Stralucitoarea sabie al. mitru - stralucitoarea sabie

STRALUCITOAREA SABIE AL. MITRU - STRALUCITOAREA SABIE

Ziua se ingana cu noaptea, cand batranul isi ridica fruntea de deasupra foilor pe care scria si lasa din mana pana. Prin ferestruica ingusta a chiliei privi cerul. Noaptea trecuse pe nesimtite, in timp ce el a tot haladuit pe cararile vremii impreuna cu umbrele dragi si de mult savarsite din viata.

Turla, impurpurata in lumina celor dintai raze ale diminetii, mijind de peste munti, strapungea bolta. Arsa, prabusita, rezidita, din nou daramata sub navaliri si iarasi reconstruita, turla - in care lui, copil, ii placea sa se catere, ca de sus sa poata privi in voie "tara" - a fost intotdeauna acolo. Asa o stie el, intotdeauna acolo, ca o frunte inalta si ganditoare, puternica si semeata, ce nu a putut fi niciodata definitiv sfaramata.

Aici, intre zidurile Tismanei, loc de refugiu si rezistenta in vremuri de restriste, s‑au adunat el si ai lui de fiecare data. Si‑au oblojit ranile, si‑au ascutit palosele, au cercetat din turla miscarile vrajmasului si, redeschizand portile, s‑au napustit, improspatati, cu si mai mare darzie la lupta.

Cele din urma neguri se risipesc. Toaca bate maruntind timpul si reamintindu‑le celor din manastire ca a venit ceasul utreniei. Impinsa de vantul mereu nestatornic al inaltimilor, ceata, in lungi fuioare albicioase, calatoreste alene pe munte. Un bucium rasuna in departari, instiintandu‑i pe localnici, in graiul numai de ei cunoscut, ca in tinut e pace. Isi pot incepe in liniste munca.

Iar clopotul cel mic din turla, numit, nu se stie de ce, Fratele, pastrat in manastire inca din vremea celui dintai ziditor al sau, calugarul Nicodim, a inceput si el sa bata. Glasul limpede, melodios, se raspandeste in dulci vibratii sonore pe vai.

Lumanarea era pe sfarsite. Incepuse sa sfaraie. Sufla in ea si‑o stinse.

Ochii pisarului se indreapta acum catre peretele de rasarit al chiliei.

Acolo, pe‑un asternut de brocart rosu, smuls din insusi vesmantul faimosului Ali‑beg, dusmanul atat de inversunat, de odinioara, al libertatii Valahiei, atarna o sabie. Din argintul si pietrele pretioase ce‑i impodobesc manerul, tasnesc parca jerbe stralucitoare de flacari.

In perioade de liniste ca acestea ale domniei vrednicului voievod Neagoe Basarab, batranul scoate sabia din tainita unde‑o tinuse ascunsa, ca si diata, si‑i place s‑o pastreze necontenit sub ochi.

Asa nu va uita niciodata cuvintele aceluia care intruchipa pentru el cea mai fierbinte dragoste de libertate. Dragoste impinsa pana la sacrificiul de sine.

Acum e liniste, insa atunci. Desi s‑a scurs atata vreme, ochii batranului se impaienjenesc.

Umbre incep sa i se fugareasca iarasi prin minte. Glasuri, zanganit de arme ii rasuna in urechi.

- Ioane!.

Vocea era a ei. Draga sa Oltea.

Adusa taras, pentru ca altfel nu fusese cu putinta, tanara femeie - tinuta strans de doi strajeri voinici, buni sa lupte cu ursul - inca se mai zbatea.

Se zbatuse, de altfel, tot drumul incercand sa se desprinda din legaturi, sa‑si scoata din gura calusul si sa‑si inlature naframa cu care‑i invelisera chipul ca sa nu se poata vedea cine este.

Intr‑un timp izbutise. Isi desfacuse o mana si‑si scosese calusul. Incepuse sa strige, numai ca, din nenorocire, tocmai in minutele acelea treceau printr‑o padure si nimeni n‑o auzise.

Oprira caruta, si tustrei se repezira:

- Ai merita sa te ucidem, racneau. Esti nevasta lui Ion, cel care nu vrea sa se supuna noii domnii.

Femeia, desi atat de tanara, aproape inca numai o copila, era voinica si mladioasa. Ii lovi, ii musca si, daca ar fi avut amandoua mainile si picioarele libere, poate ar fi reusit sa scape. Asa, cei trei barbati, strajerii si carutasul, in cele din urma o biruira. Ii legara iar mana, ii acoperira chipul si o azvarlira la loc in caruta.

Ajunsi la palat, dupa doua zile de goana, o tarara pe scari, fiindca, desi ii dezlegasera picioarele, refuza sa urce. Si o adusera in anticamera domnitorului.

Trecusera numai cateva luni de cand Tepes isi inchisese ochii, in cetatea Gherghita. Nu insa mai inainte de a‑i fi incredintat lui Ion sabia domneasca si diata. Si de a‑l fi cununat cu iubita lui, Oltea.

Pentru cei de jos, dupa reinscaunarea lui Laiota Basarab‑Batranul, urmara saptamani si luni dintre cele mai grele. Domnitorul - desi un urmas al acelui Basarab‑Tihomir, care cu mai bine de un veac si jumatate in urma asigurase libertatea tarii - asculta de porunca turcilor. Sub ochii lui, acestia jefuiau dupa bunul lor plac.

Atunci capitanul Ion, dand glas maniei poporului, a incalecat din nou pe armasarul lui, Negru, si, pornind in iures prin tara, a vestit tuturor ca se afla la el diata lui Tepes. Diata prin care acesta‑i chema, si dupa moarte, pe aceia care‑si iubeau cu‑adevarat pamantul stramosesc, la lupta pentru neatarnarea tarii.

Ascultandu‑i cuvintele - cu toate ca nu aveau arme, erau flamanzi, inlantuiti de pamantul boierilor, oropsiti si amenintati cu tot felul de pedepse de otomani si slugile domnesti - o seama de voinici s‑au ridicat, in numele norodului, alaturandu‑i‑se lui Ion. Lupta impotriva lui Laiota si‑a stapanilor sai otomani si‑a reluat cursul..

Plecand la batalie, Ion isi lasase pe tanara si frumoasa lui sotie la adapostul zidurilor Tismanei, manastire aflata intr‑un tinut ai carui locuitori traiau inca in duhul lui Tepes.

Aici era in siguranta. Si tocmai fiindca se stia in siguranta, Oltea cobora uneori in sat, pentru a‑i ajuta pe cei in suferinta, si mai ales pe copiii satenilor care‑i erau aproape toti prieteni.

O fetita se imbolnavise de friguri si Oltea se dusese in dimineata aceea la ea cu felurite leacuri.

Deodata, in timp ce tanara femeie ingrijea copilul, in casa au navalit zdrahonii lui voda.

Pesemne, o pandisera din marginea padurii, vreme de cine stie cate zile. Oamenii - barbatii si femeile din sat - erau plecati pe ogoare. Venise primavara si muncile reincepusera pe camp. In sat nu ramasesera decat copiii, bolnavii si batranii. Iar casa omului a carui fetita se imbolnavise se gasea cam intr‑o latura a satului, in dosul unui damb.

Unul o apuca pe tanara femeie din spate, de grumaz, strangand‑o salbatic. Oltea aproape se inabusi. Al doilea ii puse calusul in gura. Si‑al treilea o lega de maini si de picioare.

O aburcara pe‑un cal si pornira, in galop, prin padure. Dincolo de padure ii astepta o caruta.

Nimeni, in afara de fetita bolnava, nu prinsese de veste ce se intamplase. Iar ea, vazand cum o strangeau pe Oltea de gat si o legau in streanguri, de spaima lesina.

Cand fata se trezi, dupa un ceas sau doua, asa bolnava si desculta cum era, o zbughi afara si incepu sa strige:

- A fost rapita jupanita Oltea!. Ajutor!. Ajutor!.

Batranii si batranele satului si‑aproape toti copiii se ingramadira in jurul ei. Nici unul n‑avea insa nici o putere.

Fetita plangea cu sughituri. Abia de‑o puteau intelege ce povestea despre felul cum jupanita Oltea fusese rapita.

Dar baietii alergara la camp sa‑si instiinteze parintii. Un barbat incaleca pe‑un bidiviu si o porni pe urmele ostenilor domnesti sa afle cel putin unde‑o duceau pe jupanita. Iar altul, de‑asemenea calare, porni in cautarea lui Ion.

Instiintat ca jupanita fusese adusa, Laiota, de bucurie, sari in jilt. Nici nu‑i venea sa creada ca se putuse implini o asemenea fapta dincolo de Olt, unde aproape toti ii stateau impotriva.

Scurt, slab, cu umerii ingusti, bratele ca niste fuse si o barba caramizie - inspicata cu fire albe - murdara, domnul era de‑o uratenie cum rar se intalnea. Cu toate acestea, cand voia, stia sa se faca placut. Zambea, lingusea, mintea, jura, fara sa pregete, orice si pe orice, oricui, in orice imprejurare, numai sa‑si atinga telul.

Asa si izbutise sa se cocoteze in scaunul domnesc, jurandu‑i prietenie si credinta, intai lui Stefan al Moldovei, apoi lui Ali‑beg si Mahomed al II‑lea. Tot el se banuia ca pricinuise lovirea prin miselie a lui Tepes, iar pe oamenii acestuia, cati fusesera prinsi, ii torturase indelung si‑apoi ii spanzurase.

Savarsind aceasta fapta neomeneasca, Laiota isi ascultase pe cei trei sfetnici apropiati. Unul dintre ei, logofatul Tudor din Orboiesti, era numit in popor Ceapcanul. Celui de‑al doilea, Udriste, fiindca avea niste mustati uriase, i se zicea Mustetea. Doar cel de‑al treilea, Vintila, n‑avea nici o porecla. Impreuna cu acestia fusese in pribegie. Si laolalta se intorsesera. Iar voda nu facea nici un pas fara sfatul lor. Facusera deci planul s‑o fure pe Oltea, s‑o supuna la cazne si ea sa le destainuie ceea ce voda voia sa afle cu privire la Tepes.

De la Ion - chiar daca prin cine stie ce intamplare norocoasa ar fi izbutit sa‑l prinda - nu puteau nadajdui sa afle nimic. Il mai torturase candva si Radu cel Frumos, fara sa‑i poata desclesta gura. Dar Oltea era femeie. Sperau ca nu va rezista la caznele in care era atat de priceput Ceapcanul, si va marturisi unde fusese ascuns trupul fostului domnitor si unde‑i pastra diata Ion.

In popor se credea ca acesta inca traieste. «Tepes se gaseste adapostit undeva! se soptea pe furis. Nu va trece mult si va iesi la lumina. Sabia lui va straluci iar, biruitoare. Laiota si otomanii vor fi goniti din tara.»

Cum sa incredintezi insa multimea ca Tepes a pierit, cand trupul sau nu putea fi gasit?

Sapasera la Gherghita si in padurile din jur, dar fara rezultat. Iscoadele domnesti cercetasera sat dupa sat si manastire dupa manastire, incercand sa‑i gaseasca macar pe Bucur si Mihailo, cei despre care se credea ca avusesera sarcina de a ascunde undeva trupul neinsufletit al lui Vlad.

Dar nu descoperisera nimic, in afara de faptul ca Bucur si Mihailo cazusera si ei intr‑o lupta si fusesera ingropati chiar in targul Gherghita.

Iar ceilalti osteni ai lui Vlad, luati prizonieri de turci, pastrasera taina cu‑aceeasi strasnicie.

Acum toate sperantele erau in ceea ce vor izbuti sa smulga prin chinuri de la Oltea.

- Prin slabiciunea femeiasca vom afla taina, il incredintasera marii boieri pe voda.

- La nevoie s‑o amenintati c‑o vom arde de vie! propusese Vintila.

- Credeti?. Credeti?. tresari Laiota.

- Sigur. fara‑ndoiala, maria ta!

- Asta nu‑nseamna ca vom cruta‑o, dupa ce va marturisi!

- Dimpotriva, se incruntase voda.

Mustetea il ura pe Ion cum nu mai urase inca pe nimeni. In ultima batalie, din padurea Balteni, capitanul il smulsese din sa, apucandu‑l de‑un brat. Asa, cu bratul sucit si gatul stramb, il dusese pana inaintea lui Vlad, azvarlindu‑i‑l la picioare, in zapada. De frica sabiei domnitorului sau a cumplitei lui tepi, Mustetea incepuse sa planga. Plangea cu sughituri in rasetele celor de fata, cerandu‑si intruna iertare.

- Jur sa te slujesc ca un rob, ii fagaduia lui Vlad. Sa‑ti fiu grajdar la cai, sa‑ti curat straiele, incaltarile si sa‑ti aduc la masa bucatele.

Lui Vlad i se facuse greata.

- Spurci haina de ostean! Luati‑l, duceti‑l la Gherghita si puneti‑l ingrijitor la porci, le poruncise ostenilor. Numai asa ceva i se cuvine unui fricos ca el.

Il luasera, intr‑adevar, si il facusera "boier peste cocini"; dar, cu prilejul mortii voievodului, cand parasisera cetatea, ostenii il uitasera la Gherghita.

Se furisase nu se stie cum; izbutise sa fuga si se reintorsese in tabara lui Laiota.

- Ostenii lui Ion m‑au luat prins, recunoscuse el. Dar m‑am luptat cu ei si‑n cetate si‑am reusit sa scap, mintise cu nerusinare, uitand sa povesteasca despre trecerea sa pe la cocina porcilor.

Injosirea indurata, din pricina lui Ion, cel care il smulsese din sa, nu o putea uita. Si in numele a ceea ce indurase voia s‑o injoseasca si el pe Oltea.

- Sa ti‑o aduc, maria ta, pe sotia lui Ion? intreba, avand o lucire de cumplita cruzime in ochi. Sa stai putin de vorba cu ea?

- Adu‑mi‑o!. Adu‑mi‑o! se invoise voda, reintorcandu‑se si pravalindu‑se in jilt.

Batranul isi puse obrazul in palme. Ochii‑i catau in adancimea timpului.

Trecusera patruzeci si patru de ani si, cu toate acestea, retraia intamplarile de parca aveau loc in clipele acelea.

- Ioane!

Vocea ii suna din nou in urechi.

In minte se vazu galopand pe armasarul lui, Negru, peste campii, peste dealuri, taind de‑a dreptul apele, cu ceata de flacai dupa el. Inima ii ardea in piept si sabia ii fremata la brau.

Oltea? Ce se petrecea cu Oltea? Oamenii il instiintasera ca jupanita fusese tarata in palat. Ce se intamplase mai departe cu ea?

Voda, zarind‑o, intepenise in jilt. Inghitea in sec ca un peste care, scos din apa, isi pierde rasuflarea.

Oltea - cu toate ca‑si avea inca mainile legate la spate, iar vesmintele ii fusesera sfasiate in timpul calatoriei si‑al incercarii de‑a se elibera din ghearele rapitorilor - se infatisa ca o adevarata regina.

Inalta, subtire, ca trasa prin inel, gingasa, dar mandra si neinfricata, inaintase pana langa jiltul lui voda.

Si‑n timp ce ea pasea, lui Laiota i se parea ca‑n sala mare, rece si intunecata a palatului se aprinsesera o mie de faclii. O fiinta femeiasca cu‑atata farmec, chiar intr‑o tara ca a lui vestita in femei frumoase, inca nu mai vazuse.

Ii privea ochii, chipul.

- Pielita obrazului trebuie sa‑i fie mai matasoasa decat aceea a piersicii. O astfel de femeie mi‑as fi dorit eu de sotie! murmura.

Laiota era vaduv. Nici o femeie nu‑l iubise, intr‑atat era de nesuferit in viata de toate zilele. Acuma nazuia spre Oltea. Catre cea mai frumoasa dintre toate femeile. Numai ca aceasta era sotia lui Ion. Iar de Ion se temea. Cu Ion nu era de glumit, oricat se tinea el de tantos pe tron, oricat era de voievod si prieten al turcilor.

- Dezlegati‑o! mormai.

- S‑o dezlegam? Cum? ramase nedumerit Mustetea.

- S‑o cercetam legata, Maria ta, femeia aceasta este ca o lupoaica turbata! isi dete cu parerea Ceapcanul.

Dar voda parca orbise. Uitase de cautarea ramasitelor pamantesti ale inaintasului sau. Uitase si de primejdiile ce‑l pandeau. Nu mai avea decat un singur gand: s‑o dobandeasca pe Oltea.

- Dezlegati‑o! se rasti.

Si insusi Mustetea, auzind acest strigat si cunoscand prea bine ce putea insemna uneori mania lui voda, se grabi s‑o dezlege.

Oltea se simti libera. Dupa atatea ceasuri cat statuse legata, mainile‑i amortisera. Si le freca domol. Degetele‑i subtiri isi reveneau pe incetul. Furnicaturi usoare, insa fierbinti, ii porneau de sub unghii. Se raspandeau in sus si se opreau in palme.

- Te‑ntreb, si nu te‑ntreb decat o singura data - rosti (spre surprinderea tuturor), incruntat, Laiota - daca primesti, de buna voie, sa ramai la curtea mea, sa‑mi fii ca o nevasta.

- Cum? Cum? se foira nedumeriti boierii. Dar cercetarea, maria ta? Fusese vorba de altceva. Nu se cuvine s‑o ierti.

Oltei i se paruse, de‑asemenea, ca n‑auzise bine. Indraznea oare Laiota sa‑i puna, cu‑adevarat, o astfel de intrebare? Ei? Sotia lui Ion?

- Ai de ales intre a primi de bunavoie ceea ce‑ti cer si‑a te sili, cu biciul, s‑asculti! isi marturisi voda gandul pana la capat.

- Daca este de‑ales, ii dete raspuns Oltea, fara a sta pe ganduri, ei bine.

- Ei bine? icni voda, ingramadit in jilt si cu ochii holbati.

- Ei bine, aleg biciul.

Rostise cu atata nepasare si semetie cuvintele, incat Laiota simti un val de sange urcandu‑i‑se la cap.

- Biciul? Alegi biciul? racni. Sa fii atunci biciuita aici, in fata mea. Sa vina calaul. calaul.

Isi ridicase bratele si urla:

- Calaul. calaul. Si Oltea sa ne marturiseasca tot. tot. Vrusesem s‑o crut. insa nu merita. nu. Nu merita decat biciul.

Mustetea facu un semn. Osteanul de straja se repezi. Durara numai cateva clipe. Atata ca Oltea si apuca sa smulga de la braul domnitorului sabia si‑o indrepta catre pieptul acestuia.

Straja domnitorului Laiota era destul de mare. Numara peste doua sute de osteni. Cam cincizeci dintre ei erau turci, ieniceri bine instruiti, lasati lui voda, spre ocrotire, de Ali‑beg. Mustetea stransese si el vreo suta de oameni dintre veneticii fara capatai care colindau, in vremurile acelea nesigure, de dupa moartea lui Tepes, incoa si incolo, tara, jefuind si nedandu‑se inapoi nici de la omoruri, cand intampinau vreo impotrivire. Si numai restul erau romani, alesi tot de Mustetea, bob‑cu‑bob, dintre oamenii boieresti sau, cand erau domnesti, dintre aceia care avusesera toate motivele sa se teama de Tepes. Se stia ca fostul domnitor ii pedepsise cu asprime pe hoti, lenesi si mincinosi. Unii, desi vinovati, scapasera, fugind de osanda. Dar, fiindca mergea zvonul ca Tepes nu e mort si se va intoarce curand, ei inca se temeau ca va veni o zi cand vor fi nevoiti sa‑si primeasca rasplata.

Toti acestia se alaturasera batranului Laiota.

Straja voievodului cel nou era foarte bine inarmata. Cei mai multi isi primisera armele de la turci. Sabiile, sulitele, scuturile si arcurile erau de soi otoman. Asa incat privelistea strajii cand se insiruia la strigarea de dimineata, inaintea palatului, se vadea destul de curioasa, cu straie de toate felurile, dar cu arme, scuturi si coifuri otomane. Si, pe straja aceasta, asa cum era si cum nu era, se bizuia, pentru siguranta lui, Laiota.

In clipa cand primise vestea despre rapirea Oltei, Ion avea in preajma numai doi oameni. Ceilalti savarseau un atac asupra convoaielor de aprovizionare turcesti.

Fostului capitan al lui Tepes ii revenise in acele zile indatorirea de a patrunde, singur, in lagarul otoman din padurea Cocoanele si de a pune acolo foc unui depozit de arme. Imbracat turceste, Ion patrunsese in lagar, daduse foc depozitului si se reintorsese cu bine.

- Si unde‑a fost dusa Oltea?

- In palatul lui voda.

Ion isi schimbase, cat ai clipi, imbracamintea, punandu‑si‑o pe cea valaha, si sarise pe Negru.

Stia ca garda palatului era mai mare si bine inarmata, ca alaturi de ostenii lui Laiota erau turcii. Si nu voia sa puna pe nici unul din cei doi oameni ai sai in primejdie. Aici nu mai era la mijloc tara. Cand era vorba de tara, le putea porunci. Dar pentru sine si sotia sa n‑avea dreptul acesta. Daca ei vor voi sa‑l ajute erau liberi s‑o faca. El insa nu le va cere, si cu atat mai mult nu le va porunci nimic.

Sari deci pe cal, fara sa rosteasca nici un cuvant, si porni.

Negru era un fugar stralucit. Niciodata vreun alt cal nu‑l putuse intrece in iuteala. Numai ca de data aceasta, ca si cum ar fi simtit si el cat de mare era primejdia in care se gasea Oltea, nu fugea, ci zbura. Picioarele‑i subtiri si nervoase, cu copitele mici, aproape nu atingeau pamantul. Sarea peste movile si santuri, se strecura prin desisuri, se avanta in rauri si lacuri. Necheza din cand in cand usor, intorcandu‑si putin, cu duiosie, capul catre stapanul drag, si gonea mai departe, parca din ce in ce mai repede.

Cei doi tovarasi de lupta ai lui Ion, vazandu‑l pe capitan incalecand si pornind, nu sovaira. Sarind pe cai, il urmara.

Pe unde treceau, locuitorii ii recunosteau lesne. Insemnul: vulturul rosu cusut pe pieptare arata limpede cine erau.

- Ce s‑a intamplat?

Din goana, cetasii lui Ion raspundeau:

- Jupanita Oltea a fost rapita si, fara‑ndoiala, voda are de gand s‑o supuna la chinuri, pentru a‑l sili pe capitanul nostru sa nu‑mplineasca diata lui Tepes.

- Asadar, acesta‑i adevaratul chip al lui Laiota? se maniau oamenii. Nu‑i ajunge nevrednica lovire a fostului domn si trecerea sa cu oastea de partea vrajmasului? Vrea sa se razboiasca si cu femeile. Barbatii din aceasta tara, de cand sunt ei pe lume, s‑au ferit sa napastuiasca femeile. Femeia e trup sfant, pentru ca ea poarta si aduce pe lume, in dureri, pruncii, prin care dureaza si ne‑nmulteste neamul. Si cum sa cutezi a rapi o femeie pentru a o chinui, ca sa‑i silesti barbatul sa nu se mai ridice in numele dreptatii? Mai rau ca otomanii se poarta noul domn.

In palat, Oltea fusese prinsa de gat cu un arcan repezit pe la spate de catre un ostean si altul ii intinsese o sulita la picioare.

Cel dintai trase cu putere arcanul. Tanara femeie se impiedica de sulita. Cazu. Ostenii se repezira. O legara iarasi de maini si de picioare. Stiau ca altfel n‑ar fi putut s‑o stapaneasca. Si o tarara pe lespezi pana la picioarele lui Laiota.

- Ei, iata‑te, viteazo! Ce ti‑ai inchipuit? Ca ma vei putea rapune? Minte neghioaba de femeie ce esti! Voievodul tipa. Glasul, ragusit mai inainte, i se subtiase. Calaul! Sa vina mai repede calaul! Nu‑i place iatacul domnesc? O sa‑i placa mai mult biciul.

Calaul, voinic, avand un ochi scurs, cu o zeghe cenusie pe spate si incaltat numai in niste ciorapi grosi de lana, se apropie, pasind usor ca o pisica, tinandu‑si biciul gata pregatit sa loveasca.

Boierii fierbeau, nerabdatori.

Voda facu un semn, si Oltea fu intoarsa cu fata in jos.

- Sa fie biciuita! porunci Laiota.

- Ioane! striga in clipa aceea Oltea.

Chemarea ii patrunse pe toti cei de fata in urechi ca un pumnal. "Unde era Ion?"

- Ioane! isi repeta chemarea tanara femeie. Era sigura, absolut sigura ca Ion trebuia sa fi aflat de soarta ei si va veni s‑o scape. Il stia in stare de cele mai neinchipuite indrazneli. Niciodata nu se indoise de el. Ceea ce oricui altuia nu i‑ar fi stat in putinta, el izbutea sa faptuiasca.

- Ioane! striga pentru a treia oara.

In sala se facuse tacere. Voda clipea din ochi iute. Barbia ii clantanea. Numele vestitului capitan, luptator in numele norodului si al diatei lui Tepes, ii infiora pe toti.

- Oltea! raspunse o voce barbateasca, limpede si sonora de‑afara.

Si tot atunci se auzira cai nechezand si zgomote de lupta.

Ion si vartejul ce‑l urma, intr‑adevar, si ajunsesera la portile palatului.

Din intamplare, tocmai cu cateva minute mai inainte se schimbase straja. Portita cea mica era inca deschisa. Capitanul descaleca. Se napusti in ograda, insotit de cei doi cetasi. Incepura lupta cu straja. Capitanul, cu sabia in mana, le tinea piept strajerilor, in timp ce flacaii lui trageau drugii si invarteau roata. Roata dezrasuci lantul. Portile cele mari se deschisera.

Chiuind, dinspre marginea Dambovitei navali si restul de flacai care se stransesera pe drum in urma lui Ion.

Lupta se inteti. Ranitii incepura sa se prabuseasca in tarana ori sa sprijine zidurile. Paguba, inca de la primele lovituri, se vazu destul de mare de‑o parte si de alta. Dar nimeni nu dadea inapoi. Strajerii boieresti, pentru ca aceasta le era datoria si de‑aceea erau platiti, iar flacaii care‑l urmasera pe Ion, din cumplita manie ce‑i mistuia in fata silniciei lui voda.

Prinzand de veste ce se intampla, otomanii - care erau adapostiti in odaile cele bune din spatele palatului, in vreme ce romanii n‑aveau parte decat de odaile proaste si pe jumatate ingropate in pamant din fundul curtii - isi insfacara armele. In randuri stranse, de cate cinci, pornira in fuga spre porti. Atata ca sapele, coasele, custurile si ciomegele flacailor se dovedira a fi mai vrednice decat otelurile sabiilor turcesti sau decat sagetile din cucurele lor.

O ura veche si innodata cu prea multe amaruri le dadea puterea de a‑si izbi fara crutare dusmanii. Oasele sfaramate trosneau. Trupurile asupritorilor erau strapunse, taiate ori scurtate de capete.

Luptand, Ion ajunse pana langa zidul pridvorului.

Aici ii fu dat sa auda strigatul Oltei. O data, de doua ori, de trei ori.

Raspunse.

Geamurile de la fereastra lata din stanga salii de primire plesnira si Ion aparu inauntru.

Cu o lovitura dobori calaul. Cu alta matura pe toti, boieri si osteni, pana langa ziduri.

Laiota intepeni. Barbia nu‑i mai clantanea. Dar, in schimb, se uita prosteste la Ion. Rasuflarea din pieptu-i ingust ii pieri. Glasul i se stinse. Se aduna in scaun si se facu mic cat un pumn.

- Ion! murmura.

- Ion! rase capitanul in timp ce cu sabia taia legaturile in care‑i fusese cetluita sotia.

Oltea se ridica.

- Cruta‑ma! urma voda, si poti sa pleci cu Oltea, liber. Sunt unsul lui Dumnezeu, nu uita!

- Esti unsul diavolului, ii raspunse Ion, ucigas de domn si vanzator de tara.

- Nu eu!. Nu eu!. protesta voda. Nu eu l‑am ucis pe Tepes.

- Dar cine?

- Nu stiu. iti jur ca nu stiu.

- Numai ca din indemnul tau.

- Nici din indemnul meu. Asa s‑a intamplat.

Totul se petrecuse atat de repede, incat nici boierii, si nici strajerii nu apucasera sa faca vreo miscare in ajutorul domnului lor.

Zgomotele luptei rasunau acum din pridvor. Usa fu izbita cu putere. Si un manunchi de flacai, cu ciomegele si coasele in maini, patrunse in incapere.

Boierii si strajerii isi ridicara la randul lor armele, dar, numaidecat, sub asaltul flacailor, se dadura invinsi.

Voda isi puse barba in piept si gemu. Simti un nod in gat.

Ion vrusese sa‑l apuce de barba, sa‑l duca in pridvor si sa‑l arate multimii. Dar i se facu sila. Acesta fu norocul lui Laiota si numai astfel scapa in acea zi de rusinea de‑a fi tarat de barba si aratat astfel ostenilor lui.

Jos, in ograda, aproape toti otomanii fusesera rapusi sau raniti. Mercenarii venetici se ascunsesera prin cele mai tainice colturi. Ba chiar pana si ostenii domnesti, alesi de Mustetea cu‑atata grija, coplesiti de multimea si incrancenarea celor care‑l urmasera pe Ion, erau aproape cu totii invinsi.

Cetele de rezerva se gaseau adapostite intr‑o padure invecinata, la Dobra. Dar cine sa le vesteasca? Un ostean, care incercase sa sara zidul din spate, sa treaca Dambovita inot si sa ajunga in padure, fusese prins si zacea legat fedeles.

In sala de primire, boierii si strajerii erau incoltiti si catau, ingroziti, catre usita scunda din spatele jiltului domnesc pe unde‑ar fi putut scapa.

In drumul lor se afla insa Ion. Si cum sa treci de Ion? Nu stiau daca el il va ucide pe voda sau nu! Si daca nu le va veni si lor randul!

Dezgustat pana in adancul sufletului, capitanul privi in jur.

- Destul! porunci.

Incetul cu incetul, lupta se potoli, dar boierii si strajerii inca stateau cu bratele ridicate in semn de supunere. Intreg palatul domnesc cazuse in mainile razvratitilor.

Asa ceva nu se mai petrecuse inca niciodata in Tara Romaneasca. In ograda, multimea incepuse sa se adune. Ion iesi in pridvor, avand‑o langa el pe Oltea. Multimea se bucura:

- I‑ati invins! Oltea a fost eliberata. Voda ar trebui pedepsit cu biciul in locul ei.

- De l‑ati vedea! rase iar Ion.

Pe Laiota il mai prinsese si un tremur care nu‑l mai lasa. Nu se mai putea nici macar ridica din jilt.

- Sa stiti ca moare voda!

Lui Ion i se adusera caii. Impreuna cu Oltea, urmat de voinicii lui si de toti ceilalti flacai, pornira in galop.

Vraciul curtii, Tudosie, un calugar caterisit, care il insotise pe Laiota in timpul refugiului, chemat de Vintila, veni in sala de primire si porunci sa se pregateasca toate cele de trebuinta pentru a‑i lua domnitorului sange.

Pisarul, batranul Evghenie, fostul viteaz capitan si mare ban de Tismana, Ion, isi trecu mana peste ochi. Umbrele pierira. Glasul cel neuitat al Oltei i se topi in urechi. La fel galopul salbatic al cailor si chiuiturile flacailor.

Ba nu. Galopul inca rasuna. O chiuitura la fel. Continua sa viseze cu ochii deschisi?

- Bunicule!

Se ridica de la masa si privi prin ferestruica. Inima i se inveseli.

- Vladut!

Se grabira sa iasa pe usa scunda.

Baiatul, insotit de cativa prieteni de varsta lui sau doar putin mai mari, soseau calari, in galop. Pentru o clipa, se revazu pe sine, cu aproape sase decenii in urma, intrand in curtea manastirii cam in acelasi fel.

Pisarul isi deschise bratele. Baiatul sari de pe cal si se repezi la pieptul lat si primitor al bunicului.

- Imi sfarami oasele!

Asa era: cu toata dragostea ce i‑o purta nepotului, singurul din toata familia ramas in viata, Evghenie il strangea in brate atat de puternic incat era aproape gata‑gata sa‑l inabuse.

- Bine‑ai venit!

Pisarul se dadu de‑o parte si isi masura din priviri nepotul. Era mandru de el. Vladut crescuse inalt, subtire, mladios. Si cu toate ca abia iesea din copilarie, era de‑o voinicie si‑o agerime fara pereche.

Il invatase - asa cum, odinioara, il invatase si pe el acela care il crescuse - sa lupte cu sabia, cu buzduganul, cu lantul si arcul. Iar cand gonea, calare, cu sabia in mana si pletele revarsate pe umeri, peste campii si dealuri, parea - cel putin asa pretindea staretul manastirii, Calist - un Fat‑Frumos al dreptatii.

- Vladut! Intrati.

Baietii se strecurara, tacuti, in chilie.

- Asezati‑va!

Sfiosi, luara loc pe lavita ce marginea peretele de langa usa.

Singur Vladut ramase in picioare langa jiltul bunicului.

- Vezi, in dulapiorul de langa fereastra, isi indemna acesta nepotul, se afla un saculet cu nuci curatate si‑o oala plina‑ochi cu miere. Imbie‑ti prietenii sa se indulceasca. Si povestiti‑mi apoi si mie ce‑ati vazut si ce‑ati aflat pe unde‑ati fost.

Vladut desfacu dulapiorul. Scoase dinauntru atatea strachini si linguri de lemn cati baieti erau in chilie. Puse in fundul fiecarei strachini cate un pumn de miez de nuca. Deasupra turna miere. Strachinile si cate o lingura din lemn de tei le intinse prietenilor. Mancara. Si fiindca gurile li se indulcisera, Vladut aduse si un ulcior mare, inflorat, cu apa. Baietii sorbira cu sete si placere apa gustoasa si rece ca gheata, de munte. Iar limbile incepura sa se dezlege.

Vladut si baietii facusera o calatorie, calare, pana la Targoviste. Prietenul cel mai bun al lui Vladut, Teodosie, fiul marelui, inteleptului si invatatului domn Neagoe Basarab, il poftise de curand la palat pentru o mai indelungata petrecere. In ravasul trimis la Tismana, Teodosie ii scrisese ca s‑ar bucura daca Vladut ar veni insotit si de cativa baieti din sat.

Pe baietii acestia, Teodosie ii cunoscuse la inceputul verii, cand si el il vizitase pe Vladut la Tismana. Impreuna cutreierasera, calari, muntii, vanasera salbaticiuni, pescuisera, culesesera bureti in padure, dormisera laolalta in bordeie de cetina sau in capite de fan si vremea se scursese usor si placut.

Teodosie invatase cu acest prilej vechi cantece oltenesti de petrecere sau de lupta. Si cu totii strabateau plaiurile cantand.

Spre deosebire de alti multi stapanitori ai lumii, care isi tineau odraslele departe de popor, Neagoe Basarab credea ca este intelept ca fiul lui, mostenitorul scaunului domnesc, sa fie cat mai des in mijlocul acelora care, peste un anumit timp - cand el insusi se va savarsi din viata - aveau sa‑i fie supusi. Iar prietenia dintre nepotul mult‑incercatului capitan Ion - acum pisarul Evghenie - si iubitul sau fiu ii era pe plac.

- Teodosie v‑a fost o gazda buna? intreba bunicul.

- Cum nu se poate mai buna, marturisira baietii. Am fost primiti si ospetiti ca niste printi. O data am pranzit chiar la aceeasi masa cu maria sa Neagoe, doamna Milita‑Despina, domnitele Ruxandra si Stana, impreuna cu prietena lor si‑a noastra a tuturor, Madalina.

- A. Madalina! se bucura pisarul. A fost poftita si ea?

Vladut se impurpura:

- A fost poftita si ea. Numai ca.

Pisarul isi ridica, nelinistit, fruntea:

- Numai ca?.

- Maria sa Neagoe pranzeste, in ultima vreme, mai mult singur. Asta poate fiindca munceste prea mult. Are nevoie de liniste. Zoreste sa‑si ispraveasca cartea de invataturi pentru feciorul sau si prietenul nostru Teodosie.

- Cartea aceasta cred ca va insemna pentru viitorime cea mai de seama scriere din cate s‑au ivit pana azi pe pamantul nostru, le spuse baietilor pisarul. Maria sa mi‑a vorbit si ultima oara cand ne‑am intalnit despre ea cu multa insufletire. Dar ziceti ca e ostenit?

- E foarte ostenit. Totusi, spune ca nu vrea sa‑si inchida ochii inainte de‑a sfarsi cartea.

- Cum, sa‑si inchida ochii? se nelinisti si mai mult bunicul. Maria sa Neagoe se simte mai rau decat inainte?

- Teodosie ne‑a destainuit ca parintele lui nu se mai odihneste aproape deloc. Iar cand il fura somnul, se zvarcoleste‑n pat, are visuri urate si se trezeste muiat in sudoare.

- Asta nu‑mi place. Nu‑mi place deloc.

Bunicul isi desfacu la gat anteriul. Rasufla adanc. Si ochii i se indreptara spre sabia lui Tepes. Stia ca exista un mare pericol. Pericolul se numea Mehmed‑beg.

Afara, ziua senina de septembrie era din ce in ce mai incarcata de lumina.

- Bine, baieti, incheie batranul. V‑ati indulcit. Duceti‑va acum si spalati‑va, curatati‑va trupul si straiele de praful drumului. Si pe urma culcati‑va. Sigur ca sunteti osteniti si aveti nevoie de un somn strasnic. Iar tu, Vladut, dupa ce te‑ai odihnit bine, intoarce‑te, ca sa mai stam putin laolalta de vorba.

- Mi‑ai fagaduit, bunicule, ca ai sa‑mi destainui odata ce scrii, ziua si noaptea, acolo, pe foile albe.

Vladut se culcase, dar nu avusese liniste sa doarma decat foarte putin. Placerea de‑a sta de vorba cu bunicul intrecea nevoia de somn, dupa atatea osteneli ale drumului. Se trezise si, improspatandu‑se din nou cu apa rece, se reintoarse in chilia batranului.

- Ti‑am fagaduit si ma voi tine de cuvant. Incerc sa‑nfatisez cat mai curat si mai adevarat ce s‑a intamplat dupa moartea marelui Vlad, voievodul pe care potrivnicii sai l‑au numit Tepes. L‑au numit astfel in dusmanie si batjocura. Numai ca umbra sa, acolo unde‑o fi, nu are pentru ce se rusina de‑aceasta porecla. Dimpotriva. Mestesugul tragerii in teapa era al vrajmasilor, nu al sau. De ei a fost nascocit. Si impotriva lor se cuvenea a fi folosit, pentru ca, stiind ce‑i asteapta, sa se lepede de el. Mie nu mi‑a placut sa vad oamenii murind in teapa. Dar ce nu‑mi place mie este una, si datoria unui domn pentru binele tarii sale este alta! Crezi tu ca maria sa Neagoe Basarab - care este un domn bland, milos si intelegator - daca va fi lovit, iar supusii lui siliti sa‑ndure teapa, n‑ar raspunde la fel? Si nu uita, Vladut, ca lumea, acum saizeci si patru de ani, cand s‑a urcat in scaun maria sa Vlad, era mai altfel alcatuita decat azi. Si Stefan cel Mare, si regele Mateias Corvinul, si multi alti principi si regi au tras in teapa. Asa au fost vremurile. Si astazi este cruda lumea in care traim. Atunci insa era si mai cruda. Mahomed al II‑lea, cuceritorul Constantinopolului, isi faurise planul de‑a lua in stapanire intreg Apusul. Pentru aceasta trebuiau inrobite mai intai neamurile ce‑i stateau in cale. Ori, el stia ca unul dintre mijloacele care ajuta in cea mai mare masura la infrangerea celui pe care‑l ataci este infricosarea lui. Un om cuprins de spaima inceteaza sa se mai impotriveasca, si se preda. Si tot el mai stia ca sabia fara maner ca si toporul fara coada nu‑s bune de nimic. Ca sa poti lua in stapanire un neam ai nevoie de vanzatori. Oriunde si oricand s‑au gasit, pe langa cei multi si buni, si‑asemenea nevrednici. Sultanii s‑au slujit, in toate tarile unde‑au patruns cu de‑a sila, de‑aceia care au fost gata - din slabiciune, frica sau ticalosie - sa devina cozi de topor. Asa s‑a intamplat, din nefericire, Vladut, si la noi.

- Dar acestia cred ca sunt putini, chiar foarte putini, bunicule.

Vladut il privea intrebator pe batran. Astepta o recunoastere a cuvintelor rostite de el. Bunicul dadu manios din cap:

- Adevarat, sunt putini. Numai ca in spatele lor se gaseste uriasa putere armata a imparatiei turcesti.

Mahomed al II‑lea nu mai era de mult tanar. Trasaturile, odinioara atat de fine, i se asprisera. O cumplita boala il macina. Peste ochii aposi pleoapele i se coborau grele. Trupul i se ingrosase si se muiase. Uneori in maini si picioare avea un fel de tremur. Atunci se infuria groaznic pe soarta care‑i daduse in viata atata putere asupra oamenilor si, totodata, atata slabiciune si suferinta in trup.

In momentele acelea, simtea nevoia sa se razbune pe cineva. Si fiindca soarta nu era o fiinta omeneasca pe care s‑o poata pedepsi dupa plac, se racorea lovindu‑i pe cei care‑i ieseau intamplator in cale.

De‑aceea, fiindca niciodata nu se stia cand sultanul isi va iesi din fire, oricine se afla in fata lui tremura.

- Ridicati‑va! le porunci cu vocea lui stinsa boierilor care‑i sarutasera papucul si stateau acum cu barbile lipite de marmura stralucitoare a podelei.

Strajerii harapi, cu trupurile lucioase pe jumatate goale, isi dezvelira dintii si isi simtira palosele late si bine ascutite saltandu‑li‑se parca de la sine in maini. La o anumita miscare din cap a sultanului, trebuiau sa‑i insface pe cei din fata lui si sa le reteze grumazurile.

Boierii isi ridicara incet fruntile, ramanand insa prevazatori in genunchi, cu poalele anterielor intinse pe podele si palmele impreunate ca pentru rugaciune.

Nu indraznisera sa rosteasca nimic, asteptand si celelalte porunci sau intrebari ale sultanului.

Acesta insa tacea, cu ochii aproape in intregime inchisi, ca si cum ar fi atipit.

Boierii nu stiau ce sa faca. Nu stiau nici daca Mahomed le va mai adresa vreun cuvant in ziua aceea si nici ce va urma.

Din partea dreapta a salii unde se afla, Ali‑beg, acela care‑l indemnase pe noul domn, Basarab cel Tanar - fiul lui Basarab al doilea - sa‑i trimita o solie sultanului, le facu un semn aproape nevazut din ochi. Sa ramana in genunchi si s‑astepte.

Dar deodata, pe neasteptate, sultanul vorbi.

- Si pentru ce‑ati venit? ii intreba pe boieri, dar atat de incet incat acestia fura nevoiti sa‑si ascuta asemeni unor iepuri urechile, ca sa nu scape nici un cuvant.

Lui Stanciu, cumnatul lui voda, capetenia soliei, ii incetase parca inima sa‑i bata. Daca sultanul se supara, pe negandite, auzindu‑l ce raspunde, ii numeste pe boieri «haini», si totul s‑a terminat.

Isi facu cruce repede cu limba si, zicandu‑si in sine: «Fie ce‑o fi!» raspunse:

- Maria sa Basarab cel Tanar ti se asterne covor la picioarele luminatiei tale, ca un rob al stralucirii tale ce‑ti este, si te implora sa‑l ierti pentru ceea ce a faptuit la‑ndemnul lui Stefan al Moldovei.

- L‑a izgonit din scaun pe Laiota Basarab‑Batranul, dupa ce acesta tocmai trecuse de partea noastra, puse paie pe foc marele vizir.

- Asa e, dar planul a fost al lui Stefan. Si l‑a silit pe maria sa Basarab cel Tanar, stapanul nostru, sa‑i dea ascultare.

- Cum putea sa‑l sileasca? ii intreba vizirul.

- Putea, deoarece stapanul nostru a gasit gazduire la Stefan, in vreme de restriste! glasui gros si boierul Neagoe de la Craiova.

Acesta vorbea de obicei scurt si nu era mare mester in solii. Domnitorul il trimisese doar impreuna cu Stanciu, fiindca era unul dintre marii boieri cei mai bine vazuti si mai ascultati din Oltenia (ori Valahia Mica, asa cum numeau uneori cei din afara, pe atunci, tinutul de dincolo de Olt al Tarii Romanesti). Si pentru ca fusese impotriva lui Tepes.

