Jo nesbo - calaul - partea a doua

JO NESBO - CALAUL - partea a doua

NEBULOASA CAP DE CAL

Harry fu desteptat de telefon si se uita la ceas. 7.30. Era Oystein. Plecase din apartamentul lui Harry in urma cu doar trei ore. Apoi localizase serverul in Egipt, iar acum avansase si mai mult.

- Am scris un e-mail unui prieten vechi. Locuieste in Malaysia si, din cand in cand, face pe hackerul. ISP-ul e in El Tor, in peninsula Sinai. Au ceva ISP-uri in zona, e un fel de centru. Dormeai?

- Sa zicem. Cum o sa-l gasesti pe clientul nostru?

- Ma tem ca nu exista decat o cale. Sa te duci acolo burdusit cu verzisori americani.

- Cati?

- Suficienti cat sa convingi pe cineva sa-ti spuna cu cine sa vorbesti. Si sa-l faci pe cel cu care vei vorbi sa-ti spuna cu cine trebuie sa vorbesti de fapt. Si sa-l convingi pe cel cu care.

- Am inteles. Cat?

- O mie ar trebui sa-ti deschida niste usi.

- Crezi?

- Zic si eu. De unde dracu' sa stiu?

- Bine. Te ocupi?

- Bine-nteles.

- Fara prea mare cheltuiala. Mergi cu cel mai ieftin avion si stai intr-un hotel de doi bani.

- S-a facut.

Era ora douasprezece si cantina politiei era plina. Harry stranse din dinti si intra. Nu ii displaceau colegii din principiu; ii displaceau din instinct. Si, odata cu trecerea anilor, era din ce in ce mai rau.

"Paranoia absolut normala, ii spusese Aune. Si eu simt la fel. Cred ca toti psihologii sunt ca mine, desi, in realitate, probabil doar jumatate sunt asa."

Harry isi roti privirea prin sala si o zari pe Beate care lua pranzul adus de acasa impreuna cu cineva care ii tinea companie. Harry incerca sa ignore privirile de la celelalte mese in timp ce trecea pe langa ele. Cineva mormai un salut, dar Harry se gandi ca era spus ironic si nu raspunse.

- Deranjez?

Beate isi ridica privirea spre Harry de parca ar fi prins-o cu mata in sac.

- Deloc, zise o voce cunoscuta ridicandu-se. Oricum ma pregateam sa plec.

Parul de pe gatul lui Harry se zburli - nu din principiu, ci din instinct.

- Ne vedem diseara, atunci.

Tom Waaler zambi, o lumina alba spre chipul rosu ca sfecla al lui Beate. Isi lua tava, il saluta din cap pe Harry si pleca. Beate se uita in jos la branza de pe masa in timp incerca din greu sa-si compuna o expresie normala cand Harry se aseza.

- Deci?

- Deci ce? ciripi ea prefacand-se prea tare ca nu intelege.

- Mi-ai spus pe robot ca ai ceva nou, zise Harry. Mi-am inchipuit ca e ceva urgent.

- Mi-am dat seama, spuse Beate si bau din paharul de lapte. Desenele din programul care a facut fata Calaului. Mi-am stors creierii sa ma gandesc de cine imi amintesc.

- Te referi la imaginile tiparite pe care mi le-ai aratat? Nici macar nu seamana cu o fata, sunt doar niste linii trase la intamplare pe hartie.

- Chiar si asa.

Harry dadu din umeri.

- Tu esti cea cu circumvolutia temporo-occipitala laterala. Da-i bataie!

- Noaptea trecuta mi-am dat seama cine e.

Mai lua o gura de lapte si isi sterse zambetul albit de lapte cu un servetel.

- Deci?

- Trond Grette.

Harry se holba la ea.

- Glumesti, nu?

- Nu, zise ea. Zic doar ca e o anumita asemanare. La urma urmei, Grette nu era departe de Bogstadveien cand a avut loc crima. Dar, asa cum am zis, mi-am dat seama.

- Si cum.

- Am verificat la spitalul Gaustad. Daca e aceeasi persoana care a jefuit sucursala DnB din Kirkeveien, atunci nu poate sa fie Grette. La ora respectiva era in sala comuna impreuna cu cel putin trei ingrijitori. Si am trimis cativa baieti de la Krimteknisk acasa la Grette sa preleveze o amprenta. Weber tocmai a comparat-o cu cea de pe sticla de coca-cola. Cu siguranta nu-i apartine.

- Deci te-ai inselat si tu o data in viata.

Beate clatina din cap.

- Cautam o persoana care are un anumit numar de trasaturi fizice identice cu cele ale lui Grette.

- Imi pare rau ca trebuie s-o spun, Beate, dar Grette nu are nici un fel de trasaturi fizice sau de alt fel. E contabil si arata a contabil. Am uitat deja cum arata.

- Da, zise ea desfacand hartia unsuroasa de pe cel de-al doilea sendvis. Dar eu n-am uitat. Asta-i adevarul.

- Hm. Poate ca am ceva vesti bune.

- Ah, da?

- Ma duc la Botsen. Raskol vrea sa stea de vorba cu mine.

- Uau. Succes!

- Multumesc. Harry se ridica. Ezita. Inspira adanc. Stiu ca nu sunt taica-tau, dar pot sa-ti spun ceva?

- Te rog.

Se uita in jur sa se asigure ca nu-i poate auzi nimeni.

- Daca as fi in locul tau, as fi atenta cu Waaler.

- Multumesc. Beate musca zdravan din sendvis. Si chestia ca nu esti taica-meu e corecta.

- Locuiesc in Norvegia de cand ma stiu, incepu Harry. Am crescut in Oppsal. Parintii mei au fost profesori. Taica-meu e pensionat si, de cand a murit maica-mea, traieste ca un somnambul care viziteaza doar rar taramul celor vii. Surioarei mele ii e dor de el. Cred ca si mie. Mi-e dor de amandoi. Credeau ca voi deveni profesor. Si eu la fel. Dar, in schimb, am urmat Academia de Politie. Si am facut si ceva Drept. Daca ma intrebi de ce m-am facut politist, as putea sa-ti dau zece raspunsuri rezonabile, dar nici unul in care sa cred. Nu mai ma gandesc la asta. E meseria mea, sunt platit, iar din cand in cand ma gandesc ca fac ceva bun - gandul asta poate sa-mi fie de ajuns pentru mult timp. Inainte de a implini treizeci de ani eram alcoolic. Poate chiar pana la douazeci de ani, depinde cum privesti lucrurile. Se spune ca e o chestiune de gene. Posibil. Cand am crescut, am aflat ca bunicul meu din Andalsnes s-a imbatat in fiecare zi timp de cincizeci de ani. Mergeam acolo in fiecare vara pana la cincisprezece ani si nu am observat niciodata nimic. Din nefericire, eu nu am mostenit acest talent. Am facut niste lucruri care nu prea au trecut neobservate. Pe scurt, e un miracol ca mai lucrez inca in politie. Harry ridica privirea spre semnul FUMATUL INTERZIS si isi aprinse o tigara. Am fost iubitul Annei timp de sase saptamani. Nu ma iubea. Nici eu nu o iubeam. Cand am rupt-o cu ea, i-am facut o favoare mai mare decat mi-am facut mie. Dar ea nu a vazut lucrurile asa.

Celalalt barbat din incapere incuviinta.

- Am iubit trei femei in viata mea, continua Harry. Prima a fost o iubita din copilarie cu care urma sa ma casatoresc, dar lucrurile au inceput sa mearga prost pentru amandoi. S-a sinucis mult timp dupa ce am incetat relatia si nu a avut nici o legatura cu mine. A doua a fost ucisa de un barbat pe care eu il urmaream pe partea cealalta a globului. Acelasi lucru s-a intamplat si cu o colega, Ellen. Nu stiu de ce mor femeile din preajma mea. Probabil ca e o chestiune de gene.

- Si cea de-a treia femeie?

Cea de-a treia femeie. Cea de-a treia cheie. Harry mangaie initialele AA si marginile cheii pe care Raskol i-o daduse peste masa cand intrase. Harry il intreba daca era identica cu cea pe care o primise, iar acesta incuviinta.

Apoi il rugase pe Harry sa vorbeasca despre el.

Acum Raskol statea cu coatele pe masa si degetele impreunate ca de rugaciune. Tubul de neon stricat fusese inlocuit si lumina ce ii cadea pe fata era ca o pulbere alba-albastrie.

- Cea de-a treia femeie e la Moscova, raspunse Harry. Cred ca e o supravietuitoare.

- E a ta?

- N-as zice asa.

- Dar sunteti impreuna?

- Da.

- Si aveti de gand sa va petreceti tot restul vietii impreuna?

- De fapt, nu avem de gand nimic. E cam devreme pentru asa ceva.

Raskol il privi trist.

- Poate tu nu ai de gand nimic. Dar femeile isi fac planuri. Femeile fac intotdeauna planuri.

- Asa cum faci si tu?

Raskol clatina din cap ca nu.

- Eu stiu doar sa planuiesc un jaf de banca. Toti barbatii sunt amatori in vanatoarea de inimi. Poate credem ca am castigat o batalie, precum un general care captureaza o fortareata, sa descoperim mai apoi prea tarziu - daca intr-adevar descoperim - ca am fost pacaliti. Ai auzit de Sun Tzu?

Harry incuviinta:

- Generalul si strategul militar chinez. A scris Arta razboiului.

Asa se zice, ca a scris Arta razboiului. Eu, personal, cred ca a fost scrisa de o femeie. La suprafata. Arta razboiului este un manual despre tacticile pe campul de lupta, dar in profunzime descrie cum sa iesi victorios din conflicte. Sau, ca sa fiu mai precis, arta de a obtine ce vrei cu cel mai mic pret posibil. Cel care castiga un razboi nu e neaparat invingatorul. Multi au castigat coroane, dar au pierdut atat de multi oameni incat au putut sa conduca doar in conditiile impuse de dusmanii presupusi a fi fost invinsi. In ceea ce priveste puterea, femeile nu sunt la fel de vanitoase precum barbatii. Ele nu au nevoie sa-si afiseze puterea la vedere, ele vor puterea doar pentru a obtine celelalte lucruri pe care si le doresc. Siguranta. Hrana. Distractie. Razbunare. Liniste. Planuiesc rational razboiul pentru putere si gandesc dincolo de batalie, dincolo de sarbatorirea victoriei. Si pentru ca poseda o capacitate innascuta de a vedea slabiciunile victimelor, stiu instinctiv cand si cum sa atace. Si cand sa se opreasca. Asta nu se poate invata, Spiuni.

De asta esti la inchisoare?

Raskol inchise ochii si rase infundat.

- As putea sa-ti dau cu usurinta un raspuns, dar nu trebuie sa crezi nici o vorba din ce spun. Sun Tzu zice ca primul principiu al razboiului este tromperie - inselaciunea. Crede-ma - toti tiganii mint.

- Hm. Sa te cred? Ca in paradoxul grecesc?

- Mai, mai, pe cuvantul meu, un politist care stie mai mult decat codul penal. Daca toti tiganii mint, iar eu sunt tigan, atunci nu e adevarat ca toti tiganii mint. Deci adevarul e ca spun adevarul si e adevarat ca toti tiganii mint. Prin urmare, si eu mint. Un rationament circular, imposibil de daramat. Asa e si viata mea si acesta este singurul adevar. Rase incet, aproape ca o femeie.

- Acum ai vazut care e mutarea mea de deschidere. Acum e randul tau.

Raskol se uita la Harry. Acesta incuviinta.

- Ma numesc Raskol Baxhet. E un nume albanez, dar tata a refuzat sa accepte ca suntem albanezi. Zicea ca Albania este orificiul anal al Europei. Asa ca ne-a spus, mie, fratilor si surorilor mele ca ne-am nascut in Romania, am fost botezati in Bulgaria si circumcisi in Ungaria.

Raskol ii spuse ca familia sa apartinea, probabil, Meckarilor, cel mai mare grup de tigani din Albania. Familia fugise de persecutarea tiganilor de catre Enver Hoxha, dincolo de munti, in Muntenegru si incepuse sa caute de lucru spre est.

- Eram goniti de oriunde ne duceam. Ziceau ca suntem hoti. Bineinteles ca eram, dar nici macar nu se deranjau sa aduca dovezi. Dovada era ca suntem tigani. Iti spun asta pentru ca tiganii s-au nascut cu stigmatul castei lor de speta joasa in frunte. Am fost persecutati de toate regimurile din Europa. Nici o diferenta daca au fost fascisti, comunisti sau democrati; fascistii au fost doar ceva mai eficienti. Tiganii nu fac mare taraboi in legatura cu Holocaustul pentru ca diferenta fata de persecutia cu care eram obisnuiti nu a fost asa de mare. Nu pari sa ma crezi.

Harry dadu din umeri. Raskol isi incrucisa bratele.

- In 1589, Danemarca a introdus pedeapsa cu moartea pentru capii bandelor tiganesti, zise el. Cincizeci de ani mai tarziu, suedezii au hotarat ca toti barbatii tigani sa fie spanzurati. In Moravia, femeilor tiganci li se taia urechea stanga, in Boemia, cea dreapta. Arhiepiscopul de Mainz a proclamat ca toti tiganii trebuie executati fara condamnare pentru ca felul lor de a trai e in afara legii. In 1725, a fost data o lege in Prusia prin care toti tiganii de peste optsprezece ani sa fie spanzurati fara judecata, dar mai tarziu aceasta lege a fost revocata - limita de varsta a fost coborata la paisprezece. Patru dintre fratii lui taica-meu au murit in captivitate. Doar unul singur dintre ei, in timpul razboiului. Sa continui?

Harry clatina din cap.

- Dar chiar si acesta este un cerc inchis, zise Raskol. Motivul pentru care am fost persecutati si am supravietuit e acelasi. Suntem - si vrem sa fim - altfel. Asa cum noi suntem tinuti afara in frig, gadjos nu pot sa intre in comunitatea noastra. Tiganul este strainul misterios si amenintator despre care nu stiti nimic, dar despre care exista tot felul de zvonuri. Timp de multe generatii s-a crezut ca tiganii sunt canibali. Acolo unde am crescut eu - in Balteni, langa Bucuresti - se zicea ca suntem descendentii lui Cain si suntem condamnati pentru vesnicie. Vecinii nostri gadjo ne dadeau bani sa nu ne apropiem de ei.

Raskol isi plimba privirea pe peretii lipsiti de geamuri.

- Tata era fierar, dar nu gasea de lucru in Romania. A trebuit sa ne mutam afara din oras, in groapa de gunoi unde traiau tiganii caldarari. In Albania, taica-meu era bulibasa, conducator local si judecator, dar printre caldarari era doar un fierar fara slujba. Raskol ofta adanc. Nu voi uita niciodata expresia din ochii lui cand a adus acasa un urs brun dresat. Il cumparase cu ultimii bani de la o satra de ursari. "Stie sa joace", a zis taica-meu. Comunistii plateau sa vada un urs care joaca. Ii facea sa se simta bine. Stefan, fratele meu, a incercat sa hraneasca ursul, dar acesta nu manca si mama a intrebat daca nu cumva e bolnav. I-a raspuns ca a venit pe jos tot drumul de la Bucuresti si are doar nevoie sa se odihneasca. Ursul a murit patru zile mai tarziu. Raskol inchise ochii si zambi trist, ca de obicei. In aceeasi toamna, am fugit impreuna cu Stefan. Doua guri mai putin de hranit. Ne-am dus inspre nord.

- Cati ani aveati?

- Eu opt, iar el doisprezece. Planul nostru era sa ajungem in Germania de Vest. In vremea aceea, primeau refugiati de peste tot si le dadeau mancare. Cred ca a fost felul lor de a compensa. Stefan credea ca de ce suntem mai tineri, cu atat avem mai multe sanse sa patrundem. Dar am fost opriti la granita cu Polonia. Am ajuns in Varsovia si am dormit sub un pod inveliti fiecare cu cate o patura, in perimetrul inchis Wschodnia, terminalul de cai ferate dinspre est. Stiam ca vom gasi un schlepper - o calauza pentru cei care vor sa treaca dincolo de granita. Dupa cateva zile de cautari, am gasit unul care vorbea romaneste si care isi spunea calauza; ne-a promis sa ne treaca in Germania de Vest. Nu aveam bani sa-l platim, dar el a zis ca exista si alte mijloace; stia niste tipi care plateau bine pentru baieti tineri tigani. Nu stiam despre ce vorbeste, dar evident ca Stefan stia. A luat-o pe calauza de o parte si au discutat cu voce tare, in timp ce calauza arata spre mine. Stefan tot clatina din cap si, in cele din urma, calauza a dat din maini si s-a dat batut. Stefan mi-a spus sa astept pana cand se va intoarce intr-o masina. Am facut cum mi-a spus, dar orele treceau. Se facuse noapte, asa ca m-am intins pe jos si am adormit. In primele doua nopti petrecute sub pod am fost trezit de scrasnetul franelor vagoanelor de marfa, dar urechile mele tinere au invatat repede ca nu la aceste sunete trebuia sa fiu atent. Asa ca am dormit si nu m-am trezit decat atunci cand am auzit pasi furisandu-se in miezul noptii. Era Stefan. S-a strecurat sub patura si s-a lipit de zidul umed. Il auzeam cum plange, dar mi-am strans tare ochii si nu am facut nici o miscare. Curand, am auzit din nou trenurile. Raskol ridica privirea. Iti plac trenurile, Spiuni?

Harry incuviinta.

- Calauza a venit a doua zi. Avea nevoie de mai multi bani. Stefan a plecat iar cu masina. Patru zile mai tarziu, m-am trezit in zorii zilei si l-am vazut pe Stefan. Probabil ca nu dormise toata noaptea. Statea intins ca de obicei, cu ochii pe jumatate deschisi, si ii vedeam rasuflarea in aerul cetos al diminetii. Avea sange in par, iar o buza era umflata. Mi-am luat patura si m-am dus in gara principala unde se stabilise o familie de tigani caldarari, chiar langa toalete, asteptand sa calatoreasca spre vest. Am vorbit cu baiatul cel mai mare. Mi-a spus ca cel pe care il credeam a fi schlepper era un peste din zona care frecventa gara; ii oferise lui taica-sau treizeci de zloti pentru cei doi frati mai mici. I-am aratat baiatului patura mea. Era groasa si in stare buna, furata de pe o franghie in Lublin, unde fusese pusa la uscat. I-a placut. Urma sa vina decembrie. I-am cerut sa-mi arate cutitul. Il tinea in camasa.

- Stiai ca are cutit?

- Toti tiganii au cutite. Ca sa manance cu ele. Chiar si membrii aceleiasi familii nu folosesc acelasi cutit - pot sa ia marime, o infectie. Dar a facut o afacere buna. Cutitul lui era mic si tocit. Din fericire, am putut sa-l ascut la fieraria din gara.

Raskol isi trecu unghia lunga si ascutita de la degetul mic al mainii drepte de-a lungul nasului.

- In noaptea aceea, dupa ce Stefan s-a urcat in masina, l-am intrebat pe peste daca avea vreun client si pentru mine. A ranjit si a zis sa astept. Cand s-a intors, eu stateam in umbra, sub pod, privind trenurile venind si plecand din gara. "Vino incoa', Sinti, a strigat. Am un client bun. Un bogatan. Vino, n-are prea mult timp!" I-am raspuns: "Trebuie sa astept trenul de Cracovia". A venit la mine si m-a apucat de brat: "Acu' trebuie sa vii, pricepi?"

Nu-i ajungeam decat pana la piept. "Uite-l", am zis aratand cu degetul. Mi-a dat drumul si a ridicat privirea. Un sir de vagoane negre de otel treceau prin fata noastra, iar noi le priveam. Apoi, clipa pe care o asteptam a sosit. Scrasnetul otelului care atinge otel in timp ce franele erau trase, facea sa nu se mai auda nimic in jur.

Harry il cerceta cu privirea, ca si cum ar fi vrut sa-si dea seama daca Raskol minte.

- In timp ce vagoanele se indepartau incet, am vazut chipul unei femei uitandu-se la mine pe un geam. Parca era o stafie. Parca era mama. Am ridicat cutitul plin de sange si i l-am aratat. Si stii ceva, Spiuni? A fost singura data in viata mea cand am fost fericit pe deplin. Raskol inchise ochii ca pentru a retrai momentul. Koke per koke. Dinte pentru dinte. Asa spun albanezii razbunarii cu sange. Este cel mai eficient si cel mai periculos drog pe care l-a lasat Dumnezeu omului.

- Ce s-a intamplat apoi?

Raskol deschise iar ochii.

- Stii ce inseamna baxt, Spiuni?

Habar n-am.

- Soarta. Iadul si karma. Cea care ne guverneaza vietile. Cand am luat portofelul pestelui, avea in el trei mii de zloti. Stefan s-a intors si am carat cadavrul peste sine si l-am lasat intr-unul dintre vagoanele care mergeau spre est. Apoi noi am plecat spre nord. Doua saptamani mai tarziu, ne strecuram cu o barca din Gdansk spre Gothenburg. De acolo am mers la Oslo si apoi pe un camp unde erau patru caravane, trei dintre ele ocupate de tigani. Cea de-a patra era veche si abandonata, cu osia rupta. Ea a fost casa noastra cinci ani de zile. De acel Craciun, am sarbatorit ziua mea de nastere acolo, cu biscuiti si un pahar cu lapte sub singura patura care ne mai ramasese. A doua zi, am spart primul nostru chiosc si am stiut ca am venit in locul potrivit. Raskol se lumina la fata. Era ca si cum i-am fi furat unui copil acadeaua.

Statura in tacere mult timp.

- Tot nu pari ca ma crezi pe de-a intregul, spuse Raskol in cele din urma.

- Conteaza? intreba Harry.

Raskol zambi.

- De unde stii ca Anna nu te-a iubit? intreba el.

Harry dadu din umeri.

Legati unul de altul cu catuse, mersera prin Culvert.

- Sa nu crezi ca stiu cine e spargatorul, zise Raskol. Poate ca e un strain.

- Stiu, replica Harry.

- Bine.

- Deci daca Anna e fiica lui Stefan, iar el locuieste in Norvegia, de ce nu a venit la inmormantare?

- Pentru ca e mort. A cazut de pe un acoperis pe care il renova in urma cu cativa ani.

- Si mama Annei?

- S-a mutat in Romania, prin sud, cu sora si fratele ei cand a murit Stefan. Nu am adresa ei. Ma indoiesc ca ar avea vreuna.

- I-ai spus lui Ivarsson ca motivul pentru care familia ei nu a venit la inmormantare e pentru ca le-a adus rusine.

- Da?

Harry vazu expresia de amuzament din ochii caprui ai lui Raskol.

- M-ai crede daca ti-as spune ca am mintit?

- Da.

- Dar nu am mintit. Anna a fost dezmostenita de familie. Nu mai exista pentru tatal ei. Acesta nu voia sa-i mai pomeneasca numele. Sa impiedice marime. Intelegi?

- Probabil ca nu.

Intrara in sectia de politie si asteptara liftul. Raskol mormai ceva in sinea lui inainte sa spuna cu voce tare:

- De ce ai incredere in mine, Spiuni?

Am de ales?

- Intotdeauna ai de ales.

- Mai degraba as zice: de ce ai tu incredere in mine? Cheia pe care ti-am dat-o poate ca seamana cu cea de la apartamentul Annei, dar e posibil sa n-o fi gasit in casa ucigasului.

Raskol clatina din cap.

- Ma intelegi gresit. Eu nu am incredere in nimeni. Am incredere doar in propriile instincte. Iar ele imi spun ca nu esti prost. Cu totii traim pentru ceva. Ceva care ne poate fi luat. Si tu la fel. Despre asta e vorba.

Usile liftului se deschisera si intrara.

Harry il cerceta pe Raskol in semiobscuritate. Acesta statea si urmarea caseta jafului bancii, cu spatele drept si palmele lipite, impasibil. Nu clipi nici macar atunci cand sunetul impuscaturii umplu Casa Durerii.

- Vrei sa-l mai vezi o data? intreba Harry cand ajunsera la ultimele imagini cu Calaul disparand in sus pe Industrigata.

- Nu e nevoie, zise Raskol.

- Deci? intreba Harry incercand sa nu para prea agitat.

- Mai aveti ceva?

Harry avu sentimentul ca urmeaza vesti proaste.

- Da, am o caseta de la 7-Eleven care e vizavi de banca si unde a stat la panda inainte de jaf.

- Pune-o.

Harry o puse de doua ori.

- Ei? repeta in timp ce puncte albe ca zapada bazaiau pe ecranul din fata lor.

- Stiu ca probabil tot el e si in spatele celorlalte jafuri si putem vedea si casetele de acolo, spuse Raskol uitandu-se la ceas. Dar e o pierdere de vreme.

- Am crezut ca ai zis ca timpul e singurul lucru din care ai suficient.

- Evident o minciuna, replica el ridicandu-se si intinzand mana. Timpul e singurul lucru pe care nu-l am. Mai bine mi-ai pune la loc catusele, Spiuni.

Harry injura in gand. Ii puse catusele lui Raskol si se strecura intre masa si perete langa usa. Apuca manerul usii.

- Cei mai multi spargatori de banci sunt suflete simple, zise Raskol. De asta si devin spargatori de banci.

Harry se opri.

- Unul dintre cei mai cunoscuti spargatori de banci din lume a fost americanul Willie Sutton, continua Raskol. Cand a fost arestat si dus la tribunal, judecatorul l-a intrebat de ce jefuieste banci. Sutton a raspuns: "Pentru ca acolo sunt banii". A devenit o expresie consacrata in engleza americana de zi cu zi si cred ca ne arata cat de stralucitor de directa poate fi limba. Pentru mine, reprezinta doar un idiot care a fost prins. Spargatorii de banci cu adevarat buni nu sunt nici celebri si nici nu se citeaza din ei. Nu am auzit niciodata de ei pentru ca nu au fost prinsi niciodata. Pentru ca nu sunt directi si simpli. Cel pe care il cauti este unul dintre ei.

Harry astepta.

- Grette, zise Raskol.

- Grette? Beate se holba la Harry cu ochii iesiti din orbite. Grette? I se umflase vena de la gat. Grette are alibi! Trond Grette e un contabil care sta prost cu nervii, nu un spargator de banci! Trond Grette. e. e.

- Nevinovat, completa Harry. Stiu. Inchisese usa de la birou dupa el si se tranti in scaunul din fata biroului. Dar nu vorbim despre Trond Grette.

Beate inchise gura cu un zgomot umed.

- Ai auzit de Lev Grette? intreba Harry. Raskol mi-a spus ca nu a avut nevoie sa urmareasca decat primele treizeci de secunde ca sa-si dea seama, dar a vrut sa vada si restul sa se asigure, pentru ca nimeni nu l-a mai vazut pe Lev Grette de cativa ani. Dupa ultimele zvonuri pe care le-a auzit Raskol, Grette traieste undeva in strainatate.

- Lev Grette, zise Beate cu privirea pierduta in departare. A fost un copil minune. Imi amintesc ca tata vorbea despre el. Am citit rapoarte ale jafurilor pentru care a fost suspect cand avea doar saisprezece ani. Era o legenda vie pentru ca politia nu l-a prins niciodata si cand a disparut de-a binelea, nu aveam nici macar amprentele lui. Se uita la Harry. Cum am putut sa fiu asa de netoata? Aceeasi statura. Trasaturi similare. Fratele lui Trond Grette, nu?

Harry incuviinta.

Beate se incrunta.

- Dar asta inseamna ca Lev Grette si-a impuscat propria cumnata.

- Parca lucrurile prind sens, nu?

Ea dadu incet din cap.

- Cei douazeci de centimetri dintre fete. Se cunosteau.

- Si daca Lev Grette si-a dat seama ca a fost recunoscut.

- Bineinteles, zise Beate. Era martora. Nu putea sa-si asume riscul de a-l da de gol.

Harry se ridica.

- O sa-l rog pe Halvorsen sa ne pregateasca o cafea cu adevarat tare. Acum hai sa ne uitam la caseta.

- Eu banuiesc ca Lev Grette nu stia ca Stine lucra acolo, spuse Harry cu ochii lipiti de ecran. E interesant ca a recunoscut-o probabil, si totusi a ales sa o foloseasca drept ostatica. Probabil ca si-a dat seama ca il va recunoaste de aproape, macar dupa voce.

Beate clatina din cap ca nu intelege in timp ce privea cu atentie imaginile cu ingramadeala din banca unde se facuse deocamdata liniste, si August Schulz, cu mers tremurator, ajunsese la mijlocul drumului.

- Deci de ce a facut-o?

- E profesionist. Nu lasa nimic la voia intamplarii. Stine Grette a fost condamnata din acel moment. Harry ingheta cadrul in care totul era cuprins de o liniste temporara cand spargatorul intrase pe usa si cerceta incaperea. Cand Lev Grette a zarit-o si si-a dat seama ca exista sansa sa fie identificat, a stiut ca trebuie sa moara. Deci putea sa o foloseasca la fel de bine drept ostatica.

- Rece ca gheata.

- Minus patruzeci. Singurul lucru pe care nu-l inteleg e de ce e gata sa comita o crima pentru a evita sa fie recunoscut cand e deja cautat pentru alte spargeri de banci.

Weber intra cu o tava de cafele.

- Da, dar Lev Grette nu e cautat pentru orice fel de spargere, zise el balansand tava pana ce o puse pe masuta de cafea.

Incaperea arata de parca ar fi fost decorata in anii cincizeci si apoi ramasese neatinsa de mana omului. Scaunele de plus, pianul si plantele prafuite de pe pervaz radiau o liniste inspaimantatoare. Chiar si pendula din coltul camerei batea ora fara zgomot. Femeia cu parul alb si cu ochi stralucitori din poza inramata de pe polita radea fara zgomot. Tacerea care parea a-l fi cuprins pe Weber de opt ani de cand ramasese vaduv facuse ca totul in jur sa fie tacut; ar fi fost chiar greu sa scoti vreo nota la pian. Apartamentul era la parterul unui bloc vechi din Toyen, dar zgomotul masinilor de afara abia daca accentua tacerea. Weber se aseza pe un fotoliu, atent, de parca ar fi fost o piesa intr-un muzeu.

- Nu am gasit niciodata dovezi concrete ca Grette a fost implicat in vreunul dintre aceste jafuri. Nici o declaratie a martorilor, nici o amprenta si nici alte indicii. Rapoartele il confirma doar ca suspect.

- Hm. Deci daca Stine Grette nu l-ar da de gol, ar fi un om complet nevinovat.

- Da. Biscuiti?

Beate dadu din cap ca nu.

Era ziua libera a lui Weber, dar Harry insistase la telefon ca trebuie sa vorbeasca imediat. Stia ca lui Weber nu-i prea placea sa primeasca vizitatori acasa, dar nu putea sa mai amane.

- Am vorbit cu ofiterul de serviciu de la Krimteknisk si l-am rugat sa compare amprentele de pe sticla de coca-cola cu amprentele gasite la spargerile de care a fost suspectat Lev Grette, zise Beate. Nimic.

- Asa cum am spus, interveni Weber verificand capacul ibricului de cafea sa stea bine, amprentele lui Lev Grette nu au fost niciodata gasite la locul faptei.

Beate frunzari notitele.

- Esti de acord cu Raskol ca Lev Grette e omul nostru?

- Da, de ce nu?

Weber le turna cafea.

- Pentru ca nu a folosit niciodata violenta in nici unul dintre jafurile in care a fost suspect. Si pentru ca ea era cumnata lui. Sa o omoare pentru ca l-ar putea recunoaste - nu cumva e un motiv cam slab pentru o crima?

Weber se opri din turnat cafea si se uita la ea. Il privi intrebator si pe Harry care ridica din umeri.

- Nu, zise el si continua sa toarne.

Beate se inrosi.

- Weber provine din vechea scoala de investigatii, explica Harry aproape scuzandu-se. E de parere ca, prin insasi definitia ei, crima exclude motive rationale. Nu exista decat grade de motive confuze care uneori seamana cu rationalul.

- Asa si stau lucrurile, continua Weber si puse jos ibricul de cafea.

- Ma intreb, zise Harry, de ce a parasit Lev Grette tara daca politia nu avea nimic impotriva lui.

Weber sterse cu mana un fir de praf invizibil de pe bratul fotoliului.

- Nu stiu sigur.

- Nu stii sigur?

Weber stranse coada subtire, de portelan fragil a cestii de cafea intre degetul lui mare si gras si aratatorul ingalbenit de nicotina.

- Au existat niste zvonuri la vremea aceea. Nu ceva demn de crezare. Se zice ca nu de politie fugea. Cineva auzise ca ultima spargere nu mersese conform planului. Grette l-a lasat pe partenerul lui la ananghie.

- Adica? intreba Beate.

- Nu stie nimeni. Unii credeau ca Grette fusese soferul care il astepta si care plecase singur cand sosise politia, parasindu-l pe celalalt in banca. Altii spun ca spargerea a fost un succes, dar Grette a disparut in strainatate cu toti banii. Weber lua o inghititura inclinand cu grija ceasca. Partea interesanta in cazul despre care vorbim e probabil nu cum, ci cine. Cine a fost cea de-a doua persoana?

Harry cauta privirea lui Weber.

- Vrei sa zici ca era.?

Veteranul expert in investigatii incuviinta. Beate si Harry se uitara unul la celalalt.

- La dracu'! exclama Harry.

Beate se uita la vehiculele care veneau din stanga, asteptand sa se poata incadra in sirul de masini de pe Toyengata. Ploaia batea pe capota. Harry inchise ochii. Stia ca, daca se concentra, putea sa faca din suieratul masinilor care treceau valuri care se sparg de prora feribotului in timp ce el statea in briza uitandu-se la spuma alba, tinandu-l pe bunicul sau de mana. Dar nu avea timp.

- Deci Raskol are de reglat o afacere cu Lev Grette, zise Harry si deschise ochii. Si afirma ca el e spargatorul. Chiar e Grette pe caseta sau e doar felul lui Raskol de a se razbuna? Sau poate un alt truc al lui Raskol ca sa-si bata joc de noi?

- Sau, asa cum a zis Weber, doar un zvon, spuse Beate.

Masinile continuau sa vina din dreapta si ea batea nerabdatoare cu degetele in volan.

- Poate ca ai dreptate, fu de acord Harry. Daca Raskol dorea sa se razbune pe Grette, nu ar fi avut nevoie de ajutorul politiei. Presupunand ca nu sunt decat niste zvonuri, de ce sa-l aleaga pe Grette, daca nu el a fost faptasul?

- Dintr-o toana?

Harry clatina din cap.

- Raskol e strateg. Nu alege persoana gresita fara un motiv intemeiat. Nu sunt sigur ca in acest caz Calaul a lucrat de unul singur.

- Ce vrei sa zici?

- Poate ca spargerile au fost planuite de altcineva. O parte dintr-o retea de contrabanda cu arme. O masina care asteapta. Un apartament inchiriat. Cineva care curata dupa, care face hainele si armele sa dispara. Si un spalator care spala banii.

- Raskol?

- Daca Raskol a vrut sa ne distraga atentia de la adevaratul vinovat, ce altceva mai bun decat sa ne trimita in cautarea unui om despre care nu stie nimeni unde sta, care e mort si ingropat sau care s-a stabilit in strainatate sub un nume nou, un suspect pe care nu-l vom elimina niciodata din anchetele noastre? Vanzandu-ne o gogoasa pe termen lung, ne poate face sa vanam umbre in loc de omul lui.

- Deci crezi ca minte?

- Toti tiganii mint.

- A, da?

- Asa a zis Raskol.

- Atunci are simtul umorului. Si de ce nu te-ar minti pe tine daca minte pe toata lumea?

Harry nu raspunse.

- In sfarsit ne putem strecura, zise Beate si apasa usor pedala de acceleratie.

- Stai! ii ceru Harry. Fa dreapta. Spre Finnmarkgata.

- Bine, zise ea uimita si intoarse prin fata parcului Toyen. Unde mergem?

- O sa-i facem o vizita acasa lui Trond Grette.

Plasa de pe terenul de tenis fusese luata. Si nu se zarea nici o lumina la ferestrele casei lui Grette.

- Nu e acasa, zise Beate dupa ce suna de doua ori.

O vecina deschise fereastra.

- Trond e acasa, se auzi glasul femeii cu fata plina de riduri care i se parura lui Harry chiar si mai maronii decat ultima data cand o vazuse. Doar ca nu vrea sa deschida. Tineti degetul pe sonerie si o sa vina.

Beate apasa pe buton si in casa se auzi taraitul terorizant. Fereastra vecinei se inchise si, imediat dupa, stateau fata in fata cu un barbat cu chip palid si cearcane negre-albastrui sub ochii lipsiti de expresie. Trond Grette purta un halat galben. Arata de parca tocmai s-ar fi dat jos din pat dupa ce dormise o saptamana. Si nu-i fusese suficient. Fara sa scoata un cuvant, ridica mana si le facu semn sa intre. O raza de soare straluci pe inelul cu diamant de pe degetul mic de la mana sa stanga.

- Lev era diferit, afirma Trond. A incercat sa ucida un om cand avea cincisprezece ani. Zambi fara tinta, ca si cum si-ar fi amintit ceva drag lui. Se pare ca am mostenit fiecare din noi un set de gene complet diferit. Ce nu are el am eu si viceversa. Am crescut aici, in Disengrenda, in aceasta casa. Lev era o legenda locala, iar eu nu eram decat fratele mai mic al lui Lev. Unul dintre primele lucruri pe care mi le amintesc e de la scoala, cand Lev se balansa pe acoperisul scolii in pauza. Scoala avea patru etaje si nici un profesor nu indraznea sa-l aduca jos. Noi stateam jos si strigam in timp ce el dansa cu mainile in aer. Inca il mai vad, profilat pe un cer albastru. Nu mi-a fost frica nici o clipa; nici macar nu-mi trecea prin minte ca fratele meu ar putea sa cada. Cred ca toti gandeau la fel. Lev a fost singurul care a tinut piept fratilor Gausten de la apartamentele din Trave­rveien, desi erau cu cel putin doi ani mai mari si fusesera la scoala de corectie. Lev a luat masina lui taica-meu cand avea paisprezece ani, s-a dus in Lillestrom si s-a intors cu o punga plina de Twist pe care le furase de la chioscul din gara. Tata n-a aflat nimic. Lev mi-a dat mie dulciurile.

Trond Grette parea ca incearca sa rada. Se asezasera la masa. Trond pregatise cacao. Turnase praful de cacao dintr-o cutie la care se uitase timp indelungat. Cineva scrisese CACAO cu o carioca pe cutia metalica. Scrisul era frumos, feminin.

-  Partea cea mai rea e ca Lev ar fi putut sa se descurce in viata, zise Trond. Problema lui e ca se plictisea prea repede. Toata lumea zicea ca e cel mai mare talent la fotbal din Skeid din ultimii ani, dar cand a fost selectionat pentru echipa nationala de juniori, nici macar nu s-a deranjat sa se duca. Cand avea cincisprezece ani, a imprumutat o chitara si doua luni mai tarziu canta la scoala propriile cantece. Apoi, un tip pe nume Waaktar l-a rugat sa cante intr-o trupa din Grorud, dar el l-a refuzat pentru ca nu erau destul de buni. Lev era genul care putea sa faca orice. Ar fi putut sa se descurce cu mare usurinta la scoala daca si-ar fi facut temele si nu ar fi chiulit asa de mult. Fata lui Trond se schimonosi intr-un zambet. Ma platea cu lucruri furate ca sa-i imit scrisul si sa-i scriu compunerile. Cel putin nota la norvegiana era pe maini bune. Trond rase, dar deveni imediat serios. Apoi s-a saturat de chitara si a inceput sa iasa cu o gasca de baieti mai mari din Arvoll. Lev nu parea sa se gandeasca vreodata ca era vreun pericol sa renunte la ce avea. Era mereu altceva, ceva mai bun, ceva mai incitant dupa prima cotitura.

- Poate parea un lucru prostesc sa intrebi un frate, dar ati spune ca-l cunosteati bine? intreba Harry.

Trond se gandi.

- Nu, nu e o intrebare prosteasca. Da, am crescut impreuna. Si da, Lev era sociabil si amuzant si toata lumea - baieti si fete - dorea sa-l cunoasca. Dar de fapt Lev era un lup singuratic. Mi-a spus odata ca nu are prieteni adevarati, doar admiratori si iubite. Erau multe lucruri pe care nu le stiam despre Lev. Ca atunci cand fratii Gausten au venit sa faca scandal. Erau trei si toti erau mai mari decat Lev. Eu si ceilalti baieti din zona am luat-o la sanatoasa de indata ce i-am zarit. Dar Lev a ramas pe loc. Timp de cinci ani de zile a mancat bataie sora cu moartea de la ei. Apoi, intr-o zi, baiatul mai mare - Roger - a venit singur. Noi am disparut ca de obicei. Cand m-am uitat de dupa coltul unei case, l-am vazut pe Roger intins pe jos si Lev pe el. Lev avea genunchii peste bratele lui Roger si tinea in mana un bat. M-am apropiat sa vad. In afara de respiratiile greoaie, nu scotea nici unul vreun sunet. Atunci am vazut ca Lev bagase batul in ochiul lui Roger.

Beate se misca pe scaun.

- Lev era concentrat la maximum, ca si cum ar fi facut ceva ce necesita multa precizie si grija. Parea ca incearca sa-i scoata ochiul. Roger sangera; sangele se scurgea de la ochi, pe langa ureche si picura din lob pe asfalt. Era atat de liniste incat se auzea sangele cum picura pe pamant. Pic, pic, pic.

- Si ce-ati facut?

- Am vomitat. De atunci nu mai suport sa vad sange; ma ameteste si ma face sa-mi fie rau. Trond clatina din cap. Lev i-a dat drumul lui Roger si s-a intors acasa cu mine. Roger s-a inzdravenit, dar fratii Gausten nu ne-au mai iesit niciodata in cale de atunci. Dar n-am sa uit niciodata imaginea lui Lev cu batul in mana. In asemenea momente, m-am gandit ca fratele meu mai mare putea uneori sa devina altcineva, cineva pe care nu-l cunosteam, un musafir ciudat care ne vizita pe neanuntate. Din nefericire, aceste vizite au devenit din ce in ce mai dese dupa acel moment.

- Ati zis ceva in legatura cu un om pe care a vrut sa-l omoare.

- Era duminica dimineata. Lev avea la el o surubelnita si un creion si se plimba cu bicicleta pe una dintre puntile de peste Ringveien. Stiti aceste punti, nu? Sunt cam inspaimantatoare pentru ca trebuie sa mergi pe niste grilaje metalice patrate, cocotat la sapte metri de strada asfaltata. Asa cum am zis, era duminica dimineata, si nu erau prea multi oameni in zona. A slabit suruburile unuia dintre grilaje si a lasat doua suruburi pe o parte si creionul in colt, sub grilaj. Apoi a asteptat. Mai intai a aparut o doamna care "tocmai si-o trasese" dupa cum s-a exprimat el. Bine imbracata, cu parul ciufulit, blestemand si schiopatand pe pantoful cu tocul subtire rupt. Trond rase incet. Pentru un pusti de cincisprezece ani, Lev avea mult tupeu. Duse ceasca la gura si se uita surprins pe fereastra de la bucatarie; o masina de gunoi era parcata in fata tomberoanelor, in spatele uscatoarelor rotative. Azi e luni?

- Nu, zise Harry care nu se atinsese de ceasca. Ce s-a intamplat cu femeia?

- Sunt doua siruri de grilaje metalice. Ea a luat-o pe cel din stanga. Ghinion, a zis Lev. A zis ca ar fi preferat-o pe ea tipului. Apoi a venit barbatul. Mergea pe dreapta. Din cauza creionului din colt, grilajul slabit era putin mai inalt decat celelalte. Lev s-a gandit ca barbatul a vazut pericolul deoarece, cu cat se apropia mai mult, cu atat mergea mai incet. Si tocmai cand se pregatea sa faca ultimul pas, a parut ca ingheata in aer.

Trond clatina incet din cap in timp ce privea cum camionul geme si inghite tot gunoiul vecinilor.

- Cand a pus piciorul jos, grilajul s-a deschis ca o capcana. Stiti, ca la spanzuratoare. Omul si-a rupt ambele picioare cand a cazut pe asfalt. Daca nu ar fi fost duminica dimineata, ar fi fost calcat de vreo masina imediat. Ghinion, a zis Lev.

- A spus asta si la politie? intreba Harry.

- A, da, politia, zise Trond uitandu-se in gol in ceasca. Au venit doua zile mai tarziu. Eu am deschis usa. Au intrebat daca bicicleta de afara e a noastra. Am zis ca da. Se pare ca un martor il vazuse pe Lev indepartan­du-se de pod pe bicicleta si descrisese bicicleta si un baiat intr-o jacheta rosie. Asa ca le-am aratat jacheta matlasata pe care o purta Lev.

- Da? a zis Harry. V-ati dat fratele de gol?

Trond ofta.

- Le-am spus ca e bicicleta mea. Si jacheta la fel. Eu si Lev semanam foarte mult.

- De ce naiba ati facut asta?

- Nu aveam decat paisprezece ani, eram prea tanar ca sa-mi poata face ceva. Pe Lev l-ar fi dus la casa de corectie unde fusese si Roger Gausten.

- Dar ce-au zis parintii?

- Ce puteau sa zica? Toti cei care ne cunosteau stiau ca Lev era faptașul. El era dementul care fura dulciuri si dadea cu pietre, pe cand eu eram baietelul bun care isi facea temele si le ajuta pe batrane sa traverseze strada. Nu s-a mai vorbit despre asta mai apoi.

Beate isi drese glasul:

- A cui a fost ideea sa luati vina asupra dumneavoastra?

- A mea. Il iubeam pe Lev mai mult ca orice pe lume. Dar pentru ca nu a fost nici o urmarire penala, pot sa spun asta acum. Si de fapt. Trond zambi absent. Mi-as fi dorit uneori sa fi avut eu curajul sa o fac.

Harry si Beate se jucara nervosi cu cestile. Harry se intreba care din ei sa puna intrebarea. Daca ar fi fost cu Ellen, ar fi stiut intuitiv.

- Unde.? incepura ei la unison.

Trond clipi. Harry ii facu semn lui Beate.

- Unde locuieste acum fratele? intreba ea.

- Unde e. Lev?

Trond se uita uimit la ei.

- Da, zise ea. Stim ca a fost plecat o bucata de vreme.

Grette se intoarse spre Harry.

- N-ati zis ca Lev e cel care va intereseaza.

Tonul era acuzator.

- Am zis ca vrem sa vorbim despre una-alta, zise Harry. Cu asta am terminat, asa ca sa trecem mai departe.

Trond sari din fotoliu, lua cestile, se duse la chiuveta si varsa cacaua.

- Dar Lev. la urma urmei e. si ce naiba are el de-a face cu.?

- Poate ca nimic, zise Harry. Si daca ar avea, am vrea sa ne ajutati sa-l eliminam din ancheta noastra.

- Nici macar nu locuieste in tara, mormai Trond intorcandu-se spre ei.

Beate si Harry schimbara priviri.

- Deci unde locuieste? intreba Harry.

Trond ezita cu o zecime de secunda prea mult inainte sa raspunda:

- Nu stiu.

Harry privi masina galbena de gunoi indepartandu-se.

- Nu va pricepeti prea bine sa mintiti.

Trond ii raspunse cu o privire fixa.

- Hm, zise Harry. Poate ca nu ne putem astepta sa ne ajutati sa va gasim fratele. Pe de alta parte, sotia v-a fost ucisa. Si avem un martor care l-a indicat pe fratele dumneavoastra ca fiind ucigasul.

Se uita la Trond in timp ce rostea ultimele cuvinte si vazu cum marul lui Adam tresare sub pielea palida. In tacerea ce urma, auzira un radio mergand in apartamentul de alaturi.

Harry tusi.

- Deci daca e ceva ce ne-ati putea spune, v-am fi extrem de recunoscatori.

Trond clatina din cap.

Mai statura cateva clipe, apoi Harry se ridica.

- Bine. Stiti unde sa ne gasiti daca va vine ceva in minte.

Afara pe trepte, Trond nu parea la fel de obosit ca atunci cand venisera. Cu ochii inrositi, Harry se uita la soarele ce se zarea de dupa nori.

- Inteleg ca nu va e usor, dar poate a sosit vremea sa va dezbracati de jacheta rosie.

Grette nu raspunse si ultimul lucru pe care il vazura cand intoarsera in parcare a fost Grette stand in picioare pe trepte si jucandu-se cu inelul cu diamant de pe degetul mic si imaginea fugitiva a unei fete bronzate si ridate de dupa fereastra vecina.

Norii disparura spre seara. Venind de la barul lui Schroder, Harry se opri la capatul Dovregatei in drum spre casa si se uita in sus. Stelele clipeau pe cerul fara luna. Una dintre lumini era un avion ce zbura spre nord, inspre aeroportul Gardemoen. Nebuloasa Cap de cal din Orion. Nebuloasa Cap de cal. Orion. Oare cine-i spusese despre ea? Cumva Anna? se intreba.

Intors in apartament, dadu drumul la televizor sa vada stirile de pe NRK. Povesti eroice despre pompierii americani. Il inchise. Jos in strada, un barbat striga numele unei femei; parea beat. Harry se scotoci prin buzunare cautand biletelul pe care scrisese numarul cel nou de telefon al lui Rakel si descoperi ca inca are cheia inscriptionata cu literele AA. O puse in fundul sertarului masutei de telefon inainte sa formeze numarul. Nici un raspuns. Cand telefonul suna, nu fu sigur daca va fi ea; si, intr-adevar, era Oystein pe o linie care paraia.

- Rahat, ce aiurea se circula aici!

- Nu-i nevoie sa tipi, Oystein.

- La dracu', o sa ma omoare pe drumurile astea! Am luat un taxi din Sharm el-Sheikh. Va fi o excursie pe cinste, m-am gandit - chiar prin inima desertului, nu prea mult trafic, drum drept. Dar ce mult m-am inselat! E un miracol ca mai sunt inca in viata, pe bune. Si e asa inabusitor! Si ai auzit de lacustele de aici - de greierii desertului? Scot cele mai inalte sunete scoase de vreo lacusta de pe fata pamantului. Iti trece direct prin cortexul cerebral, e ingrozitor. Dar apa e uimitoare. Uimitoare! Limpede ca un cristal cu o unda verzuie. La temperatura corpului, asa ca nici macar nu o simti. Ieri am iesit din mare si nu eram sigur daca intr-adevar fusesem in.

- Lasa-le incolo de temperaturi, Oystein. Ai gasit serverul?

- Da si nu.

- Asta ce inseamna?

Harry nu primi nici un raspuns. Era evident ca fusesera intrerupti de o discutie la celalalt capat al firului. Harry prinse fragmente, ce de exemplu "seful" si "banii".

- Harry? Scuze, tipul de aici a devenit cam paranoic. Si eu sunt la fel. Al dracului de cald! Dar cred ca am gasit serverul cu pricina. E posibil sa incerce sa ma pacaleasca, dar maine o sa vad care-i treaba si o sa ma intalnesc cu seful. Daca ma lasa trei minute la tastatura, o sa stiu daca e cel bun. Iar restul e doar o chestiune de bani. Sper. Te sun maine. Ar trebui sa vezi ce cutite au beduinii pe-aici.

Rasul lui Oystein se auzi in gol.

Ultimul lucru pe care il facu Harry inainte sa stinga lumina a fost sa se uite in enciclopedie. Nebuloasa Cap de cal era un nor negru. Nu se stiau prea multe despre ea si nici despre Orion in afara de faptul ca e considerata una dintre cele mai frumoase constelatii. Orion a fost o figura mitologica greaca, titan si excelent vanator. A fost sedus de Eos si din aceasta cauza Artemis l-a ucis cuprinsa de furie. Harry se duse sa se culce cu sentimentul ca se gandeste cineva la el.

Cand deschise ochii dimineata urmatoare, gandurile ii zburau departe, bucati sfaramate si strafulgerari de scene pe jumatate uitate. Ca si cum cineva i-ar fi examinat creierul si ce era in el, si tot ce fusese aranjat cu grija in sertare si dulapuri era acum imprastiat. Cu siguranta ca visase. Telefonul din hol suna la nesfarsit. Harry se forta sa se dea jos din pat. Era tot Oystein: era intr-un birou in El Tor.

- Avem o problema, zise el.

SAO PAULO

Gura si buzele lui Raskol formau un zambet bland. Era, prin urmare, imposibil de spus daca era un zambet bland sau nu. Harry opta pentru a doua varianta.

- Deci ai un prieten in Egipt care cauta un numar de telefon, zise Raskol.

Harry nu putu sa-si dea seama daca tonul era sarcastic sau normal.

- El Tor, zise Harry frecandu-si palma de bratul scaunului. Simti un disconfort puternic. Nu pentru ca se afla iar in sala sterila de vizite, ci din cauza vizitei. Cantarise toate optiunile. Sa faca un imprumut personal. Sa i se confeseze lui Bjarne Moller. Sa vanda Fordul Escort garajului unde il repara mereu. Dar aceasta era singura sansa realista, singura modalitate logica. Era o nebunie.

- Numarul de telefon nu e doar un simplu numar, zise Harry. Ne va conduce la clientul care mi-a trimis e-mailul. E-mailul care dovedeste ca stie detalii despre moartea Annei, pe care nu le-ar fi stiut daca nu ar fi fost acolo inainte sa moara.

- Si prietenul tau zice ca proprietarii ISP-ului cer 60 000 de lire egiptene. Asta fiind cat?

- Aproximativ 120 000 de coroane.

- Pe care crezi ca o sa ti le dau eu?

- Nu cred nimic. Iti spun doar cum stau lucrurile. Vor bani, iar eu nu am.

Raskol isi trecu degetul peste buza de sus.

- Si de ce ar fi asta problema mea, Harry? Am facut o intelegere, iar eu mi-am respectat partea.

- O sa-mi respect si eu partea, doar ca va dura mai mult fara bani.

Raskol clatina din cap, intinse bratele si murmura ceva in ceea ce Harry se gandi ca e romani. Oystein era disperat la telefon. Nu era nici un dubiu ca era serverul bun, spusese el. Dar el isi imaginase o vechitura ruginita, bazaind, si totusi functionala, si un negustor de cai cu turban care voia trei camile si un pachet de tigari americane. In schimb, intrase intr-un birou cu aer conditionat unde tanarul egiptean imbracat in costum in spatele unui birou se uitase la el prin ochelarii cu rama de argint si ii spusese ca pretul "nu e negociabil", plata urma sa se faca in bancnote nemarcate si oferta era valabila doar trei zile.

- Presupun ca te-ai gandit la consecinte daca se afla ca ai primit bani de la cineva ca mine in timp ce erai in exercitiul functiunii.

- Nu sunt in timpul serviciului, zise Harry.

Raskol isi mangaie urechile cu palmele.

- Sun Tzu zice ca daca nu controlezi evenimentele, te vor controla ele pe tine. Tu nu ai nici un control asupra evenimentelor, Spiuni. Inseamna ca ai dat-o in bara. Nu imi plac oamenii care o dau in bara. Asa ca am o sugestie. Vom usura lucrurile pentru amandoua partile. Imi dai numele acestui om si ma ocup eu de restul.

- Nu! Harry dadu cu mana tare in masa. Nu vreau sa-i faca de petrecanie vreuna dintre gorilele tale. Vreau sa-l vad dupa gratii.

- Ma uimesti, Spiuni. Daca am inteles bine, esti deja intr-o pozitie dificila. De ce nu lasi sa se faca dreptate fara durere?

- Fara vendeta. Asa ne-a fost intelegerea.

Raskol zambi.

- Esti un tip incapatanat, Hole. Asta imi place. Iar eu respect intelegerile. Dar acum incepi s-o iei pe aratura. De unde sa fiu eu sigur ca el e omul?

- Ti-am dat sansa sa verifici cheia pe care am gasit-o in cabana si ai vazut ca e identica cu cea a Annei.

- Si acum vii la mine sa te ajut din nou. Asa ca va trebui sa-mi oferi ceva mai mult.

Harry inghiti in sec.

- Cand am gasit-o pe Anna, avea o fotografie in pantof.

- Continua.

- Cred ca a reusit sa o puna acolo inainte ca ucigasul s-o impuste. E o fotografie cu familia ucigasului.

- Asta-i tot?

- Da.

Raskol clatina din cap, se uita la Harry si apoi clatina iar din cap.

- Nu stiu cine e mai prost aici. Tu, ca te lasi tras pe sfoara de prietenul tau. Prietenul tau care crede ca se poate ascunde de mine dupa ce imi fura banii. Ofta adanc. Sau eu ca iti dau banii.

Harry se gandi ca va fi fericit sau cel putin usurat. Simti doar ca nodul din stomac se strange.

- Deci de ce ai nevoie?

- Doar de numele prietenului tau si al bancii din Egipt de unde vrea sa ridice banii.

- Ti le spun intr-o ora.

Harry se ridica in picioare.

Raskol isi freca incheieturile ca si cum si-ar fi scos catusele.

- Sper ca nu-ti inchipui ca ma intelegi, Spiuni, rosti cu voce joasa, fara sa ridice privirea.

Harry se opri.

- Ce vrei sa zici?

- Sunt tigan. Lumea mea poate sa fie o lume invers. Stii ce inseamna Dumnezeu in romani?

- Nu.

- Devei. Diavol. Ciudat, nu? Cand iti vinzi sufletul, e bine sa stii cui il vinzi, Spiuni.

Halvorsen zise ca Harry arata "sfarsit".

- Defineste "sfarsit", zise Harry si se lasa pe spate in scaunul lui de la birou. Sau, mai bine nu.

Cand Halvorsen il intreba pe Harry cum merg lucrurile si Harry il ruga sa defineasca "merg", Halvorsen ofta si iesi din birou ca sa-si incerce sansele cu Elmer.

Harry forma numarul pe care il primise de la Rakel, dar aceeasi voce ii spuse in rusa ceea ce el presupuse ca inseamna ca a gresit. Asa ca il suna pe Bjarne Moller si incerca sa-i dea sefului sau impresia ca nu gresea. Moller nu parea asa de convins.

- Vreau vesti bune, Harry. Nu rapoarte despre cum iti petreci tu timpul.

Beate intra si ii spuse ca se mai uitase la caseta de zece ori si nu mai avea nici un dubiu ca Stine Grette si Calaul se cunosteau.

- Cred ca ultimul lucru pe care i-l spune e ca va muri. Se vede in privirea ei. Sfidatoare si ingrozita in acelasi timp, ca in filmele de razboi in care insurgentii stau aliniati, gata sa fie impuscati.

Pauza.

- Hei! isi flutura mana prin fata ochilor lui. Pari sfarsit.

Il suna pe Aune.

- Sunt Harry. Cum reactioneaza oamenii cand stiu ca vor fi executati?

Aune tusi.

- Sunt concentrati, zise el. Asupra timpului.

- Si inspaimantati? Cuprinsi de panica?

- Depinde. Despre ce fel de executie e vorba?

- O executie publica. Intr-o banca.

- Da. Te sun eu peste doua minute.

Harry se uita la ceas in timp ce astepta. Dura 120 de secunde.

