Legenda valaha al. mitru - neuitata intalnire din ramnic

LEGENDA VALAHA AL. MITRU - NEUITATA INTALNIRE DIN RAMNIC

- Ha, ha, ha! se veseleau privitorii, unii tinandu‑se cu mainile de pantece, altii abia mai putandu‑si misca falcile si curgandu‑le lacrimi pe obraz de atata ras. Ha, ha, ha!.

Tit avea un mestesug, adus pare‑se de el pentru intaia oara in Tara Romaneasca (uitat multa vreme, din cine stie ce pricini, dupa moartea lui), dar care in zilele acelea, la targul din Ramnic, ii pusese pe toti in uimire.

Odinioara Tit fusese ostean. Cazuse prizonier la turci. Fusese vandut si ajunsese prin alte tari departate ale rasaritului. De acolo fugise cu o corabie venetiana pana in marginea de asfintit a pamantului. Umblase prin Franta, Germania si Spania, insotind o ceata de cantareti ratacitori, numiti jongleri. Vazuse si invatase cate nici nu‑i putea da nimanui prin gand. Intre altele, se deprinsese sa faca papusi de lemn, imbracandu‑le si dandu‑le infatisari de boieri, calugari, targoveti sau tarani. Papusile le manuia in fel si chip, facandu‑le sa vorbeasca (de buna seama cu glasul lui, al lui Bucur si, in zilele din urma, si cu acela al Baiatului), jucand cu ele diferite intamplari hazlii.

Barbatii si femeile, cati erau in targ, isi spuneau:

- Veniti sa vedeti ceva nemaipomenit! Niste omuleti de lemn hazlii, care ies din spatele unei perdele de crengi, vorbesc si se misca, de juri ca sunt vii. Doamne, cate se mai pot nascoci!

In felul acesta, toti cei din targ, si mai cu seama taranii, mestesugarii si negutatorii se adunasera in fata perdelei de crengi, din dosul careia cei trei prieteni ai nostri isi aratau priceperea in jocul papusilor, pana atunci necunoscut pe la noi.

Mai multe fete boieresti si calugari stateau la o parte, de vorba, nevrand sa se amestece cu prostimea, catand insa pe furis la papusi. Scenetele ce se reprezentau - ca sa folosim un cuvant obisnuit celor de astazi - si care‑i faceau pe oameni sa rada cu atata pofta, se desfasurau cam asa:

Mai intai se ivea de dupa perdeaua de crengi o papusa zbarlita, prapadita, cu un nas lung si ascutit, avand o panza de sac pe spinare. Papusa mergea schiopatand, tinandu‑se cu o mana de picior, vaicarindu‑se:

- Vai de mi‑i‑ne si de mi‑i‑ne. Ma nu‑u‑meam Fatih‑Cu‑u‑ce‑ri‑to‑o‑rul. Lua‑a‑sem Constan‑ti‑no‑o‑po‑lul si cre‑deam ca mer‑ge tot asa. dar a ve‑enit Ioan de Hu‑u‑ne‑doa‑ra si ce m‑a ba‑tut!. Ce m‑a‑a ba‑tut!. A‑lah!. Alah!.

Cuvintele le rostea pe o melodie tanguitoare, turceasca, acompaniata, de dupa perdea, de un fluier si o toba. Iar cand spunea: «Si ce m‑a batut!» papusa ducea mainile la partea carnoasa de la spate si, indoindu‑se de sale, se tinea de ea, ca si cum ar fi primit in acel loc bataia. Si pe urma plangea.

- Hi‑hi‑hi. Hi‑hi‑hi. scancea, si iar se apuca de salvari. De ce m‑a batut asa? Hi‑hi‑hi. Hi‑hi‑hi.

- Mehmet!. Acesta e Mehmet. se prapadea lumea de ras. Te doare, Mehmet? Ai incasat‑o bine de la Ioan de Hunedoara?. Priviti‑l, e imbracat in panza de sac!. isi toarna cenusa pe cap!

Toata lumea stia ca, in urma cu doua luni, Mahomed al II‑lea - Mehmet, cum ii ziceau romanii - mancase, la Belgrad, din partea lui Ioan de Hunedoara, o bataie sora cu moartea. Oastea de ieniceri si spahii ii fusese nimicita. Si el insusi, cu o sageata infipta in picior, abia scapase cu fuga.

De suparare, Mahomed postise trei zile, invelindu‑se ziua si noaptea in panza de sac, presarandu‑si cenusa pe plete, si se mai imbraca asa si la data cand Tit isi juca papusile in straie si turban cernite.

Lumea radea de nu mai putea.

- Belgrad ti‑a trebuit?. Belgrad ti‑ai gasit!. Asa ai sa patesti de‑aici inainte peste tot. Si ii faceau cu pumnii semne: «Sac! Sac!», mai racorindu‑si in felul acesta, macar in fata papusii, naduful pe care ii aveau pe Mahomed, ce le pricinuise de cativa ani incoace, in timpul domniei lui Vladislav, atata rau.

