MAITREYI DEVI

DRAGOSTEA NU MOARE

roman -

Partea intai

INTAI SEPTEMBRIE 1972. ZIUA MEA DE NASTERE. Voi, dragii mei prieteni Goutami si Parbati, voi ati fost cei care ati insistat sa mi-o sarbatoresc, dar nici n-ati banuit ca-n seara asta, pe cand rasunau muzica si recitarile si rasetele, eu am fost tot timpul cu gandul departe. Vartejul timpului, rascolitor, m-a ravasit si m-a purtat cu sine, nu inainte, spre viitor, ci inapoi, adanc in trecut.

E miezul noptii, poate fi si doua noaptea. Sunt singura, pe veranda. De aici nu pot cuprinde tot cerul cu privirea. Jumatate din Ursa Mare, ca un etern semn de intrebare priveste in jos, catre mine - intrebari peste intrebari. Dar de ce revine aceasta intrebare in mine, peste atat amar de vreme? Obisnuiam sa ma intreb uneori de ce mi-a fost dat sa traiesc o asemenea intamplare fara urmari. Acum vad ca ea n-a avut nici inceput, nici sfarsit. Stelele sunt stralucitoare, ele au fost martore ale suferintelor unor oameni fara de numar, intocmai cum astazi ma urmaresc pe mine. Stelele imi cheama intreaga fiinta. Ma simt de parca n-as fi aici, dar mai sunt inca aici. As putea sa plec vreodata in alta parte? Aceasta e lumea mea. In patul lui, sotul meu doarme linistit. Cata incredere are in mine. El nici nu ma cunoaste prea bine; desi ma iubeste atat. Sunt intru totul a lui, dar poate ca el a simtit ca pentru mine mai exista ceva. Totusi, nu are regrete, cum nu am nici eu. Viata mea e implinita.

Tot ce-as fi putut darui lumii, simt ca am daruit. Stiu ca am cunoscut bucuria iubirii absolute, a adoratiei ce arde ca flacara nestinsa. Mi-am gasit rostul si implinirea daruindu-i lui Guru al meu tot ce aveam mai bun in mine si atunci, de ce, incepand de ieri, viata mea s-a schimbat intr-atat?

Ce tulburatoare nemultumire rascoleste nisipul fierbinte al Saharei si ameninta sa-mi acopere lumea mea roditoare, frumoasa si vie! Stiu ca sub acest acoperamant totul s-a pastrat cum a fost. Imaginea mea e neclintita in adancurile mintii barbatului meu adormit, asa cum a fost totdeauna, iar micutul meu nepot, care doarme acum cuibarit langa parintii lui, va cobori in goana scara maine dimineata si va veni sa ma imbratiseze ca in fiecare zi. Lumea mea este inca aceeasi - duioasa, plina de viata si verde. Acum ma tem pentru ca simt dogoarea lavei topite ce-ameninta s-o cotropeasca. Nu, nu e lava. E poate aur topit. Si stiu ca nu vreau sa ma feresc de arsita lui, pentru ca imi aduce bucurie. Imi amintesc poemul acela: 'Cand totul se transforma in cenusa, ceva mai ramane intreg'. E tocmai acest ceva, reminiscenta, ceea ce nu a ars. Ce agonie, aceste ultime doua zile! Traiesc dorul misterios pe care Kalidasa il descrie in 'Sakuntala': 'Vazand o imagine dulce, auzind un sunet armonios, chiar si oamenii fericiti isi pierd linistea, poate ca-si amintesc o iubire uitata dintr-o alta viata'.

Nu, la mine nu e vorba de o alta viata si nici nu e in trecut, s-a petrecut ieri, acum numai patruzeci si doi de ani. Am pasit cu patruzeci si doi de ani indarat. Pentru noi, fiintele omenesti, e o perioada lunga, dar cat de putin inseamna in eternitate! Timpul nu isi arunca nicaieri ancora. Nu are fata, ori spate, ori laturi. Timpul nu are nici rasarit, nici apus. Numai pentru a ma exprima pe mine, infinitul devine finit. Brusc, astazi, pentru mine s-au sters limitele a patruzeci si doi de ani. Si m-am trezit in eternitate. Nu mai am trecut sau viitor. Sunt c-un picior in 1972, iar cu celalalt, in 1930.

S-a intamplat in dimineata zilei de intai septembrie 1972. Cu o zi inainte, un vechi prieten, Gopal, mi-a telefonat dupa multi ani:

M-a intrebat:

- Amrita, ti-l amintesti pe Mircea Euclid[*]?

- Da, un pic, am ezitat eu. De ce ma intrebi?

- Unul din prietenii lui a venit aici. Euclid a fost studentul tatalui tau. Cum el nu mai este, ar vrea sa te vada pe tine, a raspuns Gopal, neatent.

M-a strafulgerat o scanteie de bucurie. La celalalt capat al firului, Gopal devenise nerabdator.

- De ce taci? N-as putea veni cu el la tine acum?

- Nu, nu! M-am oprit o clipa, cautandu-mi cuvintele. Am sa merg eu la el, maine. Da-mi adresa.

Ploua de dimineata. Am avut norocul sa gasesc un taxi si sa ajung la vreme. 'De ce ma duc acolo? ma intrebam in gand. De ce-oi fi atat de nerabdatoare sa aflu vesti despre un om care nici macar nu mi-a raspuns la scrisori? Simpla curiozitate, ma linisteam singura. Nu e nimic rau in asta. Vreau sa stiu ce mai face o persoana pe care am cunoscut-o candva". Ca sa fiu sincera, trebuie sa recunosc ca m-am cam gatit, cum ar fi facut orice femeie. Mi-am imbracat un sari foarte frumos. Pe cand stateam in fata oglinzii, m-am intristat vazand cum arat. Timpul distruge tot ce avem pretios, el nimiceste orice, sfarama si sleieste. Oare asa e? Oare timpul nu face decat sa imbatraneasca lumea? Oare nu ne si intinereste, totodata? Da, trupul imi este batran, dar mintea? Sufletul lacom sa afle vesti despre Mircea Euclid este tanar acum. Si el este creatia timpului. Candva, in tinerete, am scris un poem:

Timpul care a fost inapoi

E acum inainte

Fata lui fara val se acopera cu o matase-nstelata,

Cine i-a dat vesmant si podoaba?

Cum s-a nascut spectacolul lui trecator?

In curgerea pe nesimtite a timpului

In miscarea lui fara forma

Cine-nfloreste florile?

In fiece clipa noi forme apar

Din oceanul pustietatii

Si cad pe tarmul netarmurit.

Valurile imblanzesc o iluzie a mortii.

Pe cand scriam acest poem, nu am stiut ca ceea ce parea sfarsit poate reincepe, ca ceea ce parea batran intinereste si ca insesi notiunile de tanar si batran sunt niste iluzii. Asezata in masina care inainta in viteza, am ras incetisor de mine insami. De ce m-am gatit oare, de ce m-am intristat vazandu-mi infatisarea? Doar nu pe Mircea il voi intalni. Voi intalni numai un strain care vine din tara lui.

Usa era deschisa. Strainul avea fata bronzata, nu tenul acela alb obisnuit la europeni. Era de inaltime mijlocie si ma astepta in picioare. A spus: 'Sunt Sergui Sebastian' si, prinzandu-mi mana in palma lui, mi-a sarutat-o ceremonios. La acest gest familiar, zilele de mult uitate ale tineretii mele s-au clintit greoi, reve­nindu-mi in minte. 'Dumneavoastra sunteti Amrita ?' m-a intrebat el. Stiam ca strainul acesta priveste prin mine spre alta Amrita. Admiratia si surpriza cuprinse in simpla lui intrebare nu puteau fi starnite de aceasta Amrita cu parul incaruntit si cu fata ridata. Ma urmarea cu ochii ficsi si vederea lui patrundea pana foarte departe. Stiam ca o privea pe Amrita anilor '30.

- Ma cunoasteti? am intrebat eu calma. Barbatul a zambit.

- In tara mea va cunoaste toata lumea. Sunteti eroina unui basm.

- De ce? Din cauza cartii lui Euclid?

- Da, cartea asta ne-a povestit despre dumneavoastra. El a vrut sa va ia in casatorie, dar tatal dumneavoastra s-a opus. Sunteti o hindu, iar el e crestin.

- Ce prostie! am ripostat eu.

- Vreti sa spuneti ca nu e adevarat?

Sergui era vizibil surprins de vehementa mea.

- Ce legatura are povestea asta cu religiile hindu sau crestina? Nu a fost vorba decat de vanitatea lui. Mandria lui a fost ranita, nimic altceva.

Ne-am asezat amandoi si am ramas o vreme tacuti. Apoi eu am spus:

- Zilele astea se implinesc patruzeci si doi de ani de cand a plecat Mircea. Ocazional, am auzit vorbindu-se despre aceasta carte care are drept titlu numele meu, dar n-am intrebat pe nimeni, niciodata, despre ce este vorba in ea. E un roman sau o carte de poezie sau de eseuri? Am neglijat sa ma informez. Dar acum va intreb, spuneti-mi, ce contine cartea?

Am spus toate acestea zambind cu indiferenta. Ma felicitam in sinea mea pentru nonsalanta cu care o facusem. Cat de simplu imi venea sa intreb acum. De ce nu putusem s-o fac timp de atatia ani? Aceea fusese, cu siguranta, o alta Amrita. Ce legatura aveam eu cu Amrita de acum patruzeci si doi de ani, cu eroina cartii? Raspundeam eu pentru faptele ei? Mai putea karma ei sa se rasfranga asupra-mi? Am auzit ca nici pentru crima nu mai esti condamnat, daca au trecut doisprezece ani. Atunci, pentru ce sa-mi fie rusine? Si totusi, stiam raspunsul. Pentru ca eu sunt o moralista. Pe mine insami ma judec intotdeauna cu asprime si nu-mi trec cu vederea nici o slabiciune. Prietenii nu-mi marturisesc niciodata greselile lor. Eu raman pe inaltul piedestal al onoarei. De cate ori mi-am amintit de Mircea, m-am incruntat in sinea mea. Cum s-au putut intampla toate? Cum de m-am putut invoi? Candva, simtamantul adanc de rusine si vinovatie m-a facut sa-i alung amintirea adanc, in subconstient. Si iata ca astazi am putut vorbi cu atata usurinta

Sergui a spus:

- E un roman autobiografic. Stiti, a continuat el cu entuziasm, stiti ca, citindu-l, noi am cunoscut Calcutta, am cunoscut societatea indiana, viata indiana. La noi in tara, cartea a starnit o mare emotie. Se citeste ca o tragedie. Suferinta lui, agonia apar in carte ca niste picaturi de sange.

Sergui nu vorbeste bine englezeste. Incepe sa-mi povesteasca, sovaind, romanul.

Eu tin minte numele familiare. Ele bat in inima mea si, una cate una, incuietorile se desfac, dezvaluind treptat incaperea inchisa atat amar de ani. Inlauntrul incaperii e bezna, dar acum stiu tot ce se afla acolo. Sunt ispitita sa intru, dar ezit cuprinsa de temeri.

- Sergui, te rog, fa-ma sa aflu adevarul. Ce se spune despre mine in aceasta carte?

Imi pledez cauza surazand, iar el, cu pronuntia lui continentala, in care 't'-ul englezesc suna moale, povesteste:

- Intai, ea iubeste un copac.

Cuvintele cad ca niste raze de luna in inima mea. O lampa a amintirii incepe sa scanteieze.

- E adevarat, oftez eu, e adevarat. Dar spune-mi, exista in aceasta carte ceva de care ar putea sa-mi fie rusine?

Cu ochii lasati in jos, Sergui baiguie:

- El a scris ca obisnuiati sa-l vizitati noaptea. - Revoltator! Crede-ma, Sergui, nu e adevarat! Aproape ca am tipat.

- Da, da, ma consoleaza Sergui. E evident. El nici n-a fost in stare sa va descrie, asa incat a trebuit sa spuna ca veneati pe intuneric. Nu a avut cum sa faca altfel.

Sergui continua sa povesteasca. Ma simt fara aparare. Ma pregatisem sa accept un adevar neplacut, dar ma trezesc silita sa vad ca sunt victima unei minciuni suparatoare. Stingandu-si tigara in scrumiera, el a zis:

- Va rog sa ma iertati. Va voi spune totul. Trebuie sa spun adevarul.

- Spune-mi Sergui, ce nevoie era sa-mi foloseasca numele?

Oare nu e vorba de o calomnie? am intrebat eu scurt.

- El n-a putut sa se smulga magiei numelui dumneavoastra. Daca ati sti prin ce cumplita agonie i-a fost dat sa treaca atunci! Daca ati citi cartea, v-ati scalda in lacrimi.

- Dar de ce a trebuit sa scorneasca minciuni? Nu m-am dus niciodata noaptea la el. De ce aceste calomnii?

- Imaginatia. Si-a gasit un refugiu in lumea fanteziei. A fost singura cale de a scapa de suferinta. Nu v-a uitat nici astazi. Sergui vorbea pentru a-mi face placere.

- Ah, ce scuza pentru minciuna! Daca intr-adevar era atat de indragostit de mine, de ce a fugit la o simpla dojana a tatalui meu? Nu-mi datora chiar nimic? Ai mai pomenit asemenea lasitate?

- Ba bine ca nu zambi Sergui. Istoria e plina de astfel de intamplari. Dumneavoastra erati, in vremea aceea, o copila de saisprezece ani, iar el un tanar de douazeci si trei. Ce pacat ca tatal dumneavoastra v-a distrus viata!

Vocea lui era plina de compasiune.

Impietrisem. Oare ce voia sa spuna omul acesta?

- Sergui, cat de multe stii tu despre viata? Cine mi-ar fi putut-o distruge pe-a mea? Am avut o viata bogata. Mi-am intemeiat un camin ideal. Am trait fericita, inconjurata de copii si nepoti. Sunt atat de multi cei care ma iubesc si ma respecta. Mi-a fost daruita afectiunea Invatatorului meu, fata de care Mircea nu putea sa-si ascunda gelozia. Am incercat extazul, dincolo de ratiune si de cuvinte. Ar mai putea, cumva, sa existe un coltisor uitat, pentru un baiat de 23 de ani, in mintea mea de femeie de 58 de ani?

Discutia ma prinsese foarte puternic, o artera incepuse sa-mi zvacneasca periculos in tampla si-mi era teama de un atac cerebral. Sergui ma privea cu un suras incarcat de regret.

- Nu, nu v-ati irosit viata. Dar ea ar fi putut fi altfel.

- Cu asta sunt de acord, dar asa a fost sa fie. Incercand sa schimbe subiectul, Sergui spuse:

- Am acasa primul dumneavoastra volum de poeme.

Pronunta cu dificultate titlul cartii in limba bengali. Dupa ce Mircea a trebuit sa-si paraseasca tara, am gasit acest volum la el in biblioteca.

- Spune-mi, cum arata aceasta carte?

- Imbracata-n albastru, cu un model floral auriu imprimat la mijloc.

Asa era. Dar cat de departe pareau acele zile de demult. L-am intrebat zambind:

- De unde-ai stiut ca-i cartea mea?

- Pe ultima pagina. alba, a cartii, in partea stanga, aproape de coperta, ati scris cu mana tremuranda 'Mircea, Mircea, Mircea, i-am spus mamei ca m-ai sarutat numai pe frunte'.

Sergui inca nu-si terminase fraza, cand sangele meu a inceput parca sa-mi clocoteasca. O senzatie ciudata imi coborase in talpi. Stateam pe un divan moale, picioarele mele apasau puternic podeaua, dar am simtit deodata ca ma inalt. Parea ca plutesc si ca ramasesem atarnata in vid, fara nici un suport. Picioarele nu-mi mai atingeau pamantul, incaperea nu mai avea acoperis. Da, stiu, ma uitam la Sergui, care zambea usor, la fel ca si mine. in timp ce o senzatie ciudata ma cuprinsese. Ma transformasem intr-o picatura de argint viu, incapabila sa stea o clipa locului. Ma aflam din nou pe veranda casei noastre din Bhowanipur. Lespezile albe si negre ale podelei semanau cu o tabla de sah. Ma aplecasem spre suprafata aceea neteda si lucioasa. Tineam in maini cartea ­da, eu sunt aceasta, in mod sigur sunt eu! Si intr-o clipa, inlauntrul meu, lacrimile acelei dimineti au reinviat, izbucnind ca un rau nestavilit. Cum de vorbesc cu acest strain? Ma intreb singura. Stiam ca-mi odihneam bratul pe marginea canapelei, si totusi am simtit dedesubt atingerea blanda si rece a pardoselei de piatra. ­Khoka sta in fata mea; pot sa-i vad degetele de la picioare, cu unghii murdare, si marginea saracaciosului sau dhuti maturand podeaua. E dimineata, poate dimineata zilei de 20 septembrie 1930. Cu doua zile inainte, Mircea ne parasise. Khoka imi vorbeste. Pot sa-l aud perfect. 'Ru, scrie repede!' Apoi, schimonosindu-si fata, imi sopteste: 'Spionii sunt peste tot'. Khoka glumeste chiar in probleme serioase, desi ceea ce-mi spune acum e adevarat. Nu-mi era ruda, dar il simteam ca pe-un frate. Bunica mea o adoptase pe mama lui si-o crescuse pana la maritis. Ii spuneam matusa Kutti. Ea avusese optsprezece copii, astfel c-o duceau intr-o necontenita mizerie. Khoka si sora sa Shanti stateau mai mult pe la noi. Erau prietenii nostri, ne jucam impreuna, dar nu se bucurau si de respectul nostru; asa se-ntampla cu toti cei care traiesc din mila altora: se bucura de generozitate, nu insa si de consideratie. Nici Mircea nu-l prea placea pe Khoka, dar din alte motive, si anume pentru ca imi provoca mereu buna dispozitie. Caci Khoka vorbea despre cele mai marunte lucruri cu o astfel de mimica, incat nu puteai sa nu razi in hohote. Mircea nu intelegea, insa, jumatate din ceea ce spunea el atunci, si de aceea, in loc sa rada, bombanea. Tin minte ca odata am prins o noua perdea la usa bibliotecii. Si atunci, ca si acum, aveam o adevarata pasiune sa schimb perdelele. Khoka a intrat in camera si a tras in asa fel de perdea, ca si cum numai cu mare greutate ar fi fost in stare s-o dea la o parte si sa intre. Am ras foarte mult de mimica si de gesturile lui, in timp de Mircea - mai mohorat ca niciodata - a intrebat:

- Ce face omul acesta?

- Se prosteste! Spune ca schimb des perdelele. Iar cand voi avea propria-mi casa, voi atarna atatea perdele la usi, incat vizitatorii vor fi pur si simplu istoviti tot tragandu-le una dupa alta. In acest timp, Khoka mima efortul cuiva care-ar fi incercat sa patrunda la mine in casa. Dar de ce esti atat de posomorat?

- Spune-mi, care este talcul ascuns al acestui fapt? m-a-ntrebat Mircea.

- Nu exista nimic ascuns, e doar o gluma nevinovata.

Acesta era Mircea, incercand totdeauna sa caute un inteles ascuns.

- Cum poate sa-ti placa unul ca asta? m-a-ntrebat. E un bufon.

Din pacate, acum depindea de Khoka. Cine altcineva ar fi putut sa-i vorbeasca despre mine, daca nu Khoka?

- Scrie repede, draga Ru, murmura Khoka. Daca unchiul ma va gasi aici, va fi din cale-afara de furios. Poate sa ma dea si afara din casa.

Incerc sa scriu. Nu mai gasesc cuvintele, teama m-a paralizat. Ce se va intampla - ma gandesc - daca Mircea spune adevarul? El stie ca eu mint rareori si eu stiu, de asemenea, ca nici el n-o face. Dar acum mint, o fac pentru el, vreau sa-l salvez. Imi dau dintr-o data seama ca nu e intotdeauna rau sa minti. Ce idee! Cum pot uneori sa gandesc asa? Cum spunea mama, o greseala te duce spre alta, o minciuna urmeaza alteia si astfel adevarul nu mai poate iesi la lumina. Cum am putut ajunge atat de jos? Ce va spune mentorul meu? Oare nu i-am promis sa-mi indrept chipul numai spre soare? Oare nu mi-am promis mie insami sa raman intotdeauna pura, neatinsa de pacat? Am cazut, iata! Ma vad deschizand cartea si scriind in ea. Mana imi tremura, cuvintele danseaza bezmetic, linia scrisului e serpuitoare. Privesc scena. Astfel, din adancimi profund intunecate, trupul meu de saisprezece ani licareste din nou pe ecran. Parul mi-i incalcit, nu l-am mai pieptanat de trei zile. De trei zile n-am mancat altceva decat sucuri de fructe. Nu voi mai manca niciodata. Imi voi taia parul. Imi voi sfasia marginile sariului.

Mama va trebui sa invete o lectie. Cand mama ei, didima mea, va veni, va trebui sa-i spuna tot, pentru ca ea va intreba in mod sigur: 'Ce i s-a intamplat lui Ru?' Stiu ce-si va spune si bunica: 'Fata asta a devenit svayamvaru, nu mai poate fi maritata cu nimeni altcineva'. Dar nu va indrazni niciodata sa rosteasca vreun cuvant, din cauza tatalui meu. Iata deci cat de multe persoane intimidate de un singur om.

Astfel ii scriu lui Mircea ca nu trebuie sa marturiseasca prea mult. Oare va intelege? Dar aproape ca nu pot scrie, engleza mea pare a fi si ea inspaimantata, cuvintele fug de mine.

Brusc, am fost intrerupta de vocea lui Sergui:

- Mircea isi arata varsta mai mult decat dumneavoastra.

Sergui nu-si dadea seama ca eu nu-l ascultasem. Pe unde m-am pierdut atata timp? Unde-o mai fi Khoka? El s-a transformat acum intr-un batran istovit si traieste pe undeva, prin Kalighat. Oare aceasta pardoseala de marmura a ajuns aici adusa de covorul fermecat? Oh, ce minune! Asa cum spune cantecul: 'Te-am vazut cu lumina ochilor in afara mea, atunci era lumina. Acum, cand intunericul coboara, te vad inauntrul meu'. Poate cineva sa vada fara lumina? Exista oare o alta licarire, in afara de licarul luminii pe care-l simte fiecare? Eu sunt atee, aproape agnostica. Oare voi incepe, de-aici inainte, sa cred in supranatural? Pentru ca tocmai acum, intr-o anume clipa, sau dincolo de timp, s-a intamplat ceva care nu este amintire, simpla reinviere a trecutului, ci o veritabila transpunere a unui timp in altul. Am fost transpusa in dimineata zilei de 20 septembrie 1930. Am simtit suprafata lustruita a pardoselei reci de marmura, iar ochii mei erau plini de lacrimi gata sa se nasca. Imi era foame din pricina celor trei zile in care nu mancasem nimic, ezitam in fata micilor probleme de ortografie? Nu gasesc cuvinte in stare sa exprime aceasta imensa experienta a trecutului. 1972 fuziona cu 1930!

Vorbeam in tihna cu Sergui, dar totul in mine tremura si se zbuciuma, ca o frunza fragila, lovita de furtuna. Nu mai puteam sa-mi recapat increderea in mine. Acum sunt aici, imi spuneam, dar in momentul urmator cine stie unde voi fi? Sunt sigura, intamplarea se va repeta, voi fi din nou intoarsa in trecut. Stiu ca timpul nu rasare si nu apune, nu are inceput sau sfarsit. Totusi mi-e frica de aceasta noua experienta. Mi-e frica sa intru in lumea misterioasa a infinitului.

Experienta de astazi a fost devastatoare, mi-a zdruncinat cu totul vechile credinte. Cine ma va salva acum? Am inceput sa cer ajutorul celui pe care-l ador cel mai mult si azi, ca si in 1930. 'Nu ma parasi, Invatatorule, vino iar in inima mea. Nu mai am nevoie de nimeni. Nimic altceva nu am in viata. N-am avut niciodata. Acoperindu-mi trecutul, prezentul si viitorul, prezenta ta este o sarbatoare continua. N-am uitat nimic. Oare sta in putinta unui strain sa-mi naruie astazi linistea printr-o conversatie oarecare? Se poate stinge, poate muri lumina stelei mele polare? Ma voi prabusi pentru totdeauna?'

La despartire, Sergui mi-a sarutat din nou mana. O noua strafulgerare m-a strabatut din talpi pana-n crestetul capului. M-am controlat greu - ne aflam in Gol Park, in 1972. In 1930, prin aceste locuri domnea inca jungla. Incercam sa ma readun, sa ma regasesc. Tinandu-ma de portiera masinii, cautam sa ma conving ca este intr-adevar un taxi Ambassador si nu o limuzina Chevrolet. Dar imi era imposibil sa-mi recapat linistea. Lumea mea se rotea, se rotea nebuneste in jurul axei sale si ceea ce fusese odata se reintorcea.

Primul nostru automobil a fost un Chevrolet, inalt si confortabil - nimeni nu mai apreciaza acum tipul acesta de masina, - dar pentru noi era o minunatie. Cand Mircea mi-a oferit bratul, ca sa cobor din el, l-am intrebat:

- Crezi ca am nevoie de ajutor, ca sa descind de la aceasta mica inaltime?

- Asa e obiceiul pe la noi: sa ajutam o femeie sa coboare din masina ori sa-i sarutam mana cand o intalnim sau cand ne despartim de ea.

- Obicei?

- Exact. Altfel, poti fi considerat lipsit de buna crestere, necivilizat. La voi nu exista astfel de obiceiuri?

- Nici vorba. Numai cand ii salutam pe cei mai in varsta, trebuie sa le atingem picioarele si apoi sa ne atingem propria frunte: asta inseamna ca le-am sters praful de pe picioare, pentru a le arata respectul pe care li-l purtam, si se numeste pranam. Varstnicii ii binecuvanteaza, in astfel de situatii, pe tineri, atingandu-le capetele. Cei egali isi lovesc reciproc palmele una de alta si isi ating fruntile - iar asta se numeste namaskar. Dar nimeni nu-si mai bate capul cu asta acum. Eticheta se invata la Thakur Bari. Rabi Thakur te invata la scoala Santiniketan toate regulile bunelor maniere. Acolo, studentii se saluta unul pe altul lovindu-si palmele. Cei din afara scolii rad de ei. Cand Cineva spune; 'E gen Rabindrik', asta inseamna 'prea elegant'.

- Ar face omul acela orice pentru tine? m-a intrebat Mircea, vexat.

- Da, sigur, i-am spus. Acel om umple cerul de stele, pune cuvinte frumoase in gura noastra si ne umple inima de-o dragoste duioasa. I-am recitat chiar o poezie: 'Cerul meu se-mpodobeste noaptea cu stele iar padurile infloresc dimineata, cand el este cu mine'.

Ascultand toate acestea, Mircea Euclid ma strapunse cu privirea: - Ce-ai spus? Cum poti vorbi astfel despre altcineva? Nu te inteleg.

- Cui ce-i pasa? i-am raspuns.

Cand m-am intors, am gasit-o pe nora mea, Lekha, asteptandu-ma.

- Unde-ai plecat asa zorita? Ai uitat de intalnirea cu Khagen- babu? Te-a asteptat pana adineaori.

Ma tem de aceasta fata. E foarte agera si sta tot timpul prin preajma mea. Cred ca banuieste ceva. Trebuie sa fiu atenta. Am intrebat-o despre Khagen-babu si despre altele. I-am ascultat raspunsurile cu un aparent interes si cu zambetul pe buze. Dar imi era foarte greu sa-mi pastrez calmul. Nelinistea nu ma parasise. Continuam sa tremur in mine insami. Asta nu trebuia sa se intample. Astfel ca am ras putin - un ras cam fortat. Fata imi vorbeste despre sarbatorirea zilei mele de nastere. Mimez interesul, dar n-am chef sa vorbesc despre asta. Nu stiu cum, in decurs de numai cateva ore, perspectivele vietii mele s-au schimbat intr-atat. Prietenii imi vor sarbatorii ziua de nastere, dar nici nu-mi pasa. Cu ce ma voi alege din respectul lor? Pot ei sa-mi redea linistea pierduta? In unda linistita a vietii mele, Sergui a aruncat o pietricica. Iar acum cercurile se largesc. Stiu ca asta nu se va sfarsi curand, speranta de a-mi recapata calmul e inca departe. Munca, obligatiile sociale, datoria fata de natiune - duca-se toate la naiba! Nu vreau nimic altceva, decat sa ma intorc iarasi in anul 1930. Sa-l vad din nou. Mircea! Mircea! Mi-am inaltat mana si-am observat-o pe Lekha privindu-ma cu atentie.

- Ma, iar te dor ochii? Vrei sa-ti aduc picaturile?

Am trecut totusi cu succes peste primejdiile din seara aniversarii mele. Mi-am ascuns cat am putut de bine gandurile. Am imbracat un sari nou, am recitat cu pofta poezii si am ascultat muzica ce-mi era dedicata. Agitatia mea a trecut, pentru unii, pe seama faptului ca as suferi de boala lui Parkinson.

Am ramas pe veranda de pe la miezul noptii, pana cand s-au aratat zorii. Pana cand stelele au inceput sa dispara. Aici nu avem acces la terasa de deasupra casei. Si nu pot cuprinde intreg cerul. Tin minte ca in prima seara cand am fost pe terasa, Mircea s-a aratat incantat.

- Stii, in tara noastra nu avem asemenea terase.

- Ce ciudat! Atunci cum puteti urmari stelele si soarele?

- Doar astronomii urmaresc soarele si stelele. Lumii obisnuite nici nu-i pasa de ele.

- Aici, oamenii isi incep ziua salutand soarele.

- Si tu?

- Eu am soarele si inlauntrul meu si in afara mea, fara nici o deosebire; zi si noapte, sunt in continua lui adoratie.

Mircea ma privea clipind din ochi.

- Explica-mi ce vrei sa spui. Si apoi, dintr-o data: Trebuie! - N-am s-o fac. Tot n-ai intelege.

Fata i se intuneca.

- Vrei sa ma umilesti. Dar sa stii ca nu sunt chiar asa de prost. Trebuie, numai, sa-mi spui cine este soarele tau.

- Guru al meu, pentru ca el imi arata aceasta lume minunata.

- Se arata numai pe sine sau, in aceeasi masura, si alte lucruri?

- Eu pot patrunde totul prin lumina sa.

- De exemplu?

- De pilda, pe tine.

Ochii imi scanteiau de bucurie. Simteam ca lui Mircea i-a placut aceasta replica.

- N-ai vrea sa-l citim impreuna pe Whitman in aceasta seara?

-Nu-mi place Whitman. Este prea sec. Mi-ar placea sa-l citim pe Shelley. The Sensitive Plant.

Dar acum trebuie sa ma duc la culcare. Maine ma asteapta o groaza de lucruri de facut - mai cu seama seminarul -, de ce e nevoie sa stau si sa visez la ce s-a intamplat cu atata vreme in urma? Cine este Amrita aceea, unde este acel Mircea? Daca ne-am reintalni acum, nici nu ne-am recunoaste unul pe celalalt.

Zilele trec dar eu nu sunt capabila sa raman in prezent; tot timpul, ma intorc ia casa din Bhowanipur, in anul 1930.

Nu-mi reamintesc nici ziua, nici luna cand Mircea a intrat pentru prima oara in casa noastra sau cand l-am intalnit pentru prima data. Tatal meu era un mare invatat. De fapt, un geniu multilateral. Cu numai sase ani inainte fusese lector intr-un colegiu dintr-un oras provincial din estul Bengalului. De curand stabilit la Calcutta, avusese la dispozitie doar putin timp pentru a-si castiga o uriasa faima. Este bine cunoscut pentru eruditia sa si temut pentru aceasta. Invatatura sa e agresiva, argumentele lui te pot reduce usor la tacere, este foarte priceput in acest joc. Totusi, are un farmec hipnotic. Lumea se ataseaza de el. Studentii ii sunt devotati si ar trece peste orice obstacole pentru a-i veni in ajutor. Si el ii iubeste. Este un anumit fel de dragoste, lipsita de simpatie. Ii iubeste si el, dar pentru placerea lui, nu a lor. De exemplu, pe mine ma iubeste nu atat pentru mine, cat pentru el. 'Ia uitati-va la fata mea, nu-i asa ca-i draguta? Ce bijuterie de copil! Vorbeste curent engleza, scrie versuri bune, este fata mea, nu-i asa?' Tatal meu se mandreste cu mine, si totusi stiu ca, daca as gresi cat de putin, el n-ar ezita sa ma sfarame. Simpatiile si antipatiile noastre trebuie sa fie imateriale. Si trebuie sa fim veseli sau fericiti la comanda sa.

Mama, insa, este o fire opusa. Era minunata in 1930. Inalta si dreapta, ea se misca prin casa ca o raza de luna. Tata era incantat de frumusetea ei, dar ea parca nici nu observa asta. Nu-si facea niciodata probleme in ceea ce priveste imbracamintea, toaletele ei erau intotdeauna simple. Nu-i pasa de propriile-i placeri sau inlesniri. Singura ei dorinta era ca tata sa fie fericit, iar tata o lasa sa-si satisfaca aceasta dorinta. Dar cand se intampla sa nu fie in apele sale, el se dezlantuia in asa fel, incat mama incepea sa fie ingrijorata de sanatatea lui. Mamei ii placeau versurile din Vaishnava. O auzeam adeseori recitand aceste doua versuri din Radha:

'Dorinta de a-ti placea tie insuti este un capriciu,

Dorinta de a fi pe placul lui Krishna inseamna dragoste '.

Mama era intotdeauna dornica sa placa nu doar sotului ei, ci tuturor celor ce-o inconjurau. Inima ei era plina de bunatate si de gingasie, ca o cupa plina de nectar. Pe vremea aceea ne vizitau multi straini. Casa noastra zumzaia de discutii literare si filosofice. Dintre vizitatorii obisnuiti, mi-i aduc aminte pe Stella Kramrish si pe profesorul Tucci. Profesorul Tucci arata ca un student. O suvita rebela de par ii acoperea din cand in cand toata fata, iar el si-o impingea inapoi cu un gest automat. Minunata sa sotie purta intotdeauna un colier de perle. Profesorul Tucci cunostea douasprezece limbi si vorbea curent bengali. Datorita acestor vizitatori, obiceiurile noastre au inceput sa se schimbe: incet-incet, ne occidentalizam. Faptul era posibil si pentru ca bunica mea, thakurma, mama tatalui meu, murise cu un an in urma. Altfel, asa ceva n-ar fi fost cu putinta niciodata. Imi aduc aminte un incident in 1927, cand tata si-a cumparat o masa mare de mahon. Ea a privit-o un timp cu ochii larg deschisi si nu si-a mai invartit pe degete rozariul ei de aur: 'Aveti de gand sa mancati pe ea? Mai degraba ati putea s-o folositi pentru dormit. E mare cat un pat!' a exclamat bunica, dezaprobator. Stiind ca este inutil sa obiecteze, ea suspina si spuse: 'La urma urmei, nu-i decat o bucata mare de lemn'. Bunica evita sufrageria. Dezaprobarea fata de stilul occidental de a servi masa era totala. Cand a vazut prima oara tacamurile, a exclamat: 'De ce aveti nevoie de atatea instrumente pentru a manca?' Intr-un fel, cred ca ea chiar ar fi dorit ca unul dintre invitati sa-si intepe limba in furculita, pentru a primi astfel o lectie. Dar noi, tinerii, iubeam schimbarea. Si, in timp ce inaintam din copilarie in adolescenta si din adolescenta in tinerete, am cunoscut marile personalitati ale Bengalului. Felul lor de viata, manierele, mobila din casa, stilul, in general totul era diferit fata de ceea ce vazusem in orasul de provincie din estul Bengalului. In acele vremuri, cuvantul la moda era 'elita', pentru ceea ce astazi numim 'burghezia'. Dar 'burghezia' are o urma de rautate, manifesta un soi de vendetta. 'Elita' nu era asa. O alta expresie la moda pe-atunci era 'crema Calcuttei' (dar cum azi crema se amesteca mereu cu lapte sau chiar cu apa). Cea mai mare personalitate a acestei inalte societati era poetul Rabi Thakur, sau Rabi-babu, cum ii spuneam atunci. Tatal meu ma ducea in mod frecvent la el, de la varsta de 13 ani, sperand ca astfel sa-mi poata conduce talentul poetic spre implinire. Tata descoperise cateva idei filosofice in poeziile mele si era convins ca, peste o vreme, voi deveni sau un mare filosof sau un mare poet. I-am distrus rand pe rand aceste sperante. Tata ma lua cu el la Poet, ca sa-i arat poeziile mele, dar ne petreceam timpul recitandu-i propriile poezii. Ii placea sa si le auda rostite de mine, si cateodata, ca sa ma incurajeze spunea: 'Imi spui poeziile mai bine decat o fac eu insumi'. Stiam ca nu acesta este adevarul si ca o zicea ca sa-mi faca placere. Si totusi incercam o satisfactie suprema. Ma gandeam: Primesc atat de multe de la el ,si e o binecuvantare doar simplul fapt de a-i sta alaturi, dar eu nu am ce sa-i dau in schimb, decat aceasta mica distractie. Desi ma simteam mica in fata puternicei sale personalitati, desi vocea mi se sugruma si nu reuseam sa-mi mai gasesc cuvintele, totusi niciodata nu m-am sfiit sa-i recit poeziile. Odata i-am recitat pe dinafara lungile poeme din 'Jeevan Devata', unul cate unul. M-a ascultat zambind, iar cand am terminat mi-a spus, privindu-ma afectuos:

- Intelegi aceste poeme?

- Da, da, cu siguranta, i-am raspuns, explicand dintr-o rasuflare intelesul ascuns din Sonar Tari, Kautukamayee si Hriday Jamuna, asa cum aflasem de la tata. Tineam un adevarat discurs filosofic. Zambind, el m-a intrerupt pe la jumatate. Imi inchipui acum cat de ciudat trebuie sa fi sunat filosofia aceea atat de alambicata in gura unei fetite de 14 ani. A spus:

- De ajuns, de ajuns! Deocamdata, citeste cat de mult. Iar la timpul potrivit, vei intelege singura totul. Ciripitul pasarilor are si el un loc in viata lumii dar ele nu o stiu si nici nu e nevoie s-o stie. Recita mai departe pentru placerea ta. Explicatiile filosofice ale altora nu-ti vor fi de nici un folos.

Un invatacel rus obisnuia sa ne viziteze si el in acea perioada. Cred ca se numea Bogdanov. Toti elevii straini care frecventau Santiniketan-ul veneau si la tata si se intretineau cu el. Cu totii cautau adevarul. Nimeream in toiul unor discutii savante. O atmosfera de eruditie plutea in jurul nostru ca o ceata groasa si o fiinta tanara ca mine putea doar sa intrezareasca unele lucruri. Totusi imi placea sa ma las inselata privind la aceasta lume printr-un val de inaccesibile idei, pentru mine de neconceput. Filtrata prin aceasta ceata, lumina soarelui cadea asupra mea, tinandu-ma calda si treaza. Pe de o parte, am simtit prezenta vie a unei mari personalitati si frumusetea puterii sale creatoare, iar pe de alta parte o cautare a absolutului, cautarea cea vesnic fara de raspuns, care-si juca umbra si lumina deasupra mintii mele neastamparate, tinere si clocotitoare.

Casa noastra era diferita fata de cele ale rudelor si prietenilor nostri, iar eu paream de nepatruns pentru amicii studenti. Ma tachinau uneori, pentru ca aveam o privire pierduta, careia-i scapau lucrurile apropiate. Pe vremea noastra, baietii si fetele se intalneau rar. Fireste, nu eram in purdah. Rareori le vorbea mama prietenilor tatei, ea era mult mai libera fata de studenti. Eu nu simteam insa nici o restrictie. In provincialul oras Chittagong, mama statea in spatele perdelei de bambus si asista tacuta la discutiile literare pe care tata le avea cu colegii sai, in biblioteca. Le trimitea oaspetilor, din locul ei nevazut, pan si bauturi reci. Dar, dupa venirea noastra la Calcutta, aceste restrictii au fost cu totul inlaturate. Mama nu si-a mai ascuns deloc chipul sub valuri. Purta pantofi, lucru care-o deranja pe bunica. Am vizitat colegiile de baieti, insotita si incurajata de tata, recitand poezii cu diferite ocazii. Nici o alta fata nu facea asa ceva in vremea aceea. Era un act de razvratire, atat din partea mea, cat si din partea tatalui meu. Dar, bineinteles, rareori am vorbit cu baietii - un val nevazut ne acoperea fetele. Ezitam sa intram in vorba cu barbatii. Daca vreunul dintre studentii tatei il insotea pana la masina, adancit cu el in cine stie ce conversatie, trebuia sa-i urmez in tacere, cu privirile in pamant. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte sa ma alatur lor, desi ma simteam in largul meu cu barbatii in varsta. Eram niste creaturi ciudate ­nu pentru ca n-as fi vrut sa vorbesc cu ei, asa cum si ei si-ar fi dorit. Atunci, de ce nu o faceam? Nu ne oprea nimeni, si totusi nu puteam. In fata prezentei masculine, mai cu seama in fata tinerilor, exceptand bineinteles rudele, inghetam. La fel si baietii. Purdah-ul ii afecta, in egala masura, si pe barbati ca si pe femei. Efectul acesta tabu, venind din vremuri stravechi, rezista cu incapatanare. Ar parea absurd daca am sustine ca nu am inteles niciodata de ce a fost impus candva acest tabu, care era substratul sau. In familiile intelectuale, ca aceea a noastra, discutiile despre sex erau interzise. Nimeni nu vorbea despre asa ceva, nici carti despre sex nu aveam in casa. Nu incapea nici o aluzie in legatura cu sexul, cu imbratisatul, cu sarutatul. N-am vazut niciodata barbati si femei tinandu-se de mana. Puteam banui, in chip indirect, existenta unei lumi necunoscute noua, dar nu cunosteam nimic precis. Romanele ne erau selectate de cei mari. Chiar cateva carti ale unor autori celebri ne-au fost interzise. Imi aduc aminte de trei dintre ele. Prima era de Bankim Chandra, Krishna Kanta's Will. O vaduva seduce un barbat insurat, lucrul cel mai demn de dispret cu putinta pentru ca o vaduva nu avea voie sa se casatoreasca, iar divortul era interzis. A doua era de acelasi autor, Bisha Briksha (Copacul otravit). O orfana nevinovata se indragosteste de protectorul ei, un om de asemenea insurat. Pana la urma, orfana se sinucide. Cartea lui Rabi Thakur Chokher Bali (Praf in ochi) era de asemenea interzisa. Din nou povestea unei tinere vaduve, sedusa de varul sotului ei, de asemenea casatorit, dupa care il izgoneste. Dar aveam in schimb permisiunea de a citi cartea sa Nouka Dubi (Naufragiul). Este povestea unei mirese care, dupa un naufragiu, se iubeste cu alt barbat pe care-l ia, din greseala, drept sotul ei. Dar cand descopera ca s-a inselat, pleaca in cautarea sotului cu care era casatorita legitim. Dupa multe peripetii il gaseste. Aceasta carte sustine ideologia hindu asupra casatoriei, in care imaginea sotului si legamantul casatoriei sunt importante, nu dragostea pentru o anumita persoana.

Dar intr-o zi am mancat fructul oprit. Am luat copertile de la Naufragiul, am pus Praf in ochi intre ele si am citit linistita. N-am inteles niciodata de ce aceasta carte nu ne este permisa. Totusi am ezitat sa vorbesc despre ea cu studentii indieni ai tatalui meu. Eram mai libera cu studentii straini. In privinta asta, tata imi dadea libertatea sa fac ce vreau.

Cam in vremea aceea, o pereche de rusi a sosit la Calcutta, prezentand cateva spectacole de magie, la Teatrul Globe. Toata Calcutta vorbea despre cei doi. Tata a spus sa mergem sa-i vedem. Doamna era foarte eleganta. Purta o rochie lunga de matase neagra cu care matura podeaua; si-a pus la ochi o esarfa neagra. Statea legata la ochi, fara sa vada nimic, in mijlocul scenei, emanand o misterioasa spiritualitate si cerand spectatorilor sa-i puna intrebari, dar fara sa le rosteasca. Un barbat din public s-a ridicat si a ramas tacut in picioare. Foarte aratosul ei tanar sot s-a apropiat de el si i-a luat pulsul. In momentul acela, doamna de pe scena formula atat intrebarea nerostita, cat si raspunsul. De exemplu, spunea: 'Intrebati cate bete aveti in cutia de chibrituri? Ei bine, numarati - sunt cincizeci. Intrebati daca sotia dumneavoastra va este credincioasa? Da, este, dar dumneavoastra nu-i sunteti'. Sala izbucni in hohote de ras, spre disperarea celui tachinat. Tata spuse: 'Aceasta vrajitoare este periculoasa. Trebuie sa o punem la incercare'. Si astfel a intalnit perechea de magicieni. In acele vremuri, adica de pe la mijlocul secolului al XIX-lea si in primii 20-30 de ani ai secolului XX, notabilitatile ezitau sa-si manifeste credulitatea. Oamenii erau rationali, nu superstitiosi. Incet-incet, timpul se intoarce, si chiar si cei mai occidentalizati au devenit acum mai obscurantisti decat erau pe vremea noastra. Trucurile scamatoricesti sunt luate drept efecte Yoga. Oamenii frustrati de astazi au inceput din nou sa creada in supranatural, astfel incat, potrivit cererii, numarul sarlatanilor a crescut. Nici oamenii de stiinta nu sunt mai putin creduli decat poporul de rand si nici barbatii decat femeile. Dar in zilele tineretii noastre, cei cu educatie nu acceptau situatiile supranaturale fara o minutioasa verificare. Cat despre magicieni aceia, tata avea banuiala ca si-au plantat oamenii lor in mijlocul auditoriului. Asa ca i-am spus: 'De ce nu intrebi chiar tu?' - 'Doamne, cum sa indraznesc? Cine stie ce-ar putea sa toarne vrajitoarea?'

La intalnirea cu magicienii, au venit cateva persoane distinse, mai ales profesori si scriitori. Jocul a continuat dupa ceai. Barbatul lua pulsul iar femeia dezvaluia intrebarea nerostita. Cand mi-a venit randul, am hotarat s-o pun la incercare. Ma gandeam la ceva in bengali, ca s-o incurc. Asa ca mi-am spus: 'Care este titlul ultimei mele poezii?' Doamna se balbai, insa pana la urma a spus cuvantul care trebuie, dar cu o pronuntie defectuoasa: 'Bhogapatra' adica 'Cupa placerii '. Un tanar profesor remarca: 'Simpla citire a gandurilor'. Iar tata spuse: 'Macar daca asta ar explica totul'.

Intr-o zi, impreuna cu perechea de magicieni, am mers la teatrul Empire, la un spectacol de opera italiana. Pe atunci, urechile noastre nu erau obisnuite sa aprecieze muzica occidentala. Unii o descriau ca pe urletul sacalilor si latratul cainilor. Acum, in epoca tranzistoarelor si a casetofoanelor, poti asculta Beethoven sau muzica de jazz peste tot, chiar si la mahala, ceea ce era de neinchipuit atunci. Muzica occidentala era numai pentru cei ce avusesera privilegiul de a primi o educatie europeana timp de doua-trei generatii, si care erau numiti ingabangas, anglo­bengalezi. In camera lor de zi, tinerele fete de maritat cantau la pian cu degete nervoase, pentru a fi cat mai mult pe placul pretendentilor, in timp ce parintii lor le priveau mandri nevoie mare. Desigur, nu mi-a facut placere opera italiana, si totusi nu admiteam asa ceva, caci imi dadea un sentiment maret - ma simteam adulta - si mai era si de bonton sa pretinzi ca esti cunoscator, ca sa nu pari prost. Am privit opera fara sa ma concentrez, cu gandurile plecate aiurea, asa cum faceam de obicei. Atunci, deodata, prin intuneric, rusul - care statea langa mine ­isi strecura bratul drept pe dupa umerii mei si ma trase spre el. Eram ignoranta in aceste probleme, dar puteam totusi actiona asa cum se cuvine. Printr-o smucitura, i-am inlaturat mana, dar el si-o puse la loc ca un automat. Atunci, nelinistita, m-am gandit la o cale. Nu puteam sa fac o scena acolo sau sa cer ajutorul parintilor. Asa ca mi-am scos sandala din piciorul drept si i-am pus-o pe genunchi. 'Am sa te bat cu sandala!' am spus in soapta. Saritura s-a produs in directie opusa. Rusul si-a tras atunci mana inapoi, la fel de repede cum si-o pusese. Cand am venit acasa si i-am povestit mamei incidentul, ea l-a intrebat pe tata:

- De ce trebuie sa-i primim in casa pe toti acesti europeni scarbosi? Dar tata era aproape amuzat. El cunostea bine lumea occidentala si i-a spus mamei:

- Amrita va intalni in viata ei fel de fel de barbati, va iesi in lume, se va amesteca printre oameni. Nu va ramane acasa cu tine. Asa ca, daca exerseaza putin, va putea sa devina intr-o zi o alta Sarojini Naidu.

Dar ceea ce ne-a socat in egala masura, si pe mine si pe mama, a fost ca tata nu s-a suparat in nici un fel pe magicieni. Nici macar n-a anulat aranjamentul pe care-l facuse cu Rabi Thakur. Ii vorbise Poetului despre puterile lor ciudate si acesta era dornic sa-i intalneasca. Nu era un credul, dimpotriva, era un om foarte rational, dar spiritul cunoasterii nu avea limite. Dupa el, era mai corect sa studiezi lucrurile neobisnuite, decat sa le dai la o parte. A fost deci fixata o zi cand tata si cu mine trebuia sa-i ducem la el.

- Baba, nu voi merge cu ei, rusul e un netrebnic.

- De ce? Totul a fost aranjat, ce va gandi Poetul daca tu nu apari? Trebuie sa intalnesti tot felul de oameni, in situatii dintre cele mai diferite, si sunt singur ca intotdeauna vei actiona asa cum se cere. Cu puterea mintii tale, a bunului simt si a bunatatii din tine, vei putea face fata cu seninatate tuturor vicisitudinilor vietii. Crezi ca trebuie sa te ascunzi intr-o gaura, pentru ca prin apropiere sunt si oameni rai?

In ziua urmatoare i-am luat pe rusi si i-am dus la Poet. Cei trei ne asteptau in salon. Parca-l vad si acum - aranjat intr-un stil pur indian, divanele si sofalele erau joase, foarte neobisnuite pentru anii '30, iar pernele erau facute dintr-o tesatura fina japoneza. Rabi Thakur isi petrecea o groaza de timp cu decorarea casei. Printre indieni, era un maestru in aceasta privinta; dar in ce privinta nu era un maestru? Am urcat la etaj, in camera lui de lucru, ca sa-l anunt despre sosirea noastra. Ne astepta. Vazandu-ma, s-a ridicat zambind. 'Hai sa mergem s-o intalnim pe vrajitoare!' Am coborat pe scara in spirala. Cand am intrat in salon, toti s-au ridicat in picioare, fascinati de magnifica sa aparitie. Dupa ce au fost schimbate cateva cuvinte de politete, rusoaica si-a legat o bucata de matase albastra la ochi. Sotul ei i-a luat pulsul Poetului. Dar ea nu spunea inca nimic. Se putea observa zbuciumul ei, lupta sa cu un inamic nevazut, dar nu putea ingaima nimic. Rabi Thakur nu voia sa-i puna in incurcatura, era mai degraba curios sa vada ce se ascunde in spatele acestui mister.

- Sa scriu intrebarea? a intrebat el indatoritor.

Femeia parca s-ar fi trezit din vis. A spus cu voce ascutita: - Da, s-ar putea sa fie de folos.

Poetul a scris intrebarea pe o foaie de hartie si-a pus-o in cartea pe care-o avea in mana. Totusi, ea nu putea spune nimic. Sudoarea ii imbrobonase fruntea. S-a ridicat si a inceput sa umble prin camera.

- Este un zid in fata mea, am ca un zid in fata mea. Si, cu pasi mari, a iesit pe veranda.

- Nu pot vedea nimic, nimic! striga ea, parasindu-si sotul care ramasese uluit in salon, si fugi afara, in strada. El o urma. Ce ranjete de satisfactie trebuie sa fi inflorit pe fetele vanzatorilor de la magazine, care-i vedeau pe cei doi. alergand de nebuni pe strazile galagioase din Chitpur. Inchipuindu-mi toate acestea, am inceput sa rad. Iritat, tata a iesit dupa ei. 'Asteapta aici, mi-a spus. Ii voi aduce inapoi'. Poetul remarca sarcastic credulitatea echipei tata-fiica.

- Ce poti sa astepti mai mult de la profesori? rase el. Tata era chiar necajit. Se simtea umilit ca vrajitoarea putuse sa citeasca in mintea sa, nu insa si in cea a lui Rabindranath Thakur. Si astfel s-a incheiat povestea cu rusii.

Dupa cate mi-aduc aminte, in aceasta perioada Mircea obisnuia sa-l viziteze pe tata. Dar nu l-am remarcat. Intr-o dupa-amiaza, tata se afla la biroul sau iar in fata sa statea Mircea. Tata m-a chemat sa mi-l prezinte:

- Aceasta este fiica mea.

Si intorcandu-se spre mine:

- Acesta este studentul Mircea Euclid.

Mircea s-a ridicat. Am observat ca purta ochelari cu lentile groase, parul sau era moale, fata patrata, fruntea boltita, pometii obrajilor ososi si buzele delicate. Imi place obiceiul europenilor de a se ridica atunci cand intampina o femeie. Baietilor nostri nu le pasa niciodata de asta. Stau asezati picior peste picior si nici nu te baga in seama, ori sunt excesiv de servili.

- Mircea nu e multumit de actuala sa locuinta, asa ca l-am invitat sa stea la noi. Pregateste o camera pentru el, mi-a spus tata. Pentru o clipa, inima mi-a tresarit. Am spus, ezitand:

- Baba, de ce trebuie sa locuiasca un englez la noi?

Tata a fost surprins de obiectia mea. Putin enervat, mi-a raspuns prudent in bengali:

- Nu este un englez, Ru. Vine dintr-o mica tara europeana. Si chiar daca era englez, ce-ar fi fost? Pentru asta ai sovait atata?

L-am privit cu atentie pe Mircea Euclid. Nu-i englez. Tenul sau este alb, dar nu are parul roscat, ci negru si pieptanat pe spate, á la Albert, cum spuneam noi. Si-a fixat ochii pe mine pentru o clipa si apoi si-a intors privirea in alta parte. Obiectia mea nu era indreptata anume impotriva englezilor; am preferat sa spun asa, mi se parea ca suna mai 'dragut'.

In timpul acela, datorita frecventelor vizite ale strainilor si, de asemenea, datorita legaturilor noastre cu 'elita societatii', care se inmulteau de la o zi la alta, o schimbare evidenta s-a petrecut cu mobila si cu interiorul modestei noastre locuinte. Tata si cu mine vizitasem o mare casa de licitatii, Egbert Andrews, de unde ne-am cumparat mobila. Alamurile lucrate la Delhi si Knapur le-am lustruit singura. Am dat stralucire, de asemenea, clantelor si incuietorilor. Aceste lucruri erau si mai sunt inca ignorate in casele indienilor din clasa de mijloc. Era dificil sa mentii, asa cum ai fi dorit, o casa ca a noastra pe jumatate occidentalizata, pe jumatate traditionala. Pe de o parte, eram prea multi oameni in ea si, pe de alta parte, rudele noastre de la tara soseau, atunci ca si acum, in numar mare, pe anuntate si pe neanuntate. Unii veneau pentru tratament, altii pentru purificare in Gange, in timpul eclipsei sau al solstitiului, altii pentru a-i oferi puja zeitei Kali din Kalighat. Mama n-a refuzat pe nimeni niciodata. Atunci cand bolnavii veneau pentru consultatii medicale, ea ii primea ca o infirmiera. Mama provenea dintr-o familie brahmana si nu se ducea la Kalighat ori sa se scalde in Gange, dar daca o ruda religioasa venea din satul natal, o trimitea zilnic la Kalighat si se ingrijea sa avem vase pline cu apa din Gange, aduse cu Chevrolet-ul nostru. Usa mamei ramanea intotdeauna deschisa, tuturor. Dar eu aveam de suferit. Numai de putina vreme daduse peste mine norocul de-a avea camera mea. Si totusi, nu eram tocmai singura - Shanti si sora mea mai mica, Sabi, dormeau noaptea cu mine - dar camera era a mea. Mi-am aranjat-o cu mobila joasa. Chiar am taiat din picioarele unui pat victorian, pentru a-l face sa arate mai oriental. Nu-mi place inghesuiala. Erau foarte putine lucruri in camera, mai degraba pustiu. Pe pardoseala de marmura, dalele albe si negre alternau, netede si lucioase, ca o tabla de sah.

Camera mea era intotdeauna parfumata cu tamaie si flori. Oricine simtea ca este mai mult decat o camera de locuit, era un templu, zeitatea sa avandu-si imaginea pe peretele din fata: o poza a lui Rabi Thakur purtand o scufa de catifea. Un tablou ciudat: oriunde-ai fi mers, ochii aceia te urmareau. Priveau fix la mine. Prietenul meu Gopal, care se pricepea la fotografii, mi-a explicat ca fotografiile arata in acest fel daca cel fotografiat priveste direct in obiectiv. Dar eu nu l-am crezut niciodata. Mi se parea ca fotografia aceea ma vegheaza intotdeauna. Imi placea camera, acolo era lumea mea misterioasa. Dar ori de cate ori apareau rudele de la tara, trebuia s-o eliberez, deoarece era singura disponibila in casa. Oaspetii isi stergeau mainile de perdele, murdareau peretii proaspat spalati si clantele usilor, patau masa si pangareau divanul, tavalindu-se pe el si batandu-si joc de eforturile mele de infrumusetare a casei. Se delectau cu o scufundare in Gange, in momentele prielnice, apoi apareau veseli acasa. In urma lor, trebuia sa curat, sa spal, sa lustruiesc totul din nou. Mama nu se necajea. Nu o interesau astfel de lucruri de suprafata - pentru ea numai fiintele omenesti erau importante. Sa jignesti o persoana cu astfel de lucruri insignifiante era de neconceput pentru ea. N-o interesa daca asternuturile se imbacseau sau daca peretii erau patati. Pe mine, insa, ma interesa.

Imi placea sa citesc poezie stand intr-o frumoasa camera aranjata dupa gustul meu. Imi placea, de asemenea, sa aud de la unchiul meu istorisiri despre lupta pentru libertate - de fapt, lupta se desfasura chiar in jurul nostru, si totusi ne lasa neatinsi. Unchiul Mantu era varul tatei. Traia impreuna cu noi si era educat de tata. Era nationalist. Fratele sau mai mare fusese inchis. Ma simteam foarte mandra de asta si povesteam la scoala, cu seriozitate, despre aventurile sale. Dar tata nu ne incuraja niciodata zelul patriotic. Intotdeauna minimaliza actiunile anarhistilor si ne combatea cand le elogiam sacrificiul. Acum, cand privesc inapoi, realizez ce mit am creat noi si anume ca intreaga natiune s-a ridicat impotriva Britaniei. Multi dintre cei educati sau puternici nu credeau ca Imperiul Britanic se va destrama vreodata si nici nu o doreau. Am auzit deseori spunandu-se: 'Cum se poate scapa de britanici in acest mod?' Bineinteles, nu se sugera nici o alta varianta. Este cert ca actele anarhistilor infierbantau mintea unor tineri ca noi, asa cum au facut apoi nonviolenta si batranetea, miscarea Dandi March, atunci cand, cu bastonul in mana, slab si firav, Gandhi i-a condus pe cei ce-l urmau pana la ocean, ca sa sfarame legea sarii. Inconjurata de mare, India nu avea permisiunea de a produce sare. Aceasta trebuia sa fie importata. Gandhi nu era de acord cu legea nedreapta, impusa de un guvern strain si lipsit de intelepciune. Datorita impotrivirii tatei, n-am putut sa particip la entuziasmul general, si totusi cele intamplate ne-au miscat profund. Dar faceam ceea ce puteam. Am renuntat in totalitate la folosirea obiectelor straine. Deci remarca mea era oarecum indreptatita: 'De ce trebuie sa acceptam ca un englez sa locuiasca la noi?' Dar adevaratul motiv al obiectiei mele era mai mult de ordin personal decat national. Imi era teama ca mi se va cere din nou sa eliberez camera mea pentru acest strain. Dar tata m-a linistit in aceasta privinta. Putea sa locuiasca in camera din fata, la parter. Puteam trage un paravan, pentru ca Mircea sa imparta camera aceea cu Mantu. In partea din fata a camerei, Mantu a locuit pana s-a casatorit si apoi a fost folosita drept sala de asteptare pentru vizitatori. Mircea Euclid locuia in partea din spate, catre mijlocul casei.

In seara aceea, tata mi-a dat cartea lui Rabindranath, Nationalismul. 'Citeste-o - mi-a zis. Sunt oare toti englezii inamicii nostri? Va veni o zi cand patriotismul va fi considerat drept crima'.

In noaptea aceea, am rasfoit cartea, apoi mi-a iesit de tot din cap. Ca intotdeauna, imi dadea carti care erau deasupra intelegerii mele. Dar mie imi placea sa citesc acele carti care parca se jucau de-a v-ati-ascunselea cu mine. Viziunea unei lumi misterioase si de nepatruns era sursa de inspiratie a poeziilor mele.

Totul a fost aranjat in cateva zile. Impartirea in doua nu a facut camera prea mica. Am mobilat-o simplu. Un pat ingust, o masa de scris, un scaun si o canapea de rachita - asta era aproape totul. O lampa cu picior si cu abajur alb trona in mijloc, langa masa de scris. Dupa cateva zile, Mircea Euclid a inchiriat un pian.

La micul dejun, tata discuta diferite lucruri. Odata, el a sugerat sa studiem impreuna sanscrita. 'Nu ti-ar ajuta sa-ti incepi studiile de sanscrita cu lectii elementare. E plictisitor. Trebuie sa incepi cu o carte atractiva'. Asa ca, de-a doua zi, am inceput sa studiem impreuna Sakuntala de Kalidasa. Nu pot sa-mi dau seama cum puritanii acelor zile puteau sa priveasca una ca asta - o fata bengaleza si un baiat european, stand impreuna pe o rogojina asezata pe podea. Era intr-adevar un lucru foarte rar. Am observat gelozia din ochii studentilor bengalezi ai tatalui meu, neincredere si prevestiri rele la batranele doamne si amuzament in ochii prietenilor. Dar parintii mei il acceptau pe Euclid din toata inima si incet-incet el a devenit unul de-ai nostri.

Pentru lectii, asterneam intotdeauna rogojina, deoarece stiam ca era dornic sa stea pe podea alaturi de mine. Voia sa fie ca noi si ii placea noutatea. Tata statea si el pe o sofa, Mircea observa cu atentie detaliile obiceiurilor si modul nostru de viata si cauta intotdeauna intelesurile ascunse.

Mama spunea:

- Euclid este un baiat bun, politicos, linistit, la locul lui. De ce-mi spui Doamna Sen, Euclid? De ce nu-mi spui Ma?

Dupa aceea, Mircea i-a spus intotdeauna Ma!

Mai tarziu, Mircea mi-a marturisit ca, in tara lui, nimeni nu s-ar adresa unei persoane atat de tinere cu Ma. Asta ar deranja-o. Ce varsta avea mama atunci? Nu mai mult de 32 sau 33 de ani. Dar cu sariul ei tivit cu rosu, incadrandu-i fata, cu o pata stacojie pe fruntea neteda si cu unghiile picioarelor date cu lac purpuriu, arata minunat, avea exact imaginea unei mame. Cui ii pasa de varsta ei? Ea era fara varsta. I-am spus lui Mircea ca tara lui trebuie sa fie o tara ciudata, daca femeilor li se pare nepotrivit sa li se spuna 'mama'.

Deseori, dupa ce luam masa, ceilalti se ridicau unul cate unul, dar noi mai ramaneam sa vorbim. Apoi, cand ne ridicam si noi, in sfarsit, ramaneam langa usa bibliotecii, unde continuam sa discutam timp de ore intregi. Nimeni nu ne lua in seama. Biblioteca tatei, de aproximativ 7000 de volume, era imprastiata in trei incaperi diferite. Acolo continuau discutiile noastre. Cateodata, tata venea jos, ne observa, dar nu a spus niciodata nimic. Daca as fi stat de vorba cu Milu sau cu Gopal atat de mult, m-ar fi mustrat cu severitate pentru pierderea timpului. Dar cu Mircea Euclid era altceva. El nu putea fi suspectat decat de subiecte de inalta filosofie.

Coboram scara si Mircea m-a oprit la mijlocul drumului.

- E adevarat ca ieri ai scris un poem filosofic? m-a intrebat cu ochii scanteietori.

- Da, am spus eu grava.

Tata era foarte entuziasmat de acest poem. Exista acolo un vers 'Cand timpul isi va pierde. orele si clipele' care-i placuse enorm. A spus ca era in el o profunda intrebare filosofica ori, mai degraba, insasi intrebarea era filosofie. Cu doi ani mai inainte, cand aveam doar 14 ani, intr-o seara, stand pe malul marii la Puri, am avut o senzatie ciudata. Am simtit dintr-o data cum seara se preschimba in dimineata. Timpul isi pierduse dimensiunea pentru o clipa. Atunci am scris un poem: 'Ingaduie-mi sa plutesc departe, acolo unde-mi zboara visul', si am descris locul acela: 'Este un loc, niciunde, unde totul se sfarseste; fara sperante, fara vorbe, fara voce, fara sunet, fara calatori osteniti, pe o carare goala, fara nastere, fara moarte, fara trup, fara noapte, fara zi si fara zori in acel vid'.

Tata a spus:

- Interogatia lui Ru in ceea ce priveste natura timpului este aproape mistica.

Eram mandra de lauda lui. Dar cand spunea: 'Scrie un poem pe tema aceasta', si imi dadea o idee pe care sa o dezvolt in acest poem, elanul meu se dezumfla ca un balon spart. Poemul pe care-l scriam nu se mai inalta, devenea o pasare cu aripile frante si se prabusea la pamant. De aceea nu eram fericita cu poemul meu Bhogapatra!

Mircea a zambit si a spus cu ironie:

- Cum poate o fetiscana ca tine sa scrie poeme filosofice?

- Nu sunt o fetiscana, eu sunt un filosof, un vizionar.

- Serios? si-a ridicat el sprancenele, amuzat.

- Neindoielnic, cineva care vede sau doreste sa vada realitatea este un vizionar si eu sunt dornica de a vedea.

- Foarte bine, citeste-mi poemul.

L-am urmat in camera lui. Mai intrasem si alta data in camera asta. Nimeni nu-mi spusese nimic. Totusi, acum am ezitat. De ce? N-am stiut niciodata. M-am asezat lejer pe canapeaua de rachita. El statea chiar in fata mea, pe pat, cu spatele la peretele despartitor. Intre noi era masa de scris.

- Acum citeste poemul tau filosofic.

- Nu, iti voi citi din ultima carte a lui Rabi Thakur. Stii ca mi-a dedicat-o? Iti voi spune ce mi-a scris in dedicatie.

Mircea era surprins.

- Ti-a dedicat el aceasta carte?

- E imposibil? De ce n-ar fi putut s-o faca?

Radeam in sinea mea. Imi urmarea fiecare cuvant. Fara indoiala ca, mai tarziu, se va interesa la Mantu. N-aveam nimic impotriva. Am inceput sa recit teatral: 'Mi-ai auzit mesajul? L-ai acceptat? Nu-ti cunosc numele. Totusi tie iti ofer bogatia gandului meu'. Am tradus balbaindu-ma, cautandu-mi cuvintele. E usor de-nteles cum a iesit. Dar lui Mircea nu-i pasa de fidelitatea traducerii - el statea acolo, adanc miscat. M-am ridicat sa plec.

- De ce a scris: 'Nu-ti cunosc numele?' m-a intrebat. Credea ca sunt pusa pe glume.

Am spus:

- Partea asta este cea mai secreta.

Toate astea il derutau pe Mircea Euclid. Era desigur si dificultatea limbii, dar mai greu de patruns era modul nostru de-a fi, felul de a gandi, aluziile noastre si asa mai departe. Incurca un lucru cu altul. Lumea asta necunoscuta era ca o capcana. Pe cand bajbaia sa-i prinda intelesul, privirea sa a capatat o intensitate aparte iar vocea i-a devenit tremuratoare. Cantecul spune: 'Fiinta lunecatoare nu va fi prinsa. Totusi va lasa in urma ei vraja'. Era oare vreo vraja cuprinsa in toate acestea? Cine poate sa stie?

Lianele de malati tremurau in imbratisarea copacului piyal. In fata camerei lui Mircea se afla un coridor ingust ce ducea spre usa de la intrare. In partea de est a coridorului, se afla curtea, cu cateva trepte mai jos. Sufrageria noastra era la fel de aproape de curte ca si de scara ce ducea la etaj, unde coridorul lua sfarsit. Camera mea era exact deasupra celei a lui Mircea. Aveam o veranda in fata ei si mai exista una, corespunzatoare, la parter, care dadea in strada. In cel mai estic colt al verandei, o planta agatatoare madhabi urcase sus, pana la balcon. Era intotdeauna inflorita. Un amestec de petale albe si rosii atarna in buchete, inmiresmand aerul ziua si noaptea. Imi placea sa ating si sa leagan aceasta planta agatatoare, trecand pe langa camera lui. Odata m-am refugiat sub ea. De data asta, stiam ca va veni dupa mine, afara, caci ma vazuse cu siguranta cand am trecut.

Nu eram sigura ca-l astept, pentru ca nu doream sa fiu sigura. Totusi eram numai urechi. De ce nu aparea oare? Nu ma observase? Ce trebuia oare sa fac? Sa fredonez o melodie sau sa murmur un poem? Pacat! Asta nu se poate. Nu trebuie sa fac nimic necuviincios. Trebuie sa raman filosof, un filosof trebuie sa fie numai adevar, iar un cautator al adevarului nu trebuie sa ascunda nimic niciodata. In timp ce mangaiam planta, inima mea batea cu speranta si teama. Deodata am auzit pasi apropiindu-se pe strada. Tarandu-si sandalele, Sri M. urca scarile de la intrare. Sri M. era cumnatul matusii mele. Ii cunosteam aspiratiile. Vorbeam deschis cu el, deoarece eram mai mult sau mai putin rude. Surprins ca ma gaseste chiar la intrare, spuse:

- Deci aici esti? Namaskar.

- Namaskar, am raspuns scurt.

- Plec in Anglia luna viitoare.

- Buna veste.

- Dumnezeu stie cat timp imi va lua ca sa-mi dau doctoratul.

- Daca vei fi serios, nu va dura mult.

- Nu stiu. Ma indoiesc ca voi fi in stare sa ma concentrez.

'O, nu, mi-am zis, acum isi va incepe declaratiile lui mieroase'. Aceste nesfarsite lingusiri ma dezgustau. Milu si cu mine ne bateam joc de ele. Dar azi eram nervoasa. Daca Mircea ar fi iesit din casa si ne-ar fi gasit acolo, s-ar fi incruntat cu siguranta. Cine stie ce si-ar fi inchipuit? Dar cele mai rele temeri ale mele s-au adeverit. Dand la o parte perdeaua, Mircea si-a scos capul pe usa, ne-a privit o clipa si imediat s-a retras. Era o purtare nu tocmai eleganta. Oribil! Ce va gandi Sri M.? Ce pacoste! Am devenit nervoasa.

- De ce nu te duci sus la ma? De ce stai aici? Ai sa te plictisesti.

- Dar tu nu te plictisesti stand aici? Sau astepti pe cineva si eu iti stau in cale?

Sri M. intra in casa mormaind. Se simtea desigur jignit.

Lacrimile mi-au umplut ochii. De ce trebuie sa-mi fac sange rau din pricina lui? Ce-mi pasa mie daca altii erau fericiti sau nu? Nu aveam nimic altceva la care sa ma gandesc? Cat a trecut de cand am fost ultima oara la Santiniketan? Nu voi fi linistita pana cand nu voi ajunge acolo. La Santiniketan ashram, sub coroana unui arbore chatim, se afla o placa de marmura ridicata de Maharshi Debendra Nath Thakur, cucernicul tata al lui Rabindranath. Pe ea erau sapate aceste doua versuri: 'El este pacea sufletului meu. El este linistea vietii mele'. Maharshi Thakur credea din adancul fiintei sale in Dumnezeu, care era linistea sa. Dar eu n-am aceasta credinta. Odata, tata mi-a insirat argumentele teistilor in favoarea existentei lui Dumnezeu. Mecanismele corpului, si in special ciocanelul si nicovala aflate in interiorul urechii, sunt cu siguranta dovada unei minti - a unei minti superioare, altfel cine le-a facut? Creatia insasi este dovada existentei unui creator. Argumentele erau convingatoare, dar pot argumentele singure sa faca din El reazemul unei vieti? Cine mangaie ochiul, cine face ca aerul si apa sa fie dulci? Asa se spune in Vede. Briza dulce adie, pe rauri curge miere - om madhu bata rtayate, madhuksharanti sindhava. Dar de ce ma gandesc oare la imnuri funerare? Poate ca aceste versuri sunt cantate la inmormantari, dar eu le simt ca pe un imn al iubirii.

