Legenda valaha al. mitru - pe cine pedepseste voda cel mai strasnic

LEGENDA VALAHA AL. MITRU - PE CINE PEDEPSESTE VODA CEL MAI STRASNIC

In ziua aceea, ca un facut, o multime de oameni cu treburi importante intrara la pasa. Un grec cu o figura fatarnica, un diac al cancelariei imparatesti pentru treburile cu ghiaurii, Catavolinos, numit de turci Iunus, intra cel dintai la Hamza si ramase la el trei ceasuri.

Toata vremea isi vorbira in soapta. Dar urechea agera a Baiatului, desi se gasea afara, cu arma in mana, izbuti sa prinda cateva franturi din discutia lor.

- Afurisitul de Dracula‑oglu, fiul lui Dracul, trebuie sa fie prins, il instiinta diacul cu figura fatarnica pe pasa de la Nicopole. Asa suna porunca luminatiei sale sultanul.

- Pe drept cuvant, zicea pasa. Nu plateste tribut si nu se invoieste sa dea copii pentru ostirea ienicereasca. Abia de pot fi rapiti cate unul, cand si cand, dar din ce in ce mai greu.

- Ma voi duce eu insumi sa‑l atrag la Giurgiu. Ai sa‑l ai in gheara, plocon. rase diacul imparatesc.

- Si eu stiu ce voi face cu el!. harai pasa. Insa trebuie sa fii cu ochii in patru. Randul trecut, cand i s‑a cerut tributul, luminatia sa sultanul a trimis la Targoviste niste oameni de‑ai nostri.

- Si eu sunt de‑al vostru, ii atrase atentia, lingusitor, Catavolinos, care purta de fapt titlul de bei de Silistra.

- Sigur ca esti, ii intoarse vorba Hamza Pasa. Si ce crezi ca a facut blestematul de valah?

Catavolinos cunostea destul de bine intamplarea, dar, prefacut cum era, voia sa‑i lase pasii placerea sa i‑o povesteasca.

- Le‑a cerut, urma pasa, sa i se plece, inchinandu‑se in fata lui, cu turbanele scoase.

- Tt!. Tt!. Tt! - facu Catavolinos pe miratul, rotunjindu‑si buzele palide.

- Sa‑si scoata turbanele in fata lui! Si cand ei i‑au raspuns ca legea mahomedana ii opreste pe credinciosi sa‑si ridice turbanele in fata unui ghiaur, a ras si a zis ca, in acest caz, o sa faca ei asa ca sa nu le mai poata scoate niciodata. A chemat armasul si i‑a poruncit sa le tintuiasca solilor in cuie turbanele pe cap.

- Tt!. Tt!. Tt!. se prefacu din nou ca se mira diacul imparatesc.

- Acum trebuie sa‑i venim de hac, si eu ii voi veni. Am sa‑l ridic in teapa pe ghiaur! se fuduli pasa. Pe urma sultanul ma va inalta, pentru aceasta isprava, in rang.

- Te va inalta! fu de parere Catavolinos. Ai toate meritele.

Un timp nu se mai auzi nimic, oricat isi ciuli urechile ienicerul Iusuf. Vorbeau prea incet.

Intr‑un tarziu, Catavolinos iesi, mai intrara in schimb cativa sfetnici si capetenii turcesti, apoi fura chemati la pasa niste valahi.

Baiatul casca ochii.

Valahii venira si baiatul recunoscu numaidecat intre ei pe comisul Ghilt.

Un val de sange i se urca in obraji. Se gandi daca nu a sosit clipa sa‑si implineasca razbunarea fagaduita, scotandu‑si hangerul si spintecandu‑l pe tradator. Dar intelepciunea si prevederea biruira primul val al maniei. Se gandi ca datoria lui era de a‑l vesti pe Vlad de ce se pusese la cale.

«Tara Romaneasca nu trebuie sa‑l piarda pe maria sa Vlad, cel mai vajnic dusman al turcilor!» cugeta el.

Trebuia deci, cu orice pret, sa treaca dincolo, chiar in noaptea asta, si sa ajunga cat s‑o putea mai repede la Targoviste.

Comisul Ghilt imbatranise in acesti trei ani ce trecusera. Mustacioara lui neagra se latise si incaruntise. In jurul ochilor i se tesuse un paienjenis de creturi.

Imbatranise cum numai gandul ca‑si tradeaza patria il poate imbatrani si urati pe un om.