Dupa ce se satura, vazandu‑l pe Mahomed scalambaindu‑se si jelindu‑se de pierderea oastei si de durerea din picior, multimea ceru sa i se joace si altceva.

- Vreti ceva de pe la noi? intreba Tit, scotand capul de dupa perdeaua deasa de crengi.

- Asta vrem! De la noi! zisera oamenii.

- Bun! se invoi Tit. Sa vedem daca o sa‑i recunoasteti.

Si indata se arata o alta papusa, inchipuind un boier valah, trufas, cu barba carunta.

La drept vorbind, Tit avea numai cateva papusi facute din bucatele de lemn, carora le schimba infatisarea, dupa cum avea nevoie.

Luate in mana de Tit sau baieti, papusile capatau viata si privitorii puteau sa jure ca sunt slujitori, turci, tatari, femei - sau pe oricine intruchipau.

Asa se intampla si de data asta. Papusa gatita in haine scumpe, cu un ghemotoc de calti la pantec - ca sa semene cu un boier gras - de cum facu primele miscari, paru un om viu.

- Asta‑i boierul Albu! il recunoscura privitorii.

Albu era boierul cel mai bogat si puternic din Valahia. Vointa lui era lege. De aproape un sfert de veac, domnea ca un al doilea voievod neincoronat. Domnitorii se schimbau, unii isi pierdeau capetele, doar el ramanea nemiscat, la fel de puternic si din ce in ce mai bogat.

De aceea era de mirare ca papusarul indraznea sa joace pe boierul acesta numit, de prietenii si curtenii lui, Albu cel Mare, fiindca avea o curte ca un adevarat domnitor - si erau siguri ca pana in cele din urma a lui va ramane puterea.

Langa Albu cel Mare se arata o alta papusa. Se vedea cat de colo ca papusa nou‑aparuta infatisa pe un curtean al lui Albu, un om la fel de cunoscut de popor, caci la vederea lui multimea chicoti.

- Mai, ca frumos iarmaroc mai este acesta din Ramnic! deschise vorba papusa ce inchipuia, cum simtise poporul, pe boierul Albu.

Cel care vorbea, pufnind din cand in cand pe nari, facand multimea sa clocoteasca de ras, era Tit.

- Ce forfota!. Si cat mai striga oamenii! Unii au ragusit de‑atata tipat si s‑au facut rosii ca racii fierti. continua sa graiasca plin de maretie boierul.

De cate ori se oprea intaia papusa si se intorcea brusc, cea de‑a doua facea un ocol mare in jurul ei, s‑o ajunga din mers, asa cum fac unii slujbasi lingusitori, cand sunt in preajma marimilor.

- Ai dreptate, maria ta! zicea slugarnica papusa a doua.

De fapt era tot Tit, care tinea amandoua papusile in maini, din dosul perdelei, si isi schimba putin vocea cand ele trebuiau sa vorbeasca.

- Ia te uita, maria ta, la cojocarul acela!. si papusa a doua arata pe un om din multime, care era chiar cojocar si facuse intocmai ce spunea mai departe papusa.

- Il vad, zicea prima.

- Uite‑l, ia, cum si‑a agatat cojoacele in ramurile mai joase ale copacului sub care sta si trage pe trecatori de maneca. Le spune ca, acusi, na, are sa vina iarna, si sa se grabeasca sa cumpere de la el cojoace.

Lumea fierbea de ras.

Cojocarul se facu la obraz ca focul si, intorcandu‑si caciula in maini, ca in fata unui boier adevarat, raspunse inghesuit:

- Ei, lasa boierule, ce te legi si dumneata asa, pe nepusa masa, de mine. Fiecare isi stie nevoile sale.

Vorbele lui ii facura pe oameni sa rada mai tare. Dar hohotele se curmara, caci intaia papusa, cu burta inainte, itindu‑se spre iarmaroc, mai cuvanta:

- Nu stiu cum le‑a parea unora dintre negutatori porunca data, de dimineata, in targ, de slujitorii domniei, si anume ca acela care va umbla cu viclesuguri sau va cere pe ce are de vanzare cat nu face va fi pedepsit.

Si papusa cea grasa arata cu mana la beregata, in semn ca vinovatul va fi ridicat in furci.

- Nici nu mai era nevoie sa dea vestirea asta, zise a doua papusa. De cand s‑a inscaunat fiul lui Vlad Dracul, taindu‑l pe Vladislav, sub cuvant ca se facuse omul turcilor, nu e rascruce sa nu se legene in spanzuratoare sau sa nu stea intepenit in furci cate un hot, fie de cei de drumul mare, fie de cei de taraba. Voda a pus la un izvor o cupa mare, scumpa si minunata, de aur, sa bea oamenii cu ea, si nimeni nu indrazneste s‑o fure.

