Mihail sadoveanu - fratii jderi - volumul al iii-lea - romanistoric

MIHAIL SADOVEANU

FRATII JDERI

Volumul al III-lea - ROMANISTORIC

Oamenii Mariei Sale

1942

CAPITOLUL I

PE BATRINUL MANOLE PAR-NEGRU IL DOR SALELE

e batrinul Manole Par-Negru il dor salele. De cind maria sa Voda a binevoit a-i ingadui hodina in salasul lui de la Timis, daruindu-i si imasurile cele mari de la Prut, in tinutul Iasilor, comisul isi simteste incheieturile scirtiind si mai ales il dor salele. Caci nu mai sta hojma in sa ca altadata, si nu se mai supara si nu se mai framinta, si nu mai da porunci cu strasnicie, si nu mai are griji zi si noapte pentru herghelie si harmasarii domnesti. Acuma bacii umbla cu oile de la munte la baltile Prutului si scutarii ii dau sama de toate, infatisindu-se la poruncile sale din trei in trei luni; si vatamanii lui de la tamazlicurile de boi din aceleasi pasuni dintre girlele Jijiei ii aduc asijderea sami cuviincioase si-i dau socoteala pentru marfa gata sa purceada in tot anul catra tirgul cel mare al nemtilor, la Dantig. Ii vine stire buna si despre pestele inchis in Balti in fiece primavara, pe care majerii il prind apoi cu harnicie in cap de vara la Sinpetru. Toamna, afla si cite sloiuri de ceara se pot neguta in prisacile ce are la apa Moldovei cit si la apa Prutului. Si numai un drum se nevoieste a face, fie la Suceava fie la Liov, ca sa-l intilneasca pe Damian, feciorul sau, mare negutator in tara straina, si sa primeasca galbinii ce i se cuvin. Caci pentru negoturile sale cu limbile straine se ingrijeste acest vrednic fecior al sau. Insa avind toate, si toate umblindu-i cu imbielsugare, primindu-si banii pe ciurde, si dulceata oilor, si mierea albinelor, si vama morilor, si pestele sarat, si toate bunatatile de care l-a invrednicit mila lui Dumnezeu si a lui Voda, isi simte puterile scazind, il dor salele si cu zimbet mihnit isi aduce aminte de zburdaciunile tineretii.

Uneori ii vine cite-o suparare gindindu-se ca inca nu i se cuvenea asemenea rinduiala la care l-a supus hotarirea mariei sale. L-a vazut de citeva ori pe Voda, dupa bataliile din Tara Romaneasca si de la Cetatea Dimbovitii. La aceste fapte de arme s-a invrednicit si el insusi a lua parte, si nu s-a putut spune nici o clipa ca sabia sa a fost mai putin harnica decit a feciorilor sai. Tocmai din pricina asta s-a bucurat maria sa cu gind bun asupra vechiului sau slujitor. Miluindu-l, maria sa a socotit ca-i face dreptate. Asezindu-l pe Simion comis la herghelia domneasca, maria sa a fost incredintat ca-i face batrinului sau credincios de doua ori dreptate. Si dindu-i si lui Jder cel mic slujba ce avusese Simion, Voda chibzuise ca multamirea batrinului va fi sporita. Intr-adevar, multamirea ii fusese sporita lui jupin Manole Par-Negru; si indirjirea nu-i venea decit cind vedea pe altii poruncind si rinduind acolo unde el rinduise si poruncise atitia ani. Porunceau si rinduiau feciorii sai; totusi nu-i era indamina sa auda pe altii poruncind, iar el sa taca. Decit sa se mai suie la grajdurile domnesti, sa-i vie suparare, nu-i mai bine sa-si vada de ale sale treburi la curtea sa din Timis? Dar aici toate merg bine pe de o parte; iar pe de alta parte aici porunceste alta putere, pe care domnia sa nu s-a simtit niciodata in stare s-o domoleasca si s-o imputineze. In curtea de la Timis e mare si tare jupineasa Ilisafta. Maria sa Voda Stefan la Suceava, iar jupineasa Ilisafta la Timis. Sa se duca la oi in munte ori la ses, lui jupin Manole nu i-i indamina, caci domnia sa in toata viata s-a indeletnicit cu altele. Sa se aseze la tamazlicurile de boi iarasi nu i se parea indeletnicire cuviincioasa. Se duce numai sa-si arate slugilor obrazul, si se intoarce. Drumurile de negot iar ii sint putine, la soroace rinduite. Vinatorile mariei sale, iarasi, s-au imputinat de cind maria sa a inceput a bate razboaie, deci nici din partea asta domnia sa n-are multamire. Ii ramin vechile sale harturi cu jupineasa Ilisafta. Lehamite i-a fost de ele totdeauna si i-i lehamite si acuma. Asa ca s-a infatisat in vremea din urma de vreo doua ori la Voda, cu gind sa ceara o izbavire. Dar cum sa spuie ca maria sa n-a savirsit o fapta buna si dreapta? Vazind pe vechiul sau slujitor, Voda se bucura; si gasea de cuviinta si jupin Manole sa se bucure, uitindu-si indirjirile.

