Ionel Teodoreanu

La Medeleni

Vol.2 si 3

Drumuri

Partea intiia

SFIRSITUL UNUI AN SCOLAR

Desi plina de scolari, vasta cladire a Liceului Lazar din Bucuresti amutise. Din ea nu s-auzeau decit zvo­nurile de-afara: gematul lung al tramvaielor; vo­ciferarile ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe si carbuni; si in rastimpuri, prin flacara alba a verii, corul crud si anarhic al vrabiilor din Cismigiu.

Mai bine de cinci sute de peniti pornisera cruciada ultimelor teze ale anului, alungate de aceeasi teroare ― corigenta sau repetenta ― calauzite de acelasi fanatism: cucerirea vacantei fara de griji.

In toate clasele, mirosul acid al cernelii stapinea ― mai presus de celelalte ― ca prezenta unui des­tin. De pe catedre, dominind sirurile spinarilor aple­cate, zeii didactici ― indeobste sluti, nerasi, cu oche­lari calari pe triste nasuri ― aveau expresia enig­matica a zeilor autentici.

Fituicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugatorile imprimate cu tabla inmultirii, pindeau subt filele caietelor liniate si emotionate ― agere si clan­destine ca sopirlele ― rasarind dintr-o manseta cu inscriptii microscopice, din crapaturile atavice ale bancilor sau din alte tainite intime. Cind si cind, usa vreunei clase se deschidea cu o incetineala le­sinata si se inchidea patetic, izgonind pe coridor un mic Oedip in uniforma, prins cu fituica in caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Si corul antic al tacerii murmura-n ure­chile urechite in prezent si viitor: 'Repetent re­petent repetent'

Alteori, o usa izbucnea in laturi si se-nchidea poc­nind ca un aplauz formidabil, facind loc scolarului palid de emotie, care cu gestul scenic al Damei cu camelii, tinea pe fata batista copios carminata cu singele unei sticlute de cerneala rosie

Clasa VIl-a moderna analiza poezia Melancolie ― 'Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta, prin care trece alba regina noptii moarta' ― cu o viteza pagubitoare in primul rind ortografiei, cal­cata la toate virajurile gramaticale, ca o vulgara gaina sau gisca pe sosea.

Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfatau ca la lectura unor stihuri de Topirceanu, rezervindu-si masca melancoliei pentru tezele stiin­tifice, indeosebi pentru cea de la matematici.

Profesorul de literatura se uita pe fereastra fredonind mintal o arie din Vaduva vesela. Purta o lavaliera la fel cu a lui Maximilian din Fire de artist, si avea numai douazeci si sase de ani. Pe bu­levard treceau cu pasi dantuitori fete cu bluze de vara si pe caiete 'regina noptii moarta'.

'Dan Deleanu,

cl. VII-a m.'

Iscalitura din josul paginei scrisa in cursive to­rentiale, era abia schitata, ca pe recipisa unei tele­grame urgente.

Danut se uita la ceasul-bratara, descoperindu-l cu o brusca miscare a bratului: unghiul drept al minu­tarelor arata trei jumatate. Se apleca la urechea ca­maradului de banca.

Mircea

― ? clipira ochii bruni, smulgindu-se din deco­rul nocturn al Melancoliei cu un reflex de luna si o iluminare parca.

― eu plec. Ia-mi tu geanta. Ne intilnim acasa.

― Nu m-astepti? se alarma Mircea, intorcind con­deiul.

― Nu pot. Nu mai pot. Vreau sa stiu tot. Sa se sfirseasca odata.

― Cum? Te duci acolo?

― Da.

― Si scrisoarea?

― Rupe-o.

― ? Asta nu! Eu o duc.

― Am spus nu.

― Dan!

― Nu te-amesteca.

― Dan, te-ai jurat! se incrunta Mircea cu ochi seriosi si o subita roseata in obraji.

― Am sa-mi calc juramintul Nu te uita asa! Tu 'n-ai iubit', continua in gind Danut, intimidat si exasperat de dispretul ironic al camaradului sau.

― Pentru o astfel de femeie?

― Mircea!

― Ssst! susuira glasuri indignate.

Izbind pupitrul si aruncind o privire de sfidare intregei clase, Danut se ridica din banca, spatos, zvelt si ondulat in usoara uniforma de camgar. Inainta spre catedra, febril, urmarit de priviri nedumerite: Danut era printre premiantii clasei. Si e o axioma pentru orice elev bun ca o ora e cu totul neindes­tulatoare pentru intocmirea unei teze destinate no­telor majore, mai ales la romana unde 'scrii tot ce-ti trece prin cap'.

― Ai si ispravit, Deleanu? intreba profesorul, ritmindu-si intrebarea si gestul ― din distractie ― pe aria de opereta fredonata pina atunci.

― Da, domnule profesor.

Arunca spre usa o privire semnificativa.

― Cum s-ar zice: 'veni, vidi, vici' intona pro­fesorul cu familiaritatea cantabila a chelnerilor de berarie cind se avinta plesnind din servet, c-un 'vine, vineeee'

― Hi! zimbi Danut condescendent.

― Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial poet: ai? Are un ce aparte

Danut strinse pumnii cu o vigoare sportiva.

― Imi permiteti sa plec, domnule profesor Stiti, caldurile! rasufla el, trecindu-si batista peste fata nadusita glacial.

― Poftim, poftim.

Danut se inclina scurt si se smunci spre usa, lasind in urma-i plutirea de parfum turburatoare si im­pudica a adolescentilor impregnati de intimitatea unei femei cochete.

Profesorul aspira cu nari viguroase parfumul evoca­tor si, netezindu-si mustacioara cu un deget, incepu sa fredoneze o arie din Fetita dulce. Totodata des­chise caietul zvirlit pe marginea catedrei si, aruncind o privire distrata pe teza indescifrabila ― cu satisfactia induiosata a chefliilor care nu se uita la bacsis ― puse un zece apasat cu creion rosu, nota care ignora si continutul tezei, si Melancolia, dar care aplauda superlativ pulpele grasune si dessous-urile roze ale Floricai Florescu in Fetita dulce.

'Mircea Balmus,

Cl. VII-a m.'

Toata revolta lui Mircea se descarca in iscalitura aruncata in mijlocul filei, subt teza neispravita, facind, alaturi de corectitudinea fina a rindurilor de mai sus, efectul dezordonat al trasnetului intr-un impecabil parc englezesc.

― Si dumneata, Balmus? Ce-ati patit azi? se mi­nuna profesorul, consultindu-si ceasul.

― Sint cam indispus, domnule profesor, raspunse Mircea asezindu-si teza sacrificata peste teza lui Da­nut.

Trecu in goana mare prin coridorul pustiu. Co­bori scarile, virtej. Il ajunse pe Danut dincolo de bulevard.

― Dan! Dan!

― Ce mai vrei?

― Esti suparat pe mine!

Se privira ochi in ochi. Danut sfida.

Ceva mai inalt si mult mai voinic decit Mircea si decit toti camarazii lui ― chiar decit repetentii mustaciosi ― Danut avea in schimb o fata copilaroasa, cu toate ca in jurul ochilor i se inelau, viorii, cear­canele dragostii. Izgonita din trup, copilaria staruia delicat in rotunjimea lina a obrajilor, in puritatea feminina a barbiei si a gitului, si in entuziasmul fraged al miniei cu reflexe de violeta pe fruntea cu o vina razvratita. Miscarile sportive si conturul hotarit al trupului ii dadeau o energie aparenta, atenuata, daca nu dezmintita, de dulceata molateca a ochilor castanii. Roseata minilor se invecina cu izbucnirea lacrimilor pe obrajii lui Dan ― inca Danut.

― Asculta, Mircea, incepu el indoindu-si cu un gest familiar liceenilor cozorocul chipiului; Adina, orice s-ar intimpla, si orice-ai gindi tu, nu-i o femeie. Bonjour.

Cotind pe o strada laterala se indeparta cu pasi elastici, intrecind pe rind pe toti trecatorii.

'Asta inseamna ca eu sint un magar!' monologa Mircea.

Un tramvai, venind dinspre Cotroceni, se opri la halta apropiata. Mircea se repezi intr-acolo. C-un picior pe scara sovai. Intoarse capul in directia lui Danut. Ii zari mersul aplecat si nervos ca si scrisul.

'Du-te cu tramvaiul; du-te cu tramvaiul', soptea indirjita demnitatea lui Mircea.

Totusi, numai demnitatea lui lua tramvaiul. El se lua dupa Danut, saltind cele doua genti scolare care-i impovarau bratul.

'Ca un hamal!' se batjocori singur stergindu-si cu podul palmei broboanele de naduseala.

'Asa iti trebuie', gindi el, intrebuintind pronumele la persoana doua, ca si cum in felul acesta ar fi stabilit o distanta intre Mircea Balmus, care se lasa jignit fara sa reactioneze, si glasul critic care, neatirnat, infiera aceasta nedemnitate.

Arsita se abatuse ca o migrena colectiva asupra trecatorilor congestionati si lenti. Cinii scoteau lim­ba; oamenii batistele. Pe acoperisul caselor s-ar fi putut praji cafeaua.

Soarele ardea atit de intens incit pierise, alb, ca un viscol, in cerul scinteietor.

Bucurestiul astepta noaptea ca o ploaie.

Vioiciunea agresiva a lui Danut si graba lui Mircea dupa el, contrastau atit de categoric cu ritmul linced al strazii, incit un trecator triplat de pintec, cu un carton de inghetata intr-o mina, umbrela des­chisa in cealalta si o popeasca batista atirnata de guler ca o baveta, se intoarse dupa ei, exclamind suav:

― Oh! Tinerete! Tinerete!

Zarind vitraliul albastru al vestibulului, Danut in­cepu sa alerge de-a binelea. Smunci in laturi portita de fier. Cinele il cunostea. Il cunostea si bacanul de peste drum.

Asta-i al da inima! Ha-ha!

La auzul epitetului aruncat in gura mare, ca o exclamatie la teatru, din galerie, Mircea nu indrazni sa treaca prin fata bacaniei. Se opri pe loc, profund umilit.

Danut suna autoritar, lung, privind dusmanos ta­blita de metal insurubata in zid, deasupra cutiei de scrisori.

MICHEL STEPHANO

Capitan din Marina Comerciala

Tablita aceasta ii amintea sarcastic ziua si clipa cea mai incintatoare a vietii lui Luase premiul intii la concursul de patinaj, subt ochii Adinei, in aclamatiile frenetice ale Liceului Lazar. O dupa-amiaza intreaga patinasera impreuna, infruntind vis­colul. Spre sara o intovarasise acasa, calauzind-o cu bratul in jurul mijlocului prin troienile viforoase.

In fata usii, Danut se descoperise ceremonios.

Je vous baise les mains, madame[1]

Comment? Vous n'entrez pas, cher monsieur?[2]

Ii venise sa fuga cu fericirea inimii lui Atunci zarise, la lumina becului electric, tablita. Soptise, cu ochii plecati si glasul ragusit.

J'ai peur, madame, de déranger monsieur votre mari![3]

Mais je suis seule, mon petit page Il est à l'étranger[4].

Danut ametise, ingropat parca subt trandafiri. Toti fulgii ninsorii oglindeau sclipirea dintilor marunti.

Intrase

Acum astepta.

Si-i venea sa smulga si sa calce in picioare ti­nicheaua tutelara a acestui ridicol Michel Stephano 'qui était toujours à l'étranger[5].

Suna din nou: ascutita vibratie a soneriei. Nici un raspuns. Batu cu pumnul in lemnul usii, apoi in geamuri. Parca se zarea o miscare printre perdelutele usii din fata. Uitindu-se mai bine, nu zari nimic, apoi zari oglindindu-se in geamuri ― holbata diform de curiozitate ― figura bacanului si, fata in fata, umilitoare, uniforma lui de licean.

Scutura clanta, aprig, ca pe o mina sensibila. Ni­mic. Casa cu storurile trase era muta, inchisa, ostila.

In goana mare inconjura fatada si intra prin ate­nanse. Il intimpina brusc, rasarind de dupa bufet, pe jumatate speriata, pe jumatate cocheta si zimbitoare, Aneta. Isi friza cu degetele nelinistite, cind dantelutele sortului, cind suvitele bretonului.

― Nu-i acasa, domnisorule: pleca la Sinaia.

Danut se facu palid.

― A plecat?

― Da, domnisorule.

― Nu se poate Minti. De ce nu mi-ai deschis?

― Dormeam, domnisorule.

― Minti. Ce-i acolo? Pentru cine? vocifera Danut, aratind cu degetul pe bufet portocalele taiate alaturi de doua pahare aburite.

― Pentru mine, domnisorule. Ma jur, na! Sa nu mai ajung Daca ti-e pofta racoreste-te c-o lemonata.

― Aneta!

― Zau, domnisorule!

― Minti! Am sa-ti arat ca minti. Toti spuneti minciuni, numai minciuni

― Stai, domnisorule. Nu se poate e inchis, gingavi Aneta, asezindu-se energic in fata usii.

Danut o apuca de umar vroind s-o inlature. Aneta il cuprinse de mijloc, innodindu-l cu bratele, lipindu-si obrazul de fata lui. Se scutura, dar bratele ei il stringeau din rasputeri.

― Ce-i asta?! Vai, Danut! Avec les bonnes! Oh! mon petit!

Aneta isi framinta sortul, leganindu-se usor din solduri, in atitudinea clasica a subretelor de opereta surprinse de stapinele lor umblindu-le la pudra.

― Asta-i o infamie! gemu Danut, smulgind de gulerul tunicii, sufocat. Vreau sa-ti vorbesc.

― Poftim.

― In fata Anetei!!

― Aneta, du-te afara.

Danut se aseza pe un scaun de linga masa, cu mina pe frunte.

― Te rog, descopere-te!

Lovind cu podul palmei in cozoroc isi arunca jos chipiul si, infrint de caldura, de alergatura si de atitea emotii, isi lasa bratele pe masa si capul pe brate asteptind dezlegarea tuturor nenorocirilor.

In linistea brusca, mustele incleiate pe spirala atirnata de lampa murmurau cu o surda frenezie.

Adina Stephano isi paturi una peste alta aripile chimonoului brodat cu crizanteme ruginii, acoperindu-si trupul gol si bataile inimii.

Desi abia lunecase din aprigi dezmierdari, era proaspata si luminoasa ca o mandarina descojita. Parea pulverizat cu ilaritati de aur vaporos chipul roz cu nasul mic si strengareste cirn, si buza cea de sus tot cirna, si parul ros si-atit de cret, incit Danut spunea ca graseiaza ca si glasul.

Era mica: abia intrecea umarul lui Danut, cu tocuri cu tot, dar prea vivace pentru a da ragaz ochiului sa o cuprinda. Si avea ochii mirati, de mari ce erau, verzi, umezi, racorosi.

Arunca o privire asupra lui Danut: niciodata nu-l vazuse in uniforma. Isi culcase fruntea pe brate ca un scolar furat de somn pe cind isi face lectia. Capul aplecat ― numai reliefuri castanii ― descoperea curba inocenta a gitului si o gropita imprejmuita de virtejurile parului.

Se apleca asupra lui. O sarutare, casta la inceput, starui, infrigurind spinarea aplecata. Danut se scu­tura. Adina se dezlipi, privind cu capul aplecat pe o parte, urma rosie, ca o veverita gata sa culeaga inca o aluna, dar speriata si desfatata de picurul celor care cad Se razgindi. Isi strinse din nou chimonoul desfacut. Intilnind oglinda bufetului se aple­ca, intinzind buzele, ciufulindu-si parul pe timple, pieptanindu-si sprincenele, cu gesturi iuti, marunte, mandolinate parca.

Obrajii lui Danut ardeau ca si respiratia. O sim­tea miscindu-se dupa clampanitul minuscul al papucilor cu tocuri inalte. Caldura de fineata a parfu­mului atit de cunoscut, insinuindu-i-se pe fata, ii destainuia goliciunea intiiului trup de femeie pe care adolescenta lui isi culcase obrajii si trupul naiv.

Cunostea vinataie tainice: umbrele intirziate ale sarutarilor grele. Cunostea dezmierdarile lungi de-a lungul pulpelor imbietoare pina acolo unde pielita e dulce, grasa si fierbinte ca a renclodelor in arsita de iulie. Si cunostea dura elasticitate a sinilor zvicnind in minile lui mai goi decit orice goliciune, rotunzi ca insusi fructul dezmierdarii minilor crispate. Si cu­nostea virtejul curbelor acelui trup ingrozitor de alb, pe care ar fi vrut sa-l topeasca in trupul lui ca pe-o zapada in pamint, si care totusi raminea al ei.

Se auzea zanganitul linguritii in paharul cu oran­jada, batjocoritor parca.

Danut sari in sus.

― Rusine! Sa-ti fie rusine! Asta-i cruzime! N-ai inima!

― Fiindca beau oranjada?

Apucind-o cu violenta, Danut o ridica in brate, si, blind, o aseza pe genunchii lui.

― Adina, de ce nu ti-e mila de mine?

Si cu vesnica miscare a copiilor alintati, isi alipi obrajii de sinii ei.

― Spune-mi ca nu-i adevarat Te rog, Adina. Fii buna si spune-mi ca nu-i adevarat.

Si obrazul, framintindu-se, cauta goliciunea sinilor si a adevarului dorit.

― Danut, dar ce-i cu tine? Ce sa nu fie adevarat? Nu mai inteleg nimic! Hai, prostutule! Nu esti tu pajul meu rau si cuminte?

Ii vorbea in obraz, gidilindu-l cu suflarea calda si cu genele. Vorbele ei graseiate erau zimbitoare, naive si cu parfum de miere.

― Adina, nu ma mai iubesti! se tingui Danut. Spune-mi drept, adevarat Jura-te, Adina! Te rog ju

O sarutare se adinci ascutit in buzele lui. Doua minute ii inclestara parul, salbatec. Un tremur de frunzisuri subt luna ii strabatu adinc. Gifiiau.

Bratul lui Danut ii incolaci trupul pe subt chimono. Capatindu-si suflarea, incepu sa o sarute la intimplare, nebuneste, cum se tavalesc prin iarba prima­verii, subt intiia ploaie, animalele tinere.

― Sint un prost! Sint un prost! cinta bucuria lui cu ochi turburi.

Cu ea in brate, dantuind, porni spre usa.

Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodata.

― Stai aici, draga Danut Cuminte, Danut Da­nut! Nu se poate! Nu vreau! tipa ea spaimintata, in pragul usii, zvircolindu-se.

La tipatul ei, usa salonului, invecinata cu a ieta­cului ― se deschise teatral.

― Ce-i tinere? intreba un domn scund, plinut, congestionat, cu monoclu inarmat. Vrei s-o rapesti pe doamna?

― Ce cauti dumneata? Cine esti dumneata? in­treba Danut cu ochii mariti, dind drumul Adinei din brate pe jumatate dezgolita.

― Dar dumneata?

Danut isi scutura capul. Clipi. Inghiti uscat.

Domnul zimbea ironic, tragindu-si masinal manse­tele. Revazindu-l, dupa o tacere in care inima se prabusea cu fiecare bataie, Danut izbucni, cu pumnii inclestati.

― Iesi afara!

― Tinere! Mi se pare ca nici proprietar, nici chi­rias nu esti! Ori poate ma insel? adauga el potrivindu-si monoclul cu un zimbet strimb.

― Iesi afara!

― Tinere!

― Iesi afara! raspica Danut c-un fel de stranie implorare in glas.

― Iesi dumneata, daca nu-ti place compania mea!

― Iesi afara! gemu Danut, tremurind. Te-am in­sultat. Trimite-mi martori. Ma numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Mosu, 20.

Bravo, cavalere! Dar dupa cite vad mai ai o adresa: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai usor!

― Lasule!

― Mucosule, adu-ti aminte ca ai urechi fragede!

― Ramolitule!

― Afara, nerusinatule! zbiera domnul, inaintind spre Danut cu brat razbunator.

Dar inainte ca sa-l fi ajuns, Adina il acoperise pe Danut cu trupul si cu bratele.

― Nu-ti dau voie! Afara din casa mea! Afara!

― Casa dumitale? Aha!

O imbrinci in laturi cu toata puterea si, brutal, dupa intaia victorie, il insfaca pe Danut de tunica.

Danut il masura adinc si smuncindu-se indarat, il palmui din doua parti, scurt, formidabil. Mono­clul cazu. Pecetluit cu o roseata care evolita spre vinat ― pe amindoi obrajii ― domnul se uita la Danut ca la mina dentistului dupa ce ti-a scos ma­seaua.

Urma un scurt rastimp de tacere, ca dupa explozii. Revenindu-si in fire, domnul se repezi la Danut suflind astmatic, cu pumnii ridicati. Un pumn in plin piept il arunca la pamint.

Adina cu pumnii in gura si ochii mariti de spaima, ca ai copiilor cind se desteapta din somn auzind stafiile care umbla in pod, tremura, ghemuita in parete, cu ochii la Danut, pe cind domnul, de jos, isi relua monoclul si-si pipaia nodul cravatei indemne, cu aerul corect si grav al celor rasturnati de o tra­sura, cind isi iau din nou in primire demnitatea.

― Iesi afara! rasuna glasul lui Danut ca un re­fren automat.

Domnul se ridica tusind. Se grabi spre vestibul, tamponindu-si fruntea cu batista. Danut il urmarea cu o privire de supravietuitor al unui cataclism. In capul gol un singur gind rasuna, tenace si absurd: 'Sa nu-si uite ceva; sa nu-si uite ceva'

De doua ori rasuna metalic cheia rasucita in broasca usii de dinafara. Apoi, o voce inecata de tusa, in falset.

― Peste

Usa pocni, palmuind tacerea.

Danut porni spre ietac. In fata usii se opri mirat. Se intoarse indarat. Se opri, zapacit, distrat, cu un tic in coltul buzelor.

Cu gitul aplecat, porni incet spre sofragerie, calcind prin cioburile inimii lui.

Adina il urma, furisindu-se pe linga zid. Un papuc ii cazu din picior. Il lepada si pe celalalt, urmindu-l pe Danut, desculta ca o penitenta.

― Danut! rasuna duios si plingator glasul din urma.

Intoarse capul. O vazu spaimintata, cu ochii in­cremeniti si inghetati, cu buzele tremurind, cu ume­rii ghemuiti, cu picioarele goale, asa de mica-mica si de dezarmata, ca izbucni in plinset, hohotind, si fugi.

― Opreste la a treia casa cea cu trandafiri, vorbi Mircea birjarului cu glas scazut, facindu-i semn sa coteasca la stinga.

Tacusera tot drumul in trasura cu cosul tras, ca dupa o inmormintare.

Mircea sari, strecura in mina birjarului moneda pregatita si, cu o solicitudine ingrijorata, intinse mina lui Danut a carui fata era blinda si distrata.

― Bonjourr bonjourr Hai, Nae; hai, Nae.., Sictirrr Sictirrr

Birjarul, cu biciul ridicat, ridea cu hohote, privind cu capul intors papagalul al carui glas de cocota betiva il invectiva. La glasul papagalului rasari, in haine negre austere, cu chip tragic de cabotin scos la pensie, Nae, feciorul lui Herr Direktor. Tinea in­tr-o mina fascicola 155 din Contesa fara nume.

Se inclina protocolar in fata baietilor, oglindindu-le trecerea in chelia de un roz serviabil. Ii urmari apoi cu privirea, si o severa surprindere ii adinci cutele care inchideau in paranteza colturile gurii: domnul Dan, fara de chipiu, cu nasturii de la tunica smulsi!

― Hm! Hm!

― Sictirr, sictirr! huruia indracit papagalul catra birjarul extaziat.

― Pleaca odata, domnule! invita Nae pe birjar, cu un gest scandalizat. Nu vezi ca te injura pasa­rea? Taci, Coco, taci odata!

― Sictirrr, sictirrr

― Taci, Coco, ca te-o apuca damblaua, Coco, Coculeana! il implora Nae, scotind din buzunarul jiletcei o bucatica de zahar.

Dar Coco, care absorbise odinioara sictirurile tu­turor haimanalelor din 'Fagadaul' lui Nae, nu mai contenea. Si glasul papagalului suna mai uricios por­nind din trupul cu penaj de perla, mugur tinar si margean.

Din pragul usii, Mircea intoarse capul si arunca o privire de definitiva scirba papagalului in care vedea icoana Bucurestiului coplesit de lux, strident si trivial.

Herr Direktor, tatal adoptiv al lui Danut, avea o conceptie despre majoritate, sau, mai exact, despre minoritate, mult mai larga decit a codului civil si a codului penal. Potrivit acestei conceptii originale, Danut fusese declarat major ― de catre Herr Direktor ― la cincisprezece ani. Ispravise cele patru clase ale cursului inferior, la Scoala luterana, in chip onorabil: media sapte si oarecare fractiuni, la invata­tura, hors-concours la sporturi, inclusiv bataie, de unde o reducere simtitoare a notelor la 'conduita'.

La sfirsitul anului scolar, Herr Direktor venise cu automobilul cel nou ― tip 1911 ― la internatul unde cu patru ani in urma adusese o 'fetita' cu haine de baiat, care-l stringea de mina lacramind si suspinind.

Soferul ― acelasi blond Herr Kulek ― incarcase bagajele sumare ale unui tinar licean, a carui frunte larg deschisa subt sapca pe-o ureche, si ai carui umeri larg croiti ― in armonie cu fruntea ― oglindira in ochii lui Herr Direktor, si-n monoclul sau imagina cruda a barbatiei temerara-n ginduri si ferma in pumni.

Spre uimirea lui Danut, automobilul nu se oprise la usa apartamentului din strada Scaune, unde Danut isi avea odaia alaturi de ietacul lui Herr Direktor, ci la poarta unei case sprintene cu terasa la etaj, ograda pavata si gradina cu chiosc de verdeata. Casa alba parea pudrata in scinteierea soarelui de vara; trandafirii agatatori izvoriti parca din adincul ei, cadeau din marginea terasei acoperind fatada cu co­chetul lor torent. Semana atit de mult cu o vila casa din Pitar-Mosu, incit ochii se mirau intilnind imprejurimea urbana, in loc de mare albastrie sau munte verde.

Herr Direktor zimbise, aprinzind o tigara, la in­trebarea muta a lui Danut. In usa casei, Nae, mai protocolar ca oricind ― acuma sintetiza autonomia unei case cu doua rinduri ― se inclinase in unghi drept, in timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trasuri, inaugurase rulada democratica a sictirului in noul cartier.

In apartamentul de jos, Danut recunoscuse mobila din strada Scaune ― confort de piele si covoare ― si mirosul de tutun, de lemn de cires si de colonie '4711' al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scara de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adinc ducea la

― Garsoniera tinarului Dan Deleanu, anuntase Herr Direktor, cu o ciudata emotie in glas.

Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― si prefacut oarecum in terasa ― dincolo de vitraliul cu doua usi, inzestrat cu o masa patrata, patru scaune si un mic bufet, toate de lemn brun, in contrast calculat cu zapada iernilor si trandafirii verilor de pe terasa ocrotita de soare printr-o vasta aripa de pinza, mobila.

― Cind ai invitati, poate servi, cu oarecare buna­vointa, de sofragerie explicase Herr Direktor rostul mobilierului.

La stinga, ietacul cu proportii de salon, substantial si sever mobilat; alaturi, incapatoare odaie de baie ― despartita in doua printr-o perdea ― al carei scop mixt il invederau halterele metalice insurubate in zidul ripolinat si balonul de box suspendat agre­siv intre plafon si podea, alaturi de toate cele tre­buitoare igienei si cochetariei barbatesti.

La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii si canapea de piele castanie, spatioase; birou american cu capac mobil: biblioteca, pendula cu barometru; iar pe paretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme si unelte de vinatoare; alta cu florete, spade, masti de scrima si manusi; si cea din mijloc, mai putin martiala, alcatuita din doua rachete de tenis cu presele lor si o retea cu mingi albe

Dar mai era o surpriza in noua garsoniera ― aceasta pregatita de mama lui Danut. Gheorghita a Marandei, flacaul cel mai dezghetat de pe mosia Medeleni, dupa ce ucenicise trei ani ― iarna, la Iasi, vara, la Medeleni, la semnalul soneriei rasarise ca din pamint, cu par balan, nas ascutit, ochi albastri si zimbet blond din pricina mustacioarei abia mijite, purtind cu dezinvoltura straiele nemtesti si lunecind cu presteta pe luciul parchetului, la care con­tribuise intens.

― Sa traiesti, conasule! De-amu is aici la mata.

Aducea in garsoniera din Pitar-Mosu dulceti facute la Iasi pentru tinarul gospodar bucurestean, solici­tudine prietenoasa de copil de tara si dulce grai moldovenesc.

Apartamentul lui Danut avea si o intrare sepa­rata.

― Iata cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oare­care solemnitate adecvata acestui simbol.

Il batuse pe umar.

― De-acum inainte esti tu singur stapin pe viata si in casa ta In apartamentul de jos locuieste un vechi si devotat prietin al tau ― ceva mai batrin decit tine! suspinase Herr Direktor.

Gheorghita a Marandei destupase o sticla de sam­panie, dupa canoane

De-atunci, Danut fusese stapin in casa lui, iar Herr Direktor, un vechi si devotat prietin al sau, pe care Danut il consulta si-l respecta spontan

Atent pe terasa la orice zgomot, Gheorghita a Marandei, auzind trasura si vazindu-si stapinul, se repezi pe scari. Lua gentile si chipiul lui Mircea, inregistra cu o discreta nedumerire tinuta lui Danut si dadu raportul, urcind scarile in urma baietilor.

― Sus asteapta conasu Tonel

Un zimbet, prizat de nasul ascutit, ii aprinse mus­tacioara blonda. Auzind numele celui care-i astepta, Mircea ridica din umeri si din sprincene.

― Am pregatit de ceai.

― S-s-s-salve, ma! U-u-unde-ati st-tt-terso?

Danut schita un semn de salutare spre Tonel si intra in ietac, docil, impins usor din urma de mina lui Mircea.

Tonel, 'Tontonel' sau 'Mototonel' ― calambur ono­matopeic derivat din substantivul, detunator si ver­tiginos, motocicleta ― avea o ronda fata de mar domnesc, pe care un copil ar fi desemnat, primitiv cu carbunele ochii, sprincenele si mustacioara lineara. Bilbiia, impodobind cu triluri cacofonice, orisice si­laba, dar era impermeabil: zeflemelele si poreclele colegilor dintr-a saptea moderna, si chiar ale 'pus­tilor' din cursul inferior, nu-l atingeau.

― S-s-s-si ce? B-baiat frumos s-s-sint; suc-c-c-ces la dame am!

Tezele cele grele i le facea Mircea sau Danut; de oral era exonerat, cu exceptia matematicilor, obiect din pricina caruia fusese lasat de doua ori repetent in cursul inferior si la care era corigent indeobste in cursul superior. Avea in schimb o tunatoare voce de bariton utilizata de directia 'Liceului Lazar' la productii. Tonel o mai utiliza si pentru 'cu-cuceri-rea damelor'.

Se 'inamorase' de trei fete deodata ― avea li­rismul plural ca si silabele ― vecinele lui Danut, si venea zilnic pe terasa ― cu tunica de postav cloche, pantaloni de tenis, tot cloche si guler de-o inaltime eroica. De-acolo le pindea galant, aruncin-du-le cite trei trandafiri sau alte flori de sezon si frivolizind gestul benedictiunii ortodoxe prin executarea unor 'bezele' cu trei degete, pina cind insera sau pina cind il expulza 'bu-bucherul de Balmus'.

― M-m-ma Balmus, ce-ce-ce porc pa-pa-pa-papa-galul asta! Si-sictireste, ma, c-c-c-ca un porc! A-a-aud f-f-fetele, ma! S-s-strica p-p-pontul lui Tonel, ma!

― Tonel, du-te acasa si invata pe mine Ai sa ramii repetent, Tonel! adauga Mircea vazindu-i gri­masa sceptica.

― D-d-de ce, ma?

― Fiindca avem teza la istorie si nu stii o iota.

― D-d-d-da stie Balmus! facu din ochi Tonel.

― M-am saturat! gesticula exasperat Mircea. Nu te mai las sa copiezi! Du-te si-nvata odata! Esti om batrin! Nu ti-e rusine!

― S-s-s-serios, ma!

― P-pe-pe-pe-pe parola ta?

Mircea ridica din umeri.

― A-a-a-atunci s-ss-ss-sa nu mai vorbesti cu mine! C-cc-cc-copii eu de la Deleanu! Ce-ce-ce crezi tu, m-m-ma H-h-hardtmuth? mai arunca el din pragul scarii, agitindu-si sapca bufanta.

Ceaiul era pregatit pe terasa. Samovarul aprins parea ca ride cu hohote in fata paharelor.

Mircea intra in ietac.

― Dan

― Unde esti, Dan?

Nu-l vedea din pricina penumbrei dese: obloanele ferestrelor erau inchise.

Danut sedea pe marginea patului cu umerii plecati si minile uitate pe genunchi ca o carte deschisa pe care se lasa noaptea.

― Mircea

Se opri mirat, nestiind ce sa mai spuie.

― Ce-avem pe mine?

― Teza la istorie Vrei sa invatam?

― Da, articula distrat si masinal Danut.

Si deodata se ridica saltat, isi cuprinse obrajii cu palmele, privi sperios toata incaperea; ochii i se di­latara treptat ca intr-o zvicnire de cosmar.

― Mircea! rasuna glasul sugrumat.

Mircea simti un fior rece de-a lungul spinarii.

Danut incepu sa-si clatine capul cu o deznadejde care nu mai incapea in bataile inimii si ale timplelor. Fata i se increti crispata, transfigurindu-se in masca. Ochii i s-adincira. Buzele supte, se-ncalecara.

Se prabusi pe pat, plingind cu hohote mari.

Rasuna in usa, mai demult, o bataie staruitoare; auzind-o, Mircea intredeschise usa, mascind cu trupul incaperea.

― Gheorghita, nu mai luam ceai, sopti el ca dintr-o odaie cu moarte. Stringe tot. Lui Dan nu i-i tocmai bine. Nu mai primi pe nimeni.

Inchise usa cu cheia.

In penumbra deplina, jelania innabusita se zbatea ca vintul in casele pustii.

Mircea se aseza pe marginea patului, sfios si stingaci alaturi de durere.

― Mircea, draga Mircea Am sa-nnebunesc, Mir­cea! Mircea draga, Mircea, ce sa ma fac?

Si lacrimile curgeau, curgeau siroaie pe obrajii clatinati.

― Mircea, daca mi-i mila de ea! Era asa de mica, mica saraca, saraca Si picioarele ei desculte! Mircea draga, am sa-nnebunesc.

Si palmele se tirau de-a lungul obrajilor, si dege­tele se-ngropau in ochi si, alungate, se-ngropau in par; si inima batea, batea dind viata si putere dez­nadejdii.

― Si mi-i draga, Mircea Si mi-i draga, draga Si-i toata in mine

Si iarasi hohote de plins spulberara vorbele.

Mut, Mircea-i dezmierda capul.

incetul cu incetul o sumbra istovire potoli trupul zbuciumat.

Curind, din timp in timp, cadenta hohotelor tot mai inecate, mai innabusite, un geamat rasuna tinguitor si muzical.

Apoi tacerea se limpezi purtind in ea ca un susur de sipot departat, o suflare de copil adormit plingind.

Din toata furtuna nu mai ramasese decit un sin­gur val duios si monoton: mina lui Mircea alintind, cu aceeasi miscare, fruntea nadusita si parul rascolit al lui Danut.

Apoi intrara vulgare, zgomotele de toate zilele alun­gind umbra cosmarului si delicatul calm: suierul fosnitor al furtunului cu care rindasul ungur stropea gradina si indemnul lui Coco:

― Pis-piss; pis-piss Hai, Iosca, hai, Iosca!

O usoara, abia simtita bataie in usa curma inti­mitatea veghei si visarii lui Mircea. Cu scurte opriri intrebatoare, isi trase mina din degetele lui Danut, care i-o inclestasera prin somn.

― Ce-i, Gheorghita? intreba el, inchizind usa ie­tacului.

― Va pofteste domnu director la dumnealui.

Coborind scarile, Mircea-si trecu minile pe ochi, isi pieptana parul

― Buna ziua, Mircea, il intimpina cordial Herr Direktor, examinind alternativ pe Nae, care incre­menise incordat cu sticla de colonie intr-o mina si pantalonii smochingului in cealalta Sa-mi aduci pe­ria de haine, Nae; cam prafuiti pantalonii! S-astepti soneria.

― Am inteles.

Disparu cu un rictus amar.

― Incep sa fac burta! Trebuie sa reactionam, monologa Herr Direktor, tragind cu ochiul la Mircea Lui Dan nu-i e bine? intreba el pe neasteptate, scotind tigara din gura.

― im!

― Bolnav?

― O indispozitie

― Sufleteasca?

Mircea ridica din umeri.

Se rosise. Herr Direktor il batu amical pe obraji.

― Esti cam slabut, Mircea! Prea multa invata­tura! Apropo: Cum se face ca Tonel nu-i pe terasa? L-am zarit dind tircoale!

― L-am trimes sa mai invete putin.

― A! Da! Studiaza geamurile de-alaturi! As putea sa-l vad pe Dan?

― Acuma doarme.

― Doarme? Umberufen! batu Herr Direktor in speteaza scaunului, tragind totodata un fum adinc. Atunci totu-i in regula!

Auzind desconsiderarea durerii prietenului sau, Mircea avu o miscare de revolta. Herr Direktor il lua de barbie, zimbind.

― Mai baieti, nu va suparati. Asta-i deosebirea intre optsprezece si patruzeci si cinci de ani Cind incep insomniile gratuite, regreti si durerile, si som­nul tineretii Dar experienta mosnegilor e jignitoare pentru cei tineri: si aveti dreptate.

Zimbetul lui Herr Direktor si tonul ― de la egal la egal ― dezarmara complet pornirea lui Mircea. Revirimentul era asa de vadit incit Herr Direktor il privi lung.

― Mircea draga ― iarta-ma ca ma amestec ― un singur cusur ai tu, dupa parerea mea: sufletul tau vorbeste cu glas tare Il aude oricine, cu conditia sa n-aiba vata in urechi. Si fetele, draga Mircea, aud extraordinar. Baga de seama!

Obrajii lui Mircea ardeau. Isi plecase genele si umbra lor rasfrinta parea carbonizata subit de rosul intens al obrajilor.

Se inclina si, muscindu-si buzele, sui repede sca­rile.

Herr Direktor il urmari cu privirea, zimbind amu­zat.

― Tot ii bine cind au ce auzi!

Gheorghita astepta in hall. Vazindu-l, Mircea in­toarse capul si trecu grabit pe terasa. Ar fi vrut sa fie singur pe lume: sa nu-l vada si sa nu-l stie nimeni.

'Sufletul tau vorbeste cu glas tare; il aude ori­cine'

Vra sa zica vra sa zica si domnul Deleanu, si Danut si chiar

'Dar nu-i adevarat', se apara sufletul rupind si indepartind pe 'chiar', cu spaima si pudoare, de nu­mele care dezlantuia vii jocuri de ape si fugi de caprioare in suflet, si pe obraji culori de rodie.

Se oprise pe marginea terasei, cu capul aplecat. Si minile, cu degetele intinse rasfirat in evantai, destainuiau cu claritate gestul sufletului.

Nerostit, 'numele' trecuse Era departe Bataile inimii il urmareau O osteneala frageda inchidea florile sufletului

Chipul lui Mircea avea conturul delicat si zimbetul ciudat in coltul gurii, al unor desenuri de Vinci. Parul brun, pieptanat cu carare la o parte, isi in­clina suvitele rasfirate pe o frunte dreapta ca o inaltare. Linia obrajilor se subtia spre barbie, supta

parca de zimbetul necontenit ― zimbet? ― care concentra fata in jurul buzelor subtiri. Si subt frunte, osteniti de genele prea grele, ochii negri aveau evla­via grava a ochilor deprinsi sa se inchine la icoane in biserici nalte si intunecoase.

'Sufletul tau vorbeste cu glas tare; il aude ori­cine'

― Fiindca rosesc usor!

Si se rosi din nou, fiindca era adevarat.

― La revedere, Mircea! ii striga Herr Direktor, urcindu-se in automobil. Spune-i lui Dan sa nu m-astepte la masa. Daca vreti va trimit masina sa va plimbati.

― Nu, multumesc M-asteapta acasa.

Si ca sa nu-l mai vada ochii strabatatori ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un fotoliu de paie, la adapostul balustradei cu trandafiri.

Huruiala claxonului silueta abrupt drumul auto­mobilului spre Calea Victoriei.

'Sufletul tau vorbeste cu glas tare; il aude ori­cine'

Cu un gest meditativ si familiar, Mircea isi scoase creionul din buzunarul de la piept, viri in gura ca­patul neascutit si incepu sa-l framinte.

Acest tic al 'sefului clasei' era notoriu in clasa saptea moderna. In fiecare dimineata ― cu perse­verenta caracteristica glumelor scolare ― aparea pe tabela proaspat spalata, urmatoarea inscriptie:

'Aspru interzis fumatul creioanelor!!!'

Aceleasi trei semne de exclamare punctau entu­ziast gluma care provoca aceleasi reflectii si aceleasi risete.

― Cind te vei retrage in Thebaida, scirbit de cele lumesti, ii proorocea Danut, Dumnezeu va trebui sa deschida o librarie in desert pentru alimentarea ana­horetului Creion.

Iar Olguta, pusa la curent intimplator despre de­prinderea celui mai bun prieten al lui Danut, in­tr-o scrisoare ii adaugase o noua porecla.

'Transmite salutarile mele, eminentului tau amic Hardtmuth No. 6.

No. 6 exprima taria de caracter a acestui supra-Hardmuth care roade latino, dupa cite-mi scrii ― admirativ de altfel ― cu aceeasi perseverenta cu care roade creioanele. Eu prefer creioanele ― care intr-adevar au un gust delicios desi mai putin antic decit al latinei; gustul acesteia nu-mi convine, din care cauza cuvioasa Monica e obligata sa-mi ser­veasca de juxta-gramofon la oral, si sa-mi faciliteze plagiatul la teza.

Vive Valeque

P. S Aceasta formula epistolara am gasit-o ― dupa ce am cautat-o, bineinteles ― in Larousse. Spune-i-o lui Hardtmuth ― fara sa-i destainuiesti restul ― ca sa-l epatezi cu eruditia surorii tale.

Mai este si o alta varianta: «Vive et me ama». Am intrebuintat-o ca moto intr-o teza la latina. Poti sa-ti inchipui capul domnului Achindin (?) Arbore, venerabilul, cel atit de distrat incit a apucat intr-o buna zi de dupa git o eleva pusa de el la colt, confundind-o cu cortelul

― Ce-i asta, bre? mi s-adreseaza el impersonal, agitind caietul pe care l-am cunoscut imediat, prin intuitie, cum spui tu, s'il vous plait!

Deschid o paranteza.

«Bre» e o expresiune familiara a domnului Arbore, mai mult: o secretie proprie, ca moscul la iepurii cu acelasi nume. Cind suna-vor ― cum scrie la Apo­calips ― trimbitele supremei judecati, o tacere de moarte fi-va intre turmele raposatilor. Numai dom­nul Arbore, trezindu-se din somnul mortii, cu cortelul la subtioara si prinzindu-si ochelarii pe virful na­sului, va intreba inocent:

― Ce-i scandalul ista, bre?

asa cum face cind intra in clasa, ceea ce va pro­voca, evident, ilaritatea intregului cer, ratind efectul sublim al Invierii.

Inchid paranteza.

La intrebarea lui si la un semn al meu se ridica in picioare toata clasa.

Domnul Arbore se strimba si se scarpina in cres­tet.

― Nu, bre, cu toate! Cum ii zice? Cum ii zice. Stai! Deleanu Olga. Ia spune tu, ce-i asta, bre?

I-am replicat intrebindu-l care-i origina lui bre.

― Latineasca au slavoneasca?

Raspunsul:

― Lasa, bre! Nu ma mai amari atita!

Dar partea miraculoasa a acestei intimplari este ca a observat motto-ul meu. O colega si-a incheiat teza astfel:

«Te iubesc la nebunie,

Geta».

Si domnul Arbore s-a iscalit dedesubt, punindu-i 9, ceea ce dovedeste ca doamna Arbore nu corec­teaza tezele ― si bine face! ― si ca domnul Achindin rau face ca nu le ceteste pina la sfirsit,

Olguta.'

Curind dupa aceasta scrisoare, Mircea primise un pachet expediat de la Iasi, pe care scria: 'Comesti­bil'. In pachet era o plumiera plina cu creioane Hardtmuth; iar pe cap, o inscriptie pirogravata:

Fabrica recunoscatoare.

De-atunci, citava vreme, in fiecare scrisoare, Ol­guta nu-l uita pe Hardtmuth.

'Recomand lui Hardtmuth creioanele «Castell». Au o culoare verde, ca Lunca din Mircesti. Dar consi­deratiile estetice n-au ce cauta aici! Ii dau un sfat medical: Toti carnivorii trebuie sa faca din cind in cind putina dieta vegetariana. Creioanele «Cas­tell» sint cele mai indicate.'

Alta:

'Am, descoperit niste friandize pentru Hardtmuth. Niste creioane, niste creionase, niste creionisoare, niste creionisorele, mici, micute, mititele. O dragalasie, un deliciu! Se topesc in gura. Iti vine sa le plingi de mila, atit sint de fragede si nevinovate! Dupa ce le maninci, ai viziuni. «Se face» ca esti in cer. Si vezi doi ingerasi cit doua libelule tinuti pe degetul unui inger de juste proportii, care le suride serafic ca in cartile postale ilustrate pe care le pri­mesc de la un «satelit»[6] de al meu.

Cine crezi ca sint?

Chiar creionasele «Ingeras», care se vind la maga­zinul «Socek & c-nie», sucursala Iasi.'

Alta:

'H. B. x Venus Drawing x American Pencil co. New York.

«Joindre l'utile à l'agréable»[7] ne spune c-un usor accent englezesc domnisoara Calypso, profesoara noastra de franceza. In acest spirit si cu acest accent international, recomand lui Hardtmuth creioanele yankee. Sint nutritive, sint instructive, sint distrac­tive.

«O senzationala noutate». Am descoperit un cre­ion de cinci kilograme: Mamuth.

Enorm!

Am tremurat pentru viata lui Hardtmuth. El, mi­titelul, nu-l poate minca. Dar daca monstrul de cre­ion e antropofag?'

Si, in sfirsit intr-o dimineata ― era in preajma vacantei de Craciun ― intrind in clasa, Mircea se minunase de tacerea solidara a camarazilor sai. Tonel il intimpinase in fata bancilor, intinzindu-i solemn telegrama pe care i-o predase portarul.

'MIRCEA BALMUS,

elev cl. VIl-a moderna,

Liceul Lazar.

Slava tie stirpitor al creioanelor nefaste in minile profesorilor. Stop. Unite in sobor te proclamam sfintul Hardtmuth al scolarilor de ambe-sexe'

Urmau iscaliturile mai tuturor elevelor pensiona­tului 'Humpel' din Iasi, cu a Olgutei in frunte.

― M-m-ma H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfintira f-f-fetele! Z-z-ziceti, ma!

'Hardtmuth sus rasare

Ca o taina mare

Hardtmuth lumineaza

Si adevereaza

Etc.'

Ura! Ura! Ura!

Ii venise sa plinga de exasperare in fata risetelor cu accent si gest de crisma. Profesorul intrase curmind delirul.

Si-n recreatie ― dupa o ora de surda enervare ― Mircea luase la o parte pe Danut.

― Ce copilaroasa-i sora ta! Poti sa-i scrii din partea mea ca am sa-l rog pe Mos Craciun sa-i aduca o papusa si o minge ca sa aiba cu ce se juca.

In recreatia urmatoare, dupa o ora de gindire, vorbele lui ii parusera crude, jignitoare, odioase Cu ce era vinovata sora lui Dan? Facuse o gluma fiindca era vesela.

Daca gluma ei se trivializase in risetele unei clase de baieti, asta era altceva!

Gata sa retracteze, nu indraznise; se sfiise

Danut nu-i scrisese nimic Olgutei, fiindca de la Craciun scria numai Adinei, Olguta-i platise tacerea prin tacere. Dar Mircea atribuise vorbelor lui ― crude, jignitoare, odioase ― incetarea scrisorilor.

Scrisorile Olgutei erau numai anecdote, malitiozi­tate, reflectii burlesti, nazbitii, glume, veselie. Atita stia Mircea din Olguta. Si mai stia si o fotografie, mai de demult, in care un cap rotund de fetita, nu­mai ochi si gropite ilare, cu degetul cel mare al minii pe virful nasului adus in sus si cel mic rasfrint in aer, arata ca Olguta nu stima de loc apa­ratul lui Danut, adus din Germania, nici pe junele fotograf, pe cita vreme alaturi, o fetita cu cozi lungi plecase genele in pamint ca pentru rugaciune.

― Surorile mele, explicase Danut. Cea care ride e Olguta, cea cuminte e Monica.

Atita stia Mircea din Olguta: risul din scrisori si cel din fotografia veche.

Fara s-o cunoasca, o auzise rizind, rizind de toti si toate, ca un plop impertinent plin de glumele vra­biilor, rasarit din zidurile nalte ale unei case necunoscute.

Apoi tacerea.

Dar o fetita pe care ai vazut-o rizind poate sa si plinga, nu? S-atunci e cu atit mai trist cu cit ai auzit-o numai rizind pina atunci. Si daca esti linga ea, si daca din pricina ta plinge, ii ceri iertare din toata inima, cu lacrimi in ochi ― te-apropii, blind de tot, ii stergi ochii, ii saruti minile ude

'Daca ai sti ce rau imi pare!'.

Si poate ca te iarta, si poate ca ride din nou cu ochii umezi. Risul renaste asa de firesc din lacrimi

Ce dragalasa trebuie sa fie o fata cu ochii umezi din pricina ta dupa ce te-a iertat

Dar mereu tacerea!

Tacerea, dupa ce-ai ucis brutal, cu o piatra, ve­selia

Astfel intrase in sufletul lui Mircea o fata, o fe­tita necunoscuta pe care o facuse sa plinga, sa taca, sa fie abatuta, trista si pe care nopti de-a rindul o alina cu toate umilintile, cu toate duiosiile, cu toate visurile

Dar n-o vazuse niciodata Nu stia cum e Stia doar c-avea un ris proaspat, de copil cu ochi mari si dinti albi ca nu mai avea un ris de copil cu dinti albi, ci numai doi ochi tristi si mari, de copil cu risul ucis ucis de el.

O stia in sufletul lui ca un copil care vine noaptea, cu noaptea, si sta singur, ca parasit, pe o banca, privind Da, privindu-l. Si sufletul lui Mircea era plin de melancolia acelei priviri.

Dar privirea aceea era in el, pentru el!

'Je fais souvent oe rêve étrange et pénétrant

D'une femme inconnue, et que j'aime, et qui m'aime,

Et qui n'est chaque fois, ni tout a fait la même,

Ni tout à fait une autre, et m'aime et me comprend'[8]

Nu mai avea nici trup, nu mai avea nici nume: era privirea din el, lumina lui de luna, singuratatea lui induiosata, bucuria melancoliei lui

Si daca uneori acel nume demult pierdut prin su­fletul care il acoperise cu visuri, ca un inel prin ierburi avintate si flori salbatacite ― cerca sa ra­sune, zvonirea lui trezea in suflet vii jocuri de ape adormite si ropot de caprioare sperioase, iar pe obraji culoarea inimii

'Sufletul tau vorbeste cu glas tare; oricine il aude'

Mircea isi scoase creionul din gura. Si c-un ris de copil care, ascuns pe dupa pomi, arunca o gluma, isi sopti privind creionul:

― Hardtmuth!

Si se rosi din nou.

― Saraca! Saraca!

E asa de mica in haina de doliu! Isi tine pumnii pe gura ca sa nu plinga, dar ochii pling, ochii pe care nimeni n-are sa-i mai sarute

Totu-i negru.

Caii merg la pas. Cu pasi grei, osteniti, osteniti! Bietii cai

Fata lui Danut e alba; din timpla-i curge singele rosu, cald

Caii se sperie, sar, sicriul se rastoarna.

Danut cade.

Ah! Cum il doare capul!

'Deschise ochii. Isi urni capul cu greu, indurerat. Dibui cu mina prin intuneric. Aprinse lampa de pe masuta de noapte.Visase! Era viu! Traia!

Pornisera din inima trei ginduri ca trei chiote. Si trupul, plin de bucuria rosie a singslui, se-ntinse, ca dimineata dupa somn.

― Conasule, esti plin de singe! sari alarmat Gheorghita din pragul odaii de baie unde veghease prin intuneric pina atunci.

― Singe?

Isi trecu mina peste fata, cu spaima. Era plin de singe. Perna inrosita

Clipi.

Da. Singe!

― Iti curge singe din nas, conasule. Stai s-aduc un prosop Intinde-te, conasule, sfatui glasul lui Gheorghita din odaia de baie.

Danut isi rasturna capul pe perna.

― Iac-asa. Acuma ridica mata mina stinga in sus, ca trece indata.

Danut ridica mina si o lasa in jos, abatut. Un oftat si un gemat rasunara subt prosopul ud.

― Mircea! Unde-i Mircea?

― O plecat amu-amu. S-o lasat un biletal.

Danut isi impreuna minile Miros de ars in suflet si gindurile strimbe si strivite ca lanuri peste care au trecut navalitori calari cu o mireasa rapita.

Fata lui Gheorghita era ingrijorata. Isi trecea palma peste obraz, in sus si-n jos, privind cu incruntare trupul abia insufletit si fata acoperita cu prosopul ud.

― Gheorghita, da-mi scrisoarea lui Mircea, ofta Danut dind la o parte prosopul si ridicindu-se cu capul aplecat pe spate din pricina migrenei.

'Draga Dan,

Te las dormind si plec de linga tine cu mare ne­liniste.Dar trebuie sa ma duc pe-acasa. Aseara am dormit la tine fara s-o anunt pe mama si sint sigur ca ma asteapta cu ochii la poarta: tu o stii!

Te rog draga Dan, sa fii cuminte. Stiu cit de mult suferi. Sint linga tine si cu tine, frateste. Iti string, din toata inima, amindoua minile,

Mircea

P.S. Vino la noi diseara. La noi ai sa uiti de acest Bucuresti conrupt si ticalos pe care il urasc indoit de cind vad suferinta si dezamagirea pe care ti le-a pregatit.

Te astept neaparat. Daca nu poti veni, trimite-l pe Gheorghita c-un cuvint si vin eu la tine. Daca n-am nici un semn de la tine pina la 12, vin nechemat.

Inca o data iti string minile frateste,

Mircea.'

Danut isi lua capul in mini.

― Conasule, nu vrei sa iei mata oleaca de supa?

― Zau, conasule! Pui ceva la inima si te-ncalzeste Capeti putere, conasule

Gheorghita se scarpina cu amaraciune.

― Apoi ce-are sa zica conita? C-acusi ne-ntoarcem la noi!..

― Zau, conasule, hai si-i lua ceva!

― Deschide ferestrele, Gheorghita si fa-mi o ca­fea neagra, mare, amara.

Cu pasi de convalescent, Danut se duse pina la fereastra.

Noaptea il astepta albastra, inutila. Rasuna necon­tenit rumoarea batracciana a capitalei.

Iesi pe terasa, intinzindu-se intr-un fotoliu.

O adiere de vint trecu, feminina, lasind o presim­tire de flori de tei in declin O stringere de inima. La ora asta se intilnea cu Adina. O stringea in brate ― tremuratoare si luminoasa ca o stea de septembre ― si nu-i venea sa creada ca-i a lui. Si nu era a lui.

Isi privi minile goale, goale: fructul elastic ca­zuse; seva secreta secatuise. Toate cele devenisera gaunoase si impovarate de usurinta tomnatica a putre­dului

― Doamne! Doamne!

'Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne,

Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne au cabaret'

Cinta Coco. Si glasul parca nu era al lui, atit de duios si melodic rasuna. Glas de femeie care-a plins ― viola guturala ― cind isi adoarme un copil bolnav, sau cinta la fereastra, despletindu-si parul pentru nimeni

'Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne.

Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne au cabaret'

Aceeasi strofa, aceeasi melodie simpla, acelasi ritm timid si melancolic de muzicuta mecanica, picurind intr-un salon cu mobile decolorate.

Coco se legana usor in cusca lui, si leganarea lui era de batrin cind isi aminteste un vals din vremea tineretii si adoarme dind din cap, ridicol si-nduiosator.

'Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne,

Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne au cabaret'

Coco cinta mereu, aninind in ritmul aiurit, gindul si singuratatea lui Danut.

Daca l-ar fi intrebat cineva: 'Ce ai, Danut?' Ar fi raspuns ca un copil de tara: 'Nimic Mi-i jale'

Dar nimeni nu-l intreba nimic. Si asculta cintecul papagalului, dus din tristeta in tristeta, tot mai de­parte, in adincul sufletului gol.

Cine stie pe ce vas cu pinze inflorite-n vint sarat, pornind din cine stie ce Insule Azore, Coco venise-odata pe o mare care-l legana ― penaj de perla, mugur tinar si margean ― rupt din verdeata si azurul insulei natale

Si cine stie ce matrod ― cu barba de argint si sare, si ochi marunti, si trupul mare, si fata crunta, si suris naiv ― cintase in clipe de singuratate si alean un cintec trist de veselie si de vin.

Poate demult corabia se cufundase, cu pinze ves­tede; poate demult matrodul

'Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne,

Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne au cabaret'

Un cintec vechi, cintat de buze care-au fost, si-un papagal care-l cinta mecanic, cu leganari de val si amintire Atit a mai ramas dintr-o corabie cu pinzele-nflorite-n vint sarat, venind din cine stie ce Insule Azore

Robinson Crusoe

Intr-un pod cu vechituri, demult, un copil plingea cetind plecarea lui Robinson Crusoe din insula. Plin­gea sarutind o cromolitografie prostuta.

Copilarie cu miros de pod si de livada, de colb, de piersici si de lacrimi!

Bucle de fetita

Un copil care-ar fi vrut sa fie o culoare in cromolitografia de pe coperta lui Robinson Crusoe. Un copil care vroia sa nu mai creasca, sa ramiie mic, in pod, in cartea minunata.

Mos Gheorghe podul povestile sifoniera din ietac cozile Monicai Kami-Mura, Potemkin Ileana Cosinzeana

'Unu Ila

Duduita

Esti cas

Toporas

Pe la

Pe la'

Nu mai stia. Uitase.

Se cufundase tot, pierise tot ca o corabie venind din cine stie ce Insule Azore. Si-atit mai raminea: un glas mecanic, inginind, la fel cu papagalul, versul naiv, ciudat si frint, deasupra unei devastari de veci

'Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi tin la el urechea si rid de cite-ascult

Ca de povesti straine? Parc-am murit demult'

Isi strinse timplele in minile reci.

Iar isi auzea gindurile vorbind singure, intr-o tacere superstitioasa de tintirim Iar rasarea sufletul din umbra, straniu ca propria fata cind si-o privea noap­tea in oglinda, cu ochii ficsi.

― Am sa-nnebunesc!

Gheorghita aprinse lumina de pe terasa si inainta in cumpana cu ceasca de cafea.

Danut isi privi minile, clipind. Zari o pata de cer­neala pe deget. Isi aminti de teza. Amintirile-i trecura vii prin inima umplindu-i pieptul cu stoluri de zvicniri ca cerurile primaverii sau ale toamnei. Strinse pumnii.

― Ticalosul!

― Cini ti-o nacajit, conasule?

'Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne, tout tourne,

Quand j'ai bu du vin clairet

Tout tourne au cabaret'

Sorbi din cafea.

― Oh! Stupid papagal! Gheorghita, spune sa-l mute in casa.

Ticalosul! A incercat sa o imbrinceasca! In fata lui!

Din inima, minii dupa minii se pravaleau ca stincile, ingreuind puterea pumnilor.

― Ticalosul!

Cum ar fi vrut sa-l aiba in fata ― cu floreta, spada sau pistolul ― sau ― da! mai bine ― cu minile goale. Sa-l apuce de piept, sa-l scuture, sa-l zguduie si sa-l trinteasca, sa-l vada prabusit la pamint cu figura aceea inerta si buhaita de papusa falcoasa din care se scurg taritele

Sorbi din cafea.

Incepu sa colinde terasa cu pasi repezi, oprindu-se uneori ca si cum s-ar fi izbit de un zid. Si iar pornea, ferindu-se.

Cum poti sa iubesti pe un astfel de om? Nu. Nu se poate. Batjocoresti dragostea Si nu se poate.

Nu. Adina il iubea pe el. Adina era a lui.

Il acoperise cu trupul ei.

― Ticalosul!

Ea sa-l apere pe el? O mirare incintatoare ii acoperi sufletul, incalzindu-i-l, ca acele izbucniri de soare in primaverile innourate, carora le intinzi mi­nile. Zimbi O vedea mica, spaimintata si hotarita in fata lui, acoperindu-l, ca o floare care vroia sa fie pavaza: pavaza lui impotriva

Ii venea sa plinga. Era trist si induiosat Se intimplase ceva Dragostea lui era ostenita

Si era uneori ca un tipat in el, ca un vaiet, undeva in adincuri, ca deasupra unei vinatori cu sageti tacute. Si o spaima Se intimplase ceva Ce se intimplase? Adina era a lui Adina il iubea, il acoperise cu trupul ei ― atunci ce se intimplase?

Era o mihnire in el, undeva in adincuri, o spaima, o singuratate, un frig

Stinse lumina. Se aseza intr-un fotoliu. Astepta Astepta sa se intimple ceva Sa se intimple o mi­nune, cum astepta si cind era copil Sa fie deodata Adina linga el, fara s-o auda venind, fara sa-i presimta pasii, sa fie linga el, in bratele lui, ca un vis care te face sa tresari, sa zimbesti si sa stringi perna prin somn.

S-o simta in bratele lui si s-o alinte, sa inchida ochii, sa-si rezeme capul de pieptul ei. Si s-o auda ca prin vis, vorbindu-i in soapta:

'Danut, nu s-a intimplat nimic Tu esti un rau si un prost, ai plins, ne-am intristat amindoi dar ne-a trecut Acuma sintem amindoi, unul linga altul'

Si s-o simta in bratele lui, lipita de el, ca o floare a trupului lui, ca o floare rasarita din el, in care sufletul lor era parfum.

Fara de ea incepea singuratatea; era o troita la rascrucile pustietatilor.

O dorea, o dorea linga el, in bratele lui, si era dor in ochii lui, in buzele lui, in obrajii lui, in minile lui, in trupul lui, ca suferinta sevei in tulpini frinte, cu floarea smulsa.

O trasura se oprise la poarta. Tresari. Se repezi la marginea terasei, cu inima innebunita de spaima bucuriei.

Adina?

Nu: Aneta.

Danut ofta si se incrunta. Era o dezamagire in el: de ce nu venise Adina, cind el o astepta pe ea? Totusi, venise Aneta, trimisa de Adina. Preajma unei bucurii il facu mindru, demn, sever, ca cei care acorda audiente fata de cei care le cer.

Gheorghita urca scarile in goana

― Conasule, o venit o duduie cu un belet. Intreaba daca esti mata acasa. Eu am zis ca nu stiu, zimbi Gheorghita pe infundate. S-am vinit sa vad!

― Unde-i biletul?

― Zici ci sa ta-l deie matale in mina, ci asteapti raspuns.

― Pofteste-o sus.

Danut trecu in goana in odaia de baie. Isi pieptana parul, isi spala ochii, se pudra, imbraca o pijama, zvirlind tunica mototolita cu nasturii smulsi. Vroia sa para calm, linistit, odihnit. In fata usii dinspre hall se opri. Ii batea inima. Intra.

― Buna ziua, buna sara, Aneta, vorbi el distant, cu o dezinvoltura afectata.

― Sarut mina, domnisorule, se apleca Aneta cercetindu-l pe furis cu ochi experti, care inlocuiau provizor ochii stapinei. Aveti o scrisoare de la dinsa.

― Da, consimti Danut luind-o. Poti sa pleci.

― Imi spuse sa astept raspuns.

― Bine, asteapta.

Trecu in birou, fara graba. Inchise usa. Si singur cu scrisoarea, o privi, o respira, saruta plicul si, transfigurat ca un copil cu darul in brate, isi asculta bataile inimii. Zabovi indelung asupra adresei:

'Domnului Dan Deleanu

Str. Pitar-Mosu 20.

― Dac-as rupe-o?

Il ispitea ca o prapastie gindul sa rupa scrisoarea fara s-o ceteasca ― sa sufere, sa se chinuiasca alaturi de bucuria nimicita Bucuria? Daca-i scria ceva ingrozitor, daca Rupse plicul.

'Danut drag, stiu ca nu ma mai iubesti. Am simtit astazi cind ai venit linga mine dusmanos, strain de mine, ca nu ma mai iubesti. Si sufar, Danut. Auzi: sufar. Numai eu stiu ce-i in sufletul meu. Ce ti-am facut, Danut? Cine te-a instrainat de mine? Cine ti-a spus lucruri urite pe socoteala mea? Si cum ai putut tu, Danut, sa le crezi? Crezi, tu, copilul meu scump, ca as fi in stare sa-ti ascund ceva? Crezi tu ca as putea eu sa-ti ascund ceva? Si ce sa-ti ascund, Danut, cind toata viata mea e a ta? Singurul lucru pe care ar fi trebuit sa ti-l ascund era iubirea mea si n-am putut. Atunci ce ti-as putea ascunde? Nu, Danut, tu te-ai schimbat. Altadata stiam un Danut care nu-mi ascundea nimica, un Danut care era numai al meu, un Danut care va fi cea mai frumoasa amin­tire a bietului meu suflet. Unde-i acel Danut, unde-i? Cine mi l-a luat? Cine mi l-a furat?

Nu-s suparata pe tine, Danut. Oricit de mult as suferi din cauza ta, tu tot Danutul meu drag sa ramii. Tu esti un copil rasfatat, eu sint batrina pe linga tine. Nu-i nimic!

Dar sa stii, Danut, ca te iubesc prea mult ca sa pot trai despartita de tine pentru totdeauna. Auzi, Danut.

Daca esti crud cu mine, are sa-ti para rau! Tu, Danut, imi esti mai scump decit viata si daca nu te mai am are sa-ti para rau!

Dar eu nu-ti cer mult, dragul meu Danut. Nu-ti cer sa ma iubesti intotdeauna asa cum, ― poate ― te temi tu. Nu. Stiu ca nu se poate. Nu spun nimic. Dar prie­tenia ta nu poti sa mi-o iei, n-ai dreptul sa mi-o iei. Atit iti cer, Danut, prietenia ta. Sa vii din cind in cind la mine, sa ma lasi sa te privesc, sa-ti dezmierd parul, sa stau cuminte linga tine, putin, nu mult: atita imi ajunge.

Dar poate ma insel, Danut! Poate nu-i adevarat? Spune-mi, Danut, ca nu-i adevarat. Ar fi prea ingro­zitor sa fie asa cum ma tem. Spune-mi, Danut, scrie-mi o vorba numai.

Orice mi-ai spune, eu te astept, trista pina cind vei veni,

Adina.'

Respira adinc O simtea alaturea, o vedea parca plingind, si-i era asa de mila de ea, ca-i venea si lui sa plinga ― si era fericit. Si pe masura ce tristetea ei il apasa mai mult, bucuria lui era mai vie. Nu vroia sa-i scrie, nici s-o vada.

Era crud fata de el, crud fata de ea, dar o cruzime care-i inviora sufletul cu biciuiri de ploaie tinara.

Deschise usa. Aneta se scula de pe scaun. Danut ii vorbi din prag.

― Spune ca bine.

― ? Scrieti-i, domnisorule.

― Spune ca bine.

― De ce nu-i scrieti, domnisorule?

Aneta se apropie de el, vorbindu-i in soapta.

― Domnisorule, dinsa plinse toata ziua

― Bine.

Inchise usa. Aneta ridica din sprincene si cobori scarile calauzita de Gheorghita. Danut isi sterse ochii. Privi scrisoarea. 'Atunci ce ti-as putea ascunde?' Daca mintea? Daca intreaga scrisoare era o min­ciuna?

Cobori in goana scarile, trecu alergind pe linga Gheorghita. O ajunse pe Aneta ceva mai incolo de casa, in fata trasurii cu care venise. O apuca de mini. O ghemui linga un gard, stringindu-i minile din rasputeri. Aneta parea speriata, cu mult singe rece.

― Vai de mine, domnisorule, ne vede lumea

― Aneta

Inghiti, ii era sila si groaza de ceea ce vroia sa faca.

― Lasa-ma, domnisorule

― Taci, taci odata! Asculta ce am sa te intreb. Sa-mi spui drept.

― Cine era domnul

― Aneta, nu minti.

― Care domn, domnisorule!

― De ce nu mi-ai deschis cind am sunat?

― Doamne pazeste! Multe-mi fu dat sa trag! Pai daca-mi spusese ca nu-i acasa!

― Cum? Ti-a spus ca nu-i acasa? Nici pentru mine?

― Pai da, domnisorule.

― Si domnul ce cauta?

― Pai era proprietarul, minca-l-ar ciorile! Venise sa-si ia chiria si intra pa dindos. De asta spuse dinsa ca nu-i acasa! Pai ce! Parca el crezu? Da unde! Intra s-o astepte. Si dumneata o dadusi da gol! Vezi, domnisorule! Ii facusi pocinogul!

― Cum? Proprietarul?

― Nu-ti spusei, domnisorule?!

― Aneto, nu minti!

― Ce sa mint, domnisorule! Ma dadusi da rusine! Eu spusei ca nu-i acasa si el o vazu cu dumneata!

Danut isi trecu mina peste frunte.

― Atunci de ce mi-ai spus ca a plecat la Sinaia?

― Ca sa nu intri Nu te stiu eu pa dumneata?! Parc-asa ma crezusi!

Timplele lui Danut se zbateau. Nu mai stia nimic! S-o loveasca pe Aneta sau s-o sarute Si-i era scirba de el si de ea: sa vorbeasca cu slugile, sa spioneze cu slugile dragostea lui!

― Bine, du-te.

― Nu vii cu mine, domnisorule?

― Nu. Lasa-ma Iti multumesc, Aneta.

Isi scotoci buzunarele, erau goale.

― Lasa, domnisorule, altadata

Fugi de linga ea. Urca scarile in goana.

― Gheorghita, pregateste-mi hainele.

Se limpezise tot si-i era frica! Si-i era rusine. Se injosise

De ce nu putea s-o prefaca pe Adina intr-o icoana, intr-o iconita mica atirnata la capatiiul lui ― s-acolo, singur cu ea, departe de lume si de oameni, mai presus de ei, sa ingenuncheze, si dragostea lui sa fie simpla si curata? S-o iubeasca fara vorbe, fara fapte, in tacere si singuratate, cu toata puterea ochi­lor, cu tot avintul sufletului, cu toata evlavia buzelor.

Navalise viata cea de toate zilele in dragostea lui, vulgara si naprasnica. Azvirlea viata cu oameni in dragostea lui, mai rai decit pietrele in minile oame­nilor. Si el singur se simtea injosit, murdar, nevred­nic de dragoste.

― Am pregatit hainele, conasule.

― Bine, Gheorghita.

Se aseza din nou, prin intuneric, intr-un fotoliu de pe terasa. Era ostenit. Ar fi vrut sa iasa din el, sa fuga, lasind tot in urma. Sa fuga din el ca dintr-o casa de care ti-e scirba, luind cu el dragostea lui, ca pe-un copil pe care vrei sa-l pastrezi curat.

Ce clare ii rasunau vorbele lui Hamlet catre Ofelia ― 'Du-te la minastire' ― si cu ce duiosie plingeau vorbele care-i parusera mai demult crude si batjoco­ritoare in gura unui cabotin pompos!

'Du-te la minastire': deplina elegie a iubirii care nu se poate duce la minastire, si care se scufunda in mlastini, iluminindu-le ca parul Ofeliei inecate

'Danut!' rasuna duios din urma glasul care-i ras­colise sufletul.

Il auzea. Il auzea din toate partile ca o vibratie de clopot pur.

'Danut!'

Si cine ― afara de omericul Ulysse ― s-ar fi inde­partat, lasindu-l sa se stinga-n urma, jalnic!

Numai cerul si luna nu erau bucurestene.

Noaptea mirosea a benzina ca o rochie de bal dupa scoaterea petelor de grasime ― si uneori trandafirii unei gradini parfumau o clipa, dezvaluind un zimbet ― ca intr-o adiere de evantai.

Cadea cite-o stea, scurt, urmarita de tignalele impe­rioase ale gardistilor.

Si rasunau contradictorii orchestre sentimentale pentru 'tapii cu guler', si alunele prajite, care se beau si se maninca jovial, si cuplete saltarete pentru rachiul care salbataceste tristeta in ochi si-n pumni.

In gradini particulare concertau cu gura cascata gramofoanele.

Danut purta o romantica palarie de pisla bruna, cu boruri late, care-i puneau o masca de umbra pe jumatatea fetei.

Femeile, cu obrajii prea rosii il urmareau cu pri­virea, fiindca avea buze proaspete-n lumina lunii, si fiindca era imbracat elegant, dar nu-l opreau.

Avea un mers direct, pasionat.

Minile cu gest nocturn ― experte dar precaute ― se fereau sa atinga viteza unui trup voinic si legana­rea bratelor ostile ca doua spade de duel.

N-avea decit un singur gind: sa-i vada casa. Nici duiosie, nici amaraciune, nici scirba, nici dusmanie, nici melancolie. Un gind dur, mat, cu contur precis: sa-i vada casa. Era satul de sentimente, emotii si zbucium teatral.

Un vid sportiv inlocuise tot. Muschii lucrau auto­mat, ducind trupul spre un tel.

Trebuia sa ajunga. Era in mars. Sufletul

Dar sufletul venea in goana dispre casa ei, si trupul lui Danut se opri imbatat, ca atunci cind, dupa ani de lipsa, intorcindu-te in locurile tineretii, iubita iti cade in brate, fara suflare, parfumindu-ti narile cu parul

Cum ii batea inima!

Isi trecu mina peste frunte

Casa Adinei il privea De la el pina acolo era o punte ingusta peste o prapastie neagra de adincuri, pe subt care vuiau, vijelioase, fluviile singelui: Si-ncolo, tacerea lumilor oprite.

De cind o privea? Cine stie! Ii era atit de draga!

Sedea ascuns in gangul unei case, cu minile impre­unate de cind o vazuse la geamul luminat.

'Adina! Aici-s, Adina! Nu m-auzi!? Aici, aici linga tine Iarta-l pe Danut al tau'

Asa se tinguiau gindurile. Un cor stingaci, linga ea, la fereastra ei. Ca niste copii desculti cu steaua dragostii lui Si ea nu le-auzea vestirea umila

Dar trupul incremenise ca o hruba deschisa in noapte, pentru aparitia unei madone; ca o stinca grea, in asteptarea miraculoasa a sipotului viu

Trecu o trasura pe strada acoperita de sufletul lui Danut.

Adina tresari, astepta cu ochii aprinsi, si pleca fruntea.

Tarsura trecuse mai departe.

Apoi trecu impleticindu-se un om beat, de-a latul si de-a lungul.

Apoi trecura amintiri, repezi ca plutele cind vin pe ape revarsate.

Adina-l astepta pe el Dar el venise linga ea, subt ochii ei. Si ea il astepta departe, privind o noapte unde nu era decit singuratatea.

Se imbracase ca o fetita, duminica, asa cum ii placea lui. O simpla bluza de batista alba, cu guleras rasfrint, in care sinii sint asa de casti ca-ti vine sa le surizi. O bluza de un alb subtire si primavaratec ― albul parfumului de zarzari din diminetile copila­riei.

Un alb in care sinii sint o mirare de vint oprit, care te face sa inchizi ochii si sa-ti dezmierzi obrajii. Un alb care e o lumina pe un joc de hulubi.

Si toate amintirile adorara albul inocent in care adiau sinii.

Se pieptanase asa cum ii placea lui. Cu cozile pe spate, ca o fetita care se duce la biserica lasindu-si cercul acasa, rezemat de gard.

Parul cu miros de soare, vara!

Ii innoda cozile subt barbie si-i saruta risul buzelor inchise, si-i spunea ca are doisprezece ani si ca nu stie sa sarute fiindca-i prea mica. Si ea ridea cu tremurul genelor plecate pe ochii verzi.

Si-i despletea cozile.

'Acum am sa le fac sa rida!'

Le scutura, le-mprastia, si parul cret ridea in hohote de ros scinteietor.

S-apoi o saruta. O saruta pe ochi, ca sa-i inchida. O saruta pe barbie, ca sa deschida buzele rizind. O saruta pe gura, ca sa-l cuprinda de dupa git cu bratele si ca sa-i vada tremurul narilor.

Si o lua in brate si o stringea ― luminoasa si tremuratoare ca o stea de septembre ― si nu-i venea sa creada ca-i a lui.

Si-o despuia atunci, ca sa-i gaseasca trupul, si su­fletul din el sa-l scuture.

Trupul acela ingrozitor de alb ― fermecatoare spaima a trupului lui!

Si cind simtea profunda bataie de aripi a pasarii de prada care sfisie adinc viata trupului, demonica bataie de aripi a trupului fierbinte in goliciunea lui de flacara carnoasa ― ochii lui Danut priveau o pura fata de fetita palida, cu capul rasturnat pe spate, zimbind cu usoare tresariri cerului in care vede ingeri

Minile lui Danut erau reci.

Dar acuma vedea la geamul de peste drum, o fetita cu bluza alba si cozile pe spate, o adorabila fetita a carei gura buda ca o cireasa, pentru cine stie ce necaz marunt si gratios.

Cu o miscare resemnata si somnoroasa, Adina trase storul.

Danut dadu din cap, si nu se repezi, nici n-o striga.

Nu. Iubea o fetita, si sufletul era parfumul prima­verii in livezi. Si minile erau candide ca un crin in minile unei Madone.

Nu. Iubea o fetita care se ducea la culcare in bluza alba si cozi somnoroase. O iubea de departe si era deasupra somnului ei ca o stea deasupra unei ape.

Trecuse o furtuna si un zbucium adinc Trecuse?

Isi sterse ochii. O iubea atit de mult ca plingea zimbind storului tras.

Ii batea inima.

Despuiase o gradina de ultimii trandafiri albi, sarind gardul ca un hot, dupa ce pindise indepartarea pasilor sergentului cu spinarea vigilenta.

Deschise poarta, cu trandafirii subt surtuc. Cinele nu-l latra. Avea o coada amicala pentru Danut.

A! N-avea cu ce sa-i lege!