- Actiunea de a muri, ca si cea de a te naste, e o chestiune foarte intima, zise Aune. Motivul pentru care oamenii in asemenea situatii au dorinta de a se ascunde nu se datoreaza doar faptului ca se simt vulnerabili din punct de vedere fizic. Sa mori sub privirile altora, ca de exemplu intr-o executie publica, e o pedeapsa dubla, caci este un afront adus intimitatii victimei in cel mai brutal mod cu putinta. E unul dintre motivele pentru care executiile publice erau considerate a avea un efect de prevenire a criminalitatii in randul populatiei mult mai mare decat in cazul executiilor in singuratatea celulei. Totusi, au fost facute unele concesii, cum ar fi sa-l oblige pe calau sa poarte o masca. Asta nu pentru a ascunde identitatea acestuia, asa cum cred multi - toata lumea stia ca e macelarul sau franghierul din partea locului. Masca era folosita din consideratie pentru cel condamnat, ca sa nu simta ca are in preajma lui un strain in ceasul mortii.

- Hm. Si cel care a spart banca purta masca.

- Folosirea mastilor reprezinta un intreg domeniu al cercetarii psihologice. De exemplu, notiunea moderna ca purtatul mastii ne lipseste de libertate poate fi intoarsa invers. Mastile pot depersonaliza intr-un fel care permite libertate. Ce alta justificare ar putea avea popularitatea balurilor mascate din epoca victoriana? Sau folosirea mastilor in jocurile erotice? Pe de alta parte, un spargator de banci are motive mult mai prozaice pentru a purta masca, asta cu siguranta.

- Poate.

- Poate?

- Nu stiu, ofta Harry.

- Pari.

- Obosit. La revedere.

Pozitia lui Harry pe pamant se misca incet din calea soarelui. Se intuneca din ce in ce mai devreme. Lamaile din fata pravaliei lui Ali straluceau ca niste stele mici si galbene si picaturi fine de ploaie cadeau in timp ce Harry mergea in sus pe bulevardul Sofies. Isi petrecuse dupa-amiaza aranjand transferul banilor catre El Tor. Nu fusese mare lucru. Vorbise cu Oystein, ii luase seria de la pasaport plus adresa bancii de langa hotelul in care statea si daduse informatia prin telefon celor care lucrau la ziarul inchisorii - Intoarcerea fantomei - unde Raskol lucra la un articol despre Sun Tzu. Nu trebui apoi decat sa astepte.

Harry ajunsese in fata usii de la intrare si se pregatea sa-si caute cheile cand auzi zgomot de pasi in spatele lui. Nu se intoarse.

Nu inainte de a auzi un marait incet.

De fapt, nu era surprins. Daca pui pe foc o oala sub presiune, stii ca mai devreme sau mai tarziu se va intampla ceva.

Fata cainelui era neagra ca noaptea si contrasta cu albeata coltilor lui ranjiti. Lumina slaba a felinarului de deasupra usii lasa sa se intrevada saliva care atarna si lucea pe un canin imens.

- Sezi! zise o voce cunoscuta, dar nevazuta din spatele intrarii in garajul de pe partea cealalta a strazii inguste si linistite.

Rotweilerul se aseza fara chef cu coapsele lui late si musculoase pe asfalt, dar ochii lui cafenii stralucitori, cel mai departe lucru posibil de "privire de catelus", nu se dezlipira de pe Harry.

Umbra sepcii cadea pe fata barbatului care se apropie.

- Buna seara, Harry. Ti-e teama de caini?

Harry se uita la falcile rosii din fata lui. Romanii au folosit stramosii rotweilerilor ca sa cucereasca Europa.

- Nu, ce vrei?

- Sa-ti fac o oferta. O oferta pe care. cum suna expresia?

- Bine, bine, fa-mi pur si simplu oferta, Albu.

- Armistitiu. Arne Albu scoase sapca de pe cap. Incerca sa zambeasca strengareste, dar nu-i sedea la fel de bine ca data trecuta. Stai departe de mine, iar eu stau departe de tine.

- Interesant. Si ce mi-ai putea face tu mie, Albu?

Albu arata spre rotweilerul care nu mai statea jos, ci era in picioare, gata sa sara.

- Am metodele mele. Si nu sunt complet lipsit de resurse.

- Hm. Harry isi pipai buzunarul jachetei dupa tigari, dar se opri cand maraitul deveni amenintator. Pari sfarsit, Albu. Te oboseste alergatul?

Albu clatina din cap.

- Nu eu sunt cel care alearga, Harry. Tu esti.

- Da? Amenintari la adresa unui ofiter de politie intr-un loc public. Eu numesc asta semne de oboseala. De ce nu mai vrei sa te joci?

- Sa ma joc? Asa vezi tu lucrurile? Un soi de joc cu soarta omului?

Harry vazu mania din ochii lui Arne Albu. Dar si altceva. Maxilarul i se misca si vasele de sange de pe tample si frunte se umflasera. Era disperare.

- Iti dai seama ce ai facut? aproape ca sopti el, fara sa mai incerce sa zambeasca. M-a parasit. A. a luat copiii si a plecat. Din cauza unei aventuri lipsite de importanta. Anna nu mai insemna nimic pentru mine. Arne Albu statea langa Harry. Am cunoscut-o pe Anna cand un prieten de-al meu imi arata galeria sa si, intamplator, ea avea o expozitie privata acolo. I-am cumparat doua dintre tablouri, nu stiu exact de ce. I-am spus ca sunt pentru birou. Bineinteles ca nu le-am pus niciodata nicaieri. Cand m-am dus a doua zi sa iau tablourile, am inceput sa discut cu Anna si, din senin, am invitat-o sa luam pranzul. Apoi cina. Si, doua saptamani mai tarziu, intr-un weekend la Berlin. Lucrurile au scapat de sub control. Eram prins si nici macar nu incercam sa scap. Nu inainte ca Vigdis sa afle ce se intampla si sa ma ameninte ca ma paraseste.

Vocea incepu sa-i tremure.

- I-am promis lui Vigdis ca nu e decat o scapare, o aventura idioata in care barbatii de varsta mea se baga uneori cand intalnesc o femeie tanara. Le aminteste de cum era odata, cand erau tineri, puternici si independenti. Si nu mai sunt. In orice caz, nu independenti. Cand o sa ai copii o sa stii. Vocea ii ceda si incepu sa respire greoi. Isi vari mainile in buzunarele hainei si continua: Anna era o amanta patimasa. La granita anormalului. Era ca si cum nu putea sa se desprinda. Pur si simplu trebuia sa ma smulg de langa ea; odata mi-a sfasiat una dintre jachete cand incercam sa ies pe usa. Cred ca stii ce vreau sa spun. Mi-a spus odata cum a fost dupa ce ai parasit-o. Aproape ca nu si-a putut reveni.

Harry era prea surprins sa-i poata raspunde.

- Dar probabil ca-mi parea rau de ea, continua Albu. Altfel nu as fi fost de acord sa ne intalnim din nou. Ii spusesem destul de clar ca totul s-a terminat intre noi, dar ea nu voia decat sa-mi inapoieze niste lucruri, mi-a zis. N-aveam de unde sa stiu ca o sa apari tu si totul va lua proportii enorme. Sa para ca. am reluat de unde ramasesem. Isi pleca fruntea. Vigdis nu ma crede. Zice ca nu va mai avea niciodata incredere in mine. Niciodata.

Isi ridica privirea si Harry vazu disperarea din ochii lui.

- Mi-ai luat singurul lucru care mi-a mai ramas, Hole. Ei sunt tot ce mai am. Nu stiu daca ii mai pot face sa se intoarca.

Pe chip i se citea durerea.

Harry se gandi la oala sub presiune. Se putea intampla in orice clipa acum.

- Singura sansa pe care o am e daca tu vei. daca nu vei.

Harry reactiona instinctiv cand vazu mana lui Albu miscandu-se in buzunar. Il lovi pe Albu cu piciorul in genunchi, facandu-l sa cada pe asfalt. Harry duse bratul in fata rotweilerului cand acesta ataca; auzi cum ii sfasie materialul si-i simti coltii patrunzandu-i si adancindu-i-se in piele. Spera ca va ramane asa cu maxilarul, dar nenorocitul dadu drumul. Harry vru sa loveasca cu piciorul in masa neagra de muschi, dar rata. Il auzi cum zgarie asfaltul cu ghearele in timp ce isi lua avant si-i vazu botul deschis inspre el. Cineva ii spusese ca rotweilerii stiu inainte sa implineasca trei saptamani ca metoda cea mai eficienta de a ucide pe cineva e prin sfasierea gatului, si acum masina de saptezeci de kilograme de muschi era peste bratele sale. Harry folosi impulsul dat pe lovitura cu piciorul pentru a se roti. Si cand cainele isi infipse coltii din nou, fu intr-o parte a gatului. Nu ca asta insemna ca problema era rezolvata. Intinse mana in spate si apuca falca de sus cu o mana si pe cea de jos cu cealalta si trase cu toata forta. Dar in loc sa se deschida, falcile se afundara inca vreo cativa milimetri in gat. Tendoanele si muschii falcilor cainelui erau ca otelul. Harry se dadu in spate si se arunca pe zid. Auzi cum paraie coastele cainelui, dar falcile nu se miscara. Simti ca il cuprinde panica. Auzise de falcile care raman intepenite, despre hiena ale carei falci erau inclestate in beregata leului mult timp dupa ce fusese sfasiata de leoaica. Simti sangele cald curgandu-i pe spate, pe sub tricou, si isi dadu seama ca se prabusise in genunchi. Oare incepuse sa nu mai simta nimic? Unde disparusera cu totii? Bulevardul Sofies era o strada linistita, dar Harry nu-l vazuse niciodata asa de pustiu ca acum, se gandi. Isi dadu seama ca totul se intamplase in tacere, fara strigate, fara latraturi, doar zgomotul facut de carne pe carne si carne sfasiata. Incerca sa tipe, dar nu putu sa-si smulga nici un sunet. Campul vizual incepea sa se intunece la margini; isi dadu seama ca avea o artera apasata, iar privirea i se incetosa deoarece creierul nu primea suficient sange. Lamaile lucioase din fata pravaliei lui Ali isi pierdeau stralucirea. Dadu cu capul de ceva negru, plat, umed si tare. Simti gustul pietrisului. In departare, auzi vocea lui Albu: "Sa mergem!"

Presiunea din jurul gatului slabi. Pozitia lui Harry pe pamant se misca incet din calea soarelui si se facuse intuneric bezna cand auzi pe cineva spunand:

- Esti viu? Ma auzi?

Apoi un zgomot metalic la ureche. Zgomot de pistol. Armat.

- La dra.

Auzi un geamat si voma se imprastie pe asfalt. Alte zgomote metalice. Piedica trasa. in cateva secunde avea sa se sfarseasca totul. Asta simtea. Nu disperare - nici teama - nici macar regret. Doar usurare. Nu lasa prea multe in urma. Albu nu se grabea. Timp suficient ca Harry sa-si dea seama ca totusi era ceva. Ceva ce ramanea in urma lui. Isi umplu plamanii cu aer. Reteaua de artere absorbira oxigenul si-l pompara la creier.

- Bine, acum. incepu vocea, dar se opri brusc cand pumnul lui Harry il lovi in laringe.

Harry se ridica in genunchi. Nu mai avea prea multa putere, incerca sa ramana constient in timp ce astepta lovitura finala. Trecu o secunda. Doua secunde. Trei. Mirosul vomei il lovea drept in nas. Vazu luminile strazii. Strada era goala. Pustie. In afara de un barbat intins langa el intr-o jacheta albastra si ceea ce parea a fi o bluza de pijama care i se vedea la gat. Lumina straluci pe metal. Nu era un pistol; era o bricheta. Si abia acum vazu Harry ca barbatul nu era Arne Albu. Era Trond Grette.

Cu o ceasca de ceai fierbinte in mana, Harry statea in bucatarie la masa, in fata lui Trond, care inca respira greu, cu suieraturi, cu ochii ingroziti iesindu-i din orbite. In ceea ce-l priveste, era ametit si-l durea capul, iar gatul ii ardea de durere.

- Bea, zise Harry. Are o tona de lamaie. Iti relaxeaza muschii ca sa poti respira mai usor.

Trond il asculta. Spre marea surpriza a lui Harry, bautura paru ca are efect. Dupa ce sorbi si tusi de cateva ori, obrajii palizi ai lui Trond se colorara usor.

- 'Rti aznc, gafai acesta.

- Poftim?

Harry se lasa pe spate in celalalt scaun din bucatarie.

- Arati groaznic.

Harry zambi si pipai prosopul pe care si-l legase la gat. Era deja imbibat de sange.

- De asta ai vomitat?

- Nu suport sa vad sange, zise Trond. Mi se face.

Isi dadu ochii peste cap.

- Ei da, ar fi putut sa fie mai rau. Mi-ai salvat pielea.

Trond clatina din cap:

- Eram la ceva distanta cand te-am vazut. Doar am tipat. Nu sunt sigur ca din cauza asta a chemat cainele. Imi pare rau ca n-am retinut numarul masinii, dar am vazut ca au plecat intr-un Jeep Cherokee.

Harry dadu din mana.

- Stiu cine e.

- Da?

- E anchetat. Dar poate ca mai bine mi-ai spune ce faceai pe aici, Grette.

Trond se juca nervos cu ceasca de ceai.

- Ar trebui sa te duci la spital cu o asemenea rana.

- O sa ma gandesc la varianta asta. Te-ai mai gandit de la ultima noastra conversatie?

Trond incuviinta incet.

- Si la ce concluzie ai ajuns?

- Nu mai pot sa-l ajut.

Harry nu reusi sa-si dea seama daca Trond sopti ultima propozitie doar din cauza durerii de gat.

- Deci unde e fratele tau?

- Vreau sa-i spui ca de la mine stii. O sa inteleaga.

- Bine.

- In Porto Seguro.

- Uau.

- E un oras in Brazilia.

Harry isi freca nasul.

- Bine. Cum o sa-l gasim acolo?

- Mi-a spus recent ca are o casa acolo. A refuzat sa-mi dea vreo adresa, doar un numar de telefon.

- De ce? Doar nu e cautat de politie.

- Nu sunt sigur ca lucrurile stau chiar asa. Trond mai lua o inghititura. In orice caz, a zis ca e mai bine daca nu am adresa lui.

- Hm. E un oras mare?

- Dupa spusele lui Lev, are in jur de un milion de oameni.

- Bine. Mai stii ceva? Alte persoane care il cunosc si care ar putea sa aiba adresa lui?

Trond ezita inainte sa clatine din cap.

- Hai, spune, zise Harry.

- Am mers cu Lev la o cafea ultima oara cand a fost la Oslo. A zis ca are un gust chiar mai rau decat de obicei. A zis ca el bea cafenzinho la o ahwa de pe-acolo.

- Ahwa? Nu e o cafenea arabeasca?

- Ba da. Cafezinho e un fel de varianta tare braziliana pentru espresso. Lev zice ca se duce acolo in fiecare zi. Bea cafea, fumeaza narghilea si joaca domino cu sirianul care e proprietar si cu care s-a imprietenit. Imi aduc aminte numele - Muhammed Ali. Ca pe boxer.

- Si ca pe vreo cinci milioane de alti arabi. A zis fratele tau despre care cafenea e vorba?

- Probabil, dar nu-mi aduc aminte. Doar nu pot fi prea multe cafenele ahwa intr-un oras din Brazilia, nu?

- Poate ca nu. Harry se gandi. In orice caz, avem ceva concret. Ridica mana sa o duca la frunte, dar cum facu miscarea, incepu sa-l doara gatul. Inca o intrebare, Grette. Ce te-a facut sa te hotarasti sa-mi spui astea?

Ceasca de ceai a lui Trond se roti de cateva ori.

- Stiam ca e in Oslo.

Prosopul atarna ca o franghie grea de gatul lui Harry.

- Ce zici?

Trond se scarpina indelung sub barbie inainte sa-i raspunda:

- Nu am mai vorbit de peste doi ani. M-a sunat din senin si mi-a zis ca e in oras. Ne-am intalnit intr-o cafenea si am stat mult de vorba. Si atunci a zis si de cafea.

- Cand s-a intamplat asta?

- Cu trei zile inainte de spargerea bancii.

- Despre ce ati vorbit?

- Despre tot. Si despre nimic. Cand stii pe cineva de atata timp de cat ne stim noi, lucrurile importante au devenit uneori atat de importante ca nu vorbesti decat despre maruntisuri. Despre. trandafirii lui taica-meu si altele.

- Si care sunt lucrurile importante?

- Lucruri facute si care mai bine nu ar fi fost facute. Si lucruri spuse care mai bine nu ar fi fost spuse.

- Asa ca mai bine vorbiti despre trandafirii batranului?

- Eu am avut grija de trandafiri cand am ramas in casa cu Stine. Acolo am crescut impreuna cu Lev. Acolo doream sa creasca si copiii nostri.

Ramasese cu privirea atintita pe fata de masa ceruita maro cu alb; era singurul lucru pe care il luase Harry cand murise mama lui.

- Nu a zis nimic despre spargere?

Trond clatina din cap.

- Cred ca-ti dai seama ca spargerea era deja programata. Ca lovitura urma sa fie data la banca unde lucra sotia ta?

Trond ofta adanc:

- Daca asa ar fi stat lucrurile, as fi stiut si as fi putut sa-l impiedic. Lui Lev ii place sa-mi povesteasca despre spargerile pe care le-a dat. Are copii dupa inregistrarile video pe care le tine in mansarda din Disengrenda si insista adesea sa le vedem impreuna. Sa vad ce destept e fratele meu mai mare. Cand m-am insurat cu Stine si am inceput sa lucrez, i-am spus clar ca nu o sa mai ascult nici unul dintre planurile sale. M-ar pune intr-o pozitie delicata.

- Hm. Deci nu stia ca Stine lucra la banca?

- Ii spusesem ca lucreaza la Nordea, dar nu si la care sucursala. Nu, nu cred.

- Dar ei se cunosteau?

- Da, s-au intalnit de cateva ori. Cateva reuniuni de familie. Lev nu s-a dat niciodata in vant dupa chestiile astea.

- Cum se intelegeau?

- Lev poate sa fie foarte cuceritor cand vrea. Trond zambi obosit. Asa cum am zis, avem in comun doar un tip de gene. Eram bucuros ca-si da silinta sa-i arate partea lui buna. Si pentru ca ii povestisem cum se poate purta cu cei pe care nu-i apreciaza, ea era flatata. Cand a venit prima oara pe la noi, a dus-o prin imprejurimi si i-a aratat toate locurile in care ne jucam noi doi cand eram mici.

- Dar nu si puntea?

- Nu, nu si asta. Trond ridica ganditor mainile si le privi. Dar nu trebuie sa crezi ca facea asta pentru el. Lui Lev ii placea foarte mult sa vorbeasca despre lucrurile rele pe care le facuse. O facea pentru ca stia ca nu doream ca ea sa stie ce fel de frate aveam.

- Hm. Esti sigur ca nu il descrii pe fratele tau mai nobil decat merita?

Trond clatina din cap.

- Lev are o parte buna si una rea. Ca noi toti. Ar muri pentru cei pe care ii place.

- Dar nu la inchisoare?

Trond deschise gura, dar nu rosti nimic. I se zbatea un ochi. Harry ofta si se ridica in picioare cu greutate.

- Trebuie sa iau un taxi pana la A&E.

- Sunt eu cu masina, zise Trond.

Motorul bazaia incet. Harry se uita la luminile de pe strazi alunecand pe cerul intunecat al noptii, la bordul masinii si la inelul cu diamant ce stralucea pe degetul mic de la mana cu care Trond tinea volanul.

- Ai mintit in legatura cu inelul pe care il porti, sopti Harry. Diamantul e prea mic ca sa coste treizeci de mii. Cred ca face in jur de cinci mii si ca l-ai cumparat de la un bijutier de aici, din Oslo. Am dreptate?

Trond incuviinta.

- Te-ai intalnit cu Lev in Sao Paulo, nu? Banii erau pentru el.

Trond incuviinta din nou.

- Suficienti bani sa-l pui pe picioare, zise Harry. Suficienti pentru biletul de avion cand s-a hotarat sa se intoarca la Oslo pentru o noua lovitura.

Trond nu raspunse.

- Lev e tot in Oslo, sopti Harry. Vreau numarul lui de mobil.

- Stii ceva? Trond facu dreapta atent, pe langa Piata Alexander Kiel­lands. Azi-noapte am visat ca Stine a intrat in dormitor si a vorbit cu mine. Era imbracata ca ingerii. Nu ca un inger adevarat, ci asa cum te imbraci in inger la un carnaval. Mi-a spus ca locul ei nu e acolo. Si cand m-am trezit, m-am gandit la Lev. M-am gandit la el asa cum statea pe marginea acoperisului scolii balansandu-si picioarele in timp ce noi intram la ultima ora. El era un punct mic, dar imi amintesc la ce ma gandeam. Locul lui e acolo.

BACSIS

In biroul lui Ivarsson stateau trei persoane: Ivarsson, in spatele biroului ordonat, si Beate si Harry pe niste scaune ceva mai joase. Smecheria cu scaunele mai joase e o tehnica de dominare atat de cunoscuta ca putea sa aiba scuza ca nu o mai folosea nimeni, dar Ivarsson stia prea bine cum stau lucrurile. Stia din experienta ca tehnicile de baza nu se demodeaza niciodata.

Harry isi daduse scaunul pe spate ca sa vada pe fereastra. Se zarea hotelul Piaza. Nori rotunzi treceau pe deasupra turnului de sticla si peste oras fara sa cada vreun strop de ploaie. Harry nu dormise, desi luase calmante dupa injectia antitetanos pe care o facuse la spital. Explicatia pe care o daduse colegilor cu un caine turbat de pe strada fusese suficient de originala pentru a fi credibila si destul de aproape de adevar ca sa o spuna cu ceva convingere. Avea gatul umflat si bandajul i se freca de piele. Harry stia exact cat de tare o sa-l doara daca si-ar intoarce capul spre Ivarsson. Dar stia si ca nu si-ar fi intors capul nici daca nu l-ar fi durut.

- Deci vreti bilete de avion pana in Brazilia sa cautati acolo? zise Ivarsson, trecand mana peste masa si prefacandu-se ca zambeste. In timp ce Calaul e ocupat sa sparga banci in Oslo?

- Dar nu stim unde anume in Oslo e, spuse Beate. Sau daca e in Oslo. Dar speram sa dam de casa pe care fratele lui zice ca o are in Porto Seguro. Daca o gasim, vom avea si amprentele lui. Si daca se potrivesc cu amprentele de pe sticla de coca-cola, avem dovezi clare. Asta ar face ca drumul sa merite.

- Da? Si despre ce amprente e vorba?

Beate incerca in zadar sa surprinda privirea lui Harry. Inghiti in sec.

- Pentru ca mergem pe principiul independentei, ne-am hotarat sa nu dezvaluim. Pana la noi ordine.

- Draga Beate, incepu Ivarsson si-i facu cu ochiul drept. Zici "noi", dar l-am auzit doar pe Harry Hole. Apreciez dorinta lui Harry de a adera la metoda mea, dar nu trebuie sa lasam principiile sa stea in calea rezultatelor pe care le putem obtine impreuna. Asa ca repet: ce amprente?

Beate se uita disperata la Harry.

- Hole? zise Ivarsson.

- Asa sta treaba, raspunse Harry. Pana la noi ordine.

- Cum vreti, zise Ivarsson. Dar uitati de deplasare. Va trebui sa vorbiti cu politia din Brazilia si sa-i rugati sa va faca rost de amprente.

Beate tusi scurt.

- Am verificat. Trebuie sa trimitem cereri scrise prin comisarul-sef din provincia Bahia si sa angajam un avocat din Brazilia sa verifice cazul, ceea ce va duce intr-un final la un mandat de perchezitie. Persoana cu care am vorbit a zis ca din experienta lui asta ar dura, fara pile in administratia braziliana, intre doua luni si doi ani.

- Avem locuri in avionul care pleaca maine-seara, zise Harry privin­du-si o unghie. Deci cum ramane?

Ivarsson rase.

- Tu ce crezi? Veniti la mine si-mi cereti bani pentru bilete de avion pentru cealalta parte a globului fara sa va deranjati sa-mi spuneti care sunt motivele unei astfel de calatorii. Aveti de gand sa perchezitionati o casa fara mandat, asa ca, chiar daca ati gasi dovezi, tribunalul va fi probabil obligat sa le respinga pentru ca ati folosit mijloace ilegale pentru a le obtine.

- Vechiul truc cu caramida, zise Harry incet.

- Ce-ai zis?

- O persoana necunoscuta arunca o caramida pe geam. Politia e din intamplare pe acolo si nu are nevoie de un mandat pentru a intra. Li se pare ca miroase a marijuana in sufragerie. O chestie subiectiva, dar un motiv justificat pentru o perchezitie pe loc. Iei dovezi, cum ar fi amprente, de la fata locului. Foarte legal.

- Pe scurt - ne-am gandit si noi la asta, se grabi sa adauge Beate. Daca o sa gasim casa, o sa luam amprentele prin mijloace legale.

- A, da?

- Sa speram ca fara caramida.

Ivarsson clatina din cap.

- Nu e suficient. Raspunsul e un nu raspicat. Se uita la ceas, semn ca intrevederea se terminase si adauga cu un zambet subtire de reptila: Pana la noi ordine.

- Nu puteai sa-i azvarli un os? intreba Beate cand iesira din biroul lui Ivarsson si o luara in jos pe hol.

- Cum ar fi? replica Harry intorcand incet capul. Deja hotarase.

- Nu i-ai dat nici o sansa sa ne dea biletele.

- I-am dat sansa de a nu fi dat deoparte.

- Ce vrei sa zici?

Se oprira in fata liftului.

- Ce ti-am spus. Ni s-a dat o anumita libertate in acest caz.

Beate se intoarse spre el si-l fixa cu privirea.

- Cred ca inteleg, rosti ea incet. Deci ce urmeaza acum?

- Va fi dat la o parte. Sa nu uiti crema de plaja.

Usile liftului se deschisera.

Mai tarziu in cursul zilei, Bjarne Moller ii spuse lui Harry ca Ivarsson luase hotararea de a-i lasa pe Harry si pe Beate sa mearga in Brazilia, iar costul calatoriei si al cazarii sa fie suportat de Sectia Jafuri.

- Acum esti multumit de tine? ii spuse Beate lui Harry inainte sa plece acasa.

Totusi, in timp ce trecea de Piaza si incepu sa ploua in cele din urma, Harry, in mod ciudat, nu simti nici un fel de satisfactie. Doar jena si oboseala din cauza durerii si a lipsei somnului.

- Bacsis? tipa Harry la telefon. Ce dracu' vrei sa zici cu bacsis?

- Spaga, zise Oystein. Nimeni nu ridica un deget in afurisita asta de tara fara spaga.

- La dracu'!

Harry dadu un picior in masa din fata oglinzii. Telefonul aluneca de pe masa, iar receptorul ii cazu din mana.

- Alo? Esti acolo, Harry? telefonul parai pe podea.

Harry avea chef sa-l lase unde era. Sa plece. Sau sa puna o caseta cu Metallica la maximum. Una veche.

- Nu o lasa balta chiar acum, Harry! scheuna vocea.

Harry se apleca cu gatul teapan si ridica receptorul.

- Scuze, Oystein. Cat ziceai ca vor?

- Douazeci de mii de-ale lor. Patruzeci de mii norvegiene. Si apoi ne vor servi clientul pe o tava de argint, zic ei.

- Isi bat joc de noi, Oystein.

- Evident ca da. Vrem sau nu clientul?

- Banii sunt pe drum. Sa pastrezi chitanta, da?

Harry se lungi in pat si se uita direct in tavan, asteptand sa-si faca efectul calmantul. Ultimul lucru pe care il vazu inainte sa se rostogoleasca in intuneric a fost un baiat care statea deasupra, leganandu-si picioarele si uitandu-se in jos la el.

PARTEA A PATRA

D'AJUDA

Fred Baugestad era mahmur. Avea treizeci si unu de ani, era divortat si lucra pe sonda de foraj Statfjord B ca muncitor. Era o munca grea si nu putea sa guste nici o gura de bere cat era la serviciu, dar castiga bine, avea televizor in camera, mancare excelenta si mai ales lucra trei saptamani si patru era liber. Unii se duceau acasa la sotii si se uitau pe pereti, altii conduceau taxiuri sau construiau case ca sa nu innebuneasca de plictiseala, iar altii faceau ce facea si Fred: se duceau intr-o tara calda si incercau sa se inece in bautura. Uneori ii scria o vedere fiicei sale, Karmoy, sau lui "bebe" cum ii mai spunea, desi avea zece ani. Sau avea unsprezece? In orice caz, ea era singura legatura cu continentul, si era de ajuns. Ultima oara cand vorbise cu tatal sau, se plansese ca maica-sa fusese arestata pentru ca furase din nou biscuiti de la supermarketul Rimi. "O sa ma rog pentru ea", zisese taica-sau si il intrebase daca are cu el Biblia norvegiana. "Cartea e indispensabila ca si micul dejun, tata", ii raspunsese Fred. Lucru adevarat, caci Fred nu manca nimic inainte de masa de pranz cand era in d'Ajuda. Asta daca nu considera caipirinhas drept mancare. Ceea ce era o chestiune de definitie, de vreme ce isi punea cel putin patru linguri de zahar in fiecare cocktail. Fred Baugestad bea caipirinhas pentru ca erau foarte rele la gust. In Europa, bautura avea o reputatie nemeritat de buna, caci era facuta cu rom sau cu votca in loc de cachaca - crudul si amaruiul aguardente brazilian distilat din trestie de zahar ceea ce facea ca bautul de caipirinhas sa fie, dupa spusele lui Fred, un act de penitenta. Ambii bunici ai lui Fred fusesera alcoolici si, cu o astfel de mostenire genetica, se gandea ca e mai bine sa alegi raul mai mic si sa bei ceva ce era atat de groaznic la gust incat nu aveai cum sa devii dependent de el.

Astazi se tarase la cafeneaua lui Muhammed la ora doisprezece si luase un espresso si un brandy inainte sa se intoarca acasa incet, prin arsita tremuratoare, pe poteca pietruita dintre casele mici si scunde de un alb indoielnic. Casa pe care o inchiriase impreuna cu Roger era printre cele mai putin albe. Tencuiala era crapata si, inauntru, peretii gri nevaruiti aveau igrasie din cauza vantului umed ce batea dinspre Atlantic; puteai simti gustul intepator al peretilor doar daca scoteai limba. "Dar de ce ai face una ca asta?" se gandi Fred amuzat. Casa era suficient de buna. Trei dormitoare, doua saltele, un frigider si o soba. Plus o canapea si o fata de masa pe doua caramizi in camera pe care o numeau sufragerie, caci avea o gaura aproape patrata in perete pe care o numeau fereastra. E adevarat, ar fi putut face curatenie ceva mai des - bucataria era invadata de furnici rosii care te puteau pisca rau de tot -, dar Fred nu mai intra acolo de cand mutasera frigiderul in sufragerie. Statea intins pe canapea si se gandea ce sa mai faca in ziua respectiva, cand intra Roger.

- Unde ai fost? intreba Fred.

- In Porto, la farmacie, zise Roger cu un zambet de la o ureche la alta. N-o sa-ti vina sa crezi ce dracu' vand acolo. Poti lua chestii pentru care in Norvegia nici macar nu se elibereaza reteta. Goli continutul unei pungi si incepu sa citeasca cu voce tare. Trei miligrame de benzodiazepina. Doua miligrame de flunitrazepam. La dracu', vorbim practic de Rohypnol!

Fred nu raspunse.

- Ti-e rau? suiera Roger. N-ai mancat inca nimic?

- Nao. Doar o cafea la Muhammed. Apropo, era un tip ciudat acolo care il intreba pe Muhammed de Lev.

Roger ridica privirea din medicamente.

- De Lev? Cum arata?

- Inalt. Blond. Cu ochii albastri. Parea norvegian.

- La dracu', nu ma mai speria asa, Fred.

Roger se apuca sa citeasca din nou.

- Ce vrei sa spui?

- Sa zicem asa. Daca ar fi fost inalt, slab si masliniu, ar fi fost vremea sa plecam din d'Ajuda. Si din emisfera vestica. Parea sticlete?

- Cum arata sticletii?

- Sunt. las-o balta, batrane.

- Arata a betiv. Stiu prea bine cum arata.

- Bine. Poate un tovaras de-al lui Lev. Sa-l ajutam?

Fred clatina din cap.

- Lev zicea ca e aici in. incog. ceva ce inseamna in secret in latina. Muhammed s-a prefacut ca n-a auzit niciodata de Lev. Tipul o sa-l gaseasca pe Lev doar daca vrea Lev.

- Glumeam. Apropo, unde-i Lev? Nu l-am mai vazut de cateva saptamani.

- Ultima oara cand am vorbit cu el, zicea ca se duce in Norvegia, raspunse Fred ridicand incet capul.

- Poate ca a jefuit o banca si a fost prins, spuse Roger si zambi.

Nu pentru ca dorea ca Lev sa fie prins, ci pentru ca ideea spargerilor de banci il facea mereu sa zambeasca. Chiar el facuse asta de trei ori si-i placuse la nebunie de fiecare data. E adevarat ca primele doua dati fusesera prinsi, dar a treia oara o facusera cum trebuie. Cand vorbea despre lovitura, uita de obicei sa spuna de norocul pe care il avusesera deoarece camerele de supraveghere nu functionau temporar; in orice caz, prada ii daduse posibilitatea sa se bucure de liniste - si uneori de ceva droguri - aici, in d'Ajuda.

Satucul pitoresc se afla la sud de Porto Seguro si adapostise pana nu demult cea mai mare concentrare de indivizi cautati de politie din Bogota. Incepuse in anii saptezeci, cand d'Ajuda devenise punctul de intalnire al hipiotilor si al calatorilor care traiau in Europa in timpul verii din jocuri de noroc si din vanzarea bijuteriilor artizanale si a tatuajelor corporale. Ei insemnau venituri suplimentare pentru d'Ajuda si, in general, nu deranjau pe nimeni, asa ca cele doua familii braziliene care practic detineau toate afacerile cu comert si industrie din sat ajunsesera la o intelegere cu seful politiei, drept pentru care acestia se faceau ca nu stiu de consumul de marijuana de pe plaja, din cafenele, din barurile care cresteau numeric si, cu timpul, de pe strazi si practic de peste tot.

Era totusi o problema: amenzile date turistilor pentru consumul de marijuana si pentru incalcarea altor legi destul de obscure reprezentau, ca in multe alte locuri, o sursa importanta de venit pentru politisti, carora statul le platea un salariu derizoriu. Asa ca afacerea infloritoare cu turism si politia puteau sa coexiste in armonie daca cele doua familii ofereau politistilor castiguri alternative sigure. Totul incepuse cu un sociolog american si prietenul lui argentinian care erau responsabili cu productia locala si vanzarea de marijuana; acestia fusesera obligati sa plateasca un comision sefului politiei pentru protectie si pentru garantarea monopolului - cu alte cuvinte, potentialii concurenti erau arestati imediat si dati pe mana politiei federale cu toata pompa si ceremonia necesare. Banii zornaiau in buzunarele catorva politisti si totul fusese cum nu se poate mai bine pana cand trei mexicani se oferisera sa plateasca un comision mai mare si, intr-o dimineata de duminica, americanul si argentinianul fusesera predati politiei federale in piata, in fata postei, cu toata pompa si ceremonia cuvenite. Cu toate astea, sistemul eficient reglat de piata privitor la cumpararea si vinderea protectiei continuase sa infloreasca, si curand in d'Ajuda era plin de infractori cautati de politie, veniti din toate colturile lumii, ducand o existenta relativ sigura la un pret mult sub ce ar fi platit in Pattaya sau in alte locuri. Dar in anii optzeci, aceasta bijuterie frumoasa si aproape neatinsa a naturii, cu plaje lungi, apusuri rosii si marijuana nemaipomenita a fost descoperita de turistii care cutreiera lumea cu rucsacul in spate. Venisera in d'Ajuda in numar mare, hotarati sa cheltuie, lucru care facuse ca membrii celor doua familii din oras sa reevalueze viabilitatea economica a orasului d'Ajuda ca tabara pentru cei care fug de lege. In timp ce barurile confortabile si intunecoase erau transformate in magazine pentru inchiriat echipament pentru scufundari si cafenelele in care localnicii dansasera lambada incepeau sa ofere nopti cu petreceri "Wild-Wild-Moon", politia trebuise sa faca descinderi din ce in ce mai dese in casutele mici si albe si sa-i goneasca in piata pe captivii care protestau vehement. Dar era inca mai sigur pentru un infractor sa fie in d'Ajuda decat in multe alte locuri din lume, desi paranoia se strecurase in mintea tuturor, nu doar a lui Roger.

Din acest motiv, un om precum Muhammed Ali isi gasea locul in industria restaurantelor. Principala justificare a existentei lui era faptul ca detinea un post de observatie strategic in piata in care avea capat de linie autobuzul de la Porto Seguro. De dupa tejgheaua cafenelei sale ahwa, Muhammed avea o vedere completa a tot ceea ce se intampla in pietruita si arsa de soare piaza din d'Ajuda. Cand veneau autobuze, nu mai servea cafea, ci isi punea tutun brazilian - un inlocuitor palid al m'aasil-ului din tara sa natala - in narghilea, pentru a-i verifica pe nou-sositi si a-i depista pe eventualii politisti sau vanatori de recompense. Daca nasul lui infailibil plasa pe cineva in ultima categorie, dadea imediat alarma. Alarma era un fel de cotizatie, iar cei care o plateau lunar erau anuntati la telefon sau li se lasa un mesaj in usa de catre micutul Paulinho cel iute de picior. Muham­med avea de asemenea un motiv personal pentru care statea cu ochii tinta pe autobuze. Cand fugise cu Rosalita de sotul acesteia din Rio, nu avea nici o indoiala ce ii asteapta daca partea vatamata va afla unde sunt. Puteai sa aranjezi un omor pentru cateva sute de dolari daca te duceai la favelas in Rio sau in Sao Paulo, si chiar si un ucigas profesionist cu experienta nu lua mai mult de doua, trei mii de dolari plus cheltuieli pentru gasirea si uciderea unei persoane, iar oferta depasea cererea de mai bine de zece ani. In plus, se ofereau reduceri pentru cupluri.

Uneori, cei carora Muhammed le punea eticheta de vanatori de recompense intrau direct in ahwa lui. Ca sa nu se dea de gol, comandau cafea si, la un moment dat, in timp ce beau cafeaua, puneau intrebarea inevitabila: Stii-cumva-unde-sta-prietenul-meu-cutarica? sau Il-cunosti-pe-bar­batul-din-fotografie? Ii-datorez-niste-bani. In asemenea cazuri, Muham­med primea o suma suplimentara daca raspunsul sau invariabil ("L-am vazut cu o valiza mare in mana luand autobuzul spre Porto Seguro acum doua zile, senhor.") avea ca efect plecarea vanatorului de recompense cu primul autobuz.

Cand barbatul inalt si blond, in costum sifonat din in, cu un bandaj alb in jurul gatului pusese o punga si o sacosa pe tejghea, isi stersese sudoarea de pe frunte si comandase cafea in engleza, Muhammed mirosi cativa reias in plus fata de taxa obisnuita. Cu toate astea, nu barbatul ii trezise instinctele, ci femeia care il insotea. Aceasta ar fi putut la fel de bine sa-si scrie POLITIA pe frunte.

Harry cerceta barul. In afara de el, de Beate si de arabul din spatele tejghelei, mai erau trei excursionisti si un turist ceva mai saracacios, suferind aparent de o mahmureala serioasa. Pe Harry il durea gatul ingrozitor. Se uita la ceas. Trecusera douazeci de ore de cand plecasera din Oslo. Sunase Oleg, recordul la jocul Tetris fusese doborat si Harry reusise sa cumpere un Namco G-Con 45 de la magazinul de jocuri pentru calculatore din Heathrow inainte sa ia avionul spre Recife. Avionul ii lasase in Porto Se­guro. Afara din aeroport, negociase ce parea a fi o suma exorbitanta cu un sofer de taxi si acesta ii duse la feribotul care urma sa-i lase in zona d'Ajuda, unde un autobuz ii zgaltaise pe ultimii kilometri.

Trecusera douazeci si patru de ore de cand statuse in sala pentru vizite explicandu-i lui Raskol ca avea nevoie de inca 40 000 de coroane pentru egipteni. Raskol ii explicase ca ahwa lui Muhammed Ali nu era in Porto Seguro, ci intr-un sat din apropiere.

-  In d'Ajuda, zisese Raskol zambind larg. Stiu cativa baieti care locuiesc acolo.

Arabul se uita la Beate care clatina din cap inainte sa puna ceasca de cafea in fata lui Harry. Era tare si amara.

- Muhammed, zise Harry si vazu ca barbatul din spatele tejghelei ingheata. Esti Muhammed, nu?

Arabul inghiti in sec.

- Cine intreaba?

- Un prieten. Harry baga mana dreapta in haina si vazu cum panica il cuprinde pe barbatul cu ten masliniu. Fratele lui Lev incearca sa dea de el.

Harry scoase una dintre fotografiile pe care Beate le gasise la Trond acasa si o puse pe tejghea.

Muhammed inchise ochii pentru o secunda. Buzele lui pareau ca mur­mura o rugaciune de multumire.

Fotografia infatisa doi baieti. Cel mai inalt din ei purta o jacheta rosie. Radea si-l tinea prieteneste de gat pe celalalt, care zambea timid la camera.

- Nu stiu daca Lev a pomenit de fratele lui mai mic, zise Harry. Il cheama Trond.

Muhammed lua poza si o studie.

- Hm, facu el scarpinandu-si barbia. Nu i-am vazut niciodata pe nici unul din ei. Si nici n-am auzit de cineva cu numele Lev. Stiu cam pe toata lumea de pe aici.

Ii dadu fotografia lui Harry care o baga la loc in buzunar si apoi goli ceasca de cafea.

- Trebuie sa gasim un loc unde sa stam, Muhammed. Apoi ne intoarcem. Pana atunci, mai gandeste-te.

Muhammed clatina din cap, trase bancnota de douazeci de dolari pe care Harry o pusese sub ceasca si i-o dadu inapoi:

- Nu iau bancnote mari, zise el.

Harry dadu din umeri.

- Oricum ne intoarcem, Muhammed.

In micul hotel pe nume Vitoria, pentru ca nu era sezon, fiecare din ei primi o camera mare. Harry primi cheia cu numarul 69, desi hotelul avea doar doua etaje si douazeci si ceva de camere. Cand deschise sertarul noptierei de langa patul in forma de inima rosie si gasi doua prezervative cu complimente din partea hotelului, presupuse ca primise apartamentul nuptial. Usa de la baie era acoperita in intregime cu o oglinda in care te puteai vedea din pat. In dulapul exagerat de mare si de adanc, singura mobila din camera in afara de pat, atarnau doua halate oarecum uzate cu desene orientale pe spate.

Receptionera zambi si clatina din cap cand ii fu aratata fotografia lui Lev Grette. Acelasi lucru se intampla si in restaurantul de langa hotel si la internet cafe-ul mai in sus pe strada principala care era ciudat de linistita. Ducea, ca de obicei, de la biserica la cimitir, dar i se daduse un nume nou: Broadway. In alimentara micuta unde se vindeau apa si podoabe pentru pomul de Craciun, cu ALIMENTARA scris deasupra usii, dadura in sfarsit de o femeie in spatele tejghelei. Raspunse "da" la tot ce o intrebara si ii privi cu ochi inexpresivi pana cand renuntara si plecara. La intoarcere, vazura doar o singura persoana, un tanar politist sprijinit de un jeep, cu bratele incrucisate si cu tocul pistolului atarnandu-i de coapse, care le urmarea miscarile cu un cascat.

In ahwa lui Muhammed, baiatul slabanog din spatele tejghelei le spuse ca seful se hotarase brusc sa-si ia liber si plecase la plimbare. Beate il intreba cand se va intoarce, dar baiatul, incurcat, clatina din cap, arata spre soare si zise: "Trancoso".

La hotel, receptionera le spuse ca fala d'Ajudei era fasia neintrerupta de nisip alb pana in Trancoso. Mai era in plus biserica catolica din piata si cam asta era tot.

-  Hm. De ce sunt atat de putini oameni pe aici, senhora? intreba Harry.

Aceasta zambi si arata spre mare.

Acolo erau. Pe nisipul fierbinte, imprastiati in ambele sensuri, cat vedeai cu ochii. Erau inotatori intinsi la soare, vanzatori ambulanti mergand greoi prin nisip, cocosati sub povara lazilor frigorifice si a sacilor de fructe, barmani zambind cu gura pana la urechi din barurile improvizate in care boxele bubuiau in ritmuri de samba, sub acoperisurile de paie, si surferi in costumul national galben, cu buzele albe de la oxidul de zinc. Si doua persoane care mergeau spre sud cu pantofii in mana. Una din ele in pantaloni scurti, bustiera si palarie de paie, haine in care se schimbase la hotel, cealalta tot fara nimic pe cap si in costumul de in sifonat.

- A zis treisprezece kilometri? zise Harry sufland in broboana de sudoare ce ii atarna de varful nasului.

- O sa se intunece inainte sa ne intoarcem noi, spuse Beate si arata cu degetul. Uita-te, toti se intorc.

O linie neagra se intindea de-a lungul plajei ca o caravana nesfarsita de oameni indreptandu-se spre casa, cu soarele dupa-amiezii stralucindu-le in spate.

- Exact cum am comandat, zise Harry si isi indrepta ochelarii de soare. Toata lumea din d'Ajuda stand intr-o coada. Trebuie sa stam cu ochii cascati. Daca n-o sa-l vedem pe Muhammed, poate ca o sa avem noroc si dam nas in nas chiar cu Lev.

Beate zambi.

- Pun pariu pe o suta ca n-o sa dam.

Fete treceau prin arsita. Chipuri negre, albe, tinere, batrane, frumoase, urate, de betivi, cumpatate, zambitoare, incruntate. Barurile si punctele de inchiriere a placilor de surfing disparusera. Nu se mai vedea decat nisip si mare la stanga si vegetatia abundenta de jungla la dreapta. Ici si colo se zareau grupuri peste care plutea un miros inconfundabil de droguri.

- M-am tot gandit la chestia cu intimitatea si la teoria omului nostru, zise Harry. Crezi ca e posibil ca Lev si Stine Grette sa fi fost mai mult decat cumnati?

- Vrei sa zici daca a fost implicata in toata povestea si apoi el a impuscat-o ca sa-si acopere urmele? Beate se uita la soare. Da, de ce nu?

Desi era trecut de ora patru, arsita nu se domolise simtitor. Isi scoasera pantofii sa treaca de niste stanci, iar Harry gasi pe partea cealalta o creanga groasa si uscata adusa de mare. Infipse creanga in nisip si scoase din buzunarul hainei pasaportul si portofelul inainte sa o agate in suportul improvizat de palarii.

Acum se zarea Trancoso in departare si Beate zise ca tocmai trecusera pe langa un barbat pe care il vazuse pe o caseta. La inceput, Harry crezu ca e vorba despre un actor nu foarte cunoscut, dar ea ii spuse ca se numea Roger Person si ca, in afara de acuzatii de trafic cu narcotice, facuse puscarie pentru ca jefuise posta din Gamlebyen si Veitvet. Era suspect si pentru jefuirea postei din Ulleval.

Fred daduse pe gat trei caipirinhas in restaurantul de pe plaja din Trancoso, si tot i se parea o idee absurda sa mearga pe jos treisprezece kilometri doar ca sa-si aeriseasca - asa cum se exprimase Roger - "pielea inainte sa inceapa sa se lase".

- Problema ta e ca nu poti sta locului din cauza pastilelor alora noi, i se planse Fred prietenului sau care topaia inainte pe varfuri cu genunchii ridicati.

- Si ce? Trebuie sa mai arzi din calorii inainte sa te intorci pe sonda aia din Marea Nordului. Spune-mi ce ti-a zis Muhammed la telefon despre cei doi sticleti.

Roger ofta si incerca fara chef sa isi aduca aminte.

- Zicea ceva despre o femeie scunda care era asa de palida ca aproape vedeai prin ea. Si un neamt imens cu nas de betivan.

- Neamt?

- Muhammed a presupus doar. E posibil sa fi fost si rus. Sau indian Inca sau.

- Foarte amuzant. Si era sigur ca sunt sticleti?

- Ce vrei sa zici?

Roger se opri si Fred aproape ca dadu peste el.

- Zic doar ca nu-mi place, zise Roger. Din ce stiu eu, Lev n-a dat lovituri la banci din afara Norvegiei. Iar politistii norvegieni nu se trambaleaza pana in Brazilia ca sa puna laba pe un imputit de spargator de banci. Probabil ca sunt rusi. La dracu'. Stim cine i-a trimis. Si nu pe Lev il cauta.

Fred mormai:

- Sa nu incepi iara toata porcaria aia cu tiganii.

- Crezi ca-i paranoia, dar e dracu' in carne si oase. Nu se gandeste de doua ori inainte sa-ti faca de petrecanie daca l-ai inselat cu o para chioara. Nu m-am gandit vreodata c-o sa afle. N-am luat decat cateva miare dintr-una din sacose - bani de buzunar doar. Dar e o chestiune de principiu. Daca esti seful haitei, trebuie sa fii respectat sau.

- Roger! Daca vreau sa aud toata porcaria asta cu mafia, ma duc si inchiriez un film.

Roger nu raspunse.

- Hei! Roger!

- Taci dracu', sopti Roger. Nu te intoarce si mergi.

- Ce-i?

- Daca n-ai fi asa de afumat, ai fi vazut ca tocmai am trecut pe langa o chestie cu pielea transparenta si un cap de betivan.

- Pe bune? Fred isi intoarse capul. Roger.

- Da?

- Cred ca ai dreptate.

Se intoarsera amandoi. Roger continua sa mearga fara sa priveasca in urma.

- Rahat! Rahat!

- Ce facem?

Pentru ca nu primi nici un raspuns, Fred se intoarse si descoperi ca Roger disparuse. Cerceta uimit nisipul - urmele adanci lasate de Roger - si se lua dupa urmele ce coteau brusc la stanga. Vazu in sus calcaiele lui Roger care o luase la sanatoasa. Apoi incepu si Fred sa fuga spre vegetatia deasa si verde.

Harry renunta aproape imediat.

- N-are rost, striga el dupa Beate care se impiedica si se opri. Mai ramasesera doar cativa metri de plaja, si totusi parca era in alta lume. O arsita pacloasa si nemiscata atarna printre trunchiurile copacilor care formau o intunecime de smoala sub frunzisul des. Ceea ce ar fi putut sa fie sunetele celor doi fugari erau inecate de tipatul pasarilor si de mugetul marii din spatele lor.

- Cel din urma nu parea nici el chiar imaculat, zise Beate.

- Cunosc potecile mai bine decat noi, spuse Harry. Noi nu avem arme, dar e posibil ca ei sa aiba.

- Daca Lev nu a fost deja avertizat, o sa fie acum. Deci ce-i de facut?

Harry isi freca cu mana bandajul umezit de la gat. Tantarii reusisera deja sa-l intepe.

- Trecem la planul B.

- Da? Si care e?

Harry se uita la Beate si se intreba cum de aceasta nu avea nici macar o picatura de sudoare pe frunte pe cand pe el curgeau apele ca dintr-un robinet stricat.

- Mergem la pescuit.

Apusul nu dura mult, dar era o feerie de toate nuantele de rosu ale spectrului. Si inca vreo cateva in plus, se gandi Muhammed aratand spre soarele care tocmai se topise in zare precum o bucata de unt intr-o tigaie incinsa.

Dar pe neamtul din fata tejghelei nu-l interesa apusul. Tocmai zisese ca ofera o mie de dolari celui care il va ajuta sa-l gaseasca pe Lev Grette sau pe Roger Person. Si ar vrea Muhammed sa imprastie oferta? Cei interesati sa dea informatii pot lua legatura cu camera 69 a hotelului Vitoria, zisese neamtul inainte sa iasa din ahwa cu femeia palida.

Randunelele devenira agitate cand insectele iesira sa-si faca dansul scurt nocturn. Soarele se topise intr-un terci rosu fluid pe suprafata apei si, zece minute mai tarziu, se intunecase.

Cand Roger aparu injurand, o ora mai tarziu, fata lui bronzata era palida.

- Tigan spoitor, ii zise lui Muhammed si ii spuse ca auzise deja de recompensa grasa de la barul lui Fredo si plecase imediat.

In drum, bagase capul in alimentara, unde Petra ii spusese ca neamtul si blonda trecusera de doua ori. Ultima oara cumparasera o undita de pescuit; nu intrebasera nimic.

- Pentru ce le trebuie? intreba acesta aruncand priviri in jur in timp ce Muhammed turna cafea. Pentru pescuit?

- Poftim, zise Muhammed aratand spre ceasca. Buna pentru paranoia.

- Paranoia? striga Roger. E o chestiune de bun-simt. O mie de dolari! Oamenii de-aici si-ar vinde bucurosi mama pentru a zecea partea din suma asta.

- Atunci ce ai de gand sa faci?

- Ce trebuie sa fac. Sa-l opresc pe nemtalau.

- Da? Cum?

Roger gusta din cafea in timp ce scoase de la curea un pistol negru cu pat rosu-maroniu scurt.

- Saluta-l pe Taurus PT92C din Sao Paulo.

- Nu, multumesc, suiera Muhammed. Ia-l imediat de aici. Esti nebun. Crezi ca poti sa-l elimini singur pe neamt?

Roger ridica din umeri si puse pistolul inapoi la cingatoare.

- Fred e acasa si tremura. Zice ca n-o sa se mai trezeasca niciodata din betie.

- Tipul asta e profesionist, Roger.

Roger pufni:

- Si eu ce sunt? Am spart cateva banci, doar. Si stii care-i cel mai important lucru, Muhammed? Elementul-surpriza. Inseamna totul. Roger goli ceasca de cafea. Si ma indoiesc ca o fi vreun mare profesionist daca umbla de colo-colo si zice la toata lumea in ce camera sta.

Muhammed isi dadu ochii peste cap si se inchina.

- Allah te vede, Muhammed, zise Roger sec si se ridica.

Roger o zari pe blonda de indata ce intra in receptie. Statea cu un grup de barbati si se uita la un meci de fotbal la televizorul de deasupra tejghelei. Asa era, era flaflu in seara aceasta, derbiul local traditional dintre Fla­mengo si Fluminese din Rio. De asta era atata lume la barul lui Fredo.

Trecu repede pe langa ei, sperand sa nu-l fi vazut. O lua la fuga in sus pe scarile acoperite de covor si isi continua drumul pe coridor. Stia prea bine care e camera. Cand sotul Petrei urma sa plece cu afaceri din oras, Roger rezerva camera 69.

Roger isi lipi urechea de usa, dar nu auzi nimic. Se uita pe gaura cheii, dar inauntru era intuneric. Nemtalaul ori dormea, ori era plecat. Roger inghiti in sec. Inima ii batea tare, dar jumatatea de amfetamina pe care o luase il facea sa ramana calm. Verifica daca pistolul e incarcat si piedica trasa, apoi apasa pe clanta. Usa era deschisa! Roger se strecura in camera si inchise incet usa dupa el. Statea in intuneric tinandu-si respiratia. Nu se vedea si nu se auzea nimeni. Nici o miscare, nici o respiratie. Doar miscarile line ale ventilatorului din tavan. Din fericire, Roger cunostea camera foarte bine. Indrepta pistolul inspre locul unde stia ca e patul in timp ce ochii se obisnuiau cu intunericul. O fasie ingusta de lumina de la luna cadea pe patul a carui cuvertura fusese data la o parte. Gol. Se gandi rapid. Era posibil ca nemtalaul sa fi iesit si sa fi uitat sa incuie usa? Daca asa stateau lucrurile, Roger se putea aseza ca sa astepte intoarcerea acestuia, sa-l transforme in tinta din usa. Totul parea prea frumos pentru a fi adevarat, ca intr-o banca in care au uitat sa activeze alarma. Pur si simplu lucrurile astea nu se intampla. Ventilatorul din tavan.

Chiar in secunda aceea i se lamuri totul.

Roger sari in picioare cand auzi zgomotul apei trase la baie. Tipul era la toaleta! Roger insfaca pistolul cu ambele maini si il indrepta in directia in care stia ca se afla baia. Trecura cinci secunde. Opt. Roger nu mai putea sa-si tina respiratia. Ce dracu' astepta tipul? Doar trasese apa. Douasprezece secunde. Poate ca incerca sa scape. Roger isi aminti ca baia avea o fe­reastra. La dracu'! Aceasta era ultima lui sansa; nu-l putea lasa pe tip sa-i scape. Roger se strecura pe langa dulapul in care se afla halatul cu care ii sedea asa de bine Petrei, se opri in fata usii de la baie si puse mana pe clanta. Respira adanc. Se pregatea sa apese cand simti un curent de aer. Nu de la ventilator sau de la vreun geam deschis. Era altceva.

- Nu misca, se auzi o voce chiar in spatele sau.

Cand ridica privirea si se uita in oglinda de pe usa de la baie, Roger facu cum i se spusese. Impietrise, dar dintii ii clantaneau. Usa sifonierului se deschisese si inauntru, printre halatele de baie albe, putu sa vada o silueta bine facuta. Dar nu asta il facuse sa incremeneasca brusc. Efectul psihologic atunci cand descoperi ca cineva are indreptata asupra ta o arma mult mai mare decat cea pe care o tii tu in mana nu e mai mic daca e vorba de cineva care se pricepe la arme. Din contra. Stii mult mai bine cat de eficient distrug corpul uman gloantele mai mari. Taurus PT92C al lui Roger era un pistol cu apa pe langa monstrul negru pe care il zari in spatele lui in lumina lunii. Un chitait il facu pe Roger sa priveasca in sus. Vazu lucind ceea ce parea a fi ata de la o undita de pescuit. Se intindea de la usa crapata din baie pana in dulap.

- Guten abend, sopti Roger.

Sase ani mai tarziu, cand cineva ii facu intamplator cu mana lui Roger dintr-un bar din Pattaya, acesta fu asa de uimit la inceput sa descopere ca in spatele perciunilor se afla Fred, incat ramase in picioare fara sa reactioneze pana cand Fred ii trase un scaun.

Fred comanda de baut si-i spuse ca nu mai lucreaza in Marea Nordului. Avea pensie de boala. Roger se aseza sovaitor si povesti, fara sa intre in detalii, ca de sase ani avea o afacere de curierat in Chang Rai. Dupa cateva pahare, Fred isi drese vocea si-l intreba ce se intamplase de fapt in seara in care Roger parasise brusc d'Ajuda.

Roger se uita in pahar, trase aer in piept si zise ca nu avusese de ales. Neamtul, care intamplator nu era neamt, il pacalise si fusese cat pe ce sa-l trimita pe lumea cealalta. Cu toate astea, Roger ajunsese la o intelegere cu el chiar in ultima clipa. Roger avea la dispozitie treizeci de minute sa dispara din d'Ajuda daca ii spunea unde locuieste Lev Grette.