Mi-am amintit o seara petrecuta in casa din Store Road. Am mers la o serata muzicala. Intreaga elita a Calcuttei venise sa-l asculte pe faimosul compozitor si cantaret Atulprasad. El canta asa: 'Tu esti mierea. Tu esti fantana si oceanul mierii. Tu esti bandhu al inimii mele'. Se referea la Dumnezeu. Dupa poetii Vaishanavei, Srikrishna este Dumnezeu, la fel si Radha. Amandoi sunt bandhu (scumpi, dragi). Toti stateau cu ochii inchisi, iar unii aveau chiar lacrimi ce li se rostogoleau pe obraji. De ce? Puteau ei sa-l vada pe Dumnezeu? Prostii! Ii stiam bine. Poate apartineau elitei, dar multi dintre ei erau mincinosi si laudarosi. Dupa cum gandeam, Dumnezeu iubea umilinta si nu avea nimic de-a face cu mincinosii. Si Milu? Parca n-o cunosteam? Dumnezeu nu era nici langa ea, nici langa mine vocea lui este miscatoare, cata simtire revarsa el in cantece! Dar nu vreau sa-i vad fata, astfel ca mi-am inchis si eu ochii Muzica pluteste la fel ca sacrul Gange. Ea isi schimba natura si trece de la urechi la ochi. Nu mai este o unduire sonora, a devenit o unduire luminoasa, si in spatele pleoapelor inchise o alta lume se alcatuieste. Vad o veranda joasa, acoperita, si la margine o planta agatatoare, cu flori albastre atarnand in buchete - nilmani in bengali, vistaria in engleza. Vad pe cineva aplecat peste masa, scriind - in buclele parului sau alb, soarele a creat un halo. Scrie si murmura o melodie. Cantecul acela este cu siguranta diferit de cel pe care-l ascult acum, dar in mintea mea amandoua se amesteca in unul singur. 'Tu esti mierea - Tu esti mierea - prin flacari, vant si cascade de miere pluteste madhuram madhuram'. De ce n-am uitat niciodata aceasta scena? Pentru mine, nimeni altcineva decat o fiinta omeneasca nu poate fi izvorul pacii si al linistii. Simt un fior. Am incalcat o promisiune? Am fugit de o credinta? Care este aceasta promisiune? Nu stiu.

Iata deci cum se poarta Mircea! Sri M. a plecat si totusi el nu vine afara. Nu voi mai intra niciodata in camera lui. Trebuie sa-mi tin cel putin aceasta promisiune. Trebuie neaparat, chiar daca ar fi sa o rup definitiv cu el. Mi-am facut cu grija un buchet de flori din planta madhavi, si, trecand pe coridor, l-am zarit prin perdea. Era pe pat, cu spatele la peretele despartitor. Am impins putin perdeaua si i-am aruncat florile. Am plecat apoi cu pasi grabiti. I-am auzit vocea, tandra si dulce, strigandu-ma din spate:

- Amrita! Amrita! Amrita!

- Ma, ma, ma!

Vocea pare venita de dincolo de ocean sau din Cosmos, Mi-am ridicat privirile si l-am descoperit pe fiul meu. Stateam cu mana pe telefon si ma odihneam intr-un fotoliu confortabil.

- Mama, de ce nu ridici receptorul?

Cu mare greutate, am incercat sa-l ridic. Mana imi era adormita, mintea goala. Poate cineva sa parcurga o asemenea distanta intr-un timp atat de scurt? Cu siguranta ca trupul meu sta aici, in fotoliu, dar eu am patruns in Mahakala - timpul infinit, timpul fara inceput si fara sfarsit - in punctul acela unde soarele nu straluceste si stelele nu se zaresc. Aceasta desprindere a sufletului de trup, pentru ca eu sa pot fi prezenta simultan in doua puncte diferite ale timpului, te raneste fizic. Sunt extenuata. Fiul meu are 30 de ani. Nu este un copil. Cine stie ce si-o fi inchipuind. Dar s-a luat dupa tatal sau. Nu ma intreaba niciodata nimic, daca nu-i spun eu. A parasit incetisor camera. Il priveam cum se duce. Lekha a venit si a ridicat receptorul in locul meu. A vorbit ea cu cel care ma cauta.

- Ma s-a dus la culcare.

Si si-a notat numarul. Acum puteam sa percep mai bine totul. Ar fi trebuit sa vorbesc cu omul acela. Dar Lekhna procedase cu tact. Nu trebuia sa incerc sa vorbesc. Vocea mea ar fi sunat ciudat, Punand la loc receptorul, ea a venit catre mine.

- Ma, lasa-ma te rog sa te ajut sa mergi la culcare.

Apoi sovaitor:

- Trebuie sa spui cuiva ce s-a intamplat. Trebuie neaparat!

Am privit la dragalasa ei fata tanara:

- Nu am nimic de spus.

Apoi mi-am murmurat in sinea mea:

Nu-i acoperiti pieptul

As vrea sa vad daca inima lui mai bate

Acest trup trecator

Pastreaza in el sanatatea

Nemuritoare a unui intreg indestructibil

Ce canta si merge

Pe o melodie imposibila.

Inca mai ascult cantecele sale

Pe care nici o arma nu le poate strapunge

Si nici focul nu le poate arde.

Il voi vedea inca o data

Dincolo de marea de lacrimi.

Imposibil, imposibil! Dar viata este plina de astfel de posibilitati neasteptate. Cum pot sa revina toate acestea dupa atatia ani, cu atata precizie si brutalitate? Lekha ma privea ascutindu-si auzul.

- Ma, ce murmuri tu acolo, cu ochii inchisi? Canti vreo mantra?

- Un poem, un poem.

Dupa atatia ani, simteam nevoia sa scriu un poem.

Intinzandu-mi ca o nebuna mainile,

Ca sa ating acea viata de neatins,

Lasa-ma sa merg la aceasta nunta departata

Prezidata de Mahakala;

Rupand si smulgand tot ce este inutil,

El ridica lampa vietii libere

Si insemneaza fruntea miresei

Cu o scanteie de foc

Trebuie sa merg acolo unde eterna noapte

Asteapta nemiscata,

Cu neclintita credinta

A dragostei cuiva..,

Acum inteleg de ce, de mai multa vreme, dorinta de a merge in locuri indepartate creste necontenit in mine. Tanjeam dintotdeauna sa merg undeva, mi-ar fi placut sa las in urma veranda si sa zbor de-a lungul si de-a latul cerului.

Lekha imi spuse:

- Du-te la culcare, ma!

Eu cant:

- Hai sa mergem, hai sa mergem, hai sa mergem! batand podeaua cu piciorul si razand. La fel face si Lekha, adaugand melodiei:

- La culcare, la culcare!

E noapte adanca. Dar sotul meu este treaz. Sergui a venit in septembrie, iar astazi incepe noiembrie. Dupa o luna intreaga, sotul meu a realizat ca nu sunt aici, cu el. Nu-i sta in fire sa iscodeasca, daca nu-i spun eu singura care mi-s framantarile. Se implinesc 38 de ani de cand suntem casatoriti. Viata noastra impreuna a curs linistita. El a simtit, desigur, ca, desi sunt o sotie legata de casa, o buna parte din fiinta mea se hraneste din amintire, din ceea ce lui ii este necunoscut. Dar asta nu l-a deranjat niciodata, pentru ca el stie numai sa dea, nu sa si ceara. Nu trebuie sa-l las sa pluteasca in vag. Trebuie sa-i spun ceva. Dar ce este de spus? Cum pot sa-i vorbesc despre cartea asta dupa atatia ani? Si mai ales despre o astfel de carte? Acum trebuie sa ma rafuiesc cu Mircea. De ce nu ai scris adevarul, Mircea? Numai adevarul nu era de ajuns? Ai scris pentru bani? Da, pentru asta ai facut-o ­acesta este specificul Occidentului, unde cartile se vand pentru voluptate, nu pentru dragoste. Sunt gata sa accept adevarul, dar de ce sa duc povara unei minciuni? Mi-am simtit fata arzand si m-am dus sa ma racoresc la robinet.

In aceasta ultima luna, n-am dormit o singura noapte. Flacara furiei mele arde si, o data cu ea, ard multe alte lucruri: onoarea, bunul meu nume. Ii spun lui Mircea: 'Cum ai putut sa ma arati goala in fata lumii - cartea ta a fost tiparita in 20 de editii - aceasta este dragoste?' Desi inca nu am citit cartea, ceea ce am auzit despre ea m-a sos din minti. Cine-mi va traduce aceasta carte? Sufar in tacere. Incerc sa-i revad fata, zaresc doar o figura pe jumatate aplecata, cu picioarele intinse. Pot sa vad picioarele acelea, incaltate in sandale albe, ca penele unui cocor. M-am ridicat din pat si m-am dus langa fereastra. Mintea mea ar vrea sa fie dincolo de geam, sa traverseze oceanul timpului, parasind tot ceea ce aveam drag: faima, indatorire, obligatie. 'Mircea, vreau sa te mai vad o data!'

L-am intrebat pe tata:

- Nu mergem sa-l vedem inca o data pe Rabi Thakur, inainte ca el sa plece in calatorie?

- Desigur, Ru, mi-a raspuns tata. Si Euclid vrea sa mearga.

Astfel ca tata i-a scris Poetului, cerandu-i permisiunea. Raspunsul a fost prompt:

- Vino cu fiica ta si cu discipolul.

In timpul vizitei am stat la casa de oaspeti. Se hotarase ca toti trei sa mergem sa-l vedem de dimineata. Mai inainte de asta, Mircea si cu mine am iesit la plimbare foarte devreme. Ne-am indreptat spre terenul de tenis, asteptandu-l pe tata. Dar tata intarzia. Poate se intalnise cu distinsul profesor Kshitimohan Sen si incepuse o discutie despre cultul lui Bauls. Era bine daca s-ar fi intamplat asa. Nu ne parea rau pentru acel ragaz. Ce minunat inceput de zi! Aerul pe care-l respiram era parfumat. Mie nu-mi mai tacea gura. Santiniketan ne unise pe amandoi. Pluteam in imbratisarea adancului sau cer albastru.

Tata a sosit.

- Hai sa mergem!

I-am spus:

- Eu as merge mai tarziu. Am niste prieteni, pe care-i astept.

In realitate, nu era vorba de prieteni. Doream sa fiu singura cu Invatatorul. Aveam multe lucruri sa-i spun, pe care nu i le-as fi putut dezvalui in fata altora. Nu trebuia sa ma intalnesc cu nici un prieten. Nici nu aveam prieteni aici. Eu veneam pentru putina vreme, de ce sa-mi fi pierdut atata timp pretios cu aceste cunostinte? Aveam un singur prieten aici, si acesta echivala cu o suta de prieteni. Oare numai cu o suta?

Dupa vizita la Rabi Thakur, tata l-a luat pe Mircea care dorea sa vada phunti, in biblioteca. Mircea avea o pasiune deosebita pentru cunoastere. Tata era extrem de fericit cu studentul sau. In muzeul tatei, noi doi eram cele mai bune exemplare.

Poetul sedea langa fereastra larg deschisa, odihnindu-se pe un fotoliu si privind afara. Am patruns tiptil si am depus un buchet de flori la picioarele sale. Intorcandu-se, a zambit. Apoi, si-a intins mana spre flori.

- Da-mi-le!

Ma privea atent, cu un usor zambet, plin de intelesuri, pe buze.

- Asa deci? a spus. Ce-a fost cu flecareala aceea cu sahibul? Ai vorbit mult, nu-i asa? Un potop de cuvinte! I-am spus sahibului sa nu ia seama la o buna parte din ceea ce spune o femeie. Am vazut cat de mult ai vorbit la plimbare.

- Cum ai putut vedea? l-am intrebat timida.

- Ai fi dorit sa nu vad? In cazul asta, ar fi trebuit sa fii mult mai atenta.

Mi-am dat seama ca am fost privita pe geam. - Sunt suparata acum am spus rosind.

- Gandeste-te bine ce fel de suparare. A folosit cuvantul raga. Apucandu-ma de marginea sariului, spuse cu vocea sa cuceritoare:

- Este oare un Nilambari?

Apoi murmura un cantec despre Radha, compus de el: 'Impodobeste-te cu un minunat sari albastru. Inima ti se acopera cu florile iubirii'.

Ma inrosisem. Inima mi se zbatea nebuneste. Imi placea gluma, dar ma si ranea. Cu capul plecat si cu ochii inchisi, am ramas tacuta. Mi-a prins parul impletit si, tragand de el, m-a facut sa-mi ridic fata. Imi tineam ochii inchisi. Nu ma uitam deloc la el. Picatura cu picatura, lacrimi fierbinti mi se revarsau pe obraji. Mi-a lasat parul.

- De ce plangi?

Uitasem tot ceea ce doream sa-i spun. Disperata, incepusem sa-mi caut cuvintele. Apoi, fara sa ma mai gandesc la nimic, mi-am ingropat fata in genunchii sai. El si-a lasat bland mana pe capul meu, ca sa-mi alunge nelinistile, mi-a mangaiat parul. Simtindu-ma in ceea ce ar fi trebuit sa fie o stare de beatitudine, i-am auzit vocea domoala:

- Amrita, esti prea tanara ca sa-ti tulburi mintea asa de mult. Nu e bine pentru sanatatea ta mintala. Pastreaza-ti cugetul clar si linistit, ca apele unui lac adanc, transparent ca lumina ochilor de corb. Fundul lacului e adanc, deasupra apele sunt linistite. Nu are nici un rost sa-l rascolesti acum si sa-l tulburi. In acest suflet netulburat-umbrele evenimentelor acestei lumi se vor topi singure. Dar fa pace cu tine insati. Accepta totul cu calm, accepta adevarul fara sa te superi. Exista o minunata planta a frumusetii in tine, radacina ei merge adanc, iar la suprafata vor izbucni flori. Asteapta, numai. Si-acum ridica-te! Ce-ti mai face arborele tau chatim?

- Nu mai locuim in casa aceea.

Intr-adevar, acolo unde locuisem mai inainte, exista un arbore chatim. Am scris o poezie despre el, adresandu-ma ca unui prieten. Rabi Thakur era entuziasmat de joaca aceea copilareasca, dar Mircea o numea panteism. Nu stiam ce inseamna 'panteism'. 'Oare pamantul nu va scrie povestea dragostei dintre o fata si un copac?' Versul acesta il deranja cel mai mult. Nu putea sa creada ca nu era nici un 'ism', ci doar fantezie poetica.

Cand m-am intors la casa de oaspeti, l-am gasit pe tata furios la culme pentru ca intarziasem. M-a certat cu violenta. Dar nu se intamplase nimic din cauza intarzierii mele. Nu pierdusem trenul, nimeni nu era afectat. Totusi, izbucnise dintr-o data. Cand era nervos, tata isi pierdea simtul masurii si judecata. M-a certat atat de rau, incat eram foarte umilita si necajita. La fel se simtea si Mircea. Privea la mine jenat. In muzica diminetii patrunsese o nota discordanta. Tata rupsese ritmul sau strecurase o nota falsa in melodie. Daca ar fi facut parte din Inalta Curte a lui Indra, ar fi fost surghiunit de nenumarate ori si trimis jos, pe pamant, drept pedeapsa. Dar el nu era in gradina paradisului. Se afla in familia sa si fiecare din noi trebuia sa i se supuna fara conditii.

In tren, la intoarcerea spre Calcutta, am vorbit tot timpul de rau despre Santiniketan si chiar despre Rabi Thakur. Tata spunea:

- Institutia aceasta nu va dainui. Ea se va dezintegra, o data cu disparitia lui Rabi Thakur.

Mircea il asculta in tacere, si din cand in cand, il aproba. Tata continua sa tune si sa fulgere impotriva Poetului. Incet-incet, l-a parasit pe Poet si a inceput sa vorbeasca despre poezie. Ii critica lucrarile si, mai cu seama, poezia 'Rugaciunea Indiei'. A mentionat cateva cuvinte pe care le socotea 'total inadmisibile' intr-o poezie. Poate avea dreptate. Dar eu nu voiam atunci sa ma angajez intr-o discutie despre meritele literare ale lui Rabi Thakur. Sprijinindu-mi capul de fereastra compartimentului, ma pierdusem in reverie. Rotile trenului bat ritmic - tac, tac, tac, tac - ca o melodie, ele nu pot vorbi, pot numai canta. Un cantec mi-a venit si mie in minte: 'cineva de departe a aparut in preajma mea. Sta tacut, invaluit in intuneric' Pe atunci nu prea aveam ocazia sa ascultam cantecele lui Rabi Tkakur, sau Rabindra-Sageet, cum i se mai spunea. Nu se aflau prea multi cantareti profesionisti in Calcutta. Asa ca daca, din intamplare, auzeam unul din cantecele sale, muzica si mesajul sau ne mergeau drept la inima si ne aduceau lacrimi in ochi. Acest cantec il auzisem cu o saptamana mai inainte de la profesorul Kalidas Nag. Avea o voce foarte placuta. Il vizitam deseori, pentru ca familia sa era in foarte stranse relatii cu Rabi Thakur si puteam sa discutam despre el. In ziua aceea, intarziasem foarte mult la discutii, asa incat Kalidas-babu s-a oferit sa ma conduca acasa. In timp ce traversam Parcul Ramesh Mitra - singura pata de verdeata in intregul Bhowanipur -l-am auzit murmurand aceasta melodie. 'La gatul sau atarna ghirlandele atinse de supararea despartirii, emanand nepieritorul parfum al unei legaturi secrete' Muzica imi staruia in urechi. Am cantat versul: 'Cineva de departe a aparut in preajma mea' Rotile trenului cantau urmatorul vers: 'Si sta tacut', tac, tac, tac, tac

Tata s-a ridicat si s-a dus sa se spele. Mircea s-a apropiat si a ramas in picioare in spatele meu.

- Amrita.

- Da, i-am raspuns.

- Priveste-ma, te rog.

M-am intors si am privit in sus, catre el. Ne uitam unul in ochii celuilalt. Am ramas nemiscati, privindu-ne cu incantare. Il vad si acum, exact asa cum il vedeam atunci. Agatat de cureaua de piele a cusetei de deasupra noastra, se apleca spre mine si ma privi in ochi. Dupa un timp, amandoi am izbucnit in ras. A aparut si tata.

- Despre ce vorbiti? a intrebat tata.

- Incercam sa-mi reamintesc cuvintele unui cantec - si i-am recitat versurile. Baba, te rog sa-i explici lui Euclid intelesul lor.

- Dar de ce, tu nu poti s-o faci? a spus el, incercand sa ma ambitioneze. Si a mers mai departe cu versurile cantecului: 'La gatul sau atarna ghirlandele atinse de supararea despartirii, emanand nemuritorul parfum al unei legaturi secrete'

- Pe de o parte, cantecul arata durerea despartirii, iar pe de alta bucuria unei legaturi secrete, continua el. Termenii sunt contradictorii - despartirea si unirea - totusi numai aceste contradictii pot dezvalui intregul, infinitul. Tata ne explica pasionat cum erau folosite contrariile in scrierile lui Thakur. Parea plin de poezia lui, toate reprosurile de adineaori disparusera.

Dar aceasta a fost a doua oara, in acea zi, cand tata strica ritmul. Ce nevoie era, mi-am zis, de o astfel de dizertatie? In momentul in care Mircea m-a privit in ochi, mi-am dat seama despre 'infratirea' despartirii si a unirii si despre infinitele dorinte. In momentul acela, am simtit parfumul nevazut al ghirlandei de la gatul sau.

Nu-mi dau seama exact la cate luni dupa ce Mircea venise sa locuiasca la noi s-a intamplat acest lucru, dar o data el a facut ceva ofensator. Tata trona intr-un capat al mesei iar mama in celalalt. Era ora pranzului. Mircea statea la mijloc chiar in fata mea. In timp ce discuta cu tata filosofie adanca, si-a intins incet picioarele ca sa mi le atinga pe-ale mele. Mi-am retras deindata picioarele, incercand sa ma conving ca este vorba de-un accident.

L-am privit putin speriata. Un fior straniu mi-a strabatut trupul si un gand absurd m-a fulgerat fara voie. Ce voi face cand acest om va pleca? Si deodata m-am simtit foarte dezolata si nenorocita.

Cand ceilalti s-au dus, i-am vorbit pe un ton aspru:

- A fost un accident? Eu nu cred.

- Nu, n-a fost un accident, a replicat el calm.

- Ce impertinenta, ce indrazneala! Sa presupunem ca l-ai fi atins pe tata. Ce te-ai fi facut?

- Hm, ar fi fost cel putin un pranam.

- Cum ti-ai fi dat seama?

- Ha-ha, si-a rasturnat el capul pe spate razand. Crezi ca nu pot deosebi picioarele tale de cele ale tatalui tau?

Si atunci, cu nonsalanta, si-a intins piciorul din nou, lipindu-si-l de-al meu.

Asta se intampla in urma cu 42 de ani. Si, minune! Intr-adevar, minune! Stau inca la masa aceea si-l vad, cu siguranta il vad. Poarta o camasa descheiata la primii doi nasturi - ceea ce-mi permite sa pot vedea o portiune din pieptul sau atat de alb - mainile i se odihnesc pe masa dar nu indrazneste sa le atinga pe ale mele. Incerc cu greu sa-mi retrag piciorul dar imi este imposibil - pur si simplu imi lipseste puterea. E imoral? Savarsesc un pacat? Ce-ar trebui sa fac? Mama imi spusese: 'Niciodata sa nu atingi un barbat, daca nu-ti este ruda. Poti sa te simti rau daca o faci'. Desigur, ea spunea adevarul. Sunt epuizata si sangele imi bubuie in vine. El inca nu si-a retras piciorul, il atinge foarte apasat pe-al meu, chiar si acum, chiar si aici.

O mana rece mi se asaza pe umar. Mi-am revenit din toropeala amintirilor. Nora mea sta langa mine. Imi spune, cu voce duioasa:

- Ma, nu ai pe nimeni caruia sa i te destainuiesti? Nu poti sa-i vorbesti surorii, fiicei sau prietenilor despre necazurile tale?

In 1930, lupta pentru libertate atinsese punctul culminant, in amandoua planurile - al violentei si-al nonviolentei. Anumite tulburari izbucneau in mod constant la Presidency College. O data, studentii au provocat tulburari sangeroase. Pe vremea aceea, directorul colegiului era Stapleton. Cu toate ca de obicei Stapleton si tata nu se prea intelegeau, in ziua aceea tata i-a salvat viata. Un student fusese lovit de focurile de arma ale politistilor si colegii sai se hotarasera sa-i 'amestece sangele' cu acela al lui Stapleton. Cand strigatul 'vrem sangele lui Stapleton' vibra de-a lungul coridoarelor, tata s-a oferit sa negocieze. A promis sa-l scoata pe Stapleton din multime in siguranta, daca Stapleton accepta sa-si ceara scuze in fata studentului ranit. Directorul a fost imediat de acord. Dar indata ce s-a aflat in afara multimii, si-a schimbat gandul. In masina, unde se simtea in siguranta, acest englez a declarat: 'Voi merge mai intai acasa, iar scuze imi voi cere mai tarziu'. Tata i-a poruncit soferului sa opreasca masina, dar Stapleton nu i-a permis. In timp ce tata se lupta sa coboare, Stapleton l-a prins de haina. Neavand incotro, tata si-a lasat haina acolo si a coborat numai in camasa. Bineinteles ca Stapleton a trebuit sa-si ceara scuze mai tarziu. Tata descria intamplarea lui Stapleton, in special partea caraghioasa, cand se agatase de haina lui, povestind totul in detaliu si facand gesturi largi. Radeam cu totii in hohote. Mircea a hotarat ca trebuie sa mearga sa vada Revolutia. A doua zi de dimineata, s-a strecurat afara din casa. Ziua se scurgea, dar noi nu aveam nici un semn de la el. Mama era extrem de ingrijorata. Simtea responsabilitatea ocrotirii copilului altuia, si asta o apasa greu. Cand Mantu era pe punctul de a informa politia, fiul risipitor a aparut cu parul in dezordine, plin de praf, cu dezamagirea intiparita pe chip. Fusese peste tot unde erau pichete. Strabatuse toate aleile si ulitele Calcuttei in cautarea aventurii, dar nici o nenorocire nu-l atinsese. Cineva aruncase dupa el cu o ulcica goala, din acelea in care se pune laptele la prins, dar din nefericire nici aceasta nu-l lovise. Nu i se intamplase nimic care sa-i dea posibilitatea sa se laude acasa. Era nelinistit la gandul explicatiei pe care va trebui s-o dea atunci cand cei din tara aveau sa-l intrebe: 'Unde te-ai ascuns cand in India a izbucnit Revolutia?'

Se intreba cum va reusi sa-i convinga pe prietenii sai ca intr-adevar a fost in India. Era primul din Romania care vizita aceasta tara ciudata. Si mai exista un subiect de ingrijorare: nu se bronzase suficient. Asa ca intr-o dimineata s-a dus pe terasa si s-a lungit pe o cuvertura, acoperindu-si fata cu un prosop. Soarele tropical l-a ars atat de tare incat avea basicute pe tot corpul. Tinerii pot fi uneori foarte cruzi, astfel ca intamplarea lui a devenit pentru noi un motiv de distractie. Nu cred ca eram in mod deosebit intelegatoare, dar mama se arata foarte tulburata din cauza lui. 'Baiatul asta se salbaticeste', spunea ea. Nu stia cum sa se ingrijeasca de un copil obraznic al Europei, mai ales cand mijloacele ei de comunicatie se aratau a fi atat de sarace. Mama a procurat alifie Chandsi, cu care Mantu l-a uns pe Mircea pe spate. Mama supraveghea operatia, certandu-l cu blandete, in timp ce Mantu traducea admonestarile mamei in engleza.

Mai tarziu, tata i-a spus lui Mircea:

- Draga Euclid - vorbea foarte serios - cand te vor revedea cei din tara ta, vor sti ca ai fost in India. India va vorbi prin tine, de cate ori vei deschide gura. Cel mai important lucru va fi schimbarea produsa in tine. Te poti bronza oriunde la tropice, dar adevarata transformare va veni prin studiu. In ce priveste Revolutia, nu e nevoie sa alergi de colo-colo pentru a o gasi! Revolutia se afla peste tot in India. Gazele lacrimogene, pichetele si baricadele nu sunt atat de importante ca faptul ca traiesti in mijlocul familiei noastre, ca unul dintre noi; chiar acest fapt este o revolutie. Oare ar fi fost posibil acest lucru in casa parintilor mei? Pe vremea aceea, sotia mea ar fi trebuit sa-si ascunda fata sub valuri, cand ti se arata. Si Amrita, care recita acum versuri intr-un colegiu de baieti, oare ce-ar fi patit? Acum s-ar fi aflat in spatele unei draperii, in casa socrului ei, tinuta sub supraveghere stricta si vigilenta de o soacra. Ea ar fi trebuit sa ramana legata numai de treburile casei. In timp ce in casa parintilor mei tacamurile pe care le folosesti ar fi fost tinute separat. Daca atingeai mancarea altcuiva, s-ar fi considerat ca ai pangarit-o, ai fi fost socotit ca ceva de neatins, infasurat intr-o complicata retea de prejudecati. Comparand toate acestea, o revolutie se desfasoara aici, in aceasta casa, chiar acum.

Fusese organizata o mare intrunire literara. Era prima oara cand ma aflam in situatia de a citi o lucrare de-a mea in fata unei adunari atat de inalte. Subiectul dizertatiei mele: 'In ce consta frumusetea?' Este ea exterioara ori se afla in interiorul fiintei omenesti? Nu era nevoie sa fac o pledoarie ermetica. Frumusetea nu poate fi o problema obiectiva; doar fiintele omenesti o pot observa. Este fardul albastru ce le acopera ochii si chiar mintile, cel ce face ca lucrurile sa para minunate.

Oricum, am trudit din greu ca sa scriu aceasta lucrare. Tata era destul de critic in multe privinte asupra ideilor mele, asa ca am tot scris si rescris. Intr-un tarziu, am fost in sfarsit in stare sa construiesc ceva, ce credeam ca va face fata. Rabi Thakur trebuia sa prezideze aceasta adunare, dar nu a reusit sa vina. Cazuse bolnav, la Hyderabad. Tata a spus ca acest fapt ar putea sa-i creeze neplaceri, prin nerespectarea promisiuniii. Nimeni in tara asta nu ar fi ezitat sa-l doboare pe Thakur. Eram surprinsa sa aflu ca aceiasi oameni, care se aratau atat de nerabdatori sa-l intalneasca si care vorbeau minunat in prezenta sa, ar fi fost gata sa vocifereze impotriva-i, cu viclenie, pe la spate. Tata suferea si el de aceasta ambivalenta. Citise in intregime titanica-i opera, iar atractia lui fata de Rabi Thakur nu avea limite. Discuta intotdeauna despre poemele sale, despre filosofia sa si despre supremele calitati ale geniului sau. Totusi, un nesfarsit suvoi critic se scurgea continuu, destinat mai ales urechilor mele. Ca si cum eu as fi fost responsabila pentru toate greselile lui. Astfel s-a intamplat si la intrunirea aceea. A trebuit sa ascultam multe remarci calomnioase despre Poet. Eram trista, cu toate ca aveam motive sa ma entuziasmez. Niciodata pana atunci nu mai citisem o lucrare in fata unei astfel de mari adunari. A trebuit desigur sa recit indelung poeme - ceea ce mai facusem si la Camera Senatului. In ziua aceea, la intrunire, eram cea mai tanara figura literara, iar cea mai varstnica era o doamna octogenara, Mankumari Basu, nepoata a lui Madhusudan Dutt. Purta sariul alb, de vaduva, si statea desculta pe estrada. Ce surprinzatoare diferenta intre doua generatii ! Mircea ar fi trebuit sa vada asta pentru a realiza implicatiile unei revolutii.

Intorcandu-ma acasa, l-am gasit singur intr-o pozitie meditativa. Nu avea aici rude si nici prieteni, exceptandu-ne pe noi. Asa ca i-am sugerat sa mergem sus, pe terasa, pentru a discuta.

- De ce esti asa de trista? a intrebat deodata.

Nu stiam ca raspunsul meu il va face si mai ingandurat. I-am relatat tot ce s-a intamplat la intrunire si cum Rabi Thakur a fost ponegrit pe degeaba. Oprindu-ma la mijlocul discutiei, a spus deodata:

- Cum poate o fetita ca tine sa iubeasca atat de mult un batran septuagenar? E absurd!

I-am replicat cu manie:

- De ce crezi asta? Devine cineva nedemn de dragoste, numai pentru ca este batran?

Era mai agitat decat mine si mi-a spus:

-Lasa-ma sa-ti explic, Amrita. Sau nu te cunosti pe tine insati, sau te inseli singura, pentru ca nu ai curajul sa infrunti adevarul, sau stii totul si atunci minti.

M-am simtit tare nefericita si i-am zis:

- Mircea, ma doare capul. Esti dragut sa ma lasi singura?

Tata mi-a spus: 'Invata putin franceza de la Mircea. Nimeni nu este desavarsit, pana cand nu invata si franceza'. Tata incerca sa-mi desavarseasca educatia cat mai mult cu putinta. Anadi Dastidar imi dadea lectii particulare de muzica, Ramen Chakraborty de pictura, un profesor din Goa ma invata vioara. Astfel ca desavarsirea educatiei ma apasa din greu. Nu voiam sa mai invat nimic altceva. Nu eram perseverenta, imi placea sa stau pe pervazul ferestrei, cu o carte in mana, si sa-mi las gandurile sa zboare catre o tara indepartata. Totusi se hotarase ca eu sa-l invat pe Mircea bengali si el pe mine franceza. Am inceput studiul cu harnicie dar cunostintele noastre nu prea progresau. De ce? Cine stie de ce? Stateam in camera lui, cu o lampa cu abajur alb intre noi. De dimineata devreme, si pana la lasarea noptii, citeam poeme de Balaka- lui ii placea sa le asculte. Sunt oare capabila sa traduc aceste poeme intr-o limba straina? El intelesese un poem care-i placuse foarte mult: 'I-ai daruit muzica pasarii, asa ca ea poate canta, insa nu poate face nimic altceva. Mie mi-ai daruit numai o voce, asa ca pot sa-ti inapoiez mai mult cantand'.

Omul nu este niciodata multumit cu tot ceea ce a primit in dar. El insusi este un creator, misiunea sa fiind aceea de a-si transforma necazul in fericire. Am citit poemul dar nu eram suficient de matura ca sa-i inteleg semnificatia. Acum simt ca grijile si fericirea se pot amesteca intre ele.

Cateodata citeam impreuna pana la 11 noaptea. Niciodata tata sau mama nu au obiectat. Totusi, simteam o ezitare, o neliniste muta, nu stiu de ce - probabil pentru ca oamenii puteau cleveti. Am observat curiozitate in ochii servitorilor si privirea sfredelitoare a surorii mele de unsprezece ani. Sabi este un copil minunat dar se plange mereu ca nimeni n-o iubeste pe ea si ca toata lumea o iubeste pe didi, adica pe mine. Acum, simtind ca si Mircea trecea de partea tuturor, spuse: 'Voi fi eu profesoara lui'. Este foarte bine. Mircea va invata astfel mai mult decat o face cu mine. Lectiile noastre reciproce nu avansau mai deloc.

Cateodata luam lectii de sanscrita de la tutorele meu Gourmohan Grosh. Mircea invata pe dinafara toate declinarile ­desigur, avea sa mi-o ia inainte. Era perseverent. Eu, nu.

In casa noastra, traiam impreuna cu multa lume. Unii nu ne erau rude apropiate, totusi nu eram constienti de lucrul acesta. Pe toti ii simteam la fel de apropiati. Dintre ei, unchiul Mantu ma iubea cel mai mult. Cand ne aflam cu profesorul nostru, venea si el cateodata, nu ca sa studieze, ci pentru a discuta si glumi. Il tachina tot timpul pe profesor. Intr-o dimineata, tutorele meu Gourmohan sosi, proaspat imbaiat si cu semnul de santal pe frunte. Arata foarte pios dupa scalda in sacrul Gange. Unchiul a venit si a ingenuncheat in fata lui; impreunandu-si mainile ca pentru rugaciune, incepu sa-i vorbeasca in bataie de joc:

- O, adoratule profesor, sunt un pacatos, lasa-ma sa-ti ating praful picioarelor - si se apleca sa-i atinga picioarele. Deosebit de jenat, Gourmohan si le trase sub el.

- Astampara-te! Ce-i cu joaca asta copilareasca?

- Ah, domnule, nu vrei sa salvezi un pacatos? intreba Mantu, mai-mai sa-ti faca mila.

Amandoi am izbucnit in ras, urmarind aceasta reprezentatie ca la teatru. Rasul meu zgomotos era unul din lucrurile nefeminine pe care obisnuiam sa le fac. Asa ca, atunci cand am urcat, matusa s-a incruntat la mine. Venise in ajun si trebuia sa stea la noi o zi- doua. Dar chiar din momentul sosirii, am observat suspiciunea din ochii ei. Era extrem de suparator. Ma privea cu severitate.

- De ce toate aceste chicoteli, cu acest arogant sahib?

Dar si eu eram insolenta:

- Care sahib? Nu are un nume?

- Nume! Nu fi obraznica cu mine! Naren-babu (adica tata) ti-a sucit mintile cu prea mult rasfat.

Am lasat-o sa spuna ce-i place. Nu voiam sa ma cert cu ea. Era mai bine sa ma fac repede nevazuta.

Holul din fata camerei lui Mircea ducea la veranda, asa cum am spus si mai inainte. Pe peretele verandei se afla o cutie de scrisori. Postasul lasa acolo corespondenta - cutia era incuiata. Eu pastram cheia. Mergeam de mai multe ori pe zi sa vad ce ne-a mai sosit. Postasul trece la ore regulate, asa ca nu era nevoie sa deschid cutia prea des. Dar eu nu puteam sa ma abtin. De multe ori pe zi imi spuneam: 'De ce sa nu ma duc sa vad daca nu e vreo scrisoare in cutie?' In special la amiaza, cand intreaga casa era linistita. Toti isi faceau siesta. Totusi nimeni nu dormea in timpul zilei, toti preferand sa citeasca. Atunci ma simteam tentata sa ma duc dupa scrisori. Stiu de ce ma duc. Sunt in stare sa ma cunosc. Cum as putea sa ma insel? Desi Mircea mi-a spus ca sunt sau proasta sau mincinoasa. Stiu ca nici una din variante nu este adevarata. Azi simt o chemare sa ma duc sa privesc in cutia de scrisori. Sa da o lupta in mine, lupta dintre bine si rau, ca aceea descrisa de Bankim Chandra. Binele din mintea mea spune: 'Niciodata nu te duci dupa scrisori. Vrei sa-l intalnesti pe Mircea'. Partea cea rea, mincinoasa, zice: 'De ce nu? Intre timp a putut sosi o scrisoare'. M-am dus si am zavorat usa. Eram hotarata sa ma salvez de mine insami. Am deschis Mahua, si, stand in pat, am inceput sa citesc cu glas tare un poem:

'Tu esti un pelerin in drum spre un templu indepartat

Eu sunt un copac, imi intind umbra spre a saruta pamantul pe care pasesti,

O, pelerinule, impart cu tine pedeapsa,

La picioarele tale imi depun florile si tamaia.

Eu voi ramane la marginea drumului, ca martor al trecerii tale

Dar acest poem nu-mi este destinat; e pentru mama. Ea seamana intocmai cu acest copac. Isi intinsese umbra racoroasa peste drumul tatalui meu, pentru a-i alunga oboseala. Nu dorea nimic pentru ea insasi, era nimbata de pasiunea dragostei ei, sacrificand intotdeauna propriu-i confort. Viata mamei este sublima, totusi nu doresc sa fiu ca ea. Nu ma pasioneaza modul ei de viata. Poemul Sabala (Femeie puternica) reflecta aspiratiile mele. Imi voi construi singura destinul. Ce forta iti trebuie pentru asta! Eu nu aveam puterea, forta, inteligenta! Ma simteam invinsa. Deodata am simtit ca-mi vine sa plang. Aruncandu-ma pe pat, am inceput sa strig: 'Da-mi forta, o, da-mi forta! Fa-mi mintea puternica, incat sa accept toate stavilele pe care mi le pui in cale, sa pot indura cele mai cumplite blesteme ale lumii'. Cantecul mi se derula mai departe in minte. M-am intrebat: 'Ce se intelege prin necazuri omenesti? Am simtit o valvataie revarsata asupra mintii si a trupului meu, oare asta sa fie? Atunci sa fie! Imi place caldura. Imi place aceasta fierbinteala!'

- 'Atinge-mi inima cu focul acesta si purifica-mi viata prin suferinta'.

Ca un somnambul, nu mi-am dat seama cand am coborat scara si am ajuns in hol. L-am gasit pe Mircea stand in fata usii, cu perdeaua ridicata in mana. M-a intrebat:

- Nici o scrisoare?

- Nu, sunt dezolata.

- A cui scrisoare o asteptai?

- De la cineva necunoscut. - Dar de la cine?

- Nu stiu si de aceea asteptarea este mult mai dulce. (Ii dadusem un raspuns ca de la Oficiul Postal).

N-a inteles. Arata incruntat.

Ce se va intampla - ma intrebam - daca va trebui sa traiesc cu aceasta persoana toata viata? Jumatate din gandurile mele vor ramane nespuse si va trebui sa consult dictionarul mult prea des. Dar ce gand absurd - nebunesc, intr-adevar. Cum voi putea trai cu el toata viata mea? El va pleca peste cateva zile. Si eu ma voi casatori si voi pleca de aici. Dar cu cine ma voi casatori? Nu ma pot gandi la nimeni cu care mi-ar placea sa traiesc toata viata.

- Nu vrei sa vii putin inauntru, Amrita? Am o carte pentru tine. Hunger (Foamea) de Knut Hamsun.

Era pentru prima oara cand imi oferea un dar. Am luat cartea din mainile lui. Scrisese numele meu pe ea, si un alt cuvant, in franceza: 'Amitie'.

Stateam in picioare, la fel si el - nu aveam curajul sa ma asez, cine stie de ce - si nici el nu se aseza. Am deschis pianul si stateam cu spatele spre el. Oare asteptam ceva? Se va intampla ceva ciudat? Era foarte aproape de mine, dar nu ma atingea. Ar fi putut sa puna mana pe umarul meu dar nu a facut asta. Exista un mic spatiu liber intre mine si el. Stam tacuti si impietriti. Ii simt prezenta cu intregul meu trup. In mintea mea ii simt chiar atingerea. Ciudat. Golul nu este gol, este plin de eter. Eu nu stiu ce este acela eterul, dar cred ca trebuie sa fie acela ce ne apropie cu o mana nevazuta. In jurul meu, atmosfera este plina de respiratia sa. 'Briza parfumata adie deasupra florii obosite de seara, umplandu-i ramurile de o neimplinita imbratisare'.

Ma aud strigata de sus:

- Ru, Ru!

- Vin, mama!

Mircea are 23 de ani si eu am 16. Dar amandoi suntem putin prea seriosi pentru varsta noastra. Tata m-a poreclit 'Jyestha-tata', 'unchiul cel mare'. Dar cine m-a transformat in 'unchiul cel mare'? Cine altul decat tata? Tot el il face si pe Mircea un alt 'unchi'. Ei vorbesc intotdeauna despre ashtanga yoga. Si fiecare din aceasta casa este destul de initiat in Tantra. Cand unchiul meu discuta cu el despre misterele Tantra, deveneam nerabdatoare. Stiu ca baietii si fetele de varsta noastra privesc viata cu multa usurinta. Aveam dorinta sa devin odata si-odata o initiata, dar acum nu muream de nerabdare. Mai ales cand observam seriozitatea lui Mircea avansand atat de rapid. Nu ne intalneam mai des, dupa ce a inceput sa ma invete literatura universala. Ieri mi-a spus o poveste fantastica. Un om a fost spanzurat. Acesta avea o iubita. In momentul in care latul era infasurat in jurul gatului sau, s-a gandit la fata. Dupa multe luni, fata s-a maritat. Ea a dat nastere unui copil, si copilul semana cu iubitul ei, care nu era tatal copilului. N-am prea inteles aceasta poveste fantastica. Eu as fi vrut sa schimbam frazele banale. De ce nu ma flata putin, asa cum faceau ceilalti'? El nu ma lauda niciodata. Dimpotriva, intr-o zi aproape ca am ramas consternata cand mi-a spus:

- Crezi ca esti foarte frumoasa?

- De ce sa cred asta? Altii o cred.

- Care altii?

- Hai sa ne plimbam pe strada. Ai sa vezi cum se intorc oamenii dupa mine.

- O, asta e normal, pentru ca rar au prilejul sa vada o tanara. In aceasta tara, strazile sunt lipsite de femei. Stii ce observa un european venit aici, mai ales la prima sa vizita? Absenta femeilor de peste tot. El se intreaba: Nu exista femei in aceasta tara?

- Dar de ce? Femeile se deplaseaza in litiere, in trasuri, iar acelea care au masini merg in ele. Trebuie neaparat ca femeile sa mearga pe jos?

- Asa merg in alte tari.

- N-au decat! Tu nu poti distinge daca sunt bruna sau blonda? Tata, Sabi, eu, Milu suntem la fel pentru tine? Eu ii seman lui Jharu?

- N-as putea spune.

- Bine, e de ajuns. Si m-am ridicat, semeata, sa plec.

-Te rog, te rog, stai jos. Lasa-ma sa te privesc cu atentie, ca sa pot face distinctia.

M-am strambat suparata. El avea nevoie de un microscop, pentru a putea sa vada ca sunt frumoasa.

- Stai jos, Amrita. Nu vreau sa te vad doar pe dinafara. Vreau sa-ti vad sufletul.

De data aceasta, am inceput sa spumeg de furie. 'Marele unchi' e in stare sa inceapa o dizertatie asupra relatiei dintre Jivatma si Paramatma. Asa ca l-am parasit in graba, dezamagita si cu inima sfaramata.

Ma examinez intr-o oglinda de perete. Intr-adevar, nu pot fi sigura daca sunt frumoasa sau nu. Ezit. Toate defectele ies in evidenta. Milu a intrat si ma intreaba surprinsa:

- La ce te uiti cu atata insistenta?

- Priveste, Milu, in acest imens subconstient al nostru exista atatea varietati de haine. Si-atunci, de ce purtam noi sariul in acelasi stil? Am putea atat de usor sa ne imbracam in mod diferit, pentru o schimbare.

Milu spuse:

- Intr-adevar, ghagra din Rajputana este minunata. Stilul Maratha de a purta sariul este de asemenea atractiv.

Un timp, impreuna cu Milu, am facut noi desene pentru bijuterii. In acele vremuri, existau in general imitatii nereusite ale modelelor vestite, nici frumoase si nici artistice. Cu doua generatii inaintea noastra gustul artistic se schimbase in rau.

Reinvierea gustului artistic a inceput in casa lui Thakur. In decoratia interioara, ca si in ornamentatie, el a preferat vechile modele in locul imitatiilor vestice de mana a doua. Aceasta se numea arta orientala. Stella Kramrish era o cunoscatoare in domeniu. Milu si cu mine eram doua novice, totusi am copiat si noi modele in stilul vechi, folosite de femeile de la tara. Modelele de aur si filigranele de argint din Orissa ne captau in special imaginatia. Cat de ieftin era pe atunci aurul! In timpurile acelea, argintul nu era niciodata folosit de clasele inalte - numai nevestele de tarani si de muncitori purtau podoabe de aur si argint. Noi ne-am situat in afara de clasa, purtand argint. Mai tarziu, a devenit o moda.

In ziua aceea, ne-am hotarat sa ne imbracam ca fetele din Orissa. Ne-am facut sariul mai scurt si ne-am acoperit cu bijuterii de argint. Mama avea un sinthi, ceva ca o diadema. Nu mai este acum la moda. Un sinthi are trei parti - una merge in sus, acoperind partea de mijloc a parului, iar celelalte parti se prind pe laturile capului. De partea centrala atarna pana pe frunte un medalion. De ziua casatoriei sale, mama a purtat sinthi. Ochii tatalui meu nu au obosit niciodata sa o priveasca si memoria sa a ramas legata pentru totdeauna de aceasta piesa de podoaba. Dar mama nu a mai purtat-o niciodata. Asa ca tata era fericit daca, sub orice pretext, reusea sa ma faca s-o port eu.

In ziua aceea, am purtat sinthi-ul. Mi-am pus un sari din Orissa, de un galben stralucitor, si-am folosit flori de kadamba, ca cercei. Mi-am frecat fata cu polenul mirositor al florilor kadamba - la fel si Milu. Nu am folosit sapun de toaleta, pentru ca renuntasem la toate articolele straine. Folosisem altadata crema demachianta de alune si pudra de talc, dar acum nu ne-am mai atins de ele. Era sezonul polenului de kadamba, insa floarea aceasta se deschide doar o data pe an si nu tine mult.

- Draga Ru, a fost o idee buna sa renuntam la sapun. Tenul tau s-a facut mai frumos de cand intrebuintezi pasta de linte.

- Taci din gura! am spus, suparata, spre marea consternare a devotatei mele prietene. Nu vorbi prostii, am continuat. Nu trebuie sa remarci niciodata infatisarea mea, imi pot veni idei rele.

- Cum asa? a replicat ea, putin nedumerita. Inteleg ca nu trebuie sa folosim pudra, dar de ce sa nu ne dam buzele cu alta, pentru a le face mai stralucitoare? Alta nu este de provenienta straina.

- Oh, draga Milu, nu am curaj, nu am curaj, i-am spus, concentrandu-ma sa-mi fixez sinthi-ul drept pe mijloc. Recitam din Meghaduta. Draga Milu, costumele noastre ar fi perfecte, daca am gasi un lotus.

- Ce-ai face cu un lotus?

- Nu e vorba de un lotus obisnuit. Mi-as dori un lila-kamal (lotusul cu coada lunga, pe care fecioarele din vremea lui Kalidasa il tineau in mana cand isi intalneau iubitii). Miresele aveau un lila-kamal intr-o mana si flori de kunda in par. Isi albeau fetele cu polen de lodhra. Innodat in par, purtau kurubak, de urechile lor gratioase atarna siris inflorit. In partea de mijloc a parului, aveau fixate flori de neepa, ce infloresc la simpla ta atingere, o, norule.

- Ce floare este aceasta, kurubak? intreba Milu, dezorientata de atata sanscrita. Este floarea bak?

- Vai, vai, e posibil? Bak este comestibila, poate cineva sa scrie poezii despre o astfel de floare?

- De ce nu? De ce o floare nu poate fi mentionata in poezie doar pentru ca este comestibila?

- De ce nu citesti disputa din revista Bichitra, dintre Rabi Thakur si Sarat Chandra? El spune ca bunurile utilitare nu pot constitui subiect de arta.

- Asa deci? Dar toate florile au o anumita intrebuintare.

- De exemplu

- Sa se transforme-n fruct, draga mea. Asa cum si tu esti o tanara fata ca o floare

Dar inainte sa termine, intra verisorul nostru Arun. El ne era verisor si prieten. Iubit de toti, el, ca si fluierul sau. Leganandu-si fluierul ca pe un mic baston, ramasese in picioare, fixandu-ne imbracamintea si machiajul.

- Ce se intampla? Unde va duceti?

- De ce? Nu putem fi frumoase si acasa?

- Desigur, puteti. Dar spuneti-mi, in ce consta frumusetea?

Cita titlul lucrarii mele. Apoi a inceput sa-mi dea tarcoale, cercetandu-ma pe toate partile.

- Hm, si-a pus sinthi!

A inceput sa murmure un cantec din poemele Vaishnava, ale lui Thakur, unde Radha isi roaga prietenele sa o imbrace: "Impodobiti-ma cu un colier de perle, puneti-mi sinthi pe frunte. Legati-mi suvitele de par ce-mi ajung pana la genunchi cu ghirlande de champak'.

Cantand si dansand in jurul meu, ma trase de coc si o ploaie neagra ca cerneala de India cazu pe umerii mei in cascada, pravalindu-se la vale. Chiar in acel moment toti trei incercam sa ne uitam in oglinda. Ochii nostri se privira muti, eram cu totii incurcati. Mi-am spus: 'Nu te necaji, micuta fata, unchiul cel mare te-a smotocit putin'.

Patrund evenimentele anului 1930 unul cate unul. Nu stiu cum de reusesc. Scenele unei piese de teatru de mult consumate trec prin fata ochilor mei inchisi, ca la cinematograf. As fi putut scrie asa in urma cu douazeci de ani? Niciodata! Iar daca as fi putut, intreaga mea viata s-ar fi schimbat. Atat amar de vreme n-am stiut ca de-a lungul vietii mele s-a scris o tragedie, incet si constant, cu cerneala invizibila, intr-o limba nevorbita si cu o voce neauzita. Dusi sunt acum patruzeci si doi de ani din viata mea.

In tot acest timp, scenele acestea au zacut amutite, zavorate cu numeroase incuietori. Cateodata, marcata de vicisitudinile vietii, am simtit o parere de rau ascunsa in mine. Dar in aceasta dimineata, doar un cuvant al lui Sergui - 'Mircea, Mircea, Mircea, i-am spus mamei ca m-ai sarutat numai pe frunte' -, o minciuna rostita de un copil inspaimantat a devenit cheia de aur ce deschide usa acestei pivnite inaccesibile - prin aceasta usa deschisa a iesit Bhairava pot auzi pasii lui Mahakal. Nataraj danseaza cu un picior in trecut si cu altul in prezent. Danseaza fara incetare - trop-trop-trop-trop - valuri de rasete si lacrimi stralucesc si dau navala, smaraldele si diamantele experientei mele zac raspandite peste tot - furia tropaitului sau ma striveste - ce agonie insuportabila!

Nataraj, inceteaza-ti dansul! Apropie-ti picioarele, devino Krishna, tinand o scoica, un disc, o maciuca si lotusul in cele patru maini ale tale, departeaza toate aceste necazuri. Sau vino sub forma lui Vamana si pune-ti cel de-al treilea picior pe capul meu, zdrobeste-l, lasa-ma sa dispar sub picioarele tale, Krishna. Nu poti deveni iertatorul Buddha, purificatorul de pacate, cel ce alunga intunericul? Alina-mi inima infierbantata, o, Kesava, asa cum altadata ai devenit Buddha, cand inima ta s-a topit de mila la vederea animalului sacrificat. Reda-mi libertatea, reda-mi libertatea, sterge aceasta iluzie, nu vreau sa-l mai vad vreodata. Vreau sa ma trezesc aici, in viata mea de fiecare zi, in minunata mea casa, in inimile celor apropiati

Iata-l aplecat deasupra lampii de gaz, fierbandu-si cafeaua. Lampa de gaz este intr-o parte a sufrageriei. Jharu sta in fata usii bucatariei. Jharu este bucatarul nostru dolofan, foarte negru. Un par cret creste la vedere pe pieptul sau - arata ca o gorila - nu-si pune pe el o bluza, refuza sa intre in randul oamenilor civilizati. El ii ofera zaharnita. Mircea prefera cafeaua cu caimac. Bea cafea dupa fiecare masa. Pot sa-l vad. Si-a scos batista din buzunar si a apucat cu ea manerul ibricului, pentru a-si proteja mana. Jharu il urmeaza. Pe fata sa alba, pe ramele ochelarilor s-au format picaturi de apa de la vaporii cafelei fierbinti.

Mircea a pus ceasca pe masa si s-a asezat pe un scaun.

Vaporii ies din cafeaua aburinda

Si umezesc ramele negre ale

Ochelarilor tai

Acea dimineata ramane asteptand

Undeva in nesfarsitul albastru.

In drumul nostru spre biblioteca, am inceput sa ne certam din nou si totul s-a sfarsit sus pe veranda, cand ne-am asezat ca sa lucram la catalogul de carti.

Mircea a spus:

- Deci asa, nu vei vorbi?

- Nu, daca te porti asa, nu voi vorbi niciodata cu tine. Si oricum, de ce te necajesti? Doar nu sunt o persoana agreabila.

- Am spus eu asta?

- Sunt cruda, fara inima si nici nu stiu sa ma port. Daca asta nu este insusi raul, atunci care este?

- De ce te-ai purtat asa ieri? - Ce-am facut?

- Tu si cu Milu ati plecat mana-n mana si umar langa umar cu Arun, dar daca eu ma asez langa tine, te departezi imediat.

- Ce prostie, Mircea! El este ruda noastra - tu nu esti.

Mi-am amintit sfatul mamei, pe care mi l-a dat pe cand eram fetita, inainte de a incepe sa port sari. O ruda a mamei obisnuia sa ne viziteze des. El era mult mai in varsta decat mama. Nu stiam exact cati ani avea, deoarece copiii nu stiu niciodata varsta celor mari. Avea maniere elegante si era bucuria familiei. Toti il placeau. Casa noastra rasuna de ras atunci cand venea el. Obisnuia sa ma ia pe genunchi si sa-mi spuna povesti absurde. Eram o copila in rochita, asa ca nimeni nu obiecta. Dar a inceput un joc ciudat ­strecurandu-si mana lui grasa pe sub rochita, voia sa-mi atinga sanii proaspat inmuguriti. La inceput nu intelegeam ce-ar fi putut sa fie. A doua zi i-am spus mamei. Socata si scandalizata, ea a exclamat: 'Oh, deci nu s-a schimbat, nici macar dupa casatorie. Nu-i voi mai permite niciodata acestui haramjada sa-mi intre in casa'. Mama nu folosea niciodata insulte sau vorbe jignitoare. Datorita ei, in casa noastra nimeni nu putea folosi cuvinte vulgare. Auzisem prin alte case pronuntandu-se cu usurinta cuvinte ca haramjada sau sala, dar niciodata in casa noastra. Ne infioram cand astfel de vulgaritati ne loveau urechile. Aceasta a fost prima oara cand am auzit-o pe mama folosind un astfel de cuvant. Era atat de suparata, incat n-a gasit altul pentru a-si exprima indignarea. Mama mi-a spus: 'Ru, indiferent cine-ti va face inca o data acest lucru, vino si spune-mi. Nu trebuie sa mai permiti nici unui alt barbat, chiar daca este ruda apropiata, nici macar sa te atinga. Este foarte rau pentru o fata sa fie mangaiata de un barbat, asta poate provoca un mare necaz, te poti imbolnavi, sanatatea se duce de rapa, poti chiar sa mori'. Nu eram dispusa sa cred chiar totul, asa ca am intrebat: 'Dar de ce sa mor?' - 'Nu pot intra chiar in toate detaliile, dar trebuie sa ma asculti. O fata trebuie sa fie foarte atenta'. Mama are dreptate - mi-am spus. Unii oameni se poarta intr-adevar ciudat. Cand m-am facut mai mare, am observat cum creste pofta chiar in ochii barbatilor distinsi. Astfel de priviri lascive ma imbolnaveau. De exemplu, Kamal-babu, care era atat de educat, unul din cei considerati culti sau 'elita'. Mare admirator al lui Rabi Thakur, invatase pe dinafara multe dintre poemele sale. Totusi, ma necajea atunci cand eram singura. Intr-o zi, cu sariul suflecat si cu o matura in mana, faceam curatenie in camera de oaspeti. (Nu eram niciodata multumita de munca servitorilor). Kamal-babu a intrat si, vazandu-ma ocupata cu munca menajera, a inceput sa recite un poem de Rabi Thakur. Inchinat femeii, poemul spunea: 'O, femeie, poti dubla gloria unui rege cu atingerea mainii tale, totusi glorie tie, caci cu aceleasi maini scuturi praful in casa ta'

De indata ce un poem incepe sa fie rostit, mintea mea se porneste navalnic, asa ca am continuat sa recit versurile urmatoare - cand deodata, Kamal-babu m-a imbratisat pe la spate. Surprinsa de acest atac, m-am speriat si am fugit. Era ca si cum o vipera trecuse pe langa mine. Cand i-am destainuit mamei intamplarea, aceasta spuse: 'Doar imbracandu-te cu panjabi si nagrai, nu e de ajuns ca sa devii un gentlemen'.

Acum realizez ceea ce spunea mama: stiu ca exista o lume necunoscuta, nevazuta, secreta, despre care nu am o idee clara. O intelegere a pacatului se dezvolta in mine. Are dreptate. N-ar fi trebuit sa-i permit nici lui Arun sa-si puna mana pe umarul meu; el este ca un frate, dar nu-mi este frate. Ma gandeam la toate acestea cand, deodata, mi-am ridicat privirea si l-am vazut pe Mircea privindu-ma fix. Spunand 'Iarta-ma, iarta-ma', mi-a luat palmele in mainile lui si mi le-a sarutat. Am ramas tacuta si linistita, ca un tablou.

El nu mi-a lasat mainile - palmele mele erau strivite intr-ale lui - mi le presa cu buzele, ne luase in stapanire timpul infinit. Cat am stat asa? Cine stie? Am incercat sa-mi eliberez mainile dar n-am fost in stare s-o fac. Am privit in sus si am inceput sa ma rog. Cui ma rugam oare? Mie insami? Totusi nu doream sa fug. As fi vrut sa ma inconjoare cu bratele. Dar nu ma trasese deloc catre el - ramasese mult spatiu intre noi. Se gandea ca as fi incercat sa scap.

- Opreste-te, Mircea, opreste-te! Mi-ai zdrobit mainile. M-ai ucis.

Si-a ridicat fata. Am privit la el fascinata. Nu voiam sa ma misc de langa el. Un fel de clopote au inceput sa-mi bata prin vene ­astea nu erau, cu siguranta, semnele unei boli - un fluture parea sa- si fi desfacut aripile de-o parte si de alta, pe umerii mei. As fi putut sa zbor cu usurinta acum. Mircea si-a ingropat din nou fata in mainile mele. Cerul a coborat pe pamant, soarele si cerul pareau una cu pamantul, am ramas fara cuvinte, tintuita de greutatea unui sarut.

Noaptea aceea era minunata. Razele lunii creionau un mozaic de umbre si de lumini, prefacand acea strada din Calcutta in Indrapuri - un paradis. Stau pe terasa - ceasul bate - una, doua, ding, dang. Luna traverseaza cerul, la fel si Orion, Kalpurush. Stau singura aplecata peste balustrada. Nu mi-am legat parul, asa ca suvitele cad in dezordine. Imi zaresc umbra pe perete. O privesc. Ca si Narcis, raman vrajita de propria-mi umbra. Urmaresc umbra trupului meu zvelt in lumina magica a lunii si ma intreb uimita: oare cum este mintea ce se afla in acest corp? Intotdeauna ma intreb. Mircea spunea ca vrea sa-mi vada sufletul. Sankara spune ca, exceptand sufletul suprem, totul este o iluzie, ca aceasta umbra. Dar umbra aceasta nu este o amagire, iar aceste tulpini agatatoare madhabi, atarnand alaturi, sunt si ele reale. Aceasta noapte, cu toate din jurul ei, este o realitate, o voluptoasa realitate. Ma simt fericita, plina de o inefabila fericire. Am auzit odata expresia: 'a pluti intr-un ocean de fericire'. Acum inteleg ce vrea sa spuna. Mintea mea a devenit una cu lumina lunii, sunt ca o somapayees. Am baut din sucul otravitor - esenta de luna, plutesc pe akasganga (Calea Lactee), Gangele sacru al cerului. Intr-o mana tin lampa stelelor, la gat un colier de stele - priveste arzatoarea capella Brahmahriday, semnul purpuriu de pe fruntea mea. La picioare imi rasuna clopotei de stele - tinc, tinc, tinc, tine, tine - nu, nu, acestea nu sunt sunetele clopoteilor, este un pian. Mircea canta in camera lui. Sunt sigura ca va ramane sa cante pana noaptea tarziu. Ca si mine, nu va fi in stare sa adoarma. Stiu ce vrea. Perdeaua se misca usor si simt un imbold al luminii misterioase, necunoscute. Aveam o incredere netarmurita in vorbele mamei, dar acum nu mai sunt asa de sigura de asta -- ba chiar cred ca nu-i nici un pacat in toate asta. Daca era, as fi stiut-o cu siguranta. Nu am recunoscut de atatea ori muscaturile viperelor? Aceasta este o gradina de lumina, un camp de lotusi sau, asa cum spune poetul, un loc al frumusetii. Ori de cate ori ma gandesc profund la ceva, poezia imi vine in minte si imediat ma duc cu gandul la cateva poeme si-mi amintesc de Poet. Cat a trecut de cand nu l-am vazut! Dar nu simt nici un indemn pentru asta. Este oare rau din partea mea? Oare imi calc o promisiune? Fug oare de adevar? Oare eu, in vreo dimineata, privind in sus, spre soare, am luat o hotarare: 'Dragostea mea sa zboare catre tine, mentorul meu. Nu-mi voi apropia niciodata nimic si pe nimeni, pentru a-mi deveni mai drag'? Oare fug de adevar?

De cateva zile, nu pot sa scap de aceasta intrebare. Astazi stiu raspunsul. Raspunsul acesta m-a incantat, facandu-ma sa urc treptele bucuriei. Poate oare cineva sa fuga de adevar? Adevarul suporta orice. Toate strunele mintii mele canta aceasta muzica. El este cantaretul. El este cel care canta aceasta melodie in mine. El este cel care a facut sa apara acest val de muzica in trupul si in mintea mea. Patrund in lumea asta minunata prin cantecele sale. Undeva a scris: 'Cand privesc la aceasta lume prin muzica ta, numai atunci pot sa o cunosc, totul imi devine familiar'. El a scris referitor la Divinitate. Eu ma gandesc la un barbat - sunt o fetita - Divinitatea nu-mi este necesara, o fiinta omeneasca imi ajunge.

In camera, Shanti ma asteapta pe jumatate adormita. Ma cheama incetisor:

- Nu vii in pat, Ru?

- Da, vin.

Sunt in camera mea, unde ma asteapta sora de 11 ani, Sabi, si Shanti, adormite. Shanti doarme pe jos. Eu si sora-mea dormim in patul meu. Cateodata, dorm si eu pe jos, pe o rogojina. Imi place. Sabi e adancita in somn. Ma asez langa ea si trag cearceaful deasupra-i. Pe mica ei fata draguta, incadrata de suvite de par carliontat, straluceste luna. Cat de usoara pare, cu chipul ei nevinovat scaldat in lumina! Poate fi oare cineva nevinovat vreodata? Sau suntem cu totii nascuti cu samanta ticalosiei in noi, ma intreb. In aceasta dimineata, cand am iesit din biblioteca, am observat privirea ei taioasa fixandu-ma. Mi s-a facut pielea de gaina cand mi-am adus aminte, si o neagra presimtire mi-a tulburat oceanul de bucurie. Mi-am impreunat palmele si-am inceput sa ma rog, nu stiam cui as fi putut sa ma rog. Urechea umana este capabila sa auda numai anumite lungimi de unda, care si asa nu merg prea departe. Este oare vreo ureche capabila sa capteze sunetele, oricat de departe ar fi ele? Cine esti tu, cel ce m-ai facut sa ma gandesc la Invatatorul meu? Cine esti tu, cel ce a facut sa curga acest rau de bucurie? Daca existi cu adevarat, te rog da-mi comoara pe care-o caut! Nu ma lasa sa merg mai departe cu mana goala. Ochii mei devin grei de somn. Mircea mi-a facut o mica vanataie la mana. O ating usor cu cealalta palma, dar ea creste, creste neincetat, tot mai mare, intinzandu-se spre inima - ma vad cazuta la pamant, ranita; si Mircea a plecat.

In ultimele zile, ne-am ocupat de catalogarea cartilor tatei. Tata mi-a spus ca daca Mircea are putin timp, am putea amandoi sa facem o lista a cartilor. Tata are o biblioteca mare: sase sau sapte mii de volume. Era pregatit si un mic fisier. In fiecare zi stateam impreuna cel putin patru ore, dimineata, si apoi, dupa-amiaza, mergeam cu totii la o partida de condus masina. In fiecare zi, cel putin 7-8 ore eram impreuna. Totusi, putinul timp pe care mi-l petreceam singura sus, la mijlocul zilei, era de nesuportat. Parca as fi fost legata de el cu un fir invizibil. Poate sa se rupa oare acest fir? Daca da, atunci si eu as fi zdrobita. Dar nu i-am spus-o niciodata. Nu i-am dat niciodata ocazia de a-mi cunoaste gandurile. Asa ca plutea in necunoscut. Nu avea nici un semn care sa-i dea sentimentul de incredere in mine.

Cand eram impreuna, discutam despre diferite carti sau poeme. Citisem Hunger (Foamea) dar nu-mi placuse. Nu am fost niciodata in stare sa-i spun de ce. Motivul era un pasaj care-mi umpluse mintea de dezgust si curiozitate. Mai ales foamea cuiva ce ramane fara hrana de zi cu zi - cum puteam eu sa stiu ce inseamna asta pentru cineva? N-am stiut niciodata ce simti cand ti-e foame. Mama a fost intotdeauna langa mine, cu mancare buna. N-am putut niciodata sa mananc destul pentru a o multumi. Poate ca erau alte nevoi ale trupului, dar ele inca nu ma faceau sa le simt. Lumea aceasta imi era inca necunoscuta. Iar in ceea ce priveste foamea mintii, eram intr-adevar ignoranta. In frumuseti, culori si miresme, lumea mintii mele era plina. Asa ca i-am spus:

- Nu-mi place aceasta carte, si am impins-o spre el.

- Ia sa vedem, a spus el si a intins mana ca si cum ar fi vrut sa ia cartea, dar m-a atins pe mine. Prinzandu-ma de incheietura, m-a tras spre el. Intr-o clipa, manata de prejudecatile si de tabu-ul varstei - cu toate ca-l tineam cu mana stanga - l-am ei bine, mi-e rusine sa o spun chiar si acuml-am palmuit pe obrazul sau alb, degetele mele lasandu-i cinci urme roz. Socat peste masura, m-a privit cu ochi consternati. Tinandu-ma puternic de incheietura, mi-a spus cu voce joasa:

- Cum poti sa ma lovesti?

- Ce altceva as putea face?

- Stii oare ca in tara mea, daca o fata ii face asa ceva unui barbat, aceasta este considerata o grava insulta? O ruptura, o despartire?

- Dar aici nu esti in tara ta.

- Bine, atunci voi pleca maine si nu ma voi mai intoarce niciodata.

Teama a izbucnit in mine ca o flacara, cuprinzandu-mi sufletul. Ce-am facut? mi-am zis. Daca intr-adevar pleaca?

- Iarta-ma Mircea! N-am facut-o intentionat.

- Oh, ce vrei sa spui?

Parea chiar mai surprins. Nu stia ce ma impinsese spre aceasta neasteptata grosolanie.

- Sunt obiceiurile noastre gandurile noastre, de modestie si castitate, dobandite de-a lungul miilor de ani; ele mi-au condus mana ca unui robot. Iti spun adevarul, Mircea - am zis, inghitin­du-mi lacrimile. Nu sunt eu, ci mana mea, care a gresit in acest fel.

N-a trecut prea mult pana cand s-a clarificat situatia. Ma simteam plina de cainta. Imi spuneam: 'Daca o face din nou, nu-mi voi repeta gestul'. Dar el devenise grijuliu, precaut. Ma trata ca pe un obiect fragil si nu indraznea sa ma atinga.

Am facut pace. Imi venea greu sa gasesc o iesire. Daca ma doreste atat de mult, trebuie sa gasesc o cale. Ideile mele despre relatiile dintre barbati si femei erau intr-adevar reduse. Dar treptat ceata se ridica si ajunsesem sa stiu tot mai multe, nu tocmai constient, ci mai mult intuitiv. Cand razele soarelui cad pe floare si o fac sa-si deschida petalele, ea nu stie ca asculta o comanda pentru obtinerea fructului. Asa si dragostea, luminoasa, calda, minunata dragoste, ca si raza de soare, m-a patruns si m-a facut sa astept nerabdatoare.

Totusi nu stiam in ce directie ma indreapta. Femeile indiene au canoane rigide in ceea ce priveste puritatea trupeasca. Desigur ca nici eu nu eram libera de canoane. De exemplu, indienele nu pot iubi pe nimeni decat pe sotul lor. Daca vreuna face altfel, se considera ca savarseste un act degradant. Totusi exista femei care se dau in vant dupa alti barbati, in afara de sotii lor. In sanscrita exista cativa termeni 'tehnici' pentru ele, asa cum ar svairini Ma gandesc la o nuvela a lui Sarat Chandra, in care tanara sotie a unui mosneag, suferind, ii spune iubitului ei: 'Setea care poate face un om sa scoata apa din sant si s-o bea, asta e setea mea'. Am observat ca ea are o oarecare afinitate cu omul infometat din cartea lui Knut Hamsun, pentru ea nefiind cu siguranta vorba de setea pentru apa. Oricat de saraci ar fi, au desigur cana in casa. Stand si dezbatand toate acestea in mintea mea, mi-am amintit o melodie: 'Am setea in ochi si setea imi creste in piept'. Nimeni nu poate vorbi despre simtirea altora atat de minunat ca Rabi Thakur. Lupta dintre bine si rau imi rascoleste tot timpul fiinta, totusi mi-am format unele idei despre castitate. Ce parte a corpului constituie un pacat daca o atingi? De pilda, in fiecare zi, cand stateam la masa, el isi punea picioarele peste ale mele. Poate fi asta un pacat? Imposibil, nu poate fi un pacat sa atingi picioarele, cuiva, asa incat continui. Nu poate fi un pacat sa-ti atingi mainile. Ne strangem cu totii mainile - mama da mana cu profesorul Tucci - este asta imoral? Asa ca, intr-o zi, in biblioteca, i-am spus:

- Mircea, poti sa-mi iei mana. Si mi-am intins-o spre el.

