Princepele de Eugen Barbu - cartea

Princepele

de Eugen Barbu

Aedificabo et destruam

Avertisment

In dorinta autorului de a reda cat mai fidel epoca fanariota, el il anunta pe citi­tor ca a folosit fragmente din texte vechi bisericesti, cronici ale timpului, precum si documente autentice, incepand de la scri­sori particulare si pana la acte oficiale. In aceasta privinta nu are nici o pretentie de originalitate, dupa cum nu a dorit sa faca o reconstituire istorica fidela a vreunei domnii. Romanul acesta este o sinteza, un basm si o opera lirica in acelasi timp, cine vrea s-o ia in alt fel nu o face decat pe raspundere proprie.

Partea intai

Ciuma

Intr-o sfanta duminica, in timpul slujbei celei mari in biserica de-i zicea Caimata, intra un fel de cersitor, inalt, lat, dugos, numai zdrente, strigand:

- Scapati-ma, oameni buni!

Necunoscutul se prabusi in fata portilor imparatesti si isi arata subsiorile. O fantanea purulenta lasa sa curga de-a lungul bratelor o scursura albicioasa.

- Ciuma! striga careva si numele blestematei goli intr-o clipa lacasul de rugaciuni.

Vestea fugi pe ulite si sarbatoarea zilei a saptea fu turburata. Oamenii se inchisera in case asteptand ceva, cu spaima. O tacere de moarte se instapani asupra Bucurescilor. Seara se ivi luna imbracata in sange si in jur era un senin sticla. Pe la miezul noptii se aratara varcolacii catand capul lui Iuda si locul lui Cain. Cainii lui Dumnezeu muscau cu sete din lumina si oglinzile ce se stie ca sunt rauvoitoare la bolesnita fura acoperite cu marame albe. Se intunecasera si ele si femeile spuneau mai tarziu ca le pierisera apele. Incenusandu-se si aratand semnul mortii. Nevestele isi scoasera inspaimantate inelele cu pietre pretioase si le ascunsera. Argintul si talgerele fura ingropate in sipete, podoabele despuiara pe rand chipurile frumoase si ingrijorate. Tacerea crestea nemi­loasa si noaptea asta parca rece nu se mai sfarsea. La casele boeresli de pe podul Mogosoaiei se trageau grelele perdele si se aprindeau lumanarile de Pasti. Portile se inchideau cu lanturi si daca ai fi ascultat bine se auzeau cheile ruginite miscand in broastele de fier. Varcolacii pierisera, lumina rea a lunii pierise, acum totul scanteia ca fundul unui lac. Era o noapte inspaimantatoare cand in frumosul noptii furnicile lucreaza mai mult si creste sarea in mari. Oamenii simteau cum le sporeste sangele in vine ca sa se apere de groaza amenintarii care venea de undeva din vazduh.

Inca nu facea nimeni nimic, toti se uitau spre palatul Princepelui de la Curtea Noua. In toate ferestrele ardeau lumini mari, imparatesti, ca la sarbatori. Poate era numai un zvon, poate nimic nu era adevarat, poate se speriasera popii de la biserica de-i zicea Caimata, cine mai stia ce sa creada, dar cand totul parea ca se linisteste si lumea se pregatea sa adoarma, deasupra orasului se auzi un zgomot indepartat. Despre Balta Icoanei, numita si lacul Bulindroaiei, venea un nor ciudat, ca soda in acea stranie lumina. Sa fie liliecii de la manastirea Marcuta? Sa fie gastele Mitropoliei? Nu erau. Ceva amenintator se apropia cu o egala bataie de aripi. Aerul era statut, nu misca nici un vant, praful sta neclintit in ulite. Un miros greu, ranced, acoperea acel nor incet, sticlos, ca o lana, acum alba, nu murdara.

O nuntire de fluturi, parca neclintiti, dusi de o secreta miscare spre fantanile Princepelui umbri lumina lunii. Intai venira cei cu aripile ca pucioasa, galbeni si usori, iradiind in noapte, taind aerul in miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lamaita, albilita, fluturii cerului si fluturii de sidef, vestind zorii ce nu se mai aratau. Pareau frumosi, multi cum erau si plutind usor deasupra caselor, apoi invaluira pomii si coroanele lor odata se prabusira intr-o devorare lacoma si ramasera pustii si iar inflorira in stralucirea lor mirata cand norul cel galben se ridica deasupra palatului. Aripile galbene erau stravezii, ai fi putut vedea intepatura albastra a stelelor prin ele, dar in aceasta frumusete totul se duse, la fel de incet, cu aceeasi tainica miscare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitnita domneasca se auzi atunci un fel de chitait de soarece, unanim, mult, stins, amenintator. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, adusi de molima. Erau multi, rosii ca amurgul, aratandu-si gavanele negre. Nunteau si ei tacut, gros, umpland aerul de o duhoare grea. Abia miscau aripile ca si cand ar fi fost inecati in apa. Nu se grabeau, acoperisera cerul cu un val negru. Nalbarii si fluturii cu coada de randunica, fluturi de zi, cine stie cum treziti si porniti in aceasta ciudata migratie, lasasera un polen galben, usor, in vazduh. Prin acest perete subtire si translucid treceau ceilalti, greoi, amorfi, gretosi, voluptuosi, catand parca un punct cardinal. Sta­tura un ceas in aer, lipiti sub luna, ascunzand-o, oamenii ii vazura bine, buha ciumei daduse semn fara mila orasului.

Din cloaca de la Curtea Arsa se auzi strigatul lui Malamos Bozagiul:

- Fratilor, a sosit!

Cersitorii, sandaliii, orbii si sontorogii se ivira de sub bolnite si privira fluturii. Ii primira cu strigate de bucurie si de sub caramizile prabusite se ivira oale de vin si rachiu din care se bau cu sete, pe nerasuflate.

- A sosit ciuma, fratilor, mai spuse Malamos si se arata deasupra fostelor grajduri ale seimenilor. Ni i-au trimes Sfintii Parinti, Tanase si Haralambie.

Era inalt, teapan ca un prooroc si le vesti rasucindu-se in gluga lui de calugar, legata pe mijloc cu funia unui spanzurat:

- Al nostru o sa fie orasul!

Ridica bratul drept si cersitorii ii vazura inelele facute din cuie de cosciug, vindecatoarele cu care le lua durerile de cap si-i lecuia de spanz.

- Sa traiasca imparatul nostru! strigara milogii, care din carucioare, care de pe gramezile de gunoaie in care misunau sobolanii cat viteii de lapte. Duhoarea pimnitelor fu rascolita de acea miscare.

- Aud cainele pamantului! vesti Bozagiul, a trimis fluturii sa aduca apa copiilor morti!

Un fior strabatu fiintele acelea fara frica. Pe urma tacu si el si se aseza asteptand sa treaca norul nefast. Strigile stateau nemiscate asupra orasului, ca si cand l-ar fi pandit. Aerul devenise nabusitor. In case copiii tipau de spaima si muierile carau galeti cu apa ca bolesnita venea cu sete mare si arsita. Calugarul nebun de la fantanile necontenit cantatoare ale Princepelui opri duruitoarele si in bazine incetara artezienele. Fu si mai tacere, ca la inceputul lumii. Fluturii nu se miscau, torceau parca aerul cu aripile lor lenese. Totul era bolnav in aceasta cumplita noapte a inceputului ciumii.

Si-atunci batu primul clopot vestit de o toaca dementa si dupa ea se luara altele si oamenii scoasera afara frigaruile de carne si luara talangile de la capetele vitelor si incepura sa le loveasca cu disperare. Copiii izbeau aerul cu ciomege si prajini si se isca un vaer de fier si de strigate impotriva molimii.

Fluturii cap de mort ascultara dangatele triste de la Marcuta si de la biserica Stavropoleos, incrucisandu-se deasupra acoperisurilor, dar nu se clintira. Veneau zorile si aratau si mai amenintator, chitaind ca soarecii in aerul zacut. La mitropolie se scoteau moastele si icoanele cele mari. Sapte preoti in odajdii slujeau cu glasuri mari in altare. Lumea cazu in genunchi prin curti si se ruga spre cerul in care stateau cei mai buni vanatori ai vietii. Dupa ce speriara vazduhul, podarii din capul Bucurescioarei se aruncara asupra cainilor, sa-i schilodeasca, nu alta. Animalele urlau gonite prin curti sa sperie ciuma. Venea moartea cu tot tacamul sau: cu coasa, cu gresia si cio­canul, intai te atingea la cap sau la rarunchi si te bolnavea, pe urma iti lua viata in cumplite chinuri. Soldatii albanezi ai Princepelui alergau spre bariere sa le inchida si sa le vegheze. Puturile fura acoperite cu scanduri si in porti se scrisera cruci de smoala. Se astupau de zor gaurile pe unde erau, sa nu incapa molima si se arunca pelin pe drumuri. Lumea manca usturoi si cata otetul pren rafturi. Portile fusesera date cu catran si in curti se aprinsera focurile.

Pe loggia palatului de la Curtea Noua prima raza de soare facu sa sclipeasca marmura:

Sol non occidat scria acolo cu litere sapate in piatra.

Ce pustie zi urma!

Unde erau gatitele ploi sa stinga setea neasteptata ce se ivise in gatlejuri? Unde erau sclipirile fantanilor artizicesti? In santuri se si ridicasera garduri de nuiele sa se opreasca ce apa se mai scurgea, plina de lintita cum era. Oamenii agiei strangeau cu sacalele proviantul pentru trebuintele spitalicesti.

La ceasurile sase de dimineata batura a doua oara clopotele cu disperare si dupa ele toate fiarele sunara. Fluturii nice atuncea nu se miscara deasupra orasului. Urcasera mai sus si intunecau lumina nadusita a zilei. Arnautii domnesti trasera cu puscile si-i imprastiara si cand totul se lumina simtira o nemiloasa caldura. Pana seara si a doua zi nu se intampla nimic. Boerii isi chemasera doftorii sa-i pazeasca si pe ulite nu se ivi nici un echipaj dupa ani de zile de plimbari. In gradina lui Scuffa nava­lira nebunii de la manastirea Marcuta ce nu mai puteau fi tinuti din pricina clopotelor ce ii asurzise si mai rau ii stricase la cap.

Ceasurile treceau greu. Parca toti ar fi vrut sa mai auda ceva, sa stie, ca daca moartea isi facuse salas undeva macar dintr-acolo sa se fereasca, pe cand asa? Nu avea nimeni somn, nimeni liniste. Geaba slujbele popilor ce nu se mai odihneau, numai la marea icoana a Maicii Domnului mai era speranta, pentru ca Isus pe nice unul de ciuma nu vindecase. La pranz o scoasera intr-adevar si-o dusera pana la Dambovita cu mare pohfala. Treizeci de copii imbracati in alb o purtau si in urma veneau sute de parinti ai bisericii neinfricati, calcand in praful ulitei de pe podul Mogosoaiei. Icoana era impodobita cu flori, grele, incinse giur-impregiur cu o coroana. Maini dibace ascunsesera in aceasta frumoasa aratare a podoabelor naturii si urzici si bucati de usturoi. Soarele sclipea ne­milos in auraria Nimbului Nascatoarei. Muierile batrane se inchinau si isi ascundeau ochii. Nu era bine sa chemi bolesnita cu astfel de podoabe ce trebuiau iute ascunse, sa nu le vada lumina. Dar cine mai tinea seama de asta? Tot vazduhul canta de vocile groase ale sfintilor parinti ce aruncau cu fum de tamaie in dreapta si-n stanga, sa schimbe aerul.

Dupa icoana fura plimbate moastele sfantului Pantelimon, lasate descoperite sa vada lumea de unde o sa vie minunea si izbavirea. Erau cateva oase galbene, inva­luite in borangic si mereu stropite cu aghiasma, ca sa nu miroasa, la care cu totii priveau, facand cele cruci mari. Dupa ce si aceste sfinte daruri ale bisericii fura intoarse la locul lor, Voda trimise sacalele sale sa stro­peasca ulitele cu apa parfumata ca la marile sarbatori. Era o risipa dar si o dovada de frica.

Pana intr-a patra zi nu mai muri nimeni. In casele boeresti ardeau noapte si zi lumanari mari de ceara de Smirna si mirodeniile si camforul imbalsamau aerul. Fusesera intinse mese de care nu se atingea nimeni, pentru imbunarea mortilor, dupa obicei. Printre tacamurile aco­perite cu servetele de Olanda, ca nimic sa nu luceasca, asteptau farfurii cu pastrama si icre tescuite, erau carnati de zalhana si ghiuden cu mirodenii, nisetrul zacea in porcelan cu ochi sticlosi, alaturi de cega si pastruga. In casa marelui ban Radu Golescu lofarii de mare si scrum­bita imputeau aerul de doua zile, dar mortilor nu le cereai sa se grabeasca. Sfintisera preutii masa si asteptau semn mantuitor, el cu ai lui, sa nu le putrezeasca piersicele si prunele tinute in talas de anul trecut si oferite raposatilor de dincolo. Vel logofatul Manolachi Gradisteanu nu se mai ridica de la icoane, dand spate imbelsugatului pranz asternut pe un damasc albastru ca marea, unde zaceau alaturi branzeturi, poligale amare, trandafiri, pastravi, tipari, luchii si stiuci, precum si minunea merelor Für-stenapfel, mere dungate, mere Paradis, merele sunatoare de la mosia sa de la Dunga, pergamute de Isember, tamaioase si moi, dupa care-i lasa gura apa chiar in rugaciunile sale inflacarate. Tot ce era mai bun pe lume se aruncase mortii pe mesele intinse si ochi osteniti vegheau la putre­zirea fructelor pentru ca moartea si mortii ei nu veneau la praznicul cel silnic si pustiu. Piersicele galbene la inceput se invineteau sau se faceau rosii ca bubele, anghinarele impietreau. Boer Belivaca, pana sa guste mortii, mai gusta din cantaridele tinute intr-un sipet numai pentru sufletul sau sa-l intareasca. Pepenii godini scosi din borcane se descompuneau in caldura necrutatoare, strugurii stafiditi pareau a patra zi o coptura galbena pe mesele cele stralucite. Smochinele nu mai aratau ca de la inceput si miroseau greu, putrezind. Casele se umpleau de un aer gros de la lumanari, se ardeau maturile cu care se matura ca nu cumva cine stie de unde sa aduca ele boala, in vazduh bateau fara intrerupere clopotele si toaca de la Sfantul Dumitru Nou, cu sunetul ei anume de lemn de cires, umplea bogatele urechi de o chemare a credintei ce nu se mai ispravea. Toti ochii erau pe palat. Cata vreme Princepele nu parasea Bucurescii ei nu pu­teau sa fuga pe la mosii, pentru ca atata le-ar fi trebuit. Voda sedea neturburat in incaperile sale si citea din Cartile de invatatura intr-o smerita resemnare. Seara, prin ferestrele deschise, seimenii de paza ii auzeau glasul monoton slovenind cu voce tare:

- Spune-mi acum, ticaloase suflete, unde este Domnia noastra? Unde este muma noastra? Unde sunt feciorii si fetele noastre? Unde sunt baile cele calde si umplerea voii trupului nostru? Unde sunt gradinile noastre cele frumoase, cu mesele cele intinse si cu carnuri cu miros bun si frumos? Unde este vinul care totdeauna inveselea inimile noastre? Unde sunt vioarele, si tobele si surlele? Unde sunt caii nostri cei frumosi si podobiti cu rafturi poleite si cu sale ferecate? Unde inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde diamantele cele imparatesti impo­dobite cu margaritar si cu pietre de mult pret? Unde podoabele hainelor imparatesti? Unde este aurul si argin­tul dintr-aceasta lume, ticaloase suflete? Ca pentru laco­mia aurului si argintului tau si a altora care nu iubesc pe Dumnezeu, tu te-ai despartit de fata cea dulce a Dum­nezeului tau

Princepele sta ingenunchiat in fata altarului de taina si se ruga pentru sufletele cele pacatoase ale supusilor sai si lumea cea nemerniceasca, stiindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera in mantuire. Numai intr-aceasta la Curtea Veche, naimitii si scursii, blestemul lumii si nefe­ricitii pandeau in petrecere prapadul celorlalti. Asta asteptau ei, ca acei vii si bogati sa fuga dinaintea mortii si sa iasa din vizuinile lor si sa talhareasca. Acus se fereau de puscile albanezilor si de grelele pedepse ce le-ar fi capatat daca nu si-ar fi tinut firea pentru ca Domnul nu glumea. Stateau in gunoaiele lor, rosi de sobolani si de podagra, mandrindu-se cu bubele lor de care pana si ciuma avea sa se sperie. Mai avea sa mai treaca ce mai avea si pe ei ii vor chema sa le ingroape mortii de care nimeni nu se va mai atinge. Rabdatori, cu ochii mijiti de pohte multe, asteptau chefuind, dand strigate de sfidare si oamenii de pe ulite si de prin curti stiau ce-i asteapta. Focuri, cutremure si razboaie facusera din vechile gradini si palate cu scari de mermer cloaca pierzaniei, locul taraturilor si al certatilor cu legea. Unde se scaldau Domni­torii in bai de Tarigrad, pardosite cu piatra de Preconezia, acum se pisau caii pribegi si crestea bozul. Unde fusesera iatacurile beizadelelor si ale cuconilor, si salile hipostile prin care trecusera minuni de fete cu parul ca graul copt acum se usurau Malamos Bozagiul cu ai lui, lasand in urma-le baligi intregi, spurcate si imputite. Zidurile tre­buiesc a stire sa imbatraneasca, nu sa se ruineze, zicea Vitruviu cel batran, dar cine mai tinea minte aceste vorbe intr-un loc unde totul se cladea pe nisip, mic si in graba, fara maretia altor lacasuri. Calicii isi scormoneau plagile cu unghii negre si se cautau de purici acolo unde se inaltasera cantari nemaiauzite si spaima domnise cu tot cor­tegiul ei sumbru. Aici lucise aurul cel ce cursese ca un rau printre mainile lacome, aici in bascile seimenilor se luasera vieti, dar ce le spuneau acestor naimiti ruina si prabusirea? Daca ai fi scormonit mai bine gunoiul, ai mai fi scos de sub resturi vreun capitel corintic sau delicate frunze de acant din marmura. Sub putrezi ciucuri luceau la vreo lumina neasteptata vrejurile de caulicoli, cate opt, cate opt. Pe toate acestea treceau cu nepasare talpile desculte ale uitatilor de Dumnezeu, cei fara noroc, cioclii acestui oras ce sta sub semnul mortii.

Din multul istov, cum se intampla oriunde, femeile se desteptara primele. Intai isi pusera cate una, cate una, podoabele: lantugurile si cerceii, salbele si inelele de matostat, sculele ascunse cu grije in sipete secrete. Nu mai puteau rabda sa stea cu degetele neimpodobite, nesu­lemenite si fara sa starneasca pohta barbatilor. Numai briliantele cu duhul lor inflacarat nu fura asezate pentru ca prea chemau moartea. Doamna Neacsa Parscoveanca, nevasta Marelui Vornic, incepu a umbla prin iatace punandu-si rochiile cele rosii, ca, spunea, speriau boala, isi cauta sarvanele de canavat ghiulghiuli, cu blana de samur si guler cu ciaprazuri, felegelele de canavat, turungii cu pantece de ras, contesele de postav, cu limie de samur, pacealele si iile cu lese de margaritar, cu sireturi de fir, matasariile, dulamele de lastra si pe toate le potrivi in fata oglinzilor despuiate de panzele doliului celui alb al ciumii. Iar sclipeau oglinzile venetiane cu apele lor albastre, clare, si aurul ii facu cu ochiul nebunei. Isi pusese pe rand rochiile de tertanel cu flori de fir, in ghiordii, zabunelele de sandal, in zavase cu sapte foi, de lastra, captusite cu tafta leseasca si isi mai potrivise nasturii cu jilalt, cu lefti si leftisori in chip de gripsor, sirurile de margaritare, salbile de zloti si paftalele. Pana si pervazurile de argint ale oglinzilor o aratau minunata, cum era. Si dupa ea se luara si celelalte, din plictis, din neavand ce face, stolniceasa Haretia, Sofica a hatmanului Costachi Caragea, Catrina Greceanu, Sanda Done, ca sa nu mai vorbim despre Paunita Cantacuzen care uitand de bolesnita isi chemase croitoresele si le jughinea in legea ei ca se apropiau Pastile si zicea ca nu mai avea ce imbraca.

Si daca femeile indraznisera de ce sa nu se apuce si cinstitii barbati de rele? Incet, incet, se ivira si fetele de masa pentru cei vii, ca pe cei morti ii saturasera, chit ca ei nu venisera, si unde se asezara peschirele si maramile de maini si fura poftiti oaspetii si deschise ferestrele. Locul clopotelor de spaima il luara lautarii, lihniti de atata odihna, si lavitele fura iar acoperite cu covoare si pe mese lucira lingurile si cutitele de argint. In casele lui Ianachi Moruzi petrecura den a patra zi pana-ntr-a saptea. Erau multi, prieteni si neprieteni, infratiti gustand cu mare osteneala testemelurile facute la manastirea Marcuta, strafidele negre, chiutuzise, strafide rosii si razachii, maslinele negre triglenes, maslinele verzi si cate altele. In timpul ospatului musafirii aruncau sub masa bucati mari de carne de vita si din cupe scursera vinul cel dogorator pentru morti. Printre picioare amusinau cainii de casa, mare zavera facand. Se intonara si cantece eclesiastice, dar mai mult de lume zisera tiganii invese­liti den frica. In ulite se vazura si trasurile elciilor si se spunea ca Voda luase o gustare usoara cu mitropolitul, dar nimeni nu putea pune mana in foc pentru asta. Si cand se auzea ca se vor deschide si apele cu glasul lor adormitor den fantani, cazu vestea ca un trasnet ca in mahalaua Scaunelor murisera trei pe neasteptate, ascunsi, se vede, de rude.

Li se arsera hainele in piata si cainii ce se atinsesera de rufe fura impuscati. Iar batura clopotele a amenintare, un stol de clopote cu mereu alte glasuri, apasate, dulci, rugatoare, triste, melancolice, vesele, saltarete, groase in glas ca doaga, piuind parca, subtiri si inaltatoare, mangaind sufletele, ori speriindu-le si mai rau pentru ca vorbeau despre apropiata moarte. Pietele se inchisera si fiarele stralucitoare din pravalii fura ingropate: sape, lanturi, lampele de noapte ale lui Carol Knappe fura coborate intr-o pivnita, gughiunurile vanzatorilor de braga ascunse pren magazii si iar fura purtate moastele sfantului Pantelimon pana la Dambovita.

De pretutindeni se auzeau ciocanele batand usile in cuie si Malamos Bozagiul striga celor din oras ca l-a auzit pe cainele Cerber cerand cap de om. Vocea lui razbatu in noua hotare, pana in bariere, parca mai departe decat clopotele izbavirii. In portile unse cu catran fura infipte capete de cal, sa sperie ciuma. Noptile erau si mai albe, ca era luna plina si varul din ziduri facea si mai mare setea celor atinsi de fierbinteala. Nu mai era unul, nu mai erau trei, ciuma se asezase pe oras cu temeinicie. Mirosul de otet nu reusea sa acopere duhoarea cadavrelor lasate in fata portilor. In fiecare fereastra ardeau lumanari. Flacarile sovaitoare aprindeau noaptea cu mii de lumini. Se ivira cioclii de la Curtea Veche cu cangi si cu stra­china de otet la brau, cu basmale rosii si cu dintii de mort la gat. Aveau pe cap glugi negre ca acei faimosi beccamorti de la Napoli si erau la fel de nelegiuiti. Bateau in porti dupa ce furau banii pusi pe ochii raposatilor si cereau ce li se cuvenea cu glas mare:

- Aruncati colacii de pomana si olcutele cu vin asezati-le in praguri!

Maini sovaitoare se aratau pe dupa usi si ei, tarandu-si picioarele rupte, luau prinosul si-l dadeau pe gat. Se imbatau repede nemancati cum erau cu lunile, si cand aveau treaba mai multa, aruncau in furgoanele lor si vreo doi, trei vii, abia picniti de boala. Aceia strigau de sub cadavrele tepene ale altora, dar lor nu le pasa, paseau maret pe langa caii rapanosi loviti de bice cu plumbi si cantau "Vesnica pomenire', razandu-si de victime. Dincolo de raul Colentina si el secat acum de arsita era o groapa in care stinsesera var. Acolo ii aruncau, presarand tarana deasupra si privind cum mai misca vreunul sub stratul usor, scotand cate o mana si pe urma prabusindu-se de vii in arsura ce clocotea incet devorandu-le trupul.

Princepele isi amintea Parentalia romana si se intreba cand vor navali mortii pe ulite urland, nemaiincapand in gropile comune. Frica adusese in oras munti de flori, cine stie de unde culese, zaceau mormane, mormane, pe treptele bisericilor si in fata portilor. Caldura le isto­vea iute si putrezeau si ele nemaireusind sa acopere greaua duhoare a mortilor. In pomi nimfele fluturilor lasate in urma cu o saptamana se desteptau la caldura focurilor nepotolite si cerul iar se umplu de polenul aripilor proaspete ca de o pucioasa stralucitoare. Se auzeau de pretutindeni strigate:

- Apa! Apa!

Dar nimeni n-ar fi adus vreun urcior pentru buzele insetate. Se paraseau frate pe frate si sot pe nevasta, toti isi cautau locuri singuratice, sperand sa nu ia de la celalalt boala. Din odaile puturoase ale puscariei izbucneau strigate disperate. Paznicii nu le mai dadeau de mancare nenorocitilor si noaptea cei innebuniti se loveau cu capetele de pereti, de parca ar fi spart cineva nucile cu sacul. Se spunea ca la hanul Toptangiilor, Malamos nu vrea sa primeasca pe negustorii din mahalaua Scau­nelor care-l implorau sa le ridice mortii. Mai marele Bozagiilor zicea ca n-are vreme pentru ca era in petre­cere cu niste cazaturi de kiramele adunate de prin san­turi, bolnave, pe moarte, dar inca bune pentru asemenea fiinte ce nu mai cunoscusera femeia de luni de zile. Erau lucruri si mai grozave. In porti incepusera sa apara lesuri fara cap. Rudele retezau capatanile raposatilor cu toporul ca sa sperie ciuma si le asezau tigvele intre picioare. Pe darele de sange scurs se adunau roiri de muste si ele bantuind aerul ca apucatele. Noaptea, hotii de la Curtea Veche le taiau dreapta ca s-o afume si s-adoarma pe cei ce aveau de gand sa-i jefuiasca. Cu bratele retezate, sau numai cu degetul mic, alergau beti si besmetici pe sub garduri, nu inainte de a vari in gura mortilor cate un bolovan rotund pentru ca aceia, la vamile vazduhului, sa nu mai apuce sa spuna cine facuse ticalosia. Asa ca daca ai fi trecut pe la miezul noptii, ai fi zarit in porti niste ciungi ranjind la luna, cu lumanari in stanga ce mai rau ii lumina si-i facea si mai inspaimantatori. Muierile spu­neau ca din lipsa de carne, la Zalhana se vindeau halci de copil si nu mai mancau decat stevie. Orasul se pustia, dar boierii nu se miscau de dincolo de perdelele lor grele, pandindu-l pe Princepe. Acesta tot intre cartile sfinte sedea, rugandu-se. Era tare de suflet, si asta daca mai tinea, pe toti avea sa-i prapadeasca. Rasunau glasuri de preoti jelind mortii printre fumurile verzi:

Mergi la munca ta, pamantul, moale ca lana pentru cel drept! Deschide-te, pamant, sa nu-l apesi! Acopera-l cu haina ta!

Si nu mai ploua, nici macar putina, roua pe pamant nu se lasa. Bolnavii mureau de sete dupa ce aveau deliruri sticloase in care visau ca se scalda in mare sau rauri clocotitoare, apoi parca beau din apa mortilor, rosie ca jaratecul. Le ardeau pantecele si din bube le curgea o zeama alba, greu mirositoare. Ii durea capul si usturoiul de la gat si otetul nu le mai foloseau la nimic. In nebunia lor vapseau peretii cu catran sa nu mai vada izbitura lunii in varul cel alb care le sporea setea cumplit. Locul bantuit nu era scormonit de sapele milogilor, nici ziua, nici noaptea, pentru ca plange, spuneau ei, si trebuia sa-l lase sa se odihneasca, asa ca pe care-i apucau inainte de asfintit ii aruncau in biserici, unul peste altul, pana ce si aceste lacasuri se umplura de cadavre si de mirosul lor nu te mai puteai apropia. Lua foc Sfantul Gheorghe Nou si arse pana in temelii, peste doua zile se aprinse si in mahalaua Tabacilor o biserica. Se mistuiau ca rugu­rile indopate cu morti. Aerul se facea atunci dulce si deasupra Bucurescilor iar se ivira fluturii cap de mort, falfaind lenes din aripele lor negre. Ii atragea moartea si se aprindeau din scantei, prefacandu-se in ceva miraculos, de aur, in fionguri metalice incandescente. Ceilalti chitaiau ca soarecii in vazduh si cadeau la randul lor in flacari. Lumea cata in Zodiac. In Pravila Semnelor, dar cartile de noroc nu spuneau cand se va potoli urgia. Fura-ingropate clopotele si, cand icoanele facatoare de minuni se dovedira neputincioase ca si moastele sfantului Pantelimon, raufacatori si speriati se dusera si le batjoco­rira de groaza. Puteau si umblatoarele de-ti mutau narile pentru ca se oprisera fantanile si lumea murmura ca nu mai are apa decat cea den Dambovita in care zaceau cu zgaibaracele in sus caii cioclilor, daramati de nemancare.

O agonie lunga stapanea orasul. Se imbolnavisera si cateva cucoane, cu toate doftoriile luate. Vel boer Rudareanu o plangea pe-a lui si-o inmormanta intr-o luni. Camarasul Ioanichie Costandachi se duse si el dupa nevasta la o saptamana numai. Pocise lumea ciuma asta. Cei ce scapasera inca se apucasera de petreceri ca sa uite amenintarea. Femeile isi pierdusera pudoarea si devenisera catele. Barbatii lor nu le mai ajungeau. Erau bete toata ziua si cantau a spaima, inghesuiau slugile mai tinere pe sub scari si faceau toate ticalosiile stiute. Lautarii nu mai plecau din odaile lor, vinul curgea garla, orasul traia din miile lui de lumanari, din sangele celor cu gatul retezat si din tipetele muierilor rasturnate sub barbati. Atunci si-au pierdut fecioria multe copile neincercate si nu le-a parut rau. Voiau sa guste inainte de moarte din placerile nestiute ale trupului si amarnici copii au nascut dupa aceea, fara tati stiuti intr-atata in­ghesuiala. Umbra unui neam ticalos spurcase totul.

Si pentru ca nu era semn de mantuire, niste tigani de langa fantana Boului dezgropara cu mare haraiman calusul si, invaluindu-l in pelin, il jelira si-l descantara pana ce iesira cu el in ulita. Avea cap de berbece si insamanta pamantul de cate ori il varau in tarana. Phalusul de lemn fu plimbat paganeste pe toate ulitele si scoasera la urma si niste paparude, goale, numai cu rachite verzi in jurul pantecelor, puindu-le sa joace. Oamenii le udara cu apa statuta, si aia cine stie unde gasita, si le huiduira. Spre podul Beilicului suna pana seara berbecele prin ostretele gardului, ca sa alunge molima, dar nu ploua. Si-ntr-aceasta lunga veghe impotriva mortii se zvoni ca a murit Malamos si ca l-au ingropat la Curtea Arsa cu mare pompa, minciuna sfruntata pentru ca din pimnite, ochii milogilor, sandaliilor, ciungilor si desuchiatilor ardeau cu nerabdarea de a jefui toate aceste case in care bogatii pandeau fuga Princepelui spre Mogosoaia, fuga ce nu se mai intampla.

"Moartea e o necesitate, trebuie s-o privim in fata!' scriau slovele, rugaciunile nu mai ajutau, poate mantuirea venea din alta parte. Raul mortii, Cocytos, umflat de lacrimile raposatilor, se revarsa in jurul Infernului. In toate ferestrele Bucurescilor ardeau lumanari mici, batu apoi un vant in miez de noapte si muta miazma mai la Sud, dar nimeni nu o stia. Decapitatii, fara dreapta ce le slujise sa manance si sa mangaie, priveau cu ochi orbi noaptea plina de fantasme, in care se intorceau strigile in cohorte lenese, parca nemiscand, spurcand aerul cu strania lor frumusete

Princepele

Princepele privea sera pustie, in care mai pluteau intr-un zbor moale papagalii, mari cat eretii, cu pene rosii ca fazanii, cum i-ar fi descris Giovanni dei Bardi Strozzi din Cadiz cand ii vazuse pentru prima oara la sosirea lui Columb din America. Si pasarile pareau bolnave, aerul era de tot neclatinat, o putoare dulce de cadavru staruia peste oras in acel amurg inversunat de vara. Treceau furgoane incarcate cu morti, scartaind din rotile neunse, crapate de caldura. Strangatorii de hoituri cu fulare rosii la gat motaiau pe capra, lovind alene caii. In colturi de ulita ardeau zdrentele celor dusi si fumul umplea cerul. Mirosea a otet si pasarile cadeau de pe trapezele lor aurite dupa un zvacnet molesit. In jurul lor zburau pene galbene si verzi si se auzeau strigate scurte de groaza si placere. Cate doua, pasarile se loveau cu ciocurile sticloase si se cautau. Dincolo se strangeau lucrurile, slugile alergau. Frunzele grele ale plantelor de sera nadusisera parca, aerul era de nerespirat. O duhoare amaruie se amesteca in slabul curent cu camforul presarat pretutindeni. Nu se mai termina curgerea apelor din micul bazin si siroitul lui neintrerupt ii facea somn. Princepele il astepta pe comisul Velea, dar el se prabusise iar in vreo taverna din marginea Bucurescilor si iar trebuia sa-l biciuie ca sa-i mai stinga pohtele neostenite. Era dus prin smarcurile carnii de frica mortii, cum ar fi spus Sfantul Augustin, neinduratul. Lua un breviar, ii mirosi pielea veche ca sa-si schimbe aerul, citi cateva randuri si arunca cat colo cartulia. Nu avea chef de nimic. Un sentiment turbure il stapanea. Era un amestec de frica si o presimtire rea ii da tarcoale de cateva zile. Daca in ratacirile lui, nebunul cel tanar se molipsea de ciuma?

Trecu o sluga doborata sub greutatea unui cufar de piele de Cordova. Palatul rasuna trist a gol. Toti plecau, aveau sa ramana numai seimenii de paza si garda arnautilor. Un praf usor, auriu, se ridica in curte. Plopii ce vegheau intrarile stateau nemiscati in bataia nemiloasa a soarelui. Privi tavanul albastru al serei si geamurile asudate. De pasari avea sa duca lipsa la Mogosoaia unde locul era mai auster, dar acolo se afla elesteul cu ochiul lui de apa pe care puteai sa-l contempli la amurg, erau vietatile apelor moarte, zacute sub o vegetatie grea acum, bogata, trufase, crescuta pana peste marginile ei, izbucnind din sine, din hrana adancurilor ca un namol verzui, plin de o miscare misterioasa, intreg planctonul acela miscandu-se lent sub privirile necurioase ale slugilor, dar care lui atatea ii spunea.

Parasi sera si ajunse in odaia de primiri. Tavanul plin de stele, cu bolta joasa tinea racoare. Lemnul rar de palisandru, cu sculpturi dibace ce inchipuiau mari frunze palmate, cu intarsituri facute cu fierul inrosit si pe urma indulcit cu uleiuri si vapsele, desenand regate fantastice si rebusuri, ornamente delirante visate de artisti nebuni, nu de zugravii tarii, stralucea usor in lumina de la mijlocul zilei.

- Mai repede, mai repede! poruncea cineva, batand din palme.

Treceau iar furgoanele cu morti scartaind infricosator cu osiile lor neunse si surugiii prinsesera glas:

- Fereste, ciuma! Fereste, ciuma!

Glasuri betive de barbati ce vor fi zacut prin lazarete si santuri, acum cu mintea slabita faceau aceasta treaba fara frica, goi pana la brau, ametiti de holerca, rachiul acela puturos ce iute le lua mintile.

Dintr-un perete Apollon suradea cuiva, cantand din lira muzelor. Cateva femei in vestminte stravezii dansau pline de o gratie obosita. Copia Parnasului lui Mantegna, executata de o mana nu de tot stangace, se prafuise si Mercur zambea numai cu un ochi tinand de frau Pegasul ce-l privea cu o iubire de cal. Carnatia roza a zeitei Venus lua ochii tuturor musafirilor care intrau aici. Era o nazdra­vanie a messerului Ottaviano pentru ca in palatele dom­nilor romani mai degraba gaseai Cina cea de Taina, izbucnita den vapsele naive, decat aceasta opera pagana carata in cuierele lui secrete.

Aerul se incalzise de tot, ardea in jur in sfere neva­zute, lovind obraji si vestminte. Totul i se parea greu Princepelui, vru sa lepede unele haine, dar trebuia sa plece si nu se putea arata oricum supusilor. Poate nici nu era bine ca parasea Capitala la amiaz cand ochi curiosi aveau sari vada, dar cine mai zabovea in orasul pustiit de moarte? Pravaliile erau golite de lucruri, ferestrele batute in scanduri. La ceasul acesta, numai prin funduri de gradini mai pandeau ochii boerilor asteptand ca el sa faca ceea ce facea, pentru ca la randul lor s-o stearga pe la mosii de frica blestematei.

Slugile adunau acum nisiparnitele si calimarile din cancelarii, strangeau hartiile cu grije si le randuiau, se grabeau cu totii, tragand cu coada ochiului spre curtea in care se patureau asternuturile de schimb pentru logofetii cei mari. Il vor fi gasit pe Doctorul lui in crisopeie?

- Ati luat si peanele? intreba moale Princepele ca sa sparga tacerea amenintatoare a amiezei.

- Luat, Maria ta, spuse careva cu glas slab, abia auzit, ca si cand s-ar fi temut ca daca va vorbire mai tare, boala se va misca intr-acoace. Strabatu mica incapere de alaturi si deschise usa ghintuita in piroane ce dadea spre mica chilie a messerului. Langa opaitele de argint in care se mai zareau lumanarile verzi de spermantet arse pe jumatate se aflau cartile sale de rugaciuni; magnetii si bucatile de gips si de fier, din care se lauda ca va crea intr-o daurita dimineata piatra filozofala a proorocilor si posedatilor. Corali si portelane sparte zaceau in mare neoranduiala, vasele lui antice cu desene albastre stateau ciobite pe la margeni, mozaicurile de Talavera sclipeau risipite pe masa vrajitorului. Dintr-o ocnita Princepelui ii chema privirile desenul Arborelui Vietii inconjurat de arhontii Bizantului. Sfanta Sofia parea o nava cu catarge negre ce plutea in apele peretilor proaspat varuiti.

Iesi intr-o galerie neagra si striga incet:

- Ottaviano!

Nu raspunse nimeni. Geamurile serei erau impanzite de papagalii nelinistiti ce presimteau ca palatul e parasit. Loveau cu penele lor grele peretii de sticla si scoteau strigate guturale. Sluga le adusese apa si seminte, dar ei nu luau in seama asta. Se izbeau inversunat de peretii de sticla si parca ar fi vrut sa iasa afara. Fantanile curtii curgeau in nestire, abia ostoite de frunzisul greu al arbo­rilor ornamentali. Aerul era mai proaspat aici in mica gradina interioara, parca mirosul dulce al mortii de afara nu mai patrundea. Cineva uitase sa stranga rama­sitele mesei de azi dimineata, in cupe de argint mai lucea boaba galbena, stravezie, a strugurilor de anul trecut. Camforul se lupta cu mirosul de ulei rasinos si cu duhoarea hoiturilor carate spre cimitirele marginase. Iar striga cineva de dincolo de ziduri:

- Fereste, ciuma!

Un glas pagubos, betiv, fara soarta. Cioclii dadeau tar­coale palatului. Princepele lua o trufa si o gusta. Avea gustul mortii, era secatuita, amara. O arunca si scuipa. Simtea nevoia sa se spele pe maini cu apa rece. Se intoarse si intreba daca nu puteau sa plece.

- Inca putin, Maria Ta, zise careva cu acea intarziere orientala de care nu scapa nimeni prin aceste locuri.

Se aseza si rasfoi absent diariumul ceremonierului Burchardt aflat la indemana, uitat de messer intr-un colt. Deschise la descrierea cinei castanelor data de Cesare Borgia in prezenta tatalui sau, papa Alexandru al VI-lea si a sorei sale Lucrezia, la Vatican, unde in acea seara venisera in palatio apostolico quinquaginta meretrices honestae, cortigiane nuncupatae

Princepele surase trist si cerceta Foletul.

Cartoaia magului Ioan de Valahia era ferfenitita. Prin­cepele se mira numai cum de nu o luase cu ea Evanghelina Doamna, maica-sa, ce numai in aceste pageni se uita de dimineata pana seara. Frunzari cu un ochi distrat si ceti:

Avgust, 6 dni, luna plina.

Chieravale dzice:

Aer frumos.

Veaste de o lucrare iscusita de arme, aduce minune.

Fruniol dzice:

Un princepe tanar face frumoase sarituri, intr-un joc politicescu.

La 28 augustu dni, la sfertu dentai, Chieravale zicea:

Vreme nestatatoare.

Vulturu fulgerand a lui Zefsu zicea:

Se gateste un razboi de campu si in alta parte ocolire de cetati.

Iar Fruniol dzicea:

Acele tabere care gandia ca vor sedea lenevoase, bine se piseaza intre dansele.

Si mai jos:

Calarase cu veasta veasela, a unor obraze.

Duca de Baviera face cale.

Inglitera da bani ca sa tocmeasca neste amestecaturi.

Ardere de corabii in mare.

Craiul de Spania dulce doarme

O zi foarte turburata, mai apoi vesela, vant si ceata

Princepele inchise Foletul si privi afara. Trasurile erau gata. Isi vazu chipul in apele unei oglinzi si inainte de a parasi palatul, uita o clipa degetele absente pe clapele clavicordului trimis de bancherul sau din Venetia in dar.

Caii pornira usor si surugiii ii lasara intr-ale lor. Monarhul se trezi dupa o vreme si striga la ei spuindu-le sa se duca singuri la sosire la armas sa-si capete portia ca dorm pre ei si-l manie.

Nu se inserase cand intra pe poarta cea de caramida. Soarele mai arunca o poleiala pe zidurile napadite de iedera. De departe veneau zadufuri si miros de peste. In salcii cineva atarnase lanterne si serpentine. Ce sar­batoreau ei aici? Scaparea de ciuma, ori ce? Se ivi ca din pamant camarasul Canaano, plecat si unsuros, numai salutari:

- Sa ne traiesti, Maria Ta. Cum ai calatorit?

- Bine. Da cu voi ce e? De ce va bucurati?

- Doamna Evanghelina a poftit pe boeri asta-seara, are serbare

- Au au uitat de moarte, de ciuma ce imputineaza tara?

- Cine stie, Maria Ta? S-au dat poruncile si noi ne facem datoria cea sfielnica

- Bine, du-te

Cobori si merse spre cuptoarele de unde mirosul painii proaspete rabufnea in valuri. Cinci robi, despuiati pana la brau, aruncau aluatul in cuptoare. Focul zumzaia. Nu spuse nemic si le intoarse spatele, cuprins iar de frica.

Slugile despachetau, se carau cuierele grele si sus, in loggia de marmura alba, se ivise numai o clipa chipul uscativ al Evanghelinei.

"Se fereste de mine!' gandi Princepele.

Batu din palme si paicii il urcara de subsiori pe scari dupa cuviinta. Facu o baie lunga schimband lighianele de Bosnia si parfumul apelor, cand calde, cand reci. Spre seara aerul se imbuna, dinspre helestee nu mai veneau damfurile namolurilor. Se aratara in schimb tantarii tiuindu-i pe la urechi si in chiupurile de fier negru fura aprinse carpele uscate, din vreme pregatite.

- Aduceti migdale si alune! ceru.

Cafeaua fu turnata in ceasca impodobita cu briliante, dar nu o gusta inca. Lua ciubucul si-l cerceta pe camaras.

- De ce nu vine Doamna sa ma vada?

- Sta cu coconii si cu soata Mariei Tale la taclale, luand dulceturi. Amiaza mult le-au istovitu

- Bine. Nu vreau sa le stiu

- V-au poftit la petrecere.

- Oi vedea, cand s-o mai racori O sa fie lume multa?

- Destula.

- Iar inghesuiala si bani aruncati

Lua clestele de spart alune si pocni cateva. Se aprin­sese si putina iasca si se ardea zmirna prin colturi, ca sa se parfumeze mai bine aerul. Aici nu mai mirosea a cadavru ca la Bucuresci, apele aveau alte unde, trime­teau spre incaperile de sus ale Princepelui izul lor de smarc, amarui si parsiv. Stuful suna usor la primul vant al acelei zile neclintite.

Se inserase si lanternele erau aprinse cu grije prin curte. Soseau primele butci ridicand praful, caii arapesti luceau in lumina masalelor. Curtea se umplu de strigate, de tropot de pasi si de miros de fan. Fanarele sclipeau luminand pietrisul alb. Pe sub bolti se carau primele ra­chiuri si, din intuneric, Domnitorul ghicea privirile pline de ravna ale boerilor catand a nadejde in sus, sa-l zareasca, dar el ii dispretuia, nu voia sa stie de ei. Isi schimbase vestmintele cu altele mai racoroase, acum priveghea, fumand, moartea apelor in intunericul ce se instapanea molcom. Tantarii fugisera alungati de fum, se auzira greerii si, deasupra lacului, se ridica iar un murmur ne­deslusit. Policandrele licareau din incaperile de jos poleind curtea cu dare galbene. Tot mai soseau adusi de matele lor nesaturate, de pofta de petrecere si de curiozi­tatea lacoma. Scartaira undeva lautele si intelese ca tre­buia sa coboare.

Jos la scara, palid ca moartea, negru-vanat, infricosetor, cu o veste grea pe buze, il astepta comisul Velea.

- Doamne! se prabusi el la picioarele stapanului.

- Graeste, nu fi muiere! putu sa mai porunceasca Princepele.

- L-au ucis!

Se facu o tacere in care nu se auzea decat arderea faclei ce lumina scarile cele de mermer.

- Nu e adevarat!

- Ba da!

- Unde se afla?

- Ti l-am adus, e in biserica. L-au carat pana aici doi tie credinciosi

- Daca minti, te ucid!

- Ucide-ma!

Obrazul comisului era incremenit de o mare durere. Il urma prin intunericul curtii, nemaibagand de seama vanzoleala· din curtea cea napadita de musafiri galagiosi.

Biserica se afla aproape, langa poarta. Princepele vazu un furgon asemanator cu acela al ciumatilor. Doi tigani vegheau langa o gloaba deselata, cu lumanari aprinse in maini. Nici nu stiu cand urca treptele tindei si fu inauntru. Pe o nasalie de brad zacea mort messerul Ottaviano, palid, frumos, cu chipul ca al ingerilor, cu pletele ravasite peste larga-i frunte, cu un ultim zambet incremenit pe buzele lipsite de sange.

Princepele se prabusi pe lespezi si striga:

- Aduceti lumanari, sa arda toata ceara din Valahia pentru sufletul acesta neprihanit! Mi-au omorat soarele! Bata clopotele!

Nu plangea, sta drept si asculta preotul care de multa vreme ii citea mortului la cap din Cartile cele Mari:

Milueste-ma, Doamne Isuse Hristoase, prea dulcele meu Dumnezeu, milueste-ma, ca Tu esti invierea si viata! Caci acum am venit la amintirea mortii. Intreg m-am imbracat in frica si-n cutremur si ma inspaimant, cum sa intampin infricosata ta judecata si nenorocitul meu suflet, cum o sa treaca fara teama cercetarea amara a vamilor

In insemnarile de taina ale Princepelui intalnirea cu messerul Ottaviano nici nu fusese trecuta. Iata ce se gasesc in acele pagini cam la timpul despre care scriem:

2 duminica sept. am sosit la manastirea De un Lemn.

4 marti sept. am sosit la manastirea Bistrita.

5 joi sept. am sosit la manastirea Hurezi.

13 joi am purces de la manastirea Hurezi.

oct. 17 luni am purces de la Targoviste si am sosit la Mogosoaia.

oct. 20 sambata purcezand de la Mogosoaia am venit la Bucuresci laudand si multamind lui Dumnezeu ca toata calatoria inapoi o am facut cu sanatate, cu pace, cu bucurie i proci.

Acum cand glasul profund al preotului rasuna sub boltile afumate ale vechii biserici brancovenesti chemand judecata Domnului, clipa acelei intalniri il apasa pe Princepe.

Si am vazut, Doamne, ceasul apropiindu-se si toti cei cunoscuti m-au parasit si-mi sta inainte sa merg un drum al durerii si intru in porti prea stramte. Si din durerea drumului si portile cele stramte e cu putinta sa fiu izbavit dupa pacatele mele sau nu, sa vad si eu lumi­nata Ta Fata, Dumnezeul meu? Caci stiu ca dupre paca­tele mele e cu neputinta ca eu sa fiu izbavit, ci toata nadejdea mea la tine o pun, Hristoase, Dumnezeul meu, si fata mea am lipit-o de pamant si alerg catre milosti­virea ta cea multa si strig tie cu glas jalnic si cu lacrimi ale sufletului, stapane, imparate atottiitor, facatorul cerului si al pamantului si-al marii si-al tuturora dintre ele, milostive, iubitorule de oameni, de tine se cutremura toate puterile cerurilor, pe tine te canta soarele, pre tine te preamareste luna, pre tine te lauda stelele, de tine asculta lumina, de tine tremura adancurile, tie iti slujesc izvoarele

Ottaviano era mort si nu-l mai atingeau nici macar cuvintele de slava, nici rugaciunile. Sufletul zburase, smult din trupul pacatos.

Pe messer i-l adusese maica-sa Evanghelina in palatul cel intunecat de ploi al acelei luni de toamna, pe o vreme taraita, sacaitoare, plina de melanholie, cand lucrurile dimpregiur i se pareau triste si fara folosinta. Rasfoia cartile dogmatice daruite de banul Preda, sosit intr-o scurta calatorie de la tara, pe care iute-l lepadase pentru ca nu suferea om in jur si ivirea acelui tanar cu ochi albastri, imbracat intr-o rasa florentina, ce aducea izbi­tor cu portretul lui Guidobaldo de Montefeltro, Duce de Urbino, vazut in Palatul Pitti, il zguduise din prima clipa.

"Iata un om fatal!' isi spuse si vru sa-si ia ochii de la privirile lui magnetice. Tanarul scuturase din pletele lungi si galbene si se inclinase cu o gratie feminina, ducand mana la piept:

- Magnifice, supusul vostru!

Vorbise in toscana veche pe care Princepele o cunos­tea bine.

- Messerul Ottaviano, spusese Evanghelina, o sa-l ajute pe Ioan astrologul la intocmirea calendarelor.

- Sunt chiromant si cabalist, un incantatore, expert in maleficii, adaugase acesta, vin din lume, caut, stiu, mai vreau sa aflu

Avea un glas limpede, cristalin ca un clopotel. Mijlocul si-l sugrumase cu o curea neagra, impletita, si in picioare purta sandale, desi vremea nu mai era potrivita pentru asa ceva. Messerului ii cazuse mana palida, neobis­nuit de lunga, pe care scanteia un inel legat in argint batut. O piatra cu lumina fanatica scanteia din mijlocul unei copci filigranate. Necunoscutul purta inelul pe ara­tator si tinea intre degete un trandafir galben, ultimul trandafir din acea toamna, parca atunci cules din gradini.

I-l intinsese Princepelui zambind. Avea mana insangerata, probabil ca-l culesese pe furis si se ranise. Evan­ghelina disparuse, turburata de schimbul de priviri al celor doi barbati.

Princepele smulse dintr-o vaza de porcelan alti tran­dafiri, trei la numar, tot galbeni si luandu-l pe cel din mana necunoscutului ii aseza in cruce pe masa.

- Rosenkreuzer! sopti tanarul turburat. Stii?

Monarhul dusese un deget la gura.

- La Egipet, trandafirul era semnul buzelor pecetluite, spusese moale si se apropiase de el ca intr-o vraje.

- Ingenia curiosa!

- Vrei sa-mi fii exaporit?

Celalalt ii sarutase dreapta.

- Da, Magnifice!

- Nu-mi mai spune asa, aici suntem la portile Orien­tului

Vorbeau tot italiana veche si se scormoneau cu o curiozitate lacoma.

Pe masa se aflau darurile banului Preda, odoare de argint si stofe tivite eu aur.

- Stii a citire chirilica

- Putin

- Deslusesti?

Ii intinse engolpionul monahului Pahomie, adus de la Bistrita, de catre banul Preda. Pe exerga lui de smalt verde si albastru, necunoscutul silabisi:

Au facut acest panaghiar robii lui Dumnezeu monahul Pahomie si jupanul Preda, marele ban, in anul 7029.

Erau doua tipsii mici, rotunde ce se deschideau cu o balama, pe o fata cu incrustarea in argint aurit a Adormirii Maicii Domnului si pe cealalta cu chipul Mantuitorului inconjurat de flori suflate cu smalt rosu, verde si albastru. Partea concava a interiorului avea pe o fata pe Maica Domnului cu Hristos in brate, intre patru heruvimi aripati, cu o rugaciune in limba slava si o bordura de flori. Exerga, in afara inscriptiei, mai tinea un patrat in care se inscria o galerie cu patru stalpi de aur, boltita, in fundul careia se deslusea un ospat de ingeri. Portile din jurul patratului erau ocupate de patru figuri de serafimi si de profeti, gravati in foaie de aur si acoperiti cu un strat de smalt verde.

- Lucratura e facuta de mesteri italieni, spusese necunoscutul cu siguranta.

- Nu la Nurenberg?

- Nu, Magnifice nemtii nu lucreaza decat ferecaturi de Evanghelii cu figuri en bosselage, pe placi meta­lice suflate cu aur

Princepele ridicase un epitrahil de matase cu portretul banului Barbu, imbracat in port calugaresc, suflat ca de o gura de inger cu fir subtire de aur.

- Iti place? intrebase.

- Lucratura venetiana.

- Dupa ce cunosti?

- Dupa desenurile facute in fir plat si fir incretit.

- Esti priceput.

- Poate.

Zambi cu o naivitate de inger, avea gura carnoasa si dintii marunti si albi, o gura sanatoasa, proaspata, de fata.

- Cati ani ai?

- Douazeci si trei

- Si-atatea cunosti?

- Poate.

- De ce spui mereu poate?

- Asa se cuvine. Nimeni nu stie prea multe lucruri..

"Va muri tanar, e Pic de la Mirandola in carne si oase.'

- Cunoaste domnia ta mai multe graiuri?

- Latina, francesa, turca, greaca si limba cea araba. Am trait si in Spania.

- Deci si spaniola?

- Si!

- De ce nu stai intr-un loc?

- Nu ma tin.

- Cine?

- Principii vor sa fie lingusiti, sunt si intrigant.

Vorbise serios ca despre altul.

"O sa i-l opun lui Ioan, astrologul, invart aceleasi stele si minciuni. Vor fi precum cei doi Efori la lupta in bata­liile Lacedemonienilor. Discordia acestor doi regi ai astrelor va fi pavaza puterii mele.'

O, hrysous neanias, Alexios! exclama in greceste, frumosul meu tanar aurit!

- Urmaresti ceva? il mai intreba dupa aceea.

- Steaua Pelin a Apocalipsului.

Parea nebun cu privirile lui albastre, profunde, nevi­novate si ticaloase in acelasi timp, cu gura aceea, frageda, pofticioasa, plina de minciuni si de inventii.

Princepele ii lua mana pe care stralucea inelul cu lumina fanatica. In intarsitura, abia zarit stralucea sem­nul cavalerilor Kadach.

- Ramai? il intreba.

- Ce pot face?

- Ei te-au trimis?

- Nu, legea.

- Cauti?

- Caut urmele templului ridicat de mesterul Hiram Abi, aflat in centrul Universului.

- Nu aici e centrul Universului.

- Stiu, dar aici vor fi banii care ma vor duce acolo.

- Acolo, unde?

- Cine stie?

Apoi vorbira despre nuntile chimice si secretul Tem­plierilor. Princepele cunostea unele lucruri, dar era uimit de mintea tanarului messer.

- Nu ai mai trait vreodata? il intrebase turburat, iesind pe galeriile Palatului.

Afara taraia sacaitor ploaia. Bucurescii i se parura Princepelui un loc de exil, o provincie pierduta a Universului. Ii luase mana si privisera geamurile murdarite de urmele cenusii. Urcasera treptele foisorului despre Doamna si privisera ulitele noroite. Treceau sacagiii plouati fara sa-si fi vandut apa, in ziua lor cea mai nenorocita.

- Cunosti Oracolele? mai intrebase cu o spaima abia ascunsa Princepele.

- Toate cele 85 de mijloace traditionale.

- Bibliomantia, cristalomantia, chiromantia

- Si xilomantia.

- Talmacesti visele?

- Da. Intru repede in legatura cu eul profund si spun despre vietile anterioare

- Cunosti si disciplinele ermetice ale Marelui Orient?

- Tot.

- O sa-mi fabrici si aqua-toffana?

- Da, o sa-ti vindec copacii, Magnifice, prin magne­tism. Scot fluidul din pietre. Inelul meu vede in trup, uneori vindeca, dar sa nu ma crezi totdeauna, mint.

- De ce?

- Nu stiu

- Esti un zeus europos, cat sa-ti dau ca sa ramai?

- 4000 de taleri pe an.

avere.

- Stiu.

- Atunci?

- Nu pot altfel. Trebuie sa ajut la ridicarea Marelui Templu ce va fi cel mai grandios lucru de sub Marele Firmament

- Cunosti legile tarii? Drepturile si indatoririle?

- Da.

- Iti poti pierde capul..

- Am mai murit

Pe fata lui nu tresarea nici un muschi, se uita undeva in galerii si asculta ploaia de afara. Treceau slugi cu cafele si curand fumul se ridica intre ei ca un val, cand arsera ciubucele iute aprinse. Trebuia sa-l imbrace in vestmantul oriental, sa-l faca sa lepede acea rasa, sanda­lele si curelele. Dar el visa atunci, ca intr-un loc nou, sosind parca de undeva din constelatii.

- Ce mai stii? intrebase lacom Princepele.

- Hrematistica.

- Sunt bogat.

- Cine stie

In glas avea atunci o spaima pe care Princepele si-o aminti cu groaza acum cand zacea, intre lumanari la picioarele lui, ucisul.

Ii intinsese palma stanga.

- Spune daca cunosti! Ce se vede?

Ottaviano tacuse o vreme si ridicase spre el ochii sai albastri de inger.

- Pot sa marturisesc tot?

- Da.

- Ai curaj?

- Am.

- O sa mori violent. Dulceata sfarsitului va fi intr-un mormant mic

- Minti!

- Nu-ti place?

- Minti!

- Nu.

- Te arunc in pimnite si te voi schingiui

- Te inspaimanta adevarul!

- Pleaca!

Messerul daduse sa coboare scarile foisorului. Afara negura cobora peste curtile tacute ale Palatului.

- Ramai!

Statuse.

- Ce sa-ti dau ca sa-ti rascumpar prezicerile?

- Nimic.

- Si eu stiu a ghici. Da-mi palma

Ottaviano i-o intinsese.

- Si tu ai sa mori iute

- Nu mi-e frica, zisese el cu glasul cel de copil. Ade­varat spui. Stau sub o planeta neagra, nu?

- Nebunii ale gurii. Sa-mi faci Foletul pre anul ce vine ca Ioan, astrologul meu, a ostenit.

- O sa-l fac, iti fac daca vrei si un Metoposcop ca al lui Bartolomeo Cocle, dar sa-mi dai talerii.

- Toti?

- Numai o parte. Imi trebue haine. Petrec bine cu lumea, trebue sa am.

Princepele ii masurase fata cu o privire ucigase.

- Ce incredere pot sa am in tine?

- Increderea vine adusa de credinta. Ai nevoe de mine. Nu stai bine intre zidurile acestea bisericoase. Vreau sa te imbogatesc.

- Daca as fi avut nevoe, tot de la Stagirit as fi stitut-o. Aurul meu se varsa peste lume.

- Cata trufie, nu mai spune la nimeni.

- N-am spus. Numai tu stii

Ii luase mana fierbinte si messerul nu si-o retrasese. Din ochii lui puri cadea un cantec mut, pervers. Buzele ii erau umede ca inaintea unei nunti de taina.

Melanholia

Sosirea in palatul Princepelui a ciudatului tanar facu sa creasca numarul soaptelor. Boerii isi spuneau in urechi cuvinte cu multe intelesuri si zvonuri ciudate umblau slobode prin odaile muieresti. Se zicea ca messerul Ottaviano e un gran diavolo, fugit de pe la curtile occiden­tale si cautandu-si salas aici, in locurile mai paguboase ale Tarii Romanesti, umbland cu tertipuri si vraji, sucind mintile cui putea si cui nu. Unii ii vazusera bagajele descarcate cu grije noaptea in curtile de taina: sfere armilare, planisfere, emisfere de Magdeburg, orgi de lemn, harfe, flaute, viole si laute florentine, un gravicembali, abia dus spre locurile ce-i fusesera destinate. Se vorbea despre balante si saci cu plante misterioase ce umplusera incaperile cu esente secrete, despre telescoape prin care ucenicul lui Belzebut privea planetele din loggia Prin­cepelui ceasuri intregi. Messerul avea, dupa aceste stiri de taina, balante hidrostatice, sfere de chihlimbar, busole si magneti, troliuri si surubul lui Arhimede, vase comu­nicante, butelii de Leyda, pendule si parghii, macarale miniaturale, candelabre magice si stele de piatra cu greu ascunse pe sub paturi, ceara speciala de lumanari, alifii si borcane, retorte cu spirt in care unii se jurasera ca vrajitorul tinea copii vii, nascuti prematur, foetusi plutind in jurul propriului lor ombilic, pasari cu graiuri ciudate ce vorbeau omeneste, formule cifrate scrise in limba araba pe carta pecora, toate tiparite cu litera marunta, cancelaresca. Unii il credeau ebreu, altii toscan, se spu­nea ca de fapt este un grec fugit la Italia sau un francez urmarit pentru inversiuni. Dupa cateva luni se gasira oameni mai calatoriti care jurau ca messer Ottaviano venea de la curtea Spaniei cu nestiute mesaje. Era fara indoiala un schretikoi sau un om militar cazut in diz­gratie cu toata tineretea lui si nu lipseau voci care sa-i asigure pre ceilalti ca streinul ii va ruina pe boerii pamanteni, pentru ca se pricepea sa fabrice aurul in retortele lui. Camarasii, slugile si cei mituiti sa-i afle tainele scor­neau sau spuneau adevarul, cine mai stie, decat numai ca se stia ca nu doarme si ca aproape in fiecare vineri se biciuia singur in chilia data de Princepe, facandu-si spi­narea numai sange, spinare la care Domnitorul privea cu bucurie printr-o ferestruica. Toate se amestecau, unii sufereau pentru ca hotararile lui Voda cu totii nu se mai luau decat in odaia de taina a exaporitului, devenita locul logothesei si vocilor batrane ce dadeau sfaturi bune alta data li se raspundeau cu surasuri si ironii, cu o batjocura abia ascunsa de privirile si asa turburi ale Princepelui. In putina vreme, Evanghelina, cea care cu adevarat con­ducea trebile tarii, asculta ea insasi de povetele si ciu­datele invataturi ale streinului. Messerul isi castiga repede, cum era firesc, dusmani multi, altii voira sa-l linguseasca si el primi curtea lor fara sa-si ascunda dispretul. Era un rex proditorum, o canalie sau un om divin sosit aici sa scape Curtea de saracie? Cine putea sa stie? La inceput si-o facu partase pe cea mai puternica, pe mama Princepelui, laudandu-i prudenta - prometheia, justetea vederilor - euboulia, finetea - to anhinon si aratandu-si nedumerirea ca la o astfel de inaltata curte nu exista nobili. Avea o gura spurcata, isi radea de totul si de toate, stia pe dinafara prosopopei in latineste, recitandu-le in felul actorilor cunoscuti la acea vreme foarte putin la Bucuresci. Ticalosul se lauda ca vazuse multe carnavaluri la Urbino si in Toscana, limba lui neobosita promitea cantece scrise in italiana, inchinate Evanghelicei, amintindu-i de Pietra Bembo, ce fusese un Petrarca al seco­lului XVI si terminand totdeauna prin a deplange ocupa­tiile porcesti ale boerilor pamanteni ce nu stiau placerea vanatorii, a pescuitului si a calariei. Ei nu manuiau armele si nu faceau acele incantatoare giostri, turniruri pline de freamat de la alte curti. Mancau in schimb si puneau carne pe ei si la o adica cine avea sa apere maretia Princepelui si haznaua lui sleita de atatea peschesuri si dari? Unde erau oamenii de spirit si poetii? Unde arhitectii, unde astronomii? Femeia il asculta uluita, nemernicul aducea foi si hartii ciudate, carti legate in piele, ii vorbea despre masurarea timpului si-i arata in­vechite litere. Auzise despre Horologiumul lui Huygens, de ce nu daduse inca fiului sau cartea lui Newton; Philosophiae naturalis principia matematica, tiparita inca din 1687? Arata privirilor ei uimite un barometru cu argint viu, inventia lui Toricelli si procurat cu mare chel­tuiala la Venetia, ii vorbea apoi femeii despre Paracelsus, Pitagora si Galilei cu ale sale Discorsi, despre Aristotel si Giordano Bruno. Era in cuvintele lui si un amestec de divinatie si multa sarlatanie, dar cum sa nu inseli o biata tematoare fiinta a lui Dumnezeu careia niciodata nu-i trecuse prin cap sa cerceteze daca era adevarat ca stelele nu stau fixe in cer ca niste tinte si ca in mijlocul lor Soarele vegheaza lumea, Evanghelinei putin ii pasase pana atunci daca lumea intreaga va pieri sau nu sub o ploaie de pietre magnetice ce vor ciurui pamantul, strivind totul. Aberatiile constelatiilor erau lucruri noi pentru ea, muncind intre acturi de inchirieri de mine in cancelariile domnesti, cu logofeti nespalati pe picioare, cruzi, sireti, lacomi, gata s-o insele cu minciunile lor. Sigur ca nu citise Tratatul despre lumina si nu stiuse pana atunci despre Delta si Tetagrama, despre coloanele Joachim si Boaz, ori despre pecetea lui Solomon si steaua numarului de aur. Fermecatorul le amesteca pe toate intr-un dulce basm, o tara pe fiinta domneasca in obscure calcule asupra timpului si o asigura ca va sti cand vor sosi relele si cortegiul napastelor, el care cunoscuse pe Cavalerii Crucii, ai Arcei Regale si pe Principii Tabernacolului, ai Libanului si Ierusalimului, slujitori devotati ai Marelui Arhitect ce va recladi lumea cu un compas de aur. Acest Ariosto al curtii valahe reusi s-o desguste de prezenta femeilor ce nu stiau nici sa se spele cat erau ele neveste de boer, aruncand numai parfum peste jegul lor tradi­tional si o impinsese spre practici mistice ce nimeni nu le cunostea pentru ca usile fura zavorate cu grije si paz­nicii albanezi, muti ca mormantul, vegheara ca nimeni sa nu patrunda acolo unde messerul incepu sa domneasca foarte curand. Auzise ea, Evanghelina, despre Sublimul Princepe al Secretului Regal, despre misterele Graalului, despre tainele preschimbarii pietrei brute in piatra cubica, dar despre uluitorul proces al resurectiei soarelui in frunza de salcam? Intrase intr-o dimineata in stramta odaie in care Doamna Evanghelina tesea la gherghef cu fetele de curte, niste tinere ochioase, pline de nuri, la care messerul nice nu-si ridica privirile, ca si cand le-ar fi vazut prin sticla. Era devreme, la sfarsitul verii. Din camari venea un miros de mere atunci aduse de pe la curti departate, parfumand salile de lemn in care izul yonathanelor intra ca o otrava. Slugile spargeau nuci si aruncau miejii pe dusumele spalate bine inainte, totul era tihnit, nici nu presimtea in acea curatenie si pace furtuna ce avea sa vina. Doamna alungase fetele in odaile lor si-l poftise pe un jilt. Batuse din palme si-l intre­base:

- O cahfea?

- Nu, Marita Doamna. Nu doresc nimic. Virtutea este hrana mea cea mai obisnuita si vorba frumoasa painea cu care ma hranesc

- Frumoase cuvinte, messer Ottaviano. Nu mi-ai spus - de unde vii?

- Cine stie surasese el cu buzele acelea coapte, aruncand peste parmaclacul frumos sculptat in piatra cea mai candida privire, ce nu se asemuia decat cu dimineata stralucita de septembrie sau inceput de octombrie. Soarele ii juca in parul galben ca gutuia si arunca straluciri pe zidurile albe, ca si cand ar fi luat din podoaba lui ceva si-ar fi spoit iar incaperile. Era frumos ca un zeu, batrana femeie ce-si luase in vaduvie barbatii pe care-i vrusese si pe urma-i pierduse, care in calatorii departate, care in aprig surghiun, ba nu s-ar fi zis ca nu-si descapatanase cativa ibovnici, pierzandu-i prin intrigi si vorbe soptite la urechi doritoare de asa ceva, il privea in acea dimi­neata ca o femeie, prin sange.

- Messer Ottaviano, spune-mi macar pe ce cale ai sosit?

apa care m-a adus

- O apa curgatoare sau nestatornica mare ce te-au lepadat la tarmul blestemat?

Messerul tacuse ganditor.

- Nu pot a spune, zisese apoi spasit, luand dintr-un vas de Orient un strugure chihlimbariu, plin de parfum, si strivindu-i boabele intre dintii lui ce trebuiau muscati de alta gura. Avea maini albe, cu degete prelungi, impo­dobite cu un inel cu piatra fanatica ce scotea sclipiri fatale, ametindu-te.

- Bine, daca nu poti. Ce ziceai ca ar trebui facut in Tara asta Romaneasca

- Multe, zisese el vag, iar privind acel soare si acea dimineata ce se lungea pe ziduri ca o femeie atunci sculata din calde asternuturi.

- Ce? apasase femeia cu vechea-i autoritate ce vre­mea nu i-o rosese.

- Arhitecturi, palate, legi. Puterea se cere intocmita mai intai

Vorbeau greceste, pe urma limba se amesteca, messerul cand se incalzea dadea in toscana veche, ce avea eresuri, nu cuvinte.

- Am ridicat biserici, zisese Doamna, putin mahnita.

- Acestea sunt, ma ierte ilustrissima dona, neste hambare de sita. Grecii foloseau piatra

- Dar nu cunosteau focul si navalirile. Stam pe un istm de nisip. Aici si credinta e la jumatate, ca un vin imbatat cu apa. Oamenii se roaga, dar Dumnezeu nu-i asculta.

- Pentru ca nu sunt inspaimantati. Doamna, frica este legea guvernarii.

- Stam preste un popor bland. Destul ca-l jefuim.

- Nimeni nu ia destul de la aceasta mizerie ce se numeste popor. Noi suntem o aristocratie, ilustrissima, deasupra nevoilor, deasupra a ceea ce este indeobste al tuturor

Evanghelina simtise un fior care-i scutura palmele. Ce avea omul acesta de te infricosa? Era tanar, ar fi trebuit sa umble pe cai, sa vaneze, sa arate trupul sau femeilor, ar fi trebuit sa se ucida cu vin si cu bucate si el era devorat de o ambitie care-l despodobea, il facea urat cum era in acea clipa.

- Noua ne este mila de cei multi, dar nu avem ce le face, mai adaugase moale.

- O, mila! rostise iar acest copil pur, cu obrazul cum este un altar. Ce risipa, Doamna, ce risipa si ce zadar­nicie! Poporul v-ar da la caini. El vrea sa manance si sa bea. Eu vorbeam despre o civilizatie. Nu puteti lasa pe fiul vostru sa treaca peste acest istm de nisip si sa nu lase urme. Atunci puterea lui ar fi intr-adevar un lucru risipit. Dumnezeu, cine va fi el, un filozof sau o fiinta ce petrece ignorandu-ne, s-ar mania daca Princepele n-ar sti ce sa faca cu puterea. Ea trebue folosita chiar impotriva celor pe care-i nenorocim. Mundus vult decipi

Evanghelina surase vag, pe obrazul ei vechi nu se ivi nici o lumina.

- Vorbe, messer Ottaviano. Nu suntem la Atena sau la Roma, avem alta soarta. Vom gasi dupa noi, daca ne mai intoarcem, numai pulberi

- Trebue construit in spirit, Doamna. Vreau sa fac din fiul vostru un Princepe adevarat. Sunt destinat lui. Si el mie. Cineva m-a trimis. Nu am venit intamplator

Avea acum privirile unui nebun tanar, totusi de aceea mai ingrozitor pentru ca in el muncea o putere nebanuita. Ii lua mana si ingenunchie.

- Sa ma aperi cu puterea ta de stapana, pentru ca tu esti stapana aici. Oamenii or sa ma urasca pentru ca le voi face mult rau. Ti-o spun Tie. Pentru ca Tu sa o stii. Primesti?

- Primesc! zisese Evanghelina cutremurata si-si lasase palmele in parul lui parfumat, mirosind ciudat a barbat tavalit in sperma. Ceva vechi, uitat, zguduitor, ii urca in sange, crezu ca in clipa aceea il poseda, cum ii simtea pe vechii sai ibovnici cazand in viscerele ei, cu toata barbatia, venind ca niste uragane, umpland-o de viata, fecundand-o, dandu-i ceva ce numai femeile simt si nu spun nimanui, pentru ca ceea ce simt este un lucru pe care Dumnezeu numai lor le-a incredintat si nu-l vor incredinta in vecii vecilor nimanui

Tarziu, messerul se ridica. Se auzeau pasi pe coridoa­rele de lemn. Sosise Princepele, putin incaruntit, mergand greu, lenes, dovedit de petrecerile de cu seara cand isi imbatase boerii, ca sa-i deslege la limba. Vestmantul sau stralucitor sclipi in para soarelui, ce trecea un hotar nevazut catre pranz, amiaza lenese a Bucurescilor, ce nicaieri nu era astfeliu.

- Turbur? intrebase simtind in jur ceva tainic, ceva ce tremura si-i umplea de groaza pe toti trei, un lucru magic.

- Nu, despre Voi era vorba, Magnifice.

- Nu-mi mai spune astfel, zisese Principele si se asezase in scaunul vechi de nuc.

- Cum doriti, dar limba nu m-asculta, ea este sluga mintii mele ce cu veneratie gandeste la tine si te iubeste

- Vorbeati?

- Vorbeam, zisese Evanghelina tragandu-se in sine. Acum avea priviri moarte, opace, grele, turburate.

- Despre ce, daca-mi ingaduiti?

- Messerul viseaza la o civilizatie pe acest pamant

megaloman, rasese falnicul barbat la jumatatea vietii, cu dintii lui proaspeti ca si ai tanarului. Cunosti vorba aceea a unui italian, messer Ottaviano? Cine zice popor, zice un animal nebun, plin de ratacire si zapaceala, fara gust, fara iubire, fara statornicie un monstru ale carui zadarnice pareri sunt tot atat de departe de adevar, cum este, dupa Ptolemeu, Spania de Italia. Statele nu se pot tine cu constiinta! afirma acela. Si-atunci?

- Atunci trebue construit impotriva lui, a acestui popor.

- Ce sa construesti? Aici puterea este numai o parere, un vis scurt sau lung Uneori tine cateva luni, alteori cativa ani si de cele mai multe ori se ispraveste in baia sangelui de la Edikulé. Suntem fanarioti, nobletea noastra e cu atat mai mare cu cat avem mai multi decapitati in familie. Intelegi?

- Nu inteleg! il contrazise tanarul cu o violenta care­le ingheta inimile la toti.

- Cum nu intelegi? Doar spui ca esti discipol al divinului Aristotel. Nu zisese el ca nobletea consta in virtute si in bogatia stramosilor

- Bogatia e in spirit, Magnifice. Aici vreau sa con­struiesc eu pentru tine

- Cum?

- Chiar folosind nedreptatea, sangele, ce-i un bun capital si ce-i mai rau in lumea asta. Aici toti fura ca sa supravietuiasca. Voi nu trebue sa supravietuiti in felul lor

- Imi doresti moartea?

- Ce este moartea? O speranta, Magnifice, noi ne-am mai cunoscut, noi am mai venit unui spre celalalt, si vom mai veni. Suntem ca fluviile ce mereu se intalnesc si se fecundeaza si in fiecare clipa o incep de la inceput, curgand impreuna in marea timpului

Avea iar nebunia pe chip, soarele ii poleia parul.

- Ma crezi, Marite?

- Cred, spusese Princepele ca in vis si-i ocolise privirea distrugatoare.

- Atunci trebue sa faci ce-ti spun, desi sunt mai tanar. Cineva m-a trimis

Princepele se departa de el, ca sa scape de uitatura aceea, ce-l despuia pe dinauntru.

- Nu e adevarat. Tu minti. Am beciuri, te arunc la caini, aici se moare din otrava, din cutit, din bici si cate alte schingiuiri. Nu stii ce pot sa fac din tine

- Suferinta nu m-atinge. Ma biciuiesc in fiecare seara ca sa nu dau carnii obicinuinta de a nu suferi. Ma hranesc cu muste, daca e nevoe, si cu radacini. Setea este deliciul meu si foamea ceea ce imi da libertatea de a fi eu insumi.

- Vorbe

- Nu sunt vorbe. Incearca-ma.

Avea in priviri ceva teribil si Evanghelina simti ca se va prabusi daca-l mai vede.

- Nu am timp pentru tine.

- O sa ti-l faci.

- Imi ceri sau imi poruncesti?

- Iti poruncesc!

- Dar nu se poate. Sunt Princepele!

- Asta este ceea ce dorim, nu ceea ce suntem

- Si ce suntem?

- Nimeni.

- Si-atunci?

- Atunci, foloseste-te de ceea ce ti s-a dat.

- Cum?

- In orice fel.

- Chiar impotriva dreptatii?

- De aceea sunt aici, ca sa-ti arat cat de urata si fara logica este dreptatea

- Fug, nu te mai pot asculta. In fata mamei mele imi spui acest lucru? Si ea te rabda, dupa ce m-a invatat sa scuip pe misei, pe mincinosi si pe intriganti?

- Sunt singurii care construesc ceva. Omul drept e nefolositor.

- Jur ca nu inteleg nimic. Esti Diavolul.

- Nu sunt Diavolul. Sunt un curtean. Traiesc ca sa te servesc. Si nu atat pe tine, cat ideea de putere. Eu sunt sclavul acestei idei.

Princepele simtea ca nadusise, vestmintele i se parura deodata grele pre el.

- Tot Stagiritul spunea ca cel mai groaznic lucru e nedreptatea inzestrata cu arme

- El traia intr-o lume de filozofi, nu de hoti.

- De unde stii?

- Stiu totul si ceva pe deasupra.

- Gura ta scuipa minciuna ce se vrea ban de aur

- Ti-am promis sa te imbogatesc.

- Sunt bogat, si asta si vreau: sa fiu bogat. Daca imi prisoseste voi putea trai, voi domni, voi face. ceea ce vrei si tu, nu vezi ca dorim acelasi lucru?

- Ba da, dar Voi il vreti orbeste, Voi nu stiti ce in­seamna a domni si a avea putere. O putere care nu e dovedita fata de sine insasi nu este putere

- Nu-mi plac vorbele tale.

- Putin imi pasa.

- Necuviinta costa capul.

- Este un cap care merita a fi taiat, ce spui?

Zambea, era un copil jucandu-se cu focul, nu puteai sa-l pedepsesti decat facandu-l sa dispara, ca sa nu-l mai vezi niciodata, pentru ca altfel el iti intra in sange.

Tacura o vreme privind vremea sarbatoreasca de afara. Princepele batu din palme.

- Adu-mi neste mere ceru camarasului numai ple­caciuni si zel, ce iute se intoarse cu cateva, carate din live­zile Coziei, in paie, cu tot mirosul lor de-acolo.

- Iei? il intreba.

Messerul lua si musca cu dintii lui de manz lasand in carnea alba a marului o gura pofticioasa, rotunda.

Princepele il arunca pe al lui in talgerul de metal si totul suna ca la Judecata de Apoi. Merele se rostogolira pe podele, vasul zangani puternic, cu toate metalele lui cantatoare.

- Eu nu pot, spuse moale, cazut, rezemandu-se de jiltul de pe care se ridicase. Credeam ca sunt destul de ticalos, dar iata ca s-a nascut un ticalos mai mare. Ce spui, Doamna?

Evanghelina ii privea pe amandoi cu spaima.

- Am crezut ca am facut totul ca sa-mi merit Iadul meu, dar vii tu, stirpe nenorocita, om umblat, cazatura a curtilor ce eu nu le cunosc, ros de amoruri ancilare, curva slugilor, si-mi alungi discipulii si familiarii, spunand cum i se va fi spus pe vremuri unui condotier sau unui princepe, nu mai tin minte: Va asteapta o pereche de fazani, impre­una cu o signora numita moartea. Veniti deci sa ne desfatam ca batranetea, spioana mortii, sa nu-i spuna acesteia ca suntem batrani. Sunt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trancani m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sunt melanholic. Am dorit-o mult si am avut-o. Am abuzat. Poate nu stii ce sunt capitulatiile fata de Sultan, poate nu stii ca am dezradacinat tot ce semana in tara asta cu dragostea fata de pamantul ei. Nenorocitii astia nu mai stiu ce sunt aceia stramosi, i-am corupt, i-am invatat sa fure, nu au o armata a lor, am tocmit merce­nari tocmai ca sa-i invat sa ma stie de frica. Ce vrei sa mai fac decat ticalosia asta de a-i sili sa-si uite limba? Imi vorbesti de o munca in spirit. Afla ca i-am surupat si in spirit. Din sapte cuvinte, trei sunt grecesti, si doua turcesti, ce mai ramane? Popii canta psalmii in limba mamei mele si-a mea. I-am lipsit de simtul militar ca sa pot sa-i stapaneasc. Ei mai bine beau decat sa se bata si i-am invatat ca asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunosti un pact mai frumos cu diavolul decat acesta? Natangii trag pe gat holerca si cred ca au dobandit mantuirea. Acest neam l-am visat prabusit in betii si in nepu­tinta si-l voi avea, pentru ca-mi fac datoria, fata de-al meu, ce dusman ii este. Vii tu, un copil, si vrei sa ma inveti ce mai am de facut? Ce mai am de facut? Scoala e greceasca de asemenea, manastirile ale compatriotilor mei se afla si laolalta averile lor fac a sasea parte din tara. Tara, sau ceea ce numim noi tara, este corupta pana in maduva oaselor. Nu se dobandeste nici buna ziua fara un bacsis. Intelegi? Stii ce-i acela bacsis? Nice cu tunurile, nice cu puscile nu poti face mai mult rau. Atunci cand un neam ajunge sa fie convins ca nu se mai poate face nimic cu el este pierdut si eu l-am ruinat. Crezi ca acest cor de lingusitori care ma inconjura, care-mi beau vinul si-mi mesteca fazanii de pe masa sunt prietenii mei? Tot ce-a fost cinstit in tara asta zace in beciuri, putrezeste sau a murit demult. Mie nu-mi trebue impo­trivire, pentru ca impotrivirea este mama cugetarii si cugetarea scuteste de sange mana ce doreste sa verse sangele. Uite, tin intre degetele mele un sirag de matanii, ma sfiesc si ma rog, popii au asurzit cu rugaciunile lor poporul care crede ca jaful ce-l fac e urgia venita de la Dumnezeu, pentru ca aici, pe pamant, trebue ispasit, nu in alta parte. Gura mea fata minciuni fara de sfiala, cu o mana mangai si cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut sa am geniu fiscal. Cand ai sa inveti hartoagele mele ai sa pricepi ce mare lucrare am facut. Mi-am adus toate neamurile din Fanar si le-am zis consilieri. Ei au invatat pe carcotasii astia mici de aici ce-i acela un carcotas mai mare. Ii fur si-i pun sa-mi ureze de sanatate. Mitropoli­tul ma binecuvanta si ma numeste in fata multimii cel mai mare prieten al acestui norod, eu il jupoi si el se roaga pentru sanatatea mea. Sa stii ca cel mai usor lucru pe lumea asta este sa fii nedrept. Ma credeai adineaori cand ma spasisem si spuneai ca sunt numai un ucenic al tau? Le-am taiat padurile, le-am golit minele de sare, de aur si de tot ce are mai bun pamantul acesta. Corabii neobosite umbla pe mare spre Stambul, ziua si noaptea, si setea stapanilor mei creste vazand cum se poate lua totul in cantece de multumire. Am incurajat mita, am prefacut vinul, doresc sa-i tampesc, am vraci ai pimnitelor care amesteca dresurile cu apa si zic ca au cules toate viile. Dar vinul merge in alta parte si-mi aduce mie aur si bogatie. Vrei sa ridic biserici de marmura aici unde nu tine nimic? bun si lemnul ca arde repede. Ar­himandritii imi aduc butoaie cu miere verde, cea mai rara miere din lume si mi-o ofera pentru un scaun care este al jafului. Si nu orice jaf, e jaf de suflet, pentru ca vazand norodul ce corupt e clerul sau, nu mai crede in nimic si eu de asta am nevoie. Vreau sa-l dezarmez si l-am dezarmat. Sfintii, chiar daca ar mai invia pe acest pamant, ar fi ucisi cu pietre. Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca duca-se pe pustii. Am corupt si banii, i-am facut de nemica, lucrez cu parale turcesti si grecesti, ii invat pe hoti sa stranga lire si nu creitari, sa ascunda daca mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odata si-odata. Orice tiranie se sprijina pe o aristocratie si eu mi-am facut-o. N-o vezi in jur? Au calesti de Viana, au cai, au mosii, au mine, au tot. Fetele lor se cumpara la masa de joc ca tar­fele, averile cand cresc prea mult, vine gadele si scurteaza ceea ce trebue scurtat. Cum spunea Battista Mantovano? La noi sunt de vanzare templele, preotii, altarele, cele sfinte, coroanele, tortele, tamaia, cerul este de vanzare si Dumnezeu insusi! Le-am dorit sa ma viseze si in somn, ce mai vor? Frica le este nevasta de fiecare noapte. Cand se scoala dimineata, se mira ca nu i-au tarat cine stie unde si-mi multumesc ca le-am mai dat un soare cu gratie. Pe care nu am putut sa-l cumpar, l-am dat mortii. Am grije sa trimit prin oamenii mei zvonuri, ii turbur, ii infricosez, ii stiu, le cunosc toate faptele, toti fratii, ibov­nicele si mamele. Oamenii mei ii pandesc si cand se duc, sa ma ierti, afara! in timp ce par cu frica lui Dumnezeu, ii defaimez, le trimit ibovnici nevestelor ca sa-i am la mana, le cer cand nici nu se asteapta si daca maraie, le infatisez teribilele lor fapte de care, de cele mai multe ori, nice nu sunt vinovati. Femeile lor lucreaza cu gura lor sparta pentru mine, de la ele stiu cum sta ranza in fiecare. Si asta nu-i putin. Au invatat cu vremea, una sa spuna si alta sa faca. De trei ori era sa-mi pierd capul si-am scapat. Chehaiaua mea de la Stambul ce inghite banite intregi cu bani m-a prevenit de fiecare data. Am dusmani multi, dar fierul ii asteapta pe toti. Inapoi in mahalaua Fanarului nu vreau sa mai ma intorc. Ca sa invat limba turca, mama mea si-a vandut tot. Supusenie si elocinta pana iei puterea, zicea ea, si bine zicea. Sa stii sa astepti si dupa aceea sa lovesti! Pe talharul care fura pentru mine il fericesc, pe talharul care fura pentru altul il nenorocesc. Boerii mei puturosi, acesti kabadaz ma cred sfios si temator, le dau in fiecare zi iluzia ca mi-e frica de ei si cand pot, ii umilesc in fata celorlalti. Imi stiu de frica. Am si cativa gramatici, dar astia sunt plicti­cosi si compilatori. Cand ma supara cate unul il pun sa latre cum face cainele si el latra. Nu cunosc speta mai lasa si mai gata sa linga unde a scuipat. Cica traesc din trandavie ca sa poata gandi. Pentru ei, eu gandesc. Si-asta ajunge! Mai are puterea despre care-mi vorbeai vreun val, ca sa-l sfasii

- Nu, Magnifice!

- Saruta dreapta atunci!

Si i-o intinse. Acela cazu greu la picioarele lui si-l diviniza cu o privire atat de supusa, incat Evanghelina simti nevoia sa iasa afara din odai.

Catre sfarsitul anului, Princepele il chemase la el pe Ioan de Valahia, sa-i citeasca Foletul. Astrologul, trecut acum de 60 de ani, isi privea Domnitorul cu o umilinta veche, lasand sa-i scape pe langa lungu-i trup mainile sale batatorite cu care primavara tinea coarnele plugului.

- Au te-am intristat cu ceva? il intrebase.

- Nu, Maria Ta.

- Nu-mi plac raspunsurile cu gura punga. Mie sa-mi spui

- Au intrat in casa noastra Necuratul

Princepele rasese batandu-si pulpanele hainei scumpe cu degetele grele de inele.

- Vorbesti de messerul Ottaviano?

- De el

un invatat, citeste ca tine zodiile. Are in traista La Tartana degl'Influssi. Citeste francaneste si latineste, stie greaca de parca ar bea apa, daca-i arati litere chirilice, rade si se joaca cu ele, e numai spirit.

- Stiu, Marite

- Mi-a adus un Trattato Astrologico, imprimat la Venetia.

- Stiu, Marite, mi-a aratat si mie Calendarul Astrofilului de la Tarnava. A vrut pre mine intai sa ma cum­pere. Sa nu-l asculti. Minte.

- Toti mintim, viata e o zabava in dulcele adevar ce ne place, nu in cel ce nu ne place. Si ce mai are, ca mie nu mi s-a infatisat cu totul?

- Din traista lui, cum bine a spus Maria Ta, a scos si un Prognostic perpetuu, un Sismologhion. Cred ca a cumparat, nu se stie de la cine, si Calendarul Tarnaviensis. Cunoaste zilele faste si nefaste dupa Tycho Brahe, dar nu spune la nimeni. Cred ca e mai invatat ca mine. Nu totdeauna Dumnezeu insoteste varsta cu cea mai mare stiinta. Eu ma duc si mai doresc a afla, el e plin ca un pom greu de rod. Aproape nice n-ai crede ca are varsta pe care o marturiseste. Ori unde nu doarme, ori unde are un ochi metafizic, nu stiu. Mi-a spus daca n-as dori sa intocmim impreuna un Minologhion, cu miscarea stele­lor, a vanturilor si a soarelui, a lunei, unde sa stim totul inainte despre focuri iscate, despre eclipse

- Si ce-i rau in asta? Uitati-va si spuneti-mi cand o sa am belsug si cand o sa-mi sece haznaua binelui

- El lucreaza cu Diavolul. Culoarea lui e Negrul. Nu ne potrivim

- Fleacuri, invatate Ioane. Studiaza cele patru trigonuri si fa la jumatate cu el. Lasati mai bine certurile si spune-mi ce zice Pallade 'Astrologa ca va fi la anul?

- Tara Romaneasca se arata a sta sub Varsatoriul de Apa. Priatenii Mariei Tale stiu cum le umbla lucrul. Vor fi vorbe de obste preste tot anul

Scosese carticica lui scrisa cu cerneala neagra si cu chinovar, intocmita de un caligraf sarguincios si citea prognosticurile generale.

- Sa ia Maria Ta sama la vremea ce vine la scosul unei masele si la treaba oilor in care paguba vad.

Pe urma trecuse vorba despre patru vremi ale anului si citise la intamplare cateva preziceri:

- Gran Venator de Lago Scuro dzice: Ce intrandu turbarea in caini, se vor musca intre ei si nici nu vor avea vreme a se repezi cat sa poata pune impotriva vrajmasi­lor lor. Lucrurile obstesti vor urma cu obicinuita lor fierbinteala

Princepele il oprea cand si cand.

- Intelept esti, invatate Ioane. Am sa cuget la cele ce-aud. Mai zi-i.

- La vorbele de parti, Fruniol dzice pe Ghenarie. In gabineturi vine mistuita o materie prea tare, nu insa fara scarba a unui stomah gingas. Cerul, seninos

- Aha, ce talcovenie! facu Princepele. Adicatelea cine ar avea acel stomah gingas?

- Gandeasca Maria Ta si-i voi da raspuns cand va fi de trebuinta.

- Bine, invatate. Mai citeste

- Citesc, Maria Ta. Pallade Astrologa dzice: Veaste buna de la cel printep apasat

- Asta ar fi varul meu care sta zalog la Stambul pentru mine.

- Cum doreste Maria Voastra Gran Pescator de Cumahio in fevruarie la sfertu de pre urma dzice: Dajdiile si cererile, cui sa cade, plateste!

- Dar, cum, invatate Ioane? Trebue! Mai zi-i!

- In Tara Moshiceasca mari cuvinte ca sa stea pre odihna s-arata. In Tarigrad armonie vartoasa

- Tare ma bucuri

- La luna noua in 14 a lui fevruarie o curvana vestita ramane insalata si ciumata de un al ei mai vechi credincios

- Ha, ha, ha, rase Princepele cu pofta. Buna

- O cetate de langa mare, spre Miaza zi va avea ceva miscare. Umezeala si vreme stricatoare trupurilor ome­nesti, se mai veade si la sfertu dentai dzice Fruniol ca un comandant sa se pazeasca de oamenii lui de casa si cel om mare stea cu grija in mancari si-n bauturi pentru ca-i vine urzita otrava

- Ei?

- Cine stie, inaltimea Ta, pe care paste pasii nenorocirii

Princepele tacu o vreme ingandurat si pe urma ii facu iar semn cu mana-i obosita astrologului

- Mai zi-i!

- Gr-an Venator de Lago Scuro dzice: O, cum nebu­neste de melanholie cel om mare si cu adevarat nu stie ce mai pohteste de la asta lume. Impotriva norocului, nu foloseste desnadajduirea. Un rebel va plati cu capul lui blestematia. Frumoase zile!

- Destul, invatate! Pentru azi e destul

Era turburat si nu voia sa i-o arate.

- Du-te deci si impaca-te cu streinul

Ioan de Valahia inchisese Foletul legat in piele de capra si-l privea drept pe Domnitor.

- Niciodata, Maria Ta. Pentru virtutea mea raspund in fata stelelor ce pe toti ne lumineaza cu gratia lor blanda. Messerul e Diavolul ce au a turburare apele

- Exageratiuni, Ioane. O sa vina vremea sa v-aduc la masa pre amandoi. Saruta-mi dreapta si iesi

Batranul se inclina cat era de lung si-i saruta mana asudata, incinsa de vechi uleiuri si apoi se duse.

Pe urma veni seara de toamna tarzie. Afara cadeau ultimele frunze ale nucilor, suerand. Se facusera focurile si lemnele trosneau. Pe ziduri urca gheara neagra a noptii. Orasul se pustiise. Se astepta prima ninsoare. Dupa un ceas ori doua Princepele se plictisi si batu din palme.

Se ivi camarasul Canaano.

- Sa mi-l aduci pe mascalton

- Se roaga, ori se pedepseste gol si se biciuie.

- Atunci ma duc eu la el!

Princepele se ridicase sprinten si strabatuse coridoarele pustii de lemn. Afara in curte urlau paonii ca niste caini. Chilia ce i-o daduse messerului era tocmai la capatul cela­lalt al palatului. Prin fata usii maica-si, cat era de puter­nic si de batran, trecu in varful picioarelor ca sa nu fie auzit.

Pe urma vantul scutura clopotii cerdacului si limbile lor batura metalele din ce in ce mai repede. Venea ninsoarea. Dinspre nemiloasa campie ce inconjura Bucurescii sosea haraimanul iernii si mult ii placea sa se stie la adapost.

Ajunsese langa un zid de lemn in care o sluga a lui practicase un ochi secret. Se apropie si-si lipi obrazul de acel loc. In odaita messerului ardea numai o lumanare. Pe pereti se zareau charti marine si sferele de piele ce inchipuiau amaratul nostru de pamant se miscau usor.

- Tu esti? intreba messerul de dincolo, simtindu-l. Princepele nu-i raspunse. Nu sufla, statea numai lipit cu obrazul de zidul de lemn.

- Tu esti? mai intreba o data, fara sa se intoarca.

Iar nu-i raspunse. Celalalt se prefacu a crede ca nu-l stie si ridica de pe podele biciul cu care isi facea exorcismele. Era gol pana la jumatatea trupului si pe spatele sau se zareau urmele rele ale altor lovituri. Avea o carne ca de ceara, frumoasa, cu umbre si dungi. Cand se lovea lumina lumanarii se lungea si palpaia. Totul se innegura. Se auzea sueratul biciului lovind aerul, sfaramandu-l ca pe un pahar. Princepele simtea o bucurie secreta desi ivirea sangelui pe acea carne il silea sa duca mana la ochi. Messerul se biciuia din ce in ce mai inversunat. Incepuse sa gafaie si pe urma iar intreba:

- Tu esti?

Iar nu-i raspunse.

- Atunci lasa-ma sa ma pedepsesc!

Si iar suera si se auzira gafaielile schingiuitului. Spa­tele era acum numai parauri de sange. Tanarul nu scotea nici un geamat. Princepele nu mai rabda si patrunse peste el:

- Opreste-te, nebunule!

Messerul Ottaviano se ridica in picioare. Avea ochii plini de lacrimi si pe piept i se scurgea o sudoare profumata. Mirosea a rau, a piatra, a nimic.

- Ai venit, te asteptam

Ingenunchie si-i lua dreapta.

- Izbaveste-ma!

- Te izbavesc

- Am scris in seara asta un sonet, pentru tine.

- Spune-l!

Isi tineau mainile una intr-alta si se priveau. Cu gura lui dulce de fata, messerul recita fara sa clipeasca:

Veggio nel tuo bel viso, Signor mio,

Quel che narrar mal puossi in questa vila

L'anima, drlla carne ancor vestita.

Con esso è già piu volte ascesa a Dio.

Ε se'l vulgo malvagio, isciocco e rio

Di quel che sente altrui segna e addita.

Non è l'intensa voglia men gradita.

L'a,mor, la fede e l'onesto desio.

A quel pietoso fonte, onde siam tutii,

S'assembra ogni beltà, che quà si vede,

Più c'altra cosa

- Zdreanta omeneasca! Mincinos pagubos, racni Princepele. Asta-i sonetul catre Tomasso Cavalieri al lui Michelangiolo, spurcaciune! Pe cine vreai sa minti!

Ii intoarse spatele si iesi-furios batand fara sa se mai ascunda dusumelele palatului.