Comisul Ghilt se uita la strajer, dar baiatul crescuse, se schimbase la statura si, in hainele colorate, ieniceresti, cu turbanul pe cap, era greu de recunoscut de cineva care‑l vazuse o singura data.

In fruntea cetei de valahi se gasea un tanar ce semana oarecum cu Vlad, desi chipul lui era lipsit de maretie. Acestuia, ceilalti i se adresau cu titlul de «maria ta».

Ploconindu‑se slugarnic, tanarul care semana cu Vlad, urmat de ceata lui, intra la pasa.

Nu intarzie insa mult, caci muezinul incepu sa vesteasca, din minaret, cu glas taraganat, rugaciunea de seara.

Se terminase si randul de straja al ienicerului Iusuf. Un alt ienicer, adus de comandantul garzii, il schimba.

Baiatul se cobori in curtea fortaretei, in care locuia pasa. De acolo i se ingadui sa iasa pe poarta si sa se indrepte spre cladirile lungi si reci, ridicate pe langa zidurile cetatii, unde fusesera deocamdata gazduiti. In incaperea unde aveau sa doarma il cauta pe Bucur. Acesta se tolanise, obosit, pe saltea. Il apuca de maneca si il trase intr‑un ungher laturalnic, sa‑i spuna ce aflase si sa se sfatuiasca.

Cam la patru ceasuri dupa ce sunase stingerea, doua umbre se furisara pe langa ziduri, catre grajdurile cailor. Paznicul, un spahiu varstnic, motaia linistit, invelit in cojoc si sprijinit in sulita, in fata usii inchise, de lemn - cand se pomeni prins peste gura de cineva, de la spate.

Daca ar fi fost luna, strajerii de pe podul de lemn poate ar fi bagat de seama ce se intampla jos.

Spre norocul baietilor, pentru ca ei erau umbrele care se furisasera pe langa ziduri, cerul se innorase si incepuse sa ploua marunt.

Zgomotul ploii acoperi si inceputul de tipat al spahiului.

Simtind in aceeasi clipa un genunchi in sale, strajerul vru sa‑si scoata iataganul, dar doua brate vanjoase il trasera de grumaz, pe spate, aproape inabusindu‑l, si ii infundara gura cu o carpa.

Bucur se prefacuse, in dormitorul ienicerilor, ca ii este rau.

- Ma doare pantecul de nu mai vad inaintea ochilor! se vaicarise ei, avand grija totusi sa nu trezeasca prea multi din somn.

Baiatul sarise sa‑i dea ajutor:

- Hai la fantana sa bei apa!

- Adu‑i tu apa! Ce‑l mai scoti pe el afara? mormaise vecinul de saltea al lui Bucur.

- Nu, ma duc eu, se ridicase de la locul sau Bucur. Trebuie sa‑mi ud fruntea si sa ma racoresc.

Ajutandu‑l pe Bucur, care mergea greoi, tinandu‑se de pantec, Baiatul iesise impreuna cu prefacutul bolnav.

Se strecurasera pana la grajd, si il atacasera pe spahiu, desi inimile le bateau gata sa le sparga piepturile. Daca ar fi fost prinsi, maine in zori erau scurtati de capete sau ar fi trebuit sa priveasca lumea din inaltimea unor tepi.

Acum nu mai era insa vorba de ei, ci de maria sa Vlad si de tara. Si asta le dadea puteri.

In grajd, desfacura franghiile de la cai. Cu o bucata il legara de sus pana jos pe paznic. Alta, mai lunga, o facura colac.

Iesira din grajd si incepura sa se strecoare pe langa ziduri. Pe vremea aceea, Nicopole era o asezare lunga si ingusta, semanand cu un coridor, ce pornea de la Dunare si se urca pe munti. In partea cea mai de sus se afla fortareata unde locuia pasa. De o parte si de alta, orasul era pazit de ziduri puternice, din care se inaltau, din loc in loc, turnuri inalte si rotunde de piatra. In fata cetatii, spre fluviu, cele doua capete ale zidurilor erau unite printr‑un parapet de lemn.

Aici voiau sa ajunga baietii.

Cativa ieniceri faceau de straja, vorbind tare, prin locurile acelea. Baietii se pitira dupa coltul unei cladiri si asteptara sa treaca.

O luara apoi la fuga, pitis, tinandu‑se mereu in umbra zidurilor, pana se vazura langa parapet si incepura sa se urce repede, pe o scara scartaitoare, spre podul mijlociu.

