«In Germania, un grup care se numea Factiunea Armatei Rosii, o banda de teroristi bine cunoscuti si bine organizati a pretins ca le-a venit de hac cu usurinta celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite si al NATO, depozit aflat langa Metnitz. Declaratiile au aratat ca ambii gardieni fusesera beti si ca, atunci cand banda de teroristi parasise locul faptei, amandoi erau acoperiti cu paturi; fusese o noapte ingrozitor de friguroasa. Armata Statelor Unite a dezmintit invinuirea ca paznicii erau beti, dar n-a facut nici o precizare cu privire la paturi. Teroristii au pretins ca reusisera sa-si faca rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentand o tehnica atat de avansata, incat figurau pe lista secreta. Aceasta afirmatie a fost dezmintita de Armata Statelor Unite.
Presa vest-germana a acordat un spatiu larg relatarilor teroristilor. Factiunea Armatei Rosii avea o reputatie bine stabilita in ceea ce priveste patrunderea prin surprindere intr-o baza militara, in timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faima prea buna in privinta pazei bazelor militare.
In mod obisnuit, Factiunea Armatei Rosii intocmea o lista foarte amanuntita si meticuloasa a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost facut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus ca, daca relatarea Factiunii era adevarata, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reusise sa reduca la tacere presa.»
Pentru David si Judy
La prima vedere, cele doua incidente ciudat de asemanatoare - desi amandoua s-au petrecut in noaptea de 3 februarie si amandoua au avut ca obiect instalatiile unor depozite de munitii de razboi - nu parea sa aiba vreo legatura intre ele.
Intamplarea de la De Doorns, din Olanda, a fost misterioasa, spectaculoasa si tragica, cea de la Metnitz, din Germania - cu mult mai putin enigmatica, total lipsita de orice element spectaculos si oarecum comica.
Trei soldati erau de garda la depozitul olandez de munitii, instalat intr-un buncar de beton la un kilometru si jumatate nord de satul De Doorns, cand, pe la unu si jumatate dimineata, singurii doi cetateni treji din sat au raportat ca au auzit zgomote in surdina ale unor focuri de automat. Ulterior, s-a stabilit ca paznicii purtau automate. Zgomotele au fost urmate imediat de o uriasa explozie in lant, care, dupa cum s-a descoperit mai tarziu, a sapat in pamant un crater lat de saizeci de metri si adanc de doisprezece.
O serie de case din sat au fost oarecum afectate, dar nu s-a inregistrat nici o pierdere de vieti omenesti.
S-a presupus ca paznicii trasesera in niste inoportuni si ca un glont ratacit facuse sa se produca detonatia. Totusi, nu s-a descoperit nici o urma, nici a gardienilor, nici a vreunor presupuse persoane neavenite.
In Germania, un grup care se numea Factiunea Armatei Rosii, o banda de teroristi bine cunoscuti si bine organizati a pretins ca le-a venit de hac cu usurinta celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite si al NATO, depozit aflat langa Metnitz. Declaratiile au aratat ca ambii gardieni fusesera beti si ca, atunci cand banda de teroristi parasise locul faptei, amandoi erau acoperiti cu paturi; fusese o noapte ingrozitor de friguroasa. Armata Statelor Unite a dezmintit invinuirea ca paznicii erau beti, dar n-a facut nici o precizare cu privire la paturi. Teroristii au pretins ca reusisera sa-si faca rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentand o tehnica atat de avansata incat figurau pe lista secreta. Aceasta afirmatie a fost dezmintita de Armata Statelor Unite.
Presa vest-germana a acordat un spatiu larg relatarilor teroristilor. Factiunea Armatei Rosii avea o reputatie bine stabilita in ceea ce priveste patrunderea prin surprindere intr-o baza militara, in timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faima prea buna in privinta pazei bazelor militare.
In mod obisnuit, Factiunea Armatei Rosii intocmea o lista foarte amanuntita si meticuloasa a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost facut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus ca, daca relatarea Factiunii era adevarata, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reusise sa reduca la tacere presa.
- E clar ca este opera unui nebun. Jon de Jong, un tip inalt, subtire, smead si ascetic, directorul general al aeroportului Schiphol, etala un aer intr-adevar sumbru si, in conditiile date, avea toate motivele sa arate si sa vorbeasca astfel.
- Iresponsabilitate. Un om trebuie sa fie nebun, dement, ca sa duca la indeplinire o sarcina hazardata, lipsita de logica si iresponsabila ca asta.
La fel ca si profesorul cu alura de calugar caruia-i semana atat de bine, de Jong avea tendinta de a se exprima cu o precizie care mergea pana la pedanterie si, asa cum se intampla in cazul de fata, avea o slabiciune pentru tautologia pompoasa.
- Un nebun.
- Punctul dumneavoastra de vedere e clar, spuse de Graaf. Colonelul van de Graaf, un barbat neobisnuit de lat in umeri, de inaltime mijlocie, cu fata bronzata brazdata de riduri, impunea prin aerul sau imperturbabil si o autoritate de necontestat, care-i stateau bine sefului politiei din capitala unei natiuni.
- Pot sa inteleg o asemenea fapta si sa fiu de acord cu ea, dar numai pana la un anumit punct, continua el. Inteleg ce simti dumneata, prietene. Iubitul dumitale aeroport, unul din cele mai grozave din Europa.
- Aeroportul din Amsterdam este cel mai grozav din Europa. De Jong vorbi de parc-ar fi recitat un rol, cu gandurile in alta parte. Era.
- Si va mai fi. Criminalul care a comis aceasta fapta este, in mod evident, anormal psihic. Dar asta nu inseamna neaparat ca e nebun cu acte-n regula. Poate ca-i esti antipatic, poate ca are ceva impotriva dumitale. Poate c-a lucrat candva la aeroport si-a fost dat afara de vreunul dintre sefii dumitale de departament, pentru un motiv care lui i s-a parut perfect valabil, dar cu care functionarul concediat n-a fost de acord. Poate ca e un cetatean care locuieste prin apropiere, sa spunem, intr-o suburbie a Amsterdamului sau intre Amsterdam si Aalsmeer, care considera poluarea sonora provocata de manevrele avioanelor de-a dreptul insuportabila. Poate ca e un ecologist care-si exprima in modul asta violent dezaprobarea fata de poluarea provocata de avioane. Iar poluarea nu poate fi negata. Dupa cum bine stii, tara noastra nu duce catusi de putin lipsa de ecologisti pasionati. Sau poate ca nu e de acord cu politica guvernului nostru. De Graaf isi trecu o mana prin parul sau des, grizonat:
- Orice e posibil. Dar poate fi, la fel de bine, tot atat de normal ca oricare dintre noi.
- Poate ca ar fi bine sa va mai uitati o data, domnule colonel, spuse de Jong.
Mainile i se inclestau si i se desclestau intruna si era scuturat de un tremur violent. Aceste doua reactii erau involuntare, dar aveau motivatii diferite. Cea dintai denota o intensa reactie de frustrare si de furie; cea de a doua se datora faptului ca, atunci cand un vant rece ca gheata, provenind din Siberia, sufla peste Aalsmeer din directia est-nord-est, acoperisul cladirii principale a aeroportului Schiphol era ca si inexistent.
- Tot atat de normal ca dumneavoastra si ca mine? Oare dumneavoastra sau eu am putea fi responsabili pentru aceasta. aceasta atrocitate? Priviti, domnule colonel, priviti numai.
De Graaf privi. Se gandi ca, daca el ar fi fost directorul aeroportului, o asemenea priveliste n-ar prea fi fost de natura sa-i bucure inima. Aeroportul Schiphol disparuse pur si simplu; locul sau fusese luat de un lac valurit, ce se-ntindea cat vedeai cu ochii. Sursa acestei inundatii masive era cat se poate de usor de identificat: langa recipientele uriase pentru depozitarea combustibilului, in imediata apropiere a perimetrului aeroportului, aparuse o fisura larga in peretele sudic al canalului: reziduurile, pietrele si noroiul imprastiate de-a lungul partii superioare a peretelui, de ambele parti ale sparturii, indicau fara putinta de indoiala ca aceasta, nu se putea datora in nici un caz vreunei cauze naturale sau spontane.
Efectul acestei uriase scurgeri de apa fusese devastator. Desi inundate la parter si subsol, cladirile propriu-zise ale aeroportului ramasesera intacte. Pagubele pricinuite echipamentelor electrice si electronice ultrasensibile erau insa considerabile, iar inlocuirea lor va costa, fara nici o indoiala, milioane de guldeni. Totusi, structura de rezistenta a cladirilor nu fusese afectata. Aeroportul Schiphol este o constructie foarte solida, iar temeliile sale sunt de neclintit.
Din pacate, atunci cand nu functioneaza in mediul lor natural, echipamentele de zbor devin niste masinarii foarte sensibile si, fireste, nu sunt prevazute cu nici un mijloc de ancorare la sol. O privire rapida aruncata de De Graaf de jur-imprejur demonstra ca lucrul acesta era, din nenorocire, cat se poate de evident. Avioanele mici alunecasera aiurea spre nord. Unele din ele inca pluteau fara tinta prin preajma. Despre unele se stia ca s-au scufundat si nici nu se mai vad. Doua aeronave cu coada, ce ieseau la suprafata apei, trebuie sa fi fost avioane cu un singur motor, impinse drept in bot de greutatea propriilor motoare. Si cateva avioane de pasageri, cu doua motoare, 737 si DC9, ca si cateva cu trei motoare, Trident, 3 si 727, se miscasera din locul de stationare, iar acum erau imprastiate pe pista, cu boturile indreptate in toate directiile. Doua erau rasturnate intr-o rana, iar alte doua erau partial scufundate; nu li se mai vedea decat, pe ici pe colo, partea superioara, partile inferioare fiind sub apa. Avioanele mari, 747, Trei stele, DC 10, erau inca ancorate in locurile lor de parcare, tinute pe loc exclusiv de greutatea lor masiva. Cu rezervoarele pline, ele puteau cantari intre doua si patru sute de tone. Cu toate acestea, doua dintre ele cazusera pe-o parte, probabil pentru ca partile lor inferioare, aflate la o oarecare distanta de tasnirea aceea uriasa de apa, se prabusisera. Nu trebuia sa fii inginer aeronautic ca sa-ti dai seama ca ambelor avioane trebuia sa li se puna cruce. Aripile interioare se rupsesera aproape total si porneau in sus intr-un unghi de aproape douazeci de grade. Nu era vizibila decat baza aripilor superioare. O asemenea pozitie nu se putea explica decat in cazul in care ambele aripi s-au rupt longitudinal, de jos in sus.
Plutind la suprafata apei mai multe sute de yarzi, de-a lungul unei piste de decolare, partea inferioara a unui avion indica locul in care un Fokker Friendship incercase zadarnic sa evite puhoiul de ape, accelerand pentru a decola. Era posibil ca pilotul sa nu fi vazut apropierea viiturii. Posibil, dar improbabil. Era mai probabil sa le fi vazut, sa fi inteles imediat ca, oricum ar fi evoluat lucrurile, n-avea nimic de pierdut daca ar fi continuat accelerarea - chiar daca n-ar fi reusit sa atinga viteza necesara decolarii inainte de a fi prins de inundatie. Conform observatorilor, nu se punea problema ca avionul sau sa fi fost inghitit de ape in vreuna din etapele initiale. La inceput, intreaga pista era maturata doar de un inch sau doi de apa, destula totusi pentru a duce la distrugere un hidroavion Fokker.
Masinile si camioanele aeroportului se scufundasera pur si simplu sub puhoi. Singurele ramasite ale unor vehicule pe roti erau cele trei sau patru scari mobile pentru avioane, care ieseau la suprafata apei, precum si partea superioara a unui rezervor. Pana si capetele a doua tunele de debarcare se scufundasera dezolant in apele maloase.
De Graaf suspina, clatina din cap si se intoarse spre de Jong, care-si privea cu ochii goi aeroportul devastat, de parca inca n-ar fi reusit sa inteleaga grozavia celor intamplate.
- E ceva in ce spui dumneata, Jon. Dumneata si cu mine suntem zdraveni la cap, sau cel putin asa inclina sa creada lumea, si n-ar fi posibil ca unii ca noi sa fie raspunzatori pentru un dezastru atat de ingrozitor. Dar asta nu inseamna ca ticalosul responsabil pentru catastrofa asta e neaparat nebun. N-am nici o indoiala ca vom descoperi, fie datorita eforturilor noastre proprii, fie pentru ca va catadicsi sa ne informeze chiar el, ca a avut un motiv foarte temeinic sa faca ce a facut. N-ar fi trebuit sa folosesc cuvantul 'inutil', iar dumneata n-ar fi trebuit sa folosesti cuvantul 'iresponsabil' sau 'lipsit de sens'. Crima asta nu este o actiune intamplatoare, arbitrara, facuta sub impulsul momentului de un nebun scapat de la balamuc. E o actiune deliberata, menita sa produca un efect scontat.
Cu mare greutate, ca si cum ar fi facut un urias efort de vointa, de Jong reusi sa-si smulga privirea de pe aerodromul inundat.
- Un efect? Singurul efect pe care l-a produs asupra mea e o insulta ingrozitoare. Despre ce alte efecte ar mai putea fi vorba? Aveti vreo sugestie in acest sens?
- Nici una. N-am avut timp sa ma gandesc la asta. Nu uita ca de-abia am ajuns aici. Fireste, fireste, stiam inca de ieri ca suntem amenintati cu asa ceva, dar, la fel ca si toti ceilalti, am considerat o asemenea idee mult prea dementa ca sa merite macar s-o iei in seama. Dar am doua sugestii: nu cred ca vom ajunge la vreun rezultat daca vom continua sa ne holbam la lacul Schiphol si ca nu vom ajuta pe nimeni cu nimic lalaindu-ne pe aici si riscand sa ne imbolnavim de pneumonie.
Scurta privire indurerata pe care i-o arunca de Jong arata clar ce gandea el despre expresia 'Lacul Schiphol'; totusi nu facu nici un comentariu.
Cantina personalului, aflata pe acoperisul cel mai inalt al aeroportului, putea fi considerata un loc mai bun, in sensul ca acolo nu batea vantul; totusi, in ciuda acestui fapt, nu era cu mult mai cald. In mod inevitabil, toate instalatiile de incalzire electrica facusera scurtcircuit, iar radiatoarele cu butan care fusesera aduse intre timp nu prea reuseau sa incalzeasca atmosfera inghetata. Noroc cu cantitatea mare de cafea fierbinte. Desi, ceva mai substantial n-ar fi stricat, gandi de Graaf; pe de alta parte, pe aceia dintre ofiteri care aveau o inclinatie pentru snaps sau jonge jenever prezenta directorului aeroportului ii inhiba cu certitudine. Dupa cum o indica si figura sa ascetica, de Jong era un antialcoolic inrait, lucru de-a dreptul rar in Olanda. Nu se lauda niciodata cu asta, nimeni nu-l auzise vreodata macar pomenind ceva in acest sens, totusi, nu se stie cum, dar nimeni nu bea nimic altceva decat ceai sau cafea ori de cate ori de Jong era prin preajma.
De Graaf spuse:
- Sa trecem pe scurt in revista ce stim. Trebuie sa fim concisi pentru ca, fir-ar sa fie, stim cam totul. Ieri dupa amiaza s-au primit trei mesaje identice: unul a aparut in ziar, altul a fost trimis conducerii aeroportului - mai exact, domnului de Jong - si altul la Rijkswaterstaat de la Ministerul Transporturilor si Lucrarilor Publice.
Facu o scurta pauza si privi peste masa spre un barbat corpolent, cu barba neagra, ce polua placid atmosfera cu fumul pe care-l scotea din ceea ce parea a fi o pipa foarte veche.
- Ah! Desigur. Uitasem de domnul inginer van der Kuur, responsabilul adjunct al proiectelor de la Rijkswaterstaat. Cat timp ne va lua sa inlaturam toata debandada asta?
Van der Kuur isi scoase pipa din gura.
- Am si inceput s-o inlaturam. Astupam cu tabla fisura din canal. Fireste ca e numai o masura temporara, dar, pentru moment, ajunge. Si apoi - ei bine, la urma urmei, avem pompele cele mai mari din lume. E o chestiune de rutina.
- Cat va dura?
- Treizeci si sase de ore. In exterior.
Calmul si lipsa de afectare cu care vorbea van der Kuur aveau un efect linistitor.
- Bineinteles, cu conditia sa fim cat de cat ajutati de echipajele barjelor si de proprietarii ale caror barci zac, pentru moment, in noroiul de pe fundul canalului. Barcile care se afla la suprafata apei nu creeaza probleme. Cele care s-au rasturnat pe-o parte s-ar putea insa umple cu usurinta. Dar aed ca proprietarii lor isi cunosc interesul si deci vor coopera cu noi.
De Graaf spuse:
- S-a inregistrat vreo pierdere de vieti omenesti in timpul accidentului? A fost cineva ranit?
- Unul dintre inspectori mi-a raportat ca foarte multora dintre membrii echipajelor de salvare le-a crescut tensiunea in mod considerabil. In afara de asta, nimeni n-a fost ranit, nimeni n-a suferit.
- Multumesc. Mesajele au venit de la un barbat sau de la un grup care semna FFF. Nu s-a explicat ce reprezinta aceste initiale. S-a spus ca intentia era de a demonstra ca pot inunda orice parte a tarii, in orice moment, doar aruncand in aer un baraj plasat strategic. In consecinta, au vrut sa faca o demonstratie la scara redusa, care urma sa nu puna pe nimeni in pericol si sa creeze cat mai putine necazuri.
- Cat mai putine necazuri! La scara redusa! De Jong isi reinclesta pumnii.
- Ma intreb ce dracu li s-ar parea lor ca e o demonstratie pe scara larga.
De Graaf aproba din cap.
- Ai dreptate. Au spus ca tinta lor e Schiphol si ca inundatia va avea loc la orele unsprezece dimineata. Nici un minut mai devreme, nici un minut mai tarziu. Dupa cum stim, fisura a aparut fix la ora unsprezece dimineata. Cei de la politia centrala marturisesc cinstit ca au considerat toata afacerea drept o gluma proasta. La urma urmei, ce om cu mintea intreaga si-ar fi putut propune sa transforme aeroportul Schiphol intr-o mare interioara? Poate ca raufacatorii au considerat ca alegerea lor are o semnificatie simbolica. Sa nu uitam ca flota olandeza a invins flota spaniola chiar in acest loc, intr-o vreme in care la Schiphol chiar era o mare. Dar, fie ca era o gluma proasta, fie ca nu, n-am vrut sa riscam. Era clar ca orice actiune de sabotaj urma sa vizeze canalul, asa ca am cerut expertilor sa examineze cu atentie ambele parti ale malului nordic. Nu se vedea nici un semn care ar fi putut indica faptul ca se pregateste aruncarea in aer a canalului. Deci am presupus ca e vorba de o gluma proasta.
De Graaf ridica din umeri a neputinta.
- Nimic nu este mai departe de mintea sau de mintile acestui FFF decat glumele sau joaca.
Se intoarse spre barbatul asezat in stanga sa.
- Peter, ai avut timp sa te gandesti. Ai vreo idee.? Iertati-ma domnilor, iertati-ma. Cred ca unii dintre dumneavoastra nu-l cunosc pe colegul meu, locotenentul Peter van Effen. Locotenentul van Effen este principalul detectiv din subordinea mea. Este, de asemenea, expert in materiale explozive si, pentru pacatele lui, seful echipei de genisti a orasului. Ai reusit sa intelegi cum s-au petrecut lucrurile?
Peter van Effen era un personaj sters. Ca si seful sau, trecea doar cu putin peste statura medie, neobisnuit de lat in umeri si dadea semne alarmante de ingrasare. Avea intre treizeci si cinci si patruzeci de ani, par negru si des, mustata neagra si o expresie aproape permanenta de amabilitate. Nu avea deloc aerul unui detectiv important; de fapt, nu arata nici macar a politist. Multa lume, intre care si un numar considerabil de prizonieri din inchisorile olandeze aveau tendinta de a crede ca afabilitatea lui van Effen e sincera.
- Nu mi-a luat prea mult timp sa inteleg, domnule colonel. E usor, cand o faci dupa ce faptul e consumat. Dar chiar dac-am fi prevazut evenimentele, tot nu le-am fi putut impiedica in vreun fel. Sunt aproape sigur ca vom descoperi ca doua barci au fost legate una cu pupa la prova celeilalte, de-a lungul malului nordic. E un fapt neobisnuit, dar nu exista nici o lege impotriva unei pene de motor, de pilda, dupa cum nici o lege nu poate impiedica echipajul unui vas aflat in trecere sa se opreasca si sa dea o mana de ajutor celui aflat la ananghie. Sunt aproape sigur ca vom descoperi ca cele doua barci au fost furate, pentru ca pe canal e circulatie intensa si orice navigator care era un obisnuit al canalului le-ar fi identificat cu usurinta.
Probabil ca cele doua barci erau foarte apropiate una de alta, sau chiar lipite, pentru a masca zona in care operau raufacatorii. Daca faptele s-au petrecut in amurg sau in timpul noptii, si eu sunt sigur ca asa s-a intamplat, cred ca aveau luminile de pe punte aprinse, pentru ca, intr-un asemenea caz, tot ce se petrece sub nivelul de suprafata intra intr-un con de umbra. Probabil ca aveau o masina de foraj, asemanatoare sondelor dumneavoastra de petrol, numai ca, fireste, aceasta avea dimensiuni foarte reduse si actiona orizontal, nu vertical. Presupun ca era alimentata cu curent electric sau era prevazuta cu baterii, fie ca avea un generator, pentru ca eliminarea reziduurilor unui motor Diesel sau cu benzina face mult zgomot. Pentru un expert - si exista sute de experti pe Marea Nordului sau in imprejurimi - o asemenea actiune a fost o joaca de copii. Cred ca au forat pana la adancimea de un picior, de ambele parti ale barajului - putem fi siguri ca au facut masuratori foarte precise in prealabil - si, in gaurile facute, au introdus un tub impermeabil plin cu exploziv. Poate ca era vorba de substante simple si demodate ca dinamita sau trinitrotoluen, desi un expert adevarat ar fi ales explozibili mai moderni. S-ar putea sa fi pus acolo si un ceas care determina ora exploziei; nimic sofisticat, un ceas demodat de bucatarie era exact ce trebuia, au astupat gaura cu namol si pietricele - nu c-ar fi existat cel mai mic risc sa priveasca cineva fix in locul acela - si au navigat mai departe.
- Mai ca-mi vine sa cred, domnule van Effen, ca dumneata ai pus la cale toata tarasenia, spuse van der Kuur. Deci asa s-au petrecut lucrurile.
- Cel putin eu asa as fi actionat si, in linii mari, asa au facut si ei. Nu exista alta posibilitate.
Van Effen se uita la de Graaf:
- Avem de luptat cu o echipa de experti, iar cel care-i conduce nu se joaca. Se pricep sa fure barci, stiu sa le manevreze, stiu sa fure echipamente de foraj, stiu sa le foloseasca si e clar ca se pricep la explozive. Nu e vorba de niste teribilisti care-si dau aere: toti sunt profesionisti. I-am rugat pe cei de la politie sa ne anunte imediat ce primesc vreo reclamatie din partea fabricilor, a furnizorilor engros sau cu amanuntul referitoare la furtul de echipamente de foraj, fie de la producatori, fie de la distribuitori. Le-am cerut sa ne anunte si in legatura cu furtul vreunui vas de navigatie din zona.
- Si in afara de asta? spuse de Graaf.
- Nimic. Nu avem nici un indiciu.
De Graaf aproba din cap si privi spre hartia pe care o tinea in mana:
- Mesajul acela trimis de misteriosul FFF. Nu exista nici cel mai mic indiciu cu privire la motivul care a dus la amenintarea cu sabotajul - si apoi la sabotajul propriu-zis. E doar un avertisment ca nimeni sa nu se afle la sol astazi la orele unsprezece dimineata si ca toate avioanele sa paraseasca aerodromul ieri dupa-amiaza sau seara, indreptandu-se spre aeroporturi din vecinatate, intrucat aceasta distrugere inutila de bunuri nu intra in planul lor. As zice ca trebuie sa le multumim pentru grija ce ne-o poarta. Si cu atat mai mult ar trebui sa le multumim, Jon, pentru mesajul telefonic pe care l-ai primit azi-dimineata la ora noua, prin care erai rugat insistent sa evacuezi imediat toate avioanele. Dar, fireste, cu totii stiam ca e vorba de o gluma proasta si nu i-am dat atentie. Ai mai recunoaste vocea aceea, Jon?
- N-am cum. Era o voce de femeie, de femeie tanara, care vorbea englezeste. Toate femeile tinere care vorbesc englezeste au aceeasi voce, din punctul meu de vedere.
Cu pumnul inclestat, de Jong lovi usor masa din fata lui:
- N-au facut nici cea mai mica aluzie la motivul care i-a determinat sa faca aceasta. aceasta fapta monstruoasa. Ce-au realizat cu asta? Nimic. Absolut nimic. Repet, orice om care se poarta in felul acesta trebuie sa fie sarit de pe fix. Van Effen spuse:
- Imi pare rau, domnule comandant, dar nu va impartasim opinia. Sunt de acord cu ce spunea domnul colonel pe acoperis: criminalii sunt probabil perfect sanatosi la minte. Nici un om sarit de pe fix n-ar fi putut duce la indeplinire o asemenea actiune. Si, dupa cum am mai spus, nu e vorba de teroristi teribilisti care arunca bombe in piete aglomerate. Au lansat doua avertismente separate prin care s-au straduit sa nu puna in pericol nici vietile omenesti, nici bunurile. O asemenea comportare nu apartine unor nebuni.
- Si, atunci, cine e raspunzator pentru moartea celor trei oameni care si-au pierdut viata cand Fokker Friendship a explodat la decolare?
- Autorii sabotajului, dar indirect. S-ar putea afirma ca si dumneavoastra, tot indirect. Unii ar putea spune ca ati fi putut macar sa luati in considerare posibilitatea ca amenintarea sa nu fie o gluma proasta, sa va fi gandit ca exista totusi o sansa ca tipii chiar sa faca ce-au spus si deci sa nu-i permiteti Fokkerului sa decoleze la ora unu, fix. Totusi, din cate inteleg, i-ati permis. Mi se pare absolut cert ca banda de criminali a studiat cu atentie orele de decolare si de aterizare si s-au asigurat ca nici un avion nu urma sa decoleze sau sa aterizeze la acea ora sau in jurul acelei ore. Fokkerul acela era avionul privat al unui industrias german si de aceea nici nu era trecut in orar. As zice, domnule de Jong, ca e inutil sa aruncati asupra cuiva vina pentru moartea celor trei oameni. E vorba, pur si simplu, de ghinion, de o coincidenta nefericita, de mana Providentei sau cum vreti sa-i spuneti. Nimic n-a fost planificat, nimic n-a fost calculat, n-a existat nici un motiv care sa determine moartea celor trei nefericiti. N-a fost vina nimanui.
De Jong nu-si mai inclesta degetele; acum batea ritmic cu pumnul in masa:
- Daca brutele alea aveau atata grija sa nu moara nimeni de pe urma exploziei, de ce n-au amanat-o, cand au vazut ca oamenii se imbarca?
- Pentru ca nu stim daca puteau, intr-adevar, vedea ceva si chiar daca puteau, ma tem ca nu mai aveau ce face. Fireste ca, daca explozia ar fi fost declansata de un mecanism care functiona pe baza de semnale radio, ar fi putut s-o opreasca. Dar, asa cum v-am spus, sunt aproape sigur ca era vorba de un mecanism electric, iar scoaterea sa din functiune ar fi implicat o serie de manevre complicate, actionand in plina zi si numai in cateva minute. Le era cu totul imposibil s-o faca in timpul pe care-l aveau la dispozitie.
Pe fruntea lui de Jong aparura cateva broboane minuscule, dar vizibile, de sudoare:
- Puteau trimite un avertisment telefonic.
Van Effen ii arunca lui de Jong o privire lunga, apoi spuse:
- Ati dat vreo atentie avertismentului de azi-dimineata? De Jong nu raspunse.
- Si apoi, tocmai ati spus ca banda n-a realizat nimic, dar absolut nimic prin asta. Stiu ca sunteti deprimat, domnule comandant, si pare neelegant din partea mea sa insist, dar chiar puteti fi atat de naiv incat sa credeti una ca asta? Au realizat imens. Au inceput sa instaureze un climat de teama si nesiguranta, un climat care se poate inrautati cu fiecare ceas care trece. Daca au lovit o data, dupa toate aparentele, fara umbra vreunui motiv, nu vi se pare ca exista destule sanse sa loveasca si a doua oara? Si daca o fac, cand? Si unde? Si mai presus de toate, de ce? Ce motiv atat de stringent au sa se poarte in felul asta?
Privi spre de Graaf:
- Usureaza chinurile victimei, dar tine-o in sah cu privire la motivele pe care le ai. E un nou tip de santaj si nu vad nici un motiv pentru care n-ar functiona. Am o presimtire acuta ca vom mai auzi de FFF in viitorul foarte apropiat. Nu ca au de gand sa-si explice motivele si, in orice caz, nu ca sa ne pretinda niste lucruri precise. Nu, Doamne fereste. In nici un caz. Nu asa se poarta un razboi psihologic. Intr-un astfel de caz, roata pe care e trasa victima trebuie facuta sa se miste foarte, foarte incet, intr-o perioada calculata cu precizie. I se lasa victimei timpul sa-si inteleaga bine situatia disperata, sa aiba un moral din ce in ce mai scazut. Cel putin asa cred eu ca se proceda in Evul Mediu - cand se folosea instrumentul acesta de tortura, desigur. De Jong spuse acru;
- Pari sa stii o groaza de lucruri despre modul de gandire al unui criminal.
- Stiu cate ceva. Van Effen zambi placut. Dar nu mi-as permite sa va invat sa conduceti un aeroport.
- Si ce-ar trebui sa inteleg din asta?
- Domnul van Effen vrea sa spuna ca un carmaci trebuie sa salveze nava cu orice pret.
De Graaf facu un gest impaciuitor cu mana.
- Domnul van Effen e autorul de-acum renumitului manual de psihologie a criminalilor. Personal nu l-am citit. Deci asa, Peter. Pari sa fii sigur ca FFF ne va contacta din nou, in curand. Dar nu ca sa ne vorbeasca despre ei sau despre scopurile lor. Atunci ca sa ne spuna ce? Locul si momentul noii lor. demonstratii?
- Ce altceva?
Linistea profunda si destul de sumbra care se asternu fu intrerupta brusc de intrarea unui chelner care se apropie de De Jong:
- Telefonul, domnule colonel. Se afla printre dumneavoastra un locotenent van Effen?
- Eu.
Van Effen iesi cu chelnerul din cantina, se intoarse dupa un minut si i se adresa lui de Graaf:
- Sergentul de serviciu. Se pare ca, acum cateva ore, doi tipi au raportat ca le lipsesc barcile. E vorba de proprietarii unor ambarcatiuni de agrement. Sergentul care le-a inregistrat plangerea n-a crezut ca e cazul sa anunte departamentul nostru. Avea dreptate, desigur. Acum, barcile au fost recuperate, sunt in mainile noastre. Pe cat se pare, una a fost luata cu forta. Le-am spus sa ia cu ei niste experti in amprente si sa restituie barcile proprietarilor. Le-am cerut sa nu le permita acestora sa urce in barci inainte ca expertii in amprente sa-si fi terminat treaba. Daca aveti timp, domnule colonel, ii putem interoga pe cei doi proprietari dupa ce plecam de aici. Stau la mai putin de un kilometru.
- E o pista promitatoare, nu?
- Nu.
- Nici eu nu cred ca e. Totusi, nu trebuie sa neglijam nimic. Cred c-ar fi bine sa plecam acum si.
Se intrerupse cand aparu acelasi chelner si se apropie de el:
- Iar telefonul. De data asta, e pentru dumneavoastra, domnule colonel.
De Graaf se intoarse dupa cateva secunde:
- Jon, ai ceea ce se cheama o stenodactilografa?
- Desigur. Jan?
- Domnule comandant! Un tanar blond sari in picioare.
- Ai auzit ce-a spus domnul colonel?
- Da, domnule comandant. Il privi pe de Graaf:
- Ce sa-i spun fetei?
- Spune-i sa descifreze mesajul asta telefonic si sa mi-l bata la masina. Peter, ai clarviziune, ai un al saselea simt de orientare.
- E vorba de FFF?
- Desigur. Presa, nici nu mai e nevoie sa spun, FFF-ul are prioritate in ce priveste publicitatea. Obisnuitul telefon anonim la un ziar. Redactorasul care a raspuns a fost destul de istet sa inregistreze convorbirea, dar m-as mira daca asta ne-ar fi de cel mai mic ajutor. Din cate inteleg, e vorba de o declaratie destul de lunga. Stenografia nu e punctul meu forte. Sa stam linistiti deocamdata.
Stateau linistiti de vreo patru minute, cand intra o iata si-i intinse lui de Graaf o foaie dactilografiata. Acesta-i multumi, isi arunca o privire pe hartie si spuse:
- Motoul lor pare sa fie sa actioneze astazi. Din cate inteleg, asta e declaratia facuta ziarului si inca in termeni destul de aroganti. Iata ce spune FFF:
'Data viitoare poate ca cetatenii responsabili din Amsterdam vor da atentie spuselor noastre, ne vor crede si se vor comporta in consecinta. Caci numai pentru ca nu ne-ati luat in serios s-a intamplat nenorocirea de astazi. Consideram ca domnul de Jong este singurul responsabil pentru aceasta. A primit avertismentul cuvenit, dar i s-a parut mai potrivit sa-l ignore. Deplangem moartea inutila a celor trei pasageri de la bordul avionului Fokker Friendship, dar ne declinam orice raspundere in acest sens. Nu mai puteam opri explozia.'
De Graaf se opri si spuse spre van Effen:
- Interesant.
- Foarte. Deci a existat un observator. Nu-l vom descoperi niciodata. E posibil sa se fi aflat in aeroport, dar sute de oameni care nu lucreaza aici vin zilnic in vizita. Si apoi ar fi putut fi foarte bine cineva din afara aeroportului, care a urmarit totul printr-un binoclu. Dar nu asta e interesant. Cei patru membri ai echipei de prim-ajutor care au transportat pasagerii cel mai grav raniti nu stiau, in momentul acela, daca cei declarati ulterior morti mai traiau inca. Din cate inteleg, doi dintre ei au murit dupa explozie, dar nici unul n-a fost declarat oficial mort pana cand doctorul nu s-a pronuntat in acest sens. Deci cum au stiut cei de la FFF? Nici doctorul si nici vreunul dintre membrii echipei de prim-ajutor nu pot fi banuiti ca au lasat stirea sa se raspandeasca, pentru ca e limpede ca ei ar fi fost primii suspectati si totul s-ar fi putut verifica mult prea usor. In afara lor, singurele persoane care erau la curent cu moartea pasagerilor se afla in camera asta.
Van Effen se uita fara graba la barbatii si femeile asezati la mesele din cantina. Apoi se intoarse spre de Jong:
- Nu cred ca e nevoie de prea multe explicatii, nu-i asa, domnule comandant? Printre noi se afla un tradator, un informator. Dusmanul are un spion in tabara noastra.
Ii examina din nou pe toti pe indelete:
- Chiar ma intreb cine poate fi.
- In camera asta!
De Jong paru neincrezator si furios in acelasi timp.
- Nu cred ca e nevoie sa repet un lucru evident, nu? De Jong isi privi mainile, acum inclestate pe masa.
- Nu, nu, fireste ca nu. Dar. ei bine, putem descoperi. Dumneata il poti descoperi.
- Prin obisnuitele anchete riguroase, nu? Sa reconstituim miscarile fiecarei persoane din aceasta camera dupa decolarea Fokkerului? Sa aflam daca cineva a avut acces la telefon sau chiar a folosit telefonul? Desigur ca putem face asta, putem face tot felul de anchete. Dar nu vom afla nimic.
- Nu vom afla nimic? De Jong arata perplex.
- Cum poti fi atat de sigur, atat de sigur dinainte?
- Stie el ce stie, spuse de Graaf. Locotenentul gandeste ca un politist. Banda asta nu trebuie subestimata, nu-i asa?
- Sunt destepti.
De Jong privi de la de Graaf la van Effen, apoi din nou la de Graaf.
- Daca cineva ar fi atat de bun sa-mi explice si mie.
- E cat se poate de simplu, spuse de Graaf. Ma mir ca nu te-ai gandit. Cei de la FFF nu aveau nici o nevoie sa ne lase sa aflam ca au. stiut de cei trei morti. E o informatie gratuita, daca vrei. Stiau si ei ca vom afla ca stiu. Stiau si ei, cum tocmai mi-a atras atentia locotenentul, ca ne vom da seama ca i-a informat cineva si ca acel cineva e unul dintre noi. Erau siguri dinainte ca o sa cautam sa aflam daca cineva de aici a dat vreun telefon. De aceea persoana in cauza a transmis mesajul unui complice care nu se afla in camera asta. Complicele e cel care a dat telefonul. Ma tem, Jon, ca in vizuina ta se mai ascunde o cartita. Poate chiar mai multe. Iti dai seama, desigur, ca fiecare cuvant din convorbirea noastra va fi raportat imediat celor de la FFF, indiferent cine ar fi aceia. Natural, vom incerca sa aflam miscarile fiecaruia si sa facem investigatiile de rutina. Dupa cum spune van Effen, nu ne vor duce la nimic.
- Dar. dar totul pare atat de lipsit de sens, spuse de Jong. De ce sa apuce pe cai atat de intortocheate pentru a nu ajunge la nimic?
- Nu sunt cai intortocheate si, in orice caz, ajung undeva. La un grad de demoralizare, intre altele. Ceea ce e chiar mai important, ei pretind ca sunt o forta de care trebuie tinuta seama, ca se pot infiltra si patrunde in sistemul nostru de siguranta oricand doresc. Transmit mesajul ca sunt un grup cat se poate de bine organizat, capabil sa duca la indeplinire orice amenintari le trec prin cap si ca, daca nu-i luam in seama, suntem in primejdie.
Apropo de amenintari si primejdii, sa revenim la ultimul mesaj telefonic al FFF-istilor. Continua sa spuna:
'Suntem siguri ca poporul olandez isi da bine seama ca, in fata unui adversar hotarat sa-l ingenuncheze, e natia cea mai lipsita de aparare din lume. Nu marea e dusmanul vostru. Noi suntem, iar marea e aliatul nostru.
Nu e nevoie sa vi se aminteasca faptul ca Olanda are aproape o mie trei sute kilometri de baraje maritime. Dosarele noastre arata ca un oarecare Cornelius Rijpma, presedintele Comitetului de aparare al lui Polder Maritim, din Friesland, ar fi spus acum cateva luni ca barajele din zona lui nu sunt nimic altceva decat straturi de nisip si ca daca se porneste o furtuna puternica se vor darama cu usurinta. Se presupune ca «o furtuna puternica» e o furtuna de genul celei care a fisurat punctele de aparare ale deltei in 1953 si a distrus o mie opt sute cincizeci de vieti omenesti. Informatiile pe care ni le-a furnizat Rijkswaterstaatul arata ca.'
- Ce? Cum? Van der Kuur, rosu la fata si aproape incoerent de furie, sarise in picioare. Oare diavolii astia indraznesc sa pretinda ca obtin informatii de la noi? E o ticalosie! Imposibil!
- Dati-mi voie sa termin, domnule van der Kuur. Nu vedeti ca folosesc din nou aceeasi tactica, incercand sa submineze increderea si sa demoralizeze? Faptul ca stim ca au legaturi cu unul sau mai multi subordonati ai domnului de Jong nu dovedeste deloc ca ar avea legaturi si cu oamenii dumneavoastra. Oricum, ce e mai rau, de-abia acum urmeaza. Continua:
'Informatiile noastre arata ca o furtuna a carei intensitate ar fi de numai saptezeci la suta din aceea a furtunii din 1953 ar fi suficienta pentru a distruge barajele. Domnul Rijpma vorbea de baraje vulnerabile. Din cei o mie trei sute de kilometri de baraje din Olanda, aproape trei sute s-au deteriorat, ajungand intr-un stadiu critic. Conform celor mai optimiste previziuni, nici o reparatie nu se va face la barajele deteriorate timp de inca doisprezece ani, adica pana in 1995. Tot ce ne propunem noi sa facem este sa acceleram producerea inevitabilului.'
De Graaf se opri si privi in jur. O tacere inghetata parea sa fi coborat peste cantina. Numai doua persoane se uitau spre el; ceilalti priveau fie in pamant, fie undeva in departare. In ambele cazuri, nu era greu de ghicit ca nu le place ce aud.
'Barajele nu pot fi reparate pentru ca nu sunt bani pentru reparatii. Toti banii disponibili, sau care ar putea fi disponibili in viitor, sunt absorbiti sau vor fi absorbiti de construirea barajului impotriva talazurilor de la est de Scheldt, ultima legatura din asa-numitul plan Delta, menit sa apere tinutul de revarsarea Marii Nordului. Costurile nu sunt sigure. Din cauza unei subestimari initiale absolut grosolane a cresterii preturilor si inflatiei, costul final al lucrarii va depasi probabil cu noua milioane de guldeni cheltuielile prevazute. Si toata aceasta suma va fi cheltuita pentru a pune in practica un proiect despre care unii experti in acest tip de constructii spun ca oricum nu va functiona.
Proiectul consta din saizeci si trei de stavilare, fixate intre enormi stalpi de beton separati, de optsprezece mii tone. Expertii care se pronunta impotriva proiectului se tem ca actiunea puternica a apelor marii ar putea face ca stalpii sa se deplaseze, ar putea apasa asupra stavilarelor si ar impiedica barajul sa functioneze. Ar fi suficient ca un stalp sa se deplaseze cu numai doi centimetri. Intrebati-l pe domnul van der Kuur de la Rijkswaterstaat.'
De Graaf se opri si privi in sus. Van der Kuur sarise din nou in picioare si, ca si data trecuta, arata de parc-ar fi fost pe punctul sa faca apoplexie. Nu te puteai impiedica sa gandesti ca aerul imperturbabil pe care-l arbora de obicei van der Kuur, fumand linistit din pipa, nu era decat o pojghita foarte vulnerabila.
- Minciuni! urla el. Prostii! Tampenii! Defaimari! Calomnii! Minciuni! Va spun ca sunt minciuni!
- Dumneavoastra sunteti inginerul-sef al proiectului; ar trebui sa stiti. Asa ca, serios, nu cred ca merita sa va ambalati atata.
Tonul lui de Graaf era bland, conciliant.
- Expertii care i se opun, disidentii despre care vorbesc FFF-istii nu au nici o pregatire in domeniul constructiilor hidraulice.
- Disidentii? O mana de oameni. Pregatire? Desigur. Au cate o patalama! Nici unul dintre ei nu are nici cea mai sumara experienta practica in domeniul asta.
Van Effen spuse:
- Dar are cineva experienta practica in domeniul asta? Am inteles ca pentru barajul de la est de Scheldt trebuie folosite tehnologii absolut noi, care n-au mai fost testate niciodata si ca, de fapt, sunteti nevoiti sa avansati pe un taram absolut necunoscut.
Ridica o mana, vazand ca van der Kuur e pe punctul de a sari din nou in picioare:
- Iertati-ma. De fapt, toate astea sunt irelevante. Ceea ce conteaza e ca printre FFF-isti exista o minte - sau mai multe - care nu exceleaza prin inteligenta, dar se pricep foarte bine sa aplice psihologia practica. Mai intai sunt introduse elementele de indoiala, panica, disensiune si erodarea increderii in Schiphol. Apoi, recurg la aceeasi tactica si in ceea ce priveste Rijkswaterstaatul. Iar acum, prin intermediul fiecarui ziar din tara si, fara indoiala, prin intermediul radioului si televiziunii, diseara sau maine dimineata vor introduce aceleasi elemente de deruta in intreaga natiune. Daca vreti sa stiti parerea mea, tipii au realizat - sau vor realiza - foarte multe intr-un interval extrem de scurt. O isprava remarcabila. Trebuie sa-i respectam ca strategi, daca nu ca fiinte umane. Sper ca tradatorul aflat printre noi le va aduce la cunostinta acest fapt.
- Intr-adevar, spuse de Graaf. Iar eu sper ca acelasi tradator va intelege din ce motive nu discutam masurile pe care intentionam sa le luam pentru a combate aceasta amenintare. Ei bine, doamnelor si domnilor, iata ultimul paragraf al mesajului, menit, fara indoiala, sa intensifice acel sentiment pe care locotenentul l-a numit nesiguranta, panica, disensiune, subminare a increderii sau cum vreti sa-i spuneti. Textul continua astfel:
'Ca sa va demonstram cat sunteti de neajutorati si cu cata abilitate va putem lovi, oricand si oriunde dorim, va anuntam ca o fisura va fi practicata in barajul maritim Texel, astazi, la orele patru si jumatate dupa amiaza.'
- Cum?
Intrebarea fu rostita, simultan, de cel putin o jumatate de duzina de persoane.
- Si pe mine m-a cam socat, spuse de Graaf. Asa spun ei. Si n-am nici o indoiala ca vor incerca s-o faca. Brinkman - se adresa unui tanar ofiter de politie in uniforma -, ia legatura cu politia centrala. Probabil ca nu e urgent, dar ai grija ca toti de pe insula sa afle ce-i asteapta. Domnule van der Kuur, sunt convins ca veti lua toate masurile ca oamenii si echipamentele necesare sa se afle la datorie.
Mai arunca o privire asupra hartiei:
- Spun ca nu va fi o operatie de anvergura: 'Suntem convinsi ca pagubele vor fi minime, dar ar fi de dorit ca cetatenii din Oosterend si De Waal sa se afle prin preajma barcilor sau sa se urce in podurile caselor imediat dupa orele patru si jumatate. Imediat'.
Afurisita aroganta. Incheie spunand:
'Stim ca numele acestor localitati va vor da o idee destul de clara in legatura cu locul in care au fost depozitate explozibilele. Va desfidem sa le gasiti.'
- Si asta e tot? intreba van der Kuur.
- Asta e tot.
- Nici o motivatie, nici o explicatie cu privire la aceste dezastre? Nici o pretentie? Nimic?
- Nimic.
- Continuu sa afirm ca avem de-a face cu o sleahta de nebuni.
- Iar eu spun ca avem de-a face cu o banda de criminali inteligenti si foarte prevazatori, care sunt de-a dreptul incantati sa ne lase sa fierbem in suc propriu pentru moment. Dac-as fi in locul dumneavoastra, nu mi-as face griji in legatura cu pretentiile pe care le vor emite, vor veni si astea la timpul potrivit. La momentul ales de ei. Ei bine, aici nu mai avem nimic de facut, nu ca pana acum am fi facut ceva, daca ma gandesc bine. Va doresc o zi buna, domnule de Jong, si sper ca aeroportul va reincepe sa functioneze maine, la un moment dat. Presupun ca va va lua totusi cateva zile sa inlocuiti echipamentele distruse de la temelie.
Pe cand ieseau, van Effen ii facu semn lui de Graaf sa ramana mai in urma. Privi in jur fara ostentatie, sa se asigure ca nu poate fi auzit si spuse:
- As vrea ca doi dintre domnii care au fost acum aici sa fie urmariti.
- Ei, vad ca nu-ti pierzi timpul. Presupun ca ai motivele dumitale.
- I-am urmarit in timp ce ne anuntati stirea cu privire la lovitura ce urmeaza sa se dea la Texel. I-a izbit. Cei mai multi se holbau, pur si simplu, in departare, iar cei care n-o faceau studiau podeaua. Presupun ca toti calculau implicatiile ingrozitoare ale evenimentului. Numai doi n-au facut nimic din toate astea. Au continuat sa se uite la dumneavoastra. Poate ca n-au reactionat pentru ca stirea nu era o noutate pentru ei.
- Cred ca te agati de un pai.
- Si nu asta ar trebui sa faca un om care se ineaca?
- Avand in vedere cata apa e in jurul nostru si cata va mai fi, ai fi putut gasi o metafora mai putin dureroasa. La cine te referi?
- La Alfred van Rees.
- Ah. Expertul in baraje, stavilare si ecluze de la Rijkswaterstaat. E absurd. Mi-e prieten. E un om de o cinste ireprosabila.
- Poate ca diavolul din el nu iese la iveala decat dupa apusul soarelui. Il suspectez si pe Fred Klassen.
- Klassen? Seful sigurantei de la Schiphol. Absurd.
- E a doua oara cand spuneti asta. Si el va e prieten?
- Imposibil. Douazeci de ani de serviciu fara pata. Seful sigurantei?
- Daca ati fi un criminal si ar trebui sa racolati un om intr-o organizatie de anvergura, la cine v-ati opri?
De Graaf il privi un timp, apoi iesi din camera fara sa spuna un cuvant.
Bakkeren si Dekker erau numele celor doi proprietari de barci care, impotriva vointei lor, fusesera lipsiti de vasele lor in timpul noptii precedente. Intamplator, erau cumnati. Bakkeren era nepasator in legatura cu faptul ca-i fusese imprumutata barca si nu parea prea afectat de interdictia de a o examina, sa vada daca nu cumva fusese deteriorata. Prin contrast, Dekker clocotea de furie; lucru lesne de inteles, de altfel. Dupa cum ii informase pe de Graaf si van Effen, imediat ce acestia sosisera la locuinta sa dintr-o suburbie, considera ca, in seara precedenta, se comisese un abuz grav in ceea ce-l priveste.
- Oare nimeni nu mai e in siguranta in orasul asta parasit de Dumnezeu?
Nu vorbea, urla, dar parea plauzibil sa presupui ca nu asa se exprima el in mod obisnuit.
- Politia! Vasazica, spuneti ca sunteti de la politie! Ha! Politia! Frumoasa treaba mai faceti cand e vorba sa-i paziti pe cetatenii cinstiti din Amsterdam. Sedeam, vasazica, in propria mea barca si-mi vedeam de treburile mele, cand cei patru gangsteri.
- O clipa, spuse van Effen. Purtau manusi?
- Manusi!
Dekker, un barbat scund, brunet, plin de temperament, se holba la ei neincrezator si jignit:
- Manusi! Deci eu sunt victima unui atac salbatic, iar dumneavoastra nu va puteti gandi decat la.
- Manusi.
Ceva din tonul lui van Effen reusi sa mai domoleasca furia interlocutorului; aproape ca puteai vedea cum ii scade, cu cateva linii, tensiunea arteriala.
- Manusi, nu? amuzant. Da, purtau. Toti.
Van Effen se intoarse spre un sergent in uniforma:
- Bernhard.
- Da, domnule locotenent. O sa-i trimit acasa pe expertii in amprente.
- Scuzati-ma, domnule Dekker. Relatati-mi cu cuvintele dumneavoastra. Daca v-a frapat ceva neobisnuit, semnalati-ne.
- Totul era al dracului de ciudat, spuse Dekker morocanos. Isi vedea de treaba, dupa cum spunea, in cabina sa, cand l-a strigat cineva de pe mal. Se dusese pe punte si un tip inalt - era aproape intuneric, deci nu i se distingeau trasaturile - il intrebase daca nu-i poate inchiria barca pe timpul noptii. Spusese ca e de la o companie cinematografica si vrea sa filmeze cateva scene nocturne si-i oferise o mie de guldeni. Lui Dekker i se paruse extrem de ciudat sa i se faca o asemenea oferta fara sa i se lase timp de gandire si, pe deasupra, la caderea noptii, si refuzase. Tot ce mai stia era ca alti trei tipi aparusera instantaneu, ca fusese scos cu forta din barca, aruncat intr-o masina si adus pana acasa.
Van Effen spuse:
- Le-ati dat dumneavoastra adresa?
- Ati innebunit?
Numai privindu-l pe omuletul acela infuriat si era imposibil sa-ti inchipui ca ar da cuiva vreo informatie de bunavoie.
- Deci va urmareau miscarile de catva timp. Nu v-ati dat seama niciodata ca sunteti sub supraveghere?
- Ca sunt sub ce?
- Ca sunteti supravegheat, urmarit de acelasi strain de un numar neobisnuit de mare de ore?
- Cine ar avea interes sa supravegheze si sa urmareasca un pescar? Oricum, cine si-ar imagina una ca asta? Deci m-au tarat in casa.
- N-ati incercat nici un moment sa le scapati din mana?
- I-auzi ce-ntrebare!
Tonul lui Dekker era amar pe buna dreptate:
- Dumneata cat de departe ai ajunge cu mainile prinse in catuse la spate?
- Catuse?
- Presupun ca pana acum v-ati imaginat ca numai politia foloseste chestii din astea. Deci m-au tarat in baie, mi-au legat picioarele cu o funie de rufe si mi-au lipit peste gura leucoplast. Apoi au incuiat pe dinafara usa de la intrare.
- Deci erati cu totul lipsit de aparare?
- Cu totul.
Fata omuletului se intuneca amintindu-si cele intamplate.
- Am reusit sa ma pun pe picioare si asta mi-a facut al dracului de bine. Baia n-are nici o fereastra. Si nici dac-ar fi avut nu prea stiu cum as fi reusit s-o sparg. Si chiar si atunci nu prea vad cum as fi putut sa strig dupa ajutor, nu credeti? Oricum, nu cu nu mai stiu cate benzi de leucoplast pe gura.
Trei sau patru ore mai tarziu - nu sunt sigur cat timp a trecut - s-au intors si m-au eliberat. Tipul cel inalt mi-a spus ca au lasat o mie cinci sute de guldeni pe masa din bucatarie: o mie - chiria pentru barca si cinci sute - pentru cheltuieli suplimentare.
- Ce cheltuieli?
- De unde sa stiu eu? Dekker parea obosit.
- Nu mi-au explicat. I-au lasat si atat.
- I-ati vazut plecand? Ati remarcat tipul de masina, numarul sau altceva de genul asta?
- Nu i-am vazut plecand. Nu le-am vazut masina, deci cu atat mai putin numarul ei.
Dekker vorbea cu aerul cuiva care face eforturi extraordinare sa se abtina.
- Cand am spus ca m-au eliberat, am vrut sa spun ca mi-au descuiat si mi-au scos catusele. Mi-a luat cateva minute sa-mi scot leucoplastul de pe gura si a fost al dracului de dureros. Apoi, am sarit cum m-am priceput pana la bucatarie si mi-am taiat sforile de la glezne cu cutitul de paine. Banii erau acolo si as fi bucuros daca i-ati varsa in fondurile politiei, pentru ca n-am de gand sa ma ating de banii lor murdari. Oricum, aproape sigur ca i-au furat. Intre timp, si pe ei si pe masina lor ii luase dracu!
Van Effen isi exprima, diplomatic, compasiunea:
- Avand in vedere toate cele prin care ati trecut, domnule Dekker, cred ca v-ati dovedit foarte calm si stapan pe dumneavoastra. Mi i-ati putea descrie pe tipi?
- Haine obisnuite. Fulgarine. Asta-i tot.
- Fetele lor?
- Era intuneric pe malul canalului, intuneric in masina si, cand am ajuns aici, toti aveau fetele acoperite cu glugi. Adica, trei dintre ei. Unul a ramas in barca.
- Cu butoniere in dreptul ochilor, desigur.
Van Effen nu era dezamagit; nu se asteptase la altceva.
- Mai curand cu gauri rotunde.
- Au vorbit intre ei?
- Nici o vorba. Numai seful vorbea.
- De unde stiti ca era seful?
- De obicei, sefii dau ordine, nu?
- Presupun. I-ati mai recunoaste vocea?
- Da. Ei, vorbea o olandeza caraghioasa.
- Caraghioasa?
- Nu era - cum sa spun? - olandeza-olandeza.
- Avea un limbaj saracacios, vreti sa spuneti?
- Nu. Invers. Vorbea foarte bine. Foarte corect. Prea corect. Ca speakerii de la televiziune si de la radio.
- Prea corect, deci. Ca la scoala. Sa fi fost strain?
- Asa as zice.
- Aveti idee cam de unde venea?
- Aici m-ati facut praf, domnule locotenent. N-am iesit niciodata din tara. Aud adesea oameni vorbind englezeste sau nemteste sau si una si alta. Dar eu nu vorbesc nici o limba. Iar turistii straini nu vin in coliba unui pescar. Imi vand pestele in olandeza.
- Va multumesc, oricum. S-ar putea sa ne ajute ce ne-ati spus. Ne mai puteti spune si altceva despre seful asta - sau ce-o fi fost?
- Era inalt, foarte inalt.
Pentru prima data in acea dupa-amiaza schita o umbra de zambet:
- Nu trebuie sa fii prea inalt ca sa fii mai inalt ca mine, dar astuia nu-i ajungeam nici macar pana la umeri. Era cu vreo zece, doisprezece centimetri mai inalt ca dumneavoastra. Si subtire, foarte, foarte subtire. Purta un fulgarin lung, albastru, care-i ajungea mai jos de genunchi si-i atarna pe umeri ca pe un portmantou.
- Spuneati ca glugile aveau gauri, nu butoniere. Ati putut vedea ochii tipului inalt?
- Nici macar. Purta ochelari de culoare inchisa.
- Ochelari de soare? V-am rugat in mod special sa-mi spuneti dac-ati remarcat ceva special la indivizii aceia! Nu vi s-a parut ciudat ca cineva poarta ochelari de soare noaptea?
- Ciudat? De ce sa fie ciudat? Stiti, domnule locotenent, un burlac ca mine isi petrece o groaza de timp uitandu-se la filme si la televizor. Raufacatorii poarta intotdeauna ochelari fumurii. Dupa asta-ti dai seama ca sunt raufacatori.
- Asa e, asa e.
Van Effen se intoarse spre cumnatul lui Dekker:
- Inteleg, domnule Bakkeren, ca dumneavoastra ati avut norocul sa nu atrageti atentia domnilor acelora.
- Era ziua nevesti-mi. Ne-am dus in oras sa mancam si sa vedem un spectacol. Oricum, barca mea ar fi putut-o fura foarte usor, fara ca eu sa am habar. Daca l-or fi urmarit pe Maks, m-or fi urmarit si pe mine si-or fi stiut ca nu ma apropii de barca in timpul saptamanii.
Van Effen se intoarse spre de Graaf.
- Ati vrea sa vedeti barcile, domnule colonel?
- Crezi c-o sa descoperim ceva?
- Nu. Adica s-ar putea sa descoperim ce-au facut tipii. Pariez c-au lasat special o urma pentru politistii constiinciosi.
- Dupa cum s-ar putea sa ne pierdem timpul.
Cei doi cumnati mersera cu masina lor, cei doi politisti cu a lui van Effen, un Peugeot vechi si deteriorat, al carui motor insa era departe de a fi vechi. Nimic nu arata ca ar fi o masina a politiei si chiar radio-telefonul era ascuns. De Graaf se ghemui in scaunul scartaitor si, probabil, desfundat.
- Ma abtin sa marai si sa ma plang, Peter. Stiu ca trebuie sa mai bantuie vreo suta de rable ca asta pe strazile Amsterdamului si-ti apreciez pasiunea pentru anonimat, dar ar fi chiar o nenorocire dac-ai inlocui sau ai retapita scaunul pasagerului?
- Mi s-a parut ca daca-i las asa, sporeste aerul de autenticitate. Dar o sa-l schimb. Declaratiile de adineauri v-au indrumat pe vreo pista?
- Nimic din ce sa nu fi remarcat si dumneata. Interesant ca tipul inalt si subtire era insotit de doi muti. Ti-a trecut prin cap ca, daca seful - cum il numeste Dekker - e strain, atunci probabil ca si acolitii lui sunt straini si deci s-ar putea sa nu fie-n stare sa scoata o vorba in olandeza?
- Mi-a trecut prin cap si e posibil sa fie asa. Dekker a spus ca seful dadea ordine care te puteau face sa crezi ca si ceilalti vorbeau sau macar intelegeau olandeza. Dar nu e neaparat necesar, desigur. Poate ca ordinele ca atare nici nu contau si-au fost date numai pentru a-l convinge pe ascultator ca ceilalti sunt olandezi. Pacat ca Dekker nu s-a aventurat niciodata in afara granitelor patriei. Ar fi existat o posibilitate - subliniez, o simpla posibilitate - sa-si dea seama din ce tara e cel care vorbea.
- Eu vorbesc doua-trei limbi straine, Peter, iar dumneata chiar mai multe. Crezi ca daca noi l-am fi auzit pe tip vorbind, am fi fost in stare sa spunem din ce tara e?
- Era o sansa. Atat si nimic mai mult. Stiu la ce va ganditi, domnule colonel. La faptul ca redactorasul ala de la ziar a inregistrat mesajul telefonic primit de ei. Dar, in acest caz, sansele sunt mult mai mici. Stiti ce distorsionate sunt vocile la telefon. Si tipii astia nu par genul de gangsteri care sa faca greseli atat de evidente. Si apoi, chiar dac-am reusi, intr-adevar, sa ghicim tara de origine, cum dracu ne-ar ajuta asta sa le dam de urma?
De Graaf aprinse o havana foarte neagra. Van Effen cobori fereastra masinii. De Graaf nu dadu atentie gestului. Spuse:
- Te pricepi sa incurajezi oamenii. Da-ne ceva mai multe fapte - sau ajuta-ne sa mai descoperim vreo cateva - si s-ar putea sa ne fie de mare folos. In afara de faptul, si el incert, ca s-ar putea sa fie strain, tot ce stim despre individul asta e ca e foarte inalt, ca seamana cu o grebla si ca are un defect la ochi.
- Defect la ochi, domnule colonel? Singurul lucru pe care-l stim cu certitudine e ca poarta ochelari de soare noaptea. Asta poate sa insemne orice sau poate sa nu insemne nimic. Ar putea fi o toana. Poate ca-i poarta pentru ca asa are el chef. Sau poate ca-si inchipuie, cum a sugerat Dekker, ca ochelarii de soare sunt de rigoare la ticalosii stilati. Sau poate ca, la fel ca gorilele din serviciul secret al presedintelui Statelor Unite, poarta ochelari pentru ca un potential raufacator din multime nu trebuie sa stie niciodata daca ochii agentului sunt fixati asupra lui sau nu, prin aceasta oprindu-l sa actioneze. Sau poate ca sufera, pur si simplu, de nictalopie.
- Aha! Nictalopie. O chestie de care-au auzit si elevii de scoala, desigur. Sunt sigur, Peter, c-o sa ma lamuresti totusi si pe mine.
- E un cuvant vechi si caraghios ce denumeste o stare veche si caraghioasa. Mi s-a spus ca e singurul cuvant din limba engleza cu doua sensuri absolut opuse. Pe de o parte, inseamna orbire nocturna, scaderea progresiva a vederii dupa apusul soarelui. Pe de alta parte, poate insemna orbire diurna, imposibilitatea de a vedea bine altcandva decat noaptea. De aceea, cauzele sunt la fel de obscure. O boala rara, indiferent despre care dintre sensuri e vorba, dar existenta ei a fost atestata. Ochelarii de soare pot fi prevazuti si cu lentile speciale de corectie.
- Eu as zice ca un criminal care ar suferi de oricare dintre cele doua manifestari ale acestei boli ar fi serios handicapat inca din start. Atat un spargator de case, care actioneaza ziua, cat si un hot care actioneaza noaptea ar fi oarecum impiedicati in miscari daca ar suferi de orbire, fie ziua, fie noaptea. Mi se pare o ipoteza cam hazardata, Peter. Prefer motivele demodate. O rana dureroasa la ochi. Strabism. Poate ca se uita crucis. Poate ca pupila unuia din ochi e dungata sau doar partial colorata. Poate ca are irisul atat de deschis la culoare incat nu-l poti distinge de albul ochilor sau poate ca fiecare dintre pupile are alta culoare. Poate ca sufera de exoftalmie, adica are ochii foarte bulbucati. Poate ca nu are decat un singur ochi. In orice caz, parerea mea e ca are un handicap fizic, care ne-ar ajuta sa-l identificam imediat daca n-ar purta ochelari fumurii.
- Deci tot ce avem de facut acum e sa cerem Interpolului o lista a tuturor criminalilor din lumea intreaga cunoscuti pentru defecte la ochi. Trebuie sa existe zeci de mii de asemenea indivizi. Chiar daca lista n-ar cuprinde decat zece persoane, tot nu ne-ar folosi nici cat o ceapa degerata. Sunt mari sanse ca individul nostru sa nici nu aiba macar cazier.
Van Effen cumpani repede situatia:
- Sau poate ca le-am putea cere o lista cu toti criminalii albinosi din registrele lor. Astia au nevoie de ochelari ca sa-si ascunda ochii.
- Domnului locotenent ii arde de bancuri, spuse de Graaf morocanos. Pufai din havana, apoi spuse aproape uimit:
- Pe Dumnezeul meu, Peter. S-ar putea sa ai dreptate. In fata, Dekker incetinise la un stop, ceea ce facea acum si van Effen. Doua barci erau innamolite pe malul unui canal, fiecare avand o lungime de unsprezece-doisprezece metri, doua cabine si pupa deschisa. Cei doi politisti urcara cu Dekker in barca acestuia. Bakkeren se urca in propria lui barca, aflata chiar in fata celeilalte. Dekker spuse:
- Ei bine, domnilor, ce doriti sa cercetati mai intai? De Graaf intreba:
- De cat timp aveti barca asta?
- De sase ani.
- In acest caz, nu cred ca locotenentul van Effen si cu mine ne vom mai osteni sa cercetam ceva. Dupa sase ani, probabil ca stiti pe dinafara fiecare coltisor, fiecare ungher si fiecare crapatura a barcii, asa ca v-am fi recunoscatori, daca ati cerceta-o chiar dumneavoastra. Spuneti-ne numai daca descoperiti fie si un fleac care n-ar trebui sa se afle aici sau daca va lipseste cel mai mic lucrusor. Poate ca ar fi bine dac-ati vrea sa-l rugati si pe cumnatul dumneavoastra sa faca acelasi lucru in barca lui.
Peste vreo douazeci de minute, cumnatii erau in masura sa afirme cu certitudine ca infractorii nu uitasera nimic in vreuna din barci si ca, in ambele cazuri, nu lipseau decat doua lucruri: bere din frigidere si benzina din rezervoare. Nici Dekker, nici Bakkeren nu puteau spune cu precizie cate cutii de bere lipseau; niciodata nu tineau socoteala unor asemenea fleacuri, dar amandoi erau de neclintit cat priveste declaratia ca din fiecare rezervor fusesera scosi cel putin douazeci de litri de benzina:
- Douazeci de litri din fiecare? intreba van Effen. Pai n-aveau nevoie nici de doi litri ca sa ajunga de aici pana la canalul de langa aeroport si inapoi. Deci au folosit motorul in alt scop. Puteti sa deschideti tambuchiul motorului si sa-mi dati o lanterna?
Cercetarea facuta de van Effen la bateria din camera motoarelor a fost superficiala - a durat numai cateva secunde -, dar asta i-a fost de-ajuns. Spuse:
- Domnilor, utilizeaza vreunul dintre dumneavoastra agrafe-crocodil atunci cand folositi sau incarcati bateriile? Stiti, e vorba de ghearele acelea cu arc cu dinti in forma de serat? Nu? Ei bine, cineva a folosit asemenea ustensile azi-noapte. Puteti vedea urmele dintilor pe terminale. Au conectat bateriile din cele doua barci ale dumneavoastra - in paralel sau in serie, nu conteaza -, au folosit un transformator si au dat drumul motoarelor pentru a pastra bateriile incarcate. Asa se explica lipsa celor patruzeci de litri.
- Presupun, spuse Dekker, ca la asta s-a referit banditul cand a pomenit de cheltuielile suplimentare.
- Probabil.
De Graaf se ghemui, fara sa protesteze prea tare, in scaunul scartaitor si fara arcuri al vechiului Peugeot tocmai cand suna radiotelefonul. Van Effen raspunse, apoi ii dadu receptorul lui de Graaf, care vorbi scurt, apoi puse aparatul la loc in ascunzatoare.
- M-am temut de asa ceva, spuse de Graaf. Avea o voce obosita. Ministrul meu vrea sa zbor cu el in Texel. Din cate inteleg, ia cu el si jumatate din Consiliul de Ministri.
- Dumnezeule mare! Paiatele alea de cauciuc. Ce dracu isi inchipuie ca rezolva ducandu-se acolo? Tot ce vor reusi va fi sa stea in calea tuturor, sa impiedice lumea sa lucreze si sa nu rezolve nimic. Dar, la urma urmei, se pricep la chestii din astea.
- V-as reaminti, domnule locotenent van Effen, ca vorbiti despre ministrii alesi ai Coroanei.
Daca aceste cuvinte sunau ca o punere la punct, de Graaf nu gandea ceea ce spunea.
- O sleahta inutila si incompetenta. Chestia asta o sa-i faca sa para importanti, poate ca le vor aparea numele in ziare, poate ca vor obtine chiar si un vot, doua de la alegatorii mai importanti. Totusi, sunt convins ca va veti distra bine, domnule colonel.
De Graaf ii arunca o privire crunta, apoi spuse plin de speranta:
- Imi inchipui ca nu ti-ar placea sa vii si dumneata, Peter.
- Supozitia dumneavoastra este corecta, domnule colonel. Si apoi, am treaba.
- Crezi ca eu n-am?
De Graaf arata foarte sumbru si vorbea la fel.
- Da, dar eu sunt numai un copoi. Dumneavoastra trebuie sa fiti si copoi si diplomat. Va duc pana la birou.
- Nu vii sa mananci cu mine?
- As vrea foarte mult, domnule comandant. Dar iau masa la un stabiliment, ca sa spun asa, unde seful politiei din Amsterdam n-ar trebui sa fie vazut nici mort. Ii zice La Caracha. Sotia si fiicele dumneavoastra n-ar fi de acord, domnule colonel.
- Esti in interes de serviciu, desigur.
- Desigur. O mica discutie cu cativa dintre prietenii nostri infiltrati in banda celor care-si zic krakeri. Mi-ati cerut acum cateva luni sa-i tin sub o supraveghere discreta, in afara de cea oficiala. Unii dintre ei imi dau din cand in cand cate-un raport, de obicei, la La Caracha.
- Ah! Krakeri. N-am prea avut timp sa ma gandesc la ei in ultimele doua luni. Si ce mai fac tinerii nostri dezabuzati, studentii anti orice, floarea tinerimii noastre, hippie, intrusii?
- Si traficantii de droguri si pistolarii? Nu le prea merg afacerile in vremurile astea. Trebuie sa marturisesc ca ma simt mai fericit - nu, nu asta e cuvantul -, mai putin ingrijorat atunci cand arunca cu drugi de fier si cu caramizi in politistii nostri in uniforma si cand rastoarna masinile sau le dau foc, pentru ca atunci stim cum stam. In timp ce linistea si pacea astea neobisnuite, si inactivitatea asta care nu le sta deloc in fire ma fac sa ma tem ca coc ceva, undeva.
- Sper ca nu cauti belelele cu lumanarea, Peter.
- Am sentimentul idiot ca voi descoperi belelele oricum. Nici n-o sa fie nevoie sa le caut. Ieri dupa-amiaza, cand a sosit mesajul telefonic de la FFF, am trimis in zona doi dintre cei mai buni oameni ai nostri. S-ar fi putut sa descopere ceva. Era o sansa, oricat de vaga. Dar crima din Amsterdam pare din ce in ce mai centralizata in zona krakerilor. Ati crede ca cei de la FFF indeplinesc conditiile unor criminali inraiti?
- Vrei sa spui ca cine se-aseamana se-aduna? Da, poate. Dar FFF-istii imi par niste baieti eleganti, poate prea eleganti ca sa intre-n cardasie cu krakerii, care nu prea seamana cu niste titani intelectuali ai crimei.
- Deci ramanem la FFF. Pana acum stim ca exista un tip foarte inalt, care s-ar putea sa aiba un defect la ochi si ar putea fi strain. Practic, avem situatia in mana.
- Sarcasmul nu ti se potriveste. Bine, bine, hai sa nu lasam nimic deoparte, sa nu ramana piatra pe piatra. Oricum, e mai bine sa actionam decat sa stam degeaba. Se mananca bine la La Caracha?
- Pentru zona aceea, surprinzator de bine. Am mancat acolo de cateva ori.
Se intrerupse si-l privi pe de Graaf:
- Ne faceti onoarea de a lua masa cu noi, domnule colonel?
- Pai, m-am gandit ca, in calitatea mea de sef al politiei.
- Desigur, desigur. Sunt incantat.
- Si-apoi, nimeni nu va sti unde sunt. Perspectiva parea sa-l inveseleasca pe de Graaf.
- Radiotelefonul ala afurisit n-are decat sa sune pana n-o mai putea, dinspre partea mea. N-o sa am cum sa-l aud.
- Dar nici altcineva n-o sa aiba cum sa-l auda. Radiotelefonul ala afurisit, cum il numiti dumneavoastra, va fi scos din functiune in momentul in care parcam. Cum credeti c-ar reactiona cei din docuri dac-ar auzi ca suna un telefon in rabla asta?
Masina inainta. Intre timp, de Graaf mai aprinse un trabuc, van Effen cobori geamul din dreapta lui, iar de Graaf spuse:
- Desigur ca ai studiat dosarul proprietarului bombei La Caracha. Cum il cheama?
- Prefera sa i se spuna George si-atat. Il cunosc destul de bine. Localnicii il respecta foarte mult.
- Un tip bland? Face fapte bune? Opere de caritate? Un cetatean onorabil, dupa parerea dumitale?
- Are reputatia de a avea o functie importanta in trei, poate chiar patru organizatii criminale de succes. Nu se ocupa cu drogurile sau cu prostitutia. Le dispretuieste si nu vrea sa aiba de-a face cu asa ceva. Se spune ca punctul sau tare e talharia. De obicei, e vorba de talharie inarmata, cu sau fara violenta, in functie de cata rezistenta i se opune. El, personal, poate fi extrem de violent. Pot depune chiar eu marturie in sensul asta. Violenta, desigur, nu ma viza pe mine. Trebuie sa fii total ticnit ca sa ataci un locotenent de politie, iar George e departe de a fi ticnit.
- Ai cu adevarat geniu cand e vorba sa-ti racolezi prietenii, asociatii sau oricum ii numesti, Peter.
De Graaf pufai din trabuc si, daca era cat de cat zbarlit, n-o arata.
- De ce acest pericol social nu se afla dupa gratii?
- Pentru ca un om nu poate fi arestat, judecat si condamnat numai pe baza zvonurilor. Nu prea am cum sa ma duc la George cu o pereche de catuse si sa-i spun: 'Mi s-au spus niste chestii despre tine, asa ca trebuie sa te inhat.' In afara de asta, suntem prieteni.
- Ai spus chiar dumneata ca poate fi excesiv de violent. Poti sa te legi de asta.
- Nu, nu pot. Are dreptul sa dea afara din carciuma pe oricine e beat, face scandal, foloseste cuvinte obscene sau provoaca o incaierare. In aceasta zona isi exercita George violenta. Ii arunca afara pe scandalagii. De obicei, pe doi deodata. Legea spune ca are dreptul. Iar noi reprezentam legea.
- Pare un personaj interesant. Neobisnuit, chiar. Doi dintr-o data, vasazica?
- Asteptati sa-l vedeti pe George.
- Si cum ai de gand sa ma prezinti?
- Nu e nevoie sa fac caz de faptul ca lucrati la politie. Voi spune doar ca sunteti colonelul de Graaf. Sa zicem ca e o vizita semioficiala.
- As putea fi recunoscut.
- Domnule colonel, nu exista criminal care se respecta in orasul asta care nu v-ar recunoaste de la un kilometru. Cand copiii lor fac strengarii, probabil ca tipii lovesc cu un bat portretul dumneavoastra, il arata progeniturilor si le spun ca, daca nu sunt cuminti, o sa vina sperietoarea sa-i ia.
- Cat se poate de spiritual. Nici dumneata nu esti chiar un necunoscut, Peter. As fi curios sa aflu ce cred despre dumneata elementele criminale din zona?
- Nu trebuie sa fiti curios. Cred ca am si eu unele inclinatii criminale.
Intrarea nepretentioasa a carciumii La Caracha era situata la jumatatea unei ulite atat de inguste incat nici chiar o masina nu putea intra. Tencuiala crapata a porticului cochet de la intrare, vopseaua care incepea sa se stearga nu indicau deloc ca indaratul usii s-ar afla un bar. Acesta era bine luminat si curat, cu pereti stralucitori de lemn, o jumatate de duzina de mese, fiecare cu patru fotolii mici imprejur, in locul obisnuitelor scaune de metal sau de plastic, un bar semicircular flancat de scaune inalte fixate in podea, iar in spatele barului se afla barmanul. Cand te uitai la el, tot restul camerei ti se stergea din minte.
Era urias. Foarte inalt si foarte spatos. Cantarea, probabil, o suta treizeci de kilograme. Purta un splendid sombrero mexican. Se putea presupune ca exista o oarecare legatura intre palaria barmanului si denumirea, oarecum sud-americana, a restaurantului. Mai purta o camasa alba, o cravata neagra ingusta, o vesta neagra decoltata si pantaloni negri de piele. Absenta unei centuri din care sa iasa tocul unui pistol facea o nota disonanta. Ochii negri, sprancenele negre, stufoase, si mustata la fel de neagra, la fel de stufoasa, luxurianta si atarnandu-i peste colturile gurii se potriveau perfect cu palaria mexicana. Fata-i osoasa parea sa fi fost cioplita in granit de un pietrar entuziast, dar netalentat. Era prototipul tuturor portretelor acelor tipi 'cautati de politie', care impodobeau peretii carciumilor din vestul Statelor Unite in secolul al XIX-lea.
- Acesta e George?
Van Effen nu se obosi sa raspunda la aceasta intrebare inutila.
- Cand arunca afara cate doi musterii deodata, presupun ca nu se foloseste decat de o mana.
George ii zari, iesi din spatele barului si se grabi sa le iasa in intampinare, cu un zambet larg de bun-venit, ce dadea la iveala niste dinti neobisnuit de albi. Pe masura ce se apropia, parea din ce in ce mai masiv. In momentul in care le intinse mana, se afla inca la o distanta destul de mare de ei.
- Fii bine venit, Peter, prietene, fii bine venit. Iata-l si pe domnul colonel de Graaf. Pe cuvantul meu, asta chiar ca e o mare cinste.
Stranse mana colonelului de parca era fratele sau geaman pe care nu-l mai vazuse de douazeci de ani. De Graaf zambi:
- Deci ma cunoasteti?
- Daca exista cineva in orasul asta care sa nu-l recunoasca pe seful politiei inseamna fie ca e orb, fie ca nu citeste niciodata ziare si reviste. Peter, din momentul asta reputatia mea e asigurata.
Il privi pe de Graaf si cobori vocea:
- Fireste, cu conditia sa nu fie vorba de o vizita oficiala.
- Absolut neoficiala, spuse de Graaf. Considerati-ma oaspetele locotenentului.
- Imi face placere sa sarbatoresc eu aceasta ocazie de bun augur, spuse George. Ce doriti? Bovieltje, jonge jenever, whisky, bere, vin? Vinurile restaurantului La Caracha sunt excelente. Nu gasiti mai bune in tot Amsterdamul. Dar eu va recomand bessenjeneverul, domnilor. Tocmai a inceput sa i se formeze o pojghita de gheata deasupra.
Isi linse buzele:
- Incomparabil.
Asa s-a si dovedit. Iar cantitatile de bessenjenever - gin de coacaze - aduse de George erau nu numai incomparabile, ci si formidabile. George ramase cu ei cateva minute, discutand cu usurinta o serie de subiecte si atingand, inevitabil, si subiectul fisurii de la baraj, datorita careia reaparuse lacul Haarlem.
- Nu e nevoie sa cautati autorii crimei printre criminalii profesionisti din Olanda.
George parea foarte sigur pe el:
- Folosesc cuvantul 'profesionist' pentru ca as vrea sa exclud criminalii jalnici si amatori cum sunt krakerii, sa-i exclud pe nebunii cu mintea incinsa, capabili de orice atrocitati, indiferent cati nevinovati ar suferi, in numele idealurilor lor nebunesti si copilaresti, sa-i exclud pe lunaticii total amorali, pe idiotii zanatici care iubesc distrugerea de dragul distrugerii. Dar astia nu sunt olandezi, desi s-ar putea sa se fi nascut in tara asta; nu sunt decat membrii unei subculturi bolnave, asa cum veti gasi in orice alta tara.
Dar eu nu cred ca ei sunt raspunzatori pentru inundatia de la Schiphol. Oricat am deplange actiunea de sabotare, nu putem sa nu admiram inteligenta clarvazatoare care a actionat din culise. Nici un om dotat cu o inteligenta clarvazatoare nici macar n-ar visa sa intre-n cardasie cu arieratii care-si zic krakeri, desi asta nu inseamna ca cei care-si zic krakeri n-ar putea fi folositi pentru vreo treaba marunta, pentru indeplinirea careia n-ar fi nevoie sa stie atat cat sa produca pagube. Dar nici un olandez, oricat ar fi el de criminal, n-ar putea fi raspunzator de asa ceva. Fiecare olandez s-a nascut cu credinta, cu certitudinea ca barajele noastre sunt inviolabile. Pentru olandezi, e un act de credinta. Eu nu sunt - cum se cheama asta, domnilor? - nu sunt xenofob, dar ideea asta e de inspiratie straina si a fost dusa la indeplinire de straini. Si asta e numai inceputul. Atrocitatile vor continua. Asteptati si veti vedea.
- Nu vom avea mult de asteptat, spuse de Graaf. Se pregatesc sa fisureze barajul de la Texel, astazi dupa-amiaza la orele patru si jumatate.
George dadu din cap, ca si cum stirea nu era o surpriza pentru el.
- Atat de curand, atat de curand. Si apoi urmatorul baraj, si apoi urmatorul, si urmatorul. Cand, in sfarsit, vor incepe santajul, pentru ca precis va incepe, intrucat nimic altceva decat santajul nu poate sta la baza unor asemenea fapte, pretentiile lor vor fi exorbitante.
Arunca o privire spre bar, de unde un grup de barbati faceau semne disperate ca mor de sete.
- Va rog sa ma scuzati, domnilor.
- Un tip extraordinar, spuse de Graaf. Ar fi un politician grozav. Nu i se poate reprosa ca nu-si gaseste cuvintele. Ciudat tip: un criminal presupus a nu fi strain de violenta, totusi inteligent si, fara indoiala, bine crescut. Pe de alta parte, au mai fost si in trecut o serie de criminali renumiti, chiar notorii si plini de succes, care aveau cam aceleasi date. Dar asta ma intriga in mod special. Pare sa aiba o minte de criminal, dar, in acelasi timp, gandeste si vorbeste ca un politai. Si nu i-a trebuit decat o clipa ca s-ajunga la supozitia ca infractorii ar putea fi straini, in timp ce noua ne-a luat ceva timp. Si spre deosebire de noi, nu avea nimic care sa-l ajute sau sa-l ghideze spre aceasta concluzie. S-ar putea ca dumneata si cu mine sa fim o idee mai putin inteligenti decat ne place sa credem.
- Poate c-ar fi bine sa-l racolati pe George, cu gradul de sergent, sa cerceteze cazul de la baraj. Ar fi o carte de vizita pentru el, nu credeti?
- Cartea de vizita ar fi frumoasa, dar ideea e proasta. Ideea de a pune un hot sa-l prinda pe altul n-a dat niciodata rezultate. Nu mai glumi cu superiorul dumitale in ceasul lui de restriste. Si ca veni vorba de restriste, noi cand mancam?
- Sa-l intrebam pe George.
George reveni cu o provizie proaspata de bessenjenever.
- Am vrea sa mancam, George.
- Domnul colonel vrea sa pranzeasca aici? La Caracha e de doua ori onorata. Va convine masa asta?
- Ii astept pe Vasco si pe Annemarie.
- Desigur.
George lua tava cu bauturi si-i conduse, urcand patru trepte, intr-o sufragerie stralucitoare, vesela si atat de mica, incat nu incapeau decat doua mese inauntru. George le arata un meniu:
- Totul e excelent. Avem un Rodekool met Rolpens superb.
- Sa luam chestia asta superba, Peter? zise de Graaf.
- Grozav. Si, George, avand in vedere ca-l avem printre noi pe seful politiei, cred ca nota de plata ar putea include si o sticla de vin decent.
- Decent? Oare-am auzit bine? Un vin superb, potrivit cu o mancare superba si totul oferit pe cheltuiala restaurantului. Poate un Chateau-Latour? V-am spus ca am pivnita cea mai bine garnisita din oras. Dupa cum am, fara discutie, cel mai bun Bordeaux.
George le dadu paharele cu aperitive:
- Stimulati-va pofta de mancare, domnilor. Va promit ca Annelise se va intrece pe sine.
Cand George ii parasi, de Graaf intreba:
- Cine-i Annelise?
- Nevasta-sa. Nu-i nici jumatate cat el. Il terorizeaza. O bucatareasa minunata.
- E la curent cu - hai sa-i zicem - activitatile sale clandestine?
- Nu stie nimic.
- Ai pomenit de un Vasco si de o Annemarie. Imi inchipui ca astia sunt informatorii dumitale. George pare sa stie ce e cu ei.
- Ii cunoaste destul de bine. Sunt prieteni.
- Stie si ca ei lucreaza, pe ascuns, pentru dumneata? Van Effen aproba din cap. De Graaf se incrunta:
- Crezi ca e intelept? Ca e politic? Sau chiar, fir-ar sa fie, ca e in conformitate cu regulile meseriei?
- Am incredere in George.
- Poate ca dumneata ai, dar eu nu trebuie sa am. Daca spui ca ai in pivnita cele mai bune vinuri din Amsterdam, inseamna ca ai pretentii extraordinare. Asa ceva costa scump, ingrozitor de scump. E implicat si in jafuri si talharii sau castiga destul din activitatile clandestine ca sa cumpere totul cinstit pe piata libera?
- Domnule colonel, n-am spus niciodata ca George e un ticalos, un hot, un talhar, un gangster sau cum vreti sa-i spuneti. N-am facut decat sa citez parerile vecinilor despre el. Am vrut sa va formati propria dumneavoastra impresie in ceea ce-l priveste. De fapt, cred ca v-ati si format-o, dar inca mai aveti rezerve, pentru ca sunteti, prin definitie, banuitor, suspicios, inclinat sa credeti ce-i mai rau. Si cred ca asta se intampla din cauza ca sunteti seful politiei. Annelise nu stie nimic despre activitatile clandestine ale lui George, cum le numiti dumneavoastra, pentru ca asemenea activitati nu exista. In toata viata lui, George n-a castigat nici un singur gulden pe cai ilegale. Merge numai pe calea cea dreapta si daca fiecare locuitor al Amsterdamului ar fi la fel de cinstit ca el, dumneavoastra ati deveni somer inainte de caderea noptii. Am fost sigur ca v-ati dat seama de asta, in momentul in care ati spus ca gandeste si vorbeste ca un politai. Chiar este - sau a fost - politai, ba chiar unul al dracului de bun. Era sergent la propriul sau inspectorat, pana anul trecut, cand a hotarat sa se retraga. Telefonati-i sefului politiei din Groningen, si o sa aflati ca ar da si un sac cu aur numai sa-l convinga sa se intoarca.
- Sunt descumpanit, spuse de Graaf. Nu arata deloc descumpanit; se multumi sa faca aceasta afirmatie pufaind din trabuc si sorbindu-si bessenjeneverul, de parca van Effen ar fi discutat despre vreme sau despre recolta.
- Asta schimba lucrurile. Da, le schimba. Nu preciza in ce sens le schimba.
- Cred totusi c-ai fi putut sa ma previi cat de cat.
- M-am gandit c-o sa ghiciti singur, domnule colonel. Scrie pe el ca e politist. Sau, oricum, scria, inainte sa-si lase mustata, dupa ce si-a dat demisia.
- Avea vreo specialitate?
- Droguri si antiterorism. Sau, mai exact, intai droguri, iar apoi antiterorism.
- Droguri? Singurul drog din provincia Groningen e ginul. Aici e locul potrivit pentru el. Sau, daca te-am inteles bine, ar fi putut fi. De ce a demisionat? Cine l-a facut sa demisioneze?
- Nimeni. Natura. Daca vrei sa ai succes cand te ocupi cu depistarea traficantilor de droguri, trebuie sa poti disparea oricand in peisaj, fara sa atragi atentia. L-ati vazut cum arata. Nu e croit sa dispara nicaieri.
- In plus, in nord nu exista nici picior de terorist.
- Nici prin partile noastre nu prea misuna, domnule colonel. Poate ca si din cauza asta s-a retras George. Nu exista o treaba pe masura lui, nu-l stimula nimic.
- Pacat. O inteligenta ca a lui sa se risipeasca servind calorii de prisos cetatenilor supraponderali ai Amsterdamului. Ne-ar putea fi de folos. Poate ca ideea dumitale de a-l recruta nu e chiar atat de rea. La nevoie ai mana libera sa-l cooptezi.
- Am inteles, domnule colonel. Dar credeam ca, pentru a coopta pe cineva e nevoie de un comitet, de un cvorum.
- Nu exista decat un singur comitet si qvorum in politia din Amsterdam, iar eu fac parte din el. Daca crezi ca ne poate fi de folos, spune-mi. Sau nici macar nu te mai obosi sa-mi spui. Mi-e foame.
- Ah, da. De obicei, George serveste hors-d'oeuvres. Poate ca s-a gandit ca nu e nici o graba.
Ii arunca o privire lui de Graaf, solid si indesat:
- Calorii de prisos. Totusi.
Se ridica, deschise o usa de lemn care masca un frigider, deschise frigiderul si spuse:
- O jumatate de somon afumat. Pastrav afumat. Sunca. Branza Gouda, Edam si inca vreo cateva chestii.
- Nu exista culmi pe care sa nu te poti ridica, baiete. Putin mai tarziu, dupa ce isi mai potoli, cat de cat, foamea, intreba:
- Din moment ce esti prea ocupat sau prea las sa ma insotesti la Texel, as putea sa te-ntreb ce ai de gand sa faci?
- Depinde de ce voi afla de la Annemarie si Vasco. Desigur, in cazul in care voi afla ceva. Daca ma gandesc bine, cred ca voi face ceea ce nu poate face bietul George: o sa ma topesc, fara ostentatie, printre krakeri, in propria lor gradina.
- Dumneata? Esti nebun. Imbatabila bestie neagra in barlogul krakerilor! La doua minute dupa ce-ai sosi acolo, orice activitate si orice conversatie ar inceta.
- Am fost acolo de mai multe ori pana acum si totul a decurs normal. Cand ma duc acolo nu port nici insigna asta frumoasa de politist, nici uniforma oficiala. Port cu totul alta uniforma. Pe cea de kraker. Nu cred ca v-am descris pana acum garderoba mea.
Van Effen mai sorbi o gura de bessenjenever.
- Am o jacheta de piele cu o groaza de ciucuri si o palarie neagra de piele, careia-i atarna pe spate o coada de lup. Arat de-a dreptul elegant.
De Graaf inchise ochii, stranse tare din pleoape, apoi ii deschise la loc.
- Pantalonii sunt din altfel de piele. Nu stiu de ce animal e, dar au o groaza de dungulite de piele aplicate pe parti. Si port mocasini, fireste. Asta a fost o greseala. Mocasinii, vreau sa spun. Transpir in ei. Apoi, am parul si mustata blonde. Intelegeti, nu platinate, ca sa nu atrag prea tare atentia.
- Restul zorzoanelor nu atrag atentia?
- Vopseaua nu se ia pe nici un fel de vreme. Trebuie sa folosesc un detergent special, ca sa scap de ea. E un proces dureros. Apoi, port o jumatate de duzina de inele, din arama solida, la mana dreapta.
- Adica la mana cu care lovesti?
- Intre altele, sunt ecologist, ma pronunt impotriva bombei atomice, pentru pace. Am si un sirag dublu de margele multicolore. Si un cercel. Numai unu. Doi, ar fi demodat.
- Intr-o zi trebuie sa mi te arati si mie.
- Pot sa va fac si dumneavoastra rost de o uniforma ca asta, daca vreti.
De Graaf inchise din nou ochii, dar fu scutit de alte comentarii de aparitia lui George, cu pranzul. George ii servi cu Rodekool met Rolpens, deschise sticla de Chateau-Latour cu o atitudine reverentioasa si se indeparta. Mancarea era simpla. Consta din varza rosie, rulada de carne cu mirodenii si felii de mere; dar, asa cum promisese George, era excelent pregatita si, conform obiceiului la Amsterdam, cantitatea era de ajuns pentru patru persoane. Vinul, tot dupa cum promisese patronul, era minunat.
Tocmai terminasera, cand George aduse cafeaua:
- Annemarie e afara.
- Spune-i sa intre, te rog.
