe, foarte departe de Occident, departe, dupa unii observatori, chiar si de Europa. "Rusii sunt chinezi deghizati"25: aceasta remarca a marchizului de Custine exprima direct stupoarea unui occidental care constata ca Rusia, desi mima Occidentul, ramanea foarte diferita. Ramane diferita si acum.

Tarile romane (Tara Romaneasca si Moldova; Romania incepand din 1859) au intrat mai tarziu in procesul de Occidentalizare: intr-o maniera mai consistenta, catre 1830.26 Inainte de aceasta perioada, elita romaneasca se imbraca dupa moda turceasca, vorbea greceste si scria cu caractere chirilice. In doua-trei decenii, transformarea era completa: romanii si (mai ales) romancele se imbracau dupa ultima moda pariziana, vorbeau franceza curent si scriau cu caractere latine (spre deosebire de celelalte popoare ortodoxe si pentru a-si marca apartenenta la familia latina). Legile, institutiile, invatamantul, genurile literare si artistice s-au aliniat la profilul occidental. Constitutia romaneasca din 1866 s-a inspirat din Constitutia belgiana din 1833, cea mai avansata din Europa. Tara insa ramanea majoritar rurala, cu o taranime saraca si analfabeta, iar in aceste conditii formele occidentale si jocul democratic apareau oarecum straine in raport cu societatea reala ("forme fara fond", dupa sintagma lui Titu Maiorescu, roman foarte occidentalizat, dar critic sever al imitarii superficiale a Occidentului). De atunci, Romania, la fel ca Rusia, a trecut prin comunism si postcomunism, dar intarzierile se incapataneaza sa persiste: economie neperformanta, nivel de viata modest, fractura sociala pronuntata (in ciuda proiectului egalizator al comunismului) si mentalitati care se aliniaza cu greu la cele occidentale (mai putina organizare si rigoare, accente paternaliste, nationaliste si ortodoxiste.). Sunt caracteristici la fel de valabile si pentru celelalte tari din Balcani.

Turcia prezinta o discrepanta si mai mare intre forme si fond. Prin reformele lui Kemal Atatürk din anii 1920 si 1930 (similare intru catva cu cele ale lui Petru cel Mare, dar cu doua secole mai tarziu), statul a devenit laic, iar tara s-a dotat cu institutii de tip occidental (in contrast cu celelalte societati islamice; de altfel Turcia avea o traditie a statului mai puternica, mostenita de la Bizant); occidentalizarea s-a facut si in privinta hainelor si a scrierii. Totusi, institutiile continua sa functioneze sub atenta supraveghere a armatei: e un regim democratic constrans sa se comporte corect, pentru ca, lasat in voia lui, risca sa se blocheze. Fracturile sociale si culturale (intre cosmopolitul Istanbul, de pilda, si Turcia profunda) raman si ele mari, ilustrand o tendinta mai generala (si care se accentueaza progresiv) odata ce se trece de la vest la est.

Miracolul in materie de aculturatie este Japonia, tara care a reusit sa adopte aproape integral modelul occidental, fara a renunta la traditii si la spiritul ei particular, sfarsind prin a se ridica la cel mai inalt nivel tehnologic si economic. Cautand motivele acestei performante, unii istorici au remarcat o asemanare notabila intre vechea societate japoneza si societatea europeana premoderna: diversificare sociala, comert activ, dezvoltarea oraselor, ceea ce ar fi permis o adaptare relativ usoara la modernitate; si de asemenea (dupa estimarile lui Angus Maddison), o productie si o dinamica economica superioare celorlalte tari asiatice (669 dolari pe cap de locuitor in 1820; 737 in 1870). De aici, nu e decat un pas, facut de mai multi istorici japonezi (dar si de americanul David S. Landes), pana la afirmatia ca Japonia si-ar fi putut infaptui propria revolutie industriala, chiar si fara Occident.27 Aparent, multi au ratat de putin aceasta revolutie, pe care doar Occidentul a realizat-o efectiv! Pentru a fi "adevarati" occidentali, japonezilor le lipsea fermentul individualist, idealismul cuceritor si curiozitatea stiintifica proprii Occidentului. Prin cautarea echilibrului social si respectul pentru traditii, se aflau mai aproape de chinezi. Pe scurt, e cazul straniu al unei civilizatii impartite intre latura sa "chineza" si latura "occidentala", contradictii observabile in subitele schimbari de directie: deschidere larga a tarii in fata occidentali lor in secolul al XVI-lea, permitand si un succes notabil al crestinismului, adoptat in epoca de numerosi japonezi; inchidere brutala si completa din secolul al XVII-lea (masacrarea crestinilor, interzicerea intrarii in tara pentru straini, interzicerea iesirii din tara pentru japonezi), fenomen ce tradeaza o anume fragilitate, frica de o contagiune irezistibila; si, in sfarsit, deschiderea radicala din secolul al XIX-lea, un proces de occidentalizare care insa nu exclude neincrederea fata de Occident si visul secret de a-l depasi pe propriul lui teren.

Cazul Japoniei, prin chiar stralucirea reusitei sale, pune in evidenta dificultatile, lentorile si limitele unui demers care pentru celelalte societati aspirante la occidentalizare s-a dovedit a fi si mai complicat. Chiar si pentru japonezi, reusita n-a venit de la o zi la alta. Totul incepe in 1868, odata cu era "Meiji" si adoptarea unei politici de modernizare sistematice. Totusi, in 1913, dupa o jumatate de secol de eforturi sustinute si in momentul cand Japonia era deja o importanta putere regionala (batuse Rusia in 1904-1905 intr-un mod umilitor pentru marea putere europeana), produsul ei intern pe cap de locuitor (in dolari la valoarea din 1990) nu era decat 1387 dolari, in medie de trei ori mai mic decat cel inregistrat in Franta (3485), in Germania (3648) si in Anglia (4921); in 1938, acelasi indicator abia ajungea la jumatate a nivelului celor trei tari occidentale mentionate; Japonia era depasita pana si de Italia, tara occidentala de mana a doua (economic vorbind). Japonia a depasit Marea Britanie la produsul pe locuitor abia in 1980, Franta in 1989, iar Germania abia dupa unificarea din 1990.28 Destul de tarziu s-au facut remarcate si contributiile reale in domeniul stiintei si tehnologiei. Primul Premiu Nobel japonez pentru fizica dateaza din 1949; pentru chimie, din 1981; pentru medicina, din 1987; pentru teoria economica - spre deosebire de practica economica, in care Japonia nu are rival - nici un Nobel pentru moment. Oamenii de stiinta si inginerii japonezi au dovedit o uimitoare capacitate de a perfectiona - pana la limite abia imaginabile - inventii care, de cele mai multe ori, nu le apartineau; autonomia lor creatoare e de data recenta.

Intr-adevar, spiritul Occidentului este mai greu de imitat decat regulile si institutiile sale. Trebuie asimilata acea instabilitate creatoare care, cu virtutile si cu riscurile ei, ramane un specific al civilizatiei occidentale.

Punand in miscare intreaga lume, Occidentul a suscitat peste tot atitudini foarte diferite: admiratie, pe de o parte, complexe si frustrari, pe de alta. Europa de Est prezinta, sub acest aspect, un comportament caracteristic. O puteam crede mai apta decat tarile indepartate sa se apropie, senina, de o civilizatie relativ apropiata. Dar batalia ideologica intre partizanii si adversarii Occidentului s-a declansat cu promptitudine. In Rusia s-au infruntat "occidentalistii" si "slavofilii". Cei din urma refuzau sa puna civilizatia slava si ortodoxa la remorca unei Europe dominate de germanici si latini de confesiune catolica si protestanta. Unii prevedeau o iminenta inversare de roluri (Nikolai Danilevski, in cartea lui Rusia si Europa, 1869); dupa o prima faza, latina, si o a doua, germanica, se apropie a treia faza a istoriei europene, care va fi dominata de Rusia. O dezbatere interminabila s-a declansat si in Romania intre partizanii Occidentului si "autohtonisti"; cei din urma, aparatori ai unui specific romanesc ireductibil, voiau sa-i disocieze pe romani atat de Occident, cat si de mediul slav din jur; exercitiile pe tema "sufletului romanesc" si o psihologie etnica particulara ocupa un loc semnificativ in imaginarul romanesc din secolele al XIX-lea si al XX-lea, alimentand o intreaga scoala filosofica. Aceeasi dispozitie contradictorie poate fi observata la natiunile balcanice. Dincolo de Europa, tensiunea creste, ca si contrastul intre fervoarea pro-occidentalizanta si respingerea inversunata a oricarei solutii occidentale.

O regula psihologica destul de elementara arata ca orice complex de inferioritate si orice frustrare duc automat la strategii compensatorii. Sub acest aspect, regasim in Europa de Est, in Asia si mai peste tot in lumea neoccidentala aproape acelasi tip de discurs "autoapreciator" potrivit caruia inferioritatea materiala e transfigurata in superioritate spirituala. Rationalist si mecanicist, Occidentul s-ar remarca prin eficacitatea sa, dar si printr-un deficit de finete si profunzime. Cat despre "ne-occidentali", ei ar fi mai aproape de adevarurile fundamentale ce tin de sufletul omenesc si de ordinea cosmica. Un aparator al Occidentului ar spune ca numeroasele impliniri ale acestuia sunt foarte concrete si au avut meritul de a marca lumea, in timp ce raporturile privilegiate ale "omului oriental" cu sufletul sau si cu misterele universului raman a fi dovedite. In fine, fiecare isi face curaj in felul lui.

VI. Incertitudini (secolul XX si inceputul secolului XXI)

Noile milenarisme.

Intre 1914 si 1945, Occidentul a traversat o perioada de convulsii majore: doua razboaie mondiale, crize economice, derapaje totalitare. Era ceva nou, dar nu absolut nou. Conflictele interne si proiectele de reforma globala (milenarisme, utopii, miscari revolutionare) caracterizau de mult societatea occidentala. De la o epoca la alta, Occidentul n-a incetat sa-si diversifice tesutul socio-cultural si sa inainteze din ce in ce mai repede. Spre obiective definite in mod contradictoriu. Era inevitabil ca aceste contradictii sa se agraveze si lucrurile sa ajunga la un punct de ruptura.

Ruptura era totusi in spiritul Occidentului, o civilizatie care n-a cautat niciodata stabilitatea, ci din contra, auto depasirea. Gratie accelerarii istoriei pe care o provocase tot el, Occidentul isi permitea luxul de a-si schimba chipul, ramanandu-si totodata fidel. Oricat ar fi de diferita fata de secolele precedente, lumea de azi se inscrie riguros pe o unica linie de evolutie care e cea a unui Occident dinamic si innoitor. Rasturnarea structuri lor existente nu inseamna defel esecul civilizatiei occidentale, ci inflorirea ei, implinirea misiunii sale istorice care a fost tocmai de a transforma lumea, de a o schimba neincetat.

Artistii au sesizat cel mai rapid, intuitiv, potentialul distructiv si in acelasi timp "recreator" al acestei faze noi a istoriei.1 Dupa 1900, ei au inceput sa demoleze lumea ca s-o reconstruiasca eventual pe noi baze. Fauvism, cubism, futurism, arta abstracta - toate s-au succedat intr-o cadenta dezlantuita, in rastimpul unui singur deceniu. In aceasta miscare revolutionara, sa remarcam, pe langa occidentali, prezenta rusilor (Kandinski si arta abstracta, Chagall etc.), sugerand un seism politic iminent, tot de inspiratie occidentala, dar adaptat la contextul particular al Rusiei.

Pentru unii, mersul accelerat si dezordonat al Occidentului parea sa-i prefigureze declinul si prabusirea apropiata. In realitate, a fost exact contrariul (se vede bine din perspectiva noastra de azi): o formidabila rabufnire de energie, cu multe efecte perverse si distructive, insa departe de secatuirea anuntata. Declinul Occidentului, analiza pesimista a filosofului german Oswald Spengler (Der Untergang des Abenlandes, 1918 -1922), da tonul unei tendinte ilustrate in epoca de numeroase lucrari; aparitia cartii - coincidenta simbolica - in chiar momentul cand se sfarsea un razboi ce lovise dur Europa a conferit mesajului un plus de credibilitate. Toti acesti profeti s-au inselat in mod absolut. Dezorientati de un Occident in criza - si fara sa-si dea seama ca, dintotdeauna, criza a fost conditia lui "normala" - ei au ajuns sa confunde dificultatile cresterii cu semnele prevestitoare ale sfarsitului. Fapt e ca in timpul acestei perioade Occidentul a dovedit o fecunditate exceptionala, in bine ca si in rau, o impresionanta efervescenta tehnologica, artistica si ideologica. In aceasta privinta, cercetarile din domeniul energiei nucleare si explozia primei bombe atomice in 1945 ofera un motiv simbolic, aducator de speranta si in acelasi timp de spaime. In ce priveste dezvoltarea economica, influenta perturbatoare a razboaielor si Marii Crize din 1929-1933 se reflecta intr-o incetinire fata de perioada precedenta. Pe ansamblul Europei Occidentale, cresterea anuala medie a PIB-ului pe locuitor este apreciata la 1,33% din 1870 pana in 1913 si la 0,76% din 1913 pana in 1950, cu scaderi diferite de la o tara la alta (Marea Britanie, de la 1 la 0,93; Franta, de la 1,45 la 1,12; Germania, de la 1,61 la 0,17; in aceeasi perioada, Statele Unite incetineau ritmul de la 1,82 la 1,61).2

Dis functionalitatile Occidentului intre cele doua razboaie mondiale exprima - dincolo de motivele conjuncturale - insuficienta maturizare a etapei tehnologice si democratice, o evolutie ajunsa abia la, jumatatea drumului". Democratizarea nu satisface nici elitele care o considera prea avansata, purtatoare de pericole revolutionare, nici masa celor dominati, pentru care era inca departe de a produce rezultatele dorite. Episodul "fronturi lor populare" este caracteristic pentru confruntarea sociala si ideologica acuta, relativ bine tolerata de sistem in Franta, ducand insa, in Spania, la un razboi civil (1936-1939) care, mobilizand partizanii si adversarii ambelor tabere, a capatat alura unei infruntari la scara Europei. In aceste conditii, regimul parlamentar, cu obiectivele lui limitate si aparenta ineficienta, este silit sa bata in retragere, in timp ce se afirma un imaginar autoritar, de dreapta ca si de stanga, cu solutii mai mult sau mai putin radicale, si mai ales "definitive". Economia, pe de alta parte, nu rezolva nimic. Jumatate de secol de dezvoltare sustinuta atenuase intr-o masura cele mai vizibile disparitati sociale, dar ramanea mult de facut; razboiul si criza economica au lovit din plin paturile inferioare si medii, facand sa creasca nervozitatea sociala. Razboiul, care dupa unii ar fi avut virtuti regeneratoare (ar fi trebuit sa consume toate energiile negative: razboiul menit sa ucida razboiul), n-a facut decat sa sporeasca tensiunile si sa deschida calea spre un razboi si mai cumplit. Cazul-limita e cel al Germaniei: umilita de infrangere si de pierderile teritoriale, coplesita de o criza economica extrem de severa, Germania s-a aruncat cu inconstienta intr-o aventura milenarista.