Ploaia curgea marunt si monoton, ca toamna, din cer. De sus se vedea Dunarea, cu apa cenusie‑intunecata, piscata necontenit de acele reci ale ploii.

La malul ei, langa o tufa de salcii, se zarea capataiul unei barci. Mai jos, la cateva sute de pasi, era debarcaderul. Un caic, alte cateva barci si o galera erau legate la tarm. Strajerii insa nu se aratau.

Pana sa ajunga la barca, indraznetul ce s‑ar fi coborat de pe parapet trebuia sa strabata mai intai un brat de apa murdara, care‑l inconjura.

Pe mal, se zarira in acea clipa doi achingii. Dar sortii fusesera aruncati. Nu mai puteau sa dea inapoi. Din clipa in clipa, cineva din dormitorul de unde iesisera ei putea veni afara, sa vada ce fac. Se mai putea si ca spahiul din grajd sa‑si scuipe calusul si sa cheme pe cineva in ajutor. Totul ar fi fost atunci pierdut.

Podul de sus al parapetului se afla intre doi pereti de lemn. Peretii se stramtau cam din cincizeci in cincizeci de pasi, in dreptul locurilor unde parapetul era sprijinit, in partea dinspre apa, de un fel de contraforturi foarte simple, din piatra si pamant. Pe podul acesta nu putea sa treaca decat un singur om.

Noii veniti fusesera dusi in ajun sa vada cetatea. Baietii, cu gandul numai la fuga, cercetasera cu grija podul si zidurile, si ce nu putusera sa vada aflasera de la ienicerii mai vechi.

Ca sa nu cada nici unul din acestia la banuieli, fiindca le tot puneau intrebari, baietii se aratasera foarte mandri ca le fusese dat sa se aseze intr‑o asemenea cetate, cladita de un mare imparat bizantin[1].

Acum, urmat de prietenul sau, Baiatul se furisa pe pod, cautand locul cel mai prielnic pe unde puteau sa coboare.

- Strajerul podului din partea asta unde o fi? il intreba Bucur, in soapta, pe Baiat.

Abia isi sfarsise soapta, si ienicerul care era de straja se arata. Se trasera in spatele unuia din stalpi si il asteptara pana veni in dreptul lor.

Amandoi il incoltira, si Bucur ii puse varful pumnalului in piept.

- Da‑mi armele si nu scoate o vorba! ii rosti incet Baiatul, smulgandu‑i sulita din mana si iataganul de la brau.

- Vreti sa treceti la valahi? ii intreba ienicerul.

Vocea li se paru cunoscuta. Baiatul ii apuca obrazul in palma si, apropiindu‑si ochii de el, il cerceta.

- Ezid! se mira el, venindu‑i sa si rada.

Ienicerul nu era altul decat sarbul caruia ii salvasera viata.

- Ce cauti aici? il intreba Bucur.

- Unul dintre ienicerii vechi s‑a imbolnavit si m‑au trimis pe mine in locul lui, raspunse sarbul. Dar spuneti‑mi, vreti sa fugiti la valahi?

- Asta nu te priveste! marai Bucur. Intoarce‑te cu spatele.

Ezid se supuse, si Bucur ii fixa varful hangerului intre coaste, in locul unde invatase de la comandantii turci ca, impingand numai putin, taisul ajunge indata la inima.

- Cred ca ne putem intelege cu el. ii sopti Baiatul lui Bucur, in timp ce lega, cu repeziciune, un capat al franghiei de stalp.

Baiatul, cu toate ca trecuse prin atatea imprejurari grele si vazuse nenumarate grozavii, iar comandantii ienicerilor incercasera sa‑l deprinda cu uciderea fara mila, nu se impaca, si nu se va impaca pana la sfarsitul vietii cu ideea de a omori cu inima usoara un om. Legea cea crunta a razboiului, ce te indeamna sa‑ti ucizi dusmanul, mai inainte de a te ucide el pe tine, n‑a putut, cu toate primejdiile care l‑au inconjurat, sa puna niciodata deplina stapanire pe el. Calea pe care mergea era aceea a blandetii si intelegerii. De aici, ce‑i drept, i s‑au tras si unele suferinte.

- Numele meu adevarat este Mihailo, le sufla ienicerul in taina, vazand ca Baiatul nu are de gand sa‑l ucida. Luati‑ma cu voi.

Baiatul se intoarse spre Bucur. Schimbara amandoi o privire.