- Bine ca a pierit hotia, caci erau primejduite averile noastre boieresti, ia din nou cuvantul intaia papusa si se bate cu palma peste pantec. Se bate peste pantec o data, de doua, de trei ori. Isi pipaie braul. Si incepe sa se jeluiasca:

- Punga. Punga mea!. O mie de galbeni aveam in ea. Mi s‑a furat punga!.

- Poate nu ti s‑o fi furat, ci numai oi fi pierdut‑o domnia ta, boierule, zice papusa a doua. Vad ca baierile braului sunt cam slabe.

- Sunt sau nu slabe, cui mi‑o gasi‑o sau cui mi‑o aduce‑o, vesteste in targ ca‑i dau o suta de galbeni.

- Vai de mine, o suta de galbeni?! se mira o femeie. Boierul Albu, zgarcitul zgarcitilor, sa dea el cuiva o suta de galbeni?.

- Parca n‑as crede, zice si cojocarul de adineauri.

- Nici eu. nici eu. isi arata parerea altii.

- Ssst. ssst!. ii indeamna la tacere multimea pe limbuti. Sa vedem ce se mai intampla.

Papusa a doua isi facu palmele palnie la gura si incepu sa strige din adancul rarunchilor:

- Boierul cel mare, stapanul nostru, a pierdut sau i s‑a furat o punga cu o mie de galbeni. Cine o are si n‑o aduce o sa fie infipt in teapa. Dar cine i‑o aduce primeste rasplata domneasca: o suta de galbeni.

- Mai vesteste o data, il indeamna pe sfetnicul sau boierul cel mare. Ori e punga mea pe la vreunul dintre voi? intreba el multimea, aplecandu‑se peste perdeaua de crengi.

- Nu e, boierule, nu e! raspund oamenii, papusii, mai in gluma, mai in serios, dandu‑se insa cativa pasi inapoi, caci cu boierii cei mari, chiar cand sunt numai papusi, nu poti sti niciodata ce se mai intampla.

- Spuneti drept, sau o patiti! zice papusa.

- Nu mintim, boierule, zau nu mintim, se jura privitorii. Poti sa ne si cauti. Pune mai bine sfetnicul sa dea inca o data de stire.

- Mai striga o data, cum ti‑am poruncit! tipa boierul.

Si papusa a doua striga iarasi cuvintele prin care ameninta pe cei care‑i ascund punga cu tragerea in teapa si fagaduieste celui cinstit suta de galbeni.

Nu apuca insa sa‑si ispraveasca vorbele si, de dupa perdea, se iveste o a treia papusa. Aceasta e imbracata ca un taran si are o punga doldora de galbeni, pe care o intinde boierului.

- Boierule, zice el (de fapt vorbind Bucur, cel ce manuia papusa), uite, am gasit in drum punga asta. Daca e a dumitale, s‑o stapanesti sanatos. Eu sunt om sarac. Am sapte copii, dar lucru strain nu‑mi trebuie.

- E punga mea! se bucura boierul cel mare, insfacand‑o.

- Ai vazut omul sarac? zice o fata tanara unui flacau de langa ea. Ia sa fi fost un boier, mai da el inapoi punga?.

- As! Se facea ca n‑a gasit‑o! ii raspunde flacaul. Astia, de ce au, tot ar mai vrea.

- Ssst. ssst. ii mustra iar oamenii pe cei ce vorbesc. Daca nu vreti sa auziti, plecati si lasati‑ne in pace.

Flacaul o inghionti pe fata. Amandoi tacura.

Papusa intaia se trase intr‑un colt, numarandu‑si infrigurata galbenii din punga:

- Unu. doi. cincizeci. o mie. Eh! rasufla boierul cel mare usurat, cinstit om. Mi i‑a adus pe toti! Dar, isi duse el mana la tampla, acum ce fac? I‑am fagaduit o suta de galbeni. Ce‑i trebuie prostului si sarantocului o suta de galbeni?

- Auzi, ce‑i trebuie?! nu se putu stapani fata de adineauri. Dupa ce i‑a adus‑o inapoi, zice ca ce‑i trebuie.

- Da‑i omului ce i‑ai fagaduit! striga catre boierul‑papusa un olar din vestitul neam al Olanestilor, numiti asa fiindca faceau olane smaltuite pentru domnie.

Dar boierul‑papusa nu se sinchisi de vorbele olarului. Isi continua in liniste, cu glas tare, gandurile:

- Ii ajunge mojicului si un singur galben, si inca si acela e prea mult.

- E prea mult si un galben?. He, he. se supara o femeie cu un copil la san. Iacata, asa‑s boierii, are dreptate fata asta, de o tastuirati adineauri.

- Asa e?! zise fata multumita ca i se da dreptate.

