CUPRINS:

INDIILE NEGRE 3

I DOUA SCRISORI CONTRADICTORII 3

II LA DRUM! 3

III SUBSOLUL REGATULUI UNIT 3

IV MINA DOCHART 3

V FAMILIA FORD 3

VI CATEVA FENOMENE INEXPLICABILE 3

VII O EXPERIENTA A LUI SIMON FORD 3

VIII O EXPLOZIE DE DINAMITA 3

IX NOUA ABERFOYLE 3

X DUS SI INTORS 3

XI DOAMNELE DE FOC 3

XII ISPRAVILE LUI JACK RYAN 3

XIII COAL-CITY 3

XIV SUSPENDAT DE UN FIR 3

XV NELL LA COTTAGE 3

XVI PE SCARA OSCILANTA 3

XVII UN RASARIT DE SOARE 3

XVIII DE LA LACUL LOMOND LA LACUL KATRINE 3

XIX O ULTIMA AMENINTARE 3

XX «PENITENTUL» 3

XXI CASATORIA LUI NELL 3

XXII LEGENDA BATRANULUI SILFAX 3

GOANA DUPA METEOR 3

I IN CARE JUDECATORUL JOHN PROTH INDEPLINESTE UNA DIN CELE MAI PLACUTE INDATORIRI ALE FUNCTIEI SALE INAINTE DE A SE REINTOARCE IN GRADINA. 3

II CARE IL INTRODUCE PE CITITOR IN CASA LUI DEAN FORSYTH SI II FACE CUNOSTINTA CU NEPOTUL LUI, FRANCIS GORDON, SI CU BONA LUI, MITZ. 3

III IN CARE ESTE VORBA DESPRE DOCTORUL SYDNEY HUDELSON, DESPRE SOTIA SA, DOAMNA FLORA HUDELSON, SI DESPRE DOMNISOARELE JENNY SI LOO, CELE DOUA FIICE ALE LOR. 3

IV CUM DOUA SCRISORI TRIMISE, UNA LA OBSERVATORUL DIN PITTSBURG, ALTA LA OBSERVATORUL DIN CINCINATTI, AU FOST CLASATE LA DOSARUL BOLIZILOR. 3

V IN CARE, DESI AU CERCETAT CU TOATA RAVNA, DOMNUL DEAN FORSYTH SI DOCTORUL HUDELSON NU AFLA DECAT DIN ZIARE VESTI DESPRE METEORUL LOR. 3

VI CARE CUPRINDE UNELE VARIATII MAI MULT SAU MAI PUTIN FANTEZISTE DESPRE METEORI IN GENERAL, SI IN SPECIAL DESPRE BOLIDUL A CARUI DESCOPERIRE SI-O DISPUTA DOMNII FORSYTH SI HUDELSON 3

VII IN CARE O VOM VEDEA PE DOAMNA HUDELSON ADANC MAHNITA DE ATITUDINEA DOCTORULUI SI O VOM AUZI PE MITZ CERTANDU-SI STAPANUL CU TOATA ASPRIMEA 3

VIII IN CARE POLEMICILE PRESEI AGRAVEAZA SITUATIA, SI CARE SE TERMINA PRINTR-O CONSTATARE LA FEL DE SIGURA PE CAT DE NEASTEPTATA 3

IX IN CARE ZIARELE, PUBLICUL, DEAN FORSYTH SI DOCTORUL HUDELSON FAC O ORGIE DE MATEMATICI 3

X IN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL II VINE O IDEE, BA CHIAR DOUA 3

XI IN CARE DEAN FORSYTH SI DOCTORUL HUDELSON INCEARCA O PUTERNICA EMOTIE 3

XII IN CARE O VEDEM PE DOAMNA ARCADIA STANFORT ASTEPTAND LA RANDUL EI, CU VIE NERABDARE, SI IN CARE DOMNUL JOHN PROTH SE DECLARA INCOMPETENT 3

XIII IN CARE, DUPA CUM A PREVAZUT JUDECATORUL PROTH, SE VEDE IVINDU-SE UN AL TREILEA CONCURENT, URMAT DE UN AL PATRULEA 3

XIV IN CARE VADUVA THIBAUT, AMESTECANDU-SE PROSTESTE IN CELE MAI SUPERIOARE PROBLEME DE MECANICA CEREASCA, II PRICINUIESTE MARI GRIJI BANCHERULUI ROBERT LECOEUR 3

XV IN CARE J. B. K. LOWENTHAL IL ARATA PE CASTIGATORUL LOZULUI CEL MARE 3

XVI IN CARE SE VEDE CUM O MULTIME DE CURIOSI FOLOSESC PRILEJUL DE A MERGE IN GROENLANDA, CA SA ASISTE LA CADEREA EXTRAORDINARULUI METEOR 3

XVII IN CARE MINUNATUL BOLID SI UN PASAGER DE PE «MOZIK» INTALNESC UNUL GLOBUL PAMANTESC, CELALALT, UN PASAGER DE PE «OREGON» 3

XVIII IN CARE, PENTRU A AJUNGE LA BOLID, DOMNUL DE SCHNACK SI NUMEROSII SAI COMPLICI COMIT DELICTELE DE INCALCARE A PROPRIETATII SI DE SPARGERE 3

XIX IN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL II DEVINE DIN CE IN CE MAI NESUFERIT BOLIDUL. SI CELE CE MAI URMEAZA 3

XX CARE POATE FI CITIT CU REGRET, DAR PE CARE RESPECTUL FATA DE ADEVARUL ISTORIC L-A SILIT PE AUTOR SA-L SCRIE, ASA CUM IL VOR INREGISTRA INTR-O BUNA ZI ANALELE ASTRONOMICE 3

XXI ULTIMUL CAPITOL, CARE CUPRINDE EPILOGUL ACESTEI POVESTIRI SI IN CARE ULTIMUL CUVANT IL ARE DOMNUL JOHN PROTH, JUDECATOR LA WHASTON 3

INDIILE NEGRE.

DOUA SCRISORI CONTRADICTORII DOMNULUI J. R. STARR, INGINER.

Canongate.

Edinburgh.

In cazul cand domnul James Starr este de acord sa vina maine la exploatarea de huila de la Aberfoyle, mina Dochart, putul Yarow, i se va face o comunicare de natura sa-l intereseze.

Domnul Starr va fi asteptat toata ziua la gara din Callander de catre Harry Ford, fiul fostului maistru Ford. Domnul Starr este rugat sa tina secreta aceasta invitatie.

James Starr primise scrisoarea cu prima distribuire a postei, la data de 3 decembrie l8. Scrisoarea purta stampila postei din Aberfoyle, comitatul Stirling, Scotia.

Inginerul deveni foarte curios. Nici nu-i trecu prin minte ca scrisoarea putea fi o farsa. Il cunostea de mult pe Simon Ford, unul din fostii maistri din minele de la Aberfoyle, unde fusese el timp de douazeci de ani director - ceea ce in minele de huila din Anglia se numeste viewer, adica supraveghetor.

James Starr era un barbat robust, in varsta de cincizeci si cinci de ani, dar arata ca de patruzeci. Era unul dintre cei mai distinsi membri ai unei vechi familii din Edinburgh. Lucrarile sale faceau cinste onorabilei corporatii de ingineri, care epuizau, incet, incet subsolul carbonifer al Regatului Unit, la Cardiff, la Newcastle, ca si in comitatele din sudul Scotiei. Dar numele lui James Starr cucerise stima generala, mai ales in adancimile acelor misterioase exploatari de huila de la Aberfoyle, invecinate cu minele de la Alloa, care ocupau o parte a comitatului Stirling. Acolo si-a desfasurat aproape intreaga sa existenta de inginer. In afara de aceasta, James Starr era si presedintele Societatii anticarilor scotieni, membru al celei mai importante societati stiintifice, Royal Institution, iar «Revista din Edinburgh» publica adesea articole remarcabile semnate de el.

Dupa cum se vede, James Starr era unul din acei savanti cu spirit practic, carora li se datoreaza prosperitatea Angliei. El se bucura de o mare consideratie in vechea capitala a Scotiei, careia pe drept i se spunea «Atena Nordului».

Este cunoscut ca englezii au dat ansamblului vastelor mine de huila un nume foarte semnificativ. Ei le spuneau, in mod justificat, «Indiile negre», deoarece aceste mine au contribuit, se pare mai mult decat Indiile Orientale, la sporirea surprinzatoarelor bogatii ale Regatului Unit. Acolo, in subteran, un intreg popor de mineri muncea zi si noapte pentru a extrage din subsolul britanic carbunele, acest pretios combustibil, element indispensabil vietii industriale.

In epoca respectiva, durata de exploatare a minelor, calculata de specialisti, era foarte indelungata si nu se temeau de epuizarea lor intr-un viitor apropiat. Dupa parerea lor, zacamintele carbonifere ale celor doua lumi puteau fi exploatate in mod intens inca mult timp. Fabricile adaptate la diverse produse industriale, locomotivele, locomobilele, vapoarele, uzinele de gaz nu duceau inca lipsa de combustibil mineral.

In ultimii ani, insa, odata cu dezvoltarea industriei, consumul de carbune crescuse atat de mult incat unele zacaminte de huila fusesera epuizate pana la straturile cele mai sarace. Parasite acum, aceste foste mine gaureau si brazdau in mod inutil solul, cu puturile lor nefolosite si galeriile pustii. Aceasta era situatia minelor de la Aberfoyle. In urma cu zece ani, ultimul vagonet transportase ultima tona de huila a acestui zacamant.

Utilajele din subteran, masinile destinate tractiunii mecanice pe sinele din galerii, vagonetele formand trenuri, locomotivele de mina, coliviile ce deserveau puturile de extractie, conductele de aer comprimat pentru actionarea perforatoarelor, intr-un cuvant tot ce constituia utilaj pentru exploatare fusese scos din galerii si parasit la suprafata solului. Minele secatuite erau asemenea cadavrului unui mastodont de proportii fantastice, caruia i s-ar fi amputat organele vitale si i s-ar fi lasat doar scheletul.

Mai existau niste scari lungi de lemn care deserveau galeriile minelor, prin putul Yarow. De cand incetase exploatarea, aceasta era singura cale de acces catre galeriile minei Dochart.

In exterior, cladirile care altadata deserveau lucrul la suprafata indicau inca locul unde fusesera sapate puturile minelor ce formasera laolalta exploatarea de huila de la Aberfoyle, astazi pustie.

Trista fu ziua in care minerii parasira zacamantul unde muncisera atatia ani.

James Starr adunase cele cateva mii de lucratori ce alcatuiau populatia activa si curajoasa a minelor - mineri, vagonetari, conductori, rambleiori, dulgheri, cantonieri, receptioneri, fierari, tamplari, pe toti, barbati, femei, batrani, copii, lucratori de subteran si de suprafata. Cu totii se aflau in imensa curte a minei Dochart, care altadata era plina de stocurile de productie.

Acesti oameni de treaba, pe care nevoile existentei aveau sa-i imprastie, ei care ani indelungati s-au succedat din tata in fiu in batrana Aberfoyle, asteptau, inainte de a o parasi pentru totdeauna, ultimele cuvinte de ramas bun ale inginerului lor. Compania le distribuise ca gratificatie beneficiile anului curent. La drept vorbind, prea putin, pentru ca valoarea calitativa slaba a straturilor depasise cu putin cheltuielile exploatarii. Acest modest ajutor trebuia sa le permita sa reziste pana vor fi din nou angajati fie la minele vecine, fie la fermele sau uzinele comitatului.

James Starr statea in picioare in fata vastei hale unde functionasera timp indelungat masinile cu aburi ale putului de extractie.

Simon Ford, maistrul minei Dochart, si alti cativa sefi de echipa il inconjurau.

James Starr isi scoase palaria; minerii, cu capul descoperit, pastrau o liniste profunda.

Aceasta scena de ramas bun era emotionanta si, in acelasi timp, plina de maretie.

- Prieteni, spuse James Starr, a sosit momentul despartirii! Minele de huila de la Aberfoyle, care atatia ani ne-au reunit intr-o munca comuna, sunt astazi epuizate. Cercetarile noastre n-au descoperit un nou strat, astfel ca din mina Dochart a fost extrasa ultima bucata de huila.

In sprijinul cuvintelor sale, James Starr arata minerilor un bloc de carbune pastrat pe fundul unui vagonet.

- Aceasta bucata de huila, dragii mei, continua Starr, e ca si ultima globula de sange care mai circula prin vinele minei! O vom pastra asa cum am pastrat primul fragment de carbune extras acum cincizeci de ani din zacamintele de la Aberfoyle. Intre aceste doua bucati s-au succedat multe generatii in minele noastre! Acum s-a terminat! Ultimele cuvinte pe care vi le adreseaza inginerul vostru sunt cuvinte de ramas bun. Mina care s-a golit sub mainile voastre v-a dat posibilitate sa traiti. Munca a fost grea, dar nu fara folos pentru voi. Marea noastra familie se va imprastia si nu cred ca viitorul va mai reuni vreodata pe membrii ei raspanditi. Dar sa nu uitati ca am trait multi ani laolalta si ca la minerii din Aberfoyle e o datorie de onoare de a se intr-ajutora. Nici fostii vostri sefi nu vor uita acest lucru. Cand ai muncit impreuna, nu poti fi strain unul de altul. Vom veghea asupra voastra si, oriunde veti merge, ca niste oameni cinstiti ce sunteti, va vor urma recomandarile noastre. Ramaneti cu bine, dragi prieteni! Va doresc noroc!

Spunand acestea, James Starr stranse in bratele sale pe cel mai in varsta dintre lucratori, care avea ochii plini de lacrimi. Apoi, maistrii diverselor mine venira sa stranga mana inginerului, in timp ce minerii agitau palariile strigand:

- Adio, James Starr, seful si prietenul nostru!

Aceasta despartire avea sa lase o amintire vesnica in inimile lor viteze. Incet, incet, toata populatia parasi cu tristete curtea vasta a minei. In jurul lui James Starr se facu un gol.

Solul negru al cararilor ce duceau la mina Dochart rasuna pentru ultima oara sub pasul minerilor, iar tacerea urma animatiei care pana atunci inviorase mina. Un singur barbat ramase langa James Starr. Era maistrul Simon Ford. Alaturi de acesta statea un tanar in varsta de cincisprezece ani, fiul sau Harry, care de cativa ani era folosit la lucrarile de subteran.

James Starr si Simon Ford se cunosteau si, cunoscandu-se, se stimau reciproc.

- Adio, Simon, spuse inginerul.

- Adio, domnule Starr, raspunse maistrul, sau mai bine lasati-ma sa va spun: la revedere!

- Da, la revedere, Simon! Stii ca voi fi totdeauna fericit sa te intalnesc si sa putem vorbi de trecutul batranei noastre Aberfoyle!

- Stiu, domnule James.

- Casa mea din Edinburgh te asteapta, Simon!

- E departe Edinburgh-ul! raspunse maistrul dand din cap. Da, da, e departe de mina Dochart.

- Departe, Simon! Unde vei locui?

- Aici, domnule James. Nu vom parasi mina, pe batrana noastra doica, pentru ca i-a secat laptele. Impreuna cu sotia si fiul meu, ii vom ramane credinciosi!

- Adio, Simon, mai spuse o data inginerul, iar vocea, fara voia lui, ii trada emotia.

- Nu adio, va repet, la revedere, domnule James! Pe cuvantul lui Simon Ford, Aberfoyle va va revedea!

Inginerul nu voi sa spulbere aceasta ultima iluzie a maistrului, il imbratisa pe tanarul Harry care il privea cu ochii sai mari, plini de emotie. Stranse inca o data mana lui Simon Ford si parasi mina.

Iata ce se intamplase cu zece ani in urma!

Cu toata dorinta exprimata de a se revedea intr-o buna zi, James Starr nu mai auzise vorbindu-se despre maistrul sau.

Dupa zece ani de la despartire, iata ca primeste o scrisoare de la Simon Ford, care il invita sa reia fara intarziere drumul fostelor mine de la Aberfoyle. «O comunicare de natura sa-l intereseze». Ce sa fie oare? Mina Dochart! Putul Yarow! Cate amintiri din trecut rascolisera in inima sa aceste denumiri! Da, erau timpuri bune de munca si de lupta. Cea mai buna perioada din viata lui de inginer.

James Starr recitea scrisoarea, intorcand-o pe toate partile. Ii parea rau ca Simon Ford nu mai adaugase macar un rand. «De ce asa laconic? gandea el cu ciuda. Batranul maistru sa fi descoperit vreun nou strat? E oare cu putinta? Nu!»

James Starr isi amintea cu ce grija minutioasa fusesera explorate perimetrele minei inainte de a inceta definitiv lucrarile. El insusi efectuase ultimele sondaje, fara a gasi nici urma de zacamant in solul secatuit de o exploatare impinsa la exces. S-au facut incercari si in terenul de sub ultimele straturi, chiar si in gresia rosie devoniana, dar fara rezultat. James Starr a parasit mina cu convingerea ferma ca ea nu mai poseda nici o bucata de carbune.

«Nu, isi spunea el, nu. Cum sa admit ca ceea ce n-au reusit cercetarile mele ar fi putut sa reuseasca cercetarile lui Ford? Totusi, batranul maistru stie bine ca un singur lucru pe lume ma poate interesa. Dar de ce imi cere sa tainuiesc invitatia de a ma duce la mina Dochart?»

James Starr revenea mereu la acelasi gand. Inginerul il cunostea insa pe Simon Ford ca pe un miner priceput dotat in mod special cu instinctul meseriei. Nu-l revazuse de pe vremea cand exploatarea minelor de la Aberfoyle fusese abandonata.

Ce-o fi devenit batranul maistru? Habar nu avea cu ce se ocupa si unde locuia cu sotia si fiul sau. Tot ce stia acum era ca i-a fixat o intalnire, la putul Yarow, si ca fiul sau Harry il va astepta la gara din Callander maine, toata ziua. De buna seama, era vorba de o vizita la mina Dochart.

«Ma voi duce, da, ma voi duce!» hotari James Starr care simtea cum ii creste nerabdarea pe masura ce treceau orele.

Merituosul inginer apartinea acelei categorii de oameni pasionati al caror creier este in continua efervescenta, ca un ceainic asezat pe o flacara. Exista creiere in care ideile clocotesc, altele in care ele mocnesc linistit. In acea zi, ideile lui James Starr clocoteau din plin.

Un incident neprevazut se produse in cursul zilei. Aceasta fu picatura de apa care, pe moment, avea sa condenseze toti aburii acestui creier.

Dupa-masa, pe la orele sase, servitorul lui James Starr ii aduse o a doua scrisoare ce sosise cu a treia posta. Scrisoarea era pusa intr-un plic grosolan, iar scrisul arata ca autorul ei nu era obisnuit sa manuiasca condeiul.

James Starr deschise plicul care continea doar o bucata de hartie ingalbenita de vreme, rupta dintr-un caiet iesit din uz. Pe aceasta hartie era o singura fraza care spunea:

Este inutil sa se deranjeze inginerul James Starr - scrisoarea lui Simon Ford este acum fara obiect.

Scrisoarea nu era semnata.

II LA DRUM!

Cand primi a doua scrisoare care o contrazicea pe prima, cursul ideilor lui James Starr se opri brusc.

«Ce-o fi insemnand aceasta?» se intreba inginerul privind plicul pe jumatate rupt care purta, ca si primul, stampila postei din Aberfoyle. Scrisoarea fusese deci expediata din acelasi punct al comitatului Stirling. Evident, nu era scrisa de batranul maistru, dar tot atat de evident era ca autorul acestei scrisori cunostea secretul lui Ford, deoarece el contramanda in mod formal invitatia facuta lui Starr de a se duce la putul Yarow.

Sa fie adevarat ca prima comunicare nu mai avea obiect?

Cineva era interesat sa-l impiedice pe James Starr de a raspunde in mod util sau inutil invitatiei facute de Ford?

S-ar putea sa fie o intentie rauvoitoare de a contracara proiectele maistrului. Asta i se paru mai plauzibil inginerului.

Contradictia dintre cele doua scrisori avu ca rezultat dorinta si mai vie a lui James Starr de a se duce la mina Dochart. Dealtfel, daca totul nu era decat o mistificare, mai bine sa afle adevarul. Asa hotari James Starr dupa o matura chibzuinta. El simtea ca se cuvine sa acorde o mai mare incredere primei scrisori decat celei de-a doua, cu alte cuvinte chemarii unui om ca Simon Ford mai curand decat cuvintelor unui anonim oarecare.

«Intr-adevar, deoarece cineva cauta sa influenteze hotararea mea, inseamna ca ceea ce vrea sa-mi comunice Ford trebuie sa aiba o importanta extrema. Maine, la ora cuvenita, ma voi afla la intalnirea indicata».

Seara James Starr se pregati de drum.

Prevazand ca absenta sa s-ar putea prelungi cateva zile, el preveni printr-o scrisoare pe domnul W. Elphiston, presedintele societatii Royal Institution, ca nu va putea asista la urmatoarea sedinta. Se elibera, de asemenea, de doua-trei probleme de care trebuia sa se ocupe in timpul saptamanii. Dupa ce dadu dispozitii servitorului sau sa-i pregateasca bagajul, se culca, mai impresionat decat merita, poate, de toata aceasta intamplare.

A doua zi dimineata, la orele cinci, James Starr sari din pat, se imbraca cu haine calduroase, deoarece cadea o ploaie rece, si parasi locuinta sa din Canongate1 pentru a se imbarca la Granton-pier pe vaporul care parcurge in trei ore fluviul Forth pana la Stirling.

Pentru prima data, poate, i se intampla lui James Starr ca, traversand Canongate, sa nu se intoarca spre a privi Holyrood, palatul fostilor suverani ai Scotiei, sa nu se uite nici la santinelele din fata fortificatiilor, imbracate in anticele lor costume scotiene alcatuite dintr-o fusta de stofa verde, manta cu patratele si o geanta din piele de capra, cu peri lungi, atarnand pe sold. Cu toate ca era un cititor fanatic al lui Walter Scott, asa cum e orice adevarat vlastar al Caledoniei, inginerul nu arunca nici o privire, cum ar fi facut de obicei, hanului unde a tras Waverley si unde croitorul ii adusese acel costum din tartan2, pentru batalie, pe care-l admira cu atata naivitate vaduva Flockhart. Nici nu saluta piata cea mica unde muntenii isi descarcasera pustile dupa victoria Pretendentului, cu riscul de a o ucide pe Flora Mac Ivor. Orologiul inchisorii isi arata in mijlocul strazii cadranul dezolant, il privi doar, ca sa fie sigur ca nu e in intarziere pentru plecare. Trebuie sa marturisim ca nu intrezarise in Nelher-Bow casa marelui reformator John Knox, singurul barbat pe care nu l-au putut seduce zambetele Mariei Stuart. O lua pe High Street, strada populara, atat de minutios descrisa in romanul «Abatele3», si se indrepta catre podul urias de pe Bridge Street, care uneste cele trei coline ale Edinburgh-ului. Dupa cateva minute ajunse la General Railway4, iar dupa o jumatate de ora cobori din tren la Newhaven, un frumos sat de pescari situat la o mila de Leith, unde se afla portul Edinburgh-ului. Fluxul acoperea plaja negricioasa si pietroasa a litoralului. Primele valuri scaldau estacada - un soi de dig sustinut cu lanturi. La stanga, unul din vapoarele care fac cursa Edinburgh-Stirling era ancorat la tarm.

In acel moment, cosul vaporului Printul de Galles scotea nori negri de fum, iar cazanul sau duduia inabusit.

La sunetul clopotului care batu de cateva ori, calatorii intarziati alergara grabiti. Erau acolo o multime de negustori, fermieri, pastori usor de recunoscut dupa pantalonii lor cam scurti si redingotele lungi, cu un tiv alb in jurul gatului. James Starr se imbarca printre primii. El sari sprinten pe puntea vaporului. Desi ploua torential, niciunul dintre calatori nu se gandea sa se adaposteasca in saloanele vaporului. Toti stateau nemiscati pe punte, infasurati in pledurile lor de calatorie, unii dintre ei inviorandu-se din cand in cand din sticla lor cu gin sau whisky, ceea ce ei numeau «a se imbraca pe dinauntru». Se auzi o ultima bataie de clopot, ancorele fura ridicate, iar vaporul inainta spre iesirea din micul bazin care il adapostea de valurile Marii Nordului.

Firth of Forth, astfel e denumit golful sapat intre malurile comitatului Fife, la nord, si ale comitatelor Lililhgow, Edinburgh si Haddington la sud. El formeaza estuarul lui Forth, un fluviu putin important, cum e Tamisa sau Mersey, cu ape adanci care, coborand din partea vestica a Ben Lamond-ului, se varsa in mare la Kincardine. De fapt, ar fi o traversare scurta de la Granton-pier pana in extremitatea golfului, daca necesitatea de a face escale la diversele statiuni de pe ambele maluri n-ar obliga la numeroase ocoluri. Orasele, satele, vilele se insira pe malul Forth-ului printre arborii unei campii fertile. James Starr, adapostit de pasarela lata dintre tamburi nu privea peisajul ce se intrezarea cu greu printre siroaiele de ploaie. El era preocupat sa observe daca nu atrage in mod special atentia vreunui pasager. Poate ca autorul anonim al celei de-a doua scrisori era si el pe vapor. Dar inginerul nu surprinse nici o privire suspecta.

Parasind Granton-pier, Printul de Galles se indrepta spre stramtoarea ingusta dintre cele doua limbi de pamant ale lui South-Queensferry si North-Queensferry, dupa care fluviul Forth formeaza un fel de lac navigabil pentru vasele de o suta de tone.

Prin ceata se zareau, in timpul scurtelor inseninari,varfurile inzapezite ale muntilor Grampiani. Curand vaporul pierdu din vedere satul Aberdour, insula Colm incununata de ruinele unei manastiri din secolul XII, vestigiile castelului Barnbough, Donibristle unde a fost asasinat ginerele regentului Murray, apoi ostrovul fortificat din Garvie. Ajunse la stramtoarea Queensferry, lasa pe stanga castelul de la Rosyth unde pe vremuri isi avea resedinta o ramura a Stuartilor inrudita cu mama lui Cromwell, depasi Blackness-Castle fortificat si la aceasta data, conform unui articol din Tratatul Uniunii, si o lua de-a lungul cheiului micului port Charleston de unde se exporta varul din carierele lordului Elgin.

In sfarsit, clopotul Printului de Galles semnala statiunea Crombie-Point.

Timpul continua sa fie foarte nefavorabil. Ploaia, biciuita de o briza violenta, era pulverizata printre rafalele care vuiau.

James Starr era cam ingrijorat. Va fi oare fiul lui Simon Ford la locul de intalnire? Din experienta stia ca minerii, obisnuiti cu linistea profunda a minelor, infruntau tulburarile atmosferice mai greu decat lucratorii din uzine sau plugarii de pe ogoare. De la Callander la mina Dochart si la putul Yarow era o distanta de circa patru mile. «Se poate ca furtuna sa intarzie venirea lui Harry», isi spunea inginerul, preocupat mai cu seama de gandul ca intalnirea fixata in prima scrisoare sa nu fi fost contramandata de cea de-a doua. Aceasta era grija lui cea mai mare. In orice caz, daca nu-l va gasi pe Harry, Starr era ferm hotarat sa se duca singur la mina Dochart si, daca va fi nevoie, chiar pana in satul Aberfoyle. Acolo va avea fara indoiala stiri despre Simon Ford si va afla unde locuieste in momentul de fata batranul maistru.

Intre timp, Printul de Galles continua sa ridice valuri mari cu forta paletelor sale. Din cauza ploii si a cetii nu se vedea nimic de pe cele doua maluri ale fluviului, nici satul Crombie, nici Torryburn, nici Torry-house, nici Newmills, nici Carriden-house, nici Kirkgrange, nici Salt-Pans, pe dreapta. Micul port Bowness, portul Grangemouth, construit la gurile canalului raului Clyde, dispareau in negura umeda. Culross, stravechiul burg si ruinele manastirii sale de la Citeaux, Kinkardine si santierele sale de constructii unde steam-boatul facu escala, Ayrth-Castle cu turnul sau patrat din secolul al XIII-lea, Clackmannan si castelul sau inaltat de Robert Bruce nici nu se zareau prin siroaiele oblice de ploaie.

Printul de Galles se opri la debarcaderul Alloa pentru a lasa cativa calatori. Lui James Starr i se stranse inima cand trecu, dupa o absenta de zece ani, pe langa acest orasel, sediul exploatarii unor importante mine de huila, care mai hraneau inca o numeroasa populatie de lucratori. Gandul il ducea la subsolul in care tarnacoapele minerilor continuau sa loveasca in plin. Minele din Alloa, vecine cu cele din Aberfoyle, continuau sa imbogateasca comitatul, pe cand zacamintele alaturate, epuizate de multi ani, nu mai aveau nici un miner.

Plecand din Alloa, vaporul urma numeroasele ocolisuri pe care le face fluviul Forth pe un parcurs de nouasprezece mile. El circula cu viteza prin sirul de arbori mari de pe cele doua maluri. O clipa numai, intr-un moment de inseninare, aparura ruinele manastirii Cambuskenneth care dateaza din secolul al XII-lea, apoi castelul Stirling si burgul regal cu acelasi nume, unde fluviul Forth, traversat de doua poduri, nu mai e navigabil pentru vasele de mare tonaj.

De indata ce vaporul acosta, inginerul sari sprinten pe chei. Dupa cinci minute ajunse la gara din Stirling, iar dupa o ora cobori din tren la Callander, un sat mare situat pe malul stang al raului Teith. In fata garii astepta un tanar care se indrepta imediat catre inginer. Era Harry, fiul lui Simon Ford.

III SUBSOLUL REGATULUI UNIT.

Pentru a se intelege mai bine cele ce urmeaza, vom aminti in cateva cuvinte care e originea huilei.

In perioada erelor geologice, pe cand sferoidul terestru se afla in curs de formare, el era inconjurat de o atmosfera densa, saturata cu vapori de apa si impregnata cu acid carbonic. Incet, incet, vaporii s-au condensat in ploi diluviene, ce cadeau de parca ar ti fost proiectate din gaturile a milioane si miliarde de sticle de apa minerala. Era intr-adevar un lichid incarcat cu acid carbonic ce se raspandea torential pe un sol cleios, neconsolidat si supus unor deformari cand mai bruste, cand mai lente. Solul era mentinut in aceasta stare semifluida atat sub influenta caldurii soarelui cat si a caldurii masei interioare. Caldura interioara a Pamantului nu era inca inmagazinata in centrul lui. Invelisul terestru, nu prea gros si incomplet intarit, o lasa sa-i treaca prin pori. Consecinta fu o vegetatie fenomenala, asa cum se produce poate si astazi la suprafata unor planete inferioare5 - Venus sau Mercur, mai apropiate de Soare decat Pamantul. Solul continentelor, inca nu bine fixat, se acoperi cu paduri imense. Acidul carbonic, atat de necesar dezvoltarii regnului vegetal, era din abundenta, incat vegetalele se dezvoltau numai sub forma de arbori. Nu existau plante ierbacee. Peste tot masive de arbori cu un aspect monoton, fara flori si fara fructe, care n-ar fi putut nutri o fiinta vie. Pamantul nu era inca pregatit pentru aparitia regnului animal. Iata care era compozitia acelor paduri antediluviene. Clasa cryptogamelor vasculare era dominanta. Calamitele, o varietate arborescenta de barba-ursului, lepidondendronul, un soi de licopodiu urias, inalt de douazeci si cinci-treizeci de metri, cu baza larga de un metru, asterofili, ferigi, arbori fosili de proportii gigantice, ale caror amprente au fost gasite in minele de huila de la Saint-Etienne. Plante uriase carora nu li se pot gasi urmasi decat printre cele mai umile specimene ce se gasesc astazi pe pamantul locuit, acestea erau vegetalele, putin variate ca specie, dar enorme in dezvoltarea lor, care populau in mod exclusiv padurile din acea epoca. Acesti arbori isi aveau radacinile adanc infipte intr-un fel de laguna imensa, umeda in profunzime printr-un amestec de apa dulce si apa marina. Ei asimilau cu aviditate carbonul pe care il extrageau treptat din atmosfera inca improprie functionarii vietii. Se poate spune ca arborii erau destinati sa-l inmagazineze sub forma de huila in insesi maruntaiele Pamantului.

Era epoca cutremurelor de pamant, acele zguduiri ale solului, provocate de perturbarile interne si fierberile plutonice, care modificau brusc contururile inca neconsolidate ale suprafetei terestre. Aici protuberante care se transformau in munti, colo abisuri care vor fi umplute de mari sau oceane. Padurile se afundau in intregime in scoarta pamantului printre straturile miscatoare, pana cand gaseau un punct de sprijin, cum era solul primitiv al stancilor granitice, sau formau un bloc rezistent prin ingramadire.

Edificiul geologic se prezenta in ordinea urmatoare in profunzimea globului pamantesc: solul primitiv peste care s-au suprapus ca o umplutura straturile primare, apoi straturile secundare unde zacamintele de huila ocupa partea inferioara, apoi straturile tertiare si deasupra lor aluviuni vechi si noi.

In acea perioada, apele, pe care nu le retinea nici o albie si pe care procesul de condensare le genera in toate punctele globului, loveau stancile abia formate, smulgand particule ce se transformau in sisturi, gresii, calcare. Apele ajungeau peste padurile ce aveau sa devina turba, depunand aceste particule deasupra zonelor de huila. Cu timpul - perioade ce se cifreaza la milioane de ani - aceste terenuri se intareau, se stratificau si inchideau ca intr-o carapace groasa - aglo-merari de sisturi, de gresie mai compacta sau mai friabila, pietre si grohotis - toata masa padurilor scufundate.

Ce s-a intamplat in acest creuzet gigantic in care se acumulase materia vegetala infipta la diferite adancimi? O adevarata reactie chimica, un fel de distilare. Tot carbonul continut de vegetale se aglomera si, incet, incet, sub dubla influenta a unei enorme presiuni si a unei temperaturi inalte furnizata de combustia interna a globului pamantesc, pe atunci inca destul de aproape de straturile superioare, se forma huila. In timpul reactiei lente, dar continue, un regn se substituia altuia. Vegetalul se transforma in mineral. Toate plantele, care au trait o viata vegetativa sub seva activa de la inceputul existentei lor, se pietrificau. Unele dintre acestea, inchise in acest vast ierbar, incomplet deformate, isi lasau amprentele pe alte elemente ce se mineralizau mai repede si care le presau ca o presa hidraulica de o forta incalculabila. In acelasi timp, scoici, zoofite, ca stelele de mare, polipii, spririferele si altele, pana si soparle sau pesti, antrenati de ape, lasau in huila, moale inca, amprente atat de clare de parca ar fi fost desenate6. Se pare ca presiunea a jucat un rol considerabil in formarea zacamintelor carbonifere. Dealtfel, diversele sorturi de huila folosite in industrie sunt rezultatul gradului de presiune ce s-a exercitat asupra lor. Astfel, in straturile cele mai adanci ale zonelor miniere apare antracitul care, aproape cu totul lipsit de substante volatile, contine cea mai mare cantitate de carbon. In straturile superioare gasim lignitul si lemnul fosila, mai sarace in carbon. Intre aceste doua straturi, in functie de presiunea exercitata, se gasesc filoane de grafit si huila grasa sau slaba. Se poate chiar afirma ca, din cauza unei presiuni insuficiente, straturile mlastinoase de turba n-au fost complet modificate. Asadar, originea minelor de huila, ori in ce parte a globului ar fi descoperite, este urmatoarea: scufundarea in invelisul terestru a marilor paduri din erele geologice anterioare, apoi mineralizarea lor in timp, sub influenta presiunii, a caldurii si a acidului carbonic.

Totusi, natura, de obicei atat de generoasa, n-a ingropat destule paduri pentru a asigura un consum de cateva mii de ani.

Intr-o zi huila se va termina, acest lucru este sigur. Atunci va fi impus un somaj masinilor din lumea intreaga, daca un nou combustibil nu va inlocui carbunele. Intr-o epoca mai mult sau mai putin indepartata nu vor mai exista zacaminte carbonifere, cu exceptia celor din Groenlanda, in apropiere de Marea Baffin, acoperite cu un strat vesnic de gheata si a caror exploatare este aproape impo-sibila. Acest fapt este inevitabil. Bazinele carbonifere din America, foarte bogate inca, cele de la Salt Lake, de la Oregon, din California, vor avea si ele intr-o zi un randament insuficient. Asta se va intampla cu minele de huila de la capul Breton si din Saint-Laurent, cu zacamintele de la Alleghanis, cu cele din Pennsylvania, din Virginia, din Illinois, din Indiana, din Missouri.

Desi terenurile carbonifere din America de Nord sunt de zece ori mai bogate decat toate zacamintele din lume, nu vor trece o suta de secole si monstrul milioanelor de guri ale industriei va fi devorat ultima bucata de huila de pe glob.

Secatuirea, se intelege, se va face mai repede in lumea Veche. Exista destule straturi de mineral combustibil in Abisinia, la Natal, in Zambezi, Mozambic, Madagascar, dar exploatarea lor regulata prezinta cele mai mari dificultati. Cele din Birmania, China, Manciuria, Japonia, Asia Centrala se vor epuiza in scurt timp. Englezii vor goli Australia de productia de huila destul de abundent acumulata in subsolul ei, inca inainte de ziua cand carbunele va lipsi in Regatul Unit. La acea epoca rezervele carbonifere ale Europei, stoarse pana la ultimele strate, vor fi fost parasite. Judecand dupa cifrele urmatoare ne putem da seama de cantitatile de huila ce au fost exploatate de la descoperirea primelor zacaminte. Bazinele carbonifere ale Rusiei, ale Saxoniei si ale Bavariei cuprind sase sute de mii de hectare; cele ale Spaniei, o suta cincizeci de mii; ale Boemiei si Austriei, o suta cincizeci de mii. Bazinele carbonifere ale Belgiei, lungi de patruzeci de leghe si largi de trei leghe, respectiv o suta cincizeci de mii de hectare, se intind sub teritoriul orasului Liege, Namur, Mons si Charleroi. In Franta bazinul carbonifer, situat intre fluviul Loire si Rhone, Rivede-Gier, Saint-Etienne, Givors, Epinac, Blanzy, le Creuzot - exploatarile de la Gard, Alais, la Grand-Combe - cele de la Aveyron la Aubin - zacamintele de la Carmaux, de la Bassac, de la Graissessac - cele din Nord, la Anzin, Valenciennes, Lens, Bethune, acopera aproximativ trei sute cincizeci de mii de hectare.

Tara cea mai bogata in carbune este incontestabil Regatul Unit. Acesta, cu exceptia Irlandei, care e lipsita aproape complet de combustibil mineral, poseda enorme bogatii carbonifere - dar epuizabile ca si orice bogatii.

Cel mai important dintre aceste bazine, cel de la Newcastle, care ocupa subsolul comitatului Northumberland, produce anual pana la treizeci de milioane de tone, deci aproape o treime a consumului englez si mai mult decat dublul productiei franceze, bazinul din Tara Galilor, care a concentrat o intreaga populatie de mineri la Cardiff, la Swansea, la Newport, produce anual zece milioane de tone din acea huila cautata care ii poarta numele. In centru sunt exploatate bazinele comitatelor de York, Lancester, Derby, Stafford, mai putin productive, dar care au inca un randament considerabil. In sfarsit, in acea portiune a Scotiei situata intre Edinburgh si Glasgow, intre cele doua mari care o sapa adanc, se dezvolta unul din cele mai vaste zacaminte ale Regatului Unit. Totalul diverselor bazine cuprinde peste o mie sase sute de mii de hectare si produce anual pana la o suta de milioane de tone de combustibil negru.

Dar, cu toate acestea, consumul va creste in asa masura pentru a satisface necesitatile industriei si comertului, incat aceste bogatii vor fi secatuite. Al treilea mileniu al erei noastre nu se va fi incheiat si mana minerului va fi golit in Europa acele magazii in care, folosind o imagine reala, a fost concentrata caldura solara a primelor zile7.

In epoca in care se intampla cele povestite, una dintre cele mai importante mine ale bazinului scotian fusese epuizata printr-o exploatare prea intensa. Pe acest teritoriu, care se intinde intre Edinburgh si Glasgow pe o lungime medie de zece-douasprezece mile, se aflau si minele Aberfoyle ale caror lucrari le-a condus James Starr un timp atat de indelungat. In urma cu zece ani aceasta exploatare a fost parasita. N-au fost descoperite noi zacaminte, desi s-au facut sondaje pana la o adancime de o mie cinci sute - doua mii de picioare. James Starr s-a retras cu certitudinea ca au fost exploatate si cele mai slabe strate pana la completa lor epuizare. Era evident ca, in asemenea conditiuni, descoperirea unui nou bazin carbonifer in adancimile subsolului englez ar fi constituit un eveniment considerabil.

Comunicarea lui Simon Ford se referea oare la un fapt de aceasta natura? James Starr isi punea mereu aceasta intrebare, sperand sa gaseasca un raspuns afirmativ. El nadajduia ca e chemat sa cucereasca un nou colt al bogatelor Indii Negre.

A doua scrisoare derutase un moment gandurile sale cu privire la acest subiect, dar acum nu mai tinea seama de ea. Dealtfel, fiul batranului maistru era acolo, il astepta la locul indicat, deci scrisoarea anonima nu mai conta.

In momentul cand tanarul se indrepta spre el, James Starr il intreba de-a dreptul si cu vioiciune:

- Tu esti Harry Ford?

- Da, domnule Starr.

- Nu te-as fi recunoscut, baiatule! In cei zece ani care au trecut ai devenit un barbat!

- Eu v-am recunoscut imediat, raspunse tanarul miner, tinandu-si palaria in mana. Dumneavoastra nu v-ati schimbat. Sunteti la fel cum erati cand m-ati imbratisat in ziua de ramas bun la mina Dochart. Acestea sunt momente care nu se uita!

- Pune-ti palaria, Harry, spuse inginerul, ploua cu galeata si politetea nu trebuie sa mearga pana la un guturai.

- Vreti sa ne adapostim, domnule Starr?

- Nu, Harry. Va ploua toata ziua si eu sunt grabit. Sa mergem!

- La ordinele dumneavoastra.

- Spune-mi, Harry, tatal tau e sanatos?

- E foarte bine, domnule Starr.

- Dar mama?

- Si mama.

- Tatal tau mi-a scris pentru a-mi da intalnire la putul Yarow?

- Nu, eu v-am scris.

- Dar nu cumva Simon Ford mi-a trimis o a doua scrisoare pentru a contramanda aceasta intalnire?

- Nu, domnule Starr.

- Bine! raspunse inginerul si nu mai pomeni de scrisoarea anonima.

Apoi relua:

- Ai putea sa-mi spui, Harry, ce o fi vrand sa-mi comunice batranul Simon?

Domnule Starr, tatal meu si-a rezervat dreptul de a v-o spune el insusi.

- Dar tu stii despre ce e vorba?

- Da, stiu.

- Ei bine, Harry, nu te mai intreb nimic. La drum! Abia astept sa vorbesc cu Simon Ford. Unde locuiti?

- In mina.

- In mina Dochart?

- Da, domnule Starr.

- Cum asa? Familia ta n-a parasit vechea mina de cand au incetat lucrarile?

- Nici o singura zi. Il cunoasteti pe tata. Acolo s-a nascut, acolo vrea sa moara!

- Inteleg, Harry, inteleg! E mina sa natala. N-a vrut s-o paraseasca. Va simtiti bine acolo?

- Da, domnule Starr, pentru ca ne iubim unii pe altii si nevoile noastre sunt mici.

- Bine, Harry, sa ne grabim!

Si James Starr, urmandu-l pe tanarul miner, se indrepta spre mina strabatand strazile din Callander. Dupa zece minute iesira din oras.

IV MINA DOCHART.

Harry Ford era un tanar de douazeci si cinci de ani, viguros si bine facut. Inca din copilarie s-a remarcat printre tovarasii sai de mina prin chipul sau putin prea serios, prin firea sa ganditoare. Trasaturile regulate, ochii profunzi cu privirea lor blanda, parul mai degraba castaniu decat blond, farmecul natural al persoanei sale, totul concorda pentru a face din el tipul specific din Lowlander, cu alte cuvinte, un specimen superb al scotienilor de la ses. Calit aproape din frageda copilarie la munca din mina, era in acelasi timp un tovaras de nadejde, curajos si bun la suflet. Calauzit de tatal sau si stimulat de propriile insusiri, a muncit si a invatat repede meseria. Inca la varsta uceniciei ajunsese sa fie cineva printre ai sai, intr-o regiune unde sunt putini nestiutori, intrucat se face totul pentru lichidarea ignorantei. Desi in primii ani ai adolescentei Harry Ford nu a lasat tarnacopul din mana, aceasta nu l-a impiedicat sa acumuleze cunostinte suficiente pentru a se ridica in ierarhia miniera unde ar fi devenit cu siguranta urmasul tatalui sau in postul de maistru la mina Dochart, daca mina n-ar fi fost parasita.

James Starr mergea inca destul de repede pentru varsta lui, dar n-ar fi putut tine pasul cu calauza sa daca acesta nu si-ar fi incetinit mersul.

Ploaia se mai potolise. Picaturile erau pulverizate inainte de a atinge solul. Erau mai curand rafale umede care strabateau aerul, ridicate de o briza racoroasa.

James Starr si Harry Ford, care ducea bagajul usor al inginerului, parcursera cam o mila pe malul stang al fluviului. Dupa ce lasara in urma meandrele plajei, o luara pe un drum ce se infunda in terenurile de sub arborii mari siroind de apa. De o parte si de alta se intindeau ogoarele in jurul fermelor izolate. Cateva cirezi pasteau linistite iarba totdeauna verde pe acele campii din sudul Scotiei. Erau vaci fara coarne si niste turme de oi mici cu lana matasoasa, care semanau cu jucariile de copii. Nu se vedea nici un pastor - acestia se adapostisera prin scorburile copacilor - in schimb cainii numiti colley, specifici acestei regiuni si renumiti pentru paza, dadeau tarcoale turmelor.

Putul Yarow era situat la circa patru mile de satul Callander. Fara a se opri din mers, James Starr privea in jur foarte impresionat. Nu revazuse aceste locuri din ziua cand ultima tona de huila din minele Aberfoyle fusese incarcata in vagoanele cailor ferate din Glasgow.

Viata agricola inlocuia acum viata industriala care, fireste, e mai activa, mai zgomotoasa.

Contrastul parea cu atat mai izbitor iarna, cand lucrarile agricole intra intr-un fel de somaj. Altadata, in orice sezon, populatia minelor, fie la suprafata, fie in subteran, inviora acest teritoriu. Convoaiele de care ce transportau carbunele treceau zi si noapte. Sinele, acum ingropate in traversele putrezite, scartaiau sub povara vagoanelor. Acum drumul de piatra si pamant inlocuia vechile sine ale exploatarii. James Starr avea impresia ca traverseaza un pustiu. Privea cu tristete in jurul sau. Din cand in cand se oprea sa rasufle. Tragea cu urechea, dar vazduhul nu mai rasuna de fluieraturile indepartate si de zgomotul masinilor. La orizont nu se mai zarea aburul negru - la care se uita cu placere cel care lucreaza in industrie - imbibandu-se cu norii grosi. Nici un cuptor inalt nu mai functiona, varsand trambe de fum dupa ce se alimentase de-a dreptul din zacamant, nici o teava de esapament nu-si mai scuipa aburii albi.

Solul, altadata innegrit de pulberea de huila, era acum curat, cum nu era obisnuit sa-l vada inginerul. Cand se oprea Starr, se oprea si Harry, astepta si tacea. Simtea ce se petrece in sufletul acestuia si impartasea intru totul impresiile tovarasului sau de drum, el, copil al minei, care traise tot timpul in profunzimea acestui pamant.

- Da, Harry, totul s-a schimbat, dar, ce vrei, tot scotand mereu trebuia sa se termine odata comoara de huila! Regreti acele timpuri?

- Le regret, domnule Starr. Munca era grea, dar interesanta ca orice lupta.

- Fara indoiala, fiule! Lupta de fiecare clipa, pericolul prabusirilor, incendiile, inundatiile, exploziile de grizu lovind ca trasnetul! Trebuiau luate masuri pentru a evita aceste pericole! Bine zici! Era o lupta continua si prin urmare si o viata plina de emotii.

- Minerii din Aloa au fost mai norocosi decat cei din Aberfoyle, domnule Starr!

- Da, Harry, asa e.

- Pacat ca tot globul pamantesc n-a fost compus in intregime din carbune, domnule Starr, ar fi ajuns pentru cateva milioane de ani.

- Fara indoiala, Harry, dar trebuie sa recunoastem ca natura s-a dovedit a fi prevazatoare formand globul nostru mai ales din gresie, calcar si granit, care nu pot fi mistuite de foc!

- Vreti sa spuneti ca omenirea ar fi sfarsit prin a arde tot globul?

- Da, Harry, in intregime, raspunse inginerul. Furnalele, cosurile locomotivelor, ale locomobilelor, vapoarelor, uzinelor ar fi inghitit si ultima bucatica de pamant si astfel s-ar fi sfarsit lumea noastra intr-o buna zi!

- Acest lucru nu mai e de temut acum, domnule Starr, dar minele de carbune vor fi totusi secatuite mai repede decat stabilesc statisticile!

- Asa se va intampla, Harry, si, dupa parerea mea, Anglia greseste schimband combustibilul sau cu aurul altor natiuni!

- Adevarat, raspunse Harry.

- Stiu, adauga inginerul, ca nici hidraulica, nici electricitatea nu si-au spus inca ultimul cuvant si ca aceste forte vor fi utilizate din ce in ce mai mult. Dar ce are a face! Huila are o intrebuintare foarte practica si raspunde cu usurinta diverselor necesitati ale industriei. Din nefericire oamenii nu o pot produce dupa vointa lor! Daca padurile cresc incontinuu pe sol sub influenta caldurii si a apei, cele din interiorul solului nu se mai pot reproduce si Pamantul nu se va mai gasi niciodata in conditiile necesare pentru a le reface!

James Starr si insotitorul sau, tot vorbind, isi reluara mersul grabit. O ora dupa ce iesira din Callander, ajunsesera la mina Dochart.

Oricine ar fi fost miscat de aspectul trist al intreprinderii parasite. Avea infatisarea unui schelet, al unui organism ce fusese plin de viata altadata.

Un teren intins, inconjurat de cativa arbori firavi, cu solul inca acoperit cu pulberea neagra a combustibilului mineral. Nu se mai zarea insa nici o scanteie, nici un taciune, nici un bulgare, nici un fragment de huila. Totul fusese ridicat si consumat de multa vreme.

Pe o colina nu prea inalta se distingea scheletul unei constructii enorme din lemn, deteriorata incetul cu incetul de soare si de ploi. In varful constructiei se vedea o roata mare de fonta si mai jos acei tamburi pe care se rulau cablurile care aduceau coliviile la suprafata solului. La etajul inferior se putea recunoaste hala deteriorata a masinilor, ale caror mecanisme din otel si cupru straluceau pe vremuri. Bucati de zid zaceau pe jos in mijlocul grinzilor sfaramate si mucegaite. Resturi de balansiere la care se articulau tijele pompelor de secare, cuzineti stricati sau imbacsiti cu murdarie, pinioane fara dinti, culbutoare pentru bascularea vagonetelor, cateva tije fixate pe suporti, inchipuind oase mari de ihtiozauri, sine puse pe cate o traversa rupta, sustinute inca de doi-trei pari ce se clatinau, locomotive de mina care n-ar fi remorcat nici greutatea unui vagonet gol - acesta era aspectul dezolant al minei Dochart.

Armaturile puturilor cu pietrele dislocate dispareau sub muschiul des. Aci puteai recunoaste ramasitele unei colivii, colo resturile unui siloz unde se inmagazina carbunele ce trebuia triat dupa calitate si marime. In sfarsit, resturile unor butoaie mari de care atarnau bucati de lant, fragmente de armaturi gigantice, bucati de tabla de la cazane gaurite, pistoane rasucite, balansiere lungi care se aplecau deasupra puturilor de asecare, punti ce tremurau in vant, podete ce se clatinau cand puneai piciorul pe ele, ziduri crapate, acoperisuri pe jumatate prabusite ce dominau cosurile cu caramizi dislocate, asemanatoare tunurilor moderne a caror chiulasa este prevazuta cu inele cilindrice din toate acestea se degaja o puternica impresie de parasire, de mizerie, de tristete pe care nu ti-o dau nici ruinele unui vechi castel din piatra, nici vestigiile unei fortarete naruite.

- Ce jale! facu inginerul, privindu-l pe tanarul miner care nu raspunse.

Amandoi patrunsera sub sopronul care proteja gura putului Yarow, ale carui scari duceau spre galeriile inferioare ale minei. Inginerul se apleca deasupra putului. Pe acolo iesea pe vremuri suflul puternic al aerului aspirat de ventilatoare. Acum era doar un abis tacut. Aveai impresia ca te afli la gura unui vulcan stins.

James Starr si Harry pasira pe prima platforma.

In timpul exploatarii, agregate ingenioase deserveau unele puturi ale minelor Aberfoyle, care sub acest aspect erau foarte bine utilate: colivii inzestrate cu parasute automate care alunecau pe glisoare de lemn, scari oscilante, numite engine-men, care printr-o simpla miscare de oscilatie permiteau minerilor sa coboare fara pericol sau sa urce fara a se obosi. Dar aceste aparate perfectionate au fost ridicate cand au incetat lucrarile. Lungul sir de scari, despartite prin platforme inguste din 50 in 50 de picioare, era tot ce ramasese la putul Yarow. Treizeci din aceste scari, puse cap la cap, permiteau coborasul pana la talpa galeriei inferioare, la o adancime de o mie cinci sute de picioare. Era singura cale de legatura intre fundul minei Dochart si suprafata. Aerisirea se facea prin putul Yarow, care comunica prin galeriile sale cu un alt put a carui gura se deschidea la un orizont superior. Aerul cald se degaja prin acest soi de sifon rasturnat.

- Te urmez, Harry! spuse inginerul, facandu-i semn baiatului s-o ia inainte.

- La ordinele dumneavoastra, domnule Starr.

- Ai o lampa?

- Da, si macar de-ar fi lampa de siguranta de care ne serveam altadata.

- Intr-adevar, exploziile de grizu nu mai sunt de temut acum.

Harry avea o lampa obisnuita cu ulei, al carei fitil il aprinse. In mina golita de carbune nu se mai puteau produce scurgeri de gaz inflamabil, deci nu era necesar sa izolezi flacara de aerul ambiant printr-o panza metalica, pentru a evita aprinderea gazului explozibil. Lampa lui Davy, atat de perfectionata, nu mai era necesara aici. Pericolul nu mai exista pentru ca disparuse cauza, deci combustibilul care constituia pe vremuri bogatia minei Dochart.

Harry cobori primele trepte ale scarii superioare. James Starr il urma. Amandoi se gasira curand intr-un intuneric profund, intrerupt numai de licarirea slaba a lampii. Pentru a lumina mai bine drumul lui James Starr, Harry ridica lampa deasupra capului. Coborara astfel vreo zece scari, cu pasul masurat, obisnuit minerului. Scarile erau inca in buna stare. James Starr se uita la ceea ce lumina slaba ii permitea sa vada din peretii putului intunecat, inca acoperit cu o captuseala din lemn pe jumatate putreda. Ajunsi la a cincisprezecea platforma, deci la jumatatea drumului, se oprira pentru cateva momente.

- Ei, n-am eu picioarele tale, baiatule, spuse inginerul rasufland adanc, dar, in fine, mai merge!

- Sunteti voinic, domnule Starr, e ceva sa fi trait atatia ani in mina!

- Ai dreptate, Harry, dar cand aveam douazeci de ani as fi coborat toate scarile dintr-o suflare. Hai, mai departe!

In momentul cand erau gata sa paraseasca platforma, o voce inca indepartata se auzi in profunzimea putului. Ea venea ca o unda sonora amplificandu-se in mod progresiv si devenind din ce in ce mai clara:

- Ei! Cine striga de acolo? intreba inginerul oprindu-l pe Harry.

- N-as putea spune, raspunse tanarul miner.

- Nu e batranul tau tata?

- Nu, domnule Starr, nu e el.

- Poate e vreun vecin?

- Nu avem vecini in fundul gropii, suntem singuri, foarte singuri.

- Bine! Sa lasam sa treaca acest nepoftit, spuse Starr. Cei ce coboara trebuie sa cedeze pasul celor ce urca.

Asteptara.

Vocea rasuna atat de puternic in acel moment de parca ar fi trecut printr-un tub acustic si curand cateva cuvinte dintr-un cantec scotian ajunsera cu claritate la urechile tanarului miner.

- Cantecul lacurilor! exclama Harry. Ah! M-as mira daca n-ar fi Jack Ryan cel care-l canta.

- Cine e acest Jack Ryan care canta atat de frumos?

- Un fost tovaras de munca din mina.

Apoi, aplecandu-se deasupra platformei, Harry striga:

- Ei, Jack!

- Tu esti, Harry? i se raspunse. Asteapta-ma, vin imediat!

Cantecul continua mai cu foc.

Dupa cateva minute, un tanar de vreo douazeci si cinci de ani, inalt, cu o fata vesela, cu ochii surazatori, cu gura zambitoare, cu parul de un blond stralucitor, aparu din fundul conului luminat de lanterna sa si puse piciorul pe platforma celei de a cincisprezecea scari.

In primul rand stranse mana ce i-o intinse Harry.

- Incantat sa te intalnesc exclama el, dar, sa ma pazeasca sfantul Mungo, daca stiam ca vii astazi sus, m-as fi scutit de coborasul la putul Yarow.

- Domnul James Starr, spuse Harry intorcand lampa catre inginer, care ramasese in intuneric.

- Domnul Starr? spuse mirat Jack Ryan. Ah, domnule inginer, aproape ca nu v-as fi recunoscut. De cand am parasit mina, ochii mei nu mai sunt obisnuiti, ca altadata, sa vada prin intuneric.

- Si eu imi amintesc acum de un pusti care canta tot timpul in mina. Sunt mai bine de zece ani de atunci, baiatule! Fara indoiala ca tu erai.

- Chiar eu, domnule Starr si, cu toate ca mi-am schimbat meseria, nu mi-am schimbat firea, dupa cum vedeti. Eu cred ca e mai bine sa razi si sa canti decat sa gemi si sa plangi.

- Desigur, Jack, dar cu ce te ocupi de cand ai plecat din mina?

- Lucrez la ferma Melrose de langa Irvin, in comitatul Renfrew, la patruzeci de mile de aici. Ei, dar nu se compara cu minele Aberfoyle! Tarnacopul se potrivea mai bine cu mana mea decat sapa sau bata cu care man vitele. Apoi, in batrana mina existau colturi sonore, ecouri vesele, care-ti trimiteau inapoi cu voiosie cantecele, pe cand colo, sus. Va duceti sa-l vizitati pe batranul Simon Ford?

- Da, Jack, spuse inginerul.

- Sa nu va mai retin.

- Spune-mi, Jack, intreba Harry, ce te-a facut sa vii astazi aici?

Voiam sa te vad si sa te poftesc la serbarea clanului din Irvin.

Stii doara ca eu sunt piperul din partea locului. Vom canta, vom dansa.

- Multumesc, Jack, dar imi este imposibil.

- Imposibil? De ce?

- Pentru ca vizita domnului Starr s-ar putea prelungi si eu trebuie sa-l conduc la Callander.

- Ei, Harry, serbarea clanului din Irvin va avea loc abia peste opt zile. Pana atunci presupun ca vizita domnului Starr se va termina, deci nimic nu te va mai retine.

- Chiar asa, Harry, spuse inginerul, trebuie sa profiti de invitatia pe care ti-o face prietenul tau Jack.

- Bine, primesc, Jack, spuse Harry. Ne vom revedea peste opt zile la serbarea de la Irvin.

- Deci ne-am inteles, peste opt zile. La revedere, Harry. Va salut, domnule Starr. Sunt foarte bucuros ca v-am revazut! Voi duce vesti despre dumneavoastra prietenilor nostri. Nimeni nu v-a uitat, domnule inginer.

- Nici eu n-am uitat pe nimeni.

- Va multumesc in numele tuturor.

- La revedere, Jack, spuse Harry, strangand inca o data mana prietenului sau.

Reluandu-si cantecul, Jack Ryan disparu curand in inaltimea putului, slab luminat de lanterna sa.

Dupa un sfert de ora, James Starr si Harry coborau ultima treapta si paseau pe solul ultimului orizont al minei.

Din rondul format de fundul putului Yarow porneau diverse galerii care servisera exploatarii ultimului strat al minei. Ele se infundau in masivul de sist si gresie, unele proptite cu niste armaturi din barne groase, altele dublate cu o zidarie solida din pietre. Peste tot rambleul inlocuia straturile devorate de exploatare. Pilierii artificiali erau construiti din pietre smulse din carierele vecine; ei sustineau dublul etaj al zonelor tertiare si cvaternare, care altadata se sprijineau chiar pe zacaminte. Galeriile, luminate pe vremuri fie de lampa minerului, fie de lumina electrica introdusa in ultimii ani in mine, erau acum cufundate in intuneric. Dar galeriile intunecate nu mai rasunau de scartaitul vagonetelor alunecand pe sine, nici de zgomotul usilor de aeraj ce se inchideau brusc din cauza curentului de aer, nici de vocile vagonetarilor, nici de nechezatul cailor si al catarilor, nici de loviturile de tamacop ale minerului, nici de bubuitul exploziei ce spargea masivul.

- Vreti sa va odihniti putin, domnule Starr?

- Nu, vreau sa ajung mai repede la casa batranului Simon.

- Mergeti dupa mine, domnule Starr. Va voi calauzi, cu toate ca sunt convins ca ati gasi si singur drumul prin acest labirint de galerii.

- Oh! Da, desigur! Am inca in memorie tot planul vechii mine.

Intrara intr-o galerie inalta, asemanatoare cu naosul unei catedrale.

Mergand, ei atingeau cu piciorul traversele de lemn pe care erau fixate sinele in perioada exploatarii. Abia facura vreo cincizeci de pasi, cand un bolovan enorm se pravali la picioarele lui James Starr.

- Atentie, domnule Starr! striga Harry apucand bratul inginerului.

- Un pietroi, Harry! Ah, armaturile acestea vechi nu mai sunt destul de solide, fara indoiala, si.

- Domnule Starr, mi se pare ca bolovanul a fost aruncat de cineva, si inca de o mana barbateasca! spuse Harry.

- Aruncat? Ce vrei sa spui, baiatul meu?

- Nimic, nimic, raspunse evaziv Harry, a carui privire incordata ar fi vrut sa strapunga zidurile groase. Sa mergem mai departe. Luati bratul meu, va rog, si nu va temeti ca va veti impiedica.

- Bine, Harry.

Mersera inainte, iar Harry privea mereu in urma, proiectand lumina in profunzimea galeriei.

- Mai avem mult de mers?

- Cel mult zece minute, domnule inginer. Da, murmura Harry ca pentru sine, e totusi straniu. Asa ceva mi se intampla pentru prima oara. Cum de a cazut bolovanul tocmai cand treceam noi.?

- E o simpla intamplare, Harry!

- Da. o intamplare. Harry se opri si asculta.

- Ce este, Harry?

Mi s-a parut ca merge cineva in urma noastra. Asculta mai atent. Nu cred ca mi s-a parut. Sprijiniti-va de mine, domnule Starr, serviti-va de mine ca de un baston.

- Un baston zdravan, Harry. Nu exista nimic mai bun pe lume decat un baiat de treaba ca tine!

Ambii isi continuara drumul in tacere, prin naosul intunecat.

Adesea, Harry, preocupat, intorcea capul incercand sa surprinda fie vreun zgomot indepartat, fie vreo licarire pe undeva, dar atat in urma cat si inaintea lor nu era decat tacere si intuneric.

V FAMILIA FORD.

Dupa inca zece minute de mers, James Starr si Harry Ford ieseau in sfarsit din galeria principala. Tanarul miner si inginerul ajunsera intr-un luminis, daca se poate numi astfel o excavatie vasta si intunecoasa. Totusi aceasta excavatie nu era cu totul neluminata. Prin gura unui put de aeraj parasit, sapat la un orizont superior, patrundeau cateva raze de lumina. Prin acest put se facea si aerisirea minei Dochart. Datorita slabei densitati, aerul cald din interior era antrenat catre putul Yarow. Asadar, putina lumina si putin aer patrundeau prin bolta groasa de sist pana la acel luminis. Acolo locuia de zece ani Simon Ford cu familia sa, intr-o casa subterana sapata in masivul de sist, chiar pe locul unde altadata functionau masinile puternice destinate sa efectueze tractiunea mecanica in mina Dochart. Aceasta era locuinta batranului maistru, careia ii dadea bucuros denumirea de cottage.

Simon Ford avea unele mici economii agonisite in anii indelungati de munca si ar fi putut trai modest in orice oras al regatului, la aer, la soare; totusi, atat el cat si familia sa au preferat sa nu paraseasca mina. Aici traiau fericiti avand aceleasi ganduri, aceleasi gusturi. Da! Ei iubeau acest cottage, infundat la o mie cinci sute de picioare sub solul Scotiei. Aici aveau si avantajul de a nu se teme ca agentii fiscului, acei stentmaters insarcinati sa stabileasca impozitele, ar veni sa-i deranjeze.

In acea epoca, Simon Ford, fostul maistru al minei Dochart, isi purta inca voiniceste cei saizeci si cinci de ani ai sai. Inalt, robust, bine facut, ai fi spus privindu-l ca este unul din cei mai remarcabili sawnyes8 ai cantonului care dadea atatia barbati frumosi regimentelor de Highlanders.

Simon Ford se tragea dintr-o veche familie de mineri si genealogia sa mergea pana la primele timpuri ale exploatarii zacamintelor carbonifere ale Scotiei.

Fara a face cercetari arheologice pentru a stabili daca grecii sau romanii foloseau huila, daca chinezii exploatau minele de carbuni inaintea erei noastre, fara a discuta daca intr-adevar combustibilul mineral isi datoreaza numele potcovarului Houillos care traise in Belgia in secolul al XII-lea, putem afirma ca bazinele carbonifere ale Marii Britanii au fost primele date in exploatare continua. Inca in secolul al XI-lea Wilhelm Cuceritorul impartea cu tovarasii sai de arme produsele bazinului carbonifer din Newcastle. In secolul al XIII-lea, o licenta de exploatare a «carbunelui marin» i-a fost concesionata lui Henric al III-lea. In sfarsit, la finele aceluiasi secol se mentioneaza zacaminte carbonifere in Scotia si in Tara Galilor. Cam in acea epoca, strabunii lui Simon Ford au patruns in maruntaiele solului caledonian si n-au mai iesit, succedandu-se din tata in fiu ca simpli mineri, trudind ca ocnasii la extragerea pretiosului combustibil. Se pare ca lucratorii din minele de carbuni si cei din minele de sare erau in epoca respectiva adevarati sclavi. In secolul al XVIII-lea, aceasta opinie era atat de bine stabilita in Scotia, incat in timpul razboiului Pretendentului9 era de temut o rascoala a celor douazeci de mii de mineri din Newcastle pentru a-si recuceri libertatea pe care nu pareau s-o aiba. Oricum, Simon Ford era mandru ca apartine acelei mari familii de mineri scotieni. El a muncit cu mainile sale chiar acolo unde stramosii sai au manuit ciocanul de mina, clestele, tarnacopul si harletul. La treizeci de ani era maistrul minei Dochart, cea mai importanta din minele de la Aberfoyle. Isi iubea cu pasiune meseria pe care si-a exercitat-o multi ani cu avant. Singurul sau necaz era ca stratul de carbune scadea vazand cu ochii si prevedea ceasul foarte apropiat cand zacamantul se va epuiza. Inca de pe atunci a inceput sa caute noi strate in toate minele de la Aberfoyle, care comunicau intre ele in subteran. In ultima perioada a exploatarii a avut norocul sa descopere cateva. Instinctul sau de miner il ajuta de minune si inginerul James Starr il aprecia foarte mult. S-ar fi spus ca detecta zacamintele in maruntaiele minei, asa cum un hidroscop detecteaza sursele de apa sub invelisul solului. Dar, asa cum s-a mai spus, veni si momentul cand materia combustibila lipsi cu desavarsire in mina. Sondajele n-au mai dat nici un rezultat. Era evident ca zacamantul carbonifer fusese in intregime epuizat. Exploatarea inceta, minerii se retrasera. Cei mai multi erau desperati. Toti cei care stiu ca omul isi iubeste de fapt truda nu se vor mira. Cel mai lovit era fara indoiala Simon Ford. El era prin excelenta tipul de miner a carui existenta este indisolubil legata cu aceea a minei sale. Locuise acolo de cand s-a nascut si n-a vrut sa paraseasca locul nici cand exploatarea a incetat. Ramasese deci. Harry, fiul sau, fu insarcinat cu aprovizionarea locuintei subterane. El, Simon Ford, nu urcase la suprafata nici de zece ori in cei zece ani.

«Sa ma duc sus? La ce bun?» spunea el mereu si nu parasea lacasul sau intunecat.

In acest mediu, dealtfel sanatos, deoarece avea o temperatura medie constanta, batranul maistru nu cunostea nici arsitele verii, nici gerurile iernii. Ai lui se simteau bine. Ce-si mai putea dori? De fapt, insa, era foarte trist. Regreta insufletirea, miscarea, viata de altadata care anima atat de intens exploatarea. O idee fixa il sustinea totusi.

«Nu, nu! Mina nu e epuizata», isi spunea el tot timpul, si cel care si-ar fi exprimat fata de Simon Ford indoiala ca intr-o zi batrana Aberfoyle va invia dintre morti s-ar fi pus rau cu batranul maistru. Speranta de a descoperi un nou zacamant care sa redea minei vechea ei splendoare nu-l parasise niciodata.

Da! Daca ar fi trebuit, ar fi pus din nou mana pe tarnacop si batranele sale brate, inca puternice, ar fi atacat cu forta stanca. Mergea, asadar, prin galeriile intunecoase, uneori singur, alteori cu fiul sau, observand, cercetand, si se intorcea acasa obosit, dar nu descurajat.

Madge era demna sotie a lui Simon Ford. Inalta si voinica, goodwife dupa expresia scotiana, adica o sotie buna. Ca si sotul ei, Madge n-ar fi parasit mina Dochart. Ea impartasea in aceasta privinta toate nadejdile si toate regretele lui Simon. Il incuraja si il stimula, vorbindu-i atat de convingator incat incalzea inima batranului maistru.

«Aberfoyle e numai adormita, Simon, ii spunea ea. E in repaus, dar nu e moarta.»

Madge stia de asemeni sa se lipseasca de lumea exterioara si sa concentreze fericirea unei existente in trei in intunecosul lor cottage. Acolo sosi James Starr. Simon Ford il astepta in fata casei de cand zarise de departe lampa lui Harry care ii anunta sosirea fostului sau viewer, si ii iesi in intampinare.

- Bine ati venit, domnule James, ii striga el cu un glas ce rasuna sub bolta de sist. Fiti binevenit in casa batranului maistru! Desi se afla la o mie cinci sute de picioare sub pamant, casa familiei Ford nu e mai putin ospitaliera!

- Ce mai faci, bravul meu Simon? intreba James Starr strangand mana gazdei sale.

- Foarte bine, domnule Starr. Cum s-ar putea sa fie altfel aici, la adapost de toate intemperiile? Doamnele dumneavoastra, care se duc in timpul verii sa respire aerul din Newhaven sau din Porto-Bello, ar face mai bine sa petreaca aici, la mina din Aberfoyle, cateva luni! Ele n-ar risca sa raceasca, asa cum se intampla pe strazile umede ale batranei capitale.

- Nu te contrazic, Simon, raspunse Starr, fericit de a-l fi regasit pe maistru asa cum era pe vremuri. Intr-adevar, ma intreb de ce nu schimb casa mea din Canongate pe vreun cottage vecin cu al dumitale!

- Ce placere, domnule Starr! Cunosc eu pe unul din fostii dumneavoastra maistri care ar fi foarte incantat daca intre el si dumneavoastra n-ar exista decat un zid despartitor.

- Dar Madge?

- Nevasta se simte si mai bine decat mine, daca acest lucru este posibil, raspunse Simon Ford. E o mare bucurie pentru ea de a va avea ca oaspete. Cred ca s-a intrecut pe sine ca sa va primeasca.

- Vom vedea, Simon, vom vedea, raspunse inginerul, care dupa un drum atat de lung nu privea cu indiferenta perspectiva unui pranz bun.

- Va e foame, domnule Starr?

- Mi-e tare foame. Drumul mi-a facut pofta de mancare. Am sosit pe un timp ingrozitor.

- Ah! Ploua acolo sus? spuse Ford cu un ton accentuat de mila.

- Da, Simon, si apele fluviului Forth sunt agitate astazi de parca ar fi valurile marii.

- Ei bine, domnule James, aici nu ploua niciodata. Dar ce sa va vorbesc dumneavoastra despre unele avantaje pe care le cunoasteti la fel de bine ca si mine! Iata-va sosit la cottage. Acesta este principalul si va spun inca o data: bine ati venit!

Simon Ford si Harry il invitara pe Starr in casa. El se pomeni intr-o incapere spatioasa, luminata de mai multe lampi, dintre care una era suspendata de grinzile colorate ale tavanului. Masa era acoperita cu o fata de masa impodobita cu culori vii si nu astepta decat oaspetii carora le erau pregatite patru scaune tapisate cu piele.

- Buna ziua, Madge, spuse inginerul.

- Buna ziua, domnule James, raspunse buna scotiana, care se ridica spre a-l intampina pe oaspete.

- Imi face placere sa va revad.

- Aveti dreptate, domnule James, e placut sa-i regasesti pe cei pentru care ai fost totdeauna bun.

- Supa asteapta, nevasta, spuse Simon. Nu trebuie s-o lasam sa astepte, si nici pe domnul James, care are o adevarata foame de miner si va avea prilejul sa se convinga ca fiul nostru are grija sa nu ne lipseasca nimic aici, la cottage! Harry, adauga batranul maistru adresandu-se fiului sau, stii ca Jack Ryan a venit sa te vada?

- Stiu, tata, l-am intalnit in putul Yarow.

- E un prieten bun si vesel, spuse Ford, dar lui ii place acolo sus. Nu are adevarat sange de miner in vine. Poftim la masa, domnule James, si sa mancam pe saturate, caci e posibil sa cinam foarte tarziu.

- Ei bine, pentru asta as dori sa nu ma preocupe nimic. As vrea sa-ti pun doua intrebari.

- Puneti-le, domnule James!

- In scrisoarea dumitale imi vorbesti de o comunicare de natura sa ma intereseze.

- Este intr-adevar foarte interesanta.

- Pentru dumneata?

- Pentru dumneavoastra si pentru mine, domnule James. Dar doresc sa va fac comunicarea dupa-masa si anume la locul respectiv, altfel risc sa nu ma credeti.

- Simon, spuse din nou inginerul, uita-te in ochii mei. O comunicare interesanta? Da, bine!. Nu te mai intreb nimic, spuse James, parca citind in ochii batranului maistru raspunsul pe care il nadajduia.

- Si a doua intrebare? spuse Ford.

- Stii cumva cine e persoana care mi-a scris aceasta scrisoare? rosti inginerul aratandu-i scrisoarea anonima pe care o primise.

Simon Ford citi cu atentie scrisoarea si o arata fiului sau:

- Cunosti scrisul acesta?

- Nu, tata.

- Scrisoarea avea stampila postei din Aberfoyle? il intreba Simon pe inginer.

- Da, ca si a dumitale.

- Ce parere ai despre asta, Harry? spuse Simon a carui fata se intuneca un moment.

- Cred, tata, ca cineva avea un interes oarecare de a-l impiedica pe domnul James sa vina la intalnirea pe care i-ai fixat-o.

- Dar cine? exclama cu enervare batranul miner. Cine putea sa patrunda atat de adanc in gandurile mele?

Simon Ford cazu pe ganduri, dar vocea lui Madge ii aduse la realitate:

- Luati loc, domnule Starr. Supa se raceste. Sa nu ne mai gandim acum la aceasta scrisoare.

La invitatia batranei femei se asezara la masa, James Starr in fata lui Madge, pentru a-i face cinste, si tatal in fata fiului. Madge pregatise un pranz bun, scotian. Incepura cu un hotchpotch, o supa excelenta in care inotau bucati de carne si, cum spunea Simon, in arta de a pregati aceasta supa Madge nu avea pereche. Acelasi lucru se putea spune despre cockyleeky, un fel de tocana de cocos cu praz, care merita numai laude. Totul fu stropit cu o bere care venea din cele mai bune fabrici din Edinburgh. Dar felul principal era o budinca nationala numita haggis, preparata din carne si faina de orz. Acest fel de mancare exceptional, care inspirase poetului Burns una dintre cele mai bune ode ale sale, avu soarta rezervata tuturor lucrurilor frumoase din lume: trecu ca un vis. Madge primi sincere complimente de la musafirul sau. Dejunul se termina cu un desert compus din branza si cakes, prajituri din ovaz, fin preparate, la care servira si cateva paharele de usquebaugh, un rachiu foarte bun din grane care avea douazeci si cinci de ani, exact varsta lui Harry. Dejunul dura mai bine de o ora. James Starr si Simon Ford mancau cu pofta, dar, in acelasi timp, vorbeau mai ales de trecutul batranei mine Aberfoyle. Harry nu vorbea deloc. De doua ori se ridica de la masa si iesi din casa. Era foarte ingrijorat din pricina accidentului cu bolovanul si voia sa observe imprejurimile cottage-ului. Nici scrisoarea anonima nu-i dadea pace. In timpul uneia din absentele sale, inginerul spuse parintilor lui:

- Aveti un baiat de treaba, dragii mei!

- Da, domnule James, e o fire buna si devotata, raspunse maistrul.

- Ii place aici cu voi, la cottage?

- N-ar dori sa ne paraseasca.

- Totusi, nu va ganditi sa-l insurati?

- Sa-l insuram pe Harry! exclama Ford. Cu cine? Cu o fata de acolo de sus, careia i-ar place dansul si petrecerile? Care ar prefera clanul ei minei noastre? Harry n-ar vrea asa ceva!

- Simon, interveni Madge, doar n-ai sa pretinzi ca Harry al nostru sa nu se insoare niciodata!

- N-am sa pretind nimic, raspunse batranul miner, dar mai avem timp. Cine stie, poate ii vom gasi.

Harry intra pe usa, astfel ca Simon Ford nu mai termina fraza.

Cand Madge se ridica de la masa, toti o imitara si se asezara un moment in fata casei.

- Ei bine, Simon, spuse inginerul, te ascult!

- Domnule James, spuse Ford, nu am nevoie de urechile ci de picioarele dumneavoastra. V-ati odihnit bine?

- M-am odihnit si m-am refacut, Simon. Sunt gata sa te insotesc oriunde doresti.

- Harry, spuse Simon, aprinde lampile de siguranta.

- Luati lampi de siguranta? exclama Starr foarte mirat, deoarece exploziile de grizu nu mai erau de temut intr-o mina cu totul golita de carbune.

- Da, domnule Starr, din prudenta.

- Doar n-ai sa-mi propui, bravul meu Simon, sa imbrac si o haina de miner?

- Nu inca, domnule Starr, nu inca, raspunse batranul maistru ai carui ochi luceau intr-un mod deosebit in orbitele lor adanci.

Harry, care intrase in cottage, veni imediat cu trei lampi de siguranta. Dadu una inginerului, una tatalui sau si a treia o pastra pentru el, suspendata in mana stanga, in timp ce cu dreapta tinea un baston lung.

- La drum! spuse Simon apucand un tarnacop zdravan de langa usa casei.

- La drum! raspunse inginerul. La revedere, Madge!

- Dumnezeu sa va ajute, le ura scotiana.

- Sa ne pregatesti o cina buna, nevasta, auzi? striga Ford. Ne va fi foame la intoarcere si ii vom face cinste!

VI CATEVA FENOMENE INEXPLICABILE.

Sunt cunoscute credintele superstitioase din nordul si sudul Scotiei, in unele clanuri fermierii, adunati la claca, povestesc cu placere basme luate din repertoriul mitologic hiperborean. Stiinta de carte, desi larg raspandita in regiune, n-a reusit sa reduca la starea de fictiune aceste legende care par inerente insusi solului vechei Caledonii. Acolo e inca tara spiritelor, a fantomelor, a spiridusilor si a zanelor. Acolo mai apare inca geniul rau care nu dispare decat daca ii dai bani; asa numitul Seer din Highlands, care datorita unui anumit har prezice moartea apropiata; May Moullach care apare in chip de fata tanara cu brate paroase si previne familiile de nenorocirile ce le ameninta; zana Branshie care anunta evenimentele funeste; brawnies carora li se incredinteaza paza bunurilor domestice; Urisk care frecventeaza mai ales trecatorile salbatice ale lacului Katrine si multe altele.

Se intelege de la sine ca populatia minelor scotiene a furnizat si ea repertoriului mitologic legendele si fabulele sale. Daca muntii la suprafata pamantului sunt populati de fiinte himerice - bune sau rele - cu atat mai mult intunecoasele mine de huila trebuiau sa fie bantuite de acestea pana in locurile lor cele mai adanci. Cine provoaca cutremurele zacamintelor in timpul noptilor cu furtuna? Cine te pune pe urma unui strat inca neexploatat? Cine provoaca explozii dezastruoase, aprinzand gazul grizu, daca nu un geniu al minei? Aceste pareri erau raspandite printre scotienii superstitiosi. Intr-adevar, majoritatea minerilor credeau in fantastic, desi era vorba de fenomene pur fizice, si in zadar cautai sa-i convingi explicandu-le fenomenul si aratandu-le eroarea lor. Unde s-ar fi putut dezvolta mai liber credintele naive decat in fundul acestor abisuri?

Minele Aberfoyle, tocmai pentru ca se aflau intr-o tara a legendelor, se pretau si mai bine tuturor incidentelor supranaturalului. Asadar, si aici legendele abundau. Trebuie sa spunem, dealtfel, ca existenta unor fenomene neexplicate inca alimentau credulitatea publica.

In primele randuri ale superstitiosilor minei Dochart era Jack Ryan, prietenul lui Harry. El era cel mai mare partizan al supranaturalului. Toate povestirile fantastice le transforma in cantece care ii aduceau succese la clacile de iarna. Dar nu numai Jack Ryan, ci toti prietenii lui afirmau sus si tare ca in minele de la Aberfoyle umblau fantome, ca fiinte imateriale apareau adesea acolo, asa cum se intampla si la suprafata. Daca stateai sa-i asculti, ai fi spus ca tocmai inexistenta acestora ar fi fost ceva extraordinar. Ce mediu mai prielnic puteai gasi pentru desfasurarea geniilor, a spiridusilor si a altor actori ai dramelor fantastice decat o mina atat de adanca si intunecoasa? Decorul exista, de ce n-ar veni sa-si joace rolul personajele supranaturale? Astfel gandeau Jack Ryan si prietenii sai din mina de la Aberfoyle.

Asa cum s-a mai spus, diferitele zone ale minei comunicau intre ele prin galerii lungi subterane, amenajate intre strate. Comitatul Stirling era asezat pe un masiv enorm brazdat de tunele, de excavatii, de puturi, un labirint subteran care avea aspectul unui urias furnicar.

Minerii diverselor mine se intalneau adesea, fie cand se duceau, fie cand se intorceau de la lucru. Ei aveau prilejul sa stea de vorba si sa vehiculeze de la mina la mina povestile care isi aveau originea in subteran. Cele povestite se transmiteau cu o repeziciune uluitoare, trecand din gura in gura, si, bineinteles, cu amplificarile respective.

Totusi, doi barbati cu mai multa cultura si cu o fire mai pozitivista decat ceilalti nu s-au lasat antrenati. Ei respingeau categoric amestecul in viata minei a spiritelor, a fantomelor, a duhurilor sau a zanelor. Acesti barbati erau Simon Ford si fiul sau Harry. Dealtfel, au si dovedit acest lucru continuand sa locuiasca in cripta intunecoasa si dupa incetarea lucrarilor la mina Dochart. Poate ca buna Madge avea o oarecare inclinare spre superstitii, ca si celelalte femei din Scotia, dar aceste povesti fantastice si le povestea doar siesi, in mod constiincios, pentru a nu renunta la vechile traditii. Simon Ford si Harry, chiar daca ar fi impartasit credinta celorlalti mineri, n-ar fi lasat mina nici in stapanirea zanelor, nici a geniilor. Speranta de a descoperi un nou strat i-ar fi facut sa infrunte toata cohorta fantastica de spiridusi. Ei nu erau superstitiosi, ci credeau una si buna: nu puteau admite ca zacamantul carbonifer din Aberfoyle a fost complet secatuit. Se poate spune cu drept cuvant ca Simon Ford si fiul sau aveau in aceasta privinta «credinta carbunarului», o credinta de neclintit.

Iata de ce, de zece ani, zi de zi, fara intrerupere, fermi in convingerile lor, tatal si fiul luau tarnacopul, bastonul si lampa. Ei mergeau astfel amandoi cercetand roca, lovind in ea si ascultand daca nu cumva suna favorabil.

Atata timp cat sondajele nu ajunsesera pana la granitul stratului primar, Simon Ford si Harry erau de acord ca cercetarea, inutila astazi, ar putea fi utila maine si ca ea trebuie reluata. Intreaga lor viata si-o treceau incercand sa redea minei Aberfoyle vechea ei prosperitate. Daca tatal ar fi disparut inaintea succesului, fiul ar fi continuat de unul singur.

In acelasi timp, acesti doi paznici pasionati ai minei o vizitau si pentru a verifica gradul ei de conservare. Controlau soliditatea rambleului si a armaturilor. Cercetau daca e vreun pericol de prabusire si daca nu era necesar sa se blocheze de urgenta unele parti ale minei. Examinau de asemenea urmele de infiltrare a apelor de la suprafata. Ei canalizau si indreptau apele spre anumite jompuri, pentru scurgere. De buna voie s-au constituit in protectori si conservatori ai acestui domeniu neproductiv, care furnizase atatea bogatii, astazi consumate. Intr-una din aceste excursii, Harry Ford a fost surprins de unele fenomene observate, pe care nu le putea explica. Astfel, de mai multe ori, pe cand strabatea o galerie ingusta, i se paru ca aude zgomote ce semanau cu lovituri puternice de tarnacop in peretele rambleiat. Harry, pe care nici naturalul, nici supranaturalul nu-l infricosau, grabi pasul pentru a surprinde cauza acestor misterioase lovituri. Galeria era pustie. Lumina lampii proiectata pe pereti nu scotea la iveala nici o urma recenta de tarnacop sau de cleste. Harry se intreba daca nu e cumva jocul unei iluzii acustice sau al unui ecou bizar sau fantastic. Alta data, proiectand subit o lumina puternica spre o adancitura suspecta, i se paru ca vede o umbra trecand. Se repezi. nimic, desi nici o iesire nu putea permite unei fiinte omenesti sa scape urmaririi sale! De doua ori in ultima luna, vizitand partea de apus a minei, Harry auzi in mod clar explozii indepartate, ca si cum un miner ar fi facut sa explodeze un cartus de dinamita.

Ultima data, dupa cercetari amanuntite, el constata ca un stalp fusese retezat cu explozibil. La lumina lampii sale, Harry examina cu atentie peretele atacat de explozibil si observa ca acesta nu era un simplu zid din pietre, ci un bloc de sist care patrunsese la aceasta adancime, chiar in orizontul zacamantului carbonifer. Oare explozia avea ca scop descoperirea unui nou strat? se intreba Harry. Nu cumva se urmarea prabusirea acelei parti a minei? Harry isi puse aceste intrebari si cand ii povesti tatalui sau cele descoperite, nici acesta nu gasi un raspuns satisfacator.

«E foarte curios, repeta adesea Harry, prezenta in mina a unui necunoscut mi se pare imposibila, si totusi nu se poate pune la indoiala.

Sa mai fie cineva afara de noi care vrea sa descopere un nou strat de exploatat? Sau poate incearca sa nimiceasca ceea ce a mai ramas din mina de la Aberfoyle? Dar cu ce scop? Trebuie sa aflu, chiar daca ar fi sa-mi pierd viata.»

Cu vreo cincisprezece zile in urma celei in care Harry Ford il calauzea pe inginer prin labirintul minei Dochart, era pe punctul de a atinge scopul cercetarilor sale. El parcurgea extremitatea de sud-vest a minei, avand in mana un felinar puternic. Deodata i se paru ca la cateva sute de picioare inaintea lui se stinsese o lumina in fundul unei brese inguste care taia de-a curmezisul masivul. Se repezi catre lumina suspecta. nimic. Cercetare inutila.

Cum Harry nu admitea explicatii supranaturale pentru niste lucruri concrete, el ajunse la concluzia ca un necunoscut dadea tarcoale minei. Totusi, in pofida investigatiilor sale, intrucat cercetarea celor mai mici adancituri ale galeriilor nu-i aduse nici o dovada, el nu se alese cu nimic, nu ajunse la o certitudine. Harry lasa deci pe seama intamplarii descoperirea misterului. Din timp in timp, mai vazu licariri ce zburau dintr-un punct in altul ca Focurile sf. Elm10, dar aparitia lor dura doar o clipa. Trebui sa renunte la descoperirea cauzei lor.

Fara indoiala ca Jack Ryan sau alti superstitiosi, zarind acele flacari fantastice, ar fi pus totul pe seama supranaturalului, dar lui Harry nici prin gand nu-i trecea, dealtfel ca si lui Simon Ford. Cand discutau amandoi despre aceste fenomene datorate evident unei cauze pur fizice, batranul spunea: «Sa asteptam, fiule. Intr-o zi totul se va explica.» Totusi trebuie sa remarcam ca, pana in ziua sosirii inginerului, nici Harry, nici tatal sau nu fusesera tinta unui act de violenta.

Daca bolovanul ce cazuse la picioarele lui James Starr fusese aruncat de mana unui raufacator, acesta era primul act criminal de acest fel. Intrebat, James Starr fu de parere ca piatra se desprinsese din bolta galeriei. Harry nu admitea o explicatie atat de simpla. Dupa el, piatra nu se desprinsese, ci fusese aruncata. Dupa opinia lui traiectoria descrisa de piatra dovedea ca ea fusese impulsionata de o forta straina. Harry vedea deci o tentativa directa de atac impotriva sa, a tatalui sau sau chiar a inginerului. Dupa tot ce cunoastem, poate ca Harry avea motive intemeiate sa gandeasca astfel.

VII O EXPERIENTA A LUI SIMON FORD.

Vechiul orologiu de lemn din sala batea ora douasprezece cand James Starr si gazdele sale paraseau cottage-ul. Lumina ce patrundea prin putul de aerisire licarea slab, facand deocamdata inutila lampa lui Harry. Dupa putin timp insa, inaintand catre extremitatea minei Dochart, unde Simon Ford il conducea pe Starr, intunericul din ce in ce mai profund facu necesara lumina lampii. Dupa ce parcursera o distanta de vreo doua mile prin galeria principala, cei trei exploratori - vom vedea ca era vorba de o adevarata explorare - ajunsera la deschizatura unei galerii inguste, asemanatoare unui pronaos a carui cupola se sprijinea pe o schelarie din lemn pe care crescuse un muschi albicios. Galeria urma aproximativ cursul trasat de fluviul Forth la o mie cinci sute de picioare mai sus. Gandind ca James Starr era mai putin familiarizat ca altadata cu labirintul minei Dochart, Simon Ford ii amintea dispozitia planului general al minei, comparandu-l tot timpul cu traseul geografic de pe sol. James Starr si Simon Ford mergeau discutand. Harry pasea inaintea lor luminandu-le calea. Din cand in cand, el proiecta brusc lumina lampii spre intortocherile intunecoase, cautand sa surprinda vreo umbra suspecta.

- Mai mergem mult, Simon? intreba inginerul.

- Inca o jumatate de mila, domnule James. Ei, altadata am fi facut acest drum in vagonete tractate mecanic! Dar ce departe sunt aceste vremuri!

- Ne indreptam deci catre extremitatea ultimului strat?

- Da. Vad ca mai cunoasteti inca bine mina!

- Simon, spuse inginerul, daca nu ma insel, cred ca ar fi cam greu sa mergem mai departe.

- Intr-adevar, domnule James. De acolo au smuls tarnacoapele noastre ultima bucata de huila. Parca vad si acuma! Eu am dat ultima lovitura, care a rasunat in pieptul meu mai puternic decat in roca. Peste tot in jurul nostru era numai sist si gresie, iar cand vagonetul a pornit catre putul de extractie, l-am urmat cu inima grea, asa cum mergi dupa dricul unui sarac. Mi se parea ca insusi sufletul minei se duce odata cu vagonetul.

Tonul grav cu care batranul maistru pronunta acele cuvinte il impresiona pe inginer care impartasea sentimentele lui Simon, asemanatoare cu ale unui marinar care e silit sa-si paraseasca nava avariata, sau cu ale unui fermier scotian care vede prabusindu-i-se casa stramoseasca! James Starr apuca mana lui Simon Ford. La randul sau, acesta, strangandu-i-o cu putere, spuse:

- In acea zi ne-am inselat cu totii. Nu! Batrana noastra mina nu era moarta! Minerii nu paraseau un cadavru si indraznesc sa afirm, domnule James, ca inima ei mai bate inca.

- Spune-mi odata, Simon! striga inginerul care nu mai era stapan pe sine. Ai descoperit un nou strat? Stiam eu! Scrisoarea dumitale nu putea sa insemne altceva! Voiai sa-mi faci o comunicare, si unde? La mina Dochart! Ce alta descoperire ma putea interesa in afara unui nou zacamant de huila?

- Domnule James, raspunse Simon Ford, numai pe dumneavoastra am vrut sa va previn.

- Bine ai facut, Simon! Dar spune-mi cum, prin ce mijloace te-ai asigurat ca exista?

- Ascultati-ma, domnule James, raspunse Simon Ford, n-am gasit un zacamant.

- Dar ce atunci?

- Avem numai dovada materiala ca acest zacamant exista.

- Ce dovada.?

- Puteti admite degajarea din adancul pamantului a gazului grizu daca nu exista acolo huila care sa-l produca?!

- Nu, fireste! raspunse inginerul. Cand nu-i carbune, nu e nici grizu. Nu exista efect fara cauza.!

- Asa cum nu exista fum fara foc!

- Si ati constatat din nou prezenta hidrogenului protocarbonat?

- Un miner, batran nu se inseala, raspunse Simon Ford. L-am recunoscut eu acolo pe vechiul nostru dusman - grizu!

- Dar daca e cumva alt gaz? spuse James Starr. Gazul grizu este aproape inodor si incolor. El nu-si tradeaza prezenta decat prin explozii.

- Domnule James, permiteti-mi sa va povestesc ce am facut. si cum am procedat. asa cum ma pricep, si sa ma iertati daca ma voi pierde in amanunte.

James Starr il cunostea pe maistru si stia ca cel mai bun lucru era sa-l lase sa povesteasca.

- Domnule James, de zece ani n-a trecut nici o zi fara ca Harry si cu mine sa nu ne fi gandit sa redam minei vechea ei prosperitate. Nu, nici o singura zi. Daca mai exista vreun zacamant, eram hotarati sa-l descoperim. Cu ce mijloace? Sondaje? Nu aveam posibilitatea sa le facem. Dar aveam instinctul de miner, si de multe ori ajungi mai direct la tinta prin instinct decat prin ratiune. Cel putin aceasta e parerea mea.

- Nu te contrazic, spuse inginerul.