Intr-adevar, macinata de un sir impresionant de contradictii, insatisfactii si iluzii, perioada interbelica s-a remarcat printr-un atac "anti-sistem" de o intensitate nemaivazuta, de natura sa lase in umbra vechiul milenarism religios sau proiectele mai mult teoretice vizand, in secolul al XIX-lea, reformare a lumii. Dincolo de specificul fiecarei epoci, trebuie subliniata inca o data remarcabila continuitate a filonului milenarist, acea nevoie de a reinventa civilizatia, care lumineaza atat implinirile, cat si abuzurile si derapajele Occidentului.

Unele tari s-au dovedit mai vulnerabile decat altele. De pilda Germania, care, pe langa ca trecea printr-o perioada proasta, fusese modelata in secolul al XIX-lea de Prusia, tara de la hotarul oriental al Europei Centrale, care i-a infuzat traditia militara si autoritara; in plus, conceptia germana despre natiune, strict etnica, alimenta tentatia rasismului si respingerea celuilalt. Italia, tara mai putin modernizata, dar suficient de avansata ca sa fi prins gustul modernitatii, si frustrata in ambitiile ci de mare putere, era gata si ea sa experimenteze solutii radicale. De cealalta parte, Rusia prezent a cazul extrem al unei tari hranite cu ideologii Occidentale, dar incremenita in structurile ei traditionale si afectata de inegalitati sociale imposibil de armonizat; tot ce-i ramanea acestei tari imense era sa incerce sa forteze istoria pentru a atinge, pe o cale paralela, acelasi nivel cu Occidentul. Dintre tarile europene, Marea Britanie a fost cel mai putin atinsa, protejata fiind de o solida carcasa liberala si individualista.

Dupa formula milenarista consacrata, viitorul trebuia sa se inspire din caracteristicile varstei de aur pe care fiecare o vedea in felul lui. Idealul fascismului italian era sa reinvie Imperiul Roman. In Germania, nazistii, obsedati de puritatea rasiala, vor invoca un mod el de-a dreptul preistoric: epoca in care arienii, "blonzii atletici" veniti din nord, dominau singuri regiunea; proiectul era de a reface calitatea biologica originara, ceea ce impunea eliminarea celorlalte grupuri rasiale, a evreilor in special (evreii figurau deja printre tapii ispasitori ai milenarismului traditional; armonia milenarista cerea expulzarea oricarui corp strain). Aceste doctrine "unanimiste" voiau sa rezolve o data pentru totdeauna istoria contradictorie a Occidentului. Ele propuneau "sfarsituri ale istoriei" care sa duca la o permanenta stare de perfectiune. Inventand "Reich-ul de o mie de ani", Hitler a gasit formula potrivita, care exprima literal sensul milenarist al proiectului. E uimitor sa constati cum Occidentul, o civilizatie atat de "istorica", a putut sa produca, prin reactie, riposte "anti-istorice" atat de puternice.

In marea familie a milenarismelor, comunismul ocupa un loc aparte. In primul rand, se bazeaza pe o schema istorica extrem de elaborata; milenarismul lui e de factura stiintifica, ceea ce i-a conferit un plus de credibilitate intr-o epoca in care stiinta devenea o referinta majora. In al doilea rand, in timp ce fascismul si nazismul subordonau explicit individul colectivitatii, comunismul a reusit turul de forta (strict teoretic) de a combina inflorirea organismului social cu eliberarea individului, integrand astfel filonul anarhist, la fel de specific pentru milenarism ca si simtul comunitatii. Aceasta latura "eliberatoare" i-a conferit un blazon, inainte de a naste o formidabila deceptie; prinsa in propria sa contradictie, "noua societate" a uitat de libertate, preferand sa dezvolte un aparat opresiv. In sfarsit, aspectul cel mai straniu este migrarea comunismului de la vest spre est, si in final expansiunea lui pe celelalte continente, contrar teoriei marxiste originare care-l vedea triumfand in centrul occidental al lumii. Tentativele de insurectie proletara n-au lipsit in Vest: Germania (1919), Italia (1919-1920), Spania (victoria Frontului popular, 1936), afectand mai ales verigile slabe ale sistemului occidental. Niciuna insa n-a avut succes; cu o clasa mijlocie relativ dezvoltata, cu un simt al proprietatii bine inradacinat, si cu un liberalism economic imblanzit de un prim val de masuri sociale, Occidentul poseda deja anticorpii capabili sa-l apere de o revolutie egalitara. In schimb, Rusia era foarte diferita, la fel ca majoritatea societatilor din spatiul neoccidental. In Rusia, taranii, care formau marea majoritate a populatiei, aveau o veche traditie a proprietatii comune (pamanturile apartineau obstii taranesti, fiind atribuite agricultorilor pe rand). Sub acest aspect, pamantul rusesc era o invitatie la comunism mult mai convingatoare decat uzina occidentala. In sfarsit, in Rusia si in multe alte tari, saracia extrema a claselor inferioare, absenta unei clase mijlocii solide care sa "echilibreze" societatea, precum si insuficienta cultura democratica au stimulat reflexele egalitare si au provocat revolutii sociale violente.

In aceste societati abia atinse de modernitate, comunismul a fost si o strategie de modernizare, continuand, cu obiective mai ambitioase si mijloace mai radicale, procesul de Occidentalizare deja inceput. Modelul nu mai era Occidentul real, ci un Occident "virtual", puternic industrializat si in acelasi timp egalitar, pe care Marx il anunta ca iminent. Potrivit logicii comuniste, o societate fara exploatare, fara inegalitati, fara contradictii, si in care proprietatea ar apartine tuturor, ar fi infinit mai eficienta decat capitalismul conflictual si anarhic. Intr-un interval istoric scurt, tarile comuniste urmau sa recupereze enorma intarziere acumulata, apoi, continuand competitia, aveau sa lase mult in urma Occidentul. Orbiti de utopia egalitara, teoreticienii noului model nu pricepusera ca succesul modelului occidental tinea tocmai de jocul diversitatilor si contradictiilor, "tare" istorice pe care ei isi propuneau sa le elimine. Lumea comunista s-a umplut cu furnale, uzine si baraje si, bineinteles, cu imense cartiere de blocuri pentru clasa muncitoare. Aceasta industrializare fortata se inspira dintr-un profil occidental deja depasit, care cerea o tehnologie destul de rudimentara si o mana de lucru mediu calificata; productivitatea si spiritul de inovatie ramaneau extrem de scazute. Lipsa concurentei si refuzul de a lua in calcul interesul individual s-au dovedit vicii incurabile. In era informaticii, tarile comuniste continuau sa-si exprime performanta industriala in productii de carbune si otel (dupa modelul britanic din secolul al XIX-lea). La capatul unei curse pe care trebuiau s-o castige conform "legilor istoriei", ca "formatiune socio-economica" superioara capitalismului, societatile comuniste s-au regasit tot in urma Occidentului, la o distanta chiar mai mare decat la inceputul competitiei. Cu mult sange si cu multa sudoare, creasera o lume paralela care nu raspundea la comenzi. Nu le ramanea decat sa schimbe calea si sa imite, de data asta, adevaratul model occidental.3

Impresioneaza (si uneori nelinisteste) aceasta capacitate a Occidentului de a da nastere, pe langa formula sa dominanta ̶ pluralism, liberalism, democratie si individualism - unor impulsuri total opuse, ce duc spre orizonturi amagitoare.

Avantul de dupa razboi.

La sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Europa de Vest era epuizata. Dupa ce dominasera lumea, marile puteri europene se gaseau intr-o pozitie umilitoare si periculoasa. Jumatatea estica a continentului trecuse sub dominatie sovietica, angajata de voie, de nevoie sub steagul comunismului. Instalate in inima Germaniei, tancurile Armatei Rosii pareau capabile, in caz de razboi, sa-si impuna rapid dominatia pana la Atlantic. China devenea si ca comunista. Sistemul colonial se prabusea. Cum sa imaginezi Imperiul britanic fara India (independenta din 1947)? Franta a pierdut doua razboaie sangeroase, in Indochina, apoi in Algeria. La randul lor, americanii au avut parte de o infrangere (prima din istoria lor) in Vietnam. Pana si Africa Neagra, care parea domeniul de vanatoare al "omului alb", a devenit independenta. In fata Occidentului, tarile "lumii a treia" si-au afirmat solidaritatea si hotararea de a se in scrie pe o cale proprie de dezvoltare. Dezechilibrat de razboi, lipsit de imensele-i posesiuni coloniale si concurat de lagarul comunist care nu inceta sa-si proclame victoria iminenta, Occidentul parea sa confirme previziunile cele mai pesimiste. Asa a intrat in faza cea mai dinamica a istoriei sale.

Cele mai multe tari occidentale fusesera lovite dur, dar Occidentul, in ansamblu, iesea destul de bine din aceasta incercare. In primul rand Statele Unite, replica destul de fidela a Occidentului european, au castigat enorm in urma razboiului, atat sub aspect economic cat si geostrategic. Continua astfel deplasarea Occidentului: de la sud spre nord si de la nord spre vest. Cu ajutor american (planul Marshall), economiile occidentale au depasit destul de repede dificultatile primilor ani de dupa razboi. Daca sistemul functioneaza, pierderile cele mai cumplite se recupereaza usor; si invers, daca sistemul nu functioneaza, ajutorul cel mai generos nu serveste la mare lucru. Occidentul a dovedit ca mecanismul sau era intact si chiar mai dinamic ca oricand, probabil stimulat de amploarea sarcinii si de dorinta de a inchide paranteza unei faze istorice tulburi.

Catre 1950, se atingea din nou, mai peste tot, nivelul economic de dinainte de razboi. Si inaintarea a continuat, irezistibila. Sa comparam cu performantele anterioare: intre 1820-1870, in Europa occidentala se inregistra o medie anuala a cresterii economice pe locuitor de 0,98; intre 1870-1913 ̶ 1,33; intre 1913-1950 - 0,76; iar intre 1950-1973 - 4,05: de trei ori mai mult si de trei ori mai repede decat in cele mai bune perioade precedente (Statele Unite aveau 2,45, ceva mai putin, dar continuand o evolutie ce cunoscuse ritmuri mai inalte decat Europa si, bineinteles, fara distrugerile razboiului). Occidentul nu se dezvoltase niciodata mai repede decat in epoca in care comunismul profetea zilnic (inclusiv in interiorul taberei occidentale) prabusirea apropiata a capitalismului. Sigur, bogatii au devenit si mai bogati, dar aceasta dinamica economica exceptionala a permis o atenuare notabila a disparitatilor sociale; saracia s-a redus si, in manifestarile ei extreme, a ajuns un fenomen mai curand marginal. S-au redus de asemenea inegalitatile regionale. Zonele rurale ramase mult timp departe de civilizatia moderna - Franta "profunda" oferea numeroase exemple - au sfarsit prin a fi integrate, profitand la randul lor de avantajele (ca si de inconvenientele!) vietii moderne. Structura socio-economica occidentala n-a devenit uniforma, desigur, insa oricum prezenta mai putine contraste. Dupa 1973 (urmare a "socului petrolier", dar si a unei anumite "saturari" economice), ritmul a incetinit - in Europa occidentala, cresterea anuala pe cap de locuitor a coborat la 1,88 intre 1973-2001, ceea ce a provocat dezechilibre, mai ales un somaj destul de ingrijorator si numeroase dificultati sectoriale, dar fara a pune serios in pericol nivelul deja atins (in aceeasi perioada, Statele Unite inregistrau o crestere anuala de 1,86 pe locuitor; performanta lor economica actuala este superioara celei a Europei occidentale).4

Nu incercam sa idealizam situatia, ci doar sa comparam Occidentul de azi cu Occidentul de ieri, si Occidentul cu restul lumii. Relativa omogenizare a regiunii se reflecta si in progresele economice substantiale ale tarilor care in epoca industriala ramasesera mult in urma, in special sudul: Italia, Spania, Portugalia, fara a uita exceptia "nordica" a Irlandei. In 1913, produsul pe locuitor al Marii Britanii era de doua ori mai mare decat cel din Italia si Irlanda si aproape de trei ori mai mare decat in Portugalia. Catre 1980, Italia - foarte dinamica, dupa razboi, din punct de vedere economic - recuperase intarzierea si chiar depasise putin nivelul britanic (avantaj efemer, anulat de excelentul comportament economic britanic incepand de Ia mijlocul anilor 1980, ca si de incetinirea cresterii italiene; dar Italia si-a depasit categoric handicapul din ultimele secole, ajungand si mentinandu-se Ia valorile mediei occidentale). Nu mai putin exemplar e cazul Irlandei, fosta ruda saraca a arhipelagului britanic: dupa mai multi ani de crestere exceptionala, a ajuns Ia aproape acelasi nivel economic cu Marea Britanie. Portugalia, care continua sa ramana membrul cel mai sarac al familiei occidentale, a inceput Ia randul ei o crestere economica destul de sustinuta; si-a redus handicapul Ia jumatate, ajungand Ia aproximativ 50% din nivelul unor tari ca Marea Britanie, Germania si Franta. Occidentul isi reduce progresiv decalajele istorice dintre Nord si Sud, dintre catolici si protestanti, si prezinta un aspect din ce in ce mai unitar (cu cateva exceptii vizibile totusi, cum ar fi contrastul dintre nordul si sudul Italiei).

Spre un imperiu european?

In ciuda acestei dezvoltari remarcabile, importanta relativa a Occidentului european si in particular a fiecareia din componentele lui principale, marile puteri de odinioara (Anglia, Franta, Germania), a scazut sub toate aspectele: demografic, economic, politic si militar. Ansambluri mai mari au preluat stafeta, Statele Unite in primul rand, Uniunea Sovietica (respectiv Rusia, macar prin dimensiune daca nu prin eficacitate), Japonia, iar mai recent (si mai ales in perspectiva) China. In 1870, PIB-ul Marii Britanii depasea cu putin economia americana, Franta urma cu 73%; in 1913, Marea Britanie realiza 43,5% din PIB-ul Statelor Unite, iar Franta 28%; in 1950, cele doua tari coborasera la 24%, respectiv 15%5; in prezent, Marea Britanie si Franta reprezinta 15-16% fata de Statele Unite, care produc de trei ori si jumatate mai mult decat cele doua tari impreuna. Comparate cu Japonia, fiecare din aceste doua tari europene se situeaza la circa 45%. Anglia, cel mai intins imperiu si economia cea mai infloritoare, a redevenit o insula, destul de performanta, desigur, dar totusi o insula. Pe vremea lui Ludovic XIV sau a Revolutiei Franceze, Franta era la apogeul puterii sale, capabila la nevoie sa infrunte mari coalitii europene (celelalte continente nu contau); in zilele noastre, Franta este un stat mijlociu.