Din rinduiala asta noua i se tragea comisului durerea de sale si, de cum inflorise in sesul Moldovei primavara noua, domnia sa cugeta cum sa faca si sa dreaga ca sa-si meremetiseasca fiinta. Nu voia cu nici un chip sa se deie biruit virstei. Cu cit se dezvalea primavara, cu atit domnia sa era mai posomorit. Si n-avea deocamdata alt chip decit sa primeasca razboiul jupinesei Ilisafta. Cu asta-i mai trecea vremea. Asta punea in el si destula minie ca sa se mai abata pe la comisii cei tineri, sa le dea ocol, sa-i pri-vegheze cu nemultamire si sa cirneasca din nas cu impunsaturi de vorbe la toate cite puneau ei la cale. Comisii cei tineri nu-i tineau piept; il lasau sa graiasca si-si plecau fruntile asteptindu-l sa se intoarca la ale sale. Ei ramineau sa faca ce stiau si cum stiau, iar comisul Manole se intorcea la razboiul sau cel neistovit. De-un timp si jupineasa Ilisafta se minuna vazindu-l asa de tapos si cu clont asa de tare

In dimineata aceea de Sinpetru, dupa ce s-au intors de la sfinta biserica, batrinii au avut un ceas de alinare, privind cu sufletele imblinzite livada cu ciresii in pirga si ascultind zuzuitul albinelor care treceau ca un suvoi inalt de la prisaca spre finaturile din ses si indarat. Ziua era insorita, vint nu adia; catra munti se impinzea o usoara picla albastrie, iar catra miazazi-rasarit era o departare adinca sub cer de seceta.

- In Tara-de-Jos n-a plouat de trei saptamini mormai batrinul.

Jupineasa Ilisafta suspina, fara sa priveasca pe sotul sau:

- Cinstite comise Manole, cu puterea lui Dumnezeu nu ne putem pune.

- Asta-i numaidecit, raspunse ingaduitor comisul; multamesc Domnului Dumnezeu dimineata si sara pentru milosirdia sa.

- Atuncea de ce te plingi?

- Nu ma pling, jupineasa Ilisafta. Jijia si Prutul au avut revarsari in primavara asta, si unde a stat apa, acuma-i iarba ca peria. Despre partea asta toate-s bune. Numai spun oamenii de la cimp ca-i suferinta din partea malaiului. Saminta samanata sta ca-n piatra. Dar este vreme si pentru asta. Si daca da Dumnezeu ploaie, se dreg si celelalte pini. In tabara la Vaslui, Voda a poruncit preotilor sa iasa cu icoanele.

- Ce-i pasa mariei sale?

- Ii pasa; jitnicerii mariei sale cumpara pasat si griu. S-aude ca sa steie taberile acolo toata vara.

- Unde? La Vaslui?

- La Vaslui.

- Doamne, comise, stau si ma intreb citeodata: ce-o fi facind mariei sale trebuinta atita razboi si atita tabara?

- Ii face trebuinta caci asa-i pofta mariei sale. Cei care stiu, sa taca; cei care nu pricep, sa nu s-amestece.

- Asa spui dumneata, comise?

- Asa spun.

Iti trebuie domniei tale razboi?

- Daca-i trebuie mariei sale, imi trebuie si mie; de ce sa nu-mi trebuiasca?

Incretindu-si fruntea si incrucisindu-si usor privirile, jupineasa Ilisafta vorbi catra stilpul pridvorului, cu mare mirare si clatinindu-si caita inca impodobita cu broboada de borangic:

- Doamne Maica Domnului, oare de ce sint asa unii dintre barbatii pe care i-a facut Dumnezeu? Mai cu sama mi se pare ciudat ca poftesc razboi unii care se tinguiesc ziua si noaptea cum ca i-ar durea salele.

- Jupineasa Ilisafta, precit stiu eu, nu se tinguiesc ziua si noaptea. Se tinguiesc numai asa, din cind in cind. Dac-a binevoi Domnul Dumnezeu, au sa se tamaduiasca. Au trimes raspuns la vraci; au primit raspuns, s-are sa le vie si leacul, sa n-ai domnia ta, jupineasa Ilisafta, nici o grija.

- Ba grija am, ca de-o sotie cu care traiesc pedepsindu-ma de-atitia ani, care mi-a scos peri albi, si ma amaraste, vai de sufletelul meu cit ma amaraste; am grija numaicit ma mir ce vraci si leacuri pot fi pentru boala de batrineta. Vrere-as si eu sa ma lecuiesc si nu cred sa pot.

- Crede, jupineasa Ilisafta, s-ai sa poti.

- Ba n-oi crede. Si mira-m-as sa se intimple asemenea minune altora.

- Ai sa vezi s-ai sa crezi, jupineasa Ilisafta. Maria sa are nevoie de osteni, deci se cuvine batrinilor sa intinereasca

- Vra sa zica, de asta iti trebuie razboi?

- De asta.

- Of! apoi atuncea, comise Manole, din razboaie in razboaie - caci vad ca maria sa le inteteste. - din razboaie in razboaie ai sa tot intineresti si-ai sa te zburatacesti iar, pe cind eu am sa ramin tot la Timis, prapadita si uitata. Asa mi-a fost scris, pesemne, mai ales de cind luminatia sa Stefan-Voda a apucat cu asemenea putere domnia Tarii Moldovei. De-o vreme nu se mai satura. Vazutu-s-a si pomenitu-s-a oare balaur mai cumplit decit luminatia sa? Nu stie de tihna mea, nu vrea sa cunoasca niciodata nevoia altui suflet. N-a tacut un crainic in Tara de-Sus si porneste altul in Tara-de-Jos. S-a dus si a ridicat din Secuime pe maria sa Petru-Voda: iaca, azi ii facem pomenirea si ne rugam la prea curata Fecioara sa puie cuvint pentru iertarea pacatelor pe care le-a avut. A batut razboi cu Riga Matias. A batut razboi cu tatarii. A prins a-i carunti parul: a pornit razboi cu Radu-Voda de la munteni, ca sa-si agoniseasca ochi caprii

- Jupineasa Ilisafta, mormai cu minie comisul Manole, muierile ar face bine sa nu s-amestece in treburile barbatilor si domnilor.

- Asa zici dumneata, comise Manole. - sa nu se amestece?

- Asa zic eu, jupineasa Ilisafta, sa nu se amestece. Mai bine sa taca, sa pazeasca clostele si sa privegheze stativele.