- Sa vedeti ce a observat Harry de cateva ori in timpul excursiilor sale in partea de apus a minei. Niste mici flacari care apareau strabatand sistul sau rambleul galeriilor din margine si care se stingeau tot atat de brusc cum apareau. Din ce cauza apareau aceste focuri? Nu puteam si nici acum nu pot spune inca. Dar, dupa parerea mea, aceste flacari nu se datoreaza decat prezentei gazului grizu si, dupa cum stim, grizul inseamna prezenta unui strat de huila.

- Aceste flacari nu produceau explozii? intreba cu vioiciune inginerul.

- Da, explozii de proportii foarte reduse si partiale, raspunse Simon Ford, asemenea acelora pe care le provocam eu insumi cand voiam sa ma conving de prezenta gazului. Va amintiti cum se evitau altadata exploziile in mine, inainte ca geniul nostru bun, Humphry Davy, sa fi inventat lampa de siguranta?

- Da, raspunse James Starr. Vorbesti despre «penitent»? Eu nu l-am vazut niciodata in exercitiul functiunii.

- Da, intr-adevar, domnule James, sunteti prea tanar cu toti cei cincizeci si cinci de ani ai dumneavoastra si n-ati avut prilejul sa-l vedeti. Eu,insa, care am zece ani mai mult, l-am vazut actionand pe ultimul «penitent» al minei noastre. Era numit astfel pentru ca purta o rasa de calugar. Adevaratul sau nume era fireman, adica omul cu focul. In acea perioada nu exista alta posibilitate de a distruge gazul daunator decat descompunandu-l prin mici explozii, inainte de a se acumula, usor fiind, in cantitati mari, la inaltimea galeriilor. Asadar, «penitentul», cu o masca pe fata si cu capul invelit in gluga sa groasa, cu corpul infasurat in mantaua de postav, inainta tarandu-se si respirand la nivelul solului unde aerul era pur. Cu mana dreapta ridica deasupra capului o torta aprinsa pe care o plimba din loc in loc. Cand flacara intalnea gazul, care cu aerul formeaza un amestec exploziv, se produceau explozii de proportii reduse care nu erau periculoase. Repetand operatiunea, gazul era descompus si astfel se evitau catastrofele. Uneori se intampla ca «penitentul» sa cada victima unei explozii puternice si sa moara la datorie. Atunci. un altul ii lua locul. Asa a fost pana cand lampa lui Davy a fost introdusa la toate minele. Cunoscand procedeul, l-am folosit si astfel am recunoscut prezenta gazului grizu, deci si prezenta unui nou strat de carbune in mina Dochart!

Tot ce povestise maistrul despre «penitent» era foarte adevarat. In felul acesta se proceda pe vremuri in mine pentru a se purifica aerul din galerii. Gazul grizu, caruia i se mai spune si hidrogen protocarbonat sau gazul mlastinelor, incolor, aproape inodor si care da o lumina foarte slaba, este cu totul impropriu respiratiei. Minerul n-ar putea trai intr-un mediu impregnat cu acest gaz daunator, asa cum n-ar putea trai intr-un gazometru cu gaz de iluminat. Dealtfel, ca si acesta care este hidrogen bicarbonat, grizul formeaza un amestec exploziv in contact cu o proportie de 8% si chiar de 5% aer. Daca dintr-o cauza oarecare acest gaz se aprinde, se produc explozii catastrofale. In lampa lui Davy flacara fiind izolata intr-un tub din panza metalica, nu permite aprinderea gazului ce s-ar afla in aer si evita exploziile. Aceasta lampa a fost incontinuu perfectionata. Daca se sparge, se stinge automat. Daca, in pofida interzicerii formale, minerul o deschide, ea se stinge de asemenea automat. De ce totusi se produc explozii? Uneori din cauza imprudentei inevitabile a unui muncitor care vrea sa-si aprinda tigara, sau prin producerea unei scantei in timpul manuirii uneltelor pentru extragerea carbunelui.

Nu toate minele de carbuni sunt infestate de gazul grizu. In acele mine unde nu exista gaze inflamabile, se permite utilizarea lampii obisnuite. Cand avem de-a face cu un zacamant de huila grasa - acesta este cazul minei Thiers din exploatarea Anzin - acesta contine o anumita cantitate de substanta volatila si grizul se poate degaja din abundenta. Aici numai lampa de siguranta poate evita exploziile care sunt cu atat mai periculoase, cu cat minerii care n-au fost atinsi de explozia de grizu risca sa moara asfixiati in galeriile unde patrunde gazul nociv ce se formeaza in procesul arderii, cu alte cuvinte acidul carbonic.

Mergand mai departe, Simon Ford ii povestea inginerului cum a procedat pentru a-si atinge scopul, cum s-a asigurat ca degajarea gazului grizu se facea la adancimea galeriei extreme a minei, in partea de apus. Ii explica cum, niveland unele straturi de sist, a provocat mici explozii partiale, sau mai curand unele aprinderi, fapt care nu lasa indoiala asupra naturii gazului ce se emana continuu, dar in doze mici.

O ora dupa ce parasira cottage-ul, James Starr si insotitorii sai parcursesera o distanta de patru mile. Inginerul, antrenat de dorinta si de speranta de a descoperi ceva, nici nu observa lungimea drumului. El reflecta la tot ce spunea maistrul. Cantarea in mintea sa argumentele aduse de acesta in sprijinul tezei sale. Era si el de parere ca emanarea permanenta de grizu indica in mod sigur existenta unui zacamant carbonifer. Daca ar fi fost doar o punga cu gaz acumulat intre straturile de sist - cum se intampla uneori - ea s-ar fi golit repede si fenomenul ar fi incetat sa se produca. Dar nici vorba de asa ceva. Dupa cele spuse de Simon Ford, gazul se degaja incontinuu si se putea deci ajunge la concluzia existentei unui strat important. In consecinta, era posibil ca bogatiile minei Dochart sa nu fi fost in intregime epuizate. Totusi, sa fie vorba de un strat cu randament mediocru, sau de un zacamant care sa ocupe un orizont carbonifer important? Aceasta era intrebarea!

Harry, care mergea inaintea celor doi, se opri.

- Am ajuns! striga batranul miner. In sfarsit, slava domnului! Sunteti aici, domnule James, si vom afla. Vocea ferma a batranului maistru tremura usor.

- Bravul meu Simon, ii spuse inginerul, linisteste-te! Sunt la fel de emotionat ca si dumneata, dar sa nu pierdem vremea!

In acel loc, galeria extrema a minei se largea si forma un fel de grota intunecoasa. Nici un put nu fusese sapat in acea portiune a masivului, iar galeria deschisa adanc in interiorul solului nu comunica direct cu suprafata comitatului Stirling.

James Starr, foarte interesat, examina cu gravitate locul unde se afla.

Pe peretele din marginea acelei brese se mai vedeau urmele loviturilor de tarnacop si chiar gauri de cartuse de mine care provocasera explozia stancii spre finele exploatarii. Terenul de sist fiind foarte rezistent, nu a fost necesar sa se puna armaturi in aceasta fundatura unde se sistasera lucrarile. Aici se epuizase stratul carbonifer, intre sisturile si gresia terenului tertiar. Aici, chiar in acest loc, fusese scoasa ultima bucata de huila din mina Dochart.

- Domnule James, spuse Ford ridicand tarnacopul, aici vom ataca falia11, pentru ca in spatele acestui perete, la o adancime mai mica sau mai mare, se afla cu siguranta stratul despre care v-am vorbit.

- Aici, la suprafata acestor stanci, ati constatat prezenta gazului grizu? intreba James Starr.

- Chiar aici, domnule James, raspunse Simon Ford, si l-am putut aprinde doar atingand cu lampa straturile. Harry a procedat la fel.

- La ce inaltime? intreba James Starr.

- Cam la zece picioare deasupra solului, raspunse Harry.

James Starr se asezase pe o piatra. S-ar putea spune ca, dupa ce adulmecase aerul excavatiei, el ii privea pe cei doi mineri ca si cum ar fi inceput sa se indoiasca de afirmatiile lor, totusi atat de convingatoare. Care era cauza acestei indoieli?

James Starr stia ca gazul grizu nu e complet inodor. El era foarte mirat ca, desi avea simtul mirosului foarte dezvoltat, nu percepea prezenta gazului exploziv. In orice caz, gandea el, chiar daca gazul era prezent in aerul ambiant, el se afla intr-o proportie foarte mica. Deci nu era pericol de explozie, astfel ca fu de acord sa se deschida lampa de siguranta si sa se reia experienta pe care batranul miner o facuse. Ceea ce il ingrijora pe James Starr nu era prezenta unei cantitati mari de gaz in aer ci, dimpotriva, a unei cantitati neinsemnate sau poate lipsa lui completa.

«Sa se fi inselat ei? gandea Starr. Nu! Oamenii acestia stiu ce spun. Si totusi.»

Astepta deci oarecum nelinistit ca fenomenul anuntat de Simon Ford sa aiba loc si in prezenta sa.

In acel moment observa si Harry, ca si James Starr, lipsa mirosului caracteristic al gazului si spuse cu o voce schimbata:

- Tata, se pare ca scurgerea de gaz prin straturile de sist a incetat!

- Cum? A incetat? striga batranul miner si, strangand puternic buzele, aspira de cateva ori cu nasul. Apoi, cu o miscare brusca, spuse: Da-mi lampa ta, Harry!

Cu o mana care tremura nervos, Simon Ford desfacu invelisul de panza metalica din jurul fitilului, iar flacara ardea acum in aer liber. Asa cum se asteptau, nu numai ca nu se produse nici o explozie, dar - ceea ce era mai grav - nici acel slab sfarait care indica prezenta unor doze slabe de gaz nu mai era perceptibil. Simon Ford lua bastonul lui Harry si lega de el lampa ridicand-o pana la straturile superioare, gandind ca, in cantitati oricat de slabe, gazul usor se va fi acumulat acolo. Flacara lampii nu detecta nici urma de grizu.

- Incearca la zid! spuse inginerul.

- Da, raspunse Simon Ford ducand lampa in acea parte a zidului prin care si el si Harry constatasera chiar in ajun emanatii de gaz.

Bratul lui Ford tremura de enervare in timp ce plimba lampa pe crapaturile stratului de sist.

- Treci in locul meu, Harry! spuse el.

Harry plimba succesiv lampa pe diverse puncte ale zidului, ale carui straturi pareau ca se dedubleaza, dar dadu necajit din cap pentru ca sfaraitul usor, specific emanatiei de grizu, nu-i parvenea la ureche. Aprinderea nu se facea, era deci evident ca nici o molecula de gaz nu trecea prin zid.

- Nimic! striga Simon Ford care stranse pumnii mai mult de ciuda decat din dezamagire.

Deodata, Harry scoase un strigat.

- Ce ai? il intreba mirat James Starr.

- Au fost astupate crapaturile sistului!

- Ce spui? exclama batranul miner.

- Priveste si tu, tata!

Harry nu se inselase. La lumina lampii obturarea fisurilor aparea foarte clar. O lipitura recenta facuta cu var lasa sa se vada o dara lunga albicioasa, camuflata cu un strat de pulbere de carbune.

- El trebuie sa fie! striga Harry. Nu poate fi decat el!

- El?. repeta James Starr.

- Da, raspunse tanarul, acea fiinta misterioasa care da tarcoale domeniului nostru, acela pe care l-am pandit de o suta de ori fara sa-l pot prinde, autorul sigur al acelei scrisori care voia sa va impiedice sa veniti la intalnirea fixata de tata si, in sfarsit, domnule Starr, acela care a aruncat bolovanul in galeria putului Yarow! Da! Nu-ncape indoiala! In toate acestea e mana unui om!

Convingerea cu care vorbea Harry cuprinse spiritul lui James Starr. Batranul Ford nu avea nevoie sa fie convins. Dealtfel, se gaseau in prezenta unui fapt de netagaduit, astuparea fisurilor prin care chiar in ajun gazul emana liber.

- Ia tarnacopul, Harry, spuse Ford. Urca-te pe umerii mei, fiule. Sunt inca destul de puternic ca sa te tin.

Harry intelesese. Simon se sprijini de perete, iar Harry se urca pe umerii sai, astfel ca tarnacopul putea atinge urmele destul de vizibile ale lipiturii. Apoi, cu lovituri repetate ataca partea de sist astupata. De indata se produse o paraitura asemanatoare cu aceea a sampaniei cand iese din sticla, zgomot cunoscut in minele engleze sub denumirea onomatopeica de «puff». Harry apropie lampa de crapatura. Se auzi o usoara detunatura urmata de o mica flacara rosie cu contur albastru, care alerga incoace si incolo pe peretele de sist ca o flacaruie a sfantului Elm.

Harry sari imediat pe pamant. Batranul Simon nu-si mai putea stapani bucuria. El apuca mainile inginerului strigand:

- Ura! Ura! Ura! Domnule James, grizul arde, deci stratul se afla acolo!

VIII O EXPLOZIE DE DINAMITA.

Experienta anuntata de batranul maistru reusise. Dupa cum se stie, hidrogenul protocarbonat nu se dezvolta decat in zacamintele de huila. Deci. incontestabil, nu se mai punea la indoiala existenta unui strat al pretiosului mineral. Proportiile si calitatea combustibilului vor fi stabilite mai tarziu. Acestea erau concluziile trase de James Starr dupa ce observase fenomenul si ele erau identice cu cele ale lui Simon Ford.

«Da, isi spuse James Starr, in spatele acestei stanci se afla un zacamant carbonifer pe care sondajele noastre nu l-au atins. Din pacate, tot utilajul minei, parasit de zece ani, trebuie refacut. Dar asta nu are nici o importanta! Am regasit stratul pe care il credeam epuizat si de data aceasta il vom exploata pana la capat!»

- Ei bine, domnule James, intreba Simon Ford, ce ganditi de descoperirea noastra? Am gresit ca v-am deranjat? Regretati cumva aceasta vizita la mina Dochart?

- Nu, nu, batranul meu tovaras de munca, raspunse James Starr. N-am pierdut timpul, dar l-am pierde acum daca nu ne-am intoarce imediat la cottage. Maine vom reveni aici. Vom provoca o explozie cu dinamita in acest perete, vom scoate la iveala noul strat si, daca zacamantul ni se va parea important, voi reconstitui societatea noii Aberfoyle spre marea satisfactie a fostilor actionari! In cel mult trei luni vom extrage primele vagonete de huila din noul zacamant!

Bine ziceti, domnule James! striga Ford. Batrana noastra mina va intineri ca si o vaduva dupa ce se recasatoreste! Va reincepe animatia de pe timpuri cu loviturile de tarnacop, de lopata, cu exploziile abatajelor, zgomotul vagonetelor, nechezatul cailor, scartaitul sinelor, zgomotul masinilor! Voi mai vedea si eu toate acestea! Nadajduiesc, domnule James, ca nu ma veti considera prea batran pentru a-mi relua functia de maistru!

- Nu, bravul meu Simon, fireste ca nu, ai ramas mai tanar decat mine, batranul meu prieten!

- Ei, sfantul Mungo sa ne apere! Dumneavoastra veti fi din nou viewer-ul nostru. Fie ca noua exploatare sa dureze inca ani indelungati si sa dea Domnul sa am mangaierea de a muri fara sa-i vad sfarsitul!

Bucuria batranului miner nu mai avea margini. James Starr o impartasea in intregime, dar il lasa pe Ford sa se entuziasmeze pentru amandoi. Harry era tot timpul dus pe ganduri. In amintirea sa staruia succesiunea fenomenelor stranii, inexplicabile, in care s-a desfasurat descoperirea noului zacamant. El era ingrijorat pentru viitor.

Dupa o ora toti trei se intoarsera la cottage.

Inginerul cina cu mare pofta, aproband planurile expuse de batranul maistru. Daca n-ar fi fost animat de dorinta de a vedea venind mai repede dimineata, ar fi dormit ca niciodata in linistea perfecta a cottage-ului.

A doua zi, dupa un dejun substantial, toti patru - caci de data aceasta li se alatura si Madge - reluara drumul parcurs in ajun. Mergeau ca niste adevarati mineri. Duceau cu ei diferite unelte si cartuse cu dinamita pentru a arunca in aer peretele din margine. Harry lua, in afara unui felinar mare, si o lampa mare de siguranta care putea arde douasprezece ore in sir. Era mai mult decat trebuia pentru drum, dus si intors, precum si pentru opririle necesare explorarii - daca o explorare devenea posibila.

- La treaba! striga Simon Ford, cand ajunsera la extremitatea galeriei. El apuca o ranga mare si-o ridica cu putere deasupra capului, gata sa loveasca.

- Un moment, spuse James Starr oprindu-l, sa vedem daca nu s-a produs vreo schimbare si daca gazul mai trece prin straturi.

- Aveti dreptate, domnule Starr, spuse Harry. Ce a fost astupat ieri s-ar putea sa fie si astazi!

Madge se asezase pe o piatra si privea cu atentie excavatia si zidul ce trebuia gaurit.

Constatara ca nu s-a produs nici o schimbare. Crapaturile straturilor nu suferisera nici o alterare. Existau emanatii de hidrogen protocarbonat, dar slabe. Aceasta, fara indoiala, se datora faptului ca, din ajun, gazul putea trece liber pentru a se imprastia. Totusi, aceasta emanatie era atat de putin importanta incat nu putea forma cu aerul din interior un amestec exploziv.

James Starr si tovarasii sai puteau proceda fara nici un pericol. Dealtfel, acest aer se purifica incetul cu incetul urcand spre straturile inalte ale minei Dochart, iar grizul pierdut in aceasta atmosfera nu putea produce nici o explozie.

- Ei, acum la treaba! spuse din nou Simon Ford.

Curand stanca se sfarama sub loviturile puternice de ranga date de el. Falia era alcatuita, in principal, din pietris interpus intre straturile de gresie si sist, asa cum se intalneste la aparitia stratelor carbonifere.

James Starr examina cu grija bucatile ce cadeau, nadajduind sa gaseasca urme de carbune.

Lucrara cam o ora si facura o scobitura adanca in peretele terminal. James Starr indica locurile unde trebuiau facute gaurile pentru introducerea explozibilului. Aceasta munca o efectua repede Harry, cu un sfredel si cu barosul. Introdusera in gauri cartusele cu dinamita. Fixara un fitil lung, gudronat, anexat la o capsa cu continut fulminant, il aprinsera la nivelul solului si se indepartara.

- Ah, domnule James, spuse Simon Ford cuprins de o mare emotie pe care nu incerca s-o ascunda, niciodata, da, niciodata batrana mea inima n-a batut mai tare! As dori sa atac mai repede stratul!

- Rabdare, Simon! raspunse inginerul. Doar n-ai vrea sa gasesti in spatele acestui perete o galerie gata construita?

- Domnule James, scuzati-ma, dar am toate pretentiile posibile. Daca am avut norocul sa descoperim zacamantul, de ce n-am avea noroc pana la capat?

Explozia se produse. Un bubuit infundat se propaga prin reteaua de galerii subterane.

James Starr, Madge, Simon Ford, Harry se apropiara de peretele cavernei.

- Domnule James, domnule James, striga batranul maistru, priviti, usa a fost deschisa!

Comparatia lui Simon Ford era justificata de aparitia unei excavatii a carei adancime nu putea fi apreciata. Harry era gata sa se avante prin deschizatura. Inginerul, foarte surprins de a gasi acolo o cavitate, il retinu.

- Asteapta sa se purifice aerul din interior.

- Da, pazeste-te de mofete12! striga Simon Ford.

Asteptara incordati un sfert de ora.

Introdusera un felinar legat de un baston. Flacara acestuia ardea nealterata.

- Acum te poti duce, Harry. Venim si noi in urma ta, spuse James Starr.

Prin deschizatura facuta de dinamita, un om putea trece cu usurinta. Harry, cu felinarul in mana, intra fara sa ezite si disparu in intuneric. James Starr, Simon Ford si Madge asteptau nemiscati. Trecu un minut care li se paru nesfarsit. Harry nu dadea nici un semn de viata. Apropiindu-se de orificiu, James Starr nu zari licarirea lampii care ar fi trebuit sa lumineze cavitatea. Sa-i fi fugit pamantul de sub picioare? Sa fi cazut cumva Harry in vreo groapa si glasul lui sa nu mai poata ajunge pana la ei? Batranul maistru nu mai voia sa asculte de nimeni si era gata sa intre la randul sau cand aparu o lumina vaga care devenea din ce in ce mai clara, apoi se auzi vocea lui Harry strigand:

- Veniti, domnule Starr! Vino, tata! Calea e libera spre Noua Aberfoyle!

IX NOUA ABERFOYLE.

Daca printr-o forta supraomeneasca niste ingineri ar fi putut ridica dintr-o data si pe o grosime de o mie de picioare toata portiunea de invelis terestru pe care se aflau lacuri, fluvii, golfuri si teritoriile riverane ale comitatului Stirling, Dumbarton si Renfrew, ar fi gasit sub acest enorm acoperis o excavatie imensa cum nu mai exista pe lume decat una cu care s-ar fi putut compara si anume, celebra Grota a Mamutului din Kentucky.

Excavatia se compunea din multe sute de alveole de cele mai diverse forme si dimensiuni. Un fel de stup cu numeroase etaje de celule, dispuse neregulat, dar un stup construit la vaste proportii, in care, in loc de albine, s-ar fi putut plasa cu usurinta ihtiozauri, megaterii pterodactili, din epoca geologica! Un labirint de galerii, unele mai inalte decat boltile catedralelor, altele ca niste pronaosuri inguste si intortocheate. Unele urmau o linie orizontala, altele urcau sau coborau oblic in toate directiile, reunind cavitatile si lasand libera comunicatia intre ele.

Stalpii care sustineau boltile, a caror curba admitea toate stilurile, zidurile groase asezate trainic intre galerii, insesi boltile erau, in aceasta zona de teren secundar, formate din gresie si roci de sist. Dar intre aceste straturi inutilizabile, se aflau, puternic presate, admirabile strate de carbune. Ca si cum sangele negru al acestei mine stranii ar fi circulat prin reteaua lor incalcita.

Zacamantul se desfasura pe o suprafata de patruzeci de mile de la nord la sud si se infunda sub Canalul Nordului.

Importanta bazinului putea fi evaluata numai dupa sondaje, dar ea depasea, cu siguranta, pe aceea a straturilor carbonifere din Cardiff, in Tara Galilor, si a zacamintelor din Newcastle in comitatul Northumberland.

Trebuie sa spunem ca exploatarea acestei mine avea sa fie mult usurata deoarece, printr-o dispozitie curioasa a terenurilor secundare, printr-o inexplicabila retragere a substantelor minerale in epoca geologica, pe cand acest masiv se solidifica, natura insasi a multiplicat galeriile si tunelurile Noii Aberfoyle.

Da, insasi natura!

La prima vedere s-ar fi putut crede ca e vorba de o exploatare parasita de secole. Nici vorba! Cine paraseste o asemenea bogatie?

Termitele umane n-au ros niciodata aceasta portiune a subsolului Scotiei, deci totul era opera naturii. Nici un labirint din epoca egipteana, nici o catacomba din epoca romana nu se puteau compara ca marime cu aceasta grota, ci numai Grotele Mamutului care, pe o lungime de mai bine de 20 de mile, numarau doua sute douazeci si sase de alei, unsprezece lacuri, sapte rauri, opt cataracte, treizeci si doua de puturi insondabile si cincizeci si sapte de domuri dintre care unele suspendate la peste patru sute cincizeci de picioare inaltime. La fel cu aceste grote, Noua Aberfoyle nu era opera oamenilor, ci opera naturii.

Astfel se prezenta noul domeniu, de o bogatie fara seaman, a carui descoperire apartinea batranului maistru. Zece ani petrecuti in vechea mina, o rara perseverenta de a cerceta, o incredere absoluta sustinuta de un minunat instinct de miner, iata intrunite toate conditiile pentru a reusi, acolo unde multi altii ar fi dat gres. De ce sondajele efectuate sub conducerea lui James Starr, in ultimii ani ai exploatarii, s-au oprit tocmai la granita noii mine? Aceasta se datora intamplarii care si ea ocupa un loc important in acest soi de cercetari. Oricum, exista acolo, in subsolul scotian, un fel de comitat subteran, caruia nu-i lipsea pentru a fi locuibil decat razele soarelui sau, in lipsa lor, lumina unui astru special.

Apa era localizata in unele depresiuni formand balti mari si chiar lacuri, mai mari decat lacul Katrine situat chiar deasupra, pe sol. Fara indoiala ca aceste lacuri nu aveau miscarea apelor de pe sol, curenti sau valuri. Ele nu reflectau siluetele vechilor castele gotice. Pe malurile lor nu se aplecau mestecenii nici stejarii, iar in oglinda lor nu se intrezareau umbrele muntilor inalti. Aceste ape nu erau brazdate de nave si nici o lumina nu se oglindea in ele. Razele stralucitoare ale soarelui nu patrundeau in ele, dupa cum nici luna nu rasarea niciodata la orizontul lor.

Totusi, aceste lacuri adanci, a caror oglinda nu era tulburata de brize, ar fi avut farmecul lor daca ar fi fost luminate fie si de un astru electric, iar reunite printr-o retea de canale ar fi completat geografia acelui domeniu straniu. Desi impropriu oricarei productii vegetale, acest subsol ar fi putut servi ca lacas unei intregi populatii. Cine stie daca in aceste locuri cu temperatura constanta, in adancimea acestor mine, fie la Aberfoyle, la Newcastle, la Alloa sau la Cardiff, cand zacamintele lor vor fi epuizate, clasele sarace ale Regatului Unit nu-si vor gasi intr-o zi refugiul!

X DUS SI INTORS.

La chemarea lui Harry, James Starr, Simon Ford si Madge intrara la randul lor prin orificiul ingust care lega acum mina Dochart de noua mina. Ei se gaseau la capatul unei largi galerii care parca ar fi fost gaurita de mana omului, deschisa cu tarnacopul si lopata in vederea exploatarii unui nou zacamant. Exploratorii se intrebau, desigur, daca printr-o intamplare neobisnuita n-au fost cumva transportati intr-o veche mina a carei existenta nu era cunoscuta nici de cei mai batrani mineri ai comitatului.

Nu! Straturile geologice au «crutat» aceasta galerie in perioada cand terenurile secundare se ingramadeau. Poate ca pe acolo sa fi trecut candva vreun torent pe vremea cand apele de pe sol se amestecau cu vegetalele impotmolite. Acum, insa, galeria era la fel de uscata ca si cum ar fi fost sapata la o adancime de cateva mii de picioare in etajul rocilor granitoide. In acelasi timp, aerul circula cu usurinta, ceea ce arata ca unele «ventilatoare» naturale o puneau in comunicatie cu atmosfera exterioara. Aceasta observatie facuta de inginer era justa si se simtea ca aerisirea se realiza cu usurinta in noua mina. Cat despre acel grizu care se scurgea altadata prin sistul peretelui, se parea ca nu fusese concentrat decat intr-o punga, acum goala, si era sigur ca atmosfera galeriei nu pastrase nici cea mai mica urma. Din prudenta, insa, Harry nu luase cu sine decat lampa de siguranta care asigura lumina timp de douasprezece ore. Cu totii erau cuprinsi de o mare bucurie. Era satisfactia deplina a dorintelor lor. In jurul lor totul era numai huila. De emotie, nimeni nu vorbea. Chiar si Simon Ford se stapanea. Bucuria sa se manifestase nu prin fraze lungi, ci numai prin interjectii.

Poate ca era imprudent din partea lor de a inainta atat de adanc in cripta. Dar nimeni nu se gandea sa se intoarca. Galeria era practicabila si fara prea multe intortocheri. Nici o crapatura nu bara trecerea. Nici un reziduu nu imprastia vreo duhoare daunatoare. Nu exista nici un motiv sa se opreasca si, timp de o ora, James Starr, Madge, Harry si Simon Ford mersera astfel, fara a gasi vreun indiciu despre orientarea precisa a acelui tunel necunoscut. Fara indoiala ca ei ar fi mers mai departe daca n-ar fi ajuns chiar la extremitatea acelei cai largi pe care o urmau de la intrarea in mina.

Galeria ducea la o caverna enorma, a carei inaltime si adancime nu puteau fi evaluate. Ce altitudine avea bolta acestei excavatii si la ce distanta se gasea peretele opus? intunericul ce o umplea nu permitea o apreciere. La lumina lampii, exploratorii putura constata ca domul acoperea o intindere mare de apa linistita - balta sau lac - ale carei maluri pitoresti, cu stanci inalte, se pierdeau in intuneric.

- Stati pe loc! striga Simon Ford, oprindu-se brusc. Inca un pas si am fi nimerit poate intr-un abis!

- Sa ne odihnim, prieteni, raspunse inginerul. Dealtfel, ar trebui sa ne intoarcem la cottage.

- Lampa noastra mai poate lumina inca zece ore, domnule Starr, spuse Harry.

- Totusi, sa ne oprim, relua Starr. Marturisesc ca picioarele mele simt nevoia! Madge, dumneata nu resimti oboseala acestui drum lung?

- Nu prea, domnule James, raspunse robusta scotiana. Aveam obisnuinta de a explora zile intregi vechea mina Aberfoyle.

- Ei, adauga Simon Ford, Madge ar face de zece ori acest drum daca ar fi nevoie! Dar va intreb din nou, domnule James, merita sa va fac aceasta comunicare? Aveti curajul sa spuneti ca nu? Hai! Indrazniti sa spuneti ca nu!

- Hei, vechiul meu prieten, de mult n-am avut o asemenea bucurie! raspunse inginerul. Putinul ce am putut explora din aceasta minunata mina pare sa ne indice ca intinderea ei este considerabila, cel putin in lungime.

- Si in latime, si in adancime, domnule James, raspunse Simon.

- Vom vedea noi asta mai tarziu.

- Eu garantez ca asa e! Va rog sa va bazati pe instinctul meu de miner batran. Niciodata nu m-am inselat.

- Sunt dispus sa te cred, Simon, raspunse surazand inginerul. Dealtfel, in masura in care imi pot da seama dupa aceasta scurta explorare, avem elementele unei exploatari care va dura secole!

- Secole? exclama Simon Ford. Cred si eu, domnule James. Vor trece peste o mie de ani inainte de a se extrage ultima bucata de carbune din noua noastra mina!

- Sa te auda Dumnezeu! raspunse James Starr. Cat despre calitatea huilei ce o scot la iveala acesti pereti.

- E minunata, domnule James, e minunata! raspunse Simon Ford. Priviti si dumneavoastra.

Spunand acestea, el desprinse cu o lovitura de tamacop un fragment de roca neagra.

- Priviti! Priviti! repeta el, apropiind fragmentul de lumina lampii. Suprafetele acestei bucati de carbune sunt lucioase. Aceasta e huila grasa, bogata in substante bituminoase! Ea se va desparti in sorturi aproape fara praf. Ah, domnule James, cu douazeci de ani in urma acest zacamant ar fi constituit o mare concurenta pentru Swansea si pentru Cardiff! Ei bine, fochistii se bat inca pentru aceasta huila, si daca extragerea ei din mina costa putin, in schimb se va vinde scump afara!

- Intr-adevar, spuse Madge examinand ca o cunoscatoare bucata de huila. Acesta e carbune de buna calitate. S-o luam cu noi la cottage, Simon. Vreau ca aceasta prima bucata de huila sa arda sub ceainicul nostru!

- Bine zici, nevasta, raspunse batranul maistru, si vei vedea ca nu m-am inselat!

- Domnule Starr, intreba Harry, aveti cumva vreo idee cu privire la orientarea posibila a acestei lungi galerii pe care am strabatut-o de la intrarea noastra in noua mina?

- Nu, baiatul meu, raspunse inginerul. Poate cu ajutorul unei busole as fi putut stabili directia generala. Dar fara busola sunt ca un marinar in largul marii, inconjurat de ceata, cand absenta soarelui nu permite precizarea pozitiei.

- Fara indoiala, domnule James, interveni Simon Ford, dar va rog nu comparati pozitia noastra cu aceea a unui marinar care totdeauna si peste tot are abisul sub picioare. Noi ne aflam pe pamant ferm aici si n-avem teama ca ne scufundam.

- N-am de gand sa te necajesc, batrane Simon, raspunse James Starr, departe de mine gandul de a dispretui Noua Aberfoyle printr-o comparatie nepotrivita. Am vrut numai sa spun ca nu stim unde ne aflam.

- Ne aflam in subsolul comitatului Stirling, domnule James, si afirm aceasta ca si cum.

- Ascultati! spuse Harry intrerupandu-l pe batranul maistru.

Toti isi incordara auzul, asa cum facea Harry. Urechea lui foarte fina percepuse un zgomot inabusit, ca un fel de murmur indepartat. James Starr, Simon si Madge, ascultand cu atentie, auzira si ei. Zgomotul ce se producea in straturile superioare ale masivului era un fel de rostogolire al carei crescendo si descrescendo succesiv, desi slab, se deslusea acum destul de clar. Toti patru ramasera cateva minute incordati, fara a rosti nici un cuvant. Deodata, Simon exclama:

- Pe sfantul Mungo! Nu cumva vagonetele alearga de-acum pe sinele Noii Aberfoyle?

- Tata, spuse Harry, mi se pare ca e zgomotul pe care il fac apele cand se rostogolesc pe un litoral.

- Doar nu suntem sub mare! exclama batranul maistru.

- Nu, raspunse inginerul, dar s-ar putea sa fim sub matca lacului Katrine.

- Atunci e de presupus ca bolta nu e prea groasa in acest loc, de vreme ce percepem zgomotul apei?

- Da, intr-adevar, nu e prea groasa, raspunse James Starr, si de aceea excavatia este atat de vasta.

- Cred ca aveti dreptate, domnule Starr, spuse Harry.

- In afara de aceasta, continua Starr, e un timp atat de furtunos afara incat apele lacului sunt desigur tot atat de agitate ca si cele ale golfului Forth.

- Ce importanta are! spuse Simon Ford. Stratul de carbune nu va fi mai putin bun pentru ca s-a dezvoltat sub matca unui lac. Nu e pentru prima oara cand huila ar fi cautata sub apa, chiar sub fundul oceanului. Si daca ar fi sa exploram tot fundul si strafundul Canalului Nordului, ce rau ati vedea in asta?

- Bine zici, Simon, spuse inginerul care, privind entuziasmul lui Simon, nu-si putu stapani un zambet. Stii ce? Hai sa impingem galeriile noastre sub apele marii. Sa gaurim fundul Atlanticului ca pe o lingura de spumat supa. Sa ne intalnim cu fratii nostri din Statele Unite, traversand subsolul oceanului! Sa ajungem, daca trebuie, pana in centrul globului si sa-i smulgem ultima bucata de huila!

- Radeti de mine, domnule James? intreba Simon Ford cu un aer oarecum ironic.

- Eu sa rad? Nu, batrane Simon! Nu! Dar entuziasmul dumitale ma face si pe mine sa imaginez pana si imposibilul. Hai sa revenim la realitate, care este destul de frumoasa. Eu as spune sa lasam uneltele aici si sa ne intoarcem la cottage.

Pentru moment nu era altceva de facut. Mai tarziu, inginerul, cu o echipa de mineri si uneltele necesare, va relua explorarea Noii Aberfoyle. Acum era urgent sa se intoarca la mina Dochart.

Dealtfel, drumul era usor. Galeria traversa aproape in linie dreapta masivul pana la orificiul deschis cu dinamita. Deci nu riscau sa se rataceasca. In momentul cand James Starr se indrepta catre galerie, Simon Ford il opri:

- Domnule James, ii spuse el, vedeti aceasta bolta imensa, acest lac subteran pe care il acopera acest pietris scaldat de ape la picioarele noastre? Ei bine, aici imi voi transporta locuinta, aici voi construi un nou cottage, si daca si alti oameni de treaba vor urma exemplul meu, nu va trece un an si in masivul batranei noastre Anglii va exista un nou burg!

James Starr, aproband cu un suras proiectele lui Simon, ii stranse mana si toti trei, urmati de Madge, se afundara in galerie pentru a ajunge la mina Dochart. Mersera vreo mila fara sa se produca vreun incident. Harry pasea inainte, ridicand lampa deasupra capului. El urma cu grija galeria principala, fara a se abate in tunelurile inguste ce se deschideau la dreapta si la stanga. Se parea ca se vor intoarce tot atat de lesne cum au plecat, dar surveni o complicatie care ii puse intr-o situatie foarte grava. La un moment dat, cand Harry ridica lampa, se produse o deplasare puternica de aer ca si cum ar fi fost provocata de bataile unor aripi invizibile. Lampa, lovita de-a curmezisul, scapa din mainile lui Harry, cazu pe solul stancos al galeriei si se sparse. James Starr si tovarasii sai fura cufundati intr-un intuneric absolut. Lampa, al carei ulei se raspandise pe sol, nu le mai putea servi la nimic.

- Ei bine, Harry, striga Simon Ford, vrei sa ne rupem gatul inainte de a ajunge la cottage?

Harry nu raspunse. El se gandea: «Sa fie si de data asta mana acelei fiinte misterioase? Exista deci in aceste adancimi un dusman a carui ura inexplicabila ar putea crea intr-o zi greutati serioase? Cineva are interesul sa apere noul zacamant carbonifer impotriva oricarei tentative de exploatare?» La drept vorbind, acest lucru parea absurd, dar faptele vorbeau de la sine si ele se acumulau astfel incat simple presupuneri se transformau in certitudini.

Deocamdata situatia exploratorilor era destul de grea. Erau nevoiti sa mearga vreo cinci mile prin intuneric profund, traversand galeria care ducea spre mina Dochart, apoi inca o ora pana la cottage prin vechea mina.

- Sa ne continuam drumul! spuse Simon Ford. Sa nu pierdem nici un moment. Vom merge pipaind ca orbii. Nu e posibil sa ne ratacim. Tunelele ce se deschid pe margini sunt doar niste coridorase ca ale musuroaielor de cartita. Urmand cu atentie galeria principala, vom ajunge cu siguranta la orificiul pe care l-am deschis noi. Apoi vom fi in mina noastra veche. Noi o cunoastem si nu va fi pentru prima data cand Harry si cu mine o traversam prin intuneric. Dealtfel, acolo vom gasi lampile pe care le-am lasat la plecare. La drum, deci! Harry, mergi inainte, domnule James, mergeti dupa Harry, apoi tu, Madge, iar eu voi incheia convoiul. Sa nu ne indepartam unul de altul. Sa fim talpa dupa talpa daca nu putem fi cot la cot!

Nu ramanea altceva de facut decat de urmat instructiunile batranului maistru. Asa cum spunea el, pipaind nu te puteai rataci. Trebuia numai sa inlocuiesti ochii cu mainile si sa te lasi in seama instinctului de orientare care pentru Simon Ford si pentru fiul sau devenise o a doua natura.

Pornira deci, James Starr si ceilalti, in ordinea indicata. Nu vorbeau, dar gandeau tot timpul. Era evident ca aveau de-a face cu un adversar. Dar cine era acesta si cum sa te aperi de atacurile sale pregatite atat de misterios? Desi aceste ganduri ii preocupau si erau cu totii ingrijorati, nu era momentul sa se lase cuprinsi de descurajare.

Harry, cu bratele intinse, inainta cu un pas sigur. El mergea, in mod succesiv, de la un perete al galeriei la celalalt. De indata ce pipaia un orificiu lateral sau o adancitura, o recunostea cu mana si o ocolea - fie ca adancitura era prea mica, sau orificiul prea ingust - si astfel se mentinea pe drumul drept al galeriei.

Inconjurati de intunericul cu care ochii nu se puteau obisnui intr-atat era de profund, intoarcerea dura aproape doua ore.

Apreciind cu aproximatie timpul ce trecuse de cand mergeau si tinand cont ca mersul nu fusese rapid, James Starr gandea ca ei se gaseau aproape de iesirea din noua mina.

Intr-adevar, dupa putin timp Harry se opri.

- Am ajuns in sfarsit la capatul galeriei? intreba Simon Ford.

- Da, raspunse tanarul miner.

- Ei, acum trebuie sa gasesti orificiul care leaga Noua Aberfoyle de mina Dochart!

- Nu-l gasesc, spuse Harry, ale carui maini crispate intalneau doar suprafata unui perete, fara urma de orificiu.

Batranul maistru inainta si pipai el insusi roca de sist. Scoase un strigat: sau exploratorii s-au ratacit la intoarcere, sau deschizatura in perete a fost astupata de curand. Oricum, James Starr si tovarasii sai se gaseau inchisi in Noua Aberfoyle.

XI DOAMNELE DE FOC.

Trecura opt zile de la aceste evenimente. Prietenii lui James Starr erau foarte ingrijorati. Inginerul disparuse si nimic nu explica disparitia sa. De la servitorul lui aflasera ca Starr se imbarcase la Granton-pier si se stia de la capitanul vasului Printul de Galles ca el debarcase la Stirling. De atunci, nici urma de James Starr.

Deoarece Simon Ford ii ceruse in scrisoare sa tina secreta invitatia, el nu anuntase pe nimeni ca pleaca la fostele mine din Aberfoyle.

La Edinburgh nu se vorbea decat de absenta inexplicabila a inginerului. Sir Elphiston, presedintele societatii Royal Institution, comunica colegilor sai continutul scrisorii lui James Starr, prin care acesta se scuza ca nu poate asista la urmatoarea sedinta a societatii, inca doua-trei persoane primisera scrisori asemanatoare. Dar daca aceste scrisori dovedeau ca James Starr plecase din Edinburgh, ceea ce, dealtfel, se stia, nimic nu indica unde anume se afla. O absenta inexplicabila din partea unui asemenea om, lucru care nu intra in obiceiurile sale, ii surprinse la inceput, apoi, vazand ca absenta se prelungeste, ei fura cuprinsi de ingrijorare. Niciunul dintre prietenii inginerului n-ar fi banuit ca el s-a dus la minele de la Aberfoyle. Se stia ca nu i-ar fi placut sa revada vechiul teatru al activitatii sale. El nu mai calcase pe acolo din ziua in care ultimul vagonet fusese urcat la suprafata. Totusi, deoarece vaporul il depusese la debarcaderul din Stirling, se hotarara sa-l caute prin partea locului. Cercetarile nu dusera la nici un rezultat. Nimeni nu-si amintea sa-l fi vazui pe James Starr.

Singurul care ar fi putut satisface curiozitatea publica era Jack Ryan, care il intalnise in tovarasia lui Harry in putul Yarow. Dar dupa cum stim, veselul nostru tanar lucra la ferma din Melrose, la patruzeci de mile distanta, in sud-vestul comitatului Renfrew, si el habar nu avea ca disparitia lui James Starr provocase o asemenea ingrijorare.

Opt zile dupa vizita sa la cottage, Jack Ryan ar fi continuat sa cante si mai cu foc la clacile clanului din Irvin, daca n-ar fi fost cuprins de o mare neliniste.

Dar despre aceasta vom vorbi mai tarziu.

James Starr era o persoana importanta si se bucura de o mare consideratie nu numai la Edinburgh, ci in toata Scotia, astfel ca orice fapt in legatura cu el nu putea trece neobservat.

Lordul judecator, prim-magistrat al Edinburgh-ului, judecatorii, consilierii, dintre care multi erau prietenii intimi ai inginerului, intreprinsera ccrcetari active pentru a-i da de urma. Agentii trimisi peste tot nu aflasera nimic. Au fost publicate anunturi in principalele ziare ale Regatului Unit cu privire la disparitia sa, indicandu-se semnalmentele inginerului si data plecarii din Edinburgh.

Toata lumea astepta cu mare neliniste o stire despre James Starr, iar cercurile stiintifice din Anglia se temeau de disparitia definitiva a unuia dintre cei mai straluciti membri ai lor.

In timp ce multi se ingrijorau pentru soarta lui James Starr, Harry era si el subiectul unei preocupari la fel de vii. Numai ca, in loc sa preocupe opinia publica, fiul batranului maistru tulburase doar buna dispozitie a prietenului sau Jack Ryan.

Ne amintim ca, atunci cand s-au intalnit in putul Yarow, Jack Ryan l-a invitat pe Harry sa vina peste opt zile la serbarea clanului din Irvin. Harry acceptase si promisese sa se duca la aceasta ceremonie.

Jack Ryan stia, caci o constatase cu nenumarate prilejuri, ca prietenul lui era om de cuvant. La el o fagaduiala insemna un lucru indeplinit.

La serbarea din Irvin n-a lipsit nimic, nici cantecele, nici dansurile, nici veselia generala, nimic in afara de Harry Ford. Mai intai Jack fu suparat pe Harry pentru ca absenta lui influenta buna sa dispozitie in asa masura incat isi pierduse memoria si, pentru prima data, i se intampla sa uite cuvintele unui cantec pe care il cunostea foarte bine; apoi se poticni in timpul unui dans care ii aducea la sezatori aplauze binemeritate.

Trebuie sa spunem ca nota publicata in ziare relativ la James Starr nu cazuse sub ochii lui Jack Ryan. Acest baiat de treaba nu era deci preocupat decat de lipsa lui Harry, spunandu-si ca, desigur, numai o intamplare grava l-a putut impiedica de a se tine de cuvant. Astfel, a doua zi dupa serbarea de la Irvin, Jack Ryan se pregatea sa ia trenul la Glasgow pentru a se duce la mina Dochart. Si asa ar fi facut daca n-ar fi fost retinut de un accident care era sa-l coste viata.

Iata ce s-a intamplat in noaptea de l2 decembrie. Intr-adevar, faptul era de natura sa dea dreptate tuturor superstitiosilor, si acestia nu erau putini la numar la ferma de la Melrose.

Irvin, mic orasel maritim din comitatul Renfrew, numara cam sapte mii de locuitori si era situat intr-o cotitura brusca a coastei scotiene, in apropiere de gura golfului Clyde. Portul sau era destul de bine adapostit impotriva vanturilor din larg si era luminat de un far important care indica vapoarelor locul de acostare, astfel ca un marinar imprudent nu se putea insela. De aceea naufragiile erau rare pe acea portiune a litoralului si vasele de cursa lunga, ce voiau sa intre in golful Clyde pentru a merge la Glasgow sau sa intre in rada de la Irvin, puteau manevra fara pericol chiar in noptile intunecoase.

Un oras oricat de mic, cu un trecut istoric, cu un castel care a apartinut candva unui Robert Stuart, poseda desigur si ceva ruine. In Scotia, toate ruinele sunt vizitate de stafii. Aceasta credinta superstitioasa este raspandita in partile din nordul si sudul Scotiei. Ruinele cele mai vechi si cu renumele cel mai rau din acest punct de vedere, situate pe acea parte a litoralului, erau tocmai acelea ale castelului lui Robert Stuart, care poarta numele de Dundonald-Castle. In acea epoca, Dundonald-Castle, refugiul tuturor spiridusilor ratacitori din regiune, era cu totul parasit. Fiind situat pe o stanca inalta deasupra marii, la doua mile de oras, nu prea era vizitat. Unii straini, care se interesau de vestigii istorice, se duceau sa-l viziteze, dar singuri. Locuitorii din Irvin nu i-ar fi insotit cu nici un pret de frica unor fiinte fantastice pe care le numeau «Doamnele de foc» si despre care se spunea ca umbla printre ruine. Cei mai superstitiosi afirmau ca au vazut cu ochii lor aceste fiinte fantastice. Printre acestia era, desigur, si Jack Ryan.

Adevarul e ca, din cand in cand, apareau, fie pe un perete jumatate prabusit, fie in varful turnului care domina ansamblul ruinelor castelului, niste limbi mari de foc. Aveau aceste flacari infatisare omeneasca, asa cum se afirma? Li se potrivea denumirea de «Doamnele de foc», data de scotienii de pe litoral? Fara indoiala ca aceasta era doar o inchipuire a mintii celor inclinati spre superstitii. Stiinta putea sa explice acest fenomen.

Doamnele de foc aveau insa o reputatie, bine stabilita in toata regiunea, de a frecventa ruinele vechiului castel si de a executa niste dansuri stranii mai ales in noptile intunecoase. Jack Ryan, desi era un tanar curajos, nu s-ar fi incumetat sa le acompanieze cu sunetele cimpoiului sau. «Batranul Nick le ajunge, spunea Jack, el n-are nevoie de mine pentru a completa orchestra sa infernala». Bineinteles, aceste aparitii bizare constituiau textul obligatoriu al povestirilor din timpul clacilor. Astfel, Jack Ryan poseda un repertoriu bogat de legende cu privire la «Doamnele de foc» si nu se afla niciodata in impas cand era vorba sa povesteasca despre ele.

Deci, in timpul acelei ultime claci care incheiase serbarea de la Irvin si la care se bause din belsug rachiu, brandy si whisky, Jack Ryan reluase tema sa favorita, spre marea placere si poate si spre groaza auditorilor sai. Claca avea loc intr-o sura mare a fermei de la Melrose, pe marginea litoralului. Intr-un vas de tabla ardea un foc bun de cocs, in jurul caruia se asezasera invitatii. Afara era furtuna si o ceata groasa era adusa de valurile manate de un vant puternic din sud-vest, din largul marii. Noaptea era foarte intunecoasa, nori negri acopereau cerul, pamantul si apa erau cufundate in bezna. Daca vreun vapor s-ar fi aventurat pe acea vreme, cu greu ar fi ancorat in golful Irvin, din cauza vantului ce batea din coasta. Micul port de la Irvin nu prea era frecventat, mai ales de vasele cu tonaj mare. Vasele comerciale, cu panze sau cu aburi, care mergeau la golful Clyde, treceau mai la nord pentru a ancora. In acea seara, un pescar intarziat pe langa mal zari cu mirare o nava care se indrepta spre coasta. Daca dintr-o data s-ar fi facut ziua, vederea acestei nave, cum gonea cu vantul la pupa si cu toate panzele intinse, ar fi starnit groaza celor de pe litoral. Daca nu nimerea intrarea in golf, exista pericolul ca vasul sa se sfarame lovindu-se de stancile formidabile de pe litoral, in mijlocul carora nu exista nici o trecere. Daca acest vas imprudent se incapatana sa inainteze, cum va putea sa evite ciocnirea?

Claca era pe sfarsite si Jack Ryan isi incheia ultima sa poveste. Auditorii, transportati in lumea fantasmelor si ametiti de bautura erau tocmai bine pregatiti sa creada orice istorii nastrusnice imaginate de Jack Ryan. Deodata auzira strigate de afara. Jack Ryan se opri din povestit si toti iesira repede din sura. Noaptea era adanca. Rafale puternice de ploaie si vant loveau pietrisul. Doi-trei pescari, incovoiati langa o stanca pentru a rezista mai bine curentilor de aer, strigau cat puteau de tare. Jack si insotitorii sai alergara catre ei. Strigatele nu se adresau locuitorilor fermei, ci vasului al carui echipaj se indrepta, fara sa-si dea seama, spre catastrofa. Intr-adevar, o masa intunecoasa aparea neclar la cateva zecimi de mila in larg. Era o corabie, usor de recunoscut dupa focurile de pozitie. Avea pe catarg o lumina alba, la tribord una verde si la babord una rosie. Era vazuta din fata si, evident, se indrepta cu toata viteza spre coasta.

- Un vas in pericol? striga Jack Ryan.

- Da, raspunse un pescar, si, chiar daca ar vrea, n-ar mai putea sa vireze spre a evita ciocnirea.

- Sa le facem semne! striga unul dintre scotieni.

- Cu ce? raspunse un pescar. Pe o vreme ca asta nu poti tine in mana o torta aprinsa.

In timp ce schimbau aceste cuvinte, pescarii continuau sa strige, dar cum puteau fi auziti in zgomotul furtunii care le inabusea strigatele? Echipajul nu mai avea nici o sansa de a fi salvat de la naufragiu.

- De ce manevreaza ei astfel? striga un marinar.

- Vor sa acosteze? striga altul.

- Sa nu fi cunoscut capitanul farul de la Irvin? intreba Jack Ryan.

- De buna seama, raspunse un pescar, daca nu cumva a fost pacalit de vreun.

Pescarul nu-si termina fraza cand Jack scoase un strigat puternic de groaza. Sa fi auzit echipajul strigatul? Oricum, era prea tarziu. Corabia nu mai putea evita sirul de stanci albind in intuneric. Strigatul insa nu fusese adresat echipajului, ca un suprem avertisment. Jack Ryan era cu spatele spre mare si privea un punct situat la o jumatate de mila inapoia plajei. Acolo erau ruinele castelului Dundonald. Pescarii si ceilalti scotieni privira si ei intr-acolo. O flacara lunga unduia sub rafale in varful vechiului turn.

- Doamna de foc, Doamna de foc! strigara scotienii superstitiosi.

La drept vorbind, iti trebuia o doza mare de imaginatie ca sa crezi ca aceasta flacara are o infatisare omeneasca. Fluturand in bataia brizei ca un steag luminos, ea parea uneori sa zboare din varful turnului, ca si cum ar fi pe punctul sa se stinga, dar o clipa mai tarziu se intorcea la loc, prinzandu-se cu capatul ei albastriu.

- Doamna de foc! Doamna de foc! strigau pescarii si taranii inspaimantati.

Acum totul se explica. Cu siguranta ca echipajul vasului, dezorientat din cauza cetii, a gresit calea si a luat acea lumina drept farul de la Irvin. Ei credeau ca se afla la intrarea golfului, care era cu zece mile mai spre nord, si inaintau catre un tarm abrupt, care nu le oferea nici un refugiu. Ce puteau face ca sa-i salveze, daca mai era posibil? Poate ar fi trebuit sa urce careva pana la ruine si sa stinga focul, ca sa nu mai fie confundat cu farul de la Irvin? Desigur, asa ar fi trebuit sa se procedeze, si fara intarziere. Dar care dintre acesti scotieni se putea gandi, sau, chiar daca s-ar fi gandit, cine ar fi avut curajul sa infrunte Doamna de foc? Poate indraznetul Jack Ryan, pe care superstitia, oricat de puternica, nu l-ar fi putut opri de la o actiune generoasa.

Prea tarziu! Prin zgomotul furtunii se auzi un parait ingrozitor. Vaporul se izbise de stanci. Focurile de pozitie se stinsera. Linia alburie a valurilor paru ca se intrerupe o clipa. Fusese atinsa de vasul care se culca pe o parte si se dezmembra printre stanci. In acelasi moment, printr-o coincidenta, datorata neindoielnic intamplarii, flacara din turn disparu ca si cum ar fi fost smulsa de o rafala violenta. Marea, cerul si plaja fura din nou cufundate in cel mai profund intuneric.

- Doamna de foc! striga pentru ultima oara Jack Ryan cand aceasta aparitie, supranaturala pentru el si tovarasii lui, disparu brusc. Curajul, care lipsise acestor scotieni superstitiosi in fata unui pericol himeric, le reveni acum in fata unui pericol real, cand era vorba sa salveze pe semenii lor. Infruntand elementele dezlantuite ale naturii, tot atat de eroici pe cat erau de creduli, inarmati cu franghii aruncate in valuri, ei se avantara in ajutorul vasului naufragiat. Reusira, din fericire, sa salveze intreg echipajul. Cativa dintre salvatori, printre care se afla si bravul Jack Ryan, lovindu-se de stanci, fura grav raniti. Dar capitanul vasului si cei opt oameni din echipaj fura depusi sanatosi pe plaja. Vasul era bricul norvegian Motala, care facea cursa spre Glasgow incarcat cu lemnarie din nord. Intr-adevar capitanul, indus in eroare de lumina de pe turnul castelului Dundonald, nimerise in plina coasta, in loc sa se indrepte spre golful Clyde.

Din vas nu mai ramasesera decat cateva epave pe care valurile le zdrobeau izbindu-le de stancile litoralului.

XII ISPRAVILE LUI JACK RYAN.

Jack Ryan si trei dintre prietenii sai, raniti ca si el, fura transportati intr-o camera la ferma Melrose, unde li se dadura imediat ingrijirile necesare. Cel mai grav ranit era Jack, pentru ca, in momentul cand, incins cu franghia, s-a aruncat in mare spre a veni in ajutorul naufragiatilor, el a fost rostogolit pe stanci de valurile puternice. Putin a lipsit sa nu-si piarda viata. Cateva zile bravul Jack fu nevoit sa stea in pat, ceea ce il facea sa turbeze. El se calma numai dupa ce i se permise sa cante dupa pofta inimii, si ferma Melrose rasuna de sunetele vesele ale vocii sale. Jack ramase, dupa aceasta intamplare, cu un sentiment si mai puternic de teama fata de brawnies si tot soiul de alti spiridusi care se amuza sa-i chinuie pe bietii oameni, si ii facea pe acestia raspunzatori de catastrofa vasului Motala. In zadar ar fi incercat cineva sa-l incredinteze ca Doamnele de foc nu existau si ca flacara proiectata brusc dintre ruine se datora unui fenomen fizic. Nici un argument nu-l putea convinge. Prietenii sai erau si mai incapatanati in credinta lor. Dupa parerea lor, una dintre Doamnele de foc atrasese cu rautate vasul catre coasta. Cum s-o pedepsesti? Ca si cum ai fi vrut sa amendezi uraganul! Magistratii n-aveau decat sa organizeze orice urmarire doreau. Poti aresta o flacara? Sau poti pune in lanturi o fiinta pe care nu o poti atinge?

Trebuie sa spunem ca, din pacate, cercetarile intreprinse ulterior pareau a da dreptate, cel putin in aparenta, acestui mod superstitios de a explica lucrurile. Magistratul insarcinat cu anchetarea cauzelor naufragiului vasului Motala lua interogatoriu tuturor martorilor catastrofei. Toti raspundeau ca naufragiul se datora aparitiei supranaturale a Doamnei de foc printre ruinele castelului Dundonald.

E de la sine inteles ca justitia nu putea lua in seama asemenea marturii. Ca un fenomen fizic s-ar fi produs in aceste ruine nu constituia nici un dubiu, dar daca acesta se datora unui accident sau unei fapte dusmanoase, iata ce trebuia sa stabileasca magistratul. Sa nu ne mire cuvantul «dusmanos». Nu trebuie sa patrundem prea adanc in istoria navigatiei acestui litoral pentru a-i gasi justificarea. Multi jefuitori de nave de pe litoralul breton s-au indeletnicit cu atragerea navelor spre coasta, pentru ca dupa naufragiu sa-si imparta ramasitele. Uneori foloseau in timpul noptilor intunecoase, focuri alimentate cu arbori rasinosi, care indreptau navele spre locuri de unde nu mai puteau iesi. Alteori legau o torta de coarnele unui taur pe care il lasau sa alerge dupa bunul sau plac. Echipajul vasului, indus in eroare, gresea drumul. Rezultatul era un naufragiu inevitabil, de care jefuitorii profitau.

Interventia justitiei si aplicarea de pedepse severe au starpit aceste practici barbare.

Se putea prea bine ca o mana criminala sa fi reluat, in cazul de fata, vechile traditii ale jefuitorilor de nave.

Asa gandeau politistii, spre deosebire de Jack Ryan si prietenii sai. Cand acestia auzira vorbindu-se despre ancheta, se impartira in doua tabere.

Unii se multumeau sa ridice din umeri, altii, mai fricosi, declarau ca aceasta inseamna provocarea fiintelor supranaturale, care vor pricinui noi catastrofe.

Totusi, ancheta fu facuta cu multa grija.

Politistii se deplasara la ruinele castelului Dundonald si procedara la o cercetare foarte amanuntita. Examinara mai intai solul, pentru a constata daca exista urme de pasi ce puteau fi atribuiti altor picioare decat ale spiridusilor. Nu exista nici o urma recenta sau mai veche, desi solul umed din cauza ploilor din ajun ar fi pastrat o amprenta cat de mica.

«Pasi de brawnies! exclama Jack Ryan cand afla despre insuccesul cercetatorilor. E ca si cum ai vrea sa cauti urmele unui licurici pe apa unei balti!»

Deci prima parte a anchetei nu dadu nici un rezultat. Nu era de asteptat ca a doua sa aduca mai mult. Era necesar sa se stabileasca cum a putut fi aprins focul in varful vechiului turn, cu ce era intretinuta arderea si ce reziduuri au ramas in urma arderii. La primul punct - nimic, nici resturi de chibrituri sau bucati de hartie care ar fi servit la aprinderea focului. La al doilea punct - de asemenea nimic. Nu s-au gasit nici ierburi uscate, nici bucati de lemn cu care acest foc intens ar fi trebuit sa fie intretinut in timpul noptii. Al treilea punct a ramas de asemenea neelucidat. Nici urma de cenusa sau alt reziduu al unui combustibil oarecare nu a permis precizarea locului unde a fost stabilita vatra focului. Nu exista nici un petic innegrit, nici pe pamant, nici pe stanca. Sa tragi concluzia ca sursa de foc a fost tinuta in mana unui raufacator? De necrezut, deoarece, dupa spusele martorilor, flacara avea dimensiuni gigantice, astfel ca echipajul l-a putut zari de la cateva mile din largul marii, cu toata ceata existenta.

«Bineinteles! exclama Jack Ryan. Doamna de foc nu are nevoie de chibrituri. Ea sufla si asta e destul pentru a aprinde aerul in jurul sau, iar focul ei nu lasa niciodata cenusa!»

Esecul anchetei magistratilor dadu nastere unei noi legende care se adauga la atatea altele. Legenda aceasta avea sa perpetueze amintirea catastrofei vasului Motala si sa confirme indiscutabil aparitia Doamnelor de foc.

Un tanar atat de viteaz si atat de viguros ca Jack Ryan nu putea insa ramane mult timp tintuit la pat.

Faptul ca avea piciorul ranit si cateva luxatii n-aveau sa-l tina culcat mai mult decat se cuvenea. El n-avea timp sa fie bolnav. Asa erau oamenii din acele regiuni salubre ale Lowland-ului. Asadar, Jack Ryan se insanatosi repede si, de indata ce fu pe picioare, inainte de a-si relua lucrul la ferma Melrose, voi sa-si puna in aplicare planul de a face o vizita prietenului sau Harry Ford, pentru a afla de ce a lipsit de la serbarea clanului de la Irvin.

Din partea unui om ca Harry, care nu promitea niciodata fara a se tine de cuvant, aceasta absenta nu era explicabila. Parea de asemeni de necrezut ca fiul batranului maistru sa nu fi aflat si el despre catastrofa vasului Motala, publicata in toate ziarele in mod amanuntit. Trebuie sa fi aflat si despre participarea lui Jack la salvarea echipajului, si prin ce pericole trecuse. Cum se putea ca Harry sa fie atat de indiferent si sa nu vina la el la ferma, sa-i stranga mana? Daca Harry n-a venit, insemna ca n-a putut veni.

Jack Ryan ar fi fost gata sa nege mai curand existenta Doamnelor de foc decat sa creada in indiferenta lui Harry fata de el. Deci, doua zile dupa catastrofa, el pleca voios de la ferma. Voinic cum era, nici nu se mai resimtea de pe urma ranilor ce le suferise. Un cantec vesel iesea din pieptul sau starnind ecoul falezei, in timp ce se indrepta spre statiunea de cale ferata care, prin Glasgow, duce la Stirling si la Callander. Aici, in timp ce astepta sosirea trenului, privirea ii fu atrasa de niste afise cu urmatorul continut, care acopereau peretele:

La patru decembrie, inginerul James Starr din Edinburgh s-a imbarcat la Granton-pier pe vasul Printul de Galles. El a coborat in aceeasi zi la Stirling. De atunci nu se mai stie nimic despre el.

Rugam a se adresa orice informatie cu privire la James Starr presedintelui societatii Royal Institution la Edinburgh.

Jack Ryan citi de doua ori afisul, ramanand foarte mirat.

«Domnul Starr! exclama el. Dar chiar la patru decembrie l-am intalnit impreuna cu Harry, pe scarile putului Yarow! Au trecut zece zile de atunci! In tot acest timp nu a reaparut? Sa fie aceasta explicatia absentei prietenului meu la serbarea de la Irvin?»

Fara a mai pierde vremea pentru a-l informa in scris pe presedintele societatii Royal Institution despre cele ce stia in legatura cu James Starr, bravul Jack sari in tren, hotarat sa se duca mai intai la putul Yarow. Va patrunde, isi spuse el, daca va fi necesar, pana la capatul minei Dochart pentru a-i gasi pe Harry si pe inginerul James Starr. Trei ore mai tarziu cobori la gara din Callander si se indrepta cat putu mai repede spre putul Yarow.

«De ce n-au reaparut? isi spunea el. Vreun obstacol sa-i fi impiedicat? Vreo treaba importanta ii retine inca in fundul minei? Aflu eu!» Lungind pasul, Jack ajunse in mai putin de o ora la putul Yarow. In exterior, nici o schimbare. Aceeasi tacere in preajma minei. Nici o fiinta vie in acest desert. Jack Ryan intra in sopronul deteriorat care acoperea gura putului. Patrunse cu privirea abisul, nu vazu nimic. Asculta, nu auzi nimic.

«Si lampa mea! De ce nu e la locul ei?» Lampa de care se servea Jack cand vizita mina era de obicei pusa intr-un colt, aproape de platforma scarii superioare. Lampa disparuse.

«Iata o prima complicatie», gandi Jack Ryan cuprins de ingrijorare. Apoi, fara a sta la indoiala, asa superstitios cum era, spuse: «Ma voi duce chiar de va fi mai intuneric in mina decat in strafundurile iadului!»

Incepu sa coboare lungul sir de scari care se infundau in putul intunecos. Jack pesemne ca nu-si pierduse vechile sale obiceiuri de miner si cunostea bine mina Dochart pentru a se expune astfel. Totusi el cobora cu prudenta incercand cu piciorul fiecare treapta, stiind ca unele erau putrezite. Un singur pas gresit si ar fi cazut, strivindu-se, intr-un abis de o mie cinci sute de picioare. El numara fiecare platforma pe care o parasea in mod succesiv pentru a ajunge la un orizont inferior. Jack stia ca nu va atinge fundul putului decat dupa a treizecea scara. Odata ajuns acolo, va gasi cu usurinta cottage-ul care se afla, dupa cum stim, la extremitatea galeriei principale. Jack Ryan ajunse astfel la a douazeci si sasea platforma, deci il mai desparteau de sol inca vreo doua sute de picioare. In acest loc, cobori piciorul pentru a dibui prima treapta a celei de a douazeci si saptea scari. Piciorul sau se legana in gol; nu gasi nici un punct de sprijin. Jack Ryan ingenunche pe platforma vrand sa apuce cu mana capul scarii, dar in zadar! Era evident ca a douazeci si saptea scara nu se mai afla la locul ei, deci cineva o luase de acolo.

«Duhul rau Nick va fi trecut pe aici» gandi el, cuprins de o oarecare teama. In picioare, cu bratele incrucisate, cautand sa patrunda intunericul, Jack Ryan astepta. Gandea ca, de vreme ce el nu poate cobori, nici locuitorii minei n-au putut urca. Nu mai exista nici o alta comunicare intre solul comitatului si adancimile minei. Daca scarile inferioare ale putului Yarow au fost ridicate de la ultima sa vizita la cottage, ce va fi devenit Simon Ford, sotia, fiul sau si inginerul? Absenta prelungita a lui James Starr dovedea ca acesta nu parasise mina din ziua in care Jack Ryan s-a intalnit cu el in putul Yarow. Cum s-au aprovizionat ei in acest timp? Nu cumva au fost lipsiti de alimente acesti nenorociti intemnitati la o mie cinci sute de picioare sub pamant? Toate aceste ganduri treceau prin mintea lui Jack. Vazu ca de unul singur nu va putea ajunge la cottage. Ca toate acestea erau opera unor raufacatori, nu mai era nici o indoiala. In orice caz, oamenii legii vor aviza, dar ei trebuiau anuntati cat mai urgent.

Jack Ryan se apleca deasupra haului si striga din toate puterile: «Harry! Harry!» Ecoul repeta de cateva ori numele lui Harry, apoi se stinse in adancimea putului Yarrow.

Jack urca repede scarile superioare, ajunse din nou la lumina si, fara a pierde nici un minut, alerga direct la gara din Callander. Dupa cateva clipe se urca in expresul de Edinburgh si la ora trei dupa-masa se prezenta lordului magistrat al capitalei. Declaratia sa fu luata imediat in consideratie. Detaliile precise faceau sa nu existe indoiala asupra veridicitatii ei.

Sir Elphiston, presedintele societatii Royal Institution, care era nu numai coleg, ci si prieten intim cu James Starr, fu imediat avertizat. El ceru sa i se incredinteze cercetarile care aveau sa fie intreprinse imediat la mina Dochart. I se pusera la dispozitie mai multi agenti echipati cu lampi, tarnacoape, scari din franghie si, bineinteles, alimente si medicamente. Condusi de Jack Ryan, luara cu totii drumul spre minele de la Aberfoyle.

In aceeasi seara, Sir Elphiston, Jack Ryan si agentii ajunsera la gura putului Yarow si coborara pana la a douazeci si saptea platforma, pe care se oprise Jack cateva ore mai devreme. Lampile legate la capatul unor franghii lungi fura coborate in profunzimile putului si se putu constata ca ultimele patru scari disparusera. Nu exista nici o indoiala ca legatura dintre interior si exterior fusese intrerupta intentionat.

- Ce mai asteptam, domnule? intreba nerabdatorul Jack Ryan.

- Asteptam sa fie urcate din nou lampile, baiatul meu, raspunse Sir Elphiston, apoi vom cobori pana la solul ultimei galerii si tu ne vei conduce.

- La cottage, exclama Jack Ryan, si, daca va fi nevoie, pana in strafundul minei!

De indata ce lampile fura urcate, agentii fixara scarile de franghie la platforma si le desfasurara in put. Platformele inferioare mai existau si se putea cobori de la una la alta. Coborasul fu destul de anevoios. Jack Ryan fu primul care se agata de aceste scari oscilante si primul care atinse solul minei. El fu urmat de Sir Elphiston si de ceilalti. Rondul pe care il forma putul Yarow era pustiu. Spre marea lui surprindere, Sir W. Elphiston il auzi pe Jack Ryan exclamand:

- Priviti! Bucati din scari pe jumatate arse!

- Arse! repeta Sir W. Elphiston. Intr-adevar, iata cenusa, care s-a racit de mult.

- Domnule, intreba Jack Ryan, credeti ca inginerul James Starr ar fi avut vreun interes sa arda scarile si sa intrerupa comunicatia cu exteriorul?

- Nu, raspunse Sir W. Elphiston ganditor. Hai sa mergem la cottage, baiatule! Acolo vom afla adevarul.

Jack dadu din cap ca un om neconvins, dar lua lampa din mana unui agent si inainta cu pasi repezi prin galeria principala a minei Dochart, urmat de ceilalti. Dupa un sfert de ora Sir W. Elphiston si insotitorii sai ajunsera la excavatia in fundul careia era cladit cottage-ul lui Simon Ford. Nu se zarea nici o lumina la ferestre. Jack Ryan impinse repede usa. Cottage-ul era pustiu. Vizitara odaile cufundate in intuneric. Nici o urma de violenta. Totul era in ordine, ca si cum Madge ar fi fost inca acolo. Rezerva de alimente, abundenta, putea asigura pentru cateva zile existenta familiei Ford. Absenta locuitorilor cottage-ului era inexplicabila. Se putea oare preciza in ce zi parasisera cottage-ul? Da, pentru ca in acest mediu, unde nu exista zi si noapte, Madge avea obiceiul de a insemna cu o cruce fiecare data din calendarul sau care era atarnat pe un perete al salii. Ultima cruce fusese pusa in dreptul datei de sase decembrie, deci dupa o zi de la sosirea lui James Starr, dupa cum afirmase Jack Ryan. Era evident ca din sase decembrie, deci de zece zile, Simon Ford, sotia si fiul sau, precum si oaspetele lor plecasera de la cottage. O noua explorare a minei, intreprinsa de inginer, putea oare sa justifice o absenta atat de indelungata?

«Evident ca nu», gandea Sir W. Elphiston. Dupa inspectarea minutioasa a cottage-ului, el era inca foarte nedecis asupra celor ce urma sa intreprinda. Intunericul era profund. Lampile leganate de mainile agentilor luminau slab in bezna de nepatruns. Deodata Jack striga:

- Acolo, acolo! spuse el. Degetul sau indica o lumina stralucitoare care se misca in obscuritatea indepartata a galeriei.

- Prieteni, fuga dupa aceasta lumina! spuse Sir W. Elphiston.

- E un foc de spiridusi, striga Jack. La ce bun? Nu-l vom ajunge niciodata!

Presedintele societatii Royal Institution si oamenii sai, nereceptivi la superstitii, se avantara in directia indicata de lumina miscatoare. Infranandu-si teama, Jack nu ramase nici el in urma. Incepu o urmarire lunga si obositoare. Lanterna parea a fi purtata de o fiinta de statura mica, dar foarte sprintena. In fiecare clipa aceasta fiinta disparea in dosul unui rambleu oarecare, apoi reaparea in fundul unei galerii transversale. Cotituri rapide o faceau iarasi nevazuta. Parea definitiv disparuta pentru ca din nou lumina lanternei sale sa apara stralucitoare. Erau departe de a o ajunge si Jack continua sa creada, pe drept, ca nu vor reusi niciodata. Dupa o ora de urmarire inutila ei se aflau in portiunea de sud-vest a minei Dochart. In momentul cand, oarecum descurajati, se intrebau si ei daca n-au de-a face, intr-adevar, cu vreun spiridus de neatins, distanta dintre spiridus si urmaritorii sai incepu sa se micsoreze - fie ca fiinta ce fugea obosise, fie ca voia sa-i atraga pe Sir W. Elphiston si pe insotitorii sai acolo unde fusesera atrasi locuitorii cottage-ului. Era greu de raspuns. Vazand ca distanta se micsoreaza si mai mult, urmaritorii isi dublara eforturile. Lumina, care tot timpul se afla la o departare de doua sute de pasi, era acum la mai putin de cincizeci si distanta se micsora in continuare. Purtatorul lanternei deveni mai vizibil. Uneori, cand intorcea capul, se putea distinge profilul unei figuri omenesti. Doar daca nu cumva un spiridus o fi luat aceasta infatisare. Jack Ryan trebui sa admita ca nu era vorba de o faptura supraomeneasca.

- Grabiti-va, prieteni! striga el iutind pasul. Oboseste! Il vom ajunge curand si daca vorbeste tot atat de bine cum alearga, ne va putea spune multe!

Totusi urmarirea deveni mai dificila. Aproape de capatul minei, niste galerii inguste se incrucisau ca aleile unui labirint, unde purtatorul lanternei putea sa scape agentilor. Era destul sa stinga lanterna si sa se arunce intr-o parte, intr-un refugiu intunecos.

«De fapt, gandea Sir W. Elphiston, daca vrea sa ne scape, de ce n-o face?» Acea fiinta insesizabila n-o facuse pana atunci, dar, in momentul cand acest gand strabatea mintea domnului Elphiston, lumina disparu brusc, iar urmaritorii, continuand cursa lor, ajunsera aproape imediat in fata unei deschizaturi inguste intre rocile de sist, la capatul unui coridor ingust. Intr-o clipa, Sir W. Elphiston, Jack Ryan si insotitorii lor marira lumina lampilor si se avantara prin orificiul care se deschidea in fata lor. Nu facura nici o suta de pasi intr-o galerie noua, mai larga si mai inalta, si se oprira brusc.

Acolo, langa zid, patru corpuri zaceau intinse pe sol - poate patru cadavre.

- James Starr! spuse Sir W. Elphiston.

- Harry! Harry! striga Jack, repezindu-se asupra corpului prietenului sau. Intr-adevar, acolo se aflau Madge, inginerul, Simon Ford si Harry intinsi pe pamant, fara cunostinta.

Deodata unul din corpuri se misca si se auzi vocea slaba a batranei Madge murmurand:

- Mai intai pe ei, pe ei!

Sir W. Elphiston, Jack Ryan si agentii incercara sa-i reanimeze pe toti, dandu-le sa inghita cateva picaturi din intaritoarele aduse. Reusira aproape imediat. Acesti nenorociti, sechestrati de zece zile in Noua Aberfoyle, erau sleiti de foame.

Si daca n-au murit in aceasta lunga intemnitare, asa cum ii spuse James Starr lui Sir W. Elphiston, aceasta se datora faptului ca de trei ori au gasit alaturi de ei o paine si un vas cu apa. Fara indoiala ca fiinta care i-a ajutat si care le-a salvat viata n-a putut face mai mult.

Sir Elphiston se intreba daca nu cumva era fapta acelui spiridus de neatins, care i-a atras tocmai la locul unde se aflau James Starr si familia Ford. Oricum ar fi fost, inginerul, Madge, Simon Ford si Harry erau salvati. Ei fura condusi la cottage, trecand prin aceeasi stramta deschizatura pe care spiridusul se pare ca a vrut s-o arate lui Sir W. Elphiston. Daca James Starr si tovarasii sai n-au putut gasi orificiul galeriei facut cu ajutorul dinamitei, aceasta se datora faptului ca el fusese astupat cu bucati de roca suprapuse, iar intunericul i-a impiedicat sa-l vada si sa deplaseze roca. Astfel, in timp ce ei explorau cripta vasta, o mana dusmanoasa inchidea orice comunicare intre Noua si Vechea Aberfoyle.

XIII COAL-CITY.

Trei ani de la aceste evenimente, Ghidurile Joanne sau Murray recomandau numerosilor turisti ce treceau prin Stirling, ca «o mare atractie», o vizita de cateva ore la minele Noii Aberfoyle. Nici o mina din oricare alta tara din Lumea Veche sau Noua nu prezenta un aspect mai curios. In primul rand, vizitatorul era transportat fara pericol si fara oboseala pana la subteranul exploatarii ce se afla la o mie cinci sute de picioare sub pamantul comitatului.

La sapte mile in sud-vestul districtului Callander, o galerie de coasta, cu o intrare monumentala, cu turele, cu diguri crenelate si cu balcoane cu trapa ca la castelele medievale, isi avea capatul la suprafata. Galeria, in panta lina, larg deschisa, ajungea direct la curioasa cripta sapata in masivul solului scotian. Din ora in ora, pe o cale ferata dubla, un sir de vagoane tractate cu un sistem hidraulic deserveau satul construit in subsolul comitatului si care purta numele oarecum pretentios de «Coal-city», adica orasul carbunelui.

Vizitatorul, ajuns la Coal-city, se gasea intr-un loc unde electricitatea juca un rol primordial ca furnizoare de lumina si caldura. Puturile de aerisire, desi numeroase, nu risipeau obscuritatea profunda a Noii Aberfoyle. Totusi, o lumina intensa umplea lacasul sumbru, unde numeroasele becuri electrice inlocuiau discul solar. Suspendate in interiorul boltilor, agatate de stalpii naturali, toate alimentate de un curent continuu produs de generatoare electrice, unele in chip de soare, altele in chip de stele, luminau din abundenta acest domeniu. Cand lucrul inceta, un simplu intrerupator aducea din nou in mod artificial noaptea in abisurile profunde ale minei. Toate aparatele mari sau mici functionau in vid, arcurile lor luminoase necomunicand deloc cu aerul ambiant. In felul acesta, daca atmosfera ar fi continut gaz grizu in proportie explozibila, nu era nici un pericol de explozie. Astfel, curentul electric era folosit in mod invariabil pentru toate necesitatile vietii industriale si ale vietii domestice, atat in casele din Coal-city, cat si in galeriile exploatate ale Noii Aberfoyle.

Evenimentele au confirmat previziunile inginerului James Starr cu privire la exploatarea noii mine Aberfoyle. Bogatia stratelor carbonifere era incalculabila. Primele au fost atacate de tarnacoapele minerilor in vestul excavatiei, la un sfert de mila de Coal-city. Orasul muncitoresc nu se afla deci in centrul exploatarii. Lucrarile de subteran erau legate de cele de suprafata prin puturile de aerisire si de extractie care uneau diversele orizonturi ale minei cu exteriorul. Galeria de coasta in care functiona linia ferata cu tractiune hidraulica servea numai pentru transportul locuitorilor din Coal-city.

Ne amintim de conformatia stranie a acestei mari caverne unde Simon Ford cu insotitorii sai se oprisera in timpul primei lor explorari. Acolo, deasupra capetelor lor, se inalta o bolta de forma ogivala. Stalpii care o sustineau se pierdeau in bolta de sist la trei sute de picioare, inaltime aproape egala cu Domul Mamutului din grotele de la Kentuky - hala enorma, dupa cum se stie, cea mai mare din subsolul american, care poate cuprinde cu usurinta cinci mii de persoane. Aceasta parte a Noii Aberfoyle avea aceleasi proportii si era dispusa la fel. Dar, in locul admirabilelor stalactite ale celebrei grote, privirea era atrasa de amplele strate de carbune care se parea ca tasnesc din toti peretii sub presiunea straturilor de sist. Razele luminoase ale discurilor faceau sa straluceasca paietele protuberantelor de lignit. Sub aceasta bolta se intindea un lac comparabil, dupa dimensiunile sale, cu marea moarta de la Mammouth Caves, un lac adanc in ale carui ape transparente misunau pesti fara ochi, si pe care James Starr il numi lacul Malcolm.

Aici, in aceasta imensa excavatie naturala, si-a cladit Simon Ford noul sau cottage, si nu l-ar fi schimbat nici pentru cel mai frumos hotel de pe Princes-Street din Edinburgh. Locuinta era situata pe malul lacului si cele cinci ferestre se deschideau deasupra apelor intunecoase, a caror intindere n-o puteai cuprinde cu ochii.

Dupa doua luni, alaturi de cottage-ul lui Simon Ford se ridica o a doua locuinta. Aceasta apartinea lui James Starr. Inginerul se consacrase cu trup si suflet Noii Aberfoyle. Avu si el dorinta de a locui acolo, si numai cand treburile sale il obligau in mod imperios consimtea sa urce la suprafata. Aici traia cu adevarat in mijlocul minerilor sai.

De cand se descoperise noul zacamant, toti lucratorii vechii mine lasasera in graba indeletnicirile agricole pentru a pune din nou mana pe tarnacop si pe cleste. Atrasi de perspectiva de a avea multa vreme de lucru si de o retribuire buna pe care o permitea prosperitatea exploatarii, ei parasira solul pentru subsol si se stabilira la randul lor in mina, care, prin dispozitia sa naturala, se preta la instalarea lor acolo. Casele minerilor, construite din caramida, erau amplasate in mod pitoresc, unele pe malul lacului Malcolm, altele sub arcadele boltilor care pareau facute pentru a rezista presiunii acoperisului, precum contraforturile unei catedrale.

Minerii care spargeau roca, sefii de echipa, carausii care transportau carbunele, lemnarii care construiau armaturi pentru galerii, cantonierii carora li se incredinteaza repararea liniilor, lucratorii de la rambleiere, care inlocuiesc cu pietre carbunele din partile exploatate, in sfarsit, toti acesti meseriasi care sunt in mod special folositi la lucrarile de subteran isi stabilisera domiciliul in Noua Aberfoyle, si astfel fondara treptat Coal-city, situat sub partea orientala a lacului Katrine, in nordul comitatului Stirling. Era ca un orasel flamand, ce se ridicase pe malul lacului Malcolm. O capela invocand pe Saint Gilles, construita in varful unei stanci enorme cu baza infipta in apele marii subterane, domina ansamblul.

Cand burgul subteran era luminat de razele stralucitoare proiectate de discurile electrice suspendate pe stalpii boltii sau pe arcadele pronaosurilor, el avea un aspect oarecum fantastic, de un efect straniu, ceea ce justifica recomandarile Ghidurilor Murray sau Joanne. De aceea, vizitatorii Noii Aberfoyle erau in permanent in numar mare. Locuitorii Coal-city-ului erau, fara indoiala, mandri de gospodaria lor si, dealtfel, ca si Simon Ford, nu-si paraseau decat foarte rar orasul minier.

Batranul maistru pretindea ca acolo, «sus», ploua tot timpul si, tinand seama de climatul Regatului Unit, trebuie sa spunem ca nu era departe de adevar. Familiile Noii Aberfoyle o duceau bine. Dupa trei ani atinsesera o bunastare pe care n-ar fi avut-o niciodata la suprafata comitatului. Multi copii nascuti in perioada reluarii lucrarilor nu respirasera inca aerul din afara. Jack Ryan spunea: «Iata optsprezece luni de cand au fost intarcati si n-au vazut inca lumina zilei».

Jack Ryan a fost unul dintre primii care a raspuns la apelul inginerului. Acest vesel camarad a socotit ca o datorie a sa de a-si relua vechea meserie. Ferma Melrose si-a pierdut deci nelipsitul cantaret si povestitorul indragit. Jack Ryan continua insa sa cante, si ecourile sonore ale Noii Aberfoyle isi ruinau plamanii lor de piatra pentru a-i raspunde.

Jack Ryan locuia acum in noul cottage al lui Simon Ford. I s-a oferit o camera pe care el a acceptat-o cu drag, ca un om simplu si sincer ce era.

Batrana Madge il iubea pentru firea lui buna si vesela. Ea impartasea putin ideile lui cu privire la fiintele fantastice care, dupa parerea lor, umblau cu siguranta prin mina. Cand erau numai ei doi, isi povesteau legende ce te faceau sa te cutremuri, demne sa imbogateasca mitologia hiperboreana.

Jack Ryan deveni astfel bucuria cottage-ului. Era, dealtfel, un baiat bun, un lucrator de nadejde. Dupa numai sase luni de la reluarea lucrarilor, deveni seful unei brigazi la lucrarile de subteran.

- Iata o treaba buna, domnule Ford! spuse el la cateva zile dupa ce se instalase in cottage. Ati gasit un nou strat si era mai-mai sa platiti cu viata aceasta descoperire. Sa stiti ca nu era prea scump!

- Nu, Jack, am facut chiar o afacere buna! raspunse batranul maistru. Dar nici domnul Starr, nici eu nu vom uita ca tie iti datoram viata.

- Nu, raspunse Jack Ryan, nu mie, ci fiului dumneavoastra Harry ii datorati viata, si asta pentru ca a avut bunavointa de a accepta invitatia mea de a veni la serbarea de la Irvin.

- Si de a nu se duce, nu-i asa? interveni Harry strangand mana camaradului sau. Nu, Jack, datorita tie am fost gasiti inca vii in mina, tie care n-ai pierdut nici o zi, nici o ora, desi abia te refacusesi dupa accidentul suferit!

- Ei bine, nu! raspunse incapatanatul Jack. Nu voi lasa sa se spuna lucruri care nu corespund adevarului! Eu am incercat doar sa aflu unde esti, Harry, atata tot. Dar, pentru a spune adevarul adevarat, as adauga ca fara acel spiridus de neatins.

- Ah! Iata-ne ajunsi din nou aici! Un spiridus! spuse Simon Ford.

- Un spiridus, un brawnie, un fiu de zana, un nepot al Doamnelor de foc, un Urisk, in sfarsit, orice vreti, repeta Jack Ryan. Ceea ce e sigur, e ca fara el nu am fi patruns niciodata in galeria de unde nu mai puteati iesi!

- Fara indoiala, Jack, ramane numai de vazut daca aceasta fiinta este atat de supranaturala cum vrei tu sa crezi, spuse Harry.

- Supranaturala! exclama Jack Ryan. Dar este tot atat de supranatural sa vezi un spiridus cum alearga purtand o lanterna, pe care ai vrea sa-l prinzi dar iti scapa ca un silf si care piere apoi ca o umbra! N-avea grija, Harry, il vom revedea intr-o buna zi.

- Ei bine, Jack, spuse Simon Ford, spiridus sau nu, vom cauta sa-l regasim, si tu ne vei ajuta.

- Vreti sa dati de belea, domnule Ford? raspunse Jack Ryan.

- Bine, vom vedea, Jack!

E lesne de inchipuit cat de cunoscut deveni familiei Ford si in special lui Harry domeniul Noii Aberfoyle. Acesta cunostea acum cele mai ascunse intortocheri. Harry putea spune cu precizie carui punct de la suprafata ii corespunde un punct sau altul al minei. El stia, de pilda, ca deasupra unui anumit strat se afla golful Clyde, ca dincolo se afla lacul Lomond sau lacul Katrine. Ca acesti stalpi constituiau un contrafort al muntilor Grampiani, pe care ii sprijineau. Ca aceasta bolta servea drept temelie Dumbarton-ului. Ca deasupra acestui elesteu trecea calea ferata de la Balloch. Ca aici se termina litoralul scotian. Ca acolo incepea marea, al carei vuiet se auzea destul de clar in timpul furtunilor echinoxului.

Harry ar fi putut fi un minunat leader al catacombelor naturale, si ceea ce fac ghizii pe culmile inzapezite ale Alpilor, in plina lumina, el ar fi facut in mina, in plin intuneric, dar cu o incomparabila siguranta instinctuala. Ce mult iubea el noua mina Aberfoyle! De cate ori. cu lampa la casca, nu se aventura el pana in adancurile cele mai profunde! Explora elesteele cu o barca pe care o conducea cu indemanare. Harry se indeletnicea si cu vanatul numeroaselor pasari salbatice care intrau in mina: rate salbatice, sitari, ce se hraneau cu pestii ce misunau in apele negre. Ochii lui Harry se adaptasera spatiilor intunecoase, la fel ca ochii marinarilor cu orizonturile indepartate.

Umbland astfel, Harry era atras in mod irezistibil de nadejdea ca va regasi fiinta misterioasa a carei interventie, la drept vorbind, il salvase pe el si pe ai lui de la o moarte sigura. Va reusi oare? Dupa presimtirile sale era sigur ca va izbuti, dar, judecind dupa insuccesul cercetarilor de pana atunci, raspunsul era mai curand ca nu. Din ziua descoperirii Noii Aberfoyle, atacurile indreptate impotriva familiei batranului maistru nu se mai repetasera.

Astfel se petreceau lucrurile in acest domeniu straniu. Nu trebuie sa ne inchipuim ca din clipa in care incepuse construirea Coal-city-ului s-ar fi renuntat la orice distractie in orasul subteran si ca existenta sa ar fi fost monotona. Nici vorba! Populatia, avand aceleasi interese, aceleasi gusturi si aproape aceleasi posibilitati de trai, constituia, la drept vorbind, o mare familie.

Toti se cunosteau, se intalneau zilnic si nu simteau nevoia sa caute distractii in afara. Dealtfel, in fiecare duminica faceau plimbari prin mina sau cu barca pe lacuri si elestee, si acestea erau distractii placute. Adesea se auzeau sunetele cimpoiului rasunand pe malul lacului Malcolm. Scotienii se adunau cu totii la apelul instrumentului lor national, dansau, iar Jack Ryan, in acele zile, imbracat in costumul sau de Highlander, era regele petrecerii. Dupa spusele lui Simon Ford, Coal-city putea sa rivalizeze cu capitala Scotiei fara a prezenta dezavantajele acestui oras expus frigului iernii si arsitelor verii, intemperiilor unui climat nefavorabil si cu atmosfera imbacsita de fumul uzinelor, justificand pe deplin porecla de «Batrana afumata»13.

XIV SUSPENDAT DE UN FIR.

In aceste conditii, cu dorintele cele mai dragi satisfacute, familia lui Simon Ford era fericita. Se observa totusi ca Harry, cu firea sa tacuta, era din ce in ce mai «inchis in sine», cum spunea Madge. Nici Jack Ryan, in ciuda bunei sale dispozitii, atat de molipsitoare, nu reusea sa-l «deschida».

Intr-o duminica, era prin luna iunie, cei doi prieteni se plimbau pe malul lacului Malcolm. Coal-city se odihnea. In exterior era furtuna. Ploi violente scoteau din pamant aburi calzi, inabusitori. Nu se putea respira la suprafata comitatului. La Coal-city, dimpotriva, domnea o liniste absoluta, temperatura era placuta, nici ploaie, nici vant. Nu patrundea nimic din lupta elementelor naturii de afara. Astfel ca mai multi locuitori din Stirling si din imprejurimi veneau sa gaseasca putina racoare in profunzimile minei.

Discurile electrice radiau o lumina pe care ar fi invidiat-o soarele britanic, mai incetosat decat se cuvenea unui soare de duminica.

Jack cauta sa atraga atentia lui Harry asupra vizitatorilor zgomotosi; acesta insa aproape ca nici nu asculta cuvintele lui.

- Priveste, Harry, spunea Jack, cum se ingramadesc sa vina sa ne vada! Hai, prietene! Alunga-ti gandurile triste si vino sa-i primim cum se cuvine. Ai sa-i faci sa creada pe acesti oameni de deasupra ca soarta lor e de invidiat!

- Jack, ii raspunse Harry, da-mi pace! Tu esti vesel pentru amandoi si asta e destul.

- Sa ma ia batranul Nick, riposta Jack Ryan, daca melancolia ta nu ma cuprinde si pe mine! Ochii mi se intristeaza, buzele mi se strang si rasul mi se opreste in gat, uit pana si cantecele mele. Harry, spune-mi ce ai?

- Stii bine, Jack.

- Tot gandul acela?

- Da!

- Ah, bietul meu Harry! spuse Jack Ryan ridicand din umeri. Daca ai pune ca mine totul pe seama spiridusilor din mina, te-ai linisti!

- Stii prea bine, Jack, ca spiridusii nu exista decat in inchipuirea ta si ca de la reluarea lucrarilor nimeni n-a zarit vreunul in Noua Aberfoyle.

- Bine, Harry, dar daca brawnies nu se arata, apoi nici cei carora le atribui toate acele intamplari extraordinare nu se arata nici ei.

- Am sa-i gasesc eu, Jack!

- Of! Harry! Harry! Spiritele Noii Aberfoyle nu sunt usor de gasit!

- Le voi gasi eu asa-zisele tale spirite! raspunse Harry cu accentul celei mai ferme convingeri.

- Deci vrei sa pedepsesti?

- Sa pedepsesc si sa rasplatesc, Jack. Daca o mana ne-a intemnitat in aceasta galerie, nu pot uita ca o alta mana ne-a salvat viata. Nu, asta nu pot uita!

- Ei, Harry! raspunse Jack Ryan. Esti sigur ca aceste doua maini nu apartin aceluiasi trup?

- Cum, Jack? De unde-ti vine un asemenea gand?

- Drace! Stii, Harry, fiintele care traiesc in abisuri nu sunt facute ca noi.

- Ba sunt ca noi, Jack!

- Nu, Harry. nu. Dealtfel, nu-ti inchipui ca vreun nebun oarecare a reusit sa patrunda.

- Un nebun?! raspunse Harry. Un nebun care sa aiba o asemenea continuitate de idei? Un nebun, acest raufacator care din ziua in care a distrus scarile din putul Yarow n-a incetat sa ne faca rau?

- Dar acum nu mai face nimeni nimic, Harry, de trei ani nici un act dusmanos n-a fost comis impotriva ta sau a familiei tale.

- N-are importanta, Jack, raspunse Harry. Am presimtirea ca aceasta fiinta dusmanoasa, oricine ar fi, n-a renuntat la planurile sale. N-as putea sa-ti spun pe ce ma bazez cand sustin asta. Totusi, Jack, in interesul noii exploatari, vreau sa stiu cine e acest dusman si de unde vine.

- In interesul noii exploatari? intreba Jack Ryan destul de mirat.

- Da, Jack, relua Harry, nu stiu daca nu exagerez, dar in toate acestea eu vad urmarirea unui interes contrariu intereselor noastre. M-am gandit mereu si nu cred ca ma insel. Aminteste-ti seria de fapte inexplicabile ce se inlantuie in mod logic. Scrisoarea anonima care contrazicea pe aceea a tatalui meu. Aceasta dovedeste ca persoana respectiva cunostea proiectele noastre si voia sa ne impiedice sa le realizam. Domnul Starr vine sa ne viziteze la mina Dochart, iar in drum spre cottage un bolovan e aruncat peste noi, gata sa ne ucida. Urmeaza distrugerea scarilor si prin aceasta suspendarea oricarei comunicatii dintre putul Yarow si exterior. In timpul explorarilor pentru a ne convinge de existenta noului zacamant, fisurile sistului sunt astupate ca sa impiedice emanarea grizului si sa ne induca in eroare. Totusi, experienta continua si stratul este descoperit. In drum spre cottage se produce acel curent puternic de aer, lampa imi scapa din mana si se sparge. Ramanem in intuneric. Reusim sa inaintam prin galeria intunecoasa, dar nu mai gasim orificiul, care intre timp fusese astupat. Ramanem sechestrati. Ei bine, Jack, in toate acestea nu vezi o gandire criminala? Da! Pana acum, o fiinta, pe care n-am putut pune mana, dar nu o faptura supranaturala asa cum te incapatanezi tu sa crezi, sta ascunsa in mina. Manata de un interes pe care nu-l inteleg, ea cauta sa ne impiedice sa patrundem in noua mina. Dar era acolo. Presimt ca se mai afla inca si acum, si cine stie ce lovitura pregateste! Ei bine, Jack, chiar cu riscul vietii mele, o voi descoperi!

