George orwell - ferma animalelor (animal farm, 1945)

GEORGE ORWELL

FERMA ANIMALELOR

(Animal Farm, 1945)

Capitolul I

Domnul Jones, proprietarul fermei 'Conacul', incuie cotetele de gaini pentru noapte, dar, cum bause peste masura de mult, uita sa astupe si deschi­zaturile pentru ciugulit. Cu cercul de lumina al feli­narului jucind dintr-o parte in alta, el traversa curtea impleticindu-se, isi azvirli cizmele din picioare la usa din spate, isi turna un ultim pahar de bere din bu­toiul din camara, apoi urca scarile spre dormitor, unde doamna Jones si incepuse sa sforaie.

Imediat dupa ce lumina din dormitor se stinse, un freamat si o agitatie se facura simtite prin toate col­turile fermei. In timpul zilei, circulase zvonul ca ba­trinul Senior, porcul Middle White premiat, avusese un vis ciudat in noaptea dinainte si ca voia sa-l co­munice si celorlalte animale. Cazusera de acord sa se intilneasca toate in hambarul cel mare, indata ce domnul Jones se retragea la o distanta sigura. Batri­nul Senior ― intotdeauna era numit astfel, desi la expozitie fusese prezentat sub numele de Frumosul din Willingdon ― impunea atita respect la ferma, in­cit fiecare era oricind gata sa-si sacrifice o ora de somn pentru a auzi ce avea el de spus.

La un capat al hambarului cel mare, pe un fel de platforma inaltata, Seniorul statea deja instalat pe culcusul sau de paie, sub un felinar agatat de o birna. Avea doisprezece ani si, in ultima vreme, crescuse cam prea labartat, dar era inca un porc cu aspect maiestuos, arata intelept si binevoitor, cu toate ca ni­ciodata nu i se taiasera coltii.

Nu dupa mult timp, incepura sa soseasca si cele­lalte animale, fiecare facindu-se comod dupa obiceiul sau. Primii venira cei trei ciini, Bluebell, Jessie si Pin­cher, apoi porcii care se asezara pe paiele din fata platformei. Gainile se cocotara pe pervazurile feres­trelor, porumbeii se suira, batind din aripi, pe ca­priorii acoperisului, iar oile si vacile se asezara in spatele porcilor si incepura sa rumege. Boxer si Clo­ver, cei doi cai de tractiune, intrara impreuna, mer­gind foarte incet si atent, cu copitele lor mari si pa­roase, de teama sa nu calce vreun animal ascuns in paie. Clover era o iapa corpolenta cu aspect matern, intre doua virste, care nu-si recapatase deloc silueta dupa cel de-al patrulea minz. Boxer era un animal enorm, inalt de peste un metru optzeci si mai puter­nic decit oricare doi cai normali luati la un loc; o dunga alba care-i mergea de-a lungul capului pina la nas ii dadea un aer destul de stupid si, de fapt, el nici nu era grozav de inteligent, dar toata lumea il res­pecta pentru taria lui de caracter si formidabila pu­tere de munca. Dupa cai venira Muriel, capra cea alba si Benjamin, magarul. Benjamin era cel mai ba­trin animal de la ferma si cel mai putin sociabil. Vor­bea rar, iar cind vorbea, o facea, de obicei, ca sa lanseze cite o remarca plina de cinism ― spunea, de exemplu, ca Dumnezeu ii daduse coada ca sa alunge mustele, dar ca el ar fi preferat sa nu aiba nici coada, nici muste. Numai el, dintre toate animalele de la ferma, nu ridea niciodata. Daca era intrebat de ce, spunea ca nu vede nimic de ris. Cu toate acestea, fara s-o recunoasca deschis, era legat de Boxer; si unul si celalalt isi petreceau duminicile, de obicei, pe mica pasune din spatele livezii, pascind umar la umar, dar fara sa vorbeasca.

Cei doi cai tocmai se asezasera cind un cird de ratuste, ratacite de mama lor, intrara in sir in hambar, macaind in soapta si plimbindu-se dintr-o parte in alta in cautarea unui loc unde sa nu fie calcate in picioare: Clover facu un fel de zid in jurul lor cu pi­ciorul ei din fata, iar ratustele, ghemuindu-se la pa­mint in spatele piciorului ei, adormira imediat. In ul­timul moment, intra si Mollie, iapa cea alba, proasta dar draguta, care tragea cabrioleta domnului Jones, cu un mers afectat elegant, molfaind o bucata de za­har. Ea isi alese un loc in fata si incepu sa-si vinture coama alba, sperind sa atraga atentia celorlalti catre panglicile rosii cu care o avea impletita. Ultima sosi pisica, privind in jur, ca de obicei, dupa locul cel mai calduros si pina la sfirsit se inghesui intre Boxer si Clover; aici se porni pe tors, multumita, de-a lungul intregului discurs al Seniorului, fara sa asculte nici macar o singura vorba.

Toate animalele erau acum prezente, in afara de Moise, corbul domesticit, care dormea pe o prajina, in umbra portii din spate a hambarului. Cind Senio­rul vazu ca toate se facusera comode si asteptau cu atentia cuvenita, isi drese glasul si incepu sa vor­beasca:

Tovarasi, ati auzit deja despre visul ciudat pe care l-am avut azi-noapte. Dar am sa vorbesc despre vis mai tirziu. Am altceva de spus la inceput. Nu cred, tovarasi, sa mai am multe zile de trait printre voi si, inainte de a muri, socotesc de datoria mea sa va impartasesc intelepciunea pe care am acumulat-o pina acum. Am avut o viata lunga, am avut mult timp de gindire pe cind stateam singur in cocina mea si cred ca pot spune ca am inteles natura vietii pe acest pamint mai bine ca oricare alt animal din ziua de azi. Acestea sint lucrurile despre care vreau sa va vorbesc. Deci, tovarasi, care este natura acestei vieti a noastre? Sa privim lucrurile in fata: vietile noastre sint mizere, pline de truda si scurte. Ne nastem, primim exact atita hrana cit sa nu murim, iar aceia din­tre noi care sint capabili s-o faca, sint obligati sa munceasca pina la ultima farima de energie; si, in clipa cind foloasele pe care le aducem se sfirsesc, sin­tem macelariti cu o cruzime infioratoare. Nici un ani­mal din Anglia nu cunoaste ce sint acelea fericirea sau tihna, dupa ce implineste virsta de un an. Nici un animal din Anglia nu este liber. Viata unui animal inseamna mizerie si sclavie: iata adevarul curat.

Dar, oare, asta tine, pur si simplu, de natura lu­crurilor? Se petrece, oare, acest lucru pentru ca tara asta a noastra este atit de saraca, incit nu se poate asigura o viata decenta celor care traiesc in ea? Nu, tovarasi, de o mie de ori nu! Pamintul Angliei este fertil, clima ei este buna, ea e capabila sa ofere hrana din abundenta unui numar de animale enorm fata de cele care o locuiesc astazi. Numai ferma asta a noas­tra ar putea intretine o duzina de cai, douazeci de vaci, sute de oi ― toate traind intr-un confort si o demnitate care astazi sint aproape de neimaginat. Pentru ce, atunci, continuam sa traim in aceste con­ditii de mizerie? Pentru ca aproape intregul produs al muncii noastre ne este furat de fiintele omenesti. Iata, tovarasi, raspunsul la toate problemele noastre. El se rezuma la un singur cuvint: OMUL! Omul este singurul nostru dusman adevarat. Scoateti Omul din scena si cauza fundamentala a foametei si a muncii excesive este abolita pentru totdeauna.

Omul este singura fiinta care consuma fara sa produca. El nu da lapte, nu face oua, e prea slab ca sa traga plugul, nu poate fugi destul de repede ca sa prinda iepuri. Cu toate astea, el e stapin peste toate animalele. El le pune la munca si le da inapoi abia cit le este necesar ca sa nu moara de foame; restul pastreaza pentru el. Munca noastra este cea care lucreaza pamintul, balega noastra este cea care-l fertili­zeaza si, totusi, care dintre noi poseda mai mult decit propria-i piele? Voi, vacilor pe care va vad in fata mea, cite mii de litri de lapte ati dat anul trecut? Si ce s-a-ntimplat cu laptele acela care ar fi trebuit sa hraneasca viteii vostri ca sa creasca puternici? Pina la ultimul strop s-a scurs pe gitlejurile dusmanilor nostri. Iar voi, gainilor, cite oua ati facut anul acesta si cite din aceste oua au ajuns sa dea pui? Toate cele­lalte au ajuns la piata ca sa aduca bani lui Jones si oamenilor lui. Si tu, Clover, unde sint cei patru minji pe care i-ai nascut si care ar fi trebuit sa-ti fie sprijin si bucurie la batrinete? Fiecare a fost vindut cind a implinit un an ― pe nici unul n-ai sa-l mai vezi vreo­data. Ca rasplata pentru cele patru nasteri si pentru toata munca ta pe cimp, ce ai altceva, afara de ratii si de un loc in grajd?

Si nici macar vietile de mizerie pe care le ducem nu ni se permite sa le traim pina la soroacele lor na­turale. In ceea ce ma priveste, nu ma pling, pentru ca fac parte dintre cei norocosi. Am doisprezece ani si am avut peste patru sute de copii. Aceasta este viata naturala a unui porc. Dar nici un animal nu scapa de cruzimea cutitului pina la urma. Voi, porcii cei tineri ingrasati pentru taiere, pe care va vad stind in fata mea, toti o sa va sfirsiti vietile urlind, pe butuc, in mai putin de un an. La aceasta oroare toti sintem si­liti sa ajungem ― vaci, porci, gaini, oi, toata lumea. Nici macar caii sau ciinii nu au o soarta mai buna. Pe tine, Boxer, chiar in ziua cind muschii aia tari ai tai or sa-si piarda puterea, Jones o sa te vinda taieto­rului de cai, care o sa-ti taie beregata si o sa te fiarba pentru ciinii de vinatoare. Iar ciinilor, cind imbatri­nesc si le cad dintii, Jones le leaga cite o caramida de git si ii ineaca in iaz.

Si atunci, tovarasi, nu e la fel de limpede ca lu­mina zilei ca tot raul acestei vieti a noastre izvoraste din tirania fiintelor omenesti? Numai daca scapam de Om, numai atunci produsul muncii noastre o sa ne apartina. Aproape peste noapte putem deveni bogati si liberi. Si atunci, ce trebuie sa facem? Ce? Sa mun­cim zi si noapte, trup si suflet, pentru rasturnarea ra­sei omenesti! Iata mesajul meu catre voi, tovarasi: REVOLUTIE! Nu stiu cind o sa vina aceasta revolu­tie, poate intr-o saptamina, poate intr-o suta de ani, dar stiu, la fel de sigur cum vad paiele astea sub pi­cioarele mele, ca, mai devreme sau mai tirziu, se va face dreptate. Fixati-va acest lucru in minti, tovarasi, in putinul care v-a mai ramas de trait! Si, mai mult decit orice, transmiteti acest mesaj al meu celor ce vor veni dupa voi, asa incit generatiile viitoare sa duca mai departe lupta, pina la victorie.

Si nu uitati, tovarasi, ca hotarirea nu trebuie sa va paraseasca niciodata. Nici un argument sa nu va rataceasca. Nu ascultati niciodata cind o sa vi se spuna ca omul si animalele au interese comune si ca prosperitatea unuia inseamna prosperitatea celorlalte. Toate astea sint minciuni. Omul nu serveste nicio­data interesele vreunei alte creaturi, in afara de el in­susi. Iar intre noi, animalele, sa fie o unitate perfecta, o tovarasie perfecta in lupta. Toti oamenii sint dus­mani. Toate animalele sint tovarase!

In acel moment izbucni o galagie cumplita. In timp ce Seniorul vorbea, patru sobolani mari se tiri­sera afara din gaurile lor si stateau pe labele din spate, ascultindu-i. Ciinii ii zarira dintr-o ochire si doar printr-un salt fulgerator inspre gauri izbutira so­bolanii sa scape cu viata. Seniorul isi inalta copita pentru a face liniste:

Tovarasi, zise el, iata o problema care trebuie rezolvata. Animalele salbatice, cum ar fi sobolanii si iepurii de cimp ― sint ele prietenii ori dusmanii nostri? Sa supunem la vot. Pun in fata adunarii aceasta intrebare: sint sobolanii tovarasi?

Votul hotari imediat, cu o majoritate covirsitoare, ca sobolanii erau tovarasi. Numai patru dintre ani­male se impotrivira, cei trei ciini plus pisica, descope­rita, insa, mai tirziu, ca votase si pro si contra. Se­niorul continua:

Mai am putine lucruri de spus. Repet: nu va uitati niciodata datoria de dusmanie fata de Om si toate cele legate de el. Oricine merge pe patru pi­cioare, sau are aripi, este prieten. Oricine merge pe doua picioare este dusman. Si tineti minte si faptul ca, luptind impotriva Omului, nu trebuie sa ajungem sa semanam cu el. Chiar dupa ce l-ati invins, nu-i adoptati viciile. Nici un animal nu trebuie sa traiasca vreodata intr-o casa, sau sa doarma intr-un pat, sau sa poarte haine, sau sa bea alcool, sau sa fumeze tu­tun, sau sa se atinga de bani, sau sa se angajeze in comert. Toate obiceiurile Omului sint rele. Si, mai mult decit orice altceva, nici un animal nu trebuie vreodata sa fie stapin peste alte fiinte ca si el. Slabe ori puternice, inteligente ori simple, noi, animalele, sintem frati. Nici un animal nu trebuie vreodata sa ucida vreun alt animal. Toate animalele sint egale.

Si acum, tovarasi, o sa va vorbesc despre visul meu de azi-noapte. Nu vi-l pot descrie: era un vis despre cum o sa arate Pamintul dupa disparitia Omului. Dar el mi-a readus in minte un lucru pe ca­re-l uitasem demult. Acum multi ani, pe vremea cind inca mai eram godac, mama mea si celelalte scroafe cintau un cintec vechi din care cunosteau doar melo­dia si primele trei cuvinte. Eu am invatat aceasta me­lodie in copilaria mea, dar de multa vreme, mi-a zburat din minte. Azi-noapte, totusi, mi-am reamintit-o in vis. Si, ce-i mai important, mi-au revenit in minte si cuvintele ― cuvinte pe care, sint sigur, le cintau animalele de demult si au fost uitate timp de genera­tii. O sa va cint acel cintec, tovarasi, chiar acum. Eu sint batrin si vocea imi este ragusita, dar, dupa ce o sa va-nvat melodia, voi o sa-l puteti cinta mai bine singuri. Se numeste Animale din Anglia.

Batrinul Senior isi drese glasul si incepu sa cinte. Asa cum spusese, vocea ii era ragusita, dar cinta des­tul de bine si era o melodie miscatoare, ceva intre Clementine si La Cucuracha. Cuvintele erau acestea:

'Animale din Anglia si Scotia,

Din toate tarile, de sub multi sori,

Eu va vorbesc, si mare mi-e emotia,

Despre anii de aur viitori.

Mai devreme-ori mai tirziu, in ceasul sfint,

Cind Omul-Tiran fi-va rasturnat,

In acea zi al Angliei manos pamint

De animale doar va fi calcat.

Belciugele atunci vor cadea in zeci,

Nimeni sa-n spate nu-si va mai propti,

Zabale, pinteni vor rugini pe veci,

Biciuri crunte nicicind vor mai plesni.

Comori ce nu intra-n a mintii sfera,

Griu si orz, fin, ovaz, noi vom stapini,

Trifoi, fasole, sfecla furajera,

Fi-vor ale noastre-n acea zi.

Cimpurile Angliei vor luci-n senin,

Apele ei vor fi mai curate,

Si vinturile vor adia mai lin,

In ziua cind fi-va libertate.

Noi trebuie sa muncim pentru-acea zi,

Toti-un trup, vaci, cai, giste si curcani,

Chiar de murim inainte de-a o sti,

Pentru-a fi liberi sa trudim multi ani.

Animale din Anglia si Scotia,

Din toate tarile, de sub multi sori,

Eu va vorbesc, si mare mi-e emotia,

Despre anii de aur viitori'.

Cintatul acestui imn lasa toate animalele prada celei mai salbatice dintre exaltari. Aproape inainte ca Seniorul sa fi ajuns la sfirsit, celelalte animale ince­pusera sa-l cinte singure. Chiar si cele mai proaste dintre ele prinsesera deja melodia si o parte din cu­vinte; cit despre cei inteligenti, cum erau porcii si cii­nii, acestia invatasera cintecul pe dinafara din pri­mele minute. Iar apoi, dupa o serie de incercari preli­minare, intreaga ferma izbucni cu Animale din Anglia, la un unison impresionant. Vacile il mugeau, ciinii il schelalaiau, oile il behaiau, caii il nechezau, ratele il macaiau. Erau atit de incintate de acest cintec, incit il interpretara de la inceput pina la sfirsit de cinci ori la rind si ar fi continuat probabil sa-l cinte toata noaptea, daca n-ar fi fost intrerupte.

Din nefericire, izbucnirea il trezise pe domnul Jo­nes care sarise jos din pat, convins ca intrase o vulpe in curte. Luase pusca, sprijinita mereu de perete intr-un colt al dormitorului si slobozise o incarcatura de alice calibrul 6 in intuneric. Alicele se infipsesera in peretele hambarului, asa incit sedinta fu ridicata brusc. Toata lumea se repezi spre locurile de dormit. Pasarile sarira sus, pe grinzile lor, animalele se cul­cara jos, pe paie si intreaga ferma adormi intr-o clipa.

Capitolul II

Trei nopti mai tirziu, batrinul Senior muri linistit in somn. Trupul lui fu inmormintat la poarta livezii.

Aceste lucruri se intimplau la inceputul lui mar­tie. De-a lungul urmatoarelor trei luni se desfasura o intensa activitate secreta. Discursul Seniorului daduse animalelor mai inteligente de la ferma o viziune com­plet noua asupra vietii. Nu stiau cind avea sa se pe­treaca Revolutia prezisa de Senior, nu aveau nici un motiv sa creada ca avea sa fie in timpul vietilor lor, dar vedeau limpede ca era de datoria lor sa o prega­teasca. Munca de a-i educa si organiza pe ceilalti cazu, fireste, in seama porcilor, recunoscuti in gene­ral ca fiind cele mai inteligente animale. Printre porci se distingeau doi masculi tineri, care se numeau Snowball si Napoleon si pe care domnul Jones ii in­grasa pentru a-i vinde. Napoleon era un mascul din rasa Berkshire, mare si cu un aspect destul de feroce, singurul Berkshire de la ferma, nu foarte vorbaret, dar avind reputatia de a sti sa-si impuna vointa. Snowball era un porc mai sprinten decit Napoleon, mai iute la vorba si mai inventiv, dar nu era conside­rat a avea aceeasi profunzime de caracter. Toti cei­lalti porci masculi de la ferma erau crescuti pentru taiere. Cel mai cunoscut printre acestia era un porc mic si gras, care se numea Squealer [Guitatorul], cu falci foarte rotunde, ochi scaparatori, miscari iuti si o voce foarte ascutita. Era un vorbitor stralucit si, cind discuta in contradictoriu vreo problema, avea un fel de a sari dintr-o parte intr-alta si de a-si scutura coada, care era, nu se stie de ce, foarte convingator. Ceilalti spuneau despre Squealer ca poate face din negru alb.

Acestia trei elaborasera, pornind de la invatatu­rile batrinului Senior, un intreg sistem de gindire pe care il numisera Animalism. Mai multe nopti pe sap­tamina, dupa ce domnul Jones se culca, cei trei orga­nizau intruniri secrete in hambar si le expuneau ce­lorlalte animale principiile Animalismului. La ince­put, se lovira de o teribila prostie si apatie. Unele animale vorbeau despre datoria de a fi loiale domnu­lui Jones, pe care-l numeau 'Stapinul', sau faceau remarci elementare:

Domnul Jones ne hraneste. Daca dispare el, noi o sa murim de foame.

Altele puneau intrebari de genul:

De ce sa ne pese noua ce-o sa se intimple dupa ce murim?

sau:

Daca Revolutia asta o sa aiba loc oricum, ce conteaza daca noi o pregatim sau nu?

Asa incit, porcii aveau mari greutati in a le face sa inteleaga ca toate acestea erau contrare spiritului Animalismului. Cele mai idioate intrebari le punea Mollie, iapa cea alba. Prima intrebare pe care i-o pu­sese lui Snowball fusese:

O sa mai existe zahar dupa Revolutie?

Nu, ii raspunsese Snowball ferm. Nu avem la aceasta ferma posibilitatea de a face zahar. Dar, de fapt, nici n-o sa ai nevoie de zahar. O sa ai ovaz si fin cit o sa vrei.

Si o sa mi se mai dea voie sa port panglici in coama? intrebase Mollie.

Tovarasa, ii spusese Snowball, aceste panglici de care te simti atit de legata sint insemnele sclaviei. Nu poti intelege ca libertatea valoreaza mai mult de­cit niste panglici?

Mollie se aratase de acord, dar nu paruse prea convinsa.

Porcii aveau, insa, si mai multe greutati in lupta de a contracara minciunile raspindite de Moise, cor­bul domesticit. Moise, care era mai mult decit altii favoritul domnului Jones, era si spion si informator, dar si un orator inteligent. El sustinea ca stia de exis­tenta unei tari misterioase, numita Muntele de Zahar Candel, unde mergeau toate animalele dupa moarte. Era asezata undeva sus, in ceruri, imediat in spatele norilor, spunea Moise. Pe Muntele de Zahar Candel era duminica sapte zile pe saptamina, trifoiul inflorea tot anul, iar zaharul cubic si turta din saminta de in cresteau in tufisuri. Animalele il dusmaneau pe Moise pentru ca era informator si nu muncea, dar unele credeau in Muntele de Zahar Candel, iar porcii trebuiau sa argumenteze din greu pentru a le con­vinge ca nu exista un asemenea loc.

Cei mai credinciosi discipoli ai porcilor erau cei doi cai de tractiune, Boxer si Clover. Si unul si cela­lalt aveau mari dificultati in a gindi singuri, dar, o data ce ii acceptasera pe porci drept invatatori, im­bratisara tot ce li se spunea, raspindind invatatura catre celelalte animale prin argumente simple. Nicio­data nu absentau de la intrunirile secrete din hambar si tot ei conduceau corul cind se cinta Animale din Anglia, la sfirsitul fiecarei intruniri.

Insa, dupa cum se dovedi, Revolutia fu infaptuita mult mai devreme si mult mai simplu decit se astep­tase oricine, in anii anteriori, domnul Jones, desi un stapin sever, fusese un fermier priceput; cu trecerea vremii, intrase, insa, intr-o perioada proasta. Deve­nise foarte deprimat dupa ce pierduse bani intr-o ac­tiune judiciara si se apucase de baut mai mult decit era sanatos pentru el. Uneori, zile intregi la rind sta­tea tolanit in fotoliul sau Windsor din bucatarie si ci­tea ziarele, bea, iar din cind in cind il hranea pe Moise cu coji de piine muiate in bere. Oamenii lui erau lenesi si necinstiti, cimpurile erau pline de buru­ieni, cladirile aveau nevoie de reparatii la acoperisuri, gardurile vii erau neingrijite, iar animalele prost hra­nite.

Sosi si luna iunie si finul era aproape gata de co­sit, in ajunul Sfintului Ioan, care era intr-o simbata, domnul Jones se duse la Willingdon si se imbata la 'Leul Rosu' atit de tare, incit nu se intoarse decit du­minica la prinz. Oamenii mulsesera vacile dis-de-di­mineata si apoi plecasera sa vineze iepuri de cimp, fara sa se mai osteneasca sa le dea animalelor de mincare. Cind ajunsese inapoi acasa, domnul Jones se dusese sa se culce pe canapeaua din salon, cu zia­rul 'News of the World' pe fata, asa incit, la caderea serii, animalele tot nemincate erau. Pina la urma, nu mai putura suporta. Una dintre vaci sparse usa de la magazia cu provizii, impingind-o cu coarnele, si toate animalele incepura sa se serveasca singure din re­zerve. Tocmai atunci se trezi si domnul Jones. In clipa urmatoare, el si oamenii lui erau in magazie, cu biciuri in miini, sfichiuind in dreapta si in stinga. Acest lucru animalele infometate il gasira de nesu­portat. Toate intr-o intelegere, desi nimic de acest fel nu fusese planuit dinainte, se aruncara asupra celor ce le chinuiau. Jones si oamenii lui se trezira, deo­data, impunsi cu coarnele si loviti cu copitele din toate partile. Situatia, nu mai era deloc sub controlul lor. Nu vazusera niciodata vreun animal sa se poarte astfel si o asemenea razvratire a unor fiinte pe care aveau obiceiul sa le bata si sa le maltrateze dupa che­ful lor ii inspaiminta atit de mult, incit aproape ca-si iesira din minti. Dupa o clipa sau doua numai, ei renuntara sa mai incerce vreo aparare si o luara la fuga. Dupa un minut, toti cinci fugeau de mincau pa­mintul pe drumul de carute care ducea la drumul principal, cu animalele urmarindu-i triumfatoare.