Annemarie era o domnisoara care atragea atentia fara putinta de tagada. Purta un pulover pe gat, de o culoare nedefinita, care poate ca, odata, fusese alba. Era cam cu patru numere prea mare pentru ea, defect pe care incercase sa-l remedieze strangandu-si foarte tare pe talie o curea cu tinte, lata de trei degete. Cum avea o talie destul de subtire, efectul era cat se poate de nepotrivit: arata ca un sac de cartofi, strans cu o funie la mijloc. Blugii decolorati si patati aveau mansete cu franjuri, dupa ultima moda. Fata intra in camera mai curand leganandu-se decat mergand, incaltata cu o pereche de cizme scurte din piele patata, cu tocuri caraghios de inalte si de subtiri. Privindu-i parul blond care-i atarna in dezordine, iti dadeai seama ca, dupa parerea ei, pieptenele constituie un lux inutil. Rimelul, de un negru intens, si fardul de pleoape turcoaz fusesera folosite din belsug. Paloarea neobisnuita a fetei, care nu putuse fi provocata decat de folosirea excesiva a unei pudre ieftine, era in contrast izbitor cu cele doua pete rosii circulare de pe obraji, care, la randul lor, erau departe de a fi naturale. Rujul purpuriu si oja sangerie iesira in evidenta cand isi scoase porttigaretul dintre dintii patati; oja era cojita si incepuse sa se desprinda de pe unghii. Parfumul ieftin, care-ti muta nasul din loc, te facea sa te gandesti ca se imbaiase in el. Pe de alta parte, aveai impresia acuta ca nu se mai spalase catusi de putin de un timp foarte indelungat. Cerceii de arama ii zornaiau in timp ce se legana.
Van Effen se uita spre de Graaf, dar acesta nu-i intoarse privirea. Aparitia fetei fie ca-l magnetizase, fie ca-l transformase in stana de piatra. Van Effen isi drese vocea cu zgomot.
- Ea e Annemarie, domnule colonel.
- Da, da, Annemarie.
De Graaf continua sa se holbeze la ea si era clar ca numai printr-un extraordinar efort de vointa reusi sa-si intoarca privirea spre van Effen:
- Desigur, desigur, Annemarie. Dar inca n-am apucat sa discut cateva chestii cu dumneata si.
- Inteleg, domnule colonel. Annemarie, draga mea, te superi daca ne lasi singuri cateva minute? Sunt sigur ca George iti va oferi ceva.
Fata pufai lung din tigara, zambi si iesi leganandu-se din incapere.
- 'Annemarie, draga mea'. Vocea si privirea lui de Graaf erau ingrozite. 'Annemarie, draga mea'. Dumneata in uniforma de kraker si. si creatura aia, ce pereche ati mai face. Intotdeauna te-am crezut cu capul pe umeri, cu mintea intreaga. Chestia asta trebuie sa fie o gluma. Unde dracu' ai cules-o pe stricata asta, pe tarfa asta, pe hoasca asta? Ce circ ingrozitor! Doamne, ce boiala, ce duhoare!
- De obicei, nu va luati dupa aparente, domnule colonel. Nu va repeziti sa dati verdicte.
- Sa ma reped sa dau verdicte? Pantofii aia ridicoli! Puloverul ala jegos, care fusese destinat unei. unei gorile!
- E un pulover foarte practic, domnule colonel. Astfel nimeni nu poate suspecta ca fata ascunde un pistol automat sub talie.
- Un pistol automat? Creatura aia, paiata aia poarta pistol? Caricatura asta de fiinta omeneasca poarta pistol? Trebuie sa fii nebun.
Trase adanc din trabuc:
- Nu, nu esti nebun. Nu ma plang, Peter, dar mi-ai produs un soc ingrozitor.
- Imi dau seama, domnule colonel. Presupun c-ar fi trebuit sa va previn. Reuseste intr-adevar sa-i socheze pe cei care-o vad pentru prima data. Hoasca asta ingrozitoare e, de fapt, o domnisoara incantatoare - sau ar putea fi, daca s-ar spala timp de aproximativ o ora. E foarte draguta, intr-adevar fermecatoare, inteligenta, vorbeste patru limbi straine, are o diploma universitara si lucreaza la politia din Rotterdam. Nu vedeti, domnule colonel, ca e un test? Daca fata asta-i poate duce pe seful politiei, adica pe omul care a devenit sef al politiei, intre altele, si pentru ca e mai greu de dus decat altii, inseamna ca poate duce pe oricine.
- Si cum ai dat peste minunea asta?
- Am obtinut-o la schimb. De fapt, n-a fost un schimb prea cinstit. Stiam c-a petrecut sase luni in lumea subterana a Rotterdamului, iar noi n-aveam pe nimeni care sa se poata compara cu ea. N-a fost usor s-o obtin, dar omologul meu din Rotterdam mi-e prieten.
- De ce n-am fost informat despre asta?
- Pentru ca mi-ati dat mana libera, amintiti-va. V-as fi informat dac-as fi avut ceva important de raportat. Pana acum, n-a fost nimic important. N-am vrut sa va plictisesc cu fleacuri.
De Graaf zambi:
- Ma indoiesc ca tinerei doamne i-ar placea sa fie considerata un fleac. Vrei s-o chemi inauntru?
Van Effen se executa si de Graaf ii facu un semn politicos sa ia loc.
- Imi pare rau c-a trebuit sa asteptati. Stiti cine sunt?
- Desigur. Domnul colonel de Graaf. Seful meu. Vocea, usor aspra, avea un timbru jos si placut, in contrast izbitor cu aspectul ei.
- V-a spus locotenentul van Effen?
- N-a fost nevoie sa-mi spuna, domnule colonel. Eu lucrez pentru el si stiu ca el lucreaza pentru dumneavoastra. Si v-am vazut fotografia de nenumarate ori.
- Ce costumatie ai, Annemarie. Nu crezi ca e cam stridenta si atrage atentia asupra dumitale?
- Printre oamenii pe care trebuie sa-i cercetez? Va pot asigura, domnule colonel, ca, prin comparatie cu hainele purtate de acestia, ale mele sunt de-a dreptul sterse, absolut lipsite de personalitate. Nu-i asa, Peter?
- Ah! Deci ii spui Peter? Un grad inferior i se adreseaza adjunctului meu pe numele mic?
- Execut ordinele, domnule colonel. Am fost in misiune impreuna de cateva ori.
- Printre. prietenii dumitale?
- Da, domnule colonel.
- Mi-ar fi placut sa va vad pe amandoi, acolo.
- Formam o pereche cam ciudata. I-am spus lui Annemarie ca n-ar fi potrivit sa mi se adreseze cu 'domnule locotenent' in tovarasia tipilor alora. C-ar fi bine sa-mi spuna Peter si sa se gandeasca la mine ca la 'Peter'. Asa, n-are cum gresi. Cineva mi-a bagat asta in cap cu ani in urma.
- Eu ti-am bagat-o in cap. Am inteles ca porti pistol, domnisoara. Stii sa-l folosesti?
- Am invatat la scoala de politie.
- L-ai folosit vreodata?
- Nu. Si trebuie sa recunosc ca sper sa nu fiu nevoita s-o fac vreodata.
- L-ai folosi la nevoie?
- Nu stiu. Dac-ar trebui sa impiedic pe cineva sa ucida o fiinta umana, ei bine, poate ca l-as folosi. Dar eu n-as putea ucide pe cineva. Nu-mi plac armele. Ma tem ca nu sunt prea curajoasa, domnule colonel.
- Prostii. Asemenea sentimente iti fac cinste. Si eu simt exact la fel. Si trebuie sa fii o fata foarte curajoasa daca te aventurezi printre krakeri.
Annemarie schita un zambet.
- In privinta asta, ma ajuta mult gulerul inalt. Ii impiedica pe tipi sa vada cum imi pulseaza sangele.
- Prostii? Si ce se petrece printre prietenii dumitale? Sunt multi zurbagii sau tipi interesanti?
- De fapt, nu sunt prea interesanti, domnule colonel. Mai curand, plicticosi. Cei mai multi nici macar nu sunt nonconformistii si anarhistii drept care se dau. Exista, fireste, traficanti de droguri si drogati. Si mai e si o banda destul de acerba care face negot cu armament: vand arme rusesti, de calibru mic, Armatei Republicane Irlandeze si altor elemente declasate. Dar Peter mi-a spus sa nu-mi bat capul cu comertul de arme.
- Elemente declasate? Imi place denumirea asta. Deci, Peter, tanara doamna nu se ocupa de comertul cu arme. De ce?
- Ma mai intrebati, domnule colonel? America, Rusia, Marea Britanie, Franta fac comert - legal - cu arme, in valoare de cateva miliarde de dolari pe an. La fel si Israelul, Iranul, Libia si Dumnezeu mai stie cate alte tari. Totul se petrece cu binecuvantarea guvernelor acestor tari. Cine suntem noi sa facem pe moralistii, pe oamenii cu frica de Dumnezeu, sa fim mai catolici decat papa? Oricum, stiu ca partea asta nu va preocupa cu adevarat si ca singurele lucruri care va intereseaza, de fapt, sunt drogurile si amenintarile acelea misterioase si din ce in ce mai dese la adresa familiei regale si a membrilor guvernului.
- Da, da, desigur. Ceva interesant de raportat de pe unul din aceste fronturi?
Annemarie clatina din cap:
- Vasco - ati auzit de Vasco?
- Da, dar nu l-am intalnit niciodata. Urma sa-l intalnesc astazi. De fapt, credeam c-o sa-l intalnesc o data cu dumneata.
- Si eu credeam la fel. Stabilisem sa ne intalnim intr-o cafenea din apropiere, acum aproape o ora. Dar n-a dat nici un semn. Ceea ce nu-l caracterizeaza deloc pe Vasco.
- Prietenul asta al dumitale e un kraker autentic?
- Pai, cam asa pare, dar nu prea poate fi, nu? Au si astia un fel de sefi. Nu e vorba de tipi cu cine stie ce personalitate sau charisma. Un fel de consiliu desucheat, in care Vasco pare sa fie membru sau sa aiba legaturi cu el. Dar afirma ca, de fapt, e impotriva lor, iar eu il cred. La urma urmei, lucreaza pentru dumneavoastra. Sau cam asa ceva.
- Dar nu prea stii ce sa crezi in privinta lui.
- Inteligenta - daca exista - imi spune ca. ei bine, am o atitudine ambigua in ceea ce-l priveste. Instinctul imi spune sa am incredere in el.
- Peter?
- Instinctul ei nu se insala. Tipul e politai. Detectiv.
- Politist? Annemarie stranse din buze si-i arunca lui Peter o privire furioasa.
- Multumesc. Multumesc foarte mult.
- Nu fi copil, spuse van Effen. Tu i-ai spus ca esti politist?
Fata nu raspunse, iar de Graaf se grabi sa adauge:
- Peter aplica principiul minimei informatii, draga mea. Nu mi-a spus nici macar mie. Imi inchipui ca a considerat ca nu e nevoie sa stiu. Te pregateai sa spui ceva despre Vasco?
- Da. Ar putea fi important. Nu stiu. Mi-a spus azi noapte tarziu ca are impresia ca a prins o pista. Spunea c-a fost abordat de un tip din consiliu, unul care stia ca el, Vasco, se misca destul de des in lumea exterioara; pentru ei, orice se afla dincolo de granitele lor suburbane reprezinta lumea exterioara. Vasco zicea ca tipul urma sa-l duca, la miezul noptii, la o intrunire la care trebuia sa se intalneasca cu cineva important. Nu stiu cine era persoana.
Van Effen intreba:
- Cine e tipul care l-a abordat? Poti sa-l descrii?
- Pot sa-l descriu foarte bine. Scund, pe cale sa cheleasca, cu o barba grizonata si strabism accentuat la ochiul drept.
De Graaf privi spre van Effen:
- Inca unul cu defect la ochi, dar, de data asta, de-adevaratelea. Tipul asta are si un nume?
- Julius.
- Julius si mai cum?
- Doar. Ezita: Julius Caesar. Stiu ca suna aiurea, dar tipii sunt nebuni. Nimeni acolo nu-si foloseste numele adevarat. In momentul asta, in ceea ce priveste numele, toti trec printr-o faza istorica. Sunt un fel de oi care-si imita sefii. Avem un Alexandru cel Mare, un Gingis-Han, un Carol cel Mare, un amiral Nelson, o Elena din Troia, o Cleopatra. si as putea continua. Au o slabiciune pentru marii conducatori si pentru femeile frumoase. Adica pentru contrariul lor. Oricum, pe asta-i cheama Julius Caesar.
Van Effen spuse:
- Si asta-i tot ce stii? N-ai nici un indiciu despre ce fel de pista era vorba?
- Nu. Stramba din buze:
- Asta nu inseamna ca el nu stia.
- Iata un comentariu ciudat, spuse de Graaf. Ce vrei sa spui?
- Nimic. Pur si simplu nu stiu daca el stie sau nu.
- Doamne-Dumnezeule! De Graaf o studie ironic:
- N-ai incredere in colegul dumitale?
- El n-are incredere in mine.
- Of, of, iar incepem. Nu mi se pare ca relatiile dintre subordonatii mei sunt prea fericite.
Van Effen spuse:
- Sergentul Westenbrink nu se fereste de ea. Doar ca atunci cand lucrezi timp de trei ani pe ascuns incepi sa devii secretos si singuratic.
- Deci il cheama Westenbrink. Credeam ca-mi cunosc toti sergentii.
- Asta e de la Utrecht, domnule colonel.
- Iti intinzi plasa pana departe. Vezi, Annemarie, locotenentul van Effen lucreaza dupa aceleasi principii ca si Vasco, al carui nume, sunt absolut sigur, nu e Vasco. Principiul minimei informatii. Cum te mai poti simti jignita, cand vezi ca si pe mine ma trateaza tot atat de elegant?
George intra, se scuza, lua un aparat telefonic de pe o masa laterala si-l puse in fata lui Annemarie. Ea ridica receptorul, asculta timp de doua minute bune ce-i spunea o voce sparta si raspunse doar:
- Multumesc. Peste cinci minute. Inchise. Van Effen spuse:
- Cornul Vanatorului, presupun. Ce mesaj ai de la Vasco?
- Cornul Vanatorului? De Graaf se incrunta. Sper ca nu e vorba de Cornul Vanatorului care.
- Nu exista decat un singur. stabiliment cu numele asta in Amsterdam. Cersetorii nu-si pot permite luxul sa aleaga. In afara de La Caracha, asta e singura noastra casa sigura in tot Amsterdamul. Dar e vorba de o legatura personala, domnule colonel. Cinstea politiei din Amsterdam ramane nepatata.
- Si eu sa nu stiu de asta, marai de Graaf. Sa nu stiu.
- Ma tem ca aveti dreptate, spuse Annemarie aproape fara voia ei. Mesajul era de la Cornul Vanatorului. Dar nu era Vasco la telefon.
- Nici n-am spus ca era. Am spus: 'Ce mesaj ai de la Vasco?'
- La telefon era Henri. Henri, domnule colonel, e proprietarul. Vasco e sub observatie, dar persoana care-l urmareste, indiferent cine-ar fi, nu stia, n-avea cum sa stie ca e aproape imposibil sa-l urmaresti pe Vasco si el sa nu-si dea seama. Asa ca Vasco n-a putut veni aici. Tipul sau tipii care-l urmareau ar fi ridicat din sprancene daca ar fi dat de dumneavoastra aici. Iar daca m-ar fi vazut pe mine, ar fi facut de-a dreptul un soc. Ceea ce ar fi insemnat un mic dezastru pentru noi, si nici Vasco, nici dumneavoastra nu ati mai fi fost de nici un folos. Deci singurul loc unde se mai putea duce Vasco a ramas Cornul Vanatorului. Si nici macar acolo n-a putut vorbi personal la telefon, pentru ca si acolo era urmarit. Asa ca a scris o notita pentru Henri, care a telefonat in locul lui. Tu trebuia sa-mi pui o intrebare si sa-i transmiti raspunsul meu lui Henri in cinci minute.
Annemarie suspina:
- Si chiar trebuia sa-mi iei caimacul? Apoi se lumina la fata:
- Dar n-ai ghicit chiar totul, nu?
- Eu stralucesc cand e vorba sa deduc lucrurile evidente. Dar nu sunt Mafalda. Restul, pe care nu l-am ghicit, poate sa astepte, inclusiv motivul pentru care Vasco ma va suna din nou.
- Eu n-am spus asta.
- Dar a spus-o Henri. Mesajul. Annemarie facu o strambatura:
- Mesajul e urmatorul: Doua cozi. Totusi imposibil canal. Intalnesc doi.
De Graaf o intrerupse:
- Asta ce-o mai fi insemnand?
- Prescurtarile lui Westenbrink, presupun, spuse van Effen. Nu exista decat doua cai de a scapa de urmaritorii lui. I-ar putea arunca in canalul cel mai apropiat: ceea ce e perfect capabil sa faca, sau s-ar fi putut pierde usor de ei, ceea ce, de asemenea, e perfect capabil sa faca. Dar, daca ar fi procedat asa, ar fi insemnat sa rateze legaturile pe care reusise sa le stabileasca.
Annemarie continua:
- Intalnesc doi-trei tipi la patru si jumatate la Cornul Vanatorului.
Impinse peste masa o bucata de hartie:
- Stephen Danilov, citi van Effen. Polonez. Radom. Expert in explozibili. Incendii la sondele de petrol. Texas. E limpede. Vi se pare interesant, domnule colonel?
- Foarte. Ce parere ai despre spargerile la banci?
- Ar fi interesant sa vedem cum functioneaza legea si din punctul lor de vedere. Vor aduce si un orator polonez, desigur.
Annemarie spuse:
- Crezi ca e o banda de criminali polonezi?
- Nu. Vor sa ma verifice pe mine.
- Dar, dac-o sa-ti vorbeasca in.
- Dac-o sa-i vorbeasca in polona, draga mea, spuse de Graaf, o sa le raspunda si el tot in polona. E foarte fluent in limba asta. Prietenul dumitale de la Utrecht, Peter, o stia, fireste, si pe asta.
Annemarie spuse:
- Dar., dar o sa fii recunoscut. Toata lumea din. din ghetoul ala te cunoaste, vreau sa spun ca stie cine esti.
- Ttt. Regret, dar da-mi voie. Daca-ti inchipui ca am de gand sa ma prezint drept locotenentul van Effen, ma tem ca nu te simti prea bine. Conform celor mai bune traditii ale literaturii de gen, ma voi deghiza strasnic. O sa ma ingras cu vreo douazeci de kile. Am un costum si o camasa menite sa faca fata excesului de grasime. O sa ma ingras si la mutra, o sa-mi vopsesc parul si mustata, o sa-mi fac o cicatrice sinistra si o sa port o manusa neagra de piele. Asta ca sa-mi ascund cicatricele si arsurile sinistre pe care mi le-am facut - stai sa vad, da, desigur - cand am aruncat in aer sonda aia de petrol din Arabia Saudita, parca. E remarcabil ce poate face o singura manusa neagra. Devine punctul esential in aproape orice identificare. Daca n-o porti, nu mai esti acelasi, daca intelegi ce vreau sa spun. Si nu numi suburbia krakerilor un ghetou: e o jignire adusa evreilor cinstiti.
- N-am vrut sa.
- Stiu. Scuza-ma. Suna-l pe Henri, spune-i ca e-n regula si sa lase sa treaca vreo cateva minute inainte de a-i face lui Vasco semnul convenit.
Fata transmise mesajul, apoi inchise:
- Totul pare-n regula. Cateva minute. Privi spre van Effen:
- Stiai deja toate amanuntele. De ce l-ai mai pus pe Vasco sa sune?
- De ce l-am mai pus pe Vasco sa sune? Van Effen isi lua un aer rabdator:
- Vasco se intoarce in fiecare dupa-amiaza in blocul ala gol pe care l-au preluat tipii in mod ilegal. A fost sub supraveghere inca de la intalnirea de azi-noapte cu consiliul ala, sau cum i-o fi zicand, si e de presupus ca va ramane sub supraveghere pana la intalnirea de la Cornul Vanatorului. Cum ar putea banui cineva c-a comunicat cu mine ca sa aranjeze intalnirea asta? Prin telepatie?
De Graaf isi drese vocea si privi spre Annemarie:
- Trebuie sa-l ierti pe locotenent pentru galanteria lui deplasata. Te intorci in locul acela ingrozitor acum?
- Foarte curand.
- Si ramai acolo peste noapte? Se infiora zambind:
- Domnule colonel, pana si loialitatea mea fata de politie are o limita. Nu, noaptea nu dorm acolo.
- Si confreria nu ridica din sprancene?
- Catusi de putin, domnule colonel. Am un prieten care vine sa ma ia in fiecare seara. Krakerii inteleg treburile astea.
- Si dimineata te intorci acolo?
- Da, domnule colonel.
Isi duse o mana la gura, sa acopere un zambet, dar de Graaf il vazuse.
- Pari sa te amuzi, domnisoara. Tonul lui pierduse din caldura.
- Da, domnule colonel, chiar ma amuz putin. Tonul si expresia dumneavoastra de dezaprobare si dezamagire. Prietenul asta al meu e un domn foarte curtenitor. Cu atat mai mult cu cat e casatorit.
- Inevitabil.
De Graaf nu era amuzat.
- Ma duce in casa verisoarei lui, ma lasa acolo si vine sa ma ia dimineata. De aceea spun ca e curtenitor, pentru ca e foarte indragostit de sotia lui. Verisoara lui, domnule colonel de Graaf, e o adevarata doamna.
De Graaf spuse:
- Ca de obicei, seful politiei e luat prin surprindere. Se relaxase in mod evident.
- Presupun, Peter, ca ai facut o investigatie cu privire la aceasta doamna.
- Nu, n-am facut.
Van Effen parea impresionat.
- N-as indrazni.
De Graaf se incrunta o clipa, apoi se rasturna pe spatarul scaunului si rase:
- Uita-te la viteazul nostru locotenent, Annemarie. E terorizat de propria lui sora mai mica. Deci stai cu Julie?
- Prin urmare o cunoasteti, domnule colonel?
- E doamna la care tin cel mai mult in tot Amsterdamul. Fireste, cu exceptia sotiei si a celor doua fiice ale mele. Sunt nasul ei. Asta e.
Suna telefonul. Van Effen ridica receptorul si asculta pret de vreo jumatate de minut, apoi intreba:
- Daca vorbesc imi poate auzi cineva vocea? Raspunsul fu probabil negativ, caci van Effen spuse:
- Spune ca-mi dai o jumatate de minut de gandire. La sfarsitul acestui interval, van Effen vorbi din nou:
- Spune-mi: 'Stephen, iti jur ca nu e o cursa intinsa de politie. Imi pun capul. Iar dac-ar fi o cursa a politiei, crezi ca viata mea ar mai face doi bani? Nu fi prost.'
Cateva clipe mai tarziu, van Effen spuse:
- A fost grozav. Vii cu ei? Grozav. Ai grija sa le spui celor care vin cu tine - sunt sigur ca nu e vorba de domnii care te supravegheaza acum - ca am cazier in Polonia si ca am fost extradat din Statele Unite. O sa port o manusa neagra de piele.
Si inchise telefonul.
- Buna idee asta cu cazierul si cu extradarea, spuse de Graaf. Asa, le pari un criminal autentic. Si n-au nici o posibilitate sa verifice afirmatiile astea. Presupun ca-ti iei un pistol?
- Cu siguranta. Se vor astepta la asta. Il voi purta intr-o banduliera, ceea ce-l va face si pe un orb sa vada ca sunt inarmat.
Annemarie zise cu indoiala:
- Poate ca ti-l vor lua inainte de a incepe discutia. Ca masura de prevedere, vreau sa spun.
- In cazuri din astea, trebuie sa risti. Voi fi curajos.
- Peter vrea sa spuna, explica sec de Graaf, ca poarta intotdeauna si un al doilea pistol. E la fel ca teoria de adineauri despre o singura manusa: lumea se concentreaza asupra unui singur lucru. Sunt sigur c-a explicat chestia asta in cartea lui. Daca cineva gaseste un pistol asupra ta, trebuie sa fie bolnav de suspiciune ca sa caute si un al doilea pistol.
- N-am explicat asta in carte. Nu bag chestii din astea in capul criminalilor. Ce curios, domnule colonel: fiecare dintre noi suntem angajati in cate o afacere interesanta fix la patru jumatate. Dumneavoastra si ministrul veti privi, stand comod la adapost in elicopter, cu paharele de snaps in mana cum sare in aer barajul Texel, in timp ce eu voi intra in cusca leului.
- As schimba oricand cu dumneata, spuse de Graaf morocanos. Ar trebui sa ma intorc de la Texel pe la sase. Oricum, nu stiu ce dracu' caut acolo. Ne putem intalni la sapte.
- Daca vom supravietui: dumneavoastra snapsurilor si eu leilor. Patru-patru-patru v-ar conveni, domnule colonel?
De Graaf nu spuse ca patru-patru-patru nu i-ar conveni; pe de alta parte, nu spuse nici ca i-ar conveni.
Elicopterul Chinook, un model mare, rapid, experimental, imprumutat pentru demonstratii de la Armata Statelor Unite stationata pe Rin, suferea de acelasi defect ca si alte modele mai mici si mai putin avansate din punct de vedere tehnic: era extrem de zgomotos, bazaitul puternic al motoarelor facand conversatia dificila si, uneori, imposibila. Faptul ca aparatul avea doua rotoare in loc de unul singur, cum se obisnuia, nu ajuta la nimic.
Pasagerii formau un grup destul de amestecat. In afara lui de Graaf si a ministrului justitiei, Robert Kondstal, mai erau patru membri ai Consiliului de Ministri, dintre care ministrul apararii era singurul care putea pretinde ca are dreptul sa se afle la bord. Ceilalti trei, inclusiv - incredibil - ministrul invatamantului, se aflau la bord numai datorita influentei pe care o exercitau si curiozitatii manifestate in lucruri care nu-i priveau. Cam acelasi lucru se putea spune si despre seful aviatiei, brigadierul si contraamiralul asezati impreuna in spatele lui de Graaf. Pretindeau ca trebuie sa faca o evaluare a zborului. Testele de evaluare se incheiasera cu o saptamana in urma; ei se aflau acolo pur si simplu ca sa-si bage nasul unde nu le fierbea oala. Acelasi lucru se putea spune si despre cei doi experti de la Rijkswaterstaat si despre ceilalti doi de la laboratorul hidraulic Delft. La prima vedere, prezenta lor parea mai mult decat justificata, dar, cum pilotul declarase ferm ca nu are nici o intentie sa-si coboare elicopterul in apele revarsate, iar expertii - cu totii, niste domni corpolenti - aratasera ca nu au nici o intentie de a cobori din elicopter prin tambur sau cu o scara de franghie, numai ca sa fie maturati de valuri, era greu de inteles cum se justifica prezenta lor acolo. Cei cativa ziaristi si fotoreporteri ar fi putut pretinde ca au dreptul sa se afle acolo, dar mai tarziu aveau sa admita ei insisi ca excursia nu prea meritase efortul. Elicopterul Chinook, ce nu zbura la o altitudine mai mare de doua sute de metri si nu inainta cu mai mult de o jumatate de metru in mare, se afla chiar vizavi de Oosterend atunci cand s-a rupt barajul maritim. Explozia a fost surprinzator de banala: un sunet slab, un firicel de fum, o gramajoara de pietris, cativa stropi - si totusi, o explozie in toata puterea cuvantului. Apele din Waddenzee se ingramadeau deja prin spartura ingusta, patrunzand in polderul de dincolo. La mai putin de o jumatate de kilometru de locul exploziei, un remorcher oceanic se si indrepta spre spartura. In timp ce pilotul intorcea aparatul spre apus, probabil pentru a vedea conditiile din polder, de Graaf se apleca spre unul dintre expertii de la Rijkswaterstaat. A trebuit sa strige ca sa se faca auzit.
- Cat de rau stam, domnule Okkerse? De cat timp credeti ca va fi nevoie pentru a astupa spartura?
- Dracu sa-i ia, dracu sa-i ia! Niste nemernici, niste diavoli, niste monstri!
Okkerse isi inclesta si-si desclesta pumnii:
- Monstri, domnule, ascultati ce va spun, monstri! Era de inteles ca Okkerse e intors pe dos. Barajul, constructia, ingrijirea si repararea acestora erau ratiunea lui de a fi.
- Da, da, monstri, urla de Graaf. In cat timp se repara barajul?
- O clipa.
Okkerse se ridica, se duse sa-i spuna doua vorbe pilotului si se intoarse impleticindu-se la locul sau:
- Mai intai trebuie sa vad. Pilotul o sa ne coboare. Elicopterul se roti pe deasupra apelor care se ingramadeau spre polder si reusi sa planeze cam la cincisprezece metri deasupra pamantului si la vreo douazeci de metri distanta de locul exploziei. Okkerse isi turti nasul de geam. Dupa numai cateva clipe, se intoarse si-i facu semn pilotului. Aparatul se roti din nou, indreptandu-se spre un loc sigur de aterizare.
- Destepti diavoli, urla Okkerse. Foarte destepti diavoli. E o spartura foarte mica, facuta exact la momentul potrivit.
- Ce conteaza momentul?
- Conteaza foarte mult. E important in ce stadiu se afla fluxul. N-au ales momentul de varf al fluxului, pentru ca asta ar fi provocat o inundatie puternica si distrugeri mari.
- Deci nu sunt diavoli chiar atat de mari. Okkerse nu paru sa-l auda:
- Si n-au ales nici momentul in care fluxul e minim, pentru ca stiau - cum, nu-mi dau seama - ca vom face ceea ce tocmai ne pregatim sa facem, adica sa blocam spartura cu un vapor. Chiar asa vom si face, folosind remorcherul de colo. Daca apa ar fi avut adancime mica, probabil ca remorcherul n-ar fi reusit sa ajunga pana in apropierea barajului.
Clatina din cap:
- Nimic din toate astea nu-mi place.
- Credeti ca prietenii nostri au informator printre noi?
- N-am spus asta.
- Eu i-am sugerat asta prietenului dumneavoastra Jon de Jong. Fie ca tipii au un informator printre noi, fie ca au infiltrat pe cineva in Rijkswaterstaat.
- Ridicol! Imposibil! In organizatia noastra? Absurd.
- Cam asta a spus si Jon. Dar nimic nu e imposibil. Ce va face sa credeti ca oamenii dumneavoastra sunt impenetrabili? Uitati-va la Serviciul Secret Britanic, unde se presupune ca siguranta e o religie. La intervale regulate, printre ei patrund totusi intrusi cu o frecventa dureroasa. Daca asa ceva li se poate intampla lor, in ciuda tuturor resurselor de care dispun, e de zece ori mai probabil sa vi se intample dumneavoastra. Dar asta nu conteaza acum. Cat va dura repararea barajului?
- Remorcherul o sa blocheze cam optzeci la suta din scurgere. Fluxul coboara. Avem totul pregatit: blocuri de beton, material de umplutura, scafandri, placi de otel, beton care se usuca repede. Din punct de vedere tehnic, e o treaba minora. Nu asta ma ingrijoreaza.
De Graaf aproba din cap, ii multumi si-si relua locul langa Kondstal.
- Okkerse spune ca nu e nici o problema, domnule ministru. Se poate repara imediat.
- Nu m-am gandit c-ar fi o problema. Ticalosii au spus ca pagubele vor fi minime si par sa se tina de cuvant. Nu asta ma ingrijoreaza.
- Asta a spus si Okkerse adineauri. Ingrijorator, desigur, e faptul ca-si pot pune amenintarile in practica fara sa fie pedepsiti. Suntem intr-o situatie imposibila. Pe ce pariati, domnule ministru, ca diseara ne mai trimit o amenintare?
- Nu pariez pe nimic. N-are rost sa ne intrebam ce mai au de gand sa faca indivizii astia. N-am nici o indoiala ca ne vor anunta chiar ei la momentul pe care-l vor socoti potrivit. Si presupun ca n-are rost sa te intreb ce progrese ai facut pana acum.
De Graaf se concentra sa-si aprinda trabucul si nu spuse nimic.
Sergentul Westenbrink purta un costum albicios, descheiat pana-n talie, care lasa sa se vada o camasa hawaiana stridenta si multicolora, o sapca de luntras olandez si un cercel circular de arama. Prin comparatie cu cei printre care lucra, gandi van Effen, Vasco era imbracat de-a dreptul saracacios. Totusi, avea un aer destul de exotic, pentru a putea parea - el si cei doi tipi asezati in fata lui, in separeul de la Cornul Vanatorului - stalpii unei societati respectabile. Unul dintre acestia, imbracat intr-un costum gri-inchis bine croit, era cam de varsta lui van Effen, frumos, cam oaches, cu parul negru carliontat, ochii negri si, cand zambea - ceea ce se intampla adesea -, cu niste dinti care pareau fara cusur. Putea fi originar din orice tara mediteraneana, oricum nu plecase de acolo cu mai mult de doua generatii in urma. Tovarasul sau, un barbat scund, care incepea sa cheleasca, era cu zece, cincisprezece ani mai batran decat celalalt, purta un costum clasic de culoare inchisa si avea o mustata foarte subtire - singura trasatura oarecum neobisnuita a unei fizionomii altfel comune. Nici unul dintre ei nu arata catusi de putin ca un criminal autentic, dar, la urma urmei, foarte putini criminali autentici au aratat vreodata astfel.
Barbatul mai tanar - se pare ca era cunoscut sub numele de Romero Agnelli, care ar fi putut foarte bine sa fie numele lui adevarat - scoase un porttigaret de ebonita, o tigara turceasca si o bricheta de onix cu incrustatii din aur. Purtate de oricine altcineva, aceste accesorii ar fi parut o dovada de afectare si ar fi denotat un caracter efeminat. Purtate de Agnelli, toate trei pareau inevitabile. Isi aprinse tigara si ii zambi lui van Effen:
- Sper ca n-o sa vi se para deplasat daca va pun cateva intrebari.
Avea o voce placuta de bariton si vorbea englezeste.
- In vremurile astea, nici o precautie nu e de prisos.
- Eu, in orice caz, imi iau intotdeauna toate precautiile necesare. Daca intrebarile dumneavoastra sunt pertinente, voi raspunde, fireste. Daca nu - nu. Mi se. aa. acorda si mie un privilegiu?
- Fireste.
- Doar ca dumneavoastra puteti pune mai multe intrebari pe care le considerati pertinente decat as putea eu.
- Nu prea inteleg.
- Vreau sa spun ca, daca am inteles bine, ne aflam intr-o posibila relatie de patron si angajat. De obicei, intr-un astfel de caz, patronul are dreptul sa puna mai multe intrebari.
- Acum inteleg. Nu voi abuza de situatia asta. Trebuie sa spun, domnule Danilov, ca dumneavoastra insiva aratati mai curand a patron decat a angajat.
Si, intr-adevar, costumul supraponderal si obrajii umflati ai lui van Effen chiar indicau o oarecare prosperitate. Ii confereau, de asemenea, un aer de permanenta bunavointa si candoare.
- Gresesc afirmand ca purtati pistol?
- Spre deosebire de dumneavoastra, domnule Agnelli, ma tem ca eu nu am obiceiul sa platesc croitori prea scumpi.
- Pistoalele imi irita nervii.
Zambetul sau dezarmant nu trada nici o urma de emotie sau enervare.
- Si mie-mi irita nervii. De aceea si port pistol, pentru cazul in care m-as intalni cu cineva care poarta si el. Pentru ca asta ma enerveaza foarte tare.
Van Effen zambi, isi scoase pistolul din banduliera, ii descarca gloantele, i le dadu lui Agnelli si-si puse pistolul la loc.
- Nervii dumneavoastra sunt intr-o stare mai buna?
- Mi-a trecut emotia.
- Dar n-aveti motive.
Van Effen se intinse sub masa si scoase un pistol automat micut:
- E liliputan, pare o jucarie, dar are un efect mortal garantat daca e folosit de cineva care stie sa traga ca lumea.
Ii scoase si acestuia incarcatura, i-o inmana tot lui Agnelli si-apoi isi baga jucaria inapoi in cizma.
- Asta a fost tot. Ar fi prea mult sa car trei pistoale dintr-o data.
- Asa as zice si eu.
Zambetul lui Agnelli, care disparuse un moment, ii reaparu pe fata. Impinse cele doua incarcaturi peste masa:
- Nu cred ca vom avea nevoie de arme in dupa-amiaza asta.
- Intr-adevar. Dar altceva ne-ar folosi totusi.
Van Effen baga incarcaturile intr-un buzunar lateral.
- Am fost intotdeauna de parere ca o discutie fara.
- Bere pentru mine, spuse van Effen. Si pentru Helmut, din cate stiu.
- Patru beri, spuse van Effen. Vasco, daca vrei sa fii asa de amabil.
Vasco se ridica si parasi separeul. Agnelli intreba:
- Il cunosti de mult pe Vasco? Van Effen se gandi:
- O intrebare cu rost. De doua luni. De ce?
Oare, se intreba van Effen in sinea lui, ii pusesera si lui Vasco intrebarea asta?
- Din simpla curiozitate.
Dar Agnelli, gandi van Effen, nu era omul care sa se lase manat de simpla curiozitate.
- Numele dumitale e intr-adevar Stephen Danilov?
- Bineinteles ca nu. Dar e numele sub care sunt cunoscut in Amsterdam.
- Dar esti intr-adevar polonez?
Vocea barbatului mai varstnic, seaca si precisa, se potrivea cu figura lui, care ar fi putut fi aceea a unui avocat sau contabil de oarecare succes. Si el vorbea in polona.
- Pentru pacatele mele. Van Effen ridica o spranceana.
- V-a spus Vasco, desigur.
- Da. Unde te-ai nascut?
- La Radom.
- Stiu locul. Nu prea bine. Un orasel destul de provincial, dupa parerea mea.
- Asa am auzit si eu.
- Ai auzit? Dar ai trait acolo.
- Patru ani. La varsta de patru ani, un oras provincial ti se pare centrul lumii. Tatal meu - era tipograf - si-a gasit pe urma o slujba mai buna.
- Unde?
- La Varsovia.
- Aha!
- Aha, pe dracu.
Van Effen vorbea cu oarecare iritare:
- Vorbesti de parca ai cunoaste Varsovia si te pregatesti sa descoperi daca o cunosc si eu. De ce, nu-mi dau seama. Sper ca nu esti, din intamplare, avocat, domnule. Ma tem ca nu-ti stiu numele.
- Paderiwski. Sunt avocat.
- Paderiwski. Nume de imprumut. Speram c-o sa gasesti unul care sa sune mai bine. Si am avut dreptate, nu? Esti avocat. Dar nu te-as angaja sa ma aperi intr-un proces. Esti un anchetator destul de slab.
Agnelli zambea, dar Paderiwski nu. Strangea din buze. Spuse brusc:
- Cunosti Palatul cu acoperis de cositor, desigur.
- Desigur.
- Unde se afla?
- O, Doamne! Asta ce mai e? Inchizitie? A, multumesc.
Lua un pahar de pe tava pe care un chelner venind in urma lui Vasco tocmai o adusese in separeul cu perdelele trase si-l ridica:
- In sanatatea dumneavoastra, domnilor. Palatul care va starneste curiozitatea in asemenea masura, domnule aa. Paderiwski, e aproape de Wista, la coltul lui Wybrzeze Gdanskie cu podul Slasko-Dabrowski.
Mai sorbi putina bere:
- Daca nu l-au mutat, desigur. N-am mai fost pe acolo de cativa ani.
Paderiwski nu era amuzat:
- Palatul Culturii si Stiintei?
- In Piata Paradei. E prea mare.
- Ce vrei sa spui?
- Prea mare sa fi fost mutat, vreau sa spun. Are doua mii trei sute de camere. O monstruozitate. I se spune 'tortul miresei'. Dar, la urma urmei, Stalin n-a avut niciodata gust in ce priveste arhitectura.
- Stalin? intreba Agnelli.
- Arhitectura a fost talentul sau de capetenie in tara mea si asa indelung chinuita.
Deci si Agnelli vorbea polona.
- Unde sa afla Muzeul Etnografic din Varsovia?
- Nu e in Varsovia. E la Mlociny, la zece kilometri spre nord.
Vocea lui van Effen era acum la fel de brusca cum fusese si a lui Paderiwski:
- Unde se afla Nike? Ce e Nike? Nu stii? Orice locuitor al Varsoviei stie ca asta e numele sub care e cunoscut Monumentul Eroilor Varsoviei. Pentru ce e renumita strada Samenhofa?
Un Paderiwski din ce in ce mai stanjenit continua sa taca.
- Pentru Monumentul Ghetoului. Ti-am spus ca n-ai fi un avocat prea grozav, Paderiwski. Orice avocat serios, fie al apararii, fie al acuzarii, isi pregateste intotdeauna pledoaria. Dumneata n-ai facut-o. Esti un pungas. Parerea mea e ca nici n-ai fost vreodata la Varsovia si ca te-ai multumit sa petreci o ora studiind un pliant sau un ghid turistic.
Van Effen isi puse mainile pe masa, ca si cum s-ar fi pregatit sa plece:
- Cred, domnilor, ca nu e cazul sa ne mai irosim reciproc timpul. Cercetarile discrete sunt una, iar interogatoriile agresive, conduse de un incompetent, sunt cu totul altceva. Nu mi se pare ca exista o baza pentru a ne acorda reciproc incredere. Si, cinstit vorbind, nu duc lipsa nici de o slujba, nici de bani.
Se ridica!
- Buna ziua, domnilor.
Agnelli intinse o mana. Nu-l atinse pe van Effen. Era doar un gest menit sa-l opreasca:
- Te rog, stai jos, domnule Danilov. Poate ca Helmut a intrecut intr-adevar, masura, dar ai cunoscut vreun avocat care sa nu aiba, din pornire, o minte suspicioasa si neincrezatoare? Helmut - sau noi - s-a intamplat sa alegem un subiect nepotrivit. De fapt, Helmut a fost la Varsovia, dar, asa cum aproape ai ghicit, numai in fuga, si ca turist. Eu, personal, n-am nici o indoiala ca ai gasi orice adresa din Varsovia cu ochii legati.
Paderiwski arata ca un om care ar fi vrut sa se afle in alta parte, oriunde in alta parte.
- O greseala. Ne cerem scuze.
- Dragut din partea dumneavoastra.
Van Effen se aseza si mai sorbi cateva inghitituri de bere.
- E destul de echitabil.
Agnelli zambi: aproape sigur, era un ticalos uns cu toate alifiile, gandi van Effen, dar avea farmec si putere de convingere.
- Acum, ca tot ti-ai dovedit superioritatea asupra noastra, o sa-ti mai dau si eu apa la moara, recunoscand ca sunt aproape sigur ca noi avem mai multa nevoie de dumneata decat ai dumneata de noi.
Ca sa nu se lase mai prejos, van Effen zambi la randul sau:
- Trebuie sa fiti intr-o situatie disperata. Isi ridica paharul gol si-l studie:
- Ce-ar fi sa bagi capul dupa colt, Vasco si sa-i faci barmanului semn sa ne salveze?
- Desigur, Stephen.
Vasco parea evident relaxat. Facu ce i se ceruse, apoi se aseza la loc pe scaun.
- S-a terminat cu interogatoriile, spuse Agnelli; voi merge drept la tinta. Prietenul dumitale Vasco mi-a spus ca te pricepi nitel la explozive.
- Vasco ma nedreptateste. Ma pricep foarte bine la explozivi.
Il privi cu repros pe Vasco:
- Nu te-as fi crezut in stare sa-ti barfesti un prieten - ala sunt eu, Vasco, in caz c-ai uitat - cu strainii.
- Nu te-am barfit. Adica, in fine, am spus doar ca e vorba de cineva pe care-l cunosc.
- Nu e nimic rau in asta. Cum spuneam, ma pricep la explozivi. Stiu sa dezamorsez bombe. Ma pricep destul de bine si sa dau foc sondelor de petrol, dar daca ati urmari asa ceva, nu m-ati aborda in felul asta. Mai curand ati telefona in Texas, unde am invatat meseria asta.
- Nu aruncam in aer sonde. Agnelli zambi din nou.
- Cat despre dezamorsat bombe, ei, asta-i altceva. Unde ai invatat o meserie atat de periculoasa?
- In armata, raspunse sec van Effen. Nu preciza in care armata.
- Si chiar ai dezamorsat bombe? Respectul lui Agnelli nu era prefacut.
- Destul de multe.
- Probabil ca esti foarte bun la asa ceva.
- De ce?
- Pentru ca esti aici.
- Sunt bun, dar sunt si norocos, pentru ca, indiferent cat ai fi de bun, bomba pe care incerci s-o dezamorsezi la un moment dat poate fi ultima. De obicei, un expert in dezamorsarea bombelor n-are parte sa iasa linistit la pensie. Dar, cum presupun ca acum nu e vorba de a dezamorsa bombe, asa cum nu e vorba de a arunca in aer sonde, banuiesc ca e vorba de explozive. Trebuie doar sa dati un anunt in ziare. Faptul ca ma abordati pe mine in modul asta clandestin nu poate sa insemne decat ca sunteti angajati in actiuni care sunt ilegale.
- Exact. Dumneata n-ai fost angajat niciodata in asa ceva?
- Totul depinde de cine defineste ce e ilegal si ce nu si de felul in care o defineste. Unii oameni dau definitii care difera de ale mele si vor apoi sa discute chestiunea cu mine. Pot fi foarte plictisitori, acesti autoproclamati aparatori ai justitiei. Stiti ce spun irlandezii: justitia e o tarfa.
Van Effen medita:
- Cred ca m-am exprimat destul de bine.
- Nu te-ai angajat la mai nimic. As putea intreba - delicat, desigur - daca aceasta discutie are ceva de-a face cu faptul ca nu prea ai ce face prin Amsterdam.
- Poti intreba. Are de-a face. Ce vrei sa arunc in aer? Agnelli ridica din sprancene:
- Ia te uita. Stii sa fii transant. Aproape tot atat de transant pe cat esti de - hai sa zicem - diplomat.
- Si asta e un raspuns? Un expert in explozive e bun la un singur lucru: sa faca lucrurile sa explodeze. Vrei sa arunc ceva in aer? Da sau nu?
- Da.
- Inainte de toate, sa punem la punct doua lucruri. Banci, barci, poduri sau orice altceva de genul asta pot sa arunc in aer si garantez o treaba satisfacatoare. In orice implica ranirea si, cu atat mai putin, moartea cuiva nu vreau sa am nici un amestec.
- Nu ti se va cere niciodata sa faci asa ceva. Si asta e garantat. Al doilea lucru?
- N-am de gand sa te flatez, cand spun ca esti un om inteligent, domnule Agnelli. Extrem de inteligent, as zice. De regula, oamenii ca dumneata sunt excelenti organizatori. Faptul ca, in ultimul moment, ceri unui necunoscut sa te ajute sa pui in aplicare un proiect care poate ca a fost gandit de multa vreme, nu prea pare sa aiba nimic de-a face nici cu pregatirea, nici un organizarea, nici cu profesionalismul. Daca ma pot exprima asa.
- Te poti. Afirmatia e valabila. In locul dumitale, si eu as adopta aceeasi atitudine neincrezatoare si as cauta sa-mi chestionez partenerul. Trebuie sa ma crezi pe cuvant: iti spun ca fac parte dintr-o echipa foarte bine organizata. Dar, asa cum, probabil, stii, chiar si planurile cel mai bine gandite etc. Un accident nefericit. Iti pot da o explicatie satisfacatoare. Dar nu chiar acum. Ai de gand sa ne accepti oferta?
- Inca nu mi-ati facut nici una.
- Accepti oferta unei slujbe in organizatia noastra, daca vrei, o slujba permanenta, platita cu un salariu pe care cred ca-l vei gasi absolut satisfacator, plus un comision, principala dumitale raspundere fiind demolarea anumitor structuri, structurile in cauza urmand a fi precizate ulterior?
- Suna ca o convorbire de afaceri. Si-mi place ideea comisioanelor, indiferent in ce ar consta. Accept. Cand incep si cu ce incep?
- Va trebui sa mai astepti putin, domnule Danilov. Agenda mea pentru dupa-amiaza asta prevedea doar atat: sa aflu daca, in principiu, esti pregatit sa lucrezi cu noi. Ceea ce, ma bucur sa constat, se pare ca esti pregatit. Va trebui sa transmit sefilor raspunsul dumitale. Vei fi contactat din nou, in curand, probabil, maine, la un moment dat.
- Nu esti dumneata seful acestei organizatii?
- Nu.
- Ma uimesti. Un om ca dumneata sa fie numai adjunct. Ei bine, trebuie sa-l cunosc si eu pe seful asta.
- O sa-l cunosti, iti promit.
- Cum ma vei contacta? Fara telefoane, te rog.
- Bineinteles ca fara. Faci dumneata pe curierul, Vasco?
- Cu placere, domnule Agnelli. Stii unde ma poti gasi oricand.
- Multumesc.
Agnelli se ridica si-i intinse mana lui van Effen.
- Mi-a facut placere, domnule Danilov. De-abia astept sa ne intalnim maine.
Helmut Paderiwski nu intinse mana nimanui. Cand usa se inchise in urma lor, sergentul Westenbrink spuse:
- Trebuie neaparat sa mai beau o bere, domnule locotenent.
- Peter. Intotdeauna Peter.
- Iarta-ma. N-a fost deloc usor. Au fost momente cand ma aflam pe marginea prapastiei.
- Nu chiar, mai ales daca esti obisnuit sa minti. Am impresia ca i-ai lasat sa inteleaga ca sunt un criminal intr-o situatie disperata, urmarit de politie.
- Le-am spus, ce-i drept, ca s-a emis, de multa vreme, un ordin de extradare in ceea ce te priveste. Dar n-am uitat sa scot in evidenta faptul ca, in genere, esti un tip drept si cinstit, cand tratezi cu alti criminali, desigur.
- Desigur. Inainte sa aduci berea, trebuie sa dau un telefon. Dar, adu-o, oricum.
Van Effen se duse la bar si-i spuse tipului din spatele tejghelei:
- Henri, as vrea sa dau un telefon personal, daca se poate.
Henri, proprietarul, era un barbat inalt, sfrijit, pamantiu la fata si cu o expresie lugubra.
- Ai din nou necazuri, Peter?
- Nu. Dar sper ca, in curand, sa aiba altii. Van Effen intra in birou si forma un numar.
- Trianon? Cu directorul, va rog. Nu-mi pasa ca e in sedinta, cheama-l. Sunt locotenentul van Effen.
Inchise timp de cateva secunde.
- Charles? Fa-mi o favoare. Trece-ma in registru ca locuiesc la tine la hotel de doua saptamani. Te rog sa ma inregistrezi sub numele de Stephen Danilov. Si previne-i, te rog, pe receptioner si pe portar. Da, ma astept sa se faca investigatii in ce ma priveste. Spune-le. Multe multumiri. O sa-ti explic cand ne vedem.
Se intoarse in separeu.
- Tocmai mi-am trecut numele - numele de Stephen Danilov - in registrul unui hotel. Agnelli intentionat n-a pomenit nimic despre eventuala mea adresa, dar poti sa fii sigur ca il va pune pe unul din oamenii lui sa telefoneze si ore intregi la nevoie, incercand sa ma gaseasca in toate hotelurile si pensiunile din oras.
- Deci ei vor sti unde esti dumneata - sau unde se presupune ca esti.
Vasco suspina:
- N-ar strica daca am sti si noi unde sunt ei.
- Cred c-o sa aflam destul de curand. Doua iscoade separate sunt pe urmele lor de cand au parasit Cornul Vanatorului.
Dupa ce isi relua infatisarea normala, van Effen o ruga pe fata de la receptia ziarului Telegraph sa-l puna in legatura cu subredactorul care inregistrase mesajul telefonic de la FFF. Acesta se dovedi a fi un tanar entuziast, cu o figura placuta.
- Domnul Morelis? intreba van Effen. Sunt de la politie.
- Da, eu sunt. Sunteti domnul locotenent van Effen, nu? Va asteptam. Poate c-ar trebui sa incep prin a va spune ca tocmai am mai primit un mesaj de la cei care-si zic FFF.
- Serios? Presupun c-ar trebui sa ma mir, dar nu ma surprinde. Era inevitabil. Vesti bune, desigur.
- N-as zice. In prima jumatate a mesajului se autofelicitau pentru chestia de la Texel. Aratau cum totul s-a intamplat exact asa cum au prevazut, fara pierderi de vieti omenesti. In a doua jumatate spuneau ca se vor desfasura activitati pe canalul din nordul Olandei, la doi kilometri nord de Alkmaar, maine dimineata la orele noua.
- Si asta era inevitabil. Nu localizarea, fireste. Amenintarea. Ati inregistrat pe banda si mesajul asta?
- Da.
- Asta e foarte bine. Imi permiteti sa-l ascult?
Van Effen asculta banda, deruland-o de doua ori de la un capat la altul. Cand termina, ii spuse lui Morelis:
- Ai ascultat si dumneata banda asta, desigur?
- Chiar prea mult, zambi Morelis. Mi-am imaginat ca joc rolul de detectiv, m-am gandit ca s-ar putea sa-mi oferiti o slujba, dar am ajuns la concluzia ca activitatea mea de detectiv e mult mai complicata decat pare la prima vedere.
- Nu ti s-a parut nimic ciudat la nici una din cele doua benzi?
- Mesajul e emis de aceeasi femeie. Dar asta nu ajuta.
- Nu ti s-a parut nimic ciudat cat priveste accentul, tonul? N-a existat nici o nuanta care sa ti se para neobisnuita?
- Nu, domnule locotenent. Dar nu sunt in masura sa judec. N-am un auz prea grozav. Nu e nimic serios, dar e destul ca sa nu ma hazardez sa dau verdicte, presupunand c-as avea vreo parere. Dumneavoastra ati descoperit ceva, domnule locotenent?
- Doamna e straina. Din ce tara, n-am idee. Dar nu mai spune asta nimanui.
- Nu, domnule locotenent. Sunt multumit cu slujba de subredactor.
- Nu suntem la Moscova, tinere. Pune-mi benzile alea intr-o sacosa. O sa ti le inapoiez peste o zi-doua.
Cand se inapoie in biroul sau, van Effen vru sa-l vada pe sergentul de serviciu. Cand acesta sosi, van Effen spuse:
- Acum cateva ore am cerut ca doi oameni sa-i urmareasca pe un anume Fred Klassen si pe un anume Alfred van Rees. Stiai asta, si daca da, stii cine sunt cei doi urmaritori?
- Stiam, domnule locotenent. Cei doi sunt detectivul Voight si detectivul Tindeman.
- Bine. S-a intors vreunul din ei?
- Amandoi. Nu sunt nici douazeci de minute de cand au venit. Tindeman spune ca van Rees e acasa si da semne c-o sa ramana acasa toata seara. Klassen e inca de serviciu la aeroport sau, in orice caz, e inca la aeroport. Deci inca n-avem nici o stire, domnule locotenent.
Van Effen se uita la ceas:
- Acum plec. Daca ai vreo veste despre oricare dintre ei, un raport pozitiv, nu unul negativ, suna-ma la Dikker en Thijs. Dupa noua, suna-ma acasa.
Colonelul van de Graaf provenea dintr-o familie foarte veche, foarte aristocratica si foarte bogata si tinea foarte tare la respectarea traditiilor, asa ca van Effen nu se mira deloc vazandu-l ca se apropie de masa lor imbracat in frac, cu cravata neagra si cu garoafa rosie. Apropierea lui semana foarte mult cu trecerea unui rege; parea sa salute pe toata lumea, se oprea, din cand in cand, sa vorbeasca cu cate cineva si facea cate un semn plin de gratie spre o masa care nu se afla direct in drumul sau. Se spunea despre de Graaf ca-i cunoaste pe absolut toti cei care insemnau ceva in Amsterdam. In orice caz, parea sa cunoasca pe toata lumea de la Dikker en Thijs. La patru pasi de masa lui van Effen, se opri brusc, de parc-ar fi fost meduzat, dar, in realitate, privirea lui era aceea care meduza.
Faptul ca fata care se ridicase de la masa impreuna cu van Effen sa-l intampine pe de Graaf putea provoca acest efect de a te paraliza, timp de o clipa, nu era de mirare. Reusise sa faca o impresie atat de puternica nu numai asupra lui de Graaf, ci asupra unui esantion considerabil al barbatilor din Amsterdam si chiar dinafara acestuia. Era de inaltime obisnuita, purta o rochie lunga de seara, din matase grea de culoare gri. Nu avea absolut nici o bijuterie. Orice bijuterie ar fi fost inutila si, oricum, nimeni nu i-ar fi dat vreo atentie. Ceea ce-ti atragea, intr-adevar, atentia si te facea sa nu-ti mai dezlipesti privirile, asa cum nu si le mai putea dezlipi colonelul - ce parea, pentru moment, incremenit - era perfectiunea clasica, absolut fara cusur, a trasaturilor, perfectiune pe care nu facea decat s-o sporeasca, daca acest lucru mai era posibil, o usoara strungareata vizibila atunci cand zambea, adica aproape tot timpul. Fata asta nu era o posibila candidata la titlul de Miss Univers, care zambea prosteste si n-avea nimic in cap, care invatase o serie de gesturi monotone si stereotipe, dupa moda din filmele americane. Trasaturile ei fin cizelate si oasele delicate nu faceau decat sa scoata in evidenta cu pregnanta caracterul si inteligenta fetei, carora le serveau doar drept suport. Avea un par stralucitor, castaniu-deschis, ochi mari caprui si un zambet care te vrajea. In orice caz, il vrajise pe colonel. Van Effen isi drese glasul:
- Domnul colonel de Graaf. Imi permiteti sa v-o prezint pe domnisoara Meijer? Pe domnisoara Anne Meijer.
- Incantat, incantat.
De Graaf ii apuca mana intinsa cu ambele sale maini si i-o stranse cu putere:
- Pe cuvantul meu, baiete, trebuie sa te felicit. Unde ai gasit fiinta asta minunata?
- N-a fost prea greu, serios, domnule colonel. N-a trebuit decat sa ies pe strazile intunecate ale Amsterdamului, sa intind mana si - ei bine, iat-o.
- Da, da. Desigur. Natural.
Nici macar n-avea idee ce spune. Paru sa-si dea seama ca-i tinuse si-i stransese mana, fara sa fie constient de asta, un timp neobisnuit de lung, pentru ca, in cele din urma, aproape impotriva vointei sale, ii dadu drumul.
- Remarcabil. Absolut remarcabil.
Nu preciza ce i se parea remarcabil, dar nici nu era nevoie s-o faca.
- E imposibil sa locuiesti in orasul asta. Putina lume, draga mea, scapa atentiei sefului politiei si cred ca dumitale ti-ar fi absolut imposibil sa treci neobservata chiar si intr-un oras de dimensiunile astea.
- Rotterdam.
- Ei, nu e vina dumitale. Peter, pot spune fara nici o ezitare ca n-ar putea sa existe vreo doamna de o frumusete mai uluitoare in tot Amsterdamul!
Cobori vocea cu cativa decibeli.
- De fapt, ar trebui sa spun de-a dreptul ca ea e frumusetea cea mai uluitoare din oras, dar am nevasta si doua fete, iar restaurantele au urechi. Trebuie sa fii cam de varsta fetelor mele. Te pot intreba cati ani ai?
- Trebuie sa-l scuzi pe domnul colonel, spuse van Effen. Meseria politistilor e sa puna intrebari, iar unii sefi ai politiei intreaba la nesfarsit.
Fata ii zambea lui de Graaf in timp ce vorbea van Effen si, din nou, van Effen s-ar fi putut adresa si unui zid.
- Douazeci si sapte, spuse ea.
- Douazeci si sapte. Exact varsta fiicei mele mai mari. Si te numesti domnisoara Anne Meijer. Imi depaseste puterea de intelegere. Se pare ca tanara generatie de olandezi e formata din tipi saraci cu duhul, cu mentalitate inapoiata si neintreprinzatori.
Privi spre van Effen, ca si cum acesta ar fi simbolizat tot ce era rau la generatia lui, apoi o privi din nou pe fata.
- E ciudat. Stiu ca nu te-am mai vazut niciodata, totusi vocea dumitale mi se pare vag familiara.
Il privi din nou pe van Effen si se incrunta usor.
- Sunt absolut incantat sa cinez cu voi doi; dar credeam. doar stii, Peter, ca urma sa discutam vreo doua treburi confidentiale.
- Intr-adevar, domnule colonel. Dar atunci cand ati propus sa ne intalnim la sapte, n-ati exclus pe nimeni.
- Nu inteleg. Fata spuse:
- Domnule colonel.
- Da, draga mea?
- Sunt, intr-adevar, chiar o stricata, o taratura, o hoasca, un spectacol atat de infiorator? Sau vreti sa vorbiti cu Peter in particular pentru ca nu aveti incredere in mine?
De Graaf facu un pas inainte, o apuca pe fata de umeri, ridica o mana ca sa opreasca un chelner care tocmai trecea si spuse:
- Un jonge jenever. Mare.
- Imediat, domnule colonel.
De Graaf o apuca din nou de umeri, ii privi fata intens - probabil ca incerca sa gaseasca vreo asemanare, vreo asociatie intre viziunea splendida pe care o avea in fata si creatura pe care o intalnise la La Caracha -, clatina din cap, mormai ceva adresat unei zeitati nenumite sau chiar in legatura cu acea zeitate si apoi cazu in scaunul cel mai apropiat.
Van Effen se arata intelegator:
- Stiu ca e un soc, domnule colonel. Si eu am patit la fel prima data. E o artista stralucita in arta machiajului, nu credeti? Daca va consoleaza cu ceva si pe mine m-a dus o data. Dar de data asta, nu mai e deghizata. Doar ca s-a spalat si s-a pieptanat. O privi, studiind-o intens:
- Dar, ei da, e destul de atragatoare.
- Atragatoare? Ha?
De Graaf lua paharul de jonge jenever de pe tava chelnerului si sorbi jumatate din pahar dintr-o inghititura.
- Superba. La varsta mea, sistemul nervos n-ar mai trebui supus unui asemenea soc. Anne? Annemarie? Cum sa-ti spun?
- Oricum.
- Anne. Draga mea, am spus niste lucruri atat de ingrozitoare despre dumneata. Nu e posibil.
- Sigur ca nu e. Nici nu l-am crezut pe Peter cand mi-a spus ce-ati spus.
Van Effen facu un semn cu mana.
- Sa zicem c-a fost o traducere libera, da?
- Foarte libera.
Cu tact, de Graaf nu mai continua subiectul:
- Dar, in numele cerului, ce cauta o fata ca dumneata intr-o slujba ca asta?
- Am crezut ca e o profesie onorabila.
- Da, da, desigur. Dar eu voiam sa spun,. ei.
- Ceea ce vrea sa spuna domnul colonel, spuse van Effen, e ca tu ar trebui sa fii o actrita de teatru sau de film, renumita pe plan international, sa prezidezi un salon parizian de moda sau sa fii maritata cu un magnat american al petrolului - milionar, chiar miliardar, daca vrei - sau cu un conte englez de vita veche. Esti prea frumoasa, asta e necazul. Nu-i asa, domnule colonel.
- Nici eu nu m-as fi exprimat mai bine.
- Vai de mine. Anne zambi. Nu e prea magulitor pentru fetele din Amsterdam. Vreti sa spuneti ca nu angajati decat fete urate?
De Graaf zambi pentru prima data in seara aceea.
- Nu voi sucomba de pe urma socului. Seful politiei e renumit pentru rapiditatea cu care-si revine. Dar dumneata, dumneata, printre krakerii aia ingrozitori si imbracata ca o. ca o.
- Stricata? Taratura?
- Daca vrei.
Isi puse mana peste a ei.
- Asta nu e un loc pentru o fata ca dumneata. Trebuie sa iesi de aici. Politia nu e un loc potrivit pentru dumneata.
- Trebuie sa-mi castig existenta, domnule colonel.
- Dumneata? Dumneata n-ai nevoie sa-ti castigi existenta. Asta, Anne, e un compliment.
- Imi place ce fac.
De Graaf nu paru s-o fi auzit. Privea vag spre un obiect indepartat in spatiu. Van Effen ii spune fetei:
- Priveste-l. Niciodata nu e mai siret decat atunci cand cade in transa.
- N-am cazut in transa, spuse de Graaf cu raceala. Care spuneai ca ti-e numele de familie?
- Meijer.
- Ai familie?
- O, da. O familie obisnuita. Parinti, surori, doi frati.
- Fratii si surorile impartasesc pasiunea dumitale pentru domnia legii si a ordinii?
- Adica pentru politie? Nu.
- Dar tatal dumitale?
- E vorba tot de politie?
Zambi asa cum zambesti cand isi amintesti de cineva care ti-e foarte drag.
- N-as crede, domnule colonel. El lucreaza in constructii.
- Si stie in ce domeniu lucrezi dumneata? Ezita:
- Ei bine, nu.
- Ce vrei sa spui cu 'ei bine, nu'. Nu stie, nu-i asa? De ce?
- De ce?
Fata parea in defensiva.
- Ii place sa ne stie independenti.
- Ar fi de acord cu ce faci, daca ar sti? Si inca nu mi-ai raspuns. Ar fi de acord ca scumpa lui fiica sa aiba de-a face cu krakerii?
- Oare asta inseamna sa fii considerat suspect si sa fii anchetat, domnule colonel? Sunt banuita c-am facut ceva rau?
- Bineinteles ca nu. Ar fi de acord?
Colonelul care, cu cateva minute in urma, parea sa fi cazut in transa, putea sa fi apartinut unei lumi cu totul diferite.
- Nu.
- Ma pui in incurcatura. Nu-mi place sa te stiu varata in treaba asta. Dumitale, pe cat se pare, iti place. Tatalui dumitale nu i-ar placea. Pe cine sa ascult: pe dumneata sau pe tatal dumitale?
- Nu cred ca se pune problema asta, domnule colonel. Nu-l cunoasteti pe tata.
- Ce copil esti!
- Ce inseamna asta? Nu inteleg.
- Il cunosc pe tatal dumitale. Foarte bine. Suntem prieteni de peste treizeci de ani.
- Imposibil. N-aveti cum sa-l cunoasteti. Si pe mine de-abia m-ati intalnit si nu m-ati cunoscut pana acum.
Nu stia sa joace teatru si era vizibil tulburata:
- Asta e. un fel de farsa.
- Annemarie, van Effen ii atinse bratul. Daca domnul colonel spune ca e prieten cu tatal tau, inseamna ca e. Dati-i drumul, domnule colonel.
- Stiu. Prima data cand scrii sau telefonezi acasa, Anne - daca faci vreodata asa ceva - transmite-i salutarile mele cele mai calduroase lui David Joseph Karlmann Meijer.
Fata facu ochii mari. Deschise gura, ca si cum ar fi vrut sa vorbeasca, o inchise din nou si se intoarse spre van Effen:
- Cred ca e randul meu sa beau un jonge jenever. De Graaf il privi pe van Effen:
- Vechiul meu prieten David - am fost impreuna pe mare, la pescuit, la schi, la vanatoare, de-a lungul anilor. Am fost chiar si intr-o expeditie pe Amazon inainte ca domnisoara, aici de fata, sa se fi nascut. Vechiul meu prieten David e proprietarul unei uriase firme de constructii. E, de asemenea, proprietarul uneia din cele mai mari fabrici de ciment din Olanda, are rafinarii de petrol, petroliere, o firma de electronica si Dumnezeu mai stie ce: 'Trebuie sa-mi castig existenta, domnule colonel', maimutari el. 'Sa-si castige existenta!' Hangiul crud, lipsit de inima, care-o arunca pe orfana afara, in zapada. Ah!
Se intoarse spre seful de sala, care aparuse in spatele lui:
- Buna seara. Vor alege tinerii si pentru mine. Dar, mai intai, inca un jonge jenever.
O privi pe Annemarie:
- Trebuie sa-ti ineci amarul in ceva. Se spune ca ginul e cel mai bun leac.
Dupa ce cina a fost comandata, iar seful de sala si chelnerii au plecat, van Effen spuse;
- Va imaginati un scenariu, domnule colonel, si nu va place ce vedeti.
- Nu-mi place deloc. Din doua una. Daca acestei domnisoare i se intampla ceva, ei bine, furia lui David Meijer iti da fiori numai cand o privesti, darmite sa mai fii si obiectul ei. In al doilea rand, deghizata sau nu, identitatea lui Anne poate fi descoperita. Se poate intampla, cum stii prea bine, Peter. O indiscretie, o neatentie sau o vorba, ori o actiune insuficient supravegheata sunt o gramada de posibilitati. Ce chilipir pentru un kraker fara o para chioara sau, si mai rau, pentru un rapitor de profesie. Tatal ei ar plati cinci, zece milioane de guldeni s-o rascumpere. Iti place, Peter?
Van Effen se pregatea sa vorbeasca, dar vazu ca un chelner venise langa el:
- Domnule locotenent van Effen, la telefon.
Van Effen se scuza. De Graaf intreba:
- Ei bine, dumitale iti place?
- Nu, in felul in care ati prezentat dumneavoastra lucrurile. N-as vrea sa par impertinenta, domnule colonel, sau sa-mi contrazic seful, dar cred ca priviti lucrurile prea in tragic. Am facut genul asta de munca timp de cateva luni la Rotterdam si nu mi s-a intamplat niciodata nimic. Si chiar daca pe acolo nu prea sunt krakeri, elementele criminale sunt cu mult mai puternice decat aici. Iertati-ma, domnule colonel, dar cred ca exagerati pericolele. Ma pricep destul de bine sa ma deghizez; ati recunoscut dumneavoastra insiva. Si port pistol. Iar cea mai mare dovada de siguranta e faptul ca nu ma cunoaste nimeni in Amsterdam.
- Te cunosc eu.
- Asta-i altceva. Peter spune ca dumneavoastra cunoasteti pe toata lumea. Si trebuie sa recunoasteti ca sansa de a-l cunoaste pe tata era una la mie.
- Oricum, mi-ar fi fost destul de usor sa descopar cine esti. Peter stie?
- Imi stie doar numele. N-a stiut cine sunt pana adineauri, cand ati vorbit dumneavoastra despre asta. Trebuie sa spun ca n-a parut prea surprins.
Zambi:
- E posibil, desigur, sa fi considerat ca nu e treaba lui si nu-l intereseaza.
- Vrei cu tot dinadinsul sa-ti fac un compliment, draga mea.
Fata vru sa protesteze, dar el ridica o mana:
- In cazul dumitale, indiferenta e imposibila. Locotenentului ii pasa foarte mult de oameni. Ceea ce nu inseamna c-o si arata de dimineata pana seara. E un obicei dobandit. Stiu ca el nu stia. Dupa cum sunt sigur ca Julie stie.
- Ah, Julie! Doamna la care tineti cel mai mult in tot Amsterdamul.
- Acum am doua doamne la care tin cel mai mult in tot Amsterdamul. Cu rezerva cunoscuta, desigur.
- Sotia si fiicele dumneavoastra, desigur.
- Desigur. Nu ma intrerupe. Stii, Anne, te pricepi foarte bine sa ma intrerupi si sa ma abati de la subiectul discutiei. Adica de la dumneata. Si nu-mi mai arunca privirile astea nevinovate.
- Julie stie, spuse ea. De unde stiti asta, domnule colonel?
- Pentru ca o cunosc pe Julie. Pentru ca e desteapta. Pentru ca e femeie. Traind atat de aproape de dumneata, n-are cum sa nu observe lucruri pe care altii nu le-ar observa. Haine, bijuterii, obiecte care-ti apartin. Lucruri pe care o fata obisnuita, care munceste, n-ar avea cum sa le aiba. Chiar felul cum vorbesti. Nu ma deranjeaza ca stie Julie, pentru ca n-o sa spuna nimanui. Pariez ca nu i-a spus nici fratelui ei. Iti place sa stai la ea?
- Foarte mult. Si Julie imi place foarte mult. Cred ca si ea tine la mine. Am onoarea sa dorm in camera in care a stat Peter. Cred c-a plecat de-acolo acum vreo sase ani.
Se incrunta.
- Am intrebat-o pe Julie de ce a plecat - e imposibil sa se fi certat, e clar ca se iubesc foarte mult, dar n-a vrut sa-mi spuna. Mi-a spus doar sa-l intreb pe Peter.
- Si l-ai intrebat?
- Nu.
Clatina din cap foarte ferm:
- Locotenentului nu trebuie sa-i pui intrebari personale.
- Convin ca poate sa-ti lase aceasta impresie. De fapt insa e un om foarte deschis. Plecarea lui nu e nici un secret. A plecat ca sa se insoare. Cu Marianne. Cea mai fermecatoare fata din Amsterdam, chiar daca spun asta despre propria mea nepoata.
- E nepoata dumneavoastra?
- A fost.
De Graaf avea o voce sumbra.
- Chiar pe vremea aia, Peter era politaiul cel mai bun, cel mai dotat din tot orasul. Mult mai bun decat mine, dar, pentru numele lui Dumnezeu nu-i spune c-am spus asta. A reusit sa sparga o banda de criminali inraiti, specialisti intr-un amestec dragut de santaj si tortura. Erau patru frati, fratii Annecy. Numai Dumnezeu stie cum de si-au luat numele asta. Peter a reusit sa bage la racoare numai doi dintre ei pentru cincisprezece ani. Ceilalti doi pur si simplu au disparut. Putin dupa condamnarea celor doi frati, cineva, aproape sigur unul dintre ceilalti doi frati, aflati inca in libertate, sau amandoi, a pus o uriasa bomba in barca pentru week-end a lui Peter, i-a montat un dispozitiv de aprindere - aceeasi tehnica pe care-au folosit-o si asasinii lordului Mountbatten. S-a intamplat ca Peter sa nu se afle in preajma barcii in week-endul ala. Dar Marianne si cei doi copii ai lor erau acolo.
- Dumnezeule mare! Fata isi inclesta mainile:
- Ce ingrozitor. Cat de. cat de oribil!
- Si de atunci, cam o data la trei luni, Peter primeste o carte postala de la unul dintre fratii Annecy sau de la amandoi. Nici un mesaj. Doar desenul unui streang si al unui sicriu. Sa-i aminteasca faptul ca zilele lui sunt numarate. Incantator, nu?
- Oribil. Absolut oribil. Cred ca e speriat de moarte. In locul lui, eu as fi. Sa ma intreb in fiecare noapte inainte de culcare - dac-as putea dormi - daca ma voi mai trezi in dimineata urmatoare.
- Nu cred ca-si face prea multe griji. Iar daca-si face, n-o arata. Si stiu ca doarme foarte bine. Dar asta e motivul - desi el nu pomeneste niciodata de asta - pentru care nu s-a intors sa stea cu Julie. Nu vrea ca ea sa fie prin preajma cand ii vor arunca lui bomba pe fereastra.
- Ce viata! De ce nu emigreaza undeva, de ce nu traieste sub un nume de imprumut?
- Cand o sa-l cunosti pe Peter van Effen - sa-l cunosti cu adevarat -, te vei mira ca ti-a trecut prin cap sa pui o asemenea intrebare. Anne, ai un zambet incantator. Te rog, zambeste din nou.
Ea schita un zambet, incurcata:
- Nu inteleg.
- Se intoarce. Sa vedem daca esti o buna actrita.
Si, intr-adevar, cand van Effen se intoarse la masa, fata zambea, parand o persoana care n-are nici o grija pe lume. Cand se uita la el si vazu expresia - mai precis, totala lipsa de expresie - de pe fata lui, inceta sa zambeasca.
- Te pregatesti sa ne strici cina, nu-i asa, Peter? De Graaf clatina din cap.
- Si ce masa splendida comandasem!
- N-o stric de tot. Van Effen zambi usor:
- S-ar putea sa fim nevoiti sa renuntam la a treia sticla de Bordeaux sau Burgundia, sau ce vin o fi. Poate chiar la a doua sticla! Mai intai, dati-mi voie sa va povestesc pe scurt ce s-a intamplat azi, dupa ce ne-am despartit. Da, domnule colonel, vreau niste vin, simt ca mi-ar prinde bine un mic intaritor. Mi s-a oferit o slujba - cu un salariu si un comision care sunt sigur ca depasesc cu mult tot ce-as putea castiga vreodata lucrand la politie - ca sa arunc in aer ceva. Ce, nu stiu. Ar putea fi si banca Amsterdam-Rotterdam. Sau ar putea fi si o barca, un pod, o barja, o cazarma, orice. Inca nu mi s-a spus.
Dupa cum stiti, Vasco le-a adus pe cele doua personaje la Cornul Vanatorului, azi dupa-amiaza. Pareau cetateni prosperi si respectabili, dar la urma-urmei nici un criminal autentic n-a aratat vreodata a criminal. Am facut cu totii pe nebunii si pe desteptii, ne-am dat aere si n-am lasat sa transpire nimic in cea mai mare parte a timpului. Apoi, mi-au facut aceasta oferta ferma de slujba, iar eu am acceptat-o. Mi-au spus ca trebuie sa raporteze asta superiorilor si ca ma vor contacta, fara indoiala, maine si-mi vor da amanunte in legatura cu slujba si cu recompensa mea. Vasco urma sa faca pe curierul. Asa ca ne-am dat mana ca niste domni si ne-am despartit, exprimandu-ne bunele intentii si increderea reciproca.
Pusesem doua randuri de iscoade sa-i astepte la o distanta discreta de Cornul Vanatorului. Mi s-a raportat.
- Bune intentii si incredere reciproca! zise Annemarie. De Graaf facu un semn cu mana:
- Avem tendinta sa folosim termeni figurati in meseria noastra. Continua, Peter.
- Am primit vesti despre ambele randuri de iscoade. Cei dintai spun ca i-au pierdut pe Agnelli si Paderiwski - asa-si zic tipii.
- Doamne sfinte! zise de Graaf. Agnelli si Paderiwski. Un industrias faimos si un pianist renumit. Ce originali sunt!
- Asa m-am gandit si eu. Iscoadele spun ca i-au pierdut intr-o aglomerare de circulatie. Pretind ca tipii nu si-au dat seama ca sunt urmariti. Simplu accident. Raportul despre ceilalti doi ma umple de mirare, ca sa ma exprim eufemistic.
- 'Despre' ceilalti doi? zise de Graaf. Nu 'de la' ceilalti doi?
- Despre. Au fost gasiti intr-o alee intunecata. Nu erau in stare sa ceara ajutor, nu erau constienti. Nu se puteau misca si erau amandoi in agonie. Amandoi aveau ambele rotule zdrobite. Un semn folosit in Sicilia si in anumite orase americane, care arata ca anumiti oameni detesta sa fie urmariti si ca cei care-i urmaresc nu vor mai putea s-o faca un timp. Nu s-au folosit pusti. Bare de fier. Au fost operati. Nici unul dintre ei nu va mai putea umbla multe luni de-acum incolo. Nici unul nu va mai reusi vreodata sa umble ca lumea. Frumos, nu-i asa, domnule colonel? Si ceva nou in orasul nostru. Inca o dovada, presupun, a influentei puternice exercitate de cultura americana superioara.
- Handicapati! Annemarie vorbea cu voce joasa, aproape in soapta. Handicapati pe viata. Cum poti. cum poti sa glumesti cu asemenea lucruri?
- Iarta-ma.
Van Effen o privi, vazu ca se albise la fata si-i impinse paharul mai aproape de ea:
- Bea ceva. O sa beau si eu. Pot sa te asigur ca niciodata nu m-am simtit mai putin vesel. Si asta nu e numai o practica americana, domnule colonel; a devenit un sport preferat si in Irlanda de Nord, in ultimii doi-trei ani.
- Deci e aproape sigur ca tipii au scapat intentionat de celelalte doua iscoade si n-a fost nici un accident.
De Graaf degusta Bordeauxul. Stirile proaste nu pareau sa-l impresioneze prea tare, caci plescai din buze incantat:
- Excelent. Prietenii nostri par sa aiba o experienta excelenta, atat in privinta evadarii, cat si in ceea ce priveste actiunile directe. Sunt profesionisti. Si au disparut in ceata. Ah! Nu e totul pierdut. A sosit Chateaubriandul. Ai spus ca mananci si dumneata din el, draga mea.
Fata paru sa se infioare usor:
- Stiu ca pare caraghios, prostesc, dar nu cred c-as putea sa inghit ceva.
- Poate ca totusi cartitele vor iesi din musuroi maine, spuse van Effen. Tot mai sper ca se vor tine de cuvant si ma vor contacta.
Annemarie ii arunca o privire aproape lipsita de expresie:
- Trebuie sa fii nebun, ii spuse cu voce joasa. Parea sincer derutata.
- Fie ca vor veni si-ti vor aplica si tie acelasi tratament sau chiar mai rau - poate ca se vor descotorosi definitiv de tine - fie ca nu vor veni deloc. Dupa ce i-au atacat atat de salbatic pe cei doi, poate ca i-au cercetat si au descoperit ca sunt politisti. Nu se poate sa nu fi avut la ei ceva care sa le dovedeasca meseria de politisti, fie si un pistol. Aveau pistoale?
Van Effen aproba din cap:
- Deci, probabil stiu acum ca si tu esti politist si tu esti acela care ai pus sa fie urmariti imediat ce au parasit Cornul Vanatorului. Te tenteaza ideea sinuciderii?
Intinse mana si atinse incheietura lui de Graaf.
- Nu-l lasati sa faca asta, domnule colonel. O sa fie ucis.
- Ingrijorarea pe care o manifesti iti face cinste.
Cel care vorbi fu van Effen. Pledoaria ei parea sa-l fi lasat absolut rece:
- Dar e total deplasata. Nu e foarte sigur ca ticalosii cred ca eu am pus iscoadele pe urmele lor. Poate ca nici nu le-au remarcat decat la multa vreme dupa ce-au parasit Cornul Vanatorului si n-ar avea nici un motiv sa creada ca am vreo legatura cu ele. Asta-i una. In al doilea rand, desi domnul colonel e prieten cu tatal tau, asta nu-i da dreptul fiicei prietenului sa-i dea sfaturi colonelului. O politista novice. Un sef al politiei. Ar fi ridicola daca n-ar fi atat de obraznica.
Ea se uita la el, ranita de parc-ar fi lovit-o, apoi isi cobori privirile spre fata de masa. De Graaf il privi pe van Effen, clatina usor din cap, apoi lua mana fetei.
- Ingrijorarea iti face, intr-adevar, cinste. Vorbesc serios. Dar nu imi acorzi prea multa incredere. Chiar deloc. Uita-te la mine.
Privi spre el, cu ochii ei caprui, acum solemni si atenti:
- Van Effen are perfecta dreptate. Vulpile trebuie facute sa iasa din vizuina si, pentru moment, asta pare singura modalitate. Deci Peter se va duce - eu nu i-as ordona niciodata sa se duca - si se va duce cu consimtamantul meu. Dar Doamne-Dumnezeule, fetito, crezi ca-l voi folosi ca pe o momeala vie, ca pe un mielusel sacrificat, ca pe un Daniel in groapa cu lei, ca pe o capra priponita s-o manance tigrul? Pe cuvantul meu, cand ma pornesc pe metafore, nu ma mai opresc. Iti garantez, fata mea, ca atunci cand intalnirea va avea loc - daca va avea loc -, atat Cornul Vanatorului, cat si zona inconjuratoare vor colcai de oameni inarmati, dar invizibili. Invizibili pentru neinitiati. Peter va fi la fel de in siguranta ca intr-o biserica.
- Stiu. Sunt o proasta. Iertati-ma.
- Nu lua in seama cuvintele de incurajare ale domnului colonel, spuse van Effen. Probabil ca voi fi ciuruit de gloante. De gloante ale politiei. In afara de cazul ca li se atrage atentia ca sunt deghizat. Ar fi caraghios sa impuste pe cine nu trebuie. Voi fi costumat ca si azi. Spuneti-le sa se concentreze asupra manusii negre. Ala sunt eu.
Un chelner se apropie de masa lor:
- Iertati-ma, domnule locotenent. Iar sunteti chemat la telefon.
Van Effen se intoarse in mai putin de doua minute:
- Ei bine, nimic surprinzator. Din nou FFF. Mesaj misterios, cu care, fara indoiala, isi continua campania demoralizatoare. Spun ca s-ar putea sa fie provocate unele ravagii de-a lungul Canalului Olandei de Nord, maine la Alkmaar, la ora noua dimineata. Totusi, nu garanteaza ca se va intampla acolo. Tot ce au promis este ca se va desfasura o activitate considerabila.
De Graaf intreba:
- Asta a fost tot?
- Tot.
- Inteleg. Pare lipsit de orice noima si de orice inteles. Ce dracu crezi ca mai urmaresc acum?
- Nu e lipsit de noima ce fac. Chiar asta si vor: sa ne faca sa ne intrebam si sa ne ingrijoram in legatura cu ce dracu mai urmaresc. Vor sa creeze incertitudine, confuzie si demoralizare si am impresia ca sunt pe cale sa reuseasca. Ca tot veni vorba de FFF, domnule colonel, cum a fost calatoria dumneavoastra de placere la Texel, azi dupa-amiaza?
- Absoluta pierdere de vreme. Am fost insotit, asa cum ai prevazut, de o ceata de babe.
- Nu intentionati sa va aflati la Alkmaar maine la noua dimineata?
- Intentionez sa ma aflu la Amsterdam maine la noua dimineata. Ce-ai vrea sa fac acolo? Sa stau la panda si sa inhat pe oricine pare sa actioneze intr-un mod suspect; de pilda, pe oricine priveste avid locul crimei?
- Nu pare o perspectiva prea promitatoare. Aveti prieteni la universitate, domnule colonel? La catedra de lingvistica, mai ales?
De Graaf ii spuse lui Annemarie:
- Acum se asteapta ca eu sa fiu socat de aceasta brusca schimbare de decor si sa intreb: 'De ce dracu pui intrebarea asta?'
Il privi pe van Effen:
- Ei bine, de ce dracu pui intrebarea asta?
- Am ascultat benzile cu mesajele FFF, in biroul de la Telegraph, putin mai devreme. Era o voce de femeie. De femeie tanara, as zice. Si care nu era olandeza, sunt sigur.
- Interesant. Foarte. Iata ca ne-am intors la strainii nostri misteriosi. Poti sa faci vreo presupunere fondata stiintific cu privire la tara ei de origine?
- Tocmai asta e necazul, domnule colonel. Vorbesc bine cateva limbi straine, sigur, dar nu sunt ceea ce se numeste lingvist de meserie. Accentele regionale, nuantele, pronuntia nu sunt deloc domeniul meu.
- Si crezi ca cei de la universitate ne-ar putea ajuta?
- E o sansa, domnule colonel. Cum ati spus si dumneavoastra, e bine sa nu scapam nimic din vedere. Benzile sunt in biroul meu.
- O sa fac tot ce pot. Cred ca poti sa te ridici deja Peter. Un chelner vine intins spre dumneata.
Van Effen se ridica, se intalni cu chelnerul, ii vorbi in graba si-si continua drumul. Cand se intoarse la locul sau, spuse:
- Opozitia se misca. Indiferent cine face parte din opozitia asta. Au sunat de la hotelul meu, Trianon. Mesajul mi-a fost transmis la birou, desigur.
De Graaf intreba rabdator:
- Si de cand stai la Trianon, domnule locotenent? Te-au dat afara din propriul apartament?
- Registrul hotelului scrie ca stau acolo de doua saptamani. Am aranjat chestia asta azi dupa-amiaza.
- Vai, vai. Falsificarea registrelor este o infractiune de drept civil.
- Pentru moment, n-am timp sa fiu arestat. Romero Agnelli sau unul dintre oamenii lui a fost, probabil, foarte ocupat sa telefoneze peste tot si sa afle, in cele din urma, ca locuiesc la Trianon. Au postat chiar si o santinela in umbra, intr-un mic Fiat vechi. In ce ma priveste, am luat masuri ca aceasta santinela sa fie, la randul ei, urmarita. Ei bine, nu pot sa-i dezamagesc. O sa-mi fac aparitia acolo mai tarziu.
- Duci o viata activa, spuse de Graaf. Presupun ca n-ai de gand sa-ti petreci noaptea acolo.
- Presupunerea dumneavoastra este corecta, domnule colonel. O sa-mi parchez masina in spatele hotelului, de unde un taxi al politiei va veni sa ma ia si ma va depune la usa din fata. Apoi voi trece prin hotel, voi iesi pe usa din spate si voi pleca acasa cu masina mea. E doar o plictiseala in plus, atat.
- Si uite, zise de Graaf, ca-si face din nou aparitia si plictiseala dumitale proprie si personala. Pe cuvantul meu, chiar ca esti un personaj important in seara asta.
Van Effen privi, suspina, se ridica, schimba cateva vorbe cu chelnerul si apoi disparu spre cabinele telefonice.
- Aceeasi opozitie se misca din nou, spuse la intoarcere. Ah, un coniac. Va multumesc, domnule colonel. Era sergentul Westenbrink - Vasco. Inca un mesaj, transmis la birou, desigur. L-a contactat Agnelli. A spus c-ar fi foarte incantati sa ma intalneasca maine, la unsprezece dimineata. In acelasi loc. Asta poate sa insemne una din doua.
- Stiu ce inseamna, spuse de Graaf. Fie ca ne-au inteles jocul, fie ca nu ni l-au inteles. E posibil sa nu-si fi dat catusi de putin seama c-au fost urmariti inca de cand au parasit Cornul Vanatorului azi dupa-amiaza. Pe de alta parte, e perfect posibil sa fi stiut foarte bine. Dac-au stiut, nu pot avea decat un singur scop vrand sa te vada: sa afle cat de multe stii, cat de periculos e ceea ce stii si care e cea mai buna cale prin care ei pot elimina acest pericol. Imi inchipui ca vor actiona foarte discret. Iar daca te suspecteaza si, in acelasi timp, banuiesc ca si dumneata ii suspectezi pe ei, actioneaza foarte inteligent. Pentru ca, intr-un asemenea caz, te-ai fi asteptat sa aleaga un loc de intalnire neutru. Pentru ca, daca banuiesc ca esti un politist deghizat sau ca actionezi ca agent al politiei, atunci se gandesc automat si ca restaurantul Cornul Vanatorului e o vizuina a politiei. Dar, desigur, dac-ar alege alt loc, ar insemna sa se tradeze ca stiu. De Graaf ofta:
- Totul e foarte incalcit si complicat. Menit sa imprastie confuzie si banuiala peste tot in jur. Poate ca au luat lectii de la cei de la FFF. Sau viceversa. Mai vrei un coniac, Peter? Nu? Atunci as zice sa plecam. Imi imaginez ca maine vom avea o zi lunga si grea. Ai vreun plan special pentru maine pentru domnisoara aici de fata?
- O sa ma gandesc intre timp sa-i dau o sarcina dificila. Pentru moment, n-am nici un plan.
- Hm! De Graaf medita: Presupun, Anne, ca esti vazuta destul de des in compania sergentului Westenbrink.
Ea zambi:
- Mi-e greu sa ma gandesc la el altfel decat la Vasco. Da, desigur. Avem de vorbit si se pare ca e cel mai bine - si cel mai usor - s-o facem pe fata.
- Exact. Poti sa te duci si sa vii de acolo oricand vrei?
- Desigur. Asta e si avantajul de a face parte dintre krakeri. Nu respectam ore, reguli, conveniente. Facem ce vrem, suntem liberi ca pasarea.
- Nimeni n-ar avea nimic de comentat daca n-ai da pe-acolo o zi sau chiar doua?
- Nu. Ezita:
- Am voie sa fiu desteapta si sa ghicesc ce urmariti, domnule colonel?
- Esti destul de inteligenta. Iti lipseste doar obisnuinta si experienta de a avea o minte imorala, intortocheata si banuitoare ca a locotenentului van Effen. Si sper ca-ti vor lipsi intotdeauna.
Annemarie clatina din cap aproape imperceptibil, apoi privi intrebator spre van Effen, care spuse:
- Domnul colonel are dreptate, stii.
- Nu stiu. Vreau sa spun ca sunt sigura ca are dreptate, dar nu inteleg in legatura cu ce. Daca va distrati pe socoteala mea, nu cred ca e prea elegant.
- Nu ne distram pe socoteala ta, Annemarie. Nu intra in vederile noastre sa tachinam sau sa umilim oamenii. Asculta. In toata povestea asta e vorba de o retea. E cel putin posibil - as zice, o sansa de cincizeci la suta - ca Agnelli si compania sa ne fi ghicit jocul. In acest caz, si Vasco e suspectat, pentru ca el e cel care i-a pus in legatura cu mine. Si pentru ca se stie ca si tu esti in legatura cu Vasco, esti suspectata, la randul tau.
Ceea ce sugereaza domnul colonel e sa te dai la fund o zi, poate chiar doua. Depinde de cum evolueaza lucrurile. Eu am sentimentul - poate, irational - ca vor evolua foarte repede. Nu e placut nici pentru domnul colonel, nici pentru mine sa ne gandim ca ai putea cadea in mainile tipilor alora. Gandeste-te la detectivii aia doi, la iscoadele alea care-au avut ghinion. Stim deja ca e vorba de o banda necrutatoare, pe care ideea de a tortura pe cineva ii lasa indiferenti. S-ar putea chiar sa le faca de-a dreptul placere. Cum te-ai simti daca te-ar prinde si te-ar tortura? Nu incerc sa te inspaimant, Annemarie. Ma refer la un lucru care mi se pare, daca nu probabil, cel putin posibil.