Harry vorbise atat de convingator, incat il impresiona profund pe prietenul sau care simtea ca acesta avea dreptate, cel putin pentru trecut. Daca toate acestea aveau o cauza naturala sau supranaturala, ramanea de vazut. Jack nu renunta totusi la felul sau de a interpreta evenimentele, dar, incredintat ca Harry nu va admite niciodata ideea sa cu privire la interventia unui element fantastic, el insista asupra incidentului care contrazicea sentimentul de dusmanie fata de familia Ford.

- Bine, Harry, spuse el, trebuie sa-ti dau dreptate din anumite puncte de vedere, dar nu te gandesti si tu ca vreun spiridus binefacator, aducandu-va paine si apa, v-a putut salva de.?

- Jack, raspunse Harry intrerupandu-l, fiinta salvatoare pe care vrei s-o transformi intr-una supranaturala exista si ea in mina, ca si raufacatorul despre care am vorbit, si am sa-i caut pe amandoi pana in cele mai indepartate profunzimi ale subteranului.

- Ai vreun indiciu care te poate calauzi in cercetarile tale?

- Poate, raspunse Harry. Asculta-ma: la cinci mile spre vest de Aberfoyle, sub portiunea care sustine lacul Lomond, exista un put natural care se infunda perpendicular pana in adancurile zacamantului. Acum opt zile voiam sa sondez adancimea putului. In timp ce sonda mea cobora iar eu eram aplecat deasupra gurii putului, mi s-a parut ca aerul era agitat in interior ca de niste puternice batai de aripi.

- Poate ca era vreo pasare ratacita in galeriile inferioare ale minei, raspunse Jack.

- Asta nu e tot, Jack, relua Harry. Astazi de dimineata, m-am dus din nou la acest put si, tragand cu urechea, mi s-a parut ca aud niste gemete.

- Gemete! exclama Jack. Ti s-a parut, Harry. Poate ca a fost un curent de aer. daca nu cumva vreun spiridus.

- Maine, relua Harry, voi sti despre ce e vorba.

- Maine? raspunse Jack privindu-si prietenul.

- Da, maine voi cobori in acest abis.

- Harry, asta inseamna sa-l superi pe Dumnezeu!

- Nu, Jack, pentru ca voi implora ajutorul sau pentru a cobori. Maine vom merge amandoi la put, cu cativa dintre prietenii nostri. O franghie lunga cu care ma voi incinge va va permite sa ma coborati si, la un semn al meu, ma veti ridica. Ma pot bizui pe tine, Jack?

- Harry, spuse Jack Ryan dand din cap, voi face ceea ce imi ceri, si totusi iti repet ca gresesti.

- Mai bine sa gresesc facand ceva, decat sa ma caiesc ca n-am facut! spuse Harry cu un glas hotarat. Deci, maine dimineata la ora sase, si nici un cuvant! La revedere, Jack!

Pentru a nu mai continua o discutie in care Jack Ryan ar fi incercat sa combata proiectele sale, Harry il parasi brusc si se intoarse la cottage.

Trebuie totusi sa spunem ca temerile lui Jack nu erau exagerate. Daca un dusman personal il ameninta pe Harry, daca se gasea in profunzimea acelui put unde tanarul miner se ducea sa-l caute, Harry se expunea unui real pericol. Totusi, ce dovada avea pentru a admite ca va fi asa?

«La urma urmei, isi zicea Jack, de ce sa se oboseasca atata pentru a explica o serie de fapte care se explica atat de lesne, admitand interventia supranaturala a geniilor din mina?»

A doua zi la ora sase, Jack Ryan si inca trei mineri din brigada sa soseau impreuna cu Harry la gura putului suspect. Harry nu-i anuntase nici pe James Starr, nici pe batranul maistru de cele ce voia sa intreprinda. Jack Ryan fu la fel de discret si nu spuse nimic. Minerii care ii vazura plecand credeau ca e vorba de o simpla explorare a zacamantului pe linie verticala.

Harry lua cu el o franghie lunga de doua sute de picioare, nu prea groasa, dar suficient de rezistenta. Deoarece nu trebuia nici sa coboare, nici sa urce ajutandu-se de forta mainilor, era de ajuns ca franghia sa fie destul de tare ca sa-i suporte greutatea corpului. Insotitorilor sai le revenea sa-l ajute sa alunece in abis si apoi sa-l readuca la suprafata. O scuturatura imprimata franghiei va servi drept semnal intre el si camarazii sai. Putul era destul de larg, avand la intrare un diametru de douasprezece picioare. O traversa fu asezata de-a curmezisul, ca un pod peste gura putului, astfel ca franghia, alunecand la suprafata ei, se mentinea in axa putului, precautiune indispensabila pentru a-l feri pe Harry de a se lovi de peretii laterali in timpul coborarii.

Harry era gata.

Jack il intreba inca o data, in soapta:

- Iti mentii hotararea de a explora acest abis?

- Da, Jack, raspunse Harry.

Franghia fu bine legata de mijlocul si de subtiorile lui Harry, pentru ca trupul lui sa nu basculeze. Avea mainile libere. De centura ii atarna o lampa de siguranta, iar la sold purta un cutit mare scotian, bagat intr-o teaca de piele.

Harry inainta pana la mijlocul traversei in jurul careia era petrecuta franghia. Prietenii sai il ajutara sa lunece si el se afunda incet in abis. Cum franghia avea o usoara miscare de rotatie, lumina lampii ii permitea sa examineze cu grija, in mod succesiv, peretii putului. Peretii, din sist de mina, erau foarte netezi, astfel ca era imposibil sa te catari pe suprafata lor. Harry calcula ca viteza sa de coborare era moderata - de aproximativ un picior pe secunda. Avea posibilitatea sa vada si sa fie gata pentru orice ar fi intervenit.

Timp de doua minute, deci pana la o adancime de o suta douazeci de picioare, coborarea se desfasura fara nici un incident. Nu exista nici o galerie laterala in peretii putului, care incet, incet se ingusta luand forma unei palnii.

Harry incepu sa simta un aer mai proaspat care venea de jos si trase concluzia ca extremitatea inferioara a putului trebuia sa aiba o comunicare cu vreun coridor al orizontului inferior al minei. Franghia continua sa lunece. Intunericul era absolut, ca si tacerea. Daca vreo fiinta vie va fi cautat refugiu in acest abis misterios si adanc, atunci fie ca in acel moment nu era acolo, fie ca nici o miscare nu-i trada prezenta.

Pe masura ce inainta, Harry, devenind tot mai banuitor, scoase cutitul din teaca, tinandu-l cu mana dreapta. La o adancime de o suta optzeci de picioare, simti ca atinge talpa putului. Franghia nu se mai derula. Harry respira usurat. Teama ca in timpul coborarii sa nu i se taie franghia deasupra lui nu se justificase. Dealtfel, nu observase nici o adancitura in peretii putului, care ar fi putut ascunde vreo fiinta oarecare. Extremitatea inferioara a putului era foarte ingusta. Harry examina solul la lumina lampii pe care o detasase de la centura si vazu ca nu gresise in presupunerile sale. Un coridor ingust se infunda lateral in stratul inferior al zacamantului. Ca sa patrunzi in el trebuia sa te apleci si sa te tarasti in patru labe. El voi sa vada in ce directie se ramifica galeria si daca nu ajungea la vreun abis. Se culca pe sol si incepu sa se tarasca. Deodata se lovi de un obstacol. Pipaindu-l, i se paru ca e un trup care astupa trecerea. Harry se retrase mai intai, cu un sentiment puternic de repulsie, apoi reveni. Nu se inselase: ceea ce il oprise era intr-adevar un trup omenesc. Puse mana pe el si vazu ca picioarele si mainile erau aproape inghetate, dar corpul nu era inca rece. Intr-o clipa il trase langa fundul putului si-l examina la lumina lampii.

«Un copil!» exclama Harry.

Copilul respira inca, dar rasuflarea era atat de slaba, incat parea gata sa se opreasca. Fara a pierde nici o clipa, aceasta mica fiinta trebuia scoasa la suprafata putului, apoi dusa la cottage unde Madge ii va da ingrijirile necesare.

Uitand de orice alte preocupari, Harry isi lega din nou franghia de mijloc, prinse lampa de centura si strangand la piept, cu bratul stang, copilul, isi pastra bratul drept liber si inarmat. Facu semnul convenit pentru a fi ridicat incet. Franghia se intinse si urcusul incepu. Harry privea in jurul sau cu o indoita atentie. Acum nu era expusa pericolului numai fiinta sa. Timp de cateva minute totul merse bine, nici un incident nu parea sa survina. Deodata lui Harry i se paru ca un suflu puternic deplasa aerul din adancimile putului. Privi in jos si zari in penumbra o masa care, ridicandu-se incet, il atinse in treacat. Era o pasare enorma a carei specie nu o putea recunoaste si care se ridica dand puternic din aripi.

Monstruosul zburator se opri, plana un moment, apoi se abatu asupra lui Harry cu o inversunare feroce. Harry nu se putea servi decat de bratul drept pentru a se apara de loviturile ciocului formidabil al animalului. El se apara deci, protejand in acelasi timp copilul, cum putea mai bine. Dar pasarea nu ataca copilul, ci pe el. Impiedicat de miscarile de rotatie ale franghiei, nu reusea sa-i dea lovitura mortala.

Lupta se prelungea. Harry striga din toate puterile, sperand ca cei de sus il vor auzi. Asa se si intampla, deoarece acum franghia era trasa mai departe. Mai avea de parcurs inca o distanta de optzeci de picioare. Pasarea il ataca cu si mai mare violenta. Cu o lovitura de cutit, reusi sa-i raneasca o aripa si pasarea scoase un tipat ragusit disparand in profunzimea putului. Dar, nenorocire! Lovind pasarea cu cutitul, Harry atinsese si franghia, taind una din impletituri. I se facu parul maciuca. Franghia ceda putin cate putin, la peste o suta de picioare deasupra abisului!. Harry scoase un nou strigat de desperare. O a doua impletitura se rupse sub greutatea dubla pe care o suporta franghia pe jumatate taiata. Harry arunca cutitul si cu o sfortare supraomeneasca reusi sa apuce capatul de sus, in momentul cand franghia era gata sa se rupa deasupra taieturii. Dar desi incheietura mainii sale era tare ca fierul, simtea ca ii aluneca franghia printre degetele inclestate. Cu ambele maini s-ar fi putut apuca mai bine, dar ar fi trebuit sa sacrifice copilul si nici prin gand nu-i trecea sa faca asta. In acest timp, Jack Ryan si insotitorii sai, alarmati de strigatele lui Harry, il trageau si mai repede. Harry credea ca nu va rezista pana la gura putului. Fata i se injecta, inchise ochii un moment asteptand sa se prabuseasca in abis, apoi ii deschise. In clipa cand era gata sa scape franghia din mana, care ii alunecase chiar pana la capatul rupt, fu apucat de umeri si depus pe sol impreuna cu copilul. Sleit, Harry cazu lesinat in bratele prietenilor sai.

XV NELL LA COTTAGE.

Doua ore mai tarziu, Harry inca foarte slabit si copilul complet istovit erau adusi la cottage, cu ajutorul lui Jack si al prietenilor sai. Ei povestira totul batranului maistru, si Madge dadu imediat ingrijirile necesare bietei fapturi pe care o salvase Harry. Harry credea ca scoate din abis un copil. Era o tanara fata, de vreo cincisprezece-saisprezece ani, cu privirea pierduta, uluita, cu fata slaba, trasa din cauza suferintei, cu un ten de blonda, pe care lumina zilei parea ca nu-l atinsese niciodata, mica de statura, plapanda, o fiinta ciudata si fermecatoare in acelasi timp.

Jack Ryan o asemana, oarecum pe drept, cu un spiridus, din pricina aspectului ei putin supranatural. Poate ca imprejurarile speciale, mediul nefiresc in care aceasta tanara fata traise probabil pana atunci faceau ca ea sa para ca apartine numai pe jumatate speciei umane. Fizionomia sa era stranie, ochii sai, pe care lumina stralucitoare a lampilor de la cottage parea sa-i oboseasca, priveau nedumeriti, ca si cum totul ar fi fost nou pentru ea. Batrana scotiana se adresa prima acestei fapturi neobisnuite, culcata in patul ei si care revenea incet la viata, parca trezindu-se dintr-un somn adanc.

- Cum te cheama? o intreba ea.

- Nell, raspunse fata.

- Te doare ceva, Nell? relua Madge.

- Mi-e foame, raspunse Nell. N-am mai mancat de. de.

Judecind dupa putinele cuvinte rostite de tanara fata, se vedea ca ea nu are obisnuinta sa vorbeasca. Limba de care se servea era un vechi dialect scotian, pe care Simon Ford si ai lui il foloseau adesea. Capatand raspunsul lui Nell, Madge ii aduse imediat de-ale mancarii. Nell era moarta de foame. De cand se afla oare in fundul acelui put? Cine stie!

- Cate zile ai stat acolo, fata mea? o intreba Madge.

Nell nu raspunse. Parea ca nu intelesese intrebarea.

- De cate zile? relua Madge.

- Zile? intreba Nell, pentru care acest cuvant parea lipsit de orice semnificatie. Apoi dadu din cap ca un om care nu intelege intrebarea.

Madge ii lua mana si i-o mangaie, pentru a-i inspira incredere.

- Cati ani ai, fata mea? o intreba din nou, privind-o cu ochi blajini.

Acelasi semn negativ din partea lui Nell.

- Da, da, cati ani? relua Madge.

- Ani?. intreba Nell, pentru care acest cuvant, ca si cuvantul «zile», parea la fel de necunoscut.

Simon Ford, Harry, Jack si ceilalti o priveau cu un dublu sentiment, de mila si de simpatie.

Starea acestei biete fiinte, imbracata cu niste zdrente din panza grosolana, avea de ce sa impresioneze. Harry, mai mult decat ceilalti, se simtea atras in mod irezistibil de aspectul straniu al Nellei! El se apropie, ii lua mana pe care Madge o lasase si o privi pe Nell drept in ochi. Buzele fetei schitara un suras slab.

Harry o intreba:

- Nell. acolo. in mina. erai singura?

- Singura! Singura! exclama fata ridicandu-se.

Fata ei exprima spaima. Ochii ei, care sub privirea tanarului se imblanzisera, redevenira salbatici.

- Singura, singura, repeta ea, recazand sleita de puteri, pe perna.

- Biata copila este inca prea slabita pentru a raspunde intrebarilor noastre, spuse Madge, culcand-o mai bine pe tanara fata. Cateva ore de odihna si putina hrana buna ii vor reda puterile. Haideti, Simon, Harry, si voi, prieteni, s-o lasam sa doarma.

Dupa sfatul lui Madge, Nell fu lasata singura si dupa un minut se asigurara ca dormea adanc.

Evenimentul acesta starni mare zarva nu numai in mina, ci in intreg comitatul Stirling, si curand in tot Regatul Unit. Mergea vestea despre Nell ca despre o fiinta neobisnuita. Daca o fata ar fi fost gasita inchisa in roca de sist, ca una din acele fiinte antediluviene, pe care o lovitura de tarnacop o elibereaza din stransoarea pietrei, aceasta n-ar fi avut un rasunet mai mare.

Nell deveni, fara sa stie, un subiect la ordinea zilei.

Superstitiosii gasira un nou text pentru povestile lor legendare. Ei erau dispusi sa creada ca Nell era geniul Noii Aberfoyle, si cand Jack Ryan impartasi zvonul acesta prietenului sau, Harry, pentru a termina discutia, raspunse: «Fie cum spui tu, Jack, dar, in orice caz, este geniu bun! Este acela care ne-a salvat, care ne-a adus paine si apa in timp ce eram intemnitati in mina. Nu poate fi altcineva! Cat despre geniul rau, daca a ramas in mina, va trebui sa-l descoperim intr-o buna zi!»

Bineinteles ca inginerul James Starr a fost informat imediat de cele intamplate. A doua zi dupa venirea ei la cottage, cand Nell era odihnita si cu fortele refacute, el ii puse cu multa grija unele intrebari. Ii facu impresia ca fata nu cunoaste cele mai multe lucruri din viata. Era totusi inteligenta, dupa cum constatara cei din jurul ei, dar ii lipseau unele notiuni elementare, intre care si notiunea de timp. Se vedea ca nu fusese obisnuita sa imparta timpul in ore sau in zile, si nici nu cunostea aceste cuvinte. Ochii ei obisnuiti cu obscuritatea nu se puteau adapta la lumina stralucitoare a discurilor electrice, in schimb, in intuneric, pupilele i se dilatau si aveau capacitatea de a vedea in mijlocul celor mai adanci tenebre. Evident, creierul ei nu inregistrase niciodata impresii din lumea exterioara, in fata ochilor ei nu s-a desfasurat niciodata alta priveliste decat aceea a minei, iar acea cripta intunecoasa reprezenta pentru ea intregul orizont.

Stia ea oare, biata copila, ca exista un soare si stele, orase si sate, un intreg univers in care misuna o lume? Acest lucru era indoielnic deocamdata si trebuia sa astepti pana cand unele cuvinte care ii erau inca necunoscute vor capata o semnificatie precisa in spiritul ei. In ce priveste problema de a sti daca Nell traia singura in profunzimile Noii Aberfoyle, James Starr trebui sa renunte de a o rezolva. Intr-adevar, orice aluzie la acest subiect inspaimanta aceasta fire stranie.

Nell nu voia, sau nu putea sa raspunda? Un lucru era clar: exista un secret pe care ea l-ar fi putut dezvalui.

«Vrei sa ramai cu noi? Sau vrei sa te intorci acolo unde ai fost?» o intrebase James Starr.

La prima intrebare, tanara fata exclamase: «Ah! Da!» La a doua, raspunsul fusese doar un strigat de groaza, nimic mai mult.

In fata acestei taceri incapatanate, James Starr, ca si Simon si Harry Ford, fura cuprinsi de un oarecare sentiment de teama. Ei nu puteau uita faptele inexplicabile care au intovarasit descoperirea minei. Desi de trei ani nici un incident nu se produsese, se asteptau tot timpul la o noua agresiune din partea dusmanului lor invizibil. Se hotarara deci sa exploreze putul misterios. De data aceasta pornira bine inarmati si bine intovarasiti, dar nu gasira nici o urma suspecta. Putul comunica cu straturile inferioare ale cavernei sapate in zacamantul carbonifer.

James Starr, Simon si Harry vorbeau adesea despre aceste probleme. Ei gandeau ca in cazul cand unul sau mai multi raufacatori se ascundeau in mina si pregateau vreo cursa, poate ca Nell le-ar fi putut spune. Dar ea nu vorbea. Cea mai mica aluzie la trecutul tinerei fete ii provoca accese de spaima si era mai bine sa nu se insiste. Va dezvalui ea singura secretul, cu timpul.

Dupa cincisprezece zile de la venirea ei la cottage, Nell devenise ajutorul cel mai priceput si de nadejde al batranei Madge. Evident, sa nu mai paraseasca niciodata casa in care a fost primita cu atata caldura i se parea un lucru firesc, poate chiar nu-si putea inchipui ca ar mai putea trai in alta parte. Familia Ford devenise familia ei si fara indoiala ca in mintea acestor oameni de treaba, din momentul cand Nell intrase in casa lor, ea devenise copilul lor adoptiv.

Nell era intr-adevar fermecatoare. Noua sa existenta o infrumuseta. Erau, fara nici o indoiala, primele zile fericite din viata ei. Era plina de recunostinta pentru cei carora le datora aceasta. Madge o iubea ca pe o fiica. Batranul maistru, la fel. Dealtfel, toti o indrageau. Prietenul Jack Ryan regreta doar un singur lucru si anume, ca n-a fost el acela care a salvat-o. El venea adesea la cottage. Canta, si Nell, care nu auzise niciodata un cantec, gasea ca e foarte frumos, dar se vedea bine ca prefera cantecelor lui Jack Ryan discutiile mai serioase cu Harry, care incet, incet o invata tot ce nu cunostea ea din lumea exterioara.

Trebuie sa spunem ca, din momentul cand Nell aparuse sub forma ei naturala, Jack Ryan se vazu obligat sa recunoasca sincer ca superstitia sa in legatura cu spiridusii incepe sa slabeasca intr-o oarecare masura. In afara de aceasta, dupa vreo doua luni credulitatea sa primi o noua lovitura. Intr-adevar, in aceasta perioada, Harry facu o descoperire surprinzatoare care explica in parte aparitia Doamnelor de foc in ruinele castelului Dundonald, la Irvin.

Intr-o zi, dupa o indelungata explorare a partii de sud a minei, explorare care dura cateva zile prin ultimele galerii ale acelei substructuri enorme, Harry a urcat cu greu o galerie ingusta, scobita intr-o despartitura a rocii de sist. Deodata se trezi, cu mare surprindere, in aer liber. Galeria, dupa ce urca oblic catre suprafata solului, ajungea chiar la ruinele castelului Dundonald. Exista deci o comunicare secreta intre Noua Aberfoyle si colina pe care se inalta vechiul castel. N-ar fi fost posibil sa descoperi deschizatura superioara a galeriei din exterior, atat de bine era astupata cu pietre si frunzis. Asa se explica de ce magistratii n-au putut patrunde in galerie in timpul anchetei. Cateva zile mai tarziu, James Starr, condus de Harry, veni si el sa constate dispozitia naturala a zacamantului carbonifer.

Iata, spuse el, avem acum cu ce sa-i convingem pe superstitiosii minei noastre. Adio, brawnies, adio, spiridusi si Doamne de foc!

Nu, nu cred, domnule Starr, raspunse Harry, ca e cazul sa ne felicitam! inlocuitorii acestora nu sunt mai buni, ba pot fi mai rai, fara doar si poate!

- Ai dreptate, Harry, relua inginerul, dar ce sa facem? Cu siguranta ca fiintele acelea, care se ascund in mina, comunica prin aceasta galerie cu suprafata solului. Fara indoiala ca erau aceia care, in noaptea furtunoasa, au atras, cu torta in mana, vasul Motala catre coasta si, la fel cu vechii jefuitori de epave, ar fi jefuit ramasitele corabiei daca Jack Ryan si prietenii lui n-ar fi fost acolo. In orice caz, in sfarsit, totul se explica. Iata gura vizuinei! Dar cei care locuiau acolo mai locuiesc inca?

- Da, deoarece Nell tremura cand ii vorbim despre asta, raspunse cu convingere Harry. Da, de vreme ce Nell nu vrea sau nu indrazneste sa vorbeasca!

Harry avea, desigur, dreptate. Daca musafirii misteriosi ai minei ar fi murit sau ar fi parasit-o, de ce s-ar fi temut Nell sa vorbeasca? James Starr tinea totusi cu tot dinadinsul sa descopere aceasta taina. El presimtea ca viitorul noii mine putea depinde de aceasta. Fura luate din nou cele mai severe precautiuni. Ii prevenira pe magistrati. Agentii ocupara in secret ruinele castelului Dundonald. Harry se ascunse si el cateva nopti de-a randul printre maracinii care acopereau colina. In zadar! Nu descoperira nimic. Nici o fiinta omeneasca nu se ivi prin deschizatura. Ajunsera curand la concluzia ca raufacatorii au parasit definitiv Noua Aberfoyle, iar pe Nell o credeau moarta in fundul putului in care o parasisera. Inaintea exploatarii, mina le putea oferi un refugiu sigur, la adapostul oricaror perchezitii. De atunci imprejurarile se schimbasera. Vizuina era greu de ascuns. Se putea nadajdui ca nu mai exista nici un pericol pentru viitor. Totusi, nici James Starr, nici Harry nu erau complet linistiti. Harry repeta adesea: «Nell a fost cu siguranta amestecata in acest mister. Daca nu mai are de ce se teme, de ce nu vorbeste? Nu ne putem indoi ca ea e fericita ca se afla la noi. Ne iubeste pe toti! O adora pe mama! Daca nu vrea sa vorbeasca despre trecutul ci, despre ceea ce ne-ar putea linisti cu privire la viitorul nostru, inseamna ca ea cunoaste un secret groaznic pe care constiinta ei o impiedica sa ni-l destainuie si care o apasa! Poate ca ea face acest lucru mai mult in interesul nostru, sau asa crede ea, si de aceea refuza in mod inexplicabil sa vorbeasca.»

Pornind de la aceste ganduri, ei convenira sa inlature din discutiile lor tot ce i-ar fi putut aminti tinerei fete despre trecutul ei. Intr-o zi, totusi, Harry avu prilejul sa-i spuna lui Nell ceea ce James Starr, mama, tatal sau si el insusi credeau ca datoreaza interventiei ei. Era intr-o zi de sarbatoare. Nimeni nu lucra, nici la suprafata comitatului Stirling, nici in domeniul subteran. Oamenii se plimbau aproape peste tot. Boltile sonore ale Noii Aberfoyle rasunau de cantece voioase.

Harry si Nell plecasera de la cottage si paseau agale pe malul stang al lacului Malcolm. Acolo, lumina proiectoarelor era mai putin violenta si fascicolele lor se spargeau capricios de colturile vreunei stanci pitoresti care sustinea domul. Aceasta penumbra convenea mai bine ochilor lui Nell, care se adaptau foarte incet la lumina stralucitoare.

Dupa ce mersera vreo ora, ei se oprira in fata capelei Saint Gilles, pe o terasa naturala care domina apele lacului.

- Ochii tai, spuse Harry, inca nu s-au obisnuit cu lumina zilei si probabil ca n-ar putea suporta stralucirea soarelui!

- Nu, fara indoiala, raspunse fata, daca soarele este asa cum mi l-ai descris.

- Nell, continua Harry, prin cuvintele mele nu ti-am putut da o imagine reala despre splendoarea lui si despre frumusetile universului pe care ochii tai nu le-au vazut niciodata. Dar, spune-mi, se poate oare ca din ziua in care te-ai nascut in adancimile acestei mine sa nu fi urcat niciodata la suprafata solului?

Niciodata, Harry, raspunse Nell, si nu cred ca o mama sau un tata sa ma fi dus, chiar cand eram mica. Mi-ar fi ramas cu siguranta vreo amintire de afara.

- Te cred, raspunse Harry. Dealtfel, pe timpul acela, Nell, multi lucratori nu paraseau mina niciodata. Comunicarea cu exteriorul era anevoioasa si eu am cunoscut cativa tineri si tinere care, la varsta ta, nu cunosteau, ca si tine, nimic din lumea exterioara. Dar acum, calea ferata din tunelul mare ne poate transporta in cateva minute la suprafata comitatului. As dori foarte mult, Nell, sa te aud spunandu-mi: «Haide, Harry, ochii mei pot suporta acum lumina zilei si vreau sa vad soarele!»

- iti voi spune, Harry, il asigura tanara fata, sper ca in curand voi merge cu tine sa admir lumea exterioara, si totusi.

- Ce vrei sa spui, Nell? intreba Harry cu vioiciune. Regreti cumva ca ai parasit abisul acela intunecos in care ai trait primii ani ai vietii tale si de unde te-am scos aproape moarta?

- Nu, Harry, raspunse Nell. Ma gandeam numai ca si intunericul isi are frumusetea lui. Daca ai sti ce pot vedea niste ochi obisnuiti cu adancurile beznei! Vezi umbre care trec si pe care ai dori sa le urmezi in zborul lor! Uneori iti apar in fata cercuri ce se intretaie si din care n-ai vrea sa mai iesi! Exista in fundul minei niste gropi negre, pline de lumini vagi. Apoi se aud zgomote care iti vorbesc! Vezi tu, Harry, trebuie sa fi trait acolo ca sa intelegi ceea ce simt, ceea ce nu pot exprima!

- Nu-ti era frica, Nell, cand erai singura?

- Harry, spuse fata, tocmai cand eram singura nu-mi era frica!

Rostind aceste cuvinte, vocea lui Nell se schimba usor. Harry insa crezu ca e bine sa insiste si spuse:

- Dar te puteai pierde in galeriile acelea lungi, Nell. Nu-ti era teama ca te vei rataci?

- Nu, Harry, eu cunosteam de mult toate intortocherile Noii Aberfoyle!

- Nu ieseai niciodata?

- Da, uneori. raspunse ezitand tanara fata, cateodata veneam pana in vechea mina Aberfoyle.

- Cunosteai deci vechiul cottage?

- Cottage-ul. da. dar pe locuitorii lui numai din departare!

- Eram noi, tata, mama, eu! Noi n-am vrut sa parasim niciodata vechea noastra casa.

- Poate ar fi fost mai bine pentru voi!. murmura tanara fata.

- De ce, Nell? Incapatanarea noastra de a nu o parasi nu ne-a facut oare sa descoperim noul zacamant? Descoperirea aceasta n-a avut ea urmari fericite pentru o intreaga populatie care si-a redobandit bunastarea prin munca, si pentru tine, Nell, care ai fost redata vietii si ai gasit oameni care te iubesc?

- Pentru mine! raspunse cu vioiciune Nell. Da! Orice s-ar intampla! Pentru ceilalti. cine stie.?

- Ce vrei sa spui, Nell?

- Nimic. nimic. Dar era mare pericol atunci sa intri in noua mina! Da! Mare pericol! Harry! Intr-o zi niste oameni imprudenti au patruns in aceste abisuri. Ei s-au dus departe, foarte departe! S-au ratacit.

- S-au ratacit? spuse Harry privind-o staruitor.

- Da, s-au ratacit, raspunse Nell, a carei voce tremura. Lampa lor s-a stins! Ei n-au mai putut regasi drumul.

- Si acolo, exclama Harry, intemnitati timp de opt zile lungi, erau gata sa moara. Si fara o fiinta salvatoare care le-a adus in taina putina hrana, fara o calauza misterioasa care mai tarziu a condus pana la ei pe eliberatorii lor, n-ar mai fi iesit niciodata din acel mormant!

- De unde stii? intreba Nell.

- Pentru ca acesti oameni erau James Starr, era tatal meu, eram eu, Nell.

Ridicand capul, Nell apuca mana tanarului si il privi atat de fix incat acesta fu tulburat pana in adancul sufletului.

- Tu?! exclama tanara fata.

- Da, raspunse Harry, dupa un moment de tacere, si aceea careia ii datoram viata esti tu, Nell! Tu ai fost aceea!

Fara a raspunde, Nell isi ascunse fata in maini. Niciodata Harry n-o vazuse atat de puternic impresionata.

- Cei care te-au salvat, Nell, adauga Harry cu o voce emotionata, iti datorau tie viata si crezi ca vor uita vreodata aceasta?

XVI PE SCARA OSCILANTA.

Intre timp, lucrarile de exploatare a Noii Aberfoyle erau conduse cu mari beneficii. Bineinteles ca James Starr si Simon Ford, descoperitorii acestui bogat bazin carbonifer, participau, din plin la castiguri. Harry devenea o partida buna. El insa nici nu se gandea sa paraseasca cottage-ul. Il inlocuise pe tatal sau in functia de maistru si conducea cu sarguinta multimea de mineri. Jack Ryan era mandru si incantat de situatia prietenului sau, dar si lui ii mergea destul de bine. Ei se intalneau adesea fie la cottage, fie la lucrarile din subteran. Jack Ryan observase sentimentele lui Harry pentru Nell. Harry nu marturisea, dar Jack radea din toata inima cand prietenul sau dadea din cap negand.

Cea mai mare dorinta a lui Jack era s-o intovaraseasca pe Nell cand va face primul sau drum la suprafata comitatului! Voia sa vada uimirea, admiratia ei in fata naturii ce-i era necunoscuta. El spera ca Harry sa-l cheme si pe el cand vor face aceasta excursie. Deocamdata acesta nu-i propusese nimic si Jack era putin ingrijorat.

Intr-o zi, Jack Ryan cobora intr-un put de aerisire prin care orizonturile inferioare ale minei comunicau cu suprafata solului. El se prinse de o scara care, ridicandu-se si afundandu-se, prin oscilatii succesive, permitea un coboras si un urcus neobositor. Douazeci de oscilatii il facura sa coboare la o adancime de aproape o suta cincizeci de picioare. Pe o platforma ingusta, unde se asezase, se intalni cu Harry care urca la lucrarile de la suprafata.

- Tu esti? spuse Jack privindu-l pe camaradul sau luminat de discurile electrice ale putului.

- Da, Jack, si-mi pare bine ca te vad. Am sa-ti fac o propunere.

- Nu vreau sa ascult nimic pana nu-mi dai stiri despre Nell! spuse Jack Ryan.

- Nell e bine, Jack, e chiar atat de bine incat sper ca peste o luna sau sase saptamani.

- Te vei casatori cu ea, Harry?

- Nu stii ce vorbesti, Jack!

- Se poate, Harry, dar stiu ce voi face eu!

- Ce vei face?

- Ma voi insura cu ea daca tu nu vrei! raspunse Jack si izbucni in ras. Sa ma pazeasca sfantul Mungo! Imi place draguta asta de Nell! O fiinta tanara si buna, care n-a parasit in viata ei mina, iata o sotie potrivita pentru un miner! E orfana ca si mine, si daca tu intr-adevar nu te gandesti la ea si daca ea il vrea pe prietenul tau, Harry.!

Harry il privea cu multa seriozitate pe Jack; il lasa sa vorbeasca si nici nu incerca sa-i raspunda.

- Nu cumva ceea ce-ti spun te face gelos, Harry? intreba Jack Ryan cu un ton ceva mai serios.

- Nu, Jack, raspunse linistit Harry.

- Totusi, daca n-ai de gand s-o iei de nevasta pe Nell, cred ca n-ai pretentia sa ramana nemaritata?

- N-am nici o pretentie, raspunse Harry.

O oscilatie a scarii ar fi permis celor doi prieteni sa se departeze, unul spre a urca, celalalt pentru a cobori. Totusi ei ramasera pe loc.

- Harry, spuse Jack, crezi ca ti-am vorbit serios cu privire la Nell?

- Nu, Jack.

- Ei bine, am s-o fac acum!

- Tu, sa vorbesti serios!

- Bravul meu Harry, raspunse Jack, sunt in stare sa dau un sfat bun unui prieten.

- Spune, Jack!

- Ei bine, Harry, iata! Tu o iubesti pe Nell cu toata dragostea pe care ea o merita. Tatal tau, batranul Simon, mama ta, batrana Madge, o iubesc ca pe copilul lor. Ai avea doar un pas de facut pentru ca ea sa devina cu adevarat fiica lor! De ce nu te casatoresti cu ea?

- Pentru a vorbi astfel, Jack, raspunse Harry, cunosti cumva sentimentele lui Nell?

- Toata lumea le cunoaste, chiar si tu, Harry, de aceea nu esti gelos nici pe mine, nici pe altii. Dar iata scara care va cobori si.

- Stai, Jack, spuse Harry retinandu-l pe prietenul sau care era gata sa puna piciorul pe scara mobila.

- Ei, Harry, striga Jack Ryan, vrei sa ma rupi in doua?

- Asculta-ma, dar fii serios, Jack, raspunse Harry, pentru ca si eu iti voi vorbi serios.

- Ascult pana la oscilatia viitoare, dar nu mai mult!

- Jack, relua Harry, nu am de ce sa ascund ca o iubesc pe Nell. Dorinta mea cea mai fierbinte e sa ma casatoresc cu ea.

- Foarte bine!

- Dar asa cum este ea inca, am scrupule ca sa-i cer sa ia o hotarare care trebuie sa fie irevocabila.

- Ce vrei sa spui, Harry?

- Vreau sa spun, Jack, ca Nell n-a parasit niciodata adancimile minei unde fara indoiala ca s-a nascut. Nu stie si nu cunoaste nimic din cele ce exista afara. Ea va trebui sa afle totul de aici inainte, cu ochii ei si poate si cu inima. Cine poate sti ce va gandi cand noi impresii se vor naste in sufletul ei! Deocamdata ea nu cunoaste nimic din lumea exterioara, si mi se pare ca as profita de nestiinta ei daca as determina-o sa prefere sa traiasca toata viata in mina inainte de a putea ea insasi sa decida, in plina cunostinta de cauza. Ma intelegi, Jack?

- Da. inteleg, dar nu prea bine. inteleg ca ma vei face sa pierd si viitoarea oscilatie a scarii.

- Jack! spuse Harry cu o voce grava. Chiar daca aceste aparate n-ar mai functiona niciodata si daca aceasta platforma ar disparea de sub picioarele noastre, tot vei asculta ce am sa-ti spun.

- Foarte bine, Harry! imi place cand imi vorbesti asa! Cu alte cuvinte, inainte de a te casatori, ai voi s-o trimiti pe Nell intr-un internat de fete din Batrana afumata?

- Nu, Jack, spuse Harry, sunt in stare sa fac eu insumi educatia aceleia ce va trebui sa-mi fie sotie!

- Va fi cu atat mai bine. Harry!

- Inainte de aceasta, relua Harry, vreau, asa cum ti-am spus, ca Nell sa cunoasca lumea exterioara cu adevarat. Sa facem o comparatie, Jack. Sa presupunem ca ai iubi o fata oarba si ti s-ar spune: «Peste o luna va fi vindecata!» N-ai astepta sa se vindece pentru a te casatori cu ea?

- Da, pe legea mea, da, raspunse Jack.

- Ei bine, Jack, Nell este inca oarba si, inainte de a deveni sotia mea, vreau sa stie bine ca ma prefera pe mine si conditiile mele de viata. Vreau ca ochii ei sa cunoasca mai intai lumina zilei.

- Bine, Harry, foarte bine, adauga Jack. Acum te inteleg. Pe cand operatia.?

- Peste o luna, Jack, raspunse Harry. Ochii Nellei se obisnuiesc treptat cu lumina discurilor noastre electrice. Aceasta o pregateste. Peste o luna sper ca va vedea pamantul si minunatiile sale, cerul si splendorile sale! Ea va afla ca natura ofera privirii omenesti orizonturi mai largi decat acela al unei mine intunecoase! Va vedea ca universul este infinit.

In timp ce Harry se lasa dus de imaginatia sa, Jack, parasind platforma, sarise pe scara oscilanta a aparatului.

- Hei, Jack, striga Harry, unde esti?

- Dedesubtul tau, raspunse razand veselul tanar. In timp ce tu te inalti spre infinit, eu cobor in abis.

- La revedere, Jack! raspunse Harry, agatandu-se la randul sau de scara care urca. Te rog sa nu vorbesti cu nimeni despre cele ce am discutat.

- Cu nimeni, striga Jack Ryan, dar cu o conditie, totusi.

- Ce conditie?

- Sa va intovarasesc pe amandoi cand veti face, tu si Nell, prima excursie la suprafata globului!

- Da, Jack, iti promit, raspunse Harry.

O noua pulsatie a aparatului puse o distanta mai mare intre cei doi prieteni. Abia mai puteau auzi vocile celuilalt, totusi Harry mai deslusi cuvintele strigate de Jack:

- Cand Nell va fi vazut stelele, luna si soarele, stii ce va prefera?

- Nu stiu, Jack.

- Pe tine, prietene, pe tine si numai pe tine!

Si vocea lui Jack Ryan se stinse in fine cu un ultim «URA»!

Intre timp, Harry consacra tot timpul sau liber educatiei lui Nell. O invatase sa scrie si sa citeasca. Fata facea progrese foarte mari si rapide; s-ar fi spus ca le prindea pe toate din instinct. Niciodata o inteligenta mai vie n-a invins cu atata repeziciune o ignoranta atat de completa. Toti cei din jur erau uimiti. Simon si Madge se simteau zi de zi mai legati de fiica lor adoptiva. Ei erau preocupati totusi de trecutul ei. Cunosteau sentimentele lui Harry pentru Nell si aceasta nu le displacea. Ne amintim ca in timpul primei vizite pe care inginerul James Starr o facuse la vechiul cottage, Simon ii spusese acestuia: «De ce s-ar insura fiul meu? Ce fata de acolo de sus s-ar potrivi cu un tanar care trebuie sa-si petreaca viata in adancimile unei mine?!» Ei bine, s-ar parea ca providenta i-a trimis singura tovarasa de viata care i-ar putea conveni fiului sau! Nu era aceasta o favoare a Cerului? Astfel incat batranul maistru isi promitea ca, daca aceasta casatorie se va face, in acea zi va avea loc la Coal-city o serbare care va ramane de pomina printre minerii din Noua Aberfoyle. Nici nu-si inchipuia Simon Ford cat adevar graise! Trebuie sa spunem ca mai era cineva care dorea cu aceeasi ardoare casatoria lui Nell cu Harry. Acesta era inginerul James Starr. Fara indoiala ca el se gandea, mai presus de toate, la fericirea celor doi tineri. Dar poate ca mobilul unui interes mai general il stimula in acest sens.

Se stie ca James Starr pastrase unele temeri, desi nimic nu le justifica in prezent. Totusi, ceea ce a fost s-ar putea repeta. Nell era singura care cunostea misterele noii mine. Daca viitorul rezerva noi pericole pentru minerii din Aberfoyle, cum puteau fi prevenite fara a cunoaste cauzele ce le puteau provoca?

«Nell n-a vrut sa vorbeasca, repeta adesea James Starr. Dar ceea ce n-a spus nimanui pana acum nu va putea tainui multa vreme fata de sotul sau! Pericolul l-ar ameninta si pe Harry, cum ne-ar ameninta pe noi toti. Deci o casatorie care va face doi soti fericiti si-i va feri de primejdii pe prietenii lor este o casatorie buna, cum nu poate exista alta aici, in mina.»

Asa gandea in mod logic inginerul James Starr si el impartasi gandurile sale batranului Simon care fu intru totul de acord. Se parea ca nimic nu se opune casatoriei lui Harry cu Nell. Si cine s-ar fi opus? Harry si Nell se iubeau. Parintii nu visau alta sotie pentru fiul lor. Prietenii lui Harry il invidiau, desi recunosteau ca isi merita fericirea. Tanara fata, care nu avea pe nimeni, avea nevoie numai de consimtamantul propriei sale inimi.

Dar daca se parea ca nimeni nu se poate opune acestei casatorii, atunci de ce cand discurile electrice se stingeau, cand inceta lucrul, cand oraselul minier era cufundat in intuneric, cand locuitorii din Coal-city se retrageau in locuintele lor, de ce dintr-unul din cele mai intunecate colturi ale Noii Aberfoyle o fiinta misterioasa se furisa prin intunericul profund? Ce instinct calauzea aceasta fantoma prin niste galerii atat de inguste, incat erau socotite impracticabile? De ce aceasta fiinta enigmatica, ai carei ochi strapungeau intunericul cel mai profund, venea tarandu-se pe malurile lacului Malcolm?

De ce se indrepta cu atata incapatanare spre locuinta lui Simon Ford, si cu atata prudenta incat dejucase toate masurile de supraveghere? De ce isi lipea urechea de ferestre si incerca sa surprinda franturi de fraze razbatand prin obloane?

Cand unele cuvinte ajungeau pana la ea, de ce ameninta cu pumnul acea casa linistita? De ce din gura ei schimonosita de ura ieseau aceste cuvinte: «Ea si el! Niciodata!»

XVII UN RASARIT DE SOARE.

O luna mai tarziu - era in seara de 20 august - Simon Ford si Madge salutau, cu cele mai bune wishes14 patru turisti care se pregateau sa paraseasca cottage-ul.

James Starr, Harry si Jack Ryan o conduceau pe Nell pe un sol pe care ea nu pusese inca piciorul, in acel mediu stralucitor a carui lumina nu o cunosteau inca privirile sale.

Excursia trebuia sa dureze doua zile. James Starr, de acord cu Harry, voia ca, dupa aceste patruzeci si opt de ore petrecute afara, tanara fata sa fi vazut tot ce n-a putut vedea in mina intunecoasa, adica diversele aspecte ale globului, ca si cum o panorama mobila de orase, campii, munti, fluvii, lacuri, golfuri, mari s-ar fi desfasurat inaintea ochilor ei. In aceasta parte a Scotiei, cuprinsa intre Edinburgh si Glasgow, natura parca a vrut anume sa reuneasca aceste minuni terestre. Cerul era si el prezent, cu norii sai schimbatori, cu luna clara sau voalata, cu soarele radios si cu furnicarul de stele.

Excursia a fost astfel organizata incat sa satisfaca programul proiectat.

Simon Ford si Madge ar fi fost fericiti s-o intovaraseasca pe Nell, dar noi ii cunoastem si stim ca ei nu plecau cu placere din cottage-ul lor, asa incat, pana la urma, nu se putura hotari sa paraseasca nici macar o zi locuinta lor subterana.

James Starr se ducea ca un observator, ca un filosof, foarte curios din punct de vedere psihologic, sa observe impresiile naive ale lui Nell si poate sa surprinda ceva din misterioasele evenimente la care fusese martora copilaria ei.

Harry se intreba, nu fara oarecare teama, daca nu cumva in timpul familiarizarii rapide cu lucrurile din lumea exterioara nu va rasari in Nell o alta fata decat aceea pe care o iubea el si pe care o cunoscuse pana atunci. Cat despre Jack Ryan, acesta era voios ca un cintezoi care zboara in primele raze ale soarelui. El spera ca molipsitoarea sa voiosie sa se transmita si tovarasilor sai de drum. Ar fi fost un mod de a-i rasplati pentru ca-l luasera cu ei.

Nell era ganditoare si plina de reculegere.

James Starr hotarase, pe buna dreptate, ca plecarea sa aiba loc seara. Era mai bine, de fapt, ca Nell sa treaca printr-o gradatie treptata de la intunecimea noptii la lumina zilei. In felul acesta vor obtine rezultatul dorit, deoarece de la miezul noptii pana la miezul zilei ea va suporta fazele succesive ale intunericului si ale luminii, cu care ochii sai se vor putea obisnui incetul cu incetul.

In momentul cand paraseau cottage-ul, Nell lua mana lui Harry si-i spuse:

- Harry, este oare necesar sa parasesc mina noastra, fie chiar pentru cateva zile?

- Da, Nell, raspunse tanarul. Trebuie! E bine si pentru tine, si pentru mine!

- Totusi, Harry, continua Nell, de cand m-ai gasit, sunt fericita cum nu se mai poate. Tu m-ai educat. Nu e de ajuns? Ce-am sa fac acolo, sus?

Harry o privi fara sa-i raspunda. Gandurile ei coincideau cu ale lui.

- Fetita mea, spuse Starr, inteleg sovaielile tale, dar e bine sa vii cu noi. Cei ce te iubesc te intovarasesc si ei te vor aduce inapoi. Daca dupa aceea vei voi sa continui sa traiesti in mina ca si batranul Simon, ca Madge, ca Harry, cu atat mai bine! Nu ma indoiesc ca asa ar trebui sa fie si sunt de acord cu tine. Dar in felul acesta vei avea posibilitatea sa vezi la ce renunti si ce vei avea in schimb; si vei putea hotari in toata libertatea. Deci, vino!

- Vino, draga mea Nell! spuse Harry.

- Sunt gata sa te urmez, Harry, raspunse tanara fata.

La ora noua, ultimul tren din tunel o ducea pe Nell si pe tovarasii ei de drum la suprafata comitatului. Dupa douazeci de minute ei coborau la gara unde aveau legatura cu trenul ce mergea de la Dumbarton la Stirling si care deservea Noua Aberfoyle. Era noapte. Intre orizont si zenit cativa nori usori alergau inca in inaltimea cerului, impinsi de briza de nord-vest care racorea atmosfera. Ziua fusese frumoasa. Asa avea sa fie si noaptea.

Sositi la Stirling, Nell si insotitorii ei coborara din tren si iesira imediat din gara.

In fata lor, intre niste arbori inalti, se deschidea un drum care ducea la malurile lacului Forth.

Prima impresie fizica pe care o resimti tanara fata fu aceea a aerului curat pe care plamanii sai il aspirara cu aviditate.

- Respira adanc, Nell! spuse James Starr. Respira acest aer incarcat cu toate miresmele invioratoare ale campului!

- Ce sunt trambele de fum care alearga deasupra capetelor noastre? intreba Nell.

- Sunt nori, raspunse Harry, sunt vapori pe jumatate condensati, pe care vantul ii impinge spre est.

- Ah, exclama Nell, mi-ar place sa ma simt dusa de vartejul lor tacut! Dar ce sunt acele puncte luminoase ce stralucesc intre nori?

- Sunt stelele despre care ti-am vorbit, Nell, tot atatia sori, tot atatea centre ale unor universuri, poate asemanatoare cu al nostru.

Constelatiile se vedeau in clipa aceea mai clar pe firmamentul albastru intunecat, pe care vantul il purifica putin cate putin.

Nell privea miile de stele ce straluceau puzderie deasupra capului ei.

- Dar daca sunt sori, spuse ea, cum de pot ochii mei sa suporte lumina lor?

- Copila mea, raspunse James Starr, sunt sori intr-adevar, dar sori ce graviteaza la o distanta enorma. Cel mai apropiat dintre acesti mii de astri, ale carui raze ajung pana la noi, este steaua Vega, din constelatia Lirei, pe care o vezi acolo, aproape de zenit, si care e la o distanta de cincizeci de mii de miliarde de leghe. Stralucirea ei nu-ti poate deci afecta privirea. Dar soarele nostru va rasari maine, el e la o distanta de numai treizeci si opt de milioane de leghe si nici un ochi omenesc nu-si poate fixa privirea asupra lui, pentru ca este mai arzator decat vapaia unui cuptor inalt. Dar vino, Nell, hai sa mergem!

Pornira. James Starr o tinea de mana pe Nell, iar Harry mergea alaturi de ea. Jack Ryan fugea inainte si se intorcea, ca un catelus nerabdator ca stapanii lui merg atat de incet.

Drumul era pustiu. Nell privea siluetele arborilor mari pe care vantul ii agita in umbra. I se parea ca sunt niste uriasi care gesticuleaza. Freamatul brizei in ramurile inalte, tacerea profunda cand vantul inceta, linia orizontului care se vedea mai clar cand drumul taia o campie, totul o coplesea si-i imprima impresii de neuitat.

Dupa ce la inceput pusese tot felul de intrebari, Nell tacea acum si toti cei din jur, de comun acord, respectau tacerea ei. Ei nu voiau sa influenteze prin cuvintele lor imaginatia sensibila a tinerei fete. Preferau sa lase ideile sa se nasca de la sine in spiritul ei.

Cam pe la ora unsprezece si jumatate ajunsera la malul nordic al golfului Forth. O barca, comandata de James Starr, ii astepta pentru a-i conduce, pe insotitorii sai si pe el, in cateva ore, pana la portul Edinburgh.

Nell vazu apa stralucitoare care unduia la picioarele ei sub actiunea resacului si parea presarata cu stele tremuratoare.

- Acesta e un lac? intreba ea.

- Nu, raspunse Harry, este un golf mare cu apa curgatoare, este gura unui fluviu, este aproape un brat de mare. Ia putina apa in causul palmei, Nell, si vei vedea ca nu e dulce ai aceea a lacului Malcolm.

Nell se apleca, lua putina apa, o gusta.

- Aceasta apa e sarata, spuse ea.

Da, spuse Harry, marea s-a revarsat pana aici, suntem in plin flux. Trebuie sa stii ca trei sferturi din globul nostru este acoperit cu aceasta apa sarata din care ai gustat acum cateva picaturi.

- Dar daca apa fluviilor este tot apa marii pe care le-o varsa norii, de ce apa lor e dulce? intreba Nell.

- Pentru ca apa, cand se evapora, se desareaza, raspunse James Starr. Norii se formeaza prin evaporarea apei si ei trimit sub forma de ploaie aceasta apa dulce marilor.

- Harry, Harry! striga atunci Nell. Ce-i aceasta lumina rosie care incinge orizontul? Arde cumva vreo padure?

Nell arata un punct de pe cer in mijlocul cetei joase ce se colora spre rasarit.

- Nu, Nell, raspunse Harry, este luna care rasare.

Da, luna! exclama Jack Ryan. O superba tava de argint pe care geniile cerului o fac sa circule pe firmament si care culege stelele in chip de monede!

- Ei, Jack! spuse inginerul razand. Nu-ti cunosteam aceasta inclinare spre comparatii indraznete!

- Pai, domnule Starr, comparatia mea este intemeiata. Nu vedeti ca, de indata ce luna inainteaza, stelele dispar? Presupun deci ca ele cad pe luna.

- Cu alte cuvinte, Jack, raspunse inginerul, luna stinge prin stralucirea sa stelele de a sasea marime si de aceea ele dispar cand trece ea.

- Ce frumos e! repeta Nell care traia acum numai prin ochii ei. Dar eu credeam ca luna e rotunda!

- E rotunda cand e plina, raspunse James Starr, adica atunci cand se afla in opozitie cu soarele. in noaptea aceasta luna intra in ultimul sau patrar, este deja stirbita si tava de argint a prietenului nostru nu mai e decat un castron de barbierit!

- Ah, domnule Starr, exclama Jack Ryan, ce comparatie nepotrivita! Tocmai voiam sa recit un cuplet in onoarea lunii:

Astru al noptilor care in drumul tau Vii sa mangai.

Nu, nu! Imi este imposibil acum! Castronul dumneavoastra de barbierit mi-a taiat inspiratia!

In acest timp luna urca incet, la orizont. In fata ei dispareau ultimii nori. La zenit si spre vest, stelele straluceau inca pe fondul intunecat si ele aveau sa paleasca la stralucirea astrului. Nell admira in tacere acest spectacol minunat, ochii sai suportau fara oboseala lumina dulce, argintie, dar mana ei fremata in mana lui Harry, vorbind pentru ea.

- Sa ne imbarcam, prieteni, spuse Starr, trebuie sa urcam panta de la Arthur-Seat inainte de rasaritul soarelui!

Barca era legata de un stalp de pe mal. Un marinar o pazea. Nell si insotitorii ei se asezara. Panza fu inaltata si se umfla sub briza de nord-vest.

Ce impresie noua resimti atunci tanara fata? Ea se plimbase de cateva ori pe lacurile Noii Aberfoyle, dar barca, oricat de incet condusa de mana lui Harry, trada totusi efortul vaslasului. Aici, pentru prima oara, Nell se simtea dusa de o alunecare lina ca aceea a unui balon ce traverseaza atmosfera. Golful era linistit ca un lac. Pe jumatate culcata in partea dinapoi a ambarcatiunii, Nell se lasa in voia leganarii placute. Din cand in cand, la unele devieri bruste, o raza de luna atingea suprafata Forth-ului, si atunci ambarcatiunea parea ca aluneca pe o panza stralucitoare de argint. Mici valuri inganau parca un cantec de-a lungul bordajului. Era un spectacol incantator. Deodata, ochii lui Nell se inchisera fara voia ei. Fata atipise. Capul sau se rezema de pieptul lui Harry si ea se cufunda intr-un somn linistit. Harry voi s-o trezeasca pentru ca ea sa nu piarda nimic din frumusetea acelei minunate nopti.

- Las-o sa doarma, dragul meu, ii spuse inginerul. Doua ore de odihna o vor pregati sa suporte mai bine impresiile zilei.

La ora doua noaptea barca sosea la Granton-pier. De indata ce atinse pamantul, Nell se trezi.

- Am dormit? intreba ea.

- Nu, fata mea! raspunse James Starr. Ai visat ca ai dormit.

Noaptea era foarte luminoasa. Luna, la jumatatea drumului dintre orizont si zenit, imprastia raze peste tot cerul. In micul port Granton nu erau decat doua-trei vase de pescari, pe care hula golfului le legana incetisor. Briza era mai slaba in preajma diminetii. Atmosfera fara ceata promitea una din acele delicioase zile de august pe care apropierea marii le face si mai frumoase. Un fel de aburi calzi se degajau la orizont, dar erau atat de usori si atat de transparenti, incat primele raze ale soarelui aveau sa-i soarba intr-o clipa. Tanara fata putu sa observe aspectul marii cand se confunda cu perimetrul indepartat al cerului. Privirea ei cuprindea orizontul, dar nu inregistra acea impresie deosebita pe care ti-o da oceanul atunci cand lumina pare ca se retrage dincolo de infinit.

Harry o lua pe Nell de mana. Amandoi ii urmau pe James Starr si pe Jack Ryan care inaintau pe strazile pustii. In mintea lui Nell aceasta periferie a capitalei nu era decat o ingramadire de case intunecate care ii aminteau de Coal-city, cu singura deosebire ca bolta acestui oras era mai inalta si pe ea luceau puncte scanteietoare. Inainta cu pas usor si Harry nu era nevoit sa-si incetineasca mersul de teama sa n-o oboseasca.

- Nu esti obosita? o intreba el dupa o jumatate de ora de drum.

- Nu, raspunse ea. Dar picioarele mele parca nici nu ating pamantul! Cerul se inalta atat de sus deasupra noastra, incat simt dorinta sa zbor, ca si cum as avea aripi!

- Tine-o! striga Jack Ryan. Trebuie pazita bine micuta noastra Nell. Si eu am aceeasi senzatie cand nu ies mult timp din mina!

- Aceasta se datoreste faptului, spuse James Starr, ca nu ne mai simtim apasati de bolta de sist care acopera Coal-city. Avem impresia ca firmamentul este un abis adanc in care suntem ispititi sa ne avantam. Asa ceva simti, nu-i asa, Nell?

- Da, domnule Starr, raspunse tanara fata, chiar asa. Simt ca un fel de ameteala!

- Te vei obisnui, Nell, ii spuse Harry. Te vei obisnui cu imensitatea lumii exterioare si poate ca atunci vei uita mina noastra intunecoasa!

- Niciodata, Harry! raspunse Nell.

Fata isi acoperi ochii cu palmele, vrand parca sa-si reaminteasca tot ce parasise.

Printre casele adormite ale orasului, James Starr si insotitorii sai traversara Leith-Walk. Ei ocolira Calton-Hill unde, in penumbra, se inalta Observatorul si monumentul lui Nelson. O luara pe strada Regentului, trecura peste un pod si ajunsera, dupa un mic ocol, la extremitatea strazii Canongate.

In oras, inca nici o miscare. Din clopotnita gotica de la Canongate-Church se auzea batand ora doua.

In acel loc Nell se opri.

- Ce este aceasta masa nedeslusita? intreba ea aratand un edificiu izolat ce se inalta intr-o piata mica.

- Aceasta masa, spuse Starr, este Holyrood, palatul fostilor suverani ai Scotiei, in care s-au petrecut atatea evenimente funebre! Aici, istoricul ar putea sa evoce multe umbre regale, incepand cu umbra nefericitei Maria Stuart, pana la aceea a batranului rege francez Carol X. Si totusi, in ciuda acestor amintiri funebre, la lumina zilei vei vedea, Nell, ca aceasta resedinta nu are un aspect lugubru! Cu cele patru mari turnuri crenelate, Holyrood seamana destul de mult cu oricare castel de vacanta caruia o toana a proprietarului i-a pastrat caracterul feudal. Dar sa mergem mai departe. Acolo, chiar in incinta vechei manastiri a Holyrood-ului, se inalta superbele stanci din Salisbury care domina Arthur-Seat. Acolo vom urca. De la acea inaltime, Nell, ochii tai vor vedea soarele care va rasari deasupra orizontului marii.

Intrara in Parcul Regelui. Apoi, urcand usor, traversara Victoria-Drive, minunata cale circulara pentru vehicule, descrisa cu maiestrie, in putine cuvinte, de Walter Scott, intr-unul din romanele sale.

Arthur-Seat nu e, la drept vorbind, decat o colina inalta de sapte sute cincizeci de picioare, care cu varful sau izolat domina inaltimile invecinate. In mai putin de o jumatate de ora, mergand pe o carare in serpentine ce faceau urcusul mai usor, James Starr si insotitorii sai atinsesera varful lui Arthur-Seat care, privit din partea de vest, seamana cu un cap de leu. Aici, toti patru se asezara, iar James Starr, care cunostea multe citate din opera marelui romancier scotian, spuse doar atat:

- Iata ce a scris Walter Scott in capitolul opt din «Inchisoarea Edinburgh-ului»: «Daca ar trebui sa aleg un loc de unde se poate vedea cel mai bine rasaritul si apusul soarelui, l-as alege pe acesta.» Asteapta deci, Nell, in curand va rasari soarele si pentru prima data il vei putea contempla in toata splendoarea lui.

Privirile fetei erau indreptate spre rasarit. Harry, care sedea alaturi de ea, o privea cu o atentie plina de ingrijorare. Nu va fi ea prea puternic impresionata de primele raze ale zilei? Toti taceau, chiar si Jack. O mica linie palida, cu nuante de roz, se si desemna deasupra orizontului, pe un fond usor incetosat. Un rest de aburi rataciti spre zenit fura atacati de primele licariri de lumina. La poalele Arthur-Seat-ului, in linistea absoluta a noptii, Edinburgh-ul, inca atipit, aparea in contururi nedeslusite. Cateva puncte luminoase strapungeau ici-colo intunericul. Erau stelele de dimineata pe care le aprindeau locuitorii orasului vechi. Inapoi, spre vest, orizontul, intretaiat de siluete capricioase, marginea o regiune accidentata, cu varfuri de munti peste care fiecare raza de soare avea sa puna o coronita de foc.

Intre timp, perimetrul marii aparea mai clar spre est. Gama de culori se aseza incet, incet in ordinea spectrului solar. Rosul primelor neguri mergea degradandu-se pana la violetul zenitului. Din secunda in secunda paleta se accentua. Rozul se transforma in rosu, rosul se aprindea ca focul. Ziua aparea la punctul de intersectie pe care arcul diurn avea sa-l fixeze pe circumferinta marii.

In acest moment privirile lui Nell se plimbau de la poalele colinei pana la oras, ale carui cartiere incepeau sa apara in grupuri. Monumente inalte, cateva clopotnite ascutite se inaltau ici si colo, si alinierea lor se profila cu mai mare claritate. Parea ca o lumina cenusie se raspandeste in spatiu. In sfarsit, o prima raza atinse ochiul tinerei fete. Era acea raza verde, care dimineata sau seara se degaja din mare cand orizontul este pur. Dupa o jumatate de minut, Nell se ridica si intinse mana catre un punct ce domina cartierele orasului nou.

- Un foc! spuse ea.

- Nu, Nell, raspunse Harry, nu e un foc. Este o pata de auf pe care soarele o pune pe crestetul monumentului lui Walter Scott.

Intr-adevar, varful turnuletului inalt de doua sute de picioare stralucea ca un far de prima mana.

Se facuse ziua. Soarele rasarise. Discul sau parea inca umed, ca si cum ar fi iesit cu adevarat din apele marii. La inceput marit din cauza refractiei, el se micsora incetul cu incetul luand o forma circulara. Stralucirea sa devenind curand insuportabila, parea o gura de cuptor inalt care ar fi gaurit cerul. Nell fu nevoita aproape imediat sa inchida ochii. Ea isi acoperi pleoapele prea subtiri cu degetele bine stranse. Harry voia ca ea sa se intoarca spre orizontul opus.

- Nu, Harry, spuse ea, ochii mei trebuie sa se obisnuiasca sa vada ceea ce vad si ochii tai.

Printre degete, Nell zarea inca o lumina roz care devenea alba pe masura ce soarele se inalta pe cer. Vederea sa se obisnuia cu incetul. Apoi, deschise ochii care se impregnara in sfarsit cu lumina zilei.

Copila cazu in genunchi, exclamand:

- Vai, Doamne, ce frumoasa e lumea!

Tanara fata pleca ochii si privi. La picioarele sale se desfasura panorama Edinburgh-ului, cartierele bine aliniate ale orasului nou, ingramadirea confuza de case si reteaua bizara de strazi din Auld-Recky. Doua inaltimi dominau acest ansamblu: castelul, agatat de stanca sa de bazalt, si Calton-Hill, purtand pe crupa sa rotunjita ruinele moderne ale unui monument grec. Minunate drumuri plantate pe margini duceau de la capitala la satele din imprejurimi. La nord, un brat de mare, golful Forth, taia adanc coasta pe care se deschidea portul Leith. Deasupra, pe al treilea plan, se desfasura armoniosul litoral al comitatului Fife. O cale dreapta, ca aceea din Pireu, lega de mare aceasta «Atena a Nordului». Spre vest se intindeau frumoasele plaje din Newhaven si Porto-Bello, al caror nisip colora in galben apele unduitoare. In larg, cateva salupe animau apele golfului si doua sau trei vapoare lansau spre cer panase de fum negru. Mai departe, imensul camp verde. Ici si colo, mici coline cocosau intinderea campiei. La nord, Lomond-Hill, la vest Ben-Lomond si Ben-Ledi reflectau razele soarelui, ca si cum gheturi vesnice ar fi acoperit varfurile lor.

Nell nu era in stare sa vorbeasca. Buzele ei murmurau cuvinte de neinteles. Bratele ii tremurau. Era cuprinsa de ameteala. In acel aer atat de curat, in fata sublimului spectacol, simti deodata cum ii slabesc fortele si cazu fara cunostinta in bratele lui Harry ce statea gata s-o prinda. Aceasta tanara fata, care isi dusese pana atunci existenta in maruntaiele masivului terestru, contemplase in sfarsit ceea ce constituia aproape tot universul creat de natura si de mana omului. Privirile sale, dupa ce s-au oprit asupra orasului si satului, au cuprins pentru intaia oara imensitatea marii si infinitul cerului.

XVIII DE LA LACUL LOMOND LA LACUL KATRINE.

Harry, ducand-o pc Nell in brate, urmat de James Starr si de Jack Ryan, coborau pantele Arthur-Scat-ului. Dupa cateva ore de odihna si o masa buna la Lambret's-Hotel, se gandira sa completeze excursia cu o plimbare prin tinutul lacurilor. Nell isi putea deschide bine ochii la lumina, iar plamanii sai aspirau din plin aerul sanatos si inviorator. Verdele arborilor, nuantele variate ale plantelor, albastrul cerului desfasurasera toata gama de culori in fata ochilor ei.

Luara trenul de la General railway station, care ii duse, pe Nell si pe insotitorii sai, la Glasgow. Acolo, de pe ultimul pod pe Clyde, admirara curioasa miscare maritima a fluviului. Innoptara la Comrie's Royal-Hotel.

A doua zi plecara cu trenul din gara Edinburgh and Glasgow railway, de unde trebuiau sa ajunga in scurt timp, prin Dumbarton si Balloch, la extremitatea meridionala a lacului Lomond.

- Acolo e patria lui Rob Roy si a lui Fergus Mac Gregor, exclama James Starr, teritoriul descris atat de poetic de Walter Scott. Nu cunosti aceasta regiune, Jack?

O cunosc prin cantecele sale, domnule Starr, raspunse Jack Ryan, si daca un loc este atat de bine cantat, trebuie sa fie minunat de frumos.

Intr-adevar, asa este, spuse inginerul, iar scumpa noastra Nell ii va pastra cea mai buna amintire!

- Cu o calauza ca dumneavoastra, domnule Starr, spuse Harry, vom profita dublu, pentru ca ne veti povesti istoria meleagurilor, in timp ce noi le vom privi.

- Da, Harry, spuse inginerul, pe cat ma va ajuta memoria, dar cu o conditie totusi: sa ma ajute veselul nostru Jack! Cand eu voi obosi povestind, el va canta.

- Nu va trebui sa-mi spuneti de doua ori, raspunse Jack, scotand o nota vibranta, ca si cum ar fi vrut sa-si acordeze vocea cu nota «la» a diapazonului.

Cu calea ferata, de la Glasgow la Balloch, intre metropola comerciala a Scotiei si extremitatea meridionala a lacului Lomond, nu sunt decat vreo douazeci de mile.

Trenul trecu prin Dumbarton, burg regal si capitala a comitatului, al carui castel, fortificat conform tratatului Uniunii, este asezat intr-o pozitie pitoreasca, pe doua piscuri ale unei stanci mari de bazalt.

Dumbarton este situat la confluenta fluviului Clyde si fluviul Leven.

In legatura cu aceasta, James Starr povesti cateva particularitati ale istoriei aventuroase a Mariei Stuart, care plecase din acest burg pentru a se casatori cu Francisc al II-lea si a deveni regina Frantei. Tot aici, dupa l8l5, guvernul englez avea de gand sa-l interneze pe Napoleon, dar a fost preferata insula Sfanta Elena. Iata de ce prizonierul Angliei fu sortit sa moara pe o stanca a Atlanticului, spre cel mai mare profit al memoriei sale legendare. Curand, trenul se opri la Balloch, in apropierea unei estacade de lemn care cobora pana la nivelul lacului. Sinclair, un vas cu aburi, astepta turistii care fac excursii pe lac. Nell si insotitorii sai se imbarcara, dupa ce luara bilete pana la Inversnaid, la extremitatea de nord a lacului Lomond.

Era o zi frumoasa, cu un soare stralucitor, neacoperit ca de obicei de ceata britanica. Nici un amanunt al peisajului care avea sa se desfasoare pe o distanta de treizeci de mile nu trebuia sa scape calatorilor de pe Sinclair. In partea dinapoi a vasului, Nell, asezata intre James Starr si Harry, aspira cu toate simturile ei superba poezie cu care este impregnata din plin frumoasa natura a Scotiei.

Jack Ryan mergea incolo si incoace pe puntea vasului Sinclair si-i punea mereu intrebari lui James Starr, care, de fapt, nici n-avea nevoie sa fie intrebat. Pe masura ce se desfasurau sub ochii sai meleagurile lui Rob Roy, el le descria, ca un admirator entuziast ce era.

Cand intrara in apele lacului Lomond, aparura mai intai numeroase insule si insulite, de parca ar fi fost semanate. Sinclair naviga de-a lungul coastelor rapoase, iar dintre insule se zarea ici o vale singuratica, ici o trecatoare salbatica plina de stanci abrupte.

- Nell, spuse James Starr, fiecare din aceste insule are legenda si poate si cantecul sau, ca si muntii care incadreaza lacul. Se poate spune, fara exagerare, ca istoria acestei regiuni este scrisa cu caracterele gigantice ale insulelor si ale muntilor ei.

- Stiti, domnule Starr, spuse Harry, ce-mi aminteste aceasta parte a lacului Lomond?

- Ce-ti aminteste, Harry?

- Cele o mie de insule ale lacului Ontario, atat de minunat descrise de Cooper. De buna seama ca si pe tine te izbeste aceasta asemanare, draga mea Nell, deoarece acum cateva zile ti-am citit romanul care, pe drept cuvant, a fost numit capodopera scriitorului american.

- Adevarat, Harry, raspunse tanara fata, e acelasi peisaj, iar Sinclair luneca printre aceste insule ca si cuterul lui Jasper Apa-dulce pe lacul Ontario.

- Ei bine, relua inginerul, aceasta dovedeste ca ambele asezari meritau sa fie la fel cantate de doi poeti! Nu cunosc cele o mie de insule ale lacului Ontario, Harry, dar ma indoiesc ca aspectul poate fi mai variat decat al arhipelagului lui Lomond. Priviti acest peisaj! Iata insula Murray, cu vechiul sau fort de la Lennox, resedinta batranei ducese de Albany, dupa moartea tatalui, a sotului si a celor doi fii ai sai decapitati din ordinul lui Ioan. Iata insula Clar, insula Cro, insula Torr, unele stancoase, salbatice, fara vegetatie, altele aratandu-si crupa verde, rotunjita. Aici molifti si mesteceni, colo campuri de maracini galbeni si uscati. Intr-adevar, imi vine greu sa cred ca cele o mie de insule ale lacului Ontario ofera o asemenea varietate de privelisti!

- Ce port e acesta? intreba Nell, care privea acum partea orientala a lacului.

- Este Balmaha, prin care se intra in Highlands, raspunse James Starr. Acolo incep tinuturile inalte ale Scotiei. Ruinele pe care le zaresti, Nell, sunt ale unei vechi manastiri de calugarite, iar in mormintele imprastiate se afla diversi membri ai familiei Mac Gregor, al carei nume este inca celebru in intreaga regiune.

- Celebru prin sangele pe care aceasta familie l-a varsat si-l mai varsa inca! adauga Harry.

- Ai dreptate, raspunse James Starr, dar trebuie sa recunoastem ca celebritatea datorita bataliilor este inca, pana in zilele noastre, cea mai rasunatoare. Povestile cu lupte se duc departe, strabatand veacurile.

- Si se perpetueaza prin cantece, adauga Jack Ryan.

Pentru a demonstra cele spuse, el intona primul cuplet al unui vechi cantec de razboi care relata luptele lui Alexandre Mac Gregor din valea Srae impotriva lui Sir Humphry Colquhour din Luss. Nell asculta, dar aceste balade razboinice o intristau. La ce bun atata sange varsat pe aceste intinderi pe care tanara fata le gasea uriase si unde era loc pentru toti?

Malurile lacului, care au cam trei-patru mile, tindeau sa se apropie in dreptul micului port Luss. Nell putu sa zareasca un moment vechiul turn al castelului secular. Sinclair o lua apoi spre nord si in fata turistilor aparu Ben Lomond, care se inalta cu aproape trei mii de picioare deasupra nivelului lacului.

- Ce munte minunat! exclama Nell. De pe culmea sa privelistea trebuie sa fie incantatoare!

- Da, Nell, raspunse James Starr. Priveste ce mandru se desprinde piscul sau din buchetul de stejari si mesteceni si din maracinisul ce acopera zona inferioara a muntelui! De acolo se zaresc doua treimi ale batranei noastre Caledonii. Aici, pe partea orientala a lacului, isi avea resedinta clanul lui Mac Gregor. Nu departe de aici luptele dintre Iacobiti si Hanovrieni au udat de multe ori cu sange aceste trecatori sterpe. Acolo, in noptile frumoase, se inalta luna palida, care in vechile povestiri e numita «lanterna lui Mac Farlane». Acolo, ecoul mai repeta inca numele nemuritoare al lui Rob Roy si al lui Mac Gregor Campbell!

Ben Lomond, ultimul pisc din lantul muntilor Grampiani, merita pe drept sa fie celebrat de catre marele romancier scotian. Asa cum observase James Starr, exista munti mai inalti, ale caror culmi sunt acoperite cu zapezi vesnice, dar in nici un colt din lume nu exista unul mai poetic!

- Si, continua James Starr, cand ma gandesc ca acest Ben Lomond apartine in intregime ducelui de Montrose! Alteta-sa poseda un munte, asa cum un burghez din Londra poseda o peluza in gradinita sa.

In acest timp, Sinclair sosea in oraselul Tarbet, pe coasta opusa a lacului, unde coborau calatorii ce mergeau la Inverary. Din acest loc Ben Lomond aparea in toata splendoarea sa. Coastele sale, vargate de albiile torentelor, scanteiau ca niste placi de argint ce se topesc.

Pe masura ce Sinclair mergea de-a lungul bazei muntelui, locurile deveneau din ce in ce mai abrupte. Ici si colo abia de se mai vedeau cativa arbori izolati printre care si salcii din acelea ale caror ramuri flexibile serveau altadata la spanzurarea oamenilor din popor.

«Pentru a economisi canepa», sublinie James Starr.

Intre timp, lacul se ingusta, alungindu-se catre nord. Muntii laterali il strangeau mai de aproape. Vasul cu aburi mai trecu pe langa cateva insule si insulite Inveruglas, Eilad-Whou - unde se ridicau vestigiile unei fortarete care apartinea Mac Farlan-ilor. In sfarsit, cele doua maluri se unira si Sinclair se opri in statiunea Inverslaid.

Acolo, in timp ce se pregatea pranzul, Nell si insotitorii ei se dusera sa viziteze, in apropierea locului de debarcare, un torent care se precipita in lac de la o inaltime destul de mare. Se parea ca anume fusese asezat acolo, ca un decor pentru placerea turistilor. Un pod mobil salta deasupra apelor tumultuoase, in mijlocul unei pulberi lichide. Din acest loc, privirea cuprindea o mare parte a lacului Lomond, iar vasul Sinclair parea doar un punct pe suprafata lui.

Dupa-masa trebuiau sa mearga la lacul Katrine.

Mai multe trasuri, cu blazonul familiei Breadalbane, familia care asigura pe vremuri fugarului Rob Roy lemnul si apa, stateau la dispozitia calatorilor si le ofereau tot confortul trasurilor engleze.

Harry o instala pe Nell pe imperiala, asa cum era moda pe atunci. El si insotitorii sai luara loc alaturi de ea. Un vizitiu falnic, in livrea rosie, tinea in mana stanga haturile celor patru cai si echipajul incepu sa urce coasta muntelui, mergand de-a lungul malului sinuos al torentului.

Drumul era foarte anevoios. Pe masura ce urca, forma culmilor inconjuratoare parea ca se modifica. Se vedea cum creste intregul lant de munti minunati de pe malul opus al lacului, si piscurile Arroquhar-ului dominau valea Invernglas. La stanga se inalta Ben Lomond care isi descoperea rapa abrupta a coastei septentrionale.

Partea cuprinsa intre lacul Lomond si lacul Katrine avea un aspect salbatic. Valea incepea cu defileuri inguste care ajungeau la Aberfoyle. Acest nume amintea in mod dureros tinerei fete abisurile infioratoare in fundul carora isi petrecuse copilaria. James Starr se grabi s-o distreze cu povestiri. Regiunea se preta foarte bine la aceasta. Pe malurile micului lac Ard au avut loc principalele evenimente din viata lui Rob Roy. Aici se inaltau stanci calcaroase amestecate cu pietris, ce aveau un aspect sinistru si pe care actiunea timpului si a atmosferei le-a intarit ca cimentul. Colibe saracacioase ca niste vizuini, cele ce se numesc bourrochs, zaceau in mijlocul ruinelor unor stane. N-ai fi putut spune daca erau locuite de fiinte omenesti sau de fiare salbatice. Cativa plozi, cu parul decolorat de intemperiile climatului, cu ochi mari, uluiti, priveau trasurile trecand.

- Iata, spuse James Starr, ceea ce se poate numi, in mod particular, patria lui Rob Roy. In acest loc excelentul judecator Nichol Jarvie, demn fiu al tatalui sau, diaconul, a fost prins de oamenii contelui de Lennox. Chiar in acest loc a stat el agatat de fundul pantalonilor facuti, din fericire, dintr-un postav bun, scotian, nu din stofa usoara din Franta. Nu departe de izvoarele Forth-ului, care alimenteaza torentele lui Ben Lomond, se vede inca vadul raului pc care l-a trecut eroul pentru a scapa de soldatii ducelui de Montrose. Ei, daca ar fi cunoscut el ascunzisurile intunecoase ale minei noastre, ar fi putut sfida toate urmaririle! Vedeti, dragii mei, nu poti face un pas.

In regiunea aceasta minunata sub atatea aspecte, fara a intalni acele amintiri din trecut care l-au inspirat pe Walter Scott, cand a parafrazat in strofe minunate chemarea la arme a clanului Mac Gregor!

- Toate bune, domnule Starr, spuse Jack Ryan, dar daca e adevarat ca Nichol Jarvie a stat agatat de fundul pantalonilor sai, cum ramane cu proverbul nostru care spune: «Viclean al dracului va fi acela care va reusi sa puna mana pe pantalonul unui scotian»?

- Ai dreptate, Jack, raspunse razand James Starr, dar asta dovedeste doar ca, in ziua aceea, judecatorul nostru nu era imbracat dupa moda stramosilor sai.

- Rau a facut, domnule Starr!

- Sunt de acord cu tine, Jack.

Echipajul, dupa ce urcase meleagurile abrupte ale torentului, cobori intr-o vale fara arbori, fara ape, acoperita doar cu ierburi firave. In unele locuri se aflau gramezi de pietre asezate in piramida.

- Acestea sunt ofrande, spuse James Starr. Pe vremuri, fiecare trecator trebuia sa aduca o piatra pentru a onora eroii culcati in aceste morminte. De aici vine dictonul galic: «Nenorocire aceluia care va trece pe langa un cairn, fara a depune piatra ultimului salut!» Daca fiii ar fi pastrat credinta parintilor lor, aceste gramezi de pietre ar fi devenit coline. Intr-adevar, in aceasta regiune totul contribuie la dezvoltarea poeziei naturale, innascuta in inima muntenilor. Asa e in toate regiunile de munte. Imaginatia este stimulata de aceste privelisti minunate, si daca grecii ar fi trait intr-o tara de ses, n-ar fi inventat niciodata mitologia antica!

In timpul acestor discutii si a multor altora, trasura intra in defileul unei vai stramte care ar fi fost propice zbenguielilor spiridusilor, familiari marei Meg Merillies. Micul lac Arklet ramase pe stanga si aparu un drum in panta abrupta care ducea la Hanul Stronachlacar, pe malul lacului Katrine.

Aici, la capatul unui dig ingust se legana un mic vas care purta, desigur, numele de Rob Roy. Calatorii se imbarcara imediat si erau gata sa plece.

Lacul Katrine n-are decat zece mile lungime si largimea lui nu depaseste niciodata doua mile. Primele coline ale litoralului poarta amprentele unor caracteristici aparte.

Iata acest lac, exclama James Starr, care a fost comparat, pe drept cuvant, cu un tipar! Se spune ca nu ingheata niciodata. Nu stiu daca e adevarat, dar ceea ce nu trebuie sa uitam este ca a servit ca teatru faptelor eroice ale Doamnei lacului. Sunt sigur ca daca prietenul nostru Jack ar privi cu atentie, ar vedea alunecand inca umbra usoara a frumoasei Helene Douglas!

- Desigur, domnule Starr, raspunse Jack Ryan, de ce n-as vedea-o? De ce aceasta femeie frumoasa n-ar fi tot atat de vizibila pe apele lacului Katrine cum sunt spiridusii minei pe apele lacului Malcolm?

In acest moment se auzira sunetele clare ale unui cimpoi, in spatele vasului Rob Roy.

Acolo, un Highlander in costum national facea preludii pe bag-pipe-ul sau cu trei tuburi, dintre care cel mai mare intona pe «sol», al doilea pe «si», iar cel mai mic octava celui mare. Cat despre fluierul cu opt gauri, intona o gama de sol major al carei «fa» era natural.

Refrenul acestui Highlander era un cantec simplu, dulce si naiv. Se poate crede cu adevarat ca aceste melodii nationale n-au fost compuse de nimeni, ca ele sunt un amestec natural de adiere a brizei, de murmur al apelor si de fosnet al frunzelor. Forma refrenului, care revenea la intervale regulate, era bizara. Fraza sa se compunea din trei masuri in doi timpi si dintr-o masura in trei timpi, terminandu-se pe timpul slab.

Spre deosebire de cantecele vechii epoci, era intr-o gama majora si ar fi putut fi scris dupa cum urmeaza, in acel limbaj cifrat care indica nu notele, ci intervalele dintre tonuri:

5 1.2 35 25 / l.765 22.22

1.2 35 25 l.765 / 11.11

Un om cu adevarat fericit atunci fu Jack Ryan. El cunostea acest cantec al lacurilor Scotiei. Astfel ca, in timp ce Highlanderul il acompania la cimpoi, el canta cu vocea sa sonora un imn consacrat legendelor poetice ale vechei Caledonii:

Frumoase lacuri cu ape linistite Pastrati pe veci Legendele sublime, Frumoase lacuri scotiene.

Malurile voastre au pastrat urma Eroilor mult regretati.

Urmasi de nobila spita De-al nostru Walter Scott cantati!

Ici, iata turnul in care vrajitoarele Le pregateau gustarea, Colo, campiile cu scai Unde colinda umbra lui Fingal.

Ici, in noaptea-ntunecoasa, Spiridusii cu dansul lor nebun.

Colo, sinistru apar in umbra Figuri de batrani Puritani, Iar printre salbaticele stanci Zaresti inca in noapte Cum Waverley, spre-a voastre tarmuri, O duce pe Flora Mac Ivor!

Doamna lacului mai rataceste Pe calu-i de parada Si nu departe Diana asculta Rasunand cornul lui Rob Roy!

N-ati auzit, pe vremuri.

In mijlocul clanului, pe Fergus Chemandu-si oamenii la lupta Starnind ecouri in Highlands?

Cat de departe, lacuri poetice.

Destinul pasii nostri-ar duce.

Scorburi, stanci, grote stravechi Noi nu va vom uita!

O, viziune trecatoare, Nu poti sa mai revii spre noi?

O, tu, batrana Caledonie, Pe tine-n veci nu te-om uita.

Frumoase lacuri cu ape linistite Pastrati pe veci legendele sublime, Frumoase lacuri scotiene!

Era ora trei dupa-masa. Malurile occidentale ale lacului Katrine, mai putin accidentate, se detasau in cadrul dublu al muntilor Ben An si Ben Venue. La o jumatate de mila se si zarea bazinul in capatul caruia Rob Roy avea sa debarce calatorii care mergeau la Stirling prin Callander.

Nell era vlaguita din cauza tensiunii spirituale continue. De pe buzele sale iesea numai un singur cuvant: «Doamne! Doamne!» de indata ce privirea sa surprindea un nou subiect de admirat. Avea nevoie de cateva ore de odihna, macar pentru a fixa amintirea atator minunatii.

Harry ii lua mana, o privi cu emotie si-i spuse:

- Draga mea Nell, curand vom fi din nou in domeniul nostru intunecos! Nu vei regreta nimic din cele ce ai vazut in aceste cateva ore petrecute la lumina zilei?

- Nu, Harry, raspunse tanara fata. Imi voi aminti, dar sunt fericita ca ma voi reintoarce cu tine in scumpa noastra mina.

- Nell, intreba Harry, cu o voce a carei emotie nu reusea s-o stapaneasca, vrei ca un legamant sacru sa ne uneasca in fata lui Dumnezeu si in fata oamenilor? Vrei sa fiu sotul tau?

- Vreau, Harry, raspunse Nell privindu-l cu ochii ei puri, vreau, daca tu crezi ca-ti voi umple viata.

Nici nu reusi Nell sa-si termine fraza in care se concentra tot viitorul lui Harry, cand un fenomen inexplicabil se produse.

Vasul Rob Roy, desi se afla inca la o jumatate de mila de coasta, suferi un soc neasteptat. El se lovi cu talpa de fundul lacului, iar motorul sau, cu toate eforturile, nu-l putea despotmoli. Cauza accidentului era golirea brusca a lacului Katrine in partea lui orientala, ca si cum o crapatura imensa s-ar fi deschis in albia sa. In cateva secunde, era uscat ca o plaja dupa un mare flux al echinoxului. Tot continutul lui se scursese in adancul solului.

- Dragii mei, exclama James Starr, ca si cum deodata ar fi inteles cauza fenomenului, de-ar putea fi salvata Noua Aberfoyle!

XIX O ULTIMA AMENINTARE.

In acea zi, la Noua Aberfoyle lucrarile se efectuau in mod normal. Din departare se auzea bubuitul cartuselor de dinamita care spargeau stratul carbonifer. Ici, in mina, rasunau loviturile de tarnacop si de ranga care provocau extragerea carbunelui, colo scartaitul perforatoarelor care gaureau straturile de gresie si de sist. Erau zgomote prelungite, cavernoase. Aerul aspirat de masini se scurgea prin galeriile de aeraj. Impinse cu violenta, usile de lemn se inchideau brusc, in galeriile inferioare, trenul de vagonete cu tractiune mecanica trecea cu o viteza de cincisprezece mile pe ora si sunetele lui ii preveneau pe lucratori sa se adaposteasca in refugii. Coliviile urcau si coborau continuu, trase de enormele tambururi ale masinilor instalate la suprafata solului. Discurile electrice luminau din plin Coal-city. Exploatarea era in plina activitate. Stratul exploatat umplea vagonetele ce se goleau apoi cu sutele in benele mari din fundul putului de extractie. In timp ce o parte dintre mineri se odihneau dupa munca de noapte, echipele de zi lucrau fara sa piarda o ora.

Simon Ford si Madge sedeau, dupa cina, in curtea cottage-ului. Batranul maistru isi facea siesta obisnuita. Isi fuma pipa umpluta cu tutun frantuzesc. Cei doi soti vorbeau, ca de obicei, despre Nell, despre fiul lor, despre James Starr si despre excursia pe care o faceau la suprafata solului. Unde erau ei oare acum? Ce-or fi facand in acest moment? Cum pot sta ei asa mult timp afara, fara sa duca dorul minei?

Deodata se auzi o bubuitura de o violenta nemaipomenita, de parca o cataracta uriasa ar fi navalit in mina.

Simon Ford si Madge se ridicara repede.

Intr-o clipa, apele lacului Malcolm se umflara. Un val inalt, prabusindu-se ca talazul unui flux puternic, acoperi malul si se sparse de peretele cottage-ului. Simon Ford o lua repede pe Madge si o trase la primul etaj al locuintei.

In acelasi timp, intreg Coal-city rasuna de strigatele oamenilor amenintati de aceasta inundatie subita. Locuitorii cautau refugiu spre stancile inalte de sist care inconjurau lacul. Groaza ajunsese la culme. Cateva familii de mineri, pe jumatate innebuniti de spaima, se indreptau catre tunel pentru a ajunge la orizonturile superioare. Era de temut ca apele marii sa nu navaleasca in mina, ale carei galerii ajungeau pana sub Canalul Nordului. Caverna, oricat era de inalta, ar fi fost complet inundata. Niciunul din locuitorii din Noua Aberfoyle n-ar fi scapat cu viata.

Dar, in momentul cand primii fugari ajungeau la gura tunelului, ei se gasira fata in fata cu Simon Ford, care parasise imediat cottage-ul.

- Stati pe loc, prieteni! Stati pe loc! le striga batranul maistru. Daca oraselul nostru ar fi inundat, inundatia ar merge mai repede ca voi si nimeni n-ar putea sa scape. Dar apele nu mai cresc. Se pare ca pericolul a trecut.

- Dar tovarasii nostri care se afla la lucrarile din subteran? strigara cativa dintre mineri.

- Nu-i nici un pericol pentru ei, raspunse Simon Ford. Exploatarea se face la un orizont superior albiei lacului.

Faptele dovedira ca Simon Ford avea dreptate. Navalirea apei se produsese in mod subit, dar ea, raspandindu-se la orizontul inferior al vastei mine, nu a avut alte consecinte decat ridicarea cu cateva picioare a nivelului lacului Malcolm. Coal-city nu era deci in pericol si se putea nadajdui ca inundatia, antrenata in adancimile cele mai profunde ale minei, inca neexploatate, nu facuse nici o victima.

In ce priveste aceasta inundatie, daca ea se datora scurgerii unei intinderi de apa interioara printre fisurile masivului, sau daca vreun curs de apa de pe sol a patruns prin albia sa naruita pana la ultimele orizonturi ale minei, Simon Ford si camarazii sai nu puteau sti. Nimeni insa nu se indoia ca era vorba de un simplu accident care se produce uneori in minele de carbuni.

Dar, in aceeasi seara, se afla cauza. Ziarele comitatului publicau amanunte despre curiosul fenomen ce avusese loc pe lacul Katrine.

Nell, Harry, James Starr si Jack Ryan, reveniti in graba la cottage, confirmara stirile si aflara cu mare satisfactie ca totul se marginea doar la pagube materiale in Noua Aberfoyle.

Astfel, albia lacului Katrine se prabusise in mod brusc. Apele au navalit printr-o crapatura larga pana in mina. In lacul preferat al romancierului scotian nu mai ramasese apa, cel putin in partea sa meridionala, nici cat sa se ude frumoasele picioare ale Doamnei lacului.

Un elesteu de cativa acri, la atat fusese redus, acolo unde albia sa se gasea mai jos de portiunea prabusita.

Acest fenomen curios avu un puternic rasunet! Pentru prima data se intampla ca un lac sa se goleasca in cateva minute, apele sale fiind absorbite de maruntaiele pamantului. Acest lac trebuia sters acum de pe hartile Regatului Unit pana cand va putea fi din nou umplut, prin subscriptie publica, dupa ce in prealabil se va astupa crapatura de pe fundul lui. Daca Walter Scott ar mai fi trait, cu siguranta ca ar fi murit de desperare!

Accidentul parea totusi explicabil. intre cavitatea adanca si albia lacului, etajul terenurilor secundare se reducea la un strat subtire, ca urmare a unei asezari geologice speciale a masivului.

Dar daca totul parea sa dovedeasca faptul ca prabusirea se datora unei cauze naturale, James Starr, Simon si Harry Ford se intrebau daca nu trebuie s-o atribuie unui act dusmanos. Banuielile revenira cu mai multa forta in spiritul lor. Oare geniul rau isi va reincepe actiunile impotriva celor ce exploatau bogata mina?

Cateva zile mai tarziu, James Starr discuta cu batranul maistru si cu fiul sau.

- Simon spuse Starr, desi faptul petrecut este explicabil, am o presimtire ca el face parte din categoria acelora a caror cauza inca n-o cunoastem!

- Eu gandesc la fel, domnule James, raspunse Simon Ford, dar, daca vreti sa ma ascultati, eu cred ca ar fi bine sa nu facem zgomot in jurul acestei intamplari si sa facem noi insine ancheta.

- Oh, spuse inginerul, cunosc dinainte rezultatul!

- Si care credeti ca va fi?

- Vom gasi probele actului dusmanos, dar nu-l vom gasi pe raufacator!

- Totusi acesta exista! raspunse Simon Ford. Dar unde se ascunde? O singura fiinta, oricat ar fi de pacatoasa, poate ea duce pana la capat o idee atat de infernala ca aceea de a provoca prabusirea unui lac? Imi vine sa cred, ca si Jack Ryan, ca e vreun geniu rau al minei care nu ne iarta ca i-am invadat domeniul!

Bineinteles ca pe Nell o tineau departe de aceste discutii. Dealtfel, si ea ii ajuta in dorinta lor de a o lasa in afara acestor framantari.

Atitudinea sa dovedea totusi ca impartaseste preocuparile familiei ei adoptive. Fata ei trista arata ca in sufletul sau se dadea o lupta.

Oricum, hotarara ca James Starr, Simon Ford si Harry sa se duca la locul prabusirii pentru a incerca sa-si dea seama de cauzele acesteia. Nu vorbira cu nimeni despre proiectul lor.

Celor care nu cunosteau ansamblul de fapte care le servea drept baza, opinia lui James Starr si a prietenilor sai li s-ar fi parut inadmisibila.

Peste cateva zile, toti trei, cu o barca pe care o conducea Harry, se dusera sa examineze pilierii naturali care sustineau partea masivului in care isi sapase albia lacul Katrine.

Examinarea pilierilor le arata ca aveau dreptate. Acestia fusesera atacati cu exploziv. Urmele innegrite erau inca vizibile, pentru ca, in urma infiltrarii, apele scazusera si se putea ajunge pana la baza lor.

Prabusirea unei portiuni a boltii fusese premeditata, apoi executata de mana omului.

Nu incape nici o indoiala, spuse James Starr, si cine stie ce s-ar fi intamplat daca, in locul acestui mic lac, cupola s-ar fi deschis pentru trecerea apelor marii!

- Da, exclama batranul maistru cu un sentiment de mandrie, doar o mare ar fi putut sa inece Noua Aberfoyle. Dar din nou intreb: ce interes are o fiinta oarecare sa ruineze exploatarea noastra?