- O sa-l dau la caini! blestema pe coridoare,

A doua zi se auzi prin slugi ca messerul isi face ba­gajele si ca poroncise sa i se stranga instrumentele care erau aruncate unul peste altul intr-o sanie. Toata noaptea aceea ninsese cu fulgi mari, pamantul se acoperise cu o blana stralucitoare. Era o tacere inspaimantatoare si boerii se ferira sa-l caute pe Princepe stiindu-i meteahna de a se razbuna in alta parte cand nu mergeau cum trebue lucrurile.

Pe la pranz, cand calabalacul era aproape gata, un slujitor, mort de frica, abia indrazni sa spuna ca messerul Ottaviano mai intreaba daca are de auzit vreun cuvant.

- Nice unul, duca-se!

Intr-un sfert de ceas sunara zurgalaii si sania se topi in acel vazduh plin de fulgi de zapada. Trecu apoi o zi. In piata fu spanzurat un hot de drumul mare si la doi le taie gadele dreapta, lasandu-i ingenunchiati in sange pe treptele unei biserici. Amarnic strigau ciorile a hoit. Spanzuratul proaspat sta teapan, pazit de seimeni cu sulite. Spre seara celei de a doua zi ii ciugulira un ochi si pe obrazul mort se ivi un rau negru. Princepele privea spre acea silueta ce domina piata si se gandea la nemic. Bateau clopotele spre slujbele de seara. Se rugara cu Doamna Evanghelina si cu nevasta ce incepu sa banuiasca lucruri necurate. Ii adusera copiii, doua fete si pe coconul Haricleiei, Hrisanti, cu obrazul alb, fara vlaga, cu o lene a privirii ce a boala tragea.

- Vrea Maria Ta ceaiuri, vrea ceva intaritor?

- Nimic nu vreau, Doamna, zisese fara s-o priveasca.

Fetele se uitau la el si Princepele era trist, trist de moarte. Mai ales seara cand lumina se incenusa devreme simtea nevoia sa-l auda pe cel plecat, sa-l stie mai ales, stand acolo, in chilia lui in care abia se miscau acele sfere armilare la curenti. Isi porunci sa-l uite, ceru vin fiert si vru sa se veseleasca, chema fetele care jucara in odaia Doamnei. Erau frumoase, cu obraze curate. Isi aminti de tineretea lui, de noptile din pustiul Anadoliei cand asculta glasul hienelor. Tot trecutul navali in ei, cu mirosul cailor in manej la Trapezunt, cu sticlirea verde a marii, cu Bosforionul cel dulce abia sticlind in amurguri, isi aduse aminte de acele legiuni tacute de soldati, arsi de soare intre care traise, de bivuacuri uitate la lumina focului, de strigatele de sentinele, si in nari iar ii venira cumplitele mirosuri ale latrinelor soldatesti. Acolo luase naravul barbatilor traiti intre soldati, cai si arme. Pe urma imbratisarile muieresti mestesugite si prelungi il dezvatasera de patima lui. Evanghelina il casatorise repede cu uscata lui de femeie, Haricleia, cu averea ei mai ales si nu mai alesese. Fugea uneori pe la mosii in­departate si aducea scarnave hierodule sa-l scoata din namolurile plictisului. Treceau chipuri de fete, mai sclipeau acei ochi blestemati ce-l ravneau, auzea acele gemete mici sub el, si stia carnea aceea ce se incingea si inflorea ca lotusul. Sani de fecioare neincercate ce aveau in nadusala lor scarba de a-l primi si o dorinta ce venea ea singura de undeva, vorbe de ocara si muscaturi, scrasnetul dintilor si tipatul muieresc dintai, dar peste toate se aseza acel zgomot repetat de carne flagelata, numai acea carne luminata de para lumanarii pe care el nu o atinsese, a pacatosului ce cine stie pe unde haladuia.

A treia zi nu mai rabda si-l chema pe capitanul seime­nilor poruncindu-i sa i-l aduca pe messer din pamant, din iarba verde, de unde o sti. Il cautara, scodolira Bucurescii ca pe un buzunar. Nu era. Trimisera potere pe la hanuri de posta, in cele din urma il gasira la Giurgiu, asteptand langa Dunarea inghetata sa se urce pe o corabie care sa-l duca la Viana.

Tremura de frica. Credea ca au venit sa-l omoare. Il adusera in blanuri, legat, cu ochii numai spaima si i-l aruncara in fata.

- Indurare, Magnifice! spusese messerul cu fruntea lipita de pamant.

- Cum o sa-mi fie mila de dusmanul meu?

- Atunci omoara-ma cu mana ta divina!

Ii intinse un pumnal ascuns in hainele sale. Princepele nu-l lua.

- Ridica-te, zisese, si sa nu ma mai mahnesti

- Am spus doar ca mint.

- Stiu.

- Grazie!

Il lasa sa-si vina in fire si dupa aceea il chema la el, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat intre ei.

- Asculta, messer Ottaviano. Ioan de Valahia nu mi-a putut spune nimic despre tezele cenzurate ale lui Pic de la Mirandola. Poate le cunosti. Este un lucru care ma tiranizeaza de la o vreme. Cartile mele nu-mi dau deslegare

- Cum nu, Marite.

- Vrei sa-mi spui ca le-ai citit undeva?

- Asemenea lucruri ard frumos in flacari. Le stiu, le-am auzit. Parca el sau altcineva spunea: filozofia cauta adevarul, teologia il gaseste si religia il poseda

- Frumos cuvant.

- Machiavel spunea despre Pic ca era un om aproape divin. A suferit ca si mine. Nerecunostinta este rasplata principilor.

- Nu carti, ca am beciuri grozave in care te asteapta sobolanii mei infometati, ori n-ai invatat a-mi sti de frica?

- Ce vrea sufletul Vostru?

- Vrea sa se mantuie de indoiala.

greu sa speri ca vom scapa de acest chin.

- Deci e adevarat ca Christos nu a coborat in mod real in infern de pe crucea lui? Ci numai virtual?

Messerul privise dulcea asezare a zapezii de afara.

- Maestrul nostru sustinea ca nici o imagine legata de crucificare nu trebue adorata, nici chiar in sensul in care vrea Thomas d'Aquino. Tot el crede ca nu e posibil ca Dumnezeu sa-si asume orice natura. El e numai o na­tura dotata cu ratiune. Dar de ce te framanti atat?

- Simt ca mi se apropie moartea si vreau sa stiu

- Toti suntem in apropierea mortii. Ea este poarta prin care trecem in fiecare zi.

- Si-atunci sa-i cred pe preuti cand rup painea care e trupul vesnic? Hoc est corpus meum?

- Consacrarea trebuie luata ca o simpla recitare, asta zicea Pic. mai impropriu, spunea el, sa afirmi ca Dumnezeu e o inteligenta decat sa spui despre sufletul rational ca e un inger

- Atat voiam sa stiu

- Si esti mai linistit.?

- Poate. Sa ne rugam

- Eu nu cred.

- Il negi pe Dumnezeu?

- Nu, il primesc, e cu totul altceva.

- Ioan de Valahia mi-a spus ca esti Diavolul

- Batranul acela inecat in tamaie?

- El.

- Nu stie ce spune. Ratiunii i se zice Belzebut cand distruge culcusurile calde ale gandirii. Sunt blestemat sa stiu si sa afirm. Nu am ce-i face.

Iar avea privirea aceea nebuna care-l infricosa pe Princepe.

- N-ar fi mai bine sa bem ceva?

- Nu beau.

- Iar minti! Te-au gasit intr-un han cu boratura pe piept.

- Asa e. Dar nu mai eram eu acela care varsa.

- Mi-ar place sa te ocupi putin de petrecerile mele. Poate facem un bal cu travestiri. Vreau sa ma bucur putin. Palatul este o ocna neagra. As pleca din el si maine.

- Din tine trebue sa pleci, Princepe. Esti prizonier ca Ugolin si n-o stii.

- Ma sfasie cainii melanholiei. Tu auzi cum urla ta­cerea acestei ierni? Suntem la capatul pamantului. Parca in Scitia sau in ultima Thule, simti?

Ascultara amandoi. Afara crestea zapada, strat peste strat.

- Am vazut mortul. Nu mai are ochi, zise moale dupa aceea messerul.

- El ti-a tinut locul. Puteam sa-l gratiez, dar n-am facut-o. Tie ti-au scos ochii ciorile.

- Stiu. M-a durut, am mai murit o data

Vorbeau ca doi nebuni si pe afara pandea Doamna cu fetele de mana, pe care le infatosa Princepelui, ca sa le vada, ca sa-si mai aduca aminte din ce dragoste iesisera.

Venise iar un amurg tarator care scurma cu ghiara lui neagra peretii si sufletul Princepelui.

- Ar trebui facute niscai inventiuni, ceva, niste pasquinate, dar boerii astia sunt greoi la minte, in ei carnea gandeste.

- Bine vorbesti.

- De ce nu-i zgudui putin?

- Poti sa zgudui pamantul asta fara suflet?

- Cum nu? Daca l-ai pune pe unul sa-si denunte fiul pentru rele inchipuite fata de tine

- Le dau idei.

- Frica de rau nu impiedica raul. Gandeste-te ce fru­mos ar fi sa-i torturezi pentru ceea ce nu au facut, sa-i pui sa se urasca. Ce dovada a fortei! Strica-i pe prieteni cu cei mai buni prieteni ai lor, asta este o opera.

Princepele iar se temu. Messerul avea gura umeda, si din ochii lui albastri de inger picura o roua induiosata.

- O mama care-si ucide fiica mintind despre ea ca a insultat pe Doamna. A face raul si a pedepsi e o nemica pe langa a nu face raul si a pedepsi. Ce spui?

- Imi dai frica.

- Incearca. Jocul asta o sa-ti alunge melanholia de care vorbeai. Nu-mi plac sufletele care se usuca tanjind la ceva ce le este la indemana. Mor sa aud crescand aurul tau. Trebue sa faca un zgomot de vierme Multimea se ingrasa din nedreptate, din sangele altora. Gandeste-te ca supusilor tai le-ar trece plictiseala. Aici nu au la ce sa se gandeasca. Haide, fa-o pentru mine

- Sa mai vedem

- Nu e vreme.

- Unde ma impingi?

- Catre desavarsirea ta si a puterii tale ce nu trebue ajunsa de nimeni.

Fara sa stie vreunul dintre ei, afara incepuse sa ninga cu sange.

Ioan Valahul

O remuscare surda rodea sufletul Princepelui si, pen­tru a mai stinge vorbele ce se teseau in jurul sau si-al messerului Ottaviano, il chema la el intr-o dimineata pe Ioan Valahul spunandu-i a se pregati pentru o calatorie la Bistrita ca tot era vara si pe camp puteai sa auzi cum se coace bobul griului. Invatatul avea sa lase ceasloavele si l-ar insoti sa mai priveasca neasemuitele lucruri ascunse sub acele bolti de piatra. Lasau curtea cu intrigile ei ma­runte, il lasau pe acest nebun de talian ce avea sa spumege de furie auzind ca e parasit si s-ar fi potolit si furia femei­lor ce nu mai taceau. Plecarea neasteptata a Princepelui ii amintea prima intalnire cu Ioan. Il carasera cu carata pe un camp, Evanghelina si slugile, undeva nu departe de Curtea Domneasca, intr-un tinut salbatic cu pamant fabu­los, veghiat de salcii. Era frig, spre primavara, cerul tot, o zdreanta cenusie. Pasari de balta se ridicau de undeva din fundul acelui pamant ostil care vara trebuie sa fi fost plin de tantari, iar acum numai bolovani tari, suri. Oprisera la capul unui ogor. Inaintea lor, aplecat peste un plug de lemn se caznea a insufleti acest desert tare un barbat cu parul alb, imbracat numai intr-o camasa lunga, murdara pe la poale. Venise spre Princepe descult, cu talpoaiele lui de taran, mari si pline de namol, tinand in palmele batatorite viermi culesi de pe jos.

- Ioan imi zice, spusese simplu, plecandu-si usor capul, iscodindu-l cu privirea lui grea ca metalele. Sluga Mariei Tale.

"Nu e un invatat, e Cincinatus! gandise Princepele, ce sa fac cu acest taran? Unde am nimerit? Si ce curte e aceasta unde vor manca toti cu mine, smulgand bucatele din fata-le'

Celalalt tacea. Vantul serii ii spulbera vitele parului pe frunte.

- Mi s-a spus ca stii a inmulti vorbele

- Invat dintr-un intuneric de cuvinte neintelese, vor­bise ca in Psaltiri.

- Si-aici in camp ce citesti?

- Vorbele mute ale pamantului. Si de la un vierme culegi ceva La Rusalii vom da ofranda primului rod. Tinutul nu e prielnic, trebue ploaie mai tarziu, nu multa, ca locurile tin umezeala. Vantul intareste tarina. Ne mai ajuta si paserile, ele fac restul

- Vii? il intrebase Princepele. .

- Sa duc brazda pana la-capat. Maine o sa-mi trimit muierea sa termine

Si pornise fara graba spre plugul lui tras de un bou, din care ieseau aburi in acel frig al serii de inceput de primavara.

- Ciudat om, ii zisese maica-si, Evanghelina.

- Sa nu-l superi.

- N-o sa-l supar, el sa nu ma supere

Avea in glas ceva amenintator, femeia ii stia mainile repezi si necugetate, dar Ioan era batran, vazuse multe, o sa aibe inteleptia de a nu-l necaji.

De Rusalii se aflau iar in fata acelui camp inverzit invatatul smulsese cateva fire de grau. Taiau si musteau.

- In alta parte pe ogor se ingroapa cenusa rugurilor din-noaptea Sfantului Ioan, oase de paseri sau ale vite­lor taiate. La Atena, pe altarul lui Zeus Polion se aruncau la vremea asta primele roade. Se jertfea un bou care jefuise graul si mancase spiritul granelor. Prostii, Doamne, haidem sa-ti arat cealalta fata a vietii, aceea care incepe cu moartea

- Unde ma duci?

o manastire pe aici pe aproape, vreau s-o vezi. Nu te impotrivi! Tara e un cimitir intreg. Moartea o a cersut pe viata. Trebue sa stii ca sa intelegi. Toate urile se sting in bratele mortii!

Avea o voce usoara, cantatoare. Princepele nu mai spuse nimic. Se urcara in carata si caii asudara in lumina verii pe un drum plin de praf, nu departe. Se aratase pe urma manastirea Snagovului, parasita intre balti si papura. Locul parea pustiu si rece, batea un vant dinspre miezul apelor ce scutura fata lacului. Roatele se scufundau usor, caii incetinisera, cautau locuri sigure. Prin hatisuri se zba­teau paseri negre, repede mistuindu-se in amiaza de vara.

- Ce loc trist! zisese Princepele.

- Aicea iarba gandeste si pentru noi

Se infatisara morminte zdrobite si cruci putrezite, pietre albe, uitate, acoperite cu litere sterse.

- Citeste Maria Ta? intrebase Ioan.

- Da.

Coborasera in acel loc si in acea liniste fiorul mortii il cuprinse pe Princepe. Oare unde era rece, oare unde batea vantul?

Taiat a fost jupan Udrea de catre Mircea Voevod, in satul Oncesti. A fost fiul lui Dragomir Postelnicul si-al jupanitei sale, Marga. In anul 7082 scria pe pietre.

Taiat a fost jupan Radu Stolnicul de catre Alexandru Voevod si a fost el fiul lui Dragomir postelnicul si muma lui, monahia Efrosina. In anul 7078

Taiat a fost jupan Barbu de catre Alexandru Voevod, in orasul Bucuresci si a fost el fiul lui Dragomir postelnicul si muma lui, monahia Efrosina, in anul 7078

Taiat a fost jupan Cracea de catre Alexandru Voevod in Bucuresci si el a fost fiul lui Dragomir, postelnicul si muma lui, monahia Efrosina. In anul 7078

- Aveau treaba voevozii! zisese Princepele, fara sa lase a se intelege ce fel de treaba aveau. Oare erau boerii necredinciosi?

- Necredinta vine din slabiciune, Maria Ta. Sa in­tram

Biserica si paraclisul erau aproape, cu zidurile rosii, mancate de vreme. Pe sindrila neagra ploile isi lasasera urmele lor necrutatoare. Princepele privise turlele si feres­trele inguste prin care vantul suera vesel. Locul parea aproape parasit desi cate o mana omeneasca smulsese buruienele. In amvonul afumat motaiau cativa calugari pe care Ioan iute ii alunga sa nu-i mai auda soptindu-si cine venise sa vada sfanta biserica. O racoare umeda facea sa picure de sus din transept bucati usoare de tencuiala, albe, ca niste fluturi. Lumina soarelui strapungea acest intuneric parfumat in falii transparente, aratand chipuri uitate de sfinti. Stalpii rotunzi ai chorei inverzisera de muschi si pe treptele ciobite ale altarului Princepele zari gusteri, cu gusile umflate. Mirosea a ceara buna, cazuta in rauri galbene, risipite la picioarele lor. Nu slujea ni­meni, era numai un loc de repaus.

- Aice cel putin smintita minte omeneasca nu s-a fudulit ca la Curtea Domneasca, unde au ridicat Neagoe o curvana, nu o bisearica, intr-atat e de ismenita cu turlele ei ce parca s-au rasucit la vant si cer indurare Domnului. O au vazut-o, Maria ta?

- Nu.

- Au ridicat-o mesteri nebuni despre care vorbeste poporul. Unul cica a fost uitat sus pe sita si a incercat sa zboare. In ziduri vorbeste lumea ca si-a ingropat ne­vasta de vie si ea striga de-acolo, noaptea cand o strange caramida

- Teribile scorniri, nu?

- Cine stie

Princepele privea smalturile cartilor sfinte ingropate, in coperti de lemn si podobite. Argintul cu care erau invelite sclipea usor in neagra lumina. Era vrajit de arabescurile incalcite, de foile si frunzele sapate in metale cu o rabdare uriase. Nimburi coclite si vestminte tepene inchipuite de mesterii bizantini ai secolului al XIII-lea i se aratau ca minuni mici. Serafimii si proorocii, pluteau intr-un vazduh greu, maini pioase atinsesera aceste reci invelitori si glasuri de demult cersisera Domnului mantuirea. O ceata albastra de fum invaluia altarul, cu usile lui de chiparos, din care mai razbatea un miros dulce de lemn scump. Fumul si vremea nu stersesera urma migmei encaustice din crestaturile lemnului, cum avea sa scrie mai tarziu un intelept calator.

- Mi-ar trebui zestrea Snagovului, zisese Princepele hotarat.

- Nu poti sa te jefuesti, Marite, pre tine

Era un grai nou, necunoscut, auzit aici, spus de un plugar descult ce scormonea pamantul cu un plug de lemn. Acolo de unde venea, din marea lui asteptare, tesuta in noptile reci ale desertului Anadoliei, aceste cuvinte l-ar fi costat capul pe Ioan Valahul, dar acela nu clipea in intunericul strapuns de raze de soare ce-i dadea chipului livid un fel de stranie hotarare.

- Tu, Doamne, trebue sa sporesti aceste miluiri catre Dumnezeu. Nu sa iai. Viata e de tot trecatoare. Invata de la acele morminte unde eu te-am dus mai intai

Princepele cunostea tinutul pustiu al tarii din vorbe nestiutoare. Un loc salbatic cu mine de sare si aur, undeva prin munti inalti unde numai vulturii urcau si aice gasea minunile de carti slavonesti si grecesti, scrise cu kinovar si cerneala neagra. Fugise cineva din civilizatii catre incoace si-l invatase pe omul inalt, cu parul alb si o gura grea, carnoasa, sa spuna ceea ce stia (si cine stia de unde stia) si cand lasase vitele in ogorul destelenit ca sa sloveneasca, in care chilie si la ce scoala?

- Sant multe asemenea manastiri in tara?

- Multe, cata credinta, Marite. Paseste in altar Pe o masa stateau chivoturi de argint si catui, candele, patere, cruci cu filigrana, potire si vase.

- Pre aceste cine le pazeste?

- Nimeni.

- Mi s-a spus ca aice se fura calul de sub om

- Poate

- Vorbesti scurt, invatate

Il dojenea, dar era uimit. Atunci vazuse si scaunele domnesti de-a dreapta si de-a stanga altarului. Erau lucrate de maini dibace ce visasera in lemn cu daltite nebune, un fel de marame subtiri ce cantau, nu alta. Vazu si catapeteasma ca un fum impletit si nu stiu cum sa-si mangaie palmele delicate cu aceste bolnave flori torsionate, arzand in ele insele si mai zari tot acolo, in vazul lumii, patrahiruri naive de panza aurita si epitafuri cu ingeri, perdele si tesaturi de vis, apoi ridica de pe un perete icoanele sticlind bland si cerceta chipul lui Isus cuprins de vapsele albastre si din trupul lui divin rasarea o vita ca o franghie ce-l unea cu viata si cu mormantul si cand zari mai de aproape caciula ciudata a sfantului Iacob Persianul, ramase ca trasnit.

- Asa ceva n-am vazut nici la Muntele Athos, zisese, unde stapaneste scoala lui Panselinos.

un popor daruit, Doamne. Ceea ce vede viseaza si dupa ce viseaza, scrie cu pensula.

- Si cine au ctitorit-o?

- Au fost multi. Se vorbeste despre Vlad Voda Tepes cel ce avea obiceiuri proaste, dar au fost si Basarabii si Radu Negru, cine-i mai stie, poate si Vladislav Voevod, dar paraclisele si altarele au ars si, s-au ridicat altele, numai locul e acelasi. Veniturile manastirii s-au sporit de la vama garlii Snagovului. Din zece pesti se lua unul pentru danie. Au mai curs bani si faina

Iesisera afara sa mai cuprinda cu privirea caderea soarelui peste apele mustite.

- Frumos loc si plin de visare, la inceput nu mi-au placut zisese Princepele.

- Pana te deprinzi, Doamne Dar nu totdeauna pacea a insotit aceste meleaguri

- Vreai a-mi spune povesti infricosate. Cum i-au mun­cit Domnii vostri pamanteni pre boeri si cum prevestirile nu fura amagite?

- Chiar asa. Tu trebue a afla totul si a te ferire

- Atunci graeste

- In trapeza Snagovului l-au gatuit pe postelnicul Cantacuzino

- Am auzit ceva. Era un carturar. Ce i-au pricinuit?

- Vorbe nemernicesti i-au adus moartea. La ceasul cinei, sa fi fost anul departat una mie sase sute saizecisidoi, l-au genuncheat gazii si viata ii muri sugrumata. Atunci au pierit un mare stalp al acestui neam si daca Maria Ta voeste a invatare ceva este a se feri de vorbe mai mult ca de sabie. Pamantul ti-este strein si nu ti-ascund ca neamul nu va iubeste. El este plecat cu capul sau in tarana, dar mintea lui viseaza la alti domnitori, ai sai, ce-i stiu obiceiurile si nu-l suduie si nu-l jefuiesc

Princepele simtea ca se manie, dar tacu. Ziua era prea frumoasa ca s-o strice cu vreo mahnire.

- Invatate Ioane, nu am apucat inca a lua. Dar stiu cum se face

- Sa fii cu mila, Doamne, si sa respecti ce-i al fiecaruia. Da-le cat sa nu moara

- Ce nevoe au ei sa nu moara?

- Dar ce-i crezi niscai vite? Aici un tipograf, au tiparit carti, nu-s nice o suta de ani de atunci. Nu-i mult, dar cat ne crezi de nevolnici sunt oameni intre noi care s-au daruit invataturii. Acel postelnic citea latineste si elineste, eu i-am adunat cartile risipite si tot mai cercetez pre unde le-au dus vanturile si negrija. Carase de la Stambul, din biblioteca imparatilor bizantini cate ceva el si familia, urmasii si ce nu a strans moartea in urma lor au adunat frumoase manuscrise, daca vrea Maria Ta am sa ti le arat. Dupa stirea mea nu-i lipseau cartile funda­mentale, incepand de la Calatoriile lui Pansanias si pana la De vitis ac gestis summorum pontificum liber unus tiparita la Colonia in 1551. Medicul Iacob Pylarino ii trimisese stolnicului Constantin Cantacuzino Cronica Universala a lui Joharmes Nauclerus. In rafturile de la Margineni se afla tratatul Del mappamondo istorico al lui Antonio Foresti si Adagiile lui Erasmus din Roterdam

Princepele rupsese o nuia de salcie si-si biciuia vestmintele bogate.

- Atunci ce cautati voi la plug? Sa are prostii, besna pamantului, cartitele astea ce nu stiu a se spalare si-mi imput curtea de miros

Peste turlele Snagovului ce se rasturnasera in amurgul apelor dimprejur treceau pitigusi guresi. Ele incarcau aerul cu frig si ceva strein se asezase intre cei doi.

- Maria Ta pamanteasca iti da voie. Doamne, sa vor­besti cum vorbesti, dar sfieste-te in fata acestor morminte ce stau nepasatoare in soare si-ti ranjesc. Am slujit si altor domni fanarioti, ei m-au chemat si s-au sfatuit cu mine. M-au privit de sus si cand nu mai m-au rabdat, au vrut sa ma dea mortii. Iti doresc domnie lunga si in­teleapta, de aceea te-am adus in fata acestor martori pe care trufia i-a zdrobit si i-a intors in tarana. Invata ceva, ori trimite-ma la plugul meu sa nu-ti mai cert zilele tale stralucite. Poate ai nevoie de lingusitori, cum au toti puternicii zilei, dar nu de lingusitori trebue sa se bucure Stapanii pamantului, ci de cei ce-i cearta si le arata cat de greu atarna pacatul lor ce nu seamana cu al tuturor Cand mai vrei a invatare cate ceva sa ma chemi, acum stiu cat te-ai maniat si raman aici sa ma rog si pentru zilele tale

Princepele se departase fara un cuvant.

Nu-l chemase o luna, doua, lasa timpul sa treaca si astepta sa auda ca Ioan Valahul se spasise. Maica-sa, Evanghelina, il intreba nelinistita:

- Ce ti-a facut batranul acela?

- Nemic.

- Atunci?

- Nu pot a-l vedea in fata ochilor. E mandru.

- Si nu-ti plac oamenii mandri?

- Intre cei cu care am trait nu cunosc un asemenea cuvant, aici l-am invatat

- Retorica, fiule. Ai avut scoli bune.

- Si ce stie el la urma urmelor ca sa-mi fie nelipsit?

- De ce nu-l asculti? Zidurile acestui palat te strang, dar noi nu stam pentru a muri. Am venit sa strangem. Ar trebui sa-l intrebi cum s-o faci

- E ultimul sfat pe care mi l-ar da. Isi iubeste poporul. E legat de robi, de tot ce misca in jurul nostru

- Atunci gatuie-l!

- E prea tarziu. Am apucat sa-l las sa graiasca.

- Si ce daca?

- Tu nu stii ce spune

- Afurisite vorbe!

Tacusera amandoi, era o zi de inceput de toamna cu cerul posomorat. Nevasta il suparase cu nasterile ei repetate. Tot fii morti facea.

- Eu zic sa-l chemi, zisese in cele din urma Evanghelina. Lumea vorbeste ca nu va intelegeti. Trebue sa-l lasam sa priceapa ca suntem uniti. Altfel cine stie ce ticalos o sa porneasca intrigile spre Stambul.

- Bine, cum spui tu!

Ii sarutase fruntea batrana si rece ca un lemn si batuse din palme.

- Sa mi-l aduceti pe Ioan, poroncise.

Si i-l adusera. Era slabit, tinut numai in posturi, avea privirea vaga a celor ce nu au vazut multa vreme oameni.

- Ce-ai mai facut? il cercetase cu atentie.

- M-am inchinat pentru tine, Doamne, si te-am iertat

- Ce cuvinte indraznete aveti voi pe aici!

- E ceea ce ne-a mai ramas. Nu te speria. Porunca

- Nu voiam nimic de la tine, numai cand or sa inceapa ploile astea sa mai vii sa-mi mai vorbesti. Peretii sunt tacuti, femeile spun multe si nu stii nimic dupa aceea. Am auzit ca esti astrolog, citesti in stele.

- Ne inchipuim si cateodata faptele se mai potrivesc!

- Sa-mi faci Foletul

- Ti-l fac, Marite, da-mi numai palma stanga si lasa-ma sa ma uit in ochii tai ce-s drepti pana acum cu mine

Il privise vrajitoreste si-i lepadase mana dupa ce o scormonise cu o privire aprinsa. Dupa trei saptamani ii citise primele prognosticuri:

Fruniol dzice la 14 dzi, luna plina:

Otrava sade pe arc, de se va slobozi, groaznici loviri vom auzi.

Aer calduros, dar nestataroiu.

Scrutinia stelelor dzice:

Moartea taie o tara de boala, dar cine stie nu va sa stie

Cheravale dzice:

Cine a hiclenit pre mai marele sau, tare il doare capul

- Ai masluit Foletul, ca sa ma sparii! il intrerupse Princepele.

- Nu-i adevarat. Uite ce dzice Contra Tartana: Trebite lumesti iara pleaca la rau

- Minti!

- Nu mint, Doamne.

- Atunci spune despre trecut ca sa te stiu.

- Spun. Vrei vorbe de vara, adica ce ti s-au intamplat?

- Da.

- Tartana Seica dzice: Campurile nu ard in fireasca caldura, ci se aprind de mestersugit foc ce acel Domn negandit l-au adus. Cate galcevi si cate sgomote pentru neste lucruri care bine au mersu. Ce iaste? Ce iaste? Tot asa mergu: cu plansuri se sfarsesc veseliile

Princepele statuse ingandurat catava vreme.

- Mai citeste!

- Tartana Influsilor dzice la toamna cea buna, adeca mai incolo: Vremea frumoasa pentru vanatoare. Se vor­beste de a se hotari o logodna, dara vine turburata.

Scrutinia stelelor dzice:

Mari zgomote spre Miaza-Noapte.

Moartea in multe locuri face ca o nebuna.

- Destul. Ai vorbit cu dracul.

- Nu-s nici macar magician. Seaman cu sibilele care l-au profetit pe Isus. Magi se spunea si filozofilor care erau laudati si divinizati. I-a ingaduit si Scriptura

- Cum de m-ai cunoscut?

- Stai sub semnul lui Saturn, furor melancholicus, care e o planeta rece, maligna. Ai mintea, nu sufletul, care-i al lui Jupiter. Fereste-te de nepasarea ta

- Invatatule, desi nu-mi plac prevestirile tale, as vrea sa ne imprietenim. Cui apartii?

- Spitei curgatoare a lui Ioan Romanul.

- Si unde-ai invatat?

- La Patavia, de-i spune mai de curand Padova.

- Pari otravit de stiinta, desi lucrul pe camp si palmele tale batatorite nu ma fac sa te cred.

- Da de unde! si umerii lui de plugar se scuturara de ras. Sunt un fel de diacon. Am urmat  o scoala de cantori. In tinerete aveam glas bun, mi se spune ca sunt Redemptus cel ce avea glasul dulce ca nectarul si mierea

- Stii antienele si versetele alleluiatice?

- Sau ce-a mai ramas din ele in urechile mele batrane.

- Pari un stejar. Ai carat la altare placutele de fildes pe care stau scrise clavicularele saptamanale?

Da.

- Mai se stia pe vremea ta, la Palavia, Liturghia mozarabilor?

- Aceea se canta la Toledo, Marite, tocmai in secolul al VII-lea. Au decazut glasurile si s-au uitat versetele, dar ceva tot mai ramane din tot ce este lumesc.

- Mi-ar place sa te aud cantand.

- Aici bisericile sunt sarace, glasuri bune se mai afla. Ei il canta pe Dumnezeu cum ar fi de-al lor. Nu au respec­tul celorlalti, de la Italia. Ruga lor nu este sfasietoare, e familiara. Credinta seamana cu otetul indoit cu apa. un fel de complicitate, dar asta-i face mai fericiti.

Princepele isi descheiase gulerul de sobol, in odaia plina de fum se aprinsesera de multa vreme focurile si se incalzea. Afara ploaia toca vremea nepasator.

- Cred ca am sa-sufar de saracia lor.

- Credinta si glasul nu li se pot lua. Cand bate vantul parca aud kinoorul ebreilor ce cantau in desert. Asta le-a dat Dumnezeu, vant si saracie

- Nu era harfa cu 24 de coarde din care strunea Regele David?

- Chiar asa, Doamne.

- Esti ciudat, Ioane. Nu ma mahni.

- Incerc.

- Sileste-te!

- Cate nu dorim si nimeni nu poate sa ne impiedice sa gresim

- Ce vezi inaintea mea?

- Domnie lunga, primejdioasa, o sa te coste, va trebui sa faci fantani din palmele tale.

- Ce intelegi prin cuvintele astea?

- Prognosticurile mele te vad ca pe un jefuitor.

- Urata vorba!

Ioan Valahul se uita afara prin ferestre. Ulitele Bucu­restilor erau pustii si pomii se desfrunzeau la apasarea ploii. Cadeau frunze ca niste esarfe negre, rau prevesti­toare.

- Ziua de azi e calaul zilei de ieri, dupa cum ziua de maine e calaul zilei de azi, fa ceva, Doamne, spre a-ti salva sufletul. ceea ce i-am rugat pe toti cei ce i-am slujit.

- Au fost multi?'

- Destui.

- Domnia in Tara Romaneasca mi s-a spus ca sea­mana cu parerile. Abia te obisnuiesti cu ea si vine capugiul.

- Fa-l sa intarzie.

- Cum?

- Cine stie! Legea voastra nu-i curata. Tot ce dis­truge tine in sine distrugerea. Au cazut capete, am vazut sange si mult au sunat aurul pren aceste odai. Dispret si mila, iata ce-a mai ramas de pe urma a tot ce-a fost

- Nu ma intrista, Ioane. Cine-si plateste slugile ca sa fie suparat?

- Iti sunt dator, trebue sa vorbesc asa. Tu imi lasi viata si vrei adevarul, dar acest adevar iti face frica, incearca sa nu te mai gandesti. Esti la mijlocul domniei, poate scapi, poate esti siret, poti fugi la vreme.

- Imi dai sfaturi?

- Nu.

- Atunci de ce nu m-ajuti?

- Steaua ta rataceste singura undeva. Citesc pe frun­tea ta un gand rau pentru mine. El sta insa departe, dar vremea il impinge spre fapta. Sa te las, Doamne, vorbele mele mai mult iti alunga somnul

Afara, in curtea palatului domnesc urlau saxonii de vanatoare, atunci adusi de un trimis, ce nu se obisnuisera cu zgarda, cu biciul si cu bucatile de carne cruda streina, ce li se arunca de dincolo de gratiile ce-i tineau inchisi. Princepele il lasa pe Ioan sa se duca si privi mai multa vreme prabusirea bustenilor in focul ce-i mistuia ca un cancer.

Evanghelina

Peste Bucuresti cadeau de trei zile amarnice ploi, insotite de tunete grozave. Gradinile lui joase si pline de frunzis fusesera pieptanate de un vant neostoit ce sosea cu o mare putere dinspre campiile arse pana atunci de soarele verii. Era intuneric inca de pe la pranz, nouri apasati stand deasupra turlelor de biserici si amenintand curtile pustii. Palatul parea parasit, arnautii de garda se ascunsesera in chioscuri si priveau la acea vanzoleala neagra de vazduh. Dincolo de perdelele ferestrelor doamnei Evanghelina ar­deau lumanari. Suvite sovaitoare de lumina tremurau la curentul coridoarelor de lemn. Un praf inabusitor astupa aerul ce nu mai umbla. Era naduf si frig in acelasi timp, bubuiturile neasteptate speriau caii din remize si ei ne­chezau pe neasteptate. Grajdarii suduiau de zor si-si faceau treaba in preajma lor, nu cumva sa se intample vreo pa­guba, pentru ca numai atat ar mai fi trebuit.

Era o vreme prielnica messerului, ce nu putea ierta Princepelui ca plecase cu Ioan Valahul, dupa cum iute aflase de la oamenii lui, ce repede si-i tocmise sa spioneze dupa putinta. Asa ca, prefacandu-se a fi foarte ocupat cu treburi intunecate, nu iesise doua zile din chilia de sub scari. Stia ca Evanghelina e singura si ca muierile din jur o vor plictisi cu soaptele lor si cu nesfarsitele trebi caznicesti. Dar nu se ivea, pandea numai nemiscat in fata cartilor sale legate in piele de capra, grele, unse parca cu untdelemn de masline, pline de peceti, figuri si semne cabalistice. Ottaviano tragea cu urechea, nadajduind ca femeia va veni singura si nu-l va chema. Nu intrase nici­odata aici, cuvioasa cum era si speriata de cele ce i se spuneau la ureche despre el. Dar tare ar fi vrut s-o atraga in cursa, sa-i arate ciudatele lui unelte. Numai de nu s-ar intoarce Princepele cu sluga lui credincioasa, sa-i dea peste cap urzelile, dar atata noroc tot ar fi trebuit sa aibe. Ploile nesfarsite ale zilei intunecate o scoteau din sarite pe mama Princepelui. Era obisnuita cu caldura inceputu­lui acesta de luna, cand se pregatea sa plece din Bucuresci si incepeau treburile marunte, ca uscarea asternuturilor la soare, aerisirea lor si golirea lazilor si strange­rea celor de trebuinta pentru o mai mare lipsa, ca mergea la Hurezi, pe la cule, sa se odihneasca, istovita dupa vremea intrigilor, a nesfarsitelor vorbe in soapte pe dupa perdele. In odaia ei, retrasa in cel mai indepartat colt al palatului, intrau pe rand, dupa o intocmita randuiala, curieri de la Stambul, negustori ce se prefaceau numai a vinde, dar care cumparau vorbe cu bani grei, oameni ce puteau fi gasiti prin preajma incaperilor Imperiale, in odaile de taina ale exaporitilor. Negotul acesta de stiri ii placea Evanghelinei, era puterea ei, si fiul sau pricepea ce lucru mare era sa afli dinainte ce venea. Anul acela se zvonea ca Sultanul cel batran era pe duca si puterea lui s-ar fi faramat in cateva saptamani, se pregateau alti dregatori sa urmeze celor vechi, si ea trimisese de pe acum darurile de cuviinta si mai ales acele cuvinte de credinta ce tineau in ele promisiuni grele. Trebuia a sti sa te misti in aceasta magma de pohte si sete de inavu­tire, pentru ca mai ales vremea de pace o tulbura mai mult pe Evanghelina decat razboaiele, ce-i drept mai pline de primejdii, dar oricum prevestitoare la timp a raului nevazut. Or, in astfel de zile neclare, numai credinta si mila lui Dumnezeu te mai puteau apara de cine stiece intriga si de cine stie ce bani, mai multi, dati undeva la vreme, ce aduceau sangeroase dobanzi. Acum, palatul era pustiu, fiul ei dus la Bistrita cu cine stie ce treburi incurcate.

Pe Ottaviano il astepta si ea, dar el parca murise, nu se ivea, nu-i auzea glasul dulce de adolescent obraznic, nu-i auzea poruncile rostite in italiana si apoi fosnetul de vestminte parca tarate dupa el. 'Ce-o fi facand?' O scor­monea o mare curiozitate si punea femeile de incredere sa cerceteze pe la usi "Nu se aude nimic', spuneau acestea. "Poate se roaga'' "Cine, diavolul? Diavolul nu se roaga!' Una mai indrazneata auzise ca facuse focuri mari in vatra lui, desi zapuseala verii si-a furtunii mira pe toata lumea. "O fi bolnav'. Cercetasera. Da de unde! Umbla in oalele lui de metale, iesea fumul ca iarna pe horn. Cine stie ce dracarii se ascundeau. "Imi da foc palatului', gandise Evanghelina si mai curioasa, si mai gata sa-i trimita vorba sa-l cheme. Ultima oara vorbisera aproape un ceas in iatacul ei plin de tetrapoade. Messerul cercetase cu curio­zitate icoanele pe sticla, pictate de mana rafinata si naiva, spunand admirativ:

- Vreun pictor de la Firenze ce se afla in exil pe aicea?

- Da de unde, taranii! Sunt cumparate in targ la Malaesti. Uite ce oale fac si-i intinsese un minunat urcior cu ape negre si rosii, cu unde verzui ca smaltul de la Bizant.

- Nu-mi vine a crede.

- Ba da, prostii acestia le fac si le dau pe nemica. N-au ce manca. Mai degraba stau cu picioarele in lut si mesteresc cu degete dibace la aceste oale.

Messerul cercetase indelung icoanele si voise a sti tehnica investirii pe sticla a acelor imagini.

- Nu cunosc, e o taina a lor. Le ard cu flacarile vapselelor, cine stie, sau le intocmesc pe dos

- Si acesta cine ar fi? intrebase prins de curiozitate messerul, contempland un car al Sfantului Ilie, cu roti butucanoase, tras de patru cai cu priviri de copil. Poate Apollo?

- Da de unde! zambise femeia. Au un sfant al ploilor, cel ce trazneste cu un bici de foc

- Minune! spusese barbatul, privind spitele naive ce straluceau in putina lumina a odaii. Si caii parca-s ingerii lui Botticelli

Pe urma Evanghelina ii vazuse cartea de sub brat, roasa pe la margeni, grea ca plumbul.

- Ce citeai?

- Multe, Doamna, fie ca umbra Stralucirii Tale sa nu se micsoreze niciodata

Formula persiana ii placuse inaltei femei.

- Nu-mi spui si mie cate ceva? Odinioara aveam timp sa citesc dar acum, nu. Ma sugruma grijile si necazurile si mi-au slabit si vederile.

- Daca aveti rabdare si nu o sa va supar, sa va citesc cateva pagini

- Nu poti a mi le povesti? Nu mai am rabdare

- Cum nu

Dibaciul tanar era pregatit pentru toate lucrurile, asa ca isi ceru permisiunea sa se aseze pe un scaun din preajma Evanghelinei si cu cuvinte mestesugite incercase sa-i tina atentia treaza. Ii vorbi despre insusirile domni­torilor de la adevaratele curti princiare si deplanse ab­senta prin aceste locuri a unei nobilimi adevarate, ca­pabile sa dea stralucire Palatului ei.

- Iar imi spui lucrurile astea. De unde s-o scoatem, messer Ottaviano? se mirase batrana. Nu vezi ce boeri am? Non creder sopra il tetto. Si ce-ar trebui sa fie aceasta nobilime, daca-mi dai voie? Sau mai bine spus, cum ar trebui sa fie?

Messerul deschisese cartea lui Baldesar Castiglione si-i citise cu o evlavie jucata:

Nobilul trebue sa fie di generosa famiglia

- Ha, ha, ha, rasese batrana. Cine, boer Belivaca? Boer Hrisanti? Boer Tranulis? Astia au jupuit boi in targuri si s-au cununat cu muieri zdrahoane. Nice pulpa de gasca nu stiu a duce la gura

- Sa aiba una bella forma di volto e di persona, citise mai departe, neturburat messerul

- Strasnic! Una bella forma di volto e di persona Cine? Cazaturile lor de neveste care se insotesc cu tiganii prin umblatoare?

Radea de se cutremurau boltile si sanii ei mari cadeau ca niste saci plini sub vestmintele bogate. Era inalta, caloasa, cat un cazac, se tinea dreapta si dispretul tasnea din ea ca din sadruanele de langa Güzel-capù.

- sa fie virili, nu efeminati, sa caute sa nu arate le pici lascive e disoneste femine del mondo

Evanghelinei i se speriase somnul ce o cuprinsese la in­ceputul acelei convorbiri. Radea de se prapadea spre dezolarea messerului.

- Si mai ce?

- Sa stie dantul cel mai ales. Sa lupte de pe cal si de pe jos, sa arunce cu lancea si cu sulita, sa inoate si sa zvarle cu bile

Ajunsa aici Evanghelina se lovise cu palmele peste poale ca o femeie de rand, intr-atata nu se mai putea stapani:

- Cine? Sandaliii nostri de boeri care abia isi taraie bucile pe salile palatului meu? Astia, indopati ca gansacii, ce nu stiu macar a-si plimba hainele, daramite sa spuna vorbe alese? Unde te crezi, messer Ottaviano? La Flo­renta? La Mantova? Toti boerii mei au fost negustori de placinte la Stambul si au crestetul capului tocit de greutatea tavilor pe care le carau. Boerii mei sunt neste scursori, nu alta ceva

- Uita sublima doamna ca si trandava noblete napo­litana sub care pute locul a facut afaceri si iat-o astazi. Dante, in Convivio, atribue nobletea superioritatii morale si intelectuale

Femeia il oprise cu gestul sau autoritar, atat de cu­noscut, repezindu-si palmele grele de grajdar spre chipul celui din fata sa:

- Nu cred intr-o astfel de noblete, parca am mai vor­bit noi. Ea nu are radacini aici. Tu esti un copil, dragul meu. Visezi palate acolo unde monumentul sare in ochi ca un lucru necurat. Vrei giostri si turniruri intr-un loc unde nu exista decat doua ocupatii de baza: intriga si numararea paralelor. Vrei intermezzi si moresche intr-un loc unde se mananca in fiecare zi panem doloris. Pe pamantul acesta se traeste mai bine din slujbele de inmormantare decat din binecuvantarile nuntilor. Mai bine citeste altceva

- Sa ne intoarcem la ce spune magnificul Giuliano despre femei

- O, messer Ottaviano, mi se pare ca vrei sa ma lingu­sesti

- Da de unde, inaltata Doamna

Inchisese cartea lui grea si o asezase pe un tetrapod sub lumanarile aprinse. Vorbea acum cu ochii lasati, ferindu-si privirile de cautatura ei barbateasca ce-l facea sa se balbaie, si nu numai pre el.

- Dorina di palazzo trebue sa fie de neam bun, ca Voi, cinstita, fara mandrie, fara sa cunoasca invidia, sa fie in stare sa vorbeasca placut despre oricine si despre orice, sa nu fie libera in purtari, nici la vorbe, nici prea austera, nici afectata. Trebue sa fie frumoasa, prudenta, sa nu lase prilej de nici o banuiala. Ei, acestei femei, nu i se potriveste virilitatea, cat la dolcezza feminile, fragezimea, delicatetea. Ea picteaza si face muzica, converseaza, e discreta si modesta, ea discuta, nu vorbeste

Evanghelina rupsese iar vorba curgatoare a messerului cu un mare hohot de ras, aproape grosolan.

- Toate acestea erau bune pe vremea Beatricei d'Este, dar aici? Ce naiv esti, Ottaviano! Zece ani n-am scos hangerul de la sold si-am trait calare, dormind ca seimenii in sa. Aveam otrava in san si daca vrei a sti m-am culcat si cu randasii de la Techiè, numai ca sa iau puterea pentru fiul meu. Visam sa-l vad Domn in Kara-Valahia si pentru asta m-am umilit cum nice nu-ti inchipui. M-au batjocorit toti, de la miralemul ce pazea cele sase tuiuri ale Inaltului Sultan, pana la portarul hazinelei imparatesti. Toti m-au spurcat cu pohtele lor, cine a vrut si cine n-a vrut, dar nu simteam nimic, pentru ca puternic este numai acela care are un singur gand: sa-si vada terminate trebile lui, pentru care s-a nascut. Am vrut sa ajung aici si-am ajuns! Dant, conversatie, auzi? O femeie ca mine discuta, nu vorbeste! Nu, aici, eu nu am discutat niciodata, eu am poruncit, sa stii! Vorba mea a fost cel mai adesea biciul!

Si cum nu erau sa se pandeasca si sa se astepte unul pre celalalt astfel de oameni cum erau Evanghelina si messerul Ottaviano?

A treia zi, cand ploile cele mari ce se abatusera asuprii Bucurescilor devenira si mai apasate si peste oras cadeau fulgere grele, albastre, despicand copaci si arzand case, el ii auzi pasii grei pe coridoare. Venea ca dintr-un mormant.

Messerul apuca repede harfa de lemn si-i smuci coardele uscate. Boltile palatului rasunara de o muzica nemaiauzita, rara, delicata, cum ar fi cantat din instrumen­tele lor celeste heruvimii. In chilia lui Ottaviano duduiau focurile ca la Craciun, era o caldura lesinatoare ce incal­zise peretii din jur.

"Ardem!' gandea speriata femeia in vreme ce se apro­pia. "Vrajitorul fabrica aur!' Lacomia amestecata cu spaima ii grabea pasii. "E omul care mi-ar trebui!' hotari in acea clipa. Vechea spaima ce o simtise fata de el crescuse. Isi aminti ziua aceea cand ii varase mana in par si simtise ca e al ei, cu totul, cu tineretea, cu naivitatea nesfarsita a privirii si cu ce avea diavolesc in el.

Ajunsese in fata usii. Se auzeau focurile si coardele vechi ale harfei, ciupite cu stiinta. O dulce vibrare imblanzea auzul ei batran. Messerul o simtise demult pandindu-l de dincolo de lemnul prins in cuie de fier. Canta acum in latineste.

Evanghelina batu. Ii era frica.

- Cine e? se prefacu el cu o voce departata si rece, ca in transa.

- Eu

- Si ce cauti?

Femeia nu stiu ce sa-i raspunda. Lucrurile se rasturnasera. El putea spune ca nu vrea s-o primeasca si ea acest lucru nu-l putea rabda.

- Stau singura in palat si mi-e frica de ploaie

- Iara eu am treaba. Vino mai tarziu. Imi stingi focu­rile si atunci totul e pierdut

- Vreau sa intru

Intrase fara sa mai astepte nici o incuviintare. Inchi­sese iute usa, ca nici un fir de aer sa nu turbure focurile lui vrajitoresti. Messerul nici n-o privise. Avea ochii atintiti spre cuptorul lui in care piereau busteni, aruncand falii de lumina pe peretii innegriti. Un fluture mare, vanessa levana, cine stie cum ratacit si inviat de caldura, zbura in cercurile rubinii cautand o iesire. Ferestruica mica a chiliei arata numai un intuneric nefiresc ce stapanea afara. In curtile din dos ale palatului se rupeau copacii la vant. Tuna si odaia neagra, mirosind a ranced, se vazu dintr-o data parca uriasa in acea bezna despuiata si neasteptata. Cranii si amulete, inele, sfere armilare, scaune joase si creuzete vegheau in jurul cuptorului spagiric care mesteca nepasator lemnele. O oala grea cu plumb fierbea sub niste pirostrii. Messerul era parca hip­notizat de flacarile uriase ale focului. Acum nu mai canta din gura. Ciupea coardele vechi si rostea ca intr-o incantatie patru nume ale diavolului: Barron! Satan! Belial! Belzebuth!

Femeia vru sa fuga sau sa-si iaca cruce, dar mana lui o prinse si o tinu pe loc.

- Nu trebue sa iesi!

Ii poruncea.

Evanghelina privi in jur la lucrurile raspandite pe podele si pe micile rafturi: lemn de gaiac, de unde adus? uscat ca smochina, maimute mici impaiate, cercei uriasi de fier, cu pietre albastre de sticla ieftina sau cine stie, tabletele de magnanimitate gasite la orice alchimist, dar astia murisera de mult prin Evropa, ce cauta atunci inviatul aici? basici de peste, uscate, uleioase, galbene, vechi, pline cu un lichid ce semana a sange si trebuia sa fie sange si anume sange de om, salsiphis de Spania, apa virginala si extract de mirt, mostenit de la marchizul de Sade, cum ii marturisi mai tarziu, uluind-o cu totul, pentru ca daca nu era nebun, era vrajitor, numarul 9, copiat si impartit, adica rasturnat, taiat ca o vita, numa­rul sacru al vechilor temple izraelite, iarba morsus diaboli, tocata intr-un borcan, despre care stia de la alti vraci ca ajuta la jocul de carti, reptile necunoscute ascunzand sufletul nobil al Marelui Proscris, broaste moarte tinute intr-un spirt putred, pisici si cocosi, cu priviri fixe, traind parca halucinant, nemiscate, cadavre, simulacre, calote de plumb, bucati de postav rosu; cutite, bucati de sticla informe, efigii de oameni ucisi poate sau pe cale de a fi ucisi si planse scrise cu numele Necunoscutului: Alif, Lafeil, Zazahit, Mei, Meltat, Lenata, Leutace, schite in carbune a unor fiinte ce aveau cap de crocodil sau de lup, barbati cu teasta intoarsa spre spate si cu maini in locul picioarelor, mere renete, ciudat conservate, rosii in mod nefiresc, ca si cand in miezul lor ar fi ars un foc launtric, talismane de iarba hermafrodita; vervena, eitriodora, re­licve si cuminecaturi negre, un fel de paine mucegaita, carti intr-o dezordine satanica, legate cu snururi, deschise si alte planse cu casele lunii si ale soarelui, cu stelele dominatoare si semnele planetilor in incifrata lor taina.

- Sezi, ii spuse messerul.

Terminase invocatia si ciupea distrat coardele harfei. Femeia privea fascinata in jur.

- Saturn in forme familiare, zise vrajitorul.

Era lung, gracil, parca in furii, cu patru obrazuri, unul in fata, altul in spate, acolo unde ar fi trebuit sa-i fie ceafa, amandoua cu un cioc de fier, celelalte obraze stand unul la genunchiul drept, altul la genunchiul stang, masti intunecate, nestralucitoare. In jur, ca pe o carte de joc ipostazele lui: porcul, un rege barbos, un dragon, o bufnita.

Messerul ridica de pe podelele murdare o alta planse, grea, uleioasa. Lasase harfa si-acum se auzeau focurile cele mari ale cuptorului.

- Jupiter! zise. sangvinic, se agita oribil in furtuni, e certaret, desi are vorba mangaietoare si graeste dulce. Privirea lui e de culoarea fierului iar miscarea sa e ful­gerul si tunetul Auzi-l!

Afara coborau cerurile peste Bucuresci si totul era apasat de o iute intetita furtuna.

- Ipostazele lui sunt un rege cu sulita, un adolescent cu cununa, un taur, un cerb, un paon, un tufis. Imbraca­mintea e azurie cum e cerul la avril

Avea vorba ca mierea, era primejdios, era destrabalat, cersea, voia, putea.

Apoi ii arata pe Marte al Zodiacului, lung, diform, roscat, cu coarne de cerb si unghii de grifon.

- Muge ca taurul, spuse rece, este elanul focului. Ipos­tazele lui sunt calul, cerbul, un rege ce fugareste un lup.

- Destul! ingana femeia.

- Ti-e frica?

O tutuia, dar ea nu baga de seama.

Nu, dar nu mai vreau a stire

- Sa-i spui fiului tau ce-ai vazut cand pleci de-aici.

Pe urma ridica o alta planse.

- Spiritele Soarelui. Culoarea lor e sangele amestecat cu aurul. Semnul lor: daca-l rostesti te acopera sudoarea Un rege calare pe un leu. O regina cu un scep­tru, o pasare, o roata

Toate aveau un farmec diavolesc caruia nu-i putea re­zista, se uita plina de o sete ciudata, de o curiozitate bolnava.

- Infatiserile lui Venus, mai zise messerul si ridica iar o planse. Culoarea este verde, alba. Ipostazele: un rege calare pe o camila, o fata goala, iata-i semnul virginal, un triunghi, din care se poate bea apa.

Zambi, avea gura roasa de viciu. Continua dupa aceea indiferent:

- Mai sunt si alte ipostaze: o capra, un porumbel, o floare, iarba iarba pe care calcam. Iti dai seama, Doamna, calcam pe femei tinere

"E nebun, curat nebun' gandea Evanghelina, dar spaima o tinea pe loc. Spaima si acel molcom fasait al focului.

- Mercur care e umed, rece, frumos, elocvent, afabil, un soldat inarmat.

Soldatul parea transparent, armele stateau in el, cres­cute ca ramul dintr-un pom. Inainta pe un nor de argint.

- Daca-l invoci, te apuca spaima! adauga messerul.

Si duse un deget la gura ca sa sporeasca aceasta mar­turie.

Ipostazele lui erau un rege calarind un urs, un ado­lescent fara sex, un caine, un sfinx

- Luna

Plansa era rece, tenebroasa. Infatisa un corp mare, larg, flegmatic. Dinlauntrul lui iesea un personaj chel ,cu dinti de mistret.

- Seamana cu o ploaie pe mare, spuse messerul, dar Evanghelina nu intelegea nimic. Ipostazele ei: regele sagetator calare pe o caprioara, un copil, o vaca, o oaie, o scolopehdra

- Destul! repeta infricosata femeia.

Messerul iesise parca din transa. Se ridica si-i turna un lichid incolor intr-un pahar mic de lut.

- Bea!

Bau.

- Are numai culoarea aquei toffana, dar e un rachiu

Sangele ii rosi obrajii. "Acest om trebue ori indepartat, ori ucis. El o sa-l vrajeasca pe fiul meu, o sa-l minta, pentru ca tot ce este aici e minciuna. Dar ce e diavolesc in om, totdeauna reu­seste sa faca raul. Si raul trebue indepartat de la el. Cine sa-l ucida? Daca avea darul divinatiei? Daca stia sa-si ghiceasca singur sfarsitul?'

- Ai sa-i spui fiului tau, pe care acum il temi? in­treba el cu o privire turbure.

"M-a citit!' gandi.

- Ce sa-i spun?

- Ca sunt mai puternic decat astrologul lui, Ioan.

- Cine stie!

Asta il infurie pe messer, dar se stapani. Lua harfa iar si ii ciupi coardele, absent, dus in alte locuri.

- Ce faci? Nu trebue sa plec? intreba femeia.

- De ce sa pleci?

- Nu te incurc?

- Da de unde! Imblanzesc focul. El tot n-o sa-mi dea ce-mi trebue

- Poate eu, impura cum sunt, am stricat totul

- Ramai! zise Ottaviano, privind flacarile. Deocam­data, incerc mica lucrare: vreau sa fac argint. N-o sa reusesc acum, dar poate alta data. Tu nici nu-mi ajuti, nici nu-mi faci rau.

- De ce canti?

- Focul are nevoie de armonie, el este o fiinta vie. Vorbeste, nu auzi? Uite, am aici desenat ceea ce incearca sa desavarseasca creuzetul meu care arde de trei zile

- Vrei sa spui ca nu ai dormit, ca ai pazit focul?

- Nu se vede?

Nu arata ostenit, dar obrazul lui era de ceara, o ceara galbena, transparenta. "Ah, daca n-as fi batrana, dusa, pierduta, putreda pe dinauntru, cu moartea-n mine, ce i-as face acestui tanar!' Isi aminti de cei pe care-i otra­vise ca sa nu se mai laude, la fel de tineri si nerusinati, crezand ca totul li se cuvine, cu splendida lor inconstienta, cu acea insolenta ce trebuia pedepsita! Cum beau din paharul de argint si pe urma o priveau mirati si in apele ochilor lor crestea spaima ca un val, mai intai o uimire, apoi o revolta, pe urma un protest si in cele din urma ura care o facea sa mai aibe un spasm lung, sugrumat de placere, simtind cum din ea rabufneste o foame ne­miloasa si o durere ca nu poate sa il mai stie viu inca inaintea-i pe cel dat pierzarii. Fusesera cativa carati pe nasalii de slugi, acoperiti cu crengi de cais inflorit, cu inelele ei in degete, vegheate de devotati ca sa moara in pamant odata cu trupul si cu dragostea, cu taina lor im­preuna, acum numai niste schelete in care traisera viermii o vreme, muscand din carnea aceea ce asudase, ce tipase, ce lasase din ea o virginala vitalitate.

Messerul ii arata Conjunctia metalelor din triada ele­mentara: sulful, mercurul si sarea, un rege si cu o regina impreunati indecent, in pozitii traditionale, ceva neru­sinat, dar pur pentru ca vorbea despre sublimarea, metale­lor si ea reprezentata printr-o pasare sburand.

- Mercurul, zis Nebunul, zis Sarpele, zis Marea lanterna, Pelerinul, Spada, Hermina si Cerbul la un loc cel ce devine prin putrefactie Corbul, Sicriul, Craniul si Culoarea neagra a pamantului

Hartia cazu grea la picioarele lor.

'Trebue dat pa mina unor conjurati, trebue sa gasesc niste scelerati, niste sicari sa-l dau mortii, e prea puternic pentru ca are farmec' Si o atractie veche, repetata, urca in sangele ei. Ar fi vrut sa-l atinga, dar un sentiment uitat din copilarie, rusinea, o opri pe neasteptate.

- Iata cele patru simboluri fundamentale: Pecetea lui Solomon, sarpele Uroboros, Caduceul lui Hermes si Oul filozofic Le stiai?

De unde sa le stie? Ea numarase toata viata, furase cu stiinta de la altii, nu avea vreme de semnele hermetice.

Plansele iar se ridicati de pe podele culese de mana lui subtire si fragila, usoara ca un pahar.

- Pecetea lui Solomon e steaua cu sapte colturi, simbolizand cele 7 metale din care numai doua sunt no­bile aurul si argintul Sarpele Uroboros este semnul unitatii cosmice, el exprima eternitatea pentru ca nu are nici inceput, nici sfarsit. Pricepi ceva?

Iar o tutuia ca pe o femeie de rand, dar Evangholina nu spunea nimic.

- De ce vrei sa aflu toate astea?

- Ca sa le povestesti fiului tau ce trebue sa ma asculte

- De ce trebue sa te asculte?

- Pentru ca sunt trimis.

- Cine te-a trimis? mai intreba Evanghelina aproape fara vointa.

- Cine stie

Pe urma iar ridica o planse de pe podele. Focul ii facea somn femeii.

- Semnul lui Hermes, el voeste a impaca principiile contrare: umidul cu uscatul, caldul cu recele, sulful cu mercurul. Umbla prin lume ca androgin. Intelegi?

- Nu este nevoie sa inteleg. Imi faci frica.

Messerul rase.

- Doar ma joc cu tine, vreau sa te ametesc cu vorbe. Nu stiu nimic. Esti proasta ca o taranca din Piemont. Te superi?

Nu se supara. O vrajeau ochii lui si lumina fanatica a inelului din degetul aratator. Ii arata iar:

- Oul filozofic care inchide toate lucrurile. El aduna toate elementele vitale. Aici stau animale si oameni in ceea ce prietenii mei numeau compostul

- Cine sunt prietenii tai?

Messerul lasa grelele hartii si se mira:

- Cum, nu-i stiai? Lucifer, Baal, Moloch, Heliogabal, cel ce s-a casatorit la Cartagina cu Soarele. Ti-am spus doar ca am mai trait si tu nu ma crezi. Ma numesc Gilles de Rais, Ferdinand de Cordova, Jean Marie Filelfe, Georgias de Leontioum, Jerôme Balbi si Jaques Bonnaventura, Hepburne de Scotia

Evanghelina se ridica pe neasteptate si cu un ultim zvacnet de vointa ajunse linga usa grea de stejar.

- Fug, blestematule!

- Fugi, dar spune-i!

- Pe rug ai sa mori, ca Savonarola

- N-o sa fie timp! Ma vor ucide si ma vor rusina, o stiu de mult, dar lui spune-i ca sunt puternic. Sa vina singur cand s-o intoarce la mine, altfel, o sa-l aduc cu harfa aceasta Sunetele ei chiama cele 26 de lumini ale lunii si voi nu stiti. Nu va impotriviti, nici tu, nici el. Nu aveti nici o putere

- Esti diavolul!

Messerul n-o asculta. Borborosea acum pe latineste:

- Hostiles linguas, inimicaque vinximus ora!

Evanghelina reusi cu greu sa deschida usa si abia cand ajunse in iatacul sau plin de lumanari aprinse auzi furtuna apasand palatul cu valul ei de apa. Se inchina iute si cazu in fata icoanelor.

- Hristoase, Dumnezeul nostru, tu mi-ai varat pe Satan in casa, alunga-l!

Nu-i raspunse nimeni. Numai afara tuna ca intr-un desert, departat si trist

La Bistrita

Drumul fusese greu, catre munti sleaurile erau carate de apa, furtuna trecuse pe aici mai devreme, lovind potecile si risipindu-le. Caii, sase cati erau cu totii, schim­bati mereu, la popasuri urcau greu. Pamantul argilos intr-un loc, rosu ca sangele, ingropa butucul rotilor si trebuia pus lantul. Sta deasupra si un cer mohorat. Ploile izbucneau cand si cand ca sa umple matcile raurilor repezi ce se napusteau in bulboane, ducand grohotisul si umpland vaile, cu pomi rupti si ei, impinsi la vale de furtuna.

- Amarnica vreme! oftase Ioan, privind la chipul posomorat al Princepelui.

Celalalt nu raspunsese, privise numai afara, la latu­rasii ce puneau umerii la arcurile caratei domnesti s-o scoata din cele noroaie. Tiganii nadusisera, erau numai apa, strigau si pocneau din bice, dar animalele, cu toata amarnica porunceala, abia dovedeau. Suduielile si zgo­motul il iritau pe Princepe. Nu spunea nimic, isi strangea mai bine blana de sart in jurul gatului si se mai uita la chipul proaspat, neostenit de drum, al celuilalt. Pe la pranz, batranul scosese o legatura, ascunsa cine stie unde sub lada pe care sedea si o desfacuse. Se ivisera o bucata de branza, alba si mustoasa, cu samburi negri in ea si o ceapa mare cat pumnul pe care astrologul o privise cateva clipe cu sfintenie, cum te-ai uita la o candela sau la cine stie ce lucru bisericesc.

- Manca Maria Ta cu mine? imi face cinstea? Hrana proaspata, atat de neasteptata, scoasa dintr-un invelis curat de panza, dupa obiceiul taranesc, ii facea pofta Princepelui, dar invatase a se stapanire. Nici nu clipi, spunand ceva ce semana cu un "multumesc', greu de inteles.

Dupa ce-si facu o cruce mare, gospodareasca, Ioan sparse cu pumnul ceapa de apa care odata iuti aerul caratei.

- Sa caut si oleaca de paine, mai zise astrologul si iar dibui pe undeva pe sub el, in lada scurta de lemn.

Scoase o lipie galbena, ca de ceara, moale si gustoasa, pe care o rupse in doua, intinzandu-i inaltului om partea lui.

- Ia, Doamne, sa primeasca sufletul si sa se bucure inema

La vremea asta ar fi trebuit sa guste niscai lofari sau pasiruga, gandi Princepele, din cele adunate in cosul de trebuinta, la coada trasurii celei mari, dar nu ceru nimic, voi sa-si inchipuie cum ii va fi vreodata, daca, Doamne fereste, o sa apuce greaua poteca a amarului, pe care inca tot s-ar mai afla cate un prietin.

Branza avea un gust neasemuit, era proaspata, de parca atunci ar fi inghetat laptele si-ar fi nascut-o. Si ceapa se inmuia in gingii, cu un iz de mar rar, curat.

- Ma bucur, Maria Ta, ca-ti place, spuse celalalt, mestecand cuviincios ca sa nu faca zgomot.

Princepele il privi mai bine. Avea o fata ca perga­mentul, bine intinsa de vanturile de dimineata. Nu arata varsta ce va fi avut-o si pe obrazul luat bine in brici se iveau vinisoare rosii.

- Nu ai neste vin sau sa opresc carata, sa cer slugi­lor? intreba Princepele.

- Daca simteste Maria Ta nevoia, da. Cat pentru mine, nu e trebuinta. Si-apoi inteleptul spune: nice o picatura de vin inaintea amurgitului soarelui. Daca sezi la masa nu este lege sa judeci, nice sa daruiesti, iar daca te ia beutura pre dinainte, nice sa daruiesti, nice sa urgisesti. Si ce-i mai bun decat mintea de seara a omului, cand lucrurile se aseaza si altfel vede cu ochiul mintii?

Princepele tacu. Limbajul acesta care amesteca cuvin­tele proorocilor cu sfaturile unui invatat Domnitor ii placea, dar nu o spuse.

- Si astfeliu traesti domnia ta in fiecare zi? intreba in cele din urma.

- Numai cand nu postesc, raspunse celalalt repede, fara sa se gandeasca la altceva.

- Amarnica credinta!

- Nu e credinta, Doamne, este datoria catre saracia noastra. Omul tare mai doreste sa ia totul de la albina si de la pamant si de la viile ce cu mana sa le pune. Dar ce-i asta? Unii s-au hranit numai cu vazduh si-au fost mai fericiti

Princepele gusta inca din coltucul de paine, bine pra­jita, intr-un cuptor de tara.

- Nice bucatarii mei ce mult ii mai platesc nu fac o paine mai buna

- Mana muierii mele e sfanta, rase usurel Ioan, privindu-l si el abia atunci pe Princepe.

Isi trase mai bine lunga-i camese alba, de in, spalata cu o zi inainte peste care purta un mundir cu altite negre, sa-i tina de frig. Avea picioarele goale, dar nu simtea racoarea muntilor ce se ivisera aproape, negurosi, cu paduri nestrabatute parca de picior omenesc, aruncand o respiratie neagra intr-a-coace. Talpile erau ocrotite nu de opinci, cum se incaltau cei de pe aici, ci de un fel de sandale cu talpoaie de lemn, greoaie, legate cu tinte si piele scorojita. "Duc cu mine un sfant in carata, dar sfintii te judeca nu dupa purtarile tale, ci dupa ale lor!' Si asta nu-i placea: sa i se impotriveasca cineva, fie chiar in gand.

Surugiii scoasera trasura la drum bun si chiuiau. Alaturi seimenii de garda galopau nepasatori. Acum poteca era tare, plina de pietre. Din copitele cailor ieseau scantei.

- Cand crezi ca ajungem? mai intreba Princepele, in timp ce celalalt isi scutura firimiturile din poale, dupa care iar facu o cruce mare.

- Acus, acus Dar nu ti-e foame, Maria,Ta? ca stomahul nostru e cat al greerilor, pe cand Inaltimea Voastra e obisnuita cu alte bunatati

- Nu mai mi-e foame, Ioane, desi aerul e tare. O sa ne ospatam deseara daca o sa-mi ingadui sa te chem la masa mea

- Cum nu? Dorinta Mariei Tale este porunca pentru mine. Si fara slugi ce fel de Domn te vei afla?

Avea o gura parfumata, cuvintele alunecau ca uleiul.

Princepele tacu si privi vaile salbatice de-a dreapta si de-a stanga. Drumul iar se strica, era stramt si plin de pericolon, dar se bizuia pe robii tigani care faceau gura si indemnau caii ca pe hipodrom la Bizant, in vremuri stralucite:

- Haide, hii, haide, baieti! Haide, ca va dau o banita de orz deseara, sa va umpleti, sa va tina, ca v-o fi! Asa, calutilor, asa, na, tu, stanguletule, na, tu, laturasule! Nu ma supara ca ma dau jos la tine si-ti scot matele!

Vorbeau cu animalele intr-un fel familiar pe care Princepele nu-l intelegea in ruptul capului. Ce aveau oamenii astia comun cu tot ce-i inconjura, fie ca era frunza, fie ca era vita, de prasit sau de munca? rosteau o limba la fel ca a necuvantatoarelor, ce numai priveau si intelegeau, primind si bataia si sudalma.

De sus cadeau bucati de stanca. Bura era rece. Brazii batrani opreau putina lumina.

- De ce s-au intemeiat domnitorii vostri in locuri atat de indepartate, Ioane?

Batranul isi netezi camasa de in si isi privi genunchii uriasi ce ieseau din cutele ei.

- Si pasarea cauta un adapost sigur. Domnii nostri nu au stat numai in lumina. Unii au domnit tot calare, pe la granite, n-au stiut ce e hodina. Hodina lor era sa ridice biserici in cinstea mortii ce trecuse si in tampinarea celei ce venea peste un repede timp

- Bine, inteleptule

Princepele isi mangaia cu palmele diba cusuta cu aur si privea turlele manastirii ce se ivisera inainte-le.

- Salbatic loc! Cine au ctitorit-o?

- Banul Barbu Basaraba. Intai au stat besearica intr-o pestera, ascunsa privirilor celor rele. Aice au lacuit Banul Basaraba pana la moarte intr-o dulce schivnicie, dupa numele sau monahicesc Pahomie, ce au adus moas­tele Sfantului Crigorie Decapolitul, intreg, cu tot trupul, ce pana si astazi sta in manastirea Bistritei in cosciug de argint Mai tarziu, Mihnea Voda o au prigonit-o pre ea ca pe o muiere.

- De ce? intreba Princepele.

- Cine stie! Nazuri domnesti.

Trecura o punte de lemn si caii mai intai se opintira cu frica, privind adancurile de dedesubt. De sus se cascau asupra-le guri negre de stanca. Un muschi vechi de cand lumea sticlea magic, ca un geam. La nechezatul arma­sarilor o ceata neagra de lilieci intuneca ceea ce nu mai era intunecatul cer. Pe rape curgea beteala unor rauri salbatice, cazand cu zgomote mari.

- Mai sunt aice epitrahilele vechi de care mi-au vorbit slugile?

- Sunt. Doamne. O sa le vezi, calugarii abia asteapta a le aratare. Sunt si covoare venetiene, epitafuri de la tarul Moscovei, Godunof, policandele si medalioane

- Aud ca aveti si minee si ceasloave ce pe mine tare ma starnesc a le vedea.

Cum nu? Aice au stat invatati ce s-ar bucura a sti ca li se pretaluie munca. Sunt si pravili canonice, e si un exemplar al Mineilor elinesti de la 1630, al lui Brancoveanu, sunt psaltiri, vieti de sfinti si cartile dog­matice ale parintilor nostri bisericesti.

Sosisera. Curtea plina de bolovani rasuna de opritul scurt al cailor in fata intrarilor calugaresti, putrede de ploi sub sita veche. Prin pavelatia alba iesise o iarba deasa si groasa, verde, verde, ce vatuia pasii. Princepele fu intampinat de staret, un batran cu barba colilie, cu ochi ca alga si maini tremuratoare. Tinea intre degete matanii de la Athos si-l binecuvanta pe Domnitor dupa obiceiul locului, apoi ii saruta dreapta. In spate, un palc negru de ieromonahi asteptau cu capetele plecate.

I se dadu paine si sare din care gusta fara sila si il poftira in camarile de oaspeti unde astepta o masa intinsa. Un calugar ii asternu un prosop de amici si ii turna apa dintr-un vas de arama. Mirosea a frunza de nuc, proaspat rupta, de undeva sosea seara de vara, plina de ploaie si umezeala. Pe lavite atarnau grele velinte si mite de oaie cu firul lung si drept. Princepele isi spala obrazul si maini le si se aseza greoi. Ioan astepta langa usa cu ieromonahii.

- Vrea Maria Ta sa se odihneasca, ca noi ne ducem.

Se aprindeau opaite si lumanarile de ceara scumpa se incalzira parca de frumoasa stralucire.

- Sezi, Ioane. Placut loc

Batranul statu. Se adusera mai intai pastravi, apoi gasca in aspic, rece, si un ghiveci manastiresc ca un pie­tris. Pestii se rupeau singuri in mana, aveau oase delicate, albe, minerale. Princepele manca cu pofta. Staretul sta in picioare si se uita. Domnul ii facu un semn cu mana.

Se aseza si acela.

- Sa ierte Maria Sa saracia noastra, zise.

- Mai vin, zambi Princepele spre bucuria celor din jur. Aud ca tineti comori ce-ar mangaia privirile mele.

- Maine dupa slujba de dimineata, de-ar da Domnul Dumnezeu si un sfantulet de soare, sa va aratam vistieria si odoarele

- Bine, Sfinte Parinte, abia astept

- Sunt facute din maini tinoase, ce au putrezitu, dar de aceea-s si mai frumoase

- Mi-au vorbit pe drum invatatul Ioan

- El ne iubeste, Maria Ta, in toata silnicia si netraiul nostru

Vinul gros, negru, tras din bardace de plop, se zidea pe dinauntru. Marele om simtea ca e cuprins de buna­vointa. Terminase cu gustatul pastravilor, apucase sa incerce ghiveciul cu un gust parsiv de leustean si de tarhon, cu amestecuri ciudate de piper si ananas, dupa moda greceasca, telina si cartofi si o mazare dulce, tintita in otet mai multa vreme. Ioan mai ca nu gustase, il bucura placerea Princepelui, precum si pe staret.

- Si care-i numele tau? il intreba in cele din urma Domnitorul, ca am uitat a te intrebare.

- Nicodim, Stralucirea Voastra.

Sta in picioare cu un urcior din care mai turna galgaitorul vin ce povestea nu alta, cu sangele lui gros, ivit din linuri necunoscute.

- Are Sfintia Ta vreo durere, ceva?

- Ar fi multe de spus, dar nu vreau sa fac turburare mesii

- Bine, ingadui Princepele caruia nu-i placea sa asculte parele si le lasa pe seama oamenilor lui de cre­dinta, usurat dintr-o data, parandu-i-se si mai buna gasca in aspic pe care cu degetele o ridica, sfasiind-o in dintii puternici.

Un calugar nevazut pana atunci citea inganat din Psaltiri, pe slavoneste. Avea o barba galbina, bine piep­tanata, era frumos, parea tanar, ii plangeai de mila ca sta in aceasta singuratate.

- Ce citeste? il intreba pe staret.

- Isi face slujba

- Frumoasa carte, ceru Princepele cu o mana flasca, aratand in lumina lumanarilor si a scumpelor opaite de argint inelele sale cu piatra grea.

Calugarul i-o intinse. Era imbracata in scoarte grele de lemn, acoperite cu piele neagra. Domnitorul o rasfoi distrat, privind minunatele, rarele buchi chirilice. Ince­putul psalmilor ardea in culoarea rosie a cinabrului.

- Branco Mladenovici a talmacit-o si Ioan Azov, teologul, o au rescris-o, la Boraci in 1346, zise staretul Nicodim, facand o inalta cruce.

un lucru frumos, mai zise Princepele si citi usor in gand.

- Stie Maria Ta a deslusire?

- Dar cum? se mira el. Si recita cu glasul sau cu care poruncea si dulci mangaieri lasa supusilor, cand ii lasa sa inteleaga ca vrea si el ce voiau ei: "Incepand David a imparati dupa Saul si-a ales din toate semintiile lui Israel cate 70 de barbati, iar din semintia lui Levi patru care au inceput cantarile; au fost acestia Assaf, Ieman si Ietharn si Idithum si fiecare aveau cu dansul alti 72 care raspundeau

Staretul Nicodim ramasese cu gura cascata. Ioan, astrologul, zambea usure la mirarea celuilalt. Princepele se ridicase in picioare si se primbla in jurul mesei, uitand de cele lumesti. Ii placea mai ales, cantarea secreta a cuvintelor scrise in limba greoaie, dar plina de maduva.

- "Aceste patru capetenii, cantatori luminati ai lui Domnezeu, stand cantau lui Domnezeu; unul din ei in cymbala batea si ceilalti in psaltru, iar alti in lauta si alti in prelude, si alti in trumbita de corn si intre toti sta David tiind psaltrul care e un organ mai frumos decat lauta si fiecare dintre sine, de spiritul sau miscat, canta lui Domnezeu, iar cand Sfantu Spiritu se jucau asupra unuia, precum s-a zis asupra lui Assaf, ceilalti stau tacandu, in urma cantandu raspundeau lui Domnezeu, zicand aleluia'

Nicodim cauta parca orb o cana de lut si-si turna fara cuviinta din vinul cel gros pe care iute il dadu peste cap sa-si faca curaj.

Princepele intinse psaltirea calugarului celui tanar ce iute ingenunchie si-o primi.

- Ia-o si fa-ti treaba ta

Acela se indeparta si statu langa icoanele si lumanarile sale din coltul odaii musafirilor. Afara incepuse iar sa ploua, marunt, rece, umezind locurile si cerand sa se faca focurile cele mari, ceea ce ei, ieromonahii, randuisera. Lemnele paraiau vesele si un miros de fum de brad umplea ca o tamaie sfintita impregiurimile cele atat de bine pri­mitoare.

Princepele mai gusta o bucata de gasca, umplandu-si mainile de grasime si infulecand cu pohta. Isi sterse apoi barba cu prosopul curat, plin de miros de busuioaca si ii intreba pe Ioan si pe Nicodim:

- Cunosc domniile voastre si din ce cantau profetii?

- Cum nu? spuse Ioan. Profetii cantau si dintr-un urcior ce se numea nebel, ce i s-a zis mai pre urma luth, adeca lauta. Aveau instrumenturi de vant ugabul, ce va fi fost naiul, nehilul sau fluta, din trestie au din corn, ce frumoase sunete scoate, mai ales intr-un loc desert, hasosera ce era o trambita de metal, inscrisa si pe arcul lui Titus, scopharul ce era o trambita incovoiata precum curtenii Mariei Tale, kerenul si iobelul

Princepele batu usor din palme, acum udate de o apa aflata alaturi intr-un vas. Se prefacuse a nu asculta otrava ce picurase batranul cand rostise numele unui anume instrument.

- Mai erau iambura sau topthul, adusa de la arabi, mesithaimul, sistele si triunghiurile siriace din care loveau masurile

Staretul Nicodim mai bau o cana, cu gura uimita si facu si o alta cruce:

- Fericit princepe ce are asemenea slugi de-l slujesc pana in ruptul capetelor lor. Un suflet si-un sfat

Afara se intunecase bine, o oboseala usoara il cuprin­sese pe monarh si nu ar fi vrut a-i supara. Se ridica iar si multumi pentru bucate, tare laudandu-l pe staret, ce stia atat de bine a-si primi oaspetii.

- Vezi a nu-l turbura cu grijile tale, maine de dimi­neata, ii sopti Ioan, nu-i place sa asculte si mai ascunde ce ai de pret, ca e in stare sa ia cu al la Bucuresci ceea ce ii foloseste.

Princepele nu deslusea soapta batranului, dar tot in­treba:

- Ce-i, marite Ioane, ce-l dascalesti la cap, acum la ivirea stelelor ce noi aice nu le vedem, ca ploua?

- Il desleg de vise rele, Maria Ta

- Bine faci, zise el si ceru sa fie dus in incaperile de noapte.

A doua zi se arata un soare curat ce lumina vaile si lua aburii de pe munti. Salbaticul loc se despuia in fata privirilor uluite ale Princepelui si insotitilor sai. Stri­gase devreme cocosul de munte, undeva pe creste, pie­trele curtii Bistritei straluceau de curatenie, caii tesalati si periati pareau de stecla. Varul alb al chiliilor orbea. Prin site strabatea un abur albastru.

- Minunata zi! zise Princepele dupa ce-si spalase obrazul si-l uscase cu panza tinuta in busuioaca veche.

Pe mese se ivisera iar hartane subtirele, proaspete, sa faca foame si un rachiu galbin, ca untdelemnul.

- Nu iai, Ioane? intrebase monarhul, miscandu-si mataniile sunatoare de la Athos, ce pareau oase vii.

Se imbracase in catifea verde si erodiul de starc, lung si pufos stralucea prin cerdacurile manastirii intr-o vesela primblare ce voia a-i alunga negurile inca neos­toite ale somnului. Caftanul era dus de slugi pe maini cersetoare, cand va fi nevoie a invelire ilustrii umeri.

- Mergem? intrebase vesel Princepele.

- Mergem, primise staretul ingrijorat de cele auzite de cu seara din gura astrologului.

Apucara pe o poteca de iarba marunta si urcara putin spre pestera mica ce se afla deasupra paraclisului. Mirosea a mure strivite si a podbal, ceea ce insemna ca undeva curgea o apa pe care iute o si auzira si o vazura. Parea un val de mireasa, argintata, cum sta in bataia soarelui de dimineata. Se auzira lanturi cazand si lacate ruginite desfacandu-se. O usa grea de stejar masiv, batuta in piroane, luate in cate patru cu ciocanul de mesteri tigani, se dadu deoparte. Se ivi o minunata incapere, luminata de cine stie unde, prin horn parca sau printr-un acoperis ce ar fi trebuit sa lase sa strice vremea ceea ce ei ascun­deau, dar nu era asa. Peretii albi, parca dati cu var numai cu o zi inainte, lasau sa se vada minunate tesaturi venetiene, arme de pret lucrate, argintarii si giuvaeruri, matasarii si speterii orientale, filigrane de argint si aur, pasmanterii si obiecte de marmura si mozaic, sticlarii colo­rate si oglinzi coclite numai putin pe margeni, verzi cum e coada paonilor, urmuzuri fabricate la Mtireno, carti cu ornamentatii xilografiee, cadelnite asezate pe octogoane de argint, catui cu doua picioare, scaune cu manere ornate in fier, iconite smaltuite, tavi gravate cu acul, smalturi champlevés, chivoturi ca la manastirea Snagovului, daca nu mai frumoase, pasari de metal despre care Ioan ii spuse Princepelui ca fusesera furate de la biserica Curtea de Arges, despre care si-acum mai credea ca nu e un lacas al Domnului, ci o izmenire in piatra.

Monarhul pipai cu o curiozitate lacoma vechile covoare de catifea cu minunate desene, in care intrase uzura timpului, rozand si destramand, infatisand uriasi pomi, cu flori de fir neted si fir incretit, cu bordura de atlas rosu, pe care erau cusute litere slavone incinse. Mai erau acolo si odajdii bellica, cu desene tesute in matasarie de canabesum, gros, cu urzeala de canepa si cu batatura de matase.

Sanctuarul bisericesc parea plin de minuni. Inima lui Ioan tremura de frica. Princepele se opri in fata manuscriptului de la Hilindar cu un text necitet, asezat pe o veche hartie de bumbac, charta bombacina, pipai cu degete pricepute ferecaturile evanghelice si studie impletiturile gracioase ale inscriptiilor paleografiei sla­vone. Tetraevangheliile il fascinau cu luxul lor imbielsugat.

- Iti place, invatate Ioane? intreba din cand in cand Prea Slavitul ca sa-si ascunda placerea plina de invidie,

- Imi place, Doamne, au lucrat smeritii parinti, spre cinstea neamului nostru si-a lui neuitare

Privirea Princepelui se intuneca o clipa, pentru ca ghicea sensul ascuns din vorbele batranului si iar ghicea ca ceva strein, rece, dusmanos i se impotriveste. Car­minul, verdele, literele unciale, frontispiciile si figurile eliptice ale textelor, simetrica impestritare de culori vii, palmetele si aplustrele, acantele si jocurile de pensula, ratelele transparente de aur, initialele de civit, paserile fantastice, plantele desfoliate ii produceau o placere dure­roasa. Luxul acestei caligrafii ii vorbea de un rafinament pe care nu-l banuise si pe care voia sa-l tagaduiasca, dar puteai s-o faci?

- Cum s-au numit aceste maini? intreba Princepele si-l privi pe astrolog ca si cand atunci l-ar fi vazut pentru prima oara, cu o departare parca a cuprinderii vazului,

- Erau din scoala de la Vizant, de dupa 1100, inluminatorii, rubricatorii, miniaturistii si pictorii se numeau Panteleon, Simeon, Minas, Mieros si Nestor Numele ale lor nostri sunt obisnuite, Marin, Petru, Tudor, Parvu Mutu Unii urmasi mai traesc, daca vrea Maria Ta ii aduc sa scrie cu degetele lor boante

- Sunt bizari, au un stil hieratic ce tine de Orient, adeca ceva ce ne scapa noua celor ce nu-i stim. Dau dintr-o lume moarta un lucru viu, sunt naivi si gratiosi, aspri si schematici, dar fac minuni, ornamentele lor par ale unor copii, dar ale unor copii ce au trecut mai intai prin Rai. Sapatura e maleabila, uite acest sidef galbin. Incrustat, si ridica un semn de carte usor ca o peana, ce delicatete! Numai la India se umbla atat de firesc cu daltita.

Lacom pipaia acum ratelele de argint aurit si zalele unei ferecaturi evanghelice, scobita in zarfuri si cu lantuguri ele sarma. Parca era orb, niceodata invatatul Ioan nu vazuse o placere atat de mare pe chipul vreunui om. Staretul Nicodim aduse de prin lazi, incantat de fericirea Princepelui, ceasloavele invelite in catifea si cateva inele vechi de argint scoase din vechile cosciuge ale repauzatilor intru Domnul la aceasta manastire, pe urma ii arata argintariile Bistritei, potirele lui Jupan Barbu, cupele si lavele incinse cu cununi de flori, lucrate de mesteri suabi.

Princepele il opri:

- Ajunge, sfintite om. Du-ma afara! Placerea ma va face sa fur si asta nu s-au pomenit nicaieri in lume

Vraciul rasufla usurat. De la astfel de domni te poti astepta la orice. In pridvorul bisericii si in curte se adu­nase lume. Vedeau de aici de sus, o gramada in camasi rupte, tarani de buna seama, si robi tigani ai manastirii care priveau la coborasul lor de pe stanci.

- Ce-i cu acea multime? intreba inaltul oaspe.

- Cine stie, Marite Doamne, spuse nelinistit staretul.

Ioan ghici mai devreme cu o clipa ce se intamplase. Pe cap taranii purtau rogojini ce iute le aprinsera cand Princepele se apropie. El nu cunostea acest semn salbatic, de solicitare si se sperie:

- Dau foc manastirii!

- Nu, au venit cu jalobe

Se facu un moment urias de tacere, cand le auzira res­piratiile grele de jos. Princepele cobori si-i privi. Era o multime fara fata, indistincta.

- Ce vor? intreba Domnitorul, nevoind sa-i pri­veasca cum stateau desculti in noroi, cu obraze gaunoase si ochi salbaticiti de foame.

- Dreptate, Maria Ta.

- Am oameni pentru asta, de ce este nevoe sa-i vaz?

- Nu mai pot rabda. Trebue sa-i asculti.

Princepele se opri langa sfantul paraclis, ferindu-se secret de atingerea vreunuia mai apropiat. Nu-i vedea, stia numai ca are inaintea-i o multime ce se numea popor, adica oamenii pe care el ii carmuia de mai multi ani, dar asta i se parea ceva cu totul abstract, un lucru acum inteles, adica o gramadire de oameni ce murmurau si sedeau cu rogojini aprinse pe cap, lasand sa-si arda parul si abia pe urma zvarlind in iarba bucatile uscate de papura facute cenusa.

- Ia-le hartiile! ii sopti Ioan.

- Nu pot, zise Princepele incet, ia-le tu, nu vreau sa le ating.

Astrologul stranse cateva jalbe cu o graba care ii potoli pe cei din fata lor. Staretul era infricosat de mania ce avea sa urmeze a inaltei persoane si cauta cu privirile pe schivnicii sai ce nu vegheasera ca sa-l fereasca de o astfel de incurcatura.

- Citeste! porunci monarhul.

Ioan desfacu hartia acoperita cu litere mari, intinse de umezeala:

- Prea inaltate Doamne.

Jaluim inaltimii Tale pentru mare pagubire si supa­rare ce pricinuieste manastirea Bistrita satelor noastre din jur, ca din vremi in vremi, cu obraznicie si puteri cuprinzand fanaturile noastre de mai la vale, ce avem, atat pascutul vitelor cat si facutul finului ce fac piste a lor trebuinta a calugarilor, ei tin negustorie si noi am ramas din aceste price cu putine vite ce nu avem unde ale pasuna, dar si de fanete este lipsa si de-a pururea noi trebue sa silim a cumpara fan

- Asa este? intreba Princepele maniat pe staret.

- Sa vedeti, Doamne, noi aice ne-am straduit

- Citeste mai departe, porunci Domnul.

- Deosebit acei calugari, nice cele 12 dzile ale boerescului nu vor a mai crede ca le lucram preste an si le intind si le masoara altfeliu ce noi nu mai putem rabda. Asa ca ei daca tin turme de vite si fac mutarile manastirii unde le este voia, noi incotro s-o apucam? Pentru care cu smerenie va rugam sa aflam mila si ajutoriu de la inaltimea Voastra, sa fie luminata poronca sa nu se mai faca stramtorari si sa nu fim lipsiti cu totul de ceea ce ne iaste de trebuinta.

Sa traiasca Maria Sa si sa faca dreptate

- Mai citesc? intreba Ioan.

- Citeste, invatate, doar de la Aristotel am invatat cu totii ca binele este dreptatea in politichie. Suntem adusi aici in fata unor fapte necugetate a acestor calugari ce trebue sa inteleaga ca noi n-avem vreme sa ascultam ce neinlesniri fac

Astrologul citi pana pe la pranz si Princepele ce avea scoala rabdarii asculta, cu ochi atenti, dand din cap si mustrand mut pe cei vinovati ce nu i se aflau in fata, lasand insa a se intelege ca el de acum stie si va lua toate masurile de trebuinta.

Taranii se mirau de rabdarea lui si il rugara in cele din urma sa-si vada de ale sale si sa nu se mai supere, ca daca acum El a aflat, toate vor merge cum trebue si vor veni oamenii Mariei Sale sa faca dreptatea ceruta. Dar inaltul oaspe nice nu se misca de pe piatra paracli­sului, stand in soare si ascultand urgisirile. Numai la urma chema seimenii si, spre a da pilda, aduna pe calugari si le scoase rasele, infatisand multimii trupurile grase si pacatoase a celor ce se imbuibau din sudoarea saracilor.

Ioan incerca sa-l certe vorbindu-i greceste ca sa nu fie inteles:

- De ce faci asta?

- Pentru ca trebue. Tirania este o monarhie in folosul monarhului, oligarhia in folosul bogatilor, iar demagogia tine de cald saracilor. Acum fac demagogie, puteai s-o stii de mult. Acesti tarani prosti si murdari voiau sa sfasie pe cineva si daca eu as fi luat parte acestor neno­rociti de calugari, ei m-ar fi sfasiat pe mine, ceea ce e prea mult

Princepele privea spinarile albe, pline de osanza pe care cadeau bicele surugiilor tigani ce scuipau in palmile lor mari si bateau bine. Ieromonahii plangeau si se rugau sa nu fie umiliti, dar domnitorul parea neimblanzit. I se facuse foame, dar nu avea vreme pentru mese. La urma ii ceru si staretului Nicodim ce atat de frumos ii primise sa-si scoata rasa cea neagra si sa-si primeasca portia.

- Nu pot, Doamne, mai bine ucide-ma. Daca ma bat tiganii, maine trebue sa plec de aici!

- De ce i-ai lasat sa vie sa-mi turbure mie tihna acestei stralucite zile?

Un albanez ii si smulsese vestmintele. Nicodim avea un trup slabanog, plin de oase care mai mult iti facea mila. Taranii nu spuneau nici im cuvant, credeau ca li se da dreptate si asteptau aceasta dreptate cu o liniste in­crezatoare. Si lui Nicodim i se cuvenea pedeapsa, cat era de om sfant si neprihanit. Inca staretul se mai ruga de Princepe:

- Maria Ta, stii ce scrie in cartile neamului: Nu voi lasa pierirea omului meu bun! Nimenea pe omul drept sa nu-l bantuiasca!

- Oare esti om drept? intreba neclintit Princepele, de sus, de pe piatra pe care sedea si lumea aceea ames­tecata il auzi si-l adora.

Taranii ingenunchiara si-i multumira de-acolo, rugandu-se pentru sanatatea lui.

- Tu, slavite, ne-ai facut dreptate!

Ioan simtea ca il uraste, nu pentru ca ar fi vrut ca staretul sa nu fie pedepsit, dar pentru ca stia ca Princepele nu credea in urgia data calugarilor si nici in drepta­tea oamenilor ce-l slaveau.

Cand Nicodim fu carat de un tigan milos sa fie spalat de sangele ce-i biruise spinarea si sa se trezeasca din durerile ce-l prabusisera, astrologul il intreba:

- Crede Maria Ta ca a facut bine ce-a facut?

- Cine stie, invatate Ioane?

Stateau in arhondaric, multimea se risipise, mai tarziu aveau sa auda de aice lautari, ceea ce insemna ca taranii petreceau de bucurie.

- Atunci?

- Nu facem totdeauna ceea ce vrem si ceea ce trebue, dar sunt lucruri ce ne impaca cu nedreptatea. Eu insumi sunt un jefuitor, am ocne, am pestele tarii, am vami, iau vinul si strugurele, am inventat darea calului, am sarea si pacura. Ce datoreaza Domnul supusilor sai? Hrana si mila! Defensio et favor pentru asta le iau lemnul, le iau padurile, iazurile, caii si orzul. Randuiala galetii mi-a permis sa cer in loc de grane bani. Sa alerge ei, nu sa alerg eu. Stuparitul si gostina nu din capul meu au iesit, fumaritul da, zeciuiala la porci e veche, albinaritul si dijma pe branza erau randuite parca de pe vremea lui Cantemir in Moldova, camana pe ceara de albine nu am scos-o eu din mintea mea intunecata, catastiful de cisle a fost nascocirea altuia, ruptoarele si birul bres­lelor le-am mostenit de asemenea, sataralele si mancaturile altii le-au scris in datoriile poporului fata de mine. Ce, trebue sa-ti amintesc ca un calator scria despre inaintasul meu, Brancoveanu, ca jupuia oaia fara ca ea sa zbiere? Nartul s-a nascut la una mie sapte sute sasezeci si sase, nu eu am sigilat pentru prima oara cepurile si nu eu am luat intai pomul cel mai roditor din zece, randuiala cailor si a fanului aici le-am invatat. Eram copil cand stiam dreptul care spunea ca exista un dominium eminens, numai al meu, al Domnului, si pentru asta m-am pregatit o viata, sa iau, nu sa dau socoteala! Haiafeturile si gloabele sunt nascociri ale slugilor mele credin­cioase. Eu am un singur scopos, sa domnesc. Restul e desertaciune. Ce-mi pasa mie ca nu exista dreptate? Ma silesc sa cred c-o fac uneori. Astazi am vrut sa fug, sa nu vad aceasta multime vulgara, dar ar fi fost o prostie. In timp ce tu citeai jalbele, eu ma gandeam la minunile vistieriei Bistritei, numai aceia meritau sa tra­iasca, aceia care au inflorit minunile ceasloavelor legate cu filigrane, dar pre ei cine i-au nascut, multimea asta oarba care da din gloata ei cate un astfel de mester ce infrumuseteaza viata noastra? Puteam sa-i imprastia cu seimenii, sa-i bat pre ei, nu pe acesti calugari slinosi, dar mie supusul imi este indiferent, el este o tifra, nu altceva. O posibilitate. Nu am facut razboaie, dar s-ar putea sa le fac. Pamantul e nesigur, atunci as avea nevoe de aceste tifre ce se roaga, cred in Dumnezeu si petrec, au vite si nevoe ca vitele lor sa pasca, dupa cum au nevoe sa creada ca azi li s-a facut dreptate. Crezi ca dupa ce vom pleca noi, staretul nu o sa le ia pasunile inapoi si nu o sa-i alunge de la usa manastirii? Dar ce-mi pasa mie de toata fleacurile astea? Stau pe un mare catastif al durerilor, dar vointa mea doreste un singur lucru: sa scap. Tu mi-ai vorbit de tara si de dreptate. Nu cunosc aceste notiuni pe care pana si filozofii cei mai umanisti le-au renegat. Capul meu pe care il vaneaza capugiul e mai pretios decat dreptatea nemernicilor. Statele nu se pot tine cu constiinta, spunea un talian. Sa mergem spre Bucuresci, ca mi-au trecut si foamea si setea si uite iar se intuneca in aceste locuri si vine ploaia

Dupa care plecara lasand goala manastirea cu oamenii ei batjocoriti, ce asa cum erau, cu spinarile rupte, ii dusera pana la porti binecuvantandu-i cu spaima.