Sultanul tacea. Penele de strut, legate intre ele si formand un fel de evantai enorm, cu care un alt strajer harap ii facea vant, fasaiau. Era toropitor de cald. Pe sub anterie, boierii - ca si toti sfetnicii sultanului - simteau curgandu‑le siroaie de sudoare. Marea susura dulce. O muzica discreta, orientala, rasuna de undeva, de departe, dintr‑un loc ascuns. Mahomed iubea mult muzica, dupa cum iubea si pictura. Muzica, mai ales, ii linistea nervii destul de zdruncinati. In ce priveste pictura, isi alcatuise o mare galerie de tablouri, pe care le privea uneori zile intregi.

- Si daca Basarab al vostru cel Tanar, grai, in sfarsit, sultanul, nu‑si va pastra juramantul? Este si el valah. Si‑i cunosc pe valahi. Pana si Laiota Basarab‑Batranul, care‑mi jurase tot aici, la picioarele mele, credinta, cand a fost izgonit din scaun nu si‑a cautat refugiul la mine, ci dincolo de munti. Ce mai ziceti de asta?

Sultanul parea ca ostenise vorbind. Obrazul i se facuse livid.

- Ziceam, daca‑mi ingaduie luminatia ta, glasui dupa o scurta pauza Stanciu, ca stapanul nostru iti va ramane credincios. Stam in aceasta privinta chezasi eu si banul Neagoe, cu capetele noastre. Maria sa Basarab cel Tanar, cu cateva mii de oameni, este, de‑altminteri, gata, asa cum i‑ai cerut, sa‑i urmeze pe comandantii turci: slavitii Ali‑beg, aici de fata - acela care ne‑a sfatuit, si bine ne‑a sfatuit, sa‑ti cadem la picioare - si fratele sau Skenderbeg, in expeditia pe care‑o pregatesti spre Transilvania. Ostenii domnesti vor spala cu sange marea greseala a stapanului nostru de a‑i fi dat ascultare lui Stefan.

Mahomed stia ca, intr‑adevar, in boierii acestia doi se putea increde. Ei sprijinisera, inca de la inceput, politica bunelor legaturi cu imperiul turcesc.

- Bine, raspunse el, bine. Spuneti‑mi, insa, care este starea de lucruri din tara? Domneste linistea? Ce gandesc boierii? Sunt ei cinstiti in hotararea de a mi se supune, sau ba? Dar poporul de rand din Valahia? Pe el ne putem bizui?

Vorbise din nou prea mult si era atat de istovit incat pe piele ii aparusera niste pete de culoarea sofranului.

Stanciu isi ridica o mana, o duse apoi la inima:

- Slavite padisah, da‑mi voie sa‑ti jur ca noi, marii boieri, dorim din tot sufletul ca tara sa ramana sub obladuirea luminatiei tale. Cuvantul nostru este ascultat de domnitor. Asa ca, in privinta boierilor, nu‑ti face nici o grija. Mai rau e cu poporul de rand.

- Este nemultumit. Se misca. Si capitanul Ion porneste mereu in fruntea razvratitilor, potrivit diatei lui Tepes, rosti, veninos, printre dinti, Ali‑beg.

- Capitanul Ion? Sultanul se trezise din somn. Glasul sleit de pana atunci i se intari. Se smuci cu atata vigoare, ca turbanul urias de pe cap i se clatina si fu gata sa‑i cada. Capitanul Ion? repeta. Tot mai traieste? Pana cand? L‑am avut o data in mana si i‑am dat drumul. N‑am stiut ca poate fi pe lume un asemenea diavol. Mi l‑a rapus pe Radu. Pe Radu cel Frumos eu il crescusem. Desi feciorul lui Vlad Dracul, si fratele lui Tepes, pe mine ma slujea. Imi era credincios. Si eu tineam la el. (De cate ori ii iesea din gura cuvantul eu, ochii sultanului straluceau.) Iar ostile sale au fost gonite peste Dunare de‑acest capitan al lui Tepes.

Ali‑beg cazu si el in genunchi.

- Luminatia ta, zise el. Imi va plati intr‑o zi.

Sultanul il privi crunt. Ochii aposi ii sticlira. Ali‑beg tresari.

"Daca imi va taia acuma capul?!" gandi.

Sultanul isi si reintorsese insa privirile de la el si le indreptase catre boieri:

- Va cer sa mi‑l prindeti, in sfarsit, macar dupa atata timp, pe capitanul Ion. Ali‑beg va va ajuta.

- Ma voi stradui, luminatia ta, striga acesta, izbindu‑se, la randu‑i, cu capul de podea.

- Sa mi‑l aduceti pe nelegiuit la picioarele mele, cetluit in streanguri si cu diata lui Tepes atarnata de gat. A pierit tatal, duhul nesupunerii, sa dispara si fiul, acela care i‑a mostenit diata si vrea sa i‑o implineasca. Il caut de‑atata timp si nu voi avea liniste pana ce nu‑l voi vedea in teapa, aici, sub ochii mei.

Vocea i se stinsese ca mai inainte, numai ochii continuau sa‑i sticleasca.

- Asa va fi, luminatia ta, il asigura Stanciu.

- Ti‑l vom aduce legat fedeles. Il voi trimite chiar pe unul dintre fiii mei sa‑l prinda! fagadui, incruntat, Neagoe.

- Si‑acum, plecati! le porunci sultanul.

De cand auzise din nou numele capitanului Ion, simtise ca i se face rau. Gura i se umpluse de venin. Un venin lipicios, amar, starnit de la ficat, care il otravea.

Si boierii iesira, buni‑bucurosi ca scapasera teferi.

Batranul dadu inapoi o multime de foi. Razele soarelui, ce patrundeau in suvoi prin ferestruica, ii argintau sprancenele si barba, scanteiau in pietrele pretioase ce impodobeau manerul sabiei lui Tepes.

- Apropie‑te! ii spuse nepotului.

Baiatul veni langa masa.

Pisarul ii arata inceputul unei pagini.

- Iata!

Literele se insiruiau frumos rotunjite pe foaia galbuie, aflata la vedere. Pana alba de gasca se odihnea alaturi. Vremea se stricase pe neasteptate. Din castanii aflati in curtea Tismanei incepusera sa se scuture frunzele. Se intuneca. Evghenie aprinse lumanarea.

Vladut citi, apoi deodata isi inalta fruntea catre bunicul sau. In lumina palpaitoare a facliei, cu barba alba ca neaua, semana cu unul dintre chipurile pictate pe tampla manastirii.

- Scrie aici, spuse, ca la numai foarte putina vreme dupa intamplarile dinainte, oastea lui Basarab cel Tanar a fost, intr‑adevar, silita sa‑si verse sangele, slujindu‑i pe aceia care ne calcasera pamantul de‑atatea ori, ne jefuisera fara incetare avutul, ne urau - asa cum urau, de altfel, pe toti cei de alta lege decat a lor - si ne pregateau pieirea, cerand insa totodata sa fie slaviti ca binefacatori. A indura pumnul celui care‑ti vrea raul este dureros, insa a fi nevoit sa‑l slujesti, a‑ti varsa sangele pentru gloria lui, ba chiar sa‑l mai si lauzi pentru faptele sale, ori sa‑ti arati recunostinta fiindca ti‑a facut cinstea de‑a se purta cu tine ca si cum i‑ai fi rob, inseamna cea mai adanca injosire a unor oameni, incheie batranul.

Vrusese Mahomed sa‑i inrobeasca si pe transilvaneni. Numai ca soarta hotarase altfel. Hoardele otomane ale fratilor Ali‑beg si Skenderbeg - carora fusese obligat sa li se alature si Basarab cel Tanar - pe Campul Painii, langa Orastie, fura zdrobite, iar ramasitele lor puse pe goana. Oastea voievodului Transilvaniei, Báthory, si‑a comitelui roman al Timisoarei, Pavel Chinezul, avandu‑i alaturi pe razvratitii lui Ion si un manunchi de moldoveni de‑ai lui Stefan, facura minuni de vitejie.

Sultanul, de suparare, zacu pe sofa trei zile, fara sa primeasca pe nimeni, in afara de medicul sau genovez, Alberto. Nu manca, nu bau, ci numai il ruga in gand pe profetul al carui nume il purta sa‑l ajute intru nimicirea valahilor.

Unde mai erau vremurile cand el insusi putea merge la batalie si cuceri un imperiu asa cum a fost Bizantul? Trupul ii ajunsese o ruina. Nu mai putea nici macar calari sau tine ca lumea o sabie in mana. Veninul ii amara gura si‑i scurta viata. I‑ar fi taiat capul lui Ali‑beg pentru noua infrangere suferita, insa vreun general mai iscusit decat el n‑avea. Era silit sa‑l mai indure pana se va fi ridicat un altul mai tanar. Cu toate ca, isi marturisea in sine Mahomed, Ali‑beg ii slujise atatia ani de‑a randul cu mult devotament. Nimeni nu‑i asuprise pe valahi mai cumplit decat el. Dar ce putea sa faca, atata vreme cat un Iancu de Hunedoara, un Vlad Tepes sau un Stefan al Moldovei ii taiau mereu drumul? Nu fusese el insusi, sultanul Mahomed, invins de fiecare dintre ei?

Si‑acum, iata, acum, cand in Tara Romaneasca are un domn al sau de credinta, pe Basarab cel Tanar, tot nu‑i poate stapani deplin pe valahi. Si cel mai primejdios este Ion!

Dupa trei zile de zacere, sultanul se ridica de pe sofa. Se aseza europeneste in jilt si porunci sa plece un trimis al sau la Basarab cel Tanar.

- Mi l‑ai fagaduit, prin solii tai Stanciu si Neagoe, pe Ion, cu diata lui Vlad atarnata de gat, glasui trimisul. Dar pana astazi inca nu l‑am primit. Si daca, in cele treizeci de zile ce urmeaza, nu‑l voi avea la Stambul ca sa‑l pot trage in teapa si sa‑mi racoresc macar in felul acesta inima, multe vei patimi. Sa tii minte aceste cuvinte. Daca nu mi‑l vei da pe Ion, toata increderea mea in tine se va spulbera in vant!..

Tepelus, cum i se mai spunea lui Basarab cel Tanar, dupa plecarea solului porunci sa fie chemati boierii. Ii lua la rost. Cum de nu au pus inca mana pe Ion? Va trebui si el sa pateasca o rusine ca aceea indurata de Laiota Basarab‑Batranul?

Vremea trecuse repede, recunoscura boierii, fara sa‑si poata respecta fagaduiala. Fusese razboiul. Foametea. Avusesera si‑alte griji, intre care cele mai mari li le daduse tot Ion. Nimeni nu mai avea vreo siguranta pe drumuri, fie ei otomani, fie osteni domnesti sau boieresti. Transporturile de cereale, piei, lana, ceara si alte bunuri catre imparatia turceasca se faceau greu, si doar cu mari primejdii. Iar boierii se inchideau in conace si se pazeau de razvratiti, ca‑n vreme de razboi.

Boierii si domnitorul tainuira indelung. Trecura de la una la alta. De la capitanul Ion la sultan. De la sultan la felul cum tratau otomanii tara.

- Sigur, glasui boierul Neagoe, nimeni nu‑l vrea pe Mahomed stapan asupra Tarii Romanesti. Pamantul acesta este al nostru si trebuie sa ramana al nostru.

- A trece deplin in mana lui, ar insemna ca noi, marii boieri, grai Vintila, sa nu mai pretuim nici cat o ceapa degerata. Trimisii sultanului sa ne conduca tinuturile si tara sa se prefaca‑n pasalac.

Tepelus se supara lesne. Cuvintele celor de mai inainte avura darul sa‑l scoata din fire. Batu cu amandoi pumnii deodata in bratele jiltului domnesc:

- Dar si a te impotrivi pe fata dorintelor sale ar fi o nebunie! Si cine se ridica pe fata isi sapa singur groapa. Iata de ce socotesc ca lucrul cel mai intelept intr‑o asemenea stare de lucruri este de a lasa timpul sa treaca, timpul care poate va aduce imprejurari mai prielnice slobozirii tarii, iar pana atunci sa‑i aratam lui Mahomed o adanca supunere. Sa‑i dam tot ce ne cere. Sa‑l imbunam. Sa‑i castigam mila. Iar cine judeca altfel va fi dusmanul nostru.

Banul Neagoe pufni in firele de par alb‑galbui ale mustatilor si barbii ce‑i acopereau aproape in intregime buzele groase si, cu degetul intins, ii arata lui Tepelus pe cineva nevazut:

- Dusmanul acesta este Ion!

Un alt mare boier, Dragomir, isi roti, la randul lui, sub frunte, fioros, ochii:

- El este pastratorul diatei. Ori Mahomed stie ca diata indeamna la nesupunere impotriva oricui pofteste sa porunceasca din afara tarii.

- Nici noua nu ne place sa ni se porunceasca din afara, dar nu avem ce face, glasui iar Vintila.

Voda batu pentru a doua oara cu pumnii in bratele late ale jiltului, cerand sa se faca liniste.

- Scurta vorba, zise el. Ion trebuie neaparat prins! Neaparat! Intelegeti?

- Raspunderea aceasta mi‑o iau eu, fagadui banul Neagoe. Il voi trimite pe fiul meu Danciu, cu doua cete, sa‑l incolteasca. Sa‑l lege. Si sa se termine astfel cu el. E bine, maria ta?

- E foarte, foarte bine, se bucura voda.

Vladut se uimi:

- Trebuia sa fii tras in teapa, bunicule? Si te vad in viata. Iar diata mariei sale Vlad o stiu inca aici.

Pisarul isi dadu la o parte lavita, desprinse o scandura din podea si scoase de‑acolo o lacrita din lemn scump de santal, inchingata in legaturi de‑argint.

- Lacrita aceasta am aflat‑o la Ali‑beg in cort, ii povesti el, in timpul bataliei de langa Orastie. In ea begul pastra poruncile sultanului. Dar comitele Timisoarei, Pavel Chinezul, dupa victorie si dupa hora mare intinsa acolo, pe Campul Painii - cand el jucase tinand in maini si la subtiori opt dregatori otomani - ne‑a facut fiecaruia dintre noi cate‑un dar. Si fiindca flacaii mei cucerisera cortul mi‑a harazit mie lacrita. In ea am ascuns diata ravnita de sultan, de Laiota Basarab‑Batranul si de Basarab cel Tanar.

Vladut ardea de nerabdare sa afle totul, si cat se poate mai repede.

- Dar ce s‑a intamplat si cum? Te‑au prins? Te‑au dus la Stambul? Si cum ai izbutit sa scapi? Cum ti‑ai salvat lacrita?

Pisarul stranse cateva foi laolalta.

- Uite, citeste de‑aici pan‑aici!.

Si Vladut se‑apuca sa citeasca lacom.

Cetele conduse de feciorul boierului Neagoe, Danciu, care mai era numit si Gogoasa, din cauza nasului sau borcanat, pornira, in ziua urmatoare, in cautarea lui Ion. Neagoe vrusese anume sa le conduca unul din fiii lui, pentru ca astfel sa se bucure de si mai mare trecere in fata Sultanului. Era un om ambitios si se gandea ca poate, poate, cine stie, intr‑o zi, vreunul dintre feciorii lui sau dintre urmasii acestora va izbuti sa urce o noua treapta si sa ajunga in scaun. O noua cronica, aceea a Craiovestilor stapani ai Tarii Romanesti, ar incepe atunci sa se scrie.

- Ard de nerabdare, bunicule, sa aflu daca, macar pentru un scurt timp, te‑au prins sau nu.

Afara, toaca batea de vecernie. Norii mohorau cerul. Vantul se strecura prin horn, suierand.

- Citeste mai departe! Citeste!

Caruta cu coviltir, la care fusesera inhamati patru cai, isi rostogolea nebuneste rotile pe celalalt mal al Dunarii. Pe fiecare din cei doi cai dreptasi calarea cate un ostean turc.

In fata, pe‑un bidiviu alb, se afla un aga. Si alti doi calareti otomani strajuiau, cu strasnicie, din urma, convoiul.

- Cine sunteti si incotro calatoriti?

Convoiul fusese oprit de una din cetele de spahii care cutreierau Rumelia. Caii albiti de spuma sforaiau.

Spahiii dadura roata carutei. Unul desfacu panza ce inchidea in spate coviltirul. Altul il dadu la o parte pe vizitiu si cerceta caruta din fata.

Inauntru, atat primul spahiu, cat si cel de‑al doilea vazura, azvarlit pe scanduri, un tanar barbat valah cu barba si mustatile rase, invesmantat in straie oltenesti, pe care se afla cusut un vultur rosu de piele.

De ambele parti ale Dunarii, otomanii cunosteau acest semn al lui Tepes.

- Este vreun cetas al capitanului Ion? intreba comandantul spahiilor ii vad vulturul rosu cusut pe pieptar.

- N‑ai ghicit!

- Nu?! se mirara spahiii.

- Nu. Este insusi Ion! raspunse aga, scotand de la brau o tescherea, in care se aflau cateva foi purtand pe ele poruncile sultanului de a‑l prinde pe fostul capitan al lui Tepes si a‑l trimite pesches la Stambul.

- Si ati izbutit sa‑l prindeti?

- Am izbutit!

- Ce‑o sa se mai bucure luminatia sa!

Comandantul spahiilor cerceta apoi cu luare‑aminte turaua, reprezentand chipul sultanului Mahomed, pusa in partea de jos a fiecarei foi.

Duse turaua la frunte, la buze si la inima, aplecandu‑se in acelasi timp de sale.

- Totul e‑n regula! ingadui trecerea mai departe. Dar, stai, se razgandi, mai arata‑mi‑l, rogu‑te, inca o data, pe vestitul capitan Ion.

Aga desfacu iarasi panza si i‑l arata din nou, in fundul carutei, pe prizonier. Acesta se stransese ghem intr‑un colt si privea incruntat.

- E gata sa te muste, rosti spahiul.

- Ar musca el, dac‑ar putea! se veseli din nou aga.

- Tu esti capitanul Ion? il cerceta, plin de curiozitate, spahiul.

- Eu! mormai prizonierul.

- Vrei sa te plimbi prin Stambul? S‑ajungi la palatul stralucirii sale sultanul si sa privesti lumea de la inaltime, infipt intr‑o teapa?

Cel intrebat tacu.

- Raspunde, n‑auzi?

Si fiindca tanarul cel incruntat continua sa taca, spahiul ceru o nuia lunga de la unul din insotitorii sai si il plesni cu ea peste fata.

- Na, ca sa te‑nveti sa raspunzi numaidecat cand vei fi intrebat de unul din slujitorii luminatiei sale!

Tanarul scrasni si vru sa se stearga cu maneca sumanului taranesc, de sange, pe obraz. Numai ca sta cam intr‑o rana. Mainile si picioarele ii erau legate. Caruta‑l scutura. Nu izbuti sa se intoarca. Asa ca renunta.

- Ce‑am sa ma razbun eu odata si‑odata pe tine! suiera. Poate chiar foarte curand, la Stambul.

Caruta parasi tarmul Dunarii si se indrepta spre interiorul imperiului turcesc. In drum, mai intalnira si alte multe cete de osmanlai care colindau satele, pentru a se asigura ca munca supusilor se desfasoara potrivit ordinelor primite de la Stambul, ca nu e nici o razmerita pe nicaieri si ca transporturile de provizii merg bine. Peste tot comandantii turci le dadura drumul sa mearga mai departe in voie, ocarandu‑l pe razvratitul Ion, facandu‑i urarea sa piara cat mai grabnic si‑n cat mai grele chinuri.

Ajunsi la tarmul marii, aga arata poruncile sultanului si o corabie turceasca ii imbarca pe loc. Capitanul corabiei vru sa nu‑i dea prizonierului nici hrana, nici apa, ci sa‑l azvarle, asa legat cum era, in cala, unde sa haladuiasca in intuneric, laolalta cu guzganii, care misunau flamanzi si salbatici pe‑acolo. Dar aga se vadea totusi o fire mai omenoasa. Starui pe langa marinari sa‑i dea prizonierului macar o coaja de paine, sa‑l adape cu o inghititura de apa si sa‑l lase in paza lui, in loc sa‑l arunce in cala.

Dupa o calatorie destul de linistita pe mare, coborara. Aga ii ceru capitanului corabiei sa‑l astepte, deoarece porunca luminatiei sale suna sa se intoarca in Rumelia cat mai grabnic. Prizonierul fu urcat din nou in caruta. Si astfel ajunsera la palat.

La porti, aga vesti:

- A fost adus capitanul valah Ion. Poarta, potrivit poruncii luminatiei sale, atarnata de gat, diata lui Tepes.

Indata strajerii se repezira. Insfacara prizonierul de picioare si, tarandu‑l cu capul in jos pe scari, se indreptara spre o terasa mare unde‑i astepta insusi sultanul.

O teapa inalta fusese ridicata.

- Capitanul Ion!. Capitanul Ion!. murmura parca in nestire, cu glasul lui stins, Mahomed. Sa fie intepat atat de incet si cu atata pricepere, incat sa mai traiasca in chinuri cel putin cinci zile. Si cand capitanului Ion nu‑i va mai tresari nici un muschi, inima mea se va racori.

Calaii sultanului erau gata. Muschii lor puternici zvacneau.

Prizonierul, tarat de picioare, fu aruncat la poalele tepii. Fusese izbit cu atata brutalitate de trepte, incat abia mai respira. Era desfigurat si plin de sange, cu pielea julita si avea vanatai peste tot.

- Indurare, luminatia ta, apuca totusi sa suspine.

In ce hal ajunsese! Si cum se mai ruga de iertare!

Deci, nici capitanul acesta valah nu era de fier, asa cum auzise. Iata‑l in cel din urma ceas al lui, cand moartea il pandeste cu‑adevarat, cum stie sa implore mila!

Atunci cand il cunoscuse intaia oara, dupa ce incercase sa‑l rapeasca pe Radu cel Frumos din tabara turceasca, fusese totusi altfel, mai darz, mai curajos, netemator de moarte. Indrazneala sa il impresionase. De‑aceea‑i si daduse drumul. Acum parea o zdreanta.

Mahomed facu strajerilor cu palma un semn. Acestia‑l apucara pe prizonier de subtiori si i‑l adusera langa talpi. Ii ridicara capul si cu degetele‑i deschisera pleoapele umflate. In ochii cenusii ai barbatului, sultanul citi groaza. O groaza urata si jalnica.

- In sfarsit, te‑am prins, ii sufla vorbele in fata, din gatlejul lui obosit si urat mirositor, sultanul. Imi vei plati rapirea cadanei mele. Si moartea lui Radu cel Frumos.

- Nu!. ofta barbatul abia dezlipindu‑si buzele.

- Cum nu? Ce vrei sa spui! rosti aproape fara voie Mahomed. Gata. Puteti incepe!

- Nu. nu. racni, in sfarsit, osanditul, intinzand bratele ca si cum ar fi vrut sa se‑agate de ceva.

- Luati‑l! porunci sultanul.

- Nu sunt eu capitanul Ion!

- Nu esti tu capitanul Ion?

- Nu.

- Dar atunci cine esti?

- Sunt Danciu. fiul marelui boier. sunt fiul lui Neagoe.

- Esti fiul lui Neagoe?

Pe sultan il apucase o durere cumplita de cap. Izvorasul de venin al ficatului care, dupa aflarea vestii ca Ion a fost prins, isi curmase curgerea, varsa din nou otrava.

La porunca marelui vizir, Danciu fu dezlegat si ridicat in genunchi. I se dadu sa bea apa. Cineva il sterse cu buretele pe obraz.

- Si cum ai ajuns in halul acesta?

Toti cei de fata erau uluiti.

- Am cazut, pe valea Oltului, in mainile lui Ion, pe cand il urmaream. M‑a prins, m‑a legat si iata‑ma.

Sultanul se cutremura:

- In mainile lui Ion! Diavolul!. Seitan.

- Si zapisul pe care‑l porti aninat de grumaz ce este? Nu cumva, totusi, diata lui Vlad?.

Cu degetele tremuratoare, Danciu isi desprinse franghia de la gat. Si se uita, prostit, la zapis.

Marele vizir il lua, chema talmaciul. Si acesta, silabisind, citi:

«Nelegiuiti, in Valahia, nu sunt aceia care se ridica in numele libertatii, ci unii dintre marii boieri vanzatori ai neamului si‑ai tarii. Acestia merita teapa!» Semnat: Capitanul Ion.

- Si cine te‑a adus pan-aici? mai avu puterea sa intrebe Mahomed.

- Capitanul Ion, invesmantat si inarmat ca aga. Si trei cetasi de‑ai lui.

- Trecand prin toate vamile si peste toate oprelistile asezate‑n drum?

- Stii doar, luminatia ta, ca ticalosul Ion, ca si voievodul sau Vlad, cunoaste fara gres limba turca, apuca sa balbaie Danciu.

- Si are un curaj nebunesc! mormai marele vizir.

- S‑a folosit chiar de porunca scrisa si de turaua luminatiei tale trimisa noua! ingaima iar Danciu.

- Si tu de ce n‑ai strigat pe drum ca s‑arati cine esti?

- N‑am indraznit. n‑am indraznit, vai de pacatele mele, se jelui Danciu. Ma amenintase cu moartea! S‑ar fi tinut de cuvant. M‑ar fi injunghiat, de cum as fi deschis gura. Sunt un nemernic, luminatia ta. un nemernic. Iar capitanul Ion, asa cum ai rostit insuti luminatia ta, este dracul insusi.

- Alah! gemu sultanul. Acuma da. Acum il recunosc pe capitanul Ion. prin faptele lui. Sa plece toti spahiii garzii, sa rascoleasca Stambulul si imprejurimile. Si sa‑l gaseasca pe Ion. Nu cred sa fi putut fugi pan‑acum.

- Ma tem ca s‑a intors cu aceeasi corabie cu care am sosit noi, ii dadu sultanului ultima lovitura Danciu.

Veninul ii inundase gatlejul. Mahomed nu‑l mai putea indura. Sprijinit de sfetnici si de medicul sau, Alberto, se ridica si pleca.

Teapa ramase goala.

Scapat din legaturi, Danciu se ridica in branci. Ceea ce ii fusese dat sa traiasca ii era prea destul.

Prin ambasadorii lor, care fusesera poftiti sa priveasca tragerea in teapa a lui Ion, destui monarhi aflara intamplarea. Si hohote de ras izbucnira la multe curti din Europa.

Baiatul radea si el cu pofta.

- Asa s‑a petrecut?

O cucuvea incepuse, netam‑nesam, sa tipe in turla. Pisarul tresari. Cine va mai muri? O superstitie fara temei spunea ca ori de cate ori tipa cucuveaua cineva trebuie sa moara. De ce trebuie sa moara cineva? Si‑asa au murit destui. Erau timpuri cand se traia, in Tara Romaneasca, in pace! Voievodul Neagoe Basarab, cu intelepciunea lui, se straduise sa‑i faca pe toti sa inteleaga ce ar fi mai cu priinta pentru tara. Pisarul isi stranse pe el anteriul. Toamnele sunt reci la munte. Vladut alerga la magazie. Veni cu un brat de lemne si facu putin foc in vatra larga de zid aflata in chilia bunicului. Focul palpaia vesel, aruncand incoace si incolo cununi licaritoare de scantei.

- Acum du‑te, Vladut. In noaptea aceasta am iarasi mult de lucru, caci anii, ti‑am mai spus, n‑asteapta. Culca‑te, implineste‑ti somnul pe care astazi nu ti l‑ai putut implini. Trebuie sa fii, pe cat poti, intotdeauna odihnit. Fiindca niciodata nu stim ce ne va aduce ziua de maine, la cate incercari si osteneli ne va supune. Osteneli carora am voi sa le facem fata cu bine.

Cucuveaua continua sa tipe in turla. Era flamanda sau isi pusese ochii pe vreo prada si voia, asa cum este obiceiul salbaticiunilor, intai s‑o inspaimante?

Vladut pleca. Batranul il urmari cu privirea.

Baiatul acesta era de altfel cea mai indreptatita speranta a sa. Lui se gandea sa‑i lase cel mai de pret avut, sabia si diata mariei sale Vlad, pe care sa le poarte prin veac catre viitorime.

Incepu sa rasfoiasca mai departe paginile cu insemnarile pe care le facea de un an si mai bine, dar gandul ii fugea mereu la cei doi copii ai sai. De la ei, la mama lor, Oltea. Cu totii pornisera de mult spre lumea tacuta a umbrelor. Nu‑i ramasese decat Vladut, feciorul fiicei sale. Si pe Vladut nu voia sa‑l piarda.

Uite, aici e notat cand intaiul sau copil, Dan, a venit pe lume. Domnea inca in scaunul Tarii Romanesti Laiota Basarab‑Batranul, acela care, cu sprijinul lui Ali‑beg, il impinsese la moarte pe maria sa Vlad.

Mai departe este insemnata inscaunarea lui Basarab cel Tanar‑Tepelus, in a carui domnie bogatul boier Neagoe devine ban al Craiovei.

Tot pe aceste pagini este inscrisa si moartea lui Mahomed al II‑lea. Inainte de‑a inchide ochii, acesta ceruse pedepsirea lui Tepelus si‑a lui Neagoe, deoarece inca nu izbutisera sa‑l rapuna pe Ion.

Noul sultan, Baiazid al II‑lea‑Veli, fusese totusi gata sa‑i ierte, cu conditia ca ei sa incerce ademenirea lui Ion.

- Fagaduiti‑i mariri si avutii - ii indemnase el. Si nu‑i cereti in schimb decat sa rupa diata in fata tuturor. Asta pana‑l atragem de partea mea si‑a voastra. Pe urma vom vedea.

Banul Neagoe isi calca pe mandrie si ii trimise, printr‑un boiernas ce tinea de curtea sa, vorba lui Ion:

«Tu esti un ostean puternic si indraznet, dar sa stii ca nici eu nu sunt mai putin. Numai ca vremurile acestea atat de vitrege ne silesc sa ne plecam putin cerbicea inaintea sultanului, ca sa le putem strabate cu bine. Diata lui Tepes il supara si pe Veli. Desparte‑te de ea. Nu vei pierde nimic. Dimpotriva, vei castiga la scaunul lui Basarab cel Tanar mosii intinse si cele mai inalte dregatorii. Si, daca primesti imbierea mea, hotaraste tu singur locul unde urmeaza sa ne vedem. Pentru ca, iata, trecand peste toate, eu sunt gata sa ne intelegem si sa legam prietesug laolalta.»

Capitanul Ion i‑a raspuns prin gura aceluiasi trimis:

«Stiu ca si domnia ta esti un ostean puternic si indraznet. Pentru aceea m‑am si mirat foarte ca, atunci cand turcul s‑a napustit asupra tarii s‑o calce si s‑o prade, n‑ai sarit s‑o aperi alaturi de maria sa Vlad. Ci l‑ai ales pe Laiota Basarab‑Batranul. In ce priveste diata, ea nu imi este menita mie sau altuia, ci neamului intreg si vesniciei. Eu doar o tin ca s‑o arat norodului. Si norodul sa judece singur de se cuvine sa lupte in numele ei sau nu. Am ramas insa tare mahnit de ceea ce ti‑a trecut prin minte! Sa ma lepad de ea? Numai pentru ca nu‑i este pe plac lui Baiazid‑Veli? Lupului sigur ca nu‑i este pe plac ca mielul sa‑si apere viata. Dar asta nu inseamna ca mielul, ca sa‑i faca pe plac lupului, sa se lase sfasiat de el. Doresc si eu prietesug. Sunt gata sa trec si eu peste toate si sa ne intalnim. Si sa punem la cale, daca esti hotarat la asa ceva, implinirea diatei mariei sale Vlad, adica apararea neatarnarii tarii, a drepturilor ei. Raspunde‑mi ca sa stiu ce fel de hotarari iei.»

- Asadar, capitanul Ion nu poate sau nu vrea sa inteleaga ca diata lui Tepes va ramane, intre altele, un insemnat prilej de discordie intre noi si Baiazid, spuse la o intalnire a marilor boieri banul Neagoe. Prin aceasta ne primejduieste pe noi si se face cum nu se poate mai vinovat inaintea domniei.

- Merita cea mai cumplita osanda! tuna Stanciu.

- Am sa mai fac o singura incercare de‑a pune mana pe diata, isi vesti hotararea Neagoe. Si daca nici atunci.

- Ion trebuie sa piara! clocoti Dragomir.

- Si nu numai el, adauga Stanciu. Toti din neamul lui. Ca sa se spulbere si amintirea diatei. Si sa se reaseze, in sfarsit, linistea de care avem atata nevoie in Tara Romaneasca. Ma rog, atata liniste cata ne va ingadui Baiazid.

Venise Martisorul. Trecusera zilele Babelor.

Pamantul se invelea in patura lui verde de iarba si ramurile copacilor se impodobeau cu muguri.

Pasarelele cantau, slavind bolta senina, soarele datator de viata, caldura si lumina, intreaga frumusete a lumii si fericirea de‑a trai.

Doar apele mai ramasesera reci. Zapezile nu se topisera inca toate pe munti. Paraiele curgeau navalnic, cu coame albe de spuma pe spinare, indreptandu‑se, voioase, spre prea mult asteptata lor logodna cu atat de barbatescul rau Oltul.

Vuind inabusit, raul isi purta apele bogate si reci, foind de multimea pestilor, prin muntii ce unesc Tara Romaneasca cu Transilvania, indreptandu‑se cu semetie si putere spre Dunare.

Pe malurile lui, prin poienele de‑un verde viu, aprins, mielutii albi, negri, tarcati, inca insetati si nesatui de lapte, zburdau, behaind dulce, urmandu‑si stangaci mamele.

Natura, darnica natura, incalzita de razele scanteietoare ale soarelui de primavara, fremata din adancuri, sub infocata chemare a vietii, a nevoii de‑a se inmulti, a creste, a dainui.

Danut era si el un mielut iesit, in primavara aceea, pe poiene.

Parul balai, lasat sa‑i curga in plete pe spate, ii lucea ca o cununa de aur. Calul, in saua caruia se afla, era un murg vioi, insa cuminte si bland. Intelegea poruncile stapanului ca un om.

In dreapta se afla Ion pe armasarul lui, Negru. Iar Oltea isi veghea din stanga baietelul, calarind pe un bidiviu alb.

Danut o lua inainte de unul singur. Parintii il lasara. Ion era de parere ca un copil nu trebuie prea mult dadacit. Mai ales cand este baiat.

- Dar are numai patru ani!

Inima de mama a Oltei, desi ea insasi era atat de curajoasa, tremura necontenit de grija pentru intaiul ei nascut.

Baiatul se deprinsese sa incalece singur. Facea un salt pe scara din stanga. Se prindea cu amandoua manutele de coama, si indata era in sa.

I‑ar fi placut sa se avante din fuga pe cal ca tatal sau, dar, fireste, inca nu era cu putinta. Mai tarziu avea sa izbuteasca si asta!

Baiatul isi intoarse, din goana, capul.

- Tata, tragem?

- Te simti in stare?

Oltea zambi. Tatalui ii placea sa‑si puna la ambitie feciorul. La patru ani, Danut stia sa traga cu arcul ca un barbat. Fusesera chiar in timpul iernii trecute la vanatoare. Si Danut, cu sagetile lui mici, pe masura arcului purtat in spate, nimerise o vulpe. Blana ei se gasea acum, in chip de covoras, langa patul baiatului.

De cate ori Danut se cobora din pat dimineata, picioarele ii intalneau moliciunea blanii. Atunci se infiora de mandrie. Sageata lui doborase dihania. Aceasta facuse, in satul apropiat, o multime de stricaciuni, omorase nenumarate pasari.

Agatara intr‑un tufis o tinta din lemn de tei si Ion trase, din goana calului, primul. Sageata se infipse, despicand scandura prin mijloc.

Trase, pe urma, Oltea. Se intampla la fel.

Veni randul baiatului.

- Danut, baga de seama!

Baiatul, incordat, ridicat in scari, lasand fraul liber, isi gonea calul, conducandu‑l numai prin cate‑o usoara izbitura a genunchilor. Murgul, inteligent, isi da se vede seama ce dorea micutul lui stapan.

Porni din deal, strabatu in galop poiana, o ocoli pe langa padure, spre stanga, si se indrepta catre tufisuri.

Danut isi intinse arcul. Dar de ce trecea pe langa tufisuri fara sa traga?

Ba nu. Trage. Nu insa catre tinta. Nu mai stie sa tinteasca? Sare, calare, in mijlocul tufisurilor.

- Tata, sunt aici niste salbaticiuni!

- Trage, baiatul meu!

Si‑a pus o noua sageata in arc si a tras.

- Aoleo!. Aoleo!.

Fugariti de Danut calare, care‑i intepase cu sagetile lui mici, doi barbati inveliti in blanuri, ca sa para salbaticiuni, alearga cat pot.

- Par oameni, tata. Crezusem ca sunt lupi!

- Trage in ei, baiatul meu! Nu sunt oameni, ci lupi.

- Sunt oameni, tata, crede‑ma!

- Nu, nu, baiatul meu, crede‑ma tu pe mine. Stiu bine ce spun, sunt fiare, fiare adevarate, si inca dintre cele mai primejdioase. Au numai chipuri si trupuri omenesti, dar firile le sunt de fiare.

Baiatul nu mai pricepe nimic. In fata lui, speriati, fug niste oameni cu ochii, intr‑adevar, crunti ca ai fiarelor, imbracati in blanuri de lupi. Si, totusi, oameni cu nas, cu gat, cu urechi, asa cum ii stie el pe oameni.

Tatal porneste spre vale. Oltea pe cealalta parte a poienii, vrea sa le taie drumul spre caii ce‑i asteapta, legati, mai incolo.

Unul s‑a impiedicat si a cazut. Celalalt incearca sa se rostogoleasca pe vale, spre rau.

Pe cel dintai l‑a prins Oltea. A sarit de pe cal si i‑a pus un picior pe grumaz. Al doilea se rasturnase intr‑o vaioaga. Capitanul il apuca de fundul nadragilor. Il ridica intr‑o mana si‑asa il aduce in poiana.

Carnul (cel dintai era carn), simtind genunchiul Oltei pe grumaz, geme. Al doilea, tiparul (este subtire si lunecos ca un tipar), purtat pe sus de capitan, se zbate din picioare, urland:

- N‑am venit dupa capul nostru! Ne‑a trimis Neagoe‑banul.

Amandoi - si carnul si tiparul - stau acum unul langa altul, in genunchi, si incearca sa‑si castige iertarea lui Ion si‑a Oltei.

Danut a descalecat si el. Ii priveste nedumerit.

«De ce si‑or fi luat infatisare de lupi si pentru ce s‑or fi ascuns in tufisuri?»

- Cu ce tel v‑a trimis?

Vinovatii tac.

Ion se reintorsese pe neasteptate in casuta lui de pe una din magurile Coziei. Danut fusese bolnav. Ion aflase si - cu toate ca Oltea, ca sa nu‑l ingrijoreze, nu‑l instiintase - venise acasa intr‑o goana, dar baiatul, usor racit, intre timp se facuse bine.

- Raspundeti, si nu care cumva sa va prind cu minciuna.

Cu capitanul nu era de glumit. Nu numai unul dintre cei care voisera sa‑l insele o patise rau.

Strans in clestele mainii capitanului, grumazul carnului trosneste.

- Eu unul spun tot. gafaie el.

- Si eu, se grabeste tiparul.

- Atunci, vorbiti!

- Slabeste. stransoarea!.

In mania lui, capitanul ii prinsese atat de strans pe amandoi de grumazuri, incat nu mai era decat putin pana sa le piara cu totul rasuflarea.

Capitanul le dete drumul si incepura destainuirile.

Porunca banului fusese sa descopere, in primul rand, noul salas al capitanului Ion. Aflasera ca se gasea pe undeva prin muntii Coziei, dar nu stiau inca bine unde. Sa se strecoare pe langa casa lui, prin padure, invesmantati in blanuri de fiare, asa ca oamenii, daca‑i vor zari, sa‑i ocoleasca. Sa iscodeasca, sa vada, sa traga cu urechea.

- Si ce sa aflati?

- Unde iti tii domnia ta sabia si diata mariei sale Vlad, si la fel insemnarile despre felul cum a murit si unde a fost astrucat domnitorul.

- Asta este tot ce‑aveati de facut?

Privirea lui Ion era atat de amenintatoare incat tiparul urma:

- Nu, mai era ceva!.

- Graieste. Te‑ascult!

Tiparul continua, desi parca‑si rupea din el cuvintele:

- Trebuia sa le si aducem.

- Iar, daca ne‑ar fi stat cineva in cale. urma carnul

- Ei?.Ei?.

- Ar fi trebuit sa‑l rapunem.

- Pe oricine?.

- Pe oricine.

Ion se cutremura.

De jos, dinspre rau, se vazura urcand trei calareti.

- Cine sa fie? sopti Oltea, cu gandul numai la primejdii.

De cand il avea pe Danut devenise oricum mai prevazatoare si mai atenta decat inainte.

Capitanul scruta zarea.

- Nu te ingrijora! ii spuse Oltei. Sunt trei dintre flacaii mei. Zane, Valsan si Eufrosin. Se tin mereu ca umbra dupa mine.

Ajunsesera sus.

- Capitane, sa ne ierti, dar vrem si noi sa stim cum o mai duce cu sanatatea Danut.

Baiatul tinea mult la Zane, pe care‑l cunostea bine. Ii sari in fata pe sa dar flacaul si‑l puse‑n carca, unde Danut, de bucurie, incepu sa cante.

- Cine sunt oamenii acestia? intreba Valsan.

Cei doi se stransesera nod pe‑un trunchi de copac taiat si asteptau, nelinistiti, ce‑avea sa le hotarasca soarta.

Capitanul le povesti ce se intamplase.

- Sa‑i spanzuram! propuse Zane.

- N‑avem dreptul, raspunse Ion.

- Pentru ce?

- Fiindca, pe de‑o parte n‑au savarsit fapta, nici n‑au trecut la implinirea ei, si, pe de alta, au marturisit. Si un pacat marturisit este, de la sine, pe jumatate iertat. Asa am invatat de la batranii nostri. Si invatatura lor se cuvine s‑o respectam.

- Sunt niste raufacatori! se manie Eufrosin. Ar fi ucis de‑ar fi putut.

Tiparul ii prinse slabiciunea lui Ion. Cazu din nou inaintea lui in genunchi. Iar carnul ii urma pilda.

- Iarta‑ne, capitane, il ruga tiparul. Gandeste‑te ca suntem oameni de casa ai banului Neagoe. Si ce‑ar fi insemnat sa nu primim a‑i implini porunca? N‑ar fi fost totuna cu moartea?

- Poate! Nu stiu.

- Aveam, de altfel, inima indoita, urma carnul. Si nu stiu daca am fi mers pan' la capat. Mai ales ca, vazand copilul, ne‑am induiosat amandoi.

Erau atat de umiliti, ca Oltei i se facu mila si il ruga si ea pe Ion pentru iertare.

- Capitane, rogu‑te, zise Valsan, ne lasi pe noi sa hotaram?

- Va dau depline puteri! se invoi Ion si, luandu‑si de‑o parte sotia, de alta copilul, se departa.

Cei trei flacai stiau ca la o stana din munte pierisera, in urma unei prabusiri de stanci, doi magari. Pieile acestora, dupa o veche datina ciobaneasca, fusesera pastrate.

Trimisii banului Neagoe fura siliti sa‑si puna pe spate, in locul blanurilor de lup, pieile de magar. Si astfel sa i se infatiseze banului Neagoe, caruia sa‑i marturiseasca deschis ca, primind sa‑i implineasca poruncile, au intrat in randul dobitoacelor a caror piele o purtau.

Cei doi, dupa cum s‑a aflat, au grait intocmai. Au ales o buna bataie cu toiagul la scara din partea banului, decat o alta crunta pedeapsa din partea cetasilor lui Ion.

Dar vestea despre aceasta intamplare - ca si despre aceea petrecuta in fata sultanului, la Stambul - s‑a intins in toata tara. Si n‑a fost om de rand care, afland‑o, sa nu fi facut haz de ceea ce‑i fusese dat sa auda trufasului mare boier Neagoe din partea celor doi slujitori ai sai. Se spunea ca insusi voda, cand il vedea pe Neagoe venind la palat, nu‑si putea tine rasul.

Alte intamplari au urmat.

Oltea nascuse al doilea prunc, o fetita, pe care ea tinuse s‑o boteze, dupa numele iubitului ei sot, Ioana. Dragalasa, cu ochii senini, albastri, ca ai tatalui, fetita adusese bucurii noi in casa capitanului Ion. Cantecele Oltei umpleau, in timpul zilei, poiana. Se ridicau, luminoase, pana la cer. Iar cantecul de leagan, cu care seara - dupa ce‑si scalda - isi adormea fetita, era atat de duios incat, pe cat se povesteste, misca si pietrele. Parca simtea, sarmana, ceva.

Intr‑acestea, Stefan cel Mare ii trimisese veste lui Ion sa fie gata, fiindca va intra curand in Tara Romaneasca, cu oaste moldoveneasca si transilvaneana, aducandu‑l cu ei pe Vlad Calugarul, fratele lui Vlad Tepes. Injositoarea stare de lucruri din Tara Romaneasca nu mai putea dura.