Doamna Jones, privind afara pe fereastra dormi­torului, vazu ce se intimpla, isi arunca in graba citeva lucruri intr-un sac de voiaj si parasi ferma pe un alt drum. Moise, corbul, sari de pe prajina lui si filfii din aripi in urma ei, ciriind in gura mare. Intre timp, ani­malele ii fugarisera pe Jones si pe oamenii lui de-a lungul drumului si trintisera poarta cu cinci drugi in urma lor. Si astfel, aproape inainte de a-si da seama ce se petrecea, Revolutia fusese infaptuita cu succes: Jones era alungat, iar Ferma 'Conacul' le apartinea.

In primele citeva minute, animalelor nu le veni sa creada in norocul lor. Prima lor reactie fu aceea de a galopa in corpore de jur imprejurul fermei, ca si cum ar fi vrut sa se asigure ca nici o fiinta omeneasca nu se ascundea pe nicaieri inauntru; apoi alergara catre cladirile fermei pentru a sterge definitiv si ultimele urme ale domniei detestate a lui Jones. Incaperea cu hamuri de la capatul grajdurilor fu deschisa cu forta; zabalele, belciugele de pus in nas, lanturile pentru ciini, cutitele nemiloase cu care domnul Jones avu­sese obiceiul sa castreze porcii si mieii, toate fura aruncate in put. Haturile, capestrele, ochelarii pentru cai, sacii umilitori de pus sub bot le aruncara in fo­cul pentru gunoaie care ardea in curte. La fel si bi­ciurile. Toate animalele incepura sa exulte de bucurie vazind biciurile cum se calcinau in flacari. Snowball azvirli in flacari si panglicile cu care erau impodobite de obicei coamele si cozile cailor in zilele de tirg.

Panglicile, zise el, trebuie considerate ca fiind haine, care sint marca oamenilor. Toate animalele trebuie sa umble goale.

Cind auzi asta, Boxer isi lua palarioara de pai pe care o purta vara ca sa nu-i intre mustele in urechi si o azvirli pe foc alaturi de celelalte obiecte.

Intr-un timp foarte scurt, animalele reusira sa dis­truga tot ce le mai amintea de domnul Jones. Dupa aceea, Napoleon le conduse inapoi la magazie si da­rui, de acolo, cite o ratie dubla de porumb la toata lumea, plus doi biscuiti pentru fiecare ciine. Apoi cintara Animale din Anglia, de la un capat la altul, de sapte ori, alergind, iar, in cele din urma, se intinsera pentru noapte si dormira cum nu mai dormisera ni­ciodata pina atunci.

Desteptindu-se in zori, ca de obicei, isi amintira deodata fapta plina de glorie care avusese loc si se napustira toate afara pe pasune. In mijlocul pasunii era o movila care oferea o perspectiva larga asupra unei mari parti a fermei. Animalele se ingramadira spre virf si privira cu atentie in jurul lor, in lumina limpede a diminetii. Da, era a lor ― tot ceea ce ve­deau era al lor! In extazul acestui gind, incepura sa topaie de colo-colo si in cercuri, sa sara in sus, pline, de excitare. Se rostogolira in roua, infulecara guri in­tregi din iarba dulce de vara, aruncara in sus cu pi­cioarele bucati de pamint negru, mirosindu-i parfu­mul bogat. Apoi facura o inspectie a intregii ferme, privind cu admiratie muta pamintul arabil, cimpul cu fin, livada, iazul, cringul. Era ca si cum n-ar fi vazut aceste locuri niciodata si, chiar si acum, cu greu le venea sa creada ca erau numai ale lor. Dupa aceea se intoarsera catre cladirile fermei si se oprira in tacere in fata usii casei. Si aceea era a lor, dar se temeau sa intre. Dupa o clipa, totusi, Snowball si Napoleon im­pinsera usa cu umerii si animalele intrara in sir in­dian, umblind cu extrem de multa grija, ca nu cumva sa deranjeze ceva. Trecura pe virfuri dintr-o camera intr-alta, temindu-se sa vorbeasca mai tare decit in soapta si holbindu-se cu un fel de sfiala la luxul de necrezut, la paturile cu saltele din pene, la oglinzi, la canapeaua din par de cal, la covorul de Bruxelles, la litografia reginei Victoria deasupra caminului din sa­lon. Tocmai se intorceau, coborind scarile, cind se descoperi ca Mollie lipsea. Mersera inapoi si o gasira in cel mai bun dormitor: luase o bucata de panglica albastra din toaleta doamnei Jones, o tinea la umar si se admira prosteste in oglinda. Celelalte ii repro­sara fapta cu asprime si-apoi iesira. Citeva'sunci care atirnau in bucatarie fura scoase afara pentru a fi in­mormintate, iar butoiul cu bere din camara fu spart, cu o lovitura de copita, de catre Boxer; nimic altceva din casa nu se misca din loc. O rezolutie unanima fu imediat votata, si anume de a pastra casa ca muzeu.

Toti si toate fura de acord ca nici un, animal nu tre­buia sa locuiasca vreodata acolo.

Dupa ce mincara de dimineata, Snowball si Na­poleon le convocata din nou.

Tovarasi, zise Snowball, ceasul este sase si ju­matate si avem in fata noastra o zi lunga. Azi ince­pem recoltarea finului. Dar exista o alta problema care trebuie avuta in vedere mai intii.

Porcii dezvaluira astfel faptul ca, in timpul ulti­melor trei luni, invatasera sa citeasca si sa scrie, dintr-o carte veche de citire care apartinuse copiilor domnului Jones si care fusese aruncata pe gramada de gunoi. Napoleon trimise dupa borcane de vopsea neagra si alba si porni, in fruntea tuturor animalelor, catre poarta cu cinci drugi care dadea in drumul principal. Aici, Snowball ― pentru ca Snowball era mai bun la scris ― lua o bidinea intre cele doua un­ghii ale copitei, sterse Ferma 'Conacul' de pe drugul de sus cu vopsea neagra si, in locul ei, scrise Ferma Animalelor. Acesta urma sa fie numele fermei de atunci inainte. Dupa aceea, se dusera inapoi la cladirile fermei, unde Snowball si Napoleon trimisera dupa o scara pe care o rezemara de peretele din fund al hambarului cel mare, explicind ca, in cadrul studi­ilor lor din ultimele trei luni, porcii reusisera sa re­duca principiile Animalismului la Sapte Precepte. Aceste Sapte Precepte aveau sa fie acum inscrise pe perete; ele trebuiau sa constituie o lege inalterabila, dupa care urmau sa traiasca toate animalele de la Ferma Animalelor, pentru totdeauna. Cu oarecari di­ficultati ― pentru ca nu-i este usor unui porc sa-si tina echilibrul pe o scara ― Snowball se sui si se puse pe lucru, in timp ce Squealer statea citeva trepte mai jos, cu borcanul de vopsea. Preceptele fura scrise pe peretele gudronat, cu litere mari, albe, care puteau fi citite si de la treizeci de metri. Ele sunau astfel:

CELE SAPTE PRECEPTE

I ORICE MERGE PE DOUA PICIOARE E DUSMAN

II ORICE MERGE PE PATRU PICIOARE SAU ARE ARIPI E PRIETEN

III NICI UN ANIMAL NU VA PURTA HAINE

IV NICI UN ANIMAL NU VA DORMI INTR-UN PAT

V NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL

VI NICI UN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALT ANIMAL

VII TOATE ANIMALELE SUNT EGALE

Totul era, foarte ingrijit scris si, in afara faptului ca 'prieten' fusese scris 'preiten' si ca unul dintre s-uri fusese desenat invers, ortografia era corecta de la un cap la altul. Snowball citi cu voce tare pentru celelalte animale. Toate aprobara din cap, intr-un consens exemplar, iar acelea mai inteligente incepura pe loc sa memoreze Preceptele.

Si acum, tovarasi, zise Snowball, aruncind pe jos bidineaua ― la cimpul cu fin! Sa facem o pro­blema de onoare din a stringe recolta mai repede de­cit Jones si oamenii lui.

Dar, in acel moment, cele trei vaci, care nu paru­sera in apele lor de citva timp, scoasera un muget pu­ternic. Nu fusesera mulse de douazeci si patru de ore si ugerele lor stateau sa plesneasca. Dupa un moment de gindire, porcii trimisera dupa galeti si mulsera va­cile cu destula indeminare, copitele lor fiind bine adaptate pentru aceasta operatie. Nu dupa mult timp aparura cinci galeti de lapte smintinos cu spuma, la care multe dintre animale se uitau cu un interes con­siderabil.

Ce-o sa se intimple cu tot laptele asta? intreba cineva.

Jones punea uneori din el in terciul nostru, zise una dintre gaini.

Lasati laptele, tovarasi! striga Napoleon, ase­zindu-se in fata galetilor. Se va avea in vedere acest lucru. Recolta este mai importanta. Tovarasul Snowball va va conduce acolo. Eu o sa va urmez in citeva minute. Inainte, tovarasi! Finul asteapta!

Si astfel, animalele pornira in grup catre cimpul cu fin ca sa inceapa recoltarea, iar seara, la intoar­cere, observara ca laptele disparuse.

Capitolul III

Cita naduseala si cita truda cheltuira ca sa stringa finul! Dar eforturile lor fura din plin rasplatite, re­colta fiind un succes si mai mare decit sperasera.

Uneori munca era grea; uneltele fusesera proiec­tate pentru oameni si nu pentru animale si era un mare pas inapoi faptul ca nici un animal nu era ca­pabil sa foloseasca vreo unealta care i-ar fi cerut sa stea pe labele din spate. Dar porcii erau atit de inteli­genti, incit gaseau cite o solutie pentru orice greutate. Cit despre cai, acestia cunosteau fiecare coltisor al cimpului si, de fapt, intelegeau mult mai bine decit Jones si oamenii lui ce sint acelea cositul si greblatul, in realitate, porcii nu munceau, dar le conduceau si le supravegheau pe celelalte animale. Avind cunos­tinte superioare, era natural ca ei sa-si asume raspun­derea. Boxer si Clover se inhamau singuri la coasa si la grebla ― in zilele acelea, nimeni nu avea nevoie de friie si haturi ― si se opinteau de jur imprejurul cim­pului, cite un porc umblind mereu in urma lor si indemnindu-i: 'Diiiii-aaa, tovarase!' sau: 'Hooo, prrr, inapoi, tovarase!', dupa cum era cazul. Si fiecare animal, pina la cel mai umil, muncea la intorsul sau strinsul finului. Pina si ratele si gainile mergeau in­coace si incolo, toata ziua, prin soare, purtind firi­soare de fin in ciocuri. In final, recoltarea se sfirsi cu doua zile mai repede decit le luase de obicei lui Jones si oamenilor lui. Mai mult decit atit, era cea mai mare recolta pe care o cunoscuse ferma. Nu exista nici o pierdere de nici un fel; gainile si ratele, cu ochii lor patrunzatori, strinsesera pina la ultimul fir. Si nici un animal de la ferma nu furase mai mult de o gura de fin.

In toata vara aceea, munca la ferma se desfasura cu exactitate de ceasornic. Animalele erau fericite, asa cum nu-si inchipuisera niciodata ca ar fi putut ajunge. Fiecare gura de hrana era o placere deose­bita, acum, cind era cu adevarat propria lor hrana, produsa de ele insele si pentru ele insele, nu impar­tita de vreun stapin zgircit. Odata plecate fiintele omenesti parazitare, acei buni-de-nimica, toata lumea avea mai mult de mincare. Era si mai mult timp de odihna, desi animalele nu aveau experienta. Se lovira de multe greutati ― de exemplu, spre sfirsitul anului, dupa ce recoltara griul, trebuira sa zdrobeasca spicele in maniera antica si sa imprastie pleava suflind peste ea, din moment ce nu exista masina de treierat la ferma ― dar porcii, cu inteligenta lor si Boxer, eu muschii lui formidabili ieseau intotdeauna din incur­catura. Boxer era obiectul admiratiei tuturor. El muncise din greu inca de pe vremea lui Jones, dar acum parca ar fi fost trei cai, nu unul; erau zile cind intreaga munca de la ferma parea ca se reazema pe umerii lui puternici. Din zori si pina in noapte, el tragea si impingea si se afla mereu acolo unde munca era mai grea. Facuse o intelegere cu unul dintre coco­sii tineri sa-l trezeasca dimineata cu jumatate de ora inaintea celorlalte animale si se prezenta voluntar la cite o corvoada care se dovedea necesara inainte de inceputul zilei de munca obisnuite. Raspunsul lui la orice problema si la orice impediment era: 'O sa muncesc mai mult!' ― si pe acesta il adoptase ca de­viza personala.

Dar fiecare muncea dupa capacitatea sa. Gainile si ratele, de exemplu, salvara cinci duble de griu la recoltare, stringind boabele ratacite. Nimeni nu fura, nimeni nu avu de comentat asupra ratiilor, iar certu­rile, intepaturile si gelozia, care fusesera trasaturile fi­resti ale vietii dinainte, disparusera aproape cu totul. Nimeni nu se eschiva ― sau aproape nimeni. Mollie, ce-i drept, nu se putea scula dis-de-dimineata si ca­pata obiceiul de a parasi lucrul mai devreme, pe mo­tiv ca-i intrase o piatra in copita. Si purtarea pisicii avea ceva ciudat: se observa curind ca atunci cind era de muncit, pisica nu putea fi gasita. Disparea ore intregi si apoi reaparea la mese sau seara, dupa ce munca se terminase, ca si cum nimic nu s-ar fi intim­plat. Dar venea intotdeauna cu niste scuze atit de convingatoare si torcea atit de plina de afectiune, in­cit era imposibil sa nu crezi in bunele ei intentii. Ba­trinul Benjamin, magarul, parea complet neschimbat, inca de la Revolutie. Isi facea munca in acelasi fel, incapatinat si lent, cum o facuse si pe vremea lui Jo­nes, fara sa se eschiveze, dar si fara sa se prezinte vo­luntar la vreo munca suplimentara. Despre Revolutie si despre rezultatele ei nu-si exprima nici o parere. Cind era intrebat daca nu era acum mai fericit, cind Jones fusese alungat, el spunea doar atit: 'Magarii au o viata lunga. Nici unul dintre voi n-a vazut un ma­gar mort' ―- iar celelalte animale se multumeau cu acest raspuns enigmatic.

Duminica nu se lucra. Micul dejun se lua cu o ora mai tirziu decit de obicei si, dupa aceea, avea loc o ceremonie organizata, fara exceptie, in fiecare sap­tamina. Mai intii se ridica drapelul: Snowball gasise, in incaperea cu hamuri, o fata de masa verde si ve­che, de-a doamnei Jones, si vopsise pe ea, cu alb, o copita si un corn. Aceasta era inaltata pe catargul din gradina casei in fiecare duminica dimineata. Dra­pelul era verde, explica Snowball, pentru a repre­zenta cimpiile verzi ale Angliei, in timp ce copita si cornul simbolizau viitoarea Republica a Animalelor care avea sa se nasca dupa inlaturarea definitiva a spetei umane. Odata arborat drapelul, toate anima­lele marsaluiau catre hambarul cel mare, pentru o adunare cunoscuta sub numele de Sedinta. Aici se planifica munca din saptamina urmatoare, iar rezolu­tiile erau supuse discutiei si dezbatute. Intotdeauna porcii erau cei care puneau in discutie rezolutiile. Ce­lelalte animale intelesesera cum se vota, dar nu se puteau gindi sa propuna vreo hotarire. Snowball si Napoleon erau de departe cei mai activi in dezbateri. Dar se putea observa ca acestia doi nu erau nicio­data de acord: indiferent ce propunere facea unul dintre ei, celalalt automat se opunea. Chiar si cind se hotari ― un lucru la care, in principiu, nimeni nu se putea opune ― sa se rezerve o mica pasune imprej­muita, in spatele livezii, ca loc de odihna pentru ani­malele care treceau de virsta muncii, se isca o dezba­tere furtunoasa asupra virstei corecte de retragere la pensie a fiecarei specii de animale. Sedinta se ter­mina, intotdeauna, cu intonarea imnului Animale din Anglia, iar dupa-amiaza era program de recreere. Porcii isi rezervasera incaperea pentru hamuri drept sediu. Aici, seara, ei studiau fieraria, timplaria si alte arte necesare, din carti pe care le adusesera din casa. Snowball se ocupa, de asemenea, cu organi­zarea celorlalte animale in ceea ce el numea Comitete de Animale. La acest lucru era neobosit: astfel se constituira Comitetul pentru Productia de Oua la gaini, Liga Cozilor Curate la vaci, Comitetul de Re­educare a Tovarasilor Salbatici ― obiectivul acestuia era sa domesticeasca sobolanii si iepurii de cimp ―, Miscarea pentru O Lina Mai Alba la oi si diferite altele, pe linga initierea unor cursuri de alfabetizare. In total, aceste proiecte se dovedira niste esecuri. Tenta­tiva de a domestici fiintele salbatice, de exemplu, esua apfoape imediat: acestea continuara sa se com­porte aproape la fel ca mai inainte si, cind fura tra­tate cu generozitate, nu facura altceva decit sa profite. Pisica se inscrise in Comitetul de Reeducare si se arata foarte activa o vreme. Intr-o zi, cineva o vazu stind pe un acoperis si vorbind citorva vrabii care se tineau, insa, la o distanta sigura de ea: le spu­nea ca toate animalele erau acum tovarase si ca ori­care vrabie, daca ar fi dorit, ar fi putut veni sa se aseze pe laba ei; dar vrabiile pastrara distanta.

Cursurile de alfabetizare, totusi, avura un mare succes. Pina spre toamna, aproape fiecare animal de la ferma stia carte intr-o oarecare masura. In ceea ce-i priveste pe porci, ei puteau deja citi si scrie perfect. Ciinii invatara sa citeasca destul de bine, dar nu aratau interes in a citi si altceva in afara celor Sapte Precepte. Muriel, capra, citea ceva mai bine decit ciinii si uneori, seara, le citea celorlalte animale din fragmente de ziare pe care le gasea in gramada de gunoi. Benjamin putea citi la fel de bine ca oricare porc, dar niciodata nu-si dezvaluia posibi­litatile, repetind mereu ca, din cite stia el, nu exista nimic demn de a fi citit. Clover invata intregul alfa­bet, fara a putea, insa, construi cuvinte. Boxer nu putu trece de litera D: stia sa deseneze pe A, B, C si D in nisip, cu copita lui mare, dar apoi statea si pri­vea fix la acele litere, cu urechile date pe spate, uneori Scuturindu-si smocurile de par de pe frunte si incerca din toate puterile lui sa-si aduca aminte ce mai urma, fara sa reuseasca, insa, niciodata. In mai multe rinduri, intr-adevar, el izbuti sa invete pe E, F, G si H, dar, pina ajungea sa le stie, se dovedea ca ui­tase pe A, B, C, D. In cele din urma, se declara mul­tumit cu primele patru litere, pe care le scria o data sau de doua ori pe zi, pentru a-si improspata memo­ria. Mollie refuza sa invete altceva afara de cele sase litere care-i compuneau propriul nume. Pe atestea le construia din bucatele de nuia, apoi le impodobea cu o floare sau doua si se plimba in jurul lor, admirindu-le.

Nici un alt animal de la ferma nu putu trece de li­tera A. Se descoperi, de asemenea, ca animalele mai proaste, cum erau oile, gainile si ratele, nu fusesera in stare nici macar sa invete pe dinafara cele Sapte Precepte. Dupa multa gindire, Snowball declara ca Preceptele puteau, intr-adevar, fi reduse la o singura lozinca, si anume:

PATRU PICIOARE BINE, DOUA PICIOARE RAU

Aceasta, zicea el, continea principiul esential al Animalismului. Oricine prindea lozinca in profun­zime avea sa fie pazit de influentele omenesti. Pasa­rile avura obiectii la inceput, de vreme ce se parea ca si ele aveau doua picioare, dar Snowball le demon­stra ca nu era asa:

Aripa unei pasari, tovarasa, zise el, este un or­gan de propulsie si nu de manipulare. De aceea, ea trebuie privita ca picior. Semnul distinctiv al Omului este mina, instrumentul cu care el savirseste tot raul.

Pasarile nu pricepura lunga demonstratie a lui Snowball, dar ii acceptara explicatia si toate anima­lele mai umile se pusera pe lucru pentru a invata pe dinafara noul slogan.

'PATRU PICIOARE BINE, DOUA PICIOARE RAU' fu scris pe peretele din fund al hambarului, deasupra celor Sapte Precepte si cu litere mai mari. Odata in­vatata pe dinafara, oile dovedira o mare placere pen­tru aceasta lozinca; ori de cite ori stateau intinse pe cimp, incepeau toate sa behaie: 'Patru picioare bine, doua picioare rau! Patru picioare bine, doua picioare rau!' ― si continuau astfel ore intregi, fara sa obo­seasca deloc. Napoleon nu arata nici un interes in Comitetele lui Snowball. El.afirma ca educatia celor tineri era mai importanta decit orice s-ar fi putut face pentru cei deja adulti. Se intimplase ca si Jessie si Bluebell sa fete imediat dupa recoltarea finului, dind nastere, in total, la noua catei voinici. Imediat dupa intarcarea acestora, Napoleon ii lua de linga mamele lor, spunind ca el insusi isi asuma raspunde­rea educarii lor. Ii duse undeva, sus, intr-o incapere la care nu se putea ajunge decit pe o scara, din ca­mera cu hamuri, si acolo ii tinu intr-o asemenea izo­lare, incit restul fermei si uita, in curind, de existenta lor.

Misterul destinatiei laptelui se limpezi si el: era amestecat zilnic in terciul porcilor. Merele timpurii tocmai se coceau si iarba din livada era asternuta cu fructe date jos de vint. Animalele socotira ca pe un lucru de la sine inteles ca acele mere urmau sa fie im­partite in mod egal; si totusi, intr-una din zile se dadu ordinul ca toate fructele date jos de vint sa fie adunate si duse in camera cu hamuri pentru folosinta porcilor. La acest lucru, unele dintre celelalte ani­male murmurara, dar in zadar. Toti porcii se aratara cu totul de acord asupra acestei probleme, inclusiv Snowball si Napoleon. Squealer veni sa dea explicati­ile necesare:

Tovarasi, striga el, doar nu va imaginati, sper, ca noi, porcii, facem asta din spirit de egoism si ca privilegiu? Multora dintre noi, de fapt, nici nu ne plac laptele si merele. Nici mie nu-mi plac. Singurul motiv pentru care luam aceste lucruri este acela de a ne pastra sanatatea. Laptele si merele ― stiinta, to­varasi, a dovedit asta ― contin substante absolut ne­cesare existentei sanatoase a unui porc. Noi, porcii, lucram cu creierul. Intreaga conducere si organizare a acestei ferme depind de noi. Zi si noapte veghem la bunastarea voastra. Pentru voi bem noi acel lapte si mincam acele mere. Stiti ce s-ar intimpla daca noi, porcii, am da gres in datoria ce o avem? Jones s-ar intoarce inapoi! Da, Jones ar veni inapoi! Cu sigu­ranta, tovarasi, zbiera Squealer aproape rugator, to­paind dintr-o parte in alta si dind din coada, cu sigu­ranta ca nu exista nimeni printre voi care ar vrea sa-l vada pe Jones intors inapoi?!