Puterile europene au crezut o vreme ca vor putea ramane in joc gratie imperiilor lor coloniale, desi acestea le creau deja dificultati; nu le mai puteau exploata pur si simplu, ca furnizoare de materii prime: trebuiau sa le trateze mai mult sau mai putin pe picior de egalitate si sa investeasca in dezvoltarea lor; in aceste conditii, costurile riscau sa fie mai mari decat profitul (si oricum curentul ducea irezistibil spre emanciparea popoarelor colonizate). Totusi, Franta s-a incapatanat (cu riscul unei grave crize nationale) sa pastreze Algeria "franceza", prelungind teritoriul metropolitan pe celalalt tarm al Mediteranei, ultima sansa de a ramane o "tara mare". "Tara mare" se voia pana si mica si saraca Portugalie, prima care si-a constituit un imperiu colonial si ultima care a renuntat la el (in 1975, cand Angola si Mozambic au obtinut in sfarsit independenta). In felul sau, si fara a recurge la mijloacele coloniale, Hitler incercase sa faca din Germania un mare imperiu continental, comparabil cu Statele Unite; in raport cu dimensiunea dorita, vechiul Reich era prea mic, si chiar al Treilea Reich in hotarele sale largite dupa anexarea Austriei, Cehoslovaciei si Poloniei; astfel, razboiul impotriva Rusiei devenea indispensabil, pentru a extinde Germania prin anexarea campiei ruse, pana la dimensiunile unui imperiu mondial. La sfarsitul razboiului, n-au mai ramas "la varf" decat Statele Unite si Uniunea Sovietica. Aceasta din urma, in ciuda anvergurii sale, impresionanta si amenintatoare, s-a dovedit incapabila sa faca fata competitiei, pur si simplu pentru ca incercase o alta cale de dezvoltare decat cea confirmata in Vest. In cele din urma, s-a detasat o singura putere, devenita superputere din lipsa de concurenti: Statele Unite.

In aceste conditii, singura solutie pentru Europa occidentala, daca voia sa recupereze terenul pierdut si sa evite protectoratul american (instaurat, in fapt, indata dupa razboi si care continua si acum, prin NATO, in domeniul apararii), era calea unificarii. Schimbarea a fost spectaculoasa. Aproape de la o zi la alta (la scara istoriei), s-a trecut de la o stare endemica de razboi la o politica de prietenie si integrare. Modelul simbolic este intelegerea franco-germana: doua tari al caror antagonism insangerase Europa deveneau parteneri apropiati, lucrand impreuna la unitatea continentului. Traumatismele unui razboi oribil, scaderea puterii, pericolul sovietic si dorinta de a limita tutela americana sunt cateva motive evidente ale acestui reviriment. Trebuie totusi sa tinem seama de bivalenta esentiala a Occidentului, pamant conflictual si totodata unificat, de-a lungul intregii sale istorii. Chiar si atunci cand se sfasiau intre ele, tarile din Vest n-au uitat nici odata ca apartineau aceleiasi civilizatii si ca formau o mare familie. In fata "celorlalti", Occidentul s-a simtit mereu solidar. Astfel, dupa ultimul razboi, cand unitatea a aparut ca alternativa inteleapta in fata unei divizari sterile si periculoase, lucruri le au evoluat destul de rapid si fara dezacorduri majore. Dupa ce semanase vrajba in toate colturi le planetei, Occidentul, exemplar ca intotdeauna (in bine ca si in rau), a oferit modelul unei strategii de pace si unificare. Punctul de plecare a fost in primul rand economic: Comunitatea europeana a carbunelui si otelului (1951), urmata de Comunitatea economica europeana sau Piata comuna (1958), reunind Franta, Germania, Italia si Benelux (spatiu ce refacea intr-un fel Imperiul lui Carol cel Mare), nucleu la care s-au alaturat in 1973 Marea Britanie, Irlanda si Danemarca, in 1981 Grecia, in 1986 Spania si Portugalia. Treptat, dimensiunea politica, culturala si umana a proiectului a capatat anvergura: Comunitatea economica a devenit "Uniunea europeana", la care au aderat in 1995 Austria, Finlanda si Suedia. Aceasta grupare de cincisprezece state reunea aproape intreaga Europa Occidentala (mai putin Elvetia si Norvegia) intr-un organism economic si politic comun. Adoptarea monedei unice europene "euro" (exceptii: Marea Britanie, Danemarca si Suedia), instituirea unui spatiu vamal comun (zona Schengen) sunt pasi importanti si aparent ireversibili. Spre o confederatie europeana.

Dificultatile de parcurs nu trebuie minimalizate. Formula e total inedita si uneori, in evitabil, se inainteaza pe balbaite. Nimeni nu poate spune acum daca peste. Cateva decenii va exista un adevarat stat federal sau mai curand o Europa a patriilor, in care fiecare stat-natiune si-ar pastra identitatea. Integrarea va fi desigur progresiva si din ce in ce mai stransa. Respingerea Constitutiei europene de catre Franta si Olanda (in 2005) marcheaza o pauza, probabil temporara; in fata provocarilor mondializarii, multi europeni se simt aparati mai bine de frontierele nationale decat de un spatiu continental inca insuficient structurat si armonizat, supus unor decizii incontrolabile. Este o retragere conjuncturala care, in mod normal, n-ar trebui sa deturneze evolutia deja inceputa.

Europa celor cincisprezece - Occidentul unificat - reprezenta deja un ansamblu comparabil in termeni demografici si economici cu Statele Unite: populatie mai mare (aproape 400 de milioane de locuitori fata de mai putin de 300 de milioane) si un produs national brut relativ apropiat.

Proiectul european nu s-a oprit insa la hotarul spatiului occidental. In 2004, zece noi tari au fost primite in Uniune (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Ceha, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Malta si Cipru!). A fost sarbatorita atunci, cam prea repede, "unirea celor doua parti, apuseana si rasariteana", ale Europei. Lasand deoparte cazurile particulare ale Ciprului (grec si ortodox) si Maltei (insula apartinand de fapt spatiului occidental), tarile in chestiune sunt legate istoric de zona de margine a Occidentului. Nu e vorba de Europa rasariteana ortodoxa (si musulmana pe alocuri), ci de tarile Europei Centrale, catolice si protestante, in general foarte legate de Occident inainte de aparitia comunismului (am aratat deja ca din punct de vedere istoric si cultural pozitionarea la est a acestor tari e falsa, o reminiscenta din vremea comunismului, cand imperiul sovietic a impins Estul pana in centrul Germaniei; cine, la 1900, ar fi considerat Austro-Ungaria o tara a Europei rasaritene?). Mai putin dezvoltate decat Occidentul si ramase in urma in timpul perioadei comuniste, aceste tari aduc pentru moment o contributie destul de modesta la ponderea economica a Uniunii (74 milioane de locuitori, 16% din populatia Uniunii largite la douazeci si cinci de membri, dar mai putin de 4,5% din produsul ei brut).

Problema cea mai delicata a Uniunii ramane Europa rasariteana, adevarata Europa rasariteana, si, intr-un plan mai general, extinderea spre est, chiar si dincolo de limitele geografice (destul de conventionale, desigur) ale continentului european. Europa de Est, un ansamblu destul de disparat, cuprinde Rusia, plus tarile atasate istoric la imperiul rus si sovietic: Ucraina, Belarus si micile republici din Caucaz; apoi Romania; la jumatatea drumului intre Romania si fostul spatiu sovietic, Moldova; in fine, tarile din Balcani: Bulgaria, statele fostei Iugoslavii, Albania. Simpla lor enumerare e suficienta pentru a constata ca aceasta bucata, sau mai curand acest amestec, e mult mai greu de integrat decat Europa Centrala.

O exceptie totusi: Grecia. Tara balcanica, ortodoxa si nu doar atat ("inventand" ortodoxia, a fondat intr-un fel spatiul cultural al Europei de Est), Grecia era la fel de diferita de Occident ca si celelalte tari din regiune. Ea a avut indoita sansa de a fi evitat capcana comunista si de a reprezenta pentru Europa un simbol istoric inconturnabil. Puterea imaginarului: Grecia s-ar afla, prin istoria sa veche, la originea civilizatiei Occidentale si in acelasi timp, prin Bizant, la originea Europei de Est. Cum sa imaginezi Europa fara ea? Astfel, Grecia a fost admisa destul de devreme, devenind singura tara ortodoxa din Uniunea europeana (iar asta in ciuda unor comportamente mai putin "ortodoxe" in anumite planuri, cum ar fi rolul cam prea apasat al bisericii, nerecunoasterea minoritatilor sau lipsa de rigoare financiara).

Dupa un parcurs destul de dificil, la 1 ianuarie 2007, Romania si Bulgaria au devenit si ele membre ale Uniunii europene. Mai putin pregatite decat tarile Europei Centrale (avand de recuperat o intarziere istorica), cele doua tari au realizat totusi progrese in domeniul economic si al institutiilor, iar pana la urma, prin dimensiunea lor (o tara mica - Bulgaria, si o tara mijlocie - Romania), nu vor pune Uniunii probleme insurmontabile.

Cazul fostului imperiu sovietic e foarte diferit. Rusia nu e nici mai europeana, nici mai putin europeana decat Romania si Bulgaria; este la fel de apropiata si de diferita de Occident (cu contraste mai apasate insa, si cu o tendinta autoritara ce nu se atenueaza). Dar trasatura ei cea mai caracteristica ramane imensitatea. Ingloband Rusia, Uniunea europeana s-ar invecina cu China si cu Japonia, ajungand la Pacific; pe harta, Europa ar parea mai curand o anexa a spatiului rus.

Problema Rusiei nu in intregime rezolvata, iar viitorul, ca intotdeauna, ramane deschis; dar in faza actuala a proiectului, in mod vadit, locul ei nu e in Europa. Situatia se complica in ce priveste tarile desprinse din fostul imperiu rus, care, intr-o prima faza, au ramas legate de Moscova in cadrul CSI (Comunitatea Statelor Independente), un soi de replica orientala a Uniunii europene; evolutia acestei comunitati nu a fost stralucita, iar in aceste conditii, si ale progreselor inregistrate de democratie, unele dintre aceste fragmente de imperiu se orienteaza deja spre Occident, cu intentia declarata de a integra candva spatiul Uniunii. Este cazul Georgiei, al Moldovei, si mai ales al Ucrainei, dupa victoria din 2004 a "revolutiei portocalii". Insa Ucraina este efectiv o tara mare, mai intinsa decat Franta si cu o populatie ajunsa deja la 50 de milioane. Cu ea, s-ar alatura Occidentului o parte insemnata din fosta Rusie si mai ales o tara care, geografic si cultural, e greu de separat de partea rusa a continentului (rusii reprezinta aproape un sfert din populatie, Crimeea este mai mult rusa decat ucraineana, iar tara e practic scindata intre o jumatate pro-occidentala si alta jumatate pro-rusa).

In Balcani, in ciuda dificultati lor actuale provocate de ruperea sangeroasa a Iugoslaviei, perspectiva rezonabila e cea a integrarii tuturor tarisoarelor din regiune. Intr-adevar, avand deja o Grecie membra a Uniunii, urmata de Bulgaria si Romania, ar fi nepotrivit ca o parte din Balcani sa ramana deoparte. S-au inceput deja negocieri cu Croatia (singura tara catolica si apartinand istoric Europei Centrale care nu este inca membra a Uniunii), si va veni desigur ziua in care Serbia, Muntenegru, Bosnia, Macedonia si Albania vor fi si ele pregatite sa adere.

Ramane problema Turciei, la fel de complicata ca si cea a spatiului ex-sovietic. Obiectiv vorbind, Turcia e mai putin europeana decat Rusia: religie musulmana, teritoriu situat in cea mai mare parte dincolo de limitele conventionale ale Europei, "occidentalizare" destul de recenta si departe de a-i fi impregnat structurile si mentalitatile; pe de alta parte, Turcia prezinta avantajul ca a fost crutata de experienta comunista si a evoluat, timp de jumatate de secol, strans legata de Vest, economic si militar (e cel mai important membru NATO in flancul sudic al aliantei). Mai putin mare, evident, decat Rusia, e totusi suficient de mare cu cei 70 de milioane de locuitori (doar Germania, in Uniunea europeana, este mai populata pentru moment, dar avand in vedere tendintele demografice, Turcia o va depasi in scurt timp; astfel, in cazul aderarii, statul cel mai populat al Europei ar fi un stat islamic, cu o buna parte din populatie putin integrata in modernitate). Sa remarcam de asemenea ca Turcia, in ciuda statutului oficial laic, ramane totusi o natiune musulmana in care islamismul e mai activ decat e crestinismul in tarile europene (tentatia fundamentalismului ramanand vie, iar statutul celorlalte confesiuni mai degraba incert). Aderarea Turciei este un risc pentru Europa, care nu inceteaza sa cantareasca argumentele pro si contra, fara a indrazni sa ia o hotarare definitiva.

Adevarul e ca tarile si regiunile Europei se gasesc la niveluri foarte diferite, consecinta a unei istorii fragmentate ce nu poate fi abolita sau depasita de la o zi la alta. Indicatorul de dezvoltare umana al Natiunilor Unite prezinta in fiecare an o sinteza sugestiva a conditiilor economice si socio-culturale din fiecare tara, combinand PIB-ul pe cap de locuitor (calculat in functie de "paritatea puterii de cumparare", pentru a estima mai corect nivelul de viata real), speranta de viata la nastere si nivelul din instructie (indice de alfabetizare si scolarizare). Sunt date cantitative, dar care lamuresc aspecte calitative importante (cu o doza de aproximare, desigur) si care spun mult despre starea de civilizatie a unei comunitati nationale. In acest tabel (cifre din 2004 publicate in 2006), in care figureaza 177 de tari in ordine descrescatoare, primele douazeci de locuri sunt ocupate de natiunile occidentale, europene si neeuropene, plus Japonia; majoritatea tarilor din Europa Centrala se afla pe locuri le 30-40 (Republica Ceha - 30, Ungaria - 35, Polonia - 37); Europa de Est coboara spre locurile 60-70 (Romania - 60; Rusia - 65; Ucraina - 77); in fine, Turcia ocupa pozitia 92 (cu un deficit considerabil al indicelui de alfabetizare a adultilor, care o situeaza mult in urma tuturor tarilor europene).6

Aceste cifre definesc clar zone europene distincte, nu doar la nivel material, dar si in plan mai general, socio-cultural, si nu doar la nivelul elitelor, ci la nivelul structurilor profunde. Sunt cercuri succesive: Occidentul, Europa Centrala, Europa de Est si, in sfarsit, Turcia. Europa celor 15 (inainte de 2004) insemna Occidentul unificat (plus Grecia). Europa celor 25 (incepand cu 2004) este Occidentul plus Europa Centrala. Europa celor 27 (incepand cu 2007) adauga la acest ansamblu doua tari din Europa de Est. Ramane de vazut in ce masura cercuri le urmatoare vor fi atrase si ele de nucleul occidental.