Pe cand fata si femeia vorbeau inca intre ele, boierul incepu sa se aplece dupa perdeaua de crengi si sa raspunda cuiva nevazut:

- Ce zici, prietene? Ce sa fac?.

Papusa a doua se tinea la o oarecare departare de cealalta. Fiindca boierul nu‑l auzea destul de bine pe cel de dupa perdea, acesta se ridica pana la urechea lui si lumea vazu ca era un cap incornorat de drac.

Dracul era negru, cu coarne lucioase, si avea o coada lunga de canepa, pe care o tot azvarlea in sus.

Lumea izbucni in hohote:

- Dracul, mai!. Iote dracul!. Se sfatuieste boierul cu el.

Dracul, isi misca repede, repede, coarnele, de la o ureche a boierului la cealalta; si boierul dadea din cap.

- Uite ce e, se intoarse boierul spre taran, dupa ce dracul pieri de unde venise, vad ca sunt in punga noua sute de galbeni. Erau o mie. Insemneaza ca ti‑ai oprit suta fagaduita. Ti‑ai luat singur rasplata. Iti multumesc. Pleaca sanatos.

- Mai, al dracului boier, ce cauta sa‑l insele pe taran!. Daca o fi prost, s‑o lasa. murmura oamenii suparati.

Taranul sta putin pe ganduri. Se scarpina in cap si‑i raspunde boierului:

- Maria ta, eu n‑am desfacut punga. Galbenii nu i‑am numarat. Cum am gasit‑o, asa ti‑am adus‑o.

- Pleaca, ti‑am poruncit! racneste boierul cel mare.

- Pleaca pana nu te urc in streang! ii da branci si boierul al doilea.

- Boierilor, eu ma duc, le raspunde taranul. Nu‑mi pare rau ca n‑am primit suta de galbeni fagaduita, cat imi pare rau ca ma faceti hot si mincinos. Pe hoti si mincinosi voda cel nou ii ridica in furci sau in teapa. Eu tin la cinstea mea taraneasca si am sa ma duc la voda Vlad sa‑mi faca dreptate si sa‑mi spele obrazul de rusine.

Boierul cel mare isi clatina burta de ras:

- Crezi tu c‑ai sa‑ti castigi cinstea inaintea unui boier mare?. Prostanace! Unu' e.

- Albu cel Mare!. rosteste multimea, tot cu fereala, uitandu‑se sa vada de nu‑i aud boierii cei adevarati, care stau mai la o parte, de vorba, facandu‑se ca nu le place sa vada papusile lui Tit.

- Du‑te si la voda, ca noua putin ne pasa, dar pieri mai repede! zice si cea de‑a doua papusa..

In coltul dinspre padure, se iveste acum un jilt de lemn. Pe jilt sta o papusa infatisand un tanar cu caciula domneasca pe cap si un toroipan cat toate zilele in brate.

- Asta‑i voda. voda cel nou. Vlad. murmura multimea.

Intamplarile si vorbele atat de indraznete ale papusilor i‑a prins in asa masura pe privitori, incat pe tarabe, pe rogojini sau pe jos - fiecare dupa starea pe care o are - au ramas uitate marfurile aduse la iarmaroc, mai de aproape sau mai de departe, de negutatori, mestesugari sau tarani.

Si doar la iarmarocul acesta fusesera aduse marfuri cu duiumul. Odata cu urcarea lui Vlad pe scaunul domnesc, turcii nu mai indraznisera sa bata targurile si iarmaroacele, sa ia din ele ce doreau si la preturile la care pofteau.

N‑am sa va insir ce feluri de marfuri erau. Dar gasea inima tot ce ravnea, de la opinci, caciuli, tesaturi de in, pana la de‑ale gurii: miere, legume, fructe sau grane. Si toate din belsug. De cand se inscaunase Vlad, intarcase balaia pentru turci.

Mai grozav era ca pentru uimitoarele papusi ale lui Tit parasisera oamenii pana si frunzarele - colibele de crengi in fata carora se turna din plin in ulcele mustul trandafiriu de Dragasani si se frigeau pastrama de capra, puii de vara si, in tepuse de lemn sau pusi de‑a dreptul pe jaratec, sfaraiau somnii grasi, stiucile lacome, salaii argintii si crapii ca niste purcei, pescuiti chiar atunci din Olt.

Turtele mari de faina proaspata, tavalite in faramatura de nuca si miere, ori placintelele umplute cu dovleac dulce sau mere coapte, stropite cu smantana, aromeau tot atat de placut. Dar femeile si chiar copiii uitasera de ele, numai si numai ca sa priveasca teatrul lui Tit.

- Ce s‑a intamplat, cinstite fete boieresti? intreaba voda de pe jiltul pe care sta. Si tu, mai romane, de ce te plangi?

Din multime se aud soapte:

- Ei, sa‑l vedem si pe voda asta nou cui o sa‑i dea dreptate? Boierului, sau taranului?. De, mai stii?. Vorba batraneasca zice: corb la corb nu‑si scoate ochii. Sa vedem.