Acum, daca exista un lucru de care animalele erau mai mult decit sigure, acela era ca nu-l voiau pe Jones inapoi. Daca problema se punea in aceasta lu­mina, nu mai aveau ce spune: importanta faptului de a-i tine pe porci sanatosi era mai mult decit evidenta. Asa incit se hotari, fara alte discutii, ca laptele si me­rele cazute din pom din cauza vintului, ca si cea mai mare parte a recoltei de mere, cind se coceau, sa fie puse deoparte exclusiv pentru porci.

Capitolul IV

Pina la sfirsitul verii, stirile despre ceea ce se pe­trecuse la Ferma Animalelor se raspindisera in juma­tate din tara. In fiecare zi, Snowball si Napoleon trimiteau in afara stoluri de porumbei cu instructiuni sa se amestece printre animalele fermelor vecine, sa le spuna povestea Revolutiei si sa le invete melodia de la Animale din Anglia.

In tot acest timp, domnul Jones se atinuse pe la barul 'Leul Rosu' din Willingdon si se plinsese, ori­cui statuse sa-l asculte, de monstruoasa nedreptate pe care o suferise, de a fi fost alungat de pe proprietatea lui de o mina de animale ticaloase. Ceilalti fermieri il intelegeau, in principiu, dar la inceput nu-l ajutara prea mult. In sufletul lui, fiecare se intreba in taina daca nu ar fi putut, cumva, transforma ghinionul lui Jones in norocul sau propriu. Se intimpla, insa, ca proprietarii celor doua ferme vecine Fermei Animale­lor erau permanent in relatii proaste. Una dintre acestea, numita Foxwood, era o ferma mare, neingri­jita si demodata, largita inca si mai mult de terenul impadurit, cu pasunile distruse si gardurile intr-o conditie mizerabila. Proprietarul ei, domnul Pilkington, era un fermier-gentleman nepasator, care isi pe­trecea mai tot timpul pescuind sau vinind, in functie de sezon.

Cealalta ferma, numita Pinchfield, era mai mica si mai bine intretinuta. Proprietarul ei era un oare­care domn Frederick, om aspru si viclean, amestecat mereu in actiuni judiciare si renumit pentru faptul ca facea afaceri complicate. Acestia doi se dusmaneau unul cu celalalt atit de mult, incit era foarte greu pentru ei sa cada la orice intelegere, chiar daca isi aparau interesele. Cu toate acestea, amindoi erau foarte speriati de rebeliunea de la Ferma Animalelor si foarte grijulii in a-si impiedica propriile animale sa afle prea multe despre ea. La inceput, se prefacusera a ride dispretuitor la ideea ca animalele conduceau singure o ferma. Toata chestia avea sa se sfirseasca in doua saptamini, spuneau ei. Tot ei lansara zvonul ca animalele de la Ferma 'Conacul' ― insistau sa o numeasca Ferma 'Conacul' caci nu puteau tolera numele Ferma Animalelor ― se bateau intruna intre ele si, de asemenea, ca aveau sa moara de foame foarte curind. Dupa ce timpul trecu, insa, si se vazu limpede ca animalele nu murisera de foame, Frederick si Pilkington isi schimbara placa si incepura sa vorbeasca despre cumplitele orgii care infloreau acum la Ferma Animalelor. Se dezvalui ca animalele de acolo practicau canibalismul, ca se torturau unul pe celalalt cu potcoave de fier incalzite la rosu si ca isi posedau femelele in comun. Acesta era rezultatul raz­vratirii impotriva legilor Naturii, spuneau Frederick si Pilkington.

Cu toate acestea, asemenea povesti nu erau nicio­data crezute pe de-a intregul. Zvonuri despre o ferma minunata, de unde oamenii fusesera alungati, iar ani­malele isi conduceau singure treburile, continuara sa circule in forme vagi si modificate; in anul acela, un val de rebeliune traversa provincia. Tauri care, pina atunci, fusesera docili devenira salbatici, oile calcara in picioare gardurile vii si devorara trifoiul, vacile rasturnara galetile cu lapte, caii de vinatoare refuzara sa mai sara gardurile si isi azvirlira calaretii de partea cealalta. Mai mult decit orice, melodia si chiar cuvintele Animalelor din Anglia devenira cunoscute peste tot. Se raspindisera cu o viteza uimitoare. Oamenii nu-si putura ascunde furia auzind acest cintec, desi pretindeau ca ar fi fost, pur si simplu, idiot. Nu pu­teau intelege, spuneau ei, cum de animalele insele se aduceau in stare de a cinta asemenea prostii jalnice. Orice animal care era surprins cintindu-l primea pe loc citeva bice. Si totusi, cintecul nu putu fi reprimat. Mierlele il fluierau din gardurile vii, porumbeii il gungureau de pe ulmi, incit ajunse pina in tumultul fierariilor si in sunetul clopotelor din biserici. Si, cind oamenii il ascultara, ii cuprinse un tremur tainic, au­zind in el profetia judecatii lor viitoare.

La inceputul lui octombrie, cind griul fusese sece­rat si depozitat, iar o parte deja vinturat de pleava, un stol de porumbei sosi in virtejuri prin aer si se lasa jos, in curtea Fermei Animalelor, in cea mai cumplita stare de agitatie. Jones si toti oamenii lui, plus alti vreo sase de la Foxwood si de la Pinchfield, intrasera pe poarta cu cinci drugi si se apropiau pe drumul de carute care ducea spre ferma. Toti aveau ciomege, cu exceptia lui Jones, care mergea in fata, cu o pusca in miini. Era evident ca voiau sa incerce sa recucereasca ferma. Acest lucru fusese prevazut de multa vreme si toate pregatirile fusesera facute. Snowball, care studiase o carte veche a campaniilor lui Iuiiu Cezar, gasita in casa, avea ca sarcina opera­tiunile de aparare. El isi dadu ordinele repede si, in citeva minute, fiecare animal se gasea la locul lui. In timp ce oamenii se apropiau de cladirile fer­mei, Snowball dadu semnalul primului atac. Toti po­rumbeii, in numar de treizeci si cinci, incepura sa zboare incoace si incolo pe deasupra capetelor oame­nilor si sa arunce excremente pe ei de la semi-inaltime; si, in timp ce oamenii erau ocupati cu asta, gistele, care statusera ascunse dupa gardul viu, se napustira afara si ii ciupira dureros de gambele picioa­relor. Totusi, asta era doar o mica manevra de hartu­iala, menita sa provoace o oarecare dezordine printre dusmani; oamenii alungara cu usurinta gistele, lovin­du-le cu ciomegele. Atunci, Snowball dadu drumul celei de-a doua linii de atac. Muriel, Benjamin si toate oile, cu Snowball in frunte, navalira inainte, ii impinsera si-i imbrincira pe oameni din toate partile, in timp ce Benjamin se intorcea si-i plesnea cu copi­tele lui mici. Dar, o data in plus, oamenii, cu ciome­gele si cu bocancii lor tintuiti, se dovedira prea tari pentru ei; si, deodata, la un guitat al lui Snowball, care era semnalul de retragere, toate animalele se in­toarsera si o zbughira pe poarta in curte.

Oamenii scoasera un strigat de victorie. Isi vazu­sera, asa credeau ei, dusmanii pusi pe fuga si-i urma­rira in dezordine. Asta era exact ceea ce intentionase Snowball. Odata bine intrati in curte, cei trei cai, cele trei vaci si restul porcilor, care statusera in ambus­cada la grajdul vacilor, sarira brusc in spatele oame­nilor, taindu-le retragerea. Atunci, Snowball dadu semnalul atacului. El insusi se napusti direct spre Jones. Acesta il vazu venind, ridica pusca si trase. Alicele lasara dungi insingerate pe spinarea lui Snow­ball, iar o oaie cazu moarta. Fara sa se opreasca nici o clipa, Snowball, cu cele o suta de kilograme ale lui, se arunca in picioarele lui Jones. Jones se trezi proiectat pe o gramada de balegar, iar pusca ii zbura din mani. Dar spectacolul cel mai teribil il oferi Boxer, care se ridica pe picioarele din spate si lovea ca un armasar cu copitele lui enorme potcovite cu fier. Prima lui lovitura cazu in capul unui grajdar de la Foxwood, care se intinse fara viata in noroi. Va­zind asta, oamenii isi aruncara ciomegele si incercara sa fuga. Panica puse stapinire pe ei si, in clipa urma­toare, se aflau cu toate animalele pe urmele lor, fugariti in jurul curtii, luati in coarne, loviti, muscati, cal­cati in picioare. Nu ramase nici un animal de la ferma care sa nu se razbune pe ei dupa felul sau. Pina si pisica isi dadu drumul brusc de pe un acope­ris pe umerii unui vacar si-si infipse ghearele in gitul lui, la care acela urla inspaimintator. Intr-un moment cind poarta era libera, oamenii fura fericiti sa poata fugi afara din curte si sa se grabeasca spre drumul principal.. Si astfel, dupa cinci minute de la invazia lor, se aflau intr-o retragere rusinoasa pe acelasi drum pe care venisera, cu un cird de giste gigiind in urma lor si ciupindu-i de gambele picioarelor tot tim­pul. Toti oamenii fugisera, in afara de unul. Intors in curte, Boxer il mingiie cu copita pe grajdarul care za­cea cu fata in jos in noroi, incercind sa-l intoarca. Baiatul nu se misca.

E mort, zise Boxer intristat. Nu voiam sa fac asa ceva. Am uitat ca port potcoave de fier. Cine o sa creada ca n-am facut-o intentionat?

Fara sentimentalisme, tovarase! striga Snowball, din ale carui rani singele inca mai picura. Raz­boiul e razboi. Singurul om bun e omul mort.

― Dar nu vreau deloc sa iau viata nimanui, nici chiar viata unui om, repeta Boxer si ochii i se um­plura de lacrimi.

Unde e Mollie? exclama cineva.

Mollie, intr-adevar, lipsea. In prima clipa, toti se alarmara; se temeau ca oamenii ar fi putut sa-i faca vreun rau, sau chiar s-o fi luat cu ei. Pina la urma, totusi, o gasira ascunsa in staulul ei, cu capul infun­dat in finul din iesle. Fugise imediat dupa ce se tra­sese cu pusca. Si, cind celelalte animale se intoarsera din cautarea ei, descoperira ca grajdarul care, de fapt, fusese doar buimacit, isi revenise deja si fugise.

Animalele se adunara acum la un loc, in cea mai teribila stare de agitatie, fiecare povestind cu voce cit mai tare propriile fapte de vitejie in lupta. Imediat se tinu o celebrare improvizata a victoriei. Fu inaltat drapelul si Animale din Anglia cintat de citeva ori, apoi oaia ucisa fu inmormintata cu funeralii solemne, iar un arbust plantat pe mormintul ei. In fata gropii, Snowball tinu un scurt discurs, accentuind necesita­tea ca animalele sa fie gata sa-si dea viata pentru Ferma Animalelor, daca acest lucru ar fi fost nece­sar.

Hotarira apoi, in unanimitate, sa creeze o decora­tie militara, 'Erou-Animal, Clasa intii', conferita atunci si acolo lui Snowball si lui Boxer. Aceasta consta dintr-o medalie de bronz ― in realitate, niste alamuri pentru cai gasite in camera cu hamuri ― care sa fie purtata duminicile si in zilele de sarba­toare. Se institui, de asemenea, si 'Erou-Animal, Clasa a Doua', conferita postum oii moarte.

O multime de discutii se invirtira in jurul intreba­rii cum sa fie numita batalia. In final, se numi Bata­lia de la Grajdul Vacilor, de vreme ce de acolo por­nise ambuscada. Pusca domnului Jones fu gasita za­cind in noroi si, cum se stia ca exista o rezerva de munitie in casa, se hotari ca pusca sa fie asezata in picioare la baza catargului, drept piesa de artilerie si sa se traga cu ea de doua ori pe an ― o data la doi­sprezece octombrie, aniversarea Bataliei de la Grajdul Vacilor si alta data in ziua de Sfintul Ioan, aniversa­rea Revolutiei.

Capitolul V

In timpul iernii, Mollie deveni tot mai dificila. In­tirzia la munca in fiecare dimineata, se scuza spunind ca dormise, prea mult si se plingea de dureri miste­rioase, desi avea o pofta de mincare excelenta. Folo­sea tot felul de pretexte ca sa se sustraga de la munca si sa mearga la iazul cu apa, unde statea prosteste si se uita fix la propria-i reflectare in apa. Dar existau zvonuri si mai serioase. Intr-una din zile, pe cind Mollie se plimba voioasa prin curte, scuturindu-si coada lunga si mestecind o gura de fin, Clover o lua deoparte.

Mollie, ii spuse ea, am ceva foarte serios de discutat cu tine. Azi-dimineata te-am vazut privind peste gardul care desparte Ferma Animalelor de Foxwood. Unul dintre oamenii domnului Pilkington sta­tea de partea cealalta a gardului. Si eram destul de departe, dar sint aproape sigura ca am vazut treaba asta, el iti vorbea, iar tu i-ai permis sa te mingiie pe nas. Ce inseamna asta, Mollie?

N-am facut asa ceva! Nu eram acolo! Nu-i ade­varat! striga Mollie, cabrindu-se si jucind in loc.

Mollie, uita-te-n ochii mei! Imi dai cuvintul tau de onoare ca omul nu te mingiia pe nas?

Nu-i adevarat! repeta Mollie, dar nu putu s-o priveasca pe Clover in ochi si, in clipa urmatoare, isi lua talpasita si pleca in galop spre cimp.

Clover, insa, avu un gind. Fara a spune nimic ce­lorlalte, ea se duse la staulul lui Mollie si ravasi paiele cu copita. Ascunse sub paie, gasi o gramajoara de zahar cubic si mai multe panglici de diferite cu­lori.

Trei zile dupa asta, Mollie disparu. Timp de ci­teva saptamini, nu se stiu nimic despre locul unde ar fi putut fi, dar apoi porumbeii raportara ca o vazu­sera de cealalta parte a Willingdon-ului, inhamata la un docar elegant vopsit in rosu si negru, care era oprit in fata unui local public si ca un om gras si rosu la fata, imbracat cu pantaloni si jambiere in ca­rouri, care arata a circiumar, o mingiia pe nas si-i dadea sa manince zahar. Parul ii fusese tuns proaspat si purta o panglica purpurie legata de smocul de pe frunte.

Parea sa se simta bine, asa zisera porumbeii. Nici unul dintre animale nu mai pomeni vreodata despre ea.

In ianuarie veni un frig rau, muscator. Pamintul era atit de tare ca parca ar fi fost de fier si pe cimp nu se putea face nimic. Se tinura numeroase Sedinte in hambarul cel mare, iar porcii se ocupau cu planifi­carea muncii in sezonul urmator. Ajunsese sa fie ac­ceptat ca porcii, care erau de departe mai inteligenti decit celelalte animale, sa decida in toate problemele ce tineau de politica fermei, desi hotaririle lor tre­buiau ratificate de o majoritate de voturi. Aceasta organizare ar fi functionat destul de bine daca nu ar fi existat controversele dintre Snowball si Napoleon. Acestia doi erau in dezacord la fiecare problema unde putea exista un dezacord. Daca unul dintre ei propunea Insamintarea unei suprafete mai mari cu orz, celalalt cu siguranta cerea o suprafata mai mare cu ovaz si, daca unul din ei spunea ca mai potrivit ar fi fost pentru varza cutare sau cutare cimp, celalalt declara ca locul respectiv nu era bun pentru altceva in afara de radacinoase. Fiecare isi avea adeptii lui si se iscau unele dezbateri violente. La Sedinte, Snowball cistiga adesea majoritatea prin discursurile sale stralucite, dar Napoleon se pricepea mai bine sa-si atraga sprijinitori in perioadele dintre Sedinte. Avea un succes deosebit cu oile. In ultima vreme, oile ince­pusera sa behaie 'Patru picioare bine, doua picioare rau' si cind trebuia si cind nu trebuia si adeseori in­trerupeau Sedintele in acest fel. Se remarca, de ase­menea, ca aveau un talent deosebit sa tot repete 'Pa­tru picioare bine, doua picioare rau' in momentele fundamentale ale discursurilor lui Snowball. Acesta facuse un studiu atent al citorva numere mai vechi din revista 'Fermierul Crescator de animale', pe care le gasise in casa, si venea cu o multime de planuri de inovatii si imbunatatiri. Vorbea ca un savant despre canale de irigatie pe cimpuri, despre silozuri si zguri alcaline si concepuse o schema complicata conform careia fiecare animal isi lasa balega direct pe cimp, in alt loc in fiecare zi, pentru a economisi munca de transport. Napoleon nu concepu nici un plan pro­priu, dar despre cele ale lui Snowball spunea calm ca nu puteau avea nici un rezultat si parea a fi in astep­tarea propriului sau moment prielnic. Dar, dintre toate controversele lor, nici una nu se dovedi mai apriga decit cea in legatura cu moara de vint.

Pe pasunea cea lunga, nu departe de cladirile fer­mei, se afla o movila care era punctul cel mai inalt al fermei. Dupa ce studiase terenul, Snowball declara ca acela era locul cel mai potrivit pentru o moara de vint, care putea fi facuta sa actioneze un dinam si sa dea astfel fermei lumina electrica. Aceasta urma sa lumineze staulele si sa le incalzeasca pe timpul iernii si, de asemenea, sa alimenteze un ferastrau electric circular, o masina de tocat paie, alta de taiat sfecla si alta pentru mulsul electric. Animalele nu mai auzi­sera de asa ceva inainte ― pentru ca ferma era de moda veche si poseda numai masinile cele mai primi­tive ― si ascultau cu uimire cum Snowball crea ima­gini de masini fantastice care aveau sa munceasca in locul lor, in timp ce ele toate stateau tolanite pe cimp, dupa pofta inimii, sau se cultivau citind si fa­cind conversatie.

In citeva saptamini, planurile lui Snowball pentru o moara de vint erau gata. Detaliile mecanice fuse­sera extrase, in principal, din trei carti care apartinu­sera domnului Jones ― O mie de lucruri utile de fa­cut in jurul casei, Fiecare om ― propriul sau zidar si Electricitatea pentru incepatori. Ca atelier, Snowball folosise un staul care servise, in trecut, drept cloci­toare si avea o podea de lemn neteda, potrivita pen­tru a desena cu creta pe ea. El se inchidea acolo uneori ore in sir. Cu brosurile mentinute deschise de niste pietre, si cu o bucata de creta fixata intre unghi­ile copitei, se misca repede, intr-un du-te-vino, tra­sind linie dupa linie si scotind mici scincete de exal­tare, incetul cu incetul, planurile crescusera, deve­nind o masa complicata de pirghii si roti dintate, care acoperea jumatate din podea si pe care celelalte animale o gasira cu totul de neinteles, dar foarte im­presionanta. Toate veneau sa se uite la desenele lui Snowball cel putin o data pe zi. Chiar si gainile si ra­tele veneau si aveau dificultati in a nu calca pe sem­nele facute cu creta. Numai Napoleon se tinu deo­parte. El. se declarase dintru inceput impotriva morii de vint. Intr-una din zile, totusi, sosi pe neasteptate sa examineze planurile. Se plimba grav de jur impre­jurul staulului, privi fiecare detaliu al planurilor si fornai la ele o data sau de doua ori, apoi statu putin, contemplindu-le cu coada ochiului; deodata, isi ridica piciorul, urina peste planuri si iesi fara sa scoata o vorba. Intreaga ferma fu profund impartita in pro­blema morii de vint. Snowball nu nega faptul ca ridicarea ei urma sa fie o intreprindere grea. Piatra tre­buia scoasa din cariera si asamblata in ziduri, apoi trebuiau facute aripile si, dupa aceea, procurate dina­muri si cabluri. Dar Snowball nu spuse si in ce mod urmau sa fie procurate acestea. El sustinea ca totul se putea face intr-un an. Iar dupa aceea, declara el, atita munca avea sa fie economisita, incit animalele nu ar mai fi trebuit sa munceasca decit trei zile pe saptamina. Pe de alta parte, Napoleon argumenta ca marea necesitate a momentului era marirea produc­tiei de hrana si ca, daca isi pierdeau timpul cu moara, aveau sa moara cu totii de foame. Animalele se constituira in doua factiuni, sub lozincile: 'Votati pentru Snowball si saptamina de trei zile' si, respec­tiv, 'Votati pentru Napoleon si ieslea plina'.

Benjamin fu singurul animal care nu lua partea nici uneia dintre factiuni. El refuza sa creada si ca hrana avea sa se inmulteasca si ca moara avea sa economiseasca efort. Cu sau fara moara de vint, zi­cea el, viata avea sa mearga asa cum mergea dintot­deauna, adica prost.

In afara certurilor asupra morii de vint, exista si problema apararii fermei. Era limpede pentru toata lumea ca, desi oamenii fusesera invinsi in Batalia de la Grajdul Vacilor, ei puteau face o noua incercare de a recuceri ferma si de a-l reinstaura pe Jones. Cu atit mai mult aveau motive sa procedeze astfel, cu cit vestea infringerii lor se raspindise in provincie si fa­cuse animalele din fermele vecine mai indaratnice ca niciodata.

Ca de obicei, Snowball si Napoleon nu cazura de acord. Dupa Napoleon, ceea ce trebuiau animalele sa faca era sa-si procure arme de foc si sa invete sa le foloseasca. Dupa Snowbali, trebuiau sa trimita tot mai multi porumbei sa atite rebeliunea printre ani­malele din fermele vecine. Primul sustinea ca, daca nu se puteau apara, se expuneau sa fie cucerite, cela­lalt argumenta ca, daca rebeliunea ar fi avut loc peste tot, ei nu ar mai fi avut nevoie sa se apere. Anima­lele il ascultau intii pe Snowball, apoi pe Napoleon si nu se puteau hotari cine avea dreptate; in realitate, intotdeauna se trezeau de acord cu cel care vorbea in acel moment.

In cele din urma, veni si ziua cind Snowball isi definitiva planurile. La Sedinta din duminica urma­toare, trebui supusa la vot problema daca lucrul la moara urma sa inceapa sau nu. Dupa ce animalele se adunasera in hambarul cel mare, Snowball se ridica si, desi intrerupt din timp in timp de behaitul oilor, isi expuse motivele pentru care solicita construirea morii de vint. Napoleon se ridica sa raspunda si spuse foarte calm ca. moara de vint era o prostie si ca el ii sfatuia pe toti sa nu voteze pentru ea, apoi in­data se aseza jos; abia daca vorbise treizeci de se­cunde si parea aproape indiferent ce efect avusese. La asta, Snowball sari in picioare si, urlind la oi sa taca, pentru ca incepusera din nou sa behaie, izbucni intr-un apel pasionat in favoarea morii de vint. Pina atunci, simpatiile animalelor fusesera aproape egal impartite, dar elocventa lui Snowball le cuceri intr-o clipa. In fraze fierbinti, el descrise cum avea sa arate Ferma Animalelor dupa ce munca injositoare avea sa fie luata de pe spinarile tuturor animalelor. Imagina­tia lui depasi acum cu mult masinile electrice de to­cat paiele si de taiat napii. Electricitatea, zise el, pu­tea pune in miscare masini de treierat, pluguri, grape, nivelatoare de teren, seceratoare, legatoare de paie, pe linga alimentarea fiecarui staul cu lumina elec­trica, apa calda si rece si incalzire electrica. Cind ter­mina de vorbit, nu mai exista nici un dubiu incotro aveau sa se indrepte voturile. Dar, exact in acel mo­ment, Napoleon se ridica si, aruncindu-i lui Snowball o privire lunga si ciudata, dintr-o parte, scoase un geamat ascutit cum nimeni nu-l mai auzise scotind.