Occidentul s-ar fi putut opri la hotarele sale. Era probabil solutia cea mai comoda. A preferat totusi sa inainteze spre Europa Centrala, regiune destul de apropiata din punct de vedere istoric si cultural. In fapt, era greu, daca nu imposibil, sa abandoneze aceasta regiune care, eliberata de comunism, voia sa-si regaseasca locul alaturi de Occident. Aceasta noua frontiera putea sa fie si ultima. Dar tarile mici din Europa de Est priveau si ele spre Occident, si ele cunoscusera inainte de comunism, cel putin prin elitele lor, o influenta occidentala destul de puternica. De altfel, cum sa lase, intre Uniunea europeana si Comunitatea post-sovietica, un spatiu incert, in care micile natiuni ale Europei Centrale si de Est ar deveni (cum s-a intamplat in ajunul celui de-al Doilea Razboi Mondial) jucariile unei istorii imprevizibile si potential periculoase? Intr-un fel, Occidentul era silit sa-si continue largirea spre est, fara o limita fixata definitiv. Dar, pe langa aceasta miscare aproape obligatorie, extinderea a iscat un soi de entuziasm, cel putin printre liderii politici. Occidentul isi relua astfel vocatia cuceritoare, chiar daca intr-un spirit pasnic, urmarind crearea unui imperiu de tip nou, capabil sa trateze de la egal la egal cu Statele Unite, iar maine, poate, cu China. De acea, marimea conteaza; cu cat mai mare va fi Europa, cu atat mai mare va fi rolul ei.

In aceasta evolutie, criza din 2005 era previzibila (dar, ca de obicei, lucruri le sunt "prevazute" dupa ce s-au intamplat). Respingerea populara a Constitutiei europene a dovedit ca liderii politici fortasera ritmul intr-un mod oarecum imprudent. Ei au incercat sa consolideze Uniunea si in acelasi timp s-o extinda, demersuri destul de contradictorii. Cei care au votat impotriva Constitutiei si-au exprimat implicit rezervele fata de extindere. Diferenta de nivel dintre Europa occidentala si celelalte regiuni ale continentului a creat un dublu curent dificil de controlat: pe de o parte, delocalizarea intreprinderi lor occidentale in tari cu costuri de productie mai scazute, pe de alta, migrarea spre Vest a mainii de lucru mai ieftine din tarile respective. Este o sursa suplimentara de somaj si nemultumire sociala care se traduce prin respingerea unei Europe largite si fara frontiere. Treptat, ridicarea nivelului economic si a nivelului de trai in tarile Europei Centrale si de Est va atenua acest fenomen, dar astfel de evolutii au nevoie de timp. Misiunea Europei occidentale e tocmai sa dinamizeze si sa asimileze economiile societatilor din "cealalta Europa", ducand pana la capat un proces de occidentalizare ajuns la jumatatea drumului. Acest efort risca sa coste destul de scump. Cunoastem dificultatile pe care Germania le-a avut si incalcare in integrarea si ridicarea la nivelul ei a Germaniei de Est (fosta RFG), teritoriu etnic si cultural german totusi, si mai avansat economic decat celelalte tari ex-comuniste. O largire masiva ar cere, din partea Europei intregi, un efort si mai considerabil. Optimismul initial e pe cale sa se dezumfle, iar vocile sceptice se aud deja mai puternic. Romania si Bulgaria, care-au trecut la limita, pot fi fericite. Candidaturile urmatoare risca sa fie tratate cu mai putina indulgenta. Dar poate ca va fi o criza salutara, permitand Uniunii sa-si defineasca mai bine obiectivele si sa devina constienta intr-un mod mai realist de dificultatile si limitele proiectului (un proiect care, in mod cert, nu are forta si dimensiunea simbolica, aproape religioasa, a statului-natiune din secolul al XIX-lea; Europa trebuie sa faca compromisuri atat cu statele sale natiuni care, in ciuda unui anume reflux al ideologiei nationale, raman realitati si simboluri puternice, cat si cu procesul de globalizare care-o atrage deja intr-un ansamblu planetar mai vast).

Cea mai buna dintre lumi.

Intre timp, Occidentul a izbutit sa-si perfectioneze sistemul socio-economic. Tranzitia de la Civilizatia preindustriala la civilizatia post industriala s-a incheiat in sfarsit, iar dupa doua secole fluide, de tatonari si turbulente, s-a cristalizat o formula, relativ stabila, si care in conditiile actuale ale planetei reprezinta, fara ironie, "cea mai buna dintre lumi".

In primul rand, Occidentul a devenit bogat, mai bogat decat era, de o bogatie frapanta in comparatie cu restul lumii. Intre cele doua solutii - "imbogatiti-va" al lui Guizot si egalitarismul lui Marx - a triumfat prima. Chiar si pentru cei mai putin bogati, o bogatie inegal impartita este mai buna decat egalitatea in mizerie. Pentru prima oara in istorie, saracii nu mai sunt majoritari. Se afla intr-o proportie apropiata de cea a bogatilor, minoritari si unii, si ceilalti. In tarile Europei occidentale, saracii reprezinta 17% dupa o estimare din 2001 (considerand pragul de saracie la 60% din nivelul de trai mediu; 11% daca pragul e socotit la 50%); intre tari, diferentele variaza de la 22% in Portugalia la 11% in Danemarca (Franta si Germania sunt la 16%).7 Cat despre mizeria extrema (cei care traiesc in strada si nu au ce manca), ea continua sa existe, insa a devenit cu totul marginala. Desigur, in societati atat de bogate, saracii sunt un subiect scandalos; in plus, au devenit foarte vizibili, pentru ca multi dintre ei apartin unor minoritati rasiale sau religioase (maghrebieni in Franta, negri si hispano-americani in Statele Unite.). Prezenta acestor "exclusi" poate uneori sa nasca tulburari, dar nu e de natura sa blocheze sistemul. Trei sferturi din populatia occidentala apartin clasei mijlocii. Iata exact contrariul profetiilor lui Marx. Departe de a se proletariza, societatea s-a imburghezit. Conflictele sociale s-au fragmentat si dispersat, iar razboiul anuntat intre putinii bogati si marea armata a saracilor nu va mai avea loc, din lipsa de combatanti. Conditia muncitorului s-a imbunatatit mult si, pana la urma, odata cu declinul industriilor traditional e (carbune, otel etc.), cu noile tehnologii si cu dezvoltarea serviciilor, aceasta categorie s-a restrans considerabil. Majoritatea occidentalilor nu sunt nici proletari, nici capitalisti. Aceasta majoritate "mijlocie" asigura stabilitatea sistemului.

Democratia s-a perfectionat si ea.8 Teoretic, e aproape perfecta. Sufragiul universal, cheia de bolta a sistemului, este deja o cucerire istorica. Nu mai exista cetateni de categoria a doua. Toti sunt egali, femeile si barbatii, negrii si albii. Discriminarea pe criterii de sex, rasa, religie, comportament sexual etc. Este ilegala si denuntata de o educatie insistenta. S-a parcurs un drum lung, chiar si in comparatie cu lumea semi-democratica de la 1900, cand distinctia intre barbat si femeie, intre burghez si omul din popor sau intre omul alb si celelalte rase inca era vizibila. Totusi, in practica, situatia nu e intotdeauna stralucita: egalitatea de fapt nu decurge automat din egalitatea de drept (si va ramane totdeauna mai mult potentiala decat reala). Dar progresul este incontestabil; nu mai exista excludere din principiu, chiar daca excluderea continua sa se manifeste. Toate libertatile sunt in plin avant: libertatea de exprimare, libertatea de miscare, libertatea fiecaruia de a-si afirma diferenta.

Exista insa si libertatea, pentru clasa dominanta, de a-si urmari obiectivele (cu-atat mai bine, se va spune, daca toti castiga din asta!). Nu trebuie crezuti cei care, confundand democratia ideala cu democratia reala, sustin ca aceste clase dominante ar apartine exclusiv trecutului nedemocratic. Nu exista si nu va exista niciodata o formatiune sociala fara clasa dominanta. Ea reuneste in zilele noastre elita economica, elita politica si segmentul elitei intelectuale conectat la sectoarele-cheie, mai ales media. Cei doi piloni majori ai sai, strans legati intre ei, sunt puterea si banii. Egalitatea dorita si proclamata isi frange elanul in fata acestei fortarete greu de cucerit. Nici macar "egalitatea de sanse" (versiune atenuata a egalitatii pur si simplu) nu reuseste sa se impuna decat partial. Mobilitatea sociala - mai mare, desigur, decat in perioadele precedente - ramane totusi destul de limitata. Ca sa accezi ori ca sa te mentii la un nivel superior, e bine si acum sa ai "origine buna". S-ar spune chiar ca, sub anumite aspecte, clasa dominanta e mai consolidata ca oricand. Cum, formal, privilegiile nu mai exista si toate caile sunt in principiu deschise tuturor, nu mai exista nici o Bastilie de cucerit si de daramat. Dominantii beneficiaza in primul rand de avantajele banului si ale unei instructii mai bune. Banul mai ales le da o forta irezistibila, pentru ca in lumea actuala nimic nu misca fara acest agent univers al. Vremea micului artizan, in politica, industrie sau stiinte, a trecut; totul costa enorm, de pilda o campanie electorala. In vremurile idilice ale "revolutiei proletare", saracii inca puteau forta nota: in zilele noastre, sansele lor sunt mult mai reduse in fata formidabilei coalitii dintre putere si bogatie. Sufragiul universal e perfect democratic la nivelul accesului la urne; pare mai putin democratic cand privim ce iese din urne. Dominatii au inregistrat chiar un anume regres in timpul ultimilor zeci de ani. Printre socialistii francezi sau laburistii britanici, existau, pana la mijlocul secolului XX, multi lideri iesiti din randurile clasei muncitoare. Nu mai e cazul acum. Dupa un episod scurt si timid, "dominatii" sunt aproape inexistenti in adunarile reprezentative, trebuind sa se multumeasca cu statutul de "reprezentati". La servitutile banului se adauga o specializare tot mai accentuata. Intr-o epoca marcata in primul rand de economie si finante, actul de putere cere o pregatire adecvata. Politica este deja o meserie, si astfel conducatorii, deveniti tehnocrati, tind sa se rupa de masa alegatorilor.

In paralel, "imburghezirea" societatii reduce mult presiunea de jos in sus. La fel si diferentierea corpului social, care n-a incetat sa creasca in ritmul dezvoltarii. Nu mai exista clase sociale masive, cu interese si revendicari clar definite, ci o multitudine de segmente socio-profesionale care sunt rareori pe aceeasi lungime de unda. Puterea nu mai trebuie sa faca fata unui "front comun". Revendicarile sunt negociate separat, iar cererile - inevitabil minoritare - ce nu convin strategiilor puterii pot fi oricand taxate drept revendicari "categoriale" sau cereri "iresponsabile".9 Dupa o lunga perioada de infruntari ideologice cu aer de "razboi civil", Occidentul pare sa fi gasit o solutie "sintetica" - un amestec de liberalism si social-democratie. Dreapta si stanga s-au apropiat de centru, marginalizand extremele si combinand politicile liberale si sociale, cu mici ajustari intr-o directie sau alta, pentru a face totusi diferenta. Alegatorul e liber sa aleaga, insa in general alege in interiorul aceleiasi clase politice, iar optiunea lui nu duce la o alternativa reala. Viziunile alternative - destul de nelinistitoare - raman blocate si, cel putin in contextul actual, au putine sanse de a iesi din marginalitatea lor, indiferent ca sunt miscari de "extrema dreapta", autoritare si nationaliste (sau de-a dreptul rasiste), ori de "extrema stanga", egalitare si anarhice.

Fragmentarea e una din caracteristicile cele mai frapante ale modelului occidental. Ea s-a accentuat continuu de la o generatie la alta, in ritmul evolutiilor economice si culturale. Mult timp, clasa dominanta a incercat sa limiteze ori sa reduca aceasta diversitate, impunandu-si viziunea in toate aspectele esentiale ale vietii sociale. Insa odata cu accelerarea istoriei si afirmarea principiilor democratice, nu-i ramanea decat sa-si schimbe radical strategia si sa accepte ceea ce ori cum nu putea evita. Cele mai multe constrangeri s-au facut tandari. Ca-ntotdeauna, arta si literatura arata calea; nu mai exista canon literar sau artistic (sau exista o diversitate, ceea ce e totuna). Religia si-a inmultit fetele; exista mii de feluri de a crede sau de a nu crede. La fel morala, inclusiv domeniul delicat - multa vreme tabu - al moralei sexual e si familiale: cupluri necasatorite, familii monoparentale, homosexualitate, casatorii homosexuale - totul tinde sa se inscrie in normalitate. Un concept in plin avant e multiculturalismul. Odinioara ignorati, dispretuiti, marginalizati, "ceilalti" isi fac loc in cetate, afirmandu-si caracteristicile si identitatea: indienii si negrii americani, aborigenii din Australia. Pana la ultimele valuri de emigranti, venite din toate colturile Pamantului. Societatile fondate prin colonizare si imigrare continua sa-si sporeasca diversitatea (vezi expansiunea hispanica in Statele Unite sau infuzia masiva de emigranti, din toate culturile, in Canada si in Australia). Europa occidentala este afectata si ea. Adevarata ironie a istoriei: dupa efortul de uniformizare nationala, obiectiv aproape atins in secolul al XIX-lea si la inceputul secolului XX, lucrurile au luat-o in sens opus, cu masivul curent migrator din ultimii zeci de ani. Era inevitabil ca partea bogata a planetei sa atraga populatiile sarace, iar asta cu atat mai mult cu cat scaderea in Vest a cresterii demografice (consecinta a progresului socio-economic si cultural) si accelerarea cresterii economice de dupa al Doilea Razboi Mondial se combinau pentru a face necesara mana de lucru straina (care continua sa fie ceruta chiar si intr-un climat economic mai putin favorabil, pentru muncile grele si prost platite, pe care occidental ii prefera sa le lase celorlalti). Europa Occidentala a ajuns astfel sa aiba o populatie importanta provenind din Europa de Est, Asia, Africa si mai ales din spatiul islamic (maghrebieni in Franta si in Spania, pakistanezi in Anglia, turci in Germania.). Deosebirile etnice, culturale si religioase au devenit mai vizibile si mai sensibile ca oricand in istoria Occidentului.

Toate aceste fenomene reunite duc la o extraordinara diversitate. Cultura diversitatii se impune. Fiecare comunitate, grup sau individ vrea sa-si urmeze drumul propriu. In cazul extrem, fiecare se poate izola si trai, gratie Internetului, in interiorul unei comunitati virtuale. Acest proces de autonomizare este rezultatul unei lupte indelungate pentru libertate, pentru demnitate personala, pentru dreptul la diferenta. Dar trebuie vazut si reversul medaliei. Prea multa specificitate si prea mult individualism risca sa faca tandari structura sociala.

Normele asa-numitei "corectitudini politice" au tocmai rolul de a armoniza aceasta extraordinara diversitate de valori si comportamente. Astfel, invocarea componentei crestine a civilizatiei europene este evitata pentru a nu ofensa celelalte religii; homosexualitatea e prezentata ca fiind la fel de naturala si legitima ca "heterosexualitatea" s.a.m.d. Impinsa prea departe, aceasta incercare de linistire risca sa instaureze o noua cenzura, pe masura ce tabuurile se inmultesc si spiritul critic nu mai functioneaza. Pare insa o strategie necesara: este liantul ideologic al unei societati faramitate cultural.