- Asa spun unii, se intoarse jupineasa catra stilpul pridvorului, insa mi se pare ca au si femeile un suflet s-o judecata. Pe linga closte si stative, au a naste in dureri si a creste copii. Si acesti copii se fac mari, si batrinii cu multa minte ii iau cu dinsii si-i invata mestesugul sabiei. Si saracei mame numai ii tremura inima ca acei copii se duc si poate nu s-or mai intoarce. Dumnezeu, comise Manole, i-a facut pentru altceva, nu pentru ostile mariei sale.

- Pentru ce i-a facut, jupineasa Ilisafta

- Domnul Dumnezeu i-a facut ca sa traiasca si sa se bucure si ei de viata. Domnul Dumnezeu i-a facut ca sa cunoasca dragostea si sa-si gaseasca sotie. Stai, nu raspunde, nu te grabi, caci stiu ce vrei sa spui. Vrei sa spui ca feciorii domniei tale s-au bucurat de asemenea daruri, afara de unul pe care l-am inchinat lui Hristos si se afla monah la sfinta manastire Neamtu. Eu ti-oi raspunde ca bucuria mea nu-i intreaga cit n-oi vedea pe mezin cu aceeasi rinduiala.

- Dupa cit inteleg, jupineasa Ilisafta, vorbesti despre Ionut

- N-as putea spune, comise Manole, ca n-ai inteles bine.

- Si dupa cit pricep, vrei sa-l insori.

- Doresc, comise Manole, dupa cum ti-am mai spus. Si i-am spus si baietului. Acuma-i barbat, nu-i baiet Intelege si el, dar se afla pe lume barbati mai vechi care se pun impotriva.

- Cum sa-ti spun, jupineasa Ilisafta? Se pun impotriva, pentru c-au gustat din mincarea asta o viata intreaga si nu pot aduce marturie de bunatatea ei.

- Stiu, comise Manole, stiu, saraca de mine! asta-i rasplata mea pentru lacrimile si privegherile mele cit am fost tinara si pentru cite am indurat o viata intreaga. Tiran ai fost si tiran ai sa ramii si eu nu pot pune in casa asta o vorba inainte, fara sa stai impotriva. Ba inca te si jimbezi ca acuma si te uiti la mine ca de departe, aducindu-mi aminte ca acest pui orfan de care imi tremura mie acuma inima, nu-i pui din acest cuib. Chiar pui de cuc sa fie, dar Maica Domnului l-a dat grijii mele, si numai eu i-am fost mama care lui i-a lipsit. De aceea am si avut pentru dinsul mai multa jale si mila. Fiind pui sariman trimes sufletului meu, am mai multa putere asupra lui decit comisii cei vechi (nu te holba asa la mine, comise, ca nu ma sparii); mai multa putere asupra lui decit comisii cei vechi: asta s-o stii. Comisii cei vechi ar face bine sa m-asculte, dupa o viata de nacazuri ce-am trait cu ei. Daca nu m-asculta pe mine, sa ia aminte ca, intre cei doi ciresi rotati care se vad inaintea noastra in livada, tot zboara cucul cel batrin care a cintat primavara asta. A cintat s-a cintat de parea ca se omoara. Pina ce s-au copt ciresele. Acuma, dupa ce se coc ciresele, s-a gustat din cirese, se tot aseaza intr-un prasad strimb intre cei doi pomi intru care haladuia si tot cearca sa cinte si se screme degeaba, caci a ragusit de cite cirese a mincat. Asa si cu acei comisi care se tot tinguie ca-i dor salele. Le-a venit vremea, ca si cucului celui batrin. Stai, comise, si lasa-ma sa vorbesc, ca atita mi-a mai ramas pe lumea asta. Eu vorbesc si dumneata te pui impotriva. Vrei domnia ta sa spui ca nu-i adevarat ce-am spus? Nu-i adevarat c-ati luat un fecioras crud la toate blastamatiile cite ati savirsit?

- Ce-am savirsit noi, ca niste oameni ai lui Voda, a savirsit si el; asta-i legea lui.

- Ba nu-i asa, ca era un prunc cind l-ati dus cu dumneavoastra.

- L-am luat la invatatura si i-a placut.

- Ce putea sa-i placa? Sa vada cum haituiti ca pe o salbataciune pe Petru-Voda si-l impresurati si-l prindeti si-l puneti sub sabie?

- Lasa ca n-a fost dar putea sa fie. Lui Petru-Voda i s-a facut judet, cum scrie la carte. A omorit pe fratele sau Bogdan-Voda. Cine face, face-i-se. Singe pentru singe. Iar dupa ce l-a judecat, maria sa Stefan si-a luat canon sa ajuneze noua ani vinerile.

- A fi, dar judetul e al lui Dumnezeu, nu al oamenilor.

- Pe pamint, judetul e al lui Voda.

- Si bine-i, ma rog, ca l-ati dus in Tara Munteneasca, amestecindu-l intr-atitea si intr-atitea, de era sa-si piarda capul?

- Insa nu si l-a pierdut, comisoaie Ilisafta, caci are brat vrednic.

- Nu si l-a pierdut, caci am stat eu in genunchi ziua si noaptea lacramind si rugindu-ma la Maica lui Dumnezeu, sa ia subt aripa sa milostiva nu numai pe cei tineri, comise Manole, ci si pe cei batrini, care ma infrunta acuma. Ce l-ati putut invata acolo? Sa haituiasca pe Radu-Voda, cum ati haituit pe Petru-Voda? Ati haituit cerb s-ati prins ciute. Ce i-au trebuit mariei sale Doamna si domnitele Radului-Voda? Putea sa-i ieie averile, cum le-a luat; dar pe femei sa le lese. Asa incit s-a umplut Tara Moldovei de doamne si domnite. Am auzit ca domnita Maria

- Afla ca domnita Maria e o copila, jupineasa Ilisafta

- Va fi fiind. Dar eu am auzit ca ia asa se uita tinta drept in ochii mariei sale Stefan. Apoi treaba-i asta, comise Manole? Spune si dumneata. Adicatelea, dumneata stiu eu ce vei spune, ca te cunosc.