- Maria sa doreste sa puna capat domniei lui Tepelus, pe care el insusi l‑a inscaunat cu‑aproape trei ani inainte, sperand ca Tara Romaneasca si Moldova sa fie unite impotriva neincetatelor navaliri otomane, ii grai trimisul. Ori voda Tepelus li s‑a plecat turcilor, devenind astfel o primejdie de fiecare ceas si pentru moldoveni.

Capitanul Ion raspunse chemarii lui Stefan, instiintandu‑l ca, in ziua bataliei, va fi cu cetele lui acolo, ca sa‑i dea ajutor.

Incepu pregatirea flacailor, pe care‑i invata cat se putea mai bine calaria, lupta cu arcul, sabia, sulita, toporul si ghioaga.

In timp ce el savarsea pregatirea - lucru aflat de iscoade - casuta sa de pe deal, din marginea padurii, fu inconjurata de barbati inarmati.

Oltea isi adusese fetita in poiana, culcata intr‑o copaie. Dan, baietelul cel mare, o legana. Si‑n timp ce mama, luata de treburi, canta fericita, barbatii aceia incruntati se apropiau pe furis de casa.

Unul dintre ei se izbi de un copac. Sabia ii zangani. Oltea se intoarse repede si, ingrozita, ii vazu.

- Danut, fugi! Ia‑o si pe Ioana cu tine, striga si se repezi in casa, sa gaseasca o arma.

Nu numai o data daduse tanara femeie piept cu barbati inarmati, atata ca de data aceasta erau la mijloc copiii.

In spatele ostenilor era un boier. Nu‑l cunoscu. Tanar si cu o barba rara, galbena. Acesta o privea razand.

- Da‑ne de bunavoie sabia, diata lui Tepes si insemnarile despre moartea si ingropaciunea acestuia!

Oltea, odata inarmata, incerca sa se intoarca la copii. Voia sa‑i apere. Dar nu mai putea iesi.

Totusi, prin usa deschisa, mai apuca sa‑l vada pe Danut, cu surioara lui in brate, fugind.

Rasufla usurata.

Fiind cu ochii indreptati spre ea, ostenii nu‑i vazura copiii.

Danut era mic, insa ager ca tatal lui si deosebit de sprinten. Se strecura in padure si‑si ascunse surioara intr‑un tufis mai des.

Noroc ca nici fetita nu scoase nici o soapta, nu ganguri, nu planse.

Lasand‑o pe Ioana in tufis, Danut se intoarse acasa. Sari inauntru printr‑o ferestruica din spate, care ramasese deschisa. Isi lua dintr‑un cui arcul, cucura cu sageti si, fara sa‑l simta nimeni, patrunse in odaia in care mama lui tinea piept singura ostenilor. Cativa erau raniti. Danut trase si el cu arcul. Unul dintre osteni tipa. Sageata ii patrunsese in sold. Altul racni de‑asemenea. Baiatul il tintise‑n inima, dar, din pricina turburarii in care se gasea, mana ii tremurase. Il nimerise in grumaz.

Ostenii dadeau inapoi, fara sa bage de seama ca un copil se afla ascuns sub lavita. Si de‑acolo isi incorda mereu arcul. Dadeau inapoi, tragand‑o insa dupa ei pe Oltea. Tanara femeie nu se mai putea apara. Unul o izbise in cap cu‑o ghioaga, iar altul o lovi cu sabia dintr‑o latura.

Oltea se prabusi.

- Copiii mei!

Vazand‑o cazuta, faptasii isi luara in spate ranitii si parasira odaia. Vorbeau intre ei turceste, desi purtau straie de osteni boieresti.

- Sa cautam acum diata, sabia si insemnarile, zise boierul in aceeasi limba. Iscoadele ne‑au vestit ca s‑ar afla ingropate la poalele unui fag inalt. N‑o fi cumva acesta?

In odaie, mama inca traia. Danut se repezi la ea.

- Mama, o intreba, spune‑mi, ce te doare? Ce sa fac? Ce‑ti trebuie?

- Nimic, copilul meu, raspunse ea incet. Ai scapat‑o pe Ioana? S‑a sfarsit. Nu mai imi trebuie nimic. Dar Ioana. Ioana.

- Pe Ioana am ascuns‑o in padure. Sa n‑ai nici o grija.

Baiatul incerca sa‑si stapaneasca lacrimile.

- Incaleca pe‑un cal si fugi de‑l vesteste pe tata.

- Si tu, mama?

Isi puse capul pe pieptul ei, ca atunci cand, mititel, ii sugea sanul, si, nemaiputandu‑se stapani, incepu sa planga cu hohote:

- De ce vrei sa ne lasi pe Ioana, pe tata si pe mine?

- Nu vreau. N‑as vrea, Danut. dar vezi si tu singur.

Rasufla din ce in ce mai greu. Suspinele ii umflau pieptul. Plangea si ea inabusit.

- Du‑te, Danut, nu mai sta! incaleca, ia‑o si pe Ioana cu tine. Fugiti. Vestiti‑l pe tata. El ma va salva.

- Bine, mama!

Danut sari inapoi pe fereastra, alerga tupilat in locul unde‑o lasase pe Ioana, o ridica in brate, si fetita, cuminte, din nou tacu. Fugi in adancul padurii. Gasi caii intr‑o valcea. Incaleca pe murgul lui si, ocolind pe dupa Magura Tatarului, porni intr‑un galop nebun.

Incepuse sa se insereze, cand ajunse in poiana de pe malul Oltului.

- Danut!. Danut!. se inveselira flacaii, zarindu‑l. Ai adus‑o si pe Ioana?

Baiatul era palid.

Tatal ii iesi inainte.

- Ce s‑a intamplat?

- Mama a fost injunghiata. Te‑asteapta!.

Apropiindu‑se de poalele magurii pe care se inalta casuta, capitanul zari valurile de fum ridicandu‑se si intelese totul. Casei i se daduse foc. Arsese aproape pana in temelie.

Ii ruga pe toti sa ramana locului. Sa tina cu ei si copiii.

- Pe mine ia‑ma cu tine, tata! il ruga Danut. Vreau s‑o mai vad pe mama.

- Nu se poate, baiatul meu, ii raspunse Ion. Pe mama n‑ai s‑o mai vezi de astazi inainte decat in vis.

Baiatul, desi cu ochii in lacrimi, intelese si nu mai starui.

Ion, cu cetasii lui, in goana nebuna a cailor, a taiat peste dealuri drumul.

Faptasii - otomani, desi imbracati in vesminte de osteni romani - impreuna cu boierul care‑i insotea ajunsesera la o rascruce. Din satele invecinate, alergau tarani cu ciomege si coase.

- Atineti‑le calea! striga unul. Au rapus‑o pe Oltea. Au ars‑o inca vie fiind in caminul ei. Au vrut sa‑i ucida si copiii.

I‑au prins.

Nadajduind sa scape de teapa mai inalta decat a celorlalti ce i s‑a pregatit, boierul Gavrila, feciorul lui Stanciu, marturiseste:

- Aceasta ceata de achingii a sosit de la Stambul. Iar eu am primit porunca s‑o insotesc. Pe domnia ta, daca erai prins, te‑ar fi tras in teapa, in ce priveste lacrita - cuprinzand numai diata lui Vlad, pentru ca sabia si insemnarile nu le‑am aflat - a fost trimisa inainte, printr‑un calaret, ca sa fie pusa la adapost pana ce va ajunge in mana sultanului. Calaretul a scapat. Nu‑l mai puteti ajunge.

Din locul unde tanarul boier Gavrila si ceilalti ucigasi au fost prinsi, capitanul Ion alearga in intampinarea lui Stefan.

Moldoveni, transilvaneni si munteni, uniti, ii infrang si‑i gonesc pe turci. Ostenii lui Tepelus nu lupta alaturi de otomani. Stefan il urca in scaun pe Vlad Calugarul.

Tepelus s‑a retras la Pitesti.

Pe o intinsa campie din apropierea Pitestilor a fost adunata multimea. Sute si mii de tarani, stransi cu de‑a sila, asteapta, frematand, nu se stie ce.

In cortul maret impodobit al begului Ali, comandantul tinuturilor dunarene, au intrat Basarab cel Tanar - Tepelus - si o parte din cei mai de seama boieri ai sai.

Toti i se pleaca pana la pamant crudului Ali‑beg.

- Inaltimea ta, i se plange Tepelus begului, ostenii mei n‑au luptat numai. fiindca am avut soarele in fata.

- Nu numai de aceasta, maraie begul.

- Noaptea fusese umeda, plouase. Arcurile ni s‑au umflat. Pulberea se udase. si.

- Si?. Si?. staruie Ali‑beg.

- Si capitanul Ion a strigat!.

Voda Basarab cel Tanar isi lasase in piept barba. Se sfia sa‑i marturiseasca lui Ali‑beg ce le strigase ostenilor domnesti capitanul Ion.

Acesta le reamintise de diata mariei sale Vlad, de mandria de‑a fi valah si de rusinea de a lupta din porunca si in folosul asupritorului lor.

- Toti cei care ne gasim inaintea voastra - fie ca vin din Moldova, din Transilvania ori sunt oameni de‑ai locului - vorbim aceeasi limba, mai spusese el. Dar cei pe care sunteti siliti sa‑i urmati, si veti muri pentru ei, de cine sunt trimisi si cu ce tel? Nu ca sa ne subjuge cu totul?

Auzindu‑le cuvintele, ostenii domnesti n‑au vrut sa mai asculte porunca de a‑i urma pe otomanii lui Ali‑beg - condusi de pasa Curtoglu - si au parasit campul de bataie.

Iata de ce se sfia Basarab cel Tanar sa‑si incheie cuvantul si sa se dezvinovateasca pe de‑a‑ntregul inaintea lui Ali‑beg. Desi acesta cunostea, de la Curtoglu‑pasa, tot ce se intamplase, din fir‑a‑par.

- Acum insa, lua cuvantul Curtoglu, totul se va termina. Diata raposatului Tepes se afla in mana noastra.

Ali‑beg nu stia. Calaretul trimis inainte de ucigasii Oltei nu ajunsese la el. Se ratacise pe drum. Fusese apoi silit sa se fereasca de‑o alta ceata a capitanului Ion, care trecea in iures spre Ramnic. Si, intre timp, Ali‑beg plecase.

- Se afla in mana noastra? se mira. Unde si cand ati aflat‑o?

- O ceata de achingii, trimisa de la Stambul din insasi porunca luminatiei sale sultanul, insotita de feciorul boierului Stanciu, a lovit pe neasteptate casa lui Ion, in timp ce el lipsea. A gasit diata ascunsa la poalele unui fag. E drept ca o multime de achingii, ca si tanarul boier, si‑au pierdut viata cu‑acest prilej, dar nu mai inseamna nimic. Iata, in lacrita aceasta se afla diata. Ne‑a fost adusa noua ca s‑o punem la adapost. Eu am primit‑o si ti‑o incredintez ca sa i‑o trimiti mai departe luminatiei sale sultanului.

Ali‑beg - desi putin nelinistit, fiindca sultanul trimisese ceata de achingii fara macar sa‑l instiinteze - intinse bucuros mainile. Apuca lacrita, care fusese odinioara a lui, fara diata, bineinteles, si‑o puse in poala.

Nu ii venea inca s‑o deschida. Avea sa faca acest lucru numai cand va ramane singur.

Se gandea c‑o va desface incet, cu multa, foarte multa grija. Va despaturi pergamentul. Si‑l va citi in tihna. Va medita asupra lui indelung. Si abia pe urma il va trimite sultanului.

Cu toate ca sultanul nu tinuse seama de el cand ii trimisese pe achingii, era multumit ca, in sfarsit, faimoasa diata se afla in mainile lui.

Totusi, fata de Tepelus si toti ceilalti nu‑si arata starile sufletesti.

- Aceasta este diata? Bine! se rasti la Tepelus. Au gasit‑o insa achingiii nostri. Nu tu! Dar sabia lui Vlad unde este?

- Sabia, din nefericire, inca o mai stapaneste capitanul Ion, raspunse speriat Tepelus.

- Ce simplu este pentru tine sa‑mi raspunzi: «Inca o mai stapaneste capitanul Ion!» Dar pentru ce se mai afla la el, si nu la noi? Asta te‑ntreb. Si asta ma va‑ntreba si pe mine luminatia sa - si Ali‑beg duse mana la frunte, la buze, la inima si se inclina. Nu se inclina pentru ca‑l iubea pe sultan. Pe sultan nu‑l iubea nimeni. Ci pentru ca voia sa dea cat mai multa greutate celor rostite. Si capitanul Ion unde e? Ati pus mana pe el? Nu! Si nici nu va vad prinzandu‑l curand! Asteptati sa‑l prind eu? Il voi prinde. Aceasta este insa, asa sa stiti, datoria voastra. Repeta, silabisind si batandu‑si genunchiul cu palma la fiecare silaba: Da‑to‑ria voas‑tra! Ati inteles?

- Da.

Curtoglu voia sa mai spuna si el ceva, dar nu putea din pricina ca Ali‑beg nu‑i lasa nici un ragaz.

- Da, da, da! se infurie Ali‑beg. Cuvantul acesta l‑am auzit mereu. Capitanul Ion continua sa traiasca liber si sa faca tot ce‑i place. Iar voi ma aprobati mereu, linistiti, dar fara sa mi‑l dati legat.

- De data aceasta, gasi iarasi vreme Curtoglu sa mai strecoare cateva vorbe, s‑a ispravit cu el.

Ali‑beg tresari:

- Nu te‑nteleg!

- Capitanul Ion a cazut in cursa. A fost atras spre Dunare de una din cetele noastre de spahii. Ieri se afla incercuit. Nu mai avea nici o scapare. Si inca‑n ziua de azi nadajduiesc ori sa ti‑l aduca pe el in streanguri, ori sa‑ti infatiseze capul lui retezat. De‑aceea am si indraznit sa adun satele in fata cortului luminatiei tale. Sa‑i arat multimii ca s‑a sfarsit pentru totdeauna cu capitanul Ion. Astfel razmeritele vor inceta. Duhul lui Tepes va pieri si norodul se va supune deplin. Planul e bun, luminatia ta?

Curtoglu era multumit de el. Privi, fudul, la Ali‑beg.

- Fagaduieli am avut destule! mormai begul.

- Nu, nu, eu sunt increzator, il asigura Curtoglu. Foarte, foarte curand, ori il vom vedea intrand aici pe capitanul Ion insusi, ori pe vreunul din spahii purtandu‑i in sac capatana.

Cuvantul lui Curtoglu fu intrerupt de un strajer. Plecandu‑se in fata begului, acesta il vesti:

- Trimisii stralucirii sale sultanul! Cu porunci grabnice!.

Ali‑beg incredinta lacrita unui aga din dreapta si se foi in jilt.

Ce i se mai nazarise, oare, sultanului? Lua in Valahia masuri fara macar sa‑l incunostiinteze. Si mereu ii trimitea tot felul de porunci. Iar unele se bateau cap in cap.

Patru trimisi intrara. Purtau vesminte stralucitoare din matase si brocart, impodobite cu aur.

Ali‑beg nu‑i cunostea pe nici unul.

«Inseamna ca s‑au petrecut schimbari! cugeta. Nu cumva imi aduc porunca de‑a lasa comanda?» Ori parasirea comenzii putea sa‑i atraga si altfel de ponoase.

Unul dintre trimisi purta in mana insemnul imperial, semiluna de aur. Acesta glasui:

- Spre slava lui Alah, preamaritul sultan, maretul padisah, podoaba lumii, te cearta, Ali‑beg.

Cand auzi de supararea sultanului, Ali‑beg nu‑si mai pastra taria si isi apleca fruntea.

Aplecandu‑si el fruntea, cu totii fura siliti sa‑l imite.

Nimeni nu‑i mai privea pe trimisi. Cu ochii in podele, toti cei de fata ingenuncheara.

Aceasta le fu trimisilor prea destul. Le smulsera hangerele de la brauri. Amenintandu‑i cu ele, le pusera in gura calusuri, ii legara cu snururi. Si‑acela care purta insemnul imperial apuca lacrita in care se afla diata lui Tepes.

Nici nu se dumirisera bine Ali‑beg, Tepelus si ceilalti daca vointa sultanului fusese intr‑adevar ca ei sa fie legati, cand cei patru barbati iesira afara si se‑azvarlira pe cai.

- Sunt capitanul Ion! vesti multimii de tarani adunati acela care‑i smulsese lui Ali‑beg lacrita. Iata sabia mariei sale Vlad, iar in lacrita aceasta se gaseste diata lui. In numele diatei, va chem din nou sa‑i infruntam pe navalitorii otomani condusi de Ali‑beg, ca si pe slujitorii lor credinciosi, domnul si marii boieri.

Batalia incepuse, cand Ali‑beg, dezlegat, ii spuse lui Basarab cel Tanar:

- Si dincolo de moarte ne loveste inaintasul vostru, cumplitul voda Tepes!

Lupta, din nenorocire, s‑a terminat prin infrangerea multimii neinarmate, in frunte cu capitanul Ion.

Iar, mai departe, ostile lui Ali‑beg l‑au invins si pe Vlad Calugarul.

«Tepelus s‑a intors in scaunul din Bucuresti, citeste pisarul propria lui insemnare. Dar, din pricina cotropirilor sale si‑a prea multelor pedepse cu teapa pentru vini inchipuite, in anul urmator e nevoit sa fuga. Incearca sa se retraga si sa se apere la Glogova, in apusul tarii, unde‑si cladise un adapost intarit, impreuna cu prea putinii osteni si sfetnici ce‑i ramasesera credinciosi. Aici este aflat de cativa boieri mehedinteni care tinusera cu Vlad Calugarul. Acestia ii cuceresc adapostul si ii scurteaza viata.»

Inainte de‑aceasta, domnul a poposit intr‑o padure. Aici i s‑a injghebat un bordei ca sa se odihneasca pe cetina de brad si i s‑a vanat o caprioara pentru masa de pranz.

Tepelus se hranea, cand au trecut, din intamplare, prin padurea aceea si Ion cu mai multi cetasi de‑ai sai. Afland ca se gaseste acolo Tepelus, au intrat in bordei. Voievodul fugar isi cunostea pacatele si se temea de Ion.

- M‑ai cautat in tot cursul domniei tale, i‑a rostit capitanul, ca sa ma dai otomanilor ori sa ma tragi in teapa tu insuti. Si, totusi, eu nu vreau sa fiu un ucigas de domn, de‑aceea te crut. Norodul nu te mai poate insa indura si boierii mehedinteni te cauta. Nu vei scapa. Sunt incredintat ca te gasesti inaintea sfarsitului, dar nu de mana mea, ci de‑a altora. Asa incat te rog, ca unul ce te afli la capatul drumului, sa‑mi raspunzi cu inima curata la ce te‑oi intreba. Te‑nvoiesti?

- Ma‑nvoiesc!

Lui Tepelus i se mai potolise spaima. Stia si el ca unii boieri mehedinteni il cautau, dar era sigur ca va scapa. Iar Ion ii fagaduise ca nu‑l va pedepsi. Si era incredintat ca isi va tine cuvantul.

Unul dintre oamenii lui ii aduse un butuc pe care sa s‑aseze mai aproape de foc. Tepelus lua loc si continua sa imbuce.

Cu toate ca afara stralucea soarele si pe campie semanaturile de toamna incepusera sa dea colt, in padure, dar mai ales in bordei, era rece. Si la cererea domnitorului fugar se facuse focul. Acesta palpaia vesel, in vreme ce fumul se risipea printr‑o deschizatura a acoperisului.

- Ai fost adus in scaun de Stefan al Moldovei, caruia tu i‑ai jurat ca ai sa aperi neatarnarea tarii. El s‑a increzut in tine si‑n juramintele tale, dar cum te‑ai vazut inscaunat, ai si trecut de partea paganilor. Nici eu, nici norodul n‑am putut intelege de ce te‑ai purtat in felul acesta.

Tepelus se gandi putin. Se intoarse spre Ion si il privi cu atentie. Unde voia s‑ajunga? Raspunse linistit, dupa ce mai sorbi o inghititura de vin:

- Ioane, tu ai invatat de la Tepes sa ramai neclintit in furtuni si sa nu rostesti decat adevarul. Ori, afla de la mine, o tara nu se poate carmui astfel in vremuri ca acestea. In fata vicleniei se cuvine sa fim vicleni. Si uneori esti nevoit sa zambesti tocmai aceluia care‑ti urzeste pieirea. Supunerea pentru o vreme, ca sa‑ti castigi rasuflarea, si sa te poti ridica mai tarziu, nu‑i o rusine.

- Cine se lasa supus o data, se poate lasa si‑a doua oara, si‑a treia oara. Si pana la urma intra de‑a binelea in robie. Ori, daca‑i om de rand treaca‑mearga, dar cand esti domnitor inseamna sa legi insasi tara si destinele ei in lanturi.

- Aveam de‑ales intre primejdia pasalacului si umilinta de‑a ma face sa slujesc cu statornicie Poarta. Am ales umilinta, pentru linistea tarii.

- Linistea aceasta este inselatoare, Tepelus. Marii boieri, in frunte cu tine, ati nadajduit ca, recunoscandu‑va supusi Portii, veti haladui in belsug si pace, lasand toate greutatile si amarurile doar pe spinarea norodului. Numai ca socoteala voastra este gresita. Imparatia urmareste ca mai intai voi sa va parasiti norodul in mainile sale. Asa ea a facut un pas. Va face inca un pas, si inca un pas, si apoi veti veni voi insiva la rand. Si cine va ramane atunci alaturi de voi, cine va va apara? Norodul pe care l‑ati vandut?

- Sa ne rugam lui Dumnezeu ca lucrul acesta sa nu se intample niciodata.

- Numai cu rugaciunile nu cred sa facem prea mult. Diata mariei sale Vlad ne cere sa nu ingenunchem o clipa. Sa ne impotrivim!

- De n‑am ingenunchea am fi calcati in picioare. N‑ar fi nici o izbanda.

- Impotrivirea insasi e o izbanda. Chiar daca pentru aceasta esti nevoit sa te jertfesti tu insuti. Tepes s‑a jertfit, dar n‑a ingenuncheat.

- Si Tepes a avut cusururi!

- A avut. Eu i le cunosc cel mai bine. Nu si‑a rasplatit destul norodul pentru cinstea si osteneala lui. Poate ca se gandea s‑o faca mai tarziu, la incheierea pacii. O fi avut si altele, dar dragostea sa de tara a fost fara margini. Pentru pamantul acesta stramosesc el n‑a precupetit nimic. Si‑a varsat bucuros sangele. Ceea ce nu sunteti voi in stare sa faceti, Tepelus!

Neagoe de la Craiova, potrivit traditiei, se tragea dintr‑o familie de indrazneti osteni valahi. Unul cazuse slujindu‑l pe Litovoi. Altul luase parte, alaturi de Basarab I, fiul lui Tihomir, la stradaniile pentru intemeierea Tarii Romanesti. Si, in sfarsit, multi altii isi cinstisera armele, urmandu‑l pe Mircea cel Batran sau Dan al II‑lea.

Unul dintre acestia, pe nume Barbu‑paharnicul, tatal banului Neagoe, intrase insa, dupa moartea eroica a lui Dan al II‑lea, alaturi de care de asemenea luptase, in slujba noului domn Alexandru Aldea I‑ul.

A fost si‑atunci un timp al apasarii si durerii, ca si acela de dupa miseleasca rapunere a lui Tepes. Cativa boieri stapaneau tara, vlaguind‑o spre inavutirea lor. Iar in fruntea acelora se afla Albu - numit de ai lui "cel Mare", pentru cat le era de mult cu priinta. Acesta il nesocotea pe voda - om slab, lipsit de curaj si vointa. In vreme ce el si ai lui dobandeau nenumarate foloase.

Fiind atat in slujba lui Aldea cat si‑a lui Albu, paharnicul Barbu isi sporeste averile. Iar Aldea, la cererea lui Albu, il daruieste, pentru "destoinicia" sa, intre alte multe mosii - ca acelea de la Strehaia si din alte parti - si cu satul domnesc Craiova.

Feciorul lui Barbu‑paharnicul, Neagoe‑banul, isi creste, sub domniile lui Vladislav al II‑lea, Laiota Basarab‑Batranul si voda Tepelus, intr‑atata aceste mosii, incat - impreuna cu padurile, luncile, pasunile, zavoaiele si livezile - ajung cele mai mari si mai bogate din intreg tinutul de peste Olt si, poate, chiar din toata Tara Romaneasca. Jiul, pe o buna parte din curgerea sa, era al lui. O multime de balti, la fel.

Curtile de la Craiova, acareturile, grajdurile, staulele, locuintele slujitorilor si toate celelalte formau un fel de triunghi. Una din cele trei laturi se sprijinea pe baltile de netrecut ale Craiovitei unde, se povesteste in legenda, ar fi existat, candva, o intinsa asezare a imparatiei romane, scufundata si inghitita de pamant si ape, pesemne in timpul unui cutremur. A doua latura o formau dealurile incarcate de pometuri si vii. Si cea de‑a treia, Jiul, cu apele lui repezi si pline de valtori, peste care iti trebuia un bun mestesug ca sa poti trece fara primejdii. In intregul lor, curtile alcatuiau deci un fel de cetate naturala, intarita in unele locuri cu garduri sau valuri de pamant si, din loc in loc, avand turnulete de straja. Intariturile le ridicase Neagoe‑banul, cu incuviintarea lui Ali‑beg, sub cuvant ca trebuie sa se pazeasca de vreo navala a cetelor de razvratiti ale lui Ion. De altminteri, inca vreo patru mari boieri, care se bucurau de increderea lui Ali‑beg, capatasera asemenea incuviintari.

Curtile isi aveau poarta principala in partea dinspre apus, printr‑un loc mlastinos, mai lesne de aparat. De‑acolo, printre doua valuri de pamant, un drum destul de lat si presarat cu pietris ducea spre alta poarta, mai intarita decat prima, tinuta in balamale de fier si inchisa cu trei drugi uriasi. Poarta aceasta atat de strasnica ducea spre curtea interioara, curte in care se aflau conacul si o bisericuta de lemn. Bisericuta fusese recladita pe locul alteia mai vechi, cladita intaia oara, se spunea, de Mircea cel Batran. Aici, un calugar inalta zilnic rugaciuni pentru sporirea avutiei si binelui familiei lui Neagoe.

Acum, Tepelus - in a carui domnie Neagoe, fost ban al Strehaii si apoi al Craiovei, se bucurase de o deosebita cinste, fiul sau Parvu fiind mare vornic, al doilea in rang dupa mitropolit, iar celalalt fiu, Barbu, ajungand si el veastelin - pierise la Glogova, doborat de loviturile napraznice ale unor boieri mehedinteni, pe care i le si prevestise Ion. Si batranul Neagoe poruncise sa se adune la sfat, in conacul de la Craiova, toti barbatii de frunte ai familiei, rudele lor apropiate, prietenii de credinta si slujitorii.

Fara sa fi ajuns ceea ce a devenit mai tarziu, sub Radu cel Mare, un fel de adevarata curte domneasca, in care totul era oranduit dupa cele mai strasnice reguli, casa familiei Craiovescu impresiona inca de‑atunci, pe oricine, mai ales prin ordinea instapanita acolo.

In casa si prin curti nu se intra si nici nu se umbla fara rost. Fiecare om era dator sa stie, in fiece clipa, ce avea de facut. La bucatarii, in grajduri, in staule, in livezi si oriunde munca se indeplinea cu sarg si in cea mai deplina tacere.

Numai cand banul sau vreunul din feciorii sai era vesel si voia sa‑si arate aceasta veselie, toti cei care se aflau in preajma trebuiau sa se bucure si ei.

- V‑am chemat, spuse banul cu vocea lui groasa, ca sa ne sfatuim in ce priveste viitorul casei noastre si‑al tarii.

Se adunasera in jurul unei mese lungi, de stejar, sezand in jilturi largi cu spatar. In dreapta banului se insiruisera cei patru fii ai sai: Barbu, Parvu, Danciu (Gogoasa) si cel din urma, Radu.

Banul statea in capul mesei stapanindu‑i pe toti cu privirea. Palmele sale mari cat niste lopeti se odihneau pe tablia mesei.

Mostenise voinicia stramosilor, care se jertfisera pentru pastrarea libertatii tarii, insa si lacomia parintelui sau Barbu. In ochi avea o sclipire ciudata, flamanda, de parca ar fi vrut sa sfasie intruna ceva.

De‑aceea, de cum se asezara la masa, desi era dimineata, sotia sa de‑a doua, Vinia - care se tragea din cea mai buna spita a despotilor sarbi - cu patru roabe tiganci, umbland ca niste umbre, incepura sa aduca gustari.

Lui Neagoe i se umplu cea dintai mare cupa cu vin si el o dete de dusca numaidecat, ca. sa prinda puteri.

Tusi repetat si urma:

- Suntem intr‑o foarte grea cumpana. Domnia Basarabilor, prin Tepelus, s‑a sfarsit. Urmasii lui Dan I‑ul lasa locul Draculestilor. De fapt, si unii si altii se trag din acelasi neam, al lui Basarab I‑ul, intemeietorul acestei tari! Vatra Basarabestilor este dincoace de Olt. A noastra‑i insa aceeasi. Si daca ei sunt vechi, si noi suntem la fel de vechi. Nu ne simtim mai prejos cu nimic. Sa stie asta foarte bine si unii si ceilalti!.

- Da, da, incuviintara fiii si rudele. Nu ne simtim cu nimic mai prejos!

- Suntem insa intr‑o cumpana, isi intoarse iar vorba Neagoe, deoarece in scaunul domnesc s‑a urcat, de putine zile, asa cum stiti, un voievod draculesc adus pentru a doua oara de Stefan al Moldovei.

- Fiind fratele lui Tepes si nepotul lui Vlad Dracul, pe care ai nostri nu i‑au slujit, va fi, pesemne, si el contra noastra, il intrerupse Parvu.

Banul ii arunca o privire piezisa si continua:

- E Vlad Calugarul. Si anumite semne ne fac sa banuim ca nu se va supune nici Portii, ca Tepelus. Ca se va ridica impotriva ei.

- Ce te face sa crezi? il intreba pe batran feciorul cel mare, Barbu.

- La inscaunarea lui l‑a poftit si pe Ion, capitanul razvratit si razvratitor. Acesta a luat cuvantul, in numele norodului, zicand ca toata tara doreste, intr‑un singur glas, sa se intoarca la vechea ei neatarnare. Si nu mai vrea sa plateasca bir.

Al doilea fiu, Parvu, era numai ochi si urechi:

- Si domnitorul ce i‑a raspuns?

- A raspuns ca va fi asa precum doreste norodul!

- Atunci e limpede.

- Numai ca, a adaugat el, se va tine seama, fireste, in Divan, si de parerile marilor boieri. Iar eu, atunci, am cerut sa fiu primit, dupa‑amiaza, de voda.

Lui Radu, mezinul, ii tremurau de nerabdare mainile:

- Si voda te‑a primit?

- M‑a primit. Inainte de mine intrase Ion. Si i‑am vorbit indelung lui voda, aratandu‑i cat de primejdioasa va fi purtarea lui, daca‑l va asculta pe Stefan. Turcii nu‑l vor ierta. Si soarta ii va fi aceeasi ca a lui Tepes. Cu lupta pe fata este greu de razbit. Mult mai bine este cu intelegerea. Si numai cand nu va mai fi cu putinta, atunci.

- Voda te‑a inteles?

- Nu stiu daca m‑a inteles. Tocmai i se infatisase de la Poarta un trimis al sultanului. Si vorba noastra s‑a curmat. Sa vedem, deci, ce va urma! Dar oricum va fi, noi trebuie sa ne straduim ca in tara sa se pastreze randuiala lui Albu "cel Mare" - apasa pe cuvintele "cel Mare" - pentru ca numai sub el, asa cum mi‑a dovedit tatal meu, Barbu, boierii au fost, intr‑adevar, in cea mai deplina cinste. Vorba lor era vorba si dorintele lor erau, in orice imprejurare, implinite.

- Maria ta!. Maria ta!.

Navalise un ostean in odaia de sfat.

Banul se incrunta. Cum de isi ingaduise o astfel de indrazneala?

- Maria ta!. iarta‑ma!

(Supusii i se adresau banului cu "maria ta", ca lui voda.)

Neagoe‑banul intelese ca se petrecuse ceva iesit din ordinea obisnuita.

Batu cu pumnul sau cat maiul in masa. Masa se zgudui si blidele de pe ea sarira, cupele se varsara.

- Calareti. Navaleste o ceata de calareti!

- Cine poate fi?

- Capitanul Ion.

Banul Neagoe se pomeni in picioare.

- A‑nceput, zise. Vlad Calugarul l‑a asmutit asupra noastra. Nici vorba mea, si, dupa cum se veae, nici a turcului, nu l‑a induplecat. Luati armele!

Capitanul Ion, cu ceata, ajunsesera in fata portilor.

«Sa n‑o mai patesc o data, ca atunci!.» se gandi Danciu, al treilea frate, cel care fusese prins de Ion si trimis legat sultanului, la Stambul.

Portile, cele mari si cele dinauntru, mai mici, dar mai intarite, se inchisera. Si ostenii din curtea interioara se insirara in turnulete si la garduri. Cei mai multi se ingramadira insa, potrivit poruncilor banului, la portile cele mari.

Flacaii capitanului Ion nu isi scosesera sabiile din teci, nici nu‑si incordasera inca arcurile. Lancile stateau linistite.

- Ce doresti, capitane Ion? intreba banul de dupa portile cele mari.

In glasul lui, oricat si‑l stapanea, se deslusea o spaima. Stia el insusi cata vina avea in fata capitanului Ion.

- I‑ai cerut iertare noului domnitor, mariei sale Vlad Calugarul, pentru greselile domniei tale, ale feciorilor, rudelor si slujitorilor domniei tale. Ai fagaduit sa nu mai stai la mana otomanilor, si sa‑i implinesti cu cinste vointa, slujindu‑l asa cum si inaintasii domniei tale i‑au slujit pe voievozii cei vrednici fauritori de tara.

- Asta asa e! recunoscu de dincolo de intarituri banul.

- Suntem nascuti, si domniile voastre si eu, in acelasi tinut, glasui Ion. De‑aceea, maria‑sa mi‑a poruncit sa‑ti iert si eu preamultele greseli ce domnia ta insuti sau feciorii domniei tale le‑au savarsit. Sa plec pentru a‑ti cerceta credinta si a vedea daca esti gata sa‑ti ridici arma impotriva turcului si pentru apararea pamantului pe care salasluim cu totii.

- Vii cu binele sau cu raul? Pentru ca eu aici sunt insumi ca un domn. Nimeni nu are a‑mi porunci. Si nimeni nu are dreptul a‑mi calca pragul fara invoirea mea.

- Nu cu inima usoara, dar vin cu binele.

Langa Ion se aflau credinciosii lui: Zane, Valsan si Eufrosin. Isi jucau caii.

In dosul gardurilor se auzeau sopacaieli si comenzi infundate.

- Sunt gata, la nevoie, sa‑mi ridic arma, dar daca vrei sa stam impreuna de vorba, indeparteaza‑ti ceata, pune‑ti armele la oblanc si cu mainile goale, insotit de cel mult doi oameni, apropie‑te pe jos de porti.

Ion descaleca, isi puse armele la oblancul calului. Isi incredinta calul lui Valsan. Facu semn cetei sa se indeparteze si numai Zane si Eufrosin sa ramana. Se apropiara tustrei de poarta, cu mainile goale, asa cum ceruse banul. Poarta cea mare se deschise si barbatii intrara.

Craiovestii, in frunte cu banul, si inca vreo douazeci de oameni de‑ai lui inarmati ii inconjurara.

- Capitane Ion, oi fi nascut in acelasi tinut ca noi, dar acum esti in mainile mele, zise multumit banul. Ai sa joci cum am sa‑ti cant eu. Uita‑te colo!

Ostenii inarmati, cu arcurile intinse si sulitele gata sa fie azvarlite, se aflau in partea dinauntru a ambelor turnulete.

- Banuiam cum o sa ma primesti, ii raspunse Ion. Atata ca, de nu ma intorc intr‑un ceas, oamenii mei vor izbi conacul.

- Conacul nu poate fi cucerit. Nici voda Vlad Calugarul n‑ar putea patrunde.

- Mergi inainte, il impinse usor pe capitan Barbu catre portile cele mici.

Intrara in curtea interioara si ajunsera la usa ingusta si scunda ce da spre scarile pe unde te urcai la etaj. Usa era deschisa.

- Bagati de seama, ii preveni banul pe fiii lui, amintiti‑va ce i‑a facut capitanul Ion, la cetatea Gherghita, lui Ali‑beg.

Dar n‑apuca sa‑si termine vorba, si capitanul il si insfacase pe Danciu, care‑i era alaturi. Zane facu acelasi lucru cu Barbu. Si Eufrosin cu Radu, al patrulea fecior al lui Neagoe, cel mai mic dintre ei.

Deci tocmai de ceea ce se temuse cel mai mult banul se petrecuse.

Ion, Zane si Eufrosin le smulsera celor trei frati armele. Si tinandu‑i bine de umeri, se trasera pe scara.

Ramasesera spate la spate, ca sa nu poata fi atacati nici din josul si nici din susul scarilor.

- Putem acum sa stam de vorba? il intreba Ion pe Neagoe.

Barbu incerca sa se smulga din inclestarea lui Zane. Nu izbuti.

- Stai binisor! il preveni cetasul.

- Daca vrei, banule, porunceste slujitorilor sa ne loveasca! zise Ion. Noi n‑avem nimic impotriva.

Banul isi freca mainile, neputincios.

- Dati‑le drumul, nevatamati, feciorilor mei, si puteti pleca unde vreti.

- Noi dorim, inainte de toate, sa stam putin laolalta de vorba despre ceea ce ti‑am amintit mai inainte, spuse Ion. Cu toate ca, intr‑o anume privinta, ne‑am lamurit.

- Bine! se invoi banul. Si eu doream sa stau de vorba, dar nu sub puterea domniei tale.

- Dar nici a domniei tale, urma Ion, asa ca porunceste rudelor, prietenilor si ostenilor sa‑si azvarle toti armele langa poarta. Iar ei insisi sa se departeze pana langa gardul acela.

Banul zabovi putin, dar temandu‑se pentru feciorii lui, porunci:

- Aruncati armele, gramaditi‑le langa poarta si departati‑va pana langa gardul acela aratat de capitanul Ion.

Si el insusi, ca si celalalt fiu al sau ramas liber, Parvu, isi azvarlira hangerele deasupra gramezii.

- Si‑acum, domnia ta, banule, impreuna cu feciorul domniei tale, Parvu, urcati usor inaintea mea. Incolo nimeni altul sa nu mai vina si nici vreun slujitor sa nu s‑apropie.

Banul dadu iarasi poruncile de trebuinta.

- Tu, Eufrosin, porunci Ion, ramai si vegheaza ca nici un ostean sa nu se apropie de arme. Daca nu se pastreaza cuvantul, suieri. Cand tu vei suiera, viata banului Neagoe si‑a feciorului sau nu vor mai pretui nimic pentru noi.

Manandu‑si din spate prizonierii, Ion si Zane urcara in pridvor. Facand sa scartaie scarile sub greutatea sa, banul o luase inainte.

Se oprira, si Ion le porunci sa se aseze pe scaunele fara spatar din pridvor.

- Ce doresti sa ne intrebi?

- Vreau sa te‑ntreb, banule - asa cum iti spuneam, de‑altminteri chiar adineauri - daca macar acum, cand ceasul socotelilor se apropie, esti gata sa vii alaturi de noi?. Maria sa Vlad Calugarul este un domn cu constiinta curata, care nu va ingadui ticalosia si vanzarea. Iar calcarea fagaduielii va fi pedepsita cu moartea. Am stat cu maria sa la sfat si in tabara lui Stefan al Moldovei. Vrea sa aiba mila de norod. Acesta sa fie intr‑un cuget cu domnitorul, ca in vremea lui Tepes. Si nu va ingadui ca sultanul sa‑si mai faca mendrele dupa plac, purtandu‑se in casa noastra, cu noi, ca si cum i‑am fi slugi.

Neagoe cauta spre podea. Banul era batran, dar chipes. Capul il avea ca de leu. Toti Craiovestii, in afara de Danciu (si pe Danciu nu‑l strica decat nasul), erau chipesi. Batranul ii intrecea insa pe toti. Umerii lati, grumazul vanjos, bratele muschiuloase il faceau sa para unul dintre acei barbati de legenda, ca voievodul Litovoi, cu care se mandrise tara pe vremuri.

- Nici noi nu vrem ca sultanul sa se poarte in casa noastra cu noi ca si cum i‑am fi slugi, mormai banul, dand raspunsului un alt inteles decat acela mult dorit de Ion.

- La porunca lui voda, continua Ion, nu mai tin seama de durerea mea, ci doar de aceea a tarii. Iti cer sa nu mai obijduiesti norodul. Ca norodul sa‑si recastige increderea. Si sa ne ridicam laolalta, in frunte cu noul domnitor, impotriva vointei lui Baiazid‑Veli de a ne inrobi.

Barbu se uita tinta la Ion:

- Eu nu obijduiesc pe nimeni. Si voi fi, impreuna cu‑ai mei, alaturi de voda.

In clipele acelea, se auzira tipete de femeie. Voci barbatesti amenintau.

- Ia vezi ce se intampla acolo! ii porunci capitanul lui Zane.

- Nu e nimic, sunt slugile de la bucatarie, se ciorovaiesc intre ele, incerca sa‑l linisteasca Danciu pe Ion.

Banul isi ridicase insa capul si ochii lui se vedeau nelinistiti.

Deodata, un stol de fete, care urcase pe cealalta parte scarile, se ivi in pridvor.

Zane le intampina.

- Ce‑i cu voi?

- Maria ta, capitane Ion, zise una dintre ele, mai indrazneata, am auzit ca esti aici, si‑am venit sa ne plangem. Abia am scapat de uratul care ne pazea.

Fata care i se adresase capitanului era o codana cu buzele rosii ca focul si ochii negri.

- Capitane Ion, goneste‑le! se incrunta banul. Iti vor spune minciuni. Nu cata la cuvintele slugilor.

- Minciuni? se stropsi la el aceeasi fata. Nu suntem slugi. Am fost stranse din satele lui. il arata pe Neagoe. Si aduse de boierul Danciu aici.

Danciu se ingalbeni.

- A fost porunca lui Ali‑beg, incerca el sa explice.

- Ca sa fim daruite pentru haremuri.

- Nu obijduiesti pe nimeni? Ce zici? le arata Ion, banului, pe fete.

Un ostean boieresc striga de jos:

- Maria ta, banule, cetasii lui Ion inconjoara curtile! Noi ce facem?

Banul se intoarse spre capitan:

- Ziceai ca vrei sa ne unim laolalta, in slujba lui Vlad Calugarul si a lui Stefan, ca sa luptam cu turcii?

- Adevarat, dar mai ziceam si sa nu obijduiesti pe nimeni.

Tropote de cai rasunara. Banul privea incoa' si incolo ingrijorat.

- Vrei sa ne‑ataci curtile, capitane Ion, ca sa ne poti ucide? Acesta ti‑e cuvantul?

Radu si Danciu se ridicasera in picioare. Numai banul, Barbu si Parvu nu se clintisera.

- V‑as fi putut rapune, si ati fi meritat‑o pentru felul cum v‑ati purtat cu mine, dar n‑am facut‑o. Da numaidecat drumul fetelor.

- Sa plece, spuse banul. Ai auzit?. Nu noi. ci Ali‑beg.

Fetele, de fericire, incepusera sa‑i sarute mainile lui Ion. Fara sa mai astepte alta poftire, ciripind ca un card de vrabii, o luara la goana spre porti.

- Dati‑le drumul! le striga banul, de sus, ostenilor.

Si fetele tasnira pe porti, unde le intampinara cetasii.

Abia iesira ele, si alti patru calareti se ivira din zare, apropiindu‑se in galop de curtile lui Neagoe.

Erau imbracati in zale, pe cap purtau coifuri si la brau sabii lungi, transilvanene.

- Slujba domniei! vesti cel din frunte.

- Ce ne mai asteapta? se infricosa si mai rau Danciu.

Trimisii lui Vlad Calugarul urcara. Nu se uitara la Ion si se indreptara catre banul Neagoe.

- Maria sa te pofteste la palat, banule!.

Vorbeau cu bunavointa. Nu ca unuia caruia‑i vrei raul. Ii intinsera si un ravas. Banului, de tulburare, ii jucau literele sub ochi.

- Citeste‑o tu, il ruga pe Parvu.

Acesta citi:

- «Potrivit poruncii luminatiei sale sultanului Baiazid si sfaturilor lui Ali‑beg, doresc prietesugul tau, banule. Si pentru ca prietesugul acesta sa ramana trainic, parcalabul Gherghina, fratele doamnei mele, Rada, a hotarat sa‑i dea feciorului tau, Danciu, de sotie, pe fiica lui, Hrusana».