Mi-a prins-o cu amandoua palmele. Am inteles acum de ce bratul e comparat cu o tulpina de lotus: deoarece palma apare ca o floare. Dar mana lui peste a mea parea foarte alba, intr-adevar. Am privit cu ochi gelosi. Mi-a prins bratul cu doua maini infometate si si-a lipit fata de el. De la umar spre palma, i-am simtit buzele cum freamata. Mana mea se desprinsese usor de trup sau eu devenisem intreaga mana. Toate simturile mele erau concentrate acolo si intreaga mea fiinta a inceput sa pulseze in locul acela. Nu mi-am dat seama cat timp si-a tinut mana mea lipita de piept. Pieptul si gatul sau le simteam pe cot iar fata ­peste umarul meu. Nu statea, se misca mereu. Treptat, mana mea s-a transformat. Nu a mai ramas un obiect din carne si sange, intreaga materie solida a disparut. S-a prefacut intr-o strafulgerare din infinitul cer. Toti atomii si moleculele ei s-au dezagregat - se rotesc si danseaza asemenea planetelor si constelatiilor - planete, stele, luna si soarele se aflau acum in locul lor. Stateam nemiscata. Aveam ochii inchisi si lacrimile imi curgeau pe obraji.

- Mircea, Mircea, Mircea, ce s-a-ntamplat? Ce e asta?

Perna imi este plina de lacrimi, nu sunt in biblioteca locuintei noastre din Bhowanipuri, ci in pat in casa mea din Ballygunge. Totusi, ce ciudat este ca mana mea pastreaza inca aceeasi acuta senzatie, ma inlocuieste in intregime. Trupul mi-a amortit, incerc sa ma-ntorc si-mi vad sotul sprijinit in cot si privindu-ma:

- Nu vrei sa-mi spui ce ti s-a intamplat?

Suntem casatoriti de 38 de ani. Am fost o sotie buna. Suntem in relatii perfecte. Imi intinde mana ca sa o prind pe a lui. 'Sa-mi fie rusine!' m-am gandit. De ce trebuie sa-mi rascolesc toate astea dupa atatia ani? Unde este acest Mircea? Tocmai cand imi spuneam asta, am avut un semn din profunzimile intunecate ale sufletului meu, ca si cum mi-ar fi spus: 'Aici sunt. Am intrat in sufletul tau. De ce am fost uitat pentru atata vreme? De ce? De ce? De ce?'

De cateva zile, familia mea traia unele tulburari. Matusa adusese in casa noastra o tanara fata, pe nume Aradhana. Avea cu sase ani mai mult decat mine, dar eram prietene. Aradhana era tare draguta. Un tanar al carui nume era Jatin locuia in casa lor. Provenea dintr-o familie saraca, orfan de la tara. Dar era bun la-nvatatura si foarte aratos. Jatin era extrem de devotat tatalui Aradhanei, patronul, protectorul si mentorul sau. Asa ca tatal Aradhanei a hotarat sa o casatoreasca cu Jatin. Casatoria a fost hotarata pe vremea cand Aradhana avea numai 12 ani, dar au stabilit sa mai astepte cativa ani, pana cand va ajunge la varsta maritisului. Traiau in aceeasi casa, asa ca se vedeau des. Dar Aradhanei nu-i placea Jatin. Aproape ca il ura. Daca Jatin intra in camera, Aradhana pleca de indata. Daca Jatin ii scria o scrisoare, ea o rupea in bucati fara macar sa se uite pe ea. In timpul acela, nici o fata si nici un baiat nu indrazneau sa discute despre casatoria lor, sau sa aiba alte preferinte decat cele ale parintilor. Totusi, ea le spusese adeseori parintilor si surorilor ei mai mari acest of, rugandu-i sa nu o marite cu Jatin. 'Nu ma voi casatori niciodata cu el, spunea ea mereu. Nu pot sa-l sufar' - 'Dar de ce? a intrebat-o sora mai mare, socata de aceasta izbucnire. Este o persoana care promite. De ce nu-ti place de el? Te iubeste atat de mult. Ce-ti imaginezi despre tine obraznico, copil rasfatat? De ce trebuie sa respingem oferta mirelui?' Asa ca, la varsta de 14 ani, Aradhana s-a casatorit cu Jatin. Avea acum 23 de ani si nascuse un baiat. Sotul ei incerca intotdeauna sa o incante si sa o inveseleasca. Era o idolatrizare abjecta, servila si pretentioasa. Totusi, Aradhana spunea ca viata ei nu este altceva decat o mare portie de chinina iti lasa un gust amar in gura. 'Draga Ru, nu-ti pot spune cat am indurat traind cu acest om, ce suferinta inseamna asta'. 'De ce? Jatin te iubeste foarte mult'. - 'Prostii ! spuse ea vehement. Totul este o bataie de joc'.

Intr-o zi, gustul amar de chinina a disparut si gura ei a incercat dulceata mierii. Un tanar profesor a venit sa locuiasca langa casa lor. Avea aproape varsta ei. S-au cunoscut si Aradhana a inteles pentru cine a asteptat ea atat de mult ca viata sa capete un sens. Tanarul profesor se numea Soumen. Era nascut dintr-o mama indiana. Ca si mama mea, mama lui i-a vorbit despre virtute si viciu, dhanna si adharma, si despre vechile traditii ale acestei tari. Toate aceste restrictii nu s-au referit niciodata la barbati si nici n-au avut vreo insemnatate pentru ei in vechea Indie, in timpurile apuse, iar Soumen nu era numai un indian, dar si un om modern. Asa ca nu facea nici o deosebire intre femeie si barbat. Dragostea lui era mai puternica si mai profunda decat a Aradhanei. Totusi, i-a spus ca nu trebuie sa se mai intalneasca vreodata. Nu dorea ca Aradhana sa greseasca in indatoririle sale fata de sot. Pe vremea aceea, nu se obisnuia divortul la hindusi, asa ca dragostea lor nu avea nici un viitor. Dar Aradhana nu se conforma unor astfel de reguli. Ea spunea: 'De ce sa nu ne intalnim? Daca Draupadi a putut avea cinci soti, eu de ce nu pot avea doi?' Glumea, bineinteles. Soumen era disperat, nestiind cum sa se controleze sau cum ar trebui sa se poarte. In cele din urma, i-a trimis o scrisoare Aradhanei, ridicand in slavi fidelitatea si cerandu-i sa fie credincioasa sotului ei, si sa se duca la manastirea crestina pentru penitenta. El s-a pedepsit singur, inchizandu-se de asemenea intr-o manastire. Dar Aradhana era hotarata sa-l faca sa-si calce pe inima.

- Draga Ru, imi scrie asa de frumos! Te rog scrie si tu o scrisoare de dragoste pentru mine, cu cate citate din versuri poti.

- Dar cum i-o vei trimite la manastirea unde se afla?

- Stiu eu o cale. Fa te rog cum te-am rugat. Stii ca Soumen este pundit - se necajeste pentru orice greseala de scriere. Altfel n-as putea oare sa scriu chiar eu?

Ma simteam foarte inspirata. Era pentru prima oara cand aveam ocazia sa scriu o scrisoare de dragoste. Aradhana adusese o colectie de poeme ale lui Rabindranath -Chayanika. Ideea generala asupra poemelor lui Rabi Thakur este ca nu se poate face o distinctie intre poemele de dragoste si cele inchinate Divinitatii. Oricum selectase doua ('Dragostea secreta' si 'Dragostea dezvaluita'). M-a rugat sa includ in scrisoare un vers care suna asa: 'De ce mi-ai dat dragoste in inima, Doamne, cand mi-ai interzis frumusetea?' I-am spus: 'Esti asa de bine facuta, incat versul asta nu are nici un rost'. Dezamagita, a inceput sa bombane: 'Dar este atat de frumos!' Dupa o munca indelungata si grea, am reusit o scrisoare de dragoste de 28 de pagini, intesata cu versuri. O realizasem fara greseala. Sagetat drept in inima, Soumen si-a parasit prizonieratul pe care si-l impusese si a intalnit-o. Nu pot, bineinteles, sa afirm ca aceasta s-ar datora exclusiv calitatii deosebite a scrisorii mele. El astepta un pretext. Pana la urma, au fugit impreuna. Grija mea era: ce se va intampla dupa asta? Pentru cel care fugea cu nevasta altuia era un cuvant special in bengali. Nici nu se putea masura cat de mare este considerata ticalosia unui astfel de act - sa scoti o femeie din rosturile casei ei. Auzeam mereu ca Soumen a comis acest mare pacat. Ca si cum Aradhana nu. Stiam bine ca Aradhana fusese cea care l-a determinat pe Soumen sa paraseasca manastirea. Jatin a scris ca era complet dezorientat. Asa ca tatal Aradhanei s-a dus sa-si recupereze fata. El si-a indeplinit aceasta sarcina. Acum se sfatuiau cum sa pedepseasca mai bine tanarul cuplu iresponsabil. Daca tata ar fi scris la Universitate, Soumen si-ar fi pierdut cu siguranta slujba. Eram si eu amestecata in toate acestea, datorita scrisorii. Daca prin cine stie ce intamplare s-ar fi aflat ca eu compusesem acea istorica epistola, ar fi fost o catastrofa. Nici nu puteam sa-mi imaginez ce-ar fi facut mama. Ar fi izbucnit in plans si ar fi strigat: 'Deci si fata mea face astfel de lucruri ingrozitoare! Oare asta te-am invatat eu, Ru? Mor de rusine!' Ar fi fost posibil sa sara de pe veranda si sa se sinucida. Si tata? El ce-ar fi facut? Nu indraznesc nici macar sa ma gandesc la reactiile lui. Inghet la gandul vocii sale tunatoare: 'Hm! Deci asta-i tot ce stii din gramatica? Ce s-a intamplat cu declinarile si conjugarile tale? Nici macar nu cunosti utilizarea lui n dental si cerebral si te apuci de scrisori de dragoste de 28 de pagini?' Ar fi tunat si fulgerat in asa fel, incat ferestrele si usile ar fi sarit din balamale. Si, cine stie, casa din strada Bakul Bagan s-ar fi transformat intr-un morman de ruine. Timp de doua zile, am fost speriata de moarte. Singura mea speranta era ca Aradhana avea destula mandrie ca sa nu admita ca scrisoarea ei de dragoste fusese compusa de altcineva.

Nu ne-am mai ocupat cu catalogarea cartilor in aceste cateva zile. Nu stiam ce simte Mircea. Am vazut clar ca nu are incredere in mine. De exemplu, i-am spus ca am trimis poemul meu despre arborele chatim la o revista foarte cunoscuta, Kallol, si unul din redactori, Sri A., care era si el poet, mi-a scris o scrisoare incantatoare. Mircea era in mod vadit dezamagit. Dar de ce? Nu poate un poet sa scrie o scrisoare altui poet? Stiu de ce Mircea este atat de plin de indoiala. Nu i-am spus niciodata ca-l iubesc, in timp ce el mi-o repetase de atatea ori. Dar cum as fi putut? Nu sunt sigura ca aceasta fericire, aceasta dorinta constanta de a fi cu el este dragoste. Trebuie sa aflu ce este. Nu i-am marturisit nici macar prietenei mele celei mai dragi, Milu, despre asta. La ce bun? De unde sa stie ea ce sa-mi raspunda? Nu a fost niciodata indragostita. Va spune doar ceva care sa-mi faca placere. Pot sa-i marturisesc numai unui singur om, deoarece numai el imi este prieten si nu numai varsta conteaza in prietenie. Nu cu mult timp in urma, vorbind despre prietenie, tata a spus ca definitia unui prieten in sanscrita este: 'Cineva in legatura cu care despartirea este insuportabila'. Nu pot suporta sa fiu departe de el. Nu, nu acesta este adevarul. De cate zile nu l-am vazut si nici nu am simtit nevoia sa-l intalnesc. De ce? De ce? Pentru ca nu am vrut sa-l parasesc pe Mircea nici macar pentru o zi. Brusc am simtit o dorinta arzatoare de a-l vedea si am strigat: "Esti tovarasul meu pentru totdeauna, in viata si in moarte!'

A intrat Milu.

- Ru, Mircea a intrebat daca nu cobori pentru catalogarea cartilor.

- Da, sigur.

M-am ridicat, mi-am aranjat parul, mi-am facut un semn purpuriu pe frunte. Nu aveam prea multe cosmetice in zilele acelea. Nu foloseam parfumuri, pentru ca toate cosmeticalele erau de provenienta straina. Asa ca utilizam apa de trandafir sau de Keora. Mama spunea ca nici nu aveam nevoie sa folosesc parfum, eram o fata-lotus, haina mea devenea ea insasi parfumata dupa ce o imbracam. Atunci de ce-mi mai dau pe par cu apa de trandafir? Ca si cum n-as sti ca-l vad pe Mircea. Bietul baiat crede ca nu-mi pasa de el, dar nu este adevarat. II vreau, il vreau.

Coborand, am simtit o nerabdare in tot trupul. Nu-mi aduc exact aminte de tot ce s-a intamplat in ziua aceea, deoarece nu tineam un jurnal. Scriu despre ceea ce s-a petrecut cu 42 de ani in urma - nu dintr-o agenda, ci efectiv numai din memorie -- asa ca nu stiu daca succesiunea secventelor este corecta - ceea ce atunci a fost inainte sau dupa, acum nu mai are inainte sau dupa. Acum aceste evenimente sunt toate prezente simultan. Nu stiu daca sunt suficient de explicita, dar nu poate fi greu de inteles, o idee o cheama pe alta: cand Krishna a deschis gura, Arjuna a avut un darshan al intregului univers, trecut si prezent, toate la un loc, adunate astfel integral - spatiu si timp. Asta este ceea ce vad astazi. Trecut si prezent s-au contopit. Da, dragii mei prieteni Parvati si Gautami, trebuie sa ma credeti - din cand in cand patrund in anul 1930. Asa ca am scris:

O viata pierduta pentru totdeanna

Dincolo de marile timpului

Daca ar fi sa se reintoarca in totalitate

Inlauntrul inimii

Sub forma de lumina Si stand

Alaturi de luna si de stele

Acest soare

Imi va releva

Forma universala

Atunci nu va fi alta cale

Si ma voi preda, o Doamne,

Si-ti voi cere binecuvantarea.

Oricat de greu imi va fi, nu-mi voi inchide ochii de teama, ca Arjuna. Vreau sa-l vad din nou, vreau sa-l tin in brate. Increderea in supranatural provoaca in mine o dezordine psihica. Asa ca ma rog: daca este o Fiinta ce vegheaza destinele oamenilor, atunci sa ma treaca peste acesti 42 de ani. Nu pot sa-mi amintesc liniile fetei lui. Nu pot vedea altceva, decat ochii lui, stralucitori si vii. Ii vad numai o parte din barbia lui alba si o parte din piept, prin deschizatura camasii. As vrea sa-mi pun urechea acolo si sa ascult - daca undeva, adanc, acea minunata muzica mai ingana inca o melodie, acel prim pas, murmurul primei iubiri.

Aranjam cartile, scriem nume pe fise si le ordonam intr-o cutie, muncim in tacere. Din cand in cand, il privesc cu coada ochiului. Mainile ii tremura putin, cine stie ce se petrece in mintea lui. Exact ce si cand s-a intamplat, n-as putea spune, si nici unde s-a intamplat. In camera lui sau in biblioteca? Nu pot sa vad. Zaresc numai o fereastra mare si brusc ma pomenesc in bratele lui, cu fata sa aplecandu-se peste mine. Incerc sa scap, ma lupt cu el, dar de ce? De ce o fac? Nu stiu. Poate vreau sa fiu invinsa. Cert este ca nu incerc sa-mi pastrez virtutea. Am fost infranta. Mircea si-a lipit buzele de ale mele. La aceasta atingere, gura mea s-a deschis si am simtit gura lui apasandu-ma. Intregul meu trup a inceput sa cante. Si totusi lacrimile au inceput sa mi se rostogoleasca pe obraji. Asa sunt eu, nu pot sa deosebesc necazul de bucurie. Nu stiu de unde avea Mircea atata bucurie in el. Ce minunat este ­mult mai grozav decat orice altceva ce stiu de atata vreme. Nimeni nu poate invata realitatea din carti ori din experientele altora. Toate aceste ganduri imi treceau prin minte. Capul imi era plin de ganduri. Nu am simtamantul unui pacat. Si de ce l-as avea? Nu am comis nici un pacat. Am incercat sa-l opresc pe Mircea. N-am facut-o oare? Il las sa comita pacatul - dar asta nu este un pacat in tara lor - asa am dedus din toate povestirile pe care mi le-a spus. M-a lasat. Imi aranjez parul si, potrivindu-mi sariul, un cantec a inceput sa murmure in mine: 'am nectar in inima, il doresti?'

- Ru, Ru, Ru! ma aud strigata.

- Vin, mama.

Trupul mi-a devenit mai usor - nu pot merge, plutesc - de ambele parti ale umerilor, suvite de par imi flutura in vant, au devenit aripi, paunul si-a infoiat penele si danseaza in mine - zbor spre stele. 'Palcuri de stele fosnitoare, nebune de bucurie - pe tremuratoarele frunze proaspete zefirul depune un sarut'. Brusc am ridicat privirea si am vazut-o pe Shanti tinandu-se de balustrada si privindu-ma. In ochii ei nu am distins gelozie sau dezaprobare, ci doar o intrebare, mica dorinta de a sti. O strafulgerare de teama m-a facut sa transpir: 'Tremuratoarele frunze proaspete' au impietrit iar sarutul zefirului a fugit spre o destinatie necunoscuta. Stiu ca am nevoie de curaj - teama este primejdioasa - asa ca am spus pe un ton amical:

- La ce te uiti asa?

- La ce ma uit eu? m-a intrebat intepata. Unde ai disparut tu atat de multa vreme?

Atacul este cea mai buna aparare, m-am gandit, asa ca am spus:

- Nu stii unde am fost? Nu stii ca lucram la cataloage? Shanti a ramas fara replica. A ramas acolo, cu privirea pierduta. Oare avea lacrimi in colturile ochilor?

Shanti era cu cinci ani mai mare decat mine. In curand, voi avea 17 ani iar ea 22. Seamana cu fratele ei, Khoka, foarte mult.

Nu era frumoasa, dar cele doua sprancene minunat arcuite peste cei doi ochi stralucitori erau splendide. Era o fata vioaie, luminoasa, clocotind de viata. Fiind saraca, statea impreuna cu fratele ei la noi. Nu avea o educatie deosebita, putea sa scrie si sa citeasca, dar asta era tot.

Cand Shanti avea 9 ani, a fost casatorita cu un tanar de 19, care se numea Ramen. Dupa doi ani, Ramen avea 21 dar Shanti numai 11, era inca un copil. Unchiul Mantu obisnuia sa spuna ca Ramen crede ca, trezindu-se intr-o dimineata va gasi langa el o tanara pe masura lui, dar Shanti nu-i putea indeplini aceasta dorinta, ramanand un copil. Era bineinteles vina ei, asa ca, pentru a o pedepsi, Ramen s-a casatorit cu o tanara pe masura lui. Fata aceea era nu numai matura, dar si draguta. Asa ca, in casa ei, Shanti a devenit peste noapte o sclava. Singura ei datorie era sa-i serveasca pe cei doi si sa le asculte ordinele. A trebuit sa iasa din patul barbatului si sa doarma pe podele, in timp ce noua sotie dormea cu el. Cei doi dormeau intr-un pat acoperit de o plasa impotriva tantarilor, iar Shanti trebuia sa le maseze picioarele. Shanti nu se necajea facand toate acestea. Ea spunea: 'Nu avea importanta ca masam picioarele sotului meu, ceea ce conta intr-adevar erau tantarii din satul Faridpur'. Daca masajul nu le era pe plac, fata o incasa. Cat timp poate suporta cineva acest tratament? Pana la urma, ea a incercat sa se sinucida, luand otrava. Dar nu a murit. Au reusit s-o salveze. Sotului i s-a facut frica, asa ca le-a scris parintilor fetei. Khoka a fost trimis sa o aduca aici. Mama lui Shanti avea 18 copii. Ar fi vrut sa o trimita inapoi la sotul lipsit de inima. Spunea: 'Oricat ar suferi o femeie, casa sotului ei este singurul loc pentru ea'. Auzind asta, mama a luat-o imediat pe Shanti la noi. Mama ei intreba 'De ce nu o lasi sa se inapoieze la sotul ei? Cum poate trai o tanara singura?' Mama i-a spus sa nu se nelinisteasca asupra acestor lucruri - va sta la noi in casa si va face un curs de surori medicale. Mama vroia sa o faca independenta. In privinta ajutorului dat celor aflati in dificultate, mama era aproape o institutie. Nu aveau numar cei pe care-i ajutase de-a lungul vietii. Si Khoka urma un curs de secretariat. Dar Shanti si Khoka nu erau la fel. Shanti isi achita datoria fata de mama prin munca. Trudea de dimineata si pana seara. Toata lumea ii spunea ce sa faca, chiar si eu. Nimeni nu ezita sa o trimita dupa un pahar cu apa. Dar Khoka? El putea doar sa faca lumea sa rada- nu avea alte calitati. Nu-si misca nici macar degetul cel mic pentru a ajuta in treburile casei sau la orice alte treburi. Tatei nu-i placea. Asa ca acesta il evita. Tata l-ar fi dat afara din casa, daca mama n-ar fi intervenit. Mama n-ar fi fost in stare sa alunge pe nimeni. Si cu siguranta ca ea era stapana casei.

Biata Shanti era obligata sa duca viata unei vaduve, chiar daca barbatul ei era inca in viata. Mamei ii parea ingrozitor de rau pentru ea. Bineintcles ca statutul ei era mult mai bun decat al unei vaduve. Putea sa poarte pata purpurie pe frunte. Putea imbraca sariuri colorate si brodate, putea manca orez de doua ori pe zi, chiar daca sotul ei murea; iar sotul lui Shanti era in viata. Mama ar fi maritat-o, daca lucrul ar fi fost posibil. Oricum, spunea ea, este la fel de buna ca una nemaritata, cata vreme este virgina. Dar nu exista nici o posibilitate, caci, daca ar fi fost maritata din nou, s-ar fi comis o ilegalitate, iar Ramen ar fi venit s-o revendice. Ar fi trebuit sa mearga la politie si apoi sa se reintoarca acasa, la Bakul Bagan, intr-un mic infern. Ramen era capabil de orice. Shanti iubea pe cineva, care locuia chiar langa casa parintilor ei. Shanti era dornica sa-i auda macar sunetul pasilor lui. Dar el nu a venit niciodata. Era casatorit. Si mama n-ar fi permis in ruptul capului o asemenea dragoste ilegala. Nu exista solutie pentru asa ceva in viata lui Shanti.

Asa ca m-am intrebat: de ce are lacrimi in ochi? Suferise asa de mult, incat ar fi trebuit ca lacrimile sa-i fi secat. Un ghimpe de teama mi se rasuci inima, si dintr-o data cantecul a soptit: 'Mintea mi-i inspaimantata, daca tulpina lotusului se frange?' Oare cum stie Rabi Thakur toate acestea, intotdeauna? Astfel de experienta trebuie sa i se fi intamplat si lui, dar simtamintele lui trebuie sa fi fost ca cele ale lui Mircea, nu ca ale mele. Sunt o femeie - acesta este un cantec de femeie. 'Roseata ei dezvaluie un vis secret'. Este un simtamant de fata, nu de barbat. Vreo fata i s-a marturisit, poate. Cine ar putea fi oare aceasta fata? Trebuie sa ma uit dupa ea in insemnari. Dar de ce ma gandesc la toate astea? Nu trebuie sa-i suspectam niciodata pe cei mai varstnici. Ar trebui sa-mi fie rusine de mine insami.

Stateam in fata oglinzii, marginea libera a sariului meu se desprinsese de pe umar si atarna pe podea. As fi vrut sa dansez. Mi-am ridicat bratele si am inceput sa ma invartese, cantand. 'Pe lacul tineretii, pluteste lotusal iubirii'° - tup, tup, tup, tup

Cu cateva luni mai inainte, auzisem acest cantec la Colegiul Presedintiei. Il canta un student al tatalui meu. Mult timp m-am gandit ca mi-ar placea sa-l aud din nou. Dar cum as putea sa-i spun asta tatalui meu? 'As vrea sa-l aud din nou pe studentul tau cantand acel cantec'. Daca i-as spune asta, ce s-ar intampla? Nimic. Tata l-ar anunta cu mandrie: 'Susil, fata mea ar dori sa-i canti din nou acel cantec'. Dar nu l-am rugat niciodata. Ca sa fiu sincera, nici n-am inteles vreodata acel cantec. Dar il inteleg acum. In fiecare zi, un cantec sau un poem devin mai deslusite mintii mele. Poate un trup sa realizeze in telesul unui cantec? Desigur, poate. Mai ales acest cantec mi-a devenit limpede pentru intregul meu trup. De asta dansez- tup-tup-tup-tup. Shanti a intrat. Un punct purpuriu se afla desenat intre sprancenele ei arcuite. Am simpt si eu nevoia sa-mi desenez o dunga purpurie la radacina parului meu negru. I-am cuprins fata intre palme si am cantat: 'In polenul mirositor al lotusului tremura o lacrima', si am intrebat-o:

- Shanti, intelegi acest cantec? 'Pe lacul tineretii pluteste lotusul iubirii'.

- Ai innebunit? a intrebat Shanti, nearatandu-se surprinsa de stilul meu poetic.

- Shanti, vreau sa invat sa dansez. La Santiniketan, Rabi Thakur da fetelor lectii de dans.

- Atunci de ce nu te duci si tu?

- Nu stii de ce? Mi-ar permite oare tata? Nu ma va lasa sa fac un pas. Aici sunt o prizoniera. Bineinteles, prizoniera dragostei pentru mine. Dar statutul de prizonier nu este niciodata fericit. Odata, Rabi Thakur a dorit sa joc rolul lui Malini, o fata cu alese calitati spirituale dintr-una din piesele sale. Mi-a spus: 'Te voi imprumuta de la tatal tau pentru cateva zile, ca sa joci rolul Maliniei. Simt ca esti ca si ea, ai un cer in minte'.

'Un cer in minte'? N-am mai auzit o astfel de expresie. Pana atunci cerul era sus, deasupra, si mintea mea era la locul ei. Acum, cerul a coborat asupra mea si si-a raspandit asupra mintii mele albastrul cel intens. Ce minunata fericire m-a cuprins! Rabi Thakur era un magician al cuvintelor. Putea atinge norii si aduce jos Alakanada din inaltimi doar prin cuvinte. Dar mi-a permis tata sa ma duc? Mi-a spus: "Vrei sa-ti petreci viata jucand drame? Asterne-te pe studiu; tapasya unui student este studiul'.

- Draga Shanti, cand ma voi marita si voi fi libera, o voi lua pe Sabi la casa mea si o voi invata sa danseze. Nimeni nu va putea sa ma opreasca.

Cred ca o fata devine libera dupa casatorie. Bineinteles, nu in cazul in care casatoria ar fi fost ca aceea a lui Shanti. Care femeie este libera? Este mama mea libera? Nu, nu este. Cu cine ma voi casatori oare? Mircea'? Mircea? Niciodata, niciodata, asta nu se va intampla niciodata - tulpina lotusului se va frange. Imbratisand­o pe Shanti mi-am ascuns fata in umarul ei si am inceput sa plang. Era suprinsa.

- De ce plangi? De ce trebuie sa inveti sa dansezi? - Nu e asta, nu e asta, am suspinat. Ma simt rau. Lampadarul cu abajur imens si alb straluceste. Sunt asezata pe o canapea. In partea opusa, Mircea sta pe pat. Intre noi e o masa de scris. El isi intinsese picioarele. Intocmai asa il vad cand mi-1 amintesc. Il privesc. Pare absent. La ce se gandeste oare? Daca doreste sa-mi citeasca din Whitman, nu voi fi de acord. Cu o zi mai inainte, ma obligase sa ascult trei poeme. Nu erau poeme, ci trei bucati interminabile. Nu, astazi Mircea nu este concentrat asupra literaturii, nu doreste nici macar sa studieze bengali. Stingandu-si tigara in scrumiera, ma priveste cu ochi umbriti. Si-a scos ochelarii si a inceput sa si-i stearga. Pot sa-i vad ochii fara ochelari. Ma inspaimanta cand si-i scoate.

- De ce nu pot suporta sa te privesc, Mircea, atunci cand iti scoti ochelarii? l-am intrebat.

- Din cauza miopiei mele.

Sunt foarte tematoare pentru ochii sai. Mi-e teama sa nu orbeasca. Imi spuse apoi, cu fata lui serioasa, intotdeauna lipsita de emotie:

- As dori sa te intreb ceva: vrei sa te casatoresti cu mine? Un inceput de ras imi galgaie in gat. M-am controlat si am gandit. 'Acesta este modul in care procedeaza ei, asa cum am citit in povestirile englezesti. Dar acolo niciodata nu se intampla asa, nimeni nu face propunerea de la o asemenea distanta. Baiatul vine langa fata, ingenuncheaza, apoi, tinandu-i mana, ii propune casatoria'. Ma simteam dezamagita. Nimic din toate acestea nu se intampla. Stand la doi metri de mine, ma intreba:

- Vrei sa te casatoresti cu mine?

Singura usa a acestei camere se deschide spre holul de intrare al casei. Deci lumea se misca in permanenta, intrand si iesind. Perdeaua ce acopera usa e mai mult de decor, asa ca ce ar fi putut face? Ma uit la fotografia de pe pian. Sora lui e o fata draguta, as vrea sa ma imprietenesc cu ea. Mircea isi iubeste mult sora. Spune din nou:

- Le-am scris totul despre tine, mamei si surorii mele. Vor fi incantate sa te cunoasca. Nu vei avea greutati in casa noastra. Acum inima a inceput sa-mi bata. Pe masa era un creion si hartie.

Am luat creionul si am inceput sa mazgalesc. Ce as putea spune? - De ce esti tacuta, Amrita? Spune-mi daca ai vreo obiectie. - E mai bine pentru mine sa nu spun nimic, Mircea. Tata nu va fi niciodata de acord - am spus cu candoare.

Este surprins.

- Crezi ca nu vor accepta parintii tai? Dar ei o doresc.

- De unde stii?

- Ma iubesc atat de mult. M-au acceptat ca pe unul de-al lor.

- Si ce daca? Asta nu inseamna ca ma vor lasa sa ma marit cu tine.

- Amrita, vorbeste doar pentru tine. Cu ei vom discuta mai tarziu. Vreau sa stiu parerea ta.

Ramaneam mai departe tacuta si-mi spuneam: 'Uite cat de putina incredere are in tine! Te rog, Mircea, sa ai incredere in mine, macar in acest moment'. Dar nu ma simteam in stare sa vorbesc. Am continuat mazgaleala pe hartie.

- Asculta, Amrita, iti promit ca nu te voi rapi de langa cei dragi. Voi ramane aici si-mi voi lua un post la Universitate, cu 150 de rupii pe luna. Oare ce ne trebuie mai mult? Asta ne va fi de ajuns.

Vorbea incet, vocea lui parea emotionata.

- Mircea, iti spun ca tata nu va accepta niciodata Niciodata, niciodata.

- Dar de ce? Pentru ca fata mea este alba? Pentru ca sunt crestin? - Nu stiu exact de ce, dar in mod sigur pentru ca esti strain.

- Vrei sa spui ca profesorul este in favoarea sistemului castelor? Este oare vreo diferenta intre un hindu, un musulman, un crestin sau un budist pentru un filosof?

- Desigur, exista. Am scris pe hartie: de ce ai venit asa de aproape, Mircea, de ce?

Randurile mele au devenit tremuratoare si mi-e imposibil sa deschid gura.

El vorbea mai departe.

- Daca ceea ce spui este adevarat, atunci de ce ti-au permis sa fii cu mine atat de mult timp? Suntem aproape toata vremea impreuna.

- Nu stiu. Nu ne putem iubi ca frate si sora?

Mircea este socat, ranit, ca si cum n-ar fi putut exista aeeasta posibilitate.

- Eu fratele tau?

Ma simteam incurcata si putin suparata. A permite ca doi oameni sa se ocupe impreuna de catalogarea cartilor nu inseamna sa le permiti sa se logodeasca. Ce era rau in a ma lasa sa lucrez cu el? Continua sa intrebe acelasi lucru, iarasi si iarasi - daca iubesc pe altcineva sau pe cine am iubit mai inainte. Negasind alte cuvinte sa-1 linisteasca, i-am spus:

-Ti-am spus ca am iubit un copac, un copac chatim.

Fata i s-a strambat intr-un zambet confuz. Nu intelegea aceasta poezie. Amandoi sedeam in tacere. Hartia mea era plina de mazgaleli. Cartea Mahua era pe masa si scriam numele autorului: Rabindranath Thakur. Caligrafia sa era minunata. Aveam obiceiul sa-l imitam. Unii ii puteau reda perfect semnatura, aidoma originalului. Agitat, Mircea s-a ridicat si privirea i-a cazut pe hartie.

- De ce i-ai scris numele aici? Ai nevoie sa-1 vezi? Trebuie sa-ti permita cineva sa ma iubesti?

- Mircea, gresesti. Tara intreaga ii imita semnatura. Asta nu inseamna nimic.

Sunt gata sa ma ridic. Simt nevoia sa ma duc langa el si sa-i pun mana pe umar. Daca as putea sa fac asta, sunt sigura ca micul nor de suparare ce-i umbreste acum inima ar disparea. Dar nu pot s-o fac, asa ca ma duc spre usa. Pot sa-i simt ochii nerabdatori urmarindu-ma.

- Amrita, asculta-ma: vrei sa faci ceva pentru mine?

- Ce anume?

- Uita-1 pe Rabi Thakur.

- Ce lucruri spui, Mircea! Poate cineva sa uite soarele?

- Soarele?!? Cum poate fi comparata o fiinta omeneasca cu soarele?

- Cand vei invata bengali, vei afla si tu ca o fiinta omeneasca poate fi ca soarele, i-am raspuns; iar in sinea mea, mi-am spus: "Iti voi arata o data soarele si atunci amandoi il vom venera'.

Eram ocupati cu evenimente importante. Mantu se casatorea si cartea mea era gata. Mantu era nerabdator sa se casatoreasca si fata ii cazuse cu tronc de cum o vazuse. Cam in perioada respectiva,

Mircea a inceput sa poarte dhuti si panjabi, in stilul bengali. Arata fermecator in straiele noastre, dar nu i-am spus-o niciodata. De ce as fi facut-o? Mi-a spus el daca sunt frumoasa sau nu? Dar asta era absurd, caci aveam destule probleme. De exemplu, cu cateva zile mai inainte ca Mircea sa vina sa locuiasca la noi, a fost aranjata casatoria verisoarei mele Sita cu fiul unui Zamindar. Familia lor a venit in casa noastra sa vada fata. Rudele aproapiate ale mirelui au cercetat-o pe Sita cu mare atentie. Ne-au pus sa-i desfacem parul, au masurat-o, au pus-o sa mearga, pentru a-i vedea pasul, si au pus-o sa si cante.

Desi ar fi putut cu adevarat sa dea bir cu fugitii, dupa ce au auzit-o cantand fals si incapabila sa se armonizeze cu acompaniamentul ei n-au facut asa. Fata le placuse. Au spus: 'De-acum incolo, totul e aranjat, sa vina mirele si sa vada singur fata'. Baiatul era 'modern', asa ca vroia sa vada fata. Mama viitoarei mirese era si ea 'moderna', asa incat a spus si ea: 'Sa vina sa ne cunoasca, sa vada ce familie culta suntem''. Asa ca a venit. Numele lui era Mriganka. Era aratos, rotofei si stralucitor, fata sa rubiconda pastrand un suras perpetuu. Aducea mult cu fiul unui Zamindar, era adica un soi de dandy. Mama a propus ca Ru sa nu se arate. Dar mama Sitei a spus: ``Ce prostie! Acum casatoria este aranjata, ce daca-si intalneste cumnatele?' Mama nu putea sa-i spuna: 'Fata ta nu este atat de aratoasa ca a mea si Mriganka isi poate schimba alegerea'. Asa ca Mriganka a venit, era voios si petrecaret. Intr-o zi, Mriganka ne-a invitat pe toti la un bioscop (cinematograf). Stiam ca Sita era ca si maritata cu el, asa ca m-am purtat intocmai ca o tanara cumnata, am glumit si am ras. Dupa aceea, bruse, Mriganka a disparut. Au intrebat la casa unde statea si au aflat ca plecase pentru rezolvarea unor probleme. Apoi, tatal lui a scris ca Mriganka si-a schimbat gandul si nu spune de ce. Plecase in Anglia, unde urma sa studieze dreptul, ii parea tare rau si asa mai departe. Peste cateva zile, familia noastra s-a intrunit pentru a descoperi motivul acestei bruste schimbari. Mama Sitei spuse: 'A fost o adevarata binecuvantare ca nu s-a casatorit cu o asemenea persoana plina de ciudatenii'.

Atunci am aflat ca scrisese din Anglia o scrisoare tatalui meu, cerandu-ma in casatorie. Parintii mei erau foarte nefericiti din aceasta cauza. Mama a amintit: 'Am vrut sa n-o las pe Ru sa apara, dar n-am fost ascultata. Oare e bine ca astfel de lucruri sa se intample intre rude?' Tata a spus: 'Asta se intampla cand unii sunt moderni'. Dar didima Sitei, care este si a mea, adica mama mamei, a rostit o maxima: 'Orice barbat care, in timp ce-i face curte unei fete, se uita la alta, mai frumoasa, este o persoana imorala. Nici nu poate fi vorba ca Ru sa se marite cu el'. Astfel s-a incheiat episodul.

Dar daca-i voi povesti asta lui Mircea acum, ce se va intampla? Ha, ha! Ce s-ar intampla? Ce vesel! As putea incepe asa, cu o fata serioasa: 'Deci, Mircea, tu nu poti sa decizi daca sunt frumoasa sau nu'. Stiu ca indata ce voi spune asta, privirea i se va intuneca, deoarece l-am observat inca in urma cu cateva zile, cand el a incercat sa-si retraga cuvintele, iar eu nu i-am ingaduit. 'O data ce ti-ai exprimat opiniile, gata, s-a sfarsit'. Apoi, am sa continui: 'Dar Mriganka stie sa vada'. Nu stiu eu ce i se va intampla daca am sa-i povestesc asta?

- Bine, dar nu mi-ai spus niciodata nimic despre aceasta persoana. - Ce-ar fi de spus?

- Ce bioscop ati vazut?

- O, nu-mi aduc aminte toate detaliile, ii voi raspunde.

Ha, ha! Imi place gelozia lui. Este adorabila. Dar gelozia nu e un lucru de adorat; este dezgustatoare.

Se spune: 'Gelozia se taraste ca o vipera cu creasta' ori 'Un barbat verde de gelozie' - pentru ca gelozia este otravitoare. Ce prostie! Nu astfel este pasarea aceea mica a geloziei care ma sacaie. E dragostea, dragostea. Aceasta mica ciocarlie care sare dintr-o creanga in alta si de la o zi la alta si-mi striga: 'Trezeste-te sakhi, trezeste-te!' Cum spune si cantecul: 'Pe bolta tineretii mele canta pasarelele'.

Poate cineva sa-mi spuna de ce nu sunt geloasa? El povesteste atatea lucruri, mai ales experientele sale din strada Ripon. Toate fetele erau indragostite de el ori veneau dupa el, si multe alte povesti, dar acestea nu m-au impresionat niciodata. Asa cum spune zicala: 'Imi intrau pe o ureche si-mi ieseau pe cealalta'. Niciodata nu m-am ostenit sa intreb. Dar, ca sa fiu sincera, de ce ar fi trebuit sa fiu geloasa? El uraste aceste fete, de aceea a fugit de ele. Asa ca nu ar fi corect din partea mea sa-l intreb. Sunt suprinsa cand il aud ce spune despre anglo-indieni. Acestia se considera ca descendenti puri ai britanicilor si mult deasupra bengalezilor. Il urasc pe Mahatma Gahdhi numindu-l 'Gandy' si, cu toate ca ei insisi sunt needucati si ingusti la minte, ne considera pe noi necivilizati. Mircea suferea mult in tovarasia lor. Pentru el fusese o infioratoare experienta.

Ciudat, nu-i asa, ca noi nu stim nimic despre acesti oameni? Unde si cum traiesc, care sunt obiceiurile si comportarile lor? Nu suntem constienti nici macar de prezenta lor in tara.

Traim in aceeasi tara si vom continua s-o facem, mereu si mereu, si totusi nu vom ajunge niciodata sa ne cunoastem. Sunt atat de incapatanati si au atat de multe idei gresite in ceea ce ne priveste. Dar noi? Cat despre mine, nu mi-am facut niciodata vreo parere in privinta lor. Daca nu mi-ar fi spus Mircea, n-as fi sesizat niciodata existenta unei astfel de comunitati de anglo-indieni. I-am intalnit mai mult prin gari, pentru ca multi dintre ei sunt angajati la caile ferate. Am vazut cartierele lor de locuit din fuga trenului. Mi-a placut sa privesc aceste case, caci ei stiu cum sa puna o perdea, au grija de ghivecele lor de flori. Bengalezii sunt foarte delasatori in aceasta privinta. Dar stiu ca ei ne urasc, pentru ca nu calatoresc in aceleasi compartimente cu noi, deoarece au impresia ca apartin unei rase superioare, cea britanica. Dar sa fim sinceri, oare noi nu-i uram? Le spunem 'specie altoita'. Este oare o expresie decenta? Stiu ca ne uram numai pentru ca nu ne cunoastem. Daca as putea sa ma vad cu acele fete, ele nu m-ar uri niciodata. Nimeni pana acum nu s-a aratat ostil fata de mine. Daca as incerca sa ma imprietenesc cu tanarul brunet care vine pe la Mircea, ma va uri? Imposibil. I-as spune lui Mircea: 'De ce nu ma prezinti prietenului tau?' Voi face o experienta. Atunci voi vedea in ce masura poate el sa-si infranga prejudecatile. Ce se va intampla atunci? Ha, ha! Pasarea va canta din nou: 'Pe bolta tineretii mele canta pasarelele'.

Mircea poarta dhuti in fiecare dupa-amiaza. Am auzit ca vrea sa devina hindus. Va fi un Arya si un Hindu. Studiaza scrierile hindu, dar asta nu necesita o schimbare a religiei. Nu stiu de ce vrea sa devina hindu. Mantu este foarte incantat. E oare posibil sa creada ca tata il va accepta mai usor daca devine hindu? Nu ne cunoaste deloc lumea. Obiceiurile noastre sociale sunt aproape dincolo de intelegerea sa. Oare nu stie tata ca, dintre studentii sai, Mircea este cu siguranta cel mai bun? Dar apartine altei religii. Chiar daca nu ar fi fost asa si ar fi fost un hindu bengalez, n-ar fi incaput discutie - ar fi trebuit sa fie din aceeasi casta, dar din alt clan. Daca numele clanului ar fi fost acelasi, ar fi insemnat probabil ca, in unna cu mii de ani, au fost rude - asa ca s-ar fi considerat ca savarsesc un incest daca se casatoresc. Oricum, doua persoane avand acelasi nume de clan nu se pot casatori legal. El nu poate patrunde in inima lucrurilor, cand e vorba de obiceiurile si credintele noastre. Nu stie nici cat de mult suntem legati, ingraditi, de aceste reguli irationale. Nici tata, care este atat de invatat, care cunoaste atat de multe, nu stie ca fericirea nu depinde de casta sau de numele de familie. Dar eu? Mie nu-mi pasa de aceste lucruri. Niciodata nu voi intra in temnita unei prejudecati. Chiar daca nu ma casatoresc cu el, voi dovedi cu viata mea ca nu-mi pasa de aceste obiceiuri prostesti. Nu-mi pasa de nimic din societatea hindu. Nu-mi place nici idolatria sau veneratia icoanelor la modul practicat de hindusi. Ce se intampla in timpul pujas-ului? Acum aproape doi ani, am mers impreuna cu tata la casa noastra de la tara, in Bengalul de Est. In familia lui reunita, traiau laolalta 70 de persoane. Erau toti veri, frati si copiii lor. In afara de membrii familiei, mai erau vreo 20 de studenti care locuiau in aceeasi casa. Studiau la scoala sanscrita de pe langa casa noastra. Astfel de scoli erau numite Tolls (clopote), invatatura era sanscrita iar subiectele variau de la inalta filosofie la practica medicala. Medicamentele indigene erau pregatite in casa noastra. Astfel de scoli erau raspandite in intreaga tara, pentru a permite progresul prin eforturi particulare. Cateodata primeau subsidii din partea guvernului. Studentii traiau ca cineva din familie, lipsiti de orice obligatii materiale. Asa cum obisnuia sa spuna unchiul meu mai in varsta, 'Nu vindem invatatura'. Capul familiei era cel mai in varsta barbat, ce practica medicina; era cel mai varstnic dintre veri si sef. Intreaga familie depindea de vointa lui. Era autoritatea de necontestat. Avea doua sotii. S-a casatorit cu o tanara minunata, pentru ca prima sotie nu avea copii. Din aceasta cauza, mama si unchiul Mantu erau porniti impotriva lui. Dar multi din familie ii aprobau. Chiar daca nu intru totul, nu aveau curajul sa o spuna.

Cat timp a durat Druga Puja, am fost in vizita la tara. Noi locuiam in marele oras Calcutta, tata era si bogat si cunoscut, asa ca in sat el starnea o mare agitatie in jurul lui. In casa instarita din Bengalui de Est, pregatirile pentru puja erau facute cu migala. In curte, sub arcade, imaginea zeitei era pregatita din lut. Lucrul dura zile si zile. Prajiturile din nuca de cocos erau ingramadite in cosuri. Orezul era intins pe nisip fierbinte, si mici floricele apareau, emanand o aroma atragatoare. Nu mai fusesem intr-un sat pana atunci. Asa ca ma simteam minunat. Si verii mei erau incantati si mandri de mine. Eram un grup mare de adolescenti ce ne iroseam timpul, ca in vacanta. Inchiriasem cateva barci, carora le-am dat drumul pe minunatele canale ale Bengalului de Est.

Prin acele parti, aceste canale sunt folosite ca drumuri. De ambele parti ale canalelor, uriase trunchiuri de bambus atarnau pana la atingerea cu apa, facand-o mai inturrecata. Uneori, enormii arbori banyan isi tineau coroana in jos, parca dornici sa atinga apa cu degetele lor prelungi. A fost pentru prima oara cand am experimentat o Druga Puja intr-un cerc inchis. Nu stiam nimic despre puja, dar m-au distrat in mod deosebit pregatirile. Atmosfera era sarbatoreasca. Totusi o intamplare anumita nu numai ca m-a socat, dar m-a facut tare nefericita. Pe veranda stateau cei mai varstnici din sat. Unul dintre ei, un batran senin, purta o barba alba fluturand in vant. Am facut pranam cu cei mai in varsta, unul cate unul cum era obiceiul, dar cand am ajuns langa el si m-am oprit sa ne atingem picioarele, a sarit urland: 'Oh, nu, nu, nu, nu!' Unchii mei erau foarte incurcati: 'Nu, nu, Ru!' Cel mai in varsta dintre unchi spuse: 'Nu trebuie sa faci asta, Ru. El este musulman'. Si-a cerut scuze pentru mine, repetand: 'Nu stia. Este doar un copil'. Eram nedumerita. Cum poate fi oare cineva atat de inspaimantat? M-am simtit dezamagita ca tata nu a spus nimic pentru a ma sustine. I-am reprosat-o cand am ramas singuri. 'Ai dreptate, mi-a replicat. Tu ai aratat respect fata de cei in varsta. Casta nu conteaza'. - 'Atunci de ce n-ai spus nimic?' l-am intrebat. 'Cum as fi putut face altfel? Verii mei mai in varsta se aflau acolo. Cum as fi putut sa-i contrazic?' Acum, mai mult ca oricand, cand ma gandesc la Mircea, imi reamintesc toate aceste detalii. Chiar daca tata o doreste, nu va reusi niciodata sa ma casatoreasca cu un strain. Toate aceste rude, care nu inseamna nimic pentru noi, care nu inteleg nici macar jumatate din ceea ce spunem, sunt invincibile. Al doilea unchi ar veni repede la Calcutta si l-ar mustra pe tata: 'O, Naren, nu comite un astfel de pacat. Nu arunca asupra noastra un blestem vesnic'.

Unul dintre verii mei era pictor. El realizase decorul serbarii. Intr-o zi, l-am observat legand un taur de un copac. Desi imi dadeam seama ce este cu taurul, totusi l-am intrebat: 'Ce ai de gand sa faci cu el?' Eram ingrijorata de soarta animalului. 'Va fi sacrificat Mamei Druga, in ziua a opta a lunii, impreuna cu 8 tapi'. - 'Cine il va sacrifica?' am intrebat. - 'Eu, mi-a declarat Nasu mandru. Cine altcineva ar putea decapita un taur dintr-o singura lovitura?' - 'Nasu, nu ti-e rusine sa te lauzi cu asta? Ce mare bravura este sa ucizi un animal nevinovat? Face asta parte din religie?' Nasu si-a ridicat ochii si m-a intrebat: 'Ce tot vorbesti, Ru? Cum poti sa-ti arati adoratia fata de Zeita Druga, nesacrificand un animal?' Atunci am inceput sa-mi insir toate argumentele mele impotriva unui astfel de sacrificiu barbar. O intreaga ceata de adolescenti ma inconjura. Erau admiratorii mei. M-au ascultat si au devenit poate mai atenti cu mine decat cu taurul. Cu totii ne-am dus la cel de al doilea unchi. Era de talie mijlocie, cu fata rotunda si cu ochii mari, zambitori. Capabil de o afectiune imensa, el ar fi fost in stare sa opreasca aceste ritualuri, daca nu din alte motive, macar de hatarul meu. Imi placea de el in mod deosebit pentru un anume motiv - cand studentii stateau la masa, el venea si fuma, privindu-si femeile din casa cum ii serveau; erau oaspeti, trebuiau sa se simta bine. Ii era teama ca mamele care serveau ar fi putut sa opreasca cele mai bune bucati de peste pentru fiii lor. Nimeni din aceasta casa nu avea atat de multa grija fata de confortul celorlalti. Dar a refuzat sa discute chestiuni teologice cu mine si mi-a spus: 'Nu sunt capul familiei. Nici tatal tau nu este capul. Du-te si adreseaza-te sefului. Oricare ar fi directivele sale, trebuie sa-l ascultam'. Asa ca am mers cu totii spre camera acestuia, dar, ajungand la usa, m-am trezit singura. Toti verii mei credinciosi dezertasera. Oricum, am intrat fara teama. Seful atotputernic era un om slab, de aproape 60 de ani. Statea pe pat cu pipa in mana si din cand in cand inhala fumul. Sotia sa cea tanara era asezata pe o rogojina, hranindu-si noul nascut. I-am prezentat o argumentatie completa impotriva sacrificiului animal. El a continuat sa pufaie si, fara macar sa se uite la mine, mi-a spus: 'Totul este simbolic. Sacrificam tot ceea ce este rau in noi, iar animalele se ridica la ceruri cand sunt sacrificate in cinstea zeilor'. Eram tare in logica. I-am plasat argumentele ateistilor rostite in fata brahmanilor: 'Daca animalele merg in ceruri datorita sacrificiului, de ce nu-ti sacrifici batranul parinte, caci pentru el nu exista alta modalitate de a ajunge in ceruri?' Dar mai marele casei a ramas neclintit in convingerile sale. Mai tarziu, l-am auzit spunand celorlalti: 'Fata asta a lui Naren este sofista'. Atunci le-am zis celor mai devotati veri: 'Hai sa boicotam aceasta puja. Si sa nu stam acasa in primele trei zile ale sarbatorii'. Dimineata devreme, am impachetat hrana uscata, prajituri de nuca de cocos, diferite dulciuri, orez si banane, trestie de zahar, portocale, si ne-am dus cu barcile inchiriate. Intreaga zi ne-am plimbat pe canale, sub cerul albastru de toamna, pe curgatoarea si intunecata apa. Din satele indepartate, bubuitul tobelor ne aducea vesti despre nevazuta sarbatoare. Dar nu eram nefericiti. Ne bucura canotajul, mireasma florilor sephali si senzatia de independenta absoluta. Era si un mare picnic. Ne intorceam in fiecare zi numai seara si mergeam direct la culcare. Eu, in special, refuzam sa vorbesc cu cei mari. Dar matusile noastre erau inspaimantate ca cei tineri nu participau la sarbatoare. In toate cele trei zile m-am rugat fierbinte ca, daca intr-adevar exista o putere supranaturala, sa faca un miracol si sa-l salveze pe bietul taur. Dar rugaciunile mele arzatoare au ramas fara rezultat. Sangele animalelor a scaldat locul sacrificiului. In aceasta problema, tata nu s-a amestecat. M-a lasat de capul meu. Cred ca era bucuros sa-mi vada puterea mintii si ferma hotarare de a duce pana la capat ceva. Probabil ca gandea ca acesta este primul pas spre a deveni o Sarojini Dajdu (poeta si politiciana renumita). Dar ce ar spune el in afacerea cu Mircea? Nu, niciodata! Dar eu voi fi in stare sa fiu la fel de ferma? Nu, este cu totul alta treaba sa faci ceva pentru a-i ajuta pe altii, fie taur sau fiinta omeneasca, decat sa vorbesti de propriile-ti probleme. Rusinea, ezitarile si simtul vinovatiei imi vor fereca gura. Despre aceasta, in mod special, imi este imposibil sa vorbesc. Ar fi incomod. Sunt prizoniera, o adevarata prizoniera. Cine ma va elibera? Ma gandesc: 'Nu deveni hindus, Mircea. Hinduismul nu te duce nicaieri. Priveste-ma! Ce am castigat devenind hindusa? Asta nu-ti da putere; dimpotriva, te lipseste de ea'.

Din boltile tineretii mele, cucul ma striga mereu si mereu: 'Trezeste-te, o, femeie tematoare de prima iubire' Stau in camera lui, privind pe fereastra. Incerc sa dau glas acelui cantec, dar asteptarea ma face sa tremur in sinea mea. Sta in spatele meu, foarte aproape de mine. Tine o mana in jurul taliei mele, iar cealalta atarna pe umarul meu, spre piept, ca un nesfarsit colier. Fata lui e langa urechea mea, imi atinge obrazul - imi sopteste ceva la ureche.

- Mircea, mi-e frica, mi-e tare frica.

- De ce? De ce ti-e frica?

Tremur toata. Stiu ce se va intampla acum- ceea ce am citit in acea dezgustatoare carte, Hunger (Foamea). M-a asezat pe un fotoliu de trestie. Trupul mi-i amortit. E dupa-amiaza. Casa intreaga s-a scufundat intr-o lenesa siesta. Am venit jos sa ma uit dupa scrisori, in cutia postala. Stiu ca trebuie sa ma ridic si sa plec. Totusi, mi-am lasat mana pe gatul lui, in imbratisare. Nu am puterea sa ma misc. Si la pieptul meu dezgolit, el si-a ingropat fata. Trupul mi-e slab, nu am puterea de a-mi impune vointa, mirosul parului sau mi-a umplut rasuflarea. El murmura ceva, poate 'Zeita, Zeita', iar eu soptesc: 'E pacat, Mircea, e pacat'. Au trecut cateva secunde. Undeva, cineva a deschis o usa. El m-a eliberat si s-a departat intr-o clipa. Mi-am revenit in fotoliul de trestie si mi-am aranjat sariul. Nu trecusera mai mult de trei minute, dar lumea se schimbase pentru mine. N-as fi putut sa visez niciodata ca asa ceva mi s-ar fi putut intampla. Repetam 'e un pacat', dar nu aveam sentimentul pacatului, chiar daca repetam asta. Ciufulindu-mi parul, el a spus:

- Amrita, nu este un pacat, pentru ca asta este dragostea si Dumnezeu este dragoste.

L-am vazut pe Jharu intrand in curte, apoi in bucatarie. Nu observase nimic. Suntem acum la cel putin un picior si jumatate unul fata de celalalt. M-am linistit. Strig:

- Jharu, fa ceaiul!

Acestea sunt mofturi. Am adoptat o atitudine falsa. Oare nu procedez rau? Ce spune cantecul? 'Chiar daca-ti pare rau, nu lua o atitudine falsa, chiar daca trebuie sa faci fata pedepsei, nu spune o minciuna. Slava domnului!' Deci? Oare nu fac ceva fals? Dar n-are nici un rost sa-i spun toate astea lui Mircea. E bine ca el nu considera asta un pacat. N-ar fi frumos sa considere asa si sa plece? Si eu il doresc. Daca ma imbratiseaza din nou, ii voi ceda cu siguranta. II privesc, buzele ii sunt stranse, mainile ii tremura, pare nervos, nerabdator. De ce-o fi nerabdator? Este oare suparat ca am vorbit de pacat? Oare sa ma duc langa el si sa-l imbratisez cum as putea? Jharu e pe aproape. Atunci, celalalt eu a inceput sa spuna: 'Nu, nu, nu! Nu trebuie sa mai ramai aici nici un moment. Pleaca, pleaca de-aici, fugi!' M-am ridicat fara sa ma intorc sa-l privesc si-am pornit-o pe scari in sus, cu pasi repezi si-mpleticiti.

In noaptea aceea, n-am reusit sa dorm. Vreme indelungata am simtit pe trup atingerea sa. Era dificil pentru mine sa incerc o asemenea experienta. Nu sunt obisnuita sa-mi ascund faptele. Oare din aceasta cauza sunt atat de nelinistita? Sau mai astept ceva? Ce altceva? Proprii-mi ochi privesc in negura abisului necunoscut din mine cu severa dezaprobare.

Astazi stau intinsa pe pardoseala, pe o rogojina. Pe recea pardoseala de piatra. Ma rasucesc de pe o parte pe alta si ma gandesc. 'Pot oare scrie despre o astfel de experienta intr-un poem?' Cum? Totusi, multi au scris. Chiar si Rabi Thakur a scris unul. Ori de cate ori dau peste acest poem, nu-l citesc. De ce a scris marele poet pe o astfel de tema? Acele cateva minute revin insotite de o senzatie de panica. Sunt surprinsa, nu-mi cunosc sursa acestor simtaminte-vin din trup sau din minte? Imi amintesc o alta poezie:

Cuvintele sunt lanturi grele de contrazicere

in zborul meu de foc

gafai, ma scufund, tremur si respir

'Zbor de foc, zbor de foc' - acest vers al poeziei incepe sa mi se invarta in cap - apoi mai jos, mai jos. Rogojina mi s-a transformat intr-un pat cu fulgi.

Am intrat cu un intreg munte de pachete, toate pentru casatoria lui Mantu, cand Mircea m-a recunoscut si a intins mana si-a luat pachetele, pentru a ma ajuta. Eram scapata de povara. Acesta este obiceiul la ei. Imi place. Priveste la Mantu, cu cata usurinta s-a strecurat pe scari, lasandu-mi toate pachetele, sa le duc eu sus. Si Khoka? Chiar daca as cara caramizi, el n-ar misca nici degetul cel mic pentru a ma ajuta. Sa te ridici sa primesti o femeie, sa nu stai jos pana cand nu se asaza ea - sunt obiceiuri occidentale. Femeile din familie sunt impresionate. Chiar si matusa care ma certase ca am ras impreuna cu el si-a schimbat parerea. Am auzit-o spunandu-i mamei: 'Ce baiat bun acest sahib - cat de frumos amesteca dal si orez cu degetele, si cat de curat mananca. Cine ar crede ca este european'? Seamana cu unul din baietii nostri'. Mi-am inghitit o remarca: 'Atunci de ce erai asa de suparata?' Mama a spus: 'Este un baiat minunat, bun la invatatura si ascultator. Imi place atat de mult sa-l aud cum imi spune ma'. Shanti a continuat: 'Iar cand poarta dhuti si panjabi, arata ca insusi Gauranga'.

El comandase multe obiecte minunate de arta pentru casatoria lui Mantu - haine frumos brodate si sculpturi in lemn. Eram invidioasa. Era adevarat ca se casatoreau, asa ca trebuiau sa primeasca daruri, dar putea cel putin sa-mi dea si mie ceva, macar o batista. Nu-mi facuse niciodata nici un cadou, in afara de carti. Chiar acum cateva zile, mi-a daruit doua volume cu biografia lui Goethe. Mi le-a daruit dupa cutremur. Era o noapte minunata. La miezul noptii, pamantul s-a scuturat. Ne-am grabit cu totii afara si am iesit in strada. Zguduiturile nu au durat mult. Dupa aceea, am revenit cu totii inauntru si am stat pe scarile ce dadeau in curte. Mircea a facut cafea. Era o noapte instelata. Nu-l vazusem inainte si nu l-am mai vazut nici dupa aceea atat de tarziu noaptea. Asa ca acea noapte m-a bantuit ca o aroma. Noaptea avea maretia ei si impresiona in mod deosebit privirile. El a facut ca amintirea acelei nopti sa fie vesnica, daruindu-mi cartile a doua zi. Scrisese numele meu pe ele, adaugand: 'Ca o amintire de prietenie, dupa cutremurul din 28 iulie 1930'. Mi-a spus ca e obiceiul lor sa daruiasca ceva unui prieten dupa un cutremur. Aceasta este singura amintire concreta a timpului pe care si l-a petrecut cu noi, pe care am pastrat-o toata viata.

Citise cateva fragmente ale cartii si-mi vorbise despre viata lui Goethe, poetul ce voia lumina. 'Lumina, mai multa lumina!' a exclamat poetul pe patul de moarte. Am inteles ca nu era vorba de lumina soarelui, pentru ochii sai muribunzi, el vorbea in simboluri, asa cum vorbim de lumina inteligentei, de lumina cunoasterii Si poetul nostru scrisese: 'Unde este lumina? Unde este lumina? Lumina este focul viraha'. Ce este viraha? Nesfarsita parere de rau a despartirii de ceva iubit. Dar cum poate deveni asa ceva o bucurie? Nu poate deveni bucuria unirii o flacara? De ce in toate literaturile lumii e preamarita despartirea in dragoste? Laila si Majnu, Romeo si Julieta, Rhada si Krishna, chiar Rama si Sita Nu inteleg aceste lecturi. Cand sunt sus iar el este in camera sa, simt o dorinta care ma sfasie, dar daca ar pleca fara sa se intoarca. Ar fi ingrozitor. Nu cred ca un astfel de lucru mi-ar darui lumina, dimpotriva, m-ar duce intr-un intuneric de negandit si de nepatruns. Astfel, Yaksha din Meghdoot lasa deoparte lumina viraha si viseaza la bucuria unirii. Mintea mi se umple de bucurie cand ma gandesc la Meghdoot. Am urcat scarile recitand poemul. Cum era aceasta bucurie inaltatoare? 'Acolo unde nu sunt lacrimi, exceptand certurile de dragoste, si nici o alta varsta decat tineretea' Tata a venit din sufragerie si a spus vesel:

- Reciti din Meghdoot? Pronunta corect sanscrita: e vorba de y nu de j, de ce ai limba unui Sudra?

- Cine ma poate auzi? am intrebat.

- Daca sanscrita este rostita in raza mea auditiva, pot oare sa n-o bag in seama?

Ma deranjeaza Sabi. Nu ne lasa singuri un minut. In ultimele zile, spune ca o sa-l invete bengali pe Mircea. Mircea considera ca este o idee buna, caci eu il invat tot atata bengali, cata franceza ma invata el pe mine. Slaba speranta ca amandoi vom progresa vreodata in cunoasterea acestor limbi. Problema este: Mircea crede ca Sabi nu intelege ce se petrece intre noi, asa ca putem sa flirtam si sa ne mangaiem de fata cu ea, ca poate sa-mi tina mana intr-a lui? Dar asta este o greseala. Voi avea in curand 17 ani si ea are 11. Nu este chiar asa copil. Chiar daca vorbeste ca un copil. Asta-i un fel de poza. Cand avea numai sase ani, o ruda de-a noastra, Bramho, incerca sa divorteze de sotul ei. Impactul cu acest incident neobisnuit il socheaza pe bengalezul educat. Discutii tari se purtau pentru si impotriva acestui act. De cate ori se intalneau femeile, era singurul lucru pe care-l discutau. E bine sa-ti parasesti sotul sau e un act condamnabil? Intr-o zi, cand mama si matusile discutau despre toate acestea, ne-au cerut sa parasim incaperea. Sabi a fost refractara la idee, asa ca a spus: 'De ce sunteti ingrijorate? Sunt o fetita, nu sunt atenta la ce spuneti'. Toti au ras. Adevarat, ea n-a inteles atunci, dar cu siguranta ca acum ar intelege. La ora asta, ea intelege mai mult decat intelegeam eu la varsta ei. Intotdeauna spun ca inteleg multe lucruri, chiar daca nu este asa, dar ea face aproximativ pe dos. Oh, amandoua avem pretentii! Totusi, am remarcat o stranie schimbare in ea. Tata face atata agitatie in privinta mea, iar Rabi Thakur ma iubeste atat de mult, sau mai exact, eu il iubesc si ma pot duce oricand la el. Un astfel de om ilustru a devenit atat de legat de mine in timp ce ea nu-l poate intalni - toate astea o tulbura. Sufera, iar suferinta este acuta si patrunzatoare. Dar nu trebuie s-o blamez. Daca cineva e martorul bogatiei altuia, din care el nu se poate impartasi, asta ramane dincolo de intelegere, nu poate fi o stare de lucruri satisfacatoare. Ea nu este destul de mare pentru a pricepe ca nu este inca pregatita pentru orice. Asa ca face bot si scanceste: 'Toata lumea o iubeste pe didi, nimeni nu ma iubeste pe mine'. Lumea rade de toate vorbele acestea venind de la o atat de dragalasa fata, dar nu face nimic sa-i treaca supararea. Cand am fost la Delhi ea i-a spus cunoscutului editor Ramananda Chattarjee: 'Nu are nici un rost sa vii la noi cand didi este departe'. Acum il priveste pe Mircea. A inteles ca intre noi este o prietenie aparte. Stiu ca a inteles chiar mai mult. Este nefericita ca acest barbat s-a atasat atat de mult de didi. Nu pot discuta asta cu nimeni. Cu cine as putea vorbi? Mi-e mai ales teama ca Mircea nu-si da seama de primejdie. Intr-o zi, se va trada. Sabi m-a intrebat odata: 'Ce discutati voi din ochi?' Cand i-am spus asta lui Mircea, el a considerat-o o problema poetica. 'Sa vorbesti cu ochii! O expresie frumoasa. Hai sa mai incercam!'

Cu cat o privesc mai mult pe Sabi, cu atat mi se face mai frica. Oare ne va distruge aceasta fericire? 'Nu - ma consolam singura - este doar un copil, ce-ar putea ea sa faca?' Totusi nu aveam liniste. Stiam ca Shanti cunoaste totul. La fel si Khoka. Dar ei nu ne vor deranja niciodata. Poate Kakima, sotia lui Mantu, stia si ea, dar nu va fi impotriva mea, suntem acum bune prietene. Asa ca ma tem doar de o fetita. Radeam de mine - alarma falsa! Mi-am reamintit poemul:

Teama pastreaza vigilenta treaza peste patul dragostei

In mijlocul bucuriei unirii, masurand

pulsatiile extazului, tremura maniosul zeu al durerii

Poemul este infiorator sau cel putin straniu. Asa mi se pare.

In fiecare zi, ieseam la plimbare cu Chevroletul nostru.

Cateodata mergeam pe Jessore Road, alta data pe pustia Tollygunge Circular Road, care inconjoara partea de sud a Calcuttei. Mergeam cu totii - baba, ma, Sabi, Mircea si cei doi frati mai mici. Mircea statea in fata. In acest timp, eram mai aproape, in mod natural. As fi dorit sa ma plimb cu el singura, printre boscheti si copaci, intr-o noapte cu luna, scaldata de lumina stelelor. Citisem atatea despre ce ar putea face indragostitii, dar nimic din toate acestea nu ni se intampla noua.

Prafulla Ghosh era profesor de engleza, avand faima unei autoritati in materie de Shakespeare. Tata il invita deseori sa citeasca din Shakespeare. O data l-a poftit la masa. Am asteptat, am asteptat, dar el n-a aparut. Timpul mesei trecuse de mult. Devenisem somnorosi si iritati din cauza acestei asteptari. Intr-un tarziu, a sosit, a luat o minunata cina si, spalandu-se pe maini, a spus:

- Stii, Naren-babu, astazi m-am purtat ca un profesor. Am uitat cu totul de invitatie, am fost acasa si am mancat si mi-am adus aminte abia cand ma spalam pe maini. Asta seamana cu povestea celor doua cumnate; o tanara sotie, impreuna cu sora sotului ei, au mers la rau sa spele vesela; un crocodil a aparut si a insfacat-o pe sora. Intoarsa acasa, nora a uitat sa-i spuna soacrei ce s-a intamplat cu fiica ei. Dupa ce au luat masa, cand s-a dus din nou sa spele vasele, si-a adus aminte si a spus: 'Imi amintesc ca, in timp ce spalam oalele la rau, un crocodil a inhatat-o pe cumnata, tarand-o in valuri' Asta arata cata dragoste era intre ele.

In timp ce vorbea, mima totul cu trupul sau matahalos. Incaperea rasuna de ras. Imi amintesc ziua aceea pentru gandurile stranii care ma chinuiau. El citea Negutatorul din Venetia si recita versurile pe care Lorenzo le spune Jessicai in gradina: 'Luna straluceste intr-o astfel de noapte, cand blandul vant saruta copacii'

Este asa de multa lume in camera. Schimbam priviri si deseori buzele se arcuiesc intr-un minunat suras, si totusi imi dau seama ca poti fi singur in multime. Dar desigur ar fi mult mai bine sa fim ca Jessica si Lorenzo. Pentru noi asta nu va fi niciodata. Cand intr-o noapte scaldata de lumina lunii sau intr-o seara cu amurg tremurator ne vom retrage din multime, Sabi se va tine dupa noi. Va alerga sa ne prinda. Mi-am spus: 'Ce distanta poate fi intre doi oameni, chiar atunci cand ei merg alaturi!' Dar n-am discutat niciodata despre asta cu el, nu i-am spus nici macar cat de mult il iubesc, pentru ca nu sunt sigura de mine. Nu stiu daca aceasta constanta dorinta de a fi tot timpul langa el inseamna dragoste. Cine ma poate asigura in aceasta privinta? Daca i-as spune, el ar deveni mai sigur de sine, pasarea geloziei ar disparea si eu nu vreau asta, n-as vrea asta in ruptul capului. Asa ca din cand in cand fac cate un lucru care il imbolnaveste pur si simplu de gelozie. De exemplu, acum cateva zile, scriitorul Sri A. era in camera lui. Eu am inceput sa discut cu el. Am inceput in engleza, dar am trecut repede la bengali. De ce sa fi vorbit in engleza, doar din cauza lui Mircea? Nu era asta limba noastra? Nici nu m-am uitat la el - fata lui arata ca o zi de iulie acoperita de nori.

Devine putin mai crud cand e gelos si asta imi place. Ciudat! Cum s-ar numi atitudinea mea? Cochetarie? Va trebui sa ma uit in dictionar. A inceput treptat sa-mi dea ordine. Crede ca sunt proprietatea lui. Crede ca parintii si toti ceilalti din familie stiu asta si-l aproba. Am suferit de beri-beri, asa ca picioarele-mi sunt totdeauna umflate. Trebuie sa le frec cu un ulei fabricat din ierburi indigene; cred ca are in el si untura de tigru - ce miros ingrozitor! Dar asta nu inseamna ca nu ma pot plimba cu picioarele goale. Imi place sa simt cu talpile racoarea podelei de marmura, dar el a inceput sa ma certe si-mi cere sa-mi pun papuci. Verdeturile nu-mi sunt interzise, tocmai lipsa lor cauzeaza beri-beri, dar el are parerile lui si mi-a cerut sa nu mananc ardei verde. Intr-o zi, dupa masa, Kakima, Mircea si cu mine stateam de vorba. El era suparat cu mine, asa ca i-a spus Kakimei:

- Kakima, tu esti proaspat casatorita si trebuie sa fii dulce, asa ca nu trebuie sa mananci ardei verde. Lasa-le pe fetele iuti sa faca ce le place

I-am replicat:

- Asta se potriveste si baietilor dulci, ardeiul face rau si dulcetii lor.

- Ce vrei sa spui? a sarit el la mine, suparat. Nu pot manca ardei verde pentru ca este iute? Priveste!

A inhatat o farfurie cu ardei din mijlocul mesei si, alegandu-l pe cel mai mare, a inceput sa-l mestece.

Un caracter intr-adevar groaznic.

- Arunca-l, arunca-l! am strigat si am incercat sa sar la el, dar nu am reusit pentru ca-mi tinea piciorul pe sub masa. Avea mult mai multa forta decat mine si nu puteam lupta sa ma eliberez din cauza Kakimei, asa ca a continuat sa manance ardeii, unul cate unul. In acest timp, buzele ii devenisera rosii pana la barbie. Pete stacojii ii aparusera si pe fata, dar el era netulburat. Kakima nu era de nici un folos. Nu facea decat sa scoata un soi de chicoteli. Am incercat sa-i iau farfuria din mana. Kakima nu-si dadea seama ca un om era pe cale sa se sinucida in fata ei. Dar Sabi a inteles. Oricum, era sora mea. Mintile noastre erau croite la fel. A strigat:

- Ma, ma, ma! Euclid-da si didi se lupta!