Initieri

Chiar cu aceste indepartate calatorii pe la mosii si manastiri Princepelui viata i se parea monotona, fara placeri neasteptate, cum isi dorea din tinerete. Intr-o dimineata vazuse mainile nevestei sale, Haricleia, si in­telesese ca imbatranise. Erau lungi, uscate, nu mai aveau delicatete, nu mai erau albe, gracile, ca lujerul de crin; Fata intinsa a femeii mereu unsa cu dresuri de dimineata nu o tradase inca, dar dupa ochi i se asezasera pungi usoare de grasime, vinete pe la margini, privirea ei nu mai parea agera ca alta data, ascutita, parca taind vazduhul. Dor­meau in iatacuri separate, rar intarzia in odaile ei, in fata icoanelor, stingand tarziu si cu silnicie lumanarile. Haricleia avea sanii lasati, mari, lipsiti de puterea carnii, tacea indarjit sub el, ca si cand ar fi profanat-o. Nu fusese niciodata ceea ce isi doreste orice barbat, o destrabalata, o tineau credintele, buna crestere si spaima de pacat. Avea destui ani, umbla calare, sta in strana cat tineau slujbele cele lungi, socotea, semana lui taica-sau pe care Princepele nu-l mai vedea de multa vreme pentru ca se certasera. Nici asa Princepele nu indura sa aibe in apro­piere rude. Si pe-ai lui ii alunga. Pe copii nu-i suferea si cand isi vedea lingavele fete, ca Haricleia doua ii facuse, si un cocon strein ce tesea si el la gherghef, cu ele impreuna, il apuca o disperare fara margeni. Nu-i dorise, dar legea crestineasca il obliga sa aibe mostenitori. Mai grea era datoria lui de a-si inmulti familia, sa lase stirpei sale putinta de a curge in spita urmatoare. Or Hrisanti, ca in el ii sta nadejdea, ce nu era si-al lui, nu arata a fi ceea ce doreau si maica-sa si Evanghelina. Baiatul crescuse mare, umflat, cealau, gangav, prost, inganand cuvintele. Era lacom, pandea pe la parastase, la bisericile domnesti si manca coliva cu amandoua mainile, primea de pomana de la oricine si lasa prilej de batjocura, ceea ce mandrei Evanghelina nu-i venea bine, cum nu-i venea bine Haricleiei ce-i prigonea aspru pe cei ce se lasau prada lacomiei coconului domnesc. De aici o vesnica cearta, ca de iubire nu mai putea fi vorba de multa vreme, ca prea se amestecasera toate laolalta, si cele urate si cele bune si Princepele nu suferea sa aibe in casa apro­piati. Unde mai pui ca la curte mai aparuse si un fel de cumnat, unul dogit si umflat, neamul lor parca, desi venea de prin Ardeal, adus de vanturi si de intamplari, pre nume Hetcu, fara meserie, cu ceva carte dascaleasca, cu o privire in jos, tot agaruind tarina, ascuns si pizmos, un fel de bute fara fund ce seara de seara se umplea cu bere si cerea carne proaspata, ca nu-l lasau stomacele fara numar ce le ascundea in pantece. Acesta vorbea putin in fata, dar ducea vorbele, pizma lui fata de Princepe nu avea nice un motiv, crestea ca un aluat in fiecare zi. Ai fi vrut sa aibe os domnesc, dar asta nu se capata, nu-l tinea nici mintea gaunoasa, era de tot neindemanatic, cu gangaveala lui si cu lipsa de ascutime a creierului il trageau cu toti pe sfoara si-l aruncau de colo-colo. O tinea pe sora Haricleiei, mai tinera, zaluda, neinfranata, ce insirase barbati ca margicele pe sfoara si terminase prin a sta, cat avea a stare, langa prostalaul asta, chinuit de foamea lui nestinsa si de setea de bere. Familia nu era numeroasa la urma urmelor, ai lui murisera de mult, avea rude departate, dar nu le chema la curte, prefera sa stea cu streinii, ce nu se ghiloseau si nu-si dadeau aere de apropiati, carora putea sa le porunceasca, ori sa-i alunge fara multa gandire, cand il plictiseau. Or, neamu­rile nevestei nu-l incercau cine stie ce, il supara numai foamea lor ascunsa de avere si un fel pagubos de a folosi banii. Parca nu le-ar mai fi ajuns, desi aveau destul. Ori locul nesigur, ori zvonurile ca puterea pe aici e iute trecatoare ii faceau apucatori, nu se stie, oricum ei sim­teau dispretul ascuns al Princepelui ce chiar atunci cat statea cu ei la masa nu prea ii indemnase la intimitati, ori dragoste, dar in care familie e dragoste, ca fiecare vine cu ai lui si se inteleg unii cu altii, sangele nefiind apa, sa semene. Mai dureros pentru monarh era faptul ca odata cu aceasta cearta si-o indepartase pe Haricleia care tinea partea familiei, cum era si firesc, or senti­mentul asta de singuratate nu putea fi suportat de Princepe. Parea greu sa mai schimbe ceva, legile erau fixe si imutabile, celelalte femei care o urmasera in pat, la ocazii, nu aveau distinctia si delicatetea aspra a Hericleiei, pentru ca, fara sa marturiseasca, ceea ce ii mai placea Princepelui la ea era tocmai firea sa barbateasca ce amarnic avea sa i-o dovedeasca cu vremea. El ar mai fi ingaduit unele lucruri, daca nu ar fi aflat ca ticalosul de cumnat umbla cu vorbe si ca pizma lui imbracase forme nemernice. La sfat cu socru-sau lasasera svonuri in Bucuresti si asta nu putea sa le ierte Princepele, nice socrului, nice acestui taraie brau ce trebuia pedepsit la vreme, ori cu taierea limbii, ori cu aruncarea in vreo umblatoare noaptea, sa-i mai astupe gura cea spurcata in refectoriul comun al domesticitatii, in il tinello, cum ii spuneau talienii. La drept vorbind, Princepele ar fi inteles cate ceva din ura nejustificata si prosteasca a cumnatului, pentru ca acesta favoruri cersea in limba lui muta, dar si favorurile nu se dau oricui si ele mai intai se merita. La urma urmelor ca monarh facuse destule si oricui, ii placeau oamenii isteti, cu mintea agera, or acela era departe de asa ceva. Venise intr-o dimineata in odaile lui, tot cu ochii in pamant, cu o devotiune de tot slugarnica, mai mult decat cerea buna cuviinta, ceea ce Princepele nu suporta. Ii daduse cahfea si voise a-l asculta. Ce voia? Sa ocupe un loc la cancelarii, adeca acolo unde se intocmeau acturile cele mai osebite. Pentru asta se cerea instructiune si chiar o caligrafie mai ca lumea, oamenii domnesti avand scoli bune, de la Italia, de la Francia, ori de la Alemania. Il intrebase daca stie latineste? Stia. Dar turca? Dar elina? Nu. Avea niste scoli de tot obscure, vorbea si prost, daca-l ascultai cateva minute trebuia sa deschizi ferestrele. Il pusese sa scrie. Tinea peana ca pe un topor, literele ieseau strambe si cand se uita Princepele mai bine ii vazu si greselile cele gramaticesli ce el nu le ingaduia, fiind om de litere cat se ocupa cu cele politicesti. Il sfatuise cu blandete sa mai invete, ori sa mai astepte, sa mearga la Academia greceasca de la Sfantul Sava, sa mai ceteasca si pe urma sa mai vie, sa vada daca se poate face ceva. Asta o stia si Hetcu, dar el sperase la protectia domneasca, doar erau din familie si timp n-avea, ca nu se stie nici cat o sa-l tina norocul, pre el, Princepele, si daca nu apuca acum cate ceva, atunci cand? Asta gandise, dar nu spusese nimic. Plecase tot cu capul in jos, tot spasit, tot cuviincios. Pe urma inalta-i ureche auzise vorbele date prin targ. Nu erau mai spurcate ca altele, dar nice mai bune. Princepelui putin ii pasa de ceea ce se vorbea despre el, dar daca streinilor le era ingaduit sa faca orice, unuia care mancase la masa lui nu i se cuvenea. O chemase pe sora Haricleiei si o asezase in fata.

- Aud ca nevolnicul de barbat ce ti l-ai gasit in targul spart vorbeste pe la colturi. As zice sa-l lasi

Capra, ca o capra era acea muiere, il privise aiurit, cu neste priviri bete.

- Adica cum? L-am luat cu preut. Nu pot a-l parasi. Unde mai pui ca am copil cu el. Sunt in trei luni.

Princepele se ridicase de la masa si spusese neted:

- Daca pana maine seara aud ca nu ai mers sa faci cele de trebuinta, in casa mea sa nu mai calci. Si de e nevoie de deslegari bisericesti, sa fie convocate dicasteriile si sa-ti dea mitropolitul usurinti

- Nu pot, Doamne, zisese aceea cu mare convingere, dar el n-o crezuse si iata ca de-atunci ea nu mai calca in palat.

Dupa mai multe luni Haricleia incepu a cartire. Ca ea sta departe de familie si ca o mananca singuratatea si ca asa nu mai se poate, ca ar trebui sa se gandeasca bine la ce face si la toate nedreptatile ce le savarseste cu ai ei, ce oameni de buna credinta sunt. La inceput Prin­cepele nu lua in seama vorbele femeii, era si prea ocupat de trebile cele de fiecare zi, nici nu voia sa se supere, asa ca tacu. Dar gura muierii nu are hodina si, dupa ce mai statu, Haricleia iar veni cu usturate cuvinte. "Domnia Ta face mare pacat cu ai mei. Ei plang si sufera si pentru asta sufar si eu' "Si de ce mi-o spui mie?' intrebase Princepele. 'De ce nu le-o spui lor, ce mi-au inselat cre­dinta?'

Se aflau intr-o carata, undeva langa Hurezi, ca era vara. Fraurile le tinea ea, Haricleia, cu firea-i cea barbata, el, Princepele, meditand la drum, stand intr-o tacere obisnuita, cum ai sta intr-un zid.

- Ce-ai zis? se intoarse femeia cu fata toata plina de ura. Adeca tot ii mai urgisesti?

Si biciuise caii salbatic. Erau doi armasari focosi de Arabia, care o luara nebuneste la drum, aruncand scantei in urma.

Apucata cum o stia, Haricleia ii lovea sa-i rupa in doua. Drumul se ingusta - in fata o punte de lemn in care armasarii aveau a-si rupe glesnele, dar ei nu-i pasa. Princepele nu era fricos, dar nebunia nu-i placea, or asemenea fapte aratau ca nu se inselase cand o banuia si pe aceasta fiinta, gata sa se prabuseasca in caderi fatale.

Stia ca nici tatal nu era ferit de accese neasteptate de cruzime, ca-si batuse fetele cu biciul in tinereti si-si prigonise nevasta.

Trasura apucase nebuneste pe ingustul sleau ce ducea la o moarte sigura si Princepele vru sa ia haturile, dar Haricleia il arunca pe spate cu un ghiont de surugiu.

- Vreau sa ne facem praf! uriase in acea goana de­menta.

Princepelui ii veni sa rada, desi tot stomahul i se intoarse pe dos de furie. Daca era sa moara, sa-si fi ales singur sfarsitul, nu sa piara prosteste langa o scoasa din minti. Asa ca o plezni peste fata cu marele lui inel ce-i sfasie obrazul de sus pana jos.

Trecusera puntea. Calul din stanga zacea in sange cu glezna secerata. Princepele cobori incet din carata si privi locurile cele departate in care vara punea o fru­musete salbatica. Mirosea a fan proaspat cosit, totul parea perfect armonic. Era bogat, puternic, ar fi putut sa aibe orice, sa ceara, sa ia, numai ca nebuna de langa el ii aratase intr-o clipa cat de singur se afla, chiar daca aveau copii impreuna, chiar daca erau laolalta ceea ce numeau unii o familie. Porni incet pe jos si ajunse tarziu, singur, in vechiul cerdac al Hurezilor. Se auzea roata olarilor invartind lutul cu vrednicie. Tinutul era plin de pace, sfasiat numai de strigate mici de paseri. Nu manca, dormi singur nu inainte de a cadea la icoane si a spune Dumne­zeului in care nu credea bezmetic, precum altii:

- Doamne, cat sunt de singur! Si daca tu maine ma iei la tine, va fi odihna si bucuria mea, pentru ca viata nu mi-a dat nimic decat putere si avere, dar la ce folosesc ele, daca nimeni nu te vrea si nimeni nu sufera la sufe­rinta ta?

Avea de atunci un sentiment ciudat al zadarniciei, ceva se surpase in el, cum ai prabusi cladiri de nisip, isi spunea ca nu pierduse nimic, dar pierduse totul. Pentru ca ceea ce avea sa urmeze era nefolositor, si bucuria si durerea ce nu o mai simtea si din care tot se mai inalta cate ceva

Toate acestea se petreceau inaintea venirii messerului. Ottaviano, fara sa stie, gasise nu numai o corte morte, cum spunea cui voia sa-l asculte ci si un Princepe mort pe care inca nu-l ghicise pentru ca educatia lui aleasa il oprea sa arate ceea ce numai el trebuia sa stie. O in­departare rece fata de oameni putea sa para cuiva numai neglijenta, dar in realitate sentimentul fata de ceilalti era ceva mai putin decat dispretul - sprezzatura - acesta era cuvantul indulcit de limba lui Petrarca. Si doar invatase de mic, nu i-ar fi trebuit inca aceasta aspra lectie, ca prima miscare a unui monarh fata de oameni trebuie sa fie neincrederea - mimneso-apistein - cum spuneau grecii. Numai ca messerului nu-i trebui mult ca sa ghiceasca nenorocul ce se cuibarise ca o samanta in inema Princepelui. De la ferestrele chiliei lui il privea cum umbla prin curtile pustii la ora cand ar fi trebuit sa spuna vorbe placute nevestei sau sa-si mangaie copiii, chiar nevoia aceasta de a umbla in locuri departate, de a vedea conacurile si manastirile trada sin­guratatea Princepelui. Nu-l ajutau nici vanatorile, nici goana pe camp dupa iepuri si nici prabusirea mistretilor, ii placeau schimbarile, ploile urmate de zile frumoase, furtunile de iarna cand in sanii fugea inaintea viscolului celui mare cautandu-si parca moartea. Si o cauta intr-adevar. Pleca singur sa infrunte fiarele si de cateva ori cazuse in capcane. Se salvase singur cu hangerul sau ce bine taia si pentru ca-i placea barbatia si pentru ca nu intelegea sa piarda o lupta. De aceea se scula la miezul noptii si cerceta turnurile de paza, de aceea pedepsea pe seimeni pentru lipsa lor de disciplina, de aceea batea grajdarii cu biciul, cand nu aveau grija de animalele lor ce le erau date in priveghere. Interior, Princepele urma­rea ceva perfect, imobil, desavarsit, dar nu gasise calea spre aceasta perfectiune. Nu-i placeau legile, nu-i placeau lucrurile, nu-i placeau oamenii. Facea favoruri fara sa se gandeasca la consecintele lor, dupa cum era nedrept si cand nu trebuia. Intre primele vorbe pe care i le spusese Ottaviano de la venirea lui la curte fusese si aceea mai veche atribuita unui Medici: "Cruzimea trebue folosita o singura data!' Dar atunci aceasta cruzime trebuia sa fie exemplara, sa inspaimante, sa bage groaza in cei ce-l incongiurau. Or el, Princepele, ce facea? Speria niste slugi nemernice si credea ca este puternic. Sa pui sa fie batuti tiganii sau sa trimiti un boer in surghiun asta putea sa o faca oricine. El mai curand parea dus de puterea maica-si care veghea ca la toate sarbatorile sa-i stea in dreapta si sa-i sopteasca mereu ceva. Asta il supara pe monarh, dar se potolea, pentru ca, mai presus de toate, calitatea sa cea mai inalta era aceea de a sti sa se stapaneasca. In locul lui, gandise messerul, cu ea as termina intai. Lipsita de bun simt, cum e orice batran, uita ca el hotaraste totul' Vrusese sa i-o spuna, dar situatia lui de curtean nu-i permitea sa mearga atat de departe. Auzise de la unii boieri ca acestia cugetau la fel. Unul dintre ei ii daduse sa citeasca Cronica lui Azaria si anume cartea in care scria ca pe vremea minoritatii lui Bogdan, fiul Lapusneanului, Doamna Roxandra era pravitelnita. Or el, Princepele, se afla la jumatatea vietii si inca nu se hotarase sa faca o mare si strigatoare ne­dreptate, care e de fapt forta si masura oricarei domnii.

Vorbele se duc, aflase si Princepele. Il chemase si-l intrebase:

- Cine au spus ca pe mine ma poarta inca de mana Evanghelina?

Putea sa-l piarda pe acela, dar Ottaviano nu voi. Nice sa nu rosteasca un nume nu se cuvenea pentru ca monar­hul era neiertator. Asa ca se folosi spre a-l infunda pe omul de care se temea cel mai mult.

- Mi se pare ca Ioan a spus-o la o manie, dar nu face, Magnifice, un pacat. batran si gura lui nu mai stie a se tine. Vorbele nu ating obrazele cele subtiri.

Princepele tacuse, privind spatariile si stalpii cei impodobiti ai palatului. Pe urma intrebase de vremea de a doua zi.

- O sa ploua, zisese messerul. Am stire de la oasele mele cele tinute prin temnite

- Atat de tanar si ai cunoscut puscariile?

- Ti-am spus doar ca am stat in temnitele florentine unde paduchii erau mari cat fluturii

Princepele il scrutase manios:

- Iar minti, sceleratule! Asta ai citit-o in sonetele lui Machiavelli, ceva mai nou nu stii?

Dar parca rusinea lui avea vreo margine? Cuvantul acesta nu-l invatase messerul nicaieri.

La intoarcerea de la Bistrita, Princepele fu intampinat in bariere de boeri, adunati cu mic cu mare sub un por­tal de triumf ridicat peste noapte de slugi harnice.

- Bine a venit Maria Sa, sa-i tihneasca! spuneau cu totii, inghesuindu-se care mai de care mai in fata. Nu lipsea de la ceremonie vel banul Radu Golescu, inalt, flocos ca un mistret, lasand in urma un praf gros pentru ca-si tara greul caftan impodobit cu lastra, batand cu toiagul lui de argint in fata ca si cand ar fi fost orb; era de fata dumnealui vel logofatul Manolachi Cretulescu, slabanog, iute la mers, strecurandu-se prin gramada de demnitari ce voiau a strange mai degraba augusta mana a Princepelui nemaitinand seama de ceremonial si de datina; dumnealui Manolachi Gradisteanu, vel lo­gofat, cu un obraz puhav, dumnealui vel vornicul Stefan Parscoveanu, mic, iute, plin de sudoare si praf, de parca ar fi venit dintr-o mina de sare; dumnealui Costache Ghica, cel cu vorba ca aluna: daca o spargeai gaseai intr-insa un sambure; vel hatmanul Cosiache Caragea, unsuros cat se poate, tarandu-si papucii si facandu-si loc cu bastonul argintat in cap cu care-si mai lovea nevasta la vreo cea petrecere, cand aceasta se intrecea cu gluma si bea prea mult; dumnealui vel postelnicul Ianachi Moruzi, om de taina al Princepelui, mereu asezat in randul al doilea si prefacandu-se ca e modest si nu vrea sa intre in sufletul monarhului, cum sta bine oricarui exaporit; vel logofatul streinelor pricini, dumnealui Petrache Ritorides, inalt, cu chipul ars de soare si parul albit sub calpacul de postav rosu, calaret si bun manuitor al ra­chetei la il giuoco di palia, caruia multi nu-i vedeau un viitor stralucit pentru ca era mai sprinten decat Princepele la ceremonii; vel spatarul Dumitrascu Topliceanu, negru ca un staroste de caldarari, om al infricosatelor taine, ce facuse totul ca sa obtina de la fiecare Domnitor cedola segreta, fara sa reuseasca vreodata; nu lipsea vel vornicul obstirilor, dumnealui Ioan Stirbey; vel paharnicul Scarlat Greceanu, unduios ca o salcie, cu barba piepta­nata de cu dimineata si data cu ulei ca sa mai scoata petele de tutun ce amarnic il urateau; vel vistiernicul Constandin Dudescu in giugiuman de samur, cum numai Domnul purta, parca tarandu-se sprijinit in toiagul ce avea in capat armele si insemnele familiei sale; vel stolnicul Nenciulescu ce-si cumparase unele favoruri vi­rand la cine trebuia in asternut cate o mahnita nepotica; vel comisul Alexandru Vacarescu, drept si teapan, tinandu-se departe de cei ce sarutau cu mare zel mana domni­torului, langa Mitropolitul Neofit, batran si dogit, ce abia il mai tineau de umere episcopii si arhiererii, ca se sculase de dimineata si arsita asteptarii rau ii mai facuse.

Multa grija ne-ai mai pricinuit, Doamne, spusese el, cu buze vinete cand apucase sa-si faca loc langa Princepe. Credeam ca te-am suparat cu ceva si ca in bunatatea ta fara margini astfeliu ne pedepsesti, lasandu-ne fara soarele nostru lumesc.

Avea vorba plina de miere, a fetelor bisericesti, ce se pricepeau ca nimeni altii sa miste sufletele cele mai im­pietrite. Mitropolitul privea cu rautate la Ioan, nemiscat din locul sau si care in suflet se scarbea de acest spectacol omenesc al lingusirii. Mai venira spre inalta carata vel medelnicerul Slatineanu; vel clucerul Dumitrachi Asan, schiopalaul, tarandu-si un picior, cu gura numai smalt, aratand o mare bucurie ca i se infatisase cu multa po­doaba Princepele; vel serdarul Oteteleseanu, infoindu-si caftanul larg si fara guler din stofa de Tarigrad; vel slugerul Grigore Baleanu; vel caminarul Mihai Mano si ceilalti mai fara nume ce nu indrazneau a se inghesuire mai in fata de frica vreunei nefavori, boeri de-al doilea rang, ce era bine sa nu se arate oricum si oriunde, dar sa fie stiuti, ca cine stie, norocul e mare si lumea duce o viata grea. In spate straluceau echipajele, cu tiganii robi pe capra, trasuri de Beci, inauntru cu catifea rosie si pe afara cu verigi de aur sau de smalt verde. In spate, in locul unde se puneau poverile si masalele pentru noapte, ve­gheau ostasi albanezi, dupa rang. Caii arabesti, cate patru si cate sase, luceau frumos in soarele amiezii si rotile proaspat vapsite la spite aratau lucru teapan, englezesc. Poleite cum erau, goale, asteptand bucile cele bine hranite ale inaltilor demnitari, cupelele pareau niste saloane, asa luceau postavariile si matasurile, bine cusute in feluri si feluri. Arnautii pregateau de-acum ciubucele pentru ca ceremonia era pe sfarsite si inaltele fete ar fi avut pohta sa traga un fum, doua, pana la poarta palatului, unde, daca Princepele o sa fie bine dispus, avea sa intinda o masa in semn ca a inteles recunostinta primirii ce i se facuse. Garda monarhului se stranse in randuri bine aliniate si dadu semnal pristavilor sa faca loc stralucitului cortegiu prin multimea de gura casca ce nu putea lipsi de la ase­menea ocazii. Nu se trasese cu puscile si cu flintele ca la serbarile cele mari si pana la palat, sfetnicii cei mai apropiati ii spusera la ureche domnitorului noutatile zilei. Ioan coborase si luase alta butca, facand loc prea pleca­tilor, nevoind sa fie de fata la aceste marunte indelet­niciri. Era incredintat ca Princepele o sa uite primblarea si o sa intre iute in vartejul zvonurilor si-al jocului politicescu. Bucurescii, sub focul lunii lui Cuptor, i se parura monarhului un oras urat si stramt. Ulitele pareau pustii, putina lume stransa de oamenii stapanirii, in frunte cu aga Matei Balaceanu, aclama sfarsit, cu priviri nccurioase, alaiul. Ploile statusera si sub poduri se adunau murdalacul si noroiul gros. Vantul ce batea anapoda spulbera cenusa focurilor de paza ramasa in piata. Salcamul in­florise a doua oara si dinspre campiile den margeni venea un miros de cereale si guzgani. Magaziile se darapanau si trebuiau scanduri noi, alti bani, gandi Princepele si se uita la cei ce-l inconjurau, oameni de nimic, gata sa-l vanda la primul prilej, mirosind cu totii a patrunjel, ca bausera de cu noaptea si nu voiau sa-i simta El.

Lasasera in urma fantana Boului si apucasera pe podul Mogosoaiei. Trecu o nunta in radvane impodobite, pline de cucoane ce salutau cu mana. In fata, doua slugi tineau un berbece viu legat cu o funta rosie ce mai mult il su­gruma decat il slobozea sa bea aerul incins. Blana grea de lana atarna in floace bogate pe umerii purtatorului si din cand in cand scotea cate un behait neauzit. Celalalt ducea si el la subtiori doi miei vii, urmati fiind de cateva femei ce aratau ploconul nasului: o cusca cu curcani vii, frumos podobiti in pene si infoindu-si margelele rosii. Intr-o caruta, o lume beata calarea o balerca cu vin ne­gru, din care curgea un sip, iute lins de doi tiganusi. Cantau niste viori parca a pustiu in aceasta trista petrecere.

"Urat oras'! gandi Princepele. "I-ar trebui statui si un munte, o apa repede si lata, in care sa se vada la amurg gradinile si casele mai rasarite'. Avea de multa vreme un gand pe care nu indraznise sa-l spuna si altora: sa puie la toate barierele pazitori si, cum ar intra careva in Bucuresci, sa lase la vami cate un pietroi. In zece sau in douazeci de ani, ar fi avut muntele care-i lipsea si cu neste robi tigani l-ar umple cu pamant, ar aduce apoi copaci si-ar schimba aerul bahlit de vara. Pentru asta insa i-ar mai fi trebuit doua domnii, or asa ceva el stia bine ca nu se poate, cat ar unge mainile lacome de la Stambul. Zambi trist si mai asculta vorbele curtenilor ce nu mai ispra­veau

Ajunsesera. Portile cele mari ale palatului erau des­chise, garda dadea onorul, el nu privi. Curtea cea mare parea pustie si zari numai miscarea papagalilor regali pe trapezele din sera fara geamuri. Cocosatul lui, care-i inveselea unele zile si seri, sari sa opreasca armasarii. Nu ajungea la hamuri si surugiii despuiati pana la brau, cu mari brauri rosii in care tineau pistoale, radeau de el, strigandu-i mascari.

Din spate se auzi ciuruitul celorlalte echipaje ce iute incongiurau curtea. Caii bine hraniti scoteau scantei din dalele de piatra si se oprisera, intr-un zgomot ce darama zidiirile.

Princepele cobori sustinut de cei doi paici ce se ivisera ca din pamant sa-l tina de subtiori. Erodiul de starc stralucea in minunea acelei amiezi de vara. Era ostenit. Rasufla usor si isi indrepta statura potrivindu-si han­gerul plin de briliante de la brau. Giubeaua alba, schim­bata inca de la intrarea in Bucuresci, umplea curtea de o umbra nemaipomenita. Se auzi un murmur de admiratie si boerii isi plecara capetele, simuland cu mana la buze sarutul de umilinta.

- Doamne, te vad, te-aud, te caut, spuneau cu buze abia miscate intr-o adoratie fara seaman.

In linistea care urma Princepele deslusi apele fantanilor sale artizicesti in caderea pe marmurile ce scoteau cantece si murmure dulci. Batu din palme si poronci ca intr-un ceas, dupa ce se va spala de praful drumului, boerii sa fie poftiti in spataria mare, la o gustare.

In curte, zvonul fu prins repede do urechile atente si multumirea curtenilor se auzi in lovirea repetata a pavelelor cu toiegele de argint umpland locul de sclipat.

Si pana a venire Princepele, dumnealor se apucara la lafuri, dupa ce strabatand coridoarele sustinute de pi­lastri rosi de vreme, patrunsera in vechiul palat, glumind cu camarasii ce-i intampinau si asteptand vutca. Slugile adusera repede cazaneleie cu apa de spalat si impinsera ligheanele. Turnau si glasurile se incrucisau intr-o vesela conversatie. Insemna ca Princepele era bine dispus si puteau spera si ei la unele inlesniri ce demult asteptau un asemenea prilej pentru a fi spuse. Spataria joasa, cu bolti pictate in stele si cu barne afumate, tinea racoare. Dumnealui Radu Golescu si dumnealui Manolachi Cretulescu aveau incurcate treburi de lamurit asa incat in­toarsera celorlalti spatele si-i lasara sa guste ei mai intai vutca. In mijlocul spatariei fusese asternuta o masa lunga, legata in feronerie de Brasov si pe fata-i grea de nuc se intinsera brocardurile cele scumpe. Stergare lungi atarnau deasupra lasand numai ciucuri auriti pe margeni. Farfuriile si tacamurile erau asezate in liniste de oamenii de trebuinta.

Inaltele fete se mai descheiau pe la anterie, prinzandu-le numai in copci, ca sa rasufle, dand manecile la spate. Mitropolitul inca nu spusese Tatal nostru si nu binecuvantase masa pentru ca astepta ivirea Princepelui. Acesta se arata exact la un ceas, cum fusese vorba, improspatat, cu barba luata usor cu foarfeca, parfumat si vesel. Se aseza in capul mesei, il pofti alaturi pe Mi­tropolitul Neofit care atata astepta si acesta inchina dupa ce spuse marea rugaciune in greceste in cinstea monarhu­lui. Boerii ocupasera locurile dupa rang, gelosi sa nu le ia altii partea de masa ce li se cuvenea, pandindu-se cu priviri ucigase si visand sa ajunga cat mai aproape de Cel Iubit. Intra si muzica palatului care suna din trambite si batu tobele usor, mai mult ca sa mangaie auzul ostenit al celor de fata. Cantau ceva moale, un fel de mars turcesc. Afara se insera, se facu si mai racoare si gurile se deslegara.

Domnul se ridica si inchina in cinstea celor mai apro­piati, spunandu-le numele. Locul muzicii militaresti il luasera tiganii ce venisera cu cobzele, gata sa invese­leasca mesenii. In curand se auzira tambalele si se aprin­sera lumanarile.

Se aduse pastruga de Dunare tinuta in ghiata, pui cu stafide - Capama si pe urma felurile se incurcara dupa obiceiul pamantului. Nu era o masa mare, ca la praznicele domnesti, era numai o gustare, terminata cu servirea placintei ce avea ca totdeauna biletele intr-insa pe care erau scrise diferite cuvinte ce starneau hazul cand erau citite cu glas tare: betiv, infumurat, fatarnic, ravnitor la domnie si altele. Rasera cu totii de incurcatura vel pitarului Teodor Emandi, un om cu frica lui Dumnezeu, caruia ii cazuse aceasta din urma belea pe cap, aceea de a fi banuit de sorti ca doreste scaunul domnitorului. Slab, cu ochii scursi, fara doua degete la stanga, se ridicase in picioare si rostise cuvantul infamant. Princepele il fixase cu o privire rea tocmai din capatul celalalt al mesei si glumise cu o falsa suparare:

- Tu, starpitura, vreai sa-mi ei tuiul?

- Eu, Maria Ta, zise acela dupa datina.

- Ian sa mi-l scurtati putin, rostise Voda si ceilalti in betia ce incepuse sa puna stapanire pe ei izbucnisera intr-un ras gros.

- Sa-l iertam, Maria Ta, propuse tot in gluma vtori logofatul Barbu Merisanu, nu vedeti ca abia e coprins de vestminte si-l doboara greaua raspundere?

Boerii cei mari se pravalira pe masa de ras, dar Princepele parea hotarat sa-l dea pe mana seimenilor.

- Smereste-te, il sfatui tot in gluma de alaturi vel camarasul Stefan Vacarescu.

- Ma smeresc, zise vel pitarul Teodor Emandi si cazu, mic cum era, din scaunul lui, tarandu-se pana la capatul mesei in genunchi ca sa sarute papucul domni­torului in vazul tiganilor ce nu mai cantau acum.

Velitii boeri batura din palme cu bucurie si nefericitul fu carat de prieteni la locul sau, vtori postelnicul Matei Huzum si treti-logofatul Cristea Voinescu ajutandu-l sa-si stearga lacrimile ce cu adevarat izbucnisera pe fata-i speriata.

Dupa aceea se trasera in camarile apropiate, la cahfea si la dulceata unde, acolo, se intocmeau lucrurile cele mai de taina. Slugile carau vinurile abia incepute si adusera lichiorurile de ananas sa le spele cerul gurii. Se trasera ciubucele mai aproape si incepu a se face politichia. Numai ca de la o vreme ochiul monarhului cauta ceva ce nu stiau ce. Vorbele se stingherira si velitii boeri asteptau cu frica ce avea sa urmeze.

- Pe Ioan, unde l-ati uitat? zisese, dar gandul lui la celalalt era, stiura numaidecat.

- El nu se inghesuie, Maria Ta, la astfel de petreceri. Se hraneste cu vazduh, rosti careva, sa umple tacerea.

- Dar messerul unde umbla de nu l-au vazut ochii mei osteniti de drum?

Urma o tacere stingheritoare care-l asurzi pe Princepe.

- De ce nu raspundeti?

- V-au parasit, ingana aga Matei Balaceanu cu spaima.

- M-a parasit? Dar cine i-a ingaduit lui una ca asta, ca doar aicea este un stapan

Iar tacura cu totii.

- Si, ma rog, de ce m-au lasat? intreba cu un haz amar monarhul.

- Pentru ca ati plecat la Bistrita cu astrologul Ma­riei Voastre si pre el l-ati uitat

- Sa fie adus si batut cu bicele, hotari Princepele iute scos din sarite. Unde este?

- L-au tocmit, dumnealui baron Meitani pentru vraji­toresti trebuinte. Sta la el in gradini si o face pe magul Balthazar.

- Cum au indraznit? intreba uluit monarhul.

Vel vistiernicul Constantin Dudescu se pleca la urechea Princepelui si sopti ceva. "Il sfatuieste sa se astampere, gandira toti ceilalti de fata in acelasi timp, pentru ca cu bancherii si cu oamenii cu bani nu e bine sa te ai rau'

Princepele bau din cupa un rest de vin si se razgandi. Spuse Balaceanului peste umar:

- Stii ce? Mar bine lasa-l in seama mea, ca-l invat eu minte! Caine slujnicar am sa-l fac! Ce, si-a luat nasul la purtare, ori nu stie in ce colt de lume traieste?

Masa se sfarsise, cahfeaua era rece, vorbele inghetasera; pe buzele tuturor sta o bucurie sleita, taman acum la urma cand mai sperau si ei sa le fie auzite durerile. Plecara deci, fara sa mai staruiasca, pretinzand fiecare ca destul l-au ostenit pe Maria Sa - si ca ar fi mai bine sa-l lase sa hodineasca

Palatul se pustii intr-un ceas. Princepele stia ca n-o sa doarma bine. La capatul coridoarelor de lemn il astepta Evanghelina. Era imbracata de noapte, isi pusese numai deasupra trupului inalt si puternic un sal auriu in care batea vantul pren ferestre.

- Nu dormi? o intreba.

- Inca nu. Ce ai? Nu arati bine. De ce nu te culci?

- Nu mi-e somn.

- Il cauti pe messer?

- De unde stii?

- Ghicesc

- Bine

- Stii unde este?

- L-a luat baronul Meitani la el.

- De ce l-a chemat?

- Ii face bani.

Princepele o privea uluit.

- Da, e un vrajitor. Cat ai lipsit a aprins focurile cele mari - si-acuma sunt peretii calzi.

- Ai fost la el?

Evanghelina dadu din umeri.

- Nu se cuvenea

- Multe nu se cuvin.

- Esti femeie si mama mea.

- Doar nu am 20 de ani, sunt batrana. Ce-ti trece prin gand?

- Nu-mi trece nimic, dar nu se cuvenea. De unde stii ca face bani?

Asta il rodea mai mult decat orice pe Princepe.

- Mi-a aratat cuptoarele lui. Toarna plumb si scoate taleri. Avea o oala de gurusi si zloti turcesti.

- Rubiale avea?

- Avea si rubiale de funduc si rubiale de stamboliu, tot ce vreai si nu vreai.

- Dar ruble?

- Si ruble

vrajitor sau numai sarlatan?

- Cine stie! Se lauda ca el e mai tare si te certa ca l-ai uitat aici si ai plecat cu astrologul Ioan.

- Il invat eu minte!

- De

- Crezi ca baronul Meitani il plateste mai bine?

- O sa te despagubeasca si o sa te lase cu buza umflata. Cine nu are un asemenea om si-l cumpara

- Crezi ca bancherii tin fiecare cate un astfel de pungas la usa lor?

- Chiar daca nu tin, le-ar trebui

- Si baronului nu-i e frica de puterea mea dom­neasca?

Pe chip i se ivise ceva rau, ascuns, pe care maica-sa il cunostea demult.

- Oamenii cu bani au mai mare putere ca domnii. Ca maine o sa ne rugam de el sa ne imprumute pentru trebile mucarerului. Cu saracia asta din tara niceodata nu stii cand ai vreo nevoie.

- Bine vorbesti, culca-te, o sa ma mai gandesc pana maine

- Dormi, nesomnul scurteaza viata

- Si-asa viata noastra e scurta.

Princepele rabdase o saptamana. Trimisese apoi vorba ca-l vrea inapoi pe exaporit, dar slugile baronului Meitani raspunsesera politicos ca nice nu poate fi vorba de asa ceva intrucat messerul era strein si avea legile lui care-i ingaduiau sa stea in slujba cui vrea.

- Da, dar nu cand e dator vandut mie! racnise Prince­pele, uitand ca inca nu-i daduse suma promisa, cei 4 000 de taleri.

Vorbele se incrucisau, vremea trecea. Nu mai putea sa-l lase de capul lui. Asa ca se urcase in carata si po­runcise sa fie dus in margenile Bucurescilor.

Nu era devreme. Aripile morilor de la Radu Voda scartaiau jalnic in caldura verii. Copacii se parlisera de focul lui iulie si el nu mai stia ce asteapta si nu se trage pe undeva pe la cule. Incurcatele trebi ce nu-i mai da­deau pace il legau parca de puturosul de oras. Lasara bise­rica Zlatari de langa Dambovita si apucara spre mahalaua Tabacilor, unde aprig mai duhnea a lume inghesuita. Mi­rosea a piei argasite si Princepele care nu iesea prea des putu sa-si vada orasul, in toata infatisarea lui nemerniceasca. In curti bateau baroasele tiganii fierari si fumul de copita incinsa cu fierul rosu facea aerul de nerespirat. La carciumi petreceau tarani cu cojoace si caciuli pe cap, chiar in caldura aceasta ce smulgea pielea de pe om. Morile mari pe piloni putreziti dati cu catran de multa vreme scartaiau amarnic si copiii goi pusca se scaldau in apa putina, plina de cai morti. Hurdubaile mari, mirosind a faina zacuta, se clatinau la vantul usor, parca goale si parasite. Pe malul celalalt stateau negustorii si hangiii. In stalpii scurti atarnau braie de matase, urlama de tara de lana alba cu usuc. Se vindeau ghermesituri, cirpeturi, fesuri si palamuturi. Negustorii de parfumuri urlau cat ii tinea gura, aratand borcanele lor cu colonie de Francia. Covoare aprinse in desene subtile, orientale, stateau in soare, inveselind tristele locuri. In urloaiele secate curgea o apa murdara din care beau magarusii sacalelor. Limonteriile erau deserte si in geamuri juca musca mare cat unghia. Un miros dulce de serbet, de rahat dat prin zahar si de simigerie umplea aerul. Totul era lesios, pe cer se tarau nouri albi, cat neste butii. Doi turci asezati pe vine se scarpinau in nas. Fagadaurile secate puteau in bezestemuri, gunoaiele iti mutau narile. Pe tarabele joase za­ceau pepenii despicati, primii pepeni ai acelui an, cu miezul rosu, sau bosari. Pe frigaruile de arama ardeau seuri groase ce lasau un fum trasnitor, unde in curti se injunghiau berbeci scotand strigate sugrumate. Trasura ajunsese in ulita Selarilor, dadura la spate ulita Zarafilor si ajunsera in mahalaua Scaunelor pe care o vestea mai intai un miros napraznic de carne veche. Pe butucii plini de sange inchegat Princepele zari bucati de carne sfartecata cu toporul. Mustele bazaiau amarnic, lovindu-se de sticla caratei.

Mai incolo iesisera curvele podarese aratandu-si cele de trebuinta in porti si indemnand pe privitori cu gesturi deocheate sa intre in curtile acoperite cu vita.

- Mana mai repede! porunci Princepele, ca sa nu mai vada ce vedea.

Dupa un timp lasara mahalalele in urma si ajunsera la un loc mai ferice, plin de gradini si parcuri. Inaltul oaspe nu cunostea curtea baronului Meitani pentru ca nu vizita pe nimeni, dar acum fie ce-o fi, s-o cuveni, nu s-o cuveni, o sa navaleasca peste el si o sa-i rapeasca podoaba.

- Stiti unde ma duceti? striga la surugii.

- Da, Maria Ta, zise arnautul de paza din spate, nice o grije. Acus ajungem

Se ivi o ulita pavata cu dale de piatra si cu copaci batrani care aruncau umbre mari asupra portilor inalte de fier. O spaima pe care nu o cunoscuse niciodata il cu­prinse pe Princepe. Nu stia ce o nascuse, dar simti ca asuda. Ii venea sa sara din carata, ori sa strige la surugii sa opreasca. Ulita se infundase pe neasteptate, in jur nu mai era nici o locuinta, parca s-ar fi aflat intr-un loc pustiu, desi era sigur ca abia trecusera pe langa mai multe case cu cateva caturi, bine ascunse dincolo de frunzisul des al copacilor.

- Unde suntem? intreba turburat si parca nu-si mai auzea vocea.

Ceilalti nu-i raspunsera si trasura pleca, in galop usor, mai departe de locul unde-l lasasera, in fata unei fantani paragenite, din care nu mai curgea nici un fir de apa. Gardul inalt de piatra ascundea vederii lunga curte in­tunecata care incepea. Intre pietre crescusera asfodelele, palite si ele de seceta si iarba era necalcata de multa vreme. Se auzeau pasari sfasiind un frunzis batran, undeva in fundul plin de ecouri al misterioasei gradini.

Inainta ca si cand ar fi calcat pe un covor ce-i ina­busa pasii. In fata vazu o poarta grea, inverzita, cu­prinsa de muschiul iesit la acest loc umbrit. In locul clan­telor, Princepele zari un inel de fier rotund, neincheiat, cu un rubin, rosu, incastrat in ciocul metalic. Cand il atinse simti ceva rece si solzos in palma, se cutremura si lovi cu el intr-o placa ruginita care suna ca un clopot starnind ecouri departate. Parca cineva ar fi atins in acelasi timp mai multe gonguri. Balamalele scartaira si Princepele isi facu loc. Umbrele copacilor ascundeau deocamdata totul, tufisuri de iasomie si o grea verdeata lucioasa inchideau perspectiva. Frica inca nu-l parasise. Nu rugase pe nimeni sa-l urmeze. Voia sa fie singur. Nu se intoarse, merse numai prudent prin iarba salbatica din care tasnira gusteri. Locul se deschidea pe masura ce inainta. Curtea parea la inceput un imens cimitir fara stele si fara cruci, loc desert, acoperit de strigate ciudate. Pe urma se ivi din acea neclaritate un fel de arc de piatra innegrita, napadita si ea de muschi, o porta magica, cum vazuse la Italia, demult, cu semne zodiacale si in­scriptii nelamurite sapate in trupii ei odata falnici, ce se vor fi scufundat in pamantul umed si lunecator. Se opri langa un leu de marmura ce rostogolea un glob, fara o laba, cu chipul parca schimonosit ce trada o durere veche. Alaturi, in stanga portii, abia izbutind sa scape de intunericul verde al plantelor ce-o napadeau, o broasca testoasa de malahit purta pe spate un stalp rostral. In mijlocul portii era semnul Tetragramei, sub el un ochi si cifra 5. Un pentagon, un triunghi si un cerc abia se mai zareau in rana pietrei batrane. Statu cateva clipe si asculta. Nu se auzea nimeni. Trecu dincolo de arcul de piatra. Dedesubt incepeau peluze mai ingrijite si alei de pietris alb. Poteca cobori usor. La capetele drumurilor incrucisate erau cipri funerari, taiati de curand cu o foarfeca. Se intoarse si citi pe spatele portii skinul, semnul lui Christ in ebraica veche. Poarta lustruita pe partea aceasta de parca ar fi batut-o soarele era alba ca laptele si, ciudat, pe fata de piatra nu urcase nici un pic de ver­deata. O lua spre stanga si in fata zari statuia Sfantului Christofor, cel cu chip de caine. Parca ranjea si tinea ca Salomeea un cap omenesc pe o tava. Langa el in­cerca sa se elibereze din imbratisarea rece si nemiloasa a unei marmuri mai proaspete pasarea Calandrion, cu aripile desfacute amenintator. In locul ochilor scosi, din gavane curgea nisipul, ca si cand ar fi plans. Princepele se opri uluit pe loc. Mai vazuse o minunatie dintr-astea in sudul Italiei, in gradina vilei Palombara. Se auzea iar clopotul acela departat. Ii fu frica. Daca il urma cineva? Daca fusese atras intr-o cursa? Nu venea nimeni. Aerul era molesitor, fierbinte, zacut sub coroanele copacilor batrani, ce tineau numai intuneric, nu si racoare. Inainta sovaind. Pe o peluza zacea in soarele strecurat cine stie cum in acest infern un leoncorn langa o femeie goala. Umbra lor se intinsese lunga spre un loc mai nevazut ce cobora. La dreapta si la stanga, drumul era strajuit de Gorgone cu serpi razvratiti in par. Pe un pat de fildes ros de vreme, galben ca ceara veche se odihnea Nemrod-regele vanator cu arcul abandonat la picioare. Era frumos, cu un zambet ambiguu, cu chipul tragic. Putin mai de­parte, in mijlocul unui cenotaf de pamant zari o fantana. Doi serpi cu aripi voiau parca sa cuprinda ghizdurile roase ce scartaiau la vant. Princepele se apleca peste cupa de piatra si vazu jos, nu departe, o apa verde, moarta, ce-i reflecta chipul spectral.

Iar batura acele gonguri si cand se uita inapoi vazu spatele alb al portii magice. Soarele ii lumina mijlocul si se ivise o nevazuta pana atunci pecete de arama, iesita parca din reverberatia luminii neasteptate. Cadranul diurn arata cu o sageata orele sapte. Se insera.

Porni spre cele cateva trepte, zece la numar, care-l duceau acum spre o alta peluza. Cand ajunse sus vazu casa baronului Meitani, singura, dreapta, patrata in mij­locul unui loc deschis.

Pe peretele dinspre soare era scris cuvantul Agla. La un colt stateau semnele apelor pluviale, S-ul sigilar, precum si un triunghi. Nu se auzi nimeni, numai gongul acela ce rasuna acum dinspre poarta.

Sovai o clipa, pe urma inainta iar. Urca scarile, alte zece, si se trezi in fata unei usi in care era implantat un cap de cal de argint. Intre ochii animalului sta o palma deschisa tinand o cheie mica si grea, lucind mort in strania lumina a acestui loc. Descuie fara sa sovaie. Si auzi iar sunetul clopotului, plutind usor peste incaperea tacuta ce se deschidea goala, dinainte-i. Nici un covor pe jos, numai o piatra racoroasa, calcar poros, lustruit cat trebuia ca sa nu aluneci. Drept in fata drumul era curmat de o alta usa, deasupra careia se insirau semnele zodiacale consacrate. Acest mare salon nu facea impresia nici ca e locuit, nici ca e nelocuit. Praful nu se stransese pe jos si nici in ferestrele fara perdele, doar aerul mirosea ca in cavouri. Princepele privi vasele de arama in forma de scoica in care putrezeau smochine, lasand un iz acri­sor in jur. Pe peretii drepti erau, pictati sfincsi si abraxaxuri cu cap de cocos, de leu si de sarpe. O piatra neagra, imensa, patrata, veghea in mijloc pe un soclu.

cineva aici? intreba tare Princepele, iar infri­cosat.

Nu-i raspunse nimeni. Deschise si a doua use care da­dea spre alta incapere mai stramta, de forma hexagonala, parca mai inalta decat prima, poate si din pricina propor­tiilor schimbate. In locul ferestrelor, vitralii rosii ca focul, albastre, verzi, aurii, opreau lumina. Deasupra lor Prince­pele citi in persieneste:

Dumnezeu a spus maslin care nu se afla, nici la ra­sarit, nici la apus. El este intre genunchi si buric! Toate adevarurile sunt Kaf si Sin.

Un sentiment ciudat il lua in stapanire. Crezu cateva clipe ca viseaza. O asemenea casa nu se putea locui, surugiii gresisera si-l dusesera cine stie unde. Dar cunos­teau oamenii lui de la agie ce se ascunde sub acest aco­peris? De undeva simti un curent care arunca in inca­peri miros de fin proaspat cosit. Pe o use deschisa intra un tap cu un cap omenesc ce semana cu al camarasului Canaano, ce-i aducea dimineata painea cea proaspata si laptele. Animalul mesteca o iarba plina de zeama ce i se scurgea pe botul roz, lasand pete pe dalele de piatra pe care pasea. Se intoarse, parandu-i-se ca cineva il privea. Nu era nimeni. Deasupra usii prin care patrunsese sta incastrat un verset ebraic:

Otrava e-n fruct, in floare, in sarut

Mai mult fugi inainte, pe unde intrase tapul care rumega nepasator. Patrunse intr-o alta incapere strajuita de patru candelabre, fiecare intr-un colt, fara lumina, cu lumanari stinse de mult, pline dedesubt de o ceara incretita, macerata, mirosind a pustiu. Pe pereti erau pictati arbori si paseri exotice, mamifere, monstri hibrizi si arborele filozofic despicat in doua: arborele noptii si arborele diurn, unul cu fructe de argint, altul cu fructe de aur. Sub el, un text siriac indescifrabil. Un caine urias, viu, nemiscat il fixa fara curiozitate. Princepele se opri. Animalul avea o privire magnetica. Nu latra, nu facu nici o miscare, parea ca sufera de o tris­tete fara leac, capul ii cadea pe labele uriase si motaia. Ii fu frica sa treaca mai departe, dar saxonul cazu intr-un somn de plumb pe neasteptate si oaspetele facu un pas mare peste el. Inapoi nu putea da. Ceva il mana spre ultimele odai ale acestei case. Nu putea nici sa strige ca sa nu trezeasca animalul, dar nici nu se opri. Intra intr-o alta incapere pantaculara, plina de picturi ciudate care umpleau peretii intr-o aglomerare dementa: pesti zburand peste lebede, tauri care alergau spre un ou urias, pasarea sublimarii odihnindu-se pe caduceul lui Hermes, Androginul langa Acefal, spate la spate priveau bestiile aeriene ale unui Paradis pictat de o mana geniala care facea ca aceste panterbe, animale si fiinte mitologice sa se infrateasca intr-o tesatura de culori indescriptibila. Predomina verdele luxuriant al ierbii de primavara si un albastru sticlos. Ici, colo izbucnea focul unui carmin din ochii leului mercurial, intr-o confuzie extraordinara. Bestiile terestre mancau pelicanul si un cocos asimetric, prea gros si prea salbatic, avand in el ceva de rinocer, devora celalalt simbol al focului: salamandra! Foc pe foc se istoveau, ce taine, ce mesaje nestiute izbucneau din acesti pereti!

Dincolo de usa grea de stejar prin care trecuse se auzi rostogolirea lenesului caine in somn. Casca precum un om, parca rupandu-si falcile. Afara era soare, printr-o singura, unica, fereastra, lunga si ingusta patrundea o fasie de lumina alba. Paoni si lebede inaintau spre tavanul rotund, sarpele tricefal se pregatea sa inghita un dragon. Pe colonetele impodobite cu frunze de acant fusesera pictate maimute cu cozi interminabile, avand in varf trandafiri rosii ca sangele. Un androgin aripat tinea in mana o oglinda circulara, sferica ce arata desarta inca-pere. Pe un perete atarnau chei si gravuri de arama. Pe una scria in ebraica:

Impreuna cu pamantul, cu soarele si cu sarea, taci!

De fire nevazute, sus, acolo unde batea un curent nevazut, atarnau cristale transparente si pietre colorate care la cel mai usor vant scoteau sunete muzicale, abia auzite. Din pereti se ivi desenul unor statui colosale: Lenea, Furia, Orgoliul si Invidia, sub chipul spectral al unor femei, cand frumoase, cand inspaimantatoare. Curen­tul smuci o usa dintr-un perete lateral. Princepele crezu ca cineva patrundea furios dintr-acolo. Inima ii batu mai tare, dar parca nu-i mai era frica. De undeva trebuia sa se iveasca messerul, era felul lui de a se purta. Statu cateva clipe, dar nu se intampla nimic. Patrunse intr-o alta odaie, cu peretii acoperiti de embleme si planse ana­tomice. In mijlocul acestei incaperi cu cinci pereti pe o coloana de marmura spanzurau spade masonice, sorturi si filacterii de plumb. Un deget urias acoperea jumatate din stalpul de piatra care avea in desenul lui conturul unor buze. Era inspaimantator. Echere si mistrii de argint atarnau de tavan. Intr-un cerc Princepele deslusi secreta si vechea deviza: Non serviam! Pecetea lui Solomon veghea dintr-un colt si catava vreme monarhului ii fu frica ca nu va mai gasi iesirea. Il inselau uriasele desene copiate dupa Tratatul de disectie al lui Charles Estiennes si dupa Cartile de Anatomie ale lui Valverde, infatisand cruciati in supliciu, muschi care atarnau ca niste fasii de matase zdrentuite sau ca petale monstruoase, carnasiere, cum au unele plante. Totul iti facea groaza, dar o fascinatie nebanuita il tinu pe Princepe inca multa vreme in fata emblemelor lui Paracelsus.

Trebuia sa vada cu orice pret totul si abia reusi sa se urneasca inaintand catre ultima usa. O impinse cu greu­tate si se impiedica de un glob de plumb, infipt intr-un ax uitat chiar langa intrare. Acesta se invarti greoi catava vreme atragandu-i privirea fascinata. Patrunsese intr-o mare incapere cu peretii acoperiti de carti si manuscrise invelite in piele sangerie, in cotoarele carora se puteau citi titlurile in elineste si ebraica. Tavanul jos era si el plin de picturi monstruoase. Tauri uriasi cu virilitati exacerbate navaleau spre preoti ai lui Baal, goi, epilati, unsi de parca ar fi iesit dintr-o baie de ulei, Astarteea indecisa, tradandu-si cele doua sexe, masura silvanii si nimfele din jur. Saturn isi devora copiii cu o expresie de lacomie maxima.

In incapere era foarte cald. Undeva in fund, un urias cuptor spagiric adapostea un foc potolit. Princepele zari mai intai harfa de lemn a messerului, aruncata langa un pat jos, acoperit cu o blana de urs.

Un baldachin de matase il acoperea. Dincolo de panza subtire atarnau doua picioare lungi, intr-o abandonare ce trada o mare oboseala. Princepele se apropie. Messerul dormea. Respira usor ca un copil. Monarhul ii contempla chipul frumos si parul auriu cazut pe frunte. O usoara naduseala ii inunda obrazul. Rostea cuvinte neintelese in somn. In jurul patului, pe jos, erau risipite pene de scris si calimari, jumatate golite, cenusare scurse, lupe, cutite si o balanta mica. Mai incolo, pe rafturi, stateau risipite talismane astrologice, talismane matematice si talismane sacrilege. Flori de granat, culese de mult, mace­rate de timp, umpleau incaperea de un miros de putre­factie vegetala insuportabil. Pe jos, cazusera zaruri, cristale de sare, pietre albe si negre taiate cu un fieras­trau subtil, perle, corali, scoici si colane de scarabei mici, albastri. Ridicand privirile, Princepele tresari. Deasupra atarnau fructe de ceara cu chipuri omenesti, ciudat de vii. Iar simti nevoia sa fuga, dar se stapani. Il incinta multimea obiectelor din jur peste care calca cu grije: cilindri chinezesti de metal, bastoane cu clopotei si diademe thorah, arce metalice, pietra di pavone cu in­crustatii, amulete cu cei 28 de ochi divini, un japs repre­zentand sexul zeitei Isis, lemne ciudate, rupte la colturi, agate si porfir, amulete hinduse kavac, cum vazuse la Roma, plante presate culese de la India in noaptea Amabasya, talismanele celor 72 de stele malefice si cele ale stelelor benefice in numar de 36, sigiliuri din lemn de piersic, discuri circulare de jad, semnul demnitatii hieratice imperiale, canalul influentelor celeste tung din jad galben, un yang phalic, tablete de jad rosu, ce sim­bolizau focul divin, evantalii malefice, trigrame, bucati de corn, ierburi solstitiale, meteoriti si pietre: piatra Alectorius, Kelovita, piatra Rajana, Draconita, Gamabezuri, alaun si ambra, toate cum le invatase candva dupa Tratatul lui Zosima.

Nu le atinse. Inconjura odaia in varful picioarelor ca sa nu-l trezeasca pe messer si citi cotoarele aurite. Se aflau aici: romanul Hypmnerotomachia, atribuit lui Francesco Colona, Emblemata Amoruvi a lui Valeninus din Anvers, copii dupa Libri fulgurales, Theatrum Chymicum, Crysopea lui Johanes Konradus Barchausen si ale altor lucrari al carora titlu nu-l mai citi pentru ca auzi in spate o usoara miscare.

Messerul se trezise. Radea usor cu dintii lui ca boabele de porumb de lapte. Avea iar expresia unui copil ne­corupt.

- Tu esti? il intreba. Ce faceai? Cum ai ajuns aici?

- Dar tu, sarlatane?

Voia sa fie manios, sa para autoritar, dar Ottaviano nica nu se misca de pe locul lui. Isi asezase palmele sub cap si-l masura pe Princepe de jos pana sus.

Era foarte cald. Monarhul se indrepta spre ingusta fereastra ca s-o deschida.

- Nu! il opri messerul.

- Ma-nabus! zise celalalt si isi descheie la gat vestmantul somptuos.

Se simtea mirosul inabusitor al plumbului topit.

- Lucrezi pentru baronul Meitani?

- Da.

- De ce?

- El ma plateste. Tu doar promiti

Ottaviano rase iar, aratandu-si dintii.

Se auzi clopotul acela indepartat si trist ca de dincolo de lume.

- De ce ma cauti? intreba messerul.

- Vreau sa stiu, am vazut totul si am inteles

Ottaviano se ridica in picioare si-i lua mana intr-a lui.

- Vrei sa ma slujesti?

- Da, spuse incet Princepele. Nu ne-aude nimeni?

- Nimeni.

- Atunci?

- Vei avea rabdare?

- Da.

- Consacrarea se face prin virtutile tale. Te legi sa nu vorbesti cu nimeni? Te voi pregati timp de patruzeci de zile. Vrei?

- Vreau.

- In acest timp trebue sa ramai cast, pregatindu-te pentru invocatie. Vom aprinde doua lumanari ce nu trebue sa se stinga in tot acest timp. O sa mananci pe o panza curata, o sa te ung cu ulei pe ochi, pe talpile picioarelor si pe genunchi. Iti voi face semnul Tetragramei pe frunte, iti voi da un inel, o sa dormi sub cap cu textele sacre, in somn vei primi oracolele cand luna va fi in a 9-a casa, a nativitatii. M-auzi?

- Te-aud

- Repeta dupa mine invocatia ca s-o tii minte

- Repet

- Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si Sfarsitul, Acela, care este, era si care trebuia sa vina

- Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si Sfarsitul, Acela care este, era si care trebuia sa vina

- Atotputernicul

- Atotputernicul

- Eu sunt Primul si Cel mai Nou, Cel Viu, Eu sunt mort si iata ca sunt viu pentru secole si secole

- si iata ca sunt viu pentru secole si secole

- Am cheile mortii si ale Infernului

- am cheile mortii si ale Infernului

- Spune acum zece nume ale lui Dumnezeu

- Spun zece nume ale lui Dumnezeu

- El, Elohera, Elohe, Zebaoth, Elion, Escerchie, Adonai, Jah, Tetragramaton, Saday

Messerul tacu. Parea istovit, ca si Princepele.

- Numele lui corespunde celor zece Saferoti ai Caba­lei si aduc binele dinspre Dumnezeu. Platon le socotea mai sacre chiar decat templele Totul e scris mai adauga messerul, aratandu-i cartile clin jur.

- Claviculele lui Solomon, copiate din auzite de invatati, Cabala, se afla aici, isi arata tampla, ca si Zoharul, ca si Sepher Yetsirah. Daca avem timp o sa-ti citesc manuscrisele si Comentariile despre Geneza ale lui Johanan Alemani si opera favorita a lui Pic de la Mirandola: Heptaplus, cel care a trait dupa cum stii intr-o stare de gratie Vrei?

- Vreau!

- Am in sacii mei opera lui postuma, Comentariul, copiata de maini harnice, si Tractato contro gli astrologi care e un fals, compus de fiica, pentru ca niciodata cei puternici nu permit celor ce stiu sa spuna!

Obosise, lua harfa de lemn si ii smuci usor coardele, privind cuptorul.

- Focul a ostenit, spuse. Canta si tu

- Ce sa cant?

- Ce stii?

- Nu stiu nimic

- Ba da, psalmi sau Cantarea Cantarilor, versul imblanzeste focul, si da materiei caldura care-i trebue, nici mai mare, nici mai mica

- Nu pacatuiesc impotriva legii mele?

- Nu pacatuiesti!

- Nici impotriva focului?

- Nici. El este o impreunare de materii. Conjunctio Mercurul se uneste cu sulful, ca sa nasca copilul filo­zofiei, aurul. Lui o sa-i placa cuvintele sublime ale inteleptului

- Bine, voi spune

- Spune

Princepele recita in greceste .

- Saruta-ma cu sarutarile gurii tale, caci sarutarile sunt mai bune ca vinul Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir varsat pe numele tau, de aceea te iubesc fecioa­rele Rapeste-ma, ia-ma cu tine, hai sa fugim! Regele m-a dus in camarile sale, veseli-ne-vom si ne vom bucura de tine

Era istovit, un sentiment de rusine il dobora. Mereu credea ca viseaza, ca bause mult si ca se intampla cu el lucruri neobisnuite.

Messerul arunca un pumn de praf in foc si flacarile se intetira. Ardeau diavoleste, umpland peretii de lumina. Ridica dupa aceea niste hartoage de pe podele.

- Iata manuscrisele lui Trismosin, Splendor solis si primul tratat alhimic Aurora consurgens, uite tratatul Della transmutazione dei metalli, iata manuscrisul latin Turba philosophorum, cu patruzeci de embleme care descriu copulatia Regelui cu Regina

I le vara in ochi, strangandu-le in pumnul sau mic si Princepele vazu uluit ca erau doar niste foi aproape goale, nescrise sau incepute numai cu litere necitete.

- Aici am manuscrisul Ripley scrowle in care sunt descrise cercurile zodiacale, l-am furat de la Londra, acum 200 de ani

Parea nebun, dar convins, vorbea despre el ca despre altul, mort si inviat, si Princepele se ingrozi si mai mult cand il auzi continuand:

- Am si textele lui Senor Zadith, Apocalipsul chimic, cu Maduva Alhimica, Dorinta dorita, descrierea morman­tului lui Semiramis deschis inteleptilor si Salamandra stralucitoare

Se opri si scotoci pe sub pat cu o mana de orb.

- Aveam si cartea imprimata pe scoarta de copac data lui Nicolae Flamei care avea cheia marelui secret sculptat pe usa bisericii Saint Jacques de la Boucherie.

Respira greu, parea ca se inabuse, era ca intr-o transa, cauta aerul putin al odaii si asa prea inghesuite si pline de fum.

- Am sa te invat cum sa vindeci ciuma neagra si o sa fii cel mai mare domnitor. Ti-am promis ca te voi initia in hermatistica si o sa ma tin de cuvant. Stiu sa fac bani, am elixirul vietii care e pregatit dupa retetele Culegerii secretelor excelente Sunt Bombast von Hohenheim, am studiat secretele tartarilor, umbland la Egipet si la Bizant. Am ingrijit pe Erasmus si am profesat hirurgia. Am lasat in alta viata o opera capitala numita Cele 7 carti ale Arhidoxului magic, zi-mi in intimitate Paracelsus, ca nu ma supar

Pe buze ii inflorise o spuma subtire si tremura din tot trupul. Ar fi trebuit sa-i lase cineva sange, dar Prin­cepele nu indrazni sa se miste. Sta si-l privea. Cuvintele cadeau inca din gura lui ca un torent.

- Lui Alfons de Castilia i-am dat atata aur ca nu mai stia ce sa faca cu el. Ma numea Marele sau Magister si mi-a oferit o fiica sa ma culc cu ea

Era nebun fara doar si poate, dar nebunia asta il fas­cina pe Princepe. Daca l-ar fi intrerupt, il omora.

- Am sub capatai Dictionarul Infernal; Micul Albert si Marele Albert sunt aici, iata-le, le-am udat la un nau­fragiu si literele numai eu mai stiu a le citi. Sunt un om pretios. Crede in mine si asculta-ma!

Se opri, isi sterse buzele si fata cu o batista de matase pe care apoi o stranse in pumnul lui mic si asudat.

- Ma crezi?

- Te cred.

- Da-mi mina

I-o lua, ii intoarse palma cu fata in sus. Nu o privi.

- Mi-e frica, zise incet

- De ce?

- Sa-ti spun adevarul

Il fixa drept in ochi.

- Mai m-am numit Vittorino de Feltre, Fidelfo si Mario Equicola. Am trait la Mantova si la Ferrara, unde am mai trait? Uite ca am uitat Magnifice, ramai cu mine noaptea asta, am inca atatea sa-ti spun

Se ridicase pana langa fata lui si-l ardea cu privirile. Avea o mana fara oase, moale, flasca, lipsita de greutate.

"Daca e mort?' gandi Princepele.

Vru sa se smulga, dar el il retinu cu o forta nebanuita in palma aceea mica si asudata.

- Ramai! ii porunci.

Si Princepele ramase.

Sabatul

La cristovul viilor din acel an, iubitul si inteleptul Princepe dadu o mare serbare la Mogosoaia. Se facusera pregatiri, umblau vorbe ca se vor vedea lucruri nevazute, boerii scodolisera pana in fundul buzunarelor ca sa poto­leasca neasemuita pohta de a straluci a sotiilor ce abia asteptau asemenea prilejuri ca s-arate care cum putea mai bine. Se povestea ca va fi un carnaval pagan, ca la Italia, dupa indicatiile messerului, ce el inchipuise toata aceasta nemaipomenita petrecere. Fusesera tocmiti oa­meni, umblau stafete, totul fiind departe de Bucuresci, multe lucruri ramasera tainuite, pentru ca aceia ce fa­ceau cele de trebuinta se jurasera sa-si tina gura cusuta si fugeau sa stea la farmute intru care tare ii mai is­piteau curiosii.

Oricum, bani cursesera garla, croitoresele nadusisera alergand dupa materialele aduse din vreme de la Beci si din Francia, pe caile stiute. Daca te-ai fi pus la mintea boeroaicelor ai fi facut avere in acel timp, pentru ca min­tile li se aprinsesera si nu-si mai stavileau pornirile dia­volesti ale luxului. Nu sedeau deci mainile cusatoreselor, slugile isi gasisera beleaua, se dusesera lenea si trandaveala, lumea parea apucata de streche. Se potcoveau caii, grajdarii sucaleau la trasuri, bateau stalpii si maciucile poleite, radvanele cele mai paguboase cu camari ferecate, cociile de Viana, toate aratau ca miresele cu trei zile inainte de ziua daruita petrecerii. Valtrapurile verzi si albastre fusesera pieptanate cu grije, perinele de franghie, acoperite cu catifea, data cu peria, roabele cu care se ajutau robii tigani sa incalece caii inaintasi vopsite si ele luceau de-ti luau vazul. Seimenii in haine de postav rosu impodobeau cu crengi de brad podul Mogosoaiei. Numai la venirea Vezirului, a Pasilor si a generalilor se mai gateau astfel caile lumesti, se pregateau si elciii, curiosi de moarte a stire ce pregatise stralucitul Princepe ce voia a arata lumii cat se bucura de increderea Maritei Porti si cum intelege a rasplati aceasta inalta dragoste.

Cu o noapte inainte careva vazuse turma de vite ce trebuia sa fie sacrificata la acel inaltat ospat si spunea cui voia sa auza ca ea asurzise pamantul de atata ramat ce numai la zilele Zalhanalelor se mai auzea.

Cand, in sfarsit, sosi daurita zi de septembrie, cu un soare molcom ce mai mult mangaia decat incalzea, lumea rasufla usurata. Pana pe la pranz cerul se mai posomori de cateva ori spre spaima cucoanelor ce se rugau in gand bunului Dumnezeu sa nu le lipseasca de timp frumos toc­mai la o asemenea petrecere, dar de pe la patru cerul se zidi intr-un albastru ca marea, de tot seninos. Se pregatea a rasari o luna cat o caldare si venise si o parere de vant ce aducea miroasne frumoase de pe campuri. Echipajele se pusesera in miscare, lucind din spitele rotilor si se auzeau strigate intaratate. Masalagiii isi pregateau faclele, desi pana la intunecatul serii mai aveau. Caii arapesti stra­luceau cu rafturile, seile si scarile lor de argint. Coconii cei mai tineri calareau alaturi, pe langa carate, sa s-arate viteji si frumosi. In balcoane se asternusera covoare ca la zilele mari si felinarele se aprindeau fara folos inca dinaintea apusului soarelui. Prin usile si ferestrele deschise sclipeau oglinzile de Venetia cu pervazurile lor masive de aur. Cei ramasi acasa faceau semne cu mana celor plecati, multe lacrimi mai cursesera si in aceasta zi de pomina ca palatul de la Mogosoaia nu-i incapea pe toti si ighemoniconul era strict. De sus, privelistea acestui convoi nesfarsit de trasuri se arata mareata. Luceau calpa­cele cu blani scumpe si lungile haine de la Orient, numai matasarii si atlaze in culorile nebune ale paonilor, sarvanele de canavat ghiulghiuli, gulerele si samururile ca fumul cel sfant, ceaprazele si felegelele de canavat turungii, pantecele de cacom si ras, contesele de postav, limiile de samur, serhatlacurile de canavat cu paceale de samur, asta in ce priveste grelele haine ale barbatilor, ca daca te-ai fi uitat la rochiile femeiesti si la blanile si bijute­riile lor ai fi orbit. Sunau lesele de margaritar in trapul cailor de ai fi zis ca iesisera arhanghelii din a doua vizi­une a lui Ezechiel, cu zalele lor usoare de metal ceresc, matasariile faceau valuri albastre si verzi in acel amurg, dulamele cu lastra grea cadeau pe soldurile pline, nasturii de argint pareau stele divine batute intre sanii bogati sau buricele ingerilor savaoti. Scanteiau pietrele grele, scumpe cat o mosie ori o mina de sare, naucitoare, fanatice, cu o grea si mohorata stralucire, ori de pucioasa, ori de loc mocnit, toate strangand in ele pacate grele ce aveau a fi ispasite in vreo zi sau in vreo viata. Sarasirul greu, cu limii de samur ori de sobol sau canavatul cu flori de fir brodau desene podobite pe acele trupuri bine hranite si lenese, sfidand multimea ce sta si se uita cu gtira cas­cata la cine-i conduce, sucnelele de tabin, de hatai, si de belacoasa, cu sponci de aur faceau o risipa haina in acei ochi flamanzi de frumusete. Gurile de margaritar, rochiile de tertanel, ghiordiile, zabunelele de sandal de Venetia, in zavase de sapte foi, de lastra, captusite cu tafta le­seasca suceau mintile fetelor tinere ce se si gandeau in acea seara cu ce bas besliu de negustor sa se culce ca sa dobandeasca si ele o asemenea stralucita podoaba, ce le-ar inlesni drumul spre paturile si mai nesatule ale lumii mari. Mijloacele subtirele ori mai pline de grasime erau incinse cu brane cu capataie de fir, in degete sticleau inele mari, grele ca lanturile Iadului, iar in urechi miscau usor cercei cu picioare de paing, lucrate la Vizant demult. Lanturi de aur, cu nasturi de jilalt, leftisori subtili, in chip de gripsori, salbile de zloti roscati, bratarile impletite parca trageau cu ochiul singure de la gaturile, urechile si bratele femeilor. Diamanturile, rubinele, smaragdele cat oul de porumbiel se rasteau unele la altele intr-o cearta muta, secreta, plina de pizma. Ancuta Gradisteanu, legata cu un turban de tulpan cu zabranic se uita la Haretia stolniceasa, si o masura cu cat mai imbatranise anul de cand n-o mai vazuse. Neacsa Parscoveanu, nevasta Marelui Vornic, ascunsa dupa un marabù, tragea cu ochiul la Sofica, fiica hatmanului Costache Caragea, plina de falii de diamant ca o vitrina de bijuterii de la Beci, Catrina Greceanu, soata marelui paharnic, se uita sfasiata la greul trup, frumos podobit al Sandei Done ce-i suradea din carata, trecand repede inainte, ca sa traga cu ochiul si ea pana la Mogosoaia, ce anume purtau celelalte femei, sa mai dreaga ce se mai putea drege, pentru ca adevarata petrecere a acestor muieri era aceea de a aratare cat au, nu de alta ceva. Catrina Moruzi, verisoara marelui pos­telnic Ianachi Moruzi, venea mai la urma, nepasatoare la cele ce vedea. Erau toate, ce mai: si Elena Balasaki si Maria Vacarescu si Smaranda Gradisteanu si nemaipo­menita Paunita Cantacuzen, ce sta tolanita pe pernele trasurii ca o fiara la panda, toate cu ai lor, prietini, soti si verisori, care mai de care mai bine dispusi, gata sa petreaca.

Mai la urma cortegiului nu lipseau nici boerii de mana a doua, mazilii si rudele lor, si ei falosi sperand ca, la o astfel de zi, Princepele o sa uite cele necazuri si o sa-i mai ierte. La urma de tot, in trasuri inchiriate, soseau, chemati de voia domneasca, gramaticii si dascalii de la Academia elineasca, scribii si poetii cu plete lungi, spalati numai cu acel prilej, cu barbile potrivite din brice stirbe, tinute la locuri ascunse, pleava aceea inteligenta, plina de vorbe si basini, lingavi, urdurosi, nemancati, mustind de grele snoave, cu ochii in patru, ca sa aiba ce rumega o luna si sa umple cafenelele cu glume desuchiate. Nu lipsea smeritul Macarie Cuiul, cu fata lui zmeada de delator, onctuos, respectuos din frica, cu o vorba cantatoare, cel ce se tarase la picioarele tuturor tronurilor si era tinut ea un lautar la cele petreceri unde cu mestesu­gite vorbe scuipa pe cine trebue, ori lauda la comanda, cu sarg, fara alegere, scotand iubitele cuvinte ca din buto­iul Danaidelor, insotit ca de obicei de prietinul sau bun Antonie Spadone, cu care lucrase pentru agie de cand se stiau, parand cu vorbe ticluite pe cine voiai si nu voiai, nelipsit de la nici un maslu, de la nici o inmormantare. Intr-o alta drosca, mai de trei parale, veneau cei patru cavaleri ai Apocalipsei, cum isi spuneau ei insisi: Neftiotache Buhus, gros, greu, siscar urduros, putind a cacat cand nadusea, beutor cu butea, mester in cuvinte, om cuprins de minte, cu nedespartitul lui amic, unul prizarit, fara glas, balbait, repezit si plin de idei mici, Gheorghe Crisogon, autor de articole pentru fogliete si dramaturg, cum pretindea cand i se jucau neroziile pe scena de la Cesmeaua Rosie. Garda lor era formata din doi zdrahoni beti de dimineata pana scara; unul abia mai mestecand vorbele in gura: Agafet Cuscungachi, cu un ochi ratacit prin mijlocul obrazului si altul varat taman sub par, tinut de mana de Lazar Scriba de Trapeyunda, vestitul facator de ravase de placinte ce se vindeau in Targul de afara cu doua parale, in care scriau ziceri de ras, usturatoare.

Chiuiau cu totii, urmati de o ceata de zurbagii mai mici. fara nume, in fruntea carora se afla Iacub Giacomi, barbat frumos de 35 de ani, cunoscut pentru curajul de a fi trait cu cea mai urata femeie din Bucuresci: una zaluda, troala, cu un cap de cal, de i se spunea Dante, nu pentru ca ar fi avut talentul acestuia, ci pentru ca bocarna, lata ca un cal de gloaba, vorbind in eresuri la betie - parea mai mult un barbat decat o femeie. Erau beti de pe acum, cu oale de vin intre picioare, golite pe juma­tate, sa ajunga cu damf intre fetele bogate, sa poata spune de cum intrau in turma cuvinte de spirit care faceau sa rada pe curteni, de unde la o nevoe nevoita mai iesea cate o inlesnire, la chiliile gazdelor nemiloase, la vreo aprobare de lemne, mai o invitatie la mesele de sambata, nu strica sa ai si niste bufoni la cate o tarnosire. Inculti, invidiosi, nespalati, se aratau artagosi si plini de ifose lumii privitoare.

Princepele, cu Mitropolitul Neofit, privea toata acea bulucire de trasuri si zambea cu placere la saluturile boerilor veliti. De-a stanga sta maica-sa Evanghelina si Haricleia soata, cu cei trei coconi. Monarhul prezida gus­tarea ce se asezase in saloanele de jos ale palatului si pe urma avea sa-i pofteasca pe toti pe balconul ce da cu fata spre lac, sa stea in priveliste.

Deocamdata lumea se inghesuia spre saloanele de gios, incarcate de oglinzi. Se aprindeau lumanarile, pentru ca afara ziua murea pe zidurile roscate cu o ultima stra­lucire de blanda toamna de tara. Paonii Princepelui, la atata vanzoleala si lume multa, strigau inspaimantati de moarte si se urcau pe ziduri, surpand iedera. Erau nervosi, isterici, aveau parca glasuri omenesti. Dar frica lor nu turbura acea multime gata sa guste vutca si nisetrul ce sta in piramide pe tavi de Dantca. Talerele grele, tinute de slugi voinice, carau pahare de cristal si cupe. Pe masa luminata de sfesnice de argint se asezasera melci colarobi si raci, din cornuri poleite curgeau sipuri de vin trandafiriu, la cerere. Jilturile si scaonele frumos sculptate fusesera ocupate de femei ce-si aratau ferice dintii. Domnitorul, dupa ce intrase, daduse impreuna cu Mitropolitul binecuvantarea mesei. La dreapta, un cor de dascali soptea cantece eclesiastice. In colturi, pe mese ajutatoare stateau gramezi de carne de curcan, pastrama, carnati, halci de batal, atunci fripte pe neste gratare aflate in bucatariile cele mari. Se manca la intamplare, cucoa­nele se si infipsesera la cele dulciuri, la smochine si prezantina, barbatii luptau cu chefalii si cleanii proaspeti, rostind sentente despre cumpatare intr-o mare batjocura. Dumnealui Scarlat Greceanu iute se facuse, pentru ca o tinea de la pranz in bucuria asteptarii acelei petreceri de seara si se ierta cu Andronache Garie, un var cu care statuse certat mai multi ani. Dumnealui Radu Golescu se apropiase de Princepe ce mai mult gusta decat manca, cuprins de o neliniste ce nu scapa nimanui. Vorbea repede, la ureche, voia sa-l amuze, povestea ultimele snoave si nu-l scapa din ochi pe potrivnicul lui neindurat la gratia domnitorului, vel logofatul Manolachi Gradisteanu, ce-i umplea cealalta ureche cu ale lui si mai si

Intr-un colt, mai la nevedere, cautand cu maini lacome printre cele tingiri si tave, ceata celor patru cavaleri ai Apocalipsei lua cu dragoste din gramezile de icre de chefal, scuipand samburii de masline si turnand bine in foalele neostoite. Lazar Scriba de Trapezunda incerca niste lofari, proaspeti ca dimineata si intorsese spatele celorlalti trei care simteau mai putina foame cat o sete ce nu putea fi stavilita. Neftiotache Buhus, tinandu-si cel de al doilea pantece cu amandoua mainile din cand in cand, cerea cu glas milos paharnicului sa-i toarne de doua ori, sa nu se mai incurce ca avea o cupa ingusta, mai mult fasoanele de ea si intarsiturile. Catase ceva potrivit in jur, dar ia de unde nu-i! Acum sughita si umbla cu privirea in ochiul cel ratacit al lui Agafet Cuscungachi si el tapan de greaua incercare prin care trecea, dar gata s-o dovedeasca, pentru ca asa avea obiceiul: se des-trezea band intr-una. Glumeau amandoi, amintindu-si de un An Nou cand umblasera pe la toate scarile cu o varza in mana, cersind bani, ca-i terminasera, ca sa tina inca un chef scazut, pe la marginile pacatosului de Bucuresti. Acela, Agafet, cu mutra lui buimaca, numai buna de plans de mila, spunea celor ce le deschideau ca i-a murit un frate de oftica si n-are cu ce sa-l inmormanteze, min­ciuna ce se prindea la doi din trei. Acum, ca era de unde si nimenea nu se ocupa de ei, bagau intr-insii cu sarg, cu o singura spaima, sa nu borasca pren saloanele Princepelui, ca atat le-ar mai fi trebuit! Si asa aveau un nume prost, or, sa faci una ca asta la o masa de zile mari in­semna sa te cureti de-a binelea, cat erai de crezut crema intelighentiei.

S-adusera poligalele, anghinarele, guadalupii si stru­gurii. Inceperea carnavalului se apropia. Afara cazuse noaptea si luna, cat o pecete mare imparateasca, poleia toata Mogosoaia ce rasuna de strigate de broaste si de bocanituri infundate, acolo intre stuf si trestie, unde messerul cu oamenii lui pregateau surprizele. O sluga de taina soptise Princepelui ca poate sa pofteasca lumea in loggie, in priveliste. Monarhul batu din palme si suita il urma fosnind din grelele vestminte. Langa scaune si sofale astep­tau ciubucele si ibricele, alte talgere gemeau sub cior­chini grei de struguri brumati.

- Va fi ceva de basm! susoteau gurile muieresti.

Intr-acestea, Paunita Cantacuzen disparu pe ne­stiute dupa o invoiala cu cei ce puneau la cale ticluitele trebi. Mai tarziu, insusi Princepele avea sa plece, fara ca lumea a bagare de seama.

Lacul parea mort sub lumina rece a lunii. Se racorise si femeile strangeau mai bine blanile in jurul delicatelor gaturi. Pe deasupra umerelor se sopteau vorbe viclene in spatele sotilor ce si ei tot dupa carne streina se uitau plictisiti si burdusiti de vorbele nevestelor. In acel mohorat intuneric, numai perlele, leftii si margeanul sticleau sub privirea regala a diamantelor. Princepele se ridica in picioare si facu un semn cu erodiul sau fastuos de starc, plecandu-se numai putin si miscand capul de la stanga la dreapta. Culahul persian din par de capra il inalta si mai mult. Boerii si nevestele se ridicara odata cu el in picioare, inclinand capul cu mare devotiune spre locul monarhului, al mamei sale, Evanghelina, si-ai soatei cu coconii, ce multumira tacut.

- Ce istorie mai e si asta? intreba cuprinsa de presim­tiri Evanghelina.

- O sa-ti placa, sopti la randul sau Princepele.

- Sa nu strici datinele. Stam pe un scaun crestinesc.

Langa o coloana privea tacut, in camasa lui aiba, tea­pana, de in, Ioan astrologul. Nu scosese seara intreaga o vorba.

- Numai lui n-o sa-i placa, zise iar Princepele. El este Cato Cenzorul, dar am sa-l var in temnita, daca nu-si tine limba!

- Ba, pacatul asta sa nu-l faci! il povatui maica-sa.

Din spate se auzeau grohaiturile celor patru arhangheli ai Apocalipsei care susoteau cu boer Hristea Balivaca si cu paharnicii, sa le mai toarne in cupe ca daca era pe­trecere, macar sa se sature si ei de vinurile cele mai bune.

- Ti-am spus sa nu-i mai chemi! sopti si Harieleia, soata. Ce pilda dai fiilor tai cu acesti betivi?

- Si filozofii se imbata, Doamna, vezi-ti de trebile domniei tale. Fiecare curte se podobeste cu oameni de spirit

- Oamenii de spirit nu fac ca porcii, mi-au patat fetele de masa cu necresterea lor. Nu stiu sa manance, nu i-ai vazut?

- Fereste-te, Doamna, sa nu te-auza sau sa afle ca-i dispretuiesti. O sa-ti creasca urzici in urechi dupa aceea

Undeva deasupra lacului izbucnise focul de artificii. Stele rosii si galbene cadeau peste fata apei. Faceau bolti lungi si pasarile ascunse in copaci se speriara, falfaind amenintator pe deasupra, apoi pierira.

In fund se aprinsera facle. Padurea Mogosoaia ce se afla dincolo de lac, nu departe, lua parca foc. Se auzira mai intai strigate nedeslusite, ceva ce semana cu boncaluitul cerbilor in rut, apoi lovituri repetate in trunchii copacilor, ritmat, magic. Aerul se infierbanta pe neasteptate, tot acel loc, apasat de calda seara de toamna, nadusa, devenea insuportabil. Aerul era greu de fumul faclelor, parca respiratia clocita a apelor venea intr-a-coace, dar nu facea scarba, nu era neplacuta, dimpotriva, parfume amestecate incercau sa risipeasca aerul cel stricat. Cerul luminat de luna era ca un vin vechi, subtiat cu ulei de morum. Oracaira pe neasteptate broastele, mintite de acele sgomote lubrice, apasate, repetate, adanci, so­site din fundul mlastinilor. La lumina faclelor se ivira mai intai cei vanati: cerbii si caprioarele, in piei proaspete, luate dupa animalele sacrificate inca in acea dimineata. Mirosea a sange de departe, carnea aveau s-o guste cu totii la urma dupa ce tot acest carnaval trebuia sa degenereze intr-o nesfarsita petrecere. Gramaticul Enache sopti vel slugerului Grigore Baleanu:

- Incepe ca la pagani

- Astea se numesc la Italia moresche, nataraule. Lu­mea se mai distreaza si mai invata ii raspunse celalalt peste umeri. Stati in grajduri in loc sa calatoriti si va mai numiti luminatori ai poporului

Dumnealui Dumitrache Aslan, vel clucer, il trase de maneca:

- Iarta-l si dumneata acus si atin-te ca o sa avem ce vedea

Soitarii din Mogosoaia imbracati in piei de caprioara cazura in patru labe si se facura ca le este frica. De aici nu li se vedea chipul, aveau pe cap masti de carton si ur­lau inabusit, se adunau gramada si se risipeau la lumina faclelor. Din padure se auzeau alte racnete teribile, anuntand sosirea vanatorilor, si ei imbracati in piei de ani­male, cu urme de sange pe trupurile goale. Tineau in mana suliti si impungeau vazduhul acela nedeslusit in lumina incerta a tortelor. Dadeau tarcoale urland vanatului si dansau salbatec ca la calusari. In stolniceasa Maria intra un frig privind acele trupuri, pline de muschi, unse cu untdelemn, acoperite prin locurile rusinoase cu labe si copite de animale. Hacuirea se facu in sunete ciudate de corn ce sunau din ce in ce mai aproape. Alti oameni cu targi stransera atata moarte si o carara spre frunzisele cele mai ascunse. Boerii batura din palme si mai cerura vin.

- Ei, intreba vtori logofatul Barbu Merisanu pe nevasta-sa, cum ti s-a parut?

Aceea, femeie la locul ei, sopti pe dupa evantaliu, sa nu fie auzita de vreo ureche spurcata:

- Stai sa vedem ce mai vine

Nu trebuira sa astepte mult. Dupa o scurta tacere, din tufisurile de papura aflate mai in fata, izbucni un zgomot ingrozitor de talgere lovite. Aerul iar se incinse de parca ar fi luat foc. Dinspre padurea Mogosoaiei se deslusea un galop ce cutremura pamantul. Iar se bateau trunchii copacilor ca la vanatul iepurilor si un strigat de surpriza acoperi harmalaia. O turma de magari speriati se arunca in apa, catand sa-si gaseasca scapare de acel zgomot ce nu se putea suporta. Erau intaratati, isi pier­dusera blandetea, ori incapatanarea, ar fi rupt ceva, moar­tea apropiata ii facea salbatici, rageau inspaimantator si negasind scapare iar se aruncau spre apa. Se ivira zece sau doisprezece haidamaci cu ciomege si incepura sa-i loveasca salbatic. Erau goi pana la brau, pe piept aveau tatuaje infatisand soarele, deasupra chicilor salbatice ti­neau pene albe ce se miscau agitat pe fundalul noptii.

- Ce fac, ii omoara! strigara cateva femei.

Se auzeau loviturile seci in capetele animalelor si strigatele expietoare. Se inecara cei mai multi umpland apa de sange. Aveau testele zdrobite si incercau sa scape de namolul si planctonul ce li se agata de copite.

Catrina Bals lesina in bratele varului sau, care abia astepta s-o caute in san, s-o deschida pe la lantuguri si sa-i mai vada sfarcurile cele dupa care umbla besmetic de doua luni. Sireata, beata si de spaima si de o cutremurare secreta, ce-i dase mare usurare unde-i este omului mai bine, se lasa purtata spre scarile din dos unde acela, Iordache, avea s-o intinda pe iarba si s-o sarute pe gura deschisa ca un boboc de trandafir.

- Asta-i targul cel mare al Sabatului! striga, de langa coloana de care se rezemase, Ioan astrologul. Cosimo intaiul cel putin stropea catarii cu parfum si nu-i ucidea!

Langa el se afla dumnealui Costache Ghica, om invatat, subtire ce stia si el multe. Se dadu mai aproape si-i sopti:

- Taci, marite Ioane, vorba e prea de tot primej­dioasa, o sa te coste.

- Cultul lui Apollon despre care pomeneste Pindar, la curtea Valahiei! Prea-i de tot! Nu mai lipseste decat sa ne punem peane in cur! Tara arde si baba se piaptana!

- Taci, pentru Dumnezeu! zise si mai inspaimantat celalalt.

- De ce nu scoate tiganii lui la seceta, sa-i puie sa faca pe paparudele, daca-i place atat mascaltoneria? Macar dupa aia ar ploua!

Ca intermezii, trecu o pluta luminata de felinare din bostan in care ardeau lumanari. Pe ea dansau fetele baronului Buller, cunoscute in Bucuresci pentru placerea de a se arata desbracate pe unde apucau. Aveau trupuri bine alcatuite, cu solduri ce faceau sa dea strechea in barbati. Un Pan, ce-si acoperea dinaintea-i cu frunze, canta din flaut. Ele, mai mult desvelindu-se decat acoperindu-se cu salcii, catau sa nu cada in apa, in lumina scursa ce nu le ingaduia sa stie unde termina pluta si unde incepea lintita.

- Daca nu s-o arata si Paunita Cantacuzen, sa nu-mi mai spui pe nume, sopti stolniceasa Haretia, Neacsei Parscoveanu, care se afla langa ea, facandu-si vant cu evan­taiul, fara sa-si ascunda furia. Si aia n-o sa se joace, o sa se arate cum a facut-o ma-sa, in pielea goala, Doamne fereste, ca bine am mai ajuns

Dupa care ceru un pahar cu apa slugilor ce asteptau la spate. Acum, pe apele argintii ale Mogosoaiei, treceau feluci si caicuri, ca la Vosfor, incarcate cu nuferi, tran­dafiri de toamna, albi si rosii, ceea ce isca aplauze slugoase voind sa arate afectiunea pentru Inalta Poarta. Pe o alta pluta, patru tigani, unsi cu ulei, ca niste corai purtau vase in care se aflau virilitatile capriorilor ucisi de di­mineata si fudulii de berbec.

- Da astea ce-s? se mirau coconitele mai tinere, prefacandu-se ca nu inteleg.

Barbatii radeau in barba si dadea ghionti. Raspundeau in doi peri, ca sa para cuviinciosi:

- Ceva ce ne-ar trebui si noua!

Boeroaicele batrane isi faceau cruce si scuipau in san:

- Sfarsitul lumii!

Pe pluta ce avea in capete mascaroni de ipsos proaspat, turnat de maini dibace, fu taiat un cocos viu si putura sa vada cu totii, cum un baiat de zalhanale, dibaci si crud ii scoase inima dintr-o lovitura si musca din ea, scuipandu-i sangele inca viu.

- Au! facura femeile, ascunzandu-si ochii, nemaiputand sa suporte

- Plec! zise Ioan lui Costache Ghica. Aici se va tine o messa neagra.

- Stai! il ruga celalalt. Princepele o s-auda si-o sa se supere.

- Sa respecte mai intai legea si pe urma sa se supere!

Si-ntr-adevar pleca, tulburand petrecerea celorlalti. Se auzeau trambitele cele mari si dinspre moara de hartie a Mogosoaiei se ivi in ceata albastra a faclelor arse o pluta mare, abia inaintand. Se bateau timbale si alamuri, aerul era sfasiat de corni care mugeau ca vitele si in fata vazura un urias tap viu care avea legate cu sfori neva­zute doua coarne si la spate. Intre cele din fata spanzura o peruca de femeie cu un par negru si lung. Pe frunte i se lipise o lumanare care ardea cu o flacara mica, sovai­toare.

- Asta-i dracu! se infiorau cucoanele si iar mai lesina una, Ioana Mavrocordat, ce n-avea nici ea inema mare.

Dracul insa sedea alaturi pe pluta. Spoit cum era cu funingine, doar putini il recunoscura: era Iordachi Ruset, ginerele marelui negustor Alexie Balaban, cine stie cum ajuns intre prietenii messerului. Gol tot, frumos si inalt, isi atarnase doi saci pe piept ca sa para ca are mamele de muiere. Peste parul lui cret de placintar spanzurau plete de rafie, innegrite, o boneta suie ii cadea pe un ochi. In fata, la vedere legana un mare phalus de lemn, rosu, solzos, plin de serpentine de hartie. Partea femeiasca facu iar: Au! si isi ascunsera cu toatele fetele in evantalii. Iordachi Ruset sta rastignit pe un tron aurit, inconjurat de un cor de suplicati: dascalii de la biserica Darabani, cine stie cum stransi si adusi la aceasta paganeasca petrecere ce sperie si pe Mitropolit care iute se trase in camarile de taina, sa nu mai vada comedia. Si pentru ca cei din loggia palatului bausera destul si nu-i mai speria nimic, batura din palme, cu o fericire betiva, cand dracul se ridica in picioare si-si arata spatele acoperit de o masca razatoare pe care pedepsitii o sarutara pe rand cu mare dragoste. Bateau tambure, se auzeau viole si chitait de soareci parca, clopotei nebuni se agitara pe apa si sparsera toata acea liniste a noptii. Suplicatii se apropiau de Iordachi Ruset cu spatele, nu mai indrazneau sa-l priveasca si tobele asurzira delicatele urechi.

- Asta, da, imi place! facu dumnealui Dumitrasco Topliceanu, mai vedem si noi ceva, un carnaval ca la Urbino, ca prea ne plictisim. Ce spui, iubite Mihai?

Mihai Mano dadu din umere. Nu intelegea astfel de burle, el traise intre mavrofori si avea alte obicee.

Patru femei, intre care nu lipsea Sanda Done, cu tatele afara dintr-un vestmant de tot transparent ce-i arata trupul care omorase cativa barbati si avea sa mai omoare, aruncau cu fructe din mari cosuri, piersice si mere rosii in apa. Bacantele aveau pe piept ciorchini de struguri si-acolo unde-ar fi trebuit sa ascunda vatra lor de foc si pierzare, atarnau lanterne mici ca neste rubine. Barbatii incepura sa grohaie ca porcii langa muieri, mai band cu sete si nerusinare, inchipuindu-se fiecare cu burtile, cu puturosenia lor langa acele cupete ce nu se rusinau nici de apa, nici de cer, nici de cei ce le priveau cu atata pohta.

Costache Ghica il asculta pe gramaticul Enache, care fugise mai intr-acoace. Acesta ii spunea ceva la ureche.

- Astia au jurat pe Scriiturile negre ale Printului Tenebrelor! Maine va trebui sa aduca Mitropolitul crucea cea de aur si s-o inece in apa ca sa alunge pe Satan

numai o joaca

Dinspre moara de hartie a Mogosoaiei se mai ivise o pluta, mai mica si ea plina de nuferi si de trandafiri rosii. In mijloc era ridicat un fel de templu: Sicca Veneria, pentru cine stia, cu coloane de carton de care spanzurau simulacre fascinum si fascina. Pe un tron, acoperit cu piele de tap, se aratase la apropiere divinul trup al Paunitei Cantacuzen, fara masca, numai cu o coroana de aur. Tinea bratele desfacute si pe umeri doi broscoi, acoperiti cu catifea neagra, ca dona Martibal Sarrena.

- Necata, marea vrajitoare a Scripturilor diavolului! spuse Costache Ghica.

Patru histrioni, si ei podobiti cu papura, rupsera broas­tele in bucati si le aruncara maruntaiele in lacul luminat de facle.

- Filip! Filip! strigau, cu glas tiganesc.

- Ah, ce i-as face! Ah, ce i-as face! juruiau barbatii cumplit in sinea lor si mai priveau si se mai holbau la acei sani divini ai Paunitei Cantacuzen care numai ii scutura pre ei. Muierile se inchinau si trageau cu ochiul spre scaunul Princepelui ce era gol. Haricleia, teapana, privea ne­turburat pluta. Evanghelina plecase demult, dupaind cu pasii ei grei pe galerii. Coconii domnesti radeau si nu intelegeau nimic. Numai din randul boierilor de rangul al doilea se auzea sughitul lubric al lui Neftiotache Buhus, turbat la vederea acelei minunate femei.

- Ma duc si-i fac! spunea cu voce astupata de prieteni. Agafet Cuscungachi ii umpluse gura cu pumnul lui mare, sa n-auda cinstitele fete asemenea fagaduieli, dar scribalaul tot musca si scrasnea:

- Ma duc si-i fac!

- Taci, nebune! il rugau ceilalti si-l trasera afara cu greutate, ca atarna cat o turma mare de porci.

Pluta cu Paunita Cantacuzen se dusese usor pe apa. Ii mai vedeau numai spatele regal pe care unii se catarasera ca pe o scara si gemeau acum in gand la amintirea caznelor celor nebunesti.