Zimbi. Isi scoase batista si cu ea innoda cozile trandafirilor de clanta usii.

Si fugi emotionat, ca un indragostit, dupa ce-a avut temeritatea sa daruiasca flori casei in care e somnul fetei pe care o iubeste de departe.

― Mata ce spui, Mihaita?

― Cum vrei mata, Catinca

Asa isi vorbeau unul altuia parintii lui Mircea Balmus. Erau moldoveni din Iesi.

'Cum vrei mata, Catinca' nu era o formula de politeta sau de comoditate casnica, ci o recunoastere blajina si mucalita, delaolalta, a energiei Catincai, inzestrata cu cei mai frumosi ochi din tineretea lui conu Mihaita si cu o vointa in armonie cu focul ochilor negri.

Tot ce facuse conu Mihaita de la logodna incoace, vroise cucoana Catinca. Si avea vointa norocoasa O singura data, totusi, vointa cucoanei Catinca

Si acum regreta. Regreta aerul curat ca apa din pivnita pentru dulcetile de vara; regreta belsugul de verdeata care transforma unele cartiere iesene intr-un fel de livezi in care casele-s un fel de stupi mai mari; regreta privelistea dealurilor Galatei si Cetatuiei, si casuta batrineasca ― singura ei zestre ― cu ceardac, gradina si amintiri, din strada Palladi; si vaca de la care avea lapte bun pentru sanatatea lui Mircea; si accen­tul moldovenesc al prieteniei de acolo; si linistea Iasului, si ieftinatatea lui

Cu doi ani in urma, solicitudinea distrata a unui ministru de justitie oferise presedintelui sectiei a II-a a Tribunalului Iasi un loc de consilier la Curtea de apel din Bucuresti.

― Cum vrei mata, Catinca

Cucoana Catinca veghease o noapte, cu cafele negre si emotii, ca in Vinerea Mare cind cresc cozo­nacii Curtea de apel din Bucuresti era parca mai aproape de Casatie decit rudele iesene ale justitiei supreme Viitorul lui Mircea, glorie a Liceului Inter­nat. Bucurestiul era parca mai aproape de Paris decit naufragiatul Iasi

Se apropiasera asadar de Curtea de casatie, dar se departasera de blajinul oras al tineretii. Si totusi cucoana Catinca nu plecase fruntea. Regreta Iasul, dar il regreta dintr-o gospodarie moldoveneasca, miraculos rasarita in Popa Nanul bucurestean. Casuta cu patru odai ― mobila batrineasca, miros de podele ceruite si de fructe; antretel cu paretele impodobit de un blazon pastrat si aratat cu evlavie; cununile de premiant ale lui Mircea si portretul lui de copil cu intaia cununa pe cap; pivnita cu muraturi si pod cu amintiri: un petec de ograda si o fisie de gradina.

In casa din Popa Nan 24, cucoana Catinca decre­tase moldovenismul. Se vorbea moldoveneste, se minca moldoveneste, se traia moldoveneste.

Dar si-n gradina, vointa cucoanei Catinca spulbe­rase stradania ultimului proprietar de a intocmi in fata casei o gradina vanitoasa la care 'sa se uite gura-casca si vecinii ca la farfuria de salata ruseasca de pe tejgheaua restaurantelor'.

Acum, gradina era o odaie afara, in care 'sa poti sta oleaca la aer' la adapostul vitei salbatice care acoperea gardul dinspre strada. Florile cele mai pro­vinciale ― tesute parca in fata caselor moldovenesti de minile stapinei ― se asternusera supuse in Popa Nan, cu aceeasi rinduiala si acelasi zimbet colorat, alaturi de legumele pe care cucoana Catinca nu vroia cu nici un chip sa le cumpere din piata. Erau si citiva papusoi, si, intre ei, inalta, rotunda si rurala, o floarea-soarelui. dominind petuniile, vizdoagele, panselele, craiesele, tufanelele, ochiul boului, micsan­drele, busuiocul

Iar in ograda ― nu curte ― era o poiata ― nu cusca de pasari ― o hulubarie ― nu porumbar ― un felinar cu gaz si cu cine adus de la Iasi, care nici pe solul Munteniei nu se simtea solidar cu mo­tanul moldovan prin lene si locul nasterii.

In fata scarii de intrare, la dreapta si la stinga, doua ciubere cu leandri aprindeau flori roze.

In aceasta casa modesta dar vie, Danut regasise parfumul patriarhal al copilariei si moalea inflexiune a vorbei moldovenesti. Si casa il primise cu bratele deschise, fiindca era prietenul lui Mircea, fiindca era 'moldovan de-al nostru' si fiindca cucoana Catinca avea o autoritara slabiciune pentru acest 'diavol simpatic'.

Si Gheorghita a Marandei cunostea gospodaria cucoanei Catinca. Cind se facea grijitura mare, dadea si el o mina de ajutor. Iar la Pasti ― cu minicile suflecate si legat la cap ― framinta destoinic aluatul cozonacilor pentru care Herr Direktor avea o adevarata evlavie. Mai era la bucatarie si o fetiscana din Holboca. In fiecare duminica, Gheorghita a Marandei si Mandita din Holboca, se plimbau tinindu-se de mina prin Cismigiul tuturor exilatilor rurali.

Dupa cum se vede, apartamentul din Pitar-Mosu avea o inclinatiune pentru casa din Popa Nan, reci­proca de altfel.

Conu Mihaita dormea in ietacul cu candela rosie, hulubii dormeau in hulubarie, dulcetile de trandafir, in gavanoase, gainile, in poiata. Felinarul lumina ograda amanuntit maturata.

Mircea invata in gradina cu mai multi camarazi, adica facea 'curs real pentru adultii clasei', cum spunea Danut.

Totusi, cucoana Catinca nu se statornicise in fotoliul asezat pe peronul din fata casei, subt becul electric, unde cetea ,,cind totul era in regula' numere din Viata romaneasca, din care pretuia, mai ales, 'blastamatiile lui Patrascanu' si 'minciunile mincaului de Hogas': moldoveni de-ai nostri

Aceeasi asteptare care facea pe cucoana Catinca sa nu-i tihneasca tirziul de noapte cind gospodaria era pacificata, il facea pe Mircea sa aiba lacune in sirul explicatiilor pe cari doi colegi le inregistrau minuscul pe fituici, si alti doi, provizor, in capetele grele de energia somnului.

'De ce nu mai vine Dan?' Aceasta intrebare de actualitate schimba fizionomia trecutului oficial, determinind uneori un subit si inexplicabil armistitiu intre doua armate care se luptau incilcit si eroic in manualul de istorie, iar alteori, intineriri arbi­trare ale crailor.

'De ce n-o fi venind diavolul?'

'Diavolul' nu fusese calcat nici de tramvaie, nici de automobile; venea cu pasi domoli spre casa unde era asteptat. Si ritmul pasilor legana imparecheri de cuvinte care voiau sa fie vers intr-un suflet lim­pezit dupa furtuna.

Danut zimbi cu capul aplecat in laturi, ca un vio­lonist cind isi acorda vioara.

'Il était bien malheureux

Ce pauvre ciel d'ambre bleu,

Car il était amoureux

De la mer verte, de la mer bleue'[10]

Cuvintul cadea de sus, planind ca o mare pasare ostenita pe jocul onctuos al valurilor.

'De la mer verte, de la mer bleue

De la mer verte, de la mer bleue'

Se apropia. Incetini pasul ca si cum ar fi purtat pe umeri o amfora prea plina si fragila.

'De la mer verte, de la mer beue,

De la mer verte, de la mer bleue'

'Malheureux

De la mer verte, de la mer bleue'

Malheureux!

'Ambre bleu'?

De ce nu? Suna frumos, racoros. 'Renard bleu'; 'ambre bleu'

De unde-mi vii? il intimpina cucoana Catinca.

― Sarut mina, se inclina Danut.

― Ma rog, ma rog Nu te-atinge! Departe de mine, Satana! Unde ti-s urechile? Sa te-nveti minte, diavol usarnic, sa mai faci sa te astepte ca pe mare ce o femeie in toata firea! Acuma saruta mina si cere pardon.

― Pardon! zimbi Danut, sarutind mina care raspindea parfumul recentelor dulceti de trandafir.

Rizi tu, rizi! Ia poftim cu mine!

Dan!

Mina lui Mircea ― cu nedespartitul creion ― se agita din rasputeri ca mina unui armator la ivirea corabiei scapate din naufragiu.

― Salve, Deleanu! rasunara patru glasuri entu­ziasmate de diversiune.

― Ia dati-i pace, ma rog! interveni cucoana Catinca ducindu-l de mineca in casa.

Cucoana Catinca aprinse lumina din antretel, privi tacimul pregatit pe mescioara de pasiente, si luindu-l pe Danut de umar cu virful degetelor, il in­toarse cu fata spre becul electric.

― Am auzit ca nu ti-i bine! Ce-nseamna asta? Ia scoate limba Pfee! Da-mi mina Hm! Limba buna, temperatura nu, imbracat civil, jigarit ca un motan, umbla lelea pe strazi Cunoastem noi de mult boala asta, domnul meu! Ce-ai mincat la masa?

― Imposibil sa-mi aduc aminte! Am o memo­rie!

― Da, da! Memoria! Poftim la masa. La o astfel de ora ar trebui sa-ti pun lingurile-n briu!

― Vai de mine! Nu mi-i foame!

― Poftim! Pirjoale calde sa nu-mi ceri exclama indignata cucoana Catinca, asezindu-l cu de-a sila pe scaun in fata pirjoalelor reci Asteapta, ma rog, flamindule! ii porunci ea, aprinzind masina de spirt, la care trebuia sa incalzeasca bulionul de gaina. Si vazind, cu coada ochiului, ca-i nadusit de caldura, adauga incruntata: Pfii! Unde-ai invatat, diavole, sa te parfumezi asa? Scoate surtucul! Auzi dum­neata! Sa ma ameteasca, nu altceva!

Fara surtuc, in camesa de matasa cenusie, cu gu­ler jos, picior peste picior, cu cotul rezemat de masa si degetele rasfirate pe fruntea cuprinsa in mina, Danut avea zimbetul de juvenila iluminare al ado­lescentilor poeti cind isi respira sufletul

Cucoana Catinca varsa bulionul. Si bulionul fier­binte dovedi lui Danut cit era de infometat.

― Ce nu te mai tunzi, diavole? Poftim! Parca-i facut cu drotul! se indigna glasul cucoanei Catinca, in timp ce degetele culegeau admirativ o bucla in spirala cu fulger aramiu.

Ii ridica farfuria de supa.

― Ma rog, sa faci bine sa nu te saturi cu pirjoale, ca mai este si pui fript si niste strudel de care-ti place.

Una din cele patru odai ale casei din Popa Nan, era odaie de musafiri.

― Mai bine sa am eu un pat pentru moldovenii mei decit salon pentru munteni.

Alaturi era odaia lui Mircea.

Aproape toate versurile lui Danut fusesera scrise in odaia musafirilor, la biroul de nuc, pe care pisica isi incolacea somnul, ca un presse-papier familiar.

Scrisorile de dragoste le scria in Pitar-Mosu, dar versurile numai la biroul de nuc cu scaun sculptat.

E drept ca din casa cucoanei Catinca Bucurestiul avea alt sunet. Se auzeau de-afara greierii si cosasii de argint, cotcodacitul gainilor, piuitul piculinat al curcilor, uguitul hulubilor grosi.

Un cuc cinta in fata celui ce scria la birou, anuntind optimist orele.

Iarna ardea focul in soba ― in Pitar-Mosu erau calorifere.

Si diminetele timpurii si pripite de scolari som­norosi aveau miros de pine prajita pentru cafeaua cu lapte 'cu caimac'.

Patul era infasat proaspat. Pe cuvertura de pichet se rastignea cast o camesa de noapte de-a lui Mircea. Pe covorasul din fata patului, o pareche de papuci turcesti, brodati, de-a caror expropriere conu Mihaita nu se indignase.

― Cum vrei mata, Catinca

Pe masuta de noapte, cucoana Catinca rinduise tablaua cu paharul de lapte ― obligator ― si chi­seaua cu dulceti facultative.

Toate luminile din casa erau stinse, afara de una. Din odaia musafirilor, prin usa intredeschisa, pa­trundea in odaia lui Mircea, dira verde a lampii cu abat-jour de portelan: Danut scria.

Din pat, Mircea-i vedea numai profilul concentrat, cu fruntea sprijinita in palma. Scria, cu minicele camesii de noapte suflecate. Nu-si incheiase nastu­rii de la camesa. Pieptul gol; gitul gol. Parul piep­tanat in sus, cu reliefuri intortocheate si subite lu­ciri, ca zvircolirile de balauri sculptati pe coapsele unui vas chinezesc, in care un foc nevazut si-ar fi oglindit nelinistea.

De cite ori nu veghease Mircea ― ceasuri de noapte de-a rindul ― avind in fata ochilor, prin usa intredeschisa, icoana profilului concentrat asu­pra caietului, dar copilaros cind se intorcea spre intunericul odaii lui Mircea, cu buzele sonore de trilul versului crud.

― Asculti, Mircea?

'Pourquoi, ô, ma douleur,

Haleine douce, haleine moite,

Vent frileux, vent berceur,

Ef euilles-tu les pommiers, les blancs pommiers du coeur?

Pourquoi les exiler ces sonatines en fleurs

Sous le regard vainqueur, sous le regard moqueur

De celle qui connait mon ame, mon amour et ma

douleur?

Danut nu scria versuri decit in frantuzeste, limba lecturilor. Era singura mustrare pe care i-o facea Mircea. Danut raspundea categoric:

― Cum as putea iubi, suferi si cinta cu vorbele pe care le aud la scoala, pe strada, in pravalii, cu vorbele de toate zilele? 'Limba materna'? O res­pect si o iubesc ca pe o mama; dar limba versurilor trebuie s-o iubesti altfel Cu limba franceza n-am trait in casa de mic copil, nu m-am jucat cu ea, n-am mincat la masa cu ea E o fata frumoasa pe care am intilnit-o uneori numai; am vazut-o in car­tile cu versuri, cum ai vedea o fata la teatru in loja, la geamul unei case necunoscute, trecind in goana intr-o trasura Limba romaneasca traieste cu mine in casa din copilarie, o vad zilnic, limba fran­ceza e intr-o casa straina, e frumoasa si enigmatica

― Bine, dar n-o cunosti de ajuns, replica Mircea. E o limba livresca pentru tine, n-ai amintiri in ea

― Tocmai de asta o iubesc. Oamenii de care te leaga amintiri comune sint parintii, fratii, prietenii din copilarie Dar o fata pe care o iubesti cind ai vazut-o intiia oara? Ce amintiri te leaga de ea? O iubesti, tocmai fiindca n-o cunosti. Fara enigma, fara necunoscut, nu este dragoste. Dragostea e nos­talgia de ceva necunoscut in care presimti frumuseta Si o limba care ti-e prea familiara nu mai are enigma de care are nevoie poezia, fara de care poezia e un simulacru.

― Atunci, dupa tine, ar urma ca Eminescu sa fi scris poeziile lui in nemteste, Verlaine in limba turca si Heine in chinezeste!

― Poate c-ar fi scris mai frumos, fiindca niciodata n-ar fi simtit osteneala pe care ti-o da familiarul, cunoscutul limbii natale.

― Dar de unde ai scos tu ca limba romaneasca nu mai are mister pentru tine? O cunosti fragmen­tar Descopere-o. Fa-ti o limba personala, cum si-a facut Eminescu, cum si-a facut Arghezi, cu vorbele tuturora, dindu-le un alt accent, o alta muzica.

― Nu pot. Nu ma atrage Cuvintele de care am nevoie suna odios. Asculta: 'amor!' Il spun numai, si-mi suna in urechi toate viorile tiganesti si cu­pletele sentimentale. E un cuvint care locuieste la mahala. A imbatrinit acolo. Nu pot sa-l iubesc. Altul: 'iubita!' iti vine sa ricanezi cind il spui, sau sa faci cu ochiul. Dar: 'l'aimée, la bien-aimée'? E dul­ce, muzical, blind, si-ti vine sa ridici ochii, cind il spui, cum ii ridici fara sa privesti nimic, cind auzi o muzica departata Pentru mine, limba romaneasca e buna pentru discursuri, pentru poezii patriotice si pentru sarcasmul lui Caragiale

Discutiile dintre Mircea si Danut, pe aceasta tema, erau fara sfirsit Danut avea o superioritate asupra lui Mircea; pe cita vreme el scria versuri in fran­tuzeste, pe care Mircea le pretuia, Mircea nu scria versuri de loc

Nu stia inca Danut ca fiecare cuvint e o Cenu­sareasa care s-a intors de la bal ― de la un bal cu luna, soare, fluturi, roua si paduri ― pierzindu-si condurul. Si daca sta acoperita de cenusa, intr-un bordei, la vatra stinsa ― in schimb un fat-frumos indragostit o cauta prin toata lumea cu condurul in mina. Si aceasta umilinta, aceasta asteptare, si aceasta cautare, e enigma fiecarui cuvint.

Nu stia inca Danut ca in limba franceza Cenusa­resele sint venerabile si ca fiecare dintre ele locuieste intr-un palat straveziu de clestar ― cu conduri de toate formele si culorile, asezati pe calapoade ― amintindu-si vremurile basmului din tinereta cind piciorul era mai mic decit condurul, si cind condu­rul era pierdut

Danut avea o slabiciune pentru alb: meri si zar­zari infloriti se scuturau in noptile de versuri, din­spre birou in odaia lui Mircea. Hulubi, numai albi, lebede, ninsori, lumini de luna, copii in lungi camesi de noapte, case de tara alcatuiau visteria versurilor lui Danut.

― As putea face trusoul de primavara al tuturor livezilor cu albul din mine.

Aceste nopti de veghe, cu duhul primavaratec al albului intre odaile lor, erau unul din secretele prie­teniei lui Mircea pentru Danut. Cite capricii nu-i trecuse, cite ingenuncheri nu indurase ― el care avea sufletul mindru ca o icoana de ctitor ― din pricina acelor nopti. Acest 'zarzar exilat in viata oamenilor' care inflorea uneori in odaia de alaturi, era fratele ochilor tristi. Pe acest Danut in camesa de noapte, cu profil concentrat pe caiet si chip copi­laros, cind se intorcea inspre odaia lui, Mircea il pierduse de la Craciun. Il vedea zilnic si de-atunci, la scoala, dar vedea o fata de faun ostenit sau exu­berant, de care ferea, cu o indurerata pudoare, pri­virea ochilor din el

Acum il regasise.

Danut inchise caietul, stinse lampa si se sui in pat. Mircea asteptase in zadar familiara intrebare: 'Asculti, Mircea?'

Totusi era fericit. Si multa vreme privi lumina lunii vibrind in odai ― cu aceeasi privire pe care o avea cind asculta versurile lui Danut ― ca si cum albul lunar ar fi fost o pulbere desprinsa din albul caietului cu versuri, ca sa incununeze din nou intregita puritate frateasca a celor doua odai vecine.

Atipise zimbind.

Un vis trecu prin citeva batai de inima Trebuie s-o prinda, trebuie s-o prinda.

Fuge in goana mare dupa o fetita mult mai mica decit el, cu cozi blonde pe spate Se apropie. Si-i plin de spaima sufletul, si de ciudata incintare. Daca nu-i ea?

A prins-o de cozi. Inima bate din rasputeri.

O smunceste-nspre el, si-n aceeasi clipa fetita cu cozi blonde a crescut, cozile s-au inflacarat, si coapta-n trup si rosie in par o are-n brate pe Adina

Se destepta la lumina de fulger a visului.

Adina! Ii apasa sufletul amintirea ei, ca un par­fum greu.

Scutura capul. Se culca din nou. Nu mai putea dormi. Ii bateau timplele. Era o izbucnire in trup ca fluviile cind clocotesc subt ghiata. Minile vroiau s-apuce, bratele sa stringa, trupul vroia arsura tru­pului dorit in vis

Se imbraca prin intuneric.

Cucul din parete cinta de doua ori, amintind tre­cerea orelor pasnice prin casa patriarhala.

― Mircea dormi?

― Ce-i, Dan? tresari Mircea, vazindu-l imbracat.

― Ma duc

Cuvintele cadeau grele, ca ale unei spovedanii urite.

― Spune mamei tale ca am plecat dis-de-dimineata sa-mi iau uniforma de-acasa

― Unde te? incepu Mircea, oprindu-se brusc, in­cruntat.

Stia unde se duce. Sarind din pat, vazuse in lu­mina lunii chipul de faun cu ochii luciosi.

Incalecind fereastra, Danut intoarse capul spre Mircea. Il vazu sever si curat.

― Da. Ma duc la Adina. Mi-am uitat chipiul, vorbi el cu sfidare in glas si cinism in ochi.

Se furisa prin ograda, negru.

De la fereastra, Mircea il urmari cu melancolia ingerilor cind privesc prabusirea unui frate intru aripi, dar si cu secreta mindrie ca o privesc din cer.

II

'IL ÉTAIT UN PETIT POMMIER'

Vinzaaar civooo Vinzaaar civooo

Nazala, ironica, taraganata, comica, solitara si so­lemna proorocirea comerciala rasuna pe ulitele is­torice ale lasului, care atirna neinsufletit ca o zdreanta voievodala pe umarul sleios si obsechios al negustorului de haine vechi.

Vinzaaar civooo

Dar toate casele erau deprinse, ca si cu trimbitarea cucosilor domestici, cu cintecul de lebada al Cetatii lui Stefan. Familiar tuturora, glasul lui Mesulem destepta zimbete prin case si glume prin ograzi.

― Vinzaaar civooo.

― Mesulem, cutu-cutu!

Cu pasi tiritori, deprinsi iremediabil sa tirseasca papuci clampanitori, cu umeri doboriti parca de po­vara perechii de ghete glodoase si desfundate si a surtucului decolorat ― mai mult firma decit marfa ― negustorul se indrepta spre poarta casei, de unde un tinar licean il poftise injurios.

― Asteapta sa plece mama de acasa.

Si Mesulem astepta!

Zimbi cu duiosie, ondulindu-si capul de jos in sus, ca un motan gidilit subt barbie. Avea barba alba ― de o biblica imbelsugare ― si nasul, crescut ca subt

lupa, si coroiat, reproducea in sens invers ― cu aceeasi impovarare resemnata si vicleana ― aple­carea ghebosata a spinarii. Perciunii, sinuos incirligati, atirnau pe timple, sinceri. Urechile vegheau vaste si congestionate, spaimintate parca de apro­piata izbucnire a trimbitelor ceresti. Un ochi era acoperit cu plasture negru; dar celalalt era o colo­nie de ochi sintetizati in verdele sur al unuia singur, strabatator, intens, enigmatic si profund ca ochiul din triunghiul crestin sau ca celalalt, care-l pretuise pe Isus si-l vindu-se cu rabat.

Mama liceanului iesi pe poarta, cu alai de parfum. Mesulem se inclina adinc si cucernic in fata dosului incorsetat. Apoi, cu o privire filtrata printre gene, evalua si imbracamintea cocheta, si paguba din punga sotului, si seceta din buzunarul liceanului.

A chichi, Mesulem! Numai eu is prost sa vind asa pantaloni faini! Zece lei, fara sa ma tocmesc.

La auzul vorbei pantaloni, Mesulem se repezi cu bratele ridicate. Bataile inimii liceanului fragezeau deliciul clipei comerciale.

Si deodata Mesulem se intrista. Ofta din greu si, cu buza de jos ingreuiata de dispret amar, restitui pantalonii.

― Nu-i pentru mine

Si pleca.

― Vinzaaar civooo

― Mesulem!

― Vinzaaar civooo

― Mesulem!

― Ei

― Iti bati joc de mine! Pantaloni noi: numai asta iarna i-am purtat! Ti-i las cu cinci lei

― Daca nu-i pentru mine!

― Esti nebun, Mesulem?

― Mesulem ii nebun da pantalonii is rupti in cuar!

Liceanul ofta adinc: el singur ii cirpise.

― Cit dai?

― Mesulem plateste bini. Iaca o bancuta noua-nouti, se intrista el, lucind in soare o bancuta de cincizeci de bani.

― Un leu, si na-ti pantalonii.

Trupul lui Mesulem porni, dar mina cu bancuta ramase pe loc, darnica, ispititoare, elocventa

― Da, tirtane!

Mesulem lua pantalonii crestini.

― Vinzaaar civooo

Lumina era blinda si elegiaca. Pe ulitile cu bolo­vani blajini si gropi firesti, alaturi de vrabii ciugu­leau gaini. In rastimpuri clare rasunau nostalgic fluierile nalte ale locomotivelor. Uneori, o vaca smul­gea un smoc de iarba amical rasarita pe marginea trotuarului. Sergentul o privea din urma, cu un aer de boar deghizat. Biziiau albine trecind dintr-o gra­dina intr-alta, in zbor brodat, peste strada, ea peste un riu calm

Pulverizat in soare si in vint, parfumul teilor adia luminos; cite o fata cu tocuri strimbe si ochii in­chisi se oprea, parind ca-l asculta.

Si pe toate zarile dezvaluite ochiului, ondulau dea­lurile de un albastru argintiu ca niste mari muguri de munti gata sa infloreasca racorosi delaolalta cu vara.

Si peste toate, presimtit de suflet mai mult decit de ochi, Ceahlaul vaporos ca un fum de tamiie cadelnitat de Trecut, din afundul ceresc al zarilor mol­dovene

― Vinzaaar civooo

Casa raposatului conu Costake Dumsa, cu doua rinduri, arata tot voinica si dirza, desi venerabila, in strasnicia zidurilor de piatra varuita, ca un vinator de ursi coborit din munti. Imprejmuita vast de zid inalt si gros de piatra, sedea la o parte de ulita, infipta in pamint ca intr-o adincire de lupta, cu flori in fata si desis de pomi roditori indarat. Fe­restrele erau mari, dar mai ales adinci si cu zabrele robuste.

La etaj se arata dominator balconul de unde romantiozitatea vechilor jupinite visa cu dealurile-n fata si de unde glasul vechilor boieri tuna si dincolo de ziduri.

Zidul dinspre ulita se avinta gigant si dulce in verdeata plopilor batrini, ca un hotar aerian al pro­prietatii. Portile de stejar ferecat ― cu bara pe di­nauntru ― se deschideau triumfal, anume parca pen­tru izbucnirea neagra si sura a armasarilor inhamati la calesti. Si de la poarta pina la peronul casei aleea de nisip galbui se arcuia asa cum s-arcuiau in trap calestile cu mers focos.

Murisera demult batrinii, dar invechitii muri ada­posteau aceiasi si aceiasi pomi.

Asa ca nu casa dintre ziduri parea anacronica, ci becul electric de la poarta si cele doua globuri cu picior inalt care, de-a dreapta si de-a stinga pero­nului, luminau electric decorul feudal.

Obisnuitele carti de vizita ― de lemn sau de ti­nichea ― cu seci sau pretentioase inscriptii, ale avo­catilor ― lipseau de la poarta casei Deleanu. Dar se vede ca ar fi fost si de prisos, de vreme ce in fata peronului un numeros grup de clienti de ambe sexe astepta sosirea domnului Deleanu. Numeric, dominau taranii. Tirgovetii erau mai cu seama evrei. Vorbeau colectiv ― cor fara muzica ― si gesticulau furiosi, desi nu se sfadeau, desfasurind si comentind ziarele locale ca pe niste harti strategice.

Taranii taceau crunti, banuitori si stinjeniti Cucoanele sedeau pe banci, tapene, ca in ghips, in corsetele incordate, facind ― cu virful umbrelu­telor ― desemnuri simbolice pe nisipul stropit si greblat: inimi pudic barate; initiale languros imbi­nate si profiluri primitive

In rastimpuri mai mari sau mai mici ― variind dupa insemnatatea pungii si a procesului ― un se­cretar aparea, invitind curtenitor doamnele, autori­tar taranii si familiar evreii.

Domnul Deleanu era la club, de unde se intorcea pe la opt, opt jumatate ― insotit de Olguta, care lua acolo lectii de scrima ― decavat, bine dispus si flamind. Asa ca intiiul diagnostic al procesului il faceau doi secretari mai vechi, si tot ei luau si cel intii aperitiv financiar. Al treilea secretar, prea tinar si prea naiv in ale profesiei pentru a 'trata cu clientii', facea deocamdata pe aprodul sibilin al celorlalti doi, strigind, chemind sau invitind clientii, in ordinea categoriei sociale, sexului si stagiului de asteptare. Avea un nume excentric, la intocmirea caruia colaborasera stramosii si parintii, dupa cum urmeaza: Minodor ― parintii, Stratulativ ― stra­mosii. Olguta fierbea ca un samovar de cite ori era obligata sa rosteasca ambele nume deodata.

Minodor Stratulativ iesise pe peron. Dar in loc sa indice o intrare celor ce o asteptau, privea in sus, ca si cum ar fi convorbit cu un client astral, implorindu-l sa descinda.

De fapt se uita la balcon unde, in halat de baie, cu umerii iluminati de aur inelat, Monica isi usca parul la soare. Se lause. Un abur rumen ii incalzea obrajii. Pe genunchi tinea o carte deschisa fara s-o ceteasca.

Se ridica in picioare, adunind in snop tumultos pe ceafa parul inca jilav. Minicile largi alunecara descoperind bratele goale. Isi scutura capul, inzeuindu-se din nou cu aur.

Departe curgea, lina si albastra, linia dealurilor.

Frumusetea Monicai se afirma deodata, ca splen­doarea unui trasnet. Asa cum era invaluita in ca­derea ampla a faldurilor halatului alb cu gluga si minici incapatoare, in fata zarilor cu dealuri floren­tine, parea pogorita din cerul pur al picturii italiene, ca un inger cu aripile strinse, tinind desfasurat in mini un sul cu muzica pentru glasul heruvimilor.

Fineta plina a obrajilor si a liniei gitului, alunecind de la barbie in curba lunga de stea cazatoare, facea sa se presimta puritatea sprintena a sinilor subit rotunzi.

Formele Monicai erau lungi alintari de linii intre­taiate, cum stat inmanuncherile jet-d'eaux-urilor, sau melodiile violelor cintate cu arcusuri lungi.

Era avintata cu suprema si delicata supleta a fu­mului in vazduh acalmie. Parea ca se misca in virful degetelor, dar picioarele calcau orizontal pamintul, si totusi, trupul parea inaltat ― nu inalt ― alungit, nu lung.

Asa sint trupurile ceresti, carora aripele ― ridicindu-le povara pasilor ― le avinta conturul senzual, spiritualizindu-l cu o nascinda inaltare de zbor oprit vertical, atent parca, spre orizonturi, de unde poate sa apara iara porunca zborului. Si asa sint uneori intruparile tineretii pogorite pe pamint in scurt popas.

In lumina ovala a fruntii si a obrajilor, sprincenele deschideau arcul dublu al aripelor de cocor in zori de primavara. Pareau ca vin de departe, dintr-un Straveziu de zare, sau ca se pierd afund.

Iar minile Monicai, inguste, calme si cu degete prelungi, puteau sa poarte crinul religios, si sa incapa in manusa de argint, care imbraca pe icoane minile Mariei

Pe strazile Iasului, oamenii intorceau capul dupa Monica, dorind parca s-o vada mireasa. Iar la teatru, aparitia ei in loja solidariza ochii galeriei cu binoclu­rile lojelor si parterului, facind o primejdioasa concu­renta scenei.

Olguta-i spunea ca e rivala bisericii Trei Ierarhi si-o amenintase ca va scrie profesorului Iorga ― 'kilovatorul istoriei', cum il poreclise Olguta ― sa o catalogheze intre monumentele istorice ale Iasului.

Minodor Stratulativ era al patrulea secretar indra­gostit de Monica. Predecesorii sai intru adorare fu­sesera congediati in urma interventiei Olgutei.

― Papa, cine are trei secretari? Tu sau Monica? Monicai ii scriu scrisori de dragoste, si ea n-are nevoie sa-si strice ortografia cetindu-le; iar tu ii platesti, si nu fac nimica!

Minodor nu cuteza sa compuna epistole ― inca! De altfel, dunga rectilinie a pantalonilor arata clar ca ingenuncherile lui in fata Monicai erau de ordin sufletesc. Se multumea sa contemple.

Dar in biroul domnului Deleanu mare isprava nu facea.

Doi ogari, in goana paralela, cu ondulari festive de serpentine si boturi sagetatoare, se avintara spre poarta. Din urma, in fuga dupa ei, venea Olguta, cu racheta in mina, indemnindu-i. Zarindu-l pe Minodor la pinda ― bufnea de ris numai cind il vedea, fiindca-i vedea numele ― isi incetini pasul, in virfuri.

Era zvelta si flexibila, ca un arcas adolescent. Picioa­rele, dezvaluite subt rochia scurta de tenis, aratau muschi de patinatoare cu fine otaliri in dungi, pulpe vioaie, glezne inalte. Presimteai genunchii dominatori de amazoana.

Imbracase pentru tenis o bluza-camesa cu guler rasfrint si minici scurte, subt tesutul careia sinii mici nu tremurau, nici palpitau, dind pieptului mai curind relief de juvenila si impertinenta voinicie, decit tulburatoare feminitate.

Nici o ingreuiere, lene, moliciune sau sovaire nu stinjenea vioiciunea ritmului elastic a trupului durat din biciuiri de muschi repezi pe oase subtiri si impe­tuoase.

Isi imbrobodise strins ― ca un pescar napolitan ― pletele brune cu o batista de matasa galbena, care punea tonuri portocalii pe obrajii arsi de soare si de vint. Arcul sprincenelor era lung, dens si cu o zburlire mefistofelica la imbinarea cu radacina nasului. Ochii, de un negru tropical, se alungau atit de puternic in coltul genelor, spre timple, incit ochii celui spre care se indreptau osteneau, ca o crenguta invaluita si coplesita subit de aripele vaste ale unui zbor greu. Vivacitatea-i sclipea in ochi si-n nari, ca un ger.

Si cum venea in virfuri, intimpinata de ogarii care se intorceau curbi spre stapina lor, parea icoana combativa a saltului spre viata, cu frunte dirza, cu dinti albi, si albi ogari pe de laturi, alegorici parca.

Mélisande, prends garde au Pelléas![12]

Monica se apleca pe marginea balconului, adunindu-si parul, privi spre trubadurul fara mandolina si, infasurindu-se mai strins in halat, intra in casa.

Minodor se intoarse stacojiu, se inclina, bilbii ceva nedeslusit Olguta nu ridea. In mina ei, racheta avea nerv de cravasa si fantezii de spada.

Minodor germinase pe loc in fata ei.

― Asteapta clientii, domnule Minodor

Incepuse grav, dar bufni de ris rostind silabele ilariante si, rizind, fugi cu umeri copilarosi.

― Duduie Olguta, duduie Olguta! o striga Neculai, alergind dupa ea cu picioarele tapene si laterale, ca un general de cavalerie.

Neculai era cel mai vechi servitor al casei Deleanu, 'slujbas', spunea el cu o demnitate concretizata si in redingota cu poale lungi, incheiata pina sus. Purta cravata neagra, gambeta cenusie si mansete rotunde de celuloid, cu butoni pe care era pictata luarea Grivitei. Era slab si alb ca o perpendiculara de cfida. Devenea insa imediat uman ― si chiar supra ― gratie mustetelor demne de o balada, sau macar de o monografie. Mustetile lui Neculai erau asa de vaste, incit nu se mai localizau pe fata, deasupra buzei de sus, ci faceau parte din silueta totala, ridicind trupul la rangul de cruce.

Olguta pretindea ca Neculai slujise odinioara de cuier automat. In extremitatea mustetii din stinga isi atirnau cucoanele rochiile cu turnura, iar in extre­mitatea mustetii din dreapta isi atirnau boierii pan­talonii.

Cind era vint, mustotile lui Neculai filfiiau ca un fular de borangic.

Mai avea un singur dinte: semn alb de exclamatie pe intunericul gurii. Dar mustetile, desi carunte, aveau aceeasi vigoare orizontala.

― Duduie Olguta, mata n-ai o misiune la posta?

― Ce cauti la posta, Neculai?

― Am o empremata de la duduia Monica sa ridic un transport Sa vedeti

Era, limbut. 'Sa vedeti' era inceputul comentariilor asupra evenimentelor casnice, uneori si asupra celor sociale; detesta socialismul: 'o mojicie!'

― Aaa! Un pachet pentru Monica! Ia sa vedem emprimata.

Empremata lui Neculai era o tidula de la posta, scrisa de mina. Neculai era idealist: innobila reali­tatile cele mai marunte. Un pahar de apa stilizat de Neculai, devenea o 'racoritoare'. Supa, un 'elextir' de gaina sau de vaca.

Excela in inventivitate pudica. Substantivul 'ritirada', utilizat de servitori, Neculai nu-l accepta nici subt forma 'closet'. Formula lui Neculai era 'locul', rostita cu o usoara ridicare a capului si o tainica aplecare a genelor, ca si cum ar fi spus o parola conspirativa.

― Aha! Asteapta, Neculai. Am sa-ti dau o rapida Neculai zimbi in urma Olgutei, care se intorcea spre casa, ca un profet care si-ar gasi editor.

Abia acum pricepea Olguta refuzul Monicai de a merge la tenisul de toate zilele, subt pretext ca-si spala parul. Un pachet de la Danut 'Metaforel' sau 'Benjaminul', cum il poreclise Olguta.

Urca scarile de dindos, cite trei deodata. La scoborit se dadea pe rampa, fara crutare pentru rochii, acasa, si pentru inima pedagogelor, la scoala.

― Cutulachi!

― Iar la mine-n odaie!

― Nu

― Cum, nu? Da.

― Am vrut

― Bine, Cutulachi, baiat esti tu sau fata? Du-te afara si te joaca. Tipa, urla, sparge, dar lasa-n pace odaile fetelor!

Puiu trinti usa, zvirli trandafirul furat din gradina Liceului Internat si adus subt tunica, pentru Olguta, ca o bataie de inima, il calca in picioare si se napusti in odaia lui unde plingea zilnic sau fiindca Olguta ii spunea Cutulachi, sau fiindca nu-i spunea Puiu. Olguta cind il neglija complect, cind il zeflemisea.

― Lasa! De azi am s-o iubesc pe Monica! Sa dea Dumnezeu sa ramin corijent daca

Isi sterse ochii. In fiecare zi se jura c-are s-o iubeasca pe Monica si niciodata nu izbutea sa triseze, Monica intra in odaia Olgutei.

― Te-ai intors?

Olguta scria la o masuta joasa, asezata turceste pe o perna, cu racheta pe marginea mesei.

― M-am intors.

― Nu te mai duci la tenis?

― Nu ma mai duc la tenis.

Monica se inrosi. Olguta, atenta cu coada ochiului, zimbi.

― Vrei sa ma duc la tenis?

― Eu

Tu. Garde au Pelléas, Mélisande!

Monica se aprinse mai tare cu obrajii colorati ca merele in toamna parului.

Olguta scria. Deodata, bufni de ris.

― Ii dau o telegrama ghici cui?

― N-ai ghicit! Lui Haralamb Scrobohaci.

Acest Haralamb era administratorul mosiei Mede­leni.

― Asculta: 'Atentie teren tenis. Stop, Puneti sa se pasca iarba. Stop.'

Monica schita un gest de protestare. Olguta urma:

― Asta-i o aluzie la nevasta lui care-i vegetariana. El e prin atavism

Ce ai cu ei, Olguta?

― Ce am? I fura destul pe papa! 'Astupati gauri, turnati nisip, trasati careuri, varuiti-le. Stop. Atentie. Stop. Alteta-sa principele Carol va juca tenis Medeleni. Stop. Stop. Stop' Asta inseamna puncte-puncte. E o inovatie in punctuatia telegrafica 'Daca alteta-sa satisfacuta teren sperati decoratie, invitatie sotie bal palat. Olga Deleanu.'

Olguta-si freca degetul patat de cerneala de su­gatoare, de invelitoarea masutei si de covor.

― Sa vezi tu ce loc de tenis ne face domnul Scrobohaci! O pune pe 'tatica Raluca' sa stropeasca nisipul cu 'odicolon' pentru nasul august. Filetul il asezoneaza cu brad. Copacii ii decoreaza cu trandafiri de hirtie si lampioane tricolore. In fata bancii asterne covorul din salon si in dosul bancii improvizeaza o coroana regala din pansele si nu-ma-uita.

Monica zimbea aplecata, dezmierdind spinarea Leilei, care-o urma prin casa ca un inceput de trena. Leila era o pisica de Angora, ondulata si ireala, ca o lumina de luna in rochia ei de abur cenusiu cu irizari albastrui. Dar de la Danut.

Olguta ridica un deget spre Monica.

― Iar Melizanda va plati aceasta telegrama din punga ei, cu titlul de amenda, pentru ca n-a spus Olgutei vestea buna ca asteapta un pachet de la Bucuresti.

Ingenunchind cu o vioiciune nebanuita ― cu pisica in brate ― Monica saruta obrajii Olgutei.

― Citt, cittt, cittt!

Un salt cenusiu. Cu bucuria ei, Monica fugi dupa Leila ei.

Ogarii Olgutei zgreptanau usa, schelalaind surd.

― Hop!

Prin odai, coridoare, antrete si pe scari, si prin ograda o intreita goana se dezlantui. Usi pocnira, podele duduira. Din pod si pina-n atenanse, toti stiura ca Olguta pleaca de acasa la tenis.

De aceea, o bicicleta pedalata frenetic de doua picioare de licean ― cu pantaloni scurti si sosete ― despica in doua grupul clientilor: Puiu, cu vijelie-n inima si-n roti, se ducea dupa Olguta, sa-i dovedeasca ― sagetind prin fata tramvaielor, infruntind trasu­rile, sergentii si chiar ochelarii profesorilor pietoni ― ca nu-i Cutulachi.

De aceea, Sevastita sau 'Sevasta', tarancuta cu trup pietros si obrajii rumeni, ca dupa un cules de cirese, intra in odaia prin care stapina ei trecuse o clipa numai, dar ca un vint naprasnic in odai, semanind pe divan, pe scaune si pe covor geanta, carti, bereta, ghete, rochie de scoala si dezordine ― in odaia in care o singura icoana era calma si melan­colica: o veche fotografie de amator, tremurata si decolorata, asezata in medalion oval pe masuta de scris a Olgutei, reprezentind siluetele duble ― aureo­late parca ― ale cailor, trasurii, biciului, si profilul unui mos batrin cu o copilita in brate si-un suris pe buze, in lumina unei dimineti de vara demult impa­ienjenite cu acel mos Gheorghe, cu acea 'duduita mosului' si cu acele vremi

'sarut mina Cuconiti o cazut bele pi capu meu sam sim eu Iniman dint sat spun matali. Zici eri Cuconasu Danut mai Gheorghit ie tu cartili si Beletu di pi Pat, fali pachet cum stii tu, leagili bini cu sfari, si cind ii fi gata si vii la mini si pun adresa cam si li trimat acasa ci Dumnealui ave mosafiri la ceai pi cuconasu Mircea pi cuconasu Tonel si pi cela tot uit cum ii zici ista Siranau cela cu nasu mari del rid Dumnealor, eu mapuc iutiiuti si fac cum mio poroncit da si vedi ca Dracu so bagat coada ci ma ispitesti si pun in pachet si o Carti di pi masuta di noapti cam zic las sa fii mai mult çi tot acasi si duci, so esit Bocluc. Mantorc eu dila Postie cu Tidula si iaca Cuconasu Danut foc, undii Cartea Gheorghit, zic ci Carti Conasule ci mata ai cit iarba si nasipu zici ceia di pi masuti eu faceam pi prostu da undi lam vazut asa di miniet nani avut Coraj si zic cavi bagato in Pachet ci sis mai faca Inimi ra, ci mortu di la groapa nusintoarci.

Zic so cautam Cuconasule poati nai avuto poati ai zahaito pacatili meii Cuconiti si faci moarti di om si gata!!!! di cind al slujasc asa di miniet nu lam vazut si nu fii Didiochi parci era Duduia. Olguta cind vedi batind gita la noi la Medeleni, si la tati urma daco vazut ca eu o tin mortis ci nam puso si nara puso so mai linistit si niam pus diam rascolit tati casa da nam gasito so scot din Pamint gheorghit ci ochii cu mini nu mai dai zici, da dacimio gasasti om tiam facut!!!

si eu zic asa Cuconita ca mam sfatuit cu Cuconasu Mircea Dumnezau sai tii ca tarii bun la Inima milostivestiti mata Cuconiti si cum vini Pachetu cu Bocluc la Ies trimet mata cartea cu Trinu caret sti cii mai rapidi ci si duci Domnu Neculai pi Adresa lui Cuco­nasu Mircea ci ari si zici dumnealui ci o luato din gresali in Tasci.

Si iaca uitam, mo invatat Cuconasu Mircea cai zici Cartii cu Bocluc Ojardindilifant da mai pi Frantozasti'

Doamna Deleanu isi scoase ochelarii de lectura ― ii purta de un an ― asezindu-i dimpreuna cu scrisoarea pe claviatura pianului.

De doi ani, odata pe saptamina, Gheorghita a Marandei comenta cu devotament intimplarile care i se pareau lui mai evenimente, din Pitar-Mosu 20, asa cum fagaduise la plecare mamei lui Danut.

Pina la Craciun, o data pe saptamina, alteori mai rar, veneau scrisori de la Danut, care faceau aproape inutila lectura celorlalte cu slova incilcita si cuvintele naiv imparechete.

De la Craciun, insa, Danut amutise. Rareori trime­tea cite-o carte postala ― 'Sint sanatos. Sarutari la toti, Danut' ― cumparata de la un debit de tutun, desigur, si scrisa in goana cu creionul, pe marginea tarabei.

Doamna Deleanu zimbi cu un fel de umila mindrie. Cetind scrisorile lui Gheorghita avea impresia ca priveste prin usa abia intredeschisa a unei odai de servitori ― curata si simpatica, dar de servitori ― decorul si viata fragmentara a unui baiat frumos, voinic, mare si neatirnat, care totusi era baietelul ei.

Odaia Monicai era despartita de a Olgutei printr-un mic vestibul cubic ― dind si el pe balcon ― in care-si luau ceaiul diminetelor scolare.

Dar atita deosebire era intre cele doua odai in­vecinate, incit pareau situate pe versantele opuse ale unui masiv muntos, cu arsita si portocali intr-o parte si presimtirea cadentata a marii largi: taceri de za­pezi mate sau scinteietoare in cealalta si presimtirea grava a brazilor.

Alt climat sufletesc orinduise reculegerea medi­tativa din odaia Monicai; altul, dezordinea exube­ranta din odaia Olgutei.

Mobilele vechi si demodate de la bunica ei erau firesti in odaia Monicai si intre zidurile monacale, ale caror singure podoabe erau simplicitatea lor de ziduri de-altadata, si oglinda ovala in rama neagra, oglinda cu apa usor brumata, in care chipul oglindit se-nvaluia intr-o indulcire stearsa si intr-un abur de trecut.

De lemn negru era si bahut-ul scund, bombat si bonom, cu o rozace de sidef in mijloc, la fel cu masa fara colturi acoperita cu un sal turcesc, tot vechi, de vreme ce in tinereta acoperise umerii rotunzi ai unei fete care nici nu banuia ca intr-o zi nu va mai fi decit o amintire alba in sufletul unei Monice blonde.

Fotoliul de linga masa ― de mult tovaras al ei ― avea speteaza si picioare arcuite, si captuseala de catifea rubinie odata, acum era roasa si violacee.

Deasupra divanului pe care dormeau, vegheau si visau Monica si Leila, o polita-coltar, data cu bait, adapostea sulfina bibliotecilor adolescente: Musset, Verlaine, Turgheniev, Eminescu, Heine

Cea mai luminoasa fereastra, si cea mai inalta, din odaia in care luna si soarele pastrau parfumul roman­tismului, era Monica; parea deschisa intr-un zid de castel medieval, pe un rasarit de zori cu apropiat tumult de soare si albine. Privind-o, ochii se ridicau mai sus, cautind parca aurul vestit de ea.

Dar ochii Monicai erau negri ― cu prea departate instelari ― si erau prea grei in genele lor lungi ca sa nu fie religiosi in fata dragostei si a durerii.

Si odaia Monicai semana mai mult cu ochii ei.

'Il était un petit pommier

Grave comme une mignonne Infante;

H avait une robe bouffante,

Vert de feuille et blanc-rosé,

Comme les joues rondes des poupées.

Le printemps lui souriait.

Et sa voix était chantante.

Il était un petit bambin

Rond et rouge comme une cerise

Qui avait des boucles exquises.

N'étant pas du tout malin,

II voyait dans l'herbe des nains,

Et avec ses tendres mains

Sage, il priait à l'église.

Puis, le petit 'pommier d'antan

Devint grand, naturellement.

Et le petit bambin d'antan

Fit, tout simplement, autant.

Dis, ô, douce soeur des pommiers,

Te souviens-tu d'un petit bambin

Rouge comme la paume de tes mains?

Car moi, ô, sage bien aimée,

J'aime toujours le petit pommier.'[13]

Sfirsitul vacantei, cu un an in urma: septembrie. Danut pleca dis-de-dimineata. Monica nu dormise de loc. Visul urit si greu o tinuse intreaga noapte cu ochii deschisi ca si ai lunii.

Il astepta cu obraji de zori palizi, lipita de vita rosie a pridvorului plecarilor si toamnei.

― Ma duc, Monica.

Si sufletul Monicai spunea: 'Se duce Danut'. Cu toamna se ducea. Raminea cu toamna.

― Ti-o dau tie, Monica.

Cartea cu 'Las sanglots longs, des violons de l'au­tomne'

Alergau frunze pe dealurile stravezii ale vintului, ca lumini speriate in cautarea unei domnite inecata in ape, cu minile pe piept.

Tacusera

Se auzeau rotile trasurii.

Plecarea cu doua inimi culese din acelasi pom de toamna de gravul inger al padurilor si al iubirilor.

Danut se aplecase, ii dezmierdase mina si pentru intiia oara i-o sarutase ― pina atunci se sarutau frateste pe obraz; in timp ce cu cealalta mina, Monica-i dezmierdase aerian parul, sarutindu-si-o apoi pe furis, cu lacrimi.

Si intre versurile lui Verlaine, versurile lui Danut, ca un pom reinflorit in straveziu de toamna blinda

'Il était un petit pommier

Grave comme une mignonne Infante'

raspundeau unei papuse care cu ani in urma, intr-o noapte de toamna si plecari cutezase sa treaca hotarul razboinic al pragului odailor Potemkin-Kami-Mura, cu o solie ascunsa in buzunarelul sortului hainei de mireasa.

'Monica il iubeste pe Danut din toata inima'

De-atunci venisera Monicai versurile altora nu­mai, dar trimise de Danut, culese parca de minile lui pentru ea.

Apoi venise Leila, trimisa prin domnul Deleanu, ca o ofranda de tacere si de luna.

De la Craciun insa nu mai primise nimic. De atunci cetea si Monica ― dupa doamna Deleanu ― scrisorile saptaminale ale lui Gheorghita a Marandei.

Si de-atunci, liniile pure si stravezii ale dragostei se aplecasera vast ostenite, inchizind in ele declinul nostalgic al zarilor marine cu prea departate ori­zonturi.

Venise o veste din senin. De la Danut. Pentru Monica.

Un punct pe orizont. Crezi ca e o rindunica migra­toare spre alte zari. Iti pare rau. Privirile se afunda in departari. Te desparti de tine, migrator

Si deodata, o aripa stravezie iti atinge fata. Tre­sari. Zimbesti cu o bataie de inima. Punctul de pe zare era o libelula apropiata. Atins de aripa, te regasesti. Iti vine sa te-alinti pe frunte, desteptat.

Danut era linga Monica, asa cum era parfumul teiului din fata casei. Cerul era aproape ca un suris aplecat asupra parului.

Monica se uitase de multe ori in oglinda. Desi nu astepta decit un pachet cu carti de la Danut, se gatise de vara, ca si cum l-ar fi asteptat pe Danut. O rochie de batista alba cu mineci scurte, brodata cu stelute albastre, ca o scrutare de livantica prin lumina diminetelor de primavara.

'Monica, tu nu trebuie sa ascunzi nimic: nici frun­tea, nici urechile, nici timplele, nici gitul'

Asa dorea Danut sa se pieptene Monica in timpul vacantelor. Si Monica se pieptanase asa cum ii placea lui Danut ― simplu ca sinceritatea luminii sau a apelor limpezi.

In unda pornea de pe frunte parul auriu, lasind o unda: fruntea alba. Doua unde se ridicau de pe timple, limpezind doua unde: obrajii. Si cozile de aur ale copilariei ― haturile lui Danut ― pareau adunate si strinse pe cap de aceleasi mini care odini­oara le trageau, ca sa se mire ochii cum de-au putut atita vreme sa nu vada.

Pieptanatura aceasta lasa ca o mirare iluminata pe dezgolirea fetii, poate un zimbet, un dar..

Din nou Danut era linga Monica. Vorbele lui Danut pluteau in jurul ei, o imprejmuiau, o cuprindeau ca fumul inaltat din acele catui vrajitoresti ale orien­talilor, fum datator de visuri, si de fericire, si de somn.

― Monica, tu ai fost o icoana zugravita intr-un schit de munte, intr-un schit foarte mic, alb, la poalele unui munte pietros si sever ca un ascet in aerul limpede

Mergeau calari prin cringuri in care toamna intrase, ca soarele in norii de amurg, batind in rosu, galben, aramiu si violet. Intre ei, intre vorbele lor, flutura vintul, zburau frunzele. Uneori, o veverita de rugina ii privea vivace, mai incolo inca una, apoi alta dar parea aceeasi veverita, si copacii aceiasi pareau, si toamna aceeasi, ca si cum cringul incremenit ar fi plutit pe linga ei, si ei ar fi plutit cu el, spre cerul albastru, arcuit in fund de zare ca o cascada.

Inaltindu-se in scari, Danut indeparta o creanga, ferind-o pe Monica.

Monica se apleca, zimbind.

Creanga izbucnea la loc.

Pamintul mirosea umed a ploaie, a ciuperci, a piv­nita batrina, a vin de Cotnar, a tufanele si pelin Uneori o violeta de toamna le tremura-n priviri, ca o stea cazatoare.

― Erai singura podoaba a schitului. Si erai Madona celor patru sau cinci calugari desculti, cu rase de saiac aspru, barbi lungi si ochi salbaticiti. Erai pictata pe un fond albastru. Bratele goale erau ca doi crini plecati, si aveai un nimb linear in jurul crestetului Intr-o zi, zidul a ramas gol, alb, si numai inelul aureolei mai stralucea insemnind locul capului Monica, simti tu, melancolia zidului gol, intr-un schit de munte? Si fratele fratele Teofan, fratele care suna clopotele ― fiindca numai el poate sa urce scarile clopotnitei ― ingenuncheaza in fiecare miez de noapte in fata zidului gol si plinge, in loc sa se inchine Monica, fratele Teofan e tinar si frumos, ca un inger in haina aspra de saiac. El crede ca Dumnezeu i-a luat Madona, ca sa-l pedepseasca fiindca o iubea. Si uneori, lumina lunii pe zidul gol e alba ca obrajii fratelui Teofan

― Iti pare rau, Danut, ca zidul schitului a ramas gol?

― Monica, a rasarit luna.

― Unde?

― Acolo

Se rasuceau indarat, priveau luna rasarita pe fumul cenusiu al zarii, apoi ochii lor se intilneau in treacat si porneau spre casa tacuti. Si sufletul Monicai se intorcea pe zidul schitului de munte ca sa dezmierda fruntea fratelui asemuit lui Danut, un Danut cu bucle lungi ca in copilarie

― Hei-hei!

― Hei-hei!

Cintau ecourile.

Si Olguta-i ajungea din urma in galop de pusta, ca un tinar cneaz cazac aplecat pe coama calului. Si se-ntorceau toti trei prin umbra si lumina noptii, Olguta-n frunte in trap dantuitor; ei doi in urma, cu tacerea si secretul lor.

Se apropia o noua vacanta. O vesteau teii. O noua vacanta cu Danut.

Cu Danut.

Monica se uita din nou in oglinda, ca la fereastra unde astepti sa rasara fericirea. Si in oglinda care adapostise atitea resemnari, obrajii Monicai erau rosii, si-n ochii Monicai rideau visuri ca scuturarile de stele in noptile de august.

Monica se ridica deodata si, intorcindu-se, privi strada. Intr-adevar, Neculai venea intermitent prin frunzele plopilor. Neculai venea cu pachetul.

Monica ar fi dorit ca toate rindunelele vazduhului sa rapeasca pachetul si sa i-l aduca in zbor, lasindu-i-l in mini ca pe un dar al zarilor.

Dar pachetul era adus de la posta de Neculai. Si Neculai mergea incet, ca orice om solemn, batrin si artritic. Si, pe deasupra, Neculai venea cetind zia­rul cumparat din tirg, cu gestul nobil al statuiei lui Mihail Kogalniceanu, al carei bronz prezbit, dupa curase stie, inverzeste cetind pe pavajul roz din fata Universitatii un discurs istoric. Si, pe deasupra, in apropierea casei, Neculai se intilni cu sergentul de zi.

Etc.

Monica iesise pe balcon, aplecindu-se pe balu­strada ca un crai-nou.

Minile si ochii Monicai se inchinau lui Neculai si sergentului de zi, din care nu zarea decit baletul cenusiu si galonat al bratelor.

Intre timp, in gradina aparuse Minodor Stratulativ inaintind cu pasi de somnambul.

Monica intra in odaie. Clipele erau lungi ca in­somniile; odaia strimta, apasatoare si provizorie ca o anticamera; Leila, indiferenta ca ostilitatea zeilor somnorosi; Neculai, un calau; sergentul, o fatali­tate.

― Intra, Neculai.

Neculai era un mucenic. Nadusise urcind scarile. Gifiia serviabil.

― Duduie Monica, incepu el cu mina stinga pe inima si cea dreapta ― cu pachetul ― la spate: pot spune ca Neculai al nostru a facut o tractorie ca la Plevna! Poftiti.

Monica primi pachetul.

― Zic: sa traiasca Neculai cel cu membre de ghizela (gazela).

'Domnisoarei

Monica..

Recunoscu scrisul lui Danut. Neculai gesticula in departari telescopice.

― Si cum spun, vra sa zica zic: avem rest doua patace.

― Iti multumesc Iti multumesc din inima, Ne­culai. Te rog opreste-ti tot.

― Vai de mine! Ma onorati exclusiv. Stiti.

Zarind pe masa o moneda de cinci lei o lua, impunind-o minei ― de altminteri benevole ― a lui Neculai

― Duduie Monica, Neculai a spus, Neculai repeta bis: Domnisoara Monica, sinteti un caracter nobil

Batu din calciie ca din pinteni si iesi perpendi­cular pe musteti, cu demnitatea unica a celor care stiu sa primeasca bacsisuri avind aerul ca ei le-au dat.

Monica incuie amindoua usile, lasind-o deschisa numai pe cea dinspre balcon.

Odaia se umplu deodata de matasoase scinteieri. Nu numai odaia: intreg Iasul transfigurat. Soarele ingenunchease deasupra dealului Galatei. Si de-acolo se revarsa in bogat si blond tumult aurul zilei, ca parul unei domnite calugarite in vremea teilor in­floriti.

― Samain!

Numele cu silabe pline ca un final de vers, de pe coperta galbena, numele cu vaier limpede de clopot iesan, era o amintire pentru Monica, legata de nucul batrin din livada Medelenilor, si de Danut, ca toate amintirile.

'Les rosés du couchant s'effeuillent sur le fleuve

Et, dans l'émotion pale du soir tombant

S'évoque un parc d'automne ou rêve sur un banc

Ma jeunesse déjà grave comme une veuve'[14]

'De cine, Danut?' intrebase Monica, intorcind capul de pe banca din livada unde sedea singura cu frun­zele nucului.

'Albert Samain.'

'Albert Samain «ma jeunesse déjà grave comme une veuve»'

Acum scotea volumele netaiate din pachetul trimis de Danut. Volumele galbene in care visa 'ma jeu­nesse déjà grave comme une veuve'. Minile Monicai pareau ca dezgroapa aurul arheologic al legendelor eline.

Aux flancs du vase[15].

Le chariot d'or[16].

Contes[17].

Au jardin de l'Infante[18]

Lua volumele cu acelasi titlu. Unul era al ei. Poate ca celalalt era pentru Olguta Intoarse coperta: 'Monica'.

Danut semna cu numele ei cartile pe cari i le trimetea, pe intaia pagina, in coltul de sus, piezis, cu o liniuta dedesubt. Monica cetea si recitea numele ei, litera cu litera, ca pe-o scrisoare de la Danut.

Scrisul lui Danut nu era inca format. Dar numele Monicai era scris cu un fel de energica autoritate care dadea numelui ei ― scris de Danut ― farme­cul intiiului fruct copt intr-un pom crud.

Intoarse coperta celuilalt volum: 'Adina'.

― Adina!

Au jardin de l'Infante; Monica.

Au jardin de l'Infante; Adina.

― Adina!

Numele crestea urias in noaptea lui necunoscuta, ca un castel cu turnuri negre.

― Adina, Adina

Bratele Monicai ostenira din inima.

― Adina?

Dar dealurile zarii erau mute in supleta lor al­bastra.

Au jardin de l'Infante, Monica Numele ei o chema ca un tipat de deznadejde.

A! Era o scrisoare in volumul ei! Isi pleca genele pe scrisoare; numai genele o mai desparteau de nu­mele urias si greu.

'Sint trist, Monica. M-am schimbat. Am imbatrinit. Sint alungat din mine, si nici o poarta de aur nu s-a inchis in urma mea, si nici un arhanghel n-a ridicat din urma o spada de flacari.

Nu. M-am desteptat deodata, fara de mine.

Am visat c-am fost copil? Nu mai stiu! Dar din copilaria mea numai tu ai mai ramas inalta, ca un catarg cu pescarusi osteniti deasupra unei scufun­dari.

Mi-e dor de mine cu sufletul altuia. Sint un om care merge pe strazi, printre sergenti, prin fata ba­caniilor, berariilor, magazinelor de mode, printre au­tomobile, tramvaie si trasuri. Zarzarii albi, livada mea nevazuta de nimeni ― prin care numai eu mer­geam, pe care numai eu o vedeam si care venea cu mine pretutindeni ca o turma dulce a primave­rilor ― n-o mai vad, n-o mai simt, am pierdut-o, m-am pierdut. A suflat viata asupra ei ca o zina rea si a prefacut-o in oameni, case, zgomote orase­nesti, printre care trupul meu merge singur, atit de singur ca uneori imi vine sa-nchid ochii si sa-i acopar cu minile.

Monica, sora mea de totdeauna, asta noapte te-am visat. Ai fost prin sufletul meu adormit, lasindu-mi parfumul teiului din fata balconului casei noastre de la Iasi.

Eu veneam ― cine stie de unde! ― urit si rupt, cu semnul pamintului, si tu m-ai intimpinat in gra­dina, in fata scarilor. Am ingenuncheat in fata ta. Si te vad si in clipa asta, cum ti-ai umplut pumnii cu parfumul teilor ― usoara apa aurie ― si cum l-ai revarsat pe crestetul capului meu.

― Acuma, Danut, poti intra in casa surorii tale Monica.

S-atunci m-am trezit, Monica. Tu erai departe, casa noastra departe, si eu acelasi om izgonit, ace­lasi om cu trup greu, purtind in mine semnul pa-mintului. Dar tu, Monica, sa fii intotdeauna buna, ca in visul cu parfum de tei, pentru fratele tau Danut.'

Fata Monicai slabise ca a acelora care vor sa plinga si nu pot. Sufletul ii atirna in minile deschise, rupt, prabusit.

'Dar tu, Monica, sa fii intotdeauna huna, ca in visul cu parfum de tei, pentru fratele tau Danut.'

― Adina.

Ca un vint aspru prin vitralii sparte. Si sufletul se umplu de umed amar.

Lua cartea strainei, vrind sa o indeparteze. O foaie cazu. Si Adina avea o scrisoare!

Nu. Versuri.

Versuri numai pentru straina

'Le soir se grise d'acier

Et tranche le jour audacieux.

Un songe tenace et coutumier

Cercle mon front fiévreux.

Comment pourrais-je te renier

Lorsque ton coeur rapace Au mien s'est fortement greffé,

Une folle racine vivace

Comment m'affranchir de toi

Lorsque ma seule cuirasse

Est cette immense foi

Qui te bénit la face

Lorsque j'aurai perdu ma joi

Un glaive à l'éclair fugace

Vibrant comme un cri d'effroi

Tranchera mon ame lasse.

Le soir qui se grise d'acier

Dégaine son arme fine:

L'étroit sabre recourbé

De lune adamantine.'[19]

'Au jardin de l'Infante: Adina.'

― Saracu Danut!

Numele era viu ca o vipera in coltul filei. Cu o miscare neta, Monica rupse foaia si o facu bucati.

Singurul trasnet al furtunii.

Dar sufletul era istovit.

Un clopot suna deasupra lasului, dind inserarii o gravitate funebra. Dealurile erau vinete; cerul, palid deasupra lor.

Monica-si lua capul in mini. Odaia se intunecase.

'Dar tu, Monica, sa fii intotdeauna buna. ca in visul cu parfum de tei, pentru fratele tau Danut.'

'Dar tu, Danut, de ce'

'Dis, ô, douce soeur des pommiers,

Te souviens tu d'un petit bambin

Rouge comme la paume de tes mains?

Car moi, ô, sage bien-aimée,

J'aime toujours le petit pommier'[20]

Ochii Monicai plingeau, plingeau.

Dar sufletul Monicai, cu dragostea, si mila, si ier­tarea, si durerea, si toate puterile lui ranite si stri­vite ― ca un parfum de tei abatuti in floare, ca un parfum de tei amestecat cu agonia cruda a sevei ― se daruia deplin tot 'fratelui ei Danut'.

Touché![21]

Floreta colonelului descrise un salut de arme.

En garde![22]

Din nou, cu pizzicatto metalic, floretele incruci­sate impletira zigzaguri sclipitoare, arcuri scurte, zvicnind, lunecind, saltind, tresarind, pindind ― in­viind in jocul fin al lamelor, zborul subtil, nervos si delicat al rindunelelor sau trasnetul ornamental al arabescurilor.

Colonelul Barba-Rosie ― barba de un aur venetian era ca un blazon viu, mostenit din tata-n fiu, de coboritorii familiei care numara un domn in scau­nul Moldovei, si o beizadea cu trup titanic, care trecuse ca un zeu aramiu al toamnei prin inimile feminine ale epocei ― era profesorul de scrima al Olgutei. Tot el o initiase pe un pur singe, in tainele viguroasei elegante a calariei, pe care colonelul Barba-Rosie o intruchipa ca un centaur.

Isi iubea regimentul de rosiori mai mult decit griul vastelor mosii pornite tocmai din Ceahlau ca o trena verde pe malurile Bistritei, apoi aurie pe ale Siretu­lui.

Un singur lucru ii reprosa Olgutei: ca nu-i fata lui; si unul singur domnului Deleanu: ca n-a facut pe Olguta baiat.

In dupa-amiezele de primavara si de toamna, cind se intorcea calare de la Copou, cu Olguta la dreapta si Monica la stinga, isi batea barba cu dosul palmei, ceea ce se intimpla altminteri rareori, numai atunci cind regimentul defila impecabil in fata unor 'ochi de vultur'.

Odata, de zece mai, venind in fruntea regimentu­lui ca sa defileze in fata lui voda, intilnise in apro­pierea gradinii Copoului, pe Olguta. Spre uimirea tuturor ofiterilor, colonelul Barba-Rosie daduse co­manda de defilare cu glas de tunet.

Inaintea cui?

Si tot regimentul defilase cu capul la dreapta ― ofiterii cu sabiile plecate ― in fata unei rachete de tenis si a unui zimbet ironic, stapinit insa.

Colonelul mostenise de la strabuni nu numai barba ― in care se oglindeau parca si galbenii, si griul ― ci si patima mesei verzi, in care si griul, si galbenii ― oricit de fluviali ar fi ― se varsa ca intr-o mare. Totusi, floreta Olgutei smulgea zilnic o ora deplina, uneori intrecuta, patimii cartoforicesti a colonelului. Astfel ca zilnic, in preajma lui sapte jumatate, seara, colonelul se ridica de la masa de bacara ― de care il lega un Ultim bac ― trecea in odaia de scrima a Jokey-Clubului si, imbracat in costum de arme, o astepta pe Olguta care sosea de la tenis cu in-tirzieri mai mari sau mai mici.

Mille excuses, mon colonel![23]

Mille remerciements mon enfant! J'ai eu l'honneur de vous attendre.[24]

Colonelul vorbea uneori à la Georges d'Esparbès[25], spunea Olguta, care primise in dar de la el ― cu titlul de manual eroic ― cartile lui d'Esparbès le­gate in marochin.

Plafonierele erau aprinse.

De-a lungul peretilor se intindeau lungi canapele de catifea rosie, mincate de molii. Zidurile erau im­podobite cu panoplii, alternind cu oglinzi in rame aurite si picturi sportive.

Odaia de scrima era singura odaie a Jokey-Clubului in care mirosul de tutun era atenuat si vocabula­rul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai putin frecventata, aproape pustie. Colonelul si Olguta erau singurele exceptii care indreptateau lip­sa meselor verzi si din aceasta incapere.

Nimeni n-ar fi spus ca adversarul colonelului era o fata. Infatisarea Olgutei era cu totul baieteasca. Mai intai imbracamintea: pantaloni de scrima bar­batesti, pieptar si masca bombata. Apoi impetuozi­tatea trainica si severitatea jocului. Bratul care minuia floreta nu se apara cu panici cochete de evan­tai, nici nu ataca avind aerul ca minuieste o tulpina deghizata in lama de otel din capatul careia crinul cazuse provizor.

Apoi tacerea. Nici madrigale din partea colone­lului, nici exclamatii ― oh! vai! ah! ce! ― din partea adversarului. O tacere incordata, in care s-au­zeau: ritmul respiratiilor, tactul picioarelor si clin­chetul lamelor inteligente si sprintene ca ironia, per­fide ca sarcasmul, viclene ca surisul

Ochii Olgutei erau atenti ca la un joc de sah acce­lerat. Floreta colonelului era bilingva: cunostea si dialectul lamelor italiene si al celor franceze. Olguta trebuia sa rezolve mereu alte probleme. Mintea lucra in ritmul bratului spontan. Toti muschii erau la pinda. Si cind destinderea fandarii nimerea pieptul adversarului cu delicatul virf al floretei, brusc in­doit, muschii gaseau in scurta biruinta o sintetica odihna si noua elasticitate a elanurilor apropiate.

Usa dinspre odaia de bridge se deschise lent, dez­valuind fete congestionate in fumul tigarilor si un rasad multicolor de carti de joc, gradinarit ― medi­tativ sau violent ― de mini nervoase.

― Ah! Bonsoooir, d'Artagnanette!

Touché.

Repos et merci.

Olguta isi smulse masca, de subt care capul rasari zburlit, rumenit si impertinent, intregind silueta de paj razboinic.

Bonsoir, oncle universel!

Ha-ha!

Nalt, dar putin adus, cum sint domnitorii in clipa cind, din strana, abia isi apleaca fruntea in fata Mitropolitului; cu frunte nalta, pietroasa si de gala, si par rar, pieptanat pe spate; cu musteata carunta si fina, dar lipsita de galanterie, deprinsa sa fie dez­mierdata meditativ in fata ideilor, nu rasucita in fata femeilor; cu sprincene stufoase, de subt care ochii afunzi aveau cochetaria sa para prezbiti, din care pricina capul se rasturna pe spate in fata unui om ca in fata unui munte; cu guler drept si rigid de moda veche, ca si mansetele rotunde de o al­beata reactionara, cu zimbet afabil de batrin care dispretuieste minia, incruntarea si gesticularea, socotindu-le prea juvenile si necuviincios democratice fata de sobrietatea ironiei; cu mini inguste si degete lungi si subtiri de ctitor, deprinse parca sa insire onctuosul chilimbar al mataniilor; si cu gest ocroti­tor si ospitalier de boier cind primeste oaspeti la conac, intimpinindu-i in capul scarilor ― oncle Mi­chel contempla silueta Olgutei, d'Artagnanette, cum o saluta el zilnic intrind in sala de scrima cu evan­taiul in mina, asa cum intra si la Universitate.

La Bucuresti i se spunea domnule ministru sau excelenta ― era mobilizat oarecum, ministru de jus­titie ― ceea ce-l facea sa raspunda:

'Tiens! J'avais oublié. Comme c'est aimable de votre part, cher monsieur, de me l'avoir rappelé!

La Iasi i se spunea domnule profesor ― era sin­gurul dintre profesorii Facultatii de drept fara titlu de doctor.

'Oh? Non, merci! Je n'ai pas besoin de cela pour l'être n'est-ce pas, mon cher collègue?

La Jokey, intimii ii spuneau oncle Michel. Pe la spate toti ii spuneau oncle Michel, familiaritate pe care si-o insusisera, bineinteles, ziarele.

Vorbea raspicat, aruncind vorbele de sus, ca un bacsis din balcon. Si vorbea moldoveneste cu un usor accent frantuzesc, pastrat din tinereta, accent care invaluia cu un fel de pudoare arhaismul neaos al cuvintelor imbinate in fraze de o cronicareasca pu­ritate.

Olguta il poreclise 'l'oncle universel'

'En effet, je m'aperçois que ma famille onclesque grandit drôlement! Mais, en échange, j'ai le plaisir de recevoir une nièce très simpathique par cette voie profondément dégoûtante!

Colonelul Barba-Rosie privea cu o parinteasca ad­miratie neastimparul Olgutei, care, desi in repaos, framinta floreta fara urma de osteneala.

Pur singe, onche Michel.

Tais-toi, Barbaroza! il alunga oncle Michel cu un gest extenuat al evantaiului. Tu vezi numai cai. Ai halucinatia grajdului profesional! Mai sint si ma­gari pe lumea asta, nu numai cai; n'est-ce pas, d'Artagnanette? Je viens justement d'en quitter un[29]

Qui est-ce, monsieur La Fontaine?[30]

C'est un politicien naturellement[31]ⁱ Cum il cheama? Ah!

In fata numelor colegilor universitari si lucefe­rilor politici oncle Michel avea un recul voit ― de memorie ― care punea o distanta sanitara intre el si ei.

Usa se deschise, facind loc unui domn cu obrajii atit de grasuni, rumeori si zimbitori, ca pareau dospiti din pasta dolofana a feselor ingerasilor lui Rubens.

Vazindu-l, oncle Michel se lumina.

Tiens! Cum iti dzici, tachistule? Nu pot sa-ti retin numele ilustru!

― Ei, coane Michel! Costea Babic.

― Ah! Cest cela! Costea Babic, oui! Le voila, d'Artagnanette! Il a une manière, pommadée d'être takiste; tout à fait fabrication Take! Il me remplit de joie![32]

Costea Babic zimbea ca un buchet de trandafiri in cartile postale ilustrate.

― Tare-i glumet conu Michel!

Comme la politique développe l'esprit d'obser­vation!

L'esprit en général[34] adauga Olguta.

― Domnisoara Deleanu, m-a insarcinat conu Iorgu sa te anunt ca plecati indata.

― Cum asta? Nu-s inca opt jumatate! se incrunta colonelul. Ce-a patit Iorgu de se grabeste? Cistiga?

― Vai de mine! Conu Iorgu are nobleta de-a pierde constant!

Olguta se incrunta: o cuta intre sprincene, cu rasfringeri adinci. Stia ca tatal ei pierde nebuneste si ca-si facuse o celebritate din aceasta. Dar mai presus de toate o suparau glumele pe socoteala acestei cele­britati manoase pentru o buna parte dintre cei care-o satirizau.

Zvirli floreta pe canapea.

― Ma iertati, trebuie sa ma imbrac. Oncle Michel, ai dreptate. Colonelul vede numai cai arabesti si lame de Toledo; mai sint si copitele fabulei. Buna sara.

Disparu in odaia de baie, unde o asteptau ogarii, racheta si dusul rece.

Oncle Michel isi freca palmele.

― Hm! C'est épatant! Et pourtant elle ressemble parfois à sa tante Elenco Dumsa, qui était horriblement laide et affreusement intelligente. Oui! Affreusement in-tel-li-gente, monsieur takiste! Tu l'as con­nue, Barbaroza?[35]

Oncle Michel! protesta colonelul, bombindu-si martial bustul.

― Tt, mon cher! N-am spus ca-i urita! Au con­traire! Mais elle lui ressemble, surtout quand elle dit des vérités. C'est drôle.[36]

Pur-singe! murmura colonelul, ca un refren, batindu-si barba cu dosul palmei.

― Ei, lasa-ma! se supara oncle Michel, desfacind evantaiul. Iar te-ai facut impresar de cai!

Bonsoir, Olguta.

Bonsoir, papa.

Congestionata si nadusita, cu ochii luciosi de frigu­rile bancii bacara, cu timplele surite de timpuriu si fire albe in musteti, cu trasaturile arse de zbucium ca de un soare marin, dar pline de strania si fierbintea tinereta a nervilor, si fruntea larga si bombata ca o statornica sfidare ― fata domnului Deleanu suridea parinteste si copilareste Olgutei, care era putin mai inalta decit el si proaspata de soare, vint si tinereta.

― Am ceva pentru 'fondul Olguta', zimbi el, batindu-si buzunarul de la piept.

'Fondul Olguta' era tovaras la cistigurile cartoforicesti ale domnului Deleanu. Desi cunostea pagubele zilnice, Olguta tolera tributul seral pentru fondul instituit de tatal ei, stiind ca-i face placere.

Domnul Deleanu o saruta pe frunte si incepu sa-si potriveasca in fata oglinzii, cravata strimba.

― Va salut cu respect, coani Iorgi. Numai doua vorbe, daca nu se supara domnisoara matale.

Gers Herman ― misit ― era client civil, comercial si mai cu seama penal, al domnului Deleanu. Si cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decit de 'coani Iorgi', il astepta la club ― unde-l gasea sigur, in loc sa-l astepte la birou ― unde gasea secretarii.

― Gers!

Cum ar fi spus: 'Mars!'

Dar Gers, cu un zimbet si gest amforat de balerina, mai inainta un pas. Era asa de gras ca parea de doua ori gravid: si pintecele, si falcile.

― Coani Iorgi!

― Asteapta-ma acasa, Gers.

― V-astept la gara. Cu respect si complimente la domnisoara.

― Ce? Pleci, papa?

― Da, plec la Bucuresti. Jidanii stiu tot! Ce sa-ti aduc, Olguta?

Se suira in trasura, cu ogarii la picioare!

― La 'Smirnov'. Ce cumparam, Olguta?

