Legenda valaha al. mitru - cu curaj, inainte, baieti!

LEGENDA VALAHA AL. MITRU - CU CURAJ, INAINTE, BAIETI!

Calul inainta destul de greu peste troienele de zapada. Drumul urca pieptis prin padure. Ninsese trei zile, acoperind urmele lasate de achingii cu carutele si cetele lor de robi. Totusi, ici si colo se mai zarea cate un rest de vesmant sau chiar de corp omenesc, dezgropat si tarat prin zapada de lupi.

Inima i se incrancena Baiatului in piept tot mai mult. Se vedea limpede ca o multime de robi osteniti, inghetati sau bolnavi, care nu mai putusera merge, fusesera ucisi de achingii, si fiarele le sfasiasera trupurile.

Noaptea trecuta ninsoarea contenise si incepuse sa geruiasca. Zapada se intarise ca fierul si scartaia.

Baiatul, imbracat intr‑un sumaias taranesc, purtand o caciula alba pe cap, iar in picioare cizme batute cu tinte de alama, lucitoare, isi tot indemna calul, cercetand din ochi, mahnit peste masura, acele cutremuratoare ramasite ale robilor ce trecusera pe acolo.

Dintr‑o data, calul se opri sforaind. Baiatul banui ca trebuie sa fie vreun lup prin apropiere, dar isi pastra stapanirea si, dupa ce isi pipai arcul de la oblanc si cutitul de la brau, isi indemna calul cu blandete, ca de obicei, batandu‑l usor cu palma peste grumaz, ca sa‑l linisteasca. Incerca sa‑l convinga sa mearga mai departe.

- Trebuie sa‑i gasim, Negrule, pe parcalabul Brad si pe Roxana, chiar daca ne vor sta in cale lupii sau achingiii. Nu vrei sa ma ajuti? isi intreba el calul, vorbindu‑i ca unui om, pentru ca in mintea lui de copil isi inchipuia ca Negru il intelege, dar nu‑i poate raspunde cu vorbe fiindca este lipsit de grai. Nu ti‑e dor de Roxana?

Si cum calul necheza tocmai atunci de cateva ori, prelung, copilul crezu ca i‑a raspuns:

«Desigur ca mi‑e dor, dar nu vezi ca o cautam degeaba, de aproape trei saptamani? Si prin padure nu auzi cum urla mereu lupii? Fiarele se apropie cateodata atat de mult de noi, urmarindu‑ne din dosul copacilor, cu ochii lor lucitori, incat iti marturisesc tie, prietenul si stapanul meu, ca ma cuprinde frica.»

- Nu‑ti fie frica, Negrule! il batu din nou pe grumaz Baiatul, incercand sa‑i dea curaj. Este adevarat ca inca de cand am parasit Craiova pustiita si conacul de lemn al lui Mircea cel Batran, pe care l‑am gasit ars pana la temelie, urletele lupilor ne insotesc. Iarna e grea. Si lupii flamanzi. I‑am auzit si toata vremea cat am stat la stana aceea unde ne‑am ospatat si ne‑am odihnit peste noapte. Cred ca trebuie sa fie si acum mai multi pe undeva prin apropiere. Uneori mi se pare, ca si tie, ca le zaresc ochii furiosi din dosul unor trunchiuri de copaci sau al cate unei tufe incarcata cu nea. Am si vazut doua caprioare speriate, tasnind prin fata noastra, si un iepuras hazliu dandu‑se tumba prin zapada. Dar tata, Negrule, ne‑a invatat sa nu ne fie frica de nimic. Sa facem fata cu curaj oricarei incercari. Uite, m‑am si gandit ca, daca ne vor incolti lupii, va trebui s‑o luam inapoi la goana. La vale iti va fi mai usor sa fugi, rase copilul. Afara de asta, n‑am la oblanc arcul si tolba cu sageti? N‑am si o punga cu pietre si prastia? Si tu nu stii ca eu tintesc destul de bine si cu sageata, si cu piatra? Mai prost este cu cetele astea de achingii, care alearga de colo pana colo, ca niste turbati. Jefuiesc, ard satele, si vad ca aduna o multime de baieti si chiar de fete, de varsta mea si a Roxanei. Oricum, noi trebuie sa mergem inainte, sa‑i cautam pe Roxana si pe parcalabul Brad! Haide, Negrule, haide, fii curajos si ascultator!