La acest sunet se auzi un latrat ingrozitor afara si noua ciini uriasi, purtind la git benzi de bronz tintu­ite, intrara in fuga in hambar. Se indreptara direct spre Snowball, care sari de la locul lui exact la timp ca sa scape de falcile lor. Intr-o clipa, el tisni afara, iar ciinii se luara dupa el. Prea uimite si infricosate ca sa mai vorbeasca, celelalte animale se inghesuira la poarta sa vada urmarirea. Snowball alerga catre pasunea cea lunga ce dadea in drum. Fugea cum nu­mai un porc poate fugi, dar ciinii erau cu putin in urma lui. Deodata aluneca si tuturor le fu clar ca-l prinsesera. Dar el tisni din nou, fugind mai repede ca oricind. Ciinii il ajunsera din nou: unul dintre ei aproape ca musca din coada lui Snowball, dar el si-o strinse exact la timp. In cele din urma, facu un efort in plus si, cu citiva centimetri avans, se strecura printr-o borta in gard si disparu.

Tacute si ingrozite, animalele se tirira inapoi in hambar. Dupa citeva clipe, ciinii se intoarsera in goana. La inceput, nimeni nu fusese in stare sa-si in­chipuie de unde aparusera creaturile acelea, dar di­lema se limpezi in curind: erau cateii pe care Napo­leon ii luase de la mamele lor si ii crescuse separat. Desi nu ajunsesera inca la maturitate, erau deja ciini uriasi si la fel de fiorosi la chip ca niste lupi. Se ti­neau pe linga Napoleon si se vedea ca dadeau din cozi catre el in acelasi fel in care ceilalti ciini fusesera invatati sa-i faca domnului Jones.

Napoleon, urmat de ciini, se urca pe platforma inaltata pe podea, unde statuse Seniorul mai demult si de unde le vorbise animalelor. El anunta ca, de atunci inainte, Sedintele de duminica dimineata aveau sa ia sfirsit. Nu erau necesare, zise el, si iroseau timpul. Pe viitor, toate problemele legate de munca la ferma aveau sa fie rezolvate de un comitet special de porci, prezidat de catre el insusi. Acestia urmau sa delibereze cu usile inchise si apoi sa le co­munice si celorlalte hotaririle luate. Animalele urmau sa se intruneasca in continuare in diminetile de dumi­nica pentru a saluta drapelul, pentru a intona Ani­male din Anglia si pentru a-si primi ordinele pentru saptamina urmatoare; dar nu aveau sa mai aiba loc dezbateri.

In ciuda socului pe care li-l provocase expulzarea lui Snowball, animalele fura consternate de acest anunt. Mai multe dintre ele ar fi protestat daca ar fi putut gasi argumentele potrivite. Chiar si Boxer fu oarecum tulburat. El isi dadu urechile pe spate, isi scutura smocul de pe frunte de mai multe ori si in­cerca sa-si puna ordine in ginduri; dar, pina la sfirsit, nu putu gasi nimic de spus. Citiva dintre porci, to­tusi, se dovedira mai hotariti. Patru din ei, care sta­teau in primul rind, scoasera guitaturi ascutite de de­zaprobare si toti patru sarira in picioare si incepura sa vorbeasca deodata. Dar, la un moment dat, ciinii din jurul lui Napoleon scoasera niste miriituri pro­funde, amenintatoare si porcii tacura si se asezara la loc. Atunci, oile izbucnira intr-o behaiala asurzitoare cu 'Patru picioare bine, doua picioare rau', care continua aproape un sfert de ora si puse capat orica­ror sanse de discutie.

Dupa aceea, Squealer merse prin toata ferma sa le explice animalelor noile dispozitii.

Tovarasi, zise el, sint convins ca frecare, dintre animalele de aici apreciaza sacrificiul facut de tovara­sul Napoleon care si-a asumat aceasta munca supli­mentara. Nu va inchipuiti, tovarasi, ca este o placere sa conduci! Dimpotriva, este o profunda si dificila responsabilitate. Nimeni nu este mai convins ca tovarasul Napoleon ca toate animalele sint egale. N-ar fi decit foarte fericit sa va lase. sa luati singure hotari­rile. Dar uneori s-ar putea sa luati hotariri gresite, tovarasi, si atunci unde am ajunge? Daca ati fi decis sa-l urmati pe Snowball in absurditatile lui cu mori de vint ― pe Snowball care, asa cum stim astazi, n-a fost altceva decit un criminal?

Dar a luptat eroic in Batalia de la Grajdul Vacilor, obiecta cineva.

Eroismul nu e totul, zise Squealer. Loialitatea si ascultarea sint mai importante. Iar in ceea ce pri­veste Batalia de la Grajdul Vacilor, eu socot ca o sa vina o vreme cind vom descoperi ca rolul lui Snow­ball in ea a fost cu mult exagerat. Disciplina, tova­rasi, disciplina de fier! Iata cuvintul de ordine astazi. Un pas gresit si dusmanii nostri vor fi peste noi. Sin­teti siguri, tovarasi, ca nu-l vreti pe Jones inapoi?

O data in plus acest argument se dovedi de neata­cat. Sigur ca animalele nu-l voiau pe Jones inapoi; daca tinerea de dezbateri in diminetile de duminica era de natura sa-l aduca inapoi, atunci dezbaterile trebuiau desfiintate. Boxer, care acum avusese timp sa cugete la aceste lucruri, exprima sentimentul gene­ral zicind:

Daca tovarasul Napoleon spune asa, trebuie sa fie adevarat. Si, de atunci inainte, el adopta si lo­zinca 'Napoleon are intotdeauna dreptate', in plus fata de deviza lui personala 'O sa muncesc mai mult'.

Pina in acele zile, vremea se mai inmuiase si ara­turile de primavara incepusera. Staulul unde Snow­ball isi desenase planurile pentru moara de vint fu­sese incuiat si era de presupus ca schemele fusesera sterse de pe podea. In fiecare duminica dimineata animalele se adunau la ora zece in hambarul cel mare pentru a-si primi ordinele pentru saptamina urmatoare. Craniul batrinului Senior, curatat acum de carne, fusese dezgropat din livada si asezat pe un bustean la baza catargului, alaturi de pusca. Dupa inaltarea drapelului, animalele erau obligate sa treaca intr-o atitudine respectuoasa, in sir indian, prin fata craniului, inainte de a intra in hambar. In acele zile nu mai stateau cu totii la un loc, ca inainte. Napo­leon, cu Squealer si cu un alt porc, Minimus, care avea un talent remarcabil la compunerea de cintece si poeme, stateau in fata, pe platforma inaltata, iar cei noua ciini tineri formau un semicerc in jurul lor; cei­lalti porci stateau in spate. Restul animalelor stateau cu fata spre ei in hambarul propriu-zis. Napoleon ci­tea cu voce tare ordinele pentru saptamina, intr-un mod brutal, soldatesc si, dupa o singura intonare a Animalelor din Anglia, toate animalele plecau la tre­burile lor.

A treia duminica dupa alungarea lui Snowball, animalele fura oarecum surprinse sa-l auda pe Napo­leon anuntind ca moara de vint avea sa fie, totusi, construita. El nu dadu nici un motiv de ce se razgin­dise, ci avertiza numai animalele ca aceasta lucrare in plus avea sa insemne foarte multa munca; se putea chiar sa fie necesar sa li se reduca ratiile. Planurile, insa, fusesera pregatite pina la ultimul amanunt. Un comitet special de porci se ocupase cu ele in ultimele trei saptamini. Construirea morii de vint, impreuna cu alte imbunatatiri, se astepta sa dureze doi ani.

In seara aceea, Squealer le explica, in particular, celorlalte animale ca, de fapt, Napoleon nu se opu­sese morii de vint. Dimpotriva, el fusese cel care spri­jinise ideea de la bun inceput, iar planurile desenate de Snpwball pe podeaua staulului clocitoarelor fuse­sera, de fapt, furate dintre hirtiile lui Napoleon. Moara de vint era ― iata adevarul ― ideea proprie a lui Napoleon. De ce, atunci, intreba cineva, vorbise el atit de violent impotriva morii? La asta, Squealer privi cu viclenie. Aceasta, zise el, fusese dibacia tova­rasului Napoleon. El paruse doar a se opune morii de vint, numai ca manevra pentru a-l inlatura pe Snowball care era un personaj periculos si avea o influenta nefasta. Acum, ca Snowball fusese inlaturat, planul putea merge mai departe fara nici o piedica. Aceasta, zise Squealer, era ceea ce se numea strategie. El re­peta de citeva ori: 'Strategie, tovarasi, strategie!', sa­rind in cerc si dind din coada cu un ris vesel. Anima­lele nu erau sigure ce insemna cuvintul, dar Squealer era atit de convingator, iar cei trei ciini care din in­timplare il insoteau miriiau atit de amenintator, incit acceptara explicatia lui fara alte intrebari.

Capitolul VI

In tot cursul acelui an, animalele muncira ca scla­vii; dar erau fericite cu munca lor; nu ocoleau nici un efort si nici un sacrificiu, fiind constiente ca tot ceea ce faceau era in avantajul lor insele si al celor din neamurile lor care aveau sa vina dupa ele, si nu pen­tru o mina de oameni lenesi si hoti.

Toata primavara si toata vara muncira cite saizeci de ore pe saptamina, iar in august Napoleon anunta ca avea sa se lucreze si in dupa-amiezele de dumi­nica. Aceasta munca era strict voluntara, dar orice animal care absenta de la ea urma sa aiba ratiile re­duse la jumatate. Chiar si asa, se socoti necesar ca unele lucrari sa fie lasate nefacute. Recolta fu un suc­ces mai mic decit cu un an inainte si doua loturi, care urmau sa fie insamintate cu radacinoase comes­tibile la inceputul verii, ramasera in paragina, pentru ca aratul nu se terminase la timp. Se putea deja in­trevedea ca iarna care venea avea sa fie grea.

Moara de vint ridica greutati neasteptate. Ferma avea o cariera de calcar buna, iar nisip si ciment se gasisera in cantitati mari intr-o cladire secundara, asa incit materialele de constructie erau la indemina. Dar problema pe care, la inceput, animalele nu stiura cum s-o rezolve fu aceea de a sparge piatra in bucati de marime potrivita. Se parea ca nu exista alta mo­dalitate decit folosind tirnacopul si drugul de fier pe care nici un animal nu le putea minui, intrucit nici un animal nu putea sta pe picioarele din spate. Numai dupa saptamini de eforturi inutile ii veni cuiva ideea salvatoare, anume sa foloseasca forta gravita­tiei. Bolovani uriasi, mult prea mari ca sa fie folositi asa cum erau, zaceau peste tot la gura carierei. Ani­malele legara fringhii de ei si, apoi, toate la un loc, vaci, cai, oi, orice animal care putea trage o fringhie ― uneori, chiar si porcii puneau umarul in momen­tele critice ― ii trageau, cu o incetineala exasperanta, in sus pe panta, pina in virful carierei, de unde ii im­pingeau peste muchie, ca sa se rostogoleasca si sa se sfarime in bucati la baza. Transportul pietrei, dupa ce era sparta, se facea mult mai simplu: caii o carau in caruta, oile carau cite un bloc, pina si Muriel si Benjamin se inhamasera la o trasurica veche de gu­vernanta si-si faceau partea lor. Pina spre sfirsitul ve­rii se strinsese o cantitate suficienta de pietre si atunci incepura lucrarile de constructie, sub indruma­rea porcilor. Dar era o operatie inceata si laborioasa. Adeseori era nevoie de cite o zi intreaga de eforturi epuizante pentru a trage cite un singur bloc de piatra in virful carierei si, uneori, cind era impins peste margine, nu se spargea. Nimic nu s-ar fi putut face fara Boxer, a carui forta parea egala cu cea insumata a tuturor celorlalte animale. Cind bolovanul incepea sa alunece si animalele tipau disperate vazindu-se trase in jos pe panta, Boxer era intotdeauna cel care se opintea impotriva fringhiei si oprea bolovanul. La vederea lui cum tragea piatra in sus pe panta, centi­metru cu centimetru, avind respiratia accelerata, scurmind pamintul cu virfurile copitelor si cu crupele lui mari ude de sudoare, toate animalele se umpleau de admiratie. Clover il avertiza uneori sa fie atent sa nu se extenueze, dar Boxer nu o asculta niciodata. Cele doua lozinci ale lui ― 'O sa muncesc mai mult' si 'Napoleon are intotdeauna dreptate' ― i se pareau raspunsuri suficiente la toate problemele. Facuse alta intelegere cu cocosul cel tinar, sa-l cheme dimineata cu trei sferturi de ora mai devreme. Iar in momentele lui libere, din care nu prea mai ramase­sera multe in ultima vreme, se ducea singur la ca­riera, alegea o incarcatura de pietre sparte si o tragea spre amplasamentul morii fara nici un ajutor.

Animalele trecura peste vara aceea destul de bine, in ciuda greutatii muncii lor. Chiar daca nu aveau mai multa hrana ca pe vremea lui Jones, macar nu aveau nici mai putin. Avantajul de a nu trebui sa se intretina decit pe ele si de a nu trebui sa intretina si cinci oameni extravaganti era atit de mare, incit ar fi fost nevoie de o multime de esecuri ca sa-l contraba­lanseze. Si, din multe puncte de vedere, felul anima­lelor de a face lucrurile era mai eficient si economi­sea munca. O operatie ca prasitul, de exemplu, se pu­tea face cu o temeinicie imposibila la oameni. Si ia­rasi, cum acum nici un animal nu fura, nu mai era nevoie sa fie imprejmuita pasunea de pamintul ara­bil, ceea ce economisea o multime de efort in ingriji­rea gardurilor vii si a portilor.

Totusi, pe masura trecerii verii, diferite lipsuri ne­prevazute inainte incepura sa se faca simtite. Era ne­voie de parafina, de cuie, de sfoara, de biscuiti pen­tru ciini si de fier pentru potcoavele cailor si nici unul din aceste obiecte nu putea fi produs la ferma. Mai tirziu avea sa fie nevoie de seminte si de ingrasa­minte artificiale, pe linga diferite unelte si, in sfirsit, de masinile pentru moara de vint. Cum aveau sa fie procurate toate acestea, nimeni nu-si putea imagina.

Intr-o duminica dimineata, cind animalele se strinsera sa-si primeasca ordinele, Napoleon anunta ca hotarise o noua politica. De atunci inainte, Ferma Animalelor avea sa se angajeze in comert cu alte ferme vecine; desigur, nu pentru vreun scop comer­cial, ci, pur si simplu, pentru a obtine unele materiale necesare in prima urgenta. Nevoile morii de vint tre­buiau puse inaintea a orice altceva, zise el. Pentru acest scop, el facea aranjamente ca sa vinda- un stog de fin si o parte din recolta de griu a anului curent, iar, mai tirziu, daca aveau sa fie necesari si mai multi bani, acestia urmau sa fie procurati din vinzarea oua-lor, care erau foarte cautate pe piata din Willingdon. Gainile, zise Napoleon, trebuiau sa salute acest sacri­ficiu drept propria lor contributie speciala la constru­irea morii de vint.

O data in plus, animalele fura constiente de o oa­recare neliniste. Sa nu aiba niciodata nimic de-a face cu oamenii, niciodata sa nu se angajeze in comert, ni­ciodata sa nu se atinga de bani ― oare nu fusesera acestea printre cele dintii rezolutii votate la acea prima Sedinta triumfatoare, dupa alungarea lui Jones? Toate animalele isi aminteau cum votasera asemenea rezolutii; sau, cel putin, credeau a-si aminti. Cei patru porci tineri, care protestasera cind Napoleon abolise Sedintele, ridicara vocea timid, dar fura prompt redusi la tacere de o miriiala infiora­toare a ciinilor. Apoi, ca de obicei, oile izbucnira cu 'Patru picioare bine, doua picioare rau!' si momen­tul penibil trecu. In cele din urma, Napoleon isi inalta copita pentru a face liniste si anunta ca toate pregatirile erau deja gata. Nu avea sa fie nevoie ca vreunul dintre animale sa vina in contact cu oamenii, ceea ce, evident, ar fi fost cu totul de nedorit. Inten­tiona sa ia intreaga povara pe propriii sai umeri. Un oarecare, domn Whymper, avocat consultant in Wil­lingdon, fusese de acord sa actioneze ca intermediar intre Ferma Animalelor si lumea din afara si avea sa viziteze ferma in fiecare luni dimineata, pentru a-si primi instructiunile. Napoleon isi incheie discursul cu strigatul lui obisnuit: 'Traiasca Ferma Animalelor!' si, dupa ce se intona Animale din Anglia, adunarea fu ridicata.

Dupa aceea, Squealer facu un tur al fermei si puse memoria animalelor la incercare. El le asigura ca rezolutia impotriva folosirii banilor si a angajarii in comert nu fusese niciodata votata, nici macar pro­pusa. Era curata imaginatie si izvora, probabil, din minciunile raspindite la inceput de catre Snowball. Citeva animale inca mai simteau o oarecare indoiala, dar Squealer le intreba cu viclenie:

― Sinteti siguri, tovarasi, ca n-ati visat, cumva, lucrul asta? Aveti vreo dovada a unei asemenea rezo­lutii? Este ea scrisa. undeva?

Si, cum era categoric adevarat ca nimic de acest fel nu exista scris, animalele fura bucuroase ca se in­selasera.

In fiecare luni, domnul Whymper vizita ferma, asa cum se aranjase. Era un om cu privirea sireata, mic de statura, purta favoriti si era avocat consultant in afaceri marunte, dar destul de ager la minte ca sa realizeze, mai devreme decit oricine altcineva, ca Ferma Animalelor avea nevoie de un intermediar si ca, in acest caz, comisioanele aveau sa fie substan­tiale. Animalele il priveau, cu un soi de teama, cum venea si cum pleca; si toate, la vederea lui Whymper, care statea doar pe doua picioare, dar primea ordine de la Napoleon, care statea pe toate patru, se um­pleau de mindrie si, in parte, iertau noile dispozitii. Relatiile lor cu specia omeneasca nu mai erau chiar aceleasi ca inainte. Oamenii nu mai detestau Ferma Animalelor acum, cind era prospera; in realitate, o detestau mai tare ca niciodata. Orice om afirma, ca o profesiune de credinta, ca ferma avea sa dea faliment mai devreme sau mai tirziu si, mai presus de toate, ca moara de vint avea sa fie un esec. Ei se intilneau la circiumi si-si dovedeau unul altuia, cu ajutorul diagramelor, ca moara de vint fie avea sa se prabu­seasca, fie, daca ar fi ramas in picioare, nu avea sa functioneze niciodata. Si totusi, in ciuda vointei lor, se nascuse la ei un fel de respect pentru eficienta cu care animalele isi organizau propriile lor treburi. Un simptom al acestui respect era faptul ca incepusera sa numeasca Ferma Animalelor cu numele ei si inceta­sera de a mai pretinde ca se numea Ferma 'Cona­cul'. De asemenea, renuntasera sa-l mai ajute pe Jo­nes care, si el, renuntase sa mai spere in primirea fer­mei inapoi si plecase sa se stabileasca in alta parte a tarii. Altfel decit prin mijlocirea lui Whymper, nu exista inca nici un contact intre lumea din afara si Ferma Animalelor, dar circulau zvonuri constante ca Napoleon se pregatea sa intre in afaceri concrete fie cu domnul Pilkington de la Foxwood, fie cu domnul Frederick de la Pinchfield ― dar, dupa cum se putu remarca, niciodata cu amindoi in acelasi timp.

In acele zile, se intimpla ca porcii se mutara brusc in casa si-si facura acolo resedinta. Din nou anima­lele parura a-si aminti ca o rezolutie fusese votata impotriva acestui lucru in zilele de demult si din nou Squealer reusi sa le convinga de contrariu. Era abso­lut necesar ca porcii, zise el, care erau creierele fer­mei, sa aiba un loc linistit unde sa lucreze. De ase­menea, se potrivea mai bine functiei Conducatorului ― pentru ca, de curind, incepuse sa vorbeasca despre Napoleon intitulindu-1 Conducator ― sa traiasca intr-o casa decit intr-o simpla cocina. Totusi, unele animale se tulburara auzind ca porcii nu numai ca-si luau mesele in bucatarie si foloseau salonul ca loc de recreere, dar si dormeau in paturi. Boxer trecu peste acest lucru ca de obicei, cu 'Napoleon are intotdea­una dreptate', dar Clover, care parca isi amintea o reglementare impotriva folosirii paturilor, se duse la capatul hambarului si incerca sa descifreze cele Sapte Precepte inscrise acolo. Dar, vazind ca nu era in stare sa citeasca literele decit separat, o chema pe Muriel.

Muriel, ii spuse ea, citeste-mi al Patrulea Pre­cept. Nu spune ceva de genul sa nu se doarma nicio­data in paturi?

Cu o oarecare greutate, Muriel i-l silabisi:

Zice: 'Nici un animal nu va dormi intr-un pat cu asternuturi', anunta ea intr-un tirziu.

Destul de ciudat, dar Clover nu-si amintea ca al Patrulea Precept sa fi mentionat asternuturile. Din moment, insa, ce era acolo, pe perete, probabil ca asa era. Iar Squealer care, din intimplare, tocmai tre­cea in momentul acela, insotit de doi sau trei ciini, putu pune intreaga dilema in lumina sa potrivita.

Inseamna ca ati auzit, tovarasi, zise el, ca noi, porcii, dormim acum in paturile din casa. Si de ce nu? Doar n-ati crezut, sper, ca a existat vreodata vreo reglementare impotriva paturilor? Un pat nu in­seamna altceva decit un loc unde se doarme. Un strat de paie intr-un staul este un pat, la urma urmei. Re­glementarea era impotriva asternuturilor, care sint o inventie omeneasca. Noi am indepartat asternuturile de pe paturile din casa si dormim intre cuverturi. Si ce paturi confortabile sint! Dar nu sint mai comode decit ne este noua necesar, va pot asigura, tovarasi, cu toata munca intelectuala pe care trebuie s-o facem in ziua de azi. Doar nu vreti sa ne privati de odihna, nu-i asa, tovarasi? Doar nu vreti sa fim atit de obo­siti incit sa nu ne mai achitam de toate indatoririle noastre? Sinteti siguri ca nu vreti sa-l vedeti din nou pe Jones?

Animalele il linistira imediat asupra acestui punct si fiu se mai vorbi nimic despre porcii care dormeau in paturile din casa. Iar cind se anunta, dupa citeva zile, ca, de atunci inainte, porcii urmau sa se tre­zeasca o ora mai tirziu dimineata fata de celelalte animale, nici la acest lucru nu aparu nici o obiectie.

La inceputul toamnei, animalele erau obosite, dar fericite. Avusesera un an greu, iar dupa vinzarea unei parti din fin si din griu, rezervele de hrana pentru iarna nu ramasesera deloc prea mari, dar moara de vint compensa totul. Era acum pe jumatate constru­ita. Dupa seceris, urma o perioada de vreme buna si uscata si animalele trudira mai mult ca niciodata, gindind ca aveau si de ce sa se opinteasca toata ziua inainte si inapoi cu blocuri de piatra daca, facind acest lucru, mai puteau ridica peretii cu inca un me­tru. Boxer iesea pina si noaptea si muncea cite o ora sau doua de unul singur, la lumina lunii pline. In momentele lor libere, animalele se plimbau de jur im­prejurul morii pe jumatate terminate, admirind trai­nicia si verticalitatea peretilor ei si minunindu-se ca fusesera in stare sa construiasca un lucru atit de im­punator. Numai batrinul Benjamin refuza sa se entu­ziasmeze de moara de vint, desi, ca de obicei, nu spunea nimic mai mult decit observatia enigmatica despre viata lunga a magarilor.

Luna noiembrie aduse vinturi suieratoare dinspre sud-vest. Constructia trebui sa se opreasca pentru ca era prea umed ca sa mai poata fi amestecat mortarul, in cele din urma, veni o noapte in care vijelia fu atit de violenta incit cladirile fermei se zgiltiiau din teme­lii si mai multe tigle fura smulse de pe acoperisul hambarului. Gainile se trezira tipind de groaza, pen­tru ca toate visasera in acelasi timp ca auzisera detu­natura unei pusti in departare.

Dimineata, cind iesira din staule, animalele desco­perira catargul drapelului doborit, iar un ulm de la capatul livezii smuls din radacini ca o ridiche. Toc­mai observasera aceste lucruri, cind un strigat de groaza izbucni din fiecare piept de animal. O imagine teribila li se oferea privirii: moara de vint era in ru­ine.

