Povestea unei minti bolnave

Povestea unei minti bolnave.

Motto: Acum ca totul s-a sfarsit, pot sa incep sa gandesc din nou si sa spun ceea ce am simtit.

Totul incepuse intr-o seara de februarie, datorita firii mele de a imi baga nasul unde nu trebuie, de a vedea ce scrie R.E. pe mess, am vazut o fata intersanta si cum intotdeauna acest lucru ma intriga, am luat id si incerc sa vad, ceea ce si cum. Am aflat anterior acestui lucru ca acea persoana era fica doamnei M., sigur va intrebati cine e doamna M.. Doamna M. este colega de servici a surori mele.

Tot auzeam in jurul meu, doamna M. are o fata frumoasa, desteapta, dar ca intotdeauna credeam ca lumea gigantizeaza totul si nu am bagat de seama, apoi in acea seara am realizat cel putin jumatate era adevarat, era frumoasa. Era asemenea obsesiei mele, persoana perfecta; parul roscat, ondulat, cu bucle nici prea mari nici prea mici, perfect. Simteam ca se va intampla, ca va deveni obsesie , asa a fost si cu G.

Sa incepem relatarea evenimentelor, intr-o ordine cat de cat cronologica. Sarim peste partea cu chat-uitul pe mess, aceste lucruri nu intereseaza pe nimeni si sa trecem direct la ziua de 14 februarie, dupa americanizare, asa numita: Sf. Valentin. Singur pe 14 feb., venind acasa de la facultate, ca de obicei oboist, imi incep ritualul zilnic. Imi iau laptopul in brate si ma pun in pat si vad ca R. este on, asa se numea obsesia mea. O intreb ce face si imi zice ca e la servici. Apoi o intreb ce face in acea seara. Imi raspunde ca nimic si o invit la o plimbare prin Copou.

De acum incepe cu adevarat, sa zicem asa firul epic. Fiind prima data cand o sa o vad in realitate, trebuia sa fac o buna impresie, asa ca am luat un trandafir, ca intotdeauna cu trandafirul nu ai cum sa dai gres ca nu ii place, nu exista fata careia sa nu ii placa trandafirii si mai ales cei rosii. Totul e perfect sau cel putin perfect, aici ma refer la prostul meu obicei si anume sa intarzii intotdeauna la o intalnire. Cu un pic de ajutor ceresc, ma refer ca nu am prins nici un semafor rosu si cu ajutorul cumnatelului ajung intr-un final la destinatie. Vad o persoana care astepta pe cineva in fata la universitate, uitandu-se la ceas si mi-am dat seama imediat ca este ea.

Ajung langa ea, zaresc o fata roscatica, un pic pistruiata, sfioasa ca o scolarita, slabuta si tutosi emana o feminitate aparte, ceva interesant si deopotriva ispititor. Facem cunostinta, ii inmanez tranfarirul si apoi o pornim agale spre Parcul Copou. Nu stiam ce sa zic, mergeam amandoi uitandu-ne unul la altu dar rar ziceam cate ceva, apoi parca dat de la divinitate, pe cealalta parte a bulevardului, alergau un grup de tineri si apoi cade cineva. Atat a trebuit, sa incep conversatia si apoi totul a decurs aproape de la sine. Mergeam noi prin Copou se auzeau bufnitele, facandu-si serenada de seara parca acompaniaindu-ne pasii. Acel lucru a speriat-o pe insotitoarea mea si am decis sa mergem langa Teiul lui Eminescu sa stam pe banca. Incercam sa o fac sa vorbeasca dar era tot rusinoasa, asa ca am vorbit despre peripetiile mele din Portugalia. Dupa jumatate de ora de vorbit si de inghetat sub cerul senin de februarie decidem sa coboram usor spre universitate sa ne intoarcem spre cuibusoroarele noastre de dormit. Ajungem in statie stam cateva minute si ne privim in ochi, niciunul nestiind ce sa faca. Asa ca o sarut pe obraz de noapte buna si ne urcam in taxiuri si o apucam pe cai diferite. Acum cand ma gandesc cat de prost putui sa fiu si sa nu conduc fata la Paula, prietena ei cu care trebuia a doua zi sa se duca acasa.