Tonul lui bland il hotari pe armasar sa plece mai departe. Porni la pas, dar tot nelinistit si cu urechile ciulite.

Nici habar n‑avea copilul care era in sa ca toata vanzoleala aceea a cetelor de achingii nu fusese starnita decat de dorinta sultanului Mahomed de a pune mana pe el.

Capetenia achingiilor, fiindca nu fusese in stare sa‑l aduca la Constantinopol, in fata sultanului, zacea pe fundul Bosforului, cu un bolovan de gat, iar pestii si racii ii umblau pe sub camasa si prin salvari.

Domnitorul Vladislav nu mai avea nici el somn. Fagaduise aceluia care‑l va prinde pe copil o caciula cu ducati de argint, batuti in haraghia cea noua a sasilor de la Brasov.

O! Daca ar fi reusit oamenii lui sa‑l prinda pe fiul lui Draculea si sa i‑l aduca legat, domnia sa ar fi ramas netulburata. L‑ar fi trimis indata pe copil sultanului. Sultanul l‑ar fi inchis la Galipoli, in locul unde statuse inainte parintele sau. Apoi l‑ar fi amenintat pe Vlad din Transilvania ca, de nu se potoleste, ii va ucide feciorul, punandu‑l mai inainte la chinuri.

Si Vlad, cat e el de Vlad, cat e de feciorul Dracului si cat o fi trecut el marea inot, pe vreme de furtuna, stie ca nu se glumeste cu Mahomed.

Mahomed se pricepe la chinuri, cum nu s‑a priceput nimeni. Fereasca Dumnezeu si toti sfintii cati i se gasesc in preajma sa ajungi in mainile lui Mahomed, si el sa vrea sa te chinuiasca!.

Visul acesta era frumos din cale‑afara. Avea doar un cusur, ca nu se implinea. Si Vladislav ratacea noaptea prin palatul domnesc de la Targoviste, calcand ca o stafie pe lespezile de piatra, avand o faclie in mana si speriindu‑si slugile, framantat el insusi de o spaima fara pereche si de‑o ura de moarte impotriva lui Vlad si a copilului sau.

Deoarece Baiatul nu cunostea framantarile lui Vladislav si habar n‑avea ca, vreme de zece ani, fusese cautat de doi sultani - dintre care unul era vestitul Fatih, cuceritorul Constantinopolului - isi indemna inainte calul, vorbindu‑i mereu de Roxana:

- Cine stie pe unde‑o rataci, sarmana! O fi flamanda. I‑o fi frig. N‑o avea unde dormi. Trebuie s‑o gasim.

Dupa ce supravietuitorii macelului savarsit de achingii la Tismana, ajutati si de alti oameni de la stanele si din padurile invecinate, ii inmormantasera pe toti cei ucisi in ziua aceea de pomina, facandu‑le slujbele de trebuinta, Baiatul plecase calare s‑o caute pe Roxana. Voia s‑o mangaie pentru pierderea tatalui sau si, in sine, desi era mai mic ca varsta decat fata, se hotarase s‑o ia sub ocrotirea lui.

Ajungand la casa Voicului, o gasise arsa.