- Cred ca ti-am mai spus. Nu sunt grozav de curajoasa. Avea o voce foarte linistita.
- Si apoi, vor afla pe cine au pus mana. Vor fi nebuni de fericire. Vor avea inca o carte cu care sa ne santajeze, pe langa celelalte, pe care inca nici nu le stim. Dincolo de propria ta sanatate, care ar fi in pericol, ne-ai pune si pe noi intr-o situatie ingrozitor de dificila.
- Nici eu n-as fi explicat mai bine toate astea, spuse de Graaf.
Fata zambi firav:
- Sunt o lasa. O sa fac ce mi se spune.
- Nu ce ti se spune, draga mea, nu ce ti se spune, zise de Graaf. E doar o sugestie.
Din nou aparu zambetul firav:
- Mi se pare o sugestie foarte buna. Unde voi sta?
- La Julie, desigur, spuse van Effen. Un paznic inarmat va bantui, fara ostentatie, prin preajma. Dar inainte de a te retrage la adapost, cum se spune, as vrea totusi sa faci ceva pentru mine.
- Desigur.
- As vrea sa te duci la Vasco maine dimineata. Sa-i spui si lui ce ti-am spus tie si sa-i spui sa dispara. Stiu unde va disparea si-l voi contacta acolo, atunci cand voi putea s-o fac fara primejdie.
- O sa fac asta. Ramase tacuta o clipa.
- Cand mi-ai cerut sa fac ceva pentru tine si am raspuns 'desigur'. ei bine, acum as vrea sa nu fi spus asta. Vezi ce-ai facut din mine, Peter, sunt o epava care dardaie.
- Nu dardai deloc si mi se pare ca arati destul de bine pentru o epava. Daca vor pune gheara pe tine acolo, galantii tai prieteni krakeri se vor uita in alta parte, nu?
- Da.
- Suntem obisnuiti cu asemenea nedreptati, nu, domnule colonel? Nu ti se va intampla nimic. Vei fi supravegheata permanent. Si cand spun permanent, inteleg clipa de clipa. O va face locotenentul van Effen, in care poti avea toata increderea. Va fi deghizat corespunzator. Nu in costumul de la Cornul Vanatorului, desigur. Va fi captusit cu arsenalul sau obisnuit. Apropo, domnule colonel. Cred ca voi purta un al treilea pistol, maine, la intalnirea cu Agnelli si cu prietenul sau prietenii lui. Ei stiu deja ca.
- Ca porti doua pistoale, spuse de Graaf. Asa ca n-are cum sa le treaca prin cap ca s-ar putea sa porti trei. Probabil ca ai scris asta si-n carte.
- Bineinteles ca n-am scris. V-am mai spus: asemenea lucruri nu trebuie bagate in capul criminalilor. Dar, intr-adevar, asta e ideea. Deci, nici o problema, Annemarie. Nu voi fi nici o clipa cu mai mult de cinci metri in spatele tau.
- Asta e bine. Dar mi-ai bagat in cap tot felul de ganduri neplacute. As putea fi inhatata, folosind propriile tale cuvinte, in orice loc, in drum spre casa lui Julie.
- Iar esti nedreapta. Nu-ti face probleme. Te voi conduce acolo cu propria mea limuzina, sigura si confortabila.
- Limuzina! spuse de Graaf. Confortabila! Dumnezeule!
Ii arunca fetei o privire plina de solicitudine:
- Sper ca nu ti-ai uitat perna pneumatica.
- Nu inteleg, domnule colonel.
- Vei intelege in curand.
Parasira restaurantul si pornira de-a lungul strazii, pana cand ajunsera la masina lui de Graaf, parcata, ca de obicei, intr-un loc unde parcarea era interzisa. De Graaf o saruta pe fata cu un aer pe care probabil ca el il considera de unchi, spuse noapte buna si se urca in Mercedesul sau stralucitor. Pe bancheta din spate. Inevitabil, colonelul de Graaf avea sofer.
Annemarie spuse:
- Acum inteleg ce voia sa spuna colonelul cand vorbea de perna cu aer.
- Un neajuns minor, spuse van Effen. O sa-l remediez. Asa sunt batranii. Colonelul se plange.
- Colonelului ii place confortul, nu?
- Presupun ca nu ti-a scapat ca a si fost facut pentru o viata confortabila.
- E foarte dragut, nu? Dragut, si curtenitor, si grijuliu.
- Nici nu e greu sa fii asa cand obiectul atentiei e o fata frumoasa ca tine.
- Va pricepeti sa faceti fraze frumoase, domnule locotenent.
- Da, ma cam pricep.
Ramase linistita o clipa, apoi spuse:
- Dar e cam snob, nu? Un snob ingrozitor.
- Pentru ca disciplina sa fie respectata, trebuie sa vorbesc cu severitate. Sper ca nu te astepti sa ascult linistit, si cu atat mai putin sa aprob, remarcile tale denigratoare cu privire la seful politiei.
- N-am avut intentia sa-l denigrez. Era doar o remarca. Refuz sa ajung la stadiul in care sa fiu nevoita sa-mi supraveghez fiecare cuvant pe care-l spun. Traim intr-o tara libera, nu?
- Ei, ei.
- Continua. Spune: 'Ai spirit' sau ceva de genul asta.
- Nu cred c-o sa spun asa ceva. Dar gresesti la fel de tare cu privire la snobism, cat greseai si cand il elogiai atat de tare pe Arthur.
- Pe Arthur?
- Numele mic al sefului nostru. Nu-l foloseste niciodata. N-am inteles de ce. Conotatii regale. Sigur ca e dragut si indatoritor. Dar e si dur, viclean si nemilos. De aceea si e ceea ce e. Are o origine foarte veche, foarte aristocratica si foarte bogata si iata de ce n-ai sa ma vezi niciodata incercand sa platesc in locul lui nota de la un restaurant. S-a nascut cu convingerea ca e diferit de ceilalti, ca face parte din acea miime de alesi ai sortii. Nici nu-i trece prin cap ca s-ar putea sa nu fie chiar asa. E convins ca raspandeste in jur o aura de democratie.
- Crud sau nu, snob sau nu, mie imi place.
Vorbea ca si cum astfel ar fi rezolvat problema, fara sa precizeze care era aceasta.
- Cum poate ai observat, Arthur stie sa se poarte cu doamnele. Mai ales cand e in timpul liber, cum era in seara asta.
- Tu nu te consideri niciodata in timpul liber? Crezi ca eu sunt tot timpul politista?
- Nu m-am gandit niciodata la asta. Dar o voi face. Adica ma voi gandi.
- Esti prea dragut.
Fata se cufunda in tacere si ramase astfel tot timpul drumului cu masina. Vorbi numai van Effen. Telefona la birou si ceru ca un paznic inarmat sa supravegheze locuinta surorii sale. Nu era greu de inteles de ce spusese de Graaf ca Julie van Effen era doamna la care tinea cel mai mult in tot Amsterdamul. Cu parul ei negru si stralucitor ca pana corbului, cu o fata delicat cizelata si pometii inalti ce aminteau de tipul slav, era mai mult decat draguta, dar mai mult ca sigur, pe de Graaf, ca si pe multi altii, il atrageau in primul rand ochii ei negri si surazatori, zambetul ei placut. Era aproape intotdeauna bine dispusa, in afara cazurilor in care avea de-a face cu nedreptati, cruzime, meschinarii, egoism si inca vreo cateva lucruri pe care le dezaproba. Atunci putea deveni absolut furibunda. Parea sa iubeasca pe toata lumea, cu exceptia celor care-i starneau o dezaprobare crunta. Era una dintre acele rare persoane care radiaza fericire in jur, o calitate care aproape reusea sa ascunda faptul ca avea o inteligenta remarcabila. De obicei, ministrii nu angajeaza secretare prostute, iar Julie era secretara unui ministru. Secretara personala, privata, de incredere, discreta.
Era, de asemenea, o gazda foarte buna si propuse sa le pregateasca ceva de mancare de cum intrara in casa. Iti dadeai seama indata ca aceasta tanara doamna cu atatea talente era si o maestra in arta culinara. Apoi le oferi sandvisuri si renunta numai cand afla ca cinasera deja.
- Pariez ca la Dikker en Thijs. Ei bine, nu s-ar zice ca cei de la politie nu se pricep sa traiasca bine. O fata care munceste trebuie sa se multumeasca cu heringi, varza rosie si carnati.
- Fata asta care munceste, spuse van Effen, se multumeste cu cantina ministeriala. Un paradis pentru cei care au gusturi gastronomice rafinate, din cate mi s-a spus. Fireste ca noi, politaii, n-avem voie nici sa ne apropiem de un asemenea loc. Din pacate, Julie n-are nici un pic de vointa. Iti dai seama numai uitandu-te la ea.
De fapt, silueta lui Julie era aproape perfecta. Reactiona cu un dispret suveran la aceste mici ironii, ciufuli, in trecere, parul fratelui ei si se duse la bucatarie sa faca cafea si café snaps.
Annemarie o privi cum se indeparteaza, se intoarse spre van Effen si zambi:
- Poate sa te intoarca pe degete, nu-i asa?
- In orice clipa, spuse van Effen, vesel. Si, vai, stie si ea asta. E o mironosita, asta e. Dar trebuie sa-ti arat ceva, in caz ca esti vreodata singura acasa.
O duse la un tablou de pe perete, pe care-l impinse intr-o parte, scotand la iveala un buton rosu, incastrat in tapet.
- In meseria noastra, asta se numeste buton de autoaparare. Daca te crezi in pericol, daca banuiesti sau doar simti un pericol, apesi pe butonul asta. O masina de serviciu va fi aici inainte de a trece cinci minute.
Fata incerca sa ia lucrurile usor.
- Orice gospodina din Amsterdam ar trebui sa aiba asa ceva.
- Cum insa exista vreo suta de mii de gospodine in Amsterdam - poate chiar, doua sute, din cate stiu - ar fi putintel cam scump.
- Desigur.
Se uita la el si nu mai zambi sau nu mai reusi sa zambeasca:
- V-am vazut pana acum de cateva ori impreuna si ar trebui sa fiu oarba sau surda sa nu-mi dau seama ca esti topit dupa surioara ta.
- Pst, pst! Nu pot decat sa oftez. E chiar atat de evident?
- N-am terminat. N-ai pus sa se instaleze chestia asta numai pentru ca o iubesti. E in pericol, nu-i asa?
- In pericol?
O apuca atat de strans de umeri, incat ea se crispa:
- Scuza-ma.
Slabi stransoarea, dar continua sa-si tina mainile pe umerii ei:
- De unde stii?
- Ei bine, e adevarat, nu? E intr-un pericol real?
- Cine ti-a spus? Julie?
- Nu.
- Colonelul?
- Da. In seara asta.
Il privi. Privirea ei aluneca pe rand de la un ochi la celalalt.
- Sper ca nu te-ai suparat.
- Nu. Nu, draga mea. Nu m-am suparat. Sunt doar ingrijorat. Nu sunt o persoana pe care e recomandabil s-o cunosti. Nu mai esti in siguranta.
- Julie stie de pericolul asta?
- Desigur.
- Stie si ca primesti carti postale?
O privi ganditor si nu-si schimba expresia nici cand fata isi puse mainile pe umerii lui si incerca sa-l zguduie exasperata, ceea ce era o prostie, pentru ca van Effen era un tip foarte solid:
- Ei bine, stie?
- Da. Ar fi greu sa nu stie. Cartile postale sunt trimise la adresa mea. E una din caile fratilor Annecy de a ajunge la mine.
- Doamne-Dumnezeule! Asta. asta e ingrozitor. Cum. cum poate sa fie atat de. atat de fericita?
Isi lasa capul pe umarul lui, ca si cum ar fi obosit dintr-o data:
- Cum poate?
- Presupun ca e vorba de vechea zicala: 'E mai bine sa razi decat sa plangi.' Sper ca nici tu n-ai de gand sa plangi.
- Nu.
- Dar vechea zicala nu se prea aplica aici. Julie a fost intotdeauna un copil fericit. Numai ca acum trebuie sa se straduiasca sa fie.
Julie intra cu cafeaua, se opri brusc si-si drese vocea:
- Nu e putin cam devreme.? Lasa tava din mana:
- Sper ca surzenia e o boala trecatoare. Am spus.
Se opri din nou, expresia de pe fata ei exprimand ingrijorare; se duse repede spre locul unde se aflau ei, isi puse un brat in jurul lui Annemarie si-i intoarse cu blandete capul pana cand reusi sa-i vada fata:
- Lacrimi. Un noian de lacrimi.
Isi scoase o batista de dantela din manseta:
- Ce ti-a facut salbaticul asta?
- Salbaticul asta nu i-a facut nimic, spuse van Effen bland. Annemarie stie tot, Julie. Despre Marianne, despre copii, despre tine, despre mine, despre fratii Annecy.
- Colonelul, pun capul.
- Si nu gresesti. Julie spuse:
- Stiu, Annemarie. E un soc. Cand afli dintr-o data, e un soc. Eu, cel putin, am aflat incetul cu incetul. Haide. Am un remediu suveran. Ti-am pus un snaps dublu in cafea.
- Esti foarte buna. Daca m-ati scuza o clipa. Se intoarse si iesi repede din camera.
- Ei bine?
Vocea lui Julie avea un ton interogator:
- Nu-ti dai seama ce-ai facut.
- Eu?
Van Effen era sincer socat.
- Ce-ti inchipui c-am facut? Colonelul e cel care.
- Nu e vorba de ce ai facut. E vorba de ce nu ai facut. Ii puse mainile pe umar si-i spuse cu voce blanda:
- E vorba de ce nu ai vazut.
- Inteleg. Adica nu inteleg. Van Effen era precaut.
- Ce n-am vazut?
- Ipocritule! Julie clatina din cap:
- Annemarie. I se citesc sentimentele pe fata, in ochi. Fata asta e indragostita de tine.
- Ce? Cred ca nu te simti bine.
- Ce neghiob e iubitul, stralucitorul meu frate! Dar nu te lua dupa mine. Cere-o de nevasta chiar acum. O dispensa speciala - poti s-o obtii cat ai zice peste - si va puteti casatori la miezul noptii.
Van Effen parea usor socat:
- Pari destul de sigura de tine.
- Nu, nu par. Sunt absolut sigura.
- Dar nici nu ma cunoaste.
- Imi dau seama de asta. La urma-urmei, n-ai intalnit-o decat. ei, sa zicem de vreo douazeci, treizeci, patruzeci de ori.
Clatina din cap:
- Anchetatorul temut, autorul de carti de psihologie, omul care poate descoperi dintr-o singura privire secretele cele mai intime ale mintii omenesti, ei bine, e stralucit in teorie si nul in practica.
- Te pricepi sa vorbesti, nu zic. Esti specialista in sfaturi matrimoniale. Sau, poate, chiar petitoare? Ha! Sase cereri in casatorie - poate c-au fost chiar douazeci, cine stie - si le-ai respins pe toate. Asa ca se poate spune ca ai experienta.
- Nu incerca sa schimbi subiectul. Zambi dulce:
- Da, intr-adevar, se poate spune ca am experienta. Nu l-am iubit pe nici unul. Dar Annemarie te iubeste. Nu prea inteleg de ce.
- Vreau un snaps.
Van Effen deschise un dulap din apropiere.
- Tocmai ti-am adus un cafe snaps.
- Mai intai de toate, trebuie sa beau un snaps. Apoi voi bea si cafeaua.
- Nu vrei un psihiatru? De ce crezi ca e atat de tulburata?
- E slaba de inima, de-aia.
- Ati face o pereche minunata. Ea - slaba de inima, tu - slab de minte.
Ii lua capul in maini si-i studie cu atentie privirea:
- Detectivul cu privire de vultur. De fapt, ti-ar trebui o pereche de ochelari. Si ai uitat si sa-mi dai replica, nu? Cel putin de cateva ori.
- Ce replica?
- O, Doamne! Privirea asta circumspecta si speriata te face sa semeni mai curand a criminal decat a politai. Ce replica? 'N-as lua-o de nevasta nici dac-ar fi singura fata ramasa pe lume.' Asta ar fi trebuit sa fie replica ta. E o reactie standard, cred.
Zambi din nou:
- Dar, fireste, tu nu te incadrezi in standarde.
- Mai taca-ti gura!
- Iata un raspuns bine gandit. Se aseza si-si lua ceasca de cafea:
- Miopie mintala. Cred ca e incurabila.
- Nu stiu, dar sunt sigur ca vei gasi tu raspunsul.
Van Effen isi revenise. Era, ca de obicei, calm, sigur pe el, relaxat si foarte echilibrat:
- Nu-mi plac prea mult doctorii detasati, usor superiori, usor amuzati, dar trebuie sa recunosc ca pe mine ai reusit, intr-adevar, sa ma vindeci. M-ai vindecat de orice urma de interes pe care l-as fi putut avea vreodata pentru aceasta tanara doamna. Sau poate ca exact asta ai si urmarit, nu stiu.
Julie il privea cu gura intredeschisa si cu o expresie mirata din care se vedea ca nu intelege nimic:
- Nu-mi trebuie - nu vreau, mai bine-zis - ajutor, sfaturi sau simpatie din partea ta. Si asta nu numai pentru ca sunt inutile si pentru ca nici nu ti le-am cerut, ci fiindca sunt perfect capabil sa-mi vad de viata mea fara amestecul inoportun al unei tinere surori. Ma duc sa vad dac-a sosit gardianul.
Iesi, lasand-o pe Julie sa se holbeze la usa care se inchisese in urma lui, neconsolata si neincrezatoare. Era in aceeasi stare, continuand sa priveasca spre usa fara sa vada nimic, cu aceeasi expresie ranita si umilita, cand Annemarie se intoarse in camera. Ea se opri, privi nedumerita expresia nefericita a lui Julie, veni in graba spre scaunul ei, se lasa in genunchi si intreba:
- Ce s-a intamplat, Julie? Ce s-a intamplat?
Julie isi desprinse privirea de usa si intoarse capul incet:
- Nimic. Nu s-a intamplat nimic.
- Nu s-a intamplat nimic? Oh, Doamne! Nimic, Intai - eu, pe urma - tu. Lacrimi. Si pari atat de coplesita de durere.
Annemarie o lua in brate.
- Nu s-a intamplat nimic? Julie! Nu ma trata ca pe o cretina.
- Eu sunt cretina. Tocmai am facut o greseala.
- Tu? Nu cred. Greseala. Ce greseala?
- Greseala de a uita ca Peter nu e numai fratele meu. E politist si, dupa toate probabilitatile, succesorul colonelului. Nu stiai asta, nu?
Julie pufni:
- Toata lumea stie. De Graaf ar trebui sa iasa la pensie anul asta, dar n-are nici o graba sa se retraga, din moment ce Peter ii face deja aproape toata treaba.
- Lasa-l pe colonel. Unde e salbaticul ala? Julie incerca sa zambeasca:
- E a doua oara in seara asta cand doua fete il numesc, pe rand, salbatic. Pariez ca nu i s-a mai intamplat pana acum. A plecat.
- A plecat? A plecat de tot?
- Nu. Doar sa vada dac-a venit straja.
Julie zambi din nou si, de data asta ii reusi mai bine.
- S-ar putea sa aiba un talent special cand e vorba sa faca lumea sa planga, dar sunt sigura ca ii pasa de noi.
- Are un mod cam ciudat de a o arata. Ce ti-a facut, Julie? Ce ti-a spus?
- Ce mi-a facut? Nimic, fireste. Ce mi-a spus? Eu m-am bagat unde nu-mi fierbe oala, presupun, iar el m-a pus la punct. Asta-i tot.
- Si-ti inchipui c-o sa ma multumesc cu raspunsul asta?
- Nu, nu-mi inchipui, draga mea. Dar n-am putea s-o lasam balta deocamdata? Te rog.
La intoarcerea lui van Effen isi terminasera cafeaua. Se pare ca el nu observa nimic neobisnuit sau, daca observa, nu considera necesar sa comenteze.
- Straja e aici, spuse. E inarmata pana-n dinti. Acum trebuie sa plec.
- Dar cafeaua.
- Alta data. Sunt, cum se spune, in exercitiul functiunii. Julie, trebuie sa faci ceva pentru mine. Ai putea.?
- Trebuie? Zambi:
- E un ordin sau o cerere?
- Ce importanta are?
Cum nu i se intampla decat arareori, van Effen era iritat:
- Fa ce-ti cer, te rog - observa c-am spus 'te rog' - sau o iau cu mine pe Annemarie.
- Serios? Ce amenintare? Si daca ea vrea sa ramana aici sau o rog eu sa ramana?
- Inapoi la Rotterdam. Maine dimineata. Nu va mai face parte din politie. Cand lucrezi in politie, nu nesocotesti ordinele fara sa fii dat afara. Scuza-ma, Annemarie, nu vorbeam pentru tine. Julie nu e prea desteapta in seara asta. Nu arata socata, surioara. Daca nu-ti dai seama ca vorbesc serios, inseamna ca te-ai prostit de tot. Prefa-te bolnava de gripa o zi, doua. Annemarie e intr-un pericol la fel de mare ca si tine, iar eu vreau sa va stiu aici impreuna. Annemarie, la noua si un sfert.
Se duse la usa, o deschise, privi expresia solemna a celor doua fete si clatina din cap:
- Iese din scena galantul locotenent in noaptea intunecata si amenintatoare.
Inchise calm usa in urma lui.
Arareori s-ar fi intamplat ca tanarul inalt si subtire, imbracat in fulgarinul de culoare inchisa, de pe care se scurgeau picaturile de ploaie, sa atraga mai mult decat o privire fugara sau un comentariu in legatura cu faptul ca era o aparitie destul de stearsa, impresie sporita de parul lui negru pe care ploaia deasa i-l lipise de cap si mustata neagra, prost potrivita din foarfeci. De fapt, nu fusese potrivita deloc: el fusese neobisnuit de grabit in dimineata aceea si si-o lipise usor stramb.
Se postase aproape de mijlocul pietei cand o vazu, traversand in diagonala si venind aproape direct spre el. Annemarie, care arborase din nou culorile razboiului, arata la fel de sleampata si demna de mila ca si tanarul care acum ii iesi in intampinare.
- Annemarie, nu?
Fata facu ochii mari si privi repede in jur. In ciuda ploii aproape torentiale, era destula lume in preajma si chiar o toneta cu fructe si legume, la distanta de numai cativa metri. Privi din nou spre tanar, care zambea cu un zambet aproape placut, in ciuda felului in care arata.
- Va rog sa nu fiti ingrijorata, domnisoara. Asta nu prea e un loc in care s-ar gandi cineva la o rapire. Trebuie sa fiti Annemarie - nu cred ca exista doua persoane care sa se conformeze semnalmentelor pe care le-am primit. Eu sunt detectivul Rudolph Engel.
Scoase o insigna din buzunar si i-o arata.
- Fireste c-as fi putut s-o fur. Locotenentul van Effen vrea sa va vada. E in masina.
- De ce-ar trebui sa te cred? De ce te-a trimis pe dumneata? Stia unde sunt. Putea sa vina chiar el. Ce masina are?
- Un Peugeot negru.
- Aveai de unde afla asta, nu?
- Da.
Tanarul se dovedi rabdator:
- Cand ai lucrat sub ordinele cuiva timp de cinci ani, ai reusit sa afli cate ceva despre el. Locotenentul mi-a spus: 'Domnisoara Meijer e foarte suspicioasa. Pomeneste-i de fluviul Amazon, de tatal ei, de colonel si de «lipsa de curaj» a cuiva'. N-am idee ce-a vrut sa spuna.
- Eu am.
Ii lua bratul:
- Scuza-ma.
Van Effen, destins in spatele volanului masinii, se amuza sa poarte in dimineata aceea o palarie moale si o barba mare, neagra, patrata, de tipul celor arborate de evreii sefarzi. Intoarse capul cand Annemarie deschise usa de langa scaunul alaturat si privi inauntru.
- Buna dimineata, draga mea.
- 'Buna dimineata' e usor de spus. Ce faci aici?
- Ma adapostesc de ploaie. Curge in rafale. Probabil ca ti-ai dat seama. Intra, intra.
Ea se aseza si-l privi acuzator:
- Ai spus cinci metri. Ca nu vei fi niciodata la mai mult de cinci metri in spatele meu. Fiecare minut are saizeci de secunde. Asa ai spus. Unde ai fost? Mi-ai promis ca vei avea grija de mine. Frumoasa promisiune!
- Omul propune, Dumnezeu dispune.
Daca van Effen avea remuscari, le ascundea foarte bine:
- De altfel, cineva a avut grija de tine. Indeaproape. Nu-mi spune ca n-ai vazut un domn cam batraior care-ti dadea tarcoale. Era usor cocosat, cu o barba carunta, haina cenusie si baston alb. El avea grija de tine.
- L-am vazut. Creatura aia! N-ar fi fost in stare sa aiba grija nici de un pisoi.
- Depinde ce vrei sa spui cu asta. Creatura aia e un barbat tanar, puternic, expert in judo si foarte bun tintas.
- Barbi, mormai ea. Barbi, mustati sunt singurele lucruri la care va ganditi voi, astia. Deghizari. Ei bine, iti multumesc, cineva mi-a purtat de grija, dar tu ti-ai calcat promisiunea.
- A fost mai diplomatic asa. Eram la mica distanta in spatele tau, iar tu erai la mai putin de o suta de metri de locul intalnirii, cand l-am vazut pe nimeni altul decat pe domnul Paderiwski urmarindu-te inca si mai indeaproape decat mine. Domnul Paderiwski e viclean, nu-i scapa nimic si nu ma place deloc, ceea ce e o combinatie tampita. M-ar fi putut recunoaste, mai ales cand eram atat de aproape in preajma ta. Fusesem destul de precaut incat sa iau cu mine doi detectivi - nu da atentie faptului, absolut evident, ca avem atata grija de tine - si am decis ca discretia era calea cea mai buna de urmat, daca voiam sa ne inducem in eroare dusmanii. Asa ca l-am pus pe unul dintre detectivi sa ma inlocuiasca.
Engel spuse, prin fereastra deschisa a lui van Effen:
- Mai am ceva de facut, domnule locotenent?
- Nu. Nu aici. Nu-l scapa din vedere pe prietenul nostru.
- L-am si vazut, domnule locotenent. Nu poate exista altcineva chel, sasiu si cu o barba sare si piper prin preajma.
- Julius Caesar? intreba Annemarie.
- Nimeni altul. Lui Rudolph, aici de fata, nu i-am spus cum te cheama. Nu m-ar fi crezut. Trebuie sa-l urmareasca indeaproape pe Julius, totusi nu prea aproape. Si ai grija, Rudolph, ca intotdeauna sunt cativa tipi prin preajma. As prefera sa-l pierd pe el decat pe tine. Nu uita ce li s-a intamplat ieri celor doi colegi ai tai.
- Nu voi uita, domnule locotenent.
Expresia intiparita pe fata lui dovedea indeajuns acest lucru. Se intoarse si o porni pe strada, prin ploaie.
- Te-ai pleostit? Van Effen porni masina.
- Putin. Fata zambi usor.
- Trebuia neaparat sa-i spui ca sunt lasa?
- Nu i-am spus. Am spus ca 'cineva' e las.
- Nu conteaza, pentru ca e vorba de mine. De pilda, nu-mi place sa calatoresc cu masina asta.
- Reparatul scaunelor dureaza catva timp. Si ce legatura are asta cu.?
- Te rog. Vreau sa spun ca masina asta e cunoscuta. De criminali, vreau sa spun.
- Pfui. Mai sunt cateva sute de masini la fel in oras. Ea intreba bland:
- Mai sunt cateva sute cu acelasi numar?
- Ce importanta are numarul masinii? Il stii?
- Mai mult sau mai putin. Rotterdam. Trei de noua. La scoala ne invata sa fim atenti, nu uita.
- Dar nu destul de atenti ca sa remarcati amanuntele. Placutele mele erau lipite, nu insurubate. Astazi, masina mea a fost inregistrata la Paris, si are intr-o parte un F mare, care dovedeste acest lucru. Am acces la un numar nelimitat de placute.
Ea-si schimba expresia, dar nu spuse nimic.
- Ar trebui sa te intereseze lucruri mai importante. Ca, de pilda, ultimele ispravi ale FFF-ului.
- Ei bine?
- N-a fost nici o isprava. N-au aruncat in aer barajul Canalului Olandei de Nord. Au sunat atat la ziare, cat si la politie acum zece minute. Pur si simplu se distreaza pe socoteala noastra. Au spus ca n-au promis niciodata ca vor arunca in aer canalul - ceea ce e cat se poate de adevarat -, ci numai ca se va desfasura o activitate intensa in zona aceea, azi-dimineata la ora noua. Si au raportat ca se desfasura o activitate intensa acolo, ceea ce, de asemenea, e cat se poate de adevarat. Toate echipele de salvare si de reparatii erau acolo, in asteptare. Dupa cum se afla si un numar insemnat de forte ale politiei si ale armatei, ca sa nu mai vorbim de elicopterele militare. Au pretins ca au facut un numar mare de fotografii aeriene ale locului, ca suvenir.
- Si crezi asa ceva?
- Desigur. N-am nici un motiv sa nu cred.
- Fotografii aeriene? Cum au putut sa realizeze asa ceva?
- A fost cat se poate de simplu, ma tem. In cursul diminetii, probabil ca un numar impresionant de elicoptere misunau prin preajma. Nimeni n-a remarcat unul in plus, mai ales daca, asa cum probabil s-a intamplat, avea si niste insemne oficiale.
- Care a fost scopul ascuns al acestui exercitiu inutil si idiot?
- A fost departe de a fi idiot si a fost cat se poate de util. Pentru eventualitatea in care noi nu ne-am fi dat seama, mi l-au precizat ei cat se poate de clar. Au spus ca, in intervalul a douazeci si patru de ore, au reusit sa aduca tara, si in special autoritatile, intr-o stare de neajutorare frustrata. Asa-zisele autoritati - au facut un numar de remarci cinice si foarte neplacute la adresa guvernului, politiei, armatei si a celor care aveau datoria sa vegheze la siguranta si bunastarea barajelor, ecluzelor, digurilor si a mai stiu eu ce - erau perfect neputincioase; nu puteau intreprinde nimic ca sa-i opreasca. Au spus ca tot ce aveau ei de facut era sa stea acasa, sa infiga un bold intr-o harta, sa telefoneze la ziare, sa se aseze linistiti in fotolii si fara sa se deplaseze pe o raza de o suta de kilometri, puteau totusi garanta ca reprezentantii legii, armatei, serviciilor de reparatii si de salvare vor fi la fata locului cu mic, cu mare. O asemenea situatie, din cate-au spus, era atat amuzanta, cat si spre lauda lor. E usor de inteles de ce au sentimentul asta.
- Si n-au spus nici o vorba despre scopurile lor, n-au facut nici o aluzie la ce se afla in spatele chestiei asteia?
- N-au facut nici o aluzie, dar au lasat sa se inteleaga ca e posibil sa aflam curand ce pretentii au. Au folosit cuvantul 'pretentii', dar sunt sigur ca la asta se refereau. Au spus ca maine au de gand sa inunde o zona cu adevarat intinsa a tarii, iar dupa aceea, probabil ca vor sta de vorba cu reprezentantii guvernului. Iti dai seama? Tupeul fantastic, aroganta sfruntata a intregii chestii. Vorbesc de parc-ar fi un stat independent si suveran. E de presupus ca pasul urmator va fi sa ceara o dezbatere deschisa la ONU. Se uita la ceas:
- Avem destul timp. Doua minute ca sa-mi scot costumul asta - nu e nevoie sa ma spal sau sa-mi sterg machiajul - si cinci minute ca sa imbrac costumul pentru Cornul Vanatorului. Te invit la o cafea.
Ea ii puse o mana pe brat:
- Si chiar te duci acolo, Peter, nu-i asa?
- Bineinteles. Am spus asta. Cineva trebuie s-o faca si cum eu sunt singura persoana care a fost in contact cu ei, e clar ca e datoria mea. Cum iti inchipui ca am putea face vreodata ca legea sa fie respectata daca n-am fi pregatiti, macar din cand in cand, sa luam initiativa?
- As vrea sa nu te duci. Am certitudinea ca se va intampla ceva. Ceva ingrozitor. Ai putea fi ranit, chiar ucis sau, mai rau, deveni handicapat pe viata. Stii ce le-au facut alora doi. Oh, Peter!
Ramase tacuta o clipa, apoi spuse:
- Dac-as fi sotia ta, te-as opri.
- Cum?
- Nu stiu, spuse ea, nefericita. As face apel la sentimentele tale bune, la dragostea ta pentru mine, ceva de genul: 'De dragul meu, daca ma iubesti, te rog sa nu te duci'. Ceva inteligent, in sensul asta, spuse ea cu amaraciune.
- Ei bine, nu esti sotia mea si, chiar daca ai fi, tot m-as duce. Imi pare rau ca par brutal, egoist si crud, dar asta mi-e meseria si trebuie sa ma duc.
Ii puse o mana pe brat:
- Esti o fata foarte buna si ma impresioneaza grija ta.
- Fata buna? Grija mea?
Il apuca de incheietura si-i indeparta cu blandete mana de pe bratul ei:
- Grija!
- Annemarie!
Mirarea lui van Effen era sincera:
- Ce dracu nu e-n regula?
- Nimic. Absolut nimic.
Van Effen privi in gol cateva clipe, ofta si spuse:
- Nu cred ca voi intelege vreodata femeile.
- Nici eu nu cred. Paru sa ezite, apoi spuse:
- Nu prea am chef sa merg la o cafenea.
- Daca nu vrei, nu mergem. Dar de ce?
- Nu-mi place sa ma vada lumea in halul asta. Lumea civilizata. In subterane, nu conteaza. Si cred ca nici tu nu mori de placere ca aceeasi lume sa te vada cu o stoarfa ca mine.
- Eu stiu ce se afla dedesubtul culorilor razboiului, asa ca mie nu-mi pasa.
Facu o pauza:
- S-ar putea sa nu inteleg eu femeile, dar stiu intotdeauna cand vor sa ma duca.
- Eu vreau sa te duc?
- Bineinteles.
- Ei bine, da, vreau. N-am putea bea cafeaua acasa la Julie? E la numai cinci minute de aici.
- Desigur. Am timp. Stiu ca tii foarte mult la Julie. Dar esti ingrijorata si din cauza ei?
- Cred ca ea e-ngrijorata din cauza mea. Cu toate ca stia ca vei fi si tu acolo, n-a fost fericita ca ma intorc in subteran.
- Nu mi-ai raspuns la intrebare. Nu cumva esti. ei bine, sa zicem, putin ingrijorata din cauza ei?
Ea pastra tacerea.
- Fratii Annecy. Ma crezi ca nici macar nu l-am vazut vreodata pe vreunul dintre ei? Consider ca reprezinta o amenintare destul de indepartata.
- Amenintarea la care ma gandesc eu e cu mult mai apropiata. Ei bine, nu e chiar o amenintare. Mai curand, o problema.
- Asta e ceva nou pentru mine. Precis e vorba de o bagatela, indiferent ce-ar fi. Numeste-mi persoana sau problema in cauza si-o sa ma ocup eu de ea.
- Serios, domnule locotenent?
Ceva din tonul ei atrase atentia lui van Effen, care-i arunca o privire lunga, cercetatoare.
- Si cum va ocupati de bagatela asta, cand bagatela in chestiune sunteti chiar dumneavoastra?
- Ah. Din nou, eu. Nu-mi inchipui ca are vreun rost sa repet vechea intrebare.
- Care anume?
- Ce dracu se presupune ca am facut, de data asta?
- Dupa standardele tale, imi inchipui, absolut nimic.
- Sesizez oare o unda de sarcasm? Sau e vorba de ironie? Am remarcat ca le folosesti din ce in ce mai mult. Nu ti se potriveste, Annemarie. Ar trebui sa faci ceva in sensul asta. Ei bine, ce-am facut?
- Ai facut sa planga o fata fermecatoare. Nu o data, ci de trei ori. Si cand spun fermecatoare, nu vreau sa spun numai frumoasa. Ma refer la persoana cea mai draguta, mai buna, mai plina de caldura pe care am intalnit-o vreodata. De trei ori ai facut-o sa planga. Dar, asa cum am spus, conform criteriilor tale, asta e o bagatela.
- Te referi la Julie?
- Fireste ca la Julie. La cine altcineva? Sau ai o colectie intreaga de doamne pe care le faci sa planga, pe rand?
- De ce plange?
- De ce.? nu stiu ce sa spun. Nu pot crede ca esti crud, indiferent. Dar nu-ti pasa ca se simte nefericita?
- Bineinteles ca-mi pasa. Mi-ar pasa si mai mult, dac-as sti si de ce se simte nefericita.
- Oare? Ti s-ar parea caraghios. Mai intai, aseara ai plecat fara sa-i urezi noapte buna si fara s-o imbratisezi. A spus ca e prima oara cand se intampla asa ceva.
- Caraghios? E ridicol. Oamenii mei sunt bagati in spital, o banda de nebuni ameninta sa ne inunde tara, o alta banda de nebuni vrea sa ma angajeze sa arunc in aer Palatul Regal sau ceva de genul asta, natiunile intra in panica, iar eu trebuie sa ma ingrijorez de o smiorcaiala. Fireste ca-i o bagatela. O s-o rezolv in curand.
- Bineinteles ca o s-o rezolvi. Portie dubla de gesturi afectuoase la plecare.
Tonul ei era, intr-adevar, sarcastic.
- Poate ca-i o bagatela. Dar ce conteaza, intr-adevar, e ca Julie spune ca a ranit doua persoane pe care le iubeste, pentru ca si-a bagat nasul unde nu-i fierbe oala. Presupun ca se refera la tine si la mine. Spunea ca a vrut sa fie de ajutor, dar c-a fost prea desteapta sau prea proasta si asta i-a cauzat.
- Asta e problema ei. Putina autoanaliza nu i-a stricat niciodata, nimanui.
- Autoanaliza? I-ai spus ca se baga unde nu-i fierbe oala si ca nu e spre binele ei sa fie atat de isteata. Nu e spre binele nimanui.
- Ti-a spus Julie asta?
- Bineinteles ca nu. E prea loiala. Poate ca e o loialitate prost plasata. Julie n-ar fi spus niciodata asta - e prea dezinteresata ca sa se gandeasca la ea. Dar e o remarca de genul celor care te caracterizeaza.
- Voi spune ca-mi pare rau. Foarte, foarte rau.
- Si, desigur, o sa-i spui ca eu ti-am cerut s-o faci.
- Nu. Trebuie sa spun ca e trist ca doua doamne la care tin sa aiba o parere atat de proasta despre mine.
- Domnului locotenent ii place sa glumeasca, spuse ea cu raceala.
- Sa glumesc cu asa ceva? Niciodata. Nu ma crezi?
- Nu, nu te cred.
- Tin foarte mult la tine. Dar, ca o chestiune de principiu si in interesul disciplinei, trebuie sa existe intotdeauna o bariera intre ofiteri si subofiteri.
- Oh, taca-ti gura!
Tonul ei era absolut exasperat.
- Principiul nu prea pare sa fie respectat, spuse van Effen, sumbru. Iar bariera a cazut. Asta-i cu disciplina.
Annemarie nu dadu nici un semn ca auzise vreun cuvant din ce-a spus el.
Julie, politicoasa, dar rezervata, plecase sa faca cafea, Annemarie se indreptase spre baie, iar van Effen vorbi cu omul de straja, un tip numit Thyssen, care-l asigura ca totul era in regula si ca si cel pe care-l inlocuise petrecuse o noapte lipsita de evenimente. Julie intra in camera de zi chiar cand el termina de primit raportul. Fata continua sa fie linistita si serioasa.
- Julie?
- Da?
- Imi pare rau.
- Pentru ce?
- Am ranit-o pe Julie a mea.
- Tu? M-ai ranit? Cum?
- Bravo! Usureaza-mi sarcina. Stiu c-ai fost foarte necajita, probabil ca inca mai esti. Mi-a spus Annemarie.
- Ti-a spus si de ce?
- Nu. Dar n-a fost nevoie sa-mi suprasolicit simtul analitic, pe care tu-l denigrezi intotdeauna, ca sa inteleg si singur. Gandindu-ma retrospectiv, cred c-ar trebui sa dovedesc mai mult tact. Dar am mintea plina de o groaza de chestii. Si, in afara de chestiile astea, tu esti nefericita, Annemarie e nefericita pentru ca tu esti nefericita, iar eu sunt nefericit pentru ca voi doua sunteti nefericite. Trebuie sa plec si sa ma intalnesc cu niste criminali disperati si nu-mi pot permite luxul sa ma gandesc la altceva. Trebuie sa fiu atent, indemanatic, viclean, banuitor si nemilos si nu pot fi nimic din toate astea daca sunt nefericit si voi fi nefericit numai daca tu insisti sa fii nefericita in continuare. Asa ca ma vei avea pe constiinta tot restul vietii tale, daca mi se intampla ceva, ca, de pilda, sa fiu impuscat in cap, aruncat de pe acoperisul unei cladiri inalte sau inecat intr-un canal. Mai esti nefericita?
Ea se lipi de el, isi inlantui mainile in jurul gatului lui si-si pusese capul pe umarul lui.
- Bineinteles ca sunt. Nu din cauza discutiei de aseara, ci pentru ceea ce ai spus acum. Esti singurul meu frate si presupun ca trebuie sa iubesc pe cineva.
Il stranse mai tare in brate.
- Intr-una din zile, viteazul locotenent va iesi in ceea ce viteazul locotenent numeste noaptea ingrozitoare si viteazul locotenent nu se va mai intoarce.
- Acum e dimineata, Julie.
- Te rog. Stii ce vreau sa spun. Am presimtiri, Peter. Presimt ca astazi ti se va intampla ceva ingrozitor.
Il stranse in brate inca si mai tare.
- As da orice sa nu pleci astazi in misiune. As face orice sa te opresc. Stii ca nu e prima data - ca nu e prima data cand am asemenea presentimente - mi s-a mai intamplat de vreo trei, patru ori si, de fiecare data, am avut dreptate. Amana intalnirea asta, Peter, te rog, dragul meu. Stiu, pur si simplu stiu ca maine nu voi mai simti asa.
- O sa ma intorc, Julie. Te iubesc, ma iubesti si stiu ca ai fi ingrozitor de trista daca nu m-as intoarce. Asa ca sunt obligat sa ma intorc, nu crezi?
- Te rog, Peter. Te rog!
- Julie, Julie. Isi netezi parul:
- Voi chiar va straduiti sa-mi scadeti moralul.
- 'Voi'?
- Si Annemarie s-a straduit in sensul asta. Vreau sa spun c-a avut presimtiri. A prezis moarte, grozavii si dezastre. Cred ca-ti dai seama ca asta ma inveseleste nespus. Stii ce? Hai s-ajungem la un compromis. Iti promit ca nu ma voi lasa tentat de nici un ticalos sa ies din barlog si ca nu ma voi duce cu ei nicaieri. Ii voi intalni la Cornul Vanatorului. Voi asculta ce spun si voi hotari in consecinta. In principiu, cred ca voi stabili sa-i reintalnesc la un moment si intr-un loc ales de mine si asta numai dupa ce voi afla ce planuri au pentru mine - sau ce intentii rele au cu mine. Deci, facem un targ. Daca-mi promiti ca-mi oferi un pranz minunat pregatit de tine - cu cele mai rafinate vinuri frantuzesti, desigur - la ora unu, iti promit ca voi fi aici la unu.
Continuand sa-si tina mainile inlantuite in jurul gatului lui, Julie dadu capul pe spate si-l intreba:
- Si vei fi?
- Tocmai am spus asta. Ai niste ochi caraghiosi. Te pregatesti sa versi lacrimi amare pentru viteazul locotenent?
- Ma gandeam s-o fac. Zambi:
- M-am razgandit. Prefer sa ma gandesc la meniul pentru pranz.
Intra Annemarie. Purta un halat de baie, care era cu mult prea mare pentru ea, si un prosop infasurat in jurul parului, probabil inca foarte ud. Zambi si spuse:
- E greu sa umbli prin casa asta fara sa intrerupi discutii confidentiale. Imi pare rau ca arat atat de groaznic.
- Chiar ca ma ingrozesti, spuse van Effen, vesel. N-arata chiar asa rau, nu, Julie?
- E fata cea mai frumoasa pe care-ai vazut-o tu vreodata.
- In meseria mea, nu prea ai ocazia sa vezi multe fete, nici frumoase, nici urate.
O privi atent pe Julie:
- Nici tu nu arati prea rau. Dar cu mutra ta m-am obisnuit. Si cine sunt eu sa ma amestec cu - sau in - asemenea societate?
- Domnul locotenent se amuza sa para lipsit de griji si cu inima usoara, Julie, spuse Annemarie acru. Azi-dimineata era departe de o asemenea dispozitie. Ce i-ai facut?
- Tocmai ne-am admirat reciproc timp de o jumatate de ora, spuse van Effen.
- Nu, nu ne-am admirat. Si nici n-am facut apel la bunele sale sentimente, pentru ca n-as sti unde sa le caut. Dar cred ca s-ar putea sa fim cam lipsite de generozitate fata de bietul om. Se pare ca si tu si eu am avut tot felul de presimtiri rele si i-am spus c-o sa i se intample tot soiul de nenorociri. Era doar putin sumbru si morbid, asta-i tot.
- Nu era singurul in starea asta, spuse Annemarie. Se pare ca si norul tau s-a risipit.
- Ma strangi de gat, Julie, spuse van Effen.
- Ah!
Isi desfacu mainile.
- Peter spune ca nu va face nici un act de curaj astazi. Se duce doar la Cornul Vanatorului, se intalneste cu cei de acolo, stabileste o noua intrevedere si apoi pleaca. Vrea doar sa descopere ce planuri au aia in legatura cu el. De fapt, se duce direct acolo - unde va fi pazit de Dumnezeu stie cati detectivi inarmati - si apoi se intoarce aici.
Annemarie zambi, evident la fel de usurata ca Julie:
- Asta e bine. Zambetul ii disparu incet.
- De unde stii ca se va tine de cuvant?
- Cuvantul unui ofiter de politie., incepu van Effen.
- Pentru ca se intoarce la unu. Ia pranzul cu noi. Un pranz cu totul special. Vinuri frantuzesti. Stie cat de urat fac daca cineva intarzie la o masa oferita de mine. Cu atat mai mult, daca lipseste. In plus, n-o sa mai pregatesc niciodata nimic.
- Exclus pe viata? Orice, dar asta nu. O sa ma-ntorc. Garantat.
Annemarie intreba:
- Se intoarce pentru noi sau pentru pranz?
- Pentru pranz, bineinteles. Pe noi ne poate vedea oricand.
- Nu 'sau', si, spuse van Effen. Un ceas de tihna. E foarte posibil sa am ceva de facut pe la doua. Tot cei de la FFF.
- Credeam, spuse Annemarie, ca nu vor mai intreprinde nimic pana maine, la un moment inca neprecizat.
- Ma pregateam sa-ti spun. Am fost intrerupt. Julie intreba:
- Te-a intrerupt cineva?
- Ea m-a intrerupt. Fie ca avea presimtiri sumbre, ca tine, fie ca se lua de mine din diverse motive.
- Ce? zise Annemarie.
- Cum sa-i amintesti de un lucru oarecare, dintre atatea altele? Totusi, sa incerc. FFF-istii au promis sa ne distreze azi dupa-amiaza la doua. In acelasi loc de pe Canalul Olandei de nord, la Nord de Alkmaar, dupa cum ne-au promis azi-dimineata. Spun c-au minat locul inca de ieri, ca au hotarat sa nu faca sa explodeze incarcaturile si ca ne desfid sa le gasim. De asemenea, ecluza de la Hagestein.
- Ce-i aia? intreba Julie.
- O ecluza. Din punct de vedere tehnic, cred ca e vorba de un zagaz reglabil. O structura de beton care controleaza scurgerea apei. La. sud de Utrecht, pe Rinul Inferior. S-ar putea sa atace unul sau altul din aceste doua puncte, din cate spun, sau pe amandoua, sau nici unul. Vechiul principiu al nesigurantei. Ei bine, e timpul sa ma imbrac pentru intalnire.
Isi stranse sora de umeri, o saruta, facu acelasi lucru cu Annemarie, care ramase surprinsa, si spuse:
- Cineva trebuie sa aiba grija ca legea sa fie respectata, si pleca.
Julie privi spre usa inchisa si clatina din cap:
- Sunt momente cand am impresia ca ar trebui sa se voteze o lege impotriva lui.
Van Effen, imbracat la fel ca in vizita din dupa-amiaza precedenta, isi parca masina - nu Peugeotul, de data asta pe o artera laterala, la trei strazi distanta de Cornul Vanatorului, si se indrepta spre intrarea restaurantului. Cum zona in care era situat Cornul Vanatorului era departe de a fi salubra, aceasta usa era permanent incuiata. Van Effen avea cheia. Intra, ajunse in semiintunericul de pe culoar si tocmai incuiase usa la loc, cand ceva tare il izbi cu forta, dureros, peste ceafa.
- Nu te misca.
Van Effen nu se misca. Intreba:
- Cine e?
- Politia.
- N-ai nume?
- Mainile sus.
O lanterna se aprinse in spatele lui.
- Jan, vezi daca are pistol.
Niste maini ii scotocira in buzunarele hainei si simti cum i se scoate pistolul ascuns la umar. Van Effen spuse:
- Asa. Deci sunt cu mainile sus, pistolul mi-a fost luat. Acum pot sa ma intorc?
- Foarte bine.
Van Effen se intoarse:
- Asa-ti inveti dumneata oamenii, sergent Koenis, sa-si caute prizonierii de arme?
Isi lasa mainile in jos si trase de centura pantalonilor. Le arata doua ascunzatori, fiecare avand un pistol minuscul, legat de cate un picior.
- Aprinde lampa din tavan.
Se facu lumina. Barbatul cu pistolul spuse:
- Dumnezeule mare! Domnul locotenent van Effen. Va cerem scuze pentru ce s-a intamplat, domnule locotenent.
- Atata vreme cat nu m-ai ciuruit de gloante, sergent, n-are de ce sa-ti para rau. Era semiintuneric, eram cu spatele la voi si n-aveati cum sa-mi vedeti costumatia, cicatricea si manusa neagra. Si, desigur, nu va asteptati sa intru in felul asta. Sunt incantat sa constat ca dumneata si oamenii dumitale sunteti in alerta.
- Nici macar nu v-am recunoscut glasul.
- Mi-am bagat niste ghemotoace in gura. Trebuie sa recunosc ca schimba oarecum vocea. Cati oameni ai aici, sergent?
- Cinci, domnule locotenent. Doi cu pistoale automate.
- Si afara, in strada?
- Inca cinci. Dupa ferestrele de la parter. Si inca doua pistoale automate.
- Foarte magulitor sa constat ca domnul colonel pune atata pret pe locotenentul sau.
Se intoarse spre tanarul politist care inca tinea pistolul lui in mana:
- Crezi ca mi-as putea lua inapoi ce-mi apartine?
- Da, domnule locotenent. Scuzati-ma, domnule locotenent. Desigur.
Politistul era extrem de incurcat:
- N-o sa mai fac niciodata greseala asta.
- Stiu ca n-o sa mai faci. Du-te si roaga-l pe Henri sa vina pana aici. Henri e tipul cu mutra trista din spatele barului.
Cand aparu Henri, lugubru ca de obicei, spuse:
- Am auzit ca era cat pe-aci sa fii impuscat, Peter. Trebuie sa fi fost o experienta destul de neobisnuita pentru tine. E vina mea. Am uitat sa-i spun sergentului ca ai propria ta cheie. Nu m-am asteptat c-o sa vii in felul asta.
- Nici o problema. Cati clienti ai?
- Numai trei. Si sunt dintre obisnuitii localului. Daca mai vin vreunii in timp ce discuti cu musafirii tai, o sa-i tin la distanta de masa voastra. Nimeni nu va putea sa auda o vorba din ce va spuneti.
- Nimeni in afara de tine, desigur. Henri aproape ca zambi:
- In afara de mine. Domnul care a fost aici a spus ca tipii n-au cum gasi microfonul nici daca-i cauta. M-a intrebat daca eu as putea sa-l gasesc si n-am putut. In propriul meu bar. De altfel, a spus ca e foarte putin probabil sa-l caute.
- Nici eu nu cred c-o vor face. Deschide magnetofonul din birou imediat ce apar indivizii. Acum o sterg si-mi fac o intrare decenta pe usa din fata. Probabil c-au pus pe cineva sa stea la panda.
Van Effen era asezat in separeul cel mai apropiat de usa, cand intrara cei trei, cu Agnelli in frunte. Van Effen se ridica si-i stranse mana lui Agnelli, care parea la fel de sincer si prietenos ca si data trecuta.
- Foarte bucuros sa te intalnesc din nou, domnule Danilov, spuse Agnelli. Pe Helmut, desigur, il cunosti.
Paderiwski nu-i intinse mana.
- Iar el e fratele meu, Leonardo.
Leonardo Agnelli ii intinse mana lui van Effen. Nu semana deloc cu fratele sau. Era scund, turtit si avea sprancene negre, impreunate. Sprancenele, in sine, nu insemnau nimic. Pur si simplu se nascuse asa. In felul lui urat, parea la fel de inofensiv ca si fratele sau, ceea ce, din nou, fireste ca nu insemna nimic. Prezentarile odata terminate, van Effen se aseza. Agnelli si ceilalti doi ramasera in picioare.
Agnelli spuse:
- Asta e separeul dumitale preferat, domnule Danilov? Van Effen paru usor incruntat:
- N-am un separeu preferat. Asta e. ei bine, asta e plasat cel mai departe de restul clientilor. Am crezut ca si dumneata ai interes sa nu fim auziti.
- Desigur, desigur. Dar te-ar deranja daca ne-am muta in altul?
Van Effen se incrunta din nou, la fel de incurcat.
- Deloc. Dar cred ca am dreptul sa stiu de ce. Stop. Am inteles. Microfonul ascuns. O excelenta dovada de incredere reciproca.
Paru sa se gandeasca repede:
- As fi putut face si eu acelasi lucru.
- Dumneata esti expert in explozibile. Agnelli parea ca se scuza:
- Asemenea oameni, de obicei - intotdeauna, cred - se pricep foarte bine la electronica.
Van Effen zambi, se ridica, facu cativa pasi si facu un gest larg cu mana spre separeul gol:
- Ofer o suta de guldeni primului care descopera microfonul ascuns, pe care tocmai l-am instalat lucrand ore in sir, sub privirile fascinate ale proprietarului si clientilor sai. O suta de guldeni pentru o munca de cateva secunde. Am o fire generoasa.
Agnelli rase:
- In acest caz, nu cred ca trebuie sa ne mai preocupe chestia asta.
Se aseza si le facu si celorlalti doi semn sa faca acelasi lucru:
- Nu stai cu noi, domnule Danilov?
- Cand stau de vorba, eu.
- Desigur. Cred ca toti vom bea bere. Van Effen facu comanda, se aseza si spuse:
- Ei bine, domnilor, la obiect.
- Fireste. Agnelli zambi:
- Asa-mi placi. I-am raportat sefului, care pare sa ne aprobe alegerea.
- Sperasem sa-l intalnesc in dimineata asta.
- Il vei intalni diseara. In Piata Digurilor, la Palatul Regal, ca sa ma exprim cat mai exact. Speram sa-i aruncam in aer, la noapte, o aripa cu ajutorul dumitale pretios.
- Ce?
Van Effen varsa putin din halba de bere, pe care tocmai o luase de pe masa.
- Palatul Regal? Chiar ai spus Palatul Regal?
- Da.
- Esti nebun. Esti nebun de legat.
Van Effen vorbea cu o convingere nedisimulata.
- Noi nu credem asta. Si nici nu glumim. Ai de gand s-o faci?
- Sa ma ia dracu dac-o fac. Agnelli zambi in felul sau placut.
- Ai avut un acces de virtute? Te-ai gandit sa fii de partea legii si sa mergi pe cararea dreapta si ingusta?
- Catusi de putin, trebuie sa recunosc. Dar trebuie sa intelegi ca, desi actionez in special in afara legii si am un trecut care n-ar sta in picioare la un examen riguros, sunt totusi, din multe puncte de vedere, un cetatean normal. Am ajuns sa-i iubesc pe olandezi si, cu toate ca nu-i cunosc de prea multa vreme, am ajuns sa le respect, ba chiar sa le admir familia regala.
- Sentimentele dumitale iti fac cinste, domnule Danilov. Chiar le impartasesc. Dar imi vine greu sa cred ca acestea sunt adevaratele motive ale refuzului dumitale. Ai spus ieri dupa-amiaza ca nu te vei implica in nici o actiune in care ar putea aparea cel mai mic pericol de ranire si cu atat mai mult de moarte. Asa e?
Van Effen aproba din cap.
- Te asigur ca la noapte nu va aparea nici un risc de acest gen.
- Deci voi vreti doar sa provocati o explozie inofensiva in interiorul palatului.?
- Exact.
- Si, pentru Dumnezeu, de ce vreti asa ceva?
- Nu te ocupa de asta. Cum e usor de ghicit, e vorba, pur si simplu, de un gest psihologic.
- Cum pot fi sigur ca va fi inofensiv?
- Vei putea sa-ti linistesti constiinta in aceasta privinta in momentul in care ajungi acolo. Explozia se va produce intr-o pivnita goala. Pe ambele laturi ale palatului exista asemenea incaperi. Toate cele patru usi pot fi incuiate si apoi vom scoate cheile din broasca. Deasupra lor sunt tot pivnite goale. Absolut nimeni dintre cei implicati nu e in pericol.
- Noi insa suntem in pericol. Palatul e pazit cu strasnicie. Se spune ca garzile au obiceiul sa te-ntrebe ce cauti acolo numai dupa ce te-au impuscat. Aversiunea mea impotriva omuciderii ma include si pe mine.
- Te rog, domnule Danilov. Nu suntem copii. Arat eu a om care sa porneasca intr-o actiune de genul asta fara sa fi planificat din timp, cu meticulozitate, fiecare amanunt?
- De acord. Nu arati.
- Atunci poti fi sigur ca n-o sa dam de nici un bucluc. Ca o garantie suplimentara, atat seful nostru, cat si eu vom fi acolo. Nici noi n-avem mai mult chef decat dumneata s-ajungem pe lumea cealalta.
- Si poate ca nici cariera voastra anterioara nu e nepatata.
- Patata sau nu, nimanui nu i-ar fi usor, dac-ar fi gasit cu explozibili in incinta palatului.
- Asta e clar.
Van Effen avea o voce acra.
- Deci acum voi stiti ca eu am cazier, in timp ce eu nu stiu daca voi aveti sau nu.
- Asta nu cred ca are vreo importanta, nu?
- Daca are, pentru moment imi scapa. Probabil ca-mi va veni in cap cand va fi prea tarziu. Ce fel de bomba aveti in vedere?
- Nu sunt sigur.
Agnelli zambi. Van Effen se daduse, practic, pe mana lor.
- Eu nu sunt expert in explozibili. Talentele mele, atatea cate exista, sunt de alta natura. Mai curand organizatorice, sa zicem. Am inteles doar ca ar cantari vreo trei sau patru kilograme si ca e facuta dintr-un material numit amatol.
- Din ce sunt facute pivnitele?
- Pivnitele? Te referi la ziduri?
- La ce altceva ai vrea sa ma refer?
- Chiar ca n-as putea sa-ti spun.
- Nu cred ca are importanta. Incercam doar sa-mi imaginez ce efect va avea bubuitura. Daca pivnitele sunt adanci si au.
- Pivnitele alea sunt foarte adanci.
- Asa. Si avand palatul deasupra, trebuie sa sustina o greutate absolut considerabila. Nu stiu cat de veche poate fi aceasta parte a palatului, nu stiu nimic despre el, dar imi inchipui ca zidurile sunt construite foarte solid. Probabil ca nu din beton armat. Mai curand, din piatra, as zice, si de o grosime remarcabila. Micul vostru foc de artificii nu prea cred ca va reusi sa le zgarie. Tot ce vor percepe cei din interiorul palatului va fi o slaba zguduitura; in cel mai bun caz, un tremur care nu-i va face nici macar sa ridice din sprancene pe expertii de la cea mai apropiata statie seismografica, indiferent unde ar fi aceasta. Cat despre factorul zgomot, va fi neglijabil.
- Esti sigur?
Tonul lui Agnelli era neobisnuit de taios.
- Daca presupunerile mele sunt corecte, si nu vad nici un motiv pentru care n-ar fi, sunt sigur.
- Nu se va auzi nici o bubuitura mare?
- Nu se va auzi in saloanele palatului si cu atat mai putin in Piata Digurilor.
- Cum am putea face sa fie auzita?
- Aduceti destul amatol de rezerva, lasati-ma sa arunc o privire asupra zidurilor si o sa va spun. Spune-mi, intentionati doar sa lasati explozivul acolo, sa incuiati usile, sa aruncati cheile - nu se poate sa nu va fi gandit ca exista duplicate?
- Le avem.
- Si sa aranjati ca bubuitura sa se produca dupa ce ati parasit incinta?
Agnelli aproba din cap.
- Atunci de ce dracu aveti nevoie de mine pentru o treaba simpla ca asta? N-am eu prea multa constiinta, dar ma simt de-a dreptul vinovat daca e sa iau bani pentru un nimic ca asta. Orice pusti care-a lucrat un an intr-un laborator de fizica sau de chimie ar putea face asa ceva. Tot materialul necesar consta dintr-o baterie, un ceas desteptator vechi, cateva materiale flexibile, un detonator cu scantei sau cu mercur, o capsula si gata. Chiar mai simplu, nu e nevoie decat de o siguranta RDX mare, cu ardere inceata. Ce nevoie mai aveti de un expert in materiale explozibile - de mine? Domnule Agnelli, e o chestiune de mandrie profesionala!
- Dar asta este o treaba de profesionist. Explozia trebuie declansata prin telecomanda radio.
- O poate face un adolescent care a lucrat doi ani intr-un laborator de fizica sau chimie. O puteti face chiar voi.
- Pentru motive bine intemeiate, avem nevoie de un expert. Motivele nu te privesc pe dumneata.
- Aveti datele tehnice ale acestui dispozitiv de telecomanda?
- Un profesionist are nevoie de o carte tehnica?
- Numai un amator i-ar putea pune unui profesionist o intrebare atat de stupida. Bineinteles ca am nevoie de o carte tehnica, cum o numesti dumneata, dar nu instructiunile de folosire ma intereseaza. Sistemele astea nu sunt greu de manevrat, o data ce le cunosti principiul de functionare. Problema e ca exista un numar mare de sisteme diferite. Nu de instructiuni am nevoie, ci de datele tehnice. Trebuie sa stiu tensiunea, puterea, lungimea de unda, genul de detonator, natura mecanismului de actionare, tipul de protectie si inca cateva amanunte, mai mult sau mai putin importante. Si asta atat in ceea ce priveste dispozitivul, cat si telecomanda. Le aveti? Ma refer la informatii.
- Le avem. Le voi aduce diseara.
- Nu le veti aduce. Nu vreau sa te jignesc, domnule Agnelli, dar numai un neavizat isi poate imagina ca m-as apuca sa invat la fata locului cum functioneaza dispozitivul. Vreau sa fiu atat de bine familiarizat cu toate informatiile, incat sa pot face abstractie de ele in momentul in care ma apropii de locul actiunii. Am nevoie de toate informatiile astea cu cel putin o ora inainte de a ma apuca de lucru.
- Si daca nu, nu faci targul?
- N-as vrea sa te jignesc incercand sa te amenint sau sa te santajez. Presupun ca un om rezonabil isi da seama cand o cerere e rezonabila.
- Isi da. O sa-ti trimitem informatiile pe la sase jumatate in seara asta, sa zicem.
- Grozav.
Van Effen facu o scurta pauza.
- Ei, ei. Si am facut anchete sarguincioase, nu?
- Nici n-a fost prea greu. Acum ajungem la problema delicata a remuneratiei. desi ti-am promis deja ca va fi absolut generoasa.
- Si ai pomenit, mi se pare, de posibilitatea unui angajament permanent.
- Asa e.
- Atunci hai sa consideram asta drept o demonstratie de proba. Stii, eficienta, siguranta, profesionalism. Daca ma ridic la nivelul cerintelor, vom discuta dupa aia plata pentru afacerile ulterioare.
- E o propunere cinstita si generoasa. De fapt, atat de generoasa, incat aproape ca mi-e frica sa abordez urmatorul punct delicat.
- N-as vrea sa te pun in incurcatura. Da-mi voie sa-l abordez eu.
- E mai mult decat generos din partea dumitale.
- Asa sunt eu. Mi-ai dat informatii ultrasecrete si foarte pretioase, pentru care, fara indoiala, politia m-ar rasplati cu larghete.
Din scurta incruntare a lui Agnelli, urmata imediat de un zambet, van Effen intelese ca a ghicit.
- Totusi nu voi transmite politiei aceste informatii. Motivele? Unu, nu-mi place sa fac joc dublu. Doi, nu-mi plac politistii si nici eu nu le plac lor; n-as vrea sa stiu nici un politist in preajma mea. Trei. Un motiv pur egoist si financiar: sunt sigur ca as castiga cu mult mai multi bani dac-as lucra pentru voi cu diverse prilejuri, decat as castiga tradandu-va o data. Patru. Nu vreau sa-mi petrec restul vietii cu un tip, sau mai multi, pe urmele mele, gata sa-mi faca felul. Acum Agnelli zambea foarte larg.
- Al cincilea e motivul cel mai convingator. Din ceea ce tocmai mi-ai spus rezulta clar ca voi aveti informatori, legaturi in interiorul Palatului Regal, care v-ar alerta imediat dac-ar simti politia prin preajma. Si cum n-ar putea exista decat o singura persoana care v-a tradat, probabil ca v-ati descotorosi de mine in mod expeditiv si eficient. Desi cred ca vi s-ar parea mult mai elegant sa ma predati politiei si sa le sugerati sa arunce o privire asupra cererilor de extradare din Polonia si din Statele Unite. Personal, cred c-as prefera Statele Unite. Cel putin, acolo s-ar putea sa ma aleg cu un simulacru de proces. Nu sunt cautat, fireste, sub numele de Danilov, dar semnalmentele raufacatorilor sunt de obicei foarte exacte si nu pot exista multi indivizi urmariti de politie care sa umble prin lume cu o cicatrice pe fata si cu mana stinga distrusa, cum e cazul meu. Cred ca intelegi, domnule Agnelli, de ce am de gand sa ma tin mai departe de politie.
- Trebuie sa recunosc ca nu prea pari sa faci casa buna cu legea. Iti multumesc, domnule Danilov, ca te-ai achitat, in locul meu, de sarcina asta delicata. Exact la lucrurile astea ma gandeam si eu. Sunt absolut convins ca vei fi un membru foarte valoros al echipei noastre.
- Crezi ca se poate avea incredere in mine?
- Fara discutie.
- Atunci ma simt de doua ori onorat. Agnelli ridica, intrebator, din sprancene.
- Azi n-a mai fost nevoie sa-mi descarc pistoalele. Agnelli zambi, se ridica, ii stranse mana si iesi cu cei doi insotitori ai sai. Van Effen se duse in birou, asculta inregistrarea discutiei, isi exprima satisfactia si multumindu-i lui Henri, puse banda in buzunar si pleca.
Asa cum isi facuse, de acum, un obicei, van Effen isi parca masina in spatele hotelului Trianon, dar intra pe usa din fata. Un omulet sters, parand absorbit intr-un ziar, era asezat pe un scaun, in apropierea receptiei. Van Effen i se adresa receptionerului.
- Un meniu, te rog.
Nu-i dadu nici o atentie tipului de pe scaun.
- Multumesc.
Insemna cateva feluri de mancare de pe lista:
- Voi manca asta, asta si asta. Si o sticla de vin de Burgundia. In camera, la douasprezece si jumatate, te rog. Dupa care, n-as vrea sa fiu deranjat. Deci, te rog, nici un telefon. Te-as ruga sa ma trezesti la ora patru. Van Effen lua liftul pana la primul etaj, cobori pe scari si privi cu precautie dupa colt. Omuletul plecase. Se duse la receptie.
- Vad ca ai pierdut un client valoros, Charles.
- Nu tocmai valoros, domnule locotenent. Bea cate un pahar de jonge jenever cam o data la un ceas. Acum era a treia vizita pe care ne-o facea, de noaptea trecuta incoace. E cam batator la ochi, nu?
- Pe cat se pare nu e si parerea lui. Anuleaza-mi te rog, pranzul, Charles.
- L-am si anulat.
Van Effen parasi hotelul Trianon cu cateva minute mai tarziu, dupa ce-si reluase infatisarea obisnuita.
- Ei bine, spuse van Effen, mai erati ingrijorate din cauza mea?
- Bineinteles ca nu, spuse Julie. Ne-ai spus ca n-avem nici un motiv.
- Mincinoaso. Si tu la fel.
- Eu? zise Annemarie. Inca n-am spus o vorba.
- Te pregateai sa spui. Grija voastra e perfect justificata. Un jonge jenever mare. Am fost absolut in ghearele mortii, ascultati ce va spun.
- Povesteste-ne si noua, viteazule Daniel, zise Julie.
- Imediat. Mai intai sa-i telefonez colonelului. Probabil ca e devorat de grija pentru soarta credinciosului sau locotenent.
- E douasprezece si jumatate, spuse Julie. Din cate-l cunosc eu pe colonel, singura lui grija la ora asta e ce aperitiv sa ia inainte de masa.
- Esti nedreapta cu el. Si intamplator si cu mine. Lua paharul din mana surorii lui.
- Pot sa ma duc in dormitorul tau?
- Bineinteles. Annemarie spuse:
- Credeam.
- E un telefon acolo.
- Ah. Secrete de stat.
- Nicidecum. Veniti si voi. Amandoua. In felul asta nu voi fi obligat sa ma repet.
Se aseza pe patul lui Julie, deschise o noptiera si extrase un telefon. Annemarie spuse:
- Instrumentul asta arata ciudat.
- E un telefon de campanie. Daca ti-a montat cineva un aparat de ascultare in telefon, acesta inregistreaza doar un zgomot fara sens. Un dispozitiv montat in aparatul celui pe care-l suni actioneaza invers si face balbaiala din nou inteligibila. E folosit intens de serviciile secrete si de spioni de mare clasa. Si criminalii il apreciaza foarte tare. Initial nu facusem legatura decat cu apartamentul meu, dar pot sa-l sun pe de Graaf si de aici.
Facu imediat legatura.
- Buna dimineata, domnule colonel. Nu, n-am fost atacat, rapit, torturat, asasinat sau agresat in vreun alt fel. Chiar dimpotriva. Absolut cordiala. Nu, era si un nou-venit. Fratele lui Romero Agnelli. Mafiot autentic, absolut prietenos, vorbesc serios, care se bucura de numele de Leonardo Agnelli. Da, mi se pare splendid, nu-i asa, si da, am facut un aranjament. Am fost angajat sa arunc in aer Palatul Regal la ora opt seara. Nu, domnule colonel, nu glumesc.
Acoperi microfonul telefonului si privi spre cele doua fete speriate, care faceau ochii mari.
- Cred ca domnul colonel s-a inecat cu bautura. Da, domnule colonel, cu amatol. Actionat cu un dispozitiv de telecomanda radio, despre care voi capata detalii in seara asta. Bineinteles ca am intentia s-o fac. Se bazeaza pe mine. Nu, jos in pivnite. Nu vor fi pierderi de vieti omenesti. Foarte bine.
Acoperi microfonul receptorului cu o mana, iar cu cealalta ii intinse paharul gol lui Annemarie.
- Trebuie sa pastrez o tacere respectuoasa, in timp ce el rumega inainte de a-mi spune ce am de facut. Nu mai e nevoie sa spun ca sunt aproape sigur ca nu voi fi de acord cu propunerea lui:
- Sa arunci in aer Palatul Regal!
Annemarie o privi pe Julie, care tocmai adusese sticla de jenever:
- E vorba de Palatul Regal. Sa-l arunce in aer. E nebun. Esti. esti politist.
- Soarta politistului e cruda. Asa e pe lumea asta. Da, ascult. Urma o pauza lunga. Julie si Annemarie ii studiau, pe furis, dar cu atentie, expresia, dar nu descopereau nici un indiciu in legatura cu ceea ce gandeste, desi, din cand in cand, isi permitea sa aiba o expresie ganditoare, pe cand mai sorbea cate putin jenever.
- Da, inteleg. Alternative. Mai intai, ma puteti indeparta definitiv din afacerea asta si aveti mijloacele sa va asigurati in acest sens, asa ca, fireste, voi fi nevoit sa va accept decizia. Dar e greu sa ma indepartati dintr-o treaba si apoi sa ma puneti la loc s-o fac. Daca afacerea de diseara se va dovedi doar primul dintr-o serie de atentate de acest tip - si dumneavoastra stiti mai bine ca oricine ca asemenea lucruri se petrec, aproape invariabil, ciclic -, atunci voi fi nevoit sa refuz de a fi numit sa cercetez cazul, pe motiv ca am avut norocul si ocazia de a cerceta activitatea acestei bande, iar dumneavoastra m-ati impiedicat sa profit de acest prilej. Desigur, domnule colonel, imi puteti cere sa-mi dau demisia pentru ca ma opun executarii ordinelor. Dar voi refuza sa-mi dau demisia. Va trebui sa ma dati afara. Si apoi, desigur, va trebui sa-i explicati ministrului ca m-ati dat afara pentru ca ati facut o greseala, pentru ca ati refuzat sa ma ascultati, pentru ca n-ati vrut sa-mi dati sansa de a opri ceea ce s-ar putea dovedi un nou val de criminalitate inainte de a fi inceput, pentru ca ati avut o parere contrara celei exprimate de mine si ati gresit Aruncati in foc cate castane vreti, domnule colonel, eu refuz sa le scot. Si refuz sa-mi dau demisia. Scuzati-ma, domnule colonel.
Julie se asezase langa el pe pat si-si pusese ambele palme pe mana cu care el tinea telefonul, de parc-ar fi vrut sa i-l smulga.
- Termina, Peter, termina.
In ciuda faptului ca van Effen acoperise, prudent, microfonul, vocea ei era scazuta, agitata, incordata.
- Nu-i poti vorbi astfel colonelului. Nu vezi ca-l pui pe bietul om intr-o situatie imposibila?
Van Effen se uita la Annemarie. Privindu-i buzele stranse si capul care se clatina usor, era limpede ca e de aceeasi parere cu Julie. Van Effen isi privi din nou sora si aceasta facu un gest vizibil de retragere, vazandu-i expresia.
- De ce nu ma asculti in loc sa te complaci sa repeti interventia nedorita de noaptea trecuta si sa-ti bagi nasul in treburi despre care habar n-ai? Crezi ca el e intr-o situatie imposibila? Asculta ce spun si judeca in ce postura sunt eu.
Ea-si lua incet mainile de pe bratul lui, multumindu-se sa-l priveasca, cu o expresie care arata limpede ca nu intelege. Van Effen ridica din nou receptorul.
- Iertati-ma pentru intrerupere, domnule colonel. Julie spune ca n-am nici un drept sa va vorbesc in felul asta si ca va pun intr-o situatie imposibila. Dar vai, Julie nu stie ce spune. Annemarie, care e si ea de fata, e de acord cu Julie, dar nici ea nu stie despre ce este vorba. Ca sa fiu drept cu ele, trebuie sa spun ca, judecind dupa felul in care se uita una la alta, ele sunt de parere ca eu nu stiu ce vorbesc. Si dumneavoastra ca si ele va aflati la periferie. Eu sunt omul din centru. O situatie imposibila, zice ea. Ganditi-va la alternativa pe care mi-o propuneti.
Eu fac asa cum am stabilit cu Agnelli si ceilalti. Dumneavoastra, cum spuneti, veti avea grija sa fiu in siguranta. Mai intai de toate, aveti datoria - din cate spuneti - sa avertizati pe locuitorii Palatului Regal, folosind ca justificare numeroasele amenintari proferate, in ultimele luni, impotriva familiei regale. Veti impanzi Piata Digurilor cu soldati. Plasati escadroane antiteroriste chiar in interiorul palatului. Se pare ca nu v-ati gandit nici o clipa ca acesti criminali au informatorii lor care misuna prin tot locul si ca prezenta unui singur politist suplimentar le va fi raportata imediat. Am fost prevenit ca, daca se va intampla asa ceva, vor sti ca politiei nu i-a putut parveni aceasta informatie decat de la o singura sursa, de la un singur om. Si nu cred - ci stiu - ca serviciul de paza al palatului e lamentabil si ca spionii se misca foarte usor dinauntru in afara si invers. Dati un singur telefon la palat, la brigazile antiteroriste sau oricarui politist si e ca si cum ati lua un creion si o hartie si mi-ati scrie si mi-ati semna sentinta la moarte.
Van Effen era constient ca asta e o exagerare, extradarea fiind soarta cea mai rea care-l putea astepta, chiar presupunand ca inamicul si-a dat seama ce joc face el, ceea ce nu era sigur. Dar acum nu era momentul pentru asemenea rafinamente.
- Ziceti ca aveti grija de siguranta mea? Imi pregatiti moartea. Van Effen se va afla intr-o lume mai buna inainte de miezul noptii. Ce conteaza un locotenent mai putin, atata timp cat veti respecta chitibusurile regulamentelor dumneavoastra inguste? Poate - ba nu, sunt sigur - ca Julie si Annemarie nu ma iubesc prea mult in clipa asta, dar cred ca vor avea bunavointa de a depune marturie la ancheta ca am facut tot ce mi-a stat in putinta sa-mi salvez pielea mea prapadita.
Aceasta, desigur, e partea cea mai proasta a scenariului si n-am nici un chef sa particip la el. M-am mai gandit in timpul discutiei noastre si mi-am schimbat parerea intr-o privinta. Mi-ati oferit doua alternative. Una - de a fi dat afara; cealalta - de a ajunge in cosciug. Nu sunt inca senil si cred ca s-ar cuveni sa-mi gasesc o slujba in care sa nu mai fiu amenintat nici cu darea afara, nici cu eliminarea fizica. Daca trimiteti un baiat acasa la Julie, o sa-i inmanez demisia mea. In acelasi timp, o sa-i dau si banda cu inregistrarea pe care am facut-o azi dimineata la Cornul Vanatorului. Sper ca dumneavoastra si prietenii dumneavoastra de la universitate veti reusi sa scoateti ceva de aici si din celelalte mesaje telefonice. Imi pare rau de toate astea, domnule colonel, dar nu-mi lasati nici o posibilitate de alegere. Se pare ca nu mai am nici o alternativa.
Repuse telefonul in noptiera si iesi din camera.
Cand Julie si Annemarie se dusera dupa el, il gasira rasturnat intr-un fotoliu, cu picioarele incrucisate si cu paharul de jenever in mana. Pentru cineva care tocmai luase o hotarare atat de importanta, parea ciudat de nepasator.
Julie intreba:
- Imi dai voie sa spun ceva?
- Desigur. Prin comparatie cu ce a spus colonelul si cu ce, fara indoiala, gandeste in momentul asta, sagetile tale sunt absolut inofensive.
Ea zambi palid:
- Nu mi-am pierdut nici mintile, nici memoria. N-am nici o intentie sa fiu - cum te-ai exprimat tu atat de incantator aseara - rece, analitica, superioara si nici sa te sufoc cu sfaturi nedorite si necerute. Imi pare rau pentru ce-am spus in dormitor. Nu stiam ca esti intr-o postura atat de imposibila. Dar daca voi continua spunand si ca l-ai pus pe colonel intr-o situatie de-a dreptul fara iesire, probabil ca imi vei raspunde ca, dupa parerea ta, viata unui locotenent nu conteaza, prin comparatie cu nobilele sentimente ale colonelului. Ei bine, continuu sa spun ca-mi pare rau, dar. Annemarie o intrerupse:
- Julie?
- Da?
- In locul tau nu m-as mai obosi sa-i spun ca regret. Nu cred nici o clipa ca e intr-o situatie imposibila. Uita-te la el. O sa faca tensiune daca se mai straduieste mult sa-si stapaneasca hohotul de ras.
Il privi cu atentie:
- Nu esti prea activ. Credeam c-ai venit aici sa-ti scrii demisia. El se incrunta, privi in zare, apoi spuse:
- Nu-mi amintesc sa fi spus asta.
- Probabil pentru ca n-ai avut nici o clipa intentia sa-ti dai demisia.
- Ei, ei. Pana la urma tot o sa facem din tine un detectiv. Ai perfecta dreptate, draga mea. N-am avut intentia sa-mi dau demisia. Cum as putea? Cum as putea sa-l las pe unchiul Arthur sa faca singur fata valului crescand de criminalitate din Amsterdam? Are nevoie de mine.
Annemarie o intreba pe Julie:
- Crezi ca daca i-as spune ca e si machiavelic si incapatanat o sa ma dea afara? Sau va incerca doar sa ma faca sa plang?
Van Effen sorbi din jenever:
- Din fericire, sunt deasupra unor astfel de lucruri. Si nu trebuie sa confunzi niciodata machiavelismul cu diplomatia, nici incapatanarea cu inteligenta.
- Ai dreptate, Annemarie. Imi pare rau c-am spus 'imi pare rau'.
Julie ii arunca lui van Effen o privire nu tocmai afectuoasa:
- Si acum ce-ai de gand sa faci?
- Sa stau. Si sa astept.
- Ce sa astepti?
- Telefonul colonelului.
- Telefonul colonelului? intreba Julie. Dupa tot ce i-ai spus?
- Dupa tot ce mi-a spus el mie, vrei sa spui!
- Cred c-o sa ai cam mult de asteptat. Annemarie vorbea cu convingere.
- Dragele mele copile - sau, mai bine zis, dragii mei bebelusi -, constat cu tristete ca-l subestimati pe colonel. E infinit mai siret decat oricare dintre voi. Stie cat se poate de bine care e scorul meciului de adineauri. Ii trebuie catva timp pana da telefon, pentru ca e in cautarea unei solutii de retragere strategica, fara sa-si piarda demnitatea, cauta sa incheie o pace onorabila, daca vreti. Uite, daca tineti neaparat, el are o minte machiavelica. Dupa ce te-ai razboit patruzeci de ani cu criminalii, e normal sa-ti fi dezvoltat un anumit fel de a gandi. I-am spus colonelului ca n-am de ales. De Graaf, tocmai pentru ca e de Graaf, a inteles imediat ce vreau sa spun: ca el nu are de ales.
Julie intreba:
- Vazand cat esti de inteligent, te-ar deranja.?
- N-are rost sa fii uracioasa. Uita-te la mine. Te tratez cu o curtoazie constanta, ba chiar cu cavalerism.
- Observ! Ce-o sa spuna colonelul?
- Ca dupa o matura chibzuinta - sau dupa ce s-a mai gandit inca o data la toate aspectele - ei bine, are de gand sa-mi dea mana libera. Ca planul de la ora opt poate fi pus in aplicare.
- Ce bine ar fi sa vad ca gresesti si tu, macar o data, spuse Julie. Nu, de fapt, n-am vrut sa spun asta. Sper doar ca te inseli.
Un timp, nu vorbi nimeni. Fetele continuau sa se uite la telefonul de pe masuta de cafea, de langa van Effen. Acesta nu se uita nicaieri in mod special. Suna telefonul. Van Effen ridica imediat receptorul si raspunse:
- Alo! Da. sunt de acord cu asta. Poate ca intr-adevar am sarit peste cal. Dar am fost provocat. Tresari si tinu receptorul la distanta de ureche.
- Da, domnule colonel, si dumneavoastra ati fost provocat. Da, sunt absolut de acord. O hotarare foarte inteleapta, daca ma pot exprima astfel. Bineinteles, veti fi tot timpul la curent, domnule colonel. Nu, n-au incredere in mine. Da, domnule colonel, aici. La revedere.
Inchise si o privi pe Julie.
- De ce nu esti in bucatarie, fetito? Imi miroase a ars. Am fost invitat la dejun.
- Oh, termina. Ce-a spus?
- Am mana libera. Ora opt seara.
Julie il privi cu o expresie linistita un timp care a parut indelungat, dar care poate ca n-a durat mai mult de cateva secunde, apoi ii intoarse spatele si pleca la bucatarie. Annemarie facu vreo cativa pasi spre el, apoi se opri brusc si spuse:
- Peter.
- Nu spune nimic. De-abia am iesit dintr-o grea incercare. As vrea ca tu si cu Julie sa nu ma puneti intr-o situatie imposibila.
- N-o sa te punem. Promit. Stii ca nu ne putem impiedica sa simtim cum simtim si nu te poti supara pe noi din cauza asta. Dar te-ai putea supara dac-am incepe sa vorbim despre asta, asa ca nu vom vorbi. Poti sa fii sigur.
Zambi:
- Nu-i asa ca m-am exprimat bine?
- Foarte. Stii, Annemarie, chiar cred ca incepi sa-mi placi.
- Sa-ti plac?
Ii arunca o privire zeflemitoare.
- Deci nici macar nu-ti placeam cand m-ai sarutat azi dimineata? Presupun ca erai cu gandurile aiurea. Sau ai obiceiul sa-ti saruti subordonatele ca o chestie de rutina? Ca sa le ridici moralul, fara indoiala.
- Tu esti prima.
- Si, fara indoiala, ultima. Toti facem greseli, indiferent ce-o fi insemnand remarca asta absconsa. Cine n-are incredere in tine?
- Cine n-are ce?
- I-ai spus colonelului de unii care n-au incredere in tine.
- Ah! Asociatii mei in afacerea asta. Ne-am despartit la Cornul Vanatorului, exprimandu-ne increderea si atasamentul reciproc. Ceea ce nu i-a impiedicat sa posteze un om la Trianon. Nu conteaza.
- Si ce faci dupa-masa?
- Stau aici un timp. O sa ma sune colonelul din nou. Asta se va intampla dupa ce vom afla ce-au facut FFF-istii la ora doua, in cazul in care au intreprins ceva. Colonelul e convins ca nu vor arunca in aer Hagestein. Scafandrii n-au gasit nici o urma de explozibili subacvatici.
Van Effen suna la birou si ceru sergentul de serviciu:
- Cei cu oamenii care-i urmaresc pe Fred Klassen si Alfred van Res? S-au intors la amiaza?
Asculta cateva clipe.
- Deci van Rees i-a scapat urmaritorului. Din intamplare sau voit, nu conteaza. Presupun ca ai numarul masinii. Pune-ti oamenii sa patruleze. Sa nu se apropie. Sa stabileasca doar locul. Noteaza numarul si suna-ma aici.
Dejunul a fost excelent, dar nu tocmai festiv. Julie si Annemarie si-au propus sa fie spirituale si foarte vesele incat numai rareori grija care le apasa razbatea din conversatie. Daca lui van Effen i s-a parut ceva in neregula, n-a facut nici un comentariu. Dar Julie stia ca fratelui ei rar ii scapa cate ceva.
Si-au luat cafeaua in camera de zi. Imediat dupa ora doua, un tanar politist pe motocicleta veni dupa inregistrarea de la Cornul Vanatorului.
Julie spuse:
- Am aflat ca astepti un telefon de la colonel. Si pe urma?
- Ma culc in patul tau, draga mea, daca-mi dai voie. Nu stiu cand o sa pot dormi la noapte sau daca voi reusi sa dorm, asa ca nu mi-ar strica acum o ora sau doua de somn. Si m-ar ajuta foarte mult coniacul pe care - nu stiu de ce - ai uitat sa mi-l oferi.
Cand suna colonelul, van Effen bause jumatate din paharul de coniac. A fost o convorbire scurta, de fapt, un monolog. Van Effen spuse 'da' de mai multe ori, 'inteleg' de cateva ori, apoi isi lua ramas-bun de la colonel si inchise.
- FFF-istii au aruncat in aer digul Canalului Olandei de Nord fix la ora doua dupa pranz. Inundatie abundenta, dar superficiala si nici un mort. De ecluza Hagestein nici nu s-au atins. Din cate spune, colonelul se astepta la asta. Scafandrii n-au descoperit explozibili la Hagestein si el e convins ca FFF-istii n-au reusit nici sa se apropie de ecluza, nici sa ascunda explozibili. E convins, de asemenea, ca tehnicile lor de explozie sunt primitive si se limiteaza numai la operatii simple cum sunt aruncarea in aer a digurilor sau a malurilor unui canal.
- Dar tu nu esti sigur de asta, nu-i asa? intreba Julie.
- Eu nu sunt convins nici intr-un sens, nici in altul. Nu stiu mai multe despre lucrurile astea decat stii tu. S-ar putea ca domnul colonel sa prefere sa gandeasca in termenii astia, sa fie mai linistit asa. S-ar putea ca FFF-istii sa vrea ca domnul colonel sa gandeasca in termenii astia. Si, o data cu el, noi, tara. Dau toate semnele ca sunt o banda bine organizata de raufacatori sofisticati. Dar s-ar putea ca si impresia asta sa fie inselatoare.
Sunt, oare, doar un grup cu o gandire simplista, care incearca sa ne faca sa credem ca gandesc sofisticat sau un grup cu o gandire sofisticata, care vor sa credem ca sunt normali? Ganditi-va singure la asta. Eu nu pot. Ma duc sa ma odihnesc. Te rog, deschide radioul. Pe cat se pare, FFF-istii si-au luat obiceiul sa dea cate un anunt public dupa ce dau ceea ce ei considera, fara indoiala, una din loviturile lor capitale. Nu te obosi sa ma trezesti sa-mi comunici urmatoarea lor amenintare. De fapt, nu ma deranja in nici un caz.
De-abia adormise, cand intra Julie si-l scutura de umar. Deschise ochii si, conform obiceiului, se trezi aproape instantaneu. Intreba:
- Asa stii tu sa nu ma deranjezi? S-a prabusit cerul?
- Iarta-ma. Ti-a sosit o scrisoare.
- O scrisoare? Un om extenuat e smuls din bratele somnului.
- A sosit cu curier special, spuse ea rabdatoare. Poarta stampila urgent pe toate partile.
- Sa vad.
Ii lua plicul din mana, arunca o privire scurta asupra adresei si a stampilei postei, deschise plicul, scoase pe jumatate hartia dinauntru, o impinse la loc in plic si strecura plicul sub perna.
- Si sunt deranjat pentru atata lucru. Unul dintre colegii mei care incearca sa fie spiritual. Sa nu ma mai deranjezi decat daca pica cerul.
- Lasa-ma sa vad ce era in plicul ala, zise Julie taios. Se aseza pe pat, ii puse mana pe brat si spuse bland:
- Te rog, Peter.
Van Effen vru sa vorbeasca, dar nu spuse nimic. Baga mana sub perna, scoase plicul si-i dadu scrisoarea lui Julie. Nu era o scrisoare, ci doar o carte postala simpla, nescrisa pe o parte. Pe partea cealalta, era un desen primitiv reprezentand un sicriu si un streang.
Julie incerca sa zambeasca.
- Ei, au trecut trei luni de la ultima, nu?
- Exact.
Van Effen parea indiferent.
- Cum spui, au trecut trei luni. Si ce s-a intamplat in aceste trei luni? Nimic. Si nu vad nici un motiv pentru care s-ar intampla ceva in urmatoarele trei luni.
- Daca e atat de lipsita de importanta, de ce a-i ascuns-o?
- N-am ascuns-o. Am pus-o deoparte, pentru ca n-am vrut sa-mi ingrijorez surioara.
- Imi dai voie sa vad plicul? il lua, il privi si i-l inapoie.
- Toate celelalte erau trimise din strainatate. Asta are stampila de Amsterdam. E primul lucru pe care l-ai vazut si de aceea ai pus-o deoparte. Fratii Annecy sunt la Amsterdam.
- Poate ca da, poate ca nu. E posibil ca scrisoarea asta sa fi fost expediata de oriunde unui prieten sau complice din Amsterdam, care a trimis-o la adresa asta.
- Nu cred. Oi fi eu sora ta mai mica, dar m-am facut mare si sunt om in toata firea. Pot sa gandesc cu capul meu si sa am propriile mele sentimente. Stiu ca tipii sunt la Amsterdam. Si sunt sigura ca si tu stii asta. Oh, Peter. E prea mult. O banda de nebuni care ameninta sa ne inunde tara, alta banda de nebuni care se pregatesc sa arunce in aer Palatul Regal si acum asta. Clatina din cap.
- Toate deodata. De ce?
- E un sir de intamplari neobisnuite.
- E un. oh, lasa prostiile. N-ai nici o idee despre ce se intampla?
- Nu mai mult ca tine.
- Poate ca asa e, poate ca nu. Nu sunt sigura ca te cred. Si acum ce facem? Ce faci tu?
- Ce-ai vrea sa fac? Sa patrulez pe strazile Amsterdamului pana cand descopar un personaj cu un sicriu pe umar si un streang in mana?
Ii puse mana pe brat.