- E de neinteles! raspunse Starr. Nu poate fi vorba de o banda de raufacatori obisnuiti care, din vizuina in care se ascund, s-ar raspandi in regiune pentru a prada si jefui. Asemenea faradelege, de trei ani incoace, ar fi fost descoperita. Nu e vorba nici, asa cum ma gandeam uneori, de contrabandisti sau de falsificatori de bani, care sa ascunda in vreun strafund necunoscut al acestor caverne imense necinstita lor industrie, si deci interesati sa ne goneasca pe noi de aici. Contrabanda si bani falsi nu se fac pentru a fi pastrate! Este insa limpede ca un dusman neinduplecat a jurat sa nimiceasca Noua Aberfoyle si ca un interes il impinge sa recurga la orice mijloc posibil pentru a-si satisface ura ce ne-o poarta! Fara indoiala ca, fiind prea slab pentru a actiona deschis, el isi pregateste atacurile in umbra, dar inteligenta cu care actioneaza arata ca este o fiinta periculoasa. El cunoaste, dragii mei, mai bine decat noi tot acest domeniu, deoarece de atata timp reuseste sa scape cercetarilor noastre! E un om de meserie si foarte abil, Simon. Dovada concreta este felul sau de a actiona. Ia sa vedem! Ati avut vreodata un dusman personal, pe care l-ati putea banui? Ganditi-va bine! Exista unii oameni stapaniti de ura, pe care timpul nu-i face sa uite. La nevoie, incercati sa rememorati unele fapte mai indepartate din viata voastra. Ceea ce se petrece este opera unui nebun, dar de o nebunie rece si perseverenta, care va impune sa faceti apel la amintirile voastre cele mai vechi.

Simon Ford nu raspunse imediat. Se vedea ca batranul miner, cinstit cum era, inainte de a se pronunta, se gandea cu candoare la tot trecutul sau. In sfarsit, ridicand capul, spuse:

- Nu, in fata Domnului, nici Madge, nici eu, n-am facut niciodata rau nimanui. Nu cred ca am putea avea vreun dusman! Niciunul!

- Ah, exclama inginerul, daca Nell ar vrea in sfarsit sa vorbeasca!

- Domnule Starr si dumneata, tata, raspunse Harry, va implor sa pastrati deocamdata pentru noi secretul anchetei! Nu puneti intrebari bietei mele Nell! Simt cat e de ingrijorata si de chinuita. Sunt convins ca are o taina care o inabusa si pe care o pastreaza cu mare greutate. Daca tace, inseamna ca sau n-are ce spune, sau crede ca nu trebuie sa vorbeasca! Nu ne putem indoi de dragostea ei pentru noi toti! Mai tarziu, daca imi va dezvalui ceea ce ne-a tainuit atata timp, voi veti afla imediat.

- Fie, Harry, raspunse inginerul, totusi aceasta tacere, daca Nell stie ceva, este cu totul de neinteles. Dar, fii linistit, nu vom spune nimic aceleia ce va deveni sotia ta.

- Si ea va deveni foarte curand, daca te invoiesti, tata!

- Baiatul meu, spuse Simon Ford, peste o luna fix, casatoria ta se va celebra. Vreti sa-i tineti loc de tata lui Nell, domnule James?

- Te poti bizui pe mine, Simon, raspunse inginerul.

James Starr si insotitorii sai se indreapta catre cottage. Ei nu vorbira nimic despre rezultatul anchetei lor, si pentru toti cei din mina prabusirea boltilor ramase in stadiul de simplu accident.

Scotia fusese vaduvita de un lac.

Nell isi reluase treptat ocupatiile zilnice. Din excursia facuta la suprafata comitatului pastra amintiri de neuitat, pe care Harry le folosea pentru a o instrui. Dar initierea in viata de afara nu-i lasase nici un regret. Ea iubea mina ca si inainte, acel domeniu sumbru unde isi petrecuse copilaria, adolescenta si unde acum va trai ca femeie.

In acest timp, apropiata casatorie a lui Harry Ford cu Nell constituia un eveniment pentru intreaga Noua Aberfoyle.

Toti venira sa-i felicite, iar Jack Ryan se numara printre primii. Dealtfel, putea fi vazut cum isi studiaza cele mai bune cantece, pentru o serbare la care toata populatia din Coal-city urma sa ia parte.

Dar se intampla ca, in luna care preceda casatoria, Noua Aberfoyle sa treaca prin cea mai grea incercare. S-ar fi spus ca apropierea cununiei lui Nell cu Harry provoca, in mod inevitabil, catastrofe peste catastrofe. Accidentele se produceau mai ales la lucrarile de subteran, iar cauzele ramaneau necunoscute.

Astfel, un incendiu distruse toate armaturile unei galerii inferioare si s-a gasit chiar lampa folosita de incendiator. Harry si tovarasii sai de munca isi riscara viata pentru a opri focul care ameninta sa distruga intregul zacamant, si nu reusira decat folosind extinctoarele umplute cu apa incarcata cu acid carbonic, din care mina poseda din fericire rezerve suficiente. Alta data avu loc o prabusire datorita ruperii armaturii unui put, si James Starr constata ca armatura fusese in prealabil taiata cu fierastraul. Harry, care supraveghea lucrarile in acel punct, fu ingropat sub daramaturi si scapa ca prin minune de la moarte.

Cateva zile mai tarziu, trenul de vagonete, in care se urcase Harry, tampona un obstacol si fu rasturnat. Se descoperi ca o traversa fusese asezata de-a curmezisul liniei. Aceste fapte se inmultira in asa masura, incat minerii fura cuprinsi de un fel de panica. Numai prezenta sefilor lor ii retinea la locurile de munca.

- Acesti raufacatori sunt constituiti intr-o adevarata banda, spunea Simon Ford. si noi nu putem prinde macar pe unul dintre ei!

Reincepura cercetarile. Politia comitatului era prezenta zi si noapte, dar nu descoperi nimic. James Starr ii interzise lui Harry, pe care aceste atacuri pareau sa-l vizeze personal, sa se indeparteze, neinsotit, de centrul lucrarilor.

Aceleasi masuri fura luate si pentru Nell, careia, la insistentele lui Harry, nu i se spuse nimic despre aceste tentative criminale, care i-ar fi putut aminti de trecut. Simon Ford si Madge o pazeau zi si noapte cu un soi de severitate, sau mai curand cu o grija salbatica. Biata copila isi dadea seama de asta, dar nu rosti nici un cuvant de impotrivire, nu se planse niciodata. Sa fi inteles ea oare ca, de vreme ce se procedeaza astfel, inseamna ca este in interesul ei? Probabil ca da. Dealtfel, in felul ei si ea parea ca vegheaza asupra celorlalti si nu era linistita decat atunci cand toti cei pe care-i iubea erau adunati la cottage.

Seara, cand Harry venea acasa, ea nu-si putea stapani bucuria nebuna ce o cuprindea, ceea ce nu se potrivea cu natura sa, mai curand rezervata decat expansiva. Cum se crapa de ziua, Nell era sculata inaintea tuturor. Ingrijorarea o cuprindea din nou dimineata, la ora plecarii pentru lucrarile de subteran. Pentru a-i reda linistea, Harry ar fi dorit sa se cunune cat mai curand. I se parea ca, in fata acestui act irevocabil, reaua intentie, devenita inutila, va dezarma si ca Nell nu se va simti in siguranta decat dupa ce va deveni sotia lui.

Aceasta nerabdare era impartasita de James Starr, ca si de Simon Ford si Madge.

Cu totii numarau zilele. Adevarul e ca toti erau apasati de presimtiri sinistre. Ei gandeau ca acestui inamic ascuns, pe care nu-l puteau gasi, deci nu-l puteau combate, nu-i era indiferent nimic din ceea ce o privea pe Nell. Actul solemn al casatoriei lui Harry cu Nell putea prea bine sa dea prilej unei noi masinatii dusmanoase din partea lui.

Intr-o dimineata, cu opt zile inaintea datei stabilite pentru casatorie, Nell, impinsa fara indoiala de vreo presimtire rea, reusi sa iasa din cottage pentru a cerceta imprejurimile.

Ajunsa in pragul usii, scoase un tipat de groaza.

Tipatul ei rasuna in toata casa si imediat Madge, Simon si Harry fura langa dansa. Nell era palida ca moartea, cu fata ravasita, trasaturile ei exprimand o spaima de nedescris. Neputand vorbi, privirea sa era fixata pe usa cottage-ului, pe care tocmai o deschisese. Cu o mana crispata, arata aceste randuri ce fusesera scrise in timpul noptii si a caror vedere o infricosa:

Simon Ford, tu mi-ai furat ultimul strat al vechii noastre mine.

Harry, fiul tau, mi-a furat-o pe Nell!

Blestemati sa fiti! Blestemati sa fie toti! Nenorocirea sa se abata asupra Noii Aberjoyte!

SILFAX

- Silfax! exclamara in acelasi timp Simon Ford si Madge.

- Cine e acest om? intreba Harry, a carui privire trecea alternativ de la tatal sau la Nell.

- Silfax! repeta cu desperare Nell. Silfax!

Pronuntand aceste cuvinte ea tremura toata, in timp ce Madge o conducea aproape cu forta spre odaia ei.

James Starr alergase si el. Dupa ce citi si reciti fraza amenintatoare, spuse:

- Mana care a scris aceste randuri este aceeasi care mi-a scris scrisoarea ce o contrazicea pe a dumitale, Simon! Acest om se numeste Silfax! Dupa cat esti de tulburat, se pare ca il cunosti! Cine este acest Silfax?

XX «PENITENTUL»

Pentru batranul maistru, acest nume insemna o adevarata descoperire. Era al ultimului «penitent» din mina Dochart.

Pe vremuri, inaintea inventarii lampii de siguranta, Simon Ford cunoscuse pe acest om salbatic, care, cu riscul vietii sale, provoca zilnic exploziile partiale de grizu. Il vazuse pe acest om straniu, umbland incolo si incoace prin mina, intovarasit totdeauna de o cucuvea monstruoasa, care il ajuta in meseria sa plina de pericole, ridicand festila aprinsa acolo unde mana lui Silfax nu putea ajunge. Intr-o zi, acest batran disparu, si odata cu dansul si micuta orfana nascuta in mina si care nu-l mai avea decat pe el, bunicul ei. Fara indoiala ca acest copil era Nell. Timp de cincisprezece ani cei doi au trait deci in mina, cine stie in ce abis ascuns, pana in ziua cand Nell fu salvata de Harry. Batranul maistru, cuprins in acelasi timp de un sentiment de mila, dar si de furie, comunica inginerului si fiului sau ce-si amintise vazand numele de Silfax. Aceasta lamurea intreaga situatie. Silfax era fiinta misterioasa cautata in zadar in adancimile Noii Aberfoyle!

- Deci l-ai cunoscut, Simon? intreba inginerul.

- Da, intr-adevar, raspunse Simon. Omul cu cucuveaua! Nu mai era tanar, trebuie sa fi avut cincisprezece-douazeci de ani mai mult decat mine. Un soi de salbatic, nu avea relatii cu nimeni si se stia ca nu-i era frica nici de apa, nici de foc. Si-a ales din placere meseria de «penitent», pe care nimeni nu voia s-o faca. Profesia aceasta periculoasa i-a deranjat mintea. Se spunea despre el ca e rau, dar poate ca era nebun. Avea o forta nemaipomenita si cunostea mina ca nimeni altul - cel putin tot atat de bine ca si mine. Era bine platit. Drept sa va spun, il credeam mort de multi ani.

- Dar, relua James Starr, ce vrea sa spuna prin aceste cuvinte? «.tu mi-ai furat ultimul strat al vechii noastre mine»?

- Ah, iata ce e, raspunse Simon Ford. E mult de atunci. Silfax, care n-a fost niciodata in toate mintile, pretindea ca el are drepturi asupra vechii mine Aberfoyle. Astfel ca ura lui devenea tot mai salbatica pe masura ce mina Dochart - mina lui! - se golea. Se parea ca fiecare lovitura de tarnacop smulgea din propriile lui maruntaie. Iti aduci aminte, Madge?

- Da, Simon, raspunse batrana scotiana.

- Imi amintesc toate acestea acum, continua Simon Ford, dupa ce am vazut numele de Silfax pe aceasta usa. Dar, va spun din nou, il credeam mort si nu-mi inchipuiam ca acest raufacator, pe care il cautam de atata timp, sa fie fostul «penitent» al minei Dochart!

- Intr-adevar, spuse James Star, totul se explica. O intamplare a facut ca Silfax sa descopere existenta noului zacamant. In egoismul sau de nebun, a vrut sa se constituie in aparatorul lui. Traind in mina si umbland zi si noapte prin ea, a surprins secretul dumitale, Simon, si a aflat ca ma chemi sa vin in graba la cottage. Aceasta explica si scrisoarea ce o contrazicea pe a dumitale, si bolovanul pravalit impotriva lui Harry, si distrugerea scarilor din putul Yarow. De aici si astuparea fisurilor in peretele noului zacamant si, in sfarsit, sechestrarea noastra si apoi eliberarea care s-a produs multumita bunei noastre Nell si, fara indoiala, fara stirea si impotriva lui Silfax!

- Da, asa s-au petrecut lucrurile, fara nici o indoiala, asa cum spuneti dumneavoastra, domnule James, raspunse Simon Ford. Batranul «penitent» este cu siguranta nebun in momentul de fata.

- E mai bine asa! spuse Madge.

- Nu stiu, spuse James Starr, dand din cap, pentru ca nebunia aceasta trebuie sa fie o nebunie infricosatoare! Inteleg acum de ce Nell nu se poate gandi la el fara groaza si mai inteleg si de ce n-a vrut sa-l denunte pe bunicul ei! Ce ani tristi trebuie sa fi petrecut alaturi de acest batran!

- Da, tristi, raspunse Simon Ford, intre acest salbatic si cucuveaua lui, nu mai putin salbatica! Cu siguranta ca nici aceasta pasare n-a murit! Ea trebuie sa fi spart lampa noastra si tot ea era sa rupa franghia aproape destramata, de care erau suspendati Harry si Nell.!

- Inteleg acum, spuse Madge, ca vestea casatoriei lui Nell cu fiul nostru l-a exasperat si l-a facut sa turbeze si mai tare pe Silfax!

- Casatoria lui Nell cu fiul aceluia pe care il acuza ca i-a furat ultimul strat de carbune din Aberfoyle i-a dus, fara indoiala, ura la culme! intari Simon Ford.

- Va trebui totusi sa se impace cu ideea acestei casatorii, spuse Harry. Oricat de straina i-ar fi o viata in comun, va trebui sa-l facem sa inteleaga ca noua existenta a lui Nell nu se compara cu aceea pe care i-o oferea el in abisurile minei! Sunt sigur, domnule Starr, ca, daca am reusi sa punem mana pe el, l-am putea convinge ca noi avem dreptate.

- Nebunii nu judeca, bietul meu Harry, raspunse inginerul. Desigur ca e mai bine sa-ti cunosti dusmanul dar, daca stim acum cine e, asta nu inseamna ca totul s-a sfarsit. Trebuie sa fim cu ochii in patru, si pentru inceput, Harry, trebuie s-o intrebi pe Nell! Trebuie! Ea va intelege ca acum tacerea ei nu mai are rost. Trebuie sa vorbeasca, si asta chiar in interesul bunicului ei. Este tot atat de important pentru ei ca si pentru noi sa impiedicam indeplinirea planurilor lui sinistre.

- Nu ma indoiesc, domnule Starr, ca Nell va veni ea insasi in intampinarea intrebarilor noastre. Noi stim acum ca ea a tacut din datorie; constiinta ei nu i-a nangaduit sa vorbeasca. Acum, tot din datorie si din constiinta va spune totul, oricand veti voi. Bine a facut mama ca a condus-o in odaia ei. Trebuie lasata sa-si revina, dar ma duc s-o aduc.

- Nu e nevoie, Harry, rosti cu o voce hotarata si clara tanara fata, care intra in acel moment in sala mare a cottage-ului.

Nell era palida si se vedea dupa ochii ei cat de mult plansese, dar se simtea ca era decisa pentru pasul pe care cinstea ei ii dicta sa-l faca in acel moment.

- Nell! exclama Harry, repezindu-se in intampinarea fetei.

- Harry, spuse Nell, care cu un gest il opri pe logodnicul sau. Tatal tau, mama ta si tu trebuie sa aflati astazi totul. Si dumneavoastra, domnule Starr, trebuie sa stiti totul despre copila pe care ati primit-o fara sa o cunoasteti si pe care Harry, din nefericire pentru el, a scos-o din abis.

- Nell! striga Harry.

- Las-o pe Nell sa vorbeasca, spuse James Starr, facandu-i un semn lui Harry sa taca.

- Sunt nepoata batranului Silfax, relua Nell. N-am stiut ce inseamna o mama decat in ziua cand am intrat aici, spuse ea privind-o pe Madge.

- Fie binecuvantata acea zi, fiica mea! raspunse batrana scotiana.

- N-am stiut ce inseamna un tata decat in ziua cand l-am cunoscut pe Simon Ford si n-am stiut ce e un prieten decat atunci cand mana lui Harry a atins-o pe a mea. Am trait singura timp de cincisprezece ani impreuna cu bunicul meu, in cele mai ascunse colturi ale minei. Impreuna cu el, ar insemna sa spun prea mult, mai curand prin el, deoarece abia il vedeam. Cand a disparut din vechea mina Aberfoyle, el s-a refugiat in acele adancuri pe care numai el le cunostea, in felul sau, se purta bine cu mine pe atunci, cu toate ca era inspaimantator. Ma hranea cu cele ce aducea de afara. Imi amintesc vag, ca, pe cand eram mica de tot, aveam ca doica o capra, a carei disparitie m-a indurerat. Bunicul, vazandu-ma atat de trista, a inlocuit-o cu un alt animal, un caine, imi spuse el. Din nefericire, acel caine era vesel si latra. Bunicului nu-i placea veselia si nu putea suferi zgomotul. Pe mine m-a invatat sa tac, dar nu l-a putut invata si pe caine. Bietul animal a disparut aproape imediat. Bunicul avea drept insotitor o pasare salbatica, o cucuvea, de care la inceput imi era groaza. Dar aceasta pasare, asa respingatoare cum era, incepu sa ma iubeasca atat de mult incat mi-a devenit si mie draga. Ma asculta mai bine decat pe stapanul ei si acest lucru ma ingrijora, pentru ca bunicul era gelos. Cucuveaua si cu mine ascundeam cat puteam fata de el si ca ne simteam atat de bine impreuna. Intelegeam ca asa trebuie sa procedam!. Dar va vorbesc prea mult despre mine! Este vorba despre voi.

- Nu, fata mea, spuse James Starr, povesteste asa cum iti vine.

- Bunicul meu, continua Nell, n-a privit niciodata cu ochi buni vecinatatea voastra in mina. Loc era destul, totusi. El isi alegea refugiile departe, foarte departe de voi. Nu-i placea sa va simta acolo. Cand il intrebam despre oamenii de acolo, de sus, se intuneca la fata, nu-mi raspundea si amutea pentru mult timp. Dar furia sa a izbucnit cand a vazut ca nu va multumiti cu vechiul domeniu si incercati sa-l incalcati pe al sau. El a jurat ca daca veti reusi sa patrundeti in noua mina, cunoscuta pana atunci numai de el, veti pieri. Cu toata varsta sa inaintata, are inca o forta extraordinara si amenintarile lui ma faceau sa tremur si pentru voi, si pentru el.

- Continua, Nell, ii spuse Simon Ford tinerei fete, care se intrerupse un moment pentru a-si aduna gandurile.

- Dupa prima voastra incercare, de indata ce bunicul v-a vazut patrunzand in galeria Noii Aberfoyle, el a astupat deschizatura si a transformat galeria in inchisoare. Nu va cunosteam decat ca pe niste umbre, foarte vag intrezarite in obscuritatea minei, dar nu puteam suporta gandul ca niste oameni vor muri de foame in aceste adancimi, si, cu riscul de a fi prinsa asupra faptului, am reusit sa va procur, timp de cateva zile, putina apa si paine!. As fi dorit sa va arat drumul pe unde puteati iesi, dar era foarte greu sa scapi de supravegherea bunicului. Era cat pe ce sa muriti! Iata insa ca Jack Ryan si insotitorii lui au venit. Din fericire, i-am intalnit in acea zi si am reusit sa-i aduc pana la voi. La intoarcere, bunicul m-a surprins. Furia sa impotriva mea a fost ingrozitoare. Credeam ca ma va omori! De atunci viata mea a devenit insuportabila. Mintea bunicului meu s-a ratacit cu totul. El s-a proclamat regele umbrei si al focului! Cand auzea tarnacoapele lovind stratele pe care le socotea ca fiind ale sale, il apucau furiile si ma batea cu manie. Voiam sa fug, dar era imposibil pentru ca ma pazea tot timpul. In sfarsit, acum trei luni, intr-un acces de nebunie de nedescris, m-a coborat in abisul in care m-ati gasit si a disparut, dupa ce a chemat in zadar cucuveaua care n-a vrut sa ma paraseasca. De cand eram acolo? Nu mai stiam. Tot ce stiu e ca simteam ca mor cand ai venit tu, scumpul meu Harry, si m-ai salvat! Dar, vezi tu, nepoata batranului Silfax nu va putea deveni sotia lui Harry Ford, deoarece viata voastra a tuturor ar fi amenintata.

- Nell! striga Harry.

- Nu, relua tanara fata, sacrificiul meu este hotarat. Exista un singur mijloc de a evita pieirea voastra: sa ma intorc la bunicul meu. El ameninta intreaga Noua Aberfoyle!. El nu stie ce inseamna iertarea si nimeni nu poate sa prevada pana unde il va impinge geniul razbunarii. Datoria mea este limpede. As fi cea mai nemernica fiinta daca as sovai s-o indeplinesc. Adio! Va multumesc! M-ati facut sa cunosc fericirea acestei lumi! Orice s-ar intampla, sa stiti ca inima mea ramane in mijlocul vostru!

Auzind aceste cuvinte, Simon Ford, Madge si Harry, nebuni de durere, se sculara in picioare.

Cum, Nell, strigara ei cu desperare, vrei sa ne parasesti?

James Starr ii dadu la o parte cu un gest plin de autoritate si, mergand la Nell, ii lua ambele maini intr-ale sale.

- Bine, copila mea! ii spuse ei. Ai spus ce trebuia sa spui, dar iata ce-ti raspundem noi: Nu te vom lasa sa pleci si, daca va fi nevoie, te vom retine cu forta. Ne crezi deci atat de lasi incat sa acceptam generosul tau sacrificiu? Amenintarile lui Silfax sunt de temut, e adevarat! Dar, la urma urmei, un om nu-i decat un om si noi vom lua masuri de precautie. Dar ai putea tu, chiar in interesul lui Silfax, sa ne faci cunoscute obiceiurile sale, sa ne spui unde se ascunde? Noi dorim un singur lucru: sa-l punem in afara posibilitatii de a dauna, si poate sa-l ajutam sa judece.

- Vreti sa aflati imposibilul, raspunse Nell. Bunicul meu este pretutindeni si nicaieri. N-am cunoscut niciodata ascunzisurile sale! Nu l-am vazut niciodata dormind. Cand gasea un refugiu, ma lasa singura si disparea. Cand am luat hotararea despre care v-am vorbit, domnule Starr, stiam ce-mi veti raspunde. Credeti-ma! Nu exista decat un mijloc de a-l dezarma pe bunicul meu: trebuie sa-l gasesc. El e invizibil, dar vede totul. Intrebati-va, cum a putut descoperi el gandurile voastre cele mai secrete, incepand cu scrisoarea expediata domnului Starr, pana la proiectul casatoriei mele cu Harry, daca n-ar poseda darul inexplicabil de a sti totul? Bunicul meu, dupa cate pot eu judeca, este, chiar in nebunia sa, un om cu un spirit puternic. Pe timpuri imi spunea lucruri foarte interesante. Mi-a vorbit de Dumnezeu, dar m-a inselat asupra unui lucru: m-a facut sa cred ca toti oamenii sunt perfizi, pentru ca voia sa-mi inspire ura sa impotriva intregii umanitati. Cand Harry m-a dus la cottage, ati crezut ca sunt doar nestiutoare. Eram mai mult decat atat, eram ingrozita! Ah! Iertati-ma, dar cateva zile am crezut ca ma aflu in mainile unor oameni rai si voiam sa fug! Cea care m-a adus la realitate ati fost dumneavoastra, Madge, nu prin vorbe, ci prin felul dumneavoastra de viata, vazand respectul si dragostea cu care va inconjurau sotul si fiul dumneavoastra. Apoi, cand am vazut pe toti lucratorii, buni si fericiti, mi-am spus: «Bunicul m-a inselat!» Astazi, dupa tot ce am invatat de la voi, sunt complet lamurita si cred ca, de fapt, el s-a inselat pe sine insusi. Voi porni deci prin locurile ascunse pe unde il intovaraseam altadata. El ma pandeste, fara indoiala! Il voi striga.el ma va auzi si, cine stie, poate, reintorcandu-ma la el, voi reusi sa-l aduc pe calea cea buna.

Fata fu lasata sa vorbeasca. Toti simteam ca e bine pentru ea sa-si deschida inima fata de prietenii sai cei mai buni, in momentul cand, cuprinsa de iluzii generoase, ea credea ca ii va parasi pentru totdeauna. Dar cand, istovita, cu ochii plini de lacrimi, ea tacu, Harry, adresandu-se mamei lui, spuse:

- Mama, ce-ai gandi despre barbatul care ar parasi pe aceasta nobila fata pe care ai auzit-o vorbind?

- As gandi, raspunse Madge, ca acest om este un las, si daca ar fi vorba de fiul meu, l-as renega, l-as blestema!

- Nell, ai auzit ce a spus mama noastra? spuse Harry. Oriunde te vei duce, te voi insoti, Daca vrei cu tot dinadinsul sa pleci, vom pleca impreuna.

- Harry! Harry! exclama Nell.

Emotia fu prea puternica. Nell pali si cazu in bratele lui Madge. care ii ruga pe inginer, pe Simon si pe Harry s-o lase singura cu Nell.

XXI CASATORIA LUI NELL.

Inainte de a se desparti luara hotararea de a fi atenti mai mult ca oricand la o agresiune. Amenintarea lui Silfax era prea directa ca sa nu se tina seama de ea. Se punea intrebarea daca batranul «penitent» nu dispune de vreun mijloc infricosator care ar fi putut nimici intreaga Aberfolyle. Gardieni inarmati fura postati la diversele iesiri din mina, cu dispozitia de a veghea zi si noapte. Orice strain care patrundea in mina trebuia adus in fata lui James Starr, pentru a i se stabili identitatea. Locuitorii Coal-city-ului fura informati fara ezitare de pericolele ce amenintau colonia subterana. Deoarece Silfax nu avea nici un complice in mina, nu era de temut o tradare. Masurile de siguranta ce fusesera luate i se adusera la cunostinta lui Nell si, cu toate ca nu era complet linistita, ea se mai calma putin.

Hotararea lui Harry de a o urma oriunde se va duce a contribuit mai mult decat orice la a i se smulge promisiunea ca nu va fugi.

In timpul saptamanii care preceda casatoria lui Nell cu Harry, nici un incident nu tulbura viata in Noua Aberfoyle. Minerii, fara a se abate de la supravegherea organizata, isi revenira din panica ce-i cuprinsese si care era aproape sa compromita exploatarea.

In acest timp, James Starr continua sa-l caute pe batranul Silfax.

Dupa ce razbunatorul batran declarase ca Nell nu se va casatori niciodata cu Harry, era de temut ca el sa nu dea inapoi de la nimic pentru a impiedica aceasta casatorie. Cel mai bun lucru ar fi fost sa puna mana pe el, crutandu-i viata. Se reincepu, deci, explorarea minutioasa a Noii Aberfoyle. Fura cercetate galeriile pana la orizonturile superioare, care dadeau spre ruinele castelului Dondonald, la Irvin. Se presupunea, si pe buna dreptate, ca Silfax comunica prin vechiul castel cu exteriorul pentru a se aproviziona, fie cumparand, fie sterpelind cele necesare existentei sale nenorocite. Cat despre Doamnele de foc, James Starr se gandi ca vreo emanatie de gaz grizu, care se producea in aceasta parte a minei, ar fi putut sa fie aprinsa de Silfax, pentru a produce acel fenomen. El nu se insela, dar cercetarile fura zadarnice. James Starr, in timpul acestei lupte fara ragaz impotriva unei fiinte ce nu putea fi prinsa, desi nu lasa sa se observe nimic de catre ceilalti, se simtea cel mai nenorocit dintre oameni. Pe masura ce se apropia ziua nuntii, temerile sale cresteau, si el crezu de datoria sa sa-si impartaseasca gandurile, in mod exceptional, batranului maistru. care deveni si mai ingrijorat decat James Starr.

In sfarsit, veni ziua casatoriei!

Silfax nu daduse nici un semn de viata.

Inca de dimineata, toata populatia din Coal-city era in picioare. Lucrarile din Noua Aberfoyle fura suspendate. Maistri si lucratori, toti doreau sa-i cinsteasca pe batranul Simon Ford si pe fiul sau. Era un mod de a-si arata recunostinta fata de cei doi oameni curajosi si perseverenti, care redasera minei prosperitatea de altadata.

Ceremonia trebuia sa aiba loc la ora unsprezece in capela Saint-Gilles, ce se inalta pe malul lacului Malcolm.

La ora anuntata, iesira din cottage, Harry la brat cu mama sa si Simon Ford la brat cu Nell. Urmau inginerul James Starr, in aparenta calm dar de fapt asteptandu-se la orice, si Jack Ryan, superb in hainele sale de cimpoier.

Veneau apoi ceilalti ingineri din mina, oamenii de vaza din Coal-city, camarazii batranului maistru, toti membrii marii familii de mineri care constituiau populatia specifica a Noii Aberfolyle. Afara era una din acele zile toride de august, care sunt greu de suportat in regiunile nordice. Zaduful patrundea pana in adancurile minei unde temperatura se ridicase anormal. Atmosfera era saturata de electricitate prin puturile de aeratie si prin marele tunel din Malcolm.

Se putea constata - fenomen destul de rar - ca barometrul coborase la Coal-city in mod considerabil.

Te intrebai daca vreo furtuna nu se va dezlantui sub bolta de sist care forma cerul imensei cavitati.

De fapt, insa, nimeni din interior nu se preocupa de amenintarile atmosferice de afara. Toti erau imbracati, bineinteles, cu hainele cele mai bune, asa cum se cuvenea pentru ceremonie.

Madge purta un costum care amintea pe cele din timpurile trecute. Pe cap avea un toy, ca vechile matroane, iar pe umeri purta un rokelay, un fel de mantila cadrilata pe care scotienele o poarta cu o anumita eleganta. Nell isi fagaduise sa nu lase sa se vada cat era de agitata. Ea isi stapanea bataile inimii si tainicile ei temeri, si curajoasa copila reusi sa arate tuturor o fata calma, linistita.

Era imbracata simplu si acea simplitate a rochiei, pe care o preferase altor vesminte mai bogate, scotea mai mult in evidenta farmecul sau. Pe cap purta doar un snood, panglica in mai multe culori, cu care se impodobesc de obicei tinerele caledoniene.

Simon Ford purta o haina pe care n-ar fi dispretuit-o nici vrednicul judecator Nichol Jarvie din romanul lui Walter Scott.

Toata lumea se indrepta spre capela Saint-Gilles, care fusese frumos impodobita.

Pe cerul lui Coal-city, discurile electrice, mai puternice din cauza curentului mai intens, straluceau ca tot atatia sori. O atmosfera luminoasa umplea intreaga Noua Aberfoyle.

In capela, lampile electrice proiectau o lumina vie, iar fiecare vitraliu colorat stralucea ca un caleidoscop de foc.

In usa capelei Saint-Gilles pastorul William Hobson astepta sosirea sotilor.

Cortegiul se apropia, dupa ce inconjurase in chip maiestuos malul lacului Malcolm.

In acel moment, orga incepu sa cante si ambele perechi, precedate de pastorul Hobson, se indreptara catre altarul din Saint-Gilles.

Pastorul binecuvanta mai intai toata adunarea, apoi Harry si Nell ramasera singuri in fata preotului care tinea in mana cartea sfanta.

- Harry, intreba pastorul Hobson, vrei s-o iei de sotie pe Nell si juri ca o vei iubi de-a pururi?

- Jur, raspunse tanarul cu o voce ferma.

- Nell, relua preotul, vrei sa-l iei de sot pe Harry Ford, si.

Tanara fata nu apuca sa raspunda cand un zgomot asurzitor se auzi de afara. Una din stancile enorme formand o terasa deasupra malului lacului Malcolm, la o suta de pasi de capela, se prabusi fara explozie, ca si cum caderea sa ar fi fost pregatita dinainte. Sub acea stanca exista o excavatie necunoscuta de nimeni, in care se ingramadeau apele. Apoi, deodata, intre bucatile de stanca sfaramata aparu o barca pe care o impulsie puternica o lansa pe suprafata lacului.

In barca statea in picioare un batran imbracat cu o rasa sumbra de calugar, cu parul valvoi si cu o barba alba lunga, ce-i cadea pe piept.

In mana tinea o lampa Davy, in care ardea o flacara protejata de panza metalica a aparatului.

Cu o voce puternica, batranul striga:

- Grizul! Grizul! Nenorocire voua tuturor! Nenorocire!

In acel moment, mirosul slab, caracteristic hidrogenului protocarbonat, se imprastie in atmosfera.

Cauza raspandirii gazului exploziv se datora prabusirii stancii care lasa sa se scurga o cantitate enorma de grizu, inmagazinat in pungi uriase ale caror orificii fusesera astupate de sist. Tasniturile de grizu urcau spre boltile domului sub o presiune de cinci-sase atmosfere.

Batranul cunostea existenta acelor pungi cu gaze si le deschisese brusc pentru a face explozibila atmosfera cavernei.

In acest timp, James Starr si alti cativa, iesind repede din capela, alergara spre mal.

- Afara din mina! Afara din mina! striga inginerul, care, dandu-si seama de pericolul imediat, veni sa dea alarma la usa capelei Saint-Gilles.

- Grizul! Grizul! repeta batranul inaintand cu barca pe apele lacului.

Harry, tragandu-si dupa el logodnica, tatal si mama, parasi in graba capela.

- Iesiti din mina! Iesiti din mina! repeta intruna James Starr.

Era insa prea tarziu pentru a mai fugi din mina. Batranul Silfax era acolo, gata sa indeplineasca ultima sa amenintare, gata sa impiedice casatoria lui Nell cu Harry, inmormantand intreaga populatie din Coal-city sub ruinele minei.

Deasupra capului sau se rotea in zbor cucuveaua sa enorma, ale carei pene albe erau presarate cu puncte negre.

In acel moment, un om se arunca in apele lacului si inota din rasputeri spre barca.

Era Jack Ryan. El se straduia sa-l prinda pe nebun inainte ca acesta sa-si indeplineasca opera de distrugere.

Silfax il vazu venind. El sparse atunci sticla lampii de siguranta, si smulgand fitilul aprins, il plimba in aerul inconjurator.

O tacere mormantala domnea asupra intregii asistente ingrozite.

James Starr, resemnat, se mira ca explozia inevitabila nu nimicise inca Noua Aberfoyle. Silfax, cu trasaturile crispate, isi dadu seama ca gazul, prea usor spre a se mentine in straturile joase, se acumulase la inaltimea domului. Atunci pasarea, la un gest al lui Silfax, apuca festila incendiara cu ghearele, asa cum facea altadata in mina Dochart, si incepu sa zboare catre inaltimea boltii pe care batranul i-o arata cu mana.

Cateva secunde inca si Noua Aberfoyle n-ar mai fi existat.

In acel moment, Nell se smulse din bratele lui Harry.

Calma si in acelasi timp inspirata, ea alerga spre tarmul lacului, pana la marginea apei.

- Harfang! Harfang! striga ea cu o voce clara. Vino la mine! Vino la mine!

Devotata pasare ezita un moment, mirata. Dar, deodata, recunoscand vocea lui Nell, lasa sa cada festila aprinsa in apa lacului si, facand un cerc larg in zbor, se abatu la picioarele tinerei fete.

Straturile inalte, explozive, unde grizul era amestecat cu aerul, nu fusesera atinse! Un strigat salbatic rasuna sub cupola. Era ultimul strigat al batranului Silfax.

In momentul cand Jack Ryan era sa puna mana pe marginea barcii, batranul, vazand ca razbunarea nu i-a reusit, se arunca in apele lacului.

- Salveaza-l! Salveaza-l! striga Nell cu deznadejde.

Harry o auzi si, aruncandu-se la randul sau in lac, ajunse inotand langa Jack Ryan si se afunda de cateva ori. Osteneala sa fu zadarnica.

Apele lacului Malcolm refuzau sa-si elibereze prada. Ele se inchisesera pentru totdeauna deasupra batranului Silfax.

XXII LEGENDA BATRANULUI SILFAX.

Sase luni dupa aceste evenimente, casatoria lui Harry Ford cu Nell, atat de straniu intrerupta, se celebra in capela Saint-Gilles. Dupa ce pastorul Hobson binecuvanta unirea lor, tinerii casatoriti, imbracati inca in negru, se intoarsera la cottage. James Starr si Simon Ford, acum eliberati de orice griji, prezidau veseli serbarea care urma ceremoniei si care se prelungi pana-a doua zi.

In aceste imprejurari memorabile, Jack Ryan, imbracat in costumul sau de piper, dupa ce umplu cu aer burduful cimpoiului, obtinu un triplu succes: ca cimpoier, dansator si cantaret, in acelasi timp, si fu aplaudat de intreaga asistenta.

A doua zi, lucrarile de subteran si cele de suprafata reincepura, sub conducerea inginerului James Starr.

Harry si Nell erau multumiti, se intelege de la sine. Acesti doi tineri, atat de incercati, gasira in sfarsit in casatorie fericirea pe care o meritau. Cat despre Simon Ford, acum maistru onorific al minei, spera sa ajunga sa serbeze cincizeci de ani de la casatoria sa cu buna lui Madge, care, dealtfel, impartasea dorinta sotului ei.

- Si apoi, inca o data cincizeci de ani spuse sagalnicul Jack Ryan, de doua ori cincizeci de ani - nici nu-i asa mult pentru dumneavoastra, domnule Simon!

- Ai dreptate, fiule, raspunse linistit batranul maistru. Nici n-ar fi de mirare, in acest climat al Noii Aberfoyle, in acest mediu care nu cunoaste intemperiile de afara, sa traiasca omul si doua sute de ani.

Vor asista oare locuitorii Noii Aberfoyle la aceasta a doua aniversare? Aceasta ne-o va spune viitorul.

In orice caz, o pasare ce parea ca va atinge o longevitate neobisnuita era cucuveaua batranului Silfax. Ea dadea mereu tarcoale intunecosului domeniu. Dar, dupa moartea batranului, desi Nell incercase s-o retina, pasarea disparu dupa cateva zile.

In afara de faptul ca societatea oamenilor ii era la fel de neplacuta ca si stapanului ei, se parea ca-i poarta pica in special lui Harry in care aceasta pasare geloasa recunoscuse, si de aceea il ura, pe primul care o rapise pe Nell, pe acela cu care zadarnic se luptase in timpul ascensiunii din abis.

De atunci, foarte rar o mai zarea Nell planand deasupra lacului Malcolm. Voia pasarea sa-si revada prietena de altadata? Voia ea sa patrunda cu privirea pana in fundul abisului care il inghitise pe Silfax?

Ambele versiuni au fost admise, iar cucuveaua deveni legendara si ii inspira lui Jack Ryan multe povesti fantastice.

Multumita acestui tanar vesel, si astazi se mai canta, in timpul sezatorilor scotiene, legenda pasarii batranului Silfax, fostul «penitent» al minelor de la Aberfoyle.

GOANA DUPA METEOR.

I IN CARE JUDECATORUL JOHN PROTH INDEPLINESTE UNA DIN CELE MAI PLACUTE INDATORIRI ALE FUNCTIEI SALE INAINTE DE A SE REINTOARCE IN GRADINA.

N-avem nici un motiv sa ascundem cititorilor ca orasul in care incepe povestea aceasta neobisnuita e situat in Virginia, Statele Unite ale Americii. Cu voia lor, vom numi orasul Whaston si il vom plasa in districtul rasaritean, pe malul drept al Potomacului; dar ni se pare inutil sa determinam mai mult coordonatele orasului, care va fi cautat zadarnic chiar pe cele mai bune harti ale Statelor Unite.

In anul acela, in ziua de l2 martie, dimineata, locuitorii Whastonului, care traversau Exeter Street la un moment dat, putura zari un elegant calaret urcand si coborand la pas strada, care e foarte povarnita, apoi oprindu-se, pana la urma, in piata Constitutiei aflata cam in centrul orasului.

Calaretul, un adevarat tip de yankeu, tip care nu e lipsit de o distinctie proprie, sa fi avut cel mult treizeci de ani. Era inalt, voinic si bine facut, cu trasaturi regulate, cu parul brun si purta o barba castanie al carei varf ascutit ii prelungea fata rasa cu grija deasupra buzelor. O mantie larga il acoperea pana la calcaie si se intindea peste crupa calului. Calaretul isi conducea cu pricepere si fermitate bidiviul, altminteri destul de vioi. Totul, in atitudinea lui, arata omul de actiune, omul hotarat, ascultand de primul impuls, omul care nu sovaie niciodata intre dorinta si teama, cum sovaie firile nehotarate. In sfarsit, un observator ar fi constatat ca nerabdarea lui fireasca nu putea fi decat imperfect ascunsa sub o aparenta de nepasare.

De ce se afla calaretul in orasul acesta in care nimeni nu-l cunostea si nimeni nu-l mai vazuse vreodata?. Se marginea doar sa-l strabata, sau avea de gand sa ramana aici catava vreme?. Ca sa gaseasca un hotel, n-ar fi avut, in acest caz, decat de ales. In privinta aceasta, orasul Whaston merita laude. In nici un alt centru din Statele Unite sau din alte tari, calatorul nu gaseste o primire mai buna, un serviciu mai bun, o masa mai buna, un confort atat de complet cu preturi atat de modeste. Si e intr-adevar destul de trist ca hartile arata cu atata imprecizie un oras in care exista asemenea avantaje.

Nu, strainul nu parea deloc dispus sa ramana in Whaston si zambetele atragatoare ale hotelierilor n-aveau nici un efect asupra lui. Preocupat, indiferent la ce se petrecea in preajma lui, el tinea la pas soseaua care marcheaza marginea pietii Constitutiei, al carei centru e ocupat de o vasta movila de pamant. Si nici nu banuia macar ca starneste curiozitatea publica.

Iar curiozitatea publica era starnita din plin! De cand se ivise calaretul, patronii si oamenii de serviciu iesiti in pragurile portilor schimbau cuvintele acestea sau altele asemanatoare:

- Pe unde a venit?

- Prin Exeter Street.

- Si de unde venea?

- Dupa cate se spune, a intrat in oras prin mahalaua Wilcox.

- E cam o jumatate de ora de cand calul lui da ocol pietii.

- Pesemne ca asteapta pe cineva.

- Se poate. Ba chiar asteapta cu oarecare nerabdare.

- Se uita mereu spre Exeter Street.

- Pe aici o sa soseasca:

- Cine «o sa» soseasca? El sau ea?

- De! E destul de chipes.!

- Atunci o fi avand o intalnire?

- Da, o intalnire. Dar nu in sensul la care va ganditi.

- Ce stii dumneata?

- Pai e a treia oara cand strainul se opreste in fata usii domnului John Proth.

- Si cum domnul Proth e judecator al Whastonului.

- Inseamna ca omul are vreun proces.

- Si ca adversarul lui intarzie.

- Ai dreptate.

- Bun! Judecatorul Proth o sa-i impace si-o sa-i rasimpace, cat ai clipi.

- E un om iscusit.

- Si un om de treaba.

Intr-adevar, s-ar fi putut ca acesta sa fie adevaratul motiv al prezentei calaretului la Whaston. Caci, de mai multe ori, el se oprise fara sa descalece in fata casei domnului John Proth. Privea poarta, privea ferestrele, apoi ramanea neclintit, ca si cum ar fi asteptat sa se iveasca cineva in prag, pana in clipa cand calul, care tropaia de nerabdare, il silea sa se urneasca iar din loc.

Dar, cand se mai opri inca o data acolo, iata ca usa se deschise larg si un barbat se ivi la capatul peronului care dadea spre trotuar.

De cum il zari, strainul isi scoase palaria:

- Domnul John Proth, dupa cate banuiesc?. spuse el.

- In persoana, raspunse judecatorul.

- Vreau sa va pun o simpla intrebare, care n-o sa ceara decat un da sau un nu din partea dumneavoastra.

- Puneti-o, domnule.

- A venit cineva, in dimineata aceasta, sa va intrebe despre domnul Seth Stanfort?

- Nu, dupa cat stiu.

- Multumesc!

Rostind cuvantul acesta si ridicandu-si din nou palaria, calaretul dadu pinteni calului si porni in trap usor pe Exeter Street.

Acum - aceasta era parerea generala - nu mai exista nici o indoiala in privinta faptului ca necunoscutul avusese treaba cu domnul John Proth. Dupa felul cum isi formulase intrebarea, el insusi era Seth Stanfort, primul prezent la o intalnire fixata cuiva. Dar se ridica o alta problema, la fel de palpitanta: oare trecuse ceasul numitei intalniri si calaretul necunoscut avea sa paraseasca acum orasul, pentru a nu se mai reintoarce?

E usor de inteles, fiindca ne aflam in America, adica in tara unde se fac cele mai multe pariuri din lume, ca imediat cativa locuitori ai Whastonului pariara intre ei daca strainul se va reintoarce curand sau daca a plecat definitiv. Doar cateva ramasaguri pe o jumatate de dolar, sau chiar pe cinci sau sase centi, nu mai mult, facute intre personalul hotelurilor si curiosii ramasi in piata, dar, in sfarsit, ramasaguri care trebuiau platite in toata regula de cei ce aveau sa piarda si incasate de cei ce aveau sa castige, toti oameni dintre cei mai onorabili.

Cat despre judecatorul John Proth, el se marginise doar sa-l urmareasca din ochi pe calaretul care urca spre mahalaua Wilcox. Caci era un filosof judecatorul John Proth, un magistrat intelept, care numara nu mai putin de cincizeci de ani de intelepciune si de filosofie, desi, ca varsta, nu depasea o jumatate de veac, - ceea ce, cu alte cuvinte, inseamna ca era filosof si intelept din nascare. Mai adaugati la asta ca, in calitatea lui de celibatar - dovada neindoielnica de intelepciune - viata nu-i fusese niciodata tulburata de nici un fel de griji, ceea ce, veti recunoaste, usureaza enorm practicarea filosofiei. Nascut la Whaston, judecatorul nu-si parasise, nici macar in copilarie, decat putin sau aproape deloc orasul natal, iar cei carora le impartea dreptatea il respectau tot atat pe cat il iubeau, caci il stiau lipsit de orice fel de ambitii.

John Proth avea simtul dreptatii. Se arata intotdeauna intelegator fata de slabiciunile si uneori chiar de greselile altora. Sa duca la bun sfarsit pricinile infatisate lui, sa-i trimita acasa, impacati, pe adversarii care veneau in fata modestei lui judecati, sa netezeasca asperitatile, sa dezlege nodurile, sa indulceasca ciocnirile inerente oricarei ordini sociale, oricat de desavarsita ar fi ea, iata cum isi intelegea el misiunea. John Proth era destul de bogat. Functia de judecator si-o indeplinea numai din placere si nu visa sa ajunga pe trepte mai inalte. Iubea tihna - a lui si a altora. Socotea oamenii drept vecini de viata cu care ai tot interesul sa traiesti in buna pace. Se culca devreme si se scula devreme. Daca mai citea cateva carti ale unor scriitori din Lumea Veche sau Noua se multumea totusi cu bravul si onestul ziar al orasului, Whaston News, in care anunturile ocupau mai mult spatiu decat politica. Zilnic, facea o plimbare de-o ora sau doua, in timpul careia palariile trecatorilor se toceau salutandu-l, din care pricina se vedea nevoit sa-si cumpere si el cate o palarie noua la fiecare trei luni. In afara de plimbarile acestea, daca lasam la o parte timpul destinat exercitarii functiei sale, judecatorul ramanea in locuinta lui pasnica si confortabila, ingrijindu-si florile din gradina, care ii rasplateau ostenelile incantandu-l cu prospetimea culorilor, imbatandu-l cu miresmele lor suave.

Dupa schitarea aceasta, in cateva randuri, portretul domnului John Proth fiind plasat in adevaratul sau cadru, va fi lesne de inteles ca numitul judecator aproape ca nu se sinchisi de intrebarea pe care i-o pusese strainul. Daca acesta, in loc sa se adreseze stapanului casei, ar fi stat de vorba cu batrana servitoare Kate, s-ar fi putut intampla ca ea sa vrea sa afle mai multe. Kate ar fi staruit in privinta lui Seth Stanfort, ar fi intrebat ce trebuie sa spuna daca cineva s-ar fi interesat de el. Si fara doar si poate ca nu i-ar fi displacut vrednicei Kate sa afle daca strainul avea sa mai revina, fie dimineata, fie dupa-amiaza, in casa domnului John Proth.

Dar domnul John Proth nu si-ar fi iertat in vecii vecilor asemenea curiozitati, asemenea indiscretii, de inteles la slujnica lui, care era femeie. Nu, domnul John Proth nici nu observase macar ca sosirea, prezenta si apoi plecarea strainului fusesera remarcate de cei ce cascau gura prin piata si, dupa ce inchisese poarta, se intorsese sa ude trandafirii, crinii, muscatele si rozetele din gradina.

Curiosii nu-l imitara insa, si ramasera sa observe mai departe.

Intre timp, calaretul inaintase pana la capatul Exeter Street-ului, care domina partea apuseana a orasului. Ajuns in mahalaua Wilcox, pe care Exeter Street o leaga de centrul Whastonului, isi opri calul, si, fara sa descalece, privi in jurul lui. Din acest punct, putea sa cuprinda cu privirea peste o mila din imprejurimi si sa urmareasca drumul cotit care cobora trei mile, pana la targusorul Steel, care, dincolo de Potomac, isi profila clopotnitele in zare. Dar privirea lui cerceta zadarnic drumul, caci, fara doar si poate, nu descoperi ceea ce cauta. De aici, viile miscari de nerabdare transmise calului, al carui tropot pe loc trebuia strunit.

Se scursera astfel vreo zece minute, apoi calaretul, pornind la pas pe Exeter Street, se indrepta pentru a cincea oara spre piata.

«La urma urmei, isi repeta el, privindu-si ceasul, inca n-a intarziat. Trebuie sa vina la zece si sapte minute si e de-abia noua si jumatate. Distanta dintre Whaston si Steel, de unde trebuie sa vina ea, este egala cu distanta dintre Whaston si Brial, de unde am venit eu, si poate fi strabatuta in mai putin de douazeci de minute. Drumul e frumos, timpul e bun si n-am auzit ca vreo revarsare a fluviului sa fi luat podul. Deci, n-o sa aiba nici o stavila in drum. In conditiile acestea, daca lipseste de la intalnire, inseamna ca n-a vrut sa vina. Dealtfel, a fi exact inseamna a sosi cand ai spus si nu cu mult inainte. In realitate, eu sunt neexact, fiindca m-am grabit mai mult decat s-ar cuveni sa se grabeasca un om chibzuit. E adevarat ca politetea, chiar daca n-as mai fi avut si alte sentimente, mi-ar fi poruncit sa sosesc primul la intalnire».

Monologul acesta tinu tot timpul cat strainul cobori pe Exeter Street si nu se termina decat in clipa cand copitele calului lovira din nou pavajul pietii.

Hotarat lucru, cei ce pariasera pe reintoarcerea strainului castigau pariurile. De aceea, cand calaretul trecu de-a lungul hotelurilor, ei il intampinara cu fete voioase, pe cand cei ce pierdeau nu-l salutau decat ridicand din umeri.

In sfarsit, orologiul municipal batu ora zece. Oprindu-si calul, strainul numara cele zece batai si se incredinta ca mersul orologiului se potrivea exact cu al ceasului pe care il scosese din buzunar.

Mai trebuiau sa treaca doar sapte minute pentru ca ora intalnirii sa soseasca si apoi sa treaca.

Seth Stanfort se reintoarse la intrarea in Exeter Street. Vadit lucru, nici calul si nici el nu mai puteau sa stea locului.

Un public destul de numeros insufletea strada. La cei ce urcau in lungul ei, Seth Stanfort nici nu se uita macar. Toata atentia ii era concentrata asupra celor ce coborau, si privirea lui ii prindea de cum se iveau in varful pantei. Exeter Street e destul de intinsa ca un pieton sa aiba nevoie de zece minute ca s-o strabata, dar unei trasuri care ar merge repede sau unui cal la trap nu le trebuiesc mai mult de trei sau patru minute pentru asta.

Calaretul nostru insa nu se uita deloc la pietoni. Nici nu-i vedea macar. Chiar daca prietenul lui cel mai bun ar fi trecut pe jos pe langa el, tot nu l-ar fi zarit. Persoana asteptata nu putea sa soseasca decat in trasura, sau calare.

Dar o sa soseasca oare la ora convenita?. Mai ramasesera doar trei minute, exact cat ar fi trebuit ca sa coboare panta strazii Exeter, si nici un vehicul nu se ivea in susul ei, nici o motocicleta, nici o bicicleta, nici un automobil care, mergand cu optzeci pe ora, ar mai fi putut depasi clipa intalnirii.

Seth Stanfort arunca o ultima privire pe Exter Street. Si o sclipire vie ii licari in ochi pe cand soptea cu o hotarare de neabatut: «Daca nu e aici exact la zece si sapte minute, nu ma insor.»

Ca un raspuns la declaratia aceasta, in aceeasi clipa se auzi din susul strazii galopul unui cal. Bidiviul, un animal superb, era incalecat de-o tanara fata care il conducea cu gratie si indemanare. Trecatorii se dadeau la o parte din calea lui, si cu siguranta ca n-avea sa mai intalneasca nici un obstacol pana in piata.

Seth Stanfort o recunoscu pe aceea pe care o astepta. Fata ii redeveni impasibila. Fara sa rosteasca un cuvant, fara sa faca un gest, el isi struni calul si se indrepta calm spre casa judecatorului.

Fireste ca toate acestea starnira si mai mult curiosii care se apropiara, fara ca Stanfort sa le acorde cea mai mica atentie.

Cateva secunde mai tarziu, calareata galopa prin piata, iar calul ei, alb de spume, se oprea la doi pasi de poarta.

Strainul se descoperi si spuse:

- Salut pe domnisoara Arcadia Walker.

- Si eu pe domnul Seth Stanfort, raspunse Arcadia Walker, inclinandu-se cu o miscare gratioasa.

Nici vorba ca localnicii nu scapau o clipa din ochi perechea cu totul necunoscuta lor. Si isi spuneau intre ei:

- Daca au venit pentru un proces, e de dorit ca amandoi sa castige.

- Asa o sa fie, altminteri ar insemna ca domnul Proth sa fie mai putin intelept decat e in realitate!

- Iar daca niciunul, nici altul nu sunt casatoriti, cel mai nimerit ar fi ca «totul sa se termine cu o nunta!»

Astfel vorbeau gurile, astfel se schimbau cuvintele. Dar nici Seth Stanfort, nici Arcadia Walker nu pareau sa ia in seama curiozitatea stanjenitoare al carei obiect erau.

Seth Stanfort tocmai se pregatea sa descalece ca sa bata in poarta domnului John Proth, cand poarta se deschise.

Domnul John Proth se ivi in prag, iar batrana Kate, de data aceasta, aparu in spatele lui. Auzisera amandoi tropotul cailor in fata casei si judecatorul, lasandu-si gradina, iar slujnica, parasindu-si bucataria, voiau sa stie ce se petrece afara.

Seth Stanfort ramase deci in sa si, adresandu-se magistratului, spuse:

Domnule judecator John Proth eu sunt Seth Stanfort, din Boston, Massachusetts.

Incantat de cunostinta, domnule Seth Stanfort.

Si iat-o pe domnisoara Arcadia Walker din Trenton, New-Jersey.

Preaonorat ca ma aflu in fata dumneavoastra, Miss Arcadia Walker.

Dupa ce-l privi pe strain, domnul John Proth isi atinti intreaga atentie asupra strainei.

Domnisoara Arcadia Walker, fiind o tanara incantatoare, ne va face placere s-o schitam, in cateva cuvinte. Varsta: douazeci si patru de ani; ochii de un albastru deschis; parul castaniu inchis; tenul de-o fragezime pe care arsita soarelui abia o atinsese; dintii de un alb si de o regularitate desavarsita; statura ceva mai mult decat mijlocie; infatisarea incantatoare; mersul de o rara eleganta, suplu si nervos totodata. In costumul de amazoana cu care era imbracata, ea raspundea cu gratie miscarilor calului, care, ca si calul lui Seth Stanfort, nu statea o clipa linistit. Mainile ei, imbracate in manusi fine, struneau darlogii si un cunoscator si-ar fi dat imediat seama cat e de priceputa in arta aceasta. intreaga ei fiinta purta pecetea unei rare distinctii.

Arcadia Walker, originara din New-Jersey, neavand decat rude departate, stapana pe faptele ei, independenta prin avere, inzestrata cu spiritul aventuros al tinerilor americani, ducea o viata potrivita gusturilor ei. Calatorind de mai multi ani, vizitase principalele tinuturi ale Europei si era la curent cu ceea ce se facea si se spunea la Paris, Londra, Berlin, Viena sau Roma. Iar cele auzite sau vazute in neincetatele ei peregrinari putea sa le povesteasca francezilor, englezilor, germanilor sau italienilor in propriile lor limbi. Arcadia Walker era instruita si educatia ei, dirijata de un tutore astazi raposat, fusese deosebit de ingrijita. Se pricepea destul de bine si la afaceri, ba chiar dovedea o remarcabila pricepere in ceea ce priveste administrarea propriei ei averi.

Ceea ce am spus despre Arcadia Walker s-ar potrivi aidoma si in privinta lui Seth Stanfort. Liber si el si de asemenea bogat, iubind si el calatoriile. Seth Stanfort strabatuse intreaga lume si nu statea mai niciodata la Boston, orasul sau natal. Iarna era oaspetele Vechiului Continent si al marilor capitale, unde isi intalnise adeseori aventuroasa compatrioata. Vara se reintorcea in America, pe plajile unde se intalnesc familiile milionarilor yankei. Si acolo o intalnise adesea pe Miss Arcadia Walker.

Faptul ca aveau gusturi identice ii apropiase incetul cu incetul pc cei doi indrazneti tineri pc care curiosii si mai ales curioasele din piata ii socoteau cum nu se poate mai potriviti unul cu altul. Si, intr-adevar, amandoi dornici de calatorii, amandoi grabiti sa ajunga acolo unde vreun incident al vietii politice sau militare atragea atentia publica, cum nu s-ar fi potrivit? Deci, nu e de mirare ca Seth Stanfort si Arcadia Walker ajunsesera incetul cu incetul la ideea de a-si uni vietile, fapt care nu le-ar fi schimbat cu nimic obiceiurile. De acum inainte nu mai aveau sa fie doua nave calatorind impreuna, ci una singura, ba chiar, s-ar putea crede, una mai bine construita, echipata si amenajata ca sa strabata toate marile globului.

Nu! Seth Stanfort si Arcadia Walker nu fusesera adusi de vreun proces, de vreo cearta sau de incheierea vreunei afaceri in fata judecatorului din Whaston. Dupa ce indeplinisera toate formalitatile legale fata de autoritatile competente din Massachusetts si din New-Jersey, cei doi tineri isi dadusera intalnire la Whaston, chiar in ziua aceea, l2 martie, chiar la ora aceea, zece si sapte minute, pentru savarsirca acelui act care, dupa spusele amatorilor, e cel mai important din viata unui om.

Prezentarea lui Seth Stanfort si a Arcadiei Walker in fata judecatorului fiind facuta, asa cum am aratat, domnul John Proth nu mai avu decat sa-i intrebe pe cei doi calatori ce pricina ii adusese la el.

- Seth Stanfort doreste sa devina sotul domnisoarei Arcadia Walker, raspunse tanarul.

- Si domnisoara Arcadia Walker doreste sa devina sotia domnului Seth Stanfort, adauga tanara.

Magistratul se inclina, spunand:

- Va stau la dispozitie, domnule Stanfort si domnisoara Arcadia Walker.

Cei doi tineri se inclinara si ei.

- Cand v-ar conveni sa aiba loc casatoria? urma domnul John Proth.

- Chiar acum. daca sunteti liber, raspunse Seth Stanfort.

- Caci parasim Whastonul de indata ce voi deveni doamna Stanfort, declara Miss Arcadia Walker.

Prin atitudinea sa, domnul John Proth arata cat de mahniti erau, el si intregul oras, ca nu puteau sa gazduiasca mai multa vreme perechea aceasta incantatoare care ii onora cu prezenta ei.

Apoi adauga:

- Va stau cu totul la dispozitie - si se trase inapoi cu cativa pasi, eliberand poarta.

Dar domnul Seth Stanfort il opri cu un gest.

- E neaparat nevoie ca Miss Arcadia si eu sa descalecam? intreba el.

Domnul John Proth chibzui o clipa.

- Deloc! afirma el. Va puteti casatori si calare, la fel de bine ca si pe jos.

Cu greu s-ar fi putut gasi un magistrat mai intelegator, chiar si in aceasta originala tara a Americii!

- Am sa va pun doar o intrebare, continua domnul John Proth. Sunt indeplinite toate formalitatile impuse de lege?

- Sunt, raspunse Seth Stanfort.

Si-i intinse judecatorului un dublu certificat in toata regula, intocmit de grefele din Boston si Trenton, dupa achitarea sumelor cuvenite.

Domnul John Proth lua actele, isi puse pe nas ochelarii cu rama de aur si citi atent hartiile legalizate si prevazute cu timbrul oficial.

- Actele sunt in regula, spuse el, iar eu sunt gata sa va eliberez certificatul de casatorie.

Sa nu ne miram daca curiosii, al caror numar sporise, se ingramadeau in jurul tinerei perechi, tinand sa fie martorii unei casatorii savarsite in conditii care ar fi parut cam neobisnuite in orice alta tara. Lucrul acesta insa nici nu-i stingherea pe cei doi logodnici si nici nu le displacea.

John Proth se urca atunci pe prima treapta a peronului casei, si, cu un glas care fu auzit de toti cei de fata, spuse:

- Seth Stanfort, consimti s-o iei de nevasta pe domnisoara Arcadia Walker?

- Da.

- Arcadia Walker, consimti sa-l iei de barbat pe domnul Seth Stanfort?

- Da.

Magistratul facu o pauza, apoi, serios, ca un fotograf in clipa nelipsitului «nu miscati!» rosti:

- In numele legii, domnule Seth Stanfort din Boston si domnisoara Arcadia Walker din Trenton, va declar uniti prin casatorie.

Cei doi soti se apropiara unul de altul, dandu-si mana ca pentru a pecetlui actul indeplinit.

Apoi, fiecare dintre ei ii intinse judecatorului cate o hartie de cinci sute de dolari.

- Onorariul, spuse domnul Seth Stanfort.

- Pentru saraci, spuse doamna Arcadia Stanfort.

Si amandoi, dupa ce se inclinara in fata judecatorului, dadura pinteni cailor, care pornira la galop spre mahalaua Wilcox.

- Asta-i buna!. spuse Kate, pe care uimirea o incremenise intr-atat, incat timp de zece minute izbutise sa nu scoata o vorba.

- Ce vrei sa spui, Kate? intreba judecatorul Proth.

Batrana lasa coltul sortului, pe care il framanta de parca ar fi vrut sa faca o funie din el.

- Cred, domnule judecator, ca tinerii astia nu sunt in toate mintile.

- Asa e, batrana Kate, asa e, aproba John Proth, luandu-si din nou pasnica stropitoare. Dar ce-i de mirare? Oare cei care se casatoresc sunt vreodata in toate mintile?

II CARE IL INTRODUCE PE CITITOR IN CASA LUI DEAN FORSYTH SI II FACE CUNOSTINTA CU NEPOTUL LUI, FRANCIS GORDON, SI CU BONA LUI, MITZ.

- Mitz!. Mitz.!

- Da, baietas!

- Ce-o fi avand unchiul Dean?

- Habar n-am.

- O fi bolnav cumva?

- Da' de unde! Dar daca o s-o tina tot asa, atunci sigur se imbolnaveste.

Intrebarile si raspunsurile acestea erau schimbate de un tanar de douazeci si trei de ani si de o femeie de saizeci si cinci, in sufrageria unei case de pe Elisabeth Street, aflata tot in orasul Whaston, unde am vazut indeplinindu-se mai adineauri cea mai originala casatorie dupa moda americana.

Casa aceasta de pe Elisabeth Street apartinea domnului Dean Forsyth. Dean Forsyth avea patruzeci si cinci de ani si se vedea ca ii are. Un cap mare si zbarlit, niste ochi mici, cu ochelari foarte tari, niste umeri usor incovoiati, un gat vanjos, infasurat si iarna si vara intr-o cravata dubla care ii ajungea pana la barbie, o redingota larga si mototolita, o vesta labartata, cu nasturii de jos totdeauna descheiati, niste pantaloni prea scurti, abia acoperind pantofii prea largi, o scufa cu mot data spre ceafa peste un par carunt si ciufulit, o fata cu o mie de zbarcituri terminandu-se prin tacalia obisnuita la americanii din nord, o fire artagoasa, gata oricand sa se infurie, asa era domnul Dean Forsyth, despre care vorbeau Francis Gordon, nepotul sau, si Mitz, batrana lui servitoare, in dimineata zilei de 2l martie.

Francis Gordon, caruia ii murisera parintii din primii ani ai copilariei, fusese crescut de domnul Dean Forsyth, frate cu mama raposata. Desi ii revenea o oarecare avere din partea unchiului, Francis nu se socotea scutit de munca, iar domnul Forsyth ii impartasise intru totul parerea. Dupa ce isi terminase studiile la celebra universitate Harward, nepotul se dedicase dreptului si devenise avocat in Whaston, unde vaduvele, orfanii si cei saraci isi gasisera in el cel mai vajnic aparator. Francis cunostea legile si vorbea frumos, cu o voce calda si convingatoare. Toti confratii lui, si tineri si batrani, il stimau; pana acum nu-si facuse nici un dusman. Chipes la infatisare, cu par saten si ochii negri, purtari dintre cele mai alese, spiritual fara rautate, serviabil fara laudarosenie, destul de indemanatic in feluritele sporturi practicate cu pasiune de protipendada americana, cum s-ar fi putut sa nu fie printre tinerii cei mai distinsi din oras si sa nu-i fie drag incantatoarei Jenny Hudelson, fiica doctorului Hudelson si a sotiei acestuia, nascuta Flora Clarish.?

Ar fi insa prea devreme sa indreptam atentia cititorului asupra domnisoarei Jenny Hudelson. E mai bine ca ea sa nu intre in scena decat in mijlocul familiei, si pentru aceasta n-a sosit inca momentul. Dar nici n-o sa intarzie prea mult. In desfasurarea povestirii de fata, care cere desavarsita precizie, se cuvine totusi sa urmam o metoda riguroasa.

In ceea ce-l priveste pe Francis Gordon, vom mai adauga ca tanarul locuia in casa din Elisabeth Street, pe care n-avea s-o paraseasca decat in ziua casatoriei lui cu Jenny. Dar, inca o data, s-o lasam pe domnisoara Jenny Hudelson acolo unde este si sa spunem doar ca batrana Mitz era confidenta nepotului stapanului casei si ca ea il iubea ca pe un fiu. Ba mai mult chiar, ca pe un nepot, bunicile detinand in general recordul dragostei materne.

Mitz, servitoare model, cum nu s-ar putea gasi alta in zilele noastre, era descendenta speciei aceleia disparute care se trage totodata si din caine, si din pisica; din caine fiindca isi iubeste stapanii, din pisica fiindca iubeste casa. Dupa cum ne putem lesne inchipui, Mitz vorbea deschis cu domnul Dean Forsyth. Cand el n-avea dreptate, ea i-o spunea verde in fata, desi intr-un limbaj cu totul ciudat, a carui savuroasa fantezie nu poate fi redata decat cu mare aproximatie. Daca domnul Forsyth refuza sa-si recunoasca greseala, nu-i mai ramanea decat sa plece si sa se incuie in odaia lui de lucru, rasucind de doua ori cheia in broasca.

Altminteri, domnul Dean Forsyth n-avea sa se teama ca va ramane vreodata singur acolo. Era sigur ca in odaia de lucru va intalni totdeauna un alt personaj, care se ferea in acelasi fel de mustrarile si de cearta lui Mitz.

Personajul acesta raspundea la numele de Omicron. Un nume ciudat, pe care si-l datora staturii lui marunte, caci, fara doar si poate, ar fi fost poreclit Omega daca n-ar fi fost atat de maruntel. Inalt de patru picioare si sase degete in ziua cand implinise cincisprezece ani, Omicron nu mai crescuse deloc de-atunci. Tom Wife - acesta era adevaratul sau nume - intrase la cincisprezece ani in casa lui Dean Forsyth, pe vremea cand batranul Forsyth mai traia inca, si slujise astfel pana acum cand, fiind trecut de cincizeci de ani, putem socoti ca se afla de treizeci si cinci de ani in serviciul domnului Dean Forsyth.

E important de spus la ce se reducea acest serviciu. La urmatoarele: sa-l ajute pe domnul Dean Forsyth in lucrarile pentru care nutrea o pasiune cel putin egala cu a stapanului sau.

Domnul Dean Forsyth lucra, asadar?

Da, ca amator. Dar cu ce inflacarare si cu ce avant, vom vedea.

Cu ce se ocupa domnul Forsyth? Cu medicina, cu dreptul, cu literatura, cu arta, cu afacerile, ca atatia alti cetateni ai Americii? Nici pomeneala!

Atunci, cu ce? veti intreba. Cu stiintele?

N-ati ghicit. Nu cu stiintele, la plural, ci cu stiinta, la singular. Numai si exclusiv cu sublima stiinta numita astronomie.

Domnul Dean Forsyth nu visa decat descoperiri planetare sau stelare. Nimic sau aproape nimic din ce se intampla pe suprafata globului nostru nu parea sa-l intereseze. Traia in spatiile infinite. Totusi, cum pe acolo n-ar fi putut gasi de mancare nici pentru pranz si nici pentru cina, trebuia sa se coboare pe Pamant, cel putin de doua ori pe zi. Si tocmai in dimineata aceea nu se coborase la ora obisnuita, se lasa asteptat, din care pricina Mitz bombanea, dand tarcoale mesei.

- N-are de gand sa mai vina? repeta ea.

- Omicron nu-i acolo? intreba Francis Gordon.

- E totdeauna langa stapanu-sau, raspunse Mitz. Si nu-mi mai ajung picioarele, - da, chiar asa se exprima Mitz - ca sa ma catar pana la cotetul lor.

«Cotetul» era nici mai mult, nici mai putin decat un turn, a carui galerie superioara se inalta cu peste sapte metri deasupra acoperisului casei, un observator, ca sa-i spunem numele adevarat. Sub galerie exista o incapere rotunda, cu patru ferestre orientate spre cele patru puncte cardinale. In incaperea aceasta pivotau pe suporturile lor cateva telescoape, cu bataie destul de puternica. Si, daca nu li se uzau obiectivele, asta nu insemna ca nu erau intrebuintate. Mai degraba ne-am putea teme ca domnul Dean Forsyth si Omicron sa nu-si prapadeasca pana la urma ochii, tot lipindu-i de ocularele acestor instrumente.

In odaia de lucru, cei doi isi petreceau cea mai mare parte din zi si din noapte, facand, ce-i drept, cu schimbul. Priveau, observau, planau in zonele interstelare, atrasi de vesnica speranta ca vor face vreo descoperire de care sa ramana legat numele lui Dean Forsyth. Cand cerul era senin, mai mergea cum mai mergea; dar cerul nu e totdeauna senin deasupra fractiunii celei de-a treizeci si saptea paralele care traverseaza statul Virginia. Se gasesc acolo nori cirus, nimbus, cumulus, cu duiumul si, fara doar si poate, cu mult mai multi decat ar fi dorit domnul Dean Forsyth si Omicron. De aceea, cate vaicareli si amenintari nu se inaltau spre firmamentul pe care adierile vantului tarau zdrente de nori! Iar in aceste zile de sfarsit de martie, rabdarea lui Dean Forsyth fusese pusa, mai mult ca oricand, la grea incercare. De cateva zile, cerul se incapatana sa ramana acoperit, spre adanca deznadejde a astronomului.

In dimineata de 2l martie, un vant puternic dinspre vest continua sa tarasca, aproape de sol, o mare de nori intristator de opaci.

- Ce pacat! ofta pentru a zecea oara Dean Forsyth, dupa o ultima si zadarnica incercare de a invinge pacla groasa. Am presimtirea ca pierdem o ocazie rara si ca trecem la un pas de-o descoperire senzationala.

- E posibil, ii raspunse Omicron. Ba chiar e foarte probabil, caci acum cateva zile, intr-un moment de inseninare, mi s-a parut ca zaresc.

- Iar eu am vazut, Omicron.

- Amandoi, atunci, amandoi odata!

- Omicron!. protesta Dean Forsyth.

- Da, dumneata mai intai, nici vorba, se invoi Omicron, dand semnificativ din cap. Dar, cand am crezut ca zaresc lucrul acela, mi s-a parut ca trebuie sa fie. ca era.

- Iar eu, declara Dean Forsyth, afirm ca era vorba de un meteor, deplasandu-se de la nord spre sud.

- Da, domnule Dean, perpendicular pe directia soarelui.

- Pe directia lui aparenta, Omicron.

- Aparenta, se intelege.

- Si era in ziua de l6.

- Da, da, in l6.

- La ora sapte, treizeci si sapte de minute si douazeci de secunde.

- Douazeci de secunde, repeta Omicron, asa cum am constatat dupa ceasul nostru.

- Si n-a mai reaparut de atunci! striga domnul Dean Forsyth, ridicandu-si pumnul amenintator spre cer.

- Cum ar fi putut? Nori!. Nori!. Nori!. De cinci zile nu-i macar un petic de cer senin, nici cat sa-ti croiesti o batista!

- Parca ar face dinadins, striga Dean Forsyth, batand din picior, si cred ca intr-adevar numai mie mi se poate intampla asemenea lucru.

- Numai noua, il corecta Omicron, care se socotea colaborator la lucrarile stapanului sau.

Cinstit vorbind, toti localnicii din Whaston ar fi avut dreptul sa se planga din pricina norilor care le intunecau cerul. Faptul ca soarele straluceste sau nu, lucrul acesta priveste pe toata lumea, deopotriva.

Dar, oricat de general ar fi fost dreptul de a se plange, nici un localnic n-ar fi avut pretentia nebuneasca sa se manie, ca Dean Forsyth, atunci cand orasul era invaluit de una din negurile acelea impotriva carora telescoapele cele mai puternice, lunetele cele mai perfectionate nu pot sa faca nimic. Si astfel de neguri nu sunt deloc rare la Whaston, desi orasul e scaldat de apele limpezi ale Potomacului, si nu de apele tulburi ale Tamisei.

Oricum ar fi, ce anume vazusera sau ce crezusera ca vad cei doi astronomi, in ziua de l6 martie, cand cerul fusese senin?. Nici mai mult, nici mai putin decat un bolid de forma sferica, deplasandu-se vadit de la nord la sud, cu o viteza nemaipomenita si stralucind atat de tare, incat intrecea lumina difuza a soarelui. Cum distanta bolidului fata de pamant masura destui kilometri, ar fi fost posibil sa fie urmarit multa vreme inca, in ciuda vitezei lui, daca o ceata neasteptata n-ar fi venit sa impiedice orice fel de observatii.

De atunci se depana firul regretelor provocate de ghinionul acesta. Are sa mai revina bolidul pe orizontul orasului? Si ii vor putea fi calculate elementele, determinata masa, greutatea, natura? Oare nu-l va regasi, in vreun alt punct al cerului, cine stie ce astronom mai norocos? Dean Forsyth, prinzandu-l atat de putin timp in telescop, va fi oare indreptatit sa dea numele lui descoperirii? Pana la urma, n-o sa-i revina intreaga onoare vreunuia din savantii aceia ai Vechiului si ai Noului Continent, care isi petrec viata scotocind spatiul zi si noapte?

«Niste acaparatori! se mania Dean Forsyth. Niste pirati ai cerului!»

Toata dimineata zilei de 2l martie nici Dean Forsyth, nici Omicron nu se putusera hotari, cu toata vremea rea, sa se departeze de fereastra deschisa catre nord. Iar mania lor sporise ceas cu ceas. Acum, nu mai vorbeau. Dean Forsyth parcurgea cu privirea vastul orizont pe care il marginea, intr-acolo, profilul capricios al colinelor Serbor, deasupra carora un vant destul de puternic alunga norii cenusii. Omicron se saltase in varful picioarelor, ca sa-si largeasca raza de vedere pe care statura lui mica i-o reducea. Unul isi incrucisase bratele si, strangand pumnii, isi apasa pieptul. Celalalt, cu degetele crispate, batea darabana in pervazul ferestrei. Cateva pasari trecura sageata, scotand niste sunete de parca ar fi vrut sa-si rada de astronomii nostri, pe care calitatea de bipezi ii tinea la suprafata pamantului!. Ah, daca ar fi putut sa zboare pe urma pasarilor, din cateva salturi ar fi strabatut stratul de nori - si poate ca ar fi zarit asteroidul continuandu-si goana in lumina orbitoare a soarelui!

In clipa aceea, rasuna o bataie in usa.

Dean Forsyth si Omicron, preocupati de gandurile lor, n-o auzira.

Usa se deschise si Francis Gordon se ivi in prag.

Dean Forsyth si Omicron nici nu se intoarsera macar.

Nepotul se indrepta spre unchi si-i atinse usor bratul.

Dean Forsyth ii arunca o privire venita parca din Sirius sau cel putin din Luna.

- Ce-i? intreba el.

- Unchiule, te asteptam cu masa.

- Da? facu Dean Forsyth. Ma asteptati cu masa? Afla ca si noi asteptam.

- Asteptati. ce?

- Soarele, declara Omicron, al carui raspuns fu aprobat printr-un gest de stapanul sau.

- Dar, unchiule, cred ca n-ati invitat soarele la masa si ca putem manca si fara el.

Ce sa-i raspunzi? Daca soarele nu se va ivi toata ziua, domnul Dean Forsyth se va incapatana sa posteasca pana seara?

Poate ca da, la urma urmei, caci astronomul nu parea deloc dispus sa asculte invitatia nepotului.

- Unchiule, starui acesta, te previn ca Mitz si-a pierdut rabdarea.

Dintr-o data, Dean Forsyth reveni cu picioarele pe pamant. Stia prea bine ce inseamna sa-si piarda Mitz rabdarea. Daca ea ii trimitea un sol, insemna ca situatia era grava si ca trebuia sa se dea batut.

- Cat e ceasul? intreba el.

- Douasprezece fara paisprezece minute, ii raspunse Francis Gordon.

Intr-adevar, atata arata pendula, si de obicei unchiul si nepotul luau masa la unsprezece fix.

- Douasprezece fara paisprezece! se mira Dean Forsyth, prefacandu-se ca e nemultumit, ca sa-si ascunda mai bine ingrijorarea. Nu inteleg cum poate fi Mitz atat de uituca!

- Unchiule, dar e a treia oara cand iti batem zadarnic in usa! spuse Francis.

Fara sa-i raspunda, domnul Dean Forsyth porni pe scara in jos, pe cand Omicron, care servea de obicei masa, ramase la postul de observatie, pandind reintoarcerea soarelui.

Unchiul si nepotul intrara in sufragerie.

Acolo se afla Mitz. Ea isi privi stapanul drept in fata, iar acesta isi cobori privirea.

«Si Amicron.?». intreba Mitz, caci, in nevinovatia ei, asa rostea ea a cincea vocala a alfabetului grec.

- Are treaba, sus, raspunse Francis Gordon. De data asta o sa ne lipsim de el.

- Cu placere! declara Mitz, pe un ton morocanos. N-are decat sa ramana cat o avea chef in observatorul lui. Abia au sa mearga lucrurile mai bine aici, fara nerodul asta.

Incepura sa manance. Gurile nu se mai deschideau decat pentru a primi mancarea. Mitz care, de obicei, vorbea cu mare placere cand aducea bucatele sau cand schimba tacamurile, nu-si desclesta o clipa dintii. Tacererea era apasatoare si jenanta. Ca sa-i puna capat, Francis Gordon intreba intr-o doara:

- Esti multumit de cum ti-ai petrecut dimineata, unchiule?

- Nu, raspunse Dean Forsyth. Starea cerului n-a fost prielnica, iata ce m-a plictisit indeosebi astazi.

- Esti pe urma vreunei descoperiri astronomice?

- Asa cred, Francis. Dar nu pot afirma nimic pana cand o noua observatie.

- Iata ce va roade de peste opt zile, in asa hal ca ati prins radacini in turn si va sculati noaptea din somn, spuse Mitz cu glas taios. Da, da! Noaptea trecuta v-am auzit de trei ori, caci, slava Domnului, n-am orbul gainilor! adauga ea, drept raspuns la un gest al lui Dean Forsyth si cu scopul neindoielnic de a-l face sa inteleaga ca nu e surda.

- Asa e, Mitz, recunoscu domnul Dean Forsyth, impaciuitor.

Zadarnica blandete!

- O descoperire astrocomica! continua vrednica Mitz indignata. Si cand o sa va nenorociti sangele, cand, tot uitandu-va prin tevile alea o sa va alegeti cu o ascetica (sciatica) sau cu o flexiune la plamani (fluxiune pulmonara), bine o sa va mai fie! Si au sa vina stelele sa va ingrijeasca si doctorul sa vi le dea pe ele sa le inghititi, in hapuri?

Dupa cum incepuse discutia, Dean Forsyth intelese ca lucrul cel mai bun era sa taca malc. Continua deci sa manance, fara sa scoata o vorba, dar atat de tulburat, incat, de cateva ori, isi confunda paharul cu farfuria si viceversa.

Francis Gordon se sili sa intretina conversatia, dar fara succes. Unchiul, posomorat, nu parea sa-l auda. Francis aduse vorba despre vreme. Cand oamenii nu prea mai au ce sa-si spuna, discuta de obicei despre cum a fost si cum va fi timpul. Subiectul acesta, inepuizabil, e la indemana tuturor mintilor. Dealtfel, problema il interesa si pe Dean Forsyth. De aceea, la un moment dat, cand desimea norilor intuneca si mai mult sufrageria, astronomul privi spre fereastra, si, adanc mahnit, lasa sa-i scape furculita din mana.

- Oare norii astia blestemati n-au sa se duca odata, macar dupa o ploaie torentiala? ofta el.

- Bine ziceti! il aproba Mitz. Dupa o seceta de trei saptamani nu i-ar strica deloc bietului pamant.

- Pamantul!. Pamantul!. facu Dean Forsyth, cu atata dispret, incat atrase din partea lui Mitz urmatorul raspuns:

- Da, domnule, pamantul. Imi inchipui ca si el, saracutul, pretuieste tot atata cat cerul din care nu mai vreti sa va coborati. nici macar la masa!

- Zau asa, draga Mitz. incerca s-o induplece Francis Gordon.

Zadarnic insa. Draga de Mitz nu parea dispusa sa se lase induplecata.

- Ia mai lasati, continua ea pe acelasi ton. Doar nu merita sa-ti spetesti caracterul uitandu-te la luna si sa nu stii ca primavara ploua. Pai, daca n-o ploua in martie, cand vreti sa mai ploua? Asta va intreb.

- Unchiule, spuse Francis, e adevarat ca suntem in martie, la inceputul primaverii, si nu se poate altfel!. Dar o sa vina curand vara si o sa ai cer senin. Atunci ai sa-ti poti continua lucrarile in conditii mai bune! Putina rabdare, unchiule.!

- Sa am rabdare, Francis? raspunse Dean Forsyth, a carui frunte era la fel de intunecata ca atmosfera. Sa am rabdare! Si daca se duce atat de departe incat n-o sa-l mai putem zari?. Si daca el nu se mai iveste deasupra orizontului.?

- El? Care el? se amesteca Mitz.

In clipa aceea se auzi glasul lui Omicron:

- Domnule!. Domnule.!

- Vesti noi! striga Dean Forsyth, impingandu-si grabit scaunul si indreptandu-se spre usa.

Nici nu apucase bine sa iasa, cand o raza patrunse prin fereastra, intepand cu boabe de lumina paharele si sticlele de pe masa.

- Soarele!. Soarele!. repeta domnul Dean Forsyth, urcand grabit treptele.

- N-ai ce-i face, ofta Mitz, asezandu-se pe un scaun. Uite-l ca s-a dus, si cand se zavoraste cu Amicron in observator, degeaba iti fracturezi gura, ca nu te aude. Iar mancarea o sa se manance singura, prin grija sfintei patrimi. Si toate astea, pentru niste pacatoase de stele.!

Cu astfel de figuri de stil se exprima vrednica Mitz, desi Dean Forsyth n-o mai putea auzi. Dar chiar daca ar fi auzit-o, cuvintele ei tot s-ar fi irosit degeaba.

Abia respirand din pricina urcusului, domnul Dean Forsyth tocmai intrase in observator. Vantul de sud-vest se intarise si alungase norii spre rasarit. Un larg petic de cer senin lasa sa se vada, pana la zenit, partea unde fusese observat meteorul. Incaperea era luminata de razele soarelui.

- Ce mai e nou? intreba Dean Forsyth.

- Soarele, raspunse Omicron. Dar n-o sa tina mult, caci norii au si reaparut spre vest.

- Sa nu pierdem nici o secunda! striga domnul Dean Forsyth, potrivind luneta, pe cand Omicron facea acelasi lucru cu telescopul.

Cu cata pasiune manuira amandoi uneltele, timp de vreo patruzeci de minute! Cu cata rabdare manevrara suruburile, ca sa le mentina in directia exacta! Cu cata minutioasa atentie scotocira toate ungherele partii aceleia a boltii ceresti!. Erau siguri ca exact la aceasta ascensiune dreapta si la aceasta declinatie aparuse pentru prima oara bolidul, ca apoi sa treaca exact la zenitul Whastonului.

Si acum, nimic! Toata portiunea de cer senin care oferea meteorilor un loc de plimbare atat de minunat era pustie! Nici un punct vizibil in directia aceea! Nici urma de asteroid!

- Nimic! spuse Dean Forsyth, frecandu-si ochii inrositi de oboseala.

- Nimic, facu Omicron, ca un ecou jalnic.

Prea tarziu ca sa mai incerce! Norii se reintorceau, cerul se intuneca iar. S-a dus inseninarea, de data asta pentru toata ziua! Curand vaporii formara o singura masa uniforma, cenusie si murdara, si se preschimbara in ploaie marunta. Spre marea lor deznadejde, cei doi astronomi trebuiau sa renunte la orice fel de observatie.

- Si totusi, spuse Omicron, suntem siguri ca l-am vazut.

- Da, suntem siguri!. facu Dean Forsyth, inaltand bratele spre cer.

Si, cu un glas in care se amestecau nelinistea si gelozia, adauga:

- Ba chiar suntem atat de siguri, incat poate ca l-au mai vazut si altii. Macar de l-am fi vazut numai noi!. Asta ar mai lipsi acum, sa-l fi vazut si. Sydney Hudelson!

III IN CARE ESTE VORBA DESPRE DOCTORUL SYDNEY HUDELSON, DESPRE SOTIA SA, DOAMNA FLORA HUDELSON, SI DESPRE DOMNISOARELE JENNY SI LOO, CELE DOUA FIICE ALE LOR.

«Numai de nu l-ar fi zarit si intrigantul de Forsyth!»

Astfel se exprima, in dimineata aceea a zilei de 2l martie, doctorul Sydney Hudelson, vorbind cu sine insusi in singuratatea camerei lui de lucru.

Caci Sydney Hudelson era doctor si daca nu practica medicina la Whaston, de vina era faptul ca prefera sa-si consacre timpul si inteligenta unor speculatii mai vaste si mai sublime. Prieten intim cu Dean Forsyth, el ii era totodata si rival. Manat de o pasiune identica, doctorul n-avea ochi, ca si Dean Forsyth, decat pentru imensitatea cerurilor si, ca si prietenul sau, nu-si folosea mintea decat pentru dezlegarea enigmelor astronomice ale Universului.

Doctorul Hudelson mostenise o avere frumoasa, atat de la parintii lui cat si de la parintii doamnei Hudelson, nascuta Flora Clarish. Bine administrata, averea aceasta asigura viitorul lui si al celor doua fiice ale sale, Jenny si Loo, una in varsta de optsprezece, iar cealalta in varsta de paisprezece ani. Cat despre doctor, ca sa-i aratam varsta, ar trebui sa spunem poetic ca a patruzeci si saptea iarna tocmai ii ninsese tamplele. Imaginea aceasta placuta nu poate fi insa folosita, din nefericire, caci doctorul Hudelson era chel ca in palma.

Rivalitatea astronomica existenta in stare latenta intre Sydney Hudelson si Dean Forsyth fireste ca tulbura intrucatva si relatiile dintre cele doua familii, altminteri foarte unite. Desigur, cei doi rivali nu-si disputau cutare planeta sau cutare stea, astrii cerului - ai caror descoperitori sunt, in genere, anonimi - apartinand intregii omeniri; dar se intampla destul de des ca observatiile lor meteorologice sau astronomice sa serveasca drept tema pentru unele discutii care degenerau adeseori in cearta.

Ceea ce ar fi putut agrava certurile lor si ar fi putut provoca, dupa caz, scene regretabile, ar fi fost existenta unei doamne Forsyth. Din fericire, numita doamna nu exista, cel care ar fi trebuit s-o ia in casatorie ramanand celibatar si neavand niciodata, nici macar in vis, gandul insuratorii. Cum nu exista o doamna Dean Forsyth ca sa invenineze lucrurile sub cuvant ca le impaca, exista deci sansa ca orice suparare intre cei doi astronomi amatori sa nu dureze prea mult.

Nici vorba, exista doamna Flora Hudelson, dar ea era o sotie minunata, o mama minunata, o gospodina minunata, foarte pasnica din fire, incapabila sa spuna o vorba rea despre cineva, incapabila sa barfeasca dimineata si sa calomnieze seara, cum fac atatea doamne dintre cele mai respectate in buna societate din Vechiul si din Noul Continent.

Lucru de necrezut, sotia aceasta model isi dadea silinta sa-si linisteasca sotul, cand el se intorcea acasa infierbantat de vreo discutie cu intimul sau prieten Forsyth. Alta ciudatenie: doamnei Hudelson i se parea foarte firesc ca domnul Hudelson sa se ocupe de astronomie si sa traiasca in adancurile firmamentului, cu conditia sa se coboare de-acolo atunci cand il ruga ea. Departe de-a o imita pe Mitz, care isi hartuia stapanul, ea isi lasa in pace sotul. Admitea sa intarzie la masa. Cand el zabovea, ea nu bombanea si facea tot posibilul sa-i pastreze mancarea la temperatura dorita. Cand el era preocupat, ea ii respecta preocuparea. Se interesa chiar de mersul lucrarilor lui, si inima ei buna ii dicta cuvinte de incurajare, atunci cand astronomul parea ca se rataceste in spatiile infinite si ca nu-si mai regaseste drumul.

Iata o sotie cum le-am dori tuturor sotilor, mai ales cand sunt astronomi. Din nefericire insa, asemenea sotii nu exista decat in romane!

Jenny, fiica ei mai mare, fagaduia sa calce pe urmele mamei, s-o urmeze cu aceiasi pasi pe calea vietii. Fireste Francis Gordon, viitorul ei sot, era harazit sa devina cel mai fericit dintre barbati. Fara dorinta de-a le necaji cat de cat pe domnisoarele americane, ne e ingaduit sa spunem ca greu s-ar mai putea descoperi in toata America o fata atat de incantatoare si de inzestrata cu toate darurile omenesti. Jenny Hudelson era o blonda frumoasa, cu ochii albastri, cu pielea frageda, cu maini si picioare frumoase, cu talie frumoasa, si in ea salasluia tot atata farmec cata modestie, tot atata bunatate cata inteligenta. De aceea, Francis Gordon o aprecia la fel de mult pe cat il aprecia si ea pe Francis Gordon. Cum nepotul domnului Dean Forsyth se bucura si de stima familiei Hudelson, simpatia aceasta reciproca nu intarziase sa se manifeste sub forma unei cereri in casatorie primita foarte favorabil. Tinerii se potriveau atat de bine! Jenny, cu insusirile ei, avea sa aduca fericirea in casnicie. Iar pe Francis Gordon avea sa-l inzestreze unchiul sau, a carui avere urma sa-i revina intr-o buna zi. Dar sa lasam la o parte aceasta perspectiva de mostenire. Nu de viitor e vorba, ci de prezentul care intruneste toate conditiile celei mai desavarsite fericiri.

Deci, Francis Gordon e logodit cu Jenny Hudelson. Jenny Hudelson e logodita cu Francis Gordon, si nunta, a carei data va fi curand stabilita, o va celebra parintele O'Garth, la Saint-Andrew, cea mai de seama biserica a fericitului oras Whaston.

Puteti fi siguri ca va veni o multime de lume la nunta aceasta, caci cele doua familii se bucura de-o stima care nu este egalata decat de onorabilitatea lor; si puteti fi la fel de siguri ca fiinta cea mai vesela, cea mai incantata va fi in ziua aceea micuta Loo, domnisoara de onoare a scumpei ei surori. Loo n-a implinit cincisprezece ani, deci poate sa fie copilaroasa. Si va asigur ca profita de dreptul acesta. Ca fizic, ea e un perpetuum mobile, iar ca fire o poznasa care nu se jeneaza sa glumeasca pe socoteala «planetelor lui papa»! Dar i se iarta si i se ingaduie totul. Doctorul Hudelson e primul care rade de poznele ei si, drept unica pedeapsa, depune o sarutare pe obrajiii proaspeti ai fetitei.

In fond, domnul Hudelson e om cumsecade, dar tare incapatanat si tare suparacios. In afara de Loo, careia ii admite glumele nevinovate, toti ceilalti ii respecta maniile si obiceiurile. Indarjit in studiile lui astronomico-meteorologice, neclintit cand are ceva de demonstrat, gelos pe descoperirile lui adevarate sau inchipuite, doctorul Hudelson abia daca poate, cu toata dragostea reala pe care i-o poarta lui Dean Forsyth, sa mai ramana prietenul unui rival atat de redutabil. Doi vanatori pe acelasi teren de vanatoare, disputandu-si un vanat rar! De multe ori se ivisera intre ei usoare instrainari care ar fi putut degenera in certuri, daca n-ar fi intervenit buna doamna Hudelson, ajutata din plin, dealtfel, de cele doua fiice ale ei si de Francis Gordon. Cvartetul acesta impaciuitor punea mare temei, pentru inlaturarea hartuielilor, pe casatoria planuita. Cand nunta lui Francis si a lui Jenny va lega mai strans cele doua familii, furtunile acestea trecatoare vor fi mai rare si mai putin de temut. Si cine stie daca atunci cei doi amatori, uniti intr-o colaborare frateasca, nu-si vor urma impreuna cercetarile astronomice? Atunci isi vor imparti prin buna intelegere vanatul zarit, daca nu chiar doborat pe vastele campii ale spatiului.

Casa doctorului Hudelson era cat se poate de confortabila. Zadarnic ai fi cautat in tot Whastonul o casa mai bine intretinuta. Cladirea draguta, asezata intre curte si gradina, printre copaci frumosi si peluze inverzite, ocupa mijlocul lui Moriss Street si se compunea dintr-un parter si un etaj cu sapte ferestre spre fatada. Pe acoperisul ei, spre stanga, se inalta un foisor inalt de vreo treizeci de metri, terminat printr-o terasa cu balustrada. Intr-unul din colturile terasei se inalta prajina pe care, duminica si in zilele de sarbatoare, flutura steagul cu cincizeci si una de stele15 al Statelor Unite.

