Legenda valaha al. mitru - in cetate la poienari

LEGENDA VALAHA AL. MITRU -   IN CETATE LA POIENARI

A doua zi de dimineata, dupa ce veni la Tismana, capitanul Ion, tinandu‑si o fagaduiala facuta fetitei, pleca impreuna cu ea, calarind amandoi pe Negru, spre locul unde fusese odinioara locuinta Voicului.

Dupa ce achingiii lui Ali‑beg intrasera in Cetatea Bucurestilor, Baiatul o adusese pe fetita la Tismana.

In aerul sanatos de munte, micuta Oltea incepu sa creasca repede si se facu mai vioaie.

Dragostea fetitei pentru Roxana, care‑i tinuse loc de mama, se revarsa acum numai asupra Baiatului. De altfel, la acea varsta, si cu intelegerea de atunci, Oltea il socotea drept fratele bun al mamei sale.

Daca treceau mai mult de doua saptamani, fara ca sa vina s‑o vada, fetita incepea sa tanjeasca. In schimb, de cum se ivea Baiatul, intreaga manastire se umplea de bataile ei din palme, de tropotele si tipetele sale de bucurie, si nu‑l mai lasa de gat, ciufulindu‑i parul, alintandu‑l cu cele mai gingase cuvinte pe care le putea rosti gura ei de copil.

Baiatul, de asemenea, se legase de aceasta fetita - in care el o vedea pe Roxana, cand era mica - cu o dragoste adanca, ocrotitoare si plina de duiosie.

Iata de ce, cu toate nelinistile ce‑l framantau, porni in dimineata aceea de toamna prin imprejurimile manastirii Tismana, luand fetita pe cal. Toamna era tarzie si secetoasa, si prin ramurile aproape in intregime desfrunzite ale castanilor lumina soarelui se strecura blanda si binefacatoare, incalzindu‑le trupurile.

Torentul Gurnia, cazand dintr‑o atat de ametitoare inaltime, insotea pasii calului cu zgomotoasa lui simfonie, in care se aud parca sunete de corn si trambite, batai asurzitoare de tobe, ciocniri de arme, racnete si vaiete omenesti.

Putin mai jos, se vedeau undele verzui ale raului Tismana. Pe malul sau, un fag isi scutura cele din urma frunze ingalbenite, pe care apa le lua si le ducea la vale, printre munti. Un cioban isi pazea oile pe pripor. Omul, cu un cojoc zdrentuit pe umeri, isi scoase caciula sa‑i dea ziua buna capitanului Ion. Desi inca tot numai un baietan, vestile despre ispravile capitanului Ion incepusera sa fie cunoscute prin intreaga Tara Romaneasca, in aceste din urma luni.

Atunci cand Vlad - in sunetele prelungi ale cornului si in lumina infioratoare a facliilor - lovise in miez de noapte, pe neasteptate, tabara otomana, Baiatul facuse minuni de vitejie. In vreme ce domnitorul rasturna trupele de spahii, luptand unul contra o suta, Baiatul patrunsese cu o ceata de tarani inarmati numai cu furci, securi si coase in mijlocul ienicerilor.

Dintre cei peste cincizeci de mii de otomani pierduti de Mahomed cu prilejul acela, se spunea ca aproape un sfert isi datorau trecerea lor in raiul cu munti de pilaf al lui Alah cetei taranesti conduse de Baiat.

Ca si domnitorul sau - cum fusese de la inceput intre ei intelegerea - Baiatul daduse toata noaptea, in limba otomana, comenzi ce se bateau cap in cap. Nestiind de unde sunt loviti, pe cine au in fata si cine ii mai comanda, ostenii lui Mahomed, cei mai multi, se macelarisera singuri intre ei.

In zori - dupa ce oastea lui Vlad dobandise una dintre cele mai stralucite victorii impotriva cuceritorului Bizantului, luand o multime de robi din tabara otomana - intre putinii romani intorsi nu pe seile lor, ci plini de sange, pe ale altora, se numara si comandantul Xalom.

Comandantul garzii cazuse aparandu‑l pe domnitor, care incercase sa ajunga pana la cortul sultanului, sa‑l rapuna sau sa‑l ia prizonier, dar nimerise la acela al unui pasa.