- De mult vroiam sa fug, continua sarbul. Dar n‑am avut curaj. Nu stii in cine te poti increde.

- Bine, se invoi Bucur, la o miscare cu capul a Baiatului. Daca ne tradezi, te injunghiem.

- De asta sa n‑aveti grija! spuse Mihailo. Ii urasc pe osmanlai.

- Sa ne‑o dovedesti! ii ceru Baiatul si‑i facu semn lui Bucur ca poate incepe sa coboare.

- Vorbesti cu cineva? se auzi vocea ienicerului ce statea de straja dincolo de gatuirea rotunda a podului.

- Nu. Mi‑e urat si cant pentru mine, ii raspunse sarbul.

- Vino, sau sa viu eu la tine sa stam de vorba. se auzi ienicerul din partea cealalta a podului.

- Ramai acolo. Ma simt mai bine singur, se grabi sa spuna Mihailo.

Baiatul, care in prima clipa ridicase hangerul, isi lasa in jos bratul, rasufland usurat.

- Cand ajunge Bucur la capatul sforii, ii spuse sarbului, aratandu‑i spre poalele cetatii, incepi sa cobori tu.

- Bucur? Aha! Acesta e numele valah! Si tu cum te numesti? il intreba Mihailo.

- Baiatul.

Bucur, inotand in apa care era rece ca gheata, scutura franghia. Atunci Baiatul ii facu semn si sarbului sa coboare.

- Si tu?

- Eu vin dupa tine

Ajunsera jos si inotau, plescaind incet, spre limba stancoasa de pamant, ce se intindea inaintea lor, cand se auzi din cetate o trambita sunand, ca un tipat omenesc. Tobele duruira si ele semnalul fugii unor ieniceri.

Ceea ce prevazuse Baiatul se intamplase. Spahiul din grajd reusise sa‑si scoata din gura carpa si daduse alarma.

Daca mai intarziau putin, erau prinsi.

- Repede, la barca! ii indemna Baiatul.

Pe parapetul de unde coborasera ei se stransesera o multime de ieniceri.

Un val de sageti porni de sus. Din pricina ploii, a vantului ce incepuse sa bata si a intunericului, nici una nu‑i lovi.

Cineva striga ragusit:

- Prindeti‑i! Fugari.

Vantul ii purta cuvintele si nu se intelegeau prea bine, dar Baiatul crezu ca recunoaste glasul pasii.

Se apropiau de tarmul Dunarii, cand, pe neasteptate, o sulita se infipse langa ei, in noroi, plescaind surd prin apa. Bucur o smulse si o azvarli inapoi. Cu un horcait, cel care era de straja pe tarm si incercase sa‑l ucida se pravali, lovit in gatlej.

Alt achingiu venea in goana, de langa salcii. Mihailo il intampina. Se incinse o lupta scurta, si sarbul il lovi cu hangerul in pantec. Il prinse apoi de umeri si‑l scufunda in apa.

- In barca!. In barca!. ii zori Baiatul.

Sarira in barca, o dezlegara iute, si Baiatul cu Bucur incepura sa vasleasca.

Trambitele din cetate sunau si tobele bateau innebunitor.

- Sa trecem Dunarea cat mai curmezis! fu de parere Mihailo. Au pornit trei barci incarcate cu ieniceri. Vor sa ne iasa inainte.

- Ii comanda insusi aga! baga de seama Bucur.

Aga era in picioare, in prima barca. Pesemne le poruncise ienicerilor sa‑si intinda arcurile, caci patru sau cinci sageti vajaira pe langa ei.

Din nefericire, curentul fluviului era atat e puternic, incat barca fugarilor - cu toate ca Mihailo si Bucur vasleau din rasputeri - nu putea sa‑si urmeze drumul si era impinsa in jos.

- Mai avem putin si ne ciocnim cu barca in care se gaseste aga! ii instiinta Baiatul pe tovarasii sai.

Celelalte doua barci se pregateau sa‑i inconjoare din fata si din spate, in barcile ienicerilor, vaslasii erau cate patru, si directia se putea pastra mai usor.

Inconjurati, nu mai putea fi vorba de scapare. Numarul ienicerilor ce‑i urmareau era de zece ori mare.

- Mi se pare ca suntem pierduti! se amari Mihailo. Si cat nadajduiam sa scap din ghearele turcilor.

- Stai, inca nu suntem prinsi, le facu curaj Bucur.

- Trageti! porunci, din barca sa, aga ienicerilor.