- Te rog, scuza-mi iritarea de moment. Nu pot face nimic. Daca ma gandesc bine, ba da. Pot sa ma culc la loc. Nu ma mai trezi decat daca se prabuseste cerul.
- Esti un caz disperat.
Zambi pe jumatate, se ridica, clatina din nou din cap cand vazu ca a si inchis ochii si iesi din camera.
De-abia adormise din nou, cand se intoarse Julie.
- Scuza-ma ca te scol din nou, Peter. E colonelul. I-am spus ca dormi, dar a zis ca si daca ai murit trebuie sa te readuc la viata si sa te dau la telefon. Mi s-a parut ca nu e nici un dubiu ca e vorba de ceva foarte urgent.
Van Effen puse o mana pe noptiera.
- Putea sa foloseasca telefonul de campanie.
- Poate ca vorbeste de la telefon public.
Van Effen se duse in camera de zi, ridica receptorul, asculta cateva clipe, spuse:
- Plec chiar acum, si inchise. Julie intreba:
- Unde?
- Sa intalnesc pe cineva despre care colonelul spune ca ar putea fi un prieten. Nu stiu cum il cheama.
Van Effen isi puse tocul de pistol pe umar, imbraca haina si-si puse cravata.
- Cum tocmai ai spus, Julie, se pare ca lucrurile nu se petrec izolat. Intai barajele. Apoi explozia de la palat. Apoi fratii Annecy. Acum asta.
- Ce-o fi 'asta' numai tu stii. Unde e prietenul tau?
- N-o sa ghicesti. La morga.
E posibil ca batranul Amsterdam sa fie unic in lume datorita atractiei exercitate de canalele sale serpuite, strajuite de copaci, de farmecul sau medieval, de privelistile sale romantice, de sentimentul aproape palpabil al istoriei, de frumusetea sa nostalgica. Dar morga orasului n-avea nimic din toate astea. Nu avea absolut nimic care sa te poata atrage, nici o urma de farmec, medieval sau modern, era total si iremediabil urata. Era septica, functionala, inumana si absolut respingatoare. Nu puteai sa nu te gandesti ca numai mortii ar fi putut tolera un asemenea loc: dar personalul in halate albe, desi nu-si facea munca cu prea multa pasiune, nu parea prea diferit de functionarii obisnuiti, de mecanicii de fabrica sau de lucratorii de ferma. Asta era munca lor si si-o indeplineau cat puteau mai bine.
Cand ajunse, van Effen il gasi pe de Graaf si pe un tanar sobru, care-i fu prezentat drept doctorul Prins, asteptandu-l. Acesta era imbracat, conform regulamentului, in halat alb si avea un stetoscop in jurul gatului. Era greu sa-ti imaginezi ce cauta un stetoscop intr-o morga. Poate ca era menit sa verifice faptul ca cei adusi acolo erau morti cu adevarat. Dar mai probabil facea, pur si simplu parte din uniforma. De Graaf era intr-o dispozitie sumbra, insa asta nu se datora mediului, caci, in decursul indelungatului sau serviciu, de Graaf se obisnuise indeajuns cu ambianta de la morga. Cu ce nu se putuse obisnui era sa-si lase pestele si sticla de Chablis aproape neatinse pe masa, la restaurant. Doctorul Prins ii conduse intr-o incapere lunga, cavernoasa, de inmormantare, ale carei accesorii - exclusiv din beton, faianta alba, marmura si metal - se potriveau foarte bine cu atmosfera inghetata. Un om de serviciu, vazand ca se apropie doctorul Prins, deschise o usa de metal si trase afara un pat cu rotile, care aluneca usor pe sinele de otel. Pe pat zacea o forma omeneasca, acoperita. Doctorul Prins puse mana pe coltul de sus al cearsafului.
- Trebuie sa va previn, domnilor, ca nu e o priveliste care face bine la stomac.
- Stomacul meu n-ar putea fi intr-o stare mai proasta decat acum, spuse de Graaf.
Dr. Prins il privi curios - de Graaf nu considerase necesar sa-i pomeneasca de pestele si vinul la care fusese silit sa renunte - si dadu la o parte cearsaful. Ceea ce se vedea nu era potrivit, cum spusese si medicul, pentru stomacurile sensibile. Doctorul Prins privi expresia celor doi politisti si fu vag dezamagit. Nici o tresarire nu lasa sa se vada vreo emotie, chiar daca o simteau.
- Cauza mortii, domnule doctor? intreba de Graaf.
- Lovituri multiple, masive, desigur. Cauza? O autopsie va scoate la iveala.
- Autopsie?
Vocea lui van Effen era la fel de rece ca morga insasi.
- N-as vrea sa fiu indiscret, domnule doctor, dar de cand lucrati aici?
- Asta e prima saptamana.
Usoara paloare a fetei era un indiciu ca doctorul Prins avea, el insusi, unele probleme de metabolism.
- Deci probabil ca n-ati intalnit multe cazuri de genul asta. Sau nici unul. Omul asta a fost ucis. N-a cazut de pe acoperisul unei cladiri inalte si nici n-a fost calcat de un camion. Intr-un astfel de caz, teasta sau oasele toracelui, pelvisul ori oasele femurale ar fi fost zdrobite sau rupte. Si n-au fost. A fost omorat in bataie, cu bare de fier. Fata lui e de nerecunoscut, rotulele sunt distruse si antebratele rupte - fara indoiala, incercand sa se apere de barele de fier.
De Graaf ii spuse doctorului:
- Fara doar si poate ca era imbracat cand a fost adus aici. I-a cercetat cineva hainele?
- Va referiti la identificare, domnule colonel?
- Fireste.
- Nu stiu nimic despre asta.
- Nu conteaza, spuse van Effen. Stiu cine e. Recunosc cicatricea de pe umar. E detectivul Rudolph Engel. Il urmarea pe un tip cunoscut sub numele de Julius Caesar. Poate va amintiti ca Annemarie a pomenit de personajul asta la La Caracha.
- De unde stii asta?
- Pentru ca eu l-am pus pe Engel sa-l urmareasca. Tot eu l-am prevenit ca pericolul nu e deloc neglijabil si ca nu trebuie in nici un caz sa ajunga intr-o situatie in care sa nu fie lume prin preajma. I-am amintit ce-au patit cei doi detectivi care-l urmareau pe Agnelli. A uitat sau n-a executat ordinele, ori s-a lasat manat de curiozitate sau entuziasm. Indiferent ce-a fost, a platit cu viata.
- Dar de ce sa-l asasineze in felul asta barbar? De Graaf clatina din cap.
- Si oricum, de ce sa-l asasineze? Ei bine, mi se pare, intr-adevar, o riposta cu totul exagerata.
- Probabil ca nu vom sti niciodata adevarul, domnule colonel. Iar daca-i vom sti, s-ar putea sa descoperim ca nu s-au descotorosit de el numai pentru ca-i urmarea, ci si pentru ca aflase ceva ce nu trebuia lasat sa raporteze. Joaca tare, domnule colonel.
- Tare, intr-adevar. Poate c-ar fi mai bine sa-i spunem o vorba acestui. Julius Caesar.
- Mai intai, cred ca ne-ar fi imposibil sa-l gasim. Aproape sigur ca s-a dat la fund, a plecat in tari mai calde, sau, si mai probabil, a renuntat la barba sare si piper si si-a pus o peruca pe teasta cheala si o pereche de ochelari fumurii care sa-i ascunda strabismul. Si-apoi chiar daca punem mana pe el, de ce-l putem acuza?
Ii multumira doctorului Prins si plecara. Pe cand treceau prin holul de la intrare, un barbat de la ghiseu il chema pe colonel la telefon. Colonelul vorbi scurt, inapoie aparatul si se intoarse la van Effen.
- Ma tem ca nu ne e scris sa fim liberi in dupa-amiaza asta. Au sunat de la birou. Tocmai au fost anuntati de la spital. A fost internat unul dintre oamenii nostri. Se pare ca tocmai a fost pescuit dintr-un canal.
- Ce face la spital? Vreti sa spuneti ca nu s-a inecat?
- Nu. Se pare c-a fost salvat la timp. Ar fi mai bine sa ne ducem sa vedem.
- Identitatea?
- N-a fost stabilita. E inca inconstient. N-are documente, n-are insigna. Dar are la el un pistol si o pereche de catuse. Deci au ghicit ca e politist.
La spital, au fost condusi intr-o rezerva de la primul nivel, din care tocmai iesea un doctor cu parul carunt. Il vazu pe de Graaf si zambi.
- Vechiul meu prieten! Vad ca nu-ti pierzi timpul. Unul dintre oamenii tai tocmai a avut o experienta neplacuta. A scapat ca prin urechile acului, chiar ca prin urechile acului, dar se va face bine. De fapt, poate sa plece peste vreo ora-doua.
- Deci e constient?
- Constient si foarte prost dispus. Il cheama Voight.
- Mas Voight? intreba van Effen.
- Chiar el. Un baietel l-a vazut plutind pe apa cu fata-n jos. Din fericire, cativa docheri lucrau prin preajma. L-au pescuit si l-au adus aici. Nu cred c-a stat in apa mai mult de un minut.
Voight statea in capul oaselor in pat si arata foarte nemultumit. Dupa ce-i pusese cea mai scurta intrebare politicoasa cu privire la sanatate, de Graaf intreba:
- Cum dracu ai ajuns sa cazi in canal?
- Sa cad in canal? Voight era profund jignit. Sa cad in.?
- Sst! facu doctorul. O sa-ti faci rau.
Intoarse cu blandete capul lui Voight: vanataia albastru-purpurie pe care-o avea in spatele urechii drepte dadea toate semnele ca va avea o dezvoltare spectaculoasa.
- Cred ca au ramas fara dragi de fier, zise van Effen. De Graaf se incrunta:
- Si ce vrea sa insemne asta?
- Prietenii nostri au trecut din nou la actiune. Detectivul Voight il urmarea pe Alfred van Rees si.
- Alfred van Rees?
- Stiti despre ce e vorba. Tipul de la Rijkswaterstaat. Baraje, diguri, ecluze si asa mai departe. Din pacate, se pare ca detectivul Voight n-a putut fi atent si la van Rees si la propriul sau spate, in acelasi timp. Ultimul raport, Voight, arata ca l-ai pierdut pe van Rees.
- L-a regasit un om din patrula. Mi-a dat adresa. M-am dus intr-acolo si am parcat masina langa canal, am iesit.
- Ce canal? intreba van Effen.
- Croquiskade.
- Croquiskade! Si van Rees. Ma uimesti. Nu e chiar partea cea mai salubra din oras.
Voight isi freca ceafa:
- Nici mie nu mi s-a parut foarte curata. Am vazut cum van Rees si inca un tip ies pe usa si intra inapoi. De ce, nu stiu. Nu eram intr-o masina a politiei si, din cate stiu, nu ma vazusera niciodata, nu ma suspectau ca-i urmaresc. Si apoi. ei bine, m-am trezit in patul asta. Nici macar n-am auzit pasi in spatele meu.
- Ai observat numarul casei?
- Da. 38.
Van Effen ridica receptorul de pe noptiera, ii spuse operatorului ca e de la politie si e urgent, dadu numarul de la birou si-i spuse lui de Graaf:
- Nu-mi inchipui c-a mai ramas cineva la numarul treizeci si opt. Dar s-ar putea sa gasim ceva acolo. Asta, fireste, daca n-au observat ca detectivul Voight e pescuit din canal.
Dac-au vazut, locul o sa fie curat ca-n palma. E nevoie de mandat de perchezitie, domnule colonel?
- Da-l dracului de mandat.
Era limpede ca de Graaf e destul de zdruncinat de faptul ca vechiul sau prieten van Rees ar putea fi implicat in activitati ilegale.
- Sa faca o descindere prin orice mijloace.
Van Effen obtinu legatura aproape imediat, ceru sa vorbeasca cu un oarecare sergent Oudshoorn, acesta veni imediat la telefon, locotenentul ii dadu adresa si instructiunile si asculta cateva clipe.
- Nu, sergent. Ia patru oameni. Unul la usa din fata, unul in spate. Fara mandat. Asa spune domnul colonel. Da. Scoate usa aia afurisita din balamale, daca trebuie. Sau dinamiteaza broasca. Retine pe oricine gasesti inauntru. Nu parasi locul. Raporteaza prin radio si asteapta instructiunile.
Inchise.
- Sergentul Oudshoorn parea sa savureze ideea.
Ii spusera lui Voight sa telefoneze acasa, sa ceara sa i se aduca haine uscate, sa se duca apoi acasa sa se odihneasca si-si luara ramas-bun de la el.
Pe hol, de Graaf spuse:
- Imposibil. Absolut imposibil. Omul asta e un stalp al societatii. Dumnezeule mare, l-am introdus pana si la clubul meu.
- Poate fi o explicatie foarte nevinovata, domnule colonel. Dar felul cum arata ceafa lui Voight si faptul c-a fost aruncat in canal par sa indice contrariul. Amintiti-va ca, la aeroportul Schiphol, am sugerat ca omul ar putea fi un Jekyll la lumina zilei si un Hyde in timpul noptii. Poate ca m-am exprimat gresit. Poate ca joaca rolul lui Hyde in timpul zilei.
Pe cand se apropiau de intrarea spitalului, van Effen se opri brusc. De Graaf se opri si el si-l privi mirat.
- Rar te vede cineva ingrijorat, Peter. Ceva nu e-n ordine?
- As vrea sa sper ca totul e bine, domnule colonel. Dar mi-a tot dat tarcoale o idee, la care n-am avut timp sa ma gandesc pana acum. Telefonul ala pe care l-ati primit in timp ce mancati - sau, mai curand, pe cand va pregateati sa incepeti - era de la politie?
- Fireste. Sergentul Bresser.
- De unde avea informatia?
- De la spital, presupun. Bresser mi-a spus c-a incercat sa dea intai de tine, apoi de locotenentul Valken si ca, negasindu-va pe nici unul dintre voi, m-a contactat pe mine. Are importanta?
- Are. Tanarul doctor Prins, de la morga, n-are experienta si nu e nici prea destept. Din partea lui, era perfect posibil ca Engel sa fi cazut din varful Havengebouwului sau sa fi fost victima unui accident de circulatie ori de munca. Cei de la morga nu le telefoneaza ofiterilor superiori de politie decat daca stiu sau banuiesc ca victima n-a murit de moarte naturala. Deci sunt sanse ca telefonul sa nu fi venit de la spital. Bresser e un tip lipsit de imaginatie. Ganditul nu e punctul lui tare. A fost ideea dumneavoastra sa ma sunati acasa la Julie si sa-mi cereti sa va insotesc?
- Acum incepi sa ma sperii si pe mine, Peter, dar nu-mi dau seama de ce. S-a pomenit numele tau in convorbirea telefonica, dar nu mi-e clar daca ideea de a ma insoti a fost a lui Bresser sau a mea. Sa le ia dracu de dejunuri.
- O clipa, domnule colonel.
Van Effen se duse la cel mai apropiat telefon si forma un numar. Il lasa sa sune vreo cincisprezece secunde, apoi forma din nou, in timp ce de Graaf il urmarea intai perplex, apoi ingrijorat si apoi cu spaima ca a inteles despre ce e vorba. Ajunsese deja la usa de la intrare, pe care o tinea deschisa, cand van Effen puse receptorul in furca si veni in fuga spre el.
Van Effen nici macar nu se obosi sa bata la usa lui Julie, pe care o descuie cu cheia scoasa din buzunar inca din lift. Camera de zi parea in cea mai perfecta stare, ceea ce nu insemna nimic; dormitorul lui Julie arata si el normal, dar cu baia era cu totul altceva. Thyssen, omul de paza, zacea pe pardoseala, perfect constient si parand pe punctul de a face apoplexie, fie de furie, fie din cauza efortului de a se elibera de funiile care-i strangeau incheieturile mainilor si gleznele. Poate ca-i venea greu si sa respire prin calus. Il eliberara si-l ajutara sa se ridice, pentru ca-i era imposibil sa stea in picioare. Mainile devenite albastrii indicau ca si circulatia de la picioare trebuia sa fi fost intrerupta aproape total. Cel care-l legase, o facuse temeinic.
Il ajutara sa ajunga in camera de zi si sa se aseze intr-un fotoliu. Van Effen ii facu un masaj pentru a-i restabili circulatia la maini si la picioare. Nu era ceva prea placut, daca era sa judeci dupa repetatele strambaturi si strangeri de pleoape ale lui Thyssen. Intre timp, de Graaf ii aduse un pahar de coniac. Trebui sa i-l duca la buze, caci Thyssen inca nu-si recapatase uzul mainilor.
- Van der Hum, spuse de Graaf, referindu-se la coniac. Un paliativ universal si, in situatia data, in pofida regulamentului.
Van Effen zambi. Nu era zambetul crispat al cuiva care se straduieste sa-si ascunda emotia. Parea ca intorsatura pe care o luasera lucrurile nu-l afectase deloc.
- Persoana care a stabilit regulamentul poate sa-l si incalce. Nu ne-ar strica putin coniac, domnule colonel.
De-abia sorbisera din pahare, cand Thyssen prinse destule puteri ca sa-si ia si el paharul in mana, sa-si duca mana tremuratoare la gura si sa bea jumatate din continut dintr-o sorbitura. Tusi, stropi si apoi incepu sa-i vorbeasca.
- Doamne. Imi pare groaznic de rau, domnule locotenent. Ingrozitor de rau. Sora dumneavoastra si cealalta doamna draguta.
Isi goli paharul.
- Ar trebui sa fiu impuscat.
- Nu cred ca se va ajunge pana acolo, Jan, spuse van Effen cu blandete. Indiferent ce s-a intamplat, n-a fost vina ta. Ce s-a petrecut?
Thyssen era cuprins de furie, amaraciune si autorepros. Prin urmare, relatarea sa a fost dezlanata si s-a repetat de atatea ori, incat a devenit pe alocuri, incoerenta. Se parea ca un maior de armata se apropiase de el - cui i-ar fi trecut prin cap sa suspecteze un maior de armata? - scosese la iveala un pistol prevazut cu cel mai neortodox amortizor de zgomote, il obligase pe Thyssen sa scoata cheia si sa descuie usa, il impinsese inauntru, il urmase si le sfatuise pe fete sa nu miste. Fusese urmat in camera, aproape imediat, de trei oameni dintre cei care muta mobile. Cel putin asta pareau sa fie, judecind dupa salopetele de piele pe care le purtau. Singurul amanunt care-i dadea de gol era faptul ca aveau fetele acoperite cu glugi si ca purtau manusi. In afara de asta, Thyssen nu le mai putu spune nimic: fusese tarat la baie, legat, i se pusese un calus in gura si fusese lasat sa zaca pe pardoseala.
Van Effen se duse in camera Annemariei - care fusese a lui candva, arunca o privire rapida in jur si se intoarse.
- O gramada de lucruri ale Annemariei zac pe pat si lipseste un dulap pentru haine. Au fost legate, li s-a pus calus si au fost scoase din casa in dulapul asta. Oricine s-ar fi intamplat sa priveasca scena ar fi considerat ca e un caz autentic de mutat mobilier. Probabil ca erau cu ochii pe mine, domnule colonel, cam in vremea in care m-ati sunat de la restaurant. E posibil sa fi avut o furgoneta pentru mobilier, parcata prin apropiere, si au intrat in casa imediat ce m-au vazut plecand. Domnisoarele au calatorit in conditii cat se poate de incomode, dar presupun ca erau prea scoase din minti de groaza ca sa se mai gandeasca la confort. Ce ironie, nu-i asa domnule colonel, ca azi-dimineata amandoua erau pline de presimtiri sumbre si nu vedeau decat catastrofe. Amandoua erau convinse ca mi se va intampla ceva groaznic.
Din nefericire pentru ele, s-au inselat cu privire la subiectul presentimentelor lor.
De Graaf, cu al doilea pahar de coniac in mana, masura camera in lung si-n lat. Nici dupa patruzeci de ani petrecuti ca ofiter de politie nu reusea sa-si ascunda emotiile cu abilitatea lui van Effen. Fata lui exprima, pe rand, furie si ingrijorare.
- Ce urmaresc diavolii astia? Ce-au vrut - si pe cine au vrut? Pe Annemarie? Pe Julie? Sau pe amandoua?
- Pe Julie.
Van Effen ii intinse cartea postala pe care el si Julie o privisera mai devreme, in dupa-amiaza aceea.
De Graaf o lua, examina atat cartea postala cat si plicul si intreba:
- Cand a sosit?
- Imediat dupa pranz. Julie era foarte nelinistita, dar eu am ras de temerile ei. Inteligentul van Effen. Stralucitorul van Effen.
- Deci prietenii tai s-au intors, fratii Annecy sunt din nou la Amsterdam. N-au pierdut timpul, si-au facut cunoscuta prezenta si au ajuns sa te domine in modul cel mai bun posibil. Dumnezeule. Imi pare atat de rau, Peter.
- Sa va para rau de fete. Mai ales de Annemarie. A avut ghinionul tampit sa se afle aici cand au venit dupa Julie. Si, desigur, asta se datoreaza geniului covarsitor al lui van Effen, care a insistat ca ea sa ramana aici, pentru propria ei siguranta. Ne vor transmite pretentiile lor foarte curand. Probabil ca n-ati uitat, domnule colonel, ca fratii Annecy erau - si fara indoiala ca mai sunt - specialisti in santaj.
De Graaf clatina din cap si ramase tacut.
- E frumos din partea dumneavoastra ca n-o spuneti, domnule colonel, dar probabil ca n-ati uitat nici ca sunt specialisti in tortura, ceea ce a constituit principalul motiv pentru care i-am urmarit.
- Pana acum n-am fost prea destept, zise de Graaf. Lucrurile sunt cat se poate de incurcate.
- E generos din partea dumneavoastra ca spuneti 'noi', domnule colonel. Dar va referiti la mine.
Van Effen umplu la loc paharul lui Thyssen, facu acelasi lucru cu al sau si se cufunda intr-un fotoliu.
Dupa vreo doua minute, de Graaf il privi si spuse:
- Ei bine, e limpede ca trebuie sa facem ceva. Sa ne-apucam sa cerem informatii vecinilor, celor de vizavi?
- Ca sa verificam cum s-a produs rapirea? Ar fi pierdere de vreme, domnule colonel. N-am afla mai multe decat stim. Avem de-a face cu profesionisti. Dar chiar si profesionistii pot sa gafeze.
- Pana acum n-am descoperit nici o greseala. Colonelul era sumbru.
- Nici eu. Presupun ca tinta era Julie. Van Effen intinse mana dupa telefon:
- Cu permisiunea dumneavoastra, domnule colonel, o sa aflu. Vasco. Sergentul Westenbrink. Era singurul care stia unde sta Annemarie. S-ar putea ca tipii, indiferent cine-ar fi ei, sa fi pus pe cineva pe urmele lui si sa fi aflat prin metode la care nu ma obosesc sa ma gandesc.
- Crezi ca e probabil? Sau posibil? Van Effen forma un numar.
- Posibil, da. Probabil, nu. Nu cred ca exista cineva in Amsterdam care l-ar putea urmari pe Vasco fara ca el sa-si dea seama. Dupa cum nu cred sa existe cineva in oras care sa fie urmarit de Vasco si sa-si dea seama. Vasco? Peter la telefon. S-a ocupat cineva de tine de azi-dimineata de cand ai plecat?. N-ai vorbit cu nimeni? Annemarie si sora mea Julie au fost rapite. Acum mai putin de o ora si nu, n-avem nici o idee. Imbraca-te cu cel mai bun costum civil si vino pana aici, te rog.
Van Effen inchise si se intoarse spre de Graaf.
- Pe Julie au vrut-o. Nimeni nu l-a atacat pe Vasco cu drugi de fier.
- Si i-ai cerut sa vina cu tine?
- Cu noi, domnule colonel. E un om mult prea valoros ca sa stea degeaba. Si, cu permisiunea dumneavoastra, domnule colonel, as vrea sa-l recrutez pe George.
- Prietenul tau de la La Caracha? Chiar tu ai spus ca nu poate sa se topeasca in peisaj.
- Asta e treaba lui Vasco. George, dupa cum ati constatat si singur, e foarte inteligent si cunoaste probabil modul de a gandi al criminalilor mai bine decat oricine altcineva. Iar din punct de vedere fizic, poate asigura o paza foarte buna. Deci, e un progres. Foarte mic, totusi un progres. Acum cred ca am temeiuri sa spun ca fratii Annecy si cei care se pregatesc sa arunce in aer Palatul Regal lucreaza mana-n in mana. Altfel cum ar fi stiut fratii Annecy ca Rudolph Engel, care-l urmarea pe unul dintre oamenii de legatura ai bandei de la palat, a fost exterminat si transportat la morga.
- Poate ca tot banda de la palat, cum ii spui tu, a facut rapirea. Poate ca le-au spus fratii Annecy.
- Aici apar doua aspecte, domnule colonel. Ce motiv ar fi putut avea Agnelli si prietenii sai s-o rapeasca pe sora locotenentului van Effen. Nici unul. In timp ce fratii Annecy au un motiv foarte puternic. Al doilea aspect e ca n-are nici cea mai mica importanta daca fratii Annecy i-au dat adresa asta lui Agnelli sau nu; dar e clar ca lumina zilei ca se cunosc.
- Si cu ce ne ajuta asta pe noi, Peter?
- Pentru moment, nu ne ajuta. Si s-ar putea chiar sa ne puna intr-o situatie precara. Tipii nu sunt niste ageamii si e posibil sa fi ghicit ca i-am dibuit si ca astfel ne luam masuri de prevedere suplimentare. Impotriva cui - habar n-am.
- Nici eu. Din asta nu iese nimic. Din cate-mi dau eu seama, nici n-avem ce face.
- Poate ca unul sau doua lucruri marunte. Alfred van Rees, pentru inceput.
- Ce legatura are van Rees cu Agnelli si cu fratii Annecy?
- Nici una din cate stiu. Dar asta ar insemna macar ca facem ceva intr-o privinta. Sugerez sa trimitem doi urmaritori. Unul care sa-l supravegheze pe van Rees, iar celalalt care sa-l supravegheze pe urmaritor. Ganditi-va numai ce noroc a avut Mas Voight ca e inca in viata. Apoi sugerez sa cercetam contul in banca al lui van Rees.
- Pentru ce?
- Acest stalp al Rijkswaterstaat le-ar putea da celor de la FFF informatii pe care tipii nu le-ar putea obtine de nicaieri din alta parte. Sa le vanda, nu sa le dea. E posibil, de asemenea, ca, daca el castiga ilicit niste bani, sa-i depoziteze intr-un alt cont, sub un alt nume. Dar criminalii - mai ales cei care nu sunt criminali de profesie, si presupun ca van Rees nu e - adesea trec cu vederea lucrurile elementare.
- Nu putem face asa ceva. E ilegal. Tipul n-a fost nici macar acuzat. Cu atat mai putin, dovedit ca a facut ceva.
- Au pus mana pe Julie si pe Annemarie.
- Asa e. Dar ce legatura are asta cu van Rees?
- Nici una. Inca o data, din cate stim noi. Desi, tocmai ma gandeam ca unul din ultimele lucruri pe care mi le-a spus Julie a fost ca e extrem de ciudat ca spargatorii de diguri, genistii de la palat si fratii Annecy actioneaza cu totii deodata. Ar putea fi o coincidenta. Sau coincidenta ar putea fi mult prea stranie ca sa fie reala. Ori sa nu insemne nimic. Poate ca doar ii urasc prea mult pe toti criminalii din lume. Uitati toate astea, domnule colonel. A fost doar o sugestie.
- Inevitabila, presupun. E vorba de sugestia ta, Peter. In mod normal ar trebui sa nu-i dau nici o atentie. Dar ideile tale au prostul obicei de a duce la ceva.
Zambi fara pic de umor.
- Poate ca suferi - nu-mi vine-n minte termenul - de premonitie, ca si sora ta. O sa trimitem doua persoane pe urmele lui van Rees - Dumnezeule, insa ideea de a-l urmari pe van Rees e monstruoasa - si o sa punem sa fie cercetate discret bunurile sale lichide. Probabil c-o sa fiu chemat in fata Parlamentului pentru asta. Te voi tari dupa mine, bineinteles.
Intinse mana dupa telefon:
- O sa aranjez asta.
Dupa ce rezolva lucrurile in felul sau imperios si puse receptorul in furca, van Effen spuse:
- Va multumesc. Spuneti-mi, domnule colonel, prietenii dumneavoastra de la universitate au intrat in posesia tuturor inregistrarilor? Inclusiv cea pe care am adus-o de la Cornul Vanatorului?
De Graaf aproba din cap.
- Cand aveti idee ca vor fi gata?
- Presupun ca atunci cand vor fi gata. Lucrurile se misca greu in mediile universitare.
- Credeti ca i-ati putea grabi putin, domnule colonel? Stare de urgenta sau ceva de genul asta?
- Pot sa incerc.
De Graaf forma un numar, vorbi cu un barbat pe care-l numi Hector, apoi, continuand sa tina receptorul, se intoarse spre van Effen:
- La sase e bine?
- La fara un sfert, daca se poate.
De Graaf vorbi repede, inchise si spuse:
- Suntem foarte scrupulosi in ceea ce priveste timpul, nu?
- Vine cineva la sase si jumatate la Trianon sa-mi dea informatiile radio pentru a putea provoca explozia din beciurile palatului.
- E prima oara cand aud asta. E neobisnuit de greu sa-ti urmareasca cineva miscarile, Peter. E destul de caraghios, ca sa ma exprim asa, sa constati ca un ofiter de politie tine sa fie punctual la intalnirea cu un criminal.
- Da, domnule colonel. Cunoasteti - cunoasteti personal, vreau sa spun - vreun expert in chirurgie plastica?
- Expert in chirurgie plastica? De ce dracu ai nevoie de. ei, ar trebui sa-mi dau seama ca ai motivele tale. Dar expert in chirurgie plastica? Chiar iti inchipui ca eu cunosc pe toata lumea din oras?
- Din cate stiu eu, domnule colonel, da. Sau aproape pe toata lumea.
- As putea vorbi cu chirurgul politiei.
- De Witt nu e specialist in chirurgie plastica, domnule colonel.
- Ah, am gasit. Vechiul meu prieten Hugh. Remarcabil. Profesorul Hugh Johnson.
- Nu pare sa fie un nume olandez. Nu e olandez, nu-i asa?
- E englez. A studiat la East Grinstead. Mi s-a spus ca e cea mai buna scoala de chirurgie plastica din Europa, daca nu chiar din lume. Omul e un geniu.
De Graaf zambi.
- Totusi nu-i atat de destept ca un olandez. Mai exact, nu-i atat de destept ca o anumita doamna, olandeza, nascuta la Amsterdam, pe care-a intalnit-o cand a venit aici intr-un schimb de experienta. Sase luni dupa ce s-au casatorit, s-a trezit ca se stabileste aici definitiv. Si nici acum nu stie cum s-a intamplat asta. El e omul care ne trebuie.
De Graaf isi drese glasul, in mod delicat.
- Daca mi-ai putea da o cat de mica indicatie despre ce vrei.
- Desigur. Ori de cate ori ma intalnesc cu Agnelli, am cicatrice pe fata si pe maini. Ceea ce-mi aminteste ca trebuie sa va spun cum voi arata diseara, la intalnirea de la universitate, altfel n-o sa ma recunoasteti. As vrea ca cicatricele astea sa arate si mai autentice si, ceea ce e mai important, sa fie de asa natura incat sa nu-mi poata fi smulse, spalate sau razuite.
- A, inteleg. Adica, nu inteleg. De Graaf cugeta cateva clipe:
- Nu-mi place deloc chestia asta. Te gandesti desigur la Agnelli si la prietenii sai si la faptul c-ar putea avea banuieli.
Credeam ca esti sigur ca statutul tau de criminal international, urmarit de politie, te pune la adapost de banuieli.
- Cred asta din ce in ce mai tare, domnule colonel. Dar tipii nu par genul care sa-ti permita sa-ti iei cel mai mic risc. S-ar putea sa gaseasca chiar diseara un motiv pentru a le arata - fara sa aiba aerul bineinteles - caracterul autentic si permanent al cicatricelor alora.
De Graaf ofta:
- Traim intr-o lume stramba. Nu vreau sa te jignesc, Peter, dar pari sa te simti absolut in largul tau in ea. O sa vad ce pot face. Iar suna telefonul asta afurisit.
Van Effen ridica receptorul, asculta si spuse:
- Trimite pe cineva cu ele, te rog. Asteapta o clipa. Se intoarse spre de Graaf:
- E sergentul Oudshoorn. Spune ca la numarul treizeci si opt e pustiu. Vecinii spun ca de ani de zile nu locuieste nimeni acolo. Si cea mai mare parte a mobilierului lipseste. Sergentul Oudshoorn e tanar si entuziast. V-am spus ca-si va indeplini sarcina cu pasiune si i-am dat oarecum mana libera. Asa ca a cercetat cateva dulapuri incuiate si cateva sertare.
- Folosindu-se de parghii de fier si de speracle, presupun.
- Asa-mi inchipui si eu. Dar imi inchipui si ca e foarte putin probabil sa ni se adreseze vreo plangere din cauza asta. Fapt e ca sergentul spune ca a dat peste niste harti care arata ciudat, peste niste planuri care i se par fara cap si fara coada. Probabil ca n-au nici o importanta. Dar nu ne putem permite luxul sa neglijam o sansa la mie. I-am cerut lui Oudshoorn sa le trimita incoace. Credeti ca, in drum, mesagerul ar putea sa ne aduca si pe cineva priceput de la Serviciul topografic ai orasului, care sa ne lumineze cu privire la hartile astea?
- E o sansa la mie, cum ai spus. Imi inchipui ca vrei sa ma convingi sa fac treburi murdare.
- Da, domnule colonel. Vorbi din nou la telefon:
- Spune-i celui care ne aduce hartoagele sa se opreasca la Serviciul topografic si sa ia un expert de acolo. Aranjeaza domnul colonel.
In timp ce de Graaf isi transmitea instructiunile prin telefon - niciodata nu adresa cereri - van Effen deschise radioul si-l dadu foarte incet. Continua sa-i lase volumul la minimum si dupa ce colonelul inchise telefonul. Bazaitul ultimului slagar la moda nu era pe gustul lui van Effen. Dar cand acest zgomot inceta, dadu aparatul mai tare. Se auzi vocea bine timbrata a unui crainic:
- Intrerupem acest program pentru a va transmite un buletin de stiri special. Brigada FFF, despre activitatile careia probabil ca ati auzit sau ati citit cu totii in ultimele patruzeci si opt de ore, ne-a mai trimis o declaratie. Suna dupa cum urmeaza:
'Am promis ca vom face o bresa in Canalul Olandei de Nord sau in ecluza Hagestein, ori in ambele. Pana la urma, am hotarat sa facem o bresa in canal. Motivul pentru care am hotarat sa nu deterioram ecluza Hagestein este ca nu ne-am apropiat de ea nici macar la cincizeci de kilometri. In ciuda acestui fapt, trebuie sa recunoastem ca aglomerarea de armata, politie, elicoptere ale fortelor aeriene si experti de la Rijkswaterstaat a fost de-a dreptul impresionanta.
Acum n-ar trebui sa mai existe nici un dubiu ca putem provoca inundatii oricat vrem de mari, in locul si-n momentul alese de noi si c-o putem face nepedepsiti. Nu exista nici o posibilitate sa fim detectati. Dupa cum am mai aratat, autoritatile sunt total neputincioase.
Suntem convinsi ca poporul olandez nu doreste continuarea acestei stari de lucruri. Ca sa fim cinstiti, nici noi n-o dorim. Avem cateva conditii de pus si am vrea sa le discutam cu un membru responsabil al guvernului. Sugeram sa stabilim o intrevedere. Timpul - diseara, locul - nu conteaza. Acordul guvernului la intrevedere sa fie transmis la televiziune si la radio la orele sase dupa-amiaza. Nu va fi luata in considerare nici o propunere de negociator cu rang inferior celui de ministru cu portofoliu.
Sugeram ca negociatorul nostru sa nu fie arestat, tinut ostatic sau supus vreunei restrictii oarecare. Daca autoritatile vor fi atat de prost inspirate incat sa faca una ca asta, le prevenim ca au si fost implantate mine la nord si la sud de Lelystad. Deocamdata, consideram ca nu e cazul sa precizam cat de departe la nord si cat de departe la sud. De data asta, minele sunt cu mult mai mari decat in situatiile precedente si repararea breselor va dura zile, daca nu chiar saptamani. Daca negociatorul nostru nu se intoarce la o anumita ora, asupra careia vom conveni, atunci vor fi inundate portiuni mari din Oostelijk-Flevoland. Nu vom preciza ora la care se vor produce bresele. Vor aparea la un moment dat, in timpul noptii.
Consideram ca este inutil sa precizam ca intreaga responsabilitate pentru siguranta regiunii Oostelijk-Flevoland si a locuitorilor sai o poarta guvernul. Nu cerem prea mult - doar sa stam de vorba cu un reprezentant al sau.
Daca guvernul va ignora mica noastra cerere si va refuza sa numeasca un negociator, vom continua asa cum am inceput si vom inunda polderul. Apoi, data viitoare cand vom face o cerere similara, insotita de o promisiune similara, credem ca guvernul va considera mai prudent sa fie ceva mai cooperant. Suntem convinsi ca cetatenii olandezi vor conveni ca daca guvernul, manat exclusiv de sentimentele sale de mandrie ranita si orgoliu ultragiat, va pune in pericol aceasta regiune intinsa si pe locuitorii sai, va comite o actiune iresponsabila si de neiertat. Acum e momentul sa cooperam, nu dupa ce se vor produce daune incalculabile si greu de evitat. Minele au fost implantate.'
Acesta este textul integral al mesajului. Guvernul ne-a cerut - ne-a cerut, nu ne-a ordonat - sa nu facem nici un comentariu si sa nu discutam in nici un fel aceasta pretentie jignitoare inainte ca membrii cabinetului sa fi discutat ce pozitie urmeaza sa adopte. Guvernul doreste sa asigure populatia tarii ca dispune de resursele necesare pentru a contracara aceasta amenintare sau oricare alta. Van Effen inchise radioul:
- Sa ne fereasca Dumnezeu de politicieni. Ca de obicei, toti membrii guvernului si-au pus ochelari de cal si vorbesc ca sa se afle-n treaba. Au fost luati pe nepregatite, n-au avut timp sa se gandeasca - trebuie sa le facem favoarea de a presupune ca sunt in stare sa gandeasca - si tot ce-au gasit mai bun de facut a fost sa dea drumul acelorasi platitudini plictisitoare si lipsite de sens. Cica cu incredere! Incredere - in ce? Pentru Dumnezeu, e imposibil sa aiba incredere in ceva, cu atat mai putin in ei insisi. Aveti incredere in noi, ne spun. Mai curand as avea incredere in nebunii de la balamuc.
- Asta suna a tradare, locotenent van Effen. Te-as putea baga la puscarie pentru asa ceva.
De Graaf ofta:
- Nenorocirea e c-ar trebui sa intru si eu la puscarie o data cu tine, pentru ca sunt de acord cu fiecare cuvant pe care-l spui. Daca membrii guvernului chiar cred ca lumea o sa creada afirmatiile lor fara sens, inseamna ca sunt intr-o stare si mai deplorabila decat am crezut. Ceea ce, trebuie sa adaug, nu credeam ca e posibil. Sunt intr-o situatie imposibila - crezi ca au cea mai mica sansa de a-si da seama de asta?
- Isi vor da perfect de bine seama. Imediat ce-si vor pune problema ca trebuie sa supravietuiasca din punct de vedere politic. Daca vor continua sa-si ingroape capul in nisip, vor cadea de la putere in mai putin de o saptamana. O grija acuta pentru a pastra status quo-ul - propriul lor status quo - poate face minuni. Au si inceput sa faca pe grozavii, punandu-l pe crainic sa spuna ca li s-a cerut - nu li s-a ordonat - sa nu discute problema. De fapt, li s-a ordonat, nu li s-a cerut, altfel crainicul n-ar fi folosit termenul 'pretentii jignitoare'. Pana acum, pretentia lor n-are nimic jignitor. De-abia pretentiile ce vor fi emise la intalnire - care, cu siguranta ca va avea loc - aproape sigur ca vor fi jignitoare.
- Orice discutie in aceasta privinta n-ar fi decat o speculatie, spuse colonelul cu tristete. Si nu merita sa facem speculatii. Trebuie sa ne ocupam de alte lucruri, mult mai urgente.
- E ceva de care ar trebui sa ma ocup chiar in clipa asta, spuse van Effen. Am o intalnire la hotelul Trianon. Ei, un fel de intalnire. E un tip care se asteapta sa ma vada acolo, dar nu stie ca eu stiu de prezenta lui. Unul din spionii plantati de Agnelli. Isi inchipuie ca ma bucur de toate privilegiile criminalilor. Are impresia ca am dormit toata dupa amiaza - ceea ce n-ar fi fost rau deloc - si nu trebuie sa-l dezamagesc.
Suna telefonul. De Graaf raspunse si-i dadu receptorul lui van Effen:
- Da, da, sunt locotenentul van Effen. O sa astept. De ce-mi cereti asta?
Departa receptorul la cativa centimetri de ureche:
- Un neispravit care ma sfatuieste sa-mi feresc timpanele si sa.
Se intrerupse, caci un urlet ascutit, urletul unei femei, exprimand nu teama, ci agonie, se auzi din receptor. Van Effen isi lipi strans receptorul de ureche, asculta timp de cateva secunde, apoi inchise.
De Graaf spuse:
- Pentru Dumnezeu, ce-a fost asta?
- Julie. Cel putin asa a spus tipul. De fapt, cuvintele lui au fost: 'Sora dumitale nu prea vrea sa coopereze cu noi. Vom suna din nou, cand va reveni la sentimente mai bune.'
- Tortura, spuse colonelul.
Vocea-i era linistita, dar avea o privire absolut innebunita.
- O tortureaza pe Julie a mea! Van Effen zambi slab:
- E si a mea, amintiti-va! E posibil. Specialitatea fratilor Annecy. Dar mi s-a parut putin cam prea grosolan, prea prompt, prea teatral.
- Doamne, Peter, e sora ta!
- Da, domnule colonel. Le voi aminti celor doi frati lucrul asta cand voi da ochii cu ei.
- Incearca sa afli de unde-au sunat, omule. Afla de unde-au sunat.
- N-are rost, domnule colonel. Am auz bun. Am putut detecta fasaitul de fond, foarte slab, al unui magnetofon. Inregistrarea putea fi transmisa de oriunde. Si asta ma face sa cred ca nu e autentica.
- Atunci de ce dracu au mai sunat?
- Poate ca din doua motive, desi nu pot sa ghicesc decat unul. Nu cred ca si-au inchipuit c-as putea macar sa banuiesc ca urletul de la telefon nu e autentic. Si-au imaginat ca sunt atat de nenorocit din cauza rapirii surorii mele, incat voi lua drept bun orice semnal legat de asta. Si apoi, desigur, ei n-o vor pe Julie, ci pe mine. Telefonul asta - cel putin din punctul de vedere foarte suspect al rationamentului lor - face parte din pregatirea mea psihologica.
De Graaf ramase tacut, in fotoliu, apoi se ridica, isi turna inca un pahar de Van der Hum, isi relua locul in fotoliu, continua sa se gandeasca, apoi spuse:
- Mi-e foarte neplacut sa aduc in discutie lucrul asta, locotenente, dar ti-a trecut oare prin cap ca data viitoare sau poate dupa inca o convorbire, fratii Annecy s-ar putea sa renunte la metodele psihologice si sa-ti spuna: 'Preda-te in mainile noastre, locotenente van Effen sau sora dumitale va muri si vom avea grija sa moara incet'. Ai s-o faci?
- Ce sa fac?
- Sa te predai in mainile lor.
- Desigur. Am intarziat la intalnirea de la Trianon, domnule colonel. Daca mai soseste vreun mesaj pentru mine, v-as ruga sa mi-l transmiteti acolo. Ma cheama Stephen Danilov, va rog sa va amintiti. Cat timp intentionati sa ramaneti aici, domnule colonel?
- Pana ma uit la hartile sau planurile, ori chestiile alea gasite de sergentul Oudshoorn si pana cand soseste aici locotenentul Valken sa-mi ia locul. O sa-l pun la curent, cum m-oi pricepe mai bine.
- Cunoasteti toate faptele, domnule colonel.
- Asa sper si eu, spuse de Graaf oarecum enigmatic. Dupa plecarea lui van Effen, Thyssen intreba curios:
- Stiu ca nu e treaba mea sa ma bag, domnule colonel, dar chiar va face domnul locotenent una ca asta?
- Ce sa faca?
- Sa se predea.
- Doar l-ai auzit pe locotenent.
- Dar asta ar insemna sinuciderea, domnule colonel. Thyssen parea aproape agitat:
- Asta va insemna sfarsitul lui.
- Va insemna, cu siguranta, sfarsitul cuiva. De Graaf nu parea din cale-afara de ingrijorat.
Van Effen se intoarse in camera sa de la Trianon prin usa din spate. Suna receptia si ceru sa vorbeasca cu Charles.
- Charles? Aici, van Effen. S-a intors prietenul nostru?. Bun. Stiu ca e plasat intr-un loc de unde poate auzi fiecare cuvant pe care-l spui. Te rog, deci sa spui urmatoarele cuvinte in receptor: 'Desigur, domnule Danilov. Cafea imediat si apoi sa nu fiti deranjat. Asteptati un musafir la sase si jumatate.' Anunta-ma cand pleaca.
Dupa circa treizeci de secunde, Charles suna sa-l informeze ca spionul plecase din hol.
Van Effen tocmai isi incheiase metamorfoza in Stephen Danilov, cand suna telefonul. Era de Graaf, care se afla inca in apartamentul lui Julie. Spuse ca voia sa-i arate ceva lui van Effen si-l ruga sa vina acolo. Van Effen accepta sa treaca pentru zece minute.
Cand van Effen se intoarse in apartamentul lui Julie, constata ca Thyssen plecase, iar locul sau fusese luat de locotenentul Valken. Valken era un personaj scund, solid, rubicond si cam gurmand, ceea ce ar fi putut constitui o explicatie pentru faptul ca, desi avea cu cativa ani mai mult decat van Effen, era subordonatul acestuia. Dar asta nu-l deranja deloc pe Valken. Erau prieteni buni. Pentru moment, Valken il scruta pe van Effen si vorbea cu colonelul.
- O inversare a rolurilor, nu sunteti de parere, domnule colonel? Ceva intre un politai si un negustor de sclavi, totul agrementat cu o usoara nuanta de cartofor de pe Mississippi. Oricum, ceva cat se poate de criminal.
De Graaf il privi pe van Effen si se stramba:
- Nu l-as lasa sa se apropie nici macar la distanta de un kilometru de oricare din fetele mele. Nici macar in vocea lui n-am incredere.
Arata spre un teanc de hartii, aflate pe masa din fata lui.
- As vrea sa te uiti peste toate astea, Peter. Sau crezi c-ar trebui sa ti le arat doar pe acelea care ma intereseaza pe mine?
- Numai pe acelea care va intereseaza pe dumneavoastra, domnule colonel.
- Buna voce ai. Splendida. Grozava.
Van Effen examina pe rand, fiecare harta. Erau planuri a ceea ce reprezenta, evident, diferite niveluri ale aceleiasi cladiri; numarul de incaperi din fiecare plan nu lasa nici o indoiala ca era vorba de o cladire neobisnuit de mare. Van Effen isi ridica privirea din hartii si intreba:
- Si unde e van Rees?
- Of, afurisita privire ai! De Graaf era intristat:
- Cum dracu ai stiut ca sunt planurile Palatului Regal?
- Dumneavoastra n-ati stiut?
- Nu, n-am stiut.
De Graaf se incrunta, ceea ce nu facea decat arareori si cu greutate.
- N-am stiut, pana nu mi-a spus tanarul arhitect, sau ce-o fi fost, de la Serviciul topografic. Tare te mai pricepi sa-i rapesti unui om batran mica lui placere, Peter.
De fapt, de Graaf considera ca de-abia a ajuns in floarea varstei.
- N-am stiut. Am ghicit. Cum peste trei ore ma voi afla in interiorul acestei cladiri, va dati seama ca nu ma pot impiedica sa ma gandesc la ea din timp in timp. Si van Rees?
- Vechiul si credinciosul meu prieten.
In mod cu totul explicabil, de Graaf vorbea cu multa amaraciune.
- L-am recomandat la propriul meu club, pe Dumnezeul meu! Ar fi trebuit sa te ascult mai demult, baiete, cu mult mai demult. Si-ar fi trebuit sa ne grabim si cu verificarea contului lui in banca.
- N-are cont in banca?
- S-a evaporat. Evaporat.
- Ca si van Rees, presupun.
- Patru milioane de guldeni, spuse de Graaf. Patru milioane. Directorului bancii i s-a parut, intr-adevar, ceva cu totul neobisnuit sa lichideze o asemenea suma, dar. in fine.
- Lumea nu prea cauta sa afle motivele si nu prea pune la indoiala integritatea unui stalp al societatii!
- Sunt compromis, zise de Graaf, sumbru. Era inevitabil.
- Mai sunt si alte cluburi, domnule colonel. Presupun ca aeroportul Schiphol inca n-a fost redeschis.
- Presupui gresit.
De Graaf continua sa aiba o expresie sumbra.
- Am aflat acum zece-cincisprezece minute. Primul avion, un KLM cu destinatia Paris, tocmai si-a luat zborul.
- Iar van Rees, cu milioanele in gheare, se lafaie la clasa intai?
- Da.
- Si n-avem nici un motiv sa cerem extradarea. Nu exista nici o acuzatie impotriva lui. N-am nici o indoiala in privinta asta. Dar o sa pun mana pe el mai tarziu. Cand terminam cu povestea asta.
- Inclinatiile dumitale spre ilegalitate sunt bine cunoscute, locotenente.
- Da, domnule colonel. Pentru moment insa, cred ca inclinatiile mele, compromiterea dumneavoastra la club si faptul ca, dupa toate probabilitatile, van Rees tocmai intra in spatiul aerian francez nu sunt chiar chestiuni de prima importanta. Ceea ce conteaza, intr-adevar, e faptul ca van Rees - care, pana la ora asta, le-a furnizat spargatorilor de diguri absolut toate informatiile necesare despre diguri, baraje si ecluze, drept pentru care, acestia nici macar nu-i vor simti lipsa - era in legatura si cu tipii care se pregatesc sa mineze Palatul Regal. Si suntem cat se poate de convinsi ca fratii Annecy sunt in cardasie cu teroristii de la palat. Julie a formulat ideea asta pentru prima data: ca e o coincidenta prea mare ca sa fie doar o coincidenta, desi trebuie sa spun - cu toata modestia cuvenita si fara sa consider acum, retroactiv, evenimentele - ca si eu gandeam la o asemenea posibilitate inaintea ei.
- Modestia iti face cinste, locotenente.
- Va multumesc, domnule colonel. Ei bine, acum trebuie sa luam in considerare probabilitatea - ba, as zice chiar certitudinea - ca e vorba nu de trei organizatii diferite, ci de una singura. Asta ar simplifica mult lucrurile din punctul nostru de vedere si le-am putea face fata cu mai multa usurinta.
- Oh! Desigur, desigur.
De Graaf ii arunca lui van Effen o privire care-i mai taia din avant.
- Cum?
- Cum?
Van Effen se gandi intens.
- Nu stiu.
- Doamne, ai mila de Amsterdam, marai de Graaf.
- Poftim?
O bataie in usa il scuti pe de Graaf de a mai da explicatii. Valken se duse sa deschida. Intra un domn inalt, slab, cu parul grizonat si cu un aer usor aristocratic. De Graaf se ridica si-l saluta calduros:
- Hugh, bunul meu prieten. Ce dragut din partea ta c-ai venit si inca atat de repede. Fara indoiala ca ti-a fost destul de greu.
- Catusi de putin, sefule draga, catusi de putin. Pacientii unui specialist in chirurgie plastica nu sunt in pericol de moarte, daca nu-i ingrijesti imediat. Cand ai programari pe sase luni inainte, iti poti permite sa fentezi, din cand in cand, cate un pacient.
De Graaf facu prezentarile:
- Profesorul Johnson. Locotenentul van Effen. Locotenentul Valken.
- Ah, locotenentul van Effen. Colonelul mi-a explicat ce vreti de la mine. Trebuie sa marturisesc ca e o cerere cam ciudata, chiar si pentru profesia noastra, uneori cam bizara. De obicei, suntem chemati sa inlaturam cicatricele, nu sa le implantam. Sa vad totusi, ce pot face.
Privi cicatricea de pe obrazul lui van Effen, scoase o lupa si o examina mai atent:
- Nu e rau, nu e rau deloc. Aveti inclinatii artistice, stimate domn. Pe mine nu m-ati putea duce - dupa ce mi-am petrecut toata viata studiind mii de cicatrice de toate soiurile imaginabile. Dar profanii nu sunt specialisti in chirurgie plastica si am mari indoieli ca vreunul ar pune la indoiala autenticitatea acestei cicatrice. Permiteti-mi sa vad si rana ingrozitoare ascunsa de manusa de pe mana stanga.
O studie si pe aceasta cu lupa:
- Pe legea mea, v-a reusit chiar mai bine decat cicatricea de pe fata. Trebuie sa va felicit. Si e foarte comod sa fii ranit la mana stanga, nu? Dar poate ca unui criminal ticalos i-ar putea parea suspect, nu? Nu sunteti stangaci, desigur.
Van Effen zambi:
- V-ati dat seama de asta doar privindu-ma?
- Mi-am dat seama ca stangacii nu poarta pistoale aproape la vedere la subsuoara stanga.
- E prea tarziu sa mai schimb ceva, domnule doctor. Am apucat sa fiu cunoscut ca avand o manusa pe mana stinga.
- Da, inteleg. Trebuie neaparat sa va pastrati cicatricele. Sunt prea batatoare la ochi. Presupun ca necazul e ca va temeti ca nu cumva sa-i dea cuiva prin cap sa verifice autenticitatea cicatricelor. Frecandu-le cu o perie, de pilda, sau chiar cu un burete fierbinte, imbibat cu sapun.
- Cred ca e de ajuns un burete fierbinte imbibat cu sapun.
- In mod normal, va dati seama ca e nevoie de cateva saptamani pentru a realiza o cicatrice perfecta, care nu poate fi clintita din loc. Ah, colonele. Oare in sticla aia vad chiar un Van der Hum?
- Intr-adevar. Colonelul ii turna un pahar.
- Multumesc. Nu prea facem parada de chestia asta, dar unii membri ai profesiei noastre. ei, inaintea unei operatii, intelegeti.
- Operatie? zise van Effen.
- Un fleac, spuse Johnson, linistitor.
Bau putin coniac, apoi deschise o caseta mica de metal, dand la iveala un arsenal stralucitor de instrumente chirurgicale, majoritatea foarte delicate.
- O serie de injectii subcutanate, cu o gama larga de coloranti inerti. Va promit ca nu vor lasa nici un semn, nici o umflatura. Dar nici anestezie locala nu va voi face. Colorantii-si vor face efectul mai bine asa.
Se uita foarte atent la cicatricea de pe fata:
- Cealalta va trebui sa aiba aceeasi pozitie, marime si culoare ca pana acum, intelegeti. Mana stanga n-are importanta. Imi inchipui ca nimeni n-a vazut cicatricea aceea. La mana, va pot face o cicatrice cu mult mai ingrozitoare decat aveti acum. Acum, as vrea niste apa fierbinte, un burete, sapun.
Douazeci si cinci de minute mai tarziu, Johnson era gata.
- Nu e realizarea cu care ma mandresc cel mai tare, dar merge. Cel putin, cicatricele astea nu le va putea sterge nimeni. Uitati-va in oglinda, domnule locotenent.
Van Effen se duse la oglinda, privi, aproba din cap si se intoarse.
- Exceptionala, domnule doctor, nici nu se compara cu cea vopsita de mine.
Isi examina mana stanga, aparent nenorocita de rani, cu o admiratie melancolica:
- Mai ca-mi vine sa cred ca le-am capatat, intr-adevar, intr-o explozie. Domnule doctor, dupa ce-ati realizat o asemenea opera de arta, e aproape o dovada de ingratitudine sa intreb. dar cat credeti ca vor dura aceste cicatrice?
- Nu chiar atat de mult. Colorantii au o compozitie chimica complet diferita de a pigmentilor pentru tatuaj. Perioada de absorbtie variaza de la doua la trei saptamani. In locul dumneavoastra, nu mi-as face griji, domnule locotenent. Nu va stau deloc rau.
De Graaf si van Effen se intalnira cu profesorul Hector van Dam, cu profesorul Bernard Span si cu profesorul Thomas Spanraft in camera de zi din casa lui van Dam. Cei trei nu aratau deloc a universitari sau, mai exact, nu semanau cu imaginea traditionala despre universitari. Pareau mai curand o combinatie intre niste oameni de afaceri prosperi si niste burghezi olandezi autentici: toti ciudat de asemanatori, toti - supraponderali, toti - veseli si toti cu fetele usor congestionate, ceea ce putea fi din cauza caldurii excesive din camera sau a unei sticle pantecoase de vin, pe care si-o treceau adesea unul altuia.
Van Dam lua cuvantul:
- Ei bine, domnilor, credem ca am gasit raspunsurile pe care le cautati. N-a fost prea greu, serios. Avem in fata specialisti in lingvistica, atat in limbi occidentale, cat si in limbi orientale - mai ales, orientale - avem o experienta vasta, de secole, in limbi asiatice. O experienta compatibila cu a oricaror altor specialisti din Europa. Profesorul Spanraft a venit special de la Rotterdam. In cazul asta, n-a fost nevoie de cunostinte de orientalistica. Permiteti-mi sa incep prin a va prezenta modesta mea contributie. Il privi pe van Effen:
- Domnul acela pe care I-ati intalnit la cafenea si care purta numele neobisnuit de Helmut Paderiwski nu e olandez si, categoric, nu e polonez. Provine, fara umbra de indoiala, din sudul Irlandei. Inca si mai exact, e din Dublin. Pe ce ma bazez cand sunt atat de sigur pe ceea ce afirm? Pe faptul ca am petrecut un an, ca profesor si cercetator la Trinity, Dublin. E randul tau, Bernard.
Profesorul Span facu un gest de scuza cu mainile.
- Contributia mea, inca si mai modesta decat a lui Hector, a fost patetic de simpla. Mi s-a spus ca ceilalti doi domni pe care i-a intalnit domnul locotenent la aceeasi cafenea si care purtau numele superbe, desi usor neverosimile, de Romero si Leonardo Agnelli, sunt bruneti, cu parul negru si cu o infatisare destul de mediteraneana. Dar domnii cu o asemenea infatisare nu se gasesc exclusiv la sud de Alpi. Asa cum, probabil, stiti, se pot intalni chiar si in propria noastra tara, in care predomina tipii blonzi si cu tenul de culoare deschisa. Fratii Agnelli se numara printre acestia.
- Sunteti absolut sigur de asta, domnule profesor? intreba van Effen. Cunosc bine Italia si.
- Domnule locotenent van Effen. Profesorul van Dam era de-a dreptul socat.
- Cand spune colegul meu.
Profesorul Span ridica o mana impaciuitoare:
- Nu, nu, Hector, domnul locotenent are dreptate sa se mire. Inteleg ca investigatiile la care participa alaturi de domnul colonel sunt cat se poate de serioase.
Zambi dezaprobator:
- Vorbesc ca un biet profesor, desigur. Oricum, domnule locotenent, va rog sa n-aveti nici un dubiu ca acesti doi domni sunt tot atat de olandezi ca dumneavoastra si ca mine.
Pun capul. Si daca e sa fac o presupunere - o presupunere de specialist, luati seama - sunt din Utrecht. Poate ca sunteti uimiti de perspicacitatea mea? Va rog sa nu fiti. Pe ce ma bazez? Sunt olandez. Din Utrecht. E randul tau, Thomas. Spanraft zambi:
- Eu pornesc de la niste premise izbitor de asemanatoare cu ale lui Hector. Doamna care da toate telefoanele acelea misterioase e tanara, fara nici o indoiala. Are studii. Poate chiar superioare. E din Irlanda de Nord, mai exact, de la Belfast. Pe ce ma bazez? Si eu am petrecut un an ca profesor si cercetator la Colegiul Queen's, Belfast.
Zambi:
- Dumnezeule! E posibil sa fi fost chiar profesorul acestei tinere doamne.
- Dac-ati fost, spuse de Graaf, sec, n-ati invatat-o lucruri bune.
De Graaf se intoarse spre van Effen, care conducea un Volkswagen in seara aceea. Cum nu era imposibil ca, mai tarziu, in noaptea aceea, sa i se ceara sa conduca una sau mai multe din masinile grupului lui Agnelli, considerase mai prudent sa nu foloseasca Peugeotul, in care era posibil sa se descopere din greseala prezenta unui aparat de radio al politiei. Actele si asigurarea masinii erau, fireste, pe numele lui Stephen Danilov.
- Ce zici de legaturile astea irlandeze, Peter?
- N-am nici o idee, domnule colonel. Stim, desigur, ca o serie de criminali marunti au vandut, pe vremuri, arme rusesti si provenind din alte tari ale blocului din Est Armatei Republicane Irlandeze. Dar, cum spuneam, era vorba de criminali marunti, care operau la scara redusa. De data asta, simt ca e vorba de ceva de anvergura. Armata Republicana Irlandeza n-a avut niciodata aici vreo organizatie de care sa merite sa vorbesti. In timp ce FFF reprezinta, cu siguranta, un asemenea grup. Unde va pot contacta mai tarziu, domnule colonel?
- Era mai bine sa nu pomenesti de asta, spuse de Graaf, sumbru. Cu cateva ore in urma, speram sa-mi petrec seara in sanul familiei. Dar acum? Daca guvernul hotaraste sa trimita un emisar care sa parlamenteze cu FFF-ul? Dumnezeule, Peter, am uitat cu totul sa ascultam stirile de la ora sase. Urma sa se transmita cand si unde propune guvernul sa aiba loc negocierile.
- Trebuie doar sa ridicam receptorul. Nu conteaza ca n-am auzit chiar noi.
- Adevarat. Pe cine crezi c-a ales guvernul?
- Pe ministrul justitiei?
- Pe nimeni altul. Pe domnul si stapanul meu, pe care l-ai descris adesea, cu forta si cu acuratete, drept o baba. Babelor le place sa fie tinute de mana. Si cine crezi c-ar face cel mai bine pe dadaca?
- Dumneavoastra ati fi o dadaca admirabila. De fapt, sunt fericit sa spun ca era inevitabil ca alegerea sa se opreasca asupra dumneavoastra. Nu uitati sa luati o umbrela destul de mare pentru amandoi!
Incepuse sa ploua cu basici, asa incat stergatoarele de parbriz ale Volkswagenului nu mai pridideau.
- Ar trebui sa considerati un privilegiu, domnule colonel, ca veti ocupa un loc in stal, intr-un spectacol care ar putea deveni o placa turnanta, fie ea si minora, a istoriei.
- As putea sa-mi ocup propriul meu fotoliu in fata propriului meu camin.
De Graaf reduse si mai tare vizibilitatea, tragand puternic din trabuc.
- Dar indiferent pe ce scaun voi sta in seara asta, va fi cu mult mai sigur si mai confortabil decat cel pe care-l vei ocupa tu, Peter. Afurisita treaba! Nu ca-mi inchipui vreo clipa ca au fotolii in pivnitele palatului.
De Graaf, care parea foarte preocupat sa intensifice ceata albastra din interiorul masinii, se cufunda intr-o scurta tacere, apoi spuse:
- Nu-mi place chestia asta, Peter. Nu-mi place deloc. Are prea multe incertitudini, prea multe puncte neclare, prea multe semne de intrebare.
- Trebuie sa recunosc ca nici eu nu ma dau in vant dupa ea. Dar am cazut de acord ca e singura solutie. Si mai e ceva ce nu-mi place prea mult si care ma face mai mult decat fericit ca prietenul dumneavoastra a conferit cicatricelor astora un oarecare grad de permanenta. Ma refer la faptul ca tipii ar putea avea, in ceea ce ma priveste, rezerve pe care nu le-am suspectat pana acum.
- Si ce te face sa le suspectezi acum?
- O remarca destul de nelinistitoare pe care-a facut-o unul din domnii de adineauri, profesorul Span. Spunea ca vine din Utrecht. Si e ferm convins ca fratii Agnelli vin din acelasi loc.
- Si?
- Poate ca nu va mai amintiti, domnule colonel, dar si Vasco - sergentul Westenbrink - vine de la Utrecht.
- Duca-se dracului! spuse de Graaf incet. Implicatiile acestui fapt il izbisera imediat.
- Of, duca-se dracului!
- Asa e. Politaii si criminalii au tendinta sa se cunoasca reciproc, avand in vedere ca 'lucreaza impreuna'. Totusi, s-ar putea sa fim agitati de doua lucruri. La Utrecht, Vasco si-a petrecut cea mai mare parte a timpului lucrand deghizat - sau cam asa ceva - din moment ce a trait in Krakerdom. Ascunse sunt caile Domnului, domnule colonel.
- Propria ta existenta imi e din ce in ce mai ascunsa, spuse de Graaf, sec. Nimic nu e mai presus.
- Da, domnule colonel, stiu. Nimic nu e mai presus decat chemarea datoriei. Sa spunem insa ca e un pariu unu contra o suta. Sau, daca vreti, un risc calculat. Dupa calculele mele, voi castiga pariul.
Opri in fata casei lui de Graaf.
- Ma bucur ca nu fac pariuri. Se uita la ceas:
- Sase si saptesprezece minute. Daca am nevoie de tine vreo ora de-acum incolo, te gasesc, desigur, in camera ta de la Trianon.
- Numai pentru scurta vreme, domnule colonel. Timp de vreo patruzeci de minute, sa zicem, de la sapte fara un sfert incolo, voi fi la La Caracha.
- Vei fi, pe dracu! Auzi, La Caracha. Credeam c-o sa-ti aduca cineva niste informatii sau ceva de genul asta la Trianon, la sase si jumatate si ca ai de gand sa le studiezi.
- N-am nevoie sa ma uit la ele. Stiu sa declansez bombe cu comanda radio. Cand le-am explicat pe larg greutatile pe care le implica bombele cu comanda radio, am facut-o atat pentru ei, cat si pentru mine. Pentru ei, ca sa-i conving ca sunt, intr-adevar, ceea ce pretindeam. Un expert de prima mana in explozibili. Pentru mine, ca sa descopar cat de multe stiu ei, de fapt, despre subiectul asta. Se pare ca stiu surprinzator de putin. Explicati-mi asta, domnule colonel: de ce o banda atat de bine organizata nu e catusi de putin pregatita intr-un domeniu care pare sa fie unul din cele mai importante, daca nu chiar cel mai important. E unul din motivele care m-au facut sa spun ca, dupa calculele mele, voi castiga pariul. Cred ca s-ar putea sa aiba, intr-adevar, nevoie de mine. Prin urmare, s-ar putea sa abdice de la principiile lor si sa presupuna, fie si pentru o clipa, ca joc cinstit cu ei.
Dar adevaratul meu motiv de optimism, atata cat e, trebuie cautat la La Caracha. Poate va amintiti ca i-am cerut lui Vasco sa ma caute in apartamentul lui Julie. Dar mi-am schimbat parerea in privinta asta. Mi-am spus ca, cu cat el si cu mine - in rolul meu de Danilov - ne vom tine mai departe de apartamentul lui Julie, cu atat mai bine. Asa c-am stabilit sa ne intalnim la La Caracha. Mi-am luat libertatea de a-i telefona si lui George ca sa-l intreb daca l-ar interesa sa ma ajute putin. A raspuns c-ar fi mai mult decat incantat. Nu l-am cooptat - repet, domnule colonel, nu l-am cooptat - in numele dumneavoastra. M-am gandit ca exista cateva lucruri despre care e mai bine sa nu stiti. Sa nu stiti oficial, vreau sa spun.
- Inteleg. Ai marcat un punct. Ma intreb uneori, Peter, cate sunt lucrurile despre care nu stiu - oficial si neoficial -, dar acum nu e timpul pentru speculatii. Vreau sa spun ca tu nu ai timp. Si cum ai de gand sa-i faci pe astia doi sa-ti asigure paza?
- Sper ca nu ma vor scapa din ochi. Ma vor urmari indeaproape. Vasco, dupa cum v-am spus, n-are pereche cand e vorba sa urmareasca pe cineva. Iar George - ei, el are alte calitati.
- Am constatat. Sa ne-ajute Dumnezeu pe toti.
Mesagerul lui Agnelli a fost punctual: fix la sase si jumatate, la mai putin de doua minute dupa intoarcerea lui van Effen in camera lui de la Trianon. Era un om ideal, gandi van Effen, pentru sarcina ce-i fusese incredintata: un tip scund, cenusiu, sters, care-ar fi putut fi var primar cu celalalt tip sters, care consuma o cantitate remarcabil de mica de jonge jenevers in imediata apropiere a receptiei, in holul hotelului. Ii inmana un plic galben, ii spuse ca va veni cineva sa-l ia la opt fara un sfert si pleca dupa mici douazeci de secunde de la sosire.
- Nu, spuse sergentul Westenbrink.
Se afla cu van Effen si George intr-o camaruta din spatele barului, la La Caracha.
- Nu, nu-i cunosc pe fratii Annecy, vreau sa spun pe cei doi pe care i-ai intemnitat.
- Dar ei te cunosc?
- Sunt sigur ca nu. N-am venit niciodata in contact cu ei. Au parasit Amsterdamul acum vreo trei ani.
- Ah, uitasem. A ascultat cineva radiojurnalul in care urma sa se transmita mesajul catre FFF?
- S-a transmis, spuse George. Acasa la ministrul de justitie, la orele douazeci. Se garanteaza imunitatea. Presupun ca guvernul a dat crezare amenintarii ca vor transforma si canalul Oostelijk-Flevoland intr-o mare.
- Ei, asta nu ne priveste, pentru moment. Esti sigur ca vrei sa te bagi in chestia asta, George?
George paru sa reflecteze.
- S-ar putea sa fie greu, chiar periculos. S-ar putea solda chiar cu violenta.
Se incrunta, apoi se lumina la fata.
- Dar ajungi sa ti se faca de-a dreptul lehamite sa tot servesti Rodekool met Rolpens.
- Bun. Fii atat de amabil si parcheaza-ti masina in fata Trianonului. sau, mai bine, pe o straduta discreta din preajma, pe la sapte jumatate, opt. S-ar putea sa plec cu Volkswagenul meu, s-ar putea sa ma urc in masina celui care va veni sa ma ia, oricine-o fi acela. Nu-mi inchipui nici o clipa ca ne-ati putea pierde din vedere, dar oricum, stiti ca ne vom indrepta pe cai mai mult sau mai putin ocolite spre Palatul Regal.
George intreba:
- Si seful politiei stie despre noi, despre planurile noastre?
- Stie ca voi doi veti veghea indeaproape asupra mea - cel putin, asa sper. In rest, nu, nu stie. N-ar admite nici o clipa ca tocmai noi sa incalcam legea.
- Fireste ca nu, spuse George.
La opt fara un sfert fix, nimeni altul decat Romero Agnelli insusi veni sa-l ia pe van Effen de la Trianon.
Se putea spune ca Romero Agnelli era intr-o dispozitie foarte buna, asa cum se putea spune ca Romero Agnelli era intotdeauna intr-o dispozitie foarte buna. Nici chiar ploaia torentiala care cadea in rafale pe capota masinii nu-i afecta starea de spirit. Masina era a lui Agnelli: un Volvo de un verde care, spre bucuria lui van Effen atragea usor atentia.
- Cumplita noapte, spuse Agnelli. Absolut cumplita. Si-o sa Se si mai rea, sunt sigur. Asta e o perioada proasta a anului. Intotdeauna e o perioada pacatoasa. Furtuni, inundatii de primavara, vant din nord - trebuie sa ascultam buletinul meteorologic de la ora opt.
Dupa cum remarca van Effen, Agnelli manifesta un interes neobisnuit de mare pentru conditiile meteorologice:
- Ai fost foarte ocupat astazi, domnule Danilov?
- Daca atunci cand dormi esti foarte ocupat, da, am fost foarte ocupat. M-am culcat tarziu noaptea trecuta - sau, mai curand, azi-dimineata - si n-am stiut la ce ora ma vei lasa sa ma culc in noaptea asta. Nu mi-ai dat prea multe informatii cu privire la planurile dumitale, domnule Agnelli.
- Daca erai in locul meu, dumneata mi-ai fi dat? Nu te nelinisti, nu te vom retine prea mult. Informatiile pe care ti le-am trimis s-au dovedit utile?
- Contineau tot ce ma interesa.
Van Effen scoase plicul galben de sub haina.
- Ti-l restitui cu multumiri. N-as vrea sa fie gasit asupra mea. Unde e dispozitivul radio?
- Il tin in cizma. E intr-o stare perfecta, te asigur.
- Nu ma indoiesc de asta. Totusi, va trebui sa-l vad. Imi inchipui ca amatolul, pistoanele si restul nu sunt in cizma.
Agnelli il privi surprins:
- Nu, nu sunt. De ce?
- Ma gandesc la detonator. De obicei, e fabricat dintr-o pulbere explozibila - in genere, un derivat al mercurului. E o substanta delicata. Nu-i prieste sa se umble cu ea de colo-colo. Iar mie nu-mi prieste sa ma aflu prin preajma cand e mutata de colo-colo.
- Toate astea se afla intr-o camera pe care-am inchiriat-o in Kalvetstraat.
- Ai considera ca ma bag unde nu-mi fierbe oala daca te-as intreba de ce nu a fost depozitat si dispozitivul radio la un loc cu explozibilul?
- Nu, catusi de putin. As vrea sa pun in actiune dispozitivul care va provoca explozia de la palat chiar din Piata Digurilor. Poate ca te-ntrebi de ce?
- Ma-ntreb, nu ma-ntreb, n-am de gand sa te-ntreb pe dumneata. Cu cat stiu mai putin, cu atat va fi mai bine pentru toti. Cred cu tarie in principiul minimei informatii.
- Si eu cred, in mod normal. Rasuci butonul radioului:
- E opt. Buletinul meteo.
Prognoza meteo, transmisa aproape imediat, nu era incurajatoare. Vant puternic din nord in directia nord nord-est, averse de ploaie de mare intensitate, temperatura in scadere. Apoi urma un jargon tehnic despre depresiuni stationare si o afirmatie plina de incredere, desi sumbra, ca vremea va continua sa se strice in urmatoarele patruzeci si opt de ore.
- Suna prost, zise Agnelli.
Dar expresia sa nu parea sa reflecte o preocupare prea mare.
- O groaza de oameni intre doua varste si cei mai batrani, cu memoria mai lunga, nu se vor simti deloc prea fericiti - mai ales avand in vedere comentariile recente despre starea deplorabila a barajelor. Sunt aceleasi conditii care au provocat inundatiile alea ingrozitoare in anii cincizeci. Iar barajele nu sunt acum intr-o stare mai buna decat erau atunci.
- Esti cam pesimist, nu crezi, domnule Agnelli? Gandeste-te la barierele uriase construite impotriva furtunii in zona deltei, la sud-vest.
- Si ce garantie avem ca Marea Nordului va fi atat de grijulie incat sa-si lanseze atacul chiar in zona deltei? N-ajuta prea mult sa-ncui usa din fata, daca usa din spate iese din balamale.
Agnelli isi parca masina in Voorburgwal, intinse mana spre bancheta din spate si lua de acolo doua umbrele mari.
- Nu ca ne-ar fi de prea mare ajutor pe potopul asta. Asteapta doar cateva clipe, sa scot dispozitivul radio din cizma.
Cu numai cateva momente mai tarziu, se gaseau in fata unei usi de la care Agnelli avea cheia. Dincolo de ea, se afla un gang prost luminat si murdar a carui podea era acoperita cu linoleum rupt. Agnelli isi stranse umbrela si batu cifrat in prima usa de pe dreapta: trei ciocanituri, apoi una, apoi trei. Usa fu deschisa de cel care-si dadea numele de Helmut Paderiwski. Facu un efort inutil de a-si reprima o strambatura la vederea persoanei care-l insotea pe Agnelli. Van Effen paru sa nu remarce nimic.
- L-ai intalnit pe Helmut, spuse Agnelli si intra primul in camera. Spre deosebire de coridor, incaperea era bine luminata, mare si mobilata surprinzator de confortabil. Leonardo Agnelli il intampina pe van Effen cu o inclinare din cap si cu un zambet.
In afara lui Leonardo, in camera se mai aflau patru persoane. Toti erau tineri, cu infatisare placuta si foarte respectabila: doi barbati si doua fete, toti aratand de parca tocmai ar fi chiulit de la un curs universitar de elita. Erau genul care-ar fi facut o impresie cat se poate de buna in orice salon nobiliar parizian. Erau, de asemenea, genul care, in deceniul trecut, organizasera si condusesera atatea bande criminale cu motivatie politica in Germania si in Italia. Erau cu mult mai redutabili decat criminalii de rand, a caror preocupare de capetenie era acumularea cat mai multor bogatii in timpul cel mai scurt posibil, dar care ar fi abandonat imediat orice gand la castiguri ilicite dac-ar fi fost amenintati personal de vreo primejdie. Erau niste fanatici pe care nimic nu i-ar fi oprit sa-si puna in practica iubitele lor utopii, indiferent cat de bizare, bolnave si indezirabile ar fi putut aparea acestea marii majoritati a populatiei. Era posibil, fireste, sa fi fost niste autentici intelectuali de salon, care nu cereau altceva de la viata decat posibilitatea de a-l discuta pe Proust si Stendhal sau filosofia lui Kant si Hegel. Dar cautatorii de adevaruri superioare n-aveau obiceiul sa se adune in modul asta clandestin, mai ales nu in imediata apropiere a saisprezece kilograme de amatol explozibil, pe care van Effen il observase imediat depozitat intr-un colt.
Agnelli facu un gest spre cei doi tineri:
- Joop si Joachim. Au alte nume, desigur, dar nu le folosesc pentru moment.
Joop si Joachim, ciudat de asemanatori, caci erau amandoi inalti, usor cocosati si purtau ochelari cu rame de corn, se inclinara usor, zambira, dar se abtinura sa-i intoarca politetea lui van Effen, care declara ca e incantat sa-i cunoasca. Agnelli se intoarse spre o fata bruneta, cu zambet dulce:
- Iar ea e Maria, care pentru moment si-a uitat si ea numele de familie.
- Vai, vai, spuse van Effen. Cum poate cineva sa-si uite un nume ca Agnelli?
Agnelli zambi:
- Mi-am inchipuit eu ca nu-ti scapa nimic, domnule Danilov. Da, e sora mea. Iar ea e Kathleen.
Kathleen, miniona si subtire, avea ochi albastri, par negru si o expresie usor comica, usor crispata, care nu dauna deloc faptului ca era, intr-adevar, foarte draguta:
- Kathleen, zise van Effen. Dar asta e un nume irlandez. Si, daca nu te supara remarca, corespunzi intru totul ideii oricarui barbat despre cum ar trebui sa arate o codana irlandeza. Stii, ca in cantecul 'O sa te duc din nou acasa, Kathleen'.
Fata facu o reverenta ironica:
- Vrei sa ma flatezi, nobile domn. Nu e nici o suparare. Mama e irlandeza. Iar eu sunt mandra de asta, in felul meu celtic.
Van Effen intelese imediat ca putea fi eventuala fosta studenta a profesorului Spanraft. Si, fara nici o indoiala, fata care vorbise la telefon cu subredactorul Morelis si cu altii.
- Mi s-a promis ca-l voi cunoaste pe seful vostru in seara asta, spuse van Effen. Nu e aici.
- M-a rugat sa-ti transmit scuzele lui, spuse Agnelli. Are o intalnire urgenta, pe care n-a putut-o amana.
Cand esti cat de cat bine crescut, reflecta van Effen, chiar ca nu amani o intalnire cu ministrul de justitie.
- Ei reprezinta grupul dumitale?
- Nu, Agnelli facu un gest cu mana. Ei sunt cei care sunt cu noi in seara asta.
- Pacat ca nu voi putea sa-i cunosc mai bine, spuse van Effen. S-ar putea ca ei sa fie cu noi, dar eu nu voi fi cu ei.
Se intoarse spre usa:
- Sper ca le va placea excursia in beciuri. Scuza-ma, domnule Agnelli. Noapte buna.
- Asteapta o clipa, asteapta o clipa!
Agnelli, care acum nu mai zambea, era de-a dreptul socat; se vedea pe fata lui ca nu intelege nimic.
- O clipa? Nici o fractiune. Nu intr-o astfel de companie.
Van Effen privi in jur, la ceilalti ocupanti ai camerei, la fel de socati. Ochii si gura lui erau mai mult decat dispretuitoare:
- Daca v-ati imaginat ca am de gand sa ma deplasez pe teritoriul inamic - si oricat ar fi de exacte informatiile voastre, posibilitatea pericolului tot ramane - ducand cu mine explozibil si urmarit de mana asta de amatori care se afla in treaba, care ma vor calca tot timpul pe picioare, cred ca v-ati iesit din minti.
Puse mana pe clanta:
- Faceti rost de alt expert in explozibili. De preferinta, de la balamuc.
- Asta e problema? Agnelli zambi usurat:
- Draga domnule, ei nu vin cu noi. Iti inchipui ca eu am iesit de la balamuc? Numai dumneata, Leonardo si cu mine.
- Atunci ce fac ei aici? Si sa nu-mi spui ca nu e treaba mea. Este. Mai presus de orice, pun pret pe propria mea libertate. Iar propria mea libertate e in pericol, atunci cand apar riscuri inutile. Nu stii ca pericolul sporeste o data cu numarul participantilor? Nu ti se pare stupid ca oamenii dumitale sa se ascunda atat de aproape de locul in care intentionezi sa comiti o fapta ilegala? Nici macar nu aplici principiul minimei informatii?
- Asta nu e cartierul nostru general, domnule Danilov. E o camera inchiriata doar pentru o noapte.
Agnelli era usor in defensiva; nu se prea simtea in largul sau.
- Tinerii se afla aici ca simpli observatori.
- Ce sa observe?
- Efectele exploziei.
- Efectele? Prabusirea zidurilor Ierihonului? Nu va fi nimic de observat.
- Nu, cele psihologice. Reactiile. Care sa ne ghideze in actiunile noastre viitoare.
- Asupra cui? Asupra multimilor care se vor inghesui in Piata Digurilor?
Van Effen il privi neincrezator:
- Ploua torential. In noaptea asta, in piata nu se va afla nici picior de om.
Privi incet in jur, spre fetele care nu mai zambeau:
- Copiii de la scoala de duminica vor sa ia parte la un picnic organizat de scoala. Senzatii ieftine? Sau sentimentul ca nu contribuie, ca nu participa cu adevarat daca nu se afla la fata locului? Doamne, ai mila de noi. Aratati-mi masinariile.
Van Effen se gandi ca e bine sa-si puna in valoare ascendentul moral.
- Desigur.
Agnelli incerca, fara prea mare succes, sa-si ascunda expresia de usurare:
- Joop?
- Da, domnule Agnelli.
Joop deschise un dulap si scoase cateva cutii, pe care le aseza pe covor si incepu sa le deschida:
- Focos. Detonatori. Baterie. Mecanismul de actionare. Setul asta de aici e pus in miscare de.
- Joop?
- Da?
- Vei actiona tu mecanismul asta?
- Nu. Fireste ca nu.
- De ce nu?
- Pentru ca nu sunt specialist. Oh, inteleg. Scuze. Umilit, Joop se dadu la o parte. Van Effen privi spre Agnelli.
- Ai cheia mecanismului radio?
- Da, fireste. I-o intinse:
- Te rog sa ne scuzi o clipa pe Leonardo si pe mine. Cei doi iesira printr-o usa laterala. Van Effen descuie capacul de metal al cutiei si examina comenzile de pe partea superioara a mecanismului. Il alimenta cu curent, apasa un buton, rasuci altul, ajusta calibrul unor cadrane si potrivi doua benzi de lungime de unda. Nici un observator - si toata lumea il urmarea atent - n-ar fi pus la indoiala faptul ca are de-a face cu un specialist. Apoi studie cadranul de masurare a timpului de pe mecanismul de actionare, scoase un carnet si un creion, facu cateva calcule rapide, apoi se indrepta din spate, evident satisfacut.
- Nu e mare lucru, nu? zambi Kathleen.
- De acord. Nu-mi pot imagina de ce sunt aici.
Se apleca, incuie capacul cutiei si-si puse cheia intr-un buzunar interior.
- Nu prea ai incredere in oameni, pe cat vad, zise Kathleen.
- Nu. Mai ales in copii. Dar daca-i tii pe pusti departe de ispita, atunci nici n-au cum sa creada in ea, nu? Nu tin deloc sa fiu aruncat in aer in pivnitele palatului.
Se intoarse, caci Agnelli si fratele sau reintrau in camera. Amandoi erau imbracati in uniforme de politie. Romero Agnelli avea grad de inspector, iar fratele sau - de sergent. Van Effen ii examina:
- Arati grozav ca inspector, domnule Agnelli. Serios, iti sta foarte bine. Nici fratele dumitale n-arata rau in uniforma, numai ca e cu cel putin cinci degete prea scund fata de standardele politiei.
- Numai picioarele le are scurte, spuse Agnelli, incurajator. E la fel de inalt ca oricare altul, cand e asezat la volanul unei masini de politie.
- Ma uimesti. In legatura cu masina politiei. Ai reusit sa. aa. intri in posesia uneia?
- Nu tocmai. Sa zicem ca avem o masina care arata exact ca o masina de politie. Nu e prea greu.
Se uita la ceas:
- O masina de politie e asteptata la palat peste vreo douazeci de minute.
- Asteptata?!
- Bineinteles. Avem prieteni acolo si am aranjat totul; Joop, fii, te rog, amabil si impacheteaza masinaria.
Arata spre doua lazi metalice, pregatite in apropiere.
- Deci n-aveti decat sa mergeti cu masina pana acolo si sa intrati? intreba van Effen.
- Suntem adeptii lucrurilor simple. Desigur.
- Desigur. N-o sa va intrebe nimeni ce cautati acolo, normal. N-aveti decat sa intrati.
- Da.
Arata spre cele doua lazi de metal, in care Joop le incarca echipamentele:
- Cu astea.
- Din nou, desigur. Declarati continutul?
- Echipamente electronice de detectie. Care localizeaza explozivi ascunsi.
- N-am stiut ca exista asa ceva.
- Nici nu cred ca exista. Totusi, in epoca asta a aschiilor de siliciu, a computerelor si a instrumentelor electromagnetice, oamenii au tendinta sa creada orice. Vom spune ca avem temeiuri sa credem ca explozibilii pe care vrem sa-i detectam au fost ascunsi undeva la temelia palatului. Asa s-a zvonit in lumea subterana. Deci va trebui sa mergem la temelie sa verificam.
- Ai un curaj!. zise van Effen.
- Nu neaparat. E un risc calculat si, dupa calculele noastre, nu e prea mare. In mod normal, oamenii nu-si fac publica dinainte intentia de a face un lucru care e exact opusul a ceea ce intentioneaza, de fapt, sa faca. Si tinand cont de uniformele noastre, de masina politiei si de numarul impresionant de acreditari de care dispunem, nu ne asteptam sa avem prea multe necazuri. Ti-am pregatit si dumitale un set de documente.
- Splendid. Hartii. Hartiile n-au nici cea mai mica valoare, din punctul meu de vedere. Nici faptul ca nici nu v-ati dat osteneala sa gasiti si pentru mine o uniforma. Ce.?
- N-ai nevoie de uniforma. Esti un specialist civil. Asa spun hartiile.
- Lasa-ma sa termin. S-ar putea ca voi doi sa scapati usor din afacerea asta, numai cu bruma de deghizari de care dispuneti. E chiar foarte probabil ca asa se va intampla. Dar eu cum vrei sa-mi ascund cicatricea de pe fata si faptul ca am o mana distrusa? Probabil ca maine semnalmentele mele vor fi publicate in toate ziarele din tara.
Agnelli scruta cu atentie cicatricea de pe fata lui van Effen:
- Daca-mi ierti o remarca atat de cruda, cicatricea asta e absolut o frumusete.
Apoi indreptandu-se spre unul dintre tineri:
- Joachim, ce parere ai? Joachim, domnule Danilov, e student la arte plastice si, de asemenea, machior al unor trupe de teatru. Are nevoie de o lada destul de mare ca sa-si care toate accesoriile. Dupa cum iti poti imagina, intr-o organizatie ca a noastra talentele prietenului nostru sunt nepretuite.
- Aveti ceva impotriva barbilor, domnule Danilov?
- Nu, atata timp cat nu ma fac sa arat inca si mai rau decat arat de felul meu.
- Am mai multe barbi potrivite, de culoare roscata. Ma tem ca, in cazul dumneavoastra, va fi nevoie de o barba in stil oarecum luxuriant. Am gasit ce ne trebuie. O sa v-o lipesc.
- De acord, cu conditia sa ma pot descotorosi de ea dupa aceea.
- Dupa patruzeci si opt de ore va cadea de la sine. Joachim iesi din camera.
- Mai ramane manusa neagra, domnule Danilov, zise Agnelli.
- Ma tem ca in privinta asta nu e nimic de facut.
- Cum de esti atat de sigur?
- Cum de sunt atat de sigur? Chiar nu-ti dai seama c-am incercat orice - dar orice - ca s-o ascund? Van Effen avea exact atata amaraciune in voce cat sa para autentic.
- Totusi, poate-mi dai voie s-o vad? Agnelli parea sa insiste cu blandete.
- Iti promit ca n-o sa mai exclam: 'Dumnezeule mare', nici n-o sa lesin, nici n-o sa dau ochii peste cap.
Van Effen, cu o miscare ostentativa, care totusi nu parea sa fie ostentativa, se intoarse cu spatele spre ceilalti si-si scoase manusa. Ridica mana si o tinu la vreo douazeci de centimetri de fata lui Agnelli.
Fata lui Agnelli, de obicei mobila, incremeni. Spuse:
- Ti-am promis ca n-o sa exclam 'Dumnezeule mare!' sau ceva de genul asta - dar, ei bine, pana acum n-am mai vazut asa ceva. In numele cerului, cum s-a intamplat?
Van Effen zambi:
- Un simplu accident, fie ca ma crezi, fie ca nu. Cineva a facut o greseala, pe cand incercam sa stingem o explozie petroliera in Arabia Saudita.
- Imi inchipui c-a platit pentru greseala asta.
- Pe loc. A fost incinerat.
- Aha. In cazul asta ai avut noroc c-ai scapat numai cu atat.
Agnelli apuca incheietura lui van Effen si-i atinse cicatricele cu unghiile:
- Banuiesc ca te doare.
- Catusi de putin. Pielea e paralizata. Poti sa infigi ace in ea sau s-o hacuiesti cu un scalpel. N-as simti absolut nimic.
Ar fi o nenorocire, gandi van Effen, daca Agnelli chiar ar face una ca asta.
- N-are importanta. Tot ce conteaza e ca inca mai pot sa-mi misc degetele.
Joachim se intoarse in camera si Agnelli spuse:
- Ai ceva impotriva sa arunce si Joachim o privire?
- Daca e un tip de artist sensibil, cred c-ar fi mai bine sa se uite in alta parte.
Joachim privi cicatricea si nu izbuti sa-si ascunda repulsia:
- E. e ingrozitor! Eu n-as putea. vreau sa spun, cum puteti suporta asa ceva?
- Nu prea am de ales. E singura mea mana stanga. Joachim spuse:
- Cred c-ar trebui sa va puneti din nou manusa. Eu nu pot. nimeni nu poate face nimic in privinta asta.
- E timpul sa mergem, spuse Agnelli; Helmut, ne vom intalni cu tine si cu ceilalti in Piata Digurilor peste vreo jumatate de ora, poate patruzeci de minute. Nu uita dispozitivul radio.
- Dispozitivul radio? se mira van Effen. Ai de gand sa actionezi dispozitivul radio pe ploaia asta?
- Avem un minibus. Unde e cheia de la dispozitiv?
- In buzunarul meu, spuse van Effen. M-am gandit ca e mai in siguranta acolo.
- Sunt convins ca ai dreptate.
Plecara, luand cu ei si lazile metalice. Agnelli se opri in fata unei usi, aproape de casa din care tocmai iesisera, o deschise si intra. Reaparu, tinand in lesa un dulau Dobermann, care avea acea infatisare hominida caracteristica multor caini din aceeasi rasa. Pentru mai multa siguranta, purta botnita.
- E asa de fioros cum pare? intreba van Effen.
- Am avut norocul sa nu aflu asta pana acum. Totusi, nu se afla aici nici in scop de aparare, nici de atac. Cainii Dobermann pot fi dresati sa miroasa explozivul. Ii folosesc si in aeroporturi. Asta e sigur.
- Cunosc amanuntul. Cainele asta a fost dresat pentru asa ceva?