Mama a venit alergand din bucatarie intr-o clipa, Mircea m-a lasat si s-a ridicat. Mama a ramas muta, ca un tablou:

- De ce face acest baiat linistit astfel de lucruri infioratoare? Ca un raspuns la gandul ei nerostit, Kakima a raspuns:

- Asta este din cauza lui Ru, care nu l-a ascultat.

- Cum nu l-a ascultat? a repetat ea distrata si pentru prima oara o umbra de suspiciune a aparut in ochii ei. A scos niste unt intr-un borcan si, intinzandu-l catre el, i-a poruncit: Mananca-l!

Mircea a luat borcanul si a.plecat spre camera lui cu capul in jos. Mama era suparata.

- V-ati terminat de mult masa. La ce mai stati aici? Nu aveti nimic de facut?

Desi infricosata de cele intamplate, am spus pe un ton normal:

- Ma, eu am spus ca trebuie sa ai curaj ca sa mananci ardei, asa ca el si-a aratat curajul. Nu-i asa, Kakima? Apoi, intorcandu-ma, catre mama: Total tampit! Da, asa este!

Vocea imi era calma, nu trada nimic, asa ca mama m-a crezut, norul suspiciunii s-a risipit imediat, pentru ca mama vroia sa se risipeasca. Nu-i placea sa aiba nici o banuiala fata de cei iubiti. Mama nu avea curajul sa faca fata adevarurilor incomode. Nu era asa numai atunci, intreaga ei viata a ramas la fel, fara sa observe ceva, pentru ca nu vroia sa observe. Cand o femeie si-a pierdut influenta asupra sotului ei, ea crede ca toate pot trece, daca ea se face ca nu baga de seama. Timp de zece ani, asta a mers. Mama n-a observat primejdia. A priceput ce se petrece, abia cand nu se mai putea face nimic. Ideea ei era: 'Poate fi cineva condamnat numai pentru ca are incredere? Este o greseala sa crezi?' In dupa- amiaza aceea, o fata de saisprezece ani a inselat-o. Totusi, am ramas in panica pentru multa vreme, spunandu-mi: 'Sunt abila, nu?' Numai din cauza lui Mircea am mintit. Oh, nu! Ce spune Dusyanta? A minti este un lucru instinctiv la femei. Mama a urcat scarile. Daca mai are vreo urma de indoiala, trebuie sa incerc sa i-o alung. Trebuie sa ma duc sus si sa ma cuibaresc cu ea in pat. Asa ca i-am spus Kakimei:

- Eu ma duc sus la mama; tu du-te la Mircea si afla ce i s-a intamplat.

Ea mi-a facut cu ochiul si mi-a spus:

- Ce-mi pasa mie?

Cand m-am intins in pat langa ea, mama nu-mi putea cunoaste gandurile. Am inconjurat-o cu bratele. Oricat l-ar iubi cineva pe altcineva, cat de usor il poate insela, deoarece nimeni nu poate cunoaste, fara sa i se spuna, gandurile altuia. Dar daca s-ar putea? Atunci toate lucrurile pretioase ale vietii, ca dragostea, respectul si increderea, ar fi masacrate intr-o secunda. Am incercat sa pricep de ce facuse Mircea un lucru atat de ingrozitor. Pentru ca nu-l ascultasem, ca sa-si arate 'vitejia' sau poate era altceva? Era ranit? Dorea sa se razbune? Nu puteam sa-mi dau seama. Eu n-as fi putut face niciodata un astfel de lucru. Poate cineva sa-si provoace o astfel de suferinta? Multi oameni pot, Thakurma mea a putut. Buzele ei insetate au refuzat apa si pe patul de moarte, pentru ca sora care o veghea era din alta casta. Putea rezista cu usurinta doua-trei zile fara mancare. Dar astea aveau un sens - o facea din credinta. Si Mircea poate ca avea motivele sale. Probabil se supunea unei incercari. Cat de multa suferinta poate indura pentru mine. Ma simteam foarte mica, intr-adevar, fata de capacitatea lui de autopedepsire. Avea mult mai multa putere a mintii decat mine. Nu-l voi mai necaji niciodata. Acum ii voi dezvalui gandurile mele, ii voi spune totul, nu in maniera lui, ci stand langa el si atingandu-i picioarele. Ce rau fac daca ii ating picioarele? Oricum, imi este superior, nu numai ca varsta si invatatura, dar si in puterea mintii. Ma simteam invinsa, zdrobita, dar eram fericita. Eram fericita ca se inaltase mai mult decat mine, manifestandu-si puterea de autopedepsire.

Tensiunea tatalui meu a ridicat intreaga casa in picioare. Un vas spart i-a produs probabil niste cheaguri, stanjenindu-i vederea. Este un motiv serios de ingrijorare, dar chiar daca nu ar fi fost asa, mama tot serios l-ar fi considerat. De fapt, asta se intampla nu numai in casa noastra, ci in toate gospodariile unde stapanul este cel mai important. Adica el e 95 la suta din familie, iar toti ceilalti impreuna abia realizeaza 5 procente. Asta inseamna ca dorintele, tabieturile sale sunt mai importante, ceilalti nu conteaza. In familia noastra, acest lucru este chiar mai pregnant decat in altele. Stapanul casei este o zeitate. Cand el e bolnav, nu putem avea alt gand, mai ales mama. Ea trebuie sa stea langa el noapte dupa noapte, fara sa oboseasca - si bineinteles ca tata accepta acest serviciu. Aceasta este atitudinea tuturor barbatilor indieni si nevasta probabil ca se reface prin insasi munca ce o presteaza, prin servirea sotului si prin virtutea acumulata, dar pentru asta barbatul ei nici macar nu trebuie sa-i fie recunoscator. Aceasta lipsa de recunostinta nu trebuie considerata o greseala din partea lui. Chiar daca nu este bolnav, cele mai bune bucati sunt puse deoparte pentru el. Cand doarme, intreaga casa trebuie sa pastreze linistea, dar el poate tuna si fulgera oricand, chiar daca ceilalti se odihnesc. Chiar si cei considerati foarte civilizati se comportau in acelasi mod. Nu sufereau de mustrari de constiinta si nici ceilalti nu se asteptau la un alt comportament. Stapanul casei era si cel ce castiga painea, asa ca avea dreptul sa desconsidere orice alte pareri si sa-i faca pe membrii familiei sa-i accepte punctele de vedere. Poate fi un procedeu de mentinere a disciplinei in familiile mari, dar intotdeauna il faceau pe stapan sa se transforme intr-o persoana aroganta, egoista. Se considera un mic Dumnezeu legiuitor peste casa. Dar el nu este un zeu, ci doar o biata fiinta omeneasca bolnava si doborata la pat de placerile si supararile vietii, ca oricare altul dintre nesemnificativii membri ai familiei. Un atotputernic rege reprezinta pentru o tara ceea ce este stapanul casei pentru membrii familiei sale, supraveghind destinele supusilor. Mai ales daca este un om de calitate, puterea lui devine absoluta. Talentele tatei sunt variate, calitatile sale incomensurabile. Nu se afla nimeni sa-l poata egala in eruditie. El descifreaza intr-o clipa impenetrabilele texte scrise in sanscrita. Nu a avut niciodata greutati in a patrunde adancimile filosofiei ermetice scrisa in sanscrita arhaica. Memoria sa este foarte exacta. A citit toate cartile din biblioteca, 6-7 mii de volume. Puternica sa personalitate o depaseste chiar si pe aceea a invatatilor pundits. Poate combate pe oricine cu argumente, poate dovedi oricui ca nu cunoaste nici macar intrebuintarea corecta a n-ului dental sau cerebral.

N-am crezut vreodata ca tatal nostru ar putea savarsi vreo greseala. Pentru noi el era fara cusur, la fel ca un Dumnezeu. Mama statea la baza acestei idei. Ea nu si-a dat niciodata seama de pericol. Credea ca pruncii ei nu trebuie nici macar in gand sa-si critice tatal. La urma urmei, vechea maxima spune: 'Tatal e mai presus de orice. Tatal reprezinta virtutea, tatal este cea mai mare pocainta a noastra. Zeii sunt multumiti daca tatal este multumit'. Pe-atunci, aceasta idee incepuse sa-si piarda din putere in multe familii dar ramasese intacta in familia noastra, datorita calitatilor tatalui meu. Totusi, treptat, incepusem sa am oarecare resentimente fata de el. Devenisem putin critica. Ma jenam de atitudinea mea, dar nu ma puteam controla. Prima data cand am avut curajul de a-i raspunde tatalui meu a fost atunci cand era bolnav. Thakurma (bunica din partea tatei) adusese in casa o fata parasita de sotul ei. A ramas cu noi toata viata. Desi venise dintr-o casta inferioara si era servitoare, noi o priveam ca fiind de-a noastra. Toti copiii o iubeau foarte mult, mai ales eu. Suferea de astm cronic si avea si o eczema. Am observat ca tata nu adusese niciodata pentru ea un doctor bun si nici nu-i cumparase medicamente. Mama incerca s-o trateze cat mai bine posibil. Dar banii erau desigur in mana tatalui meu. Intr-o zi, am gasit-o in agonie. M-am dus de-a dreptul la tata si i-am spus:

- Baba, intotdeauna chemi doctori pentru tine si iei medi­camente, de ce nu vin doctorii s-o vada si pe Chapadidi?

Tata a ramas impietrit de indrazneala mea. A spus numai:

- Cum de vin doctori pentru mine si nu vin pentru Chapadidi?!? Era surprins, ca si cum nu si-ar fi putut crede urechilor. Cum de nu puteam face deosebirea dintre el si servitoare?

Am sters-o cu coada intre picioare, foarte rusinata de impertinenta mea. 'Cum de-am indraznit una ca asta?' ma intrebam singura.

Dar stiu ca devin din ce in ce mai rebela. Nimeni in aceasta casa nu se poate ridica impotriva vointei tatalui. Urmaresc ceva prin dorinta asta a mea? Tata este asemenea unui imparat ce poate ordona zdrobirea oricui sub picioarele unui elefant sau decapitarea, dupa bunul lui plac. Desigur, nu va fi in stare sa porunceasca pedepse fizice - dar in ce privea sufletul? Detine o putere de neegalat asupra mintilor noastre. Daca din intamplare ar afla ce se petrece cu mine, ar face acelasi lucru ca si Marele Mogul, imparatul Akbar - nu in fapta, ci in gand, va rostogoli un bolovan peste Anarkali a lui.

Intr-o zi, Mircea m-a intrebat:

- Ai vazut statuile templului Konark?

- Nici macar nu am fost acolo. De ce ma-ntrebi?

- Ma gandesc ca nici o fiinta omeneasca nu le poate semana.

- Nu am fost la Konark, dar am fost la templul Bhubaneswar si la Jagannath la Puri.

Mi-am spus ca ar fi putut vedea Konark-ul, pentru ca acum acolo era o ruina, dar nu ar fi fost admis intr-un adevarat templu, cum ar fi Puri sau Bhubaneswar. Ce tara parasita de Dumnezeu este aceasta in care oamenii se tem sa atinga alti oameni?

Stam pe veranda, eu cu spatele la balustrada, sprijinindu-ma de perete. In spatele meu, tulpinele de mandhabi acoperite de buchete de flori atarna intr-o briza usoara. Leganandu-se incoace si incolo, florile imi ating obrazul stang. El sta in fata mea, la mica distanta, privindu-ma. Deodata spune in soapta:

- Arati ca o statuie pe fatada unui templu. Era prima oara cand imi spunea ceva despre felul in care arat. Nu sunt sigura daca este vorba de admiratie sau despre altceva. Cine stie daca este bine sa arati ca o statuie. Vreau sa aud o descriere mai fidela a frumusetii mele. Dar ceea ce ceilalti oameni spun atat de dragut, el nu spune. Poate ca in tara lor nu stiu cum sa descrie frumusetea, atat de usor cum o facem noi. Asa cum Kashiramdas o descrie pe Draupadi: 'Nasul ei depaseste frumusetea florii til, vocea ii este ca nectarul, talia ei face sa-i fie rusine unei leoaice, sprancenele ei formeaza bolta lui Kana, iar parul ei este ca adancii nori intunecati'. N-ar putea sa spuna si el ceva asemanator? Doar: 'Arati ca o statuie'! Ce deziluzie! Nimic nu-i asa cum as dori eu sa fie.

Cartea mea este aproape gata. Tata a hotarat ca va aparea de ziua mea, ziua in care voi implini cel de al saisprezecelea an. Toti literatii, artistii si poetii Calcuttei vor fi invitati. Tata pregateste un mare spectacol. Ca si in Anglia, cand o fata implineste varsta de a fi prezentata la Curte cu mare pompa, tot asa il va prezenta si tata pe noul poet societatii oamenilor de litere. Pregatirile pentru un mare eveniment se desfasoara de zile intregi in jurul meu. Parintii sunt atat de absorbiti de primul lor copil, incat ceilalti raman pe planul al doilea. Cei doi frati ai mei sunt prea mici ca sa o simta, dar Sabi? Ea se simte neglijata. Tot timpul isi strange minunatele ei buze. La drept vorbind, boala ei care se agraveaza continuu este mai mult spirituala decat fizica. Era disperata in ziua in care am mers sa-l vedem pe Uday Shankar dansand la New Empire.

In urma cu doi ani, Anna Pavlova venise la Calcutta. Parintii mei au fost la spectacol. Elita Calcuttei comenta de bine, de rau. Era pentru prima oara cand mama a vazut o femeie pe scena. Eu nu am fost luata, nefiind considerata destul de adulta pentru aceasta. Dar am auzit toate remarcile facute de mama fata de alti adulti. Mama nu era cunoscatoare intr-ale dansului, dar simtul ei artistic si dragostea de frumos erau mai subtile decat ale tatalui meu. Baletul Moartea lebedei a vrajit-o pe mama pentru cateva zile. Dar avea si rezerve. Pavlova nu a dansat cu o rochie pana la pamant. Avea intr-adevar foarte putina imbracaminte pe ea. Hainele ei erau cam lejere si, atunci cand s-a invartit ca o sfarleaza, poalele rochiei s-au ridicat in sus si au dezgolit-o. Dupa mama, acesta putea sa fie un lucru bun pentru arta, dar nimic mai rau pentru igiena sociala. Cand au iesit din teatru, mama l-a vazut pe nepotul D. la oarecare distanta. D. nu era un copil, isi pregatea doctoratul la Universitate. Dar mama era ingrijorata ca el ar fi putut sa vada un astfel de dans. Nici D. nu era mai putin ingrijorat, pentru ca matusa sa il vazuse intr-un loc interzis.

In 1930, Uday Shankar a dat primul spectacol la Calcutta. Era discipolul indian al Pavlovei. Intreaga Calcutta zumzaia de aceasta veste. Tara noastra nu era obisnuita, in acele vremuri, cu astfel de spectacole. Cateva persoane privilegiate, occidentalizate, mai vazusera balet. Dar dansuri indiene puteau fi privite doar in temple, unde Devadasis, fetele sclave zeului, dansau. Ele nu puteau sa se casatoreasca niciodata, caci erau casatorite cu zeul templului. Am vazut dansul lor in templu - erau dansuri traditionale si prezentate de fete needucate, aflate mai mult sau mai putin in afara castelor. Am auzit de asemenea de baijees, care erau descendentele degenerate ale dansatoarelor de pe la curtile regilor. Lumea 'buna' nu stia nici macar unde traiesc. Doar grasanii si lubricii bogatasi de tara le priveau, ca pe un truc scamatoresc, prin gradinile lor din cartiere ascunse. Cuvantul baijees, adica 'fete ale dansului', nu era niciodata rostit in societatea aleasa. Cine altcineva mai dansa in India? Tribalii! Ei aveau dansurile lor, pentru sarbatori religioase si sociale si pentru distractie. Dar barbatii si femeile din societatea buna nu doreau sa apara pe scena. Asta li se parea o idee aberanta. Din 1926, Rabi Thakur a introdus dansul pe scena. Vizitand regiunea nord-estica a Himalaiei, el a trecut prin districtul Manipur, unde a putut vedea dansul liric Manipuri. Intr-o noapte cu luna, tineri si batrani dansau in aer liber, in stralucitoare costume tribale, urmarind tema Rhada-Krishna. Rabi Thakur a fost captivat de ei si a hotarat sa introduca dansul in societatea decenta. In 1926, intr-o piesa de teatru pe o tema budista, o fata de la scoala sa din Santiniketan a dansat. Piesa fusese scrisa special pentru acest scop. Fata a dansat in fata imaginii lui Buddha - dansul exprima veneratia ei. Acesta a fost mai mult sau mai putin un act rebel, nu mai putin puternic decat unul politic. Mesajul piesei a fost atat de captivant, incat a potolit limba ascutita a criticilor. Eu n-am vazut-o pentru ca nu eram destul de mare. Asa cum Sabi nu era destul de mare pentru a merge la spectacolele lui Uday Shankar. Am gasit-o stand intr-un colt si acoperindu-si fata cu palmele, inchisa in ea ca un boboc de lotus si suspinand:

- Pe tine toata lumea te iubeste, dar pe mine nu ma iubeste nimeni.

Tata ne-a telefonat de la Colegiu ca sa ne spuna ca nu mai era nici un loc liber in sala teatrului. Astfel incat a trebuit sa luam o loja. Era buna pentru patru din noi: tata, mama, Mircea si eu. Costa scump sa rezervi loc in loja, dar Mircea era gata sa suporte acest pret. Mama purta o esarfa egipteana brodata cu argint si arata ca o regina. Mircea era imbracat in dhuti si panjabi. Inalta societate din Calcutta era bine reprezentata. In cercul acesta inalt, exista un mare grup apartinand sectei Brahmo, care suferea de complexul superioritatii. Nu toti, dar in mod sigur unii. Ei nu ne-au privit niciodata ca suficient de civilizati. Nu de mult ni se daduse cale libera in aceasta inalta societate. Pedigree-ul nostru era discutabil, noi avand stramosi hindusi. Asa ca, de regula, nu ne prea recunosteau. Dar in acea zi, unii membri din acest grup superior al elitei au renuntat la acea mina de superioritate si, in timpul pauzei, au venit sa stea langa loja noastra, in grup, si au inceput sa converseze cu noi. Atitudinea tatei nu a fost mai putin mandra. Era in compania unei minunate sotii, a unei destul de dragute fiice-poeta (parerea lui Mircea nu conteaza) si a unui discipol strain, imbracat in haine indiene. Si, pe langa toate acestea, mai era vorba si de loja! Toate la un loc ii ofereau un bun prilej de a sfarama in cioburi mandria brahmanilor.

Uday Shankar a fost magnific. Umbra de pe ecran dansand proiectata pe decor si ritmul tinut cu miscarile trupului sau statuar, toate acestea creau o lume celesta. Mainile sale intinse in laturi vibrau ca valurile unui suvoi de munte. Trupul sau stralucitor era la fel de suplu ca lichidul dintr-un vas cu apa. Nu mai vazusem nimic asemanator pana atunci. Mircea a ramas fara cuvinte. Intreaga noapte a cantat la pian, nu a putut dormi deloc, iar muzica lui a plutit spre camera mea si m-a tinut la fel de treaza. De atunci, am fost martora a numeroase spectacole de dans, in diferite tari, dar n-am mai trait nimic altceva comparabil cu acea experienta. Amandoi eram pregatiti emotional, si chinul creatiei manifestat de trupul artistului ne-a umplut intreaga fiinta de beatitudine. Mircea repeta:

- India! Aceasta este India!

Daca cineva ma intreaba acum cat timp a stat el cu noi, cati ani, luni sau zile, n-as fi in stare sa raspund. In cei 58 de ani de viata am trait cu adevarat numai 6 sau 7 - in rest, nu au fost decat repetari. Daca dintre acestia Mircea a stat cu noi un an, atunci n-ar insemna doar simpla adunare a 365 de zile. Ele nu s-au rotit in jurul axei pamantului, ci au ramas intr-un singur punct. Acele momente, cu intreaga lor frumusete, au ramas fixate in constiinta mea. Mama era o adepta a literaturii Vaisnava. Asa ca am consultat-o odata asupra intelesului unui poem, in care Rhada spune: 'Ti-am privit frumusetea toata viata mea, totusi ochii mei nu sunt satui. Mi-am pastrat inima pentru tine pentru milioane de ani si totusi nu este alinata'. Am intrebat:

- De ce sunt citate aceste versuri atat de des? Nu mi se pare o realizare poetica perfecta, ci mai degraba foarte multa exagerare. Nimeni nu poate trai milioane de ani.

- Cum sa-ti explic oare? a spus ea zambind. Nu, nu este o exagerare. Exista experiente ce nu pot fi evaluate prin timp. Fericirea si necazul sunt mugurii aceluiasi izvor, ce nu se epuizeaza niciodata. Tocmai asta dezvaluie acest poem.

Am stat sa ma gandesc: milioane de ani, asta inseamna infinitul. Bucuria de a nu fi multumit niciodata. Cine-mi spune daca este bine sau rau? Ochii mi se umplu de lacrimi, gandindu-ma la o eterna, neimplinita dorinta.

Boala lui Sabi se agraveaza. Unchiul K este doctor - vindeca prin ierburi si medicamente indigene. Sora mea aiureaza in cea mai mare parte a timpului, vorbeste incoerent, aratand spre fotografia lui Rabi Thakur. Nu-l lasa pe Mircea sa plece de langa ea. Trebuie sa-i stea alaturi si s-o tina de mana. Asta ma face fericita, pentru ca el ramane astfel mai mult in camera mea, langa patul bolnavei. Multa lume se perinda prin camera, dar el ramane linistit langa pat, mangaindu-i parul. N-ar putea-o face daca as fi eu bolnava. In cazul lui Sabi, poate, pentru ca Sabi este un copil. Simt o ciudata satisfactie, pentru ca a devenit unul dintre ai nostri. Imi aduc aminte cand unchiul K ii explica mamei ceva in legatura cu niste medicamente. Mircea era asezat langa Sabi, iar eu stateam in picioare, la o oarecare distanta de patul meu. Deodata, si-a ridicat privirile catre mine si a zambit. Acest zambet mi-a provocat o senzatie ciudata prin sira spinarii. M-am asezat pe pat, ca sa ma calmez. Eu sunt 'unchiul cel mare', asa ca obisnuiesc sa analizez totul. Acest straniu simtamant m-a pus in fata a numeroase intrebari. Cum s-a intamplat? Este cu siguranta o chestiune de trup, nu de minte. Dar trupul meu nu a fost atins, deci nu este un act senzorial. Atunci ce este? Pe cine as putea intreba? Niciodata nu-l voi intreba pe el, pentru ca ar pufai ca un balon despre influenta sa eterica asupra mea. Oricum, tot n-ar fi putut sa stie, doar nu era doctor. Sa presupunem ca l-as intreba pe unchiul K: 'Unchiule, esti un practician. Ai putea sa-mi spui de ce, cateodata, privindu-l pe Mircea, am aceasta stranie senzatie? Ce se intampla atunci? Ce se intampla?' Ah! Atunci as fi luata si intinsa in celalalt pat, langa Sabi, iar ei mi-ar rade parul din crestet si m-ar frectiona cu ulei de menta, pentru lunatici, sau m-ar trimite pachet la azil.

Intr-o zi, Mircea a spus:

- Mi-ar place sa aflu cate ceva despre proaspetii casatoriti din tara voastra.

- Nu te inteleg.

- De exemplu, uita-te la Mantu si la sotia sa Nu observ nici o exuberanta la ei.

- De ce nu-ti plac?

- In tara noastra ai observa asta. Am incercat sa ma uit atent la fata matusii tale, dar nu se vede nimic.

- Ce indecenta! m-am scandalizat eu. De ce a trebuit sa-i studiezi fata? Asta este foarte rau.

- Oh, nu, nu asa! Sunt proaspat casatoriti, dar nu am observat nici un semn vizibil pe fata ei.

- Sunt uluita, Mircea. Casatoria nu este un varsat de vant. De ce ar trebui sa aiba vreun semn deosebit?

Incercand sa-si stapaneasca un ranjet, a spus:

- Dar in tara noastra au. Nu ai vrea sa vezi ce fel de semn?

- Ba da, i-am spus.

El m-a cuprins cu amandoua mainile si am simtit o presiune pe buze, patrunzatoare si dulce.

- Priveste-te in oglinda, mi-a spus el, dandu-mi brusc drumul.

M-am speriat vazandu-mi fata in oglinda. Aveam un mic semn pe buza de jos, clar si intens. Am ramas nemiscata in fata oglinzii, cu ochii privind in gol, intr-o stare de panica totala.

- Ce sa fac, Mircea? Ce sa ma fac?

El isi pastra o privire calma. Tinea un ziar in mana. Din cand in cand intorcea cate o pagina.

- Mama va intelege, nu-i asa, Mircea? Spune-mi, te rog, spune-mi!

- Foarte probabil ca da.

- Si eu ce-i voi spune?

- De unde vrei sa stiu ce-i vei spune tu mamei tale?

- De ce ai facut asta? De ce?

- Dar tu mi-ai cerut-o.

Mi-au dat lacrimile.

Uitandu-se cu mare atentie printr-o carte, a spus fara sa ma priveasca macar:

- Daca incepi sa plangi, iti mai fac un semn.

Am urcat scara, mainile si picioarele imi tremurau. O atotcuprinzatoare frica ma paralizase. Nu aveam nici cea mai mica idee cum este teama de moarte. Dar daca in acel moment ar fi aparut in fata mea Dumnezeu si m-ar fi intrebat: 'Vrei sa mori acum sau sa-ti intalnesti mama sus?', cu siguranta as fi preferat prima varianta. Dar cine stie unde este Dumnezeu? El nu a dat nici o atentie unui copil terorizat si a trebuit sa ma arat asa mamei. Ea a fost surprinsa sa ma vada. M-a privit fix si a izbucnit:

- Ru, cum te-ai ales cu semnul acela urat pe buza?

- Ce semn? am spus eu calm, cu voce joasa.

- Du-te si priveste-te in oglinda.

- O, da, m-am lovit de usa, am spus. - Care usa?

- Ei, care usa? Nu-mi amintesc exact. Poate usa bibliotecii.

- Poate? Te-ai ranit si nu-ti aduci aminte unde? Spune-mi adevarul.

- Nu, ma. Nu m-am lovit atat de rau. Ah, da! Acum imi aduc aminte ca mi-am muscat din greseala buza.

- De ce n-ai spus asa de la inceput? Nimeni nu se poate lovi in felul acesta de usa. Este o urma de dinti. Acum du-te si pune-ti niste crema pe rana.

Buna prin natura ei si neprefacuta, ea s-a bucurat sa ma creada pana la urma.

Ziua mea se apropie. Casa zumzaie de entuziasm, pe masura ce evenimentul bate la usa. Toate personalitatile literare au fost invitate. Ceremonia va curma o veche traditie indiana. Cel mai varstnic barbat va da drumul unui porumbel alb, ca simbol al emanciparii. Pe masura ce pregatirile avanseaza, Sabi devine din ce in ce mai bolnava. Bolboroseste fara sir. Poate ca nu chiar fara sir, pentru mintea ei tulburata, dar cine o ia in seama? In zilele acelea, parintii nostri faceau ce doreau. Se gandeau rareori la nevoile psihologice ale copiilor lor. In seara aniversarii, cand casa era plina de oaspeti, Sabi a incercat sa sara pe fereastra de la etajul intai. Asta cu siguranta mai mult pentru a atrage atentia decat pentru a se sinucide. Era imposibil de realizat asa ceva, intr-o casa atat de intesata de oameni. Bacilul nemultumirii ei era suspiciunea otravitoare: 'Toata lumea o iubeste pe didi, nimeni nu ma iubeste pe mine'.

Rudele noastre remarcau si ele: 'Intr-adevar, Naren-babu face prea mare agitatie pentru fiica cea mare. O sa i se urce la cap, cu siguranta'. Prietenilor mei le era teama ca voi deveni 'prea mare' pentru ei. Chiar si Mircea, care pana atunci fusese atat de convins ca parintii mei vor accepta pana la urma sa ma casatoresc cu el, mi-a spus:

- Daca nu ne vom casatori, atunci vreau sa te mai vad de trei ori in viitor. O data cand vei deveni mama, a doua oara cand vei fi batrana iar a treia oara pe patul de moarte.

Desi stiam ca s-a exprimat poetic, ca si mine, spunand lucruri al caror inteles transcende cuvintele literare uitate, totusi i-am simtit starea de neliniste. Care ar putea fi intelesul acelor vorbe? Oare ar dori el sa fie ca Buddha, care a vazut cele patru stari ale vietii?

Aproape toti scriitorii de frunte se aflau acolo, dar Rabi Thakur nu venise, fiind plecat din Calcutta. Nu pot da prea multe detalii despre cei prezenti, nici despre ceea ce au discutat, dar o intamplare mi-a lasat o impresie adanca. O tanara poeta a atacat brusc un poet cunoscut, spunand ca varstnicii au ramas in urma si ca poemele lor nu mai erau de citit. Mama a resimtit aroganta ei. Mi-a spus mai tarziu:

- Oare aceasta tanara nu va imbatrani niciodata? Oare un poem isi pierde valoarea numai pentru ca a fost scris mai de mult?

Ea l-a citat pe Rabi Thakur, care a remarcat odata ca toti tinerii poeti sunt ca adolescentii ce stau tot timpul in fata oglinzii, privindu-si inexistenta mustata. Nici mie nu mi-a placut niciodata ideea aceasta de imbatranire. Ce imbatraneste - omul sau ideile sale? In acea parte a unei fiinte omenesti, care este nemuritoare, se afla sursa literaturii si artei. Asa ca ceea ce a fost odata bun, daca intr-adevar a fost bun, poate sa nu mai fie asa doar pentru ca timpul a trecut?

Oricum, in ziua aceea am fost cea mai tanara dintre scriitorii adunati acolo pentru a-mi sarbatori aniversarea. Nici unul dintre ei nu era prea mare pentru mine, nici unul nu ma ignora. Ei mi-au intins cu totii mainile. Peste noapte, devenisem contemporana cu Sarat Chandra, Kamini Roy, Priyiambada Devi si cu altii. Se vorbise indelung si cu entuziasm despre Uday Shankar. Tata l-a invitat si pe el. Am vrut sa vorbesc cu el, singura. Am ales un colt de pe veranda si i-am dus ceaiul acolo. Mircea a sosit indata, inotand in fluturatorul dhuti, care i se tara pe jos. El era chiar un mai mare admirator al dansatorului decat eram eu. El ar fi putut sa stea acolo sau sa-l ia cu el jos, in camera lui, daca ar fi vrut sa vorbeasca doar intre ei. Dar in loc sa faca asa, el s-a uitat de jur imprejur cu o fata nenorocita si a plecat. Am fost putin dezamagita de Uday Shankar. Vorbirea nu era in mod sigur modalitatea sa de expresie. O persoana care, pe scena, parea cand un varf de munte, cand un val mladios, era acum o fiinta omeneasca oarecare.

Obisnuiam sa mergem cu totii in lungi plimbari cu automobilul. Dar de cand tata era bolnav, nici el si nici mama nu mai mergeau cu noi. Asa ca Sabi, cei doi frati mai mici, eu si Mircea ne duceam la lacuri, pentru o hoinareala de seara. Cateodata Shanti, alteori o servitoare ne insoteau. In vremea aceea, lacul Dhakuria tocmai fusese dragat - cel mare era terminat, dar munca mai continua pentru cel mic. Pe-atunci, locul nu era atat de aglomerat cum este acum. Un indiciu cu privire la populatia Calcuttei de atunci ar putea fi acela ca Southern Avenue era o pustietate, unde seara urlau sacalii iar masinile treceau, foarte rar, poate una pe ora. Pentru cei tineri din casa, 'afacerea' noastra nu mai era un secret. Nimeni nu avea nimic de zis. Shanti ne era, bineinteles, mai mult sau mai putin aliata. In timpul hoinarelilor de seara, ii ducea pe copii in mod intentionat mai departe si ne lasa singuri.

In ultimele zile, eram afectata la gandul ca el trebuie sa plece acasa pentru casatoria surorii lui. Ce voi face atunci? Sunt mai mult sau mai putin convinsa de importanta casatoriei noastre. Sunt la fel de sigura ca nu voi putea sa suport despartirea de el. Ce-i de facut atunci'? Nu stiu. Nu sunt suficient de matura pentru a gasi cea mai buna cale.

Intr-o zi, pe cand stateam sa ma gandesc ce e de facut, valatuci de nori negri au acoperit cerul si a inceput sa ploua. Am alergat jos, ca sa ma pot bucura de-un dus natural in curte. Deodata el m-a strigat. Statea in pragul usii. M-a strigat din nou.

- Amrita, vino aici!

Apropiindu-ma de el, m-a luat in brate. Am incercat tot ce s-a putut pentru a ma elibera.

- De ce vrei sa scapi de mine, Amrita? - Mi-e frica, Mircea. Mi-e frica.

- Frica sau gelozie?

- Pe cine ar trebui sa fiu geloasa? am raspuns eu surprinsa.

- Nu esti oare geloasa pe tine insati? Nu crezi tu ca-ti iubesc mai mult trupul decat pe tine insati? Dar asta nu este adevarat. Nu este asa, Amrita, nu este asa! Eu caut sufletul tau. Dar el este in trupul tau. O caut pe aceea care nu poate fi atinsa sau vazuta, si care este in trupul tau. Incerc sa percep spiritul din tine.

M-a privit intens in ochi. O raza de lumina palpai prin nori masivi si eu am simtit-o strecurandu-se printr-o parte a ochelarilor. Am inchis ochii.

- Nu inteleg, Mircea. Mi-e teama.

Povestea lui 1930 se apropie de sfarsit. Formidabilul si eruditul meu tata si atat de experimentata mea mama nu erau deloc la curent eu tot ce se intampla intre cei doi tineri, care eram noi. Nici o suspiciune in mintile lor. Au trebuit sa afle totul din palavrageala unui copil de 11 ani.

Boala lui Sabi era ciudata. Cateodata ea zburda ca un fluture primavara. Alteori devenea incoerenta si isterica. In seara aceea, hoinaream pe langa lacuri. Shanti dusese copiii putin mai departe de noi. Stateam in spatele unui tufis. Era destul de tarziu. Eram aproape unul de celalalt. Pe apa linistita si intunecata din fata noastra pluteau umbrele noastre ingemanate. Ca si natura inconjuratoare, mintea imi era linistita, invaluita de pace. Dar el nu avea liniste, era nerabdator. M-a inconjurat cu bratul. Ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, mi-a atins coapsa.

- Nu, nu Mircea, nu!

- De ce nu? Nu vei fi niciodata a mea? Nu-ti place de mine? - Crede-ma, nu se va intampla niciodata. Ei nu vor accepta. - Dar de ce? Aproape ca ei mi te-au daruit.

Bietul de el, nu intelegea randuiala noastra, traditiile si obiceiurile noastre, in ciuda tuturor studiilor lui.

- Lasa-ma sa plec, mi-e teama! am incercat eu sa ma desprind din imbratisarea lui.

- Niciodata, niciodata in aceasta viata nu te voi lasa sa pleci. Chiar atunci s-au auzit niste strigate. Shanti ma chema.

- Ru, Ru! Uita-te ce face Sabi!

Am alergat impreuna si am gasit-o pe Sabi zbatandu-se pe jos si murmurand ceva neinteles. Mircea a ridicat-o si a intins-o pe o banca de la marginea apei. I-am mangaiat parul si am incercat sa o linistesc. Luna incepea sa apara si sa straluceasca, nepasatoare, ca de obicei, la tot ceea ce este martora. Shanti i-a dus pe copii la masina. Sabi se clatina si striga:

- Euclid-da, vino langa mine, mangaie-ma, saruta-ma, te rog! Mircea a ingenuncheat si a sarutat-o pe frunte.

- Ce s-a intamplat, Sabi? Ce te nelinisteste? Ea a inceput sa tipe:

- Mangaie-o pe didi, mangaie-o! Hai, hai, hai! - Ce prosti spui, Sabi?

Am incercat s-o opresc. Dar cu cat incercam mai mult s-o linistesc, cu atat mai tare se inversuna. Mircea era insa prea fericit pentru a intelege exact ce se intampla.

- Da, da, trebuie s-o sarut si pe didi, spuse el, dublandu-si mangaierile.

Instantaneu, l-am impins inapoi. - Pleaca! Am spus eu suparata. Dupa o clipa, ea striga din nou:

- Ce i-ai facut lui didi, ce i-ai facut?

- Nimic, Sabi. N-a facut nimic. Sta langa tine. Hai sa mergem la masina.

Am incercat s-o calmez, desi nervii mei deveneau tot mai incordati. Cautand sa-i vorbesc, un ingrozitor presentiment al dezastrului iminent mi-a sfasiat inima. Bucuria dragostei era inlocuita de teama in pulsatia venelor mele. Frica isi infigea coltii in mine, asemenea unei vipere. Gura imi era amara. Am mers la masina. Shanti ne astepta. Mircea nu avea nici un fel de presimtire neagra. Fericit si fara griji, statea langa sofer. Sabi s-a linistit in masina. Speram: 'Va uita. Nu e decat un copil bolnav'. Cand am ajuns acasa, el s-a dus in camera lui si eu intr-a mea. Vocile parintilor, pe care le auzeam de peste tot, imi dadeau fiori.

Ori de cate ori imi amintesc seara aceea, ma gandesc la groaza ingemanata cu experienta unei dragoste patimase. Era o crima pentru o fata de 16 ani si pentru un baiat de 23 de ani sa fie indragostiti? Oriunde si oricum, acesta este darul cel mai de pret lasat de Dumnezeu pe pamant; altfel, cum oare s-ar fi putut naste dragostea? In ce societate amenintatoare si incruntata traim?

Dupa mai putin de o ora, mama a intrat in camera mea. - Ru, hai sa mergem pe terasa.

Mama avea o infatisare solemna, iar vocea ei era voalata. Am urcat. Era o noapte racoroasa, luminata de stele. Teama se estompase. Ma simteam linistita. Da, voi fi cu siguranta in stare sa-i fac fata mamei.

- Ce spune Sabi, Ru? Nu pot sa-mi cred urechilor.

Pe terasa se afla o canapea de lemn. Mama statea pe ea, cu picioarele apropiate si mainile in jurul genunchilor. Parul ii atarna lung, formand un fundal negru pentru minunatul ei trup. Razele lunii ii straluceau pe fata. Arata intocmai ca o icoana asezata pe-un piedestal, luminata de candela. Mama era cu numai 16 ani mai in varsta ca mine. Treptat, devenisem prietene.

- Spune-mi totul, Ru.

Am ingenuncheat si mi-am plecat capul la picioarele ei. - Ma, ma, ma

- Spune-mi, Ru, vrei sa te casatoresti cu el?

Firea mea era asa de naturala, incat si in momentele cele mai grave ma strafulgerau anumite idei. Gandindu-ma la Thakurma, mi-am inabusit un chicot. Ce-ar fi spus ea daca s-ar fi aflat aici? 'Fata fara rusine - s-ar fi strambat ea la mine - cum sa discuti despre propria-ti casatorie?'

Mama a repetat bland:

- Spune-mi, Ru, vrei intr-adevar sa te casatoresti cu el? In cazul asta, voi aranja eu totul, cu siguranta. Nici in gand nu voi permite ca fata mea sa nu fie casta.

Cu capul inca plecat la picioarele ei, am suspinat: - Ma, ma, ma, da, vreau! Nu voi trai fara el!

- Asa, deci. Bine, atunci vom vedea, a zis ea oftand.

M-am intins langa mama. Noaptea racoroasa ma invaluia, ca si afectiunea mamei, linistindu-mi mintea tulburata. Lumea intreaga parea senina si linistita. Intr-o clipa, teama mi-a disparut. Ar fi trebuit sa-i spun mai de mult. N-am inteles-o deloc. Mama nu mi-a spus c-ar fi fost o greseala sa-l iubesc ori ca era un pacat sa-l ating. Dupa un timp, m-a indemnat sa ma duc in camera.

- Stai acolo, nu veni in sufragerie. Iti voi aduce mancare in camera. Nu l-am vazut in noaptea aceea. Nici n-a cantat la pian. Cand el canta jos, la pian, si muzica plutea pana la mine, eu ramanand sa-l ascult tarziu, in noapte-puteam sa simt o stranie senzatie de comuniune.

M-am intins in pat, framantandu-ma. Ii vorbisem de atatea ori despre temerile mele, dar nu-i pot spune acum ca nu mai este nici o primejdie. Probabil ca i-o va spune maine mama. Cu ochii somnorosi, raman scufundata in visuri Il vad stand pe un scaun de lemn pictat, purtand un dhuti de matase si o esarfa peste trupul sau alb, avand un semn pe frunte; ca insusi Sri Krishna. Oh, nu, Sri Krishna era tuciuriu, oricat de minunat ar fi Sri Krishna, tot mai bine e sa fii alb. Oare ii vor pune ei un colier sacru la gat? 0, nu, asta e imposibil. Iar in timpul 'viziunii favorabile', cand ne vor tine o esarfa peste capetele noastre, pentru a le ascunde celorlalti primul moment al 'intalnirii privirilor', va muri oare Malabika de gelozie? Ea moare chiar de pe acum, pentru ca m-a ironizat spunandu-mi: 'Ce se mai aude cu Kacha si Devajani?' Nu va spune: 'De ce fata cea mai grozava a desavarsit deja ceremonia «privirilor de bun augur»?' Si Ru nu? Colega mea de scoala ma va privi cu ochi mari. 'Hm! Deci o casatorie din dragoste. Ai desigur curaj'. Ce vor spune Milu, Aradhana sau Didima? Sunt sigura ca toti vor fi fericiti. Nimeni nu ma va vorbi de rau. Stand intinsa pe pat si gandindu-ma la toate acestea, fata sa adormita imi aparea inaintea ochilor ca norii vatuiti pe cerul albastru al toamnei. Bietul baiat, nu stie ca visul i s-a implinit. Ma doreste atat de tare, iar eu nu pot fi langa el pentru mai mult de cateva minute. De-acum i se vor sfarsi toate grijile. Dar eu voi suporta oare sa fiu despartita de parinti? Desigur, nu va fi nevoie de asta. El mi-a spus ca va trai aici. Asta n-ar fi destul de bine, oare? Va trebui sa-i vizitez tara; nu trebuie sa-i cunosc mama si sora?

Gandindu-ma la tara lui, m-am gandit la cheiul Princep Ghat. Ne-am dus sa-l vedem pe Rabi Thakur, atunci cand a plecat spre Europa. Ce vapor imens! Acum, ca mi-a disparut teama, o slabiciune ciudata a facut ca sangele sa-mi paraseasca fata. Acum trebuie sa i se spuna. Dar cine ii va spune? Cine altcineva, daca nu eu? Dar cand? Cand vine la Calcutta. De mai bine de un an e plecat din tara. Noapte. Ma intind, pe jumatate treaza, pe jumatate adormita. Privesc cele doua tarmuri, in timp ce vaporul Strathaird aluneca prin stramtoare. Acesta este Canalul Suez si dupa el vine Mediterana. Pe masura ce vaporul inainteaza despicand valurile albastre, el se transforma intr-un vas de agrement din tara minunilor.

A doua zi, cand mama a intrat in camera, inima a inceput sa-mi zvacneasca. Ochii ii erau umflati, vocea stinsa. Oare nu avusese somn? - Ru, nu trebuie sa cobori astazi. Stai aici. Nu vorbi cu nimeni, nici cu Shanti sau Chutki. Ma intorc imediat.

Am ramas paralizata. Ce s-o fi intamplat oare? Genunchii au inceput sa-mi tremure. M-am intins din nou pe patul desfacut, in care zacusem toata noaptea. Dupa putin timp, mama a venit cu un pahar de lapte.

- Bea-l! Am multe sa-ti spun.

Niciodata nu mi-a placut laptele, dar de data asta n-am protestat. Mama s-a asezat langa mine, vorbind incet.

- Ru, tatal tau m-a pus sa te interoghez. Spune-mi cat de departe ati mers?

Am ramas muta. Ma intrebam cine o fi mintit. Shanti obisnuia sa umfle lucrurile, dar nu ar fi facut-o impotriva mea. Sabi n-ar fi mintit niciodata. Nici eu nu minteam. Mama ne spusese de nenumarate ori: chiar daca trebuie sa suporti vreo pedeapsa, nu trebuie sa rostesti nici un cuvant fals. Vocea mea ingaima:

- N-am mers prea departe. Doar pana langa lacuri. Poti s-o intrebi pe Shanti.

Mama si-a dat seama ca nu am inteles semnificatia intrebarii. Se simtea edificata. Am ramas tacute. Auzeam larma copiilor de jos - zgomotul unui robinet deschis - strigatele lui Jharu care gonea o cioara incapatanata. Pe culoarele racoroase ale casei, viata de fiecare zi incepuse. Dar chiar in acel moment, mama si cu mine eram scufundate in alte probleme, in alta lume, in alt timp. Ea ofta zgomotos si spuse:

- Ru, spune-mi adevarul, ce ti-a facut Euclid?

Mi-am ingropat fata in perna. Nu voi raspunde la aceasta intrebare sau voi spune o minciuna. Cum i-as putea spune adevarul? Atunci totul va fi din pricina lui. Dar este oare numai vina lui? Vinovatia mea nu e mai mica. El nu are pe nimeni aici, rude sau prieteni. Tata este tot ce are el. Acum, daca si tata este impotriva lui, din cauza mea, va fi groaznic pentru el. Mama repeta:

- Ru, ridica-te si priveste-ma!

Este imposibil sa spui o minciuna in fata privirilor ei necrutatoare. Buzele imi sunt ferecate. De ce trebuie sa sufar atat pentru un lucru minunat?

- De ce nu-mi raspunzi? De ce nu te uiti la mine? a continuat mama. Apoi a adaugat: De ce fata ta a devenit albastra? Unde este fiica mea care nu a facut niciodata compromisuri? De ce se afla astazi intr-o astfel de stare? Ru, capul ti-e plecat de rusine, esti strivita de vinovatie. Ce nenorocire pentru mine, sa trebuiasca sa vad asa ceva!

Vocea mamei era gatuita de emotie. Stiu ca reprosurile ei sunt drepte. Totusi, oricat de mult as gresi, o voi minti. N-o voi lasa sa se necajeasca. Ce va fi daca voi lua asupra mea tot pacatul?

- Spune-mi, Ru - a insistat mama - te-a sarutat? - Da.

- Unde?

Acum trebuia sa ma gandesc la un loc precis. Stiam ca buzele nu intra in discutie.

- Pe frunte, i-am spus.

- Atata tot?

- Da.

- Ati procedat ca in Gandharvavivaha?

- Cum adica? am intrebat-o, surprinsa peste masura.

- Nu stii ce inseamna? Schimburi de ghirlande.

- Nu, astfel de lucruri nu ne-au trecut niciodata prin cap. Mai tarziu, am inteles ca mama ne cauta o iesire. I-ar fi fost astfel mai usor sa ne ajute.

- Acum, Ru, trebuie sa-ti spun ca nu pot face cum ti-am promis si cum as dori. Tatal tau este neinduplecat.

Am inceput sa suspin. Ea si-a pus mana pe mine.

- Liniste-te, mi-a spus.

- De ce, ma, de ce?

- Tatal tau spune ca nu stim nimic despre el, despre originea lui cine stie, poate are vreo boala contagioasa.

Sunt impietrita. Ce vrea sa spuna? A fost impreuna cu noi aproape un an si n-a avut nici macar temperatura. De ce ar trebui sa fie bolnav?

- O nu, nu acest fel de boala. Tatal tau spune ca el cunoaste toate locurile rele din Paris. Nu trebuie sa intelegi. Tu nici nu stii ce rai sunt francezii. Necivilizati.

- Dar el nu este francez.

- Tot cam acelasi lucru. Au adoptat cultura franceza.

- Dar de ce este cultura franceza rea? Intreaga Europa ii imita pe francezi.

- Si a devenit oare, astfel, mai buna?

- Nu e buna Europa?

- Nu despre asta e vorba, Ru. Nu stii nimic despre societatea lor. Cand vei creste si vei citi povestirile lui Maupassant, vei sti. Sotul si sotia sunt necredinciosi unul fata de celalalt. Ei se casatoresc cu o persoana si alearga dupa altele. Nu vei fi niciodata in stare sa traiesti intr-o astfel de societate ingrozitoare.

- Am citit Colierul lui Maupassant. Nu e nimic rau acolo.

- Nu, nu, Ru, exista de asemenea si povestiri groaznice. Ceea ce mi-a spus tatal tau ma face sa tremur de teama. Acolo nu poate fi nimic bun pentru tine.

- Ma, ma, draga!

- Ce-as putea face, Ru? El spune ca, daca insisti, va muri. Vrei sa-ti omori tatal? Nu-l iubesti? Il iubesti mai mult pe acest baiat decat pe noi?

Am fost socata, dandu-mi seama ca nu simt nici o compasiune pentru boala tatei. Dimpotriva, sunt manioasa pe el. O tine pe mama mereu sub teroare cu tensiunea lui si o face sclava vointei sale. Asa ca am inceput sa ma rog: 'De ce nu am tensiune? O, Doamne, loveste-ma cu tensiunea chiar acum!'

Mama a continuat:

- Ru, daca insisti prea mult, atunci ar putea sa aiba un accident vascular, asta vrei? Controleaza-te! Putem avea oare intotdeauna tot ceea ce ne dorim?

Nu stiu cum au trecut orele. Mama a venit pe la pranz.

- Ridica-te Ru! Mircea pleaca. Spune ca doreste sa te mai vada o data, inainte de a disparea pentru totdeauna.

Nu ma puteam ridica. Oasele imi erau pulverizate. Cum as fi putut sta in picioare?

- Ridica-te, Ru, ridica-te! El sta in bataia soarelui, in strada. Tu vei sta pe veranda. Tatal tau a fost de acord. Te mai poate vedea o data.

Cand, in 1972, am reintrat in anul 1930, am avut din nou aceeasi senzatie pe care am trait-o in acel 18 septembrie. Oasele mi s-au inmuiat iarasi, iar inima a luat-o razna. Ce minune! Nici nu-mi cunosteam aceasta parte din mine, ramasa treaza in acelasi punct, partea cea nenascuta, nepieritoare, care nu moare nici macar o data cu moartea trupului. Azi nu mai am acelasi trup, dar in el este aceeasi fiinta, aceeasi nemuritoare Amrita.

Stau in mijlocul verandei. El este jos, in strada. Ramurile agatatoare de madhavi, leganandu-se in bataia vantului, arunca o umbra ce-l protejeaza de razele soarelui. Si-a ridicat fata spre mine. O fata de om torturat. Parca cineva ii rasuceste pe dinautru un fier inrosit. Pana acum n-am mai vazut o fata mai nenorocita ca asta. Si-a intins palmele, facandu-mi namaskar, 'la revedere'. In acel moment, am inteles greseala mea. Eu nu-i spusesem niciodata ca si eu il iubesc. M-am tot gandit sa-i spun, dar am lasat-o balta. Acum acest lucru nu va mai fi spus niciodata. Am gemut:

- Oh, nu! Nu, Mircea, nu!

Si atunci, totul a devenit gol. Am auzit mai tarziu ca m-am prabusit pe podea, caci puterea imi parasise picioarele. Cand mi-am revenit, zacea pe jos si mama ma stropea cu apa pe fata murmurand:

- Durga Srihari! Ce voi face acum? Ce voi face?

Si lacrimile ii curgeau pe obraji.

Mircea a plecat, cine stie incotro. Cine-mi va spune oare? Nu vad pe nimeni. Mama vrea sa ma fereasca de ochii curiosilor. Toti ar fi ras de mine. Nu mancam nimic, inghiteam numai bauturi racoritoare. Imi era imposibil sa mananc. Mama procedeaza aproximativ ca un doctor: nu ma obliga sa mananc. Spune ca in timpul unor astfel de tulburari emotionale si suparari, organismul secreta otravuri, asa ca este nevoie doar de lichide pentru a elimina aceste otravuri.

Ma intreb cateodata daca ar trebui s-o cercetez pe Sabi, daca el nu i-a spus ceva - dar nu stiu ce ma face sa ma opresc. Ea este o copila. Destul de rau ca trebuie sa asiste la toate acestea. Totul a fost din vina mea. Am auzit mai tarziu ca el i-ar fi spus: - Ce-ai facut, Sabi, ce-ai facut?

Si biata copila a murmurat:

- N-am stiut Euclid-da ca tu si cu didi veti suferi atat de mult. Nu-mi aduc aminte cu cate zile mai tarziu mi-am dat dintr-o data seama ca este spre seara. Afara, pe cer, mai palpaia inca soarele. In camera, intr-un colt, o lampa imprastia o lumina slaba. Deodata a intrat cineva. Nu i-am putut vedea fata, dar imi amintesc cuvintele pe care mi le-a spus. I-am vazut picioarele acoperite de sari, apropiindu-se. Cine sa fi fost oare? Kakima, Shanti sau Ghapadidi? S-a oprit in picioare langa mine si mi-a spus:

- Nu incerca sa fugi, Ru. Asta nu-ti va reusi. Esti inca minora. Daca o vei face, vei fi adusa inapoi cu forta. Nu vei mai suferi, dar el va fi intemnitat. Nu in acel tip de inchisoare in care sunt cateodata tinuti baietii nostri, ci va avea de trait printre criminali. Va purta o uniforma de puscarias si va fi dus sa sparga pietre.

Mi-am ingropat fata in perna.

- De ce vrei sa ma inspaimanti? am suspinat. Cat de neputincioasa sunt, cat de neputincioasa! Nu ma duc nicaieri, sufar aici de una singura.

- Nu vreau sa te inspaimant, ci numai sa te previn ca in caz ca

Au trecut doua sau trei zile. Sufeream mai ales pentru ca nu am putut sa-i spun nimic ori macar sa-mi fi luat la revedere.

E dimineata devreme. Usa s-a deschis si a intrat Khoka. Si, in felul sau obisnuit de a lua totul in gluma, a inceput:

- De ce toate aceste lacrimi? Rusine sa-ti fie! 'De unde ai venit, oare, o, crudule calator?' a recitat el cuvintele lui Devayani catre Kakha. Apoi, devenind brusc serios: Mircea vrea o carte de-a ta. Nu are nici una la el.

- Stii unde s-a dus?

- Desigur. In casa din Ripon Street.

- In casa acelor anglo-indieni? O, Doamne, dar se pierde ducandu-se acolo. Fetele acelea sunt rele, Khoka.

- Dar unde in alta parte s-ar fi putut duce? Unde se poate duce un strain, daca se vede dat afara?

- O, Khoka, draga frate Khoka, ce sa fac?

- Sssssstttt! isi duse degetul la buze. Apoi sopti: Sunt spioni peste tot. Du-te si adu-mi repede cartea.

I-am adus-o si atunci m-am gandit sa-l previn. Am scris pe spatele cartii - mana imi tremura, asa ca literele pornisera intr-un vals ciudat - si nu am realizat atunci ca, prin puterea dragostei mele, fabricasem o minciuna nepieritoare: 'Mircea, Mircea, Mircea, i-am spus mamei ca m-ai sarutat numai pe frunte'.

I-am dat cartea lui Khoka. Ma simteam mai bine. Acum stiam ceva.

- Khoka, ii voi trimite o scrisoare. Trebuie sa-mi aduci raspunsul.

- Foarte bine, dar fii rapida.

Am luat o foaie de hartie si am inceput sa scriu. Aveam atatea de spus, dar gandurile imi zburau, imprastiindu-se ca aburii dintr-un ibric ce da in clocot. Stiam numai doua lucruri - va trebui sa-mi tin aceste promisiuni - si am scris: 'Nu te voi uita niciodata', si apoi, pe partea cealalta: 'Te voi astepta, te voi astepta, te voi astepta'. Am repetat aceste randuri din nou si din nou si i-am dat hartia lui Khoka, spunandu-i:

- Du-i-o !

Ceva trebuia sa se intample acum.

Aveam parul lung. In acele zile, se incurcase de tot. N-o lasasem pe mama sa mi-l pieptene. Sunt tot timpul agitata. Ea imi tolereaza hachitele in tacere. Dupa ce am trimis scrisoarea, m-am intins din nou pe pat, aruncandu-mi parul pe perna si mi-am acoperit ochii cu mana. Atunci am luat o hotarare: 'Nu voi uita, nu, nu voi uita. Tata nu are putere asupra mintii mele'. Ideea aceasta a inceput sa se miste in sufletul meu, sa coboare cu pasi usori in adanc, in tainitele nesfarsite ale mintii mele, acolo unde cuvintele nu rasuna, unde nu exista zi si noapte, unde soarele si luna nu stralucesc, nici stelele nu licaresc si patrunzand in acest hau, a cazut intr-o toropeala yogina. Cine s-ar fi putut gandi ca, dupa 42 de ani, ea se va trezi din nou?

Zilele treceau dar Khoka nici gand sa apara. Dar, in cele din urma, l-am prins:

- Ce mai e nou? I-ai dat cartea si scrisoarea de la mine?

- Desigur.

- Ei Si?

- Nimic.

- Cum adica nimic? Nu ti-a dat ceva pentru mine?

- Nu.

- De ce nu? Gaseste-l chiar acum si spune-i ca vreau un raspuns.

- Dar nu mai este acolo, nu stiu unde poate fi. Mi-au spus ca a plecat.

- Oh, ce spui tu, Khoka? De ce nu m-ai anuntat mai demult?

- Ce-ai fi putut sa faci, chiar daca ti-as fi spus?

- O, Khoka, fa ceva, bunul meu frate. Te implor, adu-mi vesti de la el.

- Da, bine s-a balbait Khoka.

Dimineata si noaptea au trecut nici nu stiu cand. Ce lege infailibila determina miscarea rotii? Aceasta roata ce aduce experientei noastre bucurie, tristete, nenorocirea si fericirea, si transforma o substanta in alta, ca o masina centrifuga ce arunca apa de prisos si condenseaza materia. Mama spunea ca flacara nenorocirii parjoleste trei zile, apoi incet-incet, flacarile tind sa se stinga. O mama isi revine dupa pierderea fiului, iar o vaduva invata sa fie ea insasi. In fiecare zi pierdem si in fiecare zi primim compensatii. Toate acestea sunt bine cunoscute. Unii o afla din carti sau din experientele altora, dar eu o stiu din experienta mea directa. Ma gandeam sa-mi tai parul; nu am facut-o, dar acum nici nu ma mai gandesc la asta. Celalalt eu imi spune: 'Ce-as castiga taindu-mi parul? Voi arata urat'. Aceasta este pofta de viata, eu pot s-o recunosc.

Mama a inceput sa flecareasca pentru a-mi distrage atentia. Mantu este cam colturos cu ea. Nevasta-sa e o scorpie. Barfeste despre noi cu parintii ei, chiar si despre mine. Dar nu dau atentie comentariilor mamei. Sa se duca la naiba daca doresc, de ce trebuie sa-mi pese?

Mama isi trecea degetele prin parul meu, incercand sa-mi desfaca nodurile si sa-mi impleteasca o coada lunga. Vorbea incetisor:

- Sa stii, Ru, ca si necazurile isi au valoarea lor. Toti ganditorii din lume spun asta. Roaga-te lui Dumnezeu - el te va linisti. Numai suferinta il face pe om sa-l caute pe Dumnezeu. Apoi murmura un cantec. 'Strapuns de sageata iubirii, cineva ti se prabuseste la picioare'.

Stingandu-mi lumina, mama m-a lasat sa dorm. Versurile cantecului imi vibrau in auz, dar mintea mea agitata nu putea intelege nimic. 'Cineva pe care il lovesti cu o floare, cineva a carui rana e tainuita de alinare, a carui rea faima e persistenta ca parfumul, cineva care nu a vazut fata ta cruda, lipsita de binecuvantare - acel cineva, o, Doamne, nu-ti cunoaste stralucirea'. Ce inseamna acest cantec? ma intreb. Oare am eu o faima proasta? Da, desigur, vecinul nostru B. B. a spus:

- Ce lucru ciudat! De ce sa inviti un crestin in casa?

Tata a spus ca o sa ne mutam. N-avem de ce sa ramanem intr-o astfel de localitate refractara la nou. Toata lumea vorbeste. Incet-incet, o senzatie ciudata de stupoare ma invaluie, totusi cantecul vibreaza inca in mine. 'Sa cada la picioarele tale, o Doamne, sa cada la picioarele tale' Versurile deveneau sageti ce ma loveau intr-un vartej continuu. Ma rasuceam in pat. Deodata, am cazut.

Cand mi-am revenit, am gasit intreaga casa adunata in camera mea. Chiar si tata venise. Era pentru prima oara cand il vedeam dupa plecarea lui Mircea. L-am auzit spunandu-i mamei:

- Da-i un pic de coniac cu lapte. Maine va trebui sa chemi doctorul. Atunci unchiul Mantu i-a vorbit cu asprime tatalui meu si a parasit camera. Am fost surprinsa de impertinenta lui. Era pentru prima oara cand l-am vazut suparat pe tata. L-am privit muta, cu ochii larg deschisi. Doua lumini puternice s-au aprins, totusi figurile lor sunt ca niste umbre. Il vad pe tata - nu, nu pe el, ci silueta lui - deplasandu-se catre raftul meu de carti. Tata cauta printre carti. A luat una despre mitologia japoneza, legata in matase albastra, cu o gravura de aur pe coperta. Tata a deschis-o la prima pagina, pe care a rupt-o - Mircea mi-o daruise cu dedicatie. Apoi, una cate una, a scos toate cartile si a smuls paginile pe care erau scrise cele doua nume - al celui ce daruia si al celui ce primea cadoul. N-a descoperit insa pagina din Viata lui Goethe - ea a ramas lipita de coperta, asa ca asta era tot ce-mi mai ramasese din , partea lui Mircea. Tata a rupt incet hartiile in bucatele si le-a aruncat pe fereastra. In orice alta casa, aceste carti ar fi fost distruse. Dar asa ceva nu se putea petrece in casa noastra. Aveam si noi un Genghis Khan. Numai ca el nu ardea cartile. Oamenii, da, puteau fi arsi, dar nu si cartile. Pentru el, cartile erau Dumnezeu.

Prietenul tatei si familia sa se duceau la Madhupur pe timpul vacantei. Tata a spus ca vom merge impreuna si vom locui in aceeasi casa. Schimbarea de decor si mai ales sederea in mijlocul naturii imi vor cicatriza rana. Dar eu stiam ca e slaba speranta. O intrebare mi se rasuceste ca un pumnal in inima si-mi face mult rau: de ce nu mi-a raspuns la scrisoare? Cum pot sa iau legatura cu el? Stiu unde este Ripon Street, dar cine ma va insoti pana acolo? Nu ma pot duce singura. As putea merge cu soferul, dar nu am incredere in el - ma inspaimanta. El ne urmarea cu priviri de hiena. Khoka disparuse. In ziua in care trebuia sa plecam la Madhupur, Khoka a venit la gara. L-am luat deoparte si l-am intrebat:

- De ce nu vii, Khoka? El a ramas tacut.

- Spune-mi, de ce nu mai vii?

- Nu pot suporta ca suferi atat de mult, Ru. Exista o limita a rabdarii umane.

- Dar nu-ti dai seama ca eu mor sa aflu totul despre el? Ce face acum?

- Nu este aici. A plecat in Himalaia.

- Himalaia? De ce nu spui Darjeeling?

- Nu, nu la Darjeeling. In paduri. A devenit sannyasi (pustnic).

- Sannyasi? De ce a trebuit sa faca asta? De aceea nu mi-a raspuns la scrisoare?

In tren m-am acoperit cu un cearceaf si am inceput sa ma gandesc. Aceasta noua veste m-a lasat perplexa. Oare isi iesise din minti? Ar fi trebuit sa ia legatura cu mine si sa cadem la o intelegere, in loc sa fuga in Himalaia. Mult bine o sa mai iasa din asta! Am inceput sa plang. Ceilalti vorbeau in soapta. Mama trebuia sa hraneasca copiii, sa pregateasca patul, sa faca totul. Cine s-o ajute?

Eu m-am scufundat in supararea mea. Tata e un copil in astfel de lucruri. El nu si-a luat singur, niciodata, nici macar un pahar cu apa. Incet-incet, lacrimile mi s-au uscat, intensitatea durerii mele a scazut. Privita din viteza, lumea parea trecatoare, efemera. Simturile imi amortisera, de-atata suferinta. In aceasta stare, pe jumatate adormita, am auzit vocea tatei:

- Trage jaluzelele din dreptul ei. Ar putea sa sara pe fereastra. In gandul meu, mi-am zis: 'N-as face niciodata asa ceva. Viata este minunata. La fel si supararea mea. Aceasta viata arde ca o lampa' - 'Aprinde cu lumina viraha tristetea despartirii' - mi-am amintit atunci cantecul.

Casa de la Madhupur este frumoasa. Natura inconjuratoare imi panseaza ranile. Cerul azuriu si lanurile unduitoare ma fac sa uit cat de cat povara din sufletul meu. Natura e ca o mama. O am si pe mama cu mine. Dar el nu are pe nimeni. Trebuie sa fie teribil de singur in padure. Intr-o zi, pe cand sedeam pe treptele terasei, mama mi-a spus:

-Acum fii tare, Ru! Nu-l vei mai vedea niciodata in aceasta viata.

- De ce, ma, de ce?

- Neinduplecatul tau tata l-a facut sa promita ca nu te va mai vedea niciodata.

- De ce trebuie sa-si tina aceasta promisiune? S-a calugarit? am sarit eu. Dar vorbele mamei - 'Nu-l vei mai vedea niciodata in aceasta viata' - mi se rasuceau ca un cui in inima.

In timpul sederii noastre la Madhupur, arsenalul de la Chittagone a fost atacat de niste adolescenti. Era un act de curaj. Locul si persoanele implicate ne erau familiare. Ma jucasem cu acei tineri in copilarie. Asa ca atunci cand tata spunea: 'Toate astea nu sunt decat copilarii', eu il contraziceam. Poate ca asta nu ajuta prea mult in dobandirea libertatii, dar simplul act de a sacrifica totul pentru patria ta era suficient. Daca as fi reusit sa fac si eu asemenea lucruri, cu siguranta ca as fi putut sa las deoparte tot ce ma impovara. Dar sunt neajutorata. Nu am cum sa-mi conduc destinul. Stiam ca vrem sa ne eliberam tara de dominatia britanica. Nu stiam exact ce ne fac britanicii, dar pot ai mei sa-mi spuna cine o sa ne elibereze? Fiinte umane? Cum zac treaza noapte de noapte privind posomorata luna, ma gandesc adesea: Daca voi avea vreodata sansa, voi lupta impotriva legilor noastre sociale constrangatoare, impotriva castelor si a prejudecatilor prostesti. Desigur, eu sunt minora, dar mama nu este. Totusi, poate ea sa-si foloseasca inteligenta? Este ea libera? Are ea vreun drept asupra propriei fiice? Stiu ca si mama sufera. Imi respecta dragostea, dar este mai neajutorata decat mine, neputand nici macar sa-si dea cu parerea.

Cand ma gandesc la 1930, pot preciza anul, doar pentru ca il stiu dintotdeauna pe el. Data nu are vreo importanta. Cerul nu are limite. Spunem est sau vest, in functie de micul nostru pamant. Astfel, intreaga experienta traita de Mahakal, ca si Timpul infinit, nu poate avea data. Prin adancime si continut, trairea isi depaseste timpul si atunci este si aproape si departe, se misca si totusi nu se misca. Tot astfel si eu nu pot spune cand s-a intamplat ceea ce vreau sa povestesc, inainte de calatoria noastra la Hadapur sau dupa aceea. Intorc paginile unei carti deja citite si ceea ce credeam ca se afla in partea dreapta vad acum ca se afla in stanga.

Stau in pat. Mama imi vorbeste. Subiectul discutiei ei este boala tatei. Vorbindu-mi despre supararile ei, incearca sa ma apropie de el. Nu mi-am pierdut pretuirea pentru tatal meu, nici dragostea pentru el nu a scazut. Dar am devenit critica si sunt tot mai nervoasa. Ma gandesc ca atunci cand este bolnav tata, mama este la fel de nelinistita ca si el. Dar daca mama este bolnava, nimeni nu se agita. Asa ca nu o incurajez. Mama imi intelege tacerea si se simte neputincioasa. Deodata am auzit pasii tatei. A ajuns la usa si sta in fata ei. Tata avea ochi mari, nas acvilin, ten aramiu. Cand se enerva, devenea si mai rosu. Acum fata tatei era rosie.

- La ce bun toate acestea? a intrebat el. Sa zaci si sa bocesti! Nu vrea sa se pregateasca pentru examene? Pana si Chutki se ocupa de ele. De ce e nevoie de atata jelanie?

Mama s-a ridicat si l-a impins afara, prin usa deschisa, dar pot auzi tot ce discuta ei, pentru ca sunt numai urechi.

Mama sopteste:

- Nu poti impinge lucrurile prea departe. Totul are o limita.

- Dar am putea oare sa-i permitem sa-si iroseasca viata si cariera cu astfel de griji? Nu se gandeste sa-si dea examenele?

- Daca socotesti ca examenele sunt atat de importante, atunci de ce ai retras-o de la scoala? Ar fi putut absolvi cursurile normale.

- Pfui! N-ar fi invatat nimic la scoala. Daca ar fi frecventat cursurile scolii normale, ar fi putut ea sa citeasca atata literatura? Cele mai bune poezii ale lui Rabi Thakur ea le stie pe dinafara. Nici chiar baietii licentiati in filosofie n-au citit atat de mult. Ce-ar putea oare sa o invete acesti semianalfabeti? Ei atat stiu sa faca: scriu observatii cu creionul rosu pe marginea temelor de acasa - 'bine', 'rau', 'numai nascociri'.

- Atunci ai ceea ce ai dorit. A invatat mai mult. De ce te ingrijoreaza examenele? Poate sa le dea mai tarziu.

- O, nu, nu, nu! Trebuie sa-si dea examenele. Fata mea trebuie sa ia aceste trepte. Ce dezastru! Am modelat-o atat de frumos. Si acum, totul se duce de rapa. Nu va mai scrie poezie. Nu va mai studia. Toate sperantele mele s-au spulberat. Daca-i asa, gaseste-i o familie onorabila si marit-o, a mormait tata.

Mama vorbea, incercand parca sa potoleasca un copil furios: - Da-mi putin timp. Am nevoie de putin timp. Apoi totul va fi bine pentru tine.

- Dar nu mergi in directia buna. Trebuie sa o faci sa-l urasca. Spune-i ca acest om este cel mai iscusit vanator de fuste din Europa, bun numai de joaca.

- Nu voi face nimic de ceea ce-mi spui, a replicat mama. Bietul baiat s-a dus si a devenit sannyasi, ratacind prin paduri. Daca nu pot sa-l ajut, cel putin n-o sa-l ponegresc.

- Dar ce mai conteaza pentru el? N-o va afla niciodata. Nu-ti cer sa fii cruda cu el. Daca vrei sa castigi un razboi, iti trebuie tactica. Sentimentalismul este un lux. Asa cum spune vechiul proverb: 'totul este permis in dragoste si in razboi'.

Mama a izbucnit:

- Nu este acesta si punctul meu de vedere. Intelectul meu nu va merge niciodata impotriva constiintei mele.

Mama era tare pe pozitie. Intotdeauna este. Ea are vederile ei personale, dar nu si le poate impune. A fost impiedicata de dragostea si consideratia ei pentru altii. Am auzit conversatia lor, dar mintea mea dezorientata accepta cuvintele tatei. Era un joc, intr-adevar un joc?

Dar de ce nu mi-a scris? Jocul s-a sfarsit! A doua zi i-am spus mamei:

- Ma, anunta-l pe tata ca voi merge la examene. Mai avem trei luni. Du-te si roaga-l pe tata sa-ti dea programa. E timp destul.

- Desigur, e timp destul, Ru. Nu-ti va lua multa vreme, daca te apuci de treaba.

Mama este foarte fericita. Incearca sa ma impace:

-Tata spune: De ce oare am numit-o Amrita? Ea va bea din nectarul cunoasterii. Va deveni o Brahamvadini. Incearca sa-i implinesti aspiratiile, puica mea. Nu te consuma intr-o chestiune marunta.