Nici astazi nu putea sa‑si dea prea bine seama cum de nu se intalnise cu achingiii, in vreme ce gonea spre Tismana. Adevarul era ca achingiii se incrucisasera cu el pe drum. Baiatul le auzise si urletele, insa, in fierbinteala calariei, crezuse ca acestea rasunau din sat si ca erau strigatele de durere ale oamenilor chinuiti de turci. El trecuse pe una dintre laturile muntelui, scurtand drumul prin niste locuri prapastioase, iar turcii o luasera pe drumul cel bun, ce ocolea muntele. Si, pe cand el se gasea la Tismana, ingenuncheat la capataiul Batranului, navalitorii ardeau locuinta Voicului. Si capetenia achingiilor, incantat de frumusetea Roxanei, o urca pe saua lui, s‑o duca in dar sultanului.

Nimeni dintre cei ramasi cu viata nu vazuse cand o insfacase achingiul pe fata. Si nici intre cei morti, cand ii ingropasera oamenii, fata nu fusese gasita. Asta i‑a facut pe unii sa creada ca ea, cu alti doi‑trei copii cati lipseau dintre morti, ori au izbutit sa se ascunda prin paduri, ori au fost luati robi de turci - ceea ce era adevarat.

Baiatul insa ramasese cu nadejdea ca fata o fi reusit sa se salveze. De aceea o cautase pretutindeni, la fel ca si pe parcalabul Brad.

La stana unde poposise in timpul noptii, ciobanii ii povestisera ca mai multi copii, dusi de achingii peste Dunare, izbutisera sa scape. Copiii, ca si alti fugari de la turci, trecusera fluviul pe gheata. Dar nestiind incotro s‑o ia, ca sa nu‑i intalneasca iarasi pe calaii lor, ratacesc pe coclauri. Oamenii ii aduna pe cati ii gasesc, dar cei mai multi pier fara ajutor, fiindca locurile sunt pustiite de dusmani, iar iarna este nespus de grea.

Baiatul se apropia cu calul de Piscul Voinicilor, pe unde auzise ca s‑ar afla niste copii fugari. De acolo, de sus, se deschidea o priveliste de basm.

Vremea fiind atat de geroasa, apele inghetasera bocna. Din Piscul Voinicilor se vedea, drept in fata, Dunarea, cu albia ei plina de sloiuri mari, invalmasite unele peste altele si incremenite apoi cu toatele, ca prin vointa puternica si neinteleasa a unui vrajitor. Spre dreapta scanteia, in schimb, alb si lucios, ca o oglinda, Jiul, care in locul acela se varsa in Dunare. Iar spre stanga se vedeau baltile Potelului, intinzandu‑se de la vechea asezare a calaretilor lui Mircea cel Batran, pana departe, hat, la Gura Padinii si spre cetatea ce se afla inca atunci la Orlea, pe malul fluviului.

Pe culme domnea o liniste adanca. Nu se auzeau decat copacii trosnind de ger.

Totul era alb, neinchipuit de alb. Numai un fum cenusiu‑albastru, ridicandu‑se domol in vazduh, dincolo de Dunare, pata albul acela neintinat.

Baiatul isi duse palmele la gura, facandu‑le palnie, si, inaltandu‑se putin in scari, striga, rotindu‑si incet capul de la stanga spre dreapta:

- Eeheeei!. E cineva pe‑aici?. Eheeei!

Glasul lui inca subtire, dar destul de patrunzator, se auzi pana la tarmul Dunarii si prin toata padurea, pana dincolo de Jiu si de cetatea romana ruinata, Orlea.

Ecoul ii rasfranse vocea si se intoarse la el, parca in salturi, prin aerul inghetat:

- E. e. e. ci‑ne‑va. ei.

Baiatului ii veni sa rada, ascultandu‑si ecoul glasului, si se pregati sa mai strige o data, cand, calul se agita si se intoarse nelinistit.

- Ce e, Negrule? se lasa Baiatul in sa, razand cu pofta.

Pofta de ras ii pieri insa numaidecat, pentru ca, din partea de unde venise el, se auzi un zgomot de copite, nechezat de cai si glasuri groase de barbati, indemnandu‑se pe turceste:,

- Inconjurati‑l si prindeti‑l.