Capitanul Ion nu auzi mai departe cuvintele citite de Parvu din scrisoarea lui voda.

«Sultanul Baiazid? Ali‑beg? Danciu ginerele lui Gherghina, cumnatul domnului? Nu! Nu era cu putinta! Fratele mariei sale Vlad? La fel ca Radu cel Frumos? Atat de repede il parasise si noul domn pe Stefan?»

Sa fi vazut cum il privea acum Neagoe pe Ion!

Neagoe si ai lui isi primira inapoi armele. Ostenii lor le ridicara din gramada de langa poarta.

- Si pentru noi n‑ai nici o veste din partea mariei sale? il intreba Ion pe trimis.

Ochii ii erau incetosati. Un dangat de inmormantare ii suna in urechi.

- Ba da. Sa pastrati linistea tarii si sa nu va amestecati in treburile ei! Puteti pleca nesuparati cata vreme nu ii veti da prilej de manie mariei sale.

Ion cobori scarile urmat de Zane si Eufrosin. Jos il astepta Valsan.

Banul voi sa‑si repeada ostenii asupra lor, dar trimisul il opri:

- Porunca mariei sale suna sa se petreaca totul in liniste. Sa nu te ciocnesti cu Ion. inca. ranji el viclean.

Banul intelese talcul poruncii.

- Va sa zica, isi batu el fiul pe umar, ne vom inrudi indeaproape cu voda!. Sa ne aduca trei butoaie de vin.

Urale izbucnira din piepturile Craiovestilor si‑a slujitorilor lor.

Ograda se umplu de zgomot.

- Sa bem si sa ne veselim! hotari banul.

Ion gonea, ca un ratacit, prin paduri. Dar cugetul nu i se linistea. Primise intre timp si vestea ca lui Vlad Calugarul noul sultan Baiazid al II‑lea hotarase sa‑i dea "steag de domnie". Era intaia oara cand un domnitor roman primea un astfel de steag. Trimitandu‑i‑l, sultanul voia sa‑i arate ca il considera numai un trimis al Portii in propria lui tara. Odata cu aceasta «cinste», tributul se facuse de doua ori mai mare. Iar norodul era dator sa dea Portii grane, miere, vin, sare, carne, piei, si cate altele.

Doamne! Unde a ajuns biata tara?

Dintre fetele pe care capitanul le adusese cu sine una n‑avusese unde sa se mai inapoieze. Cu prilejul unei incursiuni a lui Ali‑beg, tatal si fratele sau fusesera trasi in teapa, sub invinuirea ca il ajutasera pe capitanul Ion. Mama ei isi inchisese ochii de durere. Iar casa le fusese facuta una cu pamantul.

Era o copila subtirica, de nici saisprezece ani, fiica unui fost ostean al lui Tepes, pe nume Oprea.

- Tineti‑ma la voi, ii rugase ea pe cetasi. Poate aveti nevoie sa va spal, sa va cos, sa va gatesc, pana voi izbuti sa‑mi gasesc un rost undeva.

- Noi am avea nevoie, rosti, dand din maini, incurcat, Zane. Numai ca viata noastra este mult prea grea, mai ales pentru o fata tanara ca tine.

- Capitane Ion, se gandi Eufrosin, n‑ar fi bine sa‑i incredintam acestei fete cresterea si ingrijirea copiilor tai, ramasi fara mama?

Lui Ion i se luminara ochii. Fata, desi putintica la trup, se vedea inimoasa si harnica.

- Ai vrea?

- Cum de nu? se bucura ea. I‑am vazut aci, in tabara, pe copii. Au ajuns de izbeliste. Dar mie imi plac. Am sa le fiu o mama buna.

Capitanul zambi: «O fetita ca ea mama?»

Copiii, auzind ca fata va ramane cu ei, ii sarira de gat.

- Si noi cum o sa‑ti spunem? intreba Ioana.

- Mi‑ar place sa ma numiti "mama", zise ea cu tristete in glas, uitandu‑se in ochii capitanului. Dar stiu ca nu se poate. Pe mama voastra adevarata n‑o veti uita niciodata si nici n‑as vrea acest lucru.

- N‑o vom uita niciodata, intari Dan.

- Spuneti‑mi asa cum ma cheama, Draga!

- Draga, Draga! Ce nume frumos!

- Voi fi sora voastra mai mare.

Ioana continua sa cante:

- Draga!. Draga!.

Ochii caprui ai fetei straluceau de fericire. Gasise trei suflete care o puteau iubi cu‑adevarat! Ce‑si mai putea dori intr‑o vreme atat de crancena ca aceea?

Capitanul ii puse palmele pe umeri. Ceva neinteles il facea s‑o simta pe copila aceasta nevinovata aproape de inima lui. Poate pentru ca tatal fetei fusese un ostean de‑al lui Tepes! Poate pentru ca murise, impreuna cu feciorul sau, din pricina ca‑l ajutase pe el! Sau poate si fiindca ea era atat de dulce si sfioasa, curata ca o floare alba de primavara.

- Iti multumesc!

- Mai mult sunt datoare sa‑ti multumesc eu. Mi‑ai dat un camin. Am si eu, acum, un «acasa».

Ii lua apoi pe copii si, vegheati de Valsan, ca sa nu li se intample nimic pe cale, pornira tustrei spre casuta capitanului Ion, din nou ridicata in marginea padurii, pe una din magurile Coziei.

Batranul dadu si mai departe foile ingalbenite. Toate acestea va trebui sa le cunoasca in amanunt si sa le inteleaga Vladut. Din nenorocire, el, Evghenie, pisarul manastirii Tismana, fostul capitan al mariei sale Vlad, nu mai are prea mult de trait. Si inca n‑a ajuns cu scrisul unde‑ar fi vrut. Iar Vladut este inca prea fraged.

Cate nu sunt insemnate pe‑aceste foi!.

In sala larga, sustinuta pe stalpi de piatra incrustati, Ion ii vorbeste lui Vlad Calugarul.

- Intelege, capitane Ion, ii raspunde acesta, ca trebuie sa rabdam si sa asteptam. Crezi ca in inima mea nu salasluieste, ca un vierme, mahnirea? Primesc porunci din partea lui Baiazid. Ali‑beg imi intra in casa ca un stapan. Scrasnesc din dinti, dar nu pot face nimic.

- Tine sus fruntea. Nu te injosi. Si, la nevoie, ia armele in maini.

- N‑am dreptul.

- De ce?

- Ar insemna sa‑mi pustiesc tara.

- Imi rostesti aceleasi cuvinte ca si Basarab cel Tanar; dar bine, tara este pustiita si‑asa. Numai marile mosii ale unor boieri care au prieteni printre otomani sunt crutate. Asa incat norodul n‑asteapta decat sa‑ti inalti cugetul.

- Ar curge sangele zadarnic, fara sa izbandesc nimic.

Glasul lui voda se facuse jalnic. Aproape plangea.

- Nu vrei sa te ridici pentru tara si ma tem ca Ali‑beg iti va da porunca sa‑l insotesti, la fel ca Tepelus, in vreo alta batalie, fie impotriva moldovenilor, fie a transilvanenilor. Cum, fratii de sange si limba sa se macine luptand intre ei? Cred ca esti dator sa te gandesti cum iti vor judeca o asemenea fapta urmasii.

Vlad Calugarul se ridica de pe jiltul unde era si se apropie de fereastra. Firele albe din barba lui ascutita ii scanteiara in lumina amurgului.

Se aflau in palatul din Targoviste. Venise vara si domnitorul suferea de caldura. In Bucuresti nu‑i placea sa locuiasca, pe de‑o parte din pricina zadufului, pe de alta fiindca orasul era plin de turci. Si Ali‑beg il vizita prea des.

Venise la Targoviste cam impotriva vointei otomanilor.

Prin ferestrele larg deschise patrundeau miresmele padurilor de pe dealuri.

Vlad Calugarul rasufla adanc. Stia prea bine ca Ion avea dreptate, dar isi dadea seama si de slabiciunea lui.

«Voievozii, si‑ai Transilvaniei si‑ai Moldovei, gandi el, asteapta ca, la orice navalire, otomanii sa se izbeasca intai de mine. Pieptul meu sa‑i opreasca. Pe urma abia sa se indrepte spre ei. Dar cata vreme voi putea eu sa‑i opresc? Poate o data, poate niciodata! Oricum, pana la sfarsit, as cadea.»

Doamna Rada ceruse intrare la voda. Venea insotita de Hrusana, fiica fratelui ei Gherghina, cununata numai de cateva saptamani cu Danciu Craiovescu. Voda ii daduse el insusi nepoatei sale cu acest prilej o zestre bunicica, doua mosii intinse, o coasta intreaga, impadurita, de munte, in Arges, un rand de case aratoase in Targoviste, cirezi, turme si herghelii.

Hrusana voia in seara aceasta sa‑i multumeasca.

- Ma iarta, capitane Ion, vorba noastra pe astazi s‑a terminat.

- Te‑ai incuscrit cu Neagoe?. mai starui Ion.

- Ali‑beg mi‑a cerut!..

- Ali‑beg!. Ali‑beg!. A ajuns turcul sa hotarasca si cu cine sa ne incuscrim?

Vlad Calugarul se intoarse spre capitan.

- Nu‑mi place sa fiu mustrat! Sunt domnitorul tarii, nu uita. Si nu‑ti ingadui sa ma certi. Cine are, ca mine, o raspundere atat de mare, stie ce face.

- Ar trebui sa stie.

- Intreci orice masura.

- Ramai cu bine, maria ta.

- Du‑te sanatos!

Ion se indrepta spre usa.

Cei doi strajeri isi desfacura halebardele, pe care le tineau incrucisate, si capitanul iesi.

La capatul de jos al scarii il astepta Eufrosin cu doi cai de darlogi. Statea de vorba cu unul dintre strajerii curtii.

Sarira amandoi pe cai si plecara.

- Stiai, ii spuse din mers Eufrosin, ca Staico din Bucov si Barbu Craiovescu au fost chemati de Ali‑beg?

Staico din Bucov era insurat cu Caplea, fiica lui Vlad Calugarul si‑a Radei. Fiind ginerele lui voda, fusese inaltat la rangul de prim sfetnic. Si era prieten la toarta cu Barbu Craiovescu.

«Daca Ali‑beg i‑a chemat pe Staico si Barbu Craiovescu, inseamna ca se vor petrece lucruri insemnate, cugeta Ion. Trebuie sa aflu numaidecat despre ce este vorba.»

Corabia se legana domol pe Dunare. Tot tarmul romanesc fusese curatat de oameni. Aici venisera in dimineata aceea Staico din Bucov si Barbu Craiovescu cu alti cativa boieri de seama ca sa primeasca, in numele lui Vlad Calugarul, poruncile lui Ali‑beg.

Barcazul care‑i purtase pana la corabie pornise spre malul celalalt, la Nicopole, ca sa‑l aduca si pe Ali‑beg.

In sfarsit, begul sosi, insotit de o suita numeroasa de otomani si tatari. Cu totii se urcara pe punte.

Apa era linistita. Cerul senin. Si cetatea se putea vedea in toata puternica ei maretie, cu turnurile inalte, crenelate. Nimic nu se schimbase in cei aproape treizeci de ani de cand trei baieti indrazneti, imbracati in straie ieniceresti, izbutisera sa scape de‑acolo, infruntand cele mai mari primejdii.

Intai begul, apoi suita acestuia si, in cele din urma, Staico din Bucov si Barbu Craiovescu patrunsera in incaperea de pe punte, unde urma sa aiba loc intalnirea.

Turcii si tatarii luara loc pe sofale, iar valahii pe scaune.

Ali‑beg facu un semn si cineva din suita ii aduse o harta fixata pe o scandura lata, invelita in piele. Pe harta era desenata Moldova.

- Peste douazeci de zile pornim, spuse begul. Si uitati‑va pe unde atacam. Trecem pe‑aici.

Cu un betisor subtire, Ali‑beg arata locurile de unde urmau sa inceapa lupta oastea turceasca si tatarasca.

- Ghiaurul Stefan va fi incoltit ca lupul in barlog. Prea mult si‑a jucat caii fara pedeapsa.

Planul intocmit cu grija de generalii lui Baiazid si care trebuia sa duca la inlocuirea lui Stefan era intreg aici.

- Foc!. Corabia a luat foc! se auzi un glas.

- Foc!. Foc!. Foc!.

Panica se starnise pe punte. Marinarii se repezira sa‑i ajute pe Ali‑beg si pe trimisul hanului tatarilor din Crimeea, uitandu‑i pe cei doi valahi.

In chip cu totul neinteles, focul izbucnise pe corabie nu dintr‑un singur loc, ci din trei. Barcazul era departe. Comandantul corabiei nu mai stia ce sa faca. De un asemenea ghinion nu avusese inca niciodata parte. Si tocmai cand era Ali‑beg pe punte! Dadu ordin sa se ridice panza albastra prin care barcazul era chemat inapoi, dar acesta, nu se stia din ce motive, intarzia sa se intoarca.

Deodata se baga de seama ca si barcazul ardea. Iar pe corabie limbi rosii si fierbinti lingeau puntea.

- Barcile!. Lasati barcile!.

Numai ca si barcile fusesera cuprinse de flacari.

Ali‑beg spumega. Pe toti ii va trage in teapa, impreuna cu comandantul corabiei. Urla:

- Aceasta nu poate fi decat mana.

- .capitanului Ion, ii raspunse cineva de langa el.

Acel cineva isi smulse de pe cap fesul de marinar turc si‑i arata lui Ali‑beg harta care fusese pana mai adineauri infatisata trimisilor tatari si valahi.

Harta, frumos impaturita, fusese ascunsa sub fesul sau.

Ali‑beg isi scoase hangerul:

- Prindeti‑l!

- Spune‑i lui Baiazid ca‑i multumesc pentru ca mi‑a trimis intreg planul atacului asupra mariei sale Stefan!

- E capitanul Ion!

Dar nimeni nu‑l mai asculta. Capitanul il apuca pe Ali‑beg de umeri si‑i dete branci in apa. Tocmai la timp, caci focul incepuse sa‑i si cuprinda anteriul.

Ali‑beg de‑asemenea imbatranise. Hainele atarnau pe el grele. Nu mai avusese timpul sa si le scoata. Cu toate astea, era inca puternic. Isi misca bratele voiniceste. Iar frica ii da si mai multa vigoare.

Pe corabie, marinarii turci se straduiau zadarnic sa stinga focul. Acesta fusese aprins cu pricepere. Un fum gros si urat mirositor se inalta in fuioare groase spre bolta. (Corabia avea in cala catran.)

Trambitele si tobele rasunau din cetatea Nicopole. Cineva striga:

- Arde corabia pe care se afla begul!. Sa plece in largul fluviului barcile!

Din departare, ceata de calareti a lui Ion privea corabia si barcazul care se mistuiau pe incetul si se scufundau tot mai mult in apa galbuie a Dunarii.

- Numai de nu li s‑ar fi intamplat nimic alor nostri! se ingrijora Eufrosin.

- Il vezi tu pe capitanul nostru dand gres?

- A, nu. Asta nu. murmura Eufrosin.

Ramasera acolo nemiscati, asteptand.

Incepuse sa se insereze cand, de departe, se auzi galopul cailor.

Si capitanul intreba:

- Sunteti aici?.

- Aici! chiuira. Aici!.

Stefan rase cu pofta ascultand intamplarea povestita de capitan. In minte si‑l inchipuia pe Ali‑beg, spaima lumii, balacindu‑se, cu toata imbracamintea pe el, in Dunare.

Stia ca Ali‑beg ii prinsese frica lui Ion in urma pataniei de la Gherghita. Si, pesemne, spaima ii intepenea madularele numai cat ii auzea numele, dar cu‑atat mai vartos cand il mai si vedea.

De‑aceea Stefan radea cu‑atata pofta. Dar rasul i se potoli si se sfarsi intr‑un zambet. Un zambet care‑i sedea intotdeauna bine, deoarece fata balana a domnitorului, cu mustata stufoasa, era parca anume facuta pentru zambet. Acesta ii aducea pe chip un fel de lumina, care‑i facea pe cei din preajma sa se simta bine.

Pe masa fusese intinsa harta cu liniile de desfasurare ale atacului, asa cum fusese intocmita de strategii cancelariei lui Baiazid.

- Va sa zica, Vlad Calugarul, pe care l‑am urcat in scaun, ii asculta orbeste pe turci. Nesocotind nevoile si vointa tarii.

Chipul lui Stefan se mohori.

- Vlad Calugarul nu este decat un al doilea Alexandru Aldea, un domn slab, la mana anumitor boieri. ii intregi cuvantul Ion.

- Un domn care vrea sa stea ca pisica pe vatra, unde e mai caldut, si sa‑si manance imbucatura in liniste, fara sa se osteneasca prea mult. Conducerea treburilor obstesti a incredintat‑o lui Staico din Bucov, ginerele sau. Acesta, impreuna cu Barbu, hotarasc cum vor ei.

- Nu cumva batranul Neagoe ravneste scaunul domnesc pentru unul din fiii sai?

- Ai ghicit, maria ta. La un sfat de mare taina al familiei, Neagoe‑banul de la Craiova si ceilalti trei fii ai sai au hotarat sa faca tot ce le sta in putinta ca sa‑l aseze pe Barbu domn.

Lui Stefan ii placea felul de‑a istorisi al lui Ion. Vorbea repede si in asa fel incat parca vedeai aievea cele intamplate si pe acela despre care povestea.

- Ambitioasa familie!

- Numai ca le stau in gat atat Basarabestii, cat si, bineinteles, Draculestii. Cu toate ca nici dintre Draculesti, in care imi pusesem toata nadejdea, nu pare sa se ridice inca vreun vlastar care sa intoarca tara, potrivit vrerii norodului, la vremurile lui Mircea sau ale mariei sale Vlad.

- Ce barbat a fost Tepes! recunoscu Stefan. Cu toata deosebirea de varsta si fire, am fost ca niste frati. Un ostean asemenea lui la carma Tarii Romanesti ar faptui minuni. Norodul se mai gandeste la el?

- Norodul vrea sa creada ca maria sa Vlad traieste ascuns pe undeva. Si ca se va‑ntoarce intr‑o zi, ca sa‑i goneasca pe turci. Ca va implini in tara si, impreuna cu maria ta, in lume, dreptatea!

- Asa se crede?

- Asa!.

Stefan ramase pe ganduri. Se gaseau in casa cea veche, domneasca, din targul Romanului. De pe ulite patrundeau zgomotele obisnuite ale vietii de fiecare zi. Vestitii mestesugari ai targului, pe care chiar ieri ii cercetase maria sa Stefan, trudeau cu harnicie. Unii in fierarii, dogarii, olarii, altii in cojocarii, pielarii, abagerii si‑n cate si mai cate ateliere de mestesugarie. Dar cea mai mare larma o faceau tot ucenicii mesterilor pietrari, care lucrau la ridicarea noii cetati de aparare a mariei sale. Cetatea se construia pe malul stang al Siretului si trebuia sa fie gata cat mai degraba.

- Eh! O sa traim si‑o sa vedem! zise intr‑un tarziu Stefan. Ar fi bine totusi sa stim ce va face sultanul. Potrivit acestei harti, urma ca el sa patrunda in partea de sus a Moldovei. Isi va pastra, sau nu, planul?

Bucuros de faptul ca reusise sa aduca harta, Ion isi dete cu parerea:

- Cred ca si‑l va pastra.

- Baiazid‑Veli este un sultan nestatornic in orice si asta ma face sa cred ca si‑l va pastra.

Capitanul zace intr‑o chilie a manastirii Bistrita moldoveana, incredintat de Stefan celui mai vestit lecuitor din cati se gaseau pe vremea aceea in Moldova, calugarul Sofronie.

Stefan avusese dreptate. Afland Baiazid ca harta cazuse in mainile lui Ion daduse porunca sa se schimbe planul. Parasind ideea de a urca in Moldova de sus, unde oricum n‑ar fi izbutit sa patrunda, se indrepta, cu toate nesfarsit de marile lui armate, catre Chilia si Cetatea Alba. Il insoteau hanul Mengli Ghirai si Vlad Calugarul.

Lupta fusese crancena, mai ales in jurul Chiliei. Si Ion cazuse ranit. O sulita il lovise in umarul stang si‑o sabie ii despicase coiful, ranindu‑l greu la cap.

Oricine altul s‑ar fi lasat invins, dar Ion, cu sangele siroindu‑i din rani, continua sa lupte.

Valsan reusi sa‑l traga din batalie, abia cand, incercuit de tatari, sta gata sa se prabuseasca.

Si‑acuma zacea, in manastire, pe‑o lavita, fara speranta de‑a mai scapa cu zile.

Un slujitor de credinta trimis de domnitor se afla si el acolo, pentru a vedea cu ochii lui ce se intampla cu Ion.

- Toate leacurile folosite de mine nu i‑au ajutat cu nimic, il instiinta Sofronie. Capitanul, in urma despicaturii din teasta, si‑a pierdut si auzul si vazul. Rana i s‑a obrintit. Fierbintelile nu mai inceteaza. Si banuiala mea este ca va muri curand.

- Dar cum de i s‑a inrautatit atat de mult si asa de repede starea? Cand a fost adus aici inca mai vorbea.

- Mai vorbea, este adevarat. Cand insa a aflat ca unul dintre parcalabii Chiliei, cuprins de spaima mortii, si‑a pierdut firea si, impotriva vointei tuturor celorlalti luptatori din cetate, fara sa mai astepte sosirea mariei sale Stefan, i‑a deschis portile lui Baiazid, mahnirea lui a fost atat de‑adanca, incat l‑a cuprins o sfarseala din care nu s‑a mai trezit nici pana astazi.

- L‑a durut prea mult aceasta infrangere pricinuita de frica unui parcalab bicisnic! adauga trimisul. Nu trebuie sa uitam ca la cetatea Chilia a tinut cel mai mult Tepes, in vremea cand el o stapanea. De‑aceea a luptat, poate, cu‑atata deznadejde sub zidurile ei, capitanul Ion!

Sofronie isi clatina, amarat, capul:

- Ce folos ca Baiazid a fost, pe urma, silit de ostile mariei sale Stefan sa se retraga dincolo de Dunare, daca aceste doua puternice cetati, Chilia si Cetatea Alba, au ramas in mainile lui? Iata ce i‑a otravit sufletul! Otrava, iscata intai in inima, i s‑a imprastiat in tot trupul. Si nu mai poate sa se lecuiasca. Asa ca, stiind eu - care sunt nu numai lecuitorul, ci si groparul manastirii Bistrita - ce trebuie facut intr‑o asemenea imprejurare, am luat toate masurile trebuincioase pentru ca moartea capitanului sa nu ne gaseasca nepregatiti.

- Maria sa Stefan, mai glasui trimisul, a poruncit sa i se instiinteze familia. Si va da tot ajutorul ca aceasta sa poata ajunge aici cat mai grabnic. Nadajduieste maria sa ca, poate, simtindu‑i alaturi pe cei dragi, viteazul capitan isi va reveni.

- Soarta sa, din pacate, oricat s‑ar stradui maria sa, isi dete, trist, cu parerea Sofronie, este pecetluita. Nimic nu‑l mai poate lecui.

- Cu toata aceasta parere a sfintiei tale, maria sa te roaga sa‑i primesti si sa‑i gazduiesti familia, ce va veni curand, pe cat este cu putinta mai bine. Nimic nu trebuie precupetit cand este vorba de capitanul Ion!

Familia, adica Danut si Ioana, insotiti de Draga, sosira, intr‑adevar, cu ajutorul bunului Stefan, mai curand decat erau asteptati.

Copiii se azvarlira la pieptul tatalui. Plansera, ii sarutara chipul, bineinteles fara ca muribundul sa‑si dea seama, si nu voiau sa se mai desparta de el. Cu greu, Sofronie si Draga ii desprinsera de‑acolo.

Osteniti, copiii au fost culcati. Si numai Draga a ramas sa‑l vegheze pe capitan. Fata adusese cu ea niste leacuri. In primul rand o unsoare, in care se pusesera mai multe buruieni, intre acestea numarandu‑se untisorul de camp - la vremea infloririi - patlagina, smardarul si ghiocelul de munte. Bunica, pe cand mai traia, ii spusese fetei ca nu se afla vreo unsoare mai buna decat aceasta in toata lumea, daca, bineinteles, nu se ung ranile cu ea prea tarziu. Si alte felurite bauturi intaritoare o invatase bunica pe fata sa fiarba.

Ramanand singura cu ranitul, fata ii unse intai ranile, apoi ii pregati o bautura indulcita cu miere si i‑o turna in gura, picatura cu picatura.

Bolnavul se simti mai usurat.

Multe saptamani ramase apoi Draga neclintita langa bolnav.

Capitanul continua sa se zbata intre viata si moarte. Constiinta nu‑i revenea. Nu recunostea pe nimeni.

Cateodata, noptile, Draga se apropia de urechea lui. Stia ca nu putea fi auzita. Si, totusi, ii vorbea. Ii amintea de copii si de voinicii ce‑l asteptau in Tara Romaneasca.

Unii dintre acestia venisera, de altfel, ca sa‑si ia ramas bun. Desi nici unul dintre ei nu putea crede ca un viteaz ca Ion se va da prada mortii cu‑atata usurinta.

Stefan insusi se repezise o data sa‑l vada. Acolo o intalni pe Draga, neobosita, la capataiul ranitului.

Era o dimineata insorita. Astrul stralucitor al zilei isi trimitea prin ferestruica razele caldute. Fata capitanului, dupa atata suferinta, se subtiase. Obrazul lui, inainte ars de soare, se albise. Ochii ii stateau inchisi sub pleoapele grele.

Stefan voda vazu cu acel prilej ceea ce nu vazuse inca nimeni.

- Il iubesti? o intreba pe fata.

Draga isi ridica uimita capul si rosi pana la radacina parului.

De unde‑i aflase aceasta atat de bine pastrata taina maria sa?

Intr‑adevar, fata il indragise pe Ion. Aceasta se petrecuse cu mult inainte de a fi avut prilejul sa‑l vada si sa‑i vorbeasca. Tatal si fratele sau ii povestisera atatea despre vrednicia, cinstea, curajul si infatisarea lui. Iar din baladele cantate in popor, aflase alte multe insusiri ale vestitului si credinciosului capitan al lui Tepes.

Venise apoi vremea sa‑l cunoasca in pridvorul casei lui Neagoe de la Craiova. Se apropiase de el, impreuna cu toate celelalte fete menite a fi trimise lui Ali‑beg. Ea insasi nu‑i vorbise nimic, dar inima i se oprise in piept. Capitanul i se infatisa intocmai asa cum si‑l inchipuise in visurile ei de fata: frumos, semet, insa cu o privire blanda si chiar putin amara.

«Nici nu este de mirare, gandise ea, cand viata l‑a incercat atat!»

- Hai, hai, o trezise, in clipa aceea, Stefan din ganduri. Marturiseste pe fata. Nu e nevoie sa‑ti ascunzi simtirile. Si mie‑mi este drag.

La intrebarea lui, asa cum li se intampla celor mai multi dintre oamenii care aveau fericitul prilej de a se afla in apropierea voievodului, fata se dadu pe fata.

Cazu in genunchi inaintea mariei sale, ii saruta poala hainei si ii destainui cinstit ca este cel dintai barbat pe care inima ei l‑a indragit. Si ca, orice s‑ar intampla, nu va mai iubi pe nimeni altul in viata.

- Ajuta‑l sa se vindece, o indemna domnul. Dragostea fierbinte si curata a unei tinere fete slujeste cateodata lecuirii unui ranit mai mult decat toate fierturile, oblojelile si toate celelalte leacuri din lume.

Domnul adusese cu sine o minunata dvera - o perdea lucrata din porunca lui pentru portile imparatesti ale manastirii. Dvera infatisa biruinta asupra mortii.

Pe fata, gandul acesta, al vietii ce poate invinge moartea, o imbarbata.

Mai ales ca Stefan, inainte de plecare, o mai indemna inca o data sa nu se lase infranta.

- Te voi asculta si voi lupta pana la capat pentru viata capitanului Ion, maria ta, il incredinta ea.

Numai ca lunile treceau. Venise toamna. Copacii desfrunziti de pe dealuri se framantau in vant. Si suferinta continua sa stapaneasca fiinta celui drag.

Este adevarat ca fierbintelile ii mai trecusera. Nu se mai zbuciuma atat in somn. Si osul, in teasta lovita, incepu sa se lege.

Ceea ce o turbura pe Draga cel mai mult era faptul ca Ion nu isi revenea nici un moment cu totul in fire. Deschidea ochii, dar acestia cautau in gol.

Danut il apuca de mana, Ioana i se anina de gat, Draga ii vorbea, Sofronie la fel, fara ca el sa‑si intoarca privirile spre ei si fara sa dea cel mai mic semn ca‑i aude si‑i intelege.

Incepuse sa se aprinda focul in vatra. Se‑apropia iarna. Lupii dadeau tarcoale tot mai apropiate satelor.

Intr‑o seara poposi la manastire Valsan. El era omul in care capitanul avea cea mai mare incredere. Si, inainte de a cadea sub zidurile Chiliei, lui ii incredintase conducerea cetelor sale.

Valsan incerca sa‑i povesteasca cate ceva din cele ce se petreceau in tara sub carmuirea lui Vlad Calugarul.

A fost pentru prima oara cand Ion si‑a intors putin ochii catre cineva. Si Sofronie si‑a dat cu parerea ca bolnavul merge spre bine.

Treptat, treptat, Ion isi indrepta tot mai des privirile catre copii si Draga. Nu se putea misca. Corpul ii era intepenit. Dar de auzit se parea ca incepuse sa auda si inca din ce in ce mai bine. De‑aceea, noptile Draga ii canta si‑i povestea ca unui copil.

In alta zi, fetei i se paru ca ranitului, in timp ce ea ii vorbea, ii apare un zambet pe buze.

- Copii, tatal vostru zambeste, ii chema ea pe Ioana si Danut care, desi se apropia seara, inca se mai jucau prin ograda.

Amandoi alergara intr‑un suflet, si Ion reusi sa‑si intoarca spre ei nu numai ochii, ci si capul. Draga observa ca incerca sa‑si miste si degetele.

Ii apuca degetele, i le incalzi intre palme, il mangaie pe obraz si incepu sa joace de bucurie, prin chilie, tinandu‑i pe amandoi copiii de maini.

Draga mergea pe saptesprezece ani, Danut pe sapte si Ioana implinise cinci, dar vazandu‑i pe tustrei jucand prin chilie nu stiai care dintre ei era cel mai copil.

Atata focul, il inveli pe Ion si mai bine sub cergi si ii aduse licoarea din buruieni pregatita cu mainile ei.

Tocmai atunci, Sofronie ii vesti sosirea unor noi oaspeti. Acestia ii spusesera calugarului ca sunt niste sustinatori ai cetelor de razvratiti.

Ion isi intoarse din nou capul. Il auzise bine pe Sofronie. Voia sa vorbeasca, deschidea gura, isi inclesta si‑si desclesta degetele, fara sa poata insa rosti nici un cuvant.

- Cred ca ar fi bine sa amanam intalnirea pe maine, spuse Draga. Incepe sa se insereze. Capitanul este ostenit. Am trait astazi cu totii tulburari prea mari.

- Oaspetii staruie, zise Sofronie. Maine vor pleca in zori. Si vor, neaparat, sa‑l vada pe capitan.

- Bine! se invoi cu greutate Draga. Numai sa nu intarzie in chilie prea mult.

- Nici vorba!. Nici vorba!.

Sofronie alerga sa‑i instiinteze pe calatorii care asteptau afara ca sunt bine‑veniti.

Cand ajunse la ei, acestia tocmai ii iscodeau si pe ceilalti calugari asupra starii sanatatii capitanului. Se ridica de pe lavita? Umbla? Manuieste armele? Si altele de felul acestora.

Aflasera totul si se grabira sa intre in chilie, calauziti de Sofronie si primiti cu destula nemultumire de Draga.

Intaiul care pasi era un barbat ager, desi putin cam varstnic, imbracat intr‑o zeghe mitoasa. Calca tantos si se vedea ca fusese ostean. Obrazul, pe partea stanga, era brazdat de urma inchisa a unei rani, care urca de la mustata spre ochi.

- Sa traiesti, capitane! ii ura el cu glas rasunator.

- Am venit sa te vedem cum te mai afli! adauga al doilea, un subtiratic usor aplecat de spate si cu capul plesuv. Acesta cerceta, cu atentie, prin toate colturile, chilia. Si ochii i se oprira, fugar, asupra sabiei. Sabia care fusese, de altfel, agatata la capatai, pe perete, din porunca lui Stefan, sub cuvant ca bolnavul, cand se va vindeca, sa se simta numaidecat in apele lui.

Al treilea se strecura si el pe usa. Avea o haina lunga de siac, insa, pe dedesubt, daca s‑ar fi uitat cineva cu atentie, ar fi vazut ca purta o camasa de zale.

Catre al treilea mai ales se indreptara privirile bolnavului. Acesta gemu si era limpede ca voia sa spuna ceva. Degetele i se zbateau, agitate. Draga vazu ca ele se miscau cu mult mai liber decat inainte.

- Esti ostenit, hai? il intreba intaiul. Bine ca te‑am vazut cum arati! Ma bucur.

- Sa‑l lasam sa se odihneasca! lua iar cuvantul al doilea.

Al treilea se apropie de lavita, cu spatele la ceilalti.

- Am adus niste leacuri din tara, zise incet. Cu ajutorul lor ai sa te poti odihni. in veci. bine.

Vru sa mai adauge ceva, dar Draga ii ruga sa paraseasca incaperea.

Dupa plecarea celor trei, fata il cauta pe Sofronie si‑i spuse ca este nelinistita.

- Pentru ce? rase Sofronie. Capitanul arata din ce in ce mai bine.

Ea se sfii sa‑i spuna ca alta ii este pricina ingrijorarii. Si cu aceste cuvinte se despartira.

Facliile fusesera stinse. In chilie nu mai ardea decat samburele de lumina al candelei.

Cu toate astea, capitanul intarzia sa adoarma. Draga, care‑i veghea, ca de obicei, somnul, asezata pe un scaun cu spatar, il simtea cum incerca sa se miste.

Straduinta il facea sa rasufle greu.

Fata ii puse palma micuta si calda pe frunte.

Fruntea‑i era imbrobonata de sudori.

Prin minte, revazu clipa cand privirile lui Ion se intalnisera cu acelea ale barbatului imbracat in haina de siac. Privirile li se ciocnisera ca niste sabii de otel, facand parca sa tasneasca din ele scantei.

«Nu mai incape vorba, s‑au recunoscut, cugeta Draga. Si sigur ca se urasc! Doamne, ce se va intampla?»

Ar fi vrut sa alerge la Sofronie. Numai ca asa, fara temei, ea, o fata tanara, sa navaleasca in crugul noptii la un barbat in chilie? Chiar daca acesta era calugar si, pe deasupra, cu barba colilie. Nu se cuvenea! Si ce‑ar fi spus, pe urma, staretul? Si‑asa de‑abia se invoise s‑o gazduiasca in manastire. Si asta numai fiindca ranitul era un ostean de frunte si, pe deasupra, ocrotitul lui Stefan. Iar Stefan poruncise ca totul sa fie ingaduit cand era vorba de sanatatea si binele capitanului Ion.

Bolnavul gemea pentru a doua oara in acea seara. Draga lua o aschioara din vatra si cu ea aprinse din nou faclia. Incerca sa inteleaga ce voia sa spuna Ion.

Deodata pricepu. Ochii acestuia se indreptau spre sabie.

- Sabia o doresti? Dar cum sa ti‑o dau? Nu o poti tine in maini. Si de cine te ingrijorezi? De cei care au venit? Te temi pentru copii?

Ochii lui Ion scanteiara. Fusese deci vorba de copii. Sa‑i ia din chilia unde‑si aveau culcusul pe‑aceeasi lavita cu ea si sa‑i mute?

Draga se zbuciuma chinuita de intrebari.

Lua sabia din cui si i‑o puse lui Ion in partea dreapta, pe lavita, aproape de palma lui.

Parca se mai linistise. Cu degetele incordate, se straduia, fara sa izbuteasca, sa‑i prinda manerul.

Vazand ca nu reuseste, gemu a treia oara.

- Ce sa fac? il intreba Draga. Sa mut chiar acum copiii? Bine, ii iau si‑i culc pe lavitele slugilor din cuhnie. Lavitele sunt largi, slugile obosite, copiii si ei adormiti. Nici n‑o sa se simta. Dar cum sa te las singur? Sa n‑am grija? Sa ma zoresc?

Draga il intelegea tot mai bine ce spunea din ochi.

Deschise usa si se furisa pe sala rece de piatra. Din mers auzi niste glasuri. Vorbeau destul de incet, dar recunoscu usor vocea aceluia care intrase intaiul la Ion in chilie:

- Vom fi rasplatiti din plin!

Pentru ce sa fie rasplatiti? Pentru moartea lui Ion? A copiilor? Cine erau oamenii acestia?

Vru sa strige. Strigand, calugarii ar fi sarit, sigur, in ajutor. Dar cum putea sa invinuiasca niste oaspeti ai manastirii care nu faptuisera nimic? Numai pe niste vorbe ascultate de ea dincolo de o usa si pe niste banuieli iscate dintr‑un schimb taios de priviri? Ar fi copilaresc. Pe de alta parte, daca nu cheama imediat pe cineva in ajutor, s‑ar putea ca, peste foarte putin timp, sa fie prea tarziu.

N‑apuca sa‑si termine gandul, si usa langa care se afla scartai. Fata se ascunse dupa iesitura de langa scara a peretelui. Intai iesi cel cu haina de siac. Tinea in mana un hanger. Acum era, intr‑adevar, prea tarziu. Fata abia mai rasufla. Spaima o strangea de gat, sufocand‑o. Nu mai putea rosti nici un cuvant. Iesi si‑al doilea, si‑al treilea. Venisera inarmati cu hangere si pumnale. La cea mai mica miscare a ei, ar fi injunghiat‑o. Nici n‑ar fi apucat sa dea alarma. Pe urma, nici vorba, l‑ar fi rapus pe capitan si, poate, pe Danut si Ioana.

Cerul era acoperit de nori. Pe sala si pe scara, intunericul puteai sa‑l tai cu cutitul. Unul dintre barbati trecu pe langa ea. O atinse cu maneca. Era acela cu haina de siac. Parea a fi o capetenie.

- Pasiti cat puteti de incet, spuse el. Sa nu va simta calugarii. Bateti usor si cand fata va‑ntreaba cine sunteti, raspundeti. tu, Gheorghe, sa raspunzi: «Parintele Sofronie!» Pe urma insfacati fata. Astupati‑i gura. Faceti‑i de petrecanie. Si va repeziti la capitan. Cu el va merge usor. N‑are cum sa se apere. Si daca am terminat si cu el, alergam la copii. Stiti unde dorm?

- Stim! raspunse chelul.

- Caii i‑ati lasat afara?

- Afara!

«Copiii, gandi Draga. N‑am apucat sa‑i pun la adapost. Incotro s‑o iau? Daca m‑as departa putin si‑as striga? Ucigasii n‑ar pierde zadarnic vremea. S‑ar repezi la chilia unde doarme Ion. Si, cum el este fara aparare, l‑ar strapunge intr‑o clipa cu sabiile. Pe urma ar fugi. Ce sa fac? Ce sa fac? Sa ma reped in chilie. Sa trag zavorul si apoi sa chem in ajutor. Acesta este lucrul cel mai bun. Insa repede, repede.»

Asa facu. Porni iute in varful picioarelor.

- Parca. mi s‑a parut ca umbla cineva, zise unul.

Draga il auzi. Se trase in umbra zidurilor si se grabi. Dincolo de colt e chilia unde se afla Ion.

A ajuns. Atinse ivarul, dar o mana ii cuprinse pe neasteptate, din spate, umarul. Se intoarse si inaintea ei il vazu pe barbatul in zeghe mitoasa.

Se rezema de usa.

- Ce vreti? Nu va las inauntru!

- Vara‑i hangerul in piept! Ce mai astepti? mormai omul in haina de siac.

Mana celui in zeghe mitoasa se ridica. Taisul ascutit al hangerului sclipi intr‑o farama de lumina scapata printre nori. Numai ca Dragai orice spaima ii trecuse. Simti o furie cum nu o mai incercase niciodata. Se repezi cu unghiile drept in ochii celui care o ameninta. Barbatul scrasni:

- M‑a orbit!. Omorati‑o!

Si el insusi lovi cu hangerul. Draga se apleca si se feri intr‑o parte. Varful armei se infipse in lemn.

- Unde e? zise cel de‑al doilea.

Draga lupta ca un flacau. Ascultase odinioara povestindu‑i‑se despre Oltea si neinfricarea sa. In suflet simtea si ea crescandu‑i o putere ca de barbat. Aplecandu‑se, intalnise cu mainile, pe jos, o piatra mare, ajunsa cine stie cum pe‑acolo. O apuca si‑l izbi, cu toata taria, in cap, pe cel de‑al doilea.

Intaiul, cu ochii sangerand, bajbaia prin bezna. O prinse de vesminte. Bluza‑i parai, si asta o facu sa se traga putin deoparte.

Cel de‑al doilea, lovit in cap, cazuse in patru labe si se zvarcolea de durere pe lespezi.

Unde era insa cel de‑al treilea, in haina de siac si cu privirea crunta?

Pe sala se facu lumina. Vazu usa chiliei deschisa. Faclia, pe care o lasase inauntru aprinsa, raspandea, prin intredeschizatura usii, o lumina ce i se parea orbitoare.

«Ion! Atunci. barbatul cu ochii crunti trebuie sa fi si patruns inauntru!»

Striga:

- Ajutor!. Ajutor!. L‑au rapus pe capitanul Ion!.

Il izbi si pe cel cu zeghea mitoasa in cap cu piatra. Acesta se clatina si se sprijini de zid, tinandu‑si amandoua palmele pe ochi:

- M‑a orbit, nelegiuita!. M‑a orbit!.

Draga ii ridica hangerul cazut si, strangandu‑si cu mana stanga, la piept, bluza rupta, se napusti in chilie.

Usile celorlalte chilii incepura sa se deschida. Cel dintai, numai intr‑un fel de camasoaie lunga, din panza de canepa, si cu un retevei gros in mana, se ivi Sofronie. Facliile se aprindeau pe de‑a randul. Toaca incepu sa bata.

Pe negandite se ivi si Danut, de mana cu Ioana.

Cei doi barbati cu capetele sparte se vaicareau.

Sofronie, imbracat in camasoaia lui larga si lunga pana la pamant, cu reteveiul in mana, alerga bezmetic.

«L‑au omorat pe capitanul Ion?»

- Cu voi ce e pe‑aici? ii intreba pe cei doi.

Dar fara sa le mai astepte raspunsul, banuind ce s‑a intamplat, patrunse inauntru ca adus de furtuna..

In chilie, se astepta sa‑l gaseasca pe Ion zacand pe lavita intr‑un lac de sange. Cand colo, privelistea cea mai neinchipuita il astepta.

Capitanul Ion era in picioare. Cu sabia ridicata. Draga avea si ea in amandoua mainile cate un hanger.

Cand Sofronie intra, capitanul, istovit, se lasa sa cada pe lavita.

Draga plangea si radea in acelasi timp. Iar in genunchi, la picioarele lor, se vedea ucigasul cu ochii crunti.

- S‑a ridicat din morti! apuca sa balbaie Draga, aratandu‑l pe Ion.

Simtind ce se petrece afara, si anume ca Draga lupta pentru viata lui, capitanul, aflat pe calea vindecarii, isi adunase toate puterile si izbutise nu numai sa se ridice de pe lavita, ci inca sa‑si mai apuce si sabia. Navalind in chilie, ucigasul - tot un naimit al inaltei Porti si care mai avusese de‑a face candva cu Ion - ramasese incremenit.

Il stiuse pe capitan lungit pe lavita, fara putinta de‑a se misca, si iata‑l in picioare, cu sabia in mana.

Intamplarea aceasta ii taiase pe jumatate avantul. Totusi, se indreptase spre el cu hangerul intins. Atunci se napustise in chilie si Draga.

- In genunchi! ii poruncise Ion ucigasului.

- Si azvarle‑ti hangerul, adaugase Draga.

Ucigasul cata spre dreapta. Acolo, cu un hanger in mana, era Draga, inaintea lui, sabia taioasa a lui Ion. Din spate, se‑auzeau pasii lui Sofronie si glasurile celor care ieseau din chilii. Iar cei doi soti de nemernicii ai lui se tavaleau afara, pe jos.

De frica, vazand ca nu mai are nici o scapare, isi aruncase arma - pe care i‑a ridicat‑o tot Draga - si cazuse in genunchi.

Copiii se repezira, fericiti, in bratele parintelui lor. In timp ce ucigasii fura trimisi sub paza domniei, la Suceava, unde‑i astepta o osanda aspra.