- Sincer sa fiu, habar n-am. Din partea mea, e posibil ca nervii lui olfactivi sa fie complet paralizati.
- Incep sa cred ca ti-ai luat toate precautiile necesare ca sa scapi, spuse van Effen.
Mersera cum putura mai bine prin ploaia torentiala si ajunsera inapoi in locul in care era parcat Volvo-ul, in Voorburgwal. Van Effen pusese deja mana pe usa, cand isi dadu seama ca de fapt nu era masina cu care venisera; era, fara nici un dubiu, o masina a politiei. Van Effen se aseza pe bancheta din spate, langa Agnelli, si spuse:
- Ti-ai lasat propria masina aici si, cand te-ai intors, ai gasit in loc o masina a politiei. Stii, incep sa cred din ce in ce mai serios ca lovitura asta o sa reuseasca. Sunteti bine organizati.
- Organizarea e totul, spuse Agnelli.
Totul se desfasura exact asa cum se asteptase Agnelli. La palat erau asteptati si acreditarile lor n-au fost examinate decat foarte superficial. Atat ei, cat si masina aveau un aer atat de oficial, incat un examen mai atent ar fi parut superfluu. In plus, ploua, intr-adevar, foarte tare si cei din corpul de garda erau foarte dornici sa se intoarca la adapost cat puteau mai repede.
Agnelli ii conduse spre o usa in preajma careia intunericul era atat de opac, incat fu obligat sa foloseasca o lanterna de buzunar ca sa gaseasca gaura cheii. Dupa cum promisese, avea cheia. Avea si o alta serie de chei, pe care le folosi, in mai multe randuri, pe cand coborau doua niveluri, si cu care deschise o serie de beciuri. Stia unde erau plasate fiecare usa, fiecare intrerupator de lumina.
- Ai locuit aici? intreba van Effen.
- Am fost aici de cateva ori. Cand te-apuci de chestii de-astea, trebuie sa Oi meticulos. O lua inainte, trecu printr-o pivnita complet goala, ajunse intr-alta la fel de goala si spuse:
- Asta e locul. N-a fost prea greu, nu?
- Nici nu-mi vine sa cred, spuse van Effen. Si chiar au sisteme de siguranta pe aici?
- Excelente, din cate stiu. Dar siguranta e un termen relativ. Nici o retea de siguranta nu e inexpugnabila. Gandeste-te, de pilda, la Buckingham Palace. E unul din locurile cel mai bine aparate din lume, dar, dupa cum s-a dovedit de mai multe ori in ultimul an, orice om cu o inteligenta sub medie - si nu exagerez deloc, cand spun 'sub medie' - poate sa intre si sa iasa de acolo ori de cate ori are chef. Ei, domnule Danilov, pivnita asta iti apartine.
- E numai o chestiune de cateva minute. Deschide usa aia de acolo, daca ai cheia.
Agnelli avea cheia. Van Effen scoase o ruleta si se apuca sa masoare grosimea peretilor. Spuse:
- Cum de toate beciurile astea sunt goale?
- Acum cateva zile nu erau goale. Erau chiar destul de pline cu mobilier vechi, arhive, lucruri pe care te astepti sa le gasesti acumulate, in ani, intr-un palat regal. Nu ca ne pasa noua de soarta vechiturilor astora, din care majoritatea erau bune de aruncat, oricum. Dar nu intra in vederile noastre sa dam foc palatului.
Van Effen aproba din cap, nu spuse nimic, iesi - insotit de Agnelli - si urca un sir de trepte, pentru a stabili grosimea plafonului. Se intoarse in beci, facu cateva calcule pe o bucata de hartie, apoi spuse:
- O sa folosim toata cantitatea. Zidurile astea sunt mai solide decat ma asteptam. Dar bubuitura care va rezulta nu ne va insela asteptarile.
- E intotdeauna o placere sa urmaresti un expert la lucru, zise Agnelli.
- Nu e cu nimic mai placut decat sa urmaresti un zidar la lucru. Si el isi face ucenicia timp de cinci ani. Eu mi-am facut-o.
- Presupun totusi ca nu e acelasi lucru daca-ti scapa din mana o caramida sau daca-ti scapa un detonator.
- Unui meserias priceput nu-i scapa niciodata nimic din mana.
Van Effen mai mesteri ceva timp de doua minute, apoi spuse:
- Parca-mi amintesc c-ai spus ca ai cate un duplicat al cheilor de la beciurile prin care tocmai am trecut.
- Am spus si am.
- Deci nimeni altcineva nu se poate apropia de locul asta?
Agnelli aproba din cap.
- Bun. Am terminat.
Nici la plecare n-au avut mai multe incidente decat la sosire. La mai putin de zece minute dupa ce van Effen introdusese explozibilul in focos, isi parcau masina in spatele unui minibus slab luminat.
Pe cand ieseau din masina, o silueta iesi din umbra si se apropie de Agnelli:
- E totul bine, domnule ofiter?
- E-n regula, John.
- Noapte buna, domnule ofiter. Omul urca in masina politiei si porni.
- Asta da, organizare, spuse van Effen. Formidabil.
Cele cinci persoane pe care le lasasera in camera de langa Voorbugwal erau asezate in minibus, care, cum avea paisprezece locuri, era cu mult mai mare decat parea s-o indice denumirea de minibus. Van Effen si Agnelli se asezara pe bancheta larga din spate.
Van Effen spuse:
- As putea sa intreb cat timp aveti de gand sa asteptati aici?
- Desigur.
In ultimele cateva minute, Agnelli incepuse sa zambeasca mai mult decat de obicei. Acum era de-a dreptul jovial. Desi, in interiorul palatului, nu daduse nici un semn de emotie, nu se poate sa nu fi fost tulburat.
- Nici eu nu sunt prea sigur, ca sa fiu sincer. Cateva minute, poate. Cu siguranta, nu mai mult de douazeci. Dar mai intai, trebuie sa ne ferim de politistii bagareti si suspiciosi. Leonardo! Prinde-o. Ii arunca ceva fratelui sau, apoi se ridica si imbraca un trenci lung cenusiu. Apoi se aseza, baga mana sub scaun si trase de acolo o masinarie care arata ca un transmitator radio. Apasa pe un intrerupator care facu sa se aprinda o luminita rosie, apoi scoase o casca prevazuta cu un receptor, pe care si-o aseza pe genunchi. Introduse din nou mana sub scaun si scoase un microfon, al carui cablu, dupa toate probabilitatile, era legat de transmitator.
- Regret ca v-am facut sa asteptati, spuse, aproape cu un ton de scuza. Dar, la randul meu, astept un mesaj.
- Din nou sunt nevoit sa va admir spiritul organizatoric, spuse van Effen. Absolut admirabil. Exista totusi o zona in care chiar si organizarea voastra e defectuoasa.
- Inevitabil, zambi Agnelli. In ce privinta?
- Vehiculul asta nu e incalzit.
- O neglijenta, Maria?
- Comutatorul e langa radio.
Agnelli baga din nou mana sub scaun si, nu fara oarecare efort, scoase un cos mare de nuiele pe care-l aseza pe bancheta intre el si van Effen. Salta capacul, dand la iveala un cos cu merinde splendid garnisit.
- Te-ai asteptat la asa ceva, domnule Danilov? Un cos cu provizii pentru un picnic organizat de scoala de duminica. Daca nu putem avea caldura in exterior, sa incercam sa ne incalzim macar pe dinauntru.
Continutul cosului parea sa nu-i dezminta spusele. In afara de doua siruri de pahare stralucitoare si de pachete cu sandvisuri frumos ambalate in celofan, mai gasira si o mare varietate de sticle, care pareau sa le intreaca asteptarile:
- Ne-am gandit c-ar fi bine sa sarbatorim evenimentele in seara asta, spuse el, din nou pe ton de scuza, si cred c-am reusit. Vrei un snaps, domnule Danilov?
Van Effen spuse:
- Imi retrag, fara rezerve, toate criticile anterioare cu privire la organizare.
Agnelli nici nu avusese timp sa inceapa sa toarne snapsul in pahare, cand incepu sa sune radiotransmitatorul. El isi agata receptorul la ureche, anunta ca e pe receptie, apoi asculta in liniste timp de aproximativ un minut, dupa care spuse:
- Da, sunt nebuni. N-au unde se duce. Sa incercam sa-i convingem sa incline putin balanta? Suna-ma din nou peste un minut.
Isi scoase casca:
- Ei bine, cine se ofera sa apese pe buton? Nu se oferi nimeni.
- Ei bine, atunci te propun pe dumneata, domnule Danilov. Dumneata esti cel care-a pregatit incarcatura, deci, fireste, pe dumneata te vom condamna daca explozia se va dovedi un fiasco pentru c-ai folosit pulbere umeda sau, daca, dimpotriva, se darama palatul. Asa ca, dupa parerea mea, s-ar cuveni ca tot dumneata sa apesi si pe buton. In felul asta, noi, cu totii, ne vom simti nevinovati, in timp ce dumneata.
Nu avu timp sa-si termine fraza. Van Effen apasa pe buton si, peste nici doua secunde, adanc si inabusit ca o explozie submarina - si, cu toate acestea, inconfundabil, usor de recunoscut pentru orice om cu auz normal, sunetul putea fi auzit, probabil, pe o raza de un kilometru - ecoul exploziei cu amatol reverbera in piata. Van Effen lua sticla din mana lui Agnelli, care nu-i opusese nici o rezistenta - Agnelli nu mai zambea si, cu gura intredeschisa, parea sa priveasca ceva in departare - si-si turna un snaps.
- Se pare ca pot sa ma felicit. O detunatura frumoasa, destul de puternica, dar zidurile palatului rezista. Cum am garantat. In sanatatea mea.
- A fost splendid, spuse Agnelli cu caldura. Isi recapatase echilibrul si zambea din nou.
- Absolut splendid, domnule Danilov. Si nu s-a produs nici o paguba, dupa tot zgomotul asta. De necrezut.
- Poate ca s-a varsat putin vin regal pe fata de masa. Van Effen paru sa expedieze, cu un gest, toata povestea:
- Nu vreau sa fac parada de modestie, nici nu-mi sta-n fire, dar a fost floare la ureche. Data viitoare - daca va exista o data viitoare - poate-mi cereti ceva mai dificil.
- Va exista o data viitoare. Asta ti-o promit. Si va fi vorba de ceva mai greu. Si asta ti-o promit.
Se opri pentru a sorbi putin din snaps, pe cand ceilalti, evident agitati si fericiti, se indreptau spre van Effen sa-l felicite. Apoi Agnelli ridica o mana, cerand liniste, caci transmitatorul suna din nou:
- Ah! Deci l-ai auzit si dumneata! Foarte, foarte satisfacator. Domnul Danilov e om de cuvant.
Ramase tacut timp de aproape un minut, apoi spuse:
- Da, sunt de acord. Si eu tot la asa ceva ma gandeam. Absolut intamplator, absolut. Multumesc. Atunci la ora zece.
Puse la loc casca si microfonul, apoi se lasa pe spatarul scaunului:
- Ei, acum putem face o pauza.
- Dumneata faci o pauza, spuse van Effen. Eu nu. Daca voi nu va miscati de aici, eu o-ntind.
Dadu sa se ridice, cand Agnelli, mirat, il apuca de brat:
- Ce s-a mai intamplat?
- Nu s-a intamplat nimic. Mie nu, in orice caz. Numai ca, asa cum ti-am mai spus, sunt dotat cu un acut simt de autoaparare. Imediat ce politia isi va veni in fire - daca si-au pierdut cumva firea, ma tem ca nu fac prea multe parale - o sa-nceapa sa ancheteze pe toata lumea din preajma palatului imi inchipui - ba nu, sunt sigur - ca un minibus in care se afla opt personaje ciudate ca noi, parcat pe o ploaie torentiala in Piata Digurilor, va fi prima tinta a interogatoriului lor.
Scutura mana lui Agnelli de pe bratul sau si se ridica.
- Am o aversiune puternica impotriva interogatoriilor politiei. Un criminal - si noi suntem criminali - trebuie sa fie ticnit sa ramana in apropiere de locul crimei.
- Stai jos. Ai dreptate, fireste. Eu sunt nebun. Intr-adevar, nu trebuie sa ne slabeasca vigilenta. Helmut?
Paderiwski, care, evident, era perfect de acord cu van Effen, porni imediat masina.
Intorsi in camera din care de-abia plecasera, Agnelli se cufunda intr-un fotoliu.
- Va multumesc, doamnelor, va multumesc. Ar fi bun un snaps. Acum, domnule Danilov, putem face o pauza.
- E mai sigur aici decat in locul de unde tocmai am plecat. Dar relaxati-va! Eu n-am sa ma relaxez. Tot e prea aproape. Instinct? Simpla lasitate? Pur si simplu, nu stiu. Oricum, am o intalnire in seara asta. La noua si jumatate.
Agnelli zambi:
- Erai chiar atat de sigur ca vei putea fi punctual la intalnire?
- N-am avut nici un motiv de indoiala. Nu, afirmatia asta nu e prea exacta. N-am avut nici un motiv sa ma indoiesc ca punerea la cale a exploziei va fi o treaba simpla. Insa aveam motive serioase sa pun la-ndoiala abilitatea dumitale de a ne face sa intram si sa iesim neobservati din palat. Dar nici nu avusesem ocazia, pana acum, sa-mi dau seama de extraordinara dumitale capacitate organizatorica. De-acum inainte nu ma voi mai indoi de ea.
- Nici noi nu ne vom mai indoi de dumneata, dupa performanta din seara asta. Ti-am pomenit de posibilitatea de a te angaja permanent in banda noastra. Acum, nu mai e o posibilitate, e o garantie, daca ai ramas la aceeasi parere.
- Bineinteles ca am ramas la aceeasi parere. In seara asta, ati asistat la o demonstratie gratuita. De-acum incolo, nu mi-ar strica o slujba fixa.
- Ma pregateam sa abordez acest subiect. Cred ca acum ti-ai castigat dreptul la increderea noastra.
Van Effen il privi in tacere, sorbi ganditor din snaps si zambi:
- Si totusi, sunt sigur ca nu va fi vorba de o incredere totala. N-o sa-mi impartasiti scopurile voastre finale. N-o sa-mi spuneti cum ati ajuns sa formati grupul asta. N-o sa-mi spuneti cine - si cum - va finanteaza. N-o sa-mi destainuiti unde stati, desi, daca e sa lucram impreuna, pe o scara cat de redusa, va trebui sa-mi dati un numar de telefon intermediar la care sa va pot contacta. N-o sa-mi spuneti nici macar de ce - intr-o organizatie care functioneaza atat de riguros - imi solicitati serviciile atat de tarziu.
Agnelli era ganditor:
- Vad ca pari foarte sigur ca n-o sa-ti spunem o multime de lucruri. Cum de esti atat de sigur?
Van Effen manifesta o oarecare nerabdare:
- Pentru ca exact asa as proceda si eu. Principiul minimei informatii. Sunt sigur ca nu e nevoie sa ti-l mai amintesc. Ceea ce cred, intr-adevar, e ca ai de gand sa manifesti o incredere minima in mine cu privire la planurile imediate de actiune. Si nu e nevoie sa dau dovada de cine stie ce premonitie. Asta sunteti voi obligati sa faceti. Fireste, daca e sa va fiu de vreun folos.
- Corect in toate privintele. Spune-mi, domnule Danilov, poti sa faci rost de explozibil?
- Dumnezeule mare!
- Oare e o intrebare atat de extraordinara, tinand cont ca esti expert in explozibili?
- Surprinderea mea nu era provocata de faptul ca m-ai intrebat asa ceva. Ma mir ca - ei bine, ma mir ca un grup atat de bine organizat isi propune sa realizeze un proiect pe care l-as numi ambitios fara sa dispuna de materie prima.
- Avem cate ceva din ceea ce numesti dumneata materie prima. Dar poate ca n-avem destula. Poti sa ne ajuti?
- Direct, nu.
- Indirect?
- Poate. Va trebui sa fac cercetari.
- Discrete, desigur. Van Effen ofta:
- Te rog, nu fi atat de naiv. Daca in Olanda ar fi posibil sa obtii explozibili fara permisiunea oficialitatilor, voi ati si facut-o.
- Scuza-ma. A fost o remarca prosteasca. Dar trebuie sa ne punem la adapost. Desigur, omul dumitale de legatura nu va obtine explozibili - in cazul in care-i va obtine - pe cale oficiala.
- Nu cred ca dau dovada de indiscretie, daca afirm ca, din cate stiu, omul meu de legatura n-a fost niciodata implicat in vreo afacere pe cale oficiala. Ar considera asa ceva drept un afront la codul lui de comportare profesionala. Intamplator, e si singurul om din tara care stie mai multe decat mine despre explozibili.
- Pare o persoana pe care s-ar putea sa fie folositor sa o cunoastem.
Agnelli isi studie paharul, apoi se uita la van Effen:
- Nu cumva e vorba de prietenul dumitale Vasco? Persoana care ne-a facut cunostinta la Cornul Vanatorului?
- Dumnezeule mare, nu.
Van Effen isi increti fruntea si-si stranse buzele:
- Vasco nu prea e ceea ce s-ar putea numi prietenul meu, domnule Agnelli. L-am scos o data dintr-o incurcatura si l-am folosit, din cand in cand, pentru niste comisioane fara importanta. Dar nu suntem in relatii stranse. Sunt absolut sigur ca Vasco nu stie nimic despre explozibili, n-are acces la ei si i s-ar parea si greu sa obtina un pistol cu capse intr-un magazin cu jucarii.
Agnelli se intoarse spre fratele sau si ridica din umeri:
- Dac-am fi stiut asa ceva, Leonardo, n-ai mai fi pierdut atata timp sa-l cauti azi dupa-amiaza.
- Vasco dispare adesea, spuse van Effen. Cred ca are o prietena la Utrecht. Chiar vrei sa ma faci sa cred ca v-ati gandit serios sa-l luati si pe Vasco in slujba voastra?
- Nu tocmai, dar.
- Daca el intra pe usa din fata, eu ies pe cea din spate si cu asta basta, spuse van Effen. E instabil, imprevizibil si foarte periculos, fie ca-si propune asa ceva, fie ca nu.
- Nu prea inteleg ce vrei sa spui cu asta.
- Iar eu nu te prea inteleg pe dumneata. Vrei sa spui ca nici macar nu v-ati ostenit sa faceti cercetari in ceea ce-l priveste?
- Nici in ceea ce te priveste pe dumneata n-am facut.
- Nici nu era nevoie, spuse van Effen mohorat. Doar stiati de toate mandatele alea de extradare.
Agnelli zambi:
- Asta am spus azi-dimineata si am si uitat ce s-a petrecut azi-dimineata. E limpede insa ca dumneata stii despre Vasco ceva ce noi nu stim.
- E limpede. E soi rau. E tipul clasic de trisor. E tradator si plin de ura. Uraste legea si societatea pe care legea o protejeaza - sau se presupune c-o protejeaza. E tipul cel mai periculos de criminal! Un ex-politist care a apucat-o pe cai rele.
- E politist!
Surpriza lui Agnelli, gandi van Effen, era admirabil jucata.
- Politist!
- Ex. Nu s-a emis nici o acuzatie publica in privinta lui. A fost dat afara fara explicatii - desi, fara indoiala, lui Vasco trebuie sa i se fi dat p explicatie. Incearca numai sa faci cateva cercetari discrete la politia din Utrecht despre un oarecare ex-sergent Westenbrink si-o sa vezi ce raspunsuri balmajite capeti Prietenul meu George insa e de un soi cu totul diferit. Crede ferm ca raufacatorii trebuie sa aiba onoare. E un criminal cinstit, daca exista asa ceva si daca ma pot exprima in termenii astia contradictorii.
- George asta e prietenul dumitale cu explozibilii? Van Effen aproba din cap.
- Are si un alt nume?
- Nu.
- Crezi c-ar vrea sa lucreze pentru mine?
- George nu lucreaza niciodata pentru nimeni. S-ar putea sa fie dispus sa lucreze pentru cineva. Si inca ceva. George nu lucreaza niciodata prin intermediul cuiva. Nici chiar prin intermediul meu. E un tip foarte prudent. N-are cazier si nici nu vrea sa aiba. Nu sta de vorba decat cu sefii si numai in persoana.
- Asa-mi place si mie. Crezi ca l-ai putea convinge sa stea de vorba cu mine?
- Cine stie? Pot sa-l intreb. Dar nu aici.
- De ce nu?
- Pentru ca-l voi sfatui sa n-o faca. Iar el stie ca, atunci cand ii dau eu un sfat, am motivele mele. Unde te pot contacta?
- Te voi contacta eu. La Trianon.
- Ma abtin sa comentez cat sunt de miscat de increderea pe care mi-o arati. Maine dimineata.
- In seara asta la zece.
- Asta zic si eu graba. Presupun ca e inutil sa te intreb de ce e atat de urgent. In afara de asta, cum ti-am spus, am o intalnire la noua si treizeci.
- Deci la ora zece. Agnelli se ridica.
- Vei incerca, desigur, sa-ti intalnesti imediat prietenul. O sa-ti pun o masina la dispozitie.
- Te rog, domnule Agnelli. Nu fi atat de naiv.
- Covorul pe care calci e de Ispahan, spuse colonelul de Graaf. E foarte rar si foarte costisitor.
- Trebuia sa ma usuc pe ceva, spuse van Effen logic.
Se postase in fata focului, in biblioteca luxos mobilata a colonelului, iar din hainele sale ude leoarca iesea un abur usor.
- Eu n-am limuzina cu sofer, la scara. Eu trebuie sa ma descurc cu taxiurile care se duc la culcare de cum cade primul strop de ploaie si cu oameni care pareau foarte curiosi sa afle unde ma duc. Nu mi s-a parut intelept sa-i las sa afle ca ma duc in vizita la seful politiei.
- Prietenul tau Agnelli n-are incredere in tine?
- Greu de spus. Oh, sigur ca Agnelli e cel care-a pus sa fiu urmarit - nu putea fi altcineva. Dar nu sunt sigur ca ma banuieste neaparat pe mine; cred ca, din principiu, pur si simplu nu are incredere in nimeni. E un personaj greu de descifrat. Probabil ca dumneavoastra v-ar placea. Pare destul de prietenos si amabil - trebuie intr-adevar sa faci un efort ca sa asociezi persoana lui cu santajul si tortura - si chiar atunci ti-e greu sa te convingi. Ceea ce nu inseamna nimic. Presupun ca v-ati petrecut seara in mod placut, domnule colonel, ca n-ati avut de-a face cu elemente care v-ar fi putut infige cutitul in spate in orice moment si ca nici macar n-a fost nevoie sa va ganditi la asa ceva.
De Graaf expedie aceasta concluzie cu un gest, care putea insemna fie ca asemenea consideratii erau fleacuri lipsite de importanta, fie ca, in orice caz, nu i se puteau aplica lui.
- O intalnire interesanta, dar numai pana la un punct. Ma tem ca Bernhard n-a fost intr-o dispozitie tocmai receptiva sau cooperanta.
Bernhard era Bernhard Dessens, ministrul justitiei.
- O baba sovaielnica, speriata de moarte cand e vorba sa-si asume raspunderi; nevrand sa se angajeze la nimic si incercand sa arunce pisica in alta parte.
- Exact. Nici eu n-as fi spus mai. Ti-am mai zis, Peter, ca nu se vorbeste asa despre ministri. Aia au fost doi. Pe nume Riordan si Samuelson. Unul - tipul care-si zicea Riordan - putea fi deghizat. Celalalt, nici macar nu s-a straduit in acest sens, ceea ce nu poate insemna altceva decat ca e cat se poate de sigur de ceva, indiferent despre ce-o fi vorba. Riordan avea parul lung si negru - pana la umeri. De fapt, aveam impresia ca stilul asta ridicol nu mai e la moda de vreo zece ani. Era foarte bronzat, purta o sapca pescareasca olandeza si ochelari de soare.
- Daca avea semnalmente atat de batatoare la ochi, musai ca era deghizat.
Van Effen se gandi un moment.
- Nu cumva era foarte inalt si ingrozitor de slab? De Graaf aproba din cap:
- Stiam c-o sa te gandesti imediat la asta. Tipul care dirija barca aia pe canalul de la. Cine era?
- La Schiphol? Dekker.
- Dekker. Asta trebuie sa fie tipul descris de Dekker. Si sa ma ia dracu daca nu subscriu la sugestia ta bizara ca individul asta - Riordan sau cum l-o fi chemand - e precis un albinos. Ochelari fumurii. Bronzat intens, ca sa ascunda un ten de alabastru. Peruca neagra, ca sa-i ascunda parul alb. Celalalt individ - Samuelson - avea parul alb, des si foarte ondulat, mustata alba si barba colilie tepoasa. Totusi, nu era albinos - avea ochi albastri. Atata par alb ar parea sa indice o varsta inaintata, dar fata-i era aproape complet lipsita de riduri. Pe de alta parte, era foarte gras, ceea ce ar putea explica tineretea tenului. Parea un hibrid intre imaginea idealizata a unui senator american si un nabab umflat, un miliardar al petrolului sau ceva de genul asta.
- Poate c-a reusit sa se deghizeze chiar mai bine decat Riordan.
- Se poate. Amandoi au vorbit englezeste, de unde am dedus ca Samuelson nu stie olandeza. Amandoi au tinut sa accentueze ca sunt irlandezi americani, ceea ce nu ma indoiesc ca si erau. Nu e nevoie sa fiu Hector sau unul dintre lingvistii lui ca sa-mi dau seama de asta. Accentul nord-estic sau newyorkez era foarte puternic. Riordan a fost cel care a vorbit.
A cerut - ba nu, a pretins - sa contactam guvernul britanic. Mai exact, ne-a cerut sa intermediem intre FFF si guvernul de la Whitehall, pornind de la premisa ca Whitehall-ul va negocia mult mai usor cu un alt guvern decat cu o banda necunoscuta ca a lor. Cand Bernhard a intrebat ce dracu ar avea ei de discutat cu guvernul de la Whitehall, au raspuns ca doresc sa aiba un dialog despre Irlanda de Nord, dar au refuzat sa intre in detalii inainte ca guvernul olandez sa accepte sa coopereze.
De Graaf ofta.
- La care, vai, ministrul nostru de justitie, aruncand foc pe nari, desi stia cat se poate de bine ca aia il au la mana, s-a urcat pe caii ai mari si a afirmat ca e de neconceput, ca e strigator la cer ca o natiune suverana sa faca pe negociatorul unei bande de teroristi. A tinut-o asa timp de vreo cinci minute, dar o sa te scutesc de retorica lui parlamentara. A incheiat spunand ca, personal, prefera sa moara decat sa faca asa ceva.
Riordan a spus ca are mari indoieli ca Dessens va merge pana acolo cu sacrificiul de sine si a continuat spunand ca paisprezece milioane de olandezi vor avea un punct de vedere diametral opus. Apoi a devenit destul de obraznic si de amenintator. A spus ca n-ar avea nici cea mai mica importanta daca el, Dessens, s-ar sinucide pe loc, pentru ca digul Oostelijk-Flevoland, de langa Lelystad tot va sari in aer daca guvernul nu-si va da acordul de a discuta conditiile concrete pana in seara asta la ora zece. Apoi a scos la iveala o hartie, pe care era o lista de locuri care, a spus el, sunt in primejdie de a sari in aer in orice moment. N-a spus daca au si fost minate sau nu - obisnuita tehnica a nesigurantei.
Printre locurile de pe lista lui - erau atat de multe, incat am uitat jumatate din ele - se aflau Leeuwarden, polderul Noordoost din apropiere de Urk, Amstelmeer, Wieringermeer, Putten, polderul de la sud de Petten, Schouwen, Duiveland si Walcheren - stim ce s-a intamplat acolo in timpul razboiului. Atat estuarul Scheldt de est, cat si cel de vest se aflau pe lista lor - ne-au intrebat daca ne amintim ce s-a intamplat acolo in februarie 1953 -, in timp ce Olanda de Nord si de Sud ofereau o bogatie de locuri strategice care te punea de-a dreptul pe ganduri. Asta e doar o mostra. Apoi Riordan a inceput sa faca o serie de observatii foarte sinistre cu privire la vreme. Ne-a intrebat dac-am remarcat ce tare s-a ridicat nivelul Marii Nordului, cum vantul a inceput sa se inteteasca inspre nord si cum mareele de primavara nu vor intarzia, in timp ce fluviilor Rin, Wall, Maas si Scheldt le scad cotele aproape permanent. Totul aminteste atat de bine de februarie 1953. Oare nu era si parerea lui Dessens?
Apoi a pretins ca emisarii lor sa stea de vorba cu un ministru sau mai multi care sa aiba puterea si curajul de a lua decizii si nu cu un amploaiat smiorcait, preocupat doar sa-si pastreze amarata de cariera politica proprie, ceea ce mi s-a parut ca l-a cam lovit pe Bernhard.
Apoi Riordan a spus ca, pentru a-si manifesta dezaprobarea fata de acest absolut inutil hiatus in negocieri, FFF-ul va provoca o explozie - sau, poate, mai multe - in cateva cladiri publice din capitala, alese dinainte. Aici, cei doi s-au consultat pe soptite, iar apoi Riordan a anuntat ca s-au oprit asupra Palatului Regal si ca desfide pe oricine sa gaseasca minele inainte de a exploda. A spus ca explozia nu va pune in pericol viata nimanui si ca va avea loc la mai putin de cinci minute de la plecarea lor. A adaugat, aproape in treacat, ca orice incercare de a-i retine, de a-i impiedica sa plece sau de a-i urmari va avea ca rezultat inevitabil faptul ca barajul Oostelijk-Flevoland nu va sari in aer la miezul noptii, ci la ora noua, in aceasta dimineata. Pe aceasta nota vesela au plecat. Explozia de la palat, cum poate stii, s-a produs conform programului.
- Asa cred.
Nu parea momentul potrivit sa-i spuna lui de Graaf ca tocmai el, van Effen, apasase pe buton. Avu un frison si se muta pe o portiune mai putin uda a covorului de Ispahan:
- Cred c-o sa fac pneumonie.
- Bea coniac.
De Graaf facu un gest cu mana, aratand ca e atat de preocupat si de iritat ca cineva ar putea sa nu cunoasca remediile universale impotriva pneumoniei:
- Snaps, scotch.
Se intrerupse in momentul in care se auzi o bataie in usa bibliotecii si un politist in uniforma ii introduse pe George si pe Vasco, care, daca asa ceva era posibil, erau inca si mai uzi decat fusese van Effen:
- Inca doua cazuri avansate, imi inchipui. George spuse:
- Iertati-ma, domnule colonel, dar nu inteleg.
- Cazuri de pneumonie. Serviti-va, trebuie sa spun ca nu va asteptam, domnilor.
- Domnul locotenent a spus.
- Stiu. I-a iesit pur si simplu din minte c-ar trebui sa ma previna.
- Am atatea pe cap, spuse van Effen. Ei bine?
- I-am urmarit cu atentie cand au plecat de acasa si s-au urcat in minibus. I-am urmarit cu atentie si-n Piata Digurilor. I-am recunoaste oriunde.
George se opri ganditor:
- Mi-au facut impresia unei gasti absolut inofensive.
- I-ai vazut vreodata - fie si-ntr-un film - pe tinerii asasini care faceau parte din banda Baader-Meinhof? Nu le lipseau decat harpele si aureolele. Nu asta am vrut sa spun cand am intrebat: 'Ei?'
- Ah! Cat despre asta, da. Ei bine - George parea oarecum incurcat -, te-am vazut plecand, dar nu ne-am apropiat de tine, pentru ca ne-ai cerut sa n-o facem in cazul in care-ai fi urmarit. Stii c-ai fost urmarit?
- Da.
- Am asteptat vizavi timp de zece minute, apoi ne-am intors la casa cu pricina si ne-am apropiat de fereastra luminata. Era potop. Ca si cum ne-am fi aflat sub cascada Niagara.
Astepta o vorba de compatimire si, cum aceasta nu veni, continua:
- Am mai asteptat zece minute. Auzeam muzica si conversatie.
- Fireste ca auzeati. Si apoi, din cauza ploii, a nerabdarii sau a suspiciunii, ati patruns inauntru. Lumina era tot aprinsa. Casetofonul mergea. Pasarile isi luasera zborul pe usa din spate. Nici n-au fost prea originale. Deci tot nu stim unde-si au barlogul Nu e vina voastra. Agnelli are obsesia sigurantei.
- Totusi, am fi putut sa ne descurcam mai bine, spuse Vasco. Data viitoare.
Suna telefonul si de Graaf ridica receptorul, asculta catva timp, apoi spuse:
- Asteptati o clipa, excelenta, si acoperi microfonul: Era previzibil, presupun. E Dessens. Pe cat se pare, Consiliul de Ministri e putin inspaimantat de explozia de la palat. Sunt convinsi ca barajul de la Oostelijk-Flevoland va sari in aer la miezul noptii. Deci au de gand sa negocieze. Vor sa ma duc si eu si au propus ora unsprezece. As vrea sa vii si tu. E bine la unsprezece?
- Unsprezece si jumatate, daca se poate, domnule colonel. Am o serie de intalniri intre timp.
De Graaf mai vorbi un timp la telefon, apoi spuse:
- Pari sa ai o agenda foarte incarcata, locotenente. Nu-mi amintesc sa-mi fi spus ceva despre asta.
- N-am avut cand. Trebuie sa fiu la Trianon la ora zece, sa primesc un telefon de la Agnelli. E oarecum in pana de explozibili si i-am promis sa-i fac eu rost!
- Explozibili. Desigur. Normal.
De Graaf reusi sa nu verse aproape nici o picatura din coniacul pe care si-l turna in pahar.
- Avand in vedere ca tocmai a aruncat in aer Palatul Regal - era o exagerare, fireste, sesizabila insa, date fiind imprejurarile - nu ma puteam astepta sa te multumesti cu niste lauri atat de modesti. Si unde-ai de gand sa gasesti explozibilii? Sunt sigur ca te-ai multumi cu mai putin de cateva sute de kilograme de trinitrotoluen sau ce-o mai fi.
- Eu? N-am timp. N-am nici autoritatea s-o fac. Dar m-am gandit, domnule colonel, ca dac-ati binevoi sa va folositi influenta.
- Eu? Seful politiei? Sa furnizez explozibili procurati ilegal unei bande de teroristi?
De Graaf medita:
- Imi inchipui c-ai vrea sa il inmanez personal.
- Dumnezeule mare, nu. Asta-i treaba lui George. Scuza-ma, George, n-am avut cand sa-ti explic nici asta, nici altceva. In seara asta, am avut o discutie lunga cu Agnelli despre tine si despre Vasco. Ma tem, Vasco, ca te-am ponegrit in asa hal, incat nu e nici o speranta sa te mai poti reabilita in ochii lor. Esti un individ ticalos dat afara din politie, necinstit, fara cuvant, imprevizibil si pe punctul de a fi bagat in balamuc Agnelli a cam supralicitat tonul de nepasare cu care-mi punea intrebari despre tine. Sunt convins ca stie ca esti - sau ai fost - politist. Si mai e si originar din Utrecht. Nu ca asta ar fi un impediment sa intri totusi in slujba lui - dupa ce-ti vom fi schimbat putin infatisarea si vom fi inventat alta poveste despre tine - intr-un viitor nu prea indepartat.
Tu, George, esti specialist in armamente, Slava Domnului, misuna destui dintr-astia pe-aici, dar tu esti ceva cu totul special. Numarul Unu. Un tanc Leopard? Un proiectil SAM? Chiar o barca torpedo cu motor? George e omul de care aveti nevoie. Si pentru ca esti Numarul Unu, esti important. Nu vorbesti decat cu sefii. Nici un intermediar, nici chiar eu. Le vorbesti in persoana - sau nu tratezi cu ei.
- Eu sa vorbesc cu Agnelli asta? George zambi larg:
- Vrei sa intru, cu-adevarat, in treaba asta?
- Am sentimentul ca nu mi-ar strica sa ma ajuti putin si asta cat de curand. N-am nici un drept sa-ti cer asa ceva, desigur. Mai sunt si Annelise si copiii. S-ar putea ca lucrurile sa devina putin cam dificile.
- Putin cam dificile?
De Graaf reusea sa dea vocii sale o intonatie usor sarcastica atunci cand avea chef s-o faca:
- Dificile! Nu spun ca e o nebunie, pentru ca nimic nu e o nebunie daca exista o sansa de reusita, dar nu-mi place deloc chestia asta. Pornesti de la premisa ca tipii n-au intentia sa-ti faca felul si n-ai nici un motiv sa presupui asa ceva. Fireste, au colaborat cu tine pana acum - si tu cu ei -, clar asta, numai pentru ca, pana acum, a fost convenabil pentru ambele parti. Dar daca au de gand sa-ti faca felul si hotarasc ca a sosit momentul in care nu le mai esti de nici un folos, atunci vor avea grija sa se descotoroseasca de tine definitiv. Ai dreptul sa-i ceri lui George sa se bage in asa ceva?
- Tocmai am facut-o.
Telefonul suna din nou si de Graaf raspunse:
- Ah. Locotenentul Valken. Da, da.
In timp ce asculta, fata lui de Graaf se facu stana de piatra.
- Nu conteaza ca nu l-ai mai auzit pana acum. Stai sa iau o hartie si un creion.
De Graaf nota cateva cuvinte, ii spuse la revedere lui Valken si inchise. Intinse mana dupa pahar. Van Effen intreba:
- Julie si Annemarie?
- Da. De unde stii?
- Valken, expresia dumneavoastra, coniacul. E rau?
- Destul de rau. A primit un telefon de la cei doi frati. Au spus ca fetele fac atat de bine cat te-ai putea astepta, ceea ce poate sa insemne orice sau nimic. Au mai spus c-au trimis o telegrama de condoleante la Rotterdam.
Citi ce mazgalise pe foaia de hartie:
- Lui David Joseph Karlmann Meijer.
Van Effen isi sorbi coniacul si nu spuse nimic. George si Vasco schimbara priviri din care se vedea ca nu inteleg nimic. In cele din urma, George intreba:
- Si asta cine-o mai fi?
- Am uitat, spuse de Graaf. Voi nu stiti, desigur. E tatal lui Anne - lui Annemarie.
- Da, zise George. Adica nu. Nu inteleg, domnule colonel. Ce-i cu Annemarie?
De Graaf se holba neincrezator la van Effen:
- Vrei sa spui ca nu le-ai spus?
- Nu cred ca le-am spus.
- Dumnezeule mare! De Graaf clatina din cap.
- Principiul minimei informatii, imi inchipui. Intr-o zi, Peter, o sa uiti sa-ti amintesti ceva tie insuti si asta-ti va fi sfarsitul.
De Graaf se uita de la George la Vasco:
- Annemarie si Julie - sora locotenentului van Effen - au fost rapite. De fratii Annecy.
- Fratii Annecy. George ramase o clipa tacut.
- Asasinii aia ticalosi. Ai bagat la inchisoare doi dintre ei pe timp de cincisprezece ani.
- Amendament. Locotenentul van Effen i-a prins pe toti, iar cei doi care-au scapat ameninta, de-atunci incoace, sa puna mana pe el. Au pus mana pe cineva mai bun decat el. Au pus mana pe Julie.
- O cunosc bine pe Julie. Dar ce semnificatie are mesajul asta trimis tatalui lui Annemarie?
- Ca sa-ntelegi, trebuie sa stii cine e tatal ei. N-o sa-ti vina sa crezi, George, dar tatal acelei stoarfe jalnice care frecventa La Caracha e unul din oamenii cei mai bogati din Olanda. Poate chiar cel mai bogat. Si un om cu multa putere. Se face ascultat de guvern. Are o pozitie oarecum similara cu a lui Dassault, fabricantul de avioane din Franta. Sunt anumite domenii in care nimeni au face un pas fara sa-l asculte mai intai pe el sau, cel putin, fara sa-l consulte. Are putere, are bogatie si are o fata. Iar acum ei au pus mana pe fata si ar putea foarte bine sa foloseasca aceasta putere si aceasta bogatie in interesul lor. Anne Meijer e ostaticul ideal la care ar putea visa orice criminal.
Van Effen isi puse paharul pe masa si se uita la ceas:
- E timpul sa mergem, George.
- Doamne-Dumnezeule! Nu cred. Te uiti la ceasul ala afurisit si spui ca e timpul sa pleci. Nu ti-a trecut prin cap sa te intrebi cum dracu au obtinut informatia asta despre David Meijer?
- Printr-o metoda de convingere oarecare, imi inchipui.
- Convingere? Tortura. Au torturat-o pe biata fata.
- Care biata fata?
- Esti in toate mintile, locotenente? Pe Annemarie, desigur.
Van Effen clatina din cap foarte hotarat:
- Nu. Nu pe Annemarie. Fratii Annecy - sau, cel putin, cei doi pe care i-am bagat la inchisoare - nu au torturat niciodata fara motiv, oricat de deformat putea fi el. Scopul era fie sa se razbune, fie sa capete informatii. De ce-ar fi dorit sa se razbune pe Annemarie? Ce rau a facut ea vreodata cuiva? Cat despre informatii - ce informatii puteau spera sa obtina de la ea? Ei nu stiau cine e ea si cine e tatal ei. Din punctul lor de vedere, ea e doar o prietena a lui Julie, care s-a intamplat sa fie acolo. Daca era sa chinuiasca pe cineva - si presupun c-a fost vorba numai de o amenintare cu tortura, ca sa obtina informatii despre mine - pe Julie ar fi schingiuit-o. Eu presupun ca Annemarie a dat de bunavoie aceasta informatie in ceea ce o priveste, ca sa-i imblanzeasca pe fratii Annecy, ca sa-i faca sa se gandeasca la o rascumparare uriasa. Poate c-a pomenit chiar si de influenta tatalui ei asupra guvernului, desi, oricum, niste indivizi ca fratii Annecy ar fi inteles imediat una ca asta. Le-a spus orice era de natura sa le distraga atentia de la Julie. Annemarie nu e proasta. Dac-ar fi fost, n-as fi adus-o aici de la Rotterdam. Stie ca toti fratii Annecy de pe lumea asta sunt, mai presus de orice, pragmatici si ca orice le-ar putea grabi indeplinirea planurilor ii va interesa mai mult decat sa ma loveasca pe mine prin cineva care mi-e apropiat.
- Esti un peste; n-ai sange-n tine, mormai de Graaf.
- Poftim, domnule colonel?
- S-ar putea sa ai dreptate, dupa cum s-ar putea sa te inseli. Oricum ai da-o, e rau. Daca ai dreptate, pozitia fratilor Annecy s-a imbunatatit considerabil, iar buzunarul lui David Meijer, cu siguranta, se va usura intr-un viitor foarte apropiat. Daca te inseli, iti vari singur capul in latul ala dragut, desenat pe cartile postale pe care ti le trimiteau fratii Annecy. Daca te inseli, Annemarie le-a spus multe alte lucruri. In primul rand, ca Stephen Danilov e Peter van Effen. Nu pot sa risc, pornind de la premisa ca nu te inseli. Iti ordon sa nu duci mai departe povestea asta.
George spuse:
- In mod normal, domnule colonel, nici macar n-as visa sa nu va indeplinesc dorintele. Dar astea nu sunt conditii normale. Refuzand sa va dau ascultare, nu incalc legea. Si nici nu ma prevalez de faptul ca nu mai sunt politist. Pur si simplu, merg pe drumul meu.
De Graaf aproba din cap.
- Nu pot sa te opresc. Dar pot.
- Puteti sa-l obligati si pe el sa mearga pe drumul lui, spuse George. Poate sa-si dea demisia. N-o sa va iertati asta niciodata, domnule colonel.
De Graaf se incrunta, isi umplu din nou paharul, se cufunda intr-un fotoliu si privi lung la focul din camin. Van Effen ii facu un semn lui Vasco si cei trei parasira camera.
Van Effen si George revenira la Trianon, unde constatara ca obisnuitul caine de paza nu se afla la locul sau. Dar in hol se afla alt personaj, asezat la oarecare distanta de receptie si care bea bere in loc de jonge jenever. Van Effen nu avea nici o indoiala ca tipul era un inlocuitor de acelasi calibru. Directorul ii chema tocmai cand treceau prin fata receptiei:
- Tocmai v-a sosit mesajul asta, domnule Danilov. Ii intinse lui van Effen o hartie, pe care scria:
'Pot sa vin pana in camera dumneavoastra? Peste doua minute'.
- Da, desigur. Multumesc.
Van Effen impaturi hartia, o baga in buzunar si-l conduse pe George la lift. Doua minute mai tarziu, asa cum promisese, directorul sosi in camera lui van Effen. Inchise usa dupa el, il privi banuitor pe George si paru ca ezita:
- Nici o problema, spuse van Effen. Prietenul meu, aici de fata, e de partea ingerilor. George, el e Charles, directorul hotelului. Charles, el e George. E de la politie.
- Ah. Vreau sa va previn, domnule locotenent. In locul dumneavoastra, in noaptea asta, n-as folosi intrarea din spate. Un tip, pe care nimeni de pe-aici nu-l cunoaste, si-a stabilit cartierul general, mai mult sau mai putin permanent, langa usa din spate. E un copoi batran. Si trebuie sa fi remarcat ca fostul dumneavoastra supraveghetor din hol a fost inlocuit cu unul inca si mai batator la ochi. Mai e un individ care tocmai a inceput sa manance in sufragerie. S-a asezat chiar in fata usii, in asa fel incat sa poata vedea pe oricine traverseaza holul. Il cunoaste pe individul din hol. N-au schimbat nici un cuvant, doar o scurta privire si un semn din cap, inca si mai scurt. Probabil ca s-au gandit ca nu risca nimic cu asta. N-au nici un motiv sa presupuna ca ma intereseaza persoana lor. De aceea am asteptat doua minute: sa vad daca vreunul din ei face vreo miscare. Nu m-au dezamagit: prietenul nostru din sufragerie se si afla la telefonul public, aproape inainte ca usile liftului sa se fi inchis in urma dumneavoastra. Am asteptat pana a terminat de vorbit cu cel caruia-i raporta sosirea dumneavoastra. I-am urmarit prin oglinda in momentul in care ala din sufragerie a iesit din cabina telefonica. Din nou au schimbat doar un scurt semn din cap. Nici o vorba.
- Daca dai faliment, Charles, poti oricand sa-mi ceri o slujba. O sa-i urmaresc pe astia.
Directorul pleca.
- Asa, zise George. Acum ne putem astepta sa primim telefonul ala in orice clipa. Individul din restaurant l-a informat pe Agnelli ca Stephen Danilov s-a intors insotit de George, specialistul in explozii si furnizorul de arme ilegale. Ma intreb ce barlog al leilor sau cuib de vipere au ales pentru intalnire.
- Eu nu ma intreb. Nu sunt nici lei, nici cobre in camera doua sute trei, in care ne aflam acum. Charles ne-a spus ca Agnelli - nu poate fi vorba decat de Agnelli - a mai postat doi caini credinciosi, dar nu prea inteligenti, pe teritoriul nostru. De ce? E clar ca nu era nevoie decat de o singura straja, individul din hol, pentru a-l preveni de sosirea noastra. Ceilalti doi sunt gorilele lui - nu uita ca Agnelli n-are nici un motiv sa creada ca stim de prezenta lor. S-ar putea sa mai fie si altii, de a caror prezenta sa nu stie nici Charles. Asta e ultimul loc la care ne-am putea gandi ca l-ar alege ca punct de intalnire, sau asa-si inchipuie Agnelli. Asa ca nu ne-ar trece prin cap sa organizam aici un comitet de primire. Si atunci cand va telefona, poti fi sigur c-o sa ne anunte ca soseste in cateva minute, in asa fel incat sa nu putem lua nici o masura.
Van Effen a avut dreptate in ambele privinte. Agnelli a sunat personal, pentru a spune ca se vor intalni la Trianon si ca el si prietenii sai vor sosi in mai putin de cinci minute.
- Vine cu prieteni. Remarca pluralul, spuse van Effen dupa ce inchise. Nu cred ca Romero Agnelli are incredere in cineva.
Daca era sa te iei dupa expresia cordiala si deschisa a lui Agnelli din momentul sosirii, ai fi zis ca van Effen se insela. Era clar ca Agnelli e un om in care poti avea incredere oricand. Era insotit de fratele sau Leonardo, care semana chiar si mai mult cu un mafiot decat la ultima intrevedere - daca asa ceva era posibil - si de inca doi indivizi pe care van Effen nu-i mai vazuse pana atunci Unul dintre ei, un personaj solid, usor rubicond, cu trasaturi placute si de o varsta nedefinita - putea sa aiba intre patruzeci si cincizeci de ani, dupa parerea lui van Effen, dar era greu de stabilit cu certitudine - a fost prezentat drept Liam O'Brien. Dupa accent, ca si dupa nume, probabil ca era irlandez. Celalalt era un tanar chipes, cu parul negru si tenul cam oaches, care a fost prezentat sub numele de Heinrich Daniken; putea fi originar de oriunde. Agnelli n-a gasit de cuviinta sa dezvaluie ce functie indeplineau cei doi.
Dupa ce s-au terminat prezentarile, dupa ce gazda a oferit de baut si oferta a fost acceptata, Agnelli ii spuse lui George.
- Trebuie sa-ti spun George sau ai si un alt nume?
- Numai George. Zambi:
- Sunt o persoana anonima.
Agnelli examina muntele de om pe care-l avea in fata:
- Dumneata, George, pari persoana cel mai putin anonima pe care-am vazut-o vreodata. Nu ti se pare ca e oarecum un impediment in meseria dumitale, oricare ar fi ea?
- Impediment? E de-a dreptul un avantaj. Eu sunt un om pasnic, care detesta violenta, dar cu un om de dimensiunile mele nici nu incearca cineva sa fie violent.
Van Effen gandi ca George e mincinosul cel mai versat si mai convingator pe care l-a intalnit vreodata.
- Si, desigur, toata lumea, sau aproape toata lumea - ma gandesc in special la cei care sunt datori sa apere legea -, se gandeste ca cineva care e atat de mare, de gras, de vesel si de inofensiv ca mine probabil ca se descurca in viata si fara sa fie in stare sa gandeasca. E un fel de lege a naturii. Ei bine, eu nu sunt un Einstein, dar nici nu sunt inca pregatit sa fiu internat intr-o institutie pentru inapoiati mintal. Dar nu ne-am intalnit aici sa discutam despre personalitatea fiecaruia dintre noi, nu-i asa, domnule Agnelli? Cinci intrebari: Ce vrei? Cat? Cand? Unde? La ce pret?
Disparitia zambetului binevoitor al lui Agnelli a fost atat de fugara, incat numai observatorul cel mai atent ar fi putut-o remarca; chiar si intr-un asemenea caz, n-ar fi fost prea sigur daca a vazut-o sau si-a imaginat-o.
- Te pricepi sa mergi imediat drept la tinta, nu-i asa, George? Din cate vad, n-ai timp pentru micile politeturi preliminare. Ei bine, si eu prefer tipul asta de negocieri. Ca si dumneata, nici eu n-am timp sa bat campii, ca si dumneata, ma consider om de afaceri.
Scoase o bucata de hartie dintr-un buzunar interior:
- Asta e lista mea de cumparaturi. E destul de cuprinzatoare, nu?
George o examina repede:
- Destul. Ei bine, cu putina minte de care dispun, o sa ma gandesc. Majoritatea chestiilor sunt clare, mai ales explozibilii. Proiectilele sol-sol, actionate prin cablu sunt, probabil, proiectile antitanc, desi n-o spui. Proiectilele SAM sol-aer sunt, de asemenea, usor de inteles, ca si minele de plastic, grenadele si bombele cu fum.
Se opri, sorbi putin coniac si se incrunta:
- E totusi ceva aici ce nu prea inteleg. Si ce nici macar nu-mi place. Nu vorbesc de faptul ca pari sa te pregatesti pentru un razboi la scara redusa, chiar daca nu e vorba decat de un razboi de aparare. Asta nu e treaba mea.
Ii intinse lista lui van Effen:
- Comentarii?
Lui van Effen ii lua tot atat de putin timp s-o examineze ca si lui George. Apoi o inapoie:
- Precizari.
- Exact.
George, care nu zambea deloc, se uita pe rand la cei patru, apoi isi concentra privirea asupra lui Agnelli:
- Lista e destul de mortala si asa. Dar ar putea fi periculoasa si in alt fel, chiar sinucigasa, daca obiectele inscrise pe ea ar ajunge pe mana celui care-a intocmit-o.
Nici Agnelli nu zambea. Nu prea parea sa fie in apele lui:
- Ma tem ca nu inteleg.
- Atunci ar fi bine sa te luminez. E nevoie de precizari, dupa cum a spus prietenul meu Stephen. Explozibilele n-au nevoie de precizari. Proiectilele - idem. Observatia e valabila pentru ambele tipuri de proiectile. Dar ce fel de focoase va trebuie? Ce fel de amorse? Despre sigurante nu scrie nici macar daca sa fie de sarma sau chimice, cu ardere inceata sau cu actiune rapida. Lista asta n-a fost facuta de un specialist in explozibili. A facut-o un amator, un carpaci incompetent. Cine?
Agnelli isi studie paharul catva timp, apoi spuse:
- Eu sunt incompetentul. Dar am primit un ajutor de mantuiala de la cei trei asociati ai mei, aici de fata.
- Doamne, ai mila de noi toti, spuse van Effen. N-as indrazni sa va dau pe mana nici macar o cutie de artificii. Ma vad nevoit sa va intreb - si nu e prima oara - unde dracu va sunt specialistii?
Agnelli zambi jalnic si deschise bratele:
- Voi fi absolut sincer cu dumneata.
Din cate-si dadu seama van Effen, Romero Agnelli avea de gand sa minta de-ngheata apele.
- Temporar, suntem in incurcatura. Cei doi indivizi pe care ne bazam de obicei au treaba in alta parte si nu se vor intoarce decat peste cateva zile. Dar ne-am gandit - ei bine, domnilor, amandoi sunteti specialisti in explozibile si.
- Nu e nici o problema, spuse George. Stim ce va trebuie si va putem da instructiuni simple cum sa folositi chestiile astea fara sa sariti si voi in aer. Dar cu proiectilele e cu totul altceva. Nu pot fi actionate decat de un om cu experienta.
- Si-n cat timp se capata experienta asta?
- O saptamana. Zece zile.
Van Effen stia ca George exagereaza zdravan, dar ignoranta patentata a celor patru interlocutori in toate problemele militare era atat de mare, incat se pare ca putea exagera fara primejdie.
- Si nu ne intrebati pe noi. Noi nu suntem militari si nu suntem mai priceputi decat voi in chestiile astea.
Agnelli tacu catva timp, apoi spuse brusc:
- Si cunosti pe cineva care sa fie specialist exact in chestiile astea?
- Te referi la ceea ce cred eu ca te referi?
- Da.
- Cunosc.
Felul in care George spuse: 'Cunosc', cu un ton usor exasperat, arata clar ca era inevitabil sa nu cunoasca.
- Pe cine?
George il privi cu mila:
- N-are nume.
- Trebuie sa i se spuna cumva.
- 'Locotenentul'.
- De ce?
- Pentru ca e locotenent.
- Dat afara din armata, fireste.
- Fireste ca nu. Un locotenent dat afara din armata nu face doua parale in ochii mei. Am crezut ca va dati seama ca unul ca mine nu poate actiona decat la mana a doua sau a treia. Am nevoie de un intermediar. Sau chiar de doi.
- Ah! inteleg. Furnizorul dumitale?
- Domnule Agnelli! E imposibil sa fii atat de naiv incat sa-ti imaginezi c-o sa raspund la o asemenea intrebare. O sa vad ce se poate face. Unde vrei sa fie livrata marfa?
- Depinde de cat de curand o poti livra.
- Maine, pe la amiaza.
- Cerule!
Agnelli parea neincrezator. Apoi zambi:
- Se pare c-am nimerit la magazinul potrivit. Cum va fi livrata?
- Intr-un camion militar, fireste.
- Fireste.
Agnelli paru usor naucit.
- Asta ingreuneaza putin lucrurile. Am crezut ca livrarea va avea loc cel mai devreme poimaine. As putea sa te sun maine sa definitivam locul si ora? Si-ai putea intarzia livrarea macar cu cateva ore?
- Se poate aranja. George il privi pe van Effen.
- Domnul Agnelli poate suna aici? Sa zicem, la zece, dimineata?
Van Effen aproba din cap, iar George ii zambi lui Agnelli:
- Inca n-as putea spune, cu precizie, dar ceva intre zece si douasprezece mii de dolari. Practicam preturile cele mai reduse din Europa. Dolari, guldeni sau marci. Va costa mai mult, desigur, daca e nevoie si de. serviciile noastre.
Agnelli se ridica si zambi, din nou relaxat si bine dispus:
- Desigur. Trebuie sa spun ca nu mi se pare un pret exorbitant.
- Mai e ceva, spuse van Effen, amabil.
- Sper ca-ti dai seama, domnule Agnelli, ca daca m-as muta la alt hotel si m-as inscrie in registru sub un alt nume, n-ai avea prea mari sanse sa mai dai vreodata de noi.
- N-as avea prea mari sanse?! N-as avea nici una. Agnelli se incrunta.
- Dar de ce-a trebuit sa pomenesti de asa ceva?
- Ei bine, cred ca intre noi exista o oarecare incredere reciproca, nu?
- Normal.
Continua sa fie nedumerit.
- Ei bine, daca exista, atunci descotoroseste-ma de spionii din hol, din sufragerie si de afara.
- De spioni?
Expresia lui Agnelli arata clar ca, fara sa se dea batut, cauta sa castige timp.
- Daca nu ma scapi dumneata de ei, o sa-i aruncam in canal - legati fedeles, fireste - si apoi o sa ne mutam.
Agnelli il privi, de data asta fara expresie:
- Vad ca joci tare. Te cred in stare s-o faci. Zambi si-i intinse mana.
- Rusine. Foarte bine, te descotorosesc de ei. Rusine. Dar, intr-adevar, n-au fost la inaltime.
Dupa plecarea celor patru, van Effen ii spuse lui George:
- Chiar c-ar fi trebuit sa te faci criminal. Acum e prea tarziu. Oricum, ai fi putut sa-l faci pe colonelul de Graaf sa faca apoplexie acum multi ani. Pariez ca Annelise n-are habar ce mincinos extraordinar esti. Ai reusit sa-l duci pe Agnelli, sa-l legi de maini si de picioare, sa-l demoralizezi si sa-l faci sa depinda cu totul de noi. Oricum, sa speram ca-i asa. Te-as ruga sa vorbesti cu Vasco mai tarziu, in noaptea asta, si sa-i spui ca i-ai gasit o slujba de locotenent de armata - desigur, dupa ce-si va fi schimbat destul trasaturile fetei. Sa nu uitam ca Agnelli a avut ocazia sa-l studieze indeaproape pe Vasco.
- Nici o problema.
George ii intinse lista de cumparaturi a lui Agnelli.
- As da oricat sa vad mutra colonelului cand va vedea ce are de cumparat maine dimineata. Inteleg c-o sa-l vezi peste vreo ora. Te-ai gandit ca s-ar putea sa ia si Agnelli parte la intrevedere, impreuna cu Riordan si cu Samuelson ala?
- E o idee care nu-mi place, dar da, mi-a venit si mie.
- Ei bine?
- Ei bine, ce?
- Mai intrebi? Doar stim ca Agnelli e Annecy.
- O stim cu o certitudine de nouazeci si noua la suta. Nu uita ca eu nu i-am vazut niciodata pe cei doi Annecy pe care n-am reusit sa-i prindem si sa-i bagam la inchisoare.
- Faptul ca tu nu-i cunosti pe ei, nu inseamna ca ei nu te cunosc pe tine. Bineinteles ca te cunosc, ti-au vazut precis poza in ziare, de mai multe ori, in timpul arestului preventiv si al procesului. Cum crezi c-o sa reactioneze cand vor vedea ca se afla nu numai in fata temutului locotenent van Effen, ci si a acelui locotenent caruia i-au inchis sora in cine stie ce turn si in tovarasia careia e foarte posibil sa-si petreaca timpul testand cele mai noi metode de rasucit oasele?
- Va fi interesant sa aflu.
- Colonelul de Graaf avea dreptate, mormai George. Evolutia ta s-a oprit la un nivel mult inferior omului. Nu esti decat un peste fara sange-n tine.
Cei zece centi pe care ni-i donati ne vor ajuta sa omoram un soldat britanic. La pretul asta, e un adevarat chilipir - cel mai bun targ pe care I-ati putea face vreodata. Asa spun cei care fac cheta, zornaind afurisitele lor de cutii de tinichea prin barurile irlandeze din Statele Unite. Mai ales in barurile irlandeze din statele din nord-est. Mai ales la New York. Si inca si mai exact in cartierul Queens, unde e cea mai mare densitate de irlandezi din lume. Zece centi. Doar atata cer. Doar zece centi. Si, desigur, isi zornaie cutiile pe oriunde dau de cuiburi irlandeze, discoteci irlandeze, tombole irlandeze si ce se mai nimereste, numai irlandezi sa fie.
Daca n-ati auzit niciodata ca exista organizatii de caritate - 'de caritate' isi zic ele - care fac cheta de arme, atunci traiti in alt secol sau aveti capul ingropat in nisip. Pretind ca milioanele de dolari pe care le-au strans de-a lungul anilor au fost cheltuite ca sa ajute vaduvele si orfanii membrilor Armatei Republicane Irlandeze, ucisi miseleste de asasinii britanici. Sa ajute vaduve si orfani! Fondatorul uneia din aceste organizatii ticaloase a facut greseala de a spune adevarul, cand a afirmat: 'Cu cat sunt mai multi soldati britanici trimisi de la Ulster inapoi, acasa, in cosciug, cu atat mai bine'. Jack Lynch, un fost premier irlandez, a fost inregistrat pe banda cand spunea ca banii aceia sunt destinati unui singur scop: sa faca vaduve si orfani. Vaduve si orfani britanici.
Riordan, un barbat anormal de inalt, anormal de subtire, cu parul negru, foarte bronzat si imbracat intr-un fulgarin negru care-i ajungea pana aproape la glezne, facandu-l sa para mai lung si mai desirat, tremura pur si simplu de frig, pe cand statea in picioare in fata auditoriului, cu pumnii de culoarea fildesului asezati pe masa din fata lui. Sinceritatea si furia sa nu puteau fi puse la indoiala, intensitatea cu care le resimtea era de-a dreptul inspaimantatoare.
- Dumnezeu stie ca e destul de rau ca aceste contributii pentru asemenea organizatii infame vin din partea unor catolici cinstiti, cu frica lui Dumnezeu, profund religiosi, care sunt inselati si facuti sa creada ca isi aduc contributia la o cauza nobila si care nu stiu ca, de fapt, e vorba de o banda de asasini afurisiti, care arata ca niste copii de gradinita. Banii ajung direct la Armata Republicana Irlandeza. O parte din ei sunt folositi, chiar la New York, pentru a cumpara arme pe piata neagra. Licitatiile se tin, de obicei, in zone demolate sau in parcari pustii, intotdeauna noaptea, aproape intotdeauna in Bronx, Queens sau Brooklyn. Pustile, domnilor, sunt procurate relativ usor din faimosul oras New York.
In culmea amaraciunii, Riordan aproape ca scuipa cuvintele.
Restul banilor este folosit de alti indivizi care actioneaza pe fata, calatorind in statele din sud si dinspre vest, unde nu exista permise de portarma. Indiferent de unde provin armele, toate ajung in zona New Yorkului, de unde sunt expediate mai departe, aproape intotdeauna din New Jersey sau Brooklyn, cu incurajarea calduroasa si cu complicitatea organizatiilor americane locale si ale virtuosilor vamesi americani, dintre care multi reprezinta prima sau a doua generatie de irlandezi, care se simt frati de sange cu asasinii din Armata Republicana Irlandeza. Cum serviciul vamal e controlat de Departamentul Tezaurului Statelor Unite, e logic sa presupunem ca acei negustori ai mortii actioneaza cu stirea, daca nu chiar cu asentimentul guvernului Statelor Unite. Influenta irlandeza asupra Congresului este bine cunoscuta si extrem de puternica.
- O clipa, domnule Riordan, daca-mi permiteti.
Intreruperea venea din partea lui Aaron Wieringa, ministrul apararii, un ins solid, rubicond, cu ochii albastri, un barbat extrem de respectat in intreaga tara, un barbat care ar fi putut foarte bine sa ajunga prim-ministru cu cativa ani in urma daca n-ar fi fost blestemat cu un handicap absolut nefericit pentru un politician: acela de a fi absolut incoruptibil.
- Ne dam seama - nu putem sa nu ne dam seama - ca sunteti furios. Va asigur ca nu avem mentalitatea strutului, care se practica in secolul trecut, si cred ca pot afirma cu certitudine ca nu se afla nimeni in camera asta care sa nu inteleaga ca furia va e perfect justificata. N-as merge atat de departe incat sa ma alatur si criticilor pe care le-ati emis la adresa Washingtonului si a Congresului american, dar, date fiind imprejurarile speciale in care ne aflam, asta este o remarca marginala. Spre deosebire de relatarea unor fapte usor de verificat, parerea dumneavoastra personala nu e de interes imediat pentru noi.
Ceea ce este insa de importanta imediata e faptul ca mania dumneavoastra a gasit cu cale sa se reverse asupra nefericitei noastre tari, in general, si asupra orasului Amsterdam, in special. Pentru moment, nu pot nici macar incerca sa-mi imaginez ce motiv ati avut pentru asta, desi sunt convins ca nu ne veti lasa mult timp in intuneric nici in aceasta privinta. Dar nimic din ceea ce ati spus pana acum nu pare sa justifice incercarea dumneavoastra de a ne santaja sa intermediem intre dumneavoastra si guvernul britanic. Inteleg ca e posibil sa aveti - si e foarte probabil chiar sa aveti, in realitate - motive foarte puternice pentru a dori ca trupele britanice sa se retraga din Irlanda de Nord. Dar cum e posibil sa va imaginati ca noi am putea convinge guvernul britanic sa va accepte aceste pretentii absurde, imi depaseste puterea de intelegere. Nu pot concepe nici un motiv pentru care ei ar fi de acord cu asa ceva.
- Exista motive cat se poate de usor de conceput. Motive umanitare. Si din partea dumneavoastra si dintr-a lor.
- Guvernelor noastre le va repugna sa vada Olanda inundata si nenumarate mii - poate chiar sute de mii - de oameni inecati din cauza inundatiilor. Inainte de a lua macar in considerare asemenea chestiuni, raspundeti-mi, va rog, la aceasta intrebare: de ce ne-ati ales pe noi? Sa fie oare pentru ca pozitia noastra geografica specifica ne face vulnerabili - mai mult decat pe altii - la amenintarea cu genocidul?
- A fost aleasa Olanda, pentru ca Amsterdamul e placa turnanta in tot acest trafic ucigator cu arme. E punctul nodal al circuitului cu arme din toata Europa de Nord, dupa cum, ani de zile, a fost punctul nodal al traficului cu heroina din Europa de Nord. Faptul e de notorietate publica, iar existenta permanenta a acestor practici negative nu poate indica decat un grad ridicat de coruptie atat la nivel guvernamental, cat si la nivelul celor chemati sa apere legea.
Indignat, domnul Wieringa incerca sa-l intrerupa, dar Riordan facu un gest imperios prin care-l reduse la tacere.
- Sunt, desigur, si alte orase implicate in traficul cu arme, in special Anversul, dar, prin comparatie cu Amsterdamul, Anversul nu actioneaza decat pe scara redusa.
De data aceasta, domnul Wieringa, aproape urland - ceea ce nu i se mai intamplase niciodata, - nu se mai putu abtine:
- Vreti sa spuneti ca v-ar fi imposibil sa inundati Belgia.
Riordan continua ca si cum n-ar fi auzit nimic.
- Nu toate armele ce trec prin Amsterdam se indreapta spre Irlanda, desigur. Unele ajung la F.A.R. Altele.
- Fortele Aeriene Britanice!
Exclamatia-i apartinea lui Bernhard Dessens, ministrul justitiei, care arareori aducea vreo contributie semnificativa la vreo discutie:
- Sugerati ca Fortele Aeriene Britanice sunt aprovizionate.
- Stai linistit, idiotule.
Riordan, pe cat se parea, putea sa si coboare sub nivelul retoric pe care si-l stabilea de obicei.
- Ma refer la Factiunea Armatei Rosii, mostenitorii mantiei sangerii a gangsterilor de la Baader-Meinhof de la inceputul anilor saptezeci. Alte arme ajung la organizatiile criminale de tip mafiot, controlate de sicilieni, organizatii care apar ca ciupercile in Germania Federala. Dar majoritatea acestora ajunge in Rasarit.
Stiti care este situatia in Irlanda de Nord, domnule ministru?
Nimeni nu se obosi sa-i urmareasca discursul si sa constate ca i se adresa ministrului apararii si nu ministrului justitiei.
- Va puteti imagina conditiile de iad de acolo, torturile ingrozitoare practicate atat de Armata Republicana Irlandeza, cat si de UVF, nebunia ucigasa care domneste acolo de paisprezece ani? O tara guvernata de groaza si, de aceea, sfasiata in bucati. Irlanda de Nord nu va fi niciodata guvernata de reprezentanti ai celor doua comunitati - cea protestanta si cea catolica -, care sa conlucreze, pentru ca prejudecatile religioase si, intr-un grad mai mic, cele rasiale le despart intr-o masura mult prea mare. Exista un milion si jumatate de oameni, care traiesc laolalta intr-un spatiu mic, dar din care, in pofida diferentelor care-i separa, nouazeci si noua la suta din cei aflati de oricare parte a baricadei n-au facut niciodata vreun rau celor aflati de cealalta parte si nici n-au dorit sa-l faca. Acesti nouazeci si noua la suta aflati de fiecare parte a baricadei sunt uniti de un singur lucru - de faptul ca detesta terorismul si doresc sa traiasca in pace. Este o dorinta care, asa cum stau lucrurile acum, nu poate fi realizata niciodata. Politicienii traditionali, cu toate defectele si slabiciunile lor, respecta totusi conventiile. La Ulster, politicienii sunt o specie disparuta. Moderatia a incetat sa existe. Domnesc demagogii si pistolarii. Tara e condusa de o mina de ucigasi innebuniti.
Riordan se opri pentru prima data, probabil si ca sa-si traga sufletul, dar nimeni nu paru ca doreste sa profite de acest avantaj.
- Dar asasinii - chiar cei innebuniti - au nevoie de arme asasine, nu-i asa? spuse Riordan. Si astfel armele asasine le sunt trimise de la Amsterdam, de cele mai multe ori, dar nu intotdeauna, ascunse in mobile. Armele sunt sigilate in conteinere, desigur, si daca vamesii din Amsterdam nu-si dau seama de asta, probabil ca sunt cei mai prosti, cei mai orbi, cei mai corupti si cei mai avari din Europa. In noua cazuri din zece, vapoarele sunt descarcate la Dublin. Cum pot ele - conteinerele, adica - sa treaca de vama din Dublin nu pretind ca stiu, dar nu cred ca se pune problema complicitatii. Daca asa ar sta lucrurile, acum patru ani vamesii irlandezi n-ar fi predat politiei arme importate ilegal in valoare de un milion de dolari si destinate Armatei Republicane Irlandeze. Fapt e ca cea mai mare parte a armelor reuseste sa patrunda in Irlanda. De la Dublin, conteinerele cu arme, purtand diferite etichete, dar mai ales pe aceea de bunuri de uz casnic, sunt transportate in camioane in tinutul Monaghan si, de acolo, la o statiune horticola din tinutul Louth. Nu ma intrebati de unde stiu. Ar fi foarte greu sa nu stiu. Toata lumea de acolo stie, dar nu se vorbeste despre asta. De acolo, armele ajung in Irlanda de Nord, nu furisate peste frontiera, la miezul noptii, de membri ai Armatei Republicane Irlandeze, care-o fac pe propriul risc si carora nu le e teama nici de Dumnezeu, nici de dracu, ci ziua in amiaza mare, in masini conduse de femei, in majoritate tinere, inconjurate de copii surazatori. Totul, absolut nevinovat.
E o cale lunga din momentul cand un pistol automat a fost cumparat intr-o tara central europeana, pana cand ajunge in mainile unui asasin maniac, ascuns in umbra unei strazi dosnice din Belfast sau Londonderry. Cale lunga. Dar, in aceasta cale lunga, placa turnanta, punctul central de interes, nodul retelei e Amsterdamul. Asa ca am venit la Amsterdam.
Riordan se aseza.
Nimeni nu se grabi sa rupa tacerea. In salonul luxos al lui Dessens erau in total opt oameni. Trei barbati il insotisera pe Dessens acasa la ministrul de justitie: Samuelson, pe care de Graaf i-l descrisese lui van Effen, O'Brien, care venise la Trianon, si Agnelli, despre care George prevazuse ca va fi acolo. Samuelson si O'Brien credeau, probabil, ca n-ar putea adauga nimic profitabil la ceea ce spusese Riordan, iar Agnelli ca inca mai avea nevoie de timp pentru a-si recapata darul vorbirii. Cand intrase in camera si-l vazuse, stand pe un fotoliu, pe van Effen, care-si recapatase infatisarea normala, o clipa ochii i se marira, gura i se deschisese si culorile ii cam disparusera din obraji. Aproape sigur, van Effen era singura persoana care remarcase acest flux si reflux incercate de fizionomia lui Agnelli, dar, pe de alta parte, probabil ca van Effen fusese si singura persoana care-i studiase comportamentul.
Si de cealalta parte a mesei tratativelor se aflau patru barbati: cei doi ministri, de Graaf si van Effen, dar nici acestia din urma nu aveau nimic de spus pentru moment. Si asta, pentru doua motive foarte simple: nimic din ceea ce s-ar fi putut spune n-ar fi imbunatatit in vreun fel situatia si toti trebuiau sa recunoasca, in sinea lor, ca Riordan isi exprimase punctul de vedere cu o oarecare logica, de natura sa convinga, pana la un punct, auditoriul, indiferent cat de nerezonabile, amenintatoare si obraznice erau pretentiile care insoteau acest discurs. Tacerea a fost intrerupta de Aaron Wieringa, care privi pe rand la cei trei insotitori ai sai.
- Inainte de a incepe sa vorbesc, domnilor, are vreunul dintre dumneavoastra de facut vreun comentariu?
Van Effen spuse:
- Am eu.
- Te rog, domnule locotenent.
- Domnul Riordan a fost extrem de reticent cu privire la un lucru. N-a spus de ce vrea ca in Irlanda de Nord sa nu mai existe nici un fel de influenta britanica. Daca urmeaza sa negociem cererile sale cu guvernul britanic, cred ca avem dreptul sa cunoastem cate ceva din motivatiile si intentiile sale. E posibil ca acestea sa fie atat de groaznice, atat de inumane, incat sa preferam sa riscam orice dezastru pe care l-ar putea provoca domnul Riordan in tara noastra mai curand decat sa-i indeplinim dorintele. Desigur, nu avem nici un motiv sa credem ca domnul Riordan nu va spune adevarul.
- E buna intrebarea, spuse Wieringa. Ei bine, domnule Riordan?
- N-are nici un rost sa jur ca voi spune adevarul, pentru ca asa ar face orice mincinos.
Riordan se desirase din nou in toata inaltimea sa amenintatoare - se parea ca-i e mai usor sa vorbeasca astfel.
- M-am referit la acele nouazeci si noua de procente de oameni normali din acea tara sfasiata de razboi, oameni puternic dominati de un singur procent de asasini maniaci. Singurul nostru obiectiv este sa eliminam acest unic procent de maniaci si astfel sa-i lasam pe cetatenii din Ulster sa-si hotarasca singuri propriul viitor intr-o atmosfera de calm, pace, liniste si speranta.
- Sa-i eliminati? intreba Wieringa cu grija. Ce intelegeti exact prin asta?
- Ii vom extermina pe bastarzii raufacatori aflati de ambele parti ale baricadei, vom opera cancerul. E un raspuns destul de cinic si de taios?
Riordan se aseza.
- Pare un scop nobil, spuse van Effen. Nu facu nici o incercare sa ascunda neincrederea dispretuitoare pe care i-o trada vocea.
- Nobil si uman. Sa-i lasam sa-si hotarasca singuri viitorul. Dar ma tem ca nu prea concorda cu afirmatia dumneavoastra anterioara, ca Irlanda de Nord nu va fi niciodata guvernata de reprezentanti ai celor doua comunitati. Oare nu v-ati gandit niciodata ca daca pe locul pe care stati dumneavoastra acum ar sta cel mai inversunat sef imaginabil al Armatei Republicane Irlandeze, si el ar vorbi exact la fel cum vorbiti dumneavoastra acum, cu dorinta de a atinge fix acelasi scop: si anume de a-i scoate, cu orice pret, pe britanici din Irlanda de Nord? Ce garantie avem noi ca dumneavoastra nu sunteti tocmai acel sef al Armatei Republicane Irlandeze?
- N-aveti nici una.
De data asta, Riordan nu se mai ridicase de pe scaun, iar vocea lui era de un calm imperturbabil.
- Nu pot face mai mult. Daca nu reusiti sa va dati seama ca detest Armata Republicana Irlandeza si toate manifestarile sale, probabil ca sunteti orbi. Sugestia dumneavoastra ma tenteaza in asemenea masura, incat imi vine greu si sa gasesc cuvinte s-o combat.
Urma un nou rastimp de tacere, inca si mai lung, apoi Wieringa spuse:
- Presupun ca asta se numeste un impas.
- Asa cum spuneti, un impas, spuse Riordan. Continua sa stea pe scaun; se pare ca momentul retoricii fusese consumat.
- Dar cu siguranta ca exista cateva elemente concrete care va pot ajuta sa iesiti din impas. Canalul Oostelijk-Flevoland, de pilda, Leeuwarden. Polderul Noordoost. Wieringermeer, Putten, Petten, Schouwen, Walcheren si altele. Si am amintit oare ca oamenii nostri au minat Palatul Regal?
- Palatul Regal? intreba Wieringa. Nu parea din cale afara de socat.
- Exact asta a indicat mica demonstratie din seara asta. A fost numai o mica demonstratie. Doar pentru a dovedi cat de jalnic de usor se poate trece de mult-laudatele voastre sisteme de securitate.
- Nu te mai obosi vorbind, Riordan.
Vocea lui Wieringa era taioasa. De data asta, nu i se mai adresa cu 'domnule'.
- A trecut vremea amenintarilor. Raman numai considerentele de ordin moral.
- Sansele sunt egale, spuse van Effen. Wieringa il privi cateva clipe, apoi aproba din cap.
- Exact in termenii astia gandesc si eu. Multumesc, domnule locotenent. E greu sa te hotarasti sa-ti inunzi tara, cand sortii actioneaza ca la un joc de noroc. Sunt obligat sa iau o decizie, zise privind spre Riordan. Il voi suna pe ambasadorul britanic. El va contacta Ministerul Afacerilor Externe de la Londra. Vom da un anunt la radio - formulat destul de cifrat, intelegeti. Aceste trei lucruri le pot promite. Dar, desigur, nu eu sunt cel chemat sa ma pronunt asupra rezultatului negocierilor sau sa le influentez. S-a inteles?
- Asta e de la sine inteles. Va multumesc, domnule ministru.
Vocea lui Riordan nu trada nici un accent de triumf, nici macar de satisfactie. Se ridica:
- Integritatea dumneavoastra e bine cunoscuta in intreaga Europa. Sunt multumit. Noapte buna, domnilor.
Nimeni nu-i raspunse la salut.
Dupa plecarea lui Riordan si a asociatilor sai, in camera domni tacerea, pana cand Wieringa termina de vorbit la telefon cu Ambasada britanica. Dupa ce puse receptorul in furca, sorbi delicat din paharul de coniac, zambi si spuse:
- Comentarii, domnilor?
Era un barbat de un calm remarcabil.
- E revoltator, degradant si inadmisibil, spuse Dessens tare si previzibil. Acum ca nu mai era nevoie nici de actiune, nici de luat decizii, era plin de indignare si arunca flacari. Bunul nume, onoarea Olandei zac in noroi.
- Poate ca e mai bine decat daca cetatenii sai ar fi inecati in inundatii, spuse Wieringa. Dumneata, domnule colonel?
- A trebuit sa luati in considerare balanta probabilitatilor, spuse de Graaf. Hotararea dumneavoastra, excelenta, a fost nu numai corecta, ci si inevitabila.
- Multumesc, domnule colonel. Dumneata, domnule locotenent?
- Ce-as mai putea adauga eu, excelenta, care sa va fie de vreun folos?
- Ca sa fiu foarte sincer, nu prea stiu. Dar, dupa parerea colonelului - si trebuie sa spun ca e o observatie care-i face cinste - dumneata esti mai apropiat de ticalosi decat oricine altcineva din Amsterdam.
Zambi:
- Nu folosesc, desigur, termenul 'apropiat' intr-un sens peiorativ.
- Va multumesc, excelenta. Asa speram si eu.
- Nu te prea grabesti sa spui ce ai de spus, nu-i asa, domnule locotenent?
- Un fel de retinere care nu-mi prea sta-n fire, excelenta. Oi fi eu locotenentul cu functia cea mai importanta in politia orasului, dar sunt destul de neinsemnat in aceasta distinsa companie. Despre ce vreti sa-mi spun parerea, excelenta?
Wieringa privi in tavan si spuse, aproape fara nici o legatura:
- A trebuit sa iau o hotarare importanta. Isi cobori privirea spre van Effen.
- L-ai crezut pe Riordan?
Van Effen isi lua paharul de pe masa si-l examina fara sa bea. Era limpede ca-si pune gandurile in ordine. Apoi spuse:
- Patru aspecte, domnule ministru. Sunt doua lucruri pe care le cred, in ceea ce-l priveste pe Riordan, un aspect in legatura cu care nu sunt sigur daca sa-l cred sau nu si un al patrulea in care categoric nu-l cred.
- Ah! De aici remarca dumitale criptica: 'sansele sunt egale'.
- Asa cred. Mai intai, sunt absolut sigur ca nu face parte din Armata Republicana Irlandeza.
- Intr-adevar, domnule locotenent? In cazul asta, cred ca am dreptul sa te intreb de ce l-ai strans cu usa?
- Pentru confirmare. Dar si inainte de asta eram sigur. Ma refer la discursul ala al lui, prin care a denuntat, pasionat si violent, Armata Republicana Irlandeza si toate metodele acesteia. Trebuie sa fii un actor cu totul exceptional ca sa reusesti sa redai accente de ura atat de vehemente, dar oricat de bun actor ai fi, e imposibil ca sangele sa-ti pulseze in carotida cu o asemenea intensitate.
- Asta mi-a scapat, spuse Wieringa si privi spre de Graaf si Dessens.
- A observat vreunul dintre dumneavoastra, domnilor.?
Se intrerupse, vazand gesturile lor de negare.
- In al doilea rand, continua van Effen, cred ca Riordan nu e seful, forta conducatoare, responsabilul. De ce cred asta? Nu pot aduce nici cea mai mica umbra de dovada. Dar e prea pasional, prea neechilibrat, prea imprevizibil ca sa poata fi general.
- Dumneata n-ai lupta sub comanda lui, van Effen? Wieringa era pe jumatate zambitor, pe jumatate curios.
- Nu, excelenta. Seful e altcineva. Sunt sigur ca nu e Agnelli. As paria oricat ca nu e O'Brien - prea scrie clar pe el 'sergent-major'. Nu afirm ca e Samuelson, acesta e o enigma, un mister. Dar prezenta lui e total inexplicabila si atunci cand prezenta cuiva e inexplicabila intr-un asemenea grad, mi se pare ca e nevoie de o explicatie de anvergura.
Punctul in care nu sunt sigur daca sa cred sau nu povestea lui Riordan priveste observatiile lui despre Irlanda de Nord. Riordan a spus ca singurul lui scop e sa elimine monstrii. Vocea sa avea un accent care ar fi putut indica sinceritate deplina si, cum am mai spus, nu cred ca e un actor atat de bun incat sa para autentic fara sa fie.
Van Effen ofta din greu, clatina din cap si-si sorbi coniacul.
- Stiu ca toate astea sunt destul de vagi, domnilor. Permiteti-mi sa ma exprim altfel. Banuiesc ca el crede ce spune, dar nu cred ca ceea ce crede el e neaparat adevarat. E unul din motivele pentru care sunt convins ca nu el e bossul. Aici apar doua aspecte: a fost surprins contrazicandu-se flagrant, totusi nu parea sa-si dea seama de existenta unei asemenea contradictii. Apoi, nu pare sa-si dea seama ca prin Irlanda de Nord misuna trei tipuri de fanatici: extremistii protestanti, extremistii catolici si mediatorii. Adica ei. Mediatorii ar putea fi cei mai iresponsabili si mai periculosi. Pentru a ajunge la solutia finala, mediatorii sunt dispusi sa inece un milion de oameni. De aici, ne putem da seama care va fi solutia lor finala in Ulster. Nu. Permiteti-mi sa reformulez fraza asta: Eu nu-mi pot imagina.
- Si eu ma gandeam la acelasi lucru. Wieringa isi alegea cu grija cuvintele:
- Absolut acelasi lucru. Desi nu era formulat atat de clar. In mintea mea, vreau sa spun.
Zambi.
- Ei bine, asta ar trebui sa ne ajunga pentru astazi. Dar ai spus ca e si ceva ce nu crezi.
- Da, excelenta. Nu cred in amenintarile lui. In amenintarile lui imediate. Amenintarile pe termen lung sunt alta poveste. Dar in cele pe care le-a proferat aici, in seara asta - si in cele pe care i le-a schitat domnului colonel de Graaf putin mai devreme - nu cred, cu exceptia celei privitoare la Lelystad in Oostelijk-Flevoland. Restul banuiesc ca e o gogorita. Mai ales amenintarea cu distrugerea Palatului Regal.
- Daca spui dumneata, domnule locotenent, spuse Wieringa. Sa ma ia dracu daca nu te cred. De ce spui asta?
- Pentru ca nu cred ca palatul e minat pe dinauntru. Au avut grija ca explozia provocata in seara asta in interiorul palatului sa se auda pe o raza intinsa, numai pentru a va convinge ca sunt, intr-adevar, capabili sa-si puna in practica amenintarea.
Wieringa il privi cu o expresie nedumerita:
- Pari destul de sigur de asta, locotenente.
- Nu, excelenta. Sunt absolut convins.
- Cum poti fi atat de sigur?
- Am informatii de la fata locului.
Wieringa il privi ganditor, dar nu spuse nimic. Dar nu la fel facu si Dessens. Intreaga seara, acesta fusese total debusolat, iar acum se simtea pe teren sigur si cunoscut si considera ca e cazul sa iasa in evidenta.
- Care sunt sursele informatiilor dumitale, locotenente?
- Sunt confidentiale.
- Confidentiale!
Era greu de spus daca furia subita a lui Dessens era provocata de raspuns sau de faptul ca van Effen omisese sa i se adreseze cu obligatoriul 'domnule ministru' sau 'excelenta'; probabil ca nici el insusi nu stia.
- Confidentiale!
- Incerc sa fiu direct, excelenta, asta-i tot. Nu vreau sa-mi divulg sursele, pentru ca s-ar putea ca astfel sa provoc neplaceri grave si inutile. Sunt sigur ca puteti intelege asta. E ceva atat de banal in activitatea politiei incat nici nu mai merita amintit. De ce nu ma credeti, pur si simplu, pe cuvant?
- Sa inteleg?! E banal?! Sa te cred pe cuvant?! Tenul galbejit al lui Dessens deveni brusc de culoarea gusii de curcan:
- Cata aroganta. cata aroganta. cata.
Facea eforturi vizibile sa evite un inceput de apoplexie.
- Ti-as reaminti, locotenente - puse un accent puternic pe cuvantul 'locotenente' - ca eu sunt ministrul justitiei - si pe aceste cuvinte puse un accent puternic -, in timp ce dumneata nu esti decat un ofiter subaltern in domeniul pe care eu personal.
- Asta e nedrept, excelenta.
Vocea lui de Graaf avea un accent impersonal.
- Dupa mine, van Effen e ofiterul de politie cu functia cea mai importanta in orasul.
- Nu te baga, de Graaf.
Dessens incerca sa aiba un ton de gheata, dar nu-si mai putea stapani umorile.
- Van Effen! M-ai auzit.
- V-am auzit, spuse van Effen, apoi adauga 'excelenta', aproape cu un efort. Stiu despre ce vorbesc, pentru ca eu sunt cel care am plasat explozibilul in beciurile Palatului Regal.
- Ce! Ce!
Tenul lui Dessens avea o culoare care l-ar fi facut sa moara de invidie pe orice curcan.
- Cerule mare! Nu pot sa cred! Se ridicase, pe jumatate, de pe scaun.
- Ma insala auzul!
- Nu va insala. excelenta. Tot eu sunt cel care a apasat pe buton, provocand astfel explozia.
Dessens nu spuse nimic, nu imediat. Socul si oroarea pe care le resimtea afland despre aceasta amenintare la adresa sigurantei familiei regale, acest abominabil act de lezmaiestate ii luase graiul. Van Effen isi relua paharul de coniac si nu facu nici o incercare de a-si ascunde din privire parerea pe care o avea despre ministrul justitiei.
- Aresteaza-l pe omul asta, de Graaf, urla Dessens. In clipa asta!
- De ce e-nvinuit, excelenta?
- De ce e-nvinuit? Ai innebunit si dumneata la fel ca si. la fel ca si. Tradare, omule, tradare!
- Da, excelenta. Asta pune probleme.
- Probleme? Fa-ti datoria, omule, fa-ti datoria!
- Sunt unele probleme, excelenta. Eu sunt comandantul politiei orasului. Toti ceilalti politisti din Amsterdam sunt subordonatii mei.
Stravechea origine aristocratica a lui de Graaf era vizibila acum si impunea auditoriului.
- Nimeni din Amsterdam nu ma poate aresta pe mine. Dessens se holba la el, mania preschimbandu-i-se treptat in uimire. Clatina din cap si nu spuse nimic.
- Ceea ce vreau sa spun, excelenta, este ca, daca locotenentul van Effen urmeaza sa fie inchis sub acuzatie de tradare, atunci ar trebui sa fiu inchis si eu, pentru ca sunt tot atat de tradator ca el.
De Graaf se gandi.
- Un tradator chiar mai mare decat el, as zice. La urma urmelor, sunt superiorul lui. In plus, eu personal am autorizat si am aprobat fiecare actiune pe care a intreprins-o locotenentul.
Aparent fara nici o legatura, dar, probabil, pentru a-i da lui Dessens timp sa-si revina, de Graaf se intoarse spre van Effen si spuse:
- Ai uitat sa-mi spui ca tu personal ai apasat pe buton, provocand explozia.
Van Effen ridica din umeri, in semn de scuza:
- Stiti cum se intampla, domnule colonel.
- Stiu, spuse de Graaf, sec. Ai atatea pe cap. Asta mi se pare ca mi-ai mai spus-o.
- De ce ati incalcat legile, domnule colonel?
In tonul lui Wieringa nu era repros, era o simpla intrebare. Wieringa ramasese perfect imperturbabil.
- N-am incalcat legile, excelenta. Facem si am facut intotdeauna tot ce ne-a stat in putinta pentru a apara legea. Am reusit - locotenentul van Effen a reusit - sa patrunda, si e vorba de o patrundere extrem de periculoasa - in randurile FFF-istilor. Cred ca e mai mult decat periculos, e de-a dreptul sinucigas. Dar locotenentul van Effen m-a convins - si, impotriva vointei mele, trebuie sa fiu de acord cu el - ca asta e ultima noastra speranta. Singura noastra speranta.
Dessens ii privi uluit pe cei doi politisti, dar mintea incepea sa-i functioneze din nou, cel putin in felul sau:
- Cum e posibil asa ceva? Figura lui van Effen trebuie sa fie cunoscuta de fiecare criminal din Amsterdam.
Uitase ce pozitie subalterna ocupase van Effen cu numai cateva clipe in urma.
- E cunoscuta. Dar nu e vorba de acest van Effen pe care-l vedeti in fata dumneavoastra. Figura, vocea si personalitatea lui sunt schimbate in asa masura, atunci cand are de-a face cu FFF-istii, incat pariez pe pensia mea ca nici unul dintre dumneavoastra nu l-ar recunoaste pe Stephen Danilov; acesta e pseudonimul pe care a avut buna inspiratie sa-l adopte temporar.
Ar fi putut sa parieze pe altceva, gandi van Effen. De Graaf era atat de bogat, incat pensia ii era total indiferenta.
- Daca FFF-istii l-au acceptat fara rezerve pe Stephen Danilov, bazandu-se exclusiv pe afirmatiile sale, n-avem cum sa stim. Mie mi se pare incredibil ca, pana acum, se pare c-au facut-o. Daca n-au facut-o sau n-o vor mai face, orasul Amsterdam va avea nevoie de un nou adjunct al comandantului politiei. Va trebui sa-si caute si un nou comandant al politiei - ceea ce, probabil, locotenentului i se va parea un fleac, pentru ca eu voi fi nevoit sa-mi dau demisia. Olanda, desigur, isi va cauta un nou ministru de justitie, pentru ca si dumneavoastra, domnule Dessens, sunteti implicat in jocul asta. Numai domnul Wieringa poate astepta linistit anii de pensie.