Alt roi de sageti porni. Norocul fugarilor fu si de data asta noaptea. Vantul si ploaia le erau prieteni.

Baiatului ii veni o idee:

- Sa ne prefacem ca suntem loviti, sa rasturnam barca si sa‑i lasam sa creada ca ne‑am inecat.

- Daca am putea ajunge pe malul romanesc. murmura Bucur.

- E prea departe, clatina din cap Mihailo.

- Asa e, recunoscu Baiatul. Uite, colo, pe tarmul bulgaresc e o padure.

- O vedem, zisera Mihailo si Bucur.

- Ne cautam unul pe altul inlauntrul ei. Curaj, baieti.

- Cu bine! raspunsera ei.

Inca o data ienicerii trasera spre fugarii de a caror barca se apropiau.

- Sunt ranit, dete un tipat Baiatul pe turceste, ridicandu‑se in picioare si lasandu‑se apoi sa cada in apa, cu bratele intinse, ca si cum ar fi fost lovit.

- Unul s‑a dus, se bucura aga. Omorati‑i si pe ceilalti!.

Cat ar fi vrut Mihailo sa aiba acum arcul, caci el era unul dintre cei mai buni tintasi din ortá. Asa, se multumi sa scrasneasca din dinti si sa incerce sa se ascunda pe fundul barcii, in timp ce alte sageti zburara prin preajma, infigandu‑se in lemnul barcii.

Prefacandu‑se ca sunt si ei raniti, Bucur si Mihailo se aruncara, de asemenea, gemand, in apa.

In cadere isi rasturnasera barca.

Se dadura la fund si inotara cat puteau de iute spre vale, ajutati de curent.

- S‑au inecat tustrei, zise aga multumit, dupa ce‑si plimba privirea pe suprafata unduitoare a Dunarii. Nu se mai vede nimic.

- Nimic, recunoscura ienicerii, bucurosi sa se intoarca mai degraba.

- Agatati barca fugarilor, asa rasturnata cum e, de a noastra, si trageti‑o la mal, porunci aga.

Ploaia se intetise si fluviul parca fierbea. Din fundul sau venea un zvon inabusit. Padurea de salcii se zbatea. Barcile ienicerilor, ce luasera cu ele si barca baietilor, pluteau catre debarcader. Pe malul de la Nicopole zgomotul se linistea. Numai o faclie mai tremura pe podul de lemn al cetatii. Razele ei straluceau din cand in cand prin gurile de tragere cu arcul.

Baiatul scoase capul din valuri. Era departe de debarcader.

- Sunteti pe‑aici? intreba el, batand apa cu talpile.

- Eu am ajuns! ii raspunse, mai din mijlocul fluviului, Mihailo.

Abia acum, dupa ce trecuse primejdia, Baiatul isi dadu seama cat era apa de rece

- Brrr!. incepu sa tremure. Dar Bucur unde e? Bucureee!. Bucureee!. striga.

- Sssst!. Am ajuns! il auzi pe Bucur de pe mal. Veniti incoace.

- Venim!. Venim!. raspunsera Baiatul si Mihailo.

Nu trecu mult si se adunara tustrei, cu apa siroind pe ei si inghetati de frig.

- Bine era sa fi putut ajunge pe tarmul celalalt inainte de revarsatul zorilor, isi dadu cu parerea Bucur, sarind pe loc si batandu‑se cu palmele pe piept si pe umeri, sa se mai incalzeasca. S‑ar putea ca pasa sa trimita maine de dimineata ienicerii sa ne caute cel putin lesurile aruncate de apa la mal, ca sa ni le poata infige in tepi, pe ziduri.

- Ah! Daca am fi ramas cu barca. se intrista Mihailo.

O luara de‑a lungul tarmului, apropiindu‑se de padurea de salcii unde voiau sa se ascunda, pana vor lua hotararea ce anume era mai bine sa faca.

Pamantul chiftea sub picioarele lor desculte.

Ploaia mai incetase insa si, catre miazanoapte, deasupra Valahiei, cerul se limpezise putin. Dintr‑o spartura a norilor mijea un petec de luna.

- Semn bun, se inveseli Baiatul. Uite ce spun eu: sa ne odihnim si sa incercam sa trecem totusi inot dincolo.

Pe cand vorbeau asa, adunati pe cararea ce serpuia prin padure, pe malul Dunarii, zgribuliti de frig, se trezira inconjurati de o ceata de barbati si femei.