Nu bagase de seama, cand urca prin padure, ca, in dreapta movilei - priveghind partea aceea a Jiului pe unde oamenii puteau trece cu saniile - stateau la panda cativa achingii.

Achingiii erau foarte sireti si incercati in treburi din acestea. Doi dintre ei, calari, coborara repede pe o poteca, pe unde puteau iesi usor inaintea Baiatului. Alti doi soseau din urma.

- Sa nu‑l scapam! racnea unul dintre cei care goneau din jos, avand in mana dreapta, ridicata, o sulita lunga, cu un varf ascutit, ce lucea argintiu. Sa nu‑l scapam!. repeta el, imboldindu‑si calul cu pintenii, ca sa‑l zoreasca la deal.

Ca si cum ar fi fost un razboinic incercat, desi era prima batalie adevarata pe care o da in tanara lui viata, Baiatul nu vazu alta scapare, decat aceea de a merge tot inainte, incercand sa razbata cu Negru printre cei care‑i atineau drumul.

Ii sopti deci calului:

- Negrule, acum i‑acum, du‑ma ca vantul si ca gandul! Sa nu te opresti, orice‑ar fi!.

Dete drumul larg fraului, stranse spinarea calului intre pulpe si, in acelasi timp, ridica arcul de la oblanc. Isi puse tolba la indemana si, scotand din ea o sageata, o aseza in struna.

Nici nu si‑ar fi putut inchipui copilul ca aveau sa‑i fie atat de curand folositoare invataturile Batranului in arta luptei cu arcul.

Calul, simtindu‑se strans intre pulpe si cu fraul liber, necheza lung si rasunator si porni in galop.

Drept inaintea sa, la cotitura drumului, se apropiasera achingiii, cel cu sulita in mana si sotul sau, cu un arc intins, gata sa traga.

Baiatul nu mai statu pe ganduri. Tinti pe arcas, asa cum il invatase Batranul, intinse bine struna, si, cand ii dete drumul, sageata porni vajaind.

Teama ii era. Dar nu ca il vor ucide achingiii, ci ca nu il va nimeri pe cel tintit si va cadea in mainile lor. Trase, si pentru o clipa inchise ochii. Era intaia oara cand isi intindea arcul spre un dusman. Cand ii redeschise, achingiul se tinea cu amandoua mainile de nas, unde i se infipsese sageata, si ragea de durere. Calul otomanului, scapat din frau, se intoarse. Partea foarte umflata a salvarilor achingiului il ispiti pe copil. Mai puse inca o sageata in arc si il tinti in salvari.

Achingiul duse mana la spate si tipa tare. Calul se sperie, facu un salt intr‑o parte, si otomanul, scapand din sa, se pravali prin zapada, la vale, de‑a rostogolul. Celalalt achingiu, rosu la obraz si cu turbanul cazut pe ochi, isi repezi catre baiat sulita. Dar baiatul era sprinten si isi apleca fruntea, lipindu‑si‑o de grumazul calului. Sulita ii trecu pe deasupra. Vru sa‑i raspunda si ei cu o sageata. Din galopul calului nu nimeri insa tolba, ci sacul cu pietre pentru prastie. Pipaind cu degetele, apuca o piatra mai colturoasa, si‑asa cum arunca in ulii, la Tismana, cand veneau la cotetele porumbeilor, il izbi pe achingiu intr‑un ochi.

Turcul nu mai vazu. Batu vazduhul cu mainile. Scapa si el din sa si se duse de‑a dura.

Vazandu‑i pe cei doi dusmani din fata cazuti, dar stiind ca mai sunt inca doi in spate, copilul ii suiera calului:

- Haide, Negrule, inainte, poate izbutim sa scapam.

Calul isi intoarse spre el capul, cu ochii mari, inteligenti, necheza si o porni la vale cu asemenea iuteala, cum nu mai alergase niciodata.