Dessens parea socat:
- Eu n-am afirmat ca sunt implicat in vreun joc. Wieringa il apuca bland de brat:
- Bernhard, daca-mi permiti, vreau sa-ti spun o vorba la ureche.
Se dusera pana intr-un colt indepartat al salonului, care, din fericire, era si mare, nu numai luxos, si incepura o discutie cu voce joasa.
Van Effen intreba.
- Ce probleme de importanta covarsitoare credeti ca dezbat onoratii membri ai guvernului?
De Graaf uita sa-i reproseze lui van Effen modul ireverentios si neconstitutional de exprimare:
- Nu e prea greu de ghicit. Domnul Wieringa ii explica domnului Dessens un lucru elementar. Chiar daca Dessens nu coopereaza cu noi, Olanda tot isi va cauta un nou ministru al justitiei. Daca Dessens nu te-ar fi obligat sa-ti divulgi sursele confidentiale de informatie, nu s-ar fi gasit in situatia imposibila de acum. A fost batut cu propriile sale arme.
Era un gand care parea sa-l amuze destul de tare pe de Graaf. Se aseza mai comod in fotoliu, ofta si intinse mana dupa sticla de coniac.
- Ei, slava Domnului ca s-a terminat pe ziua de astazi. Van Effen avu tactul de a-l lasa pe de Graaf sa-si toarne un coniac si sa-l bea, inainte de a scoate lista de cumparaturi a lui Agnelli.
- Ma tem ca nu s-a terminat de tot, domnule colonel. Mai e si fleacul asta.
De Graaf citi cu atentie lista, impietri, apoi o citi din nou cu atentie. I se miscau buzele, dar, in primele clipe, nu articula nici un sunet. Tocmai reusise sa-si revina pana intr-atat incat sa mormaie: 'Fleacul asta, fleacul asta', cand se intoarsera Wieringa si Dessens. Wieringa arata la fel de imperturbabil ca intotdeauna. Dessens - ca un crestin care tocmai trecuse, pentru prima data, in revista leii din arenele romane.
Wieringa intreba:
- Ce fleac, domnule colonel?
- Asta.
De Graaf ii intinse hartia, isi aseza cotul pe bratul fotoliului si isi duse mana la frunte ca si cum ar fi vrut sa-si fereasca privirile de o priveliste de nedescris.
- Explozibili de mare putere, citi Wieringa cu glas tare. Detonatori. Grenade. Proiectile sol-sol. Proiectile sol-aer.
Il privi atent pe van Effen, fara a da insa vreun semn de consternare.
- Ce-i asta?
- O lista de cumparaturi. Ma pregateam sa-l rog pe domnul colonel sa mi le procure.
Dessens, care adoptase exact aceeasi atitudine ca si de Graaf, scoase un sunet slab si jalnic.
- Cum dumneavoastra sunteti ministrul apararii, domnul colonel v-ar fi abordat oricum. As dori, de asemenea, sa imprumut un camion militar, daca-mi permiteti. Cu putin noroc, s-ar putea chiar sa fiu in masura sa-l restitui.
Wieringa se uita la el, se uita la hartia pe care o tinea in mana, apoi la van Effen:
- Prin comparatie cu lista asta de cumparaturi, cum ii spui dumneata, faptul ca vrei sa imprumuti un vehicul militar pare o cerere cat se poate de rezonabila. Pot obtine toate astea fara mare greutate. Am auzit o multime de lucruri despre dumneata, van Effen. Si am aflat inca multe altele in noaptea asta. Mi-ar fi imposibil sa ma indoiesc de puterea dumitale de judecata.
Se gandi o clipa:
- Cred ca mai curand m-as indoi de-a mea. Deci nu ma indoiesc de a dumitale. Fara indoiala ca e vorba doar de o curiozitate gratuita din partea mea, dar ar fi frumos sa aflam de ce ai nevoie de toate lucrurile astea.
- Teroristii de la FFF par sa duca lipsa de explozibili si de arme ofensive, asa ca le-am promis ca le fac eu rost.
- Desigur, spuse Wieringa. Desigur.
Parea virtual imposibil sa-l sochezi pe ministrul apararii. Oricum, nimic nu i se citea in priviri. Nimic nu se citea nici in privirile lui de Graaf si Dessens, dar asta nu insemna ca nu sunt socati.
- Par sa duca lipsa si de experti in explozibili, asa ca mi-am oferit serviciile.
- Te pricepi la explozibili?
De Graaf isi lua cu greu mana de la ochi:
- Se pricepe foarte bine la explozibili. E si un foarte bun genist. As fi vrut, spuse el cu amaraciune, ca toata povestea asta sa fie o chestie simpla, ca, de pilda, dezamorsarea unei bombe de cinci sute de kilograme cu efect intarziat.
- Da, domnule colonel, ii spuse van Effen lui de Graaf. I-am recrutat si pe George si Vasco. Pe George, tot in calitate de expert in explozibili, iar pe Vasco - drept specialist in lansarea proiectilelor. Veti intelege ca nu am avut timp sa va consult in problema asta.
- Nici tu nu te poti gandi la toate, spuse de Graaf posomorit.
Descoperi, cu uimire, ca paharul de coniac i se golise si se apuca sa remedieze aceasta lipsa.
- Recrutarea acestor doi oameni n-are nimic ilegal, domnule Wieringa. Sunt sergenti de politie. Si n-au fost recrutati. S-au oferit. Cunosc pericolele. Cu explozibilul nu e nimic de facut, excelenta, dar dac-ati putea pune un specialist sa dezactiveze proiectilele, v-as fi foarte recunoscator.
De Graaf isi puse paharul pe masa:
- Si eu v-as fi. Si eu v-as fi.
Judecind dupa glas nu parea sa-i fi revenit pofta de viata. Wieringa spuse:
- Presupun ca dau din nou dovada de curiozitate gratuita, dar de ce va luati, dumneata si prietenii dumitale, riscurile astea ingrozitoare?
- Riscuri calculate, excelenta, cel putin asa sper. Motivul e simplu. Domnul colonel a spus ca am reusit sa patrundem in randurile FFF-istilor. Asta nu e tocmai exact. Am fost acceptati sau se pare c-am fost acceptati - la marginea acestei lumi. Ne aflam doar in anticamera panzei de paianjen. Nu stim unde se afla paianjenul. Dar daca le livram ce ne-au cerut, vom afla. Nu cred ca vor depozita proiectilele si trasoarele intr-o cutie de bagaje din Gara Centrala.
- E o logica impecabila, van Effen, impecabila. Fireste, cu exceptia unei fisuri nesemnificative.
- Excelenta?
- Paianjenul s-ar putea sa va inhate pe toti. Planul e nebunesc, absolut nebunesc. Asta e si singurul motiv pentru care s-ar putea sa reuseasca. As fi curios sa aflu unde si cand ai pus la cale toate astea.
- Cu vreo ora si jumatate in urma. La un pahar de vin cu Agnelli.
Pentru prima data, calmul de monolit al lui Wieringa paru sa se clatine:
- La un pahar de vin cu Agnelli? Agnelli? Agnelli? Unul din cei care tocmai au plecat?
- Atunci eram Stephen Danilov. Ei bine, nu ma pot gandi la altceva, asa incat, cu permisiunea dumneavoastra, voi pleca. Va fi interesant de urmarit buletinul meteorologic in noaptea asta. Ultimele stiri spuneau ca nivelul apei in urmatoarele patruzeci si opt de ore l-ar putea depasi, ca grad de periculozitate, pe cel din februarie 1953. Acela va fi momentul potrivit pentru ca prietenii nostri sa treaca la actiune. Si nu ramane prea mult timp pentru negocierile cu guvernul britanic. Poate va amintiti c-am spus ca nu cred in amenintarile pe termen scurt ale lui Riordan. Sunt insa convins ca amenintarile pe termen lung: inundarea masiva a tarii a fost planificata si e perfect reala. Mai ramane o mica problema, domnule colonel. Insinuarile lui Riordan cu privire la lipsa de integritate a vamesilor nostri. Sunt ridicole, stiu. Si o stiti si dumneavoastra. Dar lumea n-o stie. Sunt convins ca transferurile de armament se produc in Ilsselmeer, Waddenzee sau in largul marii. E o chestiune in care e implicata marina. Dumnezeu stie ca avem si asa un nume destul de prost in ceea ce priveste transferul de armament. Ma intreb ce se va mai spune despre noi cand se va termina afacerea asta?
Van Effen zambi:
- Totusi, asta nu e o problema cu care s-ar putea ocupa un ofiter subaltern de politie. Numai ministrii apararii si justitiei pot sa-i faca fata. Noapte buna, domnilor.
- Un moment, Peter, un moment.
Vorbise de Graaf si ingrijorarea lui era evidenta.
- Nu se poate sa nu putem face ceva ca sa te ajutam.
- Da, domnule colonel. Puteti. Nu faceti nimic Absolut nimic. Orice incercare de a ne ajuta ne va ajuta, probabil, sa ajungem mai repede in mormant. Avem de-a face cu oameni inteligenti si disperati, asa ca va rog, va rog, nu incercati sa intreprindeti si dumneavoastra ceva inteligent si disperat. Nu puneti sa fie urmarit camionul, in nici un fel, oricat de ingenioasa vi s-ar parea solutia. Nimic. Nici elicoptere, nici acordeonisti orbi, nimic. Si nimic superficial si pueril cum ar fi sa montati in camion un transmitator ascuns. Daca nu sunt redusi mental, asta e primul lucru pe care-l vor cauta. Nimic. Nu faceti nimic. Nimic.
- Am inteles ideea, spuse Wieringa sec. Nimic. Schimba tonul:
- Dar, din ceea ce tocmai ai spus, cred ca nici firma Lloyd's din Londra nu ti-ar face o asigurare pe viata, nici dac-ar putea castiga nouazeci si noua la suta. Si totusi te duci. Pentru ultima oara: de ce?
- Ati auzit ce-a spus domnul Dessens: bunul nume si onoarea Olandei zac in praf, iar viata cetatenilor e in real pericol; ati spus-o chiar dumneavoastra. Nu putem accepta asa ceva, nu?
- Si sora dumitale?
- Ce-i cu sora mea?
- Mi-a spus colonelul in seara asta. Numai Dumnezeu stie cum de mai poti sa-ti pastrezi sangele rece. Eu n-as reusi. S-o rapeasca!?
- Face si ea parte din scenariu.
- N-as vrea sa fiu in pielea nefericitului care a rapit-o, cand se va intampla sa-l intalnesti.
- S-a si intamplat sa-l intalnesc pe nefericitul ala.
- Ce!?
Pentru a doua oara, Wieringa isi pierdu autocontrolul, dar si-l regasi repede:
- Cand?
- In seara asta.
- Unde?
- Aici. Agnelli.
- Agnelli?!
- Sa-l fi ciuruit cu gloante? Legea o interzice. Sunt politist. Mi se cere sa apar legea. Ba, chiar am jurat s-o fac.
Pleca. Wieringa spuse:
- Incep sa cred unele din povestile care se spun despre van Effen. Cele nu prea frumoase. Dumnezeule, Arthur, e sora lui. N-are sange-n vene. Nici un strop. E de gheata.
- Da, excelenta. Sa speram ca Agnelli nu i-a facut vreun rau lui Julie.
- Ce vrei sa spui?
- Daca da, e un om mort. Fireste, fireste, van Effen a jurat sa apere legea - dar numai de fata cu martori.
Wieringa se holba la el, apoi aproba incet din cap si intinse mana dupa pahar.
La amiaza acelei zile de februarie, strazile Amsterdamului erau intunecate ca la apusul soarelui. La amiaza aceleiasi zile, strazile Amsterdamului erau pustii, ca intr-un oras mort demult. Plafonul de nori adus de vantul inghetat de nord trebuie sa fi fost negru si greu si cu o adancime de mii de picioare, dar era invizibil. Ploaia torentiala care te obliga sa inoti pana la genunchi pe aceleasi strazi pustii limita vizibilitatea in orice directie, inclusiv vertical, la numai cativa metri. Nu era un timp pe care un om in toate mintile sa se aventureze afara din casa.
Van Effen, George si Vasco erau dintre putinii cetateni care pareau sa nu fie deloc in toate mintile. Stateau in pragul hotelului Trianon, adapostindu-se de potop in spatele panourilor laterale de sticla. Van Effen il supunea pe Vasco unui examen critic.
- Nu e rau, Vasco, nu e rau deloc. Daca n-as fi stiut ca esti tu, cred ca nici eu nu te-as fi recunoscut Sunt absolut sigur c-as fi trecut pe langa tine pe strada si nu ti-as fi dat nici o atentie. Dar nu uita ca Romero Agnelli a avut ocazia sa te studieze foarte atent, la masa, la Cornul Vanatorului. Pe de alta parte, pe-atunci purtai haine atat de exotice, ca probabil nu ti-a studiat fata cu prea multa atentie. Ajuta.
Intr-adevar, Vasco suferise o metamorfoza radicala. Buclele lungi si blonde care i se revarsau in dezordine pe umeri fusesera pieptanate cu grija, transformate in par lins, potrivit cu precizie, despartit de o carare pe centru stanga si apoi acum avea parul negru, la fel ca si sprancenele si mustata proaspat achizitionata si cu o forma impecabila. Toate astea se potriveau foarte bine cu fata sa prelunga si umbrita si cu pielea puternic bronzata. Incarna idealul oricarei tinere cu privire la felul cum ar trebui sa arate un tanar ofiter de armata. Camasa, cravata, costumul si trendul cu cordon pe talie erau imaculate, cum se si cuvenea.
- Ar putea fi folosit intr-una din reclamele alea despre armata, spuse George. De tipul: 'Tara are nevoie de tine'.
Cat despre George, era tot George. Lui ii era imposibil sa se deghizeze.
- Si vocea, spuse van Effen. Nu Agnelli ma ingrijoreaza - el nu te-a auzit spunand mai mult de cateva cuvinte -, ci Annemarie. Nu stiu daca e o actrita buna, care sa-si poata stapani emotiile, dar ma tem ca nu prea e. Ne-ar cam strica planurile daca s-ar arunca in bratele tale strigand: 'salvatorul meu'.
- Sunt foarte racit, spuse Vasco, ragusit. Parc-as avea glaspapir in gat.
Apoi vocea ii reveni la normal si spuse morocanos;
- Cine n-ar avea pe vremea asta ingrozitoare? Oricum, voi fi tipul de erou puternic si tacut. Voi vorbi cat se poate de putin.
- Iar eu, spuse George, ma voi furisa discret in planul doi, pana cand unul dintre voi le va fi prevenit pe doamne - daca, intr-adevar, doamnele sunt acolo - de prezenta mea. Dar grabiti-va.
- O sa ne grabim cat putem, George, spuse van Effen. Intelegem ca e cam greu pentru tine sa te furisezi discret in planul doi, fie si pentru scurt timp. Si n-am nici un dubiu ca doamnele vor fi acolo.
Atinse ziarul pe care-l tinea sub brat;
- La ce bun sa ai niste carti castigatoare, daca nu le tii in mana?
Ultimul anunt al FFF-istilor fusese foarte simplu, direct si la obiect. Acum aveau impreuna cu ei, spuneau - cuvinte brutale ca 'rapite' sau 'furate' fusesera evitate cu grija - doua tinere doamne, dintre care una era fiica celui mai mare industrias din tara, iar cealalta, sora unui ofiter superior de politie din Amsterdam. Apoi trecusera la nume. FFF-istii anuntasera ca au trimis mesaje de compasiune atat parintilor celei dintai, cat si fratelui celei de-a doua, impreuna cu asigurarea ca fetele erau pe maini bune si cu speranta ca vor continua sa fie bine sanatoase.
- De-abia astept sa ma intalnesc cu cartoforu' ala, spuse George plin de speranta. Indemanatici diavoli, nu? Ma intreb la ce universitate americana - sau poate, irlandeza - se preda un curs combinat de terorism si psihologie.
- Ce-i drept, nu sunt chiar inapoiati mintal, spuse van Effen. Dar nici nu ne-am inchipuit c-ar fi. Inca o tentativa de-a forta mana guvernului si ajung intr-o situatie inca si mai imposibila. Isi incheie, pur si simplu, mesajul cu urari de bine si cu rugaciuni. Nici o amenintare, nici o aluzie la represalii sau la ce li s-ar putea intampla fetelor, nici o mentiune ca e posibila tortura sau chiar moartea. Nimic. Vechiul principiu al incertitudinii e pus din nou in actiune. Suntem lasati sa ne intrebam ce e in mintea lor. Speculatiile sunt lasate in seama noastra si, fireste, e in firea omului sa se gandeasca la ce e mai rau. E foarte grav ca tara e amenintata cu inundatia, dar pentru impresionabili si romantici - si pana si printre prozaicii olandezi, cum li se spune, misuna o multime dintr-astia - gandul ca doua tinere domnisoare frumoase si nevinovate sunt amenintate cu teroarea poate fi ceva cu mult mai rau.
- Ei, exista macar o consolare, spuse Vasco.
Acum isi exersa din nou vocea de om pe patul de moarte.
- Sunt sigur ca asta e ultima amenintare pe care o mai primiti cu privire la sora dumneavoastra, domnule locotenent.
- Stephen, spuse van Effen.
- Stephen, stiu. Dar de data asta n-o sa-mi mai cer scuze.
Vocea lui Vasco redevenise normala:
- O data ce dau cu ochii de aia, nu exista nici cea mai mica sansa c-as putea sa uit.
- E greseala mea, spuse van Effen. Eu sunt cel care uita. Uit mereu ca, ani de zile, ai lucrat sub identitati false. Sunt de acord cu tine: nu vor fi proferate alte amenintari la adresa lui Julie. Aceleasi indicii ma fac sa cred ca nu se vor mai osteni sa incerce sa mai extorcheze si alti bani de la David Meijer. In afara de faptul ca propriile lor fonduri par nelimitate, David Meijer e mult mai important pentru ei in calitate de David Meijer - adica drept omul care, chiar neoficial, are un ascendent asupra guvernului si caruia-i sta in puteri sa influenteze, indiferent ce hotarare s-a luat. Nu ca-mi inchipui ca guvernul e pe cale de a lua vreo hotarare. Cred ca problema asta nu mai e de competenta lor. Ca sa ma exprim in stil american, mingea e acum pe teren britanic.
- Nici in pielea britanicilor n-as prea vrea sa fiu, spuse George. Trebuie sa faca fata unei situatii inca si mai grele decat cea careia trebuie sa-i faca fata guvernul nostru, daca asa ceva este posibil. Se vor lasa ei manipulati, fie si prin intermediar, de o mana de oameni care, la urma urmei, nu sunt altceva decat niste teroristi, indiferent cat sunt de inaltatoare motivele de care pretind ca sunt manati? Ce se va intampla in Irlanda de Nord daca, intr-adevar, se vor retrage? Poate ca vor avea loc razmerite si asasinate si chiar masacre care ar putea costa mai multe vieti omenesti decat ar putea sa-i coste pe olandezi - si, desigur, n-avem nici o idee cate pierderi de vieti umane sunt posibile - cateva sute sau chiar cateva sute de mii. Sau poate vor ramane fermi pe pozitie, vor refuza sa se miste de acolo, vor privi linistiti la ce se intampla si-i vor lasa pe olandezi sa se inece si sa fie aratati cu degetul de toata lumea, ostracizati - poate timp de multe generatii de acum incolo de toate popoarele - si desi traim intr-o lume imbatranita in rele, trebuie sa mai fi ramas in ea cativa oameni care sa creada in cate-un ideal cum ar fi decenta si umanismul.
- Mai taci dracului odata, George.
Van Effen parea aproape iritat, ceea ce i se intampla, foarte rar.
- Ai redat afacerea asta afurisita al dracului de bine. In doua cuvinte, problema care se pune este daca viata a X cetateni din Ulster va fi considerata mai importanta sau mai putin importanta decat viata a Y cetateni din Olanda.
Van Effen zambi fara prea mare veselie:
- E greu sa rezolvi o ecuatie atunci cand n-ai nici macar o idee despre factorii ei. Totul e imponderabil. Cred ca fizicienilor care bat campii despre nedeterminarile si incertitudinile din mecanica cuantica nu le-ar strica sa le pice problema asta pe cap. Cat despre mine, prefer sa dau cu banul.
- Cap sau pajura? intreba George. La ce crezi c-o sa duca asta?
- N-am nici cea mai vaga idee, pentru ca, desigur, nimeni nu stie pe ce fata va cadea moneda. Dar exista un factor care e totusi previzibil, indiferent cat de putin: e vorba de natura umana. Deci, daca e sa hazardez o ipoteza care n-are mai multa valoare ca un pariu la curse, as zice ca britanicii vor ceda.
George ramase tacut cateva clipe, mangaindu-si barbia cu o mana masiva, apoi spuse:
- Renumele britanicilor nu prea e ca cedeaza. Da-i oricaruia dintre ei bere sau scotch, ori ce-o fi si pariez ca, pana la urma, iti va spune ca nici un strain n-a reusit sa puna piciorul pe pamantul lor sacru de o mie de ani incoace. Ceea ce e adevarat - si e singura tara din lume care poate pretinde asa ceva.
- Adevarat, adevarat. Dar nu se aplica sau, oricum, nu e important in cazul de fata. Nu e ca atunci cand Churchill declama ca vor lupta pe strazi, pe dealuri, pe malul marii, vor lupta oriunde, dar nu se vor preda. Asta se aplica razboiului traditional, iar in razboiul traditional, parametrii si solutiile sunt bine definite. Asta e un razboi psihologic, ale carui coordonate sunt vagi, imprecise. Crezi ca britanicii se pricep, cat de cat, la razboiul psihologic? Eu nu sunt prea sigur. Ca veni vorba, nu sunt prea sigur nici ca tara mea se pricepe. Sunt prea multe date neclare.
Oricum, cred ca rezultatul nu depinde nici de razboiul traditional, nici de cel psihologic. Depinde de natura umana. De aceea, s-ar putea totusi ca britanicii sa cedeze. Vor tuna si fulgera, vor scoate flacari pe nari - trebuie sa recunosti ca, la inceput, nimic nu-i face sa cedeze -, apoi vor pretinde ca se lasa in voia cerului - caruia, evident, nu-i pasa -, vor face apel la spiritul elementar de dreptate si vor pretinde ca sunt puri, albi si nevinovati ca zapada. Ceea ce, pentru moment, si daca le facem hatarul sa uitam sangeroasa lor istorie nu prea indepartata, pot pretinde cu oarecare indreptatire. Oare ce-am facut noi - vor intreba - pentru a precipita aceasta situatie intolerabila si de ce sa-i lasam pe mieluseii aia nenorociti sa fie dusi la taiere etc.? De ce sa fie ei obligati, vor spune, sa gaseasca o solutie imposibila - la o situatie imposibila - pe care n-au provocat-o ei? Ceea ce e perfect adevarat, desigur. De ce - vor striga ei - nu ridica nimeni nici un deget sa ne ajute, mai ales olandezii aia lenesi, lipsiti de coloana vertebrala, lasi, incompetenti etc., care nu pot suporta sa se desparta de branza, lalele si ginul lor macar pentru cateva clipe, adica atat cat le-ar lua eradicarea monstrului care s-a cuibarit printre ei?
Nimeni, fireste, nu va acorda nici cea mai mica atentie celor spuse de ei. Si cand spun 'ei', nu ma refer la poporul englez ca la un tot, ci la guvernul lor de la Whitehall. Si aici natura umana are, pentru prima data, de jucat un rol. Poporul britanic s-a laudat intotdeauna cu spiritul de compasiune, obiectivitate, toleranta si nesfarsita intelegere fata de cei oprimati - nu conteaza ce parere ar avea de exprimat in aceasta privinta cateva sute de milioane de fosti cetateni ai Imperiului Britanic - si cu bunatatea de care dau dovada fata de caini, pisici sau orice altceva le retine atentia la un moment dat. Faptul ca britanicii s-ar putea sa se complaca sa traiasca fericiti intr-o lume pur iluzorie n-are nici o importanta; ce conteaza e ca, ceea ce alte popoare ar putea considera drept o dovada de ipocrizie crasa, pentru ei reprezinta un adevar incontestabil. E un fapt de viata incontestabil - un fapt de viata britanica, desigur -, astfel incat daca noi, bietii olandezi, ne-am uda numai putin la picioare, oprobriul lor moral va atinge cele mai inalte culmi. Indignarea lor va fi nelimitata, la fel consternarea de care vor da dovada, principiile despre toate valorile in care cred vor fi distruse, sensibilitatea lor deosebita va fi tarata in noroi. Serviciul de corespondenta de la The Times va fi invadat de un potop nemaiintalnit de scrisori, toate cerand insistent ca acei criminali raspunzatori pentru asemenea atrocitati sa fie trasi la raspundere. Va trebui sa cada X capete, sub acuzatia de a fi comis X crime. Ioan Botezatorul la puterea x.
Si acum intervine pentru a doua oara natura umana. Guvernul de la Whitehall este perfect constient de identitatea celor ce vor juca rolul lui Ioan Botezatorul. Guvernul - ca, de altfel, orice guvern - poate sa considere ca e format din oameni de stat sau ministri cu portofoliu, dar, in adancul sufletului, stiu ca nu sunt altceva decat niste bieti politicieni parveniti, care-si baiguie si ei replicile in scurtul interval cat dureaza piesa. Nu sunt decat niste sarmani politicieni si asta vor ramane, in sufletele lor tematoare, cate zile vor avea. Iar mintile lor inguste si egoiste sunt preocupate, cu rare exceptii - o exceptie este ministrul olandez al apararii - numai sa-si pastreze functia, sa-si exercite puterea si sa iasa linistiti la pensie. Nu-i preocupa decat propria lor persoana si, daca aduci vreo atingere universului lor ingust, e ca si cum le-ai distruge existenta sau, cel putin, i-ai obliga sa evolueze intr-o jungla politica timp de multi ani de acum incolo.
Ar insemna sa sufere o infrangere nationala la viitoarele alegeri sau, mult mai probabil, sa fie scosi din functii cat se poate de curand. Tipul clasic de ministru cu portofoliu considera o asemenea perspectiva de-a dreptul ingrozitoare. Asa ca nu ne vom uda la picioare. Pretinzand ca sunt impinsi nu de mizerabilele lor sentimente de frica, lasitate, lacomie si sete de putere, ci de profunde simtaminte umanitare, guvernantii de la Whitehall vor face, elegant, jocul teroristilor.
Urma o tacere indelungata, intrerupta numai de fasaitul si rapaitul ploii in geamuri si pe strazi si de bubuitul constant, dar indepartat, al tunetului.
Apoi George spuse:
- N-ai avut niciodata o parere prea buna despre politicieni, nu-i asa, Peter?
- Slujba pe care o fac imi acorda nefericitul privilegiu de a intra in contact cu prea multi.
George clatina din cap:
- Asta depinde. Dar e o conceptie foarte, foarte cinica despre lume si viata, Peter.
- Traim intr-o lume foarte, foarte cinica, George.
- Asa e, asa e.
Urma o pauza si, de data asta, George clatina din cap:
- Dar trebuie sa recunosc cu tristete ca sunt de acord cu tine. In ambele privinte. Si despre lume, si despre politicieni.
Nimeni nu mai avu nimic de spus pana la sosirea unui vehicul in fata intrarii hotelului. De fapt, era vorba de microbuzul care fusese folosit in Piata Digurilor in seara precedenta. Romero Agnelli, care conducea, cobori geamul si deschise usa din spate.
- Urcati. Puteti sa-mi spuneti unde mergem.
- Coboara dumneata, spuse van Effen. Vrem sa-ti vorbim.
- Vreti sa. Ce s-a intamplat, pentru numele lui Dumnezeu?
- Nimic, dar vrem sa-ti vorbim.
- Putem vorbi si in microbuz.
- S-ar putea sa nu plecam nicaieri cu microbuzul.
- N-ati facut rost de.
- Am facut rost de tot. Crezi ca e cazul sa stam aici toata ziua, urland unii la altii in ploaie?
Agnelli inchise usa din spate, o deschise pe cea de langa el si iesi, urmat de Leonardo, Daniken si O'Brien. Urcara in graba scarile si se adapostira cu totii la usa de intrare a hotelului.
- Ce dracu credeti ca faceti? intreba Agnelli. Ii mai disparuse din amabilitate.
- Si ce dracu.
- Si dumneata cu cine dracu iti inchipui ca vorbesti? intreba van Effen. Nu suntem salariatii dumitale. Suntem asociatii dumitale - sau, cel putin, asa am crezut.
- Credeti ca.
Agnelli se intrerupse, se incrunta, zambi si reusi sa devina din nou amabil.
- Daca tot trebuie sa vorbim - si se pare ca trebuie - n-ar fi mai placut inauntru?
- Desigur. Apropo, el e locotenentul.
Van Effen il prezenta pe Vasco, care spuse cateva cuvinte ragusite, scuzandu-se excesiv pentru halul in care-i era vocea. Era clar ca Agnelli n-avea idee cine e; nici macar nu era clar daca stie sau nu ca Vasco nu e ofiter de armata.
Inauntru, asezati intr-un colt retras al holului, van Effen isi despaturi ziarul si-l puse pe masa in fata lui Agnelli.
- Presupun ca vezi titlurile?
- Aa., da, de fapt, le vad.
Ar fi fost si greu sa nu le vada, caci titlul editorialului era scris cu litere de-o schioapa. Suna pur si simplu: FFF santajeaza doua natiuni si era urmat de alte cateva titluri, scrise cu litere aproape la fel de mari si referindu-se, in special, la perfidia teroristilor FFF, la hotararea eroica a guvernului olandez de a rezista, la rezistenta neinfricata si inca vreo doua minciuni.
- Ei, da, ne-am gandit ca s-ar putea sa cititi ceva de genul asta, spuse Agnelli. Si ne-a trecut, intr-adevar, prin cap ca s-ar putea sa fiti putin socati. Dar numai putin. Vreau sa spun ca, personal, eu nu vad nici un motiv de ingrijorare si nici nu-mi inchipui de ce s-ar produce o schimbare radicala in relatiile noastre. Stiati ce motive ne-au indemnat sa va folosim - pardon, sa va cerem ajutorul - si stiati cu ce ne ocupam noi. Deci ce schimbare atat de mare s-a produs peste noapte?
- Urmatoarea, spuse George. Campul de actiune. Escaladarea planului. Enormitatea absoluta a intregii afaceri. Eu sunt olandez, domnule Agnelli. Si locotenentul e olandez. In ceea ce-l priveste pe Stephen Danilov, chiar daca nu s-a nascut in Olanda, sa ma ia dracu daca nu e mai curand olandez decat orice altceva. N-avem de gand sa stam cu mainile incrucisate si sa vedem cum ni se inunda tara. Iar tara, domnule Agnelli, inseamna oamenii ei. E clar ca toti trei suntem certati cu legea; dar e la fel de clar ca nici unul dintre noi n-ar intreprinde vreo actiune ilegala dac-am presupune ca asta ar prejudicia viata cuiva. In alta ordine de idei, nici nu facem fata. Nu suntem niste criminali marunti, dar nici sa actionam la nivel international. Ce aveti voi cu Irlanda de Nord? De ce vreti sa plece britanicii de acolo? De ce santajati guvernul nostru sau pe cel britanic? De ce amenintati mii de olandezi cu inundatia? De ce amenintati ca aruncati in aer Palatul Regal? Sau n-ati citit ziarele? Ati innebunit cu totii?
- N-am innebunit.
Vocea lui Agnelli era aproape obosita.
- Voi ati innebunit daca va apucati sa credeti tot ce cititi in ziare. Ziarele n-au publicat, in cazul asta, decat ce le-a spus guvernul vostru sa publice. Intr-o situatie de calamitate naturala - si membrii guvernului sunt absolut convinsi ca prin asa ceva trec acum - au puterea sa faca asta. Iar guvernantii le-au spus ziaristilor ce le-am spus noi sa le spuna. Au urmat, punct cu punct, instructiunile noastre. N-avem intentia sa ne atingem de viata nimanui.
- Irlanda de Nord e totusi o chestiune cu totul diferita de un santaj asupra guvernului olandez pentru o suma de bani, spuse van Effen. Initial ne-am gandit ca asta e intentia voastra si cu asta am fi fost de acord. Chiar incantati. N-avem nici un motiv sa-i iubim pe guvernanti.
Privi fara tinta in zare:
- Personal, n-am nici un motiv sa-i iubesc pe guvernantii din destul de multe tari.
- Judecind dupa ce mi-ai spus, zise Agnelli, inteleg foarte bine asta.
Zambi, isi scoase port tigaretul de ebonita, potrivi in el o tigara turceasca si o aprinse cu bricheta sa de onix incrustata cu aur. Toate astea demonstrau ca se simte din nou in largul sau, ca e stapan pe situatie si perfect echilibrat - presupunand, fireste, ca asta fusese starea lui initiala.
- Tinta noastra sunt banii, domnilor, banii si numai banii. Inca nu sunt autorizat sa va divulg modul exact in care urmarim sa obtinem banii astia. Dar pot sa va spun ca asta e singura si unica motivatie. Si va mai asigur - indiferent daca ma credeti sau nu - ca n-avem intentia sa ranim sau sa ucidem pe nimeni. Si, cinstit vorbind, spunand asta, poate ca nu suntem manati de considerente exclusiv umanitare, asa ca dumneavoastra. Crima organizata pe scara larga e o afacere in stil mare si noi facem in general, afaceri in stil mare. Emotia nu joaca nici un rol, calculul e totul. Dar din asasinate nu numai ca nu-ti recuperezi investitiile cu dobanda, ci sunt chiar neproductive. Un jefuitor e urmarit de lege, dar numai in limitele rezonabilului; dar cel care ucide in timpul jafului e urmarit fara ragaz. Nu, nu, domnilor, nu desfasuram decat un razboi psihologic.
George intinse mana peste masa si arata un alt titlu:
- Rapirea tinerelor doamne e o forma noua de razboi psihologic?
- Dar bineinteles. Una dintre formele cele mai eficiente de santaj psihologic Te emotioneaza pana in strafundul sufletului, intelegi.
- Esti un diavol cu sange rece, spuse George, bland.
Cu cat George era mai bland, cu atat era mai amenintator, iar usoara crispare a gurii lui Agnelli arata ca e constient de amenintare.
- Ma intreb cum ti-ar placea daca nevasta, sora sau fiica dumitale ar fi tinuta cu un pistol la tampla sau cu varful unui cutit in beregata. Si nu-ti da ochii peste cap de groaza. Santajistii nu tin niciodata in pastrare ostatici fara sa profereze amenintari despre ce vor pati acestia daca santajul nu reuseste. De regula, asemenea amenintari sunt chiar puse in practica. Ce se va intampla cu domnisoarele in tot timpul asta? Vor fi predate unora dintre angajatii vostri mai putin inhibati, care-si vor acorda cateva ore de placere nevinovate? Tortura? Sau sfarsitul? Cum v-am spus in repetate randuri, noi nu suntem adeptii violentei. Dar daca ar fi sa li se intample vreun rau, in vreun fel oarecare, acestor tinere doamne, pe care le consideram total inofensive si nevinovate, am fi capabili de actiuni pe care le-ati considera de o violenta inimaginabila. As vrea foarte mult sa ma credeti, domnule Agnelli.
Fara discutie, Agnelli il credea. Atmosfera din holul Trianonului era destul de rece, dar pe fruntea lui Agnelli aparura dintr-o data broboane de sudoare.
George intreba:
- De pilda, de ce ati rapit-o pe aceasta Anne Meijer? Pentru ca tatal ei guverneaza un mic regat propriu si se presupune ca are o influenta puternica asupra guvernului?
Agnelli aproba tacut din cap.
- Si pe aceasta - rasuci ziarul, ca sa citeasca mai bine -, pe aceasta Julie van Effen. Nu e decat sora unui politist. Sunt mii de politisti in Olanda.
- Dar nu e decat un singur van Effen. Agnelli vorbea cu o patima intensa.
- Stim ca suntem vanati sistematic in toata tara, dar stim si cine conduce vanatoarea asta. Punand mana pe sora lui, asa cum am facut, s-ar putea sa-i mai taiem putin din aripi.
- Nu s-ar zice ca ai mare simpatie pentru tipul asta. Agnelli nu spuse nimic, dar privirea lui era graitoare.
- Si tot mai vrei sa ma faci sa cred ca nu le vei supune pe fetele alea unor forme mai mult sau mai putin subtile de persuasiune pentru a-ti atinge scopul?
- Nu-mi pasa prea tare daca ma crezi sau nu. Din nou, Agnelli parea destul de obosit.
- Eu cred ca voi sunteti absolut capabili sa faceti ceea ce ati spus, in cazul in care ati descoperi ca va inselam. N-am nici un dubiu ca sunteti inarmati pana-n dinti. Va propun sa veniti cu noi si sa va convingeti cu ochii vostri. Asta inseamna ca ne veti vedea ostaticele in dupa-amiaza asta. Daca nu va place ce vedeti, puteti sa va despartiti de noi sau sa luati orice alte masuri pe care le veti crede de cuviinta. Nu mai am nimic altceva de spus si cred ca nu se poate propune ceva mai echitabil.
George intreba:
- Ce parere ai, Stephen?
- Vom merge sa vedem. S-ar putea ca explicatia domnului Agnelli sa fie cam subtire, dar, daca e sa credem esenta spuselor sale - si nu vad nici un motiv pentru care n-am face-o - atunci cred ca am avea multe de pierdut daca am ridica obiectii pornind de la o stare de lucruri care, de fapt, nu exista. N-ar fi prea inteligent din partea noastra sa ne taiem singuri craca de sub picioare. Cum spunea si domnul Agnelli, sa mergem sa vedem cu ochii nostri.
- Va multumesc, domnilor.
Agnelli nu incrunta din sprancene, probabil nu pentru ca nu era genul de om care sa incrunte din sprancene, dar aproape sigur pentru ca nu i se parea prea diplomatic s-o faca:
- Nu eram deloc convins ca va pot face sa vedeti lucrurile in felul in care le vad eu - sunteti niste negociatori cu care e extrem de greu de tratat, daca-mi permiteti sa ma exprim astfel -, dar ma bucur c-am reusit.
Moderatie, lipsa de patima, politete: Agnelli isi putea permite sa faca risipa de toate astea, acum ca izbutise sa-si atinga telul - sau, cel putin, asa credea.
- Acum, unde e camionul?
- Intr-un garaj din apropiere.
- Garaj? E sigur.?
- Eu sunt proprietarul, spuse George. Pentru numele lui Dumnezeu, iti inchipui ca e prima data cand fac asa ceva?
- Ai dreptate. A fost o intrebare prosteasca.
- Avem si noi doua-trei intrebari, spuse van Effen. Acum ne-am angajat in chestia asta si nu suntem mai dornici decat voi sa ne asumam riscuri inutile. Nu-mi imaginez nici o clipa ca vom afla unde e locul spre care ne indreptam inainte de a ajunge acolo. Dar aveti unde ascunde camionul?
- Da.
- Cate persoane merg acolo?
- Cu exceptia voastra? Noi trei, domnul Riordan, pe care nu-l cunoasteti, dar despre care ati citit, Joop si Joachim. De ce?
- Te rog. E randul meu sa pun intrebari. Calatoriti cu microbuzul?
- Pai, nu. Am sperat ca va fi destul loc pentru toti in camion.
Nu, zau! gandi van Effen. Voiau sa-i supravegheze cat mai indeaproape si pe ei trei si pretioasa incarcatura a camionului.
- Cate masini aveti?
- Masini?
Agnelli parea usor surprins.
- N-avem masini. De ce?
Van Effen privi spre tavan, apoi spre George, apoi din nou spre Agnelli:
- De ce? Spune-mi, domnule Agnelli, ai mai transportat vreodata pana acum marfa furata de la guvern?
- Va fi o experienta noua pentru mine.
- Am nevoie de doua masini. Una - pentru a urmari camionul la doua-trei sute de metri. Cealalta - pentru a urmari prima masina la aceeasi distanta.
- Ah! Ei bine, acum inteleg. Nu vreti sa fim urmariti.
- Imi displace profund sa fiu urmarit. E o sansa la un milion. Dar nu vom risca nici asta.
- Bun. Perfect. Joop si Joachim. Ii sun acum.
- Ultima intrebare. Am uitat sa discutam asta. Ne intoarcem in oras diseara?
- Nu.
- Ar fi trebuit sa ne spuneti. Ne trebuie si noua cate o perie de dinti. Totusi, am prevazut asta si ne-am luat cate ceva. Ne vedem peste trei minute in hol.
Cand se intoarsera in camera lui van Effen, acesta spuse:
- George, am mai spus-o si o repet. Ti-ai ratat cariera si e mare, mare pacat. Ai fost extraordinar, absolut extraordinar.
George facu un gest de negare, modest si autoironie.
- N-a fost prea mare lucru.
- Ne-ai dat o scurta lectie despre cum se poate stabili un ascendent moral. De-acum incolo, vor sta si-n cap, numai sa nu ne calce pe bataturi. Si n-ai avut si tu impresia, George, ca ei au nevoie de noi mai mult decat noi de ei? Sau cel putin, ca asa cred ei?
- Da. Ciudat.
- Foarte. In al doilea rand, acum sunt sigur ca nu vom fi urmariti. Propunerea a venit din partea noastra si asta-i face sa aiba incredere in noi.
- Asta e limpede. Sa speram, de asemenea, ca asta-i va face sa-si slabeasca vigilenta.
- Sa speram. In al treilea rand, tot datorita tie, e sigur ca Agnelli habar n-are cine sunt eu. Agnelli are mare nevoie sa ia cateva lectii de la tine. E un biet diletant si nu prea stie sa-si stapaneasca emotiile. Nu e posibil ca, stiind cine sunt, sa fi stat la aceeasi masa cu mine fara sa se tradeze. In fine, pare aproape cert ca vom fi in siguranta pana-n clipa in care descopera cine suntem sau pana cand nu le vom mai fi de nici un folos, adica pana cand vor fi realizat ceea ce vor. Dar cred ca n-avem de ce ne teme. As intelege sa vrea sa scape de noi, daca ar fi in pericol sa le tradam identitatea. Dar identitatea lor e deja cunoscuta. Numele celor care-au fost aseara in casa lui Dessens vor aparea, probabil, in dimineata asta, in toate ziarele importante din Europa. Sau, in cel mai rau caz, diseara. De asemenea, la televiziune si la radio. L-am rugat pe domnul Wieringa sa ia masuri speciale in acest sens. Si nu ti-au dat lacrimile auzind toata peroratia aia despre cum se vor limita ei numai la un razboi pur psihologic si cum nu vor nimic altceva decat bani? L-ai crezut, desigur.
- Intotdeauna poti avea incredere intr-un om ca domnul Agnelli.
Agnelli, O'Brien si Daniken asteptau in hol cand cei doi coborara. Van Effen intreba:
- S-a aranjat?
- Da. Dar am omis un lucru - eu am omis sa te intreb. Am spus c-o sa-i sun din nou. N-am stiut daca sa le cer sa vina aici sau nu.
- O sa le comunicam atunci cand ne transbordam in camion.
- De ce sa nu-i sunam de aici? Van Effen il privi usor surprins:
- Dumneata dai vreodata doua telefoane consecutive de la acelasi aparat?
- Ma intrebi daca. Agnelli clatina din cap:
- Si cand ma gandesc ca mi-am imaginat ca eu sunt persoana cea mai banuitoare, cea mai obsedata de propria siguranta! Pornim acum?
- In camioanele armatei olandeze, incalzirea e oarecum defectuoasa. Va propun un snaps. Avem timp?
- Avem. Foarte bine. Pana vine si locotenentul, presupun.
- Nu vine cu noi. Noi mergem dupa el. De aceea am sugerat un snaps. Ii trebuie putin timp.
- Inteleg. Adica, de fapt, nu inteleg. Nu vine cu noi?
- Iese din hotel pe scara de serviciu. Locotenentul are o inclinatie speciala pentru iesirile neconventionale. Si-apoi, e timid si nu-i place sa atraga atentia asupra lui.
- Neconventional. Timid. Acum inteleg.
Postat langa ceea ce parea un camion de armata proaspat vopsit, intr-un mic garaj, luminat stralucitor, in care nu se mai gasea nici un alt vehicul, Agnelli studia figura destul de impresionanta a lui Vasco, imbracat acum intr-o uniforma nou-nouta de capitan* al armatei olandeze.
- Da, inteleg. Personalul de la Trianon ar fi fost cam intrigat de schimbare. Dar am crezut. aa. ca locotenentul e chiar locotenent.
- E greu sa te dezbari de vechile obiceiuri. Nu schimbi numele unui om numai pentru ca si-a schimbat costumul. A fost avansat luna trecuta. Pentru servicii aduse reginei si tarii.
- Servicii aduse. a! Inteleg.
Era limpede ca Agnelli nu intelegea nimic.
- Si ce inseamna sageata aia stralucitoare portocalie de pe radiator?
- Manevre. Nu va apropiati.
- Nu va scapa nimic. Ma inclin, spuse Agnelli. Pot sa ma uit inauntru?
- Evident N-as vrea sa crezi c-ai cumparat pielea ursului din padure.
- Ceea ce vad aici, domnule Danilov, nu arata catusi de putin ca pielea unui urs din padure.
Agnelli inspectase continutul camionului - frumos stivuit si, in cazul proiectilelor si trasoarelor, foarte stralucitor -, iar acum pur si simplu isi freca mainile de placere.
- Magnific, absolut magnific. Pe Dumnezeul meu, domnule Danilov, cand ii dai lui George aici de fata o lista de cumparaturi, trebuie sa spun ca-ti livreaza totul la fix. N-as fi crezut.
George facu un gest modest:
- Am fost putin ajutat de locotenentul aici de fata. Data viitoare, cere-mi ceva mai greu.
- Splendid, splendid.
Agnelli privi spre partea din fata a camionului si remarca o draperie groasa, care despartea o bancheta de locurile din fata.
- Aha! Vad, domnule Danilov, ca impartasesti pasiunea mea pentru discretie.
- Nu eu. Ofiterii superiori din armata olandeza, atunci cand executa manevre.
- Nu conteaza. Sunt sigur ca domnul Riordan va fi incantat. Cand o sa-l cunoasteti, veti intelege de ce. E un om cu o infatisare cam batatoare la ochi si caruia ii vine greu sa se ascunda. Ceea ce e pacat, caci si lui ii place sa fie discret.
Agnelli tacu o clipa, apoi isi drese glasul si spuse:
- Avand in vedere toate astea, masurile de siguranta foarte, foarte serioase pe care le-ati luat voi, domnule Danilov, ma cam simt oarecum. mai bine-zis, foarte. stanjenit sa va cer asta. dar, ei bine, v-ar deranja daca domnul O'Brien ar examina mai atent incarcatura?
Van Effen zambi:
- M-am intrebat adesea care-ar putea fi functia domnului O'Brien. Dar asta?! Ei bine, sunt usor nedumerit. Daca domnul O'Brien stie mai multe despre explozibili si armament decat stim noi trei, inseamna ca e cel mai mare specialist din Europa si atunci serviciile noastre par oarecum inutile.
- Explozibili, domnule Danilov?
O'Brien zambea cu usurinta si avea o voce placuta de bariton, potrivita pentru romanta 'When Irish eyes'.
- Explozibilii ma ingrozesc. Eu sunt electronist.
- Domnul O'Brien e modest, spuse Agnelli. E expert in electronica si inca unul dintre cei mai buni. Specialitatea lui sunt sistemele de alarma. Instalarea - sau dezactivarea acestora.
- Aha! Alarme antifurt. Celule fotoelectrice, instalatii cu presiune, chestii din astea. Mi-am dorit intotdeauna sa cunosc pe cineva priceput in asemenea lucruri. Va fi o placere sa-l vad la lucru. Dar as fi zis ca un specialist in electronica nu prea are ce face intr-un camion militar. Stati o clipa.
Van Effen facu o scurta pauza, apoi zambi.
- Chiar te rog sa faci o inspectie, domnule O'Brien. Dar pariez pe orice ca n-o sa gasesti nici unul.
- Ce n-o sa gasesc, domnule Danilov?
- Unul din transmitatoarele alea locale, mici si dragalase.
Agnelli si O'Brien schimbara o privire:
- Unul din. Cum dracu te-ai gandit.?
- Pentru ca am extras unul azi-de-dimineata. Sau mai exact, locotenentul l-a extras.
Dupa cum spusese van Effen, Agnelli n-ar fi putut candida niciodata pentru un Oscar. Era perplex, nelinistit si banuitor, toate in acelasi timp:
- Dar de ce sa. vreau sa spun, cum de-ai banuit.?
- Nu te nelinisti. Van Effen zambi:
- E o explicatie cat se poate de simpla, vezi.
- Dar asta e un camion al armatei!
- Exact. E departe de a fi ceva neobisnuit in camioanele armatei. Le folosesc in jocurile lor stupide de-a razboiul, mai ales noaptea, cand n-au voie sa aprinda lumina si e interzis sa foloseasca undele radio. E singurul mod de a sti unde se afla fiecare. Locotenentul stia unde sunt ascunse de obicei; l-a gasit pe asta si l-a demontat.
Vasco deschise un sertar cu harti de langa locul soferului, scoase un mic obiect metalic si i-l inmana lui van Effen, care i-l trecu lui O'Brien.
- Da, asta e, spuse O'Brien. Il privi nehotarat pe Agnelli:
- In cazul asta, Romero.
- Nu, nu, spuse van Effen. Te rog sa cauti. Vom fi mai fericiti dac-o faci. Din punctul meu de vedere camionul asta afurisit ar putea fi captusit cu de-astea. In ceea ce ma priveste, nici n-as sti de unde sa incep sa caut.
Agnelli, incercand cu tot atat de putin succes ca si inainte sa-si ascunda usurarea, ii facu un semn lui O'Brien. Van Effen si George iesira din camion si incepura sa se plimbe fara tinta in jur. Se vedea ca Agnelli e foarte atent la ce face O'Brien, dar nu e deloc atent la ei. Intr-un colt indepartat, van Effen spuse:
- Trebuie sa fie o meserie interesanta sa demontezi sisteme de alarma.
- Foarte. Si folositoare. Daca vrei sa patrunzi in colectia particulara de arta a vreunui miliardar. Sau intr-o baza secreta a armatei. Sau intr-o banca.
- Foloseste si daca vrei sa arunci in aer un dig sau malul unui canal?
- Nu.
- Asa m-am gandit si eu.
Desi nu trecuse decat cu putin de ora unu dupa-amiaza cand parasira garajul, daca te luai dupa lumina de afara, ar fi putut fi foarte bine si noapte. Si desi parea imposibil ca ploaia sa se inteteasca, totusi chiar asa se intamplase. Camionul era prevazut cu doua stergatoare de parbriz de mare viteza, dar era ca si cum n-ar fi existat. Iar vantul dinspre nord sufla cu o putere inca si mai mare. Cu rara exceptie a cate unui tramvai dublu articulat, strazile erau pustii. Aproape ai fi zis ca FFF isi irosise fortele in zadar: se parea ca Olanda e oricum pe punctul de a se ineca sub greutatea ploii.
Agnelli telefonase de la garaj. La scurt timp de la plecare, la un cuvant al lui Agnelli, Vasco, care conducea, opri in fata unei cafenele oarecare, dincolo de Utrechtstraat. Acolo erau parcate doua masini, amandoua micute, amandoua Renault. Agnelli iesi si vorbi grabit cu soferii invizibili ai masinilor: era nevoit sa se grabeasca, nu avea umbrela, iar mantoul sau de gabardina nu-l ferea deloc de ploaia nemiloasa.
- Erau Joachim si Joop, spuse la intoarcere. Ne urmeaza pana la un restaurant, aflat chiar pe partea asta a Amsterdamului. Chiar si FFF-istii trebuie sa manance.
Probabil ca Agnelli era din nou zambitor, dar era imposibil sa-ti dai seama. In interiorul camionului era aproape bezna.
- Daca pot sa ne urmeze pe ploaia asta, spuse van Effen, imi dau seama ca precautiile mele au fost inutile. Am crezut ca ne vom intalni cu fratele dumitale si cu domnul Riordan. Daca se poate pune, cat de cat, baza pe relatarile din ziare, trebuie sa fie un personaj cu totul extraordinar.
Nu tinu seama de ghiontul puternic pe care i-l trase George in coaste.
- Chiar asa si e. Dar au preferat sa ramana in masina. Imi inchipui ca n-aveau nici un chef sa se ude. O sa ne intalnim la De Groene Lanteerne.
Riordan era, intr-adevar, un personaj extraordinar. Dintr-un motiv oarecare - numai de el stiut - se hotarase sa se-mbrace cu o pelerina ciobaneasca in carouri alb cu negru, incheiata pana la gat care atarna pe el ca pe gard, asortata cu cizme de caprioara, foarte la moda in Scotia si amintind de Sherlock Holmes. Cum mantaua era cu sase degete mai scurta de genunchi, arata inca si mai neobisnuit de inalt si de scheletic. Era imposibil sa se fi straduit sa treaca neobservat. Salutase pe toata lumea destul de politicos - se parea ca, atunci cand nu tuna si fulgera impotriva Armatei Republicane Irlandeze, era un personaj, in general, grav si politicos. La vederea uniformei lui Vasco, ridicase ochii, acceptase imediat explicatia si apoi ramasese tacut, nu din dorinta de a se disocia de cei de la masa, ci pentru ca ducea cu el un aparat de radio mare, foarte sofisticat si aparent costisitor, iar la urechi avea o pereche de casti. Agnelli spuse ca asculta buletinele meteorologice, precum si buletinele de stiri olandeze si internationale, dar nu explica de ce.
Masa odata sfarsita, Riordan decise sa-si continue calatoria in camion, tot cu castile la urechi. Se ghemui in coltul din dreapta pe bancheta din spate si parea sa fie de acord cu cortina grea despartitoare, in spatele careia se ascunse cat putu mai bine. In dupa-amiaza intunecata, Vasco indrepta camionul spre sud, cu cea mai mare viteza posibila, ceea ce nu insemna mare lucru, avand in vedere gradul zero de vizibilitate. Van Effen era deosebit de impresionat de atentia politicoasa si plina de grija pe care o acorda Vasco instructiunilor - ce se voiau meticuloase - ale lui Agnelli despre cum sa conduca prin Utrecht. Cum Vasco se nascuse la Utrecht, crescuse si traise acolo toata viata si fusese sofer la politie, era o dovada limpede de rabdare eroica din partea lui faptul ca de trei ori urmase indicatiile despre care era imposibil sa nu stie ca sunt gresite.
Pe la jumatatea dupa-amiezii, Riordan isi scoase castile.
- Progresam, domnilor, progresam. Ministrul olandez de externe si ministrul olandez al apararii - excelentul lor domn Wieringa - au ajuns la Londra in aceasta dupa-amiaza si se vor intalni cu omologii lor britanici. Asta inseamna ca suntem luati in serios.
Van Effen spuse:
- Dupa toate titlurile alea ingrozitoare, scrise cu litere de-o schioapa in ziarele de azi, si dupa toate stirile de la televiziune si de la radio, care anuntau o stare de urgenta, v-ati asteptat sa nu fiti luati in serios?
- Nu. Dar asta ne da satisfactie, oricum.
Riordan isi puse din nou castile si se trase inapoi in coltul lui. Expresia lui era un amestec ciudat de asteptare si fericire. Considera ca are o misiune pe lume si n-avea intentia sa rateze nimic.
Peste vreo douazeci de minute, camionul o lua pe partea dreapta a unei strazi secundare si cativa kilometri mai incolo coti pe un drum inca si mai insignifiant. Se opri in fata unei cladiri care parea sa aiba un portal luminat stralucitor.
- Sfarsitul calatoriei, spuse Agnelli. Cartierul nostru general - in fine, unul dintre ele - si halta noastra nocturna. Cred ca va veti simti bine aici.
- O moara de vant, spuse van Effen.
- Pari surprins, spuse Agnelli. Nu sunt deloc rare prin partile astea. Scoasa din uz, dar inca functionala, ceea ce, de asemenea, nu e neobisnuit. Marita si modernizata. Mai are si avantajul suplimentar de a fi foarte departe de oras. Daca privesti in partea asta, vei vedea ascunzatoarea promisa pentru camion. Hangar dezafectat.
- Si cladirea de alaturi, semanand, de asemenea, cu un hangar?
- Secret de stat.
- Elicopter.
Agnelli rase in intuneric:
- Sfarsitul secretului de stat. Era normal sa ghicesti, din moment ce am facut public faptul ca am efectuat fotografii aeriene in timpul acelor scene miscatoare, la nord de Alkmaar, pe Canalul Olandei de Nord.
- Deci acum esti fericitul posesor al unor bunuri apartinand atat armatei, cat si fortelor aeriene?
- Nu. Nu provine de la fortele aeriene. Totusi, nu se deosebeste de acelea. O pata de vopsea ici si colo, un numar de inregistrare ales cu grija - detalii nesemnificative. Sa intram si sa vedem daca traditionala ospitalitate si buna-dispozitie olandeza sunt la inaltime.
Acum ca, dupa cate credea, isi indeplinise misiunea cu succes, pur si simplu radia o sincera cordialitate. Aceasta ar fi putut foarte bine sa fie adevarata lui fire, gandi van Effen. Soarta nu-l destinase, probabil, pentru rolul crud si brutal pe care-l jucase in acea dupa-amiaza.
- Nu e pentru mine, spuse George. Eu sunt om de afaceri si unui om de afaceri ii place intotdeauna sa.
- Daca te referi la plata, George, te pot asigura ca.
- Plata? Nu ma refer la plata.
George parea ca sufera din cauza nestiintei partenerului.
- Ma refer la practicile elementare in afaceri. Locotenente, se poate face lumina in camionul asta? Multumesc.
George scoase un teanc de hartii dintr-un buzunar interior si i le inmana lui Agnelli.
- Inventarul marfurilor. Trebuie sa semnezi de primire, dar nu inainte ca eu sa fi verificat fiecare obiect in parte - cred ca intelegi ca n-am avut timp s-o fac azi-dimineata - si sa vad cum au supravietuit transportului. Etica elementara in afaceri.
Nimanui nu i se paru ciudat ca George folosea cuvantul 'etica' in legatura cu marfuri furate.
- Dar o mica dovada de ospitalitate nu mi-ar strica. As putea bea o bere?
- Desigur, spuse Agnelli, apoi adauga, delicat: Ai nevoie de ajutor?
- Nu neaparat. Dar se obisnuieste ca unul dintre cumparatori sau un agent al acestora sa fie de fata. L-as propune pe domnul O'Brien. Specialistii in electronica sunt obisnuiti cu fleacuri zornaitoare, iar explozibilele sunt mici fleacuri zornaitoare. Daca ne-ar scapa din mana, din nebagare de seama, un detonator, domnule Agnelli, n-ar mai ramane mare lucru din moara dumitale de vant. N-ar mai ramane mare lucru nici din oamenii dinauntru.
Agnelli aproba satisfacut din cap si-i conduse sub porticul care fusese adaugat morii. Un tanar inalt, neras si cu parul valvoi, a carui principala caracteristica faciala era faptul ca intre sprancene si breton ramanea un spatiu absolut neglijabil, facu o miscare pentru a le bara intrarea. In mana dreapta tinea, neglijent, un pistol-mitraliera.
- La o parte, Willi.
Vocea lui Agnelli era taioasa:
- Eu sunt.
- Asta vad si eu.
Willi se incrunta: avea genul de expresie care nu prea mai era buna de altceva - si se holba banuitor la van Effen.
- El cine e?
- Cata ospitalitate! spuse van Effen. Amabilul nostru amfitrion, fara indoiala. Fereasca-ne Dumnezeu. Asa sunt mercenarii vostri pe-aici?
Willi facu un pas amenintator inainte si ridica mana in care tinea pistolul. Apoi cazu moale la pamant cu mana inclestata pe abdomen: nu era de glumit cu lovitura pe care o primise in locul acela. Van Effen ii lua pistolul, ii scoase incarcatura si arunca pistolul deasupra lui Willi; acesta gafaia.
Van Effen se holba la Agnelli, cu o expresie de consternare si, in acelasi timp, de neincredere:
- Sincer vorbind, sunt socat. Nu-mi place catusi de putin chestia asta. Individul asta e tipic. vreau sa spun, e reprezentativ. aveti in echipa inapoiati mintal ca asta? Oamenii care au de gand sa tina - ba nu, oamenii care tin - popoare intregi in sah sa aiba. nu-mi gasesc cuvintele. N-ai auzit niciodata ca ata se rupe acolo unde e mai subtire?
- Sunt exact sentimentele mele, spuse Riordan, grav. Sper ca-ti amintesti, Romero, ca eu mi-am exprimat rezervele in legatura cu tipul asta. Chiar si ca paznic - singurul post pe care l-ar putea indeplini vreodata.
- De acord, domnule Riordan, de acord.
Ar fi fost un neadevar sa afirmi ca Agnelli se simtea incurcat, dar, pentru moment, ii mai pierise din jovialitate.
- Willi e o dezamagire pentru noi. Va trebui sa plece. Intre timp, Willi se strecurase la o parte. Isi recapatase indeajuns cunostinta, se proptise intr-un cot tremurator si se stramba de durere. Van Effen privi pe deasupra siluetei sale, care era departe de a fi dreapta, prin usa care fusese deschisa. Sora lui era inauntru, cu Annemarie alaturi, iar Samuelson chiar in spatele lor. Cele doua fete aveau o expresie izbitor de asemanatoare: cu ochi larg deschisi, usor socate, parand ca nu inteleg nimic. Van Effen le privi cateva clipe, apoi se uita, cu indiferenta, in alta parte.
- Va trebui sa plece, domnule Agnelli? Va trebui sa plece? Daca pleaca el, plec si eu. Nu-ti dai seama ca sunteti legati de el, fie ca vreti, fie ca nu? Sunteti legati de el pe pamant sau sub pamant. Dati-i numai drumul sa plece si primul lucru pe care-l va face va fi sa-i impuieze capul primului politist intalnit. E preferabil sa nu folositi metode drastice, dar trebuie sa va asigurati ca va tacea. Sper ca restul garzii voastre pretoriene e ceva mai de Doamne-ajuta decat personajul asta.
- Restul garzii pretoriene, cum o numesti dumneata, e cu mult deasupra acestui nefericit.
Samuelson, rubicond, zambitor si aratand inca si mai prosper decat in seara precedenta, le daduse usor la o parte pe fete si iesise in intampinarea oaspetilor. Emana un miros de lotiune dupa ras o marca foarte costisitoare. Frecandu-si barbia cu o mana imaculata, cu unghii perfect ingrijite, privi in jos spre Willi, apoi se uita cu respect la van Effen.
- Dar ai o directa, amice! Trebuie sa recunosc totusi ca ajungi sa tragi concluzii intr-un timp cat se poate de scurt. E adevarat, m-am simtit si eu tentat uneori sa fac exact ce ai facut dumneata. Dar, stii, genul asta de violenta exploziva nu e chiar punctul meu tare. A, da, am vazut totul. Foarte economic, foarte.
Ii intinse mana:
- Samuelson.
- Danilov.
Judecand atat dupa tinuta, cat si dupa felul de a vorbi al interlocutorului, van Effen nu avea nici o indoiala ca se afla in prezenta omului care conta. In ceea ce priveste felul de a vorbi, in seara precedenta Samuelson spusese atat de putine cuvinte, incat nu puteai fi sigur de tara lui de origine. De Graaf il considera irlandez american. De Graaf se inselase, gandi van Effen. Omul asta era englez american. Poate chiar un englez care petrecuse in Statele Unite exact atat timp incat sa prinda un usor accent american. Van Effen arata cu un gest spre omul culcat la pamant:
- Imi pare rau pentru asta, domnule Samuelson. Nu se obisnuieste sa le aplici angajatilor amfitrionului un tratament atat de sumar. Pe de alta parte, trebuie sa recunosti ca nu se obisnuieste nici ca oaspetii sa fie primiti cu un pistol in piept.
- E o remarca judicioasa, domnule Danilov.
Ca si Agnelli, Samuelson parea inclinat sa zambeasca des, cald si prietenos.
- A fost o incalcare a legilor ospitalitatii. Dar a fost ultima, cum ne-ai asigurat chiar dumneata. E totul in regula, Romero?
- Perfect, domnule Samuelson. Toata marfa a fost livrata, totul e in ordine. Exact asa cum a garantat domnul Danilov.
- Splendid. Domnul Danilov chiar emana un aer de competenta. Intrati, intrati. Oribila vreme. Absolut oribila.
Expresia asta, gandi van Effen, era o dovada certa ca Samuelson e englez.
- Fii bine venit si dumneata, domnule capitan. Intelesesem ca esti locotenent.
- Un capitan foarte recent, spuse Vasco, ragusit. Scuze ca sunt atat de ragusit.
- Vai, vai.
Samuelson parea sincer ingrijorat.
- Un grog fierbinte, imediat.
Samuelson parea sa nu gaseasca nimic ciudat in faptul ca un capitan al fortelor armate olandeze se gasea intr-o asemenea companie; pe de alta parte, un barbat cu o figura atat de inexpresiva putea sa inregistreze multe lucruri fara sa-si tradeze, in vreun fel, emotiile.
- Permiteti-mi sa vi le prezint pe cele doua fermecatoare musafire ale noastre. Domnisoara Meijer, domnisoara van Effen.
Van Effen se inclina usor:
- Despre ele vorbeau atat de mult ziarele de azi-dimineata? Fotografiile nu erau la inaltime.
Agnelli spuse:
- Domnul Danilov si prietenii sai erau destul de ingrijorati de soarta domnisoarelor, domnule Samuelson.
- Serios? Le sunt compatrioti, fireste. Nu aveti de ce, n-aveti de ce. Dupa cum vedeti, sunt bine sanatoase.
In incapere se mai aflau cinci persoane, toti barbati. Doi erau tineri cu o infatisare cinstita si un aer intelectual, croiti dupa tiparul lui Joachim si Joop. Ceilalti trei erau mai batrani, mai voinici si cu o infatisare mult mai aspra, desi asta nu insemna deloc ca pareau mai periculosi; cu exceptia faptului ca le lipseau ochelarii de soare, semanau extraordinar de bine cu agentii serviciului secret care-l pazesc pe un presedinte american. Infatisarea lor nu avea nimic criminal. Samuelson n-a considerat necesar sa-i prezinte. Fara indoiala, la un semn care i-a scapat lui van Effen, toti au parasit, discret, incaperea.
- Ei bine. Van Effen privi pe rand spre Samuelson, Agnelli si Riordan. Nu stiu cui dintre dumneavoastra sa ma adresez. Nu conteaza. Am livrat marfa - unul dintre ai nostri tocmai controleaza explozibilii si armamentele si se asigura ca functioneaza perfect. Am inteles ca s-ar putea sa fie nevoie de serviciile noastre - de expertiza noastra, daca ma pot exprima astfel. Daca nu aveti nevoie de noi, n-are rost sa ramanem. Nu intentionam sa ne impunem nimanui prezenta.
Samuelson zambi:
- Ati prefera sa plecati? Van Effen zambi la randul sau:
- Cred ca va dati cat se poate de bine seama ca am prefera sa ramanem. Sunt la fel de curios ca oricare altul. In plus, ar fi cat se poate de interesant sa aflu ce se va intampla, fara a fi nevoit sa astept sa citesc relatarea evenimentelor in ziare.
- Atunci o sa ramaneti, spuse Samuelson. Probabil ca vom avea nevoie de expertiza dumneavoastra. De fapt, avem unele planuri in ceea ce va priveste. Dar mai intai cred ca ne-ar trebui un strop de borreltje. E cinci dupa-amiaza si, din cate stiu, cinci dupa-amiaza e tocmai ora indicata. Leonardo - se adresa fratelui lui Agnelli, care tocmai intrase impreuna cu Daniken - fii atat de amabil si cere niste apa fierbinte de la bucatarie.
Asta, dupa parerea lui van Effen, indica clar ca Samuelson era dirijorul orchestrei.
- Si niste miere. Trebuie sa facem ceva cu raceala asta ingrozitoare a capitanului. Veniti cu mine.
Un foc de busteni ardea intr-un camin deschis, construit in peretele fara geamuri din fundul incaperii. Alaturi, era un bar circular din stejar, mic, dar splendid garnisit. Samuelson trecu in spatele barului, iar Riordan spuse:
- Pe mine, desigur, ma veti scuza.
- Desigur, James, desigur, spuse Samuelson.
Van Effen paru usor surprins. Riordan nu arata ca un om care ar avea si un prenume. El saluta din cap pe toata lumea si urca pe o scara circulara.
Van Effen intreba:
- Domnul Riordan nu e de acord cu obiceiul nostru pagan de a bea un paharel la ora asta?
- Domnul Riordan n-are nimic impotriva. Dar el nu bea. Nici nu fumeaza, dar n-are nimic impotriva celor care o fac. Poate c-ar trebui sa va spun - pentru c-o veti descoperi, oricum, si singuri si n-as vrea ca cineva sa se simta stanjenit - ca, de obicei, la ora asta, domnul Riordan se duce sus sa-si faca rugaciunile si sa mediteze. Face asta de cateva ori pe zi si nu poti sa simti decat respect pentru un om cu o credinta atat de puternica. E foarte evlavios - de fapt, e preot.
- Ma surprinde, spuse van Effen. Se gandi putin:
- Nu, daca ma gandesc bine, nu ma surprinde. Pare sa i se potriveasca foarte bine. Trebuie sa spun ca, pentru un personaj atat de evlavios, reverendul Riordan a cam dus la pierzanie destule suflete astazi in Europa.
- Nu trebuie sa aveti o parere proasta despre Riordan si nici sa-l subestimati.
Samuelson vorbea foarte serios.
- E un evanghelist, un misionar, animat de un zel inflacarat. E sincer ingrozit de ceea ce se intampla in Irlanda de Nord si crede ca, daca trebuie facuta varsare de sange pentru a aduce pacea in tinutul ala agitat, numai asa se pot petrece lucrurile. Ca sa folosesc propriile lui cuvinte, e pregatit sa-l combata pe diavol cu armele diavolului.
- Si dumneata il ajuti?
- Normal. Altfel, de ce as fi aici?
Ar fi fost interesant de aflat tocmai asta, gandi van Effen. Pentru ce altceva se afla Samuelson acolo? Dar nu prea era nici locul, nici momentul sa puna o asemenea intrebare. Se catara pe un scaun de bar si privi in jur.
Cele doua fete vorbeau in soapta. Agnelli si Daniken ocupasera deja cele doua scaune de la celalalt capat al barului Vasco, care se plimbase in jurul incaperii privind picturile si ornamentele de cupru si de arama de pe pereti, se indrepta agale spre bar si se aseza langa Daniken, cu care incepu sa vorbeasca ragusit.
- Domnule Samuelson. Vorbise Julie.
- Cred c-o sa ma duc in camera mea. Ma cam doare capul. Van Effen ramase aparent nepasator, batand darabana cu degetele pe tejgheaua barului. Avea aerul unui om absolut la largul sau. In realitate, era foarte departe de a se simti astfel. Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit era ca vreuna din fete sa plece de acolo. Samuelson, care tocmai se aplecase in spatele barului, ii veni, fara sa vrea, in ajutor.
- Draga mea Julie.
Daca n-ar fi fost absolut sigur de ce va urma sa spuna Samuelson, van Effen simtea ca i-ar fi tras un pumn.
- Nici sa nu te gandesti. Avem aici un excelent Tio Pepe. Leac garantat impotriva oricarei migrene. Ai putea sa ma lipsesti de compania dumitale?
Era limpede ca fetele ar fi fost fericite sa faca exact acest lucru, dar era la fel de limpede ca li s-a parut prudent sa fie de acord cu Samuelson: prizonierii au tendinta sa faca ce le spun temnicerii - asa ca venira sa se catere, morocanoase, pe scaunele de la bar. Julie chiar langa fratele ei. Ii arunca o scurta privire, care exprima clar parerea ei despre indivizii violenti care vorbesc cu atata usurinta despre cum trebuie lichidate personajele indezirabile, apoi privi in alta parte. Aproape imediat, isi intoarse insa din nou privirea. Din fericire, nu prea repede. Ceva tocmai ii atinsese coapsa dreapta. Se uita la el, se incrunta usor, apoi privi in jos. Aproape imediat, intoarse din nou capul si-i spuse ceva la ureche lui Annemarie, tocmai cand Samuelson disparuse din nou sub bar. Magnific, gandi van Effen, era magnifica. Cel mai bun barbat din Amsterdam n-ar fi fost destul de bun pentru sora lui, dupa performanta asta.
Primi paharul de cherry din mana lui Samuelson cu un zambet politicos, desi putin fortat, sorbi delicat din el, il puse pe tejghea, isi deschise geanta din poala si scoase din ea tigarile si bricheta. Era magnifica, gandi van Effen. Aprinse o tigara, puse tabachera din nou in geanta, dar nu si bricheta. Si, in timp ce continua sa vorbeasca linistita cu Annemarie, in timp ce-i urmarea, fara sa aiba aerul, pe barbatii de la bar, lasa sa-i cada mana, pana cand o atinse pe a lui van Effen. O cupa mai tarziu, bricheta si biletul impaturit, din care van Effen lasase sa se vada un colt printre degete, se afla in siguranta in geanta ei inchisa. Lui van Effen ii venea s-o imbratiseze si s-o sarute si-si promise sa faca asta cu prima ocazie. Pana atunci, facu si el ce putea: dadu pe gat paharul de borreltje dintr-o inghititura. Niciodata nu-i placuse prea mult bautura asta, dar, de data asta, i se paru asa cum trebuie sa li se fi parut zeilor nectarul. Samuelson, mereu o gazda amabila, se grabi sa-i umple din nou paharul. Van Effen ii multumi politicos. Al doilea pahar avu aceeasi soarta ca si primul.
Julie incuie usa dormitorului dupa ea, isi deschise geanta si scoase biletul, pe care incepu sa-l despatureasca. Annemarie o privea curioasa:
- Ce ai acolo? Si de ce-ti tremura mainile, Julie?
- Un biletel de dragoste, pe care tocmai l-am primit de la un amorez, la bar. Tie nu ti-ar tremura mainile, dac-ai fi primit un biletel de dragoste jos la bar?
Netezi biletul, ca sa-l poata citi impreuna. Era batut la masina, deci era clar ca nu era vorba de o notita, mazgalita in ultima clipa. Suna asa:
'Scuze pentru tinuta si pentru felul cum vorbesc, dar va dati si voi seama ca nu ma pot arata pe aici in hainele mele obisnuite si vorbind cu vocea mea normala. Tanarul impetuos in uniforma de capitan de armata e Vasco. Intelegeti de ce a ragusit subit. S-ar fi putut ca Annemarie sa aiba o usoara tresarire, auzindu-i vocea normala. Agnelli ar fi fost emotionat de-a binelea. E si George cu noi. Nu l-am putut aduce aici din prima clipa, pentru ca el nu se poate deghiza. Nu puteam risca sa va aruncati in bratele lui cu tipete feminine de fericire. Nu ne cunoasteti si nu vreti sa ne cunoasteti. Stati departe de noi, dar nu supralicitati. Fiti distante, inaccesibile si exact atat de politicoase cat e normal sa fiti cu niste criminali. Nu incercati sa faceti nimic inteligent. Nu incercati sa faceti nimic. Probabil ca barbatii nu sunt periculosi, dar fiti atente la fete. Sunt agere si au o viclenie tipic feminina. Distrugeti biletul asta imediat. Va iubesc pe amandoua.'
- Si semnat, spuse Julie, cu semnatura lui inconfundabila. Mainile nu-i erau nici acum prea sigure.
- Ai spus c-o sa vina, spuse Annemarie. Vocea ei semana cu mainile lui Julie.
- Da, am spus, am spus. Totusi, nu-l asteptam atat de repede. Si-acum ce facem: plangem de fericire?
- In nici un caz. Annemarie se stramba:
- Ar fi putut sa ne scuteasca de pasajele referitoare la tipetele feminine de fericire si la viclenia tipic feminina.
Privi cum Julie arde biletul deasupra chiuvetei si imprastie scrumul:
- Deci ce facem acum?
- Sarbatorim evenimentul.
- La bar?
- Unde, daca nu?
- Si-i ignoram total.
- Total.
In hangarul folosit drept garaj era frig si curent, si patrundea ploaia. Probabil ca, de multi ani, nu mai fusese folosit: inauntru plutea un miros greu de fin in putrefactie, desi nu se vedea nici o urma de nutret. Dar era curat si destul de bine luminat, asa incat se putea vedea cum proaspat vopsitul camion militar disparuse sub un strat gros de noroi.
Cand intra van Effen, George si O'Brien erau aplecati deasupra a ceea ce parea un fel de inventar. George privi peste umarul lui O'Brien si ridica o spranceana intrebatoare. Drept raspuns, van Effen aproba scurt din cap, apoi spuse:
- Vad ca lucrati temeinic.
- Am terminat, spuse George. Cred ca nu lipseste nici un articol.
- Crezi?! zise O'Brien. Ai verificat de-o suta de ori, in lung, in lat si-n diagonala. N-am vazut in viata mea un om atat de meticulos.
Lui Julie si Annemarie le trebuisera un timp care paruse neobisnuit de lung inainte de a se retrage.
- Dar chiar c-am invatat cate ceva despre explozibili. Si o gramada de lucruri despre arta de a bea bere.
Stinsera luminile, blocara usile - George bagand intentionat cheia in buzunar, pe cand spunea ceva despre necesitatea de a semna chitantele - si intrara in moara. Julie si Annemarie stateau la o masa langa foc, fiecare cu un pahar de lichior in fata. Semn sigur, gandi van Effen, ca-i citisera biletul. Constata, aprobator, ca amandoua fetele ii priveau cu o curiozitate nedisimulata: ar fi fost, intr-adevar, ciudat sa ramai indiferent atunci cand intalneai pentru prima oara o matahala ca George. In fata caminului, asezat la o alta masa, Samuelson tocmai monta un superb radio-transmitator: atunci cand isi procurau echipamente noi, era clar ca FFF-istii nu mergeau la magazine de mana a doua.
- Totul e in regula? intreba Samuelson.
- Totul e in regula, zise O'Brien. Cu greu am reusit sa-l opresc pe George sa testeze detonantii cu dintii. Ai un adevarat arsenal acolo, domnule Samuelson.
- Semneaza aici, te rog.
George puse trei exemplare din inventar pe masa din fata lui Samuelson, care le semna, confirmand astfel ca, intr-adevar, el era seful. Zambi si i le inapoie lui George, care-i inmana solemn cheia cu care blocase usa garajului.
- E o placere sa faca cineva afaceri cu dumneata, George. In ce moneda ai vrea sa-ti platim?
- Inca n-a sosit momentul platii, spuse George. Inventarul e numai o promisiune. Asteapta sa vezi faptele - sa vedem chestiile alea afurisite la lucru.
Samuelson zambi din nou:
- Credeam ca oamenii de afaceri cer intotdeauna bani gheata in momentul livrarii.
- Nu acest om de afaceri. Fireste, daca te hotarasti sa nu le folosesti, atunci o sa-ti prezint nota de plata. Intelegi ca marfurile de genul asta nu prea pot fi returnate la depozit Sau daca te hotarasti sa te dispensezi de serviciile noastre.
- Continuu sa afirm ca e o placere, George. Sunt absolut sigur ca vom avea nevoie atat de marfa, cat si de serviciile voastre. Ei bine, domnilor, vom asculta.
Se intrerupse, privi spre van Effen si intreba:
- Stii ce-i asta, nu-i asa?
- Un transmitator. RCA. Marca cea mai buna, cred. Daca ai chef, poti sa comunici si cu extraterestrii prin el.
- Pot sa comunic cu Amsterdamul, ceea ce e singurul lucru pe care-l doresc. Comunic cu Helmut. Helmut Paderiwski, pe care cred ca l-ai cunoscut.
- Da. Chiar ma intrebam unde-o fi.
- Purtatorul nostru de cuvant in capitala. Tocmai a luat masuri pentru ca ultimul nostru mesaj sa fie facut public.
Privi pendula:
- Peste exact opt minute. La televiziune si la radio. Am hotarat sa nu ne mai incurcam cu ziarele. Nu fac pe nebunul cand spun ca putem transmite orice, oricand avem chef. Cred ca vi se va parea un mesaj interesant - sau, mai curand, niste mesaje interesante. Nu crezi c-ar trebui sa-i. aa. prevenim, Romero? Domnul Danilov aici de fata a spus ca-i place sa stie ce se-ntampla inainte de a citi in ziare sau de a auzi la radio.
- Daca e dorinta dumitale, desigur. Agnelli zambea, ca de obicei.
- Dar eu i-as lasa sa afle de la televizor. Cred c-ar fi interesant sa vedem care e reactia cetateanului olandez obisnuit la anunturile noastre.
- Vom astepta. Nu conteaza. Desi n-as zice ca ei sunt trei cetateni olandezi obisnuiti. Ah! S-a intors echipa de la cumparaturi.
Cele doua fete pe care van Effen le intalnise in seara precedenta in camera de dincolo de Voorburgwal intrara, fiecare cu cate un cos de provizii. Erau urmate de un tanar, care cara cu mare greutate un recipient urias.
- Ma bucur ca v-ati intors, spuse Samuelson, binevoitor. A fost o expeditie incununata de succes, din cate vad. Ah! Sa fac prezentarile. Pe domnul Danilov I-ati cunoscut, desigur. El e George, el e capitanul care, din motive necunoscute, e numit 'locotenentul'. Maria. Kathleen. Pari mirat, domnule Danilov.
- E o gramada de mancare.
- Da, asa e. Dar si o multime de guri de hranit.
- E cam departe pana la Utrecht.
- Utrecht? Dragul meu, ne aprovizionam de la magazinul din sat. Sunt fericiti sa ne aiba clienti. Astea sunt avantajele anonimatului.
Rase:
- Romero, vrei sa fii atat de bun.?
Romero il conduse pe van Effen la usa din fata, o deschise si facu un gest larg. La scara era trasa o furgoneta bleumarin. Pe partea laterala scria mare, cu litere aurii: 'Golden Gate Film Productions'.
- Ingenios, spuse van Effen.
- Da, nu e prea rau. Nu e un nume atat de rasunator incat sa atraga atentia pe plan national, dar e sigur ca suntem destul de bine cunoscuti pe plan local. Suntem aici de vreo luna. Avem o echipa de operatori, care misuna mai mereu prin preajma. Aici e un loc izolat, iar prezenta unei echipe de filmare aduce o pata de culoare in viata lor, altfel monotona. N-avem niciodata probleme cand e vorba sa angajam ajutoare la curatenie sau la bucatarie: platim foarte bine si lumea din sat ne respecta.
- V-ar respecta inca si mai mult daca ar sti ca asta e, probabil, singura zona din Olanda in afara oricarui pericol de inundare.
- Asta e, asta e.
Agnelli parea de-a dreptul incantat de idee.
- Facem un film de razboi, nici nu mai e nevoie sa spun. De aici, elicopterul. A trebuit sa obtinem o aprobare oficiala, desigur, dar a fost o simpla formalitate.
- Chiar m-am intrebat cum ati reusit. Aveti o temeritate!
- Am avut doar o idee. Camionul asta nou achizitionat. Il revopsim si va putea circula oriunde in perfecta libertate. La un film de razboi e nevoie de un camion de razboi. Logic, nu?
- Da. A fost ideea dumitale, desigur?
- Da. Dar de ce 'desigur'?
- Am remarcat ca ai un talent special sa organizezi chestii incalcite.
Crainicul TV, imbracat intr-un costum sobru, cu cravata si cu o expresie grava, de rau augur, arata de parca se pregatea sa rosteasca un discurs funebru.
- Tocmai am primit ceea ce se numeste un comunicat interimar de la Londra. Se spune ca discutiile in legatura cu criza olandeza continua si ca, in mai putin de o ora, se va da un nou comunicat.
Erau asteptate noi declaratii de la aceasta organizatie terorista care-si spune FFF. Aceste declaratii ne-au parvenit acum circa un sfert de ora. De fapt, nu e vorba de declaratii, ci de amenintari cat se poate de grave.
Primul anunt spune ca organizatia FFF asteapta ca, pana la miezul noptii, sa se dea un raspuns definitiv si afirmativ, un raspuns care sa garanteze ca toate cererile FFF-ului vor fi satisfacute si care sa fie facut public pana maine, la orele opt seara. Daca pana la miezul noptii FFF-ul nu primeste nici o confirmare in acest sens, barajul Oostelijk-Flevoland va fi aruncat in aer la cinci minute dupa miezul noptii. Cetatenii din Lelystad sunt sfatuiti sa inceapa sa-si ia masuri de prevedere inca de pe acum. Daca nu o fac, FFF isi declina, de pe acum, orice raspundere cu privire la soarta lor.
Cel de al doilea anunt spune ca organizatia FFF are in dotare o serie de explozive nucleare, pe care nu vor ezita sa le foloseasca, daca va fi nevoie, pentru a-si atinge tinta. Organizatia FFF se grabeste sa asigure populatia Olandei ca aceste explozive nucleare nu sunt de calibrul bombelor cu hidrogen sau al celor atomice. Sunt instrumente tactice de lupta, destinate luptelor aeriene sau de artilerie. Toate sunt de fabricatie americana, unele - inca secrete. Toate au fost obtinute de la baza NATO din Germania. Aceasta aparatura are numere de serie stantate clar pe fiecare piesa, iar fortele armate ale Statelor Unite stationate in Germania pot confirma ca aparatura lipseste din depozit. Fireste, daca doresc sa confirme.'
A urmat o pauza, in care crainicul s-a intrerupt pentru a primi de la un coleg din studio o foaie de hartie si a-i arunca o privire; judecind dupa expresia panicata a colegului, acesta citise deja mesajul.
Van Effen privi in jurul lui, in incapere. Era convins ca nici un crainic de televiziune nu avusese vreodata un auditoriu atat de fascinat. Fata lui George si cea a locotenentului erau lipsite de expresie, dar asta se intampla numai pentru ca, in anumite imprejurari, cum era cea de fata, se obisnuisera sa nu lase sa li se citeasca gandurile. Totusi, ochii lor aveau o fixitate ciudata. Julie si Annemarie pareau socate. Kathleen si Maria zambeau, dar erau niste zambete chinuite si aproape infricosate. Fara indoiala ca stiusera dinainte ce avea sa urmeze, dar tot nu le placea sa auda vorbindu-se despre asta. Agnelli, O'Brien si Daniken pareau ganditori, dar nu foarte multumiti. Numai Samuelson, de regula atat de jovial, parea, cu fiecare clipa, din ce in ce mai fericit. Desigur, continua sa zambeasca, dar zambetul sau era lipsit de caldura: nici nu putea sa existe vreo urma de caldura in zambetul unui crocodil flamand, care tocmai descoperise ca si-a lasat mancarea nesupravegheata.
- Avem aici, continua crainicul, inca un mesaj din partea organizatiei FFF. Spun ca sunt pregatiti in orice moment sa puna in functiune acest armament, dar considera ca ar fi mult mai convingator daca ar face o demonstratie practica pentru a dovedi ca sunt, intr-adevar, in posesia acestor arme. In consecinta, au intentia de a provoca o explozie in Ilssemeer, la inceputul dupa-amiezii de maine. Incarcatura va fi de o kilotona, adica echivalentul a o mie de tone de trinitrotoluen. Este de asteptat ca explozia sa provoace o oarecare tulburare in apa, dar inaltimea probabila a valului care o va insoti - desemnat prin termenul tehnic de tsunami - nu poate fi cunoscuta cu precizie. Se spera ca locuitorii asezarilor de pe coasta Ilssemeerului nu vor fi deranjati prea tare. Deranjati!
Crainicul stirilor aproape ca scuipa cuvantul, care, in mod evident, nu era in text; oricum, nu se repeta.
- Demonstratia a fost amanata pentru dupa-amiaza, pentru ca membrii Consiliului de Ministri britanic sa aiba timp sa ia avionul, sa se alature colegilor lor olandezi si sa o urmareasca impreuna. Timpul si locul exact vor fi anuntate ulterior. Dispozitivul care va provoca explozia, adauga comunicatul, a si fost instalat.
In sfarsit, organizatia FFF pretinde bani. Acesti bani, precizeaza ei, vor fi inapoiati. Nu e vorba de un santaj sau de o rascumparare; e doar un imprumut temporar pentru a acoperi cheltuielile de lupta. Amanuntele in legatura cu modul de plata vor fi anuntate ulterior, chiar in aceasta seara, pentru a da timp partilor implicate sa ia masuri cu privire la transferul sumelor. Cererea se ridica la o suta de milioane de guldeni platibili de catre guvern, plus douazeci de milioane platibili de catre domnul David Joseph Karlmann Meijer, industriasul din Rotterdam.
Crainicul puse deoparte hartia:
- Nu mai e nevoie sa le amintim telespectatorilor ca fiica domnului Meijer, Anne, este ostatica teroristilor.
Samuelson apasa pe un buton din fata lui si imaginea de pe ecran disparu.
- As vrea, spuse Samuelson cu o voce plangareata, sa nu ne mai numeasca 'teroristi'. 'Filantropi' e termenul exact. Dar imi place expresia 'cheltuieli de lupta'. Anne, draga mea, te rog sa stai jos. Ai o nervozitate iesita din comun.
Annemarie, a carei nervozitate era, cum e usor de inteles, intr-adevar iesita din comun, se ridicase in picioare, alba la fata, cu buzele stranse; mainile i se desclestau si se inclestau intruna, iar pumnii aveau culoarea fildesului.
- Monstrule, sopti ea. Esti un monstru abominabil.
- Asa crezi, draga mea?
Privi in jurul lui in incapere, zambind. Van Effen se numara printre cei care i-au intors zambetul; scena se petrecea cu martori.
- Nu sunt deloc un monstru. Sunt un filantrop. Ma ocup cu redistribuirea echitabila a bogatiilor excesive. Si-apoi, nici macar nu e vorba de asta. Dupa cum ai auzit, e vorba doar de un imprumut temporar. Stiu totul despre tatal tau.
- Asasinule, spuse ea incet.
Acum mainile ii atarnau inerte de-a lungul trapului.
- Asasinule.
Ii curgeau lacrimile pe obraji, iar Julie se ridicase si-i pusese un brat in jurul gatului.
- Stii totul despre tatal meu. Atunci stii ca a facut doua infarcturi anul asta. Stii ca de-abia a iesit din spital, acum patru zile, dupa ultimul infarct. L-ai ucis.
Vocea ii tremura, ca si umerii:
- L-ai ucis.
Samuelson nu mai zambea. Se incrunta si spuse:
- N-am stiut asta. Jur ca n-am stiut.
Aparent fara a-si lua macar timp de gandire, intinse mana spre radio-transmitator si apasa pe un buton. Probabil ca i s-a confirmat aproape instantaneu ca a intrat in legatura cu cel cautat, pentru ca incepu sa vorbeasca in microfon, repede si insistent, evident dand directive, intr-o limba pe care n-o stia nimeni dintre cei prezenti, dar pe care, luandu-se dupa cateva cuvinte disparate, George o recunoscu ca fiind idis. Apoi Samuelson inchise transmitatorul, se ridica, se duse in spatele barului, isi turna un coniac - mare - si-l bau din doua-trei inghitituri. Aceasta scena a fost urmarita cu oarecare mirare, dar nimeni n-a facut nici un comentariu.
Van Effen se ridica, la randul sau, se duse in spatele barului si turna coniac in pahar. In doua pahare. Se duse cu cele doua pahare la Anne si Julie, astepta pana cand vazu ca amandoua au gustat din ele, apoi isi relua locul.
- Grozavi mai sunteti cand e vorba de doamne aflate la ananghie.
Se uita la Agnelli.
- Mi-au placut amenintarile astea.
- Crezi c-au fost amenintari fara acoperire, domnule Danilov?
Lui Agnelli nu parea sa-i displaca sa vorbeasca. Ca si altora aflati in incapere, probabil ca i se parea jenant sa nu se uite la Samuelson, care era la al doilea coniac si nu acorda atentie nimanui.
- Te asigur ca amenintarile erau perfect reale. Si vor fi puse in practica.
- Deci atat valoreaza cuvantul dumitale, Agnelli.
- Nu inteleg.
- Trebuie ca ai o memorie ingrozitor de scurta daca nu intelegi. Cu numai cateva ceasuri in urma, ne-ai promis ca cetatenii olandezi nu vor suferi nici un prejudiciu. Acum ii preveniti pe toti locuitorii din Lelystad sa-si ia precautiile necesare, pentru ca barajele vor fi aruncate in aer. Dumnezeule mare, omule, afara e intuneric bezna si ploua torential. Nu vor fi in stare sa vada ca sa-si ia masuri.