Domnu Deleanu raspundea la saluturi in dreapta si in stinga, zimbind, gesticulind amical, protector sau cu inteles, ca un orator popular la coborirea din tren.

Simbata insufletise Iasul, mai ales strada Lapusneanu: treceau parfumuri violent proaste si mata­suri colorate intens ca acadelele din borcanele cofe­tariilor periferice.

― Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumparati, cumparati, domni galanti si cavaleri berbanti! Baronul de Vax va porunceste sa fiti galanti si eleganti daca vreti sa fiti berbanti! Tiu vio, ma bela dama?

Cu ghete de lac, ghetre albe, manusi albe, trandafir alb la butoniera smochingului si monoclu cu snur lat pe o fata de gorila tiganeasca, baronul de Vax ― cum singur se intitula ― isi plasa florile cu o impertinenta in glas si gesturi calculat negustoreasca pentru pu­blicul de simbata. In timpul saptaminii se adresa in­dividual trecatorilor, cu calciile lipite si jobenul ple­cat: 'Maria-voastra, nu vreti'

Trasura se opri in fata bacaniei 'Smirnov'. Intrara.

― Buna sara, domnisoara Volga. Ci faci, domnule Medeleanu?

Olguta intinse o mina prietenoasa noului-venit care intra in bacanie cu mini crispate si tremuratoare de orb nervos, duhnind a vin, barbos ca Robinson, dar brun, cu trasaturi ascetice, ochi halucinati de dervis urlator si imbracat ca o sperietoare de pasari.

― Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu? Luam o fituica si niste akefali?

Apasa pe fiecare vorba ― calambur indeobste ― ca intr-o cirja care i-ar fi sustinut bicisnicia si avea accentul mirat evreiesc al celor care imita mereu jargonul. Vazuse trasura casei Deleanu oprindu-se la 'Smirnov', de peste drum, de la 'Respect general', si nu se putuse opri ― lasind muraturile usturoiete, pastrama de gisca, vinatul acrisor si cei trei convivi in fata carora isi orhestra calambururile ― sa nu vie si la o tuica.

Calambururile erau in inteligenta acestui junimist ca o mahala in jurul unui oras cu tainice gradini si discrete palate. Ca sa-l cunosti, trebuia sa treci mai intai prin mahala. Olguta trecuse, si il stima. Stima si faimoasa rautate verbala ― care era luciditate ― si humorul sinceritatii sale temerare, si saracia tru­peasca a acestui invatat ― diagnostician miraculos in medicina ― ferfenitos ca o carte veche.

― Domnule Prahu, vii la noi la masa? il invita Olguta aruncind o privire iute domnului Deleanu, care zimbi.

― Vin. Iti multumesc, domnisoara, adauga el ce­remonios, pieptanindu-si barba, pieptanata cu minile numai in astfel de ocazii.

Doamna Deleanu nu prea impartasea stima Olgutei si prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lasa dire de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe fata de masa ― arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, si al bauturilor ― si care pe deasupra vorbea de rau pe toti. Dar alianta Olguta domnul Deleanu era mai puternica.

Se suira in trasura cu pachetele si sticlele; Olguta la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau incet din pricina aglomeratiei; cotind spre Copou, prin fata Ripei Galbene, o luara la trap. Trotuarul strazii Carol era atit de plin de pietonii simbetei, ca parea un funicular urcind spre Copou.

Noaptea cadea clara ca pe un decor minastiresc. Asteptai glasul clopotelor.

Rupind tacerea, doctorul Prahu intreba ― ironic sau trist? ― intinzind mina crispata ca un blestem:

― Unde-i Iasul? Si singur raspunse, cu mimica si accent de parodie: Aici-s, moi!

― Pleaca maestrul la Bucuresti! Dosarele

― Conasu pleaci la Bucuresti. Digrabi la masi.

― Bine, Iorgule, iar ma anunti in ultimul mo­ment! Si musafiri la masa pe deasupra! Poftim! Profira, spune lui Neculai sa mai puie un tacim A! Unde mi-e capul! Olguta, ia vezi tu ce-i cu scri­soarea lui Gheorghita Scrie de niste carti trimise din gresala. Uite: ce-i asta: Ojardindilijant!

Vestea plecarii domnului Deleanu se raspindise ca sunetul trimbitelor de mobilizare, accelerind ritmul obisnuit al casei si alarmindu-l.

Doamna Deleanu se consacra pachetelor destinate lui Danut; domnul Deleanu, expedierii clientilor si alcatuirii bagajelor haotice.

Puiu ― surprins de Olguta in clipa cind vamuia salamul si ghiudemul aduse pentru masa ― fusese expulzat din sufragerie in salon sa tie tovarasie doc­torului Prahu, sau, mai exact, somnului acestuia, caci doctorul, de cite ori se aseza pe o sofa sau intr-un fotoliu ― fara ca sa aiba in fata o masa cu pahare, sticle cu trompa metalica alaturi de 'sferturi' si mucuri de tigari ― adormea cu gura deschisa, avind aerul celor cloroformizati pe un scaun dentar.

Puiu se plimba prin salon, cu minile la spate, tropaind agresiv, cu sufletul plin de revolta si amar: iar il bruscase Olguta! Pe doctorul Prahu nu putea sa-l sufere! Si pe deasupra il exaspera si un ulcior stirnit de colbul vitezelor cicliste!

Olguta dupa ce porunci lui Neculai sa scoata o sticla de vin 'fain' pentru desert in cinstea doctorului ― alterna lectura scrisorii lui Gheorghita cu muscatul combativ al feliilor de ghiudem piparat, dur si aro­mat, care se maninca obligator in picioare, cu o ascnie de pine smulsa ― fiindca pinea nu-i taiata inca ― intovarasind o lectura.

― Ojardindilifant?

Intra rizind in odaia Monicai

― Hei-hei!

Aprinse lumina.

― Ai adormit?

Monica se ridica de pe divan, ocrotindu-si ochii cu palma. Rochia subtire, imbracata pentru primirea pachetului, era ca o floare batuta de bruma.

― La masa, Melizando! Uite ghiudem. Stii ca papa pleaca la Bucuresti! Monica!

Aplecindu-se, Olguta-i cauta ochii; Monica si-i acoperi.

― Ai plins?

Olguta arunca o privire pe masa. Vazu risipa car­tilor.

Au jardin de l'Infante, A! Ojardindilifant! Ce-i asta? 'Pour Adine?'

Monica se repezi la masa.

― Te rog, Olguta, nu ceti.

― E pentru tine?

― Nu.

Monica pleca in jos ochii plinsi.

― Atunci, da-mi voie. Uite scrisoarea lui Gheorghita.

Cetira alaturi: Olguta, versurile cu dedicatie, care lamureau lacrimile Monicai; Monica, scrisoarea care explica prezenta, in acelasi pachet, a celor doua Au jar­din de l'Infante. Fata Olgutei era atenta, severa, pre­ocupata. De indata insa ce simti ochii Monicai indrep­tati asupra ei, isi lua un aer ironic si surprins.

Et tontaine et tonton!

Monica zimbi ostenit subt ochii Olgutei.

― De ce-ai plins?

― Ti-a scris?

― Da.

― Minciuni?

― Vai, Olguta! Danut!

― Atunci de ce-ai plins?

― Din pricina Adinei 'au coeur rapace'[37]?

Monica se rosi.

― Fiindca i-a facut versuri si tie ti-a scris in proza?

― Atunci de ce-ai plins? se incrunta Olguta, batind cu pumnul in masa.

Leila deschise ochi speriati. Olguta trinti felia de ghiudem pe Au jardin de l'Infante.

― Monica, uita-te la mine Te rog sa nu fii Melizanda! Acuma uita-te-n oglinda. Uita-te, ca nu-i rusine! batu ea din picior.

Silita de minile Olgutei, Monica se uita si-si vazu frumusetea inutila.

― Atunci, de ce-ai plins? Asculta, Monica, tu stii ca odata pe an vorbesc si eu serios. Eu afirm ca te iubeste pe tine.

O luase viguros de umeri. Ochii Olgutei erau pa­sionati si puternici ca ai celor care vorbesc in numele lui Dumnezeu. O cuta i se adincise pe frunte, dea­supra radacinii nasului.

― Tu crezi c-o iubeste pe domnisoara Adina. Per­fect. De ce? Raspunde!

― Fiindca i-a facut versuri? Raspunde!

― Mai intai nu i-a facut versuri. A facut o poezie si a dedicat-o domnisoarei Adina. Asta-i mania si vanitatea celor care fac versuri: sa le dedice lui Dumnezeu, patriei, sau macar unei domnisoare. Dar versurile nu-s scrisori! Si nici scrisorile nu trebu­iesc luate in serios! Dar versurile! Daca era trist din cauza acestei domnisoare, ii scria o scrisoare, sau nu-i scria de loc, isi pierdea pofta de mincare, slabea De unde! N-ai vazut ce scrie Gheorghita? Ca a avut un gutunar, da i-o trecut! Vra sa zica Metaforei, sanatos tun, face poezii jalnice ― asta-i alta manie a poetilor sanatosi ― pe care le trimite cu dedicatie la diverse domnisoare Cind are sa-si tipareasca ver­surile viitoare are sa le dedice in bloc tie, sau mamei! Ce ai de spus?

― Nu esti multumita! Bine. Atunci sa procedam negustoreste. Sa cintarim: domnisoarei Adina i-a trimis Au jardin de l'Infante; tie ti-a trimis toate volumele lui Samain. Ei i-a trimis o poezie cu dedi­catie, in care-i spune minciuni, caci daca vroia sa i spuie un adevar ii scria o scrisoare; tie insa ti-a scris o scrisoare in care tu singura spui ca nu-ti scrie minciuni Ce-ti scrie?

― Ca-i trist

― Sigur, fiindca-i la Bucuresti si tu esti la Iasi. De asta face poezii jalnice.

― Adinei

― Adinei! Asculta, Monica: domnisoara Adina X flirteaza cu Benjaminul! Dar fiecare barbat flirteaza cu toate fetele ― si foarte bine face, asa trebuie sa faca. Cu una face exercitii de versificatie, cu alta joaca tenis, cu alta patineaza, cu alta suspina la Dama cu camelii, cu alta merge la cinema etc.. Si pe una o iubeste. Danut te iubeste pe tine.

― De unde stii? intreba Monica, deschizind ochii mari ca in fata unui oracol.

― Stiu fiindca-s sora lui si stiu eu fiindca stiu. Ti-am spus eu vreodata minciuni?

― Nu.

― Atunci de ce nu ma crezi?

Monica pleca ochii, vorbind in soapta:

― Atunci de ce nu mi-a scris nimic de la Craciun?

― Cum nu ti-a scris? Dar scrisoarea de azi? Do­vada mai buna decit asta ce vrei? Cit timp nu ti-a scris, sa zicem ca ai fi avut dreptul sa te indoiesti. Dar acum? Si tu n-ai dreptul sa te indoiesti! urma Olguta cu pasiune, zguduind umarul Monicai. Danut te iubeste pe tine, si daca te indoiesti inseamna ca tu nu-l iubesti.

― Vai, Olguta

― Atunci n-am dreptate?

Monica ridica din umeri, zimbind, gata sa plinga.

― Atunci maninca-ti ghiudemul Fugi, nu vreau sarutari! Si intorcindu-se de la usa: impacheteaza infanta si hai la masa, ca pleaca papa.

Olguta intra in odaia ei, cu fruntea incretita. Nu era intaia oara cind se mira ea singura de tonul categoric al afirmatiilor ei, dupa ce le facuse si argu­mentase. Chiar profesorii isi puneau o clipa la indo­iala memoria sau stiinta fata de fanatismul cu care Olguta afirma uneori o inexactitate si a ingeniozitatii cu care facea verosimil ceea ce afirma. De asta data, insa, nu mai era vorba de un profesor, ci de Monica

― Duduie Olguta, poftiti expres, o invita la masa Neculai, ridicind minile inmanusate in semn de mare ananghie.

― Spune ca vin.

Medita o clipa, cu ochii intredeschisi, cu fruntea incordata. Zimbi.

Si brusc iluminata se aseza la masuta de pe care-i zimbea fotografia lui mos Gheorghe si scrise trei scrisori cu viteza unui dejun intr-un restaurant de gara unde trenul se opreste cinci minute.

Ultimele ecouri ale zilei intirziau in bucatarie si in odaile servitorilor.

Linistea intrase in casa ca un inghet fara duritate si fara scinteiere. Prin ferestrele deschise intrau de­licatii oaspeti cari niciodata nu vin pe usa: somnul vintului, freamatul plopilor, dulceata teiului.

Paturile erau infatate, dar goale; luminile, stinse.

Doamna Deleanu si Monica se plimbau pe aleea care ducea spre poarta. Taceau. Fiecare cu gindurile si umbra ei, desi purtau in ginduri pe acelasi Danut, altul in fiecare.

Doamna Deleanu se rezema intr-un baston luat la intimplare din vestiar; nu atit pentru a-si sprijini trupul; mai cu seama pentru a-si insoti singuratatea, caci tacerea Monicai era o departare.

Puiu, calare pe bicicleta, facea opturi concentrate pe nisipul aleii. Era furios. Olguta plecase la gara cu domnul Deleanu, si el

― Puiule, nu-ti dau voie sa mergi noaptea cu bicicleta prin oras. La ora asta copiii se culca.

― Da azi ii simbata, tante Alice! Mine n-am scoala! suspinase el.

― Cu atit mai bine: stai cu noi acasa la aer curat.

Puiu Deleanu, licean in clasa patra, era var de-al doilea cu Olguta si Danut. Avea o fata rotunda, pe care miniile cadeau rumene si dese, ca ciresele scu­turate din pom, si fruntea domnului Deleanu, purtata cu aceeasi aroganta.

Cu patru ani inainte, intrase pe poarta casei De­leanu ― laolalta cu clientii ― un copil marunt si indesat, tuns chilug, cu o palarie de pisla neagra, prea larga pentru el, adapostind doi obraji sanatosi de copil care s-a dat cu saniuta, doi ochi seriosi si preocupati de cioban prematur, si un nasuc.

Subt sumanel era imbracat cu o camesa taraneasca alba, cu chenare brodate de mama, si un briu ros, lat; o pereche de bocanci de iuft, purtati cu strasnicie, intregeau silueta. Mai avea si un bat pentru cini, o ladita de lemn cu toata zestrea, si o scrisoare pentru domnul Deleanu.

Tatal lui, taran chiabur, dar cu evlavia banului, din partile Palancei, dorea ca prin influenta varului sau ― 'boierul de la Iasi' ― sa-l introduca pe Mihu ― asa se numea copilul ― bursier la Liceul Internat din Iasi.

'si daci na fi cu putinti si ti milostivesti coani Jorgule di saracia noastri cind na fi la invataturi lii puni la treaba ca si nu mininci digiaba. Ci tom mai trimeti si noi oleaca di pastravi, oleaca di cas, un curcan, niste prosoapi'

Cu nici un chip Mihu Deleanu nu voise sa primeasca invitatia de-a sta la dejun cu boierii. Infipt in ograda, linga ladita lui, mincase, cu mina si cutitul, merindele de-acasa. Cind il intrebau servitorii sau clientii cite ceva, sedea la ginduri, apoi raspundea tare ― ca unui om de pe alta vale ― privind din plin, pe cel ce-l intreba, cu ochii lui rotunzi. Spre sara, infricosat de multimea clientilor, se refugiase in gradina. Acolo il descoperise doamna Deleanu, trintit pe iarba, cintind din fluier innadusit.

― Tu stii sa cinti din fluier, puiule?

― Aha!

Fara interventia domnului Deleanu, Mihu reusise la examenul de bursa, cu media zece, distantind pe toti ceilalti candidati.

― Raspunde ca Isus in templu! felicitase directo­rul pe domnul Deleanu.

Totusi, Mihu nu intrase intern, nici nu se folosise de locul cistigat. Doamna Deleanu retinuse acasa pe micul si salbatecul suplinitor al lui Danut. Si, incetul cu incetul, Mihu devenise Puiu pentru doamna De­leanu si Monica, si Cutulachi pentru Olguta. Un Puiu zvelt, imbracat cu mult mai mult gust decit majo­ritatea colegilor sai oraseni, un Puiu transfigurat, care purta totusi in suflet, ca un filigram, pe Mihu de odinioara.

Invata cu o usurinta si o istetime care-l faceau sa fie ― in afara de orele de clasa ― intr-o vesnica recreatie. O singura lupta grea avusese cu ale invataturii, dar biruise: cu limba franceza. Zile si nopti de-a rindul ― in taina si singuratate ― se trudise Mihu sa-l rosteasca pe 'le' asa cum rasuna dulce, muzical, fara efort, in gura fetelor si a doamnei Deleanu. Cu toate acestea, evoluase de la greoiul si odiosul 'lio' pina la perfecta puritate a lui 'le', cistigat de el ca o cetate, dupa un lung si istovitor asediu in timpul caruia varsase si lacrimi.

Dar mai cruda decit 'le' era Olguta, care-i daruise de Pasti, pe cind era convalescent dupa febra ti­foida, bicicleta: o bicicleta eleganta ca o rindunica in zbor, inzestrata cu cauciucuri rosii, frina automata si doua ghidoane: unul de curse si altul de plimbare. Bineinteles, desperarile zilnice ale lui Puiu intre­buintau numai ghidonul de curse, pe care, aplecat si in asta seara, facea semnul infinitului pe nisipul aleii, fiindca doamna Deleanu nu-l lasase sa mearga la gara cu bicicleta si fiindca, mai ales, Olguta nu-l acceptase in trasura, pretextind ca nu e loc

― Da! Barbosul si betivanul de doctor are loc si eu nu!

Ah! De ce nu se-mbolnavea din nou, de ce nu racea, de ce nu-si rupea un picior, sa fie Olguta iarasi buna cu el, ca in timpul convalescentei! Pe-atunci ea singura ii cetise cu glas tare amindoua minunatele: Livres de la jungle ale lui Rudyard Kipling, traducindu-i unde nu pricepea, mimind pe ursul Balloo, cel cu vorbe intelepte si laba autoritara, pe boaul Kaa, spaima 'bandarlogilor', care vorbea sisiit ca un om fara dinti, si pe Mowgli, care era voinic si indraznet 'cum trebuie sa fie orice baiat'.

Si el era voinic si indraznet, asa cum vroia Olguta. Pe bicicleta nu se temea nici de tramvaie, nici de automobile; la scoala, de nici un coleg, nici chiar de repetentii cu vocea groasa care fumeaza la '00' desi el purta inca sosete si pantaloni scurti.

Totusi, de cind se insanatosise, Olguta nu-l mai lua in seama, si cind il lua, ii spunea Cutulachi. Uneori ii venea sa se arunce din podul casei, dar se razgindea, aruncindu-se in viitor cu elanul dobindit din renuntarea la cealalta aruncare.

Lasa! Are sa fie el mare! Are sa fie ca Vlad Tepes! S-atunci are sa vada Olguta!

― Puiule, du-te la culcare.

Rotile vijiira inspre casa.

― De ce-o fi intirziind atita? intreba doamna Deleanu pe Monica.

― Poate ca de la gara s-a dus pe la Rodica, tante Alice.

― Da, e drept!

Plimbarea reincepu tacuta. Doamna Deleanu se linistise.

Rodica era o camarada a fetelor, si una din rarele eleve ale pensionatului 'Humpel' care nu facea cura de slabit, nu era indragostita de profesorul de filo­zofie si nici nu accepta moda lesinului si a melanco­liei cu palori riguroase. Avea o pofta de mincare statornica: tasca-i era plina de chifle, smochine, migdale, alune, pe care le minca subt ochii profe­sorilor pe-nfundate. Olguta-i spunea ca are o pri­vire antropofaga. Si pe deasupra, Rodica ridea 'ca o scoala primara'. Cind venea la Olguta, doamna Deleanu zimbea din a patra odaie, fiindca si de-acolo le auzea rizind.

― De ce rideti? le intreba ea binevoitoare, deschizind usa.

Si se incingeau niste risete care excludeau vristele care puteau sa mai intrebe cauza lor.

Prin tacerea Iasului, trapul cailor, urcind la deal, rasuna clar si sonor ca subt boltile unei catedrale devastate.

Doamna Deleanu si Monica se indreptara spre poarta.

― Olguta! Unde-i Olguta, Ilie?

Din trasura se coborise ― rasturnind pe strada o umbra de balon captiv ― Gers Herman, cu palaria coborita adinc in noapte ca o ciutura.

― Cu respect si sarut mina. Pot sa va dau complimenti di la coani Iorgi si di la domnisoari.

― Unde-i Olguta, domnule?

Gers intinse doua scrisori, surizator.

― Domnisoari a plecat la Bucuresti!

― Nu se poate, domnule! Ilie, unde-i duduia?

― Pui di la gara nu s-o mai intors, sarut mina, raspunse Ilie deschizind poarta.

Gers lua din trasura, cu precautii grase, un pachet.

― Coani Iorgi o trimes niste inghetati ci-i mai extra, puteti sa ma credeti. Cu respect.

Intorcindu-se cu trasura, doamna Deleanu si Mo­nica se cbborira grabite in vestibul, aprinzind lumina.

― Ce zici, Monica!

― Da!

― Asta-i pentru tine.

Pe plicul scrisorii adresate doamnei Deleanu, Ol­guta scrisese in fuga: 'Mincati inghetata ca se to­peste. Nu mi s-a intimplat nimica.'

Doamna Deleanu ridica din umeri.

― Ileana! Ileana! Profira Profira du inghetata in sofragerie si pofteste-l pe cuconasu Puiu daca nu doarme.

'Draga mama,

Nu te alarma. Nu te anunt ca m-am sinucis aruncindu-ma subt rotile trenului! «La din contra»: plec la Bucuresti sa vad pe Benjaminul familiei. Am sa-i pun termometrul, am sa-l inspectez daca-si pune ga­losii cind ploua, in sfirsit, intr-un cuvint, am sa te inlocuiesc.

Atunci de ce te superi? Cum nu m-as fi suparat eu daca plecai mata ― chiar fara sa m-anunti ― asa nici mata nu trebuie sa te superi ca pleaca ― anuntindu-te ― fiica matale supusa (?) si iubitoare (tt),

Olguta.'

― Poftim! Tie ce-ti scrie, Monica?

― Ma anunta ca pleaca la Bucuresti si ma roaga sa aranjez luni la scoala sa-i motivez absenta.

Se privira ochi in ochi si zimbira.

― Vai, Monica, tare-s proaste mamele! Adica de ce n-am plecat eu?

Monica se rosi violent: dar ea?

'Draga Monica,

Aceste rinduri palpitante sint compuse in odaia mea, nu la gara, asa cum crede mama. Nu te-am anuntat, pentru a evita emotiile din timpul mesei, mai ales taierea apetitului.

Plec la Bucuresti.

Asta inseamna, scumpa Melizanda Ce sa-ti mai spun! Culca-te si dormi ca «somnoroasele pasarele». Nu neglija sa te uiti in oglinda de cite ori esti pesi­mista. E cel mai bun «cordial»: «Cordial-Monica», re­comandat de mine.

Acuma sa trecem la afacerile mele. Mine dimineata, adica nu, mine dupa amiaza trimite-l pe Neculai cu alaturatul bilet, sa-l caute pe doctorul Prahu prin toate circiumele, incepind cu «Respect general». Sa-i dea biletul intovarasit de o sticla de vin «fain» din pivnita noastra. Doctorul Prahu, cu a sa tremura­toare mina, va plasmui un certificat medical ― trimite-i si o coala ― in care va constata ca eleva Deleanu Olga sufera de o boala oarecare ― durata, aproximativ trei-patru zile. Acest certificat il vei prezenta directoarei, fara sa te rosesti: nota bene. Pe Neculai il vei rasplati cum trebuie, tu care ai «un caracter nobil».

Nu uita: mine la 4 sa fii gata pentru cavalcada Explica-i colonelului lipsa mea, atribuind-o unei cau­ze cavaleresti: nu? Spune-i ca, sufleteste, calaresc la dreapta lui.

De n-as uita sa iau infanta! Partea cea mai nostima e ca plec la Bucuresti in acutrament de tenis, fara nimic altceva.

Alea jacta est!

Al tau satrap devotat,

Olguta.

P. S. Sper ca ogarii nu vor ramine orfani in lipsa mea? Adu-ti aminte ca-s de la Metaforel,

Olguta.'

'Iubite doctore,

Iti trimit o sticla de vin rosu din acela pe care l-ai diagnosticat «meritoriu». Do ut des[38], cum spun distinsii secretari ai tatei, insistind mai ales asupra lui Do.

Iata ce te rog: asterne pe alaturata coala de hirtie o maladie care ma va retine in casa vreo citeva zile ― ceva inofensiv, dar impunator, o varianta cu nume pedant si radacini pulmonare a gutunarului, de pilda.

Iti multumeste pentru amicalul certificat a matale devotata,

Volga.

P. S. Sa nu scrii cumva in certificat Volga! Ma numesc Olga Deleanu ― cel putin asa pretinde cata­logul ― si directoarea noastra nu pricepe decit alumele premiate de Academia Romana.'

― Cine-i?

Eu, Monica. Imi dai voie?

― Cum nu. Intra Puiule.

Puiu intra cu buzele rosii de inghetata de zmeura, in papuci, cu pelerina peste camesa de noapte ― balabanindu-si minile si capul in cadenta jalnica.

― Ce-i, Puiule? Te doare un dinte?

Puiu ofta amar.

― Cit are sa steie la Bucuresti?

Monica zimbi.

― Stiu eu! Citeva zile.

Puiu dadu din cap obidit si se intoarse spre usa. Cu mina pe clampa se opri. Pleca fruntea. Pelerina tresarea ca si cum ar fi adapostit vint.

― Lasa, Puiule, lasa ca vine inapoi! il consola Monica, luindu-l linga ea, asezindu-i capul pe bra­tele ei.

― Nici nu mi-a spus buna sara! Ce i-am facut eu? izbucni Puiu in lacrimi si suspine.

Monica ii dezmierda obrajii uzi, privindu-l cu du­iosie si melancolie Danut era departe, Danut era mare Unde era Danut cel cu bucle de fetita? Danut cel care-o tragea de cozi prin livada?

Cu ce icoana copilareasca incepea dragostea ei: un copil cu bucle minind prin livada o fetita cu cozi lungi: 'Hii, calut!'

Hii, calut! Si iata, erau mari! Si-l iubea pe Danut cu aceeasi inima, an cu an, alta.

Uneori isi simtea inima grea ca o lacrima. Ar fi vrut sa aiba pe bratele ei capul lui Danut. Cu slabele ei mini sa-l ocroteasca de tristeta si primejdii. Cind se gindea la el, sufletul se indoia ca o salcie deasupra unei ape.

Il iubea pe Danut. De cind? Trupul ei crescuse si se inaltase cu iubirea ei.

Era trista. Iubirea ei era o amfora uitata pe margina unei fintini

― Da-mi o batista, Monica.

Isi sterse ochii si nasul mai ales, cu furie.

― Ma duc.

Monica il insoti pina la usa.

― Lasa, Puiule, vine Olguta degraba.

― Monica, tu esti buna, lasa-ma sa dorm la ea in odaie numai la noapte.

― Bine, Puiule, te las, zimbi Monica.

― Da sa nu-i spui, ca dupa aceea iar ma face Cutulachi! suspina Puiu izbucnind din nou in lacrimi

Infasurindu-se cu o miscare hamletiana in pelerina, intra in odaia Olgutei.

Monica stinse lumina, isi muta fotoliul in balcon si, singura, ramase in noapte.

Revarsarea lunii impodobise cu fildes vechi o coasta a cerului.

Iasul durat din taceri de biserici, intrase in noapte deplin. Nu auzeai nici glas de om, nici huruit de roti, nici, racoroasa, copita calului batind asfaltul. Uneori, in departarea Tatarasului, hamaiau cinii, ca la tara.

Turlele bisericilor de pretutindeni si plopii aratau cerul.

Luna se inalta, urcus de abur pe scari fara trepte, suis lin, avint neted ca in somn.

Parfumul teilor nu mai stiai: coboara din stele? adie spre stele?

Luna se inalta. Tot cerul era o vibratie neconte­nita, ca aburit de-un tremur diafan de aripi de libelula.

Luna se inalta inclinind argintiu zarile, dezvaluindu-se tot mai alba, paloare din paloare, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor

Se inalta si s-aduna o alba si albastra sihastrie in jurul ei, ca in preajma gindului s-a piscului inalt.

Se inalta ca parfumul crinilor, ca o racoare pe timple, ca un nimb pe crestet, ca o iluminare a fruntii, ca o desteptare a vederii

Se inalta si se umplea cerul de ingeri limpezi, de fum de tamiie ― albe si albastre plutiri in taria noptii

Pina cind, in contopirea de alb si albastru, de vinat si vioriu, de cenusiu si violet, de verzui si sur, de lumina, si umbra, si penumbra ― noaptea fu ritm de valuri pe respiratia unui trup, si luna ― chipul acelui trup, chip atit de alb, de pur si de iluminat, ca in acea clipa, in marea singuratate a inaltimilor si in limpezimea cerului, chipul lui Dumnezeu se arata rasfringindu-si splendoarea in adorarea lunii.

De repetate ori ― cu un expresiv crescendo ― vecinul cabinei de wagons-lits, ocupata de domnul Deleanu si Olguta, batuse cu pumnul in paretele despartitor, interventie care intetea risetele.

Domnul Deleanu cedase Olgutei o camesa de noapte cu motive nationale, papucii ― prea largi pentru ea ― si un halat de calatorie. Astfel imbracata, Olguta se asezase turceste pe patul de jos, domnul Deleanu, fara surtuc, guler si cravata, pe strapontinul din fata.

Pe masuta dintre ei, cofita de fragi, cumparata de la Birnova, se invecina cu pachetele de socolata si nelipsita sticluta Cherry-Brandy cu doua pahare: al Olgutei umplut pe sfert.

Trenul intra in gara Vaslui. Zarindu-l pe domnul Deleanu, doi domni care soseau incercuiti de tregheri cu bagaje se oprira cu bratele deschise si figuri beate:

Tu, Iorgule!

Eu, Iancule!

― Si noi mergem la Bucuresti, solo! Organizam o partida monstra! Al nostru esti! Avem si un vinat!

― Regret, draga! Calatoresc cu fiica-mea.

― Ei, si?

― Ei, iaca!

― Aa pardon! Noapte buna!

Trenul porni urmarit de privirile elitei vasluiene pentru care trecerea trenului era un pretext de in­tilnire si un prilej de gateala.

Si din nou, vecinul cabinei cu cofita de fragi batu in parete cu exasperare, cu furie dar si c-un fel de resemnare, auzind efectul ilariant.

― Lasa-i, nene! Or fi in voiaj de nunta! mormai patul de sus, desteptat din somn, catra mahmureala patului de jos.

III

ESCAPADA OLGUTEI

Orgiaca, dragostea pisicilor rasunase de-a lungul noptii de vara, modulind subt tremurul stelelor uui-tul vintului de pusta, scincetul primordial al prun­cului, geamatul gutural al femeii cu dintii inclestati, bocetul solitar al geamandurii si furtunile melodice ale violinelor.

Apoi, ca din milenii, cu creste rosii, trimbitasera cocosii.

Ultimele stele se stinsera vibrind clar in paloarea viorie.

Strazile si trotuarele erau albe ca de argint mat. Sergentii de noapte dormitau, lasind sa se deschida si sa vegheze singuri ochii inocenti ai zorelelor.

Plutea infricosarea unei taceri fragile, pe care curind avea s-o sfarme intaia huruiala de roti muni­cipale.

Facindu-si cu degete automate nodul cravatei, Danut se apleca afara peste marginea ferestrei. Simtea zorii, fara sa vada zarea lor pura, avind senzatia de fragezime pe care-o ai intr-o casa cu ziduri stravechi cind stii ca intr-una din incaperile ei o fata se dez­braca incet, iluminind oglinzile cu proaspata si sperioasa ei nuditate ― rumenindu-le cu focul obrajilor atunci cind ochii indraznesc sa cuprinda trupul gol

Dar zorii erau departe.

Vedea numai ziduri de case pretutindeni, ziduri subt care horaia somnul orasanesc, prabusit, greoi, umilitoare parodie a mortii.

Dori Medelenii cu ochii, cu narile, cu urechile Medelenii vacantelor si ai copilariei. Desteptarile cu zvonirea livezii la capatii si zorii la ferestre, ca tufe de pomusoara coapta in livada. Inaltimea de zbor a cerului spre care-ti vine sa fluturi batista. Salturile lungi ale dealurilor gonite de vinatoarea cereasca a soarelui

Doua minute, inca jilave de apa, ii acoperira ochii.

― Unde fuge copilul meu? sopti Adina in urechea lui, ingreuindu-i-o cu cercei de sarutari.

Nu-si putu stapini bataile inimii. N-o vazuse doar citeva clipe, si parca o regasea dupa o despartire.

Se intoarse, o cuprinse in brate si o strinse, des­pletita si ruginie. Ii saruta fruntea, bataia pleoapelor, gitul care ispitea dintii ca miezul alb al perlelor de chilimbar. Si dezvaluind-o ii privi sinii, cuminte si-mbunat, fiindca erau mirati ca desteptati din somn. Apoi dezmierda cu palmele rotunjite luminoasele lor curbe, sagetate de doua mici reliefuri roze umbrite violet. S-apoi, inchizind ochii, alinta respiratia ondu­lata a sinilor, cu pielita subtire a incheieturei bratu­lui

Mina Adinei ii acoperi ochii aprinsi.

― Cuminte, cuminte Hai si-ti bea socolata.

Si luindu-i mina de pe ochi, se invalui molatec in lungul halat de baie care-i dadea o ciudata infati­sare de calugaras benedictin. Numai parul ardea dens, cum arsese de-a lungul noptii, ca o torsa pe un intu­necat galop in adincuri.

― Nu, Danut!

― Ba da.

Ii scapa din mini. O fugari. O prinse paralizata si docila din pricina risului. Ii aduna parul ascunzindu-i-l sub halat, o acoperi cu gluga, ingropind-o cu obraji cu tot, pina cind nu mai ramase din ea decit gura, ca un boboc de garoafa, pe care buzele lui Danut isi pierdura suflarea, lasindu-l inflorit in umeda roseata a singelui si zimbetului.

― Hai, Danut rau, Danut tiran, Danut cu pleoape vinete

Isi acoperi cu palma buzele indurerate. Dar pe deasupra minii ochii rideau.

― Bea-ti socolata, Danut.

Vorbea comic si greu, ca cei cu figura inghetata. Vorbele pareau prea voluminoase pentru gura ei mic­sorata, cu colturile buzelor arse.

Danut se aseza pe pat, in fata mesutei de noapte. Adina veni linga el, supraveghindu-l atenta. Ea sin­gura ii pregatise socolata la flacara de spirt. Si, ca intotdeauna, Danut era induiosat vazind-o gospodina pentru el ― si-atit de mica, de fetita. Gesturile solicitudinei de mama ― atit de cunoscute in rasfatul de-acasa, dar nebagate in seama ― capatau o dra­galasa noutate cind erau facute de Adina pentru el. Odata ii cususe un nasture cazut, cu degetarul pe deget ― abia atunci observase Danut hazul acestei minuscule casti razboinice ― cu miscari iuti, suple si categorice, rupind ata cu dintii, ferindu-se cu demni­tate si dojenindu-l convinsa de cite ori cerca sa o sa­rute. Altadata il badijonase cu iod in git, iscusita si severa ca un hirurg, terorizindu-l gratios, impunindu-i apoi, cu sarutari si incruntari, fularul in jurul gitului, si cu juraminte teribile, respectarea precautiunilor pe care i le dicta amanuntit. Altadata ii facuse o pijama, supunindu-l neindurata la canonul 'incercatului' repetat, pina cind, extenuat, se prefa­cuse ca pleaca trintind usa; intorcindu-se in virful picioarelor, o gasise plingind cu suspine copilaresti, in tactul masinii de cusut, pedalata energic.

Toate aceste scene deveneau vignette induiosatoare in amintirile dragostii lui.

― Mine ce facem, Danut?

― Adica azi!

― Asa-i!

Bufnira de ris.

― Tare mai sintem rai!

Rotindu-si podul palmei prin parul lui Danut, Adina ii instrugura capul de bucle.

― Adina, apleaca-te.

― Pentru?

― Bea.

― Im!

― Bea.

Ii apasa capul inspre ceasca lui cu socolata.

― Nu mi-e pofta, Danut, se scutura Adina cercind sa-i scape.

― Ba da. Te rog Saruta-mi socolata.

Isi muie buzele.

― Spune ce facem azi, Adina? Adina, ia uita-te la mine!

― Ce-i, Danut?

― Nu, nu. Nimica. De ce te-ai speriat?

― De ce m-ai privit asa? il intreba ea precipitat, cuprinzindu-i obrajii. Is urita?

― Nu Ai musteti de socolata. Sterge-te.

Incepu sa-si bea socolata, pe ginduri.

O amintire veche, foarte indepartata, acoperise vioi ca o roseata in obraji, clipa de fata. Tot asa: Se sculase de cu noapte. Pleca la Bucuresti, la liceu,.. Inima grea, de toamna Taiase parul papusei Olgutei, bucla cu bucla, si-i facuse si musteti cu creionul din plumiera de lac japoneza Papusa cu par blond Papusa din pod, din lada cu jucarii.

Oare-o mai fi papusa din pod? Ii era dor de ea ca de ceva viu Ca de-o iubire din alta viata Podul era plin de colb si ate de paianjeni, si papusa avea o rochita de matasa alba si capul prea mare fiindca era tunsa ca o fetita convalescenta dupa febra tifoida Zimbi papusei din pod. Zimbira amintirile din indepartarea induiosata a anilor

Intoarse capul spre fereastra. Zorii se colorau de­licat in roz si albastru, ca si cum ar fi trecut pe cer stoluri de ibisi si flamanzi, lasind fulguiri.

― Danut! Unde esti, Danut?

Ochii Adinei erau verzi ca doua ciudate cristale de seva. Privirea lor invaluia sufletul in miros de ierburi dupa ploaie, de muguri cruzi, de pamint destelinat, de vinturi ametite in paduri cu violete. Pri­virea lor inseta buzele si narile. Subt verdele lor ― foc umed ― trupul devenea gol si pagin.

― Adina, de ce te iubesc atita?

― Ma iubesti, Danut?

― Nu eu. Tu, tu ma iubesti?

Si fara sa astepte raspuns, cuprinse in brate trupul iubit, trupul apropiat, trupul de subt ochii, narile si buzele lui ― in care sufletul era departat ca o stea oglindita intr-o apa atinsa de genele celui ce-o priveste.

― Spune-mi, Adina, ma iubesti? Ma iubesti ade­varat?

Ar fi vrut sa fie simplu sufletul ei, ca un 'da' materializat, pe care sa-l pipaie, sa-l cuprinda in mini, sa-l simta deplin si al lui ca o inima vie smulsa din piept, grea, calda, concreta.

Dragostea lui era zbuciumata, fara hodina, numai lupta, pinda, incordare, ca viata codrilor, unde si somnul e o veghe imprejmuita de jarul ochilor de prada si de miscarile tacerii.

O culcase pe pat, privind-o, aplecat asupra ei, cu chipul ostenit de suflet ca de-o migrena.

― Adina! Adina!

Era o grea tinguire in vorbele lui.

― Ce-i, Danut?

Vorbise calm, ca si cum ar fi spus: 'Afara ploua'; sau: 'Ceasul a stat'. Dar un zimbet ii tresarea in colturile buzelor; Danut nu-l vazu.

― Nimic. Plec, raspunse Danut uscat, ridicindu-se.

― Nu ma saruti? il intreba Adina cascind.

― Cum vrei!

― Cum vrei tu, Danut!

― Ti-e indiferent?

― Dar tie?

― Mie da.

Ii tremura barbia, ca si vorbele.

― Bine. Atunci pleaca. Eu ma culc

― Te culci?

― Da. De ce te miri?

Se smunci de linga ea cu pumnii strinsi, deschise usa ietacului, o trinti; deschise usa de din fata, o trinti. Iesi afara, iremediabil. Totusi, in fata portii se opri, astepta, o deschise, porni din nou.

Strada era goala. In fata caselor ardeau becurile electrice aprinse de cu sara, decolorate si vestejite ca florile dupa bal.

La inceput pasii lui Danut rasunara apasati, nervosi, repezi, ca pinteni in burta calului bleg si adormit. Apoi, din ce in ce, pasii se muiara.

Inainta incet, ca si cum la fiecare pas ar fi trebuit sa deschida o usa prin intuneric. Ajungind la capatul strazii, sovai ca la rascrucea unor drumuri necunos­cute, si se intoarse indarat, urmarit de privirea lunga si banuitoare a sergentului de noapte.

Mergea repede, asa cum pornise. O ura pe Adina. Vroia sa i-o spuna in fata, sa-i strige in fata ca o uraste, si sa plece din nou. Simtea nevoia sa o apuce de mini, sa o stringa, sa-i zdrobeasca minile, s-o auda scincind de durere.

O ura, cum ura pe toate femeile pamintului. Ar fi vrut sa le prefaca pe toate la un loc, intr-un vas de cristal, plin de otrava sufletului lor, sa-l ridice in mini, sa-l trinteasca si sa-l sfarme in mii de tandari, si-n tandari sa se prefaca toate femeile pa­mintului, cu risul si cu trupul lor fatarnic ― si sa piara de pe pamint pocalul cu otrava. Atunci ar fi fost curat si zimbitor pamintul, ca un curcubeu.

In fata portii se opri. Parca se schimbase ceva in infatisarea casei! A! lasase storul in jos, ca sa n-aiba lumina, ca sa poata dormi mai bine.

Ce nesimtire! Ce cruzime!

Ea dormea cu storul tras, si lui ii venea sa plinga, sa-si muste pumnii de durere, sa fuga, sa piara, sa nu mai fie.

Intra pe poarta in virful picioarelor. Vroia s-o surprinda dormind, s-o vada dormind Vroia sa intre, s-o vada

Apasind incet clanta, deschise usa ietacului.

― Danut!

Un val de soare-i incalzi sufletul.

― Nu dormi? o intreba el ironic.

― Danut! il dojeni glasul Adinei.

Se apropiase de el, prin intuneric, dezmierdindu-i obrazul. Danut se feri brusc si se aseza in fotoliu.

― De ce esti rau, Danut?

― De ce m-ai lasat sa plec?

― Fiindca stiam c-ai sa te intorci, zimbi Adina asezindu-se in bratele lui.

― Minti. N-aveai de unde sa stii. Vroiai sa scapi de mine, sa ramii singura Stiu eu

― Ba stiam, Danut, murmura Adina, alaturindu-si obrajii de fata lui. Nu te-ai intors?

― Eu am vrut. N-aveai de unde sa stii.

― Ba da, Danut. Altfel nu te lasam sa pleci. Prostutule, tu nu vezi c-ai plecat fara surtuc, in camesa

― Is in camesa?

― Da.

― Si tu m-ai lasat?

― Fiindca asa eram sigura c-ai sa te intorci daca nu pentru mine, pentru surtuc!

Danut respira adinc. Zimbi.

― De ce te joci, Adina? Am iesit ca un nebun! Nu mi-am dat sama! Daca nu mai veneam? Daca ma duceam acasa? Nu ti-ar fi parut rau?

― Mi-era asa de frica, Danut, dupa ce-ai plecat! Uite

Ii lua mina, punindu-i-o pe sinul sting. Sinul era viu in spaima lui rotunda de hulub captiv. Si-atit de dragalas era gestul care facuse ofranda sinului gol si-a inimii goale, incit buzele lui Danut in loc sa sarute sinul, sarutara mina.

― Ma iubesti, Adina?

― Dar eu te ador, prostule, rasfatatule Danut

Dulce ca o tinguire de vioara, adusa de vint; 'Danut'

Si doua trupuri tinere zvicnira, se zbatura, si se pravalira strinse, ca doua mari aripi ale aceluiasi zbor milenar.

Ii dezmierda fruntea mica, i-o saruta. Adina-i zimbea ascunsa in par, ca un fagure.

― Ce facem mine?

― Azi! il indrepta Adina, trecindu-si palmele peste ochi.

― Azi, da!

Zimbira. Erau palizi ca flacarile in lumina soarelui

― Danut, ne vedem la noapte

Il vazu si-l simti tresarind. Isi aduse mina pe gura, privindu-l cu ochii mariti. Se ridica intr-o mina, plecindu-si obrazul pe pieptul lui.

― Vreau sa dorm, Danut Ii ostenita Adina Crede-ma, Danut! Am sa dorm toata ziua, toata ziua, si dupa aceea am sa te astept la geam, cu rochia care-ti place tie

Ii vorbea incet, cu ochi rugatori, atenti si supusi, ca unui stapin iubit si temut.

Danut intoarse capul intr-alta parte, privind in gol.

― Dar tu nu stii ca te iubesc, Danut? Numai pe tine Te iubesc, Danut, starui glasul cu un tremur, in preajma lacrimilor De ce ma chinuiesti, Danut drag? Asa-s de ostenita!

Danut ii acoperi ochii cu mina, surizindu-i trist. Si el era atit de ostenit ca uneori ar fi vrut sa-si scoata inima din piept, s-o puie pe pamint, alaturi, ca o povara, sa-si stearga fruntea si sa rasufle o clipa.

Bucurestiul se destepta cu maturatorii, in huruiala dezmatata a rotilor, ca un om care se scarpina buimac, ascultind zornaitul artagos al desteptatorului care i-a decapitat somnul.

Jupinesele se indreptau spre piata, cu cosul subt brat. Cite un oltean matinal, cu itarii suflecati pe vigoarea profesionala a pulpelor paroase, girbovit de kilogramele leguminoase sau fructifere din cosurile atirnate in cumpana pe cobilita, isi anunta marfa, cu verb sonor, pentru el mai degraba decit pentru casele inca adormite, cum isi acorda un muzicant instrumentul.

Pe orizont, soarele lipea mari afise aurii.

Cu minile infundate in buzunarele surtucului si capul plecat, Danut urca bulevardul spre Calea Victoriei.

Era o ciudata anarhie in gindurile lui, o necontenita vrajba. I se fragmentase sufletul, ca mercurul varsat in palma, si-acum nu mai era decit larma unor ginduri contradictorii, care vociferau ascutit ca femeile cind se cearta.

Unele spuneau: 'De ce nu l-ai crezut pe Mircea? Adina minte.'

Altele: 'Adina te iubeste, Adina e curata, restul e minciuna.'

Si mintea da ascultare si dreptate, si unora si altora.

Privesti un cub desenat pe o foaie de hirtie: iti apare in relief, colturos, proiectat in afara suprafetii albe, pe care sta ca un cub de cristal cu muchii vizibile. Iti primenesti ochii, dupa o scurta reculegere, cu o bataie de pleoape, si privesti din nou ― cubul iti apare in adincime, scobit inlauntrul hirtiei din care casca. Si totusi, pe hirtie-s aceleasi linii para­lizate, pe acelasi plan neclintit. Dar ochii vad cind un relief, cind un adinc. Si acea simpla grupare de linii iti poate da ameteala prapastiilor

Abia plecase de linga Adina, si totusi sufletul inspre ea pornea impetuos, mohorit, ca fumul incendiului incotro bate vintul.

O lasase dormind. O adormise ca pe un copil, stind la capatiiul ei, alintindu-i fruntea si timplele. El o rugase, o indemnase sa doarma, vislind cu minile somnul spre ea.

Vroia s-o lase dormind, cu somnul, nu cu sufletul ei necunoscut. Si totusi, somnul ei il intristase ca o nepasare, ca o parasire. Plecase de linga ea, ca un vint, lasindu-i trupul ei ca un voal abia insufletit. Plecase, lasindu-l singur. Ea se odihnea. El suferea linga trupul ei.

O veghease multa vreme, privind-o, neputind sa se desparta de ea. Adormise cu bratul indoit sub cap, descoperind o subtioara aramie. Uneori tresarea ca o coarda subt arcus: de ce?

Oare o lasase dormind cu-adevarat? Oare nu-l inselase? Nu se prefacuse? Ca sa plece el, ca sa-l alunge de linga ea, ca sa ramiie singura

Se opri. Ii venea sa se intoarca in goana, sa intre pe neasteptate ― ca atunci Ce-ar fi gasit? O lasase dormind? Oare ochii ei verzi ca fosforescentele in­tunericului nu-l iscodeau pe subt genele fatarnice? Ii era groaza s-o mai spioneze, s-o mai incerce, s-o mai surprinda.

'Dar nu stii ca te iubesc, Danut?'

Nu, nu-l inselase. O lasase dormind Se smunci din loc si porni inainte pe Calea Victoriei.

Cum il chinuia! Ii era frica de sufletul lui ca de-o casa goala, numai cu oglinzi si tiuitul tacerii.

Ar fi vrut sa n-o mai iubeasca, atit era de trudit! Cind nu iubea inca, sufletul era ca un pat alb intr-o odaie cu ferestrele deschise spre cer si spre livezi.

Cind nu iubea!

Nu, Monica fusese totdeauna sora lui, prietina lui, odihna lui. O iubea cum iti umpli pieptul de aer curat, cum bei din pumni apa unui sipot de munte, si fara sa-ti fie sete, cum ti-e drag primavara sa stai pe-o banca la soare printre infloriri.

Linga Monica era asa de clar si de usor sufletul ca parca nu era, cum parca nu e vazduhul unor dimineti de april, plin de egala transparenta a lu­minii

Nu. Adina nu-i spunea minciuni. Adina il iubea. In buzele ei mici nu incapea minciuna. Atunci de ce se temea? De ce se temea de ochii verzi?

La intretaierea stradei Pitar-Mosu cu strada Mercur, in dreptul scolii de calugarite, se intilni cu Herr Direktor.

Bon giorno!

― Buna dimineata, papa.

Monoclul lui Herr Direktor scinteia ca o vitrina. Palaria de pai era pusa pe ceafa, nasturii de jos ai vestei descheiati. Buzele umede zimbeau.

Purta intiparirea veseliei acelora pentru care ca­sele incep sa se strimbe umoristic ― facind din ochi, miscindu-si hogegile ca niste urechi ―, felina­rele, subit elastice, sa faca reverente, si pamintul sa curga.

― La culcare, fiule. Mi se pare ca ne-am cam facut de cap! Ce zi ii azi?

― Duminica, papa.

― Esti beat, fiule?

― Duminca, papa.

― Daca zici tu, sfint! S-a ispravit! 'Embrasse moi, Binette, embrasse moi[39] ta-ta-ta-ta-ta' Cum ii, frate, mai departe ?

― Nu stiu, papa.

― Raaau, domnule! Invata, fiule, invata!

― Cocoricooo! Cocoricooo! intona Coco cucurigul cucosilor galici.

― Bravo tie, Coco! Face pe cucosul! Sa-l facem staret la poiata!

― Noapte buna, papa.

― Ce noapte? Esti turta! Ziua mare, fiule! Paaa! Auzi, domnule, face pe cucosu!

Gheorghita adormise pe un fotoliu. Auzind pasi pe scara, sari in picioare, frecindu-si ochii.

― Si-ti fac un ceai, conasule?

― Nu. Ma culc, Gheorghita. Sa ma scoli la dejun.

Se dezbraca repede, lepadindu-si hainele cu dezgust. Trase obloanele. Se sui in pat, cufundindu-se in intuneric.

II

Astepta somnul, chinuit de aceleasi amintiri, de aceleasi indoieli.

Si incet-incet, treptat-treptat ― cum se topesc in viteza neagra rindurile unei scrisori de dragoste, arsa in mina ― sufletul lui Danut se-ntuneca de somn, pina cind trupul, cu o delicata destindere, se desparti de suflet, raminind singur, ca mina din care a picat in flacari o cenusa.

Cucoana Catinca Balmus nu era grasa cum isi in­chipuie cetitorul. Asta nu inseamna ca nu era robusta, falnica oarecum in tinuta de gospodina.

In alte vremi, capul care purta tulpanul ar fi putut purta casca razboinica, trupul infasurat in sort alb, armura cavalereasca si minile in care zanganeau cheile tuturor dulapurilor, spada sau buzduganul.

Olguta cobori din taximetru dupa domnul Deleanu cu Au jardin de l'Infante in mina.

Auzind trompa automobilului oprit la poarta, cu­coana Catinca iesi din gradinita ― unde supraveghea cafeaua cu lapte a lui Mircea si-a lui conu Mihaita ― si vazindu-l pe domnul Deleanu alunga incrunta­rea cu un zimbet, se-ncrunta iar la cinele care latra si inainta spre poarta cu bratele deschise prin panica alba a hulubilor. .

― Maiestoasa ca Marseilleza! sopti Olguta la ure­chea tatalui ei, insinuindu-i un zimbet.

― Sarut mina, cucoana Catinca.

Vint din Moldova! Ce-mi vad ochii? Sora diavolului. Ce cauti aici?

― Pe Hardmuth! sopti Olguta, strinsa in bratele afectuoase ale cucoanei Catinca.

― Ia da-i pace baiatului! Uite la ea! Ca o tiganca! De unde mi-ai furat ochi codati?

Din bucatarie se repezi Mandita gatita de duminica, de Dumnezeu ― cu ochi de romanita si obraji ca oule de Pasti; de ea ― cu haina de hora si tulpan cu margele albastre.

― Sarut mina, duduita. Iaca dau jos bagaju.

Era deprinsa ca toti musafirii din Moldova sa fie gazduiti la stapina ei.

― Stai, fetito, o opri domnul Deleanu, ca plecam indata.

― Cum sa plecati? Ce vorba-i asta? se scandaliza cucoana Catinca.

Intre domnul Deleanu si cucoana Catinca incepu o tirguiala insufletita ca in bazarurile orientale. Cucoana Catinca vroia sa-i gazduiasca la ea pe toti ― 'cu diavol cu tot'. Domnul Deleanu invoca gradul de rudenie cu Herr Direktor, deranjul Amindoi vor­beau repede, cu bucuria de-a vorbi, de-a nascoci, de-a replica, de-a gesticula.

Pe strada rasunau, viguroase, glasurile vinzatorilor ambulanti, imbinindu-si discordant strigarile.

― Iaurt caimacel, iaurt caimacel

― Puia-gaia, gaia-puia Pui-puiiii

― Chiop-chiop carbuuu, chiop-chiop carbuuu

― Hai la gaz-gaz-gaz

Era in toi arlechinada de zgomote a Capitalei: tramvaie, automobile, camioane, caruti, sonerii de biciclete Lumina soarelui cinta parca din mii de talgere.

Olguta exulta. Dupa tacerea minastireasca a Iasului, Bucurestiul ii rasarise in ochi ― de la gara pina-n Popa Nan ― si-i rasuna in urechi ca o vehementa panorama, ceardas de sunete si de culori. Nu mai vazuse din copilarie Bucurestiul. Ii venea sa vorbeasca tare, sa rida tare, sa gesticuleze, sa danseze, sa sara. Intrase in Bucuresti ca intr-un han cu clopotei: nu mai putea sta locului.

Taximetrul opri motorul. Cucoana Catinca ajunsese la o intelegere cu domnul Deleanu. Il obligase sa ia cafeaua si masa de sara la ea.

― impreuna cu toate neamurile: sa nu-mi spu­neti ca va despart.

Intrara in gradinita, cu Olguta in frunte.

― Bine-ai vinit! Ci mai faci, iubite domnule De­leanu? A matali-i fetita? Ei, si-ti traiasci! Imi pari bini ci ti cunosc, duduiti dragi.

Conu Mihaita era moale ca vorba moldoveneasca pe care o personifica. Vorbea cu capul inclinat putin intr-o parte ― ca pe-o vioara sentimentala ― si surisul ii acoperea toata fata cu blindeta, ca o lumina de lampa. Era in halat si papuci. Isi uitase jumatatile de ochelari pe virful nasului. Intr-o mina tinea Uni­versul cu delicateta, ca pe un lucru fragil si sensibil.

― Unde-i Mircea? intreba cucoana Catinca, incruntindu-se la ceasca de cafea pe jumatate plina.

― Aici-i, raspunse conu Mihaita, distrat ca toti magistratii din preajma Casatiei.

― Mircea!

― Mircea, nu te mai dichisi, ca doar nu te-nsori! Mircea era in odaia lui, ghemuit in genunchi jos pe covor, cu atitudinea unui bagaj cazut din care iesa un cap de pisica al carei trup e captiv ― ca sa nu-l zareasca de pe fereastra. Inima-i batea in piept bubuind, cu strasnicia cu care se bat covoarele la grijitura naprasnica din vinerea Floriilor.

Nu. Nu vroia s-o vada. Se temea: de ce? Era exasperat: de cine? Stia sigur ca se va intimpla o ne­norocire: care? Era ridicol!

Olguta Cum era? Nu, nu, nu! Nu vroia s-o vada!

Venise ca un trasnet in linistea diminetii, peste versurile lui Samain, peste pacea lui, peste timiditatea lui. Venise ca o furtuna pe geamuri, prin carti si caiete.

Se uita zapacit, cu obrajii rosi, cu ochii alarmati, cu parul cazut pe ochi, cu tunica de alpaga, destra­mata in coate ― imbracata peste camesa de noapte, cu pantalonii bombati la genunchi, cu sireturile ghete­lor innodate provizor numai in copcile de sus ― cu sufletul rascolit ca un dulap jefuit in goana.

Trebuia sa fuga, sa se refugieze, sa scape. Tirindu-se pe jos, trecu pe subt fereastra in odaia de alaturi. Mai inainta, scapind inca de un geam. Se ridica. Il durea spinarea umilita. Se rezema oftind de parete. Asculta. Auzi glasul domnului Deleanu; alt nimic.

Un fluture galbui intra pe fereastra, palpitind. Mircea inchise ochii. Nu-l mai chema nimeni. O in­tristare ii ingreuie inima. Ar fi vrut sa fie cineva blind cu el

Domnul Deleanu istorisea anecdotele baroului si magistraturii iesene. Uneori isi usturoia accentul cu jargon ovreiesc. Desi vorbea singur, parca vorbeau mai multe persoane. Conu Mihaita il asculta, zimbind cu bonomie.

Cucoana Catinca incalzea in bucatarie laptele si cafeaua, priveghind totodata prajirea feliilor de pine.

Olguta se plimba prin gradinita ― fara sa priveasca florile ― ascultind larma crescinda a Bucurestiului.

Mandita iesi din bucatarie cu pinea prajita.

― Fetito, cum iti zice?

― Mandita, sarut mina. Eu is din Holboca

― Bravo tie, Mandito, o felicita Olguta cu convin­gere. Ia spune-mi tu, unde-as putea sa ma spal pe mini?

― Cum nu, duduie, in odaia lui conasu Dan..

― Cum? S-aici are odaie?

― Ei, duduie, acuma da mai rar pe la noi, zimbi cu inteles Mandita, care stia de la Gheorghita multe. Mata esti sora lui conasu Dan! Parca eu nu vad, ca si eu am un frate la Holboca: badita Toader, ofta adinc Mandita. Pe aici, duduie, acuma la dreapta.

In ochii si-n sufletul lui Mircea, Olguta rasari brusc, alta decit aceea pe care si-o inchipuise, infricosator alta, cu ochii ei mari, care-i puneau o umbra pe inima.

― Intra mata, duduie, o indemna Mandita din urma.

Olguta intra, nalta purtatoare a unui zimbet.

― M-ma recomand Mircea

Se opri dezolat. Fruntea-i nadusise.

― Balmus.

― Stiu.

Se pleca moale, sovai intre minile intinse ale Olgutei. O lua pe cea stinga, o saruta cu buzele strinse si murmura:

Merci.

Olguta bufni.

― N-ai pentru ce!

― Pardon, domnisoara!

― Domnule Mircea, imi saruti mina, imi spui dom­nisoara! Mai lipseste buchetul de flori si discursul! Se poate, prietine Mircea!

― Duduie Olguta

― Nu. Olguta. Toti prietenii imi spun Olguta.

Numai el nu putea sa-i spuie!

― Mircea, toarna-mi te rog apa sa ma spal pe mini. Mandito din Holboca, tu ada-mi de pe masa din gradina un pachetel. Singurul meu bagaj! adauga Olguta, clabucindu-si minile cu sapun.

― Cucu, cucu, cucu, cucu

Cu glas de contralta, cucul orelor de noua ori cinta cucu.

Vintul legana ritmic perdelele si, ritmic, valuri de soare cadeau ca scinteieri de griu in cadenta coasei.

― Mircea, deznoada-mi basmaua.

― Am adus, duduie, da nu poftesti mata la cafea?

― Mandito, deznoada-mi basmaua.

Mandita inlocui cu degete groase ― femeiesti totusi ― timiditatea, stingacia si spaima degetelor lui Mircea.

― Mai este apa?

Mandita se repezi la cana. Dar cana era strinsa convulsiv de mina lui Mircea. Incepu sa-i toarne apa in pumni. Era atita veselie si tinereta in felul Olgutei de-a se spala, ca obrajii ei pareau ca rid ascunsi in palme, si odaia toata ridea in jurul ei.

― Prosop Uf! M-am racorit!

Din prosop, obrajii rasarira proaspeti ca din ger. Cucoana Catinca se apleca pe marginea ferestrei.

― Poftim! Bine, oameni buni, se adresa ea lui Mircea si Manditei, nu v-ati priceput sa scoateti un prosop curat?

― I-a lui conasu Dan, conita, se indreptati Mandita.

― Hai la cafea. Poftim! De ce nu ti-a dat frate-tau buclele?

― Fiindca le are de la mama. In limbaj juridic, mama are nuda proprietate a buclelor, Benjaminul are numai uzufructul.

― Las-o pe mama! Hai la cafea Hai c-o torn! rasuna imperios glasul cucoanei Catinca.

― Mircea Se apropie de el, privindu-l drept in ochi ti-am adus Au jardin de l'Infante Cine-i Adina, Mircea?

Ii vorbea in soapta, confidential, alaturi de el. Erau deopotriva de inalti, dar Olguta il domina cu portul capului.

― Doamna Stephano?

― Doamna?

Mircea pleca fruntea, rosindu-se.

'Perechea Monicai', gindi Olguta stapinindu-si un zimbet.

― Cine-i doamna Stephano?

― O doamna! suspina Mircea ca si cum ar fi spus: 'o catastrofa'.

― Si-atit?

― Daa o doamna.

― De ce-i face versuri?

― Ii face versuri?

'O! sfinta candoare!' gindi Olguta cu sprincenile ridicate in fata sinceritatii clare, in obrajii lui Mircea, ca florile rosii la ferestrele caselor de tara.

― Da. Afla ca-i face versuri.

― Eu nu stiam! se scuza Mircea dezolat.

― O iubeste?

Ochii lui Mircea se inasprira, ocolind privirea Olgutei.

― Spune-mi, Mircea.

― Nu merita s-o iubeasca!

― De ce?

― E urita?

― E roscata, ingina Mircea cu o nuanta pejorativa.

― Atunci e frumoasa?

― E mica.

― Tie iti place, Mircea? Am toata increderea in impresia ta.

― Vai, duduie

― Olguta.

― uie Olguta.

Cucoana Catinca aparu din nou la geam. Vazindu-i alaturi, deopotriva de bruni si de inalti, avu un zimbet ― jumatate ironic, jumatate induiosat ― si se retrase ridicind din umeri. Abia primise insistenta invitatie a domnului Deleanu ca Mircea sa-si petreaca vacanta la Medeleni.

― E desteapta?

― O astfel de femeie! zimbi Mircea, cu dispretul adolescentei pure si studioase pentru femeile fru­moase, mai cu seama cind sint si usoare.

― E artista?

― Dan n-ar trebui s-o iubeasca! izbucni Mircea, rosind. A cunoscut-o asta-iarna la patinaj pe aceasta doamna, si de-atunci si-a pierdut capul. Dar eu ce pot sa fac, duduie

― Olguta, Hardtmuth!

― Pe mine nu m-asculta! urma Mircea, cu suvite de par pe frunte, tot mai dezordonate. Bine ca vine vacanta. Nimeni nu-i mai fericit decit mine ca Dan are sa plece din Bucurestiul acesta

― Ce ai cu Bucurestiul?

― Mata nu-l cunosti!

― Mata il cunosti, duduie? zimbi Olguta cu sprincenile ridicate. Hai sa ne bem cafeaua. Sa nu-i spui nimic Benjaminului. Da-i cartea si-atit. Ne-am inteles?

Mircea ramase din nou singur, cu tunica destramata in coate, pantalonii cu genunchi, parul cazut pe frunte, fruntea incretita

Era sigur mai dinainte ca are sa i se intimple o nenorocire. I se-ntimplase. Nici nu se mai mira. Se resemnase. Dar o turburare niciodata simtita pina atunci il stapinea, caci in acea clipa aceiasi ochi tristi care se inchideau pe veci in sufletul lui inviasera mai mari decit ii visase, si dominatori pe chipul celei ce ridea in soare: nalt purtatoare a unui zimbet.

Dar se intimplase o nenorocire?

― Unde mi-ai fost? rasuna de-afara glasul cucoa­nei Catinca.

― Am vorbit oleaca cu duduia matale, raspunse Olguta cu o moldoveneasca ad-hoc.

Taximetrul plecase. Cucoana Catinca se intorcea de la poarta.

― Doamne, cuconita! gindi Mandita cu glas tare, amarnica-i duduia asta: s-o maninci, nu altceva!

― Asa-s moldovencile noastre, Mandito.

Mircea intrase in casa si se culcase din nou, im­bracat.

In gradinita, conu Mihaita isi rasucea o tigara. Zarind-o pe cucoana Catinca, isi alinta mustacioara,

― Ti-o intors capul si matale!

― Asa nora mai zic si eu, Mihaita!

― Cum vrei mata, Catinca! zimbi conu Mihaita cu o ironie mai subtire decit musteata.

Dar cucoana Catinca redeveni cu energie gospodina incruntata.

― Mandito, de-acuma ne punem pe treaba.

― Atunci eu ies sa ieu oleaca de aer, anunta cu resemnare conu Mihaita, ridicindu-se, cum facea si cind incepeau grijiturile.

― Allo! Allo! Hai, Nae; hai, Nae!

Nae respira delaolalta ― rasturnat intr-un fotoliu din gradina ― parfumul leguminos al diminetii si mirosul de cerneala tipografica si de sublim al fasci­culei 159 din Contesa fara nume, abia cumparata de la chioscul din Clementa.

La auzul 'alloului' care anunta oprirea unui auto­mobil, isi paturi fascicula si se indrepta spre poarta cu demnitatea indiferenta a unui chelner in frac, desi era numai in jiletca vargata .

― Buna dimineata, Nae. Acasa-i fecioru-meu, frate-meu?

― Va salut, domnule avocat. Imediat Iosca, Ghita! Nu se misca, domle! Iosca, Ghita! batu el din palme enervat, rasfringindu-si buza de jos.

― Hai, Iosca! Hai, Iosca!

Soferul socoti oportun sa intervina cu ragetul trom­pei. Coco delira.

Gheorghita si Iosca soseau in goana.

― Mata esti, duduie?

― Chiar eu, Gheorghita!

― Sarut mina, duduie. Da mare-ai mai crescut! Mai si nu ti cunosc! Ci-are si se mai bucure conasu Danut Sarut mina, cuconasule. Bine-ati vinit

― Lasa, domnule! Ma, Ghita, ma, serveste, ma, nu sta ca narodu! Ce-astepti! Ma, degeaba-mi stric eu pieptu cu voi! Taci, Coco!

― Cari-i bagaju matale, duduie?

― N-am bagaj, Gheorghita.

― Zau?!

― Zau.

― Iracan di mini! Zic si eu ca prostu! Parca n-o stiu eu pi duduia Olguta!

Domnul Deleanu iesi din casa urmat de Nae.

― Gheorghita, si Danut doarme?

― Doarme, da il sculam noi.

― Da-i pace. Miroase-a chef pe-aici! Haidem la baie, Olguta. Nu ti-i pofta de un abur? Un abur uscat, adauga domnul Deleanu vazind lipsa de entu­ziasm a Olgutei.

― Da-i pregatesc eu o baie la noi, interveni Gheor­ghita. Zau las-o, cuconasule!

― Ramin cu menajeria, papa.

― Livantica-livantica-livantica Da haine ― da molii

O tiganca se oprise la poarta cu panerul innoptat de livantica albastra. Avea doua glasuri distincte pentru marfa ei. Striga: 'livantica-livantica-livan­tica', intr-un crescendo strident de soprana, care exploada in cer desteptind ingerii somnorosi; si: 'da haine, da molii', cu un bariton de baragladina, care poruncea crunt, dirz, rastit, opintit.

― Misca d-acolo! o alunga Nae cu un deget de Cezar.

― Aoleo, frumosule, minca-te-as! Fa-mi o saftea.

Subt privirea si buza indignata a lui Nae, Olguta cumpara intreg cuprinsul panerului.

― Da sa trag si eu un fum ca nu ti-o spurc! jindui tiganca tigara domnului Deleanu Aoleo, ca buna-i! Sa-ti traiasca frumusica!

― Ce mai stai? Misca! exploda Nae.

― Cea te zborsasti, ma pocitule! Iote, ma! Nu vezi ca vorbesc cu boiarii!

― Pleaca, madam. Fara vorba!

― Livantica-livantica-livantica Da haine da molii, pantru pocitanii, pantru chelbosi!

― Papa, ii vorbi Olguta de pe scara taximetrului trepidant ― nu uita complotul: numai tu ai fost la cucoana Catinca pe care eu, natural, n-o cunosc. Invitatia pe diseara e transmisa prin tine. Te rog, papa, sa nu gafezi!

― Duduie Olguta, o lua Gheorghita confidential, nu intram pe din fata: avem noi intrarea noastra.

Raminind singur, Nae se tolani din nou in fotoliul din gradina si, cu devotiunea musulmanilor, care nu intra in moschee decit dupa ce si-au inlocuit incalta­rile de strada cu papucii rituali, scuipa printre dinti, isi supse de doua ori, cu sunet, maseaua, si intovarasi iarasi suferintele aristocratice ale Contesei fara nume.

Buf, buf O perna-n spate, alta-n ceafa.

Prin obloanele deschise, soarele, iezit pina atunci, navalise plin.

― Iii! Iii?

Danut tresalta, clipi, isi scutura capul somnoros gata sa se culce din nou pe cealalta coasta, si inainte ca ochii sa fi vazut si mintea sa fi ghicit, mormai refrenul copilariei:

― Da-mi pace, Olguta!

O alta perna izbucni, cu risete, bufnind gras in parete. Olguta se aprovizionase cu pernele musafiri­lor, gramadite pe un dulap in antretelul odaii de baie.

Trezit de-a binelea in plina bombardare, Danut simti in inima elasticitatea unei bucurii. Sari pe covor, in pijama, cu picioarele goale.

― Olguta?

― Nuuu!

― Ei! Tu, Olguta!

Ultima perna zbura. Danut se feri si, fiindca n-avea perna-n mina, zbura el spre Olguta. Ondulind ca o apa, Olguta-i trecu pe subt brate, in ietac. Danut se rasuci indarat. O perna se turti in fruntea lui.

Bataia cu perne incepu vioaie ca o bataie cu zapada la iesirea din clasa. Doua perne explodara pe geam, una in capul lui Iosca, alta in bratele lui Nae care privi mai intai cerul, apoi perna, ca pe un copil din flori depus la el in brate.

Ochii lui Gheorghita participau activ, in locul minilor, la batalia ale carei urmari dezordonate el avea sa le sufere. Odaia somnului inviase, ca si obrajii lui Danut, ca si inima lui. Parca-i intrase copilaria pe geamurile deschise, cu soarele.

Gifiiau. Basmaua Olgutei se strimbase. Parul lui Danut era vilvoi. Bratele se miscau lent ca in filmele de box, incetinite. Cu un 'uf' Danut se lasa pe covor, rastignindu-se orizontal cu fata in sus. Olguta-i astupa fata cu o suprema perna si, fara suflare, se trinti linga el.

Tavanul era un nor din care ningeau fulgi de gisca scarmanati la Medeleni. Vintul legana ferestrele, acordindu-le scirtiitul de scripci, ca pentru o sirba dupa o batuta.

― Olguta, mars la colt. Danut, treci in ietac. V-arat eu acusi. Numai Monica-i cuminte in casa asta!

Prin glasul Olgutei, tonul si vorbele doamnei Deleanu strabatusera prin ani, intregind scena.

― Buftea a inceput.

― Ba tu!

― Minti!

― Tu minti.

― Daa? Sa spuie Monica?

Eu, tante Alice, nu stiu n-am vazut nimica

― Vezi, Buftea!

― Lasa, lasa! Am sa-ti arat eu tie!

― Mars in ietac, Danut. Are sa-ti arate papucul!

― Iarta-l, tante Alice, izbucni Olguta cu tremurul Monicai in glas, intinzind minile in semn de implo­rare.

Danut ridea cu hohote Dar mai lipsea cineva? Avu o tresarire.

― Olguta, a venit si Monica! Unde-i?

Danut se ridica.

― Monica!

'De ce n-am adus-o?' medita Olguta.

― Nu te ambala! Maria-sa Monica se deplaseaza mai greu decit mine.

― Gheorghita, a venit duduia Monica?

― Eii, si fi vinit, era aici!

Bucuria, aprinsa intru intimpinarea Monicai, se stinse, si ca pe o torta stinsa gindurile o trecura din mina in mina pina in fundurile unde e noaptea si unde fumega innadusit melancolia.

Dar fata lui Danut si fata sufletului sau, intinerite, rideau Olgutei.

― A venit Olguta! Ce surpriza! Ce bucurie!

Cu proaspete puteri, o lua in brate. Un dans nebun inlocui bataia cu perne. Cazura ametiti pe pat.

― Ia sa te vad, Olguta.

Ne te gêne pas!

Se indeparta de-a-ndaratele, o privi, o masura.

― Bine, Olguta, nici nu ne-am sarutat!

― Pupa-ma, frate.

― Te-ai facut frumoasa, Olguta!

― Stop!

― Ai crescut. Hai sa ne masuram.

Trecura in odaia de baie, in fata oglinzii, umar linga umar.

― Olguta, nu trisa! Ai tocuri.

― N-am calciie, munteanule!

― Cum? Moldova-i egala cu Muntenia?

― Sigur. Moldova are papuci de tenis.

― Ei! Ai venit la Bucuresti in papuci de tenis?

― Tot bagajul meu e pe mine! N-am nimic. Omnia mecum porto [41], cum s-ar exprima Hardtmuth.

― Ei, Olguta!

― Asa-i, Gheorghita?

― Nica n-are, conasule! N-o stii mata pi duduia noastra?!

― Te-a lasat mama sa pleci asa?

― Am fugit de-acasa

― Eii!

― Cu, sovai Olguta, plecindu-si capul cu impo­varare.

― Cu? se alarma Danut, serios, cu o miscare ocro­titoare si amenintatoare.

― Cu papa.

Izbucnira in risete.

― Unde-i papa?

― La baia de aburi. Mai intrebi?

― Bine, Olguta, si sa nu-mi scrii? Sa te fi asteptat la gara.

― Cu pine si sare!

― Zau, Olguta! Ei, da tu n-ai luat nimic! Gheorghita, iute ceaiul. Ce iei, Olguta? Ceai? Socolata? Cafea cu lapte?

― S-un ceai, s-o cafea! se rasti Olguta cu accent tiganesc.

Alte hohote de ris. Asa raspundea Huduba, tigan lautar de la Medeleni, clipind alb intr-o fata neagra, cind era intrebat alternativ: 'Ce vrei, Huduba? Un rachiu? o tuica?' 'S-o tuica, s-un rachiu.'

― Olguta, am pentru tine niste bunatati! O mie si una de nopti gastronomice.

― Stil simplu si direct, Metaforel

― Covrigi cu susan, proaspeti; cornuri cu sare

― Bun

― Friste.

― Cuax?

― Ceva fain! Cuax, cuax, brekekecs! Ti-aduci aminte? Saracul Andersen!

― Lasa lirismul! inclin spre covrigi, fara lichide, stii, am luat ceaiul la Ploiesti, zimbi Olguta amintindu-si de copioasa cafea cu lapte de la cucoana Catinca.

― Gheorghita, o suta de mii de covrigi. Zboara!

― Benjaminule, hai sa-ti vad apartamentul. Pina acuma numai odaia de baie n-a ramas repetenta

― Sa nu-mi critici garsoniera!

― Ca te omoara mama!

― Ce face mama? zimbi Danut.

― Te-asteapta cum asteapta livezile ― de zar­zari si de meri, bineinteles ― toastul inspumat al primaverii, in stilul tau.

― Olguta!

― Ce-i? nu-ti recunosti stilul?

― Te mai sarut o data!

― Pupa-ma, Metaforel! Pe fiecare obraz am cite-o procura: a mamei, a Adica numai mama mi-a dat!

Danut nu mai avea astimpar. Prezenta Olgutei raspindea voiosii de argint ca trecerea unei sanii. Odaile erau pline de glume, de soare.

Olguta incercase rachetele si mingile. Un drive vijiise peste balustrada terasei ― proclamata filet ― alungind definitiv pe Contesa fara nume mina-n mina cu Nae. Cintasera si floretele minuite de doi adoles­centi in pijama: pletele brune erau mai antrenate decit Metaforel

Abia venit cu covrigii de la simigerie, Gheorghita fusese trimis la 'Nestor' dupa cataifuri. Asa ca Danut singur pregatise baia Olgutei, scotind prosoape din dulapul gospodarit de minile ,,medelenizate', cum le spunea Olguta, ale lui Gheorghita. Tot Danut, insotit de Olguta, scotocise prin odaia de baie de jos, cautind o periuta de dinti noua prin rezervele lui Herr Direktor al carui sforait insotea cu arcusuri de contra­bas risetele innabusite cu prosopul ale nepotilor sai.

Acum, Danut urca scara fredonind un lied. Cumpa­rase de la o tiganca un manunchiu de garoafe ― numai rosii. Garoafele rosii erau florile Olgutei, inca de pe vremea lui mos Gheorghe. Si Danut vroia ca in toate odaile sa luceasca rosul lor ca un pavilion inaltat in cinstea Olgutei.

Se opri in ietac. Auzea ploita impetuoasa a dusului si frinturile unui cintec tineresc ― Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne[42]

Tineresc liedul, tineresc glasul, si primavaratec murmurul apei.

― Olguta.

― Olguta, ce cinti? Da! Asta-i dovada telepatiei! Inchipuieste-ti ca si eu fredonam acelasi lied.

O clipa, cintecul inceta. Se auzi numai grabnicul fosnet al dusului. Olguta ridea mut, cu manusa aspra in mina, cu picioarele in apa, cu tot trupul imblanit de sapun. Apoi din nou liedul rasuna.

Cu manunchiul de garoafe in brate, Danut se aseza pe marginea patului ascultind.