Ca un singur trup se repezira intr-acolo. Napo­leon, care arareori se misca mai repede decit in pas de plimbare, alerga in fruntea tuturor. Da, acolo za­cea rodul stradaniilor lor, la nivelul fundatiilor, iar pietrele, pe care le sparsesera si le transportasera cu atita sudoare, se gaseau imprastiate de jur imprejur. La inceput, pierindu-le graiul, animalele ramasera privind indurerate la mormanul de pietre cazute. Na­poleon se invirtea incoace si incolo tacut, uneori adulmecind pamintul. Coada ii devenise rigida si, se misca de la dreapta la stinga nervoasa, semn, la el, de intensa activitate mentala. Deodata se opri, ca si cum ar fi luat o hotarire.

Tovarasi, zise el linistit, stiti cine este respon­sabil pentru asta? Cunoasteti dusmanul care a venit in timpul noptii si ne-a rasturnat moara? SNOW­BALL! urla el brusc, cu o voce de tunet. Snowball a facut asta! Numai si numai din dusmanie neimpa­cata, sperind sa ne zadarniceasca planurile si sa se razbune pentru expulzarea lui rusinoasa, acest trada­tor s-a strecurat pina aici la 'adapostul intunericului si a distrus munca noastra de aproape un an. Tova­rasi, acum si aici decretez condamnarea la moarte a lui Snowball! 'Erou-Animal, Clasa a Doua' si juma­tate de banita de mere oricarui animal care-l aduce in fata justitiei! O banita intreaga oricui il prinde viu!

Animalele fura socate peste masura aflind ca Snowball se putea face vinovat pina si de o asemenea fapta. Un strigat de indignare se auzi si fiecare incepu sa se gindeasca la modalitati de a-l prinde pe Snowball, daca s-ar fi intors vreodata. Aproape imediat fura descoperite urmele unui porc in iarba la mica departare de movila. Nu puteau fi urmarite decit vreo citiva metri, dar pareau a duce la o gaura in gard. Napoleon le adulmeca profund si le declara a fi fost ale lui Snowball. El isi exprima parerea ca Snowball venise, probabil, din directia fermei Foxwood.

Nici o intirziere, tovarasi! zise Napoleon dupa ce se examinasera urmele. Avem de lucru. Chiar in aceasta dimineata incepem sa reconstruim moara de vint si-o s-o reconstruim toata iarna, indiferent daca ploua sau e soare. Il vom invata pe acel tradator mi­zerabil ca nu poate sa ne distruga munca atit de usor. Tineti minte, tovarasi, nu trebuie sa existe nici o modificare in planurile noastre: ele vor fi executate la zi. Inainte, tovarasi! Traiasca moara de vint! Traiasca Ferma Animalelor!

Capitolul VII

Iarna fu aspra. Dupa vremea furtunoasa urma la­povita, apoi zapada si, in sfirsit, un ger muscator care nu ceda pina la mijlocul lui februarie. Animalele duceau mai departe cum puteau reconstructia morii de vint, stiind bine ca lumea din exterior le urmarea si ca oamenii invidiosi aveau sa se bucure si sa exulte daca moara nu ar fi fost terminata la timp.

De ciuda, oamenii pretindeau a nu crede ca Snowball fusese acela care distrusese moara de vint; ei spuneau ca moara cazuse din cauza ca ar fi avut peretii prea subtiri. Animalele stiau ca nu acesta era motivul. Si totusi, se hotarise sa fie construiti pereti grosi de un metru de aceasta data, in loc de optspre­zece toli, ca mai inainte, ceea ce insemna adunarea unor cantitati de piatra cu mult mai mari. Multa vreme, cariera fu plina de zapada si nu se putu face nimic. Se inainta putin pe vremea geroasa uscata care urma, dar munca era ucigatoare si animalele nu se mai puteau simti atit de fericite de eforturile lor ca pina atunci. Le era mereu frig si, de obicei, si foame. Doar Boxer si Clover nu-si pierdeau entuziasmul nici­odata. Squealer tinea discursuri excelente despre bu­curia datoriei implinite si despre demnitatea muncii, dar celelalte animale gaseau mai multa incurajare in forta lui Boxer si in strigatul lui neobosit: 'O sa muncesc mai mult'.

In ianuarie, hrana incepu sa lipseasca. Ratia de porumb scazu drastic si se anunta ca o ratie suplimentara de un cartof avea sa fie introdusa pentru a o compensa. Apoi se descoperi ca partea cea mai mare a recoltei de cartofi inghetase in gramada care nu fu­sese acoperita destul de temeinic. Cartofii devenisera moi si decolorati si numai citiva mai erau comesti­bili. Uneori, zile intregi, animalele nu aveau de min­care nimic altceva afara de tarite si sfecla furajera. Foametea parca li se asezase dinaintea ochilor.

Era de o necesitate vitala sa ascunda acest lucru de lumea din afara. Imbolditi de prabusirea morii de vint, oamenii inventau noi minciuni despre Ferma Animalelor. O data in plus se raspindi zvonul ca toate animalele erau decimate de foamete si boli si ca se luptau in continuu intre ele si recursesera la cani­balism si infanticid. Napoleon era foarte constient de rezultatele proaste care ar fi putut aparea daca situa­tia reala a hranei ar fi devenit cunoscuta, asa incit se hotari sa-l foloseasca pe domnul Whymper pentru a raspindi o impresie contrara. Pina atunci, animalele avusesera doar cite un contact intimplator sau deloc cu Whymper in vizitele lui saptaminale; acum, totusi, citeva animale, in majoritate oi, fura alese si instruite sa faca, din cind in cind, in auzul lui, remarci despre cresterea ratiilor de hrana. In plus, Napoleon dadu ordin ca lazile aproape goale din magazia de provizii sa fie umplute aproape pina sus cu nisip, iar acesta acoperit cu ce mai ramasese din cereale si faina. Cu ajutorul unui pretext convenabil, Whymper fu con­dus prin magazia de provizii si i se permise sa arunce o privire spre lazi. El fu deceptionat si continua sa raporteze lumii exterioare ca nu era nici o lipsa de hrana la Ferma Animalelor.

Cu toate acestea, spre sfirsitul lui ianuarie deveni evident faptul ca trebuiau procurate niste cereale de undeva. In acele zile, Napoleon aparea foarte putin in public si isi petrecea tot timpul in casa, care era pazita, la fiecare usa, de ciini cu aspect fioros. Iar cind iesea, o facea de o maniera ceremonioasa, cu o escorta de sase ciini care il inconjurau de aproape si miriiau daca cineva se apropia prea mult. Adeseori, nici nu aparea duminica dimineata, ci isi dadea ordi­nele printr-unul din ceilalti porci, de obicei prin Squealer.

Intr-o duminica dimineata, Squealer anunta gai­nile, care tocmai incepusera din nou sa se oua, ca trebuiau sa-si predea ouale. Napoleon acceptase, prin intermediul lui Whymper, un contract de patru sute de oua pe saptamina. Pretul acestora urma sa achite destule cereale si faina pentru a sustine ferma pina la venirea verii si la imbunatatirea situatiei.

Cind auzira asta, gainile scoasera un tipat teribil. Fusesera prevenite mai demult ca un asemenea sacri­ficiu s-ar fi putut dovedi necesar, dar nu crezusera ca intr-adevar se putea intimpla. Ele tocmai isi prega­teau cuibarul pentru, clocitul de primavara si protes­tara zicind ca era o crima sa li se ia ouale tocmai atunci. Pentru prima oara de la expulzarea lui Jones avu loc ceva ce semana a rebeliune. Conduse de trei gainuse tinere din rasa Minorca Neagra, gainile fa­cura un efort hotarit pentru a modifica decizia lui Napoleon. Metoda lor consta in a se catara sus, pe grinzi si a-si depune ouale acolo, de unde acestea cadeau si se spargeau pe podea. Napoleon proceda simplu, rapid si fara mila. El ordona ca ratiile gaini­lor sa fie oprite si decreta ca orice animal care ar fi dat unei gaini fie si un bob de porumb urma sa fie pedepsit cu moartea. Ciinii vegheara ca aceste ordine sa fie executate. Gainile rezistara timp de cinci zile, apoi capitulara si se intoarsera in cuibare. Intre timp murisera noua dintre ele. Trupurile lor fura inmor­mintate in livada si se anunta ca murisera de coccidioza. Whymper nu afla nimic despre aceasta problema si ouale fura livrate corect, camionul unei ba­canii venind la ferma, de atunci inainte, in fiecare saptamina pentru a le lua.

In tot acest rastimp, nimeni nu mai stia nimic despre Snowball. Se spunea ca s-ar fi ascuns la una dintre fermele vecine, fie la Foxwood, fie la Pinchfield. Napoleon se afla acum in relatii ceva mai bune cu ceilalti fermieri decit inainte. In curte se ga­sea, din intimplare, un ster de cherestea care fusese depozitata acolo cu zece ani mai devreme, cind fu­sese defrisata o padurice de fag. Era bine uscata si Whymper il sfatuise pe Napoleon s-o vinda; si dom­nul Pilkington si domnul Frederick erau doritori s-o cumpere. Napoleon ezita intre cei doi si nu se putea hotari. Se observa ca, ori de cite ori parea pe punctul de a se intelege cu Frederick, se anunta ca Snowball se ascundea la Foxwood, pe cind atunci cind inclina spre Pilkington, se spunea ca Snowball ar fi fost, de fapt, la Pinchfield.

Deodata, la inceputul primaverii, un lucru alar­mant iesi la iveala: Snowball frecventa ferma in se­cret in timpul noptii! Animalele fura atit de tulbu­rate, incit abia daca mai puteau dormi in culcusurile lor. In fiecare noapte, se spunea, el se strecura, la adapostul intunericului, si savirsea tot felul de rau­tati; el fura porumbul, el strica galetile pentru lapte, el spargea ouale, el calca in picioare semanaturile, el rodea coaja de pe pomii fructiferi. Ori de cite ori ceva mergea prost, devenise un obicei sa i se atribuie lui Snowball. Daca un geam se spargea sau se bloca vreo scurgere, cineva cu siguranta spunea ca Snow­ball venise noaptea si facuse fapta respectiva; de pilda, cind se pierdu cheia de la magazia cu provizii, intreaga ferma fu convinsa ca Snowball o aruncase in put. Curios lucru, toate animalele continuara sa creada la fel si dupa ce cheia ratacita fu gasita sub un sac cu faina. Vacile declarara in unanimitate ca Snowball se furisa in staulele lor si le mulgea in somn. Sobolanii, care fusesera si ei siciitori in iarna aceea, fura declarati aliatii lui Snowball.

Napoleon decreta ca urma sa aiba loc o ancheta completa a activitatilor lui Snowball. Cu ciinii in urma lui, el iesea si facea cite un tur atent de inspec­tare a cladirilor fermei, celelalte animale urmindu-i la o distanta respectuoasa. La fiecare citiva pasi, Napo­leon se oprea si adulmeca pamintul cautind urmele trecerii lui Snowball, pe care, zicea el, le putea de­tecta dupa miros. Adulmeca in fiecare coltisor, in hambar, in grajdul vacilor, in cotetul gainilor, in gra­dina de legume si gasea urme ale lui Snowball aproape peste tot. Isi punea ritul la pamint, inspira adinc de citeva ori si exclama cu o voce tunatoare:

Snowball! A fost si aici! il simt foarte limpede dupa miros! si, la cuvintul 'Snowball', toti ciinii isi aratau maselele si scoteau miriituri care-ti inghetau singele in vine.

Animalele erau deosebit de speriate. Se parea ca Snowball era un fel de influenta invizibila care um­plea aerul din jurul lor si le ameninta cu tot felul de primejdii. Seara, Squealer le chema sa se adune si, cu o expresie alarmata pe fata, le spuse ca avea vesti se­rioase sa le comunice.

Tovarasi! striga el, cu mici tremuraturi ner­voase, un lucru cumplit a iesit la iveala! Snowball si-a vindut serviciile lui Frederick de la Pinchfield, care, chiar in acest moment, comploteaza sa ne atace si sa ne ia ferma! Snowball urmeaza sa-i serveasca drept calauza cind va incepe atacul. Dar mai este un lucru si mai rau decit asta. Noi crezusem ca rebeliu­nea lui Snowball s-a datorat vanitatii si ambitiei lui. Dar am gresit, tovarasi. Stiti care a fost motivul real? Snowbail a fost aliatul lui Jones inca de la inceput! El a fost agentul secret al lui Jones in tot acest timp. Totul a fost dovedit cu documente pe care le-a lasat in urma si pe care noi le-am descoperit de curind. Dupa parerea mea, tovarasi, aceasta dxplica multe lucruri. Doar n-am vazut cu ochii nostri cum a incer­cat ― din fericire, fara succes ― sa ne faca sa fim invinsi si infrinti in Batalia de la Grajdul Vacilor?

Animalele ramasera stupefiate. Asta era o rautate exagerata pina si fata de distrugerea de catre Snowball a morii de vint. Dar trecura citeva minute pina s-o patrunda in intregime. Toate isi aminteau; sau credeau ca-si aminteau, cum il vazusera pe Snowball sarjind, in fruntea lor, in Batalia de la Grajdul Vaci­lor, cum le regrupase si le incurajase la fiecare pas si cum nu se oprise nici o clipa, nici chiar atunci cind alicele pustii lui Jones ii ranisera spinarea. La ince­put, li se paru destul de greu de impacat aceste lu­cruri cu ideea ca Snowball ar fi fost aliatul lui Jones. Pina si Boxer, care rareori punea intrebari, era acum naucit. El se aseza jos, isi strinse copitele din fata sub el, isi inchise ochii si reusi, cu mare efort, sa-si for­muleze gindurile:

Eu nu cred asa ceva, zise el. Snowball a luptat vitejeste in Batalia de la Grajdul Vacilor. Cu ochii mei l-am vazut. Nu i-am decernat noi 'Erou Animal ― Clasa intii' imediat dupa aceea?

― A fost o greseala diri partea noastra, tovarase. Pentru ca acuma stim ― totul este dovedit in scris in documentele secrete pe care le-am gasit noi ― ca el, in realitate, incerca sa ne grabeasca sfirsitul.

Dar a fost ranit, zise Boxer. Cu totii l-am va­zut alergind, cu singele curgind pe el.

Asta a fost doar o parte a aranjamentelor, tipa Squealer. Impuscatura lui Jones l-a zgiriat doar. V-as putea arata acest lucru in propriile lui hirtii, daca ati sti sa cititi. Complotul prevedea ca Snowball, in momentul critic, sa dea semnalul de fuga si sa paraseasca locul bataliei in favoarea dusmanului. Si a fost foarte aproape de reusita ― as spune chiar, tovarasi, ca ar fi reusit, daca n-ar fi fost eroicul nos­tru Conducator, tovarasul Napoleon. Nu va amintiti cum, exact in clipa in care Jones si oamenii lui intra­sera in curte, Snowball s-a intors brusc si a fugit, iar multe animale s-au luat dupa el? Si nu va amintiti, de asemenea, ca, exact in clipa aceea, cind panica se raspindise si totul parea pierdut, tovarasul Napoleon a sarit inainte strigind 'Moarte umanitatii!' si si-a infipt coltii in piciorul lui Jones? Chiar nu va amin­titi asta, tovarasi? exclama Squealer, invirtindu-se dintr-o parte in alta.

Acum, cind Squealer le descrisese scena atit de realist, li se paru si animalelor ca-si aminteau de ea. In orice caz, isi aminteau ca, in momentul critic al luptei, Snowball se intorsese sa fuga. Dar Boxer tot nu era convins.

Eu nu cred ca Snowball a fost un tradator inca de la inceput, zise el in cele din urma. Ce a fa­cut el de atunci incoace e altceva. Dar eu cred ca, in Batalia de la Grajdul Vacilor, el a fost un tovaras de nadejde.

Conducatorul nostru, tovarasul Napoleon, zise atunci Squealer, vorbind foarte lent si hotarit, a afir­mat categoric ― categoric, tovarase ― ca Snowball a fost spionul lui Jones inca de la inceput ― da, si chiar cu mult timp inainte ca Revolutia sa fi fost si conceputa.

A, asta-i altceva! exclama Boxer. Daca tovara­sul Napoleon spune asa, inseamna ca asa este.

― Iata adevaratul mod de a gindi, tovarase! tipa Squealer, dar se putu observa ca-i aruncase lui Boxer o privire foarte urita, cu ochii lui mici scinteietori. Se intoarse sa plece, apoi se opri si adauga taios: Previn fiecare animal de la aceasta ferma sa-si tina ochii foarte larg deschisi. Pentru ca avem motive sa cre­dem ca unii dintre agentii secreti ai lui Snowball stau la pinda printre noi chiar in acest moment!

Patru zile mai tirziu, spre seara, Napoleon ordona tuturor animalelor sa se adune in curte. Dupa ce se strinsera toate la un loc, Napoleon iesi din casa pur­tind ambele lui medalii ― pentru ca, de curind, isi decernase lui insusi 'Erou Animal ― Clasa intii' si 'Erou Animal ― Clasa a Doua' ―, cei noua ciini uriasi trepidind in jurul lui si scotind miriituri care dadeau tuturor animalelor fiori pe spinare. Toate se cuibarira tacute la locurile lor, parca presimtind ca un lucru ingrozitor urma sa se intimple.

Napoleon statea incruntat, observindu-si audito­riul; apoi, scoase un geamat ascutit. Ciinii se napus­tira imediat inainte, apucara de urechi pe patru din­tre porci, care guitara de durere si de groaza si-i ti­rira la picioarele lui Napoleon. Urechile porcilor sin­gerau; ciinii gustasera singe si, timp de citeva mo­mente, parura a fi turbat. Spre uimirea tuturor, trei dintre ei se napustira la Boxer. Acesta ii vazu venind, inalta copita lui mare, prinse un ciine in aer la semi-inaltime si-l placa la pamint. Ciinele schelalai, cersind mila, iar ceilalti doi fugira cu cozile intre pi­cioare. Boxer se uita la Napoleon, ca sa stie daca sa striveasca sub copita ciinele sau sa-i dea drumul. Na­poleon paru a se schimba la fata si-i ordona lui Boxer cu asprime sa dea drumul ciinelui, drept care Boxer isi ridica piciorul si ciinele o zbughi urlind de durere.

Zarva se stinse de indata. Cei patru porci astep­tau, tremurind, cu vinovatia scrisa pe fiecare linie a chipurilor lor. Napoleon ii soma sa-si recunoasca de­lictele. Erau aceiasi patru porci care protestasera cind Napoleon desfiintase Sedintele de duminica. Fara vreun alt indemn, ei recunoscura ca fusesera in lega­tura secreta cu Snowball inca de la alungarea lui, co­laborasera cu el la distrugerea morii de vint si se in­telesesera cu el sa dea Ferma Animalelor pe mina domnului Frederick. Mai adaugara ca Snowball le marturisise, in particular, ca fusese el insusi agentul secret al lui Jones de ani de zile. Dupa ce isi termi­nara declaratiile, ciinii ii muscara de beregate imediat si, cu o voce cumplita, Napoleon intreba daca vreun alt animal mai avea de recunoscut ceva.

Cele trei gaini care fusesera instigatoare in tenta­tiva de rebeliune, in legatura cu ouale, iesira atunci in fata si afirmara ca Snowball le aparuse in vis si le intaritase sa nu mai asculte ordinele lui Napoleon. Si ele fura macelarite. Apoi o gisca iesi in fata si martu­risi ca ascunsese sase spice de griu in timpul secerisu­lui din anul precedent si ca le mincase in timpul nop­tii; o oaie marturisi ca urinase in apa de baut, im­pinsa la aceasta fapta, zise ea, de catre Snowball, iar alte doua oi recunoscura ca omorisera un berbec ba­trin, adept infocat al lui Napoleon, fugarindu-1 in ju­rul unui foc, in timp ce el suferea de tuse. Si, in acest fel, suita de marturisiri si executii continua pina cind la picioarele lui Napoleon se forma o gramada de ca­davre, iar aerul deveni greu de miros de singe, care nu se mai raspindise de la alungarea lui Jones.

Cind totul se termina, animalele care supravietui­sera, cu exceptia porcilor si a ciinilor, se tirira de acolo in masa. Erau tulburate si se simteau nenoro­cite. Si nu stiau ce era mai tulburator ― tradarea animalelor care se aliasera cu Snowball sau rasplata cruda la care asistasera. In vremurile trecute avuse­sera loc frecvent varsari de singe, la fel de cumplite, dar li se parea tuturor ca era cu mult mai rau acum, cind se intimpla intre ele. De cind plecase Jones de la ferma, nici un animal nu omorise nici un alt animal. Nici macar un sobolan nu fusese ucis.

Se indreptara spre mica movila unde se inalta moara de vint pe ju­matate terminata si, ca un singur trup, se asezara toate la pamint, de parca s-ar fi inghesuit la un loc pentru a cauta caldura ― Clover, Muriel, Benjamin, vacile, oile si un intreg cird de giste si gaini, toata lu­mea, intr-adevar, cu exceptia pisicii, care disparuse exact inainte ca Napoleon sa ordone animalelor sa se adune. O vreme, nimeni nu vorbi. Doar Boxer ra­mase in picioare. Se misca fara incetare incoace si in­colo, plesnindu-si crupele cu coada lunga si neagra si scotind uneori un scurt nechezat de mirare. In cele din urma, zise:

― Eu nu inteleg asta. N-as fi crezut ca asemenea lucruri se pot intimpla la ferma noastra. Trebuie sa fie din cauza unor defecte din noi insine. Solutia, asa cum o vad eu, este sa muncim mai mult. De acum inainte, eu o sa ma scol cu o ora intreaga mai de­vreme dimineata.

Si, zicind asta, pleca in trapul lui greoi, indreptin­du-se spre cariera. Ajungind acolo, aduna doua in­carcaturi de pietre una dupa alta si le cara la moara de vint inainte de a se retrage pentru noapte.

Animalele se inghesuira in jurul lui Clover, fara sa vorbeasca. Movila unde stateau intinse le oferea o perspectiva larga de-a latul regiunii. Cea mai mare parte din Ferma Animalelor se gasea sub ochii lor, pasunea cea lunga intinzindu-se pina departe catre drumul mare, cimpul cu fin, paduricea, iazul de ada­pat, cimpurile arate, unde griul tinar era des si verde si acoperisurile rosii ale cladirilor fermei, cu fumul iesind in rotocoale pe cosuri. Era o seara senina de primavara. Iarba si gardurile vii erau aurite de razele piezise ale soarelui. Niciodata ferma ― si cu un fel de surpriza isi amintira ca era propria lor ferma, ca fiecare palma de pamint a ei le apartinea ― nu le paruse animalelor un loc mai imbietor de trait decit acuma. Privind in jos de pe colina, lui Clover i se umplura ochii de lacrimi. Daca si-ar fi putut exprima gindurile, ar fi facut-o ca sa spuna ca nu asta planui­sera cind se asternusera la munca, in urma cu multi ani, pentru rasturnarea spetei umane. Aceste scene de macel nu aveau nimic comun cu ceea ce intrevazu­sera in acea noapte cind batrinul Senior instigase pentru prima oara la revolta. Daca ea insasi si-ar fi facut o imagine a viitorului, ar fi fost imaginea unei societati a animalelor eliberate de foamete si bici, toate egale, toate muncind, atita cit puteau, Cei mai tari aparindu-i pe cei mai slabi, asa cum ea protejase cu piciorul ei din fata cirdul de ratuste ratacite, in noaptea discursului Seniorului. In schimb ― si ea nu stia de ce―, ajunsesera intr-o vreme cind nimeni nu indraznea sa spuna ce gindea, cind niste ciini fiorosi se plimbau miriind peste tot si cind trebuia sa stai sa-ti privesti tovarasii macelariti dupa ce marturiseau crime tulburatoare. Nu era nici un gind de razvratire sau de neascultare in mintea ei. Stia ca lucrurile, chiar asa cum erau, stateau cu mult mai bine ca pe vremea lui Jones si ca, inainte de toate, trebuia im­piedicata revenirea oamenilor. Orice s-ar fi intimplat, ea avea sa ramina credincioasa, avea sa munceasca din greu, sa execute ordinele ce aveau sa i se dea si sa accepte conducerea lui Napoleon. Totusi, nu era ceea ce sperasera si ea si toate celelalte animale si nici pentru ce asudasera. Nu pentru asa ceva constru­isera ei moara de vint si infruntasera gloantele pustii lui Jones. Acestea erau gindurile ei, desi ii lipseau cu­vintele prin care sa si le exprime. In cele din urma, simtind ca exista, intr-un fel, un inlocuitor pentru cu­vintele pe care nu si le gasea, ea incepu sa cinte Ani­male din Anglia. Celelalte animale din jurul ei o imi­tara si intonara cintecul de trei ori, de la un capat la altul, foarte melodios, dar lent si indoliat, asa cum nu-l mai cintasera niciodata. Tocmai terminasera de cintat a treia oara, cind se apropie Squealer, secon­dat de trei ciini, cu aerul ca avea ceva important de spus. El anunta ca, printr-un decret special al tovara­sului Napoleon, Animale din Anglia fusese desfiintat. De atunci inainte, era interzis sa se mai cinte.