- Nu e nevoie sa vada. Nivelul inundatiei nu va fi mai mare de o jumatate de metru. Am cercetat cu mare atentie regiunea. Sunt o multime de camere la etaj sau in pod, desi ar putea ramane si la parter, daca nu-i deranjeaza ca se uda la picioare. Si sunt o gramada de barci. Am verificat si asta. Mesajul a avut mai ales un scop de intimidare. Sunt sigur ca-ti dai seama de asta.
- Depinde. Unde e batrana Constiinta Elastica?
- Batrana ce?
- Cine, nu ce. Riordan. Preotul care se roaga. Reverendul cu teama de Dumnezeu. De ce n-a stat cu noi sa se uite la televizor?
Agnelli zambi usor:
- Considera televiziunea drept lucrarea Satanei. Din punctul meu de vedere, s-ar putea sa aiba chiar dreptate. Dupa cum ai vazut, nu se desparte niciodata de casti. Mesajul s-a transmis simultan si la radio.
- Si chiar aveti armament nuclear in dotare? Sincer sa fiu, mi se pare de necrezut.
- Pot sa ti-l arat.
- Ei, inseamna ca asa e. Deci acest om care predica pacea si bunaintelegere se pregateste sa se joace cu explozibili mortali?
- Ai auzit ce ti-a spus domnul Samuelson adineauri.
Agnelli privi spre bar. Samuelson, continuand sa priveasca in gol, dar parand foarte tensionat pe dinauntru, avea aerul ca si-a mai turnat un coniac.
- Domnul Riordan e pregatit sa-l bata pe diavol cu propriile sale arme.
- S-a facut prea tarziu si cred ca nu e momentul sa emitem platitudini ipocrite de sorginte religioasa. Cum ati facut rost de ele - de armele alea nucleare?
- Ai auzit. NATO. Germania Federala. Mai precis, baze militare ale S.U.A.
- Am auzit asta. N-am intrebat 'de unde'. Am intrebat 'cum'.
Van Effen privi, pentru o clipa, in alta parte, apoi din nou spre Agnelli.
- Stiu. De la FAR. Factiunea Armatei Rosii.
- Da. Ti-as fi spus oricum, dar din moment ce ai ghicit sau stii - da, asa e.
- Isuse! Sfantul parinte de la etaj trebuie sa aiba, intr-adevar, o constiinta originala, contorsionata, cu doua fete si cu o elasticitate infinita: Factiunea Armatei Rosii. Si nu mai departe decat noaptea trecuta, daca e sa ne luam dupa ziare - corecteaza-ma, daca gresesc - ii spunea lui Wieringa, ministrul apararii, ca Factiunea Armatei Rosii a mostenit mantia insangerata a gangsterilor de la Baader-Meinhof de la inceputul anilor saptezeci. Faptul ca propriile sale maini sunt patate de un rosu aprins nu pare sa-l ingrijoreze deloc pe sfintia-sa. Dumnezeule, ar fi trebuit sa ma gandesc imediat la asta. N-au trecut decat cateva saptamani de cand s-a produs spargerea aia reusita la depozitul de munitii al Armatei Statelor Unite de langa orasul Hanover. Factiunea Armatei Rosii si-a asumat raspunderea, toata lumea i-a crezut, pentru ca se stie ca se pricep destul de bine la asa ceva, iar americanii nu prea stiu sa-si pazeasca instalatiile. Dar nu s-a pomenit nimic de arme nucleare. Ar fi fost in stilul Factiunii Armatei Rosii sa precizeze clar acest lucru. Se presupune ca au si facut-o, dar Armata Statelor Unite, direct sau prin intermediul guvernului, a reusit sa blocheze aceasta informatie. Sentimentele antiatomice sunt si asa destul de puternice in Germania, chiar si fara sa se stie ca o banda de tineri teroristi cu creiere de pasarica se plimba in libertate, cu arme nucleare in servieta.
- Nu e mare scofala c-ai ghicit asta, domnule Danilov. Nu se putea intampla decat asa. Si asa s-a si intamplat.
- Iar informatiile voastre provin, desigur, de la aceeasi sursa ca si armele nucleare.
- De unde altundeva?
- Joachim si Joop. Si ceilalti doi baieti cu mutre angelice, care se aflau aici azi dupa-amiaza, la sosirea noastra.
- Cine altcineva?
- Teroristi in timpul liber, cum sunt numiti in Germania Federala. Lucreaza numai noaptea si in week-end. De cand a fost capturat celebrul Christian Klar - impreuna cu doua prietene: Mohnhaupt si Schultz cred ca se numeau - si a fost acuzat de a fi asasinat diferiti politicieni, avocati, bancheri si industriasi, Factiunea Armatei Rosii s-a cam retras in carapace si se spune ca s-a mutat in tarile invecinate. Presupun ca era normal, inevitabil, sa aleaga Olanda. Probabil ca se simt aici ca acasa.
Van Effen se gandi o clipa, apoi zambi:
- Pe de o parte, Factiunea Armatei Rosii, pe de alta parte, santajul vostru asupra guvernului olandez. Nu ti se pare minunat, domnule Agnelli, faptul ca guvernul olandez e pe cale sa plateasca Factiunea Armatei Rosii pentru armele nucleare ce vor fi folosite impotriva poporului olandez?
Agnelli nu avu prilejul sa-si spuna parerea, pentru ca, tocmai atunci, se auzi bazaitul transmitatorului radio. Agnelli ridica receptorul, aproba scurt, apoi spuse:
- E pentru dumneata, domnule Samuelson. Samuelson se apropie, lua receptorul, asculta si spuse:
- Multumesc, Helmut, multumesc foarte mult. Apoi inchise si se uita la ceas:
- Mai sunt patru minute. Ma duc in camera mea, Romero, dar cobor din nou la cina. La fel si domnul Riordan. Peste patru minute se va face un anunt la televiziune. Va rog sa nu-l ratati.
In drum spre scara, se opri langa masa lui Annemarie:
- Imi pare rau, domnisoara Meijer.
Nu-i mai spunea nici 'draga mea', nici 'Anne'.
- N-am stiut.
Cand se dadu anuntul la televiziune, intrerupand o bine aleasa piesa lugubra de Handel, interpretata de Concertgebow, suna aproape exact asa cum isi imaginase van Effen.
'De-acum notoriul grup terorist FFF, citi crainicul, a anuntat ca, din motive pe care nu vor sa le dea publicitatii, si-a retras cererea de douazeci de milioane de guldeni de la domnul David Meijer, incepand din acest moment. Domnisoara Anne Meijer va fi eliberata si redata tatalui sau imediat ce imprejurarile o vor permite. Suma pe care o cer acum de la guvern a fost marita, corespunzator, la o suta douazeci de milioane de guldeni.'
Cu exceptia unei miscari usoare a capului, care putea sa insemne orice, dar probabil ca indica o lipsa totala de intelegere, Annemarie nu reactiona in nici un fel. Julie zambi fericita si o imbratisa. George puse o mana pe genunchiul lui van Effen si-l intreba:
- Ei, prietene, ce parere ai de asta?
- Splendid, spuse van Effen. Absolut splendid. Totusi putin nedrept cu surorile de politisti. Ar fi trebuit sa-i dea si ei drumul.
- Trebuie sa recunosc, spuse van Effen, ca ne va fi putin mai greu sa-l ucidem, daca vom avea nenorocul sa fim nevoiti s-o facem. Fireste, asta daca prietenul nostru Samuelson a fost manat exclusiv de principii umanitare. Nu trebuie sa-l judecam gresit pe individ. E posibil sa-si fi amintit de zilele cand isi facea rugaciunile pe genunchii mamei sale si sa i se fi inmuiat inima. Dar e la fel de posibil sa fie un ticalos mult mai calculat decat l-am crezut noi.
- Nu-mi dau seama cum de poti sa spui asa ceva, zise Vasco.
Se plimbau in sus si-n jos sub porticul de la intrare. Acum era un frig cumplit, iar vantul luase proportii neasteptate Acolo puteau vorbi oarecum nesupravegheati - le fusese imposibil s-o faca inauntru -, dar numai intr-o anumita masura. Deasupra garajului se afla un oberliht, de care era sprijinita, asa cum era obiceiul in zona aceea, o scara exterioara. Mai devreme vazusera pe un individ urcand pe scara aceea si pe un altul coborand. Era aproape sigur ca, in spatele oberlihtului, se schimba garda. Probabil ca mai erau si alte straji, postate in celalalt hangar si chiar in cladirea morii. Daca scopul era de a-i impiedica pe cei dinauntru sa iasa sau pe cei din afara sa intre era imposibil de stiut. Tot ce se putea spune e ca lucrurile se petreceau cu mare discretie. In moara de vant erau folositi numai angajati civili. Daca ar fi existat cea mai mica banuiala ca echipa de filmare are o garda - aproape sigur, o straja inarmata - credibilitatea studiourilor 'Golden Gate Film Productions' ar fi avut mult de suferit.
- Nu numai ca afirm ca s-ar putea sa fie un ticalos extrem de smecher, spuse van Effen. Chiar cred asta. Desigur ca a fost miscator, induiosator, sa ti se rupa inima, nu alta, sa vezi cum un om fundamental bun e coplesit de propria sa bunatate. Ai remarcat termenii comunicatului. Domnisoara Anne Meijer va fi eliberata imediat ce imprejurarile vor fi favorabile. Citeste 'imprejurarile nu vor fi niciodata favorabile'. Dar lumea va sti ca bietul om face incercari disperate pentru ca Annemarie sa revina in sanul familiei, numai ca ii e imposibil sa procedeze astfel, fara a-si periclita propriile planuri si propria sa suferinta. Totusi, el s-a oferit s-o faca. Domnul David Meijer, care presupun ca nu si-a acumulat milioanele sau miliardele, sau ce-o fi avand fara sa aiba si usoare urme de inteligenta, va intelege exact cum stau lucrurile si va sti ca fiica lui continua sa fie un pion, iar Samuelson sa conteze pe el pentru a face ce trebuie in ceea ce-l priveste, adica pentru a-si folosi in favoarea acestuia influenta asupra guvernului. Guvernul a carui decizie conteaza este, fireste, cel britanic. Pe membrii acestuia nu-i poate influenta. Dar pe cel olandez, da, iar acesta, la randul sau, sa-l influenteze pe cel britanic. Din punctul de vedere al lui Samuelson, asta e aproape la fel de folositor.
Si-apoi, gandeste-te la ce s-ar fi intamplat daca David Meijer chiar ar fi murit in timp ce fiica lui era inca prizoniera teroristilor. Putin probabil, dar nu despre asta e vorba. Opinia publica reprezinta o gama larga, de la cei slabi de minte, pana la romanticii incurabili. Sindromul 'mortii de inima rea' a avut intotdeauna urmari puternice. Fireste, unii oameni chiar mor de inima rea, dar asta e un proces care se petrece in cateva luni sau in cativa ani, nu peste noapte. N-are importanta. Daca totusi ar fi murit, reactia opiniei publice fata de Samuelson si FFF ar fi fost de repulsie si respingere totala. Ar creste rezistenta, opozitia ar deveni fatisa, iar omul de pe strada ar spune: 'Sa-l ia dracu pe asasinul asta monstruos, fara inima si fara suflet. Nu cedati la nici una din pretentiile lui, la nici una. N-are decat sa-si puna in practica amenintarile si-o sa vada el daca ne pasa'. Si-mi inchipui ca asta e ultimul lucru pe care l-ar dori Samuelson si compania.
Sa revenim la comunicat. Remarca modul nobil, demn si altruist in care a refuzat sa precizeze motivele care l-au indemnat sa ia aceasta hotarare. Eu nu stiam ca David Meijer e bolnav de inima, dar e foarte posibil sa fie un fapt de notorietate publica. Daca nu e, pariez ca va fi in curand. Helmut Paderiwski, pe care Samuelson il numeste 'purtatorul nostru de cuvant la Amsterdam' va face in asa fel sa imprastie zvonul. Radioul si ziarele vor primi mesaje anonime si discrete aratand ca David Meijer e grav bolnav de inima - adevarul acestei afirmatii va fi dovedit imediat - si continand unele aluzii la faptul ca frumoasa lui fiica, ostatica teroristilor - ia rugat sa-i crute viata. Pentru ziare, asta e o poveste umana, miscatoare, care-i va emotiona pe cititori pana-n strafundul inimii. Asezonata cu sosul de rigoare, povestea asta va fi mana cereasca pentru Samuelson, pentru ca-l va pune intr-o lumina ultrafavorabila, va aparea aproape ca un sfant. Nu mai conteaza ce-a facut sau ce ameninta sa faca, va fi invadat de simpatia tuturor si astfel pretentiile sale vor fi mai usor satisfacute. Lumea intreaga se da in vant dupa ticalosii convertiti, dupa banditii cu inima de aur. Sa bem in sanatatea lui Robin Hood din Amsterdam.
- Asta cred si eu, spuse George. Printre calitatile pe care inca nu mi le cunosti sunt si cateva crampeie de idis. Nu cine stie ce, nici macar cat sa ma descurc, doar cateva crampeie. Ma intrebam ce nevoie avea sa vorbeasca in idis cu Paderiwski asta din Amsterdam, ce instructiuni mirobolante avea sa-i transmita. Acum nu ma mai intreb. Totul se leaga.
- In fine, mai intra in joc, desigur, si veneratia pe care o au olandezii pentru guldeni. Nici o lauda nu e prea mare, vor spune ei, pentru un om care renunta la douazeci de milioane de guldeni - faptul ca renunta la niste bani pe care nici nu-i are si pe care, probabil, ca nici nu i-ar fi obtinut n-are absolut nici o importanta - atunci cand vede o lacrima mijind in ochii unei tinere fermecatoare. Se stie ca cele douazeci de milioane sunt adaugate pe nota de plata a guvernului, dar cui i-a pasat vreodata de faptul ca e jefuit un guvern? Tot mai crezi ca Samuelson a fost animat de considerente exclusiv umanitare?
- Daca prezinti lucrurile astfel, trebuie sa recunosc ca nu. Probabil ca e ce spui tu: un ticalos iscusit si impostor. Oricum, e bine ca m-ai convins. Ce pacat ca nu te-au auzit si celelalte paisprezece milioane de olandezi! Sunt sigur ca ei vor ramane convinsi de contrariul.
- Nu toti. Unii n-au nevoie decat de timp si, incet-incet, vor pricepe. Dar marea majoritate - nu. Si asta ma ingrozeste cel mai tare in ceea ce-l priveste pe Samuelson. Mie mi-a luat un timp bunisor pana am analizat toate fetele problemei. Si eu ma aflu chiar in inima acestei afaceri incurcate. Mintea lui Samuelson functioneaza ca un computer. A gandit totul din mers, in cateva secunde, aparent automat, desi, fireste, nu era deloc automat. Individul e genial. Si e extrem de periculos. Trebuie sa fim foarte precauti cand avem de-a face cu el.
- Si uite asa, am ajuns, din nou, la diavol, nu? zise George. El e cheia afacerii. Nimeni altcineva nu corespunde! El a spus ca Riordan e pregatit sa-l bata pe diavol cu propriile sale arme. Ma intreb in ce relatii e Riordan cu Samuelson. Operatiunea asta trebuie sa coste mii de dolari pe zi. Poate chiar zeci de mii. Agnelli n-are, in nici un caz, asemenea sume si ma indoiesc ca Riordan a castigat vreo para in viata lui.
- Samuelson, fara discutie. Stapanul care plateste.
- Pacat ca nu putem verifica la Interpol.
- Nu ne-ar ajuta la nimic nici dac-am putea. Daca are inteligenta superioara pe care i-o banuiesc eu, inseamna ca Interpolul nici n-a auzit de el. Interpolul pur si simplu n-are habar cine sunt criminalii de seama pe plan mondial. De aceea si sunt criminali de seama. S-ar putea sa nici nu aiba un trecut criminal. Fac o diferenta intre a avea un trecut criminal si a avea cazier. Sunt sigur ca nu are cazier. Si, cum spuneam, nici trecut criminal. S-ar putea chiar sa fie ceea ce sugera unchiul Arthur: un plutocrat umflat, un tip care-a facut o avere imensa din afaceri cu petrol, transporturi de marfuri sau ceva de genul asta.
- Atunci am fi auzit si noi de el.
- Poate c-am auzit de el probabil ca sub un alt nume. S-ar putea ca nicaieri sa nu existe macar vreo fotografie de-a lui. Unii dintre cei mai bogati oameni din lume nu s-au lasat fotografiati.
George intreba:
- Daca e chiar atat de bogat cat ne inchipuim noi, de ce incearca sa mai obtina bani si din alte surse?
- Spectacol. Sunt convins ca Samuelson nici nu vrea bani, nici n-are nevoie de ei. Dar e foarte posibil sa-si fi convins partenerii ca i s-au terminat fondurile, iar acum face un circ intreg legat de bani pentru a distrage atentia de la faptul ca banii n-au nici o valoare pentru el si ca e interesat de cu totul altceva. Agnelli nu face nici un secret din faptul ca banii il intereseaza foarte mult si s-ar putea ca Samuelson sa fi ales metoda asta pentru a-l face fericit. Are un personal numeros pe care trebuie sa-l faca fericit si toti sunt profund interesati sa vada ca Samuelson e preocupat de bani. Pare sa aiba nevoie de noi - inca nu stim exact in ce scop, s-ar putea sa ne aflam aici numai printr-o intamplare -, dar si noi avem nevoie de bani. Si mai mult decat toti, trebuie sa fie fericit Riordan, caci, mai presus de orice, Riordan are nevoie de bani murdari pentru a-si atinge scopurile sale mizerabile.
- Bani murdari pentru scopuri murdare, spuse George. Personalitate duala. Dihotomie. Trebuie sa descoperim ce este ramura asta irlandezo-americana. Stim ca exista oameni dornici sa vanda heroina pe cativa saci de aur pentru a ajuta o asa-numita cauza nobila. Obtuzitate. Asta e cuvantul.
- Ceva de genul asta. In termeni medicali, vedere partiala, in loc de vedere globala. Trebuie sa acceptam ca e o boala si s-o tratam cum ne-om pricepe mai bine.
- Si cum sa tratam maladia asta? Oare bunul doctor are ceva in cap?
In ciuda grasimii sale extraordinare, George tremura din cauza vantului naprasnic.
- O reteta? Un tratament?
- E prea tarziu pentru medicamente.
- Chirurgie? N-as sti nici macar cum se tine un scalpel.
- Nici nu trebuie. Ca sa folosesc, in continuare, jargonul medical, in momentul de fata chirurgia e contraindicata.
George isi drese, delicat, glasul, ceea ce nu era deloc usor cand iti sufla vantul in fata:
- Ti-ai descoperit brusc o grija exagerata fata de soarta unor asasini? A unor ucigasi care se pregatesc sa inece Dumnezeu stie cate si mai cate mii dintre concetatenii nostri?
- Nu ma schimb eu chiar asa usor, George. Stiu ca se afla pe aici, prin preajma, destui criminali inraiti si destui psihopati. Dar ai oare cel mai mic dubiu ca am putea sa-i ucidem pe Riordan, Samuelson si Agnelli si apoi sa le salvam pe fete, fara sa patim nimic?
- Eu stiu c-am putea. Imi retrag sugestia ridicola cu privire la inima ta slaba. E mai curand din beton armat.
Privirea lui Vasco nu era tocmai socata, dar exprima o oarecare neliniste si neincredere.
- Esti politist, domnule locotenent. Ai jurat sa aperi legea. Adica sa le dai sansa unui proces in regula si sa pui sa-i spanzure a doua zi.
- Sunt propriul meu tribunal si n-as ezita sa-i impusc ca pe niste caini dac-as crede ca in felul asta se rezolva ceva. Dar nu se rezolva. Din doua motive: unul psihologic, celalalt practic. Motivul psihologic: sunt curios, imi place sa-mi bag nasul, daca vrei. Nu sunt sigur ca astia trei sunt criminali obisnuiti. Nu sunt convins ca Romero Agnelli e asasinul nemilos pe care ni-l inchipuim noi. Nu seamana deloc cu cei doi frati ai sai pe care i-am pus la pastrare dupa gratii. Aia erau niste sadici inraiti de prima clasa. Faptul ca nu le-a atins nici cu un deget pe Julie si pe Annemarie e o dovada in acest sens. Sa-l luam acum pe Riordan. Nu e un psihopat, tacanit, sonat, chiar si demagog, pe alocuri, dar un demagog de ocazie. Dar un tacanit nu e neaparat nebun cu acte-n regula. Sunt o multime de indivizi internati la balamuc - nebuni cu certificat, cum se spune - care sunt convinsi ca ei sunt singurii oameni normali de pe lume si ca exista mult mai multi indivizi - cei raspunzatori pentru razboaie, foamete, boli, genocid, comertul cu droguri sau cei care vorbesc cu usurinta despre anihilarea nucleara, ca sa nu mai vorbim de inca vreo cateva fleacuri - care ar trebui sa se afle in locul lor. Si cine-ar putea sa-i contrazica?
Si mai intervine si factorul demagogic.
- Dema. ce? intreba Vasco.
- Cei care bat campii in mod bombastic. E un cuvant care s-a demonetizat. Un cuvant care se aplica celor de tipul lui Hitler, Mussolini si altor catorva duzini de conducatori nationalisti din vremea noastra. Exista demagogi buni si demagogi rai. Initial, termenul ii desemna pe cei care se impotriveau legilor in vigoare, de obicei legi proaste. Daca vrei, Hristos ar fi putut fi considerat un demagog. Recunosc ca Riordan nu face parte din Sfanta Treime, dar cred ca e un demagog sincer si cinstit, desi a fost indus in eroare. Nu cred ca e fundamental rau.
- Samuelson e nodul gordian. El e adevarata enigma. Stiti ca e englez?
Ambii interlocutori clatinara din cap.
- E englez. Si bogat. Evident, foarte bogat. Desigur, oamenii bogati simt, in general, nevoia de a deveni si mai bogati, dar si asta are o limita si cred ca Samuelson a atins acea limita. E cat se poate de sanatos si de echilibrat. In spatele bonomiei si jovialitatii sale, cred ca e un obsedat. Un om urmarit de o idee. As vrea sa stiu care e ideea asta? Ce credeti de Kathleen?
Amandoi se holbara la el, apoi George spuse:
- Asteptati o clipa.
Disparu in interiorul morii si reaparu, putin dupa aceea, cu trei pahare enorme de coniac:
- Daca trebuie sa continuam discutia asta la temperatura siberiana. Ce vrei sa spui prin 'Kathleen'?
- Exact ce am spus. Cum vi se pare?
- Dar nici n-o cunoastem, spuse George. O copila fermecatoare, desigur.
- I-auzi, i-auzi. Tu si slabiciunile tale de om intre doua varste. Tu ce crezi, Vasco?
- Sunt de acord cu George. N-am vazut niciodata. Se intrerupse:
- Pare buna si blanda si.
- O excelenta actrita? O spioana cu experienta? Vasco nu raspunse.
- Echivalentul feminin al asasinului zambitor cu un cutit ascuns sub mantie?
- Nu. Vasco era vehement.
- Nu, desigur. In seara asta, cand ea urmarea anuntul de la televiziune, tu o urmareai pe ea. Nu ca te condamn. E la fel de demna de atentie ca orice alta fata din Olanda. Dar nu de asta te uitai tu la ea. Stii, Vasco, cred c-ai fi un excelent inspector de politie. Fireste, sub privirea atenta a lui George, pe care sper sa il conving sa se lase de meseria lui rau aleasa de patron de restaurant.
- Eu?
George il privi pe van Effen de parca unul dintre ei, sau amandoi, si-ar fi pierdut mintile.
- Tu. Te ratezi. Pastreaza La Caracha, desigur. Annelise e cea mai buna bucatareasa din Amsterdam si poti sa angajezi oricand vreo doi batausi, de preferinta fosti detinuti, care sa-ti preia uratul rol de namila. Dar asta e alta poveste. Ce ti-au spus ochii ei, Vasco?
- Ochii ei?
Pentru o clipa, Vasco fu deconcertat.
- Ai lui Kathleen. Ii priveai ochii, nu fata.
- De unde stii.?
- O combinatie de abilitate, viclenie, iscusinta si experienta. Exercitiul e totul. Ce exprimau? Teama, nefericire?
- Ceva de genul asta. Evident nefericita. Nervoasa. Ce e ciudat e ca arata astfel dinainte de a se transmite anuntul. Stia ce urmeaza sau credea ca stie, sau era convinsa ca stie. Si nu-i placea catusi de putin.
- Inca o persoana tanara in afacerea asta fara voia ei, spuse van Effen.
- Daca e sa vorbim de cei care tarasc si cei care sunt tarati, spuse George, o puteti include si pe Maria Agnelli in ultima categorie. Mariei noastre ii place tare mult sa-si linga buzele. Am cunoscut cu totii oameni care se ling pe buze cand sunt intr-o stare de anticipare sadica, dar acelora nu le tremurau buzele. Ei - da. Teama nervoasa. Repulsie, daca vreti.
- Asta mi-a scapat, zise van Effen.
- De, omul n-are decat doi ochi, spuse George, logic. Dar nu trebuia sa fii un observator prea atent ca sa remarci ca Samuelson era de-a dreptul fericit pe tot parcursul transmisiei. Deci ce bilant avem? Trei persoane care s-au lasat tarate in povestea asta. Una dintre ele, Samuelson, e si cea care-i taraste pe ceilalti. S-ar zice ca Samuelson s-a aruncat cu capul inainte pe un drum ca o muchie de cutit, ce coboara o panta muntoasa foarte abrupta. Celelalte doua sunt tarate pe drumul asta, ingrozite sa traverseze prapastia pe drumurile astea ca o muchie de cutit.
Vasco spuse cu o voce plangatoare:
- Mergeti prea repede pentru mine. Le faceti pe fetele astea sa para relativ inofensive, poate chiar cumsecade. Dar Joachim si Joop, si ailalti doi cu mutre de ingerasi, care se afla aici la moara - brigada Baader-Meinhof sau Factiunea Armatei Rosii, ori cum s-o fi chemand - ei bine, astia nu sunt cumsecade.
- Ei n-ar fi de acord cu tine, spuse van Effen. Ei se considera noii Mesia, care s-au dedicat crearii unei lumi mai nobile si mai bune. Numai din cauza nebuniei oarbe a acestei lumi rau intocmite au ajuns ei sa recurga la asasinate si sa foloseasca arme nucleare strategice.
- Iar fetele alea doua sunt asociatele si aliatele lor, spuse Vasco.
Vorbea cu foarte mare amaraciune.
- Sau iti bagi mana in cuibul asta de serpi, care colcaie de omoruri, schilodiri, santaj, terorism si jaf si le scoti de acolo albe ca laptele?
- Poate putin innegrite de funingine. Camuflezi. Putin constranse, putin santajate, dragoste prost inteleasa, loialitate prost inteleasa, un cod deformat al onoarei, un fals sentimentalism, un amestec judicios de adevar si de minciuni.
- Cred ca vrei sa spui ca nu si-au dat seama ce fac, zise George. Dar aia si-au dat foarte bine seama ce fac, cand au rapit-o pe Julie.
- Nu cred ca sunt ei raspunzatori. Au sperat, fireste, sa ma descurajeze pe mine, dar asta a fost numai un pretext. Romero Agnelli nu s-a gandit niciodata la asa ceva din proprie initiativa. Cat despre a-i face vreun rau surorii mele, v-am mai spus parerea mea ca n-ar fi in stare sa omoare o musca. Ordinele au fost date de fratii sai Giuseppe si Orlando, acel duo incantator pe care l-am pus la pastrare acum cativa ani.
- Dar sunt in inchisoare. Van Effen ofta:
- Vasco, Vasco. Unele dintre bandele cele mai puternice de raufacatori din lume sunt conduse de sefi aflati temporar in inchisoare, tinuti la ultrasecret. Palermo, Cagliari, Ajaccio, Marsilia, o jumatate de duzina de orase din Statele Unite si chiar Londra, Amsterdam si Neapole - aici criminalii sunt atotputernici, cu drepturi depline de viata si de moarte asupra celorlalti. Toate orasele astea sunt tinute sub control de criminali aflati in inchisoare. Fratii lui Romero sunt cei care au dat ordin sa mi se trimita cartile alea postale de amenintare si tot ei au ordonat rapirea lui Julie. Dar nu cred ca au ceva cu Julie. Nu cred nici macar ca au ceva cu mine. Oricat ar parea de ciudat, de regula, criminalii condamnati nu le poarta pica politailor care i-au prins; toate resentimentele lor se indreapta impotriva judecatorilor care i-au condamnat. Italia e un exemplu clasic in acest sens.
- Daca nu au nimic nici cu tine, nici cu Julie, spuse George rar, atunci, cu inteligenta care ma caracterizeaza, cred ca urmaresc altceva. Si cand te gandesti ca Samuelson a avut neobrazarea sfruntata sa spuna ca Riordan e pregatit sa-l bata pe diavol cu propriile sale arme.
- Iar eu am spus ca trebuie sa ne pazim de el ca de dracu!
- Ca tot veni vorba de dracu, spuse Vasco, si cu tot respectul cuvenit, desigur, despre ce dracu vorbiti voi acolo?
- Despre diavol, spuse George, sau despre diavoli. Inundarea - sau neinundarea tarii - si poate chiar o conditie preliminara a tratatului vor depinde de eliberarea celor doi frati ai lui Romero din inchisoare. S-ar putea, Doamne fereste, sa ne ceara amnistierea lor totala.
A urmat o scurta pauza, in care timp George s-a intors inlauntrul morii sa mai aduca niste pahare cu leac contra pneumoniei. Cand a revenit, van Effen spuse:
- Ei bine, ajunge cu teoria. Cred ca am deslusit totul, cu exceptia motivatiei ultime a atitudinii lui Samuelson. Nici in privinta asta nu ne inselam - pur si simplu nu stim. Acum sa trecem la lucruri practice. N-ar trebui sa ne ia prea mult timp. Optiunile noastre sunt limitate si, in plus, e un frig prea ingrozitor.
Am cazut de acord ca nu e momentul sa terminam cu cei trei sefi de aici ai banditilor. Mai sunt si alte motive, neteoretice. S-ar putea ca Samuelson sa nu fie numarul unu in toata afacerea asta, desi eu sunt convins ca e. Mai pot fi si altii. Samuelson trebuie sa aiba pe cineva aproape de Ilssemeer, care sa actioneze afurisita aia de masinarie nucleara a lor. Au avut si lipsa de prevedere sa ne spuna ca aici e numai un cartier general pasager. Probabil ca celalalt e cel important si de acolo intentioneaza sa dea lovitura finala. Trebuie sa-l descoperim, asa ca, pentru moment, trebuie sa ramanem asociatii lor.
Sunt absolut sigur ca vor arunca in aer barajele de la nord si de la sud de Lelystad si vor inunda zonele de la est si de la sud de Flevoland la putina vreme dupa miezul noptii, pentru ca sunt tot atat de sigur ca britanicii au de gand sa temporizeze si nu se vor da batuti de la prima amenintare. Cu putin noroc, cred ca nu vor fi pierderi de vieti omenesti. N-am de gand sa-mi bat capul sa ghicesc ce se va intampla cu animalele. Masinaria nucleara care va exploda in Ilssemeer maine dupa-amiaza reprezinta o amenintare mult mai serioasa. Eu presupun ca se afla in Markerwaard si, personal, n-as vrea sa ma aflu in apropiere de Marken sau Volkendam cand va sari in aer. Valurile pe care le produce sunt niste chestii periculoase, mai ales cand inaltimea lor e imprevizibila. S-ar putea sa se produca lucruri neplacute chiar si la Hoorn sau la Amsterdam, desi ma indoiesc. La urma urmei, asta e, in primul rand, o demonstratie pentru guvernul britanic sau cam asa ceva. Lovitura cea mai mare va veni mai tarziu, avand in vedere ca atunci trebuie sa se produca pagubele cele mai mari. Deci data viitoare sau peste inca o data. Oricum, ziua. Vasco intreba:
- De ce ziua?
- Crezi ca au elicopterul ala numai ca sa turneze un film inexistent? Au nevoie de el ca sa ajunga intr-un loc inaccesibil pentru un vehicul terestru. O insula, poate, desi pare putin probabil. Fapt e ca e foarte greu ca un elicopter sa aterizeze pe timp de furtuna, desi multi piloti de inalta calificare, care conduc elicoptere de salvare din aer sau de pe mare, o fac in mod obisnuit. Dar sa incerci asa ceva pe timp de furtuna, intr-o bezna totala si pe o ploaie torentiala - deci cu vizibilitate zero - e o nebunie sinucigasa, mai ales daca din incarcatura ta fac parte si niste masinarii nucleare, potential greu de controlat. Deci trebuie sa fie ziua.
- Crezi ca s-ar putea sa mai ramanem aici inca vreo cateva zile? intreba George.
- Eu presupun ca vom pleca de aici maine in zori. Indivizii vor voi sa se instaleze in cartierul lor general, in apropiere de locul actiunii. Proiectilele acelea sol-sol si sol-aer au fost dezactivate?
George aproba din cap.
- Te pricepi la dezactivarea mecanismelor nucleare strategice?
- Nici macar n-am vazut vreodata o arma nucleara strategica. Dac-as putea sa examinez una cu atentie sau sa vad o macheta, ei bine, atunci da, poate. Altfel, nu. Stiu ca n-as simti nimic, dar nu mor de placerea de a fi volatilizat.
- Ei bine, o sa le aruncam o privire mai tarziu, la noapte. Trebuie sa fie pe aici, pe undeva. Nici macar nu trebuie sa cautam. Ati auzit ce-a spus Agnelli: 'Pot sa vi le arat chiar acum'.
- Asta n-o sa le trezeasca suspiciunea? intreba George. Faptul ca n-am cerut sa le vedem imediat. Vor crede ca ne-am consultat si ca am pus la cale un plan dracesc.
- Lasa-i sa creada ce vor si sa fie cat vor de suspiciosi. Noi suntem mai in siguranta ca intr-o biserica. Noi, dragii mei prieteni, suntem indispensabili.
George si Vasco se uitara unul la altul, apoi la van Effen, dar nu spusera nimic.
- Dar nici prea isteti nu suntem. Joop, Joachim sau unul dintre amicii lor psihopati de la Factiunea Armatei Rosii au furat masinariile alea nucleare de la dispozitivul de armament NATO al S.U.A. de langa Metnitz, in noaptea de trei februarie. Dar in aceeasi noapte s-a mai intamplat ceva.
- Pe 3 februarie, spuse George. Desigur. Intr-adevar, nu suntem prea isteti. Asta e noaptea in care depozitul de munitii de la De Doorns a fost aruncat in aer, disparand fara urma. Expertii in explozive ai lui Samuelson au incercat sa-si improspateze stocul. Un crater enorm. Nu-i de mirare ca FFF-istii au avut o nevoie atat de disperata de marfa si de serviciile noastre.
Probabil ca suntem singurii din zona care stim sa facem sa explodeze o petarda. Chiar si firma Lloyd's din Londra ne-ar da o asigurare pe viata.
Vasco spuse:
- O politica de asigurari minunata, aste e sigur. Dar ti-a trecut prin cap ca Joop sau unul dintre asociatii sai scrantiti s-ar putea sa se priceapa la masinariile astea nucleare?
- Mi-a trecut prin cap, spuse van Effen. Deci va trebui sa avem grija de scrantiti sau de masinarii, nu? Sau si de scrantiti si de masinarii. Dar inainte de a incepe sa avem grija de indiferent ce, va propun sa intram, sa ne spalam, sa ne pieptanam, sa aflam cat de minutios ne-au examinat bagajele, sa ascultam urmatoarele comunicate mirobolante ale guvernului olandez, ale guvernului britanic sau ale FFF-istilor, iar apoi sa luam cina in compania jovialelor noastre gazde. E de asteptat ca un om cu resursele lui Samuelson isi poate permite sa tina un bucatar de mare clasa.
Romero Agnelli ii intampina la intrare si-i imbie imediat cu cate un pahar de jonge jenever.
- Probabil ca aveti nevoie de asa ceva, dupa indelunga sedere afara. E cam frig in seara asta.
- Nu pentru noi, spuse van Effen. Suntem iubitori fanatici de aer curat.
- Credeam ca asta e valabil numai pentru englezi. Oricum, sper ca v-a priit plimbarea.
- Daca numesti plimbare faptul ca am umblat in sus si-n jos pe veranda, atunci, da, ne-a priit.
Van Effen stia ca Agnelli era perfect constient de faptul ca nu parasisera nici o clipa veranda.
- Si, fireste, ati avut conditii pentru o discutie fara martori. Agnelli zambea.
- Ei bine, da. Ne-am cantarit viitorul probabil, despre care nu stim mai nimic La urma urmei, dumneata si prietenii dumitale nu sunteti prea comunicativi. Nu stim nici pentru ce suntem aici, nici ce servicii se asteapta de la noi, nici unde vom merge, nici macar cand plecam.
- La ultima intrebare pot sa-ti raspund: maine dimineata la opt. Cat despre rest, ei bine, dumneata si cu mine suntem adeptii principiului minimei informatii.
- Asa e, asa e. Dar un lucru tot trebuie sa stim: unde vom dormi la noapte? Pe podea?
- Doamne-Dumnezeule, nu. Tineti cont ca nu suntem la Ritz, dar avem tot felul de facilitati. Veniti. O sa va arat. Am si pus sa vi se duca sus bagajele.
Ii conduse pe o scara in spirala, pana la o usa aflata la capatul unui coridor. Camera de dincolo de usa era de marime obisnuita si avea trei paturi de o persoana. Agnelli arata spre o usa la celalalt capat al camerei:
- Baia. N-are cada de marmura, n-are robinete de aur, dar e destul de functionala.
Se uita la ceas.
- Cina e peste douazeci de minute.
Pleca, continuand sa zambeasca.
Van Effen si George se asezara pe paturi, vorbind despre fleacuri, in timp ce Vasco privea in jur. Vasco era specialist in acest tip special de privire imprejur: foarte meticulos, foarte atent. Dupa cateva minute, spuse:
- Nu sunt microfoane.
George isi aburca pe genunchi valiza lui de marime medie. Era una din acele valize fantezii cu cifru, cate o combinatie de patru cifre la fiecare incuietoare, in total - opt. George o scruta atent.
- Combinatiile sunt ca inainte? intreba van Effen.
- Ca inainte. Dar nu sunt neatinse. Vad niste zgarieturi foarte discrete. Valiza asta e nou-nouta. N-a mai fost folosita niciodata. In mod normal, n-as fi purtat acest simbol al novicilor in meserie, dar Annelise mi-a facut-o cadou de ziua mea si n-ar fi fost deloc frumos sa plec de acasa fara ea. A fost deschisa si inchisa la loc intr-un timp foarte scurt. Nu cunosc nici un spargator de seifuri din Olanda care-ar fi putut face asta. Orice spargator care se respecta poate sa deschida un seif conventional. Dar nu pe asta.
Van Effen spuse:
- Pariez ca O'Brien ar putea sa deschida beciurile bancii Amsterdam-Rotterdam cu o agrafa.
- N-am nici o indoiala.
George forma combinatia de cifru si deschise valiza.
- E un personaj foarte ordonat. Totul e exact asa cum a fost, fireste, cu micile deranjamente provocate de transport.
- A ta, Vasco? Vasco isi descuie valiza.
- Neatinsa. Incarcaturile de rezerva ale pistolului Smith & Wesson sunt la locul lor.
- Normal.
Van Effen isi deschise propria valiza - nu fusese nici macar incuiata -, scoase din ea un sac de toaleta destul de sifonat si extrase de acolo un spray de culoarea stacojie cu capac cromat. Pe recipient scria Yves Saint-Laurent-Pour Homme-Mousse-Raser. De fapt, spray-ul nu continea spuma de ras.
- Ei bine, spuse George, nimeni nu s-a atins de chestia asta si nici nu l-a mirosit.
- Evident.
Van Effen puse spray-ul la loc.
- Dac-ar fi facut-o, ar mai fi inca aici. Culcati pe covor. Ma indoiesc ca mi-au deschis macar sacul de toaleta. Probabil s-au gandit ca, daca avem ceva de ascuns, trebuie sa fie in sacul antifurt al lui George.
Scoase o mica tableta de sapun din sacul de toaleta si i-o inmana lui Vasco:
- Stii ce sa faci cu asta.
- Igiena e totul.
Vasco se duse la baie, in timp ce van Effen si George traversara camera pana la fereastra de la picioarele patului, pe care o deschisera. Din cate-si puteau da seama in intuneric, se aflau cam la cincisprezece picioare deasupra curtii pietruite, o curte aproape total cufundata in bezna.
- Foarte satisfacator, George, nu crezi?
- Foarte. Mai intai, ar trebui sa faci un ocol cam lung ca sa ramai in intuneric atunci cand te duci in spatele hangarului. Si te-ai gandit ca terenul s-ar putea sa fie minat, ca o masura de precautie impotriva curiozitatii personalului de serviciu? Stii, tipul ala oribil de mine care sar la o inaltime de trei picioare in aer inainte de a exploda.
- George, tot personalul de serviciu de aici vine din satul vecin. Daca, sa zicem, o fata de la spalatorie ar fi taiata in doua, ca urmare a unui accident oarecare.
- Ai dreptate. Nu se poate. Dar daca ar fi sa dai peste un FFF- ist de patrula afara.
- Oricine ar patrula pe o noapte ca asta ar trebui sa fie debil mintal. Furtuna, ploaie cu basici, frig naprasnic, tunete si fulgere de asteptat in orice clipa.
- Dar.
- N-am de gand sa dau peste nimeni Pentru ca s-ar putea sa dea cineva peste mine. Trebuie sa ma port cu manusi de catifea. Dar vad ca Vasco nu se grabeste deloc.
Se dusera la usa de la baie, incercara s-o deschida si constatara ca e incuiata. Van Effen facu sa scartaie clanta.
- Stingeti lumina din camera, zise Vasco.
Facura ce le-a spus. Vasco deschise usa de la baie, care era intr-o bezna totala.
- Scuzati-ma, domnilor, dar n-am vrut ca acela care ma urmareste din umbra sa stie ca, la randul sau, e urmarit din umbra. Mai ales ca, va rog sa notati, urmaritorul nostru nici nu prea e in umbra.
Fereastra baii se afla, de fapt, chiar in fata usii care ducea la mansarda hambarului, la parterul caruia era parcat camionul armatei. Individul din pragul usii nu facea cine stie ce efort sa-si ascunda prezenta, iar de pe veranda morii se proiecta in curte o lumina puternica.
- Nu mi se pare ca sta de straja impotriva a ceva anume, spuse van Effen. E lipsit de entuziasm. Nu-l condamn. Trebuie sa i se para un exercitiu cam inutil pe o noapte ca asta.
- Si se cam congeleaza, spuse George.
- Isi genereaza propria caldura, spuse Vasco. Asteptati! N-au avut mult de asteptat. Dupa mai putin de zece minute, paznicul a intins mana undeva in spate, a dus la gura o sticla si a sorbit din ea o gura buna.
- Nu e apa minerala, asta e clar, spuse van Effen. Hai sa intram. Inchisera usa de la baie dupa ei si aprinsera lumina din dormitor. Vasco ii intinse lui van Effen un mic obiect metalic imbracat intr-o folie de plastic. Van Effen il puse in buzunar.
- Am imbinat la loc cele doua bucati de sapun si le-am lasat in apa fierbinte, spuse Vasco. In curand se vor lipi la loc. Am o idee. Imediat dupa ce am intrat in baie, am vazut un tip traversand curtea si ducandu-se spre hambar. Atunci am stins lumina. Tipul a disparut in spatele hangarului, stiti, spre scarile exterioare si apoi i s-a alaturat celui din usa mansardei. Schimbarea garzii, ca sa spun asa. Asta s-a petrecut la sapte fix. Mi-a trecut prin cap ca n-ar strica daca m-ar durea atat de tare in gat incat sa-mi fie imposibil sa vin cu voi la cina. S-ar putea sa nu ne strice sa aflam la ce intervale se schimba garda.
- Sigur ca nu ne-ar strica, spuse van Effen. E o idee excelenta, Vasco. Ar fi trebuit sa ma gandesc si eu la asta. Iti garantez ca vei fi avansat - fireste, daca supravietuim. Sunt sigur ca Samuelson va regreta imens absenta ta. Probabil ca va insista sa-ti mai trimita un grog.
- Ai grija sa fie unul mare, te rog. Ma simt foarte slabit.
- Domnule Danilov. George.
Pe cand van Effen si George coborau scarile in camera de zi, Samuelson se apropie sa-i intampine, radiind de parc-ar fi fost prieteni pe care nu-i mai vazuse de mult.
- Ati sosit tocmai la timp ca sa vedeti urmatoarea transmisie TV. Apoi cinam. Dar unde e impetuosul nostru tanar locotenent?
- Tanarul nostru locotenent nu se simte deloc impetuos. Starea laringelui i s-a inrautatit. Gripa, cred.
Samuelson plescai din limba si clatina din cap.
- Afurisita asta de gripa face ravagii in ultimul timp. Vremea asta ingrozitoare. E extrem de important ca locotenentul sa se simta bine maine. Herta?
Se adresa unei tinere cu parul de culoarea inului, care punea masa pentru cina.
- Un grog. Tare. Du-l sus, in camera locotenentului. Ce pacat, ce pacat. Ah!
Agnelli tocmai daduse televizorul mai tare si o formatie rock, care, din fericire, cantase pana atunci pe muteste, disparu de pe ecran, inlocuita de crainicul obisnuit, aratand, daca asa ceva era posibil, inca si mai lugubru si funebru decat data trecuta.
- Referitor la amenintarile pe care le face la adresa tarii noastre grupul neidentificat care-si spune FFF, Ministerul Apararii tocmai a dat un comunicat. Guvernul britanic si guvernul nostru sunt in contact permanent, dar, deocamdata, nu poate fi anuntat rezultatul negocierilor, pentru ca acesta depinde de tratativele duse intre Whitehall si Stormont. Stormont e sediul parlamentului si al organismului de guvernare din Irlanda de Nord; dupa Olanda, aceasta tara este, fireste, cel mai direct interesata de rezultatul acestor negocieri. Trebuie precizat ca Whitehall-ul se afla intr-o situatie foarte dificila si foarte speciala. Ulster, adica Irlanda de Nord, desi face parte integranta din Marea Britanie, isi pastreaza un oarecare grad de autonomie in ceea ce priveste hotararile referitoare la propriul sau viitor. Telespectatorii vor fi informati imediat ce vom avea stiri proaspete.
FFF ne-a anuntat ca vor da un nou comunicat dupa aceasta emisiune. Acesta va va fi transmis la orele opt seara.
In aceasta situatie, ultimele informatii de la institutul meteorologic sunt semnificative. Vantul, ce se indreapta spre nord, e de gradul noua si se inteteste. O ploaie torentiala cade in cea mai mare parte a Scandinaviei si are cea mai mare intensitate in Olanda. Este de asteptat ca Marea Nordului sa ajunga la nivelul cel mai inalt din ultimul sfert de secol in mai putin de patruzeci si opt de ore.
Crainicul disparu din imagine, iar Agnelli inchise televizorul.
- Vai, vai, zise Samuelson. Situatia pare, intr-adevar, sa se inrautateasca. Sau sa se imbunatateasca. Totul depinde de perspectiva.
Facu un gest spre bar:
- Romero, ai grija ca prietenii nostri sa nu fie neglijati. Scuzati-ma, doamnelor si domnilor. Ma intorc imediat.
Disparu pe scari in sus.
In timp ce fratii Agnelli erau ocupati in spatele barului, van Effen se plimba fara tinta prin incapere, parand sa admire tablourile si obiectele din bronz si din arama care impodobeau peretii. Examina cu atentie, dar foarte rapid, telefonul. Numarul fusese acoperit cu grija cu un strat gros de tus, ceea ce nu-l surprinse, nici nu-l preocupa pe van Effen. Era aproape sigur c-ar fi putut, mai tarziu, in timpul noptii, sa comunice acel numar de telefon sediului central al politiei din Marnixstraat, Amsterdam, ceea ce ar permis politiei sa stabileasca cu precizie locul unde se afla moara de vant, dar nu era in intentia lui s-o faca. Raspunsul la masinatiile FFF-ului se afla in alta parte. Era de presupus ca Samuelson, pentru motive cunoscute numai de el, se dusese sus si folosea un alt telefon pentru a transmite textul urmatorului comunicat al FFF- ului.
Cina din seara aceea a fost destul de ciudata. Nu din cauza mancarii. Evident, la moara nu se afla un bucatar de mare clasa. Luati in masa, olandezii nu au gusturi culinare rafinate. Un bucatar sau o gospodina olandeza traditionala considera o chestiune de mandrie si onoare personala si 0 insulta la adresa oaspetilor daca vreo particica din farfurie ramane neacoperita de mormanul cu mancare. Mancarea era destul de comestibila, dar Michelin n-ar fi cinat acolo a doua oara.
Ciudatenia consta in comportamentul contrastant al comesenilor. Samuelson si Romero Agnelli, van Effen si George discutau, intruna, expansiv si jovial. Daniken mai spunea, din cand in cand, cate ceva, dar era limpede ca nu e mare amator de conversatie. Reverendul Riordan, cu exceptia faptului ca a rostit o binecuvantare lunga si - data fiind situatia - ipocrita, inainte de masa, a ramas grav, ganditor si total tacut in timpul cinei. Riordan, gandi van Effen, daca nu e cu totul deranjat sau dement, era complet detasat de realitate si prada a unei naivitati incredibile. Si Leonardo a ramas tacut. Si el se gandea, dar numai la stomacul sau; era teribil de gurmand, avand in vedere dimensiunile sale reduse. Fetele vorbeau numai cand erau intrebate, zambeau arareori, in cea mai mare parte parand de-a dreptul demoralizate.
La un moment dat, van Effen ii spuse lui Romero Agnelli:
- Dar unde e prietenul nostru O'Brien in noaptea asta? Sper ca nu zace si el de febra.
- O'Brien e sanatos tun. E in alta parte. Van Effen spuse doar:
- Ah! Samuelson zambi:
- Esti, intr-adevar, un om cu o remarcabila lipsa de curiozitate, domnule Danilov.
- Ar ajuta la ceva daca as sti unde e si ce face?
- Nu. Romero mi-a vorbit in repetate randuri despre principiul minimei informatii, pe care-l aplici dumneata. Sunt absolut de aceeasi parere.
Se uita la ceas:
- Romero, mai e doar un minut pana la ora opt.
Era acelasi crainic. Arata de parca tocmai ar fi aflat ca ii murise toata familia intr-un accident de avion:
- Am primit ultimul comunicat din partea organizatiei FFF.
Nu avea deloc vocea unui crainic de stiri; intona cuvintele ca un preot care rosteste un necrolog.
- E foarte scurt si suna in felul urmator:
Nu avem nici o incredere in afirmatia Ministerului Apararii. Credem ca guvernul olandez si cel britanic incearca sa traga de timp sau nu are incredere in amenintarile noastre. Barajele de la nord si de la sud de Lelystad vor fi fisurate la cateva minute dupa miezul noptii. Masinaria nucleara din Ilsselmeer va provoca o explozie maine, la orele doua dupa-amiaza. Va rugam sa credeti ca aceste doua incidente pot fi considerate ca niste simple fleacuri, comparativ cu dezastrul care va face sa se scufunde intreaga Olanda la mai putin de douazeci si patru de ore de la explozia nucleara. Acesta este sfarsitul comunicatului.
Am mai primit o declaratie din partea Ministerului Apararii. Se precizeaza ca membrii guvernului nu au nici un comentariu de facut la acest ultim comunicat, avand in vedere ca nu au cum sa prevada modul irational in care lucreaza mintile teroristilor.
Samuelson plescai din limba si clatina trist din cap.
- Se mai spune ca membrii guvernului sunt gata sa creada ca teroristii sunt destul de dementi incat sa-si duca la indeplinire amenintarile nebunesti - noi plescaieli din limba si clatinari din cap din partea lui Samuelson - si nu pot face mai mult decat sa avertizeze autoritatile locale sa ia toate masurile de protectie posibile.
Expertii olandezi si specialistii britanici in armament nuclear au cazut de acord in legatura cu rezultatele probabile ale unei asemenea explozii nucleare. Se presupune ca aceasta se va produce la Markerwaard. Daca aparatul e instalat in centrul sau in apropierea centrului Markerwaardului, tsunami - valul rezultat ca urmare a exploziei - care va ajunge la tarmuri ar trebui sa fie de proportii reduse: in medie, intre saizeci si saptezeci centimetri. Daca instrumentul e plasat mai aproape de tarm, valul ar putea fi de cateva ori mai inalt, iar rezultatele locale ar putea fi dezastruoase.
Natiunea va fi informata imediat cu privire la orice noi schimbari care pot surveni.
Agnelli inchise televizorul. Samuelson, pe jumatate zambitor, il privi pe van Effen si spuse:
- Sesizez oare o umbra de incruntare pe fata dumitale, domnule Danilov?
Van Effen nu raspunse.
- Romero mi-a spus ca poti sa reactionezi excesiv de violent la orice amenintare privind viata concetatenilor dumitale sau, mai exact, la viata cetatenilor patriei dumitale adoptive. Romero e de parere ca dumneata si prietenii dumitale sunteti oameni extrem de periculosi. Sunt de acord cu el. Presupun ca esti inarmat pana-n dinti. Van Effen isi descheie haina, pentru a dovedi ca nu poarta pistolul Smith & Wesson, apoi se intoarse spre Agnelli, asezat langa el, isi incrucisa picioarele si-si ridica manseta dreapta de la pantalon, ca sa arate ca nu poarta nici pistolul liliputan.
- Nu consider ca armele de foc fac parte din tinuta obligatorie pentru cina. Crezi c-as fi atat de nebun incat sa ma apuc sa trag cu pistolul in prezenta a patru frumoase domnisoare? In prezenta oricarei doamne, daca e s-o luam asa?
- Nu. A fost greseala mea. Masinaria nucleara este instalata in Markerwaard, dar e plasata fix in centru. Ma crezi?
- Dac-as avea mintea dumitale atat de banuitoare, ti-as raspunde c-o sa astept pana maine dupa-amiaza la doua si cinci ca sa aflu. Intamplator, te cred. Acum, domnule Samuelson, stii ca, in mod normal, nu-mi bag nasul in treburile altora, dar trebuie sa marturisesc ca nutresc un vag interes cu privire la masinariile astea nucleare. Prietenii mei si cu mine suntem cunoscuti ca experti in explozibili, dar nu ne pricepem deloc la masinarii nucleare. N-am recunoaste o chestie din asta, nici dac-am vedea-o, ce sa mai spunem despre felul cum se incarca, se activeaza si se dezactiveaza. Stim totusi ca sunt niste chestii urate, zornaitoare si imprevizibile. Stiu ca aveti cateva exemplare pe-aici pe undeva, desi nu stiu cate. Ceea ce stiu insa cu precizie e ca tin cat se poate de mult la propria-mi piele. Presupun c-o sa le transportati in alta parte; aici nu va sunt de nici un folos. Nu tin catusi de putin sa ma imbarc in vreun mijloc de transport, oricare-ar fi el, destinat sa duca de aici chestiile astea, indiferent unde. Samuelson zambi:
- Domnul Daniken aici de fata e absolut de aceeasi parere.
- Ce-are a face domnul Daniken cu toate astea?
- Domnul Daniken e pilotul elicopterului nostru. Nu vrea sa transporte lucrurile astea.
- N-am refuzat s-o fac, domnule Samuelson, spuse Daniken. Am spus c-as face-o absolut impotriva vointei mele din cauza riscului mare pe care il implica actiunea. Sunt de acord cu domnul Danilov. Nu stiu cat de nesigure sunt chestiile astea afurisite sau ce doza de temperament au. Conditiile de zbor sunt atroce, absolut la limita. Daca se va produce un curent vertical sau niste rafale de vant in serie, putem fi aruncati cu o suta de picioare in sus sau in jos in doua secunde. S-ar putea sa avem dificultati la aterizare, sa aterizam fortat sau, Doamne fereste, sa ne prabusim pur si simplu.
- Si dumneata si domnul Danilov puteti sa va linistiti. Ar fi trebuit s-o spun mai devreme, dar ne-am hotarat de-abia inaintea cinei. Nu le trimitem cu elicopterul. Ne-am hotarat sa folosim camionul militar, cu care domnul Danilov si prietenii sai au avut prevederea sa ne inzestreze. Masinariile alea sunt destul de mici si pot fi ascunse cu usurinta in cateva recipiente care arata ca niste rezervoare de benzina supradimensionate. Le vor insoti trei oameni imbracati in uniforma. Ylvisaker ca locotenent-colonel, iar ceilalti.
- De unde v-ati procurat uniformele? intreba van Effen.
- Ti-am mai spus, raspunse Samuelson, rabdator. Facem un film de razboi. Toti ceilalti mergem cu elicopterul.
- Probabil ca e un elicopter incapator.
- Am spus ca e un film de razboi. Deci un elicopter de lupta. Sfarsitul razboiului din Vietnam i-a prins pe americani pe nepregatite. Aveau o supra-productie de elicoptere de lupta. Le-au vandut pe nimic. De tip vechi, dar perfect folosibile. Armamentul fusese scos din ele, desigur, dar noi am comandat mulaje. Propun sa ne mutam pe scaune mai confortabile, ca sa bem coniacul, lichiorul sau ce vrea fiecare. Van Effen spuse:
- Daca ma scuzati o clipa, as vrea sa vad ce mai face locotenentul.
- Transmite-i urarile mele de sanatate, spuse Samuelson. Cred ca s-ar bucura daca i-ai mai duce un grog.
- Multumesc. Sunt sigur ca s-ar bucura. Fireste, daca n-a adormit.
Vasco nu dormea. Se asezase confortabil intr-un mic fotoliu pe care-l adusese in baie si folosea lanterna-stilou, care era un accesoriu indispensabil al echipamentului sau de calatorie. Van Effen ii intinse paharul:
- Cu complimentele domnului Samuelson, spuse el.
- Foarte politicos din partea lui. Ei bine, e opt si douazeci fix si acelasi personaj sta inca de paza. Judecind dupa cat de des a folosit sticla, trebuie sa fie pe jumatate afumat. Dupa cum vezi, ca si mine, a gasit un fotoliu. Ma surprinde ca inca n-a cazut din el. Oricum, o sa raman de paza pana se schimba garda. Grogul ma va ajuta sa suport lungile ore de veghe ale noptii.
Van Effen ii facu un scurt rezumat al declaratiei Ministerului Apararii si al raspunsului FFF-ului, ii promise ca el si cu George se vor intoarce in camera pe la noua si pleca.
Cand se intoarse in camera de zi constata ca grupul asezat in fotolii se imputinase considerabil.
- Se pare ca locotenentului i-a priit primul grog. Nu mai e chiar atat de ragusit. Foarte somnoros, dar nu intr-atat incat sa nu atace cel de-al doilea grog. Transmite multumiri. Dar, vai de mine, fermecatoarele domnisoare au plecat. Rusine. Insa nu ma mira. Nu pareau nici prea vesele, nici prea vioaie in seara asta.
- Au spus ca sunt obosite, zise Samuelson.
Van Effen stia ca Julie nu era obosita. Dar stia ca zborul ii facea rau si numai ideea ca va calatori cu elicopterul - nu pusese niciodata piciorul intr-un elicopter - trebuie sa i se fi parut un cosmar.
- Dar ce-au facut ca sa fie obosite?
- Nimic. Sunt pur si simplu emotionate si nervoase.
- Intocmai ca George si ca mine. Samuelson il studie detasat.
- Ma indoiesc ca dumneata si masivul dumitale prieten ati fost vreodata in viata emotionati si nervosi.
- Totul are un inceput. Si unde e sfantul parinte?
- Stii ca reverendul nu bea. Dar nu din cauza asta lipseste. In fiecare seara, inainte de culcare, petrece o ora in meditatie si rugaciune.
Van Effen spuse, sumbru:
- Sa speram ca pomeneste in rugaciunile lui si sufletele victimelor jucariilor sale nucleare.
Tacerea care urma - si de care van Effen paru sa nu-si dea deloc seama - a fost cel putin stanjenitoare daca nu chiar si mai rau. Intr-o incercare evidenta de a rupe tacerea, Romero spuse in graba:
- Apropo de jucariile alea nucleare, cum le numesti dumneata, ti-am spus mai devreme ca pot sa ti le arat. Ca expert in explozibili, m-am gandit ca s-ar putea sa te intereseze.
- Nu pe mine.
Van Effen dadu, indiferent, din mana.
- Acelasi vechi principiu: minima informatie si la ce mi-ar folosi daca le-as vedea?
A fost constient de usoara incruntare de-o clipa a lui George, dar a stiut ca nimeni altcineva n-o remarcase. Van Effen facu o pauza, de parca tocmai ii venise o idee, apoi spuse:
- Cineva trebuie sa se priceapa sa actioneze masinariile alea nucleare. Sa nu-mi spui ca Joop si amicii sai psihopati.
- E vorba, intr-adevar, cum spui dumneata dispretuitor, de Joop si amicii sai psihopati.
Cuvintele exprimau o mustrare; tonul insa - nu. N-aveai nevoie de telepatie ca sa-ti dai seama ca Samuelson impartasea parerea lui van Effen despre Factiunea Armatei Rosii:
- La Metnitz cand au pus mana pe masinariile astea, au obtinut si copii dupa instructiunile de folosire. Altfel, jucariile ar fi fost perfect inutile.
- Aminteste-mi sa nu ma aflu pe o raza de cinci kilometri distanta de Joop si compania cand vor pune mana pe oricare din masinariile astea. Mi-a ghicit odata o tiganca in palma ca am linia vietii foarte lunga, dar poate ca s-a inselat. Cum va fi facuta sa explodeze masinaria aia din Markerwaard?
- Printr-un mecanism cu actiune intarziata.
- Si celelalte doua?
- Vor fi actionate prin radio.
- Doamne, ai mila de noi. Nici la zece kilometri distanta n-as vrea sa ma aflu.
- N-ai incredere in ei?
- Nici dac-ar fi vorba de un foc de artificii, n-as avea incredere in Joop si prietenii sai. Sunt fanatici, iar fanaticii au mintea dezechilibrata. Probabil ca nici mainile nu le au prea sigure. Nu, n-am incredere in ei. Si-mi inchipui ca nici dumneata n-ai.
- Si tot n-ai vrea sa vezi masinariile alea?
- Sper ca nu esti atat de nebun incat sa le tii in moara.
- Sunt la un kilometru de aici intr-o pivnita subterana sigura.
- N-am nici o intentie sa ies pe vijelia asta. Si desi s-ar putea sa nu fii nebun, tot cred c-ai comis o grava eroare de judecata. Ca sa actionezi un mecanism prin radio, nu trebuie sa ai mintea lui Einstein, dar s-ar putea sa puna probleme si sa fie nevoie de specialisti. Joop si banda lui de experti de incredere n-au aruncat niciodata ceva in aer.
- Si cum ti-ai dat seama de asta?
- Asta e o intrebare simplista. De ce-a trebuit sa apelati la mine pentru chestia de la palat?
- Asa e, adevarat. Oare scrupulele si dorinta de a nu iesi pe timp de vijelie te-ar impiedica sa arunci o privire asupra instructiunilor de folosire? Le avem in camera asta.
Van Effen se uita la el, apoi se uita in alta parte. La televizor apareau membrii unui cvartet, imbracati ca niste fantome, care se presupunea ca tocmai canta. Din fericire, in liniste, caci volumul fusese redus la minimum. Era de presupus ca Samuelson si prietenii sai asteapta un nou buletin de stiri. Van Effen se uita din nou la Samuelson.
- Scrupule. Te gandesti, desigur, ca ar trebui sa va facem noi treaba - treaba voastra murdara - in loc s-o faca amatorii aia ticniti. Stii ce s-ar intampla daca exploziile alea ar provoca moartea unor cetateni?
- Da. Ai avea grija sa ma duc si eu dupa cei disparuti. Asta nu mi-ar placea deloc.
- Sa vedem planurile.
Romero Agnelli dadu la iveala doua hartii si-i dadu una lui van Effen si alta lui George. George vorbi cel dintai si dupa numai cateva clipe:
- Asta nu e o masinarie de o jumatate de kilogram. Poate fi folosita numai pentru echivalentul a cincizeci de tone de trinitrotoluen.
Zambetul lui Samuelson deveni atoatestiutor:
- M-as fi multumit si cu echivalentul a zece tone. Dar e folositor sa exagerezi potentialul de teroare, nu crezi?
George nu spuse ce crede. Dupa mai putin de un minut ridica privirea de pe hartie si vorbi din nou: Nu sunt prea complicate si sunt foarte exacte. Dar exista doua impedimente. Primul e ca Joop vorbeste prost englezeste, iar oamenii care au dificultati cand e vorba sa foloseasca formele simple ale unei limbi sunt, de obicei, cazuri disperate cand e vorba sa scrie sau sa citeasca in limba aceea. Al doilea impediment e jargonul.
- Jargonul?
- Termenii tehnici, spuse van Effen. Pentru Joop, sunt ca si cum ar fi in sanscrita.
- Ei bine?
Van Effen ii inapoie hartia lui Agnelli:
- Va trebui sa ne mai gandim si sa mai vorbim despre asta.
Samuelson incerca, fara prea mare succes, sa-si ascunda zambetul. Era zambetul unui om constient ca a castigat un punct. Timp de un minut sau doua, ramasera cu totii intr-o tacere aparent - si comparativ - relaxata, sorbindu-si coniacul. Apoi cantaretii, daca asta erau, disparura incet de pe ecran, inlocuiti de figura de acum familiara a crainicului de tragedie.
- Guvernul tocmai a anuntat ca a mai primit doua cereri de la FFF. Cea dintai priveste suma de o suta douazeci de milioane de guldeni si modul in care sa fie efectuat transferul bancar. Guvernul nu precizeaza daca va indeplini aceasta cerere si refuza sa faca precizari despre natura transferului. Cea de a doua cerere priveste eliberarea a doi prizonieri care au fost intemnitati cu mai multi ani in urma pentru crime de o extrema violenta. Guvernul refuza sa divulge numele celor doi prizonieri.
Am dori sa reamintim telespectatorilor ca vom fi din nou pe receptie la miezul noptii, pentru a afla daca FFF-ul a fisurat, intr-adevar, barajele de la Flevoland.
Agnelli inchise televizorul:
- Satisfacator, domnule Samuelson. Pur si simplu isi freca mainile de bucurie.
- Absolut satisfacator.
- Mie mi s-a parut cam insipid si neinspirat, spuse van Effen.
- Catusi de putin. Samuelson radia, pur si simplu:
- Acum toata natia stie ca guvernul a primit amanunte cu privire la cererile noastre si, cum aceste cereri ne-au fost respinse de-a dreptul, asta inseamna, probabil, ca vor fi satisfacute. Transmisia a demonstrat, de asemenea, cat de slab e guvernul si in ce pozitie puternica ne aflam noi.
- Nu la asta m-am referit. Guvernul e neinspirat. N-ar fi trebuit sa dea anuntul asta.
- Ba da, erau obligati. Li s-a spus ca, daca nu o fac, vom transmite prin radio comunicatul la Varsovia, iar guvernul polonez va fi de-a dreptul incantat sa-l transmita in Europa Apuseana.
- Aveti un radio-transmitator atat de puternic incat sa puteti prinde Varsovia?
- N-avem un radio-transmitator, punct. Nici nu cunoastem pe nimeni la Varsovia. A fost suficient sa-i amenintam. Guvernul vostru, spuse Samuelson cu o satisfactie vizibila, a fost adus intr-o asemenea stare de groaza si panica, incat crede tot ce spunem noi. In plus, ar avea un aer cam ridicol, nu crezi, daca un asemenea anunt ar veni via Polonia?
Van Effen refuza al doilea coniac. Avea toate motivele sa-si pastreze mintea limpede in urmatoarele cateva ore. Spuse noapte-buna gazdelor. Samuelson il privi oarecum surprins:
- Dar sper ca te intorci sa urmaresti buletinul de la miezul noptii.
- Nu prea cred. Nu va pun la indoiala capacitatea de a va pune in practica amenintarea.
- Urc si eu, spuse George, dar ma intorc. Ma duc doar sa vad ce mai face locotenentul. Apropo, domnule Samuelson, daca-mi dai voie.
- Inca un grog pentru tanarul locotenent. Desigur, prietene, desigur.
- O sa-l cam doara capul maine dimineata, spuse George, ar trebui sa fie aproape vindecat.
De fapt, Vasco era perfect sanatos si nu dadea nici un semn de migrena incipienta.
- Tot acelasi flacau. As zice ca garda se schimba la ora noua. Nu-si prea face datoria. Isi petrece cea mai mare parte a timpului cu barbia in piept, apoi tresare si se trezeste.
- Sa speram ca si inlocuitorul sau va fi in aceeasi dispozitie. In ce ma priveste, am de gand sa trag un pui de somn. Daca e tot acolo, sa zicem, la noua si douazeci, scutura-ma.
Daca e inlocuit la noua, scutura-ma la zece. Cum actionezi un radio in camionul ala militar? Si ce lungime de unda are?
- Nelimitata. Ei, ajunge la o suta de kilometri, la doua sute, nu sunt prea sigur. Sa-l folosesti e simplu. Ridici, pur si simplu, receptorul si apesi pe butonul rosu. Transmitatorul e deja in legatura cu cea mai apropiata baza militara, unde stationeaza intotdeauna trupe.
- Mai ales cu armata nu vreau sa vorbesc. Vreau sa vorbesc cu Marnixstraat.
- E usor. Tonul standard, lungimea de unda standard si un intrerupator langa butonul de iluminare, care prinde lungimile de unda cu cea mai mare usurinta.
Van Effen ii multumi din cap, se intinse pe un pat si inchise ochii.
George il trezi pe van Effen la ora zece seara.
- S-a schimbat santinela la noua. Nu pare cu nimic mai breaz ca celalalt, fireste, daca fac abstractie de punctul tau de vedere. E intre doua varste, gras, poarta doua paltoane, sta in fotoliu cu o patura pe genunchi si, vei fi incantat sa afli, cu o sticla in mana.
- Pare exact tipul de care am nevoie.
Van Effen se ridica si-si schimba pantalonii de pana atunci cu o pereche de pantaloni de prelata. Vasco intreba:
- Ce-i asta? Uniforma ta de lupta?
- Ce-ar zice Samuelson daca m-ar vedea in pantaloni uzi sau chiar in pantaloni uscati, dar aratand atat de sifonati de parc-as fi cazut intr-un rau?
- Aha. Ei bine, o sa te uzi destul si asa, asta e sigur. Ploua mai tare ca niciodata. Sunt momente in care nici nu se mai vede tipul din usa mansardei.
- Exact ce-mi doresc. Hambarul ala nu e prea nou si podelele vechi din mansardele vechi au tendinta sa scartaie. Cu o ploaie ca asta batand pe acoperis, individul n-o sa auda nimic. Si apoi, judecind dupa descrierea generala a lui George, santinela e, oricum, pe jumatate surda.
Se inarma cu pistolul Smith & Wesson, apoi isi puse spray-ul intr-un buzunar al hainei si lanterna oarba in celalalt.
- Manusi de catifea, zise George. Vasco intreba:
- Ce-i asta?
- Pistol silentios si un spray care contine gaze ce te pun la podea. Asta numeste el manusi de catifea.
Van Effen scotoci adanc intr-un buzunar interior, scoase un mic portmoneu de piele, ii deschise fermoarul, scoase afara obiectele metalice, le examina, apoi le puse inapoi in portmoneu si in buzunar.
- Chei de rezerva si speracle, spuse George aprobator. Nici un detectiv care se respecta n-ar trebui sa umble fara asa ceva.
Vasco intreba:
- Ce se va intampla daca nu va intoarceti, domnule locotenent?
- O sa ma intorc. E zece si cinci. Ar trebui sa ma intorc pe la zece si treizeci. Daca nu apar pana la unsprezece, coborati. Nu spuneti nimic. Nu le tineti discursuri despre soarta care-i asteapta, nu-i avertizati ca sfarsitul le e aproape. Ucideti-l pe Samuelson. Accidentati-i grav pe fratii Agnelli si pe Daniken si, daca Riordan e acolo, si pe el. Dezarmati-i si unul dintre voi sa se asigure ca nimeni n-are cum sa iasa din camera si sa ceara ajutor, in timp ce celalalt sa salveze fetele. Cum pistoalele voastre sunt silentioase, n-ar trebui sa fiti intrerupti. Apoi iesiti dracului de-aici. Daca va sta cineva in drum, stiti ce aveti de facut.
- Inteleg.
Vasco parea destul de socat:
- Si cum sa iesim dracului de aici?
Van Effen isi pipai buzunarul, in care pusese portmoneul cu chei de rezerva si cu speraclu.
- La ce crezi ca sunt bune astea?
- Aha. Camionul militar.
- Desigur. Imediat ce iesiti de aici, luati legatura cu armata sau cu politia. Dati-le coordonatele aproximative ale locului - stim ca ne aflam undeva intre Leerdam si Gorinchem - si lasati restul in seama lor.
Vasco spuse:
- Ar putea incerca sa scape cu elicopterul.
- Aveti alternativa de a-l impusca pe Daniken in amandoi umerii sau de a-l lua cu voi. Dar sunt aproape sigur ca nu se va intampla nimic din toate astea. Nu vreau sa se intample si motivul principal nu e faptul ca, atunci cand s-ar intampla, probabil ca eu as fi mort. Asta ar insemna sa ne marturisim neputinta si nu-mi place sa ma recunosc invins. Ar insemna insa sa tragem o concluzie absolut nesatisfacatoare; de fapt, n-ar fi catusi de putin o concluzie. Samuelson mai are un cartier general si, cum am convenit cu totii, trebuie sa mai aiba si alti asociati. E aproape sigur ca O'Brien a plecat in seara asta pentru a se asocia cu altii. Chiar daca eu ma indoiesc foarte tare de una ca asta, acesti asociati ar putea - repet, ar putea - sa aiba mijloacele de a-i pune planurile in aplicare si de a le face sa izbandeasca.
Deschise fereastra:
- Ma intorc la zece si jumatate.
Se lasa sa alunece pe cele doua cearsafuri innodate si disparu in intuneric.
George si Vasco se dusera in baia intunecata. Vasco spuse:
- Este un ticalos cu sange rece, nu-i asa? George zise:
- Ihi.
- Dar e un ucigas.
- Stiu c-a ucis si c-ar ucide din nou. Dar n-o face deloc la intamplare Peter al nostru. Nici unul dintre cei pe care i-a ajutat sa paraseasca lumea asta n-a fost vreodata jelit de societate.
Patru minute mai tarziu, Vasco il apuca pe George de brat.
- Vezi?
Vedeau. Santinela tocmai trasese un gat bun din sticla; o pusese alaturi pe podea, isi impreunase mainile peste patura si parea sa recada intr-un fel de contemplatie yoga. Umbra care se proiectase in spatele lui se concretiza in silueta inconfundabila a lui van Effen, a carui mana dreapta se incolaci si tinu spray-ul la cativa centimetri de fata santinelei timp de doua secunde. Apoi isi puse spray-ul la loc in buzunar, isi impreuna mainile sub genunchii santinelei si-l aseza mai bine in fotoliu, pentru a fi sigur ca nu va cadea intr-o parte, lua sticla de pe podea, turna o parte din continut pe fata santinelei, varsa restul continutului pe hainele acestuia, inclesta mana dreapta a omului inconstient pe sticla, baga mana cu sticla sub patura, stranse bine patura de jur-imprejur pentru a fi sigur ca mana care tinea sticla va ramane unde era, apoi disparu in bezna.
- Ei, zise Vasco, uite un personaj care nu va raporta ca a comis nereguli in timpul serviciului pentru ca a cazut intr-un somn de betiv.
- Peter al nostru nu face lucrurile pe jumatate. Sa vedem mai departe. N-a avut nevoie decat sa-i pulverizeze gaz pe fata timp de doua secunde. Ar trebui sa-si revina in vreo jumatate de ceas. Peter mi-a explicat toate astea odata.
- Si nu-si va da seama ca a fost drogat?
- Tocmai asta-i frumusetea. Spray-ul nu lasa nici o urma. In afara de asta, tu ce ti-ai inchipui daca te-ai trezi cu hainele mustind de snaps sau alta bautura si cu mana inclestata pe o sticla goala?
Scarile largi si foarte scartaitoare, plasate fix in spatele santinelei adormite, duceau direct spre parterul hambarului, transformat temporar in garaj. Cu lanterna in mana, van Effen cobori repede, trase zavoarele usii de la intrare si-si indrepta atentia spre camionul militar. Exteriorul acestuia arata ca si inainte, numai ca i se schimbase numarul de inmatriculare. Apoi scotoci sub camion, curata o zona de sub sasiu, chiar in fata axului din spate si prinse de ea clama magnetica a instrumentului metalic pe care-l scosese Vasco din bucata de sapun. Treizeci de secunde mai tarziu, se afla asezat pe locul soferului si facea legatura cu Marnixstraat.
- Da-mi legatura cu colonelul de Graaf, te rog.
- Cine-i acolo?
- N-are importanta. Da-mi-l pe colonel.
- E acasa.
- Nu e. E acolo. Daca nu te executi in zece secunde, maine vei fi dat afara din politie.
Peste fix zece secunde, colonelul veni la telefon:
- Ai fost cam aspru cu bietul baiat. Vocea lui avea o nota plangareata.
- Ori e prost, ori e incompetent, ori n-a fost bine instruit. I s-a spus sa tina libera o linie anonima.
Van Effen vorbea in poloneza, limba pe care colonelul o vorbea la fel de bine ca si el. Politia olandeza isi schimba lungimile de unda la intervale neregulate si facuse asta chiar in acea zi. Ca in orice oras important de pe glob, se intampla uneori ca raufacatorii sa prinda lungimile de unda ale politiei. Dar era extrem de putin probabil ca tocmai un ticalos care vorbea poloneza sa prinda o lungime de unda care tocmai fusese schimbata.
- Va rog sa deschideti magnetofonul. Nu stiu cat timp am la dispozitie si nu vreau sa ma repet.
- Da-i drumul.
- O sa va spun numele proprii pe litere, de la coada la cap. Ne aflam la sud de - urmeaza un nume - Utrecht - si intre - alte doua nume - Leerdam si Gorinchem. Ma urmariti?
- Te urmaresc.
- Nu incercati sa ne localizati si nu incercati sa atacati. Sefii sunt in alta parte.
Asta era o minciuna sfruntata, dar colonelul n-avea de unde sa stie.
- Dac-o faceti, nu veti reusi decat sa provocati moartea a cinci persoane care nu merita sa moara. Stiti la cine ma refer?
- Stiu.
- Avem camionul militar. Stiti care. I-a fost schimbat numarul de inmatriculare. O sa va dau noul numar. De la coada la cap.
Ceea ce si facu.
- Cu el se vor transporta masinariile nucleare despre care stiti.
- Ce?!
- La vehiculul asta am atasat un microfon magnetic. Plasati in vecinatate o masina care sa nu para de la politie, incepand, sa zicem, cu orele sapte dimineata. Sa urmareasca de la distanta camionul. De asemenea, sa se afle in contact permanent cu doua sau cu trei camioane de comando ale armatei, plasate in directia vest. Sunt din ce in ce mai convins ca acest camion se va indrepta spre zona Scheldt. In el se vor afla trei barbati, toti imbracati in uniforme ale armatei olandeze, inclusiv un fals locotenent-colonel, numit Ylvisaker, caruia s-ar putea sa i se spuna chiar asa. Vreau sa capturati camionul si ocupantii sai, iar captura sa fie tinuta strict secreta. Daca stirea asta transpira, veti fi raspunzator pentru ocuparea tarii.
Vocea lui de Graaf deveni si mai plangareata:
- Nu trebuie sa ma ameninti, baiete.
- Imi cer scuze. Sunt in mare tensiune si trebuie sa fiu cat pot mai convingator. Inca ceva. Puneti televiziunea si radioul sa anunte - sau doar sa spuna, daca preferati - ca lumea trebuie sa-si pastreze optimismul si ca o sa incercuiti zonele Rotterdam si Scheldt. Motivul explicit va fi ca vreti ca fiecare cetatean din zonele astea sa fie continuu in alerta si sa raporteze politiei orice incident anormal. E o actiune cu motivatie pur psihologica si nu cred ca prietenii nostri se pricep la psihologie. Dar va rog, va rog, in afara de capturarea camionului astuia in cel mai strict secret, nu incercati in nici un fel sa va amestecati.
- Am inteles. E cineva aici care ar vrea sa-ti spuna o vorba si care vorbeste poloneza chiar mai bine decat noi amandoi.
- Spuneti-i numele pe litere, de la coada la cap.
Ceea ce de Graaf si facu, iar vocea lui Wieringa aparu la telefon:
- Felicitari, baiete.
- S-ar putea sa fie putin prematur, domnule ministru. De pilda, nu pot opri fisurarea barajelor din Flevoland si nici explozia din Markerwaard. Dar mi-a mai venit o idee. Ar fi bine ca mass-media sa includa in buletinele de stiri cu privire la zona Rotterdam faptul ca Whitehall si Stormont au ajuns la o intelegere si vor incepe negocieri active si imediate.
- S-ar putea ca celor doua parlamente sa nu le placa una ca asta.
- Sunt olandez. Invatati-i sa le placa.
- Presupun ca e vorba, din nou, de o motivatie psihologica obscura. Foarte bine, sunt de acord. Sincer vorbind, baiete, crezi ca avem vreo sansa?
- Chiar mai multe, domnule ministru. Au incredere in noi. Trebuie sa aiba incredere in noi.
Ii relata, pe scurt, despre depozitul de munitii De Doorms si despre incapacitatea Factiunii Armatei Rosii de a manipula instrumentele prin radio.
- In afara de asta, sunt nu numai sigur, dar stiu ca nu ne suspecteaza deloc. Sunt funciarmente naivi, multumiti de sine, si extrem de increzatori in fortele proprii. Le lipseste mintea ultrabanuitoare a detectivilor cinstiti. Trebuie s-o iau din loc, excelenta. Voi suna din nou, cat pot de curand.
In Marnixstraat, ministrul apararii intreba:
- Sunteti de acord cu afirmatiile lui van Effen, domnule colonel?
- Daca asa crede el, atunci asa cred si eu.
- De ce tanarul asta - ei, tanar prin comparatie cu noi - nu e sef al politiei pe undeva?
- Va fi seful politiei de aici, in viitorul nu prea indepartat. Intre timp, am nevoie de el.
- Toti avem nevoie, ofta Wieringa. Toti avem nevoie. Van Effen se catara inapoi, in mansarda hambarului, batu santinela usor pe obraz, nu obtinu nici o reactie si pleca. Dupa trei minute, era in dormitor. Vasco se uita semnificativ la ceas.
- Zece si treizeci si trei, spuse Vasco, acuzator.
- Scuzati-ma. Am fost retinut. Oricum, imi place cum primiti un om care tocmai a scapat din ghearele mortii.
- Ai avut necazuri?
- Nu. Totul a mers ceas.
- Nici macar n-ai fortat broasca garajului, spuse si George acuzator.
- Alta primire calduroasa. Unde sunt felicitarile pentru o misiune indeplinita cu succes? Tu ai fi fortat usa daca, la fereastra de langa baia noastra, l-ai fi vazut pe reverendul Riordan, care pare sa mediteze de-a-n picioarelea si sa se roage cu ochii larg deschisi, aruncand o privire ganditoare prin curte? In schimb, am tras zavoarele de la usile garajului, dinspre interior.
- Sper ca ti-ai amintit sa le inchizi la loc.
- George!
- Scuza-ma. Ce te-a retinut?
- Wieringa, ministrul apararii. Era in Marnixstraat, cu colonelul de Graaf. Daca va abtineti sa puneti intrebari, o sa va spun, cuvant cu cuvant, cum a decurs conversatia.
Ceea ce si facu. La sfarsit, George spuse:
- Satisfacator. Ai fixat microfonul, desigur. Atunci de ce-a trebuit sa-ti mai dai osteneala de a obtine, pe cai ocolite, instructiunile de folosire pentru masinariile nucleare?
- Ai cunoscut vreun politist - sau soldat - care n-a facut niciodata o greseala?
George se gandi scurt, apoi spuse:
- Cu exceptia celor de fata, nu. E drept, s-ar putea sa avem totusi nevoie de informatiile acelea. S-ar putea ca Ylvisaker si prietenii sai sa greseasca drumul. Dar nu le-ai spus ca plecam cu elicopterul?
- Nu le-am spus. Din acelasi motiv care m-a facut sa resping oferta tacita a lui Samuelson de a-mi spune unde mergem. Dac-as fi facut-o, reactia lui imediata - a ministrului apararii - ar fi fost aceea de a-l suna pe omologul sau de la Whitehall si de a-i cere sa-i trimita un bombardier britanic, Nimrod, adica o virtuala statie aeriana radar, care ne-ar fi putut urmari, de aici pana la locul unde mergem, fara ca noi sa stim ceva despre asta.
Zambi:
- Ai o expresie cam ciudata, George. Te-ai gandit si tu la asa ceva?
- M-am gandit.
George parea sincer indurerat.
- Ba chiar mi s-a parut o idee foarte buna.
- Mie nu mi se pare. N-am nici o indoiala ca Aviatia Regala Britanica ar fi fost incantata sa-i indeplineasca dorinta lui Wieringa si, de asemenea, n-am nici o indoiala ca, la foarte scurt timp de la sosirea noastra la destinatie, am fi primit o vizita a trupelor de comando, care nu prea obisnuiesc sa umble cu manusi. Si nu-mi prea place asa ceva. Din trei motive: Nu vreau schimburi de focuri, nu vreau o baie de sange. Uciderea sau capturarea - mai probabil, uciderea - lui Samuelson si a prietenilor sai n-ar reprezenta solutia finala. S-ar putea sa mai existe - de fapt, am impresia ca trebuie sa existe, nu ma-ntrebati de ce, nu stiu - destui alti oameni ai lui care tot ar putea sa-i puna in practica amenintarile. In al treilea rand, n-as fi deloc fericit ca domnisoarele sa fie ranite sau chiar mai rau. Nu mi-ar placea ideea de a-l culca la pamant cu un glont - vreau sa spun de a-l rani, nu de a-l ucide - pe un compatriot care ar atenta la viata vreuneia dintre fete.
Vasco intreba:
- Vorbesti de Julie si Annemarie?
- De toate patru.
George spuse fara convingere:
- Celelalte doua sunt criminale.
- Sunt in legatura cu criminalii, ceea ce e cu totul altceva. Oricum, daca guvernul ar comite prostia asta iresponsabila, ne-am vedea siliti sa-i denuntam si sa le dictam propriile noastre conditii. Wieringa si colonelul ne-ar sustine si ei sunt singurele doua persoane care conteaza. Totusi, astea sunt simple speculatii. Nu se va intampla nimic din toate astea. O clipa, domnilor. Nadragii astia sunt cam uzi.
Dupa ce-i schimba, spuse:
- Prietenul nostru absent, O'Brien, ne lipseste in multe feluri. El e si cheia enigmei. As da oricat sa stiu unde e in clipa asta. Nu cred ca s-a dus la celalalt sediu al lor, pentru ca acolo n-au nevoie de serviciile lui de expert in detectarea microfoanelor si in demontarea sistemelor de alarma. S-ar putea face nesfarsite speculatii cu privire la locul unde s-a dus sa-si exercite talentele, dar ar fi o pierdere de timp.
- Imi neglijez indatoririle, spuse Vasco. Te rog sa ma scuzi, Peter. George, vrei sa vii cu mine si sa aprinzi lumina la loc?
Stinse lumina, se duse in baie si inchise usa. Nici nu apucase George sa aprinda la loc lumina in dormitor, ca Vasco batu in usa. George stinse din nou lumina si deschise usa baii.
- S-ar putea sa va intereseze ce se intampla, zise Vasco. Capul santinelei se clatina in toate sensurile, la intervale neregulate. Dupa cateva secunde, reusi sa-l tina drept, apoi il misca dintr-o parte in alta. Dupa alte cateva clipe - era prea intuneric ca si cei trei sa-i vada expresia, dar probabil ca exprima confuzie si o stare de soc -, isi ridica mana dreapta de sub patura, privi spre sticla pe care inca o tinea strans, ii scoase dopul si dupa toate probabilitatile, constata ca e goala. Apoi o puse pe podea si se rezema din nou in fotoliu.
- O sa adoarma din nou, spuse Vasco.
- Deloc, zise van Effen. Tocmai ia o decizie importanta.
Santinela lua decizia importanta. Dadu patura la o parte, se ridica, balabanindu-se si facu, clatinandu-se, cativa pasi care-l dusera la o distanta periculos de mica de usa podului.
Vasco spuse:
- E beat.
- Din nou, catusi de putin. A vazut ca sticla e goala si presupune ca, din cauza asta, precum si pentru ca pute a snaps, ar trebui sa fie beat. Deci se comporta in consecinta. Cred ca e ceea ce se numeste autosugestie. S-ar fi putut sa fie cam neplacut, daca inlocuitorul ar fi descoperit ca nu-l poate trezi. Ajunge.
In dormitor, van Effen spuse:
- Cred c-ar trebui sa coboram peste cateva clipe. Inclusiv tu, Vasco, daca te simti destul de in puteri.
- Sunt capitan in armata olandeza. Sunt curajos. George zise:
- I-ai spus lui Samuelson ca nu mai cobori.
- Imi schimb si eu parerea dupa imprejurari. M-am congelat afara si simt nevoia sa beau un coniac. Ce e mai important, vreau sa vad reactia lor la stirea ca vanatoarea de FFF-isti se concentreaza acum in zona Rotterdam-Scheldt. Inca si mai important e faptul ca vreau ca proiectilele, explozibilii si celelalte dracovenii sa fie mutate din camion in elicopter.
- De ce? intreba George.
- Drumurile care duc de aici in zona Rotterdam-Scheldt vor colcai, maine dimineata, de patrule ale politiei si ale armatei, dar mai ales ale armatei, banuiesc. Convingerea mea personala e ca Ylvisaker va fi interceptat. Am nevoie de proiectilele alea, pentru ca stiu ca FFF-istii vor sa le foloseasca intr-un scop ofensiv sau defensiv oarecare, iar din punctul nostru de vedere, tinand cont de faptul ca proiectilele au fost dezamorsate si sunt total nefolositoare, prezenta lor la bord le va da un splendid sentiment de falsa siguranta.
- Ar fi trebuit sa te faci avocat, politician, samsar sau criminal specializat in frauda, spuse George. Asemenea minti intortocheate n-au ce cauta in politie.
- I-auzi cine vorbeste. Am si o vaga banuiala ca explozibilii, grenadele si celelalte fleacuri s-ar putea dovedi mai folositoare pentru noi decat pentru ei. E doar o vaga banuiala. Vasco, ce stii despre regulamentele cu privire la transportul de proiectile?
- Absolut nimic.
- Atunci hai sa inventam ceva.
- Pariez, domnule locotenent, ca pot inventa un regulament mai bun decat dumneavoastra.
- Domnilor, domnilor!
Zambetul lui Samuelson parea atat de sincer incat l-ar fi facut sa se rusineze pe un arhanghel.
- Incantat sa va vad. Credeam ca nu mai cobori, domnule Danilov.
- Pur si simplu n-am putut dormi, spuse van Effen cu un aer atat de sincer, incat l-ar fi rusinat pe acelasi arhanghel. In calitatea mea de olandez, fie si adoptiv, pur si simplu n-am putut - ei, intelegi dumneata - stii, Flevoland.
- Desigur, desigur. Uite-l si pe capitan - pardon, locotenent. Incantat sa te vad, baiete. Inteleg ca te simti mai bine.
- Vocea mea nu, dar eu da, spuse Vasco, ragusit. Multumita bunavointei dumitale, domnule Samuelson.
- Leacul universal. Va propun sa mai bem ceva. Privi spre van Effen si George:
- Cate-un coniac, domnilor? Mare?
- Esti foarte amabil, spuse van Effen.
Astepta pana cand Samuelson ii dadu instructiuni lui Leonardo.
- Stii ca, in general, nu sunt curios, dar ma intriga doua lucruri. Vad ca doamnele s-au intors. Mi se daduse sa inteleg ca erau intr-o stare de oboseala nervoasa.
- Din cate inteleg, inca mai sunt. A doua intrebare? Van Effen zambi:
- A doua intrebare s-ar putea sa-mi dea un raspuns la prima mea intrebare implicita. Vad c-ati deschis din nou televizorul. Am invatat sa deduc din asta ca asteptati un nou comunicat sau declaratie, ori ceva de genul asta in viitorul apropiat.
- Ai dedus corect.
Era randul lui Samuelson sa zambeasca. Obisnuitul sau zambet de unchi cumsecade.
- Ambele intrebari au primit raspuns. Scuzati-ma o clipa, domnilor. Trebuie sa-i spun reverendului ca e timpul sa-si puna castile.