Uneori, la Medeleni, cind erau singuri ei trei ― Olguta, Danut si Monica ― Olguta cinta liedurile lui Heine cu muzica de Schumann, acompaniindu-se la pian. Glasul Olgutei era mic, dar pur, neted, fara stridente, fara asprimi, natural ca risul, si inteligent. Intr-o noapte, pe cind Olguta cinta Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne Danut urmarise cintecul ca si cum ar fi fost al sau. Si o data cu finalul ― Sie selber, aller Liebe Wonne, ist Rose, und Lilie, und Taube, und Sonne[43] ― ochii lui se ridicasera spre Monica. Monica-l astepta mai demult, cu ochii in­dreptati spre el. Se rosisera amindoi, intorcind cape­tele In noaptea aceea de sfirsit de vacanta, Danut scrisese:

'II était un petit pommier

Grave comme une mignonne Infante'

'Monica!'

'Adina!'

Chipul luminos al 'surorii merilor infloriti' se in­trista blind, si brumele trecutului ii invaluira cu treptata lor inserare.

Doi ochi verzi il priveau Danut respira adinc jarul piparat al garoafelor.

Nu. Monica era sora lui, sora tuturor amintirilor copilariei lui.

Aseza ginditor garoafele, urmarit de glasul Olgutei. Trecu in birou, urmarit de parfumul garoafelor si de glasul Olgutei.

'Dragostea mea e naiva ca fluierul unui pastor copil. De aceea zilnic iti voi spune ca-mi esti draga, cu toata suflarea iubirii mele mereu innoite, vesnic aceeasi.

Ochii tai ma urmaresc pretutindeni. In ei e tot sufletul meu, toata tineretea mea; in adincul lor verde, cu parfum si racoare de minta, se aduna zimbetele mele si zburda ca niste miei pe intaia lunca a dragostii mele.

Sa nu mi-i iei, Adina. Sa fie mereu ai mei. Sa-mi fie lunca blinda si patimasa dezmierdare a goliciunii mele.

Astazi e casa plina de garoafe. E sarbatoarea rosie a sarutarilor noptii. As vrea sa fiu o garoafa in minile tale copilaresti si salbatice,

Danut.

Diseara am sa vin mai tirziu'

Isi trecu mina peste frunte, peste fata. Un geamat abia deslusit De ce se temea? De ce spaime stranii ii ingreuiau sufletul ca si cum, teluric, munti crunti s-ar fi inaltat acolo unde, limpezi, pluteau zarile, munti cu vasta suflare inghetata?

Pe coperta unui caiet de notite, scrise repede, oblic, oprindu-se uneori cu fata aplecata si oarba ca dea­supra destinului:

Seigneur, oh! Seigneur!

Sur mes tempes brûlantes

Poses la douce fraicheur

Des menthes reposantes.

Dis, mon pauvre coeur,

Quel est ce seigneur?

Car voici ta plainte.

Voici ta douleur

Ou est la douceur?

Ou est ton seigneur?

Oh! printemps navrant

Sans joie, ni fraicheur!

Mon amour, mille ans

Blanchissent ton printemps'[44]

Relua scrisoara catre Adina. Reciti: 'Diseara am sa vin mai tirziu' Sterse.

'Poate sa trec o clipa pe la tine in timpul zilei. Aproape sigur. Asteapta-ma.'

Mintea. Dar vroia sa fie sigur ca toata ziua il va astepta pe el, numai pe el Ce mizerie!

'Mon amour, mille ans

Blanchissent ton printemps'

Inchise plicul.

Ii scria Adinei in fiecare zi, uneori de-acasa, alte­ori de la scoala, pe pupitru sau subt pupitru. Ii scria in fiecare zi, desi in fiecare zi o vedea. Dar pentru ea era mereu bogat. Sufletul ii trimetea cirese, cofite cu fragi, mere copilaroase, renclode toropite si prea-dulci piersici, grele ca inima cind buzele se topesc sarutate. Pentru ea, sufletul lui Danut avea neconte­nite cringuri, paduri si livezi, in care amintirea trupu­lui ei se prefacea in fructe cu parfum candid sau patimas.

De ce se ridicase ceata, intre scrisorile de-atunci si cele de-acum, ziua cea urita cu blestemul suferin­tei, al indoielii, al spaimei?

Scrise adresa. Ascunse scrisoarea in fundul saltaru­lui.

Venise Olguta! Venise Olguta! O auzea cintind

'Monica, de ce n-ai venit si tu? Ce intreaga mi-ar fi fost bucuria stiindu-te cu Olguta alaturi de mine, aici.

Azi dimineata m-am desteptat cu Olguta. Intrase ca o gluma inveselind odaile. Tu ai fi fost o lumina, o lumina aurie si scumpa, cum sint acelea din noaptea Invierii, pe care le aduci acasa ocrotindu-le cu minile. O lumina pe care o aprinzi in zilele de furtuna, de spaima, de primejdie, ca sa te pazeasca, sa te inse­nineze.

De ce n-ai venit si tu, Monica, la fratele tau Danut? Ce zi minunata ar fi fost! Noi trei impreuna! V-as fi pregatit eu singur ceaiul, baia, florile care va plac. Ce sarbatoare pentru mine sa va primesc eu, sa va ingrijesc eu, sa ne facem de cap impreuna, sa nu dormim toata noaptea ― cu cafele negre ― sa hoina­rim prin Bucuresti, sa va insotesc prin librarii si magazii de vechituri!

Te-as fi pieptanat eu, Monica, n-am uitat'

Isi trecu mina pe frunte. Sterse cu dungi groase, opace, ultima fraza. Ofta. Se apleca din nou asupra scrisorii.

'Lipsa ta e o tristeta, care a intrat in casa o data cu bucuria venirii Olgutei.

Oare te-ai schimbat, Monica? Am avut o nedume­rire vazind-o pe Olguta. A crescut si s-a facut fru­moasa deodata. Si frumusetea ei are pentru mine ceva necunoscut, enigmatic. Inainte, anul trecut chiar, Olguta era simpatica, vie, dar copilaroasa, desi ne teroriza pe amindoi. Mai ca n-am recunoscut-o! Nu stiu de unde vine schimbarea. E tot asa de vesela ― chiar acuma o aud suierind in odaia de baie, pina mai adineaori a cintat ― e tot asa de teribila, si totusi s-a schimbat. Iti marturisesc ca dupa ce ne-am batut cu perne ― stii cum ma desteapta Olguta! ― dupa ce mi-a dat ragaz s-o privesc, s-o vad mai bine, mai ca nu-mi venea s-o sarut, s-o tutuiesc. Imi venea sa-i sarut mina respectuos. Noroc ca Olguta-i tot Olguta! Ar fi fost penibil, odios, imposibil sa fim ceremoniosi, jenati, straini.

Cum esti tu, Monica? N-am sa te mai recunosc? Nu. Nu se poate, Monica. Stiu, as putea spune ca aud cum creste frumusetea ta mai deplina, mai pro­funda, mai pura, ca acordurile ariei de Bach.

Dar tu, Monica, vei fi cum ai fost intotdeauna pentru mine, simpla si clara ca un buchet de violete intr-un pahar cu apa limpede, pe masa odaii unde-i copilaria mea,

Danut.'

Olguta-si facea corespondenta la biroul lui Danut.

Era imbracata intr-un halat de baie cu tesutul ros si cret ca al garoafelor de pe birou. Isi pieptanase de o parte si de alta a cararii la mijloc parul lins, compact ca doua aripi de otel arcuite, bombat pe timple, pieptanatura care da trasaturilor trufia agera a tinerilor voievozi cind primeau calari prada steagu­rilor dusmane. Dar fata zimbea mereu, gata sa rida cu hohote. Si clampanitul papucilor arata pofta de miscare a trupului biciuit de dus, de raceala apei si de propriul sau neastimpar.

'Ia sama, Melizando! Scrisoarea mea protesteaza violent. Uita-te bine la ea pe masa, acolo unde ai azvirlit-o ca sa citesti scrisoarea Benjaminului.

Adica de ce cetesti intii scrisoarea lui? E mai interesanta decit a mea? Nu. Cel putin asa e politi­cos sa-mi raspunzi. Contine mai multe noutati agreabile tandrei Melizanda, decit a mea? Nu. Asta o afirm cu certitudine. Vei simti, cetind acestea, cum vibreaza scrisoarea in minile tale.

Ce poti afla din scrisoarea Benjaminului? Ca azi dimineata a sosit Olguta la Bucuresti? Perfect. Dar asta o stiai tu de ieri! Ca venirea mea i-a evocat duioase amintiri ca niste pasarele micute, inghetate de frig, care incep sa ciripeasca dragalas cind le incalzesti in mina?! Dar asta o stii de cind stii ca Metaforel e Metaforel!

Pe cita vreme eu iti voi scrie ce-am vazut, ce-am auzit, ce-am dres si ce-am facut aici, in casa Benja­minului. Vra sa zica «ultima ora cu cele mai palpitante stiri» o vei gasi in scrisoarea mea, nu in scrisoarea lui. Atunci de ce scrisoarea mea sta pe masa, si scrisoarea lui in minile tale? De ce?

Ce-ti poate scrie Benjaminul? Ma intreb chiar daca din scrisoarea lui rezulta cu claritate cel mai impor­tant eveniment al zilei de azi: sosirea mea. Cred ca nu. Si iata de ce'

Musca rizind dintr-un covrig cu susan. Vedea ener­varea si exasperarea Monicai la lectura baliverne­lor, ca si cum ar fi avut-o in fata.

Dar avea chef de gluma!

'Benjaminul nu cunoaste o elementara axioma de geometrie plana, anume ca «cel mai scurt drum dintre doua puncte e linia dreapta». Sa ma explic. Daca-i spun, de pilda, lui Puiu: «Cutulachi, ada trei portii de inghetata, doua pe fructe, una pe lapte ― ime­diat!» Cutulachi se uita la mine jalnic, la tine indig­nat, isi ia bicicleta, coboara pe strada Neculai Gane, coteste la dreapta, se opreste la «Tuffli», ia inghetata si se intoarce acasa, parcurgind in sens invers acelasi drum ca si la dus, cu singura deosebire ca la dus vroia sa se sinucida si la intors sa se racoreasca mincind inghetata, ceea ce inseamna ca alt imbold

l-a facut sa se duca si sa vie cu aceeasi iuteala pe cel mai scurt drum dintre casa noastra si cofetarie. Vra sa zica Puiu cunoaste axioma liniei drepte.

Ei, daca i-as cere acelasi serviciu lui Metaforel, ce crezi tu c-ar face? Nu raspunzi? Sa-ti spun eu raspunsul tau: «M-as duce eu, Olguta, in locul lui Danut». Dar asta nu rezolva problema liniei drepte.

Asadar, Benjaminul auzind serviciul pe care i-l cer, in loc sa-si ia palaria, sa plece la vale pe strada Neculai Gane, si-ar trece mina prin chica ― are o chica extraordinara; ma mir cum de-a scapat! ― si ar porni-o prin Calea-lactee, ar colinda toate con­stelatiile si dupa vreo citeva sute de mii de ani s-ar intoarce cu inghetata de la «Tuffli», de mii de ori topita si reinghetata prin temperaturile varii ale tra­iectului astral

Asa-i Metaforel! Nu poate spune un lucru simplu decit dupa ce-a colindat toate constelatiile metafore­lor. Il intrebi: «Cum e afara?» Iti raspunde: «Orizon­tul serveste omletul zeilor; acusi trebuie sa vina si farfuria cu frisca proaspata». Cu alte cuvinte: soarele apune, acusi trebuie sa rasara luna.

Il intrebi: «Cite ceasuri?» Iti raspunde: «Timpul e crucificat». Cu alte cuvinte: e noua si un sfert, sau trei fara un sfert, ore cind minutarele sint unul in prelungirea celuilalt.

Cum vezi, scumpa Melizanda, in aceasta privinta Metaforei samana cu Neculai. Ambii sint adversarii liniei drepte.

Atunci de ce cetesti scrisoarea lui, din care nu vei afla nimic si nu scrisoarea mea din care vei afla totul?

Asta ma revolta, scumpa Melizanda. Ce vrei? Nu pot suferi ca scrisoarea mea sa faca anticamera! Si fiindca anticamera e inevitabila, dat fiind concurenta scrisorii Benjaminului, te voi pedepsi pe unde ai pacatuit, ca sfintul Dumnezeu.

Deci, nu-ti scriu nimic. Afla daca poti ce te interesezeaza din scrisoarea metaforoasa a Benjaminului, pe care o sorbi subt privirea furioasa si indignata a scrisorii mele.

Olguta.

P.S. Ti-ai sters ochii? Bun! Acuma asculta cele ce urmeaza, fara sa te impacientezi. Azi am chef de vorba: sper ca si se cunoaste! Asta-i o caracteris­tica a Bucurestiului. La Iasi ai chef sa taci ― tu, nu eu ― aici ai chef sa vorbesti ― eu, nu tu. In fond, asta-i o caracteristica a mea. Fraternizez cu Bucurestiul limbut ca si mine.

Asculta un poem.

Deschid mai intii o paranteza. Dupa ce mi-am facut baia ― draga Melizando, penita e ingrozitoare (scirtiie si zgirie) dar Benjaminul e epatant: are o odaie de baie si niste halate si niste parfumuri! ― vra sa zica dupa ce mi-am facut baia intru in biroul Benjami­nului: il surprind intr-o poza inspirata, cu mina pe frunte ― ca statuile pansive, parul vilvoi, speciali­tatea casei, ochii langurosi, de rigoare. Imediat l-am trimis sa se calmeze la dus si i-am luat locul. Sint nevoita, oricit te vei indigna, sa deschid o noua pa­ranteza. Dar fiindca sintem pe teritoriul unei alte paranteze, deschisa mai sus, s-o numim pe aceasta ― tot avem noi moldovenii mania diminutivelor ― o parantezita, sau parantezisoara, sau parantezela, sau parantezuscula.

Am facut o descoperire a carei insemnatate nu-ti va scapa, si pe care te rog s-o comunici profesoarei noastre de romana pentru ca aceasta la rindul ei s-o comunice Academiei Romane. Formulez descope­rirea mea astfel: scaunul sau fotoliul «cheie de bolta» in explicarea scriitorului sau a operei.

Aceasta lapidara formula este punctul de plecare al noii teorii pe care deocamdata o schitez numai.

Ca sa fii scriitor ― mai intai ― trebuie sa scrii. Ca sa scrii, trebuie sa stai. Ca sa stai trebuie sa ai pe ce sedea. Asadar, ca sa fii scriitor, trebuie sa ai un scaun sau un fotoliu pe care sa stai. Restul vine de la sine, daca nu vine

Dar ce este scaunul sau fotoliul in raport cu scrii­torul? Aici e totul. Este sinteza «rasei», «mediului», «circumstantelor» ― sa m-auda Taine! ― si a eredi­tatii.

Sinteza rasei: evident, un scriitor de rasa alba isi va alege un scaun civilizat, un scaun care sa-i poata oferi confortul a carui nevoie e organica tuturor celor care apartin acestei rase care si-a pierdut coada de foarte multa vreme: dar un scriitor de rasa neagra? Aici imi vei putea obiecta ― tu sau, eventual, Aca­demia Romana ― ca oamenii de rasa neagra nu stau pe scaune. Ei, si! Daca nu stau pe scaune asta in­seamna ca nu scriu. Dovediti-mi contrarul, citind in original operele unui scriitor de rasa neagra, care se poarta gol, e antropofag si nu sta pe scaun. Exclud rasa neagra. Cind va binevoi sa stea pe scaun, vom sta de vorba.

Sinteza mediului. Scriitorul poporanist (vezi revista Viata romaneasca) va sta pe un scaun cu trei picioare, la fel cu acela pe care stau, cind isi maninca mama­liga, eroii rustici, carora si el le apartine (prin lega­turi sufletesti, daca nu familiare) si intre care se simte «regenerat»; scriitorul aristocrat si cu litera­tura aristocratizanta va sta pe un scaun Louis XV sau Louis XVI, de un stil tot atit de autentic si de pur ca si acela al eroinelor sale (vezi Duiliu Zamfirescu).

Sinteza circumstantelor. Scriitorul boem va sta pe un scaun boem, evacuat ca si el de toti proprietarii, din toate mansardele, pe toate vremile, fara nici un menajament. Asadar vom avea un tip de scaun alar­mat, eu picioarele rupte si prost reparate, un scaun anarhic, proletar. Scriitorul casatorit si gospodar va avea un scaun obez, care nu se clinteste de la locul lui din fata biroului, un scaun caruia zilnic ii face toaleta o cucoana scrupuloasa la stersul colbului. Vom avea un tip de scaun sedentar, care n-are macar experienta frigului sau plosnitelor

Sinteza ereditatii: Tata, bunic si strabunic magis­trat, odrasla lor ultima, scriitor. Pe ce scaun? Este o infirmitate comuna tuturor sedentarilor, dizgra­tioasa si inomabila, care implica scaunul cu fund moale sau 'rondul de piele'. Deci eredul acestei in­firmitati isi va compune operele pe un scaun cu fund moale. Sau, daca va avea temeritatea sa nu respecte exigentele ereditatii, statul pe scaun va fi un calvar, si scrierile sale vor avea grimasa celor atinsi de in­firmitatea de care-ti vorbeam cind stau pe scaune dure, si titlurile operelor sale vor fi: Dureri tainice, Prometeu, Rastigniri. Vra sa zica scaunul este o sinteza. Si intre scaun si scriitor se intimpla feno­menul numit in chimie osmoza, adica o interpatrundere, un schimb de energii si influente. Asa ca se poate spune ca operele unui scriitor sint rezultatul colaborarii permanente dintre el si scaunul sau. Nu crezi? Atunci de ce scriitorul nu poate scrie decit pe scaunul sau? (Toti afirma aceasta.) Fiindca absenta scaunului sau il lipseste de un colaborator indispen­sabil.

Concluzia. Arata-mi scaunul scriitorului, si-ti voi spune cum e si ce scrie scriitorul. Aceasta e teorie. Dar acum sa-ti indic o latura practica a acestei teorii, o terapeutica literara. Iat-o. Scaunele de lucru ale scriitorilor morti exista, chiar daca operele lor au pierit. La ce servesc acele scaune ilustre? La nimic.

Cel mult, unele din ele, satisfac o indiscreta curiozi­tate a posteritatii, si-atit. Iar altele sint vindute de mostenitorii scriitorilor daca au o valoare intrinseca (vorbesc de scaune) sau trimise in pod, daca scriitorul respectiv n-a devenit ilustru dupa moarte, si scaunul sau, congediat de istoria literara, n-are macar o va­loare comerciala.

Gratie descoperirii mele insa, acele relicve pot ca­pata o utilitate practica. Cum ti-am dovedit mai sus, scaunul e impregnat de personalitatea scriitorului, dupa cum scriitorul fusese impregnat de personali­tatea scaunului. Si prin aceasta scaunul poate fi transformat intr-un adevarat sanatoriu literar.

Exemplu. Criticii vigilenti semnaleaza publicului cititor ca junele X este atins de boala sentimenta­lismului. Ce-i de facut pentru a-l salva? Foarte sim­plu. O cura de doua-trei saptamini pe scaunul lui Voltaire, si literatura va scapa de un scriitor, si scriitorul va scapa de-o boala incurabila altfel. La noi in tara, de pilda, as obliga pe fiecare scriitor incipient sa faca o lunga siesta, pe scaunul lui Caragiale, platind, evident, o taxa acestuia. Astfel, lite­ratura romaneasca ar raminea mai saraca numeric, iar Caragiale ar avea un venit egal cu al latifundia­rilor.

Inchid toate parantezele. (Am uitat cite-am deschis.)

Cum am luat locul Benjaminului m-am simtit in­spirata. Si la biuroul sau am compus urmatorul poem:

Minunile amorului

«Imi placeau fetele. Grozav imi placeau! Ma pra­padeam dupa ele! Fie micute, fie naltute, fie grasute, fie slabute, fie masive, fie gingase, fie limbute, fie tacute, fie cochete, fie simplute, fie istete, fie lalii, fie brunete, fie satene, fie roscate, fie blondinete, fie ochioase, fie nasoase, fie cirnute, fie buzate, fie pistruiete, fie spanche ― imi placeau fetele si gata!

Dar de cind te-am vazut pe tine, Unica, Adorata, Preacurata, Minunata, mor dupa tine. Si tu-mi esti si micuta, si naltuta si grasuta si slabuta etc..» (Nu mai continuu ca sa n-am aerul ca jignesc.)

De ce strimbi din nas, Melizando? De ce nu-ti place poemul meu? Fiindca nu-i scris frantuzeste? Ti-l traduc imediat. Nimic mai usor! Acuma-ti place! Dar asculta-l pe nemteste, in versiunea lui Heine:

«Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne,

Die liebt'ich eins alle in Liebeswonne.

Ich libe'sie nicht mer, ich liebe alleine

Die Kleine, die Faine, die Reine, die Eine.

Sie selber, aller Liebe Wonne,

Ist Rose und Lilie, und Taube, und Sonne[45].»

Te-ai emotionat putin! Ce vrei? Asa mi-e dat mie! Si un neamt ca Heine te poate emotiona; eu nu!

Dar acum atentie, ca la matematici.

Fredonam acest lied ― poate cu acelasi scop cu care se introduce hirtia de tournesol in baze si acizi la experientele chimice.

Benjaminul ma aude si-mi spune ― pedant, cum obisnuieste ― ca asta e dovada telepatiei fiindca si el fredona acelasi lied.

Ce mai spui? Pleci ochii in pamint? Rosesti? Acuma iti place poemul meu? nu-i asa?

Concluzia 1. Asta inseamna, scumpa Melizanda, ca ceea ce ti-am spus la Iasi si ceea ce ti-am scris la inceputul scrisorii, este exact. Benjaminul nu cu­noaste linia dreapta. Adina este o stea ― hai sa zicem ― in parcursul astral al Benjaminului.

N-ai grija: tot la tine ajunge.

Concluzia II. Facind bilantul scrisorii mele ma in­treb: adica de ce ti-am scris atita? Simplu era sa incep cu sfirsitul si sa pun punct. N-am facut asa: de ce? Fiindca am naravul digresiunilor, precum Benjaminul il are pe-al metaforelor.

Cu alte cuvinte, nici Benjaminul, nici eu nu cu­noastem linia dreapta. Dar dovada mai concludenta decit asta ca sintem frati ce vrei? Si daca sintem frati intr-atita ― intru parinti si intru naravuri ― inseamna ca-l cunosc tot asa de bine ca si pe mine. Si atunci consideratiile mele asupra traiectoriei li­rice a Benjaminului sint purul adevar.

Quod erat demonstrandum,

Olguta.'

Gata, Olguta?

― Bre, bre! Ce intrare senzationala! In 'mari­nel

Danut se gatise in alb: haina de olanda, civila bineinteles. Parul lins pe spate. Avea intr-adevar un aer marinaresc, de june aspirant, voinic si co­chet, cu cearcane marine in jurul ochilor.

― Tu nu te-mbraci, Olguta?

― Cu ce?

― Cu

― Cu?

― Rochia la spalat, bluza la spalat, si eu trebuie sa ma imbrac. Cu ce? Asta-i problema. Ai cuvintul.

― Nu, serios, cu ce te-mbraci?

― Imbraca-ma.

― Cu ce?

― N-ai prietine?

― Ei!

Danut se rosise. Olguta zimbea.

― Tu stii ca pamintul e rotund?

― Nu stiai? Afla.

― Olguta, serios, cu ce te-mbraci?

― Daca pleci, urma imperturbabila Olguta, dintr-un punct al pamintului, si ai fire de globtrotter, ajungi la acelasi punct. Asa si eu. Plec de la pan­taloni ― singura mea imbracaminte in momentul de fata ― si ajung tot la pantaloni, la pantalonii tai insa.

― Te-mbraci c-o uniforma de-a mea?

― Ai sesizat?

― Aa! Ar fi nostim! I-am face o farsa lui Mircea! Nu, serios, Olguta?

― Nu, serios, Olguta? Esti extraordinar! Cum spun ceva serios, familia crede ca-i gluma! Tu esti perechea Melizandei. Ii spun: 'Melizando, junele R.M.S.'

― Ce-i asta?

― Adica cine-i ala, vrei sa spui?

― Cine-i?

― R.M.S., adica Minodor Stratulativ plus R. R. e de la mine.

― Cine-i acest caraghios?

― Nu-i de loc caraghios, sa ma ierti! Licentiat in drept, secretarul lui papa; un preafrumos june ― un Pelleas, in stilul tau.

― Si ce-i cu el?

― Asculta cu rabdare s-ai sa vezi. Vra sa zica ii spun Monicai: junele R.M.S. e cupidonizant fata de tine. Raspunsul: 'Nu! Serios?' Intocmai ca tine. Asculta, Benjaminule, un aforism: numai oamenii glumeti vorbesc serios. De asta-mi place mie Caragiale, si tie nu.

― Serios, Olguta, ii face curte Monicai?

― Serios, foarte serios, arhiserios. Daca vrei, ma jur.

― Si Monica?

― Monica? Monica-i Monica! intreab-o.

― Si-l cheama Stratulativ?

― Plus Minodor.

― E ridicol.

― Numele, el nu. Si dupa cum stii, omul face numele.

― N-are nici-o importanta! Da-mi pare asa de curios sa stiu ca cineva ii face curte Monicai!

― Nu-i curios de loc. Cind e asa de frumoasa! ii face curte tot Iasul. As putea face un catalog cu numele admiratorilor.

― Poate! Da mie-mi pare curios . Orice mi-i spune tu, n-o pot vedea pe Monica intre oameni. Eu o vad la noi la Medeleni, cu noi, in livada. N-o vad pe Monica decit la o parte de lume, ca o icoana, stiuta din copilarie, pe acelasi parete alb, in aceeasi odaie tacuta

Cu minile in buzunar, Danut se plimba prin odaie, agitat. Olguta musca dintr-un covrig.

― Uite, urma Danut, numai fraza aceasta: 'Mi­nodor Stratulativ ii face curte Monicai', e jignitoare

― Jignitoare? Pentru cine?

― Pentru Monica.

― Nu se stie! Asta numai ea poate s-o spuna.

― Nu. Din alt punct de vedere, din punct de vedere estetic. Pe tine nu te jigneste

― Iar?

― nu te supara notiunea aceasta mondena, fri­vola, 'a face curte' alaturata de numele Monicai?

― Draga Metaforel, expresia 'a face curte' e incomplecta. E intreaga, si poate fi discutata numai atunci cind ii adaugi si persoana care face curte.

― Nu, Olguta. Si numele acesta Monica, si sora noastra

Olguta zimbi.

― care-l poarta asa de firesc, ca ceva religios. 'A face curte', alaturi de cuvintul Monica, e o im­pietate, o dezarmonie, ca o cutie cu fard alaturi de o evanghelie.

― Scrie-i Melizandei ca esti jignit de succesele ei si ca alaturi de numele ei nu admiti decit cuvintul 'dragoste': asta-i ideea, nu?

Danut se inrosi si se intoarse cu fata spre fe­reastra.

Olguta-si relua scrisul.

'Draga mama,

Degeaba te superi. Neculai nu-i nici stilat, nici meloman. Oricit i-ai spune sa nu intre intr-o odaie fara sa nu bata la usa, el va intra; si oricit te vei enerva ca te deranjeaza de la pian cu discursurile lui, el te va deranja. Dar de data aceasta, fie, ca face ― cum se spune in stil democratic. O compo­zitie de-a Olgutei ― avind ca tema 'cum este si ce face Benjaminul' ― atirna mai greu, chiar in­tr-o inima fanatica, decit o sonata de Beethoven..

Cum este Benjaminul? Mare si frumos.

Ce face? Bine, merci.

Ce-ai spune, mama draga, daca, urmindu-ti sfatu­rile, dupa aceste doua concise raspunsuri, m-as is­cali? Vezi, mama draga, ca uneori e mai utila in­suportabila limbutie a Olgutei decit mutenia scumpa la vorba si la scris a Benjaminului..

― Olguta, ce scrii tu de-atita vreme?

― Pardon, pardon! il opri Olguta acoperind scri­soarea cu mina. Fii discret, Metaforel!

― De ce nu-mi arati?

― Fiindca nu se poate.

― Olguta!

― Ce-ai patit!

― Evrika! Tu scrii, raspica Danut accentuat, sarutind-o pe amandoi obrajii.

― Stop! Stop! Ei, da, scriu.

― Scrii, Olguta? Si tu scrii? jubila Danut, batind din palme.

― Sigur, scriu scrisori, dupa cum vezi!

― Fii sincera, Olguta. Marturiseste: si tu faci li­teratura.

― Nuuu! Faci tu pentru tot neamul!

― Daca-i adevarat ce spui, rau faci ca nu scrii, Olguta. Pacat!

― Ti-e pofta de scris? Poftim: pune-te si scrie mamei. De cind nu i-ai scris?

― ii scriu cite-o carte postala din cind in cind.

― De cind nu i-ai scris?

― De la Craciun, mi se pare.

― Eu sint sigura. Asculta Benjaminule, un alt afo­rism: Cel mai crud animal e poetul sentimental, tigrul, care are o reputatie de cruzime bine stabilita, maninca prada numai cind i-i foame, si dupa ce-a mincat isi linge buzele si se culca; poetul sentimen­tal e crud oricind, in mod dezinteresat ― ca sa zic asa ― dar varsa mereu lacrimi versificate. Asta e nesuferit!

Bufni de ris in fata aerului dezolat al lui Danut.

― Pune-te si scrie mamei, tigru metaforic!

Danut incepu sa scrie pe marginea ferestrei, in timp ce Olguta isi relua condeiul si covrigul.

'Draga mama,

Iarta-ma ca nu ti-am scris de-atita vreme'

Se opri enervat. Pe cit scria de usor si direct ver­suri si scrisori de dragoste, pe-atit de greu izbutea sa inchege o simpla scrisoare cu naratiune curenta.

De la intiia fraza se descuraja, se dezgusta. Prozais­mul si inlantuirea stereotipa a concretului ii apa­sau condeiul, paralizindu-l. Scrisorile pe gustul lui erau numai fulgere lirice, impresii, eliptic exprimate, si metafore prin care sufletul sa-si plimbe lenea si melancoliile cu trena lunga, ca printr-o alee de plopi inalti.

'Nu ti-am scris de-atita vreme fiindca am fost ocupat. Azi dimineata a venit Olguta'

Auzea penita Olgutei alunecind cu presteta, ca un patinator imbatat de ger si de viteza taioasa. Ala­turi de ea se simtea infirm, ca un olog nevoit sa-si tirasca trupul cu minile din piatra in piatra.

Intoarse capul. Olguta scria ca si in copilarie, cu virful limbei afara, ca o mladie cornita mefistofe­lica. Pletele-i alunecasera pe frunte: o frunte mica, dar dominind cu arcul ei incordat radacina nasului, o frunte care nu chema dezmierdarile plapinde, ci da senzatia vigoarei, vitezei si trufiei, ca o pinza bombata de vint, minuscula in zarea marina, dar purtatoare a unei corabii cu bogatii si marinari atletici.

'Fruntea Olgutei da nostalgia luptei', gindi Danut. Si iarasi, ocoli cu un fel de minie, de ciuda aminti­rea Monicai. Daca Monica ar fi intrat pe usa in acea clipa, nu i-ar fi sarit inainte, nu i-ar fi zimbit, nu i-ar fi strins minile. Ar fi intimpinat-o corect, distant, poate glacial Dar fiindca Monica nu intra pe usa, fiindca Monica era departe ― poate alta decit aceea pe care o stia din copilarie ― era neli­nistit ca si cum i s-ar fi furat ceva, fara sa stie bine ce, ca si cum ar fi trecut o umbra de nour pe un indepartat si vesnic vesel, pina atunci, hotar al sufletului, ca si cum pe un cires al lui, necopt inca, abia aburit de roseata, s-ar fi abatut pradalnic un stol de vrabii.

Reciti scrisoarea inceputa:

'Draga mama,

Iarta-ma ca nu ti-am scris de-atita vreme'

Rupse scrisoarea.

― Nu merge proza? Scrie-i in versuri. Are si mama dreptul la o mica ofranda de trufandale leguminoase, daca nu florale.

― Ma duc sa-ti pregatesc o uniforma. Ispraveste si tu, sa stam de vorba.

Olguta zimbi lung in urma lui Danut si-si con­tinua scrisoarea.

'Si-acum ― dupa ce-am raspuns copios la intre­barile: cum este si ce face Benjaminul ― sa trecem la futilitati, adica la restul lumii.

Prima cursa pe care am facut-o sosind in Bucu­resti a fost in Popa Nan. Teribil nume! Teribil tre­buie sa fi fost si popa! La cucoana Catinca. Nu te scandaliza, mama draga! Nu i-am sculat din somn. Erau la cafea in costum lejer. De altminteri, tu stii ca papa si cu mine avem o reputatie de raucrescuti, care corespunde realitatii ca mai toate reputatiile. E curios cum parerile majoritatii oamenilor ― luate-n parte ― sint sub 0, adica neghioabe. De indata insa ce parerea devine colectiva ― cum e in cazul reputatiei ― este inteligenta, chiar daca nu e rau­tacioasa. Dac-am spus o prostie ― si mi se pare ca asa-i, stii, in fuga condeiului! ― teoria aceasta s-ar confirma. Inchid paranteza. De altfel, nici nu stiu bine daca am deschis-o. Asta-i o scuzabila ma­nie a mea, pe care o are si respectabilul savant N. Iorga: jonglam cu parantezele, el in public, eu in patru ochi.

Trebuie sa adaug ceva in privinta buneicresteri: desi papa si cu mine sintem raucrescuti, familia noastra e binecrescuta. Si iata de ce: tu si cu Monica sinteti intr-un taler al balantei; papa si cu mine in celalalt. Greutatile se neutralizeaza. Echi­librul e stabil. Pe Benjamin nu-l pun la cintar, el fiind mai presus de astfel de aparate umane. Am vorbit bine?

Ajunsesera in Popa Nan. Sa intram.

― Bucurosi de oaspeti?

― Bucurosi.

Asa de bucurosi, ca de-abia am scapat de-acolo.

Cucoana Catinca? C'est une femme à poigne[46] Un fel de Napoleon al casei din Popa Nan. Daca ar fi o revolutie in Bucuresti o vad pe cucoana Catinca in fruntea popa-nanenilor impunindu-se dictator. Ma-ntreb daca n-ar fi fost parechea ideala a lui Herr Direktor. Pusche pe limba-mi .

Conu Mihaita, in schimb, e dulce ca vanilia. Nici n-are nevoie cucoana Catinca sa-l duca de nas; vine el singur, cu nasul magnetizat gata. Am insa im­presia ca dulceata dumnealui ― ca sa vorbesc à la Sadoveanu ― e agrementata cu putintica ironie ― si pentru el, si pentru ceilalti. Amindoi sint niste oameni de isprava cum rar intilnesti ― stii, eu, cu experienta mea, pot sa-mi permit astfel de reflectii. Si stie cucoana Catinca sa faca o cafea! Ti-ti! Cu tot regretul, te-a pus in cofa!

Am avut o surpriza cu Hardtmuth! Inchipuieste-ti ca nu-i de loc Hardtmuth! De loc, premiant intai, model brevetat! Daca afirmi, de pilda, ca Stefan cel Mare a murit in 1500 in loc de ― habar n-am data exacta! ― nu se uita la tine condoleant, avind aerul sa-ti spuna: «Vai! ce prost esti!» Vorbeste ca toti oamenii, fara sa intercaleze citate latinesti, cum pretindeam ca face cind nu-l cunosteam, si cum fac eu, fiindca nu stiu latineste, probabil! E un fel de duduie care-a studiat la «Humpel» si a cetit ver­suri pe «banca Gratielelor». Se roseste asa de repede si de usor, incit ai impresia ca are inima in cap, nu in piept. Si nu poate vorbi de Bucuresti decit sub forma imprecatorie. Drept sa-ti spun, mama draga ― s-aici simt ca am datoria sa deschid o paranteza obiectiva ― asta imi displace profund. Ce-i moda asta la moldoveni sa ponegreasca Bucurestiul? Ca-i conrupt, ca-i vulgar, ca-i murdar, ca n-are stil, ca-i mahalaua Parisului etc. Cuax? Cu Bucurestiul e ca si cu piesele frivole ale teatrelor de vara. Toti il critica si toti il frecventeaza, facind chiar sacrificii pentru aceasta. Mie-mi place Bucures­tiul. E un oras care cinta ― cam tare, cam fals ― dar cinta. Vibreaza. E viu. Ma simt bine dispusa aici, am pofta de mincare si nu ma simt exilata pe Calea Victoriei, pe care de altfel n-am vazut-o decit in treacat, venind de la gara ― dar mai exa­gerez si eu putin!

Aceste judicioase reflectii le-am impartasit si lui papa, cind ne intorceam de la cucoana Catinca. Papa a cazut de acord cu mine: de n-ar uita, numai, pina la Iasi!

Revin la duduia Mircea. Imi pare ca insusirile parintilor sai sint in el in stare de indiviziune, cum se spune in limbaj juridic, dar atenuate. Nu-i nici vanilie, nici Napoleon: fa si tu o medie intre vani­lie si Napoleon, s-ai sa vezi ce iese. Ca fizic, fru­musel si fin: il vad jucind pe L'Aiglon[47]

Vra sa zica ti-am vorbit si despre amicul cel mai bun al Benjaminului. Invitatia de a petrece vacanta la Medeleni a acceptat-o cucoana Catinca: ea se exprima pentru toti

Am facut o pauza. Extraordinar e papa! A sosit chiar acum din tirg: imbaiat, ras, fresco, musteata putin incretita. Il vezi? Sa aiba tupeul sa mai spuie ca Bucurestiul e asa si pe dincolo! Dar sa-ti spun in ce consta extraordinarul: ce crezi c-a adus papa? Stridii. Se ceteste: stridii, cu apa la gura. De unde le-a denisat in zi de duminica? Mister. E extra­ordinar papa! Nu degeaba-i spun eu Aladin.

Nenorocirea cea mare e ca Benjaminul m-a in­dopat cu covrigi. Ce-i de facut? Singura solutie ― acceptata de altfel, caci icoana de Herr Direktor nu s-a trezit inca, si-s doua jumatate! ― e sa-mi jac pofta de mincare prin miscare, adica scriind.

Olguta.

P. S. Nu zimbi. Asa-i. Stiu. Post-scriptumul este Benjaminul meu. Si ce nu face o mama pentru al sau post-scriptum!

Uitasem sa-ti comunic ca ai uitat sa-mi comunici un comision capital: sa-ti cumpar levantica. Asa-i? De adus mi-am adus aminte acuma, dar levantica n-am cumparat inca si cum sint «si distrata si ui­tuca» ― citez, dupa cum vezi, autori seriosi ― ce-i de facut?

Foarte simplu. Da-mi o telegrama urgenta. O voi alatura imediat. Tu o trimeti numai la posta.

P. P. S. Te rog supravegheaza-l pe Cutulachi in lipsa mea. In Monica n-am incredere: e prea moale. Ii interzic formal lui Cutulachi orgiile de cosmetic. Nu inteleg de ce se indaratniceste sa-si faca carare, cind e tuns chilug! Asta nu-i poate intra in cap. Dar nici eu nu tolerez cosmeticul. Daca-l prinzi uns, pune-o pe Profira, in fata ta, sa-l spele cu lesie si cu bors. Am sa-l educ eu la vara.

Te sarut,

Olguta.'

― Olguta, nu ne tortura!

― Papa, numai sa scriu o telegrama.

― O telegrama? Cui?

― Mie.

Danut si domnul Delaanu, se aplecara peste ume­rii Olgutei.

'Olga Deleanu

Pitar-Mosu 20

Bucuresti

Urgent

Nu, uita sa-mi cumperi levantica. Stop. Institui premiu pentru memorie o duzina ciorapi de matasa si alte surprize. Stop. Sa nu-mi vii gutunarita. Stop. Pune-ti pelerina. Stop. Nu bea apa cind esti nadu­sita. Stop. Multe sarutari lui Danut.

Mama.'

Se incinse un ris scolaresc. Olguta-si lipi scriso­rile.

― Hainele, Metaforel

― Dupa dejun.

― Vai! Am amortit! Nu ma pot misca.

― Hai s-o luam pe umeri, propuse domnul Deleanu.

― Hop! Aii! se vaita Olguta, purtata pe umerii lor, schimonosindu-se din pricina furnicaturilor.

― Herr Direktor doarme?

― Dus!

― Jos cu el!

― La moarte!

― Hai sa-l trezim cu muzica. Desteapta-te, ro­mane. Hai! Papa, sa nu cinti fals. Atentie! Una, doua, trei: Des-teap-ta-te, ro-ma-ne

Vazind alaiul care cobora pe scari urlind 'din som-nul-cel-de moa-ar-te' ― Nae intoarse capul, cu buza de jos rasfrinta, ca in fata unui spectacol in­decent; in timp ce, iesind din ietac in halat de odaie, cu monoclul in ochi si tigara in gura, Herr Direktor exclama frecindu-si timplele:

― Is beat sau nu-s beat?

― In-ca-re-te-aaa-din-ci-i-ra, bar-ba-rii de tira-a-ani, bar-ba-rii-de-ti-rani'

― Is treaz fratilor, dar nu va tine mult!

Si, intrind in pas cu cortegiul Olgutei, intona cu glas dogit:

― 'A-cum-ori-ni-cio-da-ta, cro-ies-te-ti-al-ta-soar-ar-ta'

In urma corului, care ridea cintind in sofragerie, Nae isi freca ochii si, incordindu-se, intra demn in infern.

'Atunci ne-ntilnim la patru. Nu uita Infanta.'

La patru fara douazeci, Mircea aparuse in capatul strazii Pitar-Mosu, cu Au jardin de l'Infante in mina.

Ca sa nu depaseasca ora indicata de Olguta, in­cepuse pregatirile de la unu, cu febrilitate, dupa o apatie care-o facuse pe cucoana Catinca in timpul dejunului sa spuna:

― Mandito, du furculita la gura, lui conasu Mir­cea!

In timp ce Mandita infierbintase masina de calcat, el isi lustruise pantofii galbeni. Apoi supraveghease netezirea sireturilor de la pantofi. Apoi isi calcase

singur pantalonii de olanda; in Mandita n-avea in­credere; ea era femeie ― prin urmare, incapabila sa inteleaga insemnatatea dungii ― si pe deasupra nu putea fi in stare sa faca un astfel de efort. In conceptia lui Mircea, calcatul pantalonilor era ceva asemanator cu saparea unui tunel prin munti de gra­nit, cu imblinzirea unui cal salbatec, cu duelul a doi adversari crinceni. De aceea n-avea incredere nici in croitori. Croitorul e un profesionist indife­rent; dunga, pentru el, e un mijloc de cistig, nu un scop. Si nu poate fi capabila o mina indiferenta de tensiunea laborioasa si pasionata din care iesa dunga neta si taioasa, ca o lama din focul care i-a modelat si calit otelul.

Isi calcase pantalonii indelung, fara crutare, udind cirpa fumeginda inca de fierbinteala jilava, fara sa-i dea ragaz sa se usuce de-a binelea, apasind cu toata puterea in minerul masinei dogoritoare, participind cu trup si suflet la aceasta truda datatoare de mi­grene si crampe musculare.

Apoi urmase problema 'cararii', inedita pentru Mircea. Pina atunci se pieptanase cu carare la stinga, fara sa stie de ce anume si fara sa se preocupe daca-i sedea bine sau nu. De data aceasta, insa, dupa ce-si udase parul, tocmai cind incepuse sa-si aleaga masinal cararea, se oprise zapacit in fata unei ade­varate raspintii de carari. De ce la stinga, si nu la dreapta sau la mijloc? Incercase deci cararea la dreapta, la stinga, la mijloc, avind mereu impresia ca ultima il dezavantajeaza mai grav decit preceden­tele. Isi pieptanase parul pe spate, ca Danut. Nu-l prindea! Avea fruntea prea mare! Descoperirea ei complecta il stinjenea ca o indiscretie, ca o fanfa­ronada, ca un decoltaj Revenise la vechea carare, regretindu-le pe celelalte.

Calcatul pantalonilor si enervarea pieptanatului il congestionasera, invaluindu-i obrajii cu o flacara ves­titoare parca de furuncule

De la doua la trei se plimbase prin odai, gata imbracat, oprindu-se in fata fiecarei oglinzi, alungat de fiecare dintre ele spre alta, cu speranta dezmin­tita ca urmatoarea ii va fi mai putin ostila.

Era extenuat si nu indraznea sa stea jos din pri­cina dungii. In dezacord cu inima lui, timpul trecea incet, si singura lectura posibila era exasperanta lec­tura a orelor.

De obicei, migrenele lui Mircea erau precedate de obsesii muzicale, violent scandate de bataia timplelor: refrenuri de operete, detestate; sau, mai ales, cantonetele populare fredonate de melomanii noc­turni din Popa Nan. De asta data, migrena se anun­tase prin imnul regal: 'Traiasca regele in pace si onor etc.

Intovarasit de fanfarele migrenei monarhiste, la trei plecase de-acasa.

'Atunci ne-ntilnim la patru'

La patru fara zece pusese mina pe minerul por­titei din Pitar Mosu 20. Apasind minerul, meditase, sovaise, il privise cum se ridica din nou purtindu-i mina ― ca pe un inecat aruncat de apa ― si plecase mai departe.

Nu era asa de simplu cum isi inchipuise! Ca ar­hanghelul cu spada de flacari din fata paradisului, in fata portitei din Pitar Mosu 20 era Panica. Panica de? 'ridicol', raspunsese un gind ironic.

Pina la patru mai erau zece minute. Avea timp sa se reculeaga.

'Atunci ne-ntilnim la patru'

La patru si cinci vorbele Olgutei rasunau impe­rativ si nerabdator in mintea lui Mircea. La patru si un sfert, aceleasi vorbe rasunau dojenitor in inima lui Mircea. Era o deceptie in accentul lor; la patru si douazeci, o mihnire; la patru jumatate, o melan­colie. De la patru jumatate Mircea nu se mai uitase la ceas. Regasise in el tovarasia celor doi ochi tristi, dulcea povara a vechii melancolii, sporita de alta noua.

Incetasera fanfarele migrenei, preocuparea de dun­ga si carare, tulburarea vizitei de la patru.

Nu se schimbase mai nimic. Odinioara purta in el tristeta unei fetite necunoscute, careia ii facuse un rau involuntar: acum, aceeasi tristeta inviase, intilnindu-se cu o alta tristeta, dar amindoua erau ale Olgutei

'Atunci ne-ntilnim la patru Vezi, Mircea, te-am asteptat si n-ai venit! Vezi'

Da. Vedea doua lacrimi desprinse din ochii care pareau dominatori, dar care erau tristi Numai el stia secretul ochilor Olgutei: tristeta. Ceilalti o cre­deau vesela fiindca ridea. Dar el stia cita tristeta ascund ochii ei negri. Si cum sa nu stie cind din pricina lui era trista Olguta Olguta Cind ii spunea numele, simtea un tremur, o lunga risipire de la­crimi in inima lui.

Ar fi vrut sa fie singur, in odaia lui, prin intuneric

Vocea lui Herr Direktor il destepta. Abia avu ragaz sa fuga, adapostindu-se indaratul bisericii Pitar-Mosu.

Herr Direktor trecea insotit de domnul Deleanu. Se duceau probabil la club. Era tirziu. Se uita la ceas: cinci.

'Atunci ne-ntilnim la patru'

Si erau cinci!

Si ― ciudat! ― vocea Olgutii rasunase obiectiv, fara nuante dojenitoare, triste sau melancolice.

Cum or sa-l primeasca? Ce explicatie va da? Cum se va prezenta?

Ajungind in fata portitei, se indrepta din nou, aruncind o privire ostila casei de peste drum, care-l privea cu toate ferestrele ei indiscrete, si grabi pasul. Casele din Pitar-Mosu ii aruncau sarcasme; trecea pe linga ele ca un las printr-o alee de eroi.

'Buna-ziua, Dan. Ce mai faci? A! Nu esti singur!'

Vorbea prea tare, nenatural; era prea gatit ― cine l-a pus! ― si se rosea ingrozitor Da. Intrarea aceasta imaginara era ridicola ca a unui lacheu dind buzna pe usa monumentala, afectata aparitiei 'conte­sei' asteptata cu reverente, de nobila asistenta, in aplauzele si risetele publicului, care nici nu huiduie macar.

'Salve, Dan. Ai musafiri? Nu stiam. Te stinjenesc (de ce nu deranjez?). Plec. Altadata. La buna vedere (de ce nu la revedere?).'

Acestea spuse cu un aer blazat de scriitor celebru, care nu poate suporta musafirii cind vine la un prieten intelectual.

Fals! Odios de fals

Ridica din umeri, exasperat. Un domn, brat la brat cu doamna, trecea pe linga el.

― Numai prostii pot fi naturali! monologa Mircea.

― Ma rog?

O fata cu ochi de revolver si musteti explozive il masura.

Georges, nu te enerva! interveni doamna.

― N-am spus nimic, se apara Mircea.

― Am crezut

Parechea se indeparta ricanind.

Ajunsese in fata judecatoriei din Clementa. Se in­toarse indarat, hotarit sa intre: erau cinci si un sfert. Incetini pasul treptat. Examina o piatra a pavajului, lung. Ajungind la intretaierea strazii Pitar-Mosu cu Mercur, nu departe de numarul 20, avu o bataie de inima, o revolta, o resemnare, o lasitate energica, si apuca pe strada Mercur spre gradina Icoanei.

Ii era sufletul ca un dezghet de ape curgatoare. Il dureau picioarele. Pantofii galbeni se prafuisera, devenind de un cenusiu mat, ca o rapanoasa piele de antilopa.

Trecu dincolo de strada Dionisie. Se opri linga un gard, nadusit. Avea o singura batista. Dar il pre­ocupau pantofii, mai mult decit fruntea. Cu batista de olanda isi curata pantofii, ii lustrui si, dezgustat, o arunca. Sapca il apasa pe frunte: ii era prea strimta sapca de vara, pe care o avea de anul trecut, acum, de cind purta parul lung. Cerca s-o scoata cu bagare de seama, ca sa nu-si strice cararea. In tramvai se facuse ca nu vede pe profesorul de istorie, de teama ca, salutindu-l, isi va rascoli parul pieptanat cu-atita grija. Si acum era nevoit sa-si scoata sapca, fiindca simtea bine ca-i imprimase o dunga rosie pe frunte.

Ce mizerie! Parul nu mai era lins! Umbra de pe trotuar ii arata zburliri tepoase si o suvita rebela ca a lui Poil de Carotte[48] Luindu-si inima in dinti, se opri in dreptul unei ferestre, se sui pe iesitura zidului, privindu-si cu insistenta oglindirea.

Un domn cu ochelari si frunte incretita, brusc ra­sarit de dupa perdele, il ameninta dinlauntru, cu un deget autoritar de proprietar urban.

Fugi, rosu.

A! Isi uitase cartea. Reveni pe subt zid, furisindu-se lua Infanta.

― Ce ai, ma, cu casa mea? Ce-i, panorama? Ia sa-ti vaz numaru! Ma, pustiule!

Fugea ca un hot, urmarit de glasul domnului care deschisese fereastra privind fuga lui cu o dusmanie mahmura.

Se opri in Pitar-Mosu. Ii batea inima iepureste, avea o revolta de Prometeu si un abur de lacrimi in ochi.

Ura pe toata lumea, dar mai ales Bucurestiul. Stra­zile, casele, oamenii, zgomotele, adierile gramofoanelor prin arsita prafuita aveau un relief cinic, brutal.

Parca deodata plapinda spaima din el ridicase ultimul val al Bucurestiului. Si Capitala i se aratase cu fata ei veridica: vulgara ca un 'ma' in gura unui om cu buze groase si burta plina.

Si el era osindit sa-si plimbe sufletul in acest oras!

Iasul rasari blind nostalgiei lui romantice, ca un Bosfor al dealurilor moldovene Iasul adormit in albastrimi de cer si dealuri; cu lumini brumate ca vastele oglinzi murale ale palatelor paraginite; cu ulite neinsufletite, pe care noptile cu luna se apleaca albe si somptuoase, ca salcimii in floare; cu oameni timizi si modesti, care surid usor si vorbesc moale, atinsi parca de o comuna melancolie ― Iasul in care, necunoscuta si misterioasa, ca o corabie venind din Orient, era casa Olgutei

Sase fara douazeci!

'Atunci ne-ntilnim la patru'

― S-s-salve, ma! T-t-te-ai gatit s-s-smechere!

Aparitia lui Tonel, in loc sa-l indispuna, il recon­forta brusc. Deprins sa fie autoritar cu Tonel, isi regasi, vazindu-l, automat, prestigiul si demnitatea de sef al clasei a saptea moderna.

Respira. Inviase.

― De unde vii, Tonel?

― F-f-f-fii discret, ma!

― Si unde te duci?

― U-u-u-unde zici tu, m-m-m-ma Balmus, consimti Tonel, cu un ton de induplecare.

― Haidem, Tonel.

O apucara spre numarul 20, cu o egala usurare.

― M-m-ma Balmus, a-a-azi esti m-m-misto!

Mircea zimbi. Isi regasea pe rind siguranta gindului, a vorbei, a zimbetului, a pasului, alaturi de Tonel.

Intrara fara de miracol pe portita. Vraja stravezie, cu piedicile ei, pierise.

Dar inima

Mircea ofta. Avea alta inima decit pina atunci. O purta stingaci, o simtea tot timpul si se impiedica mereu de ea, ca o fetita de saisprezece ani cind im­braca pentru intaia oara rochia lunga.

Tonel trecu de-a dreptul pe terasa ― 'o-o-observatorul lui Tonel' ― unde gasi urmele unui ceai im­belsugat: cataifuri, fursecuri, covrigi, glasele si fructe.

Mircea intra in birou. Nu era nimeni. Ofta usurat. Rind pe rind, cu precautiuni de detectiv in cautarea asasinului ascuns, trecu prin toate odaile.

Nu era nimeni decit dezordinea, care pusese stapinire peste toate odaile, ca un hohot de ris colectiv.

Nimeni!

Atunci plecasera!

― Dan!

― Dan!

― M-m-ma Balmus, t-t-tu nu-nfuleci? il indemna Tonel, rasturnindu-si in gura ― cu gestul specific al copiilor napolitani cind maninca pletoasele macaroane ― un cataif intreg.

― Nu-i nimeni acasa, Tonel, suspina Mircea cu fata trasa.

― M-m-ma, sa fii al dracului! exclama Tonel, batindu-se cu mina peste frunte.

― Ce-i, Tonel?

― I-i-i-iote, ma!

Prinsa cu tinte in lemnul usii, o foaie de bloc purta urmatorul anunt:

'Onoratii colegi Mircea-Hardtmuth, Tri-Tonel si toti cei care vor binevoi sa onoreze cu prezenta lor superba teiasa à la rose, cu vedere pe «plopii fara sot», sint rugati sa-si toarne singuri ceaiul, sa se ali­menteze pina la indigestie, s-o combata cum stiu, sa-si improspateze verva si apoi sa descinda in magnificele saloane ale apartamentului directorial, unde are loc ― intre orele 5 si se va vedea ― balul dat de rajahul Metaforel-Sadea in cinstea ambasadorului Bruno del Bahluio Far-Niente.

Tinuta: pantaloni fara genunchi, carare fara cos­metic, ghete neprafuite si legiunea de onoare a bunei dispozitii.

Metaforel-Sadea

Bruno del Bahluio Far-Niente

Cyrano de Dimbovita ― Apa Dulce.'

― M-m-ma, d-d-dracia dracului! C-c-ce-i asta, ma?

Mircea se rosise. Era acasa.

― H-h-haide, ma Balmus!

― Nu luam un ceai, Tonel?

― C-c-ce, ma! C-c-ce ce-ce-ceai, ma!

― Du-te tu, Tonel.

― H-h-hai, ma, n-n-nu face f-f-fasoane!

― Hai.

― O-o-o-or fi si d-d-dame, ma! S-smecher Deleanu!

Bombindu-si bustul, Tonel porni. Cu o docilitate moale, Mircea il urma. Coborindu-se pe scari, simtea golul vertiginoaselor descinderi in ascensor.

― V-v-veni Tonel, ma! D-deschide-ti, ma! C-c-ce dracu!

Usa salonului era inchisa cu cheia. Dinlauntru rasu­nara risete, sopoteli ― apoi numai Dunarea albastra care curgea orhestral si valsat prin pilnia gramofo­nului.

Tonel batu cu pumnul in usa. Vazind ca violenta n-are nici un efect, facu din ochi spre Mircea, isi drese glasul si improviza pe melodia Dunarii albastre urmatoarele spirituale stante, intonate cu un zgudui­tor lirism vocal:

'Deschideti, ma, nu fiti magari,

Deschideti, ma, nu fiti golani!

Deschideti, ma, veni Tonel,

Veni si Hardtmuth dupa el,

Ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta,

Ta-ta-ta-ia-ta-ta-ta-ta,

Ta-ram-bam-bum-ta-ta-ta,

Ti-ri-ri-ri-ram-ta-ta!'

Urale si ropote de aplauze acoperira vocea lui Tonel, care facea sa vibreze geamurile 's-s-si inima d-d-damelor'. Usa salonului se deschise. Stapinita inca de convulsiunile risului, o pareche valsa: Cy­rano, in uniforma de vara, cu un alt licean in uni­forma de camgar, cam larguta, dar purtata strenga­reste, cu papuci minusculi de tenis si cagula de hirtie albastra, care nu dezvaluia decit lucirea ochilor si albeata dintilor.

― F-f-fara d-d-dame, ma?! exclama deceptionat Tonel scarpinindu-si o nara paroasa cu degetul cel mic, incirligat cochet.

Cu obrajii dogoriti de rusine, Mircea il trase discret de tunica.

― Tonel, vorbeste frumos! ii strecura el la ureche.

― Cc-c-ce-am spus, ma! izbucnl Tonel. C-c-ce? D-d-dame, ma! C-c-ce esti a-a-asa rusinos, c-c-ca o fata mare?

Mircea nadusise.

Parechea se opri pe loc, rizind cu hohote.

― C-c-ce rizi, m-m-m-mascatule?

― Calmeaza-te, Tonel, interveni Danut, asezindu-l pe scaun cu autoritate, vazind ca se repede la mascat.

― Frige soarele? se adresa mascatul catra Tonel si Mircea, cu glas ingrosat.

― Frige soarele? reluara in cor Danut si Cyrano.

― F-f-frige, ma! V-v-v-ati ciupit, ma!

― Haidem, Cyrano.

Après vous, Del Bahluio.

In treacat spre usa, Olguta facu un semn de com­plicitate lui Mircea. Cyrano o urma afara. Gramo­fonul cinta inainte. Danut valsa cu Tonel.

La o parte de veselia celorlalti, pentru intiia oara in viata lui, Mircea simti singuratatea despuiata a celor parasiti si tradati.

Care liceu, care clasa liceala sau care societate omeneasca ― tinind seama ca orice grupare sociala implica o pluralitate de persoane, deci de nasuri ― nu-si are Cyrano-ul?

Cu singura deosebire ca la unele licee cei care au un nas mai avintat ― in sus sau in jos ― sint pore­cliti popular 'nasosul', 'nasoila', 'nasoaca', 'nazone', 'cartoafa' sau 'alifantu', pe cita vreme la alte licee sint porecliti mai literar 'Cyrano'.

Clasa saptea moderna a Liceului Lazar poreclise pe Dorel Deiu ― Cyrano, inca din clasa patra. Ceea ce arata, pe de o parte, ca nasul lui Dorel isi aratase cu precocitate vocatiunea de nas din ultima clasa a cursului inferior si, pe de alta parte, ca intre colegii lui Dorel Cyrano de Bergerac avea o popularitate care dainuia de trei ani.

Dorel Deiu suporta spiritual si porecla si nasul: numai spiritual. Aroganta proeminentei faciale ― de cind luase lamurita cunostinta despre ea: in oglinda si-n porecla ― nu determinase, cum se intimpla de cele mai multe ori, o alterare a psihologiei purtato­rului acelui nas, in sensul arogantei, ceea ce ar fi insemnat vasalitate, sau in sensul acririi, ceea ce ar fi insemnat vanitate.

Dorel Deiu se nascuse roz, blond si zimbitor si, cu anii, aceste trei insusiri nu disparusera, ci evoluasera simpatic. Parul devenise ceva mai cenusiu, tenul ceva mai sanghin, si zimbetul mult mai constient. Dar ochii erau albastri ca al pruncilor serafici, asa ca zimbetul spiritual al buzelor niciodata nu putea fi ― nici nu putea fi socotit ― rautacios din pricina ochi­lor permanenti si albastri.

Dorel Deiu era agreat ― cum se spune in societate ― de toata lumea: si de colegi, si de prietenele surorilor sale, si de parintii sai ― y compris ascen­dentii si colateralii acestora ― si de profesori, si chiar de trecatorii de pe strada. Stia sa danseze orice dans; stia sa cinte sansonete si sa se acompa­nieze singur la pian; stia sa fluiere opere, operete si arii de tot felul; stia sa cirpeasca ciorapi, sa insaile rochii, sa fabrice cravate din resturi dezafectate, stia sa combine stofe intre ele si cu tenurile ceie mai re­barbative; stia sa presimta aparitia si disparitia mo­delor; stia sa calce ― nu numai pantaloni barbatesti ― dar si minicile tunicilor, si bluzele, si dedalienele gulerase feminine, si rochiile plisate: stia sa faca 'bezele', torturi, nuga si caramele de socolata; stia sa imprumute pe colegi si sa aiba discretia rara de-a uita aceasta; stia sa decline si sa conjuge la latina, sa rationeze la matematici, sa fuga de la scoala ― avind absente numai motivate ― cind gheata Cismigiului era propice flirtului, caci stia si sa patineze fara sa cada, si sa flirteze fara sa se indragosteasca. Si era, pe deasupra, asa de serviabil, incit nu era 'cunostinta' pe care sa nu o fi indatorat.

Aceasta universalitate de insusiri a lui Dorel Deiu, indreptateste o a doua porecla, data de Danut: 'La bazarul universal', porecla care nu prinsese, deoarece era lunga si pretindea sa defineasca un complex, pe cita vreme porecla 'Cyrano' era scurta si definea un nas, ceea ce e suficient pentru o porecla scolara si chiar pentru una homerica.

Abia o cunoscuse pe Olguta, si o si servise. Ii fabricase o ermetica si cocheta cagula, ca sa nu ghi­ceasca Tonel si Mircea ca Bruno del Bahluio Far-Niente e sora lui Danut: accelerase printr-un pro­cedeu ingenios uscarea rochiei si a bluzei ― de care Olguta avea nevoie pentru masa de la cucoana Catinca ― si acum i le calca in spalatorie, cu o indeminare care o inmarmurise pe Sari, sotia lui Iosca.

― No, asta boier noghi zérek! exclama Sari, batindu-si coapsele ecuatoriale.

― Grabeste-te, Cyrano, ca-ti aduce cinci hectare de rochie la calcat, bufni Olguta.

A doua aparitie in salon a mascatului fu urmata de prezentarile de rigoare facute de Cyrano, cu acom­paniament de gramofon.

― Bruno del Bahluio Far-Niente; Don Juan de Totonel, seigneur des cinémas et d'autres lieux fins; Hardtmuth-Iasi, seigneur des premiers prix moldo-valaque. Fiti discreti, va rog. Ambasadorul Del Bah­luio tine sa petreaca incognito.

Danut schimba acul gramofonului, dezlantuind ace­easi Dunare albastra ragusita, ca dupa chef. Gramo­fonul era luat cu imprumut de la Nae, care, de la o vreme, simtind ca nu-si mai epateaza rudele, venite sa-l viziteze in Pitar-Mosu tocmai din 'Fagadau', cu repertoriul biling al lui Coco, cumparase un gramofon de la 'Feder', platindu-l in rate. Repertoriul gramo­fonului era alcatuit din productii vocale. Nae aprecia orhestra numai atunci cind o vedea la berarie. In schimb, o voce care nu iese dintr-o gura, ci dintr-o pilnie 'e ceva'!

― Sa-mi dai, domnule negustor, unu care sa zbirniie geamurile cind isi da drumu.

Si magazinul 'Feder' il servise pe Nae cu Carusso, servindu-si si interesele comerciale. Totodata psi­holog, vinzatorul plasase si productiile lui Iulian.

Singura placa orhestrala din colectia lui Nae era Die schöne blaue Donnau[49] Nae ascultase melodia la beraria 'Carpati', unde-si lua halba duminicala, cu o tinuta de magistrat pensionar. Un meloman de la masa vecina se exprimase, cu dantele de bere in jurul buzelor:

― Asta-i Dunarea albastra

Si fredonase melodia, nostalgic si fals, dupa ce orhestra incetase, stringind o aluna americana in degete, ca un suvenir.

Nae fusese impresionat. Dunarea albastra luase loc in cutia de carton, intre Carusso si Iulian. Si astfel, singurul vals al balului dat in cinstea lui Bahluio Far-Niente, era languroasa Dunare albastra.

Tonel dansa cu Danut, el fiind 'c-cavalerul', Danut 'd-dama'; Olguta cu Dorel, alternind rolurile. Mircea nu stia sa danseze. Dispretuia dansul si balurile, fara sa fi dansat vreodata, fara sa fi vazut vreun bal decit in romane.

Covorul din salon fusese scos. Patru parechi de picioare lunecau pe luciul blond al parchetului.

Nu-si inchipuiau dansatorii ca Mircea le infiera pasiunea si tinereasca insufletire cu versurile lui Baudelaire:

'Je hais le mouvement qui déplace les lignes;

Et jamais je ne pleure'[50]

Ceea ce era inexact, caci trebuia sa faca o violenta sfortare ca sa-si stapineasca lacrimile.

Erau sapte fara un sfert.

Inima lui Mircea se opri la sapte fara un sfert: Olguta se inclinase in fata lui, poftindu-l la vals. Tonel se repezi in ajutorul lui Mircea.

― M-m-ma, cum iti zice?

― Del Bahluio, signor Tontonelino.

― M-m-ma, c-c-ca spiritual mai esti! C-c-ce ai, ma, c-c-cu Mircea? E-e-el e baiat s-s-serios!

Dar spre surprinderea lui Tonel, Mircea se lasa rapit.

Acul gramofonului depasise circumvolutiunile mu­zicale, intrind in cele periferice, hirsciitor, huruitor, oracaitor.

― Invirte, Tonel! protestara dansatorii.

― Acul, acul!

― Vai! Urechile!

― D-d-dansati, ma, c-c-ca va cinta Tonel!

Si iarasi, pe melodia Dunarii albastre, improviza:

'Dansati baieti, nu va lasati,

Dunarea merge la Galati

in timp ce aseza acul la inceputul placii. Incepu sa invirteasca manivela. Cu un fel de lehamite bleaga, valsul se opinti si renascu pe masura ce Tonel invirtea.

― U-u-unde-s, ma?

Mascatul si cu Mircea disparusera. Tonel se repezi la usa. Era inchisa cu cheia.

― M-m-mi-o facu m-m-mascatul!

― Nu mai pot! rasufla Olguta, lasindu-se intr-un fotoliu din biroul lui Herr Direktor.

Isi scoase cagula, descoperindu-si obrajii aprinsi. Isi desfacu tunica la git.

― Deschide ferestrele.

― Duduie

― Olguta.

― Olguta, repeta supus Mircea, deschizind feres­trele.

'Daca ma intreaba de ce-am intirziat, ce-am sa raspund?'

― Lasa usa deschisa.

― Sa nu racesti, duduie

― Ah! Olguta, Olguta, Olguta! De ce esti asa de ceremonios, m-m-ma Mircea? C-c-ce dracu!

Mircea redeschise usa. Se rosise. Mintise. Vroise sa inchida usa ca sa ramiie singur cu Olguta. Si-i era asa de frica sa ramina singur cu ea, incit ramase la usa, neindraznind s-o priveasca.

Tolanita in fotoliu, picior peste picior, cu bratele spinzurind in laturi, Olguta il privea lenes. Insufle­tirea dansului ii aprinsese focuri bengale in ochi si pe obraji.

― Cite ceasuri?

― Sapte, raspunse Mircea fara sa consulte ceasul.

― De unde stii? Ai intuitia timpului? cum ar spune Metaforel

― Acusi plecam la Sosea.

Tacura. Atent, trupul Olgutei urmarea valsul din salon.

Desperat, Mircea simtea ca fiecare secunda il insu­rubeaza mai adinc intr-o tacere umilitoare, natinga.

Olguta se ridica, asezindu-si din nou cagula.

― I-ai dat cartea?

― Nu.

― De ce?

― Am uitat.

― Ai uitat-o acasa?

― Nu. E sus, ingina dezolat Mircea.

― 'Desteapta-te, romane, din somnul cel de moarte' De ce nu vrei sa dansezi?

― Nu-mi place. Nu. Nu stiu Stiu eu!

― Te rog sa-i dai Infanta. Vii cu noi la Sosea?

Olguta intra in salon. Mircea urca scarile, lasind in urma Dunarea albastra in care nici nu se putea ineca macar.

― Olguta

Danut se opri prea tirziu. Tonel tocmai incepuse valsul. Auzind numele, examina incruntat mina reve­latoare a mascatului, ca pe-o fituica venita din senin: farsa ori fituica?

― B-bine, ma! D-d-dati-o dracului de treaba! C-c-ce nu-mi spuneti, ma, c-c-ca-i d-dama!

De afara se auzea claxonul unui automobil oprit la poarta.

― M-m-mi-o facurati, ma!

Olguta-si sfisie cagula, descoperindu-se.

― Imi pare bine, Tonel.

― P-p-pardon! P-p-p-rezinta-ma, c-c-camarade, se adresa el lui Danut, care ridea in unison cu Dorel.

― Sora-mea.

― P-p-parol?

― Pe onoarea mea, Tonel! il asigura Olguta, cu degetul cel mare ridicat.

― D-d-d-domnisoara m-m-ma prezint cu onoare. A-a-a-a

Ce A? Tonel sadea, protestara Danut si Cyrano.

― A-anton I-i-idriceanu. D-d-dati-o dracului, ma! S-s-sinteti mojici!

― Incintata, Antonel, nu te uita la ei.

― Mircea te-a recunoscut? o intreba Danut stergindu-si ochii.

― Daca Tonel nu m-a recunoscut, cine putea sa ma recunoasca! Haidem la Hardtmuth.

― Unde-a disparut?

― I-i-i-invata, ma, p-p-pe mine! E-e-el invata, da Tonel, mai s-s-smecher, joaca!

― Traiasca Tonel!

― Vivat Tonel! Ura!

Pornira in goana, grabiti de claxonul automobilului lui Herr Direktor, venit sa-i ia la Sosea.

― E-e-e desteapta, m-ma, s-s-sora-ta, declara Tonel ciupindu-si mustata. Da nici Tonel nu-i p-p-prost!

Gratie vitezei Olgutei, cind ceilalti sosira sus, Olguta si facuse cunostinta cu Mircea. Si, gratie unei simple stringeri de mina si unui zimbet care-i facea complici, sufletul lui Mircea basculase din regiunile pluvioase in cele solare, cu alte batai de inima si alte reverii.

― Dan, inchipuieste-ti ca Au jardin de l'Infante era la mine-n tasca.

― Ei!

― Uite.

Ochii lui Danut zimbira.

― Semn bun! Azi ploua cu bucurii! Gata, Olguta?

Scarile duduira. Odaile era aureolate de colb.

Cinci liceeni se instalara galagiosi in automobilul albastru, cu caroserie prelunga si cauciucuri albe. Kulek fu expulzat Danut, in haine albe, fara palarie, trecu la volan.

― Vii linga mine, Olguta?

Nu. Eu stau la umbra nasului eroic. Nu te superi, Cyrano?

― Vai de mine! Prea onorat! Numai sa nu-l in­tunec pe Tonel!

― L-l-lasa, ma, s-spiritele!

Incalecind speteaza, Tonel trecu linga Danut. Se instala strimb, cu cotul rezemat de speteaza, in ati­tudinea labartata a celor ce stau in loje gratuite.

Olguta, cu sapca trasa pe ochi, se ghemui in fund, intre Dorel si Mircea.

In hohotul de ris general, patru chipie se aplecara omagial in fata celor trei fete de la geamul casei vecine. Mai cutezatoare, Olguta-si permise gestul unei bezele cu trei degete: à la Tonel.

― D-d-dati-o dracului, ma! P-p-pardon, domni­soara!

Glasuri tineresti, cu unul prea sopran intre ele, inlocuira semnalul claxonului cu un refren ad hoc:

Ton-ton Ton-ton Ton-ton

Iar Tonel, imperturbabil, cu o superba voce de bariton ii acoperi, reluind silabele:

Ton-ton Ton-ton Ton-ton

― Auzi, domnule! Elevi de liceu?! Se duce tara de ripa! comenta un pieton serios si naucit aparitia si disparitia corului impertinent din automobilul zburlit de brate.

Scapat din pumnul lui Satan pe cimitire si privelisti mute, miezul noptii cadea fara de mister si de solem­nitate asupra Bucurestiului de vara, in care noptile sint ca o umbrela ciuruita deschisa peste somnul sau cheful congestionat.

Zbirniiau orhestrele, tiuiau tarafurile, ca tintarli baltilor cu friguri si fosforescente.

Si singurele stele remarcate in aceasta darnica noapte erau 'stelele' gradinelor de vara, cinemato­grafelor si teatrelor, deoarece observatorul astrono­mic, din pricina duminicei, nu functiona.

In noptile de vara, principalii acumulatori lirici ai capitalei sint Cismigiul si Soseaua, prelungita pina la Baneasa, dupa dispozitie sau punga.

Cismigiul absoarbe lirismul pedestru in iarba sa nuptiala; Soseaua ― cu sau fara parfum de tei ― absoarbe revarsarea onctuoasa a automobilelor cu faruri indiscrete pentru altii decit cei dinlauntru, a muscalilor ― eunuci cu haturi ai haremului cu roti de cauciuc ― si a tuturor vehiculelor in stare sa ofere un trap, un cos si dosul tutelar al birjarului, amorului care n-are nevoie de corabii, nici Cythera, spre a se imbarca exuberant.

Intr-un cuvint, din pricina anotimpului, noptii si duminicei, vehiculele Bucurestiului se duceau la So­sea sau veneau de acolo, reducindu-se. Asa ca cele disponibile pentru cursele interne erau rare. Si pu­tinele care mergeau la pas, slobode, se duceau la culcare.

Birjarii erau blazati, ca in timpul ploilor toren­tiale.

― Liber, birjar?

― Hei, birjar! Liber?

― A-a!

― Iese o piesa!

― Ai?

― Doua piese

― Suie.

In trasura care-l ducea agale ― somnoroasa din bici pina-n copite ― Danut stringea pumnii, exas­perat.

Era treaz ca viteza paralizata a insomniilor. Bir­jarul motaia pe capra, surd la orice indemn. Caii po­ticneau in armonie cu capul birjarului.

La intretaierea Caii Victoria cu bulevardul, Danut sari din trasura, plati birjarului si o lua la vale.

De ce nu-l asteptase? De ce nu-l asteptase? Singele-i tremura in timple. Vra sa zica-l mintise, vra sa zica-l mintea! Fericirea delicata ca o casuta japo­neza a ultimelor zile era cladita pe pamint plin de cutremure, nesigura, trecatoare

De ce nu-l asteptase? De ce nu-l asteptase?

O vazuse cind se intorcea de la Baneasa. Automo­bilul luneca lin. Tonel cinta cu patos o romanta italie­neasca ― Una furtiva lagrima ― pentru 'c-c-cucerirea' Olgutei, desigur; Dorel imita acompaniamentul timbalului, Mircea tacea. Olguta era la volan, fara sapca; Danut, alaturi de ea, o invata sa conduca.

Adina venea intr-un muscal ― mica in trasura ampla ― puerila si serioasa, ca o scolarita deghizata in 'doamna'; rosul amurgului ii lumina obrajii ca o bucurie, si ochii ei erau mari, mariti si plini parca de comori inocente, ca ai copiilor cind privesc jarul pe care se coc castanele

Il zarise. Si spaima ei de-o clipa ii zvicnea si-acum in inima, ca o alta inima. Vra sa zica se temuse, vazindu-l, mintise, il inselase. Nu-l asteptase la ea acasa, cum o rugase in scrisoarea trimisa cu Gheorghita. Nu-l asteptase, asa cum ii fagaduise ea sin­gura cind se despartisera in zori.

Ii nimicise tot: bucuria de a ride cu Olguta si camarazii sai; bucuria mesei cu atmosfera de vacanta la tara, de la cucoana Catinca; mindria de-a fi tinar in tovarasia Olgutei si de-a fi fratele ei dupa o des­partire de un an

Zadarnic luptase impotriva gindului rau. Zadarnic bause. Ca o lampa care a filat o clipa numai intr-o odaie alba, minciuna Adinei, fatarnicia Adinei ii minjise amanuntit tot sufletul, toate amintirile, toate bucuriile; lasind subtiri ninsori de funingine, 'De ce o iubesc? De ce o iubesc?'

Ar fi vrut s-o urasca.

Da. O ura cu intreaga revolta a bucuriilor ucise de ea. O ura fiindca era fatarnica. O ura fiindca era frumoasa, adorabila, cu aerul ei de copil zapacit de soare si de fluturi, si trupul ei miniatural, ingrozitor de feminin Trupul ei alb, dur si dulce, cu sinii, soldurile si pulpele atit de felurit rotunde, ca dez­mierdarile ameteau ca si amintirile o ura fiindca nu putea s-o urasca, nu putea cita vreme n-avea la capatul bratelor decit aceleasi mini care o dezmierdasera, si la capatul urii, aceeasi inima umeda de amintirea sarutarilor ei.

Alerga. Intra gifiind pe poarta. Batu cu pumnul in fereastra luminata.

Il astepta! Ha! Acum il astepta!

Intra si i se umplu pieptul de amar vazind-o imbra­cata cu rochia care-i placea lui ― rochia cu care era imbracata la Sosea: pentru cine?

― Adina

― Ce-i, Danut?

Vorbea incet. Era trista, ostenita, abatuta. Iar mintea!

― Vreau sa te vad.

O lua in brate, o aseza pe genunchi. Ii lua capul in mini, tinindu-l nemiscat.

― Ai primit scrisoarea mea?

― Da.

― Ai cetit-o?

― Da.

― M-ai asteptat?

― Da.

Danut tresari, cu fata supta si fruntea brazdata.

― Adina!

Ii era sila sa-i spuna: 'Minti'.

― Nu spui nimic, Adina?

― Ce vrei sa spun?

― Minciuni.