Se vedea limpede ca noii veniti erau niste tarani bulgari, ce fusesera stransi de turci, lucrasera pe undeva, pe la vreo cetate, si acum se intorceau acasa. Barbatii aveau in maini, unii sape, altii numai niste toiege. Fetele le erau invaluite in barbi tepoase si zbarlite, cele mai multe carunte, ca niste nori ai amaraciunilor. Femeile, imbracate in fuste cenusii si sumane de postav taranesc, carpite si rascarpite, veneau in urma barbatilor. Printre ele erau si cateva fete tinere. Dar si acestea pareau batrane. Fetele asprite si umerii incovoiati de oboseala nu lasau sa li se vada tineretea.

Oamenii venisera, pe nesimtite, pe poteca din padure, indreptandu‑se spre satul ce se afla in apropiere. Cei mai multi erau desculti, si doar putini purtau opinci din coaja de copac.

Erau flamanzi, truditi si indarjiti.

Un batran cu o chica lunga pasea inaintea tuturor.

- Uite niste turci rataciti, zise bulgareste.

- Arme au? intreba alt taran din urma.

- N‑au, si chiar daca ar avea. mormai batranul, trebuie sa.

- Sa scapam lumea de ei, sa nu mai ingroase haita de la Nicopole.

- Inecati‑i! tipa ascutit o femeie. Unii ca ei mi‑au luat amandoi baietii.

- Sa‑i inecam! rostira altii, si cateva toiege si sape se ridicara.

Batranul il invatase pe Baiat bulgareste, inca din prima copilarie, cum se silise sa‑l invete si alte limbi. Nu era greu. Aproape fiecare calugar din manastirea Tismana cunostea ori bulgareste, ori sarbeste, sau amandoua aceste limbi slave.

Bucur, care impreuna cu Tit fusese silit sa cante si sa joace prin garnizoanele turcesti din Bulgaria, rupea si el cateva vorbe. Iar sarbul Mihailo avusese mama bulgaroaica.

Taranii isi ridicasera toiegele si sapele si se pregateau sa‑i toace cu ele - asa cum faceau taranii bulgari ori de cate ori intalneau palcuri razlete de ieniceri - si sa‑i arunce in Dunare. De aceea ienicerii nu umblau, de obicei, decat in cete prin Bulgaria, unde poporul, desi in lanturi, nu se dadea invins.

Baietii, pentru intaia oara, se simtira infricosati.

Aventura pe care o traisera, oboseala, frigul, incordarea fara margini ii istovisera.

Vedeau ca se apropie moartea. Si moartea nu venea de data asta de la dusmani, ci de la prieteni. Cum sa‑i faca sa inteleaga lucrul acesta?

- Stati! striga Baiatul, ridicand mainile. Nu suntem ceea ce credeti.

Barbatul cel varstnic, din frunte, se opri.

- Nu sunteti ieniceri?

- Ba da. baigui Mihailo.

- Atunci pe ei, ce mai stati? se indarji femeia careia i se rapisera baietii, iesind ea insasi inaintea celorlalti.

Baiatul arunca o privire spre Dunare. Aburi verzui pluteau deasupra ei. Ploaia contenise si luna se vedea in intregime, spalata si curata ca obrazul unei fete intr‑o zi de sarbatoare. Dincolo de apa era tarmul valah. Vlad trebuia instiintat. Vlad era in primejdie.

- Am fost ieniceri, striga Baiatul mai departe, cu mainile ridicate. Suntem copii de valahi, rapiti in urma cu trei ani de turci. Adica el e sarb, il arata pe Mihailo. Si Mihailo dadu din cap, in semn ca asa e. Dar ne‑am pastrat credinta stramoseasca. Noaptea asta am fugit din cetate.

- De la Nicopole? se mirara cativa. Asta nu se poate.

- Se poate, intari Bucur. Sarbul acesta era de straja, si ne‑a ajutat.

Oamenii incepura sa‑si lase jos sapele si toiegele.

- Mai, sa stiti ca e adevarat, isi dete seama batranul. De asta era atata tulburare la cetate. Ati vrut sa fugiti peste Dunare?

- Da, cu o barca, dar n‑am putut, il lamuri Baiatul. Ne‑am rasturnat singuri barca, sa creada turcii ca ne‑am inecat.

- Saracii de ei! ofta femeia inversunata de adineauri.

- Si‑acum ce‑aveti de gand? ii intrebara ceilalti barbati si femei, strangandu‑se prietenosi in jurul lor.