Xalom fusese sfartecat de sabii, si pentru salvarea lui si a lui Vlad sosisera, intre altii, baietii si Tit. Baiatul il ridicase, in iuresul atacului otoman, pe comandantul trabantilor din tarana, si il urcase pe saua sa.

- Lasa‑ma, du‑te langa maria sa! fusesera ultimele vorbe ale lui Xalom.

Moartea lui Xalom il intaratase pe Baiat. Reintorcandu‑se in tabara, se povestea ca tarase dupa sine, legati in streanguri, un pasa si trei agale[1].

Capitanul Ion luase apoi parte la hartuirea armatei turcesti, ce incercase intai sa inainteze catre Targoviste, trecand prin padurea de tepi, unde sedeau inca infipte scheletele lui Hamza pasa si Catavolinos. Mahomed insusi, cuprins de uimire, fusese atunci nevoit sa recunoasca, in fata pasilor sai, ca nu se simte in stare sa ia tara unui barbat ca Vlad, care stie sa se foloseasca de domnia si supusii lui in asa fel, incat poate sa savarseasca, impreuna cu ei, lucruri mai presus de fire.

Il urmarise, alaturi de Vlad, pe sultan, in retragerea spre Braila. Luase parte la luptele din septembrie cand, si cu ajutorul unei ostiri trimise de Stefan cel Mare din Moldova, fusesera rapusi cam alti treizeci de mii de otomani, veniti in sprijinul lui Radu cel Frumos, lasat in tara de Mahomed, sub paza achingiilor lui Ali‑beg.

Bataliile acestea costara, de buna seama, si sufletele altor viteji. Intre ei se povesteste ca se stinse, la Braila, loctiitorul domnesc Nicolae, modest, tacut si prea putin cunoscut de Baiat.

Aparand Bucurestii de achingiii lui Ali‑beg, cazura logofatul Lazar si capitanul Neagoe, noul comandant al garzii lui Vlad, in locul lui Xalom.

Multe movile se ridicara, in acele zile de crancena inclestare, de‑a lungul si de‑a latul Tarii Romanesti. Peste hotare nu se duse insa decat vestea victoriilor lui Vlad. Rasunetul acestor victorii, purtate de taranii valahi impotriva ostenilor celei mai mari si cotropitoare forte militare din veacul al XV‑lea, se auzi pana la marginile lumii. Imparatii, regii si principii, dogele Venetiei si Papa de la Roma se bucurara. In bisericile apusului si rasaritului se trasera clopotele si se inaltara rugaciuni pentru biruintele si mai departe ale taranilor valahi, iar cantaretii alcatuira o multime de cantece in care, alaturi de numele lui Vlad si al vitejilor sai, aminteau intotdeauna si pe acela al capitanului Ion.

La toate acestea se gandea Baiatul in ziua cand, impreuna cu micuta Oltea, calare pe Negru, cobora spre satul Tismana. Iar pe ciobanul care‑i daduse binete il cunostea foarte bine. Mana stanga ii ramasese pe campul de lupta din lunca Ialomitei.

- Te‑ai intors de mult? il intreba capitanul Ion.

- M‑am intors. Au parasit si altii oastea! ii raspunse ciobanul, dand din bratul sanatos, in care isi tinea caciula. Unii imputinati la trup, altii din nevoia de a‑i hrani pe cei de‑acasa.

Capitanul Ion cunostea adevarul acesta bine. Oastea de tara era istovita si se risipea.

- De ce sa mai stea taranii la oaste? intreba omul. Mahomed, invins de maria sa Vlad, s‑a lasat de gandul de a face din Tara Romaneasca pasalac turcesc. Cel putin asa graiesc boierii. Si tot ei mai spun ca, de se va duce oastea de tara acasa, o sa se faca pace.

- In schimb sultanul ni l‑a lasat in tara, plocon, pe Radu - frumos la chip si urat ca moartea la inima - se otari capitanul, facand‑o pe Oltea sa‑l priveasca speriata. Il sprijina armatele lui Ali‑beg, ca si cele boieresti, care n‑au luptat si sunt odihnite.

- Pentru noi e totuna, rosti ciobanul.

- Nu este asa, zise indarjit capitanul Ion. Sub maria sa Vlad, boierii care au facut jocul turcilor si i‑au lovit pe oamenii de jos, punandu‑le biruri peste masura, au fost pedepsiti.