- Maria ta! o ia inainte boierul cel tantos. Mie mi s‑a furat o punga.

- In Valahia se mai fura? se mira domnul. Stim ca de cand ne‑am inscaunat noi, negutatorii isi lasa carele cu marfuri nepazite in mijlocul targurilor, si chiar in locuri pustii, si nu se atinge nimeni nici de un cap de ata.

- Sau am pierdut punga. nu stiu. o incurca boierul, batandu‑se peste pantec. In punga aveam o mie de galbeni. Am fagaduit cui mi‑o aduce punga o suta de galbeni. Omul acesta - il arata el pe taran - mi‑a adus punga, dar numai cu noua sute de galbeni. Si‑a oprit singur rasplata fagaduita, ceea ce nu e frumos. Dar eu i‑am multumit, si buna pace!

- Ia spune si tu, rumane, il indeamna voda. Ce punga ai gasit?

Taranul se pleaca inaintea domnului si zice:

- Asta de la braul boierului am gasit‑o, maria ta. Si nici n‑am desfacut‑o. Boierul ma face insa de hot si mincinos, zicand ca am desfacut‑o si am luat din ea suta de galbeni. Ma plec inaintea mariei tale si te rog - nu sa‑mi dai suta de galbeni - ci sa‑mi speli obrazul injosit de boierul.

- Albu cel Mare. Albu cel Mare. De ce nu‑i spui pe nume boierului? il indeamna oamenii ce stau mai aproape de perdeaua de crengi.

Voda face, de dupa perdea, un semn cu capul spre multime, adica stie el cum se cheama boierul, si sa aiba oamenii putina rabdare, ca ii face taranului acusi dreptate.

- Boierule. intreba voda, cati galbeni ziceai ca ai avut in punga pierduta?

- O mie, maria ta! raspunde el repede.

- Si in punga pe care ti‑a adus‑o taranul cati galbeni se gasesc?

- Noua sute, maria ta.

- I‑ai numarat bine?.

- Bine. maria ta.

- Atunci, daca punga gasita de taran are numai noua sute de galbeni, iar cea pierduta de domnia‑ta avea o mie, insemneaza ca punga pe care ti‑a adus‑o taranul nu e a domniei tale.

- Dar. maria ta. EU sunt cel mai mare boier al tarii.

- Nici un cuvant mai mult, boierule cel mai mare din tara! se supara voda. In Valahia nu s‑a mai pomenit sa fure sau sa minta cineva. Nici taranul acesta nu fura si nu minte. Punga gasita de el a fost pierduta de altcineva. Acel altcineva nu ne‑a cerut‑o. Deci ea ramane a taranului. Da‑i‑o inapoi.

- Maria ta. Maria ta. Aoleu. aoleu. punga mea!. se jeluieste boierul. Sunt cel mai mare.

- Da‑i‑o, sau!. si voda se scoala de pe jilt, cu toroipanul in mana. Acusi te pocnesc, cat esti tu de cel mai mare boier!.

Boierul ii da punga taranului si, de frica, o tuleste dupa perdeaua de crengi.

Iar lumea rade, rade de o dor falcile si‑i curg lacrimile pe obraz, sau se tine de pantec, de patania boierului.

- Bine i‑a facut! Trebuia maria sa sa‑l si izbeasca. Asta‑i trebuia! Sa mai vada si boierii gustul dreptatii. Parca s‑ar mai fi schimbat putin vremurile, oameni buni. Ha, ha, ha!.

In veselia aceea, oamenii uitasera cu totul de fetele boieresti si bisericesti ce se gaseau la o oarecare departare de ei, neauzind deci cum se cuvine cuvintele papusilor. Rasul lor prea zgomotos le atrase boierilor atentia.

- De ce guita atata oamenii? se mira cu dispret unul dintre acestia, un tinerel ce avea o barbuta semanand cu aceea a lui Mahomed.

Boierul acesta se numea comisul Ghilt. Era de la Ramnic si se intamplase sa fie unul dintre boierii ce nadajduiau cel mai mult in Albu cel Mare.

- Ei, prostime, ce stie ea?! rosti un altul. Rade de orice. Sa ne spuna un strajer.

Cheama pe unul dintre strajerii targului, un sulitas cu caciula infundata pe ochi, si acesta, abia putand sa‑si stapaneasca rasul, le povesti ce glasuise papusa care facuse pe voda.

- Taceti din gura, mocofanilor! chitai Ghilt spre multime - fiindca de furie glasul i se subtiase peste masura - si se indrepta spre perdeaua de crengi, urmat de ceilalti boieri, calugari si straji. Cine a indraznit sa‑si rada de marele boier Albu?.

Si, smulgand o sulita de la un strajer, cu doua lovituri bune dete la o parte perdeaua de crengi, sa‑l scoata la iveala pe Tit.