Oricum, pentru moment aceasta faramitare serveste puterea, care poate stapani mai usor o societate in care raman putine valori si interese comune. Pe de alta parte, mondializarea si depasirea vechilor cadre nationale (in sens economic si politic) defavorizeaza la randul lor democratia. Cum sa controlezi democratic intreprinderile multinationale si, in general, jocurile care se fac la scara planetei? Democratia a fost conceputa pentru a functiona inauntrul cetatii, intr-un spatiu delimitat si ordonat; "democratia planetara" nu s-a inventat inca. Acest lucru se poate observa deja la scara Europei; trecand din capitalele europene la Bruxelles, democratia coboara o treapta. Portretul-robot al conducatorului european nu este portretul politicianului traditional, preocupat in permanenta (cel putin formal) de opinia alegatorilor sai, ci al tehnocratului, pragmatic si eficient, pentru care suveranitatea poporului apare ca un concept abstract si indepartat.

Ar exista deja schita unui imperiu mondial10, retea invizibila dar puternica de interese financiare si strategii de dominare, in fata carora obiectivele specific nationale si optiunile democratic exprimate ar fi lipsite de orice importanta. Din ce in ce mai mult, jocurile esentiale se fac in alta parte, in exteriorul arenei publice.

In lumea de azi, informatiile si ideile circula usor si rapid. Suntem din ce in ce mai bine informati. Media - posturile de televiziune in particular - au o formidabila forta de penetrare si de convingere. Libertatea e "totala" - cu exceptiile de rigoare. In primul rand ni se cere sa respectam sistemul lumii asa cum e, cu echilibrele si dezechilibrele lui. Spalarea creierelor se face intr-un mod subtil si nu mai putin insistent. Niciodata n-am fost mai liberi sa gandim si sa ne exprimam in mii de feluri; dar aceste mesaje particulare, inevitabil fragmentate si contradictorii, au slabe efecte asupra ansamblului; mesajul cel mai penetrant e destul de uniform si reflecta strategiile clasei dominante. Regulile deja mentionate ale "corectitudinii politice" fac parte din strategie: toti indivizii, toate categoriile si valorile vor fi tratate pe picior de egalitate. Proiect laudabil pe de o parte, dar foarte ipocrit pe de alta, de natura sa sporeasca in mod real egalitatea si respectul fata de fiinta umana, dar si sa mascheze inegalitatea sociala fundamentala (in fata banului, in primul rand) si sa calmeze tensiunile in beneficiul celor care vor sa tina fraiele.

lata, avem mai multa democratie decat in orice perioada a istoriei. Dar si mai multe restrictii ale democratiei, strategii ce vizeaza (si izbutesc) sa-i limiteze puterea. Exista motive sa ne temem ca mondializarea in curs va intari pozitia dominanta (si incontrolabila) a banului si va emancipa decizia politica de scrupulele democratice.

Democratie sau nu? Raspunsul depinde de exigente si de interpretari. "Da, insa.", ar aparea ca o formula de compromis. Ar fi absurd sa negam ori sa minimalizam cuceririle democratice ale ultimului secol. Dar suntem foarte departe de orizontul visat. Democratia este mai avansata la nivelul optiunilor individuale sau de grup decat la nivelul "superior" al deciziei politice si economice. Problema democratiei este ca nu inainteaza singura: e prinsa intr-un ansamblu mai vast si mai complex, in care personalitatea si virtutile ei sunt atenuate, deformate, uneori abolite. E mai prudent sa definim societatile occidentale actuale ca "plutocratii liberale cu tenta sociala". Dominatia banului, liberalismul economic si politic, preocuparea pentru echilibrul social si pentru o anume calitate a vietii par sa exprime mai bine trasaturile fundamentale ale Occidentului decat principiile abstracte ale democrati ei. Suntem departe de democratia perfecta, dar trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca, oricum, aceea este irealizabila. Cel putin deocamdata, si in ciuda nemultumirilor si rabufnirilor punctuale de violenta, edificiul e relativ solid si echilibrat, acceptat de cei mai multi occidentali si invidiat de intreaga planeta.

America: mai democratica si mai putin democratica.

Cand vorbim despre Occident, trebuie sa disociem doua modele apropiate, dar nu identice: Europa occidentala si Statele Unite. Europenii sunt impartiti: unii admira democratia americana, ceilalti ii observa mai curand disfunctionalitatile si excesele. Toti au dreptate. America e in acelasi timp mai democratica si mai putin democratica. Contrastele ce caracterizeaza in general civilizatia occidentala apar si mai pronuntate pe solul american. America a fost, din capul locului, un pamant al libertatii; europenii care s-au stabilit aici fugeau de discriminarile si despotismul din tarile lor de origine. Ei voiau sa refaca societatea, liber, intr-un spatiu fara istorie. Proiect de factura milenarista: intr-un fel, America insemna regasirea paradisului pierdut. Aceasta convingere religioasa, foarte ferma, de origine puritana, a inculcat natiunii americane o inclinatie fundamentalista si o nota de intoleranta. Astfel, indienii au fost goniti de pe pamanturile lor si uneori masacrati, iar negrii au fost folositi ca sclavi, fara mustrari de constiinta. Americanii se simteau investiti cu o misiune si cu dreptul de a-si infige drapelul si a-si extinde frontiere le (atitudine comuna in civilizatia Occidentala, dar foarte prezenta in constiinta americana si prelungita pana in prezent). Cu toate astea, spiritul de libertate ramanea viu si a fost alimentat continuu de zeci le de milioane de imigranti sositi de-a lungul secolelor pe "pamantul fagaduintei". Libertatea si persecutia, fraternitatea si dispretul fata de celalalt se reuneau intr-o sinteza contradictorie. Sclavia a fost abolita in urma Razboiului de Secesiune (1861-1865), dar statele din sud au practicat legal discriminarea rasiala pana in anii 1960-1970. Era o mostenire istorica ce trebuia respectata. In epoca, Statele Unite erau natiunea occidentala cea mai democratica si cea mai rasista (cu exceptia Australiei, care a prelungit discriminarea aborigenilor pana in anii 1980). Intr-o maniera mai generala, societatea americana aparea compartimentata si ierarhizata pe criterii etnice si religioase, in frunte ramanand albii protestanti, fondatori ai tarii. J. F. Kennedy, ales in 1960, a fost primul presedinte catolic (si singurul pana in prezent). Intre timp, orice discriminare legala a fost abolita, iar norme le asa-numitei "corectitudini politice", inventate tocmai de americani, au scopul de a sanctiona atitudinile socotite discriminatorii. In practica, situatia e totusi destul de diferita. Nu se pot anula dintr-o data inegalitati acumulate timp de generatii. Saracia, criminalitatea si represiunea corespunzatoare ating incomparabil mai mult comunitatea neagra si cea hispano-americana decat populatia "alba".

Statele Unite raman de departe tara occidentala cea mai religioasa, singura in care credinciosii continua sa formeze o majoritate. Nu de putine ori discursul politic e impanat cu fraze de natura religioasa, amestec de genuri evitat in Occidentul european. La randul ei, politica internationala capata accente mesianice. America isi apara desigur interesele, dar isi asuma si sarcina de a face Binele sa triumfe in lume. "Axa raului" denuntata de presedintele George W. Bush se inscrie intr-un scenariu cu alura de apocalipsa care se va sfarsi obligatoriu, dupa incercarile de rigoare, cu Triumful Binelui asupra Raului. Americanii sunt ultimii cruciati. Aceasta judecata morala, fara nuante, poate fi observata si in aplicarea pedepsei cu moartea. Statele Unite sunt ultimul stat occidental care continua sa ucida oficial - pe o scara destul de larga si cu un soi de fascinatie - indivizi care, aparent, n-ar merita sa mai traiasca.

Aceste caracteristici, absolut frapante, sunt totusi insotite, punct cu punct, de opusul lor. Nonconformismul este la fel de prezent ca si conformismul. America seamana cu un imens laborator de idei si comportamente noi. In toate domeniile, ea este in avangarda. Mai conservatoare si mai putin conservatoare decat Europa, prezinta chipuri multiple. Este o tara foarte materialista care crede enorm in ban, dar si o tara foarte idealista care crede enorm in principii, intr-o gama larga de principii contradictorii. In timpul alegerilor prezidentiale din 2004 (Bush contra Carry), pe fondul razboiului din Irak si al unei dezbateri pasionate despre marile directii de urmat, tendintele opuse s-au regrupat in jurul celor doi candidati, lasand impresia (evident simplificata) a unei Americi taiate in doua: conservatori si liberali, belicisti si pacifisti. Acest mozaic de convingeri si de comportamente nu impiedica sistemul american sa functioneze remarcabil de bine, combinand o putere centrala robusta cu o descentralizare foarte accentuata. La nivel local, exista mai multa participare si democratie decat in tarile europene. Pe masura ce se urca de la un nivel la altul, banul si grupurile de interese puternice isi afirma suprematia. Dar caracterul extrem de fragmentat al societatii americane (mai fragmentata decat cea din Europa occidentala, cu comunitati si cercuri de sociabilitate foarte bine structurate) duce la un anume echilibru, favorizand negocierea si compromisul intre tendinte contradictorii - si nu mai putin complementare.

Prin diversitatea si contrastele ei, America urca la nivelul cel mai inalt trasaturile constitutive ale civilizatiei occidentale: libertate, individualism, idealism, materialism, spirit de cucerire, aroganta.; fiecare isi poate alege America lui: tara cea mai admirata si cea mai urata de pe planeta.

Sfarsitul istoriei sau ciocnirea civilizatiilor? Perspectivele globalizarii.

Doua carti de succes - amandoua venite, evident, din America - au pus un diagnostic in ce priveste starea lumii si viitorul ei previzibil. E vorba de Sfarsitul istoriei si ultimul om, publicata de Francis Fukuyama in 1992, si de Ciocnirea civilizatiilor de Samuel P. Huntington, aparuta in 1996. Primul autor constata unificarea omenirii in jurul modelului liberal si democratic al Occidentului, al doilea crede ca occidentalizarea este imposibila si imparte planeta intre mai multe civilizatii, ale caror relatii ar fi potential conflictuale. Teoriile care fac cariera in filosofia istoriei, si mai ales cele despre viitor, pacatuiesc in general prin lipsa de moderatie; sunt cele care transmit un mesaj puternic. Specialistii in Absolut care citesc fara vreo ezitare trecutul, prezentul si viitorul au totdeauna castig de cauza in fata unor interpretari mai putin convingatoare: nuantate, ezitante, relativiste. Din pacate, scenariile lor, mult prea perfecte, nu se potrivesc cu o lume mai curand imperfecta.

Ca sa revenim la Fukuyama si Huntington, o posibila aproximare a realitatii s-ar gasi la jumatatea distantei dintre cei doi. Modelul occidental e mult mai greu asimilabil decat crede Fukuyama. De-a lungul ultimelor secole a avut loc - am vazut deja - un amplu proces de occidentalizare. Rezultatele sunt partiale si vor ramane partiale intr-un viitor "previzibil". Nu e usor sa copiezi Occidentul. Este o sinteza complexa in care fiecare element isi are locul lui. Bogatia materiala, liberalismul si individualismul, cultura diversitatii, simtul reusitei si atatea alte trasaturi particulare se combina intr-un mecanism greu de refacut prin simpla imitatie. Dupa trei secole de occidentalizare - inclusiv prin comunism - Rusia ramane o societate in care ingredientele occidentale reprezinta doar o parte a compozitiei. La randul ei, Turcia vrea cu orice pret sa se alature Occidentului, dar este retinuta de o intreaga inertie istorica. America Latina, creatie occidentala, se prezinta in cel mai bun caz ca un Occident foarte deformat - de saracie, de fragilitatea culturii democratice. In Africa, actioneaza specificitati multiple, si in primul rand o teribila inapoiere economica. La cateva tari care-au reusit cu adevarat sa combine modelul occidental cu cultura lor traditionala - ca Japonia si alte cateva tari din Asia de Sud-Est - mult mai numeroase sunt cele care-au esuat sau care nu izbutesc sa depaseasca un nivel mediu. Planeta uniform bogata, liberala si democratica la care viseaza Fukuyama nu e Pamantul de azi, si nici macar cel de maine; cat despre viitorul mai indepartat, toate scenariile sunt posibile.

La cealalta extrema, lumea lui Huntington, decupat a in civilizatii autonome, e la fel de departe de realitatile prezentului. Nu mai exista decat o singura civilizatie integrala ̶ Occidentul. Celelalte civilizatii, mai mult sau mai putin "contaminate" de modelul occidental, prezinta structuri mixte, foarte adesea prost echilibrate. Intr-un fel, situatia este mai instabila si chiar mai periculoasa decat ar fi "compartimentarea" imaginata de teoreticianul american. Nimic nu mai este separat; planeta a devenit una, in amestecuri variind de la o regiune la alta. E cam simplist, de pilda, sa vorbim de o ciocnire a civilizatiilor doar in legatura cu infruntarile actuale dintre Occident si Islam. Exista, desigur, elementele unui conflict de ordin cultural si religios (exprimate atat de Ben Laden, de partea musulmana, cat si de George W. Bush, de partea "crestina"). Dar ansamblul problemei e mult mai complex. Poate ca linia frontului trece mai putin intre Occident si Islam, cat in interiorul Islamului insusi.11 Nici o tara islamica n-a scapat de influenta occidentala. Tocmai aceasta influenta e socotita nefasta si inacceptabila de fundamentalistii islamici. Primii lor adversari sunt regimurile din propriile tari (Egipt, Pakistan, Algeria, Iordania. si chiar Arabia Saudita, atat de conservatoare), pe care ei le acuza de complicitati cu Occidentul. Unele tari islamice au mers destul de departe in procesul de secularizare - inimaginabil din perspectiva islamului traditional - inspirate evident de ideologii de origine occidentala. E cazul Tunisiei, partial al Algeriei si Egiptului; in Siria si Irak, partidul Baas a ajuns la putere in anii 1960 cu un program de inspiratie socialista si laica (experiment. Care continua in Siria, dar care a esuat in Irak cu declinul si caderea regimului Saddam Hussein). Din pacate, relativa distantare fata de islam a servit mai mult tendintelor nationaliste si autoritare decat democratiei. Pentru moment, optiunea ramane limitata intre fundamentalismul religios si regimurile laice de mana forte. Cultura occidentala castiga totusi teren, proces care probabil se va intensifica. Pamantul a devenit prea mic pentru ca o civilizatie sa se poata izola. Oricum, e greu sa recurgi masiv la tehnologia occidentala fara ca in acelasi timp sa accepti imprumuturi culturale. Tanara generatie, mai ales, este din ce in ce mai receptiva la modul de viata occidental; dar tot printre tineri se recruteaza si fundamentalistii cei mai inversunati. Civilizatia islamica e sfasiata, evoluand anarhic si conflictual intre doua modele opuse.