- Ce folos! raspunse amarat omul. Macar de ne‑ar fi dat noua pamanturile boierilor vicleni. Am fi avut ce apara. Asa!. si ciobanul dadu din umeri. Eu unul am ramas ce‑am fost, un biet vecin care paste oile manastirii.

- Oricum, trebuie sa ramanem langa maria sa Vlad, starui capitanul Ion, si sa‑l ajutam in ceasul acesta de cumpana; dar pentru ca omul cata in jos, incruntat, fara sa mai raspunda, tacu si el, si il mana inainte pe Negru.

Satul Tismana, insirat pe malul raului, se mai refacuse dupa urgia indurata cu ani in urma din partea achingiilor. Unele case se vedeau a fi fost ridicate mai de curand. Urmele razboiului cu turcii puteau fi inca recunoscute peste tot. In fata usii unui bordei, o femeie neagra la chip, sfrijita, sedea in picioare langa o fata cu capul gol, chincita pe vine, care manca hamesita o turta de mei, in vreme ce un caine slab, de i se vedeau coastele, li se gudura in jur.

- Ce stii de barbat si de fiu? o intreba tanarul capitan pe femeie.

- Barbatul se odihneste in tarana, langa Targoviste. Nu mai are nevoie nici de boieri, nici de domni, glasui femeia, tragandu‑si broboada si acoperindu‑si fata botita. si baiatul Dumnezeu stie pe unde‑o fi.

Fata terminase de mancat jumatate din turta. Restul i‑l dadu mamei, iar aceasta ii arunca o faramitura si cainelui.

Capitanul Ion ofta. In ultima luna, din porunca domnitorului, incercase sa mai adune de prin sate tarani si sa loveasca cu ei cetele boierilor potrivnici. Unii se strangeau, dar altii erau atat de descurajati, ca nu‑i mai puteau urni. Foametea domnea peste tot si iarna avea sa vie curand. In ce‑i priveste pe Bucur, Mihailo si Tit, ramasesera langa domnitor. Data intalnirii cu Bucur, pentru a primi ultimele porunci, era astazi, aici.

De aceea, dupa ce o duse pe fetita sa vada locul unde isi petrecuse ultimii ani de copilarie Roxana, se intoarse in galop la manastire.

Inca de pe pod il intampina Bucur.

- Ce e cu maria sa Vlad? il intreba capitanul Ion, inainte de a descaleca.

Bucur isi lasa capul. Avea sa‑i destainuie lucruri dureroase. Baiatul intelese, si o trimise pe Oltea in chilioara ei.

- Mai tarziu vin sa ne jucam! o asigura.

- Imi povestesti despre maria sa Vlad? il intreba alintata, facandu‑i semn sa se aplece ca sa‑l poata prinde de gat.

- Iti povestesc! rase el, dupa ce se apleca, privind‑o in ochi.

- Bine. Te cred! se bucura fetita. Ma duc - si pleca alergand pe pod, intorcandu‑si inca o data capul din poarta si facandu‑i cu degetul, in chip de: «Baga de seama! Sa te tii de cuvant! Te astept!.»

Baiatul ii surase si, dupa ce ea pieri pe poarta, il lua pe Bucur de mijloc.

Se indreptara agale spre curtea manastirii, si Bucur incepu sa‑i istoriseasca:

- Armatele turcesti, sprijinite de o seama de boieri, cat timp tu ai fost plecat sa incerci sa strangi oaste, ne‑au lovit din doua parti, aproape de Curtea de Arges. Nu ramaseseram in viata decat cel mult o suta de oameni - vreo zece din garda, si restul tarani. Maria sa Vlad s‑a luptat iarasi ca un leu. De trei ori a strabatut randurile dusmane, facandu‑si cu sabia cate o partie larga. Mormane de lesuri ramaneau de‑o parte si de alta pe unde trecea el. Din nenorocire, la cea din urma batalie, a fost incercuit. Un achingiu s‑a repezit pe la spate. Isi ridicase sabia. Era gata sa‑l ucida. A sarit insa Mihailo si l‑a doborat pe turc.

- Domnitorul e teafar? fu intrebarea cea dintai a Baiatului.

- In intregime nevatamat.

- Dar Mihailo?

- Mihailo a fost ranit.

- Nadajduiesc ca nu rau, se ingrijora Baiatul.

- A sangerat mult. Turcii l‑au lovit fara mila. Il ingrijeste insa tata. Si tata crede ca se va vindeca repede.