Din dosul perdelei rasarira papusarul si cei doi copii, ajutoarele sale, ce tocmai se pregateau sa iasa cu talgerele, sa adune darurile de la privitori.

- Lasati‑i in pace, boierule! incepu sa murmure multimea. Ce‑aveti cu ei? N‑au facut nimic. Asa le e mestesugul. Mestesug nou si care ne place.

- Gura, mojicilor! se intoarse putin Ghilt catre aceia care‑i luau apararea lui Tit. Nimeni nu e mai mare in tara asta decat boierul Albu. Asta sa stiti de la mine.

Multimea incremenise. Se facu liniste. Si in linistea aceea se auzi deslusit glasul Baiatului:

- Ba voda Vlad e mai mare decat boierii!.

Nu voia in ruptul capului sa ingaduie altceva, fiindca el insusi era acela ce manuise papusa care il infatisa pe Vlad.

Lumea uita sfiala si izbucni iarasi in ras.

- Are dreptate Baiatul, soptira cativa. Trebuie sa fie un singur domnitor. Prea sunt multi in tara asta. Fiecare boier face pe domnitorul in tinutul lui.

Comisarul isi pierdu capul. Intoarse sulita cu varful in jos si voi sa‑l paleasca pe Baiat.

Copilul o lua la fuga, sarind un prag ce fusese anume pus, ca sa se sprijine pe el perdeaua de crengi. Ghilt se lua dupa el. Se impiedica si cazu. In cadere, ajunse cu o mana intr‑o cofita, pe care chiar in dimineata aceea Tit o umpluse cu miere cumparata din targ pentru urs. Se manji pe maneca si, cand vru sa‑si stearga obrazul, mierea incepu sa‑i picure din barba.

Vazand rosu inaintea ochilor, Ghilt se hotari sa‑l impunga pe Baiat. Isi intoarse iar sulita cu varful ascutit inainte. Si, pentru ca Baiatul fugise in coliba de crengi ridicata de Tit in poiana, se repezi dupa el.

- Nu da, boierule, nu da!. incepu sa se intarate multimea.

Dar spaima oamenilor nu dura mult. Nu apuca boierul sa faca primul pas in coliba, ca se si intoarse, smulgandu‑si barba:

- Aoleooo!. Ursul. ursul. Ajutor. ajutor!.

In urma sa, calcand apasat, cu ochii mici si sangerosi, imbracat in blana lui neagra‑cafenie, ursul venea repede, mormaind furios, caci isi vazuse mierea cumparata de Tit pentru el picurand din barba boierului.

Ursul era tinut in lant de Baiat.

Ceilalti boieri si calugari o luara si ei la fuga, urmati de femei si copii.

- Nu fugiti! incerca Tit sa linisteasca multimea. Ursul e imblanzit. Baiatul l‑a adus afara, fiindca e randul lui sa joace.

- Ha, ha, ha!. izbucnira oamenii, tavalindu‑se de ras. Bine ati intors‑o, mai papusarilor. Uliuuu. ce fugeau boierii! Ce ziceti, mai? S‑au dus. Jucati ursul. au fugit boierii. au lasat‑o moarta.

Dar boierii nu fugisera prea departe.

Comisul Ghilt racnea din rasputeri:

- Strajeri, dupa mine! Sa‑i taiati. Sa‑i omorati. Au ras de boierul Albu.

Strajerii se adunasera in rand. Si, vrand‑nevrand, isi intinsesera sulitele. Multimea incepu sa se fereasca. O fetita fu trantita peste un cos cu placintele stropite cu smantana si, simtindu‑se uda la spate, incepu sa planga. Ursul mormai descumpanit, cu labele ridicate, in mijlocul poienii. Tit insfaca o scurtatura de lemn. Baiatul se repezi la coliba de crengi si se intoarse in fuga, cu o sabie ruginita, pe care o avea Tit inca de cand era ostean. Bucur puse mana pe un bolovan.

Era sa inceapa o batalie la care, cu siguranta, ar fi luat parte pana la urma si multimea, si nu se stie cum s‑ar fi terminat.

Strajile inaintau cu pasi regulati si sulitele intinse.

Boierii isi scosesera sabiile. Comisul Ghilt tremura de furie.

- Inainte!. Omorati‑i!. scrasnea el. O sa va rasplateasca boierul Albu.

- Opriti‑va! tuna atunci o voce pe deasupra multimii.

- Cine indrazneste sa‑mi porunceasca mie, ca‑l spintec cu sabia? tipa trufas boierul Ghilt, acela care starnise vrajba.

- Eu! ii dete raspunsul un tanar inalt, cu nas vulturesc si o mustata balaie, imbracat in haine obisnuite de targovet, iesind din multime si facand un semn poruncitor spre osteni sa incremeneasca unde erau.