- Ce fel de pistol ziceai ca avea individul? il intreba Fred.

- Era prea intuneric sa-mi dau seama. In orice caz, nu era un model cunoscut. Dar pot sa-ti spun ca mi-ar fi zburat creierii cu el.

Roger se uita iute spre usa.

- Am un culcus aici, zise Fred. Ai unde sa stai?

Roger se uita la Fred de parca nu i-ar fi trecut prin cap asa ceva. Isi freca mult timp barba inainte sa raspunda:

- De fapt, nu prea am unde.

EDVARD GRIEG

Casa lui Lev era in capatul unei fundaturi. Era construita simplu, ca toate casele din zona, cu diferenta ca ferestrele chiar aveau geamuri. Un singur felinar arunca un con de lumina galbuie peste o varietate impresionanta de vietati care se luptau pentru spatiu in timp ce lilieci lacomi intrau si ieseau din intuneric.

- Nu pare ca e cineva acasa, sopti Beate.

- Poate ca economiseste curentul, zise Harry.

Se oprira in fata unei porti metalice ruginite.

- Si atunci cum facem? intreba Beate. Batem la usa?

- Nu. Deschide-ti mobilul si asteapta-ma aici. Cand vezi c-am ajuns sub fereastra, suna la numarul asta. Ii dadu o pagina rupta dintr-un carnetel.

- De ce?

- Daca o sa aud un telefon mobil care suna in casa, o sa stiu ca Lev e acasa.

- Bine. Si cum te-ai gandit sa-l arestezi? Cu aia?

Arata spre obiectul negru pe care Harry il tinea in mana.

- De ce nu? replica Harry. Cu Roger Person a tinut.

- Era intr-o camera intunecata si nu l-a vazut decat intr-o oglinda, Harry.

- Pai de vreme ce nu avem voie cu arme in Brazilia, trebuie sa folosim ce avem.

- Cum ar fi undita legata de veceu si o jucarie?

- Nu e orice fel de jucarie, Beate. E un Namco G-Con 45. Mangaie pistolul de plastic in marime naturala.

- Cel putin scoate-i eticheta cu Playstation, zise Beate clatinand din cap.

Harry isi descalta pantofii si o lua la fuga, aplecat, pe pamantul uscat si crapat al carui scop initial fusese cel de pajiste. Ajunse, se lipi cu spatele de peretele de sub fereastra si-i facu lui Beate semn cu mana. Nu o vedea, dar stia ca ea il vede proiectat pe peretele alb. Ridica privirea spre cerul care infatisa universul. Cateva secunde mai tarziu, se auzi in casa un telefon mobil sunand slab, dar clar. In the Hall of the Mountain King. Peer Gynt. Tipul avea simtul umorului.

Harry se concentra asupra unei stele si incerca sa nu se mai gandeasca la altceva in afara de ceea ce avea de facut. Dar nu putu. Aune il intrebase odata de ce oamenii se intreaba daca exista viata in univers atata vreme cat stim ca doar in galaxia noastra exista mai multi sori decat fire de nisip pe o plaja de marime medie. Ar trebui sa ne intrebam daca sunt sanse ca acestia sa fie pasnici si apoi sa cantarim daca merita sa ne asumam riscul de a lua legatura cu ei. Harry stranse tare tocul pistolului. Si el isi punea aceeasi intrebare acum.

Telefonul nu mai canta melodia lui Grieg. Inspira adanc si merse pe varfuri pana la usa. Asculta, dar nu se auzeau decat greierii. Apuca clanta cu mana, asteptandu-se ca usa sa fie incuiata.

Chiar era incuiata.

Trase o injuratura. Hotarase deja ca daca usa era incuiata si nu-l mai putea lua prin surprindere, sa astepte pana a doua zi si sa cumpere niste rangi de fier inainte sa se intoarca acolo. Era convins ca nu va fi o problema sa cumpere doua pistoale decente intr-un loc ca acesta. Dar avea de asemenea sentimentul ca Lev va fi informat in curand despre ce se intamplase, iar ei nu aveau prea mult timp la dispozitie.

Harry sari in sus caci simti o arsura in piciorul drept. Isi trase piciorul in mod automat si se uita in jos. Putu sa discearna in lumina slaba a stelelor o dunga neagra pe peretele varuit in alb. Dunga se intindea de la usa, trecea de scarile pe care avusese Harry piciorul si de acolo nu se mai vedeau. Cauta prin buzunare o minilanterna Maglite si o aprinse. Furnici. Furnici mari, galbene si semitransparente formau doua siruri - unul in jos pe scari si altul pe sub usa. Era clar ca erau un soi diferit de furnicile negre de acasa. Era imposibil de vazut ce carau, dar Harry stia destul de multe despre furnici - fie ele galbene sau nu - ca sa-si dea seama ca era ceva acolo.

Harry stinse lanterna. Se gandi. Si pleca. Cobori scarile si se indrepta spre poarta. Se opri la jumatatea drumului, se intoarse si o lua la fuga. Usa simpla din lemn putrezit zbura din tatani sub greutatea celor nouazeci si cinci de kilograme ale lui Harry care aproape ca prinsese treizeci de kilometri pe ora. Avea umarul sub el cand se prabusi pe podeaua de piatra impreuna cu ce mai ramasese din usa, iar durerea ii cuprinse bratul si urca spre gat. Cum zacea acolo, pe podeaua de piatra, in intuneric, astepta sa auda zgomotul lin al unui tragaci de pistol. Neauzind nimic, se ridica si aprinse lanterna. Fasia ingusta de lumina regasi sirul de furnici de-a lungul peretelui. Harry simti dupa caldura din spatele bandajelor ca sangera din nou. Urmari trupurile stralucitoare ale furnicilor de-a lungul covorului murdar, intrand in camera de alaturi. Acolo, furnicile coteau brusc la stanga si urcau pe perete. Lanterna lumina un tablou Kama Sutra sus pe perete. Caravana furnicilor se despartea si continua pe tavan. Harry se lasa pe spate. Nu-l mai duruse niciodata gatul atat de tare. Acum erau chiar deasupra lui. Trebui sa se intoarca. Lumina lanternei se misca intr-o parte si in alta pana ce gasi furnicile din nou. Era oare acesta cel mai scurt drum pentru ele? Acesta fu ultimul gand al lui Harry inainte sa-i apara in fata Lev Grette. Corpul lui Lev statea deasupra lui Harry, care scapa lanterna din mana si se trase in spate. Creierul poate ca ii spunea ca e prea tarziu, dar mainile tot cautara bajbaind, intr-o combinatie de soc si stupiditate, pistolul Namco G-Con 45.

LAVA PE

Beate nu suporta duhoarea mai mult de doua minute si trebui sa iasa. Statea chircita cand iesi Harry care se aseza pe trepte sa fumeze o tigara.

- N-ai simtit mirosul? balmaji Beate careia inca ii mai curgea saliva din gura.

- Disosmie. Harry isi contempla tigara. Pierdere partiala a mirosului. Sunt lucruri pe care nu le mai pot mirosi. Aune spune ca e din cauza ca am mirosit prea multe cadavre. Trauma emotionala si chestii din astea.

Beate vomita iar.

- Imi cer scuze, balmaji ea. E din cauza furnicilor. Adica de ce creaturile astea dezgustatoare trebuie sa-i foloseasca narile pe post de sosea cu doua benzi?

- Pai, daca insisti, pot sa-ti spun unde se afla in corpul omului cea mai bogata sursa de proteine.

- Nu, multumesc!

- Imi pare rau. Harry stinse tigara de pamantul uscat. Ai facut fata foarte bine inauntru, Lonn. Nu e ca la casetele video.

Se ridica si se intoarse inauntru.

Lev Grette atarna de o bucata scurta de sfoara legata de carligul pentru lampa din tavan. Atarna la o jumatate buna de metru de podea si de scaunul rasturnat si din acest motiv mustele se bucurasera de monopolul cadavrului inaintea furnicilor care isi continuau procesiunea in susul si in josul sforii.

Beate gasise telefonul mobil cu incarcatorul pe podea langa canapea si zisese ca poate sa afle cu cine vorbise ultima oara. Harry se duse in bucatarie si aprinse lumina. Un gandac de bucatarie de un albastru metalic statea pe o bucata de hartie A4, leganandu-si antenele catre el, dar se ascunse imediat in aragaz. Harry ridica bucata de hartie. Era scrisa de mana. Citise tot felul de biletele de adio ale sinucigasilor si foarte putine dintre ele ofereau o lectura de calitate. Faimoasele cuvinte din final erau de obicei bolboroseli confuze, strigate disperate de ajutor sau instructiuni prozaice despre cine va mosteni prajitorul de paine sau masina de tuns iarba. Unul dintre cele mai substantiale ca inteles biletele pe care Harry le vazuse vreodata fusese al unui fermier din Maridalen care scrisese cu creta pe peretele hambarului: "Aici s-a spanzurat un om. Sunati va rog la politie. Scuze". Din acest punct de vedere, scrisoarea lui Lev Grette era, daca nu unica, cel putin neobisnuita.

Draga Trend,

M-am intrebat mereu cum s-a simtit cand puntea a disparut brusc sub el. Cand s-a deschis prapastia si si-a dat seama ca ceva fara nici un sens urma sa se intample. Urma sa moara fara nici un motiv. Poate ca mai avea inca lucruri de indeplinit. Poate ca in acea dimineata cineva statea si-l astepta. Poate ca se gandea ca acea zi va fi un nou inceput. Si intr-un fel avea dreptate.

Nu ti-am spus niciodata ca l-am vizitat la spital. I-am adus un buchet mare de flori si i-am spus ca am vazut tot incidentul de la fereastra apartamentului meu; am sunat la politie si le-am spus cum arata baiatul si ce bicicleta avea. El zacea in pat, atat de mic si de cenusiu, si mi-a multumit. Apoi i-am pus o intrebare de comentator sportiv zevzec: Cum a fost?

Nu mi-a raspuns. Statea acolo, intre tuburi si perfuzii, si ma privea. Apoi mi-a multumit din nou si o asistenta mi-a spus ca trebuie sa plec.

Asa ca n-am stiut niciodata cum s-a simtit. Pana intr-o buna zi cand s-a deschis si sub mine prapastia. Nu s-a intamplat cand am luat-o la fuga in sus pe In­dustrigata dupa spargere. Nici cand am numarat banii mai apoi. Nici cand m-am uitat la stiri. S-a intamplat la fel cum s-a intamplat si cu batranul. Intr-o buna dimineata ma plimbam fericit, fara sa-mi dau seama de vreun pericol. Soarele stralucea, ma intorsesem in siguranta in d'Ajuda, puteam sa ma relaxez si sa ma gandesc. Luasem de la persoana pe care o iubeam cel mai mult lucrul pe care el il iubea cel mai mult. Asta s-a intamplat, de fapt, in dimineata asta.

Nu ma astept sa intelegi, Trond. Am spart o banca, am vazut ca m-a recunoscut, am fost prins intr-un joc cu propriile reguli, nimic din toate astea nu-si gaseste locul in lumea ta. Nu ma astept sa-mi intelegi gestul, dar poate ca iti poti da seama ca e posibil sa te saturi si de asta. De viata.

Lev

P.S. Atunci nu mi-am dat seama ca batranul nu mi-a zambit cand mi-a multumit. Dar m-am gandit azi la asta, Trond. Poate ca, la urma urmei, nu avea nimic sau nu-l astepta nimeni. Poate ca s-a simtit doar usurat cand s-a deschis prapastia si s-a gandit ca nu va mai trebui s-o faca el singur.

Beate statea pe un scaun langa corpul lui Lev cand Harry intra. Se chinuia sa indoaie unul dintre degetele lui Lev ca sa-l apese in interiorul unei cutiute stralucitoare de metal.

- La naiba! zise ea. Cerneala a stat in soare la hotel si s-a uscat.

- Daca n-o sa poti sa iei o amprenta buna, va trebui sa folosim metoda pompierilor.

- Ce mai e si asta?

- Oamenii prinsi intr-un incendiu isi folosesc in mod automat mainile. Chiar si pe corpurile carbonizate pielea de pe buricul degetelor poate sa fie intacta si se pot lua amprente pentru identificarea corpurilor. Uneori, din motive practice, pompierii taie degetul si il duc la Investigatii.

- Asta se numeste pangarirea cadavrelor.

Harry dadu din umeri.

- Daca o sa te uiti la mana cealalta, o sa vezi ca deja ii lipseste un deget.

- Da, zise ea. Se pare ca a fost taiat. Ce-ar putea oare sa insemne asta?

Harry se apropie si lumina cu lanterna.

- Inseamna ca degetul a fost taiat la mult timp dupa ce s-a spanzurat. Probabil ca a venit cineva aici si a vazut ca treaba e deja facuta.

- Dar cine?

- Pai, in unele tari, tiganii ii pedepsesc pe hoti taindu-le degetele, zise Harry. Adica daca fura de la tigani.

- Cred ca am o amprenta buna, zise Beate stergandu-si sudoarea de pe frunte. Sa-l taiem?

- Nu, zise Harry. Sa mai aruncam o privire si apoi sa facem ordine dupa noi si s-o stergem. Am vazut o cabina telefonica pe strada principala. O sa dau un telefon anonim la politie si o sa anunt decesul. Cand o sa ajungem la Oslo, poti sa dai telefon politiei braziliene sa-ti trimita raportul medical. Nu ma indoiesc ca a murit din cauza asfixierii, dar vreau ora cand a survenit decesul.

- Dar usa?

- Nu prea avem ce sa-i facem.

- Si gatul tau? Bandajul e complet rosu.

- Lasa-l. Ma doare mai tare bratul. Am aterizat pe el cand am venit peste usa.

- Cat de tare?

Harry ridica voios bratul, dar se stramba.

- E in regula daca nu-l misc.

- Considera-te norocos ca nu suferi de Spasmul Setesdal.

Doi dintre cei trei aflati in camera rasera, dar nu din toata inima.

In drum spre hotel, Beate il intreba pe Harry daca lucrurile aveau vreo logica.

- Din punct de vedere tehnic, da. In afara de asta, nu ma astept ca o sinucidere sa aiba vreo logica.

Arunca tigara. Aceasta facu o bolta lucitoare in noaptea pe care aproape puteai s-o atingi cu mana.

- Dar pana la urma, asa sunt eu.

CAMERA 316

Fereastra se deschise cu zgomot.

- Trond pleaca intr-o calatorie, ciripi ea.

Parul ei decolorat primise in mod evident o noua doza de chimicale de la ultima lor vizita, iar scalpul i se vedea stralucind sub parul lipsit de vitalitate.

- Ati fost in sud?

Harry ridica spre ea o fata bronzata.

- Da, intr-un fel. Stiti unde e?

- Isi pune bagajele in masina, zise ea aratand spre partea cealalta a caselor. Cred ca are de gand sa plece in calatorie, bietul de el.

- Hm.

Beate vru sa plece, dar Harry ramase nemiscat.

- Locuiti aici de mult timp, nu? intreba el.

- A, da. De treizeci si doi de ani.

- Ii stiti pe Trond si pe Lev de cand erau mici banuiesc, nu?

- Bine-nteles. Si-au pus amprenta pe Disengrenda. Zambi si se apleca peste geam. Mai ales Lev. Un adevarat cuceritor. Am stiut mereu ca va fi un pericol pentru femei.

- Da, un pericol. Poate stiti si povestea cu barbatul care a cazut de pe punte?

Femeia se intuneca la fata si sopti cu voce trista:

- O, da. Un lucru ingrozitor. Am auzit ca nu a mai putut sa mearga niciodata cum trebuie, bietul om. I-au intepenit genunchii. Va puteti imagina un copil sa se gandeasca la o asemenea gluma rautacioasa?

- Hm. A fost cu siguranta un copil salbatic.

- Salbatic? Isi duse mana la ochi. Nu l-as descrie asa. Era un baiat politicos, bine-crescut. Tocmai de asta a fost asa de surprinzator.

- Si toata lumea a aflat ca el a fost autorul?

- Toata lumea. L-am vazut de la geam. O jacheta rosie indepartandu-se pe bicicleta. Ar fi trebuit sa stiu ca era ceva in neregula cand s-a intors.

Fata ii era complet lipsita de culoare. Rafala rece de vant o facu sa tremure. Apoi arata peste drum.

Trond se indrepta spre ei si bratele ii atarnau de-o parte si de alta. Incetini din ce in ce mai tare pana cand, in final, abia daca se mai misca.

- E Lev, nu? intreba cand ajunse langa ei in cele din urma.

- Da, zise Harry.

- E mort?

Vazu cu coltul ochilor femeia cu gura cascata care statea pe geam.

- Da, e mort.

- Bine, zise Trond.

Apoi se apleca si-si ascunse fata in maini.

Bjarne Moller statea in picioare si se uita fix pe fereastra cu o expresie de preocupare pe fata cand Harry baga capul pe usa intredeschisa si ciocani usor.

Moller se intoarse si se lumina la fata.

- A, salut.

- Uite raportul, sefu'.

Harry arunca pe birou o mapa de un verde-maroniu.

Moller se aseza pe scaun, reusi cu ceva efort sa-si vare picioarele excesiv de lungi sub birou si isi puse ochelarii.

- Aha, mormai el deschizand mapa pe care scria LISTA DOCUMENTELOR. Inauntru nu se afla decat o singura hartie A4.

- Am zis ca nu te intereseaza toate detaliile, zise Harry.

- Daca zici tu, sunt sigur ca ai dreptate, spuse Moller plimbandu-si privirea peste randurile cu spatii generoase intre ele.

Harry se uita pe fereastra, peste umarul sefului sau. Nu era nimic de vazut, doar ceata deasa si umeda care atarna ca un servet folosit peste oras. Moller puse jos bucata de hartie.

- Deci v-ati dus pur si simplu acolo, cineva v-a spus unde locuieste si l-ati gasit pe Calau atarnat de o sfoara?

- In linii mari, da.

Moller ridica din umeri.

- Nu am nimic de obiectat atata vreme cat avem dovezi solide ca asta e omul pe care-l cautam.

- Weber a verificat amprentele azi-dimineata.

- Si?

Harry se aseza pe scaun.

- Corespund cu cele pe care le-am gasit pe sticla de cola pe care a tinut-o in mana spargatorul inainte sa intre in actiune.

- Si putem fi siguri ca e aceeasi sticla.?

- Relaxeaza-te, sefu'. Avem si sticla, si omul pe caseta video. Doar tocmai ai citit in raport ca avem un bilet de adio scris de mana in care Lev Grette recunoaste. Am fost in Disengrenda azi-dimineata si l-am anuntat pe Trond Grette. L-am intrebat daca putem sa imprumutam din pod cateva dintre caietele de scoala ale lui Lev, si Beate le-a dus expertului grafolog de la Kripos. Zice ca nu exista nici o indoiala ca biletul de adio a fost scris de aceeasi persoana.

- Bine, bine, voiam doar sa fiu absolut sigur inainte sa facem publica toata treaba, Harry. E o stire de prima pagina, doar.

- Ar trebui sa incerci sa fii mai fericit, sefu'. Harry se ridica in picioare. Tocmai am rezolvat cel mai important caz pe care l-am avut in ultima vreme. Ar trebui sa impodobim cu steaguri si baloane.

- Sunt sigur ca ai dreptate, ofta Moller. Facu o pauza inainte sa intrebe: Atunci tu de ce nu pari fericit?

- Nu pot sa fiu fericit pana nu rezolvam si celalalt caz, stii tu. Harry se indrepta spre usa. Eu si Halvorsen facem ordine pe birou azi, si maine ne apucam de cazul Ellen Gjelten.

Se opri in usa cand Moller tusi scurt.

- Da, sefu'?

- Ma intrebam cum de-ai aflat ca Lev Grette e Calaul?

- Pai versiunea oficiala e ca Beate l-a recunoscut pe caseta. Vrei sa stii si versiunea neoficiala?

Moller isi masa genunchiul care ii amortise. Pe fata ii reaparuse expresia de ingrijorare.

- Cred ca nu.

- Hm, zise Harry din pragul usii Casei Durerii.

- Hm, repeta Beate rotindu-se cu scaunul si uitandu-se la imaginile care curgeau pe ecran.

- Cred ca iti datorez niste multumiri pentru munca grozava in echipa.

- Si eu la fel.

Harry ramase acolo jucandu-se cu manunchiul de chei.

- In orice caz, zise el, nu cred ca Ivarsson va fi foarte suparat. La urma urmei, ii va reveni si lui o parte din glorie pentru ca a lui a fost ideea ca noi doi sa lucram in echipa.

Beate zambi vag.

- Da, cam asta a fost.

- Si nu uita ce ti-am spus despre stii-tu-cine.

- Nu.

Privirea ei straluci. Harry isi indrepta umerii.

- E un ticalos. Ar fi imoral din partea mea sa nu-ti spun.

- Imi pare bine ca te-am cunoscut, Harry.

Harry dadu drumul usii sa se inchida singura dupa el.

Acasa, Harry descuie usa, puse jos sacosa si cutia de plastic de la Play­station si se baga in pat. Dupa trei ore de somn fara vise, fu trezit de telefonul care suna. Se intoarse si vazu ca ceasul desteptator arata 19.03; se dadu jos din pat, se strecura pe hol, ridica receptorul si zise: "Salut, Oy­stein" inainte ca celalalt sa apuce sa se recomande.

- Salutare, Oslo, sunt in aeroportul din Cairo, zise Oystein. Am stabilit ca vorbim, nu?

- Esti intruchiparea punctualitatii, spuse Harry cascand. Si esti beat.

- Nu, beat nu, zise Oystein impleticit si indignat. Doar vreo doua Stella. Sau trei? In desert trebuie sa te hidratezi, omule. Sunt treaz si am mintea limpede, Harry.

- Ma bucur sa aud asta. Sper ca mai ai si alte vesti bune.

- Asa cum zice doctorul, avem vesti bune si vesti proaste. Sa ti le spun pe cele bune intai.

- Bine.

Urma o pauza lunga in care Harry nu auzi decat paraituri peste ceea ce parea a fi o respiratie grea.

- Oystein?

- Da?

- Sunt aici si sunt emotionat ca un copil de Craciun.

- Cum?

- Vestea buna?

- A, da. Pai, am numarul clientului, Harry. No problema, cum zic pe aici. E un numar de telefon mobil din Norvegia.

- Telefon mobil? E posibil?

- Aa. sigur ca da. Dar tipii din El Tor nu-l au. Ei doar instiinteaza operatorul telefonic din Norvegia, Telenor in cazul nostru, care la randul lui emite factura clientului. Asa ca am sunat la Informatii in Norvegia si mi-au dat numarul.

- Da?

Harry se trezise complet acum.

- Acum ajungem la vestile care nu sunt chiar asa de bune.

- Adica?

- Ti-ai verificat nota de telefon in ultima vreme, Harry?

Trecura cateva secunde pana sa isi dea seama.

- Telefonul meu mobil. Nenorocitul foloseste telefonul meu mobil?

- Banuiesc ca nu-l mai ai?

- Nu, l-am pierdut in seara aia. la Anna. Rahat!

- Si nu ti-a trecut niciodata prin cap ca ar fi o idee buna sa-l anulezi?

- Sa-mi treaca prin cap? bolborosi Harry. Nu mi-a trecut nimic rezonabil prin cap, Oystein, de cand a inceput tot rahatul asta. Imi cer scuze, sunt cuprins de panica. Totul e atat de simplu si de evident. De asta nu mi-am gasit telefonul la Anna. Si de asta el rade.

- Imi cer scuze ca ti-am stricat ziua.

- Stai putin, zise Harry brusc binedispus. Daca putem dovedi ca are telefonul meu, putem dovedi si ca a fost la Anna dupa ce am plecat eu!

- Ura! scartai receptorul. Si apoi mai precaut: Adica esti fericit, nu? Alo, Harry?

- Sunt aici. Ma gandesc.

- E bine sa te gandesti. Tine-o tot asa. Am o intalnire cu Stella. De fapt, cu mai multe Stella. Si daca prind zborul de Oslo.

- Numai bine, Oystein.

Harry ramase cu receptorul in mana, gandindu-se daca sa urle in oglinda sau nu. Cand se trezi a doua zi, spera ca toata conversatia cu Oystein fusese un vis. De fapt chiar fusese. Cu sase sau sapte versiuni.

Raskol statea cu capul plecat, sprijinit in maini, in timp ce Harry vorbea. Nici nu se misca si nici nu-l intrerupse in timp ce Harry povestea cum il gasisera pe Lev Grette si cum propriul lui telefon mobil era motivul pentru care tot nu aveau dovezi impotriva ucigasului Annei. Cand termina, Raskol ridica incet capul.

- Deci tu ti-ai rezolvat cazul, dar cazul meu ramane nerezolvat.

- Eu nu le vad asa - cazul tau si cazul meu, Raskol. Responsabilitatea mea.

- Eu asa le vad, Spiuni, i-o taie scurt Raskol. Conduc o organizatie militara.

- Da? Ce vrei sa zici mai exact cu asta?

Raskol inchise ochii.

- Ti-am povestit, Spiuni, despre cum regele Wu l-a invitat pe Sun Tzu la palat sa le invete pe curtezane artele razboiului?

- Nu.

Raskol zambi.

- Sun Tzu era un intelectual, asa ca incepu prin a le explica femeilor, riguros si pedagogic, cum se merge in mars. Cand batura tobele, acestea nu pornira in pas de mars, ci doar radeau si se hlizeau. "Este greseala generalului daca comenzile nu sunt intelese", zise Sun Tzu si mai explica o data. Dar acelasi lucru se intampla cand le ordona sa marsaluiasca. "Este greseala ofiterului daca ordinul e inteles, dar nu si executat", zise el si ordona celor doi oameni ai sai sa aleaga doua dintre curtezane. Acestea fura aliniate si decapitate in fata celorlalte femei ingrozite. Cand regele auzi ca doua dintre concubinele lui preferate fusesera executate, cazu bolnav si trebui sa stea in pat cateva zile. Cand isi reveni, il facu pe Sun Tzu conducatorul armatelor sale. Raskol deschise din nou ochii. Ce ne invata aceasta poveste, Spiuni?

Harry nu raspunse.

- Ne invata ca intr-o organizatie militara, logica trebuie sa fie totala si absolut consecventa. Daca relaxezi ordinele, te alegi cu o curte de concubine care se hlizesc. Cand ai venit sa mai ceri 40 000 de coroane, le-ai primit pentru ca am crezut povestea cu fotografia din pantoful Annei. Pentru ca Anna era tiganca. O esarfa rosie legata de o creanga, un os crestat, toate astea inseamna ceva pentru noi. O fotografie inseamna ca a murit cineva. Sau va muri. N-aveai de unde sa stii astea, asa ca am avut incredere in ce mi-ai spus. Raskol intinse mainile pe masa cu palmele in sus. Dar omul care i-a luat viata fiicei fratelui meu e liber, iar cand ma uit la tine, vad o concubina care se hlizeste, Spiuni. Consecventa absoluta. Spune-mi numele, Spiuni.

Harry inspira. Doua cuvinte. Patru silabe. Daca spunea numele lui Albu, oare ce sentinta ii va da acestuia? Crima cu premeditare motivata de gelozie. Noua ani dupa inca sase? Si consecintele pentru Harry? Ancheta va descoperi inevitabil ca el, ca politist, ascunsese adevarul pentru a impiedica degetul suspiciunii sa arate spre el. S-a impuscat singur in picior. Doua cuvinte. Patru silabe. Toate problemele lui Harry vor fi rezolvate. Albu va fi cel care va suporta consecintele finale.

Raspunsul lui Harry fu o singura silaba.

Raskol clatina din cap si-l privi pe Harry cu ochi tristi.

- Ma temeam ca asta o sa-mi spui, Spiuni. Mai tii minte ce ti-am raspuns cand m-ai intrebat de ce am incredere in tine?

Harry clatina din cap in semn ca da.

- Cu totii traim pentru ceva. Nu-i asa, Spiuni? Ceva care ne poate fi luat. Camera 316 iti spune ceva?

Harry nu raspunse.

- Atunci sa-ti spun eu. Trei unu sase este numarul unei camere din hotelul International din Moscova. Olga se ocupa de acel etaj. Se va pensiona in curand si i-ar placea o vacanta lunga si frumoasa la Marea Neagra. Sunt trei siruri de scari si un lift care duce la etajul trei. Plus liftul de serviciu. Camera are doua paturi identice.

Harry inghiti in sec.

Raskol isi cuprinse fruntea in maini.

- Micutul doarme langa geam.

Harry se ridica, se duse la usa si o lovi tare. Ecoul se auzi afara pe coridor. Continua sa loveasca in usa pana auzi cheile rasucindu-se in yala.

PE VIBRATII

- Scuze, dar am venit cat de repede am putut, zise Oystein in timp ce trecea cu taxiul peste trotuarul din fata magazinului de fructe si tutun al lui Elmer.

- Bine te-ai reintors, zise Harry si se intreba daca autobuzul care venea din dreapta isi daduse seama ca Oystein nu are de gand sa opreasca.

- Mergem in Slemdal, nu? Oystein ignora claxonul furios al autobuzului.

- Bjornetrakket. Stii ca trebuie sa cedezi trecerea aici?

- M-am hotarat sa n-o fac.

Harry se uita spre tovarasul sau. Vazu doar doi ochi injectati sub pleoapele inguste.

- Esti obosit?

- Sunt in transa.

- Diferenta de fus orar dintre noi si Egipt e doar de o ora, Oystein.

- Cel putin.

De vreme ce nici amortizoarele, nici arcurile scaunului nu mai erau bune, Harry simti fiecare pietricica si fiecare denivelare din sosea in timp ce se indreptau spre casa lui Albu, dar nimic din toate astea nu-l interesa. Imprumuta mobilul lui Oystein si suna la hotelul International, camera 316. Harry simti placerea din vocea lui Oleg cand il intreba unde e.

- Intr-o masina. Unde-i mama?

- Afara.

- Stiam ca nu se prezinta la tribunal decat maine.

- Se intalneste cu avocatii in Kuznetski Most, zise el cu voce de om mare. O sa se intoarca intr-o ora.

- Asculta, Oleg, te rog sa-i transmiti urmatorul mesaj. Spune-i sa schimbe hotelul. Imediat.

- De ce?

- Pentru ca. asa am zis eu. Spune-i doar, da? O sa sun mai tarziu.

- Bine.

- Pa, trebuie sa inchid.

- Ai.?

- Poftim?

- Nimic.

- Bine. Nu uita sa-i spui ce ti-am spus.

Oystein puse frana si se opri pe trotuar.

- Asteapta aici, zise Harry si sari din masina. Daca nu ma intorc in douazeci de minute, suna la numarul pe care ti l-am dat. Spune-le ca.

- Inspectorul Hole de la Omucideri vrea o masina cu politisti inarmati aici imediat. Am inteles, Harry.

- Bine. Daca auzi focuri de arma, suna imediat.

- Bine. Ce film e asta?

Harry se uita in sus la casa. Nu se auzea nici un latrat. Un BMW bleumarin trecu incet pe langa ei si parca mai in sus pe strada. In rest, totul era linistit.

- Oricare. Asa sunt cele mai multe, inspira Harry.

Oystein rase.

- E tare. Apoi ii aparu intre ochi o dunga de ingrijorare. E tare, nu? Nu doar nebuneste de periculos?

Vigdis Albu deschise usa. Purta o bluza alba proaspat calcata si o fusta scurta, dar dupa privirea incetosata, parea ca tocmai se daduse jos din pat.

- Am sunat la biroul sotului tau, zise Harry. Mi-au spus ca e acasa astazi.

- Poate ca e, zise ea. Doar ca nu mai locuieste aici, inspectore. Doar tu ai pus pe tapet toata povestea aia cu. cu. Gesticula de parca ar fi cautat cuvantul potrivit, dar zambind dezgustata, se resemna si admise ca nu era un alt cuvant: . Tarfa.

- Pot sa intru, fru Albu?

Scutura din umeri pentru a-si arata dezgustul.

- Spune-mi Vigdis sau cum vrei, dar nu asa.

- Vigdis. Harry facu o plecaciune. Acum pot sa intru?

Ridica din sprancenele pensate subtire. Ezita. Apoi intinse mana.

- De ce nu?

Harry se gandi ca simte un miros slab de gin, dar putea sa fie parfumul ei. Nimic din casa nu sugera ceva iesit din comun - era curat, ordonat si mirosea frumos. Pe bufet erau flori proaspete intr-o vaza. Harry observa ca nuanta canapelei era mai alba decat ultima oara cand statuse pe ea. Se auzea slab muzica clasica din niste boxe pe care nu le putea vedea.

- Mahler? intreba Harry.

- Melodiile celebre, zise Vigdis. Arne nu cumpara decat colectii. Zicea ca doar cei mai buni au valoare.

- Ce bine ca n-a luat colectiile cu el. Apropo, unde locuieste?

- In primul rand, nimic din ce e aici nu e al lui. Nici nu stiu si nici nu vreau sa stiu unde e. Ai o tigara, inspectore?

Harry ii dadu pachetul si o privi cum se chinuie cu o bricheta din lemn si argint. Se apleca peste masa si-i intinse bricheta lui de buzunar.

- Multumesc. Cred ca e in strainatate. Undeva unde e cald. Nu atat de cald cat mi-as dori eu sa fie, din pacate.

- Hm. Ce vrei sa zici ca nimic din ce e aici nu-i apartine?

- Exact ce-am zis. Casa, mobila, masina - totul e al meu. Sufla fumul cu putere. Intreaba-l pe avocatul meu.

- Credeam ca sotul tau e cel care are banii.

- Nu-i mai zice asa! Vigdis parea ca vrea sa traga tot tutunul din tigara. Da, Arne are bani. Avea bani suficienti sa cumpere casa asta, mobila, masinile, costumele, cabana si bijuteriile pe care mi le facea cadou doar ca sa se dea mare in fata asa-zisilor prieteni. Singurul lucru care conteaza pentru Arne e ce cred ceilalti despre el. Familia lui, familia mea, colegii, vecinii si prietenele studente. Mania dadea vocii ei un timbru dur si metalic, ca si cum ar fi vorbit printr-un megafon. Toata lumea era spectator al vietii nemaipomenite pe care o ducea Arne Albu. Trebuiau sa aplaude cand lucrurile mergeau bine. Daca Arne ar fi pus tot atata energie in conducerea companiei cat depunea cu culesul aplauzelor, poate ca Albu AS nu s-ar fi dus asa la vale.

- Dupa spusele ziarului Dagens Neeringsliv, Albu AS era o afacere de succes.

- Albu AS era o afacere de familie, nu o companie listata la bursa care trebuie sa publice detalii financiare. Arne a facut-o sa para profitabila prin vanzarea activelor. Strivi in scrumiera tigara fumata pe jumatate. Acum cativa ani, firma a avut o criza acuta de lichiditati si pentru ca Arne era personal responsabil pentru datorie, a trecut casa si toate celelalte bunuri pe numele meu si al copiilor.

- Da, dar cumparatorii au platit o suma frumusica. Treizeci de milioane, au scris ziarele.

Vigdis rase cu amaraciune.

- Deci ai inghitit povestea cu omul de afaceri de succes care se da la o parte pentru a petrece mai mult timp cu familia? Arne se pricepe la relatii cu publicul, trebuie sa recunosc. Hai sa zicem asa - Arne a avut de optat intre a-si pierde afacerea si a da faliment. Si bine-nteles ca a ales prima varianta.

- Si cele treizeci de milioane?

- Arne poate sa fie fermecator cand vrea. Iar oamenii pica in plasa. De asta e bun la negocieri, mai ales in situatii stresante. Asta a facut ca banca si furnizorii sa tina afacerea in viata atata timp. Arne a negociat cu furnizorul doua clauze in contract pentru ceea ce ar fi trebuit sa fie o capitulare neconditionata. I se permitea sa pastreze cabana, care mai era inca pe numele lui, si l-a determinat pe cumparator sa apara cu cifra de treizeci de milioane. Asta n-a insemnat mare lucru pentru ei pentru ca puteau reduce la zero toata suma avand in vedere datoriile lui Albu AS. A facut un faliment sa para o vanzare exceptionala. Si asta nu-i chiar un lucru de ici, de colo.

Isi dadu capul pe spate si rase. Harry vazu cicatricea de sub barbie ramasa in urma unei remodelari a fetei.

- Si cu Anna Bethsen? intreba el.

- Tarfa lui? Isi incrucisa picioarele zvelte, isi dadu parul din fata cu degetul si se uita in gol cu un aer de indiferenta. N-a fost decat o jucarie. Cea mai mare greseala a lui a fost dorinta de a se da mare in fata tovarasilor cu iubita lui tiganca. Nu toti cei pe care Arne ii considera prieteni simteau ca ii sunt datori cu loialitate, sa zicem. Pe scurt, mi-a ajuns la urechi.

- Si?

- I-am mai dat o sansa. De dragul copiilor. Sunt o femeie rezonabila. Il privi pe Harry pe sub pleoapele grele. Dar el n-a profitat de ea.

- Poate ca a descoperit ca era mai mult decat o jucarie?

Nu-i raspunse, dar buzele ei subtiri se subtiara si mai mult.

- Are un birou acasa sau ceva de genul asta? intreba Harry.

Vigdis Albu incuviinta.

Il conduse in sus pe scari.

- Se incuia inauntru si statea aici jumatate din noapte.

Deschise usa camerei de la mansarda care lasa sa se vada acoperisurile vecinilor.

- Lucra?

- Naviga pe internet. Era prins de treaba asta. Zicea ca se uita la masini, dar Dumnezeu stie ce facea.

Harry se duse la birou si trase unul dintre sertare.

- Le-a golit?

- A luat cu el tot ce avea aici. A intrat intr-o punga de plastic.

- Si calculatorul?

- Avea un laptop.

- Pe care il lega la un telefon mobil?

Ea ridica din sprancene.

- Nu stiu nimic despre asta.

- Ma intrebam doar.

- Mai vrei sa vezi ceva?

Harry se intoarse. Vigdis se sprijinea de tocul usii cu un brat deasupra capului si cu celalalt in talie. Avu un sentiment coplesitor de deja-vu.

- Am o ultima intrebare, fru. Vigdis.

- A, te grabesti, inspectore?

- Cronometrul taxiului care ma asteapta afara ma taxeaza, intrebarea e simpla. Crezi ca ar fi putut s-o omoare?

Il studie pe Harry pe indelete in timp ce lovea usor in pragul usii cu tocul pantofului. Harry astepta.

- Stii care a fost primul lucru pe care mi l-a spus cand i-am zis despre tarfa lui? "Promite-mi ca n-o sa spui nimanui, Vigdis." Eu sa nu spun nimanui! Pentru Arne, daca toti ceilalti ne considerau fericiti, era mai important decat daca intr-adevar eram. Raspunsul meu, inspectore, e ca n-am nici cea mai mica idee de ce e in stare. Nu-l cunosc pe omul asta.

Harry scoase o carte de vizita din buzunarul hainei.

- As vrea sa ma suni daca ia legatura cu tine sau daca afli unde e. Imediat.

Vigdis se uita la dreptunghiul de carton cu un zambet jucaus pe buze.

- Doar atunci, inspectore?

Harry nu raspunse.

Afara pe scari, se intoarse spre ea.

- Ai spus cuiva?

- Ca sotul meu ma insala? Tu ce crezi?

- Cred ca esti o femeie cu picioarele pe pamant.

Ea se lumina la fata.

- Optsprezece minute, zise Oystein. La dracu', incepuse sa-mi creasca pulsul.

- Ai sunat la vechiul meu numar de mobil cat am fost eu inauntru?

- Bineinteles. Suna incontinuu.

- Nu am auzit nimic. Nu mai e acolo.

- Scuze, dar ai auzit de vibratii?

- Ce?

Oystein se prefacu lovit de epilepsie.

- Asa cum auzi. Vibratii. Telefon care nu suna.

- Al meu nu a costat decat o coroana si doar suna. L-a luat cu el, Oystein. Ce s-a intamplat cu BMW-ul albastru din josul strazii?

- Ce?

Harry ofta.

- Sa mergem.

MAGLITE

- Vrei sa zici ca suntem urmariti de un psihopat pentru ca nu poti sa-l gasesti pe cel care i-a ucis un membru al familiei? scartai vocea lui Rakel in telefon.

Harry inchise ochii. Halvorsen plecase la magazinul lui Elmer si era singur in birou.

- Pe scurt, da. Am facut o intelegere cu el. Si el si-a respectat partea lui din intelegere.

- Si de asta suntem vanati? De asta trebuie sa plec din hotel cu fiul meu care va afla peste cateva zile daca va putea sau nu sa ramana cu mama lui? Asta e. e. Vocea ei era un falsetto furios si sacadat. O lasa sa continue fara sa o intrerupa. De ce, Harry?

- E cel mai vechi motiv din lume, zise el. Razbunarea. Vendeta.

- Si ce legatura avem noi cu asta?

- Asa cum ti-am spus: nici una. Tu si Oleg nu sunteti scopul, ci doar mijlocul. Omul asta crede ca e de datoria lui sa razbune omorul.

- Datorie? Tipatul ei ii sparse timpanul lui Harry. Razbunarea e una dintre chestiile alea legate de teritoriu, pe care voi, barbatii, le indragiti asa de tare. Nu e vorba de datorie, e chemarea Neanderthalului!

Astepta pana ce considera ca terminase.

- Imi pare rau ca se intampla asa, dar deocamdata nu am ce sa fac.

Ea nu ii raspunse.

- Rakel?

- Da.

- Unde esti?

- Daca e adevarat ce spui, ca ne-au gasit cu atata usurinta, nu sunt sigura ca nu e riscant sa-ti spun la telefon.

- Bine. Esti in siguranta?

- Cred ca da.

- Bine.

Se auzi in fundal o voce vorbind in ruseste, ca pe o statie radio cu unde scurte.

- De ce nu poti sa ma asiguri ca nu suntem in pericol, Harry? Spune-mi ca e doar imaginatia ta, ca e o cacealma. Avea o voce speriata. Orice.

Harry nu se grabi sa raspunda. Apoi zise incet, dar clar:

- Trebuie sa-ti fie frica, Rakel. Suficient de frica incat sa faci ce trebuie.

- Adica ce?

Harry inspira adanc.

- O sa indrept lucrurile, iti promit. O sa indrept lucrurile.

Dupa ce Rakel inchise, Harry o suna pe Vigdis. Aceasta raspunse imediat.

- Sunt Hole. Astepti vreun telefon, Albu?

- Tu ce crezi?

Harry isi putu da seama dupa cat de impleticit vorbea ca bause cel putin vreo doua pahare de cand plecase el.

- Nu stiu ce sa cred, dar as vrea sa anunti disparitia sotului.

- De ce? Nu-i simt lipsa. Rase scurt si trist.

- Am nevoie de un motiv sa pun in miscare masinaria de cautare. Poti alege. Ori il declari disparut, ori anunt eu ca e anchetat. Pentru crima.

Urma o tacere lunga.

- Nu inteleg, comisare.

- Nu prea e nimic de inteles, fru Albu. Sa spun ca ii anunti disparitia?

- Stai! tipa ea. Harry auzi la celalalt capat un pahar spargandu-se. Despre ce vorbesti? Arne e deja anchetat.

- De mine, da, dar inca nu am anuntat pe nimeni.

- A, nu? Si cum ramane cu cei trei politisti care au venit aici dupa ce ai plecat tu?

Harry simti un fior rece pe sira spinarii.

- Trei politisti?

- Voi, la politie, nu comunicati? Nu voiau sa plece. Aproape ca m-au speriat.

Harry se ridicase din scaun.

- Au venit cu un BMW albastru, fru Albu?

- Mai tii minte ce ti-am spus in legatura cu fru Albu, Harry?

- Ce le-ai spus?

- Nu prea multe. Tot ce ti-am spus si tie. S-au uitat la niste fotografii si. nu ca au fost nepoliticosi, dar.

- Ce i-a facut sa plece?

- Sa plece?

- Nu ar fi plecat daca nu ar fi gasit ce cautau. Crede-ma, fru Albu.

- Harry, acum chiar ca ma oboseste sa-ti reamintesc.

- Gandeste-te! E important.

- Dumnezeule, n-am zis nimic. Am. da, am pus sa asculte un mesaj din robot pe care Arne l-a lasat acum doua zile. Apoi au plecat.

- Parca ziceai ca n-ai mai vorbit cu el.

- N-am vorbit. Zicea doar ca l-a luat pe Gregor. Ceea ce e adevarat. L-am auzit pe Gregor latrand.

- De unde suna?

- De unde sa stiu eu?

- In orice caz, vizitatorii stiau. E o chestiune de. Harry incerca sa gaseasca alte cuvinte, dar renunta: . Viata si de moarte.

Harry nu stia prea multe despre strazi si comunicatii. Nu stia ca existau calcule care aratau ca doua tuneluri construite in Vinterbro si prelungirea autostrazii ar reduce blocajele din timpul orelor de varf pe E6, la sud de Oslo. Nu stia ca argumentul principal in favoarea acestei investitii de un miliard de coroane nu fusese reprezentat de voturile celor care faceau naveta intre Moss si Drobak, ci de siguranta in trafic. Autoritatea rutiera folosise o formula pentru a calcula beneficiul social, bazat pe o evaluare de 20,4 milioane de coroane pe viata unui om, care includea ambulantele, redirectionarea traficului si pierderile viitoare de venituri din taxe. In­drep­tandu-se spre sud pe E6 in Mercedesul lui Oystein, bara la bara, Harry nu stia nici macar cat valora pentru el viata lui Arne Albu. Si cu siguranta nu stia ce ar avea de castigat daca il salveaza. Tot ce stia e ca nu-si putea permite sa piarda ceea ce risca sa piarda. In nici un caz. Deci n-avea rost sa se gandeasca prea mult.

Mesajul inregistrat pe care il pusese Vigdis Albu la telefon durase cinci secunde si nu continea decat o informatie importanta. Era suficient. Nu era nimic in cele zece cuvinte scurte pe care Arne Albu le rostise inainte sa inchida: "L-am luat pe Gregor cu mine. Ca sa stii".

Dar in fundal nu se auzea latratul lui Gregor.

Ci niste tipete infioratoare. Pescarusi.

Se facuse intuneric cand aparu indicatorul spre Larkollen.

Langa cabana era parcat un Jeep Cherokee, dar Harry nu opri pana la spatiul de virare. Nici urma de vreun BMW. Parca imediat in spatele cabanei. Nu avea rost sa incerce sa se furiseze inauntru; auzise deja latratul cand lasase in jos geamul de la masina.

Harry era constient ca ar fi trebuit sa ia arma cu el. Nu ca ar fi avut vreun motiv sa creada ca Arne Albu era inarmat; n-avea de unde sa stie ca dorea cineva sa-i ia viata. Dar nu mai erau singurii actori ai aceste drame.

Harry iesi din masina. Acum nu se mai vedeau si nici auzeau pescarusi - probabil ca fac zgomot doar pe lumina, se gandea el.

Gregor era legat de un grilaj langa scarile din fata. Coltii lui lucira in lumina lunii, dandu-i fiori reci lui Harry, pe care inca il mai durea gatul, dar se forta sa se apropie cu pasi mari si inceti de cainele care latra.

- Ma mai stii? sopti Harry cand se apropie asa de tare incat putea sa atinga respiratia gri a cainelui.

Lantul scurt al lui Gregor tremura. Harry se lasa in jos si, spre surprinderea lui, latratul inceta. Respiratia lui iritata indica faptul ca latra de ceva timp. Gregor intinse labele din fata, isi lasa capul in jos si se opri de tot. Harry puse mana pe clanta usii. Era incuiat. Se auzea oare o voce inauntru? Lumina era aprinsa in sufragerie.

- Arne Albu!

Nici un raspuns.

Harry astepta si striga iar.

Cheia nu era in felinar. Asa ca gasi o piatra suficient de mare, se urca pe grilajul verandei, sparse unul dintre gemuletele usii de la veranda, baga mana si deschise usa.

In camera nu existau semne de lupta. Mai degraba parea ca plecase in pripa. Pe masa era o carte deschisa. Harry o ridica. Macbeth de Shakespeare. O replica din text fusese incercuita cu creion albastru.

Eu nu vorbesc.

Calau mai sangeros decat pot spune.

Cuvantul meu e-n spada.[1]

Se uita prin camera, dar nu zari nici un creion.

Doar patul din dormitorul mic fusese folosit. Pe noptiera era o revista pentru barbati.

Un aparat radio mic care prindea stirile de pe P4 se auzea incet in bucatarie. Harry il opri. Pe blatul din bucatarie se aflau un antricot decongelat si un broccoli inca invelit in folie. Harry lua carnea si se duse pe veranda. Cainele zgaria in usa si Harry ii deschise. O pereche de ochi caprui de catelus se uitara in sus la el. Sau, mai bine zis, la antricotul care nici nu ateriza bine pe scara ca si fu sfartecat.

Harry privi cainele care manca lacom in timp ce se gandi ce sa faca. Daca era ceva de facut. Arne Albu nu citea Shakespeare, cu siguranta.

Cand disparu si ultima farama de carne, Gregor incepu sa latre cu forte proaspete inspre sosea. Harry se duse spre grilaj, slabi lantul si reusi cu greu sa-si pastreze echilibrul pe suprafata umeda cand Gregor trase. Cainele il tari pe poteca, peste sosea si in josul pantei de unde Harry putu sa vada valurile negre spargandu-se de stancile netede ce pareau albe in lumina lunii. Trecura cu greu prin iarba inalta si umeda care se agata de picioarele lui Harry de parca nu voia sa le dea drumul, dar Gregor nu se opri pana cand sub pantofii Doc Martens ai lui Harry nu scartaira pietricele si nisip. Gregor isi ridica in sus coada ca un ciot rotunjit. Erau pe plaja. Era vremea fluxului; valurile aproape ca atingeau iarba teapana, iar spuma ramasa pe nisip dupa retragerea apei sfaraia de parca ar fi continut dioxid de carbon. Gregor incepu sa latre iar.

-  A luat o barca? se intreba Harry, jumatate in sinea lui, jumatate catre Gregor. Era singur sau era insotit?

Nici el insusi si nici Gregor nu putura raspunde. In orice caz, era clar ca urma disparea aici. Cand Harry il trase de zgarda, imensul rotweiler refuza sa se miste. Asa ca Harry isi aprinse lanterna Maglite si lumina inspre mare. Nu se vedeau decat siruri de valuri albe, ca niste linii de cocaina pe un geam negru. Se vedea clar sub apa o panta usoara. Harry trase din nou de lant, dar imediat, scotand un urlet disperat, cainele incepu sa sape cu labele in nisip.

Harry ofta, stinse lanterna si se intoarse inapoi la cabana. Isi facu o ceasca de cafea in bucatarie si asculta latratul indepartat, isi lua ceasca si se intoarse pe plaja. Gasi o scobitura intre stanci si se aseza acolo, la adapost de vant. Isi aprinse o tigara si incerca sa se gandeasca. Apoi isi stranse haina mai tare in jurul corpului si inchise ochii.

Intr-una dintre nopti, Anna ii spusese ceva in pat. Trebuie sa fi fost spre sfarsitul celor sase saptamani - iar el era cu siguranta mai putin beat decat de obicei de vreme ce isi amintea. Spusese ca patul ei era o barca, iar ea si Harry erau doi naufragiati, oameni singuratici dusi de apele marii, ingroziti ca ar putea zari pamantul. Oare ce se intamplase apoi? Zarisera pamantul? Nu tinea minte asa. Se simtea ca si cum ar fi sarit din barca, peste bord. Poate ca aceasta amintire ii juca feste.

Inchise ochii si incerca sa si-o imagineze. Nu din vremea cand erau doi naufragiati, ci cum era ultima oara cand o vazuse. Luasera masa impreuna. Asa se pare. Ii umpluse paharul - oare era vin? Il gustase? Asa se pare. I-l umpluse iar. Lucrurile isi pierdusera conturul. Inclinase paharul. Rasese de el. Il sarutase. Dansase pentru el. Ii soptise obisnuitele nimicuri la ureche. Se suisera in pat si se dezlantuisera. Oare facea asta cu atata usurinta? Si el la fel?

Nu, e imposibil sa fi fost asa.

Dar Harry nu stia sigur. Nu ar fi putut spune cu siguranta ca statuse intins in patul din Sorgenfrigata cu un zambet plin de extaz pe buze. Se reintalnise cu o fosta iubita in timp ce Rakel statea in alt pat uitandu-se in tavan, intr-un hotel din Moscova, incapabila sa doarma de teama sa nu-si piarda copilul.

Se ghemui. Vantul rece si aspru trecea prin el de parca ar fi fost o stafie. Erau ganduri pe care reusise sa le tina la distanta, dar acum i se imbulzeau in cap: daca nu stia ca e sau nu in stare sa o insele pe femeia la care tinea cel mai mult in aceasta viata, de unde putea sa stie ce altceva mai facuse? Aune zicea ca bautura si drogurile nu fac decat sa intareasca sau sa slabeasca trasaturi latente ale noastre. Dar cine stie cu siguranta ce zace in noi? Oamenii nu sunt roboti, iar procesele chimice din creier se schimba in timp. Cine avea un inventar complet al lucrurilor - in imprejurarile potrivite si cu medicatia gresita - de care suntem in stare?

Harry tremura si injura. Acum stia. Stia de ce trebuie sa-l gaseasca pe Arne Albu si sa obtina o marturie de la el inainte ca altii sa-l reduca la tacere. Nu pentru ca meseria ii intrase in sange sau pentru ca legea devenise o chestiune personala, ci pentru ca trebuia sa stie. Si Arne Albu era singura persoana care ii putea spune.

Harry inchise din nou ochii. Peste ritmul continuu si hipnotizant al valurilor se auzea cum vantul suiera incet deasupra rocilor de granit.

Cand deschise ochii, intunericul disparuse. Vantul imprastiase norii, iar stelele opace sclipeau deasupra. Luna isi schimbase pozitia. Harry se uita la ceas. Statea acolo de aproape o ora. Gregor latra ca turbat inspre mare. Se ridica intepenit si merse impleticit pana la caine. Atractia gravitationala a lunii se schimbase, nivelul apei scazuse, iar Harry merse cu greu pe ceea ce devenise o plaja lata.

- Hai, Gregor, n-o sa gasim nimic aici.

Cainele se repezi spre el cand se duse sa-l ia de zgarda si Harry se dadu in spate automat. Se uita la apa. Lumina lunii stralucea pe suprafata neagra, dar acum se zarea ceva ce nu vazuse in timpul fluxului. Pareau a fi capetele a doi pari de ancora care pluteau chiar deasupra nivelului marii. Harry merse pana pe mal si lumina cu lanterna.

- Dumnezeule, sopti.

Gregor intrase in apa si el il urma deplasandu-se cu greutate. Inaintase zece metri in mare, dar apa nu-i ajungea nici macar pana la genunchi. Se uita in apa la o pereche de pantofi. Cusuti de mana, italienesti. Harry lumina cu lanterna apa unde lumina se reflecta inapoi din cauza a doua picioare desculte, albe-vinetii care se ridicau din apa ca doua pietre funerare.

Strigatele lui Harry fura purtate de vant si se inecara imediat in valurile care se spargeau. Dar lanterna care ii cazuse din mana si pe care o inghitise apa ramase pe fundul nisipos si lumina timp de aproape douazeci si patru de ore. Cand baiatul care avea sa o gaseasca vara urmatoare fugi cu ea la tatal sau, apa sarata erodase carcasa neagra si nici unul din ei nu facu vreo legatura intre Maglite si grotesca descoperire a cadavrului. Cu un an inainte scrisese in toate ziarele, dar soarele verii facea ca totul sa para ca s-a intamplat in urma cu o eternitate.

PARTEA A CINCEA

DAVID HASSELHOFF

Lumina diminetii parea a fi un stalp varat printr-o crapatura din cer aruncand peste fiord ceea ce Tom Waaler numea "lumina lui Isus". Acasa, pe pereti, avea mai multe picturi similare. Trecu peste banda de plastic care inconjura scena crimei. Cei care il cunosteau ar fi spus ca era in firea lui sa sara peste in loc sa treaca pe sub. Aveau dreptate in legatura cu a doua parte, dar nu si cu prima. Tom Waaler se indoia ca il cunostea cineva cu adevarat. Si avea de gand sa pastreze lucrurile asa.

Duse aparatul digital la lentilele de un albastru metalic ale ochelarilor sai de soare din care avea o duzina acasa. Un gest de multumire din partea unui client. De fapt, la fel stateau lucrurile si cu aparatul. Fixa obiectivul pe gaura din pamant si pe cadavrul de langa ea. Avea pantaloni negri si o camasa care candva fusese alba, dar acum era maronie din cauza pamantului si a nisipului.

- O alta fotografie pentru colectia ta personala?

Era Weber.

- Asta-i ceva nou, zise Waaler fara sa ridice privirea. Imi plac ucigasii creativi. Ati identificat cadavrul?

- Arne Albu. Patruzeci si doi de ani. Casatorit, trei copii. Se pare ca are ceva bani. Are o cabana chiar aici.

- A vazut sau auzit cineva ceva?

- Acum fac anchete din usa in usa. Dar vezi si tu ce pustiu e pe aici.

- Poate cineva de la hotelul de acolo? Waaler arata spre o cladire mare de la capatul plajei.

- Ma indoiesc, zise Weber. Nu vine nimeni aici in perioada asta din an.

- Cine a gasit cadavrul?

- Un telefon anonim de la o cabina telefonica din Moss. Pentru politia din Moss.

- Ucigasul?

- Nu prea cred. A zis ca a vazut doua picioare ridicate in sus cand a iesit cu cainele la plimbare.

- Au inregistrat convorbirea?

Waaler clatina din cap.

- Nu a sunat la numarul de urgente.

- Si ce poti spune pana acum? Waaler arata cu capul spre cadavru.

- Doctorii trebuie sa trimita raportul, dar, dupa parerea mea, pare sa fi fost ingropat de viu. Nu sunt semne externe de violenta, iar sangele din nas si din gura si vasele de sange sparte din ochi sugereaza o mare acumulare de sange in creier. In plus, am gasit nisip in gat, ceea ce inseamna ca probabil respira cand a fost ingropat.

- Inteleg. Altceva?

- Cainele era legat de grilaj langa cabana. Un rotweiler mare si urat. Intr-o forma surprinzator de buna. Usa nu era incuiata, inauntru nu sunt urme de lupta.

- Cu alte cuvinte, au intrat, l-au amenintat cu pistoale, au legat cainele, i-au sapat o groapa si l-au rugat sa sara in ea.

- Asta daca au fost mai multi.

- Un rotweiler mare, o gaura de de un metru si jumatate. Cred ca putem considera asta ca fiind un lucru sigur, Weber.

Weber nu reactiona. Nu avusese niciodata vreo problema sa lucreze cu Waaler. Omul era un anchetator talentat, unul dintre putinii talentati; rezultatele vorbeau de la sine. Dar asta nu insemna ca Weber era obligat sa-l placa. Desi nici ca-l displacea nu era cuvantul potrivit. Era altceva, ceva care te facea sa te gandesti la pozele cu "gaseste diferentele". Nu puteai spune exact ce e, dar era ceva care te nelinistea. Il nelinistea, asta era cuvantul.