Lui Ion, odata cu aceasta intamplare, parca i se rupsese ceva, vreun zagaz al sangelui. Se simtea improspatat. Sangele‑i curgea prin vine navalnic. Limba i se dezlegase. Bratele si picioarele si le misca in voie.

Leacurile pe care Draga i le daduse, cu dragoste si grija, atata vreme, aveau cele mai bune urmari.

Sprijinit de fata, capitanul se putea plimba acum prin ograda. Se juca laolalta cu copiii. I se aduse si calul. Goni cu el peste campuri. Isi manui armele. Incetul cu incetul devenea iar omul de altadata.

Stefan, afland vestea, se bucura nespus.

Nu mai trecu mult timp, si capitanul, insotit de copii si Draga, plecara la Suceava, unde‑i chemase domnul.

- Vezi, capitane, glasui Stefan cand i se infatisara tuspatru, i‑am spus acestei frumoase fete ca unde nu pot izbandi leacurile, face o adevarata minune dragostea. Te‑ai vindecat si viata i‑o datorezi in primul rand ei. Capitanul il asculta neclintit. Ea este, continua voievodul, pe cate am auzit, si o foarte buna mama a copiilor tai.

Capitanul isi privi copiii. Danut sta drept, inaintea lui Stefan, intr‑o tinuta de adevarat ostean. Ochii lui insa erau umezi.

- Pentru ce plangi? il intreba voievodul.

- Mi‑am adus aminte de moartea mamei!

- Sarmana Oltea s‑a dus! Si voua, copiilor, va trebuie o mama. Nici un copil nu trebuie sa ramana fara grija si dragostea unei mame.

- Noi avem o mama, raspunse in locul baiatului Ioana, care, ce e drept, nici n‑avea cum sa si‑o mai aminteasca pe Oltea.

Se repezi la Draga si‑o prinse cu amandoua manutele de gat.

Draga o imbratisa si ea pe fetita, sarutandu‑i fierbinte obrajii.

- Avem o sora mai mare care ne tine loc de mama, o corecta baiatul, cu o seriozitate aproape barbateasca, privind‑o pe Ioana mustrator. O sora, pe care o iubim foarte, foarte mult, insa. o sora, apasa el pe cele din urma doua cuvinte.

Draga o lasa pe Ioana din brate. Inima‑i zvacnea.

- Asa e. Are dreptate Danut, zise. Sunt sora lor mai mare. Ii apuca pe amandoi copiii de mana. Tustrei ingenuncheara inaintea voievodului. Acesta le facu semn ca pot parasi incaperea. Si numai Ion ramase ca sa mai vorbeasca impreuna cu domnitorul lucruri de‑ale razboiului si pacii.

Vlad Calugarul, in haina lui verde, bogat impodobita, care‑i placea atat de mult, calarea in frunte pe un cal murg. De sub poalele hainei i se vedeau salvarii rosii, pe care‑i imbracase ca sa‑i faca placere lui Ali‑beg.

De‑a dreapta si de‑a stanga lui se aflau sfetnicii, intre care, la loc de cinste, se vedeau Staico din Bucov si Barbu Craiovescu.

La Siret se oprira pentru a‑l astepta pe Ali‑beg, care trebuia sa soseasca dintr‑un ceas intr‑altul. Acesta venea cu o armata, al carei numar exact Vlad Calugarul nu‑l aflase, dar trebuia sa fie, asa dupa cum i se daduse sa inteleaga, una dintre cele mai mari din cate napadisera vreodata pamantul Moldovei.

In sfarsit, tobele rasunara. Si garzile de spahii, bine inarmate, care deschideau drumul, se ivira. Caii acestora fusesera alesi numai albi. Dupa ei, veneau achingiii, calari pe cai negri.

Privelistea era infricosatoare. Caii tropoteau. Armele ostenilor otomani sclipeau. Si intreg pamantul se zguduia sub aceasta uriasa navala ce se indrepta spre Moldova.

Tara Romaneasca si Poarta, prin intelegerea dintre Baiazid al II‑lea si Vlad Calugarul, devenisera, chipurile, prietene. Numai ca prietenia acestora era doar a celor de sus. Norodul n‑avea nici un folos de tras dintr‑o astfel de prietenie, ci dimpotriva. Trebuia sa asigure hrana ostenilor si‑a animalelor, carele pentru transporturi si barbatii de darvala. Aceasta afara de atatea si atatea alte angarale. Incat, cu toate poruncile si amenintarile domniei de‑a nu‑si parasi casele, oamenii piereau ca dusi de vant, de cum se auzea ca se apropie otomanii - "prietenii lui voda".

Armata musulmana inainta catre raul Siret printr‑un tinut pustiit de locuitori.

Vlad Calugarul si suita lui descalecara. Slujitorii ii adusera pe o tava paine si sare. Si voda ii intampina pe otomani.

- Bine‑ai venit, stralucirea ta!

Ali‑beg rupse o bucata de miez din paine si o muie in sare. Mesteca putin painea si apoi o scuipa, stropind, ce‑i drept fara sa vrea, haina verde si bogata a domnitorului.

Vlad Calugarul se stramba. Cateva firimituri ii ajunsesera si pe obraz, dar nu indrazni sa se stearga. Se stapani si inainta cativa pasi pana ce ajunse pe covorul persan.

Cu o zi inainte plouase si begul se mania cand era silit sa calce cu cizmele prin noroi. Astfel ca, in cinstea lui, din porunca lui voda, fusese intins pe pamant covorul acela persan. Descaleca, facand primul pas, de pe cal, pe spinarile incovoiate a doi arapi. Acestia, cu povara pe spate, ingenuncheara, apoi se lasara pe burta. Miscarea fusese atat de lina incat turcul nici n‑o simti.

Alte covoare lungi si inguste fusesera intinse pana la cortul in care begul urma sa se odihneasca trei‑patru ceasuri si unde avea sa se hraneasca, impreuna cu domnul.

Inainte de a gusta din friptura de pui, otomanul rupse si ii intinse o bucatica lui Vlad Calugarul.

- Mananca, hakan Vlad. Vreau sa vad daca pasarea ta n‑a fost otravita.

N‑avusese loc, de altfel, nici o intalnire a begului cu Vlad - cu toate ca se dadeau drept prieteni - fara ca domnitorul valah sa nu fi fost jignit.

Voievodul gusta, si‑abia atunci Ali‑beg catadicsi si el sa manance.

In timp ce se hranea - cu toate ca, in cartea sfanta a otomanilor, Coranul, una dintre cele mai aspre porunci era aceea ca drept‑credinciosii sa nu soarba nici o picatura de vin - Ali‑beg facu un semn. Voievodul intelese. Ridica de pe o tava de argint asezata langa divan un ulcior cu vin dulce de Dragasani, si begul bau insetat. Se sterse la gura cu maneca si ofta. Nimic nu‑i facea mai multa placere decat vinul acesta, dulce si aromat, din viile de pe Olt.

- Te‑am chemat, ii rosti voievodului begul, fiindca am sa intorc pe dos Moldova. si doresc sa fii fata. Voi pustii Suceava si voi aseza un nou domn.

- Pe cine? se grabi voda.

- Ai sa vezi. Iti voi spune dupa ocuparea cetatii, raspunse din varful buzelor begul.

Batu din palme, chemand astfel slujitorii sa‑l dezbrace, se rasturna pe divan si, vegheat de arapi, fara sa se sinchiseasca de prezenta voievodului, incepu, curand, sa sforaie.

Vlad Calugarul se ruga in biserica:

«Doamne, miluieste‑ma, fa ca in lupta sa nu dau ochii cu Stefan, cel care m‑a urcat in scaun. Fereste‑ma de pedeapsa lui! Si fa ca ostenii mei, care se tin frati cu cei ai Moldovei, sa m‑ajute si sa nu ma paraseasca de la‑nceput. Ce sa fac? Sunt silit sa ma plec sultanului, ca sa nu navaleasca si‑n Tara Romaneasca si sa fie mai rau. Ajuta‑ma, Doamne! Ajuta‑ma!»

Aprinse la altar lumanari pentru vii si la iesirea din biserica pentru morti.

Deodata trambitele incepura sa sune. Lui Vlad i se muie de tot curajul.

Calul il astepta in usa bisericii. Incaleca si, inconjurat de Staico din Bucov, Barbu si ceilalti mari boieri, capitani si slugi, porni.

Barbia ii tremura.

- Se afla alaturi de Stefan si capitanul Ion, il instiinta pe Ali‑beg cineva.

- Unde e Bradomir?

Bradomir (pe numele lui adevarat Bradmer) era un mercenar. Facuse un timp parte din oastea lui Ali‑beg. Dar de peste un an se tocmise in cetele lui Staico.

Puternic, indraznet, mercenarul acesta inalt, ciolanos, cu par si mustati rosii, nascut pe tarmul Balticii, fusese tocmit de Ali‑beg pentru zece ducati‑aur sa‑l rapuna pe Ion. El era, de altfel, acela care‑l izbise, sub zidurile Chiliei, pe la spate, cu sabia. Dar Ion scapase. Si Bradomir se temea, la randu‑i, sa nu‑l intalneasca in batalie pe Ion.

- Prima data ai dat gres, il mustra, taios, Ali‑beg. Nu l‑ai lovit destul de tare. Acum iti poruncesc sa‑l cauti in batalie si sa‑ti indrepti greseala. Mi‑l aduci prins sau il ucizi. Aceasta este dorinta cea mai fierbinte a luminatiei sale sultanul.

De sub coiful rotund, parul balai‑carunt i se scurgea lui Stefan pe umeri. Parea cu mult mai tanar decat era.

- Intai vom porni noi, hotari el, ca sa‑l lovim in inima pe fiorosul beg. Iar cele doua aripi de oaste sa‑l inconjoare. Nu uitati ca avem sa‑i platim sangele batranilor, femeilor si copiilor nostri nevinovati, rapusi de oastea begului. Si ca el a navalit peste noi, cu gandul sa ne subjuge.

Iuresul se iscase. Si, inca de la primele izbituri, Ali‑beg isi roti calul si se porni la goana, fara sa tina seama ce se mai intampla cu oastea.

- Ali‑beg, stai!. Ali‑beg! striga, in urma lui, Stefan. Asteapta sa ne infruntam!

Ali‑beg zbura insa pe calea spre Chilia, unde dorea sa se‑ascunda, parasindu‑si, in prapadul dezlantuit de oastea lui Stefan, spahiii, ienicerii si achingiii.

Cat de faloasa sosise oastea otomana, si cum se inapoia!

La fiecare popas, Ali‑beg cobora de pe cal, dar fara sa se mai sprijine pe arapi, sa calce pe covoare persane ori sa apuce sa mai traga, impotriva poruncii Coranului, cate‑o sorbitura de vin!

Calul i se impotmoli, si el se rasturna in noroi. Abia de izbuti un spahiu, Mustafa, sa‑l smulga din tina.

Pe alt drum, Vlad Calugarul fugea mai abitir. Voda isi pierduse haina bogata, verde, in dreptul unui izvor. Incercase sa rasufle si sa se racoreasca un pic. Se zvonise insa ca se afla in preajma Ion. Si, uitandu‑si de haina, ramas numai in salvarii rosii, voda incalecase. O luase din nou la sanatoasa. Mai mult de jumatate din oastea musulmana pierise in timpul acestei groaznice urmariri. La fiecare pas, otomanii - cati nu se dadeau prinsi - varsau valuri de sange.

Din cetele domnesti, iarasi, mai bine de doua treimi trecusera inca de la‑nceput de partea lui Stefan. Si‑ar fi trecut cu totii, de nu s‑ar fi temut ca Staico avea sa le pedepseasca familiile la intoarcerea in tara. Asa se prefaceau numai ca lupta, pe cand, de fapt, mai mult dadeau ajutor fratilor moldoveni.

Pe o campie din apropierea Chiliei, oastea lui Stefan ajunge si nimiceste resturile navalitorilor lui Ali‑beg.

Capitanul Ion il cauta pe Staico din Bucov. Langa Staico trebuie sa se afle si Bradomir. Si nu pentru ca‑i despicase coiful doreste sa‑l gaseasca. Desi lovitura i‑o daduse din spate. Legea neomeneasca a razboiului, la urma urmelor ingaduie vrajmasilor sa se rapuna fara sa tina seama din ce parte izbesc. Il cauta insa pe Bradomir pentru ca mercenarul acesta, dupa invatul lui Ali‑beg, strigase:

- Noi suntem pentru supunere, in fata luminatiei sale sultanul, si impotriva diatei lui Tepes!

- Iata omul, i‑l arata deodata Valsan pe Bradomir lui Ion.

Bradomir il recunoaste si el pe capitan. Campia se intinde pana departe spre mare. Ciulinii cenusii se rostogolesc haihui, manati de vant. Tot asa pare ca se rostogoleste si Bradomir in incercarea lui deznadajduita de a‑si scapa ticaloasa viata.

Calul lui Bradomir fuge, aici pierind pe dupa cate un palc de copaci, aici reaparand. A ajuns la un lac marginit de tufe salbatice de macies. Fructele rosii ale maciesului par picaturi de sange cazute pe frunze. Bradomir intoarce calul spre dreapta, dar este prea tarziu. Ion i s‑a ivit in fata ca un duh neimblanzit al dreptatii.

Calul lui Bradomir, obosit, plin de spuma, sforaie, clatinandu‑si capul cu coama stufoasa, ca si cum si el s‑ar lepada de nevrednicul sau stapan.

Bradomir il priveste pe Ion tinta. De teama, nu numai trupul, ci si sufletul i‑a amortit.

Da sa‑si ridice sabia, dar mana nu‑l asculta. Capul ii arde sub coif, ca si cum i‑ar fi fost pus pe jaratic.

Din urma a sosit Valsan.

- Capitane, da‑mi voie sa‑l pedepsesc eu.

- Nu! zice Ion, continuand sa‑l priveasca tinta pe Bradomir.

Acesta izbuteste sa‑si desfaca din inelele de fier coiful si si‑l azvarle.

Coama de par roscat ii arde ca o flacara. Ochii ii sunt holbati si insangerati, gura cascata, lasand sa i se vada dintii de lup.

- Iarta‑ma, capitane, bolboroseste. Te‑am vandut turcului pe zece ducati‑aur. Poti sa‑mi iei viata.

Capitanul continua sa‑l priveasca tinta.

Si Bradomir, zgaltait de frica, se prabuseste. Platosa ii bufneste pe pamantul uscat. Valsan descaleca. Il intoarce. Nu mai rasufla. Ii ia sabia, i‑o frange pe picior si cele doua bucati le‑azvarle in lac. Apa le inghite cat ai clipi, rotindu‑se in cercuri din ce in ce mai mari.

Bat clopotele la Putna. Intreg tinutul s‑a preschimbat intr‑o mare, ce se talazuieste pana hat cine stie unde, pe dealuri.

Unii au venit de departe, foarte departe, din satele de langa Dunare sau mare, de pe pamanturile stapanite din mosi‑stramosi de razesii si plaiesii lui Stefan.

Unii dintre acestia sunt batrani, cu mustatile albe, stufoase, asa cum ii placea si domnului sa le poarte. Cei mai multi dintre ei pastreaza inca urmele ranilor capatate in atatea nenumarate lupte cate s‑au dat cu toti cei care au napadit peste tara.

- Doamne, cine ne va mai apara si cine se va mai stradui pentru binele nostru? se jeluieste, cu lacrimi in ochi, un batran. Cine ii va mai conduce pe moldoveni la lupta, in timp de primejdie?

- Marele nostru Stefan cel Bun si Sfant a domnit patruzeci si sapte de ani, doua luni si trei saptamani, lamureste multimea unul dintre pisarii manastirii Putna.

Plaiesii isi amintesc unele din bataliile la care au luat parte alaturi de El:

- Doljesti, Orbie, Baia, Lipnic, Podul Inalt, Razboieni, Cataipug, Codrul Cosminului, Lentesti, Sipinti si‑atatea altele.

- Turcii, tatarii, insa si ungurii, lesii.

- A dorit pacea, dar nu s‑a dat inapoi nici de la lupta cand a fost vorba de neatarnarea Moldovei.

Cateva batrane vorbesc dupa mintea si inchipuirea lor:

- Cand a inchis el ochii, pamantul s‑a clatinat si s‑a crapat pe‑alocuri.

- Semne ceresti neobisnuite s‑au aratat.

Bat clopotele, cu dangatul lor cel mai dureros. Pentru ca domnul cel atat de viteaz si intelept al Moldovei s‑a dus.

Bogdan, fiul sau, noul domn, in straie cernite, este de fata. Boierii, capeteniile de oaste si trimisii straini il inconjoara.

Intre toti acestia se afla si cetasii lui Ion.

Doar Stefan era acela care le spusese, in ajunul luptei de la Scheia, de langa Roman, ca oriunde ii vor infrunta pe dusmanii limbii si credintei lor va fi tot pentru binele si libertatea pamantului stramosesc. Si asta fie ca batalia se va da in Tara Romaneasca, in Moldova sau Transilvania.

Bat clopotele parca plang. Si cu toate ca suntem in luna lui Cuptor, cerul e innegurat. Norii intunecati au coborat dinspre munti. Vazduhul miroase a ploaie.

Ion merge in cortegiul care‑l poarta pe Stefan spre lacasul sau de veci.

Prin minte ii trec cuvintele rostite de cronicarul polon Dlugosz:

«O, barbat admirabil, cu nimic mai prejos decat eroii vechimii, pe care ii admiram asa de mult. Dansul este cel dintai intre principii lumii care, in vremurile noastre, a castigat o victorie atat de stralucita asupra turcilor. Dupa judecata mea, dansul este cel mai vrednic caruia sa i se dea puterea si conducerea militara peste toata lumea si lui sa i se incredinteze, prin sfatul, prin intelegerea si hotararea cea de obste a tuturor crestinilor, demnitatea de comandant suprem si duce impotriva turcilor.»

Este adevarat ca, doar cu cateva zile inainte de a‑si inchide ochii, Stefan il sfatuise pe fiul sau, Bogdan, sa nu‑si mai puna nadejde in neamurile vecine care nu‑l mai ajutasera cu nimic. Lumea Apusului era si ea sfasiata de lupte interne. Cel mai bine era, pentru acea vreme, credea el, ca Moldova sa ajunga la buna intelegere cu turcul, fara sa‑si jertfeasca nimic din neatarnarea, drepturile si libertatile ei. Si, in schimbul unui tribut, sa le asigure pe toate. Atunci insa, adaugase el, «cand turcul va cere si alte conditii mai grele pentru Moldova, toti sunt datori sa se ridice cu armele, sa se jertfeasca pentru libertatea avuta de parintii lor si sa lupte asa cum a luptat si s‑a jertfit el insusi vreme de patruzeci si sapte de ani».

Ion isi repeta in gand indemnul marelui Stefan. Si maria sa Vlad, si el insusi, urmandu‑i pilda, tot asa si‑au inteles datoria: sa se jertfeasca pentru libertatea avuta de parintii lor.

Simtamantul acesta l‑a facut pe el, Ion, sa lupte vreme de aproape douazeci si opt de ani impotriva inrobirii otomane pe tot intinsul pamantului stramosesc. Si insusi fiul sau, Dan, la nici saisprezece ani impliniti, si‑a dat viata aparand Transilvania.

Pe‑atunci Ion se gasea cu ai sai in tinutul Sibiului, alaturi de celalalt fiu al lui Tepes: Mihnea.

Neinduplecat ca si parintele lui, Mihnea nu astepta decat prilejul de a se inscauna si a‑i izgoni pentru totdeauna din Tara Romaneasca pe osmanlai.

Deodata, s‑a aflat ca otomanii au navalit in Transilvania. Si se imprastie, turbati, jefuind si arzand, catre Ruscior, Sura Mica, Ocna Sibiului, Turnisor, Cisnadie si in alte multe parti.

Indata voinicii lui Ion, alaturandu‑se ostilor Transilvaniei, se reped la lupta. I se incredinteaza spre aparare Cisnadia. Intre cetasi, pentru intaia oara, ia parte la batalie si Dan.

Balai, cu ochii albastri, copilarosi, Dan nu cunoaste teama.

Vreo suta de spahii gonesc de‑a lungul unui parau inghetat, urmarind un stol de copile speriate. Fetele vor sa treaca paraul. Gheata se sparge, si ele aluneca in apa.

In rasul zgomotos al spahiilor, copilele sunt scoase din apa. Dar asa ude cum se gasesc, in frigul si viscolul taios, sunt trase pe cai si purtate spre locul unde le‑asteapta batjocura si rusinea robiei.

Dan, cu inca doi cetasi, se reped inaintea spahiilor. Incearca sa le opreasca trecerea. Sabia lui se roteste ca o morisca. Capete zboara, trupuri se pravalesc de pe cai. Dan fagaduieste prin felul sau de‑a lupta sa‑l intreaca in mestesugul manuirii armelor pe Ion. Numai ca, fiind inca prea tanar, bratul nu‑i este otelit. Loviturile de sabie si sulita pe care le primeste sunt tot mai numeroase si mai adanci. Un spahiu ii strapunge cu lancea pantecul, si baiatul cade. Ramane insa cu un picior agatat in scara si calul il taraste, nechezand infricosat, peste campul acoperit de zapada.

Ion izbuteste sa‑l ajunga. Opreste calul. Trage piciorul baiatului din scara.

Ii ia pe Dan in brate si‑l intoarce acasa.

Draga il ingrijeste cu leacurile ei neintrecute, dar totul e zadarnic.

Baiatul mai are doar puterea sa‑si deschida, pentru ultima oara, ochii.

- Tata, nu te indurera, il roaga. De cand eram mic, m‑am gandit ca sunt dator s‑o razbun pe mama. Cand am aparat pe fetele acelea, am luptat in numele mamei. Am iubit‑o atat de mult! Sunt mahnit ca trebuie sa ma despart de voi, de viata. Nadajduiesc doar s‑o pot reintalni undeva pe ea.

Acestea i‑au fost cele din urma cuvinte. Ochii lui albastri au inghetat la fel ca paraul cel vesel al Cisnadiei.

Cum l‑a mai plans Draga! Ea il crescuse. Cum il mai imbratisa Ioana!

Capitanul a ingenunchiat langa mormantul singurului sau baiat. Dan al sau era o noua jertfa a neincetatelor navaliri otomane.

Alte si alte ganduri ii trec prin minte.

Laiota Basarab si Basarab cel Tanar s‑au plecat Portii, spre marea manie a norodului, dar spre folosul lor si‑al unor mari boieri. Intre marii boieri, Craiovestii ocupa locul cel mai de frunte. Acum, sub Radu, fiul lui Vlad Calugarul, bania de la Craiova a devenit cea mai insemnata dregatorie.

Radu, numit de boieri "cel Mare", un domn pasnic, se straduieste, ce‑i drept, cat poate, sa fereasca tara de navaliri si jafuri din afara. Dar vamile de la Dunare, care aduceau inainte destule venituri, sunt acum in cea mai mare parte supte de otomani si tributul a fost sporit pe incetul de la patru mii la douasprezece mii de ducati‑aur. Tributul apasa din ce in ce mai greu pe umerii norodului. Iar domnul este silit sa plece in fiecare an la Poarta pentru a‑si reinnoi juramantul inaintea sultanului.

Tunurile trag, tobele bat si trambitele plang scoborarea in mormant a marelui Stefan.

Plange cu hohote multimea pierderea marelui domn.

Binecuvantat sa fie Stefan! Un domnitor asa cum a fost el n‑a avut inca Moldova nicicand.

Nici el, capitanul Ion, nu va mai avea un ocrotitor si un sfatuitor asemenea LUI.

Acum se va retrage din nou in Transilvania, unde este dorit si chemat de fiul lui Tepes: Mihnea. Si poate ca impreuna cu el.

Ioana mireasa!

Cum este cu putinta?

Lui Ion nu‑i vine sa creada.

O stia mica, jucandu‑se printre flori, purtand‑o in sa, razand in bratele lui.

Si nici macar nu avusese timpul sa se ocupe de ea.

Draga o crescuse! Cand o crescuse? Cand si cum trecuse vremea?

Draga ii fusese mama. Dintre cei doi copii - Dan si Ioana - Ioana o iubea mai mult pe Draga. Si Dan o iubise, dar el avea mereu sub ochi chipul Oltei din ziua cand isi pierduse viata. Nu voia s‑o apropie prea mult de sufletul lui pe Draga, de teama ca nu cumva sa‑i intunece cat de putin imaginea adevaratei sale mame, Oltea.

Ioana sedea pe scaunul impodobit cu flori albe si albastre, placut mirositoare, de rozmarin, asa cum i se cuvine unei mirese. Sedea in fata oglinzii, o oglinda mare, venetiana, primita in dar din partea voievodului Transilvaniei, Petru de Szentgyorgyi.

In apele stralucitoare ale oglinzii, gingasia feciorelnica a Ioanei era fara cusur. Draga si fetele, prietenele miresei, ii pieptanasera parul si‑i asezasera cununita.

Fata se ridica in picioare. Rochia lunga, alba, o face sa semene cu un crin. Pe umeri, Draga ii pune o mantie daruita de maria sa Mihnea. Mantia este din brocart purpuriu, marginita cu o dunga lata de aur. Parul balai al fetei cade deasupra mantiei ca o ploaie sclipitoare de aur.

Draga s‑a dat putin deoparte si o priveste:

- Cat esti de frumoasa, Ioana! Esti cea mai frumoasa mireasa pe care am vazut‑o vreodata!

In glasul ei razbate o usoara unda de tristete.

Privirile i se intalnesc cu acelea ale capitanului. Pe urma, Draga se repede sa‑i mai potriveasca Ioanei un fald al rochiei.

Ioana era ca si copila sa. Este adevarat, Oltea ii daduse viata, dar ea si numai ea o ingrijise si tremurase pentru sanatatea si viata fetei, mereu primejduita, in toti acesti ani.

- Ce minunat de frumoasa esti, Ioana!

Capitanul parca o vede si el pentru intaia oara.

Aceasta era fetita lui, micuta lui Ioana? Ce mult semana cu Oltea!

Si a venit vremea sa se marite?

Ce noroc va avea in viata, in dragoste, in casnicie?

O teama surda ii strange inima ca o gheara. De‑abia se nascuse cand au fost gata sa i‑o ucida. De‑atatea alte ori apoi vrajmasii i‑au pus gand rau. Si daca n‑au izbutit a fost numai pentru ca Draga i‑a stat mereu alaturi.

Capitanul isi intoarce, cu duiosie, ochii spre Draga.

Orbit de frumusetea Ioanei, n‑o mai privise de mult pe Draga. Cu toate ca ici‑colo, in parul ei, se ivisera fire albe, Draga nu isi pierduse nici unul din darurile cu care o inzestrase natura.

Obrazul ii era tot fraged, ochii mari, luminosi si mersul vioi.

Draga nu vrusese sa se marite, cu toate ca fusese in repetate randuri ceruta. Si ramasese, cu aceeasi putere de daruire ca in prima zi, alaturi de el si copii.

Capitanul stia ca Draga nutrea pentru el simtaminte statornice, macar ca tamplele lui erau acum cu desavarsire carunte. Il iubise intotdeauna si il iubea si astazi, cu o dragoste tacuta, dar cu‑atat mai adanca, fara a indrazni vreodata sa i‑o marturiseasca. Si uneori se intreba daca Oltea, de‑acolo unde se gasea, din necunoscutul taram al mortilor, n‑ar fi dorit ea insasi s‑o stie pe Draga sotia lui.

Fetele, care au impodobit‑o pe mireasa, canta:

Doua doruri intr‑un loc,

Nu traba mai mare foc.

Doua doruri intr‑o tara,

Nu traba mai mare para.

Ioana s‑a imbujorat. Roseata din obraji o prinde atat de bine. Capitanul rade. De‑afara se‑aude zumzetul ultimelor pregatiri de nunta.

Toti s‑au inveselit.

Fetele canta si s‑au prins, dupa datina, intr‑un joc cu pasi marunti in jurul miresei, «dansul scorusilor».

Ioana a ramas la mijloc, subtire, inalta, dreapta, cu cununita de margaritar pe cap, in mantia de brocart purpuriu, cu parul de aur revarsat pe spate.

De‑ar fi dorul ca vantul,

S‑ar aprinde pamantul.

Nunta are loc in casele inalte de piatra ale lui Mihnea, case ce fusesera cladite odinioara de Tepes, parintele sau.

Nuni sunt insusi Mihnea si tanara lui sotie de‑a doua, Voica. Fiica lui Mihnea, Ruxandra, face parte dintre drustele care i‑au pieptanat miresei parul si‑au alcatuit hora. Iar Mircea, fiul lui Mihnea, este «frate de mana» al mirelui.

Voica o conduce pe fina ei prin camerele largi pana in sala unde se va desfasura cununia.

Fata paseste prin aceste incaperi de parca ar pluti. Valul ii flutura deasupra parului de aur, pe umeri.

S‑a indragostit in timpul verii trecute de Baldovin, un urmas al acelui Baldovin care, cu mai mult de un veac in urma, fusese sfetnicul apropiat al batranului si slavitului Mircea cel Batran.

Capetenie de oaste a lui Mihnea si prieten apropiat al fiului acestuia, Baldovin are aceeasi credinta ca si Mihnea, Mircea si Ion, si anume ca diata marelui Vlad Tepes se cere neaparat implinita.

Flacaul era neintrecut in turniruri. Si, intr‑un asemenea turnir, care avusese loc la Sibiu, el si‑o alesese ca «doamna a inimii» pe Ioana.

Fetei i se intampla pentru intaia oara in viata sa fie aleasa drept «doamna a inimii» unui cavaler in turnir.

Se turburase cumplit, ceea ce o facuse pe doamna Voica sa rada de ea cu hohote.

In turnir, Baldovin isi doborase potrivnicii si‑i daruise alesei inimii sale «cununa invingatorului».

Ioanei ii fusese pe plac flacaul care era nu numai foarte chipes, ci si nespus de vesel. Seara o poftise la dant. Glumisera. Rasesera impreuna.

Si inimile, dintr‑una intr‑alta, incepusera sa se lege.

Se mai intalnisera dupa aceea in casa lui Mihnea, unde capitanul Ion, fiica lui si Draga erau gazduiti.

Intr‑o seara, pe cand amandoi se plimbau prin gradina casei, Baldovin ii marturisise Ioanei ca o iubeste si nu are alta dorinta mai fierbinte decat aceea de a o cere de sotie. Ioana, cu toate ca ii cunostea prea bine simtamintele - care fata nu‑si da seama cand e iubita? - isi pierduse firea. Fugise in casa, ca o ciuta speriata. Sarmanul tanar isi inchipuise ca nadejdile lui s‑au spulberat. Si multa vreme nu mai indrazni sa se apropie de fata.

A urmat o petrecere de Anul nou in casa lui Mihnea. Mircea dantuise cu Ioana. Deodata, un slujitor l‑a chemat pe tanar la parintele sau.

Si Mircea il ruga pe Baldovin sa se prinda in dant, in locul lui, alaturi de Ioana. Cu prilejul acesta fura nevoiti sa‑si vorbeasca.

Ioana il mustra pe Baldovin ca, fara motiv, se fereste de ea. Acesta‑i raspunse ca o credea suparata pentru indrazneala lui din seara aceea in gradina.

- Suparata? rase Ioana.

- Asa mi s‑a parut!

- Poate oi fi suparata, dar asta numai fiindca m‑ai ocolit.

Atat a fost destul.

S‑au logodit si nunta au hotarat‑o, cu invoirea lui Ion, curand.

Mireasa si nasa intra in sala cea mare unde astepta Mihnea, nasul, impreuna cu mirele.

Baldovin ii cere ingaduinta nasului si‑i iese inainte Ioanei. Ingenuncheaza pe lespezi inaintea ei si‑i saruta cu sfiala mana.

Ce mandru arata Baldovin! Poarta o haina scumpa de atlaz cu margini de blana si nasturi din aur. O mantie scumpa il invaluie. Iar din braul care‑i incercuieste haina se vede iesind manerul batut in pietre pretioase al unui pumnal, primit in dar tot de la nas.

Rar s‑a mai vazut vreo pereche atat de potrivita ca Ioana si Baldovin.

Draga s‑a apropiat de Ion. L‑a prins usor de brat si ochii i s‑au impaienjenit.

Dupa ce s‑au unit prin casatorie, Ioana si Baldovin s‑au grabit sa le sarute mainile amandurora, asa cum se cuvenea dupa datini.

- Tata si mama. zice Ioana.

- Mama ta este altundeva, i‑a raspuns Draga. Si cat ar fi fost de fericita sa te poata vedea mireasa, asa cum te vedem noi astazi.

Ioana a prins‑o pe Draga de gat:

- Iti multumesc din inima!

Dar Draga, imbratisand‑o la randu‑i, a inceput sa planga de‑a binelea. Si l‑a rugat pe Baldovin sa aiba grija de Ioana.

La timpul cuvenit, Ioana a devenit mama. A nascut un baiat. Si, potrivit dorintei capitanului, in amintirea marelui domn, i s‑a dat numele de Vlad.

Tocmai atunci s‑a intamplat ca, dupa un neincetat zbucium, Mihnea sa izbuteasca a se urca pe tronul parintelui sau, Tepes.

Ce bucurie a fost pe capitanul Ion nici nu se poate spune. Venise, in sfarsit, vremea implinirii diatei lui Tepes!

S‑au pregatit pentru intoarcerea in Tara Romaneasca: Mihnea, fiul sau, Mircea, Baldovin cu Ioana, si fiul lor, Vladut.

Pisarul intoarse incet ultima foaie. Daduse mereu cate trei‑patru deodata, ca sa‑si reinvie mai repede amintirile. Si ajunsese la cap. Pana aici izbutise sa scrie.

Pentru Vladut facuse insemnarile.

Acum Vladut a crescut. A implinit inca din primavara cincisprezece ani.

La cincisprezece ani un baiat din Tara Romaneasca este mare. A trait intamplari aspre, a trecut prin incercari necrutatoare, a invatat sa cantareasca si sa judece lucrurile ca un barbat.

Pe‑atunci era inca numai o gagalice care nici macar nu stia sa vorbeasca.

Ioana isi tinea in brate pruncul si singura fiinta careia i‑l incredinta, din cand in cand, era Draga.

Amandoua calatoreau intr‑o caruta cu coviltir trasa de sase cai.

Drumul peste munte fusese greu. Plouase. Caii, desi voinici, din soiul cel mai bun de Fagaras, parosi si cu copitele mari, trebuiau sa se opinteasca uneori din rasputeri ca sa poata trage caruta din hartoape sau din fagasurile sapate prin perindarea, in decursul anilor, a mii si mii de alte carute sau care.

Trecusera de Bran si ajunsesera pe culmea muntelui. Din dreptul pintenului de stanca numit Gruiul, se incepea coborasul spre Tara Romaneasca.

Mircea si Baldovin gonira cu caii pana deasupra pintenului. De‑acolo, privira cu incantare in jos. Pamantul pe care‑l visasera atatia ani de‑a randul, cu muntii, apele, padurile si campiile sale fara pereche de frumoase, era acolo, ii astepta sa‑i aduca «dreptatea» dupa care tanjea.

- Ioana! striga Baldovin.

Tanara femeie dadu la o parte acoperamantul ferestruicii coviltirului si‑si scoase capul balai.

Baldovin se apropie calare, in galop, de caruta. Mantaua ii flutura, lasand sa i se vada sabia cu manerul sclipitor de argint. Nu voia sa aiba nici o bucurie mare fara sa i‑o impartaseasca sotiei sale.

- Ce este? intreba ea.

Intinse mana si arata zarea. Raspunse gatuit de emotie:

- Iata!

Sub panza aburita a departarii, padurile se intindeau verzi, coborand in vai ori catarandu‑se pe culmi, ca un vesmant de matase al muntelui.

- Adu‑mi un cal.

Baldovin porunci vizitiului sa traga de‑o parte si sa opreasca. Dezlega un cal dintre cei care urmau, legati de o alta caruta, convoiul. Il inseua si i‑l aduse Ioanei.

Tanara femeie incaleca si‑si ceru in brate baiatul.

Vladut se nascuse in Transilvania, la Sibiu, si patrundea pentru intaia oara pe aceste meleaguri.

Ca un facut, tocmai atunci, pe cer se ivi o spartura de nori. Si, prin aceasta spartura, soarele incepu sa‑si azvarle razele.

Ploaia se oprise. Si mama isi ridica baiatul cu amandoua mainile in lumina.

- Priveste!.

Baiatul dete, bucuros, un chiot.

O pasare vaslea lin, batand greoi din aripi, prin vazduhul umed.

Copilul isi intinse manutele spre ea, de parca i‑ar fi placut si lui sa se inalte in zbor.

Ioana il stranse, dragastos, la piept. Calul porni. Iar Baldovin, asa calare cum era, isi cuprinse pe dupa umeri sotia si‑o saruta pe obraz.

Vantul zgaltaie fereastra chiliei. Batranul isi scoate rantia. Se dezbraca, se lungeste pe lavita si se inveleste cu cerga.

Asa isi poate urmari mai lesne gandurile. Priveste spre vatra. Numai cativa carbuni, pe jumatate ascunsi sub cenusa, incearca sa mai palpaie.

Amintirile‑i roiesc. Scanteieri fugare i se alunga una pe alta din minte.

.Iarasi Bucurestiul. Palatul domnesc cu zidurile sale vechi si turnuletele inalte de la porti.

Sala de unde a reusit s‑o smulga pe Oltea din ghearele lui Laiota Basarab‑Batranul. Jiltul din lemn tare de nuc in care a stat candva si maria sa Vlad. Pe jilt, Mihnea Voievod, fiul mariei sale Vlad. Curteni pe dreapta si pe stanga. Varstnicii asezati pe jilturi. Cei mai tineri in picioare.

A sosit si Mehmed‑beg, pasa de Nicopole, cel care are in seama Tara Romaneasca, in locul lui Ali‑beg. Acestuia‑i place sa se laude ca este «fiul unui domnitor valah», uitand totusi s‑arate deslusit cine a fost acesta. Cei mai multi il invinuiesc ca minte. Sunt cu toate astea unii care cred ca ar fi intr‑adevar inrudit cu o familie boiereasca, insa numai prin mama sa, o tanara femeie luata in robie de un turc.

Mehmed‑beg are un obraz lataret, cu falca de jos iesita mult in afara. Ceea ce‑i vadeste adevarata fire sunt ochii. Mici, varati adanc sub frunte si intunecati, parca‑l strapung pe‑acela caruia begul i se adreseaza.

Cand a inaintat in rang, Mehmed a trebuit sa jure ca se leapada de mama sa si va lupta oricand contra valahilor, pentru biruinta semilunii. Si ca sa nu mai fie nici o indoiala asupra credintei sale fata de semiluna, fusese trimis in Valahia sa prade. Si el isi implinise cu sarg misiunea, macelarind nenumarati romani si aducand cu sine o multime de roabe.

Ia parte acum, in numele Portii, la cea dintai adunare a Divanului, dandu‑i asigurari lui Mihnea ca Baiazid, sultanul, ii va fi cu priinta daca nu va aduce nici o stirbire puterii si drepturilor otomane in Tara Romaneasca.

Mehmed‑beg isi sfarsise vorba. Si Mihnea intinse mana spre Craiovesti, care se infatisasera de‑asemenea la palat.

Se aflau pe jilturile din primele randuri, asa cum statusera si in timpul domniei lui Radu cel Mare. In fata de tot, fiul cel mare al lui Neagoe, vel‑banul Barbu, cu statura lui falnica, invesmantat in straie bogate si cu un brau lat de atlaz. Alaturi, vel‑vornicul Parvu. Si intre ei, dar putin mai la spate, vel‑comisul Danciu‑Gogoasa. Lipseau numai Radu, care in zilele acelea era bolnav de lingoare, si batranul Neagoe‑banul. Acesta din urma se prapadise numai cu cateva luni in urma si fusese inmormantat la Craiova.

- Maria ta, lua cuvantul Barbu‑vel‑banul, ridicandu‑se in picioare, dar necatadicsind sa‑si lase un genunchi inaintea domnului. Trecem de bunavoie de partea mariei tale si vrem sa te slujim cu credinta.

Privirile lui Barbu catau nesigure in stanga jiltului domnesc. Acolo se gasea Mircea, feciorul domnului, si capitanul Ion, cercetandu‑l cu neincredere pe vel‑ban.

- Norodul cum priveste venirea si urcarea noastra in scaunul parintesc?

- Stii bine, zise vel‑banul, ca norodul a tinut mult la tatal mariei tale, Vlad - fie‑i cinstita in veci amintirea si odihneasca‑se in pace acolo unde se gaseste! - si‑ti este plecat si supus, gata sa implineasca orice porunca. Atata ca.

Mihnea isi ridica fruntea:

- Atata ca?.

- Nu norodul are vreo insemnatate, maria ta, ci marii boieri.

- Norodul este sarea pamantului, grai Mihnea.

- Asa e!. Asa e!. incuviinta, fara vreo alta impotrivire, vel‑banul Barbu.

- Si ati venit sa‑mi jurati credinta?

- La bine si la rau, maria ta, se ridica la cuvant vel‑vornicul Parvu. Vrem sa incepem o viata noua, pentru binele tarii. Le intindem tuturor mana, chiar si capitanului Ion, cu care am avut cele mai dese ciocniri.

- Sa fie macar acum intre noi pace si intelegere, rosti, la randul lui, si vel‑comisul Danciu‑Gogoasa, uitandu‑se insa chiondoras la Ion.

Mehmed isi misca falca mult avantata in afara, isi unse buzele cu miere si glasui:

- Acest lucru il doreste in cea mai mare masura luminatia sa Baiazid, stapanul nostru al tuturora!

- Stapanul domniilor voastre, al otomanilor, da. Al nostru insa nu! i se impotrivi capitanul Ion.

- Noi avem un singur stapan, pe maria sa Mihnea! adauga Baldovin.

Cuvintele cazura ca niste pietre pe inima lui Mehmed. Acesta se facu galben. Degetele‑i lungi si vinete framantara manerul lung, de fildes, al hangerului. Se uita spre garda de musulmani cu care venise, dar nu indrazni sa inceapa nimic.

Isi musca limba pana la sange, insa nu‑si arata mania.

- In numele inaltei Porti si a sultanului, continua el, ma pun eu chezas ca fratii Craiovesti isi vor pastra cuvantul!

- Sa nadajduim ca va fi asa! murmura Baldovin.

Barbu Craiovescu se facu insa ca n‑aude si cel dintai i se pleca domnitorului, rostindu‑si apasat juramantul.

Doua seri mai tarziu avu loc ospatul. Un ospat simplu, asa cum nu se obisnuia la palat decat in timpul lui Tepes. Mihnea era de parere ca banii putini ai vistieriei nu trebuiesc risipiti pe ospete.

La o masa lunga, in mijloc, se aseza Mihnea, avand‑o in stanga pe tanara si blanda lui sotie, Voica, si in dreapta pe Mehmed‑Beg. Langa Voica se aflau, in rand, Mircea, Baldovin, intr‑un vesmant scurt, caramiziu, cu taietura apuseana, Ioana, ca intotdeauna imbracata in alb, Draga, rugata mult de Ioana sa vina, boierii si capeteniile de oaste.

Un boier ii sopti lui Danciu ca Draga este una dintre acele fete stranse odinioara din satele oltenesti, ca sa le daruiasca turcilor, dar capitanul Ion le scapase.

Danciu o cerceta indelung cu privirea pe Draga si, cu toate ca trecusera atatia ani, o recunoscu.

Slujitorii incepura sa aduca bucatele. Boii si berbecii care fusesera fripti erau din cirezile si turmele vel‑banului Barbu, care era acum socotit, in locul batranului Neagoe, capul familiei Craiovescu. De altfel, cu cateva zile inainte, el insusi poruncise sa li se incredinteze bucatarilor curtii animalele laolalta cu cateva buti pantecoase de vin, zece butoiase cu branza, unt, grasime de porc si multe altele.

Vrand sa se puna bine cu noul domnitor - potrivit si unei vechi traditii - vel‑banul nu se uitase. Risipise cu amandoua mainile. Fructe, miere, peste, rachiuri. De toate trimisese din plin, aratandu‑se cat se poate de darnic.

Pana si lautarii tigani tot de pe mosiile sale erau.

Noul domn era sarac. De pe urma parintelui sau nu‑i ramasese decat casa de la Sibiu, loc de refugiu in vreme de restriste. Iar banii putini cati ii avea si‑i castigase cu greu, slujind in oastea regelui Ungariei, Vladislav al II‑lea, sau in aceea a voievodului Transilvaniei, Petru de Szentgyorgyi.

Lui Mehmed‑beg, ca si lui Ali‑beg, impotriva tuturor invataturilor Coranului, ii placea cum nu se poate mai mult vinul. Licoarea adusa de Barbu o cunostea. Nu numai o data chefuisera impreuna la Bucuresti, Targoviste sau Craiova. Se prefacea ca bea apa, dar, de fiecare data, isi schimba cupa si sorbea vin.