Prima noastra "intalnire" sa ii zicem asa s-a desfasurat normal, perfect, poate un pic prea perfect. Apoi dupa cateva zile de mesaje, unele care contineau doar o silaba si anume: poop, pana la mesaje de felul, "mii dor de tine, de abia astept sa te vad", ne vedem a doua oara, in statia de la Iulius, eu iesind de la facultate, ea fusese la cumparaturi cu P. . Ajungesesi acolo o zaresc, era imbraca cu un paltonas si cu ghetute, era o vreme ciudata de februarie, ploaie, vant, ninsoare. O vad, nu stiu ce sa fac si o sarut pe obraz , o observ si pe P. pentru prima data, e o fata un pic ciudata, nu in sensul perceput de o lume normala, nu ca ar mai exista persoane normale. Avea o tunsoare, care nu se incadra in tiparul acestei vremuri ale pitipoancelor si cocalarilor, era una de punkist pierdut in timp, nu apartine acestei epoci, un pic rotunjita la corp, dar nu exagerat de grasa, totusi deopotriva timida si tematoare. Totul era un pic jenant, nestiind ce sa zic fata de cele doua, imi era foarte usor sa conversez doar cu R., dar acum si P a intrat in ecuatie s-a schimbat totul. Nici unul nu stia ce sa zica, parca eram doi liceni si intr-un final ma intreaba ce facusesi la ore. Dupa doua ore de proiectare de dispozitive, cu un profesor comunist asisderea, caruia ii place sa predea, aceleasi lucruri, folosind aceleasi pictograme, zicand de fiecare data, cand ne folosim mainile asemenea unor masini de scris, - "Aici puneti virgula; cum se scrie intrucat", de parca ar fi un disc de vinil uitat pe un pick-up; sa vorbesc despre ceea ce am facut la ore era o eliberare. Era asemenea unei sedinte psihiatrice, totusi acolo te descarci, dar platesti, acum era gratis. Ma descatusez de toate cele acumulate dupa o zi istovitoare si totusi 121 tot nu vine. Vine si scaparea mea, apare M., un coleg de grupa care mergea in aceeasi directie cu mine. In sfarsit s-au egalat sortii, acum eram doi la doi, a picat exact la fix. Acum aveam fiecare ce conversa, era ca o scapare, incercam sa conversez cu M., dar deopotriva sa nu o ignor pe R.. Lucru reusit intr-o mare proportie pana ne-am urcat in celebrul 121, care intarziase ca de obicei 30 minute, ne separam datorita multimii care se imbulzea sa cumpere bilete. Eu eram la centru, ea era in spate, ce bine se aplica vechea zicala, "atat de aproape si totusi atat de departe", ne uitam resemnati unul la celalalt, ne atrage ceva dar un zid de oameni moracamosi ne desparte. Si iarasi exista acel ceva care ne separa, un destin nescris impotriva mea si a fericirii mele.

Apoi vine ziua cand ne revedem, la locul unde munceste, ma invita, nu mai puteam rezista, nici unul dintre noi sa nu ne revedem, o atractie primordiala ne inconjoara, vrem sa ne atingem, sa ne sarutam, dar amandoi rezistam, suntem ca doi magneti ce se rotesc, cand se intalnesc polii opusi se atrag, nu rezista tentatiei, dar la o rotatie ne departam, cu toata dorinta de a fi aproape. Cam asa a decurs toata perioada, cand ne apropiam, hopa apare si P., da aceeasi P, care se intersecteaza cu povestea noastra peste tot. E ciudat, parca ar fi cineva care ne vegheaza cu ajutorul P., tot timpul in momentele intense apare ea si totul se destrama. Acelasi ramas bun uitandu-ne unul in ochii celuilalt, pierduti, de parca vroiam sa citim ceea ce se petrece in interiorul fiecaruia.

Trece o noua zi si inca una, si tot asa pana trebuie sa ne reintalnim, sa imi revad obsesia, dar deja simteam ceva s-a schimbat si nu stiam ce, eu, mintea imi joaca feste, sau o nesiguranta care tot mai tare apasa. In sfarsit vine si asa numita "D-day", sau "ziua z", Dragobetele, cand totul trebuia sa fie perfect. Era ziua cand vroiam sa ii impartasesc ceea ce incepusei sa simt, era o dorinta arzatoare si deopotriva un sentiment de nesiguranta. Simteam in suflet, ca am sa sufar, acel sentiment de déjà vu, era parca linistea de dinaintea furtunei. Pregatesc totul in cele mai mici detalii, mintea mea de inginer isi face pe deplin datoria, calculeaza totul, rezervare la restaurant, buchetul de trandafiri rosii, cadoul; totul era perfect, din nou aceeasi perfectiune obsedanta, poate ma straduiam prea mult sau poate aveam un complex fata de toate acestea. Astept cu nerabdare ora cand trebuie sa o revad, timpul se dilata parca tot mai mult, cu cat sunt mai aproape. Aveam o dorinta nebuna sa ii zaresc chipul angelic si intr-un final primesc mesajul. Emotionat deschid mesajul, "- nu pot sa ajung sunt obosita", atunci o furie nebuna, eram asemenea unui bersker nordic, care se avanta in lupta vazand doar inamicul, nimic contend doar tinta sa, ma avant spre ultima sticla de vin de Porto. Durerea era prea mare, incep sa beau cum nu am mai baut niciodata si imi imaginez zeci de scenario, care de care mai fanteziste de ce nu a putut sa vina. Cu ura si durere, fac ceea ce unii ar numi, lasitate, ii spun ca nu vreau sa o mai vad, ca e mai bine sa fim departe unul de altu; vorbea alcoolul din mintea mea incetosata de indoieli.