- Vrem sa trecem inca in noaptea asta dincolo, ca sa ajungem maine la voievodul Vlad.

- In Vlad si‑au pus multi nadejdea, de cand a fost rapus de molima, la Belgrad, Ioan de Hunedoara, glasui batranul. El singur mai tine sabia in mana, stand stavila impotriva paganilor. Daca va vrea Dumnezeu, poate sa ne vina si noua intr‑ajutor.

- Noi si cu valahii am fost intotdeauna ca fratii, rostira barbatii si femeile.

- Veniti acum, urma batranul, sa va incalziti si sa va dam, de unde om gasi, niste schimburi uscate. Avem o luntre pitita sub mal.

Satul, daca se poate numi asa, era la o azvarlitura de bat, la capatul padurii. Cateva bordeie infundate in pamant si doua sau trei colibe de nuiele lipite cu lut. Intr‑una din aceste colibe baietii se dezbracara, aruncandu‑si in foc vesmintele rosii, cu braie scumpe, albastre, de matase, pe care le purtasera cu atata sila. Parca niste poveri zdrobitoare le fusesera luate din spate, cand isi vazura hainele ieniceresti arzand. Se simtira mai usurati si veseli. Taranii le adusera, din saracia lor, imbracaminte alba de panza, semanand cu aceea a valahilor. Baiatul mai primi o bunda zdrentuita, Mihailo un sumaias stramt si rupt in coate, si Bucur un ilic.

In coliba flacarile luceau vesele.

Mancara o fiertura de mei. Sorbira din ulcele o bautura fierbinte, intaritoare, din fructe de macies de toamna si buruieni tinere de primavara.

Intremati, se intoarsera apoi, inconjurati de sateni, pana la Dunare, unde intr‑un loc ferit, intre salcii, se afla pitulata luntrea. Baietii isi luara ramas bun de la oameni. Femeia care ceruse in padure, cu glas tare, ca ei sa fie inecati, ii saruta ca pe copiii sai. Lacrimile ei le udara obrajii. Si insotiti de binecuvantarile si urarile oamenilor, rostite din inima, se departara de malul bulgaresc.

- Ehei, zise pe drum taranul bulgar ce‑i insotea si urma sa se inapoieze cu barca, din Valahia ne vin o multime de vesti! Vlad se arata a fi un domn si jumatate.

La intrebarile baietilor cu privire la vestile despre maria sa Vlad, acesta le povesti cum noul domnitor isi alcatuise o armata noua, din slujitori si tarani credinciosi, cu ajutorul carora ii tine din scurt pe turci. De asemenea, si‑a facut o garda de osteni bine instruiti, insa tot numai cu oameni de tara, nu cu straini. Ostenii acestia, numiti trabanti si inarmati cu halebarde[2], sunt gata sa moara pentru el.

- Si eu as fi gata sa mor, daca ar fi nevoie, rosti Baiatul. A fost atat de bun cu mine. Mi‑ar place sa fac parte dintre trabantii sai. Dar anumiti boieri erau impotriva lui. Mai ales unul, Albu cel Mare.

- Albu cel Mare? Am auzit de el. A pierit de trei ani. S‑a ridicat cu oaste impotriva lui Vlad. Unii boieri l‑au sprijinit pe Albu. Dar Vlad l‑a prins si l‑a taiat.

- Bine i‑a facut! glasui Bucur. Din cauza lui si pentru el ne‑a oropsit comisul Ghilt.

- Despre boierii tradatori mai cunosc o intamplare, rase taranul. Nu stiu daca o fi adevarata.

- Povesteste‑o! il rugara baietii.

- Se zice ca maria sa Vlad, in haine schimbate si cu fata acoperita, cum umbla el adesea prin sate si targuri, a reusit sa se strecoare printre acesti mari boieri si sa‑i auda cum puneau la cale chiar moartea lui.

- Nelegiuitii!. rosti Baiatul, neputandu‑se stapani.

- Domnitorul s‑a facut ca e un om de‑al lui Albu ce Mare, rase si cu mai multa pofta taranul. I‑a chemat la o petrecere pe seara urmatoare, intr‑o casa a unui credincios al lui, zicand sa vie neaparat toti cati vor moartea domnitorului. «Voda va fi otravit, i‑a incredintat el, si voi ma veti ajuta atat la uciderea lui Vlad, cat si la azvarlirea lesului in apa.» Boierii au cazut in capcana si s‑au legat sa vina la ospat. S‑au despartit, intelegandu‑se sa se recunoasca intre ei prin cuvintele: «Pe maine seara».