- De aceea nu spun nimica si tac. Domnul meu stie ce face si face bine.

- Unele le face bine, comise Manole, insa altele nu le face bine. Dar asta-i alta belea. Pe mine ma dor altele. Alinte-se maria sa cu cite doamne si imparatite pofteste, eu grija mariei sale n-o am.

- Se si vede, Ilisafta

- Eu grija mariei sale n-o am, comise. Eu ma ingrijesc de pruncul sufletului meu si doresc sa-l vad asezat la casa lui, cu sotie; pe urma pun minile pe piept si inchid ochii. Tac de-a pururi si scapi de mine.

- Vin si eu dupa tine, Ilisafta, n-ai grija, caci si zilele mele sint numarate. Ba inca se poate sa ma infatisez eu intai si intai in acel loc de liniste si de tacere dupa care rivnesc.

Comisul ofta prelung si jupineasa Ilisafta il privi c-o induiosare trezita in ochii ei frumosi.

- Ah, comise Manole, ingina ea, nu uita de invatatura din veac, care spune ca sa te temi de muierea care tace, nu de cea care vorbeste.

- Ilisafta, am invatat sa nu ma tem de nimica, se indirji batrinul comis. Eu zic sa lesi baietul pina ce i-a veni vremea. Asa te-ai zbatut si te-ai framintat cu nora dumnitale Marusca. Ati dat lui Simion sa beie atitea buruieni fierte pina ce i-a venit greata. Te-ai ostenit la toate schiturile din munte; ai adus, pe linga Chira dumnitale, toate babele mestere cite s-au aflat in noua tinuturi. Ei si? Cind a venit vremea s-a dat Dumnezeu lucrul s-a facut, s-ai sa ai nepot. Venea si fara atita straduinta a dumnitale.

- Ba numai dupa stradaniile, doftoriile si rugaciunile mele s-a facut, comise Manole. Cu stradaniile si rugaciunile mele are sa se faca si ce doresc eu pentru Ionut, comise. Si ce vreau eu, comise, afla ca se indeplineste, deoarece am sprijin pe Maica Domnului. Si nu cuteza a fi nating, cinstite comise, fata de porunca sfinta. Si mai multe sa nu spui, comise Manole, caci iaca, se umple ulita de lume si ne vin oaspeti. Cum or intra, sa nu te gaseasca posomorit, cum ai narav sa stai citeodata. De palosele turcilor poti muri; de vorbele Ilisaftei, nu.

- Multamesc Domnului Dumnezeu ofta comisul iarasi.

- De ce multamesti?

- Ca a pus tuturor lucrurilor de pe lumea asta sfirsit.

- Multameste-i si pentru Ilisafta, Manole, zimbi subtire comisoaia.

Ii multamesc, comisoaie, caci astfel am primit invatatura sa pretuiesc, dupa multa vorba, un ceas de tacere.

Pe sub teii infloriti de la poarta, intra Nechifor Caliman, starostele. Purta, ca si comisul, strai de siac sur si comanac de noaten. N-avea pe el nici un semn de ostean si tinea in dreapta toiag. Se inchina cuviincios catra cinstitul comis Manole si catra dumneaei comisoaia Ilisafta.

Foarte s-au bucurat comisul si comisoaia de sosirea unui oaspete ca Nechifor Caliman, starostele. In drum se mai oprisera citiva gospodari, imbracati curat ca intr-o zi sfinta. Intre ei se afla si parintele Dragomir, cu dascalul sau Pamfil, care si ei isi vestisera venirea si-si pregateau intrarea la curtea comisului. Acuma mai stateau o clipa cu oamenii, graind de vreme, de holde, de oi si vite, si mai cu sama de nacazuri.

Caliman starostele, dupa ce-si facu inchinaciunea de cuviinta, se aseza pe laita unde avea el obicei sa steie de cite ori venea la prietinii sai comisul si comisoaia.

- Despre ce umbla vorbele la Timis? intreba el cu voie-buna.

Fara a astepta raspuns, se intoarse catra comisul Manole, ca sa-i dea o veste asteptata.

- Cinstite comise Manole, urma el, am primit stire ca-ti vine azi doftoria.

Jupineasa Ilisafta rasari din locul ei.

- Care doftorie?

- Doftoria cinstitului comis, raspunse rinjind starostele. Pentru durere de sale.

Comisioaia se mira nespus:

- Care doftorie? Cine o aduce?

- Jupineasa Ilisafta, se inchina spre ea starostele Nechifor; numai un ceas de vreme ai s-astepti s-ai s-o vezi. N-o aduce nimene ca pe o doftorie; cit numai o calauzeste, caci vine ea singura.

Auzind o cimilitura ca aceea, despre care n-avea stiinta, de si intr-o viata de om auzise atitea, comisoaia Ilisafta s-a intors spre stilpul sau privindu-l crucis.

- Cinstite staroste, intreba ea cu graba si cu ascutime; gicitoare sa fie asta?

- Nu-i gicitoare, ci doftorie; ai s-o vezi s-ai sa te bucuri, jupineasa Ilisafta, se veseli starostele Nechifor. Mai mult decit atita nu pot spune, caci imi porunceste comisul Manole sa tac ca pamintul.

- Bine cunoasteti toate si bine va intelegeti, ii intoarse cuvint aprins jupineasa. Eu stau aicea ca intr-o salbatacie, tac si nu stiu nici nu spun nimic, iar domniile voastre barbatii stiti si vorbiti toate. Poate stii ceva, staroste Nechifor, despre Ionut? N-ai auzit ca-i vorba sa-l insuram?