Incaperea din varful foisorului fusese amenajata pentru lucrarile speciale ale proprietarului. Acolo functionau instrumentele doctorului, lunete si telescoape, daca nu erau cumva scoase, in noptile senine, afara, pe terasa, de unde privirile puteau sa strabata nestanjenite bolta cereasca. De acolo doctorul, in ciuda sfaturilor doamnei Hudelson, isi procura guturaiurile cele mai naprasnice, gripele cele mai reusite.

«Pana la urma, spunea mereu Loo, papa o sa molipseasca si planetele de guturai!»

Dar doctorul nu voia sa le asculte sfaturile si infrunta uneori cele sapte sau opt grade sub zero, din timpul gerurilor mari, cand cerul se ivea in toata puritatea lui.

De la observatorul casei din Moriss Street se putea lesne deslusi casa din Elisabeth Street. Le despartea cel mult o jumatate de mila, iar dintre ele nu se ridica nici un monument si nici un copac nu-si interpunea crengile acoperite de frunze.

Fara sa fie nevoie de telescop cu bataie lunga, puteai usor recunoaste, cu un binoclu bun, persoanele aflate in turn sau in foisor. Fireste, Dean Forsyth avea altceva de facut decat sa-l priveasca pe Sydney Hudelson, iar Sydney Hudelson n-ar fi vrut sa-si piarda vremea, privindu-l pe Dean Forsyth. Observatiile lor tindeau mai sus. Dar era cat se poate de firesc ca Francis Gordon sa vrea sa vada daca Jenny Hudelson nu se afla cumva pe terasa si adeseori ochii lor isi vorbeau prin binocluri. Socotesc ca nu-i nimic rau in toate acestea.

N-ar fi fost deloc greu sa se instaleze o legatura telegrafica sau telefonica intre cele doua case. Un fir intins de la turn la foisor ar fi transmis preaplacutele cuvinte ale lui Francis Gordon catre Jenny si ale lui Jenny catre Francis Gordon. Dar Dean Forsyth si doctorul Hudelson, neavand de schimbat cuvinte dulci, nu se gandisera niciodata sa instaleze firul respectiv. Poate ca atunci cand cei doi logodnici vor deveni sot si sotie, lacuna aceasta va dispare. Dupa legatura matrimoniala - legatura electrica, pentru a uni si mai strans cele doua familii.

In dimineata zilei aceleia in care excelenta, dar artagoasa Mitz i-a dat cititorului o proba din savurosul ei fel de a vorbi, Francis Gordon veni sa-si faca obisnuita vizita la doamna Hudelson si la fiicele ei - si la fiica ei, ar corecta Loo, facand pe suparata. Si fusese primit, trebuie sa spunem, de parca ar fi fost idolul casei. E adevarat ca nu era inca sotul lui Jenny. Dar Loo tinea mortis sa-i fie de pe acum frate si ce-i intra ei in cap cu greu mai putea fi clintit de acolo.

Cat despre doctorul Hudelson, el se cocotase in foisor inca de la patru dimineata. Dupa ce venise cu intarziere la masa, ca si Dean Forsyth, fusese vazut urcandu-se in graba pe terasa, tot ca Dean Forsyth, in clipa cand soarele se desprindea din nori. La fel de preocupat ca si rivalul sau, doctorul nu parea dispus sa se mai coboare de acolo.

Si totusi, era cu neputinta sa se hotarasca fara el marea problema care urma sa fie discutata in consiliul de familie.

- Iata-l pe domnul Francis, pe nelipsitul domn Francis! striga Loo, de indata ce tanarul trecu pragul salonului. Zau, te-mpiedici de el la tot pasul!

Francis Gordon se multumi s-o ameninte cu degetul si, imediat ce se aseza, conversatia incepu, simpla si plina de voiosie fireasca. Cei de fata vorbeau de parca nu s-ar fi despartit in ajun, si, de fapt, cel putin in gand, logodnicii nu se despartisera nici o clipa. Loo sustinea chiar ca «nelipsitul Francis» era vesnic in casa, ca daca iesea pe usa dinspre strada, facea asta ca sa se reintoarca prin usa din gradina.

Vorbira si de data aceasta despre ceea ce vorbeau zilnic: Jenny asculta ce spunea Francis, cu o seriozitate care nu rapea nimic din farmecul ei; faceau impreuna planuri de viitor, a caror realizare parea ca n-o sa intarzie mult. Si de ce s-ar fi gandit la o intarziere? Francis gasise de pe acum, in Lambeth Street, o casa frumusica, tocmai buna pentru doi tineri insuratei. Casa era situata in cartierul de apus, cu vedere spre Potomac, si nu prea departe de Moris Street. Doamna Hudelson fagadui sa se duca s-o vada si, daca avea sa-i placa viitoarei locatare, s-o inchirieze in nu mai putin de o saptamana. Bineinteles, Loo avea sa-si insoteasca mama si sora. N-ar fi admis nici in ruptul capului sa le lipseasca de parerea ei.

- Dar domnul Forsyth ce face? spuse ea deodata. Nu era vorba sa vina astazi pe la noi?

- Unchiul va sosi pe la patru, raspunse Francis Gordon.

- Trebuie neaparat sa vorbim si cu el, observa doamna Hudelson.

- Stie si n-o sa intarzie la intalnire.

- Daca nu vine, declara Loo, intinzand o manuta amenintatoare, o sa aiba de-a face cu mine, si n-o sa scape usor.

- Si domnul Hudelson?. intreba Francis. Avem tot atata nevoie de el, ca si de unchiul.

- Tata e in foisor, spuse Jenny. Vine imediat ce-l anuntam.

- Il chem eu, se oferi Loo. Urc sase etaje, cat ai clipi.

Intr-adevar, era neaparata nevoie ca domnul Forsyth si domnul Hudelson sa fie de fata. Nu era vorba oare sa se fixeze data casatoriei? In principiu nunta trebuia facuta cat mai curand, cu conditia, totusi,ca domnisoara de onoare sa aiba timp sa-si faca cea mai frumoasa rochie - o rochie lunga de domnisoara, ma rog! - pe care Loo tinea s-o imbrace in ziua aceea de neuitat.

De aceea, Francis isi ingadui sa glumeasca:

- Dar daca n-o fi gata faimoasa rochie?

- Atunci se amana nunta! declara Loo.

Si raspunsul ei fu insotit de-un asemenea hohot de ras, incat nu se poate ca domnul Hudelson sa nu-l fi auzit si el din foisor.

Totusi, minutarul pendulei strabatea unul dupa altul spatiile cadranului, iar domnul Dean Forsyth nu se ivea. Degeaba se aplecase Loo peste pervazul ferestrei, cautand sa vada poarta. Nici urma de Forsyth!. Trebuia deci sa se inarmeze cu cat mai multa rabdare, arma pe care Loo nu se pricepea deloc s-o manuiasca.

- Cu toate astea, unchiul mi-a fagaduit. spuse Francis Gordon. Dar, de vreo cateva zile, nu stiu ce are.

- Sper ca nu e bolnav, se sperie Jenny.

- Nu. e ingrijorat. preocupat. Nu poti sa scoti un cuvant de la el. Nu stiu ce-o fi avand in cap.

- Vreo bucatica de stea! glumi Loo.

- Si cu sotul meu e la fel, spuse doamna Hudelson. Saptamana asta mi s-a parut mai preocupat ca oricand. Imposibil sa-l scoti din observator. Pesemne ca se petrece ceva neobisnuit pe cer.

- Zau, raspunse Francis, m-as simti ispitit sa cred si eu asa, dupa felul cum se comporta unchiul. Nu mai iese din observator; nu mai doarme; abia daca mai mananca; uita ora mesei.

- Ce incantata trebuie sa fie Mitz! facu Loo.

- E manioasa foc, marturisi Francis, dar degeaba. Unchiu', care pana acum se temea de mustrarile ei, nu le mai da nici o atentie.

- Exact ca la noi, zambi Jenny. Loo pare sa-si fi pierdut influenta asupra lui papa. si doar se stie cata influenta avea!

- Se poate, domnisoara Loo? intreba Francis pe acelasi ton.

- E prea adevarat! raspunse fetita; dar, rabdare. rabdare! Pana la urma, Mitz si cu mine o sa-i punem la punct pe tata si pe unchiul.

- Ce-or fi patit amandoi? intreba Jenny.

- Pesemne ca au pierdut vreo planeta pretioasa, continua Loo. Da Doamne s-o regaseasca inainte de nunta!

- Noi glumim si, pana una-alta, domnul Forsyth nu vine, o intrerupse doamna Hudelson.

- Si s-a facut patru si jumatate, adauga Jenny.

- Daca mai intarzie cinci minute, hotari Francis Gordon, ma duc dupa el.

In clipa aceea zbarnai soneria de la intrare.

- E domnul Forsyth! striga Loo. Auzi-l! Suna fara oprire!. Ce mai suna!. Fac prinsoare ca asculta cum zboara vreo cometa si nici nu observa ca suna.!

Era, intr-adevar, domnul Dean Forsyth, care intra aproape imediat in salon, unde Loo il intampina cu mustrari din cele mai vii.

- Ati intarziat!. Ati intarziat! Vreti sa va certam?

- Buna ziua, doamna Hudelson, buna ziua, Jenny, spuse domnul Forsyth, sarutand-o pe logodnica nepotului sau. Buna ziua, repeta el, batand-o usor peste obraz pe Loo.

Toate acestea le facea cu un aer atat de distrat, incat se vedea cat de colo ca, asa cum banuise Loo, domnul Dean Forsyth avea, dupa cum se spune, «mintea aiurea».

- Unchiule, incepu Francis Gordon, cand am vazut ca intarzii am crezut ca ai uitat de intalnirea noastra.

- Uitasem un pic si va rog sa ma iertati, doamna Hudelson. Din nefericire, Mitz mi-a adus aminte, asa cum stie ea.

- Bine-a facut, declara Loo.

- Fii intelegatoare, micuta Miss!. Am niste preocupari serioase. Poate ca ma aflu in preajma uneia din cele mai interesante descoperiri.

- Ca si papa. se amesteca Loo.

- Cum! exclama Dean Forsyth, ridicandu-se dintr-un salt, de parca un arc l-ar fi aruncat din fundul fotoliului. Spuneti ca si doctorul.?

- Nu spunem nimic, domnule Forsyth, se grabi sa raspunda doamna Huedelson, temandu-se, pe buna dreptate, sa nu se iveasca un nou prilej de rivalitate intre sotul ei si unchiul lui Francis Gordon.

Apoi, ca sa puna capat incidentului, adauga:

- Loo, du-te de-l cheama pe taica-tau.

Usoara ca o pasare, fetita se repezi spre foisor. Iar daca porni pe scara in loc sa zboare pe fereastra, de vina era, fara indoiala, numai faptul ca nu voia sa-si foloseasca aripile.

Un minut mai tarziu, domnul Sydney Hudelson isi facea intrarea in salon, cu o infatisare grava, cu privirea obosita, cu fata atat de rosie, incat te-ai fi putut teme de-o congestie.

Dean Forsyth si doctorul isi stransera mainile fara convingere, cercetandu-se unul pe altul cu priviri piezise. Se priveau pe furis, cu oarecare neincredere.

Dar, la urma urmei, cele doua familii se intalnisera ca sa fixeze data casatoriei - sau, daca folosim limbajul lui Loo, a conjunctiei astrelor Francis si Jenny. Nu aveau deci decat sa fixeze data.

Fiindca toti erau de parere ca nunta sa aiba loc cat mai curand cu putinta, discutia nu tinu mult.

Domnul Dean Forsyth si domnul Hudelson ii acordau oare si ei aceeasi insemnatate? Mai degraba s-ar fi putut crede ca pornisera amandoi in urmarirea vreunui asteroid pierdut in spatiu, intrebandu-se fiecare daca nu cumva celalalt e gata sa-l regaseasca.

In orice caz, cei doi astronomi amatori nu se impotrivira ca nunta sa fie fixata peste cateva saptamani. Cum discutia avea loc la 2l martie, hotarara ca zi a nuntii data de l5 mai.

Asa, daca se dadea putin zor, ar fi putut sa fie pus la punct pana atunci si noul apartament al mirilor.

- Si rochia sa-mi fie gata, adauga Loo, cat se poate de serioasa.

IV CUM DOUA SCRISORI TRIMISE, UNA LA OBSERVATORUL DIN PITTSBURG, ALTA LA OBSERVATORUL DIN CINCINATTI, AU FOST CLASATE LA DOSARUL BOLIZILOR.

DOMNULUI DIRECTOR AL OBSERVATORULUI DIN PITTSBURG, PENNSYLVANIA.

Whaston, 24 martie.

«Domnule Director, Am onoare a va aduce la cunostinta faptul urmator, care poate interesa stiinta astronomica. In dimineata zilei de l6 martie, anul curent, am descoperit un bolid care traversa zona septentrionala a cerului cu o viteza considerabila. Traiectoria lui, vadit spre nord-sud, facea cu meridianul un unghi de 3° 3l' unghi pe care l-am putut masura cu exactitate. Era ora sapte, treizeci si sapte de minute si douazeci de secunde, cand bolidul s-a ivit in obiectivul lunetei mele, si ora sapte, treizeci si sapte de minute si douazeci si noua de secunde, cand a disparut. De atunci, mi-a fost imposibil sa-l mai revad, cu toate minutioasele cercetari pe care le-am facut. Iata de ce va rog sa binevoiti a lua nota de aceasta observatie si a-mi da dovada pentru prezenta scrisoare, care, in cazul cand numitul meteor va fi din nou vizibil, imi va asigura prioritatea acestei pretioase descoperiri.

Primiti, domnule Director, asigurarea inaltei mele consideratiuni si socotiti-ma preaplecatul dvs. servitor.

DEAN FORSYTH

22, Elisabeth Street.

DOMNULUI DIRECTOR AL OBSERVATORULUI DIN CINCINATTI, OHIO.

Whaston, 24 Martie.

«Domnule Director, In dimineata zilei de l6 martie, intre orele sapte, treizeci si sapte de minute si douazeci de secunde si sapte, treizeci si sapte de minute si douazeci si noua de secunde, am avut fericita sansa sa descopar un nou bolid in deplasare de la nord la sud, in zona septentrionala a cerului, directia sa aparenta nefacand cu meridianul decat un Unghi de 3°31'. De atunci, n-am reusit sa mai prind traiectoria acestui meteor. Dar daca se va ivi iar la orizontul nostru, lucru de care nu ma indoiesc, mi se pare drept sa fiu socotit autorul acestei descoperiri care merita sa fie trecuta in analele astronomice ale vremii noastre. In acest scop, imi iau libertatea de a va adresa prezenta scrisoare, pentru care v-as ramane indatorat daca mi-ati trimite o dovada de primire.

Primiti domnule Director, impreuna cu preaplecatele mele salutari, asigurarea respectuoaselor mele sentimente.

DOCTOR SYDNEY HUDELSON l7, Moriss Street.

V IN CARE, DESI AU CERCETAT CU TOATA RAVNA, DOMNUL DEAN FORSYTH SI DOCTORUL HUDELSON NU AFLA DECAT DIN ZIARE VESTI DESPRE METEORUL LOR.

La cele doua scrisori de mai sus, trimise recomandat si cu tripla pecete pe adresa directorilor de la observatorul din Pittsburg si de la observatorul din Cincinatti, raspunsul il forma cate o simpla nota de primire cu avizul de clasare al sus-ziselor scrisori. Cei interesati nici nu cerura mai mult. Amandoi erau aproape siguri ca vor revedea curand bolidul. Refuzau sa creada ca asteroidul s-ar fi pierdut in adancul cerului, atat de departe incat sa scape atractiei terestre si sa nu mai reapara niciodata lumii sublunare. Nu! Supus unor legi categorice, el va reveni pe orizontul Whastonului, va putea fi zarit in trecere si semnalat din nou, i se vor putea determina coordonatele si va figura pe hartile cerului, botezat cu gloriosul nume al descoperitorului.

Dar cine era descoperitorul? Problema deosebit de gingasa, care ar fi pus in incurcatura insasi dreptatea lui Solomon. In ziua reaparitiei bolidului, doua persoane aveau sa-i revendice descoperirea. Iar daca Francis Gordon si Jenny Hudelson ar fi cunoscut situatia, e sigur ca s-ar fi rugat amandoi cerului sa faca in asa fel ca nunta lor sa aiba loc inainte de reintoarcerea meteorului purtator de nenoroc.

Si e la fel de sigur ca doamna Hudelson, Loo si Mitz, impreuna cu toti prietenii celor doua familii, s-ar fi alaturat din toata inima rugii lor.

Dar nimeni nu stia nimic; desi se constata preocuparea crescanda a celor doi rivali, preocupare care nu putea fi insa explicata, nici un locatar al casei de pe Moriss Street, in afara de doctorul Hudelson, nu se sinchisea de cele petrecute in adancurile firmamentului. Preocupari n-avea nimeni; treburi - da, si inca destul de numeroase. Vizite si complimente de primit si de facut, invitatii de trimis, pregatirile de nunta si alegerea cadourilor, toate acestea, dupa micuta Loo, se puteau compara cu cele douasprezece munci ale lui Hercule, si nu mai exista nici un minut de pierdut.

- Cand se marita fata mai mare, e foarte greu, spunea ea. Nu exista inca obisnuinta. Cu a doua fata, e mai simplu: te-ai obisnuit, si nu te temi ca o sa uiti ceva. De aceea, la mine totul o sa mearga ca pe roate.

- Ia te uita, raspundea Francis Gordon, domnisoara Loo se si gandeste la maritat? Am putea sa aflam si noi cine e fericitul muritor?

- Vezi-ti de insuratoarea cu sora-mea, se supara Loo. Ai destule treburi de facut. si nu te amesteca unde nu-ti fierbe oala!

Dupa cum fagaduise, doamna Hudelson se duse sa vada casa din Lambeth Street. Cat despre doctor, ar fi fost curata nebunie sa te bizui pe el.

- Cum o sa faci tu, o sa fie bine facut, si am toata increderea in tine, ii raspunse el, la propunerea de-a merge sa viziteze impreuna viitoarea locuinta a mirilor. Dealtfel, casa ii priveste mai mult pe Francis si pe Jenny.

- Zau, papa, spuse Loo, oare ai de gand sa nu te cobori din foisor nici in ziua nuntii?

- Ba da, Loo.

- Si iti duci fiica la altar, de brat?

- Da, Loo.

- Cu haina neagra si cu vesta alba, cu pantaloni negri si cu cravata alba?

- Da, Loo.

- Si-o sa vrei sa-ti uiti planetele: ca sa asculti cuvantarea pe care o va rosti cu multa emotie pastorul O'Garth?

Da, Loo. Dar mai e pana atunci! Si fiindca cerul e senin astazi; cum rar se intampla, duceti-va fara mine.

Doamna Hudelson, Jenny, Loo si Francis Gordon il lasara deci pe doctor sa-si manuiasca luneta si telescopul, pe cand Dean Forsyth, fara indoiala, isi manuia si el instrumentele in turnul de pe Elisabeth Street. Ravna aceasta dubla avea sa le fie rasplatita oare, si meteorul, zarit o data, avea sa le mai treaca pentru a doua oara prin fata obiectivelor?

Ca sa mearga la casa din Lambeth Street, cei patru coborara pe Moriss Street si traversara piata Constitutiei, unde primira, din mers, salutul politicosului judecator John Proth. Apoi urcara pe Exeter Street, asa cum facuse, cu cateva zile mai inainte, Seth Stanfort cand o asteptase pe Arcadia Walker, si sosira in Lambeth Street.

Casa era cat se poate de placuta, bine impartita, dupa toate regulile confortului modern. In dos, o camera de lucru si o sufragerie dadeau intr-o gradinita mica dar umbrita de fagi frumosi si inveselita de brazdele cu flori care incepusera sa dea primii boboci de primavara. Oficiile si bucataria se aflau la subsol, dupa moda anglo-saxona.

Primul etaj era la fel de bun ca parterul, si Jenny nu putu decat sa-si felicite logodnicul ca descoperise o locuinta atat de placuta, o vila cu aspect atat de incantator. Doamna Hudelson impartasea parerea fiicei sale si o asigura ca n-ar fi putut gasi ceva mai bun in oricare alt cartier din Whaston.

Aprecierea aceasta laudabila paru si mai indreptatita cand ajunsera la ultimul etaj al casei. Acolo, marginita de o balustrada, se intindea o vasta terasa, de unde ochiul imbratisa o priveliste minunata. Puteai vedea Potomacul curgand, iar peste apa se zarea targusorul Steel, de unde Arcadia Walker venise la intalnirea cu Seth Stanfort.

Se mai zarea apoi intregul oras, cu clopotnitele bisericilor, cu acoperisurile inalte ale institutiilor, cu crestetele inverzite ale copacilor.

- Iata piata Constitutiei, spuse Jenny, privind printr-un binoclu pe care, la sfatul lui Francis, si-l luase cu ea. Iata Moriss Street. Vad casa noastra, cu foisorul si cu steagul care flutura in vant!. Ia te uita! E cineva pe terasa foisorului.

- Papa! ghici Loo fara sovaire.

- Nu poate fi decat el, spuse doamna Hudelson.

- El e, afirma fetita, care, fara sa ceara voie macar, luase binoclul, il recunosc. Manuieste luneta. Si-o sa vedeti ca n-o sa-i dea prin gand s-o indrepte spre noi!. Ah, daca am fi in Luna.!

- Daca iti zaresti casa, domnisoara Loo, o intrerupse Francis, nu cumva ai putea sa vezi si casa unchiului meu?

- Ba da, raspunse Loo, dar lasa-ma putin s-o caut. Am s-o recunosc usor, dupa turn. Trebuie sa fie intr-acolo. Stati. Bun! Iat-o! Am prins-o.

Loo nu se insela. Era chiar casa lui Dean Forsyth.

- E cineva in turn. continua ea, dupa ce privi atent.

- Unchiul, nici vorba, raspunse Francis.

- Nu e singur.

- Omicron e cu el.

- Si nu e nevoie sa mai intrebam ce fac, adauga doamna Hudelson.

- Fac ce face si tata, spuse cu o nuanta de tristete in glas Jenny, careia rivalitatea latenta dintre Dean Forsyth si doctorul Hudelson nu-i dadea pace.

Cand sfarsira de vizitat casa si dupa ce Loo isi exprima pentru ultima oara deplina satisfactie, doamna Hudelson, cele doua fete si Francis Gordon se reintoarsera in Moriss Street. Aveau de gand sa incheie chiar a doua zi contractul cu proprietarul si sa se ocupe de mobilarea casei, in asa fel incat sa fie gata pana la l5 mai.

In acest rastimp, domnul Dean Forsyth si doctorul Hudelson n-aveau sa-si piarda nici ei vremea de pomana. Cata oboseala fizica si morala, cate observatii prelungite in zilele si in noptile senine aveau sa le ceara cautarea bolidului, care se incapatana sa nu se mai iveasca la orizont.!

Pana acum, in ciuda zelului lor, cei doi astronomi nu izbutisera sa faca nimic. Meteorul nu mai putuse fi vazut, nici ziua, nici noaptea, deasupra Whastonului.

- Oare o sa mai treaca? ofta uneori Dean Forsyth, dupa o lunga sedere la ocularul telescopului.

- O sa treaca, ii raspundea Omicron, cu un calm de neclintit. Ba chiar va pot spune: trece.

- Atunci de ce nu-l vedem?

- Fiindca nu e vizibil.

- Trist lucru! ofta si mai amar Dean Forsyth. Dar, in sfarsit, daca e invizibil pentru noi, trebuie sa fie invizibil pentru toata lumea. cel putin in Whaston.

- Asta e absolut sigur, afirma Omicron.

Astfel judecau ei, si aceleasi cuvinte erau rostite in forma de monolog in foisorul doctorului Hudelson, si el la fel de amarat din pricina insuccesului.

Si Dean Forsyth, si doctorul Hudelson primisera de la observatoarele din Pittsburg si din Cincinatti raspuns la scrisoare. Se luase nota de comunicarea cu privire la aparitia unui bolid pe data de l6 martie in partea septentrionala a orizontului din Whaston. Se adauga ca, pana acum, fusese imposibila regasirea bolidului, dar ca, daca avea sa fie zarit din nou, domnul Dean Forsyth si, respectiv, domnul Sydney Hudelson aveau sa fie de indata instiintati.

Bineinteles, observatoarele raspunsesera separat, fara sa stie ca cei doi astronomi amatori isi atribuiau fiecare onoarea acestei descoperiri si nici ca isi revendicau prioritatea asupra ei.

Dupa sosirea raspunsului, atat turnul din Elisabeth Street cat si foisorul din Moriss Street s-ar fi putut lipsi de obositoarele lor cercetari. Observatoarele aveau instrumente mult mai puternice si mai precise, iar daca meteorul nu era o masa ratacitoare, daca se misca pe o orbita precisa, daca revenea, in sfarsit, in conditiile in care fusese observat, lunetele si telescoapele din Pittsburg si Cincinatti l-ar fi prins, fara doar si poate, in trecere. Domnii Dean Forsyth si Sydney Hudelson ar fi procedat deci mult mai intelept daca l-ar fi lasat pe seama savantilor celor doua institutii.

Dar domnii Dean Forsyth si Sydney Hudelson erau astronomi si nu intelepti. De aceea se incapatanara sa-si continue opera. Ba chiar facura asta cu o inflacarare din zi in zi mai sporita. Fara sa-si fi destainuit unul altuia nimic din preocuparile lor, presimteau amandoi ca urmaresc unul si acelasi vanat, si teama de a nu ramane in urma nu le lasa o clipa de tihna. Gelozia le musca inimile, iar relatiile dintre cele doua familii incepusera sa se resimta de pe urma acestei stari de spirit.

Intr-adevar, familiile aveau de ce sa fie nelinistite, caci, banuielile celor doi astronomi devenind pe zi ce trece mai intemeiate, domnul Dean Forsyth si doctorul Hudelson, odinioara atat de prieteni, nu mai calcau acum unul prin casa celuilalt.

Ce situatie grea pentru cei doi logodnici! Ei se vedeau, totusi, in fiecare zi, caci, la urma urmei, usa casei din Moriss Street nu era deloc inchisa pentru Francis Gordon. Doamna Hudelson ii arata mereu aceeasi incredere si aceeasi prietenie; dar tanarul simtea ca doctorul ii suporta prezenta cu o vadita jena. Era cu totul altceva insa cand se pomenea despre Dean Forsyth in fata lui Sydney Hudelson: doctorul palea, apoi rosea, iar ochii ii aruncau fulgere, stinse imediat de caderea pleoapelor. Si simptomele acestea regretabile, vadind o antipatie reciproca, se manifestau aidoma si la domnul Dean Forsyth.

Doamna Hudelson incercase zadarnic sa afle motivul racelii, sau, mai mult chiar, al dusmaniei pe care cei doi fosti prieteni o resimteau unul pentru celalalt. Sotul ei se marginise sa-i raspunda:

- Inutil sa-ti spun: n-ai sa poti pricepe. dar nu m-as fi asteptat la un asemenea procedeu din partea lui Forsyth!

Care procedeu? Imposibil sa obtina vreo lamurire. Loo insasi, Loo, copilul rasfatat caruia totul ii era ingaduit, nu stia nimic. Ea propusese sa mearga la domnul Forsyth, in turn, ca sa afle despre ce e vorba, dar Francis o facuse sa renunte.

«Nu, niciodata nu l-as fi crezut pe Hudelson in stare de o asemenea purtare fata de mine!» Acesta ar fi fost fara indoiala singurul raspuns pe care, dupa pilda doctorului, unchiul lui Francis s-ar fi indurat sa-l dea. Dovada, felul in care Dean Forsyth ii raspunsese lui Mitz, cand incercase sa-l intrebe.

- Nu te baga unde nu-ti fierbe oala! ii spusese el, scurt si cuprinzator.

Din moment ce domnul Dean Forsyth cuteza sa-i vorbeasca astfel temutei Mitz, insemna ca situatia era cu adevarat grava.

Cat despre Mitz, ea ramasese urluita, ca sa folosim limbajul ei, si povestea ca trebuise, ca sa nu raspunda tare unei asemenea neobrazari, sa-si muste limba pana la os. In privinta lui Dean Forsyth, Mitz avea o parere clara si n-o ascundea nimanui. Pentru ea, domnul Forsyth era nebun, lucru care lamurea pe deplin pozitiile incomode pe care astronomul era silit sa le ia ca sa priveasca prin lunetele lui, mai ales cand unele observatii la zenit il obligau sa-si tina capul rasturnat pe spate. Mitz banuia ca, din pricina pozitiei acesteia, domnului Forsyth i s-ar fi rupt ceva, in coloana cerebrala.

Dar nu exista secret, oricat de bine ar fi el tainuit, despre care sa nu se afle ceva. Si se afla in sfarsit despre ce era vorba, printr-o indiscretie a lui Omicron. Stapanu-sau descoperise un bolid extraordinar si se temea ca doctorul Hudelson sa nu fi facut si el aceeasi descoperire.

Iata deci cauza acestei certe ridicule! Un meteor! Un bolid, un aerolit, o stea cazatoare, o piatra, un bolovan, daca vreti, dar tot piatra la urma urmei, o simpla piatra din pricina careia risca sa se rastoarne carul nuptial al lui Francis si Jenny.

De aceea Loo nu se sfia deloc sa trimita «la dracu toti meteorii, si, odata cu ei, toata mecanica cereasca!»

Timpul trecea, totusi. zi cu zi, luna martie se termina si facu loc lunii aprilie. Curand, avea sa vina ziua fixata pentru nunta. Dar n-avea sa se mai intample oare nimic pana atunci?. Pana una alta, neplacuta rivalitate se intemeia doar pe banuieli, pe presupuneri. Dar ce avea sa urmeze, daca vreun eveniment neprevazut ar fi facut-o oficiala si sigura, daca un branci ii arunca pe cei doi rivali unul impotriva altuia?

Temerile acestea, destul de intemeiate, nu intrerupsesera insa pregatirile de nunta. Totul urma sa fie gata la timp, pana si frumoasa rochie a domnisoarei Loo.

Primele doua saptamani ale lunii aprilie se scursera in conditii atmosferice de nesuferit: ploaie, vant, un cer imbacsit de nori grosi care nu se mai ispraveau. Nu se ivira nici soarele, care descria atunci o curba destul de ridicata deasupra orizontului, nici luna, aproape plina, care ar fi trebuit sa lumineze spatiul, nici, a fortiori16, meteorul disparut.

Doamna Hudelson, Jenny si Francis Gordon, insa, nici gand sa se planga pentru faptul ca nu se puteau face observatii astronomice. Iar Loo, care ura vantul si ploaia, nu se bucura niciodata de seninatatea cerului pe cat se bucura acum ca vremea urata staruie mereu.

- De-ar tine asa pana la nunta, repeta ea, si daca trei saptamani de-acum incolo nu s-ar mai vedea nici soarele, nici luna, nici steaua cea mai marunta, bine ar mai fi!

In ciuda acestor dorinte, vremea urata se sfarsi; in noaptea de l5 spre l6 aprilie conditiile atmosferice se schimbara. Vantul, care batea dinspre nord, alunga toti norii, si cerul isi regasi deplina lui seninatate.

Domnul Dean Forsyth din turn, doctorul Hudelson din foisor reincepura sa scotoceasca firmamentul deasupra orasului Whaston, de la orizont pana la zenit.

Mai trecu oare meteorul prin fata lunetelor?. Exista motive serioase sa credem ca nu, judecand dupa fetele posomorate ale celor doi astronomi. Dispozitia lor, la fel de proasta, dovedea un esec dublu si asemanator. Si, intr-adevar, cel care ar fi judecat asa n-ar fi gresit. Nu, domnul Sydney Hudelson nu mai zarise nimic in imensitatea cerului, si nici domnul Dean Forsyth. Oare fusese vorba numai de un meteor hoinar, scapat pentru totdeauna de atractia Pamantului?

O nota aparuta in ziarele din l9 aprilie veni sa hotarasca in privinta aceasta. Redactata de observatorul din Boston, era astfel conceputa: «Alaltaieri, vineri l7 aprilie, la ora noua, nouasprezece minute si noua secunde seara, un bolid de-o marime uimitoare a strabatut partea de vest a cerului cu o viteza vertiginoasa. Cu totul neobisnuit si in acelasi timp imbucurator pentru orasul Whaston este faptul ca, dupa cat se pare, meteorul a fost descoperit in aceeasi zi si la aceeasi ora de doi dintre cetatenii de frunte ai acestui oras.

Dupa observatorul din Pittsburg, bolidul ar fi, intr-adevary cel pe care i l-a semnalat la data de 24 martie domnul Dean Forsyth, iar dupa observatorul din Cincinatti, cel pe care i l-a semnalat, la aceeasi data, doctorul Sydney Hudelson. Domnii Dean Forsyth si Sydney Hudelson locuiesc amandoi la Whaston, unde sunt cunoscuti si foarte respectati».

VI CARE CUPRINDE UNELE VARIATII MAI MULT SAU MAI PUTIN FANTEZISTE DESPRE METEORI IN GENERAL, SI IN SPECIAL DESPRE BOLIDUL A CARUI DESCOPERIRE SI-O DISPUTA DOMNII FORSYTH SI HUDELSON.

Daca exista continent indreptatit sa fie mandru de tinuturile care il compun, ca un tata de copiii lui, apoi acesta nu poate fi decat America de Nord. Daca vreo republica se poate mandri cu vreunul din statele care o compun, aceasta nu poate fi decat Statele Unite ale Americii. Daca vreunul din cele cincizeci si unu de state, ale caror cincizeci si una de stele formeaza coltul drapelului federal, se poate mandri cu vreuna din metropolele sale, aceasta nu poate fi decat Virginia, cu capitala Richmond. Si daca, in sfarsit, vreun oras din Virginia se poate mandri cu fiii lui, acesta e orasul Whaston, unde s-a facut epocala descoperire care va ocupa un loc de frunte in analele astronomice ale secolului!

Aceasta era cel putin parerea unanima a locuitorilor din Whaston.

E lesne de inteles ca ziarele, cel putin cele din Whaston, publicara cele mai entuziaste articole despre Dean Forsyth si despre doctorul Hudelson. Faima acestor doi ilustri cetateni nu se rasfrangea oare asupra intregului oras? Care dintre locuitori nu-si avea partea lui de glorie? Numele Whastonului n-avea sa fie de-acum incolo indisolubil legat de aceasta descoperire?

La americani, unde curentele de opinii se nasc cu atata usurinta si cu atata patima, efectul articolelor ditirambice incepu curand sa se faca simtit. Cititorul sa nu se mire deci - iar de se va mira, va fi obligat sa ne creada pe cuvant - daca vom afirma ca, din ziua aceea, locuitorii din Whaston se indreptara in valuri zgomotoase si inflacarate spre locuintele astronomilor din Moriss Street si din Elisabeth Street. Nimeni nu cunostea rivalitatea care exista intre Dean Forsyth si doctorul Hudelson. Entuziasmul public ii unea in aceasta imprejurare. Pentru toti, numele lor erau si ramaneau de nedespartit in vecii vecilor, intr-atata de nedespartite incat, dupa mii de ani, viitorii istorici vor afirma poate ca au fost purtate de un singur om!

Pana ce timpul sa ingaduie verificarea temeiului unor asemenea presupuneri, Dean Forsyth trebui sa apara pe terasa turnului si Sydney Hudelson pe terasa foisorului, ca sa raspunda aclamatiilor multimii. Si in timp ce uralele se inaltau spre ei, amandoi facura plecaciuni pline de recunostinta.

Totusi, un observator ar fi putut constata ca atitudinea lor nu exprima o bucurie curata. O umbra le intuneca triumful, asa cum un nor intuneca soarele. Privirea piezisa a lui Dean Forsyth se indrepta spre foisor si privirea piezisa a doctorului Hudelson spre turn. Fiecare dintre ei il vedea pe celalalt raspunzand la aplauzele publicului whastonian si gasea mai putin placute aplauzele care ii erau adresate, din pricina celor care rasunau in cinstea rivalului.

In realitate, aplauzele acestea erau identice. Multimea nu facea nici o deosebire intre cei doi astronomi. Dean Forsyth fu la fel de aclamat ca si doctorul Hudelson, de aceiasi cetateni care trecura prin fata celor doua case.

Ce-si spuneau oare Francis Gordon si Mitz, pe de o parte, doamna Hudelson, Jenny si Loo, pe de alta parte, cand aplauzele faceau sa rasune strada? Se temeau cumva ca nota trimisa ziarelor de catre observatorul din Boston sa n-aiba urmari suparatoare? Ceea ce fusese o taina pana atunci era acum dat pe fata. Domnul Forsyth si domnul Hudelson isi recunosteau oficial rivalitatea. Nu se putea crede oare ca amandoi vor revendica, daca nu beneficiul, macar cinstea acestei descoperiri, si ca de-aici va putea izbucni o cearta foarte rau venita pentru ambele familii?

Sentimentele pe care doamna Hudelson si Jenny le incercara pe cand multimea manifesta in fata casei lor sunt usor de imaginat. Daca doctorul se urcase pe terasa foisorului, in schimb ele se ferisera sa apara in balcon. Cu inima stransa, privisera amandoua de dupa perdele manifestatia care nu prevestea nimic bun. Daca domnii Forsyth si Hudelson, imbolditi de un absurd sentiment de invidie, si-ar disputa meteorul, publicul n-are sa treaca de partea unuia sau a celuilalt? Fiecare isi va avea partizanii lui si, in mijlocul fierberii care va domni atunci in oras, ce iesire vor afla cei doi viitori soti, acest Romeo si aceasta Julieta, dintr-o cearta stiintifica in stare sa le invrajbeasca familiile?

Cat despre Loo, ea era furioasa. Vroia sa deschida fereastra, sa ocarasca publicul, si murea de ciuda ca n-are la indemana un furtun ca sa stropeasca multimea si sa inece uralele in torente de apa rece. Cu greu izbutira doamna Hudelson si Jenny sa-i mai domoleasca indignarea.

In casa de pe Elisabeth Street situatia era identica. Francis Gordon ar fi dorit si el din toata inima sa-i trimita la dracu pe entuziastii care riscau sa agraveze situatia si asa destul de incordata. Nici el nu se arata la fereastra, pe cand Forsyth si Omicron primeau uralele din turn, dovedind cea mai desarta vanitate.

Asa cum doamna Hudelson trebuise sa domoleasca indignarea lui Loo, Francis Gordon trebuise sa abata furiile temutei Mitz. Mitz voia pur si simplu sa mature multimea si, in gura ei, amenintarea aceasta nu suna deloc a gluma. Nici o indoiala ca unealta pe care o manuia zilnic cu atata virtuozitate ar fi devenit o arma cumplita in mainile ei. Or, sa primesti cu lovituri de matura niste oameni veniti sa te aclame, ar fi insemnat, oricum, prea mult!

- Ah, dragul meu, striga batrana Mitz, urlatorii astia n-or fi cumva ticniti?

- Parca asa as crede si eu, Mitz, ii raspunse Francis Gordon.

- Si zbiara atata din pricina unui pietroi care se plimba pe cer?

- Chiar asa, Mitz.

- Un mitior?

- Un meteor, Mitz, o indrepta Francis, abia stapanindu-si rasul.

- Pai eu ce spun? Un mitior, repeta Mitz, cu convingere. Of, daca le-ar cadea in cap si-ar strivi vreo sase din ei!. Zau, te intreb pe tine care le stii pe toate, la ce foloseste un mitior?

- La starnit certuri intre familii, declara Francis Gordon, in timp ce afara uralele se inteteau.

Dar de ce nu acceptau cei doi vechi prieteni sa-si imparta bolidul? Doar nu exista nici un avantaj material, nici un profit banesc de pe urma lui. Nu putea fi vorba decat despre o glorie platonica. Atunci, de ce sa nu lase neimpartita o descoperire de care le-ar fi ramas legate numele pana in vecii vecilor? De ce? Pur si simplu fiindca era vorba de amor propriu si de vanitate. Iar cand intra in hora amorul propriu, cand se amesteca vanitatea, cine ar mai fi in stare sa-i faca pe oameni sa judece?

Dar, in sfarsit, e o fapta atat de grozava sa zaresti un meteor? Descoperirea lui nu se datoreste numai intamplarii? Daca bolidul n-ar fi fost atat de cumsecade incat sa traverseze campul vizual al instrumentelor lui Dean Forsyth si Sydney Hudelson chiar in clipa cand ei priveau prin ocular, ar fi putut fi vazut de cei doi astronomi care, intr-adevar, se credeau prea mult?

Dealtfel, nu trec oare, zi si noapte, sute, mii de bolizi, de asteroizi, de stele cazatoare? Ba chiar - ar putea fi ele numarate, globurile acestea de foc, care isi traseaza cu duiumul traiectoriile capricioase pe fundalul intunecat al cerului? Sase sute de milioane, iata, dupa savanti, numarul meteorilor care strabat atmosfera Pamantului intr-o singura noapte, adica o mie si doua sute de milioane in douazeci si patru de ore. Corpurile acestea luminoase trec deci cu miliardele, iar, dupa spusele lui Newton, zece pana la cincisprezece milioane ar fi vizibile cu ochiul liber.

,Altminteri, scria «Punch», singurul ziar din Whaston care lua lucrurile in gluma, sa gasesti un bolid pe cer e intrucatva mai usor decat sa gasesti un bob de grau intr-un lan de grau; si nu exageram deloc spunand despre cei doi astronomi ai nostri ca vantura cam prea mult snopii in legatura cu o descoperire in fata careia nu prea e cazul sa te descoperi. "

Dar daca Punch, ziar satiric, folosea prilejul acesta ca sa-si desfasoare verva hazlie, confratii lui, mai seriosi, departe de a-l imita, etalau o stiinta tot atat de proaspat dobandita pe cat era in stare sa starneasca invidia profesionistilor celor mai cu vaza.

"Kepler, spunea «Whaston Standard», credea ca bolizii provin din exhalatiile terestre. Dar pare mai aproape de adevar faptul ca fenomenele acestea nu sunt decat aeroliti, la care s-au constatat intotdeauna urmele unei arderi puternice. Inca de pe vremea lui Plutarh, ei incepusera sa fie socotiti drept mase minerale care se prabusesc pe solul globului nostru, cand sunt prinsi in trecere de atractia terestra. Studiul bolizilor arata ca substanta lor nu difera deloc de a mineralelor cunoscute noua si ca, in ansamblul lor, ei cuprind aproape o treime din corpurile simple. Dar cata diversitate prezinta amestecul acestor elemente! Particelele constitutive sunt cand mici ca pilitura de fier, cand mari ca boabele de mazare sau ca alunele, de o duritate deosebita si aratand la sparturi urme de cristalizare. Exista unii care sunt formati numai din fier in stare nativa, amestecat uneori cu nichel, si pe care oxidarea nu l-a vatamat deloc."

Foarte adevarat, e drept, ceea ce Whaston Standard aducea la cunostinta cititorilor sai. In acelasi timp Daily Whaston insista asupra atentiei pe care invatatii antici si moderni au acordat-o intotdeauna acestor pietre meteorice. Ziarul scria: "Diogene din Apollonia nu pomenea oare de un bolovan incandescent, mare cat o piatra de moara, a carui cadere langa Aegos Potamos i-a inspaimantat pe locuitorii Traciei? Daca un asemenea bolid ar cadea peste clopotnita bisericii Saint-Andrew, ar darama-o pana la temelie. In privinta aceasta, fie-ne ingaduit sa amintim cateva din pietrele care, venite din adancurile spatiului si intrate in cercul atractiei Pamantului, au fost culese de pe sol inainte de era noastra; asa-numita «piatra a fulgerului» adorata ca simbol al Cibelei in Galatia si transportata la Roma, ca si o alta gasita in Siria, si consacrata cultului soarelui; «scutul sfant» cules pe vremea domniei lui Numa; «piatra neagra» pastrata cu atata grija la Mecca; «piatra trasnetului» care a servit la faurirea faimoasei spade a lui Antar. De la inceputul erei noastre, sumedenie de aeroliti au fost descrisi, impreuna cu imprejurarile care le insoteau caderea: o piatra de doua sute saizeci de livre a cazut la Ensisheim, in Alsacia; o piatra de un negru metalic, avand forma si marimea unui cap de om, a cazut pe muntele Vaison, in Provence; o piatra de saptezeci si doua de livre, imprastiind o duhoare de sulf, piatra care parea facuta din spuma de mare, a cazut la Larini, in Macedonia; o piatra atat de fierbinte, incat era imposibil s-o atingi cu mana, a cazut la Luce, langa Chartres, in 1763. Si poate ca ar fi locul sa amintim bolidul care, in 1803, a cazut in asezarea normanda de la Laigle si despre care Humboldt spune urmatoarele: «La ora unu dupa-amiaza, pe un cer cat se poate de senin, a fost vazut un mare bolid, miscandu-se de la sud-est spre nord-est. Peste cateva minute se auzi, timp de cinci sau sase minute, o explozie pornita dintr-un norisor negru aproape nemiscat, explozie urmata de trei sau patru bubuituri si de un zgomot care ar fi putut fi comparat cu niste pocnituri de flinte insotite de bataia a numeroase tobe. Fiecare bubuitura desprindea din norul cel negru o parte din vaporii care il formau. In locul acela nu a fost remarcat nici un fenomen luminos. Peste o mie de pietre cazura pe o suprafata eliptica a carei axa mare, indreptata de la sud-est spre nord-vest, masura unsprezece kilometri lungime. Pietrele fumegau si erau incinse, fara a avea flacari. S-a constatat ca ele erau mai usor de spart la cateva zile dupa cadere decat mai tarziu»".

Daily Whaston continua pe acest ton pe mai multe coloane, insiruind o multime de amanunte care dovedeau cel putin cat de constiinciosi ii erau redactorii.

Dealtfel, nici celelalte ziare nu se lasara mai prejos. Fiindca astronomia era la ordinea zilei, vorbeau toate despre astronomie, iar daca, dupa atata cerneala risipita, s-ar mai fi gasit vreun whastonian care sa nu fie tare in problema bolizilor, ziarele n-ar fi avut nici o vina.

La informatiile date de Daily Whaston, Whaston News le adauga pe ale sale. Ziarul evoca amintirea globului de foc, cu un diametru dublu fata de al lunii pline, care, in l854, a fost zarit rand pe rand la Hurworth, la Darlington, la Durham, la Dundea, si a trecut fara sa explodeze de la un orizont la altul, lasand in urma lui o dara luminoasa, aurie, lata, compacta si taind cu vioiciune albastrul intunecat al cerului. Aminti apoi ca, daca bolidul din Hurtworth n-a explodat, nu tot asa s-a intamplat cu cel care, la l4 mai l864, i s-a aratat unui observator din Castillon, Franta. Desi meteorul n-a fost vizibil decat cinci secunde, viteza lui era atat de mare, incat, in acest scurt rastimp, a descris un arc de sase grade. Culoarea lui, la inceput albastra-verzuie, a devenit apoi alba si nespus de stralucitoare. Intre explozie si perceperea zgomotului, s-au scurs trei pana la patru minute, ceea ce presupune o distanta de saizeci pana la optzeci kilometri. Trebuie ca violenta exploziei a fost, deci, cu mult superioara celor mai puternice explozii care se pot produce la suprafata globului. Cat priveste marimea bolidului calculata dupa inaltimea lui, diametrul i-a fost socotit ca avand nu mai putin de o mie cinci sute de picioare; bolidul parcurgea peste o suta treizeci de kilometri pe secunda, viteza infinit superioara aceleia cu care se deplaseaza pamantul in miscarea lui de translatie in jurul soarelui.

Veni apoi randul lui Whaston Morning, apoi al lui Whaston Evening, acest din urma ziar tratand mai ales chestiunea bolizilor, foarte numerosi altminteri si aproape in intregime compusi din fier. Ziarul le reamintea cititorilor ca una din aceste mase meteorologice, gasita in campiile Siberiei, cantarea nu mai putin de sapte sute de kilograme; ca o alta, descoperita in Brazilia, cantarea pana la sase mii de kilograme; ca o a treia, grea de patrusprezece mii de kilograme, fusese gasita la Olympe, in Tucuman; ca inca una, in sfarsit, cazuta langa Duranzo, in Mexic, atingea greutatea enorma de nouasprezece mii de kilograme!

De fapt, nu ne-am departa prea mult de adevar daca am spune ca o parte a populatiei whastoniene se cam infricosa citind unele din aceste articole. Pentru ca fusese zarit in conditiile stiute, si la o distanta care trebuia sa fie considerabila, meteorul domnilor Forsyth si Hudelson trebuia sa aiba dimensiuni probabil cu mult mai mari decat ale bolizilor de la Tucuman si de la Duranzo. Cine stie daca marimea lui nu egala, sau poate chiar depasea, marimea aerolitului de la Castillon, al carui diametru fusese evaluat la o mie cinci sute de picioare? Va puteti inchipui greutatea unei asemenea mase! Iar daca numitul meteor se ivise la zenitul orasului Whaston, insemna ca orasul e situat sub traiectoria lui. Daca traiectoria avea forma unei orbite, atunci bolidul avea sa treaca din nou; neaparat, pe deasupra orasului. Ei bine, daca tocmai in clipa aceea, dintr-un motiv oarecare, bolidul se oprea din goana lui, tocmai Whastonul avea sa fie lovit cu o violenta de neinchipuit! Acum ori niciodata trebuia spusa raspicat whastonienilor care n-o stiau inca si amintita celor care o cunosteau - aceasta cumplita lege a fortei vii: masa inmultita cu patratul vitezei, viteza care, dupa legea si mai inspaimantatoare inca a caderii corpurilor si pentru un bolid cazand de la patru sute de kilometri inaltime, ar fi de aproape trei mii de metri pe secunda, in clipa cand s-ar izbi de suprafata solului.

Presa whastoniana stiu sa-si faca din plin datoria si niciodata, trebuie sa recunoastem, ziarele n-au facut atata risipa de formule matematice.

Incetul cu incetul, o oarecare teama se abatu deci asupra orasului. Primejdiosul si amenintatorul bolid deveni subiectul tuturor discutiilor in piata, in adunari si in casele oamenilor. Partea femeiasca a populatiei, mai ales, nu mai visa decat biserici strivite si case nimicite. Cat despre barbati, ei socoteau ca e mai elegant sa dea din umeri, dar dadeau din umeri fara prea multa convingere. Zi si noapte, se poate spune, in piata Constitutiei ca si in cartierele mai de sus ale orasului, se adunau necontenit grupuri de oameni. Vremea, rea sau buna, nu constituia o piedica pentru observatori. Opticienii nu mai vandusera niciodata atatea lunete, binocluri si alte instrumente optice! Niciodata cerul nu fusese atat de atent privit de ochii nelinistiti ai populatiei whastoniene! Fie ca meteorul se vedea sau nu, primejdia exista in fiecare ceas, ca sa nu spunem in fiecare minut sau in fiecare secunda.

Dar, va spune cititorul, primejdia aceasta ameninta deopotriva si alte regiuni si, odata cu ele, orasele, targurile, satele si catunele aflate sub traiectorie. Fireste ca da. Daca, dupa cum se banuia, bolidul dadea roata globului nostru, toate punctele situate sub orbita lui erau la fel de amenintate. Totusi, Whastonul detinea recordul spaimei, daca e sa acceptam expresia aceasta ultra-moderna, iar unicul motiv il constituia faptul ca aici fusese vazut bolidul pentru prima oara.

Exista totusi un ziar care se impotrivi molimei si refuza pana la capat sa ia lucrurile in serios. Ziarul acesta nu se arata deloc binevoitor fata de domnii Forsyth si Hudelson pe care, in gluma, ii socotea responsabili de raul care ameninta orasul.

"De ce s-au amestecat cei doi amatori? spunea «Punch». Ce nevoie aveau sa gadile spatiul cu lunetele si cu telescoapele lor? Nu puteau sa lase firmamentul linistit si sa nu-i zgandare stelele? Oare nu exista destui, nu exista chiar prea multi savanti adevarati care se amesteca unde nu le fierbe oala si se strecoara indiscreti in zonele interstelare? Corpurile ceresti sunt foarte pudice si nu le place sa fie privite prea de aproape. Da, orasul nostru e amenintat, nimeni nu se mai afla acum in siguranta, si, pentru situatia aceasta, nu exista leac. Se pot face asigurari impotriva focului, a grindinei, a cicloanelor. incercati numai sa va asigurati impotriva caderii unui bolid, poate de zece ori mai mare decat Whastonul nostru!. Iar daca s-o nimeri sa explodeze in cadere, ceea ce se intampla destul de des cu dracoveniile astea, orasul intreg va fi bombardat, ba chiar incendiat, daca proiectilele vor fi incandescente! In orice caz, nimicirea totala pandeste scumpul nostru oras, ce sa ne mai dam dupa deget! Scape cine poate! Scape cine poate!. Dar, ne mai intrebam, de ce n-or fi stat domnii Forsyth si Hudelson linistiti in casele lor, in loc sa spioneze meteorii? Ei, prin indiscretia lor, i-au provocat si i-au atras prin intrigile lor vinovate. Daca Whastonul va fi nimicit, daca va fi strivit sau ars de bolid, vina va fi a lor, si ei vor trebui sa traga toate ponoasele!. Caci, intr-adevar, il intrebam pe oricare cititor cu adevarat impartial, adica pe toti abonatii lui «Whaston Punch», la ce folosesc astronomii, astrologii, meteorologii si alte animale al caror nume se termina in og? A iesit vreodata ceva bun din lucrarile lor?. A pune intrebarea inseamna a da si raspunsul, si, in ceea ce ne priveste, staruim mai mult ca oricand in convingerile noastre binecunoscute si atat de perfect exprimate prin aceasta sublima fraza, datorata geniului unui francez, ilustrul Brillat-Savarin: «Descoperirea unui nou fel de mancare contribuie mai mult la fericirea omenirii decat descoperirea unei stele!» Cat de putina stima le-ar fi acordat Brillat-Savarin celor doi facatori de rele care nu se sfiesc sa atraga asupra tarii lor cele mai rele cataclisme, numai pentru placerea de a descoperi un simplu bolid?"

VII IN CARE O VOM VEDEA PE DOAMNA HUDELSON ADANC MAHNITA DE ATITUDINEA DOCTORULUI SI O VOM AUZI PE MITZ CERTANDU-SI STAPANUL CU TOATA ASPRIMEA.

Ce au raspuns Dean Forsyth si doctorul Hudelson la glumele lui Whaston Punch? Absolut nimic, si asta pentru binecuvantatul motiv ca habar n-aveau despre articolul necuviinciosului ziar. Sa nu afli lucrurile neplacute, care se spun despre tine, e cel mai sigur mijloc de-a nu suferi, ar fi spus domnul de La Palice cu o neindoielnica intelepciune17. Totusi, glumele acestea mai mult sau mai putin spirituale nu prea sunt placute celor care le formeaza tinta, si daca in cazul de fata persoanele vizate n-au avut cunostinta de ele, nu la fel se poate spune despre rudele si prietenii lor. Mitz, indeosebi, era furioasa. Sa-i invinuiasca stapanul ca a atras bolidul care ameninta securitatea orasului!. Dupa ea, domnul Dean Forsyth ar fi trebuit sa-l cheme pe autorul articolului in fata judecatorului John Proth, care l-ar fi condamnat la mari despagubiri, fara sa mai punem la socoteala temnita pe care ar fi meritat-o pentru insinuarile lui calomnioase.

Cat despre Loo, ea lua lucrurile in serios si, fara sa sovaie, dadu dreptate ziarului Whaston Punch.

- Da, are dreptate, spunea ea. Ce le-a venit domnului Forsyth si lui papa sa descopere piatra asta blestemata? Fara ei, ar fi trecut neobservata, ca atatea altele care nu ne-au facut nici un rau.

Raul, sau mai bine-zis nenorocirea la care se gandea Loo, era inevitabila rivalitate care avea sa existe intre unchiul lui Francis si tatal lui Jenny, cu toate consecintele ei, tocmai in ajunul unei casatorii care trebuia sa stranga si mai mult legaturile dintre cele doua familii.

Temerile ei erau intemeiate si ceea ce trebuia sa se intample se intampla. Atata vreme cat Dean Forsyth si doctorul Hudelson avusesera numai banuieli reciproce, nu izbucni cearta. Relatiile lor se racisera, ei evitasera sa se intalneasca, dar lucrurile nu ajunsesera mai departe. Acum insa, de cand cu nota observatorului din Boston, fusese stabilit in mod public ca descoperirea aceluiasi meteor apartinea celor doi astronomi din Whaston. Ce le ramanea de facut? Sa revendice fiecare din ei intaietatea descoperirii? Se vor isca, pe aceasta tema, discutii particulare, sau chiar polemici rasunatoare carora presa whastoniana le va da fara doar si poate o ospitalitate binevoitoare?

Nu se stia inca, si viitorul singur avea sa raspunda la aceste intrebari. Sigur, in orice caz, e ca nici domnul Dean Forsyth, nici doctorul Hudelson nu mai pomeneau o vorba despre nunta a carei data se apropia prea incet dupa dorinta celor doi logodnici. Cand se pomenea de nunta in fata unuia din cei doi astronomi, ei isi aminteau imediat ca mai au ceva de terminat in observator. Dealtfel, acolo isi petreceau aproape tot timpul, din ce in ce mai preocupati si mai absorbiti.

Intr-adevar, daca meteorul fusese zarit si de cativa astronomi oficiali, Dean Forsyth si doctorul Hudelson in schimb incercara zadarnic sa-l mai regaseasca. Se departase oare la o distanta prea mare pentru bataia instrumentelor lor? Iata o presupunere destul de admisibila, dar a carei verificare nu putea fi facuta. De aceea, astronomii nostri nu se mai departau, zi si noapte, de posturile lor de observatie, profitand de toate inseninarile cerului. Daca lucrurile mai continuau asa, pana la urma aveau sa se imbolnaveasca.

Se istoveau amandoi, facand eforturi zadarnice ca sa calculeze elementele asteroidului, al carui unic si exclusiv descoperitor se incapatanau si unul si altul sa se considere. Rezultatul muncii acesteia cuprindea o sansa serioasa pentru solutionarea diferendului: din doi astronomi ex aequo18, cel mai tare in matematici putea sa capete intaietatea.

Dar unica lor observatie fusese de prea scurta durata ca sa dea formulelor o baza suficienta. Pentru determinarea orbitei bolidului ar mai fi fost necesara o observatie, sau poate chiar mai multe. Iata de ce Dean Forsyth si doctorul Hudelson, temandu-se fiecare sa nu fie intrecut de rival, supravegheau cerul cu o ravna egala si la fel de sterila. Capriciosul meteor nu se mai ivea pe orizontul Whastonului, sau, daca mai reaparea cumva, o facea in cel mai strict incognito.

Starea sufleteasca a celor doi astronomi se resimtea de pe urma zadarniciei eforturilor lor. Nu te puteai apropia de ei. De douazeci de ori pe zi Dean Forsyth se rastea la Omicron, care ii raspundea cu acelasi ton. Cat despre doctor, daca n-avea pe cine sa-si verse mania, asta nu insemna ca nu e manios.

In asemenea conditii, cine s-ar mai fi gandit sa vorbeasca despre actele necesare sau despre ceremonia nuntii?

Totusi trecusera trei zile de la aparitia notei trimisa ziarelor de observatorul din Boston. Orologiul ceresc, al carui ac e soarele, ar fi batut ziua de 22 aprilie, daca ar fi avut cu ce. Inca douazeci de zile si ziua cea mare avea sa soseasca, desi Loo pretindea, in nerabdarea ei, ca nu e trecuta in calendar.

Era oare cazul sa li se reaminteasca unchiului lui Francis Gordon si tatalui lui Jenny Hudelson nunta despre care ei nu mai vorbeau de parca n-ar fi trebuit niciodata sa aiba loc? Doamna Hudelson socotea ca e mai bine sa nu i se spuna nimic sotului ei, care n-avea nici un amestec in pregatirile de nunta, dupa cum nu se ocupa nici macar de propria lui gospodarie. In ziua cuvenita, doamna Hudelson avea sa-i spuna pur si simplu: «Pune-ti hainele negre, palaria tare si manusile. E timpul sa mergem la Saint-Andrew. Da-mi bratul si haidem.»

Si el va merge cu siguranta, fara sa-si dea seama macar, cu singura conditie ca meteorul sa nu-i treaca tocmai in clipa aceea prin fata obiectivului telescopului!

Dar daca parerea doamnei Hudelson precumpani in casa din Moriss Street, daca doctorul nu fu silit sa se explice in privinta atitudinii lui fata de Dean Forsyth, acesta din urma fu aspru atacat. Mitz nu mai tinea seama de nimic. Manioasa pe stapanul ei, ea voia, dupa cum spunea, sa-i vorbeasca in patru ochi si sa lamureasca situatia aceasta atat de incordata, incat cel mai mic incident ar fi fost in stare sa provoace o ruptura definitiva intre cele doua familii. Si ce urmari ar fi putut avea o asemenea ruptura! Nunta amanata, poate chiar pentru vecie, deznadejdea celor doi logodnici, si mai ales a scumpului de Francis, copilasul ei, cum avea obicei sa-l numeasca, de multa vreme si cu multa duiosie. Si ce s-ar fi facut bietul tanar, dupa o cearta care ar fi exclus orice impacare?

De aceea, in dupa-amiaza zilei de 22 aprilie, aflandu-se singura in sufragerie cu Dean Forsyth, in patru ochi, dupa cum dorea, Mitz isi opri stapanul in clipa cand acesta se indrepta spre scara turnului.

Se stie ca domnul Forsyth se temea de explicatiile cu Mitz. In genere, explicatiile acestea se intorceau impotriva lui; deci i se parea mai cuminte sa le evite.

De data aceasta, dupa ce o privi de sus pe Mitz, care i se paru o bomba cu fitilul aprins, gata sa explodeze, domnul Dean Forsyth, dornic sa se puna la adapost de efectele bombei, batu in retragere spre usa. Dar, inainte de-a apasa pe clanta, Mitz i se puse in cale si ochii ei sagetara ochii stapanului, a caror privire se ferea cu teama.

- Domnule, spuse ea, vreau sa va vorbesc.

- Sa-mi vorbesti, Mitz? Stii, nu prea am timp acum.

- Nu zau! Pai nici eu, domnule, n-am timp, ca am de spalat toate vasele de la masa. Tevile dumneavoastra pot sa mai astepte, cum asteapta si vasele mele.

- Si Omicron?. Mi se pare ca ma cheama.

- Amicron?. Si asta e un neghiob!. O sa auda el de mine, curand, Amicron al dumneavoastra. N-aveti decat sa-l anuntati. Vorba proverbului: asteapta-ma si te salut. Spuneti-i asta din partea mea, domnule.

- N-am sa uit, Mitz. Dar bolidul meu?

- Bolitul?. facu Mitz. Nu stiu ce-o mai fi si asta, dar, orice mi-ati spune, domnule, nu-i lucru curat daca el, de catava vreme, v-a varat o piatra in locul inimii.

- Un bolid, Mitz, explica rabdator domnul Dean Forsyth, e un meteor, si.

- Aha, facu Mitz, e mitiorul!. Atunci o sa faca si el ca Amicron: o sa astepte!

- Asta-i buna! se supara domnul Dean Forsyth, atins in punctul sensibil.

- Dealtfel, continua Mitz, cerul e noros, o sa ploua, si nu-i momentul sa va distrati cu ochii la luna.

Era adevarat, si tocmai incapatanarea asta a norilor ii scotea din sarite pe Dean Forsyth si pe doctorul Hudelson. De patruzeci si opt de ore cerul fusese napadit de nori grosi. Ziua, nici o raza de soare; noaptea, nici un firicel de stea. Norii se zvarcoleau de la un capat al zarii la altul, ca un val pe care sageata din varful clopotnitei de la Saint-Andrew il strapungea uneori cu varful. In asemenea conditii, imposibil sa observi spatiul, sa revezi bolidul atat de viu disputat. Ba chiar se putea presupune ca starea atmosferica nu-i favoriza nici pe astronomii din Ohio sau din Pennsylvania, si nici pe cei de la celelalte observatoare din Vechiul sau din Noul Continent. Intr-adevar, nici o nota noua privind aparitia meteorului nu mai aparuse in ziare. E adevarat ca meteorul nu avea o importanta atat de mare, incat sa tulbure lumea stiintifica. Era vorba de un fapt cosmic destul de banal, si trebuia sa fii un Dean Forsyth sau un Hudelson ca sa-i pandesti reintoarcerea cu o nerabdare care, la ei, devenea furie.

Cand Dean Forsyth isi dadu seama ca e cu neputinta sa scape, Mitz isi incrucisa bratele si vorbi astfel:

- Domnule Forsyth, nu cumva ati uitat ca aveti un nepot pe care il cheama Francis Gordon?

- A, dragul de Francis, raspunse Forsyth, clatinand din cap cu ingaduinta. Cum sa-l uit?. Ce mai face Francis?

- Multumesc, bine, domnule.

- Mi se pare ca nu l-am mai vazut de catava vreme.

- Da, nu l-ati mai vazut de la masa.

- Adevarat.!

- Va sa zica sunteti cu ochii la luna, domnule, spuse Mitz, obligandu-l pe Forsyth sa se intoarca spre ea.

- Da' de unde, Mitz!. Dar, ce vrei? Sunt cam preocupat.

- Atat de mult, incat se pare ca ati uitat un lucru de seama.

- Am uitat un lucru de seama? Care anume?

- Ca nepotul dumneavoastra o sa se insoare.

- Sa se insoare.?!

- N-o sa ma intrebati acum si cu cine?

- Nu, Mitz. Dar de ce ma intrebi?

- Cata siretenie!. Doar nu-i nevoie sa fii vrajitor ca sa stii ca intrebarea se pune pentru raspuns.

- Raspuns in legatura cu ce, Mitz?

- In legatura cu purtarea dumneavoastra fata de familia Hudelson!. Stiti doar foarte bine ca exista o familie Hudelson, un doctor Hudelson, care locuieste pe Moriss Street, o doamna Hudelson, mama a domnisoarei Loo si a domnisoarei Jenny Hudelson, logodnica nepotului dumneavoastra.!

Pe masura ce Mitz rostea, din ce in ce mai tare, numele Hudelson, Dean Forsyth isi ducea mana la piept, la coaste, la cap, ca si cum numele acesta, transformat in gloante, l-ar fi lovit de la un pas. Suferea, se sufoca, i se urca sangele la cap. Vazandu-l ca nu raspunde, Mitz starui:

- Ati auzit, domnule?

- Cum sa n-aud? striga Dean Forsyth.

- Atunci?. facu batrana, cat putu mai tare.

- Francis tot se mai gandeste la casatoria asta? spuse in sfarsit domnul Forsyth.

- Cum sa nu se mai gandeasca? striga Mitz. Se gandeste la ea cum se gandeste sa respire, dragutul de el! Cum ne gandim toti, cum va ganditi si dumneavoastra, dupa cate nadajduiesc.

- Cum! Nepotul meu tot mai e hotarat s-o ia pe fiica acestui Hudelson?

- Pe miss Jenny, va rog, domnule! Va dau scris ca e hotarat! Zau asa, ar insemna ca si-a pierdut busola, daca n-ar mai fi hotarat! Unde ar putea gasi o logodnica mai dragalasa, o tinerete mai incantatoare.?

- Chiar daca fiica omului care. a omului. a omului astuia caruia nu-i pot rosti numele fara sa ma sufoc, ar putea fi draguta.

- Asta e prea de tot! striga Mitz, desfacandu-si cu violenta sortul, de parca ar fi vrut sa-si paraseasca imediat slujba.

- Asculta. Mitz. asculta, sopti Dean Forsyth, putin speriat de atitudinea ei amenintatoare.

Dar batrana invarti in aer sortul, al carui cordon atarna pana la pamant.

- Asta-i prea de tot! izbucni ea. Dupa cincizeci de ani de slujba, ma duc mai bine sa putrezesc in ungherul meu ca un caine raios, decat sa raman in casa unui om care isi sfasie sangele. Nu sunt decat o biata slujnica. Dar eu am inima, domnule.!

- Ei, Mitz, raspunse domnul Dean Forsyth, suparat foc, va sa zica nu stii ce mi-a facut Hudelson asta?

- Ce v-a facut?

- M-a furat!

- Furat?

- Da, m-a furat cu nerusinare.!

- Si ce v-a furat?. Ceasul?. Punga?. Batista.?

- Bolidul!

- A! Iar bolitul! striga batrana, strambandu-se cat putea mai ironic si mai neplacut pentru Forsyth. De mult nu mai auzisem de mitiorul dumneavoastra! E cu putinta, Doamne, sa ajungi in halul asta, din pricina unei dracii care se plimba!. O fi bolitul mai mult al dumneavoastra, decat al domnului Hudelson? V-ati iscalit cumva pe el? Nu e oare al tuturor oamenilor, al oricui, al meu, al catelului meu, daca as avea catel. dar, slava Domnului, n-am!. L-ati cumparat cu banii dumneavoastra sau vi l-a lasat cineva mostenire.?

- Mitz! striga Forsyth, care isi iesise din sarite.

- Nici o Mitz! facu batrana, pierzandu-si si ea rabdarea. Zau, trebuie sa fii prost ca Saturn ca sa te certi cu un prieten vechi pentru o ticaloasa de piatra pe care n-o s-o mai revezi niciodata.

- Taci! Taci! striga astronomul, lovit in inima.

- Nu, domnule, n-am sa tac deloc, si n-aveti decat sa-l chemati pe Amicron in ajutor.

- Pe Omicron!

- Da, pe el, si n-o sa ma faca sa tac. Nici presedintele n-ar fi in stare sa-i astupe gura ingerului trimis sa vesteasca sfarsitul lumii!

Oare inmarmurise Dean Forsyth, auzind fraza aceasta cumplita, caci gatlejul i se stransese intr-atat, incat nu-i mai ingaduia sa vorbeasca, iar gura ii paralizase si nu mai putea sa scoata nici un sunet! Sigur e ca nu izbuti sa raspunda nimic. Chiar daca ar fi vrut, in culmea maniei, s-o dea afara pe credincioasa dar artagoasa Mitz, i-ar fi fost cu neputinta sa rosteasca traditionalul «Iesi!. Iesi imediat, si sa nu te mai vad!»

Dealtfel, Mitz nici nu l-ar fi ascultat. Doar nu era sa se desparta asa, dupa cincizeci de ani de slujba, pentru un pagubos de meteor, de stapanul pe care il vazuse venind pe lume.

Totusi, era timpul ca scena aceasta sa ia sfarsit. Dean Forsyth, dandu-si seama ca nu va putea invinge, incerca sa dea inapoi fara ca manevra lui sa semene prea mult a fuga.

Si ii veni in ajutor soarele. Cerul se lumina deodata, o raza vie patrunse prin geamurile ferestrelor dinspre gradina.

In clipa asta, fara indoiala, doctorul Hudelson se afla in foisor - iata la ce se gandi imediat Forsyth. Isi vedea rivalul profitand de inseninare, cu ochiul la ocularul telescopului, cercetand inaltele zone ale spatiului.!

Si nu se putu stapani. Raza de soare il preschimba parca intr-un balon cu gaz. Il umfla, facea sa-i creasca forta ascensionala, il silea sa se ridice in atmosfera. Dean Forsyth, aruncandu-si ca pe un lest - ca sa ducem la capat comparatia - toata mania adunata in el, se indrepta spre usa.

Din nefericire, Mitz se afla acolo si nu parea dispusa sa-i faca loc. Avea deci sa fie silit s-o apuce de brat, sa se lupte cu ea, sa recurga la ajutorul lui Omicron.?

Dar nu fu nevoit sa ajunga atat de departe. Pesemne ca batrana se simtea prea istovita de efortul facut. Desi isi certa destul de des stapanul, niciodata pana acum n-o facuse cu atata foc.

Fie din pricina efortului fizic, fie din pricina gravitatii subiectului discutat, deosebit de palpitant, fiind vorba de fericirea viitoare a «scumpului de Francis», Mitz se simti deodata fara puteri si se prabusi pe un scaun.

Dean Forsyth, trebuie s-o spunem spre lauda lui, uita si de soare, si de cerul senin, si de meteor. Se apropie de batrana si o intreba ingrijorat ce-o doare.

- Nu stiu, domnule. Parca mi s-a rasucit stomacul.

- Stomacul rasucit? repeta Dean Forsyth, mirat la culme de boala aceasta intr-adevar neobisnuita.

- Da, domnule, facu Mitz, cu glas indurerat. Am un nod la inima.

- Hm! facu Dean Forsyth, caruia nici cea de-a doua explicatie nu izbutise sa-i alunge nedumerirea.

Si se pregatea sa-i dea bolnavei ajutorul obisnuit in astfel de imprejurari: sa-i descheie bluza, sa-i puna otet la frunte si la tample, sa-i dea un pahar cu apa indulcita.

Dar nu avu timp.

Glasul lui Omicron rasuna din varful turnului:

- Bolidul, domnule! striga Omicron. Bolidul!

Dean Forsyth uita tot restul universului si se napusti pe scari.

Nu apucase bine sa dispara cand Mitz, regasindu-si puterile, se si repezi dupa el. Si, pe cand astronomul urca rapid, sarind cate trei trepte odata pe scara in spirala, vocea lui Mitz il urmarea, razbunatoare:

- Domnule Forsyth, spunea Mitz, amintiti-va ca nunta lui Francis Gordon cu Jenny Hudelson o sa se faca, si-o sa aiba loc exact in ziua hotarata. Ori se face, domnule Forsyth, ori - si Mitz spunea asta cu deosebita savoare - ori imi pierd eu stiinta.

Dar Dean Forsyth nu raspunse nimic, nu auzi nimic. In salturi grabite, el gonea in sus, pe scara turnului.

VIII IN CARE POLEMICILE PRESEI AGRAVEAZA SITUATIA, SI CARE SE TERMINA PRINTR-O CONSTATARE LA FEL DE SIGURA PE CAT DE NEASTEPTATA

- El e, Omicron, el e! striga Dean Forsyth, imediat ce privi prin ocularul telescopului.

- El insusi, declara Omicron, adaugand: Dea Domnul ca doctorul Hudelson sa nu fie in clipa asta in foisor!

- Sau, daca este, spuse Forsyth, sa nu poata gasi bolidul!

- Bolidul nostru, preciza Omicron.

- Bolidul meu! il corecta Dean Forsyth.

Se inselau, insa, amandoi. Luneta doctorului Hudelson se afla, in clipa aceea, atintita spre sud-est, regiune a cerului strabatuta atunci de meteor. Il prinsese de cum se ivise, si, ca si turnul, foisorul nu-l pierdu din vedere pana cand disparu in negurile sudului.

Dealtfel, astronomii din Whaston nu erau singurii care semnalau prezenta bolidului. Observatorul din Pittsburg il zari si el, ceea ce avu drept rezultat trei observatii succesive, daca o punem la socoteala si pe cea a observatorului din Boston.

Reintoarcerea aceasta a meteorului era un fapt de cea mai mare importanta - daca socotim ca meteorul insusi oferea un interes real! Din moment ce ramanea in vazul lumii sublunare, insemna ca avea o orbita inchisa. Nu era deci una din stelele cazatoare care dispar dupa ce au atins ultimele straturi atmosferice, unul din asteroizii aceia care se ivesc o data si se duc sa se piarda in spatiu, unul dintre aerolitii a caror cadere urmeaza imediat dupa ce apar. Nu. Meteorul revenea, circula in jurul Pamantului ca un satelit. Merita deci ca astronomii sa se ocupe de el - iata de ce trebuie scuzata indarjirea lui Dean Forsyth si a doctorului Hudelson in disputa pentru intaietatea descoperirii.

Din moment ce meteorul se supunea unor legi constante, era cu putinta sa i se calculeze elementele. Si asta se facea pretutindeni, dar nicaieri, se intelege, cu aceeasi patima ca la Whaston. Totusi, pentru ca problema sa fie in intregime rezolvata, ar fi fost necesare mai multe observatii temeinice.

Primul punct determinat, patruzeci de ore mai tarziu, de catre matematicieni care nu se numeau nici Dean Forsyth, nici Sydney Hudelson, a fost traiectoria bolidului.

Traiectoria se desfasura riguros de la nord la sud. Usoara deviatie de 3°31' semnalata de Dean Forsyth in scrisoarea catre observatorul din Pittsburg era doar aparenta si rezulta din rotatia globului terestru.

Patru sute de kilometri desparteau bolidul de suprafata Pamantului, iar viteza lui prodigioasa atingea nu mai putin de sase mii noua sute saizeci si sapte metri pe secunda. Meteorul isi implinea miscarea de revolutie in jurul globului intr-o ora, patruzeci si unu de minute, patruzeci si una de secunde si nouazeci si trei de sutimi, de unde se putea conchide, dupa spusele unor oameni de meserie, ca nu va mai reapare la zenitul Whastonului decat peste o suta patru ani, o suta saptezeci si sase de zile si douazeci si doua de ore.

Fericita constatare, capabila sa-i linisteasca pe locuitorii orasului care se temeau cumplit de caderea pagubosului asteroid! Daca avea sa cada, avea sa-i striveasca pe altii.

"Dar de ce sa cada? intreba «Whaston Morning». Nimic nu indreptateste presupunerea ca va intalni vreun obstacol in cale, si nici ca va putea fi oprit in miscarea lui de translatie."

Lucrul era cat se poate de evident.

"Fireste, observa «Whaston Evening», exista aeroliti care au cazut, care mai cad inca. Dar acestia, cel mai adesea de mici dimensiuni, ratacesc in spatiu, si nu cad decat daca atractia terestra ii prinde in trecere.

Explicatia era exacta si nu parea sa priveasca bolidul in cauza, cu un mers atat de regulat si de a carui cadere lumea trebuia sa se teama tot atata cat s-ar fi temut de caderea Lunii.

Bineinteles, mai ramaneau inca multe puncte de stabilit, inainte de a se putea pretinde ca se stie tot despre asteroidul devenit un al doilea satelit al Pamantului.

Ce volum avea? Ce masa? Ce natura?

La prima intrebare, Whaston Standard raspundea astfel: «Dupa inaltimea si dimensiunea aparenta a bolidului, diametrul lui trebuie sa fie mai mare de cinci sute de metri, cel putin atat au permis observatiile sa se stabileasca pana acum. Dar n-a fost inca posibil sa i se stabileasca natura. Ceea ce il face vizibil, cu conditia, bineinteles, sa folosesti instrumente destul de puternice, este stralucirea lui vie, datorata, dupa cat se pare, frecarii de atmosfera, desi densitatea aerului e destul de slaba la o asemenea inaltime. Sa fie acest meteor doar o ingramadire de materii gazoase? Sau, dimpotriva, se compune dintr-un nucleu solid, inconjurat de o coada luminoasa? Care este, in acest caz, marimea si natura nucleului? Iata ce nu se stie, si poate ca nu se va sti niciodata.

In rezumat, bolidul acesta n-are nimic extraordinar nici in privinta volumului, nici in privinta vitezei de translatie. Singura lui particularitate este ca descrie o orbita inchisa. De cat timp se roteste el astfel in jurul Pamantului? Astronomii de meserie ar fi incapabili sa ne spuna, caci n-ar fi fost in stare sa-l prinda in telescoapele lor oficiale fara cei doi concetateni ai nostri, domnul Dean Forsyth si doctorul Sydney Hudelson, carora li se cuvine gloria acestei marete descoperiri».

In toate acestea, dupa cum observa pe drept cuvant Whaston Standard, nimic nu era extraordinar, in afara de stilul redactorului. De aceea, lumea savanta nu se ocupa decat in masura cuvenita de ceea ce pasiona atat de tare sus-numitul ziar, iar lumea de rand abia daca dadu vreo atentie evenimentului.

Dar localnicii din Whaston se inversunau sa afle tot despre meteorul a carui descoperire se datora celor doi oameni de vaza din orasul lor.

Dealtminteri, asemeni celorlalte fiinte sublunare, poate ca pana la urma nu s-ar mai fi sinchisit nici ei de incidentul acesta cosmic, pe care Punch se incapatana sa-l numeasca «comic», daca ziarele, prin aluzii din ce in ce mai clare, n-ar fi scos la iveala rivalitatea dintre Dean Forsyth si doctorul Hudelson, fapt care alimenta din plin barfelile. Toti localnicii se grabira deci sa foloseasca prilejul acesta de discordie si orasul incepu, incetul cu incetul, sa se imparta in doua tabere.

Intre timp, ziua casatoriei se apropia. Doamna Hudelson, Jenny si Loo, pe de-o parte, Francis Gordon si Mitz, pe de alta parte, erau din ce in ce mai ingrijorati. Se puteau teme oricand de izbucnirea unui scandal iscat de intalnirea celor doi rivali, asa cum intalnirea a doi nori incarcati cu electricitate diferita face sa tasneasca lumina fulgerului si bubuitul tunetului. Se stia ca Dean Forsyth nu se potolea si ca mania domnului Hudelson cauta orice prilej ca sa se manifeste.

Cerul era, in general, senin, atmosfera curata, orizonturile Whastonului foarte limpezi. Cei doi astronomi puteau deci sa-si inmulteasca observatiile. Ocaziile nu le lipseau, caci bolidul se ivea deasupra orizontului de peste patrusprezece ori in douazeci si patru de ore, iar ei ii cunosteau acum, datorita determinarilor observatoarelor, punctele precise spre care, la fiecare trecere, trebuiau sa-si indrepte obiectivele.

Fara indoiala, comoditatea observatiilor era inegala, ca si inaltimea bolidului deasupra orizontului. Dar trecerile erau atat de dese, incat neajunsul acesta nu parea important. Daca bolidul nu mai revenea la zenitul matematic al Whastonului, unde, printr-o intamplare miraculoasa, fusese zarit prima oara, in schimb trecea zilnic atat de aproape de el incat, practic, insemna acelasi lucru.

Acum cei doi astronomi puteau sa se imbete in voie de privelistea meteorului care brazda spatiul deasupra lor, impodobit cu o superba si stralucitoare aureola!

Iar ei il mancau din ochi. Il mangaiau cu privirile. Il numeau, dupa propriul lor nume, «bolidul Forsyth», «bolidul Hudelson». Il simteau al lor, cum isi simt parintii copilul, ba mai mult, cum isi simte creatorul creatia. Vederea lui ii tinea intr-o stare de nervozitate continua. Observatiile si ipotezele pe care le deduceau din mersul bolidului le trimiteau unul la observatorul din Cincinatti, celalalt la observatorul din Pittsburg, fara sa uite de fiecare data sa ceara prioritatea descoperirii.

Curand, lupta aceasta inca pasnica nu le mai satisfacu dusmania. Nemultumiti doar de ruperea relatiilor diplomatice, incetand orice fel de raporturi personale, doreau acum batalia pe fata si razboiul declarat oficial.

Intr-o zi, aparu in Whaston Standard o nota usor agresiva impotriva doctorului Hudelson, nota care ii fu atribuita lui Dean Forsyth. In nota se spunea ca exista unii oameni care intr-adevar au ochii ageri cand privesc prin lunetele altora si ca zaresc destul de bine ceea ce a mai fost vazut.

Drept raspuns la nota aceasta, Whaston Evening de a doua zi spuse ca, in ceea ce priveste lunetele, exista unele fara doar si poate prost sterse, al caror obiectiv e plin de pete, pe care nu e prea bine sa le iei drept meteori.

In acelasi timp, Punch publica o caricatura foarte reusita a celor doi rivali, purtand amandoi aripi gigantice si intrecandu-se in viteza ca sa-si prinda meteorul, figurat printr-un cap de zebra care scotea limba la ei.

Desi in urma acestor articole si a jignitoarelor aluzii cuprinse in ele cearta dintre cei doi adversari tindea sa se agraveze din zi in zi, ei n-avusesera inca prilejul sa intervina in privinta casatoriei. Daca nu vorbeau despre ea, lasau macar lucrurile sa se desfasoare in voie si nimic n-ar fi putut face sa se creada ca Francis Gordon si Jenny nu vor fi la data hotarata sot si sotie uniti cu drag, pentru vecie, dupa cum spune un cantec batranesc din Bretagne.

In ultimele zile ale lunii aprilie nu se petrecu nici un incident nou. Dar daca situatia nu se agrava, in schimb nici nu se imbunatatea. La masa, in casa doctorului Hudelson, nu se mai spunea o vorba despre meteor, si Loo, muta din porunca mamei, turba de necaz ca nu poate sa-l trateze dupa cum merita. Numai daca ai fi vazut-o cum isi taia friptura, ai fi ghicit ca fetita se gandeste la bolid si ca voia sa-l faca farame atat de mici incat sa nu i se mai dea de urma. Cat despre Jenny, ea nu cauta sa-si ascunda mahnirea, pe care doctorul nu voia s-o observe. Poate ca, in realitate, nici n-o observa, intr-atat il absorbeau preocuparile lui astronomice.

Bineinteles, Francis Gordon nu mai venea la masa. Tot ce-si ingaduia era sa-si faca vizita zilnica atunci cand doctorul Hudelson se afla in foisor.

Nici in casa de pe Elisabeth Street pranzurile nu erau mai vesele. Dean Forsyth nu mai vorbea si, cand incerca sa-i spuna ceva lui Mitz, aceasta ii raspundea numai printr-un da sau nu, la fel de uscat pe cat era vremea de senina.

O singura data, in ziua de 28 aprilie, Dean Forsyth, in clipa cand se ridica de la masa de pranz, isi intreba nepotul:

- Tot te mai duci pe la Hudelsoni?

- Sigur ca da, unchiule, ii raspunse Francis fara sa sovaie.

- Si de ce nu s-ar duce? intreba Mitz, pusa pe cearta.

- Nu te-am intrebat pe dumneata, Mitz! bombani Forsyth.

- Dar eu o sa va raspund, domnule. Si un caine ii poate vorbi unui episcop.!

Forsyth ridica din umeri si se intoarse iar spre Francis.

- Ti-am raspuns, unchiule, ii spuse acesta. Ma duc zilnic pe la ei.

- Dupa toate cate mi le-a facut doctorul! se manie Forsyth.

- Dar ce ti-a facut?

- Si-a permis sa descopere.

- Ceea ce ai descoperit si dumneata, ceea ce toata lumea avea dreptul sa descopere. Caci, la urma urmei, despre ce e vorba? Despre un bolid, ca atatia altii care trec pe deasupra Whastonului.

- Iti bati gura de pomana, dragul meu, se amesteca Mitz ironica. Doar vezi bine ca unchiul e orbit de piatra asta care nu-i mai breaza decat piatra kilometrica din strada.

Astfel vorbi Mitz, iar Dean Forsyth, pe care replica aceasta avu darul sa-l scoata din sarite, spuse, nemaiputandu-se stapani:

- Ei bine, Francis, eu iti interzic sa mai calci pe la doctor.

- Imi pare rau ca n-am sa te pot asculta, unchiule, declara Francis Gordon, pastrandu-si cu greu calmul, intr-atat il revolta o asemenea pretentie. Dar am sa ma duc.

- Da, o sa se duca, striga si batrana Mitz, o sa se duca si daca o sa ne taiati pe toti in bucati.

Forsyth se facu ca nu aude afirmatia aceasta indrazneata.

- Deci, starui in planurile tale de casatorie? isi intreba el nepotul.

- Da, unchiule.

- Tot mai vrei sa te insori cu fiica hotului?

- Da, si nimic in lume n-o sa ma impiedice.

- Asta vom vedea noi!

Si, spunand cuvintele acestea, primele care ii aratau hotararea de-a se impotrivi casatoriei, Dean Forsyth parasi sufrageria si porni pe scara turnului, trantind usa cu zgomot.

Ca Francis Gordon era hotarat sa-si continue, ca de obicei, vizitele la familia Hudelson, nu incapea nici urma de indoiala. Dar daca, urmand pilda lui Dean Forsyth, doctorul avea sa-i inchida usa casei lui? Nu se putea astepta la orice, de la acesti doi dusmani orbiti de invidie reciproca, de ura care ii bantuie pe descoperitori, o ura mai rea decat oricare alta?

In ziua aceea, Francis Gordon abia izbuti sa-si ascunda tristetea, cand se afla impreuna cu doamna Hudelson si cu fiicele ei. Despre scena petrecuta nu spuse o vorba. La ce bun sa sporeasca ingrijorarea familiei, din moment ce era hotarat sa nu tina seama de poruncile unchiului, admitand ca Dean Forsyth si le-ar fi mentinut?

Intr-adevar, ar fi putut o minte sanatoasa sa accepte ca nunta celor doi logodnici sa fie impiedicata sau macar amanata din pricina unui bolid? Iar daca Dean Forsvth si doctorul Hudelson nu voiau nici in ruptul capului sa dea ochi unul cu altul in timpul ceremoniei, ei bine, se vor lipsi de ei! La urma urmei, prezenta lor nu era neaparat trebuitoare. Principalul era sa nu refuze sa-si dea consimtamantul. cel putin doctorul, caci, daca Francis Gordon era numai nepotul unchiului sau, in schimb Jenny era fiica tatalui ei si nu s-ar fi putut marita impotriva vointei acestuia. Daca cei doi furiosi tineau mortis sa se sfasie intre ei, pastorul O'Garth putea savarsi, pana una-alta, slujba casatoriei in biserica Saint-Andrew.

Parca pentru a justifica gandurile acestea optimiste, mai trecura cateva zile fara ca situatia sa se schimbe cu ceva. Vremea era tot frumoasa, si niciodata cerul Whastonului nu fusese atat de senin. In afara cetei de dimineata si seara, care se risipea dupa rasaritul si dupa apusul soarelui, nici un norisor nu pata puritatea atmosferei, in mijlocul careia bolidul isi indeplinea cursa regulata.

Trebuie sa repetam ca domnii Forsyth si Hudelson continuau sa-l manance din ochi, ca intindeau bratele de parca ar fi vrut sa-l prinda, ca-l respirau cu tot pieptul! Sigur, ar fi fost mai bine pentru ei daca meteorul s-ar fi ascuns dupa vreun strat gros de nori, ca sa nu-i scoata si mai mult din minti. De aceea Mitz, de cate ori se ducea la culcare, ameninta cerul cu pumnul. Zadarnica amenintare. Meteorul isi trasa mereu curba luminoasa pe un firmament acoperit de stele.

Ceea ce agrava lucrurile era interventia, din zi in zi mai clara, a publicului, in aceasta cearta particulara. Ziarele, unele cu tarie, altele cu violenta chiar, luau fie partea lui Dean Forsyth, fie partea doctorului Hudelson. Sa ramana vreunul indiferent, nici pomeneala. Desi chestiunea prioritatii nu putea fi pusa cu deplina legalitate, nimeni nu voia sa cedeze. Din inaltimea turnului si a foisorului, cearta cobora pana in birourile redactiilor, si se puteau prevedea de pe acum complicatii grave. Se si anuntasera cateva mitinguri in care sa se discute problema. Iar in ce limbaj avea sa se discute, nu-i greu de ghicit, dat fiind caracterul impetuos al cetatenilor Americii.

Doamna Hudelson si Jenny erau din ce in ce mai nelinistite vazand fierberea aceasta! Loo incerca zadarnic sa-si linisteasca mama, iar Francis sa-si linisteasca logodnica. Nu se putea ascunde faptul ca ambii rivali se montau din ce in ce, ca sufereau influenta acestor atatari. In oras se comentau cuvintele, false sau adevarate, spuse de Forsyth, cuvintele adevarate sau false rostite de doctorul Hudelson, si, din zi in zi, din ceas in ceas, situatia devenea mai amenintatoare.

Iar in imprejurarile acestea se produse o explozie despre care se poate spune ca rasuna in intreaga lume.

Oare explodase bolidul si bolta cerului ii repercutase ecourile?

Nu. Era vorba pur si simplu despre o stire cat se poate de ciudata, pe care telegraful si telefonul o raspandira cu viteza electrica in toate republicile si regatele Lumii Vechi si Noi.

Numita stire nu venea nici din foisorul doctorului Hudelson, nici din turnul lui Dean Forsyth, nici de la observatorul din Pittsburg, nici de la cel din Boston, nici de la cel din Cincinatti. De data aceasta, observatorul din Paris revolutiona Universul civilizat, comunicand presei, la 2 mai, o nota redactata astfel: «Bolidul semnalat atentiei observatorului din Cincinatti si Pittsburg de doi onorabili cetateni ai orasului Whaston, statul Virginiay si a carui miscare in jurul globului terestru parea ca se implineste pana acum cu o regularitate perfecta, e actualmente studiat zi si noapte in toate observatoarele lumii de o falanga de astronomi eminenti, a caror inalta competenta nu-i egalata decat de admirabilul devotament pe care il pun in slujba stiintei.

Daca, in ciuda acestor cercetari atente, mai multe parti ale problemei raman inca de rezolvat, observatorul din Paris a izbutit macar sa rezolve una dintre ele si sa determine natura meteorului.

Razele emanate de bolid au fost supuse analizei spectrale si dispozitia fasciculelor a permis sa se recunoasca in mod sigur substanta corpului luminat.

Nucleul care e inconjurat de-o aureola stralucitoare si de unde pornesc razele observate nu e de natura gazoasa, ci de natura solida. Nu e din fier nativ, ca a multor alti aeroliti, si nu e format din niciunul dintre compusii chimici care constituiesc de obicei aceste corpuri ratacitoare.

Bolidul este de aur, de aur curat, si daca nu i se poate indica valoarea, aceasta se datoreste numai faptului ca, pana in momentul de fata, n-a fost cu putinta sa fie masurate cu precizie dimensiunile nucleului.»

Asa suna nota adusa la cunostinta intregii lumi. Ce efect a produs, e mai usor de inchipuit decat de descris. Un glob de aur, o masa de metal pretios a carei valoare nu putea fi decat de mai multe miliarde, circula in jurul Pamantului! Cate visuri avea sa zamisleasca un eveniment atat de senzational! Cata lacomie avea sa trezeasca in intreaga lume si mai ales in orasul Whaston, caruia ii revenea cinstea descoperirii, dar mai cu seama in inimile celor doi cetateni ai orasului, de-acum inainte nemuritori, care purtau numele de Dean Forsyth si Sydney Hudelson!

IX IN CARE ZIARELE, PUBLICUL, DEAN FORSYTH SI DOCTORUL HUDELSON FAC O ORGIE DE MATEMATICI.

De aur!. Era de aur!

La inceput, nimeni nu crezu. Unii socoteau ca e vorba de-o eroare, care avea sa fie curand recunoscuta; altii, de o pacaleala nemaipomenita, opera vreunui farsor de geniu.

Daca ar fi fost asa, nici vorba ca observatorul din Paris ar fi dezmintit imediat stirea care i-ar fi fost, in acest caz, fals atribuita.

Trebuie spus insa din capul locului ca dezmintirea aceasta n-avea sa aiba loc. Ba, dimpotriva, astronomii din toate tarile, repetand de nenumarate ori experientele confratilor francezi, confirmara pe de-a-ntregul concluziile. Deci, oamenii se vazura siliti sa socoteasca ciudatul fenomen un fapt dovedit si sigur.

Atunci incepu nebunia!

Cand se produce o eclipsa de soare, sticlele optice, dupa cum se stie, se vand in cantitate enorma. Sa ne inchipuim deci cate binocluri, lunete si telescoape s-au vandut cu prilejul acestui memorabil eveniment! Niciodata vreun suveran sau vreo suverana, vreo cantareata sau vreo balerina celebra n-au fost atata vreme si cu atata patima priviti prin binoclu, pe cat a fost minunatul bolid care isi urma, nepasator si superb, mersul lui regulat in infinitul spatiului.