Experienta primei mele zile de studiu cu tata a fost trista. Tata mi-a cerut sa scriu cateva derivatii si sa analizez sufixul. M-am concentrat cu greu. Tata s-a plimbat putin prin jur si a revenit. Privindu-ma cum stau, cu hartia goala in fata si cu privirea ratacita, s-a suparat. Deci nu era in stare sa domine o biata fata!

- Ce s-a intamplat? a spus el. Ti-a zburat totul din cap? Scrie! Degetele imi ramaneau insa inerte. Atunci, brusc, mi-a ars o pereche de palme. In mod curios, nu m-am suparat. Mama a sosit alergand:

- Ce se intampla? Nu poti lovi o fata de varsta ei. - Imposibil, imposibil! S-a facut o incapatanata.

Mama a ramas muta. In ziua aceea, am fost furioasa, nu pe tata, ci pe mama. Pentru ca tata cel putin facuse ceea ce crezuse el ca e drept. Dar mama nu era in stare sa-si aplice principiile. Mai tarziu, avea sa plateasca din greu pentru aceasta slabiciune. Iesind din camera, am vazut-o pe Shanti, care mi-a spus cu voce tulburata:

- Nu voi mai ramane aici nici o clipa.

Totusi, sanatatea nimanui nu era infloritoare la Madhupur. Sabi zacea bolnava. In mintea mea, totul se invalmasea. Tocmai atunci, unul dintre fratii mei a facut temperatura. Si, peste toate astea, eu ii pricinuiam mamei atata bataie de cap.

Pe cand intreaga casa era atat de data peste cap, tata s-a hotarat sa se interneze. Mi s-a permis sa stau tot timpul cu el. Am facut-o cu simtul datoriei. Seara veneau colegii studenti, iar rezerva se transforma intr-un loc de discutii publice.

Intr-o zi, tata m-a intrebat:

- Ru, nu vei mai scrie niciodata poezii?

Nu i-am raspuns. Eu vreau sa scriu, dar de fiecare data tot ceea ce scriu este prea 'direct'. Asta nu poate fi nici publicat, nici aratat. Sa transforme personalul in impersonal - asta este munca scriitorului. Dar tot ceea ce scriam eu atunci devenea personal. Am scris o poezie despre Shakespeare, intrebandu-l pe poet unde era el atunci cand ne-am luat adio. Nu a fost fereastra casei unui om bogat, dar ce importanta are? intrebam. Si nu erau flori pe strazile murdare ale Calcuttei, dar oare asta putea face evenimentul mai putin important? 'O, mare poet, am gandit, tu stateai in spatele meu, inlantuindu-ma, asa cum inlantuie fundalul unui tablou un idol - sper ca vei da viata dragostei mele ranite. Poate oare o imagine de aur s-o faca pe Julieta nemuritoare? Pune-mi pe strune ruga, o mare Poet!' Toate aceste poezii le-am aruncat pe foc dupa un an sau doi. Dar stiu acum ca daca i le-as fi aratat tatei, el nu s-ar fi suparat. Daca ceva asternut pe hartie atingea un nivel de calitate, dintr-o data capata un caracter divin. Nu s-ar fi incurcat cu detalii de felul: cine a scris-o si de ce? Mi-ar fi spus:

- Este bine cand ai o experienta bogata. Totul este maya. Aceasta lume karma este o iluzie, dar trebuie s-o strabati toata, pentru a bea nectarul cunoasterii pure. Mereu doritor de cunoastere pura, putin ii pasa tatei de ce indura oamenii in aceasta lume karma. Ideea ca omul este mai important decat orice altceva nu era de acceptat pentru el.

In spital am fost ocupata cu diferite lucruri, mai ales cu lecturile pe care i le faceam tatei si cu scrierea dupa dictare a cartilor la care lucra atunci. In aparenta, ma comportam normal, dar o necontrolata neliniste interioara ma macina intruna. De cate ori ma gandeam la el, plimbandu-se singur prin paduri, lacrimile ma napadeau si ma simteam vinovata. Ma gandeam: 'Cum de poate trai in padure? El este un sahib. Ei sunt obisnuiti cu o viata confortabila'.

Tata imi spunea:

- Ru, trebuie sa schimbi mai des fata de masa. Uite, s-a murdarit de grasime. In Europa, ei traiesc ca scosi din cutie.

Fierbeam in mine cand auzeam toate acestea, dar imi pastram o figura impasibila. Imi era rusine sa-mi arat suferinta in fata lor. Totusi, intr-o zi, la spital, am lesinat. Nu-mi aduc aminte care a fost cauza - poate nu era o cauza anume - eram extenuata, asta-i tot. Doctorul a spus ca s-ar putea sa fie o deprimare nervoasa. Mama a fost afectata, dar tata a spus:

- Poate sa-si revina daca incearca, daca are putina tarie, dar nu vrea Daca ar fi fost alt doctor, tata l-ar fi asaltat cu intrebari si paraintrebari, verificandu-i cunostintele sale medicale, pentru a-l convinge pe acesta ca este un ignorant in materie, dar doctorul nu era altcineva decat Nil Ratan Sircar. El putea diagnostica dintr-o privire o febra tifoida sau o pneumonie. Cand aparea el, chiar si cei pe moarte isi redobandeau curajul. Acesta era doctorul, un prieten si un binevoitor, care m-a ingrijit. In urmatoarele 7-8 luni, m-am refacut in buna masura. Intre timp, am trecut examenele, rezultatele au fost bune. Ma intristam cu adevarat vazandu-ma vindecata. Simteam ca cele mai bune arme ale mele se tocisera. Cum voi mai lupta de aici inainte?

Au trecut noua sau zece luni. Nu mai auzisem nimic despre el. Khoka parasise casa noastra. La fel si Shanti. Ni se nascuse o noua sora. Mantu si sotia sa plecasera sa locuiasca in alta parte. Nu fusese o despartire blanda. Mantu era suparat pe tata, cu care se certase violent. Asa ca acum tata se certa cu mama. Eram suparata pe Mantu. Cum indraznise el sa-l infrunte pe tata? Nu fusese oare tata acela care avusese atata timp grija de el? II hranise si il educase. Il iubisem atat de mult, dar acum eram hotarata sa nu-l mai vad niciodata. Mama spunea:

- Acum casa mea se destrama.

Casa ei, atat de plina de rude si oaspeti, rasunand de rasete, muzica, discutii si recitari, stralucea de preaplinul vietii. Fericita ei casa era mica ei lume, vesela si luminoasa, unde ea trona ca o regina. Dar una cate una luminile se stingeau.

Intr-o zi stateam pe scari, cand tata m-a strigat si mi-a spus:

- Ieri a fost aici Mircea.

Am inceput sa tremur. O, doamne, oare ce voi mai auzi?

- Si-a lasat barba! A devenit sannyasi. La inceput, nici nu l-am putut recunoaste! Ha, ha, ha, ha!

Nu i-am raspuns si nici nu mi-am intors trupul. Ramanand asa, cu spatele la el, am inceput sa cobor scarile in tacere. Tata a mai strigat:

- Ru, Ru, el pleaca acasa. Du-te si pune in masina toate vechiturile care ii apartin.

Erau cateva antichitati tibetane pe care le achizitionase in Darjeeling. Fusesera lasate aici, in casa scarii, si imi aduceau aminte de el. Acum le-am pus eu insami in masina. Nu regretam, caci nu fusesem niciodata o idolatra. Pentru mine nici un obiect nu putea fi simbolul unei idei. Nu-mi pare rau ca n-am o fotografie de-a sa. Ce nevoie as avea? O fotografie nu poate inlocui o persoana.

Eram mirata de tata. De ce se legase de barba lui? Este oare usor sa hoinaresti prin padure? El isi adaugase intentionat suferinta fizica la cea mentala. El este fara pereche in privinta autopedepsirii. Stiu ca e fara sens, chiar o nebunie, dar unii respecta procedeul. Nu exista nimic mai groaznic decat acest act sati. Totusi, odata, cand Thakurma ne vorbea despre cineva din familia sa care recursese la sati cu cateva generatii mai inainte, fata ii stralucea de mandrie. Vaduvia, lipsita de orice bucurie, insemnand numai post si renuntare, nu e usor de indurat. Impachetand antichitatile, ma gandeam: 'oare tata ar fi in stare sa se supuna celor mai mici suferinte? Atunci de ce-si bate joc de el?' Ca raspuns, cel de-al treilea ochi al lui Shakespeare s-a deschis in mine: 'Glumeste si loveste numai cel ce n-a simtit vreodata rana'.

Nici unul dintre noi nu statea grozav cu sanatatea. Asa ca vom merge la Benares, in timpul vacantei. Simt ca m-am refacut, in ceea ce priveste dezordinea mea mintala. Dezordine mintala? Dar ce altceva? Toata aceasta vorbarie despre dragoste, etc., etc., toate nu sunt decat prostii. Dar mama nu are liniste. Este ingrijorata intr-o anumita privinta. Cum ma va marita? Voi fi oare in stare sa iubesc pe altcineva? Voi reusi oare?

Dragostea nu este un obiect pe care sa-l iei de la cineva pentru a-l darui altcuiva. Multi nu-si dau seama de acest adevar; cate un individ intelege, dar societatea nu. Intr-o dimineata intunecoasa, locuind intr-o casa aproape goala, din care rasul si veselia fusesera izgonite, mama imi spuse, privindu-ma patetic:

- Spune-mi, Ru, ati indeplinit vreo mantra de casatorie sau alte ritualuri?

- Ma, am sarit eu, am mai vorbit cu tine despre toate acestea. Nu ti-am raspuns, in aceasta idee, ca nici macar nu ne trecuse prin minte?

- Atunci de ce ai murmurat o promisiune de casatorie, pe cand zaceai in spital?

- Ce promisiune, ce juramant? Lasa inima ta sa fie strans legata de mine? Om mama vrate te hridam dadhami?

- Ai spus ceva in engleza.

- Am vazut eu vreodata casatoria unor straini? De unde puteam sa stiu? De ce ma acuzi fara nici un motiv?

- Nu, nu te acuz. Daca ai promis ceva, de ce sa nu-i spui mamei tale?

- Cam ce presupui ca am spus? am intrebat-o, total nedumerita.

- Mie nu mi se pare ca suna ca un imn de casatorie, dar tatal tau asa spunea. Imi amintesc numai cateva cuvinte: 'In boala si sanatate'. - N-am auzit niciodata despre asa ceva. Nu puteam sa spun una ca asta.

Vorbeam cu toata convingerea. Mama ofta adanc.

Mai tarziu mi-am adus aminte. Citisem la bioscop aceste fraze (in zilele acelea, filmele erau mute, replicile se scriau). Aceste cuvinte sunau asa: 'In bogatie sau saracie, la bine si la rau, in boala si sanatate, pana ce moartea ne va desparti'.

Nu era nimic serios, dar mama cauta sa afle. Daca era vorba de un ritual, atunci acela ar fi fost inviolabil. Suferintele a doua fiinte omenesti nu sunt atat de importante. Toate aceste legi nu numai ca erau candva specifice tarii noastre, dar ele inca mai functioneaza. Ar fi nedrept din partea mea sa afirm ca mama supraaprecia ritualurile sau era bigota. Ea era mai rationala decat tata. Dar in acest caz, ea cauta un motiv de care sa se agate.

In spijinul mamei, voi povesti o intamplare ciudata, din vremea cand aveam doar sapte ani, iar Sabi doi. Mama, Thakurma, Chapadidi si noi locuiam la Puri - un important loc de pelerinaj.

Zeitatea cea mai mare era Jagannath. Intr-o zi, stateam cu totii langa camera de primire a templului. Era o zi de sarbatoare, imbulzeala enorma. Deodata, o vaduva purtand un sari alb, pur, s-a apropiat de noi, urmata de un baiat cam de saisprezece ani. A venit de-a dreptul la noi, i-a dat o acadea lui Sabi si, punandu-mi la gat o ghirlanda, spuse:

- Iti daruiesc o ghirlanda, Jagannath imi este martor

Si intr-o clipa, mama si fiu se pierdura in multime.

- Cine-s astia? striga Thakurma, alergand dupa ei.

Mama imi smulse ghirlanda de la gat si o arunca. Acelasi lucru il facu si cu acadeaua lui Sabi. Apoi, tinandu-ma de mana si luand-o pe Sabi in brate, porniram spre casa. Dupa putin timp, a sosit - val-vartej - si Thakurma, strigand-o pe mama.

- Ea a spus: Jagannath imi este martor!

- Inceteaza! a strigat mama. Jagannath nu da atentie tuturor prostiilor.

Thakurma murmura, incruntata:

- O, draga mea, astazi este ziua a cincea a lunii, dupa calendarul lunar.

Mama insa a fost ferma.

- Daca mai indraznesti sa spui ceva pe tema asta, te las aici si plec la Calcutta cu primul tren.

Asta a facut-o pe Thakurma sa inceteze. Mai tarziu, mama mi-a explicat ca femeia aceea facuse probabil juramant ca, la o anumita data, fiul ei sa daruiasca o ghirlanda unei fecioare, in fata lui Jagannath. India este o tara ciudata, cu obiceiuri stranii, ce pot pacali o persoana foarte sensibila.

Cu neamuri, copii si servitori am plecat la Benares. De acolo, impreuna cu parintii si sora mea in varsta de trei luni, am fost sa vizitam Hrishikesh si Lachman Jhola, doua locuri de pelerinaj in Himalaia. M-am bucurat sa aud aceasta, pentru ca erau locurile in care Mircea statuse ca ermit. De fapt, nu era nici un motiv de bucurie - stiam ca el plecase in tara lui. Atunci de ce eram fericita? Traiam unul din acele sentimente, dincolo de orice ratiune, care ne joaca uneori festa. Nu voi intra in amanuntele calatoriei noastre la Delhi, Agra sau in alte locuri, pentru ca ar insemna sa parasim fagasul povestirii. Am pornit din Haridwar, unde am angajat un ghid si am facut rost de o masina si am luat-o spre Swargadwar.

Era pentru prima oara cand ma refugiam in muntii Himalaia, ca si cum m-as fi adapostit printre zei, intr-atat era de liniste si pace. Stiu puterea pe care o are briza marina asupra spiritului omenesc, dar nimic nu este asemenea dealurilor. N-am mai vazut niciodata pana acum asemenea copaci, inalti si drepti, coplesitor de impresionanti, nici torente atat de navalnice, nici vazduh atat de pur. Aerul rece ma patrundea, risipind ultimele ramasite de tristete. Eram sigura ca focul suferintei care ma ardea de atata vreme avea sa se stinga in curand.

Mircea facuse bine venind aici. Oare totul se datoreaza faptului ca aerul e atat de proaspat sau este altceva? Ce anume? Cum pot eu cunoaste intreaga glorie a muntilor Himalaia, regele inaltimilor, lacasul zeilor?

Lasam in urma treptat un tinut mlastinos, padurea de trestii e deasa, acopera masina ca un baldachin, nu vedem nimic altceva decat trestii netede si cenusii, miscandu-se ca niste valuri. Fetita a inceput sa planga, mama si cu mine nu ne mai ocupam decat de vaicareala pruncului. Deodata prindem o remarca a ghidului:

- In desisurile de stuf exista si tigri!

Tata izbucneste:

- Cum, tigri!? De ce ne-ai adus pe-aici, prostule?

Cu cat tata se manie mai mult, cu atat ghidul devine mai placid.

- Nu avem de ce ne teme, zice el calm. Si tigrii se tem pentru vietile lor. E destul sa claxonezi si ei o iau la goana.

Ma simteam din nou tulburata. O, Doamne! Cum o fi sa ratacesti pe aici de unul singur? Nu-i de gluma.

Ajunsi la Swargadwar, am trecut raul cu barca. Era pentru intaia oara cand traversam o apa de munte, navalnica si vuitoare, in singuratatea ei salbatica. Mai tarziu mi-am trait viata pe malurile unor asemenea rauri. Ele isi arunca apele la vale, izbindu-si undele transparente de bolovani, uneori se involbureaza ametitor, tasnind in suvoaie spumegoase, stralucind ca un cristal sfaramat, si uda totul in jur.

Fetele ni s-au umezit ca de burnita. Tata s-a aplecat din barca, a luat putina apa rece in palmele facute caus si a baut-o. Am facut si noi la fel, avea un gust minunat, nu mai bausem nicicand o apa atat de dulce, apa Alakanandei, o parte a Gangelui sacru, aproape izvorul lui, ne puteam crede in paradis, Swargadwarul e socotit poarta raiului; trecandu-i pragul, mi-am inchis ochii si mi-am unit palmele cu adoratie pentru natura din jur care m-a adus in aceasta stare de gratie. Am murmurat cateva cuvinte dintr-o oda Gangelui:

- O, tu, izbavire a zeilor si a oamenilor, tu, ce ne speli de pacate, salvare a necredinciosilor, o, sacru Gange, in drum spre mare Tata s-a bucurat nespus auzindu-ma recitand cu atata spontana efuziune si m-a indemnat:

- Spune mai departe, recita pana la capat.

Am ajuns pe celalalt mal. Mergem pe o cararuie de picior, pe-o parte e muntele, pe cealalta, frunzis de nepatruns. Mama si cu mine purtam pe rand fetita. In peretele dealului se insira mici grote. Ghidul ne spune ca acolo stau in meditatie sadhusii. Fiecare are grota lui. Stau in pozitii yoga, cei mai multi in pozitia lotus. Unii isi poarta parul lung si incalcit si sunt manjiti cu cenusa. Altii cutreiera poteca in sus si in jos cu un Kamandalu in mana. Ei isi procura hrana de la societatea de binefacere Kali Kamliwalla. Acest om bogat, dornic sa-si manifeste cucernicia, a organizat distribuirea gratuita a hranei pentru sihastri. Unii dintre ei nici macar nu se clintesc din grote, absorbiti in mediatie. Mancarea vine la timp.

Deodata, ghidul ne arata cu degetul spre o grota goala zicand: - Acolo a stat timp de cateva luni un sahib. Acum a plecat. Tata a inceput sa bodoganeasca:

- El trebuie sa fie. Amicul a venit sa studieze, dar in loc de asta a trandavit prin paduri si s-a-ntors de unde-a plecat. Ce risipa Tata continua sa bolboroseasca si, cum merge in fata mea, il

aud. Inteleg ca e cuprins de tristete. El si-a iubit cu siguranta studentul, atat cat a fost in stare. Dar cine altcineva decat mine l-a distrus? Intr-adevar! Cine a inceput jocul? Incerc sa-mi apar cauza. Dar nu mai stiu sigur cine dintre noi doi l-a inceput. Eu stiu numai cum s-a sfarsit. Dar oare stiu cu adevarat?

Inaintam insiruiti pe cararea ingusta, e racoare sub copaci, poteca e patata de lumina strecurata printre funze, fiecare dintre noi pare ca poarta pe umeri un fel de dantela invaluitoare.

Rana mea a inceput sa sangereze din nou. Cum inaintam impiedicandu-ma pe drumul neted, fara nici o piatra, simteam ca merg pe urmele lui.

In grota urmatoare, am vazut un sannyasi asezat cu picioarele incrucisate, sprijinindu-si barbia intr-un baston. Are ochii mari si priveste intr-un punct departat. Poti observa de indata ca este cu totul altfel decat ceilalti pe care i-am intalnit pana acum. Ghidul ne povesteste:

- Pana acum doi ani, el a fost judecator, dar dupa ce a dat ascultare chemarii Fiintei Supreme, a renuntat la lume. Nu pleaca nicaieri. Mananca numai o data la doua zile si iese din grota numai la nevoie, ca sa se usureze. Nimeni nu l-a vazut nici dormind, nici vorbind. Sta intotdeauna exact ca acum cu ochii pierduti in albastru, statornic in hotararea lui.

Ma simt intotdeauna umila in fata celor care au puterea de a se supune unor asemenea rigori fizice si morale. Am inceput sa ma intreb: oare nu cumva acest sihastru ar putea sa ma lamureasca daca sahibul din grota vecina a fost cu adevarat Mircea? La urma urmei, nu prea se invart sahibii cu sutele prin padurea de la Swargadwar. Asa ca, exact in fata grotei judecatorului-sihastru, m-am impiedicat de un bolovan. I-am spus tatei:

- Daca vrei, mergi singur inainte. Eu ma opresc putin aici, m-am lovit la un deget de la picior.

Indata ce ei s-au indepartat si au disparut dupa colt, m-am apropiat de pustnic si i-am spus:

- Stiu, domnule, ca dumneavoastra refuzati sa vorbiti, dar sunteti un ermit si aveti datoria sa ajutati lumea sa-si aline suferintele. Nu ati vrea sa-mi spuneti ceva despre sahibul care a stat o vreme in grota de alaturi? Nu-l chema cumva Mircea?

Nici o licarire pe fata lui de nepatruns. Nici o expresie, cat de vaga, in ochii aceia atintiti fara clipire in departare. Am inceput sa plang.

- De ce nu vrei sa vorbesti, o, sadhu, de ce nu vorbesti? Trebuie neaparat sa stiu. Oare toate roadele penitentei tale se vor irosi daca pronunti un singur cuvant?

Nici un rezultat. El statea la fel de imobil. Dar in vremea asta, un alt necunoscut si-a facut aparitia pe scena. Ne privea cu ochii larg deschisi. Era cu siguranta emotionat de imaginea fetei tinere si dragute care bocea de-ti rupea inima, intr-o padure pustie, la picioarele unui sadhu indiferent. Pesemne ca el nu dobandise inca destula invatatura ca sa devina indiferent la suferinta omeneasca. Mi-a vorbit cu simpatie:

- Nu mai plange, te rog, nu mai plange. Oricat de mult ai starui, el tot nu o sa-ti raspunda. Spune-mi mie, ce-ai vrea sa afli?

- Cum se numea sahibul care a locuit in grota aceasta?

- Nu-i stiu numele. Cine intreaba cum s-a numit un sadhu in viata lui lumeasca?

- Dar l-ai vazut? - L-am vazut.

- Si cum arata?

- Arata ca un sahib.

- Cum adica?

- Adica era alb.

- Cam cat de inalt? Purta ochelari?

El mi-a aratat intinzand bratul cam cat era de inalt sahibul, dar nu-si amintea daca avea ori nu ochelari.

Atunci am intrat in pestera. Am cercetat peretii sa vad daca nu-si scrisese numele si m-am uitat peste tot, sperand sa gasesc un mesaj. Cum priveam cu multa atentie, incordandu-mi ochii, inima a inceput sa-mi bata cu putere - daca i-as fi vazut numele, m-as fi bucurat ca la vederea lui insusi. Cautam prin grota de parca-mi pierdusem mintile. Trebuia sa ma grabesc, parintii mei se puteau intoarce in orice clipa. Pe pereti nu era scris nimic. Numai cateva cuvinte in caractere bengali. Brusc, in mine a inceput sa se dea o lupta. Mintea mea bolnava isi zicea: 'Astea toate ti-au fost date anume ca sa te chinuiasca. Ce ar fi putut fi gresit in scrierea unui nume? Tata nici macar nu ar fi aflat. In ce ar fi constat raul? Cine mi-o va spune?' Mintea mea sanatoasa raspundea: 'Cum ar fi putut Mircea sa stie ca tu vei trece pe aici in urma lui? Deci ce rost are sa fii atat de innebunita ori de manioasa?'

Dar nu am nici o putere sa-mi potolesc oceanul dezlantuit de suferinta si reprosuri. Am eu energia si stapanirea de sine necesare ca sa-mi inving stupidul meu sine ajuns pe marginea prapastiei de atata chin? Si raman cu convingerea ca numele nu a fost scris cu un scop precis, acela de a rupe orice legatura cu mine. Sunt sigura, sigura

Vocile alor mei incepura a se auzi din departare. Am iesit afara din grota si am alergat in graba spre judele-pustnic. E minunat ca omul acesta ramane cu incapatanare mut. Altfel cu siguranta i-ar povesti tatei ce-am facut.

Ne indreptam din nou spre rau. Barca e plina ochi de oameni. Trebuie sa te tii tot timpul de o franghie, pentru ca inaintarea ei de-a curmezisul curentului vijelios e foarte dificila. Numai cu cateva zile mai inainte, o barca s-a ciocnit de o stanca si s-a rasturnat. Ni s-a spus ca vreo treizeci de oameni si-au pierdut viata. Nu ai nici o sansa de scapare din acest rau, curentul este atat de puternic, incat cel cazut va fi izbit cu violenta si strivit de stancile care ies de sub apa.

Eu stau pe partea dreapta a barcii si ating apa cu mana. In clipa aceea, in cap incepe sa-mi bazaie, ca o albina, ideea - ar fi momentul sa-l invat minte pentru ca nu si-a scris numele pe peretii pesterii. Daca as cadea acum in apa, toate grijile s-ar sfarsi pe loc. Nu sunt eu omul care sa-ndure atata suferinta fizica, de ce sa nu incerc, pentru o singura data, un maximum de durere? Numai astfel l-as putea pedepsi pe Mircea. Oh, dar cum? El nici nu va afla, sau o sa afle? Scrisoarea pe care o va primi de la tata o sa-l lase cu gura cascata acolo, in strada Melodiei numarul l. Tata o sa-i scrie: 'Eu am avut incredere in tine, eu ti-am dat un adapost, hrana si educatie si, in schimb, tu mi-ai dat moartea. Poate ca afectiunea mea pentru tine a fost o greseala care a adus numai dezastre pe urma ei'.

Dar parintii mei? Amandoi vor primi ceea ce merita! O sete orgolioasa de razbunare ma imboldea. Deodata mama imi spuse:

- Ru, de ce stai atat de aplecata? Trage-te inauntru!

Am inceput sa ma gandesc la Milu, cat de tare o sa ma planga! Mi-am amintit de didima, de Shanti si de Khoka, de fiecare. Thakurma spunea ca in clipa mortii toate evenimentele vietii tale ti se perinda pe dinaintea ochilor, ca intr-o procesiune. Asta trebuia sa fie! De aceea mi-i aminteam pe toti cei cunoscuti. Oare chiar pe toti? Numai atunci m-am gandit nu la o faptura omeneasca, ci la o fotografie care atarna pe perete in camera mea din Bhowanipur, fotografia din care doi ochi de sub o bereta de catifea ma urmareau tot timpul, indiferent de directia in care ma miscam. Am simtit privirea aceea strapungandu-ma cercetatoare, in timp ce-mi spunea: 'Deci asta esti tu? Te dai batuta atat de usor? Inseamna ca nu pentru tine mi-am scris eu cantecele'.

A fost ca si cum m-as fi trezit din stupoare si, din adancul unei nopti fara luna, as fi vazut aparand zorile. Cat de aproape sunt asezata de margine? Ma inspaimant si ma aplec spre tata. Tata isi intinsese bratele spre mine:

- Vino incoace, nu te mai apleca in afara, Ru.

Si eu, cea care ma gandisem sa ma arunc peste bord numai ca sa-i pedepsesc, mi-am lasat capul pe pieptul tatei si am inceput sa plang. Mama s-a nelinistit.

- Acum de ce plange din nou?

- Din cauza frumusetii din jurul nostru, a incercat tata sa o lumineze pe mama. Ea totdeauna isi traieste emotiile cu intensitate, cand se afla in mijlocul naturii.

Le era cu neputinta, le devenise si lor cu neputinta sa mai indure povara amaraciunii.

Ne-am intors la Haridwar. In timpul noptii, am stat singura pe veranda bungaloului. Era o noapte intunecata. Padurile de pe cealalta parte a apei pareau incandescente din cauza minusculelor lumini ale miliardelor de licurici. De unde ma aflam, puteam auzi murmurul raului din vale impletindu-se cu propriul lui ecou. Raul acesta si curgerea vietii in tara mea si Gangele cu apele lui sacre imi spalau si limpezeau sufletul cu mainile lor nevazute.

Stau pe un scaun, cu ochii inchisi, intr-o stare de totala seninatate si inteleg deodata sensul cantecului: 'Am facut din tine steaua polara a vietii mele, niciodata nu-mi voi mai pierde drumul in aceasta calatorie pe mare'.

IN TINERETEA NOASTRA SI PANA LA SFARSITUL zilelor sale, lui Rabindranath i s-a spus de catre compatriotii sai tineri si batrani sau Rabi-babu sau Rabi Thakur. In strainatate, numele lui fusese anglicizat in Tagore. In prezent, gasim si bengalezi distorsionandu-i numele, 'Tyagore'. Nimic nu poate fi mai neplacut la auz. Nici Rabi Thakur ori Rabi-babu nu sunt formulele cele mai potrivite de adresare, dar asa i se spunea. Celebrul editor Ramapanda Chatterjee il numea 'Poetul'. Mai tarziu m-am deprins sa-i spun si eu asa. Niciodata nu m-am adresat lui spunandu-i Gurudev. Studentii de la Santiniketan ii ziceau astfel nu in calitate de predicator care pastoreste poporul pe plan religios, ci considerandu-l invatatorul lor. El insusi nu s-a socotit niciodata pe sine drept un preceptor religios, ci numai poet. Pe tot parcursul anului 1930 a lipsit din India. Spre sfarsitul voiajului, a fost in Uniunea Sovietica. Cred ca savantul rus Bogdanov l-a vizitat candva pe tata si a comentat nefavorabil vizita lui Tagore in aceasta tara de dincolo de cortina de fier. Si tata a primit o invitatie de acest fel, dar guvernul nu i-a ingaduit sa plece. El a fost iritat si se intreba care dintre aceste doua tari se afla in spatele cortinei. Ne-a povestit de mai multe ori despre o inalta personalitate oficiala sovietica pe care o intalnise in 1922, in Anglia. Acest tip ii oferea mese costisitoare si tata simtea ca trebuie sa se astepte la ceva in perspectiva. Apoi, intr-o zi, dupa un pranz somptuos, omul acela i-a cerut tatei sa-l puna in legatura cu luptatorii pentru independenta Indiei, pentru ca tara lui dorea fierbinte sa ajute miscarea. Drept raspuns, tata i-a zis ca ar fi o idee splendida, dar ar avea de pus o intrebare: dupa ce, cu ajutorul rusilor, britanicii vor fi dati afara, cu ajutorul cui vor fi izgoniti rusii? Nu mai trebuie spus ca, dupa aceasta replica, ospitalierul rus a disparut. Tata povestea incidentul cu voiosie. Nu dorea deloc sa se amestece in miscarile politice sau sociale, singurul lui scop era sa-si desavarseasca eruditia. Era cu adevarat remarcabil in aceasta privinta. Cand Rabindranath a revenit din calatoria sa in Europa, l-am intalnit o data sau de doua ori, dar nu am avut prilejul unei discutii particulare, pentru ca era intotdeauna intovarasit de cineva. La intoarcerea mea din Hrishikesh i-am scris. Nu-mi amintesc in intregime continutul scrisorii, dar stiu ca-i dadeam de inteles ca trec printr-o criza cumplita. Imi fusese rusine sa-i scriu totul. Nici nu eram prea curajoasa. Exista riscul ca tata sa vrea sa citeasca raspunsul lui. Tata era un mare admirator al Poetului si se simtea atras de charisma acestuia, dar, in acelasi timp, avea si anumite resentimente, pentru ca ei doi erau niste personalitati total opuse. Si Poetul nutrea admiratie pentru eruditia tatei, dar nu-si deschide cu usurinta inima in fata lui. E de inteles care era pozitia mea in aceasta situatie. Tata stia ca eu am posibilitatea sa ajung la el si ca ma bucur de bunavointa lui, asa incat, ori de cate ori ii scriam, trebuia sa-i comunic si ceea ce avea tata sa-i transmita. Imi spunea ce trebuie sa-i scriu, apoi imi corecta exprimarea si ortografia, adaugand si idei pe care trebuia sa le transcriu, mai inainte de a pune scrisoarea la posta. Din acest motiv, nu reuseam niciodata sa scriu o scrisoare numai a mea. Era inca una din torturile la care am fost supusa inca din copilarie. Odata, Poetul mi-a spus razand:

- Mi-ar placea cu mult mai mult daca tu mi-ai scrie simplu ce simti, decat toata aceasta inalta filosofie

Sunt sigura ca ar fi acceptat chiar si cateva greseli de ortografie. El se juca pur si simplu, cu o fetita si nu avea o pretentie de inalta filosofie venind de la ea. Nu am fost niciodata la fel de libera ca ceilalti admiratori ai sai. De data asta, insa, ii scrisesem singura scrisoarea. Copiez cateva fragmente din raspunsul pe care l-am primit aproape imediat.

Catre fata favorizata de soarta:

Agonia prin care treci, asa cum am inteles din scrisoarea ta, m-a facut sa sufar intens. Cand intre tine si familia ta se isca un conflict, nu e deloc simplu sa induri cu impacare si sa refaci armonia, la varsta ~Si experienta ta. Nu stiu ce sfat sa-ti dau. Imi amintesc de tineretea mea, de zilele mele grele de suferinte. Nu stiam daca ele vor trece vreodata, ma gandeam la calea fara de sfarsit si de netrecut. Dar viata nu se implineste prin uitarea suferintei, ci prin zilnica transformare a mahnirii in intelegere, a cruzimii in tandrete si a amaraciunii in dulceata. Nu cred ca nu ai aceasta putere pentru ca tu esti plina de imaginatie, care e tot una cu forta de a crea. Nu te vei lasa la cheremul imprejurarilor. Iti vei crea propriul destin. Eu stiu cat de greu le este femeilor in fara noastra sa se afirme in deplinatatea puterilor. Ele nu au sanse reale si nici posibilitatea de a-si dezvolta mintea cu adevarat. Totusi iti cer sa duci lupta in tine insati. Fie ca gloria ta sa fie superioara destinului tau. Daca as f avut puterea sa-ti alin agonia, as fi incercat s-o fac, dar nu sunt in stare decat sa-fi doresc binele din toata inima mea. Daca marsavia altora te va asupri, te rog sa nu te pleci in fata ei. August 1931.

Cu afectiune al tau Cu un an inainte de a primi aceasta scrisoare, in luna septembrie, care dupa calendarul hindus este luna lui Bhadra, Mircea a plecat. Conform traditiilor noastre, in luna lui Bhadra nici macar un animal nu poate fi dat afara din casa si nici o fiinta omeneasca nu trebuie lasata singura, dar noi eram o familie moderna si nu acordam nici o atentie unor asemenea superstitii.

Am citit scrisoarea de multe ori. Imi placea mult, dar nu ma ajuta sa ma vindec de disperare. Nu-mi lumina abisurile. Dupa ce m-am intors de la Haridwar, m-am purtat firesc si tata era multumit. Rezultatele mele la examene erau bune de tot.

Mama este mai vioaie acum. Casa noastra s-a golit. Shanti si Khoka au plecat, Mantu si sotia lui, la fel. Intr-o zi stateam singura in camera mea, cu scrisoarea in mana. Mama a venit si i-am dat-o s-o citeasca. Pe urma am ramas multa vreme una langa alta, tinandu-ne de urat si fara sa schimbam un cuvant. Incet dar sigur ne-a inundat intunericul, umplandu-ne sufletul cu o senzatie de pustiu. Brusc am vorbit cu glasul abia auzit:

- Ma, n-ai vrea sa ma trimiti odata la Santiniketan?

- De catava vreme ma gandeam chiar eu sa-ti spun sa te duci, a raspuns ea.

Mama mea avea darul vorbirii. Am intalnit atatia savanti si doctori in filosofie, dar putini puteau vorbi atat de bine si aveau atata intelegere. Imbratisandu-ma, mama a continuat:

- Ru, tu ai primit un mare dar. Cati sunt atat de norocosi ca tine? Atat respect, veneratie, dragoste fara nici o legatura cu grijile pamantesti, atata lipsa de egoism, departe de intamplarile obisnuite, cati au norocul sa poata descoperi aceasta latura a dragostei ceresti? Mi se pare ca tu ai fost pregatita pentru toate astea, inca de pe cand nu erai destul de mare ca sa intelegi, asa cum trece floarea prin noapte, fara sa stie ca asteapta lumina zilei. Apoi, mereu, poemele lui, cantecele, ideile si reflectiile lui te-au inaltat atat de sus. Nu te lasa zdrobita, nu-ti lasa norocul fara roade. Du-te la el. Nu ezita sa-i spui totul. Nu e bine sa taci, mai ales cand ai norocul sa-ti poti face o spovedanie totala. Confeseaza-te si purifica-te, el iti va arata calea cea buna.

- Ma, vreau sa merg singura.

Ea a inteles aluzia si a replicat energic:

- Bine, am sa am eu grija.

Dar n-am fost in stare sa urmez sfatul mamei. Nu-mi amintesc in ce zi si cam pe la ce ora am ajuns la Santiniketan. Cand am intrat in odaie, el statea intr-un fotoliu, iar picturile lui erau risipite peste tot pe podea. Se afla intr-o perioada de pictura. Nu s-a mirat vazandu-ma ca apar fara sa ma fi anuntat dinainte, stia ca am obiceiul sa-l vizitez prin surprindere. Mi-a spus cu simplitate:

- Nu e nimeni in casa. Asa incat de buna ta gazduire o sa raspunda bucatarul Ganapati.

M-am lasat pe podea la picioarele sale.

- Ai citit literatura cu fantome? m-a intrebat el. Se referea la o preocupare foarte la moda pe atunci. Dar eu nu eram interesata nici de fantome, nici de trecut. Eram subjugata cu totul de prezent si de viata.

- Am venit pentru ca trebuie sa-ti spun ceva, am inceput eu, iar inima mi-a batut puternic.

- Da, am primit amandoua scrisorile tale. Ce s-a intamplat, Amrita? Am tacut, inima imi batea sa-mi rupa pieptul. Ce-i voi spune si cum voi incepe si ce se cuvine sa fac? Oare trebuie sa-l bag si pe el in povestea asta, mi-ar conveni oare ca el sa aiba neintelegeri cu tata? Asta ar insemna ruina mea definitiva.

El mi-a luat mana, incercand sa ma incurajeze, si a spus: - Spune-mi, Amrita, ce s-a intamplat?

- Este vorba de tanarul care a locuit la noi.

- Care tanar?

- L-ai vazut

- L-am vazut? Unde?

- Am fost cu el aici.

- Cand a fost asta? Vorbesti despre unchiul tau Mantu?

- Nu, nu, despre studentul tatalui meu.

- Care dintre ei? Un membru al Societatii Rabindra?

- Nu, nu, lasa-ma sa-ti spun. Tii minte ca ne-ai vazut langa terenul de tenis?

- A, da, sahibul acela? Ce i s-a intamplat?

Nu am raspuns acestei intrebari, ci i-am spus numai: - De ce ai fost plecat atata vreme?

A zambit cu duiosie. Stia bine cum sa raspunda unor astfel de intrebari. Cu o simpla intorsatura de fraza putea sa destupe vasul cu miere. Se pricepea sa duca o relatie umana pana la deplina ei frumusete, fara sa supere pe nimeni, pastrand pentru fiecare un loc, putea lua ceea ce ii apartinea rasplatindu-l pe donator cu asupra de masura. Asta era o arta. Nimeni din cei care l-au iubit nu a fost dezamagit ori nedreptatit, dimpotriva, lumina vietii lor a dobandit o stralucire si mai mare.

- De ce am fost plecat? Ca sa-mi prezint pictura. In Europa, lumea stie sa priveasca un tablou, aici habar nu are nimeni. Dar daca tu mi-ai fi cerut sa nu plec, poate ca n-as mai fi plecat.

M-a mangaiat usor pe cap, iar ochii ii straluceau de veselie. Stiam ca glumeste, dar era placut sa-l auzi vorbind astfel.

- Ei, acum spune-mi Ce i s-a intamplat acelui sahib?

- A plecat

N-am reusit sa spun mai mult. M-am ridicat in picioare si m-am retras spre usa dinspre apus, iar acolo, cazand pe podea, am inceput sa plang.

- Vino la mine, Amrita, vino aici. Spune-mi tot ce ai de spus. Ii auzeam vocea. Dar nu aveam puterea sa ma ridic si nici macar sa vorbesc. Parca as fi fost aruncata de o furtuna, cum as fi putut sa strabat inapoi distanta aceea de trei sau patru metri? Imi era imposibil sa urmez sfatul mamei. Cum as fi putut incepe? A cui a fost greseala, a lui ori a mea? Stiu ca sunt neascultatoare, dar nu voi reusi acest test. Daca ar fi fost posibil, as fi zburat pe fereastra pana la mama mea. Brusc am simtit ca el venise la mine si ca statea alaturi, pe un taburet de trestie.

- Ridica-te, Amrita, fii calma.

M-am ridicat si el m-a ajutat sa ma asez cu spatele sprijinit de usa. - Socotesti ca e greu sa-mi spui totul?

- Da.

- Bine, atunci nu incerca sa-mi spui totul. Nu e nevoie. Numai sa te linistesti.

Am incercat sa-mi stapanesc hohotele.

- Nu trebuie sa spui nimic, Amrita. Atata doar: eu as putea sa te ajut in vreun fel? E nevoie?

De obicei, cand statea de vorba cu cineva, el privea rareori spre interlocutor. Avea obiceiul sa-si fixeze ochii intr-un punct aflat la o oarecare distanta sau sa si-i lase in jos. Nu se adresa persoanei din fata lui, cu problema ei omeneasca, ci umanitatii intregi. Abia acum inteleg semnificatia acestui obicei. Pe atunci nu eram in stare. Ba chiar ma simteam putin ofensata. Dar acum stiu ca fiecare persoana era pentru el o reprezentare a umanitatii, care venea la el manata de dragoste si bucurie, de tristete si de fericire, si cu inima plina de intrebari. Acum inteleg ca, daca el n-ar fi avut acea detasare, uriasa lui sensibilitate nu i-ar fi ingaduit sa duca pana la capat atatea si el s-ar fi risipit bucata cu bucata in actiunile si reactiile cerute de maruntisurile terestre. Dar in ziua aceea, el imi vorbea mie, anume:

- Spune-mi Amrita, spune-mi. Se uita in ochii mei:

- O sa fac tot ce o sa-mi ceri.

'O sa fac tot ce o sa-mi ceri'. Cuvintele acestea au inceput sa-mi joace pe dinaintea ochilor, ca valurile unei mari infuriate. El a repetat cu tandrete:

- Spune-mi ce vrei.

Trupul si sufletul mi s-au linistit. Respir parfumul de santal, ca si cum m-as afla la intrarea intr-un templu. Ce-as mai putea sa-mi doresc? Soptesc, cu ochii inchisi:

- Ingaduie-mi sa stau o vreme pe langa tine.

- Oh, desigur. Nici o problema. De ce sa nu te admitem aici? Cand, in zori, am sa stau pe veranda asteptand rasaritul soarelui, al carui nume il port, tu vei veni cu flori de gandharaj si te vei aseza langa mine. Seara vom citi impreuna poeme. Dar va trebui sa taci in timp ce scriu.

Acum sufletul imi este plin de pace. Am senzatia ca el imi descrie raiul. Dar nu va fi asa niciodata. Tata nu-mi da voie sa vin aici.

Dupa aceea, tata mi-a spus: 'Nu puteam sa-ti dau voie asa - gandeste-te la asta peste noapte, iar maine dimineata spune-mi cum sa te ajut. Asemenea probleme nu se rezolva intr-un minut'.

A urmat o noapte alba. Eram singura la parter, casa era goala. Cat timp servitorii mai erau treji, auzeam sunete vatuite, agitatia lui Saktipada ori glasul lui Ganapati. Zacand intinsa in pat, am inceput sa ma cert cu mine insami. De ce sa-i spun? Ma poate ajuta? De ce nu? El poate sa-i spuna lui Andrews sahib; 'Daca binevoiesti s-o iei pe fata asta in Europa, imi vei face o mare favoare'. Andrews sahib ar consimti cu siguranta, o fi fiind el un sannyasi, dar nu-i sunt indiferenti ceilalti. Dar ar face ei asta fara aprobarea tatei? Daca Poetul si Ramananda Chatterjee i-ar spune amandoi: 'uite, Naren-babu, ceea ce ai facut nu e drept', ce-ar fi atunci? Atunci tata ar lua foc de suparare. Le-ar spune: 'Rabi- babu, cand ti-ai casatorit fiica, mi-ai cerut mie sfatul? Stiu ca scrii poeme minunate, dar cand e vorba de familia mea, imi rezolv singur problemele'.

De ce l-as aduce eu in situatia de a fi astfel insultat? Si, mai presus de orice, unde anume m-as duce? La cine? E aproape un an de cand n-am mai auzit de el. Nici de urma lui n-am mai dat din dupa-amiaza aceea teribila, cand a plecat. Ar fi putut sa-i scrie macar lui Khoka. Dar n-a facut-o. De ce as mai continua sa-l caut? Nici o femeie n-ar lua ea initiativa, ar fi pur si simplu o nerusinare. Rusine sa-mi fie ca inca ma mai gandesc la el. Strasnicule vanator din Europa, am sa-mi smulg sageata ta otravita. Am sa te uit, am sa te uit. Maine ii voi spune Poetului ca nu am nevoie de ajutorul lui. Nu am nevoie de nimic. Acum ma simt cuprinsa de pace. Candva, Poetul m-a invatat un imn. Cand mintea iti este tulburata, canta asa, imi spunea el: 'Anandam paramanandam paramasukham paramatripi' - beatitudine, suprema beatitudine, fericire perfecta si desavarsita multumire. Imi tot repet versurile in sanscrita. Din nou parfumul de santal se simte in aerul racoros al noptii, ca un balsam peste o rana vie, o rana care nu se mai tamaduieste de un an. Prin geamul deschis se vede cerul: privindu-l, ma gandeam cat de usor e sa uiti. Intr-o zi, intr-o stare de semiinconstienta, am jurat sa nu uit, dar astazi, pe deplin lucida, imi spun cu hotarare ca trebuie sa uit. O stea stralucitoare priveste spre mine, are ochi, ochii ei rad de mine plini de mila, vazand cat de nestatornica imi este mintea.

Ne-am mutat din casa noastra la Bhowanipur in 1931, Caminul nostru fericit se destrama treptat. Personalul vechi a plecat, acum a aparut cineva nou. Ea a sfasiat cu incetul in bucati dragostea si afectiunea care tineau laolata pe cei din familie. Sa spunem ca numele ei este Rama. Nu e prea draguta. Fata ii este rotunda ca o roata, ochii ii sunt largi si holbati, ii sar din cap cand te priveste, iar nasul e rotunjor si prea mic in raport cu fata. E si foarte scunda. Dar vocea ii e dulce, vorbeste moale, linistit si placut, nu galagios ca noi. Mie imi place mult de ea. Te simti bine sa-i vorbesti. E si o buna studenta. In sensul ca rezultatele ei la examene sunt bune, dar nu are nici cea mai mica intelegere pentru poezie. Ea nu a scris nimic, nici nu este foarte subtila in conversatii, si daca are intr-adevar o calitate, aceasta este perseverenta, si asta ni s-a dezvaluit mai tarziu, cand i-au trebuit zece ani ca sa-si dea doctoratul in filosofie. Eu n-as fi putut astepta atat pentru nimic in lume. Treptat, ea a devenit una dintre ai nostri. Mama se ocupa de ea exact cum se ocupa si de noi. Rama il ajuta pe tata in munca lui si ramane mai tot timpul cu el. Nu sunt impotriva atasamentului ei puternic fata de tata, dar simt cum, cu incetul, locul mamei in casa asta se modifica. Acum, tata o dojeneste pe mama tot timpul, iar greselile ei cresc in progresie geometrica de la o zi la alta.

Inainte, mama avea puteri absolute in casa, acum, glasul ei nu mai e luat in seama. Mama sufera si incearca sa le intre in voie. Imi e rusine pentru slabiciunea ei.

Daca exista in lumea aceasta un om care s-o stie, eu sunt acela: pentru a iubi pe cineva, ori pentru a fi iubit, nu e nevoie de nici o randuiala sociala. Mai stiu ca dragostea adevarata este ca o lumina care da stralucire la tot ce e in jur. Dragostea nu este un obiect, nici o podoaba de aur pe care s-o smulgi cuiva pentru a o darui altcuiva. Si mai stiu ca, atunci cand iubesti pe cineva cu sinceritate, atunci tot ce e legat de aceasta persoana iti devine drag. Ajungi pana acolo incat sa-i iubesti servitorii din casa. Dar ce incep eu sa vad acum? Ea incearca sa-si intareasca influenta asupra familiei noastre si, in acelasi timp, s-o discrediteze pe mama.

Ceea ce mie mi se pare de neindurat este prefacatoria. De ce nu vor ei sa accepte adevarul? Oricat as avea de suferit, sunt gata sa infrunt adevarul, nu pot sa-mi tin ochii inchisi, ca mama. Fiecare zi e mai insuportabila decat cealalta. Tata nu-mi mai acorda nici mie atentia pe care mi-o dadea. Auzisem ca nu voia sa ma marite cu cineva din alta tara pentru ca nu ar fi putut suporta absenta mea, dar acum simt ca interesul lui pentru mine si studiile mele descreste rapid.

M-am intors la colegiu. Nimeni nu poate banui curentul potrivnic ce curge pe dedesubt. Mama incearca sa ascunda asta. Face mare caz de afectiunea ce i-o poarta Ramei, dar si-a pierdut sentimentul de siguranta. Astfel incat mama crede ca trebuie sa ma marite cat mai repede. Este, de altfel, si parerea mea. Nu mai vreau sa traiesc aici. Vreau sa scap. In sinea mea sunt cuprinsa de manie pentru ca trebuie sa suport compromisul. Pretind ca nu am habar de ceea ce stiu foarte bine si ca nu vad ceea ce vad de fapt.

Anii se scurg in goana. Pe zi ce trece, viata mamei devine tot mai neplacuta si mai umilitoare. Ea sufera si mai mult atunci cand cei din afara ii vorbesc de rau pe tata si pe Rama. Limbile oamenilor se agita, mult le mai place sa barfeasca.

Stiu ca dragostea Ramei nu este curata. In aurul dragostei se amesteca adesea egoismul. Altminteri cum poti umili pe cel pe care-l iubesti si cum te poti indura sa-i distrugi familia? In tara noastra, calomnia este o institutie. Acum, aceasta institutie are de lucru. Nu conteaza ca mama incearca sa salveze aparentele, spunand: 'Ea e ca o fiica pentru noi', limbile clevetitorilor nu se mai opresc.

Totusi, eu nu povestesc acum viata mamei mele, asa ca nu trebuie sa dezvolt mai mult acest conflict. Atat numai ca, astfel, am observat ca exista doua feluri de a iubi, foarte asemanatoare atunci cand le privesti din afara, dar, in realitate, complet opuse. Exista o dragoste care inalta atat de sus, incat orice egoism si orice meschinarie dispar. Ea umple viata de parfum si de lumina si face ca tot ce inainte nu-ti placea sa-ti devina apropiat si drag. In lumina ei obisnuitul se transforma in extraordinar, iar lucrurile iubite devin si mai iubite. O asemenea dragoste nu te face hraparet si nici nu te impinge la nedreptati fata de un rival. Dar mai e si un alt fel de dragoste, in aparenta aidoma celei dintai. In realitate, ea il inlantuieste pe om sau ii pune juvatul de gat. Ea e numai intrebari de felul acesta: 'Cum stai cu mijloacele banesti? De ce sa nu ma treci pe mine beneficiara asigurarii tale pe viata? Cum stai de fapt cu casa? Trebuie sa-ti dezmostenesti copiii si sa scrii un testament clar cu privire la drepturile de autor. Dar cum facem cu faima si cu numele tau? As vrea ca lumea sa stie ca toate astea imi apartin. Dar nevasta-ta? Trimite-o impreuna cu copiii in locuinta ta de la tara. Acolo vor putea fi supravegheati foarte bine de rudele tale. Asta e tot ce i se cuvine ei. La urma urmei, ea nu e suficient de educata ca sa-ti corespunda'.

Fiintele umane se avanta pe sarma ori pe-o muchie de cutit, ai zice. Daca stii trucul, poate iti vei atinge scopul, daca nu, te prabusesti la mijlocul drumului si-ti frangi gatul.

Mama n-are astampar. Nici eu n-am. Singurul meu gand este sa plec cat mai repede din casa asta. Apoi ezit. In grija cui o voi lasa pe scumpa mea mama? Acum, tata este mereu in cautarea unui pretext, ca sa ma dojeneasca, il supara reprosul din ochii mei. In 1934 am fost la colegiu, ca sa-mi iau licenta in arte. Intr-o zi, m-am dus impreuna cu cateva prietene la Gradina zoologica. Nu era un act de prea mare libertate, dar tata m-a mustrat cu atata vehementa, incat a devenit evident ca avea alte motive ca sa se poarte astfel. Mama stia, dar pretindea ca nu stie nimic. Era prea inspaimantata ca sa infrunte adevarul.

Nu pot sa uit ziua cand procesiunea funerara a martirului Jatin Das, care a murit dupa greva foamei in inchisoare, a trecut pe Calea Russa. M-am dus la niste prieteni care locuiau acolo ca sa vad mareata procesiune. Un entuziasm, un zel patriotic ne stapanea pe toti, ne ridicase in mod ciudat moralul. Nu de moarte era vorba, ci de viata. Nu era doliu, ci sarbatoare. Subhas Bose se afla intr-o masina deschisa. Milioane de oameni treceau cu picioarele desculte, era o mare de oameni scurgandu-se pe strada. Din cand in cand, valuri de strigate se ridicau tot mai tare, strapungand cerul. Sunetele acelor slogane erau ca un fel de imn misterios, care ne coplesea. Simteam nevoia sa cobor in strada si sa ma alatur multimii. Peste capetele oamenilor fluturau drapele si se vedeau peste tot placarde cu inscriptii.

Am citit doua cu versuri de Rabindranath: La ceasul rasaritului

Al cui mesaj trebuie sa-l auzim?

El spune: nu te teme, nu te teme,

Cel care si-a daruit intreaga viata

Nu poate muri, nu poate muri.

Poezia mi-a intrat parca in sange si m-a umplut de extaz. Am inceput sa recit de la balcon versurile urmatoare:

O, Dumnezeu nemilos, cum as putea sa te laud

Spune-mi, o Doamne,

Pastrand ritmul dantului mortii

In bataia inimii mele

Cu durere cumplita-am sa umplu vasul ofrandei.

Vrajita de propriul meu glas, am continuat sa recit cu putere.

- Chutku, hai sa coboram, sa mergem si noi in procesiune.

- Hai, a spus ea entuziasmata, apoi a sovait: Dar tatal tau o sa te certe.

- Ei si?

Am coborat si am intrat in oceanul de oameni. Nu mai vazusem niciodata o asemenea multime. Participasem la concursurile de Jagannath la Puri, cele mai importante, care aduna poporul o data pe an, dar acum se adunasera si mai multi. Brusc, in multime a navalit in galop un politist britanic, calare pe un cal alb. A inceput sa loveasca in jur cu biciul, ca un nebun. Si pe noi a reusit sa ne atinga putin. Cand am ajuns acasa, sariul meu era mototolit si sfasiat. Eram cu parul in dezordine si plina de noroi. Planuisem sa indrug o minciuna, dar nu am putut in clipa aceea, mintea mea era atat de tulburata de emotie, incat m-am gandit ca mintind as fi insultat memoria martirului si maretia clipei la care fusesem martora. Asa incat am spus adevarul. Tata m-a certat atat de tare, incat mi se parea ca-mi explodeaza creierii.

Nu incetam sa ma intreb cum sa-mi dobandesc libertatea. Mama nu fusese niciodata cu adevarat independenta, trebuia sa faca rost de bani si sa-l roage tot timpul pe tata sa-i ajute rudele sarace. Dar avea destula influenta asupra tatei si putea sa-l convinga in multe privinte. Ma minunam cum pot cei care iubesc libertatea sa-i tina pe ceilalti in lanturi. Dar ratiunea nu joaca un rol important nici in viata de familie, nici in politica. Britanicii au o vorba: 'Guverneaza, Britania, stapaneste valurile, britanicii nu vor fi niciodata sclavi', dar ce le-au facut ei altora? Si cat sunt de mandri de ceea ce au facut: 'Soarele nu apune niciodata in Imperiul Britanic'. Logica este numai rareori folosita.

Mama s-a lansat serios in cautarea unei partide bune. Si-a facut un carnetel in care isi noteaza sistematic numele unor gineri potentiali, cu profesiunile lor si feluritele particularitati. E greu sa gasesti un baiat inzestrat cu tot ce se cere: o slujba buna la stat, proprietati de mostenit si o diploma universitara. E greu mai ales din cauza slujbelor care sunt in numar limitat. Asa incat, mamele fetelor nemaritate tes toata ziua plase in care sa prinda un mire convenabil.

Apoi, barfitorii au devenit activi, intrecandu-se unii pe altii in a pune piedici, asa incat mama s-a intimidat. Toate rudele noastre stiau despre Mircea si despre ce se petrecea acum cu tata. In ce priveste frumusetea si farmecul, nu eram chiar de trecut cu vederea, asa ca nu aveam de ce sa ne necajim.

Din vremea aceea am inceput sa ma gandesc mai mult la tara mea decat la mine insami. Cel mai rau lucru aici sunt legile castelor si prejudecatile. Trebuie sa actionez impotriva lor. Dar cum as putea? Cine sa ma asculte, in afara de mine? Am inceput prin a-i spune tatalui meu:

- De ce nu ma mariti cu cineva dintr-o alta casta?

- De ce? Ce nu-ti place la casta noastra? m-a intrebat el cu ochii largiti de surpriza.

- Am realiza astfel doua lucruri deodata: sa ma marit si sa deschidem o noua pagina in ce priveste casta.

- Doua pasari dintr-o lovitura? Nici nu vreau sa aud de experiente din astea cu mariaje reformatoare.

Am fost informati despre un posibil mire cu o situatie extraordinar de convenabila. El e doctor. Are o pozitie buna. Dar bengalezii au reticente fata de cei cu pielea inchisa la culoare, intr-o mai mare masura chiar decat europenii. Iar mama spune cu melancolie:

- Ce sa ma fac, Ru, baiatul e foarte oaches.

Eu ma amuz de intamplare. Sa nu-i spun oare: 'Bine, dar tie nici nu-ti place pielea de culoare deschisa, nu-i asa?' Nu, nu trebuie sa mai amintesc din nou de asta.

Tatal doctorului este fermecat de mine, dar nu si fiul sau. El se ingrijoreaza pentru fizicul rasei bengaleze. El insusi nu are decat un metru si saizeci inaltime si si-ar dori o sotie de vreun metru si saptezeci, cel putin. Pentru ca, daca un baiat scund se insoara cu o fata scunda, ce se alege de viitorul rasei? Eu am aproximativ un metru si cincizeci si sase de centimetri, deci casatoria nu se va face. Nu am de ce sa-l blamez, bineinteles. Asa cum eu voiam sa profit de aceasta ocazie pentru a intari latura morala a natiunii, el are in vedere fortificarea calitatilor biologice. Amandoi avem totusi ceva in comun: suntem patrioti!

El a fost, fireste, invitat sa viziteze si alte case, unde alte fete i-au fost infatisate. Cum apartine castei noastre, unele dintre fete ne erau neamuri. Intr-una din case, doctorul a vazut-o pe bunica, o femeie de aproape un metru optzeci. 'Sunteti minunat de inalta', a remarcat el. Bunica si-a clatinat mainile lungi si subtiri ca niste crengi: 'Da, dar cu mine nu te poti insura'.

Am auzit ca nu s-a insurat niciodata, nu a gasit o fata de dimensiunile pretinse.

In cele din urma, casatoria a fost pusa la cale. Ce usurare si pentru mine si pentru mama! Ea a decis sa actionam repede, mai inainte ca limbile barfitorilor sa se puna in miscare. Doritul ginere satisface pretentiile tatei, are un doctorat in stiinte si doua medalii de aur. Tata zice cu mandrie:

- Si-a luat doctoratul in numai cinci ani.

Mama face o aluzie rautacioasa:

- Dar ce sa zici de studentii tai? Ei se tot lupta de ani si ani. - Stiinta si arta sunt doua domenii total diferite, replica taios tata.

Posibilul mire a fost invitat sa vina sa ne cunoastem la o ceasca de ceai. Dar el nu a venit. Mai tarziu mi-a explicat motivul: auzise ca sunt draguta. Exista deci sansa sa se indragosteasca de mine dar si riscul sa fie respins. Si atunci? Mai bine sa nu ma vada. Cred ca e singura data in viata lui cand a facut uz de o viclenie.

Aranjamentele pentru casatorie au continuat. Nu au aparut prea multe rude. Mai erau vreo cinci zile pana sa fie totul gata. Mama nu se simtea bine, suferea de un ulcer gastric, o boala psihoso­matica, datorata marilor ei necazuri. Era foarte nefericita. La urma urmei, fata ei nu fusese crescuta in statele din rasaritul Bengalului, cum putea ea sa faca un mariaj atat de rustic, cand studiase atata literatura si poezie, si cum se putea sa nu-l intalneasca pe viitorul ei sot macar o data inainte de cununie? Bodoganea si, in cele din urma, mi-a zis:

- Trebuie sa ma duc si sa-l conving sa te viziteze. N-ai vrea? Cum sa te mariti cu el daca nu l-ai vazut macar o data?

- Nu e nevoie, ma.

- Nu e nevoie? Nu vrei sa-l intalnesti inainte?

- Nu ti-e rusine, ma, sa-mi vorbesti astfel? De ce sa-l vad? Imagineaza-ti ca nu mai vreau sa ma marit. Ca el n-o sa-mi placa. Si ca prefer sa-l iau de barbat pe domnul K. Este din alta casta, dar ce conteaza? Mie imi place, vrei sa tii seama de asta? Ai sa incepi imediat sa strigi, sa faci scandal, nu-i asa?

- Bine, dar ce sa nu-ti placa alesul nostru? Infatisarea nu e totul la un barbat, exista atatia neispraviti aratosi.

- Inceteaza cu prostiile, ma. Sunteti cu totii la fel. Nu aveti curajul sa priviti adevarul in fata, mai ales tu. Tu esti mai vinovata decat toti ceilalti. Iti tii ochii inchisi.

Cuvintele mele dure au facut-o pe mama sa planga.

- Cu cat ma straduiesc mai mult sa va multumesc pe toti, cu atat ma ocarati mai tare.

Asa era. Intr-adevar, o facusem pe mama sa sufere.

Sabi s-a dus la casa mirelui. Intoarsa acasa, mi-a sarit de gat si a inceput sa boceasca:

- O, didi, te rog, nu te marita aici, sa pleci de aici, didi, el nu-mi place deloc.

Am zambit si m-am gandit: 'Dar tu gonesti si pe cei care-mi plac', dar n-am spus nimic. Probabil ca ea uitase totul, era un copil. Nici n-ar fi trebuit ca o poveste atat de urata sa se desfasoare sub ochii ei. Necazul este ca nu poti sterge nimic din ce s-a petrecut in viata ta. Tabloul ramane asa cum a fost pictat. In literatura, scriitorul poate sa renunte la portiuni care nu sunt in armonie cu intregul, dar viata pastreaza totul, nimeni nu poate inlatura un singur rand macar, daca ar fi fost posibil, as fi sters cu toata puterea anul 1930 din viata mea. Sa-l las sa cada ca pe-o frunza de pe ramura vesnic verde a vietii mele; 1930, o frunza uscata ca dra­gostea mea pentru Mircea. Nu imi mai amintesc fata lui, si chiar daca mi-o amintesc, nu mai simt nici durere, nici bucurie.

In timpul ceremoniei de binecuvantare am inceput sa plang. Ma smiorcaiam fara oprire; lacrimi nestapanite, ca o ploaie. Dar nu stiu de ce plangeam. Daca cineva ar fi zis: 'Nu trebuie sa te mariti', as fi fost de acord? Nu, cu siguranta ca nu. In cele din urma, gasisem poarta prin care puteam scapa din aceasta casa. Acum voi fi libera. Voi putea, in sfarsit, sa ma duc oricand la Santiniketan. Totusi plang. Dumnezeu stie de ce. Lumea crede ca fiica devotata e nefericita parasindu-si parintii. Dar e exact pe dos. Nimeni insa nu poate sa-mi citeasca gandurile.

In ziua casatoriei, flautul shehnai a inceput sa cante in odaile de jos, pe cand eu mancam branza de vaci. Shehnai e menit sa ne sfasie inimile, se canta la despartire. Unul din unchii mei, Brahmo, stia sa cante cantece religioase. Imi era foarte drag acest unchi, avea o viata launtrica. L-am rugat sa vina dupa nunta si sa cante ceva numai pentru mine.

Pe vremea aceea, Poetul se afla in Ceylon. Printr-o telegrama i-am cerut binecuvantarea si binecuvantarea a venit tot printr-o telegrama. In ziua casatoriei mele, am inteles ca nu era totul in ordine cu mine, ma intrebam daca eu sunt vinovata pentru starea mea de dezechilibru si daca voi mai fi in stare sa-mi revin.

Ne-am casatorit seara. Eram asezati in odaia nuptiala, inconjurati de prieteni si rude care ne asistau la traditionalul joc cu scoici si toata lumea radea pentru ca mirele tocmai pescuise o scoica mica din movilita de orez. Prin usa deschisa l-am vazut trecand pe unchiul Brahmo. Spre uimirea prietenilor mei, am parasit camera. Aveam nevoie de un cantec cu mult mai mult decat de jocul acela cu scoici. Unchiului nu-i venea sa creada ca am putut sa fac una ca asta. Dar a fost bun cu mine. Ne-am asezat intr-un colt, pe veranda. Am vazut cu uimire ca arborele krishanachura din fata era impodobit cu lumini colorate. Apoi mi-am inchis ochii in rugaciune si m-am alaturat unchiului meu, care isi incepuse cantecul:

Ne-am inceput calatoria, o, carmaciule, te salut!

Furtuna sau uragan, nu ne vom intoarce inapoi.

Apoi m-a binecuvantat.

- Du-te in odaia ta, ma, fa ca cea mai importanta zi a vietii tale sa fie senina.

Dupa ce ne-au binecuvantat pe amandoi si ne-au urat fericire, parintii mei au inchis usa in urma lor, parasindu-ne. Barbatul meu are treizeci si patru de ani, este cu paisprezece ani mai mare decat mine. Ne uitam unul la altul: Nu e un barbat prea aratos, mai are si alte defecte, dar pot vedea ca e un om bun, mai presus de toate un om bun. Nu ma simt nici speriata, nici incurcata. Sunt imbracata intr-un sari cu dungi verzi, pe frunte am desenate cu pasta de santal semne specifice nuntii, dar imi lipseste dunga rosie care se traseaza de obicei la radacina parului. Casatoria noastra nu este inca incheiata, nu am implinit inca ritualul Kushandica, jertfa de foc finala prin care se desavarseste o casatorie hindusa. In gene­ral, mireasa si mirele nu sunt lasati singuri peste noapte inainte de aceasta parte a ceremoniei. Cativa tineri stau cu ei in odaie ca insotitori. Dar familia noastra este moderna in conceptii si nu se sinchiseste prea mult de detalii traditionale.

Ma intreb cum voi putea dormi in acelasi pat cu un barbat pe care nu l-am mai vazut niciodata. Nu mi-e frica, mi se pare numai incomod.

- Am sa ma culc pe covor, am spus eu.

- A, nu, lasa-ma pe mine sa ma culc acolo, a spus el.

Ne-am disputat o vreme locul, apoi am cedat. Nu pot sa-i cer sa doarma pe podea, la urma urmei, e musafirul nostru.

- In regula, am sa dorm in pat, accept eu fara tragere de inima. Nu e frumos sa fii nesupus in chiar prima noapte. Nu am mai gasit altceva de vorbit. Nici el nu pare prea vorbaret. Oricum tacerea lui nu mi se pare ciudata. Cum stau culcata, cu spatele spre el, acoperindu-ma cu un cearceaf, spun:

- Vreau sa ma scol la cinci dimineata, cand vine unchiul sa cante. Daca te trezesti mai devreme fii dragut si scoala-ma si pe mine! Apoi stingem lumina si ramanem tacuti. Atunci se intampla!

L-am vazut pe Mircea, pe care nu l-am mai intalnit de patru ani. Strabatand un continent si Oceanul Indian, intra pe neasteptate, prin usa noastra inchisa. Pe cand locuia la noi, nu l-am vazut niciodata in timpul noptii, in afara de noaptea cutremurului, si nici nu am stat de vorba vreodata pe pat alaturi de el. Dar acum, el a venit si s-a asezat pe patul meu nuptial. Sunt uluita ca-l vad.

- Mircea, de ce nu ai venit dimineata? Te uitasem dar astazi m-am gandit mult la tine.

- Ce-ai gandit despre mine?

- Ma intrebam daca, fiind pustnic si stand in penitenta in Himalaia, nu ai dobandit cumva puteri supranaturale. Ma gandeam ca ai sa te intorci si ai sa-l convingi pe tata. Dar tu nu ai mai venit.

- Acum sunt aici.

- Dar acum e prea tarziu.

- Pentru ce anume? Ce este inainte si ce este dupa? Ce e tarziu si ce e devreme?

Spunand acestea, si-a lipit fata de inima mea. Si de acolo, sangele meu se aduna din artere si vene si, picatura cu picatura, se scurge la picioarele patului, apoi pe podele, iese pe veranda, siroieste pe strada, cauta Gangele, sacrul adapost al Gangelui. O,

Gange, fa din sangele meu afluentul tau si du-l pana la mare. Fie ca tot sangele sa mi se risipeasca, voi avea alt sange si alta viata. Maine dimineata ma voi trezi intr-un nou inceput.

Deschizandu-mi ochii dimineata, am vazut ca sotul meu ma trezea. El a spus:

- Ziceai ca vrei sa te scoli la cinci. Acum e cinci dimineata. Am ramas uluita. Am inteles ca nu dormise toata noaptea. - Nu ai dormit azi-noapte?

A zambit bland.

- Nu. Mi-ai spus ca vrei sa te trezesti la cinci, asa ca am stat treaz de frica sa nu adorm peste ora asta.

Acesta este barbatul meu. Multi ani au trecut din ziua aceea, dar el a ramas acelasi - intr-o veghe permanenta, ca sa-mi fie bine.

In ziua urmatoare, tata mi-a dat o scrisoare. Imi era adresata de catre sotul meu, cu cateva zile mai devreme. Din exces de politete el i-o incredintase tatei, care avea sa decida daca mi-o da sau nu. Scopul scrisorii era sa-mi vorbeasca despre el insusi inainte de casatorie, sa am o imagine cat de vaga despre personalitatea lui. Mademoiselle,

Intelegand ca sunteti pe cale sa va alegeti un partener de viata, vin sa-mi ofer eu insumi candidatura pentru postul liber. In ceea ce priveste competenta mea, nu am mai fost casatorit, deci nici vaduv. Sunt astfel un articol veritabil - un burlac, si inca unul cu lungi stagii. Ar trebui sa va vorbesc, cu impartialitate, si despre scaderile mele. Va marturisesc sincer ca sunt pe deplin nou in meserie si ca nu ma pot fali cu nici un fel de experienta anterioara pe aceasta linie, nemaiavand niciodata ocazia pana acum sa intru in asemenea relatii cu cineva. Lipsa mea de experienta poate fi privita, ma tem, ca un handicap ori ca o descalificare. As vrea totusi sa atrag atentia ca 'lipsa de experienta' este o descalificare pe alte cai ale vietii, aceasta linie insa, atat de aparte, fiind singura in care inocenta este de preferat din toate punctele de vedere. Un si mai probabil handicap este faptul ca sunt un batran becher, cu toate ticurile confirmate. Pentru particularitatile speciale va rog sa apelati la mama dumneavoastra, care m-a studiat ziua trecuta cu o curiozitate si un interes demne de un egiptolog pe cale sa examineze o mumie rara. In sfarsit, dati-mi voie sa va asigur ca voi fi intotdeauna gata sa va dau orice satisfactie. Mademoiselle, am onoarea sa va fiu cea mai umila sluga

Scrisoarea m-a inveselit. Parea ca un apus spectaculos, dupa o furtuna sumbra. Nimic nu-ti alina mai bine o rana sufleteasca, decat un hohot de ras din toata inima. Razand, i-am intins scrisoarea mamei:

- Ai citit-o?

- Da. Tatal tau a

- De ce nu mi-ai dat-o ieri? am intrebat nedumerita. - Vezi, nu stiam precis cine a scris-o

- Cum asa? Numele e trecut aici.

Imi parea rau ca nu mi-o daduse inaintea noptii trecute. Am fi avut despre ce sa discutam in chip placut. As fi putut sa-i spun: 'Ai mult umor', dar am pierdut ocazia.

Din casa asta, ma voi muta in cea a omului meu dupa lege, apoi, pe un deal indepartat, intr-un loc singuratic si necunoscut, unde indatoririle de serviciu il cheama pe sotul meu. Stau in fata unei harti mari de perete a Indiei si caut locul unde sunt destinata sa-mi traiesc viata, dar nu gasesc scris numele nicaieri. In ce regiune uitata de Dumnezeu si de oameni sunt exilata! ma gandesc.