- Ce iapa! facea, in mintea-i, Hristea Belivaca, tur­nand in el lichioruri. O data sa ma lase numai! Doua mosii ii dau si-un diamant, ca degeaba am trait daca nu i-am pisat tatele

Dinspre insula se aruncara iar cu artifitii. Cerul se lumina si putura citi pe calmele ape orologiul florilor, tarat pe dedesubt de notatori ascunsi: boboci de trandafir ce simbolizau nelinistea, rezeda care purta consolarea, violete albe de sera, aratand speranta, rozmarinul cu fide­litate si o cununa de camomillia ce voia sa spuna ca ci­neva era cuprins de melancolie. Nu se dasera pe ape mac si thymul ca sa nu se cheme duhurile fatale. Inchipuirea unui cadran arata orele dragostei interzise: 7, din nenufari; 12 din ficoida glaciala; 1 de noapte - garoafa prolifera; 5 de dimineata -frumoasa noptii; 6 in zori - gerarniul trist; 9 cand soarele a pornit cu carul lui de foc - nictantul de Malabar

Ca timpul, aceste flori veneau din infinitul noptii si se duceau in infinit. Femeile care intelegeau mesajele secrete batura din palme ca la o minune. Cel ce le trimisese putea fi multumit

Se auzira iar trambite si se facu pe urma tacere. Ultima pluta se ivi ca din adancul lacului, luminata pe neasteptate de facle. Spre balconul brancovenesc, inaintau acum, drepti, fosforescenti, goi, cu trupuri statuare zeii Tot si Horus. O muzica bolnava de flaut insotea lenta plutire. Tacura cu totii, uluiti de ceea ce vedeau. Alaturi, unul langa celalalt, messerul, cu chipul sau de copil, cu parul ca paiul copt, tinea mana Princepelui. Erau frumosi, fabulosi, ca doi arhangheli, era sfarsitul lumii. Costache Ghica porni la fuga pe scarile cele intortochiate. Acum stia

Tarziu, aproape de miezul noptii locul suna de muzici si de tipete. Petrecerea se raspandise pretutindeni, in tufisurile de iasomie, pe aleile prabusite sub pasii repeziti ai vanatorilor, in felucile pline de nuferi smulsi de langa mal de cei intreprinzatori. Ardeau focuri mocnite ici si colo, padurea Mogosoaiei avea sa ia foc in zori si n-o mai stinsese nimeni timp de o saptamana, dar acum era plina de trupuri. Soatele isi cautau besmetice bar­batii ce se incurcasera cu muierile satrarilor de la Mogosoaia ce gatisera toata ziua pentru cinstitele fete, si-a­cum, bete, se lasau tarate prin tufe, cercetate de maretele barbi boeresti prin locurile cele mai ascunse. Acei oameni parca ramau, porci erau, dar ce le pasa? Pe insula, unde o carasera cu pluta, Paunita Cantacuzen striga zadarnic in bratele a sapte caldarari ce o rastignisera pe iarba si se desertau in ea pe rand. Ii sgariase, ii lovise cu pi­cioarele in pantece, le muscase obrazele murdare, nu mai avea ce le face, acum striga de placere, ca o luasera de la inceput si nu se mai istoveau. Catrina Bals il palmuia de zor pe varu-sau care o disvirginase dupa multe impotriviri si se ruga de el sa-i aduca alta rochie de unde a stire, pentru ca aceea pe care o mai avea pe ea era facuta ferfenita, si-o s-o rada lumea. Sanda Done, ce nice ea nu ierta, plecase cu doi bu­catari pe care amarnic ii mai batjocori pana ii lasa sa faca ce voiau cu ea, pe rand, fara mare zarva si cuvinte, ca nu vorbe proaste ii trebuiau, ci altceva.

Departe de toata aceasta invalmaseala, Princepele sta istovit pe o pluta langa umerii dulci, de fata, ai messerului. Mirosea a garla, a namol, a peste. Un fluture ratacit in acel inceput de toamna si in acele nebune lumini ale noptii ce se sfarsea batu cu aripi uleioase deasupra lor. Princepele il inveli pe Oitaviano cu toga de postav alb in mijlocul careia scanteia un mare scarabeu din diamante.

- Am trecut Styxul? intrebase messerul.

Celalalt nu-i raspunse. Privea cerul cu o mana abando­nata in apa.

- Samanta ta e rece si sterila ca a diavolului! mai adauga Ottaviano si surase trist cu buzele lui de copil necorupt.

Se luminase. Fusese o noapte mica

Partea a doua

Treburi domesticesti

In acel octombrie, de dupa noaptea sabatului, cand arsese padurea Mogosoaiei si in targ se spuneau vorbele cele mai necurate despre Domnitor, messerul fusese pandit pe podul Calitei intr-o noapte de trei scelerati ce voisera a-l injunghia. Ottaviano scapase cu o fuga rusinoasa, dar Princepele, afland, se maniase. Aga Matei Balaceanu nu daduse de urma necunoscutilor si nu lipsise mult sa-si piarda slujba.

- Ce targ e asta de nu poate omul iesi sa se primble fara ca cineva sa nu incerce sa-i usureze punga? il in­trebase manios pe slujbasul sau, ce daduse din umeri, spunand ca de mult ceruse inmultirea garzilor, dar ca ni­mic nu se facuse pentru aceasta.

Numai ca monarhul se insela crezand ca cei trei nai­miti voisera banii messerului si nu viata lui. De unde sa stie Prea Luminatul ca zurliul, nebunul, se apucase a umbla prin targ dupa muieri streine, ca strica randuiri de case si iesisera barbatii sa-l termine. Frumos cum era, putred pana la maduva, Ottaviano numai ce se uita la vreo fata sau femeie si acelea umblau ca bete pe urmele lui. Bea noptile pana tarziu pren tavernele de la margeni, cu lautarii, si petrecea si spunea vorbe urate. Incetul cu incetul totul se afla, dar cine sa indrazneasca sa-l parasca Princepelui, ce se stia ca e omul sau de taina, ce-l are in mana, femeia si exaporitul sau

Intr-acel octombrie galbin, plin de rod, monarhul il luase cu el pe la mosii, uitand necazurile si pricina acelui atac. Umblau pren tara. Pe campuri si pe drumuri, spre schele si pe la magazii, plezneau carele de saci. Se adu­ceau graul verii, dijma oilor, zeciuiala de peste si la pomat, turme intregi pe porci umpleau aerul de strigate, vitele bauneau spre staulele domnesti. Se incheiasera socotelile vamilor, umblau slugile cu catastifele sub brat, parca apucate. Ici si colo rasunau bicele pedepsitoare si se au­zeau vaietele muierilor cu multi copii ce nu putusera sa plateasca cat era de trebuinta. La crame se tragea vinul in linuri si tot vazduhul mirosea a tamaioasa, era un belsug in toate ce prevestea si a doua domnie, tot atat de bogata si plina de fapte puternice. Dinspre ocne soseau carutele cu sare manate la Braila pe vase, era vremea cea mai placuta domnitorului, cand simtea toata puterea pamanteasca si dumnezeiasca asupra supusilor sai. Calareti de taina duce au plocoanele unde trebuiau, belsugul acela se revarsa si spre afara. Sataralele si mancaturile luate uneori cu sila se faceau bani grei la menzil schimbati prin misiti si zarafi. La carvasaraua domneasca nu dormea nimeni, ziua si noaptea. Nemernicii erau sucaliti de oameni ai agiei, nu scapa nice pasarea din cer fara sa plateasca ceea ce era de trebuinta. Datornicii erau batuti la falanga si mai scoteau hotii arsi cu fierul rosu, Bucurescii mi­roseau a carne prajita, a pepeni si a fum. Soseau si banii luati pe vanzarea slujbelor, miluiti de maini dibace si strecurati in buzunarul marelui vistiernic Dudescu, ce stia a arata Princepelui recunostinta sa, la o suma buna. Mergea moara dracului fara oprire intr-o mare si neoprita vreare. Gelapii treceau barierele cu vitele lor, umpland ulitele de mugete si baliga, erau niste nopti coapte ca o buba, pline de miroasne si taina, rasunau impusca­turi din intuneric, se auzeau svonuri lumea petrecea nebuna, se faceau nunti si lautarii erau carati cu roaba pe la bordeiele lor, dupa zile si nopti de istov.

- Cine spune ca poporul meu nu petrece? intreba Princepele, auzind toate acestea.

Messerul radea manzeste si asculta trapul cailor care-i duceau din loc in loc. Se facuse parca mai frumos, avea un chip livid, scurs de vicii si ochii aceia albastri parca se mai intunecasera.

Dupa vreo trei saptamani se oprisera amandoi la Mogosoaia, privind munca unor oameni ce stransesera cenusa padurii arse in noaptea de pomina si plantau o livada de piersici delicati adusi de cine stie unde.

- Ce fac? intrebase messerul.

- Acopera ceea ce a distrus focul purificator.

Stateau amandoi in loggia de piatra si priveau nemis­carea lacului plin de un stuf palit. Soarele unei dimineti de sfarsit de toamna mangaia vag locurile. Mirosea a vrana, a strugure strivit. Bucatarii coceau painea cea de toate zilele, se zareau focurile si trupurile lor despuiate in fata cuptoarelor. Se ivise de undeva dumnealui bi vel vornicul Stefan Parscoveanu, mic, iute, slugos ca totdeauna, plin de anatefterele in care erau trecute gloabele si haiafeturile domnesti.

- Ce-i? intrebase Princepele

- Are Maria Ta vreame?

- Mai incolo, iubite bi vel vornice.

Era urmat de trei ispravnici, toti cu pecetile si calima­rii e in brau, gata sa dea socoteala de cele lucrate peste an.

Intr-o clipa pierira si-i lasara singuri.

Un ceas sau doua nu spusera nimic, privind numai la acei robi ce strangeau cenusa fostei paduri, gramajoare, gramajoare si sapau cu grije alaturi, asezand puietii in gropile proaspete.

- Va fi intru amintirea unirii noastre, zisese moale monarhul, fara sa-l priveasca pe celalalt.

- Cand vor da primele fructe vom mai fi impreuna? intrebase siret messerul.

- Dar cum? se mirase celalalt.

- Cunosc capriciile Domnilor si ceea ce face puterea din ei.

Se starni un vant iute ridicand praful de cenuse si aducand miros de ars. In curte scartaiau care doborate de greutate, se auzea un bufnet de saci spre magazii si glasuri amestecate.

- Imi place toamna, spusese Princepele. un anotimp vital, al puterii si al bogatiei.

- Dar esti oare bogat? intrebase Ottaviano.

- Cat poate fi cineva bogat prin aceste locuri

- Domnitor asupra unor bordeie! zisese messerul batjocoritor. Ti-ar trebui o tara sau o cetate, nu un stobor de sate pagubite.

- Sa taci, ca-ti retez limba cea afurisita!

Se si certasera intr-un minut. Dar iute le trecu,

- Ce-ai vrea sa fac? intreba in cele din urma Principele simtindu-se singur dintr-o data.

- Ti-am mai spus. Trebuie sa-ti dovedesti tie insuti puterea

- Vorbesti prostii

- Nu vorbesc prostii. Daca ai fi citit macar cartile aces­tor locuri ai fi aflat.

- Ce vreai a spune?

- Ce-a rostit gura mea

Ii aratase o carticica.

- Asta ce mai e?

- Hronicul lui Chesarie Daponte. Sa-ti citesc? N-au trecut o suta de ani de la intamplarile ce vei afla

Deschise si deslusi din greceste cu vocea lui proaspata: ".Se turceste Ienache capi-chehaia si se face chiugiuc tef-terdar Pe acest Ienache cand s-a infuriat imparatul pen­tru rasvratirea lui a poroncit sa-l preumble impreuna cu alti capi-chehai ai lui in piata cu Ghel-Mumia si dupa aceia sa-i scurteze de cap. Atunci Vizirazemi fiind prietin cu Ienache i-a dzis ca daca s-ar turci ar putea sa mijlo­ceasca pentru el sa-i scape viata sa, dar pentru altii nu poate

Destul! poruncise Princepele, ce sa inteleg?

- Umblu, aflu, vreau sa-ti spun. Nu ai de ales. Ori ii scurtezi, ori vei pieri. Zice lumea ca alti boeri ravnitori vor sa-ti urmeze in scaon, ca au bani mai multi

- Nu-i adevarat. As sti

- Dormi, Magnifice, iarta-ma ca ti-o spun

Fata Princepelui se innegrise.

- Nu-i adevarat!

- Si daca o s-o afli mai incolo?

- De la cine?

- Stiu eu? Nu cobesc

- N-o sa am mila!

- Sa nu fie prea tarziu!

Aceea fusese prima intunecare a acelei stralucite zile de belsug.

- Trebue sa vii tu ca sa-mi spui toate astea?

- Am fost trimis!

Monarhul l-ar fi biciuit, dar se stapani. Iar delira sau cine stie? Rupse mataniile in pumn si-l chema pe vel vornicul Parscoveanu cu o bataie de palme.

- Atunci eu ma duc, spusese Ottaviano.

- Da de unde! Stai sa privesti la treburile cele do­mesticesti. Si in timp ce ei imi vor spune ce-au mai strans si-or socoti, tu sa-mi mangai urechile cu stiinta ta. Pentru asta te platesc

Messerul ramasese.

Se aratara iar ispravnicii, cu condicele lor. Dumnealui bi vel vornicul Parscoveanu trase calimarile si o masa pregatita si incepu a citire sumele scoase la vami, la prisaci si la iezere. Erau numai cifra moarte, Princepele asculta cu o ureche distrata. Se insirau textele anaforalelor domnesti pentru ocrotirea padurilor, ale pradalicelor - sa fie sa nu fie - si pentru care suma, acturile de danii domnesti pentru besearici si manastiri, precum si averile lor crescute, spre stiinta sa ce trebuia sa coprinda totul.

Slugile adusesera talgere pline cu mere sunatoare si alune. Cupe cu vin asteptau alaturi. Nu gusta nimeni pana la incheierea socotelilor, dar trebuiau sa fie

Ispravnicii asudasera citind:

- La manastirea De un lemn au crescut satele de la 13 la 17, au trei mori, nu una ca mai an, un munte si cinci vii. Cu bani buni au cumparat sl o braniste pentru vanat din care se cuvine sa dea Domniei Tale 300 de iepuri si 200 de pielicele de vulpe, au oi si miere, ceara si porci den care se cuvine mai mult la anul pentru haznaua noastra.

- Strange-i atunci, bi vel vornice, ce mai astepti?

- O sa-i strang, Maria Ta, dar cum?

Princepele lasase mana lui flasca intr-un talger sl luase un mar. Ottaviano muscase si el dintr-unul, rotund, mare si rosu ca o inema.

Aerul se umplu de parfum.

- La curaturile de fan sunt stranse peste 470 de care, avem 810 burdusele de branza, o mie si patru sute de burdusele de cascaval si 230 burdufe de vin

- Negustorii au dat postavele de trebuinta?

- Au dat, Maria Ta.

- Bine, mai departe

- Cele 83 de sate domnesti au lasat preste patru mii de galeti cu grau, ceea ce face

- Ai zis ceva? il intrebase Princepele pe messer care tacea.

- Nu, ma gandeam numai la filosof: Nu numai ca toate lucrurile sunt intru Dumnezeu, dar toate lucrurile care exista, cu atat mai mult cu cat sunt intru Dumnezeu si purced de la el, cu atat nu sunt decat o singura fapta

- Frumos graeste, bi vel vornice

Ispravnicii, fiinte nemernicesti de la cancelarii, traite numai intre tifre, fara sa aibe habar de Platon, incurcasera catastifele.

- Ce v-ati uluit asa? ii certase Princepele cu moli­ciune, mandru ca tine langa el o fiinta ca a messerului, ce stia sa-i indulceasca aceasta cazna a socotelilor

Cu greutate trecura la adunarea platilor mesterilor co­jocari ai curtii, croitori si potcovari. Erau sume de nemic, dar trebuiau adunate, randuite, sa nu iasa paguba, ca fiecare suflet avea pret.

- Au scumpit fierul, au scumpit potcoavele sau ce fac ei acolo? intrebase mai incolo monarhul.

- Nu, Marite Doamne, dar au fost si pagube

- Bine

Si macelarii costau destul, hotari sa-i mai imputineze. Pe urma afla ca torcatorii de lana straduiesc cu lauda si le mai lasa ceva in taler. Olarii aduceau si ei binisor la targuri, se facuse economie la vapsele si la lut, cand ajun­sera la treaba sladnitelor de bere, o usoara manie il cu­prinse pe domnitor.

- Aud ca nemtii aceia cer cat nu li se cuvine. Ce sa in­teleg din necugetarea lor?

- Altii nu-s

- Sa gasiti, ori ce treaba aveti?

Tacusera cu totii. Princepele aruncase jumatatea de mar pe care o avea in mana si luase un pumn de alune. Nu stia de fapt cat pagubea, dar ii placea sa arate ca afla totul. Messerul surase.

- Sa faceti o condica de rafuiala cu ei si sa-i luati din urma! hotari in sfarsit.

Apoi trecura la veniturile schelelor trecatoare, soco­tira para cu para cat i se cuvenea lui, Prea Maritului, pentru arderea fiecarui cuptor de paine si fu multumit de cele aflate. Mamularii il inselau si el o stia bine, dar trebuiau pusi spionii agiei, sa-i afle si sa-i dovedeasca pentru a-i scutura si mai bine si a lua tot ce era al lui.

Sigilarea cepurilor se facea pe ochi si pe spranceana, el, bi vel vornicul Parscoveanu, ce avea de zis?

- Eu socotesc, Maria Ta, dar mai scapa!

- Sa nu scape

- N-o sa mai scape promise cu gura punga, mirat in sine de aceasta noua lacomie, care lui, sluga credincioasa, nu-i mai lasa nimic.

Trecura apoi la venitul morilor, al poenilor si prisacilor. Sumele erau frumoase, il multameau, spre linistea isprav­nicilor. Pana aceia socotira ceea ce castigasera de la birul zalhanalelor, Princepele glumi cu messerul:

- Ce spui, iubite Ottaviano, de trebile acestea obis­nuite, vulgare?

- Cand a fost zamislit omul, era inger de fapt, faptele l-au prabusit la trup si la spirit

- De ce?

- Pentru ca Dumnezeu l-a invelit in carne.

- Si de ce-ar fi facut-o?

- Pentru ca a dorit sa afle. Vreau sa stiu binele si raul, spunea el, dar aceasta sete de a cunoaste nu era decat foamea unei bestii

- Ma mahnesti

- Tu de ce socotesti cati porci ti se cuvin si cate vite?

- Ca sa traiesc!

- Nu, ca sa ai puterea.

- Iar ne certam?

Messerul nu-i raspunse. El nu putea rabda sa stea mai mult de un ceas langa acesti oameni cu condici. Ar fi vrut sa plece, dar trebuia sa-l amuze pe Prinoepe. De la sosirea sa mutul acela cocosat, mic la stat si caraghios ofta pren unghere. Intr-un fel se simtea un bufon si voia sa se razbune.

Socoteala nartului era incurcata, slugile domnesti se balbaiau, ii apucase o frica, dar Princepele era pornit, avea chef sa discute.

- Domnii, ca zeii, sunt viziuni ale atributelor eterne sau nume divine, care, atunci cand sunt ridicate la rangul de zeitati, devin distrugatoare pentru omenire. Ce-ar trebui sa faca?

- Ar trebui ca ele sa fie slugile, nu stapanii oamenilor, spune careva, dar asta este o gandire de om slab.

- Poate ca nu ai dreptate. Daca ei ar aduce sacrificii Omului ar dobandi mantuirea

- De care mantuire ai Tu, Magnifice, nevoe? Sa lasam vorbele. Fa ce-ti spun. Arata-le ca esti puternic si dove­deste-o!

- Nu-mi ajunge cata putere am?

- Ti se pare ca ai putere. Ti-am spus, daca va veni unul cu o suta de mii de taleri mai mult, puterea ta se va sterge

Bi vel vornicul Parscoveanu trecuse la darea orzului si-a ovazului, care-i mai lua un ceas monarhului. Venira socotelile pentru turmele transhumate si chivernisirea pen­tru sulgiul oastei. Aici se ducea mult, nu putea sa se grabeasca. Ottaviano manca linistit al doilea mar, aratandu-si dintii. Sapatorii umplusera livada cu piersicii cei acoperiti la radacina cu cenusa vechei paduri. Aerul se impanzise de ramurile lor tinere ca neste coarde, roscate si viorii in acel amurg ce se lasa peste locuri. In apele zacute ale Mogosoaiei incepuse a sari pestele viu, ca niste pumnale. Era frumos, odihnitor, vechi de cand lu­mea. Trudnicele fiinte isi strangeau uneltele si se sfiau stiindu-l pe domnitor in cerdacul de piatra. Abia paseau sa nu li se auda pasii desculti. Pietrisul rasuna sub cozile paonilor ce incepura a se striga. Messerul ar fi vrut sa fuga undeva, departe de slujnicarii astia asudati, mirosind greu dar unde sa pleci cand spiritul inaltului om trebuia mangaiat?

Birul breslelor mai lua catva timp Princepelui. Monar­hul vru sa stie daca i s-au trimis soimii de vanatoare, de mult promisi si cand afla ca ii adusesera ceru ca nu peste mult timp sa fie incercati.

- Sunt paseri mandre, spuse. Imi plac, au cruzimea mea.

Messerul iar rase fara sa se stapaneasea.

- Te lauzi, Magnifice!

Bi vel vornicul Parscoveanu inghetase cu catastiful lui cel mare in poale.

- O sa ti-o dovedesc.

Era prima fagaduiala pe care i-o facea si cuvantul domnesc trebuia sa fie lege.

Ispravnicii socoteau acum scutelnicul manastiresc.

- Sfintii parinti cer sa lase mai putine ocale de ceara, mierea vor a o imputina, dar putem noi, Doamne?

- Sa-l stranga pe Dumnezeu cu rugaciunile lor si acela sa le dea mai mult, noi nu avem mila!

Princepele era mai bine dispus, avea chef sa-l faca sa petreaca pe messer, ce nu mai asculta cu urechea lui pro­fana, bucurandu-se ca legile crestinesti sunt batjocorite.

Pana socotira si catastiful de cisle, monarhul mai zise:

- Nu spunea Proclus: mintea insasi de n-ar fi avut ochi, ar cere ochi, pentru ca sa poata pricepe lucruri din afara ei si ar face legi ea insasi? La ce-mi trebue toate acestea? Vreau sa stiu, atat dar imi foloseste? Messer Ottaviano, vorbeste-mi despre lucruri eterne. Ce zice inte­lepciunea cartilor tale?

Se ridicase si ii ridicase si pe ispravnici in picioare, facandu-le un semn ca terminase cu ei. Aceia se mistuira in seara de toamna pe scari. Se aprinsesera focuri de frunze uscate si vazduhul fu impanzit de fumuri mirosi­toare. Princepele lua un mar din talgere si-l privi:

- Stam pe o ingramadire de pamant. Fapta noastra e rotunda ca acest mar? Du-ma prin gradina. Tine-mi bra­tul si spune-mi cuvinte frumoase

Ottaviano il lua de brat si coborara. Lumina amur­gului era ca mierea.

- Intr-o descriere a globului arhetip se spune ca vointa eterna a lui Dumnezeu privindu-se pe sine si nevazand nimic decat pe sine si-a pus siesi capat; si astfel inceputul incheindu-se cu sfarsitul, au format un cerc numit globul

- N-au spus-o si Paracelsus si Agrippa?

- Initial ideea se gaseste in Suso. El zicea ca ochiul esential al lui Dumnezeu, privind in sine insusi si ne-vazand nimic decat pe sine insusi, se constitui in inceputul si sfarsitul sau, patrunzandu-se si contopindu-se. Acest lucru a format Globul Eternitatii care nu e nimic altceva decat dilatarea Ochiului Eternitatii din Centrul Circum­ferintei.

Pe urma vorbira despre fapturile Apocalipsului, si despre erele lumii in viziunea lui Ezekiel, pana se lasa intunericul, numai si numai ca Princepele sa uite mur­darele socoteli ce-i intunecasera ziua, mai intai cu bucuria acelui belsug si pe urma cu plictisul de a fi silit sa traiasca atat de lumeste, intre hartoage si condici, cot la cot cu cei ce-l slujeau

Praznic domnesc

Intr-o seara din primavara urmatoare, Princepele chemase pe comisul Velea si-i ceruse sa-i puna caii la trasura, c-ar fi avut asa pohta sa se primble putin prin Bucuresci, sa mai lase cele saloane si camari si sa vada singur cum isi dorm supusii somnul. Orasul zacea sub gradinile lui grele de frunzis, se racorise vremea si dinspre marginile sale veneau arome necunoscute. Pe masalagii ii lasase, carata era pazita doar de doi arnauti si de suru­gii inarmati. Era tarziu, cand toti dormeau si praful se asternuse in scocurile lui, doar garlele garaiau moale pe sub podurile de lemn, cernand timpul intr-o tacuta, nestiuta macinare.

- Sa mergeti domol, spusese monarhul, tragandu-si mai bine hainele pre el, infundandu-si fata aspra in gu­lerul de samur. Remizele, grajdurile si curtile pareau pustii. Trecuse si ceasul slujbelor de seara, tiganii robi se mistuisera sub acoperisuri. In preajma bisericii despre Doamna, mai ardeau opaite moi, cu o lumina jucause si se auzea un glas pustiu, de femeie. Casa domneasca, pe stupi scunzi de piatra, rasuciti, parea ca e parasita. Pe aco­perisurile ridicate din sapte si din noua, sindrila stralucea in piscatura lunii. Prin deschizatura usii paraclisului, se tarau lumini sovaitoare de lumanari.

- Cine au uitat sa stinga? intrebase manios Domnul ingrijorat, au nu sunt de ajuns cate focuri au ispravit Bucurescii?

- Se privegheaza un mort, Maria Ta, zisese comisul Velea, ce sta la spatele inaltei sale persoane, veghind impregiurimile.

- Bine, sa fie cu fereala si grije, ca nu-mi trebuesc scrumuri in curtea mea

Din fuga, Princepele se mai uitase o data la meremetul caselor domnesti zacand intr-un intuneric ce ascundea arhitectura sa vaga si neterminata. Palatul era intunecos si prost luminat, parea mai curand un loc pe cale de desavarsire cu bani multi si cu munca a tiganilor de darvala, cu adusul mesterilor greci de la Stambul, cu punere de alti palimari si mermer. Mai lipseau si alte fantani necon­tenit curgatoare, la care Voda visa de multa vreme, pentru ca infrumusetata zidire mereu fusese parasita sau arsa sau umpluta de sangele Domnilor ce aici locuisera cu ai lor, copii si neveste, iute si pe rand parasind maretul loc.

- Ar mai trebui facuta o scara cum a fost cea aridicata de arhitectul Spiridon Macri de la Italia, zisese Princepele peste umar comisului Velea

- Alta cheltuiala, Maria Ta. Fara zece pungi cu galbini, daca nu mai mult, nu se misca nice un mester zidar, ca de mesterul asta ce sa mai vorbim

- Trebueste, Veleo! Cu cat urci mai multe trepte pana la Divan, cu atat creste respectul, ca noi aice pe ghiata traim

- Stim, Doamne, inteleptie sa fie ca vine si restul

- Am nevoe de bani si oamenii mei sunt slabi, ei sub haine tin o inema, uitand ca sluga Domnitorului trebue sa nu simteasca!

- Drept agraeste Luminatia Ta

- Bas besliu Ahmet trece maine in taina pe la Curtea noastra si nu de sanatate ne intreaba. El are treburi politicesti la Iasi ce si pe noi ne privesc

- Se intuneca mintea mea, Doamne

- Sa nu se intunece, comise, am sa-i scutur pe boeri in Divan si daca s-o simti nevoia am sa-i si scurtez

Princepele spunea toate astea tocmai pentru ca stia ca dulcea gura a slujitorului sau le-o va marturisi celor­lalti maine dis-de-dimineata la luatul cahfelei, facandu-i sa le piara pohta de a mai intarzia cu intaritul huzmetului, ceea ce l-ar fi scutit pre el de a mai spune vorbe grele si cand era de trebuinta si cand nu

Trasura lasase casele coconilor in urma, trecuse de chioscul de piatra invaluit in iedera palita si apucase spre turnul de la nemti. Jos, dincolo de fiarele indoite ale cremenalionului si ale puscariei zapciilor se auzeau mur­murele seimenilor ce atunci schimbau garzile. Surugiii apucasera spre poarta dinspre Podul Calicilor, pe unde nu era lume multa la ceasul acesta tarziu. In geamurile logofetiilor si ale hatmani ei nu ardea nici o lumina. Pe ga­leriile de lemn nu se mai auzeau pasii slugilor si in foisoarele de la intrare bateau pasul arnautii, privind in curtea luminata de luna. Portile fusesera date de perete si inainte se zarira ulitele Bucurestilor.

Princepele ii spusese din vreme comisului Velea pe unde s-apuce: sa ocoleasca drumurile cu chioscuri de stateau in priveala, sa o ia spre gura Pascariei, spre pra­valiile Vladului, catre besearica Sfantul Ioan din podul Beilicului si pe urma indarapt spre Baratie, catre hanul lui Piper, de-acolo s-o apuce pe ulita ce mergea de la consulul nemtesc pana la Ghiiulolo, pe ulita marchitanilor pana la hanul lui Filaret, trecand doua poduri de lemn peste Garlita, pana la casa lui Ianachi Moruzi, unde avea o intalnire de taina. Drumul era ocolit taman pentru a insela pe careva de ar fi vrut sa stie incotro mergea Princepele si ce treburi incurcate descurca el dupa miezul noptii acesteia.

Zidurile albe, date cu var proaspat, ale caselor ascunse dincolo de gradini, luceau stins in lumina palida a noptii. Cismelele Bucurescilor, cu sirurile lor de urloaie, erau oprite sau stricate. Suiulgiul nu fusese de mult platit cu cei 60 de taleri ai lui si-si luase campii, lasand orasul fara podoabele sale cele mai de pret. Din optsprezece cismele mai clipea una: cea de la baia mitropoliei de care se in­grijea un calugar nebun ce aiurea invatase sa umble cu tulumbele de la prundul Dambovitei. Sacagiii aduceau apa taman de la cismeaua lui Filaret, pentru ca aceea scursa pe olane de la Giulesti cu mare cheltuiala pentru a adapa obstea cu apa curata, limpede, mai ales la vreme zlotoasa cand posirca ce se scurgea intre malurile de pamant era turbure si avea necuratenii. Trecusera de casa lui Hagi Moscu, trasura apucase pe o ulita veche si plina de praf. Latrau cainii si din salcami cadea un miros greu. Si pe aici se ascundeau sub sindrile odai bogate de dreapta si de stanga, cu tinzi in cruce si cu sala mare, de colo pana colo, impodobite cu lavite, cu talere de cositor, ga­rafe si pocale. Sub aceste coperise complotau boerii lui visand la alt domn, aici se incheiau pacturi secrete si legaminte calcate la primejdie. Sub fiecare polog dormeau dorinte si ambitii nemasurate, stinse numai de nemoartea somnului plin de vise umplute cu groaza si placute faga­duieli. Pe divanele lor moi pe care se fuma, se sta la tai­fas, si se dragosteau tinerii si mai batranii, se aduna lumea aceea, lui streina, plina de dusmanii si enterese. Beciurile si podurile ascundeau taine ce oamenii lui de la agie le miroseau, mai mult banuindu-le decat stiindu-le. Pe caramizile puse in muchi se frecau papucii de safian si se tarau pasi tainici de vanzatori. Fumul albastru al ciu­bucelor si arama cahfelei nu paraseau acoperisurile si tavanele spoite sau infrumusetate cu picturi stangace. Casele aveau scosuri in toate partile si sacnasiu. Ferestrele pri­veau spre trei parti ale lumii, semn al fricii si al prevederii, pentru ca intr-un astfel de oras si intr-un astfel de loc, trebuia intai sa-ti pregatesti fuga pe nestiute. Casele se si locuiau, dar erau mai mult un loc intre doua plecari unde mai gaseai femei si dulceturi, vorbe si fagaduieli nemaipomenite. Cateodata, dusi din odai, stapanii acestor curti si ziduri nu se mai intorceau. O istorie sangeroasa si nesigura ii invatase pe toti cu tradarea si cu ascunderea gandurilor. Din ocnite si pe dupa stucaturi vorbele sca­pate din gurile slobode, langa locurile ferite, soseau in urechi curioase ce in alte incaperi ascultau. Vorba costa in acest oras al deliciilor, numit de mai vechii oameni cand Hilarii, cand Bakurii, cand Bukurlii, cand Hilariopolis, vestind in aceste versete placerea, rasul si nepasarea, dar cel mai ades o moarte neasteptata. Stresinele scoase in afara cu jumate stanjen ascundeau ferestrele prin care ochi curiosi pandeau ulita fara sa fie vazuti. Dincolo de zidurile cetluite, se ridicau ziduri bolovanite, inalte si groase, pazite de foisoare in care vegheau ziua si noaptea paznicii. Cate doua randuri de usi de stejar, incas­trate cu piroane, opreau drumul grabit al nepoftitilor. In ferestre inflorea fierul impletit de catre mesterii tigani, dibaci in incovoierea si supunerea lui dupa trebuinti. Chei mari, ascunse, deschideau tarziu. De sub portalurile de la intrare razbea un miros de otet ce te punea jos venind din camarile pentru pazarghidean, anume alcatuit pentru timpul ciumii. Din pridvoare, pe galeriile de lemn pasi tainici se retrageau la vreme spre paraclisurile aflate in coasta caselor. Sub tavanele de stejar se puneau la cale hicleniile cele mai alese si nestiute. Pe covoarele nepretaluite de Agem si de Usak, pe rogojinile fine de India, calcau strimfii boerilor vanzatori. Macaturile si perdelele groase de matase de Alep si Damasc ascundeau slugi cu bagare de seama la cele ce se spuneau si puteau sa mai scape stapanului casei, ce iute erau trecute pe hartie si mai apoi citite de ochii Princepelui ce cu mizeria asta omeneasca a parei se hranea pentru ca altfel nu putea sa stapaneasca. Sub policandelele aurite, intre valurile de lumina ale marilor oglinzi de Venetia dansau femeile cele mai frumoase ale acestui colt blestemat de pamant, fiice sau neveste de voevozi maziliti, decazuti din rangurile lor boeresti, dar tot mai sperand la minuni ce nu se mai indeplineau. Sub tavanele impodobite cu girandole si pe scaunele legate in piele de Cordova, rezemandu-se de rafturile cu carti rare, ceasloave invaluite in capra si sub candele rosii se auzeau in soapte cele mai indraznete cu­vinte rostite de gurile pohticioasc ale jupanitelor ce nu numai ca spuneau ce au de gand sa savarseasca dupa cele ce vor vorbi, dar si aratau cat se putea pieile lor macerate de parfumuri grele. O turbure, o grea nerusinare stapanea casele si incaperile. Divanurile erau pline de trupuri rasturnate si odaile se aprindeau de priviri pohticioase. Sani albi cum era marmura de Carara suspinau prefacut sub valurile de matase stravezie, in mainile lungi sunau siragurile de matanii a pocainta, dar ochii codati si vapsiti promiteau flacarile iadului. Pietrele uscate luate intre degete grabite si miscatoare aveau un grai al lor. Peste nepasarea celorlalti sau sub ochii sotilor batrani, ne­vestele puneau la cale intalniri tainice in locuri depar­tate. De sub evantalii izbucneau lumini din diamanturi, margaritarele si aurul vorbeau despre placere si lene, despre imbratisari scurte si infricosetoare, de ruptul ure­chilor cu dintii lacomi ai jupanitelor tinute in dardora maritisului si inselate ca le venea ceasul ce mereu se amana. Barbatii faceau politichia lor incurcata mereu umpland cu tutun ciubucurile de iasmin si aruncand fumul in aerul odailor. Princepele stia aceste saloane, de aici si de la Stambul, de pe vremea cat ravnise la tronul ce cu greu­tate si primejdie il dobandise si, tocmai de aceea, casele ii erau acum ca niste dusmani ce ticluiau si puneau la cale nevisate marsavii. Sub acoperisurile lor curgeau vinuri nemtesti si frantuzesti, vinuri spaniole sticlind in pahare ca otelul de Toledo, vutca si rachiul. Mintile se aprindeau, dorintele de asemenea si un val de ura crestea din invidie si speranta, ducand pana sub portile palatului lui un pres nevazut de nenorociri viitoare. Vorbele messerului lucrasera. Trebuia sa vegheze, sa se puna bine cu streinul si sa stie mai ales totul: ce gandeau acesti oameni nevazuti ce una spuneau zioa in Divan si alta unelteau acasa, cu prietenii si neprietenii.

Trasura opri pe neasteptate. Ajunsese in fata casei boerului Ianachi Moruzi, dupa o intelegere de mai demult. Portile erau date de perete si surugiii potolira caii. Princepele cobori. Slugile cu capetele plecate ii aratara drumul. De pe o scara, gazda surprinsa ca nu-si controlase bine ceasornicul englezesc cobora nadusind.

- Fii bine venit, Maria Ta.

Patrunsera amandoi intr-o odaie de sub treptele de lemn de cires si Ianachi Moruzi inchise bine ferestrele. Era un barbat cam de 60 de-ani, inalt, dugos, cu o barba alba stralucitoare. Capul ras lasa sa se vada perii aspri ce faceau mandria unui om ca el.

- Ne-aude careva?

- Nici pasarea din cer, Maria Ta.

- Atunci e bine. Iata de ce am venit. Imi esti om de trebuinta. Maine trece prin Bucuresci Stralucirea Sa bas-besliul Ahmet. Are treburi la Iasi

- Stiu ce fel de treburi. Intunecate treburi

- Soarta domnilor nu-i la indemana prostimii si trebue sa stim sa primim ce ni se cuvine

Princepele isi scoase cuca si o asezase langa el pe un scaun impodobit cu pietre de matostat ce aruncau raze ca niste ochi. O lumanare atata pietrele si le facea sa agraiasca in limbajul lor mut.

- Si mai bine este, Maria Ta, a stire sa ne ferim

- Oamenii mei i-am trimes la Giurgiu sa-l intampine pe Ahmet. Soseste in taina, maine pe seara. Nu vrea sa se stie ca a fost pe aici. Il tii in beilic la tine pana a doua zi cand il aduci la palat sub paza buna, ca am a-i cere ceva. Vreau sa-l induplec si sa-mi spuna cum mai e vantul pe la Poarta si ce ganduri are Stralucirea Sa, Sul­tanul, in ce ne priveste

- O sa te coste, Maria Ta

- Totdeauna m-a costat. Viata nu-i de pomana, cine nu stie asta iute si-o pierde

- Pai, nu? Intelept esti, inaltimea Ta, deie-ti Dumnezeu sanatate

- Asa ca indoapa-l, lasa-l sa manance si sa bea, aibi grije si de niscai copii depravati, dintr-aceia, tinuti de greci, care mult il desfata cand are trebuinta

- Stiu ce am de facut, inaltate Doamne

- Vrei bani pentru vreun dar, cumva

- Bani am, Maria Ta

- Stiu, dar e bine sa-i sporesti si nu vreau sa te pa­gubesc

- Mi-i scot eu, n-aibe inaltimea Ta grije

- Soseste cu imbrohorul si cu un capugiu. Ca sa nu le vina vreun gand rau pana la trimiterea haraciului, da-le cate sase cai, cu tacamuri, din cei imparatesti de-i tii parca cu flacari in grajdurile domniei tale

- Si cele de trebuinta. Am inteles. Maria Ta. Sa n-aibi nici o teama. Vor fi multamiti. Bani am sa le scap in largile lor buzunare si-o sa-i mai si trag de limba, sa vad ce ascund in capetele cele nerusinate

- Bine faci, acus ma duc ca nu vreau sa stie nimeni ca am fost la tine.

- Mormantul graeste, Doamne?

- Ti-as fi spus la Divan cum este treaba si socotinta, dar acolo era prea multa lume si nu-mi place. Unde mai pui ca e si o noapte blestemata de n-am sa pot dormi.

Isi stransese giubeaua alba, trasese hangerul cu bri­liante mai pe sold si se ridicase fara sa duca la buze macar ce era pe masa. Gugiumanul de samur falfai intre ei a pornire.

-Ai tai ce mai fac? Sanatosi? mai intreba monarhul ca sa nu plece fara o vorbulita ca lumea.

- Multumesc lui Dumnezeu, bine

- Si prietenii dumitale ce mai soptesc?

- Vorbe, Maria Ta. Ar trebui sa-i mai strangi nitel, sa nu creada ca e numai pace pe lume

- Nu avea grije, ma duc

Si iesise. Afara parca era si mai racoare. Venea vara cea capricioasa, cu ploi si calduri, mereu neasteptata. Se urca in trasura si facu semn surugiilor. Ianachi Moruzi ii mai saruta mana o data pana a nu porni caii

- Nici o grije, Maria Ta. O sa fac cum ne-a fost intelegerea.

- Nici la ai tai sa nu spui, ca muierile stii cum sunt.

- Pe nevasta-mea am trimis-o cu copiii de mai di­mineata la Potlogi. Nu mi-am oprit decat slugile de tre­buinta, cele mai de credinta ce pana acus nu m-au vandut

- Bine ai facut. Noapte buna

Trasura disparuse intr-un nor de praf si portile se inchisesera in urma-i. Princepele cazu iar in gandurile lui. A doua zi avea treaba cu un sculptor, Schmutzer, pe care-l tocmise pentru salile cele noi ale palatului si se gandea daca actul incheiat pentru 3 000 de taleri nu era prea piperat. Acela se invoia sa faca 46 de figuri barileu, deasupra ferestrelor de sus ale noii spatarii, 29 de figuri rotunde deasupra ferestrelor de jos, in altorelief si 5 figuri rotunde la fereastra de la balcon a iatacului Doam­nei, vapsite toate cu vapsea de ulei. Mai erau de ridicat impodobirile interiorului, munca nu gluma, asa ca, la drept vorbind, nu strica banii degeaba. Sanatos sa fie si sa stapaneasca tot ce i se cuvenea. Asa ar mai fi trebuit tocmit si un grup de statui, niste balcoane si portaluri, dar vistieria trebuia acum sa faca fata cerintelor sporite ale stapanului de la Stambul ce-si trimisese emisarul ne­gru incoace, ca sa-i arate ce-l astepta si pe el daca n-ar fi indeplinit dorintele Padisahului

O neliniste turbure ii stapanea sufletul. Se afla in ceasul de cumpana spre cea de a doua domnie. Princepele reintra prin poarta cealalta, poarta de jos, cum fusese invoiala comisului Velea cu seimenii ca sa nu stie dreapta ce face stanga.

Curtile pareau de tot parasite. Monarhul urca scarile din dos spre iatacul sau, catand sa nu faca zgomot. In prag il intampina Doamna ce somn n-avea, simtind si ea ca ceva nu-i cum trebuie.

- Nu dormi? o intreba, sarutandu-i obrazul rece si mana vanata.

- Cum pot dormi, cand Maria Ta te framanti?

- Nu-i mare lucru. Am avut o treaba. Maine trece spre Iasi bas-besliul Ahmet. Trebuie sa-l tin o zi si sa vorbesc cu el, fagaduindu-i ce-i cere sufletul

- Bine faci, intelept esti, Doamne, ajuta-te cel de sus

- Acus ar trebui sa dormim putin, nu?

- Eu ma mai rog, cu ingaduinta Mariei Tale

- Cum vrei

Era tarziu, deasupra Bucurescilor umbla o luna ratacita, mica si covrigata ca un cosor de aur

In urma cu, o saptamana un logofat de taina ii adusese Princepelui o scrisoare de la bas-besliul Ahmet care suna ingrijorator:

"Ca unul care am simtit totdeauna urmarile bunavoin­tei Mariei Tale fata de mine si temandu-ma ca treburile intre cele doua Curti, a Maritului meu stapan, Sultanul, si a Mariei Tale, sa nu se mantuie prin vreo ruptura in imprejurarile de fata, vazand primejdia la care trebue sa fiu supus prin aceasta, cu indeosebi, daca ar afla Maritul Sultan ca am de gand a-ti da de veste despre primejdiile ce te pandesc, imi iau indrazneala sa te rog a ma primi fara stiinta cuiva la trecerea mea spre Iasi pentru a vorbi dimpreuna despre cele mai neprevazute trebuinti ale Maritului meu stapan ce te privesc si pe Maria Ta'

Si iscalise. Niciodata nu vazuse Princepele o slova tur­ceasca mai neagra si mai amenintatoare. De atunci somnul nu-l mai cuprinsese. Avea scurte cosmaruri in orele cand oboseala il invingea. Se trezea nadusit tot, cautand cu ochii in jur, multumind lui Dumnezeu ca-si vede Doamna si coconii miscandu-se prin galeriile Palatului. Se credea o clipa in turnul de la Edikule si auzea in urechi vajaitul sabiei ce-ar fi trebuit sa-i reteze capul in intunericul micei incaperi a gadelui. Stia cunoscutul zgomot al valurilor batand in zidul de piatra si simtea vechiul si cunoscutul miros al orasului albastru din diminetile de vara cand totul scanteia, de la turnurile subtiri si ascutite ale Aiei-Sofia si pana la lespezile asezate una peste alta in largile, incapatoarele si linistitele cimitire turcesti din fata Cornului de Aur sau dincolo de Rumeli hisari. Amin­tiri indepartate de care nu putea scapa cu nici un chip il striveau sub povara lor imbelsugata. Se revedea in chi­lia copiilor in fata invataceilor greci care-l puneau sa buchiseasca pana ametea in patru limbi vechile manu­scrise ale lui Petrus Patrikios, supranumit Magisterul, ramase din lucrarea sa plina de adnotari din De cerimoniis a lui Constantin Porphirogenetul. Cum trecuse acea vreme a lipsei de griji, cu scurte ceasuri de joaca in curtile intunecate, strabatute de boeri barbosi si grabiti care ii faceau salutul cu mana la gura si la poale ca unui vlastar domnesc ce era. Isi amintea vechile banci lustruite de vreme pe care citea in genunchi dintr-un obicei prost al tatalui insemnarile lui Philotheus, protospatarul lui Leon cel intelept. Erau acolo reguli inchistate, stabilite de cletorologhioanele vechi. Sfanta slova a lui Constantin al saptelea, el insusi nepotul unui sfant, Theopanes ce traise atat de putin, cum traiesc toti sfintii, il fermeca. Calatorise cu fiul lui Leon al Vl-lea in campaniile sale militare, duse in tinuturi arzatoare si indepartate, strabatuse deserturi fara apa si campii manoase, cercetand cartile sale bisericesti si asupra starii timpului, uneori noaptea cauta pe cararile cerului acele drumuri ale stelelor ucise inca inainte de a inceta sa mai trimita pamantului lumina lor. Invatase formulele cabalistice ale vechilor profeti arabi si se vedea inca de pe atunci reinviind fastul si fala Bizantului in acest nenorocit de mic Principat al Tarii Romanesti unde tatal sau domnise atat de putin, daramat de intrigile neprietenilor si de argintii mai multi ai altora. O lunga pregatire cu dascali facuse din el un barbat plin de vointa, impins de apriga dorinta de razbunare a mamei sale ce traia numai pentru puterea lui, trebuind sa plateasca moartea tatalui, ce fara stra­lucire intrase in pamant. Cand ajunsese in Fanar, in ve­chiul cartier grecesc, in anticamera viitoarei sale biruinte, strunit de acea teribila Evanghelina ce intr-o mana tinea ceasloavele si in cealalta lirele venetiene ale coruptiei, femeie slaba, osoasa, cu un chip barbatesc, ce nu descaleca decat ca sa manance sau sa intre peste slujbasii Sultanului, cu privirea supusa, cu o vorba de duh ori cu un dar la spate, tanar, Princepele fusese invatat ce trebuia sa faca acela care merge cu firman de mucarer si cu blana la un Domn, in ziua Alaiului, pentru care zece ani batuti ii trebuisera. Daca l-ai fi trezit noaptea pe neasteptate, ti-ar fi recitat din textele vechilor dascali, aciuiati la curtea tatalui, unde catau a sti slovenia si a supravietui din cu­vinte, soarta a tuturor carturarilor, dispretuiti de cei bogati si socotiti smintiti la minte. Alerga la Sfantul Gheorghe la iesirea cailor in ceair in urma tuturor si spu­nea pe dinafara, pentru urechile lui numai in care batea vantul de primavara: "Iei in mainile tale firmanul cu punga de dibam tu fiind calare pe calul tau, pe care-l tine sluga ta, ce merge pre jos. Cand ajungi langa Domn si vezi ca este vremea ca Inaltimea Sa sa porneasca intru intampinarea firmanului, descaleci si vii spre Inaltimea Sa, intinzand catre ea ambele maini, cu blana si firmanul. Domnul ia indata firmanul si, sarutandu-1, il pune deasu­pra, cu blana pe care o tii cu mainile tale, si indata iti aduc un cal domnesc cu patru ciohodari care tin calul tau si indata pornesti si treci inaintea Domnului' Si, ca in­tr-un vis, vremea se bulucise spre viitor si el ajunsese acolo unde vrusese mai ales Evanghelina, maica-sa, langa portile Saraiului unde se unea Marea de Marmara cu fara seamanul loc al Cornului de Aur, pe colina Bosphorion peste care pluteau in amurguri paduri de cipri, nemiscati in bataia usorului vant ce invelea marea cea verde cu un abur. Ani intregi urmarise din ulitele no­roioase ca un nimeni alaiurile Slavicului imparat patrunzand in palat prin cele sapte porti, prin Demir-capasi, prin Top-capasi, prin Balic-hanè-capasi, pe la Soüc-cesme-capasi, prin Otluc-capasi si prin poarta cea mare Bab-i-hümaiun, dar venise si ziua cand putuse sa strabata dincolo de Poarta fericirii, dupa lunga asteptare in fata portii jalbelor. Nu mai era de tot tanar cand i se asezase pe frunte cuca de argint, cu egretele si cabanita cu marginile tivite cu blana de samur, in sunetele asurzitoare ale muzicii turcesti ce canta afara, in curte. La 23 de ani il vazuse pentru prima oara pe maritul Sultan la hipodrom, privind caii arabesti adusi de la Basra, ori de la Erzerum, Mossul sau Bagdad, din vechile garnizoane ale ienicerilor, si nu implinise 40 cand ii sarutase darnica mana, dar cum sa uiti o viata plina de umilinte, nesfarsitele oftaturi ale mamei ce nu mai stia unde si cui sa scrie, cui si ce sa mai dea pentru ca sa ajunga la acel ceas de slava cand bogatia lumii trebuia sa i se aseze in fata si el s-o ia si sa se bucure, asa cum credea, de om ce era si nu stia grijile cele mari ale domniei, ce incepeau odata cu plecarea din orasul plin de moschei, de lume pestrita, de aur si de femei, numit de cronicari Pragul-Asitanè, cuvant cu cheie, ce multe spunea, capitala lumii de de­mult si de totdeauna.

Totul se amesteca in aceste ceasuri de spaime, capuchehaia lui lasata la conacul sau aflat langa moscheia Fethiè ii scria ca in orasul maririi sale si al pierzaniei sale se ivise un protivnic ce cu bani imprumutati ori dobanditi cu cine stie ce mijloace iscodea prin consulii streini, ravnind la tronul tarii. Princepele sporise de doua ori rikiabia de la 400 de pungi la 650, de la 7 000 de ocale de ceara la 10 000. Trimisese si cele 600 de cantare de seu pentru arsenalul Portii si cele 500 de ocale de piei argasite, targuise si incredintase omului sau de credinta cele 300 de bucati de canavat pentru hainele robilor de la catarge si platea, dupa intelegere, 100 pungi de galbeni Marelui Vizir, ca sa nu mai vorbim despre pieile de jder si de samur, despre blanile de pacà, basca ce mai luau celelalte regeale: chehaiaua, defterdarul cu ai sai. Bairamlacul il costase de fiecare data pana la 60 000 de piastri numai din trimiteri la Poarta imparateasca, in afara de cei 250 000 de piastri dati celor ce ar fi putut sa hotarasca, in vreun fel, viitoarea lui alegere. Cumparase pe toti cei ce se lasau cumparati, de la miralem-aga pana la portarul cuptorului imparatesc. Cu toate astea un voivoda-bei, cum il asigurase si messerul, se aciuase ca gandacul in gunoi pe langa slugile slavitului Sultan si-i lua lui som­nul si linistea. Cine va fi fost si cu ce bani umbla acela, asta trebuia sa afle si cat mai curand. Capuchehaia nu stia ca i l-ar fi vandut, pentru ca netrebnicul era vadit ca are prin preajma lui un sustinator si cine sa fie alt­cineva decat vreun fiecine de boer ce sedea cu el la masa de Sfintele Pasti si de Sfantul Craciun, visand la ruina lui, la scurtarea capului sau.

Isi cercetase catastifele si insemnarile de taina si cauta pe unde statea buba. Oare nu uitase pe careva de la bacsis? Semne nu erau. Numai in anul acela facuse daruri pana si ienicerilor sositi cu Pasii in trecere spre Iasi, nu-i uitase nici pe seimenii din serviciul sau, spitale­lor le aruncase o nemica toata de 2 000 de piastri, pe cand muhafizilor le lasase din hazna peste 60 000! Doamna cheltuise de yasmac 38 000 de piastri, bisericii ii daduse numai 20 000, mancarea nu atinsese 40 000, pa­latul la reparat nu-l saracise, atunci cui si cat ar mai fi trebuit sa dea, ca sa astupe gura aceluia, ce lacom il impingea din tron la pierzare.

"Ah, pamantul asta naste tradarea ca musita', isi rac­nise singur umbland nebun prin palat. "Pe care am sa-l prind, intai o sa-l schingiui si o sa spuna cu gura lui cum m-a furat si a dorit silnicia mea!'

Cercetase si inscrisurile de taina. Era pus negru pe alb: ca la al doilea mucarer mic, prin logofeti, sa sporeasca ceea ce era pecetluit de vechi invoieli si se adaugasera numai din partea Doamnei plocoanele imparatului: 10 000 de taleri, Validei: 5 000, lui cizlar-agasi 5 000, Marelui Vizir 5000, chehaielei vizirului 1000, lui Caimacam-pasa 1 000, chehaielei acestuia 500, lui Reis-Efendi 500, tesrifat-giului 800, mai-marelui eunucilor 500. Asta in afara cutiei de briliante trimise Padisahului cu prilejul mucarerului mare, altetei sale printului: un lustru de diamanturi, altetei sale mamei printului imparatesc un ceasornic cu briliante

O intrebase in noptile lui de nesomn pe Doamna:

- Pe cine am uitat noi, marita soata?

- Pre nimeni, Doamne. Ai cercetat doar listele ce le tin ca sa nu fie incurcatura. Pana si pe odobasi i-am mi­luit. Bairactarul isi ia ce-i al lui fara sa clipeasca, prin omul nostru. Avem dati bani pana si sefului meterhanelei. Saccabasiul care insoteste pe slavitul sultan in drumurile sale isi are portia. Mirahorul inaltimii Sale, de asemeni, eu nu stiu pre cine puteam uita. Sunt multi, bata-i Dum­nezeul lor, Allah, ce lacomi i-a intocmit

Cu tot zbuciumul, pana la venirea bas-besliului, nu putura sa dovedeasca nimic, dupa cum nici dupa aceia. Cum se intelesese cu boerul sau de credinta, Ianachi Moruzi, Ahmet sosi in taina abia a doua zi spre miezul noptii. Il conduceau prin palat cei de trebuinta. Garda lui ramasese in curte, ascunsa in trasurile ce insotise tai­nicul drum. Bas-besliul era un barbat inalt cat doi, cu fata uscata de vanturi, imbracat in haine stralucitoare. Pe cap purta un megvezè urias si caftanul impodobit cu copce de briliante si vulpi negre stralucea in lumina slaba a camarei de taina in care Princepele il primise sarutandu-i cu umilinta mana impodobita, inca de la usa. Mantila lui rosie ca sangele i se paru monarhului o trista atragere a atentiei.

- Atotlaudatul si Marele Dumnezeu sa dea viata indelungata prea puternicului, prea gratiosului si prea dreptului imparat si sa inmulteasca zilele lui! zisese Princepele.

- Selam aleccum ve rahmetullah! raspunsese oaspetele, clatinand cu demnitate erodiul stufos ce misca aerul statut.

- Allah ömurler verè padisah efendimizè! intari iar Princepele, cu o grija neagra pe fata. Ce vant te poarta, Stralucirea Ta, in nemernica noastra tarana?

- Treburi la Iasi, Maria Ta. Sanatos?

- Dupa cum vede lumina ochilor tai, Inaltime

In mica odaie fusesera aduse din vreme cahfeaua, ciubucul si dulceturile. Bas-besliul isi roti ochii lui sal­batici in jur si gusta magunul.

- Bun! marai soldateste. Bine a facut Maria Ta ca nu a chemat aici fete streine. Putem vorbi in liniste.

Dregatorul se asezase pe pernele de matase, dupa ce lepadase caftanul si incerca licoarea fierbinte pastrata intr-un vas filigranat. Princepele se aseza alaturi si incepu sa scoata din largile buzunari ale halatului de casa inelele pregatite din vreme, care mai de care mai scumpe. Schimbul de vorbe dintre ei se iuti:

- Sa cada capul vreunui vrajmas?

- Daca mi-l aflu

- Luarea vreunei averi fara incuviintarea Sulta­nului?

- O sa vie si acea vreme

- Arenda altor ocne de sare?

Al patrulea inel trecu jumatatea degetului mic al drep­tei. Lucirea scurta a safirului lumina intunecatul chip.

- Pasuirea vreunei datorii?

- Cine indrazneste sa faca datorii catre Inalta Poarta fara sa fie pedepsit de urgia lui Dumnezeu?

Cel mai frumos inel, ultimul, impodobea acum lacoma mana a turcului.

- Spune!

- Ce scorniri se ascund dupa randurile primite de la Stralucirea Ta?

- Ai un protivnic la Stambul

- Numele lui si trimit 39 de cai cu tacamul lor de aur

- Nu-l stiu, poate il afla Luminatia Ta.

- Nu cred nimic din ce-aud

Sof-feregeaua bas-besliului se stranse sub brate. Cu­loarea stacojie lumina peretii, umplandu-i parca de sange.

- Maine trimit cu slugile in urma Stralucirii Tale a zagarè 40 de blani de hermina si 300 sarturi de samur

- Gura mea e muta, am treburi diplomaticesti aici, nu am venit a-ti vinde pe dusmanii Mariei Tale care si ei ma platesc sa stii

Se lasa o tacere de moarte. Princepele intreba dupa aceea neted.

- Daca ei platesc, cat? Eu pot plati si mai mult

- Nu poci a-ti spune. Afla-l singur si fa-i ce trebue. Turcul e cinstit. Da o masa, imbata-ti slujitorii, uita-te la ei si spune-le ca unul l-a parit la careva. Or sa se arate cu degetul

- Sunt mai multi deci?

- Toti! Numai unul are bani mai numerosi

- Spune-mi-l!

Bas-besliul se ridica. Penele de starc falfaira iar in aerul camerei de taina.

anul cand domnia Inaltimei Tale ia sfarsit. Trebue facute alte invoiri. Daca te vei dovedi strangator si o sa poti sa incredintezi Sultanului o suma mai mare, intrucat multe greutati apasa asupra slavitei Imparatii, s-ar putea sa uitam de ceilalti

- Cat?

- Haznaua s-a ridicat la 36 000 de pungi.

- N-are tara atat

Ahmet surase cu gura lui de lipitoare.

- Fantana asta ascunde multe izvoare, Maria Ta. Daca o seca unul, sapa mai adanc si gasesti alte zece

Si-atunci plecase, rugandu-se scurt lui Allah sa-i pazeasca zilele.

- Lacom ca o fiara, a dublat pretul! izbucnise intrand in iatacul Haricleiei ce se ruga sub icoane. Nu stiu de unde sa mai scot atatia bani. Tara e gata de rascoala. O sa fim maturati intr-o noapte, noi si-ai nostri. Or sa dea foc palatului si vom ajunge saraci lipiti pamantului

Doamna tacea privind palpairea candelei pline cu unt­delemn de Hios.

- Voi, muierile, nu stiti decat a va ruga! mai zise el izbind cu piciorul intr-un sfesnic. Dumnezeu nu-ti da singur, trebue sa-i pui si lui mana in gat! Slugile mele s-au ingrasat de atata bine si se bucura vazandu-ma ca nu dorm. Nemernicul stie pe cel ce vrea sa-mi ia tronul dar nu agraeste. Dar nu plec de-aici, asa sa stie! Chit ca iau sapte piei de pe nenorocitii astia! Si cand mi-oi face suma, drumul Vianei si-al libertatii!

- Lacomia nu face casa buna cu fericirea, Doamne!

- Vorbesti sa n-adormi, iarta-mi vorbele nesabuite

- Smereste-te si stapaneste cu blandete

Princepele n-o mai auzi. Noaptea aia, cum le spuse mai tarziu boerilor, nu dormise, ii urase

In toata aceasta neliniste, ciudata era numai nepa­sarea messerului. Acesta parea preocupat de ale lui, pretindea ca nu mai are mult si o sa poata fabrica mult doritul aur la care atat ravnea si Princepele, necrezand totusi ca o sa-l vada vreodata. Nemaiputand suferi nesi­guranta, il chemase la el si-l luase pe departe.

- Cum mai merge cuptorul spagiric, Ottaviano?

- Incerc, Magnifice. Toamna este timpul cel mai bun pentru Nebunul Marei Lucrari. Atunci spiritele sunt favorabile si ceea ce e malefic in stele se pierde

- Dar in carti ce mai scrie? Nu-mi mai citesti din Daponte, ca mult ma mai invatai

Messerul zambise cu gura lui rautacioasa intr-un fel cu totul nesuferit.

- Nici Neculai Chiparisa nu-i de dispretuit. In locul Tau as dormi cu cartile lor sub cap

- Ce vreai a spune?

- Ce stie Stralucirea Ta mai bine decat mine

Se aflau in iatacul Domnului, pe coridoare se auzeau pasii furisati ai Haricleiei ce pandeau faptura messerului.

- Ai aflat? intreba dintr-o data Princepele turburat, fara sa se mai ascunda.

- Stiam.

- Mereu te lauzi! Ai o gura spurcata. Fagaduiesti si nu te tii de cuvant. Te-am lasat la lucrarile tale si nu cred nimic din ce-mi tot promiti

- Vrei sa plec?

Intrebarea era amenintatoare. Ottaviano il privi drept in ochi cu acea nerusinare si indrazneala a iubi­rilor ascunsi.

- Cum poti vorbi astfel?

- Nu intelegi ca vor sa ma omoare?

- Cine sa te omoare?

- Toti cei ce te inconjura. Ei inteleg mai bine decat Tine ceea ce vreau eu

- Si ce vrei tu?

- Sa fii puternic

Tacuse privind afara prin stramta fereastra care dadea spre odaile de garda. Jos, seimenii, in lumina si caldura inceputului de vara, se miscau de colo-colo, nepasatori.

- Si nu sunt puternic?

- De cate ori sa ti-o spun ca numai spaima da masura puterii?

- La ce scoala a Diavolului ai invatat?

- Lucrurile acestea nu se invata, se fac! Lasa-ma numai putin si am sa ti-i aflu

- Stii deci ca sunt mai multi?

- Ar trebui sa faci ca nobilul Ferrante care-si tinea dusmanii imbalsamati in hainele lor cele mai scumpe. Ar fi o priveliste

Afara batea vantul a seceta, peretii scoteau parca gemete. Princepelui i se facuse urat.

- Uneltesc. Ii stiu. Am oameni. Cel care ar trebui sa te pazeasca si sa afle e surd si orb. Ei toti, cand ma vad, fug dinaintea mea. Cunosc ca stelele mele ii parasc.

- Nu cred nimic.

- N-ai decat!

Ii intoarse spatele si vru sa iasa.

- Stai, unde te duci?

- Unde ma cheama treburile mele

- Si ce spun stelele tale?

- Ca daca nu le-o iei inainte, te vor dobori Stii ce afirma Machiavelli: virtutea e actiune. Nu exista virtute contemplativa Nimic nu e mai pagubitor decat calea de mijloc, le vie del mezzo

- Si ce-ar trebui sa fac?

- Pe oameni ori ii faci buni, ori ii distrugi!

- Si mai ce te-a invatat talianul tau?

- Fa ofense mari, caci numai ofensele mari te scutesc de razbunare! Cine ajuta pe altul sa fie puternic merge sigur spre ruina. Ca sa stapanesti, trebue ori sa iei, ori sa ocupi. Au bani ascunsi, afla-i, stoarce tot de la ei, deposedeaza-i! Lasa-i saraci, se vor milogi, fa-i sa nu creada in nimeni, sa se parasca frate pe frate, sora pe sora, sa-ti scuipe numele si sa jure ca tatii lor sunt nemernici

- I-am invatat demult cu-asta!

- Si-atunci de ce nu le este frica?

- Poate ca sunt prea obisnuiti cu tradarea. In scaunul meu, de aproape o suta de ani, au vazut o multime de domni trecatori. Asta e bucuria lor

- Sa-ti amintesc greselile fundamentale ale lui Cesare orgia?

- Nu-i nevoie

- Si-atunci?

- Sa lasam sa domneasca legea

- Vorbe de om batran, iarta-ma!

Princepele se ridicase manios de pe sofaua pe care sedea.

- Ah, caine! am sa te dau gadelui, am sa te biciuiesc! Nu ma stii de frica

- Te apar si tu-mi vorbesti de lege! Dar legea esti tu! Tot Machiavelli spunea ca oamenii si fierul gasesc painea, dar painea si banii nu gasesc oamenii si fierul! Mi-i lasi mie?

Monarhul se invartea prin odaile joase, miscandu-si greu vestmintele de dimineata. In cele din urma se opri:

- Fie!

- Numai sa m-ajuti sa stiu cand s-au nascut ei si parintii lor

- Doar nu vrei sa ma impingi sa fac ceea ce a facui odata Tiberiu cu demnitarii sai! Vrei sa le intocmesti horoscoapele? Sa-i imbraci in mantale impodobite cu potarnichi?

- De ce nu? Nu e istoria maestra faptelor noastre si in special ale principilor? Sa te mai invat?

Monarhul avu o lunga ezitare. Stia ce inseamna sa spuna si de data asta da. Dar nu putu sa se impotriveasca ochilor acelora albastri, plini de taina.

- La noapte sa vii sa privim cerul. O sa inveti multe. Am un ochean

- Nu cred in stele

- Te voi convinge

- Bine.

Obrazul ii amortise parca, messerul il fixa cum l-ar fi legat cu un lat nevazut. La caderea serii se imbraca si se parfuma, isi concedie slugile si porni pe coridoare sub privirile sotiei sale, Haricleia, care incerca sa-l opreasca:

- Unde pleci? intrebase femeia.

- De cand trebuie sa-ti dau tie socoteala, Doamna?

- Lumea vorbeste despre lucruri necurate

- Cum poti s-asculti?

- Ai doua fete mari si baiatul a intrat in maneje sa invete echitatia

- Du-te!

Haricleia intra plina de spaima in odaile ei.

Era o noapte de inceput de vara, senina, inalta, cu cerul tot o balta de stele. Usa chiliei messerului era deschisa. Pe pereti fusesera intinse planse cu semnele zodiacale, scoase, de cine stie unde din sacii lui ce erau plini cu fel de fel de lucruri.

- Iata turnul meu Ziggurat, glumi Ottaviano. stramt, dar incapator. Magnificul meu stapan il face sa straluceasca

- Vorbe, Ottaviano, tare mai palavragesti

- Pot sa m-asez? Am obosit peste zi

- Stai!

Scoase cateva pergamente vechi si le desfasura cu mana sigura:

- Iata aici desenele facute dupa cele 22 de tablite ale Marilor Arcane. Cunosti?

- Putin.

- Stii Marea Lege a Cifrei fatidice si-a Numarului?

- Nu.

- Ai sa-mi fii discipul, cum mi-ai jurat?

Princepele ingadui. Dupa aceea messerul ii vorbi multa vreme, aratand cand plansele, cand cerul vazut prin fereastra ingusta a chiliei, despre stelele regale, despre astrul Aldebaran, cu privirea lui rosie care prevesteste sfarsituri tragice, stand sub semnul Gemenilor; despre steaua Regulus, aflata sub semnul Leului si cand ajunse sa puna mana pe locul unde sta in desene Antares, scoase un strigat de spaima:

- De ea sa te feresti, aduce moartea prin mana de om si supliciu!

- Ce vrei sa spui?

- Nimic. Magnifice. numai ceea ce stiu

Pe urma ii arata Pleiadele si Hyadele din Gemeni, ii vorbi despre planeta Praesepe, cea ce aduce orbirea, ii arata pe Sirius, insotit de straluciri militare si vorbi despre steaua lui, Alfa Orionis, Betelgeuza care vestea nemurirea unora.

Intre atatea cuvinte, il intreba cand se nascusera el si maica-sa, Evanghelina, vru sa stie orele de noapte sau de zi ale ivirii pe pamant ca sa calculeze in gand mersul astrelor favorabile sau nefaste in casele lunii. Pe o hartie facea semne, tragea linii ce se incrucisau si vorbea parca intr-o limba numai a lui. Ii arata steaua Pollux din Rac, ce-l urmarea pe el, pe messer, semnul ca un asasin sau mai multi se si ivisera si-i doreau moartea Beta Perseii sau Algol din Taur patrona aceasta mana sau aceste maini ce aveau sa sfarseasca vreodata cu el, dar nu-i era teama.

Parea transfigurat, cuvintele veneau repede umbla prin acel cer ca printr-o gradina familiara, era frumos, era fanatic, era Magul acelei nopti de vara. Ii vorbi apoi despre steaua sinucigasilor, Alphard din constelatia Leu­lui, sora a altei stele nefaste: Ras Alhage, despre steaua Scheat a inecatilor si-i arata Nebuloasele Spirale, Nebuloasa Andromedei, a lui Orion, cea a cainilor de vanatoare, aproape de Ursa Mare, Nebuloasa Lyrei ca un inel stra­veziu si cea in forma de limba de clopot numita Dumbbell, ii vorbi apoi ca in somn despre vantul de miazazi-rasarit care are corp de caine, coada de scorpion si doua brate cu aripi

Gura lui dulce de copil umplea noaptea de numele cantatoare ale stelelor cortigiane: Mardouk, Isthar, Ni­nib, Nergal si Nebo.

Ridica degetul mainii drepte si-i indica sus pe bolta luceafarul de seara: Ananith care era razboinic si crud

- Destul, vorbele tale ma ametesc!

Princepele avu un moment de indoiala dureroasa. Simtea cum intra si mai mult sub puterea acestui vraji­tor tanar.

- De ce nu vrei sa stii? mai slab cel ce fuge de adevar. Uite cartile mele, si scotocise sub pat, aratand hartoagele: am copii dupa Tetrabiblonul si Centilogul, ai auzit de Ptolemeu Alexandrinul? il cunosc pe Albumazar si pe filozoful Leontiu

- La ce-mi folosesc mie toate astea?

- Ca sa afli mai devreme nenorocirea si sa te aperi

- Pamantul nu apara pe nimeni. Dumnezeul lui e gadele si dreptatea sa coruptia!

- Amarnice vorbe!

- Da-mi niste migdale, ai sau sa chem slugile?

- Nu, e o noapte prea inalta ca sa mai vad pe alt­cineva

In priviri avea iara acel viciu care-l intinerea pe Princepe. Renunta la migdale

Ceea ce urma se trase de fapt de la un joc de pharaon. Mai tarziu cu o saptamana, intr-o noapte fierbinte de iunie, messerul parasi pe neasteptate curtea Princepelui intr-una din acele plecari inconstiente ce aveau sa-l supere atata pe monarh. Era insotit de medelnicerul Sotir, cu care se imprietenise la toarta, si el cu obiceiuri dubioase, demult deprinse. Ottaviano voia sa mai schimbe locul, sa gaseasca ceva, un joc de carti, cum aflase ca se bate pe la hanuri. Prietenul stia ceva, la Norocul Cailor, un fel de crasma cu talanite, unde se arata din cand in cand si o curva de 12 ani, una Puica, ce se zicea ca are invatatura mare, de scoala din morti si pe rapusi si pe ucisi cu farmecele ei despre care se dusese vestea in Bucuresti.

- Mergem, hotarase messerul.

- Dar te cunoaste lumea

- N-o sa ma mai cunoasca!

- Cum?

- O sa vezi

Si intr-adevar pe la zece intr-acea noapte, medelni­cerul Sotir se daduse jos dintr-o trasura insotit de o frumoasa femeie tanara cu ochi albastri, imbracata intr-o rochie usoara de buhur, peste care asezase un sal rosu cu ulamale. In urechi ii spanzurau cercei cu floare de diamanturi si cu doua smaragde. In degetele lungi si subtiri tinea inele cu safire ce luau ochii curiosilor. Gatul lung si subtire era frumos impodobit cu o leasa de mar­garitar ce facea privirile acelea vicioase si mai pierdute.

- Cine-i? Cine-i? intrebau musteriii locului de pier­zanie, lasand cartile si plivind ca niste cotoi la necu­noscuta.

- Cine stie ce grecoaica adusa de lefegiul asta putu­ros sa ne strice noua norocul asta seara!

- Ba eu o cunosc, zisese unul parca comisul Zosim Basota, aflat si el la o masa. Caliopi, vara banului Caragea N-am mai vazut-o de opt ani

- Sa fii dumneata sanatos, ii raspunsese in deradere dumnealui Lascar Scanavi, aceea de mult a murit. Avea morbo gallico si dupa ce l-a dat unei jumatati din Bucu­resci a murit la Filaret urcandu-se pe pereti

Neturburati de aceasta zarva cei doi se asezasera la o masa de joc si incepusera sa arunce cartile. Pe la miezul noptii usa se deschisese si intrase un barbat inalt, frumos ca o cadra, cu o mustata subtire pe buzele vestede de bautor.

- Cine-i? intrebase Ottaviano.

- Ginerele vel vistiernicului Dudescu, o cazatura

- Dar ce face?

- Isi ruineaza socrul. A baut cinci mosii si le joaca pe celelalte la pharaon

- Cum se numeste?

- Capitanul Sarbu; pazeste puscariile. A fost hot de codru si si-a vandut fratii de cruce. Lumea l-ar scuipa daca nu l-ar teme

Noul venit se asezase, ceruse hangitei o cana de vin si se uita imprejur. Prezenta unei femei necunoscute ii ascuti privirile si curand nu-l mai slabi pe messer.

- Ar trebui sa mergem, zisese medelnicerul Sotir, gelos, cuprins de o amaraciune fara nume.

- Mai stai

De masa capitanului Sarbu se apropiase acum un alt barbat, cu un cap lustruit, cu degetele pline de inele grele, imbracat cu mare grija dupa moda timpului, ce-i arata mijlocul ca al unei viespi.

- Asta cine mai e?

- Seakis, un cartofor. De trei ori l-a ruinat pe Sarbu, dar el nu se lasa Acum iar o sa-l usureze de bani

Capitanul uitase de messer, prezenta acelui jucator faimos il facu sa-i paraseasca pe cei din jur.

- Joci, arhonda? intreba.

- Cum, nu? Dar ce-ai mai vandut de te tin paralele?

- Alexeenii cu cincisprezece mii si Ostrovenii cu optsprezece

- Mai sa fie! zisese celalalt. Ce l-o fi apucat iar pe boer Dudescu?

Se adunau si alti curiosi.

- Cam cat vrea sa piarda domnia ta asta-noapte?

- Seakis, jucam totul sau nemic. Sa bata slugile usile in cuie. Nu iesim de aici pana unul din noi nu va fi sarac lipit pamantului

- Pe dumneata nu te plang. Mai are socrul ce vinde. mai rau de mine

Capitanul taie cartile cu mana sigura. Messerul le lasa pe ale lui pe masa si se ridica.

- Sa nu mi te-asezi in dreapta, psihi-mu, zise capi­tanul Sarbu, simtind prezenta streina in spate. O sa-mi porti nenoroc

- Bine, facu Ottaviano, miscand femeieste un evantaliu de fildes ca si cand i-ar fi fost cald.

Jucatorii si cei din jur simtira un fior privind la strania femeie careia nu-i dadeai 20 de ani, cu un par negru ca smoala si cu acele priviri, dulci, albastre.

Cumparatorul necunoscut al Alexeenilor si Ostrovenilor il platise pe norocosul ginere in techini de Venetia, monede bune de aur ce rasunara ca clopotii diavolului pe masa verde. Hangita adusese alune si Sarbu trosni cateva in falcile lui puternice. Mai ceru dupa aceea un lichior si il bau cu sete, La messer nu mai privi, il robise jocul. Mintea incepea sa-i lucreze si pe fata-i se citi o cruzime fara margini. "O sa-l omoare pe grec daca pierde!' gandi Ottaviano.

Dupa techinii venetieni la care Seakis raspundea cu riali spanioli cu pajura, fu randul gurusilor. De trei ori castiga Sarbu, de trei ori Seakis. Miza se innoda de doua ori si veni randul caragrosilor si zlotilor turcesti.

- Pestrita avere a avut musteriul dumitale, zisese batjocoritor grecul. Nici n-a schimbat banii la zaraf

- Banul nu are haina, merge cat face, raspunsese cu scarba capitanul cu ochii in carti.

Pe postavul verde se ivira galbinii imparatesti de zece lei unul, semn ca partida se intarata. Nici medelnicerul Sotir nu mai juca. Lasase si el cartile si veghea langa messer. Pe la miezul noptii, cand asupra orasului se aba­tura racnetele dogite ale cocosilor, ce de spaima parca strigau, se aratara din pungi si galbinii olandezi si stambuliii de opt lei unul. Miza inghitise pana atunci misiri numerosi ce se adunau gramajoara, gramajoara, in stanga grecului.

- Mai joaca arhonda? intreba neostenit Seakis fara sa priveasca banii galbini si sunatori.

- Cum nu? Doar ti-am spus: pana nu prapadesc tot, ori te vad ca te spanzuri, nu ma ridic

- Pacat de zestrea boerului Dudescu, zisese grecul. Drept e ca bine le mai sta banilor si-n punga mea, dar nu stiu cum, mult trebue sa fi muncit pentru ei

Capitanul, ca sa mai afle haz in acea paguba ce nu se mai ispravea, raspunsese:

- A nadusit furand!

- Buna vorba, numai sa fie si-adevarata, ca-i usor sa-i toci averea dar de ce sa-l si vorbesti de rau?

Capitanul Sarbu pusese o carte buna pe masa. Seakis il lasa sa castige. Jumatate din ce-i luase timp de patru sau cinci ceasuri se intorcea spre el.

Fericit mai ceru alune sl lichior. Nu stia ca acest castig facea parte din ruinarea lui.

- Sfanta Nascatoare de Dumnezeu o vrea si cu mine noaptea asta, ori, de nu, o sa-i iau icoana de la Mitro­polie si o sa ma cac pe ca!

- Nu spune vorbe grele, arhonda!

Hangita, galbena de nesomn, dar fara gand sa plece de la aceasta partida ce mult o asteptase, adusese repede cele cerute. Capitanul avea in apele privirilor un mal parca de laturi si de icre statute de peste; cand castiga, ca acus, dinlauntrul acelor ochi verzi se ivea o lumina rece ce limpezea totul. Seakis mai se lasa o data sa piarda. Gramezile de riali si piastri fura carate de palmele lacome ale capitanului peste fata de postav.

Spre groaza celor din jur, grecul puse pe masa doua sute de galbini funducli de Stambul. Aurul lor galbui straluci moale in palida lumina.

- Primesc! zisese Sarbu cu curajul nebun al pierza­torilor.

Cartile fosnira in palme, facura ocolul mesei si toata lumea astepta cu sufletul la gura.

Trei gramajoare de monede sunatoare luara calea intoarsa, apoi alte trei. Sarbu era curatat. Mai scotoci si pungile lui ascunse in nadragi. Pana la ziua nu ramasese decat cu 500 de lei vechi. Ii juca si pe aceia in trei portii. Una de o suta si doua de cate doua sute. Mai castiga de trei ori, pe urma iar se lacomi si cand afara se ivira zorile ramasese lefter. Privi nebun de spaima la gramezile de bani din fata lui si, fara un cuvant, se ridica.

Scula lautarii hanului ce in acea noapte nu cantasera, pentru ca nu avusesera pentru cine, dar nici nu plecasera:

- Aideti, ma, cu mine, ca va dau ceva daca-mi ziceti pana acasa!

La messer si la ceilalti nu mai privi. Tiganii atat asteptau. Isi potrivira sculele si incepura pe trei glasuri:

Of, of, of,

Nu mai poci de ostenit

Tot umbland dupa iubit

Si nimic n-am folosit

Of, of, of

- Hai dupa ei! zisese Ottaviano.

tarziu!

- Ce daca!

- Iti place?

Medelnicerul Sotir se suparase.

- N-am chef de betivi. Plec.

- Du-te! zisese bland messerul si se luase dupa capitan.

Afara se lumina, era un aer proaspat, bun ca o mangaiere. Bucurescii se aratau cu turlele Mitropoliei. De departe scartaiau neunse rotile morilor de la Radu Voda.

Astfel, sosi capitanul in curtea Dudescului ce mai avea fanarurile aprinse pe la colturi. Casa, muta. Socrul era sculat de mult, o stia bine, dar la slujbe nu pleca atat de devreme. Sarbu arunca tiganilor un lantug de aur si cateva scule intre care doua brelocuri de Viana, ca sa nu para zgarcit chiar cand se intorcea de la o partida pierduta, stiind bine ca toata saptamana orasul o sa vor­beasca cum l-a ras grecul Seakis, fara mila, batjocorindu-l si luandu-i tot ce mai avea dupa necugetata vin­dere a mosiilor.

In capul scarilor, asa cum se astepta, il intampina boer Dudescu in halatul lui de noapte, tivit cu blana roscata de vulpe.

- Buna dimineata, tata socrule, spuse cu o usoara bunavointa ginerele, fara sa stie ca e ascultat de urechi streine. Nu am venit prea devreme, ca sa nu-ti turbur somnul

- Vrei sa urci la mine sus?

- Cum nu?

Messerul se lipi de peretele casei. De sus, prin feres­trele deschise, se auzea toiul.

- De unde vii? intrebase boer Dudescu.

- De la un joc, tata socrule. M-au lefterit iar!

- Stiam As vrea sa pleci din casa mea. S-o lasi pe fii-mea

- Ce-s nebun? se mirase vesel capitanul. Uiti ca are avere? Asta-mi trebue mie, nu fata dumitale! Dupa cum stie toata lumea ea si-a inchinat viata Mantuitorului si face rugaciuni de dimineata pana seara, la manastirea Maxineni, neprihanita

- Nu rade de ce am mai bun pe lumea asta.

- Nu rad, tata socrule, zic numai

- Daca te-as despagubi, ai pleca? Oamenii mei ar face restul. Ar desface acturile, tot. Vorbesc cu cineva si te duci cand vreai in streinatati

- Nu poci, ce-s prost? Aici e caldurica, aici sta viitorul meu. Cine are nevoie de un cartofor ca mine? Nu spuneai domnia ta ca nici un gainat de rata nu face viata mea? Pai daca-i asa, de ce sa strici o suma buni­cica pe mine? Eu astept. Dumneata o sa mori. Nu azi, nu maine. Sa-ti dea Dumnezeu zile multe, sa le poci duce, dar tot o sa ne lasi inaintea mea, si-atunci imi ramane si mie ceva. De jucat carticica nu mai joc, uite m-am jurat ca daca pierd asta noapte nu mai pun mana

- Piei din calea mea! ii strigase batranul cu ultimele puteri.

- Nu inainte de a-ti cere ceva bani de buzunar, ca traesc singur, nevasta nu mai am si curvele costa!

- Iesi, sa nu te vad! Mai bine pui doi tigani sa-ti atina calea si sa te omoare decat sa-ti dau bani sa chel­tuiesti cu muieri podarese!

- Voia dumitale, boer Dudescu. Eu tot am drum pe la grajduri, pe la Curte. Oi gasi un prilej sa se auda cate ceva din ce stiu

Boer Dudescu mai strigase cu o ultima putere a gla­sului:

- Du-te! Spune cui vreai ce vreai! Mai bine imi pun capul sub tocator decat sa-ti mai dau un galbin! Eu averea n-am furat-o, am facut-o cu sange si de aruncat pe fereastra, n-o arunc! O sa merg la mitropolit si de vrei ori nu vrei tot o sa te despart, de fii-mea!

Asta fusese. Dupa trei zile messerul il aruncase pe capitan inaintea Princepelui in odaia de taina. Sarbu ingenunchiase plin de extaz:

- Sluga Mariei Tale pana la moarte! zisese cu o voce devotata pana peste marginile obisnuitei credinte.

- Ce ai a-mi spune, capitane? Odata te-am scapat de la moarte dandu-ti viata ce nu o meritai

- Stiu ca inaltimea Voastra crede ca sunt bun numai la treburile cele nemernicesti, dar sufletul meu e curat ca aghiasma

- Limba ta mai mult ascunde decat spune ceva N-am auzit inca in aceste locuri despre o credinta oarba si de o dragoste fara de sfarsit.

- Daca mi-ai incredinta paza vietii Mariei Tale mi-as ingadui sa spun ce stiu

- Inteleg, vrei o slujba mai buna.

- Nu numai asta.

- S-aud.

- Stralucirea Ta are un protivnic la Stambul

- Stii ce-ai spus?

- Stiu!

- Vorbeste si te fac omul meu pe viata!

Princepele era ca o fiara, se invartea in jurul lui cu privirile crunte, gata sa-l sfartece, daca ar fi indraznit cumva sa-l minta.

- Nu mi-e lesne!

- Acus ca ai scapat vorba din gura, ori cu voie, ori fara voie, tot o sa mi-l spui!

- Il spun, cu o fagaduiala. Nu-i lua viata, Maria Ta, e o fiinta apropiata.

'Ce scarba de om!' gandea Princepele.

- Fie. Fagaduiesc!

- Varul boerului Dudescu tocmeste tronul Mariei Tale cu banii socrului meu

- Ai dovada? intreba monarhul simtindu-si fruntea plina de apa.

- Uite-o, Maria Ta

Ii intinse o scrisoare, nu de tot ingalbenita de vreme, ceea ce insemna ca nu trecusera multe luni de cand fusese primita.

- Citeste! porunci Princepele asezandu-se pe o sofa.

Messerul se topise parca in perdelele incaperii. Sarbu ascultase cu urechea stanga daca nu e cineva pe-afara, pe coridoarele de lemn, si incepuse incet:

Parinteste si frateste,

Slava lui Dumnezeii ce, necuprins de minte de om, judeca si randuieste chibzuind toate cele de trebuinta, miluindu-ma si pe mine cu speranta dobandirii domniei unde am halè de vistiernic, pe slavitul meu var, Constan­tin Dudescu. Carele este dar pentru noi fiindca doreste ca noi sa imbratosam trebile tarii si a Domniei cu toata virtutea si iubirea de cinste, fiind de lauda ca au privit ochiul cel milostiv asupra Dudestilor

- Sa mai citesc? intreba.

- Citeste!

In Mitropolie nu voi putea sta pentru ca este cala­balacul altora, dar vei face gatire randuind ca fiul meu, Nicolae, sa-mi aseze casele in care sade vladica de Targoviste unde sunt si casele dumisale aproape. Cu care se implineste trebuinta par ce se vor ridica ostile impara­testi cand grijindu-se Curtea, ma voi muta si eu acolo Mai are trebuinta Maria Ta sa auda?

- Citeste!

Sa pui numaidecat sa-mi faca slicul de samur, dupa randuiala domneasca, numai de larg, dupa slicul cel vechi care-l stii. Sa mi-l trimiti inainte la Giurgiu prin Gheorghe de la Ostroveni, ce-l am acolo la copii. Sa pornesti pe Neculai, fiul meu, cu menzilul inainte, si sa-mi puie si sa-mi tocmeasca carata de drum si sa o porneasca cu om inadins al casei ca s-o aduca la Giurgiu unde sa stea la samesul Tuduri pana va veni si celalalt calabalac, trimis intru venirea mea. Sa se trimita trei care pentru venirea mea, pornindu-le de la starostia Bucurescilor. De acolo, fiul meu Gheorghe ca logofat de-al doilea sa-si iee doi-trei dieci de Divan si sa vie cu carata si celelalte calabalacuri la Lichiresti unde sa astepte pana ce voi veni eu Tot mai vrea, inaltimea Ta?

- Dar cum? Citeste!

Am auzit ca chir Andrei Pavlu au luat in banii ce avea ai lui Mihai Voevodu Sutul tacamul de edecuri, tot, caruia indata sa-i scrii si, de va fi cu adevarat ca le are, atata tacamurile de cai, cat si alte lucruri cazute Domniei, de iznoava sa-i scrii sa le trimita si cu multumita i-oi plati, instiintandu-ma cu cat se va putea mai in graba de este sau ba. Dar indata cu un lipcan sa-mi scrii ca nefiind acolo, sa se faca de aicea neaparat. Sa-mi opin­testi 200 000 de taleri prin calarasi cu imprumutare, cu orice chip se va putea. Am pus si pe vornicul Teodor Cutulea dimpreuna cu dumneata, ca sa nu faca vorba, si dar, cu urnire politicoasa stai singur savarsitor, indemnand pre toti la cele de trebuinta va cere, ca dimpreuna sa se faca toate, fara insa a le lasare de azi pe maine Destul, inaltimea Ta?

- Citeste!

Sa socotesti pe cine sa oranduim capuchehaie la Tarigrad, chemand pe ai Lupestilor, sa le zici de venirea aici, la Tarigrad, ca sa puie la cale pentru al casei lor si aca­returi si venituri, pentru ca stie turceste si a mai fost la Tarigrad instiintandu-ma si de streini si de miscarile ale imprejuratelor megiesii. Si-acum o ultima dorinta: slicul de samur sa fie din cei mai buni samuri si bine facut, cu pielicele innoite pe dinlauntru ca sa poata lupta la sudori, dupa caldurile ce sunt.

Io, Radu Dudescu, voevoda

Destul! Mi-ai imputit urechile cu vorbele spurcate scrise da acest vanzator!

- Maria Ta, nu am facut decat sa ajut pre stapanul meu

- Da-mi scrisoarea!

O lua si o ascunse. Stia ca celalalt asteapta rasplata. I-o dadu fara multa gandire:

- Dupa Craciun, iai slujba sub aga Balaceanu ce are nevoie de oameni ca tine. Du-te!

Sarbu ingenunchiase si-i sarutase dreapta, lasandu-l in odaia de taina a logofetiei, sa-si macine de fata cu messerul ura si dusmania ce-o capatase de la auzirea acelei scrisori ce-l facuse pre el om si pe socru-sau in neagra si amara pedeapsa-l impinsese.

Princepele venea de undeva dintr-o departata insula greceasca, de la Paros, dintr-o lume a basmelor marii ce gandeste si ea ca o fiinta vie in dogorile si racelile soarelui.

In acele zile intunecate monarhul se judeca pe sine si-si cantari viata ca pe a altuia. Sa ai dusmani era firesc intr-o asemenea tara si in astfel de imprejurari. In acest, loc strein lui, totul se putea intampla pentru ca legea era numai o amintire, si o facea cine voia si pentru cine voia. Unde se aflau osteni seimeni si mai ales galbini dati unde trebuia, totul era ingaduit, amarnica istorie mostenise si amarnica istorie avea sa urmeze

Singur, in odaile sale, el privea spre viata-i. Cand trecusera atatea zile cu intrebarile si faptele lor? Cand ii sunase lui ceasul cel bun? Unde era vechiul oras al Fecioarei cu moscheile lui, cu marea cea verde de sub portaluri, cu cipri nemiscati in bataia soarelui de dimi­neata? Dar strazile inguste acoperite cu vita-de-vie par­fumata, peste care plutea un straniu miros de gunoi si cadavre intrate in putrefactie, din vechea mahala a Fana­rului, cu greci credinciosi rugandu-se de dimineata pana seara ca sa le reuseasca afacerile, cu femeile acelea, nevestele lor, cu chipuri de piatra ce si ele se rugau pentru cei de pe mare, pentru cei ce sperau cum spera el si maica-sa. Cate lacrimi si cate ceasuri dezamagite, cate drumuri facute in taina pe la fiecare dregator al Portii, ce scrisori si daruri date in taina, ca sa poata auzi in daurita zi, minunata zi a investirii, cuvintele miraculoase ale Serenissimului: Mugibingè amel oluna. Atunci, in clipa aceea suprema, toate umilintele se stersesera cum te-ai spala cu apa pe fata dimineata. Uitase si asteptarile chinuitoare de langa zidul Hàs Farunului, in stramta curte plina de miros de paine in care vazuse atatea cortegii si auzise bocanitul toiagului miralemului pe pietrele tocite. Totul se topea intr-o minune vesela. Treceau hageghianii de la Divan in costumele lor somptuoase, in soarele roscat se clatina usor erodiul primenind aerul. Baliegilul din pene de starc alb il urmarise toata viata lui de copil ce se obisnuise cu asteptarea promisei domnii, dupa otra­virea inceata a tatalui ce-si pierduse tronul prin intrigi aici tesute, asa cum altul acum tesea altele sub aceleasi ziduri atat de cunoscute. Unde erau acele seri petrecute pe malul Bosforului in scartaitul caicelor clatinate de apele nelinistite, acel aer otravit de miros de peste, ta­vernele joase, pline de oameni cu fete fara expresie, cazuti parca intr-o toropeala ce nu mai lua sfarsit. Sfintele zile ale lipsei de grije, cand nu trebuia decat sa recite textele lui Epifanius al Ciprului, cel ce scrisese despre asezarea patriarhilor si mitropolitilor la ospetele imperiale. 'Ca sa domnesti, trebue sa stii!' spunea maica-sa, cu vocea aceea ce te ingheta, privindu-l rece ca pe un strein, cateodata fara mila, daca nu putea a-i raspunde la cerinte. "Domnilor nu le este data o viata usoara. Ei se trec ca florile si cateodata, daca nu de foarte multe ori, pleci de aici cu alai si te intorci cu mazilul la spate. Sus (si-i arata turnurile de piatra de la Edikule) te asteapta un gade si un butuc. Daca ai noroc te aseaza un milostiv intr-un sac si te ineaca' Povesti, triste povesti, pe care orasul plin de cimitire, vorbind despre moarte alb si mut si despre trecerea puterii ce iute e dusa pe apa nemasu­rata a vietii, le spunea viu, aratandu-le cui voia sa le stie

Dar cum incepuse povestea lor, numai de ei stiuta, de maica-sa, Evanghelina, si de acel trist si indurerat barbat care avea pe buze un zambet intelept, lipsit de putere? In ochii lui murise odata viata si ce-l tinuse pana la adevarata ispravire fusese o nadejde oarba ce niciodata nu se mai dovedise. Tinea inca minte slovenirea cu glas incet sub icoane a maica-si ce scrisese intre altora si mai-marelui peste grajduri in preajma investirii. Cum sunau si-acum cuvintele ce prevesteau binele si viitorul: "Onoratului imbrohor al grajdurilor impara­testi Cu ajutorul lui Dumnezeu, maine Voevodul din Valahia va veni la Divanul imparatesc, Majestatea Sa a ordonat sa pregatiti noaptea la patru ceasuri turcesti, la casa sus-numitului Voevod, din grajdurile imparatesti, un cal cu tacam si acoperit cu cioltar pentru urcarea Voevodului si 39 de cai cu sea, acoperiti cu covor pentru suita sa' Pe urma sosise dulcea chemare la curtea Mare­lui Vizir, primirea la chehaiaua Marelui Vizir si toate acele grele si incurcate ceremonii ce se ridicau pana la numarul optsprezece, vegheate de ochiul rece si stiutor al Evanghelinei. Era tanar inca, rabdarea nu-l macinase ca pe parintele sau, putea sa mai guste placerea mirarii prostimii de pe caldaram, care privea cu slavita ardoare la alaiul ce-l insotea pana in fata portii Guzel pe unde, de fapt, si umilitor amanunt, intrau in afara domnilor, mobilele si cerealele Sultanului prea marit. O, mirosul acela de grau vechi, risipit prin vechile curti vegheate de priviri lacome si curioase, pitite dincolo de ferestrele strajuite cu drugi de fier! Totul era incarcat de taine, pe undeva prin aerul plin de vorbe se hotarau vieti ome­nesti, o mana neluata la timp si dusa la frunte, o plecare mai putin lipsita de semetie, cate nefericiri starnea! Ii stia pe, toti cei din spatele sau insiruiti calare in corte­giul alaiului. Pe tesrifati efendi, un barbat inalt si mancat de guta, lacom la bani si la primirea fagaduielilor ca odata ajuns in scaun ii va trimite anual cate zece buse-ian-i-hassa, cei mai frumosi copii pe care-i putea gasi pentru a-i potoli neostenitele-i pohte. In spatele acestuia calarea domol chiatibul ceausilor insotit de emirul ceau­silor si de 20 de ceausi, si ei falnici in vestminte stralu­citoare, arse de soarele acelei primaveri ce incropea de­vreme sub zidurile Stambulului. Se citise rugaciunea, batea un vant dinspre Marmaraua cea intunecata intr-un asemenea anotimp si se ascultasera glasurile preotilor, cazand sub lumina acelei zile, in sunetul cadelnitelor. Urmase gustarea luata pe cai, dupa un vechi obicei si pornirea spre curtile cele mari. Amedenul se desfasura dupa un vechi ritual si el insusi privea cu mirare la cei din jur, privegheat de ochii necrutatori ai curiosilor. La toate astea ravnea protivnicul, un lacom si un vechi boer, pe care Princepele nu-l banuise pentru ca prea i se paruse fara dorinti de putere. Cand isi privea vechiul caftan de investire il apuca o ura cumplita pe el si sa-l fi avut inainte pe varul Dudescului, nu i-ar fi trebuit mult ca sa-l ispraveasca. Dar pentru asta se afla cineva la Stambul, ce grije va avea sa-i toarne otrava in vreun pocal la vreo petrecere, cand ii era lui lumea mai draga Totul se invalmasea intre furie si amintirea nesfarsitelor zile. Ceva se stergea in mintea lui impovarata de ganduri. Calul i se impiedicase inaintea portii Saraiului si bogatul vestmant venetian se agatase de o tufa, gata sa-l smulga de pe cal, ce nefast semn ar fi fost, dar cineva il sfasiase cu o iute taietura de sabie. Asa, cu caftanul ciuntit, intrase in marea curte. Brocardul auriu stralucea in soare pe fondul de postav alb si sobolii jughiniti aruncau nepamanteasca lor frumusete vestmantului impu­tinat. Trimisii streini priveau uluiti fala valahului ce pleca sa ia tronul Tarii Romanesti si se intrebau ce tinut de minune era acesta? In fata Divanului Vizirilor coborase si fusese intampinat de Marele Vizir in persoana, si el imbracat in strasnic vestmant de ienicer agasi si de un coltuc-vezir. Marele Vizir ii incredintase buzduganul cu nestemate, greu, stralucind in lumina cruda a zilei de primavara, si pe urma intrasera in cort, unde se luase prima masa, in timp ce Istambul defterdari facea plata ienicerilor, ceea ce semn de mare pretuire era

Pe urma, catre pranz, se auzise in curte un galop de cal. Se sculasera cu toti si privisera la armasarul trimis de sultanul insusi, un cal arabesc ce trebuia bine calarit, cu tacamul lui de aur, umpland zidurile de sclipiri nemai­vazute. Unde erau acele strigate de mirare ale celor din jur, unde era avantul lui de-atunci, cand se urcase in sa, dupa ce primise caftanul trimis de Serenissimul? Il adusesera 300 de ceausi cu turbane uriase rosii, urmati de 30 de paici in haine de ceremonie. Altii veneau cu cuca de argint, purtand in stanga mici halebarde. Robele de postav rosu si cabanitele impodobite cu blanite de jder dadeau o stralucire nemaivazuta acestei sarbatori a puterii ce-l imbatase ca un vin de Hios. Terzimanul vorbea cu toata lumea dand din gura ca sa-si faca meseria. Scapa vorbe catre Marele Dragoman, catre capudan-pasa, ce astepta alaturi, si el calare, catre cazascheri si imbro­hor, neuitandu-l nice pe defterdar, ce puterea lumii era cu banii lui.