- Unde se gasesc acum? vru sa afle Baiatul.

- Vazand ca au ramas prea putini si vor pieri cu totii, maria sa a dat porunca celor ramasi sa intre in cetate la Poienari.

- Cetatea este puternica, isi spuse Baiatul gandul cu glas tare. Si cati osteni mai are maria sa?

- Nu mai sunt altii decat strajerii cetatii, tata, Mihailo si inca vreo sapte osteni tarani, dintre care doi tot raniti. Insa nici acestia n‑au vrut sa‑l paraseasca. Pana la cetate i‑am insotit si eu. L‑am dus pe Mihailo in sa. De cum s‑au inchis intre ziduri, am pornit incoace, pe drumuri ocolite. Am anumite porunci de la maria sa. A! se opri el. Am uitat sa‑ti spun. In cetate, cu maria sa, a mai intrat si.

- Cine? se mira capitanul Ion de sovaiala lui Bucur.

- Voiena.

- Voiena?!.

Daca Baiatul ar fi aflat ca alaturi de Vlad se afla, in cetate, Mahomed al II‑lea, nu s‑ar fi aratat mai uimit. «Voiena?» intr‑o clipa ii revenira in minte plimbarea din timpul noptii, pe malul Dambovitei, inchisoarea din turn si clipa cand o vazuse in radvan, intorcandu‑si fata de la el.

- Aloiz, fiul spatarului Barbalata, cu care trebuia sa faca nunta Voiena, a fost taiat de maria sa in cea din urma batalie, langa Curtea de Arges, urma Bucur. Voiena se afla in tabara boiereasca, inarmata si imbracata in haine barbatesti, insotindu‑si mirele.

- Adevarat?. il intreba din nou Baiatul pe Bucur, nevenindu‑i sa creada toate cate le auzea.

- Foarte adevarat.

- Si?.

- Vazandu‑l pe maria sa Vlad ca se retrage, luptand, spre Poienari, Voiena, calare, i‑a luat‑o inainte.

Baiatul nu mai avea rabdare. Dorea sa afle totul dintr‑o data, dar nici sa nu piarda vreun amanunt. Se inrosise la obraz si pe spinare simtea curgandu‑i paraiase de sudoare:

- Si?. Si?.

- L‑a asteptat, cum spun, pe maria sa, la poalele cetatii. A ingenuncheat in fata lui. I‑a spus ca l‑a indragit pentru maretia, puterea si nobletea lui, inca din ziua aceea cand a intrat victorios la Targoviste, pe un cal alb.

- Dar in ziua aceea a fost trimisa cu toti ceilalti boieri la Cetatea Poienari, sa lucreze la ziduri!. il intrerupse Baiatul pe Bucur. Cum putea sa‑l indrageasca pe un om care a trimis‑o sa trudeasca? Nu iti aduci aminte cum plangea, zicand ca mai bine moare decat sa munceasca? Si maria sa a crezut‑o?.

- Nu stiu daca a crezut‑o, dar s‑a induplecat s‑o adaposteasca in cetate. Voiena zicea ca n‑a venit cu boierii spre Curtea de Arges, decat ca sa ajunga pana la el. Vrea sa‑i ramana slujnica, roaba, sa‑l vegheze, sa‑l hraneasca, iar daca vor birui turcii este gata sa moara cu el sau pentru el.

- Minte!. Minte!. Nu il iubeste!. Nu il poate iubi, striga Baiatul.

- Maria sa a primit‑o in cetate, deoarece ea i‑a spus ca, sosind din urma turcii lui Ali‑beg si cetele boieresti, o vor invinui ca i‑a parasit si o vor omori. I‑a atras insa luarea‑aminte ca nu uraste nimic mai mult pe lume decat inselatoria si tradarea. Dar. poate ca nu minte. adauga Bucur. Avea ochii in lacrimi cand se ruga s‑o lase in cetate. Omul dupa ochi se cunoaste. M‑am gandit pe drum, venind la intalnirea cu tine. Sufletele femeiesti se pare ca au totusi anumite ciudatenii. Poate ca il iubeste cu adevarat.

- Macar de‑ar fi asa! rosti Baiatul din adancul sufletului. Altminteri. altminteri. si nu mai spuse ce s‑ar fi intamplat daca fapta, uluitoarea fapta a Voienei s‑ar fi intemeiat pe minciuna.