Animalele ramasera buimacite.

De ce? striga Muriel.

Nu mai este necesar, tovarasa, zise Squealer taios. Animale din Anglia a fost cintecul Revolutiei. Dar Revolutia este acum infaptuita. Executarea tra­datorilor, in aceasta dupa-amiaza, a fost actul ei fi­nal. Dusmanul, atit cel din exterior, cit si cel din in­terior, a fost infrint. In Animale din Anglia ne expri­mam speranta intr-o societate mai buna in zilele ce vor veni. Dar acea societate este acum instapinita. E limpede ca acest cintec nu mai are nici un rost.

Asa speriate cum erau, unele dintre animale ar fi protestat, probabil, dar, in clipa aceea, oile incepura cu behaiala obisnuita 'Patru picioare bine, doua pi­cioare rau!', care continua timp de citeva minute si puse capat discutiei. Asa incit Animale din Anglia nu se mai auzi. In locul lui, Minimus, poetul, compusese un alt cintec, care incepea cu:

'Ferm-a Animalelor, Ferm-a Animalelor, De la mine nu vei sti care-i gustul relelor'

si acesta se cinta in fiecare duminica dimineata, dupa inaltarea drapelului. Dar, intr-un fel, animalele sim­teau ca nici prin cuvinte, nici prin melodie nu se ri­dica pina la Animale din Anglia.

Capitolul VIII

Citeva zile mai tirziu, dupa ce groaza provocata de executii se stinsese, unele dintre animale isi amin­tira ― sau li se paru ca isi aminteau ― faptul ca al Saselea Precept spunea: 'Nici un animal nu va ucide un alt animal'. Si, desi nimeni nu dorea sa-l mentio­neze in prezenta porcilor sau a ciinilor, se simtea ca omorurile care avusesera loc nu se potriveau cu el. Clover il ruga pe Benjamin sa-i citeasca al Saselea Precept si daca Benjamin, ca de obicei, ii spuse ca re­fuza sa se amestece in asemenea lucruri, o ruga pe Muriel. Muriel i-l citi. Scria:

NICI UN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALT ANIMAL FARA MOTIV

Intr-un fel sau altul, ultimele doua cuvinte le fugi­sera animalelor din minte. Dar vedeau acum ca Pre­ceptul nu fusese violat; pentru ca era un motiv lim­pede in a-i executa pe tradatorii care se aliasera cu Snowball.

In tot anul acela, animalele muncira si mai mult decit muncisera in anul precedent. Sa reconstruiasca moara de vint, cu pereti de doua ori mai grosi ca inainte si sa o termine la data prevazuta, impreuna cu munca obisnuita de la ferma era un efort cumplit. Erau perioade cind animalelor li se parea ca mun­ceau mai multe ore si nu se hraneau cu nimic mai bine decit pe vremea lui Jones. In diminetile de du­minica, Squealer, tinind intre copite o bucata lunga de hirtie, le citea liste de cifre care dovedeau ca productia, la fiecare clasa de produse alimentare, cres­cuse cu 200, 300 sau 500 de procente, dupa car. Ani­malele nu aveau nici un motiv sa nu-l creada, mai ales ca nu prea isi mai aduceau aminte foarte clar cum fusesera conditiile inainte de Revolutie. Cu toate acestea, erau zile cind simteau ca ar fi preferat mai putine cifre si mai multa hrana.

Toate ordinele erau acum transmise prin Squealer sau printr-unul dintre ceilalti porci. Napoleon insusi nu mai era vazut in public mai des de o data la doua saptamini. Cind aparea, era insotit nu doar de garda lui de ciini, ci si de un cocosel negru care marsaluia inaintea lui si se purta ca un gornist, scotind cu voce tare cite un 'cucurigu' inainte ca el sa inceapa sa vorbeasca. Chiar si in casa, se spunea, Napoleon lo­cuia in apartamente separate fata de ceilalti. Isi lua mesele singur, avea doi ciini care-l serveau si minca intotdeauna din serviciul de masa Crown Derby care statuse in vitrina din salon. Se anunta, de asemenea, ca pusca avea sa traga, in fiecare an, de ziua lui Na­poleon, alaturi de celelalte doua aniversari.

Despre Napoteon nu se mai vorbea niciodata sim­plu, cu 'Napoleon'. Despre el se spunea intotdea­una, cu emfaza, 'Conducatorul nostru, tovarasul Napoleon', iar porcilor le placea sa inventeze, pentru el, titluri, cum ar fi: Parinte al Tuturor Animalelor, Teroare a Omenirii, Protector al Comunitatii Ovine, Prieten al Ratustelor. In discursurile lui, Squealer vorbea, cu lacrimile scurgindu-i-se pe obraji, despre intelepciunea lui Napoleon, despre bunatatea sufletu­lui sau si despre profunda iubire pe care o arata ani­malelor de pretutindeni, in primul rind si in mod special animalelor nefericite care mai traiau inca in ignoranta si sclavie la celelalte ferme. Devenise un obicei sa i se atribuie iui Napoleon meritul pentru orice actiune incununata de succes si pentru fiecare strop de soarta mai buna. Adeseori se auzea cite o gaina spunind alteia: 'Sub indrumarea Conducatoru­lui nostru, tovarasul Napoleon, am ouat cinci oua in sase zile', sau doua vaci bucurindu-se ca beau apa din iaz si exclamind: 'Multumita conducerii tovara­sului Napoleon, ce gust excelent are aceasta apa!' Sentimentul general de la ferma era bine exprimat intr-un poem intitulat Tovarase Napoleon, compus de Minimus si care suna astfel:

'Parinte al copiilor,

Izvor al bucuriilor,

Stapin care ne da hrana!

O, cum mi-e sufletul un con

De foc, daca ma uit cu dor

La ochiu-ti calm, poruncitor,

Precum un soare fara nor,

Tovarase Napoleon!

De la tine noi toti primim

Tot ce din inima dorim,

Burti pline-n fiecare zi, paie noi in fiece cotlon,

Orice-animal, mare sau mic,

In somn nu are griji, nimic,

Tu ne veghezi ca un tatic,

Tovarase Napoleon!

De-as fi avut un purcel mic,

Pina sa fi crescut un pic,

Cit o sticla de un litru, cit un sul lung de carton,

Sa-l fi-nvatat ar fi trebuit

Fidel sa fie, daruit,

Iar primul lui guit rostit:

«Tovarase Napoleon!»'

Napoleon aproba acest cintec si dispuse sa fie co­piat pe peretele hambarului cel mare, la celalalt capat fata de cele Sapte Precepte. Poemul era dominat de un portret al lui insusi, din profil, executat de Squealer cu vopsea alba.

Intre timp, prin intermediul lui Whymper, Napo­leon se angajase in tratative complicate cu Frederick si Pilkington. Sterul de cherestea inca nu fusese vin­dut. Dintre cei doi, Frederick era mai nerabdator sa puna mina pe ea, dar nu voia sa ofere un pret rezo­nabil, in acelasi timp, circulau zvonuri noi ca Frede­rick si oamenii lui ar fi complotat sa atace Ferma Animalelor si sa distruga moara de vint, a carei con­struire atitase in el o gelozie furioasa. Se stia ca Snowball inca se mai ascundea la ferma Pinchfield. Pe la mijlocul verii, animalele se alarmara cind au­zira trei gaini, care iesisera in fata, marturisind ca, instigate de Snowball, intrasera intr-un complot pen­tru uciderea lui Napoleon. Fura imediat executate si noi precautii luate pentru siguranta lui Napoleon. Pa­tru ciini ii pazeau patul noaptea, cite unul la fiecare colt, iar un porc tinar, care se numea Pinkeye, primi sarcina de a gusta din toata hrana lui inainte ca el sa manince, de teama sa nu fi fost otravita.

Cam in acelasi timp, se comunica faptul ca Napo­leon aranjase sa vinda sterul de cherestea domnului Pilkington; avea de gind, de asemenea, sa incheie o intelegere pentru schimbul anumitor produse intre Ferma Animalelor si Foxwood. Relatiile Napoleon-―Pilkington, desi se manifestau doar prin Whymper, erau acum aproape de prietenie. Animalele nu aveau incredere in Pilkington, ca om ce era, dar il prefe­rau cu mult lui Frederick, de care se temeau si pe ca­re-l detestau. Pe masura trecerii verii, pe cind moara de vint se apropia de sfirsit, zvonurile despre un imi­nent atac tradator cresteau tot mai mult. Se spunea ca Frederick ar fi intentionat sa aduca impotriva lor douazeci de oameni, toti inarmati cu pusti, si ca deja ar fi mituit magistratii si politia, asa ca, daca el ar fi reusit sa obtina titlurile de proprietate ale Fermei Animalelor, ei nu ar fi pus intrebari. Mai mult decit atita, de la Pinchfield se scurgeau stiri despre salbati­cia cumplita cu care Frederick isi trata animalele. Biciuise un cal batrin pina il omorise, isi infometa vacile, omorise un ciine aruncindu-l intr-un cuptor, se distra seara facind cocosii sa se lupte intre ei cu bucati de lame de ras legate de pinteni. Singele ani­malelor fierbea de furie cind auzeau ca asemenea blestematii li se faceau tovarasilor lor si uneori ce­reau sa li se dea voie sa mearga, in corpore, sa atace ferma Pinchfield, sa-i alunge pe oameni si sa elibe­reze animalele. Dar Squealer le sfatui sa evite actiu­nile pripite si sa aiba incredere in strategia tovarasu­lui Napoleon.

Cu toate acestea, sentimentele impotriva lui Fre­derick ramasera intense. Intr-o duminica dimineata, Napoleon aparu in hambar si explica: niciodata nu avusese intentia sa vinda sterul de cherestea lui Fre­derick; socotea acest lucru sub demnitatea lui, zise el, de a avea relatii de afaceri cu ticalosi de teapa lui. Porumbeilor, care inca mai erau trimisi sa raspin­deasca amanunte despre Revolutie, li se interzise sa mai puna piciorul oriunde la Foxwood si li se or­dona, de asemenea, sa renunte la sloganul lor di­nainte, 'Moarte umanitatii!', pentru 'Moarte lui Frederick!'. La sfirsitul verii, inca o masinatie de-a lui Snowball iesi la iveala. Recolta de griu era plina de buruieni si se descoperi ca, intr-una din vizitele lui nocturne, Snowball amestecase griul cu seminte de buruieni. Un ginsac partas la complot isi marturisi vina lui Squealer si imediat se sinucise inghitind boabe de matraguna. Animalele aflara ca Snowball nu primise niciodata, asa cum crezusera multe dintre ele pina atunci, ordinul 'Erou Animal ― Clasa in­tii'. Aceasta era doar o legenda raspindita, la citva timp dupa Batalia de la Grajdul Vacilor, de catre Snowball insusi. Ba inca, departe de a fi fost decorat, el fusese blamat pentru ca dovedise lasitate in lupta. O data in plus, unele dintre animale auzira acest lu­cru cu o oarecare consternare, dar Squealer reusi sa le convinga, in scurt timp, ca memoria le juca o festa.

Toamna, cu un efort teribil, epuizant ― pentru ca recolta trebuia strinsa aproape in acelasi timp ―, terminara moara de vint. Masinile nu fusesera inca instalate, iar Whymper ducea tratative pentru procu­rarea lor, dar structura fusese definitivata. Cu cite o dificultate la fiecare pas, in ciuda lipsei de experienta, a uneltelor primitive, a ghinionului si a tradarilor lui Snowball, munca fusese sfirsita cu o punctualitate de ceasornic in ziua stabilita! Epuizate, dar mindre, ani­malele se plimbau de jur imprejurul capodoperei lor, care, in ochii lor, parea si mai frumoasa decit fusese cind o construisera prima oara. Mai mult de atit, zi­durile erau acum de doua ori mai groase decit inainte. Nimic altceva in afara de explozibile nu le-ar fi darimat de data asta! Si, cind se gindeau cum muncisera, ce clipe de descurajare depasisera si ce enorma schimbare urma sa intervina in viata lor cind aripile aveau sa se invirteasca si dinamurile sa func­tioneze ― cind se gindeau la toate aceste lucruri, oboseala li se risipea si zburdau de jur imprejurul morii de vint scotind strigate de triumf. Napoleon in­susi, insotit de ciinii lui si cocosul cel tinar, veni sa inspecteze lucrarea terminata; felicita personal ani­malele pentru realizarea lor si anunta ca moara urma sa se numeasca Moara Napoleon.

Doua zile mai tirziu, animalele fura convocate pentru o sedinta speciala in hambar si ramasera mute de uimire cind Napoleon le comunica faptul ca vin­duse sterul de cherestea lui Frederick. In ziua urma­toare, carutele lui Frederick trebuiau sa vina si sa in­ceapa transportul. De-a lungul intregii perioade cit paruse prieten cu Pilkington, Napoleon fusese, in rea­litate, in intelegere secreta cu Frederick.

Orice relatii cu ferma Foxwood fura rupte; lui Pilkington i se transmisera mesaje insultatoare. Po­rumbeilor li se spuse sa evite ferma Pinqhfield si sa-si inlocuiasca sloganul 'Moarte lui Frederick!' cu 'Moarte lui Pilkington!'. In acelasi timp, Napoleon asigura animalele ca povestile despre un iminent atac asupra Fermei Animalelor erau complet mincinoase, iar istoriile despre salbaticia lui Frederick fata de animalele sale fusesera, in mare parte, exagerate. Toate aceste zvonuri isi aveau izvorul in activitatea lui Snowball si a agentilor lui. Se vadea acum ca Snowball, de fapt, nu se ascundea la ferma Pinchfield si nici nu fusese acolo in viata lui; el traia ― intr-un lux formidabil, asa se spuse ― la Foxwood si, in rea­litate, fusese platit de Pilkington ani in sir.

Porcii erau extaziati in fata sireteniei lui Napo­leon. Parind sa fie prieten cu Pilkington, el il fortase pe Frederick sa ridice pretul cu douasprezece lire sterline. Dar calitatea superioara a gindirii lui Napo­leon, zise Squealer, era ilustrata de faptul ca nu avea incredere in nimeni, nici chiar in Frederick. Acesta voise sa plateasca pentru cherestea cu ceva ce se nu­mea cec, adica, pare-se, o bucata de hirtie cu o pro­misiune de plata scrisa pe ea. Dar Napoleon era prea inteligent pentru asa ceva. El solicitase plata in banc­note concrete de cinci lire, care urmau sa fie predate inainte de ridicarea materialului. Frederick platise deja; iar suma platita de el era exact cit trebuia pen­tru a cumpara masinile necesare morii de vint.

In vremea aceasta, cheresteaua era luata de acolo in mare graba. Dupa ce fu luata in intregime, se tinu o alta sedinta speciala in hambar, pentru ca anima­lele sa cerceteze bancnotele lui Frederick. Zimbind cuprins de beatitudine si purtindu-si ambele decora­tii, Napoleon se odihnea pe un strat de paie, pe plat­forma, cu banii alaturi, asezati ordonat pe o farfurie de portelan din bucataria casei. Animalele treceau in­cet, in sir, si fiecare se holba la ei. Boxer isi intinse nasul sa miroase bancnotele; foitele acelea albe sub­tiri se miscara si fosnira sub rasuflarea lui.

Trei zile dupa aceea, se isca o teribila haraba­bura. Whymper, cu fata de o paloare cadaverica, veni gonind pe carare cu bicicleta, o arunca pe jos in curte si se napusti direct in casa. In clipa urmatoare, un raget de furie sugrumat se auzi din apartamentele lui Napoleon. Vestea despre ceea ce se intimplase se raspindi prin ferma ca focul grecesc. Bancnotele erau false! Frederick obtinuse cheresteaua pe degeaba!

Napoleon convoca animalele imediat si, cu o voce cumplita, pronunta condamnarea la moarte a lui Frederick. Cind avea sa fie prins, zise el, Frederick avea sa fie fiert de viu. In acelasi timp, el avertiza ca, dupa acest fapt de tradare, erau de asteptat lucrurile cele mai rele. Frederick si oamenii lui isi puteau lansa in orice moment atacul de mult planuit. Fura postate santinele la fiecare intrare in ferma. In plus, patru porumbei fura trimisi la Foxwood cu un mesaj de conciliere care, se spera, avea sa reuseasca a resta­bili bunele relatii cu Pilkington.

Atacul porni chiar in dimineata urmatoare. Ani­malele isi luau masa de dimineata cind paznicii ve­nira in goana mare, cu vestea ca Frederick si acolitii lui intrasera deja pe poarta cu cinci drugi. Cu destul curaj, animalele iesira inaintea lor, dar, de aceasta data, nu mai avura victoria usoara din Batalia de la Grajdul Vacilor. Erau cincisprezece oameni, cu vreo sase pusti in total si acestia deschisera focul imediat ce ajunsera la cincizeci de metri departare. Anima­lele nu puteau face fata cumplitelor detunaturi si ali­celor care le impungeau; in ciuda eforturilor lui Na­poleon si ale lui Boxer de a le regrupa, fura alungate in, scurt timp. Citeva dintre ele erau deja ranite. Isi gasira cu toatele adapost in cladirile fermei, de unde priveau cu grija prin crapaturile peretilor si prin gau­rile de la noduri. Intreaga pasune, inclusiv moara de vint, se gasea in miinile dusmanului. Pe moment, Na­poleon insusi parea incurcat. Umbla de colo-colo fara o vorba, cu coada rigida vibrindu-i. Arunca pri­viri intrebatoare catre Foxwood. Daca Pilkington si oamenii lui i-ar fi ajutat, ar mai fi putut inca iesi in­vingatori in ziua aceea. Dar, in clipa respectiva, cei patru porumbei care fusesera trimisi cu o zi inainte se intoarsera, iar unul dintre ei purta in cioc o bucata de hirtie de la Pilkington. Pe ea erau scrise cu creionul cuvintele: 'Asa va trebuie'.

Intre timp, Frederick si oamenii lui se oprisera linga moara de vint. Animalele ii urmareau si scoa­sera toate un murmur de dezaprobare. Doi dintre oa­meni, cu o ranga de fier si un baros, intentionau sa darime moara de vint.

Imposibil! tipa Napoleon. Am construit zidu­rile mult prea groase pentru asa ceva. Nici intr-o sap­tamina n-ar putea s-o darime. Curaj, tovarasi!

Dar Benjamin urmarea cu atentie miscarile oa­menilor. Cei doi cu barosul si cu drugii de fier faceau o gaura la baza morii. Incet si aproape cu un aer de amuzament, Benjamin aproba din botul sau lung.

Ma gindeam eu ca asa or sa faca, zise el. Nu vedeti ce fac? Intr-o clipa or sa puna praf de pusca in gaura aia.

Ingrozite, animalele asteptara. Era imposibil sa se aventureze atunci afara din adapostul care erau cla­dirile. Dupa citeva minute, ii vazura pe oameni' fu­gind in toate directiile. Apoi se auzi un zgomot asur­zitor. Porumbeii se invirtejira prin aer si toate anima­lele, cu exceptia lui Napoleon, se aruncara pe burta si isi ascunsera fetele. Cind se ridicara, pe locul und.e fusese moara de vint era acum un nor urias de fum negru. Vintul il imprastie incet. Moara de vint ince­tase sa mai existe!

La vederea acestui lucru, animalelor le reveni cu­rajul. Frica si disperarea resimtite cu o clipa mai de­vreme se inecasera in furia impotriva acelei fapte ti­caloase, josnice. Un strigat puternic de razbunare se inalta si, fara a mai astepta noi ordine, animalele atacara ca un singur trup si se indreptara direct spre inamic. De data aceasta, nu bagara in seama alicele cumplite care le cadeau asupra ca grindina. Lupta fu salbatica si dureroasa. Oamenii trasera de mai multe ori, iar cind animalele se apropiara, incepura sa le lo­veasca cu ciomegele si cu bocancii lor grei. O vaca, trei oi si doua giste fura omorite si aproape toata lu­mea era ranita. Pina si Napoleon, care dirija opera­tiunile din spate, avea sfircul cozii smuls de un plumb. Dar nici oamenii nu scapara nevatamati. Trei din ei avura capetele sparte de loviturile copitelor lui Boxer; altul avu pantalonii aproape sfirtecati de Jes­sie si Bluebell; altul fu strapuns in burta de cornul unei vaci. Iar cind cei noua ciini din garda lui Napo­leon, pe care-i instruise sa ocoleasca la adapostul gar­dului viu, aparura brusc de pe flanc latrind fiorosi, panica ii cuprinse pe oameni. Vazura ca se aflau in pericolul de a fi inconjurati. Frederick tipa la oame­nii lui sa iasa cit timp mai aveau o cale libera, iar in clipa urmatoare, dusmanul las fugea ca sa-si salveze viata. Animalele ii urmarira pina la marginea cimpului si plasara inca o serie de lovituri, pe cind ei for­tau drumul prin gardul de spini. Invinsesera, dar erau obosite si singerau. Se indreptara incet si schio­patind inapoi spre ferma. Vederea tovarasilor lor morti intinsi in iarba le misca pe citeva pina la la­crimi. Si, pentru citeva minute, se oprira cu o tacere plina de regrete la locul unde se inaltase odata moara de vint. Da, disparuse; aproape orice urma a trudei lor disparuse! Pina si fundatiile erau partial distruse. Iar pentru a o reconstrui nu mai puteau, de data aceasta, folosi pietrele cazute, pentru ca si pietrele disparusera. Forta exploziei le aruncase la distante de sute de metri. Era ca si cum moara de vint nici nu ar fi fost vreodata acolo.

Pe cind se apropiau de ferma, Squealer care, in mod inexplicabil, fusese absent in timpul luptei, veni spre ele topaind, dind din coada si radiind de satis­factie. Iar animalele auzira, din directia cladirilor fer­mei, salva solemna a unei pusti.

Pentru ce trage pusca? intreba Boxer.

Pentru a celebra victoria noastra, tipa Squea­ler.

Ce victorie? intreba Boxer. Genunchii ii singe­rau, pierduse o potcoava si-si crapase o copita, iar o duzina de alice i se infipsesera in piciorul din spate.

Cum ce victorie, tovarase? Nu am alungat noi dusmanul de pe pamintul nostru ― pamintul sfint al Fermei Animalelor?

Dar au distrus moara de vint. Si muncisem la ea doi ani!

Si ce conteaza? Vom construi alta moara de vint. Vom construi si sase mori de vint, daca o sa vrem. Nu apreciezi, tovarase, lucrul colosal pe care l-am facut. Dusmanul ocupa chiar acest pamint pe care stam noi acuma. Si iata ― gratie conducerii tovarasului Napoleon ― am recistigat fiecare palma de pamint!

Atunci am recistigat ceea ce avusesem di­nainte, zise Boxer.

Asta este victoria noastra, raspunse Squealer.

Intrara cu totii schiopatind in curte. Alicele de sub pielea piciorului lui Boxer dureau tare. El vedea inainte acum munca grea a reconstruirii morii de vint din temelii si deja, in imaginatia lui, isi aduna pute­rile pentru acest lucru. Si, pentru intiia oara, ii trecu prin minte faptul ca avea unsprezece ani si ca s-ar fi putut ca muschii lui puternici sa nu mai fi fost exact ce fusesera odata.