Singura combinatie eficienta intre mostenirea traditionala si modelul occidental ramane deocamdata cea intreprinsa de Extremul Orient (rasa "galbena" de odinioara). Aceste tari au cunoscut, chiar inainte de a invata lectia Occidentului, un nivel relativ inalt de dezvoltare economica si de organizare socio-politica (mai putin diversificate si dinamice decat Occidentul, dar mult mai avansate decat alte parti ale lumii). Pe de alta parte, configuratia lor religioasa a fost si ea destul de particulara, departe de monoteismul evreiesc, crestin sau islamic. In fapt, e o pluralitate de credinte (confucianismul, taoismul si budismul in China, budismul si sintoismul in Japonia.), de o conceptie destul de vaga daca le comparam cu rigoarea religiilor structurate in jurul unui Dumnezeu unic si al unui sens determinat al istoriei, si care n-au jucat niciodata rolul exclusiv si dominant (din trecut) al crestinismului, si al islamului, chiar in zilele noastre. Spre deosebire de lumea Islamica, aceste societati n-au fost impiedicate de nici un obstacol religios major in raporturile lor cu Occidentul si in instituirea unui spatiu socio-cultural secularizat. Riscul unui razboi religios intre China si lumea occidentala e de neconceput. In conditiile acestei nedeterminari religioase traditionale, ateismul comunist a avut cu siguranta calea mai libera in China decat in pravoslavnica Rusie.

Nici o alta regiune a lumii nu dispunea de conditii la fel de propice pentru armonizarea propriilor structuri si mentalitati cu imprumuturile occidentale esentiale. Astfel, Japonia a devenit o tara aproape Occidentala; mai recent, cu un succes notabil, pe aceeasi cale s-au angajat Coreea de Sud, Taiwan, Singapore.

In China, modernizarea a fost intarziata de imensitatea tarii si de imobilismul unui model care se considera perfect si care se raspandise in toata regiunea. China a cunoscut o occidentalizare limitata si superficiala, care a pregatit, ca in Rusia, terenul pentru experimentul comunist, favorizat in amandoua tarile, spre deosebire de Occident, atat de o "democratie a saraciei", cat si de o cultura politica autoritara. Cel putin comunismul a rupt cu imobilismul modelului traditional, incremenit in aparenta lui perfectiune. Prin numeroasele schimbari de directie (China a cunoscut mai multe comunisme succesive, evoluand intre formula stalinista clasica, o anumita doza de "liberalism" si anarhia "revolutiei culturale"), noul regim i-a invatat pe chinezi lectia schimbarii. Concluzia finala - pentru moment cel putin! - e foarte eclectica: superioritate economica a capitalismului si superioritate politica a comunismului. Astfel, China e pe cale sa experimenteze o solutie inedita, sinteza surprinzatoare a doua tipuri de societate total opuse. In plus, nu e vorba de a le contopi intr-o solutie intermediara atenuata, ci dimpotriva, de a impaca extremele: capitalism salbatic si totalitarism politic pur si dur. Pentru moment formula functioneaza - si chiar foarte rapid, daca nu foarte bine - prin forta conjugata a legilor pietei, a presiunii politice si a unei traditionale si neclintite discipline a muncii.

Ritmul de crestere extravagant al economiei chineze creeaza in Occident un inceput de psihoza care - transferata in planul unui razboi economic - aminteste spaima de "invazia galbena" manifestata la 1900. Importanta Chinei e reconsiderata si "cota" ei creste, ceea ce, cum am vazut deja, ii sporeste brusc, prin ricoseu, ponderea din trecut, pana la teoriile ce pretind o suprematie economica chineza inainte de 1800 (fara sa mai vorbim de rasismul pe dos manifestat in Statele Unite in jurul unei superioritati intelectuale a "galbenilor" fata de "albi"). Stralucitul succes economic al Japoniei (si al catorva tari mai mici din regiune) prefigura fenomenul. Japonia e totusi prea occidentalizata, si apoi, de una singura, nu poate constitui o amenintare reala. In schimb, o China care ar atinge nivelul economic al Japoniei da pur si simplu fiori. Populatia ei de un miliard trei sute de milioane de locuitori (in 2004) este aproape dublul populatiei reunite a Uniunii europene si Statelor Unite. Daca China s-ar apropia de nivelul de dezvoltare al acestor tari, ea ar deveni o putere mai mare decat sunt Statele Unite in zilele noastre. In acel moment, superioritatea occidentala ar tine de domeniul trecutului.

Teoretic, e posibil ca lucrurile sa se petreaca in acest fel. Sa fim totusi rezervati fata de asemenea scenarii de viitor care nu fac decat sa prelungeasca tendintele prezentului si risca sa fie complet false. Considerata global, China nu e o tara bogata, ci mai curand saraca. PIB-ul ei pe locuitor, 1490 de dolari (in 2004), este de douazeci de ori mai mic decat al Statelor Unite, al Europei occidentale sau al Japoniei. O distanta enorma, mai impresionanta decat ritmurile ei de crestere. Recalculat dupa metodo logia PPA (paritatea puterii de cumparare), considerata mai echitabila, produsul intern pe cap de locuitor urca in 2004 la 5900 dolari, in medie de cinci-sase ori mai mic decat cel din Occident. Iar in clasamentul dupa dezvoltarea umana (pe acelasi an) China ocupa pozitia 81, cu mult in urma Occidentului, dar si a Europei de Est si a Americii Latine.12 Acest nivel foarte scazut explica in parte cresterea puternica; de asemenea, costurile de productie scazute si salariile infime se traduc in preturi care desfid orice concurenta, produs ele chineze (textile in special) invadand astfel piata mondiala. Pentru moment, asistam la expansiunea unei tari a carei bogatie este alimentata de saracie si sustinuta de un stat capabil sa forteze cresterea in sectoarele favorizate (si Rusia comunista era performanta in anumite domenii - industria militara, cucerirea spatiului - pe fondul unor conditii de viata extrem de precare). Pe masura ce progresele economice vor transforma peisajul social in beneficiul tuturor categoriilor, China isi va pierde avantajele de "bogat sarac" si va fi silita sa-si alinieze costurile de productie si preturile la nivelul mondial. Perspectivele dezvoltarii ei pe termen lung raman incerte. Ceea ce se vede (cu teama) din Occident este China dinamica si performanta, sunt orasele enorme, cu zgarie-norii care apar ca ciupercile. Dar cea mai mare parte a tarii e departe de acest tip de dezvoltare si nu face decat sa alimenteze cu mana de lucru ieftina regiunile favorizate. Exista in China o ruptura teritoriala, dar si o fractura sociala care se adancesc periculos (in viu contrast cu proiectul comunist originar care promitea conditii egale). Riscul de explozie (sociala, regionala) e foarte real, cu atat mai mult cu cat China - se uita uneori - nu e un stat-natiune omogen, ci un imperiu (asemanator intr-un fel cu fosta Uniune Sovietica), cu o istorie ce prezinta o lunga succesiune de unificari si dezmembrari. Tibetul si regiunile musulmane din nord-vest nu apartin - istoric, etnic si cultural - Chinei propriu-zise. Astfel, din motive in acelasi timp socio-economice si identitare, China este o tara faramitata, in ciuda aparentelor monolitice. Sub acest aspect, intr-adevar, Partidul Comunist apare ca garant al unitatii tarii (cum era si in fosta Iugoslavie). Dar cat timp va putea functiona economia capitalista in simbioza cu un sistem politic de natura opusa? Gustul libertatii nu va rabufni intr-o zi? Sau revolta celor saraci? Riscurile unei crize majore, si chiar dezmembrarea tarii, nu sunt mai putin plauzibile decat o China devenita supraputere.

In celelalte regiuni ale lumii, Occidentul a trebuit sa fac a fata unei duble provocari: pe de o parte, capacitatea concurentiala a economiilor emergente, favorizate de propagarea mondiala a tehnologiilor si capitalurilor si de o mana de lucru foarte ieftina (aproape "gratuita" in raport cu standardul occidental); pe de alta parte, din contra, incapacitatea mai multor tari de a se inscrie intr-o dinamica a dezvoltarii. Pana destul de recent, majoritatea tarilor "in curs de dezvoltare" (mai ales cele din Africa si din America Latina) au avut ritmuri de crestere pe cap de locuitor inferioare celor din tarile bogate (golind de continut insasi sintagma "in curs de dezvoltare"). Intre 1950 si 1973, fata de ritmul anual de 4,05 al Europei occidentale, Africa se limiteaza la 2, America Latina la 2,58, Asia (fara Japonia) la 2,91. Din 1973 pana in 2001, Europa occidentala coboara la 1,88, dar America Latina nu realizeaza decat 0,91, Africa nu depaseste 0,19 (cu ritmuri negative in Africa Neagra); in schimb, Asia isi incepe avantul, cu un ritm de 3,55.13

Africa Neagra a fost multa vreme un caz aproape disperat; venitul ei pe locuitor, deja foarte mic, a scazut cu 11% in interval de un sfert de secol, in timp ce restul lumii progresa cu 2% pe an.14 Preturi le inechitabile ale materiilor prime au fost adesea incriminate, ca si datoria internationala insuportabila ce afecteaza bugetele africane. Este o interpretare cam simplista. Un curs mai avantajos si mai stabil al preturilor la materiile prime si o usurare a datoriei (sau chiar anularea ei pur si simplu, ceea ce s-a facut recent pentru mai multe tari) ar putea avea unele efecte pozitive. Dar problema e structurala. Mecanismul functioneaza prost. Africa ar avea nevoie de o restructurare radicala, in toate planurile: economic (diversificare), politic (democratizare), cultural (alfabetizare, instruire), sanitar etc. In fond, tirania materiilor prime si datoria sunt mai mult consecintele decat cauzele unui sistem global defectuos, care nu va fi vindecat niciodata cu simple paliative.15

Dupa anul 2000, tabloul a devenit destul de diferit: cresterea se generalizeaza. America Latina a inceput sa se comporte mai bine. In fapt, demarajul sau economie este anuntat iar si iar, periodic. De cativa ani, continentul pare pornit pe o cale promitatoare: regimurile dictatoriale - cu exceptia celui din Cuba - au disparut peste tot (noutate absoluta in istoria latino-americana!), iar ritmurile de crestere sunt relativ inalte. Unii viseaza un parteneriat economic cu China: mirajul chinez incepe sa fascineze lumea. Totul ramane insa pe baze fragile. China trebuie sa faca un tur de forta ca sa armonizeze ritmul inalt de crestere, capitalismul, comunismul, bogatia si saracia. In America Latina, amestecul e diferit, dar nu mai putin contradictoriu. Cum sa practici democratia in conditiile unei fracturi sociale socante? Nicaieri in lume inegalitatea si contrastele n-au mai atins asemenea proportii. Riscurile de explozie sociala sunt foarte reale, ca si cele ale unei democratii pervertite de populism, esuand in noi formule autoritare (un derapaj stangist, avand drept model Cuba, se schiteaza deja in Venezuela si in Bolivia).

Dar medalia de argint a cresterii - aurul ramane rezervat Chinei - revine in chip destul de neasteptat Indiei, care obtine performante atat in industriile traditionale (textile, siderurgie), cat si in tehnologia de varf (informatica). Spre deosebire de China, India se remarca si prin sistemul ei democratic destul de echilibrat si functional (sub acest din urma aspect, este aproape o exceptie in Lumea a Treia; e tara care a asimilat cel mai bine institutiile reprezentative ale Occidentului). Dar India pleaca si ea de la un nivel foarte scazut (produs pe locuitor: 640 dolari in 2004, nici jumatate din cifra chineza; pozitia 126 la indicatorul de dezvoltare umana)16; clivajele sale sociale sunt ingrijoratoare si, in plus, trebuie sa faca fata unei natalitati galopante (un miliard o suta milioane de locuitori; in cativa ani, indienii vor fi mai numerosi decat chinezii).

Chiar Africa Neagra cunoaste, in sfarsit, o crestere, dupa zeci de ani de stagnare; incepand din 2005, ritmurile sale economice au depasit in medie 5%. Aceasta accelerare e peste tot consecinta globalizarii, Occidentul aflandu-se in inima angrenajului. Economiile emergente au fost fertilizate prin capitalurile si tehnologiile Occidentale, si de asemenea stimulate gratie cererii occidentale (materii prime, produse industriale ieftine). Putin cate putin, aceste tari se elibereaza de monopolul Occidental, dezvoltand circuite comerciale intre ele. China mai ales e pe cale sa se impuna pe piata africana. Dar si ea este inca foarte dependenta de piata Occidentala. Fara Occident, edificiul globalizarii s-ar prabusi. Tarile fostei Lumi a Treia sunt antrenate intr-un proces pe care n-ar fi putut sa-l puna in miscare prin propriile resurse. Pentru ele, cresterea e departe de a rezolva toate problemele; in lipsa unei restructurari sociale si institutionale si a unei schimbari de mentalitate, ea risca chiar sa agraveze dezechilibrele. Pentru moment, Occidentul ramane in frunte la toti indicatorii: dezvoltare economica, nivel si calitate a vietii, diversitate culturala, pluralism politic, libertate de expresie.

Sigur, importanta lui globala a mai scazut, data fiind cresterea celorlalti. In 1913, Occidentul asigura 54,3% din productia mondiala (Europa occidentala - 33%; tarile occidentale extraeuropene - 21,3%), ca sa ajunga la 56,9% in 1950; in 1973, procentul coborase la 50,9%, iar in 2001 la 44,9%. Din acest ultim procent, doar 20,3% ii mai reveneau Europei occidentale; cu 24,6%, Occidentul extraeuropean (Statele Unite in primul rand) trece in fata Europei.17

Influenta Occidentului e de asemenea culturala, in sensul cel mai larg al cuvantului. In ciuda faptului ca Occidentul importa la randul lui valori culturale (mondializarea se manifesta si in acest domeniu), asimetria intre ceea ce da si ceea ce primeste e totala. Modul de viata occidental, mai ales in varianta lui americana, a patruns peste tot. Si il adopta nu doar elitele, ci si straturile sociale profunde. Putem vorbi de americanizarea planetei, mai mult decat de occidentalizarea ei. Cultura populara americana (muzica, cinema, restaurante McDonald's.) nu mai are granite. Limba engleza a devenit (tot datorita Americii) limba internationala, prima limba cu adevarat internationala, vorbita in toate colturile lumii si la toate nivelurile (stiinta, diplomatie, limba de comunicare). Sub acest aspect, chineza mai are de asteptat.

Pericole.