In Divan il asteptau alte fete inalte: Marele Vizir, caimacamul, ce bine fusese uns de catre maica-sa cu diamanturi si scatulce scumpe, reis-efendi, cel cu treburile din afara ale Imperiului, chehaia-bei si altii ce abia asteptau sa inceapa a doua masa a acelei zile si sa desfasure sub privirile lacome pilaful taamului. Gustarea, ce numai gustare nu era, putea merge pana la 50 de feluri si aici era incercarea burtilor. Cat il priveste pe el, abia luase din ce se afla pe mesele fara tacamuri, in picioare, ca toti ceilalti. Il tineau legaturile caftanului cu maneci lungi, despicate la umeri, nu mai putin scump decat acela in care venise, dar cum era darul Sultanului nu se cuvenea sa nu-si arate incantarea.

Cei din jur vorbeau in soapte, se mai puneau la cale cine stie ce alte inlocuiri de domni, in alte parti ale lumii, si in jur mirosul mancarurilor piperate si parfu­mate se amesteca cu acela al pieilor si al iuftului. Inca nu vazuse cabanita Serenissimului ce-i luase mai tarziu ochii cu copcile ei de briliante si blanita de vulpe neagra, se uita numai la mantia Marelui Vizir, rosie ca sangele, la aceea a caimacamului, verde cum era campul prima­vara, si la imbracamintea stacojie a lui ienicer-agasi ce semana mult cu imbracamintea hanilor de Crimea.

Inainte de plecare, muhzir-aga, ce sta langa Marele Vizir, ii asezase cuca cu pene de strut pe cap si luase comanda ienicerilor. Curtea se racorise, soarele cazuse undeva dincolo de zidurile dinainte ale Stambulului. Era amiaza lui fierbinte, dar aici nu ramasese decat lumina, o lumina ca miezul de para, dulce si istovitoare. Se auzeau cainii tinuti in alte curti, saxonii de vanatoare ai impa­ratului, latrand fara pricina si zagargi-basi-ul fugise sa-i astampere.

Cortegiul trecuse incet, la pas, pe poarta dinlauntru, numita Iccapù, pe unde numai marii demnitari puteau sa treaca, lasase in urma haznaua, chioscul Bagdad si locul numit Haz-Odaua, unde locuiau cei 40 de curteni ai Sere­nissimului. Se ivise o curte strajuita de cipri nemiscati, cu pietris usor si marunt pe jos. Ferestre mari lasau prive­listea spre malul de apus al Bosforului. Vantul mai mult adia decat aducea vreun miros. Numai boarea marii urca pe nestiute si racorea obrazele innegrite si aco­perite cu barbi.

Pe margini se zgaiau slugile imparatesti: cei o suta douazeci de hazineli ce vegheau la tezaurul imparatului, chilarliii ce lasasera tingirile mesei sultanului si priveau orbiti de lumina namiezii, seferliii uitand de hainele Sere­nissimului ce iute trebuiau schimbate dupa investire. Mai erau de fata camerarii, tinatorii de sa, armiferul, gardianul de turbane, tinatorii de ibric si seful barbieri­lor, toti cu gura cascata.

Patru capugibasi il luasera la coborarea de pe cal si-l purtau spre capul scarilor de marmura, unde astepta Marele Vizir. Usile cele mari de aur se deschisesera si din umbra plina de parfumuri a salii celei mari a Diva­nului izbucnise o lumina verde ce-l ametise. Capugibasii il dusesera de subtiori, ca pe un bolnav, pana in fata tronului, ce arunca din podoabele sale incrucisate lumini. Ceaus bas-aga batea cu deinecul in podeaua de marmura urmat de Marele Vizir. Era clipa cea mare, clipa asteptata in vechile chilii in care invatase tot ce trebuia sa faca acum din cartile epirotului Andreas Darmarios, prea inteleptul europalat, cel ce incurcase lucrurile in Pseudo-Codinosul sau, in care se amestecau invataturile din Metafizica lui Herennios, cu parti din operele lui Philo - Alexandru de Aphrodisios, cu cele ale lui Proklos, Dameskios si Giorgios Pachymeres

Totul fusese uitat intr-o clipa de ratacire. Undeva, in fundul Divanului impodobit cu perdele de Damasc galben, pe un pod imbracat in catifea de aceeasi culoare, intre lungile snururi de matase, terminate cu ciucuri imensi, se afla tronul pe care sta un barbat uscativ, cu par alb, iscat de sub turbanul urias, impodobit cu pietre albastre, ce straluceau stins. Alai-Köscü ramasese dincolo de porti, ca si cei 28 de boeri insotitori. Il urmau numai patru, cei mai de credinta, si-acum isi amintea bine. Intre ei, era si boer Dudescu. Parca-l vedea cum isi po­triveste pe furis cu un gest abia vazut caftanul nou primit in anticamera - arz-odasi - de la capugilar chehaiasi, marele portar

Oare aceasta ceremonie, cu invaluirile ei de invidie, sa-i fi sucit mintile, dar nu el dorea tronul, ci varu-sau si-atunci ce se ascundea aici? In Divanul cel Mare al Serenissimului ei cinci erau atunci, o stia bine. Boer Dudescu ii sta in stanga si tusea usor, cu obrazul palit, tragand cu privirile in jur. Imparatul parea ca nu-i vede, avea o privire stearsa si indepartata; in dreapta lui cubbè-vezir, Marele Vizir isi sugea buzele si privea crunt si amenintator la adunatura de ghiauri pe care-i dispre­tuia. Cei doi cazascheri pareau osteniti de lungimea acestei petreceri. Le-ar fi trebuit cate o narghilea si cohfele. Cei doi capugi-basi il lasasera cu picioarele pe podeaua rece de marmura. Era liniste ca dincolo de lume. De undeva din gradinile pline de cipri se auzea numai zgomotul surd al marii. Princepele se inclinase de trei ori la intrare si se oprise in mijlocul salii. Padisahul vorbise dupa o tacere lunga. Marele Vizir ii adusese pana la urechi dori­tele-i cuvinte ce le talmacea de alaturi terzimanul, un grec crestin ce stia toate limbile pamantului, facandu-se a uita ca Princepele cunostea si el limba turca.

- Auzind inaltimea Mea de credinta si nestramutata loialitate a lui, ii dau din gratie, ca rasplata, principatul Valahiei. Dorinta lui este de a nu lipsi nici pe viitor de la credinta si indeletnicirile lui. El are sa apere tarile de sub domnia sa si sa pazeasca bine a nu face nimic impotriva si peste dorinta mea

Raspunsese cu voce ferma, ceea ce de o mie de ori il pusese sa repete maica-sa, Evanghelina, in odaile in­tunecate ale asteptarilor lui din mahalaua Fanarului.

- Pun zalog pe viata si pe capul meu ca voi sluji din toale puterile mele pe preia dreptul si gratiosul meu imparat, atata vreme cat el nu-si va intoarce privirea gratiei sale de la nimicnicia servului sau.

Dupa care, nepotrivit asteptarilor, nu cazuse in ge­nunchi ci ascultase cu obrazul incremenit sfaturile date de Marele Vizir, care, in cuvinte consacrate, ii amintise ca era indatorat de atunci inainte la slujbele imparatesti, sa trimeata zahereaua si sa fie de credinta. Serenissimul parea impietrit in hainele stropite cu aur. La vreo miscare a capului turbanul lui scanteia in bataia pietrelor scumpe la care ravnea ca saracul de o viata si cum avea si ce iute sa le dobandeasca si sa le stapaneasca, pentru ca de aceea atat se canonise. Marele Vizir ii facuse apoi semn sa se apropie. Padisahul ii impinsese un steag cu vultur pe el, pictat de o mana mestera. Armele tarii aveau chipul Sfantului Gheorghe. Marele Vizir ii intinsese si el yürüc-bairacul - steagul de parada pentru mers - si cand totul se ispravise, mai privise o data cei patru stalpi de aur ai tronului, se inclinase si se rugase in gand ca aceasta marte sa-i fie cu noroc. Iesise cu sufletul plin de vointa libertatii. Pana nu incaleca iar calul daruit de Stralucirea Sa, era inca rob, asa incat se grabise, fara s-o arate insa. Salutase pe toti vizirii si-si tinuse bine sabia incovoiata a ienicerilor, batuta. Pe aici se vorbea mult despre felul cum te porti si nu voia sa se faca de ras. Nu ostenise, si-acum mai stia ce bine se simtise in curtea umbrita de cipri, infruntand privirile curioase ale celor ce o umpleau. Sub talpile subtiri ale papucilor simtise raceala mar­murei si aceasta nu avea s-o uite niciodata. Mirosul fu­nerar de mirt, zgomotul indepartat al marii neostenite de jos, de sub ziduri, si raceala treptelor. Trecuse apoi pe sub Orla-Capu, Poarta Pacii, cea de mijloc, pe care Sultanul intra calare cand se intorcea de la vanatorile sale: Bab-iis-Selam stralucea verde in lumina pranzului.

Alaiul de plecare il asteptase dincolo de porti. Princepele, la sfatul maica-si, tocmise un corp de cavalerie albaneza, care era urmat de boerii ce-l insotisera, dupa ranguri. Inainte, cei patru, intre care boer Dudescu, ce numai miere era in acea zi minunata, si alti trei pe care ar fi trebuit sa-i incerce ca pe fier, daca mai aveau cre­dinta in el au nu. Bandierele Sfantului Gheorghe si ale Sfantului Mihail se desfasurau in vant. Stema Principatelor si a Sfintei Fecioare pareau ca iau foc. Copiii lui, doua fete si un baiat, si ei calare, tinandu-se bine in sa, il urmau mandri. Decretul de numire era adunat intr-un cilindru de argint si parea un buzdugan mai mic. Doi­sprezece cai bateau pasul in urma-le. Erau invaluiti in cioltac bogat si dusi de zabala de grajdari ce si ei aveau scuturi cizelate de aur.

Cortegiul se indreptase catre conacul Princepelui de langa moscheia Fethie. Slujitorii lui aruncau bani de aur multimii si dupa o siretenie ce tot de la Evanghelina, maica-sa, o invatase, caii din urma isi pierdura cuiele de la potcoave, prost batute din potriveala chiar dimi­neata aceia, ca sa arate celor ce le-ar fi gasit ca argintul se gaseste pe toate drumurile in Tara Romaneasca. In cerdacul conacului, in hainele prea stramte, atunci, Princepele il asteptase pe Miralem-aga, Vexiliferul impara­tului, ce sosea catre curtea bine randuita si curatata cu alaiul sau. Se auzea de departe tambulhaneaua asurzind trecatorii si cersitorii ce impiedicau drumul. Orasul era parca pustiu si se adunase aici sa vada nemaipomenita investire. Se apropia amurgul, nimarui nu-i era foame.

Boerii radeau cu dintii lor de cai, frecandu-si barbile nadusite.

Marea jos, in Bosfor, fierbea inca de pe acum ca intr-o oala curata de alabastru. Dinspre Marmara soseau zvo­nuri de pescarusi, strigand gutural deasupra Aiei-Sofia. Sangiacul, stindardul cel mare, rasarea deasupra con­voiului, ca un mare vultur cu aripile pictate. Aerul era aprins, plin de uleiuri, undeva ardeau gratare peste care se asternea carnea de berbec. Tot acest, cartier de greci si turci, de lume amestecata pranzea de-a-n picioarele ca sa nu piarda marele si veselul ceremonial. Alaiul, turcesc stralucea de podoabe. In frunte era, urmandu-l pe Mira­lem-aga, asgi-basiul, ceausi din incinta Saraiului, mute-ferechianii, calaretii din incinta palatului, seizii, descen­dentii Profetului, mesaichii moscheilor imparatesti, mevalii, marii invatati ce solemn paseau pe jos, ceasne-ghiranul, ce gusta mancarile, calauz-ceausii tinand tuiurile imparatesti, imamul, duhovnicul sultanului, doftorul sau, reis-atibba-efendi, judecatorul armatei, ordù-cadisi, mai-marele moscheii Sfanta Sofia, tevchi-i-pasa, seic-ül-Islam, pontiful musulmanilor, capitanii cetelor ieniceresti, solac-basii, intendentul orzului, arpà-emini, inten­dentul grajdurilor, ahor chethüdasi, bostangi-pasa, inten­dentul palatului, si altii: subasi, axasbasi, icioglani, ciorbagii si odobasi, slujbasi mai marunti ce precedau muzica condusa de mahter-bas.

O ceata numeroasa de copii umplea ulita de praf, strangandu-se in jurul muzicantilor. Turcii, cu turbane uriase cantau din zilzen si boruzen. Timbalele si tromboanele iritau aerul, totul era o nebunie colorata, un amestec de glasuri si strigate.

In anticamera conacului, Princepele il primise pe Mira-lem-aga, sarutase stindardul cu gura si cu fruntea si i-l intinsese. Oboseala acelei zile incepuse a se face simtita. Luase sangiacul si-l sarutase la fel, dupa care-l predase spatarului sau, un boer tanar, ce-ascultase atent cuvintele lui de multumire:

- Atotlaudatul si Marele Dumnezeu sa dea viata indelungata prea puternicului, prea gratiosului si prea dreptului imparat si sa inmulteasca zilele lui!

Curtea se umpluse de urale si Princepele predase lui Miralem-aga un caftan nou si-i slobozise darurile de la Tara Romaneasca, tinute cu grije pana atunci: postavuri, rubiele, matrazuri, lazi incrustate cu matasica de Beci in ele, cu ghiftuite panze cusute de catre cine stie ce mana mestera, dincolo de Dunare, in nopti lungi de veghe. Toate fusesera desfasurate spre ochii mirati ai celor privitori, pe urma se adusesera panerele cu struguri tinuti pana primavara, pe care mai era nestearsa bruma toamnei trecute, precum si pestii tinuti in ghiata in cosuri de nuiele, cu ochi albi, holbati, intr-o incremenire de sticla. Multe priviri picurasera de pohta si multe buze fusesera linse in stralucita amiaza. Pe urma ingramadirea de blani se istovise, disparand in praful intoarcerii. Toate vorbele de multumire fusesera rostite, dar Princepele mai avea treaba.

Insotit de boerii sai, in aclamatiile ceausilor, se in­dreptase spre biserica Patriarhiei. Se insera si soarele murea undeva dincolo de pietrele cimitirelor din spatele lui Rumeli-hisari. Ii intampinase insusi patriarhul, in spatele caruia privea toata nobilimea greaca din Fanar, cu ochi invidiosi, rosi de ura: prietenii si neprietenii, cu rudele lor, cu soaptele lor, cu indemanarea lor ce stia sa zambeasca si sa te cumpere. In curtea frumoasei biserici cu stalpi rasuciti de piatra si cu sfinti albastri in tencuiala ce faceau umbra in pridvorul de caramida, Princepele descalecase, ascunzandu-si osteneala. Trecuse peste o piatra, pusa anume inaintea lui si ascultase vocile ceau­silor ce intonau in cinstea Domnului Dumnezeu. Vocile, inalte spuneau cuvinte uzitale:

- Dumnezeule mare, tine intru multi ani pe Padisahul nostru si pe Voevodul nostru si le da lor viata indelungata si fericita.

Intrase in biserica numai cu patriarhul care-l asezase la icoane. Princepele se rugase fierbinte si primise mirul pe frunte, ascultand soaptele rugii cantate ale marelui barbat ce slujea cu ochii pieiti spre altar. Pe urma iesisera amandoi afara si preotul ii aratase tronul ce-l astepta, un scaun sculptat, de chiparos, frumos mirositor, mai purtand in el lumina lumanarilor ce se aprinsesera la slujba si parfumul de tamaie mereu aruncata in aerul bisericii. Cantaretii spuneau greceste imnul dedicat Fecioa­rei Maria si crucile boeresti bateau pulpanele hainelor bogate. Patriarhul rostise rar, cu vocea lui mare, catre cele patru vanturi:

- Si iar ne rugam pentru prea induratul, prea stra­lucitul si binefacatorul nostru Domn, pentru ca bunul Dumnezeu sa-i dea putere, invingere, tarie, sanatate si indelungata viata, si pentru ca Domnul Dumnezeul nostru sa-i ajute, sa-l pazeasca si sa-i puna sub picioarele lui pe toti vrajmasii si protivnicii

Pe urma cantaretii intonasera polychronionul:

- Da, Doamne, Prea Induratului, da binevoitorului nostru Domn, Domn a toata Tara Romaneasca, viata indelungata. Tine-l, Doamne, la multi ani.

In portic, Princepele mai sarutase o data mana Patri­arhului, ce era privegheat de patru mitropoliti in haine aurite cu cruci de aur in maini si pornise inapoi spre conac, in cantecul Vrednic este!

Noaptea ce urmase nu dormise. Evanghelina, maica-sa, nu inchisese nici ea un ochi macar. Pana la plecarea din Stambul mai trecusera zile. Facusera vizita de ramas bun la Marele Vizir, prilej de noi fagaduinti si daruri catre lacomul demnitar, pe urma, cand vremea socotintii sosise, imbracase caftanul de drum si, insotit de silihdar-aga, de mirahor-aga, capugilar chehaiasi si ciohodar-aga, ce-i erau cei mai de vaza insotitori, iar urnise convoiul boerilor in mare alai, sub privirile curioase ale multimii. Puterea lui abia atunci incepea si putea s-o simta mai bine. Doi paici, in costume de aur si argint, cu mari turbane albe, il dusesera pana la portile orasului. Ii parea rau ca lasa vechile mahalale, moscheile si marea aceea verde, plina de racoare si-o spuma alba ca o dantela ce mereu era aruncata sub malurile de piatra ale colinei Bosphorion. Tuiurile straluceau in soarele altei zile, la fel de frumoase si de neuitat, la fel de stralucitoare si binecuvantate. Caii Princepelui erau acoperiti cu coavoare aduse de boeri din tara. Paturile cusute cu fir de aur straluceau in usorul praf al marginilor Stambulului. Inainte se afla un desert rosu, pustiu, fara copaci.

Coborase ajutat de doi yedeccii. In spate ramasese urma albastra a orasului incastrata in cerul palit. Batea un vanticel caldut de stepe. Se auzeau buciume din ran­durile alor lui, amestecate cu timbalele violente ale meterhanalei ce-l saluta pentru ultima data. Se inclinase catre insotitori, sarutase pamantul sfant de unde luase puterea si privise spre rasarit. Inaintea lui se asternuse atunci drumul cel mai lung si cel mai dorit. Auzise ca in vis alcisul, strigatele de bucurie ale boerilor, dupa cum se vedea acum vanzatori, si incalecase spunand cu voce limpede:

- Allah ömurler verè padisah efendimisè.

In urma lui mai batuse o vreme davul, se mai auzisera timpanele si teasurile, oboaiele si timbalele. Da, totul numai inchipuire fusese, un basm de Orient, spus de alte voci, pentru alte urechi. Sub el colcaiau, dupa cum vedea acum, tradarea, cumpararea dreptelor-cugete si triumful altuia

Asa incepuse stralucitul menzil. Pana ia Ortachiol il insotisera cumbaragiii, pe urma spahiii ii parasisera si drumul obositor se sfarsise in cateva zile in fata Dunarii. Pe malurile ei de pamant asteptau radvanele cu daruri si multimea boerilor gata sa ingenunche si sa-i tina isonul credintelor ce iute se lasau inselate la alte semne ale puterii. Intrarea in saivan incepea cu sarutul mainilor si al poalelor, cu tavalirea spurcatilor prin praful drumului neinceput. Ce glasuri mieroase aveau atunci si cum se mai perpeleau si nu voiau sa-i iasa din voie! In Divanurile iute tinute in drum se aratau binevoitori cu nevolnicii, ar fi dat si hainele si pielea de pe ei numai sa nu-l turbure. Unde era el, boer Dudescu, in aceste zile prea fericite? Se pierduse in alai, il stia undeva langa ei, la stanga, mereu cu o vorba buna, cu un sfat. Nu cu lin­gusiri

Si-acum? Ce sa-i faca el nevolnicului? La cazne sa-l puna, iute ar fi murit ca nu-l tineau doagele de batran ce era, ceea ce si intelegea Princepele. De aceea nu pentru el luptase batranul, ci pentru varul sau si pentru nesta­tornica si nesatula lui familie. Sa-l omoare, gandise in acele nopti de mare framantare, era prea putin. Daca s-ar fi intors ai sai prin jocurile domniei ar fi facut din el aproape un sfant. Pe cand asa, o alta gandire incolti in mintea monarhului. Trebuia sa-i rusineze pre toti, pre batran, pre ai lui si pre urmasi, sa-i stie istoria schimba­toare despre ce vanzatori era vorba si despre ce pedeapsa meritasera

Despre sosirea in tara a Princepelui mai tarziu cu peana lui cronicarul scria cu mare prisoseala, dupa cum urmeaza:

Domnul, dupre ce lua domnia la Tarigrad, indata avandu gata pre unul din oamenii sai si cu calarasii carii se intampla acolo, in menzil venisera la Tara Roma­neasca cu zaptuferman si cu cartile Domnului la caima­cami pre care Domnul ii oranduise. Deci boerii caimacami, deosebitu de alte trebi si purtari de griji ce aveau din poronca Domnului, gatitu-au radvane, carete si cara pentru agarlie, trimetandu-le la Tarigrad, cu toate cele trebuincioase. Si pan a nu sosi Domnul la Giurgiu, fiestecare din boerii tarii, in afara caimacamilor, s-au silitu sa iasa intru intampinarea Domnului, asteptandu-l la vadul Dunarii, de asta parte, unde si saivantu iaste intinsu pre malu Dunarii. Si cand iesi Domnul din ghecitu, sta­tura boerii la randuiala lor de-i facura alai si mergandu Domnul la saivantu, mergeau toti boerii pe randuiala, de-i sarutara mana si poala. Si langa Domnul statea un boeriu care iera mai cunoscutii Domnului, pre nume Dudescu si arata pre fiestecare boeriu cine iaste si ce boerie au avutu: si de-acolea, indata se ridica Domnul si merse la gazda ce era randuita si gatita, petrecandu-l si boerii.

Dupa ce intra Domnul in casa, mergu si boerii toti inlauntru si le zise Domnul sa saza, dandu-le cahfea. Pe urma, esindu boerii de la Domni, mergu pre la gazdile lor. A doao zi mergu boerii de se inchina Domnului si dupa cahfe se facu si divan de giudecati norodului, apoi a facut masa boiarilor ce in frunte cu Dudescu stateau impregiurul lui.

Pana la Bucuresci, la toate conacele a facut Domnul divan, dandu-le Domnul tutulor o mangaiere ca aceia ca vor avea toti o dreptate. Pre cei mai alesi boeri i-a luat Domnul in carata sa, intr-o zi unul, intr-alta zi altul, intrebandu-i de starea terii si cu ce chip sa pot chivernisi si potu ridica trebuintele.

Sosind Domnul la Popesti, unde de Bucuresci iaste cale de doauo ceasuri, acolo s-au intinsu saivantul Dom­nului; si Domnul, dupa ce sa schimba de straie si se griji dupa randuiala Domniei, fiindca acolea il intampina si alaiul cei gatitu din partea spatarului, agai si alte rufeturi, unii din boeri intampinara pre Domnul si de-acolea sosi Domnul cu tot alaiul.

Dupre obiceiul cel vechi, caimacamii au asteptat pre Domnul in meidanul ce este mai gios de fantana lui Radu Voda si acolea fiindu saivantul intinsu, descaleca Domnul si mersera caimacamii de se adunara cu Domnul impreuna si cu ceilalti, boeri, ce nu putusera merge la Giurgiu si dupa ce sezu toata boerimea la randuiala sa, la fiestecare se dadu cahfea.

Iar a doa zi se facu gatire de tot alaiul, asteptand pre Domn toata boerimea la poarta manastirii Vacaresti, cu tot alaiul si siragul sau. Domnul puse deasupra podoa­belor sale si haina imparateasca, ce se chiama cabanita si isi aseza cuca pre cap si din a stinga Domnului, ala­turea, mergea schemni-agasi, ce era randuitu de la imparatie pentru asezarea Domnului in scaon. Din a dreapta si din a stanga, pintre paicii Domnului, mergu si alti oameni imparatesti aproape de Domnu, fiestecare la ran­duiala sa. Cum si toti boerii cei mari si cei mici mergu inaintea Domnului, insirati pre randuiala lor si dupa izvodu ce se facu cu pecetea Domnului.

Si viindu Domnul incetu, incetu, intra in orasul Bucuresci pre la Podul Serban Voda iar schemni-agasi merse si descaleca dreptu la curtea domneasca si intrand in spatarie, astepta pre Domnul.

Insa pana a veni Domnul la sfintei besearica din curte, mitropolitul terii, episcopii, cu alti arhierei si cu toti igumenii manastirilor Bucurescilor mai inainte se aflara in besearica, fiind mitropolitul imbracatu in toate vest­mintele arhieresti si cu mitra pe cap, iar episcopii in mantii si cu carjele a mana. Domnul descalecandu la scara besearicii, mai inainte se afla mitropolitul cu episcopii, cu ceilalti arhierei si cu igumenii la usa besearicii, preotul cu sfinta Evanghelie, diaconii imbracati cu stihare, cu cadelnite a mana si citetii cu lumini aprinse in doaua sfasnice; si dupre ce sa sui Domnul pre o treapta sau doaua, se scobori si mitropolitul cu o treapta si luand din mana preotului in mana sa sfanta Evanghelie, o dadu Domnului de o saruta si cei ce iera protopsaltis indata incepu a cantare axionul. Si agiungand Domnul in mijlocul bisearicii, isi lua cuca din cap si se inchina catre icoana Miniuitorului Isus Hristos, si o saruta, asemenea si catre icoana Precistei si a proschinitarului. Si apoi stand in mijloc, intre cele doaua sfasnice din a dreapta il lua episcopul de Ramnic si den a stanga episcopul de Buzau si-l dusera spre usa cea imparateasca in sfantul oltariu si tinandu-l de-o mana unul si de-o mana altul, incungiurara sfantul prestol, cantand Isaiia dantueste. Si standu mitro­politul in dvera cea mare si episcopii aducand pre Dom­nul si ingenunechiindu-l inaintea sfantului prestol, Domnul inca plecandu-si capul si mitropolitul puindu-i omoforul asupra crestetului Domnului, ceti molifta cea oranduita de incoronare, puindu asupra capului Domnului si ipogonation, ce sa cheama nebedernita. Dupa savarsirea mo­liftei, il si mirui si sarutand Domnul nuna mitropolitului, mitropolitul inca saruta crestetul Domnului.

Si vrandu ca sa iasa Domnul din oltariu, stand afar, den partea din dreapta, ceausii cei imparatesti, episcopul, de Ramnic, si den partea din stanga episcopul de Buzau, ii luara pre Domnul de subsiori si-l dusera de-l suira in domneasca strana. Si standu mitropolitul in mijlocul usii imparatesti, blagoslovi pre Domnul si diaconul indata incepu; si pomeneste pre mitropolitul, pre Domnul si pre tot crestinescu norod si face mitropoli­tul otpustul, cantaretii

Si coborandu-se Domnul din strana sa, merse de se inchina in mijlocul besearicii si esindu afara din besearica si incalceandu, isi puse iara cuca in cap si cu tot alaiul descaleca la scara cea mare, mergand in divanul cel mic, unde erau gatite de vatavul de aprozi doao scaone, a Domnului din stanga si a lui schemni-agasi din dreapta si beizadelile Domnului, cu mitropolitul, cu episcopii si cu alti arhierei stateau toti in picioare si se inchinau Domnului.

Si Domnul statu in picioare in dreapta domnescului scaon si din sanul sau, scoase hatiseriful cel imparatesc si desfacandu-l si sarutandu-l si puindu-l la fruntea sa, il dadu in mana lui divan-efendi si divan-efendi, asemenea sarutandu-l, incepu a-l cetire in veliglas. Dupa sfarsitui hatiserifului, indata se facu slobozirea din toate tunurile dupa obicei si incepu meterhaneaua cea imparateasca. Dupa ceia Domnul statu in scaonul sau. Apoi divan-efendi inca imbraca pe schemni-agasi cu blana de sa­mur din partea Domnului si dupa ce-l imbraca statu si el in scaon. Si apoi vel visternicul Dudescu ceti talcuiala hatiserifului imparatesc ce fu scos pre limba terii si vel postelnicul imbraca pe divan-efendi si pe vel vister­nicul Dudescu cu blanile cele de randuiala si vel vis­ternicul imbraca pre toti oamenii cei imparatesti, cum si pre oamenii lui schemni-agasi, pe unii cu blane, pe altii cu caftane, pre altii cu capoturi si pre altii cu binisuri de postav, pre fistecare dupa cinstea sa.

Dupre aceasta, beizadelile mergu, apoi mitropolitul, apoi arhiereii, episcopii si toti boerii de sarutara mana Domnu­lui, insa boerii si haina cea imparateasca. Deci, ridicandu-se Domnul si cu schemni-agasi din scaonile lor, mergu la spatarie si beura cahfea si apoi imbraca Domnul pe cai­macami cu caftane, multumindu-le de slujba.

Dupre ce se aseza in domnie, a treia zi dupa vechiul obicei, domnul dadu si boeriile celor ce li s-au cuvenit. Randuirea cinstitelor boerii dupa cum au urmat obiceiului precum mai gios insamneaza: Vel ban: dumnealui Radu Golescu. Vel logofat de Tara de sus, dumnealui Manolache Cretulescu; Vel logofat de Tara de jos, dumnealui Manolachi Gradisteanu; Vel vornic de Tara de sus, dum­nealui Stefan Parscoveanu; Vel vornic de Tara de jos, dumnealui Costache Ghica; Vel hatman, dumnealui Costache Caragea; Vel postelnic, dumnealui Ianachi Moruzi: Vel logofat al streinelor pricini, dumnealui Petrache Ritorides: Vel spatar, dumnealui Dumitrasco Topliceanu; Vel vornic al ostirilor, dumnealui Ioan Stirbey; Vel pa­harnic, dumnealui Scarlat Greceanu; Vel visternic, dum­nealui Costandin Dudescu; Vel stolnic, dumnealui Costandin Nenciulescu; Vel comis, dumnealui Alexandru Vacarescu: Vel medelnicer, dumnealui Radu Slatineanu; Vel clucer, dumnealui Dumitrachi Asan; Vel serda, dum­nealui Costandin Oteteleseanu; Vel sluger, dumnealui Grigore Baleanu; Vel caminar, dumnealui Mihai Mano; Vel portar, dumnealui Marco; Vel pitar, dumnealui Teo­dor Emandi; Vel setrar, dumnealui Manolachi Florescu; Vel armas, pre dumnealui Lucachi; Vtori logofat, pre dumnealui Barbu Merisanu; Vel aga, pre dumnealui Matei Balaceanu; Vel camaras, pre dumnealui Stefan Vacarescu; Vtori postelnic, pre dumnealui Matei Huzum; Treti logofat, pre dumnealui Carstea Voinescu: Vtori spatar, pre dumnealui Dimitrie Perdicari; Vtori pahar­nic, pre dumnealui Atanasie Hristopulo; Vtori vistiernic, pre dumnealui Iancu Scanavi; Vtori stolnic, pre dumnea­lui Costandin Varlam; Vtori comis, pre dumnealui Nicolae Velea; Vtori medelnicer, pre dumnealui Alexandru Gre­ceanu; Vtori clucer, pre dumnealui Radu Babeanu; Vtori pitar, pre dumnealui Costandin Balaceanu

Ceea ce nu scria cronicarul si uitase Domnul era ma­runtul fapt ca din lunga lista a boerilor, pana si la rangul al treilea, lipseau numele celor doi boeri din familia Dudescu: Radu si Neculai, fapt ce mult l-au maniat pre acesta din urma si l-au facut sa ia plin de scarba drumul Stambulului si sa unelteasca in fereala, dupa cum se dovedise.

Inaintea Craciunului din anul acela, ce-i veni Domnu­lui, nu, ca sa mearga cu boierii la vanatoare, ca dragi ii mai ereau si-ar fi mancat epure, ori pasare si ce s-ar mai fi ivii inaintea puscilor cu prilejul praznicului domnesc. Tinusera cu totii posturile si s-ar fi cuvenit sa mai faca o miscare prin padure, la Boereasa, unde sta fagul ca lumanarile, unu-ntr-altul de nu se vedea nimic inain­tea ochilor. Zis si facut. Princepele au trimis chemarea, dumnealor au venit cu saniile si lungul convoi a iesit din Bucuresci in frunte cu steagurile vanatoresti, tinute inaintea unui capitan. In doua ceasuri orasul se mistuise in urma si se arata de departe codrul neclintit in zamful  iernii. Era devreme, zapada scrasnea sub talpicile unse ale saniilor si de sub blanile de mistret ieseau scurte trambe de aburi; Dumnealui marele logofat Manolachi Gradisteanu sta cu marele vornic Costache Ghica in spatele Princepelui si-i turuiau in urechi.

- Buna vreme, spunea primul, daca o vrea Dumnezeu o sa se radice graul pana-n vara si-o sa faca spic cat vrabia.

- Numai credinta sa fie, zisese Voda, ce cu un ochi radea, cu altul pre toti ii masura cu rautate.

- Ce vorba mai iaste si asta, Doamne? intrebase cela­lalt boer ce odata se ingrijorase.

- De

Din spate se auzeau strigatele cainilor, nelinistiti de apropierea vanatului.

- Gonaci ati tocmit? schimbase Princepele vorba.

- Tocmit. Intai la mistret tragem si pe urma la epure

Caii incetinira. Padurea se apropia. Vazura tampla ei albastra, pustie. Codrul avea o putere muta, in randuirea lui solemna. Sta nemiscat in nemiscarea zilei de iarna. In camp la spate, soarele rosu si involburat se ridica greoi sa lumineze cararile lui oarbe. Saniile se stransera dupa tipic la o margine de drum si capitanul de vanatori sufla in cornul de capra. O clipa linistea nu fu rupta de nimic. De dincolo de zidul de fagi rasuna apoi un raspuns parca din vis, biruind departarile. Boerii coborara, abia miscandu-se in blanile tocite. Erau grosi, cu obrazul rosu, cu calpacele clatinandu-se ca la biserica. Bateau din picioarele infasurate in obiele de blana de vulpe si arate in cisme falnice, ca si cand frigul i-ar fi patruns.

- Nevolnici si imbasinati! marai Princepele in barba.

- Ai spus ceva. Maria Ta?

- Nimic n-am spus, logofete Manolachi. Totul e pre­gatit?

- Totul

Domnul tragea cu ochiul spre palcul celor din spate. Intre ei vazu statura inalta a boerului Dudescu. Vel-vistiernicul se apropie slugos, batandu-si bratele ca-l luase frigul.

- Tremuri? il intreba Princepele pe neasteptate.

- Mi-e frig. Inaltimea Ta.

o zi numai buna pentru vanat, nu-i asa? Sa-mi stai in dreapta, sa am maruntis pentru gonaci cand s-or ivi.

Vel-vistiernicul nu banuia nimic se vede treaba, mai ales ca vorbele Maritului il intarira.

Cainii fusesera trimisi sa ocoleasca padurea cu o sanie si nu latrau inca. Boierii stiau ca mai au de asteptat si-ar fi baut ceva, dar nu se cuvenea s-o faca inaintea lui Voda. Acesta isi luase locul la o margine si ceilalti il privira. Pe chipul lui se citea pentru cine avea ochi sa vaza o ascunsa si rea ingrijorare.

"Cine l-o fi suparat?' se intreba marele spatar Dumitrasco Topliceanu, ascultand tacerea padurii.

Marele postelnic Ianachi Moruzi bagase si el de seama ca Princepelui nu-i sunt boii acasa. Incepura a soptire pana nu se auzi zvonul vanatului ce era cautat in intunecata padure de catre gonacii aflati departe.

- Asta-i vanatoare cu talc, zise intaiul, scuturandu-si umerii ca sa se mai incalzeasca pentru ca intepenise.

- Crezi?

- Cand 1-a mai vazut pe Maria Sa sa se coboare din casele lui si sa ia drumul Boeresei? Daca avea chef de vanat, oamenii sai atata asteptau sa-i aseze caprioara sub pridvor, nu-i asta, asculta la mine

- Atunci ce sa cred?

- O sa vedem, nici eu nu-mi dau seama

Padurea sta neclintita in fata lor. Din spate se iscase un vant taios. Caii, cu nutretul intre picioare, mancau in liniste. Fusesera acoperiti cu toale si de sub ele iesea un abur frumos mirositor de animal incins

- Si praznicul asta! mai zise careva. drept ca de patru ori pre an ne cheama in micul divan si ne ospa­teaza, dar acum parca are alte pohte

- Sa nu fi fost turcul de vina, raspunsese spatarul Topliceanu.

- Ce turc, care turc? intreba chiorul, mirat ca nu stie nimic, desi oamenii lui ar fi trebuit sa cunoasca unele lucruri.

- Cum, n-ai aflat ca a trecut prin Bucuresci bas-besliul Ahmet?

- Ba parca stiam ceva, facu celalalt ca sa nu aibe aerul ca nimic nu trece pe la urechile sale.

- Ei, de-aici pot sa iasa greutati, ca Inaltimea Sa e suparat, se vede bine

- Doamne fereste-ne!

Postelnicul Ianachi Moruzi se inchina cu nadejde.

Din departare se auzeau loviturile gonacilor. Padurea suna surd si indepartat ca o toaca. Nu se deslusea nici un zgomot pentru ca numai la iepure se striga. Boerii se asezasera in linie cu puscile pregatite. Oamenii de ajutor se tineau aproape cu alte arme de schimb, gata incarcate. In stanga Domnului sta marele logofat, la dreapta vel-vistiernicul Dudescu, mai incolo marele vornic si ceilalti, intre care hatmanul Costache Caragea, sosit cu treaba la Bucuresci si luat in petrecerea vanatorii pe neasteptate, marele ban Radu Golescu cu Scarlat Greceanu prin pregiur. Ceilalti se pierdeau in ceata diminetii, numai niste gramezi de carne invelite in blani, stropsind privelistea mareata a Boeresei. Gonacii veneau din trei parti, cum incongiurasera padurea si ciocaniturile cu bucatile lor de lemn in trunchiuri se desluseau mai bine.

Princepele se asezase pe o buturuga si astepta nemiscat. Ii vedeau obrazul albastru si ochiul ager, barba sclipind in reflexele zapezii si bogata blana de samur atarnandu-i pe umeri. Cand se auzira chelalaiturile samsonilor de vanatoare se ridica in picioare. Ceilalti tintira luminisurile lemnoase din fata. Toaca gonacilor batu mai aproape. De prin lastarisuri sareau animale necunoscute, zbucnindu-le sub priviri, dar nimeni nu le baga in seama. Asteptau pe marele ramator salbatic si primul foc cuvenit Domnitoru­lui. Nu mai tusira, nu mai soptira, stateau cu ochii tinta la zapada prafuita de jos, plina acum de urme raschirate. Cainii luasera urma mistretului, latrau tare si din intune­cimea padurii se auzi o fuga greoaie, ca si cand cineva ar fi tarat un sac plin prin zapada. Gonacii se oprisera departe de bataia puscilor si asteptau. Din fata se auzi un dupait greoi si deodata frunze vechi si un noian fura spulbe­rate. Samsonii muscau din urma si latrau cu disperare ca si cand i-ar fi injunghiat cineva. Mistretul se ivi la stanga, in dreptul marelui logofat Manolachi Cretulescu, dar acesta nu trase pentru ca nu se cuvenea. Era o fiara uriasa, neagra, tepoasa. In fuga lui zvanturata parea un cimitir scos din linistea lui de mortii ce s-ar fi rasculat din pacea pamantului. Spre boerii cei mari venea un po­gon de pamant negru, un bolovan infricosetor ce avea doi ochi salbaticiti si un colt alb si scurt pe o parte si altul pe cealalta. Prin inimile tuturor trecu un rece fior de groaza. Ar fi tras cu totii, dar prima impuscatura era a Domnului. Si acesta astepta. Ramatorul se opinti odata ca si cand ar fi vrut sa sara asupra Princepelui si pe urma se  razgandi. Nefrica barbatului il invinse, si o lua la dreapta, asa cum stiuse si voia Maria Sa. Zapada fu ma­turata ca de o furtuna napraznica. Pamant si frunze, brazde negre si crengi scurte si ascutite sarira in obrazele boeresti.

- Trage, Maria Ta, ca ne scapa, zise careva cu groaza. Si Princepele trase. O data si pe urma inca o data la repezeala, luand cea de-a doua pusca, aflata la indemana Primul foc sbura calpacul boerului Dudescu si barbatul cazu pe spate, aproape lesinat de spaima. Al doilea lovi in ureche mistretul si-l prabusi fara suflare la pamant. Asa ceva nu se mai vazuse nici chiar la o vanatoare dom­neasca. Marele vornic Costache Ghica nu stiu ce sa faca mai curand: sa se bucure de stralucita iscusinta a Prince­pelui, ori sa-l ridice pe vel-vistiernicul Dudescu din spate, unde zacea infiorat?

- Sa ne traiasca soarele noastru lumesc! striga careva in triumful vanatorii.

- Slava Mariei Sale si dibaciei cu care l-a rapus pe ramator!

Princepele se apropie de boer Dudescu, ca si cand nu si-ar fi dat seama ce se intamplase si-i intinse mana:

- Iarta focul meu nevrednic ce te-au speriat atat! Dar mi-ai stat in catare si n-am avut cum face!

Vel-vistiernicul il privea cu o indoita groaza. Oare sa-l fi ghicit? Sa-l fi vandut atat de repede ticalosul de ginere? Sa stie Luminatia Sa totul si sa fi incercat sa-i faca de ras?

- Nu-i nemica, Stralucirea Ta! Eu is vinovat. Trebuia sa ma feresc.

Gonacii se apropiasera si imprastiau cainii ce chelalaiau beti de sangele animalului ucis.

Princepele scoase un scurt jungher de la brau si taie urechea mistretului, ascunzand-o in largile buzunare ale vestmantului de iarna.

- Sa ne traiesti, Maria Ta, spuse repede dumnealui Radu Golescu. Cu impodobita intelepciune ne conduci pre noi si ne arati iscusinta pana si la aceste nemernicesti indeletniciri ale vanatorii.

- Sa ne traiesti!

- Sa ne infloresti!

- Sa te tie sanatatea si mintea! strigara in cor curtenii cu fala. Mistretul era carat cu caii pe sleaul drumului. In urma ramanea o dara lunga de sange inchegat, negru si invarstat. Ochiul sau rece, inghetat de moarte, privea nedumerit ceata boerilor stransi palc in jurul luminoasei persoane.

- In sanii! porunci capitanul, de vanatori. Si voi, gonacilor, treceti sa sarutati dreapta!

Oamenii se ivira cu caciulile de miel in mana, spasiti, abia ridicand privirile catre Domnitor. Voda ii facu semn boerului Dudescu:

- Apropie-te, vel-vistiernice, ori te-au spaimantat fo­curile mele?

Princepele il privi crud si-i vazu obrazul cazut de frica, celalalt nu mai gasea pungile. In cele din urma dovedi. Maria Sa arunca un pumn de galbeni gonacilor si capi­tanul de vanatori ii goni spre alte locuri indepartate, sa scoata iepurele la camp

Boerii nu mai vorbeau decat despre cele ce vazusera cu ochii lor.

- Ce iscusinta! faceau ferindu-se unul de altul.

- Are ochi ager si nu scapa nimic.

- I-au trebuit Mariei Sale doua focuri, dar ramatorul nu i-a scapat. Este?

- Este!

- Acus si boer Dudescu parca intepenise in dreapta lui. La asemenea prilejuri, te dai la o parte, nu-l incurci. Ce spui vel-paharnice Greceanu?

Acesta, un barbat adunat, indesat, numai par si negi pe fata, cu un bot de sobol de parca mereu scormonea, nu voia sa spuna adevarul ce toti il simtisera.

- Eu nu-mi aduc aminte sa fi avut Maria Sa nevoe de doaua focuri candva pentru a pune jos fiara. Ca-l stiu de demult.

- Atunci?

- Numai neindemanarea boerului Dudescu sa fie de vina?

- Cine stie?

Soaptele se inmulteau, vorba umbla din ureche in ure­che. Mai pe la spate, pin saniile boerilor de rangul doi se spunea pe sleau ca nu e lucru curat.

- Nu i-a rasarit soarele dinainte boerului Dudescu, azi-dimineata, zicea fara sfiala dumnealui Matei Huzum, al doilea postelnic.

- De, i-o fi lui si-alor lui ca pre toti Domnitorii i-au incurcat cu tamaierile si lingusirea! adaugase si dumnea­lui Carstea Voinescu, al treilea logofat.

- Stt! Nu va mai sta limba n gura si-o sa auda Maria Sa. Asa sa fie, dar voi nu trebue s-o ganditi ii sfatui cu vorba-i domoala dumnealui Alexandru Vacarescu, mai batran, incaruntit in rele, ce multe vazuse si avea o gura ce rar o deschidea.

Si pana spre seara alergara pe camp dupa iepuri, mai impuscand, mai lasandu-i sa scape din nebagare de seama. Fusese o zi plina, obositoare. Cand se insera si ajunsera in curtea conacului boerului Dudescu, pentru ca tot pre el il pedepsise sa le dea o masa si sa-i adaposteasca o noapte, erau sleiti de atata mers prin aratura plina de zapada. Capitanul de vanatori sosise de mult cu prada si o insiruise sub cula alba, randuita dupa cuviinta. Mistretul, cu steagul de ceremonie infipt in burta, la mijloc si giur impregiur doua sute treizeci si cinci de iepuri cu boturile insangerate si urechile tepene. Urgie facuse vanatoarea domneasca, dar toti se priveau mandri, lepadandu-si puscile intr-o sanie. Cainii umplusera larga curte si se gudurau printre picioarele norocosilor. Li se pregatea si lor o cina imbelsugata de catre slugile aduse anume. Oaspetii urcara scarile inghetate si ajunsera in marea sala unde se asternuse o masa scurta de post ca sa nu-si turbure stomahurile cinstitii boeri inaintea marelui praznic domnesc ce cu osardie se pregatea la Bucuresci.

Hulpavii oaspeti ar fi mancat tot ca erau adusi de pe drum, din sloata, si nu se mai uitau, dar ii tinea cuviinta. In strachinile colorate de tara, cu margini pictate de maini mestere si pe talerele reci de argint stateau gramezi de cascaval si branza de burduf, intre jimbulite si urda sarata, mai la mijloc, in alte talere intunecate, zacea fasolea batuta, fara costita de purcel sa nu se strice datina si muntii de gogosari rosii ca focul, arzand cu otetul in ei. Intre garafele aromitoare, ca vinul nu era oprit, statea varza scoasa din butoaie abia cu un ceas inainte, rece si plina de inimi. Dupa rachiul pus la fiert cu scortisoara si supa de linte se incercara gogonelele pritocite la vreme, cu gustul lor parsiv de zeama in care zacusera buruieni in butoaie anume pregatite. Se infulecau mancaruri de praz fara carne si masline cu sos, mai cu mana, mai cu tacamurile de argint, vanatoreste, mai mult de-a-n-picioarele, fiecare spuind ce avea de spus, cand la ureche, cand in gura mare.

Princepele parea multamit de vanatoare. Isi intindea din cand in cand picioarele spre flacarile caminului ingust aflat mai la o parte. Afara coborase seara, cainii se stamparasera, nu se mai auzeau. Vinul canta in butile de lemn.

- Bine le-ai instapanit, vel-vistiernice Dudescu, zisese aceluia ce tot nu-si mai venise in fire dupa crancena in­tamplare.

- Cu voia Domnului milostiv

- Si te-a costat mult un asemenea conac?

mostenire, Maria Ta

- Buna mostenire. Mai ai cateva parca prin tara

- Am, cu voia Mariei Tale

- Esti bogat, vel-vistiernice

- Daca ingaduie Stralucirea Ta

- Ingadui, de ce sa nu ingadui? Cu cat Domnul tine mai multi supusi bogati cu atat ii merg si lui treburile mai usor

- Mare vorba a spus Maria Ta

- Dar parca aveai o fata, ce mai face, ca n-o mai intalnesc prin iatacul doamnei mele, unde ades petrecea

Boer Dudescu simtea cum ii ingheata spinarea de un frig nestiut.

dusa, Maria Ta. A apucat-o credinta

- Ce spui? Frumoasa indeletnicire si nobila. Fetele boerilor mei mai curand stau la danturi si la petreceri decat sa stie cuvantul Domnului sub vreun acoperis de manastire Ori o fi avut vreun necaz?

Boer Dudescu lua o maslina, o ameti in sosul gros cu lamaie ca sa-si faca vreme la raspuns si spuse in cele din urma:

- N-a avut noroc, Maria Ta

- Cum adica? Frumoasa era, bogata era, ce ginere i-ai gasit?

- O, un terchea-berchea. Ii stie Inaltimea Ta, capi­tanul Sarbu

- Da ce-i asa ruginit de-l vorbesti de rau?

- Un jucator de carti, un betiv si-un libov. Vanzator de frate de codru, dar trebuincios se pare treburilor stapanirii.

- Ia mai spune, ca-mi place povestea lui Ziceai ca e vanzator?

Domnitorul parea ca viseaza, se uita la amurgul de-afara ce umplea curtea culei vel-vistiernicului cu un ultim si tandru foc rosu de soare, ce parca din pamant lumina nu de deasupra lui.

- De, Maria Ta. Nu a stiut ce inseamna virtutea cre­dintei

- Multi nu stiu ce-i virtutea credintei, vel-vistiernice Dudescu, si pedeapsa-i ajunge odata si-odata, nu crezi?

Se uita in el, nu alta ceva. Si boer Dudescu crezu ca o sa-l lase inema.

- De, fiecare dupa cele ce face

- Nu-i asa?

In cea sala nimeni nu mai mesteca, cautand a ghicire ce talc aveau vorbele Princepelui. Acesta isi clati gura cu un pahar de vin si trase aproape serbetul si cahfeaua, aduse de tacutele slugi ale gazdei. Se fuma dupa aceea, se glumi si, cand oboseala ii ajunse pe fiecare, trecura la culcare in odaile numeroase, potrivite pentru o aseme­nea ocazie.

Noaptea aceea toti dormira, in afara vel-vistiernicului, care dadu ocol casei, ganditor, cu barba in piept, cu mainile la spate, nemaisimtind frigul noptii si amenintarea soartei sale ce rea se arata, cu toate semnele din acea zi trecuta, ce se scursese undeva in timpul tuturor din­darat

Praznicul domnesc incepuse mai tarziu decat era obi­ceiul, pentru ca convoiul de sanii, desi plecase devreme de la cula vel-vistiernicului Dudescu, ajunsese abia pe la zece in Bucuresci, incarcat si plin de veselie. Un ceas, Princepele se spalase si se schimbase cu mare graba, parca manat de o mare placere. Boerii plecasera drept la Mitropolie ca sa-l astepte, intremati de frigul de-afara al unei zile pline de bunavointa. Ajunul Nasterii Domnu­lui nostru Hristos se arata cu mare pohfala.

In besearica mare si mandra, rece si plina de icoane si lumanari, stateau in priveala Mitropolitul si episcopii lui si arhiereii la randuiala lor, in stranele afumate. Boerii se inghesuiau la randuiala lor, cu haine neobosite pre ei, privindu-se si zambindu-si cu bunavointa, cum se cuve­nea la o astfel de zi. Mai la spate, catre intrarea in besea­rica, se afla si grupul boerilor maziliti cu priviri mai stinse, unele pline de nadejde ca din jocul sortii vor dobandi vreo iertare din partea Princepelui si vor lua iarasi havaetul si bucuria de coada.

Vel-vistierniscul Dudescu, despre care se si dusese vorba in lume ca era sa-l piarda Maria Sa, sta in strana dreapta, langa Mitropolit, cu obrazul ca varul, fara suras, cum erau sfintii cei curati din pereti. In apropierea stranei goale inca a Domnitorului sedeau marele logofat, dumnea­lui Manolachi Cretulescu, cu obrazul ca para pergamuta inainte de cules si cu o privire luminata ce trada inteleptia-i cunoscuta si inalta-i cultura trasa din cele carti cetite si rascetite si dumnealui Stefan Vacarescu, marele camaras, un barbat putin adus de spate de la o veche su­ferinta a maduvei putrede de umezeala, ca locuise prin surghiunuri in odai neincalzite. Sopteau in taina de-ale lor. Din dreapta stranei Princepelui se mai aflau: dumnea­lui Dumitrachi Asan, marele clucer, cu un chip intunecat de grec si ochi aprinsi, jucandu-se cu zalele unui lantug ce mereu il framanta in degete, facandu-l sa sclipeasca in stralucirea vechilor lumanari de ceara, vtori logofatul Barbu Merisanu, lung si slab ce parca numai miercu­rea punea pre limba, al doilea vistiernic, dumnealui Iancu Scanavi, cel ce avea un cap plesuv de incepea parca de la barbie si se termina in spinarea ascunsa de blanile lui jucatoare si tretilogofatul Voinescu, din a stanga boerilor celor mari, aflati mai la o parte sa-l intampine pre Dom­nitor.

Princepele, dupre ce se spalase, iesise din casa dom­neasca si venise in spatarie sezand in domnescul scaon. Vtori spatarul il incinsese cu sabia cea imparateasca peste umar si ii daduse buzduganul in mana dreapta pre care el il tinu usor pe umarul drept. Marele spatar, dumnealui Dumitrasco Topliceanu, ii asezase cuca pe cap si Domnul se sculase cu tot parataxisul sau, trimetind zapciii inainte la besearica cu semnele lor.

Alaiul strabatu multimea curioasa care impanzise dealul plin de zapada, cu strigate si lovituri scurte. Cersitorii si gura casca se holbau cu ochii plini de pohta la stralucitul convoi. Marele postelnic Ianachi Moruzi nu se uita la nimeni, tinandu-se bine in sania lui ce incepea alaiul. Al doilea si al treilea postelnic ii pazeau spatele. Drumul era deschis de marele aga Matei Balaceanu, de armasii si usierii Princepelui, toti barbati bine claditi, potriviti sa stea in sa, nu rasturnati in blanurile puse in sanii. Vatafii de aprozi si vatafii de paharnicie isi faceau si ei loc cu gura inaintea tuturora. Nu lipseau vataful de stolnicei, bas-bulucbasul de seimeni, bulucbasii, ruzbasii si bairactarii, cu armele in maini, dupa randuiala, toti o multime pestrita, amestecata, gurese si plina de duhul iernii de afara. Aprozii si icioglanii fusesera lasati in divanul cel mic. Arnautii facusera partie, sfaramand zapada, urmati de paici, satarbasi si ciohodari. Pe amandoua portile se insirau acum, cu cat te apropiai de Mitro­polie, fustasii cu dardile in mana. Toti se aplecau inaintea-i si cand ajunse sus, il intampinara Mitropolitul, cu epis­copul si cu arhiereii lui, toti in fata usilor imparatesti.

Inauntru era fum si aer stricat. Lumanarile palpaiau. Vestmintele fosneau si straluceau, de afara intra un curent rece, iute incalzit de atatea rasuflari. Mitropolitul cu paterita in mana si episcopii cu carjele lor, boerii cu toegele aurite, cu toti facura o usoara inchinaciune. Princepele se inchina spre icoana Mantuitorului si catre icoana Precistei, batand rar semnul. Se inclina la randul sau catre usile frumos sculptate ale altarului si catre boeri, facand o shima de smerenie catre Mitropolit, ce nu-l pierdea din priviri. Apoi sui catre strana cea goala, ur­mat de ceilalti. Neavand Domnul frati si beizadele de fata, nefiind nice Doamna la slujba, totul se linisti repede. Dinapoia stranei sale statea acusi al doilea spatar, tinand in mana stanga slicul de sobol si o naframa de-i zicea cecmea.

Incepuse cetirea sfintei liturghii si in sfantul lacas nu se auzeau decat tusete marunte de barbati dogiti de batranete au de frigul acelei ierni aflate la inceput. La vahodul cel mic, cand iesi preotul si diaconul cu Evan­ghelia, mitropolitul o saruta primul, punandu-si cu sfiala buzele pe pecetile-i de aur, pe urma Princepele facu la fel, lasand sa i se vada ametistele de la degetele incarcate cu inele. Cand se agiunse la Heruvico, vel-postelnicul Ianachi Moruzi, si vel-camarasul Stefan Vacarescu se apropiara de strana Mariei Sale, reluand spunerea rugaciunei celei mari, catre Tatal nostru cel din ceruri si ramanand langa scaunul prea Maritului pana la ispravirea liturghiei.

Vremea trecea pe nestiute in murmurul slujbei celei mari si in curiozitatea celor de fata. Inauntru caldura crestea si Princepele simti ca asuda. Il privi de cateva ori pe vel-vistiernicul Dudescu si pre ceilalti boeri, cu o uita­tura plina de siretenie ce nimeni nu stia ce inseamna. Marele logofat Gradisteanu batea crucile cu nadejde si se uita la coroanele de aur ale sfintilor. Undeva cadea ten­cuiala de atata rasuflet fierbinte si un miros de igrasie, de perete faramat si plin de vapsele ii facea sa sufere narile cele fine, deprinse cu mai bune mirosuri. La pricasna, Mitropolitul se scula si saruta icoanele, pre rand se intoarse, blagoslovi pre Domnul, pre boeri si celalalt norod, asezandu-se iar in strana sa. Dupa care Maria Sa cobori pana in mijlocul besearecii si se inchina la icoana proschinitarului, unde un arhiereu il mirui inaintea praz­nicului ce-i astepta pre toti. Intorcandu-se spre strana sa, inaltimea Sa mai facu o schima de smerenie catre toti si astepta ca vel-vistiernicul Dudescu, gras, nadusit si grabit sa dea in blid 10 lei, de pomazania mare.

Savarsindu-se atunci liturghia, Princepele merse sa ia anafura den mana mitropolitului, si se aseza iar in strana. Est timp, marele cupar se duse la curte si aduse insotit de un paharnicel cupa din care gusta mai intai Mitropo­litul, dupa ce o blagoslovise. Dupa care o aduse spre Domnul si, stand inaintea stranei Princepelui, o intinse mai intai vtori paharnicului sa ia credinta din ea si apoi o intinse Mariei Sale, care saruta cupa si gusta din paine.

Dupa miruirea tuturor boerilor si dupa ridicarea co­livei, Domnul cobori din strana, se mai inchina o data cu o schima de smerenie catre toti si iesi din besearica, ducandu-se la spatarie. Drumul pana la Divanul cel mic Maria Sa il facu pre jos sub ploaia de binecuvantari a multimii, fericita ca-i poate vedea smerita fata intr-o astfel de insemnata zi. Vremea se mai incalzise si soarele isi punea pecetile lui de iarna peste coperisurile orasului de scaon. De-o parte a vazduhului iar se pregatea o nin­soare sura, pentru ca cerul avea o povara grea de nori aducatori de zapada.

In curtea Palatului, sub ferestrele Doamnei, il astepta randuirea vanatului de ieri, pus cu fala in buna randuiala, ca sa mai vada si slugile de aici ca Maria Sa nu plecase degeaba la Boereasa. Domnul urcase in spatarie si nu se uitase impregiur. Avea un mers sigur si pe chipu-i de obicei de nepatruns se itea tot mai aratat un suras de ne­inteles, poate potrivit la zioa de sarbatoare, dar pentru ochii banuitori aducator de lucruri neasteptate. Pana la sosirea in Divan a Mitropolitului, a arhiereilor si a episcopilor, ceilalti zvoreau cu sarg unul in urechea celuilalt.

Cand toata lumea sosi, al doilea postelnic ii pohti la cahfea dupa randuiala. Pe dusamele se auzira ca totdeauna la asemenea zile loviturile de toiege si pana se asezara cu totii mai trecu o vreme. Praznicul cel mare incepu cu o slujba dupa cuviinta. In divanul cel mic fusesera primiti mai intai preotii domnesti si diaconii ce sedeau gata im­bracati in epitrafile si feloane, ducand in maini icoane si faclii aprinse, ca si sfesnice de argint. In usa spatariei incepu protopsaltul si al doilea cantaret canta tropariul si condacul praznicului. Mitropolitul, Domnul, episcopii si arhiereii, cu boeri cu tot se ridicara in picioare si preotul ce slujise Evanghelia ii intinse icoana Mitropolitului care, sarutand-o, o dadu Domnului. Maria Sa facu si el o saru­tare si, de afara, de indata se auzira slobozindu-se tunu­rile si meterhaneaua. Boerii pupara si ei pre rand icoana si Domnul se aseza in scaon. Diaconul curtii incepuse in est timp a cetire oratiile sarbatorii. Vorbele grecesti si laudarile despre bunatatea fara margeni dovedita de Domnitor fata de supusii sai ii plictisira repede pe Princepe, dar se prefacu ca asculta, ca sa nu-i supere pe rauascunsii din jurul lui.

Dupa savarsirea si a acestui lung ceremonial ce se termina cu o urare in versuri ce fu spusa de o gura dulce:

Iata vine cel dorit,

Iata-l, vine umilit,

Catre ai sai ucenici,

Cel mai mare preste mici

Miscati buzele spre bine,

S-aratam de invatatura

Vom incepe cate doi

Versuind cantari din gura

vel-vistiernicul Dudescu dadu preotilor celor despre Doamna cate un galbin si diaconului ce spusese oratiile de asemenea un galbin, dupa care intrara cu icoanele arhi­mandritii cu egumenii manastirilor inchinate la Sfantul Mormant, urmati de Sinaiti, Sfetagoreti si altii, imbracati cu totii in epitrafile si feloane. Unul dintre egumeni, pe numele sau Eufrasie, mai pricopsit la invatatura, facu engomion catre Domnul dupa care vel-vistiernicul Dudescu ii dadu si lui ce i se cuvenea. Fu apoi randul preutilor de rand, si ei cu icoane si ei cu vorbe dulci ca mustele la miere, pre buzele dosadite, si ei cu mana intinsa la luarea zlotilor de cuviinta, iute scapati din palma de catre boer Dudescu.

Cand iesira preutii cu totul, vel-camarasul ii pohti la vutca pe inaltii boeri ce atat asteptau. Se adusera si cofetioane si vel cuparul intinse Domnului o tipsie de argint pe care se aflau doaua pahare. Cuparul lua o inghititura, de credinta, apoi Maria Sa gusta vutca, puind in gura si cofeturi. Copiii de casa dusera pahare cu vutca Mitropo­litului si boerilor cu randul. Dupa ce trecu vremea cofeturilor, vel-cafegiul, un barbat buzat, asternu inaintea Domnitorului peschirul cel randuit si scurse bautura cea neagra in cesti. Aerul fu imbalsamat cu parfume. Cand bautul cahfelii se ispravi, se scula mai intai Mitropolitul si facu plecare spre Maria Sa, urmat de arhierei si de boeri. Praznicul cel mare, taramonia de zioa Nasterii Dom­nului, abia a doua zi trebuia sa inceapa despre pranzisor.

Era o zi incremenita de iarna. Soarele dus abia arunca o palida lumina deasupra Bucurescilor, mistuiti de za­pada. Cantau undeva prin curti cocosi blegiti de frig ca si cand ar fi spus lumii ca viata se ispravise. Din hornuri ieseau fumuri albe, iute cazand peste acoperisuri, risipite si pustii. Craciunul incepuse cu slujbe la biserici. Clopo­tele batusera devreme, rugaciunile erau acum facute si incepuse petrecerea. Princepele privea de sus, de la fereastra iatacului sau, turturii lungi ce spanzurau de mar­ginile chioscului de vara. Stalpii minunati ai locului de priveala, zugraviti iscusit pe dinauntru, abia se zareau in aburul frigului. Cateva vrabii gurese scormoneau baligele uitate de slugi in fata grajdurilor. Literele chirilice ale pisaniei incastrate in zidul de la intrarea in biserica domneasca luceau ca date cu apa. Locul de juruinte era pustiu. Spre porti incepuse miscarea oaspetilor adusi cu saniile, toti velitii boeri, sositi cu nevestele ori fiicele, care muieri se grabeau spre salile despre Doamna.

Voda isi imbracase giubeaua alba, isi pusese la brau hangerul impodobit cu briliante si se mai privise o data in mica oglinda venetiana din perete, inainte de a-si asterne pe umeri gugiumanul de samur. Se gandea cu o bucurie secreta la cele ce le pregatise boerilor sai, mai ales unuia, dupa o lunga si plina de indoieli gandire.

Pe sub casa domneasca, asezata pe stalpi de piatra, cu trei cafasuri si pe langa odaile seimenilor se strecurau slugile, oprind caii cu strigate mari, ajutandu-i pe grasii si ostenitii sai slujitori sa coboare in zapada curtii. In fata baii ridicate din marmura de Preconezia, grajdarii in­torceau saniile si pe dalele lustruite copitele cailor alune­cau, gata-gata sa se prabuseasca. Inainte de a trece spre spataria mare, cea cu tavanul impodobit cu stele pictate de o mana mestera, se opri langa usa visteriei si batu din palme. Se ivi tretilogofatul cu un cap uimit, gata sa faca o plecaciune.

- Ai pregatit ce este de trebuinta? intreba Domnul.

- Cum a spus Maria Ta s-a facut.

- Bine atunci. Cand oi face semn, sa fii pe aproape.

Tretilogofatul disparu prin perdele ca si cand l-ar fi inghitit pamantul. Princepele trecu prin spataria mica, se apleca sa nu loveasca boltile sustinute de coloane scunde si rasucite si intra in odaia de ospete. Printr-o usa se vedea sala Divanului, impodobita cu tuiurile si stindardurile domnesti. Locul era inca pustiu, de undeva, de dincolo de lungile coridoare de lemn, se auzeau glasuri amestecate si oamenii sai se ivira.

Din curte se slobozi un tun in semn ca ospatul putea incepe. Maria Sa se aseza in capul mesei si vel-postelnicul Ianachi Moruzi si cu vel spatarul Dumitrasco Topliceanu, cu sabia si cu topuzul in mana dreapta, se asezara in spa­tele sau. Vel-paharnicul Scarlat Greceanu, imbracat in caftan preste care asezase sapte coti de tafta naramzie, legati pe umar, facu semn cuparului sa puna vutca si vinul. Slugi numeroase adusera in graba ligheanele de Bosnia, pline ochi cu apa pentru spalarea mainilor. Dum­nealui marele serdar Costand in Oteteleseanu glumi cu vecinul sau din dreapta ce se potrivi a fi Barbu Merisanu, al doilea logofat, ce statea mai in spate rezemat de banca acoperita cu laicere verzi:

- Spala-te, logofate, ca Pilat din Pont ca o sa vezi ce caftanire o sa faca azi Maria Sa

- Crede domnia ta ca asa o sa fie?

- Eu nu cred, eu stiu

Marele serdar rase usurel cu ochii mijiti, stergandu-si cu dosul palmei barba argintie, in semn de multamita. In spate si alaturi boerii se salutau pe tacute, ori murmurand incet cate ceva. Barbatii, parasiti de nevestele ce erau mai grijulii cu protocolul, trageau cu ochiul unul la altul, sa nu greseasca cu ceva. Isi scoasera mai intai anteriile, ridicandu-le cu o copca la guler. Mitropolitul isi cauta carja cu capat de fildes ca sa poata binecuvanta masa. Ceilalti isi pipaira si ei toiegele, asezandu-le aproape.

Dumnealui vel-stolnicul Costandin Nenciulescu facea semn catre cei ce aduceau bucatele pre masa de la cuhnii. Un blid mare se puse inaintea Domnului si vel-stolnicul lua credinta, asezand blidul pe masa. Mitropolitul inmuie o bucata de jimbulita aurie in mancare, dupa care se inchina facand urarea:

- In onoarea si slava lui Dumnezeu, care prin mila sa am ajuns sanatosi la aceasta sfanta zi si sa ne rugam sa ajungem si la anul, aceiasi zi cu sanatate si pace.

Dupa care afara se slobozira puscile in foc marunt. Ceilalti facura la fel urandu-si sanatate unul altuia, cu voci spasite, dar fara credinta si dragoste. Erau ca o turma imblanzita aflata laolalta. Se urau din ochi si se loveau pe unde apucau, dar aici, inaintea Domnitorului, trebuiau sa-si zambeasca si sa-si spuna vorbele cele mai iscusite si mai adormitoare de griji.

Slugile carau ligheanele cu apa zacuta in care-si spalasera mainile si imbalsamara curand aerul cu mirodenii. Voda lua de la dumnealui Radu Slatineanu, marele medelnicer, lingura cea mare de argint punandu-si cu grija putina supa si bucati de carne fiarta in blid, dupa care boerii facura la fel, tragand lacom cu ochiul la mezelile aduse de catre oamenii vel-clucerului de la camari. De la un colt de masa, dumnealui Hristea Belivaca, cel mai lacom mesean, simtea cum i se topesc cerurile gurii de pohta, adulmecand cu nari hulpave mirosul carnatilor de zalhana, al salamului si al pastramei de Tarigrad.

Pe tipsii de argint sosira si ghiudemurile de tara, facute din carne de capra cu mirodenii si sardele si scrumbiile reci si incremenite, gramezile de icre de chefal, de icre negre, naruite de privirile ce intai le inghiteau cu sticlirile lor, inainte de a le ajunge in stomahuri. Feluri dupa feluri se primblara prin fata cinstitelor fete, icre de morun indulcit, icre de stiuca si cate altele. Mitropolitul gusta cu cinste, ca si cand ar fi ciugulit aerul. Nu manca, slujea si-acolo pentru a dovedire ca nu hrana cea lumeasca ne tine pre acest pamant, ci aceea sufleteasca. Dar talcovenia acestei purtari nu era bagata in seama. Oameni erau cu totii, si marii dregatori si Dom­nul si se cuvenea ca macar la o astfel de sfanta zi sa se poarte si putin porceste. Asa incat mainile impodobite cu inele groase si scumpe nu mai dovedeau cu alesul. Blidurile din care se scurgeau in burtile lor felurile se inal­tau pre mese catre tavan. Protopsaltul si cu al doilea cantaret domnesc si cu alti peveti terminasera cu obicinuitele cantari de slavire a lui Dumnezeu. Se facuse si al doilea toast. Domnul ridicase paharul sau in cinstea Padisahului si puscile iar se slobozira afara. Slugile aduceau acum felurile cele de mijloc, schimband vinu­rile usoare de Rin cu altele mai indesate de Aipurh si Spania. Si unde se duceau ratele si gastele si varza si bu­catele cele infasurate printre dintii lacomi ai vajnicilor barbati ce uitand de ei in atata foame deslantuita ca erau laolalta si privindu-se fara sa vrea mai rau se intaratau si isi stergeau mainile grase de cele antirie si-si mai flocaiau barbile prin blanile scurte si pretioase, patand cu degetele calpacele impodobite cu miel de Buhara, lasate alaturi, pentru ca nu pastrasera peste testele rase cu grije decat tichiile mici si rosii.

Al treilea toast il tinu mitropolitul intru sanatatea Domnului si a Doamnei facandu-se iar sanlac, in timp ce cantaretii intonau Π Dumnealor boerii se ridi­cara in picioare cu contasile pe umar, iute potrivite, dupa ce cuparul le dregea cate un coboc de vin ce Princepelui il inchinara, sarutandu-i dupre aceea mana maritului si luminatului. Cand fu randul vel-vistiernicului Dudescu, Domnul il privi cu o atentie ce nu scapa nimanui, o aten­tie primejdioasa, ironica, plina de ascunse ganduri, atentie ghicita in surasul greu, lasat pre buzele mai-marelui.

- In cinstea domniei tale, vel-vistiernice, si intru multi ani sa ne mai vedem

Alb ca hartia, boer Dudescu ridica paharul de argint ce tremura in mana-i imbatranita.

- Soarele nostru lumesc, sa ne traesti! spuse cu o voce sovaitoare si vru sa se retraga.

- Da' parca nu ti-ar fi atat de bine, vel-vistiernice mai intreba Princepele, ingrijorat cu ipocrizie.

- Ba cum nu, Maria Ta, dar e cald inlauntru si nu-mi tin eu bine inema.

- Aha! facu Voda, parca sughitand, si-l lasa sa se duca la locul sau.

Masa boerilor mai tinu cam la un ceas, dupa care ur­mara boerii de rangul al doilea si pe urma cei mai mici, pana si protopsaltul cu cantaretii si ei bucurosi sa soarba un pahar fata de luminatia sa si sa capete cate un galbin bacsis pentru cantari.

La masa se aduceau acum talvalele de Rusciuc si de Tarigrad si vinurile cele daramatoare de Tokai, serbetele, dulceturile, cahfelele si ciubucele. Domnitorul inchinase un pahar pentru Mitropolit, pentru arhiereii sai, pentru boeri si pentru tot norodul terii sale.

Est timp, in odaile despre Doamna, soata Princepelui lua masa cu jupanesele. Ce zvoreala era acolo sa nu mai povestim ca unde-s trei muieri si-o gasca se numeste ca avem targ darmite atatea fete luminate si neveste prea cinstite. Nu lipsea doamna Ancuta, sotia marelui logofat Gradisteanu, legata la cap cu turban de tulpan, cu zabranic ca fetele tinere, desi era cam dusa dupa patruzeci de ani; se infiintase la cea petrecere si stolniceasa Haretia, o femeie inalta, facuta parca din mermer si piatra de ocna, guresa, vesela, umpland incaperile de rasul ei ce parea tuturor prabusirea Dambovitei la stavilarele cele potrivite: de asemenea se infatosase Doamnei si Neacsa Parscoveanu, nevasta marelui vornic de Tara de sus, si ea ascunsa dupa un marabù mestesugit, carat de la Beci de negustorii lipscani, tinandu-si coadele intre funte, bine legate ca neste haturi de cai. Mai la o parte, dar tot la dreapta Doamnei, se afla ochioasa de Sofica, fiica hatma­nului Costache Caragea, purtand un urmuz impanat cu stele si fulii de diamant, cu sanii dogoratori ca sobele cele de tuci. Nu lipsea Catrina Greceanu, soata marelui pahar­nic, mai stearsa si mai fara fire, necum Sanda Done, prietena la toarta cu toatele cele de fata pentru ca ea le potrivea intalnirile de taina, cum era codoase, imbracata intr-o rochie de matasarie galbena, lucioasa ce mai mult dezvelea decat ascundea lungile-i coapse de iapa impara­teasca ce intre picioarele ei istovise pre multi de se rugasera sa fie lasati la treaba lor. Gurile rele ziceau cu osardie ca acolo in vatra ei de flacari murisera trei barbati, unul de teapan, altul pentru ca bea de dimineata pana seara aftion si la culcare pelin cu urciorul sa se tie vesel, ca sa nu mai vorbim de-al treilea, care fusese inghitit de catre vrajitoare in vartejul placerii si fusese scos de-acolo cu doftorii cei mari domnesti.

Dar parca numai Sanda Done era astfeliu? Ce sa mai spunem atunci de Catrina Moruzi, verisoara marelui postelnic Ianachi Moruzi, cea de facea baie iarna, cum era acum, goala in Herastrau, puindu-i pe tiganii robi s-o frece pe tate cu zapada, ca sa si le tie tari la muscatura, darmite Safta Cretulescu, soru-sa, si ea o poama de speriase cancelariile evropenesti pre unde umblase si incurcase treburile diplomaticesti, ca nice acum nu se lasa. Ruxandra Florescu, in rochie de martelin, numai inele si dinti, tinea masa dinspre stanga, privind la celelalte cu o scarba neascunsa. Despre ea se spunea ca nu are ibovnici, in schimb s-ar tine cu cainii, ce cu ei umbla pe la mosii. Ar mai fi trebuit pomenita si baroneasa Büller, o cazatura batrana ce se dragostea cu baiesite, ca barbat nu mai apucase de douazeci de ani in pat, si ea in paplina fara cute, cu maneci cu bufanturi si ciupeag scurt dupa moda Imperiului de unde venea.

Cele mai tinere, ce acus se puneau bine cu Doamna ii si intrau in gratiile ei, cum erau postelniceasa Elena Balasaki, al carei tata murise demult si ramasese numai cu maica-sa; Maria Vacarescu, cu capul gol, cu flori pre ea, intr-o rochie garnisita pe poale cu fionguri de panglice; Ioana Mavrocordat, despre care se spunea ca era plina de bube prin locuri ascunse inca de la 26 de ani; Smaranda Gradisteanu si altele se tineau mai la o parte.

Doamna inchinase intai pentru Princepe, apoi se ri­dicase logofeteasa cea mare, Ancuta Gradisteanu, supunand^: paharul pentru Doamna si dupre aceea Doamna iar inchinase pentru toate giupanesele, dupre care cu toatele, ghilosindu-se una pre alta ca se bine invartosisera, ii sarutasera mana, facand urarile cele de cuviinta. Se adusesera alunele si cofeturile si strafidele cele bune si bau­turile dulci. Cocoanele mai trecute isi asezau pe frunte fesul cel alb, legat cu testemel si bibiluri, ale tinere isi aratau sculele capatate inca de pe acum, dupa cine stie ce intalniri de taina cu barbati bogati. Paftalele si dragonii pretiosi scanteiau sub luminile de ceara galbina. Paunita Cantacuzen, de era ruda cu marele comis Alexandru Vacarescu, isi radea in barba de cateva cocoane carora le pusese gios barbatii, care pre la o nunta in camari reci de taina, care pe la cule, in fan, vara, care in odai pline de fum, sus, in casele inchiriate de un negustor grec cu mare fereala, pentru cateva ceasuri dulci. Inelul cel mare cu matostat in mijloc il avea de la indarjitul Manolachi Cretulescu, ce si-acum, catre apusul varstei, mai savarsea si inca cum, muscand si amusinand, cu mare pohta si iscu­sinta; sirul de margaritare cu diamanturi, ce facea cat o mosie, il primise de la dumnealui Costache Caragea pen­tru o inghesuita noapte lunga si nesfarsita numai ca sa-i miroase acel boer rochiile ca nu mai avea snaga si se bucura numai la atat. Ghiarele de leu ce-i tineau salul ghiuvez impregiurul umerilor albi si tari le dobandise dupa ce nadusise in asternutul marelui paharnic Scarlat Greceanu, ce cu fiie-sa isi ademenea ibovnicele, chemandu-le sa-i invete podoaba limba frantuzeasca. Paunita Canta­cuzen ii stia pre toti cum grohaie deasupra-i. Ii vazuse in hainele lor groase urcand scarile la odaile despre Domnul; care nu-i trecuse prin brate, care nu-i scancise in urechi, mozolindu-i-le: Corri-mu! Coritaki-mu! si in ea cu mare pohta se desertasera ramaind muti si fara vlaga pana ce, cu alese mangaieri, iar ii dregea si-si facea s-o ia de la capat, jocul cel fara inceput si sfarsit, din care cu totii ne-am nascut.

Slugile Doamnei puneau acus pe joasele mese castane fierte in zahar, lisa de chitra, praline si acadele, cofeturi cu ravase frantuzesti in care se povesteau pe ocolite unele fapte ale celor de fata. Femeile radeau si isi dadea ghionturi, trantite pe sofale, dezvelindu-si trupurile istovite sau proaspete. Sosi si randul caramelelor cu plesnitori de iar le facura sa rada si sa petreaca.

In spataria mare se adusesera ciubucele si se fuma in draci. Mustucurile de chihlimbar erau muscate cu pohta si mainile lenese ale mesenilor se lasau in vasele proas­pete, culegand fructe zaharisite sau luand cu linguritele de argint dulceata de petale de trandafir. Se vorbea deodata, se spuneau mascari, femeile de alaturi, den odaile despre Doamna, erau laudate pentru virtutile lor dragastoase si care mai de care zicea ca nu s-a facut de ras la grelele lor incercari ce ades aveau loc fara de stiinta sotiilor.

Intru aceasta veselire si buna tihna, ce se auzi catre amurgul acelei seri de iarna ce murea in curtile domnesti pe ziduri cu o ultima, istovita lumina?

- Cinstiti boeri si inaltate Mitropolit, zisese deodata parca trezit din petrecere Princepele, ce ati spune de a tinere un Divan?

Se facu o liniste de biserica.

- Divan! in zioa sfantului Craciun? intreba careva.

- De ce nu?

- Nu-i pacat, Luminatia Ta? intreba Mitropolitul. Martea, joia, sambata si de sarbatori nu se tine divan

Princepele zambea rau in barba, privindu-i pre toti cu ochi focosi.

- Am o toana, prea sfintite si veliti boeri, urmati-ma, jaluitorul de astazi nu mai poate rabda, nu-l mai tin picioarele

Jumatate curiosi, jumatate inveseliti, si nefiind vorba sa i se poata impotrivi, boerii il urmara in sala divanului celui mare pre Domn. El batu din palme si chema pe vataful de aprozi. Praznicul domnesc se terminase printr-o curioasa petrecere si nu se cuvenea sa lipsesti de la asa ceva. Se asezara fara a mai intreba ceva. Mitropolitul la locul sau in dreapta Princepelui, vel-aga la scaunul de trebuinta, vel-armasul asemenea, armasii dupa randuiala. Boerii laolalta, mai glumind, mai inghetandu-le spinarea ca stiau de ce-i in stare. Cine stie ce mai nascocise mintea-i bogata?

Mai intai Voda batu din palme si se ivi comisul Velea ce facu un semn in spate. In sala Divanului celui mare aparu un grajdar ce tara de darlogi un cal paragenit, ce-l stiau cu totii: armasarul batran pe care se suise in ziua investirii Domnitorul la Stambul, sarg, greoi, plin de bube acum, basinos si tremurand den alta data falnicele-i picioare.

- Da asta ce mai e? intreba dumnealui Manolachi Cretulescu pe marele vornic Costache Ghica.

- O toana betiva, sa nu m-auda careva sa ma parasca, raspunse acela.

Calul bleg, aproape orb, ca domnitorul il luase de batran la investire sa nu-i faca vreun pocinog, sa-l arunce rasului la curtea Sultanului, privea in podeaua lustruita a marei incaperi impodobita cu tuiurile de domnie si cu steaguri pictate.

Princepele mai batu o data din palme si se ivi treti-logofatul.

- Talmaceste hrisoavele! ii porunci Domnul. Acela desfacu hartiile si incepu a citire. Pe masura ce se infierbanta, boerii auzira cu groaza ca Princepele hotarase sa-si investeasca armasarul de parada ca vel-vistiernic, intrucat se dovedise ca vechiul dregator, boerul Dudescu, dupre cum o dovedea scrisoarea ce fu repede citita urechilor ingrozite, ticluia si ravnea, prin varul sau, la maritu-i tron. In clipa aceea, in jurul marsavului vanzator, se facu iute un gol plin de murmure.

- Nu se poate, Maria Ta!

- Nu e adevarat

- Scorniri, luminate!

- Ba-i adevarul adevarat! tuna Domnitorul din locul sau. Sa spuie cu glasul sau boerul Dudescu.

Acesta cazu in genunchi si se tari spre Princepe.

- Indurare, Doamne, indurare! Este adevarul ade­varat. Am scornit totul ca sa te manii si sa ma nefericesc pre mine si pre ai mei. Hotaraste ce trebue sa fac! Da-ma mortii, dar ai mila de-ai mei. Lasa-ma sa fiu ucis ca vel-vistiernic si nu-mi rusina neamul cu o asemenea hotarare, ce ma va umple de noroi pe mine si-ai mei si necuratat ma va lasa in vecii vecilor

Domnul izbucni intr-un ras salbatic, pe care boerii rar il auzisera:

- Tu visezi la pieirea mea si eu vreai sa am mila? As fi putut sa-ti iau de mult viata, dar ce-mi trebue mie o moarte nemernica? Mie rusinarea ta imi trebue. Sa fie de paradigma pentru toti cei de fata si pentru cei ce vor veni. Duceti-l, armasi! In surghiun la manastire la Maxineni unde e fie-ta sa mori, uitat de scarba si de dispretul nostru!

Cutremuratoare pilda! Boerii simtira ca se sfarsesc pe picioare. Le trecuse betia si damful. Aveau capetele reci si privirile inghetate. Pe boer Dudescu il carara afara plangand, tavalindu-se si cersind indurarea pe care Princepele nu o mai auzi.

- Si cine mai are vreun gand ascuns fata de mine si de puterea mea pieritoare sa ia aminte! Cat despre noul vostru dregator, ce asemenea va este in rang si drept, sa treceti acus si sa-l cinstiti cum se cuvine

- Nu se poate, Doamne, spuse marele logofat Manolachi Gradisteanu. O astfel de jignire nu poate indura batranetea mea cea tie credincioasa.

- Ba o sa se poata! hotari cu glas inghetat Princepele, ridicandu-se in picioare si strangandu-si in jurul trupului vestmantul cel lucitor.

Dupa clipa de grea tacere, boerii se urnira si trecura pe rand prin fata domnescului animal, ce, prabusit, orb si chinuit de indelungata-i viata, se balega nepasator inainte-le, stropsindu-i in hazul mut al Domnitorului, ce gusta din locul sau aceasta stralucita si nemaipomenita umilire

Ajunsi acasa, goi de rusine, velitii boeri isi adusera aminte ca de la praznic lipsise messerul. Ca orice exaporit, la asemenea ocazii, el plecase in alta parte

Petrecerile tineretului

Pana la primenirea celei de-a doua domnii, care cerca o sporire de bani si daruri si mai nemasurate, Princepele fu ca turbat. Nu iesise multa vreme din palat, nu-l vedea nimeni, rumega razbunari cumplite. Nice maica-sa, nice soata, Haricleia, nu-i mai intrau in voie. Sta numai cu messerul si Dumnezeu stie ce puneau la cale. Intre boeri vantul banuielii si-al fricii de moarte iute se raspandi. Unii ziceau ca se bolnavise de rac si ca-l gatuie ceva pe dinauntru, altii ca ar face galbini calpi cu Ottaviano, sa aiba cu ce astupa gurile cele nesatule ale Padisahului. Slugile, cat erau de cumparate cu bani buni de velitii dregatori, nu puteau spune multe lucruri. Mai umbla si zvonul ca daduse in doaga credintei, ceea ce nu mai mira pe nimeni cand aflara ca pusese pe popi sa slujeasca ziua si noaptea si sa se roage pentru sufletul sau, tinand bise­ricile deschise ca neste pravalii. Unii cica il vazusera imbracat in pravalias facandu-si crucile in strane, ca sa stie daca acei slujitori ai Domnului citeau cu sarg literele Evangheliilor. Cine mai stia care-i adevarul si care nu? Oricum, faptele sale nu se oprira aici. Dupa petrecerea de la Mogosoaia si dupa nemaipomenita isprava din Divan, cand il batjocorise pe boer Dudescu, ce acum era nebun in balamuc, la Marcuta, plimband o gasca legata cu funta in vazul lumii si spuind ca in ea zace Mantuitorul, astrologul Ioan, cum iar ziceau gurile rele, se retra­sese la Bistrita, pentru a se ruga si nu-l mai vedea nimeni. Princepele il chemase la el, dar acela se facea ca e bolnav si ca mai are putin si trece hotarul vietii, dorind numai a fi lasat in pace pentru a-si mantui cugetul. Faptele batranului rau il mai maniau pe monarh, dar il mai lasa, cat il smonea messerul ce zicea cu glas scazut ca se stie de cand lumea ca aceia ce nu sunt cu noi sunt impotriva noastra, cum scrie si in Evanghelia dupa Matei, si ca ar fi cuviincios ca el, cat era de invatat si de in varsta, sa spuie mai bine ce nu-i place din faptele marete ale Princepelui.

- Il urasti, Ottaviano, maraia acesta, judecandu-l in felul sau, numai cu privirea.

- De ce l-as uri, Magnifice, nu mi-a facut nimic

- Oare? Fara el ai fi singur

- Nu are decat sa faca Stralucirea Ta ceea ce crede de cuviinta. Eu sunt un strein aici, el este al pamantului

- Tocmai de aceea trebue sa tin seama

- Chiar cand credinta lui oarba umbla impotriva Ta?

- Chiar, asa e mai intelept. Putem sa luam tarii asteia totul in afara sufletului. Noi, ne ducem, ei, acestia, raman. Nu cunosti istoria locului pe care stam. Pre multi i-au hacuit, pre multi i-au smuls din locul de bastina, pre multi i-au mancat marile si surghiunul, dar se nasc mereu altii. Cu asta nu putem lupta

- Om vedea Fa-ti dreptatea Ta, arata-le cine esti si ce vrei!

Si Princepele o arata. Umbla intr-adevar pren bariere in haine de negutator si sta in priveala cum se vindea cu balanta. Cand credea ca nu e cinstita socoteala, odata il lua de barba pe inselator si chema armasii ascunsi si seimenii, scurtand cate un brat sau cate o ureche. Asta tare mai placea poporului, care, prost, credea ca el im­parte dreptatea.

- Ce spui? il intreba pe messer. Iti place?

- S-ar cuveni sa te ridici de la norod si sa scuturi si pe iubitii tai dregatori. Tare ar mai rade matreata asta ce se numeste multime si tare te-ar mai adora

- O s-o fac si pe-asta, cu atat mai mult, cu cat am nevoe de bani. Mucarerul s-a intreit, trebue sa scot din pamant, din iarba verde, un milion si jumatate. Haznaua e aproape goala, mi-ar trebui ceva averi

- Si ce mai astepti?

- Ce spun horoscoapele tale? Care mai ravneste la tronul meu? Care unelteste?

- Multi.

- Sa-i mai imputinam.

Asa se facu ca intr-o buna dimineata blanarul Valsamache Aslan se trezi cu Princepele in pravalie. Negus­torul tinea casa mare mai la margenile Bucurescilor, iar in lipscanie, numai o baraca mai mare care duhnea a piei si a naft, a unsori si a iuft. Monarhul picase dimi­neata, dupa obicei, imbracat in haine orasenesti, fara sa bata la ochi, adus de o butca oarecare. Era insotit de cativa slujitori si parea binevoitor.

- Doreste Domnia Ta vreo blana ca lumea, ceva de pret, arhonda? intrebase negustorul fara sa banuiasca pe cine are in fata.

- Mi-ar trebui sa vaz intai si pe urma sa aleg

Lui Valsamache Aslan nu-i placeau figurile intune­cate ale insotitorilor, dar obrazul necunoscutului si inelele de care monarhul nu se despartea ii vorbeau de bine.

Ajutoarele insirara pe masa lucruri nemaivazute, aduse de la Beci, vulpi albastre, contese de ras, sarturi cum e apa diminetii, blani fara nume de la Moscali, cumparate prin targurile moldovenesti si trecute prin vami si pe sub nasul taxildarilor fara sa fie pretuite la adevarata valoare.

- Ei? intrebase negustorul. Cocoana e batrana sau tinera? intrebase cu atentie, gata sa dea un sfat.

- Mai ai? Le-as cumpara pe toate

O asemenea vorba nu auzise demult negustorul. Numai nebunul de boer Radu Ralet, cand fusese in puteri si-l tineau buzunarile, mai cumparase o sanie intreaga de blanuri pentru Sofica Comneni pe care amarnic o mai iubise.

- Ce sa zic, mai as avea, dar costa

- Bani au si tiganii mei, spusese in batjocura Princepele, vreai sa ti-i arat?

- Vai, cum se poate?

Valsamache Aslan isi tarase bucile cele grele spre magaziile din fund chemand si ajutoarele ce le mai avea prin atelierele de argasit, sa sara la vreo nevoe, ca cine stie ce se mai putea intampla. Aceia venira si stara pititi pe la praguri, privind cu curiozitate la zdrahonii Princi­pelui ce nu clipeau, obicinuiti cu asemenea fapte de la o vreme.

- Ai adus? intrebase moale necunoscutul, mangaindu-si absent barba bine pieptanata.

- Adus, arhonda. tot ce am. Daca mai trebue, mai comand la Viana. Am acolo un alt depozit. Dar de unde vine Maria Ta, de eu nu te cunosc?

- De acolo, aratase Princepele peste medean curtea Palatului.

Valsamache Aslan odata inlemnise.

- Nu vrea Domnia Ta sa ma faca sa cred ca spurcata mea privire il are in fata chiar pe Maria Sa, Princepele..

- Ba chiar asa

- Ce cinste, laudata fie ziua de astazi

- Nu te grabi, rasese monarhul caineste. Ia strangeti lucrurile astea sa nu le mai vaz, poroncise celor din spate. Luati-le cu voi, ca eu am o socoteala cu dum­nealui

Ceva nu arata cum trebue. Princepele prea era linistit si glasul acela prea rece.

- Are Maria Sa vreo trebuinta, vrea sa-mi vada casa? Sa aduc un lichior ceva, o cahfea, sa ma ierte ca nu l-am cunoscut de la inceput, dar fata Domnilor e ca a soarelui, nu poate fi privita ca orbesti

- Lasa vorbele si ia-ti catastifele de socoteli cu tine sa facem o primblare. Aerul de aici e de tot statut. Nu vreai?

- Ba cum nu?

Era la inceputul primaverii. Afara inca mai ciuruiau acoperisele, se topeau zapezile. Ulitele erau pline de un noroi vascos. Lumea se uita ca la panarama, ca simtise ceva. Se aratasera si alti slujitori domnesti stand in fereala.

- Unde-l duc? intreba prostimea.

- Cine stie?

- Da ce-au facut?

- O fi furat

un Dumnezeu al dreptatii, care le vede pe toate, ca nici asa nu se mai putea

Vorbele se amestecau, garda imprastia pe curiosi, Valsamache Aslan, tremurand varga, il urmase pe Princepe, nu departe, ca orasul tot avea patru ulite mari si late, nu te rataceai. Cand ajunsesera langa turnul Coltii, monarhul il poftise:

- Urca!

Negutatorul si mai spaimantat intrebase numai din priviri ce cautau ei acolo?

- Sus e aerul mai bun, zisese celalalt si-l impinsese pe treptele putrede de lemn.

Mirosea a soareci si a igrasie, peretii se coscoveau, pe la colturi putea a pisat, pe unde se scapau nevolnicii noaptea. 'Nu e paza, nu e cinste! murmura in gand Dom­nitorul, o sa le-arat eu lor!' Valsamache Aslan gafaia, ca avea inima slaba Era imbracat subtire, cum il luasera din pravalie, tremura varga de frig ca intr-adevar, sus, aerul se iutise. Tinea la subsoara anatefterele, vreo patru la numar, legate cu snur pecetluit si scrise cu cerneala de socotitorii cei vrednici pe care-i avea.

Pe acoperis, acolo unde era o podea pentru paznicii de noapte si tulumbagiii ce vegheau la stinsul focurilor ce amarnic incercau Bucurescii, se mai afla putina zapada. Insotitorii ramasesera jos, sub capac, pe scari. Erau numai ei doi: blanarul Valsamache Aslan si Princepele.

- Vreai sa-mi citesti ce scrie in catastifele domniei tale? zisese maritul om cu glas bland.

- Ce anume vrea sa stie Stralucirea Ta?

- Cam cat ai scos anul acesta si poate anul trecut, dar rotund, fara tifre multe ca n-avem vreme

- Asta era? Si de ce n-a spus Maria Ta de jos, ce mai era nevoie sa urcam pana aice?

- O sa vezi tu mai incolo si nu mai intreba atat! Ce­teste

Blanarul cetise o suma frumusica. Negutatoria aducea bani buni.

- Asta-i tot?

- Da cum, Maria Ta?

- Mai pune

- Ce sa mai pun?

- Mai pune cat mai ai ascuns de ochii taxildarilor mei ca am sa-i bag in puscarii ca nu stiu a numara

- Asta e socoteala cinstita, Maria Ta.

- Bine

Batuse din palme si de sub scari se ivise un ipistat, slab ca o scoverca, apasat de griji si necazuri, cu ochi lacramosi, numai plecaciuni.

- Scrie! poruncise Maria Sa.

- Scriu

- Pren aceasta aduc la cunostinta tuturor ca las iubi­tului nostru Domnitor toata averea mea, locuri si aca­returi, graitoare si negraitoare, pusa in banci si in depozite, ori unde s-ar gasi ele, pentru a indrepta tot ce lacomia mea nelegiuita a furat cu buna stiinta

- Cu buna stiinta, facu acela, mai muind peana in cerneala ce se afla in brau intr-o calimara de argint

Valsamache Aslan, atunci intelegand ca e deposedat si facut sarac, incerca sa se roage:

- Maria Ta, ai mila, am copii, urmasi, cinci, ce le las? Unde sa ma duc fara un sfant, cine-mi da de pomana, gandeste-te si Maria Ta

- Da mie cine-mi da, nemernicule, ca toti ma furati, toti doriti sa vina gadele si sa-mi umple capul cu calti. Tu crezi ca Imbrohorul si Capugi-basa stau si ma intreaba de unde iau eu si ce fac cu banii? Nu, ei atata stiu: sa ceara! Fac la fel! Sa nu pierdem timpul ca vremea e scurta Iscaleste!

- Nu poci, Maria Ta

- Cum? intrebase mirat foarte Princepeae, nu poci a da ascultare unei dulci porunci cum este aceasta pe care o lasa Domnitorul tau?

Si batuse iar din palme, cum ar fi cerut o cahfea. Se ivisera patru oameni, cu falci cazute, ca neste dulai, tacuti cum sunt tacuti numai calaii.

- Ian aratati-i ce-i jos, zisese moale Princepele.

Si slujbasii il ridicara putin de sub coate, aplecandu-l pe blanar peste marginile cele de piatra.

- Iti place privelistea? intrebase iar Princepele, plimbandu-se in jur, cu mainile la spate ce acus ii inghetasera la vantul de sus.

- Indurare, Maria Ta!

- Ce indurare, cand tu nu ai mila de haznaua mea sleita? Cum sa am indurare fata de tine cand tu nu m-ajuti? Ian aruncati-l jos ca m-asteapta cu masa

Pana pe caldaram nu era departe, dar nice zdravan nu scapai. Pe ulite se stransese multimea ce radea in hohote la aceste fapte.

- Iscalesc! facuse Valsamache Aslan, cuprins de sudorile mortii. Il lasasera. Era galbin ca turta cea de ceara, se inchina si cazu in genunchi, sarutand mana dreapta a Domnitorului, care acum radea cu dintii lui cei albi si puternici.

- Vezi? il certa. Spune si la altii, sa fie de inteles si sa aduca singuri ceea ce le prisoseste. Acum pleaca, vreau sa mai beau putin din acest aer de iarna ce e ca o doftorie

Blanarul se pravalise pe scari bucuros c-a scapat cu viata, in hazul multimii ce tare mai iubeste cand unii saracesc si se bucura ca la marile petreceri

Asa se duse vestea in Bucuresci si in tara ca Princepele ii despoaie pe cei avuti si ca face o dreptate cum nu s-a mai vazut. Iubirea poporului crescu pentru el si messerul nu inceta sa-i sopteasca in urechile pofticioase de laude nemasurate:

- Ei, ce-ti spuneam? Tu intelegi acum?