- In genunchi in fata domnitorului Vlad! rosti un alt barbat cu o uitatura aspra, care il urma pe voievod. (Acesta din urma fiind logofatul Lazar, care il insotise pe Vlad la sosirea din Transilvania.)

Multimea ingenunche. Comisul Ghilt, dupa o scurta sovaiala, simtind cum frica ii patrundea in oase, se arunca la picioarele domnului:

- Iarta‑ma, maria ta, pentru cuvintele necugetate. M‑a maniat prostimea! Maria ta esti singurul stapan al tarii.

Tanarul cu mustata balaie se descoperi. Isi dete jos surtucul de targovet. De sub el rasari o haina de matase liliachie, sub care se ascundea, desigur, camasa de zale. Intinse mana spre logofatul sau, si el ii dete o sabie, luata la randu‑i de la niste oameni de credinta care‑l urmau, tot asa invesmantati in haine simple de targoveti, ca si stapanii lor.

- Sa traiesti, maria ta! rasuna glasul puternic al multimii. 

Barbatii cu capetele pletoase, imbracati in sumane si cojocele, femeile invelite in broboade sau cu scurteici, oameni de rand, tineri si batrani il salutau pe tanarul voievod - cel care venise foarte de curand, insa cu semne bune, din Transilvania - strigand cat ii tineau piepturile:

- Sa traiesti, maria ta!.

Vlad zambi si privi multumit marea aceea de oameni plecata si supusa noii sale domnii.

Isi roti ochii, a caror privire agera cuprinse locurile pana departe.

Oltul curgea la vale, pe‑o latura a targului, imbratisand parca malul. O barca plutea pe undele sale viorii. In departare se iveau muntii, ce se saltasera lenevosi sa vada si ei incaierarea din iarmarocul de la Ramnic, starnita de mania boierului prieten lui Albu cel Mare impotriva papusilor lui Tit.

- Ridicati‑va! rosti Vlad cu o voce placuta, insa putin taioasa. Am venit sa‑mi vad tara si sa vizitez iarmarocul din Ramnic.

- Bine‑ai venit, maria ta! strigara iar oamenii, ridicandu‑se. Si o femeie se repezi de lua, de pe taraba, o lipie si putina sare, le puse pe un stergar si i le intinse lui voda, langa un ulcior cu must de Dragasani. Voda intinse o bucatica de paine in sare, sorbi o inghititura din ulcior si zambi larg catre multime.

- Bun domnitor o sa fie! isi sopteau oamenii unul altuia. Se vede mai bland ca tata‑sau, Dracul Voievod.

Baiatul lasase sabia din mana si, tragandu‑se langa Tit, Bucur si ursul lor, nu‑si mai putea lua ochii de la voda.

Daca el ar fi stiut ca barbatul cu par balai, ce se afla inaintea sa, era chiar tatal sau, Vlad Tepes, ar fi alergat la pieptul lui, si multe ar fi fost schimbate.

Deocamdata Baiatul sedea in fata domnitorului la numai cativa pasi departare, cu ochii pironiti pe obrazul lui si cu inima cuprinsa de infiorare.

Logofatul Lazar ii arata lui Vlad pe boierul ticait si tremurand de la picioarele sale, si zambetul voievodului se stinse.

- Inca maine, comise Ghilt, sa fii la judecata noastra, la Targoviste, ii porunci boierului. Curand o sa vie si vremea stapanului tau.

- Am inteles, maria ta. se ridica acesta in genunchi. Vru sa‑i sarute mana lui Vlad.

Dar tanarul voievod isi feri mana si se intoarse incolo, cu sila.

Comisul Ghilt se lasa in patru labe si asa se tari, calcand cu palmele printre opincile taranilor si botforii mestesugarilor, pana iesi la lumina si, incalecandu‑si calul, ce era tinut de o sluga, o sterse catre casa, infricosat pana peste poate.

Vlad gasi acum prilejul sa zambeasca si sa‑i destainuie multimii:

- Am stat toata vremea aici, nebagat in seama, in mijlocul vostru.

Cei care‑i fusesera in preajma, la auzul acestor cuvinte, isi dusera mainile la gura si rasera inabusit, gandindu‑se sa nu fi rostit cine stie ce prostii si sa‑i fi auzit voda.

- As vrea sa vad papusa care m‑a inchipuit pe mine si pe manuitorul ei, isi arata el dorinta.

Baiatul, care ii sorbea fiece cuvant, se repezi, apuca papusa cazuta in invalmaseala pe jos, o scutura cu maneca surtucului, sufla deasupra ei, sa se duca si ultimul fir de praf, si alerga sa i‑o arate lui voda.

Vlad, chiar de pe atunci, desi era tanar si prietenos, avea ceva care‑i facea pe cei din jur sa nu se simta intotdeauna in siguranta. Anii grei de inchisoare, cu lanturi la maini, rapunerea tatalui sau si primejdia in care se aflase el insusi, inca din copilarie, il faceau sa aiba in ochi din cand in cand cate o strafulgerare de cruzime.