Capul Adinei se apleca, indoit de lacrimi. Isi ridica din nou capul. Buzele tresareau, dar ochii se impo­triveau incruntati lacrimilor.

― Adina, de ce nu m-ai asteptat?

― Te-am asteptat, repeta ea, ostenind silaba cu silaba.

Danut isi scutura capul.

― Adina, uita-te la mine.

Il privi limpede si trist.

― Te-am asteptat. Danut. N-ai venit. Dupa aceea m-am imbracat pentru tine Asa Asa imi trebuie..Am vrut sa-ti fac o placere Da. Asa imi trebuie Aneta mi-a adus o trasura

Ofta adinc si intretaiat; usor, sinii respirara.

― M-am dus la tine acasa m-am scoborit in colt, am trimis trasura cu un bilet

Vorbele ei se risipeau cu ritm de lacrimi.

― Te-am asteptat. Asa imi trebuie. Nu erai acasa. Da Si m-am dus singura, fara nimeni, da singura Cind ne-am intilnit tu, tu erai mai vesel decit mine

― Adevarat, Adina?

Adina plingea, cu fruntea aplecata pe umarul lui Danut.

― Atunci de ce nu mi-a dat nimeni biletul?

― Tu te plimbai.

― Cind m-am intors?

― Nu stiu. Eu te-am asteptat! suspina Adina, cu pumnii pe siroaiele de lacrimi.

― Cui i-a dat birjarul biletul?

― U u unei femei de-acolo

― A! Lui Sari! de asta Doamne Adina! Adina!

Ii dezmierda parul, obrajii, genunchii, bratele, la intimplare, ca si cum ar fi vrut sa culeaga toata durerea trupului zbuciumat de hohotele plinsului in­tetit pe masura ce dezmierdarile il invaluiau mai dese, mai umile. Vru s-o sarute. Se feri. Ridicindu-se din bratele lui, trecu pe scaunul de linga fereastra.

― Adina, iarta-ma, Adina

Ingenunchease linga ea. Adina intoarse capul spre fereastra. Danut isi apleca fruntea pe genunchii ei. Se feri de el, mutind scaunul mai incolo.

― De ce nu esti buna, Adina? Ce ai cu mine?

Se intoarse spre el cu un zimbet rautacios si narile crispate.

― Unde ai fost?

― Cum unde? La Sosea. Nu stii? Ce-i, Adina?

― Cu cine-ai fost? starui glasul ei, inasprit de plins.

― Cu cine? Cu niste camarazi.

― Daa?!

― Sigur. Cu niste camarazi: Tonel, Dorel Ce te intereseaza?

― Da, sigur! Tonel, Dorel, Ionel, Sandel, Aurel Si eu stiu sa inventez!

Danut zimbi, mirat si amuzat.

― Dac-asa-i cheama, Adina!

― Danut, spune-mi drept-drept

― Drept ti-am spus!

― Danut! Ii apuca minile cu fragila ei putere. Danut, nu-mi spui drept. Jura-te pe dragostea noastra

― Jur

― Sa nu juri! sari Adina, cu obrajii aprinsi. Nu-i adevarat! Sa nu juri! N-ai jurat!

― Adina, ce-i copilaria asta?

― Copilarie! Eu am ochi buni. N-am nevoie de ceasuri ca sa disting o fata deghizata, de un baiat adevarat! Rizi?

Danut ridea cu hohote.

― Nu! Asta-i delicios! Serios?

Pieptul Adinei se zbatea. Furia si lacrimile se in­valmaseau in ochii, obrajii si buzele ei.

Dar Danut tacu, oprind vorbele care navaleau rizind. O privea si tacea, cu ochii iluminati de o bucurie in care triumfau toate amaraciunile si tot zbuciumul de pina atunci.

Vra sa zica de asta tresarise Adina cind il intilnise la Sosea! Vra sa zica si Adina se temea Si ea Nu!

O privea si nu-i venea sa creada.

Vra sa zica, de asta tresarise Adina cind il in­tilnise.

Cu fiecare bataie de inima, alte intineriri se re­varsau in el. Respira. Era intiia clipa cind simtea ca tine in minile lui ceva din sufletul Adinei, tot sufletul ei

Era geloasa! Deodata, dragostea ei devenise stra­vezie. Ii vedea sufletul ca ondularea unei ape limpezi.

Geloasa!

Icoana vie a cuvintului 'gelozie' ii aparea mai frumoasa decit a dragostei enigmatice, mai odihni­toare, mai darnica.

Privind-o, trecu in sufletul ei, se prefacu intr-o Adina pe care o stia ― de asta data, da, o stia ― suferi cu ea, si fericirea suferintei ei il facu sa-i dezmierde mina. Adina se smunci.

― Nu-mi spui nimic, Danut?

Zimbi cu o cochetarie feminina; un zimbet nela­murit: de bucurie? de mila? ironic? duios? crud

Simtea sufletul ei incordat in jurul lui, fara sa-l poata patrunde.

Trufia de-a fi enigmatic, opac, tacut, ascuns, chi­nuitor, neinduplecat Trufia de-a fi ca o femeie in fata unei femei geloase, pe care o iubesti si din pricina careia ai suferit

Si ce secret copilaros! Ce gluma ascundea tacerea lui! Dar Adina nu stia. Si era a lui Si ce bine-i intelegea suferinta, curiozitatea sfisietoare a indoielii, mai chinuitoare decit durerea, mai felurita, mai as­cutita, mai deasa, mai iute.

Si el stia! Nu era nici un mister in el, nici o enigma, nimic, nimic, decit dragostea lui pentru Adina. Si ea suferea! Sa fi stiut!

Ar fi vrut sa aiba puterea sa taca. Sa plece fara sa-i spuie nimic, sa simta sufletul ei prins de el, urmindu-l pretutindeni, ca o mantie a trufiei lui. Si sa-i adore, din patul lui suferinta si zbuciumul

Dar Adina plingea Ii saruta lacrimile, ochii, obra­jii. Se smulse din bratele lui.

― Du-te!

― Ma duc

― Danut!

Danut zimbi.

― Sa ramin?

― Du-te tremura glasul inecat de lacrimi.

Ii venea si lui sa plinga, dar zimbi din nou fiindca stia. O lua in brate.

― Am sa-ti spun tot.

Adina deschise ochi mari, speriosi, atenti.

― Stii cine era

Zabovi. Ii simtea cu ochii bataile inimii. Ii venea sa plinga de fericire. O adora. Era numai valuri de inima.

― fata deghizata?

― ? Spune. Spune. Nu ma chinui, Danut, spune.

Il stringea cu minile, il invaluia cu ochii, era linga el, cu frigurile singelui, si cu bataile inimii, si cu suflarea buzelor, si cu parfumul cald al trupului si-al parului

― Danut! Spune, cine era?

― Sora mea, Olguta.

― Nu?!

― Da.

― Vai, Danut! Cu minile pe timple, isi scutura capul, clipind. Drept, Danut!

― Tu n-ai vazut?

Il strinse de git eu apriga putere, fara sa-l sarute.

― Vai, Danut! Acuma vad! Vai! Ce proasta-s! Dar era asa de frumoasa! Si voi toti pareati in­dragostiti de ea mai ales tu, Danut rau! Il strinse din nou. Isi trecu minile peste ochi. Zimbi. Sigur. Samana cu tine. Vai, Danut, ce bine-mi pare ca-i sora ta! E asa de frumoasa! Mi-a fost frica E sora ta; sigur, e sora ta. Are niste ochi! S-a uitat la mine Ea nu stie?

― Nu.

Se sarutara lung, odihnindu-se in sarutarea lor.

― Ce proasta-s!

Zimbea. Danut o privea atent, cu o usoara neliniste; avea impresia ca se refaceau tacerile din ea.

― La ce te gindesti, Adina?

― La tine, Danut. Ce proasta am fost Sigur, daca nu era sora ta, ai fi mirosit a strain a straina, sopti rizind Adina.

Se scutura.

― Danut, si de ce s-a imbracat baieteste?

― Asa, ca sa ridem.

― E vesela?

― Foarte.

― Danut, dar baiatul din spatele vostru cine era?

― Care? Ionel, Dorel, Sandel, Costachel?

― Da! Acum rizi de mine! Cel din dreapta, Danut, linga cel cu musteti.

― Mircea un camarad.

― Ce cap frumos are! Ca de fata te-ai suparat, Danut?

― Nu. Dar sa vorbim de noi, Adina. Lasa-i pe ceilalti. Vine vacanta. Ne despartim acusi, Adina.

O strinse cu deznadejde, sarutindu-i ochii, gura.

― Danut se smulse ea cu respiratia taiata.

― Ma iubesti, Adina?

― Prostule!

Zimbea. Iarasi era enigmatica si iarasi presimtea temerile, indoielile

Isi alunga sufletul care se apropia.

― Adina, stii c-am gasit cartea ta? Stii: Au jardin de l'Infante.

― Unde era?

― O luase o ratacisem

Ocolise numele lui Mircea.

― Danut, e tirziu!

― Ei, si?!

― Tu te scoli dimineata, Danut Pleci?

Zimbea.

― Cum spui tu?

― Eu eu

Ochii ei verzi staruira lung asupra ochilor lui. Si, cu un cald fior, trupul lui Danut simti trupul Adinei.

Sufletul il astepta afara, la poarta casei.

Numai felinarul din ograda lumina, dar atit de galben si de recules, incit lumina lui parea culoarea unui frunzis de toamna; salcie palind in oglindirea unei ape vinete.

Si-n odaia lui Mircea era intuneric. Nici luminarea lecturilor de miez de noapte nu ardea. Caci veghea lui Mircea nu era deasupra filelor, ci deasupra su­fletului, si intunericul te-aduna mai mult decit orisice carte si orisice lumina.

Era in pat, in camesa de noapte, cu bratele in jurul genunchilor. Suridea cu genele plecate, ca acele capete de mucenic subt care arde-o candela in loc de trup.

In sufletul lui Mircea era ca o mirare, care prefacea conturul sufletului si al gindurilor. O mirare

Inaintea primaverii trece-un vint. Trece un vint pe strazi, printre case, magazii, biserici, printre oa­meni preocupati, care se duc la treburile lor de toate zilele, intr-o zi ca toate zilele.

Si deodata, un trecator ― tinar sau batrin, femeie sau fata ― ridica ochii, asculta, priveste, respira Ce s-a intimplat? A inflorit o zare? Au ris malinii undeva, inainte de vreme? Au respirat violetele intr-o padure? A zburat un inger nevazut din ceruri si s-a dus iar inapoi, cu parfum de toporasi in aripi?

Cine stie!

Nu s-a intimplat nimic Cine stie! .

A trecut un vint, inaintea primaverii, printr-un oras.

Si capetele trecatorilor se ridica. Cerul pare ca a venit. Un trecator zimbeste altuia, fara sa-l cunoasca. Fiecare ar vrea sa faca semne de bunavenire cuiva Nu-i nimeni. E o mirare, orasul e altul, oamenii sint altii. Undeva un glas incepe sa cinte. E o mirare pretutindeni pe urma unui vint care a fluturat soare, perdele, plete, suflete

Olguta numele pur si luminos ca aburul buzelor inocente in ger.

Deschise ochii. Auzi tic-tacul ceasului de pe masuta de noapte. Vazu umbrele, paretii, lumina felinarului. Se simti pe pamint, intr-o casa prin care trecuse Olguta. Cind inchidea ochii, simtea marea mirare, minunarea dinlauntru, sufletul lui nou si viu ca lemnul unei icoane pe care-ar fi inflorit rozele zugravite. Cind deschidea ochii, isi aducea aminte ca iubea pe cineva dinafara sufletului sau pe Ol­guta dar iar inchidea ochii, stringindu-si sufletul in brate, caci dragostea era in el.

Noaptea trecea fara clipe, fara ore, fara hotare.

Cea dintii noapte a vietii lui. Intaia insomnie a fericirii.

Iubea! Se intimplase in el ceva numit de oameni iubire Iubeau si alti oameni? Mirare! Parca nu-i venea sa creada

Se scula din pat. Se duse la geam. Noaptea era in ograda, in gradina, pe minile lui intinse. Feli­narul ardea, hulubii dormeau, florile se scuturau sau infloreau. Toate erau ca intotdeauna

Dar Olguta trecuse prin odaia lui Uneori simtea ca o atingere pe inima. Iubea. Simtea atita bunatate in el, ca ar fi fost in stare sa imbratiseze piatra din ograda, pe care palpita un fluture de noapte.

Ii vedea minile mici ― cind isi aducea aminte ii venea sa zimbeasca ― vii, autoritare, mai ales degetul aratator. Niciodata nu vazuse mini mai ex­presive. Mini inguste, degete lungi, sprintene, cu unghiile taiate scurt, nefacute. Mini brune, uscate, cu incheietura bratului subtire, ca o bratara de copil.

Acum isi aducea aminte: vazuse odata pe strada un cal arabesc. Strada era plina de oameni ademeniti de primavara. Calul venea la pas, calarit de cineva. Il urmarise. Era negru ca diamantele negre; lumina vibra in el ca gerul. O fantezie nesecata ii felurea pasul. Fiecare pas era altul, mereu altul. Copita abia atingea pamintul ― vigoare si delicateta ― tresalta, zbura scurt si iar cadea, sarind iara. Trupul avea ondulari de apa voinica, si curba gitului o gra­tioasa trufie.

Il privise multa vreme, pina ce-l pierduse. Ii paruse naluca unui ritm din Iliada. Dupa aceea, privise mul­timea de pe strada, si deodata, pentru intiia oara, isi dadu sama ca oamenii mergeau urit. Chiar trupurile tinere mergeau greoi, afectat, constrins, robite de imbracaminte, de incaltaminte, de moda sau de pro­fesie. Fiecare trup purta pecetea unei vasalitati. Trist!

Minile Olgutei Vazindu-le, privindu-le traind, intelese ca minile nu-s facute numai pentru scopuri utilitare, ci ca-s frumoase in sine. Si doar nu faceau gesturi poetice! Nu. Erau neastimparate, combative fara de lene, fara de somn, familiare, spontane. Le privise la masa cum minuiau cutitul, furculita, into­varasind vorbele, glumele, ripostele.

Alaturi de minile Olgutei, minile celorlalti erau greoaie, toropite, fara de supleta.

Ochii Olgutei

Pletele Olgutei

Zimbetul Olgutei

Sufletul se umplea treptat.

Astfel albinele aduc primavara in faguri, culegind-o cintind din floarea zarzarilor, din a piersi­cilor, din a teilor, din a salcimilor

Prin intuneric, se asezase pe scaunul de la birou. Si era solemna meditatia aceasta la biroul pe care lucra de obicei, aplecat pe o carte sau pe un caiet ― acum, cind era aplecat asupra intunericului.

Multa vreme nu se auzi decit cadenta unei res­piratii.

Aprinse luminarea.

iunie 1914

Ma jur pe dragostea mea, ma jur inaintea sufle­tului meu intreg si clar ca daca intr-o zi voi simti ca sint in rindul tuturor oamenilor, la fel cu ei, acceptind si propovaduind minciunile lor si tragind foloase de pe urma acestei voluntare sau involuntare sclavii; dispretuind sufletul meu din aceasta noapte sau ironizindu-l; tagaduind ca iubirea este singura justificare a vietii, ultimul ei scop, singura si suprema ei frumuseta, ma jur pe dragostea mea, care in aceasta noapte mi-a adus deplina lumina, sa ma sinucid. Si daca imi voi calca juramintul, daca voi fi atit de netrebnic incit sa nesocotesc acest sfint legamint luat fata de mine insumi ― sa stiu bine ca sufletul mi-e rupt in doua si ca merit sa traiesc inainte, in rindul tuturora, la fel cu toti, fiindca o data cu juramintul acesta, pe care l-as rupe si l-as calca, mi-as rupe si aripile si zborul.

Mircea Balmus'

Cu fata grava de tinereta si severitate, respira adinc.

Si in trufia pura, in trufia dintii a iubirii, sufletul izbucni si se apleca aprins asupra viitorului, ca un curcubeu cu arc deplin deasupra marii.

In Pitar-Mosu 20 somnul intrase prin toate odaile felurit, ca un bal costumat.

In apartamentul de jos dormea Herr Direktor si domnul Deleanu, ca doua barci vislite de bataile inimei prin furtuna cartilor de joc. Dame, valeti, rigi, asi, trefle, cupe se inaltau, cadeau, se roteau strimbindu-se, ricanind, gesticulind, cind negre, cind rosii, cind mari, cind mici, cind in trombe de abataj, cind in bulboane de bac Si, uneori, buzele arse de fumul tigarilor implorau 'carte' de la somnul care dadea halucinanta banca.

In aripa servitorilor somnul era nazal, horaitor, ca un energic gutunar.

Intre gratiile custei, Coco tresarea, stapinit de un somn ciudat, cu expresii multiple, ca somnul unor refugiati de varii nationalitati si categorii sociale, culcati de-a valma intr-un azil de noapte. Caci in Coco erau mai multe suflete ― sonore, fireste ― ca niste placi de gramofon capatate in tribulatiunile vietii lui de pasare tropicala ajunsa in minile lui Nae, care il cistigase la loterie, dupa ce murisera ultimii stapini ai lui Coco, niste boieri munteni.

In apartamentul de sus, Danut dormea in odaia musafirilor; ietacul il cedase Olgutei. Dormea, atent parca, intins pe-o coasta, in atitudinea unui om trintit cu urechea la pamint, ascultind zvonuri departate. Dormea cum altii isi aduc aminte. Somnul il chinuia, ca o memorie mai vasta decit cealalta, in care aminti­rile aveau relieful zilelor de arsita si mister de umbra opaca.

Uneori zimbea cu fugare tresariri de buze ― cui?

Pe usa ietacului dinspre hall, Olguta prinsese urma­torul anunt:

'Pentru Gheorghita,

Gheorghita, sa mergi binisor mine dimineata, ca-i bucluc daca te aud! Scoate botinele din picioare si fa treaba in coltuni. Daca tipa domnul Nae pe afara, tu fii destept: ia o cana cu apa si varsa-i-o in cap, de pe terasa. N-ai grija! Domnul Nae are sa creada ca ploua. El nu-i destept ca tine!

Si cum s-o scula stapinu-tau, cinta-i mereu: «ghi-nisor, ca doarme duduia Olguta».'

Pe usa dinspre odaia de baie alt anunt:

'Metaforel, eu din copilarie am naravul sa dorm tirziu dimineata, iar tu ai naravul sa te speli cu scandal «ca si cum te-ai bate cu apa», ca sa ma exprim in maniera ta. Si aici, ghinionul a vrut ca naravul tau sa fie despartit de naravul meu, numai printr-o usa!

Stii ce? Fii baiat de treaba si nu te mai spala.

«F-f-fii m-m-misto, Deleanu!»

Olguta'

In ietacul lui Danut, intr-o dezordine crincena, cu fata neteda, trupul destins in pijamaua baieteasca, dar cu pumnii strinsi ― Olguta dormea tun.

PARTEA A DOUA

I

O NOAPTE

Iscusit in viclesugurile orasenesti, Gheorghita a Marandei ocupa toate locurile compartimentului de clasa doua in care aveau sa calatoreasca Danut si Mircea. Si nici nu-i venea greu sa mobileze opt locuri cu bagajele a doua persoane, de vreme ce stapinii sai erau, unul, fiul adoptiv si emulul lui Herr Direktor ― dispensatorul de geamandane ― iar cela­lalt, singura odrasla a cucoanei Catinca Balmus, care isi trimetea copilul la Medeleni, ca pe o mireasa in calatorie de nunta.

La usa compartimentului gol de persoane, dar ticsit de bagaje, Gheorghita veghea infipt si dirz. Nimeni nu indrazni sa intre, decit, fireste

― Ocupat, jupine, articula rastit Gheorghita catre pasagerul cu gambeta pe ceafa, barbison ros si pistrui pe mini.

'Jupinul' replica afabil:

― Parci ci-i suparari! un locsor pentru jamantan Bonomia, modestia si accentul moldo-ebraic al jupinului induplecara strasnicia lui Gheorghita.

Dupa ce-si instala 'jamantanul' pe dusamea, jupi­nul se lasa pe marginea canapelei, stergindu-si naduseala fruntii cu atitudinea jalnica a celui care se stie hulit, ingaduit uneori, izgonit totdeauna. Gheorghita nu-l slabea din ochi. Curind, insa, folosind neatentia de o clipa a paznicului, jupinul isi muta geamandanul in retea; gambeta urma drumul geamandanului, gulerul, drumul gambetei, iar dosul, circumspect, se insinua spre mijlocul canapelei, impingind spre fund valiza lui Danut.

― Hai, jupine, ca-mi vin boierii!

― Hm-hm! tusi jupinul, congestionindu-se preocu­pat.

― Te-am lasat sa ti odihnesti, de-amu du-ti.

Jupinul isi scoase ochelarii din buzunarul jiletcii si, cu nasul inarmat, examina rind pe rind toate valizele.

― Ma rog, si citi buieri vin?

― Multi, multi.

― Si fii sanatosi, da citi?

― Hai-hai! Nu te-ntindi la vorbi!

― Ci ti superi asa? Si am eu bini dac-am vazut un om asa suparacios!

― Iaca ma supar. Si tarins rau la suparari!

― Parca eu n-am bilet! N-am platit! Nu platesc patenta si bir la comuni! Ci, am furat?

― Ii fi avind belet, nu zic, da si boierii mei au, si ii is boieri!

― Da citi buieri ai, bre omule?

― Citi? Citi? Iaca am sase boieri. Un loc, s-un boier; un boier, s-un loc: ti-a hi?

― Si traiasca sasi buieri si si mai faca inca sasi. Poti si ai si sapti, nu-i suparari, ci tot mai ramini un locsor pentru un comersant din Fultiseni

― Cum, jupine? se incrunta Gheorghita.

― Iaca-s opt locuri! Poti si-ntrebi si la conductor

Gheorghita inghiti morala fabulei.

Jupinul izgoni valiza de la spate, se instala definitiv si total in locul ei si adauga cu un ton protector:

― Ian asculta, bre buieti, da ci crezi tu, ca Aron Rosenzweig din Darabani ii un prost?! Si am eu atitea suti-n buzunar citi buieri ai tu mai putin di sapti, si am facut un ghiseft! Uiti, bre: un jamantan, doi, trii, patru, si pi tati sta scris la fel: D. D. Ai si tu un buier, hai si zicim doi: mai dau eu unu di la mini, si vrei si tii opt locuri? Da ci, bre?

Intre timp, un cap obidit de 'familist', cu tot arhi­pelagul progeniturilor in jur, se ivi la usa comparti­mentului:

― Ma rog dumneavoastra, nu mai e vreun loc?

― Plin, domnule, si arhiplin: nu vezi? se iuti Jupirnul umplind compartimentul eu vocea si gestul.

Asa se nascu alianta dintre Gheorghita a Marandei si Aron Rosenzweig din Darabani.

Mai erau cincisprezece minute pina la plecarea trenului. Din vagon in vagon, vibra toaca barbara a ciocanului de control izbit in roti.

Domnea o caldura de mansarda. In toate comparti­mentele, batistele circulau languros, ca in galerie la ultimul act al Traviatei. Din clasa treia pina la vago­nul de dormit, conversatiile se reduceau la repetirea cuvintului 'caldura', intovarasit de o sudalma sau de un oftat, la clasa treia, de o interjectie sau de o anecdota piparata, la clasa doua, de un aforism sau de o comparatie intercontinentala ― uf! ca la ecua­tor! ― in clasa intiia si de o inghititura de bere sau de apa minerala frapata la vagonul de dormit.

In fata trenului Bucuresti-Iasi defilau tavile cu sprituri si caldarile cu limonazi galbene si rosii. Bine­inteles, Aron Rosenzweig isi scosese si surtucul si mansetele, raminind in tinuta de dugheana. Intr-o clipa, din 'jamantanul' coborit din retea si asezat pe brate rasari scrumbia de putina, infasurata intr-o gazeta cu portretul sinuos al lui Take Ionescu, sala­mul strident usturoiat, sfertul de 'coilici' si citeva zarzare atit de pistruiete, ca pareau semite.

In fata lui Aron Rosenzweig, care introducea in gura cu degetele si cu lama cutitasului aceste uleioase alimente, Danut stringea in mina ― mina ascunsa in buzunar ― un trandafir sarutat de Adina. Tot sufletul lui era o mina crispata pe un trandafir. Un trandafir rosu ca o sarutare in intuneric, cind trupurile-s lipite ― dens, adinc, elastic, aromat si carnos, cuprins in pumnii Adinei si sarutat in miezul petale­lor ca o gura.

Ultima ei sarutare ardea in trandafir.

Adina! O tinuse in brate pina in clipa cea din urma, leganind-o ca pe un copil mic, respirind-o ca pe un brat de sulfina, stringind-o ― infricosat si superstitios ― ca pe un odor furat din biserica; netezindu-i fruntea, inchizindu-i pleoapele, acoperindu-i buzele, ca sa i le simta umede in palma, ca un plins, dezmierdindu-i cu o sfisietoare castitate sinii ― trup in trup cu ea, ca pinza corabiei cu vintul care o alinta, o umple, si o poarta, si o paraseste undeva in largul marilor amare

Aron Rosenzweig, mustele, paretele vagonului cu harta cailor ferate erau stravezii sau absente pentru ochii lui Danut. Uneori tresarea: Adina nu mai era in bratele lui. El era singur intr-un vagon gata de plecare, cu Mircea alaturi si cineva in fata Singur Sarutari fara de numar ii acoperisera fata, ochii, gitul, cazind ca ploitele pe fata apelor triste. Parfu­mul Adinei era atit de viu si de prezent in jurul lui, desprinzindu-i-se din haine si din amintiri, ca parca doar dantela unui evantai clatinat il despartea de ea, vestindu-l ca-i alaturi ― si nu era; ca parca ar fi tinut-o in brate fara s-o simta ― ii era atit de fireasca adorabila greutate a trupului ei! ― si n-o tinea

Ii venea mereu sa-ntoarne capul, cautind-o, si stia ca-i zadarnic, si totusi, inima batea sperind miracolul neintilnit de ochi.

Se simtea ca o albie de riu brusc secata; dureroasa mirare a intregului trup; nod de lacrimi in git

― Mircea

― Ce-i, Dan?

― Nimic

Inghiti. Tacu. Astepta pina cind tremurul se duse in adincuri. Nu putea vorbi. Brutale, vorbele vibrau in el ca pasii intr-o incapere cu fragile cristale.

― S-s-salve, ma! V-v-va caut, s-s-smecherilor, d-d-d-o ora!

Jovial, ca o sticla de bere destupata, Tonel aparuse in prag. Alb din cap pina-n picioare in hainele civile, inaugurase o sapca de ofiter de marina, cu cozoroc plecat, chenar de matase brodata, bufind spumos in fata, asezata pe-o ureche, lasind sa se vada 'freza'.

De cind promovase in clasa opta, purta inel cu cap de mort.

― I-i-impresioneaza damele, ma!

Dadu buzna in compartiment, ghiontindu-l pe Aron Rosenzweig si cerindu-si scuze, in timp ce clipeala ochiului atragea atentia baietilor 'c-c-ca-i s-s-sme-cher Tonel!' Se aseza intre Danut si Mircea, picior peste picior, dupa ce-si trase pantalonii in sus.

― N-n-nu stiti, ma! S-s-senzational! T-t-tonel s-ssss-se face o-o-ofiter de a-a-artilerie! I-i-imi torn, ma, n-n-niste pinteni! Tan-tan-tan; zim-zim-zim

Un pinten in piciorul lui Aron Rosenzweig, care zimbi cordial.

Tonel se intrerupse brusc, incruntindu-se, cu calciile lipite martial si narile agresive:

― P-p-pute, ma! Aspira copoieste. P-p-pute, ma, a u-u-usturoi! [] Ce-ce-ce, ma? Tonel are nas, d-d-delicat! I-i-ia vedeti, ma

Scoase din buzunar o batista de matasa violeta, fluturind-o pe la nasul baietilor: usturoiul isi gasise un demn adversar in parfumul batistei.

― Ce-ce-ce ziceti, ma?! E-e-e de la o dama f-f-faina! Cobori tonul, cu mina pe gura, ca un paravan pentru scobitoare. F-f-fiti discreti! E-e-e corista la 'G-g-grigoriu'. D-d-dama sic, ma! Smecher Tonel! A-a-apropo! V-am adus, ma, cinci 'Pelisor'. F-f-fumati, ma! S-s-sinteti intr-a opta! Ce dracu! Cu-cu-cu aur, ma! Sic!

― Multumesc, Tonel, tot baiat de treaba ai ramas.

― M-m-ma Delene, a-a-aide nitelus in a-a-aparte. V-vreau sa-ti spun ceva c-c-confidential.

Trecura in coridor.

― I-i-iote, ma: p-p-poti sa-mi dai un p-p-pol? i-i-i-intelegi ― d-d-da fii discret, ma ― p-p-pentru fetita mea.

De mult il pindeau lacrimile pe Danut. Auzind cuvintul de fetita, insolit in vocabularul lui Tonel ― rostit cu o galanta duiosie, duiosie totusi ― Danut clipi, si in timp ce mina cauta porte-feuilles-ul, in­toarse capul spre fereastra.

Tonel urmarea mina lui Danut cu o explicabila concentrare.

Mina intra in buzunarul de la piept, apuca porte-feuilles-ul ― Tonel incepu sa fredoneze un mars zbura din buzunar pe frunte, fara porte-feuilles

― L-l-l-ai pierdut, ma? gemu Tonel.

C-un salt de salbaticiune, Danut izbucnise pe cori­dorul vagonului spre usa, imbrincind pasagerii din cale. Tonel scoase capul pe fereastra, tunind dupa el:

― Che-che-cheama, ma, politia! Ce-ce-ce-i porcaria asta? C-c-ca-n codru, ma!

La glasul lui Tonel, formidabil ca o trimbita wag­neriana, ferestrele se umplura de capete.

― Taci, Tonel!

Mircea privea peste umarul lui. Presimtise. Vedea. In fata ferestrelor trenului intreg, ca doi actori pe scena, Danut si Adina se stringeau in brate. Aneta arunca priviri circumspecte in jur.

― Ce rusine! exclama Mircea rosindu-se.

― F-f-faina dama! admira Tonel dezinteresat, uitindu-si necazul. A-a-al dracului Deleanu! D-d-da nici servanta nu-i rau!

― Urcati-va-n vagoane! Pleaca trenul!

― M-m-ma, Balmuse, f-f-fii baiat de inima! F-f-fa-mi bine cu cinci lei. S-s-sa-mi scot ghetele de la reparat. P-p-pe onoarea mea! T-t-ti-i trimit i-i-imediat. A-a-ai parola mea de a-a-artilerist.

― Poftim. Du-te.

― S-s-salve, ma. E-e-esti misto! Ce-ce te uiti la mine, ma, jidove? Ce-ce-s usturoi?

Se cobori in goana, aruncind in treacat o ocheada capului unei femei insarcinate.

In urma trenului, doua persoane stationara, petrecindu-l cu privirile, desigur nu din pricina melanco­liei: Aneta si Tonel.

Aneta stia ca tinarul cu prestanta ofitereasca o vazuse coborind dintr-un vagon de clasa intiia. Pri­vind trenul, avea aerul ca regreta pe o prietena plecata.

Tonel stia ca Aneta urcase in vagonul de clasa intii valiza damei lui Deleanu. Dar Aneta nu stia ce stia Tonel. Cit despre Tonel La urma urmelor, si la clasificatie Deleanu era printre cei dintii, Tonel in vecinatatea corigentilor D-d-dama sa fie bine, restul nu importa!

Si iata cum destinul ironic hotarise ca nu polul lui Danut, ci moneda de cinci lei a castului Mircea sa aiba o destinatie frivola, prin mijlocirea lesne consolabilului si democratic galantului Tonel.

Din cele sase locuri spatioase ale compartimentului de clasa intiia, Adina si Danut ocupau unul singur, prea larg si acela pentru imbratisarea lor. Erau strinsi unul in altul, obraz linga obraz, timpla linga timpla, suflare linga suflare ― mici si adapostiti in bucuria lor, ca doi simburi gemeni in aurul unei caise coapte. Taceau. Isi ascultau bataile inimilor, cum asculti marea. Uneori, Danut aprindea lumina ca s-o vada pe Adina.

― Adina!

― Danut!

Zimbeau. Si-atit. Stingeau lumina, grabiti sa pas­treze in ochi zimbetul de-o clipa, ghemuindu-se iar alaturi. Nu simteau iutile batai de gene ale clipelor. Se stiau in uitarea intunericului. Nu schimbasera nici o vorba de cind erau alaturi.

Suierul locomotivei!

Se apropiau de Chitila. Danut strinse mai tare pumnii Adinei.

Trenul intra in statie. Se opri, cutremurind vagoa­nele pe inima lui Danut. Dezmierda cu fruntea obrajii Adinei. Nu putea vorbi.

Trecura incet clipe repezi.

Gornita suna trist prin corul greierilor.

Ii batea inima greu, de sus, cum cad copacii sub secure, lasind goluri.

Trenul se smunci, hurducind fierarii, sunind tampoane.

Trenul se urnea.

I se paru ca Adina se smulge. Nu-i putea spune 'ramii', fiindca nu putea vorbi. Nu putea s-o tie cu puterea minilor, fiindca n-o avea. Dulce, ii alinta timplele, rugind-o mut sa nu-l paraseasca.

Chitila ramase in urma.

C-un oftat greu, Danut isi lasa capul pe umarul Adinei.

Rotile goneau spre o despartire.

Adina! Adina! O tinea in brate, si clipele i-o furau: ca un nisip de aur printre degete, era si nu era.

Coase tacute coseau pe sus lanuri albastre si aurii; pe margine de zare, in aburi, capita lunii

Cind si cind, cite un buhai de balta arunca un gemat surd de geamandura. Tiuitul greierilor incre­tea in noapte tremur de ape pe prunduri

O stea se desprinse inecindu-se limpede

Brate de copaci amenintara

Plopi profilindu-si solemni verticalele rigide, ca invieri din moarte

Flori zimbira-n vint prin somn

Dealuri batind matanii in manastirea clarului de luna

Un glas de cucuvaie se vaita

Fumul masinei, indesit, tulbura noaptea: margina lunii se innegri, ca rana ciupercii veninoase

Miros de funingine. Alt suier. Trenul se opri. Citeva lumini. Citeva vorbe, cu noaptea intre ele. Gornita.

Un fluture de aur cafeniu intra si iesi catifelat, ca o suflare intr-o blana de lutra.

Copaci in galop Rotocoale de luna Umbre zim­tate de lumini Curgerea ondulata a sirmelor de telegraf

Capul Adinei pe umarul lui

Adina!

Cine-i Adina? O greutate in bratele lui Un numar oarecare de kilograme gratioase Par, ochi, gura, picioare, mini ― cu numele Adina.

O cutie de chibrituri; alta cutie de chibrituri: indiferent care, tot cutie de chibrituri Preferi o cutie de chibrituri alteia?

Atitea femei Atunci? De ce Adina?

― Biletele, va rog!

― Sst, Danut! Ma duc eu.

Adina iesi pe coridor fara sa aprinda lumina. Ra­mase singur in intuneric. Acelasi gol din brate-i trecu in inima.

Adina! Adina!

Strinse trandafirul din buzunar. Era vested, istovit: cenusa a propriului sau foc.

Bratele Adinei ii incolacira gitul. O simti iarasi pe genunchii lui. O strinse linga el aproape, mai aproape; ar fi vrut sa fie Adina cutit, sa si-l implinte pina-n plasele.

Se adinceau in noapte Negru si alb, carbune si creta Incruntari de umbra, destinderi de lumina.

O cumpana spre cer, ca un scheletic brat de fachir

Biserici, ca melci cu coarnele afara, in palma alba a cimpiilor lunare

Latraturi de cini

Racoare cu miros de harbuz

Tropot aerian de broaste

Scintei de locomotiva, ca sate departate in noaptea invierii

Aureola in tablouri de Rembrandt Abur luminos de oras Focuri Lumini, lumini, lumini de pretu­tindeni, in galop orbitor.

Ploiesti!

Orasul se apropia spectral.

Gara, metalica, dura, cu contururi brutale si lumini brutale.

Vociferari.

Electricitatea peronului lumina capul Adinei copi­laros, copilaros

― Du-te, murmura Danut.

Molateca, tristeta se revarsa ca singele din arterele taiate, lasind o istovire somnolenta.

― Ma alungi, Danut?!

Dadu din cap ostenit, ostenit. Ii pipai fata, fara s-o priveasca, trasatura cu trasatura.

― Poftiti in vagoane

Vagoanele tresarira, se cutremurara. Tactul rotilor crescu, topindu-se intr-un huruit uniform.

― Adina!

― Ramin.

― Adina!

Ploiestii erau in urma.

― Prostule!

Ridea. 'Prostul', in genunchi in fata ei, ii saruta rochia, picioarele

Adina aprinse lumina. Il aseza pe canapeaua din fata. Era docil ca o papusa in minile ei de papusa.

― Danut, cu tine-s toata noaptea, toata noaptea. Uite-mi scot palaria. Ce mai vrei? Sa ma dezbrac nu pot. Danut, nu plec.

Incet cu-ncetul, bucuria incredula din ochii lui Danut se prefacu intr-un zimbet de convalescent.

― Cum sa-ti multumesc, Adina? Cum? N-am nimic, nimic, si tu esti asa de buna!

Zimbi copilareste, cu ochii uzi.

― Uite, Adina, sa nu te superi, iti dau tot ce am mai scump

Viri mina in buzunar si scoase un ghem de petale vestede: trandafirul sarutat de Adina, la despartire.

― Ti-l dau tie, Adina

Se aseza alaturi de ea. Stinse lumina.

― Sa tacem, Adina. Vreau sa stau linga tine, cu ochii inchisi, o noapte intreaga Adina, tu nu stii ce-i o noapte intreaga!

Aprinse din nou lumina, ca sa vada pe fata ei daca stia ce-i 'o noapte intreaga'.

O stinse iarasi. Prin intuneric saruta fruntea Adinei, tinindu-i amindoua minile intr-o mina, cu cealalta cuprinzindu-i capul. O stringea linga el, fara s-o vada, fara sa se gindeasca la ea, neindraznind sa-si priveasca fericirea, cum iti acoperi ochii in fata soa­relui.

Incepu iarasi, la fereastra, jocul privelistilor subt luna. Incepura iara gindurile

― Adina

Avea glasul schimbat, de frica parca.

― Ce-i, Danut? Te-ai speriat?

― Adina tu stiai

― Ce, Danut?

― Ce sa stiu, Danut? Nu pricep!

― Nu Nu se poate!

― Spune, Danut.

― Nu. Prostii de-ale mele!

― Te rog, Danut, spune-mi.

― Nimica, nimica Adica

Isi aminti geamandanul adus de Aneta. Aprinse brusc lumina. Vorbi pripit, privind-o in ochi.

― Adina, tu erai hotarita sa ma insotesti?

― Prostule, ma mai intrebi?!

― Adina, glumesti?

― Stiai de la inceput?

― Sigur, Danut. Puteam sa te las eu singur?

― Adevarat, Adina?

― Uite biletul: 'Bucuresti-Iasi'. Si tie ti-am luat bilet

― Vai!

― Ce-i, Danut? Danut!

Ii apuca minile.

― Nu. Fugi, fugi! E ingrozitor!.. Vai! ce cruzime !

― Danut!

― Vai, vai, vai!

Sarise de pe bancheta cu o cuta intre sprincene. Si era o mirare ingrozita in privirea lui, ca si cum, brusc, Adina ar fi imbatrinit.

Adina se ridica. Il lua de git. Danut se scutura, indepartind-o brutal.

― Danut! De ce ma chinuiesti, Danut!

― Eu te chinuiesc? Eu? Si tu ai curajul sa spui cuvintul acesta? Tu, care m-ai chinuit, tu, care m-ai lasat sa sufar linga tine, fara sa-mi spui o vorba! Adina, e ingrozitor! Stiai ca vei merge cu mine, si-n loc sa mi-o spui de la inceput, frateste, ca sa ne fie tot drumul o lunga bucurie, m-ai lasat sa ma rod linga tine De un strain, si tot ti-e mila cind sufere! Si tu crezi ca ma iubesti! Poti spune una ca asta! Ai curajul sa mi-o spui in fata! Dragoste de vierme! Iti place sa ma chinuiesti, sa ma vezi plingind, sa ma vezi suferind: asta-ti place Calau! Mai bine ura fatisa, decit astfel de dragoste! Tu esti dusma­nul meu Mai bine ma lasai sa plec singur

Se plimba cu pasi smunciti in spatiul ingust dintre canapele. Vintul ii flutura spirale de par luminate de lampa, abatindu-i suvite peste frunte, si-i umfla gulerul alb al camesei de sport, larg rasfrint peste gulerul hainei, dind o miscare copilareasca gitului rotund si un accent candid gurii si barbiei.

Si vintul vitezei, si ritmul rotilor erau un indemn la agitatie, la minie. Impetuoase, vorbele o izbeau pe Adina in frunte, in obraji si-n piept. Uneori ridica minile, aparindu-se ca de flacari.

Cind era speriata parea mai mica, fiindca ochii ii cresteau si gura i se stringea, puerilizind nasul. Nu ajungea cu picioarele pina-n dusumea: ii atirnau nemiscate, fara reazam. Boabe de naduseala ii picu­rau pe frunte, dind fetei mai multa dezolare decit lacrimile. Isi musca masinal un deget. In rastimpuri mina-i fugea de pe fata, lasind-o cu buzele intre­deschise de o spaima carminata.

O zdruncinatura a trenului ii arunca in brate pala­ria de pai galben cu panglici albastre. Panglicile fluturau. Danut isi sprijini barbia de marginea feres­trei, cufundindu-si capul in vint si-n noapte. Cintecul greierilor intra din nou in tacerea compartimentului. Fluturi se roteau in jurul lampii, dind o impresie de intimitate. Incet cu-ncetul, imagina Adinei, o clipa intrezarita din plina minie ― cu fruntea nadusita, gura deschisa, ochii mariti, palaria de pai in brate, umerii descurajati si picioarele atirnind pe marginea canapelei ― incepu sa-l obsedeze. Vroia sa scape de ea si nu putea. Gindul ii fugea la Bucuresti: vedea casa Adinei. In odaia ei de culcare. Danut plecase. Pe marginea patului, Adina, cu palaria in brate, fruntea nadusita, ochii mariti Pleca si ea dupa el

Fugea la Iasi: o camera de hotel. Cald. Muste. Oglinda patata de stropi de sapun. Pe marginea patu­lui, Adina, cu palaria in brate, fruntea nadusita Plecase cu el. Era singura la Iasi, intr-o camera de hotel, asteptind trenul de seara

Noaptea, in trenul Iasi-Bucuresti. Intr-un comparti­ment, Adina, cu palaria pe brate, fruntea nadusita Se intorcea singura

Oriunde, in orisice decor asupra caruia isi apleca inchipuirea, aceeasi icoana a Adinei, de fetita dezar­mata, parasita, ca in poveste parca, la o margina de codru cu lupi, arunca o chinuitoare melancolie

Si mica, si adorabila, ca un martisor pierdut de un copil Simtea durerea unui copil care si-a pierdut martisorul

Se trezi plingind pe marginea ferestrei, in noapte si vint. Picaturi repezi ii sarau buzele.

Masina arunca un suier. Se apropiau de o statie. Auzi alt plins, indaratul lui. Se intoarse. Adina, cu palaria trintita peste dezordinea parului, cu obrajii aprinsi, cu geamandanul intr-o mina si pelerina de voiaj pe brat se uita in jos.

― M-m-ma duc a-a-asta u-ultima noapte Ma duc A-a-are sa-ti para rau

Cind trenul porni din statie, lumina din comparti­ment era din nou stinsa. Trandafirul daruit Adinei fusese redaruit lui Danut. Pelerina Adinei era pe umerii lui Danut ca sa nu raceasca. Adina n-avea nevoie de pelerina. Ea era martisorul lui Danut ― regasit.

Mircea nu-si luase nici o carte de cetit, crezind c-o sa stea de vorba toata noaptea cu Danut. Pe Adina n-o prevazuse. De aceea cartile erau in fundul cufa­rului, la vagonul de bagaje. Danut cu Adina

Nu numai ca n-avea nici o carte ― daca nu de cetit, cel putin de tinut pe genunchi ― dar nici nelipsitul creion. In emotia plecarii precipitata de sosirea intempestiva a lui Danut si de trepidatiile automobilului de la poarta, isi uitase creionul si manusile pe masuta de noapte. Ii lipsea si gulerul tunicii de scoala, pe care-l descheia din cheutoarea de sus, cufundindu-si barbia in el pina cind simtea intepatura rece a cheutorii de jos. Era imbracat la fel ca Danut: haina de cover-coat, cu largi buzunare aplicate si centura la mijloc. Camesa cu guler rasfrint ii decolta gitul mai mult delicat decit slabut. Avea mereu impresia ca i-a crescut gitul, subit, schimbind raportul familiar dintre trup si cap. Trupul alunecase parca, lasindu-se in jos, ca pantalonii cind se desprind din bretele.

Ridicol?

In vagon nu era oglinda, nici vigilenta opinie publi­ca, deoarece Aron Rosenzweig, singurul tovaras de calatorie al lui Mircea, dormea. Dormea lungit pe toata canapeaua, cu fata in sus, mina pe buzunarul de la piept ― nu din cauza inimii, ci a banilor ― cu Adevarul peste cap, batista sub, si picioarele in aer, exact alaturi de canapea, ca sa nu plateasca amenda. Insensibil la muste si la visuri, Aron Rosen­zweig horaia, aspirind aerul pe nas, si suiera, expirindu-l pe gura. Astfel: hrrrr-h-h-ha; fiuuuu-uuisss-iuuu

Totusi, era bine in compartimentul intunecat; Aron Rosenzweig evaluase cu un ochi infailibil timiditatea lui Mircea ― musteriu din aceia care intra in du­gheana si nu indrazneste sa iasa fara sa cumpere, chiar daca marfa nu-i place, fiindca se jeneaza ― si stinsese lumina de indata ce digestia-i chemase somnul. Distrat si doritor de intuneric ― neavind nimic de cetit ― Mircea apreciase ca o delicateta la adresa lui si-i multumise.

― N-aveti pentru ce, ma rog! replicase Aron, ca un adevarat om de salon, facind, concomitent cu vorbele, urmatoarea reflectie: 'Bun buiet! Iu ma culc si el spuni mersi!'

Se racorise. Racoarea imbinata uneori cu parfum de iarba coapta si de flori. Vintul era atit de proaspat, incit parea ca stringe luna rece in mini si apoi cuprinde gitul si pieptul lui Mircea, cum fac copiii neastimparati ca sa-ti dea fiori.

Daca ar fi calatorit cu parintii, ar fi auzit glasul cucoanei Catinca:

― Mircea, incheie-te la guler si pune-ti pardesiul. Nu-i nici o scofala sa ai gutunar!

Zimbi. Isi mai descheie un nasture, rasfringindu-si gulerul si mai tare, inocenta temeritate de republican abia iesit de sub regimul absolutist.

Niciodata nu calatorise singur. Era stapin pe baga­jele, banii si trupul lui. Nici parinti, nici profesori, nici camarazi, nici cunoscuti, nici uniforma. Senzatii de anonimat si emancipare.

In gara Ploiesti se coborise sa bea un sprit, desi avea un termos cu oranjada pregatit de-acasa, si desi nu putea suferi spritul cu sifon, intepator ca un obraz neras.

Il bause in sila, pe jumatate numai, convins ca scapa trenul si vrind sa dovedeasca unei persoane care-l privea ca nu se intimideaza in fata unui sprit. Se intorsese sughitind, si-si reluase locul meditind nedumerit la pasiunea lui Caragiale pentru vulgarul si odiosul sprit.

Trecuse vremea

Mizil

Buzau

La capatul calatoriei ― Medeleni Numele suna lung, lung, dominind melodic larma rotilor.

'Ma duc la Medeleni Am sa stau la Medeleni Mosia Medeleni Medeleni'

In huruitul trenului, gindurile aveau o dictiune clara, sonora, atit de sonora, ca daca tovarasul de drum n-ar fi dormit ― horaia fara intrerupere ― s-ar fi temut sa nu-l auda.

'Mircea Balmus la Medeleni Mircea Balmus isi petrece vacanta la Medeleni'

Combina tot felul de fraze si propozitii cu leit-motivul Medeleni. Stia perfect ca se duce la Medeleni, ca Medeleni e numele unei mosii, ca mosia Medeleni apartine familiei Deleanu Si totusi, ii era cu nepu­tinta sa conceapa Medelenii ca pe o realitate la care va participa si el. Cind se gindea la Bucuresti, vedea gramezile de case, navala oamenilor si a vehiculelor, simtea mirosul de asfalt, de benzina si de gaz aerian; cind se gindea la Iasi, vedea procesiunea spre cer a teilor Copoului, albastrimea ondulata a dealurilor, auzea rotile hurducate prin bolovani ale rarelor tra­suri, trapul schiop al cailor jigariti, nazalizarile negus­torilor de haine vechi, latratul cinilor, spatiat de taceri cimpenesti

Cind se gindea la Medeleni vedea o carte: roman sau versuri? Vedea lamurit cartea cu coperta gal­bena, ca a celor editate la 'Mercure de France', si pe coperta titlul cu litere negre:

MEDELENI

Si subtitlu:

OLGUTA.

Nu Olga.

Olga

Olguta

Olga

Cum cobori trepte spre mare

Adormise? Nu. Era treaz. Isi vedea vecinul. Si chiar daca adormise stia ca se desteptase. Stia, fiindca se auzea el singur pronuntind vorbele: 'Sint treaz'. O carte groasa cu filele netaiate:

MEDELENI

OLGUTA

Roman

Incepu sa ceteasca atit de incordat, incit nici nu mai lua in seama literile. Vedea tot, clar, viu, ca o priveliste reala, cu relief si perspectiva. Literile ― intermediare intr-o carte ― disparusera Si totusi, cetea fiindca tinea o carte in mini. Intorcea filele, uneori precipitat, smulgind aproape continuarea cuprinsa in pagina urmatoare, alteori zabovind inde­lung, uitind sa continuie.

Apareau in scena numai doua personaje. Decoru­rile erau mereu variate; personajele, aceleasi: Olguta si Mircea.

Nu se 'intimpla' nimic. Mergeau calari, mergeau pe jos, sedeau pe banca la marginea unui lac, linga o biserica, pe iarba.

Nu se intimpla nimic, dar mari batai de inima insufleteau plopii, iarba, pamintul, apele O impresie aeriana de versuri si de muzica. Uneori iti venea sa plingi, alteori sa zimbesti, dar nu se intimpla nimic. Totusi, era o noutate deplina in aceste decoruri nor­male prin aspectul lor. O mina nevazuta scosese un simbure amar din miezul pamintului, inlocuindu-l cu unul dulce. Pierise o greutate din toate cele, o apasare incetase; era in toate cele rasarite din pamint ca o pornire de primavara, o miscare de dans voios, un avint zimbitor

Roman sau poveste? Nu. Roman. Apareau mereu fetele cunoscute ale realitatii. Nu se vedeau balauri, nici feti-frumosi. Era ca-n toate zilele, dar pamintul era fericit.

Cetea mereu, mereu, si nu se-ntimpla nimic. Oare nu cetea si recetea aceeasi foaie?

Cartea era pe genunchi: ii vedea titlul, titlurile, cu litere negre pe foaia galbena. Dar filele erau netaiate. Visase? Nu. Cartea era pe genunchi. Se facuse ziua. Se apropiau Vru sa taie foaia din urma, sa vada sfirsitul Ciudat! Nu putea sa taie, nici sa miste mina. Se incorda: nu putea. Simtea curiozita­tea ca o formidabila apasare launtrica in trup si-n fata. Ar fi vrut sa vada numai ultimul rind, cuvintul sub care se pune: fine.

Nu putea

Deschise ochii. Adormise pe mina: ii amortise. Adormise cetind? Nu. Era in tren.

'Am avut un cosmar!'

Isi freca ochii. Se intinse. Il durea gitul. Ii batea inima iute, pe hotarul somnului. Cerca sa-si aduca aminte. Avea impresia c-a pierdut ceva la care tinea mult Nu. Nu luase nici o carte. Iesi in coridor ametit. Se rezema de fereastra deschisa. Impresia staruitoare ca a pierdut ceva il urmarea. Pierduse ceva inlauntru, in suflet. Inflorise ceva si se scuturase fara stirea lui. Rasunase un acord in el, un lung acord de coarde, si nu-l auzise. Si totusi, era ceva in sufletul lui mai minunat decit o bucurie. Urma unei bucurii necu­noscute, pe care-o cauta cu bratele intinse pe hotarul somnului. Un joc de-a baba-oarba, copilaresc de tot. Cu ochii legati, cuprinzi in brate copaci, crezind c-ai prins-o, si-i auzi risul aiurea; fugi iarasi intr-acolo, urmarind zvonul risului neastimparat; te-ncurca, fiindca uneori ride cu buzele inchise, te-ntorci, prinzi alt copac, si o auzi rizind in alta parte; si deodata iti cade singura in brate, cu risul dintilor albi, care te orbeste, scotindu-te din plinul intuneric de pina atunci.

'Olguta!'

Pleca la Medeleni!

'Ce distrat is!'

Ridea cu hohote de exclamatia lui. Sa uiti ca esti indragostit si sa-ti inchipui ca bucuria cu care te destepti in brate e ritmul unui vers pe care-l mur­murai cand ai adormit!

Olguta!

Ii venea sa strige tare: Olguta! Sa arunce numele ei ca pe o minge, sa-l prinda si iar sa-l arunce; sa alerge cu el nebuneste, minindu-l, sa-l prinda-n mini si sa-l sarute, sa-l rostogoleasca prin fin si prin flori

Olguta

Zvicnea in el numele ei, ca un nod de vinturi tinere. Fragezime de picioare copilaresti dantuind prin iarba in zori de zi.

Si fiecare gind venea alergind in bataile inimii, cu obraji aprinsi, zvirlindu-i in fata brate mari de flori

Pleca la Medeleni

Arc de triumf deasupra lui si-n el. Pleca la Mede­leni

Intr-o gara se dadu jos, plimbindu-se cu pasi mari de-a lungul vagoanelor. Era mai grabit decit trenul si decit timpul.

Un soldat, calator si el, rasucea o tigara intr-un petec de jurnal.

― Camarade

― Hai?

― Uite niste tigari.

Ii depuse in mina cele cinci 'Pelisoruri' daruite de Tonel.

― Saaatra-iti!

― Eu nu fumez, se scuza Mircea.

Privi c-un fel de mila pe soldatul care se suia in vagon; cu aceeasi privire cuprinse tot trenul. Numai el mergea la Medeleni.

Bieti calatori!

Biete itinerarii!

― Copil

Adormise cu capul pe bratele ei, dupa ce o rugase staruitor sa doarma ea cu capul pe bratele lui.

― Eu nu pot dormi, Adina, o asigurase Danut cu aerul protector al barbatilor fata de gingasia si deli­cateta femeilor.

Zimbi dezmierdindu-i capul. Dormea trupul robust si capul cirliontat, indepartind mereu prin somn pelerina cu care, necontenit, Adina ii acoperea piep­tul si gitul. Dormea inchis ermetic in egoismul franc al somnului tineresc, nepasator pentru tot ce-l incon­joara, preocupat de cit mai mult confort, doritor de cit mai mult spatiu; somn lacom si despotic in cu­prinsul trupului si chiar dincolo de el. Daca de-afara n-ar fi venit racoarea vintului, si daca trupul elastic al Adinei n-ar fi fost moale, cald si afectuos somnu­lui lui, desigur ca ar fi inlaturat-o cu miscari iritate, cum inlatura pelerina care-i gidila pieptul gol si barbia. Era o perna buna trupul Adinei intr-un vagon hurducat! Cit de bine cunostea somnul lui Danut! Intotdeauna Danut vroia s-adoarma cu ea in brate, tinind-o lipita de trupul lui. La inceput o stringea tare cu bratele si cu picioarele, incercuind-o aprig, curmindu-i suflarea, incrustind-o in el, indurerindu-i trupul. Strinsoarea incordata il ostenea. Intiia aple­care umbrita a somnului desfacea nodul pasionant al bratelor. O data cu venirea somnului o parasea, ca un inotator entuziast pe cel care ramme linga mal, terestru. Trupul adormit uita cu desavirsire trupul iubit de-alaturi, trupul atent, care-i adapostea intr-un golf cald somnul nepasator.

Iarna, trupul lui Danut lua curba trupului Adinei, si, cind insinuant, cind autoritar ― dormea pe-o coasta, arcuit ca un crai-nou, cu capul in piept, aco­perit de plapuma ― o impingea spre parete. Ea dormea cu spinarea lipita de paretele dur si rece ― Danut in caldura de plaja varateca a trupului ei docil. Vara, o tolera atita vreme cit trupul ei ― imbaiat in apa rece ― pastra racoarea unui miez de portocala. De indata ce se incalzea, o izgonea ca pe o perna inoportuna. Se lepada de ea. O lovea cu picioarele, prin somn, bineinteles. Tot trupul lui spu­nea: 'Nu. Da-mi pace. Du-te. Fa-mi loc.' Ea dormea troienita in pernele innabusitoare, cu plapuma de vara in brate, pe o aschie de pat ― Danut gol, cu bratele intinse in laturi si picioarele larg desfacute, ca un zeu orizontal al patului.

Niciodata nu destainuise lui Danut ceva despre somnul lor, despre somnul lui: secretul ei. Danut era convins ca el, si numai el, e paznicul somnului Adinei. Explicabil de altminteri: Adina dormea mai tirziu decit Danut, fiindca adormea mult mai tirziu decit el. Desteptat din somn inaintea ei, uneori cast, o saruta, o acoperea, privindu-i la lumina diminetii capul ingropat in par sau in perna, cu atitudini in­duiosate, parintesti. Alteori o dezgolea fara crutare, desteptind liniile trupului somnoros cu dezmierdari lungi, ca zborul berzelor pe rozul cimpiilor in zori.

Cunostea somnul si trupul lui Danut deopotriva. Spinarea zvelta, cu umerii abia barbatesti si gitul rotund; pieptul si pintecele armonios reliefat de dunele repezi ale muschilor; amestecul de feminitate si virilitate al unor curbe ― umerii ― cu-al altora ― coapsele inalte si ovale ― al pielii dulci si al muschilor tari; mirosul sanatos de lemne taiate, subt ploaie, si de mar domnesc; si sarutarile cu gust de dude zamoase

Ii iubise trupul de cind il vazuse la patinaj, asta-iarna, destainuindu-si viguroasa gratie si salbaticiile trufase. Toata fantezia buclelor ― rasuciri dirze de vreji, curbe molatece ― era transpusa in ritmul care-l insufletea pe gheata. Patina cum ii era parul. Cind facea 'olandeze', se inclina atit de lin, in curbe atit de lungi, incit avea impresia ca se alinta pe aer, cum se alinta pisicile pe un fald ― si obrazul ei se apleca, urmarindu-i curba, ca o dezmierdare pe obraz. Alteori avea smuncitura apriga a animalelor tinere cind smulg smocul de iarba suculenta, alteori betia lor cind se rostogolesc in iarba.

Avea opriri in virful patinelor, care-i dadeau zvelteta jocului de apa in gradini Ii iubise trupul de atunci, si nu se inselase. Prietenele o dojeneau Nu regreta nimic. Dragostea lui Danut era violenta si bogata ca o ploaie de vara. Avea de la el amintiri care-i dadeau batai de inima. Intre toate, una, incintatoare. Abia il cunoscuse. Intr-o dupa-amiaza de iarna cu fulgi desi. Danut venise la ea acasa, pe la cinci, gatit, prea parfumat, cu pete de cerneala pe degete ― cind intimidat, cind infricosat. Bausera ceaiul. Apoi trecusera in salonas. Ea, intr-un fotoliu, la gura sobei. Danut, la picioarele ei

Tacere Tacere Tacere

Ii urmarea valurile de singe cum ii navaleau in obraji. Era ca o plimbare prin alei de trandafiri.

Dupa multa vreme, ii alintase parul, pina cind isi simtise mina prinsa si sperios sarutata. Alte taceri.

Alte roseli.

Ii simtea, la picioarele ei, truda de mugur care vrea sa se deschida.

Danut incepuse sa-i dezmierde genunchii. Ii sarutase marginea rochiii.

Adina se ridicase. Danut ii sarutase bluza, il simtea crescind spre ea, inflorind asupra ei.

Ii tremurau minile ca aripile libelulelor, si uneori ii auzea repede si innabusita dirdiirea dintilor.

Inchisese ochii, lasindu-l grabit si stingaci sa-i des­cheie bluza.

Si-i deschisese iarasi, ca sa vada, inca, obrajii lui rosi de rusine si minile lui tremuratoare pe sinul ei, ca frunza plopilor pe goliciunea lunii pline Si abia atunci cunoscuse fragezimea unui obraz fierbinte de copil culcat pe sinul gol, si sarutarea impusa unor buze sperioase si lacome, si intiiul zbor al unui trup timid si violent, si cearcanele din jurul ochilor in­vinsi, ca doua cununite de violete pe care dragostea le pune adolescentei

Ultima veghe a somnului care-i devenise scump. Citeva ore inca de noapte, si trupul care-o tiraniza va pleca Se ducea acasa, la parintii lui: copil inca, ceva mai putin decit atunci cind il cunoscuse, cu prezumtioasa siguranta a primei experiente.

Il dezvatase de abuzul de parfumuri, inerent li­ceenilor indragostiti: la inceput goliciunea lui era parfumata ca o batista de cocota. Inainte de a veni la ea, isi facea lotiuni de colonie pe tot trupul. Apoi, cu dopul mereu udat, facea dire de parfum pe trupul imbibat de colonie. Intrebuinta mai multe parfumuri deodata, si el, cel dintii, suferea de pe urma acestui abuz echivoc, avind mereu migrene.

Treptat-treptat, cu tot felul de viclesuguri si ma­guliri ― era susceptibil ca femeile rasfatate ― ii dovedise ca parfumindu-se abuziv isi nimiceste par­fumul, pretios si rar, de trup tinar, sanatos; ca par­fumul e ca si fardul

― O piersica, Danut, n-o parfumezi ca s-o maninci. E parfumata gata. Si parfumul ei iti da pofta s-o musti. Daca vrei sa placi femeilor si mie, nu-ti mai parfuma trupul.

Argumentul ― in stilul lui Danut: fructifer ― fusese decisiv. In schimb, il invatase ce gen de parfumuri sa intrebuinteze, cit si cum: cu virful dopului, abia umezit, o dira dupa urechi, alta printre suvitele de la ceafa, alta pe batista, si-atit. Parfumul din preajma parului, incorporat in caldul parfum al pa­rului, devine personal, ca o emanatie proprie, si tot­odata ramine departat de buze, lasind sarutarilor aroma lor acrisoara, nealterata de nimic strain.

Il invatase de asemeni sa nu-si lase brutalizat pa­rul de foarfecele si conceptiile estetice ale barbierilor. Astfel, gratie sfaturilor ei, parul lui Danut, pieptanat in sus, crestea natural si bogat pe timple, pierzindu-se dulce, nesimtit spre umerii obrajilor, nu oprindu-se brusc, taios, in linii geometrice, linga ureche. Absenta acelei embleme barbieresti ― desen facut cu eche­rul parca ―, atit de frecventa la mai toti barbatii, lasa obrajilor nealterat plinul copilaresc, salbatacit putin, dind impresia caselor cu zulufi de vita sal­bateca pe timple. De asemeni, la ceafa, parul inga­duit sa creasca pina acolo unde se opreste firesc, inflorit in rasuciri moi, pe care foarfecele abia le scurta, impodobea gropita de sub care porneste gitul ― gropita minciunilor, in copilarie, a sarutarilor, in adolescenta ― umbrind-o putin, facind sa para si mai alba si mai lina linia care aluneca spre umeri, neteda ca prefirarea unei ape pe o marmura.

Si acuma, in ultima noapte petrecuta impreuna, asupra despartirii, ar fi vrut sa-i dea sfaturi care-i stringeau inima.

O smuncitura a trenului ii cutremura. Danut mor­mai prin somn, intredeschise buzele, le inchise pe rind si adormi din nou in caldul adapost.

― Copil!

Acelasi lucru ii spunea Danut ei: 'Fetita mica'. Ce copil era inca! Ce usor putea fi inselat de aerul dezarmat al femeilor! Cita credulitate in gelozia lui vesnic banuitoare si atit de usor invinsa!

Daca i-ar fi spus cineva, daca ar fi cutezat sa-i spuna cineva ca Adina-i o 'femeie rea', l-ar fi sfarimat.

Il vedea cu pumnii ridicati, barbat in splendoarea miniei. Si totusi era o 'femeie rea'.

Ii dezmierda fruntea.

Stia, ea mai bine decit oricine, ca in mintea lui Danut infatisarea ei de copil, de fetita, era o cauza permanenta de incredere invincibila in puritatea ei. Si totusi, cite femei, cu ea in frunte, n-aveau pe fata teribila candoare a copiilor!

Ar fi vrut sa aiba curajul sa-i spuna: 'Danut, nu crede. Pazeste-te. Nu dezmierda aceiasi sini de mai multe ori. Schimba, Danut, femei dupa femei, nu te atasa de nici una. Femeile-s crude', isi aminti feri­cirea ei cind Danut suferea in bratele ei, si ce usor, dupa ce-o brutalizase cu vorba, o adorase ca pe-o mucenica

― Bietul Danut!

'Femeile-s crude. Uneori le place sa chinuiasca, mai mult decit sa iubeasca. Si tu, Danut, esti asa bun de chinuit! Iti sade asa de bine cind te framinti, cind ameninti, asa-i de frumoasa minia ta! Si asa-s de dulci obrajii tai, buclele tale, buzele tale cind plingi pe sinul gol' Stia, nu se putea altfel, c-or sa-l do­reasca multe femei, c-or sa-l iubeasca multe, ca multe or sa-l chinuiasca.

Numai fetitelor de pension le place calmul idilic. Femeile adevarate doresc vintul: masculin, pasionat, primejdios ― furtuna. Si cit de minunate erau furtu­nile lui Danut! Furtuni in livezi bogate; numai ca­deri de fructe: culori in iarba si arome rascolite. Ar fi vrut sa-l iubeasca si sa-l chinuiasca ea singura, numai ea Nu rascumparau, oare, veghile devotate si nestiute de el din timpul noptii, toate rautatile, toate perfidiile?

Inima ei simtea apropierea altor femei de trupul adormit ― simtea umbra lor aplecata pe inima ei ― de trupul caruia ii daruise vibratia dragostei.

Nu era Danut copilul ei? Nu refacuse ea trupul lui? Altele i-l vor lua

Danut o iubea. O iubea? Intiia lui dragoste, ras­pintia celorlalte.

Cunoscuse si ea, ca toti, intiia dragoste, deznadejdea cu hohote de plins a despartirii, dorinta, din ce in ce mai somnolenta, de moarte, care, ca un cordial amar, desteapta apetitul sporit pentru alte si alte iubiri ― si orgoliul primelor succese, si falsa blazare timpurie, si curiozitatile ciudate

Nu putea renunta la Danut cu totul. Cind il va revedea il va gasi poate inarmat cu experienta altei sau altor femei, mai putin copil I se stringea inima. Ar fi vrut sa aiba curajul sa-i spuna tot, tot, tot: cit de primejdioase-s femeile, cum usuca, lacome ca ni­sipul, cit sint de viclene si de lucide; ca au mai multe sinceritati, pe cind barbatii n-au decit una, sau, daca incearca si ei sa aiba mai multe, sint simulacre arti­ficiale, care nu pot insela mai ales pe femei. Ar fi vrut sa-i spuie tot Sa-i spuie tot? Sa-si faca portre­tul ei? Sa-i dovedeasca 'ticalosia' ei ― cuvintul era al lui Danut si-i rasuna cu accentul lui ― sa-l dezguste si sa-l indeparteze de ea, ca sa-l fereasca de alte femei?

Nebunie

Si nici n-ar fi fost in stare. Simtea lamurit ca n-ar putea destainui nimanui ceva despre ea. Nu era discretie, nici pudoare: neputinta.

Cu Danut era intr-adevar o fetita curata: nu-l mintea, nu-l amagea. Asa era pentru el si cu el. Cum sa-i spuie ca e o ticaloasa, cind pentru el, in clipa cind i-ar fi spus asa ceva, ar fi fost pura cum i-ar fi fost si fata si sufletul atunci! I-ar fi spus o min­ciuna aratindu-i acel adevar, si Danut n-ar fi cre­zut-o. O incercare de sinceritate, inutila, cu sunetul glumelor de prost gust. O ponegrire neverosimila O ponegrire: Adina lui Danut era asa cum o iubea el. Mai erau si alte Adine, dar straine de el si de ei.

Atunci cum sa-l pastreze pe Danut? Cum sa-l fe­reasca de celelalte? Cum? Nu plingind Il iubea atit de mult si-atit de curat, incit uitase ca peste o saptamina pleca in strainatate, pe socoteala altcuiva, oare o insotea Danut, fireste, nu stia nimic: nici ca pleaca, nici restul.

Cum sa-l pastreze pe Danut?

Scrisori? Sa-i scrie? Nu. Hotarit nu. O data numai ii scrisese, fiindca se temuse ca n-are s-o mai iubeasca, si-si pierduse capul. Imprudenta pe care o regreta. Singurul ei stil era trupul, pe care-l minuia cum vroia. Nu stia sa scrie. Tot ce punea pe trup cadea bine; pe hirtie, nu. Olandele, matasurile, batistele, postavurile si suplele tesaturi, culorile si liniile deo­potriva se insufleteau in minile si pe trupul ei; cuvintul, nu. N-avea darul de-a pune in cuvint nici bataile inimii, nici ingemanata curba a sinilor, nici culoarea ochilor, nici lumina parului. Nu stia sa pudreze cuvintul, nici sa-l imbrace astfel incit mai atitatoare sa-i fie goliciunea, nici sa-i dea descura­jarea umerilor, nici candoarea buzelor, nici ritmul coapselor, nici parfumul parului.

Lebada cu nobile arcuri pe apa, devenita gisca obeza pe uscat ― se simtea ridicola in scrisori, de dragoste, fireste.

Isi dadea seama ca mai ales lui Danut nu trebuia sa-i scrie. Intre Danut si trupul ei, intre Danut si sufletul ei, numai amintirile lui trebuiau sa fie. Scri­sorile ei puteau sa-l faca sa zimbeasca, sa se jeneze. Trupul ei, era sigura, va ramine flacara in amintirea lui. De trupul ei nu se temea nici in oglinda, nici in amintirile barbatilor.

Sa-i trimeata uneori fotografii: de pe o plaja, dintr-un parc, dintr-un port Isi aminti de plecarea ei Cum o sa primeasca Danut vestea plecarii?

Sa nu-i spuie?

Se despartea de el mai greu decit crezuse. Aveau dreptate prietenele ei Se atasase prea tare. Iubea

― Imbatrinesc?

Se simtea singura. Lacrimi dese-i izbucnira pe obraji.

Dintii acoperi pieptul lui Danut, iarasi dezvelit; apoi isi duse batista la ochi, ca sa opreasca lacrimile care-i osteneau fata si-i patau bluza.

Mircea adormise in aerul tare al bucuriei.

Amagitoarea dimineata a lunii, albindu-i pleoapele, il facu sa clipeasca. Nu auzi tusa familiara in miez de noapte a tatalui, nici cucosii la fereastra. Horaitul lui Aron Rosenzweig il linisti. Leganarea vagonului cerca sa-i cuprinda si sa-l adoarma din nou, dar ceva il tinea treaz: o ciudata miscare a singelui, o ciuda impotriva Adinei da! Adinei! pe care o visase Extraordinar! O visase pe Adina Stephano! Se des­tepta de-a binelea revoltat.

O visase pe aceasta doamna! Era zapacit ca fata de o formidabila necuviinta. Indraznise femeia ceea! Vis

Vis? O spaima-i cutremura mima. Avea agatat in nari, vivace, ca o prafuire de polen, vibratia unui parfum cald de femeie. Era cineva strain alaturi de el, pe aceeasi canapea? Venise Danut cu Adina in compartimentul lui? Nu s-auzeau nici vorbe, nici sarutari.

Intredeschise genele spionind. Tremurul privirii ii cernu imaginea unei femei care se pudra privindu-se in oglinda sacosei.

Respira. Nu era Adina. Femeia de alaturi era bruna si avea bluza rosie.

Ce idee! Sa te pudrezi in tren, in plina noapte, prin intuneric!

Ciudata femeie! Poate ca toate femeile fac la fel Oare? Si acasa la ele? Oare se scoala aia pat, prin intuneric, in camesa de noapte

Ocoli imaginea femeii care se coboara din pat des­pletita, in camesa stravezie, cu picioarele goale, intinzindu-se A! Nu era o inchipuire de-a lui. Se linisti. Zarise asa ceva pe o carte postala ilustrata, intr-un debit de tutun. Revazu cartea postala intens colorata. Atunci cind o vazuse o privise distrat, in timp ce-si stringea marcile cumparate. Avea un zimbet 'provocator': asa se spunea. Ce comicarie! Te scoli din pat somnoros, te-ntinzi, casti si zimbesti provocator! Fals! Era stupida cartea postala! Ciudat!

Cit de bine-i retinuse toate detaliile! Vedea panglicutele rosii ca focul, care inzorzonau margina minicutelor scurte si broderiile ― tot cu panglicute, dar albastre ― de pe pieptul cu sini 'provocatori', asa se spunea Privirea i se cobori brusc in josul cartii postale din amintire: Tendre réveil. Acesta era ti­tlul compozitiei stupide, vulgare. Cine poate da bani pe astfel de orori?

Nu putea sa-si desprinda ochii de pe cartea postala.

I se paru deodata ca femeia de pe cartea postala, cu o clipa in urma, facea alt gest: acuma era cu bratele innodate dupa git, inainte parca le intindea in laturi! Uitase el? Nu. Inainte casca, intinzind bratele. Imposibil! Totusi, o vazuse perfect, isi inti­parise gestul. Acum i se vedeau subtioarele si-si rasturnase capul mai tare pe spate, cu sinii si mai provocatori: dac-asa se spunea!

Se misca! Un genunchi gol il incaleca pe celalalt, si pulpa de deasupra se rotunji prelung. Ochii i se dilatara luciosi, narile se largira senzuale, bratele dornice chemara

Isi aduse aminte: vedea o scena dintr-un film de cinematograf, cu Pina Menichelli, o italianca extrem de cabotina.

― E-e-e dama i-i-isterica! jinduise Tonel, pentru care 'isterica' era superlativul 'damei'.

Alta pacoste! Pina acum migrenele se anuntau prin obsesii de melodii vulgare; acuma, prin obsesii de carti postale si de filme

Intredeschise iarasi genele, ca sa scape de el.

Tot se pudra! Era in stare sa se pudreze pina la Iasi! C-un puf plat isi tampona gitul inaltat, ca sa fie pielea intinsa. Privirile lui Mircea alunecara de pe fruntea scunda pe nasul mic cu nari mari, pe buzele bombate ― si cazura brusc pe sinii provo­catori; vazuti de profil, pareau ca izbucnesc prin bluza rosie ca un galop prin flacari, insulitind.

Inchise ochii, hotarit sa doarma. Se faceau prega­tiri de migrena in capul lui; timplele si ceafa se innourau tiris.

O ipocrizie inconstienta il facuse sa nu-si schimbe pozitia in care se desteptase si care-l integra in noapte si in canapea, facindu-l parca nevazut dusmanilor. Un picior ii amortise. Muschii gitului ii intepenisera, Era pietrificat.

Simti deodata o atingere moale si scurta pe virful nasului. Tresari. Un val de caldura-i batu fata, vestind apropierea goala a unui brat de femeie. Apoi rasuna un hohot de ris infundat. Simti mai tare mirosul pudrei si gustul ei: de pe nas i se scutura pe buze.

Femeia rosie il batuse cu puful de pudra pe virful nasului, lasindu-i desigur o lunula fainoasa.

'Obraznica!'

Isi batea joc de el! Printre gene o vazu: parca astepta, cu fata intoarsa spre el. Parea gata sa izbuc­neasca in ris, inca o data, dar astepta ceva. Tinea puful de pudra in mina, ca un bulgar de omat, stind la pinda, gata sa-l arunce Avea obraji plini si ru­meniti de sanatate, sprincene brune ca vanilia, par negru ca tusul chinezesc si era carnoasa cu dirzenie, din cap pina-n picioare. Femeie din acelea cu care vorbesti tare si rizi gros; cu care-ti vine sa te hirjo­nesti taraneste, suguind la fel; femeie din acelea cu care dragostea-i o trinta dreapta, din care ea iese totdeauna rizind ca un copil gidilit ― si totusi, gata sa te buseasca din nou ― dupa care ramii totdeauna istovit ca dupa un inot in rasparul apei.

O vazu ridicind din nou mina cu puful de pudra. Inchise ochii, asteptind benignul proiectil Intredes­chise ochii, mirindu-se ca-i indemn. Femeia rosie ridica din umeri si aprinse un chibrit. Mircea inchise ochii. Simtea ca-l masoara. Se rosi.

In definitiv, ea era pacalita. Jocul incepu sa-l preo­cupe. O spiona fara sfiala. Ea il atacase!

E asa de interesant sa privesti gesturile cuiva care se crede singur! Mai ales al unei femei!

Femeia rosie fuma. Pina atunci, Mircea nu vazuse nici o femeie fumind Adica poate vazuse, dar nu observase. Tragea cu pofta, din plin, buzele aveau o sorbitura scurta; fumul parea ceva hranitor intrind in pieptul robust; apoi da fumul pe gura si pe nari, privindu-l ― cum se distreaza copiii, urmarind in primele zile friguroase ale anului, aburul suflarii lor.

La urma urmei, nu era nimic infricosator intr-o femeie! Un copil mare, cu par lung, sini ― ii privi ― provocatori Inchise ochii si regasi aceleasi pregatiri de migrena, fara ca migrena sa fi venit. Un fel de fulgere in singe.

Cum il obseda expresia aceasta oribila ― sini pro­vocatori ― retinuta de la Tonel!

Auzi un tact batut cu virful piciorului, apoi un sisiit ritmic de buze ― suier innabusit ― apoi o melodie abia fredonata, insailata oarecum, ca atunci cind te preocupa amintirea pe care-o desteapta melodia, mai mult decit melodia, apoi un refren:

'Gueule-de-Loup, Gueule-de-Loup,

Gueule-de-Loup c'est mon petit homme,

Gueule-de-Lowp, Gueule-de-Loup[51]

Un hohot de ris insotit de bataia genunchilor cu ambele palme curma refrenul.