- Intelesesem de mult, dar voiam sa nu fac ceea ce fac. usor a asupri, e mai greu a fi drept

- Si nu esti drept?

- Poate, Ottaviano, dar pentru ce toate astea?

- Ai in fata cea de-a doua domnie ce trebue sa fie si mai glorioasa si mai plina de fapte marete

- Istoria este o intamplare cu tarfe

- Sa fim tarfele acestei intamplari.

In luna april, la Dunare, sosise bas besliul Ahmet, trimis de Padisah. Venirea acestuia nu era neasteptata, dimpotriva, dar grija fu cu atat mai mare cu cat niciodata la implinirea anilor de mucarer nu se stia ce avea sa urmeze. Capuchehaia Princepelui de la Stambul ii trimi­sese vorba ca treburile erau destul de incurcate pe acolo, ca varul Dudescului nu statuse nici el cu mainile in san, dar bine ar fi fost sa vina aici si sa imparta cu darnicie in dreapta si-n stanga, dupa obicei. Asa ca se sui in cel echipaj stralucit si sosi in intampinarea Inaltului oaspe pe care-l primi in marginile capitalei. Oamenii lui scosesera lumea in strada si indemnatori si guralivi strigau cat puteau cuvinte de bun sosit si urari de bine pentru Inaltul Stapan de la Stambul, ce avea sa bage de seama Turcul si sa spuna unde trebuia ca in Bucuresci Inaltul Padisah tinea om de incredere.

Ajunsi la Palat, dupa salutul garzii, intrara amandoi in odaile de primire si bas besliul Ahmet intinse monar­hului fermanul de a porni fara zabava spre locul unde mergeai sa nu te mai intorci. O strangere de inima dure­roasa si apasata simti Princepele la cetitul acelor cuvinte turcesti, dar pe fata lui nu se clatina nice un muschi.

- Voi fi acolo unde datoria mea de supus al Portii ma cheama, zisese si sarutase dreapta celui ce astepta darurile ce i se cuveneau la fiecare sosire.

Ca de obicei inelele mai noi ale Princepelui trecura pe rand in degetele groase ale celuilalt, care cu multa incantare mai intai le cantarea in palma si pe urma le incerca pretul din priviri.

- Sunt vesti bune au rele?

- Cine mai stie sufletul maritului Padisah, are si el greutati. Toti cer, pregateste daruri multe, atata poci a-ti spune.

- Am gatit niste blanite de Beci, una si-una

- Si ghiuluri, cat mai multe ghiuluri, asta asteapta si marele Vizir ce-o sa te-ntampine cu mare pohfala

- Atunci e de bine

- Cine stie! facea mereu indoit celalalt, Ahmet, cu fata lui oachese plina de siretenie.

- Atunci crezi ca s-ar putea sa nu ma mai intorc?

- Pusche pe limba, dar n-ar strica sa mai duci si niscai copilasi. Tare se mai bucura Stralucirea Sa de tineretea lor, cunosti

- Cunosc, am trimes totdeauna si-o sa mai trimet

- Bine faci

Ahmet plecase la casele lui, si-l astepta. Orasul era plin de zvonuri, boerii cleveteau, sperand sa scape de el, nu toti, numai mazilii si cei nemultumiti, dar deocamdata nu se stia nimic, lucrurile erau de tot amestecate.

Princepele se sfatuise cu maica-sa trei ceasuri bune la ea in iatac.

- Goleste casa! zisese Evanghelina, o sa pui tot la loc cand te vei intoarce. Ia si de la mine ce am - si rasturnase scatulca cu odoare de pret. Cere-i si Haricleei ce are

zgarcita, numai se vaita, nu o sa dea nimic

- Ba sa dea, ca langa tine le-a facut pe toate

- Are o fire ascunsa, seamana lui taica-sau, strange si sade pe ce-a strans

- Fii fara mila, e vorba de viata ta.

- Nu pot sa o jafui!

- Ce-i aia nu poti s-o jafui? Daca eu mama ta pot sa saracesc, sa saraceasca si ea!

- Strange pentru nenorocitul acela de colivar de fiiu-sau. Hrisanti, pe care vrea sa-l vada in tron ca pe mine, cand n-oi mai fi

- Frumos ii sta, dar sa se imparta

A doua zi plecase urmat de suita lui pompoasa, cu osteni, boerime, slugi si curteni. Nu lipseau meterhaneaua si pehlivanii, ca sa arate si celor din tara si celor de la Stambul ca nu venea ca sa ramana acolo, ci ca sa se intoarca.

- Familia s-o iau cu mine? il mai intrebase pe Ahmet in dimineata plecarii, stiind ca den raspunsul sau multe se puteau intelege.

- Nu e nevoe, daca Inaltul Padisah va avea nevoe de ea o s-o gaseasca.

Era un semn bun. Arunca in bariere cu bani de argint ca sa arate cat de magnanim era. Lumea multamea si aduna paralele cu pulbere cu tot.

- Saraci mai sunt!

- Nu atat cat vede inaltimea Ta

In urma carelor cu daruri, pline toate varf cu blanuri, peste, grau si taleri in lazi bine pazite, ca sa nu mai vorbim de ce avea sub el, in scaonul birjei sale ce scartaia din arcuri moi, veneau 200 de copii, plansi de mamele lor, stransi din vreme de arnauti si dusi cum se spunea sa intareasca oastea ienicerilor a Sultanului si nu pentru alte murdare trebi, cum stiau cei mai multi. Strigatele baietilor erau acoperite de sunetele stridente ale salzenului si boluzenului care aprig mai tunau, ca sa dea un aer de sarbatoare acestei plecari. Era cald, praf, lume, si o nesiguranta usoara plutea in sufletul Princepelui. Din loggia Palatului, messerul clatinase o mana abia vazuta in acea dimineata.

Statusera toata noaptea impreuna si monarhul chinuit de griji nu atipise de loc.

- Ce spun astrele tale, Ottaviano? il intrebase.

- Sunt semne favorabile. Arcturus si Centaurul vin asupra ta. Te vei intoarce si mai puternic. Fa cum este bine, corupe tot ce se poate corupe, impaca-te cu dus­manul tau de la Stambul. Uite, ia inelele astea ale mele si poarta-le in degetele mainii stangi.

Unul dintre ele avea forma unui sarpe solzos si in loc de ochi, un rubin. Celalalt era un sigiliu din lemn de piersic prins intr-un cerculet de arama.

Dupa aceea il asezase in fata oglinzii venetiene a iata­cului sau. Ultima noapte nu o petrecuse cu Haricleia, cum s-ar fi cuvenit, ci cu vrajitorul si asta avea sa se afle in targ, dar acum toate lucrurile astea nu mai aveau nici o insemnatate.

- Asteapta aici, spusese Ottaviano si disparuse in chilia lui.

Femeile, toate, ale acestui pustiu palat stapanit de griji pandeau pe dupa usi, dar nu indrazneau sa se arate. Messerul se intorsese cu un candelabru cu sapte lumanari aprinse. Din panzele adanci, albastre-verzui, ale inaltei oglinzi scumpe se ivi chipul palid al Princepelui. De afara nu se auzea nimic, era o liniste nefireasca si aerul statuse in loc, nu batea vantul, nu batea nimic.

- In cele sapte lumanari, ard sufletele celor sapte ingeri planetari. Priveste si crede in viitorul tau!

Luase un vas cu apa de pe scrinuri si jos, la picioarele de cristal ale inaltei oglinzi, asezase un lighean de arama, ce sclipea marunt in putina lumina.

Statura asa o vreme neclintiti. Messerul striga dupa aceea cu glas tunator:

- Michael! Gabriel! Samael! Raphael! Sachiel! Anael! Cassiel! Ocrotiti-l!

Parea el insusi un demon in cocleala acelor cristale, cu chipul verde, lustruit parca, de ceara. Pe urma turna cu grija apa peste oglinda. Imaginea lor spectrala se tur­bura odata cu lumina galbena si neclintita a lumanarilor.

- Sa nu te misti! ii porunci Ottaviano si aduna ceea ce st· strinse se in vasul de Bosnia.

- Bea!

Princepele bau. Oglinda se uscase, stralucea si mai mult si-i arata pe amandoi in picioare, in vestminte de noapte. In spate, cele sapte brate ale candelabrului ardeau neintrerupt. Afara veneau zorile. Trebuia sa plece.

Acum, in soarele frumos al zilei de aprilie, parca spaima ii mai trecuse. Mai stateau zece zile de calatorie inainte, s-ar fi linistit oricum, ducea in spate o avere care ar fi multumit pe oricine. Cata vreme Padisahul mai traia si nu erau semne de schimbare a domniei, nu avea nici el sa se teama, asa ca odata ajunsi la locul de trebuinta, Princepele dadu veste capuchehaielei ca a sosit si acesta se si ivi insotit de prietenii sai de pe aici: muftiul Kislar-Saltan si Ali-Silictai Aga, oameni de nadejde, ce iute il linistira asupra viitorului. Trebuia numai sa potoleasca gura acelui Dudescu si sa-l cheme sa stea de vorba, sa-i fagaduiasca ca o sa-i dea un rang, ceva, daca vrea sa se intoarca in tara si sa-l lase in pace. Discutiile durara cateva zile si fura inversunate. Dudeseu acesta era un barbat hainos cand venea vorba de avere si ceruse ceea ce luase de la nebunul ce sta cu gasca lui la Marcuta, plus pe deasupra si de ce-l jupuise pre el si pe-ai lui in lipsa. Princepele promise tot, mai dadu si ceva pe deasupra, numai sa stie ca are un dusman mai putin, aici in orasul Padisahului, ce si asa protivnicii se inmulteau. Baura in cele din urma vutca si cahfeaua impacarii si se despar­tira. A doua zi fu primit la Marele Vizir care numarase copiii primiti in dar, luandu-si partea ce i se cuvenea si aratand o mare bunavointa. Dupa sfatul Dudescului, ce acum ii era mai mult de ajutor ca un prieten cu sfaturile, monarhul ii ceru Marelui Vizir sa-i imbrace caftanul de investire si sa mearga astfeliu impreuna cu boerii sai la Inaltul Padisah, pentru a fi asigurat ca i se dadea iar tronul. Rugamintea fusese insotita de alte nepretuite daruri, odoarele Evanghelinei, care, la fiecare mucarer sau vizita de acest fel, scotea din cine stie ce sipete lucruri de pret.

Cand pretioasa haina fusese asezata pe umerii sai, Princepele multumise inca o data in gand lui Dumnezeu ca are o astfel de mama, ce de toate se ingrija. Sarutase cu adanca supunere mana generoasa ce-i mai acorda inca ani de bogatie si huzur si cu lacrimi bine stapanite in ochi, pornise catre portile cele cunoscute ale palatului.

Orasul era plin de lumea pestrita pe care o vazuse de atatea ori. Colina Bosphorion stralucea in lumina prima­verii. Boerii si slujnicarii vorbeau tare, cu veselie, vazand ca marirea si puterea sa lumeasca nu incetasera. Exista ceva mai frumos decat o astfel de zi, cand viata parca incepe de la inceput si te simti tanar, puternic si atoate vazator?

- Ce sa spun Maritului Padisah? intrebase privind stralucitele vestminte ale celuilalt.

- Convinge-l, cum de altfel el este convins dupa daru­rile pe care i le-ai trimes, ca inamicii Tai mint cand spun ca dovedesti nesupunere fata de Poarta

- Stie doar Stralucirea Ta cata credinta am pentru Inalta-i persoana!

- Stiu, facea celalalt, privind bazarele den uliti, dar bunavointa maritilor cu vorbe dulci se tine

Cine l-ar fi vazut langa Marele Vizir n-ar mai fi recu­noscut, in umila fiinta ce o arata, pe crudul, hotaratul si nestavilitul domnitor al Tarii Romanesti ce atat invatase: sa se arate mic unde se cuvenea si rau numai cand era de trebuinta.

- Bine, asa am sa fac

Si odata-ajuns in sala tronului gasi acele cuvinte pornite din inima in stare sa-l convinga pe Padisah de neclintita speranta ca acesta il va lasa mai departe in scaonul acela pe care atat il iubea. Inaltul personaj mai imbatranise, avea pe fata paloarea mortii, parca nici n-ar fi ascultat, cand ii auzi glasul, ca al unei paseri, Princepele tresari usor. Padisahul, sprijinit de paici, ii aseza lui si boerilor sai, dupa ceremonial, caftanul. Era o clipa suprema. Nimic nu-l bucurase mai mult dupa aceea, nici surgiucul de pe cap, semnul demnitatii si al investirii, nici armasarul de rasa, nervos, asudat pe care-l calari pana la casa Mitropolitului, nici intoarcerea ce fu ca un vis plin de veselie si vorbe, de complimenturi si supuneri. In sase zile, nu in zece, se afla in barierele Bucurescilor, drept, inalt, puternic, sanatos, plin de o pohta de viata pe care ceilalti aveau s-o simta si inca cum

Vara si toamna care urmasera, toti cei de la curtea Princepelui o tinusera intr-o petrecere. Dusmanii Mariei Sale cazusera prabusiti la pamant cerandu-si iertare, scornind vini ce nu le aveau si umilindu-se foarte. Soseau in cele la palat si aduceau daruri, lasau scurte cereri de ingaduinta de a li se permite sa se retraga pe la mosiile lor, ca sa arate ca toate uneltirile ce le erau puse in spate fusesera numai vorbe urate, dar pricepand ca prezenta lor nu facea placere Stralucitului intelegeau sa duca de aici incolo o viata retrasa, ca sa nu supere pre nimeni. Ori daca inalta Sa persoana ar gasi de cuviinta sa arunce o vorba de ingaduinta, ei cu mare bucurie i-ar sta alaturi la vreo nevoe, care cu ce putea, cu mosiile lor, cu banii lor, cu soatele si copiii lor, gata sa-l slujeasca pana la moarte.

- Ce spui, Ottaviano? il intreba Princepele pe messer gustand din smochinele proaspete si mutandu-si mataniile dintr-o mana intr-alta.

- Ce sa spun, a-i ierta ar fi un semn de slabiciune. Fa-i sa banuiasca de dimineata pana seara ca nu se vor mai scula in patu-le. Atunci vor fi si mai smeriti si nu vor mai pune la cale

- Oare o impacare n-ar fi mai nimerita?

- Nu se pot impaca cei ce ravnesc acelasi lucru, lasa-i prabusiti in frica lor

- Bine

Asa se mai desertara Bucurescii, ce iute se umplura in cateva luni de alti favoriti, care mai de care mai plini de vorbe bune pentru Princepe, rostind pe unde apucau devotamentul lor pana in lumea de apoi, ce Acela nu credea, dar ii placea sa auda

Ca sa-l necajeasca, Princepele il mai intreba din cand in cand pe messer:

- Si datoria ta, Ottaviano, cand ai s-o platesti?

- Despre ce fel de datorie e vorba?

- Mi-ai fagaduit bani multi facuti in cuptoarele tale

- Si nu stie Magnificul meu Domnitor ca Marea Lu­crare cere astre pline de bunavointa ce inca nu s-au ivit? De atata vreme altii au facut-o, eu de ce n-as reusi? Dar trebue vreme

Dulcele lui mincinos ce spunea vorbele astea cu graiul cel mai nevinovat! O durere fara seaman, plina de voluptate, il incerca pe Princepe. Dragostea lui pentru Ottaviano era ca dragostea pentru un copil, ca pentru o fata la varsta adolescentei si precum o turbare, cum avea sa-i dovedeasca viata peste putin timp, cand intamplari teri­bile aveau sa-l zguduie, sa-l faca sa planga si sa-si rupa barba.

Astea toate se petrecura in iarna cand vremea cea rea pustiise orasul de resedinta si pe messer il apuca un fel de streche. Voia lautari si tarfe, cantece si destra­balari, ca nu mai putea rabda Palatul, cu orele lui de masa, cu rugaciunele cele ipocrite, cu panda geloasa a Haricleiei ce l-ar fi ucis cu mana ei simtindu-l ca-i luase locul in patul domnesc, cu amenintarea rece din privirile Evanghelinei ce citise in fiinta lui pierzania fiului si-l evita cat il stia de frica. Mai erau si acei copii mari cu care se intalnea, fetele Princepelui si baiatul hulpav, mereu nesatul, cu buzele pline de mancare, ziua si noaptea, si ei dusmanosi, gata parca sa-i toarne otrava in paharul cu apa. Toate astea la un loc, la care se mai adaugau lingu­sirile boerilor ce-l stiau omul monarhului si-l cautau si-i indesau buzunarele cu aur si cu pietre pretioase, numai pentru un cuvant bun, cum spuneau, il umpleau de plictis si de lehamite. Soseau sarbatorile si Ottaviano ticluia ceva nemaivazut. Prin oamenii lui daduse sfoara intre boeri si negustori ca avea nevoe de ei, fierarii curtii lucrau pe ascuns, messerul stia ca cu cat va fi surpriza mai mare cu atat Princepele il va iubi mai mult si va sterge cu bunavointa lui toate cele rele. Umbla in taina cu medelnicerul Sotir, complicele lui, plateau, cereau, jefuiau, toate in numele Domnitorului ce avea o dorinta frumoasa pe care ei, cei ce atat se laudau ca-i iubesc, trebuiau s-o dovedeasca cu orice pret. Celor ce se omorau pentru a face capriciul Magnificului, messerul le ceruse juramant ca nu vor vorbi cu soatele lor, ca daca s-ar auzi inainte cele ce atat de gingas ei puneau la cale mare mahnire s-ar ivi pe obrazul curat al Princepelui. Asa incat nimeni nu scotea o vorba, desi curiozitatea monarhului crestea simtind ca se pregatea pentru el ceva ce o sa-i aduca o mare bucurie, cum avusese grije Ottaviano sa-i sufle in delicatele urechi, pe ocolite, fara sa tradeze ceva din gandurile numai in el tinute.

Numai ca in aceste uneltiri sufletul lui corupt o lua razna intr-o bezmetica saptamana plina de viscole, ce adunase zapada peste Bucuresci, infundand ulitele si amutind totul ca intr-o mare noapte alba, peste care numai ciorile infometate mai dadeau semne de viata.

De la jocul acela de pharaon privit in hanul La Norocul Cailor, messerul nu mai petrecuse ca lumea, asa incat si fiindca Principele il stia dus la trebile lui ce pre El il priveau, scapat deci de ochiul gelos al Magnificului, dar nu de spionii Agiei si ai Haricleiei ce nice ea nu era dusa la besearica, il chema in taina pe medelnicer in chilia-i si-i spuse intr-o dimineata:

- Ai treburi?

- Am, numai daca m-ar slobozi Maria Sa as putea sa te ascult.

- Asta lasa pe mine. Ii trimet vorba ca umblam impreuna pentru ale sale

- Bine

- Sa ma duci la hanul acela si sa chemi lautarii, cu prietenii tai, boerii cei tineri, despre care mi-ai vorbit, ce si ei au trait in tineretele lor pe langa grajdurile de la Has-ahor si stiu cum se alunga uratul pe o astfel de vreme

Medelnicerul Sotir se cutremurase la cuvintele auzite.

- Numai sa nu se afle

- Cui i s-a urat cu binele sa vorbeasca amenintase messerul cu zambetul sau de copil.

Asa se facu ca timp de cateva zile nu-i mai vazu nimeni la curte. Era si vremea aceea cainoasa, urletele viscolului nu se mai opreau, parea ca Dumnezeu bate cu harapni­cele sale cele mari Tara Romaneasca. Deasupra pustiului de omat abia se miscau fumurile slabe ale ogeacurilor. La vreun vant mai mare, din palatul tacut si pustiu, trezit numai de falfaitul lenes al aripelor papagalilor ce-si scarmanau penele prin sere, Princepele auzea zvon de muzici, usoare, abia deslusite in acea napraznica vreme.

- Cine petrece si unde? se intreba el, chinuit de o neliniste, pe care nu avea cui s-o impartaseasca.

Slujnicarii si oamenii apropiati se prefaceau ca nu aud ca sa nu cumva sa se intample vreo nenorocire, afland el pe unde se gasea messerul.

vantul, Maria Ta, spunea cate unul, surd.

- Ba eu aud lautari

- Pe lautari i-au mancat lupii, de unde sa-i mai scoti? Stau pe vatra. Nu mai face nimeni nunti, ca nici popii nu pot deschide bisericile. Aici e ca pe lumea aialalta, nu avem nice o putere

Spre seara, Domnitorul deslusi voci omenesti desan­tate. Ceru sa i se spuna ce se petrecea in acel oras mort fara stirea lui si tradatori, dusmani ai lui Ottaviano adu­sera vestea: exaporitul sau se infundase cu prieteni in hanul La Norocul Cailor si se zvantau jucand jocuri neru­sinate.

- Adica cum? intrebase monarhul pe aga Matei Balaceanu, ce atata asteptase, ca sa arate ca era numai ochi si urechi pentru Maria Sa.

- Mai intai sa afle Stralucirea Sa cine e de fata, nu-i asa?

- Spune

- Pai medelnieerul Sotir cu ai lui: Iorgu artulari, cu beizadea Iancu Ghica, cu dumnealui Iordachi Ruset, ce-i matca tuturor relelor, cu boer Durac, cu Grigoras Jora si cu ai vornicului Hrisoverghi, cei ce bat, sa ierte Maria Ta, geamparalele turcesti cu dosul. Au carat tigani din mahalaua Scaunelor, cu ale lor, le fac floricele, nu mananca decat de post ca au venit cele 40 de zile ale Nas­terii, cand numai peste poate sa guste gura crestinului

- Si nu m-ai putea duce domnia ta acolo?

Aga Matei Balaceanu isi trecuse degetele prin mus­tata balana.

- Nu ce nu indraznesc sa turbur privirea Mariei Tale cu o astfel de spurcata petrecere

- Ba, de ce? Tare-mi mai plac cantecele, duc o viata de schivnic.

In privirile turburi ale Princepelui se ivise o cocleala ce aducea dupa ea hotararile cele mai grele si neasteptate. Atata avusese si el vreme sa observe in anii de slujba.

- Bine, cum vrea Maria Ta, o sa pregatesc o sanie si cu cativa seimeni o sa incercam sa patrundem pana acolo, in margeni unde s-au ascunsu

Spre seara cand intunericul pusese deasupra Bucurescilor sigiliul sau intunecat, fara zgomot, abia biruind nametii micul cortegiu ajunse intr-un loc apropiat de han. Ardeau doua fanale galbine aruncand pe acel munte de zapada straluciri ostenite. Ferestrele erau batute in obloane, totul aducea cu un mormant pierdut intr-o sal­baticie alba si desarta. Sa nu fi fost vantul rece ce mai zbicea nametii, acoperindu-i de o crusta stralucitoare, si chiotele dinlauntru, ai fi zis ca lumea toata murise in acel inceput de noapte. Scartaiau laute si voci barba­testi se schimonoseau intr-o betie ostenita. Fapta lui nu era demna de un Princepe, maica-sa Evanghelina l-ar fi certat sa fi stiut, dar aicea il aducea carnea lui geloasa care ardea acum si turba.

Seimenii din garda patrunsesera pe o usita din dos, spuind slugilor care serveau sa taca daca tin la viata-le. Il urcara pe monarh intr-o galerie de sus de unde se vedeau toate, din ascunsul intunericului. Era rece si para focurilor celor mari din sobele de dedesubt nu ajungea pana aici. Vantul suera pe la augustele urechi, dar nu-l mai auzea, era numai ochi.

In mijlocul hanului, cum i se paru la inceput, jucau muieri sulemenite, cu obrazul dat cu chinoroz, vapsite de nu le mai cunosteai, imbracate in rochii turungii de culori tipatoare, pline de sticle si margele, de galbeni tiganesti ce iute zornaiau la lovitul unei dairale. Lautarii stateau deoparte, abia luminati de lumanari, ii trezea pe rand hangita cu cate o caldare de apa rece luata din zapada si topita pe plitele incinse si aceia iute isi veneau in fire si apucau tambalul si cobzele sa tina isonul. Pe masa juca o frumoasa muiere cu ochi albastri, cu cozi lungi, negre; frumoasa de statea soarele in loc, in care numaidecat Princepele ghici pe cel mai drag al sau om. Nu se despuiase, avea un san de muiere, sub o rochie ca visina putreda, si coapsele sale cele dumnezeiesti se miscau intr-o infierbantare grozava. La gat ii jucau leftii lui falsi scosi din sacii fara fund cu care sosise in palat. Gura i se umezise si parea intr-adevar o muiere tanara, plina de pohte sal­batice. Mai erau alaturi, la picioarele mesei, si alte astfeliu de decazute fiinte in care monarhul isi recunoscu boerii si beizadelele, tot in rochii, batand din palmele lor paroase, aratandu-si disgratios picioarele muschiuloase la vreo fandare. Pe messer il batea acum cu un bici, ce mai mult mangaia, medelnicerul Sotir, cu ochii plini de patima, chiuind ca animalele in rut, cu o salbaticie necu­noscuta pe chip, urmarind miscarile iuti ale celui de pe masa. Asa ceva nu se putea rabda multa vreme. Tinerii sicofanti isi turnau vin pe crestet si-l beau ca pisicile, de pe ceilalti, acolo unde ar fi trebuit sa fie sacrul san al fecioarelor travestite, dadeau de pielea plina de cicatrice a mavroforilor. Grigoras Jora umbla in patru labe grohaind, beat mort, si dupa el se tinea si mai beat si mai nebun fiul cel mare al vornicului Hrisoverghi, Radu, un zdrahon intaratat ce nu imbracase rochia celorlalti si facea pe mascurul, lovind curii celui din fata-i

Tiganii se intorsesera cu spatele sa nu vada grozavia ce numai se auzi, cand Grigoras, cu fata lui de chitra si ochii perdeluiti de vapsele, gemu patruns de furia urma­ritorului sau care-i sfasiase vestmintele usoare.

- Aoh! facura cu totii batand din palme si privind ruperea sfincterelor neofitului, adus pentru prima oara de catre medelnicer in cercul destrabalatilor.

- Roaga-i-te! ii cereau lui Grigoras Jora. Roaga-i-te!

- Nuuu! gemea Hrisoverghi. Nu-l iert, ca tat-sau ne-au furat mosia Ciumpavele acu 14 ani si eu ii platesc

Grigoras Jora se prabusise cu fata-n lacrimi si nu voia sa scoata un cuvintel, pentru ca asta l-ar fi umplut de dezonoare. Venise aici pentru toate umilirile, toti aveau sa-i faca ce-i facea tanarul Hrisoverghi si el avea sa le faca la toti ce trebuiau sa-i faca lui.

- Mama! Mama! striga un tigan. Eu nu mai poci, ies afara!

Il scoasera in pumni si cantara mai departe, batand dairalele si sunand din spatele de lemn al cobzelor care acum se tineau dupa icnetele celui de deasupra ce indemna caineste.

Podelele scartaiau groaznic ca si cand casa era gata sa se prabuseasca. Insotitorii Princepelui disparusera cu­prinsi de rusine si de o salbatica pofta. El se tinea cu dintii stransi, privind numai la messer, ce juca in acest timp pe masa sub focul privirilor medelnicerului. Cand in cele din urma Radu Hrisoverghi striga ca dintr-o pestera a carnii si se prabusi inainte, incepu un dans nebun. Iordachi Ruset, impodobit cu cercei, incepu sa se despoaie si el in fata lui Iorgu Hartulari. Acela, intaratat de ce vazuse, ii rupse urechea stanga, smulgandu-i un opal plin de sange, cu care juca in fata-le, ca si cand ar fi avut intre buze un boboc de trandafir. Celalalt nu scoase nice el vreun strigat, lua numai rachiul de pe masa si-si turna peste locui ranit. Pe usa se ivise beizadea Iancu Ghica cu alti doi Hrisoverghi, si ei in rochii cu paftale, cazniti de frica si de atata bautura. Tineau in brate crizanteme albe, reci si umede aduse din serele de la Cesmeaua Rosie ale florarului Ionita Scuffa ce se pricopsise in cativa ani urmand toana boerilor.

Aruncara florile, care odata umplura odaia de o raceala neasteptata. Erau ca omatul de afara, aveau in ele frigul si un strigat imaculat de nevinovatie, semanau parsivului de pe masa care acum, ai fi jurat, era ca o fecioara, se rusinase. Buzele sarutate de Princepe se albisera si privea in jos ca si cand ar fi vazut pentru prima data barbati in jur. Pe Grigoras Jora il tarasera afara, sa-l spele cu zapada proaspata, cantandu-i un imn de multumire. Era frant de sale, avea bale la gura si o privire ratacita, dar cine se mai uita la el? Acus toti il tinteau pe messer care isi misca soldurile ca o talanita, despuindu-se moale, cu gesturi pudice, lenese. Ottaviano scancea precum copilul in somn. Ceilalti se tarau la picioarele mesei si-l rugau sa se culce in acel maldar de flori proaspete pe care se topea o zapada subtire, adusa de afara, ce acum se facea o apa, scursa in podele. Iar batura dairalele tiganesti si el ivi o pulpa de fata. Ottaviano arunca sandalele in tavan si stinse o lampa, isi smulse dupa aceea vestmin­tele ce-i ascundeau spatele frumos, plin de muschi delicati.

Princepele se stapani cu greu, muscandu-si unghiile. Trebuia sa rabde pana la capat sau sa-l termine. O tris­tete ucigase il cuprinsese.

- Cat te-am iubit! sopti incet in barba si pe urma incremeni.

Ottaviano era gol, alb, miscandu-si soldurile lent, parca ar fi adormit si tot ce facea era numai somn si moarte. Medelnicerul Sotir il lovea cu biciul si pe spi­narea divina de adolescent se iveau urme rosii, iute mis­tuite in albeata pielii. Acelea erau sarutarile ispititorului. "La curtea lui Justinian pre el, pe Ottaviano, l-ar fi schin­giuit si i-ar fi zdrobit boasele si pe urma l-ar fi ucis', gandi Princepele si simti ca nu mai poate rabda. Ar fi curmat tot acest joc nebunesc daca nu ar fi auzit scarbavele cuvinte ale lui Iancu Ghica ce umbla in genunchi pe urma messerului:

- Da-mi mie poarta pe care intra Princepeae tau! spunea gemand, lasa-ma si pe mine acolo unde el se slobozeste in fiecare seara!

Pe neasteptate, Ottaviano se intoarse si smulse o torta din perete, apropiindu-i-o de fata:

- Sa taci! El e femeia mea!

Un trasnet n-ar fi facut mai mult decat aceasta lauda nesabuita. Monarhul se ridica iute in intunericul gale­riei si nu mai vazu cand ceilalti se aruncara asupra messerului si-l rastignira pe florile albe ce murira strivite in acel ceas de iarna.

Afara, aga Balaceanu astepta nemiscat in zapada Nu iscoase nimeni nici un cuvant la intoarcere. Bucurescii se prabusisera sub magma incremenita a omatului voind parca sa ascunda toate grozaviile acelea nespuse.

- Stii ce ai de facut? il intreba Princepele, inainte de a intra in palat, pe umilul sau slujitor.

- Da.

Batran, canit, ostenit, aga Matei Balaceanu mai asculta dupa aceea zvonurile ascutite si departate ale viorilor prin spargerea vantului.

- Vine o urgie mare, mai spuse unuia de langa el. Nu ati vazut si nu stiti unde ati fost. Un cuvintel si sunteti morti, se stie, nu?

Nu-i raspunse nimeni, oamenii agiei sugrumasera multi, aveau sufletele murdare pana unde nu se mai putea spune. Ceea ce se intamplase in noaptea asta era numai izvorul binefacerilor viitoare ia care se puteau astepta pentru munca lor, nu tocmai cinstita

Ceremoniile de iarna ale celui dintai an al domniei a doua a Princepelui fura stralucite si fara seaman. De la Ajunul Craciunului si pana dupa Boboteaza serbarile se insotira de rugi pline de fast spuse de catre preutii domnesti in biserica despre Doamna, unde arsesera lumanari fara numar ca neste nestemate. Tretilogofatul Carstea Voinescu deselase patru cai umbland de colo, colo ca sa vesteasca ceasurile si miscarea slujbelor. Noroc ca iarna se indulcise si un soare vesel topise nametii, scotand uli­tele de la adencul fara sfarsit. Fustasii alergau cand la Mitropolit, cand la episcopi, cand la boerii cei mari si la boerii de rangul al doilea, ca sa arate locul prelatilor si al celorlalti, precum si felul in care aveau sa-l urmeze pre Domn in alaiu. De ziua Nasterii Domnului, Princepele fusese intampinat de catre Mitropolit care tinea in mana paterita arhiereasca si de catre episcopii sai de dreapta si de stanga, in carjele lor argintate. Domnul se oprise in mijlocul paraclisului, facuse inchinari spre icoa­nele tamplei, apoi inclinari catre Mitropolit si boeri, dupa care luase loc in strana domneasca, inconjurat de Evanghelina, de catre soata Haricleia si coconi, fetele, cu Hrisanti, mestecand si acum pe furis covrigi reci, furati de pe la camari. Mitropolitul, monarhul si familia sa sarutasera dupa aceea Evangheliile inainte de prima cetire. Princepele privise pe furis la Marele postelnic Ianachi Moruzi daca se afla sanatos cu ai sai in stranele lor, precum si la toti devotatii: vel-vornicul Stefan Parscoveanu, dumnealui vel-banul Radu Golescu, dumnealui Manolachi Cretulescu si ceilalti mai fara nume ori fara rang. Se citea Heruvico si rasunau glasurile dascalilor tineri de la Sfantul Sava:

- Carii pre Heruvimi, cu taina inchipuim

Si in dulceata acelor voci izbucnea sunetul limpede al cadelnitelor si aerul se parfuma de mirosul tamaiei. Fos­neau vestminte, se auzeau rugi cu glas incet si sclipeau necuviincioase inele in lumina verzuie a paraclisului domnesc. La pricasna se cantase: Unul sfant, unul Domn si Mitropolitul, dupa ce se inchina la icoane, bla­goslovi pe Domn, pe familia lui, pe boeri si pe tot norodul de barbati si femei ce asteptau afara, in zapada, cu capetele descoperite. Se trecu cu icoana proschinitarului si Princepele fu miruit. Dupre aceea se reasezara in strana si careva, in locul marelui vistiernic Dudescu, dus in balamuc sa ispaseasca nemernicele-i fapte, puse zece lei in blid din partea Domnului, pentru pomazania mare. Se aduse Cupa cu anafora pe care Mitropolitul o bla­goslovi, apoi fura miruiti si boerii si luara anafora. Urmase masa mare la spatarie, dar cu asta rugile nu se terminara. In prima zi de Craciun o luasera de la cap. De dimineata Princepele, cu alta imbracaminte si podoaba, cu cabanita imparateasca, iesise din spatarie, asteptat de boeri si dupa ce facura solemnitatea caftanului plecara la biserica cea mare, cu alai la Sfantul Neculai Domnesc. Urma utre­nia, unii boeri de rangul al doilea mai cascau, ca dupa chef, cu spaima privind in jur sa nu-i parasca careva, ducand mana la gurile naclaite de bautura si mancare bielsugata. La vremea polieleului, cand se cantara psalmii: Ca in veac e mila lui, Aliluia, se impartisera lumanarile. In locul Marelui Vistiernic, cel ce le puse in mana facliile fu Iordachi Moruzi, omul de incredere al monarhului. El ii dadu una Mitropolitului si una Domnului si Doamnei si Evanghelinei ce veghea cu ochii ei ca otelul la respec­tarea datinei crestinesti de la care un singur om lipsea: messerul, ca pagan ce era, spre marea sa liniste si a Haricleiei. Luau cu totii lumanari impletite si cetluite la capete cu figuri si colori si, in acea scurgere muta si pravoslavnica a femeilor si barbatilor ce Princepele ii stapanea, el isi vedea puterea. Chipuri frumoase ori roase de boli nemarturisite, figuri incremenite intr-o frica de a nu gresi cu ceva si a aminti monarhului vechi banuieli, domnite cu parul galbin ori negru, fete si beizadele, cu totii in cele mai bune vestminte, curate, dichisite si parfumate. Se miscau ca in vis, prin lumina sovaitoare a lumanarilor, de parca din zidurile care infa­tisau cu o mana mestera Groaznica Judecata s-ar fi des­prins toti acei morti de demult ce fusesera pictati in recele perete de stanga. Logofetii de vistierie si diecii de vistie­rie impartisera faclii caruiasi dupa cinstea sa, arhiereilor, egumenilor, mazililor, rufeturilor si norodului din curte.

Dupa oficierea liturghiei se trecu iar in spatarie si se petrecu, dar nimic nu putu sa intreaca in acel an vestit slujba de Boboteaza care avea sa se incheie cu nemai­pomenite intamplari. La ajun toti egumenii manastiresti venira la Bucuresci. Greci si romani se intrecura in acea zi sa arate marea lor credinta Princepelui. Soseau in sanii pline care cu blani de vulpi, care cu blani de jderi, cu peste tinut in sare si ghiata, cu branza de oi, cu putinee de smantana si cu mere iernatice, cu miere si stofe scumpe. Treti logofatul Carstea Voinescu abia mai prididea cu primirea acestor ofrande si cu trecerea lor in registre. Se spunea in targ ca nici nu mai puteai calca pe gios in palat de atatea daruri. Se facu o sfestanie mare, dis-de-dimineata, dupa care monarhul se retrase in spatarie cu mitropolitul si cu velitii boeri. Sosira apoi preutii dom­nesti, cu protopsaltul, cu icoanele, cantand condacul si troparul obicinuit. Mitropolitul il stropise pe Princepe cu aghiazma, rasunase In Iordan, botezandu-te Tu, Doamne si monarhul sarutase crucea cea mare a Mitropoliei, dupa care o sarutara si ceilalti. Se auzi afara slobozirea a trei tunuri, si canta meterhaneaua. Apoi se facura Ora­tiile, ascultate cu mare atentie de slujitorii domnesti, mai ales de Evanghelina, care vedea in fiul sau un adevarat basileus akoimetos traind la o curte saraca.

A doua zi dupa utrenie, sfestanie si impartirea luma­narilor zugravite, pentru ca nu era vremea rea, numai noaptea ce trecuse bantuise un ger amarnic ce acum mai scazuse, pornira de la biserica despre Doamna la Iordan care nu era altul decat prapadita de Dambovita, undeva la un cot sub morile de la Radu Voda ce inghetasera in acel frig si scartaiau amarnic. Cerul ca stecla, lumea poclobita, toti in sanii. Barbile velitilor boeri se umplusera de promoroaca si pareau suflate eu argint. Se ivise intre altii, tacut, banuitor, nebagat in seama de nimeni, messerul Ottaviano. Inainte mergeau dupa obicei doi curteni, cu icoanele imparatesti si cu lumanarile cele mari impar­tite la polieleu imbracate in matase, arzand in grija lor veghetoare. Pe un mic platou de gheata, la margenea cea mai de sus a silnicului rau, cu apa putina vara, dar acum crescuta cat sa te ineci daca n-ai fi stiut a umbla pren ea, fusese ridicat saivantul, un cort in care asteptau scaone pentru Domn, familia lui si arhiereii cu boerii cei mari. O masa mare, plina de piftii si ele inghetate se asternuse intru cinstirea pofticioaselor guri. Curtenii pusera la cap lumanarile arzande si nu se mai clintira. Domnul se aseza in fata mesei, avand la stanga siragul bisericesc si la dreapta pe marii boeri, dintre care, daca ai fi bagat de seama, lipseau vreo cativa si anume dintre cei mai tineri si sugubati, ce la alti ani tinusera veselia petrecerii.

La vedere erau puse icoanele facatoare de minuni ale Precistei de la manastirea Barbatescu. Se facu si aice o slujba in veliglas chiar de catre Mitropolit, cadind de noua ori pre Domn si pre Doamna, cu mama sa, precum se facu numai de trei ori pentru beizadele. Se cantara troparele de doua ori, intai saruta Mitropolitul crucea cea mare, apoi Domnul si se slobozi din nevazute tunuri un foc marunt dupa care chita meterhaneaua. Urma dupre aceea o scurta defilare a cailor de la grajdurile domnesti, incalecati de catre fiii marilor pei oane ale curtii. Vel-comisul Velea incheia acest convoi calare pe tablabasa, calul daruit de catre Padisah la suirea pe tron, impodobit cu hainele vechiului vel-vistiernic Dudescu a batjocura, tot batran, tot rapciugos. Boerii, la trecerea acestuia, dusera mainile la gura si simulara sarutul datorat demnitarului, pentru ca ochiul Princepelui iute ii scruta pe furis sa vada care nu arata cuvenita cinste noului sau demnitar, ce latra den stomah de se auzea pana in cortul saivantului. Neclintit, fara sa se turbure de aceste nesacre zgomote, inaltul Mitropolit il stropi si pre el cu aghiazma, cum o facuse cu ceilalti focosi armasari de Arabia.

Dupa care urma scufundarea crucii. Vremea ce fusese pana atunci mai mult neguroasa si neclara da sa se lumi­neze. Pe raul inghetat plutea o ceata ce incerca a se ridica. Din stanga grupului de boeri se ivi un palc de calareti, frumosi ca arhanghelii, toti incalarati pe cai albi, cu funte la palarii, chiuind vesel. Mitropolitul urmat de Princepe si de ceata numeroasa a boerilor coborara malul inghetat cu grije sa n-alunece, sprijiniti de paici. Nu era departe si abia atunci deslusira Dambovita inghe­tata si auzira mai bine rotile morilor de apa de la Radu Voda. Ceata se ridica anevoe. Vrea sa iasa soarele, ca un bulgare rosu, de sange, rostogolindu-se deasupra. In mijloc, acolo unde avea Inalt Prea Sfintia Sa sa arunce crucea in Iordan, se zareau ca in vis neste mogaldete.

- Ce poate sa fie? intreba batranul Hrisoverghi, tunzandu-si barba plina de promoroaca.

- Niscai magari morti de asta toamna de i-au adus apele si-au inghetat azi noapte, cand tare au mai geruit Domnul Dumnezeu

Fu aruncata crucea si calaretii se napustira pe crusta de ghiata alunecand si tinandu-se bine in sa. Doi cai isi fransera glezna si fura puscati pe loc de seimeni, ca sa nu turbure ceremonia. Unul dintre tinerii curteni o aduse si ingenunchie. Mitropolitul il stropi cu aghiazma pe fericit si lua stralucitul simbol de aur si-l dadu dupa o scurta sarutare Princepelui.

Atunci se ridica ceata si aurul crucifixului sclipi pe fata Domnitorului. Boerii facura cruci mari si se bucurara aratand ca au inteles ca Dumnezeu ii facuse un semn de mare mila de la locul sau. Trebuiau sa se intoarca la biserica, sa mai asculte ultima liturghie si erau bucurosi foarte. Urmau o slujba inca si kerodosia pentru norod, apoi mesele cele mari. Numai ca se auzi un strigat. Nice sa se fi aratat lupii ce mai navaleau la vremea asta in Bucuresci si nu ar fi fost o mai mare uimire si groaza

Cum se luasera ceturile si soarele cel rotund si rosu incepuse a lumina, in fata ochilor li se arata un spaimantator cortegiu de oameni inghetati pentru ca fusesera udati cu apa toata noaptea si implantati parca in Dambovita. Tineau cu totii in dreapta cate o lumanare mare, zugravita, legata cu funte, pe care cineva in ceata de pana atunci le aprinsese dinadins.

- Doamne, iarta-i! Sunt niscai raufacatori, prinsi si pedepsiti sa ispaseasca.

Inghetatii, goi pana la brau, erau inveliti de o pojghita, subtire ca o camasa de borangic, ce le arata trupurile tinere si frumos facute, unele cu semne si taieturi de sabie pe sub tate. Ranjeau cu dintii dezveliti, se vedea cat suferisera in acel ger amarnic ce le adusese sfarsitul. Numai luminile sovaitoare ale marilor lumanari din dreapta-le era singurul lucru viu in acea spaimantatoare priveliste.

Batranul Hrisoverghi care sedea in dreapta Prineepelui cazu pe neasteptate in genunchi:

- Cu ce ti-am gresit, Doamne? bolborosea. Radu, fiul meu cel mare

Femeile incepura sa planga pe neasteptate si se apropiara cu totii de rau, impinsi de o curiozitate nestavilita, sub privirile monarhului care ranjea.

Messerul care de mult tacea in spatele lui pali, recunoscandu-i si pe ceilalti: Iorgu Hartulari purta pe chip o spaima fara nume, parca s-ar fi luptat tot timpul cu o ghiara de fier ce-l va fi sfasiat, Iancu Ghica parea fericit ca dupa o betie, avea un ras tamp pe buze, poate cantase ca sa scape de cumplita taietura a gerului de noapte, in timp ce Iordachi Ruset se incovoiase ca un cocosat ce cauta sa-si vada buricul. Boer Durac, aprig chefuitor in acest Bucuresci al placerilor, sta cu gura punga, crunt si privind holbat soarele strein de sus.

- Doamne, Doamne, iarta-ne pre noi, in aceasta luminoasa si mare zi! se rugau cu glas mare femeile.

Pe messer il trecusera toate caldurile, asudase, era pentru prima oara cand simtea ce-i aceea frica. Grigoras Jora cu chipul lui de paranimf, tinand in dreapta cea mai lunga si frumoasa lumanare, se uita incremenit la Radu Hrisoverghi ca si cand ar fi vrut sa-i sara in carca. Intelesera cu totii de ce fusesera pedepsiti flusturaticii tineri, asa ca nu mai intrebara nimic, urcandu-se repede in sanii, sa nu lipseasca de la inceputul slujbei, pentru ca Mitropolitul nerabdand grozaviile vazute o luase inainte ca bantuit, catand sub icoane o izbavire ce nu mai venea pre acest pamant.

Princepele se apropie de messer. Nu-l primise de trei saptamani, desi acesta se rugase pe la toate usile. Slugile ii spuneau ca are treburi mari, politicesti, cu elciii picati la curte, ca trebuia sa iscaleasca tractate si ca se apropia razboiul. Pe chipul lui Ottaviano vazu o bucurie fara margeni. Numai soarele putea sa-i joace un renghi in acea zi Princepelui, dar nu-i jucase.

- Ce spui? il intreba ca si cand s-ar fi despartit de un ceas.

- Lipseste medelnicerul Sotir, raspunse cu rautate messerul. El unde este?

- O sa se iveasca curand ca sa incheie frumos aceasta serbare a Domnului si ca si cand si-ar fi adus abia atunci aminte, mai intreba: Oare nu azi era ziua sortita unei mari bucurii pe care mie atat mi-ai pregatit-o?

- Cum nu? Oamenii mei te asteapta in curtea pala­tului. Pacat ca s-au mai imputinat

- Nu-i nimic, numai tu sa nu fugi!

Ottaviano nu pali, nu stranse buzele, nu facu nimic. Stia ca, daca celalalt voia sa-l omoare, nimic si nimeni nu-l mai putea scapa.

- N-o sa fug, promise.

Liturghia Bobotezei se desfasura intr-o incordare surda. Cateva femei lesinara din cauza fumului si aerului stricat din biserica.

Cand iesira in pridvorul paraclisului, dupa cum prega­tise messerul toate cele de trebuinta, pe poarta cea mare, deschisa larg de seimeni, se ivi un cortegiu orbitor. Opt cerbi, prinsi in capcane la padurea Coziei, cu coarnele numai diamante ce luceau fanatic in lumina soarelui, orbira ochii uluiti ai celor de fata.

Se auzi un ah! scos de toate gurile in acelasi timp si femeile simtira ca uita grozavia privita cu un ceas in urma langa morile de la Radu Voda. Animalele care nu mai aveau nimic salbatic, pentru ca ingrijitorii palatului domnesc si ai grajdurilor princiare le tocisera podoaba capilara cu pila, paseau resemnate in pas egal tarand dupa ele o sanie acoperita cu mari piei de mistret. Un spic alb scumpea podoaba vanatului. Parea ca peste blanile jivinelor ninsese chiar atunci. Cand bagara de seama, iar ii orbi ceva. Nu erau pietrele pretioase din coarnele cerbilor, erau talpicile imperialei sanii batute in argint. Luceau si ele nemaipomenit in jocul zapezii.

Princepele se oprise si privea acest dar pe care numai lui Dumnezeu poti sa i-l faci.

- Tu te-ai ingrijit de toate astea? il intreba pe messer.

- Eu, Magnifice, intru stralucirea ta vesnica.

O clipa monarhul vru sa-l ierte si sovai o clipa inainte sa se urce. Pe urma isi aduse aminte de cuvintele lui batjocoritoare inainte de a se pravali pe gramada de crizanteme. Se incrunta si se sprijini de umarul lui tanar.

- Vii cu mine? Vreau si eu sa-ti fac un dar

- Viu, spuse celalalt crezand ca merge la moarte.

Mitropolitul si boerii batura cu carjele in pamantul inghetat al curtii, starnind zapada ca pe un roi de albina de ghiata.

- Drum bun, Stralucirea Ta!

- Petrecere buna!

Ochii Haricleiei ardeau de ura din acea multime si Ottaviano simti ca-si joaca viata. Numai Evanghelina sta dreapta in cusma ei de samur. Ce intelegeau boerii astia batrani din tot jocul diavolesc al messerului cand nici ea nu-i dadea de cap? O clipa, vazand nemaipomenita lui sanie, se crezu in curtea palatului Magnaur la Bizant, cum se visa totdeauna in inchipuirile sale nebunesti.

Un rob tigan luase haturile, si ele batute in pietre pretioase, ce sticleau nebun in amiaza insorita de iarna.

- La Plumbuita, spuse Princepele, doresc sa mai ma rog o data pentru sufletul cuiva.

Doi seimeni vrura sa se urce la spate, dar monarhul le facu semn sa stea la locul lor.

- Lasati-ne singuri!

Sania iesi pe portile mari ale palatului si pluti lin

In ulitele pline de lume se auzira strigate si binecuvantari. Multimea aceea, care il blestema pe Princepe ca e jefuita si lasata fara nemic, cadea acum in genunchi ca la o minune si-l adora.

- Ce spui? il intreba incet messerul, de alaturi, pri­vind mandru acel jalnic spectacol.

- N-ai spus tu sa fim tarfele acestei istorii pe care o traim?

Sedeau in genunchi negustori si slujbasi, femei cu copii de mana iesiti in petrecerea soarelui binecuvantat, preuti si ostasi, batrane si zvapaiati de tineri dusi sa petreaca spre sosea in sanii. Se opreau cu totii si ingenunchiau, faceau cruci mari si ramaneau cu gura cascata la minunea echipajului.

- Pe om trebue sa-l injosesti cu neputinta lui, alta scapare nu este pentru principi! Tarana e locul lor langa tronul tau, Magnifice! Unde ma duci?

- La mirele tau Vorbele erau amenintatoare, mai putea scapa cu fuga, pentru ca lipseau seimenii de paza, dar o asemenea rusine nu-si putea ingadui un om ca el, ucenic al diavolului. Asa ca tacu.

Lasasera in urma ulitele cele mari ale Bucurescilor si trecura si de mahalale. Dupa o jumatate de ceas de goana potolita printre casele prapadite den margine, se ivira turnurile cenusii ale Plumbuitei. La bariera fura intam­pinati de aga Matei Balaceanu, calare, si de garda lui. Zapada inabusea trapul marunt al cerbilor si drumul care urma se facu in liniste.

totul randuit? intrebase Princepele.

- Cum au fost poroncile.

- Bine, zise monarhul, dupa care inveli picioarele fragile ale lui Ottaviano cu groasa blana de mistret de alaturi.

- Nu ti-e frig? il intreba.

- Nu, Magnifice. Ma pregatesc sa mor

- Dar cine vrea asta? Tu trebue numai sa suferi, ceea ce e mai mult.

- Acum imi placi, esti asa cum te-am dorit! zise celalalt cu gura plina de o durere mare.

Spre seara, in aceeasi zi, dupa slujba ultima a zilei mari, in curtea plina de osteni, fiecare cu lumanari aprinse in maini, medelnicerul Sotir, om tanar, de 25 de ani, in floarea cea aleasa a tineretii, fu rupt de patru armasari. Din el ramase numai o zapada murdara, stropita de sange si ceva ce aducea cu resturile unui trup.

Gli uomini si debbono o vezzeggiare o spegnere

Sufletul domnitorilor se veseleste in toata vremea in mainile lui Dumnezeu, spunea Ioan Valahul mai auzind despre ispravile iubitului sau stapan. In anul acela insa in palatul de la Bucuresci nu intrase in nici o clipa bucuria de a trai. O ostilitate rece insotea toate actele vietii Princepelui. Ura facuse din el o masca fara pudoare. Se intorsese langa copii si langa Haricleia, ajuta lui Hrisanti la echitatia in manej, fetelor le citea din Nomo-canon, cu o voce cavernoasa, streina. Evanghelina nu venea sa-l vada pentru ca nu se suferea cu Doamna de multa vreme. Zilele treceau greu, orele si mai nelesne. Cateodata femeile il surprindeau pe monarh tragand cu urechea spre coridoarele de lemn dinspre care nu se auzea nimic decat un mers furisat. Era messerul care veghea cuptoarele reci despre care spunea ca au nascut numai avortoni pentru ca au avut, si el si Princepele, zile nefaste deasupra. Cate o gura de Targoviste ducea zvon in targ ca talianul se afla in disgratie si ca geaba trimetea Princepelui embleme infatisand fluturi ce mer­geau spre o flacara, ceea ce in limbajul initiatilor in­semna: Eu am ales dragostea care ma ucide! - Eu o stiu prea bine! ii raspunsese, se zicea, in scris, inaltul barbat, dar asta nu insemna mare lucru. Careva il vazuse pe Ottaviano prin geamul chiliei, umbland intr-un cerc de carbune, cu filacteriile pe frunte si cu o calota de plumb, gata sa primeasca razele triste ale lui Saturn, imbracat intr-un vestmant rosu, arzand in cuptorul spagiric nu metale necoapte, ci mere. Urechi atente inva­tasera pe dinafara si invocatiile lui blestemate.

- Nu pe tine te ard, Asmodeu, spunea messerul spi­ritelor lui negre, tu aprinde numai inima acelui om, cum arde acest mar!

Stelele dominatoare ale cerului nu-l ajutau insa si-atunci el il chema iar pe Dumnezeul sau:

- El, Elohem, Elohe, Zebaoth, Elion, Escerchie, Adonai, Jah, Tetragramaton, Saday, m-auzi? Dumnezeule, iti strig numele dupa numele Saferotilor, Tu ajuta-ma, da-mi-l pe acest om inapoi!

Se ducea la oglinda si-si facea un semn cu un cui pe frunte. Cei ce-l pandeau pusi de Haricleia o luau la fuga.

diavolul! spuneau.

Unul il auzise cand se jurase ca va pune ruina pe ruina, ceea ce insemna ca-l parasise pe Dumnezeu.

Messerul aruncase pe foc nuiele de alun peste care presarase tamaie si iar invocase spiritele:

- Ramura, eu te ard, spunea cu ochii sai albastri plini de lacrimi. inima, e corpul meu, e sangele, inte­legerea, miscarea si spiritul Lui: Fa, iti poruncesc, ca el sa nu poata sa stea linistit pana in maduva oaselor sale, sa nu stea pe loc, sa nu vorbeasca, sa nu urce pe cal, sa nu bea si sa nu manance inainte de a veni sa indeplineasca dorinta mea!

Dar se parea ca nimic nu-l ajuta. Primirea cifrei 1252, a Ben Serafimului, scris pe o hartie, il lasase rece pe Princepe. Nici cifra 49 haghiel nu-l ajutase pe messer. Spre vara, ca din intamplare, un rob tigan ii adusese un mac, cules de mana Princepelui de pe camp, ceea ce ii vestea ca temnita il asteapta.

Era sfarsitul, putea sa-si caute o urma in lume. Se spunea ca imbatranise si ca nu mai era frumos, unii il vazusera albit si fara dinti. Ceea ce stiau insa cu totii era ca nu iesea cu zilele din chilia lui, ca gogea pe patul aspru, rostind rugaciuni. Nu manca si slugile aduceau talerele pline inapoi. O suferinta cumplita il incerca si pe Princepe. Umbla mult comisul Velea, cumpara si vindea caii de care iute se plictisea. Acest taedium vitae nu-i mai trecea. Prostul de Hrisanti isi rupsese un picior la echitatie si monarhul il privea cu mila: "Iata pentru cine se pregateste un tron! Nu-i bun nici de grajdar!' Nu are nici forta, nici talent - e lipsit de ceea ce se numeste virtù, nenorocitul! Se certase de cateva ori cu Haricleia din cauza lui, dar toate astea nu-l suparau atat cat suferinta celuilalt claustrat si band numai apa. Il pandea noaptea prin gaura practicata in peretele de lemn al chiliei. Era slab, fara vlaga, arata rau. Ottaviano simtea si se trezea din somnul cel mai adanc, intreband cu glas sfarsit, rugator:

- Tu esti?

Nu-i raspundea. Fugea iute, cu pasi neauziti si se inchidea in iatacul lui si nu mai adormea pana dimineata. Erau niste nopti pustii, fierbinti, primavara fusese o adevarata boala, tacerea il rodea mai rau decat orice alt necaz. Nu avea cu cine sa schimbe o vorba, il chemase la el pe astrolog, dar acela tacea incruntat in Bistrita si nu voia sa-l vada.

- Am sa-l dau pe mana gadelui! De ce mi se impo­triveste atat?

Pe urma se imbolnavise pe neasteptate. O durere surda din partea dreapta a pantecului se ivise de un timp. Ii trecea si pe urma iar incepea. Era ca un gandac care-si face treaba in zidul carnii.

- Am sa mor, gandise.

Chemase doftorii, acestia nu stiau nimic. Il ciocaneau, il ascultau, dadeau din umere:

- O toana, Maria Ta, esti ca bradul! Ia umbla, ia apleaca-te. Te doare? Nu? Vezi ca esti sanatos?

Dar nu era sanatos. Cand termina cu toti vracii, veni­sera vreo doi si de la Viana, se hotari sa-l cheme pe messer la el. Il pedepsise destul.

Ottaviano se ivi, tot tanar, tot frumos, cu ochii stra­lucind de o veselie fara seaman.

- M-ai chemat?

- Ma sfarsesc

- Blestemele mele.

- Tu m-ai imbolnavit?

- Eu.

- De ce?

- Din ura.

- Desleaga-ma!

- Fagaduieste ca nu mai m-alungi

- Fagaduiesc.

Ii luase mana si statusera asa in lumina unei dimineti reci de toamna.

- Vei muri dupa mine, ii spusese si pe fata lui fru­moasa nu pluti nici umbra de regret. Dar ma vei urma repede.

Ii aduse dupa aceea cateva bucati de paine mucegaita, veche in care erau scrise, de la plamada, cuvintele Sator si Rotas.

- Mesteca-le bine si o sa te intremezi

Dupa trei zile erau impreuna la o vanatoare. Padurea Rotunda parea un templu de frunza rosie, in care numai aerul mai punea o culoare stravezie. Subtire, cu parul lui ca matasea, calarind alaturi de Princepe, parea ca uitase tot ce i se intamplase. Era Antinous, dar din rau­tate, monarhul il striga altfel cand o lua inainte cu calul sai abras:

- Zufolina! Era sa-ti trimit un sclav nomenclator sa te-ajute sa traesti linistit.

Ii simti manios. Mai bine l-ar fi palmuit. Ottaviano intoarse calul cu o smucitura repede si-i statu in fata:

- Vorbele tale nu-mi fac nici un rau. Androginul este arhetipul primordial. Zamislesc launtric, sunt femeia si barbatul tau. Adam traia cu Eva in el si-l intovarasea o Idee. La prima cadere, a Somnului, a ramas ceea ce e fiecare: Un ins! Reciteste Banchetul si nu crede ca m-ai insultat

Fugise departe, galopand. Princepele il urma mahnit. Era racoare, cadeau franzele, aerul rasuna ca un metal. Caii asudasera, miroseau frumos. Curtenii ramasesera in urma, stiau ca Princepele nu-i suferea cand se afla numai cu messerul.

Ottaviano il astepta langa un izvor. Apa bolborosea. O pasare taia cerul adanc de deasupra, fara nor.

- As putea sa te ucid! spuse messerul rece, fara manie, dar la ce-mi foloseste? Asculta-ma! Maine voi veni la tine, am pierdut destula vreme, am o idee

- Bine, vino, si-acum, haidem inapoi, mi-este frica de tine, esti nebun. Cine stie ce-ti mai trece prin cap

In dimineata urmatoare erau in incaperea de taina a Princepelui. Se facuse primul foc, lemnele scoteau sunete vesele, miroseau a rasina. Ottaviano nu fuma si nu bea cahfea. Lua rar cate o smochina uscata, o rasucea intre degete si privea pe geam afara in piata desarta.

- Nu-mi place orasul asta, rostise pe neasteptate.

- Mai mi-ai spus-o! Nu am de unde sa scot altul.

- Ba da. O sa-l cladesti tu, de la inceput, va purta numele tau in vecii vecilor.

- Costa.

Messerul luase un fier lung si aseza lemnele din camin pe cele doua pisici negre, lucrate de mesterii tigani de la Mogosoaia.

- Nu pe tine o sa te coste, pe ei Ideea mi-a venit citind niste cronici. Pe vremea rivalitatii dintre Florenta si Pisa, gonfalonierul Soderini voi sa abata Arnul si sa-l faca sa se verse intr-un lac de langa Livorno, in asa fel incat Pisa sa ramana fara apa si sa nu mai aibe iesire la mare. Era o opera hidraulica costisitoare in care poporul vedea o ghiribizzo, dar lucrarea a fost inceputa si numai intamplarea a facut ca sa nu fie desavarsita

- Daca inteleg bine, tu ai fi divinul Lionardo care ar vrea sa abata puturoasa asta de apa: Bucurescioara si sa-mi faca iesire la mare. Ha, ha, ai haz, Ottaviano

- Nu glumesc deloc, ar fi o opera mareata! Giangaleazzo a construit diguri uriase abatand apele Mincio la Mantua si Brenta la Padua. Tot el visa la secarea lagu­nelor venetiene. Iata despre ce este vorba. Inca in timpul domniei lui Ipsilanti ce-a stat in tronu-ti, Magnifice, un anume Franz Ioseph Sulzer a vrut sa uneasca Dambo­vita cu o apa mai mare.

- Dar pe aici sunt locuri sterpe si mlastinoase, cu ce sa lucrezi? N-am lucratori, n-am oameni priceputi, daca aduc de aiurea, ma vor costa cat capul.

- Am sa ti-i aduc eu.

- De unde?

- Golim ocnele si temnitele

- N-ajunge. Trebuesc multi. Nu se fura atat in tara asta

- Ii vom avea!

Princepele il privi. Messerul avea iar chipul diavo­lului.

- Ce-ti trece prin minte?

vorba de acel lucru despre care ti-am mai vorbit, despre curajul de a exercita puterea chiar impotriva legii! Vom cladi orase dupa orase. O sa ma uit in stele si o sa ti le desenez. Ninive a fost ridicat dupa scriitura astrilor si raurile sunt oglindite in cer. Tigrul se afla in steaua Anunit, iar Eufratul in steaua Randunicii, orasul Sippar in Constelatia Cancerului si Nippurul in Carul Mare, al tau va fi in Saturn

- Un oras trist, un oras al mortii, doar tu mi-ai prezis Ei, Ottaviano, Ottaviano, visez mereu un caine care ma adulmeca

- Lasa vorbele, ingaduieste numai!

Nu fagadui atunci, se gandea numai ca puterea era trecatoare si ambitiile nebunului de messer atat de mari! De unde sa stie cate nume de domnitori vazuse el batute cu ciocanul ca sa fie sterse de pe pridvoarele de biserica? Ca orice visator, Ottaviano traia in viitor, dar inteleptul invata de la trecut. Crezu ca-i o toana care o sa-i treaca, dar pe la sfarsitul anului se trezi cu Ioan Valahul la usa.

Nu se intalnisera de multa vreme. Batranul era slab si plin de obida. Venise pe sloata mare tocmai din muntii lui. Se tinea intr-un toiag si avea in priviri o manie ce cu greu putea fi stapanita.

- Ce-i, Ioane? Cand te-am chemat mi-ai dat spatele, dar eu nu te-am pedepsit inca.

- Mai are vreame Maria Ta.

- Ce vant te-aduce?

- Necazuri si vorbe grele. Umbla svonul ca vreai sa pedepsesti tara

si-asa destul de pedepsita, de ce-as mai pedep­si-o?

- Asta ma intrebam si eu! Pot sa sed?

La ingaduinta lui augusta, isi lasase alaturi zabunul de oaie care putea a umezeala si caciula dintr-un miel. Era tot in camasa aceea, si de iarna si de vara, lunga si aspra, prin care i se vedeau genunchii ciolanoaselor sale picioare.

- Vorbeste!

adevarat ca vreai sa ridici orase noi pren pustie si ca pentru asta strangi vinovati si nevinovati si-i pui sa sape ca la Judecata de Apoi?

- A, e numai o vorba

- Atunci de ce aduna zapciii pe datornici si-i iau de langa ai lor? De ce ridica agia noaptea barbatii den aster­nut si-i duce unde nu se stie? Nici pe preuti nu-i mai respecta, ce mai are tara asta om cu cap se numeste dus­manul tau. Doamne, nu faci bine ce faci! Stai in fruntea unui popor rabdator ce stie numai a se ruga si a se supune, dar si el cateodata se manie si-atunci e vai si-amar! Poate nu-l stii cum trebue, asculta pe unul mai batran. Nu face din judete o temnita, nu bate si nu umili. De ce ti-au trebuit fapte nesabuite, ca te vorbeste lumea! Ti-ai bat­jocorit boerii si-ai adus un cal in Divan, ai facut din biserici neste tarabe unde numele tau se vinde, aud ca ai umblat iarna trecuta intr-o sanie cu cerbi, sfidand sara­cia neamului. Faci pe imparatul roman, dar cui ii trebue asta? Stapaneste, dar nu asupri; aibi mila de cei mai mici, ei se uita la tine ca la Phaeton, de ce le intristezi inimile?

Cuvintele lui Ioan nu-i placeau. Se mania repede si nu dorea sa fie judecat.

- Ioane, de ce nu-ti vezi de rugaciunile tale?

- Neamul asta are si el o minte si mintea lui suntem noi, carturarii. Mai asculta-ne, si nu te mai lua dupa slugi besmetice ce vor sa faca aice ce n-au reusit in alte parti, dar noi nu suntem gunoiul Evropei! Asa sa stii! Lasa-l pe Dolcibene care proclama lipsa de patrie ca o adevarata fericire, precum un filozof cinic de demult.

- Du-te!

- Ma duc, sa nu mai ma chemi! Si-asa am venit greu!

Plecase batand din talpoaiele lui de lemn, legate cu grele curele rupte. Parea un stalp al maniei celei mari, dumnezeesti. Dupa el intrase Evanghelina.

- Ce-i, Doamna? intrebase turburat inca.

- L-am auzit pe batran si-am intrat ca sa te intreb daca toate-s adevarate

- Scorniri!

- Cum sunt scorniri cand nu e om sa nu tremure de frica Ta? Pe-ai lui Andronache Gane, de te-au slujii cu credinta si te-au ajutat cu bani cand ai avut nevoe, i-au luat pe toti, spunand cei de la agie ca iti tin numele in desert

- Nu stiu nemic!

- Ba sa stii! Pe Marele Vornic Stefan Vacarescu, de este mazil, l-au cetluit fara haine si-l pun sa scormone cu fierul pamantul cu pungasii si cu soitarii din temnita datornicilor. Pe vel-stolnicul Neniul l-au ucis paznicii cand a cerut sa i se spuna cu ce e vinovat fata de stapanirea ta. Umbla droascele agai Matei Balaceanu noaptea fara odihna si ia pe care apuca. Acum ii omoara frigul, la vara o sa-i omoare setea. Lumea te stia cu frica lui Dumnezeu, ce poci sa-mi spui?

- Du-te, mama! Lasa-ma

- Ori ai nebunit, ori streinul asta ti-este dusman. Nu-l mai asculta.

Evanghelina iesise trantind usile ca sa se auda in tot palatul, lasandu-l si mai turburat.

Princepele il chemase pe messer. Ottaviano se ivise repede, ca si cand atata astepta. Oamenii lui de taina ii spusesera cu ce drum se aratase Ioan Valahul, tocmai de la Bistrita.

- Ia vin, Dinocrate, ce-aud?

- Lenea are gura mare. Magnifice, nu asculta.

- Cum sa n-ascult daca-mi iei de langa mine oameni cu care m-am ajutat

- Ei gandesc sa te darame acus

- Stau nevinovati in mlastini si timpul nu e prielnic. Se spune ca mor si intreaba cu ce-au gresit

- Nu i-am strans inca pe toti cei ce cartesc, mai e vreme, lasa-i si uita-te la aceste planse, sunt facute dupa Vitruviu. Vom alege locurile de constructie dupa ce vom spinteca pantecul pasarilor, privindu-le ficatul. Cum vrei sa fie ridicat templul ce o sa adaposteasca mausoleul tau, in picnostil, in sistil sau diastil?

Ii arata pe rand desenele si vorbi fara odihna.

- Sus, sub friza, o sa asezam eolipiile si intre aceste coloane bine proportionate, statui. In toate orasele noi, in cella vor fi ridicate statui si phiale

Ii pomeni apoi despre proectele acelei lucrari hidra­ulice, cu cheiuri de marmura si ape bogate pe care aveau sa umble corabiile. Desenul subtire le si arata reflectandu-se in vadul Dambovitei cu valuri sporite. Erau acolo pe planse si fantanile la care visa de la inceputul domniei, nu numai acelea ridicate, din putinii bani ai altor domni­tori, ci fantanile lui despre care ii vorbise messerului in unele nopti, construite in terase, lasand sa cada mari valuri de apa pe marmura lucitoare, tunand dimineata la rasarituri si soptind noaptea. Erau si orologiile lacunare si inaltele cladiri de piatra, inconjurate de gradini, ulite drepte, sub care aveau sa curga rauri curatitoare, spaland Bucurescii de mirosurile sale grele, erau gradinile si edificiile pe care orice domnitor viseaza sa le lase urma­silor. Numai mausoleul acela rece il ingrozea Jur im­prejur, messerul imaginase imense orgi de vant care la cea mai mica adiere l-ar fi plans pe el, Princepele, stand incremenit in racla, alaturi de toti ai lui. Vazu si un obelisc drept, plantat ca un copac in mijlocul unei piete deserte.

- Si-aici?

- Aici? in varf ar trebui o orga colosala din bur­dufuri de piele de elefant, cum visa Raban Maur, arhie­piscopul de Maienta in lucrarea lui De Universo.

- O, Ottaviano, te gandesti mereu la moarte

- Ea este invatatoarea noastra Opera vietii se numeste moarte.

- Nu am cultul cadavrului. Numai asiaticii privesc mereu mortii. In Tara Romaneasca omul dispare fara sgomot, se duce intr-o gradina, ai vazut ce frumos este pictat lucrul acesta pe tampla bisericilor?

- Celui mort ii este indiferent daca sta in pamant, intr-o gradina sau intr-un mausoleu. Acolo nu vei sta tu, ci puterea Ta. Intelegi? Ei nu trebue s-o uite si, chiar daca acum ii pui sa scurme pamantul cu nemica sau sa moara, urmasii te vor rasplati. In piramide nu dorm faraonii, ci forta lor. In nisipul de langa ele stau oasele nemernicilor, cine-i mai pomeneste? El tibi magiui satis

- Desertaciune, Ottaviano, desertaciune, toate sunt numai desertaciune. Am ostenit, fa cum stii, faptele tale ma vor bucura daca sunt demne de lauda. Mie ceilalti imi sunt streini si suferinta lor si nedreptatea lor nu ma misca. Dar tu crezi ca noi il facem mai bun pe om?

- Daca nu-l faci mai bun, atunci distruge-l, Magni­fice! legea neindurata a naturii!

Afara batea un vant rece de iarna care aburea gea­murile.

- Auzi, Faonius, acum se intareste lemnul in trunchii copacilor, vom avea pe ce sprijini ideile noastre

Pe chipul messerului stralucea o exaltare fara margini. Singur auzea sunetul hypate hypaton al tetracordului divin

Intre aceste fapte, cronicarul scria in paginile sale:

Neputandu-se odihni numai aceasta ticaloasa de tara intr-o farama de liniste s-au aflat ca de la venirea acelui striin s-au instapanit nedreptatea si frica. Nice un domn nu au dus legea pana la cap, ei numai ce s-au laudat ca nu vor dormire pana ce rumanii nu vor avea pe masa ce era de trebuinta, pentru ei si-ai lor, pentru buna starea lor si o viata bielsugata, dar cine-i credea?

- Nu-mi trebue nemic alt, spunea fiecare in de sine decat o farama de viata fara de groaza. Ori pren delungarea vreamii rumanii invatasera ca numai cu cuvantul nu se fericeste tara, macar numai sa nu fie de-a pururea cu ghiata in inema, sa traesti, nu ca animalul, haituit, si sa te mai bucuri de sfanta lumina a soarelui ce nepasa­tor straluceste deasupra noastra a tuturor.

Or, striinul acela, scotandu-l de sub puterile Diva­nului pe prea Maritul Princepe ce-au facut? Mai intai i-au speriat pre cei mai curagiosi si, daca nu i-au indoit, pren iscusite cuvinte au implut urechile stapanului de mozavirii. Si pre care voia sa-l surpe il surpa. De sfatul urechilor lui numa ce asculta, pre nimeni nu mai intreba - Ce-au facut Cutare? - Au cartit impotriva puterii si inteleptiei tale, au dzis ca tara o caznesti si o jafui intru implinirea mucarelului - Au ei nu-si cunosc datoriile, cat sunt de boeri, au ei nu stiu ce mi se cuvine? Si, cum iute se mania, ii baga in temnite si-n butuci, ii schingiuia sa mai spuie si dupa ce tinea sfat subtire, numai cu cativa, cu Aga Matei Balaceanu, cu exaporitul sau si cu slugile strangatoare, numai ce aduna pre ceilalti boiari si le zicea cu o voce smerita: - Facandu-se lucruri necuvioase impotriva-mi si nevoind Domnia Mea sa va mai turbur cu cele necazuri, am crezut de cuviinta sa-i pedep­sesc pe Cutare si pe Cutare dupa cat au pacatuit. - Dar ce au spus, inaltate Doamne? mai intreba cate unul, ori lipsit de frica, ori din nevinovatie. Princepele se mania foarte in sinea lui, dar n-o arata si acela era pierdut, numai ca El ii raspundea in marea mila sa ca s-au legat nevolnicii pentru cusururi la haraci, ceea ce mare zulum au creat scumpilor vecini si protectori de la Stambul, ce intru sanatatea si viata indelungata a Padisahului lor se roaga El, Princepele, impreuna cu cei mai apropiati, cum ar fi credinciosul sau messer, Ottaviano, ce este mana sa dreapta, neclintita intru slujirea dreptatii si-a adevarului. Ori se indoia cineva de acest lucru? Sa spuna. - Nuuu! se temeau aceia, ducandu-si mana la gurile patimase ce nu puteau rosti alt cuvant. Ce erau nebuni ori dusi de pe lume sa se lase si ei desradacinati de pe fata pamantului dupa ce auzeau ce auzeau in jur? Nu trecea noapte sa nu se stie ca un prietin, ori vreun apropiat fusese scos den asternuturi si dus pre sub cum­pat. Asta n-ar fi fost nemic, pentru ca oricare era pregatit pentru mazilire si pentru indepartarea de la curte. Scurtarea capetelor era dulcea rasplata a Domnilor, dar pentru ei pana atunci fusesera numai necazuri mici. Ori ce se auzea nu se auzea bine. Aga Balaceanu rupea oamenii si-i caznea, avea porunci sa scoata adevarul din neadevar si oameni ficleni, spuitori la agie si vadnici se ivisera pretutindeni, in cancelarii, in odaile de taina, in spatarii, unde asteptau ospete luminate si chiar in aster­nut, pentru ca daca dai drum minciunii, ea are picioare lungi si neasteptate. Din trei, doi parau, si daca ar fi parat ce trebue, inca mai mergea, dar care nu se silea sa infunde cat mai bine, putea sa-l afle pre cel ce-l banuia ca face la fel? Minteau si soatele si ibovnicele. Messerul avea nevoe de numar intru acele munci ale sale ce le scor­nise, despre care mai gios o sa povestim si cum sa pli­neasca numarul decat numai ce silindu-l pre fiecare sa spuie ceea ce visa noaptea? Inca si multa rautate au facut pamantului acesta, pentru ca daca ar fi fost vorba numai de snaga boerimii, inca mergea, intrucat ea era corupta si mincinoasa si-si merita imputinarea, dar zurba cobori si mai jos. In madularii comitetelor si intre crestini se ivi o mare zarva si indoiala. Se spusera unii pre altii, parinti pre copii, baeti pre mame, fiice pre surori si amarnic mai pedepsi Domnul acest popor, drept, cinstit, cu frica lui Cel de Sus, dar iute spaimantat. Sa fi fost pus la opreala inca ar fi fost bine, dar mai curand te rugai sa fii atent de moartea ce era sa mori, cand auzeai pren ce treceau altii. Multa suma de suflete nevinovate pierira in munci nemaiauzite numai pentru ca pre ascuns, cu mare silnicie, ori cu ravna, unii trimeteau ravase la agie, in care aratau ca prietinii lor, cu care sedeau seara la masa, facusera vorbe urate la adresa inaltatului Princepe, sa-l tina Dumnezeu, si ca nu se puteau rabda asemenea nelegiuiri. Ori si cei parati scriau de spaima cam aceleasi lucruri in parile lor si nu rar, frate de cruce se intalnea cu frate de cruce pren temnite, si se urau foarte, mai departe, intelegand cat de ticalos fusese fiecare. Pre care nu-i certau cu taierea capului, ori asta numa cu boerii cei mari se petrecea, ii silnicea si se facuse scarba mare in toata teara. Putini ramasesera in lege si aceia pren noroc. Messerul, om cu stiinta de carte si invatat in poli­tichie, adunase intelighentia stransa in curte la Academia greceasca si ii lamurise ca Princepele luminat daduse o carare luminoasa tarii si s-ar fi cuvenit a cinstire in odele lor si-n aprinse cuvinte infaptuirile pentru care se pregatea intreaga suflare, acolo unde viitorul ei avea sa rasara ca un astru de foc, inaintea lumii intregi aratand ca si un popor ce se credea ca e de nemic va fi in stare sa se infatoseze cu mare fala la judecata cea mare a natiilor. Traim un timp barbat, zicea acela, messerul Ottaviano, gata sa-si puna gura in comparare cu Ercul. Multimea inteleptilor adunati aice trebue numai sa cante cazna si avantul fara de moarte a celor truditori care impreuna cu taranii cei indaratnici ce, daca nu vor sa priceapa, vor fi siliti, vor aridica gloria Princepelui si a intregii populatii la culmi nebanuite. Adunatura de slugi de cuvant si facatori de versuri carcinice si omerocentrice, de epigrame eroelegiace, batu den palme cu mare bucurie, aratand ca atata astepta de cand lumea, ca pentru asta fusesera zamisliti din pantecele nascator al mamelor lor. - Salutam si sarutam intru Cristos pe prea iubitul si invatatul sfatuitor al Princepelui, iubitul nostru messer Ottaviano, dzise tare cu acel prilej Macarie Cuful, mai marele peste ceata de latrai, ce mai slujisera la toate curtile si stasera la toate mesele, facuti parca numai pentru asa ceva. Sa ne curatim deci de nedreptate, adauga, sa fagaduim si sa luam hotarare in fata cinstitului lemn, ce e crucea, ca sa sprijinim toate aceste intelepte masuri. Ca daca, incheie el, cu o pilda de o spunea mereu la orice prilej si masa, fie ca se potrivea, fie ca nu, ploua in aprilie doauosprezece dzile si in mai una si termina, valoreaza puiul cu cerboaica cu tot! mai pe scurt, ca daca se gandise Princepele la inceputul anului la o asa istorie, avea sa fie bielsug, intru cat acela, messerul le si infatosase plansele sale, aratandu-le palatele de mermer ce se vor arata in apele Dambovitei patrunse de izvorul nesecatuit al altor rauri, umpland, cum spunea el cu o gura dulce, Capitala de rod al apelor, crescandu si fiindu oglinda nemaipomenitelor edificii. Fu mare afanisire si direguitor-ul afacerilor Princepelui asternu masa mare si le-o aseza dinainte ca sa mai laude aceia cu vorbe duioase mareata constructie ce i se puneau capetele taman in acele ceasuri sfinte si binecuvantate de Dumnezeu. Mai dzicea messerul ca Princepele tare i-ar mai fi venit bine in urechi si unele cantece adresate intelepciunei sale si ca daca, nu ca-i invata el, l-ar numi fiecare corifeu al stiintelor, ceea ce si era intru cat nu dormise pren biblio­teci, la Italia si la Stambul, pe unde ratacise, tare s-ar mai bucura. Ai mai fi asa un cuvent ce tare l-ar mai incalzi: Parinte al luminii si-al natiunii, graitor intru fericirea poporului. Macarie Cuful, mai marele Acade­miei grecesti ce de mult astepta un astfel de prilej, martu­risi cu ochii in lacrimi ca demult gandeste astfeliu si ca soarele lui lumesc, cum o stie toata lumea si poate s-o dovedeasca, Princepele sau este, si o va dovedi printr-o munca neostenita. Se baura multe pahare, desi acela, exaporitul, nu se indemna, ci numai ii asculta si venira fiecare, pre rand, ca sa arate ce are in suflet. Dumnealui Antonie Spadone, inalt si pletos, numa curi si veselie la astfel de intruniri, se strecura ca un sarpe pe langa demnitarii ce-l insoteau pe messer si zise cu vocea lui tunatoare, ce putea fi si moale si unduioasa cand voia: De azi s-a implut de bucurie gura noastra, sa ni-l tie Dumnezeu pe Princepe ca este unic! Nice Lazar Scriba de Trapezunda, dascal falos, scriitor secret de denunturi, putindu-i gura mincinoasa ca o lagumie, nu se lasa mai pregios si lauda foarte mintea puternica a Domnitorului: Noi atata asteptam, sa infatosam in saracele noastre cuvente, ce nu aveau pana azi nice un acoperamant, marile sale ganduri ce nu s-au nascutu intamplator, cum nu intamplator sta Dumnezeu sus, pe tronul ceresc. Marcu Cipriu, gramatic ce avea un spate de parca tot l-ar fi batut cineva cu picioarele zioa si noaptea acolo, de l-ar fi gonit din urma cu huiduieli si inghionteli, nu se lasa nice el si uitandu-se ca un gudel tinut la usa in ochii messerului ce-l stia omul de taina al Princepelui, adaoga ca va studia cu grije tot ce foglietele vor scoate la iveala, ca nu cumva vreo greseala ori vreo caznita lauda sa se arate luminoaselor priviri ale Magnificului Domnitor. Erau toti tarati la picioarele exaporitului, vinul baut si bucatele alese le ridicasera mintea pe culmi nemaivazute. Gheorghi Crisogon impreuna cu Neftiotache Buhus zi­sera ca lor le si imbla mintea ca o mlastina insanatosita de apele primenitoare ce fusesera cuvintele iubitului messer, ca au aripe si ca abia asteapta sa cada pe o scandura de masa sa se uite in sus si sa cante precum pasarea fericita Alcion, in cinstea, sanatatea, dulceata si iubirea inaltatului Princepe. Era o dragoste suprapamanteasca ce se ivea in acel ceas minunat, se ridicau vorbe superbe, cu trene nemaivazute de laude, ca si cand intr-adevar muza poeticeasca s-ar fi asezat cu totul in acele incaperi ale Academiei ce acum erau luminate de mari festile ca sosise noaptea si ei tot mai petreceau. Trandafil Lambru, de scrisese in viata lui si o Christoithie, se ridica pe neastep­tate impins de vederea altor bucate ce soseau pe tavi falnice si marturisi ca a auzit in chiar acel moment trom­petele sfinte ale prea fericitului Patmianu ce traise la Athos in mare sfiiciune, inspiratorul sau care-i dictase aceasta oda ce ruga a fi iute scrisa pre ceva si inaintata Domnitorului pana la culcare:

Oda cea dentai, glas doi, irmos: Valul cel invaluit al marei

Adunari de intelepti si de ritori eminenti cu dreptul incununati pre divinul erou, precum si victoria poporului pios pre marele intelept si pre Princepele Daciei, pe care l-a incoronat puterea cea tare a dreptei stapanului. Acum intr-adevar s-a aratat locuitorilor ortodoxi ai Daciei timpul vartosiei, pierind descurajarea cea rea, toti se bucura cu placere nemarginita, caci rosa cea dorita a inteleptilor stapaneste preste Vlahi.

Imparate al Imparatilor, Fiule al lui Dumnezeu si Cuvinte, da invingeri stralucitului, pazeste-l pururea in favoare mai pre sus de cei ce l-ar supara, cel ce este feri­cirea saracilor si persecutorul nelegiuitilor, ca a venit sa ne mantuiasca de necazuri

Macarie Cuful simtind ca incepe o adevarata olimpiada a versului cel lingusitor se aridica de la loc si stapanindu-si lacrimile ce iute ii curgeau de-a lungul obrazului, cu orice prilej, se avanta orbeste in lupta poeticeasca.

Oda trei, glas doi, irmos: Cati ne-am izbavit din cursele vechi

Cu ochii lui, ca azulul, sireti si plini de plangacioasa solicitudine, zise cu patima:

Cati suntem adoratori ai fiintei ce-i in trei lumini, A Tatalui, a Fiului si-a puterii Mangaitorului, sa ne veselim si sa plesnim cu manele, melodii impletind acestui Princepe, caci este puterea scapatatilor lipsiti.

Zare luminoasa s-a aretat nenorocitilor, mantuitor al saracilor, scapare celor in pericole, compatimitor si pro­tector celor scapatati, deci tot inchinatorul pios sa sla­veasca puterea cea tare a lui Dumnezeu, stapanul. Cantare armonioasa den inima sa facem stapanului cerurilor, celui ce ne-a dat glorie, acoperamant norocit si priitor saracilor

Cei din jur batura din palme cu bucurie foarte mare, sa-i auda si messerul, cat mai ales, Macarie Cuful ce mai marele era preste ei si daca l-ar fi zarit pe vreunul ca nu se arata fericit de compunerea lui era primejdie sa-l scoata din Academie, ori sa-l roada la punga, dand din umere cand s-auzea ca mai sosisera bani de la Mitropolie, intru sustinerea acelui lacas de cultura ce trebuia sa cante de acus inainte ca o orga prea fericita intru slava Princepelui.

Faptura lumii parea spoita in arginturi si aur. Tara toata o luminoasa alcatuire si messerul se pregatea a spune de cum se va intalni cu luminosu-i stapan ca exista unanimitate si ca gasise in acel loc distins numai flacara a inspiratiei, ceea ce va ridica un maldar de cuvinte ce se vor auzi si preste hotare pana in urechile maretului Padisah, ce atata voia: sa fie liniste in Tara Romaneasca, fiecare sa-si dea ce-i al lui intru odihna si linistea lui ce nu trebuiau sdruncinate de turburari. Numai ca odata ispravita aceasta stralucita intrunire a intelighentiei, caz­nele nu se oprira si silnicia se facu si mai mare.

Agia ii stransese demult pre mitarnici si pre talhari, pre lenesi si pre cei ce nu voiau sa stie de lume, si ei casneau acus intr-un loc plin de soare si fara apa, ca sa sape noua matca a Dambovitei, dar cum taranii carteau si se impotriveau fura arse sate cu foc si Princepele trimise ravase: Nu voi sa ma manii impotriva celor ce s-au sculat asupra domniei mele si a tarii cu rea ficlenie, ajunsu-mi-au legea si judecata sa piara dupa lucrurile, si vina acelora ce si-au luat pana acus plata, ca neste oameni rai si calcatori de juramant ce nu vreau sa-i inmultesc

Dar cum intre acestia nu se ridicau pare, intrucat poporul e curat si nu spune minciuni, incepura vamesii fara de lege sa-i stapaneasca in silnicie si sa le ia tot din ograda, sa-i puna la munci nedrepte si aceia se rasvratira si daca nu fura prinsi, asa cum doreau oamenii stapanirii, se pribegira si golira satele. Asa se facu fara greutate ca seimenii si zapciii de plasa au strans tara si abatura napasti nespuse asupra nevoiasilor ce se dusera in dorul lumii, saraci, istoviti, bolnavi si mancati de griji. Si cum nu se mai putea altfeliu decat cu strambul, cine sa-i scoata din foamete pe nenorocitii care vrura sa-si cate ei singuri juratori sprijinitori, dar unde sa-i gasesti decat in codru, incotro apucara cei mai multi. Den Bis­trita, auzind mereu cele nedreptati si incalcari de legi ale messerului, ce in numele Princepelui chinuia oamenii, Ioan Valahul scrise cu mina lui: Amar celui ce se soco­teste el insusi indeosebi, iar pre alt pre nimeni nu intreaba de sfat, ca acela nu este de nice o treaba si se pierde el insusi si se va chema nebun pentru semetie Ori i-au ascuns cele scrise de astrolog, ori nu au vrut sa raspunda, oamenii agiei isi vedeau de treaba lor nebuneasca. Se ivise iar birul de luna si galbinul de fum demult uitate si taranii mancau unghii de cal mort ca sa se tina, intru zadarul lor. Oameni rai si ucigasi ii vanau care nu s-as­cundea unde trebue si-i ducea batandu-i cu bice spre acel loc de pierzanie despre care peana noastra abia cuteza sa scrie, cu scarba, ca in vecii vecilor de rusine va ramane acea fapta pe care nimeni nu o faptuise in pofida neamului nost ce multe au vazut si suferit, calcat cand de varvarii lacomosi, cand de neamuri striine si ele fara mila, numai ca aceia obiceiurile nu le stricase si in afara de ce arsesera si luasera cu ei, nu pocisera sufletul, pentru ca acus, pana si clerul mintea, pus de mintea stricata a messerului a spune ca bine face acel ce se supune puterii domnesti ce pentru toti gandeste si intru fericirea lui viitoare faptueste. Asa ca erau pline judecatoriile de martori ce se aflau mincinosi sau ce cu strambul fusesera giurati, intrucat istet, cum era, exaporitul nu ar fi vrut sa-l primejduiasca pe Princepe si sa se auda la curtea Padisahului ori prin striinatati ca legea e ocolita si neres­pectata, inveliti in obraze dureroase, oraseni, mai saraci ori mai cu stare, birnici, ori slujbasi milogi, erau tarati in fata judecatilor si dupa ce fusesera schingiuiti in locuri de taina, marturiseau vini nemaipomenite: ca luau numele Domnitorului in desert si ca noaptea in loc sa doarma crestineste urzeau impotriva-i, ceea ce mare turburare starnea si grije. Tiranestile porunci nu se opreau aici ca locul acela ce imputina pre multi cerea mereu alte fapturi sdravene. Si cand terminara cu ele ii luara si pre bolnavi si-i tarara si-i pedepsira cum stiau ei mai bine. Tot omul caznea in acele zile sa se fereasca sa nu cate si sa gaseasca vreo moarte ocarata, dar napasta cadea ca din cer si nu ierta pre nimenea. Veneau vesti amare ca tara e bajenita si fugita toata, mai dadu Dum­nezeu si o seceta cumplita ce stingea vietile si oamenii mai ca nu se mancara unii pre altii. Dand mare stramtoare celor potrivnici si groaznice infricoseri, messerul lucra ca dracul cu ai lui. Vrajmasii adevarului ziceau ca acei nevinovati erau ridicatori de zarve si ca trebuiau sa ispa­seasca unde-i duceau ei noapte si zi, fara hodina. In cateva luni aceia stransesera cat aveau nevoe, cu care, boi si salahori, pusi sa taie lemne si sa le care, sa ridice grinzi, lati si poduri, sa aridice incaperi, cum or fi pentru cei ce aveau sa pazeasca o asemenea ostire de lucratori stransi cu sila, ce mai intai trebuiau vegheati sa nu fuga, ori sa scapere revolta. Arnautii fusesera intr-armati bine si nu se aratau cu mila, chiar cu cei pe care boala iute ii ajungea si-i punea la pamant.

Intr-un loc ars de soare vara si fara apa, batut de vant iarna si stapanit de mari viscole, in neste mlastini care-ti scurtau viata, cazni tara toata, cu sfintii ei in frunte ce nu zisesera, unii, ca aceia, cei mai multi, cu muncitori ai pamantului celui romanesc ce se uitau la el ca la obrazul lui Dumnezeu, dar acel pamant nu era al tarii parca, ci Iadul, locul de ispasa al nenorocitei de adunaturi in zdrente, batuta si umilita cu bicele, puscata cu puscile cand nu mai tacea si-si striga dreptatea. Ce ganduri si ce suferinta se adunau aice, in locul cumplit unde mureau cate o suta pe zi, carati pe nasalii si aruncati mai incolo, fara groapa, de se imputise locul curand si incepuse a mirosi a hoit? Piereau pana si ostenii in lefi mai imputinandu-se apa si cele de mancare, darmite cei stransi de la locurile lor. Fu un chin fara nume, ca totul era protivnic, pamantul nu se lasa, ori luneca, cum era in mlastinile ce pandeau viata omului cu jivinele, ori erau tari ca stanca si aruncau numai scantei. Rumanii nu aveau scule, se lucra cu roabe si unelte sarace, nu s-arata spor si tantarii si lipsa de apa erau necrutatoare. Oamenii se facusera nesimtitori, nu se mai uitau la cel de alaturi ce se prabusea, pentru ca sosea seara si se facea adunarea muncii si era vai si amar de cel ce nu sapase locul cum trebue. Noaptea se auzeau batai si se faceau apeluri neasteptate, care incercasera sa fuga fusesera hacuiti pe campuri ori adusi cu latul de gat si batgiucuriti ca sa fie de paradigma in fata tutulor.

Cand nu mai puteau, toti strigau in cor spre paznici cu glas tare si cat mai puteau:

- Apa! Apa!

Se incretea carnea pe seimeni auzindu-i si, neavand de unde, le strigau:

- Beti-va pisatul!

Paznicii banuiau ca intr-o zi, asa cum stateau cei mai rai, in lanturi, ori la obada, vor rupe totul salbaticiti si-i vor coplesi, dar aceia cadeau sfarsiti si-atunci incepeau biciuirile si cu toti cantau in cor, cu ce glasuri mai puteau intru mantuirea lor, ce se stingeau aice, in locul fara cruce, fara Dumnezeu numai fiindca Princepele ori nebu­nise, ori nu stia la ce pedeapsa stateau cu totii, lasandu-si copiii fara mai nimenea.

Or, cum sa afle El ceva cand deschidea dimineata foglietele proaspete si citea cu nesat cuvintele mestestigite ale gramaticilor si laudatorilor.

Vazand Dacia cea mizera si mult suferitoare, ingriji­torul tuturor inteleptilor si stapanul si-au amintit iarasi de faptura cea aleasa pentru care te-a si dat pre tine si ca o victorie tare si puterea poporului celui pios.

Ca sa duci la pasunea cea curata-si de viata datatoare pazindu-i cu potrivite regiile ortodoxe, ai venit acum, stapane luminand cu blandete pre toti cei ce se afla sub protectia ta prin frumusetea si lumanarea spiritului cum scria Lazar Scriba de Trapezunda pren cafenele si laudandu-se cu gratia Domnitorului ce se gandea sa-l faca pre el mai marele Academiei in locul lui Macarie Cuful, ce se dogise si apunea si vorbe aiure cand il lua gura pre dinainte.

Ori credeti ca acela sedea degeaba? El ar fi scris de trei ori pe zi ode, daca ar fi avut unde sa le infatoseze numai ca sa fie tinut unde era tinut, ca de-acolo el si-ai lui mancau.

Asa ca a doua zi puteai citi in acelasi loc unde erau puse plansele messerului cu cladirile celei noi ce trebuiau aridicate si cu splendoarea raului sporit al Dambovitei:

Oda cinci irmos, Spalati pren curatirea spiritului. Pre dusmanii cei intunecati si pre lupii cei stricatori alunga-i cat mai departe de reaua judecata, iar pre turma ta indreapt-o in cale noua, si la slava cea placuta a dreptei judecati, ca in curand intarindu-te, sa mantuiesti pre servii tai.

Precum spre fala israelitilor a venit de demult marele Moisi mantuitor divin, asa acum, imparatul a toate cel neinceput te a trimis pre tine, putere tare, mult pati­masei tari ce era in intamplari mult alunecoase.

Iata s-a aratat harul imparatului a toate catre locui­torii Valahiei salvator, s-a ivit de la cel ne-pangarit, si veselia a stralucit cu multa putere. Deci oricine cu ravna sa se apropie ca de un Parinte

Frumoase mai erau cuvintele ce astupau si ingropau atata suferinta, nevazuta, si cum mai cantau muzicile meterhanelei la sarbatorile cele mari ale aniversarii Dom­niei si cum se mai bucurau slujnicarii si cum mai bateau balghemezurile si se aratau boerii scapati de urgie cu aparataxis. Se faceau dunamnale dupa dunamnale si nimeni nu mai voia a stire de cei bagati mai intai in obezi si chinuiti. Care scapa se ruga la Domnul Dumnezeu sa-i mai dea si ziua de maine, ca de rest, cu atata para si ura, nu se mai stia.

In acel timp, messerul mai scornise ceva ca sa-l ridice si mai mult in ochii tarii pe stralucitul sau stapan. Numai ce se auzi ca la acel loc unde lucrau atatea mii in chin si moarte s-ar aduce cu greutate si mari nacazuri paduri de pren alte locuri unde prisoseau ca sa ocroteasca impregiurimile si sa le imple de umbra ca prea era plin de arsite. Vorbele iar crescura trecute prin flacara grama­ticilor si scribilor ticalositi ce se apucara cu sarg sa ves­teasca lumii, in randuri mestesugite luminata veste.

In ultima lui Oda, a patrusprezecea, Antonie Spadone scria cu harnicie:

Profetul cel de trei zile din pantecele leului.

Din noaptea intristarilor ne-am mantuit, inaltand cantari sa laudam pre Domnul ca parinte este cel ce ni s-a dat spre guvernare, roza cea frumos infrunzita a celor cu minte pioasa, dand har si iertare de gresale. Cel mai distins in casele imparatilor, singur tu numai cunosti escelenta Domniilor. Pentru aceea ai fost preferat inaintea tuturor Principilor, atat a celor tineri, cat si a celor batrani. Ca esti erou ca un gigant stralucitor.

De la natura esti cel mai nobil dintre parinti, prin fapte eminente te distingi ca Soarele, esti mult slavit prin purtarile-ti pioase, varsator de ploi te-ai facut supusilor, care varsa rauri imbelsugate de minte prin aceea ca padu­rile tale vor rodi in pamant si vor aduce nourii cei bogati ce vor uda pamantul tarii si seceta si paguba va fugi de la noi

Se zicea ca dupa ce se tiparise aceasta oda, Macarie Cuful voise a-si taiare vinele si a muri intrucat o ase­menea frumusete clatinase mult pe Princepe si se audzise ca lacrama de cate ori messerul intra la el si i-o citea.