Cu totii simteau aceasta. Numai Baiatul alerga cu incredere la acela ce nu stia ca‑i era tata. Si‑i arata papusa.

Vlad o lua in mana si, intorcand‑o pe toate partile, incepu sa rada.

- Nici nu‑mi vine sa cred, zise el, ca ghemotocul asta de lemn si carpa putea sa aiba atata viata in mainile tale. Il mangaie pe Baiat pe par si adauga: Mi‑a placut curajul cu care l‑ai infruntat pe boier.

- Este un copil fara seaman, maria ta, lua cuvantul Tit, facand o plecaciune in fata voievodului. Lucram impreuna doar de o jumatate de an, dar Baiatul manuieste papusile mai bine ca mine. Cand canta din gura, din lauta sau din fluier, pare un heruvim. Calareste si face pe cal acrobatii ca un diavol si manuieste armele ca un ostean incercat. Este in stare sa se lupte si cu ursul.

Voda ii zambi Baiatului:

- Sa te vedem pe cal!.

- La porunca, maria ta! zise Baiatul. Se intoarse putin si‑l fluiera pe Negru.

Negru veni in trap, nechezand, si se opri la numai un pas in fata copilului.

Un freamat se starni prin multime.

Baiatul, de jos cum era, batu o data pamantul, si sari in picioare pe cal. Pletele i se zbatura in vant. Parul sau, baga de seama multimea, semana cu al voievodului. Un cerc mare se desfacu inaintea calaretului. Acesta, in picioare cum era, incepu sa‑si mane calul, fara sa prinda fraul in maini, numai cu niste strigate usoare:

- Inainte, Negrule!. in cerc.

Calul incepu sa alerge, intai in trap, pe urma in galop, fluturandu‑si coama. Din goana lui, Baiatul sari jos, si iar i se avanta pe spinare. Se prinse de ramura inalta a unui copac. Se catara pe trunchi pana sus. Si cand calul, in galop, trecu pe la poalele lui, isi dete drumul si cazu drept in sa. Se roti, se lasa pe chinga, culegand din iarba, cu gura, o floare. Apuca, din zbor, o sulita de la Tit si, tot din zbor, prinse in varful ei o caciula aruncata de Bucur.

Ursul sari, in cele din urma, in picioare, alaturi de el, pe spinarea calului. Baiatul se avanta pe umerii lui si se dete peste cap, ajungand cu picioarele in acelasi loc. Apoi se prinse cu o mana de teasta fiarei si‑si azvarli picioarele in sus. Calul isi inteti goana. Baiatul isi schimba mana. Facu un salt si ajunse din nou, in genunchi, la picioarele domnitorului, aplecandu‑si fruntea inaintea lui.

Voievodul rase incantat si‑l mangaie din nou pe par.

- Esti un calaret vrednic, ai putea sa ajungi un ostean si mai vrednic! il lauda el. Cum te numesti?

Baiatul isi ridica fruntea, privi fata tatalui sau, si in acelasi timp zari, prin ramurisul sub care se tinea iarmarocul, cerul senin, albastru, straveziu si luminos. Funigei scanteietori se leganau prin vazduh.

- Numele meu este Baiatul. Baiatul si‑atata tot, sopti el putin rusinat.

- Parintii nu si‑i cunoaste, vorbi Tit in locul Baiatului. Este un copil oropsit.

- Baiatul?. Dar este cel mai frumos nume ce se poate da cuiva, glasui voda, cu gandul sa‑i risipeasca sfiala copilului. Dar, in aceeasi clipa, simti prin inima o tresarire. Cam aceeasi varsta ca si baiatul acesta trebuia sa fi avut si copilul lui pierdut. Apoi ochii acestia. Chipul cu rotunjime calda. Totul ii aminteste de. Voda nu indraznea nici in gand sa pomeneasca numele mamei copilului pe care il cauta peste tot. La ravasul trimis cumnatului sau, Brad, nu primise nici un raspuns, desi asteptase atata timp. Intorcandu‑se in tara, aflase ca raspunsul lui Brad fusese prins de Vladislav si inmanat turcilor.

Copilul isi intinse mana, prinse degetele lui Voda si i le saruta, dar nu le dete drumul.

- Isi cauta pe o sora a lui pierduta, mai adauga Tit.

- A! Ai o sora? zise voda dezamagit. Caci daca baiatul avea o sora nu putea fi in nici un caz copilul sau.

Isi desprinse degetele din stransoarea fierbinte a mainii copilului. Il mai mangaie o data pe par, si‑i spuse:

- Cauta‑ti surioara si, dupa ce o gasesti, sau chiar daca nu o gasesti, vino la curtea noastra din Targoviste. Ai sa fii miluit.