Cerul ramanea mereu senin si ingaduia binevoitor observatiile. De aceea domnii Dean Forsyth si Sydney Hudelson nu-si mai paraseau o clipa, unul turnul, celalalt foisorul. Se cazneau sa determine ultimele elemente ale meteorului, volumul, masa, nelasand la o parte noutatile neasteptate pe care o studiere atenta le-ar fi putut scoate la iveala. Daca era cu totul imposibil de rezolvat problema prioritatii, in schimb fiecare dintre cei doi rivali ar fi avut enorm de castigat daca ar fi smuls cateva din tainele meteorului. Nu era oare bolidul la ordinea zilei? Vadind alte pareri decat galii din vechime care, daca n-aveau teama de nimic, se temeau, in schimb, sa nu le cada cerul in cap, intreaga omenire dorea acum un singur lucru: bolidul, oprit din goana si cedand atractiei, sa imbogateasca globul cu miliardele lui hoinare.

Cate calcule nu se facura pentru stabilirea numarului acestor miliarde! Din nefericire insa, calculele n-aveau o baza serioasa, caci dimensiunile nucleului ramasesera necunoscute.

Valoarea nucleului, oricare ar fi fost ea, nu putea, in orice caz, sa nu fie uluitoare, si asta era de ajuns ca sa inflacareze mintile.

La 3 mai, Whaston Standard publica pe aceasta tema o nota, care, dupa o serie de presupuneri, se termina astfel: «Admitand ca nucleul bolidului Forsyth-Hudelson ar fi constituit dintr-o sfera masurand numai zece metri diametru, sfera aceasta ar cantari, daca ar fi de fier, trei mii sapte sute saptezeci si trei de tone. Dar aceeasi sfera, formata numai din aur curat, ar cantari zece mii optzeci si trei de tone si ar valora peste treizeci si unu de miliarde de franci.»

Dupa cum se vede, Standard, ziar care se voia foarte modern, folosea sistemul decimal ca baza a calculelor sale. Fie-ne ingaduit sa-l felicitam sincer!

Astfel, chiar cu un volum atat de redus, bolidul ar fi avut o valoare atat de uriasa.!

- E cu putinta, domnule? baigui Omicron dupa ce vazu nota din ziar.

- Nu e numai cu putinta: e chiar sigur, ii raspunse Dean Forsyth cu aere de mare savant. Ca sa afli rezultatul acesta e de ajuns sa inmultesti masa cu valoarea medie a aurului, adica cu 3 l00 franci kilogramul, care masa nu e decat produsul volumului prin densitatea metalului adica l9,258. Cat despre volum, il obtii cat se poate de simplu prin formula:

- Asa e! aproba Omicron, care nu intelegea o iota din toate acestea.

- Dar, continua Dean Forsyth, e insuportabil ca ziarul sa-mi puna numele langa al individului aluia!

La randul lui, pesemne ca doctorul gandea la fel.

Cat despre Loo, cand citi nota din Standard, i se ivi pe buze o cuta atat de dispretuitoare incat cele treizeci si unu de miliarde, daca ar fi vazut-o, s-ar fi simtit adanc jignite.

Se stie ca temperamentul ii mana instinctiv pe ziaristi sa exagereze. Daca unul din ei zice «doi», altul zice imediat «trei», pe negandite. De aceea nu trebuie sa ne miram ca, in aceeasi seara, Whaston Evening raspundea in termenii urmatori, care ii tradau condamnabila partinire in favoarea foisorului.

"Nu intelegem de ce «Standard» s-a aratat atat de modest in evaluarile lui. In ceea ce ne priveste, vom fi mai indrazneti. Urmarind doar sa ramanem in domeniul ipotezelor acceptabile, vom atribui un diametru de-o suta de metri nucleului bolidului Hudelson. Bazandu-ne pe aceasta dimensiune, gasim ca greutatea unei asemenea sfere de aur pur va fi de zece milioane optzeci si trei de mii patru sute optzeci si opt de tone, si ca valoarea ei ar depasi treizeci si unu de trilioane doua sute saizeci de miliarde de franci - adica un numar format din patrusprezece cifre!" «Si asta fara a pune la socoteala centimele», observa in gluma Punch, citand aceste cifre prodigioase pe care imaginatia omului nu e in stare sa le conceapa.

Asadar, timpul continua sa ramana frumos, iar Dean Forsyth si doctorul Hudelson isi continuau cu mai multa ravna decat oricand cercetarile, nutrind fiecare dintre ei speranta ca va fi macar primul care va determina cu precizie dimensiunile nucleului asteroidal. Din nefericire, era foarte greu sa-i determini conturul in mijlocul aureolei lui stralucitoare.

O singura data, in noaptea de 5 spre 6, Dean Forsyth crezu ca e pe punctul de a izbuti. Iradiatia slabise pentru o clipa, lasand sa se vada un glob orbitor.

- Omicron! striga Dean Forsyth, cu vocea gatuita de emotie.

- Ce-i, domnule?

- Nucleul.!

- Da. il vad.

- In fine! L-am prins!

- Da, facu Omicron, doar ca nu se mai vede!

- N-are a face, l-am vazut!. Eu voi avea gloria aceasta!. Maine, in zori, trimit o telegrama observatorului din Pittsburg. si ticalosul de Hudelson n-o sa mai poata pretinde, de data asta.

Oare Forsyth isi facea iluzii, sau se lasase intr-adevar doctorul Hudelson intrecut atat de mult? Iata un lucru pe care nu-l vom afla niciodata, asa cum niciodata n-a fost trimisa catre observatorul din Pittsburg scrisoarea planuita.

In dimineata zilei de 6 mai, urmatoarea nota aparu in ziarele din intreaga lume: «Observatorul din Greenwich are onoarea sa aduca la cunostinta publicului ca, din calculele sale si dintr-un ansamblu de observatii foarte satisfacatoare, rezulta ca bolidul semnalat de doi onorabili cetateni din Whaston si pe care observatorul din Paris l-a recunoscut ca fiind compus din aur pur, e constituit dintr-o sfera cu un diametru de o suta zece metri si are un volum de aproximativ sase sute nouazeci si sase de mii metri cubi.

O asemenea sfera de aur ar trebui sa cantareasca peste treisprezece milioane tone. Calculele arata insa ca nu e deloc asa. Greutatea reala a bolidului se ridica abia la a saptea parte a numarului de mai sus si e cam de un milion opt sute saizeci si sapte de mii de tone, greutate corespunzatoare unui volum de aproximativ nouazeci si sapte de mii de metri cubi si a unui diametru de aproximativ cincizeci si sapte de metri.

Din considerentele de mai sus, reiese in mod necesar, deoarece compozitia chimica a bolidului e in afara oricarei discutii, sau ca in metalul care constituie nucleul exista goluri insemnate, sau - ceea ce ar parea mai real - ca metalul acesta se afla in stare de pulverizare, nucleul avand, in acest caz, o structura poroasa, asemanatoare cu aceea a unui burete.

Oricum ar fi, calculele si observatiile permit sa se precizeze mai exact valoarea bolidului: la cursul actual al aurului, ea este de cel putin cinci mii sapte sute optzeci si opt miliarde de franci.»

Deci, daca nu erau o suta de metri, cum presupusese Whaston Evening, nu erau nici zece metri, cum admisese Standard. Adevarul se afla intre amandoua ipotezele. Si, asa cum era, ar fi putut sa satisfaca cele mai ambitioase pofte de aur, daca meteorului nu i-ar fi fost harazit sa traseze o traiectorie vesnica pe cer, deasupra globului pamantesc.

Cand domnul Dean Forsyth afla valoarea bolidului sau, exclama:

- Eu l-am descoperit, si nu puslamaua din foisor! Mie imi apartine, si, daca s-ar intampla sa cada pe Pamant, m-as imbogati cu cinci mii opt sute de miliarde!

La randul sau, dealtfel, doctorul Hudelson repeta intinzandu-si bratul amenintator spre turn:

- E bunul meu, proprietatea mea. e mostenirea copiilor mei, care strabate spatiul. Daca s-ar prabusi pe Pamant, ar fi proprietatea mea si as deveni de cinci mii opt sute de ori miliardar!

E sigur ca Vanderbilt, Astor, Rockefeller, Pierpont Morgan, Mackay, Gould si ceilalti Cresusi americani, fara sa mai vorbim de Rothschild, n-ar mai fi fost, in cazul acesta, decat niste rentieri neinsemnati pe langa doctorul Hudelson sau Dean Forsyth!

Iata unde ajunsesera. Si daca nu-si pierdeau capul, pricina e ca-l aveau solid.

Francis si doamna Hudelson prevedeau destul de lesne sfarsitul disputei acesteia. Dar cum sa retii doi rivali porniti pe o panta atat de alunecoasa? Imposibil sa vorbesti cumpatat cu ei. Pareau amandoi ca uitasera de casatoria planuita si nu se gandeau decat la rivalitatea lor atat de jalnic intretinuta de ziarele din oras.

Articolele acestor ziare, de obicei destul de blajine, devenisera furioase si regretabilele personalitati care se amestecau in discutie riscau sa traga dupa ele oameni de obicei destul de cumsecade.

La randul sau, Punch, cu epigramele si caricaturile publicate, ii atata necontenit pe cei doi adversari. Daca nu era gaz ceea ce ziarul acesta arunca peste foc, era macar sare, sarea glumelor de zi cu zi, si focul trosnea la fel de tare din pricina ei!

Era de temut ca domnul Dean Forsyth si doctorul Hudelson sa nu vrea sa-si dispute bolidul cu armele in maini si sa puna la punct diferendul printr-un duel american. Un asemenea lucru nu le-ar fi prins deloc bine celor doi logodnici.

Din fericire pentru pacea lumii, pe cand cei doi maniaci isi pierdeau zilnic cate un dram de judecata, publicul se potolea treptat. Ideea aceasta destul de simpla incepuse sa prinda radacini in mintea tuturor: putin le pasa daca bolidul era de fier sau de aur, din moment ce nu putea fi atins.

Si era absolut sigur ca nu putea fi atins. La fiecare trecere, meteorul se arata totdeauna in punctul ceresc stabilit de calcule. Viteza lui era deci uniforma, si, dupa cum atrasese de la inceput atentia Whaston Standard, nu exista nici un motiv sa se creada ca se va incetini vreodata. Ca urmare, bolidul avea sa graviteze vesnic in jurul Pamantului si pe viitor, asa cum probabil ca gravitase de cand lumea, in trecut.

Consideratiile acestea, reproduse de mii de ori in toate ziarele Universului, contribuiau la domolirea spiritelor. Din zi in zi oamenii se gandira tot mai putin la bolid si isi reluara ocupatiile obisnuite, dupa un oftat de regret pentru comoara de neatins.

In numarul din 9 mai Punch constata indiferenta crescanda a publicului fata de ceea ce il pasionase cu cateva zile mai inainte, si, continuandu-si gluma pe care o socotea strasnica, gasi noi motive sa-i intepe pe cei doi descoperitori ai meteorului.

"Pana cand vor ramtne nepedepsiti cei doi talhari pe care i-am si semnalat dispretului public? scria la sfarsitul articolului redactorul lui «Punch», prefacandu-se indignat. Nemultumiti ca au dorit sa nimiceasca dintr-o singura lovitura orasul, care i-a vazut nascandu-se, iata-i acum pricinuind ruina celor mai respectabile familii. Saptamam trecuta, unul din prietenii nostri, inselat de afirmatiile lor viclene si mincinoase, a delapidat in patruzeci si opt de ore o suma uriasa. Nefericitul conta pe miliardele bolidului! Ce-au sa devina bietii copilasi ai prietenului nostru, acum cand miliardele ne vor trece pe sub. nu, pe deasupra nasului? Mai e oare nevoie sa adaugam ca prietenul acesta e simbolic, asa cum cere datina, si ca se numeste multime? Propunem ca toti locuitorii globului sa-i dea in judecata pe domnii Dean Forsyth si Sydney Hudelson, asa fel incat sa-i vada condamnati la o despagubire de cinci mii sapte sute optzeci si opt de miliarde. Si cerem sa fie siliti sa plateasca fara crutare!"

Cei in cauza habar n-aveau ca ii amenintase vreodata un asemenea proces cu totul nemaipomenit si, altminteri, greu de dus pana la capat.

Pe cand ceilalti oameni isi indreptasera din nou atentia asupra lucrurilor pamantesti, domnii Dean Forsyth si Sydney Hudelson continuau sa pluteasca in albastrul cerului pe care se inversunau mai departe sa-l scotoceasca cu telescoapele lor incapatanate.

X IN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL II VINE O IDEE, BA CHIAR DOUA.

De obicei, despre Zephyrin Xirdal se spunea: «Ce tip!» Si, intr-adevar, atat la infatisare cat si la minte, Zephyrin Xirdal era un personaj putin obisnuit.

Trup lung si desirat, camasa adesea fara guler si totdeauna fara mansete, pantaloni botiti, vesta careia din trei nasturi ii lipseau doi, haina imensa cu buzunarele umflate de mii de obiecte felurite, totul foarte murdar si luat de-a valma dintr-o gramada de costume disparate, asa arata anatomia generala a lui Zephyrin Xirdal, si acesta era felul lui de a intelege eleganta. De umerii lui Zephyrin, boltiti ca tavanul unei pivnite, atarnau doua brate kilometrice, terminate prin maini enorme si paroase, dar de o uimitoare indemanare, pe care stapanul lor nu le punea in contact cu sapunul decat la intervale cu totul nedeterminate.

Daca si la el, ca si la ceilalti oameni, capul constituia punctul central al fapturii sale, pricina era ca n-avea incotro. Dar originalul acesta isi scotea paguba oferind admiratiei publice un obraz de-o uratenie aproape paradoxala. Nu s-ar putea inchipui totusi ceva mai «atragator» decat trasaturile acestea bolovanoase si adunate parca la intamplare: barbie mare si patrata, gura mare cu buze groase, dinti superbi, nasul turtit, urechile prost croite, parand ca se feresc cu groaza sa atinga teasta. Intreaga infatisare a lui Zephyrin Xirdal nu trezea decat foarte pe departe amintirea frumosului efeb Antinous19. Dar o frunte inalta, grandios modelata, de-o admirabila noblete a liniilor, incununa fata aceasta ciudata, asa cum un templu incununeaza o colina, templu pe masura celor mai sublime ganduri. In sfarsit, ca sa-i nauceasca si mai mult pe oameni, dedesubtul fruntii lui largi Zephyrin Xirdal deschidea spre lumina zilei doi ochi mari si holbati, care exprimau cand cea mai minunata inteligenta, cand cea mai neagra prostie.

Ca fire, Zephyrin Xirdal se deosebea la fel de tare de banalii lui contemporani.

Neputand sa indure disciplina nici unei scoli, Xirdal declarase, inca de la cea mai frageda varsta, ca va invata singur, iar parintii se vazusera siliti sa se plece in fata vointei lui de neinduplecat. Si, de fapt, nu avusesera ce sa regrete. La o varsta cand altii mai tocesc inca bancile liceelor, Zephyrin Xirdal daduse examene - ca sa se distreze, spunea el - la toate scolile inalte, una dupa alta, si totdeauna reusise primul la aceste examene.

Dar succesele acestea erau uitate, imediat dupa dobandirea lor. Scolile inalte stersesera, una dupa alta, din cataloagele lor, numele premiantului, care nu se mai prezenta la inceperea cursurilor.

Devenit, la optsprezece ani, prin moartea parintilor, stapan pe faptele lui si posesor al unei rente de cincisprezece mii de franci, Zephyrin Xirdal se grabise sa dea toate semnaturile pe care i le ceruse tutorele si nasul lui, bancherul Robert Lecoeur, caruia ii spunea inca din copilarie «unchi»; apoi, scapat de griji, se instalase in doua odaite, la etajul sase, pe strada Cassette, la Paris.

La treizeci si unu de ani locuia tot acolo.

De cand isi instalase acolo Penatii20, numarul odailor nu se marise, si totusi o cantitate uluitoare de obiecte fusesera inghesuite in ele. In harababura din cele doua odaite se puteau vedea masini si pile electrice, dinamuri, instrumente de optica, retorte si zeci de alte aparate de toate soiurile. Vrafuri de brosuri, de carti, de hartii se inaltau din podea pana in tavan, se ingramadeau pe unicul scaun al lui Xirdal si pe masa, inaltandu-le simultan nivelul, in asa fel incat originalul nostru nu observa nici o schimbare. In plus, cand toate hartoagele acestea il stinghereau prea mult, Zephyrin Xirdal scapa de ele fara prea multa bataie de cap: cu dosul palmei arunca prin odaie vrafurile de hartii; apoi, impacat sufleteste, isi reincepea lucrul pe masa perfect curatata, fiindca nu mai ramanea absolut nimic pe ea, si gata, deci, sa faca fata viitoarelor cotropiri.

Dar cu ce se ocupa Zephyrin Xirdal?

In genere, trebuie sa recunoastem ca se multumea sa-si urmareasca visele, in fumul aromitor al unei pipe vesnic aprinse. Dar, uneori, la intervale variate, avea cate o idee. In asemenea zile, Zephyrin Xirdal isi aranja masa in felul lui, adica maturand-o cu un pumn, si se instala, ridicandu-se numai dupa ce-si termina lucrul, fie ca lucrul dura patruzeci de minute sau patruzeci de ore. Apoi, dupa ce punea punctul final, lasa pe masa hartia continand rezultatul cercetarilor, hartie care atragea un nou vraf, maturat si el ca si celelalte in viitoarea criza de lucru.

In timpul crizelor acestora succesive, care il apucau din cand in cand, Zephyrin Xirdal hoinarise prin toate domeniile. Matematicile superioare, fizica, chimia, fiziologia, filosofia, stiintele pure si aplicate fusesera rand pe rand in centrul atentiei lui. Oricare ar fi fost problema, el o aborda intotdeauna cu aceeasi violenta, cu aceeasi frenezie, si n-o lasa niciodata neterminata, in afara de cazurile cand.

In afara de cazurile cand o noua idee nu-l atragea cu aceeasi putere. Atunci originalul nostru se napustea prin campiile imaginatiei, in urmarirea acestui al doilea fluture ale carui culori stralucitoare il hipnotizau, si, ametit de noul sau vis, isi uita pana si amintirea preocuparilor anterioare.

Dar si atunci partida nu era decat amanata. Caci intr-o buna zi, regasind pe neasteptate lucrarea schitata cine stie cand, Zephyrin Xirdal se inhama la ea cu o noua pasiune, si chiar daca o mai intrerupea de doua, trei ori, pana la urma tot ii dadea de capat.

Cate observatii ingenioase sau profunde, cate note definitive asupra dificultatilor celor mai mari ale stiintelor exacte sau experimentale, cate inventii practice nu dormeau in maldarul de hartii pe care Zephyrin Xirdal le calca in picioare dispretuitor! Lui Xirdal nu-i dadea niciodata prin minte sa traga vreun folos din comoara aceasta, decat atunci cand vreunul din rarii lui prieteni i se plangea de inutilitatea vreunei cercetari intr-un domeniu oarecare.

- Ia stai putin, ii spunea atunci Xirdal. Trebuie ca am eu ceva in legatura cu asta.

Si, in acelasi timp, intinzand mana, gasea dintr-o data, cu un simt minunat sub miile de hartoage mai mult sau mai putin mototolite, studiile relative la problema discutata, si le dadea prietenului sau, cu permisiunea de a le folosi din plin.

Facand asa, nu se gandise niciodata ca savarsea un lucru potrivnic intereselor lui.

Bani? Ce sa faca el cu banii? Cand avea nevoie de bani, trecea pe la nasul sau, Robert Lecoeur, care, daca nu-i mai era tutore, ii ramasese in schimb bancher. Si Xirdal era sigur ca la plecare va avea o suma pe care o va cheltui pana la ultima centima. De cand locuia in strada Cassette, procedase totdeauna asa, si n-avusese de ce sa se planga.

Sa ai mereu alte dorinte si sa fii in stare sa ti le realizezi, iata, nici vorba, una din formele fericirii. Dar nu singura. Fara sa fie bantuit de nici o urma de dorinta, Zephyrin Xirdal era totusi pe deplin fericit.

In dimineata zilei de l0 mai, omul acesta fericit, stand cum nu se poate mai comod pe unicul lui scaun, cu picioarele asezate pe pervazul ferestrei, fuma o pipa deosebit de placuta si se distra dezlegand rebusuri si cuvinte incrucisate pe o hartie transformata in punga si daruita de vreun bacan odata cu cine stie ce targuieli. Cand termina ocupatia aceasta importanta si gasi dezlegarea, Zephyrin Xirdal arunca hartia printre celelalte, apoi intinse alene mana stanga spre masa cu gand sa ia ceva, orice s-ar fi gasit acolo.

Dar mana lui stanga intalni un teanc de ziare nedesfacute. Zephyrin Xirdal lua la intamplare una din gazete, care se nimeri sa fie un numar din Le Journal, vechi de vreo opt zile. Vechimea aceasta insa nu putea sa sperie un cititor care traia in afara spatiului si a timpului.

Xirdal privi prima pagina, dar fireste ca n-o citi. Parcurse la fel a doua pagina, si celelalte, pana la ultima. Acolo, zabovi mult asupra anunturilor: apoi, crezand ca trece la pagina urmatoare, se reintoarse naiv la prima pagina.

Fara sa vrea, privirea i se opri pe inceputul articolului de fond, si o scanteie de inteligenta licari o clipa in ochii care, pana atunci, exprimasera cea mai desavarsita neghiobie.

Scanteia spori si deveni flacara, pe masura ce lectura se apropia de sfarsit.

- Ee! Ee! facu pe doua tonuri diferite Zephyrin Xirdal, pregatindu-se sa citeasca inca o data articolul.

Era obisnuit sa vorbeasca tare, in singuratatea camerei. Ba chiar vorbea la plural, cu placere, vrand sa-si creeze magulitoarea iluzie ca exista un auditoriu care ii sorbea cuvintele, un auditoriu imaginar, dar foarte numeros din moment ce cuprindea toti discipolii, toti admiratorii, toti prietenii, pe care Zephyrin Xirdal nu-i avusese si n-avea sa-i aiba niciodata.

De data aceasta, oratorul fu mai zgarcit la vorba si se margini doar la dubla lui exclamatie. Profund interesat de cele cuprinse in articol, isi urma lectura tacut.

Ce citea oare cu atata interes?

Ultimul din intreaga lume, Zephyrin Xirdal descoperea pur si simplu bolidul din Whaston si-i afla in acelasi timp neobisnuita compozitie, intamplarea facandu-l sa dea tocmai peste articolul consacrat acestui fabulos glob de aur.

- Ce mai bazaconie!. declara el, pentru sine insusi, cand ajunse pentru a doua oara la capatul articolului.

Zephyrin ramase cateva clipe pe ganduri, apoi isi lua picioarele de pe pervazul ferestrei si se apropie de masa. Criza de lucru era iminenta.

Fara sa bajbaie, Zephyrin Xirdal gasi in teancul de ziare nedesfacute revista stiintifica pe care o cauta si-i desfacu banderola. Revista se deschise de la sine la pagina dorita.

O revista stiintifica are dreptul sa fie mai tehnica decat un mare cotidian. Si cea din mana lui Xirdal nu facea exceptie. Elementele bolidului - traiectorie, viteza, volum, masa, natura - erau date in cateva cuvinte numai dupa pagini intregi de curbe savante si ecuatii algebrice.

Zephyrin Xirdal isi asimila fara mare efort hrana aceasta intelectuala, care de obicei se mistuie destul de greu, apoi privi cerul si constata ca nu se vedea nici un fir de nor.

- Vedem noi!. sopti el, facand cu graba cateva calcule.

Cand termina, isi strecura mana sub un vraf de hartii inghesuite intr-un colt si, cu un gest caruia numai o practica indelungata putea sa-i dea atata precizie, trimise vraful in alt colt.

- Uluitor ce ordine e la mine! spuse el cu vadita satisfactie, constatand ca operatia aceasta scosese la iveala, dupa cum prevazuse, o luneta astronomica, la fel de prafuita ca o sticla de vin vechi de o suta de ani.

Ca sa-si duca luneta la fereastra, s-o indrepte spre punctul cerului pe care il determinase prin calcul si sa-si lipeasca ochiul de ocular, avu nevoie de cateva clipe doar.

- Perfect exact, spuse el, dupa cateva minute de observatie.

Urmara cateva minute de gandire, apoi Zephyrin Xirdal isi lua hotarat palaria si incepu sa coboare cele sase etaje, in drum spre strada Drouot si spre banca Lecoeur, cu care aceasta strada se mandrea pe buna dreptate.

Zephyrin Xirdal nu-si facea drumurile decat intr-un singur fel, fara omnibuze, fara tramvaie si fara trasuri. Oricat de mare ar fi fost distanta, el o strabatea intotdeauna pe jos.

Dar pana si in exercitiul acesta, cel mai natural si mai practic dintre toate sporturile, nu putea sa fie decat original. Cu ochii in jos, leganandu-si umerii largi la dreapta si la stanga, Xirdal trecea prin oras de parca ar fi strabatut un pustiu. Vehiculele si pietonii ii erau absolut indiferenti. De cate ori nu-l faceau «badaran», «prost-crescut», «mojic» trecatorii imbranciti sau cei carora le strivea bataturile cam cu prea multa nepasare. Cate ocari mai energice, strigate la adresa lui de incantatoarele glasuri ale birjarilor siliti sa-si opreasca brusc trasurile ca nu cumva sa dea nastere vreunui «fapt divers», in care rolul de victima l-ar fi jucat Zephyrin Xirdal!

Lui, putin ii pasa de toate. Fara sa auda nimic din concertul de blesteme care se ridica in urma lui, asa cum se ridica talazul in urma vapoarelor, Xirdal isi continua netulburat drumul calcand rar si apasat.

Douazeci de minute ii fura suficiente ca sa ajunga pe strada Drouot si la banca Lecoeur.

- Unchiul e aici? il intreba el pe usierul care se ridicase la apropierea lui.

- Da, domnule Xirdal.

- Singur?

- Singur.

Zephyrin Xirdal impinse usa capitonata si patrunse in biroul bancherului.

- Ei!. Tu erai? intreba fara sa vrea domnul Lecoeur, cand dadu cu ochii de el.

- Fiindca ma vezi in carne si oase, raspunse Zephyrin Xirdal, as indrazni sa-ti spun ca intrebarea n-are nici un rost si ca un raspuns ar fi lipsit de noima.

Domnul Lecoeur, deprins cu ciudateniile finului sau, pe care il socotea pe buna dreptate dezechilibrat, dar, in anumite privinte, genial, incepu sa rada din toata inima.

- Asa e, recunoscu el, dar daca mi-ai fi raspuns pur si simplu «da», ar fi fost mai scurt. Am dreptul sa intreb care e scopul vizitei tale?

- Ai, caci.

- Inutil, il intrerupse domnul Lecoeur. A doua intrebare pe care ti-am pus-o e la fel de fara rost ca si prima, caci stiu din experienta ca nu te vad decat cand ai nevoie de bani.

- Pai nu esti dumneata bancherul meu? observa Xirdal.

- Asa e, accepta domnul Lecoeur, dar tu esti un client tare ciudat! Imi dai voie sa-ti dau un sfat, in privinta asta?

- Daca-ti face placere.!

- Sfatul meu este sa fii, daca se poate, mai putin econom. Ce naiba, dragul meu, cum iti petreci tu tineretea? Stii macar la cat ti se ridica contul din banca mea?

- Habar n-am.

- Contul tau e monstruos, pur si simplu! Da! Parintii ti-au lasat un venit de peste cincisprezece mii de franci, iar tu nu izbutesti sa cheltuiesti nici macar patru mii!

- Nu zau! facu Xirdal, parand foarte mirat de remarca aceasta, pe care o mai auzise de cel putin douazeci de ori pana atunci.

- Asa stau lucrurile. Iar dobanzile ti se acumuleaza mereu. Nu stiu exact ce credit ai in clipa de fata, dar sunt sigur ca depaseste o suta de mii de franci. Cum trebuiesc folositi toti banii acestia?

- Am sa studiez problema, spuse Zephyrin Xirdal cat se poate de serios. Dealtfel, daca te stingheresc banii, n-ai decat sa scapi de ei.

- Cum?

- Da-i. E simplu de tot.

- Cui?

- Oricui. Ce-mi pasa mie?

Domnul Lecoeur inalta din umeri.

- In sfarsit, cat iti trebuie astazi? Doua sute de franci, ca de obicei?

- Zece mii de franci, raspunse Zephyrin Xirdal.

- Zece mii de franci? repeta bancherul, foarte mirat. Ei, asta-i ceva nou! Ce-ai de gand sa faci cu zece mii de franci?

- O calatorie.

- Buna idee. Si in ce tara?

- Habar n-am, declara Zephyrin Xirdal.

Amuzat, domnul Lecoeur isi privi zeflemitor finul si clientul.

- Frumoasa tara, spuse el serios. Iata cei zece mii de franci. Asta e tot ce vrei?

- Nu, raspunse Zephyrin Xirdal. Mai am nevoie si de un teren.

- Un teren? se mira domnul Lecoeur care mergea, cum se spune, din surpriza in surpriza. Ce fel de teren?

- Un teren ca toate terenurile. Vreo doi sau trei kilometri patrati, de pilda.

- Deci un teren mic, spuse domnul Lecoeur, rece. Apoi intreba, ironic: Pe Boulevard des Italiens?

- Nu, raspunse Zephyrin Xirdal. Nu in Franta.

- Atunci unde? Spune.

- Habar n-am, facu pentru a doua oara Zephyrin Xirdal, fara sa se sinchiseasca.

Domnul Lecoeur abia isi stapanea rasul.

- Asa, cel putin, poti alege, aproba el. Dar spune-mi, draga Zephyrin, cum cumva esti cam. sucit? Ce noima au toate astea, ma rog?

- Am de gand sa fac o afacere, declara Zephyrin Xirdal pe cand fruntea i se incretea sub efortul gandirii.

- O afacere!. exclama domnul Lecoeur, mirat la culme.

Si, intr-adevar, era de mirare ca un zapacit ca Xirdal se putea gandi la afaceri.

- Da, afirma Zephyrin Xirdal.

- Importanta?

- Hm!. facu Zephyrin Xirdal. Intre cinci si sase miliarde de franci.

De data aceasta, domnul Lecoeur isi privi ingrijorat finul. Daca acesta nu glumea cumva, insemna ca e nebun, nebun de legat.

- Cat ai spus?. intreba el.

- Intre cinci si sase miliarde de franci, repeta Zephyrin Xirdal cu glas linistit.

- Esti in toate mintile, Zephyrin? starui domnul Lecoeur. Stii ca n-ai gasi destul aur pe Pamant ca sa ajungi la a suta parte din suma asta fabuloasa?

- Pe Pamant, s-ar putea, spuse Xirdal. Dar in alta parte, se schimba lucrurile.

- In alta parte.?

- Da. La patru sute de kilometri de-aici, in linie verticala.

O licarire trecu prin mintea bancherului. Informat, ca toti oamenii de pe Pamant, de ziarele care, atata amar de vreme, pisasera unul si acelasi subiect, crezu ca a inteles. Si, intr-adevar, intelesese.

- Bolidul?. ingaima el palind usor, fara sa vrea.

- Bolidul, aproba Xirdal, calm.

Daca oricine in afara de finul sau i-ar fi vorbit astfel, fara nici o indoiala ca domnul Lecoeur l-ar fi azvarlit pe usa afara. Clipele unui bancher sunt prea pretioase ca sa-si permita sa le piarda ascultand aiureli. Dar Zephyrin Xirdal nu era oricine. Ca poseda o doza serioasa de ticneala, era, vai! prea adevarat; dar teasta aceasta ticnita continea un creier de geniu, pentru care nimic nu era cu neputinta a priori21.

- Vrei sa exploatezi bolidul? intreba domnul Lecoeur, privindu-si finul drept in ochi.

- De ce nu? Ce ar fi extraordinar in asta?

- Dar bolidul se afla la patru sute de kilometri de sol, dupa cum ai spus tu insuti. N-ai pretentia, cred, sa te ridici pana acolo.

- La ce bun, daca il fac sa cada?

- Cum?

- Stiu cum, si asta mi-e de ajuns.

- Stii cum!. Stii cum!. Cum ai sa actionezi asupra unui corp atat de departat? Unde ai sa afli un punct de sprijin? Ce forta o sa pui in joc?

- Mi-ar lua prea mult timp sa-ti explic, raspunse Zephyrin Xirdal, si, dealtfel, ar fi zadarnic: tot n-ai intelege nimic.

- Esti prea dragut! multumi domnul Lecoeur, fara sa se supere.

Dar, la staruintele lui, finul consimti totusi sa-i dea cateva scurte lamuriri. Explicatiile acestea, autorul acestei neobisnuite povestiri le va scurta si mai mult, aratand doar ca, in ciuda gustului sau binecunoscut pentru speculatiile riscante, nu vrea sa se pronunte in legatura cu aceste teorii interesante, dar poate cam prea indraznete.

Pentru Zephyrin Xirdal, materia nu-i decat o aparenta; ea n-are existenta reala. Xirdal pretinde ca poate dovedi aceasta prin imposibilitatea de a ne imagina alcatuirea ei intima. Chiar daca o vom descompune in molecule, atomi, particule, va ramane totdeauna o ultima fractiune pentru care problema va trebui pusa din nou, in mod integral, si asta la infinit, pana cand vom admite un principiu initial care nu va fi materia. Acest prim principiu imaterial este energia.

Dar ce este energia? Zephyrin Xirdal marturiseste ca n-are habar. Omul aflandu-se in contact cu lumea exterioara numai prin simturile lui, iar simturile omului fiind sensibile exclusiv la excitatiile de ordin material, tot ce nu e materie ramane in afara cunoasterii lui. Daca poate, printr-un efort al ratiunii pure, sa admita existenta unei lumi imateriale, se afla totusi in imposibilitate de a-i concepe natura, lipsindu-i termenii de comparatie. Si asa va fi pana cand omenirea va dobandi noi simturi, ceea ce nu e absurd a priori.

Oricum ar fi energia, dupa Zephyrin Xirdal, umple Universul si oscileaza vesnic intre doua limite: echilibrul absolut, care n-ar putea fi obtinut decat prin repartitia ei uniforma in spatiu, si concentrarea absoluta intr-un singur punct pe care l-ar imprejmui in acest caz un vid perfect. Spatiul fiind definit, aceste doua limite sunt la fel de inaccesibile. De aci rezulta ca energia imanenta se afla intr-o stare de cinematism perpetuu. Corpurile materiale absorbind neincetat energia din aceasta concentrare si provocand neaparat altundeva un neant relativ, materia radiaza in spatiu, pe de alta parte, energia pe care o tine inchisa in ea.

Deci, in opozitie cu axioma clasica «Nimic nu se pierde, nimic nu se creeaza», Zephyrin Xirdal proclama ca «Totul se pierde si totul se creeaza». Substanta vesnic distrusa se recompune vesnic. Fiecare din schimbarile starii ei este insotita de-o radiatie de energie si de o distrugere corespunzatoare de substanta. Daca distrugerea aceasta nu poate fi constatata cu instrumentele noastre, vina e a instrumentelor prea imperfecte, o enorma cantitate de energie fiind cuprinsa intr-o particula imponderabila de materie, ceea ce explica, dupa Zephyrin Xirdal, faptul ca astrele sunt despartite prin distante uluitoare fata de marimea lor mediocra.

Distrugerea aceasta neconstatata exista totusi. Sunetul, caldura, electricitatea, lumina sunt dovezile ei indirecte. Fenomenele acestea sunt materie radiata si prin ele se manifesta energia eliberata, desi sub o forma inca grosolana si semimateriala. Energia pura, oarecum sublimata, nu poate exista decat dincolo de hotarele lumilor materiale. Ea invaluie aceste lumi cu o dinamosfera intr-o stare de tensiune direct proportionala cu masa lor si cu atat mai slaba cu cat te departezi de suprafata lor. Manifestarea acestei energii si a tendintei sale la o condensare din ce in ce mai mare este atractia.

Aceasta este teoria pe care Zephyrin Xirdal i-o expuse domnului Lecoeur, care il asculta putin naucit.

- Acestea spuse, incheie Zephyrin Xirdal, ca si cum ar fi vorbit despre lucrurile cele mai obisnuite, e de ajuns sa eliberez o cantitate mica de energie si sa o indrept spre un punct al spatiului care imi convine, ca sa pot influenta dupa vointa un corp vecin cu acel punct, mai ales daca corpul respectiv e de mica importanta, cu alte cuvinte daca nu e detinator, el insusi, al unei cantitati considerabile de energie. E simplu ca buna ziua!

- si ai mijlocul de-a elibera energia aceasta? intreba domnul Lecoeur.

- Am mijlocul de a-i deschide un drum, indepartand din fata ei tot ceea ce e substanta si materie, ceea ce e cam acelasi lucru.

- In felul acesta, exclama domnul Lecoeur, ai putea sa strici intregul mecanism ceresc!

Zephyrin Xirdal nu paru deloc tulburat de enormitatea unei asemenea ipoteze.

- In momentul de fata, recunoscu el cu modesta simplitate, masina pe care am construit-o nu poate sa-mi dea decat rezultate mult mai slabe. Dar ele sunt suficiente pentru a influenta un pacatos de bolid de cateva mii de tone.

- Asa sa fie? spuse domnul Lecoeur care incepuse sa fie zguduit de cele auzite. Si unde ai de gand sa faci sa-ti cada bolidul?

- Pe terenul meu.

- Care teren?

- Cel pe care mi-l vei cumpara dupa ce voi face calculele necesare. Am sa-ti scriu in privinta asta. Bineinteles, pe cat posibil, am sa aleg un tinut aproape pustiu, unde pamantul n-are valoare. Fara indoiala ca s-ar putea ivi greutati la incheierea actului de vanzare. Nu sunt pe deplin liber in alegerea mea si s-ar putea ca legatura cu tara respectiva sa se faca destul de greu.

- Lasa-mi mie grija asta, spuse bancherul. Doar telegraful n-a fost inventat pentru altceva. Raspund eu in privinta actului.

Inarmat cu asigurarea aceasta si cu cei zece mii de franci facuti pachet si varati in buzunar, Zephyrin Xirdal se reintoarse acasa cu pasi mari, asa cum plecase, si, de indata ce inchise usa, se aseza la masa maturata mai intai cu dosul palmei, dupa obicei.

Criza de lucru era in toi.

Toata noaptea Zephyrin Xirdal lucra cu inversunare la calculele lui, dar, la venirea zorilor, solutia era gasita. Determinase forta care trebuia aplicata bolidului, orele in timpul carora forta trebuia aplicata, directiile ce trebuiau sa i se dea, locul si data caderii meteorului.

Xirdal lua imediat tocul, ii scrise domnului Lecoeur scrisoarea fagaduita, cobori s-o arunce la cutie si se urca din nou la el.

Dupa ce incuie usa, se apropie de unul din colturile odaii unde trimisese in ajun, cu precizia lui deosebita, teancul de hartii care acoperisera pana atunci luneta. Acum trebuia facuta operatia inversa. Xirdal isi vari deci bratul sub gramada de hartii, si, cu o mana sigura, le trimise la vechiul lor loc.

Aceasta a doua «aranjare» avu ca rezultat scoaterea la lumina a unei ladite negricioase, pe care Xirdal o ridica fara efort si o duse in mijlocul incaperii, in fata ferestrei.

Nimic deosebit in aspectul laditei, un simplu cub de lemn vopsit intr-o culoare inchisa. Inauntru se aflau doar niste bobine intercalate intr-o serie de globulete de sticla ale caror extremitati ascutite erau legate doua cate doua prin fire de arama din ce in ce mai subtiri. Deasupra laditei, in aer liber, se zarea montat pe un pivot, in focarul unui reflector metalic, un ultim globulet dublu fusiform, pe care nici un conductor material nu-l lega de celelalte.

Cu ajutorul unor instrumente precise, Zephyrin Xirdal orienta reflectorul metalic exact in sensurile pe care i le indicau calculele din noaptea precedenta; apoi, constatand ca totul era in ordine, puse in partea inferioara a laditei un tubulet extrem de stralucitor. Pe cand lucra, vorbea, dupa obicei, ca si cum ar fi vrut sa-si faca admirat darul vorbirii de catre un public numeros.

- Acesta, domnilor, e xirdalium, corp de-o suta de mii de ori mai radioactiv decat radiumul. Marturisesc, intre noi, ca, daca utilizez acest corp, o fac mai mult pentru dumneavoastra. Nu fiindca xirdaliumul ar fi vatamator, dar Pamantul radiaza destula energie ca sa mai fie nevoie sa-i adaugam. E ca un graunte de sare in apa marii. Totusi, o mica punere in scena nu strica deloc, dupa a mea parere, intr-o experienta de felul acesta.

Tot vorbind, Zephyrin Xirdal inchisese cutia si o legase prin doua cabluri de elementele unei pile electrice aflata pe-o etajera.

- Curentii neutri, helicoidali, domnilor, continua el, au, fireste, din moment ce sunt neutri, proprietatea de a respinge toate corpurile, fara exceptie, fie ca sunt mai mult sau mai putin electrizate. Pe de alta parte, fiind helicoidali, ei iau o forma helicoidala, dupa cum e lesne de inteles. Si totusi, mare noroc ca m-am gandit sa-i descopar. Toate folosesc la ceva in viata!

Odata circuitul electric inchis, un bazait usor se auzi in ladita si o lumina albastruie tasni din globuletul montat pe pivot. Aproape imediat, globuletul incepu sa se roteasca, mai intai incet, apoi tot mai repede, ca sa capete curand o miscare absolut vertiginoasa.

Zephyrin Xirdal contempla cateva secunde globuletul dansand parca un vals nebunesc, apoi privirea lui, urmand o directie paralela cu axa reflectorului metalic, se pierdu in spatiu.

La prima vedere, actiunea aparatului nu parea sa fie dovedita de nici un semn material. Dar un observator atent ar fi putut observa un fenomen care, daca se manifesta cu discretie, era in schimb destul de ciudat. Firele de praf care pluteau in atmosfera, intrand in contact cu marginile reflectorului metalic, pareau ca nu mai pot trece de aceasta limita si se roteau cu violenta, ca si cum s-ar fi izbit de-un obstacol invizibil. In ansamblul lor, firele de praf formau un trunchi de con a carui baza se lipea de circumferinta reflectorului. La doi sau trei metri de aparat, conul acesta, format din particule impalpabile si rotindu-se ca intr-un vartej, se transforma treptat intr-un cilindru cu diametrul de cativa centimetri, iar cilindrul de praf persista afara, in aer liber, desi batea un vant destul de taricel, pana in momentul cand disparea in departare.

- Am onoarea sa va anunt, domnilor, ca totul e in regula, spuse Zephyrin Xirdal, asezandu-se pe unicul sau scaun si aprinzandu-si o pipa umpluta cu maiestrie.

O jumatate de ora mai tarziu, Xirdal opri functionarea aparatului, pe care il puse apoi iar in miscare de mai multe ori, atat in ziua aceea cat si in zilele urmatoare, avand grija sa indrepte reflectorul, de fiecare data, spre un punct putin schimbat al spatiului. Timp de nouasprezece zile proceda astfel, cu precizie absoluta.

In a douazecea zi, tocmai isi pusese aparatul in functiune si-si aprinsese nelipsita pipa, cand demonul inventiilor ii fura o data mai mult mintile. Una din consecintele teoriei acesteia a distrugerii necontenite a materiei, teorie expusa pe scurt in fata lui Robert Lecoeur, il coplesi cu stralucirea ei. Dintr-o data, asa cum i se intampla de obicei, izbutise sa conceapa principiul unei pile electrice, capabila sa se regenereze de la sine, prin reactii succesive, dintre care ultima ar readuce corpurile descompuse in starea lor initiala. O asemenea pila avea sa functioneze, fireste, pana la disparitia totala a substantelor intrebuintate si pana la transformarea lor integrala in energie. Practic, aceasta insemna perpetuum mobile.

- Ia te uita!. Ia te uita!. baigui Zephyrin Xirdal, emotionat.

Si incepu sa cugete asa cum stia el s-o faca, adica atintindu-si asupra unui singur punct si intr-un singur bloc toata forta vitala a organismului sau. Gandul astfel concentrat pe care il indrepta spre tainele unei probleme se asemana cu un fascicul luminos in care ar fi reunite toate razele soarelui.

- Nici o obiectie, spuse el, in sfarsit, exprimand cu glas tare rezultatul efortului sau interior. Trebuie sa incerc imediat.

Zephyrin Xirdal isi lua palaria, cobori in goana cele sase etaje si dadu buzna in atelierul unui umil tamplar care se afla peste drum. In cateva cuvinte clare si precise, ii explica mesterului ce dorea, adica un soi de roata montata pe un ax de fier si avand pe margini douazeci si sapte de adancituri ale caror dimensiuni le dadu; scobiturile erau menite sa primeasca tot atatea recipiente, care trebuiau sa ramana verticale, cat timp suporturile lor se roteau.

Dupa ce dadu toate lamuririle necesare si ceru sa-i fie executata imediat lucrarea, Xirdal intra, cinci sute de metri mai departe, in pravalia unui negustor de chimicale, al carui client era. Acolo isi alese cele douazeci si sapte de recipiente, niste borcanase pe care vanzatorul le infasura in hartie groasa si le lega cu o sfoara solida, la care atasa un maner.

Cand pachetul fu gata, Zephyrin Xirdal vru sa se intoarca acasa, dar, in usa pravaliei, se intalni nas in nas cu unul din rarii lui prieteni, un bacteriolog de reala valoare. Pierdut in ganduri, Xirdal nu-l vazu pe bacteriolog, dar bacteriologul il vazu pe Xirdal.

- Nu zau, e chiar Xirdal! facu el, zambind prietenos. Asta zic si eu intalnire!

Auzind glasul binecunoscut, Xirdal consimti sa-si deschida ochii spre lumea exterioara.

- Nu zau, spuse el ca un ecou, e Marcel Leroux!

- In persoana.

- Ce mai faci?. Stii, ma bucur grozav ca te vad.

- Fac ce face un om cand e pe cale sa ia trenul. Asa cum ma vezi, cu traista asta de gat, in care am pus trei batiste si alte cateva obiecte de toaleta, alerg spre malul marii, unde o sa ma imbat de aer curat vreme de opt zile.

- Norocosule! spuse Zephyrin Xirdal.

- Nu depinde decat de tine ca sa fii la fel de norocos. Inghesuindu-ne un pic, am incapea amandoi in tren.

- Sa vezi. incepu Zephyrin Xirdal.

- Doar daca nu cumva in momentul de fata te-ar retine ceva la Paris.

- Da' de unde!

- N-ai de facut nimic deosebit?. Nici o experienta in curs?

Xirdal isi rascoli cu buna-credinta amintirile.

- Absolut nimic, raspunse el.

- In cazul acesta, lasa-te ispitit. Opt zile de vacanta au sa-ti faca grozav de bine. Si ce-o sa mai stam de vorba pe plaja.!

- Unde mai pui ca as putea folosi vacanta ca sa lamuresc o problema legata de mare, care ma framanta de mult, il intrerupse Xirdal. O problema legata in anumita masura de problemele generale pe care le am in studiu. Tocmai la asta ma gandeam, cand te-am intalnit, marturisi el cu induiosatoare sinceritate.

- Atunci mergi?

- Merg.

- La drum!. Dar cred ca mai intai ar trebui sa treci pe acasa, si nu stiu daca mai ai timp.

- Inutil, raspunse Xirdal, convins. Am la mine tot ce-mi trebuie.

Si arata cu ochiul pachetul continand cele douazeci si sapte de recipiente.

- Perfect! se bucura Marcel Leroux.

Cei doi prieteni pornira cu pasi mari spre gara.

- Intelegi, draga Leroux, cred ca tensiunea superficiala.

O pereche intalnita in cale ii sili pe cei doi prieteni sa se desparta unul de altul, si restul frazei se pierdu in huruitul trasurilor. Dar asta nu-l putea supara pe Zephyrin Xirdal, care isi continua netulburat explicatiile adresandu-se rand pe rand trecatorilor, tare mirati de cuvintele lui. Oratorul nu observa, insa, si vorbi mai departe cu tarie, taind valurile de oameni ale oceanului parizian.

Si in acest timp, pe cand Xirdal, inflacarat de noua lui preocupare, se indrepta cu pasi mari spre trenul care avea sa-l duca departe de oras, pe strada Cassette, intr-o camera de la etajul sase, o ladita negricioasa, cu aspect inofensiv, bazaia intruna incetisor, un reflector metalic isi proiecta lumina lui albastrie, iar cilindrul de praf rotitor patrundea mereu, teapan si fragil totodata, in adancurile necunoscute ale spatiului.

Lasat in voia lui, aparatul, pe care Zephyrin Xirdal neglijase sa-l opreasca si caruia ii uitase acum pana si existenta, isi continua orbeste obscura si misterioasa lui activitate.

XI IN CARE DEAN FORSYTH SI DOCTORUL HUDELSON INCEARCA O PUTERNICA EMOTIE.

Acum, bolidul era pe deplin cunoscut. Cu gandul, cel putin, fusese cercetat. I se determinasera orbita, viteza, volumul, masa, natura, valoarea. Nu mai pricinuia ingrijorare nimanui, deoarece, urmandu-si traiectoria cu o miscare uniforma, n-avea sa cada niciodata pe Pamant. Deci, e cat se poate de firesc faptul ca opinia publica nu mai era indreptata spre meteorul inaccesibil, care isi pierduse misterul.

Fara indoiala, in observatoare, cativa astronomi mai aruncau din cand in cand cate o privire grabita spre sfera de aur care gravita pe deasupra capetelor; dar o paraseau repede, pentru a cerceta alte probleme ale spatiului.

Pamantul avea un al doilea satelit, si atata tot. Ca satelitul era de fier sau de aur, nu putea sa-i tulbure pe niste savanti pentru care lumea nu e decat o abstractie matematica.

Regretabil insa era faptul ca domnul Dean Forsyth si doctorul Hudelson n-aveau suflete atat de curate ca ale savantilor. Indiferenta care sporea in jurul lor nu le calma imaginatia infrigurata, si amandoi se inversunau ca si mai inainte sa observe bolidul - bolidul lor! - cu o inflacarare apropiata de furie. La toate trecerile, ei se aflau la post, cu ochiul lipit de ocularul lunetei sau al telescopului, chiar si in orele cand meteorul nu se ridica decat cu cateva grade deasupra orizontului.

Timpul, care se mentinea splendid, favoriza in mod regretabil mania lor, ingaduindu-le sa zareasca astrul ratacitor de douasprezece ori in douazeci si patru de ore. Indiferent daca meteorul avea sau nu sa cada pe Pamant, ciudatele lui particularitati, care il faceau unic si celebru pentru totdeauna, le sporeau si mai mult bolnavicioasa dorinta de a fi declarati fiecare in parte unicul descoperitor.

In aceste conditii, ar fi insemnat curata nebunie sa speri la impacarea celor doi rivali, intre care, dimpotriva, stavila urii se ridica tot mai puternica. Doamna Hudelson si Francis Gordon intelegeau foarte bine lucrul acesta. Tanarul era aproape sigur ca unchiul se va impotrivi prin toate mijloacele la casatoria planuita; doamna Hudelson avea si mai putina incredere ca sotul i se va supune cand va veni ziua cea mare. Iluzii nu-si mai puteau face. Spre deznadejdea celor doi logodnici, spre mania lui Miss Loo si a lui Mitz, casatoria parea, daca nu compromisa, macar amanata pentru o data nehotarata si in orice caz foarte departata.

Era dat totusi ca situatia, si asa destul de grava, sa se complice si mai mult.

In seara zilei de 11 mai, Dean Forsyth care, ca de obicei, privea prin ocular, se departa brusc de telescop scotand un strigat surd, apoi se reintoarse dupa ce scrise in graba cateva note pe o hartie, se departa din nou de telescop, ca apoi sa revina iar, si continua jocul acesta pana cand bolidul disparu la orizont.

In momentul acela, Dean Forsyth era galben ca ceara si respira atat de greu incat Omicron, crezandu-si stapanul bolnav, se repezi sa-i dea ajutor. Dar Forsyth il indeparta cu un gest si, clatinandu-se ca un om beat, se refugie in cabinetul sau de lucru, unde se incuie rasucind de doua ori cheia in broasca.

De-atunci, Dean Forsyth nu mai fu vazut. Timp de peste treizeci de ore nu bau si nu manca nimic. O singura data, Francis reusi sa forteze usa, care se deschise insa foarte putin, iar prin crapatura ei isi zari unchiul atat de zdrobit, atat de doborat, cu privirea atat de ratacita, incat incremeni in prag.

- Ce doresti? il intreba domnul Forsyth.

- Pai, unchiule, striga Francis, sunt douazeci si patru de ore de cand te-ai incuiat aici! Da-mi voie macar sa-ti aduc ceva de mancare!

- N-am nevoie de nimic, in afara de liniste si de calm, ii raspunse Dean Forsyth. Si iti cer, asa cum ti-as cere un serviciu, sa nu-mi mai tulburi singuratatea.

In fata unui astfel de raspuns, rostit cu o hotarare nestramutata si, in acelasi timp, cu o blandete cu care Francis nu era obisnuit, tanarul nu mai avu curaj sa insiste. Dealtfel, nici n-ar fi avut cum, usa inchizandu-se dupa ultimele cuvinte ale astronomului. Nepotul se retrase deci, fara sa poata afla nimic.

In dimineata zilei de l3 mai, cu o zi inainte de ajunul casatoriei, Francis ii vorbea pentru a douazecea oara despre noul lui motiv de ingrijorare doamnei Hudelson, care il asculta oftand.

- Nu mai inteleg nimic, spuse ea, in sfarsit. S-ar putea crede ca sotul meu si domnul Forsyth au innebunit de-a binelea.

- Cum, si sotul dumneavoastra? se mira Francis. Si cu el s-a intamplat ceva?

- Da, marturisi doamna Hudelson. Parca s-ar fi vorbit amandoi sa se poarte aidoma. Criza sotului meu a inceput ceva mai tarziu; asta e singura deosebire. Abia ieri dimineata s-a incuiat si el in birou. De atunci nu l-a mai vazut nimeni, si-ti poti inchipui ce ingrijorati suntem.

- Sa-ti pierzi mintile, nu alta! exclama Francis.

- Ceea ce imi povestesti despre domnul Forsyth, continua doamna Hudelson, ma face sa banuiesc ca iar au descoperit amandoi odata ceva in legatura cu blestematul de bolid. Si nu prevad nimic bun, dupa halul in care se gasesc.

- Ah, daca ar fi dupa mine! se amesteca Loo.

- Ce-ai face, surioara? intreba Francis Gordon.

- Ce-as face? E simplu de tot. As trimite afurisitul de bolid sa se plimbe departe, atat de departe incat nici cele mai bune lunete sa nu-l mai poata prinde.

Poate ca, intr-adevar, disparitia bolidului le-ar fi readus linistea domnului Forsyth si doctorului Hudelson. Cine stie daca odata cu disparitia pentru vecie a meteorului invidia nu le-ar fi pierit si ea, intr-o clipa?

Dar eventualitatea aceasta nu prea parea probabila. Bolidul avea sa fie prezent in ziua casatoriei, avea sa fie prezent si dupa aceea, avea sa fie vesnic prezent, deoarece gravita cu regularitate constanta pe orbita lui.

- In sfarsit, o sa vedem. spuse Francis. Peste patruzeci si opt de ore vor fi siliti sa ia o hotarare; atunci vom sti la ce ne putem astepta.

Reintors in casa de pe Elisabeth Street, Francis incepu sa creada altminteri - ca noul incident nu va avea urmari serioase. Intr-adevar, domnul Forsyth iesise din izolarea lui si inghitise tacut o masa copioasa. Acum, istovit, ghiftuit, indopat, dormea cu pumnii stransi, pe cand Omicron plecase in oras, trimis de stapanul sau.

- L-ai vazut pe unchiu' inainte de-a adormi? o intreba Francis pe Mitz.

- Cum te vad, dragutule, ii raspunse ea. Doar eu i-am servit masa.

- Ii era foame?

- A mancat ca un lup, jumari, friptura rece, cartofi, tarta cu fructe. N-a lasat o farama.

- Cum arata?

- Destul de bine, doar ca era palid ca un sceptru, cu ochii rosii de tot. L-am sfatuit sa-si spele ochii cu apa buricata. Dar nici nu m-a auzit macar.

- N-a lasat vorba pentru mine?

- Nici pentru tine, nici pentru nimeni. A mancat fara sa deschida gura si s-a dus sa se culce, dupa ce l-a trimis pe Amicron la Whaston Standard.

- La Whaston Standard! se mira Francis. As paria ca vrea sa publice vreo comunicare importanta in legatura cu lucrarile lui. Si acum iar au sa inceapa polemicile in presa! Asta ne mai lipsea!

Comunicarea domnului Dean Forsyth catre Whaston Standard Francis o citi necajit a doua zi dimineata, intelegand ca soarta gasise iar cu ce sa hraneasca o rivalitate si asa destul de potrivnica fericirii lui. Mahnirea ii spori si mai mult cand constata ca cei doi rivali soseau la potou si de data aceasta amandoi odata. Pe cand Standard publica nota domnului Dean Forsyth, Whaston Morning publica o nota asemanatoare, semnata de doctorul Sydney Hudelson. Lupta inversunata in care niciunul din cei doi rivali nu izbutise sa-si asigure un cat de mic avantaj continua deci!

Aproape identice la inceput, notele celor doi astronomi ajungeau la concluzii cu totul deosebite. Divergenta aceasta de pareri, care provoca imediat controverse, putea fi la urma urmei folositoare, caci ingaduia sa arate care dintre cei doi rivali avea dreptate.

Odata cu Francis, intregul Whaston, si, odata cu Whastonul, intreaga lume, caci vestea fusese raspandita imediat prin reteaua telegrafica si telefonica, afla neasteptata stire adusa la cunostinta de cei doi astronomi din Elisabeth Street si din Moriss Street; comunicarea lor deveni imediat subiectul celor mai pasionate discutii in cele doua emisfere.

Noi il lasam pe cititor sa aprecieze daca stirea era cu adevarat senzationala si daca emotia publicului era justificata sau nu.

Domnul Dean Forsyth si doctorul Hudelson incepeau prin a spune ca observatiile lor neintrerupte le ingaduisera sa remarce o perturbare de necontestat in mersul bolidului. Orbita lui, pana atunci exact nord-sud, era acum usor inclinata spre nord-est - sud-vest. Pe de alta parte, o modificare cu mult mai importanta fusese constatata in distanta fata de sol a meteorului, distanta care era usor, dar incontestabil, micsorata, fara ca viteza de translatie sa fi sporit. Din aceste observatii si din calculele care decursesera din ele, cei doi astronomi conchideau ca meteorul, in loc sa urmeze o orbita vesnica, va cadea neaparat pe pamant, intr-un punct si la o data care puteau fi precizate de pe acum. Daca pana aici cei doi astronomi erau de acord, mai departe insa parerile lor nu se mai potriveau.

Pe cand ecuatiile savante ale unuia dintre ei il indemnau sa afirme ca in ziua de 28 iunie bolidul va cadea in extremitatea sudica a Japoniei, niste ecuatii la fel de savante il obligau pe celalalt sa arate ca inevitabila cadere va avea loc abia la 7 iulie, intr-un punct al Patagoniei.

Iata ce grozav se potrivesc parerile astronomilor. Publicul n-are decat sa aleaga!

Dar, pana una-alta, publicul nu se gandea sa aleaga. Un singur lucru il interesa: asteroidul urma sa cada si, odata cu el, urmau sa cada miile de miliarde care rataceau in spatiu. Acesta era esentialul. Altminteri, fie ca se prabuseau in Japonia, fie ca se prabuseau in Patagonia sau in oricare alta parte, miliardele tot aveau sa fie regasite.

Consecintele unui asemenea eveniment, tulburarea economica pe care acest urias aflux al aurului nu se putea sa n-o provoace erau discutate pretutindeni. In general, cei bogati erau necajiti gandindu-se la devalorizarea probabila a averii lor, iar cei saraci erau incantati de perspectiva amagitoare ca se vor alege si ei cu ceva.

Iar Francis era deznadajduit. Ce-i pasa lui de miliarde si de biliarde? Singurul bun pe care si-l dorea era scumpa lui Jenny, comoara mult mai pretioasa decat bolidul si decat ticaloasele lui bogatii.

Tanarul alerga in Moriss Street. Dar si acolo fusese aflata funesta veste si i se prevedeau jalnicele urmari. O cearta violenta si de neimpacat devenise inevitabila intre cei doi smintiti care isi atribuiau drepturi asupra unui astru de pe cer, acum cand, pe langa amorul propriu profesional, se adauga si interesul material.

Cat suspina Francis strangand mainile doamnei Hudelson si ale fetelor ei! Cat tropai de manie inflacarata Loo! Cate lacrimi varsa incantatoarea Jenny, lacrimi pe care mama, sora si logodnicul nu le putura opri chiar cand Francis isi afirma din nou nezdruncinata credinta si jura ca va astepta, la nevoie, pana in ziua cand ultimul banut din cele cinci mii sapte sute optzeci si opt de miliarde va fi cheltuit de proprietarul definitiv al fabulosului meteor. Imprudent juramant, care, dupa toate aparentele, il condamna sa ramana in vecii vecilor neinsurat.

XII IN CARE O VEDEM PE DOAMNA ARCADIA STANFORT ASTEPTAND LA RANDUL EI, CU VIE NERABDARE, SI IN CARE DOMNUL JOHN PROTH SE DECLARA INCOMPETENT.

In dimineata aceea, judecatorul John Proth statea la fereastra, pe cand slujnica lui, Kate, umbla de colo, colo prin camera. Puteti fi siguri ca domnului John Proth putin ii pasa daca bolidul trecea sau nu pe deasupra Whastonului. Fara nici o preocupare, de orice natura ar fi fost ea, judecatorul strabatea cu privirea piata Constitutiei spre care dadea poarta principala a pasnicei lui locuinte.

Dar ceea ce domnul Proth socotea lipsit de interes, pe Kate o interesa totusi, intr-o oarecare masura.

- Va sa zica e de aur, domnule? intreba ea, oprindu-se in fata domnului Proth.

- Asa se pare, ii raspunse judecatorul

- Nu prea va impresioneaza, domnule.

- Dupa cum vezi, Kate.

- Si totusi, daca e de aur, trebuie ca valoreaza milioane!

- Milioane si miliarde, Kate. Da, miliardele se plimba pe deasupra capetelor noastre.

- Si au sa pice, domnule!

- Asa se pare, Kate.

- Ganditi-va, domnule, ca n-o sa mai existe nenorociti pe pamant!

- Au sa existe tot atatia cat sunt, Kate.

- Cum asta, domnule.?

- Ar trebui sa-ti dau prea multe explicatii. In primul rand, Kate, iti poti inchipui ce insemneaza un miliard?

- Un miliard este. este.

- De o mie de ori un milion.

- Atat de mult!

- Da, Kate, si daca ai trai o suta de ani, tot n-ai avea timp sa numeri un miliard, chiar daca ai face asta cate zece ore pe zi.

- E cu putinta, domnule.!

- E sigur chiar.

Kate ramase o clipa naucita de ideea ca un veac nu ti-ar ajunge ca sa numeri un miliard!. Apoi lua din nou matura si stergatorul de praf si isi continua munca. Dar, din cand in cand, se oprea adancita in ganduri.

- Cat i-ar veni fiecaruia, domnule?

- Ce, Kate?

- Bolidul, daca ar fi impartit egal la toti oamenii.

- Sa socotim, Kate, raspunse domnul John Proth.

Judecatorul lua o foaie de hartie si un creion.

- Admitand, spuse el pe cand scria de zor cifrele, admitand ca Pamantul ar avea o mie cinci sute de milioane de locuitori. Ar veni. ar veni trei mii opt sute cincizeci si noua de franci si douazeci si sapte de centime pe cap de om.

- Numai atat! sopti Kate dezamagita.

- Numai atat! afirma domnul John Proth, pe cand Kate privea ganditoare spre cer.

Cand batrana se hotari sa revina pe pamant, zari, la intrarea dinspre Exeter Street, doua persoane asupra carora atrase atentia judecatorului:

- Le vedeti pe cele doua doamne care asteapta acolo?!

- Da, Kate, le vad.

- Uitati-va la una din ele. la cea mai inalta. care bate din picior de nerabdare.

- Intr-adevar, bate din picior, Kate. Dar cine e, habar n-am.

Vai, domnule, e tanara pe care ati cununat-o in fata portii, acum doua luni, fara sa descalece.

- Domnisoara Arcadia Walker? intreba John Proth.

- Acum o cheama doamna Stanfort.

- Adevarat, ea e, recunoscu judecatorul.

- Ce-o fi cautand aici?

- Asta nu stiu, raspunse domnul Proth. Si adaug ca nu tin deloc sa aflu.

- O fi avand iar nevoie de noi?

- Nu prea cred, caci bigamia e interzisa pe teritoriul Statelor Unite, spuse judecatorul, inchizand fereastra. Oricum, tine seama ca trebuie sa merg la tribunal, unde judec astazi un proces important, in legatura cu bolidul care te preocupa. Daca doamna Stanfort ma cauta, te rog sa-i exprimi regretele mele.

Tot vorbind, domnul John Proth se pregati de plecare. Cu pas linistit, judecatorul cobori treptele, iesi prin portita care dadea in Potomac Street si disparu in tribunalul care se afla chiar in fata casei, pe partea cealalta a strazii.

Kate nu se inselase: doamna Arcadia Stanfort, aflata in dimineata aceea la Whaston, impreuna cu Bertha, camerista ei, se plimba nerabdatoare de colo-colo, uitandu-se mereu in susul strazii.

Orologiul primariei batu ora zece.

- Si iata ca el n-a sosit inca! exclama doamna Arcadia.

- N-o fi uitat cumva ziua intalnirii? sugera Bertha.

- Sa uite!. sopti indignata Arcadia Stanfort.

- Daca nu s-o fi razgandit. continua Bertha.

- Razgandit! repeta doamna Stanfort, si mai indignata.

Si facu cativa pasi spre Exeter Street, cu camerista dupa ea.

- Nu-l vezi venind? intreba nerabdatoare, dupa cateva minute.

- Nu doamna.

- E prea de tot!

Doamna Stanfort se reintoarse spre piata.

- Nu. nimeni inca. nimeni!. repeta ea. Sa ma faca sa astept. dupa ce ne-am inteles. Si totusi astazi este l8 mai!

- Da, doamna.

- Iar peste cateva minute va fi ora zece si jumatate.

- Peste zece minute.

- Ei bine, sa nu-si inchipuie ca am sa-mi pierd rabdarea! Voi ramane aici toata ziua, ba mai mult inca, daca va fi nevoie!

Personalul hotelului din piata Constitutiei ar fi putut remarca prezenta tinerei femei, asa cum remarcasera, cu doua luni inainte, nerabdarea calaretului care o astepta atunci ca s-o conduca in fata judecatorului. Dar acum toata lumea, barbatii, femeile, copiii, se gandeau la cu totul altceva. la un lucru la care in tot Whastonul fara indoiala ca doamna Stantort era singura care nu se gandea. Toata lumea se gandea numai la minunatul meteor, la trecerea lui pe cer, la caderea lui anuntata cu precizie - desi in zile diferite! - de cei doi astronomi din oras. Grupurile de oameni din piata Constitutiei, oamenii de serviciu iesiti in prag nici nu se sinchiseau macar de prezenta doamnei Arcadia Stanfort. Nu stim daca, asa cum afirma credinta populara cu privire la lunatici, luna ar exercita vreo influenta asupra creierului omenesc. In orice caz, putem afirma ca globul nostru numara in ziua aceea un numar uluitor de «meteorici» si ei uitau sa bea si sa manance, cu gandul la globul, valorand miliarde, care li se plimba pe deasupra capetelor si care peste cateva zile avea sa se prabuseasca pe Pamant.

Doamna Stanfort, vadit lucru, avea alte griji.

- Tot nu-l vezi, Bertha? repeta ea, dupa o scurta asteptare.

- Nu, doamna.

In momentul acela se auzira strigate dinspre capatul pietei. Trecatorii dadura fuga intr-acolo. Cateva sute de persoane venisera prin strazile invecinate si, curand, se stranse o adevarata multime. In acelasi timp, ferestrele caselor se umplura de curiosi.

«Iata-l!. iata-l.»

Acestea erau cuvintele care zburau din gura in gura. Si ele raspundeau atat de bine dorintei doamnei Arcadia Stanfort, incat o facura sa exclame: «In sfarsit.!», de parca i-ar fi fost adresate ei.

- Nu, doamna, ii spuse camerista, nu pentru dumneavoastra striga lumea.

Si, intr-adevar, de ce l-ar fi aclamat multimea tocmai pe cel asteptat de doamna Arcadia Stanfort? De ce i-ar fi remarcat sosirea?

Dealtfel, toate capetele se ridicau spre cer, toate bratele se intindeau, toate privirile se indreptau spre partea de nord a orizontului.

Nu cumva isi facea aparitia faimosul bolid? Oare localnicii se adunasera in piata ca sa-i salute trecerea?

Nu. La ora aceasta meteorul strabatea spatiul in alta emisfera. In plus, chiar daca ar fi brazdat spatiul deasupra orizontului, cu ochiul liber n-ar fi putut sa fie zarit in plina zi.

Cui se adresau, deci, aclamatiile multimii?

- Un balon, doamna!. spuse Bertha. Priviti!. Iata-l ca se iveste dupa turla bisericii Saint-Andrew.

Coborand domol din inaltele zone ale atmosferei, un aerostat se ivea, intr-adevar, salutat de aplauzele voioase ale multimii. De ce era aplaudat? Ascensiunea aceasta oferea vreun interes deosebit? Existau motive ca publicul sa-i faca o asemenea primire?

Da, intr-adevar, existau.

In ajun, balonul se inaltase dintr-un oras vecin, avandu-l la bord pe celebrul aeronaut Walter Vragg, insotit de-un ajutor; ascensiunea urmarea sa incerce o observatie a bolidului in conditii mai favorabile. Iata cauza emotiei multimii dornice sa afle rezultatele originalei tentative.

Se intelege de la sine ca, atunci cand fusese anuntata ascensiunea, Dean Forsyth, spre groaza batranei Mitz, ceruse si el «sa ia parte»; si se intelege, tot de la sine, ca doctorul Hudelson ceruse acelasi lucru, spre groaza la fel de mare a doamnei Hudelson. Situatia era cu atat mai delicata, cu cat aeronautul nu putea sa ia cu el decat un singur pasager. Din pricina aceasta se iscase o teribila cearta epistolara intre cei doi rivali, care se bazau pe drepturi egale. Pana la urma si unul si celalalt fusesera lasati deoparte in favoarea unui al treilea personaj, pe care Walter Vragg il prezenta drept ajutorul sau, spunand ca nu se poate lipsi de el.

Acum un vant usor mana aerostatul deasupra Whastonului, iar populatia avea de gand sa le faca aeronautilor o primire triumfala.

Impins usor de-o adiere abia simtita, balonul isi continua coborarea domoala si ateriza exact in mijlocul pietei Constitutiei. Sute de brate prinsera imediat nacela, pe cand Walter Vragg si ajutorul sau puneau piciorul pe pamant.

Acesta din urma, lasandu-si seful sa se ocupe de anevoioasa operatie a dezumflarii, se indrepta grabit spre doamna Arcadia Stanfort. Iar cand ajunse langa ea, ii spuse inclinandu-se:

- Iata-ma, doamna.

- La zece si treizeci si cinci, constata suparata doamna Arcadia Stanfort, aratandu-i cu degetul cadranul orologiului municipal.

- Iar noi aveam intalnire la zece si treizeci de minute, recunoscu noul venit, politicos; te rog sa ma ierti, dar aerostatele nu se supun totdeauna dorintei noastre cu punctualitatea care ar fi de dorit.

- Deci, nu m-am inselat. Dumneata erai in balonul acesta, impreuna cu Walter Vragg?

- Eu eram.

- Vrei sa-mi explici cum de-ai ajuns acolo?

- Nimic mai simplu. Mi s-a parut original sa vin asa la intalnire, si atata tot. Am cumparat deci, cu bani grei, un loc in nacela, punandu-i lui Walter Vragg conditia sa ma coboare aici, la zece si jumatate fix. Cred ca-i putem ierta o intarziere de cinci minute.

- Fireste, din moment ce ai sosit, ingadui doamna Arcadia Stanfort. Imi inchipui ca nu ti-ai schimbat intentiile.

- Deloc.

- Tot mai esti de parere ca ar fi mai cuminte sa ne despartim?

- Exact.

- Parerea mea e ca nu suntem facuti unul pentru altul.

- Iar eu o impartasesc pe de-a-ntregul.

- Desigur, domnule Stanfort, sunt departe de a nu-ti recunoaste calitatile.

- Si eu le apreciez pe ale dumitale la justa lor valoare.

- Oamenii se pot stima, fara sa se iubeasca. Stima insa nu insemneaza dragoste si nu poate face sa fie suportata o nepotrivire de caractere atat de mare.

- Nimic mai adevarat.

- Fireste ca daca ne-am iubi.!

- Ar fi cu totul altceva.

- Dar nu ne iubim.

- Din nefericire, lucrul acesta e sigur.

- Ne-am casatorit fara sa ne cunoastem si am avut cateva deziluzii reciproce. A! Daca ne-am fi facut unul altuia vreun serviciu mai insemnat, capabil sa ne miste imaginatia, poate ca lucrurile n-ar fi ajuns aici.

- Din nefericire, nu s-a intamplat asa. N-ai avut prilejul sa-ti sacrifici averea ca sa ma salvezi de ruina.

- Dar as fi facut-o, domnule Stanfort. Iar dumitale nu ti-a fost dat sa-mi salvezi viata, primejduindu-ti propria viata.

- N-as fi sovait nici o clipa, doamna Arcadia.

- Sunt convinsa. Dar n-ai avut prilejul. Am fost straini unul pentru altul, si straini am ramas.

- Asa e, din pacate.

- Am crezut ca ne potrivim la gusturi, macar in privinta calatoriilor.

- si n-am reusit sa cadem niciodata de acord incotro sa pornim!

- Intr-adevar, cand eu doream sa plec spre sud, dumneata doreai sa mergi spre nord.

- Iar cand eu doream sa plec spre rasarit, dumneata voiai sa mergi spre apus!

- Pana la urma, chestiunea bolidului a umplut paharul.

- L-a umplut, intr-adevar.

- Caci tot mai esti hotarat sa-l crezi pe domnul Dean Forsyth, nu-i asa?

- Sunt absolut hotarat.

- Si sa pornesti spre Japonia, ca sa asisti la caderea meteorului?

- Da.

- Iar eu sunt hotarata sa tin seama de parerea doctorului Hudelson.

- Si sa te duci in Patagonia.

- Impacare nu exista!

- Nu.

- Ne mai ramane deci un singur lucru de facut.

- Unul singur!

- Sa ne infatisam judecatorului, domnule.

- Va urmez, doamna.

Amandoi, la trei pasi unul de altul, dar pe aceeasi linie, se indreptara spre locuinta domnului Proth, urmati la o distanta respectuoasa de camerista Bertha.

Batrana Kate se afla in poarta.

- Domnul Proth? intrebara domnul si doamna Stanfort.

- Nu-i acasa, le raspunse Kate.

Fetele celor doi soti exprimara o egala mahnire.

- Si o sa lipseasca mult? intreba doamna Stanfort.

- Pana la masa, spuse Kate.

- Si la cate ia masa?

- La unu.

- Ne vom reintoarce la ora unu, spusera domnul si doamna Stanfort, amandoi odata.

Apoi plecara.

Ajunsi in mijlocul pietei, unde se mai afla inca balonul lui Walter Vragg, se oprira o clipa.

- Avem doua ore de asteptat, constata doamna Arcadia Stanfort.

- Doua ore si un sfert, preciza Seth Stanfort.

- Ti-ar place sa petrecem aceste doua ore impreuna?

- Daca binevoiesti sa accepti.

- Ce-ai zice sa facem o plimbare pe malul Potomacului?

- Tocmai voiam sa-ti propun si eu.

Sotul si sotia pornira spre Exeter Street, dar, dupa cativa pasi, se oprira:

- Imi ingadui sa fac o remarca? intreba domnul Stanfort.

- Fireste, raspunse doamna Arcadia.

- Constat ca in clipa de fata suntem de acord. Si lucrul acesta ni se intampla pentru prima.

- Si pentru ultima data! raspunse doamna Stanfort, continuandu-si drumul.

Ca sa ajunga la capatul lui Exeter Street, domnul si doamna Stanfort trebuira sa-si faca loc prin multimea din ce in ce mai numeroasa, adunata in jurul aerostatului. Iar daca multimea aceasta nu era si mai numeroasa, daca nu se adunasera toti locuitorii Whastonului in piata Constitutiei, pricina e ca un lucru si mai senzational atragea in momentul acela o mare parte a interesului public.

De cu zori, intregul oras se indreptase spre tribunal, in fata caruia se formase o coada formidabila. Imediat ce usile fusesera deschise, multimea se napustise zgomotoasa in sala tribunalului, care se umpluse intr-o clipa. Si numai cei care nu gasisera loc fusesera nevoiti sa plece. Ca o compensatie, ghinionistii si intarziatii acestia avusesera parte sa asiste la aterizarea lui Walter Vragg.

Dar cat de mult ar fi vrut sa se inghesuie si ei printre norocosii care umpleau sala tribunalului, unde se judeca in momentul acela procesul cel mai senzational din cate au fost sau vor fi judecate vreodata!

Fireste, delirul publicului ajunsese la culme in ziua cand observatorul din Paris adusese la cunostinta ca bolidul, sau macar nucleul sau, era de aur pur. Si totusi, delirul starnit atunci nu se putea compara nici pe departe cu cel starnit pe tot intinsul pamantului cand domnii Dean Forsyth si Sydney Hudelson afirmasera categoric ca asteroidul va cadea. Atunci se declarasera nenumarate cazuri de nebunie, iar ospiciile devenisera in cateva zile neincapatoare.

Dar cu siguranta ca, dintre nebunii acestia, cei mai innebuniti erau autorii emotiei care zguduia intregul pamant.

Pana atunci, nici Dean Forsyth si nici doctorul Hudelson nu se gandisera sa devina proprietarii bolidului. Daca cerusera cu atata ardoare prioritatea asupra descoperirii lui, pricina nu fusese valoarea aurului, miliardele de care nimeni n-avea sa aiba parte niciodata, ci doar dorinta de-a lega unul numele Forsyth, celalalt numele Hudelson de acest eveniment astronomic.

Situatia se schimbase insa cu totul dupa ce constatasera, in noaptea de 11 spre 12 mai, abaterea ivita in traiectoria meteorului. O intrebare mai arzatoare decat toate le tulburase imediat mintile.

Cui ii va apartine bolidul, dupa cadere? Ale cui vor fi trilioanele nucleului impreimuit acum de o aureola stralucitoare? Dupa disparitia aureolei - doar nu ravnea nimeni la niste raze impalpabile! - nucleul avea sa ramana. Si preschimbarea lui in monezi sunatoare si saltarete devenea o problema destul de dificila.!

Al cui o sa fie?

«Al meu! strigase fara pic de sovaire Dean Forsyth, al meu care i-am semnalat primul prezenta pe orizontul Whastonului.» «Al meu! strigase la fel de convins doctorul Hudelson, pentru ca eu sunt autorul descoperirii!»

Cei doi nesabuiti isi facusera curand cunoscute prin presa pretentiile lor potrivnice si de neimpacat. Timp de doua zile, ziarele din Whaston isi umplusera coloanele cu proza furioasa a celor doi adversari. Dean Forsyth si doctorul Hudelson isi aruncasera unul altuia epitetele cele mai urate in legatura cu bolidul inaccesibil, care parea intr-adevar ca-si rade de ei de la o inaltime de patru sute de kilometri.

In asemenea conditiuni se intelege ca nu mai putea fi vorba de casatoria planuita. De aceea, ziua de l5 mai trecu fara ca Francis si Jenny sa devina sot si sotie.

Si chiar logodnici se mai puteau socoti oare? Nepotului sau, care facea o ultima incercare, Dean Forsyth ii raspunse, cuvant cu cuvant: «Il socotesc pe doctor un ticalos si niciodata n-am sa-ti dau consimtamantul sa te insori cu fata unui Hudelson.»

Iar cam la aceeasi ora, numitul doctor Hudelson punea capat vaietelor fiicei lui, strigand urmatoarele: «Unchiul lui Francis e un talhar si niciodata n-am sa-mi marit fata cu nepotul unui Forsyth!»

Categoric si fara putinta de impotrivire.

Ascensiunea aerostatica a lui Walter Vragg daduse un nou prilej de manifestare a urii reciproce a celor doi astronomi. In scrisorile pe care presa, dornica de scandaluri, le publicase imediat, expresiile folosite de o parte si de alta atinsesera o violenta de neinchipuit, lucru care, cum lesne se va recunoaste, nu putea imbunatati situatia.

Dar ocara nu e, totusi, o solutie. Cand ai o neintelegere cu cineva, ramane sa faci ce fac toti oamenii in asemenea cazuri, adica sa te adresezi justitiei. Procedeul acesta e cel mai nimerit si mai sigur pentru inlaturarea neintelegerilor.

Cei doi adversari se gandisera, pana la urma, sa-l foloseasca.

Iata de ce, in ziua de l7 mai, o citatie ii cerea doctorului Hudelson sa se prezinte a doua zi in fata judecatorului John Proth, citatie trimisa de domnul Dean Forsyth; iata de ce, o citatie identica fusese trimisa imediat de doctorul Hudelson domnului Dean Forsyth; iata de ce, in sfarsit, in dimineata aceea de l8 mai, o multime zgomotoasa si nerabdatoare umpluse sala tribunalului.

Domnul Dean Forsyth si domnul Sydney Hudelson erau prezenti. Citati amandoi de judecator, rivalii se aflau fata in fata.

La inceputul sedintei se trecuse in graba peste cateva pricini mai marunte, iar impricinatii care sosisera amenintandu-se cu pumnii parasisera sala brat la brat, spre deplina multumire a domnului Proth. Va izbuti oare sa-i impace si pe cei doi adversari care urmau sa i se infatiseze acum?

- Procesul urmator, porunci el.

- Forsyth contra Hudelson si Hudelson contra Forsyth, anunta grefierul.

- Poftiti mai aproape, spuse judecatorul, inaltandu-se in jiltul lui.

Dean Forsyth si doctorul Hudelson iesira din grupurile de partizani care ii inconjurau. Si se asezara unul langa altul, strapungandu-se cu privirea, inclestand pumnii; stateau alaturi, ca doua tunuri incarcate pana la gura tevii si pe care o scanteie le-ar fi putut face sa bubuie amandoua odata.

- Despre ce e vorba, domnilor? intreba judecatorul Proth, care, altminteri, cunostea foarte bine pricina.

Domnul Dean Forsyth vorbi cel dintai.

- Am venit ca sa-mi fie recunoscute drepturile.

- Si eu, ale mele, il intrerupse domnul Hudelson.

Se isca imediat un duet asurzitor, in care, impotriva tuturor regulilor armoniei, se canta in disonanta continua.

Domnul Proth lovi grabit in masa cu un cutit de fildes, asa cum face cu bagheta un dirijor cand vrea sa opreasca o cacofonie de nesuportat.

- Va rog, domnilor, spuse el, vorbiti pe rand! In ordine alfabetica, ii dau cuvantul domnului Forsyth; domnul Hudelson va putea vorbi apoi in voie.

Deci, domnul Forsyth dadu primul lamuririle necesare, pe cand doctorul abia izbutea sa se stapaneasca. Domnul Forsyth povesti cum, la l6 martie, la sapte treizeci si sapte de minute si douazeci de secunde dimineata, aflandu-se la observatie in turnul sau de pe Elisabeth Street, zarise un bolid strabatand cerul de la nord ia sud: arata cum urmarise meteorul tot timpul cat cerul fusese senin si cum, in sfarsit, peste cateva zile, trimisese o scrisoare Observatorului din Pittsburg ca sa semnaleze descoperirea si sa-si stabileasca prioritatea.

Cand ii veni randul sa vorbeasca, doctorul Hudelson dadu, prin forta lucrurilor, o explicatie identica; tribunalul, dupa ascultarea partilor, ar fi trebuit deci sa ramana la fel de putin luminat ca si inainte de pledoarii.

Dar se parea ca nu e deloc asa, caci domnul Proth nu mai ceru nici o lamurire suplimentara. Cu un gest mieros, el ceru doar sa se faca liniste, si, cand liniste se facu, dadu citire sentintei pe care o redactase cat timp vorbisera adversarii.

«Tinand seama, spunea sentinta, ca pe de o parte domnul Dean Forsyth declara ca a descoperit un bolid care strabatea atmosfera deasupra orasului Whaston, in ziua de l6 martie, la ora sapte treizeci si sapte de minute si douazeci de secunde dimineata;

Tinand seama, pe de alta parte, ca domnul Sydney Hudelson declara ca a vazut acelasi bolid, la aceeasi ora, in acelasi minut si in aceeasi secunda.»

- Da! Da! strigara partizanii doctorului, saltandu-si cu frenezie bratele spre cer.

- Nu! Nu! raspunsera partizanii domnului Forsyth, lovind cu picioarele in podea.

«Dat fiind ca ambele reclamatii se intemeiaza pe o chestiune de minute si de secunde si ca sunt de ordin exclusiv stiintific;

Dat fiind ca nu exista articol de lege aplicabil la prioritatea unei descoperiri astronomice;

Pe aceste temeiuri declaram reclamatiile in afara competentei juridice si condamnam ambele parti la plata solidara a cheltuielilor de judecata.»

Se intelege ca judecatorul nu putea sa faca altfel.

Altminteri - si poate ca asta era si intentia domnului Proth - cei doi reclamanti aflandu-se cu spatele unul la altul, in pozitia aceasta nu exista nici macar temerea ca se vor deda la acte de violenta reciproca. Iata un avantaj apreciabil.

Dar nici reclamantii si nici partizanii lor nu intelegeau ca procesul sa se termine astfel. Daca domnul Proth nadajduise sa aranjeze lucrurile cu o declaratie de incompetenta, trebuia sa renunte la nadejdea aceasta.

Doua voci dominara murmurul starnit de pronuntarea sentintei.

Cer cuvantul! strigara Dean Forsyth si doctorul Hudelson, amandoi odata.

- Desi nu revin asupra sentintei date, raspunse judecatorul, cu glasul acela binevoitor pe care nu-l parasea niciodata, chiar in circumstantele cele mai grave, acord cu placere cuvantul domnului Dean Forsyth si doctorului Hudelson, cu conditia sa nu vorbeasca decat pe rand.

Asta insemna sa le ceara prea mult celor doi rivali. Si raspunsera impreuna, cu egala volubilitate, cu aceleasi cuvinte tari, nevrand sa ramana niciunul mai prejos cu un cuvant, cu o silaba macar.

Domnul Proth isi dadu seama ca lucrul cel mai intelept era sa-i lase in voie, si asculta cat putu sa auda. Astfel, izbuti sa inteleaga sensul noii argumentari. Nu mai era vorba de o chestiune astronomica, ci de una de interese, privind o revendicare de proprietate, intr-un cuvant, din moment ce bolidul urma sa cada, al cui va fi el? Al domnului Dean Forsyth? Al doctorului Hudelson?

- Al domnului Forsyth! strigara partizanii turnului

- Al doctorului Hudelson! strigara partizanii foisorului.

Domnul Proth, a carui fata de om cumsecade era luminata de un zambet filosofic, ceru liniste, ceea ce obtinu imediat, intr-atat de viu era interesul starnit.

- Domnilor, spuse el, ingaduiti-mi, mai intai de toate, sa va dau un sfat. In cazul cand bolidul ar cadea cu adevarat.

- Va cadea! repetara laolalta partizanii domnului Dean Forsyth si ai doctorului Hudelson.

- Fie! se invoi magistratul cu o politeta binevoitoare, cum in America magistratura nu prea stie sa aiba. In ceea ce ma priveste, n-am nimic impotriva, si nu doresc decat ca bolidul sa nu-mi striveasca florile din gradina.

Cativa oameni din public zambira. Domnul Proth profita de destinderea aceasta ca sa-i priveasca binevoitor pe cei doi reclamanti. Vai! Zadarnica bunavointa! Mai usor ar fi fost sa domoleasca doi tigri flamanzi decat sa-i impace pe cei doi rivali de neimpacat.

- In acest caz, continua magistratul pe un ton parintesc, fiind vorba de un bolid care valoreaza cinci mii sapte sute optzeci si opt de miliarde, v-as sfatui sa-l impartiti.

- Niciodata!

Cuvantul acesta, atat de hotarat negativ, izbucni de pretutindeni. Niciodata, nici domnul Forsyth, nici domnul Hudelson n-au sa consimta la o impartire! Nici vorba ca si asa le-ar fi revenit aproape cate trei trilioane la fiecare, dar nu exista trilion care sa poata birui amorul propriu.

Cu adanca lui cunoastere a slabiciunilor omenesti, domnul Proth nu se mira deloc ca sfatul lui, oricat de intelept era, ii ridica impotriva aproape intreaga asistenta. Nu se mira, deci, si astepta ca zarva sa se mai potoleasca.

Pentru ca impacarea e imposibila, spuse el, de indata ce izbuti sa se faca auzit, tribunalul va da sentinta.

La cuvintele acestea se facu liniste deplina, ca prin farmec, si nimeni nu indrazni sa-l intrerupa pe domnul Proth care ii dicta cu glas linistit grefierului: «Tribunalul, Ascultand partile in concluziile si pledoariile lor;

Dat fiind ca marturiile depuse au egal temei de-o parte si de alta si ca se sprijina pe aceleasi inceputuri de dovada;

Dat fiind ca din descoperirea unui meteor nu decurge in mod necesar asupra sus-numitului un drept de proprietate, ca legea e muta in aceasta privinta, si ca, in lipsa de lege, nu exista nimic analog in jurisprudenta;

Ca exercitarea acestui pretins drept de proprietate, fie el chiar intemeiat, ar putea, date fiind circumstantele deosebite ale pricinei de fata, sa intampine greutati de neinlaturat, si ca orice sentinta ar risca sa ramana litera moarta, ceea ce ar dauna principiilor pe care se bazeaza orice societate civilizata si ar duce la scaderea in fata opiniei publice a justei autoritati a faptului judecat;

Dat fiind ca se cuvine, intr-un caz atat de special, sa se procedeze cu prudenta si cu luare-aminte;

Dat fiind ca judecata priveste, oricare ar fi afirmatiile partilor, un eveniment ipotetic si care poate foarte bine sa nu aiba loc;

Ca meteorul, dealtfel, poate sa cada in sanul marilor care acopera trei sferturi din suprafata globului;

Ca, si intr-un caz si in altul, reclamatia ar trebui sa fie stearsa de pe rol, in urma disparitiei oricarei materii litigioase.

Pe aceste temeiuri, Amana sentinta pana la caderea efectiva si pe deplin constanta a bolidului in cauza.»

- Punct, dicta domnul Proth, ridicandu-se in acelasi timp din jilt.

Judecata era incheiata.

Auditoriul ramasese sub impresia inteleptelor «dat fiind ca» ale domnului Proth. Parea posibil, intr-adevar, ca meteorul sa cada in fundul marilor unde ar fi trebuit sa se renunte la pescuirea lui. Pe de alta parte, la ce «greutati de neinlaturat» facuse aluzie judecatorul? Ce insemnau cuvintele acestea misterioase?

Totul dadea de gandit, iar gandirea calmeaza de obicei mintile prea inflacarate.

Dar e usor de inchipuit ca Dean Forsyth si doctorul Hudelson nu cazura deloc pe ganduri, caci ei, cel putin, nu se linistisera deloc, ba dimpotriva. Din doua colturi ale salii, cei doi astronomi amatori isi aratau unul altuia pumnii, vorbindu-le in acelasi timp partizanilor respectivi.

- Nu stiu cum sa numesc judecata aceasta, tuna Dean Forsyth, cu o voce de stentor. E de-a dreptul nesabuita!

- Sentinta e absurda! striga in acelasi timp cat il tinea gura Sydney Hudelson.

- Sa spuna ca bolidul meu n-o sa cada.!

- Sa puna la indoiala caderea bolidului meu.!

- O sa cada acolo unde am spus.!

- I-am fixat locul caderii.!

- Si pentru ca dreptatea mi-a fost refuzata.

- Ma voi duce sa-mi apar drepturile pana la capat, si voi pleca asta-seara chiar.

- Am sa-mi sustin dreptul pana la ultima instanta, si pornesc la drum chiar astazi.

- In Japonia! urla Dean Forsyth.

- In Patagonia! urla la fel de tare doctorul Hudelson.

- Uraaa! raspunsera intr-un glas cele doua tabere adverse.

Cand toata lumea iesi in strada, multimea se imparti in doua grupuri, carora li se adaugara curiosii care nu putusera gasi loc in sala tribunalului. Si se isca o zarva de toata frumusetea: strigate, provocari, amenintari ale acestor turbati. Si fara indoiala ca s-ar fi trecut repede la fapte, caci, vadit lucru, partizanii lui Dean Forsyth nu cereau decat sa-l linseze pe doctorul Hudelson, iar partizanii doctorului Hudelson erau dornici sa-l linseze pe Dean Forsyth, ceea ce ar fi constituit un mod ultraamerican de a incheia procesul.

Din fericire, autoritatile isi luasera si ele masurile lor de precautie. Numerosi politisti intervenira cu hotarare, la momentul oportun, despartindu-i pe adversari.

Imediat ce adversarii se despartira, mania superficiala li se spulbera ca prin farmec. Cum trebuiau totusi sa pastreze un motiv ca sa faca larma cat mai multa, incetara sa strige impotriva sefului taberei adverse, dar continuara in schimb sa strige pentru cel al carui drapel il adoptasera.

«Traiasca Dean Forsyth!» «Traiasca Hudelson!»

Strigatele acestea se incrucisara cu un zgomot ca de tunet. Curand, ele se contopira intr-un singur racnet: «La gara!» urlau cele doua grupuri, in sfarsit de acord.

Si, de indata, multimea se randui de la sine in doua alaiuri, care strabatura piezis piata Constitutiei scapata acum de balonul lui Walter Vragg. In fruntea unuia din alaiuri pasea mandru Dean Forsyth, iar doctorul Hudelson se afla in fruntea celuilalt alai.

Politistii ii lasara in pace, nepasatori, caci nu se mai temeau de tulburari. Intr-adevar, nu mai exista pericolul unei ciocniri intre cele doua alaiuri, dintre care unul il conducea triumfal pe Dean Forsyth la Gara de Vest, prima etapa spre San Francisco si Japonia, iar celalalt il insotea, nu mai putin triumfal pe Sydney Hudelson la Gara de Est, punctul terminus al liniei spre New York, de unde doctorul avea sa se imbarce pentru Patagonia.

Incetul cu incetul strigatele scazura, apoi se stinsera in departare.

John Proth, care, din pragul portii, se distrase privind multimea galagioasa, se gandi atunci ca era ora mesei si se pregati sa intre in casa.

In clipa aceea se apropiara de el un domn si o doamna, care inaintasera ocolind piata.

- O clipa, va rog, domnule judecator, spuse gentlemanul.

- Va stau la dispozitie, domnule si doamna Stanfort, raspunse domnul Proth politicos.

- Domnule judecator, continua Seth Stanfort, acum doua luni ne-am prezentat in fata dumneavoastra ca sa ne casatorim.

- Si ma bucur ca am putut sa va cunosc cu aceasta ocazie, declara domnul Proth.

- Astazi, domnule judecator, adauga Seth Stanfort, venim in fata dumneavoastra ca sa divortam.

Judecatorul Proth, om cu experienta, isi dadu seama ca nu era cazul sa incerce o impacare.

Ma bucur si cu prilejul acesta ca vom reinnoi cunostinta, spuse el, calm.

Cei doi se inclinara.