- Ptiu, drace! Eu socot, jupineasa Ilisafta, ca un holteias ca Ionut mai poate astepta pin' ce-or trece razboaiele, s-apoi s-a aseza dupa aceea, daca i-a veni gust.

- Asta nu-i gust, staroste; asta-i datorie de crestin.

- Asa-i, jupineasa Ilisafta; dar eu ti-oi spune dumnitale ca, daca-i prea devreme, e cu suferinta; daca-i prea tirziu, e cu oftari. Asta-i pozna cea mai mare, oameni buni.

- Cum graiesti dumneata, staroste? Se ascuti spre el jupineasa Ilisafta. Iti face semne comisul?

- Imi face, raspunse cu supunere Nechifor Caliman; daca-mi face de ce-as spune ca nu-mi face? Domnia ta, precit inteleg, vrei asa, iar domnia sa vrea altfel. Unul il trage intr-o parte altul in alta, si baietul sta pe loc.

- Nu-i baiet, staroste, e barbat.

- Cine-i barbat? Ionut? Asta-i alta pozna, oameni buni: ptiu, drace!

Comisul se veseli in jiltul sau, comisoaia zimbi si ea cam acru. Cucul cel batrin incepu sa giriie ragusit in prasad.

Il auzi, comise? intreba jupineasa Ilisafta.

II aud, Ilisafta ofta batrinul Manole Par-Negru. Vad ca vine pe sub paretele de-afara o femeie din sat de la Timis, o aduce Chira. Are vreo nevoie de-un ajutor ori de-un sfat, jupineasa Ilisafta

- Atuncea sa indrazneasca a pasi aici hotari ascutit comisoaia. Eu am sfat cu domnia voastra, nu va pot lasa singuri. Astept si pe parintele Dragomir, si pe dascalul Pamfil: vad ca mintuie vorba cu gospodarii si si-au rasucit grumazurile intr-acoace. Ce vrei, nevasta? Tu esti Calina lui Gheorghies Alistar?

- Eu sint, draga ninasa; vad ca nu m-ai uitat si te milostivesti a-ti aduce aminte de mine.

- Nu te-am uitat: spune ce nacaz ai.

Femeia era inca tinara, curat imbracata cu catrinta si iie. Se sfia, cu mina la gura, de obrazurile barboase ale boierilor din pridvor. Ea nu era decit o fiinta din misei, nevasta a unui argat de pe mosie. Cu toate acestea, avea un suflet si o suferinta - si cata sfat unde stia ca-l gaseste. De la pragul jupinesei Ilisafta nu se intorcea nimenea nemingiiat. Nu se afla in acea parte de tara suflet mai blajin decit al comisoaiei.

- Nu te sfii, Calina; iti dau eu deslegare sa graiesti. Femeia urma sa taca.

- Te asupreste Gheorghies Alistar? Ori te ucide?

- Sarut dreapta, ninasa. Ba.

- Nu-ti da ce-ti trebuie? Nevasta isi strinse mai tare buzele.

- Si-a incurcat cararile prin alte parti?

Calinei lui Gheorghies ii zbucnira deodata lacrimile, in tacere, fara nici un cuvint, fara nici un suspin. Isi plecase fruntea catra umarul sting, rusinata. Comisul si starostele priveau ca de departe, rasturnati in speteze, la locurile lor.

Jupineasa Ilisafta urma a ispiti pe nevasta.

- Ai facut ceva?

- Ba. Am venit sa cer sfat, murmura femeia. Zice ca-i bine sa ma duc sa dau acatist si sa ma rog la Sfintul Onofrei, la un schit care se chiama Sihastria.

- Intr-adevar, raspunse domol si cu luare-aminte jupineasa Ilisafta; se afla un schit Sihastria si este acolo o icoana a lui Sfintu Onofrei. Iar eu nu te sfatuiesc, fina, sa te duci sa te rogi la un barbat, oricit de sfint ar fi el. Corb la corb nu-si scoate ochii: vorba asta s-o stii de la mine. Pentru suferinta ta du-te la Neamtu si roaga-te Maicii Domnului, facatoarea de minuni.

Muierea se inchina suspinind si sarutind cu buzele tuguiate dreapta jupinesei Ilisafta. Se intoarse spre nana Chira, care incuviinta cu soapte pripite sfatul, si amindoua se trasera inapoi spre cuhnie.

Comisoaia n-avu vreme sa se bucure de izbinda. Privi numai o clipa pe potrivnicii sai si indata dupa asta fu nevoita sa iasa intru intimpinarea sfintiei sale parintelui Dragomir, care venea domol, cu dascalul Pamfil in urma sa.

Mare uimire a cuprins iarasi pe jupineasa Ilisafta, cind dascalul Pamfil, dupa inchinarea de bun-sosit, si dupa ce s-asezat pe laita linga staroste, a deschis gura si a clampanit ciudate vorbe pe care le mai auzise:

- Cinstite comise Manole, s-a primit instiintare ca vine doftoria.

- Buna veste, s-a bucurat batrinul Manole Par-Negru. Vorba a ramas aici - ca un ou rasclocit: sta netrebnic si n-a mai iesi din el pui pina la invierea a doua, si nici atunci. Sa nu crapi de naduh? se muncea in sine cu gindul jupineasa Ilisafta. Au citeodata barbatii acestia cite o taina in care nu poti intra, cum nu poti patrunde in stinca. Nu-i departe dumneaei de a crede ca sa fie o punere la cale a lor, numai asa, ca s-o fiarba pe ea. Sa nu mai aiba astimpar, sa nu mai aiba hodina, pina ce n-a afla.

Dar de la cine sa afle? Poate pe Ionut sa-l ispiteasca, de vreme ce trebuie sa cada la curte si Ionut pina la vremea amiezii.