In clipa plecarii, tata a inceput sa planga in hohote ca un copil. Eu la fel. Toate resentimentele mele impotriva parintilor au disparut. Nu fusesem in stare sa-i inteleg, facusera totul spre binele meu. Ma durea inima si pentru Rama: biata fata, cat mai muncise in timpul pregatirilor de nunta.

Cateva zile dupa casatorie, Poetul s-a intors din Ceylon. Intentionam sa ne ducem sa-l vedem. Nu voiam insa deloc sa merg insotita de tata. Am declarat plina de curaj:

- Du-te sa-l vezi tu mai intai. Eu voi merge singura, mai tarziu.

- In ordine, a spus el cu un aer grav. Am sa-l iau cu mine pe ginerele meu, intr-o dimineata. Tu du-te mai bine dupa-amiaza.

Ma decisesem sa merg singura, dar Rama m-a intovarasit. Am fost foarte surprinsa vazand ca ma astepta in masina. Totusi, nu eram in stare s-o intreb ce vrea. O intensa emotie mi-a cuprins toata fiinta. Nu stiu bine de ce sunt atat de nelinistita si tulburata. Sui repede scara in spirala. Sunt imbracata intr-un sari de Benares, din matase, e larg si-mi luneca, Rama ma ajuta sa-l prind mai bine. Port cercei si inele, fruntea imi e impodobita cu sinthi, bratarile imi zanganesc usor, linia parului imi este marcata de o dunga rosie, tinuta mea de mireasa este traditionala.

Poetul ma astepta. Vazandu-ma, a intins spre mine amandoua mainile.

- Vino, Amrita.

I-am cazut la piept si am inceput sa plang. L-am auzit spunandu-i Ramei:

- Vrei sa fii atat de buna si sa astepti in camera cealalta? Am sa-i spun ceva numai ei.

Rama a iesit. El m-a lasat o clipa in voia mea, apoi a spus: - Stai drept, Amrita.

M-am supus rugamintii lui, iar el a inceput sa vorbeasca.

- Tu stii ca nu-mi place sa tin predici. Nu-mi surade sa rostogolesc bolovanii sfaturilor solemne asupra unei minti obosite. Totusi, am ceva de spus astazi.

S-a oprit o clipa ca sa-mi lase ragazul sa ma linistesc, si apoi a continuat cu vocea lui dulce, intr-o revarsare de tandrete, ce-ar fi putut alina si cea mai adanca rana.

- A fost tatal tau sa ma vada, impreuna cu barbatul tau. Nu am avut prea multe sa-i spun. Numai inteleptii pot fi atat de nemilosi. Dar tu nu trebuie sa fii dura cu tine insati, numai pentru ca altii au fost duri cu tine. Poti sa nu ai nici o putere asupra altora, Amrita, dar poti fi stapana pe tine. Nu stiu absolut nimic despre omul cu care te-ai maritat, cum e el si in ce mediu te va duce, totusi sper ca, oricum va fi destinul, tu sa-l poti depasi. Stiu ca tu ai puterea de a-i face pe altii fericiti, dar ceea ce iti cer este sa fii tu insati fericita. Daca vei fi nenorocita, daca te vei lasa invinsa de imprejurari nefavorabile, voi socoti durerea ta drept propria mea infrangere. Dar stiu ca nu va fi nimic de felul asta. Cu siguranta, vei invinge. Si daca ai sa-ti poti zidi un cuib frumos, un camin fericit in care toti ai tai sa fie fericiti, atunci iti promit ca voi veni in vizita in casa ta plina de bucurie.

M-a mangaiat pe cap cu dragoste. Eu m-am lasat in jos si i-am atins picioarele cu capul. I-am sarutat picioarele netede si moi si i-am spus cu vocea plina de-un plans sugrumat:

- Asa am sa fac.

La intoarcerea noastra acasa, Rama i-a raportat in secret tatei cum s-a desfasurat vizita. Nu-mi inchipuiam ce i-a spus. Nu putuse auzi nimic, decat daca ar fi tras cu urechea. Nimic condamnabil nu se petrecuse. Eu nu ma plansesem de nimic, dar daca lacrimile mele tinusera loc de lamentatii mute, nu se putea face nimic.

Totusi, tata a inceput sa-si dojeneasca fiica maritata cu o vehementa fara egal. Se infierbanta din ce in ce mai tare si ma gandeam ca nu se va mai opri.

Erau timpuri ciudate, batranii nostri isi inchipuiau ca pot usca lacrima cu un repros, ca pot biciui cu rasete, ca pot opri pe cineva sa iubeasca ori sa-l oblige sa iubeasca printr-o simpla dojana. Acum ordinul era: 'Iubeste-ti barbatul!' Oricum, in ziua aceea am hotarat ca nu ma voi mai intoarce niciodata in aceasta casa, de vreme ce mi se ivise ocazia s-o parasesc. Dar nu era decat un gand trecator, al unei minti chinuite. Din exilul meu solitar, mi-am facut drum o data la doua luni, cu regularitate, si facand cheltuieli care ne depaseau posibilitatile, mai ales ca sa-l vad pe tata. Lumea din ziua de azi nici nu ar putea sa banuiasca in ce masura se bazau cei mai in varsta pe eficienta unui repros.

In cele cateva zile pe care le-am mai petrecut in Calcutta, mama imi tot cerea informatii detaliate cu privire la progresele vietii noastre conjugale. Cum i se parea ca inaintarea e prea lenta, se socotea amagita si se enerva, socotindu-ma vinovata. N-ar fi trebuit sa-si puna nimic la inima. Barbatul meu era un om total introvertit, dar aveam sa devenim prieteni, incet si sigur.

Cand am ajuns in locul acela indepartat, tocmai incepusera ploile. Peste masina noastra angajata in viraje stranse pe serpentinele in tirbuson, se revarsau torente. Strabatand mile nesfarsite printr-o padure salbatica, am ajuns in cele din urma intr-un luminis aflat chiar la poalele povarnisului, drept in fata unui bungalou cu acoperisul rosu, iesit din valuri de caprifoi si trandafiri cataratori infloriti. Casa mica si ingrijita suradea spre mine. In fata se afla padurea, iar departe, sub orizontul albastrui, linia alba a zapezilor eterne avea o stralucire neasteptata. Intrand in casa, am gasit-o curata si frumos aranjata. Servitorii purtau uniforme de un alb fara pata si turbane. Umblau desculti. Nu venisem intr-o locuinta neingrijita, de burlac. Desi noi o dusesem mai bine decat familia sotului meu, trebuie sa recunosc ca nu mai traisem inainte intr-un asemenea confort.

Totusi, rudele noastre nu erau multumite si incepusera sa ne foarfece. Dupa ele, partida nu era potrivita. Mai ales cei de varsta mea spuneau cu falsa compatimire: 'N-a putut face mai mult decat atat!' Asemenea remarci ma scoteau din sarite. Cu Gopal m-am certat pentru totdeauna. In cele din urma, au fost de acord ca, de vreme ce eu sunt fericita, nu mai e nimic de spus. 'Totusi, ce mai alegere!' Nu ma certam cu ei numai de ochii lumii, ci pentru ca fusesem foarte placut surprinsa de felul de-a fi al barbatilor din familia sotului meu. Ei nu se socoteau stapani peste ceilalti, femeile erau adevaratele stapane ale caselor lor. Am observat in atatea familii ca tot ce este mai bun se pastreaza pentru stapanii casei. Asta nu se putea petrece aici, barbatii nu voiau sa fie avantajati fata de femei. Pe de alta parte, cand nevestele pregateau de mancare, barbatilor le placea sa asiste, in ciuda protestelor lor incurcate. Nu mai intalnisem niciodata atatia oameni buni intr-o singura familie.

Nu voi intra in detalii asupra vietii mele. Aceasta nu este biografia mea, ci o poveste al carei erou este Mircea. Dar pentru a intregi povestea, trebuie sa spun cate ceva despre sotul meu, pentru ca, fara el, eu nu sunt eu. O mare parte din fiinta mea s-a amestecat cu personalitatea lui. Viata de familie pe care am dus-o in acesti treizeci si opt de ani a fost senina. Rareori nu am fost de aceeasi parere. De la decorarea casei si pana la educatia copiilor, am fost intotdeauna intr-un singur gand. Copiii nostri, fara a fi deosebit de talentati, sunt niste oameni demni si integri.

Senzatia de zadarnicie care ma chinuise pe vremea cand ne-am casatorit nu mi-a subminat lumea mea noua. Dorinta mea de a fi libera se implinise. In momentul in care am intrat in casa sotului meu, lanturile mi-au cazut. Am inteles ca voi avea posibilitatea sa fac tot ce voi socoti drept. Libertatea, bineinteles, nu inseamna iresponsabilitate. Sper ca nu mi-am folosit niciodata nelimitata mea libertate pentru a faptui ceva nedemn de mine.

Cateva zile dupa ce m-am instalat in noua mea casa, m-am gandit ca ar trebui sa-i povestesc sotului meu despre Mircea. Astfel incat, intr-o zi, am inceput cam asa:

- Intr-o vreme, la noi in casa a locuit un student strain. El a vrut sa ma ia de nevasta, dar tata nu a fost de acord si atunci el a plecat in Himalaia.

Asa am prefatat eu povestea. Sotul meu a replicat: - Chiar asa?

Nici o alta intrebare, nici o curiozitate. Cu cat are mai putin de spus, cu atat e mai multumit. I-ar placea sa incheie orice discutie cu una sau doua replici glumete. Asa ca, de vreme ce acela plecase in Himalaia, scena finala cadea, acolo era 'The end'. Nu am putut sa-mi continui confesiunea, dar imi simteam sufletul greu. Dupa cateva zile, am reluat firul povestirii, decisa de asta data sa-l depan pana la capat, chiar daca el nu se arata deloc interesat.

- Spune-mi, in noaptea din basarghar, cand eu m-am acoperit cu cearceaful ala prost si zaceam asa, ce ai gandit despre mine? Nici un raspuns.

- Trebuie sa-mi spui care-ti erau gandurile. Te simteai jignit? Tacere. O impenetrabila tacere. Dar si eu eram hotarata sa-i povestesc despre ziua aceea si despre toate. Dupa multe insistente din partea mea, el a raspuns:

- Bineinteles ca nu e placut sa dormi in acelasi pat cu un strain. E firesc sa nu-ti placa.

-Tie ti-a fost neplacut? Te-ai simtit prost?

- Deloc.

-Ti-a placut cum m-am purtat?

- Da, desigur. Am fost impresionat.

- Comportarea mea nu ti s-a parut stanjenitoare? Coplesit de nesfarsitele mele intrebari, el si-a dat drumul:

- Mi-am amintit de prietenul meu Bhupesh. Mi-am spus ca poate mi se intampla si mie ceea ce i s-a intamplat lui.

Istoria lui Bhupesh era urmatoarea: casatoria lui fusese aranjata de parinti. Nu-si vazuse nevasta pana in noaptea nuntii. Cand au ramas singuri in basarghar, fata i-a spus: 'Nu pot sa-ti fiu sotie. Am ales pe altcineva de barbat. Si el ma iubeste. Dar tatal meu nu a fost de acord cu alegerea mea si l-a izgonit si m-a silit, fara indurare, sa ma marit cu tine. Ce sa fac acum?' Ea a inceput sa planga. 'Nici tu nu trebuie sa te insori cu mine'. Bhupesh i-a cerut numele si adresa iubitului dezamagit. Imbracat in costumul lui de ginere, el a parasit camera nuptiala impodobita cu flori si a plecat, spre zori, sa-l caute pe acel barbat. Ceremonia lor de casatorie nu fusese indeplinita pana la capat, mai trebuia facut yajna, un ritual pe care barbatul si femeia il savarsesc impreuna, jertfind unt curat pe altarul focului sacru si mergand alaturi sapte pasi. Aceasta parte a casatoriei urma sa se faca a doua zi dimineata. In noaptea nuntii, tatal fetei daruieste mirelui mireasa, impodobita cu bijuterii si insotita de diferite obiecte. In cazul lui Bhupesh, fata ii fusese daruita de tatal ei, adica proprietatea trecuse dintr-o mana in alta si atata tot. Casatoria autentica urma sa aiba loc abia a doua zi. Fata insa devenise proprietatea lui Bhupesh. Ajuns la adresa cautata, Bhupesh l-a chemat pe baiat afara. 'Ce fel de barbat esti? Stai si te jelesti. Nu ai de indeplinit nici o datorie?' Bhupesh s-a intors insotit de tanar, si l-a sculat pe tatal fetei din somn. 'Ai comis un pacat, dar, de vreme ce mi-ai dat fata, nu mai ai nici un drept asupra ei. Iar eu o voi da in casatorie celui pe care il iubeste'. - E adevarat? Si ce s-a mai intamplat pe urma?

- S-au casatorit.

M-am gandit: ea a fost o fata cu adevarat curajoasa.

- Povestea are si urmari? am mai intrebat.

- Da, are In noaptea casatoriei aceleia nenorocite, Bhupesh s-a indragostit de fata. Dupa ce a maritat-o cu cel pe care-l iubea, Bhupesh s-a schimbat mult. Lipsit de vlaga si chinuit, ii vizita mereu pe cei doi. Apoi, intr-o zi, a murit. Avea in camera un arzator cu kerosen. El a cazut peste flacara si s-a aprins. Ranile au fost mortale. Unii spun ca s-a sinucis.

- Cu siguranta a fost o sinucidere, am subliniat eu.

Ce teribil! Nimic frumos in aceasta oribila dragoste neimpartasita. Dragostea e o zadarnicie atunci cand e lipsita de frumusete. Incepuse sa mi se nazareasca dinaintea ochilor un tors barbatesc ars. Vedeam carnea vie, vedeam si capul, cu parul ars si fata carbonizata, inca gemand. Ce oribil! Daca cineva ar trebui sa sufere astfel din dragoste pentru mine, acesta ar fi si sfarsitul meu. Un fior m-a traversat: daca prietenul lui a fost asa, cu siguranta ca si el ar fi facut la fel. Nu trebuia sa ma mai intorc in trecut. Nu voi fi niciodata in stare sa-mi ranesc astfel sotul. Daca Mircea apare in clipa asta si imi cere sa plec cu el, pot eu sa-l urmez? Niciodata! Niciodata! La ce rai de fericire as mai putea sa sper, facand din acest suflet delicat un nefericit? Sunt acum destul de batrana ca sa inteleg ca fericirea nu se afla in evenimente ori in obiecte din afara mintii noastre. Ea poate fi influentata de elemente exterioare numai daca suntem pregatiti in sinea noastra pentru fericire. Daca m-as simti tot timpul chinuita de remuscari, daca ranile mi-ar fi tot timpul rascolite de calomniile palavragiilor de rand si de intepaturile blamului social, as putea eu fi fericita numai pentru ca ma aflu in bratele lui Mircea? Cu neputinta. Nu trupul poate crea fericire, mintea este eternul izvor al bucuriei. Stiu bine ca sufletul meu nu va fi niciodata in stare sa se bucure, ranindu-i pe ceilalti.

E imposibil sa fii fericit facandu-i pe altii nefericiti. Este o foarte simpla afirmatie. A fost repetata la nesfarsit. Dar este intr-adevar asa? Atunci de ce Rama continua si acum s-o tortureze pe maica-mea la foc mic? Bine, fie, nu pot face nimic. Stiu numai ca eu nu il voi face niciodata sa sufere pe acest om bun. Oare numai din simtul datoriei? Nu. Eu imi iubesc barbatul. Am inceput sa-l iubesc cu adevarat. Mi-a devenit foarte clar in momentul cand, cu o zi inainte, unul din servitori mi-a spus, pe la opt seara, ca e posibil ca stapanul sa se fi ratacit in padure. Se dusese la locul lui de munca pe un calut, calutul ar fi putut sa-l aduca in toata siguranta acasa, dar era o noapte fara luna si ploua cu galeata. Pe drum nu se vedea nici tipenie. Prin casa spuneau: in partea aceea a padurii e plin de ursi salbatici. Eram atat de innebunita de spaima, incat daca ceilalti nu ar fi plecat sa-l caute, m-as fi imbracat eu insami intr-un impermeabil si-n cizme de cauciuc, si as fi pornit prin padure fara sa-mi pese de ursi ori tigri. Nu e aceasta dragoste? Totusi, stand in aceasta casa frumoasa si incalzindu-ma in apusul dragostei sotului meu, cum de ma simt atat de parasita si sarmana? Cine imi poate spune? 'Ratacesc cu mainile goale de pe-o strada pe alta, o, Doamne!'

Viata noastra de familie se depana lin. Rudele puteau sa faca insinuari, prietenii isi ingaduiau cate o remarca acida, dar noi eram cu adevarat fericiti. Gandeam in mod asemanator. El nu avea prejudecati. Era si el impotriva tabuurilor de casta. Critica deprinderile noastre sociale si se purta rational. Am fost surprinsa afland ca intaia data cand pusese carne in gura, fusese carne de vaca. Pana si eu am ramas uluita. In mod obisnuit nu manca nici un fel de carne, dar in prima zi a venirii lui aici, la post, fusese invitat intr-o casa de englezi. Doamna era cam zgarcita. De obicei, avea pe masa o farfurie cu icre si isi indemna oaspetii cu vorbele: 'Trebuie sa luati macar o icra'. In ziua aceea nu erau icre si se servise muschi de vaca.

- De ce ai mancat? Era o obraznicie sa inviti un hindu si sa ii oferi vaca, am zis eu.

- Dar nu aveau nimic altceva. S-ar fi simtit prost daca ii refuzam. De vreme ce tot trebuie sa mananci carne, ce diferenta este intre capra si vaca? E mai bine chiar sa fie vaca, pentru ca ai mai multa carne sacrificand o singura viata. In privinta asta, elefantul este cel mai bun.

'Ce argument invincibil', m-am gandit eu. Pe atunci era un act de mare bravura pentru o persoana din clasele de mijloc si dintr-o familie hindusa sa manance vaca. Pentru sotul meu, insa, nu era decat un act rational, el nu era un rebel de felul meu, eu sunt in mod constient si intentionat dornica sa pun capat tuturor acestor obiceiuri nebunesti legate de caste. Dar el nu facea decat sa urmeze adevarul, simplu si natural.

Cand Rabindranath a venit sa-l cunoasca mai bine, el i-a scris un poem numit 'Omul cel bun'. Aceste versuri il descriau pe sotul meu:

Maniram este cu adevarat intelept.

Nici o lovitura nu-l poate clinti.

Nu-i dornic deloc sa-si arate puterea.

Isi ascunde cu grija stiinta.

E-n largul lui numai asezat intr-un colt nestiut.

El se fereste de-acele adunari

Unde e laudat.

Nu spune niciodata: 'Mai da-mi'

Si nu o va lua inaintea nimanui niciodata.

Cand vede ca nu ajunge mancarea

El spune: 'Azi sunt satul'

Daca n-a fost pusa sare-n mancare

Nimeni n-o va ghici pe fata lui.

Cand prietenii il dezamagesc

Spune: 'Este doar o greseala'.

Cand datornicul tace prea mult

Spune: 'N-am nici o graba'.

Cand este invins

Spune: 'Greseala este a mea! '

Esenta si mesajul poemului sunt una cu mesajul din Gita: 'Cel ce ramane stapan pe sine in timpuri tulburi si nu e legat de placerile vietii, acela este un yogi'.

Sotul meu detine toate calitatile necesare unei persoane ideale, asa cum sunt descrise in Gita. Dar el n-a trebuit sa faca penitente pentru a le dobandi. Acestea au fost darurile Domnului. As dori sa ajung si eu la aceste calitati, am citit Gita de mai multe ori decat a citit-o el, dar nu am fost in stare sa invat nimic. Sunt sperioasa, nelinistita, nerabdatoare si am toate defectele cu care trebuie sa te lupti ca sa le depasesti. Ca un elesteu plin cu pesti, asa imi e fiinta, colcaind de greseli. De pilda, sufar mereu de dezolare, ma stapaneste un sentiment de zadarnicie. Ieri m-am apucat sa recapitulez ce am spus eu peste zi. Am numarat si am constatat ca nu au fost mai mult de sapte-opt propozitii: 'De ce ai intarziat azi cu jumatate de ora?', 'Mergi sa joci tenis?', 'Familia Osborn vine sambata la noi la masa?' Asta ar cam fi tot. Despre ce altceva am putea vorbi? Noi doi apartinem unor lumi diferite. Eu nu am citit ce a citit el. Dar nu are importanta. Sunt gata sa invat si chimie, daca el vrea sa ma invete. Pot discuta cu placere despre orice. Setea mea neistovita de cunoastere poate fi astamparata si cu teme care nu-mi sunt familiare, daca cineva ma ajuta. Dar el nu este in stare de asa ceva. Este un introvertit si, de cele mai multe ori, nu are pofta de conversatie. Fireste ca nu a citit ceea ce am citit eu. In afara de cele cateva poezii pe care a trebuit sa le studieze la scoala, n-a mai citit un vers. As putea eu sa-i citesc poezie? Nu, poezia nu poate fi inteleasa prin intermediari. Nu e un glonte tras de cineva, poti atinge coarda simtitoare numai daca stii melodia. Totusi stiu ca, daca i-as citi poeme, el le-ar asculta cu multa rabdare. Nu s-ar purta niciodata ca sotul prietenei mele. Prietena mea, care este cunoscatoare de poezie, a vrut sa-i citeasca sotului ei, in timpul lunii de miere, cateva poeme din Mahua. Barbatul ei arata un interes real fata de aceasta actiune, dar inainte ca ea sa fi inceput lectura, el a intins mana si i-a spus: 'Lasa-ma sa vad poemul pe care l-ai ales'. Dupa ce a aruncat o privire, el i-a inapoiat cartea. 'Ce-ai vrut sa vezi?' l-a intrebat ea putin nedumerita. 'Am vrut numai sa stiu cat e de lung poemul'.

Barbatul meu n-ar fi facut una ca asta. Daca i-as citi volume dupa volume de poezie, el ar asculta rabdator si ar spune: 'Foarte frumos'. Cateodata, ba chiar in fiecare zi, ma simt apasata de singuratate.

Pentru un somnulet de dupa-amiaza am companion, dar ce sa citesc? In salbaticia asta nu exista biblioteca. Cele cateva carti pe care le avem le-am citit de mult si de mai multe ori. Numai cand ajung la Calcutta am posibilitatea sa-mi procur cateva carti. Toate legaturile mele cu lumea literara s-au rupt.

Cu toate ca nu cauta prilejuri de conversatie, sotul meu simte si el apasarea singuratatii. O data, cand eu eram plecata, mi-a scris: 'In ultimele cincisprezece zile, nu am vazut nici o fata de om civilizat decat in oglinda'.

Linistea profunda a inserarii este foarte ciudata. Ne simtim de parca am fi intr-o alta lume. Stam asezati alaturi, pe veranda. Incerc sa incep o conversatie, un cuvant sau doua, abia murmurate, care se pierd de indata in oceanul pustiu al tacerii. In ce limba vom putea vorbi unul cu altul? Folosim limbi diferite. Asa incat ramanem tacuti. In aceasta lume a tacerii, fiecare sunet nu face decat sa adanceasca linistea.

Din adancul intunecat al padurii, o pasare de noapte despica vazduhul cu o fluieratura ascutita, din cand in cand, cate un liliac se lanseaza in zbor cu un zgomot inabusitor, taraitul greierului suna fara oprire, metalic, tar, tar, tar, tar, iar paraul vijelios dintr-o latura a poienii nu-si opreste nici macar pentru o secunda clipoceala necontenita, apele curg si curg mai departe. Sunetele astea nu pot fi o buna tovarasie pentru fiinta umana. Ele nu fac decat sa-ti reaminteasca: 'Esti singur'.

In fiecare zi resimt dureros faptul ca sunt rupta de lume. Nu mai simt nevoia acuta de a scrie. Ce-as putea sa scriu? Pana mea si-a pierdut rostul in lumea asta primara. Multi dintre noi socotesc ca frumusetea naturii il inspira pe scriitor, poemele castiga in valoare daca autorul lor le asterne stand inconjurat de trandafiri, intr-o gradina. Astazi, la Santiniketan, ghidul te conduce anume ca sa-ti arate copacul sub care a scris Rabindranath cateva din poemele sale nemuritoare. Nimic mai ridicol decat asta! Poetul invita lumea sa vina in singuratatea de la Santiniketan anume pentru a-si satisface nevoia de inspiratie.

Contacte umane constante, desfasurate incoace si incolo, in bucurie si durere, involburate de conflictul dintre bine si diavol, aceasta este viata de care are nevoie scriitorul. Imperturbabila liniste si inexorabila singuratate a padurii ii poate ajuta pe pustnici dar nu pe mine. Natura frumoasa care ma inconjoara nu imi da viata, ci mi-o ia. Un om are nevoie de un alt om, sau, cel putin, eu am nevoie. Poate un copac in floare sa fie mai important decat Mircea? Mi-am amintit ceva: 'Spune-mi, pe cine ai iubit pentru prima oara? Spune-mi, hai, spune-mi'. - 'Un copac, am iubit un copac'. Acum agata-te de copacul ala, imi spun mie insami.

In cei douazeci si doi de ani de aspra singuratate intr-o viata de padure, numai trei ani am dus o existenta plina. Tot restul zilelor nu au facut decat sa se repete. Am mai scris despre aceasta viata in alte locuri. Nu mai poate fi vorba de ea si aici.

Pe cat pot sa-mi aduc aminte, era in 1938. La Calcutta, tata mi-a zis: - Mircea ti-a dedicat o carte, iar in dedicatie ti-a cerut sa-l ierti. Noutatea era atat de neasteptata, incat inima a inceput sa-mi bata nebuneste. Am ramas dreapta, in picioare, fara grai, nemiscata ca o statuie. Dupa cateva clipe, tata a mai spus:

- A fost condamnat pentru ca a scris pornografii.

Engleza mea era saraca, nu am stiut ce inseamna cuvantul pornografie. Am stiut numai ca nu poate fi ceva de bine, de vreme ce putea trimite un scriitor in inchisoare. Nici nu am vrut sa-i cer deslusiri tatei. M-am departat in tacere. Am ramas uluita, cautand explicatia cuvantului in dictionar; ce urat, ce pervers; oare cartea pe care mi-o dedicase era de acelasi fel? De ce ar fi trebuit el sa faca un asemenea lucru? Ce nevoie era sa-mi dedice o carte si sa-mi ceara iertare, ma intrebam. Nu simteam nici o curiozitate cu privire la carte, inima mi se strangea de dezgust. Tremuram la gandul ca fusesem candva atat de legata de un asemenea om ticalos. Incercam sa uit toata povestea. Cu o ferma hotarare, am rostogolit un bloc de sila si am inchis intrarea spre pivnita care ramasese astfel ascunsa intr-o adancime abisala, iluminata numai de palpairile memoriei. Ar fi gresit sa spun ca eu am vrut sa fac asa. Dar in felul acesta s-au petrecut lucrurile.

Zilele se scurgeau din zori si pana seara, conform programului. Uneori simteam ca fusese nedrept fata de fiecare dintre noi faptul ca parintii ne casatorisera in asemenea graba. De cate ori asemenea ganduri imi treceau prin minte mi se facea rusine. Nu sunt oare necinstita fata de sotul meu? ma intrebam singura. Nu, intrebarea asta nici nu trebuie sa fie pusa. In ciuda nobletei lui sufletesti, nu am nici o indoiala ca noi apartinem unor 'caste' diferite. Daca aceasta diferenta 'de casta' il face pe sotul meu sa sufere, nu pot sa spun, pentru ca el nu lasa sa se vada nimic, iar daca sufera totusi, problema castei nu ar fi pusa in acesti termeni. Eu simt cu certitudine adancimea iubirii lui si atentia pe care mi-o da. Toata lumea stie asta. Cand trebuie sa lipsesc pentru doua saptamani, el cade bolnav. Nici eu nu pot sta mult timp departe. Sufar si ma nelinistesc cu gandul la el. Si totusi si totusi acele zile pustii intre dealuri atarna ca o povara pe umerii mei, pentru ca n-am cu cine vorbi. Am multa nevoie sa ma exprim pe mine insami. Uneori ma intreb de ce ma tulbura atat diferenta 'de casta'? Oare nu exista o cale de iesire? Daca nu as mai fi, din senin, maritata cu el, ci cu doctorul acela negru si complexat, ce s-ar fi intamplat? Am fi fost oare in aceeasi 'casta'? O, nu, ar fi fost teribil! Un om care nu se sinchiseste de fata, de sufletul, de personalitatea unei femei, ci numai de inaltimea pe care o are! Nu am fi putut niciodata alcatui un cuplu ideal. Deci, de ce sa ma amarasc? Totusi Acest totusi staruie in mintea mea. Lumea ar putea sa ma intrebe: Ce nu ti-a fost dat, dragostea sotului tau, respectul in casa socrului tau, libertatea? Trebuie sa recunosc ca nu am de ce sa ma plang. Daca spun ca sunt trista pentru ca nu am cu cine sa discut despre poemul lui Rabindranath, care a fost publicat in ultima editie a revistei Prabasi, si ca de o luna intreaga n-am mai citit cuiva, cu voce tare, o poezie, va fi macar o singura persoana care sa ma compatimeasca ori sa verse lacrimi pentru mahnirea mea capricioasa? Lumea o sa rada de mine.

Totusi, imi sunt atat de necesare lucruri de care altii nu au nici o nevoie. Exista unii oameni care nu se satura niciodata cu bunurile pamantesti, care nu inceteaza niciodata sa aspire la mai sus, care sunt mereu in cautarea unor lucruri iluzorii, de neatins, care nu au nici o valoare pamanteasca.

Cine ne-a fasonat astfel mintile, incat ne deosebim atat de mult de ceilalti? Rabindranath Thakur, cine altul?

Noi, cei care am cunoscut lumea prin intermediul cantecelor lui, suntem cu totul straini de cei care nu au avut parte de ele. Universurile noastre nu se misca in acelasi ritm.

Desi imi duc traiul in munti, curgerea vietii mele nu are forta unui parau de munte. Nici nu salta cu vioiciune, lovindu-se de peretii stancosi. A devenit linistita apa statatoare a unui elesteu.

Nu am nici o legatura cu lumea cea mare de dincolo de limitele mele. Zac absenta, plutind cu sarmana ambarcatiune a existentei de fiecare zi. Cat de singura sunt, cat de mizerabil de parasita. Uneori imi amintesc cum mi-a promis Poetul ca va veni odata sa ma viziteze acasa. Isi va tine oare promisiunea?

Imi iubesc enorm casa. Imi place s-o tin totdeauna curata. In casa mamei mele, asta era o indatorire peste masura de obositoare. Acolo era intotdeauna lume multa, iar mama nici nu se pricepea sa se organizeze foarte bine. Daca cineva mazgalea peretii ori arunca hartii in curte, ea nu se sinchisea. Orice intelept dintr-un sat sanscrit putea veni sa se aseze in vine pe sofa, murdarind tapiseria, pentru ca, a doua zi, un savant european imbracat la patru ace sa-l viziteze simandicos pe tata. Ma extenuam curatind si rearanjand casa.

Aici, in munti, aveam o deplina libertate. Casa mea stralucea ca o bijuterie. Podeaua de lemn era lustruita cu ceara parfumata, stralucea de-ti lua ochii si te puteai oglindi in ea. Spalam ferestrele, frecam clantele usilor, vopseam o data pe luna vasele de flori in rosu. In bucatarie, toate vasele si borcanele erau aranjate cu grija si fara pata. Fiecare lucru era la locul lui. In gradina de legume, fiecare plantuta e plivita. Pe masa din sufragerie, tacamurile lustruite stralucesc.

Dimineata, un servitor ne bate la usa si intra aducandu-ne o tava cu ceai. Pentru micul dejun, ne pregateste cafeaua la filtru si toata casa se umple de arome. Batranul mali imi zambeste cu un dinte lipsa, de fiecare data cand intra cu bratele intregi de flori ca sa umple vasele. Sunt cel putin douazeci de vase, risipite prin toata casa, care trebuie aranjate. Uneori cobor chiar eu in gradina ca sa aleg florile, el imi taie cu o toporisca ramuri din copaci.

Nu mi-au placut niciodata aranjamentele florale japoneze, le gasesc cam artificiale, seamana cu o jucarie.

Nici noi, bengalezii, nu ne pricepem prea bine la asezarea florilor: gandi ti-va numai la felul in care fac buchetele, cu sarma, cei din Bowbazar. E pur si simplu oribil!

Cat timp poate rabda o floare delicata asemenea tiranie? Mai exista si obiceiul de infige cateva flori intr-un biet vas subred. Am ramas fermecata de felul in care potrivea florile o doamna englezoaica: ea a pus intr-un colt aproape o creanga intreaga. Am vazut si am invatat. Am deprins multe lucruri si din felul in care era gospodarita casa lui Thakur. Acum invat mult de la doamnele britanice. Folosesc pluralul dar, in realitate, intre cele patru familii de functionari care traiesc in acest colt de pamant insingurat, o singura femeie este cu adevarat gospodina. Despre celelalte nici n-ar trebui sa vorbesc. Ele isi omoara timpul jucand tenis si bridge, band, dansand, flirtand din cand in cand cu fiecare dintre sotii celorlalte doamne. Nu se sinchisesc de nimic. Barbatii lor sunt ignoranti si bautori. Poate ca in adancul fiintei lor sunt si ei la fel de umani ca si noi, dar eu n-am cum sa vad asta. Nu am nici suficienta sensibilitate ca sa le pot percepe calitatile ascunse.

Sufletul meu a devenit prea impresionabil: in prezenta lor se zavoraste in sine. Stiu foarte bine ca aceasta este o greseala. D~ asemenea, e firesc ca ei sa ia in consideratie aceasta greseala din alt punct de vedere; ei sunt britanici, noi, niste bastinasi demni de tot dispretul. Ei au condescendenta de a se amesteca printre noi, ne invita la baluri ori la partide de bridge, asta ar fi prea de ajuns ca sa ne simtim pe deplin satisfacuti. In loc de asta, eu resping aproape fiecare propunere.

Este oare imoral sa joci bridge? Bineinteles ca nu, dar cu siguranta este un mod de a-ti pierde timpul.

Eu doresc cu infocare compania cuiva in stare sa participe la o discutie adevarata, la un schimb de pareri. Acea parte din mine care tanjeste dupa o asemenea relatie este neagra ca o zona pustiita. Iar acum stau si cumpanesc daca nu cumva, vazandu-ma prea des cu acesti oameni, nu am sa ajung sa ma schimb intr-un sens nedorit. Sunt constienta ca ma simt atrasa de exuberanta lor. Daca se aduna cinci laolalta, ei transforma cat ai clipi zarva in zaiafet. Vietile lor mi se par seducatoare, exact din acest motiv nu va trebui niciodata sa ma imprietenesc prea mult cu ei. Imi dau seama ca vidul coplesitor din sufletul meu reprezinta un pericol potential si de aceea ma silesc sa tin bine de carma si ma indrum cu grija pe drumul ce drept. Stiu ca nimeni nu i-ar putea aduce vreo vatamare sotului meu, dar eu sunt foarte vulnerabila. Am o multime de slabiciuni, asa incat mi-am pus straja in inima si sunt mereu treaza. Un conflict este iminent in problema litigioasa a bauturilor alcoolice.

Nu sunt pe cale sa fiu invinsa. Eu nu sunt omul care sa cedeze presiunilor si apoi, treptat, sa-si urmeze cunostintele in greseala. Ei spun ca pot sa-si dea seama de calitatea unei persoane dupa cei de care se lasa inconjurat. Eu sunt o pasare de alt soi. Nu voi zbura in stol cu ei. In zilele noastre, atitudinea mea ar putea sa treaca drept bigotism. Si pe vremea aceea, la fel, dar a trebuit sa cheltuiesc multa energie ca sa opresc valul de alcool ce ameninta sa se reverse in casa noastra. Fie ca el se putea stapani sau nu, barbatul meu prevazuse, pentru a face fata primirilor de musafiri, ca in casa sa fie pregatite cateva sticle de bautura. El poate ca mai ezita in fata lor, eu insa am pus piciorul in prag.

Nici pentru casatoria noastra nu cumparasem nici un obiect de provenienta straina. Nici macar o plasa de tantari sau un stilou. Ne luptam cu un stilou Guptoo, dar nu ne-am fi atins de un Parker, iar acum

- Ai de gand sa te dedai desfraului bauturii cu licori straine? l-am intrebat pe sotul meu.

El a ras de atata vehementa:

- Altfel or sa ne creada niste zgarciti. - De ce? Putem sa le oferim sandesh.

- Nici n-o sa vrea sa se atinga de sandesh, seara.

Dar eu eram hotarata sa nu cedez. Nu stiam in ce bucluc am intrat pentru ca ii respingeam pe englezi. Ei erau superiorii, carmuitorii nostri. Pana si un prieten se simte deranjat cand cineva se indeparteaza de grup. El ar putea-o lua drept un afront la adresa lui. Oricine, orice ar face, simte in taina nevoia de a fi aprobat de ceilalti.

I-am spus servitorului sa scoata sticlele din bufet si sa le verse in paraul din poiana. S-a uitat la mine cu ochii cascati de uimire. Sa prapadeasca minunea aceea stralucitoare de bautura in apa?!

Si barbatii, si femeile din neamul Gurkha simt o nevoie nestapanita de a bea alcooluri tari. In ziua urmatoare, femeile de pe plantatie au venit sa coseasca iarba si au gasit, ascunse intre trestiile inalte si murdare de pamant, cele mai neasteptate comori. Gurkha au o minunata calitate, ei sunt structural onesti. Nu vor atinge pentru nimic in lume ceva ce nu le apartine. Poti sa-ti lasi casa descuiata si sa lipsesti zile intregi: nimeni nu se va strecura inauntru si nu-ti va lua un pai.

Am gresit cu adevarat considerandu-ma un om singur si mi-a trebuit foarte multa vreme ca sa-i cunosc pe acesti oameni. Simpli, cinstiti si foarte muncitori, locuitorii de pe dealuri erau pentru mine la fel cu arborii din jur, abia daca-i vedeam, prizoniera cum ma simteam a propriei mele fiinte. Prizoniera a filosofiei mele, si un simplu vizitator al locurilor din jur. A trecut timp destul pana cand ochii mei au reusit sa vada imaginea plina de intelesuri a vietii omenesti care se desfasura vibranta in jurul meu.

Cu privirea intoarsa in sinea mea, traiam numai pentru mine. Servitorul m-a intrebat:

- Doamna, ati aruncat sticlele alea, pot sa le ia ei si sa le bea?

Apoi, cu consimtamantul meu, ei au dat pe gat whisky scotian pur, sticla dupa sticla. Lichidul nediluat a avut efectul pe care era de asteptat sa-l aiba. Toti cei care au baut a trebuit sa fie dusi de urgenta la spital. Absolut toti! Proasta mea faima de puritana s-a raspandit cu mare repeziciune.

Pentru seratele lor, vigurosii plantatori britanici, care vorbeau engleza cockney, nazalizand, veneau de pe diferite plantatii, conducand uneori si cate treizeci de mile, pe un teren foarte accidentat.

Pe masura ce noaptea se adancea, ii puteam urmari cum se schimba. Dand pe gat pahar dupa pahar, insetati de licoarea aceea spumoasa si stralucitoare, ei intrau intr-o stare de apatie, personalitatea li se modifica, unii, care nu aveau deloc voce, incepeau sa cante ragusit si fals, altii stateau molesiti, picotind, altii se duceau si se asezau pe bratele fotoliilor in care sedea cate o femeie, cate unul, brusc, ingenunchea la picioarele ei si spunea cu vocea sugrumata de emotie: 'I will be your dear', 'Voi fi dragul tau', amuzati de jocuri de cuvinte din engleza, in care 'dear' (drag) si 'deer' (cerb) se pronunta exact la fel, si se stia ca eu am acasa ca animal favorit, un cerb.

Nu am putut niciodata sa inteleg cum pot niste barbati maturi sa se abandoneze nebuniei de buna voie.

Toate acestea ma faceau cumplit de nefericita, ma simteam ratacita intr-o lume careia nu-i apartineam. Ma uitam la ei toti asa cum o faptura curata se uita la niste imputiti, cum cei lucizi ii privesc pe cei nauci, si cum niste oameni liberi ii privesc pe niste sclavi.

Dupa serate, adica dupa miezul noptii, noi doi, barbat si nevasta, ne intoarcem acasa. Inaintea noastra merge un servitor, ducand o lampa de vant care abia ne lumineaza drumul si un bat gros.

Nici un alt zgomot decat cel al pasilor nostri si al cate unei frunze uscate ce ni s-a nimerit sub talpi. In pustietatea incremenita, acest sunet singuratic se izbeste de coasta de deal si adanceste senzatia de parasire si uitare. Deasupra capetelor noastre, prin micile deschideri din coroana bogata a frunzisurilor, razele de luna cadeau pe drumul de dinaintea noastra, formand un mozaic din lumina si umbra. Stiu foarte bine ce flori si ce copaci cresc in fiecare parte de padure prin care trecem, unde ne vor inunda valuri de parfum si unde licuricii padurii au pastrat putin din caldura amiezii. Se spune ca exista pe aici niste serpi care au un miros asemanator cu cel al orezului nou. In regiunea asta, misuna. Nici nu ne mai e frica de ei. De indata ce ne percep prezenta, se furiseaza grabiti din drum. Bineinteles ca pitonul nu dispare chiar atat de repede, este prea lent in miscari. In afara de cazul ca dai peste el si il calci, un piton nu ataca omul. El nu va face altceva decat sa-si dilate ochii spre viitoarea victima.

Din cauza unui astfel de sarpe a murit un om. S-a impiedicat de un piton incolacit sub un copac. Omul a inceput sa alerge disperat in directie opusa. In mod obisnuit, atras de privirea magnetica a reptilei, el ar fi trebuit sa ramana nemiscat sau sa se duca tinta spre ea. A avut norocul sa poata fugi si, fugind pe o distanta de doua mile, trecand peste deal, a ajuns la usa noastra din spatele casei si acolo s-a prabusit mort. A murit pur si simplu de spaima.

Ursii ne ies foarte rar in cale. Le este si lor frica de noi. Dar omul care aduce painea si trebuie sa strabata optsprezece mile prin padurea deasa, pe o cararuie umeda si ingusta, ca sa aduca provizii din oras, ii intalneste adeseori si foloseste o multime de siretlicuri ca sa le indeparteze pe fiarele astea fioroase din drumul lui. Intr-o zi, pe cand mergea aplecat sub povara cosului plin de provizii pe care-l ducea in spate si care-l lovea la fiecare pas in cap, a observat o figura intunecata uitandu-se din frunzisuri. Simtind primejdia, el a aruncat cosul in jos, pe panta. Ursul a luat-o la goana dupa obiectul miscator, lasandu-l in pace pe cel neclintit, aflat in spatele sau. Omul care aduce painea s-a salvat, dar nu si painea. Ii spunem noi asa, dar el aduce nu numai painea, ci absolut tot ce avem nevoie din orasul aflat la optsprezece mile distanta; nimic nu poti gasi aici, nici peste, nici carne, nici medicamente.

Locul acesta este ca o pagina dintr-o carte cu povesti pentru copii. Am fost in mod special fascinata de teribila bufnita numita kiorala, cea cu ochii mari si rotunzi, care poate ucide si inghiti o pisica mare in numai cateva minute. Dar veverita zburatoare, cu aripile ei ca de liliac, moi si pufoase! Cat de diferita este aceasta lume in care am calcat, fata de orasul aglomerat si de toate placerile oferite de el!

Treptat am devenit una cu imprejurimile, padurea primara si omul tribal, primitiv mi-au patruns cu incetul in constiinta. Progresul e lent. Asta datorita faptului ca noi nu stim sa ne bucuram pentru noi insine, asa cum stiu sa o faca europenii. Ei sunt iuti, noi suntem lenti.

Cand sunt in vacanta, ei isi iau pusca pe umar ori undita, si ies la aer, la o partida de vanatoare. Servitorii ii urmeaza incarcati cu cosuri de bauturi si merinde. Beau si mananca pana nu mai pot, si barbatul de aici flirteaza cu sotia celui de dincolo, indaratul unui tufis. Oh, nu le lipseste intr-adevar nimic. Pana si in acest loc parasit de Dumnezeu ei stiu cum sa se distreze.

Cum am putea noi, doi invatati, sa urmam un asemenea model? Suferim atat de mult cand vedem un cerb bland si frumos doborat de gloante. Si totusi, cu incetul incepem sa invatam de la acesti oameni. Este, intr-adevar, mult de invatat. Ei au o mare pricepere, un mare talent de a se adapta la cele mai nefavorabile imprejurari.

Cu exceptia bauturii si a vanatorii de cerbi, a inceput sa-mi placa viata in salbaticie, in fiecare zi libera, as vrea sa ne adunam intr-un grup si sa iesim la iarba verde, pentru picnic. Calarind mile intregi pe potecile padurii, ne ducem din ce in ce mai departe, fie pe malul vreunui izvor singuratic, fie in apropierea unui curs de apa in munti. Copacii din aceasta padure stau drepti si rivalizeaza unii cu altii in incercarea de a prinde un sclipat de soare. Ei ar dori sa depaseasca aceste dealuri care i-au transformat in niste prizonieri si sa-si odihneasca fruntile in limpezimea cerului albastru. Inaintez prin padurea care miroase a mucegai, de ramuri atarna muschi umed, ca un par incalcit de fata parasita si, pe masura ce inaintez, simt o stranie detasare, intocmai ca printul Buddha care si-a parasit regatul. 'Calare pe un cal, spunea el, voi intra in adancul padurii'.

Incotro ma indrept, si cine sunt toti acesti oameni, ma intreb in sinea mea. Sunt toti numai niste umbre palide. Mi-am dorit eu vreodata o asemenea viata? Doamne, pana si insectele isi au prietenii lor, pe mine de ce m-ai parasit?

Oboseala imi dispare dintr-o data cand, dupa o cotitura, dau pe neasteptate peste un parau de munte care murmura curgand peste pietre. In locul acesta, apele lui repezi au fost stavilite de bolovani si s-au format locuri in care poti face baie in undele curate si reci.

Pe maluri creste o planta numita titapati, frunza amara, rupem frunzele parfumate, le strivim si le azvarlim in apa. Pestii se imbata cu apa inmiresmata, amaruie, si incep sa se miste ametiti, ca oricare animal uman, devenind prada noastra usoara.

Facem un foc mare, din ramuri uscate, si frigem pestele pe o soba improvizata.

In mijlocul raului vijelios se afla blocuri mari de piatra, cat niste delusoare, apa se roteste in jurul lor, alba si spumoasa. Sunt pe un astfel de bolovan, ma simt indemnata sa-mi spun mie insami un poem: Sagarika, 'Fiica oceanului', scris de Rabindranath si adresat spiritului Indiilor de Est, in special Javei: 'Scaldata-n ocean cu pletele tale ude plutind, stai pe tarmul presarat cu prundis'.

- Jack, tu stii ca exista o tara numita Java?

- Bineinteles ca stiu. Acolo au niste plantatii de ceai foarte intinse.

- Oh, de asta stiai. Dar ai auzit ca civilizatia indiana s-a raspandit in regiunile acelea de cateva mii de ani? Ea a cuprins si Siamul.

- N-am mai auzit niciodata de una ca asta. Se poate vorbi de civilizatie in India inainte de venirea britanicilor?

La ce fel de conversatie te poti astepta din partea unor asemenea oameni? Barbatul meu nu si-ar deschide cu placere gura si n-ar intra intr-o discutie, dar pana si el se simte cuprins cateodata de o exasperare care-l impinge sa zica si el o vorba-doua.

Jack spune:

- Voi doi sunteti oameni educati si inteligenti. De ce nu va convertiti? Cum va veti mantui, daca nu deveniti crestini?

Sotul meu raspunde:

- Nu vrem sa fim in minoritate.

- Ce vrei sa spui cu asta?

- Tu stii ce populatie are pamantul?

- Nu. Cati suntem?

- Doua miliarde. Ai idee cati dintre ei sunt crestini? Jack ramane perplex. Barbatul meu continua:

- Pot fi cam sase sute de milioane. Nu e mai bine sa fii cu majoritatea?

Treptat, lumea incepe sa ne viziteze. Raspunzand invitatiei mele, rudele s-au obisnuit sa vina la noi in timpul vacantei. Oricine se incumeta sa calatoreasca in partea aceasta de lume, trebuia sa vina si la noi, atat eram de ospitalieri. Activitatea sotului meu luase un mare avant, astfel incat musafirii nostri erau bucurosi sa ne viziteze, chiar daca piata se afla la optsprezece mile distanta.

Aveam intotdeauna camara plina. Imi place sa-mi ospatez musafirii cu mancaruri cat mai diverse, pe care le pregatesc chiar eu. Mi-am facut din bucatarie un hobby. Toti cei care stau la noi se simt bine. Dimineata, ei isi iau ceaiul in pat, din cesti de un mare rafinament, la usa ii asteapta pantofii lustruiti si imbracamintea spalata si calcata proaspat. Le fac cu mana mea paturile, acoperindu-le cu cearceafuri de matase si stropindu-le cu lavanda. Incerc sa le fac oaspetilor o impresie cat mai buna pentru ca o data ce au fost aici, sa nu uite niciodata aceasta experienta.

In primele zile, fiecare se simte incantat: 'Ce frumos traiti! Ca intr-un hotel de clasa-ntai! Ce frumusete de decor!'

Dar, dupa o saptamana, cu totii incep sa simta apasarea singuratatii. Din clipa aceea, simt nevoia sa plece, sub cel mai neinsemnat pretext.

Infinita mea energie nu se poate cheltui numai pe treburile casei. Invat sa cresc gaini. Tocmai a inceput sa cucereasca terenul o noua metoda in materie. Urmaresc cu infrigurare crestele cocosilor de rasa Leghorn si penele dolofanelor reprezentante ale roscatelor de Rhode Island. Ma straduiesc sa pun pe picioare si o prisaca, dar ma limitez sa citesc fascinanta 'biografie' a albinelor si inca de mai multe ori. Ma tem insa de munca directa la stupi din pricina intepaturilor.

Aici, in aceasta regiune de padure, exista o mare varietate de insecte. Nu au nici o legatura cu noi, fiintele umane, dar existentele lor nu sunt lipsite de rost m desfasurarea vietii. Uneori raman ore intregi in gradina pentru a urmari un gandac frumos colorat. si foarte activ sau o omida prinsa in nesfarsita cautare a unei bogatii necunoscute. Exista aici si cateva plante fosforescente, care arunca o lumina palida in jurul lor.

Odata, tata mi-a povestit ca a citit in Puranas despre plantele luminiscente. 'Sa le cauti', mi-a spus el. Am vazut aceste plante de paradis, incandescente. Mai exista si niste creaturi care poarta treizeci de luminite, un rand pe ghimpii din spinare si cate zece pe fiecare latura. O creatura incredibil de ciudata!

Si cati fluturi multicolori si de toate dimensiunile umplu vazduhul! Se invart imprejur, in briza racoroasa, ca niste petale smulse din gradina mea de trandafiri.

Si mai exista prin preajma inca o mica fiinta la fel de vesela, care zburda incercand sa prinda creaturile inaripate: este fetita mea, venita pe lume in 1936. Ea da viata acelui cantec care spune: 'Cu cata bucurie ti-ai desfacut aripile, micule licurici'.

Cea mai importanta activitate a mea aici este cresterea legumelor. De sase ani cultiv cu multa grija cartofi. Productia mea a fost de douazeci de ori mai mare decat cantitatea insamantata. Am fost efectiv mandra de acest succes. Unii pot socoti asemenea ocupatie un declin in ce ma priveste. Dar sunt convinsa ca pana si un poet poate cadea in extaz in fata minunii simple a cartofului. O gagalice de samanta este pusa in pamant. Noi nu stim niciodata ce se petrece acolo, inauntru. Nu facem decat sa ridicam o movilita de pamant de jur imprejur, sa udam la timp, sa privim frunzulitele verzi. La ceasul potrivit, dand la o parte stratul de pamant, descoperim samanta mica si scorojita tot acolo, inconjurata de tuberculii robusti si multi care au prins viata din ea. Nu poti sa nu ramai uluit de minunea acestei privelisti. Inlaturi pamantul incetul cu incetul si, unul cate unul, cartofii ies la iveala. Toata dupa-amiaza stau cu gradinarul si culeg cartofi. Cand el apuca si scoate la lumina obiectul mic si rotund, cu mainile lui viguroase si mari, si ii da drumul in palmele mele delicate, facute caus, ce imagine! Van Gogh ar fi putut sa picteze, vazand-o, Culegatorii de cartofi.

Raman intotdeauna surprinsa, fermecata pe veci. Poti descoperi bucuria pretutindeni, in orice actiune. Priveste creatura aceea marunta, replica exacta a unei frunze de dalie. Nimeni nu ar crede ca e altceva decat o frunza, pana nu se misca. Dar daca se produce cea mai slaba agitatie, ea redevine o frunza neclintita, intr-un efort de autoaparare. Daca nu vezi, nu-ti va veni sa crezi ca o insecta poate fi exact ca o frunza, o imitatie perfecta. Ce e si mai ciudat, atunci cand moare, se decoloreaza aidoma frunzei. Puterea de imitare a naturii este extraordinara. Numai insecta asta este o minune care ma face sa ma gandesc ore intregi la enigma eterna a vietii. Ochii si mintea mi s-au obisnuit treptat sa observe natura din jurul meu, atat de bogata in forme, culori si miresme, palpitand de viata.

Si totusi acest 'totusi' nu ma va parasi niciodata. Uneori, la miezul noptii, parasindu-mi patul cald de langa sotul meu, ies si ma asez in veranda. Ma gandesc la ceilalti. Cea mai mare parte a oamenilor pe care ii cunosc pare sa fie multumita de soarta, de ce nu as fi si eu? Am tot ceea ce isi poate dori ori astepta cineva. De ce acest sentiment infinit de pustietate, ca si cum nu as fi indeplinit ceea ce aveam de indeplinit, ca si cum nu as fi spus ceea ce aveam de spus, ca si cum nu as fi ajuns la ceea ce am aspirat?

Aceasta dorinta nelamurita si nedefinita, ramane mereu nestinsa si nepotolita. Cu siguranta nu este o stare normala. Imi pare un suflu de nefericire venit din necunoscut. Si totusi, asa sunt. Am citit odata un poem care descria exact starea mea din vremea aceea: 'Asculta, daca stelele licaresc pe cer, inseamna ca trebuie sa fie cineva care ar vrea sa le vada. Trebuie sa fie cineva care spune: lasa-le sa arda. Cineva care spune: ce este punctul acela mic, o piatra scumpa? Lovit de furtuna de praf din miezul fierbinte al zilei, el saruta mana intinsa a lui Dumnezeu si spune: nu voi putea trai iara o stea'

In solitudinea noptii reci, stau parasita si, ridicandu-mi fata in sus, imi caut steaua.

Daca cineva isi inchipuie ca starea mea de acum are cea mai mica legatura cu incidentul povestit la inceputul acestei relatari, se inseala cu totul. Starea mea de dezolare nu avea nici o legatura cu Mircea. Nu-mi era dor de nimeni. Nu doream nimic de la nimeni, ci voiam doar sa ma inteleg pe mine, acea parte din mine ce nu se putea exprima si imi frangea inima cu suferinta ei fara nume, in timp ce, in aparenta eram cu totul prinsa in desfasurarea fericita a vietii de fiecare zi.

Seara, servitorul tragea obloanele si potrivea perdelele. Apoi aprindea in camin un foc zdravan de butuci. Noi doi ne asezam in fata flacarilor, adulmecand mirosul piparat de rasina al lemnului de pin ars. Eu imi vedeam de lucrul meu de mana, iar barbatul meu rasfoia cate-o revista sau un ziar vechi de doua zile. La ceasul acela, nu ma gandeam la lucruri subtile ori poetice, nici nu ma amaram pentru cine stie cine. Ma preocupau avansarea sotului meu, nedreptatea pe care i-o facuse vreunul din sefii lui, refuzul constant al fetitei mele de a manca atat cat se cuvenea si multe altele la fel. Imi aminteam de vreo reteta noua sau de vreun model nou pentru mobilier.

Cum incerc sa scriu povestea vietii mele, imi este lesne sa observ ca, de fapt, nu exista nici o poveste. Si cum ar putea fi? Povestile apar din contactul cu viata. Relatiile si conflictele experientelor omenesti, diversitatea eforturilor dau culoare imaginii pe care ne-o putem face despre viata noastra.

Ce povesti poate sa inspire natura? Au loc multe intamplari cumplite, dar nu oricine le poate relata. De exemplu, in fiecare an, padurea ia foc cu violenta. Multi au auzit despre incendiile din padure, dar cati le-au vazut? Vara, frunzele se usuca de caldura si devin foarte inflamabile, se freaca una de alta si se aprind. Sau cate un padurar lipsit de minte lasa sa-i scape o scanteie, frunzele uscate incep sa fumege si, brusc, se aprind. Cand toata coasta dealului devine un rug imens, focul se poate vedea de la mare distanta. Bambusul trosneste cu zgomote ciudate si furiosul zeu al focului sare de pe o creanga pe alta. Tipetele de moarte ale animalelor prinse in capcana umplu vazduhul. O padure in flacari nu poate fi stinsa. Singura solutie este doborarea copacilor de jur imprejurul zonei incendiate. Sotul meu lupta cu focul, e un lucru care cere efort inteligent, nu poate fi facut de ageamii. In fiecare zi, auzim despre accidente petrecute din ignoranta. Unul din ele m-a socat in mod deosebit. Doi barbati trebuiau sa taie intr-un perete abrupt, ca sa largeasca drumul. Au sapat intrand tot mai adanc sub mal, pana cand acesta s-a prabusit peste ei. Barbatul meu mi-a povestit ca a vazut iesind de sub bolovanisul acelui mormant o mana fara viata. Eu nu am vazut-o, dar imaginea ei m-a urmarit multa vreme.

Am vorbit despre padurea primara, cea care nu a fost plantata. Aceiasi copaci sau progenitura lor prospera aici din timpuri uitate. Avem aici plante din perioada carbonifera, frunzele sunt ca de feriga, dar ele sunt copaci, cresc din trunchiuri si se desfac in umbrele. Exista paduri atat de dese, incat nici un picior omenesc n-a patruns acolo. Ne apropiem acum de o asemenea zona: copacii vor fi doborati pentru a face loc unei noi plantatii. In cautarea ei, se merge pe elefanti. Elefantii sunt perfecti in asemenea explorari, spre deosebire de caluti, care au nevoie de poteci. Acum se doboara copacii. Copaci uriasi cad sub securi obisnuite. Adesea se produc accidente. Robustetea acestor triburi de deal este de nebiruit. Cei prinsi sub copaci rabda fara tresarire si fara anestezie ca oasele sa le fie taiate cu ferastraul. Am plecat din atmosfera sofisticata a unui mare oras pentru a-mi petrece alaturi de acesti oameni cele mai bune zile ale vietii.

In acest loc uitat de Dumnezeu nu exista nici telefon, nici telegraf. Telegramele ne vin de la sase mile departare, de la gara din vale. Drept spital exista o coliba acoperita cu paie, unde oficiaza un vraci. Ca sa ajungi aici trebuie sa conduci masina pe un drum ingust, sase mile de curbe in ac de par. Uneori masina suie panta aproape perpendicular, iar la cate o cotitura brusca numai cativa centimetri te mai despart de abis.

Totusi, sunt curajoasa. Este curajul lipsei de experienta, care te face sa te-avanti nebuneste, astfel incat il invit pe Rabindranath Thakur sa vina la mine acasa. Din scrisorile mele, el a inceput sa inteleaga ca mi-am tinut promisiunea, acum va trebui si el sa si-o tina pe-a lui. Scrisoarea mamei mi-a intetit entuziasmul. Ea mi-a scris asa: 'Am fost sa vedem drama Chandalika. Dupa spectacol, cand ne-am dus sa-l salutam pe Poet, acesta m-a intrebat: «De ce-ati trimis-o atat de departe, Sudha? Amrita nu va mai putea vedea nicaieri ceva de acest fel»'. Si mama a adaugat: 'Simteam ca intalnindu-ne pe noi se intristase si-ti simtea lipsa'.

Dupa ce-am primit aceasta scrisoare, m-am grabit sa-i mai scriu inca o data lui. In general, nu-l coplesesc cu mesaje. El este intotdeauna peste masura de ocupat dar, cu toate astea, nu se indura sa nu raspunda la scrisori, oricat ar fi de coplesit de treburi. Are de scris mereu atatea lucruri inutile, numai din delicatete si din buna crestere, incat nu vreau sa-i fac si eu griji. Dar acum ii scriu astfel de ravase, incat sa ma creada cea mai fericita fiinta din lume.

In decursul celor doua-trei luni de asteptare, dupa ce a fixat data sosirii lui la noi, un fel de aura a fericirii ne-a invaluit pe toti. Rudele si prietenii nostri erau uluiti de norocul meu. Multi dintre ei ar fi vrut sa ni se alature iar pe mine aproape ca m-ar fi dat la o parte. Dar am fost de neclintit. In sfarsit, dupa atata vreme, eram sa ma las imbrancita de tot soiul de insi precauti. Fiul si nora Poetului imi scrisesera: 'Il trimitem pe tata la tine. Noi doi nu venim. Ai drepturi absolute si exclusive asupra lui'.

Da, intr-adevar, doresc sa am drepturi exclusive. Ne-am reamenajat casa abia aranjata. Am frecat si am periat totul, am tuns pomisorii in floare, am prasit buruienile cele mai marunte ratacite in iarba, am cosit pajistea. Am pus perdele noi, am vopsit usile. 'In templul meu de aur, am asternut un covor de lotusi'. Extenuarea provocata de singuratatea silita disparuse cu totul. Zgomotul paraului care trecea pe acolo si care ma istovise cu plescaiala lui cicalitoare mi se parea acum un murmur dulce. Iar taraitul cicadei, care pana atunci parca mi-ar fi rasucit o surubelnita in creier, devenise deodata un ciripit melodios. Adierea care trecea printre brazii argintii, aducandu-ne suspinul mahnit al padurii insingurate, parea ca acum intoneaza: 'Vino, o, vino in inima mea, tu, stapan al inimii mele'.

Din 1938 pana in 1940 fusese anul-lumina, anii fara sfarsit ai vietii mele. Nu voi scrie despre aceasta perioada acum. Nu fac decat sa trasez linia cursului interior al vietii mele. Inteleg relativitatea timpului prin propria mea experienta. In cuprinsul acestor trei ani, timpul dintre venirea, plecarea si revenirea lui a parut neintrerupt, e un timp intreg, ramas neclintit, presarand cu nectar viata mea mereu insetata si transformandu-mi existenta neinsemnata intr-un lucru plin de inteles si desavarsit.

I-a placut in casa noastra. Ma sculam devreme si ma imbracam repede. El statea asezat cu fata spre rasarit asteptand soarele, al carui nume il purta, sa apara. Ma lasam jos, pe podea, langa scaunul lui, si-l intovaraseam in tacuta contemplare. Astfel incepea ziua mea. Si se incheia dupa ce il instalam in pat si ii potriveam plasa impotriva tantarilor.

Cu el, in casa noastra e o sarbatoare continua. In acest loc greu accesibil, te poti trezi oricand cu o caruta plina de oameni sositi fara sa te avertizeze. De altfel, cum ar putea s-o faca? Aici nu exista nici telefon, nici telegraf. Astfel incat trebuie sa le pregatesc in graba masa. Satul acesta de munte nu mai cunoaste izolarea. In casa noastra e ca si cum s-ar desfasura fara incetare o serata muzicala. Si nu numai eu am impresia asta, ci toti ceilalti. Sotul meu e mai deschis ca de obicei, glumele si jocurile lui de cuvinte sunt mai frecvente. Aerul din jurul nostru pare purificat de ozonul fericirii. Mergem parca plutind usor deasupra pamantului, parca in levitatie.

Il ajut la lucru: ii copiez manuscrisele, ii sterg mobila de praf, ii fac patul. Ii frec cu putere farfuria de argint si-i sterg papucii de praf. Hoardele de servitori, mai ales cele care au venit cu el, sunt scandalizate. N-au mai vazut o persoana nebuna ca mine!

Langa odaia lui de lucru isi are camera de baie, lipita de dormitor. Intr-o zi ii spalam hainele in baie, iar usa dinspre gradina era deschisa. Sri A., secretarul lui, m-a vazut si s-a apropiat:

- Ce-i asta? De ce ii spalati dumneavoastra lucrurile? Unde sunt servitorii?

Foarte incurcata, am incercat sa-mi termin mai repede treaba. Spunandu-mi 'Incetati, incetati', el a strigat servitorii:

- Unde sunteti cu totii?

- Va rog, vedeti-va de treaba, fac asta in fiecare zi. O s-o fac si acum, am spus eu.

- Ii spalati lucrurile in fiecare zi? m-a intrebat el facand ochii mari.

- Da, va deranjeaza?

- El s-ar simti prost, daca ar afla.

- Dar cum ar putea sa afle?

- Am sa-i spun eu.

Vorbind astfel, a deschis usa spre camera de lucru:

- Priviti, domnule! Amrita Devi va spala lucrurile si nu vrea sa asculte de mine.

Mi-am indreptat spatele, m-am rosit toata si m-am simtit ca un vinovat surprins cu mainile pline de sange. Asezat intr-un jilt usor, el era cufundat in citirea unei carti. Deranjat atat de brusc, a lasat cartea in poala si a zambit cu blandete:

- A., ce stii tu despre toate astea? Inchide usa! Iar mie mi-a spus:

- Continua-ti munca, Amrita. Acum stiu de ce imi sunt hainele fara de pata in ultima vreme!

Sunt sigura ca era exact pe dos. N-as fi putut sa-i spal lucrurile mai bine decat o faceau servitorii, dar astfel voise el sa ma rasplateasca.

In trei ani, el a fost de patru ori in casa noastra. Bogatia darului adus de acesti trei ani ma face sa pierd orice simt al trecerii timpului. Pe atunci, nu eram in stare sa inteleg pe deplin valoarea darului lui. Nu era deloc usor sa razbati in aceste locuri aproape inaccesibile la varsta de saptezeci si noua de ani, netinand seama de neprevazutul si de greutatile calatoriei. Neamurile noastre apropiate, adesea cu mult mai tinere decat el, n-ar fi indraznit s-o faca. Dar vesnic tanarul poet nu lua in seama piedicile fizice. In aceasta primordiala tara a padurilor navalea lumea intreaga, adusa de 'Poetul lumii'. Traiam in tovarasia unor oameni ilustri, ascultam povesti despre continente si popoare diferite. Bergson, al carui sistem filosofic il citisem, fara sa inteleg insa ca el era o fiinta omeneasca vie si vorbitoare, a inceput sa stea de vorba cu mine. Bernard Shaw, cu surasul lui dispretuitor, Romain Rolland, cu ochii lui tristi si adanci, toate chipurile de pe copertile cartilor devenisera prietenii mei. Vedeam scene dintr-o lume necunoscuta. Auzeam multe despre Rusia. El era foarte dornic sa afle cat mai multe despre experimentul care se desfasura acolo. La el am vazut pentru intaia oara ziarul 'Noutatile Moscovei' si am fost destul de surprinsa de faptul ca era atat de ingaduitor si pasionat de o tara atat de hulita de altii. M-a pus sa traduc trei articole din 'Noutatile Moscovei' privitoare la emanciparea femeii si ele au fost publicate in diferite ziare. Aveam sentimentul unei realizari.

Acum, barbatul meu era mult mai vorbaret decat inainte. Intr-o zi l-am intrebat:

- Nu esti gelos vazandu-ma atat de preocupata de el? Te rog sa imi spui. Ar trebui sa fii.

- De ce? Tu esti asa cum esti. De ce ti-as cere sa te schimbi? - Totusi, n-ar fi neobisnuit.

- La ce ne-ar folosi? a zambit el.

Poetul era fermecat de casa noastra. Il considera pe sotul meu 'un gentleman perfect'. Natura senina care ne inconjura si relatiile prietenesti care domneau in casa implineau un cerc.

Intr-o dimineata, pe cand el statea aplecat peste masa de lucru, am intrat si m-am oprit in picioare in fata lui. Parul imi era desfacut si ud dupa baie. O adiere proaspata si parfumata legana tulpina unei nalbe in stralucirea soarelui de dimineata. Putin mai departe, marginind bazinul cu pesti, se afla un sir de stralucitori crini galbeni. El privea liniile de culoare. Deodata mi-a spus:

- Stii, Amrita, ai inaltat o casa minunata. Stiam ca asa va fi. Cand m-am hotarat sa vin aici, multi se intrebau daca am sa ma simt bine. Stiam ca asa va fi. Altfel de ce m-ar chema? asa imi spuneam. E o casa frumoasa, totul curge lin ca paraul cantator din vale. Stii ce imi place cel mai mult aici? Ca voi doi nu va certati niciodata. Intelegerea si pacea dintre voi doi sunt nespus de frumoase. Sa ma vezi cand R. si P. incep sa se certe. Stau si ma uit la ei. O tin tot asa si eventual P. se da batut si devine foarte tacut, dar R. nu se mai opreste. O ia mereu si mereu de la capat, ca un sarpe care isi ataca victima.

- De ce nu-i mustri?

- Ii dojenesc. Dar fara nici un rezultat. Sa faci o casa frumoasa este o opera de arta, un fel de poem. In tara asta inflorita, cu fetita voastra ca o floare, ati intemeiat un camin fericit. Sunt multumit, Amrita, sa vad asta, foarte multumit.

Tinandu-ma de speteaza scaunului sau, am simtit ca mi se taie respiratia. Trebuie sa-i spun adevarul. Aici si acum.

- Nu e adevarat. Te-am amagit. - Ce-ai spus?

M-a lovit usor cu mana peste frunte.

- Ce-ai zis? Tanara doamna, pe cine amagesti?

- Pe toata lumea. Nu am realizat nimic. Jumatate din ce se vede e un spectacol masluit. Nu am pe nimeni langa mine in noptile mele pustii.

- De ce aceasta autoflagelare? a spus el cu tandrete. Ceea ce poate da fiecare din noi este limitat de spatiu, de timp si de cel care trebuie sa primeasca. Ceea ce nu putem atinge, neimplinirea, nu avem de ce sa regretam. Sa ne multumim cu ceea ce avem.

Apoi a intins mana spre crini si a zis:

- E indeajuns ca ai pus aceste flori. Doamna, isi sunt recunoscator pentru ele.

In ciuda discursului sau intelept, in adancul inimii sale simtise pe deplin cat de greu poate sa apese singuratatea.

In seara acelei zile mi-a spus un lucru pe care l-am pastrat in inima mea ca pe un giuvaer de pret. Stateam pe veranda. Copacii inalti si intunecati de pe deal se inaltau ca niste fantome, devenind tot mai negri, cu fiecare clipa, de parca s-ar fi hranit din bezna din ce in ce mai adanca a serii. Toti ceilalti plecasera la o plimbare de seara, astfel ca tacerea era mai profunda ca de obicei. Deodata, el a vorbit:

- Vreau sa-ti fac o marturisire, Amrita, daca ti-ar putea sluji ca o consolare. As vrea sa-ti spun ca in lunga mea viata am primit multe daruri, insa respectul, admiratia si dragostea, amestecate toate la un loc, pe care mi le aratati voi, sunt un dar nespus de rar pentru mine. Si eu aveam cu adevarat nevoie de ele, acum, inainte de a ma desparti de lume pentru totdeauna. Altfel n-as fi venit la voi de atatea ori.

Munca este cel mai bun prieten al omului. Asa obisnuia sa-mi spuna mereu Poetul. Dar nu este deloc usor sa-ti creezi propriul tau camp de actiune. Odata, Poetul se uita la muncitorii care treceau in susul si in josul drumului, cu catari incarcati de poveri. Pe neasteptate, s-a interesat despre numarul de culi care lucrau pe plantatie. I-am spus ca trebuie sa fie in jur de sase mii.

- Atunci de ce spuneti ca sunteti singuri? a intrebat el. Chemati-i la voi acasa, apropiati-va de ei, incercati sa le rezolvati problemele. Sunt sigur ca ei au nevoie de prieteni. Fiti voi prietenii lor.