Waaler se aseza langa cadavru. Stia ca Weber nu-l place. Nu il deranja. Weber era un politist mai in varsta, care lucra la Investigatii, pe care nu-l astepta un viitor stralucit si care nu ar fi putut afecta cariera sau viata lui Waaler in vreun fel. Era, mai pe scurt, o persoana de care nu avea nevoie sa-l placa.

- Cine l-a identificat?

- Au aparut cativa localnici, raspunse Weber. Proprietarul alimentarei l-a recunoscut. Am dat de sotia lui in Oslo si am adus-o aici. Ne-a confirmat ca e Arne Albu.

- Si ea unde e acum?

- La cabana.

- A interogat-o cineva?

Weber dadu din umeri.

- Imi place sa fiu primul la fata locului, zise Waaler aplecandu-se inainte si fotografiind fata de aproape.

- Politia din Moss a redirectionat cazul. Tocmai am fost sunati sa le oferim asistenta.

- Avem experienta, zise Waaler. A explicat cineva asta taranilor?

- De fapt, cativa de-ai nostri au investigat crima inainte, rosti o voce din spatele lui.

Waaler se uita in sus la un barbat imbracat intr-o jacheta de piele neagra de politist, care ii zambea. Epoletii aveau o stea si marginile aurii.

- Nu m-am suparat, rase inspectorul. Sunt Paul Sorensen. Tu trebuie sa fii inspectorul Waaler.

Waaler dadu scurt din cap si ignora miscarile lui Sorensen de a da mana cu el. Nu-i placea contactul fizic cu oameni pe care nu ii cunostea. De fapt, nici cu oameni pe care ii cunostea. Cu femeile, lucrurile stateau altfel. Cel putin atata timp cat avea controlul. Si il avea.

- Nu ai mai investigat un asemenea caz, Sorensen, zise Waaler si ridica o pleoapa a cadavrului, lasand sa se vada un glob ocular sangeriu. Nu vorbim despre o injunghiere la carciuma sau despre cum a incasat-o vreun betiv. Doar de asta ne-ati chemat, nu?

- Nu, nu pare a fi o chestie locala, raspunse Sorensen.

- As zice sa ramai cu oamenii tai prin zona si sa supraveghezi cat timp eu ma duc sa stau de vorba cu sotia cadavrului.

Sorensen rase ca si cum Waaler ar fi spus o gluma buna, dar se opri cand il vazu pe Waaler ridicand din sprancene de dupa ochelarii de soare. Tom Waaler se ridica si se indrepta spre banda de plastic. Numara incet pana la trei, apoi striga fara sa se intoarca:

- Si ia masina aia de politie de acolo. Am vazut ca ai parcat in spatiul de virare, Sorensen. Cei de la Investigatii vor cauta urme de cauciuc de la masina ucigasului. Merci.

Nu fu nevoie sa se intoarca pentru a sti ca zambetul de pe fata joviala a lui Sorensen disparuse. Si ca scena crimei tocmai fusese preluata de politia din Oslo.

- Fru Albu? intreba Waaler cand intra in camera.

Se hotarase sa termine toata treaba cat mai repede posibil. Se intalnea cu o tanara promitatoare la pranz si avea de gand sa ajunga la intalnire.

Vigdis Albu ridica privirea din albumul pe care il frunzarea.

- Da?

Lui Waaler ii placu ce vazu. Trupul intretinut cu meticulozitate, felul sigur pe sine in care statea, degajarea studiata a unei vedete de televizor si al treilea nasture desfacut de la bluza. Ii placu si ce auzi. Vocea blanda facuta pentru cuvintele acelea speciale pe care ii placea sa le auda de la femeile lui. Si ii placu si gura din care deja spera ca va auzi acele cuvinte.

- Inspector Tom Waaler, se prezenta el si se aseza in fata ei. Inteleg ce soc trebuie sa fi fost. Bineinteles, e un cliseu, si ma indoiesc ca inseamna ceva pentru dumneavoastra in acest moment, dar as vrea sa va asigur de compasiunea mea. Si eu am pierdut pe cineva apropiat.

Astepta. Pana cand aceasta fu obligata sa ridice privirea si el putu sa-i vada ochii. Erau incetosati si, la inceput, Waaler crezu ca din cauza lacrimilor. Abia cand raspunse isi dadu seama ca era beata.

- Ai o tigara, comisare?

- Spuneti-mi Tom. Nu fumez. Imi pare rau.

- Cat timp trebuie sa raman aici, Tom?

- O sa aranjez sa plecati cat de curand se poate. Trebuie doar sa va pun cateva intrebari, e in regula?

- Bine.

- Asa. Aveti vreo idee cine ar fi vrut sa ia viata sotului dumneavoastra?

Vigdis Albu isi sprijini barbia in palma si se uita pe geam.

- Celalalt comisar unde e, Tom?

- Scuze?

- N-ar trebui sa fie si el aici?

- Care comisar, fru Albu?

- Harry. Doar e cazul lui, nu?

Principalul motiv pentru care Tom Waaler fusese avansat in grad mai repede decat oricare altul dintre cei care fusesera admisi odata cu el era ca isi daduse seama ca nimeni, nici macar avocatii apararii, nu va putea sa afle cum obtinuse dovezi care demonstrau vina acuzatului. Celalalt motiv era ca avea antene sensibile. Bineinteles ca uneori acestea nu reactionau, desi ar fi trebuit. Dar acum reactionau.

- E vorba de Harry Hole, fru Albu?

- Poti sa opresti aici.

Lui Tom Waaler inca ii placea vocea. Opri langa bordura, se apleca in fata si se uita la casa roz care se inalta pe deal. Soarele diminetii stralucea pe un obiect in forma de animal din gradina.

- Foarte dragut din partea ta, zise Vigdis Albu. Pentru ca l-ai convins pe Sorensen sa ma lase sa plec si pentru ca m-ai adus acasa.

Waaler ii zambi cu caldura. Era constient ca ii zambea cu caldura. Multi ii spusesera ca seamana cu David Hasselhoff din Baywatch; avea aceeasi barbie, acelasi corp si acelasi zambet. Vazuse Baywatch si stia la ce se refereau cand spuneau asta.

-  Eu ar trebui sa va multumesc, zise el.

Era adevarat. Cat mersesera cu masina din Larkollen, aflase cateva lucruri interesante. Cum ar fi ca Harry Hole incerca sa caute dovezi ca sotul ei o omorase pe Anna Bethsen care - dupa cate isi aducea aminte - era femeia care se sinucisese in Sorgenfrigata cu ceva timp in urma. Cazul fusese inchis. El insusi concluzionase ca fusese sinucidere si scrisese asta in raport. Prin urmare, ce punea la cale idiotul de Hole? Incerca oare sa se razbune pe niste animozitati mai vechi dintre ei? Incerca sa demonstreze ca Anna Bethsen fusese victima unui act criminal pentru a-l compromite pe el, Tom Waaler? Era doar stilul betivului aluia sa faca sapaturi in asa ceva, dar nu prea avea sens pentru Waaler faptul ca Hole punea atata energie intr-o ancheta care, in cel mai rau caz, ar demonstra doar ca Waaler se grabise sa traga concluzii. Respinse vehement ideea ca motivul lui Harry era doar acela de a face lumina in acest caz. Doar politistii din filme isi petrec timpul liber facand astfel de lucruri.

Faptul ca suspectul lui Harry era acum mort insemna in mod normal ca erau mai multe solutii alternative in carti. Waaler nu era sigur care anume, dar pentru ca instinctul ii spunea ca Harry Hole era implicat, deveni interesat sa afle. Asa ca atunci cand Vigdis Albu il invita pe Waaler sa intre sa serveasca o ceasca de cafea, motivul principal care il atrase nu fu proaspata vaduva. Aceasta putea fi sansa de a se descotorosi de omul a carui respiratie o simtea in ceafa, de cat timp oare deja? Mai mult de un an?

Da, intr-adevar, mai bine de un an. Mai bine de un an de cand politista Ellen Gjelten - din cauza unei gafe a lui Sverre Olsen - descoperise ca Tom Waaler era omul din spatele unei retele organizate de contrabanda cu arme din Oslo. Cand ii daduse ordin lui Olsen sa o execute inainte sa spuna ce aflase, fusese extrem de constient ca Hole nu va renunta niciodata pana ce nu va afla cine o omorase. Asa ca se asigurase ca sapca lui Olsen va fi gasita la locul crimei, astfel incat sa poata sa-l impuste pe suspect in timpul arestarii si sa para o autoaparare. Nu exista nimic care sa-l incrimineze, totusi Waaler avea senzatia ciudata si neplacuta ca Hole se apropie. Si ca putea sa fie periculos.

- Casa pare asa de goala cand sunt toti plecati, zise Vigdis Albu in timp ce descuia usa.

- De cat timp stai. singura? intreba Waaler urcand, in spatele ei, treptele din sufragerie. Inca ii placea ce vedea.

- Copiii sunt la parintii mei in Nordby. Ideea era sa ramana acolo pana cand lucrurile se vor intoarce la normal. Ofta si se lasa in unul dintre fotoliile adanci. Trebuie sa beau ceva. Si apoi sa-i sun.

Tom Waaler o privi. Stricase totul cu ultimele cuvinte. Micul impuls erotic disparuse. Brusc, ii paru mult mai batrana. Poate pentru ca efectul alcoolului incepea sa dispara. Ii netezise ridurile si ii indulcise linia gurii care acum parea o despicatura stramba si rozalie.

- Stai jos, Tom. O sa fac niste cafea.

Se aseza pe canapea in timp ce Vigdis disparu in bucatarie. Desfacu picioarele si observa o pata stearsa pe material. Ii aminti de pata de pe canapeaua lui lasata de sangele menstrual.

Zambi cand isi aduse aminte.

Cand isi aduse aminte de Beate Lonn.

Beate Lonn cea dulce si inocenta care statuse in fata lui la masuta si ii sorbise fiecare cuvant pe care i-l spusese ca si cand ar fi fost cuburi de zahar in cafeaua ei cu lapte. "Cred ca e crucial sa ai curajul sa fii tu insati. Cel mai important lucru intr-o relatie e corectitudinea, nu crezi?" E dificil de spus ce trebuie sa alegi din colectia de clisee asa-zis profunde pentru a le folosi cu fetele tinere, dar in mod evident mersese de minune cu Beate. Il urmase docila la el acasa dupa ce ii preparase o bautura care in mod clar nu era pentru fete tinere.

Ii veni sa rada. Chiar si in ziua urmatoare, Beate Lonn crezuse ca lesinase din cauza oboselii si pentru ca bautura fusese ceva mai tare decat bea ea de obicei. Doza corecta era totul.

Cea mai buna parte urmase cand el intrase in sufragerie dimineata, iar ea freca cu o carpa umeda canapeaua unde, cu o seara in urma, facusera niste chestiuni elementare inainte ca ea sa lesine si sa inceapa distractia adevarata.

"Imi pare rau, zisese ea pe punctul de a izbucni in plans. Tocmai ce-am vazut. Ma simt atat de prost. Ma gandeam c-o sa-mi vina abia saptamana viitoare."

"Nu conteaza, ii raspunsese el si o mangaiase pe obraz. Atata vreme cat faci tot posibilul sa dispara de acolo."

Apoi trebuise sa o zbugheasca in bucatarie. Daduse drumul la robinet si trantise usa frigiderului pentru a nu se auzi ca rade. Pentru ca Beate Lonn freca pata de sange lasata de Linda. Sau oare de Karen?

Vigdis il striga din bucatarie.

- Vrei lapte la cafea, Tom?

Vocea ei rasuna dur; avea in ea un accent din zona de vest a Osloului. In orice caz, el aflase ce avea nevoie.

- Tocmai mi-am amintit ca am o intalnire in oras, zise el.

Se intoarse si o vazu stand in usa bucatariei cu doua cani mari de cafea in mana si cu ochii plini de uimire. Ca si cum ar fi plesnit-o. Savura gandul.

- Ai nevoie sa stai singura, zise el ridicandu-se. Stiu. Asa cum ti-am spus, si eu am pierdut de curand o prietena apropiata.

- Imi pare rau, rosti Vigdis uimita. Nici macar nu te-am intrebat cine era.

- O chema Ellen. O colega. Imi placea foarte mult.

Tom Waaler isi lasa capul intr-o parte si o privi pe Vigdis, care ii raspunse cu un zambet abia schitat.

- La ce te gandesti? il intreba ea.

- Poate o sa trec pe-aici intr-o zi sa vad ce mai faci.

Ii mai arunca o data zambetul acela cald, a la David Hasselhoff si se gandi cat haos ar fi in lume daca oamenii ar putea sa isi citeasca gandurile unii altora.

DISOSMIA

Orele de varf ale dupa-amiezii incepusera, si pe Gronlandsleiret se deplasau incet masini pe langa sediul politiei, ducandu-i in ele pe sclavii locului de munca. O vrabie se aseza pe o ramura si privi cum cade ultima frunza, isi lua zborul si trecu pe langa camera de sedinte de la etajul cinci.

- Nu ma pricep sa vorbesc in public, incepu Bjarne Moller, iar cei care auzisera si alte discursuri ale lui Moller incuviintara.

O sticla de vin spumos Opera care costase saptezeci si noua de coroane, paisprezece pahare de plastic - inca nedespachetate - si toti cei care fusesera implicati in cazul Calaului asteptau sa se termine discursul.

- In primul rand, as vrea sa va transmit calde salutari din partea primarului si a sefului politiei si sa va multumesc tuturor pentru treaba buna pe care ati facut-o. Dupa cate stiti, am fost supusi unei presiuni mari cand ne-am dat seama ca avem de-a face cu un spargator de banci in serie.

- Nu stiam ca mai exista si alt tip! striga Ivarsson si fu rasplatit cu un hohot de ras.

Se asezase in spatele salii, langa usa, de unde ii putea vedea pe toti politistii adunati acolo.

- Cred ca poti spune si asa. Moller zambi. Ce doream sa spun e ca. ca. dupa cum stiti. suntem bucurosi ca s-a terminat toata povestea. Inainte de a bea un pahar de sampanie, as vrea sa multumesc in mod special persoanei careia ii revin cele mai mari merite.

Harry simti cum ceilalti il privesc. Ura genul asta de ocazii. Discursul sefului, discursuri pentru sef, multumiri clovnilor, teatrul meschinariilor.

- Rune Ivarsson care a condus ancheta. Felicitari, Rune.

Ropote de aplauze.

- Vrei sa ne spui cateva cuvinte, Rune?

- Nu, scrasni Harry printre dinti.

- Da, vreau, zise Ivarsson.

Politistii isi lungira gaturile. Rune tusi scurt.

- Din nefericire, nu am privilegiul de a putea spune ca tine, Bjarne, ca nu ma pricep sa vorbesc in public. Pentru ca ma pricep. Alte rasete. Si, din experienta discursurilor pe care le-am tinut dupa rezolvarea cu succes a altor cazuri, stiu ca e obositor sa multumesti tuturor. Munca de politist este, dupa cum stiti cu totii, munca in echipa. Lui Beate si lui Harry le-a revenit onoarea de a inscrie in poarta, dar echipa a pregatit terenul.

Fara sa-i vina a crede, Harry ii privi pe toti cum il aprobau.

- Deci va multumesc tuturor. Ivarsson isi plimba privirea asupra fiecaruia cu intentia evidenta de a-i face pe toti sa se simta bagati in seama si apreciati. Apoi, pe un ton mai vesel, striga: Haideti sa nu mai pierdem timpul si sa desfacem sampania!

Cineva ii dadu sticla si dupa ce o agita bine, incepu sa desfaca dopul.

- Deja m-a plictisit, ii sopti Harry lui Beate. Eu plec.

Ea il privi cu repros.

- Fiti atenti! Dopul tasni si zbura in tavan. Toata lumea sa ia cate un pahar!

- Scuze, zise Harry. Ne vedem maine.

Cobori in birou si isi lua jacheta. In lift, se sprijini de perete. Nu dormise decat cateva ore in cabana lui Albu noaptea trecuta. La sase dimineata, se dusese cu masina pana la statia de metrou din Moss, gasise o cabina telefonica si numarul politiei din Moss si ii anuntase despre cadavrul din mare. Stia ca vor cere ajutor politiei din Oslo. Cand ajunse la opt in Oslo, intrase in Kaffebrenneriet din Ullevalsveien si bause un cortado pana ce se asigura ca se predase cazul si ca putea sa mearga linistit la birou.

Usile liftului se deschisera si Harry iesi afara prin usa batanta, in aerul rece de toamna al Osloului despre care se spune ca e mai poluat decat aerul din Bangkok. Nu mai voia sa se gandeasca la nimic astazi, doar sa doarma si sa spere ca nu va visa. Sa spere ca maine toate usile se vor inchide dupa el.

Toate in afara de una. Una care nu se va inchide niciodata, una care nu isi dorea sa se inchida. Dar nu se va gandi la asta decat maine. Apoi se va plimba cu Halvorsen de-a lungul raului Akerselva. Se vor opri langa copacul unde o gasisera. Vor reface ce se intamplase pentru a suta oara. Nu pentru ca uitasera ceva, ci pentru a regasi sentimentul, pentru a le reveni mirosul in nari. Deja ii era teama.

O lua pe poteca ingusta peste pajiste. Pe scurtatura. Nu se uita la inchisoarea cenusie din stanga. Acolo unde probabil ca Raskol stransese deocamdata tabla de sah. Nu vor gasi niciodata nimic in Larkollen sau in oricare alt loc care sa-l indice pe tigan sau pe vreunul dintre acolitii sai, chiar daca el insusi prelua cazul. Vor trebui sa mearga inainte cat timp va fi nevoie. Calaul era mort. Arne Albu era mort. "Dreptatea e ca apa, zisese Ellen odata. Va gasi mereu o cale." Stia ca nu e adevarat, dar cel putin era o minciuna cu care se consola din cand in cand.

Harry auzi sirenele. Le auzea de ceva vreme. Masinile albe cu girofaruri trecura pe langa el si disparura in jos pe Gronlandsleiret. Incerca sa nu se gandeasca pentru ce fusesera chemati. Probabil nimic care sa aiba legatura cu el. Si daca avea, vor trebui sa astepte. Pana maine.

Tom Waaler isi dadu seama ca ajunsese prea devreme. Locatarii blocului galben pal aveau alte lucruri de facut decat sa stea acasa in timpul zilei. Tocmai apasase pe ultimul buton. Se intorsese sa plece cand o voce metalica zise:

- Alo?

Waaler se intoarse.

- Alo, sunteti. Se uita la placuta cu nume de langa buton. Astrid Monsen?

Douazeci de secunde mai tarziu era pe palier uitandu-se la o fata speriata si pistruiata care il privea de dupa lantul de la usa.

- Pot sa intru, froken Monsen? intreba el dezvelindu-si dintii ca intr-o poza cu David Hasselhoff.

- Prefer sa nu, zise ea.

Probabil ca nu vazuse Baywatch.

Ii arata legitimatia.

- Am venit sa va intreb daca e ceva ce ar trebui sa stim legat de moartea Annei Bethsen. Nu mai suntem atat de siguri ca a fost vorba de o sinucidere. Inteleg ca un coleg de-al meu deruleaza o ancheta particulara si ma intrebam daca ati vorbit cu el.

Tom Waaler auzise ca animalele, mai ales cele de prada, simt mirosul fricii. Nu i se parea ceva surprinzator. Ce il surprindea era faptul ca nu toata lumea simte mirosul fricii. Frica are acelasi miros amar si trecator pe care il are urina de vaca.

- De ce va e frica, froken Monsen?

Pupilele ei se dilatara si mai mult. Antenele lui Waaler bazaiau acum.

- E foarte important sa ne ajutati, zise Waaler. Cel mai important aspect al relatiei dintre politie si cetateni este onestitatea, nu credeti?

Avea privirea ratacita, iar el risca:

- Cred ca colegul meu e implicat cumva in acest caz.

Gura i se desclesta si il privi neajutorata. Bingo.

Se asezara in bucatarie. Peretii maronii erau acoperiti cu desene de copii. Waaler banui ca era matusa unei multimi de copii. Isi lua notite in timp ce ea vorbea.

- Am auzit un zgomot pe coridor, ceva prabusindu-se si cand am iesit, pe palier langa usa mea era un barbat in patru labe. Era clar ca tocmai cazuse si l-am intrebat daca are nevoie de ajutor, dar nu am primit un raspuns clar. Am urcat si am sunat la usa Annei Bethsen, dar nu a raspuns nimeni nici acolo. Cand am coborat iar, l-am ajutat sa se ridice. Tot ce avusese in buzunare era imprastiat peste tot. I-am gasit portofelul cu numele si adresa. Apoi l-am ajutat sa iasa afara, am oprit un taxi liber si i-am dat adresa soferului. Asta e tot ce stiu.

- Si sunteti sigura ca e aceeasi persoana care v-a vizitat mai tarziu. Adica Harry Hole?

Femeia inghiti in sec si incuviinta.

- Bine, Astrid. De unde stii ca a fost la Anna?

- L-am auzit cand a sosit.

- L-ai auzit sosind si l-ai auzit intrand in apartamentul Annei?

- Garsoniera mea e exact langa coridor. Se aude tot. Blocul asta e linistit; nu se intampla prea multe.

- Ai mai auzit si alte miscari langa apartamentul Annei?

Ea ezita:

- Mi s-a parut ca aud pe cineva strecurandu-se in apartamentul Annei dupa ce a plecat politistul. Dar parea a fi o femeie. Tocuri inalte. Fac un altfel de zgomot. Dar m-am gandit ca e fru Gundersen de la trei.

- Da?

- Merge de obicei incet dupa ce a servit cateva pahare la Gamle Major.

- Ai auzit tipete?

Astrid clatina din cap.

- Peretii dintre apartamente sunt bine izolati.

- Iti amintesti numarul taxiului?

- Nu.

- La ce ora ai auzit zgomotul de pe coridor?

- Unsprezece si un sfert.

- Esti sigura, Astrid?

Ea incuviinta. Inspira adanc.

Waaler fu surprins de siguranta brusca din vocea ei cand zise:

- El a ucis-o.

Simti ca i se accelereaza pulsul. Nu mult.

- Ce te face sa spui asta, Astrid?

- Am stiut ca e ceva in neregula cand am auzit ca Anna s-ar fi sinucis in acea noapte. Pe scari era un individ beat turta, iar ea nu raspundea la usa. M-am gandit sa iau legatura cu politia, dar apoi a venit el aici.

Se uita la Tom Waaler de parca s-ar fi inecat, iar el ar fi fost colacul de salvare.

- Primul lucru care m-a intrebat a fost daca l-am recunoscut. Si, bineinteles, am stiut la ce se refera.

- La ce se referea, Astrid?

Vocea ei urca cu o jumatate de octava:

- Un ucigas care intreaba singurul martor daca il recunoaste? Ce credeti? A venit sa ma avertizeze ce se va intampla daca il dau de gol. Am facut ce a vrut el. I-am spus ca nu l-am vazut niciodata.

- Dar ai zis ca a venit mai tarziu sa te intrebe de Arne Albu?

- Da, voia sa dau vina pe altcineva. Trebuie sa intelegeti ca eram foarte speriata. M-am prefacut ca nu inteleg si i-am facut jocul.

Auzi cum suspinele pun stapanire pe corzile ei vocale.

- Dar acum sunteti dispusa sa ne spuneti toate astea? Si la tribunal, sub juramant?

- Da, daca. daca stiu ca sunt in siguranta.

Din cealalta camera se auzi zgomotul facut de sosirea unui e-mail. Waaler se uita la ceas. 4.30. Va trebui sa se miste repede, in seara asta daca era posibil.

La 4.35, Harry descuie usa apartamentului sau si isi dadu brusc seama ca uitase ca aranjase cu Halvorsen sa mearga la sala de fitness. Isi arunca pantofii din picioare, intra in sufragerie si apasa pe butonul PLAY al robotului care clipea. Era Rakel.

"Tribunalul va lua decizia marti. Am rezervat bilete pentru miercuri. O sa ajungem in Gardemoen la unsprezece. Oleg m-a intrebat daca poti sa vii sa ne iei."

Sa ne iei. Zisese ca decizia tribunalului va intra imediat in vigoare. Daca vor pierde, nu va mai fi nici un sa ne iei, ci doar o singura persoana care a pierdut totul.

Nu-i lasase nici un numar de telefon unde sa o sune, sa ii spuna ca totul s-a terminat si ca nu va mai trebui sa se uite peste umar. Ofta si se lasa in fotoliul verde. Inchise ochii si o vazu. Rakel. Cearsaful alb care era atat de rece ca ii ardea pielea, perdelele care abia daca se miscau la geamul deschis si care lasau sa patrunda inauntru o raza de luna ce ii cadea pe bratul ei dezgolit. Ii mangaie incet, cu varful degetelor, ochii, mainile, umerii ingusti, gatul lung si zvelt, picioarele incrucisate cu ale lui. Ii simti respiratia linistita si calda pe gatul lui, auzi cum respiratia celei care dormea isi schimba usor ritmul in timp ce el o mangaia incet pe spate. Coapsele ei care incepura si ele sa se miste incet inspre el ca si cum hiberna doar, in asteptare.

La 5.00, Rune Ivarsson, care era acasa in Osteras, ridica receptorul pentru a-i spune celui care sunase ca familia lui tocmai se asezase la masa. Mesele erau sfinte in casa lor, asa ca n-ar vrea sa sune mai tarziu?

- Scuze ca te deranjez, Ivarsson. Sunt Tom Waaler.

- Salut, Tom, zise Ivarsson mestecand inca un cartof. Asculta.

- Am nevoie de un mandat de arestare pe numele lui Harry Hole. Impreuna cu un mandat de perchezitie pentru apartamentul lui. Plus cinci oameni care sa faca perchezitia. Am motive sa cred ca Hole e implicat intr-un fel nefericit intr-un caz de crima.

Cartoful o lua pe drumul gresit.

- E urgent, insista Waaler. Exista riscul ca dovezile sa fie distruse.

- Bjarne Moller, fu tot ce putu spune Ivarsson printre accesele de tuse.

- Da, stiu ca, strict vorbind, asta e responsabilitatea lui Moller, zise Waaler. Dar pun pariu ca esti de acord cu mine ca e partinitor. Lucreaza cu Harry de zece ani.

- Ai dreptate. Dar mai avem ceva de facut pe ziua de azi, asa ca baietii mei sunt cu mainile legate.

- Rune.

Era sotia lui Ivarsson. Nu avea chef sa intre in conflict cu ea; ajunsese acasa la douazeci de minute dupa ce fusese deschisa sampania si apoi fusese data alarma la sucursala din Grensen a bancii Den Norske Bank.

- Te sun eu, Waaler. O sa sun la avocatii politiei sa vad ce pot sa fac. Tusi si adauga suficient de tare incat sa-l auda si sotia: Dupa ce termin de mancat.

Harry se trezi cand auzi bataile in usa. Creierul sau ajunse imediat la concluzia ca persoana batea de ceva timp si ca era sigura ca Harry e acasa. Se uita la ceas. 5.55. O visase pe Rakel. Se intinse si se ridica din fotoliu.

Alte batai. Mai tari.

- Da, da, striga Harry indreptandu-se spre usa.

Vazu o silueta prin sticla de la usa. "Cu siguranta vreun vecin", se gandi Harry, de vreme ce nu sunase la interfon.

Nici nu puse bine mana pe clanta, ca simti ceva. O intepatura in ceafa. Pete in fata ochilor. Pulsul ii crescu. Tampenii. Deschise usa.

Era Ali. Foarte incruntat.

- Ai promis c-o sa-ti faci pana azi curat in magazia ta de la subsol, zise acesta.

Harry isi trase una peste frunte.

- La dracu'! Scuze, Ali. Sunt al dracului de imprastiat.

- E-n regula, Harry. Te ajut eu daca ai timp in seara asta.

Harry il privi surprins.

- Sa ma ajuti? Pot sa mut ce e acolo in zece secunde. Sa-ti spun adevarul, nu-mi amintesc ce pot sa am acolo, dar bine.

- Sunt lucruri importante, Harry. Ali clatina din cap. Esti nebun sa tii astfel de lucruri la subsol.

- Habar nu am despre ce e vorba. Ma duc la Schroder sa mananc ceva. Vin dupa aia, Ali.

Harry inchise usa, se cufunda la loc in fotoliu si apasa pe telecomanda. Stirile pentru surdomuti. Harry lucrase la un caz in care mai multe persoane cu deficiente de auz fusesera aduse pentru a fi interogate si invatase cateva dintre semne. Incerca sa sa potriveasca gesturile reporterului cu subtitrarea. Totul linistit pe frontul din Orientul Apropiat. Un american urma sa fie adus in fata curtii martiale pentru ca luptase pentru talibani. Harry renunta. "Meniul zilei la Schroder, o cafea, o tigara", se gandi el. Jos in subsol si apoi direct in pat. Lua telecomanda si era pe punctul sa opreasca televizorul cand il vazu pe reporter rasfirandu-si degetele si aratand degetul mare. Era un semn pe care si-l amintea. Cineva fusese impuscat. Harry se gandi in mod automat la Arne Albu, dar acesta murise prin asfixiere. Isi muta privirea pe subtitrare. Ingheta in scaun. Si incepu sa apese pe telecomanda ca un apucat. Era o stire proasta - poate chiar foarte proasta. Pe teletext nu scria mai mult decat ziceau la televizor:

O angajata a bancii ucisa in timpul unei spargeri. Un spargator a impuscat o casiera a sucursalei Grensen a DnB din Oslo in aceasta dupa-amiaza. Angajata se afla intr-o stare critica.

Harry intra in dormitor si dadu drumul calculatorului. Jefuirea bancii era titlul zilei. Dadu clic de doua ori:

Banca tocmai inchidea cand un hot mascat cu un pistol in mana a intrat si i-a spus managerului sucursalei sa goleasca ATM-ul. Pentru ca acest lucru nu s-a petrecut in intervalul cerut, a impuscat o angajata de treizeci si patru de ani. Se pare ca starea femeii e critica. PAS Rune Ivarsson spune ca politia nu are nici un indiciu deocamdata si nu a dorit sa faca nici un comentariu legat de faptul ca acest jaf seamana cu jafurile facute de un barbat supranumit Calaul. Politia ne-a informat in cursul acestei saptamani ca acesta a fost gasit mort in d'Ajuda, Brazilia.

Putea sa fie o coincidenta. Sigur ca da. Dar nu era. Nici o sansa. Harry isi trecu mana peste fata. De asta ii fusese teama tot timpul. Lev Grette nu jefuise decat o banca. Urmatorul jaf fusese facut de altcineva. Cineva care le statea de-a curmezisul. Asa de bine incat se mandrea ca il copiaza pe Calau pana la cel mai mic detaliu.

Harry incerca sa se gandeasca la altceva. Nu mai voia sa cloceasca idei despre banci jefuite. Sau despre angajati ai bancilor impuscati. Sau despre consecintele existentei a doi Calai. Despre riscul ca va trebui sa lucreze din nou cu Ivarsson si va amana iar cazul Ellen.

"Stop. Nu te mai gandi la nimic pe ziua de azi. Maine."

Dar se duse in hol, unde degetele formara de unele singure numarul lui Weber.

- Sunt Harry. Ai avut noroc?

- Cu siguranta. Weber parea surprinzator de vesel. Baietii si fetele bune au noroc pana la urma.

- Asta-i ceva nou pentru mine, zise Harry. Sa auzim.

- Beate Lonn m-a sunat din Casa Durerii cand eram inca in banca. Tocmai incepuse sa vizioneze casetele jafului cand a vazut ceva interesant. Barbatul statea langa geamul de plexiglas de langa tejghea cand vorbea. A sugerat sa cautam urme de saliva. Nu trecuse decat o jumatate de ora de la spargere, asa ca existau sanse sa gasim ceva.

- Si? intreba Harry nerabdator.

- Nici urma de saliva pe geam.

Harry mormai ceva.

- In schimb, o micropicatura de respiratie condensata.

- Da?

- Da, chiar asa.

- Probabil ca cineva si-a spus de curand rugaciunea de seara si ne-a pomenit si pe noi in ea. Felicitari, Weber.

- Cred ca vom avea profilul ADN in trei zile. Apoi putem incepe sa comparam. Eu zic ca-l prindem pana la sfarsitul saptamanii.

- Sper sa ai dreptate.

- Am.

- Atunci multumesc ca nu mi-ai stricat pofta de mancare.

Harry inchise si isi lua jacheta. Se pregatea sa plece cand isi aminti ca nu inchisese calculatorul si se intoarse in dormitor. Tocmai cand voia sa apese pe butonul de inchidere vazu. Inima isi incetini ritmul si sangele i se ingrosa in vene. Avea un e-mail. Bineinteles ca ar fi putut inchide calculatorul. Ar fi trebuit, nu era nici o urgenta. Putea sa fie de la oricine. Doar de la o singura persoana nu putea sa fie. Harry si-ar fi dorit acum sa fie in drum spre Schroder. Sa coboare pe Dovregata, gandindu-se la perechea veche de pantofi ce plutea intre rai si pamant, bucurandu-se de imaginile cu Rakel care ii ramasesera in minte. Lucruri de genul asta. Dar acum era prea tarziu; degetele preluasera controlul din nou. Intestinele masinariei bazaira. Apoi aparu un e-mail.

Buna, Harry,

De ce ai fata asta lunga? Poate pentru ca te-ai gandit ca n-o sa mai auzi niciodata de mine. Dar viata e plina de surprize, Harry. Ceva ce Arne Albu va fi descoperit deja cand o sa citesti asta. Tu si cu mine i-am facut viata imposibila, nu? Daca nu ma insel prea tare, sotia a luat copiii si l-a parasit. Ce brutal, nu? Sa iei familia unui om, mai ales cand stii ca ea e cel mai important lucru din viata lui. Dar vina nu era decat a lui. Infidelitatea nu poate fi pedepsita suficient, nu esti de acord, Harry? In orice caz, mica mea vendeta se opreste aici.

Dar pentru ca ai fost tarat in toate astea si esti nevinovat, poate ca iti sunt dator cu o explicatie. Aceasta explicatie e relativ simpla. Am iubit-o pe Anna. Cu adevarat. Cu tot ce a fost ea si tot ce mi-a daruit.

Din nefericire, ea nu a iubit ce i-am oferit. Heroina. Marele Somn. Stiai ca e o drogata cu antecedente vechi? Viata e, asa cum am mai zis, plina de surprize. I-am prezentat lumea drogurilor dupa - sa nu ocolim cuvintele - niste expozitii de arta esuate. Iar cei doi erau facuti unul pentru altul; a fost dragoste la prima intepatura. Timp de patru ani, Anna a fost clienta si iubita mea. Ca sa zic asa, cele doua roluri erau imposibil de separat.

Esti confuz, Harry? Pentru ca n-ai vazut nici o urma de seringa cand ai dezbracat-o? Anna nu putea suporta seringile. Fumam heroina in hartie argintie de ciocolata cubaneza. E mai scump decat sa ti-o injectezi. Pe de alta parte, Anna o primea la pret promotional atata vreme cat era cu mine. Eram - care-i cuvantul? - inseparabili. Inca mai am lacrimi in ochi cand ma gandesc la acele vremuri. A facut tot ce poate face o femeie pentru un barbat: mi-a tras-o, m-a hranit, mi-a dat de baut, m-a facut sa rad si m-a consolat. Si m-a implorat. De fapt, singurul lucru pe care nu l-a facut a fost sa ma iubeasca. Cum de a putut sa fie asa de al dracului de greu, Harry? La urma urmei, te-a iubit pe tine, iar tu nu dadeai nici o ceapa degerata pe ea.

A reusit chiar sa-l iubeasca pe Arne Albu. Iar eu ma gandeam ca e doar bun de muls pentru a-i plati prafurile la pretul pietei si pentru a sta departe de mine pentru o vreme.

Dar intr-o seara de mai am sunat-o. Tocmai terminasem trei luni de inchisoare pentru niste maruntisuri si nu mai vorbisem cu Anna de mult timp. I-am zis ca ar trebui sa sarbatorim. Primisem cea mai pura marfa din lume de la o fabrica din Chang Rai. Mi-am dat imediat seama dupa vocea ei ca e ceva in neregula. Mi-a spus ca totul s-a terminat. Am intrebat-o daca vorbeste despre H sau despre mine, iar ea a zis ca amandoua. Ma rog, incepuse opera asta de arta pentru care oamenii o vor tine minte, zicea ea, si avea nevoie de o minte limpede. Dupa cum stii, Anna era incapatanata ca un catar cand isi punea in minte sa faca ceva, asa ca pun pariu ca nu ati gasit nici urma de droguri in sange. Asa e?

Apoi mi-a spus de tipul asta, Arne Albu. Se vedeau si planuiau sa se mute impreuna. Mai intai, el trebuia sa-si lamureasca lucrurile cu nevasta. Ai mai auzit asta inainte, Harry? Si eu.

Nu-i ciudat cat de tare te poti concentra cand totul in jurul tau se prabuseste? Stiam ce am de facut inainte sa inchid telefonul. Razbunare. Primitiv? Deloc. Razbunarea e reflexul omului care gandeste, un amestec complex de actiune si consecventa, pe care nici o alta specie animala nu a reusit sa si-l dezvolte pana acum. Din punct de vedere evolutiv, practica razbunarii s-a dovedit a fi atat de eficienta, ca doar cei mai razbunatori dintre noi au supravietuit. Razbunare sau moarte. Suna ca titlul unui western, stiu, dar adu-ti aminte ca logica represaliilor a creat statul constitutional. Promisiunea sacra a dintelui pentru dinte, pacatosul care arde in iad sau macar atarna de streang. Razbunarea e, practic, temelia civilizatiei, Harry.

Asa ca am stat in aceeasi seara si am conceput un plan.

L-am facut simplu.

Am comandat o cheie pentru apartamentul Annei din Trioving. Nu o sa-ti spun cum. Dupa ce ai iesit din apartamentul ei, am intrat eu. Anna se culcase deja. Eu, ea si o Beretta M92 am avut o discutie lunga si edificatoare. I-am cerut sa gaseasca repede ceva primit de la Arne Albu - o felicitare, o scrisoare, o carte de vizita, orice. Planul era sa fie langa trupul ei pentru a te ajuta sa faci legatura intre moartea ei si el, dar nu a avut decat o fotografie cu familia acestuia la cabana, pe care o luase dintr-un album. Mi s-a parut ca asta ar putea sa fie putin cam criptic si s-ar putea sa ai nevoie de ceva ajutor. Asa ca am avut o idee. Signor Beretta a convins-o sa-mi spuna cum sa ajung la cabana lui Albu. Cheia era in felinarul de afara.

Dupa ce am impuscat-o - nu o sa intru in detalii pentru ca a fost o deceptie (nici un semn de teama sau de regret) -, i-am pus fotografia in pantof si am plecat imediat in Larkollen. Am pus - asa cum sunt sigur ca deja ti-ai dat seama - cheia de rezerva a Annei in cabana. M-am gandit sa o lipesc in rezervorul din toaleta, e locul meu preferat, acolo unde Michael a ascuns pistolul in Nasul. Dar probabil ca nu ti-ar fi dat prin cap sa cauti acolo si, oricum, nu avea nici un rost. Asa ca am pus-o in sertarul noptierei. Usor, nu?

Scena era asadar gata, iar tu si celelalte marionete puteati sa va faceti intrarea. Apropo, sper ca nu te-ai suparat pe ghionturile pe care ti le-am dat pe parcurs. Nivelul intelectual al vostru, al politistilor, cam lasa de dorit. De fapt, lasa mult de dorit.

Eu plec acum. Multumesc pentru companie si pentru ajutor. A fost o placere sa lucrez cu tine, Harry.

S2MN

PLUVIANUS AEGYPTIUS

O masina de politie era parcata la usa intrarii in blocul lui Harry si o alta bloca intersectia dintre Dovregata si bulevardul Sofies.

Tom Waaler daduse instructiuni sa nu se foloseasca sirenele sau girofarurile.

Verificase prin statie ca fiecare era la post si primise confirmari imediate. Ivarsson il anuntase ca hartia albastra - mandatul de arestare si cel de perchezitie - din partea avocatului politiei sosisera in urma cu exact patruzeci de minute. Waaler spusese raspicat ca nu vrea grupul Delta, va conduce operatiunea el insusi si deja avea pregatiti oamenii de care avea nevoie. Ivarsson nu avusese nimic de obiectat.

Tom Waaler isi freca mainile. Pe de-o parte, din cauza vantului rece ca gheata care matura strada dinspre stadionul Bislett, dar mai ales de bucurie. Arestarile erau partea cea mai frumoasa a meseriei. Isi daduse seama de asta de cand era mic si impreuna cu Joakim stateau si asteptau in livada parintilor, in serile de toamna, sa vina ticalosii de la casa de copii la furat de mere. Iar acestia soseau. De obicei in gasca, intre opt si zece. Dar nu conta cati erau, pentru ca se dezlantuia iadul cand apareau el si Joakim cu lanternele aprinse, urland in megafoanele improvizate. Urmau aceleasi principii ca si lupii la vanatoare de caprioare: il prindeau pe cel mai mic si mai slab. Dar ce il fascina pe Tom era arestarea - incoltirea prazii -, iar pedepsirea ii revenea lui Joakim, a carui creativitate in domeniu ajunsese atat de departe, incat Tom trebuia sa-l opreasca uneori. Nu pentru ca Tom ar fi simtit vreo compasiune pentru hoti, ci pentru ca, spre deosebire de Joakim, el isi pastra mintea limpede si evalua consecintele. Tom se gandea adesea ca nu intamplator soarta ii dusese unde ii dusese. El era acum judecator la Curtea de Justitie din Oslo si avea o cariera stralucita in fata.

Cand Tom intrase in fortele de politie, ce il atrasese fusese ideea arestarilor. Tatal lui Tom dorise ca el sa studieze medicina sau teologia, ca el. Tom fusese in fruntea clasei la scoala, asa ca de ce politist? E important pentru stima de sine sa ai o educatie decenta, spusese tatal sau, si ii povestise despre un frate mai mare care lucra intr-un magazin de feronerie unde vindea suruburi si ura pe toata lumea pentru ca simtea ca nu e la fel de bun ca ei.

Tom ascultase predicile cu un zambet obosit pe care stia ca tatal sau il uraste. Ce il ingrijora pe tatal sau nu era stima de sine a lui Tom, ci ceea ce credeau vecinii si rudele cand singurul lui fiu urma sa devina "doar" politist. Tatal sau nu intelesese niciodata ca puteai sa ii urasti pe semenii tai chiar daca erai mai bun decat ei. Tocmai pentru ca erai mai bun.

Se uita la ceas. Sase si treisprezece minute. Apasa pe soneria de la parter.

- Alo, zise o voce de femeie.

- Politia, zise Waaler. Vreti sa ne deschideti?

- De unde stiu eu ca sunteti de la politie?

"O pakistaneza", se gandi Waaler si ii spuse sa se uite pe geam la masinile de politie parcate. Yala bazai.

- Si ramaneti in casa, ceru el la interfon.

Waaler plasa un om in spatele casei, langa iesirea de incendiu. Se uitase pe intranet la schita blocului si memorase unde era apartamentul lui Harry, descoperind ca nu exista o a doua scara pentru care sa-si faca probleme.

Inarmati fiecare cu un MP5 pe umar, Waaler si inca doi oameni se strecurara pe scarile tocite din lemn. La etajul doi, Waaler se opri si arata spre usa care nu avea - si nici nu avea nevoie sa aiba - o placuta cu numele. Le facu semn celor doi. Acestia respirau greu. Si nu din cauza scarilor.

Isi pusera cagulele. Cuvintele-cheie erau viteza, eficienta si hotarare. Cel din urma insemna, de fapt, hotararea de a fi brutal si, daca era nevoie, de a ucide. Rareori era necesar. In general, chiar si criminalii cu experienta erau paralizati total cand intrau pe usa, fara nici un avertisment, niste barbati mascati si inarmati. Pe scurt, foloseau aceeasi tactica a spargatorilor de banci.

Waaler ramase pe loc si ii facu semn unuia dintre ei, iar acesta ciocani incet la usa. Asta pentru a putea scrie in raport ca intai au batut la usa. Waaler sparse geamul de la usa cu tocul pistolului, intinse mana si deschise usa dintr-o miscare. Striga ceva in timp ce dadura buzna in apartament. O vocala sau prima litera dintr-un cuvant, nu era sigur. Stia doar ca era acelasi lucru pe care il striga impreuna cu Joakim cand isi aprindeau lanternele. Asta era partea cea mai buna.

- Galuste de cartofi, zise Maja luandu-i farfuria si aruncandu-i o privire plina de repros. Nici nu te-ai atins.

- Imi cer scuze, spuse Harry. Nu mi-e foame. Transmite salutarile mele bucatarului si spune-i ca nu e vina lui. De data asta.

Maja rase tare si se indrepta spre bucatarie.

- Maja.

Aceasta se intoarse incet. Era ceva in vocea lui Harry, in tonul lui, care anunta ce urma.

- Vrei sa-mi aduci, te rog, o bere?

Ea continua sa mearga spre bucatarie. "Nu e treaba mea, se gandi ea. Eu doar servesc clientii. Nu am nici o treaba cu chestia asta."

- Ce s-a intamplat, Maja? intreba bucatarul in timp ce ea varsa continutul farfuriei la gunoi.

- Nu e viata mea, zise ea. E a lui. Prostul.

Telefonul din biroul lui Beate suna incet, iar ea ridica receptorul. Auzi sunetul vocilor, rasetele si clinchetul de pahare. Apoi se auzi si vocea:

- Deranjez?

O secunda nu fu sigura. Vocea lui suna ciudat. Dar nu avea cum sa fie altcineva.

- Harry?

- Cu ce te ocupi?

- Pai. caut pe internet indicii. Harry.

- Deci ai pus pe net caseta cu jefuirea bancii din Grensen?

- Da, dar ai.

- Sunt cateva lucruri pe care trebuie sa ti le spun, Beate. Arne Albu.

- Bine, dar acum asculta-ma.

- Pari putin stresata, Beate.

- Chiar sunt! Strigatul ei parai in telefon. Apoi - mai calma: Sunt pe urmele tale, Harry. Am incercat sa te sun si sa te avertizez dupa ce au plecat, dar nu era nimeni acasa.

- Despre ce vorbesti?

- Tom Waaler. Are un mandat pe numele tau.

- Ce? O sa ma aresteze?

Acum Beate isi dadu seama ca vocea lui Harry avea ceva diferit. Bause. Inghiti in sec.

- Spune-mi unde esti, Harry, si o sa vin sa te iau. Apoi o sa putem spune ca te-ai predat singur. Nu stiu despre ce e vorba, dar o sa te ajut, Harry. Iti promit, Harry? Sa nu faci ceva prostesc, da? Alo?

Ramase ascultand vocile, rasetele si clinchetele de pahare, apoi pasii si vocea guturala a unei femei:

- Sunt Maja de la Schroder.

- Unde.

- A plecat.

SOS

Vigdis Albu fu trezita de Gregor care latra in curte. Ploaia rapaia pe acoperis. Se uita la ceas. Sapte si jumatate. Probabil ca adormise. Paharul din fata ei era gol, totul era gol. Nu asa planificase sa fie lucrurile.

Se ridica, se indrepta spre usa care dadea spre curtea interioara si il privi pe Gregor. Statea uitandu-se spre poarta, cu urechile ciulite si cu coada in sus. Ce sa faca? Sa il dea? Sa ceara sa fie eutanasiat? Nici macar copiii nu indrageau aceasta creatura nervoasa si hiperactiva. Planul, da. Se uita la sticla de gin pe jumatate goala de pe masa. Era vremea sa se gandeasca la altul.

Latratul lui Gregor umplu aerul. Ham! Ham! Arne zicea ca zgomotul acesta enervant i se parea linistitor; iti dadea sentimentul vag ca e cineva in alerta. Zicea ca poate sa miroasa dusmanii pentru ca acestia au alt miros decat prietenii. Se hotari sa sune un veterinar a doua zi; se saturase sa intretina un caine care latra de fiecare data cand ea intra in camera.

Intredeschise usa si asculta. Printre latraturile cainelui si zgomotul ploii, auzi pietrisul cum scrasneste. Abia daca apucase sa isi treaca pieptenul prin par si sa-si stearga dunga de rimel de sub ochiul stang, ca soneria canta cele trei note din Messiah lui Handel, un cadou de casa noua de la socri. Avea o idee vaga cine ar putea fi. Avea dreptate. Aproape.

- Comisare? zise ea uimita sincer. E o surpriza placuta.

Barbatul de pe scari era ud leoarca. De sprancene ii atarnau picaturi de apa. Se sprijini cu un brat de tocul usii si o privi fara sa-i raspunda. Vigdis Albu deschise usa de tot si inchise din nou ochii:

- Nu vrei sa intri?

Il conduse si ii auzi pantofii calcand in spatele ei. Se aseza in fotoliu fara sa-si scoata haina. Vazu cum se innegreste materialul din cauza apei.

- Gin, comisare?

- Ai Jim Beam?

- Nu.

- Bine, pune-mi.

Ea lua paharele de cristal - un cadou de nunta de la socri - si turna pentru amandoi.

- Condoleantele mele, zise politistul privind-o cu ochi rosii si sticlosi care aratau ca nu era la primul pahar din acea zi.

- Multumesc, zise ea. Skal.

Cand puse paharul jos, vazu ca acesta bause jumatate din al lui. Statea jucandu-se nervos cu paharul, cand zise brusc:

- Eu l-am omorat.

Vigdis isi duse instinctiv mana la medalionul de la gat. Darul de nunta de la el.

- N-am vrut sa se termine asa, zise el. Dar am fost prost si neglijent. I-am condus pe ucigasi direct la el.

Vigdis isi lipi paharul de buze, ca el sa nu vada ca era pe cale sa izbucneasca in ras.

- Deci acum stii, zise el.

- Acum stiu, Harry, sopti ea.

Se gandi ca avea o umbra de surpriza in ochi.

- Ai vorbit cu Tom Waaler. Suna mai mult a afirmatie decat a intrebare.

- Te referi la detectivul care se crede darul lui Dumnezeu pentru. Am vorbit cu el. I-am spus tot ce stiu, evident. N-ar fi trebuit, Harry?

El ridica din umeri.

- Te-am pus intr-o situatie complicata, Harry?

Isi trase picioarele sub ea pe canapea si il privi cu o expresie ingrijorata de dupa pahar.

El nu raspunse.

- Iti mai torn?

El incuviinta.

- Cel putin, am o veste buna pentru tine. Ii urmari mana cu atentie in timp ce aceasta ii umplea paharul. Am primit un e-mail in seara asta de la cineva care recunostea ca a ucis-o pe Anna Bethsen. Persoana respectiva m-a facut sa cred ca era vorba de Arne.

- E minunat, zise ea. Varsa gin pe masa. Dumnezeule, cred ca e cam tare.

- Nu pari prea surprinsa.

- Nu ma mai surprinde nimic. Sa fiu cinstita, nu cred ca Arne ar fi avut curajul sa omoare pe cineva.

Harry isi freca ceafa.

- In orice caz, acum am dovada ca Anna Bethsen a fost ucisa. Am trimis e-mailul unui coleg inainte sa plec de acasa. Ca si celelalte e-mailuri pe care le-am primit. Asta inseamna ca am pus toate cartile pe masa in ceea ce ma priveste. Anna mi-a fost iubita. Problema mea e ca am fost la ea in seara in care a fost ucisa. Ar fi trebuit sa-i refuz invitatia, dar am fost prost si nepasator si m-am gandit ca o sa pot rezolva cazul de unul singur si sa ma asigur in acelasi timp ca nu sunt implicat in el. Am fost.

- Prost si nepasator. Ai mai spus asta. Il privi ingandurata si mangaie perna de langa el. Desigur, asta explica multe. Si totusi, nu vad de ce sa fie o crima sa-ti petreci timpul cu o femeie cu care iti place. sa-ti petreci timpul. Mai bine mi-ai explica, Harry.

- Bine. Inghiti lichiorul stralucitor. M-am trezit in ziua urmatoare si nu mi-am mai amintit nimic.

- Inteleg. Se ridica de pe canapea si se aseza in fata lui. Stii cine e el?

El isi sprijini capul de canapea si o privi.

- Cine a zis ca e un "el"?

Vorbea cam impleticit.

Ea intinse o mana subtire. El o privi intrebator.

- Haina, zise ea. Apoi du-te direct in baie si fa-ti un dus fierbinte. O sa fac cafea si o sa caut niste haine uscate intre timp. Nu cred ca ar fi avut ceva de obiectat. Era un om rezonabil in multe privinte.

- Eu.

- Hai. Acum.

Imbratisarea fierbinte il facu sa se infioare de placere. Mangaierile urcara pe coapse facandu-i pielea ca de gaina. Gemu. Apoi isi lasa si restul corpului sa fie cuprins de apa fierbinte si se lasa pe spate.

Auzi ploaia afara si incerca sa isi dea seama ce miscari facea Vigdis Albu, dar aceasta pusese o caseta. Police. Greatest Hits, ca sa puna capac la tot. Inchise ochii.

Sting trimitea un SOS. Cu siguranta Beate citise deja e-mailul. Il trimisese mai departe si, cu siguranta, vanatoarea de vrajitoare fusese oprita. Alcoolul ii ingreuna pleoapele, dar de fiecare data cand inchidea ochii, vedea doua picioare si o pereche de pantofi cusuti manual care ieseau din apa fierbinte din cada. Bajbai in spate dupa paharul pe care il pusese pe marginea cazii. Cand o sunase pe Beate de la Schroder, nu consumase decat doua beri mari, dar nici macar nu se apropiase de anestezia de care avea nevoie. Dar unde era afurisitul de pahar? Se intreba daca Tom Waaler era pe urmele lui. Harry stia ca e disperat sa-l aresteze. Dar Harry nu avea de gand sa se predea pana cand nu punea toate detaliile la locul lor. De acum inainte, nu-si mai putea permite sa aiba incredere in cineva. Va rezolva problema. Doar un mic ragaz. Inca un pahar. Va imprumuta canapeaua in noaptea asta. Va avea capul limpede. Maine.

Lovi cu mana paharul greu de cristal care ateriza pe gresie unde se facu cioburi.

Harry injura si se ridica. Fu cat pe ce sa cada, dar se sprijini de perete in ultima clipa. Isi lega un prosop gros, de plus de mijloc si intra in sufragerie. Sticla de gin era inca pe masuta. Gasi un pahar in vitrina si il umplu ochi. Auzi cafetiera. Si vocea lui Vigdis pe hol. Se intoarse in baie si puse cu grija paharul langa hainele pe care Vigdis le lasase pentru el, un set intreg Bjorn Borg in albastru-deschis si negru. Sterse oglinda cu prosopul si se privi printre urmele lasate de aburi.

- Idiotule, sopti.

Se aseza pe podea. Un fir de apa rosie se scurgea printre mortarul dintre placile de gresie inspre scurgere. Urmari firul pana sub talpa lui dreapta de unde i se prelingea sange proaspat. Statea chiar pe cioburi; nici macar nu observase. Nu observase nimic. Se uita din nou in oglinda si rase.

Vigdis puse receptorul in furca. Fusese obligata sa improvizeze, desi ura acest lucru. Ii era fizic rau cand lucrurile nu mergeau conform planului. Inca de cand era mica, isi daduse seama ca nimic nu se intampla de la sine. A-ti face planuri era totul. Inca isi mai amintea cand familia ei se mutase de la Skien in Slemdal cand era in clasa a treia. Statuse in fata noii clase si se prezentase in timp ce ceilalti stateau si se holbau la ea, la ghiozdanul ciudat de plastic si la hainele ei care le facuse pe cateva fete sa chicoteasca si sa arate cu degetul. La ultima ora, scrisese o lista cu fetele din clasa care vor fi prietenele ei cele mai bune, cele pe care le va ignora, care baieti se vor indragosti de ea si care profesori o vor alege ca preferata lor. Pusese lista deasupra capului cand ajunsese acasa, si nu o scosese decat la Craciun, cand deja bifase fiecare nume.

Dar acum era altceva. Acum era la mila altora sa puna ordine in viata.

Se uita la ceas. Zece fara douazeci. Tom Waaler zisese ca va ajunge in doisprezece minute. Ii promisese ca va opri sirenele inainte de Slemdal, asa ca nu trebuia sa-si faca griji in legatura cu vecinii. Nici macar nu-i pomenise de asa ceva.

Statea in hol, asteptand. Hole adormise in baie, spera ea. Se mai uita o data la ceas. Asculta muzica. Din fericire, cantecele stresante ale celor de la Police se terminasera si acum canta Sting cantece de pe albumul lui solo, cu vocea lui minunata si linistitoare. Despre ploaie. ca niste lacrimi dintr-o stea. Era atat de frumos, incat aproape ca ii venea sa planga.

Apoi auzi latratul aspru al lui Gregor. In sfarsit.

Deschise usa si iesi pe scari asa cum stabilisera. Vazu o silueta alergand prin gradina catre curtea interioara si o alta ducandu-se in spatele casei. Doi barbati mascati in uniforme negre, cu pistoale mici in mana, se oprira in fata ei.

- E tot in baie? sopti unul din ei din spatele cagulei negre. La stanga dupa scari?

- Da, Tom, sopti ea. Si multumesc ca ai venit asa de.

Dar ei deja intrasera.

Inchise ochii si asculta. Zgomot de picioare pe scari, maraitul lui Gregor in curte. Sting cantand bland How Fragile We Are, zgomotul usii care era data la o parte cu piciorul.

Se intoarse si intra. Urca scarile. De unde se auzeau strigatele. Avea nevoie sa bea ceva. Il vazu pe Tom in capul scarilor. Isi scosese cagula, dar avea fata asa de schimonosita, ca abia daca il mai recunoscu. Arata inspre ceva. Pe covor. Se uita in jos. O urma de sange. Urmari dunga de-a lungul sufrageriei, inspre usa deschisa dinspre curte. Nu auzi ce ii striga idiotul imbracat in negru. "Planul, fu ceea ce putu ea sa-si zica. Nu asta e planul."

WALTZING MATILDA

Harry fugea. Latratul sacadat al lui Gregor se auzea ca un metronom suparat in fundal, altfel totul in jur era linistit. Picioarele lui goale plescaiau prin iarba uda. Intinse bratele in fata in timp ce sari peste un alt gard viu si abia daca simti spinii care ii sfasiara hainele si costumul Bjorn Borg. Nu-si mai gasise hainele si pantofii; banui ca ii dusese jos, unde statea ea in asteptare. In timp ce cauta o alta pereche de pantofi il auzise pe Gregor maraind si trebuise sa fuga asa cum era, in pantaloni si camasa. Ploaia ii cadea in ochi, iar casele, merii si tufisurile ii pareau invaluite in ceata. Din intuneric aparu o alta gradina. Isi asuma riscul si sari peste gardul jos. Dar isi pierdu echilibrul. Sa fugi cu alcool in vene. Se lovi cu fata de o peluza ingrijita. Statu jos si asculta.