- Fiti buni si intrati, le propuse judecatorul.

- E neaparata nevoie? intreba domnul Seth Stanfort, asa cum facuse si cu doua luni mai inainte.

Si, tot ca acum doua luni, domnul Proth ii raspunse calm:

- Deloc.

Mai multa intelegere nici ca s-ar fi putut sa aiba cineva. Dealtfel, cu toate ca in general nu sunt pronuntate in conditii atat de anormale, divorturile pot fi obtinute grozav de lesne in marea Republica!

Nimic nu pare mai simplu si in aceasta uimitoare tara a Americii, in care mai usor te dezlegi decat te legi. In unele dintre statele ei e suficient sa-ti stabilesti un domiciliu fictiv, si nu-i deloc nevoie sa te prezinti personal la divort. Niste agentii speciale se insarcineaza sa stranga martorii si sa procure oameni de paie. In acest scop, exista recrutori, dintre care unii sunt celebri.

Domnul si doamna Stanfort n-aveau nevoie sa recurga la asemenea subterfugii. Demersurile si indeplinirea formalitatilor necesare ei le facusera pe adresa domiciliului real, la Richmond, in inima Virginiei. Si daca se aflau acum la Whaston, aceasta se datora numai toanei de a-si desface casatoria acolo unde o savarsisera.

- Aveti actele in regula? intreba judecatorul.

- lata-le pe ale mele, spuse doamna Stanfort.

- Si pe ale mele, spuse domnul Stanfort.

Domnul Proth lua actele, le cerceta si se asigura ca erau absolut in regula. Dupa care se multumi sa raspunda:

- Iata actul de divort, gata tiparit. Ramane doar sa va scriu numele, iar dumneavoastra sa-l semnati. Dar nu stiu daca vom putea aici.

- Dati-mi voie sa va pun la dispozitie stilograful acesta perfectionat, interveni domnul Stanfort intinzandu-i judecatorului obiectul numit.

- Si cartonul acesta pe care se poate scrie perfect, adauga doamna Stanfort, luand din mainile cameristei o cutie plata si dand-o judecatorului.

- Aveti solutie pentru orice, aproba domnul Proth, incepand sa completeze randurile albe ale actului imprimat.

Dupa ce termina munca aceasta, judecatorul ii intinse tocul doamnei Stanfort.

Fara o vorba, fara sa sovaie, cu mana sigura, ea semna: Arcadia Walker.

Cu acelasi sange rece domnul Seth Stanfort semna dupa ea.

Apoi fiecare dintre ei intinse, ca si cu doua luni mai inainte, cate o hartie de cinci sute de dolari:

- Drept onorariu, spuse din nou domnul Seth Stanfort.

- Pentru saraci, repeta doamna Arcadia Walker.

Dupa care, fara sa mai zaboveasca, se inclinara amandoi in fata judecatorului, se salutara reciproc si se departara fara sa se uite inapoi, unul urcand spre cartierul Wilcox, celalalt pornind in directie opusa.

Cand disparura, domnul Proth intra in casa, unde masa il astepta cam de mult.

- Stii, Kate, ce ar trebui sa-mi scriu pe firma? o intreba el pe batrana, legandu-si servetul la gat.

- Nu, domnule.

- Ar trebui sa scriu asa: «Aici casatoriile se fac calare si divorturile pe jos!»

XIII IN CARE, DUPA CUM A PREVAZUT JUDECATORUL PROTH, SE VEDE IVINDU-SE UN AL TREILEA CONCURENT, URMAT DE UN AL PATRULEA.

E mai bine sa renuntam la descrierea profundei mahniri a familiei Hudelson si a deznadejdii lui Francis Gordon. Fireste, acesta din urma n-ar fi sovait sa se desparta de unchiu-sau, sa se lipseasca de consimtamantul lui si sa-i infrunte mania si urmarile ei inevitabile. Dar ceea ce putea face impotriva domnului Dean Forsyth, nu putea face impotriva domnului Hudelson. Zadarnic incercase doamna Hudelson sa obtina consimtamantul sotului si sa-l faca sa-si schimbe hotararea; nici rugamintile si nici mustrarile ei nu-l clintira pe incapatanatul medic. Loo, micuta Loo insasi, se vazu respinsa fara mila, cu toate rugamintile, lingusirile si lacrimile ei neputincioase.

De acum, nu mai putea fi vorba nici macar sa se reinceapa incercarile acestea, caci unchiul si tatal, atinsi definitiv de nebunie, plecasera spre meleaguri departate.

Si totusi, cat de nesabuita era aceasta dubla plecare! Cat de inutil era divortul dintre Seth Stanfort si Arcadia Walker, pricinuit de afirmatiile celor doi astronomi! Daca aceste patru persoane si-ar fi impus sa chibzuiasca macar douazeci si patru de ore in plus, purtarea lor ar fi fost cu siguranta alta.

Caci, intr-adevar, chiar in dimineata zilei urmatoare, ziarele din Whaston si din alte parti publicara, sub semnatura lui J. B. K. Lowenthal, director al Observatorului din Boston, o nota care schimba cu totul situatia. Deloc blanda fata de cele doua glorii whastoniene, nota, pe care o redam mai jos in extenso22, cuprindea urmatoarele: «O comunicare facuta zilele acestea de catre doi amatori din orasul Whaston a starnit mare emotie in public. E de datoria noastra sa punem lucrurile la punct.

Sa ni se ingaduie mai intai sa deplangem faptul ca niste comunicari atat de grave sunt facute cu usurinta, fara sa fie supuse in prealabil controlului unor savanti veritabili. Caci asemenea savanti exista. Stiinta lor garantata de brevete si de diplome isi da roadele in multe observatoare oficiale.

Fara indoiala, e laudabil sa observi primul un corp ceresc care are bunavointa sa strabata campul unei lunete indreptata spre cer. Dar intamplarea aceasta fericita nu are puterea sa transforme dintr-o data niste simpli amatori in matematicieni de profesie. Daca, netinand seama de adevarul acesta bazat pe bun-simt, abordam cu nesabuinta probleme care cer o competenta speciala, ne expunem la savarsirea unor erori de felul aceleia pe care avem datoria sa o indreptam.

Este cu totul exact ca bolidul de care se ocupa in momentul de fata intreaga lume a suferit o perturbatie. Dar domnii Forsyth si Hudelson au facut marea greseala sa se multumeasca doar cu o singura observatie si sa-si bazeze pe aceasta data incompleta calculele, care, altminteri, sunt false. Tinand seama numai de abaterea pe care au putut-o constata in seara de 11 sau in dimineata de 12 mai, s-ar ajunge, intr-adevar, la rezultate cu totul diferite de ale lor. Dar mai e ceva in plus. Tulburarea in mersul bolidului n-a inceput si nu s-a sfarsit la 11 mai si nici la 12 mai. Prima perturbatie dateaza din 10 mai, si la ora actuala se mai produce inca.

Perturbatia aceasta, sau mai degraba perturbatiile succesive, au avut ca rezultat, pe de o parte, sa apropie bolidul de suprafata Pamantului, si, pe de alta parte, sa faca sa-i devieze traiectoria. La data de l7 mai, distanta bolidului descrescuse la aproximativ 78 kilometri, iar deviatia traiectoriei sale atingea aproape 55 minute de arc.

Aceasta dubla modificare a starii lucrurilor interioare n-a fost realizata dintr-o data. Ea este, dimpotriva, totalul schimbarilor foarte mici care n-au incetat sa se adauge unele dupa altele din ziua de zece a lunii curente.

Pana acum a fost imposibil sa se descopere motivul tulburarii suferite de bolid. Nimic de pe cer nu pare de natura a o explica. Cercetarile in aceasta directie continua si nu ne indoim ca ele vor da un rezultat in cel mai scurt timp.

Oricum ar fi in privinta aceasta, e cel putin prematur sa se anunte caderea asteroidului si sa fixeze a fortiori data si locul caderii. Evident, daca necunoscuta cauza care influenteaza bolidul va continua sa actioneze in acelasi sens, el va sfarsi prin a cadea, dar nimic nu ne indreptateste pana acum sa afirmam ca asa va fi. In momentul de fata, viteza relativa i-a crescut in mod necesar, deoarece bolidul descrie o orbita mai mica. Nu va exista deci nici o tendinta de cadere, in cazul cand forta care il solicita va inceta de-a-i mai fi aplicata.

In ipoteza contrara, deoarece perturbatiile constatate la fiecare trecere a bolidului sunt pana in ziua de azi inegale, iar variatiile lor de intensitate par a nu se supune nici unei legi, nu s-ar putea, chiar prevazandu-se caderea, sa i se precizeze nici data si nici locul.

In rezumat, concluziile noastre sunt urmatoarele: caderea bolidului pare probabila; dar nu e sigura. In orice caz, nu este iminenta.

Sfatuim deci publicul sa-si pastreze calmul, in fata unei eventualitati care ramane ipotetica si a carei realizare, in plus, nu poate duce la nici un rezultat practic. Pe viitor, vom avea grija, dealtfel, sa tinem publicul la curent, prin note zilnice care vor relata zi de zi desfasurarea evenimentelor».

Or fi luat cunostinta de concluziile lui J. B. K. Lowenthal domnul Seth Stanfort si doamna Arcadia Walker? Iata un lucru despre care nu stim nimic. In ceea ce ii priveste pe domnul Dean Forsyth si pe doctorul Sydney Hudelson, primul primi la Saint-Louis, in statul Missouri, iar al doilea la New York, lectia directorului Observatorului din Boston. Si se rosira primind-o, ca si cum li s-ar fi tras palme.

Oricat de cumplita le-ar fi fost umilirea, nu le ramanea decat sa se plece in fata ei. Cu un savant ca J. B. K. Lowenthal nu se discuta. Domnul Forsyth si domnul Hudelson se reintoarsera deci cu coada intre picioare la Whaston, primul sacrificandu-si biletul platit pana la San Francisco, celalalt lasand prada lacomiei unei companii de transporturi pretul cabinei pe care o si retinuse pana la Buenos-Aires.

Reintorsi la domiciliile respective, se urcara nerabdatori unul in turn, celalalt in foisor. Si nu avura nevoie de mult timp ca sa-si dea seama ca J. B. K. Lowenthal avea dreptate, caci regasira cu greu bolidul, si nu la locul pe care calculele lor, hotarat inexacte, il fixasera.

Dean Forsyth si doctorul Hudelson incepura sa resimta curand urmarile penibilei lor erori. Ce devenisera alaiurile care ii condusesera in triumf la gara? Vadit lucru, publicul nu-i mai privea cu ochi buni. Cat de dureros le-a fost, dupa ce savurasera din plin popularitatea, sa fie deodata lipsiti de bautura aceasta ametitoare!

Dar un necaz si mai mare avea sa se abata curand asupra lor. Asa cum daduse sa se inteleaga judecatorul Proth, un al treilea concurent li se ridica in fata. Lucrul acesta mai intai se zvoni, apoi, peste cateva ore, zvonul deveni stire oficiala, trambitata urbi et orbi23.

Si era de combatut acest al treilea concurent, care reunea in persoana lui intregul univers civilizat. Daca Dean Forsyth si doctorul Hudelson n-ar fi fost orbiti de patima, i-ar fi prevazut inca de la bun inceput interventia. In loc sa-si intenteze reciproc un proces ridicul, ar fi trebuit sa-si spuna ca diversele guverne din lume se vor ocupa neaparat de miile si de miliardele al caror aport subit putea sa dezlantuie cea mai cumplita revolutie financiara. Rationamentul acesta, atat de firesc si de simplu, Dean Forsyth si doctorul Hudelson nu-l facusera totusi, iar anuntul reunirii unei conferinte internationale ii lovi ca un trasnet.

Amandoi alergara sa se informeze. Vestea era exacta. Ba chiar erau cunoscute si numele membrilor viitoarei conferinte care urmau sa se intruneasca la Washington, la o data pe care durata calatoriei unor delegati o amana, din nefericire, mai mult decat ar fi fost de dorit. Totodata, guvernele zorite de imprejurari hotarasera ca, pana la sosirea tuturor delegatilor, sa se tina la Washington doua intruniri pregatitoare a diversilor diplomati acreditati pe langa guvernul american. Delegatii extraordinari urmau sa soseasca in timp ce se tineau intrunirile pregatitoare, in cursul carora avea sa se netezeasca terenul in asa fel incat conferinta definitiv constituita sa aiba, inca de la prima sedinta, un program bine definit.

Nu-i aci locul sa insiram lista tuturor statelor dornice sa faca parte din conferinta. Dupa cum am aratat, lista aceasta cuprindea intregul univers civilizat24.

Toate ambitiile erau permise. Toate sperantele erau legitime, caci nimeni nu stia inca unde avea sa cada meteorul, admitand ca avea sa cada realmente.

Prima adunare pregatitoare avu loc la 25 mai la Washington. Ea incepu prin rezolvarea ne varietur25 a chestiunii Forsyth-Hudelson, care nu ceru mai mult de cinci minute. Zadarnic incercara sa se faca ascultati cei doi astronomi-amatori, caci fura dati afara ca niste bieti nepoftiti. E lesne de inchipuit furia lor, cand se reintoarsera la Whaston. Dar adevarul ne sileste sa aratam ca acuzatiile li se pierdura in vant. In presa care atata vreme ii acoperise cu flori nu se gasi nici un ziar care sa le ia apararea! Vai! Ziarele se saturasera pana in gat de «onorabilul cetatean din Whaston», de «iscusitul astronom», de «matematicianul pe cat de stralucit pe atat de modest!» Acum schimbasera tonul.

«Ce-au cautat la Washington aceste doua paiate?. Au fost primii care au semnalat meteorul?. Ei si?. Intamplarea asta gratuita le dadea vreun drept?. Aveau vreun amestec in caderea lui? Zau, nici n-ar fi cazul sa fie discutate niste pretentii atat de ridicule!» Iata cum se exorima de data aceasta presa. Sic transit gloria mundi!26

Dupa rezolvarea primei chestiuni incepura lucrarile serioase.

Mai intai, se tinura cateva sedinte pentru intocmirea listei statelor suverane, carora avea sa li se recunoasca dreptul de a participa la conferinta. Multe din ele n-aveau reprezentanti acreditati la Washington. Ramanea deci sa se rezolve principiul colaborarii lor pana in ziua cand Conferinta avea sa-si inceapa discutia de baza. Intocmirea listei acesteia nu se facu de la sine si discutiile atinsera un grad de insufletire care promitea pentru viitor. Dupa sapte sedinte consecutive, nu se ajunsese inca la nici o concluzie, cand, pe ziua de l iunie, un incident neasteptat veni sa tulbure spiritele.

Asa cum fagaduise, J. B. K. Lowenthal dadea regulat, in fiecare zi, vesti despre bolid, sub forma unor note scurte comunicate presei. Pana atunci, notele lui nu cuprinsesera nimic deosebit. Se multumisera sa informeze lumea ca mersul meteorului continua sa sufere schimbari foarte mici, al caror total facea caderea din ce in ce mai probabila, fara a da totusi posibilitatea de a o considera ca sigura.

Dar nota publicata la l iunie era cu totul diferita de cele precedente. Tulburarea bolidului s-ar fi putut crede ca e contagioasa, intr-atat de tulburat se arata la randul sau J. B. K. Lowenthal.

«Nu fara o reala emotie, spunea el in ziua aceea, aducem la cunostinta publicului ciudatele fenomene carora le-am fost martor, faptele care tind nici mai mult nici mai putin decat sa nimiceasca bazele stiintei astronomice, adica ale stiintei insasi, caci cunostintele omenesti formeaza un tot ale carui parti sunt legate intre ele. Dar, oricat de inexplicate si de inexplicabile ar fi aceste fenomene, nu putem sa nu le recunoastem caracterul de certitudine absoluta.

Comunicarile noastre anterioare au informat publicul ca mersul bolidului din Whaston a suferit perturbatii succesive si neintrerupte, a caror cauza si lege au fost cu neputinta de aflat pana acum. Lucrul acesta insa era cat se poate de nefiresc. Astronomul, intr-adevar, citeste pe cer ca intr-o carte, si, de obicei, prevede tot ce se petrece acolo sau macar intrevede rezultatele faptului petrecut. Asa, de pilda, eclipsele anuntate cu sute de ani inainte au loc in secunda fixata, supunandu-se parca ordinului fiintei pieritoare a carei prestiinta le-a vazut in negurile viitorului si care, in clipa cand prezicerea i se realizeaza, isi doarme de mult somnul vesnic.

Totusi, daca perturbatiile observate pana acum nu erau normale, in schimb nu contraziceau datele stiintei, iar daca ne ramanea necunoscuta cauza lor, puteam sa invinovatim imperfectia metodelor noastre de cercetare.

Astazi insa nu mai este asa. De alaltaieri, 30 mai, mersul bolidului a suferit noi abateri in contradictie absoluta cu cele mai temeinice cunostinte teoretice pe care le avem. Aceasta inseamna ca trebuie sa renuntam la speranta de-a le gasi vreodata explicatii satisfacatoare; principiile care aveau putere de axiome si pe care se intemeiau calculele noastre nu mai sunt aplicabile in cazul de fata.

Pana si cel mai putin priceput dintre astronomi a putut sa observe cu usurinta ca in a doua trecere din dupa-amiaza zilei de 30 mai bolidul, in loc sa-si continue apropierea de Pamant, neintrerupta de la l0 mai, s-a departat, dimpotriva, in mod simtitor. Pe de alta parte, inclinarea orbitei lui, care de douazeci de zile tindea sa devina din ce in ce mai mult nord-est-sud-vest, a incetat dintr-o data sa se mai accentueze.

Fenomenul acesta brusc cuprindea si el ceva de neinteles; dar ieri, 3l mai, la a patra trecere dupa rasaritul soarelui, am fost obligati sa constatam ca orbita meteorului redevenise aproape exact nord-sud, pe cand distanta fata de Pamant ramasese, din ajun, neschimbata.

Aceasta e situatia actuala. Stiinta e neputincioasa in fata unor fapte care par atat de incoerente, daca in Univers poate exista ceva incoerent.

In prima noastra nota am spus ca, desi caderea era inca nesigura, trebuia sa fie socotita cel putin probabila. Acum nu mai indraznim sa fim atat de afirmativi si preferam sa ne marginim la modesta marturisire a ignorantei noastre.»

Daca un anarhist ar fi aruncat o bomba in mijlocul celei de-a opta adunari pregatitoare, bomba tot n-ar fi izbutit sa intreaca efectul notei lui J. B. K. Lowenthal. Ziarele care o reproduceau, insotita de comentarii pline cu semne de exclamare, erau smulse din mainile vanzatorilor. Intreaga dupa-amiaza se pierdu in discutii si in schimburi de pareri destul de nervoase, spre marea paguba a laborioaselor lucrari ale Conferintei.

In zilele urmatoare, lucrurile se agravara si mai mult. Notele lui J. B. K. Lowenthal se succedara, intr-adevar, unele mai uimitoare decat altele. In mijlocul baletului atat de minunat oranduit al astrelor, bolidul parea ca danseaza un adevarat cancan, o fantezie de unul singur, fara regula si masura. Orbita lui cand se inclina cu trei grade spre est, cand se redresa cu patru grade spre vest. Daca, la vreuna din treceri, parea ca se apropie putin de Pamant, la trecerea urmatoare se afla cu cativa kilometri mai departe. Sa innebunesti, nu alta!

Nebunia aceasta cuprindea incetul cu incetul Conferinta Internationala. Nesiguri pe utilitatea practica a discutiilor, diplomatii lucrau alene si fara vointa hotarata de-a ajunge la un rezultat.

Timpul trecea totusi. Din feluritele puncte ale globului delegatii tuturor natiunilor se indreptau grabiti spre America si spre Washington. Multi dintre ei sosisera; curand, numarul lor devenise suficient pentru constituirea legala a Conferintei, fara sa mai fie asteptati colegii care trebuiau sa vina de la distante mai mari. Aveau sa inceapa oare discutarea unei probleme careia nici macar primul punct nu-i fusese clarificat?

Membrii adunarii pregatitoare se ambitionara, si, printr-o munca indarjita, izbutira, in opt sedinte suplimentare, sa catalogheze statele ai caror delegati urmau sa fie admisi la sedinte. Se fixa un numar de cincizeci si doua de state, dintre care douazeci si sase din Europa, sase din Asia, patru din Africa si saptesprezece regate ereditare, douazeci si doua de republici si sase principate. Aceste cincizeci si doua de imperii, monarhii, republici si principate, fie prin ele insele, fie prin statele vasale si prin coloniile lor, erau deci recunoscute ca singurele proprietare ale globului de aur.

Dealtfel, era si timpul ca adunarile pregatitoare sa ajunga la aceasta concluzie. Delegatii celor cincizeci si doua de state admise sa participe la deliberari se aflau in marea lor majoritate la Washington sau soseau zilnic.

Conferinta Internationala se reuni deci, pentru prima oara, in ziua de l0 iunie, la orele doua dupa-amiaza, sub presedintia delegatului cel mai in varsta, care se nimeri sa fie domnul Solies, profesor de oceanografie si delegat al principatului Monaco. Conferinta trecu imediat la constituirea biroului definitiv.

La primul scrutin, presedintia ii fu atribuita, in semn de respect pentru tara-gazda, domnului Harvey, jurisconsult eminent si reprezentant al Statelor Unite. Vicepresedintia fu ceva mai disputata. Ea ii reveni pana la urma Rusiei, in persoana domnului Saratoff. Apoi fura alesi ca secretari delegatul francez, delegatul englez si delegatul japonez.

Dupa indeplinirea formalitatilor acestora, presedintele rosti o cuvantare foarte curtenitoare si foarte aplaudata; apoi anunta ca se va trece la alegerea a trei subcomisii care vor avea sarcina sa caute cea mai buna metoda de lucru din intreitul punct de vedere demografic, financiar si juridic.

Tocmai incepuse votarea, cand un usier se indrepta spre fotoliul prezidential si-i inmana domnului Harvey o telegrama.

Domnul Harvey incepu sa citeasca telegrama; dar pe masura ce o citea, fata lui exprima o uimire crescanda. Dupa o clipa de gandire, presedintele ridica totusi, dispretuitor, din umeri, ceea ce nu-l impiedica, dupa o alta clipa de gandire, sa agite clopotelul ca sa atraga atentia colegilor sai.

Cand se facu tacere, domnul Harvey spuse:

- Domnilor, cred ca e de datoria mea sa va aduc la cunostinta ca am primit in momentul acesta o telegrama. Nu ma indoiesc catusi de putin ca e trimisa de vreun nebun. Dar mi se pare mai corect sa v-o citesc. Telegrama, altminteri nesemnata, e conceputa astfel: «Domnule Presedinte, Am onoarea sa informez Conferinta Internationala ca bolidul, care trebuia sa constituie obiectul discutiilor ei, nu este res nullius27, dat fiind ca e proprietatea mea personala.

Conferinta Internationala n-are deci nici un temei sa existe, si, daca persista in sensul acesta, lucrarile ei sunt dinainte nule si neavenite.

Prin vointa mea, bolidul se apropie de Pamant; iar de cazut va cadea pe proprietatea mea, deci mie imi apartine.»

- Telegrama nu e semnata? intreba delegatul englez.

- Nu.

- In aceste conditii, nu e cazul s-o luam in seama, declara reprezentantul imperiului german.

- Aceasta e si parerea mea, aproba presedintele; cred ca raspund sentimentului unanim al colegilor, clasand pur si simplu documentul in arhivele Conferintei. Sunteti de aceeasi parere, domnilor?. Nimeni nu e impotriva? Atunci, sedinta continua.

XIV IN CARE VADUVA THIBAUT, AMESTECANDU-SE PROSTESTE IN CELE MAI SUPERIOARE PROBLEME DE MECANICA CEREASCA, II PRICINUIESTE MARI GRIJI BANCHERULUI ROBERT LECOEUR.

Mintile luminate sustin ca progresul va duce la disparitia treptata a slujbelor care aproape ca nu cer munca, dar sunt, in schimb, gras platite. Sa le credem pe cuvant. In orice caz, exista cel putin o asemenea slujba pe vremea cand se petreceau ciudatele evenimente povestite aici.

Aceasta slujba o avea vaduva Thibaut, fosta macelareasa, care facea curatenie in casa lui Zephyrin Xirdal.

Toata munca vaduvei Thibaut consta, intr-adevar, numai din curatitul odaii acestui savant dezechilibrat. Si cum mobilierul odaii era redus la cea mai simpla expresie, intretinerea curateniei nu putea fi socotita drept o a treisprezecea isprava a lui Hercule. Restul locuintei aproape ca n-o privea pe vaduva Thibaut. In a doua odaie, mai ales, ii fusese interzis cu desavarsire sa atinga, sub orice motiv, vrafurile de hartii care zaceau pretutindeni, iar maturatul trebuia sa se limiteze doar la un mic patrat central, unde podeaua ramasese goala.

Vaduva Thibaut, mare iubitoare a ordinei si a curateniei, suferea vazand haosul care inconjura patratul de podea, aflat ca o insulita in mijlocul oceanului, si dorea cu inflacarare sa faca macar o data curatenie generala. Intr-o zi, aflandu-se singura in casa, indraznise sa-si satisfaca dorinta. Dar Zephyrin Xirdal, reintors pe neasteptate, se infuriase atata, fata lui de obicei blanda exprimase o asemenea ferocitate, incat vaduva Thibaut ramasese vreme de opt zile in prada unui tremur nervos. De atunci, nu mai incercase nici cea mai mica incursiune pe teritoriul scos de sub jurisdictia ei.

Din multiplele oprelisti care stavileau avantul insusirilor ei profesionale, rezulta ca vaduva Thibaut aproape ca nu mai avea nimic de facut. Altminteri, asta n-o impiedica sa-si petreaca zilnic cate doua ore la boierul ei - asa ii spunea ea lui Zephyrin Xirdal, cu o politete pe care o socotea rafinata - consacrandu-si sapte sferturi de ora unei conversatii, sau mai exact unui monolog de bun-gust.

La numeroasele ei calitati, vaduva Thibaut adauga, intr-adevar, o uimitoare usurinta de-a vorbi. Unii sustineau ca era o gura-sparta fara pereche. Dar asta numai din rea-vointa. Vaduvei ii placea sa vorbeasca, si atata tot.

Si nu-si chinuia cine stie cat mintea. In genere, tema primelor ei discursuri era distinctia familiei care o numara printre membrii sai.

Deschizand apoi capitolul nenorocirilor proprii, vaduva explica datorita caror imprejurari nefericite o macelareasa poate fi transformata in slujnica. Faptul ca povestea aceasta sfasietoare era cunoscuta si rascunoscuta n-avea nici o importanta. Vaduva Thibaut o povestea mereu, cu egala placere. Dupa ce epuiza si subiectul acesta, incepea sa vorbeasca despre feluritele persoane la care lucrase. Cu obiceiurile, parerile si felul de a fi al acestor persoane, ea compara parerile, felul de-a fi si obiceiurile lui Zephyrin Xirdal, distribuind cu impartialitate dezaprobarile si laudele.

Zephyrin Xirdal, fara sa-i raspunda vreodata, dovedea o rabdare de neclintit. E drept ca, pierdut in ganduri cum era, nu-i auzea trancaneala. Si lucrul acesta, la urma urmei, ii scadea mult meritul. Oricum, insa, lucrurile mergeau asa de ani de zile, ea vorbind mereu, el neascultand-o niciodata, si amandoi, de fapt, foarte multumiti unul de altul.

La 30 mai, vaduva Thibaut facu ceea ce facea de obicei in fiecare zi, adica intra la noua dimineata in locuinta lui Zephyrin Xirdal. Savantul plecase in ajun cu prietenul sau Marcel Leroux, si locuinta era goala.

Vaduva Thibaut nu se mira prea mult. O lunga serie de plecari anterioare faceau ca disparitiile acestea neasteptate sa i se para normale. Plictisita doar de faptul ca n-avea cine s-o asculte, incepu curatenia, ca de obicei.

Un obiect ciudat, un fel de ladita negricioasa, micsora simtitor suprafata legitima a patratului de podea rezervat pentru matura. Ce-o mai fi si asta? Hotarata sa nu ingaduie o asemenea incalcare a drepturilor proprii, vaduva Thibaut deplasa obiectul fara sa sovaie, apoi isi continua linistita munca.

Fiind nitelus surda, vaduva nu auzi bazaitul usor care iesea din ladita, iar lumina albastrie a reflectorului metalic, atat de slaba, scapa de asemenea privirii ei distrate. Totusi, la un moment dat, un lucru ciudat ii atrase atentia: cum tocmai trecea prin fata reflectorului metalic, un branci irezistibil o facu sa cada pe podea. Seara, cand se dezbraca, vaduva avu surpriza sa constate ca o vanataie cat toate zilele, aproape neagra, ii impodobea soldul drept; faptul acesta i se paru deosebit de ciudat, caci de cazut cazuse pe partea stanga. Cum, din intamplare, nu se mai apropiase de axa reflectorului, fenomenul se produsese o singura data; iata de ce vaduva nu se gandi sa faca nici cea mai mica legatura intre caderea ei si ladita miscata cu atata curaj. Isi spuse ca pesemne calcase stramb, si nu se mai gandi la accident.

Patrunsa de sentimentul datoriei, vaduva Thibaut nu uita, dupa ce termina maturatul, sa puna ladita la loc. Si trebuie sa recunoastem ca isi dadu toata silinta, caznindu-se s-o aseze exact asa cum o gasise.

Daca nu izbuti decat intr-o masura, trebuie s-o scuzam, caci nu dinadins indrepta ea cilindrul vartejului de pulbere intr-o directie oarecum diferita de directia anterioara.

In zilele urmatoare, vaduva Thibaut proceda la fel. De ce si-ar fi schimbat niste obiceiuri atat de virtuoase si de laudabile?

Mai trebuie sa recunoastem insa ca, datorita obisnuintei, ladita negricioasa isi pierdu incetul cu incetul in ochii vaduvei mult din importanta pe care o avusese si ca vaduva, dupa maturatul zilnic, se ingriji tot mai putin s-o repuna exact in pozitia de la inceput. Fireste, vaduva Thibaut nu uita sa duca ladita in fata ferestrei, fiindca acolo ii placuse domnului Xirdal s-o aseze, dar reflectorul metalic isi deschidea acum orificiul in directii din ce in ce mai variate. Intr-o zi isi proiecta cilindrul ceva mai la dreapta, in alta zi ceva mai la stanga. Vaduva Thibaut n-avea intentii rele si nu banuia ce zbucium cumplit ii pricinuia lui J. B. K. Lowenthal colaborarea ei. Ba chiar, o data, rasturnand din nebagare de seama reflectorul, nu vazu nici un neajuns in faptul ca ii indrepta bataia direct spre tavan.

Astfel, indreptat spre zenit, isi regasi Zephyrin Xirdal aparatul, cand se reintoarse acasa, in ziua de l0 iunie, pe la vremea pranzului.

Xirdal isi petrecuse vacanta la mare, intr-un mod cat se poate de placut; si poate ca si-ar mai fi prelungit-o daca, la douasprezece zile dupa ce sosise acolo, n-ar fi avut ciudata fantezie sa-si puna rufe curate. Toana aceasta il impinse sa-si desfaca pachetul, in care gasi, spre marea lui mirare, douazeci si sapte de borcanase cu gura larga. Zephyrin Xirdal casca ochii mari. Ce cautau aici cele douazeci si sapte de borcane? Dar, curand, lantul amintirilor se lega si ii revenira in minte planurile pilei electrice, atat de pasionante si atat de complet uitate.

Dupa ce isi trase, drept pedeapsa, cativa pumni, Xirdal se grabi sa-si impacheteze la loc cele douazeci si sapte de recipiente si, parasindu-si prietenul, sari intr-un tren care il readuse direct la Paris.

S-ar fi putut intampla ca, pe drum, Zephyrin Xirdal sa uite motivul urgent care il readucea acasa. Si asta n-ar fi fost deloc extraordinar. Dar un incident ii reimprospata memoria, de cum puse piciorul pe peronul garii Saint-Lazare.

Legase cu atata grija pachetul cu cele douazeci si sapte de recipiente, incat hartia se desfacu tocmai atunci si-si goli pe asfalt continutul, care se sparsese facand un zgomot cumplit. Doua sute de persoane se intoarsera, crezand ca e vorba de-un atentat anarhist. Dar nu-l vazura decat pe Zephyrin Xirdal, care isi privea nauc paguba.

Nenorocirea avu insa avantajul sa-i reaminteasca stapanului raposatelor borcane scopul pentru care sosise la Paris. Inainte de-a ajunge acasa, Xirdal trecu deci pe la negustorul de produse chimice si cumpara alte douazeci si sapte de recipiente nou-noute; apoi se abatu si pe la tamplar, unde armatura comandata il astepta zadarnic, de zece zile.

Impovarat cu aceste pachete si arzand de nerabdare sa-si reinceapa experientele, Xirdal deschise usa, grabit. Dar ramase incremenit in prag cand dadu cu ochii de aparatul al carui reflector se casca spre zenit.

Pe Zephyrin Xirdal il napadira imediat amintirile. Si-l tulburara atat de puternic incat mainile i se muiara lasand sa scape povara. Aceasta, supunandu-se imediat legilor gravitatii, nu sovai sa porneasca direct spre centrul Pamantului. Si nici vorba ca ar fi ajuns la destinatie, daca, din nefericire, n-ar fi fost oprite de podea, unde armatura de lemn se franse in doua, iar cele douazeci si sapte de recipiente se sparsera cu mare zgomot. Iata, deci, cincizeci si patru de borcane sparte in mai putin de o ora. Cu un asemenea ritm, n-ar fi trebuit prea mult ca Zephyrin Xirdal sa-si lichideze contul de la banca!

Dar iscusitul spargator de sticla nici nu-si dadu macar seama ce prapad facuse. Incremenit in pragul usii, el isi privea ganditor aparatul.

«Asta e isprava vaduvei Thibaut», isi spuse Xirdal, hotarandu-se sa intre. Si, fireste, cuvintele lui dovedeau cat de bine stia sa ghiceasca adevarul.

Cand ridica privirea, descoperi in tavan si deasupra tavanului, in acoperis, o mica gaura, situata exact in axa reflectorului metalic, in centrul caruia becul continua sa se invarteasca nebuneste. Gaura, prin care ar fi putut sa incapa un creion, avea marginile atat de precise incat parea facuta cu burghiul.

Un zambet increti colturile gurii lui Zephyrin Xirdal; savantul incepea sa se distreze.

- Da. da. sopti el.

Totusi, trebuia sa intervina. Aplecandu-se peste aparat, ii intrerupse functionarea. Bazaitul inceta imediat, lumina albastruie se stinse, becul redeveni, incetul cu incetul, nemiscat.

- Da. da., repeta Zephyrin Xirdal, frumoase lucruri trebuie ca s-au mai intamplat!

Cu o mana grabita, rupse apoi banderolele ziarelor ingramadite pe masa si citi razand din toata inima notele prin care J. B. K. Lowenthal aducea la cunostinta intregii lumi ciudatele fantezii ale bolidului din Whaston.

Dar citirea altor articole il facu, dimpotriva, sa se incrunte. Ce insemna Conferinta aceasta Internationala, a carei prima sedinta, urmand dupa adunarile pregatitoare, era anuntata chiar pentru ziua aceea? Cum adica sa fie stabilita proprietatea bolidului? Nu-i apartinea de drept celui care il atragea spre Pamant si fara de care ar fi continuat in vecii vecilor sa strabata spatiul?

Zephyrin Xirdal isi aminti insa ca nimeni nu cunostea interventia lui. Trebuia deci sa anunte Conferinta Internationala, pana cand nu apuca sa-si prapadeasca vremea cu lucrari sterile de la bun inceput.

Impingand cu piciorul cioburile celor douazeci si sapte de recipiente, Xirdal alerga pana la posta cea mai apropiata, de unde expedie telegrama pe care domnul Harvey avea s-o citeasca de la inaltimea fotoliului prezidential. Si nu e nimeni de vina daca, datorita unei scapari, neobisnuita la un om atat de putin distrat, uita sa semneze.

Dupa trimiterea telegramei, Xirdal se reintoarse acasa, se informa dintr-o revista stiintifica despre mersul neregulat al meteorului, apoi, dezgropandu-si pentru a doua oara luneta, facu o noua si excelenta observatie care ii servi ca baza pentru noile calcule.

La miezul noptii, cand totul era perfect pregatit, Xirdal isi puse din nou aparatul in functiune si revarsa in spatiu energia radianta cu intensitatea si in directia cuvenita; apoi, o jumatate de ora mai tarziu, dupa ce opri aparatul, se culca linistit si dormi somn adanc.

Zephyrin Xirdal isi urmarea de doua zile experienta, si tocmai oprise functionarea aparatului, pentru a treia oara in dupa-amiaza aceea, cand cineva batu la usa. Ducandu-se sa deschida, se pomeni nas in nas cu bancherul Robert Lecoeur.

- In sfarsit! Iata-te! striga acesta, pasind peste prag.

- Dupa cum vezi, spuse Zephyrin Xirdal.

- Din fericire! raspunse domnul Lecoeur. Caci e a nu stiu cata oara cand urc de pomana cele sase etaje, pana la tine. Unde naiba ai fost?

- Am lipsit cateva zile, spuse Xirdal, rosindu-se fara voia lui.

- Ai lipsit!. striga domnul Lecoeur, indignat. Ai lipsit!. Dar e ingrozitor!. Sa nelinistesti oamenii in halul asta.!

Zephyrin Xirdal isi privi mirat nasul. Sigur, stia ca tine la el. Dar chiar atat de mult.!

- Nu zau, unchiule, dar ce putea sa te supere? intreba el.

- Ce putea sa ma supere? repeta bancherul. Nu stii, nenorocitule, ca toata averea mea se sprijina pe capul tau.

- Nu inteleg, facu Zephyrin Xirdal asezandu-se pe masa si oferindu-i oaspetelui singurul scaun din incapere.

- Cand ai venit sa-mi impartasesti planurile tale fantastice, urma domnul Lecoeur, marturisesc ca m-ai convins.

- Pai sigur!. aproba Xirdal.

- Am mizat deci pe sansa ta si am inceput sa joc din plin, la bursa, in scadere.

- In scadere?

- Da, am inceput sa vand.

- Ce?

- Mine de aur. Iti dai seama ca, daca bolidul cade, minele vor scadea, si.

- Vor scadea! Inteleg din ce in ce mai putin, il intrerupse Xirdal. Nu vad ce influenta poate avea dracovenia mea asupra nivelului unei mine de aur.

- Asupra unei mine, sigur ca n-are, recunoscu domnul Lecoeur. Dar asupra actiunilor ei, e cu totul altceva.

- Fie, accepta Xirdal, fara sa mai staruie. Ai vandut deci actiuni ale minelor de aur. Asta nu-i prea grav. Inseamna doar ca ai actiunile.

- Ba, dimpotriva, n-am niciuna.

- De! facu Zephyrin, naucit. Sa vinzi ceea ce n-ai, cere multa dibacie. Eu n-as fi in stare.

- Operatia asta se cheama speculatie la termen, draga Zephyrin, explica bancherul. Cand va trebui sa livrez actiunile, le voi cumpara, si atata tot.

- Atunci, ce castigi?. Sa vinzi ca sa cumperi nu prea pare ingenios, la prima vedere.

- Te inseli, caci in momentul acela actiunile minelor vor fi mai ieftine.

- Si de ce vor fi mai ieftine?

- Pentru ca bolidul va arunca in circulatie mai mult aur decat contine intregul Pamant la ora actuala. Valoarea aurului va scadea, deci, cel putin la jumatate; iata de ce actiunile minelor de aur nu vor mai pretui aproape nimic. Acum ai inteles?

- Fireste, facu Xirdal, fara convingere.

- La inceput, continua bancherul, ma bucuram ca am avut incredere in tine. Tulburarile observate in mersul bolidului, caderea lui anuntata ca sigura au provocat o prima scadere de douazeci si cinci la suta asupra minelor. Entuziasmat, convins ca scaderea se va accentua enorm, mi-am sporit pozitia in proportii considerabile.

- Adica?

- Adica am vandut o cantitate de mine de aur cu mult mai mare.

- Tot fara sa le ai.?

- Se intelege. iti inchipui deci spaima mea, cand am vazut ce se petrece: tu ai disparut, bolidul s-a oprit din caderea lui si a luat-o razna prin cele patru colturi ale cerului. Iar ca rezultat: actiunile minelor au inceput sa urce, si eu pierd sume enorme. Ce sa cred despre toate astea?

Zephyrin Xirdal isi privi curios nasul. Niciodata nu-l vazuse atat de zguduit.

- Nu prea ti-am inteles bine combinatia, spuse el, in sfarsit. Toate povestile astea sunt prea grele pentru mine. Totusi, mi se pare ca am inteles ca te-ai bucura daca ai vedea bolidul cazand. Ei bine, fii linistit! O sa cada!

- Imi fagaduiesti?

- Iti fagaduiesc.

- Sigur?

- Sigur. Dar dumneata mi-ai cumparat terenul, dupa cum ne-am inteles?

- Fireste, raspunse domnul Lecoeur. Totul e in regula. Am actele de proprietate in buzunar.

- Atunci e bine, aproba Zephyrin Xirdal. Ba pot chiar sa-ti anunt ca experienta mea va fi terminata la 5 iulie. In ziua aceea parasesc Parisul si plec in intampinarea bolidului.

- Care va cadea?

- Care va cadea.

- Am sa merg cu tine! striga domnul Lecoeur, entuziasmat.

- Daca vrei!. spuse Zephyrin Xirdal.

Fie din pricina raspunderii fata de Robert Lecoeur, fie numai datorita interesului stiintific, care il captivase iar in intregime, fapt e ca o influenta favorabila il impiedica pe Xirdal sa mai faca noi nerozii.

Experienta inceputa fu urmarita metodic, si misteriosul aparat bazai, pana la 5 iulie, de peste patrusprezece ori in douazeci de ore.

Din timp in timp, Zephyrin Xirdal facea cate o observatie astronomica asupra meteorului. Astfel putu sa-si dea seama ca totul mergea exact cum prevazuse.

In dimineata zilei de 5 iulie, isi indrepta pentru ultima data obiectivul spre cer.

- Gata, spuse el apoi; acum il pot lasa in pace.

Si incepu imediat sa-si faca bagajele.

Mai intai lua aparatul cu cateva becuri de schimb si o luneta. Le inveli cu multa indemanare si, ca sa le fereasca de accidentele posibile in calatorie, le adaposti in cutii de protectie. Apoi veni randul bagajelor personale.

O problema serioasa i se ivi de cum facu primul pas. In ce sa-si impacheteze lucrurile pe care voia sa le ia? Intr-un cufar? Zephyrin Xirdal nu avusese niciodata un cufar. Atunci intr-o valiza.?

Dupa multa gandire, isi aminti ca trebuia sa aiba o valiza. Si dovada ca o avea intr-adevar e faptul ca o gasi dupa indelungate cercetari, in fundul unei camari, unde se inghesuiau o multime de ramasite ale vietii lui casnice, in mijlocul carora nici cel mai savant anticar nu s-ar mai fi putut descurca.

Valiza aceasta, pe care Zephyrin Xirdal o scoase la lumina, fusese odinioara imbracata in panza. Faptul parea sigur, caci cateva zdrente de panza mai ramasesera inca lipite pe scheletul ei de carton. Cat despre curele, existenta lor anterioara era probabila, dar nu sigura, caci nu mai lasase nici o urma acum.

Zephyrin Xirdal desfacu valiza in mijlocul camerei si statu multa vreme pe ganduri in fata ei. Ce sa puna in ea?

«Numai lucruri absolut trebuitoare, isi spuse el. Trebuie, deci, lucrat metodic si operata o selectie rationala.»

In virtutea principiului acestuia, puse mai intai in valiza trei articole de incaltaminte. Avea sa regrete mai tarziu ca, printr-o nefericita intamplare, dintre aceste trei obiecte, unul era o gheata cu nasturi, altul un pantof cu sireturi, iar al treilea un papuc. Dar, pana una-alta, nepotrivirea lor n-avea nici o importanta, iar o parte a valizei se si umplu. Asta era cel mai important!

Dupa impachetarea incaltamintei, Zephyrin Xirdal, frant de oboseala, isi sterse fruntea, dupa care incepu iar sa chibzuiasca.

Rezultatul reflectiilor sale il facu sa-si dea oarecum seama de nepriceperea lui in arta de a impacheta. Iata de ce, spunandu-si ca nu va ajunge la nimic bun prin metoda clasica, hotari sa se increada in inspiratie.

Isi vari deci mainile pana in coate prin sertare si in maldarul de haine care ii reprezenta garderoba. Peste cateva clipe, un talmes-balmes de obiecte umplu una din despartiturile valizei. Poate ca despartitura cealalta ramasese goala, dar Zephyrin Xirdal habar n-avea. Si fu nevoit sa-si indese lucrurile cu calcaiul, pana cand izbuti sa le faca loc.

Valiza fu apoi legata cu o funie zdravana, printr-o serie de noduri atat de complicate incat autorul lor cu siguranta ca n-avea sa le mai poata dezlega. Apoi Xirdal isi contempla opera cu o satisfactie destul de vanitoasa.

Mai ramanea acum sa se duca la gara. Dar, oricat de neintrecut ar fi fost cand era vorba de mers pe jos, Xirdal nici nu se putea gandi macar sa-si care aparatul, luneta si valiza. Suparator lucru!

Pana la urma, ar fi descoperit pesemne ca exista si trasuri la Paris. Dar fu scutit de efortul acesta intelectual: in prag se ivi domnul Robert Lecoeur.

- Esti gata, Zephyrin? il intreba el.

- Doar vezi ca te asteptam, raspunse cu nevinovatie Xirdal, care uitase ca bancherul trebuia sa mearga cu el.

- Atunci, la drum, spuse domnul Lecoeur. Cate colete ai?

- Trei: aparatul, luneta si valiza.

- Da-mi mie unul si ia-le tu pe celelalte doua. Trasura mea ne asteapta jos.

Ce idee buna! admira Xirdal, inchizand usa in urma lui.

XV IN CARE J. B. K. LOWENTHAL IL ARATA PE CASTIGATORUL LOZULUI CEL MARE.

De cand savarsisera eroarea data pe fata in mod public de catre J. B. K. Lowenthal, si dupa esecul umilitor al tentativei lor pe langa Conferinta Internationala, viata nu mai era deloc vesela pentru domnul Dean Forsyth si pentru doctorul Sydney Hudelson. Uitati, trecuti in randul cetatenilor fara importanta si neglijabili, cei doi astronomi-amatori indurau cu greu indiferenta publicului, dupa ce cunoscusera betia gloriei.

In convorbirile cu ultimii lor partizani, se ridicau amandoi cu violenta impotriva orbirii multimii si-si aparau cauza cu mare spor de argumente. Daca savarsisera o greseala, era drept oare sa patimeasca atata de pe urma ei? Severul lor critic, savantul J. B. K. Lowenthal insusi, nu se inselase si el si nu se vazuse silit, la urma urmei, sa-si declare neputinta? Ce concluzie trebuia trasa, daca nu ca bolidul lor era exceptional, anormal? In aceste conditii, o eroare nu era cat se poate de fireasca si de scuzabila?

- Sigur! aprobau ultimii partizani.

Cat despre Conferinta Internationala, se putea oare inchipui ceva mai nedrept decat refuzul ei de a face dreptate? Ca lua masuri pentru salvarea ordinei financiare a lumii, fie! Dar cum indraznea sa nege drepturile celui care descoperise meteorul: Bolidul n-ar fi ramas oare necunoscut, iar daca avea sa cada pana la urma pe Pamant, caderea lui ar fi fost oare prevazuta, fara descoperitorul care il semnalase atentiei universale?

- Si descoperitorul acesta sunt eu! afirma cu energie Dean Forsyth.

- Sunt eu! afirma la randul lui doctorul Sydney Hudelson, cu egala energie.

- Sigur! aprobau din nou ultimii partizani.

Oricata mangaiere le-ar fi adus celor doi astronomi aprobarea aceasta, ea nu putea inlocui aclamatiile entuziaste ale multimii. Totusi, fiindca era materialmente imposibil sa-i convinga pe toti trecatorii, unul cate unul, cei doi astronomi-amatori se vedeau siliti sa se multumeasca doar cu modesta tamaiere a catorva admiratori.

Necazurile indurate nu le potoleau inflacararea, ba dimpotriva. Cu cat li se contestau mai mult drepturile asupra bolidului, cu atat ei se inversunau sa si le revendice; cu cat pretentiile lor pareau ca sunt din ce in ce mai putin luate in serios, cu atat fiecare dintre ei se incapatana sa-si afirme calitatea de proprietar unic si exclusiv.

Intr-o asemenea stare de spirit, impacarea ar fi fost imposibila.

De aceea nimeni nu se mai gandea la ea. Ba, mai mult chiar, fiecare zi ii despartea tot mai mult pe cei doi nefericiti logodnici.

Domnii Forsyth si Hudelson isi anuntau cu glas tare intentia de a se impotrivi pana la ultima suflare jafului a caror victima se socotea fiecare din ei; si spuneau, de asemenea, ca vor apela la cele mai inalte instante judiciare. Ar fi fost un spectacol minunat! Domnul Forsyth de o parte, doctorul Hudelson, de cealalta parte, si, impotriva lor, restul lumii. Avea sa fie un proces grandios. daca izbuteau, totusi, sa gaseasca tribunalul competent.

Pana una-alta cei doi fosti prieteni se transformasera in adversari plini de ura si nu mai ieseau din casa. Feroci si singuratici, isi petreceau viata pe platforma turnului sau a foisorului. De acolo aveau putinta sa supravegheze meteorul care le rapise bunul simt si sa se asigure, de cateva ori pe zi, ca isi trasa mai departe curba luminoasa in adancurile firmamentului. Si nu coborau decat arareori de la inaltimea unde, cel putin, erau feriti de restul familiei, a carei ostilitate declarata adauga o amaraciune in plus la amaraciunile de care se socoteau coplesiti.

Francis Gordon, retinut de mii de amintiri din copilarie, nu parasise casa din Elisabeth Street, dar nu mai vorbea cu unchiul sau. Pranzeau sau cinau fara sa rosteasca un cuvant macar. Nici Mitz nu mai desclesta gura, si cum nu mai facea sa se auda savurosul ei fel de a vorbi, casa parea trista si tacuta ca o manastire.

Nici la doctorul Hudelson raporturile familiare nu erau mai placute. Loo maraia intruna, cu toate privirile rugatoare ale tatalui ei; Jenny plangea neincetat, cu toate incercarile de incurajare ale doamnei Hudelson. Iar aceasta din urma se multumea doar sa ofteze, sperand ca timpul va gasi leac pentru o situatie pe cat de ridicula pe atat de neplacuta.

Doamna Hudelson avea dreptate, caci timpul, dupa cum se spune, le randuieste pe toate. Trebuie sa recunoastem insa ca de data aceasta timpul nu parea prea grabit sa imbunatateasca situatia celor doua familii. Daca domnul Dean Forsyth si doctorul Hudelson nu ramaneau nepasatori fata de dezaprobarea familiei, in schimb ea nu-i mahnea atata cat i-ar fi mahnit altadata.

Ideea lor fixa le servea drept pavaza impotriva oricarei emotii care nu era in legatura cu bolidul. Bolidul!. Lui ii daruiau toata dragostea inimii, toate gandurile creierului, toate aspiratiile fiintei lor!

Cu cata patima citeau notele zilnice ale lui J. B. K. Lowenthal si darile de seama ale sedintelor Conferintei Internationale! Acolo se aflau dusmanii lor comuni, si impotriva acestora se unisera, in sfarsit, intr-o ura egala si asemanatoare.

De aceea, se bucurasera din plin afland cate greutati avusesera de intampinat adunarile pregatitoare si se bucurara si mai mult cand aflara cat de incet, pe ce cai intortocheate, Conferinta Internationala, definitiv constituita, se indrepta spre un acord, care ramanea problematic si nesigur. Ca sa folosim o expresie obisnuita, «existau greutati» la Washington.

De la a doua sedinta, Conferinta Internationala lasa impresia ca nu-si va duce usor la capat importantele ei lucrari. Cu tot studiul aprofundat facut in subcomisii, intelegerea paru, de la bun inceput, foarte greu de realizat.

Prima propunere clara care se ivi fu aceea de a recunoaste ca proprietara a bolidului tara care il va primi din cer. Aceasta insemna ca problema sa fie transformata intr-o loterie cu un singur loz, si ce loz!

Propunerea, facuta de Rusia si sustinuta de Anglia si China, tari cu teritorii vaste, provoca ceea ce se numeste in stil parlamentar «opinii diverse». Celelalte state se aratara nehotarate. Sedinta trebui sa fie suspendata. Avura loc consfatuiri si intrigi de culoar. Pana la urma, ca sa nu se ajunga la un vot suparator, motiunea de amanare pe care o propuse Elvetia reuni majoritatea aprobarilor.

Solutia aceasta nu mai avea sa fie discutata, deci, decat in cazul cand ar fi fost imposibil sa se ajunga la o impacare echitabila.

Dar, intr-un asemenea domeniu, cum sa capeti notiunea a ceea ce este echitabil si a ceea ce nu este? Iata o problema cat se poate de dificila. Fara ca din discutii sa reiasa o parere precisa in aceasta privinta, Conferinta Internationala tinu zadarnic numeroase sedinte, dintre care unele atat de furtunoase incat domnul Harvey trebui sa paraseasca fotoliul prezidential.

Daca gestul acesta fusese suficient pana una-alta ca sa potoleasca fierberea adunarii, avea sa fie totdeauna asa? Judecand dupa inflacararea spiritelor, dupa violenta cuvintelor schimbate, nu s-ar fi putut crede. Intr-adevar, enervarea generala devenise atat de mare incat se putea presupune ca va veni o zi cand va fi nevoie sa se recurga la forta armata, ceea ce ar fi pagubit considerabil prestigiul statelor suverane reprezentate in Conferinta.

Totusi, un asemenea scandal era de asteptat. Nu exista nici un motiv ca nebunia sa se calmeze. Dimpotriva, ea parea ca va spori din zi in zi, pentru ca din zi in zi, dupa notele zilnice ale lui J. B. K. Lowenthal, caderea bolidului trebuia considerata ca din ce in ce mai probabila.

Dupa vreo zece comunicari foarte emotionante, care aratau totodata si uluitorul dans al meteorului si desperarea observatorului sau, acesta paru ca-si revine in fire. Pe neasteptate, in noaptea de 11 spre 12 iunie, savantul isi regasi linistea sufleteasca, vazand ca meteorul, incetinindu-si hoinarelile fanteziste, era din nou solicitat de-o forta regulata si constanta, care, desi necunoscuta, nu se mai opunea datelor ratiunii. Din clipa aceea J. B. K. Lowenthal, fagaduindu-si sa afle mai tarziu cauza care facuse ca meteorul sa fie timp de sase zile lovit parca de nebunie, revenise la seninatatea fireasca matematicianului.

Datorita lui, universul afla imediat de aceasta reintoarcere la normal, si, din ziua aceea, notele zilnice ale savantului inregistrara o perturbatie lenta a meteorului, a carui orbita reincepuse sa se incline spre nord-est-sud-vest si a carui distanta fata de Pamant se micsora potrivit unei progresii careia J. B. K. Lowenthal nu izbutise, totusi, sa-i determine legea. Probabilitatea caderii devenea deci din ce in ce mai mare. Daca nu era inca o certitudine, tindea sa fie din zi in zi.

Conferinta Internationala avea deci un motiv puternic sa grabeasca terminarea lucrarilor.

Savantul director al Observatorului din Boston, in ultimele lui note esalonate intre 5 si l4 iulie, se arata si mai indraznet in pronosticuri. Si anunta in acelasi timp, din ce in ce mai tatis, ca o modificare noua si foarte importanta survenise in mersul bolidului, si ca, dupa cat se parea, publicul avea sa fie curand informat asupra consecintelor care trebuiau sa urmeze in urma modificarii acesteia.

Dar, exact in ziua de l4 iulie, Conferinta Internationala ajunse la un impas. Deoarece toate combinatiile discutate fusesera rand pe rand respinse, acum nu mai exista nici un material de discutie. Delegatii se priveau jenati. Din ce punct de vedere ar fi putut relua o problema discutata pe toate fetele fara nici un rezultat?

Impartirea miliardelor meteorice intre toate statele, proportional cu suprafata lor teritoriala, fusese respinsa inca din primele sedinte. Si, totusi, solutia aceasta respecta dreptatea despre care se afirma ca e cautata, caci natiunile cu suprafata mare aveau mai multe nevoi si consimtirea la impartire ar fi insemnat pentru ele o sacrificare a sanselor lor mai mari, lucru care ar fi meritat o compensatie. Dar asta nu impiedicase ca pana la urma propunerea sa fie respinsa, datorita impotrivirii darze a statelor cu populatie mai densa.

Acestea din urma propusera imediat ca impartirea sa se faca nu dupa numarul kilometrilor patrati, ci dupa numarul locuitorilor. Sistemul, care parea si el intrucatva echitabil, caci se intemeia pe marele principiu al egalitatii de drepturi intre oameni, fu combatut de mai multe alte tari cu populatie rara. Presedintele Harvey, partizan convins al doctrinei Monroe28, nu putu decat sa se alature unei pareri exprimate de doua republici ale Americii, si influenta lui decise voturile. Douazeci de abtineri si nouasprezece voturi contra facura ca balanta sa se plece spre partea care nega.

Delegatii catorva tari cu situatie financiara proasta, si despre care e bine sa nu dam mai multe amanunte, sugerara atunci ca ar fi mai echitabil sa se imparta aurul cazut din cer in asa fel incat soarta tuturor locuitorilor Pamantului sa fie pe cat posibil echilibrata. Se obiecta imediat ca sistemul acesta ar constitui un indemn la trandavie si ar duce la o repartitie atat de complicata incat ar trebui considerata ca practic irealizabila. Aceasta nu-i impiedica insa pe alti oratori sa complice si mai mult lucrurile, sustinand, pe calea amendamentelor, ca ar fi bine sa se tina seama de trei factori: suprafata, populatia si bogatia, atribuindu-se fiecaruia dintre ei un coeficient echitabil.

Dreptatea! Delegatii aveau vesnic pe buze cuvantul acesta. Dar cum pesemne ca nu il aveau si in inima, si cum nadajduiau ca trecerea timpului sa le aduca vreun avantaj, refuzara toate solutiile propuse.

Votul avu loc in ziua de l4 iulie; dupa ce se termina, delegatii se privira jenati; nu mai aveau in fata nici o perspectiva.

A doua zi, l5 iulie, dimineata, avu loc un eveniment in stare sa discrediteze lucrarile Conferintei Internationale si sa-i compromita definitiv succesul, caci daca fusese posibila discutarea modurilor de impartire a aurului, cata vreme nu fusese cunoscut locul de cadere a bolidului, mai putea continua discutia acum, cand nestiinta in aceasta privinta luase sfarsit? Mai era cu putinta sa i se ceara impartirea, dupa tragerea loteriei, celui care castigase lozul cel mare?

In orice caz era sigur ca o asemenea impartire nu se mai putea face prin buna intelegere. Niciodata tara favorizata de soarta n-avea sa consimta la ea de buna voie. De acum inainte, niciodata n-avea sa mai fie vazut intrand la sedinte si participand la lucrarile Conferintei Internationale domnul de Schnack, delegat al Groenlandei, fericitul castigator caruia, in nota sa zilnica, J. B. K. Lowenthal ii atribuia in dimineata aceea miliardele ratacitoare.

«De zece zile incoace, scria savantul director al Observatorului din Boston, am vorbit de mai multe ori despre o schimbare importanta survenita in mersul meteorului. Revenim asupra ei astazi cu mai multa precizie, caci timpul scurs m-a convins de caracterul definitiv al acestei schimbari, iar calculele mi-au ingaduit sa-i determin consecintele.

Schimbarea consta numai si numai in faptul ca, de la l5 iulie, forta care solicita meteorul a incetat sa se manifeste. Incepand din ziua aceea, n-a mai fost constatata nici cea mai slaba deviere a orbitei; bolidul nu s-a mai apropiat de Pamant decat in masura strict impusa de conditiile in care se misca. Astazi, el se afla la o distanta de aproximativ cincizeci de kilometri.

Daca influenta care se exercita asupra bolidului ar fi disparut cu cateva zile mai inainte, acesta ar fi putut, datorita fortei centrifuge, sa se departeze de planeta noastra pana la o distanta apropiata de distanta lui primordiala. De acum inainte, insa, e cu totul altfel. Viteza meteorului, redusa de frecarea cu straturile mai dense ale atmosferei, este suficienta exact atata cat sa-l mentina pe traiectoria lui actuala. Si s-ar mentine vesnic acolo, daca ceea ce ii cauzeaza incetinirea, adica rezistenta aerului, ar fi suprimata. Dar cum cauza aceasta e permanenta, se poate considera ca sigur ca bolidul va cadea.

Ceva mai mult inca: rezistenta aerului fiind un fenomen perfect studiat si cunoscut, e posibil sa se traseze inca de pe acum curba de cadere a meteorului. Sub rezerva unor complicatii ivite pe neasteptate, a caror ipoteza trebuie luata in seama din pricina faptelor petrecute anterior, avem in prezent posibilitatea sa afirmam urmatoarele: l. Bolidul va cadea.

2. Caderea va avea loc la l9 august, intre orele doua noaptea si unsprezece dimineata.

3. Ea va avea loc pe o raza de zece kilometri in jurul orasului Upernivik, capitala Groenlandei.»

Daca bancherul Robert Lecoeur ar fi putut sa citeasca nota aceasta a lui J. B. K. Lowenthal, ar fi avut motive sa fie multumit. Intr-adevar, imediat ce se raspandi vestea, urma o prabusire a cursurilor actiunilor la toate bursele din lume, iar actiunile intreprinderilor aurifere din vechiul si din noul continent scazura cu patru cincimi din valoarea lor.

XVI IN CARE SE VEDE CUM O MULTIME DE CURIOSI FOLOSESC PRILEJUL DE A MERGE IN GROENLANDA, CA SA ASISTE LA CADEREA EXTRAORDINARULUI METEOR.

In ziua de 27 iulie, dimineata, o mare multime de oameni asistau la plecarea steamerului Mozik care urma sa paraseasca Charlestonul, marele port al Carolinei de Sud. De cateva zile numarul curiosilor dornici sa plece in Groenlanda era atat de mare, incat nu mai exista nici o cabina libera la bordul navei de o mie cinci sute de tone, desi ea nu era singura care pornea spre destinatia pomenita. Numeroase alte vase de diferite nationalitati se pregateau si ele sa navigheze pe Atlantic pana la Stramtoarea lui Davis si Marea lui Baffin, dincolo de limitele Cercului Polar Arctic.

Afluenta aceasta nu trebuie sa ne mire, data fiind starea de surescitare in care se aflau spiritele dupa rasunatoarea comunicare a lui J. B. K. Lowenthal.

Savantul nu putea sa se fi inselat. Dupa ce-i certase cu atata asprime pe domnii Forsyth si Hudelson, J. B. K. Lowenthal nu s-ar fi expus sa primeasca si el aceleasi mustrari. In imprejurari atat de exceptionale, a vorbi cu usurinta ar fi fost de neiertat si-ar fi starnit indignarea publica. Savantul stia prea bine lucrul acesta.

Concluziile lui trebuiau deci socotite ca sigure. Bolidul nu avea sa cada nici in regiunile de neatins ale Polului, nici in strafundurile oceanului, de unde nici un efort omenesc nu l-ar mai fi putut scoate, ci avea sa se prabuseasca pe pamantul Groenlandei.

Tinutul acesta intins, dependent odinioara de Danemarca si caruia ii fusese acordata independenta cu cativa ani inaintea aparitiei meteorului, fusese ales de soarta in pofida tuturor celorlalte state ale universului.

Si e cu adevarat imens tinutul acesta, despre care nu s-ar putea spune daca e un continent sau o insula. Ar fi fost deci posibil ca sfera de aur sa cada foarte departe de litoral, la sute de leghe spre interior, iar dificultatile de-a ajunge la ea sa fie, in acest caz, destul de mari. Se intelege de la sine insa ca dificultatile ar fi fost invinse, ca gerurile arctice si viscolele ar fi fost infruntate si ca, la nevoie, oamenii ar fi mers pana la Pol in urmarirea miilor de miliarde plouate din cer.

Din fericire, insa, nimeni nu se vedea silit sa faca asemenea eforturi, iar locul caderii putuse fi indicat cu precizie. Groenlanda era suficienta pentru toata lumea si nimeni nu-si dorea gloria prea rece a lui Parry, a lui Nansen, sau a altor navigatori care strabatusera latitudinile nordice.

Daca cititorul s-ar fi aflat pe Mozik, in mijlocul sutelor de pasageri, printre care se numarau si cateva femei, ar fi remarcat cinci calatori cunoscuti. Prezenta lor, sau macar prezenta a patru dintre ei, nu l-ar fi mirat deloc.

Cititorul l-ar fi recunoscut pe Dean Forsyth, care, insotit de Omicron, naviga departe de Elisabeth Street; si l-ar fi recunoscut, de asemenea, pe Sydney Hudelson, care isi parasise foisorul din Moriss Street.

Imediat ce companiile de transport organizasera calatoriile spre Groenlanda, cei doi rivali nu sovaisera sa-si ia bilete dus si intors. La nevoie, ar fi armat fiecare dintre ei cate o nava cu destinatia Upernivik. Fireste, nu aveau intentia sa puna mana pe blocul de aur, sa si-l insuseasca si sa-l duca la Whaston. Totusi tineau neaparat sa fie, de fata la caderea lui.

Si cine stie daca, la urma urmei, guvernul Groenlandei, intrat in posesia bolidului, nu le-ar fi atribuit o parte din miliardele picate din cer.?

Se intelege de la sine ca la bordul lui Mozik domnul Forsyth si doctorul avusesera toata grija sa nu-si ia cabine invecinate. In decursul calatoriei, ca si la Whaston, nu voiau sa aiba nimic a face unul cu altul.

Doamna Hudelson nu se impotrivise la plecarea sotului ei, dupa cum nici batrana Mitz nu-l sfatuise pe domnul Forsyth sa nu plece in calatorie. Dar doctorul fusese incoltit de rugamintea atat de staruitoare din partea fiicei lui mai mari, incat, pana la urma, fiindca o mahnise prin incapatanare si acum se simtea imboldit spre slabiciune si ingaduinta, consimti pana la urma sa o ia cu el. Fiica isi insotea deci tatal.

Dar Jenny staruise atata fiindca avea un scop. Despartita de Francis Gordon dupa scenele violente care dusesera la ruptura definitiva dintre cele doua familii, tanara banuia ca logodnicul ei isi va insoti unchiul. In cazul acesta, ar fi insemnat o mare fericire pentru cei doi logodnici sa se stie unul langa altul, fara sa mai punem la socoteala ca prilejurile de a-si vorbi si de a se intalni nu le-ar fi lipsit in decursul calatoriei.

Si iata ca Jenny nu gresise judecand astfel. Francis Gordon se hotarase intr-adevar sa-si insoteasca unchiul. Nici vorba, in lipsa doctorului, Francis nu si-ar fi ingaduit sa treaca peste vointa lui si sa viziteze casa din Moriss Street. Era mai bine deci sa porneasca si el in calatorie, asa cum facea si Omicron, ca sa poata interveni, la nevoie, intre cei doi adversari si sa profite de orice imprejurare care ar fi putut schimba intr-un fel jalnica situatie a lucrurilor. Poate ca incordarea avea sa slabeasca de la sine dupa caderea bolidului, fie pentru ca aurul devenea proprietatea Groenlandei, fie pentru ca s-ar fi putut pierde in adancurile Oceanului Arctic. La urma urmei, J. B. K. Lowenthal era si el om, si deci putea sa greseasca. Nu se afla Groenlanda intre doua mari? Daca s-ar fi ivit o simpla deviatie provocata de vreo schimbare atmosferica, tinta atator dorinti ar fi scapat lacomiei omenesti.

Un personaj pe care deznodamantul acesta l-ar fi nemultumit profund era domnul Ewald de Schnack, delegatul Groenlandei la Conferinta Internationala, aflat si el printre pasagerii lui Mozik. Tara lui avea sa devina pur si simplu statul cel mai bogat din lume. Ca sa adaposteasca atatea trilioane, vistieria avea sa fie si neincapatoare!

Fericita tara in care impozitele de orice fel n-aveau sa mai existe, iar saracia avea sa fie alungata! Data fiind chibzuinta scandinavilor, fara doar si poate ca enorma gramada de aur nu s-ar fi cheltuit decat cu extrema prudenta. Se putea deci nadajdui ca piata monetara n-avea sa fie prea tulburata de ploaia aceasta cu care Jupiter a scaldat-o pe Danae29, daca e sa credem povestirile mitologice.

Domnul de Schnack avea sa fie eroul bordului. Personalitatea domnului Dean Forsyth si a doctorului Hudelson palea in fata celei a reprezentantului Groenlandei. De aceea cei doi rivali il invaluiau intr-o ura comuna pe reprezentantul statului care nu le lasa nici o particica - macar o particica de glorie - pentru nemuritoarea lor descoperire.

Drumul pe apa de la Charleston pana in capitala Groenlandei poate fi apreciat la trei mii trei sute de mile, adica la peste sase mii de kilometri, si avea sa dureze cincisprezece zile, socotind si oprirea la Boston, unde Mozik trebuia sa se reaprovizioneze cu carbuni. Cat despre hrana, nava luase alimente pentru mai multe luni, asa cum facusera si celelalte vase cu aceeasi destinatie, caci, datorita marelui numar de curiosi, ar fi fost imposibil sa li se asigure pasagerilor existenta la Upernivik.

Mozik naviga mai intai spre nord, de-a lungul coastei rasaritene a Statelor Unite. Iar a doua zi dupa plecare, lasand in urma Capul Hatteras, punctul extrem al Carolinei de Nord, se indrepta spre larg.

In luna iulie, cerul e in general senin pe meleagurile acestea ale Atlanticului si, atata timp cat briza sufla dinspre vest, steamerul, adapostit de coasta, plutea pe o mare calma. Dar uneori, din nefericire, vantul batea din larg, si atunci ruliul si tangajul isi produceau efectele obisnuite!

Daca domnul de Schnack avea o inima solida, de trilionar, nu tot asa stateau lucrurile cu Dean Forsyth si cu doctorul Hudelson.

Ei isi faceau debutul in navigatie si-si plateau din plin tributul catre zeul Neptun. Dar nu regretau nici o clipa ca pornisera intr-o asemenea aventura.

E inutil sa spunem ca de neplacerile lor, care ii faceau neputinciosi, profitau cei doi logodnici. Nici Francis si nici Jenny nu sufereau de rau de mare si-si recastigau timpul pierdut, pe cand tatal si unchiul se vaitau jalnic sub loviturile respingatoare ale perfidei Amfitrite. Cei doi tineri nu se desparteau decat pentru a-si ingriji bolnavii. Totusi isi imparteau munca aceasta cu oarecare siretenie: pe cand Jenny il consola pe domnul Dean Forsyth, Francis Gordon ii ridica moralul doctorului Hudelson.

Cand oceanul era mai putin agitat, Jenny si Francis ii scoteau din cabine pe cei doi nefericiti astronomi si-i duceau la aer, pe punte, unde se asezau fiecare pe cate un scaun cu fundul de trestie, nu prea departe unul de altul, avand grija sa micsoreze treptat distanta dintre ei.

- Cum te mai simti? intreba Jenny intinzand o patura peste picioarele domnului Forsyth.

- Rau de tot, ofta bolnavul fara sa stie macar cu cine vorbea.

- Cum mai merge, domnule Hudelson? il intreba Francis pe doctor, asezandu-i pernitele si vorbindu-i prietenos, de parca n-ar fi fost niciodata alungat din casa de pe Moriss Street.

Cei doi rivali ramaneau acolo cateva ore, dandu-si seama doar vag de vecinatatea lor. Ca sa se mai invioreze putin, trebuia ca domnul de Schnack sa treaca pe langa ei, tinandu-se solid pe picioare, sigur de sine ca un marinar caruia putin ii pasa de furtuna, si inaltandu-si fruntea ca un om care nu are decat vise de aur si vede totul in aur. Atunci un fulger stins palpaia in ochii domnilor Forsyth si Hudelson. Bietii astronomi mai gaseau puterea sa ingaime pentru ei insisi ocari pline de dusmanie,

- Jefuitorul asta de bolizi! soptea domnul Forsyth.

- Hotul asta de meteori! soptea domnul Hudelson.

Dar domnului de Schnack putin ii pasa: el nu binevoia nici macar sa le remarce prezenta pe bord. Umbla dispretuitor de colo-colo, cu indrazneala unui om care va gasi in tara lui mai mult aur decat ar fi fost nevoie ca sa plateasca de zece ori datoria publica a intregii omeniri.

Totusi, navigatia continua in conditii destul de bune. Si nici vorba ca si alte nave, plecate din porturile de pe coasta de est, urcau spre nord indreptandu-se spre Stramtoarea lui Davis, pe cand altele, avand aceeasi destinatie, traversau in momentul acela Atlanticul.

Mozik trecu prin fata New Yorkului fara sa se opreasca, si, tinand directia nord-est, isi continua drumul spre Boston. In dimineata zilei de 30 iulie ancora in fata capitalei acesteia a statului Massachusetts. O zi avea sa fie de ajuns pentru umplerea magaziilor cu provizii, caci in Groenlanda nu se putea gasi combustibilul necesar.

Daca traversarea fusese destul de blanda, in schimb majoritatea pasagerilor suferisera cumplit de rau de mare. Cinci sau sase dintre ei socotira ca le ajunge si atata si, renuntand la restul calatoriei, debarcara la Boston. Fireste ca printre ei nu se afla nici domnul Dean Forsyth si nici doctorul Hudelson. Acestia, chiar daca ar fi simtit ca li se apropie sfarsitul sub loviturile ruliului si ale tangajului, tineau mortis sa-si dea ultima suflare in fata meteorului, tinta pasionatei lor dorinte.

Debarcarea celor catorva pasageri mai putin rezistenti lasara libere cateva cabine de pe Mozik. Si se gasira imediat in Boston amatori pentru ele.

Printre acestia putea fi vazut un barbat chipes, venit printre primii sa se asigure daca exista cabine libere. Barbatul acesta era Seth Stanfort, sotul Arcadiei Walker, insurat si apoi divortat, dupa cum se stie, de catre judecatorul Proth, din Whaston.

Dupa despartirea de la care trecusera peste doua luni, domnul Seth Stanfort se reintorsese la Boston. Stapanit mereu de patima calatoriilor, si dat fiind ca nota lui J. B. K. Lowenthal il silise sa nu mai plece spre Japonia, Seth Stanfort vizitase principalele orase ale Canadei: Quebec, Toronto, Montreal, Ottawa. Cauta oare sa-si uite fosta sotie?! Aceasta parea putin probabil. Cei doi soti se placusera la inceput, apoi nu se mai placusera. Un divort, la fel de original ca si casatoria lor, ii despartise. Totul se sfarsise. Fara indoiala ca n-aveau sa se mai revada niciodata, sau daca se revedeau, poate ca n-aveau sa mai se recunoasca.

Domnul Seth Stanfort tocmai sosise din Toronto, capitala Canadei, cand aflase senzationala comunicare a lui J. B. K. Lowenthal. Chiar daca bolidul ar fi urmat sa cada la cateva mii de leghe, in tinuturile cele mai departate ale Asiei sau ale Africii, Seth Stanfort ar fi facut orice ca sa ajunga la locul caderii. Si nu pentru ca fenomenul acesta meteoric l-ar fi interesat peste masura, dar sa asisti la un spectacol care nu va avea decat un numar destul de restrans de spectatori, sa vezi ceea ce milioane de oameni n-au sa vada putea ispiti un gentleman aventuros, mare amator de deplasari, si caruia averea ii ingaduia cele mai fanteziste calatorii.

In plus, nici nu era macar vorba de mers pana la capatul pamantului. Scena acestei feerii astronomice se afla in vecinatatea Canadei.

Domnul Seth Stanfort luase deci primul tren care pleca spre Quebec; de acolo, se urcase in cel ce gonea spre Boston, prin campiile Dominionului si ale Noii-Anglii.

La patruzeci si opt de ore dupa imbarcarea acestui gentleman, Mozik, navigand tot pe langa tarm, trecu prin fata orasului Portsmouth, apoi prin fata Portlandului, nu departe de semafoarele capabile poate sa dea vesti noi despre bolidul care se zarea acum cu ochiul liber cand cerul era senin.

Dar semafoarele ramasera mute, si nici cel din Halifax nu se arata mai vorbaret, cand steamerul trecu prin apele acestui mare port din Noua-Scotie.

Cat regretara calatorii ca golful lui Fundy, aflat intre Noua-Scotie si Noul-Brunswick, n-avea iesire nici spre est si nici spre nord! Caci n-ar mai fi avut de indurat furtuna care ii asalta pana la Cap Breton. Multi dintre ei erau bolnavi, iar printre acestia, cu toate ingrijirile lui Jenny si ale lui Francis, se aflau si domnul Forsyth si domnul Hudelson.

Comandantului i se facu mila de pasagerii care se simteau atat de rau si patrunse in golful Saint-Laurent, ca sa iasa in larg prin stramtoarea Belle-Ile, la adapostul litoralului Terra-Novei. Apoi porni spre coasta occidentala a Groenlandei, traversand Stramtoarea lui Davis in toata largimea ei. Astfel, pasagerii avura parte de-o calatorie mai linistita.

In dimineata zilei de 7 august, fu semnalat Capul Confort. Tarmul groenlandez se termina ceva mai spre rasarit, la Capul Farewel, unde vin sa se sparga talazurile Atlanticului septentrional. Si cu cata furie se sparg, o stiu prea bine curajosii pescari din Terra-Nova si din Islanda!

Din fericire, n-a fost nevoie ca steamerul sa urce de-a lungul coastei de est a Groenlandei, care e aproape inabordabila si nu ofera nici un loc de ancorat navelor. Acolo, furtuna biciuieste din plin tarmul. Iar in Stramtoarea lui Davis, dimpotriva, nu lipsesc adaposturile. Fie in fundul fiordurilor, fie in dosul insulelor, poti gasi lesne un refugiu si, in afara zilelor cand vantul de sud bate direct, navigatia poate fi facuta in conditii favorabile.

Traversarea continua, intr-adevar, fara ca pasagerii sa aiba de ce sa se planga.

Partea aceasta a coastei groenlandeze, de la Capul Farewel pana la insula Disko, este in general marginita de faleze formate din stanci primitive, foarte inalte, care opresc vanturile din larg. Chiar in timpul perioadei de iarna, litoralul e mai putin lovit de ghetarii pe care curentii Polului ii aduc din Oceanul Boreal.

In aceste conditii, Mozik isi roti elicea rapida in apele Golfului Gilbert. Apoi opri cateva ore la Godhavn unde bucatarul vasului putu sa procure o insemnata cantitate de peste proaspat, caci populatia Groenlandei isi scoate din mare hrana ei de baza. Apoi trecu, pe rand, prin fata porturilor Holsteinborg si Christianshaab. Targusoarele acestea, dintre care ultimul e ascuns in fundul Golfului Disko, sunt atat de inchise in zidurile lor de stanca, incat abia le poti banui existenta Ele formeaza adaposturi folositoare pentru numerosii pescari care brazdeaza Golful lui Davis in urmarirea balenelor, a narvalilor, a morselor si a focilor, urcandu-se uneori pana la limita Marii lui Baffin.

Insula Disko, unde steamerul ajunse de cu zori in ziua de 9 august, este cea mai importanta dintre insulele ale caror coaste se inalta in lungul litoralului groenlandez. Insula aceasta, cu faleze bazaltice, are o capitala, Godhavn, cladita pe coasta sudica si compusa nu din case de piatra, ci din case de lemn, cu pereti de barne abia cojite si unse cu un strat gros de gudron ca sa impiedice patrunderea aerului. Francis Gordon si Seth Stanfort, in calitatea lor de pasageri carora meteorul nu le fura mintile, putura sa admire targusorul acesta negricios, colorat ici-colo cu rosul acoperisurilor si al ferestrelor. Cum trebuia sa fie traiul iarna, in climatul acesta? Tare s-ar fi mirat daca ar fi auzit ca se aseamana intru totul cu traiul familiilor din Stockholm sau din Copenhaga. Unele case, desi mobilate sumar, sunt destul de confortabile: au salon, sufragerie si chiar biblioteca. «Inalta societate», daca ne putem exprima asa, daneza de origina, iubeste cartea. Stapanirea e reprezentata printr-un delegat al guvernului, a carui resedinta se afla la Upernivik.

Dupa ce lasa in urma insula Disko, Mozik ancora in portul acestui oras, la l0 august, pe la orele sase seara.

XVII IN CARE MINUNATUL BOLID SI UN PASAGER DE PE «MOZIK» INTALNESC UNUL GLOBUL PAMANTESC, CELALALT, UN PASAGER DE PE «OREGON»

Groenlanda insemneaza «Tara Verde». Dar numele de «Tara Alba» i s-ar fi potrivit mai bine pamantului acesta troienit de zapezi. Dar pesemne ca nu si-a primit numele decat printr-o gluma a nasului sau, un anume Erik-cel-Rosu, navigator din secolul X, si care probabil era tot atat de rosu pe cat e Groenlanda de verde. Poate ca, la urma urmei, scandinavul nadajduia sa-si hotarasca compatriotii sa vina sa colonizeze acest tinut verde al Nordului. Dar n-a izbutit. Oamenii nu s-au lasat ispititi de numele lui atragator, iar astazi populatia groenlandeza nu depaseste zece mii de locuitori, cu bastinasi cu tot.

Nu exista tara pe lume mai putin facuta sa primeasca un bolid in valoare de cinci mii sapte sute optzeci si noua de miliarde, decat e Groenlanda. Gandul acesta fara doar si poate ca-l aveau multi dintre pasagerii pe care curiozitatea ii adusese la Upernivik. Nu i-ar fi venit oare la fel de usor bolidului sa cada cu cateva sute de mile mai la sud, pe intinsele campii ale Canadei sau ale Statelor Unite, unde ar fi fost mai lesne de regasit?. Dar el alesese pentru evenimentul acesta memorabil un tinut dintre cele mai greu de strabatut si dintre cele mai inospitaliere!

La drept vorbind, nu era primul care facea asa. Nu mai cazusera si alti bolizi in Groenlanda? In insula Disko n-a gasit oare Nordenskiold trei blocuri de fier de cate optzeci de tone fiecare, foarte probabil meteoriti, aflati acum in muzeul din Stockholm?

Din fericire, daca J. B. K. Lowenthal nu-si gresise calculele, bolidul trebuia sa cada intr-o regiune destul de abordabila si in cursul lunii august care ridica temperatura deasupra punctului de inghet. In epoca aceasta a anului, solul poate justifica, pe alocuri, ironica denumire de «Tara Verde» data acestei fasii din Noul Continent. In gradini cresc cateva legume si unele graminee, pe cand mai spre interior botanistul nu va gasi decat muschi si licheni. Pe litoral, dupa topirea gheturilor, se ivesc pasuni, ceea ce ingaduie intretinerea catorva animale. Fireste, nu pot fi numarati cu sutele nici boii si nici vacile aflate acolo, dar pot fi vazute gaini si capre uimitor de rezistente, fara sa mai punem la socoteala renii si marele numar de caini.

Dar dupa cel mult doua sau trei luni de vara, revine iama cu noptile ei nesfarsite, cu asprii ei curenti atmosferici porniti din regiunile polare si cu inspaimantatoarele ei furtuni. Peste carapacea care acopera solul zboara, de colo-colo, un soi de pulbere cenusie, numita pulbere de gheata, acea cryokonita plina de plantele microscopice ale caror prime probe le-a cules Nordenskiold.

Dar faptul ca meteorul n-avea sa cada in interiorul insulei nu insemna neaparat ca posesiunea lui ii era asigurata Groenlandei.

Upernivik nu numai ca nu se afla la tarmul marii, dar e inconjurat din toate partile de apa. E o insula in mijlocul unui numeros arhipelag de insulite semanate in lungul litoralului. Iar insula aceasta, care n-are nici zece leghe de jur imprejur, oferea, trebuie sa recunoastem, o tinta destul de ingusta pentru ghiuleaua aeriana. Daca bolidul nu cadea cu precizie matematica, insemna sa treaca pe langa tinta si apele Marii lui Baffin sa-l inghita pentru vecie. Iar marea e adanca in aceste regiuni nordice unde sonda atinge fundul la o mie sau la doua mii de metri. Incearca sa pescuiesti in acest abis un corp greu de noua sute de mii de tone.!

O asemenea eventualitate il preocupa din plin pe domnul de Schnack, si el ii marturisise de cateva ori cat e de nelinistit lui Seth Stanfort, cu care se imprietenise in decursul calatoriei. Dar primejdia nu putea fi evitata, impotriva ei nu se putea face nimic si nu ramanea decat sa fie privite cu incredere calculele savantului J. B. K. Lowenthal.

Nenorocirea de care se temea domnul de Schnack, Francis Gordon si Jenny Hudelson ar fi socotit-o, dimpotriva, cea mai fericita solutie. Daca disparea bolidul, cei de care le depindea fericirea n-ar mai fi avut ce sa revendice, nici macar cinstea de a-i da numele. Si asta ar fi insemnat un mare pas spre impacarea multdorita.

E indoielnic insa ca felul de a privi lucrurile al celor doi tineri ar fi fost impartasit de numerosii pasageri de pe Mozik, cat si de cei aflati pe cele aproximativ zece vase ale tuturor natiunilor, ancorate atunci la Upernivik. Pasagerii tineau sa vada ceva, caci pentru asta venisera.

Si nu intunericul avea sa se impotriveasca satisfacerii dorintei lor, caci timp de douazeci si patru de zile, din care jumatate inainte si jumatate dupa solstitiul de vara, soarele nici nu rasare si nici nu apune la aceasta latitudine. Existau deci cele mai mari sanse sa fie vazuta limpede calea spre meteor, daca, asa cum sustinea J. B. K. Lowenthal, soarta avea sa-l aduca in imprejurimile orasului.

A doua zi dupa sosirea vasului, o multime formata din oameni cat se poate de feluriti se raspandi in jurul celor catorva casute de lemn din Upernivik, dintre care cea mai inalta purta drapelul Groenlandei, alb cu o cruce rosie. Niciodata groenlandezii si groenlandezele nu vazusera atata lume pe meleagurile lor departate.

Sunt oameni destul de curiosi groenlandezii acestia, mai ales pe coasta apuseana. De statura marunta sau mijlocie, lati in spate, vigurosi, cu picioare scurte, cu maini si cu incheieturi fine, cu pielea alb-galbuie, cu fata lata si turtita, aproape fara nas, cu ochi negri si usor oblici, cu parul negru si aspru care le cade pe fata, ei seamana intrucatva cu focile, de la care au imprumutat infatisarea blanda si stratul de grasime care ii apara impotriva frigului. Vesmintele sunt aceleasi pentru ambele sexe: cizme, pantaloni, amaut sau gluga; totusi, femeile, gratioase si vesele in tinerete, isi impodobesc parul cu diademe, se imbraca cu stofe moderne si se gatesc cu panglici multicolore. Moda tatuajului, odinioara atat de raspandita, a disparut sub influenta misionarilor, dar populatia si-a pastrat patima pentru cant si dans, care sunt singurele ei distractii. Ca bautura, groenlandezii au apa; ca hrana, carnea de foca si cainii comestibili, pestii si algele. Trista viata, in definitiv, viata aceasta a groenlandezilor!

Sosirea atator straini in insula Upernivik pricinui mare uimire printre cele cateva sute de bastinasi care locuiesc pe insula; si cand aflara motivul vizitei, uimirea nu le scazu. Ba dimpotriva. Bietii oameni stiau sa pretuiasca valoarea aurului. Dar pomana nu avea sa fie a lor. Daca miliardele cadeau pe pamantul lor, n-aveau sa-si umple buzunarele cu ele, desi nu de buzunare duc lipsa vesmintele groenlandeze, care, din motive lesne de inteles, nu seamana cu cele ale polinezienilor. Miliardele aveau sa mearga sa se ingroape in vistieria statului, de unde, dupa obicei, n-aveau sa mai fie vazute iesind in vecii vecilor. Totusi «afacerea» ii interesa pe bastinasi. Cine stie daca n-avea sa iasa din ea vreun castig si pentru bietii locuitori ai Groenlandei?

Oricum, era timpul sa se ajunga la deznodamantul acestei «afaceri».

Daca ar mai fi sosit si alte steamere, portul Upernivikului n-ar mai fi putut sa le cuprinda. Pe de alta parte, luna august era in toi si vasele nu pot zabovi prea mult la o latitudine atat de ridicata. Septembrie insemneaza iarna, caci aduce gheturile din stramtorile si din canalele Nordului, iar Marea lui Baffin devine curand impracticabila. Atunci trebuie sa fugi, sa te departezi de aceste meleaguri, sa lasi in urma Capul Farewel, daca nu vrei sa fii prins in capcana pe sapte sau opt luni de iernile aspre ale Oceanului Arctic.

In orele de asteptare, turistii mai indrazneti faceau plimbari indelungate prin insula. Solul stancos, aproape neted, avand doar cateva movile in partea mijlocie, e potrivit pentru plimbarile pe jos. Ici, colo se intind campii, unde, peste un covor de muschi si de ierburi mai mult galbene decat verzi, se inalta arbustii care nu vor deveni niciodata arbori, cativa din mestecenii piperniciti care mai cresc dupa a saizeci si doua paralela.

Cerul era in general cetos, si cel mai adesea norii mari si josi il strabateau impinsi de briza dinspre rasarit. Temperatura nu trecea de zece grade. De aceea pasagerii erau bucurosi sa regaseasca pe bordul navelor un confort pe care statul nu l-ar fi putut oferi si o hrana pe care n-ar fi gasit-o nici la Goldhavn, nici in oricare alta localitate de pe litoral.

Trecusera cinci zile de la sosirea lui Mozik, cand, in dimineata de l6 august, o ultima nava fu semnalata in larg de Upernivik. Era un steamer, care luneca printre insulele si insulitele arhipelagului ca sa vina sa ancoreze. In varful catargului mare flutura pavilionul cu cincizeci si una de stele al Statelor Unite.

Nici o indoiala ca steamerul aducea un nou lot de curiosi pe scena marelui eveniment meteorologic, niste intarziati care, altminteri, nu soseau deloc cu intarziere, caci globul de aur mai gravita inca in atmosfera.

Pe la orele unsprezece dimineata, steamerul Oregon ancora in mijlocul flotilei. O luntre se desprinse imediat si aduse la tarm un pasager, fara doar si poate mult mai grabit decat tovarasii lui de drum.

Dupa cum se afla imediat, pasagerul era unul din astronomii observatorului din Boston, un anume Wharf, care se duse la seful guvernamantului. Acesta il anunta imediat pe domnul de Schnack, si delegatul se indrepta spre casuta pe acoperisul careia flutura drapelul national.

Se isca o mare neliniste. Nu cumva, din intamplare, bolidul avea sa-i paraseasca pe toti si «s-o stearga englezeste» spre alte meleaguri ceresti, asa cum dorea Francis Gordon?

Dar oamenii se linistira curand. Calculele il dusesera pe J. B. K. Lowenthal la rezultate exacte, iar domnul Wharf facuse calatoria numai ca sa asiste la caderea bolidului, cu titlul de reprezentant al sefului sau ierarhic.

Era in ziua de l6 august. Mai urmau sa treaca deci inca de trei ori cate douazeci si patru de ore pana la caderea bolidului pe pamantul groenlandez.

«Daca nu s-o duce cumva la fund». isi spunea Francis Gordon, singurul dealtfel care gandea asa si nutrea o asemenea speranta.

Dar cum aveau sa se termine lucrurile avea sa se stie abia peste trei zile. Trei zile nu insemneaza de obicei mare lucru, dar cateodata insemneaza mult, mai ales in Groenlanda, unde am pacatui afirmand ca exista prea multe distractii. Oamenii se plictiseau deci, si un cascat molipsitor stramba falcile turistilor care n-aveau ce face.

Unul din cei carora nu li se parea ca timpul trece prea incet era domnul Seth Stanfort. Globe-trotter30 hotarat, alergand bucuros oriunde era de vazut ceva mai deosebit, Stanfort era obisnuit cu singuratatea si stia, cum se spune, «sa-si tina singur tovarasie».

Si totusi numai si numai in folosul lui - caci asa e viata - ii era harazit sa scape de neplacuta monotonie a acestor ultime zile de asteptare.

Domnul Seth Stanfort se plimba pe plaja ca sa asiste la debarcarea pasagerilor de pe Oregon, cand se opri deodata la vederea unei doamne care se cobora dintr-o barca.

Nevenindu-i sa-si creada ochilor, Seth Stanfort se apropie de noua sosita si, cu un glas care exprima surpriza, dar si placerea, spuse:

- Doamna Arcadia Walker, daca nu ma insel?

- Domnul Stanfort! raspunse pasagera.

- Nu ma asteptam deloc, doamna Arcadia, sa va revad pe insula aceasta departata.

- Nici eu, domnule Stanfort.

- Cum o mai duceti, doamna Arcadia?

- Cat se poate de bine, domnule Stanfort. Dar dumneavoastra?

- Foarte bine, foarte bine!

Si fara alte formalitati, incepura sa vorbeasca asa cum fac prietenii vechi atunci cand intamplarea ii aduce fata in fata.

Doamna Arcadia Walker intreba mai intai, ridicand mana spre cer:

- N-a cazut?

- Nu, fiti linistita, n-a cazut inca; dar nici nu mai are mult pana cade.

- Deci, am sa fiu de fata! se bucura doamna Arcadia Walker.

- Ca si mine, raspunse domnul Seth Stanfort.

Hotarat lucru, erau doua persoane foarte distinse, doi oameni de lume, ca sa nu spunem doi vechi prieteni, adusi amandoi de aceeasi curiozitate pe plaja din Upernivik.

Si, la urma urmei, de ce-ar fi fost altfel? Sigur, doamna Arcadia Walker nu-si gasise idealul in Seth Stanfort, dar poate ca idealul acesta nu exista, din moment ce nu-l intalnise nicaieri. Niciodata scanteia numita in romane «dragoste la prima vedere» nu se ivise in fata ei; si, in lipsa acestei scantei de basm, nimeni nu-i castigase inima, drept rasplata a cine stie carui serviciu de mare insemnatate. In urma experientei facuta cinstit, casatoria nu-i fusese pe plac nici ei, nici domnului Seth Stanfort; dar pe cata vreme ea nutrea multa simpatie fata de barbatul care avusese delicatetea sa renunte la a-i mai fi sot, el pastra despre fosta lui sotie amintirea unei fiinte inteligente, originale, devenita cu desavarsire perfecta din clipa cand se despartisera.

Se despartisera fara reprosuri, fara invinuiri. Domnul Seth Stanfort calatorise intr-o parte; doamna Arcadia in alta parte. Fantezia ii unea pe amandoi in insula aceasta groenlandeza. De ce s-ar fi prefacut ca nu se cunosc? Exista lucru mai vulgar decat sa te lasi in prada convenientelor, si inca a celor mai prostesti conveniente? Dupa ce schimbara primele cuvinte, domnul Seth Stanfort se puse la dispozitia doamnei Arcadia Walker, care accepta foarte bucuroasa serviciile domnului Seth Stanfort; si nu mai vorbira decat despre fenomenul meteorologic al carui deznodamant era atat de apropiat.

Cu cat timpul se scurgea, cu atat o nervozitate crescanda ii tulbura pe curiosii reuniti aici si mai ales pe principalii interesati, printre care trebuiau socotiti in primul rand, in afara de Groenlanda, domnul Dean Forsyth si doctorul Sydney Hudelson, din moment ce ei insisi isi atribuiau aceasta calitate.