Ce-i adevarat e ca Stralucirea Sa i-au chemat la ei, impreuna cu altii, cu cei ingineri tocmiti cu stiinta lor de catre exaporit intru ridicarea acelor lucrari hidraulice de mare importanta si le daduse ordine si medalii dupa obiceiul vremii. Fu mare acastasie intre gramatici intrucat, tot la sfatul messerului, nu patrunsesera cu toti cati erau la Academie in palat, fiindca zicea acela, era bine ca toti sa straduiasca si sa gaseasca cele mai bielsugate vorbe intru ridicarea faimei Princepelui lor, or daca cu totii ar fi capatat onorul, unde ai fi agiuns? Asa incat se svonea ca daca nu erai alcaliu, adica om cu trecere pe langa ipistatii de la cancelariile domnesti, geaba straduiai acasa pe hartie ca si odele se inmultisera si nu mai era vreme sa le citesti, or, daca cineva le-ar fi aratat dupa trebuinta iubitilor ochi regali, altfel ar fi stat lucru­rile. Umbla vorba pana in bitpazar ca daca ai fi gasit prochimen, adeca un subiect cum trebue sa-l mangai pe la ureche pe Prea inaltatul, bine ti-ar mai fi mers si cine zicea Doamne ia-ma! Asa ca se pusera, care erau scapati si dormeau in patul lor sa scrie ode, care mai de care, cu har, ori fara de, cum puteau, cum auzisera, cum credeau fiecare ca e mai bine. Se umpluse cancelaria domneasca de scrisori si scriituri si fu nevoie de un anunt ca sa se mai opreasca acest val de adoratie ce nu mai putea fi istovit. Membrii Academiei grecesti plecara catre locul marei lucrari si se intoarsera pe rand cu vestile cele mai bucu­roase. Imnuri slavind munca se ivira iar in duium, cei ce aveau deprindere cu condeiul se intreceau cu cei haraziti cu penelul. Stampe mari erau atarnate pren tot locul in care era desenat mai ales viitorul Bucuresci, capi­tala tarii, plin de canale ca Venetia, intr-un bilsug de ape si edificii, de fantani care mai de care mai mandre.

Intr-aceste sarbatori ale cuvantului si ale creatiei se marise darea de varza si darea de mazare, dar nimeni nu scotea un cuvant, parca fericiti sa sprijine nemaipome­nitele infaptuiri cu ce puteau ori nu puteau. Birnicii alergau cu limba scoasa ca li se facuse socoteala la inca­sari si nu puteau cadea sub ea cu nice un chip. Care n-aducea cat trebuia ar fi picat in cursele celor ce trebuiau gabjiti si cine-si vinde lui viata altora? Asa ca apasarea era si mai tare si mai neindurata. Temnitele gemeau, judecatile nu se opreau nice ziua, nice noaptea, judecatorii facusera scurta la limba osandind nevinovati, fara ca inema lor sa se imple de vreo neliniste.

Intru aceste se ivi ca o stea stralucitoare o alta mare idee: sa se ridice o intrecere intre cei ce stiau a turna bronzul au sa manuie dalta in mermer, si cine s-ar fi simtit in stare, sa dibuiasca in metale sau in piatra chipul nemuritor al Domnitorului ce avea sa fie cel mai mare ctitor al acestor locuri. Si iar incepura imnurile si odele si care mai de care vru sa dea ideile cele mai bune. Se cautara locurile cele mai prielnice, se facura desene, cum ar arata aceasta minunata gandire in piatra ori in bronz. Mai ca nu se batura pana sa se inteleaga cum sa arate Princepele: calare, ori pe jos, pornind spre Stambul catre Maritul Padisah pe care-l urma in calea-i glorioasa si fara de moarte. Cei mai multi tineau sa-l vada pe Stra­lucirea Sa incalarat in largu-i vestmant tinand de darlogi un armasar arapesc, nu gloaba aceia batrana si basinoasa care sta la loc de cinste in orice Divan, laolalta cu boerii si se balega nepasatoare, ci un falnic animal ca al lui Alexandru cel Mare, ce trebuia mai intai daruit. Erau treburi incurcate pentru ca nu se stia daca Maria Sa ar fi avut timp pentru asa ceva, prins in trebile sale dom­nesti ce nu-l scuteau si nu-i lasau odihna odihnita. Ar fi trebuit careva sa-i semene si pus calare, ca sa se inspire artistul cu dalta, dar cine indraznea sa creada ca exista o asemenea fiinta care sa semene, auziti, oameni buni, cu Inalta Fata, cu Stralucirea Sa? Asudara, vorbira, umblara, trebile se incurcau si mai rau, noroc ca Prin­cepele insusi ce iute afland nebuniile acestei adoratii spuse intr-o dimineata messerului ca era ratacit de-a binelea, pentru ca inca se credea la Italia lui unde domni­torii puteau sa-si ridice statui in viata fiind, dar nu aici, unde o asemenea fapta afland-o Padisahul, tare s-ar mai fi maniat.

Astfeliu de fapte se pot petrece numai atunci cand, cum spunea Ureche, Domnul insusi este judet, insusi paraste, insusi imple legea.

in anul bolnavirii si stingerii Marelui Padisah, care murise prin februarie lasand o mare jale in multe suflete si mai ales in al Princepelui, se svoni ca lucrarile hidra­ulice vor inceta pentru ca mult istovisera visteria. Dupa durerea prelungita de la curte unde sfetnici si boeri isi aratara cu multa suferinta tristetea de care se lasasera coprinsi, trebile incepura a se asezare. Ispravisera si gramaticii de la Academia greceasca cu lungile lor elegii funebre in care deplangeau universul ca au pierdut steaua Orientului si ca lumea a ramas mai saraca de la dispa­ritia batranului tiran ce bagase groaza in raialele sale, scurgandu-le de snaga si putere, jefuindu-le cu multa stiinta, jaf insotit de osanalele cele mai nerusinate, in forme paroxistice ce mereu trebuiau reinnoite. Acum, Acela sedea in mormantul sau din piatra si noul Sultan se pre­gatea sa primeasca primele semne de credinta.

Deci Princepele rasfoia intr-o dimineata Foletul:

Fruniol dzicea la luna a doua:

Aerul este blandu.

Toata, plina de lacrimi o vaz, o curte, temandu-se sa moara unul den mai marii sai

Chieravale dzicea:

intr-o curte se sfatuescu a se lepada de cuventul dat.

Noroadele despre rasarit sunt turburate si cu puie rea gandescu impingerea inapoi silei ce le face.

La o vorba de iarna, Vulturul fulgerator al lui Zevsu dzicea:

Vor fi mai multi soli in lume decat olacari, mai multe vorbe decat hotarari trebilor, mai multe imparacheri intre puternici decat dragoste.

Frumoasa lovire se va auzi

Acel mare care gandia sa soarba toata lumea intr-un ou proaspat, vezi-l acum cum au ramas!

Auz ca se naste o prapadenie unde nu se gandia.

Il chemase pe messer si-i aratase paginile acoperite cu litere mici, grecesti.

- Toate sunt scrise aici si tu vrei sa-l omor pe batran

- Nu eu vreau moartea lui, el si-o face, zisese Ottaviano cu zambetul acela ce putea fi si o amenintare si o dorinta in acelasi timp. De ce n-au venit cand l-au chemat Domnul sau? Unde se crede? Orice Princepe l-ar fi legat cu o piatra de gat si l-ar fi dat pe o apa. Nu raul trebue pedepsit ci inceputul raului si pe urma intrebase cu candoarea lui de copil: Si ce mai scrie acolo?

Princepele citi la intamplare rasfoind paginile si apropiindu-se mai bine de fereastra pentru ca afara ploua si era o zi intunecata, fara lumina, plina de lapovita, dintr-un martie rece.

- Scrutinia stelelor dzice:

O, cate nebunii nascu de un cap ce spune: asa voi!

Moartea tae o tara, dara cine va sa stie

Cine au hiclenit pre mai marele sau, tare il doare capul.

Messerul impinsese in foc un bustean.

- Citeste, Magnifice, ca-mi place

Iar il batjocorea pe Ioan Valahul, prefacandu-se ca'stie ce scria acolo inainte de a fi auzit.

- Contra Tartana, dzice la sfertu dentai: Trebile lumesti iar pleaca la rau.

- Totdeauna ceva pleaca la rau in lume, nu-i nimic nou in asta, Marite

Princepele gasise ceva ce-i parea a semana cu viata lor.

- Uite, Cercatorul de stele dzice: O coruna care are lipsa de bani, munceste in ce fel va scoate banii din punga supusilor

S-aud in Taur si-n Peste multe turburari.

O sa stiti lucruri negandite: veti auzi cum gainele au zgariat pe cocosi, garlele nu vor mai fi garle, caci in loc de apa va curge sange intr-insele. Multe ziduri faramate, cetatile ca si stelele vor cadea la pamant, caci nu se aude nimic alt fara cat razboiul.

- Mincinosul, bine le mai potriveste, face din stele graitorul lui, iar Foletul ii este sluga care te ameninta si-ti da sfaturile pe care el le doreste

- I urasti, Ottaviano! Spune-mi mai bine ce fac banii tai pe care de mult ii astept? Nu cu ei trebuia sa ridicam palatele si edificiile despre care atata mi-ai vorbit?

Messerul il privise deschis.

- Stii ce zice Paracelsus, Magnifice: alhimistul nu urmareste sa faca nici aur nici argint; rostul lui e sa ajunga la esentele supreme, indreptandu-le spre rau.

- Ah, farfalone, bufon am la curte, de ce-mi mai trebuiai? Ti-am zis doar ca aici numai minciuna cladeste. Stam pe nisip si eu am putut sa visez.

Tacusera impreuna ascultand focul si vremea rea de afara, care spoia geamurile cu frig si viscol.

- Philolaus, rosti mai tarziu messerul, spunea ca irealitatile sunt fie limitate, fie nelimitate, fie limitante si nelimitante, numai nelimitate nu pot fi, intrucat ade­varul e ca realitatile nasc nu numai din ceea ce limiteaza, nici numai din ceea ce este nelimitat. Ordinea lumii, fara doar si poate, si-a lucrurilor aflate in ea au fost create ca o armonie, incepand cu ceea ce limiteaza din ceea ce este nelimitat

- Si tie iti ajung aceste cuvinte dupa ce m-ai mintit?

- Agrippa ne invata, continua Ottaviano, cu acelasi glas moale, fara caldura, ca aerul concentreaza in sine toate influxiunile ceresti si, ca o oglinda divina, reflecta toate lucrurile facute de natura si arta, precum toate limbile si vorbirile. Si toate acestea patrunzand in om fara ca el sa stie, ii apar sub forma de visuri. Eu am visat pentru tine si am si vrut, pricepi?

- Vorbeste, Ottaviano, mangaie-mi urechile in acest ceas greu cu fleacurile tale

- Fleacuri? Origina acestor ganduri exista in noti­unea ebraica Ruach, care e spirit sau rasuflare

Apucase un fier incovoiat si rasucea bustenii arsi pe jumatate.

- Daca am vrea sa cunoastem natura launtrica a omului dupa natura lui exterioara, daca am vrea sa in­telegem cerul sau launtric dupa infatisarea sa exterioara si sa cunoastem natura launtrica a copacilor, ierbii, rada­cinilor, pietrelor dupa infatisarea lor exterioara, trebue sa o facem in temeiul Cabalei. Ea poate sa ne dea taina cartilor sigilate si numai in ea vei gasi temelia adevarata si vei putea citi inlauntrul oamenilor. Roaga-te si ti se va da, bate si ti se va deschide! Vei capata mai multa intelepciune decat Solomon, dar toate astea ti se vor da numai daca mai presus de toate cauti imparatia Domnului.

- Bati campii, Ottaviano. Cand ma trimiti sa ma rog, cand negi totul. Cui servesti tu?

Celalalt nu-i raspunse multa vreme. Privea cerul in­tunecat de afara si se gandea la ceva.

- Ceea ce vreau sa infaptuiesc pentru tine este un gand care a mai existat. Vezi, Magnifice, unii spun ca daca constiintele sunt separate, inconstientul nu este. Ar exista deci un inconstient al intregii omeniri si poate al tuturor inteligentelor cosmosului. Unele fapturi, ca mine, ar avea acces in acest inconstient, ceea ce ar explica dorin­tele mele. Ce ma supara este ca nu stiu inca daca fiecare individ are un inconstient. Ce sa cred despre dorinta boerilor tai de a inalta edificiile Mele si mai ales a celor care sapa temelia lor, acum, in acest frig, in aceasta sloata, murind? Creerul nu e decat robul care readuce din trecut ceea ce a existat ca dorinta si realizare. Totul se inscrie undeva in cer, ceea ce eu doresc acum, au dorit-o cei ce au ridicat civilizatia asiatica, la gandul patriarhilor lor ce mancau ierburi, toate produse ale scolilor esoterice. Sfinxul Egiptului nu e decat o copie a unuia de la Babilon, vechi de opt mii de ani

- Ma faci sa rad, Ottaviano, vreai sa ridici la Dunare o civilizatie cu ispravnici si zapcii, ha, ha, ha

- Eu nu vreau, eu incerc numai. Pitagora spunea ca din cer au coborat mesageri divini care ne-au invatat sa construim. In traditia hindustana se vorbeste despre o memorie colectiva a omenirii akasica, ea este radacina tuturor faptelor nefaptuite, ea da impulsurile viitorului. Cabala primea in intregime viziunea Ierarhiei Celeste a lui Dionysos in care fiecare faptura era un inel al unui lant ce se intindea de la cer la pamant

- Nu aci se sfarseste lantul tau divin, Ottaviano. Vor­besti frumos, cuvintele tale au aripi

- Tot Paracelsus afirma intr-un silogism ca Imagi­natia e putere creatoare si ca Fantezia nu este imaginatie, ci hotarul nebuniei. Cel ce s-a nascut cu imaginatie desco­pera fortele latente ale Naturii. Imaginatia exista in spiritul perfect, pe cand fantezia numai in trupul fara spirit perfect. Imaginatia precede totul si-atunci o imagi­natie hotaratoare poate realiza orice

Si dupa aceea se avanta intr-o demonstratie despre Omul primordial care putea influenta stelele, faurindu-si o soarta proprie, dupa cum mai spuse Princepelui care dadea sceptic din umeri, preocupat mai mult cum era atunci de intrigile ce se teseau la Stambul in jurul noului Padisah ce aveau sa-l atinga si pe el, daca nu ar fi fost cu bagare de seama, ca nu pe calea masculina a puterii si intelepciunii se putea ajunge mai curand la Dumne­zeu, ci pe cea feminina a iubirii

- Tu vorbesti despre calea iubirii care sa te duca la Dumnezeu? Dar ce fel de Dumnezeu e acela care iti in­gaduie ca in numele meu sa chinui de trei ani oamenii la lucrarile tale ce nu se mai ispravesc si mi-au stors banii si m-au lasat sarac

- O, au si trecut trei ani? se mira messerul. Cand?

- Cine stie! As vrea sa ma duci si sa-mi arati

- Cum vrei, dar vremea a fost prea scurta

- Mi-ai umplut tara de cimitire si cat vrei sa mai astept? Cu banii cheltuiti puteam sa ridic o suta de manastiri mari si cuvioase Acum ca s-au schimbat obrazele la Poarta, nu-mi mai pot ingadui sa risipesc. Padisahul cel nou va fi lacom, ca orice om sosit proaspat in Domnie, o sa ridice mucarerul si nu vreau sa ajung in Sapte Gulade. Cum zice psaltul? Zelul casei tale m-au mancat!

Tacuse suparat, dar Ottaviano il ruga sa mai astepte pana la vara cand se mai indreptau drumurile.

- Bine, primi el, dar sa stii ca voi sa vaz

Asa se facu ca intr-o stralucita zi de iulie, intr-un ales alai, Princepele insotit de boerii cei mari si de catre soli plecara sa vada lucrarea. Indaratul convoiului stra­lucitor erau duiumuri multe, meterhaneaua si carutele cu mancare si anatefterele de socoteli ale zapciilor in care se aflau trecute lefile inginerilor si ale celor in paza sa nu fie ipopsie. Trasura domneasca data cu lazur scanteia in soare si caii nechezau, sticlind din curele. Magopia gatea in fumuri grozave feluri pentru insotitori, elciii mancand, cate unii, feluri turcesti. Stralucitele per­soane in haine de vara petreceau la popasuri si la urma ii carasera si pe gramatici, toti cu infatoseri grozave ca sa cante pe loc, fata cu toata lumea, minunea ce aveau sa vaza.

Pe chipul messerului nu se putea citi nimic, nici el nu venise pana aici vreodata. Stia numai din fogliete ca se lucreaza si de la oamenii lui ce-i trimiteau in fiecare saptamana socoteli despre cantitatile de pamant sapate. Pana la ridicarea edificiilor mai era, dar macar s-ar fi vazut acele paduri cantate atat de frumos de peana inspirata a lui Antonie Spadone si lacasul viitor al frumoaselor ape ce aveau sa prospateze amutita si saraca Dambovita. Drumul tinu doua zile in mare veselie. Scribii se mai imbatara dupa obicei, intre care mai ales Neftiotache Buhus, cat il tinura din scurt sa nu-l afle Princepele. Galagioasa ceata ajunse cam pe la pranzisor intr-o indra­cita vinere, plina de soare, cu cerul fara nor. Se oprira deasupra mlastinilor, pe un deal de unde se vedea un rau in zare.

- Acolo-i? intreba Princepele coborand si crezand ca au si dat drumul apelor

- Nu. Magnifice.

- Da' unde?

Spre poalele dealului se intindea un desert sarat, alb, fara altceva decat neste maracinisuri. In stanga erau mlas­tinile, si ele secate acus, la seceta mare a verii, Un fur­nicar omenesc, cu roabe, stalpi si sape, caznea sub cerul nemilos, intr-o miscare ametita. Se auzeau bice pocnind si mari strigate de durere stinse in zaduful zilei ce se afla in amiaz.

Cei de jos inca nu zarisera stralucitul convoi oprit in buza dealului cu spatele la soare. Minunatele paduri cantate de iscusitul condei al lui Antonie Spadone nu erau decat un palc oparit de salcii ce mai traiau ca prin minune in acea sare revarsata si in acel loc in care nu se vedea urma de iarba. Totul era uscat, fara viata, pustiu.

- Apa! Apa! strigara in cor cei de jos, zarind palcul de curiosi de sus, cu vestmintele lor bogate, aratate la soare.

Seimenii vrura sa-i imprastie si se auzira iar bicele lovind spinarile goale.

- Indurare, Doamne, indurare! urlara ei, de departe si pe urma iar: Apa! Apa! Apa!

- Ce spun? intreba Princepele pe messer.

- Striga Halila, halila! Marire lui Dumnezeu si Tie, Magnifice!

- Si lucrarea ta unde au ascuns-o inginerii, sarlatane, ca nu vaz decat un sant ca urma unei gaini?

- Aceea e, Doamne! zise mai-marele lucratorilor care urcase in goana pana aice, gafaind si tremurand tot de frica.

- Nu vreai a-mi spune ca ma talhariti, ori ca am orbit?

- Aceea e, Doamne!

De undeva din cerul de tot seninos se auzi un tunet indepartat.

- O sa ploua! spuse careva in tacerea ce se asternu in mijlocul solilor ce priveau nemerniceasca lucrare, fara speranta ca va fi dusa vreodata la capat.

- Sa mergem! hotari repede Princepele, fara sa-l mai priveasca pe messer.

La trei zile dupa stralucita vizita un calaret aduse fericita veste ca lacrimile si suspinele chinuitilor crestini ce ispasisera pentru trei vieti in tinutul cel fara speranta incetasera.

Intrigi

Acum ca scarbile si intristarea trecutului se dusesera, toamna aceea si iarna ce-au urmat, Princepele au avut odihna in scaonul sau, toate darurile norocului fiind asupra sa. Nu lipsisera nici necazurile, la Sfeti Dumitru ridicase Dumnezeu o furtuna, cu vant mare si ploaie si se faramase schitul Balamuci, cu podoabele lui cu tot si se cuvenea, din ce avea din ce n-avea, sa aridice un altul, mai gingas intru cinstirea Celui de Sus. Pe messer, de-i zicea glumind Minte mare, il iertase dupa o saptamana, pentru ca acesta isi deschisese vorbele catre dansul si cu cuvinte frumoase, cazute, marturisise ca era inselator si ca si pre el il insela­sera altii asupra zadarniciei lucrarii hidraulice. Ninsese mult pana la jumatatea lui martie si cand imprimavarase, noul Padisah dadu edosis ca o sa soseasca de la Stambul, cu frumos alai, bas besliul Suleiman, un tanar frumos ce se zicea ca stia a petrece numai cu tineri turci la conace. Deci cheltuiala mare dansii cheltuind, cu oastea in halai, boerii si Princepele il intampinara dupa cuviinta, cu daruri multe si mare sanlac. Dupa atata pristavire si urat parca s-ar fi cuvenit si putina petrecere pentru poporul cel nebun, care cu mari strigate, uitand ca tara fusese sparta si risipita, se aduna inaintea alaiului mahometesc sa strige dupa obiceiul cel vechi: mnoga leta ori selam malichim.

Princepele isi stransese curtea marunta, se sfatuise, chemase la el pe zarafii marani si le ceruse noi sume de bani cu dobanzile cuvenite, ce aceia nu prea se mai in­demnau, cat arata el ca se tine in scaonul sau bine. Fiind vreame buna de primavara, comisul Velea au scos la timpul cuvenit un cal frumos insalat, cu toate podoabele gatindu-1. Monarhul se urcase in sa, isi privise curtea ma­turata tare de tiganii domnesti, salutase pre Doamna si pre maica-sa si mersese sa faca saivantul inaintea Bucurescilor unde, cu demnitarii sai si cu carele pline de daruri, aveau sa-l intampine pe trimisul Marelui Padisah.

Gatirea mare de oaste, muzica meterhanelei si bilsugul cu care ii iesisera inaintea-i tare-i mai placura turcului, dar n-o arata. Princepele cobori, ii saruta scara de argint, dupa obicei, dupa care trecura boerii cei mari, inghesuindu-se sa-i pupe papucul si il petrecura pana in marginea orasului, impreuna cu Mitropolitul si cu multimea de parinti calugari si popi, cu toata boerimea si gloatele curtii, in cantari dumnezeesti si cu mare cinste. In fata bisericii Caimata se jertfira sub tuluri doi berbeci pentru unu semn de biruinta si gustara si oaspetele si Stralucirea Sa din vinul bun adus in plosci pe drumul numit al Butilor in cinstea acelei neuitate zile. Ajunsi in cerdacul de piatra, bas besliul Suleiman, frumos si tanar, inalt si oaches, numai rubinuri si matasarii, scoase de la locul potrivit caftanul si fermanul de innoirea domniei. Princepele saruta mai intai hatiseriful, il ridica in dreptul capului umilit si il puse la san, dupa care imbraca blana frumoasa. Alaiul pornise mai departe spre palatul domnesc in sunetele mari ale muzicilor turcesti si-ale clopotelor care prinsesera glas si loveau intr-o dunga cu mare bucurie.

Ajunsi la Divanul cel mic, dupa ce se asezasera pe joasele sofale, dumnealui Manolachi Gradisteanu ceti mai intai pe turceste, apoi facu talcuirea pe romanie a hatiserifului, dupa care mai intai beizadelele si pe urma boerii sarutara mana si poalele vestmantului Princepelui care-i privea cu o dulce intristare. Pe usi navalira pehlivanii, cu facle si cutite ce le aruncau in vazduh si le varau in gatlejuri spre marele haz al bas besliului, caruia foarte ii placeau aceste indemanari. Afara dadura de trei ori cate patru tunuri in cinstea oaspetelui ce nu mai pomenise o astfel de primire. Inainte de a trece la discutarea noului mucarer, comisul Velea impinse inuntru sase coteici de vanatoare, catele pitice cu ochi lingusitori, ce iute i se asezara la picioare trimisului, udandu-i papucii de atat zel. Boerii de-al doilea ce cersau si ei din priviri un mansup, ori asteptandu-se odata cu noua oranduire si cu schimbarea obrazelor de la Poarta la vreo megalopsihie, mancau salmingodis si radeau slugarnic la vorbele lui Suleiman. Se schimbara sineturile, dupa obicinuinta si se adusera sugiucul, pastrama si sarailiile, dupa care topira si mancarea nemaipomenita numita rahat de urs, ce iute iti facea gura sa strige de placere. Se ingramadeau si elciii, urandu-i inaltului oaspete ca orice luase de pe masa sa-i fie de halal, in frumoase cuvinte, dupa care urmara engomioanele catre Inalta Poarta, rostite mai intai de catre Princepe, cu voce mare si plina de avant. Mai intai se spuse cu gura bogata si in alese aratari triste ca stingerea Inaltului Padisah cazuse ca un traznet asupra tarii si-a Domnitorului ce cat suferise la amara veste! Sublima Figura a Orientului nu se incongiurase de raz­boaie decat numai cand trebuisera si cu mare inteleptie durase o inalta prietenie cu Princepele, care prietenie avea sa tina in vecii vecilor si trebuia sustinuta cu toate mijloacele politicesti, pentru a nu raci dragostea fata de Sublima Poarta ce sprijinul definitiv si pana la sfarsitul lumii era fata de Tara Romaneasca or, prin ivirea noului Padisah, ce era un Soare de-adevarat, el ca Domnitor, a uita si a nu sti prosomiile, soroacele si cu atat mai vartos semnele anuale ale soroacelor, adica mucarerurile, in­semna a nu fi pipait cerintele acelei prietenii eterne ce pe asta se intemeia: pe o ascultare fara indoiala a marelui prietin de peste mare, de unde veneau tot binele si fericirea lui, a Princepelui si a supusilor sai. Oricine deci ar spune din buze spurcate si in necurata limba altfeliu trebuia pus in obezi, ori dus de pe lume. In veci deci sa traiasca prietenia fara de moarte dintre cele doua popoare si sa nu aiba nimeni altii vreo nadejde de rau.

Dupa care Princepele se aseza cu fala spre mare ad­mirare a celor de fata ce vedeau in el un orator ce surprinsese urechile lor cu alese vorbe. Careva batu din palme si se ivi dumnealui Manolachi Gradisteanu ce la asemenea ocazii citea o epistola, de multi cunoscuta cu diferite ocazii. Tusinat, cu glas uns cu miere, acela se facu in fata si rosti:

Prea stralucita, prea puternica, prea mare stapana autocrata, imparateasca a toata Otomania. Aceasta epistola amicala si de mare pretuire trimisa in acelasi timp prea fericitului, prea Marelui Domn, Cezar, egal in glorie cu Imparatul Rusiei, iar cu puterea si stapanirea, egal cu Darie si cu Alexandru, remuneratorul imparatilor, data­torul de hegemonii, stapanitorul lumii, imparatul impa­ratilor Persilor, foarte demn, ca Solomon, foarte fericit de asemenea, invingator al inamicilor, taria cerului in locul hegemonilor, avand ca stindard soarele, datator de coroane principatelor Indiei, autocrator al Ircaniei ce statea sub protectia renumitului Domn, Sah al Sahilor, a toata lumea Nadir Becan, a carui domnie Domnul s-o pazeasca in etern in care timp a binevoit sa-si exprime dorinta pentru ridicarea la tron a Majestatii Sale, Serenissima, noului Padisah. Pentru ca Dumnezeu sa pa­zeasca stapanirea maretiei si a Majestatii Sale, inaltul Padisah, prin ordinul inalt al Princepelui nostru, ce astazi gusta cu placere din noua sa investire la picioarele scumpu­lui tron al veneratului Padisah, iti inmanez aceasta epistola, asupra careia va binevoi Maiestatea Sa Imperiala sa puna mana ei. Prea inalta auotcratoare cu esceptionala multu­mire a primit felicitarea Majestatii Sale imparatului rusesc pentru inaltarea la tron a iubitului nostru Princepe. Acest semn de iubire este placut prea marei autocrate pentru ca de curand, afland de bunele relatii do­rite, Majestatea Sa Imperiala din partea ei cu adevarat doreste sa aibe motive reciproce ca sa pofteasca Majesta­tii Sale Sahului rezultate cu totul bune si fericite si in fapt sa arate pace si relatiuni perfecte catre maretia Sa, Sahul, si sa intareasca neturburat buna intelegere si sa confirme pacea perpetua care exista intre aceste doua curti si care se va intari foarte mult. Pentru care exce­lenta sa, maritul bas besliu Suleiman ca om foarte temei­nic poate sa instiinteze pe Majestatea Sa Sahul de o mare credinta pentru care Princepele nostru cere mila sa autocratica.

Epistola fusese sarutata si predata inaltului oaspete care cu mare grije o adapostise. Dupa care se ivi Macarie Cuful adus special la aceste ceremonii ca avea grai placut, si el cu un Triumf ce se modifica dupa impregiurari.

Catre Prea Puternicul imparat Serenissim, Inalt Padisahul, acest discurs laudator

Gramaticul se cruntase, ascutise privirile si ridicase glasul sau cel mai mare:

- Daca toate fiintele se bucura pentru ca se vede soarele la Orient si mai ales pentru ca se ascunde nu mult timp, ci numai o singura noapte, se bucura zic pentru ca iarba pe-acolo pe unde este paturita se ridica si pasarile ciripesc iesind in intampinarea lui, fiarele ies din locuintele lor si se veselesc inaintea lui. Cata bucurie trebue sa avem noi oamenii, care de mult lipsindu-ne imparatia, sacra si luminata persoana a prea marii tale imparatii, astazi a rasarit la noi, ca soarele cel mai luminos si mai cu seama in astfel de timpuri prea fericite si-ntr-o astfel de noapte lucind si trimis de Dumnezeu impotriva celor dusmani. Prea daruite de Dumnezeu imparat si Padisah, natura si norocul cu o prea mare combinatiune intre dansele ti-au format un corp foarte daruit de Dumnezeu, prea civilizat si combinat. Luna ti-a harazit in minte un creier miraculos. Ermis intelepciunea consfatuitoare, Afrodita, fata vesela, ochii vioi, care trimit prin scantei miia si bunatatea, soarele particularitatea Ta, ca sa nasti Mari Principi si imparati si sa-i luminezi pe toti supusii tai prin ordine; Marte te-a infrumusetat cu victorii, vigurozitaie si putere si ti-a dat trofee foarte marete, Joe si-a dat propria sa bunatate la care noi indraznim dar n-avem curajul sa ne aratam la un asa mare autocrator. Cron ti-a harazit maniere ca sa castigi multe imparatii. Natura cata abondenta cuprinde in sanul ei, cata frumu­sete, cata maretie a revarsat in tine! Norocul te-a impodo­bit cu toata norocirea buna si cu toate virtutile ce le are. Prin urmare, tu ca unul exceptional, miracul al soartei, al naturii, al planetelor si-al lui Dumnezeu, te-ai pogorat in aceasta viata pamanteasca plin de virtuti, de glorie si de laude, care fiind intarit cu toate acestea, nici coasa mortii, nici un obstacol nu va putea sa impiedice minunatele tale indeletniciri, care sa treaca din generatii in generatii, de la popor la popor si de la state la state, de ce sa mai lungim vorba si sa mai aprindem lumina inaintea soarelui? Pentru ce este nevoie ca cu cuvinte intunecate ca ale noastre sa ascundem cu nori gloria ta cea prea curata si mare?

O, tu, imparate, o tu, Serenissime, o Tu, Inalt, Padisah!

Pentru ca sa te pogori pe pamant, ai luat de la Dum­nezeu sufletul, de la Serafimi, amoarea, de la Heruvimi, stiinta, de la Puteri, puterea, de la Domni, domnia, de la incepatori, incepatoria, de la Tronuri, imparatia, de la Stapani, stapanirea, de la Arhangheli, guvernamantul, de la ingeri, conducerea, de la Planetii stelari, inclina­rea cea buna, de la Cron, intelepciunea, de la Joe, tempe­ramentul, de la Marte, bogatia, de la Soare, impozanta, de la Afrodita, frumusetea, de la Ermis, elocventa, de la Luna, prudenta, de la Aer, veselia, de la Apa, stravederea, si din Pamant taria. O, prea perfecta opera a lui Dumne­zeu! O, prea perfect dar, trimis de Dumnezeu, dar al secolului prezent, dar insa nemuritor si nesfarsit in toate secolele. Tesaure imparat, Inalt Padisahule! Ai iesit din tesaurul bunatatilor si a darurilor Sfantului Spirit, Petre, piatra cea mai solida a ortodoxilor, Petre, piatra cea mai de pret a lumii, coroana polului arctic si antarctic al Rasaritului si al Apusului, noul si prea curatul Atlante, columna cea neclintita a sferei Sfintei Tale imparatii, pentru pronia ta cea necomparata! O, perfectiune fara pata pentru care limba aceea care nu vorbeste este imperfecta

Ajuns aici, Macarie Cuful respirase adanc si iar isi luase avant ca sa termine cu glas mare:

O, mare politichie, O, mare Stambul, mare imparateasca si prea fericita, acum in fata ta sa inceteze tot Universul de a se mandri cu infrumusetari proprii. Sa inceteze Spania de a se lauda cu minele sale! Sa inceteze de a se mandri Dalmatia cu aurul ce-l are! Sa inceteze Britania de a se ingamfa cu argintul ei! Sa inceteze insulele feri­cite sa se desfete cu pasarile lor! Sa inceteze Babilonia de a se mandri cu arborii ei cei prea frumosi! Sa ince­teze Fenicia de a se ingamfa cu porfirele ei! Sa inceteze Macedonia de a se lauda cu minele sale astringente, Sparta cu alabastrul ei, Asiria cu matasea ei, Iudeea cu balsamul ei, Cilicia cu sofranul ei, Frigia cu chiparosul ei, Atena cu ceara si mierea ei, Idumeia cu feniciile, Etiopia cu aromatele, Marea Genoveza cu margeanul ei, Paful cu florile, Arabia cu parfumurile, Numidia cu marmora, Oceanul cu margaritarele, Persia cu nardul, Galia cu merele, Portugalia cu papagalii, Brundizul cu oglinzile, Sava cu livantul, Cercera cu untul de lemn, Zachintul cu strafidele, Creta cu fructele, Morea cu prinocochii, Cefalonia cu moshata!

Sa taca prin urmare toate si sa mareasca numai pazitul de Dumnezeu Stambul, fiindca el este infrumusetat cu toate gratiile si prerogativele celui mai mare imparat, Inalt Padisahul si mai ales in timpul prezent in care batranii sunt multumiti sa moara neavand ce sa doreasca altceva mai mult, iar tinerii doresc sa traiasca pentru ca acus s-au deschis poarta cetatii lor cele mai fericite si mai glorioase! Si celelalte!

Dupa care, fericiti, veseli, se lasara la farmute, facand un frumos ospat ce se termina abia seara.

Asta fusese, dar oare ce trece mai curand pe lume? Facerea de bine! Pe la jumatatea verii, capuchehaia Princepelui de la Stambul i pac ii dase stire ca spre Inalta Poarta, vrajmasi ai adevarului si ridicatori de zarva, spre pacostea si surparea lui nevoiau, zicand nespuse rautati si inmultind arzurile. Se starnise galceava si trebuia sa faca ceva. Sa cada la icoane, la picioarele sfintilor, sa se dea lor sluga si sa se roage, ori daca s-ar fi potrivit Princepe faptelor celor ce-l surpau, sa-i lipseasca de viata ca sa nu mai fie nestatornici in cuvinte si fapte.

Cercetase, il chemase pe Aga Balaceanu si-l infri­cosase: Sa mi-i afli, ori te termin! N-am nevoie de zoala si turburare!

Acela umblase, bagase spioni unde se putea, ii ascul­tase pe toti si venise cu vesti:

- Maria Ta, toate relele se trag mai intai de la gra­matici si de la scribii ce-i tine Mitropolia cu bani la inva­tatura. Ei au gura mare si nu si-o tin

- Sa le mai dea ceva, hotarase, mai ales astora mai proaspeti de nu au. Ce-i nemultumeste?

- De cand au bagat in Academia greceasca si neamuri proaste s-a schimbat treaba. Au venit si saraci, n-au unde dormi, stau pren grajduri si carciumi, cand e frig afara, implu cafenelele, si-atunci ce sa faca? Uite-i cum cartesc

- Mai scoate ceva din vistierie si potoleste-i!

Umblase aga Matei Balaceanu pre ascuns si mai im­pinsese bani, chiar Princepele arata o mare bunavointa spre acei nesatui si betivi, ce iute schimbau vorbele cand nu le ajungea de baut. Unul, Dascalache Chimenitul, ce o facea pe Xenophanes, umbland neingrijit, cu barba si cu mustati in care cutreerau painganii, citea un poem prin bezestemuri, intitulat: Despre natura. Ce-i auzisera urechile Princepelui? Acela scria negru pe alb si recita cui voia sa auda ca daca boii, caii si leii ar avea maini si ar putea sa sculpteze statui, ori sa picteze tablouri, ei i-ar infatisa pe zei ca pe boi, cai si lei, ceea ce era de tot straveziu! Altul si mai spurcat, Sevastos Zarcosie, spunea cui il asculta ca s-a dus pe copca Princepele ca s-au aflat la Stambul ca e, cum zisese mai demult altcineva, pe dinafara mar inflorit iar prin nuntru lac imputit. Al treilea, Costanda Mesiodax, un nimeni, ce cadea in ge­nunchi in fata lui aga Balaceanu de cate ori il prindea la stramtoare si-l punea sa jure ca n-o sa mai intristeze cerneala cu rautatile lui, ori nu intelegea ca are covaseala dracului in inema, cerea in batjocura la Academie un Phrontisterion ca pe vremea lui Platon, ori loc de gandire n-avea el unde sa gandeasca? Ce se ascundea adica sub cea minte? Ce voia a zice?

- Gaina racaind isi scoate ochii! il ameninta aga Matei Balaceanu si iar ii dadea drumul, ca sa nu tina cuprindere svonurile ca inteligentia tarii nu are loc de intors in marile ei elanuri. Fu chemat Macarie Cuful mai marele preste ei si intrebat ce are de gand si cum sa-i potoleasca?

- Nu stiu! facu acela, i-au apucat dracii. Umbla goi prin gradina lui Scuffa si zic ca sunt gymnosophisti. Or, lumea nu-i rabda, s-au speriat si ei rad de toti

- O sa-i punem la opreala!

- Nice asa n-ar fi bine, gandise Macarie Cuful. S-aude!

- Ce daca? Princepele are nevoie de liniste

- O sa le vorbesc.

- Vorbeste-le!

Le vorbise clar nu mai puteai sa te intelegi cu ei. Um­blau tananau pren carciumi, se imbatau, despuiau pe bo­gasieri, adusi la agie urcau picioarele pe masa si radeau batgiucureste. Ii mai batusera pe cate unii. Fu chemat si un mai vechi credincios al Princepelui ce stase la Aca­demie mai multa vreme in fruntea lor.

- Ce spui? il intrebase aga Matei Balaceanu.

Autorul faimoaselor versuri de le invatau si-acum sco­larii in banci: Dachie! Dachie! Fiii tai se bucura de mine ca de un par neingradit, cine trece ia si rupe si al cunoscu­tei Obstesti Bucurii ce se recita la aniversari si serbari, zisese ca cel mai bun lucru ce trebuia pornit era sa-i infometeze putin, sa le mai astampere elanul, ca prea sburdalniceau.

Ceea ce nu facura, fapt care intinse boala. Marcu Cipriu, om care le dadea gandirea, se puse in fruntea lor si mai pe ascuns, mai pe fata ii aduna si le zise ce aveau de pornit. Trebuiau pamflete si cuvinte daramatoare ca si asa poporul si meseriasii erau nemultumiti, trebuia adica numai nitel gaz peste foc. Ceea ce aceia si facura. Cel mai vartos se avanta in aceasta treaba Neftiotache Buhus, scriitor prosaic, autor al unei subtirele carti, cu greu tiparite, intitulate: Schimbarea omului vechiu si nasterea celui nou, sau carti de strigari intristatoare ale ingerilor celesti. Acesta in betiile lui si in lenea ce-l coprindea repede era gustator de cuvinte jicnite si de inventiuni ticaloase. Asa ca, dupa obiceiul sau ce nu-l mai termina, se apuca sa scrie lucruri necuvioase. O lua cu descrierea locurilor pe unde mancase peste pe la toate Stoborurile si dupa ce descrise apele si luna si ce crestea pe camp intr-o dulce galceava il certase pe Princepe, spuindu-i, auziti neauzire, ca judeca pe unde-i este curul!

Azi asa, maine asa, se intinsera si ceilalti la cascaval. Antonie Spadone, ce cantase padurile cele aduse de oa­menii domniei in pustie, autor si al unui Studiu sinoptic al lui Aristotel despre virtuti si vitii in limba apla, afierosita prea Inaltatului, prea piosului si prea maritului Prin­cepe, scrise si el un epitimviu pe dos, plin de murdalac si cuvinte otravite. Lazar Scriba de Trapezunda, traduca­torul din limba latina a celor Patru extreme ale omului, alcatui o expunere de drept in care se arata ca Maria Sa era uzurpator si ca de la venirea la putere alungase din cetatea Bucurescilor pe cei vechi si pe merituosi, precum Sejanus.

Ocarile se adunau cat voia Princepele sa nu le bage in seama, ele ii urateau auzul. Intrebat, messer Ottaviano daduse din umeri cu nepasare:

- Nu asculta, Magnifice! Fac ca ratele!

- Tu nu-i cunosti. Mult rau au prabusit asupra celor dinaintea mea.

- De ce nu le tai limba atunci?

- Se afla la Stambul si Inalt Padisahul abia asteapta sa cheme pe altul care da mai mult si sa-l aseze in scaon. Pacea este plapoma cea mai dulce pre acest pamant.

Messerul se mai gandise si zisese in cele din urma:

- Lasa pe mine, o sa te chem cand o sa fie de tre­buinta. nevoie numai de o pilda; care-i cel mai lung la unghii?

Princepele se mirase.

- Ce vrei sa faci?

- Spune-mi numele lui

- Neftiotache Buhus, unul care bea si nu se opreste decat cand doarme

- Bine

Asa se facu ca intr-o dimineata pe cand scriitorul prosaic statea la reveneala cu prietenul lui cel mai bun, Agafet Cuschiungachi, cel cu varza murata, sus la Cesmeaua Rosie unde se imparteau cahfele si lichioruri, se ivi o nemaipomenita femeie cu plete negre si ochi dulci ce li se aseza alaturi privind afara la taraiala ploii. Acela, Neftiotache, cazut dupa muieri, de si-ar fi vandut-o si pe maica-sa pentru o sarutare, dugos cum era, imputit, dar mestesugar la vorbe, se arunca spre masa ei. Il fasci­nau inelele de pe degete si mai ales acei ochi albastri mai vazuti undeva. In urechi femeia avea cercei grei de ru­bine ce-i luau ochii lacomului potlogar. "Ah, cu asta daca ma culc, nu-mi mai trebue! Vine de la Levant, are hartie de musca in priviri nu altceva!' si incepu cu ale lui, ca povestea bine. Intai zise pe greceste cate ceva despre balta Brailii, ii povesti cum prindea pestele si-l punea la pro­tap, chema tigancile din piata si umplu salonul cu flori, Agafet Cuschiungachi, cu ochiul cel ratacit sub fruntea ingusta, sta ca mort de admirare. Femeia il asculta pe prietenul sau, radea si se veselea. Bea lichiorurile cerute si Neftiotache Buhus incepuse a se umfla de mandrie. "A mea-i! Bucati o fac pana diseara! Si-i fur si cerceii si-i beau!' Se indatorase dupa obicei la hangiu, si avea de platit prisoase si dobanzi. Pe la 5, femeia, Caliopi, asa spunea c-o cheama, se ridica si-i intinse mana subtire.

- Pe diseara, cand se intuneca bine, langa bezestemul din ulita Marchitanilor, unde-i o ulita cu un felinar. Te-astept ca pleaca al meu la jocul de carti si-o sa fim singuri

La un asemenea noroc nu se astepta Neftiotache, deasupra capului ii rasarise un planet fericit ce-i umplea de noroc. Mai bau ce mai bau cu Agafet Cuschiungachi pana acela, mai ros de bautura, se prabusi pe masa si, cand se insera bine, porni spre casa lui saracacioasa cu o trasura sa se schimbe cu ce avea mai bun in odaita ce o tinea intr-un pod.

Pe la zece, asa cand se ascunsese si luna dupa niste nouri plini de ploaie, o luase spre piata Marchitanilor. Era zapusitor, fierbinte, sta sa cada o furtuna, vreme numai buna pentru ce planuise. Canta si fluera de unul singur spre bucuria tiganului de pe capra care-l stia ce larg era la buzunar cand ii cadea ceva la asternut.

Se dadu jos, isi cumpara o crizantema alba si si-o puse in piept, mult, lat in hainele pline de pete ce nu se vedeau in intuneric, ca se scapa pe el, de lacom ce era pe la pranzuri si pe la ospete. Se parfumase sa-i mai scada duhoarea ce scotea din carnea-i preamulta si nespalata.

O zari pe Caliopi si inima ii batu tare, simti ca asuda, de multa vreme nu avusese o astfel de bucurie. Ea nu spuse nimic, se misca numai usurel inainte-i si-l ducea pe ulita intunecata, numai cu un felinar. Dinspre cloacele si umblatoarele negutatoresti ce se strangeau aice, traznea un miros greu, necuratat de lipsa de vant. Podul de lemn scartaia sinistru, intr-acoace lumea se imputinase de tot. Era un loc de primejdie, dar cine se mai gandea la asa ceva? Sa nu fi fost mirosul acela greu, ar fi fost o incantare.

- Mai e? intreba in cele din urma, cu putina grija ca se intuneca rau de tot si el tot pe sub zidurile pustii.

- Acus ajungem!

Se avizeau apele curgatoare ale fagadaurilor care carau la vale grelele fecale stranse ani de zile pe canalele colec­toare de lemn ce nu se curatau bine. Femeia se opri in fata intrarii spoliarumului ridicat de un negustor bogat in urma cu trei ani.

- Aici! zise.

- Aici? se mira el si pana sa apuce sa mai adauge ceva se simti insfacat de patru masalagii cat usile cele mari de la Mitropolie, care-l tarara pe sus, deasupra canalelor catre marea hazna deschisa, unde cadea un suvoi plin de duhoare in galagie mare. Acolo il aruncara ca pe nemic in magma puturoasa care colcaia si scotea aburi verzi. Neftiotache Buhus, om de la Dunare, trecut prin multe, simti ca moare. Incerca sa inoate in acea mizerie ome­neasca, dar bratele ii erau grele si ostenite.

- Ajutor, oameni buni! striga catre masalagiii ce fu­sesera mistuiti de intunericul locului.

Nu-i raspunse nimeni.

Cu puterea mortii se apropie inotand greoi de treptele de piatra ce dadeau spre o iesire, acolo unde totul se mai subtia la caderea imputitelor ape. De sus se auzeau glasuri si nadejdea ii crescu.

- Scap eu de-aici si-o omor unde-oi gasi-o pe curva si parsiva!

Cand crezu ca Dumnezeu ii asezase mila sa asupra capului, il zari la capetele scarilor pe Princepele insusi in hainele lui verzi, tivite cu baibafir ce luceau ca o mie de stele in lumina faclelor rnasalagiilor. Langa el statea messerul fara pletele cele negre si fara podoabe.

- Iertare, Stralucirea Ta! zise cu glas induiosat si infricosat Neftiotache Buhus, mai inghitind mizeria in care sta.

- Cacat ai mancat pe seama mea, mai mananca! zise Princepele si cu papucul lui scump de safian il impinse de tot in cloaca, unde teribilul pamfletar muri pana in zori intr-o lunga si grea agonie.

Deci auzindu-se toate acestea in Bucuresci, cuvintele de ocara incetara ca si cand n-ar fi fost niceodata.

Crepusculul

Inaintea ciumei celei mari Princepele simtise ca ceva se schimbase in jurul lui. Nu-si dadea bine seama despre ce era vorba, dar parca zgomotele curtii mai amutisera, parca din vorba oamenilor lipsea acel respect in formele lui paroxistice, miscarile erau mai incete, glasurile mai stinse. Totul conspira in jur, Evanghelina il ocolea, nu o vazuse de mult, nu-si pierduse din semetia ei de alta data dar la serbari se prefacea bolnava, ca si Haricleia care tot ii vorbea despre sanatatea subreda a odorului sau Hrisanti.

Cele doua fete mai mult pe la Viana stateau, dupa rochii si dupa luxuri, trimise de maica-sa, cu carata ori pe Dunare, ce nu se stia ce ganduri avea cu ele. Crescu­sera, cea mai mare avea 19 ani, era neagra, ochioasa, voluntara, ii semana Evanghelinei, pe ce punea mana nu mai lasa, se svonea ca se amesteca si in treburile mai ascunse ale politichiei, dar Princepele nu o simtise, pentru ca ar fi judecat-o cu siguranta. Nectaria iubea bijute­riile, cand intra in odaile femeilor, si asta se intampla destul de rar, o gasea in fata oglinzilor de Venetia, incercand blanuri, ori coliere aduse de zarafi cu preturi neinchipuite. Era lingusitoare, lasa totul si-l imbratisa, ii mangaia obrazul ros de griji si-i mai cerea bani pentru ale ei. Cealalta, cea mica, Pulheria, era mai tacuta, cu o privire darza, mereu incarcata de ganduri ce-l certau. Lui ii semana, nu ar fi iertat pe nimeni, dar nice nu ce­rea nimic. Poate ca Princepele o iubea mai mult ca pe cealalta, dar nu-i venea s-o arate si intre ei mereu se aseza o raceala ce-i indeparta unul de altul. "Ar fi putut sa invete de la maica-sa ca trebue sa te apropii de oa­meni, nu sa fugi de ei, si pentru asta se cerea buna­vointa' Oare stiau ele, pentru ca erau mari de-acum, ce se intampla in jur, auzisera cuvintele spurcate ce nu-l mai ocoleau nici macar pe el? Un princepe nu trebuia sa tina seama de fleacuri, dar oricum erau fiicele lui, de celalalt, de Hrisanti prostalaul, nu avea nici un fel de stingherire. Nu era al lui, era al Haricleiei din prima casa­torie facut cu un pretendent ce murise in Galata, ispa­sind datorii si necredinta catre Poarta in asteptarea unei domnii ce nu mai venise niciodata. Cand se certau, baiatul, daca se mai putea numi astfel pentru ca avea 25 de ani si se purta ca un copil, slabanog, vesnic flamand, refuzat de toti, privit ca un bufon, aratand precum o starpitura, cu oase moi si mici, intr-un cuvant un om neterminat, sapte luni, cum ii spuneau slugile in soapta, Hrisanti ii striga in gura mare:

- Uzurpatorule! Tu l-ai omorat pe tata si vrei sa-ti dau ascultare?

Atunci, de undeva, ca prin ziduri se ivea Haricleia cu un bici si-l pleznea peste fata silindu-l sa cada in ge­nunchi:

- Sa taci, sa taci, auzi! Cazi-i la picioare si saruta-i mana ca el ne tine pe toti! Domnul si Stapanul tau, m-auzi?

Cu obrazul plin de urmele biciustii, cu o ura grea in priviri, Hrisanti facea ce i se cerea cu un zel de nestapanit. De maica-sa ii era o frica de moarte. Princepele ii auzea uneori, noaptea, plangand in iatacuri impreuna, femeia promitandu-i ca prin rabdarea si norocul timpului o sa-l vada vreodata in acel tron pe care el sedea acum, cu fala. 'Nemernicul, daca numara pana la cinci, adoarme si mai vrea sa domneasca!' dadea Princepele din umere si-si vedea de-ale lui, fara sa-i mai pese de soaptele si intrigile ce se teseau dincolo de zidurile asupra carora stapanea.

Ce se petrecea acum insa nu mai semana cu obici­nuitele lor indeletniciri. Intai isi dadu seama ca odaile domnesti pareau mai goale, ceva lipsea sau fusese in­locuit. Privise mai bine si nu mai vazuse talgerele grele de argint in care toamna se descompuneau la caldura bolnava a palatului perele Isember aduse de la Hurezi, taman in octombrie. Pe mesele joase erau aruncate tacamurile de rangul al doilea, din cositor, pline de paoni si rodii, date in dar de un calugar la o zi onomastica, dar valorand mai putin. Perdelele grele cu ciucuri de aur si tivituri scumpe, din atlaze de Damasc, pierisera si fu­sesera inlocuite cu altele tot galbine, dintr-un material mai ieftin, iute invechite de soarele repede al Bucurescilor. Nice covoarele nu mai erau aceleasi. Unul cate unul, scum­pele korasamuri erau puse undeva in pastru si in locul lor stateau aruncate pe jos carpete ce puteau fi gasite in lipscanie. Grelele tesaturi de Agem si Usak fusesera carate undeva, in locul tebrizelor si buharalelor, podelele erau acoperite cu carpe, nu altceva, iar macaturile de Alep, inlocuite cu panze usoare, taranesti. Sa nu fi avut un ochi dedat la pretaluiri n-ai fi bagat de seama. Numai cearsafurile moi si albe nu se schimbasera. Prin colturi lazile grele invelite in piele de Cordova se ra­risera si palatul parea saracit, nu mai avea stralucirea lui de altadata. Daca te uitai bine, la serbarile obicinuite nice nu mai venea atata lume. Slugile nu i se mai uitau in ochi, masa o lua singur, ori cu mesterul si de-aceia nu bagase de seama aceste instriinari. Evanghelina ce atat se certase cu Haricleia stateau de dimineata pana seara numai impreuna. Ce-aveau a-si spune nimeni nu putea agrai.

Cand ii veni veste de la bas besliul Suleiman ca mucarerul pe anul ce urma trebuia marit, intrucat noul Padisah voia sa ridice fortalitii pe malul Dunarii si ca se pregatea de mari fapte, intelese ca de aici inainte trebile domniei nu aveau sa mai mearga asa cum trebuia. Stia maica-sa ceva, aflase Haricleia ca zilele lui sunt numa­rate? Dar atunci de ce nu veneau la el sa-i spuna pentru ca sedeau sub acelasi acoperis si orice surgun le privea si pe ele, si saracia lui nu era si saracia lor? Ori erau nebune, ori ce? Il chemase pe dumnealui Ianachi Moruzi, si-l intrebase ce crede despre toate cate se aratau.

- Maria Ta, tara e stoarsa, lumea abia mai rabda. Nu mai avem de unde scoate, i-am smintit pre multi, lu­crarea hidraulica ne-au luat si ce mai aveam pe fundul haznalei, a trebuit sa platim inginerii si pe streini, munca n-a costat, dar uite ca s-au dus banii

- Si zarafii ce zic?

- Pot sa vorbesc?

- Vorbeste

- Ei cred ca Maria Ta a scapatat si nu mai vor sa dea ce le cerem.

- Am sa-i inchid! Unde se cred?

- Nu ar fi bine. S-ar auzi si mai rau ar fi.

Un sentiment de singuratate incepu a-l cuprinde pe Princepe. Nu-l afla nici pe messer; acela, de la prabusi­rea planurilor sale de a implini lucrarile hidraulice, nu mai statea la curte. Se spunea ca fusese vazut iar cu talanite la Kera Duduca, ori cu lautari in mahalaua Scaune­lor. Princepele strigase furios la aga Matei Balaceanu:

- Sa mi-l strangi de pe drumuri si sa mi-l inchizi in temnita! Ca-l platesc

- Nu a primit cei 4 000 de taleri pe anul acesta, o spune in gura mare cui vrea si cui nu vrea sa-l asculte. Risipeste si ce a mai strans si zice ca pleaca la Italia, ca a gasit alt Princepe ce stie a-i rasplati pe cei ce-l ser­vesc

- Ticalosul! Dupa ce m-au facut de ras si mi-au pra­padit visteria? De-aici n-o sa se duca viu, asa sa afle

- Cum vrea Maria Ta, dar sa nu se intample cum s-a mai intamplat

- Si tu ma certi? racnise. Au v-ati pierdut mintile? Au nu ma mai stiti de frica? De cand vorbiti astfel cu mine? Iesi si sa nu te vaz pana nu mi-l aduceti legat

Messerul sau Ottaviano petrecea se pare cu nenorocitele lui de cortesane puttane, pline de vitii, culese prin san­turile acestei capitale nerusinate de catre tineri decazuti. Ah, acest derbedeu ce colindase Evropa si vorbea cu veneratie despre femeile cantate de poeti, dar se incurca cu tiganci si canta cu lautarii de gat! Usor ii venea lui sa flecareasca despre Tulia d'Argona, de Imperia careia i se acordau favoruri divine, de Beatrice de Terrara si de Vittoria Colonna sau Faustina Mancina cand se incurca cu cate o Tinca puturoasa si murdara si strica ighemoniconul curtii

Monstri infelice, galon pierdut in praful Balcanilor, scursura grecilor si-a florentinilor saraciti, sarlatan si ignobil, cazatura inspirata, curva Domnilor, oala in care ei isi varsau snaga. O sa-l bosorogesc! hotari cumplit, tarfa si nevasta barbatilor sculareti.

Seara intrase in iatacul Evanghelinei. Incaperea era parca mai goala, fusesera stranse lucruri, arata ca o bi­serica nezugravita.

- Tu pleci undeva? o intrebase cu vocea lui fara caldura ce niceodata in afara copilariei sale nu se auzise altfel.

- Ma pregatesc pentru incercarile lumii.

- Ce fel de incercari, Doamna, de eu nu le cunosc cat sunt. Inca in tronul tarii si pre tine si ai mei ii ocrotesc?

Femeia se ridicase, dreapta, osoasa, in rochia sa neagra ce nu o mai schimbase de la moartea sotului.

- Smereste-te, fiule! Cazi la icoane si roaga-te, o sa ispasesti

- Nu ma certa! zisese incet Princepele cu o dulceata uitata in glas. Doar tu m-ai invatat sa cred in avere, in cai si-n arme!

- Dar nu in fandasii nebunesti

Tacura, pe coridoarele de lemn, pandea cineva. Simtira amandoi. Era Haricleia care nu mai avea somn, nu mai avea liniste.

- Am crezut in el, spuse Princepele pe neasteptate. Doar tu mi l-ai adus

Ingenunche langa scaunul ei pe care batrana femeie se asezase cu trupu-i ce troznise in linistea incaperii.

- Am crezut ca este o putere, si el nu-i decat un sar­latan.

- Stiu.

- Si-atunci? Ti-ai lasat nevasta si copiii. Dar ei sunt averea ta, cum averea ta este scaunul Tarii Romanesti pentru care eu te-am pregatit. Averile nu se lasa, ele se pierd, dara mai intai le dobandesti. Tu ai aruncat cu pi­ciorul totul. Daca nu ti-a mai ajuns muierea, si eu asta o inteleg, ca ai crescut greu si cu nefiresti obiceiuri, tre­buia sa te ascunzi. Domnii stau in puterea luminii, ei sunt ca soarele pentru natiuni, or tu te-ai intunecat, cu tarfa ta barbateasca. Omoara-l! Numai sangele mai poate sterge aceasta rusine ce ne-ai adus-o noua, tuturor

- Numai sfintii si geniile stau pe cal! Sunt om si-l iubesc. Tu poci sa intelegi asa ceva, mama?

Evanghelina se gandise putin. Un gand amar ca pelinul ii statea sub limba.

- Cand l-ai citit pe Aristofan erai mic si nu aveai puterea. El credea ca trebuie sa ne confundam viata noas­tra cu a celui iubit, dar cat esti Princepe, deasupra patului tau trebuie sa fie scrise cu litere de foc cuvintele altuia: trovarsi dove si vince

- Cum sa stau langa invingator, eu ar trebui sa fiu invingatorul, dar cu ce sa mai birui? Padisahul mi-a tri­mis vorba ca a sporit mucarerul, nu mai am bani, tara e sleita, haznaua vistieriei, goala

- Pentru ca l-ai batgiucurit pe vel-vistiernicul Dudescu

- Care fura, Doamna, si uneltea

- Pentru uneltiri trebuia sa-l pedepsesti, dar nu pen­tru ca fura. Toti fura, or nu stii? Si ce-ai facut? Ai ba­gat un cal rapciugos in Divan si ti-ai ras de boeri. Ei nu te iarta. Nu-ti vor da nemic. Sunt bogati, dar plang toata ziua si se vaita. Ca sa-i silesti nu mai poti. De-acum trimit altuia bani la Stambul, ca sa-ti ia locul, nu vezi ca esti pierdut?

- Tu o spui? intreba moale Princepele.

- Eu, pentru ca o stiu. Ei se pregatesc, ca fiecare, pentru viitor. Nu intelegi? Tu ai fost si nimic si nimeni nu te mai poate intoarce la ceea ce ai fi putut sa fii

Se privira ca doi streini, femeia ridicandu-se iar dreapta din scaunul ei, nemiloasa, rece, fara urma vreunui senti­ment pe chip.

- Nu e adevarat!

- Ba este adevarat. Te-au parasit cu totii. Poporul nu te-a iubit niciodata, si astia, restul, te-au iubit de frica. Acum nu mai ai nici un sprijin

- Nu pe oamenii tarii ne-am sprijinit noi, Doamna. Pe bani ne-am sprijinit. Noi suntem fanarioti, cum vrei sa ne iubeasca ei pre noi? Vorbesti prostii. Ai imbatranit Noi avem boala purpurei.

Evanghelina nu clipi. Un licar slab de ura sclipi in ochii ei inghetati.

- Uiti ca banii pe care te sprijineai nu mai sunt?

- Am sa fac altii

- Poate mai crezi in povestile messerului ce si pe mine m-au mintit. Cuptoarele lui nu scot decat fum

- Mai sunt averile noastre, ale familiei Evanghelina se prabusi razand pe scaunul ei plin de perne rosii.

- De ce razi? intreba Princepele simtind cum ii inghiata spinarea. Nu vrei sa-mi spui ca o sa ma lasi intr-o zi pe mana gadelui, pentru ca bas besliul Suleiman nu e Ahmet, pe el inca nu l-am corupt cu darurile mele, el nu glumeste

Femeia isi facu o cruce mare si scuipa in san ca o taranca.

- Fereste, Doamne, casa noastra de nenorociri!

- Atunci?

- Mai ramane fuga

- Surghiunul? Eu sa fug? Unde, Doamna? Nu, nu fuga mai ramane. Mai raman averile noastre, a ta si a Haricleiei

Evanghelina intepeni.

- In lucrul acest sa nu crezi niceodata, caci nu este drept sa fiu tradatoare a averii mele si sa ratacesc cautandu-mi painea si sa cersesc la usi streine, cum altii au statut la ale mele. De aceea socotesc ca nu pot sa indepartez nimic de la ale mele, de la stapanirea mea, nici cea mai mica parte din ce s-ar putea imparti, intelegi?

Dupa trei zile, cat statu turburat in iatacul lui, nevoind sa vada pe nimeni si lasand trebile tarii in paragena, Princepele se afla in odaia Haricleiei. Ii sarutase mana, cum nu o facuse de mult. O privise. Tare mai imbatranise. Nu fusese frumoasa niceodata, dar oricum se cul­casera impreuna, facusera copii, tinuse ori nu la greul vietii lui, el o rasplatise cu marirea si cu darurile scaunului Domnesc. Macar pre ea s-o stie alaturi, pentru ca altfel nu se mai putea rabda viata aceasta.

- Unde sunt copiii nostri, Haricleie? o intrebase bland cum nu-i era vorba.

- La trebile lor.

- Nu mai stau pe acasa

Privise cu ochii incarcati de banuiala lucrurile din jur. Si de aici lipseau covoarele scumpe si perdelurile cele alese, ce se pusesera la venirea lor in palat.

- Te pregatesti si domnia ta sa te duci undeva? Vreai a face calatorii

- Cine stie? raspunse Haricleia.

- Ce vorbe-s astea? Ori ati nebunit cu toatele? Nu mai aveti respect pentru mine, ori sa v-aduc aminte?

- Nu este nevoie

- Vorbeste-mi mai bine despre sburdalnicul tau baiat. Pe unde se mai afla?

Haricleia isi netezise rochia usoara de atlaz, tivita cu blana subtire. Pe urma isi luase lantugul de aur de la gat si-l varase in gura cu o candoare veche, dupa un obi­cei uitat, ce de mult il stia Princepele si pentru care tare-i fusese draga intr-o vreme.

- Tu razi de el, Doamne. Nu l-ai iubit niciodata si numai el este nadejdea mea

- Slaba nadejde, facuse amar Princepele fara s-o pri­veasca. Si fetele?

- Sunt duse la Viana, dupa treburi.

- Ce treburi daca-mi este ingaduit?

- Au crescut, sunt mari, isi fac instructiunea, nu pot sa le las proaste, sa moara in obscuritate pe la curtile deserte, cum sunt acestea unde eu am fost silita sa stau

- Ooo! iarta-ma ca ma mir ca bogasierii la targ. De aceea ai inceput sa strangi lucrurile de prin palat?

- Ai bagat de seama? se mira Haricleia. Credeam ca ochii tai petrec numai pe chipul lui Ottaviano

Cuvintele ei erau muscatoare, dar fusesera rostite cu o indicibila dulceata, ca sa nu-l supere.

- Ce vrei sa inteleg eu din pregatirile tale?

- Ca esti singur

Princepele statu putin inainte de a spune ce avea de gand sa spuna.

- Si cine crede ca sunt singur? Tu? Copiii tai?

- Unii sunt si-ai tai!

- Cum vrei! Principii sunt singuri numai cand ho­tarasc ei!

- Cuvinte, Maria Ta.

Nu-i mai vorbea ca o sotie, pareau despartiti de o mare.

- Doresc sa-ti spun ca ne leaga ori saracia, ori restul

- Poate, zise Haricleia ganditoare. O suvita de par ii scapa pe fruntea asudata. Princepele ii vazu iar mana subtire, o mana uscata, rece, fara sange, o mana de femeie batrana. Niciodata nu avusese senzatia ca e batran si el, de asemenea, dar acum o simtea cu o dureroasa apasare a sufletului.

- Pot sa inteleg ca tu te-ai unit cu Evanghelina? Ca imi doriti moartea?

- Moartea? Doamne fereste! facu Haricleia si repeta gestul celeilalte, inchinandu-se pios si cu spaima.

- Atunci?

- Sa nu speri nimic de la mine, de la banii si de la averea mea.

- Dar ea este de asemenea si-a mea!

- Asta sa n-o mai crezi! Stii doar ca la casatorie nu am facut transcrierile dotale, iar ce mi s-a cuvenit, am strans si-am pus deoparte pentru Hrisanti. Nu incepe un timp ferice pentru mine si pentru copii, dar voi sti sa ma duc unde trebue, sa dau unde trebue si el va dobandi tronul. Nu azi, nu maine, in cativa ani

Ceea ce afla era ingrozitor, dar si mai dureros era sa auda aceste cuvinte din gura Haricleii.

Mai mult nu se putea rabda. Parasi fara un cuvant odaia si strabatu coridoarele de lemn. In dreptul usii chiliei messerului se opri si asculta o clipa. Nu se auzea nici un zgomot. Deschise. Odaia mirosea a pustiu. Intr-un colt erau stransi sacii lui si lucrurile. Nu ramasesera decat oalele de tuci, pline de lacrimi de plumb pe margini. Cartile fusesera adunate, pe sferele sale armilare si pe compase, pe plansele marei lucrari hidraulice se asezase un praf gros. Lua o piatra transparenta si o privi in lumina putina a ferestrei. Isi aminti de ziua in care intrase pentru prima oara aici, de glasul lui ipocrit, strigand prin peretii subtiri si intrebandu-l:

- Tu esti?

Resturi de lucruri, magnetii si toate nimicurile acelea in care nu mai credea stateau fara viata in incaperea si ea fara viata. "Si el se pregateste sa plece, o sa ma lase, se duce'

Intr-o dulce noapte a amandurora, Ottaviano recitase, pe podelele aspre, acoperite cu blanuri de mistret invo­catia in fata focului spagiric:

"Nu sunt nici curva, nici virtuoasa, ci toate acestea la­olalta. Eu nu am murit prin foame, nici prin fier, nici prin otrava, ci din toate acestea laolalta.

Eu nu ma odihnesc nici in cer, nici pe pamant, nici in apa, ci peste tot! Lucius, Agatho, Priscius care nu sunt nici sotul meu, nici iubitul meu, nici sclavul meu, fara suparare, fara bucurie, fara plansete, m-au crescut, stiind si nestiind pentru cine au ridicat aceasta piatra care nu este nici piramida, nici mormant, ci amandoua laolalta! Aici sta un mormant care nu acopera un cadavru si e un cadavru care nu e inchis intr-un mormant! Cadavrul si mormantul nu fac decat una!'

Sarlatane

Vazu harfa lui de lemn, cu coarde groase, isi aminti de sunetele ei ce ar fi trebuit sa corespunda celor 26 de lumini ale lunii si pe Androgin plutind in vazduh cu o oglinda circulara in maini, pe Saturn cu plete de fum, acei cerbi si maimute cu cozi terminate cu trandafiri rosii, isi aminti vizita la casa baronului Meitani pe care nu-l zarise niciodata si de la care imprumutase sume mari prin misiti. Totul era un vis, un delir. Isi aminti de bachanalia de la Mogosoaia, de noaptea aceea verde, plina de fumuri de rasini si de exclamatii, de ratacirea pe lacul ce mirosea a namol. Intinerise si crezuse ca un nebun in povestile vrajitorului. Uitase duhoarea picioarelor co­misului Velea, uitase rasuflarea de borhot pe care o scoteau gramaticii lui cand isi rosteau oratiile si laudele cele mai nerusinate in care nu credeau. Traise oare acea dimineata inghetata cand se plimbase cu o sanie trasa de cerbi?

Pleca lasand usa deschisa. In sera strigau gutural pa­pagalii sarind de pe trapezele lor de aur. Se simtea un miros inabusitor de vechi, de praf nematurat. Se mole­sisera slugile? Nu mai ascultau? O sa-i invete el minte. Ce credeau, ca a murit? Ca nu mai are nice o putere? In noaptea ceea facu sfat subtire, cu dumnealui Manolachi Gradisteanu, cu Ianachi Moruzi si cu cei de trebuinta, oameni mai apropiati. Trebuiau stransi zapciii si sa le spuie cineva ca isi jucau capul daca pana la Sfintele Pasti nu ar fi strans sumele de care avea el trebuinta. Si cand, mai rostisera unii vorbe rasuflate: intelepciune, mila, indurare, Princepele se facu surd! Nu cunostea asemenea cuvinte!

Pe urma il chema pe aga Matei Balaceanu si-l intreba:

- L-ai gasit?

Nu.

- Sa fi plecat fara sa-si ia lucrurile!

- Da de unde! Se ascunde cine stie la ce curva porta­reasa, ca astea-i plac!

- Daca nu-l afli, o sa-l caut singur

Si se tinu de cuvant si inca cum.

Cum zicea cronicarul: 'Monarhii mari, groaznice si puternice s-au pierdut si in cenusa lor s-au ingropat'', dar daca acesta era adevarul dreptatii omenesti macar sa-si faca singur dreptatea sa, gandea cu intunecata si infricosata minte Princepele, judecandu-i pre cei apropiati. Chemase logofetii de taina si aflase unde-si puneau prea marita sotie averile ce le strangea pentru fiul ei spre a sta candva in mult ravnitul sau scaon. Zarafii nevoiau de multa vreme la prefacerea banilor si la asezarea lor in sipete ascunse, precum slugi prea harnice carasera in­tr-ascuns lucruri de pret la Fundenii-Doamnei, date in grija unui ieromonah, mut ca o lebada, nitel sui si sca­zut de minte ce numai pentru mancare traia si somn, dar om de credinta era al inaltei sale femei. Asa incat, pe ascuns insotit de cativa oameni ai agai Matei Balaceanu, in acea frumoasa si primejdioasa primavara, Prince­pele sosi in locul stiut ce avea in jur un dulce cimitir, cu cruci mici, prabusite. Batea toaca cum bate numai in locuri de tot si de toate parasite. Preutii nu slujeau, um­blau la camp ca era timpul sa pregateasca pamantul pentru marea nuntire a rodului ce venea. Pe mut il luara pe neasteptate si acela ii dusese in spatele altarului, acolo unde stateau frumusetatele morminte, in gropnita. In locul camerei celor raposati, oameni de incredere sapasera un loc ascuns. Catara cheile la infricosata sluga a Doamnei si le gasira. Tezaurul sta intr-o frumoasa amestecatura sub doua semne lapidare incrustate in piatra. Deasupra, printr-o lunga fereastra, cu muluri gotice, strabatea lu­mina frumoasa de afara, soarele cadea ca o spada pe icoanele rusesti scrise in culori topite si pe potirele brancovenesti, batute in argint. Anafornite de Sibiu, Dalmatia si Venetia lasau sa scape din suprafetele lor lucioase o lumina salbateca. Tulipele persienesti aveau grele umbre in metalul greu ce rasuna la ciocnire cu un dangat stins. Corbul Tarii Romanesti, cu aripele desfacute, incerca sa sboare din argintarii, casetele cu paseri armenesti, cu lei si monstri asiatici, vasele persienesti cu frunzisuri bogate si complicate bucurau privirile lacome ale Princepelui, iubitor de frumoase alcatuiri. Stateau aici, ascunse in gropnita de piatra, pitite in scrinele de fildes ingalbenit, pandelocuri de perle si vase cu vulturi Cantacuzinesti asupra carora vegheau heruvimi, liturghiere, cu fereca­turi pretioase de aur, cu scuturi si semne heraldice, bra­tari tesute, aere si epitrahiluri vechi, roase, perdele de icoane si perdele de altar, stranse, chivotul Fundenilor intr-o nebuna impletire de linii si franghii argintate, lucrate cu o dalta subtire, divina, catui si candele, cruci cu filigrane si smalt, patere turcesti, cu cercuri si imple­tiri fine. Intortochiate, cruci ferecate, umivalnite grele, nasturi strunjiti si baghete in forma de popici, numai aur, cu toatele, lucind mort. Nu zicea Eclisiarhul: "Ochii inte­leptului in capul lui, iara nebunul intru intuneric umbla' Orb fusese, si ea, Doamna, il saracise si tainuise totul.

Facu un semn si aceia incepura sa goleasca camera mormintelor cu mare grije si graba.

- Ce punem in loc? intrebase careva cand mormantul de piatra fusese pustiit.

- O balega! raspunsese acru Princepele si iesise afara pasind absent printre mormintele acoperite de lespezi crapate prin care izbucnea intr-o puternica graba iarba acelei primaveri. Mai avea el facultatea aceea pe care talienii o numeau: lieta spensieratezza? Mai putea el sa recite ca magnificul Lorenzo:

- Chi vuol esser lieto sia di doman non c'à certezza

Si gandul il duse iar la messer. Pe unde va fi umbland el acum? Si cum l-o mai batjocuri, laudandu-se cu cine stie ce vorbe murdare. Totul nu era decat moarte si tacere. Acel cimitir mic, plin de cruci prabusite i-o spunea. Isi aminti de toti cei spanzurati, de cei sparti cu sabia in Edikule, de spurcatele hacuiri ale atator inaintasii, si parca nu-i mai fu frica. Parasit de dragostea celor mai apropiati, simtind moartea lucrand in carnea lui, avea o bucurie salbatica la gandul ca acea femeie mult apro­piata lui va veni aice cand va crede ca el e parasit de noroc si va pleca si mai saraca intr-un pustiu surgun, fara mila si pomana. Pe cealalta, pe Evanghelina, n-o putea saraci. I-ar fi fost usor sa afle unde-si tinea si ea stransul si averile, dar in acel trup al ei se nascuse, ea il crescuse, si-l pregatise pentru trista si trecatoarea putere. Ea, maica-sa, Evanghelina, avea dreptul sa nu saraceasca, sa moara undeva in Fanar visand ca vreodata va mai fi basilisa si ca maini slugoase ii vor intinde mere impodo­bite cu perle.

Caratele erau gata, pe calugar il legasera si-l carau la temnite ca sa n-apuce a da de stire Doamnei. Cand se va trezi ea va fi prea tarziu, dar mai putea fugi din fata acelei fatalitati ce se strangea undeva in vazduh, incet, amanuntit, fara ca cineva sa poata impiedica venirea ne­norocirii? Cu fleacurile astea aurite, cu vasele si micile comori mueresti, puteai sa mai lungesti un an sau doi o viata modesta, cum duc toti fugarii si saracitii, dar o dom­nie nu mai putea inadi. Tara era stoarsa, cererea nemi­loasa, venea sfarsitul si nu ramanea decat fuga, sau funia subtire de matase in jurul gatului. Trebuia sa aleaga si el alese cand ajungand la Mogosoaia spre seara in aceiasi zi, vazu la amurg minunatii piersici saditi dupa arderea padurii aceleia vechi, ce acum infloreau nebuni sub cerul pierit, al acelei zile de april. Pomii aveau o floare roza, bogata, pareau niste paoni plecati prin gradinile lui sa me­diteze. Se ivisera fluturi osteniti de lunga si molesitoarea zi si puind dupa cateva zile omizi. Raul se incaibarase iute in trunchii pretiosilor copaci.

- Ce facem? intrebau gradinarii, pregatind surcele sa afume sub ei ca sa ucida rautatile, dar monarhul ostenise.

Le spuse numai ca Dumnezeu voia ca acea frumusete sa piara definitiv, si dupa aceea, desi se mai putea face cate ceva, asculta doua zile munca tacuta si fosnitoare a larvelor care topeau livada domneasca. Statea in loggia de piatra, batran, bolnav de lingoare, in soarele fierbinte si se uita undeva in mintea lui ratacita. Curtea era tacuta toata, se zidise intr-o rabdare fara glas si nu mai umbla nimeni. Slugile si camarasii puneau si strangeau masa, umbland pe varfuri, ca si cand ar fi fost de aer. Nu sco­teau nice un cuvant, nu intrebau, se topeau parca pren ziduri. Vazduhul era greu, statut, plin de o duhoare dulce, din lac emanau grelele namoluri, si Princepele isi privea gradinile uscandu-se in seceta neasteptata. Tanjea, sla­bise, aga Matei Balaceanu, intrebat la pranz si seara unde era messerul, dadea neputincios din umere. Nu-l mai gasisera.

La sfarsitul zilei a treia, cand din minunata podoaba a livezii nu mai ramasesera decat niste schelete de lemn, uscate si garbove, Princepele se ridica de la locul sau. Acolo dormise, acolo bause numai apa, ascultand fosnirea infinita a omizilor, ca o litanie surda a ceea ce credea el ca este ispasirea grelelor pacate. Deasupra minunatei gradini izbucni atunci un roi imens de fluturi galbeni, satui, unsurosi, lovind aerul incins cu grele aripe. Se dusera peste lacul puturos la zaduful zilelor si nu-i mai vazu nimeni.

Aleile se pustiisera, leii de piatra se coceau in soarele puternic si pe zidurile roscate de caramida se usca acum iedera. Priricepele umbla singur, vorbind parca cu umbra celui disparut. Cand il insotise oare pe sub nucii batrani ce duceau la vechiul drum de care, cand se oprisera langa lacul napadit de podoaba stufului galben intr-un minunat octombrie cand el ii vorbise despre valentinieni, despre Amonius si Marcion, despre eroarea ortodoxiei crestine care considera omul drept inger decazut, un spirit pur, incarcerat intr-o temnita de carne in urma dezastrului originar? Turburat il intrebase luandu-i subtirea mana, alba si usoara, parca fara oase ca a mortilor si-l intre­base:

- Sa-mi spui, Ottaviano, atunci de ce sa-l mai fi creat Dumnezeu pe om, daca avea atatea multimi de ingeri?

El zambise copilareste, cu acel obraz pervers, si spu­sese serios si incruntat ca si cand intrebarea l-ar fi maniat:

- Ingerii au decazut din conditia lor din cauza dorintei de a fi suficienti, Dumnezeu elaboreaza in Om ceva nou, nemaivazut

Acesta era Omul, acel lucru nemaivazut? O tarfa bar­bateasca si muiereasca laolalta, un laudaros, un sarlatan, un inger decazut el insusi, pripasit la curtea sa dintr-o intamplare ce nu-i fusese rasplatita. Cand gresea, cand se caia? Cum spunea tot acea gura spurcata, plina de min­ciuni: Materia si natura in sine nu au pacatuit cine a pa­catuit e spiritul

In aceasta lume de esente contrare, circumscrisa in­tr-un spatiu aproximativ, miscatoare si nelinistita, pro­portia faptelor omenesti nu mai avea nici o importanta. Averi, ganduri, dorinta de putere, ce lucrari zadarnice, ce fala gaunoasa si pagubitoare! A bate din palme si a avea ce vreai, a gandi despre un semen si a-l ucide, a voi sa arati ca exista ceva mai rau decat moartea: lipsa de libertate a individului

Dar cine era liber in aceasta inchisoare a carnii?

Nu spuneau vechii heretici ca respectul pentru Dum­nezeu ar fi trebuit sa fie atat de mare incat in unele imprejurari era necesar sa-ti fie teama sa rostesti chiar adevarul despre El

Dar unde si care era acel adevar? Poate nu tuturor oamenilor le era dat acest adevar de a nu fi multumiti nici de viata, nici de moarte, nici de ideea de Dumnezeu. A trai in acest desgust, in aceasta nepasare, indiferent in fata puterii si a trecatoarelor podoabe, a intelege cat este de zadarnic sa te nasti, indiferent ca esti sarac sau puternic? A intra in miezul aparentei, numite viata, ce este numai o suita gandita inca de mult de altii, cuprinzand gesturi invatate inca din pantecele mamei, si acea memorie unanima a tuturor in care exista dorinta de a supravietui intai si pe urma de a distruge pe ceilalti. Poate vechea aspiratie de a sti, ce este mai putin decat a afla, merita pretul vietii. Ce suntem? Niste numere? Spirit? Materie? Omul e masura Universului sau cuvantul acesta inseamna numai o vorba aleasa a filosofilor?

Unde era Lull al lui? Sarlatanul sau Profetul, trecut prin dulceturile cuvintelor lui Cornelius Agrippa von Nettesheim? Unde umbla acest Marsilio Ficino ce se da in vant dupa tiganci si se lasa rastignit pe flori de catre mavrofori? El il otravise cu cuvintele sale, cu acea pre­zenta vizionara in care intrau inchipuiri despre Omul arhetip, despre Adam Kadmon, primordialul, cel ce-l pre­cedase pe Adam Protoplastis. In loc sa-l lase sa socoteasca cu pamanteasca lui mama, Evanghelina, carele cu miere adunate in curtea Mogosoaiei la strangerea dajdiei, messerul ii vorbise despre corespondentele omului ceresc cu omul pamantesc. Mistere profunde si ganduri secrete il insufleteau, dar niciodata nu reusise sa patrunda in min­tea si sufletul acestui copil nebun pe care-l ura si pe care trebuia sa-l ucida el insusi pentru ca acela, Ottaviano, calcase pactul lor, intelegerea eterna dintre ucenic si Diavolul insusi. Iar daca Satan calca juruintele sale malefice, el trebuie ucis

Si cand il gasira in sfarsit, Princepele se bucura cu o veselie neagra si rece.

Asta se intampla in timpul ciumei.

- Vrea Maria Sa sa-l vada? intrebase aga Matei Balaceanu, usurat ca a scapat de povara unei astfel de mari griji.

- Da.

Se impotrivise seimenilor, avea o rana la cap ce-l facea si mai frumos. Buzele palide, fara sange pareau doi tran­dafiri galbeni, gata sa se ofileasca. Vestmintele erau murdare de noroiul ulitelor batute in destrabalata lui petrecere.

- Unde l-ati gasit? intrebase Princepele pe Aga Bala­ceanu.

- Statea cu beizadelele cele tinere ce ti-au scapat, Marite, la ultima manie si nu se mai potolesc

- Avea plete femeiesti?

- Cum stie Maria Ta.

- Sa-l aduceti in temnita la noapte, sub spatarie unde au stat destui osanditi. Voi veni si eu sa-l intreb

- Bine, Stralucirea Ta. Vom face lumina

La miezul noptii se intalnira. Messerul era insangerat. Turnasera apa pe el si-l chinuisera sa spuna cu ce treburi nemernicesti venise la aceasta cinstita curte si-l pacalise pe Magnificul Princepe. Nu scosesera nimic de la el. Suradea numai cu gura lui palida. Ca un faunus ficarius sta in lumina faclelor, rastignit, lasand din piele un miros pervers de femeie. Cand auzi de sus pasii usori ai Princepelui, messerul fu scuturat de un fior. Acesta era im­bracat intr-un vestmant usor, de noapte. Tinea numai la sold teberul ce se legana usor. Isi daduse cu apa pe obraz si pe piept stralucea scarabeul de aur daruit de Ottaviano.

- Unde mi-ai fost, Cezar? intreba in ironie Prince­pele privindu-l drept in ochii sai cei albastri.

- Am studiat cartile lui Elephantis, Menelac ii ras­punse obraznic celalalt.

- Vei sfarsi rau, si doar te-am rugat sa nu ma mai manii

- Cu totii murim, cum ti-am mai prezis, ma vei urma repede

Princepele tacu. In colturile temnitei celei reci astep­tau patru tigani. Unul tinea intre picioare un cos de nuiele in care se sbateau pesti vii. Monarhul smulse panza de sac umezita care-i acoperea. Il alese pe cel mai mare. Avea solzi argintii si i se smucea in pumn.

- Ce vrei sa-mi faci? intreba inghetat Ottaviano.

- O sa mori ca Denis, tiranul Siracuzei. Deslegati-l! Tiganii desfacura nodurile franghiei care-i tineau bratele,

- Roaga-te, daca nu esti pagan, Dumnezeului tau!

Messerul nu-i raspunse.

- Atunci o sa-l scot pe diavolul din tine!

- Nu vei putea, rosti celalalt incet.

- Doar tu m-ai invatat! si dupa aceea Princepele porunci cu glas din ce in ce mai mare: Eu te abjur pe tine, omnis imundissime spiritus, pe orice trimis al lui Satan, in numele lui Isus care te-a invins in lacasul sau! Viermii te asteapta pe tine si pe-ai tai! Iesi deci, Nelegiuitule, iesi, Sceleratule, iesi cu toate minciunile tale, caci Dumnezeu a vrut sa faca un templu in trupul omului! Desertul e locul tau! Lacasul tau este cel al unui sarpe! Umileste-te si prosterneaza-te!

Messerul tacu. Nu mai zambea. Privirile i se stinsera. Parea ca ceva din fiinta lui il parasise. Era strein, inde­partat, altul

Tiganii il pravalira la pamant.

- Ingenunchiati-l!

- Smulgeti-i vestmintele!

Princepele tinea inca in mana pestele cel viu ce se sbatea cu putere.

- El va fi ultimul tau iubit! ii spusese si in clipa ur­matoare messerul il simti in viscere. Se sbatea inabusit, incercand sa scape din capcana de carne. Ottaviano incepu sa urle simtindu-si sfincterele sfasiate. Inainte de a muri mai sopti, abia auzit, in toscana veche:

- Metraton Sarpanin, ridica-ma viu la cer ca pe Henoh si Elie!

Ratacirile Princepelui

Intr-a doua zi a priveghiului, princepele tot mai statea prabusit in fata altarului cu genunchii intr-un rau de ceara. Fusesera aduse lumanarile mari de la Mitropolie, ce iute se topisera si pe urma alti stalpi podobiti, arzand intr-una de sufletul messerului. Preutii se schimbau unul cu altul si cantecele dascalilor nu mai incetau in stranele micului paraclis. O durere fara sfarsit cuprinsese intris­tata adunare a boerilor ce se prefaceau cu mare sarg a deplange nestralucita moarte a exaporitului. Sus, in palat, femeile amandoua, Evanghelina si Haricleia, se incuiasera in camari si nu primeau decat mancari si apa. Curtea toata era cernita si statea zidita in frica.

Eu sunt, Doamne, in fata Ta, ca o vie pustie si un smochin fara rod, eu sunt, Doamne, salasul si faptura Ta, Stapane, si nu am limba curata spre a ruga bunatatea Ta si nu pot sa ma uit si sa vad inaltul cerului, se ruga monar­hul ridicand privirile turburi spre tavanul afumat si po­leit al micii biserici. Pe urma intorcea acei ochi rataciti spre boerii din strane ce stateau si ei prabusiti in spatele-i, sa vada care nu se roaga cu el si care nu sufera in acel ceas greu. Nu ridica nimeni capul, stateau cu barbele in piept, prabusiti intr-o muta si fara de sfarsit ruga pentru sufletul celui dus.

"E nebun, o sa ne omoare', gandea dumnealui Ianachi Moruzi si mai facea o cruce mare, fara a indrazni sa-l pri­veasca pe Princepe. Fumul verde al lumanarilor il ina­busea, ar fi vrut sa iasa afara, dar nu se putea.

Dumnealui Manolachi Gradisteanu care aflase totul de la oamenii de credinta il certa in gand pe prefacut: "I-au bagat un peste viu in cur si-acum voieste sa-l credem ca l-a iubit si nu stie cine i-a harazit acest sfarsit! Doamne, fereste-ne de aceasta mila si de aceasta spasire, El ne poate ucide pre toti si ne poate pedepsi punandu-ne sa-i laudam pentru faptele sale. Auzi-l cum spune rugaciunile cu glas tare'

- Sa nu pornesti asupra mea urgia Ta, Doamne, dupa pacatele mele - se ruga Princepele, cu mainile impreunate in fata inimii, privind Imnul Acatist din stanga oltariului cu coroanele de aur ale Magilor grabind spre ieslea cea sfanta.

- Ci, auzi-ma, Doamne, pe mine, usuraticul si paca­tosul si neinteleptul si netrebnic rob al Tau, in ceasul acesta precum ai ascultat pe Ezechia in ceasul mortii, asa asculta-ma pe mine, nevrednicul rob al Tau, ca afara de Tine alta scapare nu am decat numai bunata­tea Ta!

- Curva regala! isi spunea in gand dumnealui Stefan Parscoveanu, au facut din Palatul cel mai inalt, leaganul desfranarilor si au imputit viata noastra cu nealese necugetari! Si vrea sa-l credem! Pre noi si pre tot poporul ne-au pedepsit si ne-au batgiucurit si doreste iertarea noastra, dar mania lui Dumnezeu o sa-l ajunga!

-Aceasta spunand, rostea iar spasit Princepele, ceasul s-a apropiat si-am strigat cu glas jalnic si am zis: Iata acum a sosit ceasul mortii si strigati pe prea dulcii mei fii si pe mie iubitii dregatori si slujitori. Veniti deci si stati in fata mea si eu am sa va zic voua: Veniti incoace, copiii mei si iubitii mei si lumina a ochilor mei si dulce comoara a celor dinlauntru ale mele, astazi va des­partiti, copiii mei si dregatorii mei, si va indepartati de inima mea, precum stropul sare din valul marii! Si astazi vor veni asupra voastra valurile marii

- Numai pe mama si pe sotie nu si-au ucis-o! Necum copiii, gandea dumnealui Costache Ghica, cu ochii in pamant, sa nu-i zareasca privirea, ca pre noi ne-a imputinat si-a bagat groaza in noi si nu painea cea dulce am mancat-o, ci lacrimi am baut de frica lui si-a celui mort ce sta intr-o biserica crestineasca, pangarind-o! Da-i, Doamne, dupa faptele lui cele nemernicesti si pedepseste-l dupa inema lui spurcata, adu-i gadele in curte si fa-l sa ajunga acolo unde-au pierit si mai drept credinciosi

Vestmintele Princepelui erau ude de lacrimi si o durere fara sfarsit sfasia chipul acela imbatranit deodata, cum nu-l vazusera. Naclait de ceara sub genunchi, monarhul sta nemiscat in durerea lui mare si asculta divinele glasuri ale dascalilor de la Sfantul Sava ce spuneau in greceste:

- Milueste-ne, Doamne, milueste-ne, ca am gresit si viclesug in fata Ta am facut si nu avem unde fugi decat in Tine! De aceea cadem Tie ca sa ne miluesti pre noi, ca esti mult milostiv si indurator si cine ar alerga la Tine nu-l gonesti! Si noi, pacatosii, alergand ne rugam tie; milueste-ne pre noi si darueste-ne loc vesnic de odihna

"Ei nu ma cred, gandea Princepele si eu stiu asta. Sunt bucurosi ca am avut taria de a-l ucide pe Ottaviano si se prefac ca stiu durerea mea cea mare. Mincinosi si talhari ce vor sta la fel in fata trupului meu fara viata si cat as dori ca eu sa-i ingrop pre ei si nu ei pre mine, pentru ca inainte nu mai este nimic decat moartea cu dulcea-i isbavire si odihna'

Facuse un semn catre dumnealui aga Matei Balaceanu ce tot dadea din umere la intrebarile sale de doua zile! - Unde statea Ioan astrologul de nu-l gasea ca avea nevoe de el? Calareti cu schimbul se dusesera in Bistrita dar nu-l gasisera. - Cum, nu se roaga si nu bea apa goala? se mirase el tot ingenunchiat, in mare soapta. - Nu, Marite au plecat in munte, s-au tras la un loc de taina. L-au catat oamenii mei, la chilia lui, dar nu e! Au spus ieromonahii ca s-au ascuns in vreo pestera de unde te blestema! - Sa-l cautati si sa mi-l aduceti, ca am nevoie de el! Mort sau viu!

Dar nu-l gasisera inca, pierise ca apa unui rau ce nu este aceiasi la fiecare ceas. 'Ce voi face eu acus? gandea, ca nu am deslegare si nice nu stiu unde sa-l inmormantez pe paganul acesta frumos! Mi-ar trebui curaj si nu mai am! Muierile de barbati ingenunchiati vor spune ca le-am spurcat mormintele tarii, daca ii voi pune o cruce cresti­neasca la cap lui Ottaviano si, dupa ce l-am rusinat, il voi trece in randul sfintilor. Desleaga-ma, Doamne, de povara'

Dar deslegarea veni in mod neasteptat cand intr-a treia noapte a priveghiului, Princepele adormind pe piatra paraclisului visa ca Ottaviano se ridicase din cosciug si plecase singur prin tampla oltariului ca arhanghelul Mihail. Era spre zorii primei zile de Pasti si mintea i se intuneca vazand biserica pustie. Se ridica. Isi freca ochii si striga cu glas infricosat:

- Unde sunteti?

Altarul - pustiu, lumanarile cele mari - stinse, ba­tea numai un vant cald de dimineata, stranele - goale Se uita spre locui unde stia sicriul si nu-l vazu.

- L-au furat! urla si iesi afara.

Aga Matei Balaceanu statea prabusit in tarana cu sei­menii lui:

- Iarta-ne, Marite Doamne, am adormit cu totii si nu stim nernie! Omoara-ne, ia-ne viata, suntem vinovati

Era o dimineata stralucita, bateau clopotele parca vesele, parca razind de marea lui durere. Mai trebuia sa curga sange, dar si asa era prea mult. Nu stiu ce sa faca, sovai, voi sa se intoarca in biserica si se intoarse, crezu ca a visat urat, totul era de neinchipuit, dar adevarat.

- Tremur pentru vietile voastre! striga ragusit ne­mernicelor slugi ce stateau cu fruntea in pamantul curtii.

- Iarta-ne, Doamne, o sa-l cautam

il cautara trei saptamani si nu-l mai gasira niciodata. Era ca o minune, sau curajul facuse din aceasta taina un lucru care-i privea pe toti si de frica nu spuneau nimic. Nebun, Princepele plansese inchis in camarile sale, alun­gand pre toti de la el. Se apropiase numai maica-sa, Evanghelina, ce tot darza se tinea in firea ei de piatra.

- Nu mai jeli, asa a fost scrisul!

- Ce vreai a spune, Doamna? Iar trupul sau nice paserile, nice pamantul, nu l-au putut manca, el numai ce se va fi parjolit intru rautatea tuturora si nu va avea odihna pana nu am sa-l gasesc O sa-i pun pe toti sub sabie si voi afla

- Destul cu raul, el a fost Diavolul si sufletul i se odihneste unde-i sta locul. In cantari dumnezeesti l-ai petrecut pre lumea cealalta, acum odihneste-te, intrucat Maritul Padisah au aflat ce lucruri besmeticesti se petrec la aceasta curte si au inceput a se gandire sa te inlocuiasca daca n-ai s-o pati mai rau

- Ar fi o desmierdare sa ma trimita acolo unde-au pierit atatia. Soarele meu s-a stins

- Vorbesti vorbe proaste in mijlocul vremurilor acestea.

- Doamne, judeca-i in matca focului! mai spuse Princepele si se intoarse spre Evanghelina: iar de te aflu ca tu esti aceea ce i-ai imprastiat ramasitele cele indurerate de moarte, te voi da cainilor mei si te voi tine infometata intr-un schit pana ce vei ispasi

Femeia stia ca nu minte si fugi infricosata din fata-i.

Si, ca om cugetator ce era, Princepele au dat stire sa-l caute iar pe raposat despre care se spunea ca l-au furat tineri jurati si l-au hacuit dandu-l la porci ca spurcata hrana pentru a acoperi nesfarsita rusine. Pe urma, cand luminatele sale poronci nu gasira raspuns, monarhul a cazut la grea melanholie si in acea vara ce urma chema la dansul pre diaconul Anghel Vapsitorul si pre Gheorghe Crasnaru din Piticu, cu zugravii lor de subtire, cu calfe si ucenici si le poronci sa ridice in graba o biserica in cinstea messerului, pe care Dumnezeu il luase la dansul. Le dadu bani si lucratori si tot ce aveau nevoie si tare ii mai grabi sa apuce hramul in anul urmator, cand avea sa vina cu toti boerii divaniti, la Scrovistea pe lac sa se inchine cu totii ca la o minune.

Aceia lucrara ziua si noaptea, cu mesteri pietrari, cu zugravi si salahori, grabira si-l chemara si pre maistorul Mogos din Ceauru de era vestit in astfel de puneri si alcatuiri si cand crezura ca indeplinisera minunata dorinta trimisera vorba ca totul era gata.

Cine sa banuiasca ce nebunie mai planuise acea minte bolnava a Princepelui ce nu-si mai vedea de alt lucru decat de a gasire ceva ce trebuia sa-i cutremure pre toti si sa-i zabuneasca de cap. La ziua potrivita dara, inaintea joiei celei mari, cu butci si slujitori pornira spre locul numit Scrovistea, pe drumul plin de praf, umpland lumea de svon si de larma. Nu lipsea nimeni, de la boerii maziliti pana la cei mai inalti dregatori, de la ispravnicii de curte la gramatici, pregatiti, dupa rang si fire, a cinsti acel lacas harazit, sa-l pomeneasca in veci pe messer. Erau in postul cel mare cu totii, flamanziti, reculesi, apasati de o spaima fara nume, parca presimtind infricosatele lucruri ce mai aveau a vedere. Ajunsi langa lacul acela negru si neclintit, inconjurat de branisti si de lunci, privira in amurgul zilei intunecata zidire ce nu semana bisericilor obicinuite. In scurgerea soarelui sclipeau mort turlele de arama ce rasturnate in ape pareau clopote grele. Apasau toate trele exonartextul pictat in vapsele negre si rosii, dupa poronca Magnificului, ce voia a-i face pre credinciosi intai a se infiora si pe urma a crede. Deasupra celui mai inalt loc, a pantocratorului, ardea o cruce de aur ce parea scapata din ceruri. Clopotnita era de lemn si in fata ei se oprira in frunte cu Mitropolitul.