I se paru ca aude acum latratul mai multor caini. Era Victor acolo? Asa de repede? Cu siguranta, Waaler il anuntase. Harry se ridica in picioare si cerceta zona. Era in varful dealului spre care se indreptase. Tinandu-se in mod intentionat la distanta de drumurile luminate unde in curand vor patrula masini de politie si unde putea fi usor depistat. Se vedea in jos casa lui Albu. In fata portii erau patru masini, doua dintre ele cu girofarurile pornite. Se uita in jos, de cealalta parte a dealului. Nu se numea cumva Holmen, sau oare Gressbanen? Ceva de genul asta. O masina civila era parcata pe trotuar langa intersectie, cu farurile aprinse. Harry fusese iute, dar Waaler fusese si mai iute. Doar politia parca asa.

Isi freca tare fata. Incerca sa se descotoroseasca de anestezicul dupa care tanjise nu cu mult timp in urma. O lumina albastra luci printre copaci in Stasjonsveien. Era prins in plasa care deja se strangea in jurul lui. Nu avea sa scape. Waaler era prea bun. Dar nu intelegea. Era imposibil sa fie un spectacol cu un singur actor. Cu siguranta cineva autorizase folosirea acestor resurse imense pentru arestarea unui singur om. Ce se intamplase? Oare Beate nu primise e-mailul pe care i-l trimisese?

Asculta. Fara indoiala, erau mai multi caini. Arunca o privire in jur. La casele luminate risipite pe dealul negru ca smoala. Se gandi la camerele confortabile si calduroase din spatele ferestrelor. Norvegienilor le place lumina. Si au curent electric. Il opresc doar cand pleaca in vacanta doua saptamani. Isi plimba privirea pe la fiecare casa in parte.

Tom Waaler se uita inspre casele izolate care decorau peisajul ca niste lumini de Craciun. Gradini mari, intunecate. La furat de mere. Isi puse picioarele pe bordul camionetei speciale a lui Victor. Aveau cel mai bun echipament de comunicatii disponibil, asa ca mutase acolo controlul operatiunii. Tinea legatura prin radio cu toate echipele care incercuisera zona. Se uita la ceas. Scosesera cainii; se vor face in curand zece minute de cand acestia disparusera in intuneric cu insotitorii lor, miscandu-se prin gradini.

Statia radio parai: "Stasjonsveien catre Victor zero unu. Avem o masina aici cu un anume Stig Antonsen care merge la Revehiven 17. Se intoarce de la munca, zice el. Sa.?"

"Verificati buletinul, adresa si lasati-l sa treaca, zise Waaler. Acelasi lucru e valabil si pentru ceilalti, da? Folositi-va capetele."

Waaler scoase un CD din buzunar si il puse in casetofon. Cateva falsete. Prince canta Thunder. Soferul de langa el ridica din sprancene, dar Waaler se prefacu a nu vedea si dadu sonorul mai tare. Vers. Refren. Vers. Refren. Urmatorul cantec: Pop Daddy. Waaler se uita iar la ceas. La dracu', ce mult le lua cainilor. Lovi in bord. Asta il facu pe sofer sa-i mai arunce o privire.

- Urmaresc o dara proaspata de sange, zise Waaler. Cat de greu poate fi?

- Sunt caini, nu roboti, replica barbatul. Relaxeaza-te, o sa-l prinda in curand.

Artistul cunoscut sub numele de Prince era in mijlocul melodiei Dia­monds and Pearls cand sosi raportul: "Victor zero trei catre Victor zero unu. Cred ca l-am prins. Suntem langa o casa alba in. Erik incearca sa afle cum se numeste strada, dar in orice caz, e un numar 16 pe perete".

Waaler dadu muzica mai incet. "Bine. Afla si asteapta-ne. Ce-i cu sunetul ala care se aude?"

"Vine din casa."

Radioul parai: "Stasjonsveien catre Victor zero unu. Imi pare rau ca va intrerup, dar avem aici o masina de la securitate. Zice ca se indreapta spre Harelabben 16. Centrala lor a inregistrat o alarma de spargere. Sa.?"

"Victor zero unu catre toate echipele! striga Waaler. Miscati-va! Hare­labben 16."

Bjarne Moller era intr-o dispozitie ingrozitoare. Chiar in mijlocul programului sau favorit de la televizor! Gasi casa alba, numarul 16, parca langa ea, intra pe poarta si pe usa deschisa unde statea un politist cu un alsacian in lesa.

- Waaler e aici? intreba PAS-ul.

Politistul arata inspre usa. Moller observa ca sticla ferestrei din hol era sparta. Waaler era pe hol si discuta furios cu un alt politist.

- Ce dracu' se petrece aici? intreba Moller fara nici o introducere.

Waaler se intoarse.

- Asa e. Ce te aduce aici, Moller?

- Un telefon de la Beate Lonn. Cine a autorizat idiotenia asta?

- Avocatul politiei.

- Nu vorbesc despre arestare. Va intreb cineva v-a dat permisiunea sa incepeti al treilea razboi mondial pentru ca e posibil - e posibil! ca unul dintre colegii nostri sa aiba cateva lucruri de explicat.

Waaler se legana pe tocuri, tintuindu-l pe Moller cu privirea.

- PAS Ivarsson. Am gasit cateva lucruri acasa la Harry care fac din el mai mult decat cineva care are cateva lucruri de explicat. E suspect de crima. Mai doresti sa stii si altceva, Moller?

Moller ridica surprins din sprancene si ajunse la concluzia ca Waaler trebuie sa fie foarte pornit. Era prima oara cand il auzea vorbind cu un superior intr-un mod atat de provocator.

- Da. Unde e Harry?

Waaler arata spre urmele rosii de picioare de pe parchet.

- A fost aici. A intrat prin efractie, dupa cum poti vedea. Cred ca incep sa fie cam multe lucruri de explicat, nu?

- Te-am intrebat unde e acum?

Waaler schimba priviri cu celalalt politist.

- E clar ca Harry nu e asa de nerabdator sa ne dea explicatii. Pasarea zburase cand am ajuns noi.

- Da? Mie mi s-a parut ca ati incercuit toata zona.

- Chiar asa am si facut, zise Waaler.

- Atunci cum a scapat?

- A folosit asta. Waaler arata spre telefonul de pe masa. Receptorul era patat cu ceva ce parea a fi sange.

- A scapat folosind un telefon?

Moller simti o dorinta inexplicabila - luand in consideratie ca era prost dispus si ca situatia era foarte serioasa - de a zambi.

- Avem motive sa credem, zise Waaler in timp ce Moller privi cum musculatura puternica a maxilarului lui David Hasselhoff se contracta, ca a comandat un taxi.

Oystein conduse incet pe alee si intoarse pe suprafata pietruita din fata inchisorii din Oslo. Intoarse chiar intre doua masini, cu spatele inspre parcul gol si Gronlandsleiret. Rasuci cheia in contact si opri masina, dar stergatoarele inca mai mergeau. Si astepta. Nu era nimeni in preajma, nici acolo, nici in parc. Se uita inspre sediul politiei inainte sa traga de maneta de sub roata. Se auzi un clic si capacul portbagajului se ridica in aer.

- Iesi! striga el, uitandu-se in oglinda.

Masina se zgaltai, capacul portbagajului se deschise la maximum si apoi se inchise la loc. Se deschise apoi usa din spate si pe ea sari un barbat. Oystein il studie in oglinda pe pasagerul ud si tremurand.

- Arati grozav, Harry.

- Multumesc.

- Si hainele sunt tari.

- Nu sunt marimea mea, dar sunt Bjorn Borg. Imprumuta-mi pantofii tai, te rog.

- Poftim?

- Nu avea decat niste papuci de fetru pe hol. Nu pot sa merg intr-o vizita la inchisoare incaltat asa. Si jacheta ta.

Oystein isi dadu ochii peste cap si isi scoase cu greutate jacheta scurta din piele.

- Ai avut probleme sa treci de baricada? intreba Harry.

- Doar cand am intrat. Au trebuit sa verifice daca am numele si adresa persoanei careia ii duceam pachetul.

- Numele era scris pe usa.

- Cand m-am intors, s-au uitat doar in masina si mi-au facut semn sa trec. Dupa treizeci de secunde, s-a auzit un zgomot ingrozitor la radio. Chemau toate unitatile si asa mai departe.

- Mi s-a parut mie ca aud ceva din spate. Cred ca stii ca e ilegal sa intri pe frecventa politiei, nu, Oystein?

- Nu, nu e ilegal sa intri. E ilegal sa o folosesti. Iar eu nu prea o folosesc.

Harry isi lega sireturile si arunca papucii inspre Oystein.

- O sa fii rasplatit in rai. Daca ti-au luat numarul taxiului si o sa primesti o vizita, va trebui sa le spui ce s-a intamplat. Cineva a facut comanda de pe un mobil si pasagerul a insistat sa stea in portbagaj.

- Bineinteles. Doar asta-i adevarul.

- Cel mai adevarat lucru pe care l-am auzit de ceva vreme.

Harry inspira adanc si apasa pe sonerie. In prima faza, nu era un risc prea mare, dar era greu de spus cat de repede se va raspandi stirea ca e cautat de politie. La urma urmei, politistii intrau si ieseau tot timpul din inchisoare.

- Da, zise o voce la interfon.

- Inspector Harry Hole, pronunta Harry tare uitandu-se in camera de deasupra intrarii incercand sa para calm. Pentru Raskol Baxhet.

- Nu sunteti pe lista mea.

- Nu? zise Harry. Am rugat-o pe Beate Lonn sa sune si sa ma anunte. Seara trecuta, la ora noua. Intrebati-l si pe Raskol.

- Daca e in afara orelor de vizita, trebuie sa fiti pe lista, inspectore. Va trebui sa sunati maine in timpul programului.

Harry isi muta greutatea de pe un picior pe altul.

- Cum te numesti?

- Bogset. Ma tem ca nu pot.

- Asculta-ma, Bogset. Aceasta vizita priveste niste informatii pentru un caz important si nu poate astepta pana maine. Banuiesc ca ai auzit sirenele din seara asta de langa sediul politiei.

- Da, dar.

- Bine, atunci daca nu vrei sa fii maine in toate ziarele pentru ca ai dat totul peste cap, ti-as sugera sa iesi din starea de robot si sa apesi pe butonul bunului-simt. E chiar in fata ta, Bogset.

Harry se uita in camera nemiscata. O mie unu, o mie doi. Usa bazai.

Raskol statea intr-un scaun in celula sa cand Harry fu condus inauntru.

- Multumesc ca ai confirmat vizita, zise Harry si se uita imprejur in celula de patru metri pe doi.

Un pat, o masa, doua dulapuri, cateva carti. Fara radio, fara reviste, fara bunuri personale, doar peretii goi.

- Prefer sa fie asa, spuse Raskol raspunzand parca gandurilor lui Harry. Ma lasa sa ma concentrez.

- Atunci concentreaza-te, zise Harry aplecandu-se peste marginea patului. Nu Arne Albu a ucis-o pe Anna. Ai ales persoana gresita. Ai mainile patate de sange nevinovat, Raskol.

Harry nu era sigur, dar i se paru ca vede niste schimbari infinitezimale pe masca blanda, dar rece de martir a tiganului. Raskol isi pleca fruntea si isi prinse tamplele in maini.

- Am primit un e-mail de la ucigas, zise Harry. Se pare ca m-a manipulat din prima zi.

Isi plimba mana in sus si in jos pe modelul in zigzag al cuverturii, in timp ce ii spuse pe scurt ce scria in e-mail. Si continua cu un rezumat al evenimentelor zilei.

Raskol ramase nemiscat, ascultandu-l pe Harry pana la capat. Apoi isi inalta capul:

- Asta inseamna ca si tu ai sange nevinovat pe maini, Spiuni.

Harry incuviinta.

- Si acum ai venit sa-mi spui ca eu sunt cel care ti-a murdarit mainile. Si ca, prin urmare, iti sunt dator.

Harry nu raspunse.

- Sunt de acord, zise Raskol. Spune-mi ce-ti datorez.

Harry nu mai mangaie cuvertura.

- Trei lucruri. In primul rand, am nevoie de un loc unde sa ma ascund pana ce-i dau de cap acestei afaceri.

Raskol incuviinta.

- In al doilea rand, am nevoie de cheia apartamentului Annei ca sa verific cateva lucruri.

- Ti-am dat-o deja inapoi.

- Nu cheia cu AA pe ea, aceea e acasa la mine, intr-un sertar, si nu pot sa ma duc acolo. Si in al treilea rand.

Harry se opri si Raskol il privi curios.

- Daca Rakel imi spune ca s-a uitat cineva ciudat la ei, o sa ma predau, o sa dau toate cartile pe fata si o sa spun ca tu esti omul din spatele uciderii lui Arne Albu.

Raskol ii zambi indulgent si prietenos. Ca si cum, in numele lui Harry, ar fi regretat singurul lucru care era extrem de clar pentru amandoi - faptul ca nimeni nu va reusi vreodata sa gaseasca vreo legatura intre Raskol si crima.

- Nu trebuie sa-ti faci griji in privinta lui Rakel si a lui Oleg, Spiuni. Omul meu de legatura a primit instructiuni sa isi retraga oamenii in clipa in care am terminat cu Albu. Ar trebui sa-ti faci mai multe probleme in legatura cu rezultatul procesului. Omul meu mi-a spus ca sansele nu sunt prea mari. Inteleg ca familia tatalui are anumite relatii.

Harry isi pleca umerii.

Raskol trase sertarul mesei, scoase cheia si i-o intinse lui Harry.

- Du-te la statia de metrou din Gronland. Coboara primul sir de scari si o sa vezi o femeie care sta in spatele unui geam la toalete. Ai nevoie de cinci coroane ca sa intri. Spune-i ca a sosit Harry, intra la barbati si inchide-te intr-una dintre cabine. Cand o sa auzi ca intra cineva si canta Walt­zing Matilda, inseamna ca transportul tau e gata. Noroc, Spiuni.

Ploaia cadea asa de tare, incat stropii sareau in sus de pe asfalt ca intr-un dus fin si, daca nu te grabeai, vedeai mici curcubeie in lampile de pe strada, la capatul bulevardului Sofies. Dar Bjarne Moller nu avea timp. Iesi din masina, isi puse haina pe cap si traversa strada in fuga pana in fata usii unde il asteptau Ivarsson, Weber si un barbat, aparent de origine pakistaneza.

Moller dadu mana cu ei si barbatul cu piele maslinie se prezenta ca fiind Ali Niazi, vecinul lui Harry.

- Waaler va veni aici de indata ce lamureste povestea din Slemdal, zise Moller. Ce ati gasit?

- Niste lucruri senzationale, ma tem, zise Ivarsson. Cel mai important lucru acum este sa ne gandim cum vom spune presei ca un ofiter de politie.

- Hei! bubui Moller. Nu asa repede. Ce-ar fi sa ma puneti la curent.

Ivarsson zambi in coltul gurii.

- Vino cu mine.

Seful Sectiei Jafuri ii conduse pe ceilalti trei printr-o usa joasa si in jos pe o scara in spirala la subsol. Moller isi contorsiona corpul lung si zvelt cat de bine putu ca nu cumva sa atinga tavanul sau peretii. Nu-i placeau subsolurile.

Vocea lui Ivarsson se auzea ca un ecou intarziat intre peretii de caramida.

- Asa cum stiti, Beate Lonn a primit de la Harry un numar de e-mai­luri. Acesta pretinde ca i-au fost trimise de o persoana care a marturisit ca a ucis-o pe Anna Bethsen. Am fost la sediul politiei si am citit e-mailurile acum o ora. Ca sa zic pe sleau, sunt in cea mai mare parte niste prostii confuze, fara sens. Dar contin informatii pe care cel care le-a scris nu putea sa le stie fara a cunoaste in detaliu ce s-a intamplat in seara in care a murit Anna Bethsen. Desi informatiile il plaseaza pe Hole in apartament in acea seara, se pare ca ii ofera in acelasi timp si un alibi.

- Se pare? Moller isi pleca usor capul sub un alt toc de usa. Inauntru, tavanul era chiar mai jos si merse aplecat, incercand sa nu se gandeasca deloc ca deasupra lui erau patru etaje de materiale de constructii tinute de o tencuiala de paie veche de secole. Ce vrei sa zici, Ivarsson? Nu ziceai ca e-mailurile contin o marturisire?

- In primul rand, am perchezitionat apartamentul lui Harry, zise Ivarsson. I-am deschis calculatorul si casuta cu mesaje si i-am citit toate e-mailurile pe care le-a primit. Asa cum i le trimisese lui Beate Lonn. Cu alte cuvinte, un alibi aparent.

- Asta am auzit, rosti Moller evident iritat. Putem sa trecem repede la subiect?

- Subiectul e, desigur, persoana care a trimis aceste e-mailuri catre calculatorul lui Harry.

Moller auzi o voce.

- Dupa coltul ala, zise barbatul care se prezentase ca vecinul lui Harry.

Se oprira in fata unei magazii. Doi barbati mergeau aplecati pe sub reteaua de fire. Unul dintre ei tinea lumina lanternei pe spatele unui laptop in timp ce citea cu voce tare un numar pe care celalalt il nota. Moller vazu doua cabluri electrice care ieseau din priza din perete, unul ducand spre laptop si celalalt spre un telefon mobil Nokia care, la randul lui, era legat de laptop.

Moller statu cat de drept fu in stare.

- Si asta ce dovedeste?

Ivarsson puse mana pe umarul vecinului lui Harry.

- Ali zice ca a coborat la subsol la cateva zile dupa ce Anna Bethsen a fost ucisa si atunci a vazut prima data in magazia lui Harry acest laptop legat la un mobil. Deja am verificat telefonul.

- Si?

- E al lui Hole. Acum incercam sa aflam cine a cumparat laptopul. In orice caz, am verificat mesajele trimise.

Moller inchise ochii. Spatele il durea deja.

- Si iata-le. Ivarsson clatina din cap spre laptop. Toate e-mailurile pe care Harry incearca sa ne faca sa credem ca au fost trimise de un ucigas misterios.

- Hm, zise Moller. Asta nu-i prea bine.

- Weber a gasit adevarata dovada in apartament.

Moller se uita intrebator la Weber, iar acesta, cu o expresie intunecata pe fata, ridica o punga mica, transparenta de plastic.

- O cheie? zise Moller. Cu initialele AA?

- Am gasit-o in sertarul masutei de telefon, zise Weber. Se potriveste cu cheia apartamentului Annei Bethsen.

Moller se uita la Weber cu un aer absent. Lumina tare de la becul simplu dadea fetelor lor aceeasi paloare cadaverica pe care o aveau si peretii varuiti in alb, si Moller avu sentimentul ca se afla intr-un cavou.

- Trebuie sa ies, murmura el.

SPIUNI GJERMAN

Harry deschise ochii, se uita la fata zambitoare a fetei si simti prima lovitura de gratie.

Inchise iar ochii, dar nu disparura nici rasul fetei si nici durerea de cap.

Incerca sa reconstituie ce se intamplase in timpul noptii. Raskol, toaleta din statia de metrou, un barbat indesat imbracat intr-un costum Armani uzat fluierand, o mana intinsa plina de inele de aur, parul lui negru si unghia lunga si ascutita la degetul mic. "Salut, Harry, sunt prietenul tau, Simon." Si, in contrast vizibil cu costumul saracacios: un Mercedes nou si stralucitor cu un sofer care parea a fi fratele lui Simon, cu aceiasi ochi caprui si veseli si aceeasi strangere de mana, cu o mana paroasa si plina de inele.

Cei doi barbati din fata masinii sporovaiau intr-un amestec de norvegiana si suedeza cu intonatia curioasa a celor care lucreaza la circ, vand cutite, tin predici sau sunt vocalisti ai trupelor de dans. Dar nu-i spusesera prea multe. "Ce mai faci, prietene?", "Ce vreme ingrozitoare, nu?", "Frumoase haine, prietene. Facem schimb?" Rasete puternice si flacara unei brichete. Fuma Harry? "Tigari rusesti. Ia una, te rog, poate putin cam tari, dar bune in felul lor, sa stii." Alte rasete. Nimeni nu rosti numele lui Raskol sau unde se duceau.

Se dovedi a nu fi prea departe.

Intoarsera dupa Muzeul Munch si trecura peste niste gropi in asfalt si intrara intr-o parcare, in fata unui teren de fotbal noroios si pustiu. La capatul parcarii erau trei caravane. Doua mari si noi si una mica, fara roti, asezata pe caramizi.

Usa uneia dintre caravanele mari se deschise si Harry zari silueta unei femei. Capete de copii se itira din spatele ei. Harry numara cinci.

Spuse ca nu-i e foame si se aseza intr-un colt privindu-i cum mananca. Mancarea era servita de cea mai tanara din cele doua femei din caravana si fu mancata repede si fara ceremonie. Copiii se holbau la Harry, chicotind si inghiontindu-se. Harry le facu cu ochiul si incerca sa zambeasca fiindca trupul sau teapan si amortit incepea sa-si revina in simtire. Ceea ce era o veste buna, caci avea doi metri si fiecare centimetru il durea. Simon ii dadu apoi doua paturi de lana, il batu prieteneste pe umar si facu semn cu capul inspre caravana mica. "Nu-i chiar Hilton, dar esti in siguranta aici, prietene."

Orice urma de caldura ramasa in corpul lui Harry disparu imediat ce intra in caravana in forma de ou in care era ca intr-un frigider. Arunca pantofii lui Oystein, care erau cu cel putin un numar mai mici, isi freca picioarele si incerca sa-si faca loc in patul mic. Ultimul lucru pe-care si-l amintea ca-l facuse fusese sa incerce sa-si traga de pe el pantalonii uzi.

- Hi-hi-hi.

Harry deschise iar ochii. Fata mica si maslinie disparuse, iar rasul se auzea de afara acum, prin usa deschisa prin care o raza de soare stralucea inauntru, pe peretele din spatele lui si pe fotografiile prinse acolo. Harry se ridica in coate si le privi. Una dintre ele infatisa doi baieti care se tineau de dupa gat in fata caravanei in care statea el acum. Pareau multumiti. Nu, mai mult. Pareau fericiti. Probabil de aceea Harry abia daca il recunoscu pe tanarul Raskol.

Harry se dadu jos din cuseta si se hotari sa ignore durerea de cap. Mai statu cateva secunde sa se asigure ca stomacul era in regula. Trecuse prin situatii mai grele decat cea de ieri, mult mai grele. In timpul mesei, seara trecuta fusese cat pe ce sa intrebe daca au ceva tare de baut, dar reusise sa se abtina. Poate ca tolera mai bine bautura acum daca se abtinuse atata timp?

Gasi raspunsul la intrebare cand pasi afara.

Copiii se uitara la Harry, mirati, in timp ce acesta se sprijini de caravana si vomita pe iarba uscata. Tusi, scuipa de cateva ori si se sterse la gura cu dosul manecii. Cand se intoarse, Simon era in fata lui cu un zambet pe fata, ca si cum sa-ti golesti stomacul era cel mai natural mod in care sa-ti incepi ziua.

- Mancare, prietene?

Harry inghiti in sec si incuviinta.

Simon ii imprumuta lui Harry un costum sifonat, o camasa curata cu guler lat si o pereche de ochelari de soare mari. Se urcara in Mercedes si mersera in sus pe Finnmarkgata. La semaforul de pe Carl Berners, Simon cobori geamul la masina si striga la barbatul care statea in fata unui chiosc si fuma trabuc. Harry avu sentimentul vag ca-l mai vazuse undeva. Stia din experienta ca acest sentiment insemna adesea ca omul are cazier. Barbatul rase si striga ceva inapoi, dar Harry nu intelese.

- O cunostinta? intreba el.

- Un om de legatura, zise Simon.

- Un om de legatura, repeta Harry privind inspre masina de politie care astepta la semafor, de partea cealalta a intersectiei.

Simon intoarse spre vest, catre spitalul Ulleal.

- Spune-mi, zise Harry. Ce fel de oameni de legatura are Raskol in Moscova de sunt in stare sa gaseasca o anume persoana intr-un oras de douazeci de milioane de oameni asa? Harry pocni din degete. Din mafia ruseasca?

Simon rase.

- Poate. Daca nu ai pe cineva care sa se priceapa mai bine la gasit per­soane.

- KGB-ul?

- Daca-mi aduc eu bine aminte, prietene, nu mai exista.

Simon rase si mai tare.

- Expertul in Rusia din POT mi-a spus ca fostul KGB inca mai conduce spectacolul.

Simon dadu din umeri.

- Servicii, prietene. Si servicii intoarse. Despre asta e vorba, la urma urmei.

Harry cerceta strada. O camioneta ii depasi. O pusese pe Tess - fata cu ochi caprui care il trezise - sa se duca in Toyen si sa-i cumpere Dagbladet si Verdens Gang, dar nu scria in nici unul din ele despre vreun politist cautat. Asta nu insemna ca putea sa se duca oriunde, pentru ca, daca nu se insela, fiecare masina de politie avea cate o poza de-a lui.

Harry se duse repede la usa, baga cheia de la Raskol in yala si rasuci. Incerca sa nu faca zgomot pe hol. Langa usa lui Astrid Monsen era un ziar. Odata intrat in apartamentul Annei, inspira profund si inchise incet usa dupa el.

"Nu te gandi la ce cauti."

In apartament era un aer inchis. Se duse in ultima camera. Nimic nu fusese atins de la ultima lui vizita. Praful dansa in lumina soarelui care se revarsa pe geam, luminand cele trei portrete. Statu si le privi. Capetele distorsionate aveau ceva ciudat de familiar. Se apropie de ele si isi trecu varful degetelor peste urmele de vopsea. Daca ii spuneau ceva, nu intelegea despre ce e vorba.

Se duse in bucatarie.

Mirosea a gunoi si a ulei descompus. Deschise fereastra si se uita la farfuriile si tacamurile din chiuveta. Fusesera puse in apa, dar nu si spalate. Racai mancarea intarita cu o furculita. Dezlipi o bucatica rosie de sos. O puse in gura. Ardei japonez.

Doua pahare mari de vin in spatele unei tigai largi. Unul din ele avea un sediment rosu in timp ce celalalt parea nefolosit. Harry baga nasul in el, dar nu mirosea a nimic. Langa paharele de vin erau doua pahare obisnuite de apa. Gasi un servet de vase, asa ca putu sa ridice paharele la lumina fara sa lase amprente. Unul era curat, celalalt era lipicios. Racai paharul cu unghia si o baga in gura. Zahar. Cu gust de cafea. Coca-cola? Harry inchise ochii. Vin si cola? Nu. Apa si vin pentru o singura persoana. Cola si un pahar nefolosit pentru cealalta. Inveli paharul in servet si il puse in buzunarul de la haina. Din impuls, se duse in baie, desuruba capacul bazinului si pipai in interior. Nimic.

Inapoi pe strada, vazu ca norii se mutasera dinspre apus si aerul era incarcat. Harry isi musca buza. Lua o hotarare si se indrepta spre bulevardul Vibes.

Harry il recunoscu imediat pe tanarul din spatele tejghelei din lacatuserie.

- Buna dimineata, sunt de la politie, zise Harry sperand ca baiatul nu-i va cere legitimatia care era in jacheta, acasa la Vigdis Albu, in Slem­dal.

Baiatul puse ziarul jos.

- Stiu.

Pret de o secunda, panica puse stapanire pe Harry.

- Imi aduc aminte ca ati venit aici sa ridicati o cheie. Baiatul ii zambi. Imi tin minte toti clientii.

Harry tusi.

- Pai nu sunt chiar un client.

- Nu?

- Nu, cheia nu era pentru mine. Dar nu de asta.

- Ba cu siguranta era, il intrerupse baiatul. Era o cheie unica, nu?

Harry incuviinta. Vazu cu coada ochiului o masina de politie care trecea incet.

- Despre acest tip de chei voiam sa te intreb. Ma intrebam cum poate cineva din exterior sa faca rost de o copie a unei chei unice precum aceasta. O cheie Trioving, de exemplu.

- Nu poate, replica baiatul cu convingerea unuia care citeste reviste de stiinta ilustrate. Doar Trioving poate sa faca o copie care sa mearga. Asa ca singura modalitate e sa falsifici autorizatia scrisa a administratiei blocului. Dar chiar si asa vei fi descoperit cand vii dupa cheie pentru ca o sa iti cerem buletinul si o sa-l verificam cu lista proprietarilor din bloc.

- Dar eu insumi am ridicat o asemenea cheie unica. Si era o cheie pentru o alta persoana.

Baiatul se incrunta.

- Nu, imi amintesc bine ca mi-ati aratat buletinul si am verificat numele. A cui cheie credeti ca ati ridicat?

Harry vazu in geamul de la usa aceeasi masina de politie care trecea in directie opusa.

- Las-o balta. Se mai poate obtine o copie si altfel?

- Nu. Trioving, cei care matriteaza aceste chei, primesc comenzi doar de la agenti autorizati, ca noi. Si, asa cum am spus, verificam documentatia si tinem sub supraveghere comenzile de chei pentru proprietati comune si asociatii de locatari. Sistemul ar trebui sa fie foarte sigur.

- Asa pare, da. Harry isi freca fata iritat. Am sunat cu ceva timp in urma si mi s-a spus ca o femeie care locuieste in Sorgenfrigata a primit trei chei ale apartamentului ei. Una a fost gasita in apartament, a doua a fost lasata electricianului care trebuia sa repare ceva, iar pe a treia am gasit-o in alta parte. Adevarul e ca nu cred ca ea a comandat cea de-a treia cheie. Poti sa verifici asta?

Baiatul dadu din umeri.

- Sigur ca pot, dar de ce nu o intrebati pe ea?

- Cineva a impuscat-o in cap.

- Ups, zise baiatul fara sa tresara.

Harry ramase nemiscat. Simti ceva. Un fior. Poate curent de la usa? Suficient sa-i faca parul maciuca. Sunetul unei incercari de a tusi. Nu auzise pe nimeni intrand. Fara sa se intoarca, incerca sa vada cine era, dar era imposibil din acel unghi.

- Politia, zise o voce tare si ascutita in spatele lui.

Harry inghiti in sec.

- Da? facu baiatul privind peste umarul lui Harry.

- Sunt afara, continua vocea. Zic ca batranei de la numarul 14 i-a fost sparta casa. Are nevoie de o yala noua imediat, asa ca ma intrebam daca poti sa trimiti pe cineva pronto.

- Poti sa te duci tu, Alf. Eu am treaba, dupa cate vezi.

Harry asculta atent pana cand pasii se indepartara.

- Anna Bethsen, se auzi soptind. Poti verifica daca a ridicat personal toate cheile?

- Nu e nevoie. Cu siguranta asa a fost.

Harry se apleca peste tejghea.

- Poti totusi sa verifici?

Baiatul ofta din rarunchi si disparu in camaruta din spate. Se intoarse cu un dosar si frunzari prin el.

- Convingeti-va singur, zise el. Aici, aici si aici.

Harry recunoscu formularele de primire. Erau identice cu cele pe care le semnase el cand venise dupa cheia Annei. Dar toate formularele erau semnate de Anna. Era pe punctul sa intrebe unde era formularul cu semnatura lui cand privirea ii cazu pe date.

- Zice aici ca ultima cheie a fost ridicata in august, zise el. Dar asta e cu mult inainte sa vin eu aici si.

- Da?

Harry se uita in gol.

- Multumesc, zise el. Am gasit ce aveam nevoie.

Afara, vantul se intetise. Harry suna de la una dintre cabinele telefonice din Valkyrie plass.

- Beate?

Doi pescarusi zburau in vant deasupra turnului Scolii de Marina si pluteau acolo. Sub pescarusi se intindea fiordul Osloului, care devenise de un negru-verzui amenintator, si Ekebergul, unde cei doi oameni de pe plaja pareau doar niste puncte.

Harry terminase de povestit despre Anna Bethsen. Despre cand se cunoscusera. Despre ultima seara, atat cat isi amintea. Despre Raskol. Beate ii povestise ca reusisera sa dea de urma laptopului. Fusese cumparat in urma cu trei luni de zile din magazinul Expert de langa cinematograful Colosseum. Garantia era pe numele Annei Bethsen. Si telefonul mobil la care era conectat era cel pe care Harry pretindea ca il pierduse.

- Urasc tipetele pescarusilor, zise Harry.

- Doar asta ai de spus?

- In acest moment - da.

Beate se ridica de pe banca.

- N-ar trebui sa fiu aici, Harry. N-ar fi trebuit sa ma suni.

- Dar esti aici. Harry renunta sa mai incerce sa aprinda bricheta. Era prea puternic vantul. Inseamna ca ma crezi. Nu-i asa?

Beate isi ridica doar bratele in aer, suparata.

- Nu stiu mai multe decat stii tu, zise Harry. Nici macar nu stiu sigur ca nu eu am impuscat-o pe Anna.

Pescarusii se despartira si executara o rotatie eleganta in bataia vantului.

- Mai spune-mi o data ce stii, ii ceru Beate.

- Stiu ca tipul a facut cumva rost de cheile de la apartamentul Annei, asa ca a putut sa intre si sa iasa in noaptea crimei. Cand a plecat, a luat cu el laptopul Annei si telefonul meu mobil.

- Ce cauta telefonul tau in apartamentul Annei?

- Probabil ca mi-a cazut din buzunarul hainei in timpul serii. Asa cum ti-am spus, am fost putin cam ametit.

- Si apoi?

- Planul lui initial era simplu. Sa mearga cu masina in Larkollen dupa crima si sa puna cheia pe care o folosise in cabana lui Arne Albu. Sa o puna la un breloc cu initialele AA, ca sa nu mai fie vreo indoiala. Dar cand mi-a gasit telefonul, si-a dat brusc seama ca poate schimba putin planul. Sa faca sa para ca eu am ucis-o pe Anna si apoi am aranjat sa para ca Arne Albu e de vina. Mi-a folosit apoi telefonul mobil pentru a se conecta la un server in Egipt si a inceput sa-mi trimita e-mailuri in asa fel incat cel care le trimitea sa fie imposibil de depistat.

- Si daca era depistat, ducea la.

- Mine. Dar eu nu as fi descoperit ca e ceva in neregula pana nu primeam urmatoarea factura de la Telenor. Probabil nici atunci, de vreme ce nu le citesc cu atentie.

- Sau cand iti intrerupeai abonamentul pentru ca ti-ai pierdut telefonul.

- Hm. Harry sari de pe banca si incepu sa se plimbe incoace si incolo. Ce e mai dificil de inteles e cum a intrat in boxa mea de la subsol. Nu s-au gasit urme de efractie si nimeni din bloc nu a vazut vreun infractor. Cu alte cuvinte, cu siguranta a avut o cheie de vreme ce folosim sistemul de chei unice care se potrivesc la usa de la intrare, la mansarda, la subsol si la apartament, dar nu-i usor sa faci rost de asa ceva. Si cheia de la apartamentul Annei e tot o astfel de cheie unica.

Harry se opri si se uita spre sud. Inspre fiord se indrepta un cargou mare si verde.

- La ce te gandesti? intreba Beate.

- Ma gandeam daca sa te rog sa verifici niste nume pentru mine.

- Mai bine nu, Harry. Nici macar n-ar trebui sa fiu aici, asa cum am zis.

- Si ma intrebam de unde ai vanataile astea.

Ea isi duse mana la gat.

- De la antrenamente. Judo. Te mai gandeai la altceva?

- Ma gandeam daca ai putea sa-i dai asta lui Weber. Harry scoase din buzunar paharul invelit in servet. Roaga-l sa caute amprente si sa le compare cu ale mele.

- Le are pe ale tale?

- Cei de la Investigatii au amprentele tuturor celor care cerceteaza scena crimei. Si roaga-l sa analizeze ce a fost in pahar.

- Harry. incepu ea pe un ton dojenitor.

- Da?

Beate ofta si lua pachetul.

- Lasesmeden AS, zise Harry.

- Asta ce inseamna?

- Daca te razgandesti in legatura cu verificatul numelor, poti sa vezi lista angajatilor de la Lasesmeden. E o firma mica de lacatuserie.

Ea isi lua o expresie resemnata.

Harry dadu din umeri.

- Daca ii dai paharul lui Weber, voi fi mai mult decat multumit.

- Unde sa iau legatura cu tine cand va avea Weber rezultatele?

- Chiar vrei sa stii? zambi Harry.

- Vreau sa stiu cat mai putine. Ma contactezi tu, da?

Harry isi stranse mai tare jacheta in jurul corpului.

- Mergem?

Beate incuviinta, dar nu se misca. Harry ridica din sprancene.

- Ceea ce ti-a scris, zise ea. Chestia despre supravietuirea celor mai razbunatori. Crezi ca e adevarat, Harry?

Harry isi intinse picioarele in patul mic din caravana. Zgomotul masinilor de pe Finnmarkgata ii amintira lui Harry de copilaria lui din Oppsal, cand statea in pat si asculta traficul. Cand mergeau vara la bunicul, in tacerea din Andalsnes, singurul lucru de care ii era dor era bazaitul continuu si somnolent al masinilor intrerupt doar de cate o motocicleta, o teava de esapament sau de sirena indepartata a politiei.

Se auzi o bataie in usa. Era Simon.

- Tess vrea sa-i spui si diseara o poveste inainte de culcare, zise el intrand.

Harry ii povestise cum invatase cangurul sa sara si fusese rasplatit cu o imbratisare inainte de culcare de catre toti copiii.

Cei doi fumara in tacere. Harry arata spre fotografia de pe perete.

- E Raskol si fratele lui, nu? Stefan, tatal Annei?

Simon incuviinta.

- Unde e acum Stefan?

Simon ridica din umeri, nu prea interesat, iar Harry isi dadu seama ca subiectul e tabu.

- Par buni prieteni in fotografie, zise Harry.

- Erau ca gemenii siamezi. Prieteni. Raskol a facut de doua ori inchisoare pentru el. Simon rase. Vad ca esti uimit, prietene. E o traditie. Nu intelegi? E o onoare sa preiei pedeapsa tatalui sau a fratelui.

- Politia nu are aceeasi parere.

- Nu l-au putut deosebi pe Raskol de Stefan. Niste tigani frati. Nu prea usor pentru politia norvegiana. Rase si ii intinse lui Harry o tigara. Mai ales cand sunt mascati.

Harry trase o data din tigara si se uita in intuneric.

- Ce i-a despartit?

- Tu ce crezi? Simon isi deschise ochii larg cu un gest teatral. Bineinteles ca o femeie.

- Anna?

Simon nu raspunse, dar Harry isi dadu seama ca Simon se mai inmuiase.

- Din cauza ca Stefan nu a mai vrut sa aiba de a face cu Anna pentru ca ea traia cu un gadjo?

Simon isi stinse tigara si se ridica.

- Nu din cauza Annei, ci din cauza mamei Annei. Noapte buna, Spiuni.

- Hm. O ultima intrebare?

Simon se opri.

- Ce inseamna spiuni?

Simon rase incet.

- E o prescurtare de la spiuni german - spion german. Dar stai linistit prietene, nu e o jignire. In unele parti isi boteaza baietii cu numele asta.

Apoi inchise usa si disparu.

Vantul incetase si nu se mai auzea acum decat bazaitul traficului de pe Finnmarkgata. Si totusi, Harry nu putu sa adoarma.

Beate statea in pat si asculta masinile de afara. Cand era copil, adormea adesea in timp ce el ii spunea povesti. Povestile pe care i le spunea el nu erau in nici o carte; le inventa in timp ce povestea. Nu erau niciodata la fel, desi uneori aveau acelasi inceput si aveau aceleasi personaje: doi hoti rai, un tatic destept si fiica lui cea curajoasa. Si mereu se terminau la fel, cu hotii care ajungeau dupa gratii.

Beate nu-si amintea sa-l fi vazut pe tatal ei citind. Cand mai crescuse, isi daduse seama ca tatal ei suferea de ceva ce se numea dislexie. Daca n-ar fi suferit de aceasta boala, ar fi fost avocat, zicea mama ei. "Asa cum vrem sa fii tu."

Dar povestile nu erau cu avocati, si cand Beate ii spusese mamei ca fusese acceptata la Academia de Politie, mama ei plansese.

Beate tresari si se trezi. Cineva sunase la usa. Mormai si se dadu jos din pat.

- Eu sunt, zise o voce la interfon.

- Ti-am spus ca nu vreau sa ne mai vedem, zise Beate tremurand sub halatul subtire. Pleaca.

- Plec dupa ce imi cer scuze. N-am fost eu. Eu nu sunt asa. Pur si sim­plu. mi-am pierdut controlul. Te rog, Beate, doar cinci minute.

Ea ezita. Avea inca gatul teapan, iar Harry observase vanataile.

- Am un cadou, zise vocea.

Ea ofta. Oricum s-ar fi intalnit cu el pana la urma. Mai bine sa lamureasca lucrurile aici decat la serviciu. Apasa pe buton, isi stranse halatul si astepta in usa, ascultandu-i pasii pe scari.

- Buna, zise el cand o vazu si ii zambi.

Un zambet larg si alb, a la David Hasselhoff.

CIRCUMVOLUTIA TEMPORO-OCCIPITALA LATERALA

Tom Waaler ii dadu cadoul, avand mare grija sa nu o atinga pentru ca ea avea aerul unei antilope speriate, iar animalele de prada simt asta. In schimb, intra in sufragerie si se aseza pe canapea. Ea il urma si ramase in picioare. El se uita in jur. La intervale regulate de timp, se ducea la diverse tinere acasa si apartamentele lor erau mobilate mai mult sau mai putin la fel. Intime, dar lipsite de originalitate, confortabile, dar terne.

- Nu-l desfaci? intreba el.

Ea facu cum ii spuse.

- Un CD, zise ea mirata.

- Nu orice CD, zise el. Purple Rain. Pune-l si o sa intelegi.

O studie in timp ce ea dadea drumul la un radiocasetofon jalnic pe care ea si toate celelalte il numeau stereo. Despre Froken Lonn nu se putea spune ca arata bine. Dar era draguta in felul ei. Corpul nu era prea incitant, nu avea prea multe rotunjimi pe care sa pui mana, dar era zvelt si bine intretinut. Ii placuse ce-i facuse si aratase un entuziasm sanatos. Cel putin primele dati cand el o luase mai piano. Da, de fapt nu fusese doar prima data. Destul de surprinzator, pentru ca ea nu era deloc genul lui.

Apoi, intr-o seara, ii servise tacamul complet, iar ea - ca marea majoritate a femeilor cu care fusese - nu fusese chiar pe aceeasi lungime de unda. Ceea ce facea toata treaba si mai incitanta, dar insemna, in general, ca e ultima intalnire. Iar asta nu-l deranja prea tare. Beate ar trebui sa fie fericita; ar fi putut sa fie mult mai rau. Cu cateva seri inainte, din senin, ii spusese unde il vazuse prima data.

"In Grunerlokka, zisese ea. Era seara si erai intr-o masina rosie. Strazile erau pline de oameni, iar geamul masinii tale era coborat. Era iarna. Anul trecut."

Fusese foarte uimit. Mai ales ca singura seara in care tinea minte ca a fost in Grunerlokka iarna trecuta fusese in seara de sambata, cand o trimisesera pe Ellen Gjelten pe lumea cealalta.

"Tin minte chipurile, zisese ea cu un zambet triumfator cand ii vazuse reactia. Circumvolutie temporo-occipitala laterala. Este partea din creier care recunoaste forma fetelor. A mea e anormala. Ar fi trebuit sa dau spectacole la balci."

"Inteleg, zisese el. Ce altceva iti mai amintesti?"

"Vorbeai cu cineva."

Se sprijinise pe coate, se aplecase peste ea si ii mangaiase gatul cu degetul mare. Ii simtise bataia pulsului; era ca o caprioara speriata. Sau simtise oare propriul lui puls?

"Banuiesc ca tii minte si celalalt chip, nu?" intrebase el cu mintea deja in alerta. Mai stia cineva ca ea venise acolo in seara asta? Isi tinuse gura despre relatia lor, asa cum o rugase? Mai avea saci mari de plastic sub chiuveta?

Se intorsese spre el, zambindu-i mirata: "Ce vrei sa spui?"

"Ai recunoaste cealalta persoana daca i-ai vedea fotografia?"

Ea il privise lung. Il sarutase circumspecta.

"Deci?" zisese el, scotandu-si si cealalta mana de sub cuvertura.

"Nu. Era cu spatele la mine."

"Dar tii minte cu ce era imbracat? Daca ar trebui sa-l identifici, sa zicem?" Ea clatinase din cap. "Circumvolutia temporo-occipitala laterala recunoaste doar fete. Restul creierului meu e absolut normal."

"Dar tii minte culoarea masinii in care eram?"

Ea rasese si se ghemuise langa el. "Asta inseamna ca mi-a placut ce-am vazut, nu?"

Isi luase mana pe furis de pe gatul ei.

Doua seri mai tarziu, ii oferise spectacolul complet. Iar ei nu-i placuse ceea ce fusese obligata sa vada. Sau sa auda. Sau sa simta.

Din boxe bubuira primele versuri din When Doves Cry.

Ea dadu volumul mai incet.

- Ce vrei? il intreba si se aseza in fotoliu.

- Asa cum ti-am zis. Sa-mi cer scuze.

- Ai facut-o. Asa ca hai sa punem punct. Casca demonstrativ. Tocmai ma pregateam sa ma culc, Tom.

Simti ca il cuprinde furia. Nu o ceata rosie care distorsioneaza lucrurile si le intuneca, ci un val de caldura alb care straluceste si aduce claritate si energie.

- Bine, sa trecem la afaceri. Unde e Harry Hole?

Beate rase. Prince scoase un strigat cu o voce de falset.

Tom inchise ochii, simti ca devine mai puternic, din ce in ce mai puternic din cauza furiei ce ii curgea prin vene ca o apa linistitoare si rece.

- Harry te-a sunat in seara in care a disparut. Ti-a trimis e-mailurile primite. Esti persoana lui de contact, singura in care poate avea incredere acum. Unde e?

- Sunt foarte obosita, Tom. Se ridica. Daca mai ai alte intrebari la care mi-e imposibil sa-ti raspund, iti propun sa mi le pui maine.

Tom Waaler nu se clinti.

- Am avut azi o discutie interesanta cu un ofiter de la inchisoarea din Botsen. Harry a fost acolo seara trecuta, chiar sub nasul nostru, in timp ce il cautam impreuna cu jumatate din politie. Stiai ca Harry e in legatura cu Raskol?

- Habar nu am despre ce vorbesti sau ce legatura are cu cazul.

- Nici eu, dar iti sugerez sa te asezi, Beate. Si sa asculti o povestioara care cred ca te va face sa te razgandesti in privinta lui Harry si a amicilor lui.

- Raspunsul e nu, Tom. Iesi.

- Nici macar daca e si tatal tau in poveste?

Ii surprinse tresarirea din coltul gurii si stiu ca punctase.

- Am surse care sunt - cum sa ma exprim? - inaccesibile unui politist obisnuit, adica stiu ce s-a intamplat cu tatal tau cand a fost impuscat in Ryen. Si stiu si cine l-a impuscat.

Ea il privea cu gura cascata.

Waaler rase.

- Nu erai pregatita pentru asta, nu?

- Minti.

- Tatal tau a fost ucis cu un Uzi, sase gloante direct in piept. Asa cum scrie in raport, a intrat in banca sa negocieze, chiar daca era singur, neinarmat si nu avea ce sa negocieze prin urmare. Tot ce putea spera sa faca era sa ii faca pe spargatori agresivi si sa ii enerveze. O gafa enorma. De neinteles. Mai ales ca tatal tau era legendar pentru profesionalismul lui. De fapt, il insotea un coleg, un tanar politist promitator de la care se asteptau lucruri marete, o stea in devenire. Dar nu mai avusese niciodata de-a face cu o spargere de banca pe viu si cu siguranta nici cu spargatori inarmati cum trebuie. Acesta era dornic sa stea in preajma ofiterilor superiori lui si ar fi trebuit in acea zi sa-l duca acasa cu masina pe tatal tau dupa munca. Asa ca tatal tau soseste in Ryen cu o masina despre care raportul nu mentioneaza ca nu e a tatalui tau. Aceea era in garaj, acasa la tine, la Beate si la mamica ei, atunci cand ati primit vestea.

Vedea cum venele gatului i se umfla, devenind groase si albastre.

- Du-te dracu', Tom.

- Vino aici si asculta povestioara taticului, zise el si batu cu palma langa el. Pentru ca o sa-ti povestesc cu glas duce si chiar cred ca trebuie sa auzi asta.

Ea facu un pas in fata in sila, doar unul.

- Bine, zise Tom. In aceasta zi din - oare cand era, Beate?

- Iunie, sopti ea.

- Da, iunie. Ei aud stirea prin statie, banca e in apropiere, se duc acolo si se posteaza, inarmati, afara. Ofiterul cel tanar si inspectorul cu experienta. Fac totul ca la carte, asteapta intariri sau sa iasa spargatorii din banca. Nici nu viseaza sa intre in banca. Pana cand apare in pragul usii un barbat cu un pistol la tampla unei angajate a bancii. Il striga pe tatal tau pe nume. Barbatul i-a vazut stand afara si l-a recunoscut pe inspectorul Lonn. Striga ca nu o va rani pe femeie, dar are nevoie de un ostatic. Daca Lonn vrea sa vina in locul ei, ei nu au nimic impotriva. Dar trebuie sa arunce arma si sa intre singur in banca pentru a face schimbul. Iar tatal tau ce face? Se gandeste. Trebuie sa se gandeasca repede. Femeia e in stare de soc. Oamenii pot sa moara din cauza socului. Se gandeste la propria sotie, la mama ta. O zi de iunie, vinerea, urma weekendul. Iar soarele. oare soarele stralucea, Beate?

Ea incuviinta.

- Se gandeste cat de cald trebuie sa fie in banca. Presiunea. Disperarea. Apoi se hotaraste. Ce decizie ia? Ce decizie ia, Beate?

- Sa intre, sopti ea cu emotie in voce.

- Intra. Waaler cobori vocea. Inspectorul Lonn intra si ofiterul asteapta. Asteapta intariri. Asteapta ca femeia sa iasa. Asteapta sa-i spuna cineva ce are de facut, sau sa afle ca totul nu-i decat un vis sau un exercitiu de instructie si ca poate sa plece acasa pentru ca e vineri si soarele straluceste. In schimb, aude. Waaler imita zgomotul de pistol cu limba lipita de bolta palatina. Tatal tau cade peste usa de la intrare, care se deschide, iar el e trantit pe jos, jumatate inauntru si jumatate afara. Cu sase gloante in piept.

Beate se prabusi pe scaun.

- Tanarul ofiter il vede pe inspector zacand acolo si acum stie ca nu e un exercitiu de instructie. Nici un vis. Chiar au arme automate si chiar impusca cu sange-rece politisti. E mai inspaimantat decat a fost vreodata sau decat va fi. A citit despre lucrurile astea, a avut note bune la psihologie, dar ceva nu merge. E cuprins de panica despre care a scris atat de bine la examen. Se urca in masina si porneste. Merge si merge pana ajunge acasa, unde il intampina tanara si proaspata lui sotie care e suparata pentru ca a intarziat la cina. Isi incaseaza perdaful in picioare, ca un scolar, si ii promite ca nu se va mai intampla si se asaza la masa. Dupa ce mananca, se uita la televizor. Un reporter spune ca un politist a fost impuscat in timpul spargerii unei banci. Tatal tau e mort.

Beate isi ascunde fata in maini. O napadisera amintirile. Intreaga zi. Soarele rotund privind cu o curiozitate mirata pe cerul albastru si fara sens. Si se gandise ca totul e doar un vis.

- Cine ar putea fi spargatorii? Cine stie cum il cheama pe tatal tau, cine stie cum s-a desfasurat toata scena, cine stie ca din cei doi politisti de afara, inspectorul Lonn e cel care reprezinta o amenintare? Cine e asa de calm si de calculat incat il poate pune pe tatal tau intr-o dilema si stie ce alegere va face acesta? Ca sa-l poata impusca si sa faca ce vrea el cu tanarul politist inspaimantat? Cine e el, Beate?

Lacrimile ii curgeau printre degete.

- Ras. pufni ea.

- Nu te-am auzit, Beate.

- Raskol.

- Da, Raskol. El si doar el. Tovarasul lui e furios. Doar sunt spargatori, nu ucigasi, zice el. Dar e destul de prost incat sa il ameninte ca se preda si ca il va turna pe Raskol. Din fericire pentru el, reuseste sa fuga din Norvegia inainte ca Raskol sa puna mana pe el.

Beate suspina. Waaler astepta.

- Stii care e cel mai ciudat lucru in toata povestea? Ca ai permis ucigasului tatalui tau sa te pacaleasca. Cum a facut si tatal tau.

Beate ridica privirea.

- Ce. ce vrei sa spui?

Waaler dadu din umeri.

- Tu ii ceri lui Raskol sa ti-l indice pe ucigas. Iar el e pe urmele cuiva care il ameninta ca va depune marturie impotriva lui intr-un proces de omucidere. Deci ce face? Bineinteles ca indica aceea persoana.

- Lev Grette?

Isi șterse lacrimile.

- De ce nu? Ca sa poti sa-l ajuti sa-l gaseasca. Am citit ca l-ai gasit pe Grette atarnand de o sfoara. Ca se sinucisese. Eu n-as paria pe asta. N-as fi surprins sa fi ajuns cineva acolo inaintea ta.

Beate tusi.

- Uiti cateva detalii. In primul rand, am gasit un biletel de adio. Lev nu a lasat prea multe lucruri scrise de mana lui, dar am vorbit cu fratele lui care a scos dintr-un pod din Disengrenda cateva caiete vechi de scoala de-ale lui Lev. Le-am dus lui Jean Hue, expertul grafolog din Kripos, iar el a confirmat ca biletul a fost scris de Lev. In al doilea rand, Raskol e deja la inchisoare. S-a predat singur. Si clar ca nu a facut asta cu intentia de a ucide si de a evita pedeapsa.

Waaler scutura din cap.

- Esti o fata desteapta, dar, ca si tatal tau, nu te pricepi la psihologie. Nu intelegi cum functioneaza mintea unui criminal. Raskol nu e la inchisoare; sta doar temporar la Botsen. O condamnare pentru ucidere ar schimba situatia. Pana una-alta, tu il protejezi. Si pe prietenul lui, Harry Hole, la fel.

Se apleca in fata si-i puse mana pe umar.

- Imi cer scuze daca a fost dureros, Beate, dar acum stii. Tatal tau s-a comportat ca la carte. Iar Harry lucreaza cu omul care l-a ucis. Deci ce zici? Sa-l cautam pe Harry impreuna?

Beate stranse din ochi si isi stoarse ultima lacrima. Apoi deschise iar ochii. Waaler ii intinse o batista, iar ea o lua.

- Tom, zise ea. Trebuie sa-ti explic ceva.

- Nu e nevoie. Waaler ii mangaie mana. Inteleg. E un conflict din cauza devotamentului. Imagineaza-ti ce ar fi facut tatal tau. Asta se numeste sa fii profesionist.

Beate il studie. Apoi incuviinta incet. Inspira. Chiar in acea clipa suna telefonul.

- Nu raspunzi? intreba Waaler dupa ce telefonul suna de trei ori.

- E mama, zise Beate. O sun eu peste treizeci de secunde.

- Treizeci de secunde?

- De atat am nevoie ca sa-ti spun ca, daca as sti unde e Harry, tu ai fi ultima persoana careia i-as spune. Ii intinse batista. Iar tu poti sa te incalti si sa pleci.

Tom Waaler simti pe sira spinarii si pe gat cum furia se ridica precum un gheizer. Savura o clipa sentimentul inainte sa o apuce cu o mana si sa o traga sub el. Ea gafai si se impotrivi, dar el stiu ca ii simtea erectia si ca buzele pe care le strangea acum atat de tare se vor deschide in curand.

Dupa ce telefonul suna de sase ori, Harry inchise si iesi din cabina telefonica, lasand-o sa intre pe fata care astepta. Se intoarse cu spatele la Kjol­berggata, contra vantului, isi aprinse o tigara si sufla fumul inspre parcare si inspre caravane. Era intr-adevar ciudat. Era acolo, la o aruncatura de bat de Sectia de Investigatii, intr-o parte, de sediul politiei in cealalta parte si de caravana in a treia parte. Imbracat in costum de tigan. Cautat de politie. Sa mori de ras, nu alta.

Harry clantani din dinti. Se intoarse intr-o parte cand o masina de politie trecu pe strada circulata mai mult de masini decat de oameni. Nu putuse sa doarma. Nu putea sa suporte sa stea degeaba cand ceasul ticaia. Strivi mucul de tigara cu calcaiul si se pregati sa plece cand vazu ca nu mai era nimeni in cabina telefonica. Se uita la ceas. Aproape miezul noptii; ciudat ca nu era acasa. Poate ca dormea si nu auzise telefonul la timp? Forma din nou numarul. Ii raspunse imediat:

- Beate.

- Sunt Harry. Te-am trezit?

- A. da.

- Scuze. Sa te sun maine?

- Nu, e bine acum.

- Esti singura?

Tacere.

- De ce intrebi?

- Pari asa. nu, las-o balta. Ai aflat ceva?

O auzi inghitind, ca si cum ar fi incercat sa-si traga rasuflarea.

- Weber a verificat amprentele de pe pahar. Cele mai multe sunt ale tale. Analiza sedimentului din pahar ar trebui sa fie gata in cateva zile.

- Grozav.

- In ceea ce priveste laptopul din boxa ta, s-a dovedit ca are un program special care iti permite sa programezi data si ora cand vrei sa fie trimis un e-mail. Ultima schimbare a fost facuta in ziua in care a murit Anna.

Harry nu mai simti vantul rece.

- Asa ca e-mailurile pe care le-ai primit erau gata si asteptau sa fie trimise conform programarii, zise Beate. Asta explica de ce vecinul tau pakistanezul a vazut laptopul in magazie de mult timp.

- Vrei sa zici ca a functionat de unul singur in tot acest timp?

- Racordate, laptopul si telefonul mobil se descurca foarte bine.

- La dracu'! Harry se plesni peste frunte. Dar asta inseamna ca tipul care a programat laptopul a anticipat totul. Toata porcaria asta a fost un spectacol cu marionete, iar noi am fost marionetele.

- Asa se pare, Harry?

- Sunt aici. Incerc doar sa pricep. Nu, mai bine sa o las balta deocamdata, e prea mult pentru o singura data. Dar numele firmei pe care ti l-am dat?

- Firma, da. Ce te face sa crezi ca am aflat ceva in legatura cu asta?

- Nimic. Pana nu ai spus tu ce-ai spus.

- Dar n-am zis nimic.

- Nu, dar felul in care ai spus-o era foarte promitator.

- A, da?

- Ai aflat ceva, nu?

- Am aflat ceva.

- Haide!

- I-am sunat pe contabilii cu care lucreaza lacatuseria si am rugat-o pe o doamna sa-mi trimita numerele de asigurare ale celor care lucreaza acolo. Patru lucreaza cu norma intreaga, iar doi cu jumatate de norma. Am trecut numerele prin registrul de caziere si de siguranta sociala. Cinci dintre ei au un cazier fara pata. Dar unul.