Crengile de la marginea drumului il loveau pe Baiat peste frunte. Zapada scuturata de pe ele o simtea rece, topindu‑i‑se pe langa gulerul sumaiesului si prelingandu‑i‑se pe spate.

Dar ce insemnatate mai aveau toate astea, cand auzea din spate tropotul cailor dusmanului? Intoarse capul si vazu ca achingiii ramasesera mult in urma. Dupa el, nu veneau decat cei doi cai ai achingiilor pe care‑i doborase Baiatul - tintindu‑l pe unul in nas si. in salvari, si pe celalalt in ochi. Caii, fara povara, se tineau dupa Negru.

Totusi, Baiatul nu‑si incetini goana. Dimpotriva, o inteti, zorind si mai mult calul, vrand sa puna o cat mai mare distanta intre el si turcii care voiau sa‑l prinda.

Calul coborase de pe deal, ajunse in campie si o porni catre balti. Ceilalti doi cai tropoteau in urma. Turcii erau ceva mai departe. Ii auzea afurisindu‑l, si de cateva ori le simti sagetile vajaindu‑i, cand pe deasupra capului, cand dintr‑o parte, cand dintr‑alta.

Malul inalt al Potelului se si vedea. Dincolo de mal licarea gheata de pe balta. Ca sa o ia la stanga, insemna sa piarda din timp si achingiii sa‑l ajunga.

- Fie ce‑o fii isi spuse. Haide, Negrule! Si, de la o inaltime mai mare de doi metri, sari pe gheata.

Gheata, cand sari calul, parai. Caii ceilalti se zvarlira si ei, si gheata, oricat de groasa fusese, incepu sa se crape. Apa chifti verzuie de dedesubt. Unul dintre achingii, nevazand primejdia, se lua dupa copil. Dar calul incepu sa i se scufunde. Salvarii sai largi i se umplura de apa. Calul incerca sa inoate, insa sloiurile il impiedicau. Turcul incepu sa tipe:

- Alah!. Alah!. Sari, frate, si scapa‑ma! il ruga pe sotul sau de pe mal.

Baiatul nu mai avea timp sa se uite la turc, pentru ca si copitele Negrului alunecau. Sloiul de gheata pe care se gasea calul se legana. Apa ii crescuse pana la genunchi.

- Haide, Negrule, nu te lasa! il indemna el. Sa nu ne inecam.

Calul facu un salt. Se zvarli pe podul inca nerupt de gheata, cu ceilalti doi cai fara stapan in urma lui. Malul din stanga era aproape. Din cativa pasi, fu langa el. Sari din nou. Se catara. Si, iata‑l, e pe tarm, salvat.

Asa crezuse el! Numai ca al patrulea achingiu, si anume capetenia lor, nu sarise pe gheata.

Fara sa‑i dea nici cel mai mic ajutor celui ce se afla in primejdie si il implora sa‑l scape de la inec, el urmarise de pe mal toata zbaterea lui Negru pe gheata. Isi pregatise in liniste arcanul, fiindca era sigur ca acesta era copilul cautat de sultan. Si, cand Baiatul se ivi pe mal, cu un chiot salbatic il roti pe deasupra capului si‑l azvarli. Latul veni ca un trasnet si cuprinse, peste brate, trupul Baiatului.

- Aha, puiule de tigru, ai sa‑mi platesti scump loviturile pe care le‑ai dat achingiilor! racni el.

Baiatul simti cum i se strange latul in jurul mijlocului, facandu‑i neputincioase totodata si bratele. Tragand cu putere, achingiul il smulse de pe cal si incepu sa‑l tarasca, izbindu‑l cu capul de zapada zgrunturoasa si invartosata de ger.

Negru il urma la un pas, neintelegand la inceput de ce stapanul lui se taraste pe jos, in loc sa‑i stea pe spinare.