Civilizatia dominanta nu are totusi un cec in alb. Occidentul resimte si el convulsiile unei instabilitati ce afecteaza lumea intreaga, rezultat, in definitiv, al aplicarii generalizate a propriului sau model. Intr-o lume globalizata, chiar si cel mai puternic e prins intr-o retea de interdependente din ce in ce mai constrangatoare. Cresterea a incetinit fata de anii 1950-1970, iar aceasta ruptura de ritm provoaca deja dereglari si o anume neliniste sociala; somajul este destul de ridicat in mai multe tari europene. Mondializarea ii avantajeaza pe cei mai performanti, adica pe occidentali, dar si pe cei care, in anumite ramuri, sunt capabili sa concureze cu succes tarile cele mai dezvoltate, dezechilibrandu-le astfel economiile (textile, electronice etc.) cu preturi de vanzare imbatabile. Mana de lucru relativ bine calificata si ieftina din mai multe regiuni ale lumii, inclusiv Europa de Est (si chiar Europa Centrala), a devenit o amenintare pentru muncitorul occidental, daca nu si pentru capitalistul care poate castiga de aici. La astfel amploare fenomenul delocalizarii: intreprinderi mutate in tari mai putin scumpe, din Europa Centrala si de Est pana in China. Capitalul, care "nu are patrie", prospera in mediul international, gasind astfel mijloace pentru a face fata concurentei, dar societatile occidentale isi pierd substanta si isi adancesc problemele sociale (somaj sau salarii mai mici pentru a evita fuga capitalurilor). Sunt complicatii care cad prost, intr-un moment si asa delicat, cand Occidentul trebuie sa faca fata problemelor largirii spre est a Uniunii europene. Sistemul e suficient de solid pentru a evita derapajele majore, dar mecanismul risca sa functioneze mai putin bine, intr-o atmosfera sociala apasatoare, si sub presiunea, limitata inca, dar in crestere, a tendintelor izolationiste si populiste.

Alta problema grava a Occidentului: declinul demografic. Natalitatea scade, populatia imbatraneste. Este o consecinta directa a nivelului economic ridicat, a exigentelor si avantajelor societatii de consum. Paradoxal, cu cat oamenii au mai multe mijloace pentru a creste copii, cu atat fac mai putini. Barbatii si femeile prefera sa urmeze o cariera profesionala, sa traiasca mai confortabil, si sa-si concentreze eforturile pe un numar redus de urmasi, asigurandu-le o viata de calitate. Emanciparea femeii, tot mai prezenta pe piata muncii si in toate domeniile vietii sociale, contribuie mult la aceasta evolutie. Daca Occidentul, economic vorbind, ramane in pozitie dominanta, demografic el scade vazand cu ochii. (In 1913, Europa occidentala reprezenta, inca, 14,6% din populatia mondiala; in 2001, coborase la 6,4%; in aceeasi perioada, tarile occidentale extraeuropene au evoluat de la 6,2% la 5,5%. Total populatie pentru civilizatia occidentala: 20,8% in 1913 si 11,9% in 2001)18. Aceasta situatie "minoritara", agravata de aparitia altor zone economice performante, ii poate afecta influenta mondiala, pe termen lung sau mediu. Pe de alta parte, diferenta de "presiune" - o lume bogata si slab populata in fata unei lumi sarace si populate in exces - a generat un puternic curent migrator din tarile subdezvoltate spre Vest. Timp de secole, Occidentul a colonizat o buna parte a lumii, prelungindu-si astfel dincolo de ocean propria civilizatie; ceea ce se petrece in prezent este exact contrariul. Cresterea puternica de dupa razboi, combinata cu cresterea nivelului de trai (indepartandu-i pe locuitorii Vestului de muncile "inferioare" si prost platite) au incurajat recurgerea la mana de lucru straina. Curentul, odata declansat, nu s-a mai oprit, in ciuda incetinirii cresterii si a saturarii pietei; cei care fug de saracie, de razboaie civile, de persecutii de tot felul au o destinatie clara: Occidentul. Pe de alta parte, lipsa de oameni cere deja (si va cere din ce in ce mai mult) recrutarea nu doar de muncitori slab calificati, ci si de specialisti, inclusiv in sectoare de varf (informatica, medicina.). Occidentul nu mai e strict occidental; are deja o nuanta multiculturala. Asta se poate dovedi un avantaj: diversitatea stimuleaza si fertilizeaza. Dar reversul medaliei e la fel de prezent. Imigrantii, in general mai saraci decat restul populatiei si izolati, cei mai multi, intr-o pozitie sociala mai mult sau mai putin marginala, au greutati in a se integra cu adevarat; diferentele religioase si culturale ridica si ele o bariera, mai ales in cazul comunitatilor islamice care constituie, ele singure, majoritatea imigrantilor din Europa occidentala. Natalitatea lor, superioara mediei, prefigureaza pentru viitorii zeci de ani o pondere crescanda a celor de origine "neoccidentala" (populatia musulmana din Franta se apropie deja de 10% si, dupa unele calcule, ar deveni majoritara catre 2060. Este putin probabil: va urma fara doar si poate o scadere a natalitatii, musulmanii aliniindu-se mai mult sau mai putin la comportamentul demografic de ansamblu; dar este greu de contestat ca procentul lor va creste). Semnele de intoleranta care se inmultesc de o parte si de alta sunt un avertisment ce trebuie luat foarte in serios.

Occidentul le inspira "celorlalti" o varietate de sentimente, de obicei extrem de puternice si opuse: admiratie, emulatie, invidie, frustrari, ura. Nu lipseste decat un sentiment - indiferenta: prin reusita, prin prezenta lui, Occidentul nu lasa pe nimeni indiferent. Terorismul se inscrie in aceasta dialectica puternic dramatizata, afectand in special spatiul islamic, divizat intre parteneri si inamici ai Occidentului. O "coloana a cincea" se afla chiar pe solul occidental, unde frustrarile din randul imigrantilor incurajeaza atitudini extreme, oferind un teren favorabil recrutarii teroriste. Desigur, cei care intra in acest joc sunt o minoritate foarte restransa, dar terorismul in general este un fenomen minoritar; de aici ii vine si forta: cu aceste grupuri restranse, autonome si mobile, foarte motivate, discrete si eficiente, fara teama de moarte si cu spirit de sacrificiu personal, descurajarea devine aproape imposibila. In epoca noastra, distantele sunt parcurse rapid si frontierele sunt trecute usor; reperarea e mai dificila intr-un mediu devenit multietnic; iar capacitatea distructiva a diverselor mecanisme a crescut considerabil. Situatia cea mai grava ar fi aceea in care un grupuscul extremist sau altul ar intra in posesia unei bombe nucleare (scenariu de cosmar, insa deja plauzibil). Masiva forta de distrugere de care dispune Occidentul - si Statele Unite in particular - se dovedeste putin adecvata in acest conflict invizibil, in care inamicul e dispersat si greu de reperat. Statele Unite au abordat gresit problema, declansand "razboiul impotriva terorismului" ca un razboi clasic, in inima Asiei. E genul de razboi ce nu poate fi castigat niciodata fara a fi tratate cauzele (ceea ce nu inseamna ca vinovatii n-ar trebui urmariti si pedepsiti). Rezolvarea echitabila a diferendului palestinian ar avea cu siguranta o influenta mai pozitiva decat razboiul din Irak; precum si, din partea Americii, un discurs mai echilibrat decat cel care invoca "axa raului" si "ciocnirea civilizatii lor". Din pacate, in urma atacurilor teroriste (New York si Washington - 2001; Madrid - 2003; Londra - 2005), Occidentul risca sa piarda o parte din sufletul sau; atmosfera de suspiciune, tentatia intolerantei, control politienesc sporit, limitarea drepturilor individuale: sunt reactii potential periculoase pentru filosofia si modul de viata al Occidentului.

Revolta cartierelor marginase din Franta (toamna lui 2005) a pus in evidenta un pericol mai putin brutal decat terorismul, dar capabil, pe termen lung, sa macine societatea occidentala. Tineri proveniti din randuri le imigrantilor au atacat si ars, cu o furie neasteptata, obiecte si locuri simbolice ale societatii de consum, din care ei se simt exclusi: automobile, magazine, sali de sport. A fost dovada esecului integrarii, sau oricum a unor grave carente ale acestui proces. Daca nu se gasesc solutiile corecte, aceasta fractura sociala si culturala (care a putut fi observata intr-un context diferit, dar nu mai putin vizibil, in timpul inundatiilor din New Orleans, cand populatia neagra si saraca a orasului a fost lasata in voia soartei) risca sa provoace candva un razboi civil.

Mai crede in ceva Occidentul? Prima faza a expansiunii sale a gasit un ferment puternic in religia crestina si in misiunea asumata de a supune intreaga lume vointei divine. In epoca moderna, eclipsa partiala a religiei a fost compensata de afirmarea unor religii laice la fel de puternice: natiunea, democratia, progresul, "viitorul luminos". De-a lungul intregii sale istorii, o serie de obiective inalte, pe pamant sau in cer, au produs acest "idealism cuceritor", atat de caracteristic pentru civilizatia occidentala. In zilele noastre, credintele s-au tocit, erodate de fragmentarea culturala, de cresterea individualismului si de filosofia de consum. Cati dintre contemporanii nostri ar fi dispusi sa-si dea viata pentru Dumnezeu, pentru patrie sau pentru o idee despre viitor (atitudini curente inca in urma cu abia un secol). Ce religie ar mai putea sa functioneze astazi? Poate Europa? Dar Europa e mai mult o birocratie decat o religie. Sub acest aspect, America ramane mai idealista decat Occidentul european: cei mai multi americani continua sa creada in Dumnezeu (faza deja depasita in Europa de Vest) si in misiunea istorica a tarii lor; asta explica, poate, comportamentul mai dinamic al societatii americane (inclusiv numeroase excese). Civilizatia occidentala e pandita de pericolul indiferentei si de absenta unui tel "transcendent" (atitudini in dezacord cu istoria ei precedenta). Aceasta lipsa de motivatie a macinat deja, acum doua milenii, civilizatia greco-romana.

Intre apoteoza si dezastru.

Motivele de optimism - dar si de pesimism - exista deopotriva. Occidentul a pendulat mereu intre acesti doi poli; contrastele evolutiei sale au fost amplificate si dramatizate in imaginar, iar asta la o scara din ce in ce mai mare, in ritmul accelerarii istoriei.

Jumatatea de secol de dupa al Doilea Razboi Mondial s-a remarcat prin performante tehnologice susceptibile nu doar de a spori puterea omului, ci si de a-i transforma radical conditia. Tehnologia pare sa fi sters linia ce separa posibilul de imposibil. Iesirea in spatiul extraterestru (incepand din 1961) si primii pasi pe Luna (in 1969) inaugureaza poate etapa "cosmica" a umanitatii (catre 1970, instalarea unei baze lunare permanente era considerata iminenta, iar un zbor cu oameni spre Marte foarte apropiat - proiecte care pana la urma au fost amanate). Calculatorul, devenit un instrument banal, sporeste si accelereaza aproape la infinit volumul si prelucrarea informatiilor. Transporturile aeriene si comunicatiile electronice (radio, televiziune, Internet, telefonie mobila) au facut ca Pamantul sa devina mic, mai mic decat un stat mijlociu de acum un secol. De asemenea, omul se transforma biologic. In tarile occidentale, speranta de viata la nastere era sub 50 de ani in 1900 (dupa ce crescuse cu 15 ani in secolul al XIX-lea); in 2000, se apropia deja de 80 de ani, o crestere de 30 de ani, mai mult decat se castigase din preistorie pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. Prima cauza a acestei cresteri spectaculoase e scaderea masiva - aproape disparitia - mortalitatii infantile in tarile cele mai dezvoltate; exista insa si o crestere notabila a longevitatii, dovedind perfectionarea organismului uman (printr-o igiena mai buna si o alimentatie mai sanatoasa, prin eradicarea principalelor boli infectioase etc.). Cifrele sperantei de viata exprima destul de fidel nivelul de dezvoltare (asociat cu alte conditii specifice, sociale si sanitare), avand in frunte Occidentul si Japonia (in 2004: Japonia - 82,2 ani; Suedia - 80,3; Franta - 79,6; Germania - 78,9; Statele Unite - 77,5; China - 71, 9; Brazilia - 70,8; Rusia - 65,2; Congo - 52,3; Tanzania - 45,9; Zambia - 37,7). Cu cateva exceptii, majoritatea tarilor africane se gasesc la nivelul atins de Occident catre 1900, in ciuda imenselor dificultati alimentare si sanitare (subnutritie, epidemie de SIDA etc.).19

Progresul accelerat n-a impiedicat - mai curand dimpotriva, a stimulat - viziunile sumbre despre viitor, si chiar despre un viitor foarte apropiat. In majoritatea cazurilor, aceste interpretari pleaca de la dereglari si pericole reale, amplificate insa si dramatizate masiv. In anii 1950, sub socul Hirosimei si in punctul culminant al Razboiului Rece, imaginarul catastrofic era alimentat in primul rand de apocalipsa nucleara (fie sfarsitul umanitatii pur si simplu, fie, cel mai adesea, decimarea ei, prabusirea civilizatiei tehnologice si revenirea la barbarie.). Incepand din anii 1960, in conditiile unei relative destinderi, panica nucleara s-a calmat putin cate putin, facand loc unor scenarii ecologice nu mai putin apocaliptice. Parea deja evident ca prin toate activitatile sale, industriale sau agricole, omul altera grav mediul natural, sabotandu-si astfel conditia de locuitor al planetei. La fel ca dezastrul nuclear, dar punand in miscare un mecanism propriu, catastrofa ecologica ducea direct la naruirea civilizatiei (mai precis, a civilizatiei occidentale, rupta de natura, lipsita de masura si agresiva). In 1972, faimosul raport al Clubului de la Roma: The Limits of Growth (Limitele cresterii), elaborat de o echipa de la Massachusetts Institute of Technology, spunea fara ocoluri: populatia mondiala crestea prea repede, poluarea facea ravagii, hrana devenea insuficienta si materiile prime erau in curs de epuizare; petrolul, bunaoara, va disparea in circa douazeci de ani. Civilizatia tehnologica era condamnata sa piara in curand, singura salvare fiind inghetarea sistemului, adica reducerea la zero a cresterii economice si demografice. Trebuia inventata "non-dezvoltarea", altfel spus contrariul intregii istorii a Occidentului. De la aceste sumbre previziuni a trecut aproape jumatate de secol, petrolul continua sa curga, iar Occidentul supravietuieste.

lata insa ca, deja, intervine clima. Catre 1970, se miza atat pe racire, cat si pe incalzire: numai sa se termine totul, intr-un fel sau in altul. Racirea era provocata de pulberile industriale si agricole care ecranau radiatia solara. Incalzirea era consecinta emisiilor de gaze cu efect de sera (in primul rand gazul carbonic). Ramaneau doua posibilitati: fie o noua era glaciara, fie o incalzire insuportabila, vina revenind, in amandoua cazurile, tehnologiei occidentale. Intre timp, lucruri le s-au lamurit: ramane un singur scenariu, incalzirea globala. Pana in 2100, temperatura globului ar urma sa creasca cu 1,5 pana la 6 grade. In general, probabil pentru a simplifica discutia, e retinuta valoarea cea mai inalta (sau chiar mai mult: eventual 9 grade). Evident, fenomenul nu va inceta in 2100; aceleasi cauze vor continua sa actioneze, iar incalzirea va creste si mai mult: va fi sfarsitul erei tehnologice si poate, intr-o zi, sfarsitul omenirii. Pentru a evita dezastrul, exista o singura solutie: reducerea drastica a emisiilor de gaze cu efect de sera, adica inventarea altui tip de civilizatie; si mai ales renuntarea, de tot sau aproape de tot, la combustibilii fosili (petrol, carbune etc., principalii vinovati pentru aceste emisii), si implicit la avion si automobil. Oricum, nu se poate astepta la nesfarsit pentru a exploata sursele de energie alternativa (in special fuziunea nucleara, necontrolabila pentru moment). Daca nu se iau masuri radicale chiar de acum, maine ar putea sa fie prea tarziu.