Incepuse sa se ameteasca. Nu prea mai stia ce face. Da din maini fara rost. Radea tare. Si mai ales isi intindea mereu barbia lata in afara, ca s‑o poata privi mai bine pe Ioana.

- O asemenea floare n‑am izbutit inca sa rasadesc in gradina mea! le sopti insotitorilor sai.

Fu instiintat:

- Aceea in alb este copila lui Ion. O iubeste ca pe ochii din cap. S‑a casatorit cu Baldovin. Cealalta, de langa ea, mai micuta la stat, se numeste Draga. Si unii banuiesc c‑ar fi sotia capitanului. Iar altii sustin ca nu.

- Cred ca n‑am facut bine aducandu‑te aici! ii spuse Baldovin Ioanei. Begul este numai cu ochii pe tine.

Ioana zambi:

- Si crezi ca mi‑ar putea face vreun rau? Suntem doar in domnia mariei sale Mihnea, fiul marelui Vlad. Cine‑ar indrazni? Si ma aflu langa bratul tau.

Baldovin o cuprinse de mijloc. Pentru intaia oara in viata, Ioana lua parte la un ospat in palatul domnesc. Radea cristalin. Era fericita.

Totusi glasul usor ingrijorat al lui Baldovin o facu sa tresara. Parca se dezmetici dintr‑un somn. Se uita la dreapta si ii vazu pe voievodul Mihnea si pe fiul acestuia, Mircea, tacuti, incruntati, atenti la oaspetii lor. Abia acum il zari si pe Mehmed‑beg privind‑o lacom. Ochii mici, negri, ai begului azvarleau scantei. Il observa si pe Danciu. Sub ranjetul lui lingusitor, dar si batjocoritor in acelasi timp, i se paru ca citeste o amenintare surda.

- Vreau sa ma duc acasa! ii spuse lui Baldovin.

Mihnea, la intrarea sa in Bucuresti, le daduse drept locuinta capitanului Ion si ginerelui acestuia conacul vechi si destul de darapanat, care ii apartinuse lui Lazar, fostul mare logofat al lui Vlad Tepes. Conacul se afla in mijlocul unei livezi, pe malul Dambovitei, in preajma bisericii Sfantului Gheorghe.

- Nu poti pleca singura, se ingrijora Baldovin. Noaptea este intunecoasa si cetatea de scaun neasezata inca destul de bine dupa sosirea noastra aici.

- Ai sa‑mi dai un ostean din straja cu mine.

Baldovin se lasa cu greu induplecat. Dar cand o auzi pe Ioana spunand si ca Vladut, baietelul lor, nu se simtise prea bine in acea zi, era cam rosu la obraz si s‑ar putea sa fi racit, se hotari. Ii ceru invoirea capitanului Ion ca sotia sa si Draga sa se inapoieze acasa.

Acesta il intreba pe Mircea. Si Mircea incuviinta.

Baldovin porunci ca trei osteni din straja sa le insoteasca pana acasa pe cele doua femei.

In timpul cand se pregatea de plecare, Ioana baga de seama ca begul se ridicase in picioare si vorbea, agitat, ceva cu oamenii lui. Si intre Craiovesti vazu o oarecare miscare. Danciu ii soptea ceva la ureche lui Barbu. Dupa aceea se apropie si el de grupul osmanlailor.

In sala ospatului, aerul devenise greu de respirat. Unii se ametisera, dar altii, i se paru Ioanei, faceau pe ametitii.

Slujitorii aduceau placinte, struguri uscati, pastrati inca din toamna trecuta in incaperi racoroase, mere, pere si alte soiuri de fructe.

Mihnea nu era un om prea vesel. Fusese deprins doar cu greutatile si cu lupta. Petreceri facea rar si numai cu prilejul nuntilor si al altor sarbatori de familie.

Ospatul acesta insa trebuia sa dureze. Asa se obisnuia la curtea din Bucuresti dupa inscaunarea unui domn.

Baldovin, in timp ce Ioana se imbraca, cugeta ca lucrul cel mai bun ar fi fost sa o conduca el insusi. Ii marturisi acest gand. Dar Ioana se impotrivi. Domnitorul si fiul lui s‑ar fi mahnit vazandu‑l ca pleaca pentru o spaima neintemeiata a sotiei sale.

Ioana iesi, insotita de Draga si de cei trei osteni. Femeile se urcara in caleasca. Ostenii sarira pe cai. Portile cele mari ale curtii domnesti se deschisera. Dinspre rau venea un suvoi de aer rece. Frunzele copacilor fosneau uscat si vantul le smulgea nemilos.

Baldovin isi imbratisa sotia, din usa calestii, inca o data. Ioana avea in trup un tremur. Iesise din incaperea calda si nu era nici prea gros imbracata. Draga il saruta si ea pe Baldovin, ca o mama, pe frunte.

Caleasca porni clatinandu‑se prin gloduri. Salta peste pragul de lemn, ingropat in pamant, al portii.

Vizitiul isi pocni biciul. Caii se incordara si caleasca se pierdu in noapte spre zavoiul de salcii.

Ioanei i se intetise tremurul. Dintii ii clantaneau. Draga isi scoase salul gros de lana din spate si o inveli.

Din departare, rasuna galopul unui grup de calareti.

«Baldovin! gandi Ioana. Nu s‑a lasat si vine dupa noi. Sau tata.»

Calaretii inconjurara caleasca.

Ioana deschise ferestruica:

- Cine sunteti?!

- Porunca domniei! raspunse, ragusit, unul.

Numai ca, intre calaretii nou‑sositi si cei din straja, pe neasteptate, izbucni lupta.

- De ce va luptati intre voi? Cine sunteti?

Unul din ostenii de straja cazuse cu o lance intre umeri. Altul fusese taiat de sabie.

Cel de‑al treilea se repezi la caleasca.

- Fugiti! apuca sa spuna. Dar o sageata i se infipse pe la spate, in gat.

Draga o apuca pe Ioana de mana si incerca s‑o traga afara.

Tanara femeie era ca un copil. De sub mantia rosie de brocart, i se vedea rochia pe care o purtase si la nunta. Parea o pasare alba cu aripile rupte si insangerate.

- Vladut! suspina.

Dar vizitiul sari de pe capra. Le impinse pe amandoua la loc in caleasca si inchise usile.

- Sariti! Ajutor! striga Draga.

- Daca tipati va spintecam! le ameninta pe femei unul dintre calareti.

Caleasca porni in goana, inconjurata de barbatii calari.

Draga continua sa strige. Atunci vizitiul opri din nou caleasca. Si calaretii o trasera afara pe Draga. Ioana i se atarnase de brate:

- Nu!. Lasati‑o!. Lasati‑o!.

Cineva o lovi peste gura, facand‑o sa‑i sangereze buzele. Altul o impinse inapoi in caleasca. Ioana mai apuca s‑o zareasca pe Draga cazand. Nu stia daca fusese ucisa sau nu. Dar caii trecura peste trupul ei in galop.

In sala de ospete a palatului, Mehmed‑beg se imbatase.

- Apa, bolborosea, apa din viile Craiovestilor!

Gusa i se zguduia de ras.

Mihnea se mohora din ce in ce mai mult. Si Mircea la fel.

Voievodul parasi masa. Tamplele i se zbateau. Isi trase jiltul mai la o parte.

Ion se intrista vazandu‑l pe voievod suparat intr‑o asemenea seara menita petrecerii si veseliei. Se gandi ca i‑ar placea sa‑i insface pe osmanlai, cu Mehmed‑beg al lor cu tot, si sa‑i zvarle in Dambovita. Sa dea in felul acesta semnalul ridicarii impotriva puterii lui Baiazid. Asa cum facuse Tepes cand ii pedepsise pe Hamza‑pasa si Catavolinos.

Ii impartasi, in taina, lui Mihnea gandul.

Voievodul ii raspunse, tot in taina, ca n‑a sosit ceasul. Inca nadajduieste ca‑si va putea orandui domnia fara sange.

Zorii incepura sa se arate, desclestand din neguri cetatea de scaun.

Zidurile paraginite ale palatului parca fusesera acoperite de cenusa. Raul ce marginea ograzile palatului curgea clipocind. Toaca de la biserica Sfantului Gheorghe incepu sa bata.

Un calugar, cu poalele anteriului sumese, se zorea spre biserica. Vazu ostenii cazuti. Dadu alarma.

Fugi si batu in porti:

- Strajeri domnesti ucisi!

Baldovin se pravali pe scari.

- Unde‑i caleasca?

Ion se avanta pe cal. Strabatu in galop zavoiul. Nu mai avu rabdare sa ocoleasca zidul. Sari, calare, de‑a dreptul.

Negru se prapadise, dupa ce‑l slujise atata indelungata vreme, si capitanul il ingropase ca pe‑un om, ca pe‑un prieten. Un armasar asa cum fusese Negru nu se mai gasea. Dar nici calul moldovenesc pe care‑l avea acum, numit Surul, dupa culoarea parului, nu era de lepadat. Il dresase si‑l obisnuise, ca si pe Negru, sa‑l inteleaga, sa‑l asculte, sa nu se teama nici de zgomotele bataliei si nici de piedicile ce i s‑ar fi ivit in cale.

Taie drumul printre copaci. Descaleca si urca scara, sarind cate trei trepte deodata.

Slujnica ii iesi inainte.

- Unde e Vladut?

- Inauntru, doarme.

Baietelul se trezise si ii radea bunicului nu numai cu gura, ci si cu ochii. Isi batea manutele grasute una de alta.

- Mama. Mama.

- Ioana? Draga?

- Inca n‑au venit.

Pentru intaia oara in viata, capitanul simti ca tot sangele i s‑a scurs din inima. Au izbutit? Dar cine?. Cine?. Mehmed?. Barbu?. Danciu?. Si tocmai intr‑un asemenea ceas, cand un domn ca Mihnea se urcase in scaun? I se parea de necrezut. Sa fi avut ei o asemenea indrazneala? Sa nu se fi temut?

Pe usa navali Baldovin:

- Au gasit‑o pe Draga.

O adusera in casa si o intinsera pe pat. Fusese injunghiata si caii ii zdrobisera trupul. Era plina de sange.

O spalara, si medicul sas Schmidt, care venise de la Sibiu cu Mihnea, se grabi la capataiul ei. Nu mai avea decat foarte putin de trait.

Ion se asezase pe un scaunel langa pat. Gandurile ii huruiau in minte ca niste bolovani curgand pe o vale.

Iarasi? Pentru a cata oara? Roxana, Oltea, Draga si acum Ioana. Torturari. Rapiri. Ce inimi de fiare pot sa aiba astfel de oameni? De ce sa nu se rafuiasca numai cu barbatii? De ce sa loveasca femeile? Rapirile de fete si femei, acest blestemat mijloc de a‑si popula haremurile, otomanii l‑au folosit in toate tinuturile si tarile pana unde s‑au intins.

Draga apucase sa mai povesteasca felul cum fusese rapita Ioana. Vizitiul fusese inteles cu calaretii.

- Capitane, il ruga Baldovin pe Ion, fii bun si vesteste domnia ca am plecat in cautarea Ioanei. Nu pot intarzia nici o clipa. Fara ea viata mea nu mai are nici un rost.

- Incotro vrei s‑o iei?

- Dupa cate am inteles, caleasca trebuie sa se fi indreptat spre Dunare. O apuc si eu intr‑acolo. Poate izbutesc sa‑i ajung.

- Duceti‑va. amandoi!. N‑o lasati. pe Ioana in ghearele lor! sopti cu buzele albe Draga.

Avea dureri infioratoare. Isi infipse unghiile in palme si‑si musca limba ca sa nu tipe.

Cuvintele ii razbeau din piept cu greutate. Suvite fierbinti, subtiri, de sange, i se scurgeau printre buze.

Lui Ion i se rupea inima.

Cum sa se imparta? Ar putea s‑o paraseasca pe Draga, dupa ce aproape o viata intreaga se jertfise pentru el?

- Am sa. mor! mai murmura Draga. Nu mai sta. pleaca. impreuna cu Baldovin. dupa Ioana.

Capitanul isi desfacu bratele. Ii cuprinse trupul zdrobit sub copitele cailor si‑o saruta. Ii datora aceasta imbratisare. Traise numai pentru el si ai lui. Murea tot pentru ei.

Mai rasufla o data adanc, si chinurile i se sfarsira. Pe chip ii ramasese intiparit un zambet. Plecase din aceasta lume zambind, imbratisata de cel pe care‑l iubise, singurul barbat care‑i fusese drag.

Cel putin ultima clipa a vietii ii fusese inseninata.

- Draga!. Draga!.

Dar Draga nu mai era.

In fata capitanului nu se mai gasea decat un corp fara viata, care, in sfarsit, dupa atatea suferinte, isi gasise odihna.

Gonea de‑a lungul campiilor, peste munti si ape.

Totul se repeta ca intr‑un vis urat.

Capitanul era insotit de doi dintre prietenii si tovarasii sai de lupta: Zane si Eufrosin. Nici unul nu mai era tanar, insa nici unul nu se arata obosit.

Invesmantati turceste, cu insemnele unor spahii doborati pe drum, strabateau incoa si incolo intinsa imparatie turceasca.

Ioana fusese smulsa de langa copilasul, sotul, tatal si prietenii ei de nu se stie cine si dusa undeva, intr‑un loc necunoscut, pe care nu izbuteau sa‑l afle.

Incotro s‑o mai ia? Baldovin disparuse si el ca‑n pamant. Cel putin daca ar fi izbutit sa dea de urma lui Baldovin! Poate descoperise el, intre timp, ceva. Si, impreuna, le‑ar fi fost oricum mai usor s‑o gaseasca pe Ioana.

Vremea trecea. Vara, toamna, iarna zburasera. Venise primavara. Si ei tot mai goneau. Cercetau oamenii din orase, targuri, porturi, de prin preajma cetatilor, din hanuri si locuri de popas.

Cutreierasera imperiul otoman alcatuit din atatea tari cotropite, de la orasul bulgaresc Tarnovo, pana in peninsula greceasca Moreea, din asezarile sarbesti de pe raul Sava, pana la Trapezunt si Bagdad. Strabatusera tinuturi inverzite sau pustiuri, trecusera peste munti si plutisera pe mari. Dar Ioana nu era nicaieri. De fiecare data, vazusera ca s‑au inselat sau au fost inselati.

Intr‑o seara, istoviti, facura un scurt popas pe tarmul marii, la Smirna - sau Izmir, cum il numeau turcii.

Vara, sub lumina toropitoare a soarelui, marea Egee seamana cu un urias cazan de arama topita. Toamna devine albastra‑cenusie. Dar primavara adancurile sale se umplu parca de margaritare si cineva nevazut presara deasupra ei aur.

Gradinile sunt incarcate de flori si pasarile, ce se aduna aici in nenumarate stoluri, canta fara incetare, ametitor.

Capitanul n‑avea insa ochi sa admire farmecele primaverii sau culorile marii. Si nici urechi sa asculte trilurile pasarelelor.

Inima lui era arsa. Un singur copil ii ramasese, Ioana. Si unde se gasea? Gingasa si ferita de rele atata vreme cat fusese in casa parinteasca, pe ce maini incapuse? La ce torturi fusese supusa? Ce umilinte si injosiri indurase?

Incerca sa‑si inchipuie ce se intamplase cu ea. Voia sa nadajduiasca. Sa creada ca totul se va sfarsi cu bine. Dar adevarul nu putea fi acesta, de vreme ce nici o urma a Ioanei nu se gasea.

Stateau tustrei pe tarmul marii. Cateva injghebari subrede de lemn erau menite sa‑i adaposteasca pe aceia care se gaseau in trecere prin Smirna. Pe cat erau de saracacioase pe dinafara aceste injghebari, pe atat erau insa de bine intocmite pe dinauntru.

Hangiul, un barbat tuciuriu, un armean, ii gazduia si‑i ospata cu atentie si cea mai mare bunavointa pe calatori. Pe masutele scunde, in fata carora calatorii sedeau, se aduceau intruna fierturi de verdeturi, pilafuri cu carne gustoasa si grasa de batal, dulciuri, fructe si felurite alte bunatati.

Armeanul era deosebit de indatoritor si mai ales foarte priceput in pregatirea unor bauturi dulci, dintre care braga era cel mai adesea ceruta de oaspeti.

Tot acolo, pentru desfatarea calatorilor, se mai gasea o tanara grecoaica roaba, dantuitoare. Si, de asemenea, un batran cantaret cersetor - unul dintre acei nenumarati cantareti cersetori care puteau fi intalniti aproape pretutindeni prin locurile de popas din uriasul imperiu otoman al lui Baiazid.

Tanara fata dantuise. Dantul ii incantase pe cei aflati la popas. Mladierile trupului fetei erau fara cusur. Iar clopoteii prinsi la gleznele si incheieturile mainilor ei sunasera placut si inveselitor.

Oaspetii bateau in tactul melodiei din palme.

Monede de toate felurile ii erau azvarlite la picioare.

Veni si randul batranului. Acesta instruna coardele unei laute si incepu sa cante:

Amar, amar de sufletele noastre!

Peste intreg pamantul s‑a intins intunericul

Si zorii nu mai pot sa se reverse!

Zorii au fost inlantuiti

Si nu mai au putere sa se reverse.

Vocea batranului era melodioasa si cuvintele cantecului ii facura sa se cutremure.

- Esti din Tara Romaneasca? il intreba Eufrosin.

- Ca si voi, v‑am auzit adineauri. Si inima‑mi se fericeste doar cand aud pe cineva vorbind in graiul parintilor mei. Dupa ce‑mi ispravesc cantecul, veniti mai aproape si spuneti‑mi: cu ce vant pe‑aici? Dar sa vorbiti incet. In imperiul otoman nu este bine sa glasuiesti prea tare. Si scandurile si pietrele au urechi.

Cei trei prieteni il lasara pe cantaret sa‑si termine cantecul. Il luara intre ei si, dupa ce‑l ospatara, aflara cu uimire ca acesta se intorsese numai de cateva zile din tara.

- Calatoresc pretutindeni, ii lamuri. Aceasta este soarta noastra, a cantaretilor, cunosc o multime de limbi, insa de fiecare data ma intorc, pentru un cat de scurt timp, in locurile de bastina. Pe urma pot pleca iarasi in lume, sa‑mi castig painea cu unealta aceasta straveche de cantat.

- Si ce mai e prin tara? intreba nerabdator Ion.

Cantaretul privi cu grija in jur, deoarece in locul acela se aflau o multime de alti calatori si se putea ca unii dintre acestia sa fi inteles romaneste.

- In tara lucrurile s‑au schimbat mult, urma el. Maria sa Mihnea a incercat, la inceput, sa ajunga la buna intelegere cu Baiazid. Sa se pastreze intre ei pacea, dar fara amestecul din afara al otomanului. Le‑a cerut si Craiovestilor sa inceteze cu trepadeala dintre Bucuresti si Stambul.

- Asta o stiu, ii scurta batranului cuvantul Ion. Eram inca acasa cand maria sa le‑a cerut acest lucru.

- Ca sa si‑i apropie de el pe Craiovesti, maria sa le‑a dat chiar doua hrisoave cu danii pentru manastirea lor, Bistrita olteana. Dar banovetii (Craiovestii, avand dreptul de‑a pastra pentru familia lor marea banie de la Craiova, cea mai insemnata dregatorie a tarii, mai erau numiti si banoveti) nu si‑au curmat legaturile cu Poarta, si aceasta l‑a suparat pe maria sa Mihnea. Le‑a luat marea banie de la Craiova si i‑a incredintat‑o fiului sau, Mircea. I‑a certat si i‑a pedepsit, atat pe ei, cat si pe alti boieri veliti care au umblat dupa indemnul lor. Iar pe unii, cei mai primejdiosi si care incercau sa‑l rapuna, i‑a scurtat de capete. Aceasta i‑a facut pe banoveti sa‑si lase mosiile si conacele. Si, impreuna cu familiile lor, sa treaca Dunarea, pe la Cetate, la turci. Si tot de‑atunci l‑au numit pe voda "cel Rau", Mihnea cel Rau. Rau fiindca nu le ingaduie sa‑si mai faca mendrele, sa slabeasca drepturile si puterea domniei, sa stapaneasca ei, pe voie, sub obrocul sultanului.

- Si tara nu este tot alaturi de maria sa Mihnea?

- Tara si ostenii sunt. Si, in numele tarii, mai ales anumiti voinici ai vestitului capitan Ion, pastratorul diatei si sabiei lui Tepes.

Capitanul si prietenii sai zambira. Cantaretul n‑avea de unde sti ca insusi Ion si doi dintre ortacii sai se aflau alaturi de el.

La plecare - dupa ce insusi Mihnea il sfatuise si‑l indemnase pe Ion sa plece neintarziat in cautarea copilei sale - acesta isi incredintase voinicii prietenului si ajutorului sau de temei, Valsan. Si‑i poruncise sa‑l slujeasca pe voda. Iar cetasii, dupa cum reiesea din povestirea cantaretului, isi faceau pe deplin datoria.

«Deci asa stau lucrurile! cugeta Ion. Maria sa Mihnea va avea, cat de curand, nevoie, de mine! Si eu n‑am dat inca de urmele Ioanei sau macar de‑ale lui Baldovin!»

Il intreba pe cantaret daca n‑a auzit despre o tanara femeie, care arata asa si‑asa si fusese smulsa de niste fiare cu chip omenesc de langa copilasul ei. Dusa nu se stie unde. Sau despre un tanar ostean care plecase in cautarea sotiei sale.

Cantaretul nu stia, dar se gandi s‑o intrebe si pe dantuitoarea greaca. Aceasta da, auzise.

Un achingiu, trecand prin Izmir, spre casa, ii povestise ca luase parte, din porunca lui Mehmed‑beg, impreuna cu urdia din care facea parte, la rapirea unei tinere si frumoase jupanite valahe.

Inima capitanului Ion se zbatu.

Pe chip nu i se clinteste insa nici un muschi. Cei care il privesc - chiar prietenii si tovarasii de lupta, apropiati, Eufrosin si Zane - nu‑si pot da seama de cata tulburare are in suflet.

Isi tine pumnii stransi si dintii inclestati.

Pe aceasta jupanita hotarase s‑o ia in haremul sau Mehmed‑beg. Atata ca, din urma, sosea sotul femeii, un neinfricat cavaler valah, pe nume, parca, Baldovin. Printr‑un atac indraznet, in timpul noptii, la un popas, cavalerul valah a izbutit s‑o scape pe sotia sa din cortul unde zacea legata. Numai ca, in timp ce fugeau, i‑a ajuns din urma urdia de achingii. In lupta care s‑a dat, unu contra cincizeci, Baldovin a fost sfartecat de sabii si lanci. Trupul i‑a fost azvarlit la caini. Iar sotia i‑a fost vanduta, ca sclava. Impreuna cu alte sclave, tanara femeie a fost imbarcata pe o corabie si dusa - isi amintea dantuitoarea, fara sa fie insa cu totul sigura - catre insula Rodos.

Mai departe nu stia nici ea ce s‑a intamplat.

Ion isi lasa neincepute, pe masa, bucatele ce‑i fusesera aduse.

Copila lui avusese parte de aceeasi soarta ca si intaia lui dragoste din tinerete.

Se ridica si rosti:

- Catre insula Rodos!

Se catarase in picioare, pe umerii lui Zane. Printre gratii se zarea marea. Intinsa, albastra, poleita de soare. Jos, la poalele fortaretei, se jucau veseli niste copii. Glasurile lor razbateau pana aici, unde capitanul Ion si Zane imparteau aceeasi rece si umeda incapere.

Multe piedici biruise pana atunci - intr‑o intreaga viata de lupta si zbucium - capitanul Ion. Numai de data aceea nu gasea nici o iesire din greaua situatie in care se gasea.

Impreuna cu Eufrosin si Zane, capitanul sosise de la Izmir cu o corabie in Rodos. Insula se afla sub stapanirea unor cavaleri din ordinul asa‑numit al Ioanitilor[1].

Ion mai auzise povestindu‑se despre cavalerii Ioaniti.

Cu trei veacuri in urma, unii inaintasi ai acestora fusesera chemati de regele maghiar Bela al IV‑lea si asezati in partea de miazazi si rasarit a Transilvaniei, spre marea nemultumire a romanilor, stapanii dintotdeauna ai acestor meleaguri.

Acum cavalerii Ioaniti alcatuisera in Rodos un puternic avanpost de lupta impotriva inaintarii pe mari, spre asfintit, a fortelor otomane.

Turcii se pregateau sa atace si sa cucereasca insula. In acest scop trimiteau mereu iscoade ca sa cerceteze si sa cunoasca mijloacele de aparare ale Ioanitilor. Asa incat cavalerii ii banuiau pe toti cei care soseau in Rodos ca sunt oameni ai otomanilor.

Pusi indata dupa debarcare sub urmarire de cavaleri, se afla ca valahii nou sositi intrebau pretutindeni despre o alta corabie ce trebuia sa fi acostat mai demult in Rodos.

«Nu mai incape indoiala, socoti marele maestru, ca sunt trimisi de turci!» Si porunci sa fie chemati numaidecat cei trei valahi la sine.

Adusi in fortareata, Ion, Eufrosin si Zane fura condusi intr‑o mare sala. O imagine a Madonei, mai inalta decat un stat de om, se afla zugravita pe unul dintre pereti.

Li se pusera numeroase intrebari. Capitanul istorisi ca isi cauta copila, care ii fusese rapita, apoi vanduta unui negutator de sclave. Negutatorul o urcase intr‑o corabie ce pornise spre Rodos.

- Si ai aflat ceva despre fata? intreba marele maestru.

- Am aflat ca vasul pe care fusese imbarcata, prins de o furtuna si izbit de stanci, s‑a scufundat in mare, nu departe de Rodos. Dintre toti cei care se gaseau pe punte, un singur marinar a scapat. Pe‑acesta l‑am cautat si el mi‑a povestit ca Ioana - asa se numea copila mea - nu s‑a temut de moarte. Dimpotriva, dupa injosirile la care fusese supusa, isi dorea sfarsitul. Stia ca eu, parintele sau, voi avea grija de baiatul ei, Vladut.

Marele maestru ceru sa fie adus marinarul ca sa depuna marturie, dar acesta parasise cu o zi inainte insula.

- Trimiteti, ruga atunci capitanul, pe cineva in Tara Romaneasca, la voievodul Mihnea. Va va incredinta maria sa insusi ca nu suntem iscoade turcesti, ci dimpotriva, luptatori impotriva asupririi lui Baiazid.

- Asa vom face! hotari marele maestru. Numai ca noi nu ne vom adresa voievodului, ci, potrivit regulilor noastre monahale, calugarilor unei manastiri. Pana atunci veti ramane oaspetii nostri, fara a vi se ingadui sa parasiti nici macar pentru un ceas fortareata, iar daca veti incerca sa fugiti, veti fi socotiti dusmani si rapusi.

- Bine! se invoi capitanul. Va rugam doar ca aceasta cercetare sa se faca pe cat cu putinta mai repede. Am intarziat si‑asa prea mult. Si suntem asteptati de maria sa Mihnea pentru a‑i da ajutorul cuvenit intru asigurarea libertatii tarii.

Timpul incepu sa treaca. Capitanul, Eufrosin si Zane erau tratati bine de cavaleri. Li se daduse o chilie mica, dar curata si li se aducea hrana indestulatoare.

In cea de‑a patra luna de cand se aflau acolo, li se vesti ca a sosit din Tara Romaneasca un calugar, care trebuia sa stea de vorba cu ei si sa arate apoi, sub juramant, daca erau vinovati sau nu.

Calugarul valah veni in chilie si, cand se incredinta ca erau intr‑adevar capitanul Ion si trei din cetasii sai, pleca fara sa le destainuie ce hotarare luase.

Spre seara fura chemati in marea sala a cavalerilor, ce se afla in partea de sus a fortaretei. La o masa lunga, in fata unui camin din fundul salii, marele maestru si alti cavaleri, invesmantati in camasi de zale si cu coifuri de fier pe cap, se sfatuiau intre ei. Alaturi se afla si calugarul‑oaspete din Tara Romaneasca.

- Ca sa ne‑ncredintam cu totul de adevarul spuselor voastre, duceti‑va si jurati inca o data in fata Madonei ca aveti cugetul curat, le ceru marele maestru.

Bucurosi, Ion si cei doi cetasi se apropiara de peretele pe care era pictat chipul Madonei si jurara ca isi simt cugetul curat si n‑au spus decat adevarul.

In clipa aceea marele maestru rosti:

- Ati jurat mincinos. Cinstitul calugar valah aici de fata ne‑a marturisit mai inainte, de‑asemenea sub juramant, ca sunteti iscoade otomane.

- Minciuna! Calugarul minte! apuca sa mai strige capitanul Ion.

Dar unul dintre cavaleri trase de un maner. Un capac de fier se deschise si tustrei cazura in adanc.

Se pomenira intr‑o celula inchisa cu un grilaj de fier.

In zadar se planse apoi capitanul cerand o noua cercetare. Marele maestru se imbolnavise grav. Zacea lipsit de puteri. Nu voia sa auda nimic. Si fara porunca sa nici o noua solie nu putea pleca.

Lunile trecura repede. Primul an la fel. Si nici o schimbare nu se petrecu in soarta celor intemnitati. Incercasera tot ce era cu putinta ca sa poata scapa de‑acolo. Se straduisera sa desfaca usa, sa traga de gratii, sa sape un tunel. Fortareata fusese ridicata numai din blocuri mari de piatra, in care gratiile erau varate adanc si, fara unelte potrivite, nici o forta omeneasca nu le‑ar fi putut desprinde de‑acolo.

Eufrosin izbutise o data, cand li se aducea hrana, sa prinda printre gratii mana cavalerului paznic, sa i‑o rasuceasca si incercase sa‑i smulga cheile. Dar ceilalti paznici sarisera in ajutorul primului. Eufrosin fu scos din celula. Judecat numaidecat pentru razvratire. Si osandit de a fi inecat in mare.

Capitanul Ion era atat de mahnit incat se inchise in sine. Zile intregi statea tacut, innegurat si deznadajduit. Se gandea ca isi pierduse amandoi copiii. Sotia sa, Oltea, devenise o umbra. Draga isi inchisese si ea ochii. Pierise si Eufrosin, tovarasul drag de arme si prietenul incercat, care atatia si atatia ani ii fusese mereu in preajma, ca si Valsan si Zane, la bine si la rau. Nici in tara nu mai stia ce era. Si sigur ca voievodul, in zilele acelea atat de framantate, l‑ar fi dorit alaturi cu sfatul si fapta.

Capitanul se gasea in cel de‑al saizeci si cincilea an de viata, varsta cand altii isi cautau sau isi gasisera de mult odihna. Pe cand lui ii era dat sa indure atatea, ba inca sa mai si zaca in temnita pe nedrept. Si nu intr‑o temnita otomana, ci intr‑una calugareasca.

Dar iata ca veni o zi cand maimarele ordinului cavalerilor‑calugari din Rodos isi afla sfarsitul.

Auzira trambitele sunand si tobele batand atunci cand fu ingropat intr‑un mormant deschis in zidurile de piatra ale fortaretei.

Folosind acest prilej, capitanul si Zane - chiar de a doua zi dupa ingropaciune - cerura ingaduinta noului mare maestru al ordinului, un tanar de nici douazeci si sapte de ani, de a se dezvinovati pentru ceea ce nu faptuisera.

In asteptarea raspunsului, nu aveau altceva mai bun de facut decat sa se catere, cu randul, la fereastra, si sa priveasca departarile printre gratii.

Trecuse mai bine de o luna. Venise iarasi primavara si apele scanteiau sub razele caldute ale soarelui. Corabii cu panzele albe intinse si galere la care vasleau sclavi se vedeau plutind pe intinsul Mediteranei. Randunele de mare brazdau voioase vazduhul albastru si pescarusi cu pantecele catifelate, cautandu‑si hrana in valuri, tipau cu glasuri ascutite ca de copii.

Dorul de libertate il mistuia. Si aproape in fiecare noapte il visa pe Vladut. Ce s‑o fi ales de el? Fara indoiala, totul trebuie sa fie bine. Mihnea - voievodul si Mircea - marele ban al Craiovei nu l‑au lasat de izbeliste.

Era incredintat ca e bine si, totusi, un ghimpe ii intepa uneori inima. Isi amintea atunci cum Vladut ii radea cu gura si ochii. Cum isi ridica manutele grasute spre el.

Saptamanile trecura. Nadejdea de a fi primit de noul maestru era din ce in ce mai slaba. Dar iata ca, intr‑o buna dimineata, un cavaler li se infatiseaza la usa chiliei.

Noul mare maestru, pe nume Laurentiu, se hotarase sa‑i primeasca.

- Daca nu ne vom intelege cu ei, va trebui totusi sa scapam si altfel, ii sopti lui Zane capitanul, in timp ce ieseau amandoi din celula. Inapoi nu trebuie sa ne mai intoarcem.

Mersera prin coridoarele reci ale fortaretei, coborara si urcara numeroase scari, pe care la sosire nu avusesera prilejul sa le vada. Si se pomenira in aceeasi sala in care mai fusesera o data.

Sala, intaia oara intunecoasa, era de asta data luminata de faclii infipte in niste gheare de vulturi metalice, lucrate cu multa maiestrie.

Laurentiu si ceilalti cavaleri sedeau la aceeasi masa lunga de langa camin. Pe masa ardea o lumanare intr‑un sfesnic de fier.

Cand capitanul si Zane intrara, Laurentiu le facu semn sa ia si ei loc pe cele doua jilturi aflate in fata mesei.

«Cine stie ce cursa imi mai intind!» se gandi capitanul si, cu o miscare a capului si‑a mainii, ii raspunse ca raman in picioare.

Pamantiu la chip, osos, imbracat in camasa groasa de zale si deasupra cu un vesmant alb, pe care era pictata o cruce de aur, noul si tanarul mare maestru al ordinului ii cerceta din ochi cu atentie pe cei doi prizonieri.

Capitanul si Zane aratau, intr‑adevar, jalnic. In acest lung rastimp cat statusera in temnita, vesmintele li se ferfenitisera. Nici macar o camasa curata nu primisera. Barbile le crescusera ca unor pustnici. Slabisera, dar nu din putere, deoarece zilnic, cateva ceasuri, se luptau intre ei. Se ingrijeau in felul acesta ca muschii si forta sa le ramana intregi.

Vazand ca prizonierii nu vor sa se aseze, Laurentiu se ridica si el in picioare. Ceilalti cavaleri ii urmara pilda. Spuse ca, printr‑un trimis al sau la manastirea Tismana - asa cum ceruse mai demult capitanul - a facut alte amanuntite cercetari.

Cercetarile au scos la iveala intreaga nevinovatie a celor trei prizonieri, dintre care unul fusese ucis intre timp. De vina a fost insa numai calugarul inselator de la manastirea Bistrita, care depusese acolo o mincinoasa marturie impotriva lor. Pentru pedepsirea lui se va rosti anatema, cea mai cumplita afurisenie.

Laurentiu il blestema pe calugarul de la Bistrita in latineste, sufla in lumanarea de pe masa si‑o stinse.

Isi ceru si el iertare celor doi prizonieri si‑i incunostiinta ca sunt liberi.

Se intorceau, in sfarsit, acasa!

Alti morti: Ioana, Baldovin, Eufrosin! Si alte suferinte: anii lungi de temnita!

Pentru ce fusese nevoie sa se petreaca toate acestea?

Pentru ce trebuia ca romanii sa indure din partea unor neamuri straine, care se tot napusteau peste ei, atatea chinuri nemeritate si moarte?

Pe drumul intoarcerii aflara o multime de vesti.

In timpul cat ei lipsisera, Mehmed‑beg navalise cu oastea turceasca in tara. Intai Mihnea si dupa aceea Mircea incercasera sa reziste, dar nu fusese cu putinta.

Coplesiti de multimea si puterea dusmanului, amandoi se retrasesera la Sibiu.

Asa incat pe scaunul domnesc al Tarii Romanesti se urcase un alt fiu al lui Vlad Calugarul (si frate cu Radu cel Mare) pe nume Vlad al V‑lea cel Tanar.

Acesta, tot un domn bun si drept, se apropie de Vladislav, regele Ungariei caruia‑i ceru arme, ca sa‑i poata razbi pe turci si astfel sa‑si dobandeasca neatarnarea. Dar inca inainte de‑a i se inchega cum se cuvine ostirea, Mehmed‑beg navaleste. In luptele care urmeaza, viteazul Vlad cel Tanar este infrant. Si‑n satul Vacaresti, pentru vina de‑a fi incercat sa isi elibereze pamantul stramosesc, i se reteaza capul.

Intr‑un timp atat de scurt, dupa savarsirea din viata a lui Tepes, au urmat, datorita necontenitelor uneltiri si navaliri turcesti, nu mai putin de opt domni. Doi din familia Basarabilor: Laiota Basarab‑Batranul si Basarab cel Tanar - Tepelus. Si sase din familia Draculestilor: Mircea si Vlad Calugarul, feciorii lui Vlad Dracul; Radu cel Mare si Vlad cel Tanar, fiii lui Vlad Calugarul; Mihnea, numit de unii din marii boieri «cel Rau», feciorul lui Vlad Tepes, si fiul lui Mihnea, Mircea.

Cinci dintre acestia opt: Radu cel Mare, Mihnea, Vlad cel Tanar si cei doi Mircea se straduisera prin felurite mijloace, unii cu armele si altii, ca Radu cel Mare, pe cale diplomatica, sa‑si dobandeasca sau sa‑si apere independenta. Restul, ceilalti trei, Laiota Basarab‑Batranul, Basarab cel Tanar‑Tepelus si Vlad Calugarul, nutrisera, desigur, si ei speranta sa scape de sub mana sultanului. Dar neavand conditii prielnice si mai ales curajul trebuincios de a se rascula, statusera plecati, implinind poruncile si asteptand din partea sortii si‑a intamplarii dezlegarea situatiei tarii si‑a lor.

- Si cine se afla acum in scaunul tarii? ii intreaba capitanul si Zane pe calatorii intalniti in drum.

- Un Neagoe, feciorul marelui vornic Parvu - din familia Craiovestilor - si‑al Neagai din Hotarani, raspunde un tarcovnic.

- Fara cat, adauga un popa, lui ii pofteste inima sa‑si spuna Basarab, Neagoe Basarab, dandu‑se drept odrasla a lui Basarab‑Tepelus.

- De unde stii ca adevarul adevarat nu‑i acesta? ia din nou cuvantul tarcovnicul.

- Mai stii? E cu putinta si‑asa ceva. E cu putinta orice! recunoaste popa. Cate nu se intampla si nu se vad ciudate pe lumea asta!

Ion isi aduce aminte de un tanar palid, cu ochii galesi si mustata subtire, ca a lui Radu cel Mare - al carui vataf de vanatori fusese.

Il intalnise si pe el la pomenitul ospat de la palat, al lui Mihnea. Domnitorul il pastrase, de altfel, in Divan, cu rangul de postelnic.

Fiu al marelui vornic Parvu, tanarul Neagoe nu semana nici cu tatal, nici cu unchii Barbu, Danciu sau Radu, si nici cu bunicul Neagoe, ori strabunicul, paharnicul Barbu.

Craiovestii erau barbati vartosi, cu pumnii grei si glasul puternic, deprins sa comande. Si, mai degraba decat cu Craiovestii, tanarul semana cu Basarab cel Tanar‑Tepelus, care avusese si el o statura putintica si un obraz rotund.

Cu toate ca avea infatisare de carturar, Neagoe trecea drept o foarte buna capetenie de oaste. Si nu numai o data fusese laudat pentru priceperea si destoinicia lui in a dobandi biruinte pe campul de lupta.

Capitanul isi mai amintea si ca, la acel ospat, statusera putin laolalta de vorba. Cu multa caldura, tanarul Neagoe ii vorbise despre ucenicia lui in mestesugul filozofiei pe langa fostul patriarh grec al Constantinopolului, Nifon, unul dintre cei mai invatati oameni ai epocii, ca si despre felul cum ii placea sa‑si petreaca timpul in mijlocul comorilor de arta si‑n fata scrierilor (manuscrise sau tiparituri), cu care Craiovestii inzestrasera, in primul rand, ctitoria lor, Bistrita olteana, dar si alte multe biserici si manastiri.

Si va sa zica acest Neagoe se urcase pe tron?

Despre Vladut, feciorasul Ioanei, a aflat ca este bine, sanatos, maricel, adapostit la manastirea Tismana de fostul mare ban al Craiovei si apoi domn, Mircea, fiul voievodului Mihnea, mai inainte ca ei amandoi sa fi parasit, invinsi, Tara Romaneasca, si sa se fi refugiat in Transilvania.

Ca se gaseste acolo, el si Zane aflasera de la un batran fost cetas intalnit pe cale.

Acesta, vazandu‑i, ramasese incremenit.

- Capitanul Ion? Traiesti? Se zvonise. Atunci s‑ar putea sa fie adevarat. si ca maria sa Vlad traieste. traieste si se va intoarce.

De bucurie, se invartea pe loc ca un titirez. Se repezise sa‑i sarute mainile.

Capitanul descaleca.

- Si‑acum?.

- Acum nu stim ce va mai fi, dar ne gandim cu ingrijorare ca Mehmed‑beg se afla, precum s‑a auzit, iarasi la Bucuresti, si‑anume chiar in palatul domnesc. Si ce poate cata apostatul in palatul domnesc decat raul acestei sarmane tari? Tulburarea in mijlocul norodului e mare, cu toate ca, la drept vorbind, cele dintai masuri luate de domnul Neagoe s‑arata blande si pline de‑ntelepciune.

- O sa traim si‑o sa vedem, rosti linistit Ion. Ce mai stii de ceilalti? Unde este Valsan?

Barbatul isi pleca fruntea si incepu sa‑si frece, intristat, mainile noduroase si batucite de manuirea uneltelor de munca si‑a armelor.

- Valsan a cazut in bataliile care au avut loc pe‑aici cu turcii lui Mehmed‑beg, aparandu‑i pe Mihnea si pe Mircea voievod. Au cazut si alti multi viteji alaturi de Vlad cel Tanar. Iar noi, ceilalti, ramanand fara capetenie, ne‑am inapoiat pe la casele noastre. Dar daca te‑ai intors, invata‑ne ce trebuie sa facem! Cu totii numai atata asteptam. Domnia ta esti steagul in jurul caruia se aduna toti cei napastuiti, toti cei care nu se invoiesc ca pe pamantul valah sa porunceasca glasul lui Mehmed. Pentru ca doar domnia ta esti acela care asculti, intelegi si te pricepi cel mai bine sa implinesti nazuinta noastra!

- Va voi da de stire la timp!. Asteptati.

- Asteptam!. Dar sa stii ca, de cum s‑o auzi ca te‑ai intors, volbura va incepe din nou sa creasca.

Capitanul incaleca si, impreuna cu Zane, porni mai departe catre Tismana, sa‑l afle pe Vladut.

Era una dintre cele mai grele ierni pe care Ion le traise in destul de lunga lui viata.

Au ajuns la Tismana intr‑un amurg. Umbre albastrii se coborau de peste munti. Padurea de castani se intindea, alba, pana departe. Zapada coplesea cu povara ei ramurile copacilor. Gerul impietrise apele limpezi ale raului. Se preschimbasera intr‑un pod peste care oamenii treceau ca pe drum. Pana si valurile navalnice ale torentului Gurnia, care nu inghetau niciodata, se prefacusera de asta data in horbote stralucitoare de‑argint. Si flori albe, cu cele mai nevazute infatisari, se zugravisera pe ferestre.

Cand capitanul si Zane au ajuns in sat, copiii care, asa cum sunt copiii, nu stiau ce‑i frigul, se dadeau cu sania pe derdelusul din fata portilor manastirii.

S‑au oprit, si capitanul a privit lung si cercetator intreg cioporul, care facea larma aproape cat o urdie de tatari.

Pe Vladut l‑a cunoscut numaidecat, desi nu‑l mai vazuse de‑atata timp. Copilul crescuse. Avea gingasia Ioanei, dar, cat era de mic, tinuta semeata a lui Baldovin.

- Vladut!

Baiatul a tresarit. Si‑a dat putin pe ceafa caciulita rotunda de miel, care‑i cazuse pe ochi. Era la obraz ca marul. A inteles cine‑l chemase. De‑atatea si atatea ori auzise povestindu‑i‑se despre bunicul. Stia ca acesta pornise pe drumuri departate s‑o caute si s‑o aduca inapoi pe maicuta.

- Bunicule!

S‑a repezit spre bratele lui.

Capitanul s‑a aplecat si l‑a ridicat.

- Vladut!.

Copilul l‑a prins pe dupa gat si‑l saruta cu drag pe obrazul tepos.