Leonardo le aduse coniacul. Van Effen ii multumi si-i conduse pe ceilalti doi pe terasa. Nimeni nu ridica cea mai mica obiectie. In afara de faptul ca aveau deja reputatia de a fi trei excentrici, ce cautau cu fanatism aerul curat, daca voiau sa poarte o discutie in secret de ceilalti, avusesera destul timp s-o faca sus.
Van Effen inchise usa si intreba:
- Ei, ce parere aveti despre asta?
- Te referi la cele patru domnisoare, care par sa-si fi revenit din oboseala nervoasa? Discuta intre ele, fara prea mare entuziasm, nu prea cordial, dar discuta. Si nu cred nici o clipa ca au coborat ca sa urmareasca buletinul de stiri.
George sorbi ganditor din coniac:
- Cineva vrea sa ne vorbeasca. Van Effen aproba din cap:
- Julie. Ar putea fi Annemarie, dar eu cred ca e Julie. Arunca o privire spre usa mansardei, unde santinela se plimba, acum, in sus si-n jos, foarte sigur pe picioare si aratand exact ca un om constiincios la datorie.
- Cand ne intoarcem inauntru - ceea ce se va intampla peste cateva clipe, pentru ca altfel ne congelam aici - as vrea sa astepti, discret, cateva minute, si apoi sa te plimbi, fara tel, in jur, jucand rolul unui amorez intre doua varste - adica sa-ti joci propriul tau rol - si sa vezi daca nu poti schimba o vorba cu Julie. Doar cateva cuvinte si n-o lasa nici pe ea sa spuna mai mult decat cateva cuvinte. Daca e nevoie, spune doar cuvantul 'elicopter'. Va sti ce inseamna: o sa incerc sa ma asez langa ea - nimeni nu poate auzi o vorba in elicopter. Nu vreau sa ma apropii eu insumi de ea. Daca Samuelson suspecteaza, intr-adevar, pe cineva, eu sunt acela.
- E o bagatela, spuse George.
Revenira in camera de zi; atat van Effen, cat si Vasco tremurau exagerat. George era prea masiv si prea bine imbracat pentru asa ceva.
Romero Agnelli zambi:
- V-ati intors atat de repede, domnilor?
- Aerul curat e o chestie, zise van Effen. Gheturile polare sunt cu totul altceva.
Privi spre televizorul deschis, dar mut.
- Inca nu s-a intors domnul Samuelson?
- Dar nici n-ar fi avut timp sa urce si sa coboare, nu? zise Agnelli, logic.
- Paharele, domnilor. La bar, van Effen spuse:
- Afara e o vreme de caine si va deveni si mai ingrozitoare. Chiar credeti ca putem zbura maine?
- Dumneata zbori, de obicei?
- Ca pasager - foarte des. Am chiar - am avut - un permis de pilot. Dar n-am urcat in viata mea intr-un elicopter.
- Eu am un permis pentru elicopter. Dar daca adun timpul cat am zburat de unul singur, nu ies mai mult de trei ore. Pe o vreme ca asta, n-ai putea sa ma faci nici macar sa ma apropii de cabina pilotului unui elicopter. Dar Daniken a condus mii de ore. E un pilot excelent.
- Ei, asta e o usurare.
Van Effen era constient ca George si Vasco se indepartasera discret, dar nu facu nici o incercare de a-i urmari din ochi.
- E placut sa te gandesti ca s-ar putea chiar sa ajungem acolo - indiferent unde-o fi acest 'acolo'.
- Daca Daniken n-ar fi sigur, nici n-ar decola.
Au continuat sa discute amical pe aceasta tema inca vreo doua, trei minute, pana la intoarcerea lui Samuelson, care, dupa toate aparentele, era la fel de bine dispus si de civilizat ca totdeauna.
- Trebuie sa inceapa dintr-o clipa in alta, doamnelor si domnilor. Cred c-ar fi bine sa ne asezam.
Era acelasi crainic lugubru, care parea sa fi imbatranit considerabil de la ultima aparitie.
- Avem de facut doua anunturi, ambele privitoare la FFF. Primul este ca la Londra si la Stormont - parlamentul din Irlanda de Nord - s-a ajuns la un acord pentru a incepe negocieri active si imediate cu guvernul nostru. De fapt, aceste negocieri au si inceput.
Samuelson radia.
- Al doilea este ca guvernul ii sfatuieste pe toti cetatenii olandezi sa fie optimisti. Ministrul apararii suspecteaza, desi n-are nici un motiv s-o creada, ca organizatia FFF isi va schimba raza de actiune din Ilssemeer, unde ni s-a promis ca maine vor fi fisurate barajele si va exploda masinaria nucleara. Asta pentru ca, din practica de pana acum, s-a constatat ca FFF nu ataca niciodata de doua ori in aceeasi zona. Parerea generala este ca, de data asta, se vor concentra in sud-vest, cel mai probabil in zona Rotterdam-Scheldt. Motivul pentru care facem acest anunt este ca guvernul doreste ca fiecare cetatean din aceasta zona - repetam, fiecare - pentru ca fiecare cetatean in parte este afectat, sa fie permanent in alerta si sa raporteze cel mai mic incident anormal la cel mai apropiat post de politie sau baza a armatei. Se apreciaza ca aceasta declaratie va fi receptata si de FFF, dar guvernul considera acest lucru drept cel mai mic dintre relele care pot aparea, comparativ cu ceea ce ar putea face FFF.
Samuelson nu mai radia. Van Effen, cu fruntea incretita si cu buzele tuguiate, privi spre George, apoi, fara a-si schimba expresia, spre Samuelson, si spuse:
- Nu cred ca-mi place prea mult chestia asta.
- Mie nu-mi place deloc.
Expresia lui era o copie aproape fidela a expresiei lui van Effen, iar degetele de la ambele maini bateau darabana pe bratele fotoliului. Dupa cateva clipe, se intoarse spre van Effen si spuse:
- Si ce parere ai de evolutia asta?
Era semnificativ, gandi van Effen, ca Samuelson i s-a adresat lui intai. Dovedea ca nu are prea mare incredere in propriii sai asociati. Van Effen lasa sa se scurga vreo douazeci de secunde, inainte de a raspunde: avea raspunsuri pregatite pentru o gramada de intrebari posibile, dar Samuelson n-ar fi fost prea placut impresionat de un raspuns imediat.
- Cred ca e o cacealma. Sau, cel putin, o contracacealma sau o dubla cacealma. E posibil sa creada ca aveti de gand sa atacati in cu totul alta parte, iar anuntul asta sa-si fi propus sa va faca sa va slabiti vigilenta, in timp ce ei vor incercui zona in care-si imagineaza cu mult elan ca va aflati. Dupa cum s-ar putea sa nu fie o cacealma si anuntul asta sa-si propuna sa va limiteze miscarile. In orice caz, nu sunt prea isteti, dar, la urma urmei, ministrul justitiei, ministrul apararii si comandantul politiei din Amsterdam nu sunt prea renumiti c-ar straluci prin inteligenta.
George tusi usor, ducand mana la gura, dar isi pastra o forma impasibila.
Samuelson parea sa aiba unele indoieli:
- Nu uita ca l-am cunoscut pe Wieringa. Nu mi-a facut deloc impresia unui prost.
- Nu e un prost. E cinstit, drept si e membrul guvernului care se bucura de cea mai mare popularitate. Dar ii lipseste inteligenta speculativa care l-ar face sa ajunga in varful piramidei. Nu se pricepe la comploturi si la contracomploturi. Si inca ceva. Daca autoritatile chiar ar sti unde ne aflam, nu crezi c-am fi primit vizita batalioanelor lor de comando inca de acum catva timp?
- Ah!
Ideea asta paru sa-l insenineze pe Samuelson.
- Mi s-a spus ca mai aveti undeva un cartier general. De ce nu-i suni sa vezi daca i-a deranjat cineva?
- O idee excelenta.
Samuelson ii facu un semn lui Romero Agnelli, care forma un numar, vorbi scurt si inchise.
- Nimic, spuse el.
- Din nou, excelent, spuse Samuelson. Deci suntem in siguranta.
- Nu, nu suntem.
Van Effen clatina din cap intr-un fel menit sa-i descurajeze total pe interlocutori.
- Locotenente, exista vreo sansa sa se fi descoperit ca atat camionul, cat si armele lipsesc din depozitul de armament din care le-am luat?
- Camionul? zise Vasco, ragusit. Posibil, dar improbabil. Armele - in nici un caz. Inventarul obisnuit nu se va face decat peste doua saptamani.
Van Effen spuse:
- Domnule Samuelson, fireste ca nu e treaba mea, dar n-ar fi bine sa schimbam numarul de inmatriculare al camionului?
Si Samuelson zambi cu superioritate:
- S-a si facut.
- Bravo. Dar mai e ceva.
Vasco vorbea ragusit, intr-o soapta nefericita:
- Dupa cum spunea domnul Daniken, s-ar putea ca autoritatile sa actioneze in zona asta. La televizor au pomenit de posturi de politie si de baze ale armatei. Ceea ce inseamna ca pe drum s-ar putea sa fie bariere ale politiei si ale armatei. Barierele politiei nu sunt periculoase. Ale armatei - da. Armata stie ca atunci cand se transporta proiectile - ceea ce se intampla extrem de rar - de obicei, transportul are loc in convoi. Daca vrei ca ele sa ajunga la destinatie, trebuie sa le transporti cu elicopterul.
- In nici un caz cu elicopterul meu, spuse Daniken ferm.
- Domnule Daniken, aud ca esti un pilot de mare clasa. Cum, pe cat se parea, Vasco era ragusit, ii era greu sa vorbeasca cu raceala. Dar compensa acest neajuns printr-o privire cat se poate de rece. Fiecare cu meseria lui. Eu sunt expert in proiectile. Un proiectil nu poate fi amorsat decat in timpul zborului. E limpede ca n-ai fost niciodata intr-un elicopter militar. Ce crezi ca folosesc navele de razboi rusesti in Afganistan? Prastii?
Daniken ramase tacut.
- Cred, de asemenea, ca si celelalte arme si explozibile trebuie descarcate din camion, altfel e foarte posibil sa fiti intrebati de la ce depozit le-ati luat si la ce depozit sau unitate militara le duceti. Controalele mobile efectuate de armata au prostul obicei de a fi foarte indiscrete, foarte insistente si foarte banuitoare - mai ales cand stiu ca s-a declarat stare de necesitate pe plan national.
Daniken avea o figura nefericita!
- Dar amorsele?
- Amorsele, spuse George, incurajator, vor fi in husele lor de catifea, infasurate in vata, intr-o cutie de otel captusita cu plumb, asezate pe genunchii mei.
Lasa sa i se strecoare o nota de iritare in voce:
- Crezi ca mi-ar placea sa sar in aer, fie si in elicopterul dumitale?
- N-as zice. Vorbise Samuelson.
- Ce parere ai, Romero?
- N-am ce parere sa am, domnule Samuelson.
- Nici eu. Sunt perfect de acord, domnilor. Vom duce camionul pana la elicopter si vom transfera proiectilele si celelalte chestii dupa retragerea personalului. Probabil ca asta se va intampla foarte tarziu, mai ales ca presupun ca si ei se uita la televizor in noaptea asta. Nu c-ar avea mare importanta. S-au obisnuit cu actiunile misterioase ale producatorilor de cinema. Facu o pauza:
- Ma intreb, domnilor, daca vreunul dintre dumneavoastra ar avea amabilitatea sa supravegheze transbordarea acestor materiale.
- O supraveghez eu, spuse George imediat. Cu cat sunt mai masiv, cu atat sunt mai las.
Privi spre Daniken:
- Se pare c-o sa ne cam hurducam in timpul zborului de maine. Cum asta e un elicopter ex-militar, presupun ca aveti clame, parame pentru a fixa obiectele care trebuie fixate?
- Avem, spuse Daniken. Continua sa para profund nefericit.
- Cred ca asta e totul, spuse van Effen. Domnule Samuelson, as vrea sa mai atipesc putin inaintea jurnalului de la miezul noptii. Nu ca mi-as inchipui c-o sa vedem ceva. Chiar daca sunt vapoare sau elicoptere prin preajma, care cauta cu farurile cu faza mare, pe ploaia asta torentiala vizibilitatea e zero. George? Locotenente?
- Merg si eu, zise George. Daca mai beau numai o picatura din coniac, o sa scap amorsele alea din mana.
Vasco se si ridicase. Fara a arunca macar o privire in directia celor patru fete, pornira pe scari. Pe coridorul de la etaj, van Effen spuse admirativ:
- Mintiti amandoi de-ngheata apele. Ai schimbat o vorba cu Julie, George?
- Fireste ca nu, spuse George, cu superioritate. Noi, profesionistii, actionam la un nivel mult mai inalt. Scoase din buzunar un colt de hartie impaturita, apoi il baga la loc.
- Splendid. Vasco, ne apropiem de usa dormitorului. Nu ti-a venit nici o idee?
- Musafiri in lipsa.
Inauntru, van Effen incepu sa discute cu George despre vreme, despre modalitatea cea mai buna de a asigura proiectilele si celelalte arme la bordul elicopterului si despre convingerea lor ca, pana la destinatie, camionul n-ar avea cum sa aiba probleme, in timp ce Vasco isi facea obisnuita inspectie meticuloasa. Dupa cateva minute, Vasco se intoarse din baie si-si puse un deget la buze.
- Ei, eu ma culc, zise van Effen. Se ofera cineva sa stea de veghe pana la miezul noptii?
- Nu e nevoie sa stea cineva de veghe, spuse Vasco. Am un ceas desteptator.
Dupa cateva clipe, toti trei erau in baie. Si lumina din tavan si cea de la oglinda erau aprinse. Van Effen si George intrasera primii, din dormitorul intunecat in baia intunecata, urmati imediat de Vasco, care lasa usor crapata usa dormitorului, acum luminat, si pe cand intra, aprinse lumina din baie. Apoi puse in functiune dusul.
- Nu trebuie sa fii un geniu ca sa stii ca O'Brien nu e aici, spuse Vasco. El n-ar fi instalat niciodata un mecanism atat de rudimentar sub patul meu. Singurul mecanism care nu poate fi demontat fara stirea celui care asculta e in interiorul unui dus - pentru ca ascultatorul te aude cum il desurubezi - dar, chiar daca ar mai fi si alte microfoane pe aici, ceea ce nu e cazul, nimeni nu poate auzi nimic altceva decat sunetul dusului. Ciudat, dar asa e.
- Esti la fel ca masivul nostru prieten aici de fata. Ar fi trebuit sa intri in randurile criminalilor cu multi ani in urma. Ai fi facut avere. Ei bine, la vremea asta, FFF-ul trebuie sa fie in posesia unei inregistrari care sa-i asigure ca n-au cum sa esueze. Sa vedem ce-i cu biletul, George.
George i-l dadu si van Effen il citi cu voce tare: 'Se intampla ceva ce nu intelegem nici Annemarie, nici eu, dar care voua s-ar putea sa va foloseasca. Ne-am imprietenit destul de bine cu cele doua criminale care ne-au 'rapit' si daca ele sunt criminale atunci si Annemarie si eu suntem. Criminalii inraiti nu arata tot timpul de parca s-ar apropia judecata de apoi si nu fac permanent efortul de a-si retine lacrimile. Ele - da.'
Van Effen se intrerupse si-l privi ganditor pe George.
- A vazut-o cineva pe Julie strecurandu-ti biletul?
- Nu.
Vasco era tulburat.
- Dar nu cumva Julie - iertati-ma, domnule amintiti-va ca eu n-o cunosc pe sora dumneavoastra, - le-o fi spus celorlalte doua despre noi?
- Prostii, spuse George. Cum bine ai spus, n-o cunosti. Peter are o incredere nelimitata in inteligenta, puterea de judecata si intuitia ei. La fel si eu. De fapt, adauga George confidential, ea e mult mai desteapta decat el.
- Remarca asta nu era necesara, spuse van Effen cu raceala.
'Fara nici un dubiu, Kathleen e cea care traieste in cea mai intensa tensiune. E evident inspaimantata de Samuelson sau de ceva ce ar putea face Samuelson. Maria e mai putin stresata, dar nu pare sa-i placa ce face fratele ei Romero. Pare insa sa tina la el si trebuie sa recunosc ca a fost foarte amabil si politicos cu noi, de cand ne-au rapit.
Cred ca, in felul lor, sunt la fel de prizoniere ca noi. Cred ca si Kathleen si Maria sunt aici sub o forma de coercitie, la fel cum Anne si cu mine suntem aici sub o forma de coercitie, dar de alt fel.'
- Coercitie, spuse Vasco. Exact cuvantul pe care l-ai folosit si tu. Pe veranda, iti amintesti?
- Imi amintesc.
'Noi suntem aici - Annemarie si cu mine - pur si simplu pentru ca am fost rapite. Sunt sigura ca ele se afla aici pentru ca au fost inselate, mintite, pentru ca s-a facut apel la dragostea sau la loialitatea lor, ori la un rau inteles sentiment al onoarei sau la toate astea la un loc. Cred ca amandoua, dar mai ales Kathleen, au fost atrase aici sub pretentii cu totul false'.
- Isuse Hristoase!
In sfarsit, pe George il parasise calmul sau imperturbabil.
- Am auzit de rare cazuri de telepatie intre gemeni, dar ea e numai sora ta mai mica. Si tu ai spus exact acelasi lucru, aproape cuvant cu cuvant.
- N-are nici o legatura cu telepatia. Oamenii inteligenti tind sa gandeasca la fel. Tot ii mai pui la indoiala inteligenta, puterea de judecata si intuitia, Vasco?
Vasco clatina foarte incet din cap, de mai multe ori, dar nu mai spuse nimic.
Van Effen il privi pe George.
- Ha? Si tu tot mai crezi ca e mai desteapta decat mine? George isi mangaie barbia si nu spuse nimic. Van Effen continua sa citeasca si capata o expresie impietrita.
- S-ar putea sa fi avut dreptate in privinta asta, George. Ascultati ultimul paragraf: 'Stiu de ce se afla Maria aici. Desi nu e de acord cu faptele lui Romero, sunt legati printr-o actiune sincera. Cat despre Kathleen, am mai spus ca-i e frica de Samuelson si de ce are el in cap. Am mai pomenit si de dragoste si loialitate rau intelese. Sunt convinsa ca e fiica lui Samuelson.'
Urma o tacere considerabila, apoi George spuse:
- Retrag afirmatia ca e mai desteapta ca tine. E mai desteapta ca noi trei la un loc. Precis are dreptate. Nu exista nici o alta explicatie.
Van Effen dadu foc biletului si imprastie cenusa. Apoi oprira dusul si iesira din baie.
Vasco il scutura de umar pe van Effen.
- E timpul, domnule Danilov.
Van Effen deschise ochii si, ca intotdeauna, se trezi imediat:
- N-am auzit sunand ceasul.
- L-am oprit. M-am trezit de catva timp. George! Numai Samuelson, fratii Agnelli si Daniken erau in camera de zi cand coborara cei trei.
- Tocmai la timp, domnilor, tocmai la timp, spuse Samuelson. Desi era vesel de felul lui, in acel miez de noapte parea sa fie deosebit de exuberant, ceea ce se putea explica prin sticla de coniac si paharului de langa el, dar care se datora aproape sigur, euforiei pe care i-o provoca anticiparea zilei urmatoare.
- Inca zece minute si ne intoarcem cu totii in pat.
- Nu eu, spuse George. Eu raman aici. Supraveghez incarcarea, aminteste-ti. Cand incepem transbordarea?
- Desigur, desigur. Sa zicem, peste o jumatate de ora. Leonardo, ne neglijam oaspetii.
Pe cand Leonardo se apuca sa remedieze neglijenta, van Effen il privi pe Samuelson. Nu semana deloc cu Kathleen, dar asta nu insemna nimic; probabil ca fata semana cu mama ei irlandeza.
Acelasi crainic, a carui stare depresiva nu putea fi comparata decat cu remarcabila sa rezistenta, aparu pe ecran imediat dupa miezul noptii.
- Cu regret trebuie sa va anuntam ca nu va vom putea transmite pe viu fisurarea cu care sunt amenintate barajele din Flevoland atunci cand va avea loc. Camerele noastre de filmare nu pot functiona in conditii de intuneric total si de ploaie torentiala. Suntem totusi in contact radio-telefonic permanent cu un numar de observatori si va vom informa imediat ce vom avea stiri proaspete.
Imaginea ii disparu de pe ecran.
- Pacat, spuse Samuelson. Nu parea deloc dezamagit.
- Ar fi fost un spectacol miscator. Totusi, n-ar trebui sa avem mult de asteptat.
Intr-adevar, peste mai putin de un minut, crainicul reaparu si puse receptorul la loc pe masa.
- Barajele Oostelijk-Flevoland si Zuidelijk-Flevoland au fost fisurate simultan cu aproximativ nouazeci de secunde in urma. Ambele fisuri par sa fie destul de mari, dar, din cauza conditiilor meteorologice ingrozitoare, este imposibil sa se estimeze marimea si gravitatea pagubelor. Autoritatile spun ca trebuie sa astepte pana mijesc zorile pentru a putea afirma cu precizie cat de mare este dezastrul. Vom fi, totusi, pe receptie, din ora in ora, pentru a va furniza toate detaliile proaspete care vor aparea.
Facu o pauza, pentru a se uita la o foaie de hartie pe care tocmai o primise din studio:
- Tocmai s-a primit un telefon de la FFF. Mesajul este urmatorul: 'Markerwaard, astazi, la ora doua dupa-masa'.
Alti doi barbati urmau sa joace un rol deosebit de important in orele matinale ale acelei zile.
Unul dintre acestia era sergentul Druckmann, care era insotit de alti doi ofiteri. Toti trei, in haine civile. Masina lor nu avea insemnele politiei, era acoperita cu noroi si usor accidentata. Continea o cantitate neobisnuita de echipamente electronice, doua transmitatoare radio separate si un mecanism radar. Echipamentele electronice erau in cantitate atat de mare, incat, contrar obiceiului, era asezate pe podea, chiar in fata scaunului din dreapta spate. Operatorul era asezat pe scaunul din stanga spate, cu o imensa harta rutiera desfasurata pe genunchi. Pentru moment, echipamentul era acoperit neglijent cu o patura. Masina fusese postata acolo de la ora sase jumatate dimineata, pe o strada laterala, chiar la nord de Gorinchem.
Alte doua masini fara insemne ale politiei, echipate asemanator, se aflau la o distanta de cateva mile. Dar masina lui Druckmann era cea care avea sa conteze in dimineata aceea.
Celalalt barbat care avea sa conteze era un oarecare Gropions, imbracat intr-o uniforma de caporal in armata olandeza si asezat langa un plutonier, la volanul unui mic autobuz care transporta trupe ale armatei olandeze. Alti doi soldati erau asezati in spate. Nimeni n-ar fi folosit o fotografie de-a lui Gropions pentru un afis de recrutare in armata olandeza. Purta o uniforma ponosita si destul de sifonata, iar pletele blonde ii atarnau in dezordine de sub o palarie cat se poate de piezisa. Dintr-un motiv numai de ei stiut, olandezii le permit soldatilor sa-si poarte parul atat de lung, incat orice soldat britanic ar fi consemnat timp de doua saptamani. Dar buclele blonde erau de imprumut.
Ca si parul, uniforma era falsa. Gropions era, fara indoiala, soldat, dar nu caporal. Locotenent-colonelul Gropions, din trupele de comando ale armatei olandeze, era un exemplar cu totul special de arma cu totul speciala si de elita.
Buletinul de stiri de la ora sapte dimineata din acea zi - primul buletin de stiri, din istoria televiziunii olandeze transmis la micul dejun, - fusese in acelasi timp sumbru si usor incurajator. Sute de mile patrate din regiunea Flevoland fusesera inundate, dar nu la mare adancime. Din cate se stia, nu fusesera pierderi de vieti omenesti. Moartea in randul animalelor nu a putut fi estimata decat mai tarziu, in timpul zilei. Sute de meseriasi incepusera deja sa toarne alte sute de tone de bolovani si de beton cu solidificare rapida intre placi de metal ridicate in graba si - se recunostea - insuficient asigurate. In cel mai bun caz, se recunostea, de asemenea, aceasta actiune n-ar fi putut face mai mult decat sa reduca foarte putin efectele urmatorului val provocat de flux, iar reparatiile vor trebui sa inceteze cu cel putin trei ore inainte.
In camera de zi a morii, in care vreo duzina de persoane isi luau micul dejun, Samuelson era extrem de bine dispus.
- Exact cum am prevazut, doamnelor si domnilor, exact cum am prevazut.
Privi pe rand la Van Effen, George si Vasco:
- Ma tin de cuvant, nu-i asa, domnilor? Impactul psihologic a fost maxim, totusi nimeni nu si-a pierdut viata. Lucrurile evolueaza exact in sensul dorit de noi.
Se opri si asculta rapaitul tunator al ploii pe veranda, isi pierdu treptat expresia de buna-dispozitie, batu darabana cu degetele in masa, se uita la Daniken si-l intreba:
- Dumneata ce crezi?
- Nu prea-mi place, spuse Daniken.
Se ridica si iesi pe veranda, inchizand usa dupa el. Se intoarse in mai putin de zece secunde.
- Vantul e aproape acelasi, spuse. Vreau sa spun, cu intensitate de furtuna. As putea zbura dac-ar fi numai asta. Dar ploaia e cea mai torentiala pe care am vazut-o vreodata, chiar mai puternica decat la inceputul musonului, in India. Vizibilitatea e zero. Pe asa timp nu pot zbura conform planului initial.
- Vrei sa spui ca n-o sa zbori? intreba Samuelson. Refuzi sa zbori?
Samuelson nu parea prea tulburat.
- Nici chiar daca mi-ai ordona. N-am de gand sa fiu persoana raspunzatoare pentru sfarsitul tuturor dorintelor dumitale. Eu sunt pilotul si refuz sa fiu responsabil pentru moartea a douazeci si doua de persoane. Ceea ce s-ar intampla, daca ne-am tine de planurile initiale de zbor. Sinuciderea in masa nu e specialitatea mea.
Van Effen isi drese, delicat, glasul.
- In mod normal, dupa cum stiti, sunt persoana cel mai putin curioasa. Dar nu-mi place aceasta discutie despre sinuciderea in masa. Nu in ultimul rand pentru ca e vorba si de mine. E oare absolut important sa plecam la ora prestabilita?
- Nu neaparat. Raspunsese Romero Agnelli.
- Domnul Samuelson imi face onoarea de a lasa toate chestiunile organizatorice pe seama mea.
- Si e o chestie la care te pricepi grozav.
- Multumesc.
Agnelli zambea, aproape scuzandu-se:
- Nu fac decat sa respect orarele.
- Nu cred ca trebuie sa te ingrijorezi prea mult din cauza orarelor, spuse van Effen. Eu cunosc tara asta, dumneavoastra - nu. Sunt sigur ca George si locotenentul vor confirma ca ploile torentiale de o asemenea intensitate rareori dureaza mai mult de vreo ora. Oricum, niciodata doua. Si cum, contrar obiceiului, tot m-am pornit pe intrebari, ce e cu toata discutia asta despre piste de zbor sau planuri de zbor, ori cam asa ceva?
- Nu e nici un motiv pentru care sa nu stii, spuse Samuelson.
Se simtea vadit usurat de declaratia lui van Effen si era intr-o dispozitie expansiva.
- Daniken a trasat prin radio un plan de zbor pana la Valkenburg, langa Maastricht, si acesta a fost acceptat. Astazi filmam o scena pe dealuri, la tara, si singura regiune de tara deluroasa din Olanda este in provincia Limburg, unde se afla Valkenburg. Romero a avut chiar prevederea de a ne rezerva camere de hotel acolo.
- Unde, fireste n-aveti nici o intentie de a va duce. Van Effen aproba, de doua ori, din cap.
- Bine, foarte bine. Decolati spre Limburg, care se afla aproximativ in directia sud-sud-est. Apoi domnul Daniken coboara si schimba directia. Olanda este o tara foarte plata, asa ca trebuie sa zbori la altitudine foarte mica pentru a evita radarul. Cum si eu sunt pilot, stiu ca altimetrele sunt renumite pentru inexactitate la altitudine foarte mica. N-ar fi o fericire prea mare pentru noi daca un curent neasteptat ne-ar pune in contact cu un bloc inalt sau chiar cu una din antenele alea gigantice de televiziune, atat de caracteristice pentru tara asta. Domnul Daniken trebuie sa vada incotro se indreapta si trebuie sa spun ca sunt suta la suta de acord cu domnul Daniken.
- Domnul Danilov a descris situatia chiar mai bine decat as fi facut-o eu, spuse Daniken. Sunt suta la suta de acord cu cele spuse de el.
- Iar eu sunt de acord cu voi amandoi, spuse Samuelson. Leonardo, fii atat de amabil si spune-i lui Ylvisaker sa-si intarzie plecarea cu camionul pana la noi instructiuni. Nu vreau ca el sa ajunga la destinatie inaintea noastra.
Ylvisaker, stralucitor in uniforma de locotenent-colonel, si cei doi tovarasi ai sai, in uniforma de sergent si de caporal in armata olandeza, plecara la opt si patruzeci si cinci. Vantul nu scazuse in intensitate, dar ploaia, dupa cum prevazuse van Effen, se mai potolise, semanand acum cu o burnita ceva mai deasa.
La ora opt si patruzeci si sase de minute, Cornelius, politistul din spatele masinii sergentului Druckmann spuse:
- Au iesit, domnule sergent. Druckmann ridica microfonul:
- Aici sergentul Druckmann. Tinta Zero tocmai a iesit. Rog ca A, B, C, D, E sa confirme.
Cele cinci vehicule de patrula ale armatei au confirmat in ordine alfabetica. Druckmann spuse:
- Peste doua minute, cel mult trei, vom fi in masura sa stim pe ce drum o ia Tinta Zero. Dupa aceea, vom raporta la intervale de un minut.
La opt si patruzeci si sapte, douazeci si doua de persoane s-au imbarcat in uriasul elicopter. Toti, cu exceptia celor patru fete, a lui van Effen si a lui George, erau imbracati in uniforme ale armatei olandeze. Samuelson isi lua ramas-bun de la patru oameni de serviciu cu umbrele, care venisera sa-i conduca, presupunand ca se vor intoarce in seara urmatoare. Toti soldatii, cu o singura exceptie, erau inarmati cu mitraliere. Exceptia - Willi, santinela ineficienta, era impovarat numai cu o pereche de catuse. La opt si patruzeci si noua, Daniken a decolat si s-a indreptat spre sud-sud-est.
Tot la opt si patruzeci si noua, sergentul Druckmann a raportat:
- Urmariti Tinta Zero la doi kilometri. Tinta Zero se afla acum la un kilometru nord de Gorinchem. De acolo, cele trei rute principale de iesire sunt spre est, spre sud si spre vest. Inca doua minute si vom fi in masura sa va spunem in ce directie a luat-o.
Van Effen se indrepta spre Romero Agnelli, asezat langa el, ii puse mana palnie la ureche si spuse:
- Ma intriga doua lucruri. Agnelli zambi si ridica din sprancene:
- Mi s-a dat sa inteleg ca armamentul din acest elicopter a fost demontat si inlocuit cu arme false. Dar pistoalele acestea sunt reale.
- Armamentul a fost, intr-adevar, demontat si inlocuit cu arme false. Apoi am inlocuit armele false. Aceste lucruri nu sunt greu de descoperit, daca stii unde sa te uiti. Care e al doilea lucru care te intriga?
- De ce nu urca Daniken? Suntem tot sub o suta de metri.
- Priveste spre stanga dumitale si vei vedea de ce.
Van Effen privi. La mai putin de cincizeci de metri distanta, un alt elicopter, cu mult mai mic, zbura paralel cu el. Chiar in timp ce van Effen privea, pilotul lasa in jos fereastra si facu un semn cu bratul. Van Effen privi in fata. Daniken ii raspundea printr-un alt semn. Pilotul micului elicopter isi inchise fereastra si incepu sa urce. Daniken intoarse incet elicopterul, pana cand ajunse sa se indrepte spre sud.
- Frumos, spuse van Effen. Foarte, foarte frumos. Pe o vreme ca asta, e putin probabil sa fie prea multe zboruri particulare azi in tara. Controlorul batran si plictisit al zborurilor s-ar putea amuza sa urmareasca elicopterul asta pana la Valkenburg. Acel elicopter se indreapta, fireste, spre Valkenburg.
Agnelli aproba, din cap:
- Ideea dumitale, desigur.
Agnelli zambi si facu un gest depreciativ cu mana.
- Tinta Zero se indreapta spre vest pe drumul spre Sliedrecht, raporta Druckmann. Ce patrula e in vecinatate?
- Patrula A.
- Ah! Dumneavoastra sunteti, domnule colonel Gropions?
- Da. Vad un baraj mai rutier la un kilometru est de Sliedrecht. Tine-te dupa ei pana-i vezi. Dar nu prea aproape.
- Am inteles, domnule colonel. Tinta Zero avanseaza foarte lent. Poate ca e mai bine sa spun ca avanseaza circumspect. Putin sub cincizeci de kilometri pe ora. Estimez ca vor ajunge in raza dumneavoastra vizuala in mai putin de douazeci de minute.
- Multumesc, sergent.
Ylvisaker se rezema confortabil pe spatarul scaunului si aprinse o tigara de foi. Spuse cu un oftat:
- Asta e viata. Multumesc lui Dumnezeu ca nu suntem in elicopterul ala afurisit.
Elicopterul ala afurisit isi croia drum clatinandu-se si hurducandu-se in directia generala sud-sud-vest. Era directie 'generala', pentru ca Daniken se straduia din rasputeri sa evite orasele, satele, asezarile omenesti de orice marime ar fi fost. Van Effen se gandi ca precautia era cu totul inutila. Nu exista nici un motiv posibil pentru care vreun fermier izolat sa raporteze trecerea unui elicopter neidentificat si probabil neidentificabil. Elicopterele erau puzderie in Olanda.
Van Effen examina elicopterul de lupta. Majoritatea pasagerilor aveau un aer evident nefericit, iar fetele lor aveau o mare varietate de culori: Annemarie si Julie, asezate una langa alta, adoptasera atitudini absolut asemanatoare: pumnii stransi si ochii inchisi. Van Effen insusi nu era deloc emotionat. Daniken era un pilot excelent. Isi facu mana palnie la urechea lui Agnelli:
- Cat mai avem?
- Vreun sfert de ora.
- Cazare rezonabila? Agnelli zambi:
- E un locsor dragut.
Judecand dupa standardele gusturilor lui Samuelson, locsorul ala dragut, gandi van Effen, trebuie sa fi fost cam de marimea Palatului Regal din Piata Digurilor.
Semnul rosu si galben indica: 'Control rutier in fata. Rugam opriti la lumina rosie'.
Soferul lui Ylvisaker incetini si intreba:
- Acum ce facem? Ylvisaker pufai linistit din trabuc:
- Mergi mai departe, omule.
Soferul lui Gropions isi cobori binoclul:
- Tinta Zero, precis, domnule colonel. Isi duse din nou binoclul la ochi:
- Are si numarul care ne-a fost comunicat. Vehiculul lui Gropions era pe straduta din stanga, cu fata spre trafic. Pe straduta din dreapta si putin in spatele lor mai era un autobuz cu trupe. Doi soldati, ambii cu umbrele, se rezemau de acest vehicul. Amandoi fumau tigarete.
- Ia uita-te si la soiosii astia, spuse Ylvisaker. Umbrele! Tigarete! Pariez ca nu se gaseste nici picior de ofiter mai aproape de Rotterdam. Si astia, baga de seama, fac parte din trupele de viteji care au jurat sa apere NATO pana la moarte.
Cand oprira la semnalul rosu, Gropions si cei doi oameni ai sai, toti cu mitraliere in mana stanga, se apropiara de camionul militar furat. Gropions se indrepta spre cabina camionului, iar cei doi oameni ai sai spre spatele remorcii. Ylvisaker deschise usa:
- Asta ce mai e, caporal?
- Un colonel! Gropions, evident incurcat, deloc in largul sau, executa un salut militar corect, asa cum era de asteptat de la un caporal neglijent.
- Un colonel. Dac-as fi stiut. Ylvisaker zambi tolerant:
- Ce s-a intamplat, caporal?
- Ordine, domnule colonel. Avem instructiuni sa oprim si sa examinam toate vehiculele, inclusiv camioanele militare, care ar putea transporta arme obtinute ilegal. Ni s-a dat numarul de inregistrare al unui anumit camion militar. Nu e vorba de acesta.
Ylvisaker manifesta un usor interes:
- Cautati ceva in mod special?
- Proiectile, domnule colonel. Proiectile sol-sol si sol-aer. Trebuie sa recunosc, domnule colonel, ca nici macar nu stiu cum arata, cu exceptia faptului ca au culoarea cuprului si sunt lungi de mai bine de doi metri.
- Datoria e datorie, caporal. Vad ca ai doi oameni in spate. Ordona-le sa deschida si sa caute. Stii, pentru procesul verbal.
Gropions a dat ordinul, usile din spate au fost deschise si nu s-a gasit nici un proiectil.
- Va cer scuze, domnule colonel, spuse Gropions. Ezita, apoi scoase un carnet si un creion:
- Am instructiuni sa legitimez fiecare persoana care trece prin acest punct de control.
Ylvisaker cauta in buzunarul interior al vestonului. Gropions spuse:
- Nu, nu, domnule colonel. In cazul dumneavoastra, nu e nevoie de acte. Numai numele dumneavoastra, domnule colonel.
- Ylvisaker.
- Domnul colonel Ylvisaker.
Cu multa constiinciozitate, Gropions scrise numele in carnet. Ce ironie, gandi el, ca o asemenea confruntare sa aiba loc intre un locotenent-colonel deghizat in caporal si un civil - si criminal- deghizat in locotenent-colonel. Isi puse carnetul deoparte si ridica mitraliera in aceeasi clipa ca si cei doi soldati din spatele camionului.
- O miscare, spuse Gropions, si esti mort.
Nici nu apucase Gropions si cei doi oameni ai sai sa-i duca pe Ylvisaker si pe cei doi oameni ai acestuia la marginea drumului, cand masina sergentului Druckmann opri in spatele lor. Druckmann si oamenii sai iesira. Druckmann tinea in mana o cantitate impresionanta de obiecte din metal. El privi spre caporalul ale carui bucle lungi si blonde atarnau in dezordine pe ceafa si spuse sovaitor:
- Domnul colonel Gropions?
- Chiar el.
Gropions isi scoase palaria, isi smulse peruca si o arunca dincolo de marginea drumului:
- Chestiile astea afurisite zgarie. Druckmann spuse:
- Felicitari, domnule colonel.
Gropions, care, acum fara peruca, semana foarte bine cu un locotenent-colonel, clatina din cap cu caldura.
- Asemenea si dumitale, sergent. Numele, te rog? Tot ce stiu e ca toate masinile de politie sunt pline cu sergenti.
- Druckmann, domnule colonel.
- O treaba excelenta, sergent Druckmann. Absolut de profesionist. Pot sa intreb ce sunt fieraraiele alea din mana dumitale?
- Catuse si lanturi pentru picioare, domnule colonel. Am inteles ca armata nu prea are asa ceva.
- Splendid. Fii amabil si pune pe unul dintre oamenii dumitale sa le aplice imediat prizonierilor.
Se intoarse spre unul dintre soldatii sai:
- Anunta toate patrulele sa se intoarca la baza. Ti-as sugera, sergent, sa transmiteti acelasi lucru masinilor de politie. Punand accent, desigur, pe necesitatea de a pastra cu strictete secretul.
- Imediat, domnule colonel. Dar nu e nevoie sa punem accent pe caracterul secret al actiunii. Cu totii, inclusiv eu, am fost amenintati de domnul colonel de Graaf personal ca ne trimite in Insula Diavolului daca scapam o vorba.
- Ah! Redutabilul nostru comandant al politiei din Amsterdam.
- Da, domnule colonel. Ai cui prizonieri sunt astia: ai dumneavoastra sau ai nostri?
- Acum sunt proprietatea poporului. Vom merge cu masinile pana la baza mea militara, ii vom suna pe domnul Wieringa, ministrul apararii, si pe domnul colonel de Graaf si vom afla ce e de facut cu ei. Intre timp, sa aruncam o privire in camionul lui Ylvisaker. ei, vreau sa spun, in camionul furat de el.
In camion, Druckmann spuse:
- Stiu, cu adevarat, foarte putin despre ceea ce se petrece. Astia trei fac parte din FFF?
- Absolut. Si sunt invinuiti de trei lucruri. Primul - ca s-au dat drept ofiteri ai armatei. Al doilea - ca sunt in posesia unui vehicul militar furat.
Gropions deschise capacul celor doua false rezervoare de benzina, lasand sa se vada formele cilindrice turtite a doua obiecte de metal de culoarea bronzului.
- A treia invinuire, desigur, este aceea ca transporta doua bombe atomice.
Pusera capacele la loc si iesira. Druckmann intreba:
- Imi este permis sa fumez in prezenta domnului colonel?
- Domnul colonel e pe punctul de a face acelasi lucru. Dupa cateva clipe, Druckmann spuse:
- Ei bine, fie. Ma ofer.
- Sa conduci camionul asta pana la baza?
- Sunt un las fara pereche, domnule colonel. O sa am mare grija.
- Eu am foarte mult timp pentru lasii fara pereche, sergent. Cand vom ajunge la baza, acolo se vor afla doi experti americani din Germania, care vor dezactiva chestiile astea afurisite. Masina mea va merge in frunte, cu farurile rosii aprinse si tot dichisul. Dumneata ma vei urma indeaproape, iar masina de politie cu care ai venit pana aici va rula imediat in spatele dumitale. Ai o consolare, sergent Druckmann. Daca sari dumneata in aer, sarim cu totii.
Era ora noua si douazeci si sapte de minute dimineata.
Fix la aceeasi ora, Daniken ateriza langa o alta moara izolata, transformata in ferma, cu mult mai mare decat cea pe care o parasisera de curand. Doi barbati si doua femei, cu umbrele in maini, iesira in graba sa-i intampine. Dupa zambetele de pe fata celor patru, era limpede ca Samuelson si prietenii sai nu erau numai cunoscuti si bine veniti, ci chiar asteptati.
Motorul odata oprit, in interiorul elicopterului de razboi domnea o liniste aproape mormantala. Van Effen ii spuse lui Agnelli:
- Ei, da, ai, intr-adevar, un oarecare talent organizatoric Agnelli zambi si nu spuse nimic.
Camera de zi a morii, care avea o veranda asemanatoare celeilalte, era considerabil mai mare si chiar mai luxoasa. Erau zece persoane in incapere: Samuelson si fratii Agnelli, van Effen si prietenii sai, si cele patru fete. Daniken, presupunea van Effen, parca - si ascundea - elicopterul intr-un hangar din apropiere. Riordan urcase la etaj, fara indoiala pentru o noua repriza de meditatie si rugaciune.
Samuelson, destins intr-un fotoliu, in fata unui foc de lemne care trosneau in camin, ofta ca un om multumit de el insusi.
- Totul a mers ceas, absolut ceas. Penultima etapa a fost dusa la bun sfarsit. Stiu ca e inca destul de devreme, dar o sa luam un pranz usor. Deocamdata, cred ca nu ne-ar strica un jonge jenever.
- Un pranz usor? intreba van Effen. Plecam si de aici?
- Imediat dupa ora doua. Samuelson arata spre un televizor.
- Dupa ce-o sa vedem ce se intampla in Markerwaard.
- Inteleg.
Van Effen arata cat se poate de limpede ca nu intelege nimic.
- Ei, nu conteaza unde mergem. Ridica din umeri:
- Cate asezaminte de felul asta posedati in Olanda?
- Nici unul. Proprietarii acestei case, de pilda, se prajesc la soare in insulele Bahamas. Iar noi le platim bine. Dupa cum va dati seama, acum e un sezon mort pentru agricultura. Un fermier local, la randul sau, bine platit, are grija de vite si de oi. Nu sunt probleme. Stii unde te afli, domnule Danilov?
- N-am nici cea mai vaga idee.
Dintr-o experienta indelungata, van Effen invatase sa minta cat se poate de convingator. Stia cu precizie unde se afla.
- Dupa un zbor atat de scurt, tot undeva in Olanda. Are importanta?
- Ai o lipsa de curiozitate de-a dreptul ciudata. Ne aflam in apropiere de Middelharnis. Ai auzit de locul asta?
- Middelharnis?
Van Effen se incrunta, apoi intreba:
- Dincolo de Flakkee?
Samuelson zambi, aproba din cap si nu spuse nimic.
Van Effen puse pe masa paharul pe care tocmai i-l daduse Leonardo. Fata-i era impietrita si intunecata; avea o privire foarte rece.
- Haringvliet, sopti el. Vreti sa pun mana pe Haringvliet?
Isi daduse perfect seama de asta de un timp bun.
Barajul Haringvliet era considerat drept valva sau poarta de ecluza a Olandei. El bloca intrarea in estuarul Haringvliet si spre multe alte canale navigabile. La sfarsitul primaverii si inceputul verii, cand se topeau zapezile din Alpi, din Germania si Franta, el devia apele raurilor Rin, Waal si Maas dincolo de Rotterdam, facandu-le sa ajunga in Noul Canal Navigabil, ce se varsa in Marea Nordului la Europort. Reusea sa faca asta pur si simplu tinandu-si inchise portile hidraulice actionate electric. Cand nivelul apelor raurilor se ridica prea tare, iar nivelul marii scadea considerabil, barajul Haringvliet, putea face apele sa se verse in Marea Nordului, pur si simplu deschizandu-si atatea porti cat se considera necesar. Totusi, in aceasta perioada a anului, cand apa raului atingea nivelul cel mai scazut, sarcina sa principala era de a pune stavila Marii Nordului. Singura exceptie o constituiau ultimele maree. Inundatiile, pagubele si mortile ce vor rezulta inevitabil din distrugerea portii de ecluza a Olandei erau incalculabile.
- Da, domnule Danilov.
Samuelson era, probabil, constient ca-si pune viata in pericol, dar ramase, in aparenta, calm.
- Dupa cum spui, vreau sa pun mana pe Haringvliet. Van Effen dadu scurt din cap, o singura data:
- Asa se explica armele atomice. Sper sa dea Dumnezeu sa explodeze in drum si sa-i arunce in aer pe Ylvisaker si pe prietenii sai.
- E o dorinta total lipsita de caritate, ca sa ma exprim eufemistic.
Samuelson isi sorbi bautura. Daca era emotionat, stia s-o ascunda cat se poate de bine.
- Vad ca-ti porti pistolul Smith & Wesson, domnule Danilov. N-avem nici o indoiala ca si prietenii dumitale sunt inarmati. Romero, Leonardo si cu mine n-avem nici o arma asupra noastra - pentru noi, e o chestiune de principiu. Daca crezi ca e cazul sa ma impusti, n-am cum sa ma opun. Dar nu ti se pare cam nedrept sa impusti un om numai din cauza unei groaznice neintelegeri?
Era limpede ca Samuelson se distreaza de minune.
- Continua.
- Armele nucleare nu sunt, in nici un caz, destinate barajului Haringvliet. Si asta din trei motive. Mai intai, pentru ca nu mor de placerea de a sari eu insumi in aer. In al doilea rand, vreau ca portile ecluzei sa ramana intacte si in perfecta stare de functionare. In al treilea rand, intentionez sa iau in stapanire barajul.
Van Effen isi sorbi in tacere bautura timp de cateva clipe, ca si cum si-ar fi luat timp de gandire. Nu numai ca stiuse demult ca tinta lui Samuelson era Haringvliet, dar fusese, de asemenea, convins ca Samuelson n-avea nici o intentie de a-l distruge.
- Cat de ambitios! Si cum ai de gand sa procedezi?
- Treaba e pe jumatate facuta. Acum vreo patruzeci de ore, un electrician talentat a indeplinit o sarcina foarte delicata si perfect detectabila, sabotand trei turbogeneratoare.
- Sabotand, pe dracu. Lucra acolo?
- Bineinteles.
- Si era olandez?
- Da. Am constatat intotdeauna ca douazeci de mii de dolari au cea mai profunda influenta chiar si asupra sufletelor celor mai patriotice. In plus, habar n-avea ce e-n capul nostru. I s-a dat, fireste, posibilitatea de a descoperi sursa acelor defectiuni si cand n-a reusit au fost chemati experti de la Rotterdam. Acesti patru experti sunt gazduiti intr-o pivnita, aflata chiar sub noi. Sunt bine hraniti si ingrijiti, asa cum vei putea constata si singur oricand doresti.
- N-o sa fie nevoie. Si apoi, desigur, ati trimis la fata locului propriii vostri experti.
- Da. Vai, toti patru au cazier si mai multe condamnari la inchisoare, dar au reusit sa se salveze, de fiecare data, prin faptul ca sunt cei mai buni spargatori de seifuri din tara. Se pricep foarte bine si la instalatii electrice.
- Probabil ca nu v-a fost usor sa contactati asemenea oameni, spuse van Effen.
Facu o pauza, apoi spuse:
- Gresesc. Probabil ca v-a fost foarte usor. Se uita la Romero Agnelli:
- Fratii dumitale din inchisoare, desigur. Ei trebuie sa stie numele si cazierele tuturor criminalilor importanti din tara, conform standardelor lor.
- Sunt oameni foarte priceputi, spuse Samuelson, dar se pricep mai bine la spartul seifurilor decat la instalatiile electrice.
- Scopul lor fiind, desigur, spuse van Effen, de a localiza si dezactiva toate sistemele de alarma de la baraj: pedale de presiune, raze, butoane de panica si ce-o mai fi. De asemenea, de a descoperi unde sunt plasate santinelele de serviciu si cele care nu sunt de serviciu.
- Nu trebuie sa dezactiveze. Nu inca. S-ar putea ca nici macar sa nu fie necesar, spuse Agnelli. Restul, da. Au fost unu sau doua puncte in legatura cu care nu erau prea siguri, asa ca am cerut permisiunea de a-i aduce acolo pe cei mai buni specialisti in turbogeneratoare din tara.
Van Effen aproba din cap.
- Si, fireste, l-au adus pe cel mai bun specialist intr-un domeniu cu totul diferit. Pe O'Brien. Foarte inteligent, trebuie sa recunosc.
Samuelson facu un gest de modestie:
- E numai meritul lui Romero. Ar fi fost un excelent ofiter de divizie. Apropo, s-a intors O'Brien?
Leonardo iesi din camera si se intoarse cu un O'Brien cu totul diferit de cel obisnuit, datorita faptului ca acum avea barba si mustata.
- Scuzati-ma pentru chestiile astea, zise O'Brien. Strambandu-se destul de tare, isi smulse si mustata si barba. Cum urmeaza sa ma imbarc cu voi, m-am gandit ca transformarea subita a unui inginer civil intr-un sergent-major al armatei olandeze i-ar fi putut face pe cate unii sa ridice din sprancene.
Samuelson intreba:
- Cum stau lucrurile?
- Gata de pornire.
- Inca un lucru, zise George. Cum o sa-i recunoastem pe acesti patru. aa. colegi ai vostri de la baraj? Nu vrem sa ne indreptam pustile intr-o directie gresita.
- E buna intrebarea, zise Agnelli. Toti patru sunt imbracati in salopete de un albastru foarte deschis.
- Si nu transporta decat unelte de lucru in sacii de lucru?
- Cate-un pistol, pe ici pe colo. Cateva grenade cu gaz. Lucruri folositoare de genul asta.
- Mi-ar placea sa am si eu cateva din astea, zise van Effen. Niste grenade cu gaz. Intr-un saculet sau intr-o valiza. Ca si domnul Samuelson, sunt adversarul violentei inutile, iar oamenii de pe dig sunt, la urma urmei, concetatenii mei adoptivi. Daca va fi nevoie sa-l imobilizez pe vreunul din ei, as prefera s-o fac cu o tramba de gaz, mai curand decat cu un glont.
- Exact asa cred si eu, spuse Samuelson. O sa-ti dam niste grenade.
- Inca ceva, zise van Effen. Cum o sa explicati prezenta a doi civili intr-un grup militar?
- Aha! Samuelson zambi larg.
- Civili, dar nu dintre cei obisnuiti. Sunteti doi membri marcanti ai brigazii antiteroriste de la politia din Amsterdam. Mi se pare ca le-am potrivit destul de bine, nu crezi?
- E dragut, spuse van Effen. Intotdeauna mi-am dorit sa fiu politist. Cum intentionezi sa patrunzi la baraj, domnule Samuelson?
- Nimic mai simplu. Aterizam pe drumul de la baraj. Mai intai, trimitem, fireste, un mesaj prin radio celor de la baraj, prin care-i avertizam ca exista o suspiciune - nu mai mult - ca FFF s-ar putea sa se gandeasca sa atace instalatiile, fie dinspre mare, fie dinspre rau si ca barcile de patrula se vor apropia dinspre rau, iar un distrugator se va apropia dinspre mare. Noi, desigur, va trebui sa fim primii acolo - de aici, zborul nu dureaza decat cateva minute. Li se va ordona sa pastreze cea mai stricta tacere radio - nici transmisii, nici receptii.
- Totul e gandit cu simplitatea unui adevarat geniu, spuse van Effen. Ai curaj, intr-adevar. Domnisoarele raman aici, desigur.
- In nici un caz. Pentru nimic in lume n-as vrea ca Maria si Kathleen sa rateze acest splendid deznodamant. Vom scoate ecranul din spate al elicopterului, iar cele patru doamne vor ramane ascunse pana luam in stapanire barajul.
- Te-ai gandit oare ca s-ar putea ca celelalte fete sa strige dupa ajutor sau sa incerce sa le imobilizeze pe Kathleen si Maria?
- O sa le fie cam greu sa strige dupa ceva cand vor avea calus in gura si sa atace pe cineva cand vor avea mainile legate la spate. Ca o masura de precautie suplimentara, va fi si Joop cu ele. Joop e foarte folositor, atunci cand are o pusca.
- Te gandesti la toate, spuse van Effen.
Spera ca Joop sa nu fie prea folositor, pentru ca atunci Joop ar fi trebuit sa moara.
Samuelson se ridica, se duse la birou si scoase doua foi de hartie.
- Astea sunt planurile orizontale si verticale ale barajului Haringvliet. Leonardo, du-te si adu-i si pe ceilalti aici. As vrea ca fiecare sa stie exact ce are de facut, sa cunoasca locul precis in care se va afla fiecare santinela, unde sunt santinelele iesite din schimb si lucratorii si sa se afle fiecare dintre oamenii care lucreaza acolo. Nu trebuie sa ratam nimic.
Daniken se intoarse chiar cand pleca Leonardo. Peste numai cateva secunde, Leonardo se intoarse, aducandu-i cu el pe Joop, Joachim si inca doi tineri anonimi din Factiunea Armatei Rosii, care fusesera si la cealalta moara, patru barbati mai varstnici - de peste treizeci si patruzeci de ani -, pe care van Effen nu-i mai vazuse niciodata pana atunci si doua dintre santinelele pe care le vazuse mai inainte. Ultimii sase aveau un aer foarte tenace, foarte competent. S-au inghesuit cu totii in jurul mesei, urmati de van Effen, Vasco, George, Samuelson, Romero Agnelli, Daniken si O'Brien. Nu lipseau decat doua persoane: Willi, care era incuiat undeva intr-o pivnita, si Riordan, care probabil era deasupra unor asemenea treburi lumesti si trecatoare.
Desi Samuelson convocase sedinta, Romero Agnelli a fost cel care a condus-o. Talentele sale organizatorice erau, intr-adevar, remarcabile. I-a indicat cu precizie fiecaruia locul unde urma sa se duca si ce se astepta de la el. A insistat, de asemenea, sa-si potriveasca ceasurile, astfel incat fiecare sa stie exact la ce ora sa se afle la locul stabilit. Toate astea i-au luat aproximativ cinci minute. Apoi a luat-o de la capat. Cand a inceput sa explice acelasi lucru pentru a treia oara, van Effen, insotit de George si Vasco, s-a indreptat, hotarat, spre bar. Samuelson, zambind, a venit dupa ei si s-a asezat in spatele barului.
- Te plictisesti repede, domnule Danilov?
- Nu e nevoie sa mi se spuna de doua ori acelasi lucru. Cu atat mai putin, de trei ori.
- Ai marcat un punct. Poate c-am supralicitat putin. Se uita la ceas.
- Sunt putin ingrijorat. Cred ca pana acum ar fi trebuit sa soseasca si camionul.
- Ylvisaker mi s-a parut un tip competent, spuse van Effen. Pana de motor, circulatie aglomerata, pana de cauciuc, orice e posibil. Oricum, vei afla curand. Spuneai ca ai un transmitator radio aici. Locotenentul e un operator specialist si, desigur, stie si frecventa si lungimea de unda ale camionului.
- Ai vrea sa fii atat de bun, locotenente? Multumesc. Samuelson arata un loc in celalalt capat al camerei:
- Acolo.
Vasco se aseza in fata transmitatorului, isi potrivi castile si incepu sa transmita. Dupa doua minute, isi scoase castile, si se intoarse la bar:
- Nimic, domnule Samuelson. Nu pot sa dau de el. Samuelson isi tuguie buzele:
- Esti sigur?
- Sigur ca sunt sigur.
Vasco vorbea cu o usoara urma de iritare in glas.
- Doar stiu ce fac. Daca nu ma crezi, sa incerce si Daniken. Si el stie ce face.
- Nu, nu. Scuza-ma, locotenente. Sunt ingrijorat, stii.
- E posibil sa se fi intamplat doua lucruri, spuse Vasco. Poate c-a avut un accident. Asta ar fi lucrul cel mai grav, dar si cel mai putin probabil. Cel mai probabil e ca are aparatul de receptie inchis.
Samuelson se lumina putin la fata. Dar numai putin:
- Daca intarzie, de ce nu ne suna el?
- Stie sa puna in functiune un radiotransmitator? Samuelson se lumina si mai tare la fata:
- Sincer sa fiu, nu stiu.
Se intoarse brusc, in momentul in care o servitoare cu sort se apropie de el.
- Scuzati-ma, domnule, spuse ea. M-am gandit ca v-ar interesa sa aflati ca se va transmite o declaratie a guvernului peste doua minute. Chiar mai curand.
- Multumesc, multumesc.
Samuelson iesi in graba din spatele barului, ii facu un semn lui Agnelli sa-si incheie discursul si deschise televizorul. Peste o jumatate de minut, pe ecran a aparut crainicul. Era cu mult mai tanar decat cel din ziua precedenta, dar era evident ca fusese instruit la aceeasi scoala de pompe funebre.
- Guvernul are de facut trei anunturi. Primul, ca guvernul britanic si cel de la Stormont au fost de acord sa retraga in cazarmi toate trupele britanice. Cum trupele sunt dispersate in toata Irlanda de Nord, e de asteptat ca procesul sa dureze cateva ore, dar a si inceput. Desi nu a fost data nici o declaratie oficiala in acest sens, se considera ca acest fapt indica clar intentiile Londrei.
Samuelson radia de fericire. In clipa aceea, Ylvisaker era ultimul lucru la care se gandea.
- Al doilea anunt este ca ministrul de externe britanic, ministrul apararii, seful Marelui Stat-Major si prim-amiralul se indreapta spre Amsterdam intr-un aparat VC 10 pentru a asista la explozia nucleara din Markerwaard, de la orele doua dupa-amiaza.
Al treilea anunt este ca guvernul a acordat amnistie celor doi prizonieri inca nenumiti, a caror eliberare a fost ceruta de FFF.
Vom relua, desigur, transmisia la orele doua dupa-amiaza.
- Ei bine, spuse van Effen, pare sa fie o capitulare totala.
- Desigur, lucrurile evolueaza absolut satisfacator, spuse Samuelson cu modestie. Vom lua cu noi un minimum de bagaje. Acestea pot fi ascunse in spatele elicopterului. Soldatii in serviciu comandat nu cara dupa ei valize. Pranzul va fi la douasprezece si treizeci, deci mai avem doua ore si jumatate de asteptat pana atunci. Nu cred c-ar fi bine sa mai bem jonge jenever, asa ca propun sa ne odihnim. Desi nu ne intoarcem aici la noapte, avem camere pregatite pentru dumneavoastra si veti fi condusi la ele. Spune-mi, locotenente, vrei sa tragi un pui de somn?
- Eu? Nu ma cunosti!
- Atunci poate c-o sa fii atat de amabil sa cobori, sa spunem, din douazeci in douazeci de minute, si sa incerci sa-l contactezi pe Ylvisaker?
- Daca dumneata crezi ca merita sa incerc, desigur. O sa ma duc sus sa ma spal, sa-mi impachetez cele cateva lucrusoare pe care le iau cu mine si o sa ma intorc peste douazeci de minute. Dupa aceea, pot ramane si aici.
Vasco zambi:
- N-o sa mai fac nici o excursie la bar, iti promit.
Camera in care au fost condusi van Effen si tovarasii sai era o copie aproape fidela a celei care le fusese repartizata la cealalta moara. Vasco facu obisnuita inspectie meticuloasa si anunta ca in camera nu sunt microfoane.
Van Effen spuse:
- Samuelson e destul de ingrijorat ca Ylvisaker si prietenii sai nu mai sosesc. Cred ca putem fi siguri ca acestia sunt retinuti acum din ordinul Majestatii sale. Ce e mai important, Samuelson pare sa creada ca a si castigat partida. Nici nu-i trece prin cap posibilitatea unui esec. E o stare de spirit foarte periculoasa - pentru el, vreau sa spun.
George intreba:
- Si ce crezi ca va face cand va ajunge la baraj?
- Il va lua in stapanire. Nu cred ca asta o sa-i dea mare bataie de cap. Apoi va anunta guvernul c-a facut exact asta. Venind atat de curand dupa explozia nucleara din Markerwaard, faptul ar trebui sa aiba un efect devastator asupra guvernului, care-si va da seama foarte bine de implicatii si va intelege ca FFF tine toata natia in gheare.
- Si apoi, spuse Vasco, arunca in aer cateva bucati de beton din baraj, ca sa arate ca-si iau treaba in serios.
- Nici pomeneala, spuse van Effen. Nu fac ei chestii atat de grosolane. Explozibilele sunt ideea lui Agnelli. Si Agnelli e un tip foarte prudent. Cred ca explozibilele sunt pastrate in rezerva, numai pentru cazul in care ceva n-ar merge.
Convingerea mea este ca O'Brien stie tot atatea lucruri despre cum se actioneaza portile hidraulice ca si cel care le-a proiectat. Asa ca FFF-istii nu trebuie decat sa deschida ecluzele.
- Dar daca autoritatile intrerup curentul de la centrala? intreba Vasco. Atunci crezi ca recurg la explozive?
- Trebuie sa existe si autogeneratoare. Sunt sigur ca O'Brien a verificat asta. Cat priveste siguranta tarii, portile ecluzei de la barajul Haringvliet sunt instalatiile cele mai vitale din tara. Inchipuiti-va ca portile ecluzei sunt deschise cand fluxul e redus si se produce o cadere puternica de curent. Pur si simplu nu-si pot permite sa se bazeze pe o singura sursa electrica.
- Pentru moment totusi e mult mai important faptul ca Samuelson si Agnelli au fost atat de amabili incat sa ne puna la curent cu toate amanuntele planului lor.
George isi freca mainile:
- Iar acum ne facem propriile planuri.
La vreo patruzeci de minute dupa ce Vasco se intorsese in camera de zi, cobori si Samuelson. Vasco era asezat in fata radiotransmitatorului si rasfoia, la intamplare, o revista. La intrarea lui Samuelson, ridica privirea.
- Ai reusit, locotenente?
- Deloc. Am sunat de patru ori, la fiecare zece minute, nu la douazeci, cum mi-ai cerut dumneata. Nimic.
- Dumnezeule mare!
Fara sa tina seama de propriile sale admonestari, Samuelson se intoarse in spatele barului si aduse doua pahare de jonge jenever.
- Ylvisaker ar fi trebuit sa se intoarca de foarte mult timp. Ce dracu i s-o fi intamplat?
- M-am tot gandit, domnule Samuelson. N-a sarit in aer, pentru ca pana acum stirea s-ar fi transmis in toata tara. Sa presupunem c-a avut un accident sau o defectiune tehnica. Sa mai presupunem ca nu stie cum functioneaza radiotransmitatorul. Dumneata ce-ai fi facut, in locul lui?
- M-as fi dus la cel mai apropiat telefon si as fi luat legatura cu noi. E greu sa umbli prin tara asta, indiferent in ce directie, fara sa dai de o casa sau de o cabina telefonica.
- Exact. Dar stie Ylvisaker numarul de telefon de aici? Samuelson se holba la el, apoi spuse:
- Ylvisaker n-a fost niciodata aici. Asteapta.
Iesi repede din camera si se intoarse dupa nici un minut, cu o expresie innegurata:
- Parerea generala este ca Ylvisaker nu cunoaste numarul.
- Dar stii precis pe ce drum a apucat?
- Desigur. Doi oameni, o masina rapida. Nu se poate sa nu dea de el. Multumesc, locotenente. Ma bucur sa constat ca mai sunt pe aici oameni care gandesc.
- Sa mai incerc, domnule Samuelson?
- Nu e decat o sansa slaba, nu-i asa? Vasco inalta din umeri:
- Foarte slaba. Dar tot n-am altceva de facut.
- Multumesc.
Samuelson ii mai aduse un jonge jenever.
- Inca un fleac din asta nu-i poate face rau unei minti atat de limpezi cum e a dumitale.
- Esti amabil. Cred c-o sa-l beau pe veranda, daca-mi dai voie. Aici e putin prea cald.
- Desigur, desigur. Samuelson iesi in graba din camera.
Masina era un BMW de culoare cafenie, cu numar de inregistrare de Anvers. Vasco privi cum masina si cei doi oameni dinauntru dispar dupa colt, isi termina ganditor, bautura, apoi se intoarse inauntru. Se duse la radiotransmitator, cauta o anumita frecventa si o anumita lungime de unda, si spuse, incet, in flamanda:
- Inregistrati.
Nu vorbi mai mult de douasprezece secunde, apoi reveni la frecventa si lungimea de unda dinainte. Incerca din nou sa-l contacteze pe Ylvisaker si i se raspunse cu aceeasi tacere. Isi mai turna un pahar, se aseza din nou in fata radiotransmitatorului, se uita in treacat pe o revista, apoi suna din nou camionul disparut. In urmatoarele douazeci de minute, mai incerca de doua ori si tot nu obtinu nici un raspuns. Continua sa incerce sa stabileasca legatura, cand se intoarse Samuelson. Se uita la Vasco, se duse la bar si reveni cu inca doua pahare.
- Incalc propriile-mi reguli, stiu, dar il meriti, iar eu simt nevoia sa beau ceva. Tot nimic?
- Linie moarta. Stiu ca domnul Danilov isi face o regula din a nu fi niciodata curios, dar eu sunt ofiter activ in armata olandeza. Cat de importante sunt masinariile alea nucleare pentru dumneata?
- Au un scop aproape strict psihologic. Daca era nevoie, le-as fi folosit ca sa arunc in aer caile de acces dinspre nord si dinspre sud de barajul Haringvliet.
- De ce? Nici un ofiter superior din Olanda nici n-ar visa macar sa atace barajul Haringvliet. Bombardiere? Niciodata. Avioane de lupta? Niciodata. Nu numai ca poti face fata oricarui atac cu elicopterul dumitale militar, nu numai ca ai proiectile sol-aer, dar vei avea un numar mare de ostatici, a caror viata nu vor voi s-o pericliteze. Distrugatoare? Barci torpedo? Proiectilele sol-sol absorb caldura. Sunt mortale.
- Nu vor folosi bombardiere?
- Ce s-ar intampla dac-ar fisura barajul Haringvliet?
- Desigur. Ei, n-are rost sa mai incerci. Poate c-ar fi bine sa ne odihnim amandoi putin inainte de masa.
Vasco le facu lui van Effen si lui George un scurt rezumat a ceea ce se intamplase. Van Effen spuse:
- Deci l-ai convins pe Samuelson ca e absolut invulnerabil si ai avut grija ca, la baraj, sa avem doi oameni mai putin de infruntat. Pe cine ai anuntat?
- Politia din Rotterdam.
- Cred, George, ca tot mai putem scoate un politist din el. Ei, mai avem vreo ora pana la masa.
- Eu trag un pui de somn, spuse Vasco. Patru jonge jenever la rand sunt prea mult pentru constitutia mea delicata.
- Ce-ai spus?
- Ospitalitatea olandeza. Stii cum e.
Pranzul a fost cat se poate de potrivit, dar cat se poate de putin relaxat. Samuelson a incercat sa pastreze o atmosfera vesela, dar era groaznic de ingrijorat pentru soarta armelor sale nucleare, iar ingrijorarea sa era aproape palpabila, astfel incat, in ultima jumatate de ora, pranzul a fost consumat intr-o liniste aproape totala.
La cafea, Samuelson ii spuse lui van Effen:
- Crezi ca e posibil ca Ylvisaker si oamenii lui sa fie prinsi de autoritati, armata sau politie?
- Foarte putin probabil. Nu vad cum. Esti in perfecta siguranta. Chiar admitand ca au fost prinsi, problema e: oare Ylvisaker si oamenii sai ar fi vorbit?
- Despre barajul Haringvliet? Nu. Pana cand am ajuns aici, numai Riordan, Agnelli, Daniken si O'Brien stiau de planul asta.
Samuelson zambi slab:
- Tot faimosul dumitale principiu al minimei informatii, domnule Danilov.
- N-as vrea sa par cinic sau dur, dar, in cazul asta, de ce dracu te mai consumi?
- Dupa cum puteti vedea, spuse crainicul TV, vremea e la fel de oribila ca si pana acum, iar vizibilitatea foarte redusa, ca la apropierea apusului. Ploaia e absolut torentiala, iar intensitatea vantului e intre opt si noua grade. Vantul se indreapta acum spre nord-vest. Avem patru camere de luat vederi pe teren. Una langa Hoorn si una langa Volkendam, la vest de Markerwaard, iar una pe malul opus, langa Leelystad. Ma tem ca aceasta din urma e virtual inutilizabila: in ciuda aparatoarelor, ploaia bate direct in lentile. O a patra camera de luat vederi e instalata intr-un elicopter si am inteles ca cei din aer trec prin momente grele. Este ora unu si cincizeci si opt de minute. Primele imagini le vom transmite din elicopter.
Pe ecran aparu o imagine a marii acoperite de spuma si rascolite de furtuna. Detaliile erau estompate si miscate, pentru ca era evident ca elicopterul era zgaltait rau in aer, ceea ce facea imposibil de mentinut camera de luat vederi intr-o pozitie fixa. O alta voce prelua legatura de la crainicul din studio:
- Transmitem imagini luate din elicopter. Pot sa va asigur ca prietenul meu din studio n-a exagerat cu nimic. Conditiile sunt abominabile si trebuie sa marturisesc ca singura persoana care nu are greturi este, din fericire, pilotul. Zburam la o altitudine de sapte sute de metri, cu cincizeci de metri mai sus sau mai jos ori de cate ori aparatul asta afurisit e aruncat in sus sau in jos. Speram ca suntem in siguranta la aceasta inaltime, daca explozia nucleara si trambele imense de apa care o vor insoti se vor produce chiar sub noi. Ceea ce, sa ne fereasca Dumnezeu. Acum este fix ora doua dupa-amiaza si - vocea crainicului se ridica cu aproape o octava - iata ca se produce! Iata ca se produce! Parc-am avut gura spurcata. E chiar sub noi!
Capacitatea de cuprindere a camerelor de luat vederi fusese marita la maximum. Suprafata Markerwaardului a fost acoperita de spuma alba, iar apoi a erupt o coloana imensa de apa, care a urcat vertical spre cer, in directia camerei de luat vederi din elicopter.
- Priviti, va rog, la asta! continua vocea emotionata. Uitati-va, va rog, la asta!
Parea o recomandare inutila, caci, fara indoiala, aproape nimeni din Olanda nu se uita la altceva.
- Tot spatiul a devenit o fantana arteziana cu substante radioactive. Pilotul nostru se deplaseaza cat poate de repede spre nord-vest. Vrem sa iesim din zona asta cat putem de repede. Ne e foarte greu sa ne luptam cu uraganul asta dinspre nord-vest, dar e limpede ca pilotul spera ca acelasi uragan va imprastia trambele de apa si de substante radioactive, indepartandu-le de noi. Asa sper si eu.
Van Effen se uita la Samuelson. Acesta parea sa fi cazut intr-un soi de transa. Doar mainile ii mai dadeau semne de viata. Isi impletise degetele de la ambele maini, dar degetele mari i se roteau incet, unul in jurul celuilalt.
Aparu din nou crainicul din studio.
- Ma tem ca lentilele din elicopter sunt acoperite de spuma. Regretam ca nici una din celelalte camere de luat vederi nu se afla in contact vizual cu explozia. Se pare ca aceasta s-a produs aproape exact in centrul Markerwaardului.
Se auzi din nou vocea crainicului din elicopter.
- Scuzati-ne pentru acest incident. Din cauza spumei radioactive si a ploii, pentru moment nu putem vedea absolut nimic. Continuam sa ne deplasam ferm in directia nord-vest. Asteptati o clipa, asteptati o clipa. Vedem din nou.
Tramba se prabusea. Camera de luat vederi, cu transfocatorul pe jumatate retras, mai zabovi o clipa asupra trambei provocate de explozie, apoi incepu sa panorameze zona inconjuratoare. Se putea vedea cum cercul de apa se largeste tot mai mult, indepartandu-se de centru.
- Acesta - spuse crainicul - trebuie sa fie multasteptatul val de flux. Dupa parerea mea, nu prea seamana cu un val, fireste, de la altitudinea asta e imposibil sa masori inaltimea apei.
Imaginea disparu, inlocuita de crainicul din studio:
- Incercam sa. asteptati, asteptati, avem legatura cu Volkendam.
O camera de luat vederi, cu transfocatorul la capacitate maxima, arata cum un jet de apa ce parea doar putin mai mare decat o unda obisnuita, se apropie repede de linia tarmului. Un comentator spuse:
- Sunt de acord cu colegul meu din elicopter. Nici eu nu mi-as fi inchipuit ca asa arata un val de maree. Totusi, din cate am inteles, aceste valuri - numite tsunami - tind sa creasca in inaltime pe masura ce apa se adanceste. Vom vedea.
De fapt, nu prea aveai ce vedea. Valul aflandu-se la mai putin de o suta de metri de tarm, comentatorul estima ca inaltimea sa e mai mica de un metru, ceea ce reprezenta destul de mult, conform previziunilor oamenilor de stiinta.
Samuelson ceru, printr-un gest, sa se inchida televizorul.
- S-au udat putin la picioare, asta-i tot, spuse. Si nimeni nu si-a pierdut viata. O performanta impresionanta, nu crezi, domnule Danilov?
- Absolut impresionanta.
Era adevarat: probabil ca nimeni nu-si pierduse viata. Nu in acea zi. Dar in anii care urmau, s-ar fi putut ca lucrurile sa stea cu totul altfel. Probabil ca substantele radioactive cazusera sau aveau sa cada peste inundata regiune Flevoland. Dar nu parea momentul potrivit sa-i atraga atentia lui Samuelson asupra acestui fapt.
Samuelson spuse:
- Romero, transmite prin radio mesajul catre barajul Haringvliet. Scoate in evidenta necesitatea unei totale taceri radio. Unde dracu sunt aia doi care-au plecat in cautarea lui Ylvisaker si a prietenilor sai?
Nimeni nu stia unde erau.
- Am pierdut cinci oameni dintre cei mai buni. Cinci!
- E enervant, domnule Samuelson, spuse Vasco. Si ingrijorator. Dar nu poate influenta in nici un fel rezultatul. Avem saptesprezece oameni. Cum avem in favoarea noastra elementul surprizei totale, eu garantez ca punem mana pe Haringvliet cu numai patru oameni.
Samuelson zambi:
- E o consolare! Plecam peste douazeci de minute.
Au plecat peste douazeci de minute. Toti soldatii erau inarmati, toti duceau cu ei fie rucsacuri, fie saci de voiaj. Nici van Effen, nici George nu erau inarmati. Oricum - nu vizibil. Dar si ei duceau cate un sac de voiaj plin cu grenade cu gaz. In plus, van Effen isi luase precautia de a-si lua cu el spray-ul Yves Saint-Laurent.
Pe cand se imbarcau in elicopter, van Effen il intreba pe Samuelson:
- Deci gaz, nu pistoale?
- Gaz, nu pistoale.
Elicopterul militar a aterizat pe soseaua de la barajul Haringvliet la orele doua si treizeci si opt dupa-amiaza.
Romero Agnelli, imbracat in uniforma de maior si numit la comanda grupului, a coborat primul scarile. Un tanar blond, cu ochelari cu rama de corn, s-a desprins dintr-un mic grup de observatori, s-a grabit sa-l salute pe Agnelli si i-a strans mana cu caldura.
- Al naibii de bucuros sa va vad, domnule maior, al naibii de bucuros. Ati vazut ce-au facut diavolii aia in Markerwaard?
- Am vazut, spuse Agnelli sumbru. Am vazut.
- Luati in serios aceasta amenintare cu privire la Haringvliet?
- Ei bine, spuse Agnelli, logic, deocamdata nu e vorba de nici o amenintare. Sincer sa fiu, n-o iau deloc in serios, dar, ca soldati, nu e treaba noastra sa discutam ordinele. Cinstit vorbind din nou, tara e aproape isterizata de panica si nouazeci si noua la suta din rapoartele si din telefoanele ingrozite pe care le primim se dovedesc neintemeiate. Acesta ar fi al o sutalea, desi eu, dupa cum am mai spus, nu cred.
Il apuca pe tanar de brat si-l conduse la cativa pasi de elicopter, in timp ce unii soldati coborau scarile, iar altii deschideau usile pentru descarcare.
- Cum va numiti, domnule?
- Borodin, Max Borodin. Director. Ce dracu descarca ei?
- Proiectile si rampele lor de lansare. Vom indrepta unul spre Marea Nordului, iar pe celalalt catre rau. Proiectile sol-sol si sol-aer. Absorbante de caldura. Mortale.
Agnelli nu a adaugat ca acestea pot fi pivotate pe rampele lor pentru a bloca ambele drumuri de acces spre barajul Haringvliet.
- O precautie total superflua. Soldatii FFF sunt nebuni, dar nu atat de nebuni incat sa se angajeze intr-un atac frontal asupra barajului Haringvliet. Asteptam sa soseasca in curand un distrugator si vase de patrulare. Din nou - absolut inutile.
- Inutile sau nu, mi-ati luat o piatra de pe inima. Cine sunt acesti doi civili corpolenti si cu un aer inofensiv?
- Sunt corpolenti, intr-adevar. Dar nu si inofensivi. Sunt ofiteri superiori de politie din Amsterdam. Profesionisti intr-o brigada antiterorista foarte specializata. Ar dori sa vada punctele slabe din apararea noastra. E o simpla formalitate, dar ei insista. Trebuie sa lasam doi soldati sa pazeasca proiectilele. Inspectorul Danilov - cel mai putin corpolent - insista ca oamenii mei sa ne insoteasca. E de inteles ca doreste ca ei sa se familiarizeze cu planul general al interiorului barajului.
Au trecut douazeci de minute foarte surprinzatoare pentru domnul Borodin. Surprinzatoare mai ales in clipa cand patru mecanici imbracati in salopete albastre au scos la iveala mitraliere Kalasnikov, pe care le-au asamblat cu piese din sacii lor de scule. A fost o operatie fara varsare de sange si fara durere fizica - dar nu si psihica - pentru multi dintre cei pe care ii privea. Borodin, oamenii si garzile lui pur si simplu nu aveau nici o sansa. Toti au sfarsit prin a ajunge intr-una din numeroasele pivnite uriase ale barajului.
Agnelli era gata sa rasuceasca cheia in broasca, cand van Effen il opri:
- Nu. Franghie. Leaga-i. Haide, haide, domnule Agnelli, dumneata esti omul caruia nu-i scapa nimic.
- Mi-a scapat ceva?
- Ti-a scapat din vedere faptul ca s-ar putea ca O'Brien sa nu fie singurul om din lume care poate deschide orice broasca.
Agnelli aproba.
- Desigur. Franghie.
A fost adusa franghia, destula pentru a lega o suta de oameni. Cand Borodin si oamenii sai au fost legati bine de maini si de picioare, Samuelson, cu aerul unui general roman care se intoarce victorios din Galia si-si face intrarea triumfala la Roma, ii conduse pe toti in camera de control a barajului.
Van Effen si prietenii sai ramasera putin in urma. Van Effen deschise o cutiuta de metal si scoase sase ghemotoace umede de vata. Isi infundara toti trei narile cu ele.
Vasco tresari:
- Ce dracu e asta? Acid sulfuric?
- O sa te obisnuiesti, spuse van Effen.
- Si ce a fost cu toata vorbaria aia despre oameni care pot deschide orice broaste? E o sansa la un milion sa mai existe un al doilea O'Brien pe aici.
- Vom avea nevoie de franghie. Foarte multa. Sunt vreo cateva sute de yarzi acolo.
Vasco se uita la George:
- Omul asta se gandeste la toate. Clatina din cap:
- Agnelli nu e singurul caruia ii scapa unele lucruri.
Intrara in camera de control. Era goala si foarte spatioasa, cu siruri de panouri de control aliniate de-a lungul peretelui si pe mesele paralele cu acesta.
O'Brien se afla in apropierea lor, dar nu le examina. Van Effen stia ca, de fapt, nici nu era nevoie.
- Ah! zise Samuelson. Esti chiar omul de care am nevoie, locotenente. Vreau sa vorbesc cu Wieringa, ministrul apararii.
Vasco nu se arata surprins. Se gandi doar cateva clipe:
- Imi imaginez ca ministrul apararii e la Volkendam. Nu conteaza unde este. Nici o problema. Oriunde ar fi, in birou, in automobil sau in avion, e la cel mult o lungime de brat de un telefon. Voi suna la Ministerul de Razboi si ei vor sti unde sa-l gaseasca.
- Cat va dura?
- Un minut. Si mai putin.
- Un minut?!
- In Olanda, spuse Vasco cu o urma de semetie, armata are prioritate absoluta.
In mai putin de un minut, ii intinse telefonul lui Samuelson, care-l lua cu privirea unui om ale carui vise au devenit realitate. Sau a unui nebun ale carui vise au devenit realitate.
- Domnul Wieringa? La telefon este seful organizatiei FFF, Luptatorii pentru libertate. Cred ca ati apreciat mica noastra demonstratie din Markerwaard de azi dupa-amiaza. Mai am niste vesti destul de neplacute pentru dumneavoastra. Am luat in stapanire barajul Haringvliet. Repet: exercitam un control total asupra barajului Haringvliet.
Urma o pauza destul de lunga, dupa care Samuelson continua:
- Ma bucur, domnule Wieringa, ca intelegeti semnificatia acestui fapt. Orice tentativa de a recuceri barajul Haringvliet, prin forta sau prin viclenie, va avea efecte dezastruoase asupra Olandei. As putea adauga ca am minat digurile de la Hollandisch Direp si Volkeral. Avem observatori acolo. Orice tentativa de a trimite scufundatori pentru investigatii ne va obliga sa facem sa explodeze acele mine.
La orele patru dupa-amiaza vom face o mica demonstratie cu privire la ceea ce se poate astepta tara dumneavoastra daca cererile noastre nu sunt indeplinite imediat. Nu va trebui decat sa deschidem cateva ecluze, timp de cateva minute. Ar fi poate instructiv sa trimiteti un elicopter pentru a face cateva fotografii, astfel incat poporul olandez sa vada ce-l asteapta.
Sper sa grabiti negocierile cu guvernul britanic.
- A fost o adevarata performanta, domnule Samuelson, spuse van Effen. Chiar ai minat cele doua diguri?
Samuelson rase:
- Bineinteles ca nu. La ce mi-ar folosi? Fricosii astia iau fiecare cuvant al nostru drept litera de lege.
Van Effen si cei doi prieteni ai sai s-au strecurat discret, in spatiul dintre mese si panourile de control, si si-au deschis sacii de voiaj, in timp ce Samuelson si oamenii sai vorbeau agitat si se felicitau reciproc. In vreo doua secunde, au explodat zece grenade cu gaz, imprastiate la distante egale prin camera. Efectele au fost spectaculoase. In cateva secunde, toata lumea se uita in gol, iar majoritatea erau inconstienti, chiar inainte de a se prabusi pe podea. Van Effen insfaca o cheie din buzunarul lui Agnelli si cei trei parasira in graba incaperea, inchizand usa dupa ei. Aveau narile protejate impotriva gazelor, dar nu-si puteau tine respiratia un timp mai indelungat.
- In cinci minute ne vom putea intoarce inauntru, spuse van Effen. Ei vor ramane adormiti cel putin o jumatate de ora.
Ii intinse cheia lui Vasco:
- Franghiile. Dezleaga-l pe Borodin si spune-i sa faca acelasi lucru cu ceilalti. Explica-i.
Vasco intra in pivnita si-l dezlega pe miratul Borodin, apoi ii dadu cutitul.
- Dezleaga-i pe toti. Noi suntem ofiteri de politie. Veritabili. Cel cu cicatrice pe fata e locotenentul van Effen, de la politia din Amsterdam.
- Van Effen?
Borodin era, bineinteles, socat.
- I-am vazut fotografia. Nu e el. Stiu cum arata.
- Pune-ti mintea la contributie. Asa face aproape orice criminal din Olanda.
- Bine, dar FFF-istii?
- Trag un pui de somn.
Vasco aduna bucatile de franghie si iesi in graba. Van Effen se apropie de omul care pazea proiectilele de pe malul marii.
- Domnul Samuelson are nevoie de dumneata. Repede. In camera de control. Pazesc eu proiectilele.
Cand tipul disparu din vedere, van Effen se indrepta catre cel de paza la proiectilele de pe malul raului. Tinea in mana spray-ul Yves Saint-Laurent cu parfum special. L-a culcat la pamant pe individ si s-a indreptat spre elicopter.
Tipul de la primul depozit de proiectile pe care-l vizitase van Effen se opri cand il vazu pe George, care-i facu insa un semn incurajator sa se apropie. In timp ce individul trecea, George il izbi in ceafa. Pentru George, aceasta a fost doar o lovitura usoara, dar individul - daca ar mai fi fost constient - ar fi privit-o intr-o cu totul alta lumina. George il culca cu blandete pe podea.
Van Effen trase perdeaua si spuse:
- Ah! Aici erai, Joop? Vad ca esti un paznic bun. Paza buna a lui Joop a mai durat inca doua secunde, pana cand acesta s-a prabusit pe podea.
Van Effen isi scoase pistolul Smith & Wesson, il indrepta in directia lui Kathleen si a Mariei si taie legaturile lui Annemarie si Julie. Le ajuta pe cele doua fete sa se ridice, le ajuta sa-si scoata calusele si, cu arma inca in mana, le apuca de umeri.
- Iubita mea sora, si draga mea Annemarie. Kathleen si Maria facura ochii cat cepele.
- Nu te-ai grabit deloc, spuse Julie. Avea lacrimi in ochi.
- Ce ti-e si cu recunostinta! Nimic nou sub soare, ofta van Effen. Am avut probleme.
- S-a terminat? sopti Annemarie. Chiar s-a terminat?
- S-a terminat.
- Te iubesc.
- O sa te pun sa repeti asta cand vei fi intr-o stare de spirit mai normala.
Cele doua fete asezate pe scaune continuau sa se uite la ei.
Kathleen intreba:
- E fratele tau?
Avea o voce ragusita, cu un ton neincrezator.
- Fratele meu, spuse Julie. Locotenentul Peter van Effen, seful detectivilor de la politia din Amsterdam.
- E un soc cam neplacut, recunosc, spuse van Effen. S-ar putea sa urmeze unul si mai neplacut. E vorba de cei pe care s-ar putea sa vreti sa-i vedeti sau care s-ar putea sa vrea sa va vada. Cand se vor trezi, desigur.
Toti soldatii FFF continuau sa doarma adanc, legati de maini si de picioare sau pe cale de a fi legati.
- Nu e rau, nu e rau, spuse van Effen. Si ce altceva ati mai facut in timpul asta?
- Ia auziti numai ce spune, zise Vasco.
Stranse, cu un entuziasm de nedescris, ultimul nod al franghiei care lega picioarele lui Samuelson.
- Ca sa ma refer numai la asta, jumatate din masinile si furgonetele politiei din Rotterdam si Dordrecht trebuie sa soseasca la baraj in maximum cincisprezece minute. A fost exclusiv ideea mea.
- Esti un ofiter care promite, dupa cum am mai spus. Van Effen se intoarse spre Kathleen, care se holba la tatal ei, cu fata descompusa de uimire si groaza.
- De ce, Kathleen?
In loc sa raspunda, ea cauta in poseta si scoase un pistol mic, cu maner de perle.
- N-o sa-l iei pe domnul Samuelson. Nu stiai ca e tatal meu.
- Ba da, Kathleen, stiam.
- Stiai?
Ii pieri glasul:
- De unde stiai?
- Mi-a spus Julie.
Julie se interpuse intre pistol si van Effen:
- Ar trebui sa ma impusti mai intai pe mine, cred ca-ti dai seama, Kathleen. Nu fac pe viteaza, pentru ca stiu ca n-ai putea sa faci asa ceva.
Vasco facu repede un pas inainte, lua pistolul din mana devenita subit lipsita de energie si i-l puse la loc in poseta.
- De ce, Kathleen?
- Imi inchipui ca tot se va afla, in cele din urma. Acum plangea fara sa se mai ascunda. Vasco ii inconjura cu un brat umerii care tremurau si, in loc sa reziste, ea paru sa se sprijine de el.
- Tatal meu e englez. Era locotenent-colonel in garda regala, sub un alt nume. Tatal sau era conte si i-a lasat o oarecare avere. Fiii sai, fratii mei, s-au dus la Sandhurst. Amandoi au fost ucisi in Irlanda de Nord. Unul era locotenent, celalalt - sublocotenent. Mama a fost ucisa in timpul unui raid al Armatei Republicane Irlandeze. De atunci, tata n-a mai fost acelasi.
- Cam asa am presupus si eu. S-ar putea sa fie judecat in Olanda sau extradat britanicilor.
Van Effen avea o voce obosita. Fara indoiala ca se si simtea obosit.
- Oricum, va avea circumstante atenuante. Iresponsabil.
- Vrei sa spui ca e nebun? sopti ea.
- Nu sunt doctor. Imi inchipui ca e un soi de iresponsabilitate temporara. Spune-mi, Maria, Romero sau Leonardo au avut vreun amestec in asasinarea sotiei si copiilor mei?
- Nu, nu, nu. Jur. N-ar face rau nici unei muste. Ceilalti doi frati din inchisoare. Stiu ca ei au aranjat totul. Sunt plini de ura, rai. Voi depune marturie la proces. Promit.
- Asta le-ar putea adauga de la cinci la zece ani de sentinta.
- Sper sa ramana toata viata in inchisoare.
- Nu se va pronunta nici o condamnare impotriva ta si a lui Kathleen. Accesoriile sunt una, iar accesoriile fortate - alta. Vasco, fii atat de amabil incat sa-i dai drumul domnisoarei si sa iei legatura cu unchiul Arthur. Spune-i ce s-a intamplat. George, condu-le pe aceste patru domnisoare sa bea ceva intaritor. Trebuie sa aiba astia niste provizii la cantina lor. Iar daca nu, elicopterul nu e total lipsit de asa ceva. Fii atent la incercarile de sinucidere. Julie spuse:
- Nu cred ca are cineva de gand sa se sinucida.
- Intuitia ta feminina, imi inchipui. Dar iti dau dreptate. Si, George, adu-mi, te rog, si mie un pahar. Ma simt foarte slabit.
George zambi si le conduse pe fete afara din camera de control.
Vasco vorbi la telefon timp de doua minute, apoi se intoarse spre van Effen, acoperind microfonul cu mana:
- Cred ca unchiul Arthur ar vrea sa-ti spuna o vorba. Pot sa. aaa. ma duc dupa doamne?
- Te rog.
Van Effen ridica receptorul in momentul in care auzea sunand primele sirene ale politiei. Felicitarile colonelului de Graaf au fost sincere si abundente. La fel si ale lui Wieringa, care, in cele din urma, i l-a dat din nou la telefon pe de Graaf.
Van Effen spuse:
- Domnule colonel de Graaf, am inceput sa obosesc sa tot fiu fata dumneavoastra in casa, care face toate treburile murdare in lipsa dumneavoastra. Vreau alta slujba, un salariu mai mare sau si una si alta.
- O sa ai si una si alta, baiete. Un salariu mai mare e, in mod inevitabil, asociat cu postul meu.
Tusi:
- Sa zicem, peste sase luni? Peste un an?
|
Politica de confidentialitate |
 .com |
Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
| Baltagul – caracterizarea personajelor |
| Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
| Caracterizarea lui Gavilescu |
| Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
| Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
| Actionare macara |
| Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
| Turismul pe terra |
| Vulcanii Și mediul |
| Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
| Termeni si conditii |
| Contact |
| Creeaza si tu |