Ce spune si parintele Dragomir? Doamne, iarta-ma: si popa ista parca n-ar fi in toate mintile.

- Eu socot sa fie aici inaintea amiezii graieste moale parintele Dragomir.

E vorba tot de acea doftorie; si batrinul Manole se bucura si de vorba asta. El se bucura si altii se invenineaza. Dar fie ce-a fi! Fie taina, fie minciuna, fie punere la cale nu-i intreaba si nu mai cere lamurire, sa stie de bine ca moare intr-acest ceas!

A inceput sa adie o boare usoara dinspre munte. Partea aceea de lume invaluita ca in hobot albastru s-a mai luminat parca si s-a mai apropiat. Pe cind departarile de la sesuri se tulbura ca-ntr-o bura de cenusa. Dascalul Pamfil se uita cu luare-aminte intr-aceasta schimbare a stihiilor; trage din chimir gromovnicul sau invalit in stergar alb, il desface si-l cerceteaza.

Cartea dascalului Pamfil e alta taina, cu slove ca furnicile si cu chipuri pe care nu le poate pricepe si deslusi nimeni altul decit el. Pe cit lamurea uneori parintele Dragomir, acel gromovnic a fost alcatuit de un schivnic de la Sfintul Munte Aton; iar un frate al dascalului Pamfil, monah traitor acolo, l-a cumparat de la schivnic cu pret de doi harmasari buni. Cind a venit la noi in tara acel monah, frate al dascalului Pamfil, a lasat aici gromovnicul si l-a invatat pe Pamfil cum sa-l inteleaga. Luind de la Pamfil doi caluti tretini rascumparare, s-a dus, s-apoi a si murit acolo la Aton in sfinta manastire a Pantocratorului. De atuncea se foloseste o parte din omenirea din Tara-de Sus de intelepciunea scrisa in acel gromovnic. Ce-o fi fiind asta, cum va fi fiind scris, si cum poate ceti dascalul Pamfil - care nu-i decit un biet misel ca toti miseii - numai unul Dumnezeu poate sti. Se afla pe lume, pesemne, asemenea ciudatenii de care se folosesc cei slabi, ca sa aiba har si cautare la domni si boieri.

Arata cu mare pricepere dascalul Pamfil, batind cu dosul palmei in gromovnicul deschis, mai intai si mai intai, ca - daca se schimba vremea din seceta in ploaie la sfirsitul lunii iunie in zodia racului - apoi are sa tot ploaie vreme de patruzeci de zile.

Rau a fost ca nu ploua peste nacajitii din Tara-de-Jos. N-are sa fie bine ca ploua prea mult, pentru nacajiti din Tara-de-Sus. Caci

Cind se umplu fintinile

Scad prisacile si stinile

Asa-i cumpana: daca se inalta intr-o parte, se coboara in cealalta.

- Adevarat, adevarat scrie la carte ofteaza parintele Dragomir, care nu-i deloc carturar si, precum se cunoaste, a invatat pe derost sfinta slujba si tipicul. Se poate sa nu fie carturar nici dascalul Pamfil; insa cartea lui e carte, cartea e in stapinirea lui, si in ea se afla cuprinse toate intelepciunile de la Solomon-Imparat si de la Iraclie-Imparat.

- Daca ploua, nu-i rau, caci asa vrea Dumnezeu, urmeaza dascalul Pamfil; si filosofii au spus ca nu s-a vazut niciodata foamete dupa anii ploiosi. Iar daca ploua, muntenii de la noi n-au a se plinge, caci

Si din iarba rea se poate scoate fin bun.

Deasemeni plugarii cei buni stiu ca

Dupa Singiorz

Nu se mai samana orz.

Iar cine n-a apucat a samana orz, sa samene malai. In Tara Moldovei,

Cu vin si cu malai

Poti trai o suta de ai.

Sa cunoasca pivnicerii de la podgorii ca

Ploile de Sintamarie

Vinul il subtie.

Se mai scriu in gromovnic si alte adevaruri. De pilda ca: «Toamna se numara bobocii si se masura griul». Vorba asta ii place, nu stiu de ce, parintelui Dragomir. Jupineasa Ilisafta se mira - caci vorba asta e de cind lumea si nici nu-i nevoie sa mai fie scrisa si zugravita.

Dascalul Pamfil mai gaseste ceva in bucoavna lui:

Dupa iarna suparata,

Vara ride

Daca lepezi cojocul la Craciun,

Il imbraci la Pasti.

Iaca, asta i s-a intimplat si dumneaei sa cunoasca, nu numai o data intr-o viata de om. Intelepte lucruri scrie la gromovnic. Bine ar fi sa se afle scris in acea carte veche ceva despre zodia lui Ionut si despre casa vietii lui Ionut, adica despre insotirea pe care o rivneste pentru dinsul cu atita neastimpar comisoaia.

- Se arata in gromovnic zodia lui Ionut, dascale Pamfil? intreaba dumneaei, cu putina indoiala.

- Sarut dreapta, jupineasa Ilisafta, raspunde cu supunere dascalul; se arata; de ce sa nu se arate? In gromovnicul meu se arata si se proroceste toate cite sint pe lumea asta. Ti-am aratat si domniei tale zodia in care te afli si s-a dovedit buna zodie. Am sa-ti spun si despre zodia lui Ionut, al dumneavoastra, de ce sa nu spun?

- Cum ai crede dumneata, dascale, ca s-ar arata scris in carte acea zodie a lui Ionut? intreaba cu glas scazut si repezit comisoaia Ilisafta. S-ar putea sa nu i se arate casnicie?