Pesemne ca inima capitanului slabise. Plangea. Plangeau amandoi, bunicul si nepotul. Numai ei doi mai ramasesera pe lume, singuri, fara Oltea, Draga, Danut si Ioana, mai ales Ioana. Se strangeau in brate, in ceasul acela inghetat de amurg si plangeau.

Copiii din Tismana se adunasera in jurul calului pe care se aflau bunicul si nepotul.

- E bunicul lui Vladut! isi sopteau. Capitanul Ion!. Vestitul capitan Ion!.

La pas, calari pe Suru, urmati de Zane, bunicul si nepotul intrara in curtea stravechii manastiri.

Nu mai calcase prin locurile acestea de ani si ani de zile. Si iata, venise vremea sa se intoarca aici! In alta parte unde? Nu mai avea nici casa, ii fusese arsa. Nici cete, i se imprastiasera. Nici un domnitor pe care sa‑l slujeasca din inima, cu incredere si nadejde, pe viata si pe moarte.

Se intorsese in manastire, deoarece aici se nascuse si crescuse. Si mai ales fiindca aici se gasea Vladut, feciorul Ioanei.

Intr‑un Dumnezeu ocrotitor al neamului sau si‑al adevarului deplin insa nu mai credea. Crezuse, pe cand era copil, potrivit datinilor stramosesti, intr‑un Dumnezeu care proteguia cinstea, dreptatea si bunatatea.

Dar unde era acesta? Unde se ascunsese? Sau, daca se gasea undeva, imbatranise intr‑atat incat nu mai vedea si nu mai auzea?

N‑auzea strigatele de durere ale orfanilor si vaduvelor? Nu vedea nedreptatile ce se petreceau? Sangele varsat! Scrumul caselor arse nu‑l simtea? Chemarile in ajutor si rugaciunile oamenilor din aceasta tara nu incerca sa le‑asculte? Nici navalirile si pustiirile otomane nu voia sa le vada? Daca era cu‑adevarat, de ce lasa sa biruie pe lume rautatea, minciuna si cruzimea? De ce ingaduia ca oamenii sa fie oropsiti, batjocoriti si calcati in picioare?

- Unde‑i mama? Ai adus‑o pe mama? il intreba Vladut la ureche. Rasuflarea lui fierbinte ii arse obrazul. Mama!. Cuvantul ii arse inima.

- Mama ta nu mai vine.

Ii spusese adevarul. Copilul il primi barbateste. Lacrimile ii secara.

- Nu mai vine? il stranse pe bunicul mai tare de grumaz. Mainile ii tremurara. Atat. Nu mai vine?

- Nu!.

Clopotul, numit Fratele, incepu sa bata.

Capitanul il pastra pe Vladut la piept si nu se inchina.

Nu mai voia sa i se inchine unui Dumnezeu care nu putea fi decat o inchipuire desarta a oamenilor. Sau care, daca existase candva, pierise.

In portile manastirii, cineva batea cu putere. Calugarul‑portar, care era un pitic hidos si stramb, cu fata smochinita, dar fara varsta, bun numai pentru o asemenea slujba, alerga si intreba: cine era de indraznea sa risipeasca linistea manastirii?

- Trimisii domniei!

Privi prin ochiul sapat in poarta si vazu cativa calareti purtand insemnele domniei. Fara sa mai ceara invoirea staretului, desfacu ferecaturile si deschise portita. Ostenii descalecara si intrara, cate unul, cu caii de darlog.

Cel mai in varsta dintre ei intreba aspru:

- Capitanul Ion?

Piticul se infiora:

- Ati venit sa‑l rapuneti?

- Nu. Maria sa Neagoe Basarab doreste numai sa stea impreuna de vorba!

I se vesti capitanului.

- Eu nu doresc sa‑l vad!

- Maria sa te roaga!.

Neagoe Basarab nu poruncise, asa precum ar fi facut orice alt domnitor, sa fie adus capitanul Ion inaintea lui, in trapeza. Ci el, voievodul, il ruga pe capitanul Ion sa‑l primeasca in chilia unde se‑adapostea.

- Daca tine atat de mult, sa pofteasca! se invoi capitanul in cele din urma.

Intrase simplu, obisnuit, ca un prieten. Sfetnicii si capeteniile de oaste, care‑l condusesera, ramasera afara.

Neagoe le facu semn sa se indeparteze.

Urgia iernii trecuse. Mugurii umezi, proaspeti, se pregateau sa se prefaca in flori pe crengile iarasi bogate in seva. Pasarelele se reintorsesera la cuiburi. Ciripeau vesele prin ramuri.

In fata chiliei unde locuia capitanul se intindea o mica pajiste verde. Acolo se juca Vladut.

- Bunicule, intru si eu?

- Nu, Vladut! Ramai acolo si joaca‑te!

- Daca ai nevoie de mine!.

Vladut se inapoie la joaca. Impreuna cu alti cativa copii de aceeasi varsta, calari pe cai inchipuiti si cu sabii de lemn in maini, tineau piept unei intregi osti musulmane:

- Voi sunteti turcii, iar eu sunt capitanul Ion!.

Capitanul il primi pe domnitor cuviincios, insa rece:

- Maria ta!.

Si‑i imbie jiltul cel larg de langa vatra.

- Stai si domnia ta. Dar, mai inainte, inchide, rogu‑te, fereastra.

- Nu ne asculta nimeni!

- Sa nu ne supere larma copiilor.

Capitanul ii ruga pe Vladut si prietenii lui sa paraseasca pajistea. Inchise totusi fereastra. Pricepuse ca domnitorul avea de gand sa intrebe ori sa spuna lucruri de taina. Si, deprins cu cele ce se intamplau de‑atatea ori la curte, voia sa nu fie auzit de nimeni.

Ion se aseza, la randu‑i. Il cerceta din ochi pe Neagoe. Fara sa vrea, isi aminti de Tepes.

Ce maretie avea maria sa Vlad! Si ce neinsemnat ii aparea Neagoe pe langa EL.

Invesmantat nu in tinuta bizantina cu care se infatisa la curte, ci intr‑o haina scurta, dupa moda apuseana, cu o centura aurita peste mijloc si incaltari din piele galbena, Neagoe parea mai marunt decat era in realitate.

- Capitane Ion, incepu voievodul, sunt aici deoarece mi s‑a vestit ca unii prieteni ai domniei tale au si inceput sa se perinde incoace, din ce in ce mai des. Si doresc sa ne intelegem asupra unor lucruri ce ne privesc pe amandoi.

Vorbise intotdeauna incet. Dar de data aceasta cuvintele ii ieseau din gura aproape soptit. Stia ca si peretii - chiar si dintr‑o manastire - se intampla adeseori sa aiba urechi.

- Te‑ascult, maria ta.

- Am nevoie de liniste. Si nu eu, tara pe care stiu c‑o iubesti. Si doresc sa fim prieteni. Pentru binele ei.

- Nu stiu ce intelegi maria ta prin «binele ei».

- Tara poate fi asemuita cu o corabie ce pluteste catre o anumita tinta. Marea este furtunoasa, corabia subrezita de multe alte calatorii si furtuni dinainte. Iar marinarii nu‑l asculta intr‑un suflet pe cel care stapaneste corabia. Ori, aceasta trebuie sa nu se scufunde si sa ajunga neaparat la tinta. Iata ce inteleg prin binele ei.

Capitanul se uita la domnitor si raspunse:

- S‑ar putea ca tinta spre care nazuieste stapanul corabiei sa nu fie totuna cu aceea ravnita de marinari.

- S‑ar putea! De‑aceea si doresc sa ma fac inteles. Si‑ntelegandu‑ma - daca‑mi vei da crezare - nadajduiesc sa m‑ajuti sa duc cu bine corabia la tarmul cel mai prielnic.

- Ma iarta ca‑ti vorbesc si eu deschis. Dar marii boieri din care te tragi au fost adesea in prietesug cu turcii si in vrajmasie cu unii dintre aceia care au incercat sa adune norodul sub o singura flamura, ca sa lupte pentru neatarnare.

- Toti dorim neatarnarea. Dar nu oricand si oricum se poate ridica un neam. Si pentru dobandirea sau pastrarea neatarnarii se poate lupta pe mai multe cai. Craiovestii si‑au ales un drum, pe care ei l‑au socotit cel mai bun.

- Bun si folositor pentru ei, maria ta. Si, la o adica, as vrea sa stiu in ce sta «bunatatea» acestui drum?

- Dupa sfarsitul lui Vlad Tepes, Poarta era atat de indarjita ca valahii luptasera asa cum au luptat impotriva ei, incat nu mai doreau altceva decat preschimbarea, mai devreme sau mai tarziu, a tarii in pasalac.

- N‑ar fi fost cu putinta, Mahomed vazuse ca nu‑i cu putinta. Traia inca si Stefan cel Mare.

- Ei s‑au temut c‑ar fi cu putinta, macar si numai pentru ca si‑ar fi pierdut dregatoriile. Nu se infricosau de lupta. Stii doar bine cum s‑au jertfit pentru intemeierea tarii sub Basarab I - Tihomir. Pe de alta parte, socoteau ca trebuie neaparat intarit cugetul romanesc. Ridicand manastirea Bistrita, ca si alte biserici si manastiri, aceasta au urmarit. Inlauntrul unor asemenea lacasuri turcii n‑aveau ce cauta si carturarii puteau lucra pe voie la scrierile lor. In chiliile Bistritei, m‑am indestulat de altfel si eu din comorile cartilor aduse de pe alte meleaguri sau intocmite acolo.

- Toate ar fi bune si frumoase, cum le infatisezi maria ta. Dar unii dintre Craiovesti, prin foamea lor de putere si setea de bogatii, de care au dat dovada de‑atatea ori, au savarsit destul rau!

- Voiau sa fie atat de tari si avuti incat cuvantul lor sa cantareasca greu inaintea domnilor, care s‑au perindat atatia dupa Vlad Tepes, ca si inaintea Portii.

- Maria ta vad ca nu porti numele lor.

- Nu, ci pe al parintelui meu de sange! Basarab cel Tanar. Pana acum am amintit numai pe ocolite datoria mea de a‑i purta numele. Acum o voi rosti tare. Si‑aceasta nu pentru ca Basarab ar fi fost mai vrednic decat Parvu. Ci fiindca acesta este adevarul adevarat. Si totul trebuie marturisit, cand incepi un timp nou.

Vladut incercase sa se apropie de chilie si sa ciocane in fereastra.

Unul dintre ostenii garzii lui voda il indeparta.

- N‑ai voie sa te‑apropii de chilie. Ai auzit ce ti‑a poruncit capitanul!

- Poate bunicul are nevoie de mine! ii raspunse baiatul, ridicandu‑si, amenintator, sabia de lemn. Dac‑o fi in primejdie?

Ostasii rasera:

- Si vrei sa‑l aperi tu?

- Vreau sa‑l apar! Nu sunt nepotul sau?

Cei dinauntrul chiliei auzira schimbul de cuvinte.

- Indraznet nepot ai, ii grai voievodul capitanului.

Capitanul zambi multumit si il ruga din nou pe Vladut sa se joace mai departe cu copiii. Nu‑l ameninta nici o primejdie. Sta de vorba, linistit, cu domnitorul tarii. Si mai tarziu il va chema la sine.

Copilul pleca si vorba se purta mai departe, domol la suprafata, insa cu invartejiri si izbucniri pe dinauntru.

- Si maria ta ce ganduri cu privire la viitorul tarii ai? Daca pot cuteza sa te‑ntreb!.

Domnitorul tacu un timp, scrutandu‑l in adanc pe Ion. Pe urma se hotari si raspunse:

- Ceea ce‑ti voi spune acum este o taina pe care, asa cum te cunosc, sunt sigur c‑o vei pastra nestirbita. Iti vorbesc ca unui parinte. Iata care‑mi sunt gandurile. Ti le impartasesc cinstit, de la inima la inima.

- Iti multumesc!

- Tara se afla intr‑o stare jalnica.

- Asta o stiu.

- Tributul creste, taranul e sarac, negutatoria scade si vamile sunt in mana turcului. Oastea n‑are destula putere si nici avant. Mehmed‑beg ne pandeste fiece pas, si nimeni nu cred ca este in stare astazi sa ne sprijine la vreme de nevoie.

- Sa ne bizuim pe noi insine. Sa luptam!

- Sa ne bizuim pe noi insine, dar sa nu uitam, ca buna chibzuiala, dintre toate insusirile omenesti, este cea mai folositoare in ceasurile de cumpana.

Mai departe, Neagoe ii vorbi capitanului aratandu‑i ca tara - pentru a carei mai buna gospodarire se va stradui - trebuie sa aiba putinta de‑a se intari si a putea astfel face fata altor incercari viitoare. Si nadajduieste ca sa se si inalte pe o noua treapta, prin cultura si arta pe care el de asemenea le va sprijini, prin carturarii si mesterii ce‑i aduna si‑i va aduna si mai departe langa sine. Deoarece, crede el, fara carturarii si oamenii priceputi in ale intelepciunii si frumosului, un neam nu inainteaza prea repede si, deci, nu‑si poate ocupa locul ce i se cuvine intre celelalte tari si noroade.

Capitanul il asculta pe domnitor cu tot mai multa luare‑aminte.

- Ceea ce spui maria ta, recunoaste el, daca s‑ar putea infaptui, ar fi intr‑adevar bine.

Domnitorul s‑a inflacarat:

- Sigur ca se va putea infaptui, capitane Ion, daca toti ne vom aduna, asa cum spuneai adineauri, intr‑un singur manunchi, sub o singura lege si‑o singura vointa, daca tinerii vor fi crescuti in curatie, virtute si dragoste de neam si daca, prin tot ceea ce ti‑am aratat mai inainte, tara se va bucura de pretuirea pe care o merita intre toate celelalte tari.

- Si daca, implinindu‑se toate aceste cerinte ale mariei tale, turcii vor calca pacea si ne vor napadi din nou?

- M‑am gandit si la aceasta. Vom pregati o oaste bine inarmata pentru aparare, calareti si pedestrime. Si, daca turcii sau oricare alt neam ne va lovi, ne vom ridica la fel ca mosii si stramosii nostri, neprecupetindu‑ne osteneala si dandu‑ne chiar viata de va fi nevoie, pentru ca mai buna e moartea cu vrednicie, decat o viata cu amar si rusine.

- Cuvintele acestea din urma mi‑au placut cel mai mult din toate cele cate le‑ai rostit astazi, maria ta! Este gandul pe care si eu il nutresc inca de cand, copil, am intrat in slujba marelui nostru Vlad! Este chiar miezul diatei sale.

- Ma bucur. Si te rog, capitane Ion, sa‑mi spui - daca si eu implinindu‑mi cuvantul - imi vei da sprijinul de care am nevoie si‑mi vei deveni prieten?

- Din toata inima, maria ta.

Domnitorul ii intinse mana pe deasupra mesei din mijlocul chiliei. Mana lui Neagoe era neobisnuit de subtire, lunga si delicata. Capitanul insa stia ca mana aceasta nu se sfia si se pricepea prea bine sa manuiasca si arma.

Palma se deschidea cinstita si prieteneasca.

I‑o prinse in palma lui mare, cu tot atata cinste si prietenie.

Se ridicara in picioare. Alaturi de capitan, domnitorul parea mic, dar ceva ca un fel de abur i se paru capitanului ca‑l invaluie si‑i da un aer de nobila maretie.

Iesira in ograda si, dupa zambetele ce le luminau chipurile, toti pricepura cu usurinta ca intelegerea fusese deplina.

Vladut le fugi in intampinare.

Domnitorul il mangaie pe par.

- Am si eu, spuse, un baietel de‑aceeasi varsta cu tine. Mi‑ar place sa deveniti prieteni.

- Da?! se mira Vladut. Si cum il cheama?

- Teodosie! Am sa te poftesc intr‑o zi la palat sa‑l cunosti. Va veni si el, poate, pe la tine. Vladut batu din palme. Te bucuri?

- Mult!.

- Si‑acum sa ne inapoiem la palat, zise voievodul. Iar pe domnia ta, capitane, te asteptam oricand la curte.

- Multumesc, maria ta. Voi veni. Dar pana atunci staretul Tismanei m‑a imbiat sa devin pisarul manastirii. Si i‑am fagaduit.

- Munca grea, dar aleasa. Lasi sabia pentru pana. Uite, mai am aici cativa prieteni ce ne vor ajuta intr‑ale carturariei si artei.

- Cine sunt?

- Maxim Brancovici, un om mult invatat si umblat; Macarie, tipograful; Gavril Protul, scriitorul, si mesterul Manole.

- Mesterul Manole?

Un barbat tanar, simplu, zambitor, cu ochii mari, caprui si o barbuta castanie se pleca inaintea capitanului.

- Ne inalta un monument la Curtea de Arges, care va talcui tuturor increderea neamului nostru in frumusetea si adevarul vesnic, ce nu pot fi zdrobite de nici un vrajmas.

- Ma‑nchin si eu, cu sfiala, inaintea artei, muncii si invataturii.

- Ramai cu bine, capitane!

- Mergi sanatos si cu bine, maria ta!

- Ne vom mai intalni?

- Cat de curand!

Gandurile ii zboara de‑a lungul celor noua ani care s‑au scurs din ziua acelei intalniri.

Desi aflat la Tismana, preocupat de propriile insemnari, pisarul s‑a lasat atras si de unele teluri ale voievodului.

Acesta l‑a rugat, intre altele, sa‑i dea cateva sfaturi cu privire la alcatuirea ostirii pe care‑o planuia. Ion a scris un ceaslov intreg, impartasindu‑i o seama de pareri ale marelui Vlad.

Dupa un timp, voievodul i‑a cerut sa‑i imprumute pe cativa dintre cei mai destoinici cetasi ca sa‑l ajute la instruirea tinerilor ucenici in mestesugul armelor. Capitanul s‑a invoit. Si noua barbati de nadejde, in cap cu Zane, au plecat la Cetatea Teleajinei, unde se intemeiase o tabara de pregatire militara.

Dupa aceea, i‑a dus el insusi voievodului Transilvaniei niste scrisori de taina si, in acelasi timp, l‑a vestit despre anumite miscari ale turcilor.

A indeplinit totul asa cum se cuvine, cu nadejdea ca, in sfarsit, tara si domnia vor porni pe drumul cel bun.

In lipsa lui, Neagoe a purces la repararea zidurilor Tismanei. Iar manastirea a fost daruita de unchiul acestuia, marele ban Barbu, cu unele vase scumpe din aur si argint, ca si cu patrafire, odajdii si altele.

Capitanului nu i‑a placut. Darurile velitului Barbu i s‑au parut o incercare de a‑l cumpara pe el. De a‑l sili sa nu‑si mai arate nemultumirile fata de unele purtari ale acestuia.

Ar fi voit sa i le inapoieze, dar staretul l‑a rugat mult, in numele domnitorului, sa nu‑l sileasca la o asemenea fapta, nepotrivita cu datinele bisericesti.

Au mai trecut cateva luni, si‑a fost poftit de domnitor la Curtea de Arges, impreuna cu Vladut.

Baietelul avea sa cunoasca acum unele din orasele tarii: Targul Jiului, Craiova, Ramnicul Valcii, Curtea de Arges, ca si alte multe asezari.

Au plecat calari. La cei cinci ani ai lui, Vladut stia si el sa calareasca, la fel ca toti copiii din neamul sau.

Pretutindeni pe unde treceau se vedeau roadele bunei gospodariri. Negutatorii isi desfaceau in liniste marfurile. Mestesugarii trudeau cu sarg in ateliere. Iar anumiti dregatori de incredere ai domnului vegheau ca sa nu se faptuiasca nelegiuiri. Se croiau drumuri noi si se intemeiau hanuri unde calatorii, din tara sau de peste hotare, erau ospetiti cu prietenie, hraniti cu bucate bune si adapati cu renumitele vinuri valahe si odihniti pe lavite curate.

Mesteri in piatra, lemn, in ridicarea de ziduri, in arta de a tipari, zugravi de biserici si palate, cantaretii, dar mai ales carturarii de orice fel se bucurau sub stapanirea lui Neagoe de cea mai mare trecere si cinste.

«Ferice de tara ai carei carturari isi tin sus fruntea si isi marturisesc curat gandurile, spunea adesea Neagoe. Ca numai gandul cel intelept si pana care‑l asterne sunt aripe pe care un neam se poate inalta spre slava.»

La Craiova catase urmele vechiului conac din padurile Bucovatului, cladit de Mircea cel Batran si ars de achingiii lui Mahomed al II‑lea. Apoi intrara in biserica Sfantul Dumitru, numita, intr‑o vreme, Baneasa - deoarece fusese recladita de jupaneasa Negoslava, sotia de‑a doua a marelui ban Barbu, cu pretul unor odoare aduse cu ea, drept zestre, din partea familiei sale, a despotilor sarbi. Si careia, acum, i se spunea - asa cum hotarase voievodul Neagoe Basarab - biserica Domneasca, pentru a se vedea ca el insusi, ocrotitorul ei, se inaltase de la rangul de mare ban al Craiovei, avut de inaintasii sai, la cel de domnitor al Tarii Romanesti.

Ajunsesera, dupa aceea, la Ramnicu Valcii. Aici, capitanul ii arata lui Vladut locul unde il intalnise, pe cand si el era copil, intr‑un balci, pe maria sa Vlad Tepes. Si‑i intreba pe localnici cum se impacau cu noua stapanire.

Locuitorii se marturisira multumiti. Birurile, ce‑i drept, erau inca destul de mari. Nadajduiau insa in micsorarea lor. Domnitorul le vizitase orasul, luase unele hotarari cu privire la cresterea lui si facuse aici judecati drepte.

Dupa aceea au pornit spre Curtea de Arges. Ii insotea un diac al episcopiei din Ramnic, bun si vechi prieten al lui Ion.

- Este intaiul nostru domnitor filozof, isi aratase acesta parerea. Doreste inaltarea norodului prin cultura. Numai de‑ar avea o domnie destul de lunga pentru a‑si implini toate gandurile bune.

- Gandurile‑i sunt bune, recunoscuse Ion. Cu toate astea, Craiovestii - desi unii s‑au straduit, in felul lor, pentru tara, dar despre care nu se poate spune ca au fost intotdeauna si mari iubitori ai norodului - au ajuns sub domnia lui mai intemeiati decat oricand.

Diacul isi mangaie barbuta:

- Asta, ce‑i drept, asa e. Craiovestii ocupa cele mai insemnate dregatorii. Numai ca o buna parte din aurul strans de ei se cheltuieste, potrivit cerintelor voievodului, pe o seama de imbunatatiri aduse tarii. Si ceea ce este si mai imbucurator, cu ajutorul lor banesc se ridica noi zidiri, se alcatuiesc lucrari de arta si mai ales se scriu carti menite sa lumineze cugetele si sa rodeasca gandul ca toate neamurile au dreptul sa vietuiasca libere, in limba si datinile lor. Atatea noroade supuse jugului turcesc, din Armenia, Egipt, Muntele Sinai, Atos, Ierusalim, Siria, Epir si, mai ales, din Balcani, sunt sprijinite astfel - prin cartile, tiparnitele, mesterii tipografi si alte danii ce li se fac necontenit - sa se pastreze ca neam. Pentru astfel de fapte, Neagoe si sfetnicii lui craiovesti sunt socotiti acum, in toata lumea, mostenitorii culturii si traditiilor Bizantului.

- Si Mehmed‑beg? isi reaminti capitanul. Nu ti se pare ca se vantura cam prea mult pe la Craiova si pe la Bucuresti?

Diacul incepu sa rada:

- Mehmed‑beg? A devenit neputincios. Boierii il primesc ca oaspete; le bea vinul. Si‑atat!

- Cum atat? se nedumeri Ion.

- Atat! Deoarece voievodul, prin priceperea si felul lui de‑a fi, si‑a castigat pretuirea sultanului. Acesta i‑a poruncit lui Mehmed‑beg sa nu mai miste nici macar un deget in Tara Romaneasca fara invoirea lui Neagoe.

- Si poti domnia ta sa‑ti inchipui ca begul se va multumi cu starea aceasta de lucruri, ca nu va unelti mai departe?

- Nu, asta nu pot sa mi‑o inchipui. Cat va domni insa Neagoe sa stii ca va fi liniste.

La portile curtii domnesti, cel care i‑a intampinat pe capitanul Ion si Vladut a fost insusi Neagoe, impreuna cu fiul sau, Teodosie.

Domnitorul era mai slab decat atunci cand statusera impreuna de vorba. Paloarea obrazului ii sporise. Tusea usor.

Capitanul il cerceta indelung cu privirea.

- De ce te uiti asa la mine? il intreba voievodul. Am racit in vremea cand eram vataf de vanatori sub Radu cel Mare. Si tusea nu m‑a mai parasit. Poate am fost pedepsit cu ea pentru greselile mele, caci am avut in tinerete destule. Acum, prin fapte bune, incerc sa ma rascumpar.

- Faptele bune sunt bune intotdeauna, maria ta. Esti inca foarte tanar. Ai multe de faptuit. Ce sa spun eu, care ma‑ndrept spre saptezeci?.

- Multi ani inainte! ii ura Neagoe.

- Mariei tale, mai ales, raspunse capitanul. Pentru binele acestei tari. Te ostenesti insa prea mult. Asta iti inrautateste sanatatea. Ar fi nevoie sa te mai cruti.

- Sunt prea multe de facut! Atatea au fost nimicite si atatea uitate in paragina. Am de scris. Am de cladit. Doresc ca, la moartea mea, sa las tara cu totul altfel decat am gasit‑o. Am gasit‑o batuta de vanturi, urgisita si apasata de nevoi.

- Ti‑o doresc din toata inima, maria ta.

Vladut si Teodosie - nu numai de aceeasi varsta, ci si cam de aceeasi talie, fara cat intaiul cu pletele balaie, iar cel de‑al doilea intunecate - sunt gata, avandu‑i drept ajutoare pe slujitorii domnesti, sa incalece si sa plece in harjoana.

- Ma bucur ca fiul meu Teodosie si‑a gasit in Vladut un prieten atat de bun, graieste Neagoe.

Domnitorul si Ion se indreapta - din curtile si gradinile domnesti, unde liliacul alb sau violet isi revarsa in valuri aromele - catre un loc unde rasuna larma voioasa a zidarilor.

Dintre acestia, urmat de sotia sa - o tanara ea insasi ca o ramura de liliac alb - se iveste un barbat cu ochii scaparatori.

- A, mesterul Manole!

- Am inceput sa lucram, asa dupa cum iti spuneam, povesteste inflacarat mesterul. Vom ridica una dintre cele mai minunate zidiri.

Si mesterul incepe sa‑i arate capitanului cum va arata manastirea, cand va fi gata. Impodobita cu sute si mii de flori cioplite de‑a dreptul in piatra, fara ca vreo floare sa‑i semene alteia, cu ferestre rasucite in turlele de deasupra pronausului, cu un portal impunator, un gard din flori de crin si alte lucrari neasemuite.

- Zidirea aceasta va incerca sa devina un adevarat cantec in piatra. Un cantec al increderii in viata si in viitor, incheie vestitul mester Manole.

Capitanul este uluit de tot ceea ce visasera laolalta un domnitor filozof si un mester poet.

Ii stranse mainile mesterului si ii dori domnitorului ca floarea aceasta de piatra, marmura, mozaic, aur si argint sa se inalte cat mai repede si mai trainica.

La intoarcere, vremea se strica. Incepu sa ploua.

De pe dealuri, apa se pravalea in suvoaie, ca niste caluti nabadaiosi, cu coame albe, ravasite, pe spate.

Un strigat de copil ii opri. Cercetara cu privirea in jur.

Strigatul venea de undeva de sus.

- Tu, Vladut, ia‑o pe poteca aceea, si eu tai de‑a dreptul, pe deal.

Vladut era inimos. Ca si altadata Danut, nu se da inapoi de la nimic, oricat ar fi fost de greu.

- Cand descoperim ceva ne vestim unul pe celalalt!

- Bine!

Strigatul rasuna din nou. Suvoaiele vuiau. Ploaia se intetea cu grindina, ca in toiul verii.

Apa se revarsa bulucindu‑se, galbena si maloasa, in Olt.

- Madalina!. Madalina! se auzi cineva, din departare, chemand.

Nimeni nu‑i raspunse.

Un morman de pamant cu pietre si bucati mari si mici de lemn se prabusi.

- Ai gasit ceva?

- Nu!

- Madalina!. Madalina!.

- Vladut, esti prin apropiere?

- Da!

Glasurile se intretaiau - gros, subtire - de barbat, de femeie, de baiat.

Un plans inabusit si o voce slaba de copil:

- Ajutor!.

Vladut isi opri calul. Sari. In suvoi, abia tinandu‑se de o bucata putregaita de bustean, o fetita.

Rochita lipita de trup. Pletele muiate. Iar suvoiul o napadea in gura, in ochi, ii taia rasuflarea. Nu‑i da voie sa strige decat arar si cu mare greutate.

- Aici, bunicule, aici!.

- Madalina!. Madalina!. Unde esti? Raspunde!

Surul plescaia cu copitele prin frunzisul cazut din anul trecut, ud.

- Vladut!

Dar Vladut se si ivise purtand in brate fetita.

Aceasta se jucase prin poiana si, tot cautand viorele, incepuse sa urce pe coasta, cand se pornise ploaia. Suvoiul o luase. Izbutise sa se agate de busteanul putregait. Dar nu s‑ar mai fi putut tine mult. Fara Vladut, apa ar fi tarat‑o la vale si ar fi azvarlit‑o in rau.

- Madalina!. Madalina!.

Urcata in saua lui Vladut, Madalina se intorcea acasa.

Tremura de frig si il cuprinse de gat pe Vladut, aninandu‑se ca o iedera.

- Madalina!. Madalina!.

Parintii o primira in brate, dar fetita nu vru sa se desparta de salvatorul sau. Si parintii, bucurosi, ii rugara pe capitan si nepotul lui sa le cinsteasca masa si casa.

Se ospatara si dormira in noaptea aceea acolo.

Infasata in panza de in muiata in rachiu de afine si invelita deasupra cu o cerga mitoasa, dupa ce sorbi bautura fierbinte si intaritoare pregatita din buruieni de padure, Madalina adormi pe aceeasi lavita cu Vladut.

A doua zi se trezi vesela si sanatoasa tun.

Soarele lucea din nou in inaltul senin al cerului. Iezii si mieii gospodarului zburdau pe pasune. Cintezele si sturzii de munte cantau, de parca numai pentru ei ar fi fost creata lumea.

Vladut alerga pe coasta si‑i culese Madalinei un buchetel proaspat si parfumat de viorele, in locul celor rapite ieri de apa.

Fata il prinse de amandoua mainile si, cu ochii in ochii lui, il intreba:

- Vrei sa fiu sora ta?

- Vreau, ii raspunse, din tot sufletul, Vladut.

Capitanul inseuase caii.

- Pornim, Vladut!

Baiatul sari pe bidiviul lui:

- Sa ne vedem cu bine, Madalina!

- Mai vino sa ne jucam impreuna, Vladut!

Caii se departara, ajunsera la o cotitura si, curand, pierira din ochii Madalinei.

Intr‑o noapte, capitanul avu un vis.

Era calare pe Negru.

Calul arata asa cum fusese in tinerete. Cu parul ca pana corbului, lucios, tropaind neastamparat, gata in orice clipa de goana.

O poteca serpuitoare urca in munte.

Aproape de culmea muntelui, se vedea ceva ca o apa mare, neagra, revarsandu‑se.

«Ce fel de apa ar putea sa se reverse de pe culme?»

Pe masura ce inainta, baga de seama insa ca apa nu era decat un nor intunecat si adanc, care plutea pe deasupra muntelui.

Lui Negru ii crescura aripi. Incepu sa zboare. Se ridica deasupra padurii.

Deodata, pe un alt cal la fel de negru si inaripat ca al sau, ca si cum caii ar fi fost frati, il zari pe maria sa Vlad.

Era alb la fata ca varul, asa cum il vazuse in ceasul mortii, cu ochii sticlosi, insa avand aceeasi figura din tinerete.

Caii galopau; dar, ciudat, nu se puteau apropia cu nici un pas unul de celalalt. La mijlocul departarii dintre ei amandoi se afla o panza ce parca se lasa din cer si se afunda in norul de dedesubt. Panza avea o culoare vanata, cenusie, tesuta cu fire de argint.

«Vino!» ii porunci Vlad.

Ion se incorda. Il stranse pe Negru intre pulpe. Calul isi alungi gatul, se avanta. Aripile i se zbateau. Dar nici nu inainta si nici nu se inalta. Totul ramase ca mai inainte.

Ion gemu de manie si neputinta:

«Nu pot, maria ta.»

Barba ii flutura pe piept. Fire ravasite ii acopereau ochii, ii impaienjeneau vederea.

«Ai plans cand l‑ai regasit pe Vladut. De ce‑ai plans? Nu stii ca un barbat n‑are voie sa planga? in vremuri ca acestea sufletul trebuie sa‑ti ramana de piatra.»

Caii se oprira. Aripile incetara sa se zbata. Cu toate astea nu se prabuseau.

«Stiu, maria ta. Dar e fiul Ioanei. Crezusem.»

«Sa nu plangi! Si nici sa nu lasi sabia din mana.»

Ion isi dete seama ca nu era inarmat. Cum de‑si uitase sabia primita de la maria sa, tocmai azi? Asa ceva nu trebuie sa se intample. Maria sa are tot dreptul sa‑l pedepseasca.

«N‑am sabia la mine, maria ta!»

«Ai pierdut‑o?»

Ochii sticlosi ai voievodului il atinteau crunt.

«Nu, n‑am pierdut‑o. O tin langa diata. Si langa insemnarile despre.» Vru sa spuna «despre moartea mariei tale si locul unde ti‑am ascuns trupul pentru somnul cel vesnic», dar se opri. Cum sa‑i rosteasca asa ceva voievodului cand, iata, vorbea cu el?

«I‑ai daruit‑o lui Neagoe?»

«Nu, nu.»

«Neagoe este un voievod bun, un carturar luminat. Arma sa este pacea, dar pacea aceasta este doar a intelepciunii lui, va dainui, poate, numai cat vietuieste el.»

«Intocmai asa cuget si eu.»

«Va trebui sa ramai mai departe de straja. Stiu ca au incercat sa te rapuna. Macar ca nu mai esti de mult tanar.»

«Mi‑au nimicit familia. Numai Vladut traieste.»

«Tu intruchipezi gandul de libertate a tarii, cu orice jertfa. Asta nu pot ei indura. Otomanii au crezut ca, pierind atat tu cat si urmasii tai, va pieri acest gand.»

«Dar maria ta, chiar de‑as pieri eu, se va ridica altul. pe urma altul. si altul. Gandul acesta este, ca si neamul, nepieritor. Si el ne da puterea sa tinem, neadormita, in mana, sabia.»

«Sabia, urma Tepes, cand tu vei inchide ochii, i se cuvine.»

Ion il intreba: «cui i se cuvine?»

Voievodul ii raspundea, dar glasul nu i se mai auzea.

Calul lui negru incepuse iar sa‑si miste aripile.

Se inalta putin in zbor, apoi, ca sorbit de ceva nevazut, se cobori in adanc.

- Maria ta. Maria ta!. striga.

Nimeni nu‑i raspunse, nimeni nu se mai vazu.

Se trezi la el in chilie, lac de sudoare. Vladut il misca incet de umar.

- Bunicule! Pe cine strigi?

- L‑am visat pe maria sa Vlad. Niciodata n‑am avut un vis atat de lung si de limpede. Vorbeam la fel ca‑n viata. Asa cum cred si judec in adancul constiintei mele.

- Si despre ce vorbeati?

- Despre ceea ce va trebui sa urmeze. in ultimele clipe tocmai ma sfatuia cui sa‑i las dupa moartea mea sabia.

Vladut crescuse, se subtiase. Semana tot mai mult cu Ioana. Mai ales ochii erau ai ei.

- Si cui te‑a sfatuit sa i‑o incredintezi?

- Nu l‑am inteles bine. Tocmai aceasta.

Vladut se intrista:

- Pacat!

Alte ganduri, alte imagini.

La poalele dealului din Cetatea Teleajinei, in rand cu ostenii, Teodosie si Vladut se intrec in aruncarea sulitei.

Sulita lui Vladut zboara cu cel putin doua lungimi mai departe decat a lui Teodosie.

Teodosie are blandetea tatalui. Nu se supara. Se bucura de indemanarea prietenului.

Prietenia dintre ei a devenit zi de zi mai trainica. I‑a legat ca pe niste frati.

Domnitorul e bolnav. Respira greu. Degeaba a adus moastele patriarhul Nifon si le‑a cinstit cu felurite slujbe. Acestea nu‑i redau sanatatea.

Asa suferind cum este, Neagoe bate in cuisoare un mar nepretuit de aur, impodobit cu margaritare si alte pietre scumpe, in marginea tot de aur a unei icoane. Ii place sa faureasca lucruri de arta. Dar si mai mult ii place sa mediteze, sa citeasca si sa scrie.

Pentru a se putea ispravi la timp zidirea monumentului fara pereche de la Curtea de Arges, doamna Milita‑Despina si‑a vandut nestematele, giuvaerurile si celelalte obiecte pretioase: inele, centuri, colane, bratari, cercei, ibrice, potire, vase si cate si mai cate, din aur si argint, multe primite in dar, la nunta ei, din partea familiei fostilor despoti sarbi Brancovici, din care se trage.

Are loc tarnosirea bisericii.

Oaspetii au inceput sa soseasca din tara si de peste hotare, atat din lumea bisericeasca cat si din cea laica.

In rand cu oaspetii se afla capitanul Ion si Badea. Badea, tatal Madalinei, a fost un ostean al lui Mircea, fiul lui Mihnea, in foarte scurta lui domnie.

Madalina, intr‑un vesmant subtire ca panza de paianjen, din borangic, si cu buclele aurii curgandu‑i pe umeri, se afla intre Vladut, balai si el, si Teodosie. Teodosie este oaches. Soarele si luna.

Tustrei sunt nedespartiti. Si, la ospatul si petrecerea care au urmat in fata noii si maretei zidiri, Madalina a jucat tot numai intre ei amandoi.

Neagoe Basarab, in cel din urma an al domniei sale. Zace din ce in ce mai des in pat. La capataiul sau plange intruna doamna Milita‑Despina.

Sudori reci ii scalda trupul.

Numai cand se invesmanta in straiele bogate bizantine si isi aseaza peste pletele incretite coroana inalta, batuta in nestemate, nu i se mai cunoaste intr‑atata slabiciunea.

Pe masa se afla Invataturile lui Neagoe‑Voda Basarab catre feciorul sau Teodosie.

Nu vreau sa inchid ochii pana nu sfarsesc de scris Invataturile, repeta el.

- Ai sa le sfarsesti, maria ta. Peste cateva zile vei fi din nou sanatos!

- Sanatos? Nu stiu!. Si pana cand?.

- Inca mult timp.

Faldurile grele ale rochiei doamnei Milita‑Despina se tarasc pe lespezi.

Doamna stie ca voievodul mai are de rostit unele cuvinte de taina si se retrage in camarile ei.

Cu naframa isi sterge lacrimile fierbinti ce‑i brazdeaza obrajii. Ce se va alege de ei amandoi si de copiii lor? Prea putine bucurii a avut in viata si prea multe dureri.

- Mehmed‑beg mi‑a fagaduit ca, dupa savarsirea mea din viata, vor ramane tara nesuparata, si Teodosie, linistit, in scaun.

«Mehmed‑beg. Iarasi Mehmed‑beg!.»

De pe malul romanesc al Dunarii, bunicul si nepotul observa cete razlete de ieniceri si spahii.

- Lupii au prins de veste ca baciul e bolnav, murmura Ion. Au si inceput sa dea tarcoale stanei!

Vara este pe sfarsite. Funigeii arginteaza vazduhul. Anul acesta s‑a dovedit imbelsugat, si balciul care tocmai s‑a deschis la Curtea de Arges este plin cu de toate, incepand de la grane, vite, pastrama, peste, vin si terminand cu panzeturi, abale, opinci sau oale smaltuite.

Papusarii si‑au intins perdelele de papura impletita. Se pregatesc sa‑si inceapa jocul. Multimea s‑a adunat. Mai ales copiii abia asteapta sa se iveasca de dupa perdele chipurile hazlii de lemn si carpa ale acelora pe care papusarii au de gand sa‑i incondeieze si sa‑si rada de ei.

Cu toate acestea, veselia nu este cea obisnuita. Un zvon adus de cine stie cine s‑a raspandit hoteste prin targ. Domnitorul zace la pat. Ba unii chiar sustin ca sfarsitul sau nu este departe.

- Ce se intampla? Ce se mai stie? se intreaba unii pe altii.

Dimineata este senina si blanda. Frunzele copacilor, unele usor palite de presimtirea apropiatei toamne, au si inceput sa se scuture. Razele molcute ale soarelui auresc turlele bisericii tarnosite cu numai patru ani inainte.

- Haide, nu incepeti? Nu incepeti? ii indeamna, nerabdatori, copiii, pe papusari.

- Acusi, acusi.

Deodata, un dangat de clopot, intaiul, rasuna din turla cea mare.

De ce din turla cea mare? Nu este ceasul de slujba.

Al doilea, al treilea.

Din turla mijlocie incepe sa bata si al doilea clopot. Iar din celelalte doua, cu ferestrele rasucite, incep sa bata al treilea si‑al patrulea.

Bat intr‑o dunga?

Oamenii - pana si copiii - au impietrit.

Numai in cele mai grele ceasuri de cumpana bat toate clopotele in felul acesta.

Ce nenorocire mare s‑a petrecut?

- Maria sa Neagoe Basarab a inchis ochii!.

Toti cati se afla in targ ori pe ulite, ba pana si prin case, au ingenunchiat.

- Odihneasca‑se in pace, rostesc din inima aproape toate buzele. A fost un domn bun. S‑a ingrijit de multe si mai cu seama de cele sufletesti. Adancul pamantului ni l‑a cerut prea devreme. Mai avea inca destule de facut!

Slujitorii invelesc turlele cu ferestre rasucite in panza de matase neagra. Alta panza va flutura aninata de turla cea mare. Portalul va fi si el indoliat.

In tacerea cea mai deplina, oamenii isi aduna cele aduse spre vanzare si pleaca. Din trecere, azvarl boabe de grau si stropesc pamantul cu vin.

Calareti, in maini cu sulite ale caror varfuri sunt aplecate in jos, zvacnesc pe porti si se astern pamantului in goana cea mai mare.

Unul dintre acestia, un barbat tanar, porneste de la Curtea de Arges spre Tismana.

Pisarul Evghenie se afla in chilia lui. Au venit zorii si el, ostenit, abia a atipit pe lavita tare, acoperita numai cu o cerga.

Suna clopotele in intreaga tara. Au inceput sa bata si la Tismana

- Slavitul domn Neagoe s‑a pristavit!

Domnitorul a fost ctitor la Curtea de Arges, Targoviste si in multe alte parti din tara. Mult s‑a ingrijit si de romanii aflati sub stapanirea straina, cum erau cei din Transilvania.

La Tismana a inceput slujba pentru odihna sufletului sau. Lumanarile sunt aprinse toate.

Numai capitanul, pierdut in ganduri, a ramas in chilia sa.

Si‑a lasat capul in palme, iar ochii si‑i tine inchisi.

Vladut a navalit in chilia bunicului:

- Teodosie! Ce se va‑ntampla cu Teodosie? Dar cu doamna Milita‑Despina?

Bunicul isi dezbraca linistit rantia. Isi pune in loc vesmintele ostasesti de capitan al oastei mariei sale Vlad.

Vladut intelege. Bunicul nu va mai fi de astazi inainte pisarul Evghenie, asa cum hotarase la inceputul domniei lui Neagoe.

Cele asternute pe paginile albe de el se odihnesc intr‑o invelitoare din piele cenusie, legata cu snur rosu, pecetluit cu ceara.

Pana a fost asezata deasupra, ca lespedea pe o cripta. Cerneala de bozii a ramas in calimara sa se usuce.

Ar fi vrut sa mai insemne cate ceva. Degetele si mintea ii furnicau inca sub nevoia de a scrie. Isi da seama insa ca nu mai e cu putinta. Timpul de asternut slovele pe paginile albe s‑a sfarsit. Se va reintoarce vremea insemnarilor cu sabia si‑a sangelui varsat.

Clopotele bat si glasuri groase rasuna:

- Doamne, miluieste!.

Vladut stie ca bunicul nu mai crede in mila unui Dumnezeu, pe care‑l socoteste doar o desarta inchipuire a oamenilor. Altminteri, repeta el intruna, n‑ar fi atat de orb, surd si lipsit de mila tocmai fata de aceia care i se inchinau cu osardie, care i‑au ridicat cu mainile lor harnice lacasuri mandre, l‑au zugravit in icoane luminos, senin si drept si i‑au cantat armonioase cantari de slava.