Cu toate astea, scenariile optimiste nu lipsesc, si nu ezita, nici ele, sa exagereze in chip spectaculos. Americanii privesc din nou catre spatiu. De data asta, se va merge pana la capat: pe Luna, in curand, si pe Marte, putin mai tarziu. Iata refugii cosmice pentru omenire daca Pamantul ar deveni de nelocuit! De ceva timp, exista proiecte care-si propun sa "teraformeze" Marte, adica s-o transforme intr-o planeta similara Pamantului; vom avea asadar ocazia sa le punem in practica. Vom dispune astfel de cel putin o planeta in stare de functionare. Iar Marte nu va fi, in nici un caz, ultima escala.

Dar daca spatiul cosmic revine in discutie, vedeta e, din ce in ce mai mult, proiectul biologic. Progresele enorme ale geneticii si biologiei celulare permit sa se intrevada un viitor apropiat in care omul ar deveni adevaratul stapan al vietii. Descifrarea genomului uman, obtinerea de celule stem si tehnicile de clonare sunt progrese formidabile care deschid perspectiva orientarii si controlarii mecanismelor vitale. Singurele bariere, in acest moment, par sa fie cele puse de etica. Are omul dreptul sa intervina asupra lui insusi pana in punctul in care ar deveni o fiinta diferita? Scenariile merg, si aici, de la apoteoza la cosmar. Cosmarul ar fi modelul Frankenstein, o lume populata cu monstri umani. Apoteoza: o omenire eliberata de servitutile ei biologice. Bolile si infirmitatile vor disparea. Omul isi va atinge potentialul maxim, fizic si intelectual. Speranta de viata va creste intr-un ritm si mai accelerat decat in ultimul secol. Unii vorbesc deja de o durata de viata de doua-trei sute de ani, cu o tinerete prelungita si o sanatate perfecta. Cele doua scenarii combinate - biologic si cosmic - duc la un viitor exaltant, in care nici un obstacol n-ar mai impiedica irezistibilul progres al speciei umane.

Apoteoza sau dezastru? Catastrofa climatica si remodelarea fiintei umane exprima, prin consecintele lor potentiale (care pentru moment tin de imaginar) punctele cele mai avansate ale unei dialectici contradictorii.20 Daca i-am crede deopotriva pe profetii dezastrului si pe cei ai apoteozei, o imagine stranie ar aparea peste un secol sau doua: fiinte umane plesnind de sanatate pe un Pamant devenit un infern. Nu este un tablou prea coerent. Dar asa functioneaza imaginarul Occidentului, sfasiat mereu intre speranta si spaima, intre viitorul luminos si viitorul tenebrelor, sub o tensiune permanenta, aflata la originea impulsului care a creat lumea de azi si va crea lumea de maine.

Cateva precizari si concluzii.

Acestei schite de istorie a unei lumi modelate de Occident i s-ar putea obiecta ca si Occidentul a luat enorm de la altii. Incontestabil. As spune chiar ca, inainte de epoca relativ recenta in care modelul conceput in Vest a cucerit planeta, Occidentul a beneficiat in mai mare masura de contributiile celorlalti decat ceilalti de contributiile lui. In Evul Mediu, savantii Occidentali au redescoperit stiinta (inclusiv vechea stiinta greaca) datorita arabilor. Inventiile esentiale ale epocii (hartia, praful de pusca, busola.) ajung in Europa din China, si tot prin spatiul musulman. Bizantul, la randul sau, le-a oferit un stimulent intelectual invatatilor din Vest. Chiar si mai tarziu, Occidentul a continuat sa fie receptiv la cele mai diverse productii culturale; e suficient sa mentionam, pentru ultimele doua secole, pictura japoneza, romanul rus, muzica neagra, mistica indiana. si asa mai departe, o lista aproape interminabila.

Aceasta capacitate de a imprumuta si asimila a fost neindoielnic una din calitatile sale majore. Civilizatie de sinteza, combinand mosteniri foarte diverse si chiar contradictorii - greco-romana, iudeo-crestina, celtica, germanica - manifestand chiar de la inceput un simt al diversitatii (accentuat apoi progresiv), si destul de complexata, intr-o prima faza, de superioritatea civilizatiilor vecine (Bizantul si lslamul), Occidentul era deschis, dornic sa invete si sa primeasca. Celelalte civilizatii au optat mai curand pentru strategii izolationiste. Arabii si turcii, rusii (inainte de Petru cel Mare), chinezii, japonezii (inainte de era Meiji) n-au acceptat decat cu taraita imprumuturile occidentale. Nu vrem sa absolutizam aceasta diferenta. Deschiderea occidentala a avut si ea limite si s-a lovit de numeroase prejudecati (mai ales cand intra in joc religia). Nici "ceilalti", pe de alta parte, nu s-au inchis vreodata ermetic (nici nu ar fi posibil). Totul e o chestiune de comparatie. Mai mult decat ceilalti, mult mai mult decat ei, Occidentul a privit lumea cu interes si a dovedit capacitatea de a integra armonios in sinteza lui elemente straine.

Aceasta sinteza, s-o spunem fara echivoc, ii apartine integral. Cunostintele stiintifice de la sfarsitul Evului Mediu au fost intr-adevar imprumutate de la arabi; insa din toate aceste imprumuturi, Occidentul a creat o stiinta victorioasa si transformatoare pe care arabii n-o banuiau. Hartia si tiparul au aparut in alta parte, dar cartea, acest obiect care a revolutionat lumea, este inventia exclusiva a Occidentului. De o vreme, se cauta izvoare neoccidentale ale Renasterii, ignorate sau minimalizate de istoricii care nu vedeau dincolo de propriul lor orizont; initiativa perfect legitima: intr-adevar, evreii, arabii si grecii au oferit culturii occidentale din epoca sugestii deloc neglijabile (tratate evreiesti si arabe de mistica si de magie; contributii ale eruditilor greci la reactualizarea operelor antice, fara sa uitam, tot aici, un artist de talia lui El Greco). Cu toate astea, Renasterea ramane un fenomen tipic occidental, foarte departe de profilul cultural al Greciei sau al spatiului musulman. De la un secol la altul, toate elementele straine s-au integrat organic intr-un demers specific occidental. Celelalte civilizatii au avut un comportament diferit si chiar opus; intr-o prima faza, atitudinea lor a fost mai curand de respingere; apoi, vrand parca sa recupereze timpul pierdut, au grabit pasul, adoptand, cu mai mult sau mai putin succes, segmente intregi ale modelului occidental.

Sa fie calea occidentala singura recomandabila? S-ar putea atinge acelasi nivel de dezvoltare folosind strategii diferite, sau chiar opuse? Din punct de vedere istoric, raspunsul este categoric: singura formula castigatoare a fost cea occidentala. Totusi, viitorul nu poate fi redus la o simpla prelungire a trecutului. Teoretic, exista posibilitati multiple. Dar, rational vorbind, prudenta s-ar cadea sa fie de rigoare. Esecul dureros al filosofiei comuniste trebuie sa ramana ca un memento. Experimentele prea originale risca sa coste scump. Evident, nu e cazul - n-ar fi de dorit, si nici posibil de altfel - ca restul lumii sa imite orbeste Occidentul. Dar cateva principii deja verificate merita retinute: o diversitate economica, sociala si culturala semnificativa mai curand decat o societate "monolitica"; libertati individuale si colective; libera initiativa si concurenta; politici sociale suficient de suple pentru a nu frana miscarea economica, dar suficient de eficiente pentru a limita inegalitatile si a asigura un anume consens. Modul de a exprima aceste criterii, dozajul si combinatiile vor fi desigur diferite de la un spatiu cultural la altul. Mostenirea fiecaruia va avea intotdeauna un cuvant de spus. Dar specificitatile culturale nu trebuie sa stea in calea rationalitatii economice.

Influenta culturii ramane de altfel un subiect controversat. Se poate constata, pe de o parte, o noua ofensiva a determinismului cultural de factura weberiana: civilizatiile ar avea cai diferite, iar unele culturi ar fi mai apte decat altele sa "secreteze" dezvoltarea. Pe vremea lui Weber, o astfel de cultura era protestantismul; Apoi, Occidentul intreg, crestin si post-crestin; mai recent, de ce nu, Extremul Orient. Dar dincolo de preferintele exprimate, ramane principiul potrivit caruia ar exista culturi mai performante decat altele. Teza opusa este la fel de prezenta si nu mai putin transanta: culturile n-ar conta ca factori de dezvoltare. Pretentia ca "anumite culturi sunt mai apte decat altele sa se dezvolte si ca valorile democratice sunt inerente anumitor culturi si straine de altele" ar tine pur si simplu de "mit", mai ales ca "analiza statistica si studiile istorice n-au dovedit existenta unei relatii de la cauza la efect intre cultura si progresul economic sau democratie"1 - iata judecata foarte "corecta politic" a unei echipe care lucreaza pentru un program al Natiunilor Unite.

Nu putem decat sa admiram inca o data logica de fier a teoreticienilor. Dupa primul scenariu, n-ar mai fi mare lucru de facut: alesii sunt deja separati de ceilalti. In schimb, dupa a doua teorie, toate sperantele sunt permise, n-ar exista nici un obstacol. Dar de ce sa nu acceptam cultura ca unul dintre factorii importanti care intra in joc, nu "hotarator", desigur (nici un factor, de unul singur, nu e hotarator), dar deloc neglijabil. De altfel, cultura (religii, valori, idealuri, comportamente) nu poate fi "extrasa" din ansamblul unei civilizatii, in care toate elementele, materiale si spirituale, se contopesc intr-o sinteza unica. Pentru Occident, mostenirea culturala ramane un avantaj: individualismul, diversitatea, vointa de a descoperi, cautarea viitorului sunt componente care conteaza in dinamica unei civilizatii. Extremul Orient, al doilea pol al dezvoltarii din zilele noastre, se bazeaza si el, in afara de imprumuturi le de la Occident, pe valori culturale specifice si in particular pe o etica a muncii de veche traditie; fata de Occident, dozajul e oarecum diferit: mai putin individualism si mai multa disciplina si solidaritate. Este o varianta care se dovedeste si ea functionala.

Calea dezvoltarii, fara sa fie unica, ramane destul de ingusta. Experientele reusite nu pot fi ignorate; nu e cazul sa reinventam roata. Sub acest aspect, cazul Chinei este exemplar; ea a sfarsit prin a abandona proiectul economic comunist si a reintroduce proprietatea privata si regulile pietei. Ca sa obtii rezultate comparabile cu ale Occidentului, e preferabil sa urmezi cat mai fidel modelul occidental. Fara a trece neaparat la protestantism, merita sa inveti cate ceva din "etica protestanta". Nu trebuie sa consideram ca tarile sarace ar fi condamnate la subdezvoltare din cauze de ordin istoric si cultural. Dar nici nu trebuie sa le consideram scutite de orice obligatie de a-si revizui scara lor de valori. Fanatismul religios, resentimentele tribale, excluderea femeii, dispretul pentru drepturile omului, comportamentul politic arbitrar nu sunt premise pentru dezvoltare, ci dimpotriva. Nu poti sa te ridici la nivelul Occidentului facand exact pe dos decat el. Va trebui apoi sa se renunte la legenda potrivit careia Occidentul a devenit bogat storcandu-i pe ceilalti, saracindu-i si impiedicandu-le dezvoltarea. E foarte adevarat ca a profitat de popoarele supuse si de resursele din teritoriile lor, dar a putut s-o faca tocmai pentru ca era deja bogat si puternic, prin propriile sale mijloace. Si invers, in ciuda imenselor imperii coloniale pe care le posedau, Spania si Portugalia au ramas multa vreme blocate; la fel, Rusia. Superioritatea sau inferioritatea depind in primul rand de structurile sociale si mentale. Ar fi naiv sa credem ca fara Occidentul exploatator si devorator, tarile Lumii a Treia ar ocupa o pozitie mai buna in ierarhia natiunilor. Desigur, Occidentul a dezechilibrat aceste societati traditionale si, in loc sa le lase sa vegeteze, le-a impins spre periferia lumii dezvoltate. Neputand reveni la starea originara, singurul drum posibil e cel al modernitatii si dezvoltarii. Ajutorul natiunilor bogate e necesar, dar nu suficient. Capacitatea sau incapacitatea de a depasi situatia actuala tine exclusiv de societatile in chestiune.

Marea necunoscuta ramane viitorul. Intotdeauna a fost asa, dar in prezent aceasta afirmatie capata un sens mai acut, in conditiile unei accelerari fara precedent a istoriei. Opera a Occidentului, a aparatului sau tehnologic si industrial, a mentalitatilor sale, competitia viitorului este pe punctul sa produca o ruptura. Pana acum, si in ciuda unui ritm crescator, fiecare generatie prelua stafeta, firesc, de la cea precedenta. Partea de inovatie nu depasea partea de mostenire. Dar acest raport tinde sa se modifice in chip radical; momentul cand trecutul nu va mai fi decat o amintire indepartata si vaga ar putea fi aproape. In ultimii zece-cincisprezece ani, un interval extrem de scurt, noi tehnologii, ca Internetul si telefonia mobila, au modificat sensibil comportamentele si raporturile interumane. La fel de brutal, genetica isi inmulteste revelatiile; clonarea a intrat in practica stiintifica curenta, si singurele scrupule care impiedica - provizoriu - manipularea biologica a fiintei umane sunt de ordin etic. Dar etica insasi e in plina mutatie. Cine s-ar fi gandit, acum mai putin de jumatate de secol - e doar un exemplu din mii - ca mariajul homosexual va deveni la fel de firesc si la fel de legal ca si "traditionala" casatorie intre barbat si femeie? (Nu e nici o surpriza ca primele tari care l-au legalizat - Olanda, Belgia, Canada, Spania, Marea Britanie - apartin, toate, Occidentului.) Este doar una dintre atatea evolutii spectaculoase care-au putut fi observate in interval de cativa ani.

Previziunile pe termen lung sau mediu sunt absolut iluzorii. Nu stim nimic despre anul 2100. Singura cvasicertitudine e ca va fi o lume foarte diferita de cea in care traim. Tehnologie, mediu, biologie umana, cultura, religie, sociabilitate, mod de viata. Totul va fi remodelat dupa criterii noi. Astfel, Occidentul isi va fi castigat pariul. Isi va fi implinit ratiunea de a fi, misiunea sa istorica: transformarea lumii si a conditiei umane. Este imposibil sa estimam rezultatul: ceea ce ne asteapta la capatul drumului apartine marelui mister care invaluie destinul omului.

SFARSIT