Inainte de inceperea slujbelor celor mari ce aveau a tine trei zile, facura saivant si intinsera corturile in acel loc luminat. Fura aprinse lumanari si incepura cantece nesfarsite de slujba. Intre dulcile versete cantate de dascali se auzeau nechezaturi de cai si zbor de paseri. Pe lacul intunecat bateau pesti mari, aruncandu-se spre lumina lunii ce daurea acea adunare de oameni, resemnata, cu­rioasa, abia asteptand sa patrunda inlauntrul straniilor ziduri ce miroseau inca a zugraveala proaspata si a var. Prin arcosoliile joase isbucneau la cate o lumina sabiile arhanghelilor pictati. In umivalnitele de trebuinta ince­puse a curge apa si totul era frumos si tainic, infricosat si maret. Pe la mulurile ferestrelor scaparau lumanari, velitii boeri vorbeau in soapta si asteptau deslegarile, pentru ca faptele domnilor ori lauda ori ocara le aduc si le rasuna la lume, cum spune cronicarul cu dulcea-i gura. Intr-acea noapte nu dormi, nimeni si cand stralucita dimineata se ivi inaintea uimitilor ochi, ci, cu totii, crezura ca viseaza. Sumbra, neagra ca o corabie a diavolului, aducand mai mult cu o arca patrata, biserica se arata inainte-le cu grelele sale turle si cu tot ce ascundea si avea sa arate. Treptele de mermer cadeau cu toatele in apele Scrovistei si la oglindire se inmulteau. Pareau usoare si stravezii ca o scara de ingeri. Cum lumina soarele, gloria purpure! gloria purpure! strigau razele sale, erau doua biserici, nu una, care mai de care mai incarcata de grele vapsele ce vesteau teribile infatoseri ale Raului si Binelui. Pana sa se desmeticeasca cu totii, Mitropolitul incepu slujba afara, nu inlauntru cum s-ar fi cuvenit, pentru ca intr-insul, in acel lacas, nu intrara decat a treia zi, la slujba invierii. In icosul de trebuinta era spus sa se ci­teasca cele ce auzeau acum cu totii:

- Apropiindu-ne toti cu frica la Masa cea de taina, sa luam painea cu suflete curate, petrecand impreuna cu Stapanul, ca sa vedem cum spala picioarele ucenicilor si sa facem precum am vazui, plecandu-ne unul alinia si spaland picioarele unul altuia.

Si-atunci se petrecu primul fapt neobicinuit la care aveau sa stea fata velitii boeri. Mitropolitul facu un semn si se incepu citirea Evangheliei de la Ioan. Atunci Princepele, din vreme pregatit, lasa teberul si scoase cabanita, ramanand descoperit, dupa care lepada marii sai samuri si mantaua de ceremonie, ramanand numai intr-o fota de matase clin cele bune. Aruncase papucii si era descult, umil, prabusit de credinta. Fu adus vasul de argint cu apa si el lua umivalnita cu mainile cele puternice fara inele si podoabe in aceasta zi si o aseza la picioarele boerilor sai care-l priveau uluiti. Dascalii cantau din Catavasier τήν φορ αν μέτριαν Ca zgaul tau scaon l-au facut si pantecele tau dupa care se inchina la icoanele purtate de trei copii carati si ei la sfanta slujba ce cu fala il priveau pe umilitul domnitor ingenunchiat alaturi. Pe urma Princepele se ridica si cara iar niptira de argint, asezand-o intai in fata dumisale Manolachi Gradisteanu rugandu-l sa se descalte. Acela, uluit, ramase cu talpele in iarba, ce pe rand, ca la joia pocaintei, monarhul i le spala. Urma dum­nealui Mihai Mano si dumnealui Ianachi Moruzi, intr-o amestecatura fara rang, cum se potriveau la acea ase­zare neasteptata, unsprezece la rand, intre care si Dumitrasco Topliceanu si dumnealui Radu Golescu precum multi altii. Pe ultimul, cel ce inchipuia pe Iuda, il trasera dintr-o trasura ce statuse tot drumul cu perdele acoperite: era boer Dudescu, nebunul, cu gasca lui subtioara ce amar­nic mai facea galagie. Si lui, celui trimis la Marcuta, ii spala Princepele picioarele cu mare sarguinta in vazul tutulor, dupa care i le sterse cu un prosop, ducandu-l bland si neturburat cum era, la locul sau, in trasura si daruindu-i o marama de sarma si un tulpan de zece coti, ca sa se ierte cu el.

Dupa ce monarhul facu crucile cele de trebuinta si sfinti apa, Mitropolitul citi cele 12 Evanghelii, urmat de arhierei, episcopi si egumeni. Dupa terminarea utreniei se trasera cu totii la corturi si se mai odihnira. In Vinerea mare ploua putin si iar se insenina si slujbele incepura de la capat, fura sarutate epitafurile si se trecu la vecer­nie cu mare sfiala si ruga. La sase ceasuri din noaptea spre sambata, se incepu slujba inmormantarii Domnului nostru Isus Hristos, se impartira faclii si lumanari si se canta canonul dintai: Pre cel ce au acoperit cu valul marii. Domnul isi pusese iara cabanita si ocolira cu totii biserica tragand cu ochiul la opera mesterilor ce stateau ingenun­cheati in iarba, cu sculele lor. Dupa cantarea svetilnie - cu trupul, adormind ca un muritor Imparate si Doamne se facura enusurile si pupara crucile cu totii, dupa care Mitropolitul dadu sarutarea duhovniceasca Princepelui.

- Christos in mijlocul nostru! zise inalta fata biseri­ceasca si monarhul ii raspunse:

- Este si va fi!

Dupa care se indreptara morti de ispita si curiozitate spre biserica, nemaicitind Pisania, asurziti de sunetul clopotelor batute de o mana harnica.

- Minune! vrura a spune gurile grabite ale gramati­cilor in frunte cu Macarie Cuful si cu Antonie Spadone, dar se cutremurara. Boeri de rangul intai si de-al doilea, boeri mazili si multime de barbati se bulucira spre iesire, cu o vedere infricosata, dar acolo, in pragul de piatra, ii astepta El, Princepele, care necrutator, ii impingea inaun­tru sa mai priveasca, sa nu se mai mire atat si sa se in­chine. Cu groaza, cu uimire, se intoarsera si se uitara la opera pagana poroncita in taina. Pe peretele diaconic acolo unde ar fi trebuit sa stea chipul Princepelui si al Doamnei sale, erau numai vestmintele lor. Pentru ca in locul acelor fete atat de cunoscute il vazura zugravit intr-acel loc pe messer! Era pictata si Evanghelina, nu­mai vestmintele ei si scaonul ei, dar in acel scaon statea tot messerul! Si din ce privira simtira ca nebunesc cu totii, asemenea cuvinte sugrumate scoteau de uimire si frica. Marele Vanator al Vietii ce alerga deasupra norilor tiviti cu argint era Ottaviano, si Leviatanul ce inghitea pe pacatosi din apele Styxului avea chipul messerului, dupa cum la Groaznica Judecata pe tronul de aur statea Ottaviano, cu dulcele sau chip zambind, si in Iad, acolo unde erau pictati o mie de draci, cu totii aveau infatisarea messerului si el ii chinuia pe pacatosi ce tot chipul sau aveau. Sfintii militari, Nichita si Procopie, semanau ca doua picaturi de apa cu vrajitorul, caii lor aveau fata messerului si Magii in vestminte curate tot pre el il in­fatisau. Fiul risipitor cel desfranat umbla cu fata dulce a messerului, si in scena ce infatisa Moartea Dreptului tot messerul se arata. La Judecata de Apoi in ceata drep­tilor si-a pacatosilor, streinul acela sosea intr-o mie de infatoseri care mai de care mai umile si mai sfidatoare. Cei rastigniti pe cruce tot chipul lui Ottaviano aveau si pe absida altarului el zambea intr-o suta de fete. Adam ce sapa cu un harlet pamantul era messerul si Eva care torcea avea ochii sai dulci si copilul lor era Ottaviano. In Acatistul Sfantului Gheorghe, balaurul avea chipul messerului si sfantul Gheorghe semana cu Ottaviano cand se primbla cu Princepele prin gradinile Mogosoaiei. Cei de pe ruguri si spanzuratii cu capul in jos cu totii aveau chipul sau si Sfanta Paraschiva si proorocul David erau tot Ottaviano. Infricosata Moarte, cu coasa ei ce secera pe altii, avea fata lui dulce. Calul Ducipal cu corn in frunte lovind zgripturii avea rasul lui Ottaviano si numai trup de cal. Si in pridvorul bolnitei si pe usile diaconesti ale tamplei, in coltul Bunei Vestiri si pe Portile impara­testi numai si numai messerul era pictat. In Cavalcada Imparatului Constantin ce asedia Tarigradul tot messerul era, copiii ce-l urmau in tunici de matase sau in mantii verzi si rosii pre el il acopereau. Fecioara Maria Luminatoarea el era sub fuste femeiesti si avea un ras pervers si Maria Magdalena tot Ottaviano era si-si arata poalele barcagiilor ce-o treceau Iordanul. Sfintii Arhip si Timotei stateau sub curmali si in nisip intr-o sanie trasa de cerbi cu stele si fulii de diamanturi. Saturarea celor 5 000 de oameni cu doi pesti si cinci paini pre el il infatisa de cinci mii de ori si pana si pestii ii semanau. Pe stalpul sfantului oltar sfanta Filofteia avea chipul messerului si in Cortul marturisirii, el, Ottaviano, se marturisea lui Ottaviano. In gradina Ghetsimani, femeia adultera avea chipul messerului si Isus, ascultand-o, era tot el. Sodomul si Gomorul pre el il aratau in cele mai mari flacari ale cetatilor privite de cei alungati. Heruvimii si Sfantul Filip lui ii semanau, fluturii ce bantuiau gradinile Tarii Sfinte cu messerul aduceau, si calaii mucenicilor care scuipau draci pe gura tot fata lui o aveau, numa intr-o arcada oarba abia luminata de palida lucire a luminarilor se putea zari chipul nedeslusit al lui Pilat din Pont ce tinea in mana dreapta un peste

Si daca toti, boeri veliti si dregatori, au scapat cu min­tea zdravana de la aceasta incercare, a fost numai pentru ca au voit-o Domnul Dumnezeu ce avea peste cativa ani sa umple apele de la Scrovistea si sa care spurcata biserica spre fundurile lacului negru, ce spuneau oamenii ca la Sfintele Pasti din namoluri se mai auzeau parca strigate de ispasa, ca si cand chinuitii acestui pamant si ai cerului ar fi tras o grea casna in vatra de foc a pamantului

In vara care urma, Princepele statu mai mult la Mogosoaia. Tinea rar Divanul si boerii petreceau pe la mosii in asteptarea unei schimbari ce parea de neinlaturat. De la Bucuresci soseau vesti rare. Dumnealui Ianachi Moruzi si dumnealui Manolachi Gradisteanu conduceau trebile cele de trebuinta. Monarhul afla numai unele lucruri si le incuviinta. Parea parasit de vointa, facea plimbari lungi prin gradinile oparite de seceta de primavara si pusese tiganii sa-i culeaga amarant si mandragora, aruncand flori in lacul napadit de vegetatia-i zacuta. O melanholie grea il stapanea. Femeile il priveau prin ferestrele odailor lui si Hrisanti fu pedepsit de cateva ori ca-i iesise inainte.

Primele semne de nebunie aparura in toamna cand in­cepura ploile cele mari ale acestor locuri si monar­hul se inchise in palatul sau, nemaivoind sa vada pe ni­meni. Se intorsese intr-o noapte, dus de masalagii calari, si privise ca un strein capitala lui, plina de svonuri si de petreceri. Simtea o mare osteneala a trupului si tot ar fi dormit. Cand i se aduse vestea de la Stambul prin oameni de credinta ca Capuchehaia era ingrijorat de ce se auzea in jurul urechilor inaltului Padisah, nu facu nici un gest de aparare si nu spuse nici un cuvant. Se parea ca asculta o poveste de mult uitata ce-l privea pe altul. Pe urma, intr-o vineri, se trezi pe neasteptate din aceasta lene si se indrepta spre vechea chilie a messerului.

Era pustie de parca nimeni n-ar fi locuit acolo. Lipseau si sacii lui cu carti, lipseau si pietrele, podelele erau curate, mirosea a busuioc si-a aghiazma. Cineva slujise locul si stropise peretii cu apa sfintita. Oalele cu plumb nu se mai zareau nicaieri. Rataci pe coridoarele de lemn si vru sa intrebe pe cineva ce se intamplase, dar slugile nu se aratau, se ascundeau de spaima si el se intoarse in iatacul plin de covoare grele ce-i inabuseau pasii. Femeile il urmasera pe nesimtite, le auzea prin peretii subtiri, se rugau amandoua, fetele lui sosisera si ele de la Viana, ii sarutasera mana si pe urma se retrasesera in odaile lor, ca si cand n-ar fi fost. Un sentiment nesfarsit de singuratate il coplesea.

Peste Bucuresci se abatura vanturi mari si ploile nu mai conteneau. Si-ar fi rupt hainele de pe el si-ar fi umblat aiurea. Noaptea se trezea asudat, ca si cand cineva ii punea o ghiara in gat. Sarea din asternuturi si asculta.

Se auzea un mers furisat, ori era numai vantul. Intreba plin de speranta:

- Tu esti?

Nu-i raspundea nimeni. Isi amintea agonia lui Ottaviano, strigatele lui de durere si acea ultima rasuflare inaintea expierii cand ii aruncase o ultima privire din ochii sai albastri. Cam din vremea aceea incepu sa umple peretii odaii sale cu desene. Cerea carbuni si mana lui tremuratoare inchipuia triunghiuri, furci si pe sarpele Uroboros, asa cum il vazuse in plansele vrajitorului. Cauta harfa de lemn a messerului si nu o gasi. Se manie, isi pedepsi slugile, dar dupa aceea cazu intr-o adanca tristete ce-i rodea sufletul. Incepuse a umbla descult prin coridoare si a lepada vestmintele scumpe. Sta numai in­tr-un halat albastru de noapte, cum fusese imbracat cand il ucisese pe messer, cu scarabeul acela de plumb de pe care cazuse poleiala. Sarlatanul il mintise si cand ii facuse un dar, aurul lui nu era decat un metal caznit. I se parea ca recunoaste in stalpii Spatariei celei mari pe Ottaviano si vorbea cu el cand era singur. Femeile il auzeau noaptea furisandu-se intr-acolo. Umbla ca in vis si mangaia piatra lor rece, spunand ca sta in fata coloanelor Joachim si Boaz din templul lui Solomon.

- Tu nu te poti scufunda! spunea in fata uneia.

- Tu n-ai sa iei foc! zicea in fata alteia.

I se parea ca sfesnicele aprinse pe care le tinea in mana lumineaza stalpii cabalistici ai intelepciunii, ai pu­terii si frumusetii si-i desmierda ca pe niste fiinte vii. Intr-o luna umpluse peretii de desene ce infatisau arbo­rele sefirotic cu radacinile in Cheter, intors adica cu rada­cinile in sus si cu trunchiul in jos, aducand cu un palmier, in locul ramurilor Princepele scrisese numele geniilor planetare: Serafim, Cherubim, Tharsis, Ariel, ale ingerilor planetari si ale spiritelor dominatoare: Rafael, Michael, Gabriel, Uriel, Menelasp, Amadich, Emachiel si Damalech. In locul stelelor albastre ce impodobeau alta data tavanul Spatariei ii puse pe vapsitorul Anghel si pe Gheorghe Crasnaru din Pilicu sa-i umple acel gol cu elohimi si cherubimi plutind in nori de foc. Aceia o luara crestineste, si alcatuira neste ingeri cu braie si cu iatagane turcesti, cu turbane pe cap, calari pe martoage, ce Princepelui nu-i placura. Se suise el insusi atunci pe schele si apucase vapselele si incepuse a picta, lasandu-i cu gura cascata, ingerii aveau capete de berbece si caii pareau adevarati balauri, erau costelivi ori aveau trupuri alungite fara sfarsit. Calcau pe ochi si pe frunze alaturi de vaci grele de lapte, cu ugere pline, ce hraneau copii cu priviri pie­zise. Palme intinse cerseau cuiva o mila ce nu mai venea, maini deschise amenintau cerbi si porumbei, un scarabeu imens ocupase mijlocul acelui tavan si bratele lui voiau parca sa-i smulga pe cei de jos si sa-i fure. Totul era inspaimantator, fara seaman. Broaste testoase si vulturi loveau oua uriase din care ieseau serpi, sacali si lincsi, crocodili si soareci rodeau planetii inchipuiti in balante, ibisii, ulii, viperele si scorpionii alergau spre unghiurile cele mai intunecate. Pictorii de subtire se inchinau si o luau la fuga, nemaivoind sa lucreze la acea opera diavo­leasca. In cele doua colturi dinspre spataria mica, Princepele aruncase si cu mai mare indarjire vapselele. Odata cu inaintarea muncii lui se iveau piramida lui Etemenaki si cea a lui Borsippa, cu cele 7 platforme ale Plane­tilor: Saturn in culoare neagra, Jupiter in culoarea naramzei, Marte in rosu aprins, Soarele in auriu, Venus galben ca lamaia, Mercur in azul, Luna in argintiu. Sub ziguratul lui Borsippa Princepele scrisese numele ei plane­tar: E-Eur-Imin-An-Qi

Plin de vapsele, incantat, cu o privire ratacita, coborase de pe schele si-i chemase pe pictori. Aceia nu mai venira.

Zmintirile nu se oprira aici. Umbla cu o zdreanta in mana spunandu-i lui Ianachi Moruzi ca acea carpa este gajul diavolului ce avea sa-i dea gandul cel bun de-a putea fabrica aurul trebuincios la innoirea mucarerului mare. Boerul se prefacea a-l crede, pentru a nu afla lumea ca Princepele nu mai avea mintea limpede. Intr-o zi mo­narhul il ruga in mare taina sa-i aduca de unde o sti oalele spagirice ale messerului si-acela uita, spre mania Princepelui ce era gata sa-l dea pe mana agai Balaceanu. Pe urma umbla o saptamana cu un hrean in mana, spuind ca-i peste si aruncandu-l mereu in apa sa nu moara, dupa care isi facu o papuse pe care o striga fara sa obo­seasca:

- Alif! Lafeil! Zazahit! Mei! Meltat!

Auzind de acestea, Evanghelina chema doftorii ce mari ai curtii, dar Princepele le rase in fata si-i alunga cu biciul. Comisul Velea ii adusese un tap pe care-l le­gase cu lant de argint si umbla cu el prin coridoare Ca sa-l mai scoata dintr-ale lui, chemara pehlivani in palat, aceia inghitira flacari si umblara pe o franghie si ce-i veni Princepelui: nu, ca sa alerge si el dupa ei. Abia il oprira si spusera, ca sa nu se auda altceva, ca bause mai mult si de-aceia avea astfel de chefuri.

La ziua sa ce era in inceputul iernii, unul dintre elciii acreditati pe langa curte ii aduse in dar un caine urias, afgan, la care monarhul privi o zi intreaga fara sa scoata un cuvant. A treia zi, singuri fiind langa focul caminului ce ardea busteni mari de fag, il intreba in soapta:

- Tu esti?

Cainele adormi pe neasteptate, cazand intr-un somn de plumb. Princepele il veghe pana dimineata si cand animalul ce parea ipohondru deschise un ochi ca de lup isi spuse ca-l mai vazuse undeva. Dar unde? Tarziu isi aminti, in casa Meitani.

Chema surugiii, si intr-o dimineata de decembrie, in­valuit in blanuri, porni cu sania spre marginea Bucurescilor. O luara spre Herastrau, trecura de gradina lui Ionita Scuffa, grea de povara unui omat bogat, ratacira ulitele si Princepele isi biciui furios slugile. Dupa o juma­tate de zi de ratacire, monarhului i se paru ca recunoaste acea intrare grea de fier si inelul de arama al portii. Ii lasa si patrunse inlauntru. In soarele putin ce se ivise abia, zapada il orbi. Fara vegetatie, gradina parea saraca, pustie. Zari porta magica, cu ochiul ei zodiacal si iar batura acele gonguri ce izbucneau parca din pamant, aruncand un val de sunete peste copacii goi. Cobori trep­tele. Pasarea Calandrion era mistuita cu aripe cu tot de gheturi. Fantanele incremenisera si in peretii inal­tei cladiri pustii citi un alt cuvant: Scheva. Lua cheia ca alta data din palma de argint de la intrare si deschise. Isi auzea pasii pe lespezile de piatra si ii era cald ca si cand acolo ar fi ars mari focuri. Nu se mira de nimic, inainta si privi risipa de pietre si magneti, de lingamuri de granit si ciorchini de lapis-lazuli aruncati in cosuri de nuiele. Turcoaze si ambra stateau la vedere, parca odaile nu mai semanau sau intrase el pe alta usa. Talismanele de argint atarnau in dezordine, alaturi de mistriile masonice si de theraphimele de lut ars. Vazu pe un tavan litera si cifrele magice: 7, 49, 157 si 1252. In vasele de piatra stateau ca alta data smochine proaspete, parca atunci culese din nevazute gradini.

Umbla ca mort printre papusi de ceara si amulete de plumb, calca pe ceva vascos si strabatu o sera plina de granat si geraniu, flori triste, pline de melanholie. Aerul era inabusitor, se sufoca, vru sa sparga ceva, pe urma fugi si mai in fundul acelor nesfarsite odai, pana ajunse in fata cuptoarelor unde odata Ottaviano arsese metalele. Era cald, aerul parea fierbinte.

I se paru ca aude pasi omenesti.

- Tu esti? intreba.

Sfarsitul Princepelui

Despre petrecerea mortii Princepelui, cronicarul scrise mai tarziu: Deci prea milostivul Dumnezeu auzind stri­garea saracilor si necazurile lor vazandu, si a vaduvilor plangere si tanguire, n-au mai putut suferi pe nesatiosul si nemilostivul domn, care a zis in inima lui ca nu este Dumnezeu sa rasplateasca. Dat-a deci gand imparatului sa-i curme viata si indata a chemat acesta pe vezirul si i-a poroncit cu strasnicie sa se scrie ferman si sa trimita capigiu imparatesc sa mearga sa taie pe Voda, sa-i aduca capul la imparatie, pentru prea multa rautate si saracie ce-au facut raialelor imparatesti din Valahia. Si degraba vezirul a poroncit unui capigiu iscusit si maestru a taia pe cei mari cu cumpatare, si i-a zis vezirul, iata fermanul Imparatului, cu putere mare si cu strasnica poronca, ia-l si mergi la Valahia de taie capul beiului de acolo si-l adu spre a-l vedea prea puternicul nostru imparat, ca este nevrednic a fi beiu, si de nu vei plini poronca, capul ti-l voi taia. Capigiul luand fermanul, s-a inchinat vezirului si gatindu-se a plecat luandu cu el un harap groaznic la chip si mare, cu indrazneala la ucidere, buzat la gura, si viindu pe drum pre la hanurile beilicuri nu spunea nimarui unde merge si ce treaba are, ci cu cumpa­tare din conac in conac mergea cu grabire, pentru ca domnii terii au oameni turci hangii de le da plata bani multi, de ispitesc pe cei ce trec de la imparatie la Bucu­resti si daca dovedesc ca merg la Voda cu poronca ori de bine ori de rau, cu mare grabire merg inainte si spun lui Voda ca sa se pazeasca si ia bacsisuri mari de bani.

Deci sosind capigiul la Bucuresti, a mers la hanul beilicului dupa obicei si sezand la han trei zile a spus ca merge la Dii Capitan Pasa, si la Ostrov, cu poronci impa­ratesti, si lui Voda iar asemenea i-a spus cel ce-a fost trimis de a cercetat pentru venirea capigiului.

Deci capigiul, gatindu-se cu ai sai, a incalecat si a mers de a intrat in curtea domneasca si a descalecat la scara si intrand in casa la logofetie a zis sa faca aratare beiului, ca are a vorbi cu marirea sa din gura cuvant de taina de la dragomanul Mariei Sale de la Stambul si este calatoriu si nu poate zabovi si ducand pe capigiu la vel-postelnicul Ianachi Moruzi si spuind si lui, a mers postel­nicul la Voda si i-a spus.

Voda a zis:

- Lasa-l sa vie.

Postelnicul a zis:

- Ba sa-i spunem ca esti Maria Ta zaif, ca are cu ei un arap groaznic.

Voda a zis:

- Asa au obiceiul capigiii de ia cu ei cate un om groaznic pentru mandrie, ci sa vie sa vedem ce-mi va spune de la dragoman.

Postelnicul Ianachi Moruzi a mai ispitit pe capigiu si a zis ca Maria Sa este cam zaif, ci la intoarcerea sa va veni iar la Bucuresti si va afla vreme de va vorbi cu Maria Sa.

Capigiul a zis:

- Eu avand fermanul catre Capitan-Pasa pentru turburarea Pasvandului si pentru alte trebi imparatesti si voi sa merg si la Ostrov la haian, si de-acolo nu intorc pe aici, caci pe aici am venit intr-adins sa-i spui cele ce mi-a spus dragomanul Mariei Sale ci voi sa vorbesc cu Maria Sa cinci-sase cuvinte, si sa plec caci nu poci zabovi. Pos­telnicul Ianachi Moruzi mergand iar la Voda si mai spuindu-i zisele capigiului, i-a zis acela:

- Sa vie sa-mi spuie!

Deci postelnicul Ianachi Moruzi i-a zis capigiului:

- Te pofteste Maria Sa!

Si mergand capigiul cu arapul au intrat in iatac la Voda si i-au parut bine ca au apucat inauntru, si facandu-i capigiul obicinuita inchinaciune cu mana dupa obiceiul turcesc, asemenea si Voda catre capigiu, 1-a poftit sa sada in pat pe saltea langa Voda; iar arapul a sezut pe lavita sau pe scaon; dat-a capigiul cahfea si cebuc, iar arapul n-a primit si incepand a vorbi unul cu altul, intreband Voda pe capigiu de cele ce sunt la imparatie, capigiul i-a spus cele ce-a stiut, si infiorandu-se Voda de vederea harapului, Voda a facut semn postelnicului sa mai cheme ciohodari in casa, graindu-i francaneste si iesind postel­nicul afara, harapul a sarit repede in spinarea lui Voda, puindu-i latul de gat, capigiul a slobozit amandoua pis­toalele in pantecele lui Voda; harapul il sugruma cu latul tragandu-l cu amandoua mainile gios din pat, si fiind Voda cu virtute de se zvarcolea, capigiul a infipt hangerul in pantece de i-a varsat sangele. Harapul sedea pre el si-i frangea grumazii, iar cebuciul si peschergiul au inceput a tipa si cand s-au slobozit pistoalele au sarit ciohodarii si a sosit postelnicul Ianachi Moruzi cu ei, dar capigiul a strigat:

- Dur, bre ferman!

Si au statut toti si n-au indraznit sa faca nemic, daca au auzit: ferman.

Harapul a taiat capul lui Voda inca izbindu-se Voda viu si tavalindu-se in sange; si puindu-i streangul in picioare i-a tras trupul pe scari gios in curte si desbracandu-l a luat banii, ceasornicul si inelele harapul si trupul i-a lasat in mijlocul curtii, gol. Iar doamna cu fetele ei si cu baiatul tipau si sareau pe feresti afara de frica, ca se temea sa nu o taie si pre ea cu copiii si cu mama Princepelui, Evanghelina. Deci strangandu-se cei ce s-au aflat in curte si boerii li s-au cetit fermanul si auzind toti s-au infricosat. Iar boerii cei mai divaniti daca au auzit au iesit pe afara, pe la mosii, temandu-se nu cumva va avea capigiul osebit ferman sa taie si pe vreunul din ei. Asa savarsindu-se omorarea, macar ca postelnicul Ianachi Moruzi l-a sfatuit pe Princepe sa nu lase pe capigiu, ca are harap groaznic si pe semuire se va tampla cevasi, dar Voda s-a induplecat, cu mintea socotind ca-i va spune cevasi pentru el ce se face la Stambul, Dumne­zeu slobozind sa cada in ispita.

Si lasand acolo trupul dupa poronca, a zis harapul:

- Iata cainele cel ce a mancat raiaua Imparatului!

Si zacand pana a doua zi, nimenea nu indraznea sa zica sau sa intrebe ceva.

Harapul a jupuit capul Princepelui si spaland pielea de sange l-au umplut cu bumbac. Capigiul a poroncit sa vie Doamna cu copiii ei si cu mama Princepelui in casa-le ca nu are poronca sa le faca vreun rau si sa nu aibe nice o frica. Postelnicul Ianachi Moruzi au mers de le-au chemat si le-au adus la iatacul lor. Atuncea harapul au pusu capul Princepelui pe o tava de Dantca si l-a dus la doamna de l-a asezat pe o masa sa se uite la el zicandu-i:

- Iata capul barbatului tau!

Aceasta a facut ca mai mare jale sa dea Doamnei si copiilor sai si sa dea bani ca sa-l ridice. Doamna, cu maica-sa Princepelui, Evanghelina, si cu baiatul si fetele ei se jaluiau cu tipet mare. Deci a chemat capigiul pe vel-postelnicul si pe vel-camarasul, zicand sa nu se teama ca nu le va face nici un rau si aceia abia au venit cu mare frica, temandu-se sa nu-i taie si i-a intrebat unde sunt tescherelele cele pecetluite ce le-a facut ca sa le dea la raiale dupa vitele ce-au avutu, vrand sa le ia birul de la dansii pe acelea. Iar camarasul si postelnicul au aratat frica si, scotandu-le din camara, zisera ca au fost trei sipeturi de pecetluiri si a zis capigiul de le-au dus in mijlocul curtii unde era trupul lui Voda, poroncind sa le puie toate pe trupul Princepelui gramada si sa le aprinza cu foc si sa arza cu trupul lui si a poroncit sa strige telari pe ulita, sa stranga norodul sa vaza. Deci vazand asa postelnicul Ianachi Moruzi si camarasul au cazut la picioarele capigiului cu rugaciunea sa nu se faca una ca asta, ci sa se milostiveasca sa lase trupul lui Voda sa-l ingroape crestineste si pecetluirile sa le arza deose­bit, drept care sa le dea o suta de pungi de aur.

Numai cat s-au tocmit ei atat, cainii saxoni ai Prince­pelui, tinuti nemancati intr-aceste griji si mirosindu-le a hoit, au rupt legaturile si au navalit in curte de l-au sfasiat pe Voda ce statea aruncat sub scari. Si-ntr-atat erau de lacomi ca s-auzea pana la morile de la Radu Voda cum il rupeau si-l sfasiau, intre care al sau credincios afgan se silea a-l sfasia mai bine, rupandu-i ciolanele si batandu-se cu saxonii ceilalti.

Si trezindu-se ei tarziu au ars pecetluirile in mijlocul curtii astupand urmele de sange si alungind cainii cei lacomi, dupa care capigiul a luat capul Princepelui din casa doamnei si-a mamei sale. Si indata a poroncit capi­giul boerilor ca dupa ferman imparatesc sa scrie la toti ispravnicii judetelor sa ramaie in asteptare ca le vine un Princepe nou si sa se pregateasca a-l primire cu fala si cinste, dupa care au luat capul lui Voda, ca sa-l duca imparatului sa faca cercetare de a dovedi prin marturii ca acela este cu adevarat capul Princepelui.

Iara in noaptea plecarii capigiului si-a harapului sau, cele doua femei si copiii Princepelui s-au mistuit la drum de nu s-au mai vazut si a ramas palatul gol cu curtea lui si cu slugile. Si-afland sandaliii si milogii de la Curtea Arsa ca au mancat cainii pre domn si s-au dus puterea lui si-a alor sai au navalit in palat si-au luat tuiurile si in frunte cu Malamos Bozagiul au jefuit ce-au mai gasit pren incaperi, dupa care au venit in ulita, cu mari strigate. Iara Malamos au fost urcat pe un magar cu capul la coada lui si i-au pus cioclii si craii de Curtea-Veche cabanita Domnului si cuca si teberul la sold si l-au petrecut pe podul Mogosoaiei cu cantece si strigate, batandu-l cu ciomegele si cu tuiurile, dand larma:

- Traiasca Malamos, imparatul bozagiilor! Sa tra­iasca Domnul nostru! spre rasul intregului Bucuresci.

Epilog

Deci boerii divaniti si-au gatit radvanele si caratele pentru agarlacul noului Princepe, trimetandu-le inainte cu cele trebuincioase intru intampinarea Domnului. Si pana a nu sosi el la Giurgiu, fiestecare dintre ei, in afara caimacamilor, s-a silit sa iasa intru intampinarea sa, asteptandu-l la vadul Dunarii, de asta parte, unde si saivantul fu intins pe malul apei..

Era o daurita zi cu soare si in aerul lenes zburau paseri, vaslind spre locurile lor. Smeritii curteni altfel se randuisera ca schimbarea domnilor face bucuria nebunilor. Acus mai la fata se ghiloseau cei mai de rangul al doilea si proscrisii, intorsi de prin surghiunuri si privind cu manie la cei ce pana atunci mancasera si bausera la masa raposatului. Spre acestia faceau cu mare zarva si glume boerii de rangul al doilea, ca sa le intre in gratii, spurcand amintirea celuilalt, cel ros de caini si decapitat, caruia amarnice pacate, facute si nefacute, ii aruncau in spinare. Dumnealui Radu Babeanu, ce statuse ascuns in firea sa, iute se mai infipse in sufletul lui boer Andronache Gane, cel ce dupa Dudesti trebuia sa ia locurile cele mari la masa noului sosit. Stateau barba in barba si nu se stie ce-si spuneau. Mai incolo, intr-alt palc, vtori-stolnicul Constandin Varlam uneltea cu marele vornic Stefan Vacarescu, om puternic si plin de fapte, fugit si el pana in zilele acestea de slava si intors sa-si ia ce i se cuvenea. Mai la urma, fostii demnitari, in frunte cu vel-banul Radu Golescu si Petrache Ritorides, spasiti, insetati sa-si arate care cum ar fi putut devotamentul si iubirea spre noul domnitor, isi frecau mainile cu grije si pe fata aveau o cenuse ce le vindea grija din suflete. Geaba voiau sa se lase priviti in vestmintele proaspete ca sa nu se zica cumva sa au si decazut, dintre cei de fata, nimeni nu le arunca nici o privire. Din cete zburau rasete nerusinate si voci ce amenintau si urechile viitorilor proscrisi roseau de rusine, dar vorba inapoi nu o intorceau. Lipsea din aceasta imbulzeala Ianachi Moruzi, vel-postelnic si om de taina al fostului Princepe, fugit peste munte cu ai lui.

Larma se curma pe neasteptate cand noul domnitor se ivi din ghecit si boerii statura ce statura in randuiala lor si facura dupre aceea alai. Mergand deci inaltimea Sa la saivant, mersera si ei de i sarutara mana si poala cu priviri umilite. Langa Prmcepe statea numitul Dudescu, nu cel din balamuc de la Marcuta, ci varul sau, aratandu-i Domnului pe fiecare boer cine este si ce au avut, incondeindu-i dupa faptele si norocul lor. Cand veni randul vel-spatarului Dumitrasco Topliceanu, acesta se impiedica si cazu alaturi, nefiind ajutatu de nimeni sa se scoale. Boerii mazili rasera de el cu necrutare si-si detera coate, spre uimirea Princepelui care odata se incrunta ca nu-i placea.

- Ce au acestia? intreba pe cel din dreapta sa. Au nu stiu ca nu se rade la intocmirea domniei? Sau se bucura de caderea inaintasului meu, ce amarnica soarta au avut?

Se facu o liniste si un frig in spinari care opari toata acea bucurie a inceputului. Pe urma, Stralucirea Sa merse la gazda ce era randuita si gatita, petrecandu-l si boerii veliti, mai spasiti si cuviinciosi.

Dupa ce intra Domnul in casa mersera si boerii inlauntru si le zise acesta sa sada, dandu-le cahfea si mai privindu-i pe fiecare cu mare atentie, pentru ca sa-i stie mai bine si sa ghiceasca in sufletele lor. Si aceia se dovedira sfiosi si nu mai scoteau privirile lor din ochii noului domnitor, aratandu-i dragoste nelumeasca. Cu vorbe mestesugite, noii favoriti se si lipira de scaunul luminatului si vorbira dulci cuvinte, spuind cu haz vrute si nevrute, dupa care, la un semn, il parasira si mersera la gazdele lor.

A doua zi iar mersera boerii de se inchinara Dom­nului si dupa cahfea se facu si divan de judecati noro­dului, apoi Princepele facu masa boerilor ce in frunte cu Dudescu stateau impregiurul sau.

Pana la Bucuresti, la toate conacele, Domnul au facut divan, dandu-le tuturor in marea sa mila o mangaiere, ca aceea ca vor avea cu totii o dreptate. Pre cei mai alesi boeri i-au luat domnul in carata sa, intr-o zi pe unul, intr-alta zi pre altul, intrebandu-i de starea tarii si cu ce chip se pot chivernisi si se pot ridica trebuintele. Si era si o vreme milostiva, cu aer bun, nici rece, nici cald, numai buna de umblat si pomii aveau cu totii o povara puternica de frunzis si inflorisera ca era primavara. In coroanele lor bazaiau albinele in roiuri prevestind bielsugul noii domnii si tare se mai bucura acela ca rosturile lui incepeau sub asemenea semne.

Sosind Princepele la Popesti, de unde de Bucuresei era cale de doua ceasuri, acolo s-au intins saivantul sau si, dupa ce se schimba de straie, Domnul se griji dupa randuiala domniei, fiindca acolea il intampina si alaiul cel gatit din partea spatarului, aga Matei Balaceanu si alte rufeturi, ce mai ramasesera in slujbe inca. Dupa obiceiul cel vechi caimacamii l-au asezat pe inaltimea Sa in maidanul ce era mai jos de fantana lui Radu Voda si acolea intinzandu-se saivantul, descaleca Domnul si mersera caimacamii de se adunara cu domnul impreuna si cu ceilalti boeri ce nu putusera sa mearga la Giurgiu si dupa ce sezu toata boerimea la randuiala sa, la fiestecare le dadu alesul cahfea si aceia o baura ascultand soap­tele fantanii ce arunca apa pe lespezi a buna stare.

Iar a doua zi se facu gatire, asteptand toata boerimea la poarta manastirii Vacaresti, cu tot alaiul si siragul sau, Domnul isi puse deasupra podoabelor sale si haina impa­rateasca ce se cheama cabanita si isi aseza cuca pre cap si din a stanga Domnului, alaturea mergea schemni-agasi, ce era randuit de la Poarta pentru asezarea Dom­nului in scaon. Din a dreapta si din a stanga, printre pairii Domnului mergeau si alti oameni imparatesti in vazul prostimii care tare mai casca gura la asemenea petreceri. Cum toti boerii cei mari si cei mici mergeau inaintea Domnului, insirati la randuiala lor si dupa izvodul ce se facu cu pecetea Domnului.

Si viind incet Domnul intra in orasul Bucuresci, pre podul Serban Voda, iar schemni-agasi merse si descaleca drept la curtea domneasca si intrand in spatarie astepta pre Domnul. Est timp, din cloaca de la Curtea Arsa se auzi strigatul lui Malamos Bozagiul:

- Fratilor, vine ciuma!

Cersetorii, sandaliii, orbii si sontorogii iesira afara de sub bolnite si se uitara, care vedeau, la cerul necuprins, ars in soarele lui avril. Azulul era pustiu, nu se zarea striga, nu erau frumosii fluturi de sidef care aduceau moartea, era numai albastrul acela adanc si pasnic al primaverii. Oasele lor dorite de caldura trosneau de pla­cere si se intinsera mai bine in tarana. Malamos nu voia sa iasa din beciurile lui, ca-l mai dureau mintile si-acum la atatea zile dupa petrecerea cu magarul si tuiurile dom­nesti, cand naimitii si scursii il incoronasera pe ulitele Bucurescilor si mare batjocura facusera in vin.

- Aud cainele pamantului, vesti el din tainite cu o voce dogita. Vine ciuma

Iar se uitara neispravitii spre ulite si-atunci bagara seama la falnicul alai ce se misca usor si gros, bogat si plin de glasuri spre biserica domneasca. Incepu a bate toaca si din fantanile artizicesti tasnira apele cu coame argintoase si reci. Caii convoiului inaintau in pas rar, cu toate podoabele aurite pe ei, facand aerul sa tremure.

- Vine, fratilor! striga intr-una Malamos si sandaliii ii vazura din adancurile pimnitelor inelele facute din cuie de cosciug, aruncand spre tavanele spurcate si afumate blesteme. Imparatul bozagiilor se sculase in picioare si teapan ca un prooroc privea la o gura de cer prin acoperisele sparte ale beciurilor.

- Vine! urla el din rasputeri, profetic, strangandu-si mai bine in jurul mijlocului franghia luata de la un spanzurat. Printre picioarele goale incepura sa misune sobo­lanii grasi ai Curtii Vechi, dar el nu-i baga in seama.

Si, pana a sosi Domnul la sfanta biserica din curte, Mitropolitul tarii, cu episcopii si cu alti arhierei si cu toti egumenii manastirilor Bucurestilor mai inainte se aflara in biserica, fiind Mitropolitul imbracat cu toate vestmin­tele arhieresti si cu mitra pe cap, iar episcopii in mantii si cu carjele lor in mana.

Domnul descalecand la scara bisericii, mai inainte se afla mitropolitul cu episcopii si cu ceilalti arhierei si cu egumenii la usa bisericii, preotul cu sfanta Evanghelie, diaconii imbracati cu stihare, cu cadelnite in mana si citetii cu lumini aprinse in doua sfesnice. Si, dupa ce se sui Domnul pe o treapta, se cobori Mitropolitul cu o treapta si, luand din mana preotului in mana sa sfanta Evanghelie, o dadu Domnului de o saruta si cel ce era protopsaltis indata incepu a canta axionul. Si ajungand Domnul in mijlocul bisericii isi lua cuca din cap si se inchina catre icoana Mantuitorului Isus Hristos si o saruta, asemenea si catre icoana Precistei si a proschinitarului. Si apoi stand in mijloc, intre cele doua sfesnice, de-a dreapta, il lua episcopul de Ramnic si din a stanga episcopul de Buzau si-l dusera spre usa cea imparateasca in sfantul altar si tinandu-l de mana unul si de-o mana altul, in­conjurata sfantul prestol, cantand Isaiia dantuieste. Si stand Mitropolitul in dvera cea mare si episcopul aducand pe Domnul si ingenunchindu-l inaintea sfantului prestol, Domnul insa plecandu-si capul si Mitropolitul punandu-i omoforul asupra crestetului Domnului, ceti molifta cea oranduita de incoronare, puind asupra capului Dom­nului si ipogonation, ce se cheama nebedernita. Dupa savarsirea moliftei il si mirui si sarutand Domnul mana Mitropolitului, Mitropolitul inca saruta crestetul Dom­nului.

Si vrand sa iasa Domnul din altar, stand afara, din partea den dreapta, ceausii cei imparatesti, episcopul de Ramnic si den partea a stanga episcopul de Buzau il luara pre Domnul de subsiori si-l dusera de-l suira in domneasca strana. Si stand Mitropolitul in mijlocul usii imparatesti blagoslovi pre Domnul si diaconul indata incepu si pomeni pre Mitropolitul, pre Domnul si pre tot crestinescul norod si facu Mitropolitul otpustul si cantaretii. si

Si coborandu-se Domnul din strana Sa merse de se inchina in mijlocul bisericii si iesind afara din biserica si incalecand isi puse iar cuca in cap si cu tot alaiul desca­leca la scara cea mare, mergand in divanul cel mic unde erau gatite de vataful de aprozi doua scaone, a Domnului den a stanga si a lui schemni-agasi den a dreapta si Domnul cu Mitropolitul, cu episcopii si cu alti arhierei stateau toti in picioare si se inchinau Domnului.

Si Domnul statu in picioare in dreptul domnescului scaon si din sanul sau scoase hatiseriful cel imparatesc si, desfacandu-l si sarutandu-l si punandu-l la fruntea sa, ii dadu in mana lui divan-efendi, si divan-efendi, ase­menea sarutandu-l, incepu a-l ceti in veli-glas. Dupa sfarsitul hatiserifului, indata se facu slobozirea din toate tunurile dupa obicei si incepu meterhaneaua cea impara­teasca. Dupa aceea, Domnul statu in scaonul sau. Apoi divan-efendi inca imbraca pe schemni-agasi cu blana de samuri din partea Domnului si dupa ce-l imbraca statu si el in scaon. Si apoi boer Dudescu ceti talcuiala hatiserifului imparatesc ce fu scos pre limba tarii si vel-postelnicul imbraca pe divan-efendi si pe vel-boer Dudescu cu blanile cele de randuiala si acesta imbraca la randul sau pre toti oamenii cei imparatesti, cum si pre oamenii lui schemni-agasi, pe unii cu blane, pe altii cu caftane, pre altii cu capoturi si pre altii cu binisuri de postav, pre festecare dupa cinstea sa.

Dupre acestea Mitropolitul, apoi arhiereii, episcopii si toti boerii sarutara mana Domnului, insa boerii si haina cea imparateasca. Deci ridicandu-se Domnul si cu schemni-agasi din scaonele lor, mersera la spatarie si beura catifea si apoi imbraca Domnul pre caimacami cu caftane multumindu-le de slujba.

Ca la toate asemenea imprejurari se aratara si gra­maticii pentru oratii, incarcati de bale si supunere, fosnind din hartiile lor cele vechi pren buzunari. In fata sta Macarie Cuful, spasit, cu ochii scursi, clipind cu o dul­ceata nemasurata. Il urma Antonie Spadone, numai curi, pletos, unsuros, adulmecand onorurile viitoare, si el cu alese cuvinte sub limba. Lazar Scriba de Trapezunda, inalt, falos, cu privirea departe, adulmecand raurile ce le canta mereu, spuind cui il asculta ca el nu se leapada de Petru, dar ca sta drept la fiecare domnie ca sa-si ser­veasca tara, isi facea loc printre Iacob Giacumi si Gheorghi Crisogon. Mai la spate, beat ca de obicei, Agafet Cuschiungachi mesteca afion sa nu-l miroase noul Princepe si sa bata la ochi. Trandafil Lambru recita deci oda cea dintai, glas doi, irmos: Valul cel invaluit al marii..

Adunari de intelepti si de ritori eminenti cu dreptul incununati pre divanul erou, precum si victoria poporului pios, pre marele intelept si pre Princepele Daciei, pe care l-a incoronat puterea cea tare a dreptei Stapanului. Acum intr-adevar s-a aratat locuitorilor ortodoxi si Daciei timpul virtutii, pierind descurajarea cea rea, toti se bucura cu placere nemarginita, caci raza cea dorita a inteleptilor stapaneste peste vlahi.

Imparate al imparatilor, Fiu al lui Dumnezeu si Cuvinte, da invingere Stralucitului nostru Domn, pazeste-l pururea in favoare, mai presus de cei ce l-ar supara, cel ce este fericirea saracilor si persecutorul nelegiuitilor, ca a venit sa ne mantuiasca de necazuri

Macarie Cuful, simtind ca incepe o adevarata Olim­piada a versului cel lingusitor, se aridica din locu-i si stapanindu-si lacrimele ce iute ii curgeau de-a lungul obrazului cu orice prilej se avanta orbeste in lupta cea poeticeasca:

- Oda trei, irmos; glas doi. Cati ne-am izbavit den cursele cele vechi. Cati suntem adoratori ai fiintei cei in trei lumini: a Tatalui, a Fiului si a puterii Mangaietorului, sa ne veselim si sa plesnim cu palmele, melodii impletind acestui Princepe, caci el este puterea scapata­tilor lipsiti. Zare luminoasa s-a aratat nenorocitilor, mantuitor al saracilor, scaparea celor i proci.

Si pana spre seara, cand se terminara stralucitele serbari, se svoni ca pe la bariera Delea Veche intrase in Bucuresci si un messer de la Orient.

Sfarsit

Princepele - o meditatie despre tragic

Cate volume a publicat autorul Princepelui? Cate mii de ar­ticole? Prezenta creatoare de prim-plan, personalitate de ardenta mobilitate intelectuala, scriitor polivalent, de mult consacrat, putini, rarisimi sunt aceia care-l pot concura. Caci in cazul lui Eugen Barbu a munci si a crea sunt notiuni intersanjabile. Ca artistul n-a facut un secret din intrebarile si reactiile intime, ca atelierul sau e accesibil vizitatorului onest, raspunsul il ofera paginile memoria­listice, Caietele Princepelui ori confesiunile ocazionale, din care un interpret sagace va putea extrage un substantial Eugen Barbu par lui-meme. Despre Groapa, cartea confruntarilor decisive pentru o cariera (1957), se stie ca a trecut prin treisprezece va­riante. Programul de lucru zilnic, divulgat intr-o pagina de jur­nal, comporta o aspra disciplina a lecturii (fiind vorba de un ci­titor de exceptie) si in special o apriga disciplina a scrisului, cu rezultate vizibile saptamanal in cateva periodice. Om al cetatii in primul rand, Eugen Barbu e solicitat deopotriva de mediile particulare (ca in prima sa mare carte, Groapa), de mediile munci­toresti in transformare, de lumea stadionului, de teatru, de poezie, de pictura, de gazetarie, de mediile redactiilor, trecand brusc de la pagina de roman la articolul polemic, de la reportaj la memoria­listica, angajandu-se in critica (in special critica poeziei), adunand perseverent observatii din viata si din carti, luand atitudine, dinamizand, denuntand inertia, rasturnand si reconstruind. Iata-l notand cu pasiune, cotidian, idei despre modelarea omului, autodefinindu-se, nu o data, ca moralist modern si om al faptei. "Spiritul nostru va supravietui atata vreme cat va produce, va descoperi si va spune. A realiza, nu a crede, a infaptui, nu spera. Universul ca o constructie armonioasa, umana, iata idealul, restul este desertaciune (). Pot dobandi linistea mea spirituala contri­buind, nu vorbind numai. Meseria noastra nu e aceea de a con­strui catedrale de aer, populate cu reverii. La locul meu de munca, la masa de scris, ma simt deopotriva zidar si arhitect, construc­tor de constiinte, asa cum inginerii fac poduri, eu pot uni oamenii intr-o credinta comuna, dedicata tuturor (). Artistul exista in socialism nu ca un lautar de curte, gata sa struneasca coardele lautei la semnul mai-marelui, ci ca un cautator de planeti in con­stiinta, el nu este un bufon, ci un astrolog; cantecul sau nu face sa petreci, ci sa cugeti, cuvantul lui iti da de gandit, nu te face sa razi. Munca lui e la fel de nobila cu asezarea pietrei pe piatra'(Caietele Princepelui, I).

La prima vedere, frapeaza temperamentul febril, latura sensoriala, bucuria materiei, dar dincolo de acestea si deasupra lor domina curiozitatea inepuizabila a unui psiholog, setea de cunoastere, incat, de la fapte, ochiul se ridica la nivelul observa­tiilor despre om in genere, in relatiile lui cu universul si eternul. Groapa si Princepele ilustreaza in zeci de moduri balansarea de la descriptia in sens comun la drama, la o cuceritoare poezie tragica, la o meditatie despre criza morala a unor categorii sociale de acum cateva decenii sau din alt veac.

Intors spre dramele trecutului, deschis viitorului, Eugen Barbu cauta in contextul unui prezent in miscare motive de incredere intr-o existenta superioara, modalitate ce unifica intr-un destin colectiv personaje din lucrari felurite, diferentiate ca stil, ca gen, ca tonalitate. Intre epica imbibata de social din Soseaua Nordului ori din Facerea lumii si scenariul de film (Haiducii) sau piesa de teatru sunt interferente multiple; temperamentul ardent, ne­linistit, al scriitorului se intrevede nu numai in fraza nervoasa, prinsa in articulatii repezi, dar si in simpatia pentru personaje neconformiste, inclinate spre orizonturi noi. Ca epicul are un suport dramatic, tensionat, o demonstreaza teatralizarea unui roman precum Groapa, aliaj de meditatie si poem, prea insistent privit de unii ca document al pitorescului sordid. Ca lirismul ii este, pe de alta parte, organic, funciar, caracterizand o fizionomie complexa de moralist sentimental, o demonstreaza iarasi Groapa si, la egala temperatura, Princepele. Am numit in acest mod doua carti fundamentale, in care talentul, originalitatea dictiunii, realul si metafora, tristetea si reveria in marginea crizelor de umanitate, absurdul; si cenusa tragicului configureaza diagrama si pulsatiile unui creator viguros. Chiar daca n-ar fi scris decat aceste doua carti, lui Eugen Barbu (autor a vreo douazeci de volume) i s-ar rezerva in istoria literaturii un spatiu revelator. Insa pe langa numeroasele volume trebuie sa se tina seama de tot atatea proiecte! Portretul scriitorului, la peste douazeci de ani de la prima nuvela, si-a accentuat liniile; creatorul a castigat in experienta si adancime.

La maturitate, dupa verificari succesive, liniile definitorii apar mai limpezi, ca insemne, ale unei personalitati dintre cele mai originale. Vulcanicul, explozivul, volitivul cultivand forta pamfletara, aseaza in alt disc al balantei poezia, dragostea pentru forme naive, fabuleaza mitologic; contemplativul retras in singuratate lasa deoparte reprezentarile dure, amare, pentru a se entuziasma de un vers, de un senin al sublimului sau pentru a invoca elegiac sentimentul trecerii. In Princepele (etimologic deri­vata din latinescul princeps), "confesiunile' travestite se constituie intr-o filozofie.

Tragicul existentelor marunte, tragicul razboiului, tragicul istoriei au declansat la Eugen Barbu o infinitate de reactii bi­polare, motiv pentru care scriitorul nu poate fi cuprins intr-o formula. Fraza alerta, plina de culoare, e adesea a unui fauve; pictorul lucreaza in tonuri tari, dense, atragand atentia astfel asupra teluricului si materiei. Eseistul cultiva sugestia - asocia­tiile livresti traducand reactiile unui spirit iscoditor, impulsionat de foamea de spatiu. Iata, de pilda: "Gasesc intr-o revista un eseu al lui Andre Pieyle de Mandiargues, Monstrii din Bomarzo,aparut in '57, la Grasset, si un altul, pe acelasi subiect, de Gustav Rene Hocke, Die Welt als Labyrinth, aparut in acelasi an, ambele ignorate in timpul elaborarii Princepelui. La o lectura atenta, ceea ce credeam eu ca este o inovatie (capitolul gradinii Meitani) se suprapune cu o realitate de care habar n-aveam: gradina din Bomarzo, din jurul melancolicului castel Orsini, plina de monstri giganti si de animale fabuloase, pe care revista Secolul XX ii si reproduce. Sugestia gradinii Meitani din Princepele venea secret din inceputul Ghepardului si din nebunia poetica a palatului Pallagonia, vazut de Goethe in Italia. Fantezia jocurilor gigantesti de la Bomarzo nu face decat sa confirme o coincidenta de gusturi. Asta nu inseamna ca refuz integrarea acestor sublime deliruri in documentarea chiar fictiva a Princepelui. Sa ne inte­legem: putin cate putin, colectarea aceasta deznadajduita de date, tinand sa epuizeze o problema, aceea a ezoterismului, tinde sa devina o opera independenta, un manual profesional. Mai pot cita in acest sens si alte lucruri, care ar tine foarte bine ca anexe la Caietele alcatuite in atatia ani, la inceput haotic, pe urma organizat, vertebrat cat de cat. Iata Faust-ul lui Marlowe ce s-ar integra foarte bine, in documentarea Princepelui, ca fond aluziv, sau Creanga de aur a lui Sadoveanu, ca sa nu mai pomenesc despre Seraphita lui Kuprin' (Caietele Princepelui, III). Nu mai putin de douazeci si cinci de pagini sunt rezervate in Caiete unor sugestii din celebra lucrare a lui Frazer, Le Rameau d'or!

Incizia satirica lasa loc exuberantei, reactiei expansive, imagi­nii tonice, fresca intunecata rezerva surpriza unei melancolii cu tente patetice, iar dincolo de cercul inchis in care se rotesc personajele din Groapa si Princepele, inconstiente sau posedate, staruie mirajul unei evaziuni. Lumea nu e un spectacol bucolic, ci un aliaj inextricabil de drame, de pacate si aspiratii, succedaneu imens de caractere tari si infrangeri, o geneza neintrerupta, din care oamenii extrag necontenit invataminte, propunandu-si eleva­tia, ridicarea pe noi trepte, dar neatingand decat partial frumusetea. De cele mai multe ori, sensurile etice rezulta din desfasu­rarea unor secvente de film, din galerii de tablouri care, aratand fapte si oameni, invita la gandire. Aceasta e tehnica. Sensurile se degaja singure, parca din contemplarea unui mundus inquietus.

I

Peste tabloul capitalei valahe pestiferate, Ion Ghica trecea in final cu un zambet echivoc, mai degraba senin decat trist. Ciuma din Princepele, uvertura tulburatoare, cvasi-fantastica, marcand un timp de calamitati endemice, continua flagelul lui Caragea - invocat in roman de un pseudo-literat "prizarit, fara glas, balbait, repezit si plin de idei mici', individ pretinzand ca "nero­ziile' i se jucau 'pe scena de la Cismeaua Rosie', adica la teatrul de curte al fiicei lui Caragea, amintit pentru un spectacol din 1819 in limba tarii. Orizont crepuscular, agonic. Imagini terifiante alca­tuiesc o expozitie de cosmar, vestitoare de dezastre, pe un fond de spaima colectiva exasperanta. Preludiul molimei, descris magis­tral, comparabil cu capodopera lui Jean Giono, Husarul de pe acoperis, respira o neliniste tragica; de remarcat in evo­carea spatiului blestemat o policromie initial luminoasa, apoi tonuri in pasta densa; inselator gratios, desenul lasa loc, progresiv, conturelor viguroase, disimetriilor frapante, figuratia, reactiile atingand delirul:

"O nuntire de fluturi, parca neclintiti, dusi de o secreta miscare spre fantanile Princepelui umbri lumina lunii. Intai venira cei cu aripile ca pucioasa, galbeni si usori, iradiind in noapte, taind aerul in miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi lamaita, albinita, fluturii cerului si fluturii de sidef, vestind zorii ce nu se mai aratau. Pareau frumosi, multi cum erau si plutind usor deasupra caselor, apoi invaluira pomii, si coroanele lor odata se prabusira intr-o devorare lacoma si ramasera pustii si iar inflorira in stralucirea lor mirata cand norul cel galben se ridica deasupra palatului. Aripile galbene erau stravezii, ai fi putut vedea intepatura albastra a stelelor prin ele, dar in aceasta frumusele totul se duse, la fel de incet, cu aceeasi tainica miscare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitnita domneasca se auzi atunci un fel de chitait de soarece, unanim, mult, stins, ameninta­tor. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, adusi de molima. Erau multi, rosii ca amurgul, aratandu-si gavanele negre. Nunteau si ei tacut, gros, umpland aerul de o duhoare grea. Abia miscau aripile, ca si cand ar fi fost inecati in apa. Nu se grabeau, acoperisera cerul ca un val negru. Nalbarii si fluturii cu coada de randunica, fluturi de zi cine stie cum treziti si porniti in aceasta ciudata migratie, lasasera un polen galben, usor, in vazduh. Prin acest perete subtire si translucid treceau ceilalti, greoi, amorfi, gretosi, voluptosi, catand parca un punct cardinal' In lumina diurna, "bolnava'', clopote, sunete de "toaca dementa', procesiuni cu icoane si preoti, indivizi cu fizionomii patibulare ("naimitii si scursii') pandind prapadul, gata "sa iasa din vizuinile lor si sa talhareasca', compun o atmosfera de tensiune, cu reverberatii dantesti.

Marginal, intervine cate o constatare in stil cronicaresc: "Se parasea frate pe frate si sot pe nevasta, toti isi cautau locuri sin­guratice, sperand sa nu ia de la celalalt boala' Intra in functie popularul dicitur, alimentand zvonuri fantastice. "Se spunea ca la hanul Toptangiilor, Malamos nu vrea sa primeasca pe ne­gustorii din mahalaua Scaunelor, care-l implorau sa le ridice mortii' "Muierile spuneau ca, din lipsa de carne, la Zalhana se vindeau halci de copil' Dupa consumarea catastrofei, langa gu­noaie si capiteluri corintice viata reincepe intr-un delir de senzua­litate: "princepele' merge la vanatoare (motiv de excelente des­criptii) cu superbii lui caini saxoni; tineretul instarit petrece ex­centric, intrecandu-se in lubricitati; mesageri turci de la Bosfor conlucreaza cu intriganti autohtoni; tradari, exactiuni, samavol­nicii domnesti, schingiuiri se interfereaza intr-o pacla jalnica a ratiunii. Nu e doar ciuma ca maladie fizica, teribila si aceasta, ci inclusiv ca surpare a spiritului, de unde posibile analogii cu Ciuma lui Camus, aceasta o fabula cu grave dimensiuni etice, polemice, antinaziste. Predominant in Princepele e spectacolul constiintelor moarte, in Ciuma acela al constiintelor reactivate.

Roman al unei lungi crize de constiinta, Princepele este tot­odata romanul unui timp stagnant, desi ratiunea refuza existenta timpului suspendat. In cartea lui Eugen Barbu, desi oamenii se agita, mor de ciuma sau suprimati violent, istoria pare un resort uzat, incapabil de redresare, acreditand impresia ca timpul si destinul se confunda. Ideea revoltei pare aici absenta, de unde o tristete grea, perspectiva incinsa, totul rotindu-se in cerc tragic, intr-o ireductibila dominatie a absurdului. Esenta dramei (romanul in cauza este drama, meditatie si parabola) tine de repetarea in gol, in acelasi spatiu inchis, a acelorasi miscari, trasaturi ce acuza senzatia de serie; uniformitatea gesturilor, teribila obo­seala a ritmurilor sunt abdicari. Un domnitor valah a fost mazilit; "Princepele' se instaleaza potrivit ceremonialului, pentru a sfarsi decapitat prin vointa padisahului; un alt "princepe', strain si acesta, va fi intampinat cu aceleasi oratii. Pe scurt, o drama fara iesire, in care domnitorul, mitropolitul, episcopii, boierii si ceilalti joaca mecanic roluri prestabilite. Un aventurier italian, "messer' Ottaviano, astrolog, alchimist, partener de legaturi contra firii cu Princepele, marcase nefast epoca acestuia. Noul 'princepe' nu va iesi din cercul de otel al acelorasi practici. Ultima fraza a romanului taie orice speranta: "Pana spre seara, cand se terminara stralucitele serbari (de primire) se zvoni ca pe la bariera Delea-Veche intrase in Bucuresti si un messer de la Orient' Iar pentru simetrie totala, "cersitorii, sandaliii, orbii si sontorogii'' vestesc alta ciuma.

Pentru ca orologiile istoriei sa fie repuse in miscare ar fi trebuit ca viata sa fie inteleasa ca act, nu ca fenomen de astep­tare, insa marele vizionar al faptei nu se iveste, iar iesirea din labirint pare nebunie. Lupta cu absurdul ar trebui sa fie mai mult decat infruntare cotidiana: ceva care sa semene a supra-conflict, iar omul sa rosteasca acel fiat al regenerarii. Decadenta este aici intreruperea unui ritm, incat evolutia lipsind, lucrurile par intepenite. Intr-o masura, la "princepele', la messer Ottaviano mai mult se remarca o vaga subtilitate in contrast cu letargia ambiantei valahe, unde o pseudo-boierime ignoranta se interdevoreaza. Cu radacini intr-o "indepartata insula greceasca de la Paros, dintr-o lume a basmelor marii', "princepele' pastreaza in memorie franturi din Aristofan, cunoaste sonetele lui Michelangelo, dialogheaza in italiana ori in limba vizirului. Stie ce reprezinta pentru cultura "Viana', de aceea fiicele si le trimite spre cizelare acolo. Judecatile lui sunt facute din ambiguitati si sofisme: "Toti mintim, viata e zabava in dulcele adevar ce ne place, nu in cel ce nu ne place' Mitoman, fantast, inconjurat de scribi si laudatores, timpul sau unic apartine prezentului. Spa­tiul cu insemne istorice il respinge de plano prin vocea lui Ioan Valahul: "Pamantul ti-e strain' Dar "messerul'? Intrusul cu "priviri albastre, profunde, nevinovate si ticaloase in acelasi timp', cu accente de "nebun', "ucenicul lui Belzebut', peregrin pe la curti europene, e in linii mari o varianta a "princepelui', gandind ca si acesta: Omul drept e nefolositor Poliglot exceptional, "talianul' Ottaviano, frumos, corupt si "putred pana-n maduva', "cazatura inspirata', dispune de o ascutime a mintii specifica aventurierilor, facandu-se ascultat ca "chiromant si cabalist', ca "incantatore, expert in maleficii', atragand atentia cu cartile lui oculte, in latineste. Pentru ochiul acomodat cu capodoperele Re­nasterii, stilul plat de la curtea valaha este o ofensa. Arhitec­tura in piatra si "o munca in spirit' (o creatie spirituala) ar fi fost, dupa opinia lui, un mijloc de redresare. Mama "princepelui', "sublima doamna Evanghelina', il aduce insa la realitate: "Unde te crezi, messer Oitaviano? La Florenta? La Mantova? Toti boierii mei au fost negustori de placinte la Stambul si au crestetul capului tocit de greutatea tavilor pe care le carau (). Visezi palate acolo unde monumentul sare in ochi ca un lucru necurat. Vrei giostri si turniruri intr-un loc unde nu exista decat doua ocu­patii de baza: intriga si numararea paralelor. Vrei intermezzi si moresche intr-un loc unde se mananca in fiecare zi panem doloris'

II

Metoda fundamentala e antiteza in serie, de la prima la ultima pagina, prozatorul exceland in revelarea sensurilor duble: "o lume de esente contrare' Aparentele exterioare odata inlatu­rate, incep explorarile in adancime. Pe strazi pustiite trec "furgoane incarcate cu morti'; concomitent, "princepele' inoata prin "smarcurile carnii' O voce da raspuns in alt loc: "Dar cine era liber in aceasta inchisoare a carnii?' Spatiul agonic are ca re­vers un spatiu al "deliciilor'; numele "Bucurescilor', talmacit prin vocabule straine, "cand Hilarii, cand Bakarii, cand Bakurlii, cand Hilariopolis', evoca "placerea, rasul si nepasarea'; loc in care "totul se putea intampla pentru ca legea era numai o amintire', si o facea cine voia si pentru cine voia' Pentru fastul curtii, "prince­pele' initiaza "lucrari hidraulice cu cheiuri de marmura si ape', prin care corabiile sa intre in "Bucuresci', concepe fantani mo­numentale in terase, imense orgi de vant; gloatele sunt, in schimb, "ceva cu totul abstract'. Diabolicul Ottaviano, "exaporitul', "an­droginul', "derbedeu ce colindase Evropa', are stigmatele "crailor' mateini: "scursura grecilor si a florentinilor saraciti, sarlatan si ignobil, cazatura inspirata' Repertoriul calificativelor imunde continua in ton muzical, leganat. Solitarul pervers "vorbea cu veneratie despre femeile cantate de poeti, dar se incurca cu ti­ganci si canta cu lautarii de gat'

Ceremoniile de curte de la Mogosoaia, cu episoade de carnaval pagan si "messa neagra', se incorporeaza unui sabat infernal; e "sfarsitul lumii'. Tragicul pare absent, de vreme ce nici o con­stiinta nu reactioneaza. Vlastare boieresti cu trasaturi de curtezane, hierodule practicand la "curtea Valahiei' cultul lui Apollon, bacante cu "Ciorchini de struguri' pe pieptul gol, cortegii pe plute navigand lin pe lacul luminat de facle si "artifitii', burle, flori risipite pe apa, trambite, o "muzica bolnava de flaut, insotind, lenta plutire', histrioni, zeci de masti si personaje mitice compun un spectacol de rafinata decadenta. 'Astea se numesc la Italia moresche Lumea se mai distreaza si mai invata' Sau, in acelasi limbaj: "Mai vedem si noi ceva, un carnaval ca la Urbino, ca prea ne plictiseam' Revarsare de sensualism, instincte dezlantuite, carna­litate fara pudoare, iata substanta "petrecerii' de la Mogosoaia, care e un carnevale pagan: moment quando vale la carne (cand intaietate are trupescul). Luxul nebunesc e sugerat prin amanunte ale vestimentatiei, Eugen Barbu fiind, pe o arie mergand din quattrocento-ul florentin pana la orientul turco-bizantin, un maestru al expozitiilor muzeale. Paleta explodeaza de culori: 'Sunau lesele de margaritar in trapul cailor, de ai fi zis ca ie­sisera arhanghelii din a doua viziune a lui Ezechiel, cu zalele lor usoare de metal ceresc, matasurile faceau valuri albastre si verzi in acel amurg, dulamele cu lastra grea cadeau pe soldurile pline, nasturii de argint pareau stele divine batute intre sanii bogati sau buricele ingerilor savaoti. Scanteiau pietrele grele, scumpe cat si o mosie, ori o mina de sare, naucitoare, fanatice, cu o grea si mohorata stralucire, ori de pucioasa, ori de foc mocnit, toate strangand in ele pacate grele ce aveau sa fie is­pasite in vreo zi sau in vreo viata () In degete sticleau inele mari, grele ca lanturile Iadului, iar in urechi miscau usor cercei cu picioare de paing, lucrate la Vizant de mult. Lanturi de aur, cu nasturi de jilalt, leftisori subtili, in chip de zgripsori, salbile de zloti, roscati, bratarile impletite parca trageau cu ochiul sin­gure de la gaturile, urechile si bratele femeilor. Diamanturile, rubinele, smaragdele cat oul de porumbiel se rasteau unele in altele intr-o cearta muta, secreta, plina de pizma'

Termen de contrast, un Ioan, investmantat in 'camesa alba, teapana, de in', exclama ingrozit: "Asta-i targul cel mare al Sa­batului!' Nu exista in literatura noastra o mai expresiva pictura de adunare dementiala, ca acest Sabat din Princepele.

Masca severa, Ioan Valahul opune profanarii o constiinta; nu o constiinta izolata, ci una ca reactie simbolica totala. Carturar, astrolog si ascet, replica autohtona a "messerului', el rezuma constiinta defensiva a oamenilor pamantului, o continuitate de la Decebal si Daniil Sihastrul pana la jertfitii fara nume si numar. Arma imbatabila a Valahului e vorbirea ambigua (amintitoare de medievalul Vlaicu, din piesa lui Al. Davila), cuvantul asociindu-si intelesuri lunecoase: "Cred ca (messer Ottaviano) e mai invatat ca mine. Nu totdeauna Dumnezeu insoteste varsta cu cea mal mare stiinta' Insa aici "stiinta' e totuna cu lucrul "diavolesc'. Cand i se cere sa cerceteze "Foletul' (un fel de horoscop), pre­vestirile lui Ioan de Valahia includ amenintari incifrate. Derutat, "princepele' se clatina, asteptand precizari, la care astrologul se mentine in echivoc: "- Gandeasca Maria-Ta si-i voi da raspuns cand va fi de trebuinta' Sau: "- Cine stie, Inaltimea-Ta, pe cine paste pasii nenorocirii' Ioan asculta "vorbele mute ale paman­tului', ori declara ca "iarba gandeste si pentru noi', rostirea in pilde luand o gravitate de amvon. Tiranului in vizita la o manastire i se arata ad-hoc "morminte zdrobite': semne ale efemerului. Scena in care princepele e indemnat de astrolog sa descifreze inscrip­tiile, are ecouri shakespeariene:

Taiat a fost jupan Udrea de catre Mircea Voevod, in satul Oncesti. A fost fiul lui Dragomir Postelnicul si-al jupanitci sale, Marga. In anul 7082 scria pe pietre.

Taiat a fost jupan Radu Stolnicul de catre Alexandru Voevod si a fost el fiul lui Dragomir postelnicul si muma lui, monahia Efrosina. In anul 7078

Taiat a fost jupan Barbu de catre Alexandru Voevod, in orasul Bucuresci si a fost el fiul lui Dragomir postelnicul si muma lui, monahia Efrosina, in anul 7078

In fond, lectia de rezistenta a celor din "spita curgatoare a lui Ioan Romanul' pune fata in fata eternitatea si efemerul, pretext de "povesti infricosate'. Povesti in sens de pilde. Mor­mintele prabusite invedereaza inexorabila uitare; dureaza insa opera "smeritilor' anonimi, care (ca in testamentul Vacarescului) au lucrat "spre cinstea neamului nostru si a lui nemurire' Acolo unde "intelegerea' printului de la Fanar se opreste, oamenii pamantului au - ca in istoriile sadoveniene - antene ultrasensibile. "Vorbeau cu animalele intr-un fel familiar pe care Princepele nu-l intelegea in ruptul capului. Ce aveau oamenii astia cu tot ce-i inconjura, fie ca era frunza, fie ca era vita de prasit sau de munca'

Exista in Princepele o melancolie a istoriei, ca destin ce refuza sa se faca inteligibil, si o "melancolie' a oamenilor, care, neintelegand, asteapta revelatii. Personajele sunt in acelasi timp por­trete, mentalitati si aparitii emblematice, care (cu rarisime excep­tii), mimand framantari interioare, sugereaza, in realitate, vin joc de-a autoiluzionarea. Starea de melanholie (termen intalnit anterior in Istoria ieroglifica) traduce, aproximativ, dereglari, goluri in constiinta, incertitudini si tristeti, fata de care petrece­rile, lubricitatile, practicile magice, ezoterice, sunt neputincioase. Sceptic, ros de "melanholie', princepele urmareste experientele de alchimist ale lui Ottaviano, crede in talismane, in semne ascunse si vraji. Pentru salvarea aparentelor participa la ceremonii reli­gioase, dar in politica, atent la oscilatiile curente, practica stilul machiavellic al tiraniei. In esenta, Principele politologului floren­tin din cinquecento, tresarind la orice zvon, devorat de incerti­tudini, reactiveaza in postura de princepe valah; aceeasi obnu­bilare programatica a moralei in slujba puterii personale: "Sa stii sa astepti si dupa aceea sa lovesti' Fata de boieri, autocratul simuleaza nehotararea: pare "sfios si temator', insa el e levan­tinul astutios, homo duplex: "le dau in fiecare zi iluzia ca mi-e frica de ei, si, cand pot, ii umilesc in fata celorlalti' In dialo­gurile cu "ilustrissima' doamna Evanghelina sau cu "messer' Ot­taviano, cinismul da de-a dreptul: "Frica este legea guvernarii', zice messerul, cu aerul lui de "nebun tanar'; "nimeni nu ia destul de la aceasta mizerie ce se numeste popor' Cauza reala a melanholiei protagonistilor tine de convingerea efemeritatii tiraniei; un dialog intre "messer' si "princepe', teribil prin vacui­tatea etica, da curs resorturilor de adancime. Trebuie spus ca ro­manul, ilustrare a unui impas tragic, ofera in capitolul Melanholia una din demonstratiile-cheie:

" - Cunosti vorba aceea a unui italian, messer Ottaviano? Cine zice popor, zice un animal nebun, plin de ratacire si zapa­ceala, fara gust, fara iubire, fara statornicie un monstru ale carui zadarnice pareri sunt tot atat de departe de adevar, cum este, dupa Ptolemeu, Spania de Italia. Statele nu se pot tine cu constiinta! afirma acela. Si-atunci?

- Atunci trebuie construit impotriva lui, a acestui popor.

- Ce sa construiesti? Aici puterea este numai o parere, un vis scurt sau lung Uneori tine cateva luni, alteori cativa ani si de cele mai multe ori se ispraveste in baia sangelui de la Edikule'

Paginile despre melanholie, dand culoare operei in totalitate, sunt de fapt meditatii despre putere, implicit despre esec si absurd. Pentru "messerul' care stie "totul si ceva pe deasupra' (vorba lui Pic della Mirandola) - dreptatea e "urata si fara logica'; "princepele', finalmente rapus, a facut "pact cu diavolul', practicand "jaful de suflet', a dezarticulat "tot ce semana in tara asta cu dragostea fata de pamantul ei' Criteriile de valoare au fost rasturnate. Pentru a-si vedea fiul "princepe' in Valahia, "sublima doamna' Evanghelina s-a "culcat si cu randasii de la Techie'. Straniul "messer', cu "chipul lui frumos ca al ingerilor', se autoflageleaza pana la sange, dupa care se deda la orgii. Langa portretul in picioare al printului, Evanghelina si "talianul' sunt voci ale unei lumi in deriva; limbajul ceremonios aulic al "messerului', referintele la modelele curtene ale unui Baldesar Castiglione, se asociaza violentei extreme: printul si mama acestuia nu "discuta', ci actioneaza.

III

Pentru Andre Gide, "messer' Ottaviano ar fi fost un imoralist, expresie a indiferentismului etic, cu motivarea ca expe­rientele sfidand orice principii au drept pretext cunoasterea: nimic nu e nici bun, nici rau, cata vreme cineva aspira la cunoas­terea starilor-limita. Teza rezulta din dialogurile cu "princepele':

'- Ce spui, iubite Ottaviano, de trebile acestea obisnuite, vulgare?

, - Cand a fost zamislit, omul era inger de fapt; faptele l-au prabusit la trup si la spirit

- De ce.?

- Pentru ca omul l-a invelit cu carne.

- Si de ce ar fi facut-o?

- Pentru ca a dorit sa afle. Vreau sa stiu binele si raul, spunea el'

Nevoia de cunoastere se abate insa catre practici obscure, primitive, de unde esecul, vidul sufletesc, sentimentul neputintei. Nici o posibilitate de optiune. La "messer' Ottaviano de exemplu, tentatiile cerebrale se prabusesc in senzualism; iluminarile pa­sagere nu sunt urmate de sentimentul culpabilitatii, ci de o amor­tire a spiritului. Inertia face ca tragicul insusi sa apara ca o lege inexorabila. Spanzuratoarea din fata palatului princiar, in care atarna indivizi mancati de corbi, nu mai impresioneaza. Palatul este o "ocna neagra', din care "princepele' abulic, ar vrea sa plece, stiind bine ca n-o va face. "Din tine trebuie sa pleci, Princepe, - ii spune Ottaviano. Esti prizonier ca Ugolin si n-o stii' Prota­gonistii romanului discuta despre Dumnezeu, despre spirit si libertatea individului; dialog obsedat de limite, spiritul si ma­teria neputand convietui in "aceasta inchisoare a carnii'. Coruptia, dfesfraul, tradarea fiind inerente, istoria devine o "intamplare cu tarfe', de unde pesimismul, melancolia.

Pe o apreciabila intindere se vorbeste de practici oculte, de magnetism, bibliomantie, cristalomantie, xilomantie, astrologie si celelalte, magia si esoterismulm fiind modalitati iluzorii de eva­ziune. Desi greu de crezut ca la curtea valaha, sub fanarioti, se va fi dat o asemenea atentie "disciplinelor ermetice' (un capitol e intitulat: Initieri), paginile impregnate de amanunte esoteriee au in schimb rezonante speciale; de la Avatarii faraonului Tlà si Sarmanul Dionis pana la Creanga de aur ori la prozele lui Mircea Eliade prioritatile revin fantasticului mitului. La "messer' ( = jupan, mester), bizar esprit malin ocultismul devine masca. Princepele insusi, sedus de doctrine initiatice (unele cu substrat masonic), cade intr-o nebunie progresiva, punand sa se con­struiasca pentru beatificarea lui Ottaviano, ucis din gelozie, o biserica in stil neobisnuit: icoane fantastice, cu diavoli si sfinti, toate au infatisarea "messerului' Splendidele pagini despre Ratacirile princepelui apasat de "grea melancolie' ("Soarele meu s-a stins'), excedat de stari psihotice si obsesii, sunt mostre de virtuozitate stilistica: "Pe peretele diaconic, acolo unde ar fi trebuit sa stea chipul Princepelui si al Doamnei sale, erau numai vestmintele lor. Pentru ca in locul acelor fete atat de cunoscute ii vazura zugravit intr-acel loc pe messer! Era pictata si Evanghelina, numai vestmintele ei si scaonul ei, dar in acel scaoa statea tot messerul! Si din ce privira simtira ca nebunesc cu totii, asemenea cuvinte sugrumate scoteau de uimire si de frica. Marele Vanator al Vietii ce alerga deasupra norilor tiviti cu argint era Ottaviano si Leviatanul ce inghitea pe pacatosi din apele Styxului avea chipul messerului, dupa cum la Groaznica Judecata pe tronul de aur statea Ottaviano, cu dulcele sau chip zambind, si in Iad, acolo unde erau pictati o mie de draci, cu totii aveau infatisarea messerului si el ii chinuia pe pacatosi ce tot chipul sau aveau. Sfintii militari, Nichita si Procopie, semanau ca doua picaturi de apa cu vrajitorul, caii lor aveau fata messerului si Magii umblau cu fata dulce a messerului, si in scena ce infatisa Moartea Dreptului tot messerul se arata. La Judecata de Apoi in ceata dreptilor si-a pacatosilor, streinul acela sosea intr-o mie de infatoseri care mai de care mai umile si mai sfidatoare. Cei rastigniti pe cruce tot chipul lui Ottaviano aveau si pe absida altarului el zambea intr-o suta de fete. Adam ce sapa cu un harlet pamantul era messerul si Eva care torcea avea ochii sai dulci si copilul lor era Ottaviano. In Acatistul Sfantului Gheorghe, balaurul avea chipul messerului si sfantul Gheorghe semana cu Ottaviano cand se primbla cu Princepele prin gradinile Mogosoaiei. Cei de pe ruguri si spanzuratii cu capul in jos cu totii aveau chipul sau si Sfinta Paraschiva si proorocul David era tot Ottaviano. Infricosata Moarte, cu coasa ei ce se­cera pe altii avea fata lui dulce. Calul Ducipal cu corn in frunte lovind zgripturii avea rasul lui Ottaviano si numai trup de cal. Si in pridvorul bolnitei si pe usile diaconesti ale tamplei, in coltul Bunei Vestiri si pe Portile imparatesti numai si numai messerul era pictat. In Cavalcada imparatului Constantin ce asedia Tarigradul tot messerul era, copiii ce-l urmau in tunici de matase sau in mantii verzi si rosii, pre el il acopereau. Fecioara Maria Luminatoarea el era sub fuste femeiesti si avea un ras pervers, si Maria Magdalena tot Ottaviano era si-si arata poalele barcagi­ilor ce-o treceau Iordanul. Sfintii Arhip si Timotei stateau sub curmali si in nisip intr-o sanie trasa de cerbi cu stele si fulii de diamanturi. Saturarea celor 5000 de oameni cu doi pesti si cinci paini pe el il infatisa de cinci mii de ori, pana si pestii ii semanau'

Pana aici era greu de gasit un punct culminant; scene de groaza, excentricitati, "fandasii nebunesti' de Satyricon balca­nic, monstruozitati alcatuiau un climat 'normal'. Nebunia "princepelui', ridicolul comportarii lui expiatorii, delirul mistic confera operei un centru polarizant.

Destinul tragic acompaniaza pe mari intinderi istoria noastra, iata subtextual punctul de vedere al unui prozator cu un subliniat sentiment al dramaticului. Romanul devine un apolog, poveste de­ghizata, in care datele culese din documente, faptele moarte, se ridica la o putere emotionala. Nu intereseaza materialul in sine privind luxuria, libidinizarea amorului, animalitatea, climatul de violenta, realitati la indemana oricarui cercetator de arhive, ci esentializarea lor in situatii-limita ca agonia si moartea colectiva. Intervine intrebarea colectiva, se contureaza o filozofie a istoriei  de la fapte, privirea se ridica la metafore si simboluri. Sinteza fiind un mod de lucru, destinul 'princepelui' rezuma biografia unei serii; boierii, la randul lor, simbolizeaza individualismul ireductibil; ceremoniile domnesti, bazate pe duplicitate, oglindesc transformarea stereotipiei in grotesc si caricatura. Pe soclul pe care "princepele' sade in fata istoriei, nu se vede nici o inscriptie. Nu-i stim numele, nu cunoastem anii domniei, dar el e monstrul, sceleratul, cinicul, care in epilog (dupa suprimarea "messerului') practica jocul de-a cainta. Scena de la mitropolie in care tiranul spune rugaciuni cu glas tare (Ratacirile Princepelui) este un fericit exemplu de orchestrare muzicala a unei teme. Princepele si boierii dialogheaza fara cuvinte, aluziv, pe marginea textului sacru, par­titura bazandu-se pe efecte de surdina, mai precis pe tranzitiile de la monologul-penitenta la replica-acuzare:

'- Sa nu pornesti asupra mea urgia Ta, Doamne, dupa pacatele mele - se ruga Princepele, cu mainile impreunate in fata inimii. ()  Ci, auzi-ma, Doamne, pe mine, usuraticul si paca­tosul si neinteleptul si netrebnic rob al Tau, in ceasul acesta precum ai ascultat pe Ezechia in ceasul mortii, asa asculta-ma pe mine, nevrednicul rob al Tau ().

- () ! Pre noi si pre tot poporul ne-au pedepsit si ne-au batgiucurit si doreste iertarea noastra, dar mania lui Dumnezeu o sa-l ajunga!

-Aceasta spunand, rostea iar spasit Princepele, ceasul s-a apropiat si-am strigat cu glas jalnic si am zis: Iata acum a sosit ceasul mortii si strigati pe prea dulcii mei fii si pe mie iubitii dregatori si slujitori.()

- Numai pe mama si pe sotie nu si-au ucis-o! Necum copiii, gandea dumnealui Costache Ghica, cu ochii in pamant, sa nu-i zareasca privirea, ca pre noi ne-a imputinat si-a bagat groaza in noi () Da-i, Doamne, dupa faptele lui cele nemernicesti si pedepseste-l dupa inema lui spurcata, adu-i gadele in curte si fa-l sa ajunga acolo unde-au pierit si mai drept credinciosi'

(Jocul dublu continua, in timp ce Princepele, "nemiscat in durerea lui', asculta "divinele glasuri ale dascalilor de la Sfantul Sava, rostind in greceste):

- Milueste-ne, Doamne, milueste-ne, ca am gresit si viclesug in fata Ta am facut si nu avem unde fugi decat in Tine! De aceea cadem Tie ca sa ne miluesti pre noi, ca esti mult milostiv si indurator si cine ar alerga la Tine nu-l gonesti! ()

- Ei nu ma cred, gandea Princepele si eu stiu asta. Sunt bucurosi ca am avut taria de a-l ucide pe Ottaviano si se prefac ca stiu durerea mea cea mare. Mincinosi si talhari ce vor sta la fel in fata trupului meu fara viata si cat as dori ca eu sa-i ingrop pre ei si nu ei pre mine, pentru ca inainte nu mai este nimic decat moartea cu dulcea-i isbavire si odihna'

Nici o eclipsa nu poate anihila istoria, iata concluzia acestui basm sumbru. Nenumarate detalii de epoca, incorporate intr-o demonstratie cu bogat fond livresc, fuzioneaza intr-un roman-suma care, fara sa fie strict istoric, musteste de seva istorica. Nici nume reale, nici cronologie, nici determinari de alt gen; prozatorul a herborizat, a colationat, a facut o sinteza in care recunoastem un anumit tip de istorie, cu scene de gen, cu un puls particular, adecvat unui anumit timp. Carnalitatea si teluricul de o parte, vacuitatea morala de alta, iata coordonatele acestui timp "suspendat', vazut din perspectiva unui modern. Spatiu de interferente spirituale, balcanismul revelat de Eugen Barbu de­vine obiectul unor prospectiuni multiple. Sondajul psihologic merge in pas cu evocarea, uneori din unghiul unui observator martor (prin intermediul documentelor), alteori distantat de epoca pentru a filozofa mai liber. Negruzzi, recompunand efigia sanghinara a Lapusneanului, stiliza in linii clare, cu stapanirea de sine a unui clasic. La Eugen Barbu, fraza denota participare lirica, tensiune, limbajul sau, constant polemic, fiind mai aproape de acela al cronicarilor munteni. Arhaizarea lexicului, nu numai pentru a sugera culoarea epocii, pare a avea mai degraba sub­strat psihologic, vizand o sensibilizare prin cuvant. Pentru a stiliza fara incoveniente, pentru a dezlantui sarcasmul, pentru a accentua reliefurile prin ingrosare, prozatorul valorifica lim­bajul compozit, cu grecisme si turcisme, al vechilor documente, dand utilizare larga cuvantului, trivial, expresiei de ocara, atent la "cantarea secreta a cuvintelor scrise in limba greoaie, dar plina de maduva' a vechimii. Evident, "istoriile' lui Sadoveanu, Zodia Cancerului de pilda, respira arhaitate in alt mod; Hronicul lui Al. O. Teodoreanu amuza prin parodierea cliseelor cronicaresti, Eugen Barbu face dovada unei veritabile eruditii filo­logice, diferita de cea din Groapa (cu limbaj adecvat mediilor periferice); in Princepele, spatii interioare si exterioare reclama trimiteri la mai multe culturi.

Voluptatile romancierului, captivat de vechi scrieri ermetice, de costume, mestesuguri, de specialitati culinare si curiozitati etnografice, transpar in pasiunea pentru raritati; Caietele Princepelui contin, - in pregatirea operei - prodigioase "magazii de cuvinte', culese cu rabdare din sute de carti vechi. Mostre se pot extrage din Princepele, in goana ochiiului, de pe orice pagina. "Profetii cantau si dintr-un urcior ce se numea nebel, ce i s-au zis mai pre urma luth, adeca lauta. Aveau instrumenturi de vant ugabul, ce va fi fost naiul, nehilul sau fluta, din trestie au din corn, ce frumoase sunete scoate, mai ales intr-un loc desert, basosera ce era o trimbita incovoiata precum curtenii Mariei Tale, kerenul si iobelul' Lexicoane si dictionare speciale sunt necesare mai tot timpul, caci nu e pagina fara probleme de dezlegat. Pe­retii unei manastiri lasa sa se vada: "Minunate tesaturi venetiene, arme de pret lucrate, argintarii si giuvaeruri, matasarii si speterii orientale, filigrane de argint si aur, pasmanterii si obiecte de marmura si mozaic, sticlarii colorate si oglinzi coclite numai pe margini, verzi cum e coada paonilor, urmuzuri fabricate la Mureno, carti cu ornamentatii xilografice, cadelnite asezate pe octogoane de argint, catui cu doua picioare, scaune cu minere ornate in fier, icoane smaltuite, tavi gravate cu acul, smalturi champleves, chivoturi ca la manastirea Snagovului, daca nu mai frumoase, pasari de metal' La manuscrise lucreaza "inluminatori, rubricatori, miniaturisti' si altii, cu traditii in "scoala de la Vizant' Femeile din case mari arboreaza o vestimentatie exotica, punandu-si: "sarvanele de canavat ghiulghiuli, cu blana de samur si guler cu ciaprazuri, felegele de canavat, turungii cu pantece de ras, contesele de postav, cu limie de samur, pacealele si iile cu 'lese de margaritar, cu sireturi de fir, matasariile, dulamele de lastra (), rochiile de tertanel cu flori de fir, in ghiordii, zabunele de sandal, in zavase cu sapte foi, de lastra, captusite cu tafta le­seasca; nasturii sunt "cu jilat' cu leiti si leftisori in chip de gripsor'. In piete, negutatorii avand "braie de matase, urlama de tara () ghermesituri, carpeturi, fesuri si palamuturi', ori "borcane cu colonie de Francia' Autorul Princepelul a preferat adaptarea la stilul gramaticilor, dar sub aparenta impersonalitatii si expu­nerii neutre prezenta sa este a unui revoltat.

"Princepele s-a nascut din intamplare - preciza Eugen Barbu intr-un interviu (Gazeta literara, 1968, nr. 40). Am vrut sa scriu o carte despre haiduci. Intrarea in uriasul material de epoca m-a fermecat' Pasiunea se vede in ampla incursiune in balcanismul literar intreprinsa acum cativa ani, eseu critic de anvergura, cu foarte interesante observatii, si in special in Caietele Princepelui (vol. I, 1972 - vol. V, 1975). Cineva care va intreprinde un stu­diu al genezei operei, va putea arata cat de laborioasa a fost preparatia, bazata pe mii de fise, sugestii si observatii de amanunt, de o diversitate enorma. Eugen Barbu are vointa insangerata a lui Camil Petrescu, "prea cinstitul artizan', a carui metoda din Un om intre oameni, prea tributara documentului, nu convenea mobili­tatii asociative din Princepele. De la Invataturile lui Neagoe, prin Cantacuzino stolnicul, prin Nicolae Filimon, prin ceilalti, pana la Eugen Barbu, un aer de rudenie unifica peste secole stilul duna­renilor. Princepele este una dintre marile opere contemporane.

Constantin Ciopraga

Tabel cronologic

Eugen Barbu se naste la 20 februarie, in Bucuresti.

-1935 Urmeaza cursurile primare la Scoala nr. 40 din Capitala.

-1943 Eugen Barbu frecventeaza cursurile liceale la Aurel Vlaicu, pensionul Schewitz-Thyrin si Marele Voievod Mihai (ultimele doua clase).

Dupa examenul de bacalaureat se inscrie la Facul­tatea de Drept din Bucuresti.

Student la Facultatea de Drept, apoi la Facul­tatea de litere si filosofie din Bucuresti.

-1955 Activitate in presa democrata si ucenicie lite­rara, dupa lecturi in cenaclul "Sburatorul'.

Debuteaza literar cu nuvela Munca de jos in revista Viata romaneasca. Ii apare un volum sub titlul Gloaba, la Editura Tineretului.

Publica romanele Balonul e rotund si Unsprezece la Editura Tineretului, iar la Editura de stat, literatura si arta, nuvela Tripleta de aur (colectia "Luceafarul').

La E.S.P.L.A. apar: romanul Groapa si volumul de reportaje lirice Pe-un picior de plai; de asemenea, traducerea in limbile maghiara, sarba, bulgara si germana a romanului Balonul e rotund.

Calatoreste in Grecia, Turcia, Liban si Egipt.

La E.S.P.L.A. apare culegerea de nuvele Oaie si ai sai, cuprinzand: Turda, Un om batran, Tereza, Franzeluta, Munca de jos, Casa noua, Oaie si ai sai.

Apare editia a II-a din Oaie si ai sai cu acelasi continut, minus nuvela Franzeluta. Publica la E.S.P.L.A., in colectia "Luceafarul', nuvela Patru condamnati la moarte, apoi romanul Soseaua Nor­dului.

Calatorii in Ungaria. Cehoslovacia, Uniunea Sovietica si Grecia.

La E.S.P.L.A. apare un nou ciclu de reportaje cu titlul Cat in sapte zile si o noua editie din romanul Unsprezece. In Polonia apare traducerea romanului Groapa.

O prima calatorie in Italia.

In 'Biblioteca pentru toti' apare volumul de nuvele Tereza. Nuvela Patru condamnati la moarte apare in limba sarba la Editura pentru literatura.

Apare volumul de nuvele Pranzul de duminica la E.P.L. Eugen Barbu e numit redactor-sef al revistei Luceafarul.

Alta excursie documentara in Italia.

La E.P.L. apare romanul Facerea lumii si se reedi­teaza intr-o noua colectie romanul Groapa.

Apare volumul I din editia a doua a romanului Soseaua Nordului. Calatorii in China, R.D. Germana, Franta si Polonia.

La E.P.L. apare volumul Jurnal, cu insemnari memo­rialistice revelatoare, reflectii originale si numeroase amanunte legate de procesul de creatie.

Apare editia a III-a din Groapa in colectia "Biblioteca pentru toti'. Calatorie in Spania, Franta si Anglia.

Apare volumul al II-lea din editia a doua a romanului Soseaua Nordului. Romanul Groapa se traduce si apare in limbile franceza si germana. De asemenea eseul Mastile lui Goethe. Nuvela Pe ploaie, versiune italiana, apare in prestigioasa colectie 'Cele mai fru­moase nuvele din literatura mondiala'. Balonul e rotund, editia a II-a, la Editura Tineretului.

Calatorii in Franta, Iugoslavia.

Groapa, editia a IV-a, in colectia "Romane de ieri si de azi'. Acelasi roman se traduce in maghiara, apoi in spaniola, la o casa de editura din Montevideo. Nuvela Pe ploaie apare intr-o Antologie a litera­turii romane, tiparita la New York.

Apare editia definitiva din romanul Soseaua Nor­dului (2 vol.). Publica volumele Teatru, la E.P.L. si Vanzarea de frate, la Editura Tineretului.

Demisioneaza din postul de redactor-sef al revistei Luceafarul.

Calatorie in S.U.A.

Apar volumele Osanda soarelui (versuri), Foamea de spatiu (note de calatorie), romanul Princepele, la Editura Tineretului; Nuvele, la aceeasi editura, in colectia "Lyceum'; Martiriul Sfantului Sebastian, la E.P.L.

Groapa, editia a V-a, volumul Jurnal in China, la Editura Eminescu.

1971 Facerea lumii, editia a II-a, la Editura Eminescu, in colectia "Romane de ieri si de azi'. La Editura Dacia, Cluj, Princepele, editia a II-a.

Eugen Barbu e numit redactor-sef al revistei Saptamana.

1972 Princepele, editia a III-a, la Editura Eminescu, in colectia 'Romane de ieri si de azi'; Caietele Princepelui, Editura Dacia (vol. I); Cu o torta alergand in fata noptii (reportaje)m Editura Eminescu.

In "Biblioteca pentru toti' este publicat romanul Facerea lumii, 2 vol. (editia a III-a); la Editura Eminescu: Caietele Princepelui, vol. II-III.

Apare, in antologia 9 povestiri contemporane (limba rusa), nuvela Franzeluta, Editura Albatros. Mai publica, tot la Editura Albatros, romanul Razboiul undelor.

Caietele Princepelui, vol. IV, Princepele, editia a IV-a, ilustrat de Mihu Vulcanescu si Groapa, editia a VI-a, apar la Editura Eminescu.

Apare Princepele (in limba maghiara) tradus de Veress Zoltán, la Editura Albatros, traducere distinsa cu premiul Uniunii Scriitorilor din R.S.R. Caietele Princepelui, vol. V, O istorie polemica si antologica a literaturii romane de la origini pana in prezent (Poezia romana contemporana), apare la Editura Eminescu. In colectia Rampa a Editurii Eminescu se reediteaza piesa Sa nu-ti faci pravalie cu scara. La Editura Minerva se tipareste culegerea de nuvele Miresele.

Pentru meritele sale deosebite este ales membru corespondent al Academiei R.S.R.

Apare vol. I din romanul Incognito, la Editura Emi­nescu.

Apare vol. al II-lea din Incognito si voi. VI din Caietele Prinicepelui la Editura Eminescu.

1993, 7 septembrie Moare la Bucuresti.

Liviu Calin