Deodata - ce‑i veni? - se inalta in doua picioare si se repezi la calul pe care sta achingiul. Acesta se ridica si el in picioare. Amandoi incepura sa se muste. Achingiul vru sa prinda fraul, si scapa capatul franghiei. Atat ii trebui Baiatului, ca sa se desprinda din lat!

Sari din nou pe spatele calului, care se linisti ca prin farmec, nechezand multumit si intorcandu‑si mereu capul catre tanarul sau stapan.

Achingiul insa, din sariturile acelea neasteptate ale calului muscat si, chiar izbit de cateva ori cu copitele de Negru, se rasturnase pe spate.

Baiatul, ager cum era, vazand intorsatura, isi puse o sageata in arc si, indreptand‑o spre pieptul achingiului, ii porunci, pe turceste, sa ridice mainile.

Neavand incotro, achingiul se supuse.

- Nu ma omori! se milogi el. Si te voi rasplati ca un pasa.

- Tine‑l asa pe dihania de achingiu pana venim si noi, auzi in clipa aceea Baiatul pe cineva strigandu‑i nu prea departe de malul baltii, din care celalalt achingiu, murat tot, cu armele pierdute in apa, izbutise, in sfarsit, sa iasa, tinandu‑se de coada calului.

Nu trecu mult, si langa Baiat se ivi, fugind cat il tineau picioarele, un barbat scund si gros, cu parul crescut in neoranduiala pe obraz, incaltat cu niste opinci mari, pe cap cu o caciula uriasa, dar imbracat incolo cu haine de targovet. Barbatul ducea intr‑o mana o lada si in alta un toiag noduros. Era insotit - ceea ce il mira peste poate pe Baiat - de un copil tot cam de varsta lui, care tinea de lant un urs mare, cafeniu. Ursul venea, alergand omeneste peste gheata, cu labele lui mari, mormaind inciudat.

Caii stransi in jurul Negrului, si chiar Negru insusi, incepura sa sforaie, simtind ursul. Dar omul, care parea sa fie un imblanzitor de animale, apropiindu‑se de ei reusi, prin mangaieri si vorbe prietenoase, sa‑i linisteasca numaidecat.

Barbatul se duse apoi langa achingiul amenintat mereu de sageata Baiatului si‑i smulse, cu iuteala si fara multa vorba, hangerul si celelalte patru sau cinci cutite ce le avea infipte in sileaf - braul sau rosu. Pe cel de‑al doilea turc ce iesise din apa, dardaind ca un caine, il apuca de gulerul cojocului si‑l tranti pe zapada langa primul.

- Bun, acum dezbracati‑va! le porunci scurt la amandoi.

Turcii, codindu‑se, incepura sa se roage sa‑i ierte. Barbatul insa isi ridica hangerul, si achingiii incepura sa‑si scoata repede cojoacele, camasile si ramasera goi de la brau in sus.

Hangerul lucea rece in mana barbatului si, la semnul acestuia, achingiii isi scoasera repede si salvarii, pantalonii de flanela de dedesubt, coltunii si papucii cu talpa de‑un lat de palma.

- Acum arunca‑te si tu in apa si fa o baie rece, sa‑ti vina mintea la cap! se rasti la otomanul care ramasese pe mal. Asa au facut alti achingii de‑ai tai cu baiatul meu mai mare - azi este luna de cand l‑am ingropat - iar pe mine m‑au luat cu sila, impreuna cu copilul astalalt, sa le cant si sa‑i veselesc la o tabara a voastra din Bulgaria. Am scapat insa trecand Dunarea de cu noaptea pe gheata. Adineauri, iesind dupa curmatura aia de mal, te‑am vazut cum te napusteai asupra copilului asta. Esti un flacau strasnic, il lauda el pe Baiat. Hai, intra, turcule, mai repede, sa‑ti faci baia, cum te invata profetul.

Turcul se bataia, tot sarind de pe un picior pe altul, chitaind de frig ca un soarece.