- Da?

- Are o lista intreaga. Mai ales droguri. A fost acuzat de trafic de heroina si morfina, dar a fost condamnat doar pentru posesia unor cantitati mici. A facut inchisoare pentru efractie si pentru doua spargeri grave.

- Violenta?

- A folosit o arma in timpul unuia dintre jafuri. Nu a tras, dar era incarcata.

- Perfect. El e omul nostru. Esti un inger. Cum il cheama?

- Alf Gunnerud. Treizeci de ani, necasatorit. Strada Thor Olsens numarul 9. Se pare ca locuieste singur.

- Inca o data numele si adresa.

Beate repeta.

- Hm. E incredibil ca Gunnerud s-a putut angaja la o lacatuserie cu un asemenea cazier.

- Proprietarul se numeste Birger Gunnerud.

- Da, inteleg. Esti sigura ca totul e in ordine?

Tacere.

- Beate?

- Totul e in ordine, Harry. Ce-o sa faci?

- Ma gandeam sa-l vizitez acasa. Sa vad daca gasesc ceva interesant. Daca gasesc, o sa te sun din apartamentul lui ca sa poti trimite o masina sa adune probele conform regulamentului.

- Cand te duci?

- De ce?

Din nou tacere.

- Ca sa fiu sigura ca sunt acasa cand o sa ma suni.

- Maine la unsprezece. Sper ca va fi la serviciu la ora aia.

Dupa ce inchise, Harry ramase uitandu-se la cerul innorat ce se arcuia deasupra orasului precum un dom. Auzise o muzica in fundal. Slab, dar fusese suficient. Purple Rain a lui Prince.

Baga o fisa in telefon si suna la informatii.

- Numarul de telefon pe numele Alf Gunnerud.

Taxiul luneca prin noapte ca un peste negru si tacut, printre semafoare, pe sub lampile de pe strazi si indicatorul ce arata centrul orasului.

- Nu ne putem intalni asa la nesfarsit, zise Oystein.

Se uita in oglinda si il privi pe Harry cum se imbraca cu puloverul negru pe care i-l adusese de acasa.

- Ai ranga? intreba Harry.

- E in portbagaj. Daca tipul e acasa?

- Oamenii care sunt acasa raspund in general la telefon.

- Dar daca vine acasa cat timp esti acolo?

- Atunci fa cum ti-am spus: claxoneaza de doua ori.

- Bine, bine, dar nu stiu cum arata tipul.

- Ti-am spus, are in jur de treizeci de ani. Daca vezi pe cineva care corespunde intrand la numarul 9, atunci claxoneaza.

Oystein opri langa un indicator pe care scria PARCATUL INTERZIS, pe strada poluata, aglomerata si intortocheata la care se face referire la pagina 265 a unei carti prafuite intitulate Parintii orasului IV aflate in biblioteca din apropiere descrisa ca fiind "strada extrem de posaca si de neatragatoare ce poarta numele Thor Olsens". Dar, in acea noapte, lui Harry ii convenea de minune acest lucru. Zgomotul, masinile care treceau si intunericul ii camuflau pe el si taxiul care il astepta.

Harry strecura ranga pe maneca jachetei de piele si traversa strada in graba. Spre usurarea sa, vazu ca afara la numarul 9 erau cel putin douazeci de sonerii. Asta ii oferea multe alternative daca nu-i reusea din prima. Numele lui Alf Gunnerud era al doilea in dreapta jos. Ridica privirea spre aripa dreapta a cladirii. Ferestrele de la etajul patru nu erau luminate. Harry suna la parter. Ii raspunse vocea somnoroasa a unei femei.

- Buna seara, incerc sa dau de Alf, zise Harry. Dar au muzica data asa de tare, incat nu aud soneria. De Alf Gunnerud, vreau sa zic. Lacatusul care sta la patru. Sunteti draguta sa-mi deschideti dumneavoastra?

- E trecut de miezul noptii.

- Imi cer scuze. Vorbesc cu Alf sa dea muzica mai incet.

Harry astepta. Se auzi bazaitul.

Urca apoi cate trei trepte deodata. La etajul patru, se opri si asculta, dar nu se auzea decat bataia inimii sale. Avea de ales intre doua usi. De una din usi fusese lipita o bucata de carton pe care era scris ANDERSEN. Cealalta usa nu avea nimic pe ea.

Aceasta era partea cea mai dificila a planului. O singura yala probabil ca putea fi sparta fara sa trezeasca intregul bloc, dar daca Alf folosise o tona de yale de la firma Lasesmeden AS, Harry avea o problema. Cerceta usa de sus pana jos. Nu avea autocolante de la nici o firma de securitate. Nici grilaj. Nici yala speciala cu doi cilindri antifurt. Doar o yala veche. Floare la ureche.

Harry isi ridica maneca de la jacheta si prinse ranga. Ezita inainte sa-i bage varful in usa, sub yala. Era aproape prea usor. Dar nu avea timp sa se gandeasca si nici nu avea de ales. Nu sparse usa, ci o forta la balamale, astfel incat sa poata strecura cardul bancar al lui Oystein in broasca, iar yala iesi din cadru. Apasa, impinse usa putin si puse talpa in prag. Usa scartai din balamale cand opinti ranga si impinse cardul. Se strecura inauntru si inchise usa dupa el. Intreaga operatie durase opt minute.

Zgomotul frigiderului si rasul de la un televizor din vecini. Harry incerca sa respire adanc si regulat in timp ce asculta in intunericul total. Auzea masini afara si simti un curent de aer care arata ca ferestrele apartamentului erau vechi. Dar, cel mai important: nu erau zgomote care sa sugereze ca era cineva acasa.

Gasi un intrerupator. Holul avea in mod evident nevoie de o reimprospatare, iar sufrageria de o schimbare completa. Bucataria era intr-o stare critica. Interiorul apartamentului explica masurile de securitate minime. Sau, mai bine zis, lipsa interiorului. Alf Gunnerud nu detinea nimic, nici macar un stereo pe care Harry sa-l fi putut ruga sa-l dea mai incet. Singura dovada ca acolo locuia cineva erau cateva scaune de camping, o masuta verde, haine imprastiate peste tot si un pat cu cearsaf, dar fara cuvertura.

Harry isi puse manusile de spalat vase pe care i le adusese Oystein si duse unul dintre scaune pe hol. Il puse in fata sirului de dulapuri din perete care ajungeau pana sus la tavanul inalt de trei metri, renunta la orice idee preconceputa si puse cu bagare de seama un picior pe bratul scaunului. In aceea clipa, suna telefonul. Harry facu un pas intr-o parte, scaunul de camping se inchise, iar el cazu pe podea cu o bubuitura.

Tom Waaler avu un sentiment neplacut. Situatia nu avea structura clara pe care el o avea mereu in vedere. De vreme ce cariera si perspectivele lui de viitor nu se aflau in mainile lui, ci in ale celor cu care se alia, factorul uman era mereu un risc pe care trebuia sa-l ia in seama. Sentimentul neplacut venea din faptul ca nu stia daca putea sa aiba incredere in Beate Lonn, in Rune Ivarsson sau - si asta era cel mai important - in omul care era sursa lui cea mai importanta de venit: Valetul.

Cand ajunsese la urechile lui Tom ca membrii Consiliului Municipal incepusera sa faca presiuni asupra sefului politiei sa il prinda pe Calau dupa spargerea bancii din Gronlandsleiret, ii daduse instructiuni Valetului sa se ascunda. Se pusesera de acord asupra unui loc pe care Valetul il stia de mult. Pattaya avea cea mai mare colectie de criminali cautati de politie din emisfera estica si era la doar cateva ore de mers cu masina de Bangkok. Trecand drept un turist alb, Valetul avea sa se piarda in multime. Valetul numise Pattaya "Sodoma Asiei", asa ca Waaler nu intelegea de ce acesta isi facuse brusc aparitia la Oslo, zicand ca nu mai suportase locul.

Waaler se opri la semaforul de pe strada Uelands si semnaliza stanga. Valetul daduse ultima spargere la banca fara sa se consulte cu el inainte, iar asta era o incalcare grava a regulilor. Ceva trebuia facut.

Tocmai incercase sa-l sune pe Valet, dar nu raspunsese nimeni. Asta poate ca nu insemna absolut nimic. Putea sa insemne, de exemplu, ca era la cabana din Tryvann lucrand la detaliile jefuirii unei masini de valori pe care o planuiau. Sau poate verifica echipamentul - haine, arme, frecventele politiei, schite. Dar putea sa insemne de asemenea ca avusese o recadere si ca statea intr-un colt al camerei dand din cap, cu seringa atarnandu-i in brat.

Waaler conduse incet pe straduta intunecoasa si murdara pe care locuia Valetul. Vizavi era parcat un taxi. Waaler se uita la luminile apartamentului. Ciudat, dar erau aprinse. Daca Valetul era iar drogat, la el acasa era iadul pe pamant. Va fi destul de usor sa intre in apartament. Usa lui avea o yala veche. Se uita la ceas. Vizita de la Beate il starnise, si stia ca nu va putea sa doarma deocamdata. Va trebui sa se mai invarta, sa dea cateva telefoane si sa vada ce se intampla.

Waaler dadu tare muzica lui Prince si accelera in sus pe Ullevalsveien.

Harry se aseza pe scaunul de camping cu capul in maini, cu o coapsa care il durea si fara nici o dovada ca Alf Gunnerud era cel cautat. Nu ii luase decat cateva minute sa caute printre cele cateva lucruri din apartament, atat de putine incat incepu sa se gandeasca la faptul ca acesta locuia in alta parte. Harry gasise o periuta de dinti pe balcon, un tub aproape gol de pasta de dinti si o bucata de sapun lipita de o savoniera. Plus un prosop care probabil ca fusese odata alb. Asta era tot. Asta era sansa lui.

Lui Harry ii veni sa rada. Sa se dea cu capul de pereti. Sa sparga gatul unei sticle de Jim Beam si sa bea whisky cu cioburi. Pentru ca trebuia sa fie - trebuia sa fie Gunnerud. Dintre toate dovezile care il incriminau, statistic vorbind, una dintre ele statea deasupra tuturor - acuzarile si condamnarile anterioare. Cazul striga pur si simplu numele lui Alf Gunnerud. In cazierul lui scria narcotice si arme, lucra la o lacatuserie, putea sa comande ce sistem de chei dorea, sa zicem cele de la apartamentul Annei. Sau al lui Harry.

Se duse la fereastra. Se intreba cum putuse oare sa se invarta in cerc urmarind ce scrisese un nebun pana la ultima litera. Dar acum nu mai existau instructiuni, nu mai erau replici in dialog. Luna se itea printr-o spartura din nori si semana cu o tableta de fluor pe jumatate mestecata, dar nici macar asta nu-l inspira prea tare.

Inchise ochii. Concentrat. Ce vazuse in apartament si i-ar putea furniza urmatoarea replica? Ce scapase din vedere? Revazu apartamentul cu ochii mintii, bucata cu bucata.

Dupa trei minute, renunta. Totul se terminase. Nu era nimic aici.

Se asigura ca totul sa fie asa cum gasise si stinse lumina din sufragerie. Se duse in baie, se aseza in fata vasului si isi desfacu nasturii. Astepta. Dumnezeule, nici macar asta nu putea sa faca acum. Apoi isi dadu drumul si ofta usurat. Apasa pe maner, apa tasni, dar in clipa urmatoare ingheta. Nu cumva se auzea un claxon peste zgomotul facut de apa? Se duse pe hol si inchise usa de la baie ca sa auda mai bine. Chiar asa era. Un claxon scurt si tare din strada. Alf Gunnerud venea acasa! Harry era deja in pragul usii cand isi dadu seama. Bineinteles ca acum trebuia sa isi dea seama, cand era prea tarziu. Apa trasa la toaleta. Nasul. Pistolul. "Asta e locul meu preferat."

- La dracu', la dracu'!

Harry se intoarse in fuga la baie, apuca butonul din varful vasului si incepu sa-l desurubeze frenetic. Surubul rosu, ruginit, aparu. "Mai repede", sopti el. Inima incepu sa-i bata mai tare in timp ce rotea butonul, iar tija nenorocita se tot rotea scrasnind, dar refuzand sa iasa. Auzi usa tran­tindu-se la intrarea in scara. Apoi surubul ceda si ridica rapid capacul bazinului. Se auzi in semiintuneric zgomotul tare facut de portelan, iar apa continua sa creasca. Harry baga mana inauntru si dadu cu degetele de marginea lunecoasa a vasului. Ce dracu'? Nimic? Intoarse capacul bazinului si vazu. Prins cu scotch de interior. Inspira profund. Fiecare crestatura, fiecare zimt, fiecare margine dintata de sub scotch-ul stralucitor ii erau cunoscute. Se potrivea la usa lui de la intrare, la cea de la subsol si la cea de la apartament. Si fotografia de langa ea ii era la fel de cunoscuta. Fotografia din oglinda care ii disparuse. Sis zambea, iar Harry incerca sa para dur. Bronzat si nestiutor in ale vietii. Dar nu ii apartinea si punga de plastic cu un praf alb in ea, prinsa cu trei bucati late de banda adeziva neagra, insa putea sa puna pariu ca era diacetil de morfina, cunoscuta si sub numele de heroina. Multa heroina. Cel putin sase ani de inchisoare. Harry nu atinse nimic, puse doar capacul la loc si incepu sa il insurubeze in timp ce asculta pasii. Asa cum ii spusese Beate, dovezile nu valorau doi bani daca se descoperea ca Harry intrase in apartament fara mandat. Butonul era la locul lui, iar el fugi spre usa. Neavand de ales, deschise usa si iesi pe palier. Se auzeau pasi care urcau. Inchise usa incet, se uita peste balustrada si vazu o claie de par negru si des. In sase secunde il va vedea si el pe Harry. Trei pasi mari pana la etajul al cincilea vor fi suficienti pentru a-l ascunde pe acesta.

Barbatul se opri brusc cand dadu nas in nas cu Harry.

- Buna, Alf, zise Harry uitandu-se la ceas. Te asteptam.

Barbatul se holba la el cu ochii larg deschisi. Fata palida si pistruiata era incadrata de un par slinos, lung pana la umeri, tuns a la Liam Gallagher in jurul urechilor. Nu-i amintea lui Harry de un ucigas inrait, ci de un baietas speriat ca va fi luat la bataie.

- Ce vrei? intreba barbatul cu o voce tare si ascutita.

- Vreau sa mergi cu mine la politie.

Barbatul avu o reactie spontana. Se roti, apuca grilajul cu mainile si sari pe palierul de jos.

- Hei, striga Harry, dar barbatul deja disparuse.

Zgomotul pasilor se auzi pe scari in jos.

- Gunnerud!

Drept raspuns, Harry auzi usa de la intrare trantindu-se.

Baga mana in buzunar si isi dadu seama ca nu are tigari. Acum era randul cavaleriei.

Tom Waaler dadu muzica mai incet, scoase telefonul mobil din buzunar, apasa pe butonul verde si il duse la ureche. De la celalalt capat se auzeau gafaieli nervoase si zgomotul traficului.

- Alo? zise vocea. Esti acolo?

Era Valetul. Parea ingrozit.

- Ce s-a intamplat, Valetule?

- O, Doamne, bine ca ai raspuns. Am dat de dracu'. Trebuie sa ma ajuti. Repede.

- Nu sunt obligat sa fac nimic. Raspunde-mi la intrebare.

- Ne-au descoperit. Era un politist pe scara care ma astepta sa ma intorc acasa.

Waaler se opri la trecerea de pietoni inainte de bulevardul Ringveien. Un batran, cu pasi ciudati si minusculi, abia daca se tara. Parea ca ii ia o vesnicie.

- Ce voia? intreba Waaler.

- Tu ce crezi? Sa ma aresteze, banuiesc.

- Si de ce nu te-a arestat?

- Am fugit ca din pusca. Fara sa stau pe ganduri. Dar sunt urmarit. Au trecut deja trei masini de politie. Ma auzi? O sa puna mana pe mine daca nu.

- Nu tipa in telefon. Unde erau ceilalti politisti?

- Nu am mai vazut altii. Am luat-o pur si simplu la fuga.

- Si ai scapat atat de usor? Esti sigur ca tipul era politist?

- Da, el era.

- Cine?

- Harry Hole, cred. A trecut recent din nou pe la magazin.

- Nu mi-ai spus.

- E o lacatuserie doar. Mereu vin politisti acolo.

Semaforul se facu verde. Waaler claxona masina din fata.

- Bine, vorbim mai tarziu despre asta. Unde esti?

- Sunt intr-o cabina telefonica din fata. aaa. tribunalului. Rase nervos. Si nu-mi place locul asta.

- Ai ceva in apartament care n-ar trebui sa fie acolo?

- E curat. Tot echipamentul e la cabana.

- Dar tu? Esti curat?

- Stii foarte bine ca m-am lasat. Vii odata? La dracu', tremur tot.

- Ia-o mai usor, Valetule. Waaler calcula cat timp ii va lua. Tryvann. Sediul politiei. Centrul orasului. Gandeste-te la toata treaba ca la o spargere de banca. Iti dau o pastila cand ajung.

- Ti-am spus ca m-am lasat. Ezita. Nu stiam ca ai pastile la tine, Prince.

- Am mereu.

Tacere.

- Ce ai?

- Bratele mamei. Rohypnol. Mai ai Jericho-ul pe care ti l-am dat?

- Il am mereu.

- Bine. Acum asculta-ma cu atentie. Ne intalnim pe chei la est de terminalul de containere. Sunt destul de departe, asa ca trebuie sa-mi dai patruzeci de minute.

- Despre ce tot dracu' vorbesti? Trebuie sa vii aici! Acum!

Waaler asculta respiratia sacadata, fara sa raspunda.

- Daca ma prind, te trag dupa mine. Sper ca intelegi, Printule. O sa ciripesc daca scap mai usor. La dracu', n-o sa merg la mititica pentru tine daca tu.

- Asta suna a panica, Valetule. Si nu avem nevoie de panica acum. Ce garantii am eu ca nu ai fost deja prins si ca imi intinzi de fapt o capcana? Acum intelegi? Vino singur si stai sub un felinar ca sa te pot vedea.

Valetul grohai:

- La dracu'! La dracu'! La dracu'!

- Deci?

- Da. Bine. Adu pastilele. La dracu'!

- Terminalul de containere in patruzeci de minute. Sub un felinar.

- Sa nu intarzii.

- Stai putin, mai e ceva. O sa parchez pe strada. Cand o sa zic eu, sa tii arma in aer ca sa o vad.

- Pentru ce? Esti paranoic sau ce?

- Sa zicem doar ca situatia e putin cam neclara deocamdata si nu vreau sa risc. Fa cum ti-am spus.

Waaler apasa pe butonul rosu si se uita la ceas. Dadu volumul casetofonului la maximum. Chitare. Un zgomot pur, minunat. O furie pura si minunata.

Bjarne Moller intra in apartament si cerceta camera cu o expresie de dezaprobare.

- Confortabila camera, nu? zise Weber.

- O veche cunostinta, sa inteleg?

- Alf Gunnerud. Sau cel putin apartamentul e pe numele lui. Sunt tone de amprente peste tot. Trebuie sa verificam daca sunt ale lui. Pe geam. Arata spre un tanar care dadea cu o perie fina pe geam. Cele mai bune amprente sunt mereu pe geam.

- De vreme ce iei deja amprente, banuiesc ca ai mai gasit si altceva aici?

Weber arata spre o punga de plastic pe un pres si alte cateva obiecte. Moller se apleca si baga un deget prin spartura din punga.

- Hm. Pare a fi heroina. Trebuie sa fie aproape o jumatate de kilogram. Si asta ce mai e?

- O fotografie cu doi copii. Inca nu stim cine sunt. Si o cheie Trioving care cu siguranta nu e de la usa asta.

- Daca e o cheie unica, Trioving ne poate spune repede cine e proprietarul. Imi pare cunoscut baiatul din fotografie.

- Si eu ma gandeam la acelasi lucru.

- Circumvolutia temporo-occipitala laterala, zise vocea unei femei in spatele lor.

- Froken Lonn, zise Moller surprins. Ce face aici Sectia Jafuri?

- Eu am primit informatia ca exista heroina aici. Mi s-a cerut sa te chem.

- Deci ai informatori si printre narcomani?

- Spargatori de banci, narcomani, sunt cu totii o familie mare si fericita.

- Cine a fost informatorul?

- Nu stiu. M-a sunat acasa dupa ce m-am dus la culcare. Nu a vrut sa-si dea numele sau sa spuna de unde stie ca lucrez la politie. Dar informatia a fost atat de precisa si de detaliata, incat am trecut la fapte si am sunat un avocat al politiei.

- Hm, facu Moller. Droguri. Condamnari anterioare. E posibil ca dovezi importante sa se fi pierdut. Banuiesc ca ai dat imediat unda verde.

- Da.

- Nu vad nici un cadavru, asa ca de ce am fost chemat?

- Informatorul mi-a mai spus ceva.

- A, da?

- Se pare ca Alf Gunnerud a cunoscut-o foarte bine pe Anna Bethsen. Era iubitul si furnizorul ei. Pana cand aceasta l-a parasit pentru altcineva cand el era la puscarie. Ce parere ai despre asta, PAS Moller?

Moller o privi.

- Sunt bucuros, raspunse el fara sa reactioneze in vreun fel. Mai bucuros decat iti poti imagina.

Continua sa o priveasca si, in sfarsit, isi pleca privirea.

- Weber, zise el. Vreau sa pui banda in jurul apartamentului si sa chemi toti oamenii pe care ii ai la dispozitie. Avem o treaba de facut.

GLOCK

Stein Thommesen lucra in politie de doi ani. Cea mai mare dorinta a lui era sa devina detectiv, si visul lui era sa devina expert, cu ore fixe, cu propriul birou si cu un salariu mai bun decat cel de inspector. Sa poata sa mearga acasa la Trine si sa-i povesteasca despre o problema interesanta de la serviciu pe care o discuta impreuna cu un specialist de la Delicte Grave si care ei i se va parea extrem de complicata. Intre timp, lucra in schimburi pentru o suma derizorie, se trezea obosit mort chiar si dupa ce dormea zece ore, iar cand Trine ii spunea ca nu are de gand sa traiasca asa tot restul vietii, incerca sa-i explice ce inseamna sa-ti petreci orele de munca ducandu-i la Urgente pe tinerii care au luat o supradoza, spunandu-le copiilor ca trebuie sa le aresteze tatal pentru ca a batut-o pe mama si inghitind tot felul de rahaturi de la cei care urasc uniforma pe care o porti. Iar Trine isi dadea ochii peste cap. Mai auzise asta si inainte.

Cand inspectorul Tom Waaler de la Omucideri intra in incapere si il intreba pe Stein Thommesen daca vrea sa vina cu el sa prinda un barbat cautat de politie, primul gand al lui Thommesen fu ca probabil Waaler dorea sa-l invete cateva trucuri pentru a deveni detectiv.

Ii spuse asta lui Waaler in masina in drum spre Nylandsveien, iar Waaler zambi. Trebuie sa scrie cateva cuvinte pe o bucata de hartie, asta e tot, spuse acesta. El, Waaler, ar putea sa-i puna o vorba buna.

- Asta ar fi. minunat.

Thommesen se intreba daca sa-i multumeasca sau daca ar suna a linguseala. La urma urmei, nu prea avea deocamdata pentru ce sa-i multumeasca. Dar cu siguranta ii va spune lui Trine ca a inceput sa tatoneze terenul.

- Ce fel de tip arestam?

- Patrulam cand am auzit in statie ca au gasit o cantitate mare de heroina pe strada Thor Olsens. Alf Gunnerud.

- Da, am auzit si eu. Aproape o jumatate de kilogram.

- Apoi mi-a vandut un tip un pont - ca l-a vazut pe Gunnerud la ter­minalul de containere.

- Informatorii sunt cu siguranta pe baricade in seara asta. Captura de heroina s-a facut tot in urma unui telefon anonim. Poate ca e o coincidenta, dar e ciudat ca doua telefoane anonime.

- Poate ca e acelasi informator, il intrerupse Waaler. Poate ca cineva are un dinte impotriva lui Gunnerud, poate ca l-a pacalit.

- Poate.

- Deci vrei sa fii detectiv, zise Waaler si Thommesen se gandi ca vocea lui e putin iritata. O luara spre zona docurilor. Da, inteleg. Ar fi o schimbare, nu? Te-ai gandit la ce unitate?

- La Omucideri, raspunse Thommesen. Sau la Sectia Jafuri. In orice caz, nu la Violuri.

- Nu, desigur ca nu. Am ajuns.

Traversara o zona deschisa si intunecata cu containere puse unele peste altele si cu o cladire mare si roz intr-un capat.

- Tipul care sta sub felinar se potriveste descrierii, zise Waaler.

- Unde? intreba Thommesen uitandu-se in intuneric.

- Langa cladirea de acolo.

- La dracu'! Dar ce ochi buni ai!

- Esti inarmat? intreba Waaler incetinind.

Thommesen se uita surprins la Waaler.

- Nu ai zis nimic despre.

- Nici o problema, sunt eu. Stai in masina ca sa poti cere ajutor daca ne face probleme, da?

- Bine. Esti sigur ca n-ar trebui sa sunam.

- N-avem timp.

Waaler aprinse farurile pe faza lunga si opri.

Thommesen estima ca pana la silueta de sub lampa sunt cincizeci de metri, dar masuratorile de mai tarziu urmau sa arate ca distanta exacta era de treizeci si patru de metri.

Waaler isi incarca pistolul Glock 20 - facuse cerere si primise permis special pentru el - si, luand o lanterna mare si neagra de sub scaunul din fata, se dadu jos din masina. Striga in timp ce porni in directia barbatului. Urma sa fie o mare diferenta exact in aceasta privinta intre rapoartele celor doi referitoare la cele intamplate. In raportul lui Waaler, strigase: "Politia! Sa le vad!" adica: "Pune-ti mainile deasupra capului". Procurorul a fost de acord ca e rezonabil sa presupui ca un fost puscarias cu mai multe arestari la activ e obisnuit cu un asemenea jargon. Iar inspectorul Waaler spusese clar ca e de la politie. In primul raport al lui Thommesen, Waaler strigase: "Salutare, sunt prietenul tau de la politie. Sa il vad". Insa, dupa cateva consultari intre Waaler si Thommesen, Thommesen acceptase ca probabil versiunea lui Waaler e mai aproape de adevar.

Erau amandoi de acord cu ce se intamplase apoi. Barbatul de sub lampa reactionase bagand mana in buzunar si scotand un pistol care, asa cum se va dovedi, era un Glock 23 cu numarul de serie sters si prin urmare imposibil de identificat. Waaler, care dupa parerea SEFO - autoritatea politieneasca independenta - e unul dintre cei mai buni tintasi din fortele politienesti, strigase si trasese trei focuri unul dupa altul. Doua il lovisera pe Alf Gunnerud. Unul in umarul stang, celalalt in coapsa. Nici una dintre lovituri nu ii fusese fatala, dar il doborasera la pamant pe Gunnerud. Waaler fugise catre Gunnerud cu pistolul ridicat strigand: "Politia! Nu atinge pistolul sau trag! Am zis, nu atinge pistolul!"

Din acest punct, raportul lui Stein Thommesen nu avea prea multe de adaugat de vreme ce era la treizeci si patru de metri distanta, era intuneric si, in plus, Waaler ii bloca campul vizual. Pe de alta parte, nu exista nimic in raportul lui Thommesen - sau in probele de la fata locului - care sa contrazica urmatoarele evenimente, asa cum erau descrise in raportul lui Waaler: Gunnerud a luat pistolul, l-a indreptat spre el in ciuda avertizarilor, iar Waaler a tras primul. Distanta dintre cei doi era de trei metri si cinci.

Voi muri. Si nu are nici o logica. Ma uit la un pistol fumegand. Nu asta era planul, cel putin nu al meu. Dar e posibil sa ma fi indreptat intr-aici in tot acest timp. Dar nu era planul meu. Planul meu era mai bun. Planul meu avea logica. Presiunea scade in cabina si o forta invizibila imi apasa timpanele din interior. Cineva se apleaca peste umarul meu si ma intreaba daca sunt gata. Aterizam.

Imi soptesc ca am fost hot, mincinos, traficant si libertin. Dar nu am ucis niciodata pe nimeni. Pe femeia din Grensen am ranit-o doar, a fost o intamplare. Stelele stralucesc dedesubt prin fuzelaj.

"E un pacat. soptesc. impotriva femeii pe care am iubit-o. Oare poate fi iertat?" Dar stewardesa a plecat deja, iar luminile de aterizare sunt aprinse toate.

S-a intamplat in seara in care Anna a zis "Nu" pentru prima data, iar eu am zis "Da" si am impins usa sa se deschida. Era cea mai pura marfa pe care am pus vreodata mana si nu aveam de gand sa stricam distractia fumand-o. Ea a protestat, dar eu am zis ca e din partea casei si am pregatit seringa. Nu-si mai injectase heroina pana atunci si i-am facut eu injectia. E mai greu cand o faci altora. Dupa ce am dat gres de cateva ori, m-a privit si a soptit: "Sunt curata de trei luni. Ma vindecasem". "Bine ai venit inapoi", am zis. Ea a ras si a spus: "O sa te omor". A treia oara i-am gasit vena. I s-au marit pupilele, incet, ca niste trandafiri negri. Din brat i-au cazut picaturi de sange pe covor printre oftaturi obosite. Apoi i-a cazut capul pe spate. Ziua urmatoare m-a sunat si mi-a zis ca mai vrea. Rotile scrasnesc pe pista.

Tu si cu mine am fi putut sa facem ceva cu viata noastra. Asta era planul si avea logica. Nu am idee care e logica in ce se intampla acum.

Conform autopsiei, glontul de zece milimetri a lovit si a sfaramat osul nazal al lui Alf Gunnerud. Fragmente de os au patruns odata cu glontul in tesutul subtire ce protejeaza creierul, iar plumbul si osul au distrus talamusul, sistemul limbic si cerebelul inainte ca glontul sa intre in partea din spate a craniului. In cele din urma, a facut o gaura in asfaltul inca poros, caci cei de la drumuri reparasera parcarea de masini cu doua zile inainte.

BONNIE TYLER

Fusese o zi deprimanta, scurta si inutila in linii mari. Nori plumburii incarcati cu ploaie impanzeau orasul fara sa lase nici macar o picatura de ploaie sa cada si, din cand in cand, cate o rafala de vant tragea de ziarele de pe standul de langa chioscul de fructe si tutun al lui Elmer. Titlurile ziarelor aratau ca oamenii incepusera sa se sature de asa-zisul razboi impotriva terorii care avea acum conotatia odioasa a unui slogan electoral si nu mai suna interesant de vreme ce nimeni nu stia unde se afla principalul vinovat. Unii credeau chiar ca e mort. Astfel, ziarele incepusera sa aloce spatii starurilor de televiziune, celebritatilor mai putin cunoscute din strainatate care zisesera ceva dragut despre norvegieni si planurilor de vacanta ale familiei regale. Singura drama care rupea monotonia era un incident soldat cu o impuscare langa terminalul de containere, unde un ucigas si traficant de droguri cautat de politie ridicase arma asupra unui politist, dar fusese omorat inainte sa apuce sa traga. Seful Brigazii Antidrog raportase o captura substantiala de heroina din apartamentul celui impuscat, in timp ce seful de la Omucideri comentase ca omorul pe care se presupune ca barbatul de treizeci de ani il comisese e inca sub investigatie. Totusi, in editorialul din ultimul ziar aparut scria ca dovezile impotriva barbatului erau covarsitoare. Si, destul de ciudat, politistul implicat era acelasi care il impuscase mortal si in mod similar pe neonazistul Sverre Olsen acasa la el, in urma cu un an. Politistul fusese suspendat pana cand autoritatile politienesti independente aveau sa termine ancheta, scria ziarul, si era citat seful politiei care spusese ca aceasta era o procedura de rutina in ase­menea situatii si nu avea nimic de-a face cu cazul Sverre Olsen.

De asemenea, un paragraf mic pomenea de un incendiu la o cabana din Tryvann si, pentru ca o canistra de petrol goala fusese gasita langa casa distrusa in totalitate, politia nu excludea posibilitatea unei incendieri. Ce nu aparuse in ziare erau incercarile ziaristilor de a lua legatura cu Bir­ger Gunnerud pentru a-l intreba cum se simte in urma pierderii fiului si a cabanei in aceeasi noapte.

Se intuneca devreme si la ora trei luminile erau deja aprinse pe strazi. Cand Harry intra, pe ecranul din Casa Durerii tremura un cadru al jafului din Grensen.

- Ai ceva? intreba el aratand inspre cadrul care il infatisa pe Calau in plina actiune.

Beate clatina din cap.

- Asteptam.

- Sa dea din nou lovitura?

- E pe undeva si planuieste alta spargere. Banuiesc ca se va intampla candva saptamana viitoare.

- Pari sigura.

Ea dadu din umeri.

- Experienta.

- A ta?

Ea zambi, dar nu raspunse.

Harry lua loc.

- Sper ca nu te-ai suparat ca nu am facut ce am zis la telefon.

Ea se incrunta.

- Ce vrei sa spui?

- Am zis ca nu o sa-i perchezitionez apartamentul pana azi.

Harry o studie. Ea parea sincer uimita. Doar Harry nu lucra la serviciile secrete. El fu pe punctul de a zice ceva, dar apoi se razgandi. In schimb, zise Beate:

- Trebuie sa te intreb ceva, Harry.

- Spune.

- Stiai de Raskol si de tatal meu?

- Ce anume?

- Ca Raskol a fost in banca. atunci. El l-a impuscat pe tata.

Harry isi cobori privirea. Isi studie mainile.

- Nu, zise el, nu stiam.

- Dar ai dedus?

El ridica usor capul si ii intalni privirea.

- Mi-a trecut prin cap. Asta-i tot.

- Ce te-a facut sa te gandesti la asta?

- Penitenta.

- Penitenta?

Harry inspira profund.

- Uneori, o crima e atat de monstruoasa, ca iti innegureaza campul vizual. Cel extern sau intern.

- Ce vrei sa spui?

- Toata lumea are nevoie de penitenta, Beate. Si tu. Dumnezeu stie cat de mult am eu nevoie. Si Raskol. E o nevoie primara, ca si spalatul. E vorba de armonie, de un echilibru intern absolut necesar. Echilibrul care se numeste moralitate.

Harry vazu ca Beate se albeste la fata. Apoi roseste. Deschise gura.

- Nimeni nu stie de ce s-a predat Raskol, zise Harry. Dar sunt convins ca a facut-o pentru a se pocai. Pentru cineva a carui singura libertate e libertatea de a umbla in voie, inchisoarea e cea mai mare pedeapsa. Sa iei o viata nu e acelasi lucru cu sa furi bani. Sa zicem ca a comis o crima care l-a facut sa-si piarda echilibrul. Asa ca alege sa se pocaiasca in secret, pentru el insusi si pentru Dumnezeu - daca are vreunul.

Beate rosti in cele din urma:

- Un. ucigas. moral?

Harry astepta. Dar nu mai urma nimic.

- O persoana morala e o persoana care accepta consecintele propriei moralitati, rosti el incet. Nu pe cele ale altora.

- Si daca iau asta cu mine? zise Beate cu amaraciune, deschizand sertarul din fata ei si scotand un toc de pistol pentru umar. Daca ma incui in una dintre camerele de vizita impreuna cu Raskol si spun apoi ca m-a atacat si l-am impuscat sa ma apar? Sa-mi razbun tatal si sa-l ucid ca pe un parazit. Asta e suficient de moral pentru tine?

Tranti tocul de pistol pe masa.

Harry se lasa pe spate in scaun si inchise ochii pana cand ii auzi respiratia sacadata cum se calmeaza.

- Intrebarea e ce e pentru tine suficient de moral, Beate. Nu stiu de ce ai pistolul asupra ta si nu am nici o intentie sa te impiedic sa faci ce crezi tu de cuviinta. Harry se ridica. Fa-l pe tatal tau sa fie mandru de tine, Beate.

Cand apuca clanta de la usa, o auzi pe Beate suspinand. Se intoarse.

- Nu intelegi! suspina ea. M-am gandit ca pot. am crezut ca e un fel de. dinte pentru dinte.

Harry ramase nemiscat. Apoi trase un scaun langa ea, se aseza si ii puse mana pe obraz. Lacrimile ei erau fierbinti si se rostogoleau pe mana lui aspra in timp ce vorbea:

- Intri in politie pentru ca ai ideea ca trebuie sa existe o ordine, un echilibru al lucrurilor, nu? Rasplata, dreptate si asa mai departe. Si apoi, intr-o buna zi, ai sansa pe care ai visat-o dintotdeauna: sa restabilesti echilibrul. Doar ca iti dai seama ca, la urma urmei, nu asta doresti. Isi sufla nasul. Mama mi-a spus odata ca nu exista decat un lucru mai rau decat incapacitatea de a-ti satisface o dorinta. Si anume sa nu ai nici o dorinta. Ura - e tot ce ti-a mai ramas cand ai pierdut tot ce aveai. Si apoi iti este luata si ea.

Matura cu mana tocul pistolului de pe masa. Acesta se lovi cu zgomot de perete.

Era intuneric bezna cand Harry se afla pe bulevardul Sofies si isi cauta cheile intr-o haina mult mai familiara. Unul dintre primele lucruri pe care le facuse in acea dimineata la sediul politiei fusese sa isi ia hainele de la Krimteknisk, unde fusesera duse de la casa lui Vigdis Albu. Dar primul lucru pe care il facuse fusese sa se duca in biroul lui Bjarne Moller. Seful Sectiei Omucideri zisese ca, in ceea ce-l priveste, aproape toate lucrurile par in regula, dar va trebui sa astepte sa vada daca cineva va raporta o intrare prin efractie pe Harelabben numarul 16. In cursul zile se vor gandi de asemenea daca exista vreo consecinta a faptului ca Harry ascunsese informatiile referitoare la prezenta lui in apartamentul Annei Bethsen in noaptea crimei. Harry ii replicase ca, in cazul unei anchete asupra cazului, va fi obligat sa mentioneze mana libera pe care i-o dadusera seful politiei si Moller in cautarea Calaului, plus sanctionarea lor pentru excursia in Brazilia fara informarea politiei braziliene.

Bjarne Moller zambise obosit si spusese ca vor considera ca nu e nevoie de nici o ancheta si, prin urmare, nu exista nici o consecinta.

Era liniste pe holul de la intrare. Harry rupse banda politiei din dreptul apartamentului sau. In locul geamului spart, fusese pusa o bucata de carton.

Cerceta sufrageria cu privirea. Weber ii explicase ca fotografiasera intregul apartament inainte sa faca perchezitia, asa ca putea sa-si puna totul la locul de dinainte. Cu toate astea, nu-si putea lua gandul de la ideea ca maini si ochi necunoscuti fusesera acolo. Nu ca ar fi avut prea multe de ascuns - niste scrisori de dragoste pasionale, dar vechi, un pachet desfacut de prezervative expirate de mult si un plic cu poze ale corpului neinsufletit al lui Ellen Gjelten. Faptul ca le tinea acasa putea sa para un lucru pervers. In afara de astea: o revista porno, o caseta cu Bonnie Tyler si o carte de Linn Ullmann.

Harry privi indelung butonul rosu intermitent al robotului telefonic inainte sa apese. Vocea familiara a unui baiat umplu incaperea. "Salut, noi suntem. Astazi s-a hotarat. Mami plange, asa ca mi-a zis mie sa-ti spun."

Harry impietri.

"Plecam maine."

Harry isi tinu respiratia. Auzise bine? Plecam?

"Am castigat. Ar fi trebuit sa le vezi fetele. Mami zicea ca toata lumea se gandea ca vom pierde. Mami, vrei sa. nu, plange. Acum o sa mergem la Mcdonald's sa sarbatorim. Mami zice daca vii sa ne iei. Pa."

Auzi respiratia lui Oleg in telefon si cineva care isi sufla nasul in fundal. Apoi vocea lui Oleg din nou, mai incet: "Ar fi minunat daca ai putea, Harry".

Harry se prabusi in scaun. I se puse un nod in gat si lacrimile incepura sa-i curga pe obraji.

PARTEA A SASEA

S2MN

Pe cer nu era nici un nor, dar vantul era rece, iar soarele palid nu dadea prea multa caldura. Harry si Aune isi ridicara gulerele jachetelor si mersera unul langa celalalt pe bulevardul cu mesteceni deja goliti de frunze si pregatiti de iarna.

- I-am spus sotiei cat de fericit pareai cand mi-ai spus ca Rakel si Oleg se intorc acasa, zise Aune. M-a intrebat daca asta inseamna ca veti locui toti trei impreuna in curand.

Harry raspunse cu un zambet.

- Cel putin are suficient loc in casa aia a ei, il imboldi Aune.

- Da, e suficient loc in casa, zise Harry. Salut-o pe Karoline si citeaz-o pe Ola Bauer.

- "M-am mutat pe Strada Fericirii"?

- "Dar nici asta nu m-a ajutat prea mult."

Rasera amandoi.

- In orice caz, in acest moment ma concentrez asupra cazului, zise Harry.

- Da, cazul, spuse Aune. Am citit toate rapoartele, cum m-ai rugat. Ciudat. Intr-adevar ciudat. Te trezesti la tine in apartament, nu-ti amintesti absolut nimic si pac, esti prins in acest joc al lui Alf Gunnerud. Bineinteles ca e cam delicat sa stabilesti un diagnostic psihologic post-mortem, dar chiar e un caz interesant. Fara indoiala, un suflet inteligent si creativ. Chiar aproape artistic. A clocit un plan de maestru. Sunt cateva lucruri care ma mira insa. Am citit copiile e-mailurilor pe care ti le-a trimis. Se refera la faptul ca ti-ai pierdut cunostinta. Asta trebuie sa insemne ca te-a vazut parasind apartamentul in stare de ebrietate si a speculat ca a doua zi nu-ti vei aminti nimic?

- Asa se intampla cand o persoana trebuie sa fie ajutata sa urce in taxi. Cred ca era afara, pe strada, spionandu-ma, asa cum a scris in e-mail ca facea si Arne Albu. Probabil ca luase legatura cu Anna si stia ca vin in seara aceea. Faptul ca am plecat de acolo atat de beat trebuie sa fi fost un bonus neasteptat.

- Si apoi a descuiat apartamentul cu cheia pe care a luat-o de la producator prin Lasesmeden AS. Si a impuscat-o. Cu pistolul lui?

- Probabil. Numarul seriei fusese sters. Ca si numarul pistolului gasit in mana lui Gunnerud in terminalul de containere. Weber zice ca par a fi de la acelasi furnizor. Se pare ca cineva conduce o afacere de import ilegal de arme pe picior mare. Glockul pe care l-am gasit asupra lui Sverre Olsen - ucigasul lui Ellen - are aceleasi caracteristici.

- Deci ii pune pistolul in mana dreapta. Desi ea era stangace.

- Momeala, zise Harry. Bineinteles ca stia ca la un moment dat ma voi implica in caz, macar pentru a ma asigura ca pozitia mea nu e compromisa. Si stia ca, spre deosebire de ceilalti politisti, imi voi da seama ca nu e mana buna.

- Si mai e si fotografia cu fru Albu si copiii.

- Care sa ma conduca la Arne Albu, ultimul ei iubit.

- Iar inainte sa plece, ia laptopul Annei si telefonul mobil care iti cazuse in apartament in timpul serii.

- Un alt bonus neasteptat.

- Deci acest creier a conceput un plan incalcit si perfect pentru a-si pedepsi iubita infidela, pe barbatul cu care l-a inselat in timp ce el era inchis si pe politistul cu par blond, iubirea ei regasita. In plus, incepe sa improvizeze. Se foloseste inca o data de slujba de la Lasesmeden AS pentru a putea intra in apartamentul tau si in subsol. Lasa acolo laptopul Annei, legat la telefonul tau mobil si isi creeaza o adresa de e-mail printr-un server imposibil de gasit.

- Aproape imposibil.

- A, da, ciudatul ala anonim priceput la calculatoare, prietenul tau, il gaseste. Dar ceea ce acesta nu afla e ca e-mailurile pe care le-ai primit fusesera scrise dinainte si fusesera programate sa fie trimise de la calculatorul din boxa ta. Cu alte cuvinte, expeditorul aranjase totul inainte ca laptopul sa fie pus in functiune. Corect?

- Hm. Ai citit e-mailurile?

- Da, incuviinta Aune. Daca stai si te gandesti, iti dai seama ca, desi luau in calcul o anumita desfasurare a evenimentelor, sunt in acelasi timp vagi. Dar celui implicat in evenimente nu ii vor parea asa; expeditorul va parea mereu bine informat si asezat in fata calculatorului. Dar a putut sa faca asta pentru ca, din multe puncte de vedere, el conducea intregul spectacol.

- Da, dar inca nu stim daca Gunnerud a orchestrat uciderea lui Arne Albu. Un coleg de la lacatuserie zice ca, la ora comiterii crimei, era cu Gunnerud la Gamle Major unde beau o bere.

Aune isi freca mainile. Harry nu-si dadu seama daca era din cauza vantului sau pentru ca se bucura la gandul atator rationamente logice posibile sau imposibile.

- Sa presupunem ca Gunnerud nu l-a ucis pe Albu, propuse psihologul. Oare ce soarta ii pregatise conducandu-te pe tine in directia lui? Sa fie condamnat la inchisoare? Dar atunci tu ai fi fost liber. Si invers. Nu poti condamna doi oameni pentru aceeasi crima.

- Asa e, zise Harry. Trebuie sa te intrebi care era cel mai important lucru din viata lui Albu.

- Excelent! exclama Aune. Un tata a trei copii care renunta la ambitiile profesionale. Din cauza familiei, banuiesc.

- Si ce realizeaza Gunnerud aratandu-mi, sau, mai degraba, permi­tandu-mi sa aflu ca Arne Albu continuase sa se intalneasca cu Anna?

- Sotia lui a luat copiii si l-a parasit.

- "Cel mai rau lucru care ti se poate intampla nu e sa-ti pierzi viata. Cel mai rau lucru e sa-ti pierzi ratiunea pentru care traiesti."

- Bun citat, incuviinta Aune. Cine a zis asta?

- Am uitat, zise Harry.

- Atunci urmatoarea intrebare pe care trebuie sa ti-o pui, Harry, e ce dorea sa iti ia? Care e ratiunea ta de a trai?

Sosisera in fata casei unde locuise Anna. Harry se juca indelung si nervos cu cheile.

- Deci? zise Aune.

- Tot ce stia Gunnerud despre mine e probabil ce-i spusese Anna. Iar ea ma stia de pe vremea cand nu aveam. prea mult in afara de meseria mea.

- Meseria?

- Voia sa ma vada dupa gratii. Dar, in primul rand, dat afara din politie.

Vorbeau in timp ce urcau scarile.

In apartament, Weber si baietii lui terminasera examinarea criminalistica. Weber era multumit si zise ca gasisera amprentele lui Gunnerud in mai multe locuri, inclusiv pe capul patului.

- N-as putea spune ca a fost prea grijuliu, zise Weber.

- A fost aici de atatea ori, incat ai fi gasit amprente chiar daca ar fi fost grijuliu, spuse Harry. Si, in plus, era convins ca nu va fi banuit niciodata.

- Apropo, felul in care a fost ucis Albu e interesant, afirma Aune in timp ce Harry deschise usa glisanta ce dadea spre camera cu portretele si cu lampa Grimmer. Ingropat cu capul in jos. Pe o plaja. Parca ar fi fost un ritual, ca si cum ucigasul incerca sa ne spuna ceva despre el. Te-ai gandit la asta?

- Nu e cazul meu.

- Nu asta te-am intrebat.

- Bine. Poate ca ucigasul a vrut sa spuna ceva despre victima.

- Ce vrei sa spui?

Harry aprinse lampa Grimmer.

- Imi aminteste de ceva din perioada cand studiam dreptul, de Legea Gulathing a celor 1100. Spune ca toti cei care mor trebuie ingropati in pamant sfintit, mai putin mincinosii, tradatorii si criminalii. Acestia ar trebui ingropati acolo unde marea se intalneste cu pamantul. Locul unde a fost inmormantat Albu nu sugereaza ca a fost ucis din gelozie, cum ar fi fost cazul daca l-ar fi ucis Gunnerud. Cineva a vrut sa arate ca Albu e un criminal.

- Interesant, zise Aune. De ce trebuie sa privim iar tablourile astea? Sunt ingrozitoare.

- Esti sigur ca nu vezi nimic la ele?

- Ba da. Vad o tanara artista cu pretentii, cu un simt exagerat al dramei si nici un pic de simt artistic.

- Am o colega, Beate Lonn. Nu a putut sa fie azi aici pentru ca tine un discurs la o conferinta a politistilor din Germania despre cum e posibil sa fie recunoscuti criminalii mascati cu ajutorul manipularii imaginilor prin intermediul calculatorului si al circumvolutiei temporo-occipitale laterale. Are un talent special innascut: poate recunoaste toate fetele pe care le-a vazut in decursul vietii.

Aune incuviinta.

- Cunosc acest fenomen.

- Cand i-am aratat aceste picturi, a recunoscut ale cui imagini sunt.

- Da? Aune ridica din sprancene. Spune-mi.

Harry arata cu degetul.

- Cel din stanga e Arne Albu, cel din mijloc sunt eu, iar ultimul e Alf Gunnerud.

Aune isi ingusta ochii, isi indrepta ochelarii si incerca sa priveasca picturile din diverse unghiuri.

- Interesant, mormai el. Extrem de interesant. Nu vad decat forma capetelor.

- Voiam sa stiu daca poti, in calitate de expert, sa certifici ca o astfel de identificare e posibila. Asta ne-ar ajuta sa stabilim mai multe legaturi intre Gunnerud si Anna.

Aune dadu din mana.

- Daca ce spui despre froken Lonn e adevarat, ar putea sa recunoasca o fata avand informatii minime.

Din nou afara, Aune zise ca ar fi nerabdator sa o cunoasca pe aceasta Beate Lonn.

- Inteleg ca e detectiv.

- La Sectia Jafuri. Am lucrat cu ea la cazul Calaului.

- A, da. Cum merg lucrurile?

- Nu avem prea multe indicii. Se astepta sa dea curand din nou lovitura, dar nu s-a intamplat nimic. Ciudat, de fapt.

Pe bulevardul Bogstadveien, Harry observa primii fulgi de nea rotin­du-se in aer.

- Iarna! ii striga Ali peste strada lui Harry si arata spre cer.

Ii spuse ceva in urdu fratelui sau, iar acesta se apuca imediat sa care lazile cu fructe inapoi in magazin. Apoi Ali traversa strada in intampinarea lui Harry.

- Ce bine ca s-a terminat, nu?

Zambi.

- Da, asa e, zise Harry.

- Toamna e ingrozitoare. In sfarsit putina zapada.

- A, da. Credeam ca vorbesti despre caz.

- Cel al laptopului din magazia ta? S-a terminat?

- Nu ti-a spus nimeni? L-au gasit pe cel care l-a adus aici.

- Aha. Probabil ca de asta sotia mea a fost informata astazi ca nu mai trebuie sa mearga la politie pentru interogatoriu. Despre ce a fost vorba?

- Ca sa zic pe scurt, un tip a incercat sa faca sa par ca sunt implicat intr-o crima serioasa. Invita-ma la masa intr-o zi si o sa-ti povestesc pe indelete.

- Deja te-am invitat, Harry!

- Dar n-ai zis cand.

Ali isi dadu ochii peste cap.

- De ce iti trebuie data si ora ca sa treci pe la noi? Bate la usa si o sa-ti deschidem. Avem mereu mancare.

- Multumesc, Ali. O sa bat tare.

Harry deschise usa.

- Ai aflat cine era doamna? Il ajuta?

- Ce vrei sa spui?

- Doamna misterioasa pe care am vazut-o in fata usii boxei in ziua aceea. I-am spus asta lui Tom si-nu-mai-stiu-cum.

Harry ramase cu mana pe clanta.

- Ce i-ai spus exact, Ali?

- M-a intrebat daca am vazut ceva neobisnuit in zona subsolului si atunci mi-am amintit ca am vazut din spate, langa usa subsolului, o doam­na pe care nu o cunosteam. Mi-am adus aminte pentru ca eram gata sa o intreb cine e, dar apoi am auzit usa deschizandu-se, asa ca mi-am inchipuit ca, daca are cheie, e in regula.

- Cand s-a intamplat asta si cum arata?

Ali isi uni palmele in semn de iertare.

- Eram ocupat si am vazut-o doar o clipa din spate. Acum trei saptamani? Cinci saptamani? Habar nu am.

- Dar esti sigur ca era o femeie?

- Da, cred ca m-am gandit ca e femeie.

- Alf Gunnerud era de inaltime medie, cu umeri ingusti si parul negru, pana la nivelul umerilor.

Ali se gandi.

- Da, e posibil. Dar ar fi putut sa fie si fiica lui fru Melkersen in vizita. De exemplu.

- La revedere, Ali.

Harry se hotari sa faca repede un dus inainte sa se schimbe si sa mearga sa-i vada pe Oleg si pe Rakel care il invitasera sa manance clatite si sa joace Tetris. Rakel adusese de la Moscova un set de sah minunat cu piese sculptate si o tabla facuta din lemn si sidef. Din nefericire, lui Rakel nu-i placuse pistolul Namco G-Con 45 pe care Harry il cumparase pentru Oleg si il confiscase imediat. Ii explicase ca ii spusese lui Oleg in nenumarate randuri ca nu avea voie sa se joace cu arme, cel putin pana cand nu implinea doisprezece ani. Harry si Oleg acceptasera amandoi, spasiti, fara sa comenteze. Dar stiau ca Rakel va profita de ocazie si va merge sa faca jogging in timp ce Harry va avea grija de Oleg. Iar Oleg ii soptise lui Harry ca stie unde ascunsese Namco G-Con 45.

Jetul fierbinte de apa il incalzi in timp ce incerca sa uite ce spusese Ali. Va fi mereu loc pentru indoiala, indiferent cat de in ordine parea totul. Iar Harry era un suspicios innascut. Dar uneori trebuie sa mai si crezi, daca vrei ca viata ta sa aiba forma sau sens.

Se sterse, se barbieri si isi puse o camasa curata. Se uita in oglinda si zambi. Oleg zisese ca are dintii galbeni, iar Rakel rasese un pic cam prea tare. Vazu in oglinda foaia cu primul e-mail de la S2MN, prinsa cu un bold de peretele opus. Maine o va scoate si va pune in loc fotografia cu el si cu Sis. Maine. Studie e-mailul in oglinda. Ciudat ca nu isi daduse seama in seara in care statuse in fata oglinzii si simtise ca lipseste ceva. Harry si sora lui mai mica. Probabil pentru ca atunci cand vezi ceva foarte des, tinzi sa devii orb in fata lui. Sa nu-l mai vezi deloc. Studie iar e-mailul in oglinda. Apoi comanda un taxi, se incalta si astepta. Se uita la ceas. Taxiul probabil ca sosise. Ar trebui sa plece. Isi dadu seama ca ridicase receptorul din nou si ca formeaza un numar.

- Aune.

- Vreau sa mai citesti o data e-mailurile si sa-mi spui daca tu crezi ca au fost scrise de un barbat sau de o femeie.

KEBAB

Zapada se topise in timpul noptii. Astrid Monsen tocmai iesise din bloc si mergea cu greu pe asfaltul negru si ud, indreptandu-se spre Bog­stadveien, cand il vazu pe politistul blond pe celalalt trotuar. Pulsul, ca si mersul, i se incetini. Se uita nemiscata drept inainte sperand ca nu o va vedea. Aparusera in ziare fotografii cu Alf Gunnerud si zile intregi politistii urcasera si coborasera scarile, deranjand-o din rutina treburilor ei. Dar acum se terminase, isi spusese.

Se grabi inspre trecerea de pietoni. Catre patiseria lui Hansen. Daca ajungea acolo, era in siguranta. O cana de ceai si o gogoasa la masa de langa tejghea, in celalalt capat al cafenelei lungi si inguste. In fiecare zi la 10.30 fix.

"Ceai si gogoasa?" "Da, va rog." "38 de coroane." "Poftim." "Multumesc."

In cele mai multe dintre zile, asta era cea mai lunga conversatie pe care o avea cu cineva.

In ultimele saptamani, cand intra in cafenea, la masa ei statea un barbat mai in varsta si, desi erau mai multe mese libere, aceasta era singura masa la care putea sa stea pentru ca. nu, nu dorea sa se gandeasca la aceste lucruri acum. In orice caz, trebuia sa ajunga cu un sfert de ora mai devreme ca sa ocupe prima masa. Astazi era perfect pentru ca altfel ar fi fost acasa cand avea sa sune el. Si ar fi trebuit sa deschida usa. Ii promisese mamei. De cand refuzase sa raspunda la telefon sau la usa timp de doua luni, si in cele din urma venise politia, iar mama ei o amenintase ca o va duce din nou acolo.

Iar pe mama nu o mintea.

Pe altii, da. Ii mintea mereu. Pe redactori la telefon, in magazine si pe chatul de pe internet. Mai ales acolo. Putea sa pretinda ca e altcineva, unul dintre personajele din cartile pe care le traducea, sau Ramona, femeia decadenta, promiscua, dar neinfricata care fusese intr-o viata anterioara. Astrid o descoperise pe Ramona cand era mica. Era dansatoare, avea parul lung si negru si ochi caprui, migdalati. Astrid o desena pe Ramona, mai ales ochii, dar trebuia sa o faca pe furis, pentru ca mama ii rupea desenele in bucatele si spunea ca nu vrea sa vada asemenea femei usoare la ea in casa. Ramona disparuse timp de multi ani, dar se reintorsese, iar Astrid observase cum Ramona incepea sa preia comanda, mai ales cand le scria scriitorilor pe care ii traducea. Dupa introducerea legata de limba si de referinte culturale, ii placea sa scrie e-mailuri mai neoficiale, si dupa cateva asemenea e-mailuri, scriitorii francezi o implorau sa se intalneasca cu ei. Cand veneau la Oslo sa isi lanseze cartea. In plus, ea era un motiv suficient pentru o calatorie. Ea refuza mereu, desi acest lucru nu parea sa-i opreasca pe pretendenti, dimpotriva. Cam asta scria ea acum, dupa ce se trezise din visul de a-si publica propriul roman in urma cu cativa ani. Un redactor izbucnise in cele din urma la telefon si-i spusese ca nu mai poate sa-i tolereze "istericalele"; nici un cititor nu va plati pentru a afla gandurile ei, dar, daca e platit, s-ar putea ca un psiholog sa fie interesat.

- Astrid Monsen!

Simti ca i se pune un nod in gat si, pentru o clipa, se panica. Nu voia sa aiba probleme respiratorii chiar pe strada. Se pregatea sa traverseze cand semaforul se facu rosu. Ar fi putut sa reuseasca, dar nu traversa niciodata pe rosu.

- Buna ziua, tocmai treceam pe la dumneavoastra.

Harry Hole o ajunse din urma. Avea inca aceeasi expresie haituita, aceiasi ochi rosii.