Acesta a fost momentul care a declansant Mr.Hyde-ul din interiorul meu. Nu am putut sa dorm in acea seara, indoielile, nelinistile imi tineau ocupata mintea. Ce face? Unde e? Este cu cineva? Intrebari la care mintea mea dezlantuie sute de scenarii care de care mai fanteziste, reusind sa imi oboseasca corpul pana la epuizare. Eram asemenea unui drogat ce era aproape de sevraj, transpirat, derilam, ce isi dorea cu ardoare drogul, fiind inlocuit cu buclele roscate ale obsesiei mele. E dimineata o noapte alba, durerea sufleteasca e inlocuita de cea trupeasca, se zice ca dragostea e doar o compozitie chimica, se pare ca acel lucru doare mai tare decat un cui intrat in picior sau o mana rupta, dureri ce acum mi se pareau niste fleacuri. Ies din casa spre facultate, incerc sa imi reiau rutina zilnica, sa uit, dar cu cat ma straduiam mai tare cu atat corpul doare mai tare. Trece o ora, trec doua, nu mai rezist, ii scriu ca imi pare rau, nu am vrut sa zic acel lucru, o speranta in inima se naste. Stau cu telefonul in mana, asteptand acel cuvant, acel lucru care sa ma faca sa ma simt bine.

Dupa o ora in care sentimente contradictorii preaiau fraiele mintii mele primesc mesajul. Nu il puteam deschide indoiala era prea mare, dorinta de aflare a raspunsului ducea o lupta inversunata cu mintea, cu corpul care nu mai putea suporta atata durere. Il deschid universal meu se prabuseste asemenea turnurilor gemene din NY, se zice cu cat pici de mai sus cu atat doare mai tare, piedestralul unde era asezata obsesia cu chip angelic era sus, mai sus de nori, acolo unde doar mintea umana poate ajunge. Nu mai putea exista nimic intre noi, acest lucru l-am putut sintetiza din citirea printer randuri, orgoliul ei era prea mare, m-am lasat calcat in picioare, mi-am lasat ego-ul tarat prin noroi sa scriu acel mesaj de iertare si ea imi da acel mesaj.

Deznadejdea, furia, dorinta, toate duceau o lupta in interiorul sufletului meu, totusi acest lucru nu ma defineste, eu nu stiu sa pierd, nu am pierdut niciodata, nu acesta e inceputul pentru a invata sa pierd; imi zic mereu in minte. Mintea de inginer se pune in functiune, incep sa simt transformea, de parca trecusei de la mersul cu trarusa la zborul cu avioane de lupta si pun la munca un plan pentru a o recuceri.

Primul pas, sun-o pe M., colega din liceu si cea mai buna prietena, ii spun ce am facut si primul lucru pe care mi-l zice: "Ai fost un prost!", ceea ce cred ca a devenit un lait motiv al acestei perioade a vietii mele. Vine seara ma reintalnesc, ca de obicei cu M. in parcul din fata blocului fiind eram inconjurat de fobia vietii mele, cainii maidanezi. Acest lucru nu conta, era prea mare suferinta, dorinta de a o recastiga, prima instinctului de conservare. Incep sa relatez ceea ce facusei si ceea ce stiam si eu imi era confirmat, gresisem dar nu atat de grav, avea si R. partea ei de vina. Totusi inca odata imi incalc ego-ul si vreau sa ii cer scuze si cu un pic de ajutor de la M., scriu un mail in care ii spun ce simt si ii cer iertarea.