- S-ar putea; caci unor oameni li-i scris pe obraz, si-n ochi si-n frunte, ca n-au a zidi casa si nici vor avea feciori, sa-i pomeneasca: dupa cum se spune si-n cintarea de la sfinta manastire Neamtu pe care o cinta monahii:

O, prea frumoasa pustie,

Poftesc sa te am sotie

Insa, eu pe cit am putut cunoaste in ochii lui Jder cel mititel si-n toate ale sale, n-are sa cinte niciodata asemenea viers. Mai degraba s-ar vedea din toate ale lui ca are sa biruiasca doua si trei femei.

- Asa crezi dumneata, dascale? Sa nu te-auda comisul.

- Ba eu il aud, jupineasa Ilisafta, se veseli comisul Manole din jiltul sau; si-mi place; dar sa stii ca asta-i alta caciula.

- Stiu, stiu, ofta jupineasa Ilisafta; asta a fost scris si-n ochii altora. A dat Dumnezeu insa si s-au insurat. Asa va da Dumnezeu sa se insoare si Ionut. Iar dumnitale, dascale Pamfil, daca vii cind e baietul aici, si-mi spui intocmai ce doresc eu, sa stii ca-ti daruiesc un barbacut noaten, de soi de la Crim.

Dupa aceste vorbe, jupineasa Ilisafta Jderoaia n-a mai intirziat. S-a sculat cu grabire si s-a dus sa deie porunca de colacei proaspeti, miere limpede si apa de izvor, pentru oaspetii sai. Pe cind se intorcea iar in pridvor, a bagat de sama ca batrinii stateau cu capetele intoarse catra colnic, de unde cobora poteca de la grajdurile domnesti. S-a oprit ca fulgerata, stind si dumneaei cu luare-aminte, ca sa vada - inca departe - calaret sprinten venind in pas domol pe cal murg. Cinta din frunza.

- E Ionut a soptit ea c-o bucurie de tinereta.

Inca privea intr-acolo, cucerita cu totul de bucuria sa, cind s-a stirnit zarva de cini la curte; si-n poarta s-a oprit Zailic Uzum de la Dumesnic, cu ursul cel mare negru, pe care il purta imblinzit la iarmaroace de vreo douazeci de ani.

Tiganul, desirat si mai inalt decit poarta, se purta inca semet si cu plete negre, macar ca implinise saptezeci de ani. Cu glas ragusit si rastit isi indemna ursul sa se inchine catra boieri:

- Ploconeste-te frumos, Vasile, la cinstitul comis. Ursul s-a ridicat in doua brinci, alaturi de stapinul sau Zailic, si s-a inchinat catra pridvor.

Comisoaia parasise din vedere pe Ionut si se intorsese catra minunea de la poarta. Cinstitul comis s-a sculat din locul sau, a iesit din pridvor, s-a strigat porunca la argati sa stapineasca bine cinii. Dupa aceea s-a dus impotriva ursului, care se lasase iar in patru brinci si intra cuminte pe portita, dupa tigan.

Neasteptata vedenie i s-a aratat apoi jupinesei Ilisafta. Cinstitul comis s-a lasat dintrodata pe pajiste, cu pintecele la pamint si cu bratele impreunate sub frunte. La porunca ursarului, Vasile a pasit cu miscari line in spatele comisului s-a inceput a-l calca, pipaindu-l oarecum, de la sale spre grumaz si iar la sale. Oaspetii din pridvor se ridicasera si se uitau, muscind colaceii proaspeti, cum se misca iscusit doftoria vie deasupra ciolanelor batrine ale comisului

- Iaca, asta inca n-am vazut-o, a marturisit cu umilinta jupineasa Ilisafta. De auzit am fost auzit; dar inca n-am vazut. Se va fi spariind durerea de asemenea dihanie fioroasa? Totusi vad ca-i un urs blind si intelept. Va fi avind el mestesug sa deie batrinetii iarasi macar o parte din puterile tineretii? Daca vrea Dumnezeu, se poate si asta.

Jupineasa Ilisafta isi ridica ochii spre cerul amiezii, pocni din palme, apoi isi facu cruce clatinindu-si caita nalta impodobita cu borangic

Insa, cu toata uluiala ei de-o clipa, nu putea uita pe cel care venea calare leganat si cintind din frunza, pe sub fagi. Ionut al ei, puiul strain, mai drag decit copiii durerii sale drepti, cei care erau carne din carnea sa si singe din singele sau. Cum isi tot inturna ochii spre poarta, asteptindu-l din clipa in clipa, il si vazu sosind, cu dreapta in sold si cu gugiumanul pe-o sprinceana. Ajuns in dreptul portii, isi strunise calul poprindu-l si se inaltase in scari, ca sa vada mai bine ce adunare de oameni si ce petrecere s-a iscat la curtea marelui comis. Intr-o clipa intelesese si i se aratase pe obrazul ars de soare zimbetul lui, dupa care se prapadea jupineasa Ilisafta. Ptiu! ptiu! Sopti ea intr-ascuns. Sa nu fie de deochi! Falnic barbat creste din Ionut. Ridea cu toti dintii, sub mustata ingrosata. Isi arcuise sprincenele. Pe urma avusese o cautatura in laturi, cercetind ca intr-o fulgerare ce se petrece imprejuru-i. Jupineasa comisoaie rasari ca de-o sfiala: acea cautatura laturalnica, repede aruncata si tot asa de repede ascunsa, era aidoma cu cautatura lui Vasile, doftoria vie care punea in rinduiala ciolanele dureroase ale lui jupin Manole Par Negru. Acuma isi dadea sama bine ca mai ales la acea cautatura de om a salbataciunii imblinzite se uimise dumneaei. Sa fie si asta vreun semn?

Nu-i nici un semn. Ori, daca este semn, nu poate fi decit semn bun. Dumnezeu a pus in acest fecior toate darurile sale, intru care ea nadajduise. Barbatia si puterea lui ii erau scrise in obraz si-n trup. In acea vara a anului 1474, Jderul cel mezin nu mai avea nimic din pruncul de odinioara. Lat in umeri si subtirel in mijloc, parea mai nalt decit alti oameni cind, dupa ce descalecase, intra pe portita cu friul calului in dreapta. Cu stinga isi trase de pe plete gugiumanul si se ploconi usor catra parintele sau comisul, care-si sucise spre el grumazul, rinjind de jos in sus de subt urs.