- Sa va spun mai intai ca am citit raportul inspectorului Waaler in care prezenta conversatia pe care a avut-o cu dumneavoastra. Inteleg ca m-ati mintit pentru ca v-a fost teama.

Ea simti ca o sa i se accelereze respiratia.

- A fost extrem de neinspirat din partea mea sa nu va spun de la bun inceput care e rolul meu in toata treaba asta, zise politistul.

Ea il privi surprinsa. Chiar vorbea ca si cum ii parea rau.

- Am citit in ziar ca vinovatul a fost prins, se trezi ea ca zice.

Se uitara unul la celalalt.

- Vreau sa zic ca e mort, adauga ea incet.

- Atunci, rosti el incercand sa zambeasca, poate ca nu v-ar deranja sa-mi raspundeti la cateva intrebari.

Era prima oara cand nu statea singura la masa din patiseria lui Hansen. Fata din spatele tejghelei ii arunca o privire cu subinteles, ca si cum barbatul inalt care era cu ea era un client. De vreme ce acesta arata ca si cum tocmai s-a dat jos din pat, poate ca fata credea chiar ca. nu, nu voia sa se gandeasca la asa ceva acum.

Se asezasera, iar el ii daduse niste hartii cu printurile unor e-mailuri pe care sa le citeasca cu atentie. Oare putea, in calitate de scriitoare, sa descifreze daca erau trimise de un barbat sau de o femeie? Ea le examinase. In calitate de scriitoare, zisese el. Sa ii spuna adevarul? Ridica ceasca sa nu vada ca zambea. Bineinteles ca nu. Va minti.

- Greu de spus, zise ea. E fictiune?

- Da si nu, zise Harry. Credem ca au fost scrise de persoana care a ucis-o pe Anna Bethsen.

- Deci trebuie sa fie vorba de un barbat.

Harry studie masa, iar ea ii arunca o privire. Nu era frumos, dar avea un sarm al lui. Observase asta - oricat de imposibil ar parea - de indata ce-l vazuse zacand pe palier, langa usa ei. Poate pentru ca bause un Coin­treau in plus, dar se gandise ca arata linistit, ca e aproape frumos cum zacea acolo, ca un print adormit pe care cineva il pusese la usa ei. Tot ce avea prin buzunare se imprastiase pe scara, iar ea ridicase fiecare lucru in parte. Se uitase chiar si in portofel si-i aflase numele si adresa.

Harry ridica privirea, iar ea se uita brusc in alta parte. Oare il placea? Cu siguranta. Problema era ca el nu avea cum sa o placa. Istericalele. Temerile fara motiv. Plansetele. Lui nu i-ar placea asta. El dorea femei precum Anna Bethsen. Precum Ramona.

- Esti sigura ca nu o recunosti? intreba el incet.

Ea il privi ingrozita. Abia atunci observa ca el avea in mana o fotografie. Ii mai aratase aceasta fotografie. O femeie si doi copii pe o plaja.

- Poate ati vazut-o in seara crimei, de exemplu.

- Nu am vazut-o in viata mea, rosti Astrid Monsen raspicat.

Zapada incepea sa cada din nou. Fulgi mari si umezi, deja gri si murdari inainte sa aterizeze pe pamantul maroniu dintre sediul politiei si Botsen. In birou il astepta un mesaj de la Weber. Ii confirma suspiciunile lui Harry, aceleasi suspiciuni care il faceau sa vada e-mailurile intr-o lumina noua. Cu toate astea, mesajul concis al lui Weber veni ca un soc. Un fel de soc la care se astepta.

Harry statu la telefon tot restul zilei, ducandu-se si intorcandu-se de la fax in pauze. Din cand in cand, statea si chibzuia, punea caramida peste caramida si incerca sa nu se gandeasca la ce cauta. Dar totul era mult prea clar. Acest montagnes russes urca, cobora, se rasucea dupa pofta inimii, dar era la fel ca toate celelalte - se va opri acolo de unde pornise.

Cand Harry termina si aproape intregul tablou era clar, se lasa pe spate in scaunul de la birou. Nu se simtea triumfator, simtea doar un gol.

Rakel nu-i puse nici un fel de intrebari cand o suna sa-i spuna sa nu-l astepte. Apoi urca la cantina si iesi pe terasa unde cativa fumatori stateau si tremurau. Luminile orasului straluceau dedesubt, in apusul venit prea devreme. Harry aprinse o tigara, isi trecu mana peste parapet si facu un bulgare de zapada. Il rostogoli. Mai ferm, lovindu-l cu palmele, apoi il stranse pana cand gheata topita incepu sa i se scurga printre degete. Apoi il arunca in jos, inspre oras. Urmari cu privirea bulgarele stralucitor in timp ce cadea, din ce in ce mai repede, pana cand disparu pe pamantul gri-alb.

- Aveam in clasa, la scoala, un baiat pe nume Ludwig Alexander, zise Harry cu voce tare.

Fumatorii isi miscara picioarele si se uitara la inspector.

- Avea talent la gramatica si ii spuneam Kebab. Pentru ca odata, la ora de engleza, fusese suficient de prost sa ii spuna profesoarei ca ii placea cuvantul "barbecue" scris "BBQ" pentru ca se citea kebab de la coada la cap. Cand ningea, in fiecare pauza clasele se bateau cu bulgari intre ele. Kebab nu voia sa participe, dar noi il obligam. Era singurul lucru la care il lasam sa participe. Drept carne de tun. Arunca atat de prost, ca bulgarii cadeau aproape langa el. Cealalta clasa il avea pe Roar, grasul care juca handbal la Oppsal. Acesta lovea cu capul bulgarii lui Kebab, asa, ca sa se distreze, apoi il invinetea cu loviturile lui. Intr-o zi, Kebab a bagat o piatra intr-un bulgare si l-a aruncat cat de sus a putut. Ce s-a auzit a fost un zgomot ca atunci cand o piatra loveste o alta piatra dintr-o balta, un sunet tare si surd in acelasi timp. A fost singura data cand am vazut o ambulanta in curtea scolii. Harry trase cu sete din tigara. Au discutat zile intregi in cancelarie daca sa-l pedepseasca sau nu pe Kebab. La urma urmei, nu aruncase bulgarele de zapada in nimeni, asa ca intrebarea era: ar trebui sa fie cineva pedepsit pentru ca nu a fost atent la un idiot care si-a dat in petic?

Harry isi stinse tigara si intra.

Era patru si jumatate. Vantul se intetise pe fasia deschisa dintre Aker­selva si statia de metrou din Gronlands. Elevii si pensionarii faceau loc femeilor si barbatilor cu cravata care se grabeau acasa de la birou. Harry se ciocni de unul dintre ei in timp ce cobora in fuga scarile spre metrou, iar ecoul injuraturii se auzi in spatele lui. Se opri in fata geamului dintre toalete. Era aceeasi femeie in varsta care fusese acolo si data trecuta.

- Trebuie sa vorbesc cu Simon imediat.

Ea il cerceta cu ochii ei caprui si calmi.

- Nu e in Toyen, zise Harry. Au plecat cu totii.

Femeia ridica uimita din umeri.

- Spune-i ca il cauta Harry.

Ea clatina din cap si ii facu semn cu mana sa plece.

Harry se apleca peste geamul care ii despartea.

- Spune-i ca e spiuni gjerman.

Simon o lua in jos pe Enebakkveien in loc sa o ia prin Ekeberg, tunelul cel lung.

- Nu-mi plac tunelurile, ii explica el in timp ce inaintau ca melcul pe langa munte in orele de varf ale dupa-amiezii.

- Deci cei doi frati care au fugit in Norvegia si care au crescut impreuna intr-o caravana s-au certat pentru ca s-au indragostit de aceeasi fata? intreba Harry.

- Maria era dintr-o familie foarte respectabila din Lovarra. Locuiau in Suedia, unde tatal ei era bulibasa. S-a casatorit cu Stefan si s-au mutat la Oslo cand ea avea doar treisprezece ani, iar el optsprezece. Stefan era atat de indragostit de ea, incat si-ar fi dat viata pentru ea. In acest timp, Raskol se ascundea in Rusia. Nu de politie, ci de niste albanezi kosovari din Germania care credeau ca au fost trasi pe sfoara in niste afaceri.

- Afaceri?

- Au gasit un camion gol pe autostrada din Hamburg, zambi Simon.

- Dar Raskol s-a intors?

- Intr-o zi insorita de mai, s-a intors in Toyen. Atunci a vazut-o pe Maria pentru prima data. Simon rase. Doamne, ce s-au mai holbat unul la altul. A trebuit sa cercetez cerurile sa vad daca urmau fulgere si tunete, asa de tensionata era atmosfera.

- Deci s-au indragostit unul de celalalt?

- La prima vedere. Cu toata lumea de fata. Unele femei erau chiar stanjenite.

- Dar daca a fost asa de evident, rudele trebuie sa fi reactionat, nu?

- Nu credeau ca e atat de periculos. Nu trebuie sa uiti ca noi ne casatorim mai devreme decat voi. Nu-i poti opri pe cei tineri. Sa se indragosteasca. La treisprezece ani, iti imaginezi.

- Da. Harry se freca pe ceafa.

- Dar de data asta era un lucru serios, ma intelegi? Era casatorita cu Stefan si s-a indragostit de Raskol din prima clipa in care l-a vazut. Si, desi locuia cu Stefan in propria lor caravana, se intalnea cu Raskol care era acolo tot timpul. Asa ca lucrurile au urmat fagasul pe care trebuiau sa-l urmeze. Cand s-a nascut Anna, doar Stefan si Raskol nu stiau ca Raskol era tatal.

- Biata fata.

- Si bietul Raskol. Singura persoana fericita a fost Stefan. A sarit in sus de bucurie. A zis ca Anna e frumoasa ca taica-sau. Simon zambi trist. Poate ca ar mai fi putut sa continue. Daca Stefan si Raskol nu s-ar fi hotarat sa jefuiasca o banca.

- Si nu a mers bine?

Coada de masini se misca spre intersectia Ryen.

- Erau trei. Stefan era cel mai mare, asa ca el a intrat primul si a iesit ultimul. In timp ce ceilalti doi au fugit cu banii inspre masina care ii astepta, Stefan a ramas in banca cu pistolul ridicat ca sa nu se dea alarma. Erau amatori, nu stiau ca banca are alarma silentioasa. Cand au venit sa-l ia pe Stefan, acesta era intins pe capota unei masini de politie. Un politist ii pusese catuse. Raskol era la volan. Avea doar saptesprezece ani si nici macar nu avea permis. A lasat geamul in jos. Cu trei mii de coroane in spate, a trecut incet pe langa masina de politie unde fratele sau se zbatea. Apoi Raskol si politistul s-au privit ochi in ochi. Doamne, aerul era la fel de greu ca atunci cand a intalnit-o pe Maria. S-au uitat asa, unul la altul, parca o vesnicie. M-am temut ca Raskol va striga, dar nu a scos un cuvant. A mers mai departe. Atunci s-au vazut prima oara.

- Raskol si Jorgen Lonn?

Simon clatina din cap ca da. Ajunsera la sensul giratoriu si o luara spre Ryen. Simon semnaliza, apoi frana langa o benzinarie. Oprira in fata unei cladiri de douasprezece etaje. Firmamentul DnB stralucea datorita unui neon cu lumina albastra de deasupra intrarii.

- Stefan a primit patru ani pentru ca a tras cu pistolul in aer, continua Simon. Dar dupa proces, cum sa-ti zic, s-a intamplat ceva ciudat. Raskol l-a vizitat pe Stefan in Botsen si in ziua urmatoare unul dintre gardieni a zis ca el crede ca puscariasul cel nou arata diferit. Superiorul lui i-a spus ca e ceva normal pentru cei care fac puscarie pentru prima data. I-a povestit despre nevestele care nu si-au mai recunoscut propriii barbati la prima vizita. Gardianul e linistit, dar cateva zile mai tarziu, o femeie suna la puscarie. Ea zice ca nu e puscariasul care trebuie. Fratele mai mic al lui Stefan Baxhet i-a luat locul, iar ei trebuie sa-l elibereze.

- Chiar e adevarat? intreba Harry scotandu-si bricheta si aprinzandu-si tigara.

- Da, e, zise Simon. E normal pentru tiganii din Europa de Sud ca fratele mai mic sau fiul sa faca inchisoare in locul celui condamnat, daca acesta are de intretinut o familie. Cum avea Stefan. Pentru noi, e o chestiune de onoare.

- Dar autoritatile isi dau imediat seama de greseala, nu?

- Ha, ha! Simon dadu din maini. Pentru voi, un tigan e un tigan. Daca face puscarie pentru ceva ce nu a facut, cu siguranta e vinovat de altceva.

- Cine sunase?

- Nu au descoperit niciodata, dar Maria a disparut in aceeasi noapte. Nu au mai vazut-o niciodata. Politia l-a adus pe Raskol la Toyen in mijlocul noptii si l-au scos pe Stefan afara din caravana, printre lovituri si blesteme. Anna avea doi ani si statea in pat urland dupa maica-sa, dar nu venea nimeni, nici barbat si nici femeie, sa o opreasca din urlat. Pana cand a intrat Raskol si a luat-o in brate.

Ramasera privind intrarea din banca. Harry se uita la ceas. Doar cateva minute pana la inchidere.

- Ce s-a intamplat apoi?

- Dupa ce Stefan si-a ispasit pedeapsa, a plecat imediat din tara. Am vorbit cu el la telefon din cand in cand. A umblat mult.

- Si Anna?

- A crescut in caravana. Raskol a trimis-o la scoala. Avea prieteni gadjo. Obiceiuri gadjo. Nu-i placea sa traiasca cu noi; voia sa faca ce faceau si prietenele ei - sa hotarasca singura, sa-si castige propriii bani si sa aiba propriul loc unde sa locuiasca. De cand a mostenit apartamentul bunicii ei si s-a mutat in Sorgenfrigata, n-am mai auzit prea multe despre ea. A. a ales sa se mute. Singura persoana cu care mai tinea legatura era Raskol.

- Crezi ca stia ca el e tatal ei?

Simon ridica din umeri.

- Din cate stiu, nu i-a spus nimeni nimic, dar sunt sigur ca ea stia.

Ramasera tacuti.

- Aici s-a intamplat, zise Simon.

- Chiar inainte de inchidere, completa Harry. Ca acum.

- Nu l-ar fi impuscat pe Lonn daca ar fi avut incotro, zise Simon. El face ce trebuie sa faca. E un luptator.

- Nu o concubina care chicoteste.

- Poftim?

- Nimic. Simon, unde e Stefan?

- Nu stiu.

Harry astepta. Il privira pe angajatul de la banca incuind usa pe dinauntru. Harry continua sa astepte.

- Ultima oara cand am vorbit cu el suna dintr-un oras din Suedia, zise Simon. Gothenburg. Asta e tot ce stiu, daca te ajuta cu ceva.

- Nu pe mine ma ajuti.

- Stiu, ofta Simon. Stiu.

Harry gasi casa galbena din Vetlandsveien. Luminile erau aprinse la ambele etaje. Parca, se dadu jos si ramase uitandu-se la statia de metrou. Acolo se intalnisera in prima dupa-amiaza intunecata de toamna sa mearga la furat de mere. Sigge, Tore, Kristian, Torkild, Oystein si Harry. Aceasta era gasca. Mersesera cu bicicletele pana in Nordstand pentru ca merele erau mai mari acolo si sansele mai mici sa le cunoasca cineva parintii. Sigge sarise primul gardul, iar Oystein statea de paza. Harry era cel mai inalt si ajungea la merele cele mai mari. Dar, intr-o seara, nu avusesera chef sa mearga cu bicicletele asa de departe si s-au dus la furat de mere in cartier.

Harry se uita inspre gradina aflata de cealalta parte a strazii.

Deja isi umplusera buzunarele cand dadusera cu ochii de un chip care ii privea de la fereastra luminata de la primul etaj. Fara sa scoata o vorba. Era Kebab.

Harry deschise poarta si se indrepta spre usa. Deasupra celor doua sonerii, pe placuta de portelan, era scris JOGEN SI KRISTIN LONN. Harry suna la prima sonerie.

Beate nu raspunse decat a doua oara.

Il intreba daca vrea ceai, dar el clatina din cap, iar ea intra in bucatarie in timp ce el se descalta pe hol.

- De ce e inca numele tatalui tau pe usa? o intreba el cand ea intra in sufragerie cu o ceasca in mana. Ca sa creada strainii ca e un barbat in casa?

Ea ridica din umeri si se cufunda intr-un fotoliu.

- Nu ne-am hotarat sa facem nimic in privinta asta. Numele lui probabil ca e acolo de atat de mult timp ca nici nu-l mai vedem.

- Hm. Harry isi impreuna palmele. De fapt, despre asta voiam sa discutam.

- Despre tablita de la intrare?

- Nu. Despre disosmie. Despre neputinta de a mirosi cadavre.

- Ce vrei sa zici?

- Stateam ieri pe hol si ma uitam la primul e-mail pe care l-am primit de la ucigasul Annei. La fel ca si cu tablita de la intrare. Simturile o inregistreaza, dar nu si creierul. Asta inseamna disosmie. Foaia atarna acolo de atata timp incat nu o mai vedeam, la fel ca si cu fotografia cu Sis si cu mine. Cand a fost furata, am observat doar ca e ceva diferit, dar nu si ce anume. Stii de ce?

Beate clatina din cap.

- Pentru ca nu mi se intamplase nimic care sa ma faca sa vad lucrurile altfel. Am vazut doar ce presupuneam ca e acolo. Dar ieri s-a intamplat ceva. Ali mi-a spus ca a vazut din spate o femeie langa usa de la subsol. Mi-am dat brusc seama ca in tot acest timp eu am presupus, fara sa imi dau seama, ca persoana care a ucis-o pe Anna e barbat. Cand faci greseala sa te gandesti la ceea ce crezi tu ca de fapt cauti, nu mai vezi si celelalte lucruri pe care le poti gasi. Asta m-a facut sa vad e-mailul cu alti ochi.

Sprancenele lui Beate aveau forma de semne de intrebare.

- Vrei sa spui ca nu Alf Gunnerud a ucis-o pe Anna Bethsen?

- Stii ce e o anagrama, nu? zise Harry.

- Un joc de litere.

- Ucigasul Annei mi-a lasat un patrin. Un semn. L-am vazut in oglinda. E-mailul era semnat cu numele unei femei. De la coada la cap. Asa ca i-am trimis e-mailul lui Aune, care a luat legatura cu un specialist in psihologie cognitiva si limbaj. Dintr-o singura propozitie dintr-o scrisoare anonima de amenintare, a putut sa determine sexul, varsta si originile persoanei. In cazul de fata, a spus ca e-mailurile au fost scrise de o persoana de sex masculin sau feminin, intre treizeci si saptezeci de ani, posibil de oriunde din tara. Nu de prea mare ajutor, cu alte cuvinte. Decat ca el credea ca ar putea fi vorba de o femeie. Din cauza unui singur cuvant. Zice "voi, politistii" si nu "voi, cei din politie" sau oricare alt cuvant colectiv. Zice ca e posibil ca expeditorul sa fi ales inconstient acest cuvant pentru ca face o distinctie intre sexul receptorului si cel al expeditorului.

Harry se lasa pe spate in scaun.

Beate puse ceasca jos.

- Nu pot spune ca sunt foarte convinsa, Harry. O femeie necunoscuta pe scari, un cod care e de fapt numele unei femei scris invers si un psiholog care crede ca Alf Gunnerud a ales sa se exprime intr-o maniera feminina.

- Hm, incuviinta Harry. Sunt de acord. Vreau in primul rand sa-ti spun ce m-a pus pe pista asta. Dar inainte sa-ti spun cine a ucis-o pe Anna, as vrea sa te intreb daca ma poti ajuta sa gasesc o persoana disparuta.

- Sigur ca da. Dar de ce ma rogi pe mine? Persoanele disparute nu sunt.

- Ba da, sunt, zambi trist Harry. Persoanele disparute sunt domeniul tau.

RAMONA

Harry o gasi pe Vigdis Albu pe plaja. Statea pe aceeasi stanca neteda unde adormise el, cu mainile peste genunchi, uitandu-se la fiord. In ceata diminetii, soarele parea o copie palida a lui insusi. Gregor fugi spre Harry dand din coada. Era timpul refluxului, iar marea mirosea a alge si a petrol. Harry se aseza pe o stanca mica in spatele ei si isi scoase o tigara.

- Tu l-ai gasit? intreba ea fara sa se intoarca.

Harry se intreba de cat timp il astepta.

- Multi oameni l-au gasit pe Arne Albu, raspunse el. Eu am fost unul dintre ei.

Isi dadu la o parte o suvita de par care ii dansa in fata ochilor, in vant.

- Si eu. Dar asta a fost acum mult, mult timp. Poate ca n-o sa ma crezi, dar l-am iubit odata.

Harry apasa pe bricheta.

- De ce sa nu te cred?

- Poti sa crezi ce vrei. Nu oricine poate iubi. Iti imaginezi doar ca iubesti. Inveti miscarile, replicile, pasii, asta-i tot. Unii dintre noi suntem foarte buni si putem pacali o perioada. Ceea ce ma surprinde nu e ca acestia reusesc, ci ca se deranjeaza sa o faca. De ce atata efort pentru un sentiment reciproc pe care nu-l intelegi? Pricepi, comisare?

Harry nu raspunse.

- Poate ca le e doar teama, continua ea intorcandu-se spre el. Sa se vada in oglinda si sa descopere ca sunt neputinciosi.

- Cu cine vorbesti, fru Albu?

Ea se intoarse la loc, spre apa.

- Cine stie? Cu Anna Bethsen? Cu Arne? Cu mine? Cu cea care am devenit eu?

Gregor ii linse mana lui Harry.

- Stiu cum a fost ucisa Anna Bethsen, zise Harry. O studie din spate, dar nu distinse nici o reactie. Tigara se aprinse la a doua incercare. Ieri dupa-amiaza, am primit de la Krimteknisk rezultatele analizei a patru pahare care erau in chiuveta din apartamentul Annei Bethsen. Sunt amprentele mele. Se pare ca am baut cola. Nu mi-ar trece niciodata prin cap sa beau cola cu vin. Unul dintre paharele de vin nu a fost folosit. Dar partea interesanta e ca in resturile de cola au fost gasite urme de hidroclorid de morfina. Morfina, cu alte cuvinte. Stii care e efectul unei doze mari, fru Albu, nu?

Ea il privi cercetator. Clatina incet din cap.

- Nu? zise Harry. Colaps si amnezie din clipa in care ingerezi drogul, urmate de o ameteala pronuntata si de durere de cap cand isi face efectul. Usor de confundat cu efectul bauturii. E un drog bun pentru violuri, ca si Rohypnolul. Iar noi am fost violati. Toti. Nu-i asa, fru Albu?

Deasupra lor se auzi tipatul ca un raset al unui pescarus.

- Iarasi tu, zise Astrid Monsen cu un ras scurt si nervos si il lasa sa intre.

Se asezara in bucatarie. Cauta niste lucruri, facu ceai, scoase o prajitura pe care o cumparase de la patiserie "in eventualitatea ca va avea vizitatori". Harry murmura banalitati despre zapada de ieri si cum lumea, despre care toti credeau ca se va prabusi odata cu turnurile gemene de la televizor, nu se schimbase de fapt prea mult. Doar dupa ce ii turna ceai si se aseza o intreba ce parere avea despre Anna.

Ea ramase cu gura cascata.

- O urati, nu-i asa?

In tacerea ce urma, se auzi un piuit electronic din cealalta camera.

- Nu, nu o uram. Astrid tinea in mana o ceasca enorma cu ceai verde. Era doar. altfel.

- Cum altfel?

- Avea alt stil de viata. Alt fel de a fi. A fost norocoasa sa fie asa. cum era.

- Si asta nu va placea?

- Nu. stiu. Nu, probabil ca nu.

- De ce nu?

Astrid Monsen il privi. Indelung. Zambetul ii venea si-i disparea din privire precum un fluture nehotarat.

- Nu-i ce crezi tu, zise ea. O invidiam pe Anna. O admiram. Erau zile in care imi doream sa fiu in locul ei. Era opusul meu. Eu stau inchisa aici in timp ce ea. isi indrepta privirea spre fereastra. Pasea prin viata cu sufletul aproape dezgolit, asa facea Anna. Barbatii veneau si plecau, stia ca nu pot fi ai ei, dar cu toate astea ii iubea. Nu era buna la pictura, dar isi expunea tablourile ca sa vada si restul lumii. Vorbea cu toata lumea ca si cum era indreptatita sa creada ca si ei o placeau. Si cu mine, la fel. Erau zile in care simteam ca Anna imi furase adevaratul meu eu, ca nu era suficient spatiu pentru amandoua si ca va trebui sa astept sa imi vina randul. Rase din nou nervos. Dar apoi a murit. Si am descoperit ca nu era asa. Nu pot sa fiu ea. Nimeni nu poate. Nu-i asa ca e trist? Isi indrepta privirea spre Harry. Nu, nu am urat-o. Am iubit-o.

Harry simti furnicaturi pe ceafa.

- Mi-ati putea spune ce s-a intamplat in seara in care m-ati gasit pe coridor?

Zambetul ii licari precum o lumina slaba de neon. Ca si cum aparea din cand in cand o persoana fericita care privea prin ochii ei. Harry avu sentimentul ca un dig e pe cale sa se sfarame.

- Erai urat, sopti ea. Dar intr-un fel care ma atragea.

Harry ridica din sprancene.

- Hm. Cand m-ati ridicat, ati observat daca miroseam a alcool?

Ea paru surprinsa. Ca si cum nu se gandise la asta pana acum.

- Nu. Nu chiar. Nu miroseai a nimic.

- A nimic?

Ea se rosi toata.

- Nimic. special.

- Mi-am pierdut ceva pe scari?

- Cum ar fi ce?

- Un telefon mobil, chei.

- Ce chei?

- Trebuie sa-mi raspundeti.

Ea clatina din cap.

- Nu era nici un telefon mobil. Iar cheile ti le-am pus la loc in buzunar. De ce ma intrebi toate aceste lucruri?

- Pentru ca stiu cine a ucis-o pe Anna. Am vrut doar sa mai verific detaliile o data.

PATRIN

A doua zi, disparura si ultimele ramasite ale zapezii care cazuse cu doua zile in urma. La sedinta de dimineata de la Sectia Jafuri, Ivarsson spusese ca, daca vor sa faca vreun progres in cazul Calaului, cea mai buna speranta era o alta spargere, dar adauga ca, din nefericire, prezicerea lui Beate ca acesta va da din nou o lovitura, mai devreme sau mai tarziu, se dovedise incorecta. Spre surprinderea tuturor, Beate nu paru sa puna la inima aceasta critica indirecta. Ridica din umeri si repeta cu incredere ca era doar o chestiune de timp pana cand Calaul va iesi din nou la suprafata.

In aceeasi seara, o masina a politiei se strecura in parcarea din fata muzeului Munch si se opri acolo. Din ea iesira patru barbati, doi politisti in uniforma si doi in haine civile si, de la distanta, pareau ca merg tinan­du-se de mana.

- Imi cer scuze pentru masurile de securitate, zise Harry aratand cu capul spre catuse. A fost singura modalitate de a primi permisiune sa fac asta.

Raskol isi pleca umerii.

- Cred ca pe tine te enerveaza mai mult decat pe mine ca suntem incatusati unul de altul, Harry.

Grupul traversa parcarea indreptandu-se spre terenul de fotbal si spre caravane. Harry le facu semn politistilor sa astepte afara in timp ce el intra impreuna cu Raskol in caravana cea mica.

Inauntru statea Simon. Scosese o sticla de Calvados si trei pahare. Harry clatina din cap ca nu vrea, desfacu apoi catusele si se aseza pe canapea.

- Te bucuri sa te intorci aici? intreba Harry.

Raskol nu raspunse, iar Harry astepta in timp ce Raskol cerceta caravana cu ochii lui negri. Harry vazu ca se opreste asupra fotografiei celor doi frati de deasupra patului si i se paru ca vede un muschi tresarind in coltul buzelor.

- Am promis ca ne intoarcem la Botsen pana la douasprezece, asa ca sa revenim cu picioarele pe pamant, zise Harry. Alf Gunnerud nu a ucis-o pe Anna Bethsen.

Simon se uita la Raskol care, la randul lui, il privea pe Harry.

- Si nici Arne Albu.

In tacerea care urma, zgomotul traficului de pe Finnmarkgata paru si mai asurzitor. Oare ii era dor lui Raskol de zgomotul masinilor cand statea intins in celula sa, noaptea? Oare ii era dor de vocea din celalalt pat, de mirosul, de sunetul respiratiei regulate a fratelui sau? Harry se intoarse spre Simon.

- Vrei sa ne lasi singuri?

Simon se intoarse spre Raskol care incuviinta scurt. Inchise usa dupa ce iesi. Harry isi desfacu palmele si ridica privirea. Ochii lui Raskol straluceau ca si cum ar fi avut temperatura.

- Va stiti de ceva timp, nu? rosti Harry incet.

Raskol isi uni palmele, un gest de calm aparent, dar varfurile albe ale degetelor spuneau o alta poveste.

- Poate ca Anna l-a citit pe Sun Tzu, zise Harry. Si stia ca prima regula a unui razboi e inselaciunea. Cu toate astea, mi-a oferit solutia. Doar ca nu puteam sa sparg codul. S2MN. Mi-a dat chiar si un indiciu; mi-a spus ca retina inverseaza lucrurile, asa ca trebuie sa ma uit in oglinda sa vad ce sunt ele in realitate.

Raskol inchise ochii. Parea ca se roaga.

- Mama ei era frumoasa si nebuna, sopti el. Anna a mostenit-o in ambele privinte.

- Stiu ca ai spart codul de foarte mult timp, continua Harry. Semnatura ei era S2MN. Cifra tine locul unui al doilea S, iar trei vocale lipsesc. De la stanga la dreapta se citeste S-S-M-N, dar in oglinda devine N-M-S-S, sau cu vocale Nemesis. Zeita razbunarii. Ea mi-a spus. Era capodopera ei. Pentru asta dorea sa fie tinuta minte.

Harry o spuse fara urma de triumf in voce. Era o simpla afirmatie. Micuta caravana paru ca se cufunda odata cu ei.

- Spune-mi si restul, sopti Raskol.

- Banuiesc ca iti poti imagina si singur.

- Spune-mi! suiera el.

Harry se uita la fereastra mica si rotunda de deasupra mesei care se aburise deja. Un hublou. O nava spatiala. Se gandi ca daca stergea aburul, vor descoperi ca sunt in spatiu, doi astronauti singuratici pe nebuloasa Cap de cal, la bordul unei caravane zburatoare. Iar asta nu ar fi fost mult mai fantastic decat ce se pregatea sa ii spuna.

ARTA RAZBOIULUI

Raskol isi indrepta spatele, iar Harry incepu:

- In aceasta vara, vecinul meu, Ali Niazi, a primit o scrisoare de la cineva care pretindea ca ii datoreaza chiria pentru perioada in care a locuit acolo, in urma cu mai multi ani. Ali nu i-a gasit numele pe lista locatarilor, asa ca i-a scris spunandu-i s-o lase balta. Numele acestuia era Eriksen. L-am sunat ieri pe Ali si l-am rugat sa caute scrisoarea pe care a primit-o. Era trimisa pe Sorgenfrigata 17. Astrid Monsen mi-a spus ca pe cutia postala a Annei a fost lipit un alt nume timp de cateva zile asta-vara. Numele era Eriksen. Care era scopul scrisorii? Am sunat la lacatuserie. Intr-adevar, primisera o comanda pentru o cheie a apartamentului meu. Mi-au trimis hartiile prin fax. Primul lucru pe care l-am observat a fost ca aceasta comanda a fost facuta cu o saptamana inainte de moartea Annei. Comanda era semnata de Ali, presedintele asociatiei noastre de locatari. Semnatura falsificata de pe comanda era cat de cat acceptabila. Facuta de o pictorita cu un talent cat de cat acceptabil, care imitase semnatura de pe o scrisoare pe care o primise, de exemplu. Dar pentru lacatuserie a fost suficient de buna si au comandat imediat o cheie pentru apartamentul lui Harry Hole din Trioving. Iar Harry Hole trebuia sa se infatiseze personal, sa arate buletinul si sa semneze pentru cheie, imaginandu-si ca semneaza pentru o cheie pentru Anna. Sa-ti vina sa mori de ras, nu?

Dar Raskol nu parea sa aiba de gand sa rada.

- Intre intalnirea cu mine si cina unde ma invitase, a pus totul la cale. Si-a facut un cont de e-mail printr-un server din Egipt si a scris e-mailurile pe laptop, programand in avans data expedierii lor. Pe parcursul zilei, a descuiat usa de la subsol si a gasit boxa mea. A folosit aceeasi cheie pentru a intra in apartamentul meu, cautand un lucru personal pe care sa-l puna in apartamentul lui Alf Gunnerud. A ales fotografia cu Sis si cu mine. Urmatorul lucru de pe agenda ei a fost sa-l viziteze pe fostul ei iubit si furnizor de droguri. Probabil ca Alf Gunnerud a fost putin surprins sa o vada. Ce dorea? Sa cumpere sau sa imprumute un pistol, poate? Pentru ca stia ca el are un pistol din acestea de care se pare ca s-a umplut Osloul in ultima vreme, cu seria fabricantului stearsa. El a gasit un pistol, un Beretta M92F, cat timp ea s-a dus la toaleta. El s-a gandit ca a stat acolo cam mult timp. Iar cand a iesit in cele din urma, brusc ea i-a spus ca se grabeste si ca trebuie sa plece. Cel putin asa ne imaginam ca s-ar fi putut intampla.

Maxilarul lui Raskol era atat de tare inclestat, incat Harry ii vazu buzele subtiindu-se. Harry se lasa pe spate.

- Urmatorul lucru a fost sa intre in cabana lui Albu si sa lase acolo cheia apartamentului ei. A fost floare la ureche; stia ca Albu tine cheia cabanei in felinarul de afara. Cat a fost acolo, a scos din album fotografia care ii infatisa pe Vigdis si pe copii si a luat-o cu ea. Asa ca totul era gata. Acum nu mai trebuia decat sa astepte. Sa-l astepte pe Harry sa vina la cina. Meniul consta din tomyam cu ardei japonez, cola si hidroclorid de morfina. Ultimul fel e cunoscut ca drog al violului pentru ca e lichid si relativ fara gust, se dozeaza usor, iar efectul e imprevizibil. Victima se trezeste cu un gol mare in memorie despre care crede ca este efectul alcoolului de vreme ce are simptomele unei mahmureli. Si, in multe privinte, se poate spune ca am fost violat. Eram asa de confuz, ca nu i-a fost greu sa imi ia mobilul din haina inainte sa ma arunce afara pe usa. Dupa ce am plecat, a plecat si ea si s-a dus in boxa mea de la subsol unde a conectat mobilul la laptop. Cand s-a intors acasa, s-a strecurat usurel pe scari. Astrid Monsen a auzit-o, dar s-a gandit ca e fru Gundersen de la etajul trei. Apoi s-a pregatit pentru ultima iesire la rampa inainte sa lase restul actiunii sa mearga de la sine. Stia, bineinteles, ca voi ancheta cazul, oficial sau nu, asa ca mi-a lasat doi patrini. A tinut pistolul in mana dreapta, constienta ca stiu ca e stangace. Si a pus fotografia in pantof.

Buzele lui Raskol se miscara, dar nu scoase nici un cuvant.

Harry isi trecu mana peste fata.

- Ultima lovitura de maestru a fost sa apese pe tragaci.

- Dar de ce? sopti Raskol.

Harry ridica din umeri.

- Anna era o fiinta a extremelor. Dorea sa se razbune pe oamenii despre care credea ca ii furasera ratiunea de a trai. Dragostea. Cei vinovati erau Albu, Gunnerud si eu. Si familia ta. Pe scurt: ura a invins.

- Prostii! exclama Raskol.

Harry se intoarse si lua fotografia cu Raskol si cu Stefan si o puse pe masa care se afla intre ei.

- Oare nu a castigat ura mereu in familia ta, Raskol?

Raskol isi dadu capul pe spate si goli paharul. Apoi zambi.

Harry avea sa isi aminteasca de secundele care urmasera ca de o caseta video derulata rapid. Cand terminara, el zacea pe podea, tintuit de Raskol care avea alcool in privire, duhnea a Calvados si tinea sticla sparta la gatul lui.

- Doar un lucru e mai periculos decat tensiunea foarte mare din artere, Spiuni, sopti Raskol. Si anume tensiunea foarte mica. Asa ca stai linistit.

Harry inghiti si incerca sa vorbeasca, dar Raskol il stranse si mai tare si nu se auzi decat un geamat.

- Sun Tzu e foarte clar in privinta dragostei si a urii, Spiuni. In razboi, atat dragostea, cat si ura castiga. Sunt inseparabile ca doi gemeni siamezi. Cei care pierd sunt furia si mila.

- Atunci amandoi suntem pe cale sa pierdem, gemu Harry.

Raskol il stranse si mai tare.

- Anna mea nu ar fi ales niciodata moartea. Vocea ii tremura. Iubea viata.

Harry zise printre gafaieli:

- Asa. cum. iubesti. tu. libertatea?

Raskol slabi stransoarea, iar Harry sorbi aer cu un geamat, umplandu-si plamanii care il dureau. Inima ii pulsa in cap, dar putea sa auda iar zgo­motul traficului de afara.

- Ai ales, gafai Harry. Te-ai predat pentru a te cai. De neinteles pentru altii, dar a fost decizia ta. La fel a facut si Anna.

Raskol apasa sticla de gatul lui Harry cand acesta incerca sa se miste.

- Am avut motivele mele.

- Stiu, zise Harry. A te cai este un instinct aproape la fel de puternic cu a te razbuna.

Raskol nu raspunse.

- Stii ca si Beate Lonn a luat o hotarare? Si-a dat seama ca nimic nu-i va aduce tatal inapoi. Nu mai simte furie. M-a rugat sa-ti transmit salutari si sa-ti spun ca te iarta.

Un ciob de sticla ii zgarie pielea. Ca un stilou cu cerneala pe o foaie aspra. Scriind cu ezitare ultimul cuvant. Doar punctul de la coada lipsea. Harry inghiti.

- Acum e randul tau sa alegi, Raskol.

- Sa aleg intre ce, Spiuni? Daca sa traiesti sau sa mori?

Harry inspira, incercand sa tina panica la distanta.

- Daca vrei sau nu sa o vezi libera pe Beate Lonn. Daca o sa-i spui ce s-a intamplat in ziua in care i-ai impuscat tatal. Daca te vei elibera pe tine insuti.

- Pe mine? Raskol rase incet, ca de obicei.

- L-am gasit, zise Harry. De fapt. Beate Lonn l-a gasit.

- Pe cine a gasit?

- Locuieste in Gothenburg.

Rasul lui Raskol inceta brusc.

- Locuieste acolo de nouasprezece ani, continua Harry. De cand a descoperit ca tu esti adevaratul tata al Annei.

- Minti! striga Raskol si ridica sticla deasupra capului.

Harry isi simti gura uscata si inchise ochii. Cand ii deschise, vazu privirea sticloasa a lui Raskol. Respirau la unison; piepturile lor se ridicau si coborau in acelasi timp.

Raskol sopti:

- Si. Maria?

Harry trebui sa incerce de doua ori inainte sa poata articula vreun cuvant.

- Nimeni nu a auzit de ea. Cineva i-a spus lui Stefan ca a vazut-o cu un grup de tigani in Normandia acum cativa ani.

- Stefan? Ai vorbit cu el?

Harry incuviinta.

- De ce a vrut sa vorbeasca cu un Spiuni ca tine?

Harry incerca sa dea din umeri, dar ii fu imposibil sa se miste.

- Intreaba-l tu singur.

- Sa-l intreb.

Raskol se uita la Harry nevenindu-i sa creada.

- Simon a fost ieri sa-l aduca. E in caravana de alaturi. Politia are de pus niste intrebari mai vechi, dar politistii au fost avertizati sa nu-l atinga. Vrea sa-ti vorbeasca. Restul depinde de tine.

Harry puse mana intre gat si sticla. Raskol nu facu nici o incercare de a-l opri cand acesta se ridica. Intreba doar:

- De ce ai facut asta, Spiuni?

Harry dadu din umeri.

- Tu ai facut ca judecatorii de la Moscova sa il incredinteze pe Oleg lui Rakel. Iti dau sansa sa refaci legatura cu singura persoana care ti-a mai ramas. Scoase catusele din buzunarul hainei si le puse pe masa. Orice hotarasti, consider ca suntem chit acum.

- Chit?

- Ai avut grija ca persoanele la care tin sa se intoarca. Am facut acelasi lucru pentru tine.

- Aud ce zici, Harry, dar ce vrei sa spui?

- Inseamna ca voi spune tot ce stiu despre uciderea lui Arne Albu. Si vom veni dupa tine cu tot ce avem in dotare.

Raskol ridica din sprancene.

- Ar fi mai usor pentru tine daca ai lasa-o balta, Spiuni. Stii ca nu ai nimic impotriva mea, deci ce rost are sa incerci?

- Pentru ca noi suntem politia, raspunse Harry. Si nu niste concubine care se hlizesc.

Raskol nu-si lua ochii de pe el. Apoi facu o mica plecaciune.

Harry se intoarse spre usa. Barbatul cel slab ramase aplecat peste masa de plastic cu fata ascunsa in umbra.

- Ai timp pana la miezul noptii, Raskol. Apoi te vor duce politistii inapoi.

Sirena unei ambulante taie zgomotul traficului de pe Finnmarkgata, se auzi tare, apoi mai incet, ca si cum cauta tonul perfect.

MEDEA

Harry deschise cu grija usa dormitorului. I se paru ca inca ii mai simte parfumul, dar era atat de slab, incat nu fu sigur ca se simte in camera sau e doar in memoria lui. Patul mare trona in mijlocul camerei precum o galera romana. Se aseza pe saltea, duse degetele pe cearsaful alb si rece, inchise ochii si totul se intuneca. Oare aici - si asa - il asteptase Anna in acea seara? Un bazait suparat. Harry se uita la ceas. Sapte fix. Era Beate. Aune suna cateva minute mai tarziu, cu barbia dubla inrosita din cauza scarilor pe care le urcase. Zise "Salut" abia tragandu-si sufletul si intrara toti trei in dormitor.

- Deci poti sa spui pe cine reprezinta aceste trei portrete? intreba Aune.

- Arne Albu, zise Beate aratand spre tabloul din stanga. Harry e cel din mijloc, iar Alf Gunnerud in dreapta.

- Impresionant, spuse Aune.

- Pai, zise Beate, o furnica poate deosebi milioane de alte furnici dintr-un musuroi. Tinand cont de marimea ei, are o circumvolutie tem­poro-occipitala laterala mult mai mare decat a mea.

- Ma tem atunci ca a mea e extrem de putin dezvoltata, zise Aune. Tu vezi ceva, Harry?

- Cu siguranta vad mai mult decat prima oara cand mi le-a aratat Anna. Acum stiu ca pe acestia trei i-a pus sub acuzare.

Harry arata spre silueta de femeie care tinea cele trei veioze. Nemesis, zeita dreptatii si a razbunarii.

- Pe care romanii au furat-o de la greci, completa Aune. Au pastrat balanta, au schimbat biciul cu o sabie, au legat-o la ochi si au numit-o Justitia. Se duse langa veioza. Cand, in anul 600, au inceput sa creada ca sistemul razbunarii prin varsare de sange nu mai functiona si au hotarat ca razbunarea sa fie individuala si sa fie facuta intr-un mod public, exact aceasta femeie a devenit simbolul statului constitutional modern. Mangaie femeia rece, din bronz. Justitia oarba. Razbunare cu sange-rece. Civilizatia noastra e in mainile ei. Nu-i asa ca e frumoasa?

- La fel de frumoasa ca si un scaun electric, zise Harry. Razbunarea Annei nu a fost exact cu sange-rece.

- A fost si cu sange-rece, si cu sange fierbinte, rosti Aune. Premeditata si pasionala in acelasi timp. Cu siguranta ca era o persoana foarte sensibila. Cu tare psihologice, dar oare nu suntem toti la fel? De fapt, e doar o chestiune de cat de mari sunt aceste tare.

- Si cum a capatat Anna aceste tare psihologice?

- Nu am cunoscut-o, asa ca nu pot decat sa fac supozitii.

- Atunci continua, il indemna Harry.

- Apropo de aceste zeitati antice, presupun ca ati auzit de Narcis, zeul grec care s-a indragostit asa de tare de propria imagine, incat nu se mai putea desprinde de ea? Freud a introdus in psihologie conceptul de narcisist, o persoana cu un exagerat simt al unicitatii sale, obsedata de visul succesului fara margini. Pentru acest narcisist, nevoia de razbunare impotriva celor care l-au jignit este adesea mai mare decat alte nevoi. Se numeste "furie narcisista". Psihoanalistul american Heinz Kohut a descris felul in care o asemenea persoana va incerca sa razbune jignirea - care noua ni s-ar putea parea o simpla bagatela - prin orice mijloace are la dispozitie. De exemplu, ceea ce la suprafata ar putea sa para o respingere obisnuita ar putea sa-l faca pe narcisist sa lucreze neobosit, cu o hotarare ferma, pentru a redresa balanta, provocand chiar moartea daca e necesar.

- Moartea cui? intreba Harry.

- A tuturor.

- Asta-i nebunie curata, izbucni Beate.

- De fapt, asta zic si eu, zise sec Aune.

Intrara in sufragerie. Aune incerca unul dintre scaunele vechi si inalte de la masa lunga si ingusta de stejar.

- Nu se mai fac asemenea lucruri in zilele noastre.

Beate zise nemultumita:

- Dar de ce sa-si ia si propria viata. doar pentru a se razbuna? Exista cu siguranta si alte modalitati.

- Desigur, fu de acord Aune. Dar sinuciderea este adesea si ea o forma de razbunare. Vrei sa-i faci sa se simta vinovati pe cei care ti-au gresit. Anna a strans doar cateva suruburi. In plus, exista motive intemeiate sa credem ca nu mai dorea sa traiasca. Era singura, respinsa de iubiti si de familie. Nu avusese succes ca artist si recursese la droguri, dar nici asta nu i-a fost de vreun ajutor. Pe scurt, era o persoana profund dezamagita si nefericita care a ales sa se sinucida cu premeditare. Si sa se razbune.

- Fara scrupule morale? intreba Harry.

- Problema moralitatii e interesanta, desigur. Aune isi incrucisa bratele. Societatea noastra ne impune anumite obligatii morale dupa care sa traim si, prin urmare, condamna sinuciderea. Totusi, avand in vedere aparenta ei admiratie pentru Antichitate, e posibil ca Anna sa fi gasit un sprijin in filosofii greci care credeau ca fiecare persoana ar trebui sa-si aleaga singura cand sa moara. Nietzsche considera, la randul lui, ca individul are dreptul moral deplin de a-si lua viata. Foloseste cuvantul freitod sau moarte voluntara. Aune ridica degetul aratator in sus. Dar trebuia sa se confrunte cu o alta dilema morala. Razbunarea. In masura in care era crestina, etica crestina cere sa nu te razbuni. Dar paradoxul e ca toti crestinii venereaza un dumnezeu care e cel mai mare razbunator dintre toti zeii. Daca il sfidezi, vei arde in iadul etern, un act de razbunare care se aseamana cu o crima, aproape un caz pentru Amnesty International, daca ma intrebati pe mine. Si daca.

- Poate ca ura pur si simplu?

Aune si Harry se intoarsera amandoi spre Beate. Ea ii privi tematoare, ca si cum cuvintele i-ar fi scapat fara voia ei.

- Moralitate, sopti ea. Dragoste de viata. Iubire. Si totusi, ura e cea mai puternica.

BIOLUMINESCENTA

Harry statea langa fereastra deschisa, ascultand sirena indepartata a unei ambulante ce se pierdea incet in zgomotul venind din cazanul urban. Casa pe care Rakel o mostenise de la tatal ei se inalta deasupra a tot ce se intampla pe covorul de lumini pe care il zarea printre brazii inalti din gra­dina. Ii placea sa se uite la pomi, intrebandu-se de cat timp sunt acolo si simtind cum gandul il linisteste. Iar luminile orasului ii aminteau de bioluminescenta. O vazuse doar o data, intr-o noapte cand bunicul il dusese cu barca pe Svartholmen sa lumineze cu lanterna crabii. Nu fusese decat o singura noapte, dar nu avea sa o uite niciodata. Era unul dintre acele lucruri care devin mai stralucitoare si mai reale pe zi ce trece. Dar nu cu toate lucrurile e asa. Oare cate nopti petrecuse cu Anna? De cate ori se urcasera in ambarcatiunea capitanului danez si navigasera in voia vantului? Nu-si aducea aminte. Curand avea sa uite si restul. Trist? Da. Trist si inutil.

Totusi, stia ca existau doua momente cu Anna care nu se vor sterge niciodata complet. Doua imagini aproape identice, in ambele cu parul ei des imprastiat pe perna precum un evantai negru, cu ochii larg deschisi si cu o mana apucand strans cearsaful alb ca zapada. Ce era diferit era cealalta mana. In una din imagini, degetele ei erau impreunate cu ale lui; in cealalta tinea un pistol.

- Vrei sa inchizi fereastra? zise Rakel din spatele lui.

Statea pe canapea, cu picioarele sub ea si cu un pahar de vin rosu in mana. Oleg se dusese la culcare fericit dupa ce il batuse pe Harry pentru prima data la Tetris, iar Harry se temea ca tocmai se sfarsise, irevocabil, o epoca.

La stiri nu era nimic nou. Aceleasi refrene: cruciada militara impotriva Orientului, represalii impotriva Occidentului. Oprisera televizorul si pusesera Stone Roses care, spre surprinderea si bucuria lui Harry, se numara printre colectia de casete a lui Rakel. Tineretea. Fusese o perioada in care nimic nu-i placea mai mult decat sa vada pustii englezi aroganti cu chitare si atitudine. Acum ii placeau Kings of Convenience pentru ca aveau o linie melodica precisa si sunau doar ceva mai putin prost decat Donovan. Si Stone Roses ascultati cu sonorul incet. Trist, dar adevarat. Poate ca si necesar. Lucrurile sunt ciclice. Inchise fereastra si isi promise ca il va duce pe Oleg pe o insula sa lumineze crabii cu lanterna de indata ce se va ivi ocazia.

"Down, down, down", murmurau cei de la Stone Roses in boxe. Rakel se apleca si lua o gura de vin.

- E o poveste veche de cand lumea, sopti ea. Doi frati care iubesc aceeasi femeie, asta e chiar reteta pentru o tragedie.

Tacura, isi impreunara degetele si isi ascultara respiratiile.

- Ai iubit-o? intreba ea.

Harry se gandi cu grija inainte de a raspunde:

- Nu-mi aduc aminte. A fost o perioada din viata mea in care am fost foarte. confuz.

Ea ii mangaie barbia.

- Stii ce cred ca e ciudat? Aceasta femeie pe care nu am vazut-o in viata mea intra la tine in apartament, il cerceteaza si vede, prinsa in oglinda, fotografia cu noi trei in Frognerseteren. Stie ca va strica totul. Probabil ca, la urma urmei, ati fost indragostit unul de celalalt.

- Hm. A planificat toate aceste detalii cu mult inainte sa afle de tine si de Oleg. A facut rost de semnatura lui Ali asta-vara.

- Imagineaza-ti ce greu trebuie sa ii fi fost sa falsifice semnatura daca era stangace.

- Nu m-am gandit la asta. Harry isi intoarse capul in poala ei si o privi. Vrei sa vorbim despre altceva? Ce-ai zice sa-l sun pe tata si sa il intreb daca putem folosi casa din Andalsnes la vara? Vremea e de obicei de doi bani, dar mai avem inca barca bunicului.

Rakel rase. Harry inchise ochii. Ii placea felul in care radea ea. Daca era atent sa nu calce in strachini, poate ca i se va permite sa auda mai des acest ras pe viitor.

Harry se trezi brusc. Se ridica in pat si isi trase respiratia. Visase, dar nu-si amintea ce. Inima ii batea nebuneste, sa-i sara din piept. Oare visase iar ca era sub apa intr-o piscina din Bangkok? Sau ca statea fata in fata cu ucigasul in apartamentul din hotelul SAS? Il durea capul.

- Ce s-a intamplat? murmura Rakel pe intuneric.

- Nimic, sopti Harry. Culca-te la loc.

Se ridica, se duse la baie si bau un pahar de apa. Din oglinda il privi o fata pamantie. Afara batea un vant salbatic. Ramurile stejarului batran din gradina zgariau peretii. Ii atinsera umarul. Il gadilara pe ceafa si ii zbarlira parul pe spate. Harry isi umplu din nou paharul si bau incet. Acum isi amintea. Ce visase. Un baiat stand pe acoperisul scolii, balansandu-si picioarele. Care nu voia sa intre la ore. Al carui frate mai mic ii scria compunerile. Care ii aratase iubitei fratelui toate locurile unde se jucasera cand erau mici. Harry visase reteta unei tragedii.

Cand se strecura la loc sub cearsaf, Rakel adormise. Ramase cu ochii fixati in tavan, asteptand sa se lumineze de ziua.

Ceasul de langa pat arata 05.03 si nu mai putu rezista, se ridica, suna la informatii si nota numarul de telefon mobil al lui Jean Hue.

HEINRICH SCHIRMER

Beate se trezi cand soneria suna a treia oara.

Se intoarse si se uita la ceas. Cinci si un sfert. Statu si se gandi care ar fi cea mai inteleapta miscare - sa-i spuna sa se duca la dracu' sau sa pretinda ca nu e acasa. Suna inca o data, intr-un fel care lasa clar sa se inteleaga ca nu avea de gand sa renunte.

Ofta, se dadu jos din pat si isi stranse halatul pe langa corp. Raspunse la interfon.

- Da?

- Scuze ca trec asa de tarziu pe la tine, Beate. Sau asa devreme.

- Du-te dracului, Tom.

Urma o tacere lunga.

- Nu sunt Tom, zise vocea. Sunt eu, Harry.

Beate injura incet si apasa pe buton.

- N-am putut sa mai stau asa treaz in pat, spuse Harry cand intra. E legat de Calau.

Se tranti pe canapea in timp ce Beate se strecura in dormitor.

- Asa cum ti-am mai spus, nu e treaba mea ce e intre tine si Waaler. striga el spre usa deschisa de la dormitor.

- Asa cum mi-ai spus, nu e treaba ta, striga si ea. Si, in plus, e suspendat.

- Stiu. Am fost citat sa ma infatisez in fata tribunalului SEFO pentru a vorbi despre intalnirea mea cu Alf Gunnerud.

Ea reaparu imbracata intr-un tricou alb si in blugi si se aseza in fata lui. Harry ridica privirea spre ea.

- Vreau sa zic ca din cauza mea e suspendat, zise ea.

- Da?

- E un nenorocit. Asta nu inseamna ca poti sa povestesti la toata lumea.

Harry isi lasa capul intr-o parte si inchise un ochi.

- Sa repet? intreba ea.

- Nu, ii raspunse el. Cred ca am inteles ideea. Dar daca nu e vorba de toata lumea si e doar un prieten?

- Cafea?

Dar Beate nu reusi sa ajunga in bucatarie inainte sa se vada ca rosise toata. Harry se ridica si o urma. Nu era decat un scaun langa masa. Pe perete era o placa de lemn vopsita in roz pe care era un vechi poem Hava­mal:

In pragul usii,

inainte sa intri,

uita-te in jur,

uita-te in jur,

caci nu-i sigur sa-ti inchipui

ca-nauntru nu-s dusmani.

- Rakel mi-a spus aseara doua lucruri care m-au pus pe ganduri, zise Harry sprijinindu-se de chiuveta. Primul a fost ca doi frati indragostiti de aceeasi femeie reprezinta reteta unei tragedii. Al doilea a fost ca Annei trebuie sa-i fi fost foarte greu sa imite semnatura lui Ali pentru ca era stangace.

- A, da?

Beate puse o lingura de cafea in filtru.

- Caietele de scoala ale lui Lev. Le-ai luat de la Trond Grette pentru a compara scrisul din ele cu cel din scrisoarea de adio. Mai tii minte de la ce materie erau caietele?

- Nu m-am uitat asa de atent. Imi amintesc doar ca am verificat ca sunt ale lui. Turna apa in cafetiera.

- Erau de la limba norvegiana, zise Harry.

- Se poate, zise ea privindu-l.

- Chiar asa e, spuse Harry. Tocmai vin de la Jean Hue, de la Kripos.

- Expertul grafolog? Acum, in miezul noptii?

- Are biroul acasa si a fost extrem de intelegator. A comparat caietul si scrisoarea de adio cu asta. Harry desfacu o foaie de hartie si o puse pe masa. Dureaza mult pana e gata cafeaua?

- Ce te face sa te grabesti asa? intreba Beate aplecandu-se.

- Totul, zise Harry. Primul lucru pe care trebuie sa-l faci e sa verifici din nou toate conturile bancare.

Else Lund, directoarea agentiei de turism Brastour si una din cele doua angajate, primea uneori telefoane la miezul noptii de la cate un client din Brazilia care fusese jefuit sau isi pierduse pasaportul si biletele si, in disperare, o sunau pe mobil fara sa-si dea seama de diferenta de fus orar. Asa ca il oprea cand se ducea la culcare. De asta fu foarte furioasa cand telefonul fix suna la cinci si jumatate si vocea de la celalalt capat al firului o intreba daca poate sa vina la birou cat mai repede posibil. Nu-i trecu decat prea putin din furie cand vocea adauga ca e de la politie.

- Sper ca e o chestiune de viata si de moarte, zise Else Lund.

- Este, replica vocea. Mai ales de moarte.

Rune Ivarsson fu, ca de obicei, primul care ajunse la serviciu. Se uita pe fereastra. Ii placea linistea, sa fie singur pe tot etajul, dar nu asta era motivul principal. Cand ceilalti soseau, Ivarsson citise deja toate faxurile, rapoartele din seara precedenta si toate ziarele si avea avantajul de care avea nevoie. Daca esti sef, totul e sa fii cu un pas inainte - sa pui pe picioare un cap de pod care sa iti ofere perspectiva. Cand subordonatii din sectia lui isi exprimau ocazional frustrarea ca cei din conducere nu comunicau toate informatiile era pentru ca nu intelegeau ca informatia inseamna putere si ca orice conducere trebuie sa detina puterea daca vrea sa puna un caz pe fagașul cel bun, care va duce, in final, la rezolvarea lui. Cand daduse ordin ca toti cei care lucreaza la cazul Calaului sa ii dea raportul lui direct, o facuse din exact acelasi motiv, pentru a pastra informatiile acolo unde trebuie in loc sa piarda timpul cu discutii nesfarsite in plen, care nu aveau alt scop decat sa dea subordonatilor sentimentul ca erau participanti la proces. Chiar acum era mai important ca el, in calitate de sef de departament, sa inteleaga, sa aiba initiativa si sa actioneze. Desi facuse tot ce ii statuse in putinta sa para ca descoperirile legate de Lev Grette erau rodul muncii lui, stia ca felul in care se intamplase totul ii slabise autoritatea. Autoritatea unui sef de departament nu era o chestiune de prestigiu personal, ci de importanta pentru intreaga forta politieneasca, isi spusese.