Crede numai in hotararea si curajul norodului celui mult oropsit si bun, hotararea de a ramane neclintit pe pamantul strabun, de a‑si apara vetrele, la nevoie chiar si cu pretul vietii, crede in bratul sau de fier, asa cat este de batran, si in sabia taioasa, cu maner de argint, daruita lui de Vlad Tepes. Sabia de care nu s‑a despartit inca niciodata si pe care va trebui totusi, intr‑o zi, s‑o incredinteze cuiva. Cuiva, pe care‑l va socoti cel mai vrednic.

Ochii i se oprira pe Vladut. Dar Vladut este inca un copil. Ca si Teodosie. N‑a implinit nici saisprezece ani.

Si el insusi nu implinise nici saisprezece ani cand a luat parte pentru intaia oara la lupte. Ei, numai ca el se nascuse in furtuna! Si vanturile cele rele si dusmanoase il izbisera in piept de cand s‑a nascut.

Si pe Vladut, nu?

Si Vladut fusese izbit in piept, ca si el, de cand s‑a nascut.

Poate ca si Vladut.

Vladut il priveste, la randu‑i, pe batran.

S‑a ispravit cu pisarul Evghenie. A redevenit capitanul Ion.

Clopotele nu‑si inceteaza dangatul nici o clipa. Bat in dunga, la fel ca si la Curtea de Arges, la fel ca in toate bisericile din tara. Si in multe din Transilvania si Moldova.

Glasurile, barbatesti, groase, canta:

- Doamne, miluieste!. Primeste‑l pe robul tau.

Asa cantau si cand, in taina, l‑au dus la locul de odihna pe maria sa Vlad. Taina va fi dezvaluita, din ceea ce el a insemnat, numai dupa moartea sa. Cand se va cunoaste in amanunt si diata.

Batranul capitan pare acum un munte. Barba alba ca neaua ii acopera pieptul. Si simti ca, sub postavul aspru, bratele sale ascund o forta care abia asteapta sa se dezlantuie, sa infrunte si pe cel mai aprig vrajmas.

Capitanul se indreapta catre peretele de rasarit al chiliei. Acolo, pe asternutul de brocart rosu - smuls din insusi vesmantul faimosului Ali‑beg - atarna stralucitoarea sabie primita de el in dar de la maria sa Vlad. Sabia pe care si maria sa o primise de la Vlad Dracul, iar Vlad Dracul o mostenise de la Mircea cel Batran, care o primise de la Basarab I - Intemeietorul.

Din argintul si pietrele pretioase ce‑i impodobesc manerul tasnesc parca jerbe stralucitoare de flacari.

- Vladut, eu trebuie sa plec!

- Ia‑ma si pe mine, bunicule!

Vocea baiatului sunase rugator. Bunicul fusese sigur ca Vladut il va urma, dar nu vrusese sa‑i ceara el acest lucru. Astepta ca baiatul sa hotarasca de buna voie.

- Pune‑ti vesmantul ostasesc si incinge‑ti armele!

- Cat ai clipi!

- Si inseueaza caii!

Ochii baiatului straluceau ca niste luceferi.

- Vladut, stii unde e diata?

- Stiu, bunicule!

- Si insemnarile?

- Si.

- Colo e pana. Sa scrii tu mai departe ceea ce n‑am mai avut vreme sa insemn eu.

- Bine, bunicule!.

Pe tronul imperiului otoman - dupa Baiazid al II‑lea si Selim‑Yavuz («cel Crud»), amandoi otraviti, pare‑se de proprii lor feciori, se urcase pe tron sultanul Soliman, numit mai tarziu de turci «Kanuni» - «Legiuitorul», iar de contemporanii sai europeni «Magnificul».

Acesta, tanar, ambitios si cultivat, isi propusese ca, in primul rand, sa cucereasca Belgradul si astfel sa‑si deschida drumul spre tarile Occidentului. In al doilea rand, sa puna mana pe insula Rodos. Stapanirea Rodosului ii asigura libertatea de miscare pe mari. Si, in al treilea rand, sa preschimbe Tara Romaneasca in pasalac turcesc.

Belgradul cazu. Insula Rodos va fi si ea predata curand, dupa lupte grele si sangeroase. Si ochii tanarului sultan se indreptau de pe acum, mai aprig decat oricand, spre Tara Romaneasca, unde fusese inscaunat Teodosie, tovarasul de joaca si zburdalnicii al lui Vladut si al Madalinei, sub ocrotirea unchiului sau, Preda, mare ban al Craiovei.

Chemati de Teodosie, capitanul Ion si Vladut sosira intr‑un suflet.

Teodosie, nelinistit, imbracat ostaseste, il imbratisa pe Vladut si vru sa‑i sarute mana capitanului, asa cum obisnuia, uneori, inainte. Batranul nu primi.

- Fiti bineveniti! le grai Teodosie. Am ajuns intr‑o mare cumpana. In jurul scaunului meu se imbulzesc ori se bat unii din urmasii Danestilor, Draculestilor si, de buna seama, ai Craiovestilor. Cunosc si gandurile lui Soliman. Tara se cutremura.

Baiatul‑domn zambi trist. Era neputincios in fata acestei primejdii.

Se aflau in palatul domnesc din Bucuresti. Aici lucrurile de pret se strangeau. Incaperile ramasesera goale, la fel si sala cea mare de primire, unde sfetnicii se adunasera la ultimul sfat fara voievodul lor. Lui Teodosie ii tinea locul unchiul sau, marele ban Preda.

- Si cum doresti, maria ta, sa te ajutam? il intreba capitanul pe Teodosie.

- Nu‑mi spune astfel, il ruga tanarul voievod. Imi esti ca un parinte - asa cum i‑ai fost, intr‑un anume fel, si tatalui meu - iar pe Vladut il simt ca pe‑un adevarat frate. Cand lucrurile se vor linisti, as vrea sa‑mi fii invatator in ale vitejiei si dreptatii. Iar pe Vladut as dori sa mi‑l pastrez mereu langa sufletul meu. Dintr‑o data insa, rogu‑te, capitane, incearca sa aduni pe toti cei care vor sa‑mi vina in sprijin. Si asteapta‑mi chemarea!

- Vom chibzui si vom vedea ce este mai bine sa facem, raspunse Ion.

- Vladut, sa te‑ntorci!

- Am sa ma‑ntorc!

- Madalina ce face?

In glasul tanarului voievod, Vladut deslusi o unda de calda duiosie. Stia ca si el o indragise. Cine nu ar fi indragit‑o pe Madalina? Dar mai stia ca Teodosie nu l‑ar fi intristat niciodata pe fratele lui si n‑ar fi socotit‑o altfel pe Madalina decat ca pe‑o sora.

Se insera. Boierii nu‑si sfarsisera sfatul. Dar lucrurile de pret ale palatului se si incarcasera in carute cu coviltir. Caii erau scosi din grajduri si inhamati ori inseuati.

Capitanul si Vladut, condusi pana la porti de Teodosie, plecara.

Tanarul voievod, inca tot numai un copil, palid si slab, asa cum fusese si parintele sau, in hainele ostasesti cernite si prea largi pe care le purta, isi flutura in urma lor mana alba cu degetele subtiri. Marele ban Preda iesi din sala de sfat. Fugi dupa el la porti. Il certa si‑l chema inapoi in palatul pustiu, unde pasii le rasunara pe lespezi ca niste cuie batute intr‑un sicriu.

Cornul suna. Suna si cheama:

- Veniti! Va asteapta capitanul Ion!

Barbati viforosi se aduna. Se intocmesc pe cete sub privegherea lui Zane. Mestesugarii le fauresc arme. Si, in putina vreme, sunt gata de lupta.

Capitanul Ion si Vladut pornesc spre Pitesti sa‑i adune si pe cei de‑acolo.

Targul este acoperit sub zapada, mohorat si fara suflarea obisnuita.

Un mestesugar‑armurier cu barba scurta, neagra, si invesmantat in zeghe, ii vesteste:

- Mehmed‑beg si‑a calcat juramantul facut pe Coran! Astazi ne‑a venit de la Slatina stire.

Cu caii in spume, capitanul Ion si Vladut au ajuns la Slatina, unde Teodosie se retrasese impreuna cu Preda.

Se napustesc spre casa domneasca. Urca pe scari. Totul este desert. Un batran slujitor le iese inainte plangand.

- Unde este marele ban Preda?

- A cazut aparandu‑l pe Teodosie si luptand vitejeste.

- Si Teodosie?

- Pe tanarul nostru domn l‑a tarat Mehmed‑beg peste Dunare, sub cuvant ca vrea sa‑l ocroteasca.

Iscoadele aduc vestea ca Teodosie, dus peste Dunare de Mehmed‑beg, ar fi fost rapus miseleste si ingropat, pe ascuns, intr‑o padure de arini.

Un rob al lui Mehmed‑beg, care‑l slujise pe Teodosie pana in cele din urma clipe, a povestit ca baiatul‑domn apucase sa‑i mai scrie lui Vladut un ravas.

Ravasul fusese gasit si rupt de ucigasi, dar robul ii cunostea cuprinsul. Teodosie i‑l citise. Intre altele, ii ruga pe Vladut si Madalina, fratele si sora lui de suflet, sa‑si reaminteasca uneori de el.

Afland cele ce se intamplasera, Vladut isi musca buzele sa nu planga. Ii venea sa hohoteasca, sa strige. Sarmanul Teodosie! Si totul s‑a petrecut atat de repede si de neasteptat, incat nimeni nu i‑a putut sari in ajutor.

Simtea o apriga nevoie s‑o vada cat de fugar pe Madalina, sa‑i povesteasca si ei despre Teodosie si ultimele lui ganduri.

Le impartasi aceasta dorinta bunicului sau si capitanului Badea care, in acele zile, se gasea alaturi de Ion.

- Du‑te si‑o vezi, fu de parere capitanul Badea. Mai ales ca doresc si eu sa aflu ce s‑a mai petrecut pe‑acasa intre timp.

- Sa plece, dar sa se inapoieze cat se poate de repede! hotari capitanul Ion.

Peste mesteceni a zburat primavara cu aripi usoare ca fulgul, presarand argint. Frunzulitele stralucesc ca si cum ar fi de gheata. Tanar si sagalnic, vantul adie. Calul tropoteste domol prin pietrisul de pe marginea raului. Privighetorile canta. Unde canta oare mai frumos in lume privighetorile decat pe malul Oltului?

Calaretul, luminat de luna, se oglindeste in apa.

S‑a oprit.

La Cozia a batut toaca pentru miezul noptii.

Sunetele marunte si dese, ca de ciocanitoare, sunt purtate de ecou pe deasupra apei.

Sa mearga mai departe, sau nu?

Purtatorii de stiri rele nu obisnuiesc, decat prea arareori, sa soseasca noaptea.

Noaptea o veste trista este de zece ori mai dureroasa decat in faptul zilei.

Madalina se va speria. Nu‑si va putea stapani lacrimile.

Si ce va face pana la revarsatul zorilor?

Cunostea o poienita fermecata. Impreuna cu Teodosie si Madalina petrecuse uneori acolo ceasuri intregi, vorbind, glumind, razand sau cantand, pana cand sotia sau mama capitanului Badea trimiteau un slujitor sa‑i cheme la masa.

Pana la ziua mai sunt cateva ceasuri bune.

Descaleca si, cu bidiviul de darlogi, se indrepta spre poiana.

Acesta necheza prelung si duios de parca l‑ar fi intrebat:

«Unde ma duci, stapane?»

- Mergem, dar nu acum imediat, la Madalina, ii sopti Vladut.

Gandul ca o va intalni, ii va vorbi, il facea parca sa pluteasca.

Cu ochii mintii vedea tot ce urma sa se intample. Ea va iesi in pridvor si, cand il va zari, va alerga in intampinarea lui. Auzea cantecul dulce al pasilor pe nisip, micul tipat de bucurie. Ii asculta cuvintele, mirarea, ii simtea palma in palma lui, si tresarea cand ea ii mangaia cu degetele delicate obrazul.

Sotia capitanului Badea il va pofti in casa. Madalina va aduce apa proaspata si rece, din fantana de sub plop, sa se spele. Intre timp, bucatele vor incepe sa sfaraie si sa aromeasca. Iar mama capitanului va cobori in beci sa aduca o cana cu vin rosu, spumos, de Dragasani.

Apoi. apoi. va veni clipa cea grea, cand va fi nevoit sa inceapa a povesti cele intamplate pe taramul lui Soliman.

Nici el insusi nu stia daca, povestind, va izbuti sa‑si stapaneasca lacrimile. Dar Madalina? Ce va face si va spune Madalina?

Madalina - ca si Vladut si toti ai casei - stia ca Teodosie o indragise. Si, daca n‑ar fi fost la mijloc Vladut, Teodosie n‑ar fi sovait s‑o ceara de sotie.

Numai ca Teodosie avea o fire aleasa. Vazuse cat erau de legati unul de celalalt, Madalina si Vladut. Si cu toate ca era fiul stapanitorului tarii si mostenitorul sau, nu depasise niciodata acea margine care se cere in purtarea unui baiat fata de o fata. Si se aratase fata de amandoi un prieten cinstit.

Acum Teodosie zacea in mormant, si el, Vladut, venise sa‑i aduca Madalinei cele din urma cuvinte ale sale.

Deodata, Vladut isi dadu seama ca pricina pentru care venise pana aici nu erau dragostea si viata, ci moartea. Ingrozitoarea moarte ce le rapise amandurora pe fratele de suflet.

Se dojeni cu asprime ca isi ingaduise sa se gandeasca la Madalina altfel decat cugetase la ea Teodosie cu putin inaintea mortii.

Mai era mult pana dimineata? Stelele se roteau incet, sau cel putin astfel i se parea lui.

Mireasma florilor si a buruienilor umezite de roua era toropitoare. In jur se cerneau lin aburii albastri ai lunii.

Isi clatina alene fruntea ostenita dupa o indelungata goana calare si atipi.

Cand se trezi, dimineata aurise de mult padurea. Sari ca ars. Se intoarse la rau. Se apleca de pe mal, isi vari in apa capul. Si‑l clati de mai multe ori.

Nu era de ajuns. Isi azvarli de pe el hainele si isi dadu drumul in Olt.

Racorit, improspatat, cu hainele scuturate de praf, incaleca si porni, voios, spre locuinta capitanului Badea.

Tragea in piept aerul rece. Calul sforaia si dadea, dornic de goana, din cap, zburlindu‑si coama.

Calul acesta murg il primise in dar de la Teodosie, cu prilejul uneia din ultimele lor intalniri.

Se numea Fulger.

- Fulger, mai repede!

Calul isi indesi pasul la trap.

Inaintea lui, ca un puternic meterez natural, se ridica dealul. Pe deal inflorea livada de meri si visini, de unde adesea, laolalta, vara, culesesera fructe.

Dincolo de deal era curtea. In curte, lipita de curmatura din dreapta dealului, se inalta casa.

- Madalina!. Madalina!. nu se putu stapani si canta.

Calul isi ciuli urechile. Vru sa porneasca in galop.

«Hai sa te duc mai repede, stapane!»

Vladut il opri. Urcusul era greu.

Ajunse pe culmea dealului.

Sangele ii ingheta. Casele, gardul cu intarituri, staulul si grajdul fusesera arse. Grinzi cazute, scrum, pietre innegrite se vedeau risipite peste tot. Vitele, caii pierisera. Numai un caine carunt, latos, despre care stia ca se numeste Labus, mai ratacea fara rost prin ceea ce fusese inainte curtea.

In picioare nu mai era decat o injghebatura din scanduri, razimata cu trunchi negeluiti de fagi si stejari, in apropierea fantanii.

Dintr‑un cos incropit cine stie cum in acoperis se ridica o suvita cenusie de fum

- Madalina!

Gandul il strapunse ca un cutit: «Turcii! I‑au ucis pe toti?»

Lasa fraul calului liber. Acesta tasni, pe voia lui, in galop.

In cateva clipe fu jos.

- Madalina!

Strigase atat de puternic, incat Labus se sperie. Hamai. Isi dete insa repede seama cine era si cu ce ganduri sosise si incepu sa se gudure.

- Unde‑i Madalina?

Labus continua sa dea vesel din coada. Alerga in trap, ca un manz, cu capul sus, neincetand sa dea din coada, spre usa colibei.

- Aici?

Aerul diminetii, in mijlocul padurilor din apropierea Oltului, se soarbe ca un vin tare. Dar fumul ce se ridica pe cos il facea putin intepator.

Devreme ce iesea fum, locuia acolo cineva. Dar de ce nu iesea nimeni?

Ba da! Usa se deschide scartaind. Iese.

EA.

Madalina!

Intarziase, pierduta, ametita, numai cat sa‑si priveasca obrazul in oglinda apei din donita si sa‑si netezeasca putin parul.

- Vladut! Fata i se repezi la piept. Vezi! Stii.

- Mama? Bunica?

- Numai bunica. Am ingropat‑o la marginea padurii. N‑a putut indura. Fusesera locul si casele ei de zestre. Mama e plecata cu treburi la Cozia. Eu gospodaresc.

- Si‑aici ce‑a fost?

- Au navalit cetele turcesti. Noi, cand am auzit ca vin, am fugit si ne‑am ascuns in padure, urma fata. Nu ni s‑a intamplat nimic. Numai bunica. era bolnava si, cand ne‑am intors. si‑a vazut casa si acareturile arse, vitele si caii luati, atat s‑a intristat si‑a plans. Nu uita ca aici s‑a maritat. si‑a trait multumita cu bunicul. si i‑a nascut copiii.

- In tara ai auzit ce e?

- Am auzit.

- Numai sange si foc. Multi se strang in jurul bunicului. Au incredere in cuvantul lui. Vor urma pe cine va hotari el. Iar tatal tau este alaturi de bunicul. Va trimite sanatate si va doreste puterea de‑a rabda totul pana la intoarcerea lui.

- Puteri vom avea.

Fata i se parea lui Vladut mai frumoasa decat oricand.

Glasul ei, macar ca povestise lucruri triste, ii venea la ureche mai duios decat sopotul bland al frunzelor intr‑o noapte de vara.

- Madalina!.

Incepu acum si el sa‑i spuna cele ce se petrecusera cu Teodosie.

Fetei i se umplura ochii de lacrimi.

- Teodosie a fost ucis? El, care era menit inca din leagan sa fie voievod, a avut un asemenea sfarsit? Si doamna Milita‑Despina?

- Se spune de catre unii ca s‑ar fi adapostit in Transilvania. Iar altii sustin ca s‑ar afla la Stambul. Dar unde o fi anume sigur nu se cunoaste.

Mama Madalinei nu se intorsese. Vladut trebui sa plece. Fulger batea, nerabdator, din copite.

Mehmed‑beg, dupa ce pusese la cale rapunerea lui Teodosie - pe care se prefacuse ca‑l sustine - si sporise dezordinea prin atacurile, uciderile si jafurile sale, fugise sa se azvarle la picioarele sultanului.

Soliman era in acea vreme preocupat de izgonirea cavalerilor Ioaniti si luarea in deplina stapanire a insulei Rodos. Acolo voia sa intemeieze o baza de razboi puternica, de unde sa poata supraveghea navigatia atat in Egeea, cat si in Mediterana. Asa incat l‑a primit pe Mehmed‑beg in tabara militara unde se gasea.

Mehmed‑beg nu‑l cunoscuse prea bine pe Soliman, deoarece nu luase parte la inscaunarea lui. Dar, cum era deosebit de siret, i se infatisa sultanului cu cea mai mare umilinta. Ii saruta poala vesmantului. Il asigura ca nu are nimic mai sfant pe lume in afara de luminatia sa sultanul. Si‑i povesti ca in Tara Romaneasca domneste haosul, din pricina ca prea multi ravnesc scaunul mostenit de Teodosie.

- A venit clipa, continua el, sa‑i facem pe valahi sa inteleaga ca nu exista fericire mai mare decat aceea de a imbratisa dreapta credinta mahomedana si a sluji ca sclavi inaltei Porti.

Soliman zambi batjocoritor:

- Stiam ca, uneori, in tarile crestine, te dai drept fiu de domnitor valah. cu toate ca, de fapt, ai avut doar o mama de neam bun, pe care tatal tau si‑a adus‑o ca roaba din Valahia.

Mehmed‑beg, prins cu minciuna, se inrosi.

- Iarta‑ma, luminatia ta, zise. Ce sa fac? Ca sa‑i pot amagi mai usor pe ghiauri. Spun si eu. Ma rusinez insa de orice picatura de sange valah care‑mi curge prin vine.

- Sa nu te rusinezi. Ii urasc pe valahi fiindca, desi un popor mic, nu vor sa se supuna nimanui. Si, mai ales, nu vor sa mi se supuna mie, care voi fi, oricum, pana la urma, stapanul lumii. Sunt bucuros sa‑i calc in picioare si sa‑i robesc. Dar ii admir pentru darzenia lor in a‑si apara pamantul unde s‑au nascut si vointa de a nu se pleca in fata altor neamuri care le urzesc nimicirea.

Soliman era, la vremea aceea cand Mehmed‑beg i se infatisase, un tanar de vreo 27 de ani, cu o frunte lata, nasul usor acvilin, gatul subtire si o barba neagra. Purta un vesmant lung pana la pamant, din brocart verde, deasupra caruia imbracase un anteriu rosu, imblanit cu soboli. Turbanul ii era alb si cu un gurgui in varf, de care era prinsa o pana de vultur. Sedea pe‑un jilt urias, cu bratele si picioarele de aur, inconjurat de sfetnicii sai turci si straini: un persan, un arab si un italian.

Mehmed se gandi bine la ceea ce mai avea de gand sa scoata din gura. Cuvintele sultanului de admiratie pentru valahi il cam pusesera in incurcatura.

Tusi, se sterse de sudoare pe frunte si pe barbia lata, se hotari si rosti:

- Pentru folosul imparatiei otomane il rog pe preaputernicul padisah sa‑mi dea mie domnia in Tara Romaneasca. Norodul insusi ma cere, minti el, ca pacificator, stiind ca am in mine si sange valah.

- Sange de care te rusinai mai adineauri, mormai Soliman.

Mehmed inghiti o imbucatura amara, nevazuta, in vreme ce sultanul se ridicase de pe jilt si se plimba cu pasi largi dintr-o latura a incaperii in alta.

- Ajungand domn eu in Tara Romaneasca, nimeni nu va mai cuteza sa ceara scaunul. Si-i voi sili cu vremea pe valahi sa imbratiseze dreapta credinta musulmana.

- Am aflat insa ca-n Tara Romaneasca s-a ridicat un tanar voievod din trunchiul lui Radu cel Mare, si deci al Draculestilor, pe nume Radu cel Tanar sau Radu de la Afumati.

Mehmed-beg ramase cu gura cascata. Falca i se lasa iar pana la piept. Il stia pe Soliman preocu­pat cu altele. Cand mai avusese timpul sa afle si asta ?

- Se numeste astfel dupa satul de bastina: Afumati, din apropierea Bucurestilor.

Glasul sultanului deveni taios:

- Aceste amanunte sunt fara insemnatate. Spune-mi mai bine de este adevarat, sau nu, ca sub flamura acestui tanar voievod a inceput sa se adune in valuri multimea?

- Este adevarat, stralucirea ta, n-avu incotro si fu silit sa recunoasca Mehmed.

Sultanul racni si mai tare:

- Si te poftesc sa-mi mai spui si daca aceasta miscare a multimii nu este cumva sprijinita de insusi diavolul acela batran care, sub patru sul­tani, a pastrat necontenit viu duhul blestematului Tepes?

Mehmed incepu sa se piarda.

- Ba da, imparat al imparatilor, baigui el. Si tocmai din pricina aceasta - n-am apucat sa-mi sfarsesc adineauri vorba - doresc sa curm orice ganduri de nesupunere sau razvratire fata de inalta Poarta, sa nu mai umblu cu jumatati de masura, sa pun subasi in locul dregatorilor valahi si sa preschimb Tara Romaneasca in pasalac turcesc.

Vorbise ca in friguri, incercand sa-l convinga pe sultan sa-i dea domnia.

Soliman il privea incruntat.

- Si daca nu vei izbuti?

- Sunt gata sa indur orice pedeapsa.

- Sa stii ca vei primi-o

Begul se apleca sa-i sarute papucul sultanului:

- Pot atunci, luminatia ta, sa ma asez in scau­nul voievozilor Tarii Romanesti?

Soliman mai ramase un timp, tacut, pe ganduri. Il atinti apoi pe beg, taios, in ochi si rosti:

- Aseaza-te si, din urma, iti va sosi firmanul.

Mehmed-beg trecuse Dambovita pe-un pod de plute - podul cel mare, vechi, fiind stricat tot de el cu prilejul unei alte navaliri - si inainta pe ulitele si prin pietele Bucurestilor cu o suita stralucitoare de spahii, cu ienicerii, tuiurile si meterhaneaua.

De-a lungul drumului, pe dreapta si pe stanga, fusesera oranduiti locuitorii orasului, adusi intre spangi. Iar spahiii ii indemnau sa strige:

- Traiasca Mehmed-pasa, marele nostru bine­facator! in vecii-vecilor, slava lui!

Lui Mehmed-beg nu-i sosise inca firmanul de la Stambul, dar el si intrase in Bucuresti si pre­tindea sa fie slavit ca domn.

Barbatii isi muscau limba, dar nu strigau. Spahiii ii amenintau cu spangile. Femeile plangeau, stergandu-si cu colturile maramelor ochii. Iar pasa, calare pe un cal alb, privea triumfator, de sus, multimea, indreptandu-se catre palatul domnesc.

Meterhaneaua canta si tobele bat.

Cu ochii inchisi si falca lasata, Mehmed-beg se leagana in sa.

In marea sala de sfat a palatului din Bucuresti, asezat turceste pe un divan, avandu-i alaturi pe sfetnicii sai turci, Mehmed-beg porunceste:

- Toti dregatorii valahi din orase si sate sa fie inlocuiti cu subasi.

Intr-un sat de langa Pitesti, o multime de ta­rani au fost siliti sa-si goleasca hambarele de grane si sa umple cu ele carele gata de drum. Incotro? Spre Bucuresti? Catre Dunare? Nu stie inca nimeni care va fi porunca lui Mehmed-beg!

Ceilalti tarani, cu femeile si copiii lor, au fost stransi langa o fantana si asculta, mohorati, pe tri­misul otoman. Acesta, inconjurat de ieniceri, arata un subas:

- Iata pe stapanul vostru cel nou, de care va trebui sa ascultati ca de insusi slavitul Mehmed-beg.

Cateva fete foarte tinere si nespus de frumoase au fost alese poate pentru a-i fi cadane subasului.

Un vuiet rasuna peste campie. Taranii se reped cu furcile, coasele si batele. Doboara podul de scanduri unde stau cocotati trimisul domniei si subasul, ii iau in furci pe stapanii turci. Acestia, infricosati, fug, azvarlindu-si armele, pierzandu-si turbanele si salvarii.

- Capitanul Ion ! Capitanul Ion !

In dreapta si-n stanga lui se vad capitanul Badea, parintele Madalinei, si Vladut.

Alte si alte cete de tarani sosesc in campia de langa Pitesti unde se afla Ion.

Batranul cu barba colilie pana mai jos de brau, insa altminteri la fel de neincovoiat ca in tine­rete, ii asculta.

- De peste saizeci de ani te ostenesti sa im­plinesti nazuinta acestui neam de a nu se lasa umilit, ingenuncheat si zdrobit de vrajmasi. Invata-ne ce este mai bine sa facem?

- Tara trece prin cea mai grea primejdie din cate a avut de infruntat pana astazi. Si datoria noastra este sa ne unim cu totii in jurul tanarului si viteazului voievod Radu de la Afumati

Cei de jos cred in capitanul Ion, care nici­odata nu i-a mintit, nu i-a inselat si le-a fost pilda in implinirea datoriilor fata de tara.

- Sa ne unim cu maria sa Radu! Traiasca maria sa Radu! Sa-l slujim pe maria sa Radu

Radu-voievodul il primeste in cortul sau pe ca­pitanul Ion. Si-l strange la piept.

- Iti multumesc, ii spune el, miscat. Si-acum, cu sprijinul nemijlocit ce mi-l dai, sunt incredin­tat ca-l vom birui pe Mehmed-beg. Si mai intai hai sa-i gonim pe subasi. Sa piara de pe acest pamant si samanta si numele lor.

Craiovestii s‑au adunat si ei in manastirea Bistrita. Sfatul lor il conduce batranul calugar Pahomie, fostul mare ban Barbu. Calugarit de curand, acesta calauzeste, totusi, mai departe destinele familiei. In dreapta lui se afla noul mare ban, al doilea Parvu, fratele raposatului Neagoe domnul. Si‑n stanga, un vechi chip cunoscut, calugarul care‑i invinuise mincinos, la indemnul lui Mehmed‑beg si din porunca lui Danciu, pe capitanul Ion si pe Zane, in fata cavalerilor Ioaniti, si‑al carui nume este Filotie.

- Am fost mereu, in anii de dupa Vlad Tepes incoace, de parerea ca ingaduinta otomanilor este mai buna ca dusmania lor, rosti pentru inceput Pahomie. Dar iata ca - fiind mereu zadarata de unii ca Mihnea cel Rau sau Vlad cel Tanar, fara sa‑l mai amintim pe capitanul Ion - Poarta si‑a pierdut increderea in noi.

In trapeza manastirii Bistrita unde are loc intalnirea, glasul calugarului Pahomie rasuna cu tarie. Nimeni nu mai rasufla. Toti sunt numai ochi si urechi.

Prin geamurile inalte si inguste de sus lumina curge in paraie de aur.

Batranul reaminteste ceea ce stiu toti, si‑anume ca Soliman i‑a ingaduit lui Mehmed‑beg sa se cocoteze in scaunul domnesc. Iar acesta i‑a fagaduit ca boierii valahi vor fi inlocuiti toti cu dregatori otomani si ca mai devreme sau mai tarziu Tara Romaneasca va deveni pasalac.

- Si ce‑avem acum de facut? intreaba al doilea Parvu.

De fiecare data cand isi misca larg bratele, manecile rantiei calugarului Pahomie par aripile in zbor ale unei mari pasari negre.

- Trebuie, dintr‑o data, sa‑l sprijinim si noi pe Radu, hotaraste el. Ii vom trimite deci o mare ceata de osteni de pe mosiile noastre, arme si bani, ca sa‑l invinga pe Mehmed si sa‑l izgoneasca din tara. Macar ca nici asa primejdia nu se va sfarsi.

- Si ceata cine‑o va conduce? intreaba al doilea Parvu, incredintat ca aceasta cinste ii va reveni lui

- Calugarul‑ostean Filotie! raspunde batranul. Sultanul nu trebuie sa afle ca si noi ne‑am ridicat, de asta data, impotriva lui.

Dregatorii otomani ai lui Mehmed‑beg si ienicerii lor, unii desculti, altii descinsi ori cu vesmintele sfasiate, au fost pusi pe goana de ostenii lui Radu, cetasi si tarani, cu biciusti, bate, furci si securi.

Mania ostenilor domnesti si a taranilor este fara margini. Si capetele celor ce se vrusesera stapani in orasele si satele tarii cad ca nucile toamna.

Turcii au plecat si de data aceasta din tara. Cele din urma carute se incarca pe corabii, la Dunare.

- Mehmed‑beg a fugit! il vesteste Vladut pe Ion.

- Nu va veseliti, raspunde ganditor capitanul. A fugit, dar se va intoarce curand cu o oaste mai bine inarmata si mai mare.

Sfarsit de primavara tarzie. Pe campii, taranii - si mai ales femeile, deoarece barbatii, cei mai multi sunt plecati la oaste - muncesc campul, livezile si viile.

Vor apuca sa mai stranga roada? Cine poate sti?.

Campiile, livezile si viile nu le pot lasa insa nemuncite, orice‑ar fi sa se intample si oricate nenorociri s‑ar abate.

Asa‑i era dat in anii aceia taranului. Sa trudeasca necontenit, sa are si sa semene, dar cateodata sa nu culeaga decat cenusa.

Oastea lui Radu de la Afumati, tanarul si viteazul voievod, in randuri regulate si bine instruite, este gata de lupta si‑i asteapta pe turci.

Aici, in fata, sunt cetasii capitanului Ion. Numai vederea acestui atat de batran si cunoscut ostean - cu barba alba pana mai jos de brau, chivara de otel, platosa lata si in mana dreapta cu vestita lui sabie stralucitoare, despre care toti stiu ca i‑a fost daruita de Tepes in ceasul mortii - si‑l inspaimanta pe dusman. In stanga lui se afla devotatul Zane, cu umerii cat niste dealuri si fata aspra, innegurata. Este atat de innegurata, fiindca o alta ceata se vede a fi aceea trimisa de Craiovesti, avandu‑l in fruntea ei pe Filotie, calugarul ostean de la Bistrita. Iar datoria ce‑o are fata de‑acesta, dupa intalnirea din insula Rodos, n‑a ajuns inca sa i‑o plateasca.

Cetele taranesti sunt, bineinteles, cele mai multe. Si‑acestora li se adauga si alte ajutoare.

Strajerii de la Dunare l‑au vestit pe domnitor ca Mehmed‑beg, pasa de Nicopole, cu pasa de Vidin, Bali‑beg, si alti comandanti turci au si inceput sa‑si reverse din nou puhoaiele spre Tara Romaneasca.

- Sa vina!

Tanarul voievod Radu i‑l aminteste capitanului Ion, pana si prin tinuta sa, tot mai mult pe marele Vlad.

La fel, in ajunul oricarei lupte, se inviora.

Ochii sai vulturesti capatau o stralucire ciudata. Glasul ii devenea mai plin. Miscarile mai iuti. Parca se inalta. Si oastea se contopea in acelasi cuget cu el.

Radu trecu pe dinaintea cetelor. Ostenii tresalta.

Se stie ca Radu nu face parte dintre acei conducatori de oaste care se pricep numai sa dea porunci, el insusi ramanand in locurile cele mai bine aparate, pentru ca de‑acolo, la ceas de cumpana, sa se poata intoarce si sa scape cu viata.

Ci, dimpotriva, Radu, pe toata vremea bataliei, nu sta decat in fata ori in mijlocul oastei, unde‑i lupta mai grea si vrajmasul mai aprig. Pe el nu‑l infricoseaza nici marimea imperiului otoman, nici numarul ostenilor dusmani si nici biruintele lor trecute. Si‑asemeni marelui Vlad, cu o ostire mica, este gata sa‑nfrunte, pentru dreptatea tarii, o armata oricat ar fi de mare si bine inarmata.

Voievodul Transilvaniei, brasovenii, sibienii si regele Ungariei i‑au ascultat cuvantul prin care arata ca infrangerea Tarii Romanesti ar avea drept urmare si nimicirea lor. Si i‑au trimis, cu mare graba, o seama de osteni.

Asta mai ales fiindca atat regele Ungariei cat si voievodul Transilvaniei, brasovenii si sibienii stiu ca, in bataliile care au avut loc, cu prilejul trecutelor navaliri, Radu i‑a biruit pe turci la Gubavi, Stefeni pe Neajlov, Clejani si in alte parti.

Va birui si‑acum!

Cei doi pasi: Mehmed‑beg si Bali‑beg - sub conducerea celui dintai - au trecut Dunarea cu oastea. Si au pornit in mars.

Pamantul se cutremura iar sub trecerea ienicerilor, a spahiilor si‑a achingiilor, a carutelor incarcate cu arme si‑a tunurilor.

Flamurile cu semiluna si tuiurile flutura.

Tumbelechiurile bat. Trambitele suna.

«Feriti‑va, intrati in pamant, ascundeti‑va in gaurile soarecilor din fata acestei prea puternice osti, de nu vreti sa pieriti pana la unul», spun trambitele otomane.

Animalele, speriate de zgomotul armelor si duduitul rotilor, de tipetele trambitelor si de bataia tumbelechiurilor, pier ca luate de vant.

«Ascultati porunca noastra si azvarliti‑va de buna voie la picioarele slavitului Mehmed‑beg.»

Spaima l‑ar fi cuprins pe oricine. Niciodata pana azi, Mehmed‑beg nu s‑a napustit cu atata putere asupra vreunui taram. Niciodata n‑a fost mai indarjit.

Radu‑voievod asculta si el prevestirile trambitelor. Asculta duduitul rotilor, zgomotul armelor, tropotul cailor si vuietul ca de mare infuriata starnit de pasii ienicerilor.

Fruntea lui este senina. Inima‑i bate sub platosa mai tare, dar nu de teama, ci de nerabdare.

Flamura sa, purtata de Vladut, falfaie in vant.

- Sa tii flamura Tarii Romanesti sus, cat mai sus, in timpul bataliei, s‑o vada fiecare ostean din intreg campul, il sfatuieste capitanul.

- Asa am s‑o tin, bunicule!

Potrivit planului intocmit de voievod, intaile ciocniri au loc la Plata si in Alimanesti. Ciocnirile acestea au insa numai rostul de a atrage ostile otomane catre satul Grumazi.

Aici, pe apa Teleormanului, e o campie larga, usor inconjurata de rau si strajuita in spate de o padure intinsa si deasa.

Mehmed‑beg si Bali‑beg - cu o oaste adunata din sapte sangiacaturi, formata numai din trupe alese, una si una - au facut planul sa prinda pedestrimea lui Radu ca intr‑un cleste. Sa loveasca din coasta, cu achingiii, calarimea. Sa le spintece pe amandoua si sa le faramiteze cu tunurile.

Socoteala facuta de ei acasa este insa una, si ceea ce se intampla pe campia Grumazilor este alta.

Indata ce ostile apar la cotitura raului si incep sa intre in vad, batranul capitan Ion, ivindu‑se din padure cu cetasii lui, le tasneste in fata. Lupta se da piept la piept, in apa.

Randuiala pe care Mehmed‑beg tinuse s‑o pastreze, pana ce tunurile vor incepe sa traga, se strica imediat.

Batalia s‑a intetit. Multi ieniceri s‑au inecat, dar achingiii pricinuiesc destula paguba nu numai cetelor taranesti, ci si ostenilor sibieni si, mai ales, brasovenilor.

Navalesc spahiii. Sunt insa intampinati dintr‑o parte de capitanul Badea si dintr‑alta de cetele transilvanenilor. Impinsi intr‑o latura. Iar cand tunurile incep sa traga nimeresc tocmai in ei. Prapadul este dintre cele mai mari.

Acum au pornit achingiii. Ar trebui sa fie opriti de Filotie. Acesta pare sa sovaie si face cu cetele lui un ocol. Il face dinadins, gandeste Radu, cu telul de a‑i incercui! Ocolul duce la foarte multe pierderi de vieti din cetele taranesti.

Filotie n‑a facut ocolul degeaba. Ostenii din cetele Craiovestilor au patruns cu temei in mijlocul achingiilor si‑a venit vremea ca acestia sa‑si rareasca randurile. Calugarul‑ostean se pricepe de minune sa manuiasca lancea. Iar cetele conduse de el si Zane infrunta de asta data acelasi dusman. Cam in acelasi timp, izbiti de sagetile achingiilor care au inceput sa se retraga, cad unul in apropiere de celalalt.

- Ai scapat de pedeapsa mea, calugare, rosteste Zane inainte de a‑si inchide ochii, tinandu‑si inca inclestata barda cu care facuse in jurul sau pustiu. Cu barda asta gandeam sa te dobor dupa sfarsitul bataliei. Ai vrut candva sa ne rapui pe capitanul Ion si pe mine.

- Porunca venise de la Poarta, horcaie calugarul. Dumnezeu sa ma ierte ca le‑am implinit voia.

- Nu cred ca va putea, scrasneste infundat Zane.

- Iarta‑ma cel putin domnia ta.

- Nu.

Radu e peste tot. Goneste cu calul spre padure si‑i reintoarce pe brasovenii risipiti la lupta. Se indreapta iarasi spre rau, unde‑i ajuta pe cetasi. Si incetul cu incetul se apropie amiaza. Se razboiesc din zori, dar sortii sunt inca nedecisi.

Lupta se da fara pic de ragaz. Si unde este domnul se inalta si flamura Tarii Romanesti tinuta sus de tot, de Vladut, asa cum il rugase capitanul.

Ostenii domnului, cetele taranesti, voinicii capitanului Ion si ceilalti luptatori cata mereu spre flamura. Si cat vad vulturul cu aripile intinse plutind avand in dreapta soarele si‑n stanga luna, stiu ca voievodul lor e teafar si poarta mai departe batalia cu spor.

Tunurile turcesti s‑au impotmolit in vad si se scufunda vazand cu ochii.

Trupuri ieniceresti plutesc tot mai multe pe apa. Iar achingiii sunt tot mai imputinati de oamenii capitanului Badea si de transilvaneni.

Cel mai mare prapad face sabia cu maner de argint, impodobita cu nestemate, primita in dar de capitanul Ion de la Tepes.

Batranul este unul dintre acei voinici de poveste care nu stiu ce‑i osteneala. Ca si odinioara voievodul lui, pare un muncitor in lan, trudindu‑se cu harnicie sa‑si ispraveasca seceratul.

In minte, ii apare in aceste clipe, ca si altadata in vis, maria sa Vlad.

«Ioane! ii spune voievodul. Esti la fel de voinic ca atunci cand ai infruntat la Comana, pentru mine, pe ienicerii lui Hamza, tot pasa de Nicopole ca si Mehmed‑beg!»

«Oho! rade Ion. Dar voinicia stii bine ca nu‑mi vine decat de‑acolo ca stapanesc sabia ce mi‑ai daruit‑o maria ta!»

«Ai meritat‑o din plin, mare ban de Tismana Ion. Numai ca, pe cat ai fost de viteaz, pe‑atat nu ti‑ai dorit niciodata mariri. Puteai s‑ajungi domn.»

«Am ramas pastratorul diatei. In numele ei am luptat si i‑am indemnat si pe altii sa lupte. A fost cea mai insemnata rasplata.»

«Bunul meu fiu Ion!. Dar stii ca, in curand, iti vei aduce pamantului strabun obolul pe care‑l dam toti, mai devreme sau mai tarziu?»

«Stiu, si nu ma‑nspaimant. De la maria ta am aflat ca nu e moarte mai frumoasa decat aceea de‑a cadea pe campul de lupta, cu fata la dusman, pentru dainuirea libertatii neamului tau».

«Acum ia aminte, Ion!.»

O sageata i se infipse in spate. Dar cate sageti nu‑l lovisera in viata?

Mehmed‑beg si Bali‑beg isi intorsesera caii, in clipa cand capitanul Ion isi croia partie spre ei. Iar un spahiu, dorind sa‑i apere, il tintise.

Pedestrii fusesera nimiciti sau luati prinsi. Numai putini spahii si achingii, cati izbutisera sa mai scape cu viata, fugeau din rasputeri.

Calaretii lui Radu ii urmareau.

Ajunsi la Dunare, capitanul Ion l‑a cautat intre fugari pe Mehmed‑beg. Acesta, infricosat, le‑a strigat otomanilor:

- Nu va puteti apropia de el. Macar ca e ranit. Rapuneti‑l de la departare.

Din toate partile otomanii au azvarlit sulite si lanci. O lance l‑a lovit in bratul drept. Sabia sta sa‑i cada.

Cetasii s‑au repezit sa‑l ajute.

- Dati‑mi sabia in mana stanga! a poruncit.

Cu sabia in mana stanga, asa greu ranit cum era, s‑a avantat in batalie, facand iarasi pustiu in jurul lui.

- Lupta inca! racneau spahiii. Se stie despre el ca‑i diavolul, Seitan. Scapati, daca puteti.

Batranul a cazut. Cativa dintre cei mai apropiati lui l‑au inconjurat, incercand sa‑i dea ingrijiri si sa‑l oblojeasca, dar el i‑a oprit cu o miscare a capului.

Pastra inca sabia. I‑a intins‑o, cu mana stanga, lui Vladut.

- Primeste‑o! i‑a spus. Lupta in locul meu.

Vladut, inlacramat, sovaia.

- Ia‑ti sabia! Ridica flamura. Biruintele de la Grumazi si de pe malul Dunarii vor ramane de‑a pururi neuitate. Sunt Rovinele si Vasluiul lui Radu. Urmeaza‑l cu credinta pana la cap.

Tocmai se apropia, ca un vifor, o noua ceata de calareti. Era aceea a baietilor din Tismana. Dar, luand mai bine seama, Vladut a vazut ca intre flacai se aflau si numeroase fete, imbracate ostaseste, in frunte cu Madalina.

Varstnici si tineri, baietii si fetele, condusi de Radu, urmand flamura tinuta sus de Vladut, l‑au urmarit pe Mehmed‑beg pana pe tarmul celalalt. Si inca doua infrangeri nimicitoare au mai indurat otomanii. Una langa Nicopole. Si alta la Sistov.

Se povesteste ca, de pe urma ranilor primite si‑a spaimei indurate atunci, i s‑ar fi si tras, mai tarziu, lui Mehmed‑beg moartea.

Batranul capitan s‑a stins avand inca pe buze ultimele cuvinte ale diatei:

«Vrajmasii vor veni iar si iar. Infruntati‑i fara teama de moarte, ca tara sa traiasca in veci.»

SFIRSIT