De ziua lui am organizat o mare ceremonie si am invitat la noi acasa muncitori analfabeti. Probabil ca a fost un eveniment unic in acea epoca, in care un asemenea amestec intre 'superiori' si 'inferiori', in mediul industrial al plantatiilor, era de neconceput. Nicaieri pe plantatii, muncitorii, numiti culi, nu aveau voie sa intre in birourile functionarilor decat descaltati. Daca un culi mergea calare pe catar, trebuia sa se dea jos, in semn de respect, indata ce zarea un topi sau un sahib. Richard a palmuit odata pe cineva care nu a descalecat. In aceasta societate mi-am gasit o noua indatorire, o noua cale de a-mi cauta izbavirea.

A decurs de aici o noua incordare intre noi si englezii care nu erau multumiti de purtarea noastra. Cum Miscarea de Eliberare avansa, ei deveneau din ce in ce mai posaci si mai rigizi. O batalie muta se desfasura intre noi. Intr-o zi seful sotului meu l-a intrebat:

- Ai bagat de seama ca sotia ta se imprieteneste cu culii?

- Da.

- Ce ti-ai propus sa faci in privinta asta? - Nimic. Ea e un om liber.

- Dar cum ramane cu disciplina?

- N-am observat sa fie vorba de indisciplina.

- Atunci am sa stau eu de vorba cu ea.

- Nu v-as sfatui, domnule. Reactia ei poate fi violenta.

Nu am sa intru in detalii cu privire la pretul pe care a trebuit sa-l platim pentru toate astea. Nu vreau sa pomenesc decat castigul. In tot acest timp, cu exceptia zilelor de foamete dezastruoasa din 1941, in satucul acela sarman nu a murit nimeni de foame. Dar oamenii aveau alte nevoi. Am inceput sa ma ocup de asta. Usa noastra se deschidea tot mai larg pentru festivaluri, solemnitati, dans si muzica. Urmatorii paisprezece ani ai vietii mele petrecuti acolo s-au umplut de un rost.

Am ajuns sa descopar ca si printre analfabeti si zdrentarosi si saraci exista oameni cu o deosebita sensibilitate si cu o adanca intelepciune, care se chinuie sa razbata prin necunoastere. Exista, printre clasele de jos, oameni cu sufletul plin de muzica si cu mintea plina de poezie. De cate ori descopeream o scanteie de har in cenusa, sufletul mi se umplea de o bucurie nepamanteasca. Mai pastrez inca un mic obiect de arta faurit de unul din acesti oameni, in vreo opt ore de munca manuala. Ma apropiasem intr-adevar de izvorul din care s-a nascut ceea ce astazi numim arta populara, cantec popular, cultura folclorica, un spirit pur creator, netutelat.

Calatorind prin toata lumea am vazut de atunci multe natiuni si rase, dar tribul acela de pe dealuri le intrecea pe multe in cinste si curatenie sufleteasca. Cel putin aceasta este parerea mea. Am observat la ei o stralucire a calitatilor umane care e greu de descoperit la persoane sofisticate.

Cand am plecat sa locuiesc pe un mic deal dintr-un brat al falnicilor munti ai Himalaei, am ajuns acolo cu o imensa senzatie de gol in inima, dar cand, dupa douazeci si doi de ani am plecat, starea aceea ma parasise cu totul. Am revenit de acolo plina de viata, de afectiune, de dragoste si de prietenie. Puternicii Gurkha, cei care rabda sa li se taie o mana fara anestezie, au dat stralucire cu lacrimile lor plecarii noastre.

Exact la unsprezece ani de la venirea lui Rama la noi si dupa doisprezece ani de la plecarea lui Mircea, viata mamei a devenit o tortura. Destramarea a inceput cu zece ani mai inainte, incet dar sigur, ruinand temelia pe care se bazeaza familia. Suspiciunea pande din umbra, credinta si adevarul pierisera. Mama s-a zbatut timp de zece ani sa pastreze imaginea tatalui meu ca pe a unui om fara pacat, ca pe a unui zeu. Dar oamenii vorbeau. Aluzii rautacioase si cateodata atacuri directe si brutale erau indreptate spre noi. Mama indura rabdatoare durerea care-i insangera fara incetare sufletul. Toti copiii erau de partea ei, dar nu puteau sa imparta cu ea suferinta. In ciuda neclintitei loialitati fata de sotul ei, a stradaniei constante de a-i acoperi greselile, ea nu a reusit decat sa amane ultimul colaps, intervenit in anul 1941. Tata a parasit-o, lasand-o cu patru copii minori, de care a trebuit sa aiba singura grija. Minunata noastra casa, care plutise pe crestele poeziei si ale filosofiei, se sfaramase in stancile aspre ale lumii terestre. Avand asigurata numai locuinta familiei, ea a trebuit sa infrunte lumea nemiloasa. E inimaginabila cruzimea suferintelor unui camin distrus. Pana si drepturile mamei asupra casei au fost contestate. Ma intrebam adeseori daca setea de razbunare isi poate avea radacinile in ceea ce a fost odata iubire. Nu am fost niciodata atat de blanda si de amabila ca mama. M-am luptat ca o fiara ca sa-i apar drepturile asupra casei. In mod curios, asa-zisii nostrii amici, care atata vreme isi batusera gurile ca sa atate spiritele in familia noastra cu clevetiri si barfe, au inceput din nou sa-si agite limbile. De data asta, inventasera altceva. Desigur, nevasta asta nu corespunde unui sot atat de invatat. El avea nevoie de o tovarasa de viata mai pe masura lui. Sotia asta lacoma si fiicele ei se lupta pentru casa! Fel de fel de rautati spuse cu patima faceau atmosfera intunecata si grea. Foarte putini isi dadeau seama ca minorii erau lipsiti de drepturile lor si ca nu fusese stabilita nici o intelegere cu privire la intretinerea lor. Mama era in realitate cea mai crunt lovita. Ea nu avea nici bani, nici faima, nici invatatura. Singurul ei sprijin erau fetele care crescusera, astfel incat si ele devenisera tintele atacului.

Cei care au trecut prin incercarile pe care viata ni le pune atat de des si cu atata cruzime in cale stiu ca exista situatii care nu sunt asa cum par la prima vedere. Dragostea poate fi pentru unii un act de veneratie si elevatie spirituala iar fata de altii se poate manifesta in chip diabolic, zdrobind altarul pe care se afla tot ce este mai bun in om. Si amandoua aceste soiuri de iubire ni se infatiseaza vazute din afara la fel, de parca ar fi gemene, dar una da viata iar cealalta ti-o ia.

Tatal meu, nespus de talentat si respectat de toata lumea pentru stiinta lui, ar fi putut urca din ce in ce mai sus. El insa si-a pierdut familia, pacea sufleteasca, prestigiul si respectul celorlalti. Dupa zece ani de la despartirea de sotia sa si de cei sase copii, instrainat de rude si de prieteni, cu personalitatea mutilata, a murit in dizgratie. Noi am auzit ca, inainte de a muri, a spus in taina catorva persoane ca ar vrea sa se intoarca inapoi la mama, sa-i ceara iertare. Vestea ne-a parvenit prea tarziu. Aceasta a fost tragedia finala a preainvatatului meu tata si a virtuoasei mele mame.

Mica ambarcatiune a vietii mele a plutit dusa de curenti puternici, lovindu-se de multe stavile. Nu mai sunt o fetita, intampin viata cu taria care mi se cere. Am devenit neinduplecata. Pielea mea fina, care simtea cea mai slaba atingere, a devenit aspra. Acum sunt un om de actiune si cunosc lumea. Nici astazi insa nu-mi e de ajuns sa vad numai de treburile casei si ale familiei. Uneori ma simt cuprinsa de o intensa melancolie. Revine vechea mea nemultumire. Acum traiesc foarte departe de lumea literara. Ea este astazi suprapopulata. Nu prea am ocazia sa scriu. Am revenit dupa douazeci si doi de ani de izolare pentru a gasi toate drumurile blocate. Astfel incat accept orice munca daca mi se pare ca merita osteneala. Faima rea si insultele pe care le-am avut de indurat sunt astazi pe deplin compensate de respectul si cinstea aratate fata de mine. Astfel am ajuns la armonie.

In 1953 am plecat cu sotul meu in Europa. El era in misiune, eu, intr-o calatorie de placere. In ultimii douazeci de ani nu ma gandisem deloc la Mircea. Poate ca uneori un fel de autocenzura mi se impunea si-mi trecea prin minte ca viata mea ar fi fost mai curata daca nu mi s-ar fi intamplat o asemenea poveste. Dar oare o asemenea intamplare marunta din copilaria mea imi putea afecta persoana matura? Ma consolam adesea cu astfel de ganduri.

In Anglia l-am intalnit pe un fost student al tatalui meu, Hiranmoy. Se stabilise acolo, cu o sotie englezoaica. Nici nu am putut sa il recunosc, arata ca un european. Brusc, m-a intrebat:

- Iti mai amintesti de Mircea Euclid?

Am tacut. Ma intrebam ce nevoie avea sa-mi puna o intrebare atat de ciudata. El a continuat:

- Euclid ti-a dedicat o carte.

- Cati copii ai? l-am intrebat eu si asta a pus capat discutiei. Nu ma impresionase in nici un fel vestea pe care mi-o daduse. Calatoream prin Europa, trecand dintr-un loc in altul. La Paris am cunoscut un profesor si pe sotia sa. Numele lui era Nicholi Stanescu. Nu-mi amintesc unde l-am intalnit pentru intaia oara. Imi amintesc numai o odaie larga, aproape goala, cu trei canapele intr-un colt. Ne invitasera la ceai. Stateam de vorba despre tara lor, care era si a lui Mircea. Se exilasera. Parisul e plin de asemenea refugiati din Europa de Est. Ne povesteau despre greutatile lor. Suferintele acestor exilati erau fara sfarsit. Cum stateam si ascultam despre razboiul nebunesc din Europa, am inceput sa ma gandesc la Mircea. Cine stie daca mai traieste sau a murit, intr-un lagar de concentrare, macelarit ori infometat. Ma gandeam sa-i intreb pe ei, apoi m-am stapanit. Ce-mi pasa mie daca e viu sau mort. Totusi nu as fi vrut ca el sa nu mai fie. Mai speram sa-l intalnesc candva in lumea asta larga, macar numai pentru ca sa-l intreb de ce m-a amagit.

Dar oare intr-adevar m-a amagit? O parte a mintii mele isi zicea: Tata l-a dat afara, ce-ar fi putut face el? Oare nu i-am vazut fata indurerata ca de-o agonie, cand si-a luat ramas-bun? Dar cealalta parte, cea intunecata de suspiciune, replica: 'Vanatorul din Europa n-a fost in stare nici sa-mi trimita o scrisoare?' - 'Dar, imi continuam solilocviul, ce nevoie era sa ratacesc prin hatisuri si sa trec prin atata suferinta?' Asemenea ganduri imi umblau mereu prin minte, acuzandu-l ori pledand in favoarea lui. Exista multa mangaiere in adevar si multa suferinta in indoiala. Nu voiam sa mai trec o data prin toate astea. Luand un sandvici, am intrebat-o in treacat pe doamna Stanescu:

- Cunoasteti un scriitor numit Euclid?

ALTI UNSPREZECE ANI AU TRECUT DUPA MOARTEA MAMEI. In acest timp, am mai vizitat de doua ori Europa, dar nu am mai auzit vorbindu-se de el. Nici eu nu m-am mai gandit la el. Am dobandit cateva raspunderi speciale si m-am cufundat in munca. Am ajuns la o varsta inaintata. Sanatatea mi-a slabit mult, am un camin fericit, cu copii si nepoti, si casa mea se deschide primitoare prietenilor si colegilor. Poate ca am reusit sa le creez o imagine a propriei mele persoane, si pe cate imi dau eu seama, imaginea asta arata cam asa: sunt o persoana retinuta, cu deosebire cand e vorba de chestiuni sentimentale care nu intrunesc aprobarea societatii, astfel incat prietenii mei incearca sa-mi ascunda cu grija intamplarile lor de acest fel. Opiniile mele cu privire la bine si rau sunt inflexibile, chiar nemiloase. Reactionez aspru la orice greseala si sunt foarte realista.

A trebuit sa-mi construiesc o imagine despre mine insami, pentru mine insami. Nu fac niciodata compromisuri cu ceva ce mi se pare gresit. Admir sobrietatea si dispretuiesc lipsa de retinere. Consider ca fiecare este dator societatii. Nimeni nu se poate sustrage, dand ascultare propriilor indemnuri ori sub pretextul unor inclinatii artistice. Daca cineva o face, totusi, nu-l pot aproba. In realitate am dobandit toate calitatile, bune si rele, pe care trebuie sa le aiba un conducator! Pentru serviciile mele sociale, desi uneori ironizate, am dobandit recunostinta, pe masura meritelor. Astfel incat cele doua cercuri, al familiei si al lumii, sunt acum implinite. Nu mai pot vorbi acum de regrete ori aspiratii nerealizate.

Si deodata, in 1971, am auzit din nou de el.

Intr-o seara, pe cand ne intalnisem, colegi si prieteni, acasa la Srimati Parvati, intr-o atmosfera plina de veselie, gazda a declarat, razand:

- In orasul X traieste un profesor care este admiratorul Amritei Devi!

Toata lumea s-a entuziasmat: - Chiar asa, chiar asa?

In lunga mea viata am fost, in egala masura, cand blamata, cand admirata, asa incat nu mi s-a parut nimic neobisnuit. Am intrebat cu indiferenta:

- Cum se numeste?

- Mircea Euclid.

Sangele a inceput sa-mi pulseze tare in vine. 'Bine, mi-am spus in gand, am crezut intotdeauna ca Parvati ma iubeste si ma respecta. Si acum, uite, pur si simplu ma insulta! Dar trebuie sa ma arat cat pot de nepasatoare'.

Parvati a continuat:

- J. l-a intalnit acum doi ani. In ziua aceea, Euclid era foarte obosit, probabil si bolnav. Dar intalnind un indian din Calcutta, a inceput sa vorbeasca despre Calcutta. I-a spus lui J. ca orasul pe care l-a cunoscut acum patruzeci de ani era o minunatie. Pentru el, Calcutta e un loc sacru, acolo femeile sunt fermecatoare, au darul de a fi foarte prietenoase pastrandu-si nestirbita demnitatea. Au recitat chiar impreuna un poem de Tagore si tot asa. Vazandu-l atat de entuziast, istetul de J. a simtit ca e vorba de ceva mai mult decat lasa sa se inteleaga profesorul si l-a intrebat: 'Domnule, cand vorbiti despre Calcutta va referiti la un loc sau la o persoana?' Profesorul Euclid i-a raspuns: 'Hai sa mergem si sa ne asezam undeva'. Apoi, stand linistiti intr-un colt, l-a intrebat pe J.: 'O cunosti cumva pe Amrita? Ce mai face?' Apoi i-a aratat lui J. o carte scrisa de el cu multi ani in urma. Cartea se intituleaza 'Amrita' iar pe prima pagina e scrisa o dedicatie in bengali: 'Iti mai amintesti de mine, Amrita? Si daca da, ai putut sa ma ierti?' Dar J. nu cunoaste limba aceea, asa incat nu a luat cartea cu el.

- De ce nu o fi adus-o? Vreunul din noi ar fi putut-o citi, a zis cineva.

In camera era multa lume. Si toti radeau. Se distrau pe seama mea! Oricine, fie ca e prieten sau dusman, se amuza sa rada pe seama altuia. Am fost lovita de cruzimea prietenilor mei. Incepea sa mi se invarteasca totul in fata ochilor. Dupa toti acesti patruzeci de ani, auzeam despre cineva care-l intalnise si caruia el ii vorbise despre mine. Puteam constata ca, pe masura ce trecea vremea, devenea tot mai batjocoritor. Cineva a spus:

- Amrita-di, de ce nu ii scrieti cateva randuri? O sa-i luam adresa de la J. Trebuie sa-i scrieti, o sa fie nostim.

M-am simtit de parca mi-ar fi luat foc sariul. Trebuie sa plec repede de aici.

O data cu trecerea timpului, ideea asta incepea sa-si faca loc in mintea mea. Incepea sa ma roada ca un vierme. In sfarsit, puteam sa aflu adresa lui corecta. De ce sa nu-i scriu? El nu m-a uitat. Ce e rau in a face schimb de scrisori? Oricum, suntem doi oameni batrani. Ce rau savarsesc daca il intreb cum o mai duce?

Pe vremea aceea, eram foarte ocupati. Ne aflam in plin razboi. Tot Bengalul de Vest clocotea de entuziasm. Fiecare era prins intr-o treaba sau alta. In confuzia aceea totala, am uitat de seara de la Parvati. Comparate cu suferintele si mizeria altor popoare, propriile noastre amaraciuni exaltate apareau fara rost.

Mii si mii de barbati, femei si copii treceau granita, cautand un refugiu. Flacara fierbinte a chinurilor lor ne parjolea si pe noi ca un vant pustiu.

Ne duceam zilnic la frontiera. Printre refugiati izbucnise o molima. Ne obisnuisem sa vedem cadavre imprastiate pe strazi in apropierea lagarelor. Intr-o zi, trecand pe langa o asemenea tabara de refugiati, am vazut la marginea drumului o femeie batrana cam de varsta mea, care tragea sa moara. Era culcata in niste zdrente jegoase, la umbra unui copac. Trupul ei, care zacea linistit, era din cand in cand zguduit de convulsii. Era seara iar cerul dinspre apus, vargat cu dare stacojii, isi schimba culoarea cu fiecare clipa. Lumea de frumusete din jurul nostru era linistita si multumita de sine, cu totul indiferenta la suferintele oamenilor. O viata in re­flux. Lumanarea se va stinge in curand. Maine nici urma nu va mai fi de ea. Cine isi va mai aminti ca ea a fost odata vie, ca a iubit sau a fost iubita? Care ar putea fi sensul acestor lucruri? Oprita in apropierea unui om pe moarte, m-am gandit la propriul meu sfarsit. Nu cred ca voi muri in strada. Poate ca imi voi astepta sfarsitul pe un pat, inconjurata de rude. Dar dupa aceea? Trupul meu si al ei sunt la fel. Nu va exista vreo urma nici dupa ea, nici dupa mine. Un straniu simtamant de detasare si-a pus stapanire pe fiinta mea si lacrimile mi-au umplut ochii. Cei din jur si-au inchipuit ca erau lacrimi de mila.

- Luati-o pe matusa de-aici! Matusica, intoarce-te in oras! a spus Rashid, in timp ce-i facea o injectie cu sare de magneziu. El nu stia ca eu ma intristasem numai la gandul propriei mele morti. Voi sfarsi ca ea, si tot ce am primit si tot ce nu am avut vor deveni totuna, pulberea si aurul totuna sunt. Iar in putinele zile pe care le avem de trait, cat de mult ii facem sa sufere pe ceilalti! Putem aduce si un dram de fericire, dar nu facem decat sa starnim dureri fara capat. Si deodata, l-am vazut pe el, stand langa patul meu de moarte. In imprejurarea aceea ciudata, imaginea lui a inceput sa ma urmareasca. Stand in jeep-ul rapid, nu ma gandeam decat la un singur lucru. Acum, cand pot sa-i capat adresa, de ce sa nu-i trimit o scrisoare? Nu poti sa-i scrii unui prieten batran? Dar cum sa-i cer adresa Parvatei Srimati? Ce-o sa creada ea? Las-o sa creada ce-o vrea, ce-mi pasa mie? In perspectiva mortii iminente, vechile mele valori imi apareau lipsite de sens. Nu-mi pasa nici de laude, nici de admonestari.

In ziua urmatoare, am scris: 'Draga Parvati, fii draguta si trimite-mi adresa profesorului Euclid'. Trimitandu-mi adresa, Parvati mi-a mai scris cateva amanunte: 'El se bucura de o faima universitara si India ii staruie in amintire'.

Nu am fost deloc impresionata de faima universala, nu acord importanta gloriei bazate pe eruditie. Invatatura lipsita de intelegere omeneasca n-are nici o valoare pentru mine. Oare nu setea de astfel de lucruri l-a facut sa Oh, n-are nici o importanta. Sa-i scriu si sa vad daca imi raspunde. Asa incat am scris: 'Mircea Euclid, am auzit de la J. ca te-ai interesat de mine. As vrea sa stiu daca mai esti aceeasi persoana pe care am cunoscut-o acum patruzeci de ani. Daca este asa, atunci astept un raspuns la aceasta scrisoare'.

Nici un raspuns. Am asteptat si iar am asteptat. Apoi mi-am sters din minte aceasta intamplare. Cand sunt atatea lucruri de facut, atatea de indeplinit, nu trebuie sa te necajesti pentru un fleac.

In 1971 am auzit din nou numele lui. Multi oameni din Europa veneau sa ne ofere ajutorul lor in cumplita nenorocire a milioanelor de oameni ramasi fara casa care emigrasera in tara noastra. Am intalnit un cuplu care se oferise voluntar sa ne ajute. Doamna cunostea mai multe limbi straine. Odata stateam pe iarba, odihnindu-ne, cand ea m-a intrebat fara veste:

- Am citit o carte in care este mentionat un nume exact ca al dumneavoastra. Despre dumneavoastra e vorba?

Am aruncat o privire rapida in jur, temandu-ma ca ne-a auzit cineva, dar nu i-am raspuns la intrebare, si nici ea nu a mai staruit. Eram din ce in ce mai implicati in cele mai diferite activitati.

In fiecare zi cunosteam oameni noi. Casa noastra si lumea se intalneau. Nu mai traisem niciodata atat de plenar.

Cam din epoca asta, de pe la sfarsitul anului 1971, un simtamant straniu a inceput sa se contureze in mine. Simteam nevoia de a pleca undeva. Le spuneam oamenilor, mai ales strainilor:

- In curand va voi vizita tara. - Da? Cand anume?

- Nu stiu sigur cand, dar curand.

Aceasta stranie pornire prindea avant cu fiecare zi si ma facea sa nu mai am astampar si odihna. 'Nu am liniste. Aspir la lucruri indepartate, am uitat, am uitat ca nici nu am aripi'. Aceasta era starea mea de spirit.

In 1972, Sergui Sebastian a vizitat Calcutta. Am vorbit despre asta la inceputul cartii. Cand m-am dus sa-l vad, in dimineata zilei mele de nastere, simteam putina curiozitate. Dar am fost de-a dreptul socata auzind ce avea sa-mi spuna. Dintotdeauna fusesem sceptica in privinta lui Mircea, dar nu stiusem cat de mincinos putea fi.

- Ce minciuni nerusinate a scris prietenul tau! Iar tu, Sergui, il mai si lauzi!

- El nu-mi este prieten, ci este Guru al meu. Eu nu sunt egalul lui.

- Strasnic Guru ti-ai mai ales! Numai din vina lui s-a petrecut totul, iar el s-a razbunat pe mine si m-a facut de ocara.

- Nici nu-ti inchipui cat de mult a suferit! El n-a facut altceva decat sa incerce sa scape, refugiindu-se in fantezie.

- Nici una din aceste explicatii nu-mi e de ajuns ca sa-l pot ierta, Sergui. Nu mi-a dat nimic in viata, n-a facut decat sa re­verse ofense asupra mea.

Sergui statea cu capul plecat, incapabil sa raspunda acuzatiilor mele.

- Ce sa fac acum, Sergui? Lumea a devenit acum mai mica, iar eu am familie, am un nume de aparat

- Dar nu e decat o poveste. Ca sa scrii o poveste iti trebuie imaginatie, desi stiu ca India a ramas in multe privinte cum a fost, a zis el.

- Spune-mi, de ce a trebuit sa scrie asemenea minciuni? A facut-o pentru bani? De ce mi-a folosit prenumele? E o calomnie.

- Tu nu-l intelegi. Ai uitat de dragostea lui? In fiecare din cartile pe care le-a scris, exista cate-o referinta la viata lui de aici. Oare nu pentru tine s-a transformat in indian? Nu s-a putut smulge din vraja numelui tau.

- Atunci de ce nu mi-a raspuns niciodata la scrisori, daca m-a iubit atat?

- Nu ti-a raspuns? Sergui parea surprins.

- I-ai scris si nu ti-a raspuns? Cate scrisori i-ai scris?

- In total, trei scrisori. I-am scris ca sa-i amintesc de existenta mea, la distante de cate douazeci de ani.

- A actionat impotriva vointei sale, si-a reinceput Sergui pledoaria. Prin insasi firea lui, el nu poate face sa sufere pe nimeni. Sunt sigur ca nu ti-a scris tocmai pentru ca era prea dornic s-o faca.

Am tacut amandoi pentru o vreme. Imi aminteam de aceasta trasatura de caracter a lui Mircea. Ii placea sa se chinuiasca. Ce persoana, misterioasa cu adevarat! M-a iubit atat de mult incat m-a facut cunoscuta tuturor celor din tara lui. Dar de ce m-a portretizat altfel decat am fost?

Pe de o parte ma simteam furioasa, pe de alta, mi-l aminteam. Amintirea, vie si ascutita, imi umplea mintea nauca.

- Sergui, oare n-ar fi cu putinta sa-l intalnesc macar o data? Spune-mi, o sa vrea sa ma vada, daca ma duc la el?

- De ce nu? Mental, el nu a parasit niciodata aceste locuri. Traieste si acum aici, in acest oras.

Cum stateam si discutam cu Sergui, am simtit deodata ce inseamna un corp astral. Trupul meu astral s-a detasat de cel din carne. Nu mai eram aici. Ma vedeam in doua parti deodata, asa cum am mai povestit la inceput.

In dimineata aceea m-am intors in trecut. Retraiam fiecare zi, fiecare eveniment din 1930. Fiecare incident revenea ca o experienta directa. Nu era o senzatie placuta. Nici nu gasesc cuvintele necesare ca sa descriu acuta durere pe care o simteam traind simultan in doua timpuri diferite. Pe de o parte, e viata mea prezenta, cu tot ce imi cere ea, pe de alta, vechiul meu eu, ca o stafie iesita din mormant, intrezarindu-se deasupra mea si modificand curgerea vietii. Mintea trebuia sa struneasca totul. La cea mai vaga atingere, incepea sa vibreze, treptat, trecutul venea in fata, iar prezentul se retragea. Nu stiu sigur cum trece ziua in noapte, dar noptile sunt cumplite, cumplite. Flacara maniei care arde in mine este insuportabila. Inteleg ca trebuie sa ma razbun. Nu voi accepta nedreptatea care mi s-a facut, chiar daca, de atunci, au trecut atatia ani. Ma gandesc la toate cu grija, dar metamorfoza continua in sinea mea si-mi schimba felul.

O prietena a mea traia de mai multi ani in tara lui. I-am scris: 'Sumita, tu cu siguranta ai citit cartea lui Euclid. Sa-ti fie rusine ca nu mi-ai spus nimic despre ea pana acum. Acum stiu totul de la Sergui. Omul acela a locuit in casa noastra, in calitate de student al tatei, si a fost mult ajutat de noi. Ne-a rasplatit pentru toate, cum ai vazut. Tu trebuie sa scrii si sa-l contrazici. E de datoria ta sa restabilesti demnitatea femeilor indiene'.

Sumita mi-a raspuns: 'Amrita-di, v-ati referit in scrisoarea dumneavoastra la un lucru pe cat de dureros pentru mine, pe atat de complicat. I-am cerut in repetate randuri lui Sergui sa nu va povesteasca despre carte, dar el este un om cu idei fixe. Nu am fost in stare sa-l conving nici inainte de a va intalni in India, nici dupa, ca acest subiect este mai degraba neplacut pentru dumneavoastra. Indiferent de ce crede Sergui, am discutat problema cu cateva persoane din lumea literara de aici, care au fost de acord cu mine ca el a savarsit o greseala scriind cum a scris despre dumneavoastra. Dar nu va mai necajiti, au trecut patruzeci de ani. Nimeni nu-si mai aminteste de nimic. Nu mai exista nici o posibilitate ca vreunul din membrii familiei dumneavoastra sa afle ceva'.

Gandindu-ma la scrisoarea Sumitei, am inteles ca ea incerca sa ma consoleze. Cartea traieste. Vad ca are o longevitate neobisnuita. Sumita imi scria: 'Daca am reveni asupra acestui punct, nu ar fi decat o improscare cu noroi'. Dar ce noroi? In inima nevinovata a fetitei aceleia nu era nimic murdar. Mizeria a fost numai in imaginatia barbatului, el a creat-o.

Le-am spus prietenilor mei:

- Vedeti ce festa mi-a jucat soarta? Familia pe care am intemeiat-o, evenimentele indelungatei mele vieti, sotul si copiii mei, toate vor fi sterse de trecerea timpului. Viata mea adevarata va deveni o umbra. Iar cineva care n-a insemnat nimic pentru mine, cineva intalnit doar pentru scurta vreme in lunga calatorie a existentei mele, acela va ramane, un om care nu ocupa nici un loc in viata mea, numele meu va ramane legat de acest strain chiar dupa moarte. Toate relatiile sociale, chiar relatiile de sange se incheie prin moarte, dar legatura pe care a creat-o el nu poate fi nimicita. Ce sa ma fac, Parvati?

Trece zi dupa zi. Raman treaza noapte dupa noapte. Nu ma pot gandi la nici o cale de a-mi curati numele de mizeria cu care m-a coplesit el. Trebuia sa spun totul prietenilor mei. Era o povara prea grea pentru ca s-o duc singura si numai atunci am inteles cat de mult se schimbase lumea. Prietenii mei nu m-au dispretuit pentru lipsa mea de supunere la conventii si pentru experienta mea mintala prematura. In zilele noastre, nu s-ar mai fi putut petrece o poveste ca a mea. Noi nu stiam cum sa privim si cum sa acceptam adevarul. Dar oare ce mi s-ar fi intamplat daca as fi fost nascuta pe vremea lui Bankim Chandra? Ei cu siguranta m-ar fi trimis in iad.

Nu-mi gasesc odihna. Nimeni nu ma poate ajuta, iar omul acesta impenetrabil ramane pentru totdeauna inlauntrul carapacei, adunat ca o broasca testoasa. Ghinionul a facut ca, exact in perioada asta, o ruda apropiata de-a noastra sa-i viziteze tara. Ruda mea a fost extrem de socata. Nici un gentleman n-ar fi facut ceva de felul acesta: de ce a fost nevoie ca el sa scrie o asemenea carte, despre o problema atat de neserioasa, legata de o adolescenta? Cu cat auzeam mai multe, cu atat intelegeam ca romanul nu fusese uitat. Supravietuise timp de patruzeci de ani si acum, cand lumea s-a facut mai mica, cine stie, poate ca avea sa aiba un efect mai puternic. Eram furioasa pe mine insami. Cum de nu cerusem mai demult informatii despre aceasta carte, desi auzisem de ea de atata vreme? Procedasem exact ca un strut.

Sunt foarte atenta cu numele si renumele meu. Ori de cate ori cineva ma anunta: 'Vezi ca am citit un articol despre conferinta ta', eu imi fac imediat rost de ziarul respectiv, ca sa arunc o privire.

Cand sunt criticata, ma simt tulburata profund. Si totusi, nu voisem niciodata sa vad cartea aceea intreaga scrisa despre mine. Daca tata ar mai fi trait, stiu ca i-as fi administrat individului o lectie. Ce calomnie, o absoluta calomnie! Tata stiuse, dar nu actionase in nici un fel. Am inceput sa plang cu gandul la tata: 'Priveste, baba, ce mi-a facut iubitul tau student. Ai incercat sa ma salvezi din mainile lui, dar ai reusit oare? Sergui mi-a explicat ca el m-a imortalizat in arta tocmai pentru ca nu a izbutit sa-mi daruiasca nimic in viata. Dar poate fi minciuna nemuritoare? Nimic bun nu iese din neadevar'.

Iata, imi spuneam, iata-l pe tradatorul acesta a carui memorie eu am pastrat-o in adancul inimii mele, ca pe-o credinta sacra, al carui nume nu l-am rostit niciodata. In toti acesti patruzeci de ani nu a incetat sa-mi vanda carnea, sa-mi fixeze pretul. Acesta este Occidentul!

Cum as putea sa va explic voua, Parvati si Gautami, ca spaima si dezgustul nu sunt decat un strat in mintea mea si ca mai exista unul, cu mult mai in adanc, in care framantarile sunt altele.

In noptile fara de somn, focul maniei arde in inima mea, dar o data cu el ard si mandria, prejudecata si toate valorile mele de altadata. O palpaire de teama suie dinlauntrul meu si arde totul in calea ei. Ma topesc ca o lumanare a carei lumina se imprastie jur imprejur. Picatura cu picatura, lumanarea cea dreapta se moaie, topindu-mi vanitatea si setea de prestigiu. Totul dispare in aceasta ardere. Eul meu, construit cu trecerea varstelor, a fost incapatanat ca aceasta lumanare, dar astazi, flacara fricii l-a inmuiat. Oare frica sa fie? Imi este frica de scandal si de dispretul celorlalti? Numai de aceea sufar eu? La miezul noptii, pe cand privesc stelele, inteleg ca nu e asa. Ceva ce a crescut in spatele fricii, mai vast decat ea, a distrus-o la randu-i. Este dragostea indestructibila, dragostea fara de moarte. Flacara dragostei este cea care arde totul si incepe sa raspandeasca lumina. Lumina asta patrundea in adancul fiintei mele, in cel mai ascuns coltisor al inimii si toate fundaturile oarbe incepeau sa se lumineze. Toate pretentiile mele, toate autodeceptiile mele se evaporau, dispareau, am inceput sa vad imaginea intreaga a credintei. Viata mea si-a dobandit un nou inteles. Mi-l amintesc, imi apropii fata lui pe jumatate uitata, vocea lui, drumurile lui tainice, mainile lui, gelozia si, mai presus de toate, dragostea. Treptat am inceput sa acced catre o alta dimensiune. Este o alta existenta, in care binele si raul, credinta si necredinta, realitatea si fantezia acestei lumi imi apar fara rost. Coaja acestei lumi exterioare incepe sa crape si sa cada, mintea imi spune ca ocara si lauda sunt totuna, ca exista lucruri mai adevarate decat toate astea.

Zac intrebandu-ma de ce a distrus el aceasta iubire, un dar al lui Dumnezeu. Si ce daca el trebuia sa plece? Daca am fi izbutit ca, in zece ani, sa ne scriem cate o singura scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu aceasta unica scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele si continentele care ne desparteau si am fi devenit 'ardhana- riswar'. Cele doua euri ale noastre ar fi dobandit desavarsirea. Dar pot oare occidentalii sa inteleaga toate astea? Pentru ei, desavarsirea iubirii are loc in pat. Totusi, el stia, cu siguranta stia. Ma pot vedea din nou pe mine insami, in bratele lui, in chenarul usii. El imi sopteste: 'Nu trupul tau, Amrita. Eu vreau sa-ti ating sufletul'.

Acesta este adevarul, adevarul, adevarul. Trupul piere, sufletul e nemuritor. El nu poate fi ucis prin uciderea trupului. Unde e trupul meu? Salasul tineretii mele? In trupul acesta batran si decre­pit, parul meu e carunt, fata imi e brazdata de riduri, dar sufletul imi e la fel, neatins de vreme.

Nimeni n-a reusit sa mi-l distruga, nici tatal meu, nici Mircea, nici timpul, nici propria mea mandrie, nici nesfarsitele experiente ale vietii mele. Un sentiment al nemuririi a patruns in mine si ma leaga de infinit. 'Cel care crede ca el ucide si cel care crede ca el e ucis nu au cum sa stie ca nimeni nu ucide si nu este ucis!' Credinta pe care scriptura n-a izbutit sa mi-o insufle se impune acum de la sine. Iubirea nu are moarte. Sufletul meu, pe care el mi l-a atins in casa aceea de la Bhowanipur, mai ramane astfel, neclintit. Infinitul curge spre finit, nesfarsitul poate fi atins in limitele trupului meu, sunt departe, dar si aproape, sunt aici si nu sunt aici.

Sunt agnostica, poate chiar atee. Dar schimbarea din mine ma clatina in necredinta. Ar trebui ca altcineva sa-mi spuna cine sunt eu, ce sunt eu. Unde a salasluit atata vreme sufletul meu cel de saisprezece ani, lipsit de trup.?

Nu sunt in stare sa ma targuiesc cu mine insami. De multe ori, ma simt incurcata. Intr-o zi, sotul meu si cu mine ne duceam acolo unde lucrez eu. E un lung drum cu masina. De obicei; cand suntem impreuna, eu vorbesc mai mult iar el imi raspunde. In ziua aceea, absorbita de gandurile mele, am stat tacuta. El a incercat sa incropeasca o discutie, dar fara succes. Ajunsa la destinatie, mi-am dat seama cat de ciudata am putut sa-i par. Asa incat i-am spus:

- Atat amar de vreme ai tacut tu, acum e randul meu.

- Ai castigat concursul, a zambit el.

I-am scris Sumitei: 'Nu trebuie sa scrii ceva care sa dezminta cele afirmate in carte. Pentru mine, toate aceste mici adevaruri ori neadevaruri sunt acum acelasi lucru. Nu-mi mai doresc nimic altceva decat sa-l mai pot vedea o data pe el'

Nu-mi mai era teama, dar ma simteam cumplit de ostenita, ca si cum viata mi s-ar fi scurs prin maini. I-am scris si lui Sergui: 'sunt ca cineva care asteapta pe tarm, cu biletul in mana, dar vaporul nu se mai arata. Trebuie sa-l mai intalnesc o data, inainte de a muri'.

Sumita mi-a raspuns: 'Am fost coplesiti citind scrisoarea ta. I-am spus lui Sergui ca se adevereste maxima aceea cu adevarul care este mai fantastic decat imaginatia. Cand a fost scris romanul, si-a putut autorul macar inchipui ca evenimentele din viitor le vor depasi pe cele prezente? Ultima parte a romanului e tragica, dar tragedia de astazi este cu mult mai mareata decat aceea. Viata este un artist cu mult mai bun decat noi'.

Uneori, noaptea, vorbeam cu Sergui in gand: 'Intr-adevar, Sergui, tu mi-ai rasturnat lumea cu susul in jos. Rana care a ramas ascunsa timp de patruzeci de ani a fost redeschisa de tine. Si cand a inceput sa siroiasca sangele, nimic nu l-a mai putut opri'.

Perna mi se umezea ca de sange, cerul noptilor mele fara somn este rosu, deschizand ochii, am vazut ca sotul meu statea pe marginea patului si ma veghea.

- Nu vrei sa-mi spui ce se intampla cu tine? m-a implorat el, cu ochii plini de lacrimi.

Stiu ca trebuie sa-i spun. Si prietenii mei mi-au cerut s-o fac. Ei toti il respecta pe barbatul meu si-si fac griji pentru el. Ei cred ca el imi va putea alina suferinta cu blandetea si atasamentul lui. Si totusi, pana acum, nu indraznisem sa-i spun nimic. Ce drept aveam sa-i ranesc sentimentele? Era cu putinta sa nu-l jigneasca povestea mea? In treizeci si opt de ani de viata in comun, el nici n-ar fi banuit ca a existat o asemenea persoana, nici nu i-a auzit vreodata numele. Si deodata, acest necunoscut sa apara de nicaieri, ca un geniu din o mie si una de nopti, care, de indata ce sticla a fost destupata, iese in nori de fum prefacandu-se intr-un urias?

Cineva care nu avea nici o legatura cu lumea noastra, despre care nici nu prea se stia de unde vine, cineva asupra caruia ochii mei nu se mai lasasera de peste patruzeci de ani. Cum e cu putinta ca o amintire pierduta din copilarie sa prefaca viata asta adevarata intr-o iluzie, intr-un joc de umbre? Putea barbatul meu sa indure una ca asta? Toate aceste ganduri ma facusera sa ezit, altfel nu mai eram in stare sa ascund ca realitatea devenise pentru mine un miraj.

M-am asezat pe pat, uitandu-ma drept in ochii lui si i-am spus:

- Am vrut sa-ti marturisesc, in tot acest timp, dar m-am gandit sa te crut.

- Ma simt foarte nefericit cand te vad ca suferi.

Si i-am depanat toata ciudata poveste.

A ramas stupefiat:

- Ce-ai spus? Noi doi am fost atat de apropiati in acesti treizeci si opt de ani, iar eu nu am stiu nimic. De ce nu mi-ai povestit chiar de la inceput? N-ar mai fi trebuit sa treci prin toate astea.

La aceste vorbe, inima mi s-a strans de durere. A mai fost cineva vreodata pus la asemenea incercare? El a facut atat de mult pentru mine, m-a iubit cu atata duiosie, fericirea mea este fericirea lui, sunt cu totul a lui. Si acum, la varsta asta, il aduc la marginea prapastiei. Cum mi-a dat tot ce a avut, nu. va socoti nedreapta rasplata?

- Oh, nu, nu, am izbucnit eu in hohote de plans, crede-ma, nu te-am inselat.

- Nu e nevoie sa-mi spui asta. Nu mi-am inchipuit niciodata ca exista mai mult decat am primit eu de la tine. Tu ai fost implinirea mea. Ceea ce mi-ai daruit nu are egal. Nu regret nimic. Imi pare numai rau ca tu ai suferit. Imi pare rau pentru domnul acela. Ce pacat.

- Nu vorbi despre el, am izbucnit eu. Un tradator, a avut ce a meritat.

- Cum iti vei putea gasi pacea daca gandesti astfel? Tu erai in casa ta, cu parintii tai, iar bietul tinerel, intr-o tara straina, a fost dat afara cu un preaviz de o ora Intr-adevar, tatal tau nu are nici o scuza

Barbatul meu m-a silit sa ma intind si sa ma linistesc. Ii simteam grija de mama. Eram surprinsa vazand ca nu pare a se simti in pierdere. Dar oare suferise el cu adevarat o pierdere?

- Crede-ma, n-am suferit niciodata pana acum. Altfel, cum ai fi putut sa nu stii? am staruit eu cu caldura.

- Da, e adevarat, nu te-am vazut niciodata suferind.

- Daca eu as fi fost nefericita, ai fi putut tu fi fericit?

- Ai dreptate. Deci, acum, dupa o jumatate de veac, ti s-a facut dor de el? Ce lucru ciudat imi spui!

- Stiu, si nici eu nu sunt mai putin uluita. Uneori ma intreb daca nu-s pe cale sa-mi pierd mintile. E rusinos pentru mine. Savarsesc un pacat, nu-i asa?

Am inceput sa plang nemangaiata. Ma simteam mult usurata de faptul ca imi deschisesem inima in fata sotului meu, ca si cum as fi respirat aer proaspat dupa ce fusesem aproape de sufocare. Lacrimile imi aduceau o eliberare. Barbatul meu a zambit:

- Ce as putea sa-ti spun? Pacat sau virtute? M-am mai intalnit eu vreodata cu o asemenea situatie sau am mai auzit de asa ceva? Cine sunt eu ca sa te judec? Sunt nefericit ca nu sta in puterea mea sa iti alin suferinta. Totusi, stii, am sentimentul ca suferinta asta iti va face bine. Am observat ca exista un tel ce lupta sa se implineasca in viata ta.

Am ramas astfel, alaturi, un cuplu batran, tulburat si fara somn, asteptand sa se faca ziua.

Imi este nespus de greu sa scriu despre zilele acelea: nu se intampla nimic. Nici un incident despre care sa pomenesti. Cand tanjesti, nu te poti exprima decat in poezie. Astfel incat, dupa multi ani, am inceput din nou sa scriu versuri. La miezul noptii, pe cand toata casa dormea, imi paraseam patul si ma asezam sa scriu. Imi aminteam de poemele pe care le distrusesem candva. Acum va trebui sa scriu din nou, acum am sa accept adevarul. Toate datoriile trebuie platite.

Primesc o scrisoare de la Sergui. El imi scrie: 'Draga Amrita Devi,

Confidentele Dumneavoastra m-au miscat mai mult decat va pot spune, si sigur ma intreb daca sunt demn de ele Cel mai important si mai emotionant fapt trait de mine in India a fost sa va intalnesc pe Dumneavoastra si poate fi legat prin firele destinului meu cu ceea ce mi s-a intamplat in adolescenta. Pe vremea aceea, am citit doua carti - Amrita si Sadhana. Amandoua m-au impresionat in cel mai inalt grad si am ramas fascinat de lumea indiana pentru intreaga viata In sfarsit, am reusit sa va vizitez tara. Acolo am avut prilejul sa invat din suferinta Dumneavoastra ce este sufletul si ce suntem noi toti.

Am fost constient, cand, la vremea aceea, v-am spus ca timpul si uitarea nu ating decat suprafata constiintei noastre, ca memo­ria noastra efectiva este in fapt absoluta si ca de aceea noi suntem intr-un fel nemuritori. Aceasta era convingerea mea ferma, dar, ca fiinta omeneasca, trebuie sa caut noi dovezi pentru a-i da un suport. Mi-ati dat, pot spune, cea mai extraordinara marturie a atemporalitatii, ca, de fapt, constiinta noastra este numai in aparenta dominata de timp si ca noi suntem apti sa ne eliberam de el. Adevarata moarte e uitarea si singura noastra sansa de a deveni nemuritori este s-o tinem in frau si sa devenim Amrita.

Oricat de dureroasa a putut sa para suferinta Dumneavoastra, trebuie sa intelegeti ca, dupa ce v-ati implinit indatoririle pamantesti, va aflati acum intr-o stare de gratie care este deasupra fericirii si a nefericirii Numai dragostea poate sfida uitarea si timpul, si esti in puterea lor si te prabusesti daca nu esti apt de iubire sau daca te retragi in inconstient'

Scrisoarea lui Sergui m-a facut sa ma gandesc: Ce este adevarul? Ce este nemurirea? Voi cunoaste gustul nemuririi, pentru ca pot simti din nou prezenta vie a ceea ce a fost candva mort. Priveste pe barbatul care intra in aceasta odaie cu un maldar de ziare, este oare el mai adevarat decat cele doua figuri aplecate peste cutia de lemn, alegand fise pentru a intocmi un catalog? Trecutul este ireal, nu prezentul? A disparut nu se stie unde, sau este fixat undeva anume? Capacul a fost dat la o parte; unul cate unul, chipurile de umbra apar la suprafata si-si fac simtita existenta.

Uneori sunt inspaimantata de propriile mele emotii. E ca si cum o primavara fierbinte tasneste din adancurile pamantului si se imprastie peste tot. Tot astfel, din necunoscute adancuri izbucneste aceasta arzatoare flacara a iubirii. Sunt ingrozita. O, Doamne, nu va seca totul in jurul meu?

Cateodata, 1972 se amesteca atat de tare cu 1930, incat nu stiu cum sa mai fac fata. Nu pot exprima calitatea precisa a acestui simtamant. Poate ca asemenea experiente sunt atat de rare, incat nici o limba nu e adecvata transmiterii lor. Daca nu mi s-ar fi intamplat mie, n-as fi putut sa cred ca exista. Totusi incerc sa povestesc, asa incat daca, intr-o zi, ceea ce scriu va fi publicat, psihologii vor izbuti, poate, sa descopere ratiunea si izvorul a tot ce traiesc.

Noaptea e adanca. Aud pendula batand: ding-dong! E doua. O vad pe Shanti culcata langa mine. Aud muzica de pian, venind de jos. Ma simt istovita. Zac in pat.

- Shanti, nu pot sa dorm.

- Nici eu nu pot. Euclid-da, el canta la pian fara oprire.

- Asta e foarte rau, spun eu si ma asez pe marginea patului. Trebuie sa cobor si sa-i spun sa inceteze.

- Nu, nu, nu acum. Spune-i maine, zice Shanti.

Totusi, sunt in picioare. Sunt atrasa spre el de o senzatie ciudata si inexplicabila, muzica suna ca o chemare. Sunt vrajita. Trebuie sa ma duc la el chiar acum, trebuie cu adevarat. El ma cheama. Ma apropii de usa.

Shanti se da si ea jos din pat. - Ce ai de gand sa faci, Ru?

- Ma duc jos sa-i spun sa inceteze cu cantatul.

- Esti nebuna? Uita-te cat e ceasul, e doua noaptea. Se duce cineva atat de tarziu in odaia altcuiva?

- Daca te poti duce la ora opt, de ce sa nu mergi si la ora doua? - Nu, nu se face. Nu te duci noaptea in camera unui barbat. - Dar tu te duci.

- Ce prostie! Unde ma duc eu? La cine?

- In toate camerele. In camera tatei, in cea a lui Mantu.

- La doua noaptea? Niciodata! Nemaivorbind ca suntem rude. Sunt manioasa. Dand-o la o parte, ma apropii de usa. Trebuie sa ma duc. N-am sa intru in camera lui. Am sa raman afara si am sa-i cer sa nu mai cante. Ce poate fi rau in asta? Shanti devine insolenta, incearca sa ma opreasca. Shanti s-a proptit cu spatele in usa.

- Drept cine te iei, Shanti? Cum indraznesti sa ma opresti?

- Ai sa-ti dai imediat seama cine cred eu ca sunt. S-o chem pe matusa?

Magia lucreaza. Leoaica fioroasa se transforma intr-un soricel. Infundandu-mi capul in perna, incep sa plang.

- Draga Shanti, tu stii ce se petrece intre noi. E un pacat?

Shanti isi sprijina obrazul in palma, meditativa, apoi isi exprima punctul ei de vedere:

- O, da, cu siguranta ca e un pacat.

- Dar cine comite pacatul, eu sau el?

Shanti se gandeste din nou, apoi devine abatuta:

- Cred ca sunteti vinovati amandoi deopotriva.

- Cu siguranta ca nu. Eu nu fac nimic gresit. Si-i cer si lui sa nu faca.

- Atunci, nu te mai duce in camera lui, spune Shanti cu hotarare, apoi vazandu-mi fata, se indupleca, miloasa: De ce te gandesti la pacat? Fa cum iti place. Eu nu voi spune nimanui nimic.

Suntem in ianuarie 1973. Ceasul bate unu, doua. Stau pe pat. Simt ca trebuie sa cobor repede, altfel Shanti ma va opri. Incerc sa ma ridic in picioare. Cineva spune:

- Incotro ai pornit-o?

- Jos

- Unde? E ora doua noaptea, a trecut de mult miezul noptii.

- Si ce diferenta este intre ora opt si ora doua?

Shanti ma apuca de spate si imediat realizez ca nu e Shanti, era barbatul meu, el m-a oprit. Incep sa tremur, tremur de frica, de-o frica abjecta. Ce mi s-a intamplat? Am iesit 'in afara timpului'. Cad la pieptul barbatului meu si, inlantuindu-l cu bratele de gat, incep sa-l implor:

- Scapa-ma, scapa-ma! Cine ar putea sa ma salveze in afara de tine? Sunt o pacatoasa, iti fac atatea rele.

El ma alina ca o mama si incearca sa ma culce, sa dorm.

- Nu sufar, nu sufar deloc. Singura mea durere este ca nu-mi sta in putere sa-ti astampar jalea. Dar am sa fac ce am sa pot. Tu trebuie sa pleci si sa-l vezi.

- Si ce-o sa se intample daca lumea o sa afle?

- De ce ar afla?

- Poate ca o sa le spun chiar eu, o sa-mi scape, fara sa vreau. Nu-mi pot aminti nimic, nimic. Spune-mi, cine ma cheama? Poate fi el un om pe care nu l-am mai vazut de patruzeci si doi de ani? Care imi este strain? Mircea nu e decat o unealta, altcineva este cel care se foloseste de numele lui, schimbandu-mi intreaga personalitate si fiinta launtrica. El repeta mereu: 'Invata sa vezi adevarul'. Stiu ca aceasta experienta nu va dura mult. Ma voi intoarce la sinea mea obisnuita, dar in clipa de acum, crede-ma, o schimbare adanca se petrece in mine. Am izbutit chiar sa o iert pe Rama. Nu mai simt repulsia pe care mi-o trezea. Ma gandesc la zilele cand ea era o tanara fata. Era de o dulceata naturala si plina de umilinta. Ea a distrus caminul nostru. Ea a provocat mamei mele suferinte cumplite, dar si ea insasi a suferit. Ea n-a fost in stare sa ajunga la adevar, s-a ales cu coaja, nu cu fructul. Astfel, tot timpul ea a incercat sa se incalzeasca din gloria invataturii tatalui meu, din numele si faima lui. Sub un pretext sau altul, facea ca numele ei sa apara in fiecare din cartile tatalui meu, ca o smintita. Cat de putin a putut avea ea, totusi, dintr-un om cu o sotie devotata si cu sase copii zdraveni ca noi! Pe deasupra, tata nu avea darul de iubi altruist. Acum, pe cand zilele de odinioara se intorc, ma gandesc la toate astea. Poate ca acum as fi chiar in stare s-o iubesc pe Rama. Crede-ma, o iubesc asa cum am mai iubit-o, odinioara. Intr-o zi, i-am spus: 'Poate cineva umili pe cel pe care-l iubeste?' Dar astazi simt ca, foarte probabil, si Rama a fost o unealta. Nu jocul nostru il jucam noi. Suntem niste marionete in mainile cuiva. Poate ca ceea ce, din afara, parea ca o pierdere, era, sub un alt aspect, un castig pentru tata. Sadhu Bijoykrishna Goswami i-a spus tatei ca trebuie sa aiba o cadere in viata. Tata purta samburele ei in el, inca de la nastere. Exista acel urias 'ego' al lui, pe care noi toti am incercat sa i-l protejam. Am regretat ca tata nu a putut fi presedintele tarii noastre. Nu a fost vrednic de asta, spuneam noi. Numai din cauza ei a pierdut el totul, puterea si prestigiul, si a murit in nemernicia 'protectiei' ei.

Dar astazi vad altfel lucrurile. Oare ce mare castig ar fi avut fiind Presedintele? Poate ca a sfarsit-o mai bine asa cum a sfarsit-o. Poate ca, inainte de a parasi aceasta lume, a devenit cu totul lipsit de ego­ism si poate ca a dobandit pacea umilintei. Poate ca, pierzand toate beneficiile lumesti, fiinta sa launtrica a cunoscut desavarsirea. Pierderea s-a transformat in castig. Poate ca punctul slab pe care l-a avut, pe langa geniu, i-a fost spalat si inlaturat de lacrimile umilintei, si, mai inainte de a parasi aceasta lume, sufletul lui a atins perfectiunea, purificarea, si toate astea nu noi, ci Rama i le-a prilejuit. Acum inteleg ca aceasta lume nu este asa cum o vedem noi. Astfel incat eu spun: 'Ridica-ti valul, Adevar, vreau sa te cunosc!'

Poate cineva sa ma creada ca, luna dupa luna, ramaneam fara somn? Il vedeam pe el, vorbeam cu el si ma certam cu el. Motivul supararii era ca, acum, Rina imi citea cartea lui, si toata cartea asta nu este decat un cos plin cu minciuni. Ii spun: 'Nu-ti imagina ca romanul tau imi improspateaza memoria!' Il citesc tocmai pentru ca memoria mi-a fost reinviata, altfel nici nu mi-ar fi pasat. Doar nici nu mi-a pasat in tot acest timp. Stiam ca aceasta carte exista, dar nu am simtit niciodata nevoia sa o ating. Cartea ta nici nu are calitatea de a reimprospata memoria, ba chiar, mai degraba, ti-o poate vicia. Ea poarta o masca a adevarului - este lucrarea unei minti in delir. Pare ca el era convins ca parintii mei si cu mine ii intindeam o capcana, sa-l inhatam, ca pe un mire acceptabil! Datorita acestei idei preconcepute, el nu a izbutit sa ma inteleaga, niciodata. Iar eu nu mi-am deschis niciodata mintea dinaintea lui, nu am avut timp. Exact din acest motiv, in cartea lui, el mi-a pus in gura niste confesiuni absurde. Pare ca nesatula lui dorinta il face sa abuzeze de o stranie fantezie. Un soi de autoamagire. Presupun ca, in psihologie, aceasta stare mintala trebuie sa aiba o denumire precisa. Eu nu o cunosc, nu sunt specialista in aceasta stiinta. Cred ca trebuie sa fii inarmat cu o imensa indrazneala ca sa navighezi pe insondabilul si trainicul ocean al mintii umane. Asa ca nu trebuie ca eu sa-l judec pe Mircea. Eu incerc numai sa-l inteleg. Se pare ca este de un alt soi decat mine. Oare poate cineva vreodata sa ajunga la adevar prin neadevar? Fata cunoasterii si a adevarului va fi ascunsa de gramada de gunoi a minciunii. Mizeria trebuie inlaturata, de aceea m-am apucat sa scriu. Cu cat mai mult inaintez in lectura cartii, cu atat devin mai critica. Stiu ca avea motive sa fie manios pe tatal meu, chiar sa-l si urasca, dar nu inteleg cum a putut sa dojeneasca atat de aspru pe cel pe care il recunoaste drept venerabilul sau Guru. De ce i-a folosit numele, daca l-a urat cu atata putere? Nu pot sonda intr-o minte atat de complexa. Imi ascut observatiile critice ca pe acele mici sageti otravite, pentru ca prin ele sa ajung la el, dar, ce straniu, ele se pierd de indata ce tasnesc din arc. Nu-si ating tinta. Gandurile mele pline de manie sunt ca pietricelele rotunde, in valurile sufletului meu. Nu le pot folosi ca sa-l lovesc, imi luneca tot timpul din mana, se rostogolesc si se pierd.

Este ca o conspiratie a destinului, despre care nu am avut habar timp de atatea decenii. Soarta a uneltit ca sa aflu totul acum. Atata lume imi da vesti despre el. Sa fie intamplator? Este intamplator fiecare fapt, sau toate se inlantuie intr-un lant de cauze? Trebuie sa actionam noi insine in vreun fel, sau nu suntem decat papusi trase pe sfori? Cineva care nu a insemnat nimic pentru mine atat amar de vreme poate urzi acum astfel incat sa-mi pravale in prapastie existenta mea prezenta? Ce ciudat ca aflu tot mai multe lucruri despre el acum. Un profesor mi-a povestit ca l-a intalnit acum doi ani.

- Profesorul Euclid este cu adevarat remarcabil. A fost la Calcutta acum patruzeci de ani, dar isi aminteste pana si stradutele. M-a intrebat de Calea Bakul Bagan, daca stiu pe unde vine.

Tot acest profesor mi-a spus ca Euclid traieste intr-o stranie lume a fanteziei, duce o viata foarte detasata de realitate iar India este tara visurilor sale. In scrierile lui, mai ales in proza de fictiune, el se preocupa mai mult de fantastic decat de real.

Pe masura ce aflam mai multe despre el, deveneam tot mai nelinistita. Acum sunt convinsa ca suferinta mea nu se va stinge pana cand nu il voi intalni. Acum ma intreb: Pe cine voi vedea? Unde este baiatul acela de douazeci si trei de ani? Sau, pe cine va vedea el? Unde este fata aceea de saisprezece ani? Dar cum el nu doreste sa ma vada, nu ma mai necajeste cu problemele lui. Iar problema mea este: Unde as putea s-o gasesc pe persoana pe care visez sa o intalnesc? Oare imi doresc sa intalnesc un barbat de douazeci si trei de ani? Aproape un copil. Un copil? Ce altceva? La varsta mea de azi, el mi-ar veni nepot. Daca, printr-o sansa, l-as intalni pe acel Mircea, am putea fi oare prieteni? Totusi, persoana pe care o voi intalni acum este un barbat batran si absolut strain. Ce fel de mangaiere poate fi el pentru mine? 'Cum se poate, ma intreb singura, ca omul acesta, absolut strain, sa ma atraga intr-atat, incat puternicele legaturi ale lumii mele prezente sa se piarda?'

Este de inteles faptul ca aceasta misterioasa patima a noptilor mele fara de somn, aceasta neincetata dorinta de a porni intr-o calatorie spre necunoscut nu au alt scop decat sa intalnesc un strain, un necunoscut locuind intr-un oras pe care nu-l cunosc? Poate fi el ratiunea acestora toate sau este vorba de o alta putere, dintr-un alt plan, care ma impinge spre un destin tainic? Se ascunde aici cineva care este izvorul intelepciunii si al iubirii? De acolo sa vina mesajul? Mintea mea agnostica nu poate admite cu bucurie, dar indoiala ma impovareaza. In amurgul vietii mele, ma incalzeste lumina diminetii. Dimineata si seara s-au amestecat. Timpul este instantaneu.

Uneori ma gandesc la Sergui: oare acesta este gustul nemuririi? Imi aduc aminte de randurile scrise in zilele tineretii: 'Cand timpul isi va pierde minutele si clipele'. Ma simt zidita in acest timp nemasurat, perpetuu. Sa fie nemurirea? Daca e asa, atunci de ce atata chin? De ce imi curg lacrimile fara incetare? Si e cu adevarat un chin? Oare ar trebui sa nici nu-mi caut scaparea? Si oare imi caut scaparea? Mi-ar placea oare ca lunile acestea sa dispara ca un miraj, iar eu sa revin la indatoririle mele lumesti, zilnice, sa ma scufund in treburile casei si in problemele banesti? Isi poate imagina cineva de varsta mea ca, traind in lumea materiala, inconjurat de copii si nepoti, poti pluti departe, spre o tara de vis?

Frictiunea permanenta cu lumea materiala ne face duri si terestri. Devenim grijulii si calculati. Prea am fost asa. Nu mi-am numarat banutii atata timp? Dar astazi? Daca cineva imi spune: vino cu mine lasand totul in lume, am sa ti-l arat pe el, nu m-as duce oare? Daca cineva ma intreaba: ce vrei, o casa cu patru etaje pe Bulevardul Teatrului, sau sa-l vezi pe el, exista vreo indoiala ce as alege? Nu sunt nefericita ca in mine s-a petrecut o asemenea schimbare. Este o binecuvantare sa traiesti asemenea emotii chinuitoare si tineresti la varsta mea. Astfel incat scriu:

Nu stiu de unde-mi vine acest dar,

Cine pastreaza aceasta nesfarsita bogatie.

In noroiul de dupa reflux,

Cine face apa sa cante?

Ce binecuvantare, adevarata binecuvantare!

Chemarea vine din necunoscuta incrucisare de drumuri.

Gandindu-ma la 'necunoscuta incrucisare de drumuri', la 'intalnire', nu am in vedere sa fiu de folos si altcuiva, ci numai sa-mi castig deplina implinire. Asa cum spunea inteleptul Vainavalkya: 'Nu poti sa castigi decat pentru tine insuti si pentru nimeni altcineva - fiul meu imi e drag dar nu de dragul lui, ci de dragul meu, sotul meu mi-e drag nu de dragul lui, ci de dragul meu'. Ei imi umplu sufletul meu. Amintindu-mi-l pe Mircea, eu nu am dat nimic nimanui altcuiva, ci numai eu am dobandit un al treilea ochi, pentru a privi lumea.

Cineva ma intreaba de ce trebuie ca eu sa-mi dezgrop amintiri atat de vechi, pe care le-am uitat de atata timp, cand mi-am indeplinit in chip sarguincios indatoririle pamantesti atat de roditoare. De ce nu-mi incordez fortele ca sa termin cu asta? Nu cunosc raspunsul. Simt numai ca aceasta dragoste abstracta si fara forma imprastie in tot trupul meu si in mintea mea o muzica rara, cum nu am mai auzit inainte. Sergui are dreptate: in tot ce mi se intampla, se afla un mesaj de nemurire. Nemurirea simtita in lacrimile smulse de muzica, setea de dragoste sunt un unic mesaj pe care l-am primit printr-un magician cosmic. Si nu as putea sa-mi bat joc de el.

Si pe urma, creada ceilalti ce vor, barbatului meu nu ii pasa. A doua zi mi-a spus:

- Nici un eveniment nu se repeta aidoma. Trebuie sa judecam fiecare intamplare separat, dupa propriile ei merite. Este un fapt ca vietile noastre nu coincid si nici nu pot coincide total. Multe parti ale mintii tale mie imi sunt necunoscute. Cand scrii poezie, eu nu stiu ce gandesti. Nu cunosc pe deplin lumea ta literara. Tot asa, intamplarea ta este o alta expresie a mintii tale. N-am de ce sa ma intristez, ori sa ma supar.

Constat cu surprindere ca el nu se simte nici pierdut, nici ranit. Daca ar fi fost asa, eu m-as fi considerat in culmea mizeriei. Nu m-as fi putut gandi niciodata sa merg si sa-l vad pe Mircea. Nu pot aspira la o fericire dobandita prin jignirea barbatului meu, ea si-ar pierde orice valoare. Dragostea insasi ar fi umilita astfel. Si nu exista pacat mai mare. As putea pleca in pelerinaj cu povara impietatii asupra mea?

Zi de zi, intru mai adanc intr-o asemenea stare, incat nici nu-mi mai pot vedea de treburile cotidiene. Cum as putea conversa pe temele pamantesti? Cand trebuie sa intru intr-un birou guverna­mental, ma intreb cu groaza ce-o sa creada secretarul deputatului daca lacrimile o sa inceapa sa mi se rostogoleasca pe obraji. Incerc din toate puterile sa ma stapanesc, dar fara succes. Zac la mine acasa, in salon, trantita in scaun pe jumatate absenta, uitand de tot ce ma inconjoara. Servitorii sunt nauciti. La varsta mea, motivul obisnuit al varsarii de lacrimi n-ar putea fi decat o puternica diferenta de opinii intre mine si nora-mea. Pentru doamnele varstnice din Bengal, aceasta era ocupatia curenta. Servitorii nu au observat insa nimic de acest fel, si, daca exista o tulburare in familie, e de asteptat ca toti ceilalti sa fie afectati. Or, in casa noastra, viata normala se desfasoara in liniste, numai eu pot fi vazuta intr-o stare de neexplicat. Imi este rusine. Imi dau seama de nebunia mea, dar nu-mi pot stapani mintea. Daca ma aflu in masina, privesc spre automobilul din fata si simt nevoia sa ma dau jos. Daca aud povestindu-se despre cineva care pleaca in strainatate, un sentiment de disperare pune stapanire pe mine. Ma tem ca aceasta insuportabila violenta a trairii sa nu dauneze prea mult batranului meu trup. Daca ma imbolnavesc, nu voi mai fi in stare sa plec la el. Dar, ciudatenie, sanatatea mea s-a imbunatatit. In ultimele cateva lui, inima nu m-a deranjat deloc iar tensiunea este normala.

Ma contrazic continuu, in tacere, cu cei care-mi spun sa incerc sa imi domin acest atac al memoriei. In realitate ma cert cu mine insami. Ei spun ca, cu cat ma voi gandi mai mult, cu atat voi fi mai obsedata de el. Acest sfat intelept, proclamat de neintelepti, poate fi partial adevarat, dar niciodata in intregime.

O intamplare care nu m-a tulburat timp de patruzeci si doi de ani, amintirea care s-a retras ca o umbra spre anii tineretii si nu m-a tinut deloc in stransoarea ei cum ma poate ea rascoli acum in asemenea masura? De exemplu, la Paris, oare n-as fi putut sa-l urmez pe acel Popescu? Cine stie ce s-ar fi putut intampla atunci? Inca din vremea aceea, ma consideram o femeie in varsta. Asa cum sunt sortite sa gandeasca femeile indiene. Dar ce varsta aveam in realitate? Numai patruzeci si doi. Acum, avand saizeci, stiu ca nu eram deloc batrana. De ce nu m-am simtit atat de puternica atunci si nu acum, cand sunt cu un picior in groapa? In groapa? Am rostit doar aceste cuvinte, dar nu ma simt defel asa. Nu-mi simt varsta. M-am eliberat de carapacea ei si flacara unui suflet fara batranete ma lumineaza. Poate cineva sa se doreasca intr-o asemenea stare? Sau sa se smulga ei? Sunt astfel de lucruri la indemana noastra? Dupa-amiaza aceea, cand tata mi-a facut cunostinta cu Euclid, oare el a faurit-o?

Si oare eu l-am chemat pe Sergui Sebastian la 1 septembrie 1972? Nu e o conspiratie a timpului imemorial? Aceste intamplari sunt legate de primul inceput, cand pamantul era o nebuloasa de gaz, asa cum spune poemul 'De Profundis': Cand tot ce trebuia sa fie era in tot ce-a fost!

Cineva ma consoleaza:

- Nu ai nimic de pierdut, daca retraiesti la batranete amintirile tineretii. Dar unde ai de gand sa pleci si de ce? Altul o spune:

- O sa-ti faca bine. Ai sa te simti eliberata de indata ce ai sa-l vezi batran, o sa ti se faca rusine si-ai sa te intrebi singura: pe cine am vrut eu sa vad?

La suprafata, mintea mea ii aproba, dar, in adancul ei, spunea: asta nu se va intampla niciodata. Omul pe care doresti sa-l vezi nu are varsta, asa cum nu ai nici tu. Varsta e numai un acoperamant, poti sa il inlaturi. Unii o pot face prin staruinta, altii isi primesc sufletul ca pe un dar, ca pe un hatar, ca pe o favoare a sortii. Din partea cui? Nu stiu. Nu stiu daca Dumnezeu exista, dar acum am cunoscut natura fiintei noastre interioare. Toate indoielile mele au disparut ca un miraj miscator. Aceasta experienta nu poate fi transmisa altora, asa cum nu le poti arata lumina orbilor. E o experi­enta de dincolo de argumente si de intelect, care nu poate fi invatata din carti si din scriptura. Acum stiu ca dragostea nesfarsita si indes­tructibila nu va fi niciodata zdrobita de grijile lumesti, ci va pluti din clipa in clipa, ducandu-ma departe de starea profana, intocmai ca raul care-si inteteste viteza in apropierea varsarii in mare.

Trebuie sa plec in tara asta indepartata. E mult mai usor de spus decat de facut, sunt multe probleme. Nu vreau sa-i destainuiesc nimic dinainte, pentru ca exista toate sansele ca el sa fuga de o intalnire. Simt ca nu vrea ori poate nu e in stare sa ma vada. De ce? Sufera oare de sentimentul vinovatiei pentru ca a scris romanul acela incredibil despre mine? Nu cred. Nu cred ca a inteles cat de mult m-a ranit. Asa cum nici Sergui nu a inteles.

Foarte incet, pregatirile pentru calatoria mea inainteaza. O plecare in strainatate e complicata, dichisurile birocratice sunt fara capat. In timpul zilei, ma agit cumplit sa aranjez lucrurile, dar noaptea e altfel. Nu mai sunt asa de tanara. Daca am sa ma imbolnavesc intr-o tara straina, cine o sa ma ingrijeasca?

Sotul lui Parvati spune si el:

- Cum poti s-o lasi pe Amrita sa plece in starea asta a sanatatii? Si omul acela ciudat, cine stie cum ar putea-o jigni.

Ei isi fac griji. Numai barbatul meu nu-si face. In mod obisnuit, el este foarte preocupat de sanatatea mea, dar acum ma linisteste:

- N-o sa ai nici o incurcatura. Nimeni nu te va jigni. N-ai sa te imbolnavesti deloc. Totul va fi perfect aranjat. Ai sa te intorci sanatoasa acasa.

Sunt uimita de el. Daca am ezitari, el ma incurajeaza. Ma surprinde cu seninatatea si optimismul lui.

- Vei merge cu siguranta si iti vei trai povestea cu zane.

Nu stiu daca pot obtine o invitatie. Sper sa-i influentez pe cei cu care lucrez. Dar am sanse numai daca urmeaza sa aiba loc vreo conferinta. Si inca mai raman multe piedici de trecut.

Cum stateam asa, meditativa, un domn a venit sa ma vada. El se ocupa cu niste vaste scheme in vederea crearii unui institut al educatiei. Brusc, imi declara:

- Sunt foarte optimist cu privire la viitorul lucrarii mele, pentru ca astrologul meu spune ca voi reusi.

Sunt surprinsa. Am mai vazut eu din astia, dar toti sunt niste sarlatani. Astfel incat ii spun:

- Si credeti in asemenea escroci?

- Sunt si multi pungasi, dar acesta e foarte serios.

- Vreti sa ma duceti si pe mine la el? il intreb. Sunt ingrozita de atata degradare. Mi-am pierdut increderea in mine insami si sper intr-un miracol!

Am fost la astrolog. Batranul statea cocotat intr-un pat. Nu mi-am dezvaluit identitatea, intr-atat imi era de rusine de slabiciunea mea. Astrologul privea ganditor semnele zodiacului. Eu zambeam. Stiam ca am sa-l pacalesc. Cum poate cineva sa stie ce se petrece in mintea mea?

Varsta mea este armura mea. Privindu-ma pe deasupra ochelarilor, astrologul ma intreba:

- Ce vreti sa stiti?

- Spuneti-mi ceva despre viitorul meu. N-am nevoie sa vorbim despre trecut. N-am nici prea mult viitor.

- Nu, nu, veti trai ani multi. Si foarte curand, dupa unsprezece aprilie viitor, veti traversa marile. Sa fiti atenta la data.

- Cum as putea sa plec? Nu am bani.

- Veti primi o invitatie. O sa vina si banii. Trebuie sa incercati. Sunt uluita. Nu stie nimic despre mine, cum de poate ghici atatea?