Totusi, nici acum nu realizez de ce a trebuit sa ii cer scuze, nu eu am fost cel care nu a vrut sa vina la intalnire, dupa toata munca depusa, ca sa fie totul perfect. Sa revenim la firul epic. Trimit mail-ul, deoarece nu ma simteam in stare sa vorbesc cu ea, nu stiam ce sa ii zic sau ca de obicei ego-ul meu va spune cuvinte care sigur vor durea. Incepe o noua seara, acelasi scenariu , dar de aceasta data, nu ma gandeam numa la ceea ce facusei fata de R., dar ganduri sinucigase imi strabateau mintea. -" Oare daca nu existam, era mai bine pentru toti?". Oare daca as muri ar plange pentru mine?". "Oare si-ar da seama daca tine cu adevarat la mine, cat tineam la ea?" Ganduri faceau noptile insuportabile, ma trezeam mai obosit decat atunci, cand ma dusei sa dorm. Mergeam pe strada ca un numb, nimic nu auzeam, de multe ori nici observam ceea ce faceam.

@Capitolul 2: Povestea continua.

A trecut o luna, e un inceput de aprilie cu o primavara superba, dar in inima mea totusi e toamna. Gandurile ma omoara incet, nu mai am chef de nimic, de invatat, de iesit in oras, sunt pierdut, ma gandesc de ce nu o pot uita.

M-am indragostit de ea, se poate doar dupa ce o vad doar de cateva ori? Ce e cu mine, nu stiu, niciodata nu am patit asa ceva, sunt terminat din punct de verede psihic, o minte bolnava ma duce la ganduri ciudate. Se poate "sa iubesti" (ciudat) pe cineva, sa devina o asa obsesie incat sa te termine? Sa nu mai ai chef de viata, ai vrea sa mori sa scapi de toti si de toate?

Toti imi spun sa ii zic ce simt, dar mie frica, pentru prima data in viata mie frica de ceva, oare am innebunit, stiam ca am o minte sanatoasa, nici cand moare cineva din familie nu simt nimic. Acum ce e cu mine? Ma bantuie intrebari fara raspuns, oare am clacat, oare aceasta e adevarata mea fata, oare sunt atat de pierdut, am innebunit? Am vorbit cu M. , sunt primul ei pacient de cand a terminat facultatea, oare ma minte fiindca e prietena mea? Oare chiar sunt atat de terminat psihic incat sa ascunda acest lucru de mine? La aceste intrebari trebe sa caut un raspuns, sa imi gasesc Holly Grail al minti mele.

Ce am facut sa merit asa o soarta, oare e o pedeapsa de a Lui, m-am lepadat de El de prea multe ori, sa fie oare acesta o razbunare? Totusi nu cred in Dumnezeu, dar de ce tot in vine in minte numele Lui.

Ce sa fac?, innebunesc, am ajuns labil psihic din cauza un fete, sa fie oare ceea ce simte cineva cand iubeste si pierde pe cel iubit? Oare chiar o iubesc sau doar vreau ceva ce nu pot avea? O provocare a minti mele bolnave? E asa un deziderat ceea ce doresc?

Am iesit azi cu G. si A. la o plimbare pe Sf. Stefan, de ce doare atat de mult primavara, de ce nu pot sa vad alte fete decat pe ea. E o durere atat de mare cand vedeam toate acele cupluri tinandu-se de mana, zambind, pe G. si A. sarutandu-se, doare atat de tare incat sfasie tot universul meu.

Nu mai vad nimic in fata ochilor, nu mai observ alte fete, cand vad pe cineva cu parul roscat si cret, imediat imi vine in minte imaginea ei. De ce nu o pot uita?

Am atatea intrebari in minte, corpul pare ca nu mai poate tine pasul cu mintea mea, incepe sa doara, inima ma doare si nu e doar o durere mentala, e amplificata de o durere trupeasca. Oare s-a scurs viata din mine? Mi-a fost furata dorinta de trai? As fugi inapoi in singurul loc unde ma simteam in siguranta, in Aveiro. Dar intrebarea e rezist fara sa ma gandesc la ea?

Incerc sa imi ocup minte cu multe lucruri imi bat amici la cap sa iesim in oras, incerc sa fac tot ce stiu sa o uit, dar tot revine in minte, mai puternic, o dorinta si mai mare ma apasa. Am innebunit?

Am incercat sa imi innec amarul in bautura, nu are efect. Sa ma apuc sa fumez dupa 8 ani? Sigur nu are efect. Sa ies cu alte fete nici aceasta, incercata, dar tind sa ma gandesc la ea cand sunt cu ele. M-a prins asa de tare in vraja ei incat ma termina cu totul.

Doar M. stie ce simt, incearca sa ma ajute, dar nu stie ce sa faca, sa ma priveasca ca un pacient sau ca un prieten. Mi-a zis un an si o uit, intrebarea e rezist un an? De ce nu e totul asa de simplu in viata ca si in filme? El se indragosteste de ea, lupta pentru ea si in final sunt impreuna. De ce sa nu fie asa si la mine, oare nu merit si eu cel putin atat, cand am primit atat de putin toata viata? Innebunesc