Intredeschise ochii. Ridea singura, cu o amintire hazlie, avind aerul ca revede un cunoscut asezat in fata ei. Se uita la ceasul-bratara, indreptindu-l spre fata lunii. Pufai a urit. Arunca o privire spre Mircea, care inchise ochii, dogorit ca de un cuptor deschis.

O revazu in genunchi pe canapea, cu coatele pe marginea ferestrei, privind afara.

Mircea avu in sfirsit curajul sa deschida ochii de-a binelea.

Desi in ciorapi de matasa neagra, pulpele femeii rosii erau voinice, pline, ca ale tarancelor de la munte cind trec riul cu gleznele prin apa si poalele in briu, cintind.

― Ce insomnie! ofta Mircea, inchizind ochii.

Timpul trecea repede in singele lui Mircea si lent in mintea lui. Deschise ochii.

Femeia rosie tinea capul pe marginea ferestrei, ca pe un esafod. Avea o ceafa alba, grasa. O suvita de par negru ii sporea albeata, cum un crai-nou mareste negrul noptii.

Trebuie sa fi fost grea in brate! Grea, plina, dura!

Crezu c-a vrut sa se ridice, sau vru. Piciorul amor­tit, sau panica vointei, il impiedica.

Ce nebunie! S-o simta in bratele lui Ce nebunie!

Impulsiuni absurde! Asa, uneori, apuci cu buzele o frunza, sau lingi o cheie, ori un zid de var, sau iti vine sa dai o sfirla palariei vecinului din tramvai; sau, cind 'esti la tabla', cu degetele enervate de crida, sa faci un benghi pe nasul sever al profesorului de matematici, care-ti explica teoreme cu duhoare de tutun ieftin, explorindu-si urechile cu scobitoarea pastrata de la prinz.

S-o stringa in brate! Impulsiune absurda, dar mult mai energica, mai voluntara decit celelalte. N-o putea stapini nici c-un zimbet, nici c-o ridicare de umeri. Ca vara, in toiul arsitei, dupa o plimbare lunga, cind ai in fata buzelor uscate un pahar brumat si nu-ti vine sa-l bei fiindca apa e nefiarta si bintuie tifosul; pofta e si mai mare, si buzele si mai insu­portabil uscate, si apa mai dorita. Daca n-o bei, macar cuprinzi cu mina raceala paharului sau fugi dupa apa fiarta.

'Daca ma ridic ― dar nu ma pot ridica ― oare cad jos?'

Nu-si mai simtea piciorul, atit era de amortit. Un musuroi de furnici, adormit pe-o buturuga, gata sa invie ca mii de gene.

'Nu vreau sa ma ridic!'

Il coplesi rusinea: de el, de dorinta lui. O rusine care-i incomoda sufletul ca o camesa cleioasa in care esti constrins sa dormi.

Si o minie acra, ranchiunoasa izbucni din el im­potriva Adinei si-a lui Danut.

'Stau impreuna fara rusine Fac porcarii'

Cuvintul era atit de nou in vocabularul gindurilor lui Mircea, incit rasuna pingaritor de trivial, ca o sudalma, de pilda, in casa parinteasca.

Si totusi, cu o noua indirjire, repeta: 'Fac porcarii'

Si il vazu pe Danut stringind in brate pe Adina, singuri intr-un compartiment, si nu mai vazu nimic decit intunericul obscen, in fata caruia inchipuirea lui se opri cinica si naiva ca un copil privind prin gaura cheii fara sa vada nimic.

Deschise din nou ochii si, cu paroxismul unui om care-si permite orice, fiind hotarit sa se sinucida, amanunti tot trupul femeii rosii. I se iutise respiratia.

Ar fi vrut sa vada tot, si nu vedea. Simtea dezi­luzia copiilor care-si dezbraca papusele, cautindu-le feminitatea fiziologica de subt miniaturalele vestminte si nu gasesc decit needificatoarea linie a unui trup simplificat.

O dorinta lubrica slujita numai de vagul didactic al unor elementare cunostinte anatomice.

Daca femeia rosie s-ar fi apropiat din nou de el, ar fi apucat-o si si?

Nu dorea s-o sarute: nu! Pentru nimic in lume nu si-ar fi atins buzele de gura ei. Sarutarea era a

Ocoli vorba 'dragoste', cum inainte ocolea cuvintul 'femeie'.

Dorea sa apuce cu minile, sa loveasca cu trupul celalalt trup, asa cum inima-i lovea trupul, indemnindu-l.

Vedea ca nu stie nimic si-i era ciuda. Ar fi vrut sa aiba in inchipuirea lui o carte cu gravuri obscene si s-o rasfoiasca in graba, ca elevii care-si invata lectia sub pupitru, in timp ce profesorul striga cata­logul. Nu stia nimic. Era curat. Nu. Fusese curat. Si-i parea rau.

'Eram un idiot!'

Isi rascoli sufletul, cu toate amintirile anilor din urma, cautind, si nu gasi nimic: nici o pata, nici un echivoc, nici o revelatie precoce, nici o curiozi­tate impura. O castitate a faptei si a inchipuirii de necrezut.

'Idiot!'

Daca ar fi avut alaturi o sticla mare de vin, ar fi baut-o pe nerasuflate.

Privirile-i incremenisera pe pulpele femeii rosii, ca pe o punte deasupra unei prapastii. Nu mai putea da inapoi; n-avea curajul sa inainteze.

Brusc, femeia rosie se rasuci indarat, in genunchi pe canapea, frecindu-si ochii: ii intrase un graunte de carbune. Isi desfacu iar sacosa, privindu-se-n oglinda. Vintul vitezei ii zburlise parul, ca o zbenghiuiala in iarba. Era smulta. Fara nici o ezitare, isi scoase pieptenii, asezindu-i pe canapea; isi scoase spelcile, una cite una, tinindu-le in dinti; isi scutura capul, si cozi somptuoase ii cazura pina la genunchi, negre ca vinul vechi.

Sari de pe canapea, si-n loc sa se pieptene, isi clatina capul repede si ritmic, despletindu-si parul intunecat, vast, ca o furtuna de noapte pe mare. Nu i se mai vedeau obrajii, nici timplele, nici ceafa. Prea greu ca sa mai fie cret pina la genunchi, parul cadea opac si intins ca un cort negru, iar de pe umeri se-ncretea, cazind in ciucuri opulenti pe care luna-i arginta, invaluind rosul de jar al bluzei.

De ce se despletise? Pentru cine? Pentru nimeni. Ca sa-si tie de urit. Nu se mai uita in oglinda. Era prea mica oglingioara sacosei ca sa poata cuprinde amplul val de negru.

Compartimentul se umpluse de un miros atitator de seva, ca cel care pluteste in amurguri deasupra ierbii cosite.

Isi dadu capul pe spate, isi gitui parul cu o mina, subt ceafa, si intoarse capul spre Mircea cu o ati­tudine de dans spaniol care-i avinta superb sinii.

Mircea nu mai vazu nimic. Inchise ochii. Simti o aplecare asupra lui, ca un val de soare prin obloane de lemn date-n laturi, apoi o lunga, deasa, matasoasa furnicatura de-a lungul fetii; isi aminti intr-o clipire, mirosul luxuriant de par, de drot incalzit si de hirtie dogorita, din copilarie, in serile cind mama lui se ducea la bal

Nu se putu opri: musca ploaia neagra, cu o se­cunda prea tirziu prinzind doar capatul unei suvite.

Un ris innabusit. Femeia rosie ii privea buza de jos strinsa in dinti si ochii inchisi.

― Nu se gidila decit la buze Prostul

Chicoti din nou. Tacere. Un oftat.

Sint flori cu miros atit de patrunzator, incit dupa ce le-ai respirat iti ramine parfumul lor pe fata, ca o respiratie in preajma sarutarii.

Simtea necontenit atingerea parului, care-i trecuse prin singe ca vintul prin garoafe.

O astepta din nou, cu trupul ca un arc intins.

Crezu ca se-nseala Asculta din nou.

Femeia rosie cinta impletindu-si cozile. Cinta incet, un cintec trist si duios ca un cintec de leagan. Era taina, reculegere, vis si melancolie in cintecul care in­sotea impletirea cozilor. Ai fi zis ca nu le impletea, ci ca le adormea sau le inmorminta.

Avea un glas de alta, care, cind fredona cuplete frantuzesti, era ragusit ca dupa vin, dar care se pu­rifica in vorbele si melodia populara, stiuta poate din copilarie de la mama ei sau de la o taranca trista.

Gindurile lui Mircea incepura sa ia conture stranii ca ale plumbului topit in turburi curcubee, cind e aruncat in apa rece. Intortocheate de dorinta, ostile, amare, diforme cadeau parca de sus, ingreuindu-i sufletul ― si-ncremeneau convulsionate.

Cintecul amuti. Intredeschise genele: iar se pudra !

'Daca daca e femeie cinstita?'

I se racira minile.

Atunci de ce nu-l lasase in pace: pudra, parul

Ce facea? Femeia rosie isi rezemase un picior pe marginea canapelei. Un picior descoperit in intre­gime, ceva mai jos de coapsa, acolo unde ciorapul e prins in jartierele centurii, acolo unde negrul final al ciorapului dilatat se invecineaza cu albul pielitei atit de goale.

Isi desprinse jartierele, rasfringind ciorapul. Scoase din el un pachetel plat. Numara, aruncind o privire sperioasa spre usa. Dar nimeni nu-i vazu banii. Mircea privea piciorul.

Noaptea se subtia, inalbastrindu-se delicat.

Luna apusese lin, ca alunecarea unei esarfe albe.

Prin intuneric, mina lui Mircea dibui in buzunarul de la piept: gasi hirtia de douazeci, noua-nouta, data de conu Mihaita.

Cauta sa-si aminteasca destainuirile si comentariile lui Tonel despre 'preturi'. Ii tremurau prea tare gindurile ca sa poata prinde astfel de amanunte.

Douazeci de lei! E de-ajuns? Leafa Manditei pe-o luna Nu. Nu se poate Femei usoare, sampanie, automobil, lux

Gasi si cele doua hirtii de cite-o suta, date de cu­coana Catinca.

Auzi un cascat ― de urit ― dar crezu ca-i de somn. Trebuia sa se grabeasca. Daca femeia rosie adormea? S-o scoale din somn n-ar fi indraznit!

Desfacu hirtiile, retinu una, o mototoli in mina, inchise degetele asupra ei si incepu sa intinda bratul Se opri. Uitase! Trebuia mai intii sa-si dezmorteasca piciorul. Il misca. Il intinse. Cu un 'zum' metalic, furnicaturile se dezlantuira. Apoi crampele. Schimba, cu efort, pozitia trupului. Cu soldul simti atingerea sodului vecin ― ca o alipire de continente' ― si in­cremeni.

'Acuma incep'

Adormise?

Sold linga sold si vibratia trenului. Umarul lui atinse umarul vecin. Isi alipi piciorul de cel de-alaturi, nesimtit de incet. O bucurie fosforescenda ardea de-a lungul conturului jumatatii de trup, lipita de trupul femeiesc.

Incremeni iarasi. Inchise ochii. Trepidatia trenului dadea o necontenita atingere celor doua trupuri lipite. Mina cu 'pretul' isi infipse unghiile in palma. Nu indraznea.

Noaptea se lumina, albastra ca umbra fumului pe zapada.

Capul de alaturi i se lasa deodata pe umar, cutremurindu-l. Acelasi parfum de par ii batea obrajii; firisoare de par ii tremurau pe fata.

Respira adinc.

'Acuma: una, doua'

Prelungi numaratoarea, ca la intrecerea de fuga, cind vrei sa amagesti pe concurenti.

Vicleana, mina porni: tresalta, ca zdruncinata de tren, si cazu in poala rochiei, mai sus de genunchi.

Astepta.

Albe zorele inflorira zarea, inaltind un alb parfum.

Isi simti deodata mina inclestata, ca o mina de hot prinsa-n buzunar.

Capul de pe umar se ridica brusc.

― Aa!

Strinsoarea minii se facu blinda ca pentru un blond si moale puisor de gaina.

― Te-ai sculat? Cind te-ai sculat? Pe mine m-a furat somnul.

Rasuna asa de familiara, atit de putin surprinsa vocea femeii rosii, ca parca il cunostea de mult si adormisera mina-n mina.

Mina lui Mircea lasa 'pretul' in mina pe care-o vazu ― in lumina zorilor ― groasa, lata, greoaie, cu degete cirne, croita pentru lopata si melesteu.

― Ce-i asta?

Privi suta mototolita si fata i se dilata intr-un zimbet carnivor.

Isi indrepta privirea spre Mircea, care tinea ochii in jos. Genele negre atirnau ca o adorabila trena a rusinei in roseata stridenta a obrajilor.

― Na-ti-o inapoi. Ia-o, puiule. Eu is fata buna. Pe degeaba nu iau I-o viri in buzunar, gidilindu-l ina­dins. Nu vezi ca-i ziua! ii vorbi ea, aplecindu-se sa-i prinda privirea. Nu se poate Ii facu din ochi, si-n soapta, aratind spre Aron Rosenzweig: Ne vede! Prostule, de ce-ai dormit? Profitai

O lacrima porni din ochiul lui Mircea si, facind o curba umeda, cazu.

― Micule, o gurita gratis. Eu is fata buna!

Aron Rosenzweig vazu violul sarutarii pe gura, auzi si vorbele:

― Intreaba la hotel 'Binder' de domnisoara Zozo: camera 13. Cind vrei, maica draga!

Si, discret, Aron Rosenzweig convorbi tare eu sine:

― Domle, domle, a dracului gutunar! Hap-tiu!

Fiindca fereastra era prea departe, Mircea iesi pe usa.

Zozo scoase capul, arunca o privire-n dreapta, alta-n stinga: coridorul era desert. Ridica sprincenele: pri­cepuse. Reintra in compartiment, zimbind misterios.

Coridorul era desert fiindca Mircea sedea ghemuit pe scara vagonului: pridvor al vitezei.

Parul si sufletul in vint

Tremur sur, pietrele terasamentului curgeau verti­ginos, in rasparul goanei

Panica stilpilor de telegraf

Copaci de-o clipa, hirsuti, cu furii metalice si gheare parca.

Toate formele din calea trenului aveau o dementa gesticulare.

Numai mina prinsa de bara de fier innoda concret trupul de viata. Pietrele, copacii, stilpii loveau, sfaramau si sfisiau sufletul parasit.

Raspintie de viata si de moarte in vijiitul vintului si trosnetul de fier al rotilor.

'Arunca-te, arunca-te'

Copacii, pietrele si rotile urlau: 'Arunca-te, arun­ca-te'

Din toate partile, pamintul, cu harapnice in mina, lovea.

Betia neagra a mortii

Suflet spart: vintul trecea prin el cu suier lung.

'Arunca-te, arunca-te'

Copacii, pietrele si rotile urlau: 'Arunca-te, arun­ca-te'

Negru si sur, virtejul pamintului.

Un deget se desprinse de pe bara.

Vintul ii inchise ochii.

Urechile-i vijiiau.

'Arunca-te, arunca-te'

Ochii i se cascara sticlosi. Trupul tremura in friguri.

'Arunca-te, arunea-te', urlau adincurile.

Si deodata, marea duiosie a cerului, aplecata asupra intregului pamint, se insufleti.

Zarile se ridicara-n aur.

Rasarise soarele: suverana porunca.

Trenul se opri intr-o gara mica, din acelea pe care niciodata nu le vezi fiindca-s prea matinale. O gara care ar fi meritat, drept nume, un diminutiv sau o porecla.

N-avea miros de gara, ci de flori. Un zimbet de soare ii sclipea in toate ferestrele: adica doua, cu muscate. Se juca de-a trenul cu multa seriozitate, punctuala.

Mircea facu trei pasi pe prundul vesel al peronului. Seful garii avea sapca rosie, lant de aur, camesa de noapte cu chenar visiniu subt haina de pinza si pan­tofi galbeni foarte zbirciti, foarte lustruiti, cu tocuri drepte, si talpi subtiate. Era bunic desigur. De asta saluta trenul cu atita gravitate: ca sa rida nepotelul caruia ii cumparase o gara de caramida cu sonerie, o fintina cu ciutura, un gazon verde cu doi plopi, un ciobanas precoce, un magarus

Peisajul garii ramase in urma, pueril.

'Qu'as-tu fait, o toi que voilà

Pleurant sans cesse,

Dis, qu'as-tu fait, toi, que voilà

De ta jeunesse?

De departe, si cind sedeau locului, taranii si cocostircii se confundau. Si cum era inca foarte dimineata, si cum uneori o forma alba desfacea albe aripi, si plutea, credeai ca ingerii care dormisera pe pamint zburau indarat.

In blondul vast al lanurilor, albe desteptari; si subt albastrul vast al cerului, albe zboruri. Toate inaltarile erau firesti.

In fata aripelor, cazind din umeri, bratele sint grele cind sufletul e greu.

Trenul se oprea des, ca si cum Moldova l-ar fi lenevit, la tot felul de garisoare intime, lasind galbene plicuri oficiale, scutite de timbru, cu adrese violete; si plicuri stravezii ca laptele indoit cu apa, fara majuscule si fara sacramentalul 'domnului' sau 'doamnei'.

Mircea se dadea mereu jos, simtind nevoia pamintului neclintit si tare.

― Saru'mina, conasule. Da unde-i conasu Danut?

Gheorghita isi impodobise palaria oraseneasca ― dar de la Danut ― cu tot felul de flori. Zimbea mereu si copilareste, culegea cremeni din prundul garilor umplindu-si buzunarele.

Gornita suna. Mircea se urca intr-a doua; Gheorghita intr-a treia. Conversatia, sau, mai exact, mono­logul lui Gheorghita, urma din gara-n gara, cu ras­timpuri de cimp, flori si ogoare, ca vignetele unei bucolice.

La o oprire, Gheorghita rasari c-un pui de vrabie.

― I-l duc mamei Maria. Strasnic ii placi si 'creasci'. Si vezi mata, conasule: miti, cini, iepuri

Trenul pornea.

Gheorghita avea chef de vorba. In gara urmatoare iar venea, cu noi amanunte despre Medeleni.

Trecura prin gari indaratul carora asteptau trasuri jerpelite; caii aveau zurgalai la git, si vizitiii, spinarea incovoiata si bici taranesc.

― S-apui sa vezi mata, conasule, cai ce-avem! Ihai!

La statia urmatoare:

― D-apui sa mininci mata nisti busuioaci di la Otaleanca! Ti duce duduita Olguta, ci dumneaei ii placi si li scuture singuri.

― Gheorghita, suie cu mine.

― Eu am di-a triia, conasule. Imi tragi-o taxi!

― O platesc eu. Te rog, vino cu mine.

Se sui dupa Mircea, aratind cu degetul si numind dealurile si satele insirate de goana trenului, cum arata si numesc in gura mare orasenii periferici, la 10 Mai, pe ministrii si marii dregatori din alaiul lui voda.

Mircea nu-i asculta vorbele, dar ii auzea glasul si-i simtea prezenta.

Demult, cind era copil, asupra somnului o chema pe mama linga patul lui, fiindca se temea de intu­nericul odaii si de strigoii care vin la geam. Si nu-i era rusine.

Acum il chemase pe Gheorghita, desi se luminase de ziua, fiindca se temea de intunerecul adinc din el, unde o scara cu putine trepte ― pe care un las o cunostea ― cobora vertiginos dedesubtul unor vorbe vazute ca la lumina de singe a unui felinar rosu, hotel 'Binder', camera 13.

Danut dormea inainte, fara intrerupere. Bataia cu omat a zorilor nu-l desteptase. Nici schimbarea capitanului: perna canapelei, acoperita cu un chimono, in loc de genunchii Adinei. De altfel, amindoua pernele, daca n-aveau aceeasi elasticitate, aveau, in schimb, acelasi parfum: muguri cruzi de tei, fin, petunii

Adina se ridicase nu fiindca amortise, ci ca sa ocroteasca somnul lui Danut de aurul violent al soa­relui. Trasese perdelutele pe geamuri .Acum, pe­numbra compartimentului avea cafeniul pretios cu ape blonde-verzui si vinisoare de aur al chilimbarului de Buzau.

Adina sedea pe canapeaua din fata, veghind. O noapte numai, si impersonalul compartiment cu cana­pele de plus rosu, acoperite cu retele crosetate, se imbibase de intimitate, ca toate incaperile prin care poposeste dragostea. Pe canapeaua din fata, Adina sezuse pe genunchii lui Danut, apoi Danut dormise cu capul pe genunchii ei. Pe margina ferestrei cu bara metalica, Danut isi sprijinise barbia; in spatiul ferestrei, fluturase minia cirliontilor; pe podele rasu­nasera pasii autoritari.

Geamandanul Adinei, din care scosese chimonoul pentru capatiiul lui Danut, deschis pe masuta; o batista mototolita, alaturi de manusi; un flacon de colonie cu dopul strimb

Trist ietac al ultimei nopti, compartimentul traia alaturi de ei.

Instrainat de Adina, de dragostea si de durerea lui, Danut dormea. Visase ca e in cursul inferior si ca incepe anul scolar. Visase chiar fatidicul unghi al minutarelor, aratind opt fara un sfert. Stia ca se ispravise vacanta ― ascutita melancolie din visul scolarilor care-au fost interni! ― si ca trebuia sa se scoale repede, ca sa aiba vreme sa imbrace uniforma, sa-si bea ceaiul, sa fuga si sa intre-n clasa. Fiecare clipa de somn era prelungirea amara a ultimei bucurii, a singurei bucurii, la capatul careia rasareau bancile ostile ale inceputului de an scolar, intr-o clasa cu miros de formol sau acid fenic, cu ferestrele fumurii de toamna, tabela neagra, creta ironica, buretele nou si pasii sonori ai profesorului pe care-l vezi rasarind in cadrul usii, mieros si sever, concret si abstract, cu catalogul subt brat, in locul luminoasei fetite care, sub zeci de frunti aplecate pe pupitre, se luminase o clipa in soarele de toamna al ultimei zile de vacanta si-n perspectiva cerului sineliu si a padurilor de bronz, de aur si margean

Nu vroia sa se scoale. Isi amina prin somn destep­tarea, gustind secunda cu secunda declinul somnului dulce ca boabele de poama strafidite, ramase dupa culesul viilor.

Adina iesi pe coridor, deschizind si inchizind usa cu precautiuni de vinator. Nu vroia sa-l destepte, fiindca

Era asa de mare ispita, incit se incrunta.

Sa-l destepte? Sa nu-l destepte?

Daca-l lasa sa doarma, mergea la Iasi cu ea. Avea delicioasa impresie ca-l fura. O zi impreuna cu Danut la Iasi! S-ar fi suparat! Il asteptau acasa.

Ridica din umeri.

S-ar fi suparat? I-ar fi trecut.

Zimbi O zi de nebunii la Iasi! Prea mare bucurie ca sa renunte la ea!

Prea mare bucurie!

Si-n semn de bucurie flutura mina spre calaretulspre amazoana care venea in trap mare, prin valuri de griu copt, spre bariera inchisa.

'Frumoasa fata! Vai! Ooo!'

Smuncitura si cabrarea nebuneasca a armasarului negru, din fata barierii, rostogolise inima Adinei, dar rasturnase numai palaria amazoanei. Si de subt pa­larie rasarise ― in neagra inaltare a calului ― un par de aur solar si o senina fata de arhanghel cu ochi gravi.

Trenul se apropia de statie. Masina suiera.

Danut deschise usa, se repezi la fereastra, scoase capul: vazind peronul gol, spera deznadajduit ca n-a ajuns inca. Fata i se posomori. Recunostea pe rind plopii, gara, peronul

― Adina, m-ai lasat sa dorm! Tu te distrai la geam! Vai!

Trenul se oprise. Popas urgent. Danut o privea pe Adina, amar; Adina, pe Danut, cu gura inclestata.

― Vai!

― Danut!

― Ramas bun.

― Danut!

Fugi dupa el, linga scara vagonului.

― Danut drag

Gornita suna.

Trenul porni.

'drag': ii vibra in inima cuvintul despartirii fara sarutari. Fugi dupa tren. Sari pe scara.

― Adina

Cauta un cuvint bogat, duios, imens, blind.

― de ce plingi?

Ii saruta virful degetului mic, intins din rasputeri. Sari dincolo de peron.

Ramase pironit alaturi de sine, cu ochii dupa trenul care ducea fluturarea unei mini mici, pina cind nu mai vazu decit un punct negru un gol

Isi trecu mina peste frunte.

Nu visase!

Sedea locului, dezorientat, strain, ca un bagaj fara de stapin, debarcat din gresala intr-o gara necu­noscuta.

Bariera se ridicase, dar Cneazu nu vroia sa treaca sinele. Cabra, scutura capul nechezind, izbucnea in laturi, framinta pamintul, dantuia piezis, ca arma­sarul din poveste la podul cu imparatul imbracat in blana de urs, ca sa se incerce vrednicia feciorilor sai.

Pina ce trenul se opri in statie, Monica-l ingadui, stapinindu-i numai pornirea de fuga indarat.

Monica incaleca barbateste, dreapta in sea, cu trupul atit de calm si fata atit de senina, incit parea ca mina ei nu stapinea dirlogii furtunosi, ci religioasa armonie a pianului cintind un Bach, si ca picioarele ei nu calcau scarile, ci apasau pedalele.

Ii batea inima nu din pricina lui Cneazu ― era mai deprinsa cu zvicniturile lui decit cu ale inimii ― ci din pricina unei absurde presimtiri. De doua saptamini venea zilnic la gara, asteptind o scrisoare sau o telegrama de la Danut, care sa anunte mult asteptata sosire. Si-n fiecare zi, la ferestrele trenului Bucuresti-Iasi, rasareau fete ursuze, somnoroase; si n-avea nici o veste. De data aceasta, o fetita cu par roscat ii zimbise, facindu-i semn prietenos cu mina, iluminind negreata posaca a trenului.

Semn bun! Cine stie!

Trenul pornise din statie. Monica se inalta in scari. I se parea ca vede o miscare neobisnuita pe peronul indeobste pustiu; niste cufere mari

― Hai, Cneazu!

Danut? Nu-i Danut?

― Cneazu, hai!

Si inima Monicai, si Cneazu se temeau sa treaca peste bariera. Se framintau in loc. In juru-le, coapsele de soare ale griului ondulau molatec, opulent, pina-n zare.

― Danut!

Ii vazuse de departe fluturarea parului sonor in soare.

― Cneazu!

Cravasa se ridica taios si lovi scurt crupa indarat­nica.

Un fulger negru peste sine

in dosul garii, un armasar se opri cutremurat in albe dantele, ca si cum drumul de la bariera pina acolo ar fi fost prin nouri, zbor.

Si-n vazduhul de vara era ca o imensa vibratie de aripi stravezii, in timp ce calaretul cu par de aur, descalecind sprinten, punea virful piciorului pe pamintul de toate zilele.

― Danut!

Alerga spre el cu bratele intinse copilareste, ca dupa fluturi prin soare.

― Danut, bine-ai venit, Danut!

Ii apuca minile. I le strinse, zimbindu-i mereu. In jurul ei, Mircea si Gheorghita, si seful garii ― omni rotundul domn Steflea ― aveau acelasi zimbet luminat de dinafara, pe care intiiul soare de primavara il imparte tuturor obrajilor. Dar Monica nu-i vedea. Ea-i zimbea lui Danut. Si pe fata lui Danut se dez­mortea un zimbet uitat si prafuit pina atunci: o des­tindere a obrajilor, o limpezire a fruntii, o imbunare a ochilor.

Se privira ochi in ochi: genele Monicai se plecara pe ochii scinteietori, Danut ii cuprinse minile.

― Monica, ce bine-i c-am venit!

'Cum minte!' gindi Mircea, bucurindu-se si el de prezenta Monicai.

Monica se rosise.

― Danut

Il privi din nou. Vorbele se topira in acelasi zimbet al ochilor si-al gurei.

― Monica, iti prezint pe Mircea; sora mea, Monica.

Ii tinea minile captive in minile lui. Monica zimbi lui Mircea, inclinind capul, fara sa-i intinda minile.

Mircea-i raspunse zimbind fara sa vrea.

― Danut, te-astept te-asteptam v-asteptam

Se opri, plina de confuzie, ridicind umerii si plecind genele.

Dar toti rideau cu bunatate in jurul ei, ca linga un foc care lumineaza obrajii si incalzeste minile. O priveau numai si, desi schimbau putine cuvinte, aveau impresia unei conversatii insufletite. Bratele Monicai, intinse spre Danut, aveau armonioasa mis­care a acelor brate de sfint si de legenda, spre care cerbii, ursii, lupii, caprioarele si toate salbataciunile padurilor se indreptau ca spre izvor, iar pasarile cerului ca inspre primavara.

Abia o cunoscuse, si Mircea ― atit de greoi la legarea prieteniei ― simtea pentru ea elanul marilor devotamente, care in vechime facea pe cavalerii dez­binati sa incruciseze spadele deasupra unui cap blond de regina pribeaga, in semn de ocrotire si vesnic legamint.

I-ar fi destainuit ― fara sa roseasca ― iubirea lui pentru Olguta; i-ar fi spus dintr-o data 'Monica', pur si simplu, fara sa fie jenat; i-ar fi vorbit firesc, fara sa se-ncurce si chiar i-ar fi mingiiat parul, zimbindu-i cu blindeta, cum mingii capul unui copil adormit.

Pornira spre iesire, cu Monica intre ei.

― Duduie Monica, da unde-s trasurile? se minuna Gheorghita, nevazind nici una.

― Danut, noi nu stiam ca veniti Eu am venit la gara asa Olguta crede ca-s la padure, adauga ea in soapta, c-un zimbet care nu izbuti sa fie malitios.

― De ce n-ai telegrafiat, Danut?

Il mustra cu o si mai afectuoasa stringere de mina.

― Ci ni facem, duduie Monica?

― Eu am venit calare, Danut. Ma duc s-aduc tra­surile de-acasa.

Mina lui Danut ii strinse mina autoritar.

― Tu ramii cu noi, Monica.

― Sigur, intari Mircea. Mergem pe jos impreuna.

Si Monica, si Danut, si Gheorghita incepura sa rida. De la gara pina la Medeleni era cale de un ceas, in trap voinicesc.

― Stati: sa plece Gheorghita calare.

Gheorghita se uita la armasarul tinut cu precautiune de un taran, se scarpina in cap

― Aista nu-i Cneazu?

― Ba da, Gheorghita.

Monica, tu il calaresti pe Cneazu? se mira Danut admirativ. Si Olguta?

― Mi l-a dat mie; l-a mai imblinzit Olguta, adauga ea, rizind de nedumerirea lui Danut. Olguta il are pe Voievod.

― Voievod?!

― I l-a dat colonelul. Ai sa-l vezi!

― Sus, Gheorghita, si la goana! porunci Danut.

― Conasule, da unde ma sufere? Nu-l stiu eu?! Aista-i di-a duduii Olguta! Sa spuie si duduia Mo­nica

― Lasa fleacurile, Gheorghita! Incaleca.

Intr-adevar, nestiutor de democratie, Cneazu avea o hotarita aversiune pentru Gheorghita. Nu vroia nici sa-l priveasca, nici sa-l primeasca, nici sa-l simta. Nadusit ca dupa un galop, Gheorghita nu izbutise nici sa incalece. Arunca o privire spre Monica, stergindu-si cu dosul palmei fruntea imbrobonata. Monica interveni.

― Danut, aranjam altfel. Ma duc eu pina-n sat si vin imediat cu doua carute.

― Saru mina, duduie Monica, sopti Gheorghita.

Monica incaleca fara ajutor. Cneazu era valuri-valuri.

― Monica! Monica! Tine-te bine! striga Danut alarmat, alergind.

Cneazu facuse o 'lansada', ridicindu-se napraznic in doua picioare si izbucnind in salt.

'Vai! ce cocheta m-am facut! gindi Monica rosindu-se. L-am speriat pe Danut!'

O urmarira din ochi, pina cind nu mai vazura decit galopul blond al spicelor in urma ei.

Revenira pe peron, zimbind.

Apoi cascara.

― Dan, ce facem?

― Stam.

Se asezara pe cufere.

Si, in timp ce Monica ducea in galop vestea venirii lui Danut intregului ei suflet, Mircea se posomori cu spinarea curba si ochii in pamint, iar Danut, aplecat intr-un cot pe cufarul lung, isi regasi sufletul intins pe sine in urma trenului plecat.

II

O ZI

Bunul prieten al Olgutei ― doctul, lucidul, sar­casticul, zdrentarosul si calamburgiul doctor Prahu ― despre care s-a pomenit intr-unul din primele capitole ale acestui roman, isi trata pacientii cu ceva mai multa crutare decit stiinta medicala pe care

― N-o pot dispretui fiindca nu exista.

O dispretuia totusi mai presus de toate; in al doilea rind veneau doctorii, apoi femeile, apoi vir­tutea, apoi pacientii sai Lista e mare. Intrebat odata de un 'cetatean indignat' despre dimensiunile ei, raspunsese superb:

― Vezi, domnule, marea enciclopedie: ai sa ma scutesti de-o osteneala si pe deasupra ai sa te cultivi.

Fiu de farmacist ― de 'spiter' cum spunea el, derivindu-si pasiunea pentru sprituri din calamburul 'spriter' ― era hotarit dusman al medicamentelor.

Implorat de o pacienta 'sa-i dea ceva', asternuse laconic pe hirtie:

'H2O; preparatul francez.'

― O sa luati, stimata doamna, cite cincizeci de picaturi la sculare si cincizeci la culcare.

Medicamentul 'soare' si medicamentul 'vin' erau singurele exceptii de la regula: e drept, insa, ca ambele nu erau preparate spiteresti.

Olguta era prietena doctorului si viceversa. Olguta il alimenta cu vin ales dintr-o pivnita aleasa; in schimb, doctorul Prahu ii prescrisese bai de soare.

― S-o duc la mare? intrebase doamna Deleanu, alarmata de gravitatea doctorului, fara sa stie ca Olguta ridea dupa usa c-un prosop pe fata: prea amatoare de ris ca sa nu asculte; stapinindu-si prea putin risul, ca sa nu ia masuri drastice.

― Stimata doamna, fiica dumneavoastra este ner­voasa Si marea

― Stiu, doctore, enerveaza. Ce-i de facut atunci? S-o duc la munte.

Olguta auzise o tacere cu perspective de munte, ceea ce nu-i convenea de loc. Azvirlise prosopul si intrase in odaie, soptind in treacat doctorului sub­stantivul 'ploaie'.

― Ce cauti, Olguta?

― La munte ploua, stimata doamna

― Bravo, Olguta! Eu tremur de grija sanatatii tale, si tu rizi! Rizi, Olguta, rizi!

― E nervoasa si la munte ploua, revenise doc­torul recapitulativ, cu acompaniamentul hohotelor de ris al Olgutei si al usei pocnite.

Gratie acestei savante strategii, Olguta obtinuse pe cale medicala si indirecta ceea ce nu izbutise sa capete pina atunci prin persuasiune: un dus in plin aer, alaturi de tenis.

― Vezi, mama draga, cind joci tenis asuzi si su­doarea, iarta-mi expresia, e infecta. Fa-mi un dus alaturi de tenis.

― Asta mai lipseste! exclamase doamna Deleanu, ridicind minile la cer. Asudata la dus?

― Mama draga, cine ti-a spus c-am sa fac dus asudata? replicase Olguta cu cel mai serafic glas.

― Tu.

― Ai inteles gresit. Eu am alaturat substantivele 'dus' si 'sudoare', dar nu verbele 'a asuda' si 'a te dusa'.

― Olguta, lasa glumele! Nu te stiu eu pe tine! Parca te vad: o apa la tenis, hop la dus. Pneumonia gata!

― Mama draga, dar cind ploua nu asuzi?

― Si?

― Nu-i totuna? Ori cu haine, ori fara haine, sudoarea-i tot sudoare, si ploaia tot dus!

― Ai uitat umbrela! zimbise doamna Deleanu.

― Fa-mi, mama draga, o umbrela si la dus, si fac dus imbracata: cum iti place tie!

Doamna Deleanu nu cedase decit in fata medicinei.

Olguta reactionase cu strimbaturi de nas la auzul bailor de soare 'obligatorii' ca in fata unei doctorii amare. Si cum toate doctoriile amare isi au corec­tivul si premiul intr-o acadea sau o lingurita de dulceata administrata dupa inghitirea lor, Olguta ca­patase dusul dorit fiindca binevoia sa faca baile de soare impuse.

Astfel, alaturi de tenisul care-si intindea in mij­locul livezii galbuia plansa de nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, imprejmuita cu inalta imple­titura de sirma, rasari, cu sacrificarea altor pomi, ingraditura de rogojini, inlauntrul careia Olguta pri­mea vizita soarelui.

'Coliba soarelui', cum pretindea Olguta ca o va numi Metaforel, era croita din larg: 4 m pe 5. Dusul, cu incapator rezervor de apa, fusese adus de la Bu­curesti, unde-l alesese Herr Direktor; subt dus, un gratar de lemn; pe jos, prund zglobiu de riu si belsug de rogojini. Doua chaises-longues-uri pentru baile de soare, Olguta botezase aceasta luminoasa incapere 'la musca vaduva'', in cinstea si spre statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare slabiciune, mai ales in timpul verii, pentru circiuma din Tatarasi, purtatoarea acestei denumiri.

Evident, Olguta niciodata nu intentionase sa faca bai de soare, fiindca n-avea nevoie si, mai ales, n-avea pofta de asa ceva. Dar doamna Deleanu o anuntase ca va inspecta inopinat, controlind, si ca va asista chiar cu ceasornicul.

Atunci se intimpla un eveniment foarte ciudat, numit de unii invatati coincidenta: asa cel putin il caracteriza doamna Deleanu. Rodica, robusta cama­rada de ris a Olgutei, avu si ea nevoie de bai de soare. Si ea nervoasa, si pentru ea marea agasanta, muntele pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele era vacant si instalatia complecta.

― Mama draga, intelegi, eu ca eu, dar Rodica se jeneaza E fata rusinoasa! Educata la 'Humpel'!

Doamna Deleanu ramase dincolo de ziduri. Dar tot vigilenta. Olguta organiza baile de soare in con­secinta. Dimineata, cind plecau la tenis, ambele pa­ciente luau cite un halat de baie, continind rindul de haine respectiv, in afara de cel imbracat. In permanenta, doua bluze si doua rochii spinzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.

― Mama draga, pantalonii nu pot sa-i pun in evi­denta! Intelegi, educatie de la 'Humpel'!

Asa ca, oricind, doamna Deleanu avea dovada ca pacientele sint in cura. Pe linga aceasta, sosirile doamnei Deleanu erau anuntate din vreme de Puiu, de planton cu bicicleta intre poarta livezii si 'Musca vaduva'. De indata ce plantonul anunta inspectia, dusul amutea, risetele incepeau.

Mai aveau fetele si o umbrela: nu pentru dus, pentru soare!

Nici un pom din livada nu rodea mingi de tenis. Totusi, subt perii care-si lepadau in iarba rumenele busuioace, albinele gaseau proslavindu-se albul, ro­tundul si inodorul fruct de guma si de pisla; la fel, subt zarzarii cu blonde grindini, subt carnosii caisi, cit si prin tufele de rubine ale pomusoarei.

Pretutindeni, sportivele lunule induceau in eroare albinele. Aceasta risipa de mingi, dincolo de hotarele tenisului, dovedea ca cel putin unul dintre ju­catori avea lovituri inuzitate la jocul de tenis.

Isi gasise un adept intre purtatorii de racheta, stravechiul 'cuc', glorie a oinistilor de odinioara, constind intr-o lovitura astfel aplicata mingii de piele, incit cel care-o executa avea ragaz, pina la caderea mingii, sa-si rasuceasca o tigara; 'iepurii', sa fuga si sa revie fara risc; iar privirile spectatorilor sa faca alpinism in vazduh.

Excluzind pe Olguta, ale carei mingi desi aveau vehementa loviturilor de box, erau precise ca lovi­turile de biliard, pe Puiu, fanaticul si vrednicul emul al Olgutei, pe Monica, eleganta jucatoare, dar rara partenera de cind cu intirzierea lui Danut, raminea Rodica.

― Buftachi draga, ofta Olguta, intovarasind din ochi jalnica bejanie a unei alte mingi, am sa-ti spun Cuc!

Si fiindca Rodica nu se invrednicea sa-si dezminta porecla, si fiindca mingile se consumau ca oule de Pasti, Olguta instituise un serviciu special pentru descoperirea si adunarea lor. Pastorul oitelor rata­cite era Costica, zis Cotic, feciorul oachesei Anica. Cotic era blond ca strugurii din Stambul si avea ochii albastri. Anul venirii sale pe lume era urma­tor anului sosirii la Medeleni a lui Kulek, berlinezul sofer al lui Herr Direktor. Barza cu miros de benzina a lui Cotic nu se mai inapoiase la intim-platorul cuib: asadar, Cotic era 'din flori'. Peltic si tont, suferise pesemne irezistibila atractie a stra­mosului sau germanic pentru palmipede.

Cu osebirea ca purul Lohengrin calarea o lebada ghinionista, pe cita vreme Cotic, datorita prestigiu­lui de care se bucura printre giste si ginsaci, ca­patase o slujba remuneratorie: aceea de amiral al flotei, cum spunea Olguta. Flota se compunea dintr-un imens cird de giste, rate si ginsaci. Amiralul o ducea la pascut, la adapat si la culcare ― pentru care primea diurna de cinci parale si hrana, pe deasupra, la discretie, plus tainul de zahar de bu­zunar.

Taranii il invatasera sa injure. Pelticul amiral isi injura flota cu adoratie. Seara, cind o aducea de la pascut, magnetismul nordic al ochilor albastri se amesteca in permanente doze cu cele mai sudice sudalmi.

― Ci tot indrugi acolo, mai Cotic? interpelau ta­ranii de pe prispa circiumei pe ciobanelul cu varga din urma gigiitoarei turme.

― Ia, tudui gicile!

― Da ti-s dragi, mai Cotic?

― Ihi! Li iubec.

Aceasta scena, zilnic repetata, strinsese inima Monicai si actionase vointa Olgutei, care il transformase pe Cotic din amiral al flotei in culegator de mingi, marindu-i diurna. Si in aceasta noua functiune, fos­tul amiral excela. Ochii lui aveau darul de-a osebi culoarea alba, cu nuantele ei ― comuna mingilor si gistelor ― de verdele frunzisului si-al ierburilor cit si de tenul pamantului. De altfel, Olguta il persuadase ca mingile nu-s decit oua de gisca. Si cu cit va aduna mai multe, flota va spori.

― Ei, Cotic, ci faci? il intrebau la bucatarie.

― Ia, sting oua di gici.

Dupa ce-si ispravea treaba, se ducea la giste si asista, cu ochi de mama, la pregatirile lor de somn. Maica-sa Anica n-avea vreme sa vada de el, fiindca din an in an florile erau darnice cu ea ― darnica si ea cu ele.

― Olguta, Olguta, m-auzi? isi vesti Puiu apropie­rea de sacrele rogojini, rezemindu-si bicicleta de trunchiul unui copac.

― Cutulachi, Cutulachi, te aud! tipa Olguta pe acelasi ton, taind net entuziasmul vocal al lui Puiu.

Urma o tacere bosumflata, prin care rasuna dusul si murmurul livezii.

― Cutulachi, vorbeste mai tare, curma Olguta ta­cerea prelungita.

Puiu, care venise plin de exuberanta sa aduca Olgutei o veste agreabila, simti nevoia ofensatoare de-a fi lapidar, si fu:

Tante Alice cinta.

In loc de: 'Nu stii, Olguta, ce veste buna iti aduc? Tante Alice cinta etc..'

― Bine face, raspunse Olguta cu o egala lapidaritate.

― Pot sa ma duc?

― Ihi!

Puiu culese o para de jos si o zvirli intr-o vra­bie, provocind un zbor.

― Olguta

― Ei?

― Nimic.

― Mersi.

Puiu lua o piatra si o zvirli intr-alta vrabie: nici un asasinat nu turbura acalmia livezii. Ar fi vrut sa-i spuie Olgutei o impertinenta si nu gasea nimic alt decit pere si pietre.

― Cutulachi, ce cinta mama?

― Nu stiu.

― Du-te si afla.

Dupa un rastimp, biciclistul sosi cu raspunsul.

― Nu stiu.

― Cotic al doilea, fredoneaza.

― Nu pot, mormai Puiu, crincen.

― Atunci n-am sa te mai primesc cind fac mu­zica.

― Imi pare foarte taine, chiar foarte taine!

― Puiu!

Cum ar fi spus: 'Tout beau!'[53]

― Poftim, Olguta !

― Te-ai calmat?

― Da, Olguta.

― Bine. Fredoneaza ce cinta mama.

Puiu inghiti de citeva ori si, cu o voce plina de lacrimi, ca sirmele telefonice de rindunele, ingaima citeva masuri.

― Bine, Puiu. Acuma du-te si culege caise.

Puiu pleca, maltratind iarba si brutalizind cren­gile. Glasul Olgutei avea asupra lui efectul pe care-l aveau minile lui asupra ghidonului bicicletei.

― Ce cinta? se informa Rodica.

Debussy.

― Ce-i asta?

― Ceva, Buftachi! Nu-i de mincare!

― Stiu, da-i bun?

― Sigur. Trufanda: nu pentru tine! Descifreaza toata dimineata, din pacate!

― Atunci mai faci un dus? o intreba Rodica, fara sa fi auzit finalul, din pricina dusului cu zvon de sarutare pe ureche.

― Ba! raspunse Olguta c-un aer dezgustat.

― De ce?

― Fiindca n-are nici un haz dusul fara mama;

Caisii il cunosteau bine pe Puiu si-l rasfatau, cum odinioara frumoasele castelane coapte in asteptarea vitejilor razboinici isi rasfatau pajii, purtatorii trenelor si-ai micului pumnal, lasindu-i sa se joace cu cerceii, cu inelele, cu zulufii si uneori chiar si cu sinii: pretiosi si ei in brocarturi, dantele si catifele.

In fiecare dimineata Puiu venea spre caisi, lasind racheta pe banca si fetele la baie. Imbracamintea lui Puiu se compunea dintr-o camesa cu minici scurte si guler rasfrint; o pareche de pantalonasi de flanela alba, foarte scurti si aproape colanti, strinsi la mij­loc cu o centura alba; si espadrile de pinza cu talpa de sfoara, fara ciorapi; capul descoperit. Asa hotarise Olguta.

Puiu stia ca-l prinde bine costumul alcatuit de Olguta. Il arata zvelt, fiindca centura strinsa facea umerii mai largi, iar pantalonasii scurti descopereau picioarele imberbe, brune, cu muschi lungi, indemnindu-le sa fie mai sprintene, mai iuti. Si desi aspira la pantaloni lungi ― din pricina prestigiului legat de lungimea pantalonilor ― era mindru de cei scurti din pricina picioarelor.

Puiu nu scutura caisii. Brutala scuturatura e buna pentru ciresii cu insutitele batai de inimioare rosii, pentru gloata zarzarelor bunduce si elastice ca dancii dupa trasurile boieresti, dar nu pentru caisii som­nolenti si somptuosi in arome. Se urca in ei si cu­legea, dind la o parte misterul crengilor, pudoarea crengutelor si frunzele care ascund povocator ca o rochita imbracata pe piele, rotunde nuditati de aur venetian ― se suia, din creanga in creanga, tot mai inspre cer, in val de arome, pina-n virfuri, unde caisele in soare au un obraz auriu si celalalt patat de rosu, ca obrajii fetelor tinere, cind se desteapta dimineata, calde, somnoroase, despletite.

Culegatorii de perle cind se afunda in mare sint goi si au, legata de git, o pungulita pentru lacramioarele undelor verzi. Scufundator in soarele caisilor, Puiu avea legat pe piept un sac de pinza pentru aromatele margarintare lenese ale frunzisurilor verzi.

Livada Medelenilor avea multi caisi: puteau sa aureasca iarba de subt bogatele lor crengi; sa um­ple chiselele de dulceti, borcanele de compoturi si marmelade, si sa indestuleze pofta tuturor copiilor din casa si de la bucatarie. Asa ca Puiu alegea numai caisele intre caise, cum alegeau trimisii de la Poarta otomanei imparatii, pentru harem, numai frumoa­sele intre frumoase.

Ii placea, in miros de caisa, de seva si de soare, sa pipaie si sa cuprinda fructul catifelat ca botul minzului, si-atit de dulce bombat, de parca o inima, si nu un simbure i-ar fi insufletit carnea luminoasa. Dar sa musti dintr-o caisa neatinsa de nici o mina, dintr-un fruct avind culoarea soarelui privit prin frunze si caldura incropita a vazduhului de vara!

Puiu culegea caise, si caisii il invatau gustul dez­mierdarilor si-al sarutarilor, indrumindu-l vicleni spre trupul surorii lor: femeia. Intr-o zi i-o aratara.

Fetele faceau baie. Puiu colinda caisi, culegind. Si pe cind desprindea caisele din virfuri, vazu tru­pul Rodicai. O clipa, numai, printre frunze. Ca jumatate de caisa cu simburile-n ea

De-atunci, Puiu o ura pe Rodica.

Dar se urca uneori in caisii cei mai inalti, si nici nu culegea, nici nu musca. Atunci, obrajii sai luau culoarea obrazului dinspre soare al caiselor din virfuri, si inima lui Puiu scutura caise.

Sacul de pinza de la pieptul lui Puiu se ingreuia. Capul, la fel.

Nu se inaltase inca pe crengile inalte, si aromele, din ierburi pina-n crengi, il indemnau sa se urce sus, pina acolo de unde

Teama si dorinta il stapineau deopotriva. Nu cu­teza sa priveasca decit daca era sigur ca Olguta-i imbracata. Daca nenorocul ar fi facut ca Puiu s-o vada pe Olguta goala, s-ar fi aruncat de sus, din virful de unde o privea pe Rodica.

Pe Olguta o iubea.

Pe Rodica o ura.

Copilarise cu Olguta. Ar fi avut de nenumarate ori putinta sa o vada in camesa de noapte, in halat de baie batut de vint, spalindu-se: Olguta niciodata nu incuia usile. Intotdeauna ochii lui Puiu stiau s-o priveasca pe Olguta numai cind era deplin imbra­cata. Pe Monica la fel, dar Monica era sora lui mai mare, pe cind Olguta

Expresiile 'trup de fata', 'trup de femeie', exis­tau mai demult in mintea lui Puiu; expresia 'tru­pul Olgutei', niciodata. Olguta, era Olguta: numele care-i da batai de inima. Altceva nimic. O dusmanea pe Olguta ― fiindca-l ironiza, fiindca-l brutaliza, fiindca-l umilea ― de zeci de ori pe zi. Dar seara, asupra culcarii, se ducea in odaia Olgutei si-i spunea cu sfiala, renegindu-si zecile de suflete rebele din timpul zilei:

― Noapte buna, Olguta.

― Noapte buna, Puiule.

Si pina adormea, asculta glasul Olgutei, spunindu-i: 'Noapte buna, Puiule'. Asta se numea fericire. Daca Olguta-i raspundea: 'Bine, Cutulachi, du-te la culcare', nu se omora, dar adormea tirziu, cu perna uda si obrajii la fel. Asta se numea des­perare.

Desigur ca din trei sute saizeci si cinci de nopti, cite are anul, nu toate erau fericite: dimpotriva.

Dar noptile desperate erau urmate, a doua zi, de fericirea de a o vedea pe Olguta ― chiar daca-i spunea Cutulachi ― asa ca anii lui Puiu, in totalul lor negru si alb, erau fericiti.

De ce venise Rodica?

De ce-o vazuse goala?

O cunostea mai demult pe Rodica si n-o putea suferi fiindca prezenta ei insemna imediata lui expulzare.

― Nu te mai tine de coada fetelor: esti baiat, Cutulachi!

Cind Olguta era singura, il mai tolera, cind era cu Rodica niciodata, ca si cum Puiu n-ar fi devenit 'baiat' decit atunci cind erau mai multe fete im­preuna.

La Iasi, Rodica se arata prea familiara cu el. Il batea peste obraz, il tutuia cu ifosul nesuferit al celor din cursul 'superior'. Si era grasa pe deasupra. Asa cel putin i se parea lui, aprobind intru totul porecla Buftachi, data Rodicai de Olguta.

S-o fi iubit pe Rodica? De unde! Nu, din pri­cina c-o iubea pe Olguta. Poate ca daca n-ar fi iubit-o pe Olguta, ar fi iubit-o pe Monica. Dar pe Rodica! Sa iubesti pe un Buftachi ca Rodica!

Uneori, cind era suparat pe ea, o facea 'gisca' sau 'vaca': natural, in mintea lui. Rodica era grasa ca o femeie, adica avea piept rotund ca gusa hu­lubilor, obraji plini, pulpe robuste, si totodata era baietoasa. Altfel decit Olguta, se intelege. Nu stia sa joace tenis, nici sa calareasca, nici sa tie floreta, nici sa se incrunte, nici sa priveasca 'teribil', nici sa persifleze. Ridea prosteste, cum rid toata ziua baietii intre ei, minca mereu, ii placea sa se zbintuie, sa tipe, sa gesticuleze

In fata ei, Puiu nu s-ar fi jenat sa spuie: 'Du-te dracului; ce te hlizesti? carabaneste-te; ho! nu te holba la mine; porc de cine; mars!' vocabularul scolar din recreatie. Daca nu scapa astfel de vorbe fata de Rodica, asta se datora numai prezentei Olgutei sau Monicai. Dar cu Rodica s-ar fi putut purta 'golaneste' fara sa-i para rau.

La Iasi o vedea numai in uniforma zilelor de scoala.

Si iata ca Buftachi venise la Medeleni. Tot Buftachi, dar altfel Buftachi. Chiar in ziua sosirii Buf­tachi venise la dejun imbracata intr-o rochie sub­tire de foulard ca ciresele rosii; cu obrajii rumeni, parul castaniu inchis, atirnindu-i pe spate in doua cozi grele si lucioase; cu buza de sus usor umbrita de un puf care facea gura mai rosie; cu pantofi care faceau gleznele subtiri si ciorapi de matasa care dadeau picioarelor zvelteta cambrata.

Abia atunci se oprise Puiu asupra expresiei 'ca o cireasa', nebagata in seama pina atunci. Buftachi era ca o cireasa intr-un pahar cu apa: raspindea o veselie rumena, carnoasa.

La dejunul acela, cit si dupa dejun, Puiu privise pe furis ceea ce pina atunci nu privise decit la Sevastita ― tarancuta care-o slujea pe Olguta ― sinii. Cind Rodica se apleca mai tare, prin decol­teul bluzei de vara vedea imbinarea arcurilor albe: calda gropita. Si se rosea. Puiu nu scosese nici un cuvint la dejun. Dupa dejun, in pridvor, Rodica il ciupise de git ― ca la Iasi. Puiu se scuturase ostil si plecase. Daca Olguta si Monica n-ar fi fost acolo, ar fi ramas.

Goala, Rodica nu mai era 'grasa'. Era cum trebuie sa fie o femeie foarte tinara: plina, imbelsugat voi­nica, dar avintata.

Cind era cu Olguta si Monica, si cind isi amintea inadins de trupul Rodicai ― ca s-o dispretuiasca mai tare ― isi spunea ca-i pintecoasa. Tinea minte linia mijlocului rotund si neted, curba galesa a pintecelui pornind dintr-o cuta si arcuirea soldurilor, perfecta ca a unui dimb nins.

Dar cind o privea pe Rodica, din caisi, sau cind, seara, isi aducea aminte de ea se bucura ca Rodica are solduri si pintece, si parca i se umpleau pal­mele de un val, care le rotunjea in cupe. O visa des si o ura des. Il trata ca pe un copil. Intr-o zi ii virise mina rece, pe dupa git, infrigurindu-i spinarea. Puiu se smuncise, rastindu-se:

― Daca ti-oi face la fel?

― Fa-mi!

Puiu se rosise si plecase.

Rodica isi minca unghiile. Din pricina asta, Olguta-i spunea ca are degete buzate. Puiu era fericit ca mai are un motiv de dispret pentru Rodica si o dispretuia cu expresia Olgutei.

Dar seara, in patul lui, si degetele buzate ii fa­ceau o placere trupeasca. Le simtea parca alunecindu-i, rotunde, elastice, pe spinare Si-o inchipuia dormind pe Rodica

Dar o iubea pe Olguta.

Pe Olguta ii placea sa si-o inchipuie toamna, in odaia de la Iasi a Monicai. Ar fi vrut s-o stie bol­nava, putin, nu mult, s-o doara gitul, de pilda. Sa-i fie frig. Sa fie ceva mai palida, mai putin energica. Infrigurata, sa aiba un sal pe umeri si sa stea zgri­bulita in fundul divanului. Leila sa toarca. In soba sa arda focul. Olguta sa fie imbracata in haine de toamna, cu putin miros de naftalina: rochie de culoare inchisa, neagra mai ales, ghete inalte. O im­bracaminte de doliu.

El sa stea la picioarele divanului sau la picioarele Olgutei. Afara, frig, burnita. Sa fie si el bolnav, ca Olguta sa se arate blinda cu el. Sa fie zi de scoala: nici o sarbatoare nu-i mai sarbatoare decit o zi de scoala petrecuta acasa, cind stii ca toti co­legii stau in banci.

Olguta sa priveasca spre fereastra. El sa mai puie lemne pe foc, sa aduca samovarul in odaie. Sa vada mormanele de jar sclipind in umbra si sa auda clo­cotul muzical al apei din samovar. Sa serveasca cea­iul Olgutei. Sa se faca seara.

― Noapte buna, Olguta.

― Noapte buna, Puiule.

Si sa-i sarute mina

Cu cit o ura pe Rodica mai tare, cu-atit o iubea pe Olguta mai mult.

Dar Olguta il umilea in fata Rodicai, si asta nu-i placea ― altfel de cum nu-i placea sa fie rea Ol­guta cu el.

Pe Rodica o dispretuia: si nu ti-e de loc indemina sa fii umilit fata de cineva pe care-l descon­sideri. Ar fi vrut sa faca un pact cu Olguta: sa-l umileasca numai cind or fi singuri, Olguta si cu el; iar in fata Rodicai sa-l crute, nu fiindca Olguta n-ar fi avut dreptul sa-l trateze cum credea, dar fata de Rodica!

Mai bine-ar fi fost sa plece odata Rodica asta! Ii placea s-o vada din caisi facind baie, sau in halatul deschis, dar teama ca nu cumva s-o vada din intimplare si pe Olguta era asa de chinuitoare, incit ii venea sa doboare caisii cu ispita

Si toate caisele erau asa de coapte, si aromele atit de invaluitoare!

Soarele ilumina rogojinile, inzeuindu-le; s-auzea dusul, murmurau albinele Caisele erau calde in mini si moi, ca pielita pintecelui cind trupul sta la soare Si, muscate, caisele aveau un simbure negru

― Puiu

― Cutulachi!

Vru sa azvirle de sus sacul plin: sa se sfarme toate caisele. Sovai. Sovairea ii deschise perspective negre; cunostea reactiunile Olgutei fata de insubordonante: nu-i mai spunea nici Cutulachi.

Se cobori si porni in goana spre rogojini. Prinse sacul de capatul unei lungi prajini despicata in virf. Sacul din capatul prajinei aplecata ca o undita inlauntrul rogojinelor, fu cules de Olguta si golit pe jos: ca puisorii aurii de subt aripa clostei, caisele se rostogolira.

Dusul inceta.

― Puiule!

Vorbise Rodica.

― Vrei o caisa?

― Daca-mi dai

― Prinde-o; da sa nu te uiti!

O prinse. Dincolo de rogojini, Rodica era goala; picaturile curgeau rotund pe trupul ei

― Puiu, du-te si vezi ce face mama.

Vorbise Olguta.

Incaleca pe bicicleta si porni.

Intra in casa. Doamna Deleanu cinta.

Caisa, pe care n-o muscase, era calda in mina si, dincolo de rogojini, Rodica era goala

Trecu din odaie in odaie. Casa desarta, storurile trase. Penumbra racoroasa pretutindeni. Usa odaii Olgutei era intredeschisa.

Se opri: in genunchi, Sevastita ceruia podele. Isi cruta si ghetele, si ciorapii, si fusta. Se tira in ge­nunchii goi, frecind din greu.

Puiu intra.

Sevastita intoarse capul.

― Mata esti, conasule?

― Eu.

Se aseza pe marginea patului.

Sevastita isi vazu de treaba.

Din fata, ii vedea miscarea sinilor plini, cutremurati de gestul sacadat al miinilor; din spate, pulpele pietroase subt pielita alba eu vine albastrii.

Se scula, facu doi pasi, ocoli o mobila, se duse la geam, misca storul

― Nu-s muste, constata Puiu admirativ si con­gestionat.

― Nu-s, ci li-alung!

Se plimba prin odaie.

― Nu esti la gioaca duducilor?

― Nu.

― Aici-i racoari.

― Da.

Se indrepta spre usa, o inchise discret, rasuci cheia, onctuos. Sevastita ridica putin capul.

― Da ci faci?

― Am inchis-o.

― Da la ci?

― Asa!

― Daca vini conita si ni gasasti?

― Ei!

― Apui, ei!

Se aseza din nou pe marginea patului. Sevastita freca mai departe, clatinind din cap.

― Sevastito!

― Sevastito

― Zi, ci ti-aud!

― Valeu! ci tari ma mai dor salili! ofta din se­nin Sevastita, indoindu-se pe spate ca subt kilogra­mele unei sarutari.

― Te dor salele?

Sevastita ofta, fara sa-i raspunda, din nou indoita asupra podelelor.

Mirosea tare a terebentina. O musca, una singura, facu zgomotul infernal al mustelor solitare intr-o odaie in care tacerea e amenintata de ceva.

Puiu se apropie de Sevastita.

― Da ci-ti vini?

― Ei, sazi! Nu vezi ca am treabi! Amu iti ardi di gioaci!

Puiu se indeparta.

Sevastita freca subt pat. I se vedeau numai pi­cioarele in intregime goale, cu pulpele prea alb re­liefate pe roseata lucie a podelelor.

Puiu privi spre usa, spre fereastra, spre patul gol

Sevastita iesi de subt pat cu fata capsunie, cu tulpanul strimb. Isi sterse naduseala, trecindu-si co­tul peste fata.

― Sevastito

― Iaca aud!

― Na-ti o caisa.

Sevastita il masura lung, se codi, si lua cu fereala fructul oferit.

Puiu se indrepta spre usa, invirti cheia o data, de doua ori

― Da la ci-ai mai inchis-o?

― Nu-i treaba ta!

Si-i trinti usa-n nas.

Alt strung rotunjise trupul Rodicai, altul netezise trupul Olgutei.

Trupul Rodicai parea harazit liniei orizontale, pe care ar fi infrumusetat-o cu belsug de rotunjimi, cum infrumuseteaza dealurile curbe, valurile pline, ronda leganare a grinelor si prelunga plutire aplecata a zborurilor intinsurile plane ale pamintului.

Trupul Olgutei purta avintul si vigoarea ascutita a verticalei: plop vibrind spre cer, din lenea privelistelor toropite.

Trupul Rodicai chema minile, ca viile culesul; trupul Olgutei, sageata, puterea bratelor de arcas.

Alaturi de Olguta, Rodica parea grasa, si nu era. Nici pulpele, nici soldurile, nici mijlocul, nici umerii, n-aveau dospirea puhava a grasimii femeiesti. Pietros ― trupul era rotund. In curbe dulci ― sinii erau tari.

Feminitatea, desi pare, nu e o ingrasare, ci o im­plinire a trupului de fetita. O amfora nu e grasa, e din plin si robust rotunda.

Fetitele par slabe fiindca nu-s inca femei; femeile par grase fiindca nu mai sint fetite.

Dar o femeie zvelta, altfel e zvelta decit un baiat. Alaturi de Rodica, Olguta parea croita baieteste, ― si nu era.

Amagitoarea repeziciune a formelor ei, daca n-avea nici o moliciune din pricina muschilor caliti amanun­tit in sporturi, n-avea, deopotriva, nici o asperitate, nici un unghi brusc, nici o duritate atletica.

Inalte, cu glezne subtiri, pulpe lungi, genunchi ro­tunzi si carnosi ca piersicile, picioarele cind rasareau in mers, din rochie, erau prea sprintene ca sa para slabe. Dar de la genunchi in sus, liniile care se inal­tau spre coapse, pastrindu-si sprinteneala, capatau o abia simtita indulcire, un plin, ca aburul nevazut, care, dimpreuna cu lumina soarelui, indulceste, toamna privelistele cele mai aride.

Mici, sinii nu erau de copil. Erau miei. Din acei sini rari, care-n declinul virstei nu se ingreoaie, aba­tuti, ca pinzele din care vintul a cazut, ci dirji ca prorele sfideaza calmul anilor morti. Sini care par de copil, la saptesprezece ani, insemnati cu roz de pe­tunii in virfuri, dar care ramin de copil si la patru­zeci de ani, mai dulci, induiosati parca, vesnici in minile dragostei ca rozele Iericonului. Sini cu pueril relief, care, imbalsamati pe pieptul mumiilor egiptiene umilesc, prin milenii, sinii vremelnici ai femeilor din viata.

Dar mai pretioase decit toate celelalte erau liniile spinarii, din coapse pina-n umeri. Se inaltau, ca ciocirliile in soare.

Multe trupuri par zvelte, vazute din fata, dar din spate, putine. Cele mai multe pastreaza, de-a lungul anilor, aplecarea bancilor scolare, neobservata in co­pilarie, din pricina vivacitatii miscarilor. Fetele tinere isi poarta timiditatea in spinare: debila girbovire; sau impertinenta: tantosa impietrire. Cusutul hainu­telor pentru papusi, apoi pentru barbat, apoi pentru copii intretin si sporesc mereu aplecarea spinarii.

Adolescentii, deveniti barbati capata ori aplecarea grijilor si a preocuparilor, ori feluritele girboviri pro­fesionale, ori poarta greoaia voinicie a pieptului at­letic.

Viata apleaca spinarile.

Cochetaria, ca si corsetul, nu da zvelteta spinarii ― acuza numai, provocator, soldurile si rotunzimile care le unesc. Privirile barbatilor, cind urmaresc fe­meile cu mers cochet ― femeile care 'se tin bine' ― coboara ametite spre solduri, nu se urca spre umeri, inviorate, ca atunci cind privesti izbucnirea unui jet-d'eau. Rareori capetele se intorc pe strada urmarind o femeie, ca sa priveasca altceva decit gleznele spre pulpe, sau mijlocul spre solduri ― fi­indca rare sint spinarile care, biruind coapsele fe­cunde, se inalta. Nici educatia sportiva, nici vointa cochetariei nu pot da spinarii, nici insufleti acea linie de imn pur. E un dar harazit tuturor trestiilor ― care in adieri abia se indoaie, alene, in virfuri parca, ferindu-se de sarutarea vintului delicat ― dar ra­reori trupurilor omenesti. Iar cind il au, mersul lor e o dantuire, oprirea lor ― o vibrare de inaltare. Acele trupuri biruiesc si modele, si imperfectiunile imbracamintei. Mereu sint goale ca vintul, sub orisice vestmint, in suverana lor desavirsire. Matasa, catifeaua, salul venetian, tricoul de baie sau cirpa zdren­tuita vor deveni egale, imbracindu-le. Niciodata goli­ciunea acelor trupuri nu va fi indecenta, cum a sta­tuilor scoase din valuri nu-i.

Spinarea si o serpuire abia destainuita in miscarile trupului lung feminizau adinc trupul Olgutei. Alaturi de franca si vadita feminitate a Rodicai, feminitatea Olgutei destepta spaima, ca ondularea de boa a vije­liilor in calmul marilor adinci.

Olguta avea ochi negri; Rodica, buze rosii.

Dar amindoua rideau cu hohote. De ce? Fiindca unul din ogarii Olgutei, abia desteptat din somn, clam­panise ca falcile unui craniu, pentru o musca ima­ginara si, dezorientat, stranutase cu capul strimb ― timp.

Monica, premergatoarea carutelor, adusese o veste care rascolise toata curtea.

Tante Alice, nu stii, a venit Danut!

― Puiule, a venit Danut!

Prin Sevastita, Anica si Profira vestea tropai spre bucatarie, unde, pe loc, lasind bucatele sa arda si oalele sa danseze, baba isi puse un sort alb si o bro­boada alba si alerga spre poarta, urmata de cini, pisici, ginsaci, gaini, imprastiind zboruri de hulubi, gigiituri, macaituri, miorlaituri, piuituri si latraturi ― atit de formidabila printre vietatile ograzii, incit parea un ghetar plutitor cu papuci.

Prin Puiu, incalecat pe bicicleta, vestea vijii spre 'Musca vaduva'.

O data vestea aruncata ca o primavara asupra casei, Monica porni, tot calare, sa reintimpine pe cra­iul Medelenilor.

Cu toata aversiunea pentru arsita si colb, doamna Deleanu trecu pragul portii si porni precipitat pe sosea, spre norul de colb, nimb in ochii ei.

De data aceasta Puiu se simti superior Olgutei. In fata rogojinilor se opri, incalecat pe bara bicicle­tei, rezemindu-si virful picioarelor de pamint.

― Olguta! Olguta!

― Cutulachi, unii oameni vad dublu, tu vorbesti dublu. Numeste-ma o data numai: nu-s cuc!

― Olguta, da am o veste nemaipomenita!

― Ai facut echilibru-n mini pe bicicleta?

― Ba nu.

― S-a ouat Leila?

Rodica bufni de ris.

Puiu zimbi compatimitor. Dar nu putea tine-n el vestea exploziva..

― A venit Dan.

― Cine?

― Dan.

― Metaforel?

― Dan.

― Cind? Cum? Cu ce?

― Uite-acuma, vine cu caruta. Monica a venit ca­lare inainte. Ma duc

― Stai, nu te misca! tipa Olguta cu tonul hotilor cind comanda: 'Sus miinile.

Intr-o clipa isi trase rochia, pe dos, incalta papucii de tenis, fara ciorapi, omitind sa-si lege sireturile, uita sa-si scoata prosopul rasucit in turban pe cap ― si rasari dezmatata in fata lui Puiu.

― Descaleca.

― De ce?

― Imediat.

Puiu descaleca.

Olguta-i incaleca bicicleta si, subt ochii uluiti ai lui Puiu, porni sageata, turc la cap, derbedeu la pi­cioare, urmata de salturile ogarilor albi.

Rodica se imbraca amanuntit. Printr-o crapatura a rogojinei, Puiu o urmari tragindu-si ciorapii, punindu-si camesa

Pentru intiia oara Rodica vazu ce lipsea cabinei de baie: oglinda. Stia totusi, din oglinzile retrospec­tive, ca imbracatul in graba si pieptanatul la fel, n-o dezavantajau. Dimpotriva: obrajii sint mai rosii, de emotie, parul ciufulit pare cret

Si simti de asemeni lipsa unei alte oglinzi la Me­deleni: un baiat mai mare decit Puiu. De asta poate regreta oglinda in care ar fi putut aranja cu bagare de seama ceea ce, in lipsa ei, lasa la voia intimplarii, cu optimism de altfel.

― Puiule ce faci?

Il prinsese, fiindca de la o vreme Puiu inchisese ochii ca sa mai pastreze imagina Rodicai dezbracata.

― Sa nu ma spui, te rog!

― A! Te temi de Olguta!

Ii zimbea. Puiu, cu obrajii rosi, ii zimbi.

― Nu te spun, dar sa nu te mai prind!

Il batu peste obraz si o luara la goana.

Descalecarea din caruta avu loc acolo unde doamna Deleanu intilni norul de colb. Cind o vazu pe mama in bratele lui, mai mica decit el, gifiind, cu parul sur ― i se strinse inima.

Acelasi blind parfum de sifoniera deschisa ― cu bomboane acre, socolati, livantica si flacoane de par­fum ― raspindea doamna Deleanu, dar lacrimile ii curgeau pe subt ochelari: in graba, ridicindu-se pripit de la pian, uitase sa si-i scoata. I-i scoase Danut, zimbindu-i.

― Da-mi-i mie, mama. Nu vreau sa te vad cu ochelari.

Avea ghetele prafuite doamna Deleanu, si-si uitase batista. I-o dadu Danut. Monica nu indraznise. Ea venea in urma, tinind dirlogii, cu Mircea alaturi. In urma lor, cele doua carute veneau la pas, scirtietoare. Gheorghita, dupa ce sarutase mina doamnei Deleanu, o luase la goana spre poarta unde vazuse pe statuara mama Maria. Olguta trecu pe linga el sageata: o recunoscu prea tirziu .Chiui dupa ea ca un desperat: 'Saru minaaa' ― si dadu din cap: 'Amarnica-i duduia Olguta!'

― S-salve, ma!

Se pupara, se privira. Bufnira de ris.

― Bine, Olguta!

― Bine, Metaforel!

Doamna Deleanu interveni, severa:

― Olguta, cum esti imbracata?! Avem musafiri Mircea Baiat mare

Olguta riposta pe-acelasi ton:

― Bine, Metaforel, in asa hal vii?! Avem musafiri Rodica O bomboana

Alaiul se intregi.

― Buna ziua, Mircea. Sa nu-mi spui 'duduie'. Iti promit solemn, la portile cetatii, ca daca-mi spui, iti spun si eu 'duduie' toata vacanta. Tine-mi bicicleta.

― Da papa unde-i? intreba Danut.

― N-a gasit o bicicleta disponibila: altfel zbura la tine!

― Olguta! Tata e la Iasi, il lamuri doamna Deleanu, cu bratul dupa gitul lui. Olguta!!

― Ce-i, mama? intreba Olguta care o luase inainte, cu sireturile prin colb si Mircea alaturi.

― Ai imbracat rochia pe dos!

― Ai-ai-ai! Mircea, nu te uita ca te faci stana de piatra!

― Olguta!

― Ce sa fac, mama draga, s-o scot? Eu fac cum vrei mata

― O vezi, Danut! Uite ― asa-i toata ziua! Peri albi Se gindi ca-i are si dezmierda fruntea lui Danut. Ce mare ai crescut! Bietul Danut! Te-a zdruncinat caruta.

La poarta ii intimpina grosul oastei, cu baba in frunte, generalisim.

― Ia si ti vad Sarut mina, stapini. Si ni traiasci, coniti! Taiem un curcan: auzi mai Vasili!

Olguta sopti, cu ochi teribili, grupului de slujnice:

― Strigati 'ura'!

Si bufni de ris.

― Ura! inginara ele, inghitindu-l pe: 'Saru mina'.

Dar baietii de taran, strinsi la poarta, atita asteptau. Un 'ura' electoral ca intensitate, dar sopran, aco­peri glasul femeilor, dind ograzii un elan festiv.

Doamna Deleanu isi acoperi urechile. Harmalaia se dezlantuise.

Abia in pridvor, Danut, care zarind-o pe Rodica se prefacuse ca n-o vede, ii fu prezentat.

Puiu ― singurul cu pantaloni scurti dintre baieti ― simti, impotriva lor, ostilitatea celor din 'cursul inferior', cind, intr-un cerc de fete, in care erau sin­gurii baieti, sint detronati prin venirea unora din 'cursul superior'. Ii examina pe furis, cu rea vointa, bucurindu-se ca-s nespalati, prafuiti, cu hainele mo­totolite, si desfatindu-se mai ales de gafa lui Mircea, care, emotionat, ridicase pe scari in pridvor bicicleta incredintata de Olguta si o privea nedumerit, cu aerul cuiva care tinindu-si in mina ochelarii i-ar simti deodata ingreuindu-se si i-ar vedea crescuti gigantic si deveniti, miraculos, bicicleta.

Baba pornise dupa cafea; doamna Deleanu, urmata de Profira, dupa dulceti; Anica, dupa apa de la beci, Gheorghita, ajutat de oamenii de la grajd, descarca din carute cuferele si geamandanele.

Olguta-i propunea lui Danut o imediata partida de tenis.

― Olguta, uite-n ce hal sint! Ma duc sa ma spal, sa ma schimb Ma ierti domnisoara!

Rodica zimbi, producindu-si dintii.

Dulcetile sosira. Apa, ba.

― Unde-i Anica?

― Anicaaaa

― Olguta!

― Multumesc, nu iau, refuza Mircea dulcetile, in­curcat de bicicleta.

― Pune-o-n buzunar, Mircea! il invata Olguta, aratind spre bicicleta.

Puiu bufni.

― Ce-i, Cutulachi? Dai din coada! Ia-ti bicicleta si ad-o pe Anica in echilibru pe cap!

Numai Monica sedea la o parte, pe intiia treapta a scarii. Pridvorul de verdeata era plin de zorele. Sufletul Monicai era la fel. Desi Danut era cu spatele la ea si fata spre Rodica.

Odaile Potemkin-Kami-Mura, de razboinica amin­tire, erau ocupate numai de fete. Copilaria le para­sise demult, urcindu-se in pod cu sabiile de tinichea, cu uniforma amiralului rus si a celui japonez, cu pusca Eureka, retelele de mingi colorate, colectia de vapoare, dormitorul de papusi, luptele diurne si noc­turnele conferinte de pace scrise cu linguri de ser­bet sau de beltea jos pe covor, la masa alba a lunii.

In fosta odaie Potemkin, stapinea Leila, pisica Monicai, si tacerea, tacerea Monicai. Sulfina se usca pe sifoniera, iar pe subt storul lasat soarele-si prefira sulfina pe covor. Pasii Leilei nu turburau nimic ― ca fumul. O candela, subt o icoana, cocea in fiecare noapte un frag aerian pentru minuta grasa si buzele plinute ale copilului Isus, copil in bratele Mariei.

Biroasul de lemn de trandafir al doamnei Deleanu, delicat si feminin ca un 'clavecin', pe care-o roza alba, desfoindu-se, cinta o sonatina

Vara, o data cu inceputul vacantei, Verlaine, Heine si altii veneau la Medeleni. Melodioase nume inchise-n foi sonore, ca ferestrele dinspre livezi.

In odaia Monicai nu era ordinea stereotipa a odailor atent si minutios gospodarite ― cartile de pe polita-coltar de deasupra divanului aveau aplecarea capete­lor care viseaza la o fereastra, privind marea ― ci prelungirea armoniei pe care unele trupuri si unele suflete, avind-o, o rasfring firesc asupra decorurilor familiare.

In odaia Monicai tacerea parea ca ceteste versuri. Odinioara, usa despartitoare dintre odaile Potemkin-Kami-Mura era inchisa de doamna Deleanu. Acuma, de Monica. Bineinteles, tot Olguta o deschidea. Caci Danut, oropsitul Kami-Mura, era tot in odaia lui, in odaia Monicai, iar sufletul Monicai, ca sa-l pri­measca pe Danut, nu deschidea nici o usa.