- Spuneti-mi, Astrologule, ce va decurge bun de aici? Ce mi se va intampla mai departe?

- Acolo va veti intalni cu un barbat pe care ati vrut sa-l intalniti toata viata.

Incerc sa-mi pastrez calmul si intreb cu gravitate:

- Cine este acest barbat?

- Un mlechcha.

Oftez.

- Ce fel de intalnire va fi? intreb eu aparent nepasatoare iar el foloseste un cuvant englezesc:

- Romantica.

Rad.

- Draga Astrologule, cui ii vorbesti? Uita-te la parul meu. Este ca zapada.

- Eu nu ma uit nici la parul, nici la dintii si nici la unghiile nimanui. Eu ma uit numai la stelele sub care e nascut, spune el iritat de rasul meu insolent.

Nu mai e nici o indoiala: totul e conspiratia timpului etern; dupa patruzeci si doi de ani, Amrita il va intalni pe Mircea Euclid. Am eu vreo putere sa patrund acest mister? Cum as putea eu, mica si neinsemnata eu, sa inteleg toate acestea?

- Astrologule, ai prezis lucruri uluitoare, spun zambind. Daca ceva din toate astea se va implini, voi fi blamata?

- Nu, cu siguranta ca nu. De ce ai fi blamata?

- De ce nu? Bine e ca la varsta mea sa am intalniri romantice?

- De ce nu, de ce? mormaie batranul manios. Cum ar putea fi vorba de o defaimare, daca stelele iti sunt favorabile?

Invitatia mea a sosit. Cu banii s-a aranjat. Unul cate unul, complicatele noduri au fost dezlegate. Uimitor. Cine ma impinge spre viitorul necunoscut, ca si cum m-ar duce de mana? Cum e cu putinta ca, traita intr-o casa bengali din clasa de mijloc; viata mea sa intre intr-o asemenea colorata si unica experienta? Prietenii imi cer sa scriu totul, sa inchei povestea fantastica si neterminata a lui Mircea, mai ales ca sunt pe cale sa savarsesc in viata povestea inceputa in 1930. De ce nu as face-o si in literatura? Acum este ceasul 'ultimei parti a vietii, pentru care a fost facut inceputul'.

Nu e ciudat ca in ultimele cateva luni am aflat atatea despre cel asupra caruia timpul a asternut uitarea pentru patruzeci si doi de ani? Am aflat ca e casatorit, dar nu are copii. S-a ingropat singur in carti si iese rar din biblioteca. M-am mohorat afland asta. Am auzit ca nevasta-sa il pazeste cu strasnicie si ii deschide toate scrisorile. Unii spun ca probabil de aceea nu a primit scrisorile mele. Dar eu nu sunt de acord. In scrisorile mele nu se gasea nimic care sa fie privit cu suspiciune ori sa-i trezeasca ei gelozia. Eu nu sunt decat o umbra a trecutului. Nu am mai avut vesti despre el din acea fatala dupa-amiaza de intai septembrie. De aceea m-am indoit de sinceritatea lui iar dragostea mi-a fost sufocata de un otravitor nor de suspiciuni. Si acum, dupa atatea zeci de ani, am auzit ca el ar fi spus cuiva: 'I-am trimis o fotografie de-a mea, de la Svargadvar, prin Khoka. Pe vremea aceea purtam barba si ea i-a spus lui Khoka sa ma roage s-o mai dichisesc putin sau sa mi-o rad'. Am ramas uluita la auzul acestui amanunt. Cand incidentele din 1930 mi se deapana pe dinaintea ochilor, ca imaginile dintr-un film, le pot vedea pe toate. Vad unde statea tata in clipa cand mi-a spus: 'Ha, ha, si-a lasat barba!' Dar nu mi-l amintesc deloc pe Khoka aratandu-mi fotografia, nu pot vedea scena. Si cum as fi putut avea cruzimea sa-i zic: 'Cere-i sa se rada!'? As fi incercat mai degraba sa-l conving pe Khoka sa ma duca la el. Dar nu-mi amintesc nimic de felul acesta. Ma scrutez adanc. Cu fotografia, el ar fi trebuit sa-mi trimita si o scrisoare. Dar n-a existat o asemenea scrisoare. Acum stiu ca uneori Khoka se ducea sa-i ceara bani cu imprumut. Khoka i-a povestit cate persecutii cumplite am avut de indurat, cum m-a biciuit mama si altele la fel, anume ca sa-l faca sa sufere.

Astfel incat m-am decis sa ma duc la Khoka. Nu era nici o rusine, acum, sa vorbesc despre ceva atat de departat in trecut. Intr-o seara m-am dus acasa la Khoka. Este si acum la fel de sarac, dar nu-i de mirare, are doisprezece copii! Acum au crescut cu totii, e o saracie ereditara, care-i urmareste de trei generatii. Am gasit casa cufundata complet in intuneric. Ei locuiesc intr-un cartier bun din Calcutta. Toate casele din jur erau stralucitoare si luminoase, numai a lor avea aerul unei case cu stafii. Am batut la usa. Dupa putin timp, Khoka si-a facut aparitia. Il vedeam dupa multi ani. Fata lui, dintotdeauna urata, se uratise si mai mult o data cu inaintarea in varsta. Era numai riduri. El intreba:

- Cine sunteti?

Apoi m-a studiat timp de cateva clipe prin intuneric.

- Oh, este Ru. De mult nu te-am mai vazut. Ce te-a adus la usa unui om sarac?

- De ce nu e lumina?

- Usor de explicat. N-am putut achita nota de plata. Asa ca mi-au taiat curentul. Nu vrei sa intri? Lasa-ma sa ti-o iau inainte si sa aprind o lumanare.

Khoka a revenit cu o lumanare si, ridicand-o, mi-a privit fata:

- Mai esti inca destul de frumoasa, Ru. In ziua de azi fetele nu mai au nici o gratie.

- Oare? E placut sa auzi asta. Spune-mi, Khoka, unde se afla scrisorile pe care ti le-a scris tie Mircea? Da-mi-le!

Siretlicul mi-a reusit.

- Scrisorile lui Mircea! Ti-ai amintit de el dupa toti anii astia! - Imi scriu autobiografia. Nu trebuie sa scriu putin si despre el?

- Ba da, daca ai curajul. Daca vrei sa pozezi ca femeie de mare virtute, mai bine sa nu scrii.

- M-am hotarat sa scriu totul despre el.

- Bun, bun, ma bucur sa aud asta. Toata lumea spune ca esti o persoana plina de curaj. Nu poate fi greu pentru tine Ce frumoase au fost zilele acelea, Ru Cat de dulce si ce baiat bun era Mircea. Khoka incepu sa-si rumege amintirile

- Sa-l dai pe loc afara Unchiul nu avea simtul dreptatii. Cum sa-l crezi pe un copil nerod?

Khoka divaga.

- Te rog sa-mi dai scrisorile, i-am spus eu. Nu mai tin minte nimic. Poate ca scrisorile acelea or sa ma ajute sa-mi amintesc. Ia spune, cate scrisori ti-a scris?

Calculasem cate scrisori ar fi putut sa-i scrie in zece luni. Poate ca doua pe luna

- O, cateva, dar le-am distrus pe toate. - De ce?

- Am vrut sa fiu discret.

- Khoka, da-mi fotografia lui, cea in care e cu barba. Pe asta nu aveai de ce s-o distrugi.

- Pe asta ti-am dat-o tie.

- Niciodata. Nici macar n-am vazut-o. Daca as fi vazut-o, nu as fi uitat. Khoka, te rog, da-mi fotografia. Si, cu siguranta, mai exista si cateva scrisori. Da-mi-le, te rog.

Vorbeam staruitor.

- Esti nostima. Crezi ca am tinut scrisorile astea prin buzunare timp de patruzeci de ani? Lasa-ma sa le caut. Vino peste o saptamana.

Peste cateva zile, a trimis dupa mine. Fusesera gasite cateva scrisori. Khoka venea alene pe scari in jos. Era imbracat intr-un lungi si trupul lui paros era dezgolit. Tinea scrisorile ascunse la spate. Vederea lor, lipite de trupul sau obez, ud de transpiratie, m-a facut sa tremur. Am intins mainile:

- Da-mi-le!

El mi-a intins trei scrisori si mi-a zis:

- Am cautat o groaza pana le-am descoperit pe astea, poate ca sunt mai multe. Am sa mai caut.

M-am pus de indata pe citit. Khoka a continuat:

- Citeste-le acasa, Ru. Hai mai bine sa vorbim despre timpurile de demult. Stii, ti-am vazut umbra prin usa de sticla de pe partea cealalta a peretelui despartitor. I-am spus lui Mircea: Vino sa stai pe scaunul asta si fii cu ochii pe usa. Acolo am stat eu cand voi doi erati impreuna adineaori. Vezi, cand i-am spus-o, ti-am vazut din nou umbra, bietul baiat a tresarit.

Neluand seama la palavrageala lui, am inceput sa citesc scrisorile. Ele dezvaluiau framantarile unei minti europene, deschise la atingerea baghetei magice a Indiei antice, si arzand in flacarile iubirii. Prima scrisoare era datata 10 noiembrie. Cum el plecase din casa la 18 septembrie, se putea presupune ca mai fusesera si altele. Scrisoarea spunea intr-o engleza nesigura:

Svarga Ashram

Risikesh

10Nov.1930.

Dragul meu Coca,

M-am intors aici ieri noapte, dupa mai multe zile de singuratate, petrecute in padurea Brahmapuri, si am gasit scrisoarea ta. Neintelegere, intre tine si mine! Nici vorba. Au existat numai cateva detalii necunoscute de tine, si din acest motiv ti le-am explicat. Lasa sa-mi zica lumea Srichaitanya, aceasta ieftina zeflemea nu ma tulbura. Sunt bucuros ca cei doi prieteni ai mei (tu si A.) nu ii cred.

Cand imi analizezi vairagya, nu ma judeca asa cum o fac europenii, poarta-te ca un indian. Vei intelege mai bine decat mine de ce Iisus a avut de trecut prin douazeci de ani de grele incercari, in pustiu, mai inainte de a-si rosti mesajul. Ia aminte,

Iisus nu a predicat decat optsprezece luni si a schimbat lumea ­iar eu cunosc multe creiere stralucite din zilele noastre, care au predicat toata viata fara sa-si poata schimba nici macar propriul suflet. Nu ma grabesc deloc sa revin in lume. Lumea a venit ea la Sri Ramakrishna dupa izbanda lui, in timp ce Swami Vivekananda a calatorit prin toata lumea fara sa poata converti pe nimeni. Prea multe palavre, prea multe palavre. Sadhana nu inseamna sa te apuci de treaba citind, scriind carti, dandu-ti palme si invatand neghiobiile fara de numar ale timpului nostru. La urma urmei, pentru mine, sadhana inseamna ceva mai altfel si ceva mai mult.

Tatal, mama si sora mea ma asteapta acasa, astfel incat nu am mai primit de mult vesti de la ei.

Manuscrisul cartii mele 'Lumina ce se stinge' a fost primit de prietenul meu in 'aceeasi' anume zi, adica optsprezece septembrie. Nu e ciudat? Societatea femeilor literate, 'Femina ', a ales ultimul meu roman pentru a-l premia pe 1930 Si toate astea Si celelalte si cate inca sunt fleacuri, lucruri fara sens si minciuni

Fii bun si arata-i aceasta scrisoare lui A.

Cu prietenie, al tau Mircea Citind aceasta scrisoare, am inteles in ce masura ii crescuse resentimentul fata de tatal meu. Nu-i mai pasa de lecturile lui si nici de invatarea filosofiei. Dar era evident ca-l considerase atat de sus, incat il comparase cu cei mai straluciti oameni din lume si fusese dezamagit. Aceasta a fost tragedia intregii vieti a tatalui meu, toti cei care i-au fost dragi au vrut sa-l vada mai mare decat era cu adevarat. Iata urmatoarele doua scrisori:

Svarga Ashram 25 noiembrie 1930 Dragul meu Coca,

Asteptam scrisoarea ta si am citit-o in graba. De ce nu am scris acasa despre ghinionul meu? I-am pomenit ceva surorii mele. Ei toti stiu putine lucruri despre mine si despre gandurile mele, cat lasa sa se inteleaga scrisorile mele. Ei stiu ca intentionam sa ma casatoresc cu o fata hindusa si ca ma pregateam sa mai raman in India cinci ani. E numai greseala mea ca le-am spus atatea. In ceea ce priveste sufletul meu, sunt intotdeauna si fata de toti taci­turn Totusi le voi spune totul, totul, dar nu acum. Acum astept sa apara si pentru mine zorii. Crezi ca mai am mult de asteptat pana vor veni?

Vezi, fleacurile legate de faima mea literara nu ma pot ajuta cu nimic in suferinta de acum si de aceea ma sinchisesc prea putin de literatura si de distractii. Citesc acum fara incetare, zi si noapte. Upanisadele si parti intregi din Veda. Am fost la Gurukul Hardwar, faimosul colegiu al lui Arya Samaj, si am fost invitat sa tin prelegeri de religie comparata. In principiu am acceptat, pentru ca in Gurukul am sa am ocazia sa vorbesc in sanscrita. Acolo, baietii duc o viata in cel mai maret spirit al arianilor antici, intr-o minunata puritate, sub copaci, in aer liber. Este singura viata pe care as putea-o duce acum.

Ma intrebi de ce nu ma duc pentru scurt timp acasa? Pentru ca ei nu-mi vor mai ingadui sa ma intorc aici. Ei vor citi in ochii mei cat de mult m-a invatat India. Se vor speria si vor incerca sa ma opreasca in Europa. Europa este pentru mine continentul Viselor. Acolo am fost eu liber si tanar, acolo am fost nepasator fata de viata si fericit in ignoranta mea. Toate astea sunt acum pentru mine un vis, tarmurile Siciliei si ruinele Romei si cerul albastru inchis al Florentei si singuratatea Elvetiei nu le voi mai vedea niciodata. Eu am de luptat aici, in India, cu India. India m-a facut sclav, India imi va reda libertatea Nu fac pe nebunul, nici fata de mine insumi, nici fata de tara mea. Asa incat ce rost ar avea sa ma intorc acolo si sa spun la minciuni despre minunatele mele studii de Yoga, cand adevarul este agonia.

Iti cer mai multa intelegere si simpatie, tu nici nu-ti inchipui ce dezastru m-a lovit, ce dezastru absolut. Deocamdata mai raman aici. Muncesc ca un nebun in domeniul filosofiei sanscrite si indiene. Acum am o lampa. Lucrez mult noaptea. E un loc friguros si pustiu. Acum, sunt si eu un hindu.

Te rog, arata-i lui A. aceasta fotografie si scrisoarea mea. Ea stie ca mi s-a interzis sa-i scriu si ca sufar mult din acest motiv. Ce mai fac Sabi si copiii?

Cu drag, Mircea

Svarga Ashram 5 dec. 1930. Dragul meu Coca,

Am citit scrisoarea ta. De ce sa te iert? Ai facut exact ce trebuia vorbindu-i prietenului tau despre dificultatile financiare care te hartuiesc. Este vina mea ca sunt incapabil sa te ajut. Asa incat nu te necaji si fii din nou Coca cel dintotdeauna! Lucrez ca un nebun. Am tradus Katha Upanishad in limba noastra si mi-am completat lungul articol despre filosofia Upanisadelor Pot spune despre Upanisade: 'Au fost mangaierea vietii mele si vor fi mangaierea mortii mele'

Cat sunt de obosit si satul de lucru, scriu literatura scrisul este singura mea odihna de dupa-amiaza

As vrea sa te intreb ceva: i-ai aratat fotografia mea lui A. ? Ce proiecte are? Imi scrii in fiecare scrisoare ca ea 'trece inca printr-o criza ', dar acest cuvant este la urma urmei numai un cuvant. Intelege ca sunt dornic sa stiu totul despre ea. Stiu ca ea face si va face intotdeauna exact ce se cuvine, dar mi-ar placea sa aflu mai multe despre ea. De ce nu-i arati scrisorile mele atunci cand e singura? Ai putea sa-mi dai, indirect, detalii despre adevarata ei stare sufleteasca. Nu e nevoie sa spui ca 'ea nu poate uita trecutul ', pentru ca 'trecutul' este numai un cuvant. Intelegi ce vreau sa spun? Experienta nebuneasca (tu poti sa-i spui iubire) care m-a torturat in ultimele trei luni incepe acum sa-si arate aspectele ei pozitive, concrete si vesnice. Ea mi-a schimbat viata, facandu-mi-o de o mie de ori mai buna. Desteptarea este mareata ca un rasarit de soare. Am vazut Realul, dar am vazut si toata mizeria lumii intelectuale si sociale. Toate sunt numai murdarie si lasitate. Iar eu simt o inexprimabila si volatila bucurie stiindu-ma pe mine insumi pur si puternic printre acesti viermi care-si falesc fetida lor fericire in numele legii, al normelor sociale etc. Cu cat descopar mai multa minciuna, cu atat ma consolez mai mult ca nu sunt destinat sa ma bucur de o asemenea viata. Nu ma voi bucura de nimic. Voi renunta la totul. Arata-i scrisoarea asta lui A., te rog, te rog.

Prietenul tau, Mircea Pe cand citeam scrisorile, m-am gandit ca Mircea risipise margaritare dinaintea unui porc. Fusese constrans sa fagaduiasca parintilor mei ca nu va lua legatura cu mine, astfel incat ii scrisese lui Khoka. El fusese sigur ca acesta o sa-mi arate scrisorile si ca, astfel, eu am sa fac ceea ce trebuie la timpul potrivit. El avea totala incredere in mine, iar eu ce am facut? Toata viata imi imaginasem ca m-a inselat. In realitate, as fi putut face multe. Eram in tara mea. Aveam multi prieteni si cativa dintre ei erau oameni ilustri. Nu as fi gasit pe cineva care sa ma sprijine? De ce nu am cerut ajutorul? Numai pentru ca aveam ideea preconceputa ca in asemenea probleme barbatul trebuie sa ia initiativa si nu femeia. Ar fi fost o nerusinare ca femeia sa actioneze. Era si acesta un soi de prejudecata si vanitate. Fusesem o fata nebuna, ingamfata si fara cuvant. Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca, in calitate de strain, avea o pozitie vulnerabila. Desigur, nici vorba sa aflu la vremea aceea ca tata trimisese politia sa-l avertizeze. Tata ii spusese ca, daca incearca sa ia legatura cu mine, va fi imediat trimis inapoi in tara lui. Tata ii scrisese: 'Mi-ai intinat casa. Ai fost ca un sarpe ascuns in iarba, cand sarpele isi arata capul, trebuie sa-l izbesti puternic - astfel incat am izbit'.

Fireste ca el nu avea alternativa, totusi eu ii facusem reprosuri toata viata. Pe de alta parte, Khoka ii spusese numai minciuni. Il mintise ca mi-a aratat scrisorile, pana acolo incat, atunci cand fusese vorba de fotografie, inventase ca eu l-am sfatuit sa-si rada barba. Este cu neputinta, deci, ca el sa nu ma considere la randul lui o deceptie. Poate ca s-a gandit ca eu am evitat dinadins sa fac 'lucrul potrivit la timpul potrivit', pentru ca nu aveam incredere in mine.

Scrisorile astea fusesera pastrate la doua mile de casa mea in toti acesti patruzeci de ani si eu le descopeream acum, dupa patru decenii! Aceasta e karma, acesta e destinul!

Khoka palavragea inainte

- De ce sa nu le citesti mai tarziu? Hai sa vorbim despre copilaria noastra, Ru

- Porcule, am spus eu. Tremuram de manie.

El a incremenit de uimire, auzindu-ma vorbind atat de vulgar pe mine, o persoana atat de sofisticata.

- Ce-ai spus, Ru?

- Nimic. Am spus numai numele unui animal.

- Si ce-ai vrut cu asta?

- Exact ce am spus. Dar, Khoka, spune-mi, de ce nu mi-ai aratat aceste scrisori?

- Ba ti le-am aratat!

- Mincinosule! Spune-mi de ce i-ai inselat increderea.

- Ce-ai fi putut tu sa faci, chiar de ti le-as fi aratat? Aveai tu puterea sa faci ceva?

L-am privit atenta. Transpiratia se prelingea pe figura lui brutala. In lumina palpaitoare a lumanarii, imi aparea ca un soi de animal primitiv intr-o pestera. De ce se purtase omul acesta cu atata prefacatorie? Nu exista raspunsuri la asemenea intrebari. Si la ce mi-ar folosi, daca ar exista? Ma port inutil de dur. Bietul baiat n-a priceput mare lucru din toate astea.

- Oricum, Khoka, eu am plecat. Iti multumesc ca ai pastrat scrisorile atata vreme.

Mi-am deschis geanta si eram gata sa le indes inauntru, hartii ingalbenite de vreme. Khoka a spus:

- Stii si tu, Ru, cat au crescut preturile in aceste zile. De mult timp n-am mai avut o slujba, daca mi-ai da cateva rupii, as putea sa cumpar ratia pe saptamana asta.

Am luat cateva rupii din geanta si, aruncandu-le spre el, am facut cativa pasi spre iesire. Simteam un fel de greata. Khoka m-a intrebat din urma:

- Stii unde se afla acum?

- Da.

- Unde? Spune-mi.

- Acolo unde a fost intotdeauna.

Khoka parea surprins.

- Ce fel de adresa e asta?

- Este singura adresa pe care o stiu, Khoka.

E uimitor ca anul 1930 a pus la cale impiedicarea unirii noastre, iar 1972 ne-a ingaduit sa ne intalnim. Increderea mea creste. S-ar putea sa fiu in stare sa ajung la destinatie.

Nu sunt in schimb in stare sa inteleg cum, cineva care a scris asemenea scrisori in 1930 a putut sa scrie cartea aceea in 1933. Nu dau de capat acestor ganduri. Acum ma tem si ca nu cumva tandra si frumoasa minte ce se vadeste in fiecare rand de scrisoare sa nu mai fie in viata. Sau sa se fi ofilit de prea multa pedanterie. Cu cat aud mai mult despre faimoasa lui eruditie, cu atat devin mai tematoare. Eu stiu ca, sub povara invataturii, sufletul se inaspreste. Tatal meu spunea: 'Multi dintre noi se lasa incovoiati sub apasarea stiintei ce au dobandit si abia se mai misca, striviti ca animalele de corvoada sub incarcatura din spinare. Numai cu Rabindranth era altfel. Lui totul ii intra in sange si ceea ce pentru altii era greu si chinuitor, la el se transforma in aripi si-l ridica in slava cerului cu tot avantul'.

Cum timpul plecarii se apropia si toate obstacolele se dadeau in laturi, eram tot mai naucita gandindu-ma dincotro batea acest vartej de vant si incotro avea sa ma poarte, spre ce culme avea sa-mi duca viata.

Barbatul meu era mereu langa mine, linistindu-ma:

- Fii sigura ca o sa iasa ceva bun din asta. Sunt sigur ca toate au un scop. Suferinta este intotdeauna roditoare. Amandoi vom avea de profitat de aici.

- Dar cum ai putea avea tu de castigat? am intrebat - Ai sa vezi, ma linistea el.

Eu stiu ca el are darul anticiparii. Cu totii stim ca e plin de ardoare, cum noi n-am fost niciodata. Il si respectam mai mult. El stie sa descopere ceea ce merita osteneala. Si trece, cu succes, prin incercarea rabdarii, a iubirii si a generozitatii.

El intampina toate greutatile vietii parca fara efort. Uneori ma intreb daca judecatorul mut Sadhu din Hrishikesh a putut vreodata atinge inaltimea pe care sotul meu a atins-o traind in lumea asta a noastra, obisnuita si terestra.

Sunt foarte ocupata cu scrierea conferintelor mele si cu numeroase alte detalii. Totusi ma misc ca intr-un vis, mintea mi-e libera si ma impovareaza o emotie fara nume. Mi-am luat tocul ca sa scriu despre acest bizar si neobisnuit fenomen si nu despre ceea ce s-a intamplat in 1930.

Povestea a doi tineri. Neasteptatul si abruptul sfarsit al unei iubiri abia incepute este o imprejurare banala. Asemenea episoade au loc mereu. S-au intamplat in trecut si se vor petrece si in viitor. Multi scriitori au povestit despre sfarsitul trist al primei iubiri, cu pene mult mai inspirate decat a mea. Eu scriu insa cu patruzeci si doi de ani mai tarziu, pentru a inregistra episodul petrecut, si aceasta e cu adevarat uluitor si, probabil, fara precedent. Si tocmai de aceea reusesc cu atata dificultate sa exprim lucrurile - nu exista limbaj pentru redarea starii mintii mele in aceasta imprejurare. Cuvintele par a fi devenit umbre fara viata, nu au puterea de a prinde ideea.

Cu cateva luni mai inainte, ca sa-mi aduc din nou aminte de Mircea, si cu putin inainte de venirea lui Sergui, incepusem sa tanjesc dupa ceva misterios. Am mai scris despre asta. Nu pot descrie acuitatea acestui simtamant. Imi repetam fara incetare: 'Sunt fara odihna, mi-e dor de lucruri indepartate, uit, uit mereu ca nu am aripi'.

Sentimentele care ma bantuiau nu ar fi putut fi exprimate decat prin muzica.

Aveam un coleg, un padre cu multe relatii in strainatate. Cand si cand il intrebam:

- Nu ati putea sa ma ajutati sa plec undeva, departe?

- Unde ati vrea sa plecati?

- Oriunde, dincolo de hotarele tarii asteia.

- Dar ce nu va place aici?

Ma suparam. Omul asta nu vrea sa ma ajute.

- Bine, o sa facem noi ceva, dar spuneti-mi unde ati vrea sa mergeti?

- Oriunde. In Japonia, in America, in Anglia.

- Oriunde? ma privea el atent. Sunteti o femeie ciudata.

Dorul meu de duca fusese exact ca zorii inainte de rasaritul soarelui, ca si cum o putere necunoscuta m-ar fi chemat intr-un loc necunoscut, sa ma eliberez de catusele mele. Era ca mesajul primaverii, care vine nevazut si face sa incolteasca samanta deschizand usa inchisorii pamantului. Era sortit ca peretii inchisorii mele sa fie inlaturati. Mircea nu era decat o unealta. Si ce inchisoare e asta? Este inchisoarea increderii oarbe in aceasta lume, lumea pe care am cunoscut-o prin intermediul celor sase simturi si o consideram finala. Stiu ca aceasta stare de spirit nu poate fi decat vremelnica, nu va dura prea mult. Totusi, pentru un scurt rastimp usa inchisorii s-a deschis in fata mea. Am putut vedea infinitul. M-am inaltat pana la o alta dimensiune, de unde am putut intelege ca ceea ce noi socotim trecut, nu e trecut. Timpul nu se duce nicaieri, el nu are nici inceput, nici sfarsit. Intocmai ca Arjuna, aveam si eu binecuvantarea unui Spirit Universal. Dar ce castigasem prin asta? Dezorientata, ma rugam staruitor: 'Doamne, spune-mi, cum sa ma port?' Oare nu stiu si singura raspunsul? Nu de pierdere sau de castig e vorba, exista anumite evenimente care nu au un rost imediat in viata de fiecare zi, dar asemenea lucruri ireale, superflue si lipsite de scop sunt cele care alcatuiesc lumea oamenilor, cea atat de deosebita de cea a animalelor. La capatul acestor opt luni, realizam ca nu eram numai un biped, eram o fiinta umana, cu o samanta de nemurire in mine si cu dreptul de a privi realitatea dintr-o alta perspectiva.

Infinitul ma culesese din lumea de jos. Tinandu-ma intre faldurile lui, dansa, iar parul lui despletit imi acoperea ochii, fata si intregul trup. Totul se amesteca, ce e inainte si ce e inapoi, estul si vestul, aproapele si departele sunt totuna. Inchisoarea mea s-a sfaramat. M-am eliberat de rusine, de teama si de corsetul relatiilor sociale. Numai iubirea, necucerita de timp, arde ca o stea polara in coltul intinderii nemarginite. Ea ma conduce, ea ma va indruma peste ocean.

Ajungand la aeroport, am vrut sa-l salut pe sotul meu cu un pranam. Dragostea lui plina de tandrete, ca o briza racoroasa, mi-a linistit intotdeauna sufletul si trupul. Dar nu aveam cum sa-i ating picioarele acolo, in lume. El s-ar fi simtit incurcat, asa incat i-am soptit:

- Mi-ai dat intotdeauna atata libertate.

El a zambit.

- De ce sa-ti fi ingradit libertatea si sa ti-o fi dat cu zgarcenie, din cand in cand? Libertatea ta este dreptul tau prin nastere.

PE CAND MASINA NOASTRA INAINTA CU REPEZICIUNE pe autostrada spre marele oras, i-am spus lui John:

- Cand ajungem la Woody Land, sa ma anunti!

Am adresa lui. Am facut cu greu rost de adresa si de numarul lui de telefon. Nu ar fi fost nevoie sa o fac. Dar fusese ca un ritual. Trebuia sa am adevarata lui adresa. Atata vreme pribegisem pe carari gresite.

Masina inainteaza. O tara noua, un oras, fete necunoscute in jurul meu. Dar eu ma indrept spre o destinatie cunoscuta dintotdeauna. Mintea mi-e risipita de parca as fi in transa, de parca persoana care sta tinand adresa in mana este altcineva, nu eu, strain de trupul care a trecut printr-o lunga viata. Este nespus de greu sa tii alaturi aceste doua identitati. E o sarcina grea sa-mi amintesc cine sunt. John imi spune:

- Suntem in Woody Land.

Woody Land - o padure salbatica pe ambele parti ale drumului, sau casele largi ale unui oras foarte populat? Nu stiu. Vad case mari, cu gradini mici dinainte si, din cand in cand, o padure plina de umbra. Care dintre aceste imagini este cea adevarata? Nu stiu. O imagine e in afara, cealalta, in mintea mea. Scena interioara este mai adevarata, pentru ca mintea este cea care o vede. Mintea este vizionara. Lumea in care traiesc in prezent este o lume a mintii. In cate nopti fara somn nu m-am gandit la drumul acesta, o carare serpuita pe sub umbra unor arbori, asa incat, acum, imaginea exista, chiar daca aici nu prea sunt copaci.

Masina se opreste. Molly mi-o prezinta pe Shirley si spune:

- Fata asta o sa te duca oriunde vei voi sa mergi.

- I-ai telefonat profesorului? intreb eu. Crezi ca este acolo?

- Da, am telefonat. Dar secretara lui spunea ca el n-are ore fixe.

Shirley e tanara de tot. E studenta a acestei Universitati. Intram intr-o cofetarie sa mancam ceva. Ea aduce tava, dar eu nici nu pot identifica felurile, furculita imi scapa tot timpul din maini. Cred ca Shirley e cam mirata. Iesind in strada, o intreb:

- Stii unde se afla colegiul de teologie?

- Exact la doua colturi de strada de aici, zice ea, aratand inainte.

- Putem merge pana acolo?

- Cum sa nu? E numai la doua blocuri distanta.

Mergeam una langa alta. Am incercat sa discut cu indiferenta. Ea m-a intrebat:

- Va intalniti cu cineva?

- Da, am un prieten acolo.

- Stie ca veniti?

- Nu.

- Cand l-ati intalnit ultima oara?

- Acum patruzeci si doi de ani.

- Cerule! Nu v-ati mai intalnit niciodata in toti acesti patruzeci si doi de ani! Nici n-o sa va recunoasteti unul pe altul.

- Eu cred ca da. Patruzeci si doi de ani nu inseamna atat de mult. Cat de batran e pamantul? Cine stie cand s-a nascut soarele? Brusc imi spun ca n-ar fi trebuit sa vorbesc cu glas tare. Fata ar putea sa se simta incurcata. Dar Shirley se lasase surprinsa de un alt aspect. Ea a spus:

- Ma intreb cum trebuie sa te simti intalnindu-te cu un prieten dupa patruzeci de ani. Nici nu-mi pot inchipui.

- Cu timpul ai sa poti.

- Trebuie sa fie dramatic.

- Stim cu totii ca viata insasi e o drama.

Brusc, ca de nicaieri, ca la atingerea baghetei unui magician, o firma a aparut intr-o margine de peluza. Poate o firma sa fie atat de plina de intelesuri? Am vazut Sfantul Graal? Plutesc spre intrarea din fata de parca as pasi prin aer. Shirley deschide larg usa. Pe dreapta, pe un panou mare, siruri de nume. Ea ma intreaba: - Pe cine vreti sa vedeti?

Respiratia mi se taiase, nu mai puteam vorbi, asa ca i-am aratat numele cu degetul.

- Oh, pe el? E un mare om, o personalitate distinsa!

Shirley ma sprijina, ma sustine, ma ajuta sa urc treptele. De ce? Sunt eu octogenara? Intreb:

- De ce e atat de vestit? - E un mare savant!

Un mare savant! Imi vine sa dau inapoi. Pe cine am venit eu sa vad? Astfel incat intreb:

- Shirley, spune-mi, el este numai un invatat sau si un intelept? Shirley a ramas incurcata:

- De fapt, nu stiu. Nu-l cunosc indeaproape. Eu nu sunt decat o studenta.

Ne-am apropiat de lift. Era un lift privat, cei din afara colegiului trebuiau sa foloseasca scara, sunt numai trei etaje. Am auzit-o pe Shirley vorbindu-i cu asprime liftierului:

- Deschide usa. Ea a sosit aici abia ieri, strabatand mii de mile. N-o sa fie in stare sa urce nici o treapta.

Ma gandeam: de ce spunea ea toate astea? Oare nu cumva tremur? Shirley ma sprijina in lift. Cine poate sa-mi spuna de ce, in tara straina, fetita asta necunoscuta imi poarta de grija ca o mama?

Liftul opreste la etajul trei. Intram in biblioteca. Parca m-as trezi dintr-un vis. Deci asta e o biblioteca. Un bun inceput, intr-adevar. Strabatem biblioteca si iesim intr-un coridor. Camere pe ambele parti. Shirley mi-a spus:

- Profesorul se afla aici.

Am intrat in camera. In acelasi moment, batranul a exclamat: 'Ohh!' si a topait in loc. Pe urma s-a asezat, s-a ridicat iar si s-a intors cu spatele la mine. Ce-o fi asta, mi-am spus, m-o fi recunoscut? Cum a putut? Nici nu s-a uitat la mine, e cu putinta sa-mi fi recunoscut zgomotul pasilor? Imposibil. In orice caz, farsa asta nu mai putea continua. Intorcandu-ma la usa, am descoperit-o pe Shirley incremenita, cu ochii larg deschisi spre noi, ca intr-o poza. Singurul martor al intalnirii dintre doi oameni batrani. I-am spus:

- Shirley, te rog, lasa-ne singuri. O sa vin indata.

Mintea mi s-a linistit, nu ma mai simt tulburata. Tot ce-a fost dat sa fie, s-a implinit.

- Azi e prima dumneavoastra zi aici. In orasul asta atat de mare, va puteti rataci, a zis Shirley.

- Nu, n-am sa ma ratacesc.

Daca am izbutit sa ajung pana aici, strabatand oceanul timpului, nu imi voi mai pierde niciodata drumul, imi spun.

Gasesc cu greu drumul spre Mircea, pornind de la usa. Peste tot pe podea sunt carti si trebuie sa te hazardezi printre coloanele lor ca niste munti stancosi, inalti pana in tavan. Am o senzatie ciudata: tremur de frica, nu de frig. Am auzit ca, strivite de bolovani grei, animalele delicate s-au prefacut in fosile. Oare si lui i s-a intamplat ceva de felul asta? II urmaresc din ochi n-are fir de par in crestet, numai la tample si la spate, cate un pic de par alb. Este subtire ca intotdeauna si agitat. Ia hartii de pe~ birou si le pune la loc.

- Mircea, de ce stai cu spatele la mine?

- Nu vreau sa te vad pe tine. Astept pe altcineva.

- Pe cine astepti tu, Mircea?

- Pe functionarul de la fisc.

- Functionarul de la fisc!?

- Da, da, da.

- Nu fi prost. Stii tu cine sunt eu?

Fara sa mai astept raspunsul, ma aud repetand:

- Nu m-ai recunoscut? Stii cine sunt?

- Desigur, desigur, da el din cap.

Da, e acelasi Mircea, acelasi, intr-adevar, batranelul acela de douazeci si trei de ani este foarte vizibil in batranul acesta de saizeci si sase. El imi spune: 'Folosesti prea des cuvantul beeshan, teribil, la tine totul este teribil'. Multi oameni mi-au spus asta. Poate ca eu am si folosit vorba asta acum, daca el da din cap si repeta: 'Desigur, desigur'.

Ce taina, ce taina fara de sfarsit!

L-am putut recunoaste atat de usor, cu toata fiinta mea. Acesta e el, acesta si nu altul. Dar eu? Eu cine sunt? Si eu sunt tot eu. Mintea mea de la saisprezece ani se dovedeste indestructibila. Ai putea s-o redescoperi si acum.

Am spus:

- Spune-mi, cine sunt.

- Esti Amrita. Am stiut din momentul in care ai pus piciorul in tara asta.

- Cum asa?

Nici un raspuns. Imi repet intrebarea. - Spune-mi. De ce nu vorbesti?

- Mi-a spus Ed.

- Dar Ed nu stia data. Cum a putut sa-ti spuna?

- Ei, am stiut.

- Intoarce-te spre mine, Mircea, dragul meu. Am venit de departe ca sa te vad. Nu vrei sa te uiti la mine?

- Asculta, Amrita, spune el sprijinindu-se de etajera cu carti, de parca altfel s-ar prabusi, lasa-ma sa-ti spun: eu am vazut toata povestea asta altfel. Nu spun ca eu am dreptate. Poate ca si tu ai dreptate. Ce tot spun eu poate, cu siguranta ca tu ai dreptate.

- De ce nu mi-ai raspuns la scrisori? Le-ai primit? - Da, erau foarte scurte, doua sau trei randuri.

El imi arata cu degetele cate randuri erau.

- De ce nu mi-ai raspuns? Putin sau mult, asa se cadea sa te porti?

- Cine se gandea la ce se cade? Si, dupa o pauza: Iti spun, experienta asta a fost atat de atat de sacra, incat niciodata nu m-am gandit ca as putea s-o traiesc din nou. Astfel incat eu te-am scos din spatiu si din timp.

- Adevarul e ca sperai sa te uit in noua mea viata.

- Nu, nu, Amrita. Nici macar pentru o clipa nu m-am gandit ca ai putea sa ma uiti.

El scoase o carte din raft.

- Numai ca n-am stiut niciodata ca ai vrea sa ma vezi.

- De ce?

- Acolo exista lucruri atat de frumoase: muntele Sumeru, Himalaia cea acoperita de zapezi. Oare poti sa ajungi pana la ele? Stiu ca ne apartin, dar poti sa le ai? Si totusi, nu le uiti. Ne raman drept cel mai frumos vis al universului nostru propriu.

- Dar vezi, eu mi-am implinit visul. Sunt aici.

- Asta pentru ca tu esti Amrita, indestructibila Amrita. Pot eu oare ceea ce poti tu? Cultura ta e cu multe mii de ani mai veche, mediile noastre nu sunt aceleasi, tu esti fiica nemuritoarei Indii - Asa sa fie? Mi s-a spus ca si tu esti indian.

- O, da, spun asta tuturor. Ma consider indian.

- Nu mai suport flecarelile astea. Intoarce-te Mircea, vreau sa te vad.

El sta nemiscat si, brusc, pentru ca intre noi sunt aproape trei metri, ridic glasul. Suntem destul de batrani, poate ca nu aude. El pare confuz.

- Cum as putea sa te privesc? Oare Dante s-a gandit, macar, s-o priveasca pe Beatrice cu ochii carnii?

Tremur toata. Ma infurie zapaceala lui. Omul asta traieste intr-adevar in lumea ireala a fanteziei. De unde i-o fi scos pe Dante si Beatrice?

- De ce spui ca m-ai asezat dincolo de spatiu si de timp? Am devenit eu stafie? In ce lume de vis, in ce rai obscur traiesti tu, Mircea? Eu apartin lumii adevarate, eu sunt Amrita din carne si sange, stand in mijlocul biroului tau, in picioare, asta e adevarul. Va trebui sa-l admiti. Debaraseaza-te de mentalitatea asta evazionista.

- Ce sa fac, Amrita? Tu ai un sot, iar eu am o sotie. Ce mai pot spune acum?

Sunt socata peste masura. Am amutit. Ce tot spune omul asta?

- Mircea, ai citit atat de mult, dar n-ai dobandit intelepciunea. Nu vorbesti ca un barbat intelept. Este dragostea un obiect mate­rial care poate fi smuls unuia si incredintat altuia? E dragostea o proprietate sau o podoaba? O lumina, Mircea, o lumina la fel cu cea a intelepciunii sau a cunoasterii, asta este lumina dragostei. Lumina inteligentei are o limita, ea nu actioneaza decat intr-o singura sfera, dar lumina iubirii e mult mai stralucitoare, ea arata toate lucrurile in adevarata lor infatisare. Indata ce lumina asta s-a aprins, lumea intreaga se umple de iubire. Pana si lucrurile dizgratioase devin placute. Crede-ma, Mircea, sotul meu mi-a devenit cu mult mai drag din clipa cand mi-am adus aminte de tine. Niciodata nu l-am iubit atat de mult inainte. Ma crezi?

A dat din cap in semn de aprobare. - Desigur, desigur. E adevarat.

- Ce e adevarat?

- Tot ce spui tu e adevarat, tu ai spus intotdeauna numai adevarul.

- Da. M-am consacrat adevarului si numai adevarului. Si astfel am ajuns in stare sa recunosc un adevar suprem. Nu este o sarcina usoara, trebuie sa ignori privirile incruntate ale societatii care te inconjoara. In fata familiei, a rudelor si chiar a copiilor mei, am cazut de pe inaltul piedestal al onoarei. Poate ca unii ma socotesc senila. Ce-o sa spuna lumea daca o sa afle ca am ajuns aici? Tu stii cum e in tara mea, or sa ma scuipe. E oare usor sa vin si sa te vad dupa patruzeci si doi de ani?

- Nu, deloc. Eu n-as fi fost in stare s-o fac. De cate ori nu am fost invitat in tara visurilor mele, India, si nu m-am dus niciodata. Cum as mai putea sa merg acolo din nou?

- De ce? Pentru ca eu sunt acolo? El a aprobat din cap:

- Da.

- Iar eu am venit tocmai pentru ca tu esti aici. Stii cine mi-a dat acest curaj?

- Asta ma intrebam si eu. Cum de ai devenit atat de viteaza?

- Mahatma Gandhi. Ai citit cartea lui, 'Experimentul cu adevarul'? El si-a dezvaluit viata in fata tuturor. Astfel incat mi-am spus: Tot vorbesc despre el la aniversari si comemorari, de ce n­as face si eu ca el? Altfel ce rost mai au toate vorbele despre el? Stii ca eu tin conferinte.

- A devenit Gandhi atat de mare?

- O, da, a crescut si mai mult. A devenit cu mult mai impor­tant decat era cand l-ai vazut in 1930. Si-a dedicat viata umanitatii, nu a fost un soarece de biblioteca Vroiam chiar sa te intreb, uita-te la portretul pe care mi l-ai facut in cartea ta! Nu vad nici o asemanare cu adevarata mea fire. Nu sunt eu.

- Fantezie, fantezie. Voiam sa fac din tine o fiinta plina de taina, o zeita Kali.

- E un nonsens. Nu ma compara pe mine cu ea. Eu nu sunt neagra cum e Kali Intotdeauna mi-ai minimalizat meritele.

- In regula, in regula. O zeita ca Durga, cea in stare sa savarseasca imposibilul, faptura enigmatica, ea cu o mana nimiceste, iar cu cealalta alina, o taina, taina care ai fost tu.

- Mircea, ti-o spun, fantezia e frumoasa iar adevarul e si mai frumos. Dar adevarul pe jumatate e teribil. Pentru mine, cartea ta e un cosmar. Eram o fetiscana care, uneori, se juca de-a filosoful. Nu eram o enigma. Misterul meu e creatia ta. Adori fantasticul si irealul. Dar acum eu am venit cu adevarat, pentru a savarsi o fapta cu neputinta de infaptuit.

Statea tot cu spatele spre mine. Mi-am intins spre el mana dreapta. Mintea mea e lucida si ferma. Il voi elibera din lumea lui de fantasme. Ne vom putea vedea unul pe altul in aceasta lume adevarata.

-Trezeste-te, dragule, trezeste-te!

Mircea nu se intoarce, isi tine capul in jos, e hotarat sa nu se intoarca.

- Ce vrei de la mine?

- Pacea. Vreau sa-mi redai pacea.

- Ha, ha, isi da el capul pe spate, cum as putea eu sa-ti redau pacea, cand eu nu am pace in mine?

Incepe sa rada. Mi-e frica. Spaima imi strange inima. Si-o fi pierdut mintile? De ce nu poate simti adevarul, frumusetea si binele? Il intreb deodata:

- Cantai minunat la pian. Mai canti si acum? - Nu. M-am lasat de foarte multa vreme.

- De ce?

- La ce bun? Pierdere de timp.

Ma gandesc: cum ar mai putea sa cante? Degetele i s-au intarit ca niste coperti de carte, i s-au uscat in ele vasele de sange Nu, melodia aceea nu mai poate fi adusa la viata, nu va mai scanteia ca o rafala de ploaie. Niciodata.

- Mircea, sunt aici, in biroul tau, o faptura umana din carne si sange. Nu un simbol, nu un mit. Asta nu inseamna nimic pentru tine? Beatrice s-a dus in paradis si acolo s-a intalnit cu Dante. Ea era o fantoma, o umbra, dar chiar nu inseamna nimic pentru tine ca eu am venit in viata cea adevarata?

El a vorbit fara sa se intoarca, incet si inabusit:

- E o minune. Ce minune! Le-as spune pesimistilor: cine stie care sunt puterile vietii? Ce se poate intampla si ce nu? Nu m-am gandit niciodata ca ar exista vreo sansa sa te intalnesc.

- Bine, atunci intoarce-te cu fata.

S-a rasucit spre mine, dar isi tinea capul plecat. Nu putea privi in sus, inca nu era pregatit sa ma intalneasca. Am pledat:

- De ce nu ma privesti, Mircea? Ai scris in cartea ta ca, daca m-ai intalni, m-ai privi drept in ochi. Ai uitat?

- Oh, asta a fost cu atata timp in urma! Patruzeci de ani! Haida-de! Patruzeci de ani!

- Stii, lumea ma intreaba cat timp ai stat la noi. Cat ai stat, Mircea? Nu-mi pot aminti.

- O mie de ani!

- Da? Atunci mai stii cine esti tu? Cine suntem noi? Am venit sa te vad pe tine, cel pe care arma nu-l poate strapunge iar focul nu-l poate arde.

El a spus in sanscrita: 'na hanyate hanymane sharire', asta nu moare, cand trupul moare.

- Bine, si atunci? Acel tu care nu are inceput, mijloc si sfarsit, pe acela am venit sa-l vad in tine. Daca ma vei privi, crede-ma, intr-o singura clipa am sa te duc, peste cei patruzeci de ani, exact in locul in care ne-am intalnit pentru prima oara.

Mircea si-a ridicat fata. Ochii ii erau opaci. Oh, nu, cele mai rele temeri ale mele s-au adeverit: ochii lui au devenit de piatra. El nu va mai putea sa ma vada niciodata. Ce trebuie sa fac? Nu mai am puterea sa aduc lumina in ochii aceia, nu mai am lampa in mana, cine stie cand i s-a irosit uleiul si cand i s-a stins palpairea, tot purtata de-a lungul acestui drum. Spaima m-a schimbat, nu mai sunt Amrita. Am redevenit o faptura muritoare, acum gandesc ca el: patruzeci de ani! Patruzeci! E intr-adevar prea tarziu. Ma intorc incet, trebuie sa ajung la usa, trebuie sa apas pe clanta de alama si sa deschid usa. Pe urma, am sa ajung afara in strada si am sa ma duc la Shirley. Din strafundurile fiintei mele suie un oftat si se roteste prin camera. Ma indrept spre usa printre mormanele de carti, cand aud vocea lui Mircea vorbind in urma mea:

- Amrita, asteapta putin. De ce te lasi doborata acum, cand timp de atatia ani ai fost atat de curajoasa? Iti promit ca am sa vin la tine si, acolo, pe malurile Gangelui, am sa ma arat tie asa cum sunt eu cu adevarat.

Nu sunt o pesimista. In adancul inimii mele zdrobite, o mica pasare a sperantei, care se zbatea de moarte, a tresarit la auzul vocii lui Mircea si simt ca ea reinvie si se preface intr-un phoenix. A vazut cineva un phoenix? Arata exact ca un albatros. Pasarea aceea uriasa isi flutura aripile mari si apoi, luandu-ma cu ea, ma inalta tot mai sus, tot mai sus, in timp ce acoperisul biroului lui Mircea se deschide ca o cutie a Pandorei si zidurile dispar iar cartile de piatra se prefac in valurele; aud galgaitul apei curgatoare.

Pasarea asta colosala, facuta din iluzia sperantei, imi sopteste, pe cand plutim spre un continent necunoscut, pe deasupra lacului Michigan:

- Nu fi deznadajduita, Amrita, vei izbuti sa mai aduci lumina in ochii lui.

- Cand? intreb eu cu patima. Si ea imi raspunde:

- Cand il vei intalni in Calea Laptelui. Acum, ziua aceea nu mai este foarte departe.

- SFARSIT ­

GLOSAR

Akas Ganga: Calea Laptelui.

Alta: o nuanta de rosu folosita pentru vopsirea unghiilor de la picioare.

Amrita: nectarul nemuririi, bautura a zeilor si a oamenilor haraziti sa ajunga la zei. Nume feminin sugerand nemurirea.

Anadi Dastidar: un cunoscut cantaret, interpret al cantecelor lui Rabindranath.

Anarkali: sclava in varsta de saisprezece ani, arsa de vie de imparatul Akabar.

Andrews Sahib: misionarul C. F. Andrews, prieten cu Rabindranath si cu Gandhi.

Ardhanariswar: Siva si solia lui intr-un singur trup, o zeitate pe jumatate femeie, pe jumatate barbat.

Arya Samaj: o miscare reformista in sanul hinduismului.

Ashram: refugiu, adapost pentru pelerini.

Ashtanga Yoga: cele opt forme de Yoga.

Baba (babu): tata.

Balaka: volum de poeme al lui Rabindranath.

Bandhu: dragul, iubitul.

Bankim Chandra Chatterjee: cunoscut romancier bengalez.

Basarghar: camera nuptiala.

Bauls: secta a cantarelilor populari care urmeaza o filosofie umanista speciala, ce combina credintele hinduse si musulmane.

Bijoykrishna Goswami: cunoscut preceptor religios bengalez, din secolul al XIX-lea.

Bowdidi: forma de adresare, catre solia unui frate mai mare. Literal - solie-sora.

Brahmavadini: orice femeie invatata care vorbeste despre fiinta suprema, despre Absolut.

Brahmo: secta unitariana, care intentioneaza sa transforme societatea hindusa si este net impotriva oricarei forme de idolatrie.

Chandsi: alifie facuta de medicii arabi traditionali.

Chatim: castan.

Darshan: binecuvantare.

Devi: zeita. Adresare universala catre femeile indiene, adaugata dupa numele propriu.

Dharma: virtute, invatatura, morala, constiinta, dreptate, binefacere, credinta religioasa.

Dhuti: piesa de imbracaminte barbateasca, lunga si creata in talie.

Didi: sora mai mare. Conform obiceiului indian, cei mai tineri se adreseaza respectuos surorilor, fratilor sau verilor mai mari, spunandu-le didi sau dada, sau di si da, ca sufixe adaugate numelui propriu.

Didima: mama mamei.

Dol: terci de legume.

Draupadi: personaj din Mahabharata, sotia celor cinci frati Pandava. Durga: (sanscr. inaccesibila, nebiruita) zeita a violentei in mitologia vedica.

Dushyanta: personaj al lui Kalidasa, regele care a tradat-o pe sotia sa Sakuntala si care, incercand sa se apere de acuzatia ei, a afirmat: 'La femei, minciuna este instinctiva'.

Gandharva vivaha: tip de casatorie specifica gandharvilor, genii ale aerului si muzicanti ceresti, in care baiatul si fata se alegeau unul pe altul dupa voia lor, fara rituri si in taina.

Gouranga: fondatorul sectei Vaishnava. Reformator religios.

Gurkhas: un popor razboinic care traieste in muntii Himalaia.

Gurukul: universitate din Himalaia, in care se preda in limba

sanscrita si dupa metode indiene antice.

Harmajada: fecior de scroafa.

Indrapuri: Indra e regele zeilor. Puri este palatul lui Indra.

Jatin Das: patriot, care a murit in inchisoare dupa o greva a foamei.

Jivatma: sufletul constient, incorporat in trupul omenesc.

Kacha si Devajani: povestea descrie cum a fost trimis Kacha de zei, sa invete arta secreta de a readuce mortii la viata. Preotul Sukre l-a acceptat pe Kacha ca discipol, desi era impotriva interesului sau. Kacha locuia cu el si cu fiica lui, Devajani. Ei s-au indragostit unul de altul dar, dupa ce a dobandit invatatura,

Kacha s-a intors in paradis, afirmand ca munca lui este cu mult mai importanta decat dragostea.

Kajuntala: drama de Kalidasa.

Kali: (Devi Kali - zeita neagra) divinitate duala, blajina si aspra, adorata adesea ca personificare a maniei sau a sortii rele. Kalidas Nag: cunoscut profesor si istoric, prieten cu Romain

Rolland si asociat apropiat al lui Rabindranath.

Kalidasa: faimos dramaturg sanscrit, din sec. al IV-lea al erei noastre.

Kama: zeul iubirii in panteonul hindus.

Kamandalu: un vas special pentru apa, utilizat de pustnici.

Kamini Roy: o poeta vestita.

Karma: forta impersonala care, in credinta hindusa, face bilantul vietilor, determinand astfel natura reincarnarilor urmatoare.

Kashiram Das: traducatorul Mahabharatei in bengaleza.

Keora: parfum facut din apa de keora.

Kesava-Krishna: Cel care tine in cele patru maini ale sale cele patru embleme: scoica, discul, maciuca si lotusul.

Konarak: templu al soarelui din Orissa, cunoscut pentru sculpturile sale erotice.

Krishna: cel mai popular si mai vechi dintre zeii mitologiei vedice, a opta reincarnare a zeului Visnu.

Kshitimohan Sen: distins profesor de la Santiniketan. Autor al unei carti despre hinduism.

Kushandika: spectacolul riturilor unirii religioase dintre mireasa si mire.

Lathi: bagheta.

Lungi: imbracaminte a barbatilor saraci.

M. A.: Master of Arts - licentiat in arte sau litere.

Ma: adresare universala catre femeile indiene, pentru a arata respectul sau afectiunea ce li se poarta.

Madhusudan Dutt: poet din secolul al XIX-lea, care a introdus versul alb in poezia bengaleza si e numit Milton al Bengalului.

Mahadev: o denumire a lui Siva.

Mahakal: Timpul infinit, un apelativ al lui Siva, cel de-al treilea aspect din trinitatea hindusa - Brahma, creatorul universului, Visnu, pastratorul, Siva, distrugatorul.

Maharsi: 'mare intelept', titlu onorific al lui Maharsi Devendranath Thakur, tatal lui Rabindranath.

Mahua: carte de versuri a lui Rabindranath.

Mali: gradinar.

Mankumari Basu: nepoata a lui Madhusudan Dutt, vaduva de cand era copil, cunoscuta poeta.

Mantra: imun sau formula esoterica sacra.

Maya: zeita supradivina, personificand aparenta iluzorie a lumii, simbolul iluziei.

Mlechcha: strain.

Nagrai: pantofi decorativi in stil indian, lucrati de mana.

Namaskar: forma de salut intre cei egali, prin alipirea palmelor.

Nataraj: Siva dantuitorul.

Nilambari: sari albastru, imbracamintea specifica a Radhei.

Pan: frunza nucului betel, mestecata in scopuri digestive, in general dupa mese.

Panjabi: o camasa barbateasca larga.

Paramatma: supremul spirit.

Pranam: mod in care cei tineri ii saluta pe cei mai in varsta.

Priyambada Devi: o poeta lirica.

Puja: (sanscr. respect, inchinare) sarbatoare populara anuala de adorare a zeitei Durga.

Pundit: savant, invatat.

Punthi: vechi manuscrise pe frunze si scoarta de copac.

Puranas: texte hinduse de mitologie.

Purdah: 'perdeaua' - femeile drept credincioase ramaneau de obicei nevazute strainilor, in spatele perdelei.

Rabi Thakur: Rabindranath Thakur (Tagore). Rabindra inseamna 'marele soare', inteles care ofera prilejul unor jocuri de cuvinte. Rabindranath: Rabi Thakur (Tagore)

Rabindrik: tagorean.

Radha: sotia lui Krishna, pastorita.

Raga: cuvant cu mai multe intelesuri - dragoste, muzica, manie, culoare. Aici, joc de cuvinte intre intelesurile de manie si dragoste.

Ramananda Chatterjee: editor a trei reviste lunare si apropiat colaborator al lui Rabindranath.

Ramen Chakraborty: artist cunoscut. Mai tarziu, director al Colegiului de arta din Calcutta.

Sadhana: o carte a lui Rabindranath (ispasire, solitudine, meditatie, retragere).

Sahib si mem: barbatul si femeia europeana. Sahib este folosit si pentru a desemna pe cineva cu functii inalte.

Sakhi: o adresare plina de dragoste, cu intelesul de 'prieten', folosita des in literatura Vaisnava. Prietenii Radhei erau 'sakhi', fiind totodata si prietenii lui Krishna.

Sakuntala: drama de Kalidasa.

Sala: 'cumnat', dar cu nuanta batjocoritoare cand desemneaza alte persoane.

Sandesh: un soi de dulce.

Sankara: un mare filosof, care propune teoria iluziei sau realitatea relativa a lumii fenomenale (maya).

Sannyasi (Sadhu): cineva care au renuntat la lume.

Santiniketan: 'salas al pacii' - numele scolii, fondate de Rabindranath.

Sarajini Naidu: poeta si politiciana de reputatie. Si-a scris poeziile in limba engleza.

Sarat Chandra: romancier bengalez.

Sati: autosacrificare a sotiei pe rugul mortuar al sotului ei.

Shehnai: un tip de flaut.

Somapayee: bautor al sucului plantei cataratoare soma. Bautura cu efecte toxice era folosita de inteleptii din India pentru a-si pro­duce o stare favorabila meditatiei transcendentale. Soma inseamna si luna, iar planta cu acest nume creste si descreste in functie de fazele lunii.

Srichaitanya: ca si Gouranga, fondator al unei secte religioase acum patru sute de ani.

Subhas Bose: un mare lider nationalist. Sudra: cea mai jos dintre caste.

Suras: zei.

Svayamara: o fata care si-a ales singura barbatul. In India antica, fetele din societatea inalta isi alegeau sotii cu prilejul unor reuniuni organizate special in acest scop.

Tantra: (sanscr. text sacru, magie, invatatura, calauza, codice) grup de texte, traditionale din India, simbolizand calea spre divinitate, pe care se fundamenteaza o religie autonoma: tantrismul.

Thakuma, thakurma: mama tatalui.

Thakur Bari: casa stramoseasca a familiei Thakur. Thakur era in mod incorect pronuntat de britanici Tagore.

Uday Shankar: dansator foarte cunoscut.

Upanisadele: comentarii filosofice sanscrite, constituind scrierile anexa ale ciclului veda. Hermeneutica vedica.

Vairagya: lepadare (de sine).

Vaishnava: adorator al lui Visnu (Krishna). Secta care adora zeul ca dragoste. Iubirea Radhei si a lui Krishna reprezinta iubirea dintre muritori si Puterea suprema.

Vamana: una din principalele reincarnari ale zeului Visnu, efectuata in scopul salvarii universului si a prestigiului zeilor.

Veda (pl. vedas): (sanscr. stiinta sacra, cunoastere) ciclu de patru scrieri sacre antice aparut spre mileniul al II-lea i.d.C - mitografie, filosofie religioasa si literatura sanscrita.

Yajna: sacrificiu religios.

Yajnavalkya: intelept care joaca rolul de principal preceptor in Brihadaranyaka - Upanisad.

POSTFATA

Putine opere din literatura universala trateaza aceleasi fapte in viziunea a doi scriitori care au fost, in acelasi timp, protagonistii lor.

Pentru noi, romanii, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit, generatii de-a randul, o adevarata incantare. Cu toate acestea, putini stiu ca prototipul personajului principal al cartii a trait cu adevarat, pana in 1990, in tara Vedelor si a Upanisadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare filosof indian, si se numea Maitreyi Devi.

Tanarul Mircea Eliade avea, cand a cunoscut-o, 23 de ani iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, si avea sa devina o cunoscuta poeta indiana.

Intalnirea dintre Maitreyi Devi si reputatul nostru sanscritolog Sergiu Al-George la Calcutta, in 1972, a 'declansat' scrierea unei noi carti. Tulburatoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replica magistrala de la insasi eroina ei, Maitreyi (in carte, Amrita), dupa 42 de ani.

Romanul-raspuns Dragostea nu moare, scris mai intai in bengali, a fost tradus si publicat in limba engleza in 1976.

Constantin Noica mi-a vorbit pentru prima oara despre aceasta carte in toamna lui 1977 sau 1978. De-abia il cunoscusem si incepuse sa-mi raspunda la nenumaratele intrebari privitoare la tineretea prietenului sau, Mircea Eliade.

Intr-o dupa-amiaza, acasa la mine, inca de la usa , a ridicat 'trofeul' adus - o carte in limba engleza: 'am primit zilele trecute un document senzational! Asculta' Si a-nceput sa-mi citeasca, direct in limba romana, ample pasaje. Era - ati ghicit - Dragostea nu moare.

Din cand in cand se oprea, cerandu-mi sa caut echivalentul unor episoade si in romanul lui Mircea Eliade. Dadea din cap aprobator si pufaia din pipa Remarcand mici inadvertente in relatarea unor amanunte, zambea visator si, adesea, izbucnea in ras, lasandu-si luleaua sa se stinga pe marginea scrumierei.

'Cred ca Mircea are dreptate, spunea el. A avut la indemana jurnalul din India si corespondenta Pe cand Maitreyi scrie sub impulsul unei puternice emotii, dupa aproape o jumatate de veac de la consumarea faptelor. S-ar putea ca timpul sa-i fi aburit unele imagini'. Apoi, tot el: 'Dar, mai stii? Eu cred ca nici unul, nici altul n-ar putea sa ne spuna ce e fictiune si ce e realitate in scrierile lor. Dar - la urma urmei - asta nici nu conteaza. Important e ca un sentiment puternic, trait cu intensitate de cei doi creatori hipersensibili si hipertalentati, a dat nastere la doua romane de exceptie'.

La 9 martie 1982, Mircea Eliade urma sa implineasca 75 de ani. M-am gandit sa-l omagiez printr-o carte de interviuri, intitulata Cu si despre Mircea Eliade. Volumul, in intregul lui, a ramas pana azi inedit. O parte din intrevederi le-am publicat insa in diverse reviste. Prima care a aparut a fost discutia cu Sergiu Al-George, tiparita postum in Romania literara. Distinsul meu interlocutor mi-a relatat amanuntit imprejurarile in care a cunoscut-o pe Maitreyi, la 1 septembrie 1972:

'Marturisesc, intentionasem initial sa o caut pe Maitreyi dar, dupa ce sejurul meu la Calcutta, in urma cererii mele de a vizita Santiniketanul - Universitatea infiintata de Tagore - a fost redus de la cinci la trei zile, am renuntat la proiectul meu. Totusi, pana la urma, a intervenit ceea ce obisnuim sa numim «pura coincidenta». Trebuia sa ma intalnesc cu un regizor de film si, in casa acestuia ­una din milioanele de case ale Calcuttei - un prieten al gazdei, caruia i-am fost prezentat, afland ca sunt din Romania, mi-a spus, spre surprinderea mea, ca a mai avut ocazia, cu ani in urma, sa cunoasca in casa unchiului sau, profesorul Dasgupta, pe un alt roman, Mircea Eliade. Cand l-am intrebat ce poate sa-mi spuna in legatura cu ultimul volum din History of Indian Philosophy, care fusese anuntat, dar nu aparuse, a propus sa o intrebe pe Maitreyi. Nici nu am terminat bine discutia, cand sotia sa a si anuntat-o la telefon ca a venit cineva din Romania, care se intereseaza de lucrarile profesorului Dasgupta. Drept raspuns mi s-a comunicat din parte-i ca va veni sa ma viziteze a doua zi, la ora 9, la Ramakrishna Mission, unde fusesem gazduit.

In cursul serii si al noptii, desi la sfarsit de Musson, o ploaie mare a inundat intregul cartier unde ma aflam. Dimineata, vazand pe fereastra diluviul si lumea circuland numai pe bicicleta sau in apa pana la genunchi, am considerat intalnirea ratata. Totusi, la ora stabilita, mi-a batut in usa o doamna, care nu-si arata cei saizeci de ani pe care tocmai ii implinise (de fapt, 58 n.n.), si care mi-a spus cu simplitate: 'I am Maitreyi'.

Nu intamplator am intitulat acest text Vocatia autenticitatii. Tin minte cu cata insufletire mi-a vorbit Sergiu Al-George despre aceasta intalnire. Interlocutoarea sa traia o puternica emotie, parca se afla intr-o stare de transa. Tonalitatea vocii nu ascundea trecerea brusca de la blandete, gingasie, duiosie, nostalgie, la asprime, raceala si indignare. In aprilie 1981 a venit la Bucuresti, cu o bursa Fullbright, pentru trei luni, exegetul lui Mircea Eliade, Mac Linscott Ricketts. M-am imprietenit cu profesorul american, ajutandu-l atat in timpul sederii in Romania, cat si in urmatorii ani sa se documenteze pentru monumentala sa monografie Radacinile romanesti ale operei lui Mircea Eliade (1988).

Mac Ricketts mi-a trimis apoi atat romanul lui Maitreyi Devi, cat si fotocopia schimbului de scrisori dintre el si autoare, din anul 1976. lata-ma deci, in posesia a noi date semnificative, din care retin acum un scurt pasaj: 'Ma intrebati - ii scria Maitreyi profesorului american - cat de mult din lucrarea mea este adevarat. Totul este adevarat, cu exceptia descrierii din ultimul capitol, unde am incercat sa utilizez simbolul'

Desigur ca similitudinea cu realitatea nu confera automat valoare unei carti. Sunt de notorietate atatea relatari realiste, dar scrise fara talent. In cazul de fata, insa, autenticitatii i se adauga marele har al autoarei.

In timpul redactarii cartii sale, Maitreyi Devi, nu-si gaseste liniste pana cand nu-si viziteaza iubitul din adolescenta, ajuns savant celebru si profesor erudit la Universitatea din Chicago. in primavara anului 1973, Eliade noteaza in treacat 'evenimentul' in Jurnal. La sfarsitul aceluiasi an, ea vine in Romania ca invitata a Uniunii Scriitorilor. Avandu-l drept ghid pe Constantin Noica, a facut o vizita in casa din Intrarea Staniloiu nr. 7, unde locuiau mama si sora lui Mircea Eliade.

In interviurile date atunci in Romania, Maitreyi a ocolit raspunsurile la orice intrebare referitoare la pasiunea tineretii sale. A oferit insa revistei Tribuna din Cluj un poem insotit de urmatorul (scurt) comentariu: 'Considerati aceste versuri raspunsul la intrebarile care privesc un capitol intim al biografiei mele'. Poemul a fost tradus in romaneste de Lidia Ionescu. Iata-l:

Chiar daca ma vei prinde sub plasa de otel

N-am sa strig.

Golurile se vor mari de la sine

Destul ca sa-mi scot mana ,si sa cuprind luna.

Si de vei face ziduri de piatra

Nicicand n-ai sa zidesti inchisoare pentru mine.

Pietrele se vor narui de la sine

De indata ce voi aparea eu.

Daca ma vei exila si ma vei trimite peste un ocean

Intr-o barca gaurita

Am sa desfid oceanul

Si n-am sa pierd nici aceasta batalie marina.

Sau daca ma vei trimite in desertul Saharei

Unde nisipul dusmanos e fierbinte,

Deodata va sufla parfum de iasomie

Ca sa-mi umple serile pustii.

Ai uitat ca intr-una din primele noastre dimineti

Mi-ai pus in mana o sageata care poate ochi sunetul

Si ca tu ai fost cel care m-a invatat

Sa trag la tinta fara gres.

Si azi, daca vrei sa ma umpli de intuneric

De nu-mi mai pot vedea drumul,

Fii sigur c-am sa netezesc cerul

Si am sa umplu lumea de lumina intr-o noapte fara luna.

N-ai decat sa stai cu spatele intors la mine,

Am sa-ti umplu cerul cu un cantec

Tacut ca o raza. Iar tu, mirat, n-ai sa stii

De unde vine revarsarea aceasta de lumina.

Dar legaturile mele cu volumul de fata sunt si de natura sentimentala.

In arhiva din tara a lui Mircea Eliade se aflau peste o suta de documente consacrate ciclului indian. In toamna anului 1981, am obtinut din partea marelui scriitor permisiunea sa-i cercetez si sa-i clasez arhiva. Atunci am venit pentru prima oara in contact cu scrisorile lui Dasgupta si cu cele ale lui Khoka. Le-am xeroxat, dactilografiat si tradus si ele isi asteapta randul sa fie publicate in corpusul de corespondenta Mircea Eliade.

Zilele acestea am revazut cele 18 scrisori ale lui Khoka, adresate lui Eliade. Intr-un plic se afla si fotografia expeditorului, adoles­cent chipes, in trasaturile caruia intrezarim portretul schitat de Maitreyi. Pe o bucata de hartie, ea adauga in plicul expediat de Khoka la 5 noiembrie 1930: 'Mircea, oare chiar atat de mult m-am departat de tine? Mircea, Mircea'

Intr-un alt plic, alaturi de cateva flori uscate si o agrafa de par, se pastreaza un biletel al aceleiasi eroine-autoare: 'Nu te pierde pe tine insuti! fii ascet si arata-le tuturor adevarul tau. Scrie sorei tale!'

Am citit si scrisoarea strict confidentiala, de o rara violenta, a lui Dasgupta catre Mircea Eliade, datata 18 septembrie 1930, si care este aidoma cu textul reprodus in romanul Maitreyi:

'Dumneata esti un strain si eu nu te cunosc. Dar, daca esti capabil

sa consideri ceva sacru in viata d-tale, te rog sa nu mai intri in casa mea, nici sa incerci sa vezi sau sa scrii vreunui membru al familiei mele. Daca vrei sa ma vezi personal, cauta-ma la birou si, daca ai vrea vreodata sa-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut sau un functionar superiorului sau. Te rog sa nu pomenesti de aceasta nota nimanui si rupe-o dupa ce o vei citi. Ratiunea acestei purtari trebuie sa-ti fie evidenta, daca ti-a ramas cat de putina minte in nebunia d-tale. Iti cunosti ingratitudinea si ofensa pe care mi-ai adus-o

N.S. Dasgupta P.S. Te rog nu fi inoportun, incercand sa te explici si adaugand astfel alte minciuni depravatului dumitale caracter'.

Inexplicabila si regretabila comportare fata de dragostea unor tineri, din partea unui mare savant! Cu atat mai de neiertat cu cat, in viata lui personala, el se va comporta imoral si blamabil, asa cum il arata cu necrutare propria-i fiica.

In romanul pe care-l discutam, apar episodic si alte personaje reale: Giuseppe Tucci, Stella Kramrish, Lucian Bogdanov. Cititorul e, de asemenea, familiarizat cu intimitatea vietii lui Rabindranath Tagore (1861-1941), Guru-ul Maitreyiei, cel care-i prefatase primul volum de versuri, din 1930, laureatul premiului Nobel, cea mai proeminenta personalitate a Indiei moderne.

Ne cufundam, in timpul lecturii, in peisajul si in mentalitatea indiana, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor si simbolurilor. Coloana vertebrala a cartii de fata este insa relatarea cu autenticitate si, as zice, cu geniu a celei mai mari minuni a lunii: infiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii impartasite si destramarea ei.

Mircea si Amrita (din Dragostea nu moare), ca si Allan si Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alaturi de nemuritoarele cupluri Paul si Virginia, Tristan si Isolda, Romeo si Julieta. Dragostea nu moare (1976), cartea aparuta pana acum in limbile bengali, engleza, germana si romana, nu are inca notorietatea planetara a romanului Maitreyi (1933). Ea insa inainteaza triumfal pe aceeasi cale regala a consacrarii universale.

MIRCEA HANDOCA