In seara urmatoare, dornici sa‑l ucida pe Vlad, s‑au strans in locul si la ceasul hotarat, soptindu‑si intre ei: «Pe maine seara!» «Pe maine seara.»

Erau tare multumiti, se ospatau si beau cu pofta. Si iata‑l si pe Vlad, Draculea, cum il numeau. «Pe maine seara, boieri!» rosteste el cuvintele de recunoastere. «Pe maine seara!», sar boierii bucurosi de la mese, socotind ca a venit clipa cea mare. «Dar voda n‑a venit!» se mahneste unul. «Ba a venit!» raspunde Vlad si isi dezveleste obrazul, isi da jos haina neagra si ramane in cea domneasca.

«La fel ca atunci la Ramnic!» isi aminteste Baiatul.

- Si boierii? intreaba Bucur cu sufletul la gura.

- Au cazut in genunchi sa ceara iertare.

- Si voda i‑a iertat? se inversuna Baiatul.

- As! De unde! I‑a luat la cercetare. I‑a intrebat un singur lucru: Cati domni a apucat fiecare de cand traieste.

- Si ei ce‑au raspuns? intreaba Mihailo.

- Nici unul nu apucase mai putin de sapte. «Si asta numai din pricina dezbinarilor si uneltirilor voastre, a tunat voda. Domnii se schimba, tara slabeste, si turcul ne‑o ia in stapanire!» Si i‑a tras pe toti in teapa!

- Bine le‑a facut! zisera intr‑un glas Bucur si Mihailo.

Luntrea se apropia de mal. Malul valah era mai jos decat cel bulgaresc.

Incepea sa se lumineze de ziua. Pe apa Dunarii pluteau radacini, ramuri si ierburi smulse din munte de ploi.

Cerul era din nou senin si cele cateva resturi scuturate de nori erau impinse de vant catre Nicopole.

Cetatea parea, in departare, pustie. Nu se zarea acolo nici o miscare. Zidurile ei reci priveau mohorate si amenintatoare catre pamantul valah.

De‑acolo scapasera baietii, si nici nu le venea sa creada ca sunt aici.

Tustrei ii stransera mainile taranului si sarira din luntre.

Tinerii valahi ingenuncheara si sarutara pamantul inca ud de ploaie, dupa stravechea datina a celor ce se intorc acasa, asa cum invatase Baiatul de la Batran.

Sufletul Baiatului era atat de usor, incat, daca ar fi fost o pasare, ar fi simtit nevoia sa zboare. Sa zboare si sa cante ca o ciocarlie: «Acasa. acasa.»

- Sa ne vedem cu bine! ii strigara taranului. Va multumim tuturor.

- Curaj si spor la drum! le ura acesta, in timp ce‑si intorcea luntrea, indreptandu‑se spre tarmul bulgaresc. Si mai asteptam vesti!

- Acasa!. Acasa!.

Casa insemna Targoviste.

Baietii pornira intins, pe jos, cautand drumul spre scaunul domnesc.

In cale mai auzira de la oameni si alte lucruri - in afara de cele povestite de taranul bulgar - si anume, in primul rand, ca in Valahia s‑a facut randuiala. Voda uraste atat de mult raul, incat, daca savarseste cineva vreo hotie sau nedreptate, este pedepsit. Pot sa fie cei vinovati si boieri mari sau preoti, pedeapsa este aceeasi: spanzuratoarea sau teapa. Cu nici o bogatie nu se pot rascumpara. Voda ii rapune fara mila si pe mincinosi - caci nu ingaduie decat adevarul. Cei lenesi, cei ce nu‑si pastreaza cuvantul dat, ca si femeile necredincioase, ori fetele usuratice, care‑si ung cu sulimanuri chipul, dandu‑si ochii peste cap, nu au o soarta mai buna.

Cel mai strasnic ii osandeste insa Vlad pe pamantenii fara dragoste de tara sau pe strainii ce nu cinstesc cum se cuvine Valahia si pe stapanitorii ei.

Astfel de vorbe si inca multe altele ascultara baietii nostri cat timp se zorira pe jos, apoi intr‑o caruta a unui pescar, si, in sfarsit, cat gonira pe cai, insotiti de o ceata de osteni ai lui Vlad, dintre cei ce privegheau drumurile, cunoscand ce se petrecea in sate si targuri, pe drumuri si pe ape, prin tot taramul valah.