In odaia Olgutei tacerea era ca un vas spart, in­locuit mereu cu unul teafar, spart din nou.

Doua paturi ― al Olgutei si al Rodicai ― ca doua albii de riu, adaposteau ris, mai mult decit somn.

Ordinea o facea Sevastita; dezordinea, Olguta si Rodica. Lupta inegala, dupa cum se vede.

Ca si biroul domnului Deleanu in epocile de lucru, odaia Olgutei fusese iertata de controlul doamnei Deleanu. Ciorapii, insufletiti parca de electricitati de acelasi sens, refuzau sa convietuiasca imparecheati: unul spinzura, de pilda, pe sifoniera, aerian, altul, terestru, dormea sub pat, dimpreuna cu ghetele, pantofii, papucii si uneori chiar cu palariile, insolite aparitii acolo, ca berzele in catacombe.

Usa dinspre odaia Monicai, transformata in pano­plie, era impodobita cu florete, spade, masti de scrima, manusi si pieptare capitonate. Si de aceste arme, totusi, se agatau ciorapii, manusile, batistele, pala­riile, ca iubitele de pieptul luptatorilor care pleaca la razboi.

Rachetele si mingile de tenis aveau locuinta pe sifoniera, dar calatoreau des, asa ca le vedeai pre­tutindeni mereu; pe sifoniera rareori, ca pe barbatii usarnici.

In sifoniera atirnau multe cuiere goale, nu din pricina penuriei de rochii, ci pentru ca rochiile pre­ferau sa stea turceste de-a valma, exact subt cuiere. De asta rochiile de gala erau pastrate in sifoniera Monicai. Rodica isi pastra rochiile in cufarul in care i le aranjase mama ei, la plecare. Era mai prudent si, totodata, astfel justifica prezenta cufarului in odaie. Caci Rodica pastra in cufar, in afara de rochii, si oarecare carti cu poze, despre a caror existenta Olguta nu stia nimic.

Dezordinea din odaia Olgutei nu dovedeste ca Ol­gutei ii placea sa traiasca in dezordine ― asa cura pretindea doamna Deleanu ― ci arata numai ca Ol­guta traia putin in odaie. Cind dormi, locuiesti in pat si in tine, nu in odaie.

Adevarul insa e ca Olguta tot in dezordine traia, dar nu in meschina dezordine a unei odai, ci pe-afara, in vasta si triumfatoarea dezordine a livezii, a padurilor si a cimpurilor.

Si la Medeleni Danut avea apartamentul sau. Doamna Deleanu nu se lasase mai prejos decit Herr Direktor. In cealalta aripa a casei, nelocuita de la moartea lui conu Costake Dumsa si a Fitei Elencu, doamna Deleanu aranjase patru odai pentru tinarul barbat. Pe cit erau de modern mobilate cele din Pitar-Mosu, pe-atit erau de patriarhal mobilate cele de la Medeleni. Pietatea pentru amintirea parintelui ei mort, facuse pe doamna Deleanu sa nu schimbe nimic din rinduiala ani de-a rindul respectata cind era copil: nici hruba icoanelor ― buna pentru lavoar ― din odaia de culcare; nici oglinzile venetiene si candelabrele la fel, din salonul prea pompos si prea sever; nici grava armonie a odaii de lucru, cu gi­ganta biblioteca de lemn negru, birou de lemn negru, pe care, solemne ca pentru un juramint la miez de noapte, doua sfesnice de bronz masiv, cu patru brate, inaltau cite patru luminari; nici parechea de harapi, din dreapta si din stinga usii antreului, buzati de ris, purtind in mini de socolata fara lapte cite un vas aurit, plin si acum de cartile de vizita ingalbenite ale unor vremi de mult apuse

Un cerdacut lateral ― in care conu Costake isi lua cafeaua ― daca dadeai la o parte vita de poama coarna care il acoperea, se deschidea pe sat, pe lanuri si pe dealurile serpuitoare in albastrul orizont moldovenesc, avind afunda perspectiva in care fumul de tigara sau ciubuc se dezpleteste lung, alintindu-se opalin pe dealurile albastre, cum ii sade bine fumului de tigara sau ciubuc cind nu-i aruncat de pe divanul moale, spre plafon

De la Fita Elencu nimic nu se pastrase decit doar clopotelul de argint cu care isi chema servitorii; il pastrase doamna Deleanu si-l trecuse lui Danut, dim­preuna cu toate celelalte, nu fiindca era melodica vibratia pretioasei guse de argint lucrat, ci fiindca nu era sonerie in casa.

In apartamentul lui Danut, Monica pusese florile; doamna Deleanu, saseuri de livantica in sifoniera; si Olguta, o pancarta:

'Aspru interzis metaforele in vorba si in scris. Lasati pe seama broastelor pe: «ca un» si «ca o» precum si pe: «intocmai ca, intocmai cum»!'

Iar in odaia lui Mircea, alaturi de ietacul lui Danut, dupa dejun aparusera doua benzi de hirtie, prinse vertical cu tintisoare, din plafon pina-n podele.:

Intaia, cu urmatorul cuprins:

'Olguta sum

Olguta sum

Olguta sum

Olguta sum

Olguta sum

Olguta sum'

Si asa pina-n podele.

Iar cealalta:

'Olguta da

Duduie ba

Olguta da

Duduie ba

Olguta da

Duduie ba'

Si la fel pina-n podele.

Ideea era a Olgutei; executia, insa, a lui Cutulachi. Din pricina asta, subt primele cuvinte nu urmau ghilimelele expeditive, si caligrafia avea un caracter triumfal.

Puiu avea odaie in aripa fetelor, ceea ce nu-l umi­lea de loc. Controlul Olgutei insemna apropierea Olgutei.

Odaia turceasca, imbelsugata in divanuri ca un harem pacificat, il astepta pe Herr Direktor: sultan la Bucuresti, ermit la Medeleni.

Nici Danut, nici Mircea nu dormeau.

Dialogul dintre ei, de dupa dejun:

― Tu ce faci?

― Ma culc. Dar tu?

― Si eu.

intovarasit de cascat demonstrativ, era o min­ciuna reciproca. Mircea simtea nevoia patului, fiindca odata trupul asezat orizontal, impresiile se limpezeau, ca vinul in sticla culcata pe-o coasta; iar Danut simtise nevoia de-a scrie Adinei de indata ce fetele plecasera.

Mircea nu se limpezea.

Danut nu scria.

Dar nici nu dormeau.

Se despartisera unul de altul fiindca aveau nevoie sa fie singuri cu adevarurile si minciunile sufletelor lor, nealterate de alta prezenta.

Danut era la birou, cu fruntea in mina si cotul pe lespedea de lemn. In fata lui, o scrisoare cu doua vorbe: 'Draga Adina', iar in cosul de hirtii, alta scrisoare, rupta, cu trei vorbe: .'Adina mea draga'.

Facu bucati scrisoarea din fata.

Ii scria zilnic, la Bucuresti, cind o avea alaturi, si acum

'Sint trist, Adina'

Cuvintele veneau din afara, nu dinauntru, mobilind conventional o incapere goala.

Stia ca-i trist, dar in clipa cind stia aceasta, nu era trist. Nehotarit si provizor, ca la o schimbare de anotimp, sufletul era desert. Tristetea cazuse ca o lacrima, lasind in ochiul care-a plins-o o privire dis­trata si nevoia de-a clipi.

Se indrepta spre ietac, hotarit sa se intinda. In fata usii se opri. Uitase pe birou hirtia cu: 'Sint trist, Adina'. Nu mai era in Pitar-Mosu!

'Sint trist, Adina.' Putea sa intre Monica.

Isi aminti ca si Monicai ii scrisese odata: 'Sint trist, Monica'

Ciudat! Intotdeauna trebuie sa fii trist fata de cineva!

Zvirli scrisoarea inceputa in paner si trecu in ietac.

Intiia despartire de Adina

Se intinse pe pat. Acumulase atitea impresii, emo­tii si amintiri, incepind de dimineata, incit isi simtea sufletul ca o masa la care maninca doua persoane, cu intimitatea lor taciturna transformata in gala­gioasa masa de douasprezece persoane.

Intiia despartire de Adina.

Anul trecut venise la Medeleni cu sufletul vacant, dar plin de literatura proprie si-a altora.

Anul acesta avea ciudata impresie ca poarta pan­carta:

'DE INCHIRIAT'

a caselor, la Sfintul Dumitru.

Intiia despartire de Adina

Era stranie grabnica disparitie a durerii care, la gara, in urma trenului, il facuse sa doreasca aparitia altui tren cu roti taioase pentru trupul inutil!

Venise Monica, doamna Deleanu, Olguta, Puiu, Rodica Medelenii copilariei

Retinu o clipa pe Rodica. Il mira prietenia Olgutei pentru Rodica. Constatase la dejun prostia ei. Simti totusi ca 'prostia', 'inteligenta' si 'Rodica' erau no­tiuni fara de nici o contingenta. Maninci un mar fara sa te-ntrebi daca e prost sau destept; il musti daca miroase bine si-i gustos Totusi, alaturi de verva Olgutei si de distinctia Monicai, prostia Rodicai era dezacord sau variatie: cine stie!

Ridea antrenant Rodiea, decoltindu-si dintii; se uita pe furis, ceea ce dezmintea naivitatea figurii: si avea nari indecente. Da! o indecenta care iarasi dezmintea obrajii permanent rosi, dar cu dese indoiri de roseata Era oare proasta intr-adevar? Cine stie! Asa de ciudati sint oamenii cei mai simpli! Fiecare are o perspectiva de zeci de planuri sufletesti, pe care le descoperi pe rind si subit, ca privelistile in munti, la cotiturile drumurilor abrupte.

Si in el descoperise aceasta perspectiva care-i da un fel de nesiguranta infricosata fata de el. Mai multe suflete il stapineau succesiv, uneori in rastimpuri mai mici, alteori mai mari, ca perindarea domnitorilor la tronul principatelor romanesti.

Uneori, si cu unii oameni, era timid: paralizanta timiditate ca un frac de imprumut sau, mai exact, ca o haina imbracata pe dos. Cu altii era spiritual si impertinent de indeminatic in toate miscarile si vor­bele: ca o betie de sampanie, fara sa fi baut, si fara de ilaritatea fiziologica desteptata de sampanie. Cu unii se simtea prost, atit de prost, de neghiob, de greoi, de stupid, incit putea spune ca are experienta prostiei, cu nenumaratele ei fizionomii variate ca si ale inteligentei, prin el, nu prin altii. Si totusi nu era prost. O simtise din copilarie, cind, dominat si umilit de Olguta, isi pusese chinuitoarea intrebare. Avea deopotriva experienta prostiei si a inteligentei, cu­noscute ca doi frati gemeni cu el.

Uneori, de pilda, avea impresia ca sufleteste o invaluie pe Olguta, o cuprinde, cu o capacitate supe­rioara capacitatii ei sufletesti. Si-ndata se indoia: cine stie!

Isi reprezenta plastic aceasta problema, in felul urmator: o casa cu patru etaje. In balconul etajului intii se dezbraca o femeie, crezind ca n-o vede nimeni. Dar domnul de la etajul al doilea ― a carui sotie s-a dus la teatru ― priveste in voie pe doamna de la etajul intii, crezind ca nu-l observa nimeni. Il vede insa domnul de la etajul al treilea. Pe acesta, cel de la etajul al patrulea, care zimbeste, fiindca stie ca domnul de la etajul al treilea se crede neob­servat si din aceasta pricina ride de domnul de la etajul al doilea, care la rindul sau observa in voie, crezindu-se neobservat, pe doamna de la etajul intii. Singurul care 'stie' e domnul de la etajul al patrulea: el singur judeca pe toti ceilalti, complect, zeflemisindu-i ierarhic.

Dar daca de pe acoperis si pe el il observa cineva?

Etajele mintii nu se pot numara ca ale unei case, asa ca niciodata nu poti fi sigur. Si nu vanitatea il determina sa-si propuie si sa cerce sa rezolve astfel de probleme ― in copilarie poate ca da; acuma nu ― ci dorinta de-a cunoaste uneori macar un mal sigur al sufletului infricosator de incert.

O iubea profund pe mama lui. Totusi, un an intreg nu simtise nevoia sa-i scrie altceva decit anostul rind de cuvinte, asternut pe o carte postala laconic informativa. Si acum, cind o vazuse carunta si cu ochelari, fara de nici o severitate sau mustrare pentru el, simtise ceva mai adinc si mai intins decit remuscarea. Simtise ca in rastimpul unui an intreg ceva din el suferise, fara ca el sa stie. Vazind-o pe mama lui, luase act de o veche si statornica melancolie: aceea de-a fi parasit o fiinta draga, careia, prin aceasta, ii sporeste suferinta despartirii.

Si totusi ignorase aceasta treptata paraginire din el, n-o bagase in seama ― desi mereu exista in el.

Sa nu iei seama ca zi cu zi mucegaiul copleseste zidurile si ca paianjenii tes pinza ursuza intr-o odaie a casei tale?

Ciudat! Avea impresia ca alt suflet continea acea paraginire, acea durere: sufletul care-i venise o data cu mama lui, pe sosea.

Sufletul nu e ca o casa cu multe incaperi, fie chiar nenumarat de multe. Sufletul e ca un mal la care po­posesc corabii. Aceste corabii, fiecare din ele aducind altceva ― unele rodii si curmale, altele molime, al­tele cintece, altele sicrie ― sint pribegile incaperi ale acelei case vast inexistente care se numeste suflet. Unele se ineaca si dispar ― desi 'sint' pe fund ― altele, razletite, apar o data numai, in fum de ceata si gemat de sirene. Si mereu e altceva. Alte suflete, dar ceea ce e ingrozitor e ca toate insufletesc acelasi trup

Adina, mama, Monica, Olguta parca nu intrau in acelasi suflet, ci fiecare intr-alt suflet, continut in el.

Se simtea impovarat ca de un prea mare belsug inform ― si vid totusi. Vidul coplesitor din preajma marilor furtuni, sau marilor secete: vasta chemare muta.

'Ar trebui sa ma izolez'

Totusi, in fata sufletului era cuprins de panica. Aceeasi impresie pe care ti-o da marea, vazuta intiia oara, de gigantice vitralii deschise pe nemarginiri cind verzi, cind vinete, cind argintii, cind albastre; cind linse in aburi laptosi, si atit de plane, incit par lespede de veci in colb lunar, pe toate reliefurile vietii; cind zvircolite si atit de urias cascate incit pare ca asisti la nasterea cosmica a muntilor

Scrisul pentru el era un refugiu, o scapare de propriul sau suflet, un fel de fetisism in care metaforele erau icoanele. Cum fugi de umbra stranie a unui cimitir si cum te bucuri sa intri in prima casa tara­neasca intilnita, casa plina de copii care maninca ma­maliga la masuta joasa, cu miinile minjite, fiindca acest decor iti alunga spaima cimitirului ― asa fugea de sufletul sau, reiugiindu-se in metafore.

Si fiindca sufletul era brazdat de spaime, metaforele izbucneau impetuoase spre viata, ca hergheliile de cai sirepi, fugind de crucile de foc ale furtunilor.

Se simtea fratele salbatecilor care poarta cercei si amulete izbavitoare de miniile zeilor prevazuti si neprevazuti. Adora concretul spre a se izbavi, prin el, de teroarea abstractului. Facea metafore cum isi astupa femeile ochii si urechile, cind le e frica prea tare.

Dar nimeni nu stia aceasta, afara de Monica. Ea singura cunostea caietul scris in vacanta trecuta ― in romaneste, nu in frantuzeste ― intitulat Vitrina jucariilor, la inceput, Alunele veveritei, dupa aceea. Caietul il pastra Monica. Secretul, tot ea: vistiernica si vestala.

Nu aratase Olgutei nimic din ce scrisese atunci, con­vins ca l-ar fi persiflat. Intr-adevar, era plin de me­tafore caietul, ca scorbura unei veverite de alune. Olguta credea ca metaforismul lui e o manie, fara sa vada ratiunea lui profunda, valoarea echilibratoare de religie, pe care o avea pentru el.

Alunele veveritei reprezentau epoca cea mai se­nina a adolescentei lui. Simtise atunci bucuria vietii de anahoret, fara de chinul trupesc. O a doua copilarie, constienta insa, ceea ce dubla bucuria de-a o trai.

Se scula dis-de-dimineata si o pornea pe jos. Ra­saritul soarelui, hulubii, cucosii, gistele, ratustele, curcanii, rindunelele, ciorile, cucul, fluturii, florile, ginganiile ierburilor, copacii, pomii, siluetele de ta­rani, casele satului, berzele agronomice, griul copt, secara, floarea-soarelui Ii venea sa-si stringa sufle­tul in brate si sa-l sarute pe obraji, ca pe un copil zdravan si voios, care in fiecare dimineata venea spre el, jucindu-se cu el. Dar venea dinafara spre el, nu din el.

Asupra lui n-avea decit creionul, cutitasul si caietul cu scoarte de musama neagra. Ali, pointer-ul batrin, il urma uneori placid, fiindca plimbarea era lenta si siestele lungi.

Se aseza undeva in iarba si nu se intindea, cum se pretinde ca fac poetii, cu fata-n sus si minile subt cap, lasindu-si sufletul 'scaldat in nemarginita pace a cerului albastru'. Nu. 'Nemarginita pace a cerului albastru' e o alta mare raspintie de larguri necu­noscute: boltita oglinda a marilor nestatornice si a sufletului nestatornic.

Culcat in iarba, cu fata-n jos, aplecat asupra caietu­lui, se ingradea cu tot ce era pitic si imediat, notind:

Greierul

Daca-l auzi: un ciripit cazut in iarba. Daca-l vezi: afara de Fabre l-a vazut cineva? Nu-i facut pentru ochi, numai pentru urechi. Spui: am ascultat greierii si am vazut fluturi. E drept ca fluturii tac; ei sint aplauzele florilor.

Lacusta

Vazuta pe un tort de socolata, ai zice ca-i cel mai superb miez de fistica.

Dar o vezi in iarba

Ogar pitic si verde al ierburilor verzi, unde-s mi­niaturalii iepuri dupa care fugi, si unde-i vinatorul cit un deget, care vineaza mereu, surind cimpia cu rotocoale de fum ale pufului de papadie?

Omida

Un funicular urca, urca, si se opreste la gara sta­cojie a unui trandafir.

Merele domnesti

Ce fetita, jucindu-se de-a calaul, si-a decapitat si scalpat toate capetele papusilor, atirnindu-le de crengi? Aceeasi fetita care asta-primavara le-a facut trusoul de dantela roza si matasa verde.

Hulubi

Stau pe acoperis si exclama: 'o! o! o!..' ― dindu-ti impresia unei sindrofii de cucoane la etajul de sus, dintre care una istoriseste ceva picant despre una absenta, iar celelalte exclama, gusate, indignate si satisfacute: 'o! o! o!'

Gaina

Zgircite, stridiile dupa ce-si fac margaritarul, il pastreaza in aripile inchise si o patesc!

Gaina, darnica, dupa ce face, paraseste ovalul, rozul si marele margaritar comestibil ― sau il uita.

In nici un caz nu si l-ar putea atirna de git: iar cucosul nu poarta inele sau ac la cravata.

Ginsacul

Se repede cu aripile vilvoi, avind fluturarea pre­cipitata, alarmata si serviabila a servetului de subt bratul unui chelner dintr-un restaurant de gara, unde trenul se opreste cinci minute.

Curcanul

Se umfla si se dezumfla fara de nici un rost, asa cum aprind si sting pompoasa lumina electrica din salonul gol copiii care n-au alta distractie.

Plopul

Iti vine sa prinzi cu degetul virful acestui minutar oprit si, invirtindu-l in circonferinta, sa-l aduci la loc si sa astepti bataia imensului orologiu .

Rindunelele

S-au molipsit stind mereu pe sumele de telegraf si au devenit urgente si incoherente.

Piersicul inflorit

Il vezi si-nchizi ochii fiindca ai avut, cu o bataie de inima, icoana intiii sarutari: buzele rosii care-au zimbit, obrajii copilaresti care s-au inrosit.

E trist un piersic inflorit, fiindca alaturi de el, oricit ai fi de tinar, esti batrin.

Cocostircul

Cel de pe casa lui mos Gheorghe. El a adus in pliscul lung si delicat copilaria noastra.

De-atunci cocostircii nu mai aduc nimic. Pe mor­minte, cocostircii nu-si fac cuib. In schimb, maninca broaste. Stiinta explica precis ca mediul in care-si cauta hrana e cauza dimensiunilor pliscului.

Seceris

Tabloul e blond: griul; albastru: cerul. Vezi ta­ranul, vezi coasa, vezi femeia cu merinde si copilul descult si balan de linga ele.

Un car cu boi

Vezi toate notiunile verii. Simti vara.

Un singur lucru nu vezi: bagheta cu care profe­sorul de germana iti specifica pe nemteste toate cele reprezentate pe tabloul mural al 'verii'.

Si nu simti duritatea bancii de pe care privesti didacticul Sommer, nici mirosul de cerneala si de clasa in ora treia.

Seceris! Lunga recreatie!

Si nici un clopotel nu te vesteste ca s-a ispravit.

Si ― fericire   ― tabloul injura romaneste.

Robinson Crusoe

Sa fii in sufletul tau ca intr-o insula fara nume, neinsemnata pe nici o harta, inconjurata de mari benigne in tovarasia unui papagal, a unei caprite si a unor pisici

Si sa fii ca o carte cetita de un copil care maninca piersici.

Robinson Crusoe! Numele fericirii

Ce trist e numele mortilor!

Munti

Apele cuprind paminturile. Viata pamintului e o lenta inecare sigura.

Munti deznadajduit de inalti! Muget de vita care se ineaca!

Aceste notatii disparate, unele gratioase, altele glu­mete, altele triste, ii micsorau sufletul, dindu-i di­mensiunile trupesti si sufletesti ale copilariei. Scria cum un copil isi cladeste casute pe covor din carti de joc, serios cum numai un copil poate fi. Simtea in el intimitatea unui spatiu restrins. Se bucura scri­ind, cum se bucura un copil, la 'lanterna magica'. In aceeasi clipa era in sufletul lui bucuria bunicului care distreaza si fericirea nepotelului distrat.

Schimbase titlul ― din Vitrina jucariilor in Alu­nele veveritei ― nu fiindca dorea sa publice cu­prinsul caietului, ci fiindca vroia sa defineasca pentru el mai bine, natura bucuriei simtite. Scria usor, fara nici un efort. Foile caietului se umpleau. Nu recitea. Scria mereu, zilnic, si dimineata, si dupa-amiaza. Scria mereu? Fireste, nu tot timpul. Dar preocuparea alegra a mintii care cauta, descoperea, nascocea, era mai pretioasa decit scrisul in sine.

Miniaturala harnicie. Vesnic zvon de riu de munte.

Incetul cu incetul, incepura sa-l bucure culorile si sa calatoreasca in ele. Verdele, rosul, galbenul, al­bastrul nu mai erau pentru el simple suprafete colo­rate, ci profunzimi in care sufletul se afunda, ratacind ca prin niste palate pline de neprevazut

Tot fugind de sufletul sau ajunsese in copilarie. Triumfase, vazindu-si copilaria clara ca o gradina dupa ploaie, ca si cum abia atunci ar fi parasit-o. Nu pierduse nimic. Tot se pastrase. Miraculoasa 'turbinca a lui Ivan', aruncase la suprafata micul si fragedul continent scufundat. Incepu sa traiasca in copilarie, asa de intens, incit, uneori, fata de Olguta avea gesturile si sfiala obedienta a lui Kami-Mura de odinioara, desi raporturile dintre ei erau altele.

Continua sa-si scrie zilnic notatiile, ca si inainte. Nu scria nimic 'despre copilaria lui': aluzii scurte uneori, indescifrabile pentru un strain. Dar permanenta din el a copilariei, cu toate amintirile ei, dadea o rara prospetime unora din notatii. In unele din ele, ex­prima viziunea speciala a ochiului de copil, pe care copilul nu stie s-o transmita altora; in altele, ex­prima fantezia originala a mintii de copil, pentru care lumea e mereu noua, ca jucariile abia capatate. Si-n toate, fara deosebire, era bucuria unica a copilului in fata lumii, bruma de zimbire pe care lumea o imbraca numai pentru ochiul copilului. Totul , se misca intr-o atmosfera cu presiune mai mica decit a atmosferei in care se misca omul matur. Din aceasta cauza, sufletul avea alta elasticitate, alt ritm: gindurile nu mergeau, sareau. Aceasta elasticitate, acest cvasi zbor al tuturor miscarilor sufletesti si trupesti, datorite unei presiuni mai mici, e bucuria specifica a copilariei, ingereasca prin aceasta. Sufletul lui traia in ea, atingind acel desavirsit echilibru cu sine in­susi care poate fi numit fericire.

Si intregirea acestei fericiri era Monica. Dimineata, pe la zece, si dupa-amiaza, pe la patru, venea la el, descoperindu-l cu instinct care nu da gres, oriunde era. Ii aducea asa numitul 'cos cu merinde', ca o nevasta de plugar, dar frumoasa si buna ca rasarita din povestile pe care zilnic si le amintea. Ii aducea fructe, tartine, turta dulce, cozonac, tot felul de buna­tati. Se aseza jos, linga el. Mincau impreuna, ea ca sa-i faca placere, el ca sa-i faca placere. Uneori ta­ceau alaturi; alteori, Danut ii trecea caietul. N-avea nici o neliniste de autor cetit si judecat; nici un apetit al vanitatii nu rivnea elogiul, fiindca n-avea im­presia c-a scris. Dupa ce faci o rugaciune nu astepti aplauze; nici dupa ce maninci sau dormi. Ceea ce scria era facut pentru el. Impartea frateste cu Monica. Intimitatea lor se emancipase de vorbe si explicatii.

'Literatura' erau poeziile frantuzesti pe care le facea din cind in cind, constient ca ,,le face', constient de superficialitatea emotiei din ele, constient de sin­ceritatea lor ad-hoc, care nu angaja nimic din pro­funzimile sufletului, dar care nici nu avea 'panica de suflet' a notatiilor ― constient intr-o masura si de vibratia altor literatori pe care acele poezii o contineau.

Notatiile erau un seismograf plastic al vibratiilor senzoriale actuale, imbinate cu a celor din copilarie ― sau, poate, ale vibratiilor marelui teren vulcanic de care se temea.

Degetul Monicai se oprea uneori asupra unei no­tatii. Ochii Monicai rideau. Danut recitea distrat: risul Monicai era mai pretios decit notatia care-l provoca.

Monica deslusea fara de nici un efort si slova neregulata, cu litere mincate, si metafora, uneori prea obscura ― culeasa inainte de a-si fi implinit complecta evolutie in tacerile sufletesti ― alteori prea indrazneata ― care copil nu-i? ― alteori stranie, ca un gest vazut prin vis, alteori reluata de alta si de alta in joc de aluzii si subtile devieri.

Uneori, genele Monicai se ridicau ― zbor lin pe cer ― de pe caiet, si ochii ei priveau altceva decit jocul luminelor.

Danut stia: Monica cetise una din acele notatii denumite de el 'inceput de vis', adica o metafora sau o inlantuire de imagini care deschid perspectiva asu­pra unei emotii: barca, plecind cu pinzele desfasu­rate; o urmaresti in tine cu ochii deschisi.

Uneori, Monica descoperea indepartata obirsie a unei notatii. In vorbe putine, isi improspata o amin­tire din copilarie, simtind emotia instrainatilor cind isi amintesc de patria indepartata.

Apoi Monica pleca, lasindu-l singur. Trecuse pe linga el ca o lumina de luna, fara sa-l tulbure. Blonda si inalta, se ducea spre casa, prin iarba sau prin griu, cu sacul de merinde gol.

Planuise atunci sa scrie un ciclu de povesti pentru Monica, intitulat Alei pentru ochii tai. Nu-l scrisese, fiindca povestea, mai lunga, fireste, decit notatia, ii parea factice din pricina efortului necesar construirei ei.

Dar caietul pastrase titlul: Alei pentru ochii tai.

Nu mai vazuse caietul de un an!

Ce blind se simtea atunci! Blind cum e soarele toamna. N-avea sufletul nici o asperitate, nici un ascunzis, nici o viclenie, nici o impuritate Si-n ochi avea un zimbet blajin, pe-atunci, blajin ca zarile iesene.

Aceasta stare sufleteasca ― amestec de bucurie si de bunatate, de impacare, belsug si calm ― o definise astfel in caietul cu scoarte de musama:

'Daca as fi in pamint, as inflori; daca as fi

In cer, as ploua.

De ce sint pe pamint?'

Asa era

Atunci, in acea binecuvintata vacanta, se intilnise cu copilaria si se despartise de ea.

La sfirsitul vacantei, in noaptea plecarii, in semn de gratitudine si duiosie, scrisese o poezie puerila si candida, pentru Monica:

'II était un petit pommier

Grave comme une mignonne Infante

Ce mic era acel Danut care scrisese atunci, la lu­mina lampii, alaturi de geamandane, versuri pentru Monica! Un Danut care apartinea copilariei, ca si Kami-Mura.

Sint uneori, cind toamna-i in declin, zile sfisietor de dulci: in loc sa plinga, surid

Dar ce facuse de atunci? Un an intreg trecuse Un an opac, inert

Adina! Adina! Adina!

Toate bataile inimei cintau barbar: Adina! Adina! Adina!

S-abia atunci, iluminat ca o zeitate pagina de mii de torte, alb subt filfiirea limbelor rosii, trupul Adi­nei, gol, prosterna amintirile

Si, apriga, suferinta dorintei devasta tot.

'Olguta sum

Olguta sum

Olguta sum

Olguta sum'

'Olguta da

Duduie ba

Olguta da

Duduie ba'

Cuvintele urcau si coborau, urcau si coborau, ver­tiginos

Pindea parca un ris in odaie, ca dimineata, in­daratul obloanelor si ferestrelor, lumina si murmurul livezii.

Adormise si se desteptase cu acelasi refren in ochi si in urechi.

'Olguta da

Duduie ba'

'Am sa-i spun Olguta'

Si totusi argumenta:

'Monicai cum ii spun Monica!'

Ce baie buna de risete fusese dimineata, de la cafeaua cu lapte (pe care, fiindca o refuzase, pretinzind ca nu-i e foame, Olguta il obligase s-o bea cu paiul, ca sa-i dea iluzia, spunea Olguta, ca nu se hraneste, ci se racoreste) pina la dejunul tineresc, prezidat de bonomia doamnei Deleanu si alimentat de farsele Olgutei.

― Va place sparanghelul? ii intrebase doamna Deleanu, o data cu intrarea Profirei, care aducea lunguiata farfurie cu continutul invelit intr-un servet.

Profira ridea. Puiu se tavalea de ris; numai doamna Deleanu, Monica, Danut, Mircea si Olguta erau se­riosi. Rodica zimbea.

Doamna Deleanu, ridicind din umeri, descoperise continutul farfuriei. In loc de sparanghel, aparuse un morman de creioane de toate dimensiunile, gar­nisit cu radiere 'Elefant'.

Anica venise la timp, cu adevarata farfurie de sparanghel. Nici o drama nu turburase clipa de ope­reta bufa, dar parca pofta de mincare se mai invio­rase.

Si capul Olgutei ― asezata la masa in fata lui ― amestec de seriozitate bruna si de veselie alba

Si exuberanta ei imperioasa

Cind trece o armata in mars pe strazile orasului, incetul cu-ncetul ritmurile disparate care animeaza pasii feluritilor trecatori se contopesc intr-unui sin­gur: al armatei care trece. Si ai privelistea desfata­toare a preotului burtos, a doamnei incorsetate, a solticului casca-gura, a modistei tinind subt brat balonata cutie de palarii, a pensionarului cu gazeta deschisa, unificati de acelasi pas, impus tuturora de cadenta neta a pasului militaresc.

Asa era veselia Olgutei: toate fizionomiile, vrind-nevrind o urmau antrenate. Pina si Anica si Profira, care serveau la masa, fraternizau cu risul boierilor, fara ca doamna Deleanu, biruita si ea, sa observe si sa interzica aceasta familiaritate. Din aceasta cauza, farfuriile luau brusc neprevazute si primejdioase in­clinatii, ceea ce determinase pe Olguta, cind se ser­vise limba cu sos de tomate, sa dispara vertiginos si sa reapara imbracata cu impermeabilul, oferind um­brela doamnei Deleanu. Nici de cafeaua neagra nu fusese crutata fata de masa, impecabil alba la in­ceputul dejunului. Tocmai atunci cind doamna Deleanu, cu ibricul plin in mina, incepuse sa toarne in cesti, Olguta, care facea consideratii serioase asupra familiaritatii ― burtobataismului, spunea Olguta ― cu care profesorti de istorie trateaza regii si eveni­mentele, citase, cu mimica si gest parodiant, finalul unei explicatii la istorie a profesorului Oanta: mi­nuscul purtator al unui pintec bombat ca o umbrela-n vijelie, al unei chelii monticulare, si-al unei miopii care dadea ceva porcin ochilor si vorbei grohaite pe moldoveneste.

― Si i-o tras un razdbel si crapi Puompaduroaia!

'Puompaduroaia' era doamna de Pompadour.

― Vezi, mama draga, adaugase imediat Olguta, cu glasul Olgutei, faci si tu vernisajul fetelor de masa, nu numai biata Olguta!

― Eu?! se mirase doamna Deleanu, care nu obser­vase dezastrul, fiindca ochii ei se bucurau de risul lui Danut.

― Nu tu! Puompaduroaia! reluase Olguta.

De data aceasta, doamna Deleanu recunoscuse exis­tenta si paternitatea petelor si facuse alta cafea: cea dintii se varsase pe masa.

Cafeaua o luasera in pridvor. Acolo nu mai erau fete de masa, dar erau cini. Basetul Patapum ― pe care lectorul l-a vazut debutind pe vremea lui Potemkin si Kami-Mura ― facu sluj; inghiti muste reale si imaginare, caci Patapum era 'simulant'.

Alt profesor defilase ― dus de nas de vorba 'simu­lant' ― pe subt ochii celor care-si luase cafeaua in pridvor: profesorul de germana al fetelor, doctorul Freulich, in acelasi timp si doctor curant al pensio­natului, si profesor de germana, si profesor de igiena.

Doctorul Freulich avea 'musca' ― acel derivat de barbison, pastrat sub buza de jos, analog cu ciotul cinilor berci ― exorbitanta unghie la degetul cel mic, folosita ca scobitoare pentru dintii ― rari si galbeni ― si pentru urechile clapauge, capitonate cu par, si ca semn paradoxal de exclamare pentru preceptele igie­nei, pe care

― Popor german stie bine respectat Du grosser Elefant, warum lachst du?[54]

'Grosser Elefant' era Stefanescu Cecilia, poreclita de Olguta 'Milimetrul clasei', fiind neinchipuit de mica pentru cursul superior.

'Milimetrul' avea accese de ris, irezistibile ca stra­nutul si sonore ca nechezatul, mai ales in ora de ger­mana, cind Olguta ii soptea de la spate:

― Milimetre, Freulich iti face cu ochiul. Nu te lasa! Fa-i si tu.

'Milimetrul' era eleva foarte constiincioasa si foarte timorata. Odata, socotindu-se insuficient pregatita pentru teza de la Fizica ― invata pe de rost ― intrase la infirmerie. Nedeprinsa cu presta potrivire a termometrului si ignorind ca emotia ii ridicase temperatura la 38° ― autentice ― si-o ridicase, frecind termome­trul subt plapuma, la 42°.

― Was? Du grosser Elefant, du mort esti! Hinaus[55], simulant! Hinaus, Elefant!

Si epilogul, in ora de germana.

― Elefant, spui tu mi cari est temperatur normal de la om?

'Milimetrul' isi pierduse capul.

― Treizeci de grade, ii suflase Olguta.

― Treizeci de grade.

― Bietul 'Milimetru', incheiase Olguta, a murit in ziua aceea caci si-a schimbat porecla in 'Termo­metru'. Probabil ca se va destina medicinei. Stiti, sint porecle care obliga.

Si 'Termometru' e tot asa de ambitios ca si 'Milimetru', mai ales ca e singurul termometru din lume care e tratat cu vocative. 'Ter­mometre draga, poti sa-mi sufli?' 'Termometroiule, nu ma plictisi!' 'Taica Termometre, la ce pagina moare Ludovic al XV-lea!' 'Spune, Termometre pu­iule!' 'Frate Termometre, cite rinduri are lectia pe mine?' 'Termometrasule, lasa-ma sa copii rezolvarea ecuatiei'

Incetul cu incetul, pridvorul se umpluse de eleve de la 'Humpel' si de profesori si profesoare. Unii, cu­noscuti mai demult, din scrisorile Olgutei, altii inediti

Profesorul de geografie, care ― spunea Olguta ― n-avea nevoie la explicatie de globul pamintese, fiindca-l purta cu el: un pintec predestinat la asa ceva. Ecuatorul era reprezentat prin lantul de ceasornic; Polul Nord, prin chelia capului.

― Nici cind se-ntorcea cu spatele la tabla, spunea Olguta, elevele nu pierdeau din vedere harta conti­nentelor, fiindca si dinapoiul 'lu domnu Jelea' era afectat geografiei, prin rotunjime, continentele cirpiturilor si arhipelagul petelor. In timpul verii, insa, 'globul pamintesc' nu se ridica de pe scaun. Elevele nu pierdeau nimic. Batista 'lu domnu Jelea' tot geo­grafica era, batista propriu-zisa reprezentind marile, restul, uscatul. La finele saptaminei, marile dispareau, inghitite de uscat.

Si profesoara de gimnastica, Lucia locotenent Enache.

'Un, doi! Un doi! Un, doi! Pieptul, Stefanescu! Un, doi! Un, doi! Gambele, Maican! Drepti! Deleanu, nu se misca-n front!'

'Musca!'

'In front nu-i musca, Deleanu!'

'E-n ureche, domnisoara. Musca tete.'

'Vorba Deleanu! N-ai limbaj de «Humpel»! Un, doi, un doi Bate talpa. Simte-te, domnisoara! Nerv! Nerv! Ah! cum ma agasati!'

Si Dacia Robu, 'vergina' din clasa opta, cu bust si voce forte, specializata in recitari la productii de fine de an: Nunta Zamfirei. De la inceput vedeai ca Dacia are 'sentiment'. Ea nu spunea Nunta Zamfirei ca mine si ca dumneata, care nu stim sa vibram in fata poeziei, incepind cu titlul. Iti dadeai seama ca emitind cuvintul 'nunta', Dacia vedea o nunta. De asta buzele ei capatau un accent virginalisim, deve­nind mici, micute, mititele, ca atunci cind faci bezele. Sala era cistigata. Dar a cui era 'nunta'? Aici e aici! Nu a Marandei, nici a Ruxitei, nici a Vetei! Nunta era a Zamfirei. Sala afla imediat acest eveniment. Dacia declama: Zaaam-firei Sala simtea 'fiorul', zis irezistibil. Si palpita in ochii tuturora ― auditorul se compunea mai ales din mame ― scinteia aceea entuziasta a marilor noutati fericite: cum ar fi, de exemplu, Unirea Principatelor. Parca auzeai dialogul mut al celor din sala:

'Nu stii? Se marita Zamfira!'

'Eeei! Se marita Zamfira!'

'Hei! Se marita Zamfira!'

'He-hei! Se marita Zamfira!'

'Elelei! Se marita Zamfira!'

in acest banchet al Zamfirei, Dacia urma: 'E lung pamintul' Toata sala era convinsa ca pamintul e lung. Parca simteai nevoia capetelor sa se-ntoarca incotro arata bratul Daciei. Dar, spirituala, impreuna cu poetul, Dacia revenea: 'Ba e lat!' Ve­deai ca sala basculeaza, ca la o oprire brusca a tram­vaiului. Dupa o clipa de reculegere, sala se impartea in doua tabere contradictorii: una, partizana lungimii pamintului; cealalta, adepta largimii. O clipa numai, si ar fi inceput macelul 'lungilor' cu 'latii'. Dar Dacia rasturna racoritoare o si mai senzationala nou­tate: 'Dar ca Sageata de bogat, nici astazi om pe lume nu-i' In buzele Daciei, Sageata avea efectul lui Orfeu. Sala era subjugata Allah e Cosbuc, si Dacia profetul sau!

Dacia avea zece la romana din pricina 'sentimen­tului', si zece la psihologie tot din pricina 'sentimen­tului'.

Si Sanda, din clasa opta, pretioasa si exclamativa, gingasa si exotica.

'Ah! ce roze! Te simti in Ispahan!'

Sanda ar fi dorit sa fie printesa japoneza ― cel mai matasos articol princiar ― sa aiba un palat de 'bambus' la tarmul unei mari de 'smarald', subt un cer de 'safir' cu nouri de 'nacru', soare de 'topaz', luna de 'opal', cu nopti de 'peruzea', stele de 'dia­mant' si zori de 'margean'.

Din literatura romana, Sanda aprecia numai versu­rile Claudiei Millian, din cea franceza, mai ales poezia tip Loti, eu toate ramificatiile si sucursalele ei. Afecta un diafan inceput de tuberculoza si o preocupa trusoul ei mortuar: numai matasuri in culori 'autum­nale' si bijuterii 'stranii' intr-un 'cofret de ivoriu'.

Nici Rodica, desi prezenta, nu scapase de Olguta. Astfel, baietii cunoscusera o Rodica scolara, cu totul osebita de Rodica din pridvor, sigura in evantaiul de roseli si zimbete, minuit cu stiinta.

'Domnisoara, ce-i genul epic?'

'Genul epic? Genul epic e un (sufla Monica), un (sufla Olguta), un (sufla Adela), un o Impartire literara'

'Atit, domnisoara?'

'Spune ca da' (ii sufla Olguta).

'Da-mi pace, Olguta!'

'Astept, domnisoara!'

'Spune-i s-astepte' (ii sufla Olguta).

'Stiu mai bine genul liric', izbucnea Rodica.

'Bine. S-auzim ceva despre genul liric.'

'Despre genul liric? Genul liric (sufla Olguta) e (sufla Monica) un (sufla Adela), un Nu Ba da Genul liric e o impartire literara.'

Sari la Eminescu' (ii sufla Olguta).

'Eminescu, de exemplu'

'A scris poezii', ii sufla Olguta.

'a scris multe poezii'

'Geniale', ii sufla Olguta.

'Geniale'

'Geniale', ii sufla Olguta.

'dar'

'Nu te-ncurca cu «dar», ii sufla Olguta. Dai cu «de exemplu»'.

,.de exemplu'

'Lacul', ii sufla Olguta.

'Lacul', rasufla Rodica.

'Domnisoara, Lacul e de Lamartine!

'Ce-are-a face!' ii sufla Olguta.

'Lamartine' suspina Rodica.

'Da, domnisoara, Lamartine, mare poet francez'

'Spune ca stii', ii sufla Olguta.

'Stiu.'

'Foarte bine, domnisoara. Asta dovedeste ca-ti place literatura Ei! carui gen literar apartine Lacul?

'Protesteaza, ii sufla Olguta. Sintem in ora de romana.'

'N-am ajuns la Lamartine!

'Bine, domnisoara, dar mai sint si lecturi extra-scolare Cultura generala Ce faceti acasa?'

'Spune ca maninci, fiindca esti anemica', ii sufla Olguta.

Rodica bufnea de ris.

'Un ris de genul epic, incheiase Olguta, adaugind:

Nu te superi, Buftachi?'

Buftachi raspunsese cu un: 'nuuu'! care se silea sa nu fie de loc intepat.

Avea dreptate Danut sa-i spuie Olgutei 'Papusareasa'. Toti oamenii pe care-i cunostea isi lasau dublul lor in memoria Olgutei. Si cind ii venea, scotea vraful de marionete pe care le insufletea cu gestul, mimica, intonatia si accentul victimei.

Oare si el isi avea dublul, marioneta? Avea oare si el aceeasi suprafata de ridicol pe care o aveau cele­lalte papusi?

Creioanele Hardtmuth? Renuntase la ele.

Timiditatea? Cerca s-o alunge. Duduie

'Am sa-i spun Olguta.'

Un miliard de greieri izbucnira in odaie, contopindu-si stridulatiile intr-un zornait asurzitor.

Mircea sari din pat.

Ce se-ntimplase?

Deschise obloanele.

Ce se-ntimplase?

Olguta ― adica Puiu: executorul ― ii asezase subt pat trei ceasornice, cu desteptatorul la patru. La sase, incepea partida de tenis intre Olguta si Danut: senzationala lupta sportiva. Olguta hotarise ca toti somnorosii sa fie sculati la cinci, ca pina la sase sa aiba vreme sa se dezmeticeasca, sa se imbrace, sa-si bea ceaiul obligator ― doamna Deleanu il pre­zida ― si la sase fix, sa fie prezenti in arena. Si, consecventa, poruncise lui Puiu sa ascunda cite un ceasornic zgomotos sub paturile baietilor. Puiu intro­dusese trei masini infernale subt patul elevului dintr-a opta, care in timpul dejunului o privise pe Olguta asa cum n-avea dreptul s-o priveasca decit Puiu: elevul dintr-a cincea.

Monica aseza alaturi cartea pe care n-o cetea, sari de pe divan si fugi la usa. Recunoscuse cele doua batai pe care inima ei le pastrase cu ritmul si into­natia lor exacta, deosebita de-a altor ciocanituri, ca muzica de zgomot.

― Danut!

― Ma asteptai, Monica?

― Te-asteptam?

Ridica din umeri, zimbind usor ― in loc sa ofteze ― isi dadu o suvita aurie de pe frunte, lua nuna lui Danut si-l calauzi spre divan prin penumbra odaii, cu pasi inceti, tacind.

Leila deschise ochi de miere si-i inchise, raminind rotocol matasos de cenusa albastrie.

Cind treci cu o durere pe subt un lung umbrar de tei infloriti, iesi de subt el cu o melancolie,..

Se aseza pe divan, rezemindu-se de parete. Simti mina Monicai pe capul lui, apasindu-i-l afectuos.

― Erai sa te lovesti de polita! Ai crescut, Danut Anul trecut

― M-am schimbat?

― Ai crescut. Esti obosit, Danut?

― Nu. M-am schimbat. De asta par obosit Nu ne-am vazut demult, Monica! E bine linga tine.

Ii privi minile incrucisate calm peste genunchi, tihnite ca minile icoanelor pastrate-n umbra. Vazu o carte.

Au jardin de l'Infante. De unde-o ai?

― Tu mi-ai trimis-o, Danut!

― Da Iti place Samain?

― Prea frumos ― stiu eu! ― e ca o femeie ,vorbi Monica, avind in glas un fel de sila si de indoiala Imi place mai mult Verlaine, nu-i asa de parfumat. Stiu eu!

Danut medita o clipa, tinind cartea pe brate.

― Curios, Monica! Esti singura fe singura care nu-l adora pe Samain. Adina

Se opri, ingrozit

Numele Adinei rasunase ciudat in odaia Monicai.

Tacura indelung. Apoi mina Monicai ridica fruntea lui Danut cu o usoara mingiiere.

― Ai mai scris, Danut?

― Nu.

Si se rosi, se rosi, se rosi

Nu putea minti alaturi de Monica. Dar nici nu putea fi sincer. Sa fi fost Monica baiat Nu. Lui, cel dintai, i-ar fi parut rau.

―Monica, as vrea sa ma izolez, sa reincep viata de anul trecut

― Ai sa mai poti, Danut?

Il privea atit de limpede si de blind, incit sufletul vorbi tare, inocent si increzator ca miscarile unui miel.

― Stiu eu! Am sa cerc Si iar se scutura, privind intr-alta parte Am sa pot. Si cu inflacararea febrila a celor lipsiti de reala energie, dar capabili de fre­nezii zgomotoase ca trepidatiile unei locomotive ale carei roti se invirt ― pe loc ― cu atit mai repede, cu cit urnirea e mai grea, Danut vorbi: Chiar de mine, incep o viata noua. Ma scol dimineata, imi iau caietul, un creion, si ma duc Isi trecu mina prin par. Incep iarasi plimbarile din vara trecuta Bucurestiul m-a otravit, m-a otravit! Imi trebuie liniste, pace, singuratate. Vreau sa ma simt din nou cu obrazul pe caiet. Aceea-i casa mea adevarata M-am saturat de viata! de felul de viata de pina acum! Stii ce? Am sa ma tund, Monica. Vreau sa fiu urit. Am sa-nchid toate hainele in cufere si le trimit in pod As vrea sa fiu desfigurat, respingator. Atuncea am sa scap de mine si de ceilalti! Zvirl tot. Nu-mi mai trebuie nici un fel de eleganta! Am sa umblu rapanos. Asa am sa ma simt bine: jerpelit ca un vagabond Vreau sa fiu curat ca un pahar cu apa. Nu-mi mai trebuie nici carti! M-am imbolnavit de literatura! Am sa-mi duc sufletul la pascut

Intorcind capul, intilni ochii Monicai: rideau. Zimbi si el. Rise.

― Mint, Monica?

― Nuuu, Danut! Esti copilaros. Cind vorbesti asa, esti Danut.

Rideau amindoi, cu sufletele deschise. Apoi ramasera pe ginduri, gravi.

Danut se posomori.

― Doamne, Monica! ofta Danut. Ce-i aici?

Isi arata capul, cu o miscare dusmanoasa, razvra­tita. Monica se apropie de el si-l saruta pe frunte. Tacerea curgea printre ei, ca un riu intre malurile fratesti.

― Stii ce, Monica? Hai sa ne uitam in caietul de anul trecut.

ALUNELE VEVERITEI

Vacanta 1913

D.D.

Scris cu creion no. 1, titlul se estompase ca siluetele copacilor pe zapada cind incepe seara. Intaia notatie avea urmatorul titlu:

5 1/2 dimineata

La internate e ora cind suna clopotelul desteptator.

Din dormitor in dormitor ochii se deschid, genele clipesc luptind cu somnul greu. Dimineata scolara incepe. Camesi de noapte umbla prin intuneric; toaca ciubotelor pe coridoare. Un fel de denii la miez de noapte, cu trupuri mici.

Lavoarul comun, spre care vin camesi de noapte care tremura, prosoape lungi care atirna, capete tunse care motaie Miros de apa rece, de sopon, de pasta de dinti. Fierberea robinetelor. Banca mintita pe care-ti vacsuiesti ciubotele, amarit, ca pe-ale altuia. Ultimul miros e cel de vacs.

Frig! Tristeta cu gust de pasta de dinti. Singura­tatea unuia singur, care vorbeste munteneste si nem­teste si gindeste cu accent moldovenesc, intre toti ceilalti, care vorbesc nemteste si gindesc la fel. Oare gindesc?

Lampi cu arc voltaic lumineaza alb, biziind: capul omului de omat incandescent, cu palarie de tabla albastra, captusita alb. Pupitre de repetitor. Miros de cerneala si creioane.

Poezia germana din cartea de cetire deschisa pe pupitru:

Andreas Hoffer

Sub pupitru, Jack al lui Alphonse Daudet.

Alt clopot.

Sala de mincare. Cafeaua cu lapte subtire ca un ceai cafeniu, in care moi, oftind, bucata de pine. Faramiturile pe jos: pentru matura, nu pentru vrabii

Ora intii. Catalogul deschide o acolada pe toate inimile. Elevul de la tabla, palid, cu creta si buretele in mina. Pe tabla neagra rasar linii geometrice, tre­murate cu lacrimile pe obraji. Cite zile mai sint pina la vacanta? Nu! Cite ore mai sint pina la recreatie? Ochii de copil tuns, in uniforma, cu coatele pe banca privind spre ferestre, departe, mirajul vacantei

5 1/2. La Medeleni. Zorii. Bataia cu pernute a hulubilor.

Cobor scarile. Ma intorc. Zorelele!

Zorelele! Ochii mei de copil privind din clasa spre Medeleni! Uita-te la zorele, Monica

Monica-i dezmiarda mina.

― Danut, cind ii lua caietul, pagina asta sa mi-o dai mie. Am copiat-o, dar vreau s-o am scrisa de tine

― Monica, dar caietul e al tau.

― Vai, Danut!

― Sigur Numele tau e pe intiia pagina. Caietul e al tau.

Rosie, Monica respira adinc.

― Danut, ce zi buna-i azi Mi-e frica

Danut tacu. Si lui ii era.

Monica intoarse foaia. Ochii lor se intovarasira din nou pe foaia urmatoare a caietului:

Trasura

Nu trasura de oras, cu numarul la spate si pe felinare!

Nici rotile pe asfalt!

Nici birjarul cu haina de catifea albastra, incins cu briu ros cu franjuri, sau lata curea de piele, care-ti cere socoteala masurindu-te de sus.

― Cite curse?

Nici biciul cu impertinenta curba!

Nici caii fara nume, cu cozile taiate englezeste!

Nici accentul muntenesc al zgomotelor si vorbelor!

Nici lacrimile care tremura, mereu hurducate, desi trasura are roti cauciucate!

Blajina trasura care asteapta in dosul unei gari mici, numai cu soarele in ea: intiiul copil in vacanta, cu parul pe umeri.

Buna trasura cu poclit pentru sulfina; nechezatul cailor pentru care ai adus zahar; biciul cumsecade, acoperit de cer; semnul prietenos al cozilor cailor; urmele talpilor colbaite, pe plusul podelei; scaunasul din fata, pe care-ti pui palaria; cinele de tunatoare pe care-l iei in trasura fiindca-i batrin si cinii satului sint rai si vizitiul

Ce sfint cu spate frint a coborit pe capra, cu numele de mos Gheorghe?

― Danut, de ce nu-i arati Olgutei?

― Metaforel?

― Tt! Olguta

― Olguta?

― Olguta Stiu eu! Cine-o cunoaste! Am sa-ti spun ceva, un secret, Danut. Sa-l pastrezi. Olguta a facut parastas pentru mos Gheorghe.

― Olguta?

― Da. Nu stie nimeni.

― E credincioasa?

― Stiu eu?! Mi se pare ca a plins

― Olguta!

― Sa nu spui, Danut. Numai preotul si Oteleanca stiu, afara de mine. Am fost impreuna la cimitir E asa de curioasa Olguta! Stii ce i-a adus in loc de flori? O cutie de tutun. E asa de copilaroasa uneori! I-am spus ca nu se face! Ce-are sa spuna preotul? Oteleanca? S-a suparat. Dupa ce-au plecat toti, i-a presarat tutun pe mormint.

― Olguta?!

― Nici nu stii, Danut, cite ciudatenii are Olguta! Danut, am sa-ti spun ceva, dar

― Sigur, Monica!

― Mi se pare ca Olguta a fost indragostita Mi se pare! Nu stiu nimic. O impresie!

― Ei! De cine?

― E asa de neprevazut!

― Cine?

― Mosu Vania.

― Cine??!

― Da. Mosu Vania.

― Mosu Vania! Varul mamei?

― Da.

― Nu-i in America?

― S-a intors asta iarna si a plecat in Rusia.

― A fost pe la noi?

― Da. In treacat: o saptamina Stii, tante Alice nu-l vede cu ochi buni, nici mosu Iorgu.

― Mosu Vania! Olguta! Extraordinar! L-am uitat cu totul adica e nalt, cu nas proeminent, voce puternica Nu? Nu l-am vazut din copilarie! Cum e, Monica? Miliardar?

― Nuuu! E foarte-foarte simpatic Noi eram la dejun. Auzim deodata in antret o voce barbateasca, timbru de bas: 'Nicolas, Nicolas mon ami, salut! Tante Alice s-a incruntat, privindu-l pe mosu Iorgu. Atunci a intrat un domn inalt, cintind: 'Salut de­meure chaste et pure' Tante Alice si mosu Iorgu l-au salutat din cap de-ajuns de rece.. E curios, Danut, cum in atmosfera ceea de jena ostila, nu stiu cum, a stiut sa se impuie. Seamana cu Olguta!

― Vra sa zica, papa si mama nu s-au bucurat?

― De loc!

― Da, da! Mi-aduc aminte din copilarie! Un scan­dal teribil! Era student la matematici socialist pro­babil. Scria articole sarcastice. Critica tot si pe toti. Da, da, da! Nu stiu bine: a lovit pe un profesor de la facultate Nu stiu bine ce-a facut! Se vorbea la noi acasa cu mare indignare. Parca era si o femeie la mijloc! Ioana Palla! Asta am aflat mai tirziu Tin minte, tot asa, la dejun ― Olguta si cu mine mincam la masa mica ― mama i-a facut morala, si papa A trintit o data cu pumnul in masa si a plecat in America Un om interesant!

― Stai sa vezi, Danut. Nici tante Alice, nici mosu Iorgu nu l-au poftit la dejun. Sedea in picioare, cu pardesiul pe umeri si o cascheta englezeasca in mina. A inceput cu noi: ne-a sarutat mina la fiecare, facindu-ne reverente. Dupa ce-a facut inconjurul mesei, s-a uitat la tante Alice, zimbind ironic. Tante Alice continua sa manince. Atunci Olguta, cu tonul ei de zile mari, se intoarce spre mine: 'Monica, fa loc lui mosu Vania la masa, intre noi. Neculai, pune un tacim.'

Danut zimbi.

― Perfect o imiti pe Olguta! Neculai tot cu musteti?

Monica se rosise. Continua.

― Da. Atunci tante Alice s-a uitat la Olguta, Olguta la tante Alice

― Si papa a intervenit, zimbi Danut.

― Exact, numai ca n-avea nevoie. Mosu Vania a inceput sa povesteasca, si toate s-au calmat! Inchipuieste-ti, Danut, ca ne-am sculat la patru de la dejun. Mosu Iorgu a uitat de tribunal, noi de scoala, tante Alice de noi

― Povesteste bine?

― Nu bine, Danut, extraordinar! Olguta il asculta si n-a deschis gura pina ce ne-am sculat de la dejun

― Ei!

― Da. Si tu stii bine, Danut, ca tacerile Olgutei ― la dejun mai ales ― sint lucru rar!

― Cum vorbea? Avea imagini frumoase?

― Nuuu! Simplu.

Monica se opri rosindu-se. Dezmierda mina lui Danut.

― Povestea mai bine decit Olguta?

― Nu. E altceva! Olguta are verva, glumeste mult, te face sa rizi. Mosu Vania povesteste, povesteste, povesteste si deodata zimbesti. Nu-ti vine sa rizi: zimbesti. Si vezi tot ce spune. Toti ascultau, si Neculai chiar.

― Si ce v-a povestit?

― Multe, multe! Calatoria in America, pe un vapor de vite Curios, Danut! Nu spunea nimic de ocean. Vorbea numai de emigrantii si vitele de pe bord. Totusi, simteai oceanul. Simteai plecarea In­strainarea. Erau pe bord niste tarani transilvaneni. Ne-a povestit cum pe la mijlocul calatoriei au inceput sa se joace copilareste. Rideau toti de pe bord vazind pe oamenii aceia mari si greoi facind pe copiii. Ne descria gesturile lor, reproducea dialogurile dintre ei, cu accentul caracteristic. Si deodata ne-am intristat. Nu stiu de ce! Tot ce spusese era hazliu Stiu eu! Poate ca ne-a facut sa simtim ca nenorocitii emigranti romani cu cit se departau, cu atit simteau mai puter­nica nevoia de-a revedea satele lor, veselia de-acolo. Si atunci, instinctiv, au devenit copii. Au reluat cu totii jocurile si vorbele din copilarie Era trist

― Da asta cere mare talent.

― Dupa aceea, Danut, ne-a vorbit de-o caterinca. Cinta o singura melodie, pe care a reprodus-o. Mu­getul vitelor, valurile, vintul si caterinca Stii ce trist, Danut! Parea ca-si bate joc si de el si de ceilalti, dar tot ce spunea te facea sa zimbesti, si dupa aceea te-ntrista Cite nu ne-a povestit! Cind s-a intors din America, tot pe un vapor de vite, alta scena: un sirb, cu o chitiuta alba cu snur negru pe virful capului, care se repatria. Cind a vazut coasta Europei, si-a facut cruce si a inceput sa cinte, cu bratele atirnind in jos:

Strofa intiia

'Kneaz Nicolaa,

Kneaz Nicolaa,

Kneaz Nicolaa

Strofa doua

Kneaz Nicolaa,

Kneaz Nicolaa,

Kneaz Nicolaa

Strofa treia

Kneaz Nicolaa,

Kneaz Nicolaa,

Kneaz Nicolaa''

― Sa-l fi vazut, Danut, cintind cu ochii pierduti si fata topita, sase strofe identice, din ce in ce mai jalnic, desi melodia era aceeasi Cind a ispra­vit puteai sa rizi si sa plingi deodata. Era ingrozitor de vesel si de trist.

― Si Olguta?

― Olguta il asculta mereu. Cit a stat la noi, Olguta a vorbit foarte putin. Nici sporturi nu mai facea.

― Olguta?

― Da! La scoala era mai putin vesela

― Si cu el cum era?

― Foarte atenta si gentila. Cind eram impreuna, Olguta nu mai era brusca. Daca o ruga sa-i cinte ceva la pian, imediat ii cinta

― Ei!

― Da. De cind a fost la noi, Olguta nu mai cinta decit muzica ruseasca.

― Si ce vorbeau impreuna?

― El vorbea. Olguta-l asculta. Parca era putin intimidata Uneori ne cetea.

― Versuri?

― Nuuu! Din Anatole France, sau din Kipling, sau din Cehov pe care-l traducea direct din ruseste.

― Bine?

― Extraordinar, Danut! E greu de descris! Avea farmec

― Monica!

― Ce, Danut?

Era atit de limpede entuziasmul si privirea Monicai incit Danut se inrosi.

― E frumos mosu Vania?

― Daa! Nu Are ochi mici, verzi, foarte vii; ras complect, cu ten de marinar. Frunte mica, nas, cum spuneai tu, proeminent, cu nari groase Cum sa-ti spun, Danut, mosu Vania e ca si vorba lui. N-are imagini, dar vezi si simti tot ce spune. Asa-i si el! Nu-i frumos, dar e puternic Nu stiu! Eu ma simteam linga el ca o rata domestica linga un vultur. Un vultur foarte blind cu noi, adauga Monica rizind. Cind vorbea cu mosu Iorgu politica, se schimba. Il ataca pe mosu Iorgu. Odata l-a batjocorit pe Tache Ionescu. Mosu Iorgu s-a facut foc! 'Cum! Europa n-are un al doilea Tache! N-ai dreptul sa-l critici pe Tache Ionescu! Tu mai ales. Ce-ai facut in viata ta? Care-i activitatea ta pozitiva? Nimic! Critica si negatie. Tu esti mai «Ionescu»decit Tache! Toata tara e plina de critici. Tache face':.. 'Ce?' 'Tara roma­neasca. Democratia. Pacea din Balcani'

Danut ridea. N-o vazuse niciodata pe Monica atit de insufletita. Recunostea autenticitatea frazelor si a intonatiei tatalui sau.

― Si Olguta ce spunea?

― Inchipuieste-ti, Danut, ca Olguta, care intot­deauna il secundeaza pe mosu Iorgu, s-a amestecat in discutie ― ea, care n-are habar de politica ― si a inceput sa-l combata pe Tache Ionescu!

― Ei?!

― Si inca cum! Stai sa-mi aduc aminte! 'O primadona cu nas semit si musteata craiului de ma­hala'

― L-a vazut pe Tache Ionescu?

―Nu cred! Poate c-a vazut vreo caricatura de-a lui nu, i-a vazut fotografia pe biroul lui mosu Iorgu.

― Si a vorbit despre el?

― Cu violenta si siguranta! A spus ca-i intoxicata de Tache Ionescu. Leonard la opereta si Tache Ionescu la Parlament! Ca cizmarul iti trimite botinele de la reparat, invelite in discursuri de-ale lui Tache Io­nescu; zbirniitorile zmeielor sint facute cu discursuri de-ale lui Tache Ionescu; invelitorile caietelor de teze, tot asa; evantaiul profesorului de chimie: dis­curs de-al lui Tache Ionescu A facut o peroratie in regula! Intelegi, Danut, nu vorbise demult!

― Si combatantii ce spuneau?

― O ascultau Stii, lui mosu Iorgu ii pare bine cind briliaza Olguta. L-a sacrificat pe Tache Ionescu si a aplaudat-o pe Olguta.

― Si mosu Vania?

― Era amuzat si el de verva Olgutei, pe care, probabil, o crezuse taciturna.

― Si Olguta?

― Il amuza! incheie Monica zimbind cu bunatate.

― Si?

― Asta-i tot, Danut! Mosu Vania a plecat pe neasteptate in Rusia.

― Si Olguta?

― A redevenit Olguta.

― Alt nimic?

― I-a trimis de la Odesa un caiet de muzica ru­seasca: Boris Godunov. In ziua cind l-a primit, Olguta mi-a spus de trei ori: 'Monica, mi-a trimis Vania ceva splendid!'

― I-a scris?

― Nu-i stie nimeni adresa!

― A mai vorbit de el?

― Eu, uneori. Olguta tacea Danut, cit a stat mosu Vania la noi, Olguta era mult mai frumoasa ca de obicei. Atunci mi-am dat seama ca Olguta are doua frumuseti: cind e Olguta, dar atuncea parca nici n-o vezi, atit e de neastimparata, si cind e indragostita. Atunci e frumoasa ca o madona, Danut. Are ceva copilaros si credul obrajii par mai grasi seamana cu tine, Danut.

Monica se inrosi tare.

― Ma-ntrebi daca Olguta a vorbit de mosu Vania? O data numai, inainte de-a pleca la Medeleni, Olguta mi-a spus: 'Ce bine-mi pare ca a plecat Vania!'

― De ce, Monica? intreba Danut.

Monica zimbi.

― Danut, n-am intrebat-o! S-ar fi suparat! Am vazut imediat ca-i parea rau de exclamatia ei. De-atunci nimeni nu mai pomeneste de Vania. Dar Olguta cinta muzica ruseasca Danut, nici o vorba! Mai ales Rodica n-as vrea sa simta nimic!

― Ce-i cu Rodica?

Monica ridica din umeri.

― Un fel de prietena de-a Olgutei. Nu stiu cum s-a imprietenit cu ea! Apropierea lor a coincidat cu plecarea lui mosu Vania. Pina atunci, Olguta n-o lua in seama Ride mult; Olguta spune ca-i tonica.

― Monica, tu esti prietena cu ea?

― Nu, Danut, vorbi Monica, scuturind capul. Eu sint prietena cu Olguta. Rodica e o camarada de clasa E foarte draguta!

― Dar cam natinguta! adauga Danut rizind.

― Da! Asta n-ar fi nimic! E cam zgomotoasa! Si are un fel de ipocrizie, de lipsa de sinceritate

― De pilda?

― Uite: o aduleaza pe Olguta. Ride de tot ce spune ― aici cred ca-i sincera ― o pastiseaza chiar, probabil fara sa-si dea seama, si pe dindos o vorbeste de rau

― De rau?

― Nu mare lucru! Fleacuri! Dar oricit! Am au­zit-o spunind ca Olguta-i vanitoasa, ca-i 'ahtiata de succes', ca 'se crede grozava'. Vezi genul

― Olguta stie?

― Cred ca da. O cunoaste de ajuns! Da stii, Olguta are slabiciuni copilaresti! Rodica si Patapum cred ca au aceeasi valoare pentru ea, dar ii iubeste, are nevoie de ei. Uneori o umileste fara crutare

― Azi, la cafea!

― Asta nu-i nimica! Dar imediat ii pare rau si o umple de cadouri, e gentila cu ea, proclama sus si tare calitati pe care Rodica nu le are, dar pe care le accepta usor

― De ce-a poftit-o la Medeleni?

― Gresala mea! In ultimul timp eram cam ta­cuta. Stii, asa sint eu uneori! Cred ca Olguta a simtit nevoia unei persoane mai vesele. Si a coman­dat-o pe Rodica.

― Monica, de ce spui ca-i gresala ta?

― Asa! Trebuia sa fiu mai vesela, sa n-o las sin­gura pe Olguta Nu-i nimic! In definitiv Rodica nu face nimanui nici un rau.

Tacura.

Danut ramase pe ginduri.

― Danut, nu mai rasfoim? Imi pare rau c-am vorbit! Nu stiu ce mi-a venit

Rasfoira din nou. Danut ceva mai distrat.

Banca

Banca asezata intr-o gradina. Oras de provincie, in Moldova.

Pe banca vopsita verde, o minge rosie, o papusa care sta pe banca: i se vad talpile care niciodata n-au atins pamantul. Alaturi de papusa, ceva mai incolo, sta un pensionar: fetita cu papusa nu-i a lui.

April. Soare nou, cumparat parca de la un bazar de jucarii scumpe. Vrabii.

Fetita se joaca. Batrinul o priveste: bucle cu funda, sosete albe, dintii albi: ii lipsesc doi dinti din fata prin care-i iese putin limba cind vorbeste. Fetita-i da cercul si batul in primire. El e batrin. El trebuie sa-i pazeasca jucariile. Fetita sare cu mingea rosie pe aleea galbena.

Urechea pensionarului ― cea cu care mai aude ― e zbircita, palida si atenta. S-a aplecat. Ea singura a auzit ca la spatele bancii sora mai mare a fetitei cu mingea si liceanul cu o lacramioara in buzunarul tunicii s-au sarutat.

Sa-mi fie viata ca o fetita cu mingea, in ochii unui pensionar batrin ― ca secretul unei sarutari abia auzita de o ureche surda.

Luna

Stai singur pe un colt de pamint, privind. Pamintul e mare; cerul, vast Noaptea te cuprinde. E um­bra albastra O zare vine cu alb proaspata in brate. Apoi tot mai sus, tot mai sus, in liniste, treptat-treptat; tot cerul e plin de alb

Culca-te..

In ietacul mamei, dupa masa, simbata seara, copiii din fundul dormezei vedeau ietacul plin de lenjuri albe, aduse de la spalat. Sifoniera se deschidea. Raf­tul de jos, intii, apoi al doilea, al treilea Dulce alb al sifonierei pline de lenjuri de jos si pina sus?

De ce esti trist cind privesti luna plina rasarita pe cer?

O, sifoniera dintr-un ietac pustiu, nu mai ride cu toate rafturile: copiii de pe dormeza, sint mari.

Nebunia

Stai in iarba. Copacii, frunzele, pasarile au accent romanesc. Si gindul.

Inchizi ochii, si-ti inchipui ― ca sa te distrezi ― ca deodata esti in Africa, printre canibali negri si buzati

Deschizi ochii si esti in Africa! Copacii sint ca­nibali hirsuti la pinda.

Panica!

Oare nebunia e simpla ca un salt de inchipuire ― definitiv ― in intervalul unei batai de pleoape?

Dupa cele douazeci de poeme care alcatuiau un ciclu aparte, urmau 'culorile', alt ciclu. Din caiet cazu o garofita salbateca.

Pe foaie, atit: ,,Mi-a dat-o Monica', si urma garofitei presate.

Garofita isi relua locul. Trecura mai departe.

ROSU

Garofita

Garofita de cimp, pe care ti-a dat-o o fata, iti rasare deodata printre ginduri, dragalasa si minus­cula, ca aparitia Scufitei Rosii in padure printre co­pacii gravi si enormi.

Fragi

Intiia cofita cu fragi ai verii ti-o intinde o tiganca zbircita, pe strada.

Daca in acea clipa ingerii fragezimii nu te impre­soara si nu simti ca tu insusi, in mirosul fragilor, esti o cofita cu fragi ― spune tigancii ca-i prea scumpa si n-o cumpara.

Ciresele

― Cit ii chila?

Domul cu ochelari pe virful nasului e gros, concret si se tocmeste, si-n fata lui toate ciresele din cos rosesc ca dragostea in fata dragostii.

De ce se vind ciresele oricui?

Zmeura

In clipa cind Salomeea a sarutat pe buze capul in singe de pe tipsia de argint, singele lui Ioan avea parfum de zmeura.

Rodii

In rodii e copilaria rubinelor.

Dar rodiile nu se vind la bijutier.

Harbuzul

Miez de harbuz! La gura sobei, asta-iarna, coceam castane si te doream, privind in jarul arzator risipa ta.

Acuma-i vara. As coace o castana aromata in raco­rosul tau jar ― dar nu-s castane.

Oua rosii

― Hristos a inviat!

Pac.

― Adevarat a inviat!

Pac.

De ce se boxeaza ouale tocmai in amintirea lui Hristos?

Maci

Rosu era fesul turcului batrin, care, in copilarie, la Constanta, spunea povesti cu Hogea Nastratin. Avea o barba alba ca pilaful, si fesul ― intre cer si mare ― era singurul rosu de pe lume, dintre cer si mare.

Duceti-va, maci, la malul Marii Negre, pe mormintul turcului batrin.

Cofetarie ambulanta

Rosul sticlos ca ochii iepurilor de mosc al formelor de zahar de pe tava cofetarului din coltul ulitei!

Cucosul rosu. Iepurasul rosu! Palatul rosu.

Da. Palatul rosu. Numai cu cinci parale am cumparat un palat cu turnuri si creneluri, care-ti incleia degetele si-ti rosea buzele.

Care palat poate da mai multa fericire unui copil!

Copilarie, castelana a unui palat de zahar inrosit, seniorul nu se mai intoarce.

Oua de lemn

Oul misterios, cu miros de lemnarie alba.

Un ou rosu, in el altul albastru, altul violet, altul galben, altul verde, altul, altul, altul

Oul de lemn: perspectiva infinitului, jucarie intr-o mina de copil!

Inima! Cite am?

Pomusoara

In plina iarna, cind gospodina moldoveanca iti ofera dulceata de pomusoara ― foc bengal in lingurita ― cit regreti ca asta-vara niciodata nu te-ai abatut spre fundul livezii, sa vezi iluminatia carmina a tufelor de pomusoara!

Asa e si cu noaptea Invierii. La Craciun o doresti. In simbata Pastelui insa te culci, hotarit sa vezi Invierea la anul.

Dormi linga bucurii. Cind te destepti e prea tirziu: se-ntuneca.

Pasta de dinti

De ce poezia se ocupa atit de mult de flori si oco­leste pasta de dinti?

Ce imagina poate fi mai proaspata, mai vie si mai sanatoasa decit a unui copil ― camasa lunga de noapte cu gulerul si minecile suflecate ― care zim-beste in oglinda lavoarului unei ilariante fete, cu pa­rul zburlit, gura deschisa, dinti albi, periuta albe si spuma roza ca inflorirea unei crengute de piersic?

Ori poetii in copilarie nu se spalau pe dinti?

Gura sobei

E intiia fereastra la care ochii copiilor au cunoscut voiosia ochilor de femeie care asteapta printre ga­roafe si melancolia ochilor de femeie, cind petrec o plecare prin caderea vitei rosii de toamna.

Racii

Stiu atit de bine din copilarie culoarea lor miloasa verzuie; blegul sau nervosul lor plescait din caldarea cu apa in care sint zvirliti gramada, deschiderea si inchiderea foarfecelor, ca a degetelor cind fac umbre chinezesti pe zid; si spaima copiilor, in fata caldarii biblice parca, in care misuna armatele intunecate ale lui Scaraotchi.

Atunci de ce pun racii la culoarea rosie?

Cine poate rezista opiniei publice!

Asul de cupa

Cum sa nu-ti fie draga, chiar daca nu esti cartofor, fotografia in marime naturala a acestui cap de cireasa.

Ridichi

Joviale si robuste ridichi! Garnitura de un ros rural, a untului proaspat, alaturi de cas si de urda.

Veselia inceputului de masa, cind apetitul e intact si creierul ― fara digestie ― alegru.

Nu lauri, ci garnitura de ridichi as face pe coperta capului bunului Creanga.

Sa m-auda profesorii!

Dar Creanga mi-ar da dreptate. El era 'mincau' inainte de toate.

De ce se conserva amintirea marilor scriitori in sirop?

Ceasca

Era rosie, lucioasa si cu naivitate rotunda, o ceasca din bucatarie cu urechea sparta.

Ceasca ieftina cu care servitorii beau apa sau lapte.

Sedea pe masa culinara, printre morcovi, sfecla, patrunjel, ceapa, usturoi, praji

La Patruzeci de Sfinti era plina cu fragi.

Daca as spune unei fete: 'Obrajii tai sint ca ceasca din bucatarie', s-ar ofensa, fara sa stie ca in obrajii ei numai am regasit pe cenusareasa copilariei.

Inima

Inima mea, de ce bati atit de mult? De ce un sim­plu carabus te face sa tresari cu zvicnirea pe care altii numai in fata dragostii o au?

De ce ma bucuri atit? De ce ma ostenesti atita?

Daca in loc sa bati te-ai scutura, pamintul ar fi acoperit cu cirese, caci cires greu mi-e sufletul dea­supra intregului pamint.

Patlagele rosii

Ciudata evocare, elegiaca!

Toamna. Zari blinde. Lumina roasa. Se cladesc lem­nele pentru iarna. Miros de padure in ograda. Trist greier de toamna, ca scripcarul batrin, cu degete prea tremuratoare, cerind de pomana

Cazanul cu patlagele rosii fierbe in clocote somp­tuoase ca un tesut oriental.

N-ai vrea sa fii, mai bine, patlagica rosie, si bulion, sa stai in raftul camarii de acasa, subt raftul compoturilor ― decit om, sa te tunzi, sa-ti reiei uni­forma de anul trecut, cu minici prea scurte, si sa pleci la internat?

― Bietul Danut!

― Monica, te-au intristat patlagelele rosii?

― Asa-s de sincere, Danut!

Bufnira de ris.

Caietul se ispravea cu:

VERDE

Verde ghidus: buratecii. Un buratec in palma e intiia gluma a primaverii.

Verde melancolic: nucii cu miros amar. Baile cu frunze de nuc din copilarie (ce bine era!) Ratustele de celuloid care innotau pe valuri provocate cu de­getul. Culcarea in patul cald, cu mama la capatii. Povesti. Etc..

Verde Ultima frunza verde, pe care-o vezi din banca, pe fereastra liceului. Mizerie! Incepe scoala.

Fine

Memento: Caietul urmator, de la anul, va fi al culorilor.

Sa-mi saman sufletul cu griu. La anul sa creasca nou.

P.S. Negru: maslinele din hirtia zidarilor ― ce pofta-ti fac cind le zaresti din clasa, la lucratorii care lucreaza la casa de alaturi. Devin pretioase. Ai im­presia ca se vind cu 'caratul' ca diamantele.

Negrul miezului de noapte, in copilarie, cind te destepti brusc, vezi strigoi care s-apleaca si n-ai chi­brituri. Icre negre: astrahanul miniatural al celor moi, care, de fapt, sint cenusii. Etc

― Gata, Danut Ti-aduci aminte unde erai cind ai ispravit caietul?

― Linga padure?

― A doua zi ne-am plimbat calari: nu?