Dar, cind vazura steagul verde fluturind si auzira pusca tragind din nou ― trase de sapte ori in total ― apoi cind ascultara discursul lui Napoleon care le felicita pentru conduita lor, animalelor li se paru si lor ca, la urma urmei, cistigasera o mare victorie. Ce­lor ce cazusera in lupta li se facura funeralii solemne. Boxer si Clover trasera caruta care servea drept dric si Napoleon insusi merse in fruntea procesiunii. Doua zile intregi fura rezervate celebrarilor. Avura loc cintece, discursuri, alte salve de pusca si fiecare animal capata ca rasplata cite un mar, fiecare pasare cite doua uncii de griu si fiecare ciine cite trei bis­cuiti. Se anunta ca batalia avea sa se numeasca Bata­lia pentru Moara de Vint si ca Napoleon instituise o noua decoratie, 'Ordinul Drapelului Verde', pe care si-o conferise lui insusi. In contextul bucuriei gene­rale, afacerea ghinionista cu bancnotele fu uitata. Dupa citeva zile, se intimpla ca porcii sa dea peste o lada cu whisky in pivnitele casei. Fusese trecuta cu vederea la inceput, cind ocupasera casa. In noaptea aceea, din directia casei se auzi zgomot de cintece zbierate in gura mare, amestecate, spre surpriza tutu­ror, cu accente din Animale din Anglia.

In jurul orei noua si jumatate, Napoleon, care purta o palarie-melon veche de-a domnului Jones, fu vazut limpede ie­sind pe usa din spate, galopind rapid in jurul curtii si apoi disparind inapoi inauntru. Dimineata, insa, o tacere adinca plutea peste casa, de parca nici un porc nu mai misca. Era aproape ora noua cind aparu Squealer, mergind incet si abatut, cu ochii tulburi, cu coada atirnindu-i bleaga si cu toate simptomele unei boli serioase. El aduna toate animalele si le spuse ca avea o veste ingrozitoare sa le impartaseasca. Tova­rasul Napoleon era pe moarte!

Un tipat de disperare se inalta. Fura asternute paie in fata usilor casei, iar animalele mergeau pe vir­furi. Cu lacrimi in ochi se intrebau unele pe altele ce s-ar fi facut daca avea sa dispara Conducatorul lor. Un zvon se raspindi si anume ca Snowball reusise, in cele din urma, sa introduca otrava in mincarea lui Napoleon. La ora unsprezece, Squealer iesi sa faca o alta comunicare. Ca un ultim act al sau pe lume, to­varasul Napoleon decretase solemn: bautul de alcool se pedepsea cu moartea.

Spre seara, totusi, Napoleon parea sa se simta ceva mai bine, iar in dimineata urmatoare Squealer le putu spune ca el inaintase mult pe drumul insana­tosirii. In seara acelei zile, Napoleon se intorsese la lucru, iar a doua zi se afla ca-l instruise pe Whymper sa caute la Willingdon niste carti despre fierberea si distilarea berii. O saptamina mai tirziu, Napoleon dadu ordine ca mica pasune din spatele livezii, care inainte fusese destinata animalelor trecute de virsta muncii, sa fie arata. Se dadu explicatia ca pasunea era epuizata si ca trebuia replantata; in curind se afla ca Napoleon intentiona sa planteze acolo orz.

Cam in aceasta vreme avu loc un incident pe care aproape nimeni nu si-l putu explica. Intr-o noapte, in jurul orei douasprezece, se auzi un zgomot puternic in curte si animalele dadura fuga din staulele lor. Era o noapte cu luna. La picioarele peretelui din capat al hambarului cel mare, acolo unde erau scrise cele Sapte Precepte, se afla o scara rupta in doua. Squealer, buimacit pe moment, statea intins linga ea si aproape, la indemina lui, zaceau un felinar, o pen­sula si un borcan rasturnat de vopsea alba. Ciinii fa­cura imediat un cerc in jurul lui Squealer si-l escor­tara inapoi spre casa de indata ce putu umbla. Nici un animal nu fu in stare sa-si inchipuie ce insemna acest lucru, afara de batrinul Benjamin care dadea din bot cu un aer de stiutor si parea a intelege, dar nu voia sa spuna nimic.

Dar, citeva zile mai tirziu, Muriel, citind cele Sapte Precepte, observa ca mai era unul din ele pe care animalele il retinusera incomplet. Crezusera ca al Cincilea Precept suna: 'Nici un animal nu va bea alcool', dar mai erau doua cuvinte pe care le uita­sera. De fapt, Preceptul suna astfel:

NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL IN EXCES

Capitolul IX

Copita crapata a lui Boxer se vindeca foarte in­cet. Reconstruirea morii de vint incepuse in ziua in care se sfirsisera serbarile victoriei. Boxer refuza sa-si ia chiar si o singura zi libera si facu o problema de onoare din a nu lasa sa se vada ce dureri resimtea. Seara ii marturisea lui Clover, in particular, ca-l du­rea copita foarte tare. Clover i-o trata cu cataplasme de ierburi pe care le pregatea rumegindu-le si, impre­una cu Benjamin, il sfatuia pe Boxer sa munceasca mai putin.

Plaminii unui cal nu rezista la infinit, ii spu­nea ea.

Dar Boxer nu voia sa asculte. Spunea ca nu-i mai ramasese decit o singura ambitie reala, si anume sa vada moara pe drumul cel bun inainte ca el sa atinga virsta iesirii la pensie.

La inceput, cind fusesera formulate pentru prima oara legile Fermei Animalelor, virsta pensionarii fu­sese fixata pentru porci si cai la doisprezece ani, pen­tru vaci la paisprezece ani, pentru ciini la noua, pen­tru oi la sapte, iar pentru gaini si giste la cinci. Fuse­sera hotarite pensii de batrinete generoase. Pina atunci, nici un animal nu iesise, de fapt, la pensie, dar, in ultima vreme, problema se discutase tot mai mult. Acum, ca terenul cel mic din spatele livezii fu­sese rezervat orzului, se vorbea ca un colt al pasunii celei mari urma sa fie imprejmuit si transformat in pasune pentru animalele batrine. Se spunea ca, pentru un cal, pensia urma sa fie de cinci livre de po­rumb pe zi, iar pe timpul iernii de cincisprezece livre de fin, plus un morcov sau, poate, un mar cu ocazia sarbatorilor publice. A douasprezecea aniversare a lui Boxer urma sa fie la sfirsitul anului urmator, intre timp, viata era grea. Iarna fu la fel de frigu­roasa ca si cea precedenta, iar hrana inca si mai pu­tina. O data in plus, fura reduse toate ratiile, cu ex­ceptia celor ale porcilor si ciinilor. Squealer argu­menta ca o egalitate prea rigida a ratiilor ar fi fost contrara principiilor Animalismului. In orice caz, el nu avu nici o dificultate in a le demonstra celorlalte animale ca, in realitate, nu le lipseau alimentele, indi­ferent de aparente. Pentru o vreme, desigur, se dove­dise necesara o reasezare a ratiilor ― Squealer vor­bea intotdeauna despre acest lucru spunind 'rease­zare', niciodata 'reducere' ― dar, in comparatie cu zilele lui Jones, imbunatatirea era uriasa. Citind ci­frele cu o voce ascutita, rapida, el le demonstra in amanunt ca aveau mai mult ovaz, mai mult fin, mai multi napi decit avusesera pe vremea lui Jones, ca munceau mai putine ore, ca apa de baut era mai buna calitativ, ca traiau mai mult timp, ca un numar mai mare dintre puii lor supravietuiau mortalitatii in­fantile si ca aveau mai multe paie in staule si sufe­reau mai putin din cauza puricilor. Animalele cre­deau fiecare cuvint. Adevarul era ca Jones si tot ceea ce reprezenta el li se stersesera, aproape din minte. Stiau ca viata, in acele zile, era grea si cu lipsuri, ca le era adeseori foame si frig si ca, de obicei, daca nu dormeau, munceau. Dar fara indoiala ca fusese mai rau pe vremuri. Le placea sa creada in acest fel. Pe linga asta, pe vremea aceea fusesera in stare de sclavi, iar acum erau in libertate si aici rezida in­treaga diferenta, dupa cum nu uita sa le reaminteasca Squealer.

Existau acum mai multe guri de hranit. Toamna, cele patru scroafe fatasera aproape deodata, dind nastere cu totul la treizeci si unu de purcei. Acestia erau baltati si, de vreme ce Napoleon era singurul mascul nejuganit de la ferma, paternitatea lor era po­sibil de ghicit. Se anunta mai tirziu ca, dupa ce aveau sa fie procurate caramizi si cherestea,, urma sa se construiasca o sala de clasa in gradina casei. Deo­camdata, purceii isi primeau educatia de la Napoleon insusi, in bucataria casei. Isi faceau exercitiile in gra­dina si li se interzicea sa se joace cu alte animale ti­nere. Cam in aceasta vreme, de asemenea, se institui regula ca, atunci cind un porc si un alt animal se in­tilneau pe carare, acel alt animal sa cedeze trecerea; si, tot asa, ca porcii, indiferent de rangul lor, sa aiba privilegiul de a purta panglici verzi la cozi in zilele de duminica.

Ferma avusese un an destul de bogat, dar inca nu avea destui bani. Trebuiau procurate caramizile, nisi­pul si varul pentru sala de clasa si urma sa se reia campania de economii pentru masinile morii de vint. Apoi, mai erau uleiul de lampa si luminarile pentru casa, zaharul pentru masa personala a lui Napoleon ― el le interzicea zaharul celorlalti porci, pe motiv ca s-ar fi ingrasat ― si toate lucrurile uzuale, cum erau uneltele, cuiele, sfoara, carbunele, cablul si bis­cuitii pentru ciini. Un stog de fin si o parte a recoltei de cartofi fura vindute, iar contractul pentru oua ma­jorat la sase sute de bucati pe saptamina, asa incit, in anul acela, gainile abia daca mai scoasera destui pui pentru a-si mentine numarul la acelasi nivel. Ratiile, reduse in decembrie, fura din nou reduse in februarie si felinarele fura interzise in staule pentru a se econo­misi ulei. Dar porcii pareau s-o duca destul de bine si, de fapt, se ingrasau, orice s-ar fi intimplat. Intr-o dupa-amiaza, spre sirsitul lui februarie, un miros cald, bogat, apetisant, asa cum animalele nu mai mi­rosisera niciodata, se raspindi peste curte din micul atelier de fabricare a berii, atelier ridicat pe vremea lui Jones si care se afla in spatele bucatariei. Cineva spuse ca era miros de orz copt. Animalele adulmecara aerul infometate si se intrebara daca nu cumva li se pregatea un terci cald pentru cina. Dar nu aparu nici un terci cald, iar in duminica urmatoare se anunta ca, de atunci inainte, tot orzul avea sa le fie rezervat porcilor. Cimpul din spatele livezii fusese deja insamintat cu orz. Si, in curind, se raspindi ves­tea ca fiecare porc primea acum o ratie de jumatate de litru de bere pe zi, iar Napoleon o jumatate de ga­lon, care i se servea intotdeauna in castronul de supa Crown Derby.

Dar, daca existau greutati de suportat, acestea erau partial atenuate de faptul ca viata avea, in zilele acelea, o mai mare demnitate decit avusese in trecut. Erau mai multe cintece, mai multe discursuri, mai multe manifestatii. Napoleon ordonase ca, o data pe saptamina, sa se tina ceva numit Demonstratie Spon­tana, al carei scop era sa celebreze luptele si victoriile Fermei Animalelor. La ora hotarita, animalele isi pa­raseau lucrul si marsaluiau in jurul incintelor fermei in formatie militareasca: porcii in frunte, apoi caii, vacile, oile si la urma orataniile. Ciinii flancau proce­siunea si, in fruntea tuturor, marsaluia cocosul negru al lui Napoleon. Boxer si Clover purtau intotdeauna intre ei un drapel avind desenate copita si cornul si cuvintele: 'Traiasca tovarasul Napoleon!'. Dupa aceea, urmau recitari de poezii compuse in onoarea lui Napoleon si un discurs al lui Squealer, care oferea date concrete privind ultimele cresteri ale productiei alimentare; uneori, se tragea si cite o salva de pusca. Oile erau cele mai infocate adepte ale Demonstrati­ilor Spontane si, daca cineva se plingea ― cum facura citeva animale cind nici porcii, nici ciinii nu se aflau prin apropiere ― ca pierdeau timpul cu asta si ca stateau foarte, mult in frig, oile le inchideau cu si­guranta gura cu o behaiala tunatoare de 'Patru pi­cioare bine, doua picioare rau!'. Dar, in general, ani­malelor le placeau aceste celebrari. Gaseau reconfor­tant faptul de a li se reaminti ca, la urma urmei, erau cu adevarat propriii lor stapini si ca munca pe care o depuneau era in interesul lor personal. Asa incit, lu­ate cu cintecele, cu procesiunile, cu listele de cifre ale lui Squealer, cu detunatura pustii, cintatul cocosului si fluturatul steagului, mai puteau uita ca aveau bur­tile goale, asta cel putin o parte din timp.

In aprilie, Ferma Animalelor fu proclamata repu­blica si se dovedi necesara alegerea unui presedinte. Existind un singur candidat, Napoleon, acesta fu ales in unanimitate. In aceeasi zi, se comunica faptul ca fusesera descoperite noi documente care puneau mai departe in lumina complicitatea lui Snowball cu Jones. Se parea acum ca Snowball nu numai ― asa cum isi imaginasera animalele inainte ― ca incercase sa piarda Batalia de la Grajdul Vacilor cu ajutorul unei stratageme, ci chiar luptase pe fata de partea lui Jones. In realitate, el era cel care condusese fortele omenesti si daduse atacul in lupta, cu lozinca 'Traiasca umanitatea!' pe buze. Ranile de pe spina­rea lui Snowball, pe care citeva dintre animale isi mai aminteau ca le vazusera, fusesera provocate de coltii lui Napoleon.

Pe la mijlocul verii, Moise, corbul, reaparu brusc la ferma, dupa o absenta de mai multi ani. Era abso­lut neschimbat, tot nu muncea deloc si vorbea pe acelasi ton dintotdeauna despre Muntele de Zahar Candel. Se cocota pe cite un bustean, dadea din ari­pile lui negre si vorbea ore intregi oricui statea sa-l asculte.

Acolo sus, tovarasi, spunea el solemn, aratind spre cer cu ciocul lui mare, acolo sus, exact de cea­lalta parte a norului aceluia cenusiu pe care-l vedeti ― acolo se inalta Muntele de Zahar Candel, tara aceea fericita unde noi, bietele animale, ne vom gasi odihna de veci pentru truda noastra!

El pretindea chiar ca ar fi fost acolo intr-unul din zborurile lui mai inalte si ca ar fi vazut nesfirsitele cimpuri de trifoi si turtele de saminta de in si zaharul cubic care cresteau pe arbusti.

Multe dintre animale il credeau. Vietile lor, gin­deau ele, insemnau acum infometare si truda; nu era drept si just sa existe o lume mai buna altundeva? Un lucru dificil de determinat era atitudinea porcilor fata de Moise. Ei declarara cu totii, dispretuitori, ca povestile lui despre Muntele de Zahar Candel erau minciuni, dar, totusi, ii ingaduira sa ramina la ferma, fara sa munceasca, dindu-i-se aprobare pentru o suta de grame de bere pe zi.

Dupa ce i se vindeca rana de la copita, Boxer munci mai mult ca niciodata. Si, in realitate, toate animalele muncira ca sclavii in anul acela. In afara de munca obisnuita de la ferma si de reconstruirea morii de vint, mai era scoala pentru porcii cei tineri, care fu inceputa in martie. Uneori, orele lungi de munca si hrana insuficienta erau greu de suportat, dar Boxer nu sovaia niciodata. Din nimic ce spunea sau facea, el nu dadea vreun semn ca puterea lui nu ar mai fi fost ceea ce era odata. Numai ca aspect se mai schimbase putin: pielea ii era mai putin lucioasa si coapsele lui mari parca se mai micsorasera. Cele­lalte animale spuneau:

Boxer o sa se intremeze cind o sa iasa iarba de primavara.

Dar primavara sosi si Boxer nu se intrema. Uneori, pe panta care ducea catre virful carierei, cind isi incorda muschii impotriva greutatii vreunui bolo­van mare, parca nu mai exista nimic sa-l tina pe pi­cioare afara de vointa lui de a continua. In asemenea momente, buzele lui formau cuvintele 'O sa muncesc mai mult', dar voce nu mai avea. O data in plus Clover si Benjamin il prevenira sa-si vada si de sana­tate, dar Boxer nu-i baga in seama. A douasprezecea lui aniversare se apropia. Nu-i pasa ce se intimpla atita timp cit reusea sa adune o provizie buna de pia­tra inainte de a iesi la pensie.

Intr-o seara tirziu, vara, un zvon brusc inconjura ferma, ca Boxer patise ceva. Iesise singur sa care o incarcatura de piatra pina la moara de vint. Si aproape sigur zvonul era adevarat. Citeva minute mai tirziu, doi porumbei venira in graba cu vestea:

Boxer a cazut! Zace pe-o parte si nu se poate ridica!

Cam jumatate din animalele fermei se repezira spre movila unde se inalta moara de vint. Acolo se afla Boxer, zacind intre oistile de lemn ale carutei, cu gitul intins, incapabil sa-si ridice pina si capul. Ochii ii erau impaienjeniti, crupele ii luceau de sudoare. Un firisor de singe i se strecurase afara din bot. Clover se lasa in genunchi linga el.

Boxer, striga ea, ce faci?

Plaminul, zise Boxer cu o voce stinsa. Nu con­teaza. Cred ca o sa puteti termina moara de vint si fara mine. S-a strins o cantitate de piatra destul de mare. In orice caz, nu mai aveam decit o luna. Ca sa fiu sincer, imi doream pensionarea. Si, poate, cum si Benjamin imbatrineste, o sa-l lase sa iasa la pensie in acelasi timp si sa-mi tina de urit.

Trebuie sa gasim ajutor imediat, zise Clover. Sa fuga cineva sa-i spuna lui Squealer ce s-a intim­plat.

Toate celelalte animale alergara imediat inapoi spre casa pentru a-i da lui Squealer vestea. Numai Clover ramase, si Benjamin, care se aseza linga Boxer si, fara sa scoata o vorba, incepu sa alunge mustele de pe el cu coada lui lunga. Dupa aproape un sfert de ora, aparu Squealer, plin de intelegere si ingrijo­rare. Tovarasul Napoleon aflase cu cea mai profunda mihnire de aceasta intimplare nefericita a unuia din­tre cei mai loiali lucratori de la ferma si ducea deja discutii pentru a-l trimite pe Boxer la tratament la spitalul din Willingdon. Animalele fura oarecum tul­burate la aceasta veste. Afara de Mollie si Snowball, nici un alt animal nu parasise ferma si nu le placea sa-si stie tovarasul bolnav in miinile oamenilor. To­tusi, Squealer le convinse cu usurinta ca veterinarul din Willingdon putea sa trateze cazul lui Boxer mai bine decit se putea la ferma. Si, dupa aproape o ju­matate de ora, cind Boxer isi mai revenise intrucitva, el fu cu greutate ridicat pe picioare si reusi sa se ti­rasca inapoi in grajd, unde Clover si Benjamin ii pre­gatisera un strat bun de paie.

In urmatoarele doua zile, Boxer ramase in grajd. Porcii ii trimisesera o sticla mare cu un medicament roz pe care o gasisera in dulapiorul medical din baie, iar Clover i-l administra lui Boxer de doua ori pe zi, dupa mese. Serile, statea linga el si-i vorbea, iar Ben­jamin il apara de muste. Boxer afirma ca nu-i parea rau de ce se intimplase. Daca se insanatosea complet, s-ar fi putut astepta sa mai traiasca alti trei ani si as­tepta cu nerabdare zilele pasnice pe care urma sa le petreaca in coltul pasunii celei mari. Ar fi fost prima oara cind ar fi avut timp de odihna si de cultivare. Intentiona, zise el, sa-si dedice restul vietii invatarii celorlalte douazeci si doua de litere ale alfabetului.

Totusi, Benjamin si Clover nu puteau sta cu Bo­xer decit dupa orele de munca, iar camionul veni sa-l ia pe la mijlocul zilei. Animalele erau toate la munca, la plivit de napi, sub supravegherea unui porc si se mirara sa-l vada pe Benjamin venind in galop din di­rectia cladirilor fermei, scotind ragete cit putea de tare. Era prima oara ca il vedeau pe Benjamin intr-a­devar agitat, era prima oara ca il vedea, cineva galo­pind.

- Repede, repede! tipa el. Veniti imediat! Il iau pe Boxer!

Fara a mai astepta ordine de la porc, animalele lasara lucrul si se repezira inapoi spre cladirile fer­mei. Vazura in curte un camion mare, inchis, tras de doi cai, cu niste cuvinte scrise pe laturi; pe locul vizi­tiului sedea un om cu figura smechera si cu un melon scund. Staulul lui Boxer era gol. Animalele se inghe­suira in jurul camionului.

La revedere, Boxer! zisera ele in cor, la reve­dere!

Prostilor! Prostilor! tipa Benjamin, topaind in jurul lor si batatorind pamintul cu copitele lor mici. Prostilor! Nu vedeti ce scrie pe peretele camionului astuia?

Acest lucru dadu animalelor un ragaz si se facu tacere. Muriel incepu sa descifreze cuvintele. Dar Benjamin o impinse la o parte si citi, in mijlocul unei taceri mormintale:

'Alfred Simmons, Casap de Cai si Producator de Clei. Willingdon. Comerciant de Piei si Faina de Oase. Asigura Transportul'. Nu intelegeti ce in­seamna asta? Il duc pe Boxer la taietorul de cai!

Un tipat de groaza izbucni din piepturile tuturor animalelor. In clipa aceea, omul de pe capra dadu bice cailor si camionul iesi din curte intr-un trap alert. Toate animalele il urmarira, tipind cit puteau de tare. Clover se stradui sa ajunga in fata. Camionul incepea sa ia viteza. Clover incerca sa-si miste membrele greoaie la galop si tot ce reusi fu un galop mic.

Boxer! tipa ea, Boxer! Boxer! Boxer!

Si, chiar in clipa aceea, ca si cum ar fi auzit strigatele de afara, chipul lui Boxer, cu dunga de-a lungul capului, aparu la ferestruica din spatele camionului.

Boxer! tipa Clover cu o voce teribila, Boxer! Iesi afara! Iesi afara repede! Te duc la moarte!

Toate animalele preluara strigatul 'Iesi afara, Boxer! Iesi afara!', dar camionul cistiga deja viteza si se indeparta de ele. Nu era sigur daca Boxer intele­sese ce spusese Clover. Dar, un moment mai tirziu, chipul lui disparu de la ferestruica si se auzi zgomo­tul unui cumplit tam-tam de copite inauntrul camio­nului. Boxer incerca sa-si forteze iesirea. Fusese o vreme cind doar citeva lovituri ale copitelor lui ar fi facut arsice din camion. Dar, vai, forta il parasise si, dupa citeva clipe, zgomotul batailor de copite slabi si se stinse. In disperare de cauza, animalele incepura sa apeleze la cei doi cai care trageau camionul sa se opreasca.

Tovarasi, tovarasi! tipara ele, nu-l duceti pe fratele vostru la moarte!

Dar brutele idioate, prea ignorante pentru a rea­liza ce se intimpla, isi lasara urechile pe spate si-si iu­tira pasul. Chipul lui Boxer nu mai aparu la ferestrui­ca. Prea tirziu se gindi cineva sa alerge inainte si sa inchida poarta cu cinci drugi: in clipa urmatoare, ca­mionul trecu prin ea si disparu in viteza pe drum. Boxer nu mai fu vazut niciodata.

Dupa trei zile, se anunta ca murise in spitalul din Willingdon, in ciuda faptului ca primise ingrijirea cea mai buna pe care o putea capata un cal. Squealer veni sa le dea vestea celorlalte animale. El le spuse ca fusese acolo in timpul ultimelor ore ale vietii lui Boxer.