- Mai repede! ii porunci omul, si, dupa uitatura lui, achingiul isi dete seama ca hangerul pe care acesta il tinea in mana era gata sa‑l si izbeasca.

Sari in apa si incepu sa inoate.

- Da‑te si cu capul la fund. ii striga omul. Asa, acum iesi.

Achingiul nu mai astepta si, incovoiat de ger, vru sa se repeada la haine.

- Nu, nu, ii hotari soarta omul cel crunt. Goale, lovindu‑le cu bicele pe spinare, ne‑au gonit achingiii vostri inapoi nevestele, dupa ce ni le‑au luat peste Dunare. Goi veti pleca si voi. Si pentru cheltuiala, iata, va mai dau si asta! Si incepu sa‑i izbeasca cu batul noduros peste sale. Sa va duceti si sa nu mai indrazniti nici sa intoarceti capul, ca va fi vai si amar de voi.

Osanditii icnira si, cu apa inca siroind pe ei, o luara la sanatoasa, fugind de le sfaraiau calcaiele.

Baiatul descaleca. Nu stia daca, dupa o asemenea intamplare, trebuia sa rada sau sa se intristeze.

- Cum te numesti? il intreba barbatul cel mustacios, incepand abia acum sa zambeasca.

- Baiatul! Alt nume nu‑mi cunosc. Achingiii mi‑au omorat pe tata - zise, gandindu‑se, bineinteles, la Batran - si sora mea de suflet s‑a pierdut. Acum pe ea o cautam.

- In vremuri din acestea nu ne mai miram de nimic, glasui omul, privindu‑l cu bunavointa. Pe mine ma cheama Tit, si pe copilul acesta il strig Bucur. Noi, dupa cum vezi, jucam ursul. In lada mai avem un fluier, o lauta, o toba si. cateva papusi - ceea ce sunt incredintat ca tu inca n‑ai vazut. Daca vrei, ramai cu noi. In trei ne va fi tuturor mai usor.

Copilul lui Tit se uita la Baiat rugator si, facandu‑i semne din ochi, il indemna sa primeasca. Privirea aceea deschisa si prietenoasa ii placu Baiatului.

- Primesc, raspunse el, si se grabi sa stranga cu incredere mainile noilor sai prieteni.

- Pentru ca avem cinci cai, iar noi nu suntem decat patru, pe unul vom aseza bagajele, glasui razand Tit, aratandu‑le celor doi copii lada.

- Care patru? se mira Baiatul. Nu suntem decat trei. numai daca socotim si ursul.

- Sigur, ursul! spuse Bucur. Este un animal invatat de noi sa ne inteleaga si sa ne asculte. Tata l‑a prins si l‑am crescut de mic. Stie sa calareasca. Stie sa stea si in picioare pe cal.

- Haide, mosnege, sus!. ii porunci Tit ursului, ca sa‑l incredinteze pe Baiat de adevarul celor spuse de Bucur.

Si ursul, care de altfel nici nu era mosneag, cu toata infatisarea lui batraneasca, ci era foarte tanar, nu astepta sa i se spuna de doua ori. Se avanta pe cal, prinzandu‑i‑se cu amandoua labele de coama.

Calul - acela care abia iesise din apa - se scutura si incepu sa sforaie, rotindu‑si ochii, speriat. Tit insa il mangaie, ii vorbi cu glasul lui gros, odihnitor, de om obisnuit sa creasca si sa imblanzeasca animale, si calul, dandu‑si seama ca nu‑l pandeste nici o primejdie din partea ursului, se linisti.

Tit lega dupa aceea bine lada, cu arcanul achingiului, pe celalalt cal, si cand termina treaba le spuse copiilor:

- Gata. Putem porni. Cu curaj, inainte, baieti!. Incalecara cu totii si pornira voiosi, in trap marunt, de‑a lungul baltii Poteluiui.