― Da

Gindul lui Danut trecu prin padurea de anul trecut cu Monica alaturi

― Monica, da-mi un creion,

― Vrei sa scrii ceva, Danut?

― Da.

― Nu mai ai loc in caiet. Sa-ti dau un alt caiet.

― Ai caiete, Monica?

― Pentru tine.

― Nu. Caiet altadata. Acuma da-mi un creion. Vreau sa fac o rectificare.

Lua creionul si tinind caietul pe genunchi, sterse titlul vechi Alunele veveritei, si scrise mare:

CAIETUL MONICA:

― Uite, Monica, adevaratul titlu.

― Caietul

Singele continua pe obraji lectura noului titlu.

― Monica, spune-mi drept, cum stii tu sa spui, ce impresie generala iti face caietul acesta? Vreau sa stiu parerea ta.

― Ca valoare literara, Danut?

― Nu. Ca fizionomie sufleteasca. Ce crezi tu despre cel care l-a scris?

― Danut, e greu sa judec! Mi-e prea scump caietul acesta. Si tu tu, Danut, esti fratele meu.

Se rosise, dar ochii ei il priveau drept in fata.

― Spune-mi, Monica!

― Te rog, spune-mi!

― Danut stiu eu! Ti-e frica de viata Ti-e frica s-o privesti in fata ti-o ascunzi

Danut ofta.

― Ca emigrantii de pe vaporul lui mos Vania: nu, Monica? Ma joc de-a copilaria cu cit ma apropii mai tare de viata Ai dreptate, Monica! La noua, zece, unsprezece ani ― nu-mi aduc aminte exact virsta ― doream sa ramin copil Sint rari copiii care doresc asa ceva. Eu doream. Acuma mi-e frica; tu spui: de viata ― eu spun: de sufletul meu. E cam acelasi lucru Dar tu, Monica, daca mi-as pune des­tinul in minile tale si te-as intreba: ce sa fac? Sa scriu inainte, cu ochii spre copilarie, si sa ramin un Danut curat, ca cel din anul trecut, sau sa traiesc, sa privesc viata in fata? Ce m-ai sfatui?

Monica isi privi multa vreme minile inghetate pe genunchi.

― Eu te-as sfatui sa traiesti sa fii voinic, Danut. Ai un suflet bogat, de-o bogatie rara

Danut ridica fruntea, cu ochii in zalele trufiei.

― Monica, vra sa zica tu ai incredere in talentul meu?

― Da.

Si sufletul Monicai gemu: nu in dragostea ta?

Dar Danut raspunse numai buzelor.

― Atunci, Monica, tot mai sint bun la ceva.

Monica tacea. Plecase capul.

― Te-ai intristat, Monica?

― Nu, Danut, ma gindeam As vrea sa fii feri­cit sa fii multumit de tine.

― Monica, mai spune-mi ceva, drept: tu cum pri­vesti viata? Cu teama, ca si mine, sau

― Eu o privesc in fata, Danut Danut, dar ce-am patit? Vorbim ca la teatru!

― Mi-e egal! Monica, as vrea sa fiu toata viata asa cum sint linga tine.

Ar fi vrut sa-i spuna: 'Ramii, Danut'. Dar tacu.

Danut o intreba:

― Monica, dar despre tine nu stiu nimica. Un an intreg

Monica ridica din umeri.

― Calaresc mai bine decit anul trecut. Restul e la fel Poate s-a mai copt si mintea putin. Stiu eu!

― Monica, cine-i Minodor Stratulativ? O farsa de-a Olgutei?

Monica zimbi.

― Nu, de-a naturei! Vorbesc ca Olguta!

― Iti 'face curte'?

― Saracu! Mosu Iorgu l-a congediat: nu era niciodata in birou. Imi era mila de el!

― Olguta mi-a spus, cind a fost la Bucuresti, ca Facultatea de drept se imparte in doua: grupul de studenti care aspira sa devie secretarii lui papa, ca sa te vada; si cel care trece la Facultatea de litere, ca sa te astepte

― Formulele Olgutei!

― Monica, da spune-mi ce impresie iti fac succe­sele tale: drept!

― Drept, Danut! De indiscretie! E mai bine la Medeleni decit la Iasi. Nu-mi place sa fiu ca o ac­trita pe scena deloc nu-mi place! E obositor sa nu poti fi singur decit intre patru pareti!

― Curios, Monica! Tu nu esti cocheta de loc!

Monica se rosi. Urma totusi, cu ochii in ochii lui Danut:

― Sint, Danut! Uite: azi dimineata, la gara, l-am facut sa cabreze pe Cneazu. Tu te-ai speriat. Vezi, Danut! Mi-a parut rau La dejun mi-am schimbat pieptanatura Sint foarte cocheta, da tie-ti spun

― Monica! Monica! Ce apa de izvor esti tu! Linga tine am sa lucrez. Am tot felul de proiecte! Optsprezece ani trecuti si n-am facut nimica! Dar sint plin, Monica. Linga tine am constiinta bogatiei din mine. Tu esti lumina mea: linga tine numai ma vad bine Cite am de facut! Mircea imi tine mereu discursuri: 'Nu mai scrie frantuzeste, e o limba straina etc.' Habar n-are de ce-i in mine si de proiectele mele literare!

― Nu i-ai spus nimic?

― Nimic! El stie versurile frantuzesti pe care le reneg.

― Cum, Danut? 'Prietenul' tau nu stie nimic?

― Numai tu stii, Monica. Alta Monica n-am

'Nu spun minciuni', comenta gindul lui Danut vor­bele lui Danut.

Monica respira adinc.

― Curios, Monica! Uneori, chiar foarte des, sint vanitos. Doresc sa plac, sa stralucesc

― Asta nu-i vanitate, Danut. Exuberanta tine­reasca

― Nu, Monica. Simt bine ca sint vanitos La pa­tinaj, de pilda, cind e multa lume, patinez nu mai frumos, dar mai insufletit decit atunci cind e putina

― Tu esti artist, Danut. Vezi, eu, cind sint cu tine sau cu Olguta, uneori, ma animez, vorbesc multe prostii: in sfirsit, deschid gura si eu. Cind e lume, ma inchid. Daca nu i-ar face placere lui tante Alice sa ne vada pe Olguta si pe mine in sa­lon, cind e lume, niciodata n-as intra

― Timiditate?

― Nu, Danut! 'Publicul' ma deprima; pe tine te exalta, fiindca tu esti artist si ai nevoie de public. Eu eu sint o fata. Nu-s timida. Am fost putin, cind eram mica. Timiditatea te paralizeaza, te face dezorientat in fata oricui Sentimentul meu in fata lumii e de pudoare. Ma acopar nu de frica, Danut nu stiu! Mi se pare asa de natural ― vorbesc pen­tru mine ― cum sa-ti spun? Toti oamenii traiesc in case, intre ziduri; la ferestre au storuri. Vor sa traiasca singuri, in intimitatea lor. Nimeni nu-si face casa cu pareti de sticla Dar o gradina, Danut, n-o zidesti Tu esti artist, esti deschis spre oameni. Eu numai spre unii Pe tine te exalta publicul, dar asta nu-i vanitate. E un fel de energie care te duce in afara, o dorinta de dominatiune pe care-o are si Olguta. Voi semanati, Danut, dar tu esti timid uneori, si Olguta nu-i decit in fata lui mosu Vania.

Danut ridea, amuzat.

― Si eu fata de cine?

― Tu nu stiu bine, dar am impresia ca oamenii pe care nu-i cunosti te intimideaza Mai ales fe­meile.

― Ce bine ma cunosti, Monica! Stii de ce ma intimideaza necunoscutii?

― Fiindca le atribui luciditatea ta cind esti timid, Danut sovai o clipa.

― Dar femeile?

― Danut, da ce-s eu? Oracol?

― Spune-mi, Monica. E asa de bine cu tine!

― Danut, sa-ti spun ce-am observat la altii, in salon la tante Alice. De tine nu stiu!

― Spune de altii.

― Danut, baietii si chiar domnii care nu stiu sau nu pot sa fie 'galanti' cu femeile sint timizi fiindca nu stiu ce sa faca, ce sa le spuie cum sa umple tacerea, cum sa inceapa, cum sa continue Am va­zut o data la noi un profesor universitar din Bucu­resti, un prieten de-al lui mosu Iorgu. A stat la noi la dejun. In timpul dejunului a vorbit mai mult cu mosu Iorgu: politica, drept, campania din Bul­garia. Un om interesant. Tot ce spunea era cuminte, cumpatat si uneori, fata de pornirile lui mosu Iorgu, avea un umor fin Dupa dejun, mosu Iorgu s-a dus pina-n birou sa expedieze un client. Bietul pro­fesor era paralizat intre noi! S-a refugiat linga mine ― mai erau si alte persoane ― si abia indraznea sa deschida gura. Daca-l priveam, se inrosea. Era penibil pentru el! Si eu doara nu sperii pe nimeni! Dar nu stia cum sa ma ia! Probabil ca nu traise in saloane, cu femei. Era depeizat. Cind a aparut mosu Iorgu, s-a repezit ― literalmente ― la el, fara sa-si dea seama, bietul om, ca fata de mine miscarea lui era necuviincioasa Dar crede-ma, Danut, e preferabil genul acesta de timiditate, cu accese de explicabile necuviinte, decit dezinvoltura 'salo­narzilor', cum le spune Olguta. Aceia, mai ales in fata unei fete, sint stupizi

― Monica! Biciul de foc!

― Nu, Danut, dar m-au exasperat de-ajuns. Mi-aduc aminte de pe cind eram fetita mica ― si pe atunci ma revolta! ― veneau la noi tot felul de oameni in virsta, care se simteau obligati sa fie gentili cu mine. Ma luau de barbie si-mi vorbeau cum vorbesti cu scatiii din cusca sau cu puii de pi­sica: 'Pupuia, cocuta, pupuia. Si ai panglicuta si papucei fumosi, si un us' (adica un urs: si atunci fa­ceam eforturi ca sa pricep). Si eu vorbeam bine, Danut. Articulam corect cuvintele si formam toate frazele uzuale, mai ales cele de politeta, cum tre­buie.

― Si tu ce faceai, Monica?

― Taceam, Danut. Imi era mie rusine sa deschid gura si sa vorbesc omeneste fata de strimbaturile lor. Deveneau peltici, sisiiti si gingavi, crezind pro­babil ca asa trebuie sa vorbesti copiilor ca sa le faci placere si ca sa fii la nivelul lor.

Danut ridea.

― Exact aceeasi situatie o regasesc acuma, in raporturile dintre fete si unii domni. Vor sa se puie la nivelul fetelor si imediat fac 'scoala de adulti', cum spune Olguta.

― Adica?

― Stiu eu! E greu sa-ti imaginezi discursurile servite fetelor, de acesti domni! Stii, Danut, pro­babil ca-si inchipuie ca in capul unei fete toate cele devin vagi, sentimentale, prostute, si ei se pun la nivelul fetelor.

― Biata Monica!

― M-am deprins, Danut. Tac.

― Nu raspunzi nimic?

― 'Da. Nu. O! Eee! da-da! Cum nu! Sigur! Na­tural!' Iata vocabularul unei conversatii.

― Si Olguta?

― Olguta e in elementul ei. Un ceas joaca tea­tru, raspunzind exact notiunii de 'fata' din mintea lor, dupa aceea redevine Olguta.

― Si ei?

― Vin la mine.

― Vai Monica!

― Dar vine si Olguta!

Rideau amindoi.

Danut isi simtea sufletul destins, ca trupul, dupa un lung masaj, cind muschii sint odihniti si circu­latia singelui armonios inviorata.

― O cafeluta, Monica!

― Cum nu m-am gindit!

― Ai la tine?

― Sigur, Danut, ca si anul trecut.

Monica avea la ea in dulap toate cele trebuitoare preparatiunii cafelei negre, fiindca doamna Deleanu interzicea lui Danut abuzul de cafea, pentru care Danut avea o mare slabiciune.

Se auzi un ciocanit la usa care da in antret. Mo­nica privi mirata. Olguta intra fara sa bata; Puiu se anunta cu voce tare; Rodica nu intra

― Intra Olguta! exclama Monica.

― Eu. Buna dimineata! Stiti ora?

― Sase jumatate! Ce? Beti cafea?

― O pregatesc, Olguta.

― Nu se poate! Haideti la tenis.

― Olguta! Sa ma mai imbrac! Sa-mi scot ra­cheta din cufar Asta cere efort!

― Eu ii fac cafea, interveni Monica, sporind piedicele.

― Inspiratia ii face bezele, continua Olguta pe acelasi ton enumerativ.

― Zau, Olguta! se ruga Danut. Azi n-am verva pentru tenis. Obosit de drum Stai si tu cu noi. Monica ne face cafele. Zau, Olguta! Lasa tenisul! Tot am fost noi odata cei trei muschetari. Astazi sa fie Vingt ans après.

― Ba! Trei roluri nu pot juca. Am fost d'Artagnan si Aramis; acum sa fiu si vicontele de Bragelona?!

― Rol de indragostita! vorbi Danut, zimbind ma­litios.

Olguta arunca o scurta privire Monicai si replica pe acelasi ton:

― Nu pot fi indragostita in sase volume! Trec rolul.

― Bine. Il accept eu, raspunse Danut.

― Cumpara-ti o biblioteca!

― Ramii cu noi, Olguta.

― Cafeaua-i gata, anunta Monica, turnind-o in cesti.

― O bem si plecam.

― De ce, Olguta?

― Tenisul.

― Sa-l sacrificam.

― Politeta!

― Mircea si Rodica, in tête-à-tête, cu fileul la mijloc, Rodica da cucuri, Mircea da chicsuri. Rodica ride, Mircea tace. O partida de tenis unica!

― Da Puiu unde-i?

― La lectia de pian.

― Ce-i de facut?

― La tenis. Fugi si te-mbraca.

― N-am chef de loc, Olguta! I-asa de bine aici. Toti trei

― Metaforel, fiule, de ce nu pricepi? Peste zece minute vom fi cinci sau sase!

― De ce?

― Fiindca Rodica vine dupa mine ca oaia dupa magar, si Mircea dupa ea, ca mielul dupa oaie. Si parca-l vad, izbucni Olguta c-un aer profetic, pe Cutulachi intrind calare pe bicicleta in odaia Monicai, 'Monica, unde-i Olguta?' Eu sint omul cu trei umbre! Voi doi aveti mai putine. Sacrificati-va um­brele pentru tenis.

― Hai la tenis, ofta Danut c-un aer resemnat. Tiranule!

Dupa ce iesi Danut, Olguta o privi lung pe Mo­nica si zimbi.

― Melizando! Melizando! De ce crezi tu ca veni­rea lui Vania e un secret? Si daca e un secret, de ce i l-ai spus?

Monica o privi drept in ochi si-i raspunse tot zimbind:

― Fiindca a fost un secret!

Danut, facind-o pe Olguta 'tiran', in gluma, fara minie, dar sincer, ignora urmatoarea scena intimplata la ceai:

― Unde-i Danut? intrebase doamna Deleanu.

In locul lui Mircea, care stia ca Danut nu e in odaia lui, fiindca il cautase, raspunse Olguta, care stia ca Danut nu doarme din pricina desteptatorului torential rinduit de Puiu ― in urma ordinului ei ― subt patul lui.

― Doarme, mama draga. Lasa ca-l scol eu cum stiu.

― Ba te poftesc! Da-i pace sa doarma. Macar in vacanta, si la el acasa, sa se poata odihni.

Apoi doamna Deleanu remarcase absenta Monicai.

― Da Monica unde-i?

― Mama draga, am trimis-o pina la gara sa dea o telegrama urgenta lui papa, raspunse Olguta, administrind pe subt masa un picior lui Cutulachi limba lunga.

― Ce telegrama?

― 'Rog trimite urgent mingi tenis. Aici masacru. Olguta.'

― Da! Olguta, oftase doamna Deleanu. Daca socoti tu ca-i bine si frumos ca in ziua sosirii lui Danut, in loc sa fiti impreuna ca fratii, s-o trimiti pe Mo­nica tocmai la gara, cu astfel de telegrame urgente, atunci.Ce sa mai spun . Rizi, Olguta!

Drept pedeapsa, Olguta proiectase, in timp ce sor­bea ceaiul amar al nedreptatii, sa trimita a doua zi pe Melizanda si Metaforel la gara, sa dea o tele­grama identica aceleia improvizata ad-hoc.

Iesind din odaie, Danut se incrucisa cu Rodica. Venea de la tenis, infierbintata, cu racheta in mina. Isi legase parul cu o basma de culoarea buzelor ― basma de-a Olgutei ― care-i acoperea fruntea pina deasupra sprincenelor, atitind stralucirea ochi­lor, ca un efect de fard.

― Buna ziua, domnule Deleanu.

― Buna ziua, domnisoara.

― Ai dormit bine?

― Multumesc, da.

― Venisem sa vad de ce intirzie Olguta.

― E cu Monica.

― Aa! Da? S-a intors de la gara?

Danut zimbi evaziv. Rodica facu un mulinè cu racheta. Parea ca zimbeste cu narile.

Fiindca avea papuci de tenis, sedea mereu in virfuri, ceea ce-i dadea o continua agitatie. Bluza alba de vara se colora de doua ori roz in virful sinilor.

Scapa racheta. Danut i-o ridica. Rodica ii multumi in soapta.

― Sst! Sa nu ne-auda! Nu vreau sa stie Olguta ca am venit dupa ea As avea aerul ca spionez!

In sens invers, si deodata, o roseata se ridica pe obraji, valorificind densitatea genelor rasfrinte, care se lasara.

― Secretele altora

Il privi lung si-i strinse mina, moale, invaluitor, retragind-o alintat, cu un aer de complicitate bine­voitoare.

― Ne vedem la tenis, nu?

Se departa in virfuri spre usa, cu precautiuni de femeie care vine de la o intilnire adulterina.

Deschizind usa, intoarse capul brusc.

Ochii lui Danut o urmareau.

Rodica lasa usa deschisa si fugi: nimfa.

Danut porni spre odaia lui, turburat ca dupa o fapta urita.

Totusi, desi iesind din odaia Monicai, se hotarise sa nu se mai imbrace special pentru tenis, si sa-si puie papucii de odaie, deschise lada, scoase panta­lonii de flanela alba, papucii noi, camesa de borangic suplu cu guler rasfrint, si reteaua neagra pentru par, care, in timpul jocului, impiedica suvitele sa filfiie salbatec, determinind astfel pe privitori sa ur­mareasca numai armonia violenta a trupului si sagetarile viguroase ale bratului cu racheta.

Inainte de a incepe 'serviciul', Olguta vorbi, adresindu-se bancii spectatorilor, deocamdata ocupata de Mircea, Rodica si Puiu care, gratie unei vizite bine­venite pentru el, scapase mai devreme de la lectia de pian.

― Posteritatea sa ia act. Pina acuma a fost odiseea mingilor. Autorul: Rodica. Acum incepe Iliada Play, Achile!

Olguta glumise. Dar Mircea accepta fara rezerve evocarea homerica. Ambii jucatori puteau sa o in­frunte.

Olguta servea din coltul dreptunghiului opus celui in care pindea Danut. Inaltata in virfuri, avintare a intregului trup; cu bratul ― prelungit de racheta ― adus deasupra crestetului, in unghi de trasnet; cu fata incordata si ochii scinteietori, Olguta avea ina­riparea crincena a dansatorilor cu torti, aprinse.

Rareori, Olguta servea si mingea doua. Indeobste, ori servea numai una, intiia, ori servea trei, intiia fiind nett.

Glonte alb, mingea porni, sari, zvicni-ndarat, zbucni iar

Spectatorii se ridicasera de pe banca, apropiindu-se magnetizati. Toti capatara ticuri.

Mircea se incrunta cind Danut trecea cite-o ver­tiginoasa razanta, si suridea beat, vazind-o frinta de racheta Olgutei, si mingea improscata indarat.

Rodica palpita, cuprinsa de betia singeroasa a celor care privesc luptele de tauri. Stringea pumnii si i se dilatasera narile. Intetea cu prezenta ei violenta jocului. Instinctiv, trecuse in dreptul lui Danut, si pumnii ei dusmaneau spontan victoriile Olgutei. Isi musca buzele, ca sa nu exclame in gura mare.

Lui Puiu ii curgeau sudori. Cu racheta in mina, urmarea jocul, uitind ca nu participa. El era si Danut si Olguta, ceea ce-l facea sa fie obiectiv, adica, al­ternativ, ostil. Niciodata nu urmarise o astfel de partida. La Iasi nu erau jucatori de talia Olgutei.

In fata filetului, Olguta si Danut erau egali. Verva trupeasca le vadea fratia. Acelasi ritm, transpus in doua versiuni.

Rachetele loveau, mereu ripostind. Traiectul min­gii, fulgerator felurit, plutea multiplu, ca un joc de serpentine, in ochii privitorilor.

Olguta, mai serpuitoare; Danut, mai linear ― albi amindoi, nalti amindoi: alba dantuire, alb duel, alb salt, alba pinda. Mingea: pintec alb de rindunica, salt de spuma, bulgar de omat elastic, aschii de lumina

Unghiuri albe, jos; sus, curbe albe. Dreptunghiuri de var: oblice de crida fulguranta.

Pac-pac; pac-pac; pac-pac

Inimile! Mingile!

Nici Olguta, nici Danut: doua spasmuri albe-n alb paienjenis.

Explozii albe!

Cu o miscare de racheta ― sau de palos ― Olguta destrama nalucile.

Liniile-ncremenira. Filetul aparu. Mingea ramase. Danut aplauda.

― Danut, uite cum se dezumfla baloanele!

Si amindoi, de o parte si de alta a filetului, frati, privira blegirea terestra a trupurilor dinafara are­nei vibrinde.

― Mai jucam o partida, Olguta?

― Stai sa se odihneasca Mircea!

Puiu lua racheta Olgutei: paj; Rodica ― mina lui Danut: femeie!

Jocul reincepuse.

Monica, de curind sosita, privea de pe banca. Rodica parasi careurile lui Danut si se apropie de Monica.

― Vai, ce frumoasa rochie ai!

― N-o cunosteam!

― Si ce bine-ti sta!

Se aseza pe banca linga Monica.

― Ce tacuta esti tu, Monica!

― Acuma ai observat? zimbi Monica, urmarind jocul.

― Nu da stii! Monica, reveni ea in soapta, e foarte dragut Mircea Tie-ti place?

― Da.

― Eii?! Oare nu ne-a auzit?

― Olguta joaca mai bine decit fratele ei!

― Puiu, da-te la o parte!

Puiu arunca o privire crunta si se dadu.

Infloreau terasele de trandafiri ale asfintitului. Te­nisul si jucatorii aveau nuante de margean. Tran­dafirii, mingile pareau imbujorate de zbucium.

― Monica, de ce poarta filet pe cap fratele Olgutei?

Monica raspunse calm si distrat:

― Ca sa-i tie parul

― Si-l frizeaza?

― Nu.

― Puiu, da-te la o parte!

― Da unde vrei sa ma duc? se rasti Puiu, sin­cer indignat.

― Vino aici, Puiule, intre noi, il invita Monica.

Oricit l-ar fi pasionat tenisul, Puiu nu putea re­zista indemnurilor protectoarei lui. Se aseza, tam­pon, intre Monica si Rodica.

― Monica, nu-l poftesti si pe Mircea?

― Pofteste-l tu, Rodica!

― Domnule Balmus, nu vrei sa stai cu noi pe banca?

Contagiunea energetica a jocului dadu lui Mircea o dezinvoltura surprinzatoare.

― De sapte ani stau, domnisoara! Acuma is in vacanta!

― Bravo, duduie! aproba Olguta, stringind min­gile pentru un nou serviciu, ajutata de Mircea.

Play

― Ready!

Cadeau prin aer valuri rosii, ca sa fie mai goala inaltarea innoptarii.

Pasarile se jucau galagios in dormitorul umbrei.

Din nou tenisul si mingile redevenira albe in con­tur albastriu, o data cu albul statuar al jucatorilor.

― Puiule, vorbi Monica, du-te acasa si ada pele­rini sau pardesiuri pentru Olguta si Danut.

― Si pentru Mircea, adauga Rodica, vorbind tare.

― El nu-i incalzit, raspunse Monica.

Puiu pleca, Monica se ridica de pe banca, pornind spre fundul livezii. Rodica veni dupa ea.

― Te-ai suparat, Monica?

― De ce?

― Da! Stiu eu! Tu nu spui nimica! Mi-ar pa­rea rau! Eu te iubesc foarte mult.

― De ce?

Monica pleca printre pomi, pe subt cer, in rochie albastra, armonios inalta, cu par de aur si in umbra, parind ca umbla pe ape imblinzite.

In preajma ploii, mustele devin suparatoare: inte­patura lor e mai staruitoare.

In loc sa se intrebe: 'Ce-a patit Rodica?', Monica se intreba: 'Ce s-a intimplat?'

― Monica!

Glasul lui Danut.

Astepta. Auzi risete.

― Melizanda!

Glasul Olgutei.

― Monicaaa!

Glasul lui Puiu.

― Monica!

Glasul Rodicai, putin prefacut, congestionat, din git, ca la scoala cind cercase ― si izbutise ― sa convinga pe profesorul de muzica ― tenor ― ca are voce.

Dar glasul lui Danut nu mai rasuna.

Monica isi urma plimbarea. Era deprinsa, la Iasi, de pe cind Danut era la Bucuresti, sa-l aiba linga ea, fara ca el sa fie. Cine stie! Poate ca si la Mede­leni tot asa va fi

Si se intoarse indarat, pedepsindu-se sa-l vada pe Danut laolalta cu toti ceilalti, fiindca-i atribuise pe nedrept ― pe nedrept?

― Pe nedrept.

Un gind urit.

III

O NOAPTE

'Draga mama,

Cunosti de acasa deprinderea mea de a-mi face te­mele noaptea, si o tolerezi cu toate ca o condamni. Speram sa-ti fac pe plac, macar in vacanta, si sa-ti scriu scrisorile fagaduite, ziua. Nu s-a putut, cel putin astazi. Sint aproape unsprezece. Iti scriu la lumina lampii. In schimb, dupa amiaza m-a furat somnul si am dormit un ceas plin. E un debut onorabil, care poate contrabalansa veghea de noapte consacrata co­respondentei.

De altfel, pot sa te asigur, avind drept criteriu ex­perienta unei singure zile de Medeleni, ca aici in­somniile sint excluse'

Mircea ridica din umeri, zimbind cu bunatate. Nu putea sa spuie mamei lui ca iubea! Restul era sincer.

'S-o iau metodic'.

'Am calatorit bine. Gratie afluentei de bagaj si, mai ales, gratie abilitatii unui negustor evreu ― singurul meu tovaras'

Sterse pe 'meu', cu linii opace.

' singurul nostru tovaras de calatorie, comparti­mentul o ramas gol pina la capat'

Ramase multa vreme cu fruntea in palme. Cind isi descoperi din nou fata, obrajii ardeau, ochii, ras­coliti de un mil turbure, se ingreuiasera.

Se plimba prin odaie in lung si-n lat. Se apleca pe marginea ferestrei. Pesemne trebuia sa rasara luna. Noaptea era mai neagra.

Reveni la masina de scris, facu bucati intiia scri­soare si, hotarit, incepu:

'Draga mama.

Am ajuns teafar la Medeleni. Ce admirabila casa moldoveneasca! Exact atmosfera de la noi, amplifi­cata numai, ca un motiv muzical cintat de vioara, reluat apoi de toate instrumentele. Capul tuturora e Olguta, coada, eu: vai de coada!

Am impresia ca retraiesc paginile adorabile ale Vietii la tara de Duiliu Zamfirescu. Totul e curat: oamenii, si lucrurile, cerul si peisajul. La sfirsitul vacantei devin si eu poet! N-ai grija! Dan e pentru amindoi.

Doamna Deleanu e asa cum mi-o inchipuiam. Mama pentru Dan, mama pentru mine, mama pentru toti oaspetii acestei case imbelsugate si primitoare. E mai blajina decit mata, dar tot atit de ferma in privinta somnului si a mincarii: asta te linisteste? M-a insta­lat in apartamentul lui Dan, asa ca sintem alaturi ca si la noi acasa. Domnisoarele ― caci, afara de Olguta, mai e Monica, pe care pacat ca n-o cunosti: vazind-o poetica vorba «inger» nu mi s-a parut fada, si Rodica...'

Isi sprijini capul in mini.

Rodica!

Il acaparase toata seara. Venind de la tenis cu totii impreuna, tocmai cind suiau scarile, Rodica isi amin­tise ca uitase pe banca de la tenis o batista brodata de mama ei. Il obligase pe Mircea s-o insoteasca, pentru ca:

― Noi doi n-am jucat tenis; putem face o plimbare.

Cautasera mult timp batista pe care Rodica o ga­sise in mina ei, unde era din clipa cind pornise s-o caute.

― Vai, ce uituca-s Sa nu rizi de mine, domnule Balmus!

― Cum sa rid, domnisoara! Mie nu mi se-ntimpla sa-mi caut palaria de pe cap?

― Serios?

― Da, da!

―Vai, ce asemanare! Da-mi mina.

I-o intinsese franc. Dar Rodica avea o mina atit de moale si un fel atit de neobisnuit de a-ti stringe mina, incit aveai impresia echivoca si jenanta ca pipai involuntar o goliciune. La masa o surprinsese privindu-l. Se inselase? Inainte de culcare, aceeasi stringere de mina, care alinta si se alinta Rodica!.. Poate basmaua rosie, sau buzele, sau narile o imparecheau cu femeia rosie din tren Hotel 'Binder', Camera 13

Scutura capul. Rupse scrisoarea.

'Draga mama,

Abia acum inteleg ce sacrificiu ai facut, determinindu-l pe tata sa paraseasca Iasul. Cind esti la Bucuresti, regreti Iasul si Moldova. Dar cind te simti din nou in Moldova, urasti Bucurestiul.

Mi-e mila de tata si de tine ca o sa va petreceti vara acolo'

Tonul scrisorii il exaspera ca o ploaie de note false. Incepu alta:

'Mama draga,

Am calatorit binisor si am ajuns sanatos, fara sa-mi pierd bagajele sau banii'

Unde era suta de lei?

Hirtiile din buzunarul de la piept erau pe masuta de noapte: o suta lipsea.

Unde? Unde?

Calatori din nou cu femeia rosie Hotel 'Binder', camera 13

Telegrama

Mihai Balmus

Popa Nan 24

Bucuresti

'Ajuns bine. Detalii posta. Sarutari. Mircea.'

Virise suta in buzunarul surtucului: cel drept. O simtea mototolita, umezita in mina lui. Totusi, nu aruncase pe fereastra economiile mamei lui.

Unde era surtucul?

Aprinse o luminare, iesind afara, cu ea in mina.

Batu la usa lui Dan. Nici un raspuns. O intredes­chise; intuneric.

― Dormi?

Patul gol !

Porni spre bucatarie.

― Gheorghita! Gheorghita!

― Ci vrei mata, conasule? il intreba Sevastita ie­sind din bucatarie.

― Il caut pe Gheorghita.

― Ha-haaa! Di cind o plecat! Si fie el sanatos!

― Unde?

― Parci mata nu stii?!

― Nu stiu, fetito!

― Eeee! O inhamat la bihunca si s-o dus cu conasu nostru

Sevastita zimbea cu inteles: obraz rumen in tul­panul alb, sini goi in aspra camesa taraneasca.

― Da tu nu stii, fetito, unde mi-a pus surtucul?

― A matali-i?

― Care?

― Unu griu la color, tuvil.

― Da, da, acela-i.

― Pui l-o dus la calcat la spalatorie.

― Poti sa mi-l aduci?

― Iaca-ndati! Se codi o clipa, cu barbia-n piept, sprincenata. In odaie?

― in odaie.

Suflata dinadins de buzele lui Mircea, luminarea-i fumega in mina; cu cealalta o apuca pe Sevastita de barbie

Pleca spre odaie, bijbiind prin intuneric, fara um­bra.

In bucatarie, citiva taciuni aruncau lumini rosii din gura sobei. Anica isi aprinse tigara si sorbi restul de cafea ramasa in ibricul babei, care plecase la cul­care.

― Unde-ai fost?

― Ei, undi! mormai Sevastita, indreptindu-si ca­mesa. La boieri

― Sevastitooo! rasuna o chemare in soapta sonora.

― Iaca! ofta Sevastita catre Anica.

― Sevastito!

Puiu, in camesa de noapte, pelerina si papuci, isi virise capul pe fereastra.

― Unde esti Sevastito?

― Da ci mai vrei?

― Nu mi-ai pus apa de baut.

― Ei, nu t-am pus! T-am pus.

― Atunci o baut-o fetele. Ada-mi apa.

Anica zimbea. Sevastita, posaca, privea carbunii.

― Sa stii ca fac scandal daca nu-mi aduci! Ti-arat eu tie.

Du-ti la boieri! chicoti Anica, tragind un fum pe gura si bifurcindu-l pe nari.

― Du-ti! Du-ti! Da mai du-ti si mata, tati Anico! Ci-s satuli di copchii!

Latrata de toti cinii satelor, tiganeste blestemata de oracaitul broastelor, sicriu cu patru roti, incalecat de doua umbre, in urma unui negru trap, bihunca se topea in noapte, serpuind de-a lungul drumului carunt

Vint nu era; nici adieri. Tacerea numai ― lanuri de tacere, plopi de tacere, cer de tacere ― ca recu­legerea unei dureri: lespede pe suflet, umbra inghe­tata.

Danut mina. Gheorghita se tinea.

In mare taina, Gheorghita inhamase la bihunca pe Zdup ― calul lui Danut ― si iesise din ograda in timpul noptii, vazut numai de Sevastita, asteptindu-si stapinul linga sat, asa cum ii poruncise.

La Bucuresti, Gheorghita nu urmase niciodata pasii stapinului sau spre casa Adinei. Daca i-ar fi urmat, s-ar fi mirat!

Intiia oara cind il urma pe Danut spre Adina incalecau amindoi aceeasi bihunca. Era inspaimintat. Noroc ca deasupra cerului veghea Dumnezeu.

Danut tacea. Gheorghita tacea. Se auzeau numai copitele lui Zdup, lovind, sarind, lovind: impatrita zvicnirea neagra.

La Bucuresti o vedea pe Adina in fiecare seara.

Venise si la Medeleni, seara. Nelinistit ca somnam­bulii cind rasare luna, trupul se desteptase intr-o ciudata aiurire. Veselia celorlalti se decolorase treptat in ochii lui Danut. Auzea risul lor, zimbea si el, dar zimbetele fetii se opreau la marginea opaca a sufle­tului, tremurind, ca zglobiii focosi la marginea codrului in care tacerea are miros si ochi de fiara ―si e adinca. Simtise nevoia sa plece si n-avea incotro.

Se sculase brusc de la masa, cu falcile inclestate.

― Ce-i, Danut? Nu te simti taine?

― Nu Ma duc sa-mi iau batista.

Nu mintise. Dar lacrimile nu pornisera in drum spre odaia lui. Un gind le oprise. Trebuia s-o vada din nou pe Adina. Sa incruciseze trenul care o ducea iarasi la Bucuresti. O clipa s-o vada, o clipa s-o stringa, o clipa sa simta iarasi parfumul care inalta ziduri gigantice intre el si bucurie, intre el si Medeleni.

Plecase hoteste.

Si drumul era plin de spaime! Se temea sa nu i se fi intimplat ceva Adinei la Iasi, sa nu deraieze tre­nul in care era, sa nu se fi imbolnavit

Adina Ochii si fata de copil in neagra imensitate a lumii!

Adina Ce simpla era fericirea la Bucuresti! Citeva strazi Casa Adinei Adina in bratele lui noaptea

Adina Raspintie de zimbet dureros intre doua stele cazatoare: ea spre Bucuresti, el spre Medeleni. Si-n noapte, departarile-s imense, prapastii toate.

Biciul suiera, Zdup tresari, copitele scapatara, Gheorghita inclesta mai tare scindura vijelioasa. Uneori mila-i povara mai grea decit durerea. Ai vazut odata pe ulita un cal pravalit in genunchi, lovit cu coada biciului. Te-a privit. L-ai privit. Ai trecut preocupat, grabit. Peste o saptamina, o luna, un an, pe neas­teptate, privirea calului ingenuncheat iti rasare. O saptamina, o luna, un an n-ai vazut-o. O vezi. Si ti-e mila. De-atita vreme iti era mila si n-ai stiut. Stii, si te apasa mila ceas cu ceas si zi cu zi ingra­madita ― zadarnica.

O zi intreaga uitase privirea Adinei din clipa des­partirii. O vedea. Ii era mila. O mila cu ochii deschisi in suflet, fara sa poata plinge.

Adina O iubea.

Adina! O iubea cum gemi cu buzele inchise nu­mele unui mort pe care il iubesti deznadajduit.

Era cu putinta oare s-o mai simta in bratele lui? Mai exista Adina? O tinuse vreodata in brate? Existase?

Noaptea clipi.

Privire lunga

Negre, copitele lui Zdup sclipira, de argint. Fum, silueta bihuncei crescu pe drum.

Rasarise luna rasturnind umbrele.

Se oprira in fata garii tacute. Danut descaleca.

― Tu pleaca.

Gheorghita lua haturile. Bihunca porni spre statia urmatoare, unde trebuia sa astepte pe un Danut sur­ghiunit la Medeleni, dupa zece minute de fericire in trenul care-o aducea pe Adina de la Iasi, ducind-o la Bucuresti.

Trenul veni.

Porni.

Danut se trezi pe scara unui vagon de clasa treia. In clipa de oprire, zapacit, nu vazuse nimic la fe­restre. Incepu colinda. Numai zece minute pina la statia urmatoare!

Mizerie! Mizerie!

Imbrinci un pasager cu cascheta englezeasca de pe coridorul clasei intiia.

― Domnule, nu te uiti?

Danut intoarse spre el o fata atit de trista, incit pasagerul calcat pe picioare scapa un spontan: 'Par­don!'

Daca nu era in tren? Isi sterse cu dosul palmei naduseala fruntii. Secundele se risipeau ca siruri de margaritare, mereu rupte, mereu sfarimate cu picioa­rele, pe coridoarele lungi, printre oameni indiferenti

― Ocupat! rasuna un glas posesiv, ca cele din clo­setele publice.

Danut ofta.

― Plin, domnule!

― Danut!

― Adina!

O apuca de subtiori, trecind-o peste picioarele pa­sagerilor.

― Inchide usa, domnule! tipa un glas din urma.

Cu sufletul ca doua vinturi intilnite, venind din doua zari, se sarutau pe git, pe nas, pe haine, pipaindu-se uimiti, sarutindu-se stingaci; flaminzi si ne­buni, lacomi si increduli.

― Danut! Danut!

― Adina! Adina!

Trenul se opri, imbrincind.

― Danut!

― Adina!

Bratele lui Danut cazura.

― Adina!

― Danut!

Plingeau amindoi.

Gornita suna.

Trenul porni.

Danut isi sterse ochii, ca sa vada lacrimile Adinei, din nou, ca sa vada mina Adinei

Nu mai vazu nimic. Lacrimile, trenul, noaptea

Nu era singur. Avea o spectatoare: vecina Adinei din tren. Se coborise in statie o data cu Danut ― respectuos salutata de seful garii ― tinind in mina dreapta, inmanusata, o tigareta de fildes sculptat, din cale-afara de lunga; in mina stinga, un pled si un mic sac de voiaj, invelit in pinza, cu monograma; iar pe bratul drept, un sirag de covrigi cu susan, ingramaditi unul linga altul pina la cot; aromate bra­tari comestibile, contrastind net cu linia eleganta a minicei tailleur-ului albastru.

Vru sa traga un fum: scrumul cazu. Tigara se stinsese demult, fara sa bage de seama. O intrigase, de cind pornise trenul de la Iasi, fetita cu palarie de pai, zulufi rosietici, ochi verzi, nasuc in sus, gurita pupina, ten de copil ― ii venise sa-i ofere bomboane dulci ― gatita si parfumata cu o subtila simplicitate ― si nu indraznise! Femeie coapta prin cochetaria surda a imbracamintii, dar scolarita in vacanta prin virsta trasaturilor si a inaltimei, cit si prin expresia fetii si a minilor ― fara inele ― incrucisate pe ge­nunchi. Rapirea ei din compartiment ― gentila ca un cos de flori, ridicat pe sus ― o intrigase si mai mult. Apoi imbratisarea candida, impudica si pasio­nata, de pe coridor ― fredonase zimbind un motiv din Manon ― lacrimile si copilul domnul care plingea in urma trenului plecat.

Domn? Copil?

Ii venea sa-i spuie: 'Intoarce-te. Vreau sa-ti vad fata.' I-ar fi spus-o desigur ― nu se sfia nici in sa­loane sa o faca, amanuntind pe dansatorul intimidat prin face-à-main, cu ochii miopi, nu de miopie, ci de impertinenta calma ― dar prefera sa fie intri­gata decit sa aiba anostul final al deceptiei.

Ca silueta, vazuta pe la spate ― haine de sport cu pantaloni scurti: moletierele cenusii infasurau picioare lungi, frumos croite ― parea barbat: zvelt, tinar, dar barbat. Umerii, desi dezolati, erau largi, formati. Nu-i vazuse fata in tren. Privise numai im­bratisarea: de-atunci ardea tigara singura. O arunca, desprinzind-o din tigareta cu degetul cel mic. Printre mucurile de tigari 'Functionar', 'Sergent' si 'Plugar', si cele rasucite in foi de ziar, aruncate prin pietrisul peronului, tigara fumata pe jumatate, cu inscriptii turcesti, evoca inceputuri de roman politienesc cu Sherlock Holmes, lectura favorita a sefului garii, care, la distanta respectuoasa, astepta si el sa se in­toarca 'tinarul misterios', pentru ca, la rindul ei, 'doamna senator' sa-si 'exprime vointele'. Seful garii purta asupra lui lampa de buzunar electrica, box, Browning si pipa: om cult! N-avu nevoie sa intre­buinteze nimic din 'arsenalul detectivian', fiindca ,,doamna senator' ii trecu bagajul si pledul ca unui simplu servitor.

― Se poate? N-a venit trasura?

― E o enigma la mijloc

― Nu-i nici una. A uitat Sake sa ma anunte!

Si fara sa-i pese de proximitatea sefului garii, care, la auzul numelui atotputernic in judet, se ploconise ca in fata lui Sherlock Holmes venit direct din Anglia, murmura pentru ea, dar tarisor, cu un dispret familiar ochilor si buzelor:

Pauvre Sake! Ce trenuri sint pentru Iasi?

Seful garii facu un gest de completa dezolare:

― Pina mine dimineata n-avem decit un tren de marfa! Sa va ofer camera mea. Modest, dar din toata inima! Am si biblioteca.

Merci!

Privi din nou spre Danut: pornise cu umerii ple­cati spre iesire. Il urma. Seful garii, dupa ea, 'scrutind' spinarea lui Danut.

― Gheorghita!

― Aici-s, conasule.

― Hai.

― Domnule

― Ma rog, doamna?

Oportuna, lampa de buzunar a sefului garii lumina fata dulce a tineretii cu urme de lacrimi.

Zdup dansa, sforaind, gifiind, usor inspumat.

― Tinere, am ramas fara trasura. Ai avea ama­bilitatea sa ma conduci acasa?

― Unde, doamna?

Si glasul era nesigur si ragusit dupa plins.

― Citi kilometri? se adresa ea sefului garii.

― Cinci, ma rog, mari si lati!

― Cinci kilometri, tinere. Mosia Salcii. Mergem la pas.

― De unde esti, baiete? interoga seful garii pe Gheorghita, in soapta, cu fruntea concentrata, sfredelindu-i ochii cu o privire detectiva.

― De la Medeleni. Hap-tiu! raspunse Gheorghita tragind pe nas un stranut incipient, care totusi, iz­bucni amplificat.

'A luat un gutunar: deci vine de la Medeleni, dis­tanta mare, imbracat subtire, drum prin padure', de­duce in petto seful garii, trecindu-si batista pe fata.

Si tare:

― Aha! Aha! Puteti merge linistita, comunica el rezultatul anchetei. Asta-i de la mosia lui conu Iorgu, deduse el cu glas tare, punind in evidenta conului electric bihunca 'enigmatica' acum o clipa. Mata sinteti fecioru lui conu Iorgu?

Fara sa-i raspunda, Danut se prezenta 'doamnei senator', ajutindu-i sa incalece bihunca.

'Doamna senator' parea inalta si slaba in umbra, zvelta in lumina, dar picioarele descoperite pina peste genunchi ― din pricina pozitiei pe bihunca ― facura sa se presimta unul din acele trupuri tainic implinite, a caror goliciune arata onctuoase curbe mladii, des­tainuite numai de ritm ― ochiului atent si experi­mentat ― de haina, nu.

― Mii mata, conasule?

― Nu. Mina tu.

Il ostenea si gestul ridicarii bratelor.

Gheorghita incaleca.

Incaleca si Danut, cu picioarele spinzurind pe de laturi, fiindca bihunca n-avea decit o singura rezematoare pentru picioare, ocupata de pantofi cu tocuri inalte.

Pornira. Seful garii indrepta pentru ultima oara asupra bihuncei lampa care destrama relativele 'te­nebre', caci luna ardea alb in noapte. Aspira aroma 'tabacului blond'. Stinse lampa. Enigma noptii inghiti bihunca.

Seful garii aprinse luleaua si porni ginditor ― deducind in treacat ca e luna: dupa umbre ― spre fascicola deschisa subt lampa: Taverna 'La sarpele negru', avind pe coperta autenticul portret al lui Sherlock Holmes: pipa deductiilor, fruntea medita­tiilor, zimbetul impenetrabil si ochii cu sclipiri de otel, reci, sfredelitori

'Ce om! Eh!'

Respiratia cu tril subtire a milioanelor de greieri se ridica si cobora, ritmind noaptea, muzical.

Multa vreme, Danut lasa numele Adinei, in tremur de lacrimi, sa urce si sa coboare cu respiratia greie­rilor pina-n stele, in iarba umeda.

Noaptea era, in lumina lunii, ca un par negru despletit pe grumaji, vazut prin coardele de argint ale unei harpe.

Bihunca mergea domol. Drumul era alb ca o dira de ape. Toti trei taceau. Doamna fuma miscind usor bratul cu bratari de aluat si susan. Miscarile bratului rasfringeau in urma un vag parfum de violete imbinat cu aroma contradictorie a covrigilor. Capul ii era acoperit cu un fel de turban de catifea neagra.

Jacheta tailleur-ului se rotunjea iute pe umerii mici si ingusti, dar talia, mult mai subtire, minuscula, gitul rotund si supleta spinarii dadeau fineta umerilor si un fel de vigoare fragilitatii lor.

Zdup sforai, incorda capul, impinse indarat cu crupa, strimbind bihunca.

― Nu vrea la deal, conasule! Ci-i di facut?

― Ne dam jos, hotari doamna.

Danut sari inainte, prevenitor. Zdup se scutura, impingind mereu.

O lua in brate.

― Ia-l de friu, Gheorghita. Cuminte, Zdup!

O aseza in drum. Il surprinse elastica pondere a trupului care parea pana.

Gheorghita o lua inainte, calauzindu-l pe Zdup.

― Asteapta-ne sus, hotari doamna.

Pornira alaturi dupa bihunca, Danut cu parfum de violete-n brate si pistrui de susan pe haina.

Linga el, doamna fredona o arie din Manon.

Adina! Adina! Singur linga o femeie straina! Ea singura in tren, tot mai departe Nu-i putuse spune nici o vorba! Nu-i scrisese nici un rind sa-i tie tovarasie pe drum! Nu-i adusese nici o floare! Cum ii curgeau lacrimile pe obraji!..

Ofta privind in pamint.

― Biata fetita!

Cine vorbise?

― Biata fetita! Ce trista era!

Intoarse capul spre parfumul de violete.

― O iubesti mult?

Copilareste raspunse ochilor negri si parfumului de violete.

― Da.

― Biata fetita!

Danut zimbi, cu toata tristetea in obraji.

― Am calatorit impreuna de la Iasi

― Da?

Parca ar fi primit un dar de la Adina.

― Da. Eram alaturi.

Se imbuna intristarea noptii! Avea linga el un tovaras cu amintiri comune, cu icoana Adinei intre ei.

― Ce fetita dragalasa!

― Daa

― Delicioasa!

― Da, dadu din cap Danut oftind intretaiat.

― Era atit de gentila cu minile pe genunchi, cuminte-cuminte! Imi venea sa-i dau bomboane

Ridica ochii calzi de recunostinta muta spre par­fumul de violete si aroma de susan.

― Nu stia c-o astepti?

― Nu. Nu stia, suspina Danut.

― Se cunostea! Era abatuta. Avea gura copiilor cind le vine sa plinga.

Un nod se sui in gitul lui Danut. Inghiti. Intoarse capul.

Fara sa-i fie rusine, intoarse din nou capul spre buhul parfum de violete. Nu putea vorbi.

― Te iubeste mult?

Danut pleca fruntea.

Urcara in tacere prin parfum de minta.

― In ce clasa-i?

― Invata la Iasi?

― Nu.

― La Bucuresti?

― Da.

― Intr-a sasea?

― Da.

― Se cunoaste! E asa de proaspata!

― Da.

O rara fragezime ii invalui, colorindu-i obrajii. Fetita o vedea pe Adina dragostea lui, fetita o vedea tristeta lui Si iata ca un glas dinafara o numea si el fetita. Impreuna cu altcineva, vorbea despre o fetita, despre Adina tristetei si dragostii lui.

― Ai sa-i scrii?

― Da.

― Acasa?

― Da.

― Si parintii ce spun?

― Ei nu stiu!

Se rosi tare.

― Asteapta curierul la poarta? Ii fuge inainte?

― Da.

O vedea pe Adina fugind inaintea curierului, cu bataile inimii, intorcind capul sa vada daca n-o pri­veste cineva de acasa.

― Va iubiti tare?

― Da.

― Si esti trist de tot?

― Da.

― Vrei un covrig?

― Nu.

― Is proaspeti. I-am luat calzi de la Iasi. Eu ador covrigii cu susan de cind eram la scoala. Si ei ii plac?

― Da.

― Atunci trebuie sa maninci! Uite, rupe unul.

Ii intinse bratul. Rupse un covrig.

― Mie nu-mi dai?

― Ba da. Multumesc.

― E bun?

― Da.

― Vezi!

Mincara alaturi, urcind alene. O adiere slaba ii impresura cu parfum de flori umede. Apoi ramase numai parfumul de violete ca o umbra inspre el a siluetei de alaturi.

Doamna scoase din buzunar o tabachera de baga.

― Poftim. Nu fumezi?

― Nu, multumesc.

Nu te lasa parintii?

Nu da

― Lasa! Eu 'nu te spun'! Ia o tigara: sint dulci, nu fac rau! Baga de seama, ca se stinge! Vino mai aproape.

Obraz in obraz, se aplecara asupra pumnilor ei, in care debila flacara se indoia sperioasa. Si manusile tot parfum de violete aveau, amestecat cu cel de piele glasata.

― Nu stii sa fumezi!.. Vra sa zica nu spuneai minciuni! In ce clasa esti?

― Intr-a opta.

― Si n-ai fumat pina acuma?

― Nu.

― Iti place?

― Imi vine sa stranut!

― Arunc-o!

― Nu. Am s-o fumez.

― Atunci invata-te. Uite cum; tragi fumul incet nu-l sorbi. Il aspiri delicat, asa Acuma iar iti vine sa stranuti?

― Da.

― Stranuta!

Stranuta inecat de fum.

― Lectia de la inceput! Vra sa zica tragi fumul ― nu-ti umplea gura de fum: de asta stranuti! ― inca o data! Asa. Acuma respira adinc.

― Ca la doctor?

― Nu vorbi! Ca la doctor, ceva mai natural nu­mai! Eu nu-s doctor! Ei, cum ii?

― Bine da

― Da?

― Sa mai stam putin.

Bufni de ris, rasturnind capul pe spate: dintii albi sclipira-n luna. Linia barbiei luneca alba si goala spre sinii ascunsi.

― Citi ani ai?

― Nouasprezece,

Ai ramas repetent?

― Nu. Am inceput mai tirziu.

― Ei! Mai fumam?

― Sigur!

― Sa vad!

Trase din nou, respectind miscarile invatate des­compus, dar sintetizindu-le cam brusc, 'dind dusca' fumul.

― Bun?

― Bun!

― Ce gust are?

― Fum!

― Ei, fum! Tutun, nu fum! Ii simti aroma?

Respira adinc.

― Ma mirosi pe mine? A ce miros?

― Violete.

― Iti plac?

― Da.

― Am sa te las repetent, elevule! Nu stii sa gusti tutunul! Esti distrat!

― Ba stiu! Da incurc.

― Atunci nu stii! Gustul tutunului, elevule-elevule, il simti in nas ― nu ride ― il simti cind fumul aluneca din cerul gurii spre nas

― Atunci de ce-l tragi in piept?

― Dupa ce nu stii nimic, mai intrebi?

― Intrebare!

― Raspuns: il tragi in piept ca sa-ti umpli plaminii cu aroma

― pe care n-o simti decit in nas!

― Ei! Ti-ai luat nasul la purtare! Sa vad daca stii lectia Asa! Iar stranuti!

― Nasul!

― Lasa nasul! Esti debutant! Ce-i?

― Am cam ametit.

― Tare?

― Asa putin

Tigara ii cazu din mina.

― Reazama-te de mine. Bine, nu asa! Sint voi­nica! Na! Greu?

Arunca si ea tigara. Viri tigareta in buzunar. Se aseza pe marginea soselii, in iarba. Lua pe genunchi capul lui Danut.

― Nu te gindi la nimic. Inchide ochii. Stai linistit pina ce-ti trece.

Isi trase minusile. Scoase palaria lui Danut. Ii puse nuna pe fruntea nadusita rece. In lumina lunii fata lui Danut era alba-alba, cu cearcane subt ochi.

Cu o mina ii acoperi ochii. Cu cealalta ii inela parul: numai arabescuri cu luciri de argint si gropite de umbra castanie.

Dintii simti parfumul de violete, altfel cind izvora din mina goala, care-i acoperea ochii. Apoi simti coapsele femeiesti, pe care-i rezema capul.

― Ai inviat?

― Stiu eu!

― Incearca!

Il ajuta sa se ridice, tinindu-l de subtiori.

― Pornim?

― Daca ma ajuti!

― Fie! Profesoara dintii; apoi infirmiera! Cum e cu tutunul?

― Sa n-aud!

― Cind ti-i da licenta sa incerci din nou: cu patru infirmiere pe de laturi!

― Da! Daca mi-ar placea, as fuma!

― Prea acri strugurii!

― Nu ti-i bine, conasule? il intimpina Gheorghita care zimbise privind scena din vale, dar se ingrijorase vazindu-l pe Danut sosind cu capul pe umarul doamnei, intr-o atitudine de ranit.

― O ameteala. Mi-a trecut. Haidem.

― Sa-ti ajut?

― Nu, multumesc. Da-mi voie

Se saturase sa fie tratat in copil si infirm! O ajuta, saltind-o voiniceste, sa incalece bihunca. Sari, la spa­tele ei.

― Mina, Gheorghita!

El comanda.

Elastica, bihunca porni.

O ameteala! Instinctiv, ii incolaci mijlocul Se dezmetici. N-avea corset, nici centura! Trup lung, mijloc rotund, subtire, dar degetele nu intilneau dun­gile tari ale coastelor de jos, se afunda ca in mus­chiul copacilor.

Se intoarse spre el.

― Mai bine?

― Im! Potrivit!

― Cum tii picioarele!

― Asa

― In vint? Nu. Pune-le aici. Ai sa cazi jos asa! De ce te jenezi? Pe mine nu ma incomodezi! Ma string asa.

Isi viri picioarele in aceeasi rezematoare, alipindu-si pulpele de pulpele ei. Cu bratele in jurul mij­locului si picioarele alaturate, erau ca doi calareti pe aceeasi sea, cu picioarele in aceleasi scari.

Odihnit, Zdup batea un trap viguros.

Incet cu-ncetul, minile lui Danut, desclestindu-se din jurul mijlocului, se urcara. Dintii rugatoare, sovaira, apoi, hotarite si dure ca placile de pretios metal bombat pe pieptul dansatoarelor orientale, acoperira sinii care incapeau in ele.

Si fara abur de tutun, capul se apleca pe umar, si buzele cu suflare fierbinte intilnira si gustara parfumul de violete, acolo unde parul ridicat lasa un puf pe ceafa descoperita.

Gheorghita zimbi lat, fiindca umbrele erau lungi pe sosea, si stapinul sau ― vrednic stapin!

Castelana de la Salcii, urmata de Danut, de har­malaia cinilor si de ploconelele servitorilor si servi­toarelor, astepta in fata scarilor sa vie camarasita care pastra cheile casei.

Bihunca, latrata de cini, trasese la scara, in fata rondului de trandafiri. Se auzeau vociferari, gesti­culau lumini: tabara nocturna, chemata la lupta domestica.

Danut, cu minile in buzunar, aspira parfumul tran­dafirilor.

Nu-l retinuse, dar nici nu-l congediase.

In bihunca, gestul indraznet, prelungit de-a lungul kilometrilor lunari, pierduse progresiv semnificatia de tulbure si ademenitoare complicitate ― de la o vreme doamna incepuse sa fumeze, apoi mincase un covrig, iar fumase ― parind impus de situatia lor pe bihunca, devenind oarecum, firesc si necesar. Multe femei, tolerau aceste familiaritati sportive, spontan, fara de nici o jena sau reticenta. In bobsleigh tinuse fete si femei, deopotriva, de mijloc, primindu-le in brate la unele virajuri aprige, lipit de ele din umeri pina-n picioare, constatind in treacat elasticitatea lor trupeasca, preocupat insa de viteza bobului mai mult decit de-a singelui.

Raminea sarutarea. Gitul ei o primise impasibil, ca o scrisoare, marcuta lipita de ea,

Il credea copil. Il tratase ca pe un copil. Cu atit mai bine! Ea singura ii servea o solutie comoda pentru el, un rol de inginari, stingacii, naivitati si indrazneli tolerate, care-i convenea; altminteri, ar fi fost jenant, umilitor mai ales.

Fata de barbati, credinta sau impresia lor ca esti copil prostut, si tratarea in consecinta, te paralizeaza, fara nici un folos sau voluptate: dimpotriva, vanitatea e iritata.

Dar convingerea femeilor ca esti copil naiv, 'scolar', cind nu esti, e o subtila superioritate asupra lor, o haina larga, in care toate miscarile ti-s ascunse, toate gesticularile posibile in caderea faldurilor lente si fatarnice. Se apleaca, increzatoare ca asupra unei flori, Le saruti: cred ca-i roua! Alearga, inviorate si atitate ca dupa fluturi, intind mina, le-o stringi tare: cred ca-i vint, se lasa-nvaluite in joaca! Le prinzi in brate, barbateste, le despoi: cred ca-i zbur­dalnicie dezinteresata de riu limpede si repede! Si daca vad in sfirsit ca nu esti copil, iti afirma con­trarul, batindu-te peste obraji: e asa de comod pen­tru ele! Si atit de savuros!

Camarasita alerga despletita ca vaduva unui ine­cat. Deschise usa. Parfumul de violete intra in casa; Danut il urma.

Tacere prafuita de casa inchisa cu multe covoare. Parfumul de violete dura o proaspata inviorare. Urcara scarile, precedati de un candelabru cu luminile aprinse.

Lux oriental pretutindeni. Covoare cu reflexe ci­resii, rubinii, violete, visinii, caramizii, albastru per­san galben stins; saluri cu desemne iuti ca viperile. Icoane ornamentale. Candelabrul invia binecuvintari rigide de sfinti cu ochi severi si barbi lemnoase; petala fruntilor de madona; lancea superba Pluteau amintiri de tamiie si calugarasi. Profan, parfumul de violete zimbea printre ele, incruntind intunericul din urma.

Sus, in hall-ul parchetat negru, dragoni de argint din jurul unui urias vas chinezesc cascara falcile cu limbi multiple, in care flacarile aruncau luciri de foc.

Camarasita deschise ferestrele. Flacarile ondulau; umbrele ondulau. Incaperea parea ca adaposteste palpitarea de catifea a unui imens fluture de noapte.

Doua servitoare, foarte frumusele, cu aer de subrete pariziene, elegant incaltate, cu sort de dantela si bonetele pe cap, urcau sprintene scarile.

― Sarut mina!

― Sarut mina!

Facura si lui Danut o reverenta identica, fara sa se mire.

― Pregatiti samovarul in salonas. Conduceti-l pe domnul.

Precedat si urmat de cite o subreta, Danut intra in salonas. Tot parchet negru, tot covoare. Un pian de lemn mahoniu, acoperit de un sal albastru cu chenar colorat in game de ros. In mijlocul salona­sului, masa ovala de lemn rosietic, acoperita cu un sal venetian: negru ud, flori verzui, franjuri mata­soase, in ploaie bruna de jur imprejur.

Prin ferestrele deschise, respiratia noptii intra. Franjurile se clatinara moale, flacarile se-ndoira. Lent ca un sarpe care deschide ochii, destinzindu-si inelele solzoase, salonasul invia.

Subretele rascolira valurile colorate ale pernelor ingramadite pe divan, raspindindu-le pe marginea dinspre parete si la capatii.

Se inclinara. Plecara, inchizind usa. Curentul stinse citeva luminari. Panica celorlalte se potoli.

A! O biblioteca!

Trei rafturi joase de lemn rosietic. Carti multe, legate in piele, cu o variatie care dovedea o coche­tarie pentru carti egala celeilalte. Lenesa dezordine.

Cum le lasase mina care le rafoise, asa erau. Si colbul de pe rafturi: bruma pe o castana salbateca.

André Gide, Pélladan, Baudelaire, Rimbaud, Pierre Louys, Walt Whitman

Zimbi. Situase in aceste rafturi un virtual volum;

DAN DELEANU

VERSURI

E agreabil sa fii scriitor! Numele tau pe coperta unei carti invelita in piele; o carte rasfoita de mini Ce fel de mini avea? Parfumul de violete si-l amintea. Acolo in iarba, pe marginea soselei, simtindu-i mina pe ochi, ii venise sa guste parfumul minii cu virful limbei, cum iti vine sa gusti uneori par­fumul din flacoanele femeilor pe care le frecventezi. Isi amintise, insa, ca era trist si convalescent si renuntase.

O subreta intra aducind samovarul. Cealalta veni in urma cu tablaua.

Iesira.

Isi dadu seama, deodata, ca era plina noapte, ca in loc sa doarma ― cum credeau cei de acasa ― era intr-o casa necunoscuta, cu o femeie straina, intr-un decor 'gen vitrina Djaburov', cum numea Olguta excesul de orientalism in decoratia caselor, care in­cepuse sa bintuie: reflex social al literaturii deca­dente si al celei exotice din Franta ― si o mirare extraordinara ii increti fata. Se deschise parca un oblon si o fereastra in el.

Un cucos cinta, prin somn probabil, obsedat de soare.

Avu senzatia ca-i la Bucuresti, intr-una din acele case artificiale si pretioase, insuportabile cind stai mai multa vreme in ele; case acaparate de decor, in care iti vine parca ori sa lesini molatec ― in timp ce brûle-parfum-urile ard cetos si aromat ― ori sa injuri romaneste, ca sa te destepti in substantiala Romanie.

Aceeasi aversiune ― pudoare agresiva ― care-l facea in copilarie sa nu vorbeasca frantuzeste, desi putea, il insufletea in aceste decoruri care excludeau viata verticala, impunind trupului si sufletului atitu­dini orizontale. Continutul bibliotecii si amanuntele mobilierului destainuiau un gen 'femeie fatala', cine­matografic fatala, care-l facea sa doreasca reactia grosolana, cum poate biblicul Samson dorea dusul pletelor. Poate acelasi sentiment facuse pe armoniosul Eminescu ― niciodata vulgar in fata sufletului si a dragostii ― sa invectiveze brutal, iritat, cu mai multa ranchiuna decit dispret puternic, sa ricaneze si sa gesticuleze oratoric ― in versuri pe deasupra ― impotriva importului de lux.

Multe carti din biblioteca ii erau cunoscute. Stima unele; admira altele. Unele il iritau surd, fara ca sa-si poata explica lamurit cauza, cum era Le por­trait de Dorian Gray, a lui Oscar Wilde. Simtea poate ca pentru Wilde, romanul acesta avea aceeasi semni­ficatie ca pentru Danut versurile lui frantuzesti, lasind la o parte prapastia calitativa. Si Dorian Gray era o carte scrisa in fata lumii ― ca de pe scena ― si pentru ea, nu in fata sufletului, pentru echilibrul, pentru religia lui in primul rind. Carte in care su­fletul arata ce are mai aparent, abilitatea talentului: suprafata ― nu sunetul sufletului: adinc. Atmosfera din Dorian Gray il interesase. Inteligenta lui Wilde era captivanta desi prea egal stralucitoare ca sa nu simti ticluirea, fardul si o specializare in paradox, micsoratoare pentru un scriitor ca orisice alta manie.

Nu era 'prostie' in aceasta carte. Nu era 'senti­mentalism stingaci'. Abuzul de cinism estetizant sa­tura exact cum satura abuzul de sentimentalism uma­nitar. Si otetul poate sa te dezguste, nu numai siropul.

Lipsea acestei carti diversitatea infinita de atitudini, subtil dozate, imperceptibil contradictorii, care da unei carti greutatea specifica a unui suflet, impresia reliefanta a marilor creatiuni. Lipsea acea neglijenta in ritm, acea inegalitate de circulatie, pe care viata si inima omeneasca o au, dind autenticitate tuturor incarnatiunilor.

Lectura unei alte carti de Wilde, pe care n-o vedea in biblioteca, De profundis, il iritase deopotriva, spre deosebire de criticii care ori dispretuiau excesiv ci­nismul din Dorian Gray, elogiind tragismul pocait din De profundis, ori procedau viceversa, dupa cum erau esteti impasibili sau moralisti combatanti. Si De profundis avea aceeasi egalitate ― in alt plan sufletesc ― ca si Dorian Gray. De ce un om care plinge sa fie socotit mai sincer decit unul care rica­neaza? E 'om' cel care, succesiv, plinge, ricaneaza, e cinic, e duios, e sceptic, e credul, e prost, e destept Avind alaturi hartile desfasurate ale globului pamintesc, nu poti spune ca 'vezi' globul pamintesc. Pri­vesti dezmembrarea grafica a continentelor. Numai globul sferic, care invirtindu-se in jurul axei le des­copera pe rind, unificindu-le in aceeasi rotatie, iti poate da imagina pamintului.

Un om e trist un ceas, o zi: in al doilea ceas sau a doua zi, prelungirea tristetii e un efort: ipocrizie. O tristeta poate sa aiba o mai mare lungime de unda, dar nu e permanent vizibila, nici permanent simtita. Alte sentimente, alte dispozitii o intercepteaza, o aco­par; rasare iar, mai departe, aceeasi tristeta, dar alte privelisti au ascuns vremelnic curgerea ei per­manenta

Tristeta lui ― plecarea Adinei ― exista in el undeva, dar el nu era trist. Il astepta sa-l insoteasca mai tirziu

'Ce murdarie!'

Ii era scirba de el.

Ofta. Ricana. 'Femeia fatala' intirzia. Probabil ca se gatea in stilul casei: inele cu pietre savant numite, pe degete; lant indo-chinezo-persan cu scarabeu fa­raonic; bandou pe frunte; khol in jurul ochilor mas­luiti; bratari la glezne si la incheieturile minilor; picioarele goale, cu unghiile fardate, in sandale dina­inte de Cristos etc. etc Reteta de preparatiune a acestui gen de femeie: doua grame de Salomee, unul de Messalina, altul de Aziadé, marca Loti, noua­zeci si sase de grame de Francesca Bertini ― le bati bine, le agrementezi cu parfum de violete si obtii o irezistibila femeie fatala.

Se insela.

Castelana intra cu un sort alb peste tailleur, aducind pe-o farfurie covrigii incalziti.

― Ma ierti, tinere, ca te-am facut s-astepti. Mi-am vazut pisicile. Am douazeci.

― Douazeci!

― Da. M-am spalat pe mini, am luat covrigii si am venit. Ti-e foame?

― Da.

― Bravo! Si mie. Luam un ceai?

― Cu placere.

― Tare?

― Potrivit.

― Poti sa-l bei mai tare. E ceai adevarat

― din China! scapa Danut zeflemeaua gindului.

― De ce esti sarcastic, june fumator? E chiar din China. China e o tara, nu un snobism. Mi l-a adus cumnatul meu, pictorul

Nu-i raspunse. Peste foaia ascutita din fundul cestii, turna apa clocotita din robinetul samovarului. Un abur parfumat se rasfira ginditor.

― Covrigii sint din Romania?

― Da, patriotule! Imi plac covrigii din Romania si ceaiul din China cind il am.

Cam amarui, ceaiul avea cu totul alt gust decit cel obisnuit. Deosebirea dintre aroma frunzei de nuca, de pilda, si a dulcetii de nuci.

― Ai spus ca ti-e foame?

― Da.

― Cu ceai nu te saturi, mai ales ca-i din China! Ce sa-ti dau?

― Multumesc, ma duc acasa.

― Ai cam intirziat!

― Evident!

― O papara buna!

Danut isi stapini si iritarea, si zimbetul. Iar il ispitea rolul de licean, impus a doua oara.

― Nu ma vede nimeni!

― Aa! Esti mester la escapade?

― Nu. Da ajung la vreme.

― De unde stii?

― Stiu eu! Spun asa!

Sorbira ceaiul. N-avea multe inele: alianta si un smaragd halucinant. Mini mici, care desigur nu s-ar fi putut opri sa nu mingiie si sa stringa o piersica plina, chiar daca buzele n-ar fi dorit-o. Mini care 'apucau' nu ca sa 'aiba', ci ca sa alinte. Intelegeai, privindu-le miscarile, placerea anticilor de-a tine in mina o bula de fildes. Dupa ce sorbea ceaiul, nu tamburina cu degetele pe masa, nici nu le rasfira gimnastic sau pianistic: pipaia cu virfurile rotunda ceasca, neteda, cu paretii translucizi si luciu oval.

Ii placeau intr-adevar covrigii adusi de la Iasi. Ii rontaia cu pofta, adunind cu virful limbei susanul ramas pe buze.

N-avea nasul in sus. Ciudat! Intiia impresie era ca-i in sus. In realitate era aproape curb: dar narile scurt arcuite il faceau sa para in sus. Uneori parea ca priveste cu narile.

Avea ochi mari, negri, din aceia care dau fetii un fel de decoltaj negru, atragind atentia asupra lor ca toate gatelile de gala.

Isi oxigena parul? Poate! Negru, avea un reflex rosu, ca dira unor asfintituri de toamna in desisul negru al brazilor. Nu era oxigenat! Dar ii venea mereu sa-i atribuie artificii pentru orisice seductiune descoperita.

Se pieptana cu carare la mijloc. Parul, strins mes­tesugit pe timple si la ceafa, parea ca-i scurt si ca bucleaza numai jos, ca sa incadreze figura.

― Citi ani ai?

― Optsprezece.

― Parca spuneai ca nouasprezece!

― Daa? Sint cam distrat!

― S-au cam uituc!

― Poate!

― Se vede ca fugi des de la scoala

― ! De ce?

― N-ai semnul gulerului tunicei pe git!

Ii veni sa zimbeasca. Se stapini. Stia ca are git frumos. Nici urme de brici, nici omusor trepidant, nici gusa si Adina avea un ochi!

― Umblu cu gulerul descheiat.

― De cochetarie?

― Nu. Ma supara. Imi place sa-mi simt gitul gol.

― E voie la scoala?

― Cum nu, daca nu te vede directorul!

― La ce liceu urmezi?

― Lazar.

― Liceul Lazar? Cind l-ai inventat? Nu cunosc nici un liceu Lazar la Iasi!

― Nu la Iasi: la Bucuresti!

― Aa! Stai la Bucuresti!

― Da.

― Si parintii dumitale?

― La Iasi.

― Esti intern?

― Nu, extern.

― Atunci ce cauti la Bucuresti?

― Am un mos care

― Vrea sa te aiba linga el. Vorbesti ca la lectie! Te intimidez?

― Stiu eu!

― Vra sa zica la Bucuresti 'Fetita'-i tot din Iasi?

― Nu. Tt!

― Ce-i? Ce s-a intimplat?

― Nimic. Fetita e din Bucuresti. Mai tine mult interogatorul?

― Pina ce-ti vei bea ceaiul: conversatie! Spune dumneata ceva!

― Stai! Cine-i tatal dumitale?

― Avocatul Deleanu.

― Aaa! Esti baiatul Da, da! Esti nepotul lui Vania Dumsa, varul mamei dumitale? Nu?

― Ba da! exclama surprins Danut.

― De ce te miri? L-am cunoscut bine.

― Daa? Pe mosu Vania?

― Cam demult Unde e acuma?

― In Rusia.

― S-a intors din America?

― Da. A trecut prin Iasi.

― Daa? Ma mir!

― De ce?

― Ca nu l-am vazut.

― Nu v-a facut nici o vizita?

― Nu, nu! Era si 'cam greu!' continua ea in gind, zimbind.

― Vra sa zica, esti nepotul lui Vania! Mai vrei un ceai?

― Multumesc, e tirziu!

― Ti-e frica de mama?

― Tt! Nu. Da

― Ia sa-ti vad palma. Intinde-o, nu-ti fie frica! Ia candelabrul. Poftim dupa mine Nu-mi place sa stau pe scaun!

Isi scoase sortul si jacheta tailleur-ului, raminind intr-o bluza subtire de matasa viorie. Se intinse co­mod pe divan ― ca pentru o lunga lectura ― pe-o coasta, rezemindu-se intr-un cot. Danut se aseza pe marginea divanului, cu spatele apropiat de curba facuta de trupul ei.

Ii lua palma, cercetindu-i-o amanuntit.

Ii vedea din nou gleznele si pulpele alungite si inceputul sinilor, care-i incapusera in mini. Si o simtea cu spinarea atenta.

― Tii recordul simplicitatii!

― Cum? sari Danut jignit.

Dar mina-i era captiva in mina autoritara a chiromancienei.

― Ai trei linii, bine marcate, si-atit. Echilibru per­fect intre cap, inima si viata. Un ideal burghez vei deveni, tinere irascibil! Nu sameni lui Vania! Ai zece la conduita?

― Mai putin.

― Cit?

― Nu intereseaza!

― Vezi c-am ghicit! Fetita nu-i in programul pal­mei. De ce n-ai rapit-o?

― Vezi, palma nu minte. Liniile spun ca nu erai in stare s-o rapesti.

― Ei, asta-i!

― Ce sa-ti fac! Asa vorbesc liniile. Ai rapi-o?

― Ai rapi-o?

Eu, in locul dumitale, o rapeam.

― Tt!

Ii venea sa fie brutal, s-o pedepseasca. Era cam enervant rolul de copil!

I se paru ca-i simte mijlocul si coapsele cuprinzindu-l pe la spate. Gindurile deviara.

Dar il privea calm. Ii lua din nou mina la cercetat. Avea o senzatie displacuta vazindu-si mina cam rosie in minile ei albe, cam grosolana in minile ei mici, cam inerta, cu degete cam scurte. Ciudat! Contactul minilor intimida in Danut impulsul pe care i-l da contactul spinarii lui cu trupul ei. Il incolacise. Nu se mai putea indoi! O simtea lipindu-se de el.

Il apuca deodata, cald, de amindoua minile, apropiindu-si fata de obrazul lui. Pe linga usorul parfum de violete, parul ei mirosea a par de femeie, el singur ametitor parfum

― Spune-mi, cine-i fetita?

Iar! Dadu din cap negativ. Ce importanta avea 'fetita'! Isi smuci minile si-i incolaci grumajii. Se apleca.

Fara sa se apere, isi lipi obrazul de obrazul lui.

― Spune-mi, e fetita?

Era atit de suplu si de lunecos trupul lung, incit bratele, stringindu-l, aveau fericirea uimita ca nu-l scapa si infricosarea ca-l vor scapa.

Danut ii cauta buzele. Erau linga urechea lui.

― Spune-mi cine-i? E fetita?

Avu gematul de hulub al dorintei. Din nou auzi glasul ei.

― Nu! Dintii spune-mi

Vorbi in soapte turburi:

― E doamna: Adina Stephano din Bucuresti.

Uneori o femeie e mult mai voinica decit puterea unui barbat, cind e lucida si el nu. Cum, nu stia!

Era singur pe divan, cu parul ravasit; ea, in pi­cioare, zimbea.

― Fugi acasa. E tirziu Vra sa zica fetita e doamna, domnul meu! Linia minciunei n-am vazut-o in palma, dar am simtit-o!

Danut se ridicase cu spinarea grea si capul greu ― mortificat. Vru sa iasa.

― Nu vrei sa-ti dau o carte?

― Ai cetit ceva de Oscar Wilde?

― Nu.

Singura revansa!

― Poftim o carte buna: La portrait de Dorian Gray. Dupa ce-o cetesti mi-o aduci.

Il intovarasi pina in antretul de jos.

― Noapte buna. Poftim si o cutie de tigari. Sa nu mai stranuti cind tragi fumul! La revedere.

Afara, la lumina lunii, se uita pe coperta: un nume scris de-a curmezisul, imperios: Ioana Palla.

― Aaa! Ioana Palla!

Sotia senatorului, cumnata pictorului Mosu Vania, plecarea in America Ioana Palla: sinuciderea cu ciudate comentarii a unei pictorite poloneze venita la Iasi, prietena ei

Spre Medeleni mina el, tot asa de vijelios ca si la dus.

Avea o tragica sfarimare in suflet. Vinduse unui pacatos trup de femeie secretul Adinei, secretul dragostii lui.

Ioana Palla stia ceea ce numai dragostea lui stiuse: ca Adina nu era fetita, cum parea. I se parea ca dragostea lui deschisese larg portile ei inchise pina atunci tuturora, ca o casa scoasa la licitatie.

Se ispravise palida insomnie a lunii. Veneau zorii. Danut deschise usa. Intra.

― Dan, tu esti?

― Te-ai sculat, Mircea?

― N-am putut dormi.

Danut ofta. Zvirli cascheta si haina. Se lasa un scaun, privind ferestrele.

Mircea, in camesa de noapte si papuci, avea o fata de ermit adolescent dupa ispite.

Danut aprinse o tigara.

― Ce, fumezi?

― Pi! facu Danut din buze, dezgustat.

Mircea suspina. N-avea curajul sa vorbeasca.

― Mircea!

― Ce?

Danut ridicase capul, cu un aer resemnat si hotarit.

― Sint un porc!

Mircea ofta din greu.

― Si eu.