A fost lucrul cel mai emotionant pe care l-am vazut vreodata, zise Squealer, ridicindu-si copita pen­tru a-si sterge o lacrima. Am fost la capatiiul lui pina in ultima clipa. Si, la urma, cind aproape ca nu mai putea vorbi, mi-a soptit la ureche ca unica lui tristete era ca se ducea inainte ca moara de vint sa fie termi­nata, 'Inainte, tovarasi!', asa mi-a soptit. 'Inainte, in numele Revolutiei. Traiasca Ferma Animalelor! Traiasca tovarasul Napoleon! Napoleon are intotdea­una dreptate!' ― acestea au fost ultimele lui cuvinte, tovarasi.

Aici, atitudinea lui. Squealer se schimba brusc. El ramase tacut o clipa si ochii lui mici aruncara priviri suspicioase dintr-o parte intr-alta inainte de a conti­nua.

I se adusese la cunostinta, zise el, ca un zvon prostesc si rauvoitor se raspindise in ziua plecarii lui Boxer. Unele dintre animale observasera ca vehiculul care il luase pe Boxer de acolo avea inscrise cuvintele 'Casap de Cai' si, in consecinta, trasesera concluzia ca Boxer era trimis la taietor. Era aproape de necre­zut, zise Squealer, ca vreunul dintre animale putea fi atit de prost. Era convins, striga el cu indignare, dind din coada si sarind de colo-colo, era convins ca-si cu­nosteau iubitul Conducator, pe tovarasul Napoleon, in culori mai bune de-atit. Dar explicatia era real­mente foarte simpla. Camionul fusese inainte pro­prietatea taietorului de cai si fusese cumparat de me­dicul veterinar care inca nu stersese vechiul nume. De aici rasarise eroarea.

Animalele se simtira teribil de usurate auzind acest lucru. Iar cind Squealer continua sa le dea de­talii vizuale ale patului de moarte al lui Boxer, ale grijii admirabile ce i se aratase si ale medicamentelor costisitoare pe care Napoleon le platise fara sa se uite la pret, ultimele lor dubii disparura, iar parerea de rau pe care o resimteau pentru moartea tovarasului lor fu moderata de gindul ca, macar, murise fericit. Napoleon insusi aparu la sedinta din prima dumi­nica dimineata si rosti o scurta cuvintare in onoarea lui Boxer. Nu fusese posibil, zise el, sa se aduca ina­poi ramasitele pamintesti ale regretatului lor tovaras, pentru a putea fi inmormintate la ferma, dar el ordo­nase sa se faca o coroana mare din laurii din gradina casei si sa fie trimisa pentru a fi asezata pe mormin­tul lui Boxer. Iar in citeva zile, porcii intentionau sa tina un banchet comemorativ in onoarea lui Boxer. Napoleon isi termina discursul reamintind cele doua maxime preferate ale lui Boxer: 'O sa muncesc mai mult' si 'Tovarasul Napoleon are intotdeauna drep­tate' ― maxime pe care fiecare animal ar fi facut bine sa le adopte ca ale sale, zise el.

In ziua prevazuta pentru banchet, camionul unui bacan veni de la Wi'llingdon si livra o lada mare de lemn la casa fermei. In noaptea aceea, se auzi zgo­mot de cintece galagioase, urmat de ceva ce paru a fi fost o cearta violenta si se sfirsi in jurul orei unspre­zece cu un formidabil zgomot de sticla sparta. Ni­meni din casa nu se misca inainte de amiaza zilei ur­matoare si se raspindi zvonul ca, intr-un fel sau altul, porcii facusera rost de bani ca sa-si cumpere o noua lada cu whisky.

Capitolul X

Trecura anii. Anotimpurile soseau si se duceau, iar vietile scurte ale animalelor se stingeau. Veni o vreme cind nu mai exista nimeni care sa-si amin­teasca de zilele vechi dinaintea Revolutiei, in afara de Clover, corbul Moise si unii dintre porci.

Muriel murise, Bluebell, Jessie si Pincher muri­sera. Si Jones murise ― murise intr-un azil de alco­olici din alta parte a tarii. Snowball fusese dat uitarii; nu-l mai tineau minte decit cei citiva care il cunoscu­sera. Clover era acum o, iapa batrina si greoaie, cu incheieturile tepene si cu o tendinta de a face urdori la ochi. Avea doi ani peste virsta de pensionare, dar, in realitate, nici un animal nu se pensionase vreodata cu adevarat. Discutiile de a rezerva un colt din pa­sune pentru animalele prea batrine fusesera lasate balta de mult timp. Napoleon era acum un mascul matur de o suta cincizeci de kilograme. Squealer era atit de gras, incit abia daca mai putea vedea. Numai batrinul Benjamin arata aproape la fel ca intotdea­una, cu exceptia faptului ca era mai carunt in jurul botului si, de la moartea lui Boxer, mai morocanos si mai taciturn ca niciodata.

Existau acum mai multe fiinte la ferma, desi cres­terea nu fusese atit de mare cum se prevazuse in anii anteriori. Multe animale se nascusera, pentru care Revolutia era doar o traditie confuza, transmisa pe cale orala, iar altele fusesera cumparate, care nu au­zisera niciodata despre asa ceva inainte de a sosi acolo. Ferma avea acum trei cai, pe linga Clover. Erau niste animale frumoase, pe picioarele lor, lucra­tori harnici si buni tovarasi, dar foarte prosti. Nici unul dintre ei nu se dovedi capabil sa invete alfabetul dincolo de litera B. Acceptau orice li se spunea des­pre Revolutie si despre principiile Animalismului, in special de la Clover, pentru care aveau aproape un respect filial; dar era indoielnic daca intelegeau ceva.

Ferma era mai prospera si mai bine organizata: fusese chiar marita cu doua terenuri cumparate de la domnul Pilkington. Moara de vint fusese, in sfirsit, terminata cu succes, iar ferma poseda acum o masina de treierat si o macara pentru fin numai ale ei si se construisera diferite alte cladiri. Whymper isi cumpa­rase un docar. Moara de vint, insa, nu fusese folo­sita, pina la urma, la generarea curentului electric, ci la macinarea porumbului, aducind un frumos profit banesc. Animalele munceau acum din greu pentru a construi inca o moara de vint; cind aceasta avea sa fie terminata, se spunea, urma sa fie instalate dina­murile. Dar despre luxul la care Snowball le invatase odata pe animale sa gindeasca, staulele electrificate si apa calda si rece, saptamina de lucru de trei zile, des­pre acestea nu se mai vorbea. Napoleon denuntase asemenea idei ca fiind contrare Spiritului Animalis­mului. Cea mai reala fericire, zicea el, consta in a munci din greu si a trai din putin.

Nu era limpede cum anume, dar parca ferma se imbogatise fara ca animalele insele sa devina mai bo­gate ― evident, exceptati fiind porcii si ciinii. Probabil ca asta se intimpla pentru ca existau atit de multi porci si atit de multi ciini. Important nu era atit fap­tul ca acestia nu munceau, dupa felul de a fi pe ca­re-l aveau, fiindca, asa cum explica Squealer neobo­sit, ei desfasurau o munca nesfirsita de supraveghere si organizare a fermei. O mare parte a acestei munci era de un soi pe care celelalte animale erau prea ignorante pentru a-l intelege. De exemplu, Squealer le spunea ca porcii trebuiau sa depuna eforturi uriase, zilnic, la lucruri misterioase numite 'dosare', 'ra­poarte', 'note', 'memorandumuri'. Acestea erau foi de hirtie care trebuiau acoperite cu un scris ma­runt si, indata ce erau umplute in acest fel, se ardeau in soba. Aceste lucruri erau de cea mai mare impor­tanta pentru prosperitatea fermei, zicea Squealer. To­tusi, nici porcii, nici ciinii nu produceau deloc hrana prin propria lor munca si erau foarte multi, iar pofta de mincare le era mereu foarte buna.

In ceea ce le privea pe celelalte animale, viata lor, atita cit stiau ele, era asa cum fusese intotdeauna. In general, le era foame, dormeau pe paie, se adapau din iaz, munceau pe cimpuri; iarna le chinuia frigul, iar vara mustele. Uneori, acelea mai batrine dintre ele isi scormoneau memoria confuza pentru a desco­peri daca, in primele zile ale Revolutiei, pe vremea cind alungarea lui Jones mai era inca un fapt recent, lucrurile fusesera mai rele sau mai bune decit acum. Nu-si puteau reaminti. Nu aveau nici un termen de referinta prin care sa-si compare vietile actuale; si nici nu se puteau informa de nicaieri, in afara de lis­tele de cifre ale lui Squealer, care demonstrau inva­riabil ca totul mergea din bine in mai bine. Anima­lele ajunsera la concluzia ca problema era fara solu­tie; in orice caz, aveau prea putin timp pentru specu­latii asupra unor asemenea lucruri. Numai batrinul Benjamin afirma ca-si amintea fiecare amanunt al lungii lui vieti si ca stia ca lucrurile nici nu fusesera niciodata si nici nu aveau sa fie vreodata cu mult mai bune ori cu mult mai rele ― foamea, greutatile si dezamagirea fiind, zicea el, legile de neclintit ale vietii.

Si totusi, animalele nu renuntau la speranta. Mai mult de atit, nu-si pierdusera nici o clipa simtul onoarei si al privilegiului de a fi fost membre ale Fer­mei Animalelor. Inca mai era singura ferma din toata tara ― din toata Anglia! ― in care animalele erau si proprietare si producatoare. Nici unul dintre ele, nici cele mai tinere, nici nou-veniti adusi din ferme de la zece sau douazeci de mile departare, nu incetau sa se minuneze de acest lucru. Si, cind auzeau pusca detunind si vedeau steagul verde fluturind la catarg, ini­mile lor bateau cu o mindrie de neclintit si discutia se indrepta intotdeauna catre zilele eroice, alungarea lui Jones, scrierea celor Sapte Precepte, marile batalii in care ii invinsesera pe invadatorii-oameni. Nici unul dintre vechile visuri nu fusese parasit. Republica Ani­malelor, despre care prezisese Seniorul, cind cimpiile verzi ale Angliei nu aveau sa mai fie calcate de picior de om, mai era inca, pentru ele, o profesiune de cre­dinta, intr-o zi avea sa vina: poate nu prea curind, poate nu chiar in cursul vietii animalelor care traiau acum, dar, totusi, avea sa vina. Poate chiar si melo­dia Animalelor din Anglia mai era murmurata, in se­cret, pe ici pe colo; in orice caz, era un fapt cert ca fiecare animal de la ferma o cunostea, desi nimeni nu ar fi indraznit s-o cinte cu voce tare. Poate ca era adevarat ca duceau o viata grea si ca nu toate spe­rantele lor se implinisera; dar erau constiente ca nu erau ca alte animale. Daca stateau flaminde, cel pu­tin nu-i mai hraneau pe oamenii tiranici; daca mun­ceau din greu, cel putin munceau pentru ele insele. Nimeni dintre ele, nu mergea pe doua picioare. Nici o fiinta nu spunea vreunei alte fiinte 'stapin'. Toate animalele erau egale.

Intr-o zi, la inceputul verii, Squealer ordona oilor sa-l urmeze si le duse pe o parcela de pamint viran, la celalalt capat al fermei, care se latise din cauza puietului de mesteacan. Oile isi petrecura acolo toata ziua, pascind frunze sub supravegherea lui Squealer. Seara, el se intoarse in casa, dar, cum vremea era calda, le spuse oilor sa ramina unde se gaseau. Pina la urma, ramasera acolo o saptamina intreaga, timp in care celelalte animale nu le mai vazura. Squealer statea cu ele cea mai mare parte a zilei. Spunea ca le invata sa cinte un nou cintec pentru care era nevoie sa nu fie deranjati.

Imediat dupa ce se intoarsera oile, intr-o seara placuta, dupa ce animalele isi terminasera lucrul si se indreptau inapoi spre cladiri, se auzi un nechezat in­grozit de cal din directia curtii. Speriate, animalele se repezira la galop si dadura navala in curte. Acolo va­zura ceea ce vazuse Clover.

Un porc mergea pe picioarele din spate.

Da, era Squealer. Putin stingaci, ca si cum nu ar fi fost foarte obisnuit sa sustina greutatea lui conside­rabila in pozitia aceea, dar cu un echilibru perfect, el se plimba de-a latul curtii. O clipa mai tirziu, pe usa casei iesi un lung sir de porci, toti mergind pe picioa­rele dinapoi. Unii o faceau mai bine decit altii, unul sau doi erau chiar cam instabili si aratau ca si cum ar fi dorit sa se sprijine intr-un baston, dar fiecare din ei isi facea cu succes turul prin curte. Iar la urma se auzi un latrat ingrozitor de ciini si un cintat ascu­tit al cocosului negru si din casa iesi insusi Napoleon, drept, cu maretie, aruncind priviri semete dintr-o parte in alta, urmat de ciinii care frematau in jurul lui.

In copita ducea un bici. Fu o tacere de mormint. Uimite, ingrozite, inghesuindu-se unele in altele, ani­malele privira sirul lung de porci care marsaluiau in­cet in lungul curtii. Parca se intorsese lumea cu fun­dul in sus. Apoi urma un moment cind primul soc trecuse, si cind, in ciuda oricarui fapt ― cu toata groaza lor de ciini si cu tot obiceiul dezvoltat in ani lungi, de a nu se plinge niciodata, de a nu critica, orice s-ar fi intimplat ―, ar fi putut scoate o vorba de protest. Dar exact in momentul acela, ca la un semnal, toate oile izbucnira intr-o behaiala asurzi­toare:

Patru picioare bine, doua picioare mai bine! Patru picioare bine; doua picioare mai bine!

Continuara timp de cinci minute, fara oprire. Pina sa se calmeze oile, orice sansa de protest tre­cuse, pentru ca porcii intrasera inapoi in casa.

Benjamin simti un nas atingindu-i umarul si se uita in jur. Era Clover. Ochii ei batrini aratau mai tulburi ca niciodata. Fara sa spuna o vorba, ea il trase usor de coama si-l duse la capatul hambarului cel mare, acolo unde erau scrise cele Sapte Precepte. Timp de un minut sau doua, statura amindoi privind fix la peretele dat cu catran si la literele lui albe.

Vazul ma insala, zise ea in cele din urma. Chiar cind eram tinara nu puteam citi ce scrie aici. Dar mi se pare ca peretele asta arata altfel. Mai sint cele Sapte Precepte asa cum erau, Benjamin?

De data aceasta, Benjamin consimti sa-si calce re­gula si-i citi cu voce tare ce scria pe perete:

― TOATE ANIMALELE SINT EGALE DAR UNELE ANIMALE SINT MAI EGALE DECIT ALTELE

In afara de acest unic Precept nu mai scria nimic altceva.

Dupa asta, nu li se mai paru ciudat cind, a doua zi, porcii care supravegheau munca la ferma purtau, cu totii bice in copite. Nu li se paru ciudat nici cind se afla ca porcii isi cumparasera un aparat de radio, ca discutau pentru instalarea unui telefon si ca isi scosesera abonamente la 'John Bull', 'Tit-Bits' si 'Daily Mirror'. Nu li se paru ciudat cind il vazura pe Napoleon plimbindu-se prin gradina casei cu o pipa in gura ― nu, nici chiar cind porcii luara hai­nele domnului Jones din dulap si se imbracara cu ele. Napoleon insusi aparu cu o haina neagra, cu pantaloni de prins sobolani si jambiere din piele, in timp ce scroafa lui preferata aparu in rochia de ma­tase lucioasa pe care doamna Jones o purta, de obi­cei, duminica.

O saptamina mai tirziu, dupa-amiaza, un numar de docare sosira la ferma. O delegatie de fermieri invecinati fusese invitata sa faca o vizita. Fura condusi prin toata ferma si isi exprimara marea admiratie pentru tot ceea ce vedeau, in special pentru moara de vint. Animalele munceau la plivitul cimpului cu napi. Munceau cu harnicie, abia daca isi ridicau fetele din. pamint, fara a sti de cine sa se teama mai mult, de porci sau de vizitatorii-oameni.

In seara aceea, se auzira din casa risete zgomo­toase si cintece. Si, deodata, la auzul vocilor intre­taiate, animalele devenira curioase. Ce se putea pe­trece acolo, acum ca, pentru prima oara, animalele si oamenii se intilneau pe picior de egalitate? Toate fi­ind de acord, incepura sa se strecoare cit puteau de incet prin gradina. La poarta se oprira, pe jumatate speriate sa mearga mai departe, dar Clover intra prima. Urcara pe virfurile picioarelor spre casa si acelea dintre ele destul de inalte privira inauntru pe fereastra sufrageriei. Acolo, in jurul mesei celei lungi, stateau sase oameni si sase dintre porcii cei mai im­portanti, Napoleon insusi ocupind locul de onoare in capul mesei. Porcii pareau sa stea foarte firesc pe scaune. Grupul se delectase cu un joc de carti, dar se intrerupsese pentru o clipa, evident ca sa bea un pa­har. Un ulcior mare circula si canile erau umplute din nou cu bere. Nimeni nu observa fetele uimite ale animalelor care se holbau inauntru pe fereastra. Domnul Pilkington de la Foxwood se ridicase cu cana in mina. Intr-o clipa, zise el, avea sa roage pe cei de fata sa bea. Dar inainte de asta, avea citeva cuvinte pe care trebuia neaparat sa le spuna.

Era o mare sursa de satisfactie pentru el, zise domnul Pilkington, ca si, era convins, pentru toti cei prezenti, sa stie ca o lunga perioada de neincredere si neintelegeri ajunsese acum la sfirsit. Fusese o vreme ― si nici el, nici nimeni altcineva de fata nu imparta­sise astfel de sentimente ― dar fusese o vreme cind respectabilii proprietari ai Fermei Animalelor fuse­sera priviti, n-ar fi putut spune cu ostilitate, dar, poate, cu o anumita retinere, de catre vecinii lor oa­meni. Avusesera loc incidente nefericite, ideile gresite fusesera moneda curenta. Existase sentimentul ca o ferma in care porcii erau proprietari si producatori era un lucru anormal, de natura sa aiba un efect ne­fast asupra imprejurimilor. Prea multi fermieri afir­masera, fara o cunoastere suficienta, ca, intr-adevar, intr-o asemenea ferma trebuia sa domneasca un spirit de desfriu si de lipsa de disciplina. Acestia fusesera iritati de efectele asupra propriilor lor animale sau chiar asupra angajatilor lor oameni. Dar acum toate acestea se stergeau. Astazi, el si prietenii lui vizitasera Ferma Animalelor si cercetasera fiecare palma a ei cu ochii lor si ce descoperisera? Nu numai cele mai moderne metode, dar si o disciplina si un spirit de ordine care ar fi trebuit sa constituie un exemplu pentru fermierii de pretutindeni. El socotea ca avea dreptate spunind ca animalele de categorie joasa de la Ferma Animalelor munceau mai mult si primeau mai putina hrana decit toate animalele din provincia respectiva. Intr-adevar, el si prietenii lui vizitatori va­zusera in ziua aceea multe lucruri pe care intentionau sa le introduca imediat si la fermele lor.

Urma sa-si sfirseasca observatiile, zise el, sublini­ind inca o data sentimentele de prietenie care existau si trebuiau sa existe intre Ferma Animalelor si vecinii acesteia. Intre porci si oameni nu erau si nici nu tre­buiau sa fie vreodata nici un fel de confruntari de in­terese. Luptele lor si greutatile lor erau aceleasi. Oare problema muncii nu era aceeasi peste tot? Aici se vadi ca domnul Pilkington era pe punctul de a face o remarca spirituala pregatita cu grija, dar timp de ci­teva clipe, el fu mult prea amuzat pentru a o mai pu­tea spune. Dupa multe ezitari, in timpul carora nenu­maratele lui barbii se inrosisera, el reusi sa incheie:

Daca voi aveti de luptat cu animalele voastre de jos, noi avem de luptat cu clasele noastre de jos!

Acest bon mot stirni galagie la masa, iar domnul Pilkington felicita o data in plus porcii pentru ratiile mici, zilele de munca lungi si pentru lipsa generala de imbuibare pe care o observase la Ferma Animalelor.

In incheiere, zise el, voia sa-i roage pe cei de fata sa se ridice in picioare si sa se asigure ca aveau paha­rele pline.

Domnilor, incheie domnul Pilkington, domni­lor, va fac un toast: pentru prosperitatea Fermei Ani­malelor!

Urmara felicitari entuziaste si batai din picioare. Napoleon era atit de satisfacut incit isi parasi locul si inconjura masa pentru a ciocni cu domnul Pilkington inainte de a-si goli cana. Dupa ce urarile se potolira, Napoleon, care ramasese in picioare, marturisi ca si el avea citeva cuvinte de spus.

Ca toate discursurile lui Napoleon, si acesta fu scurt si la obiect. Si el, zise Napoleon, era fericit ca perioada de neintelegeri se sfirsea. Multa vreme cir­culasera zvonuri ― raspindite de vreun dusman rau­voitor, asa avea el motive sa creada ― ca exista ceva subversiv si chiar revolutionar in conceptia lui si a colegilor lui. Lor li se atribuise incercarea de a atita la revolta animalele de la fermele invecinate. Nimic nu putea fi mai departe de adevar! Unica lor dorinta, acum si in trecut, era aceea de a trai in pace si in re­latii normale de afaceri cu vecinii lor. El adauga si ca ferma pe care avea cinstea sa o conduca era o intre­prindere cooperativa, titlurile de proprietate, care se aflau in posesia lui, apartinind tuturor porcilor.

Napoleon mai zise ca nu credea sa mai subziste vreuna dintre vechile suspiciuni, dar anumite schim­bari fusesera facute recent in organizarea fermei, care trebuiau sa aiba efect in promovarea increderii pe mai departe. Pina atunci, animalele de la ferma avu­sesera un obicei destul de prostesc, de a se adresa unele altora cu 'tovarase'. Acest lucru trebuia supri­mat. Mai existase un obicei ciudat, de origine necu­noscuta, de a trece in fiecare duminica dimineata prin fata craniului unui porc, care era fixat de un stilp in gradina. Si acest lucru urma sa fie suprimat si craniul fusese deja ingropat. Vizitatorii poate obser­vasera steagul verde care flutura la catarg. Daca da, poate vazusera si ca fusesera indepartate copita si cornul vopsite in alb, insemnate pe acesta inainte. De atunci incolo, urma sa fie un steag verde curat.

Avea doar o singura obiectie de adus, zise el, dis­cursului excelent si prietenos al domnului Pilkington. Domnul Pilkington se referise mereu la Ferma Ani­malelor. Desigur, el nu putea sti ― pentru ca el, Na­poleon, anunta acum pentru intiia oara acest lucru ― ca numele Ferma Animalelor fusese desfiintat. De atunci, ferma avea sa fie cunoscuta sub numele de Ferma 'Conacul', care, credea el, era numele ei co­rect si originar.

Domnilor, incheie Napoleon, eu va voi face acelasi toast ca si domnul Pilkington, dar sub alta forma. Umpleti-va paharele pina la buza. Domnilor, iata toastul meu: pentru prosperitatea Fermei 'Cona­cul'!

Urmara aceleasi urari inimoase ca si mai devreme si canile fura golite pina la drojdii. Dar in timp ce se holbau la scena aceasta, animalelor de afara li se paru ca se petrecea un lucru straniu. Ce se modifi­case oare pe chipurile porcilor? Ochii tulburi ai lui Clover se mutau de la o fata la alta. Unii dintre ei aveau cinci barbii, unii aveau patru, unii aveau trei. Dar ce era acel lucru care parea sa se topeasca si sa se schimbe?

Apoi, cind se sfirsira aplauzele, grupul lua cartile si continua jocul intrerupt, iar animalele se strecurara tacute de acolo.

Dar nu se indepartasera nici douazeci de metri cind se oprira brusc. O izbucnire de voci venea din­spre casa. Toate se repezira inapoi si se uitara pe fe­reastra. Da, avea loc o cearta violenta. Se auzeau strigate, lovituri in masa, priviri ascutite si banui­toare, dezmintiri furioase. Sursa tulburarilor parea sa fie faptul ca Napoleon si domnul Pilkington jucasera fiecare cite un as de pica in acelasi timp.

Douasprezece voci urlau furioase si toate erau la fel. Ce se petrecuse cu fetele porcilor nu mai era de-acum o dilema. Fiintele de afara privira de la porc la om si de la om la porc si din nou de la porc la om: deja era imposibil sa mai spui care era care.