«Numai de-ar cadea pe insula!» se gandeau domnii Forsyth si Hudelson.

«Si nu alaturi», se gandea seful guvernului groenlandez.

«Dar nu pe capetele noastre!» adaugau in sinea lor cativa fricosi.

Prea aproape sau prea departe, iata, intr-adevar, cele doua motive de neliniste.

16 si 17 august trecura fara nici un incident. Din nefericire, vremea se stricase si temperatura incepuse sa scada simtitor. Poate ca iarna avea de gand sa inceapa mai devreme decat de obicei. Muntii de pe litoral se si acoperisera cu zapada, si, cand vantul sufla dinspre ei, era atat de rece, atat de patrunzator, incat pasagerii trebuiau sa ramana la adapost in saloanele navelor. Nici vorba, deci, sa-si prelungeasca sederea la asemenea latitudini; dupa satisfacerea curiozitatii, turistii aveau sa plece bucurosi spre sud.

Singuri, poate, numai cei doi rivali, incapatanandu-se sa-si valorifice ceea ce numeau drepturile lor, ar mai fi dorit sa ramana langa comoara. Din partea unor asemenea turbati te puteai astepta la orice, si Francis Gordon, gandindu-se la scumpa lui Jenny, intrezarea cu groaza perspectiva unei iernari prelungite la Upernivik.

In noaptea de l7 spre l8 august, o adevarata furtuna se abatu peste arhipelag. Cu douazeci de ore mai inainte, astronomul din Boston izbutise sa faca o observatie a bolidului a carui viteza descrestea intruna Dar furtuna era atat de puternica incat te-ai fi putut intreba daca n-o sa tarasca bolidul cu ea.

In ziua de l8 august, furtuna nu se potoli deloc, si primele ore ale diminetii fura atat de framantate incat capitanii navelor aflate in port se simtira foarte ingrijorati.

Totusi, pe la mijlocul noptii de l8 spre l9 august, furtuna se potoli vizibil. Pe la cinci dimineata, pasagerii profitara de vremea oarecum mai prielnica si debarcara pe uscat. Caci l9 august era data fixata pentru caderea bolidului.

Era si timpul. Pe la sapte se auzi o bubuitura infundata, dar atat de puternica incat insula se zgudui din temelii.

Cateva clipe mai tarziu, un bastinas venea in goana la casa ocupata de domnul de Schnack. Bastinasul aducea vestea cea mare.

Bolidul cazuse in nord-vestul insulei Upernivik.

XVIII IN CARE, PENTRU A AJUNGE LA BOLID, DOMNUL DE SCHNACK SI NUMEROSII SAI COMPLICI COMIT DELICTELE DE INCALCARE A PROPRIETATII SI DE SPARGERE.

Si indata incepu navala.

Raspandita intr-o clipa, stirea puse pe foc turistii si populatia groenlandeza, navele din port fura parasite de echipaje, si un adevarat torent omenesc se napusti in directia indicata de mesagerul bastinas.

Daca atentia tuturor n-ar fi fost atat de absorbita numai de meteor, oamenii ar fi putut observa, exact in clipa aceea, un fapt greu de explicat. Supunandu-se parca unui semnal misterios, unul din vasele ancorate in port, un steamer al carui cos revarsa fum inca din zorii zilei, ridica ancora si porni cu toata viteza in larg. Era o nava cu forme alungite, un vas de viteza dupa cat parea. In cateva minute, nava disparu dupa faleza.

O asemenea purtare avea de ce sa mire. Oare nava venise pana la Upernivik ca sa-l paraseasca tocmai in clipa cand era ceva de vazut? Dar graba tuturor era atat de mare incat nimeni nu-i observa plecarea, destul de ciudata totusi.

Sa alerge cat mai repede cu putinta, iata unica preocupare a multimii in care se aflau si cateva femei si chiar copii. Inaintau toti in dezordine, impingandu-se unul pe altul. Cu toate acestea, exista printre ei macar un singur om care isi pastrase intregul calm. In calitatea lui de globe-trotter calit, pe care nimic nu mai putea sa-l emotioneze, domnul Seth Stanfort isi pastra, in mijlocul tulburarii generale, atitudinea lui usor dispretuitoare. Ba chiar - fie dintr-un rafinament de politete, fie din alt sentiment - incepuse prin a intoarce spatele spre directia urmata de ceilalti, ca s-o intampine pe doamna Arcadia Walker si sa-i ofere s-o insoteasca. La urma urmei, nu era firesc, date fiind relatiile lor de prietenie, sa mearga impreuna la descoperirea bolidului?

- In sfarsit, a cazut, domnule Stanfort! iata primele cuvinte pe care i le spuse Arcadia Walker.

- In sfarsit, a cazut! raspunse Stanfort.

- In sfarsit, a cazut! repetase si mai repeta inca intreaga multime, indreptandu-se spre punctul nord-vestic al insulei.

Cinci persoane izbutisera sa se mentina in fruntea celorlalti. Primul dintre ei era domnul Ewald de Schnack, delegat al Groenlandei la Conferinta Internationala, caruia chiar si cei mai nerabdatori ii facusera loc politicosi.

In spatiul devenit astfel liber, doi turisti se strecurasera imediat, si domnii Dean Forsyth si Hudelson mergeau acum in frunte, insotiti cu fidelitate de Francis si de Jenny. Tinerii isi continuau schimbarea rolurilor, inceputa pe bordul lui Mozik. Jenny mergea langa domnul Dean Forsyth, pe cand Francis Gordon il coplesea cu grija pe doctorul Sydney Hudelson. Atentia lor nu era totdeauna bine primita, trebuie sa recunoastem, dar, de data accasta, cei doi rivali erau atat de tulburati incat nici nu-si observau macar prezenta reciproca. Nici vorba deci sa se impotriveasca viclesugului celor doi tineri care mergeau alaturi de ei, unul langa altul.

- Delegatul va fi primul care va lua in posesie bolidul, bombani domnul Forsyth.

- Si va pune mana pe el, adauga doctorul Hudelson, crezand ca-i raspunde lui Francis Gordon.

- Dar asta n-o sa impiedice recunoasterea drepturilor mele! spuse domnul Dean Forsyth, crezand ca se adreseaza lui Jenny.

- Nu, sigur! aproba domnul Sydney Hudelson, care se gandea la drepturile lui.

Spre marea satislactic a fiicei si a nepotului, se parea ca cei doi adversari isi uitasera cu adevarat dusmania si isi unisera ura impotriva dusmanului comun.

Datorita unei intamplari fericite, starea atmosferica se schimbase cu totul. Furtuna incetase, pe masura ce vantul se abatea spre sud. Iar soarele, desi se ridicase abia cu cateva grade deasupra orizontului, stralucea totusi printre ultimii nori subtiati de razele lui. Nici ploaie, nici vant, o vreme senina, un spatiu linistit, o temperatura de opt, noua grade deasupra lui zero.

Intre port si punctul nord-vestic al insulei era o distanta de-o leghe care trebuia strabatuta pe jos, caci la Upernivik nu se gasea nici un fel de vehicul. Altminteri, se putea merge destul de usor, pe un teren neted, de natura stancoasa, al carui relief nu se ridica mai vizibil decat in centru si in vecinatatea litoralului unde se inaltau cateva faleze inalte.

Si tocmai dincolo de aceste faleze cazuse bolidul. Din port, nu putea fi zarit.

Localnicul care adusese primul vestea cea mare servea drept ghid. Era urmat indeaproape de domnul de Schnack, de domnii Forsyth si Hudelson, de Jenny si Francis, urmati ei insisi de Omicron, de astronomul din Boston si de toata ceata turistilor.

Ceva mai in urma, domnul Seth Stanfort venea impreuna cu doamna Arcadia Walker. Cei doi fosti soti cunosteau si ei ruptura arhicunoscuta dintre cele doua familii, iar confidentele lui Francis, cu care domnul Seth Stanfort se imprietenise intrucatva in timpul calatoriei, il pusesera pe acesta din urma la curent cu urmarile rupturii.

- Poate ca au sa se impace, spuse doamna Arcadia Walker, afland si ea cum stateau lucrurile.

- Ar fi de dorit, aproba Seth Stanfort.

- Sigur, spuse Arcadia, si toate au sa mearga cat se poate de bine. Vedeti, domnule Stanfort, cateva greutati, un pic de neliniste nu e rau sa existe inaintea nuntii! Casatoriile facute prea usor risca sa se desfaca la fel de usor! Nu sunteti de aceeasi parere?

- Ba da, doamna Arcadia. Iar casatoria noastra e o dovada. In cinci minute. calare. doar cat sa ne dam mana.

- Ca sa ne-o dam iar, dupa sase saptamani - dar noua insine si reciproc de data aceasta - il intrerupse doamna Arcadia Walker, zambind. Ei bine, daca Francis Gordon si Miss Jenny Hudelson nu se casatoresc calare, in schimb sunt mai siguri ca vor gasi fericirea.

Inutil sa spunem ca, in mijlocul multimii de curiosi, domnul Seth Stanfort si doamna Arcadia Walker erau pesemne singurii, daca ii lasam la o parte pe cei doi logodnici, care nu se gandeau in clipa aceea la meteor, care nu vorbeau despre el, ci filosofau, asa cum ar fi facut probabil si domnul John Proth, a carui fata plina de voiosie si de blandete le fusese readusa in minte de cele cateva cuvinte rostite.

Acum calcau toti, intins, pe un platou semanat cu arbusti piperniciti, din care isi luau zborul numeroase pasari, mai speriate decat fusesera vreodata in preajma Upernivikului.

Intr-o jumatate de ora, trei sferturi de leghe fura strabatute. Mai ramasesera o mie de metri pana la bolidul care se ascundea privirilor dupa o ridicatura a falezei. Acolo avea sa fie gasit, dupa spusele ghidului groenlandez, iar localnicul acesta nu putea sa se insele. In timp ce lucra pamantul, vazuse perfect lumina orbitoare a meteorului si auzise bufnitura caderii, pe care o mai auzisera si multi altii, desi aflati mai departe.

Un fapt de necrezut pentru tinutul acela ii sili pe turisti sa se odihneasca o clipa: era cald. Da, oricat de necrezut ar putea sa para, turistii isi stergeau fruntile de parca s-ar fi aflat intr-o tara cu o clima mai temperata. Oare mersul rapid ii incalzise in asemenea hal? Fara doar si poate ca mersul isi avea partea lui de contributie, dar temperatura aerului, in mod sigur, tindea si ea spre urcare.

In locul acela, invecinat cu punctul nord-vestic al insulei, termometrul ar fi aratat cu siguranta o diferenta de cateva grade fata de Upernivik. Ba chiar, pe masura ce oamenii se apropiau de tinta, caldura parea sa sporeasca tot mai mult.

- Caderea meteorului sa fi modificat clima arhipelagului? intreba razand domnul Stanfort.

- Ar fi o mare fericire pentru groenlandezii ii raspunse pe acelasi ton doamna Arcadia.

- Pesemne ca blocul de aur, incins de frecarea cu straturile atmosferice, mai e inca incandescent, explica astronomul din Boston; iar caldura lui se simte pana aici.

- Atunci va trebui sa asteptam pana se raceste? facu domnul Stanfort.

«S-ar fi racit mai repede daca se nimerea sa cada in afara insulei», isi spuse in gand Francis Gordon, revenind la ideea lui favorita.

Si lui ii era cald, dar nu era singurul care sa simta aceasta. Domnul de Schnack, domnul Wharf transpirau si ei; transpira intreaga multime, pana si groenlandezii, care nu mai pomenisera asemenea sarbatoare.

Dupa ce se odihnira un timp, pornira iar la drum. Inca cinci sute de metri si, la cotul falezei, meteorul avea sa apara in toata orbitoarea lui splendoare.

Din nefericire, dupa doua sute de pasi, domnul de Schnack, care mergea in frunte, trebui sa se opreasca din nou; iar in urma lui domnii Forsyth si Hudelson, si dupa ei toata multimea fura obligati sa faca acelasi lucru. De data aceasta nu caldura ii forta sa poposeasca, ci un obstacol neasteptat, cel mai neasteptat dintre obstacolele la care s-ar fi putut astepta cineva intr-un asemenea loc.

Facut din stalpi traversati de trei siruri de sarma, un gard, indoindu-se intr-o curba interminabila, ducea la dreapta si la stanga, pe litoral, si oprea trecerea din toate partile. Din loc in loc, niste stalpi mai inalti decat ceilalti purtau pe ei tablite pe care se afla repetata o aceeasi inscriptie, in englezeste, in frantuzeste si in daneza. Domnul de Schnack in fata caruia se afla tocmai una din tablite, citi uimit: «Proprietate particulara. Trecerea oprita».

O proprietate particulara prin meleagurile acestea departate, iata un lucru neobisnuit! Pe coastele insorite ale Mediteranei sau pe tarmurile ceva mai cetoase ale oceanului, e de inteles sa-ti cauti un loc de odihna. Dar aici, pe tarmul Oceanului inghetat!. Ce putea face cu terenul acesta sterp si stancos originalul proprietar?

In orice caz, asta nu-l privea pe domnul de Schnack. Absurda sau nu, o proprietate particulara ii stavilea drumul, si stavila aceasta morala ii stinse brusc elanul. Un delegat oficial respecta in mod firesc principiile care stau la baza societatii, iar inviolabilitatea domiciliului e o axioma universal recunoscuta.

Axioma respectiva, proprietarul avusese dealtfel grija s-o reaminteasca celor care s-ar simti ispititi s-o uite. «Intrarea oprita», spuneau tablitele scrise in trei limbi.

Domnul de Schnack era buimacit. Sa ramana acolo, i s-ar fi parut de neindurat. Dar, pe de alta parte, sa violeze proprietatea altuia in ciuda tuturor legilor divine si umane.!

Din coada coloanei se auzira murmure care sporira clipa de clipa si ajunsera in fruntea coloanei. Cei din ultimele randuri, necunoscand pricina, protestau cu toata puterea nerabdarii lor impotriva opririi acesteia. Afland despre ce e vorba, tot ei nu se declarara satisfacuti, si nemultumirea lor spori treptat pana cand se starni o zarva generala in mijlocul careia toata lumea vorbea odata.

Aveau sa ramana vesnic in fata gardului? Dupa ce strabatusera mii de mile ca sa ajunga pana aici, sa se lase opriti prosteste de un capatai de sarma pacatoasa? Doar nu putea proprietarul terenului sa aiba pretentia nesabuita de-a se socoti si proprietarul meteorului! N-avea, deci, nici un drept sa le opreasca trecerea. Si dealtfel, daca le refuza dreptul de trecere, era simplu: n-aveau decat sa si-l ia singuri.

Sa fi fost domnul de Schnack zguduit de torentul acesta de argumente tari? Fapt e ca principiile incepura sa i se clatine. Chiar in fata lui, legata cu o sforicica,se afla o portita. Cu ajutorul unui briceag, domnul de Schnack taie sforicica si, fara sa-i dea prin gand ca aceasta adevarata spargere il transforma inlr-un spargator de rand, patrunse pe teritoriul interzis.

Restul multimii se revarsa pe urmele lui, unii intrand pe portita, altii sarind peste gardul de sarma. In cateva clipe, peste trei mii de persoane erau cat pe-aci sa napadeasca «proprietatea particulara».

Multimea agitata, zgomotoasa discuta cu insufletire incidentul acesta neasteptat.

Dar, deodata, se facu tacere, ca prin farmec.

La o suta de metri de gard se ivise brusc o cabana de scanduri, ascunsa pana atunci de o movilita, si usa cabanei se deschise facand loc unui personaj cu o infatisare nespus de ciudata. Iar personajul li se adresa cotropitorilor:

- Ei, voi de colo, le striga el in frantuzeste, cu glas aspru, nu va jenati! Simtiti-va ca acasa!

Domnul de Schnack intelegea limba franceza. Iata de ce se opri locului. Iar dupa el se oprira si turistii, care, dintr-o singura miscare, isi intoarsera toti odata cele trei mii de fete curioase spre ciudatul personaj care li se adresase.

XIX IN CARE LUI ZEPHYRIN XIRDAL II DEVINE DIN CE IN CE MAI NESUFERIT BOLIDUL. SI CELE CE MAI URMEAZA.

Daca Zephyrin Xirdal ar fi fost singur, ar fi putut ajunge la destinatie fara buclucuri prea mari? Poate ca da, caci totul e cu putinta pe lume. Mai prudent insa ar fi fost sa pariem ca nu.

Dar n-a existat prilej pentru un asemenea pariu, caci steaua lui cea buna l-a dat in paza unui Mentor, al carui spirit practic neutraliza fantezia excesiva a acestui original. Zephyrin Xirdal nu cunoscu deci greutatile unei calatorii, in fond destul de complicata, dar pe care domnul Robert Lecoeur izbuti s-o faca mai simpla decat o plimbare prin imprejurimi.

La Havre, unde expresul ii adusese in cateva ore, cei doi calatori se urcara indata pe bordul unui superb steamer, care ridica imediat ancora, fara sa mai astepte alti pasageri.

Intr-adevar, Atlantic nu era un pachebot, ci un iaht de cinci sau sase sute de tone, armat de domnul Robert Lecoeur numai pentru ei doi. Data fiind importanta intereselor aflate in joc, bancherul socotise util sa aiba la dispozitie un mijloc de comunicatie cu universul civilizat. Enormele beneficii pe care le si incasase din speculatiile asupra minelor de aur ii ingaduiau cele mai indraznete cheltuieli; bancherul isi asigurase placerea de-a folosi nava aceasta, aleasa printre alte numeroase nave, in Anglia.

Atlantic, fantezie a unui lord multimilionar, fusese construit in vederea atingerii celor mai mari viteze. Cu formele lui fine si alungite, iahtul putea, impins de cei patru mii de cai ai masinilor lui, sa atinga si chiar sa depaseasca douazeci de noduri. Alegerea domnului Lecoeur fusese dictata de particularitatea aceasta care, la nevoie, ar fi putut insemna un avantaj pretios.

Zephyrin Xirdal nu se mira deloc ca are la ordinele lui o asemenea nava. E adevarat ca poate nici nu observase amanuntul acesta. In orice caz, se urca pe punte si se instala in cabina lui, fara sa faca nici cea mai mica observatie.

Distanta intre Havre si Upernivik e cam de-o suta de leghe marine, pe care Atlantic, mergand cu toata viteza, ar fi putut sa le strabata in sase zile. Dar domnul Lecoeur nu se grabea deloc si, cum avea la dispozitie douasprezece zile pentru efectuarea calatoriei, iahtul ajunse in fata Upernivikului abia in seara zilei de l8 iulie.

In aceste douasprezece zile, Zephyrin Xirdal abia daca isi desclesta dintii. La mesele care ii puneau, fireste, fata in fata, domnul Lecoeur se cazni de nenumarate ori sa aduca vorba despre scopul calatoriei lor, dar nu izbuti sa capete nici un raspuns. Zadarnic ii pomenea de meteor, caci Zephyrin parea ca-l uitase si nici o licarire de inteligenta nu sclipea in ochii lui stersi.

Pana una-alta, Xirdal privea «inlauntru» si cauta solutia altei probleme. Care? Lucrul acesta nu tinea sa-l spuna. Dar pesemne ca, intr-un fel oarecare, problema avea o legatura cu marea, caci Xirdal isi petrecea zilele privind valurile fie dinaintea, fie din urma navei. Poate ca n-am risca prea mult daca am presupune ca urmarea in gand cercetarile asupra tensiunii superficiale, despre care, mai inainte, le pomenise ceva trecatorilor, crezand ca vorbeste cu prietenul sau Marcel Leroux. Poate chiar ca deductiile facute atunci nu erau straine de unele inventii cu care avea sa uimeasca mai apoi lumea.

A doua zi dupa sosirea la Upernivik, domnul Lecoeur, care incepea sa-si piarda rabdarea, incerca sa-i trezeasca atentia finului sau, punandu-i sub ochi aparatul, fara invelisul ocrotitor. Calculase bine, si metoda se dovedi radicala. Zarindu-si aparatul, Zephyrin Xirdal se scutura de parca s-ar fi trezit dintr-un vis si incepu sa priveasca in preajma cu ochii hotarati si lucizi, ca in zilele lui mari.

- Unde ne aflam? intreba el.

- La Upernivik, raspunse domnul Lecoeur.

- Si terenul meu?

- Mergem imediat acolo.

De fapt, nu era tocmai asa. Mai intai, trebuiau sa treaca pe la Biarn Haldorsen, sef al Inspectoratului Nordului, a carui locuinta o gasira usor dupa drapelul care falfaia pe acoperis. Odata schimbate formulele de politete, incepura discutiile de afaceri, cu ajutorul unui talmaci tocmit de prevazatorul Lecoeur.

O prima dificultate se ivi imediat. Nu ca domnul Biarn Haldorsen ar fi incercat sa conteste actele de proprietate care ii erau infatisate; dar interpretarea lor nu era clara. Potrivit actelor acestora, facute dupa toate randuielile si prevazute cu toate semnaturile si pecetile oficiale, guvernul groenlandez, reprezentat prin agentul sau diplomatic la Copenhaga, ii ceda domnului Zephyrin Xirdal o suprafata de noua kilometri patrati, cuprinsa in patru loturi egale, de cate trei kilometri fiecare, orientate dupa punctele cardinale si taindu-se in unghiuri drepte la o aceeasi distanta de un punct central situat la 72°5l' 30" latitudine nord si 55°35 l8" longitudine vest, totul la pretul de cinci sute kroneri kilometrul patrat, adica, in total, la ceva mai mult de sase mii de franci.

Domnul Biarn Haldorsen n-ar fi avut nimic impotriva, dar trebuia cunoscuta mai intai amplasarea punctului central. Fireste, mai auzise el vorbindu-se despre latitudine si longitudine si stia ca asemenea lucruri exista. Dar stiinta lui Biarn Haldorsen se marginea cam la atat. Ca latitudinea ar fi un animal sau o planta, ca longitudinea ar fi un mineral sau o mobila i se parea la fel de posibil si se ferea sa arate vreo preferinta.

Zephyrin Xirdal completa in cateva cuvinte cunostintele cosmografice ale sefului Inspectoratului Nordului si indrepta ce era gresit in ele. Se oferi apoi sa faca el insusi, cu ajutorul instrumentelor de pe Atlantic, observatiile si calculele necesare. Capitanul unei nave daneze, aflata actualmente in port, putea dealtfel sa controleze rezultatele, spre incredintarea deplina a excelentei sale domnul Biarn Haldorsen.

Asa se si hotari.

In doua zile, Zephyrin Xirdal isi termina lucrarea, careia capitanul danez nu putu decat sa-i confirme exactitatea desavarsita; dar atunci se ivi a doua dificultate.

Punctul de pe suprafata terestra, avand drept coordonate 72°5l'30" latitudine nord si 55°35'l8" longitudine vest, se afla situat in plina mare, cam la doua sute cincizeci de metri nord de insula Upernivik.

Domnul Lecoeur, adanc mahnit de descoperirea aceasta, il certa groaznic pe Zephyrin. Ce mai puteau face? Venisera asadar pana la capatul lumii ca sa priveasca prosteste cum va cadea bolidul in apa! Se putea inchipui atata neglijenta? Cum de putuse Zephyrin Xirdal - un savant! - sa comita o eroare atat de grosolana?

Explicatia erorii era cat se poate de simpla. Zephyrin Xirdal habar n-avea ca «Upernivik» insemneaza nu numai un targusor, dar si o insula! Dupa ce determinase, din punct de vedere matematic, locul de cadere al bolidului, se calauzise dupa o harta pacatoasa, gasita intr-un atlas scolar, pe care o scoase dintr-unul din numeroasele lui buzunare si o puse sub ochii bancherului infuriat. Harta arata intr-adevar ca punctul de pe glob situat la 72°5l'30" latitudine nord si 55°35'l8' longitudine vest se afla langa targusorul Upernivik, dar uita sa arate ca targusorul acesta, impins cu mult curaj pe uscat, era, dimpotriva, situat pe o insula cu acelasi nume, aflata in imediata apropiere a tarmului. Fara sa mai caute in alta parte, Zephyrin Xirdal crezuse pe cuvant o harta cam prea aproximativa.

De ar servi aceasta drept lectie! Iar pe cititorii povestirii noastre de i-ar indemna la studiul atent al geografiei si de i-ar face, mai ales, sa nu uite ca Upernivik e o insula! Caci faptul acesta le-ar putea fi de folos intr-o buna zi, cand ar avea de pus mana pe vreun bolid de cinci mii sapte sute optzeci si opt de miliarde.!

Dar, deocamdata, tocmai el incurca lucrurile in legatura cu bolidul din Whaston.

Daca terenul ar fi putut macar sa fie trasat ceva mai la sud, inselatoria ar fi fost de folos in cazul unei devieri a meteorului. Dar Zephyrin Xirdal facuse imprudenta de a-i completa educatia excelentei sale Biarn Haldorsen si de-a accepta un control care acum il stingherea, iar modesta falsificare nu mai era cu putinta. Trebuia, cu orice pret, sa accepte situatia asa cum era si sa ia in primire un teren situat parte pe apa, parte pe uscat.

Limita sudica a partii terestre, cea mai interesanta din amandoua, se afla, in ultima analiza, la o mie doua sute cincizeci si unu de metri de tarmul nordic al Upernivikului; iar cum lungimea ei de trei kilometri depasea latimea insulei in locul acela, urma ca limitele de est si de vest trebuiau sa fie trasate in plin ocean. Zephyrin Xirdal primi deci, in realitate, cam doua sute saptezeci si doua de hectare, in locul celor noua kilometri patrati cumparati si platiti, ceea ce scazu cu mult avantajele operatiei acesteia imobiliare. Cu alte cuvinte, facuse o afacere proasta.

Ba, in privinta caderii bolidului, ea devenea chiar cat se poate de proasta. Punctul tintit cu atata iscusinta de Zephyrin Xirdal se afla in mare! Fireste, Xirdal admisese posibilitatea unei devieri, fiindca isi «luase spatiu» pe o mie cinci sute de metri in toate directiile din jurul acestui punct. Dar incotro avea sa se produca devierea? Iata ce nu stia. Daca se putea prea bine ca meteorul sa cada in portiunea restransa care ramanea in posesia lui, n-ar fi fost deloc exclus sa se intample si altfel. De aici, marea uimire a domnului Lecoeur.

- Ce-o sa faci acum? isi intreba el finul.

Acesta isi ridica bratele spre cer, vrand sa arate astfel ca nu stie.

- Trebuie, totusi, sa faci ceva, continua domnul Lecoeur, manios. Trebuie sa ne scoti din impas.

Zephyrin Xirdal cugeta o clipa.

- Primul lucru de facut, spuse el in sfarsit, e sa ingradim terenul si sa cladim acolo o baraca destul de incapatoare ca sa ne adaposteasca. Dupa asta, am sa vad.

Domnul Lecoeur porni imediat la lucru. In opt zile, marinarii de pe Atlantic, ajutati de cativa groenlandezi atrasi de plata buna care li se oferea, ridicara o ingraditura de sarma, ale carei capete se pierdeau in mare, si cladira o baraca de scanduri in care fura aduse numai lucrurile absolut trebuitoare.

La 26 iulie, cu trei saptamani inainte de ziua hotarata pentru caderea bolidului, Zephyrin Xirdal isi incepu si el munca. Dupa ce facu cateva observatii asupra meteorului in sferele inalte ale atmosferei, trecu in sferele inalte ale matematicilor. Noile calcule nu putura insa decat sa-i dovedeasca inca o data perfectiunea calculelor anterioare. Nu savarsise nici o eroare. Nu se produsese nici o deviatie. Bolidul urma sa cada exact pc locul prevazut, adica la 72°5l' 30" latitudine nord si 55°35' l8" longitudine vest.

Deci, in mare! facu domnul Lecoeur, neputandu-si ascunde bine furia.

- In mare, fireste, spuse cu seninatate Xirdal, care, ca un adevarat matematician, nu simtea decat adanca satisfactie constatand precizia superioara a calculelor sale.

Dar, aproape imediat, i se ivi si cealalta latura a problemei.

- Drace!. facu el, schimband tonul si privindu-si nasul cu un aer nehotarat.

Acesta incerca sa-si pastreze calmul.

- Zau, Zephyrin, incepu el binevoitor, de parca i-ar fi vorbit unui copil, doar n-o sa ramanem cu mainile in san! S-a facut o greseala; trebuie s-o reparam. Daca ai fost tu in stare sa aduci bolidul de pe cer, e o joaca sa-l faci sa devieze cu cateva sute de metri.

- Asa crezi! raspunse Zephyrin Xirdal, clatinand din cap. Cand actionam asupra meteorului, el se afla la patru sute de kilometri. La distanta aceasta, atractia terestra insemna atat pe putin, incat cantitatea de energie trimisa de mine pe una din fetele lui era capabila sa provoace o ruptura apreciabila a echilibrului. Dar acum e cu totul altfel. Bolidul se afla mai aproape, iar atractia terestra il solicita cu atata forta incat un plus sau un minus nu poate schimba mare lucru.

Pe de alta parte, daca viteza absoluta a bolidului s-a micsorat, in schimb viteza lui angulara a sporit. Acum trece ca fulgerul in pozitia cea mai favorabila si n-ai timp sa actionezi asupra lui.

- Atunci nu poti sa faci nimic? starui domnul Lecoeur, muscandu-si buzele ca sa nu izbucneasca.

- N-am spus asta, il corecta Zephyrin Xirdal. Dar e foarte greu. Putem incerca, totusi, bineinteles.

Si incerca, intr-adevar, cu atata staruinta, incat la l7 august socoti ca sigur succesul incercarii. Bolidul, deviat definitiv, trebuie sa cada in plin pe uscat, la vreo cincizeci de metri de tarm, distanta suficienta pentru a inlatura orice primejdie.

Din nefericire, in zilele urmatoare, furtuna violenta, care scutura atat de puternic navele ancorate in rada din Upernivik, matura toata suprafata insulei si Xirdal se temu pe drept cuvant ca traiectoria bolidului sa nu fie schimbata de o deplasare a aerului atat de furioasa.

Dupa cum se stie, furtuna se potoli in noaptea de 18 spre 19, dar Xirdal si Lecoeur nu se bucurara de ragazul pe care li-l lasa natura dezlantuita. Asteptarea evenimentului nu le ingadui nici o clipa de odihna. Dupa ce vazura soarele apunand, cam pe la zece si jumatate seara, il vazura apoi rasarind, dupa nici trei ore, pe un cer aproape in intregime senin.

Caderea avu loc exact la ora anuntata de Zephyrin Xirdal. La sase, cincizeci si sapte de minute, treizeci si cinci de secunde, o lumina orbitoare spinteca spatiul in regiunea de nord, orbindu-i aproape pe domnul Lecoeur si pe finul sau, care, de o ora, cercetau orizontul din pragul usii. Aproape in acelasi timp se auzi un zgomot inabusit, iar pamantul se zgudui sub o lovitura formidabila.

Meteorul cazuse.

Cand Zephyrin Xirdal si domnul Lecoeur isi regasira vederea, primul lucru pe care il vazura fu blocul de aur, la cinci sute de metri distanta.

- Arde, baigui domnul Lecoeur puternic emotionat.

- Da, raspunse Zephyrin Xirdal, incapabil sa rosteasca alt cuvant.

Incetul cu incetul isi regasira totusi calmul si-si dadura seama exact de aceea ce vedeau.

Bolidul se afla, intr-adevar, in stare de incandescenta. Temperatura lui probabil ca depasea o mie de grade, apropiindu-l de punctul de topire. Compozitia si natura lui poroasa se vedea acum clar, si pe buna dreptate observatorul din Greenwich il comparase cu un burete. Traversandu-i suprafata, careia racirea datorita radierii ii intuneca putin culoarea, o infinitate de canale permiteau privirii sa patrunda in interior, unde metalul era de-un rosu aprins. Impartite, curbate si recurbate in mii de meandre, canalele acestea formau un numar imens de alveole, din care aerul incins tasnea suierand.

Desi bolidul se turtise puternic in cadere, forma sferica i se mai distingea inca. Partea de sus ramasese inca destul de perfect rotunjita, pe cand cea de jos, strambata, strivita, imbratisa strans neregularitatile terenului.

- Dar. o sa alunece in mare! striga domnul Lecoeur dupa cateva clipe.

Xirdal tacu.

- Ai spus ca o sa cada la cincizeci de metri de tarm!

- Se afla la zece, caci trebuie tinut seama si de demi-diametrul lui.

- Zece nu insemneaza cincizeci.

- L-o fi deviat furtuna.

Cei doi nu mai schimbara alte cuvinte si privira indelung si tacuti sfera.

Pe buna dreptate era domnul Lecoeur atat de nelinistit. Bolidul cazuse la zece metri de capatul falezei, pe solul povarnit care unea capatul acesta de restul insulei; iar cum raza lui era de cincizeci si cinci de metri, asa cum pe drept afirmase observatorul din Greenwich, insemna ca se afla inclinat cu patruzeci si cinci de metri deasupra vidului. Uriasa masa de metal, muiata de caldura si proiectata astfel stramb, cursese, ca sa spunem asa, in lungul falezei verticale si atarna jalnic pana aproape de suprafata marii. Dar cealalta parte, literalmente intiparita in stanca, retinea intregul bolid deasupra oceanului.

Sigur, daca nu cadea, insemna ca e in echilibru. Totusi, echilibrul acesta parea cu totul instabil si se vedea cat de colo ca o miscare cat de slaba ar fi fost de ajuns sa arunce in ocean nepretuita comoara. Odata pornita pe panta, nimic in lume n-ar mai fi putut s-o opreasca, si ar fi alunecat atunci de-a dreptul in apa care ar fi inghitit-o.

«Iata un motiv in plus ca sa ne grabim, se gandi deodata domnul Lecoeur, revenindu-si in fire. E o nebunie sa-ti pierzi vremea admirand ca un neghiob si sa-ti pagubesti astfel interesele.»

Si trecand, fara sa mai piarda o clipa, in dosul cabanei, bancherul inalta drapelul francez in varful unui catarg destul de inalt ca sa poata fi zarit de pe vasele ancorate in fata Upernivikului. Se stie ca semnalul acesta fusese vazut si inteles. Atlantic pornise imediat in larg, spre postul telegrafic cel mai apropiat, de unde trebuia sa trimita, pe adresa Bancii Robert Lecoeur, strada Drouot, Paris, o telegrama redactata intr-un limbaj conventional, care, dupa traducere, avea sa insemneze in limbaj obisnuit: «Bolid cazut. Vindeti.»

La Paris, cei ce urmau sa primeasca telegrama trebuiau sa se grabeasca sa execute ordinul si aceasta avea sa-i aduca inca un imens profit domnului Lecoeur, care lucra la sigur. Cand caderea avea sa fie cunoscuta, fara indoiala ca actiunile minelor aveau sa sufere o noua si mare scadere. Domnul Lecoeur putea sa-si rascumpere actiunile in conditii excelente. Zau, asa, afacerea era bine ticluita, orice s-ar fi intamplat, iar domnul Lecoeur nu se putea sa nu incaseze un numar respectabil de milioane.!

Insensibil la toate aceste interese vulgare, Zephyrin Xirdal era pierdut in contemplare, cand o zarva de glasuri ii lovi auzul. Intorcandu-se, el vazu multimea de turisti care, cu domnul de Schnack in frunte, indraznise sa-i incalce proprietatea. Iata un lucru de neingaduit! Pe Xirdal, care cumparase terenul ca sa fie stapan, il infurie atata obraznicie.

Cu pasi repezi el porni in intampinarea navalitorilor.

Delegatul Groenlandei il scuti de jumatate din drum.

Cum se face, domnule, spuse Xirdal oprindu-se in fata lui, cum se face ca ati intrat aici? N-ati vazut tablitele?

- Iertati-ma, domnule, ii raspunse politicos domnul de Schnack, le-am vazut perfect, dar ne-am gandit ca e scuzabil sa incalcam, date fiind imprejurarile acestea exceptionale, regulele general admise.

- Imprejurari exceptionale? intreba cu nevinovatie Xirdal. Care imprejurari exceptionale?

Domnul de Schnack se mira, si pe buna dreptate.

- Care imprejurari exceptionale?. repeta el. Oare trebuie eu sa va aduc la cunostinta, domnule, ca bolidul din Whaston a cazut pe insula aceasta?

Asta o stiu, foarte bine, declara Xirdal. Dar ce gasiti ca este exceptional? Caderea unui bolid e un fapt cat se poate de banal.

- Dar nu cand bolidul e de aur.

- De aur sau de altceva, un bolid e tot un bolid.

Domnii si doamnele aflati aici de fata sunt cu totul de alta parere, replica domnul de Schnack, aratand multimea turistilor dintre care cei mai multi nu intelegeau o iota din cele discutate. Au venit toti aici special ca sa asiste la caderea bolidului din Whaston. Recunoasteti ca ar fi fost tare greu, dupa o asemenea calatorie, sa fie opriti de un gard de sarma.

- Adevarat, recunoscu Xirdal pornit pe impacare.

Lucrurile se aflau deci pe un drum bun, cand domnul de Schnack facu imprudenta sa adauge:

- In ceea ce ma priveste, eu cu atat mai putin nu ma puteam opri in fata gardului dumneavoastra, cu cat el se impotrivea indeplinirii misiunii oficiale cu care sunt investit.

- In ce consta misiunea aceasta?

- Sa iau in stapanire bolidul in numele Groenlandei, al carei reprezentant sunt aici.

Xirdal tresari.

- Sa luati in stapanire bolidul!. striga el. Dar sunteti nebun, domnule!

- Nu vad de ce, se impotrivi domnul de Schnack, pe un ton intepat. Bolidul a cazut pe teritoriul Groenlandei. Apartine deci statului groenlandez, fiindca nu e al nimanui altuia.

- Cate cuvinte, atatea greseli, protesta Zephyrin Xirdal, din ce in ce mai manios. Mai intai, bolidul n-a cazut pe teritoriul Groenlandei, ci pe teritoriul meu, dat fiind ca Groenlanda mi l-a vandut in toata regula, pe bani buni. Apoi, bolidul e al cuiva, si anume al meu.

- Al dumneavoastra?

- Fireste. Al meu.

- Cu ce drept?

- Cu toate drepturile posibile, draga domnule. Fara mine, bolidul ar mai gravita inca in spatiu, unde, oricat de reprezentant ai fi dumneata, cu greu te-ai putea duce sa-l iei. Cum sa nu fie al meu, din moment ce se afla la mine si eu l-am facut sa cada aici?

- Ce-ati spus?. starui domnul de Schnack.

- Am spus ca eu l-am facut sa cada. Dealtfel, am avut grija sa anunt lucrul acesta Conferintei Internationale, reunita, pare-se, la Washington. Presupun ca telegrama mea a intrerupt lucrarile.

Domnul de Schnack il privea pe Zephyrin Xirdal, nestiind ce sa creada: avea in fata un farsor, sau un nebun?

- Domnule, raspunse el, si eu fac parte din Conferinta Internationala si pot sa va afirm ca ea isi continua lucrarile cand am plecat din Washington. Pe de alta parte, va mai pot informa ca nu stiu nimic de telegrama despre care vorbiti.

Domnul de Schnack spunea adevarul. Fiind cam tare de ureche, el nu auzise o iota din telegrama citita, asa cum se obisnuieste in orice adunare care se respecta, in mijlocul zarvei infernale a discutiilor particulare.

- Asta nu insemneaza ca n-am trimis-o, afirma Zephyrin Xirdal, care incepuse sa se aprinda. Faptul ca a sosit sau nu la destinatie nu-mi schimba cu nimic drepturile.

- Drepturile dumneavoastra?. facu domnul de Schnack, pe care discutia il enerva, de asemenea. Indrazniti sa ridicati in mod serios vreo pretentie asupra bolidului?

- Te pomenesti ca ar trebui sa-mi fie rusine! rase Xirdal batjocoritor.

- Un bolid de sase trilioane de franci!

- Ei, si?. Chiar daca ar valora trei sute de mii de milioane de miliarde de bilioane de trilioane, asta nu l-ar impiedica sa fie tot al meu.

- Al dumneavoastra!. Glumiti, pesemne. Un singur om sa aiba mai mult aur decat intreaga omenire! Asta ar fi de neingaduit.

- Nu stiu daca ar fi sau n-ar fi de ingaduit, striga Zephyrin Xirdal, infuriat de-a binelea. Nu stiu decat ca bolidul este al meu.

- Asta o sa vedem noi, incheie domnul de Schnack cu un ton sec. Pana una-alta, dati-ne voie sa ne continuam drumul.

Spunand acestea, delegatul isi atinse usor borul palariei, si, la un semn al lui, ghidul localnic porni iar. Domnul de Schnack il urma, iar cei trei mii de turisti il urmara pe domnul de Schnack.

Zephyrin Xirdal, intepenit pe lungile lui picioare, privi cum trece multimea care parea ca nici nu-l vede macar. Era adanc indignat. Sa intre fara voie pe terenul lui si sa se poarte ca intr-o tara cucerita! Sa-i conteste drepturile! Asta intrecea orice masura!

Totusi, nu putea sa faca nimic impotriva atator oameni. Iata de ce, dupa trecerea ultimului strain, se multumi sa bata in retragere spre cabana. Dar, daca era invins, nu era convins, si, pe drum, isi dadu frau liber maniei.

- Dezgustator. o, dezgustator! repeta el intruna, miscand bratele ca un semafor.

Intre timp, multimea se grabea in urma ghidului. Acesta se opri in sfarsit la punctul extrem al insulei. Mai departe nu se putea merge.

Domnul de Schnack si domnul Wharf ajunsera imediat langa el. Apoi venira domnii Forsyth si Hudelson, Francis si Jenny, Omicron, domnul Seth Stanfort si doamna Arcadia Walker, si, in sfarsit, intreaga multime a curiosilor pe care flotila ii revarsase pe tarmul acesta al Marii lui Baffin.

Da, nu se putea merge mai departe. Da, era cu neputinta de mers mai departe. Caldura, devenita de nesuportat, n-ar fi ingaduit nici un pas mai mult.

Dealtfel, ar fi fost si inutil. La mai putin de patru sute de metri se vedea sfera de aur si toata lumea putea s-o admire, asa cum o admirasera cu un ceas inainte Zephyrin Xirdal si domnul Lecoeur. Acum nu mai radia, ca pe vremea cand isi trasa orbita in spatiu, dar stralucea atat de tare incat te dureau ochii privind-o. De fapt, pe cat fusese de neatins cand strabatuse cerul, era si acum, cand se afla pe pamant.

In locul acela, litoralul forma un fel de stanca rotunda, careia localnicii ii spun unalek (in limba lor). Aplecata spre larg, stanca se termina cu o faleza verticala, aflata la vreo treizeci de metri deasupra nivelului marii. Bolidul cazuse pe marginea acestui platou. Cativa metri doar mai la dreapta, si ar fi fost inghitit de adancurile in care se infunda piciorul falezei.

- Da, nu se putu impiedica sa spuna Francis Gordon, daca pica doar cu douazeci de pasi mai incolo, se ducea la fund.

- De unde n-ar fi fost usor de scos, termina doamna Arcadia Walker.

- Domnul de Schnack inca nu-l are, le atrase atentia Seth Stanfort. O sa aiba de furca guvernul groenlandez pana sa-l ia in stapanire.

Intr-adevar, dar avea sa-l ia intr-o buna zi. Era o chestiune de rabdare, pur si simplu. Doar sa astepte racirea, care, in preajma iernii arctice, nu putea sa dureze prea mult.

Dean Forsyth si Sydney Hudelson stateau acolo, incremeniti, hipnotizati, ca sa spunem asa, la vederea masei de aur care le ardea ochii. Incercasera amandoi sa inainteze, si trebuisera amandoi sa dea inapoi, la fel ca si nerabdatorul Omicron, care fusese cat pe-aci sa fie transformat in friptura. La distanta aceasta de patru sute de metri, temperatura atingea cincizeci de grade centigrade, iar caldura degajata de meteor facea aerul de nerespirat.

- Dar. oricum. e aici. Se afla pe insula. Nu e in fundul marii. Nu e pierdut pentru lume. E in mainile norocoasei Groenlande. Rabdare. acum trebuie numai rabdare.

Iata ce repetau curiosii opriti locului de caldura inabusitoare, la cotul acela al falezei.

Da, rabdare. Dar cat timp? Bolidul n-avea cumva sa reziste o luna, sau chiar doua, la racire? Asemenea mase metalice, ajunse la o temperatura atat de ridicata, pot sa ramana multa vreme incinse. S-a mai vazut asta la meteori cu volum infinit mai mic.

Trecusera trei ore, dar nimeni nu se gandi sa plece. Vroiau sa astepte pana ce devenea posibila apropierea de bolid? Dar aceasta n-avea sa se intample nici maine, si nici poimaine. Daca nu-si stabileau acolo tabara si nu-si aduceau hrana, trebuiau sa se intoarca la nave.

- Domnule Stanfort, spuse Arcadia Walker, credeti ca in cateva ore bolidul acesta incandescent s-ar putea raci?

Nici in cateva ore, nici in cateva zile, doamna Walker.

- Atunci am sa ma reintorc pe bordul Oregonului, si-am sa revin mai tarziu.

- Aveti perfecta dreptate, raspunse Seth Stanfort, si, urmandu-va exemplul, am sa pornesc si eu spre Mozik. Cred ca e ora mesei.

Iata cel mai cuminte lucru de facut. Dar la lucrul acesta cuminte degeaba ii indemnara Francis Gordon si Jenny pe domnii Forsyth si Hudelson. Degeaba pleca incet, incet intreaga multime. Degeaba domnul de Schnack, ramas ultimul, se hotari si el sa se porneasca spre port. Cei doi maniaci se incapatanasera sa ramana singuri, fata in fata cu meteorul lor.

- Hai, papa, nu vii? intreba pentru a zecea oara Jenny, pe la orele doua dupa-amiaza.

Drept raspuns, doctorul Hudelson facu vreo zece pasi inainte. Dar fu silit sa se dea inapoi, cu mare graba. I se parea ca nimerise in fata unui cuptor incins. Domnul Forsyth, care se repezise dupa el, trebui sa bata in retragere, cu aceeasi graba.

- Unchiule, incerca si Francis Gordon, unchiule, si dumneata, domnule Hudelson, e vremea sa ne reintoarcem pe bord. Ce naiba, doar bolidul n-o sa mai fuga! Chiar daca il mancam cu ochii, tot flamanzi ramanem.

Zadarnice eforturi. Abia seara, zdrobiti de oboseala si morti de foame, domnul Forsyth si domnul Hudelson se resemnara sa plece, cu gand sa revina a doua zi.

Si revenira, intr-adevar, de cu zori, dar ca sa gaseasca acolo cincizeci de oameni inarmati - toate fortele groenlandeze - care asigurau serviciul de ordine in iurul pretiosului meteor.

Impotriva cui lua stapanirea asemenea masuri? Impotriva lui Zephyrin Xirdal? In cazul acesta, cincizeci de oameni erau prea multi. Unde mai pui ca bolidul se apara si singur destul de bine. Caldura lui de nesuportat ii tinea la distanta respectuoasa pe cei mai indrazneti. Din ajun abia daca te puteai apropia cu un metru mai mult. In ritmul acesta, ar fi trebuit sa treaca luni si luni pana cand domnul de Schnack sa poata pune efectiv stapanire pe bolid in numele Groenlandei.

Dar ce-are a face? Comoara era pazita. Cand e vorba de cinci mii sapte sute optzeci si opt de miliarde, e bine sa fii cat mai prudent.

La rugamintea domnului de Schnack, una din navele aflate in port plecase sa aduca la cunostinta lumii intregi, pe calea telegrafului, vestea cea mare. Peste patruzeci si opt de ore, vestea avea deci sa fie cunoscuta pretutindeni. Lucrul acesta putea stingheri oare planurile domnului Lecoeur? Deloc. Plecarea Atlanticului avusese loc cu douazeci si patru de ore mai inainte, iar viteza iahtului fiind cu mult superioara, bancherul dispunea de-un avans de treizeci si sase de ore, rastimp suficient ca sa-si duca la bun sfarsit speculatiile financiare.

Daca stapanirea groenlandeza se simtea linistita datorita prezentei celor cincizeci de paznici, pesemne ca se simti si mai linistita in dupa-amiaza aceleiasi zile, constatand ca saptezeci de oameni pazeau acum meteorul.

Pe la amiaza, un crucisator ancorase in fata Upernivikului. Pe catargul lui flutura pavilionul Statelor Unite ale Americii. De indata ce ancora atinsese fundul, crucisatorul debarcase douazeci de oameni, care, sub comanda unui miciman, stateau acum in preajma bolidului.

Cand afla despre sporirea aceasta a serviciului de paza, domnul de Schnack incerca simtaminte contradictorii. Pe de o parte, era multumit sa vada pretiosul bolid pazit cu atata ravna, dar, pe de alta parte, debarcarea aceasta a unor marinari americani inarmati, pe teritoriul groenlandez, ii pricinuia serioase nelinisti. Micimanul, caruia ii marturisi cat era de nelinistit, nu putu sa-i dea nici o lamurire. Se supunea unor ordine superioare si nu cauta sa inteleaga mai mult.

Domnul de Schnack se hotari deci sa-si duca jalba, a doua zi, pe bordul crucisatorului; dar, cand vru sa-si puna planul in aplicare, se pomeni in fata unei duble probleme.

In decursul noptii, un al doilea crucisator, acesta englez, sosise si el. Comandantul, afland despre caderea meteorului, debarcase, urmand pilda colegului american, douazeci de marinari care, sub comanda unui al doilea miciman, se indreptasera in pas alergator spre nord-vestul insulei.

Domnul de Schnack ramase nauc. Ce insemnau toate acestea? Si, pe masura ce timpul trecea, se nauci si mai tare. Dupa-amiaza fu semnalat un al treilea crucisator, cu pavilion tricolor, si, doua ore mai tarziu, douazeci de marinari francezi, sub comanda unui aspirant, pornira si ei sa faca de paza in preajma bolidului.

Hotarat lucru, situatia se incorda. Si lucrurile n-aveau sa ramana aici. In noaptea de 2l spre 22, aparu un al patrulea crucisator, rus. Apoi, in ziua de 22, sosira, unul dupa altul, un vas japonez, unul italian si unul german. A doua zi, 23, un crucisator argentinian si unul spaniol sosira cu putin inaintea unui crucisator chilian, urmat indeaproape de alte doua vase, unul portughez si altul olandez.

La 25 august, saisprezece vase de razboi, in mijlocul carora Atlantic ancorase discret, formau in fata Upernivikului o escadra internationala cum nu mai pomenisera inca meleagurile acestea nordice. Si fiindca fiecare din ele debarcase cate douazeci de oameni sub conducerea unui ofiter, trei sute douazeci de marinari si saisprezece ofiteri de toate nationalitatile calcau acum in picioare un pamant pe care cei cincizeci de soldati groenlandezi, cu tot curajul lor, nu l-ar mai fi putut apara.

Fiecare vas aducea seria lui de stiri, iar stirile acestea, judecand dupa efectul lor, pesemne ca nu erau prea multumitoare. Daca la Washington era adevarat ca mai exista Conferinta Internationala, la fel de adevarat era ca ea isi mai continua sedintele numai de forma.

Acum diplomatia avea cuvantul. pana ce, dupa cum se soptea, au sa-l aiba tunurile. Guvernele discutau de zor, si cu destula asprime in glas.

Pe masura se soseau navele, vestile deveneau tot mai nelinistitoare. Nu se stia nimic precis, dar printre ofiterii si oamenii echipajelor circulau tot felul de zvonuri iar relatiile dintre diversele trupe de ocupatie deveneau tot mai incordate.

Daca comandorul american il invitase la inceput la masa pe colegul sau englez, si daca acesta, intorcandu-i politetea, profitase de ocazie ca sa trimita un salut prietenesc comandantului crucisatorului francez, acum se terminasera amabilitatile acestea internationale. Fiecare ramanea cantonat la el acasa, asteptand sa afle, ca sa stie cum sa se poarte, dincotro va sufla vantul, ale carui prime adieri pareau ca prevestesc furtuna.

In acest timp Zephyrin Xirdal nu voia deloc sa dea inapoi. Ii impuiase urechile domnului Lecoeur cu protestele lui si bancherul incerca zadarnic sa faca apel la bunul lui simt.

- Ar trebui sa intelegi, draga Zephyrin, ii spunea el, ca domnul de Schnack are dreptate si ca e imposibil sa-i lase unei singure fiinte o suma atat de uriasa. E, deci, firesc sa intervina. Dar lasa-ma pe mine sa aranjez lucrurile. Dupa ce au sa se potoleasca primele emotii, am sa intervin si eu, si cred ca e cu neputinta sa nu se tina seama, intr-o larga masura, de dreptatea cauzei noastre. Am sa obtin ceva, fara doar si poate.

Ceva! striga Xirdal. Putin imi pasa mie de cevaul dumitale. Ce-mi trebuie mie aurul? Am eu nevoie de el?

- Atunci, ii spunea domnul Lecoeur, de ce te manii atata?

- Pentru ca bolidul e al meu. Si ma revolta ca vor sa mi-l ia. N-as putea sa rabd.

- Ce se poate face impotriva intregului glob, bietul meu Zephyrin?

- Daca as fi stiut, as fi facut. Dar ai putina rabdare!. Cand ticalosul de delegat si-a aratat pretentia de a-mi lua bolidul, totul era dezgustator. Ce sa mai zic astazi!. Acum, cate tari, atatia talhari. Fara sa mai pun la socoteala ca au sa se sfasie intre ei, dupa cum se-aude. Al naibii sa fiu daca n-ar fi fost mai bine sa fi lasat bolidul acolo unde se afla! Dar mi-a venit chef sa-l dau jos. Experienta mi s-a parut interesanta. Daca as fi stiut!. Niste pacatosi, care n-au un ban in buzunar, au sa se bata acum pentru miliarde!. Poti sa spui ce vrei, dar e din ce in ce mai dezgustator!

Xirdal nu mai stia altceva.

Dar gresea, in orice caz, maniindu-se impotriva domnului de Schnack. Nefericitul delegat, ca sa folosim o expresie familiara, se afla si el la mare ananghie. Cotropirea teritoriului groenlandez nu-i spunea nimic bun, iar uluitoarea bogatie a republicii i se parea ca sta pe temelii tare subrede. Ce sa faca, totusi? Putea sa-i arunce in mare, cu cei cincizeci de oameni ai lui, pe cei trei sute douazeci de marinari straini si sa bombardeze, sa torpileze sau sa scufunde cei saisprezece mastodonti cuirasati care il inconjurau? Nu, vadit lucru, nu putea. Dar ceea ce putea, sau macar ceea ce trebuia, era sa protesteze in numele tarii sale impotriva violarii teritoriului national.

Intr-o buna zi, cand cei doi comandanti, englez si francez, coborasera pe uscat in calitate de simpli curiosi, domnul de Schnack folosi prilejul ca sa le ceara explicatii si sa faca interventii oficioase, a caror moderatie diplomatica nu era deloc lipsita de tarie.

Comandorul englez ii raspunse. Domnul de Schnack, spunea el in esenta, se nelinistea degeaba. Comandantii navelor aflate in port se conformau pur si simplu ordinelor Amiralitatilor respective. Nu aveau atributia nici sa discute, nici sa interpreteze ordinele acestea, ci numai sa le execute. Se presupunea, totusi, ca debarcarea internationala n-avea alt scop decat mentinerea ordinei fata de atata multime de curiosi, multime destul de mare, dar care, fara doar si poate, se banuise ca va fi si mai mare. Pentru rest, domnul de Schnack sa fie linistit. Problema era in studiu, si drepturile fiecaruia vor fi respectate.

- Exact, aproba comandantul francez.

- Din moment ce toate drepturile vor fi respectate, am sa pot si eu sa mi le apar pe ale mele, striga pe neasteptate un personaj, intervenind pe nepusa masa in discutie.

- Cu cine am onoarea? intreba comandorul,

- Sunt Dean Forsyth, astronom din Whaston, adevaratul tata si proprietar legitim al bolidului, raspunse personajul dandu-si importanta, pe cand domnul de Schnack inalta usor din umeri.

A! Foarte bine! rosti comandorul. Va cunosc perfect dupa nume. domnule Forsyth. Sigur, daca aveti drepturi, de ce sa nu fie respectate.?

- Drepturi!. striga in clipa aceea un al doilea personaj. Atunci ce sa mai spun eu despre drepturile mele? Oare nu eu si numai eu, doctor Sydney Hudelson, am semnalat cel dintai meteorul?

- Dumneata.?! protesta Dean Forsyth, intorcandu-se de parca l-ar fi muscat o vipera.

- Eu!

- Un doctoras de mahala pretinde o asemenea descoperire!

- Tot atata cat si un nepriceput ca dumneata.

- Un palavragiu, care nu stie nici macar prin care parte a lunetei sa se uite!

- Un laudaros care n-a vazut in viata lui un telescop!

- Nepriceput, eu.!

- Doctoras, eu.!

- Dar nu chiar atat de nepriceput incat sa nu pot demasca un impostor.

- Nu atat de doctoras incat sa nu-i pot inchide gura unui talhar.

- E prea mult! striga cu glas sufocat domnul Dean Forsyth, iesindu-si cu totul din fire. Ia seama, domnule!

Cei doi rivali, cu pumnii stransi si cu privirile furioase, se amenintau prin gesturi, si scena s-ar fi terminat probabil rau daca Francis si Jenny n-ar fi alergat sa-i desparta.

- Unchiule!. striga Francis stapanindu-l cu o mana puternica pe domnul Dean Forsyth.

- Tata!. Te rog. Tata!. se ruga Jenny, plangand.

- Cine sunt cei doi turbati? il intreba pe Seth Stanfort, aflat langa el din intamplare, Zephyrin Xirdal, care, de la oarecare distanta, privea aceasta scena tragicomica, In calatorie, protocolul monden e lasat lesne la o parte. Domnul Seth Stanfort raspunse simplu intrebarii pe care necunoscutul i-o pusese la fel de simplu:

- Ai auzit cumva de domnul Dean Forsyth si de doctorul Sydney Hudelson?

- Cei doi astronomi amatori din Whaston?

- Exact.

- Cei care au descoperit bolidul cazut aici?

Chiar ei.

- Si pentru ce se cearta asa?

- Nu se inteleg asupra dreptului de prioritate a descoperirii.

Zephyrin Xirdal inalta dispretuitor din umeri.

- Frumoasa afacere! spuse el.

- Si cer amandoi dreptul de prioritate asupra bolidului, continua domnul Seth Stanfort.

- Fiindca l-au vazut, din intamplare, pe cer?

- Chiar asa.

- Ce neobrazare! se mira Zephyrin Xirdal. Dar tanarul si tanara ce amestec au in toate astea?

Binevoitor, domnul Seth Stanfort ii expuse situatia. Povesti datorita caror imprejurari cei doi logodnici trebuisera sa renunte la casatoria planuita, si cum, drept urmare a unei invidii absurde, o ura inversunata despartise cele doua familii si le fransese calda si miscatoarea dragoste.

Xirdal parea tulburat. Ii privea, ca pe niste fenomene, pe domnul Dean Forsyth retinut de Francis Gordon si pe Sydney Hudelson oprit de bratele plapande ale fiicei sale.

Cand domnul Seth Stanfort isi incheie povestirea, Zephyrin Xirdal, fara sa-i multumeasca macar, striga:

- De data asta, e prea de tot! si se departa cu pasi mari. Calm, povestitorul il urmari cu privirea, apoi nu se mai gandi la el si se reintoarse langa doamna Arcadia Walker, lasata singura numai cat tinuse scurtul dialog redat mai sus.

Dar Zephyrin Xirdal isi iesise cu totul din fire. Cu o mana brutala, el deschise usa baracii.

- Unchiule, striga apoi catre Lecoeur, care tresari auzindu-l, iti spun ca e prea de tot!

- Ce s-a intamplat? intreba Lecoeur.

- Bolidul! Tot blestematul de bolid!

- Ce-a facut bolidul?

- E pe cale sa distruga pamantul, pur si simplu. Nu i se mai pot socoti relele. Nu s-a multumit doar sa-i transforme pe toti oamenii astia in talhari, ci risca sa reverse foc si sange asupra lumii, semanand pretutindeni discordia si razboiul. Si asta inca nu e tot. Acum, iata ca a inceput sa desparta logodnicii! Du-te s-o vezi pe biata fata, unchiule, si-ai sa ma intelegi. Ar face si o piatra sa-i planga de mila. Zau, e prea de tot!

- Care logodnici? Despre ce fata vorbesti? Ce mai e si nazbatia asta? intreba Lecoeur, buimacit.

Dar Zephyrin Xirdal nu binevoi sa-i explice.

- Da, e prea de tot, striga el furios. Dar n-o sa mai mearga asa! O sa-i impac eu, si inca zdravan!

- Ce prostie vrei sa mai faci, Zephyrin?

- Exact ce trebuie: am sa arunc bolidul in apa!

Domnul Lecoeur sari in picioare. Obrajii ii palisera din pricina emotiei puternice, care ii paraliza inima. Nu se gandea nici o clipa ca Xirdal vorbea impins de manie si ca n-ar fi fost in stare sa-si duca la indeplinire amenintarile. Stia cat poate. De la el trebuia sa se astepte la orice.

- Asta n-ai s-o faci, Zephyrin! striga domnul Lecoeur.

- Ba, dimpotriva, am s-o fac. Nimic nu ma poate impiedica. M-am saturat, si-am sa incep chiar acum.

- Dar nu te gandesti, nenorocitule.

Lecoeur se intrerupse brusc. O idee de geniu, orbitoare si rapida ca fulgerul, ii strabatu creierul. Cateva clipe ii fura de ajuns acestui mare strateg al bataliilor financiare sa cumpaneasca lucrurile.

- La urma urmelor. sopti el.

Inca un efort de gandire ii arata cat de minunat ii era planul. Si, adresandu-i-se lui Zephyrin Xirdal, ii spuse direct, ca un om grabit pentru care minutele pretuiesc cat orele:

- N-am sa te contrazic mai mult. Vrei sa arunci bolidul in mare? Fie! Dar n-ai putea sa-mi dai un ragaz de cateva zile?

- Sunt nevoit sa ti-l dau, ii raspunse Xirdal. Trebuie sa-mi modific aparatul in vederea noilor operatii pe care i le cer. Modificarile au sa-mi ia vreo cinci sau sase zile.

- Deci, imi dai ragaz pana la 3 septembrie?

- Da.

- Foarte bine, spuse domnul Lecoeur, care iesi si se indrepta cu pasi grabiti spre Upernivik, pe cand nepotul sau isi incepea munca.

Fara sa mai piarda timp, Lecoeur se urca pe bordul Atlanticului, al carui cos incepu sa reverse imediat valuri de fum negru. Peste doua ore, dupa ce armatorul coborase in port, Atlanticul gonea cu toata viteza si disparea in zare.

Ca toate lucrurile geniale, planul domnului Lecoeur era de-o sublima simplitate.

Din cele doua solutii: sa-si denunte trupelor internationale finul si sa-l puna in imposibilitate de-a mai face ceva, sau sa lase lucrurile sa-si urmeze cursul, Lecoeur o alesese pe cea de-a doua.

In primul caz, putea sa conteze pe recunostinta guvernelor interesate. Fara doar si poate ca i s-ar fi rezervat o parte din comoara salvata prin interventia lui. Dar ce parte? Probabil mica de tot, si micsorata si mai mult, ca urmare a scaderii valorii aurului, pe care un asemenea aflux de metal nu se putea sa n-o provoace.

Daca, dimpotriva, tacea, putea pe de-o parte sa distruga din fasa toate nenorocirile pe care blestemata cantitate de aur le purta in ea, urmand sa le reverse ca pe un torent nimicitor peste intregul pamant; iar pe de alta parte, isi evita neplacerile personale si-si asigura, in schimb, mari avantaje. Singurul cunoscator al unui asemenea secret in cinci zile putea usor sa-l foloseasca pentru sine. Nu trebuia decat sa trimita prin Atlantic o noua telegrama, in care, dupa descifrare, cei din strada Drouot aveau sa citeasca: «Eveniment senzational de neinlaturat. Cumparati mine in cantitate nelimitata.»

Ordinul avea sa fie usor de executat. Caderea bolidului era sigur cunoscuta la ora aceea, iar actiunile minelor de aur nu mai valorau aproape nimic. Fara indoiala ca erau oferite pe nimica toata. Ce lovitura, dimpotriva, cand se va afla sfarsitul aventurii! Cu ce viteza se vor urca atunci actiunile la vechiul lor curs, spre marele profit al fericitului cumparator!

Trebuie sa spunem de la bun inceput ca domnul Lecoeur vazuse clar. Telegrama sosi in strada Drouot, si, la Bursa, in aceeasi zi, i se executara cu exactitate instructiunile. Banca Lecoeur cumpara cu bani gheata si la termen toate actiunile minelor de aur care ii fura oferite, iar a doua zi facu acelasi lucru.

Ce recolta izbuti sa stranga in aceste doua zile! Mine mai putin importante, cu cateva centime actiunea, mine odinioara infloritoare cazute la doi sau trei franci, mine de mana intai ajunse la zece sau doisprezece franci! Agentii bancherului le cumparara pe toate.

Dupa patruzeci si opt de ore, zvonul despre cumpararile acestea incepu sa circule prin diversele Burse ale lumii si pricinui oarecare emotie. Banca Lecoeur, firma serioasa, binecunoscuta pentru priceperea ei in afaceri, nu poate sa lucreze usuratic, aruncandu-se orbeste asupra unei anumite categorii de valori. Pesemne ca se ascunde ceva in manevra aceasta! Asa gandira toti, si cursul actiunilor miniere se urca simtitor.

Dar era prea tarziu. Lovitura fusese data. Domnul Robert Lecoeur pusese mana pe jumatate din productia de aur a lumii.

In timp ce la Paris se petreceau toate acestea, Zephyrin Xirdal folosea pentru modificarea aparatului accesoriile pe care avusese grija sa si le ia la plecare. In interior, lega nenumarate fire incrucisandu-le in circuite complicate. La exterior, adauga niste lampi cu o forma ciudata, in centrul a doua noi reflectoare. La data fixata, 3 septembrie, totul era terminat si Zephyrin Xirdal se declara gata sa inceapa.

Prezenta nasului sau ii asigura in mod exceptional un auditoriu veritabil. Avea un prilej unic sa-si arate talentele oratorice. Si nu voia sa-l piarda.

- Aparatul meu, spuse el inchizand circuitul electric, n-are nimic misterios sau diabolic. Nu e decat un simplu organ de transformare. Primeste electricitatea in forma ei obisnuita si o reda sub o forma superioara, descoperita de mine. Lampa pe care o vezi colo, si care incepe sa se roteasca nebuneste, e aceea care mi-a folosit la atragerea bolidului. Cu ajutorul reflectorului in centrul careia e pusa, ea trimite in spatiu un curent de-o natura speciala caruia eu ii spun curent neutru helicoidal. Dupa cum arata si numele, curentul se invarteste ca o elice. Pe de alta parte, are proprietatea de-a respinge cu putere orice corp material cu care vine in contact. Cele doua vartejuri helicoidale, luate laolalta, formeaza un cilindru gol, din care aerul, ca si orice alta materie, e scos, in asa fel incat in interiorul cilindrului nu mai exista nimic. Intelegi, unchiule, valoarea cuvantului acesta: NIMIC? Iti inchipui ca, pretutindeni, in infinitul spatiului, exista ceva, si ca cilindrul meu invizibil, care se insurubeaza in atmosfera, este, pentru o clipa, singurul punct al Universului in care nu exista NIMIC? O clipa foarte scurta, mai scurta decat durata unui fulger. Punctul acesta unic, in care domneste vidul absolut, e un mijloc de scurgere artificial, prin care scapa in valuri stranse indestructibila energie pe care globul pamantesc o tine incatusata si condensata in lanturile grele ale substantei. Rolul meu s-a marginit deci la inlaturarea unui obstacol.

Domnul Lecoeur, cat se poate de atent, isi concentrase toata atentia ca sa poata urmari aceasta curioasa expunere.

- Singurul lucru mai delicat, continua Zephyrin Xirdal, e reglarea lungimii de unda a curentului neutru helicoidal. Daca atinge obiectul pe care vrei sa-l influentezi, el il respinge in loc sa-l atraga. Trebuie deci sa-l limitez la o oarecare distanta de obiect, dar cat mai aproape de el, in asa fel incat energia eliberata sa iradieze in imediata lui vecinatate.

- Dar, ca sa arunci bolidul in mare, trebuie sa-l impingi si nu sa-l atragi, observa Lecoeur.

- Da si nu, raspunse Zephyrin Xirdal. Urmareste-ma atent, unchiule. Cunosc distanta precisa care ne desparte de bolid. Distanta aceasta masoara exact cinci sute unsprezece metri si patruzeci si opt de centimetri. Reglez taria curentului meu tinand seama de ea.

Tot vorbind, Xirdal manevra un reostat intercalat in circuit intre sursa electrica si aparat.

- Iata ca s-a facut, continua el. Acum curentul se strange la mai putin de trei centimetri de bolid, spre convexitatea lui de nord-est. Energia eliberata il inconjoara deci pe partea aceasta cu o iradiatie intensa. Dar numai atata n-ar fi de ajuns, totusi, ca sa urneasca o asemenea masa atat de aderenta la sol. De aceea, din motive de prevedere, voi folosi alte doua mijloace accesorii.

Xirdal vari mana in interiorul aparatului. Imediat una din cele doua lampi incepu sa paraie cu furie.

- Observi, unchiule, comenta Xirdal, ca lampa aceasta nu se invarteste cum se invarteste cealalta. Si stii de ce? Fiindca efectul ei este de o cu totul alta natura. Efluviile pe care le emite sunt speciale. Le vom numi, daca vrei, curenti neutri rectilinii, ca sa-i deosebim de ceilalti. Lungimea acestor curenti rectilinii n-are nevoie sa fie reglata. Ei s-ar duce, invizibil, la infinit, daca nu i-as proiecta pe convexitatea de sud-vest a meteorului care ii opreste. Nu te sfatuiesc sa te asezi in fata lor. Te-ar cotonogi rau, cum spun oamenii atinsi de sport-manie, de unde fireste ca s-a format si cuvantul sportman. Dar sa revenim la oile noastre. Ce sunt curentii rectilinii? Nimic altceva, ca si cei helicoidali, si altmineri ca oricare curent electric, de orice natura ar fi el, ca sunetul, caldura, lumina insasi, decat un transport de atomi materiali pe ultima treapta de simplificare. O sa-ti faci o idee despre micimea acestor atomi cand iti voi spune ca in clipa de fata ei izbesc suprafata blocului de aur in care se incrusteaza in numar de sapte sute cincizeci de milioane pe secunda. E deci un adevarat bombardament, in care lipsa de greutate a proiectilelor e compensata prin infinitatea numarului si a vitezei. Si adaugand aceasta impingere la atractia exercitata de cealalta fata, se poate obtine un rezultat satisfacator.

- Bolidul nu se misca, totusi, obiecta Lecoeur.

- Se va misca, spuse calm Zephyrin Xirdal. Ai putina rabdare. In plus, iata ce va grabi lucrurile: cu acest al treilea reflector trimit alte obuze atomice indreptate, acestea, nu asupra bolidului insusi, ci asupra terenului care il suporta in partea dinspre mare. Ai sa vezi cum terenul se dezagrega treptat si cum, din pricina greutatii, bolidul va incepe sa alunece pe panta.

Zephyrin Xirdal isi vari din nou mana in aparat. O a treia lampa incepu si ea sa paraie.

- Uita-te cu atentie, unchiule, spuse el. Cred ca o sa ne distram bine.

XX CARE POATE FI CITIT CU REGRET, DAR PE CARE RESPECTUL FATA DE ADEVARUL ISTORIC L-A SILIT PE AUTOR SA-L SCRIE, ASA CUM IL VOR INREGISTRA INTR-O BUNA ZI ANALELE ASTRONOMICE.

Strigatele individuale se contopira intr-un singur strigat, si un fel de racnet formidabil tasni din multime, la prima tresarire a blocului de aur.

Toate privirile se indreptara spre acelasi punct. Ce se intampla? Fusesera oare prada unei halucinatii? Sau se miscase, cu adevarat, meteorul? In cazul acesta, care era cauza? Nu cumva solul ceda incetul cu incetul, din care pricina comoara putea sa se pravaleasca pana la urma in adancul oceanului?

- Ar fi un deznodamant neobisnuit al evenimentului acesta care a pus in miscare intreaga lume, observa doamna Arcadia Walker.

- Dar un deznodamant care poate ca n-ar fi cel mai rau, raspunse domnul Seth Stanfort.

- Care ar fi cel mai bun, adauga Francis Gordon.

Nu, nu se inselasera. Bolidul continua sa alunece treptat spre mare. Se vedea clar ca terenul ceda, incetul cu incetul. Daca miscarea aceasta nu era stavilita, sfera de aur avea sa alunece pana la marginea platoului si sa fie inghitita de adancurile oceanului.

Toti cei de fata erau uluiti; iar in uluirea lor se amesteca un pic de dispret pentru solul acesta nevrednic de-o povara atat de minunata. Ce pacat ca bolidul cazuse aici si nu pe faleza bazaltica, de neclintit, a litoralului groenlandez, unde miile de miliarde n-ar fi riscat sa fie pierdute pe veci pentru lacomia omeneasca!

Da, meteorul aluneca. Si poate ca nu mai era decat o chestiune de ore, ba mai putin, o chestiune de minute, daca platoul se prabusea brusc sub enorma lui greutate.

In mijlocul tuturor strigatelor provocate de apropierea unei asemenea nenorociri, ce racnet de groaza scosese domnul de Schnack! Adio, unic prilej de a-ti face tara miliardara! Adio, perspectiva de a-i imbogati pe toti cetatenii Groenlandei!

Cat despre Dean Forsyth si despre doctorul Hudelson, puteai crede ca au sa-si piarda mintile. Isi intindeau amandoi bratele, desperati. Strigau dupa ajutor, ca si cum ar fi fost posibil sa li se raspunda la chemare.

O miscare mai vizibila a bolidului ii facu sa-si piarda complet mintile. Fara sa mai tina seama de pericol, rupand randul de paznici, doctorul Hudelson se napusti spre sfera de aur.

Dar nu putu sa ajunga prea departe. Inabusit de atmosfera incinsa, se clatina deodata, dupa o suta de pasi, si cazu gramada la pamant.

Dean Forsyth ar fi trebuit sa se simta multumit; desfiintarea aceasta a rivalului suprima definitiv orice pretentii la intaietate. Dar, inainte de a fi un astronom patimas, Dean Forsyth era un om cumsecade, si taria emotiei ii readuse adevarata lui fire. Ura nefireasca ii disparu ca un vis rau care piere la desteptare si nu-i mai ramase in suflet decat amintirea zilelor de odinioara. De aceea, fara sa se gandeasca macar, ca impins de un gest reflex, domnul Dean Forsyth - laudat fie pentru fapta lui - in loc sa se bucure de moartea unui adversar, se repezi curajos sa-si salveze vechiul prieten aflat in primejdie.

Dar puterile nu puteau sa-i fie la inaltimea curajului. Abia izbutise sa ajunga langa doctorul Hudelson, abia izbutise sa-l traga cativa metri mai inapoi, ca se prabusi el insusi neinsufletit, sufocat de caldura aceea inabusitoare.

Din fericire Francis Gordon se repezise in urma lui, iar Seth Stanfort nu sovaise sa-l urmeze. Iar lucrul acesta pesemne ca n-o lasase indiferenta pe Arcadia Walker.

- Seth!. Seth!. striga ea, instinctiv, inspaimantata parca de pericolul care ii pandea fostul sot.

Francis Gordon si Seth Stanfort, urmati de cativa spectatori mai curajosi, trebuira sa se tarasca pe sol, sa se apropie punandu-si batista la gura, intr-atat de irespirabil era aerul. In sfarsit, ajunsera langa Dean Forsyth si langa doctorul Hudelson. ii ridicara si-i trasera dincolo de limita pe care nu era ingaduit s-o treci daca nu voiai sa fii parjolit pana la maruntaie.

Din fericire, cele doua victime ale propriei lor imprudente fusesera salvate la timp. Gratie ingrijirilor primite imediat, isi revenira in fire, dar vai! numai ca sa vada cum li se naruiau sperantele.

Bolidul continua sa alunece incet, fie prin propria lui miscare pe platoul inclinat, fie pentru ca suprafata solului se prabusea treptat sub greutatea lui. Centrul de greutate i se apropia de punctul dincolo de care faleza se infunda vertical in apa.

Se auzira de pretutindeni strigate care vadeau emotia multimii. Oamenii se foiau de colo-colo, fara sa-si dea seama de ce. Unii, printre care si Arcadia Walker, pornira in goana spre mare, ca nu cumva sa piarda vreun amanunt al catastrofei.

Totusi, se mai ivi o clipa de speranta. Sfera de aur ramase nemiscata!

Dar n-a fost decat o clipa. Deodata, se auzi un trosnet infiorator. Stanca cedase si meteorul se prabusea in ocean.

Daca ecourile litoralului n-au repetat uriasul strigat al multimii, pricina e ca strigatul acesta a fost imediat acoperit de bubuiturile unei explozii mai puternice decat bubuiturile unui tunet. In acelasi timp, un talaz aerian matura suprafata insulei, si toti spectatorii, fara nici o exceptie, se pomenira trantiti la pamant.

Bolidul explodase. Apa, patrunzand prin milioanele de pori ai suprafetei nenumaratelor alveole ale acestui burete de aur, se vaporizase subit la contactul cu metalul incandescent, si meteorul sarise in aer ca un cazan supraincins. Acum, faramele lui recadeau ca o jerba in valuri, in mijlocul unor suieraturi asurzitoare.

Apa oceanului fu rascolita de violenta exploziei. Un talaz urias porni sa ia cu asalt litoralul si cazu acolo cu o furie de nestapanit. Ingroziti, imprudentii care se apropiasera de tarm o luara la fuga, caznindu-se sa ajunga in varful pantei.

Dar nu toti aveau sa mai ajunga sus. Imbrancita cu lasitate de cativa dintre ei, pe care spaima ii preschimbase in fiare, doamna Arcadia Walker fu prinsa si rasturnata la pamant. Si avea sa fie tarata in ocean la reintoarcerea spre plaja a vartejului de apa.

Dar Seth Stanfort veghea. Aproape fara sperante ca o va putea salva, riscandu-si viata pentru ea, Seth alerga s-o salveze in asemenea conditii incat puteau fi socotite doua victime in loc de una.

Iata insa ca Seth Stanfort izbuti sa ajunga langa ea si, prinzandu-se de o stanca, putu sa reziste valtorii monstruoase. Numerosi turisti alergara imediat in ajutorul lor, si-i adusera inapoi. Erau salvati.

Daca Seth Stanfort nu-si pierduse cunostinta, in schimb Arcadia Walker era neinsufletita. Dar ingrijirile imediate o readusera la viata si primele cuvinte ea le adresa fostului sot:

- Din moment ce trebuia sa fiu salvata, era firesc sa ma salvezi dumneata, ii spuse ea, strangandu-i mana si privindu-l cu cea mai calda recunostinta.

Mai putin norocos decat Arcadia Walker, minunatul bolid nu scapase de trista lui soarta! Ramasitele lui, pierdute pentru totdeauna pentru oameni, zaceau acum in adancul oceanului. Si chiar daca ar fi fost cu putinta, in urma unor eforturi nemaipomenite, sa scoti un asemenea bloc din strafundurile apelor, acum trebuia sa se renunte la speranta aceasta. Caci miile de tandari ale globului spart de explozie se imprastiasera in larg. Domnul de Schnack, domnul Dean Forsyth si doctorul Hudelson cautara zadarnic o farama cat de mica pe litoral. Disparusera cu totul, pana la ultima centima, cele cinci mii sapte sute optzeci si opt de miliarde. Din extraordinarul meteor nu mai ramasese nici urma.

XXI ULTIMUL CAPITOL, CARE CUPRINDE EPILOGUL ACESTEI POVESTIRI SI IN CARE ULTIMUL CUVANT IL ARE DOMNUL JOHN PROTH, JUDECATOR LA WHASTON.

Din moment ce-si satisfacuse curiozitatea, multimii de curiosi nu-i mai ramanea decat sa plece.

Dar si-o satisfacuse? Asta nu e sigur. Pretuia oare deznodamantul cat oboseala si cheltuielile unei asemenea calatorii? Sa vezi meteorul fara sa te poti apropia de el la mai putin de patru sute de metri nu prea insemna mare lucru. Si totusi oamenii trebuiau sa se multumeasca si cu atat.

Puteau sa spere cel putin ca intr-o buna zi isi vor lua revansa? O sa mai reapara vreodata la orizontul nostru un bolid de aur?. Nu. Asemenea aventura nu se intampla de doua ori. Fara indoiala, or mai fi existand in spatiu si alte astre de aur plutitor, dar sansa de a intra in cercul atractiei terestre aste atat de slaba incat nici nu trebuie luata in seama.

De fapt, e mai bine asa. Sase trilioane de aur azvarlite in circulatie ar deprecia peste masura metalul acesta, josnic pentru unii - care nu-l au - dar atat de pretios dupa spusele celorlalti! Nu trebuie regretata deci pierderea bolidului, care, nemultumindu-se numai sa tulbure mersul financiar al lumii, ar fi dezlantuit poate un razboi pe intreaga suprafata a Pamantului.

Totusi, cei interesati aveau dreptate sa socoteasca deznodamantul acesta ca o deceptie. Cu cata mahnire mersera Dean Forsyth si doctorul Hudelson sa contemple locul unde explodase bolidul! Le venea greu sa se reintoarca fara sa aduca macar o farama din aurul ceresc. Nici macar atata cat sa-si faca un ac de cravata sau o pereche de butoni, nici macar un graunte sa-l pastreze ca amintire, admitand ca domnul de Schnack nu l-ar fi cerut pentru tara lui.

In durerea lor comuna cei doi rivali pierdusera pana si amintirea trecatoarei rivalitati. Putea sa fie altfel? Era cu putinta ca doctorul Hudelson sa mai pastreze supararea fata de cel care, cu atata marinimie, infruntase moartea ca sa-l salveze? Si, pe de alta parte, nu e omenesc sa fii cu totul devotat celui pentru care era sa-ti pierzi viata? Disparitia bolidului adusese impacarea. La ce bun sa se certe pentru un meteor care nu mai exista?

La toate acestea se gandeau oare cei doi fosti adversari, aveau oare constiinta neantului generozitatii lor tardive, pe cand se copleseau cu dovezile de marinimie plimbandu-se la brat, in primul patrar al lunii de miere a prieteniei lor reimprospatate?

- E o mare nenorocire pierderea bolidului Forsyth, spunea doctorul Hudelson.

- A bolidului Hudelson, il corecta Dean Forsyth. Caci al dumitale era, draga prietene, numai al dumitale.

Ba deloc, protesta doctorul. Observatia dumitale, draga prietene, a precedat-o pe a mea.

- Ba a urmat-o, draga prietene.

- Da' de unde! Lipsa de precizie a scrisorii mele catre observatorul din Cincinatti ar putea fi o dovada. In loc sa scriu, ca dumneata, de la ce ora pana la ce ora, am scris intre cutare ora si cutare ora. E cu totul altceva.!

Si nu voia sa se lase excelentul doctor, dar nici Dean Forsyth nu se lasa deloc. De aici, noi discutii, din fericire neprimejdioase.

Impinsa pana la un asemenea punct, intorsatura aceasta induiosatoare avea ceva comic in ea. Dar unul care nu se gandea deloc sa rada era Francis Gordon, redevenit oficial logodnic al scumpei lui Jenny. Cei doi tineri profitau cat puteau mai bine, dupa trecerea furtunii, de zilele senine si isi rascumparau constiincios orele pierdute.

Navele de razboi si pacheboturile ancorate in portul Upernivik ridicara ancorele in dimineata de 4 septembrie, pornind spre sud. Dintre toti curiosii care, timp de cateva zile, insufletisera insula aceasta a regiunilor arctice, nu mai ramase decat domnul Robert Lecoeur si pseudo-nepotul lui, obligati sa astepte reintoarcerea Atlanticului. Iahtul nu reveni decat a doua zi. Domnul Lecoeur si Zephyrin Xirdal se imbarcara imediat. Se saturasera de sederea aceasta suplimentara de douazeci si patru de ore in insula Upernivik.

Cabana lor de scanduri fiind distrusa intr-adevar de talazul care urmase dupa explozia bolidului, cei doi isi petrecura noaptea in aer liber, in cele mai jalnice conditii. Marea nu se multumise numai sa le darame locuinta, dar ii mai si muiase pana la oase. Abia zvantati de soarele palid al tinuturilor polare, domnul Lecoeur si Zephyrin Xirdal n-aveau nici macar o patura ca sa se apere de frig in timpul orelor de intuneric. Totul pierise in dezastru, pina si cel mai neinsemnat lucru, pana si valiza si instrumentele lui Zephyrin Xirdal. Pierise credincioasa luneta cu care observase de atatea ori meteorul. Pierise, de asemenea, aparatul care atrasese meteorul pe pamant inainte de a-l impinge in fundul Oceanului.

Domnul Lecoeur nu se putea consola de pierderea unui aparat atat de minunat. Xirdal, dimpotriva, nu facea decat sa rada de el. Daca facuse un aparat, nimic nu-l impiedica sa mai faca inca unul, si mai puternic si mai bun.

Fireste ca ar fi putut. In privinta aceasta nu exista nici o indoiala. Din nefericire, insa, nu se mai gandi la aparat. Nasul sau ii batu zadarnic capul sa se inhame la lucru. Xirdal il amana mereu, de azi pe maine, pana intr-o buna zi cand, ajuns la adanci batranete, lua secretul cu el in mormant.

Trebuie deci sa ne resemnam: minunatul aparat e pierdut pe veci pentru omenire, iar principiul lui va ramane vesnic necunoscut atata vreme cat un nou Zephyrin Xirdal nu se va mai naste pe lume.

De fapt, Xirdal se reintorcea din Groenlanda mai sarac decat plecase. Fara sa mai socotim instrumentele si bogata lui garderoba, lasase acolo un teren imens, cu atat mai greu de revandut cu cat cea mai mare parte a proprietatii se afla sub apa.

Iar nasul sau, dimpotriva, adunase o multime de milioane in calatoria aceasta! Milioanele avea sa le gaseasca la reintoarcere, in strada Drouot; iata originea fabuloasei averi care avea sa faca din Banca Lecoeur una din cele mai puternice institutii financiare.

E adevarat ca Zephyrin Xirdal nu fusese strain de sporirea puterii acesteia colosale. Iar Lecoeur, care stia acum de ce-i in stare, il folosi din plin. Toate inventiile iesite din creierul genial al lui Xirdal, Banca le exploata din punct de vedere practic. Si n-avu de ce sa se planga. In lipsa aurului din cer, Banca stranse in tezaurul ei o mare parte a aurului de pe pamant.

Fireste, domnul Lecoeur nu era un Shylock31. Din averea care i se datora lui, Zephyrin Xirdal ar fi putut sa-si ia partea, si inca partea cea mai mare daca ar fi vrut. Dar cand venea vorba despre asta, Xirdal il privea in asa fel, incat prefera sa taca. Bani? Aur? Ce sa faca cu ei? Nu dorea decat sa ridice din cand in cand micile sume, suficiente pentru modestele lui nevoi. Pana la sfarsitul vietii lui, Xirdal a continuat sa vina pe jos sa-si vada in acest scop «unchiul» si bancherul, si niciodata n-a acceptat nici sa se mute de la etajul sase din strada Cassette, nici sa se desparta de vaduva Thibaut, fosta macelareasa, care a ramas pana la capat slujnica lui vorbareata.

La sapte zile dupa telegrama pe care domnul Lecoeur o trimisese corespondentului sau din Paris, pierderea definitiva a bolidului fu cunoscuta in intreaga lume. Crucisatorul francez plecat din Upernivik transmisese de la primul post semaforic vestea care, cu o rapiditate extraordinara, se raspandise in intregul univers.

Daca emotia a fost mare, cum usor putem banui, in schimb se potoli destul de repede si de la sine. Oamenii se aflau in fata unui fapt implinit si cel mai sanatos lucru era sa nu se mai gandeasca la el. Curand, grijile personale ii coplesira din nou si incetara sa se mai gandeasca la mesagerul ceresc care avusese parte de un sfarsit jalnic, ba, s-ar putea spune, chiar putin ridicol.

Cand Mozik ancora, la l8 septembrie, in portul Charleston, aproape ca nu se mai vorbea despre meteor.

In afara pasagerilor cu care plecase, Mozik debarca la intoarcere un pasager nou: doamna Arcadia Walker, hotarata sa-si manifeste mai indelung recunostinta fata de fostul ei sot, se grabise sa se instaleze in cabina lasata libera de domnul de Schnack.

Din Carolina de Sud pana in Virgfnia nu-i o distanta prea mare, si, altminteri, sunt destule cai ferate in Statele Unite. A doua zi, l9 septembrie, domnul Dean Forsyth, Francis si Omicron, pe de o parte, Sydney Hudelson si fiica lui, pe de alta parte, se reintorceau, primii la turnul din Elisabeth Street, ceilalti la foisorul din Moriss Street.

Acolo erau asteptati cu nerabdare. Doamna Hudelson si fiica ei Loo se aflau in gara din Whaston, ca si respectabila Mitz, cand trenul de Charleston ii aduse pe calatori. Si, intr-adevar, acestia nu putura fi decat adanc miscati de primirea facuta. Francis Gordon isi imbratisa viitoarea soacra si Dean Forsyth stranse din toata inima mana doamnei Hudelson, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ba chiar nici nu s-ar fi pomenit de zilele grele daca Loo, oarecum nelinistita, n-ar fi tinut sa scape de orice grija.

- In sfarsit, s-a terminat, nu-i asa? striga ea, aruncandu-se de gatul domnului Forsyth.

Da, se terminase, si se terminase cu bine. Dovada ca, la 30 septembrie, clopotele bisericii Saint-Andrew isi raspandira dangatele pe deasupra orasului virginian. In fata unei asistente alese, formata din rudele, prietenii celor doua familii si notabilitatile orasului, preotul O'Garth celebra casatoria lui Francis Gordon cu Jenny Hudelson, ajunsi cu bine in port dupa atata drum si atatea necazuri.

Nici vorba ca Loo era de fata la ceremonie, cu titlul de domnisoara de onoare, incantatoare in rochia ei noua, gata de patru luni de zile. Si chiar Mitz se afla acolo, razand si plangand totodata de fericirea «dragului» ei. Niciodata nu fusese atat de amutionata, spunea ea oricui voia s-o asculte.

Aproape la aceeasi ora, o alta casatorie avea loc, dar cu mai putina pompa. De data aceasta, Seth Stanfort si Arcadia Walker nu se dusera la judecatorul Proth nici pe cal, nici pe jos si nici in balon. Nu, stateau unul langa altul, intr-o trasura confortabila. Si, brat la brat, patrunsera pentru prima oara in casa, pentru a-si prezenta in conditii mai putin fanteziste actele lor in regula.

Judecatorul isi indeplini slujba recasatorindu-i pe cei doi fosti soti, despartiti printr-un divort de cateva saptamani; apoi se inclina galant in fata lor.

- Multumesc, domnule Proth, spuse doamna Arcadia.

- Si adio, adauga domnul Seth Stanfort.

- Adio, domnule si doamna Stanfort, raspunse John Proth, plecand imediat sa-si vada de florile din gradina.

Dar un gand il tulbura pe vrednicul filosof. La a treia stropire, mana lui inactiva inceta sa mai raspandeasca ploaia binefacatoare peste muscatele insetate.

- Adio?. isi spuse el, oprindu-se ganditor in mijlocul aleei. Poate ca ar fi fost mai bine daca le spuneam la revedere.

SFARSIT

[1] Strada principala, vestita, din vechiul Edinburgh.(n.a.)

[2] Tartan - tesatura din lana in carouri mari, divers colorate, folosita in Scotia.

[3] «Abatele», roman de Walter Scott, al carui subiect este evadarea Mariei Stuart din Lochleven (1568).

[4] Gara din Edinburgh.

[5] J. Verne foloseste datele pe care i le putea furniza stiinta vremii sale, unele dintre ele fiind astazi depasite.

[6] Trebuie sa remarcam ca toate aceste plante, ale caror amprente au fost regasite, apartin speciilor astazi rezervate zonelor ecuatoriale ale globului. Se poate deci trage concluzia ca in acea perioada caldura era egala pe tot globul, fie ca era antrenata de curentii de apa calda, fie ca focul launtric patrundea la suprafata prin crusta poroasa. Astfel se explica formarea zacamintelor carbonifere la toate latitudinile terestre.(n.a.) [7] Iata, tinand seama de progresia consumului de huila, cat indica ultimile calculi pana la epuizarea combustibilului mineral in Europa:

Franta in 1140 ani.

Anglia in 800 ani.

Belgia in 750 ani.

Germania in 300 ani.

In America, unde se produc 500 milioane de tone pe an, zacamintele vor mai putea fi exploatate inca 6000 de ani.(n.a.) [8] Sawney, adica scotia, similar cu John Bull - englez si Paddy - irlandez.(n.a.) [9] Este vorba de Iacob III Stuart (1688 - 1766), supranumit «Pretendentul» din pricina ca a incercat, fara succes, cu sprijinul Frantei, succesiunea la tronul Angliei.

[10] Focurile sf. Elm - egreta luminoasa ce apare uneori la extremitatea unei vergele sau a unui semnalizator.

[11] Falie - o portiune din masivul carbonifer unde stratul de carbine lipseste si care e formata, de obicei, din gresie sau sist.(n.a.) [12] Mofete - nume dat emanatiilor daunatoare din mine.(n.a.) [13] Auld Reeky, porecla data vechiului Edinburgh. (n.a.) [14] Wishes - urari.(in limba engleza) [15] Jules Verne are in vedere, probabil, cele 50 state, plus districtul federal Columbia.

[16] A fortiori - expresie latina: cu atat mai mult.

[17] In franceza, expresia «un adevar al lui La Palice» inseamna un adevar simplu, evident, care sare in ochi. (n.r.) [18] Ex aequo - in latina: cu merit egal.

[19] Antinous - tanar de o mare frumusete, sclavul favorit al imparatului roman Adrian.

[20] Penatii - zeitati ale casei la romani si etrusci. La fiecare mutare, stapanii casei isi luau penatii cu ei si-i instalau in noua locuinta.

[21] A priori - in latina: dinainte. Aici cu sensul: «pentru care nimic nu era cu neputinta, inainte de a fi studiat problema respectiva».

[22] In extensor - expresie latina: in intregime. Se foloseste curent, cand e vorba de reproducerea integrala a unor texte.

[23] Urbi et orbi - expresie latina: in traducere literala inseamna: orasului si universului. Sensul curent este acum: pretutindeni.

[24] Jules Verne foloseste acest prilej pentru a preyenta cititorului harta politica a vremii.

[25] Ne varietur - expresie latina: ca sa nu se schimbe nimic.

[26] Sic transit gloria mundi - expresie latina: astfel trece gloria lumii.

[27] Res nullius - lucrul nimanui, ceea ce nu este proprietatea nimanui.

[28] J. Monroe (1758 - 1831), om politic american, a fost presedinte al S. U. A. intre anii 1817 - 1825. Doctrina Monroe a stat la baza politicii izolationiste a S. U. A.

[29] Danae - in mitologia greaca, fiica lui Acrisios, regale Argosului, careia Zeus i s-a aratat sub forma unei ploi de aur.

[30] Globe-trotter - expresie engleza: calator in jurul lumii.

[31] Personajul principal al piesei «Negutatorul din Venetia» de W. Shakespeare, tipul camatarului inrait.