Se auzi o bataie in usa.

- Nu stiam ca esti asa matinal, Hole, zise Ivarsson catre fata palida din pragul usii si continua sa citeasca faxul din fata lui. Ii fusesera trimise cateva citate de catre un ziar care ii luase un interviu despre cautarea Calaului. Nu-i placea interviul. E adevarat ca nu-i rastalmacisera vorbele, dar reusisera totusi sa-l faca sa para evaziv si neajutorat. Din fericire, fotografiile erau bune. Ce vrei, Hole?

- Sa-ti spun doar ca am convocat o sedinta la etajul sase. M-am gandit ca poate te-ar interesa sa vii. E despre asa-zisul jaf din Bogstadveien. Suntem gata sa incepem.

Ivarsson se opri din citit si ridica privirea.

- Zici ca ai convocat o sedinta? Interesant. As putea sa intreb cine a autorizat aceasta sedinta, Hole?

- Nimeni.

- Nimeni. Ivarsson rase scurt, ca tipatul unui pescarus. Atunci, mai bine du-te acolo si spune-le ca sedinta se amana pana dupa pranz. Dupa cum vezi, am un teanc de rapoarte pe care trebuie sa le parcurg acum. S-a inteles?

Harry incuviinta incet, ca si cum ar medita cu atentie asupra chestiunii.

- S-a inteles. Dar e vorba de o chestiune a Sectiei Omucideri si o sa incepem acum.

Se intoarse si chiar in acea clipa Ivarsson lovi cu pumnul in masa.

- Hole! Nu-mi intoarce asa spatele! La dracu'! Eu sunt cel care convoaca sedintele in acest departament. Mai ales cand e vorba de o spargere. Ai inteles?

Buza rosie si umeda de jos tremura pe chipul PAS-ului.

- Asa cum ai auzit, am spus asa-zisul jaf din Bogstadveien, Ivarsson.

- Si ce dracu' vrei sa spui?

Vocea era plangacioasa acum.

- Ca jaful din Bogstadveien nu a fost niciodata un jaf, replica Harry. A fost o crima meticulos pusa la punct.

Harry statea la fereastra si se uita la inchisoarea Botsen. Ziua se urnise cu greu, ca o caruta care scartaie. Nori de ploaie peste Ekeberg si umbrele negre pe Gronlandsleiret. Erau toti adunati in spatele lui: Bjarne Moller, cascand si cufundat intr-un fotoliu; seful politiei, zambitor, stand de vorba cu Ivarsson; Weber cu bratele incrucisate, tacut si nerabdator; Halvorsen cu carnetelul pregatit; si Beate Lonn cu o privire nelinistita.

STONE ROSES

Ploaia cazu mai tarziu in cursul zilei. Soarele se iti printre norii grei, plumburii, care apoi se desfacura ca o cortina pentru actul final. Aveau sa fie ultimele ore cu cer albastru inainte ca orasul Oslo sa isi traga peste cap cuvertura cenusie a iernii.

Soneria se auzi ca un mormait in abdomenul casei insiruite. Fereastra vecina se deschise cu zgomot.

- Trond nu e acasa, ciripi o voce.

Fata ei avea o alta nuanta de maroniu acum, un fel de maroniu-auriu, care il duse pe Harry cu gandul la pielea ingalbenita din cauza nicotinei.

- Bietul baiat, adauga ea.

- Unde e? intreba Harry.

Isi roti privirea drept raspuns si arata cu degetul peste umar.

- Terenul de tenis?

Beate dadu sa plece, dar Harry ramase nemiscat.

- M-am gandit la ce am discutat data trecuta, zise Harry. Despre punte. Ati spus ca toata lumea a fost surprinsa pentru ca era un baiat atat de linistit si de politicos.

- Asa am zis?

- Dar toata lumea de aici, din Grenda, stia ca el a facut-o?

- L-am vazut cu bicicleta in acea dimineata.

- Imbracat cu jacheta rosie?

- Da.

- Lev?

- Lev? Ea rase si clatina din cap. Nu despre Lev vorbesc. Facea multe lucruri ciudate, dar n-a fost niciodata rau.

- Cine atunci?

- Trond. Despre el am vorbit mereu. Am zis ca era pamantiu la fata cand s-a intors. Trond nu suporta sa vada sange.

Vantul se intetea. Spre apus, norii ca niste floricele negre de porumb incepeau sa se adune pe cerul albastru. Rafalele faceau baltoacele de pe te­renul cu zgura rosie sa se infioare si imaginea reflectata a lui Trond Grette sa tremure; acesta ridica mingea pentru a mai servi o data.

- Buna, zise Trond si lovi mingea care se invarti usor in aer.

Un nor mic de praf de creta se ridica in spatele celui care servea, dar fu imediat imprastiat cand mingea sari sus, peste adversarul imaginar de cealalta parte a plasei.

Trond se intoarse inspre Beate si Harry care stateau dincolo de gardul de sarma. Purta o camasa alba de tenis, pantaloni albi de tenis, sosete albe si pantofi albi.

- A fost perfect, nu? zambi el.

- Aproape, zise Harry.

Trond zambi si mai tare, duse mana la ochi si cerceta cerul.

- Se pare ca se innoreaza. Cu ce va pot ajuta?

- Poti sa vii cu noi la sediul politiei, replica Harry.

- La sediul politiei?

Ii privi surprins. De fapt, incerca sa para surprins. Ochii mariti erau putin cam prea teatrali, iar vocea era cam afectata, asa cum nu fusese atunci cand il interogasera. Intonatia era prea joasa si putin ridicata la coada: sediul politi-ei? Harry simti ca il cuprinde furia.

- Chiar acum, zise Beate.

- Da. Trond incuviinta de parca tocmai si-ar fi dat seama de ceva si zambi din nou. Desigur.

Se indrepta spre bancheta pe care se zareau cateva rachete de tenis de sub o haina gri. Pantofii lui scartaira pe zgura.

- Si-a pierdut cumpatul, sopti Beate. Ii pun catusele.

- Nu. zise Harry si o apuca de brat, dar ea deja deschisese poarta si intra.

Timpul se dilata, se umfla precum o perna de aer si il prinse pe Harry, il imobiliza. Vazu prin plasa de sarma cum Beate ia catusele pe care le legase de curea. Auzi sunetul pantofilor lui Trond pe zgura. Pasi mici. Ca de astronaut. Harry duse automat mana la pistolul din tocul de pe umar, de sub jacheta.

- Grette, imi pare rau. fu tot ce reusi Beate sa spuna inainte ca Trond sa ajunga la bancheta si sa bage mana sub haina.

Timpul incepu sa suiere acum, se contracta si se dilata dintr-o singura miscare. Harry simti cum mana i se apropie de patul pistolului, stiind ca va dura o eternitate intre aceasta clipa si pana cand va scoate pistolul, pana il va arma, va trage siguranta si va tinti. Sub bratul ridicat al lui Beate, vazu reflexia unei raze de soare.

- Si mie, zise Trond si ridica un AG3 de un gri-verzui.

Ea facu un pas in spate.

- Draga mea, rosti Trond incet. Nu misca daca vrei sa mai traiesti cateva secunde.

- Am gresit, zise Harry intorcandu-se de la fereastra si adresandu-se detectivilor adunati. Stine Grette nu a fost ucisa de Lev, ci de propriul sot, Trond Grette.

Conversatia dintre seful politiei si Ivarsson inceta, Moller se ridica in picioare, Halvorsen uita sa mai ia notite si pana si fata lui Weber parea sa-si fi pierdut expresia letargica.

In cele din urma, Moller fu acela care rupse tacerea:

- Contabilul?

Harry incuviinta inspre fetele care il priveau fara sa le vina a crede.

- Nu e posibil, zise Weber. Avem caseta video de la 7-Eleven, si avem amprenta de pe sticla de cola. Nu e nici o indoiala ca Lev e ucigasul.

- Avem scrisul din scrisoarea de adio, adauga Ivarsson.

- Si daca nu ma insel prea tare, spargatorul a fost identificat ca fiind Lev Grette de catre Raskol, zise seful politiei.

- Cazul pare foarte clar, spuse Moller.

- Sa ma explic, zise Harry.

- Da, chiar te rog, rosti seful politiei.

Norii grabisera pasul acum si pluteau spre spitalul Aker, ca o armata intunecata.

- Sa nu faci vreo prostie, Harry, zise Trond. Teava pistolului era lipita de fruntea lui Beate. Arunca pistolul pe care stiu ca-l ai in mana.

- Daca nu, ce? intreba Harry si scoase pistolul.

Trond chicoti incet.

- E elementar. Iti impusc colega.

- Asa cum ti-ai impuscat sotia?

- A meritat-o.

- Da? Pentru ca l-a placut pe Lev mai mult decat pe tine?

- Pentru ca era sotia mea!

Harry trase o gura de aer. Beate era intre el si Trond, dar cu spatele la Harry, asa ca nu avea cum sa-i citeasca vreo expresie de pe chip. Avea mai multe posibilitati. Optiunea numarul 1 era sa-i spuna lui Trond ca se purta prosteste si sa spere ca acesta va intelege. Impotriva: un barbat care ia cu el un AG3 pe terenul de tenis stie deja ce urmeaza sa faca. Optiunea numarul 2 era sa se supuna, sa puna jos pistolul si sa astepte sa fie macelarit. Optiunea numarul 3 era sa il aduca pe Trond intr-o stare de tensiune, sa faca sa se intample ceva, ceva care sa il determine sa-si schimbe planurile. Sau sa explodeze si sa apese pe tragaci. Prima optiune nu avea nici o sansa, a doua ar avea cel mai dezastruos rezultat, iar a treia, ei bine, daca Beate patea ce patise Ellen, Harry stia ca nu va mai putea trai impacat cu el insusi niciodata - asta daca supravietuia.

- Poate ca nu mai dorea sa fie sotia ta, zise Harry. Asa a fost?

Degetele lui Trond stransera si mai tare tragaciul, iar privirea lui se intalni cu a lui Harry peste umarul lui Beate. Harry incepu sa numere instinctiv in gand: "O mie unu, o mie doi."

- Credea ca poate sa ma paraseasca pur si simplu, rosti Trond incet. Pe mine - care ii oferisem totul. Rase. Pentru un tip care nu a facut niciodata nimic pentru nimeni, care credea ca viata-i o petrecere si toate cadourile sunt pentru el. Lev nu fura. Confunda doar prepozitiile de la si pentru.

Vantul duse cu el rasul lui Trond precum resturile unor biscuiti in forma de litere.

- Ca de la Stine pentru Trond, zise Harry.

Trond clipi des.

- Mi-a spus ca-l iubeste. Il iubeste. Nu a folosit cuvintele astea nici ma­car in ziua in care ne-am casatorit. Tinea la mine, a zis. Tinea la mine. Pentru ca eram atat de bun cu ea. Dar il iubea pe baiatul care isi balansa picioarele pe un acoperis si astepta sa fie aplaudat. Cam asta era el. Un ropot de aplauze.

Intre ei erau mai putin de sase metri, iar Harry vazu cum incheieturile degetelor de la mana stanga a lui Trond se albesc pe pistol.

- Dar nu e si cazul tau, Trond. Tu nu aveai nevoie de aplauze, nu? Tu iti savurai victoriile in tacere. Singur. Ca atunci, langa punte.

Trond isi impinse buza de jos in afara.

- Recunoaste, m-ai crezut, nu-i asa?

- Da, te-am crezut, Trond. Am crezut fiecare cuvant pe care l-ai spus.

- Atunci ce mi-a scapat?

- Beate a verificat timp de o jumatate de ora conturile bancare ale lui Trond si Stine Grette, zise Harry.

Beate ridica un teanc de hartii sa le vada si ceilalti.

- Amandoi au transferat bani catre Brastour, o agentie de turism, zise ea. Agentia ne-a confirmat ca in luna martie a acestui an, Stine Grette a cumparat bilete pentru o excursie la Sao Paulo in iunie si Trond Grette a urmat-o peste o saptamana.

- Pana acum se potriveste cu ce ne-a spus Trond Grette, interveni Harry. Ce e ciudat e ca Stine i-a spus lui Klementsen, seful ei, ca pleaca in vacanta in Grecia. Si ca Trond Grette a rezervat si cumparat bilet pentru aceeasi zi. Destul de prost aranjament daca pleci impreuna in vacanta pentru a sarbatori zece ani de casatorie, nu?

Era atat de liniste in sala, incat auzira motorul frigiderului de la celalalt capat al coridorului cum porneste.

- O sotie care ii minte pe toti in legatura cu destinatia calatoriei si un sot sceptic care ii verifica contul bancar si care nu poate sa confunde Bras­tour cu o excursie in Grecia. Care suna mai apoi la Brastour, afla numele hotelului unde sta sotia si se duce dupa ea sa o aduca inapoi.

- Si? zise Ivarsson. A gasit-o cu vreun colorat?

Harry clatina din cap.

- Nu prea cred ca a gasit-o, de fapt.

- Am verificat si nu a stat la hotelul unde a facut rezervarea, spuse Beate. Trond s-a intors cu un avion ceva mai tarziu.

- Mai mult, Trond a scos in Sao Paulo treizeci de mii de coroane de pe cardul sau bancar. La inceput, ne-a spus ca a cumparat un inel cu diamant, apoi ca s-a intalnit cu Lev si i-a dat banii pentru ca era falit. Dar sunt destul de sigur ca nici una din variante nu e cea adevarata. Cred ca banii au fost folositi pentru a plati un serviciu pentru care Sao Paulo e chiar mai renumit decat pentru bijuterii.

- Si ce anume? intreba Ivarsson, iritat evident de tacerea care devenise insuportabila.

- O crima platita.

Harry avu chef sa lungeasca totul si mai mult, dar o privire a lui Beate ii spuse ca deja e melodramatic.

- Cand Lev s-a intors in Oslo asta-toamna, a facut-o cu propriii bani. Nu era deloc falit si nu avea de gand sa jefuiasca nici o banca. Se intorsese sa o ia pe Stine cu el in Brazilia.

- Pe Stine? exclama Moller. Pe sotia fratelui?

Harry incuviinta. Detectivii prezenti schimbara priviri.

- Iar Stine avea de gand sa se mute in Brazilia fara sa anunte pe nimeni? continua Moller. Nici pe parinti, nici pe prieteni? Fara sa-si dea demisia de la serviciu?

- Pai, zise Harry, cand te hotarasti sa-ti petreci viata alaturi de un spargator de banci cautat de politie, nu anunti care iti sunt planurile si nu lasi nici o adresa. Nu era decat o singura persoana careia ii spusese, si anume Trond.

- Ultima persoana careia ar fi trebuit sa-i spuna, adauga Beate.

- Probabil ca isi inchipuia ca il cunoaste daca erau impreuna de treisprezece ani. Harry se duse langa fereastra. Contabilul sensibil, bland si de incredere care o iubea asa de mult. Dati-mi voie sa fac niste speculatii legate de ce s-a intamplat apoi.

Ivarsson pufni.

- Si cum numesti ce ai spus pana acum?

- Cand Lev soseste in Oslo, Trond ia legatura cu el. Ii spune ca sunt adulti si frati, asa ca ar trebui sa poata sa stea de vorba. Lev e usurat si fe­ricit. Dar nu se arata prin oras, e prea riscant, asa ca se pun de acord sa se intalneasca in Disengrenda cat Stine e inca la serviciu. Lev vine si e primit bine de Trond, care ii spune ca la inceput a fost trist, dar acum a depasit momentul si e fericit pentru ei. Deschide cate o sticla de cola pentru fiecare si beau, discutand despre detaliile practice. Trond are adresa secreta a lui Lev din d'Ajuda asa ca va putea sa-i trimita acolo plati restante si corespondenta lui Stine. Lev nu-si da seama ca tocmai ii daduse lui Trond ultimele detalii de care acesta avea nevoie pentru a duce la capat planul pe care Trond il initiase cand fusese in Sao Paulo.

Harry il vazu pe Weber incuviintand incet.

- Vineri dimineata. Ziua X. Dupa-amiaza, Stine urma sa zboare cu Lev la Londra si de acolo in Brazilia in dimineata urmatoare. Excursia a fost rezervata prin Brastour. Bagajele sunt facute si asteapta acasa, dar ea si Trond merg la serviciu ca de obicei. La ora doua, Trond pleaca de la serviciu si merge la Focus, pe Sporveisgata. Ajunge, plateste terenul pe care il rezervase, dar spune ca nu a gasit un partener. Acesta e alibiul: o plata inregistrata la ora 14.34. Apoi spune ca o sa se antreneze la sala in schimb si intra la vestiar. Acolo intra si ies multi oameni la ora aceea. Se incuie in toaleta cu sacosa, se schimba in salopeta peste care ia ceva, probabil o haina lunga, asteapta pana cand se asigura ca toti cei care erau in toaleta cand a intrat el au plecat, isi pune ochelarii de soare, ia sacosa si trece repede si neobservat prin vestiar, iesind pe la receptie. As zice ca a mers spre Stenspark si apoi in sus pe Pilestredet, pe langa cladirea in constructie unde se lucreaza pana la ora trei. Se strecoara inauntru, isi scoate haina, isi pune sub sapca o cagula impaturita. Apoi urca dealul si face stanga in jos pe Industrigata. La intersectia cu Bogstadveien, intra in 7-Eleven. Fusese acolo cu cateva saptamani inainte pentru a verifica unghiul camerei de filmat. Iar tomberonul pe care il comandase e in pozitie. Scena e aranjata pentru harnicii politistii care aveau sa verifice cu siguranta toate inregistrarile video ale camerelor din magazinele si benzinariile din apropiere. Asa ca pune in scena pentru noi acest mic spectacol: nu ii vedem fata, dar vedem foarte clar o sticla de cola pe care o tine cu mana goala si din care bea. O pune intr-o punga de plastic ca sa fim cu totii convinsi ca amprentele nu au fost sterse de ploaie si o arunca in tomberonul verde despre care stie ca nu va fi ridicat prea repede. Probabil ca avea o parere foarte buna despre eficienta noastra, dar noi am fost pe punctul sa pierdem dovada, dar am avut noroc - Beate a condus nebuneste si am reusit: sa ii dam lui Trond Grette un alibi beton prin gasirea ultimei dovezi de necontestat impotriva lui Lev.

Harry se opri. Chipurile din fata lui pareau surprinse.

- Sticla de cola a fost cea din care Lev a baut in Disengrenda, zise Harry. Sau in alt loc. Trond a luat-o exact in acest scop.

- Ma tem ca ai uitat ceva, Hole, interveni Ivarsson. Ai vazut cu ochii tai ca spargatorul a tinut sticla cu mainile goale. Daca acesta e Trond Grette, atunci pe sticla trebuie sa fie amprentele lui.

Harry ii facu semn lui Weber.

- Lipici, spuse experimentatul detectiv.

- Poftim?

Seful politiei se intoarse spre Weber.

- Un vechi truc folosit de spargatorii de banci. Iti pui putin lipici pe varful degetelor, il lasi sa se intareasca si, bingo, adio amprente.

Seful politiei clatina din cap.

- Dar de unde a invatat acest contabil, cum ii spui, toate aceste trucuri?

- E fratele mai mic al unuia dintre cei mai buni spargatori de banci pe care i-a avut Norvegia, zise Beate. Cunostea metodele si stilul lui Lev ca pe propriile buzunare. Printre alte lucruri, Lev tinea acasa, in Disengren­da, inregistrarile video ale spargerilor sale. Trond invatase atat de bine tehnicile fratelui sau, incat chiar si Raskol a crezut ca l-a recunoscut pe Lev Grette. Mai este si asemanarea dintre cei doi frati care insemna ca inregistrarile video ale spargerii l-ar putea indica pe Lev ca faptas.

- Rahat! exclama Halvorsen fara sa vrea. Se facu mic si se uita temator la Bjarne Moller, dar Moller statea cu gura deschisa, uitandu-se in gol ca si cum un glont i-ar fi trecut prin cap.

- Nu ai pus pistolul jos, Harry. De ce?

Harry incerca sa respire regulat, chiar daca inima o luase razna. Oxigenarea creierului, asta era vital. Incerca sa nu se uite la Beate. Vantul ii ridica in aer suvite din parul ei blond. Muschii gatului ei subtire erau incordati si umerii incepusera sa-i tremure.

- E elementar, zise Harry. O sa ne impusti pe amandoi. Trebuie sa-mi faci o oferta mai buna decat asta, Trond.

Trond rase si isi lipi obrazul de patul verde al pistolului.

- Ce zici de oferta asta, Harry? Ai douazeci si cinci de secunde sa-ti alegi varianta si sa pui jos pistolul.

- Cele douazeci si cinci obisnuite?

- Corect. Banuiesc ca tii minte ce repede trece timpul. Gandeste-te repede, Harry.

- Stii ce m-a facut sa cred ca Stine il cunostea pe spargator? striga Harry. Stateau prea aproape. Mult mai aproape decat stati tu si Beate acum. E ciudat, dar chiar si in chestiuni de viata si de moarte, oamenii respecta, daca pot, spatiul intim al celuilalt. Nu-i asa ca-i ciudat?

Trond puse pistolul sub barbia lui Beate si ii ridica fata.

- Beate, vrei sa fii draguta si sa numeri? Folosi iar un ton teatral. De la unu la douazeci si cinci. Nu prea repede si nici prea incet.

- Ma intrebam ceva, zise Harry. Ce ti-a spus inainte sa o impusti?

- Ai vrea sa stii, Harry?

- Da, as vrea.

- Beate are doua secunde sa inceapa numaratoarea. Unu.

- Numara, Beate!

- Unu, scoase ea o soapta uscata. Doi.

- Stine a pronuntat sentinta finala la moarte, pentru ea si pentru Lev, zise Trond.

- Trei.

- A spus ca pot sa o impusc pe ea, dar sa-l crut pe el.

Harry simti ca se sufoca si slabi pistolul din stransoare.

- Patru.

- Cu alte cuvinte, ar fi impuscat-o pe Stine indiferent cat de repede ar fi reusit seful sucursalei sa puna banii in geanta? intreba Halvorsen.

Harry incuviinta mohorat.

- De vreme ce pari ca stii totul, banuiesc ca stii si pe unde a fugit, zise Ivarsson.

Tonul trebuia sa fie sarcastic si amuzat, dar se simtea clar in el iritarea.

- Nu, dar banuiesc ca a luat-o pe acelasi drum. In sus pe Industrigata, in jos pe Pilestredet, in cladirea aflata in constructie unde si-a scos cagula si a lipit la loc pe salopeta emblema cu POLITIA. Cand s-a intors la Focus, purta sapca si ochelari de soare si nu a atras atentia angajatilor de acolo pentru ca nu l-au recunoscut in fotografii. S-a dus in vestiar, si-a pus treningul pe care il purta cand venise de la serviciu, apoi s-a alaturat harmalaiei din sala de fitness, a mers putin pe bicicleta, poate ca a ridicat cateva greutati. Apoi a facut dus, s-a dus la receptie si a anuntat ca i-a disparut racheta de tenis. Fata cu care a vorbit a notat ora: 16.02. Alibiul era cimentat, iar el a iesit pe strada, a auzit sirenele si s-a dus cu masina acasa. Probabil.

- Nu stiu daca am inteles scopul emblemei cu politia, zise seful politiei. Nu avem asemenea salopete in politie.

- Psihologie elementara, zise Beate si simti ca obrajii ii iau foc cand il vazu pe seful politiei ridicand din sprancene. Adica. nu vreau sa zic elementara in sensul ca. e evident.

- Continua, zise seful politiei.

- Trond Grette stia cu siguranta ca politia va cauta un barbat imbracat in salopeta care a fost vazut in zona. Trebuia, prin urmare, sa aiba ceva pe salopeta care sa faca toata aceasta desfasurare de politisti din zona sa nu acorde atentie acestei persoane neidentificate de la Focus. Publicul se retrage intotdeauna cand e vorba de politie.

- Interesanta teorie, rosti Ivarsson cu un zambet amar si cu barbia sprijinita in doua degete.

- Are dreptate, zise seful politiei. Toata lumea are o teama in fata autoritatii. Continua.

- Dar, ca sa fie absolut sigur, s-a prefacut a fi martor si a oferit voluntar informatii despre un barbat pe care l-a vazut trecand prin sala de fitness, imbracat cu o salopeta pe care scria POLITIA.

- O adevarata lovitura de geniu, zise Harry. Grette ne-a spus asta ca si cum nu ar fi fost constient ca emblema politiei il excludea pe barbat din ancheta noastra. Bineinteles ca, in acelasi timp, faptul ca a oferit voluntar informatii care - vazute din punctul lui de vedere - ii intareau credibilitatea in ochii nostri si il puteau plasa pe el in drumul spargatorului fugar.

- Cum? zise Moller. Mai repeta o data, Harry. Incet.

Harry inspira profund.

- Nu, las-o balta, zise Moller. Am o durere de cap.

- Sapte.

- Dar nu ai facut ce te-a rugat, zise Harry. Nu ti-ai crutat fratele.

- Bineinteles ca nu, raspunse Trond.

- El a aflat ca tu ai omorat-o?

- Am avut placerea sa-i spun chiar eu. Pe mobil. Astepta in aeroportul Gardemoen. I-am spus ca, daca nu se urca in avion, o sa ma duc si dupa el.

- Si te-a crezut cand i-ai spus ca ai omorat-o pe Stine?

Trond rase.

- Lev ma cunostea. Nu s-a indoit nici o secunda. In timp ce ii dadeam detaliile, el citea stirea despre spargere pe teletext, in sala de asteptare. Si-a inchis telefonul cand am auzit ca ii anunta avionul. Avionul lui si al lui Stine. Hei, tu!

Puse pistolul la tampla lui Beate.

- Opt.

- Cu siguranta ca a crezut ca acasa va fi in siguranta, spuse Harry. Nu stia nimic despre ce contract facuseși in Sao Paulo, nu?

- Lev era hot, dar unul naiv. Nu ar fi trebuit sa-mi dea niciodata adresa secreta din d'Ajuda.

- Noua.

Harry incerca sa ignore cuvintele pe care Beate le scotea automat.

- Apoi ai trimis instructiuni ucigasului platit, impreuna cu scrisoarea de adio. Pe care ai scris-o in acelasi fel in care obisnuiai sa ii scrii compunerile lui Lev.

- Bravo! zise Trond. Buna treaba, Harry! Doar ca astea au fost trimise inainte de jefuirea bancii.

- Zece.

- Da, spuse Harry, si ucigasul platit a facut o treaba buna. Chiar a lasat impresia ca Lev s-a spanzurat. Desi chestiunea cu degetul mic taiat a fost de neexplicat. Asta a fost factura?

- Poti sa spui si asa. Un deget mic intra numai bine intr-un plic.

- Parca nu puteai sa suporti sa vezi sange, Trond.

- Unsprezece.

Harry auzi un tunet indepartat peste suieratul vantului. Campul si potecile din jur erau pustii. Toata lumea se adapostise de furtuna care se anunta.

- Doisprezece.

- De ce nu te predai pur si simplu? intreba Harry. Stii ca e in zadar.

Trond chicoti.

- Bineinteles ca e in zadar. Asta-i si ideea. Fara speranta. Fara nimic de pierdut.

- Treisprezece.

- Deci care-i planul, Trond?

- Planul? Am doua milioane de coroane din spargerea bancii si planific o viata lunga - poate chiar fericita - in exil. Planurile de calatorie trebuiau sa fie chibzuite, dar eram pregatit pentru asta. Masina e gata de cand am dat spargerea. Poti sa alegi intre a fi impuscat sau a te lega cu catusele de gard.

- Paisprezece.

- Doar stii ca nu va merge, zise Harry.

- Crede-ma, stiu foarte multe despre disparitii. Nu am nevoie decat de un avans de douazeci de minute. Imi voi schimba identitatea de doua ori. Ma asteapta patru masini si patru pasapoarte si am multe relatii. In Sao Paulo, de exemplu. Douazeci de milioane de locuitori. Poti sa incepi cautarea de acolo.

- Cincisprezece.

- Colega ta va muri in curand, Harry. Deci cum ramane?

- Ai spus prea multe, zise Harry. Oricum o sa ne omori pe amandoi.

- Va trebui sa risti si sa afli. Ce alta optiune ai?

- Sa mori inaintea mea, rosti Harry si incarca arma.

- Saisprezece, sopti Beate.

Harry terminase.

- Amuzanta teorie, Hole, zise Ivarsson. Mai ales cea cu ucigasul platit din Brazilia. Extrem de. Zambi dezgolindu-si dintii marunti. exotic. Asta-i tot? Dovezi, de exemplu?

- Scrisul de mana. Scrisoarea de adio, zise Harry.

- Tocmai ai spus ca nu se potriveste cu scrisul lui Trond Grette.

- Nu cu felul lui obisnuit de a scrie. Dar compunerile.

- Ai vreun martor care sa depuna marturie ca el le-a scris?

- Nu, zise Harry.

Ivarsson rosti posac:

- Cu alte cuvinte, nu ai nici macar cea mai simpla dovada in acest caz de spargere de banca.

- Omucidere, zise Harry incet, privindu-l pe Ivarsson drept in ochi.

Il vazu cu coada ochiului pe Moller uitandu-se in podea, rusinat, si pe Beate frangandu-si mainile disperata. Seful politiei isi drese vocea.

Harry trase siguranta.

- Ce faci?

Trond il privi cu atentie si apasa cu teava pistolului asa de tare in tampla lui Beate, incat o impinse pe spate.

- Douazeci si unu, gemu ea.

- Nu-i asa ca e o senzatie de eliberare? zise Harry. Cand iti dai in cele din urma seama ca nu ai nimic de pierdut. Asta face sa iei toate deciziile mult mai usor.

- E o cacealma.

- Da?

Harry lipi pistolul de bratul stang si trase. Se auzi un zgomot puternic si strident. Trecura cateva zecimi de secunda inainte ca ecoul sa se auda. Trond ramase nemiscat. O margine zdrentuita flutura in jurul gaurii din jacheta de piele a politistului si un smoc alb din captuseala de lana fu luat de vant. Sangele incepu sa picure. Picaturi grele, rosii, loveau pamantul cu un ticait infundat, dispareau in amestecul de zgura si iarba putreda ca mai apoi sa fie absorbite in pamant.

- Douazeci si doi.

Picaturile se mareau si cadeau din ce in ce mai repede, cu un zgomot de metronom ce bate tot mai tare. Harry ridica arma, vari teava printr-o crapatura din gardul de sarma si tinti.

- Asa arata sangele meu, Trond, rosti el atat de incet incat de abia daca se auzea. Sa-l vedem si pe al tau?

In acea clipa, norii acoperira soarele.

- Douazeci si trei.

O umbra intunecata se lasa dinspre apus, precum un zid, intai peste campuri, apoi peste vilele insiruite, peste blocuri, peste zgura rosie si peste cei trei oameni. Scazu si temperatura. Brusc, ca si cum zidul din calea luminii nu impiedica doar caldura sa intre, dar radia si frig. Dar Trond nu observa. Nu vedea decat cum femeia inghite grabita aer, fata ei palida, lipsita de expresie, si teava pistolului politistului care se holba la el ca un ochi negru, care gasise in cele din urma ce cauta si deja trecea prin el, dise­candu-l si lungindu-l. Tunetul bubui in departare. Dar el nu auzi decat sangele care picura. Carnea politistului se despicase, iar continutul se revarsa in afara. Sangele, maruntaiele, viata ii picurau cu zgomot pe iarba. Nu era devorat; el era devoratorul, arzand pamantul. Trond stia ca si daca inchidea ochii si isi acoperea urechile, putea inca sa auda cum propriul sange se aduna in urechi, cantand si pulsand sa-i iasa afara.

Simti greata ca pe un fel de chin bland al facerii, un fat care se va naste pe gura. Inghiti, dar apa i se scurgea din glande, ungandu-i maruntaiele, pregatindu-l. Campurile, blocurile si terenul de tenis incepura sa se invarta. Se stranse, incerca sa se ascunda in spatele politistei, dar era prea mica, prea transparenta, un simplu val de borangic tremurand in vant. Se agata de pistol ca si cum acesta il sprijinea si nu invers, stranse degetul pe tragaci, apoi astepta. Trebuia sa astepte. Ce anume? Sa scape din stransoarea fricii? Sa-si recapete lucrurile echilibrul? Dar nu si-l recapatau, se tot invarteau si nu se vor opri pana cand nu se vor ciocni cap in cap. Totul era in cadere libera de cand Stine ii spusese ca il paraseste, iar sangele care ii venea in urechi ii aducea in permanent aminte ca ritmul crestea. Se trezea in fiecare dimineata gandindu-se ca acum se obisnuise cu siguranta cu aceasta cadere, acum groaza trebuia sa-l paraseasca, sfarsitul era aproape, trecuse de pragul durerii. Dar nu era adevarat. Apoi, incepuse sa-si doreasca sa ajunga la fund, la ziua in care nu-i va mai fi frica. Acum vedea fundul si ii era si mai frica. Pamantul de cealalta parte a gardului de sarma se napusti asupra lui.

-  Douazeci si patru.

Numaratoarea se apropia de final. Beate avea soarele in ochi, era intr-o banca din Ryen, iar lumina de afara era orbitoare, facand ca totul sa para alb si aspru. Tatal ei era langa ea, tacut ca intotdeauna. Mama ei striga de undeva, dar era departe, mereu fusese asa. Beate numara imaginile, verile, saruturile si esecurile. Si erau multe, era surprinsa sa vada cat de multe. Isi amintea fete. Paris, Praga, un zambet de sub un breton negru, o declaratie stangace de dragoste si intrebarea plina de teama: Doare? Si un restaurant din San Sebastian in care nu isi permisese sa intre, dar unde rezervase, oricum, o masa. Poate ca ar trebui sa fie recunoscatoare, la urma urmei?

Se trezise din aceste ganduri cand pistolul ii impinse tampla. Imaginile disparura, iar pe ecran nu mai ramase decat o furtuna de zapada. Se intreba: "De ce tata sta doar langa mine? De ce nu-mi cere ceva? Nu mi-a cerut niciodata nimic". Iar ea il urase pentru asta. Nu stia ca acesta era singurul lucru pe care si-l dorea, sa faca si ea ceva pentru el, orice? Fusese unde fusese si el, dar cand il gasise pe spargatorul de banci, pe ucigas, pe cel care lasase o femeie vaduva si voise sa-si razbune tatal, el statuse langa ea, la fel de tacut, si refuzase.

Acum statea unde statuse el. Toti oamenii pe care ii vazuse in casetele de la banci din toata lumea, noaptea, in Casa Durerii, intrebandu-se ce gandesc. Acum era randul ei si tot nu stia.

Apoi cineva stinse lumina, soarele disparu, iar ea era cufundata in frig. Se trezi din nou in frig. Ca si cum prima trezire nu fusese decat o parte dintr-un vis nou. Si incepu sa numere din nou. Dar acum numara locurile in care nu fusese niciodata, oamenii pe care nu-i cunoscuse niciodata, lacrimile pe care nu le varsase niciodata, cuvinte pe care nu le mai auzise niciodata pana acum.

- Da, zise Harry. Am dovada.

Scoase o foaie de hartie si o intinse pe masa lunga.

Ivarsson si Moller se aplecara in acelasi timp si isi ciocnira capetele.

- Ce-i asta? latra Ivarsson. "O zi minunata."

- Niste mazgalituri, zise Harry. Scrise pe o bucata de hartie la spitalul Gaustad. Doi martori au fost prezenti, eu si Lonn, si putem depune marturie ca Trond Grette e cel care a scris.

- Si?

Harry ii privi. Se intoarse cu spatele si se indrepta incet spre fereastra.

- Ati examinat vreodata ce mazgaliti atunci cand credeti ca va ganditi la altceva? Puteti afla multe lucruri. De asta am luat si hartia, sa vad daca are vreo noima. Si nu a avut la inceput. Adica atunci cand sotia ta tocmai a fost ucisa, iar tu stai inchis intr-un spital de psihiatrie si scrii la nesfarsit "O zi minunata", atunci ori esti nebun de legat, ori scrii opusul a ceea ce gandesti. Apoi am descoperit ceva.

Orasul Oslo era de un gri palid, ca fata unui batran obosit, dar astazi straluceau in soare putinele culori care ii mai ramasesera. Ca un ultim zambet inainte de a-ti lua adio. Harry medita.

- "O zi minunata", zise el. Nu e un gand, un comentariu sau o afirmatie. E un titlu. Genul de compunere pe care o scrii in primele clase la scoala.

O vrabie trecu in zbor pe langa fereastra.

- Trond Grette nu se gandea, mazgalea doar pe pilot automat. Asa cum facuse inca de la scoala, cand statea si exersa noul scris de mana. Jean Hue, expertul grafolog de la Kripos, a confirmat deja ca aceeasi persoana a scris scrisoarea de adio si compunerile de la scoala.

Filmul parea sa se fi blocat, imaginea inghetase, nici o miscare, nici un cuvant, doar zgomotul unui copiator afara pe coridor.

In cele din urma, Harry se intoarse si rupse tacerea:

- Se pare ca ne revine mie si lui Lonn placerea sa il chem inauntru pe Trond Grette pentru un mic interogatoriu.

La dracu'! La dracu'! La dracu'! Harry incerca sa tina pistolul nemiscat, dar durerea il ametea, iar rafalele de vant ii impingeau corpul. Trond reactionase la vederea sangelui asa cum sperase si, pret de o clipa, Harry avu libera linia focului. Dar Harry ezitase, iar acum Trond o pusese pe Beate in fata lui, astfel incat Harry nu-i vedea decat o parte din cap si umarul. Ea era la fel, acum isi dadea seama, Dumnezeule cat de mult semana. Harry clipi tare pentru a-i tine in vizor. Ultima rafala de vant fu atat de puternica incat ii prinse haina gri de banca si, pentru o clipa, paru ca un om invizibil, imbracat doar in haina, alearga pe terenul de tenis. Harry stia ca urma sa ploua cu galeata; era masa de aer pe care zidul de ploaie o tot impingea in fata ca pe un ultim avertisment. Apoi se facu intuneric ca noaptea, cele doua trupuri din fata lui devenira unul, apoi se porni ploaia; picaturi mari si grele incepura sa cada.

- Douazeci si cinci.

Vocea lui Beate se auzi deodata tare si clar.

In lumina fulgerului, Harry vazu umbrele pe care cele doua corpuri le faceau pe zgura. Bubuitura care urma fu atat de puternica, incat ramase agatata in urechi precum o captuseala. Unul din trupuri se desprinse de langa celalalt si aluneca pe pamant.

Harry cazu in genunchi si se auzi urland:

- Ellen!

Vazu cum silueta celui ramas in picioare se intoarse si se indrepta spre el, cu pistolul in mana. Harry tinti, dar ploaia ii curgea pe fata si il orbea. Clipi si tinti. Nu mai simtea nimic, nici durere sau frig, nici tristete sau triumf, doar un mare gol. Lucrurile nu erau menite sa aiba un sens; se repetau doar intr-o maniera eterna si evidenta - viata, moartea, nasterea din nou, viata, moartea. Apasa pe tragaci pana la jumatate. Tinti.

- Beate? sopti el.

Aceasta deschise poarta cu piciorul si ii dadu lui Harry AG3-ul pe care acesta il lua repede.

- Ce. s-a intamplat?

- Spasmul Setesdal, zise ea.

- Spasmul Setesdal?

- A cazut precum o gramada de caramizi, bietul om. Ii arata mana dreapta. Ploaia ii spalase sangele din cele doua rani de la incheietura degetelor. Asteptam sa-i distraga atentia ceva. Iar tunetul l-a speriat de moarte. Se pare ca si pe tine la fel.

Se uitara la corpul nemiscat din partea stanga a terenului.

- Ma ajuti cu catusele, Harry?

Parul ei blond era lipit de fata, dar ea nu parea ca observa. Zambea.

Harry isi ridica fata in ploaie si inchise ochii.

- Dumnezeule care esti in ceruri, murmura el. Acest biet suflet nu va fi eliberat pana pe 12 iulie 2022. Ai mila.

- Harry?

Acesta deschise ochii.

- Da?

- Daca n-o sa fie eliberat decat pe 12 iulie 2022, atunci mai bine sa-l ducem chiar acum la politie.

- Nu el, zise Harry si se ridica. Eu. Atunci o sa ma pensionez.

O lua pe dupa umeri si zambi.

- Tu cu Spasmul tau Setesdal.

VARFUL EKEBERG

In decembrie incepu sa ninga iar. De data asta cu adevarat. Zapada se lipea de peretii caselor, iar buletinul meteo anunta noi caderi de ninsoare. Miercuri dupa-amiaza recunoscu tot. Trond Grette, dupa ce se consultase cu avocatul, povestise cum planuise si mai apoi dusese la indeplinire uciderea sotiei sale.

A nins apoi toata noaptea, iar a doua zi acesta a recunoscut ca a fost si in spatele uciderii fratelui sau. Barbatul pe care il platise pentru asta se numea El Ojo, Ochiul, si nu avea o adresa fixa. Isi schimba numele sub care lucra si numarul de telefon mobil in fiecare saptamana. Trond se intalnise cu el doar o data, intr-o parcare din Sao Paulo, unde se pusesera de acord asupra detaliilor. El Ojo primise avans 1 500 de dolari; Trond pusese restul intr-o punga de hartie intr-o casuta din aeroportul Tiete. Aranjamentul era sa-i trimita scrisoarea de adio la o posta din Campos Belos, o suburbie din sudul orasului, si cheia atunci cand va primi degetul cel mic al lui Lev.

Singurul lucru care aducea vag cu o chestiune amuzanta in decursul lungilor ore de interogatoriu fusese cand lui Trond i se pusese intrebarea cum de reusise sa ia legatura cu un ucigas platit. Acesta spusese ca fusese mult mai usor decat sa incerci sa gasesti un instalator in Norvegia. Analogia nu era complet intamplatoare.

- Lev mi-a povestit odata despre asta, zise Trond. Isi fac reclama sub numele de plomeros langa anunturile de linii de chat in ziarul Folha de Sao Paulo.

- Plom-ce?

- Plomeros. Instalatori.

Halvorsen trimise prin fax informatia Ambasadei Braziliei, care nu facuse nici un comentariu sarcastic si care promisese ca va urmari cazul.

Arma AG3 pe care Trond o folosise in timpul jafului era in podul din Disengrenda de mai multi ani. Era imposibil de depistat provenienta armei pentru ca numarul seriei fusese sters.

Craciunul veni mai repede pentru cei de la consortiul de companii de asigurare Nordea, pentru ca banii furati in urma spargerii din Bogstad­veien fusesera gasiti in portbagajul masinii lui Trond si nu fusese atins nici un banut din ei.

Zilele trecura, veni zapada si interogatoriul continua. Intr-o dupa-amiaza de vineri, cand toata lumea era obosita, Harry il intreba pe Trond de ce nu vomitase cand isi impuscase sotia in cap - la urma urmei, nu suporta sa vada sange. Se facu liniste in incapere. Trond se uita la camera video din colt. Apoi clatina doar din cap.

Dar cand terminasera si mergeau prin Culvert inapoi in celula, se intoarse brusc catre Harry:

- Depinde al cui sange e.

La sfarsitul saptamanii, Harry se aseza intr-un scaun langa fereastra si ii privi pe Oleg si pe baietii din vecini cum construiau cazemate de zapada in gradina, langa casa din lemn. Rakel il intreba la ce se gandeste si fu pe punctul sa-i spuna. Insa ii propuse sa faca o mica plimbare. Ea isi lua palaria si manusile. Trecura pe langa partia de schi Holmenkollen, si Rakel il intreba daca sa-i invite pe tatal si pe sora lui de Craciun.

- Ei sunt, de fapt, restul familiei, zise ea si il stranse de mana.

Luni, Harry si Halvorsen se apucara de lucru la cazul lui Ellen. De la zero. Interogara martori care mai fusesera interogati, citira rapoarte vechi si verificara ponturi care nu fusesera luate in consideratie, precum si indicii vechi. Indicii nefolositoare, se dovedira.

- Ai adresa tipului care a spus ca l-a vazut pe Sverre Olsen cu un barbat intr-o masina rosie in Grunerlokka? intreba Harry.

- Kvinsvik. Adresa e cea a parintilor, dar ma indoiesc ca-l vom gasi acolo.

Harry nu se astepta la prea multa colaborare cand intra in pizzeria La Herbert si intreba de Roy Kvinsvik. Dar dupa ce ii cumpara o bere unui tanar pe al carui tricou scria Nasjonalallianse, afla ca Roy nu mai trebuia sa pastreze juramantul tacerii pentru ca rupsese de curand legaturile cu fostii prieteni. Se pare ca Roy cunoscuse o fata crestina si nu mai credea in nazism. Nu stia nimeni cine e aceasta sau unde locuieste Roy acum, dar cineva il vazuse cantand langa biserica Philadelphia.

Zapada zacea in mormane inalte in timp ce plugurile o duceau in susul si in josul strazilor din centru Osloului.

Femeia care fusese impuscata in sucursala din Grensen a bancii Den Norske Bank fusese externata din spital. Arata in Dagbladet pe unde ii intrase glontul si cat de aproape fusese sa-i atinga inima. Acum se ducea acasa sa petreaca sarbatoarea Craciunului cu sotul si cu copiii, informa ziarul.

In aceeasi saptamana, miercuri dimineata la ora zece, Harry isi scutura zapada de pe cizme in fata Camerei 3 din sediul politiei inainte sa ciocaneasca.

- Intra, Hole, se auzi vocea tare a judecatorului Valderhaug.

Acesta conducea ancheta interna SEFO cu privire la incidentul soldat cu o impuscare in terminalul de containere. In afara de Valderhaug, din comisie mai faceau parte un procuror, o politista, un politist si avocatul apararii, Ola Lunde, pe care Harry il stia ca fiind un tip dur, dar competent si sincer.

- Vrem sa centralizam toata ancheta inainte de vacanta de Craciun, incepu Valderhaug. Poti sa ne spui cat de concis poti care este rolul tau in acest caz?

Pe zgomotul facut de tastatura calculatorului politistului din comisie, Harry vorbi despre scurta intalnire cu Alf Gunnerud. Cand termina, Val­derhaug ii multumi si se uita un timp printre hartii pana ce gasi ce cauta. Il privi pe Harry peste ochelari.

- Vrem sa stim daca dupa scurta ta intalnire cu Gunnerud ai fost surprins sa afli ca a amenintat cu pistolul un politist.

Harry isi aminti la ce se gandise cand il vazuse pe Gunnerud pe scara. Un tanar caruia ii era frica sa nu manance iar bataie. Nu un ucigas cu sange-rece. Harry il privi pe judecator si zise:

- Nu.

Valderhaug isi scoase ochelarii.

- Dar cand s-a intalnit cu tine, Gunnerud a ales sa fuga. De ce aceasta schimbare de tactica cand s-a intalnit cu Waaler, ma intreb.

- Nu stiu, zise Harry. N-am fost acolo.

- Dar nu crezi ca e ciudat?

- Ba da.

- Dar tocmai mi-ai raspuns ca nu ai fost surprins.

Harry se lasa pe spate in scaun.

- Sunt politist de mult timp, domnule. Nu ma mai surprinde cand oamenii fac lucruri ciudate. Nici macar cand e vorba de ucigasi.

Valderhaug isi puse ochelarii la loc, iar lui Harry i se paru ca vede un zambet pe fata ridata.

Ola Lunde isi drese vocea:

- Dupa cum stii, inspectorul Tom Waaler a fost suspendat o perioada scurta pentru un incident similar anul trecut in timp ce aresta un tanar neonazist.

- Pe Sverre Olsen, zise Harry.

- Atunci SEFO a ajuns la concluzia ca nu sunt suficiente motive ca procurorul sa depuna acuzatia.

- Dar ancheta nu a durat decat o saptamana, replica Harry.

Ola Lunde ridica din sprancene inspre Valderhaug, iar acesta incuviinta.

- In orice caz, continua Lunde, este evident ca aceeasi persoana este din nou in aceeasi situatie. Stim cu totii ca exista un sentiment puternic de solidaritate in politie si politistii sunt reticenti sa-si puna un coleg intr-o situatie dificila prin. aaa.

- Turnatorie, zise Harry.

- Scuze?

- Cred ca acesta e cuvantul pe care il cautati: "turnatorie".

Lunde schimba din nou priviri cu Valderhaug.

- Stiu ce vrei sa spui, dar noi preferam sa numim asta prezentare de informatii relevante pentru a ne asigura ca regulile sunt respectate. Esti de acord, Hole?

Scaunul lui Harry ateriza la loc pe patru picioare cu zgomot.

- Da, chiar sunt. Numai ca nu ma pricep atat de bine la cuvinte ca dumneavoastra.

Valderhaug nu isi mai putu ascunde zambetul.

- Nu sunt sigur in legatura cu asta, Hole, zise Lunde care incepuse si el sa zambeasca. E bine ca suntem de acord si, de vreme ce lucrezi impreuna cu Waaler de multi ani, am vrea sa te folosim ca martor care poate sa-l caracterizeze. Au mai trecut pe aici politisti care au facut aluzie la stilul dur al lui Waaler cand are de a face cu criminali si, uneori, chiar si cu cei care nu sunt criminali. Ai putea sa crezi ca Tom Waaler l-a ucis pe Alf Gunnerud intr-un moment de manie?

Harry se uita pe fereastra. Varful Ekeberg abia daca se zarea printre troienele de zapada. Dar stia ca e acolo. An dupa an, statuse la biroul lui din sediul politiei, si Ekeberg era mereu acolo si asa va fi mereu, verde vara, alb-negru iarna, nu putea fi clintit, era un dat. Ce e minunat in legatura cu lucrurile date e ca nu trebuie sa te gandesti daca sunt bune sau nu.

- Nu, raspunse Harry. Nu mi-l pot imagina pe Tom Waaler impus­candu-l pe Alf Gunnerud intr-un moment de manie.

Chiar daca cineva din cei din SEFO observase accentul pe care Harry il pusese pe "manie", nimeni nu spuse nimic.

Afara pe coridor, Weber se ridica de indata ce iesi Harry.

- Urmatorul, va rog, zise Harry. Ce ai acolo?

Weber ridica o punga de plastic. Pistolul lui Gunnerud.

- Trebuie sa intru si sa termin cu treaba asta.

- Hm. Harry scoase o tigara din pachet. Ce pistol neobisnuit.

- Din Israel, zise Weber. Jericho 941.

Harry ramase uitandu-se la usa care se inchise dupa Weber pana cand Moller trecu pe acolo si ii atrase atentia ca tinea in gura o tigara neaprinsa.

Era ciudat de liniste la Sectia Jafuri. La inceput, detectivii glumisera ca individul cunoscut sub numele de Calaul se dusese sa hiberneze, dar acum spuneau ca se lasase impuscat si ingropat intr-un loc secret pentru a deveni o legenda pentru eternitate. Zapada zacea pe acoperisurile orasului, aluneca, si alta noua cadea in timp ce fumul se ridica linistit din cosuri.

Cele trei sectii ale politiei aranjasera o petrecere de Craciun in cantina. Locurile erau fixe si Bjarne Moller, Beate Lonn si Halvorsen se trezira ca stau unul langa altul. Intre ei, un scaun gol si o farfurie pe care era un cartonas cu numele lui Harry.

- Unde e? intreba Moller si ii turna vin lui Beate.

- Il cauta pe unul dintre tovarasii lui Sverre Olsen care zice ca l-a vazut pe Olsen impreuna cu un alt tip in noaptea crimei, zise Halvorsen, luptandu-se sa deschida o sticla de bere cu o bricheta.

- Asta-i frustrant, zise Moller. Spune-i sa nu se speteasca acum cu munca. La urma urmei, o masa de Craciun nu dureaza atat de mult.

- Sa-i spui tu asta, replica Halvorsen.

- Poate ca pur si simplu nu vrea sa vina, zise Beate.

Cei doi barbati o privira si zambira.

- Ce s-a intamplat? rase ea. Nu credeti ca-l cunosc pe Harry asa de bine?

Ciocnira. Halvorsen zambea in continuare. O privea. Era ceva - nu putea sa spuna cu exactitate ce - diferit la ea. Ultima oara cand o vazuse fusese in sala de sedinta, dar nu avea ochii atat de vii. Si nici buzele atat de rosii. Postura ei, spatele unduitor.

- Harry s-ar duce mai degraba la inchisoare decat sa vina la asemenea sindrofii, zise Moller si le povestise cum Linda de la receptia POT-ului il fortase sa danseze.

Beate rase asa de tare, ca trebui sa-si stearga lacrimile. Apoi se intoarse spre Halvorsen si isi pleca usor capul:

- Ai de gand sa stai aici toata noaptea cu gura cascata, Halvorsen?

Halvorsen simti ca obrajii ii iau foc si reusi sa zica uimit: "In nici un caz", inainte ca Moller si Beate sa izbucneasca din nou in ras.

Mai tarziu, acesta isi lua inima in dinti si o intreba daca vrea sa danseze. Moller ramase singur pana cand veni Ivarsson care se aseza pe scaunul lui Beate. Era beat, limba i se impleticea si ii povesti despre cum statuse el ingrozit in fata unei banci din Ryen.

- Asta s-a intamplat de mult, zise Moller. Abia terminasesi academia. Oricum nu aveai ce sa faci.

Ivarsson se lasa pe spate si il studie pe Moller. Apoi se ridica si pleca. Moller se gandi ca Ivarsson e o persoana singuratica si nici macar nu era constient de asta.

Cand DJ-ii Li si Li terminara cu melodia Purple Rain, Beate si Halvor­sen se ciocnira de un alt cuplu care dansa, si Halvorsen observa cum Beate ia o postura rigida. Se uita la celalalt cuplu.

- Scuze, rosti o voce grava.

Dintii puternici si albi de pe fata care aducea cu David Hasselhoff stralucira in intuneric.

Cand petrecerea se termina, era imposibil sa iei un taxi pana acasa, asa ca Halvorsen se oferi sa o conduca pe Beate. Se indreptara spre est prin zapada si le lua o ora sa ajunga in fata casei ei din Oppsal.

Beate zambi si il privi pe Halvorsen.

- Daca vrei sa vii, esti bine-venit, zise ea.

- Mi-ar placea, zise el. Multumesc.

- Atunci asa ramane, zise ea. O anunt pe mama maine.

El ii spuse noapte buna, o saruta pe obraz si isi incepu expeditia polara spre vest din nou.

Institutul de Meteorologie al Norvegiei anunta ca recordul vechi de douazeci de ani la zapada in luna decembrie urma sa fie doborat.

In aceeasi zi, SEFO dadu verdictul in cazul lui Tom Waaler.

Comisia ajunse la concluzia ca nu se intamplase nimic contrar regulamentului. Dimpotriva, Waaler fu laudat pentru ca reactionase corect si-si pastrase calmul intr-o situatie extrem de tensionata. Seful politiei il chema pe comisarul-sef sa-l intrebe daca e de parere ca ar trebui sa-l recomande pe Waaler pentru o prima. Cu toate astea, pentru ca familia lui Alf Gun­nerud era una dintre cele mai respectabile din Oslo - unchiul lui era in Consiliul Municipal se gandira ca ar putea parea nepotrivit.

Era ajunul Craciunului, iar linistea si pacea se lasara peste mica Norvegie, cel putin.

Rakel ii gonise afara pe Harry si pe Oleg si pregatea masa de Craciun. Cand acestia se intoarsera, intreaga casa mirosea a friptura. Olav Hole, tatal lui Harry, sosi impreuna cu Sis cu un taxi.

Lui Sis ii placu la nebunie casa, mancarea, Oleg, totul. In timpul mesei, ea si Rakel discutara ca si cum erau cele mai bune prietene in timp ce batranul Olav si tanarul Oleg statura fata in fata si schimbara doar cateva monosilabe. Oleg deschise pachetul cel mare pe care scria "de la Olav pentru Oleg". Era colectia operelor lui Jules Verne. Oleg frunzari, cu gura deschisa, una dintre carti.

- El a fost cel care a scris cartea despre racheta spre luna pe care ti-a citit-o Harry, zise Rakel.

- Acestea sunt ilustratiile originale, spuse Harry si arata spre desenul in care capitanul Nemo statea langa steag la Polul Sud si citi cu voce tare: "Adio. Noul meu imperiu incepe cu sase luni de intuneric".

- Aceste carti au apartinut tatalui meu, zise Olav la fel de incitat precum Oleg.

- Nu conteaza! izbucni Oleg.

Olav primi multumiri printr-un zambet timid, dar cald.

Cand se dusera la culcare si Rakel adormi, Harry se ridica din pat si se opri langa fereastra. Se gandi la toti cei care nu mai erau acolo: la mama lui, Birgitta, la tatal lui Rakel, la Ellen si la Anna. Si la cei care erau acolo. La Oystein din Oppsal, caruia Harry ii daduse o pereche noua de pantofi de Craciun, la Raskol din Botsen si la cele doua femei din Oppsal care fusesera atat de amabile sa-l invite pe Halvorsen la o cina tarzie de Craciun pentru ca acesta fusese de serviciu, si anul acesta nu se ducea acasa la el, in Steinkjer.

Ceva se intamplase in aceasta seara, nu era sigur ce, dar ceva se schim­base. Statu si privi luminile orasului inainte sa-si dea seama ca nu mai ninge. Urme. Cei care se plimba pe Akerselva in aceasta seara vor lasa urme.

- Ti s-a indeplinit dorinta? sopti Rakel cand se intoarse in pat.

- Dorinta?

O lua in brate.

- Pareai ca iti pui o dorinta acolo, langa fereastra. Ce ti-ai dorit?

- Am tot ce mi-as putea dori, zise Harry si o saruta pe frunte.

- Spune-mi, sopti ea, lasandu-se pe spate pentru a-l vedea mai bine. Spune-mi ce ti-ai dorit, Harry.

- Chiar vrei sa stii?

- Da.

Se ghemui langa el.

El inchise ochii si filmul incepu sa se deruleze, asa de incet incat putea vedea fiecare imagine ca pe un cadru. Urme pe zapada.

- Liniste, minti el.

SANS SOUCI

Harry privi fotografia, zambetul alb si incitant, maxilarul puternic si ochii de un albastru de otel. Tom Waaler. Apoi impinse fotografia pe masa.

- Nu te grabi, zise el. Uita-te atent.

Roy Kvinsvik parea nervos. Harry se lasa pe spate in scaunul lui de la birou si privi in jur. Halvorsen agatase pe perete, deasupra dulapului cu dosare, un calendar bisericesc. Craciun. Harry era aproape singur pe tot etajul. Acesta era cel mai bun lucru de sarbatori. Se indoia ca il va auzi pe Kvinsvik vorbind cu evlavie asa cum vorbea cand il gasise pe banca din fata in biserica Philadelphia, dar speranta moare ultima.

Kvinsvik tusi si Harry isi indrepta spatele.

Afara, pe fereastra, fulgii de zapada pluteau molcom pe strada pustie.