- Ma tot dureau salele incercase domnia sa sa lamureasca baiatului.

Dar Ionut se intorsese spre maicuta sa cea buna, care urma sa-l priveasca si-l astepta aproape, cu fruntea inclinata ca si cum ar fi vrut sa-l impunga si cu barbia indesata asupra sinului.

«Raule si uritule!» ar fi poftit dumneaei sa strige. Insa ii era rusine de atita lume.

CAPITOLUL II

AICEA SI COMISUL MANOLE DA SFATURI MEZINULUI SAU

intul care adia de catra amiaza a spalat putoarea ursului. Cinii de la Timis si-au contenit zapaiturile; lumea din priveliste s-a astimparat indrumindu-se incolo si incoace la ale sale. Atuncea si sfintia sa parintele Dragomir s-a sculat ducindu-se agale, hai-hai, avind in urma si in laturea sa ca pe un minzoc pe dascalul Pamfil. Dupa ce si starostele Nechifor a poftit sanatate buna cinstitelor gazde, si s-a auzit si in urma domniei sale portita de la drum trintindu-se in clampa, jupineasa Ilisafta a rasuflat prelung af-aff! si s-a intors catra Ionut al ei.

Dar se mai afla de fata si comisul Manole.

- Mi-ar placea, comise, a zis dumneaei, sa ne aduci o leaca de fagure proaspat, ca sa-ndulcim tinereta asta. N-a fost pe la noi de cinci zile, si, dupa cit pot eu ceti pe obrazurile oamenilor, acuma vad ca are acrimea unei griji.

- Ce grija poate avea un fecior desmierdat ca Ionut al dumnitale? a raspuns mormait batrinul Manole foindu-se din solduri si din umeri, unde simtea furnicindu-l doftoria ursului.

Comisoaia a zimbit:

- Asa esti dumneata, comise Manole; dupa ce te-ai pus la cale ca sa-ntineresti iar, nu-ti mai pasa de nacazurile altora. Dumneata nu vrei sa crezi ca o mama are totdeauna de ce se teme, si un fecior ca Ionut, ale sale ginduri. Uita-te si vezi ce i-i scris in ochi.

- Ma uit, comisoaie, si nu vad nimica. Daca are ceva baietul, sa spuie. Intimplatu-s-a ceva pe la domniile voastre sus, comise al doilea?

- Nu s-a intimplat cine stie ce, tatuta, a raspuns Ionut invaluind cu zimbet prefacut pe batrin.

Comisul Manole a pasit spre mezinul sau si si-a pus palma sa dreapta pe umarul lui sting.

- Ce este?

Jupineasa Ilisafa si-a palit fruntea:

- Sa stii ca-l chiama iar la Domnie! Baietul acesta, saracutul, fost-a zamislit, pesemne, pe zbucium si pe graba. Nu i se ispraveste una si incepe alta. Oare nu l-ati dus in Tara Munteneasca, purtindu-l in primejdie? Cine era, cine era in frunte la toate? Ionut al lui Manole Par-Negru! Cine a batut cu straja sabiei in poarta la Cetatea Dimbovitii si a strigat sa-i vie cheia de aur, pe tabla, ca s-o primeasca si s-o duca mariei sale Stefan-Voda? Cind s-au jimbat turcii la el, indemnindu-l sa vie s-o ieie n-a descalicat? si nu s-a dus s-aduca scara, ca sa se suie singur la meterezuri dupa cheie? Ma rog, cine-l invata? Il invata acei batrini care nu se mai astimpara si care au nevoie de puterea salbataciunilor ca sa purceada iar la alte blastamatii

- Jupineasa Ilisafta, da la o parte cele trecute si nu mai vorbi de ele, caci s-au savirsit; iar pe cele viitoare nu cuteza sa le judeci, caci le porunceste maria sa si are asupra lor putere numai unul Dumnezeu. Spune, copile, ce este?

- Dupa cele ce-l puneti sa savirseasca, copilul nu-i el. Pe cit m-ajuta ochii si intelegerea, eu il socotesc barbat in toata puterea.

- Atuncea, jupineasa Ilisafta, lasa pe barbat sa vorbeasca si dumneata taci macar cit tace picusul.

- Bine, a oftat comisoaia; barbatii sa graiasca, iar nevestele si mamele sa asculte.

- Asa, a urmat cu sprinceana incruntata comisul Manole. Spune, baiete.

- Apoi ce sa spun, tatuta? a zimbit cu ochii pe jumatate inchisi Jderul cel mititel. Mai intai am venit sa va vad, caci imi era dor de domniile voastre. Si sa va sarut mina. Sarut mina, tatuta; sarut mina, muta. Si va

aduc deasemenea inchinare de la badita Simion. Cu osebita dragoste se inchina cumnata Marusca la dumneaei soacra-sa, si se roaga sa nu fie uitata, caci are nevoie de sfaturile dumnisale cum are nevoie prigoria de apa.

- Apoi dac-ar avea asa de mare nevoie, ar fi aicea si dumneaei. N-am vazut-o cine stie de cind.

- Conteneste, jupineasa Ilisafta, s-a indirjit jupin Manole; n-ai vazut-o de alaltaieri. Ati stat, s-ati vorbit, s-ati vorbit si iar ati vorbit, de la prinz pina la asfintitul soarelui. M-am dus peste Moldova ca sa vad cositorii; m-am intors s-am umblat dupa alte treburi; iar m-am dus si m-am intors, si dumneavoastra tot n-ati fost ispravit cele ce aveati a va spune. Acuma iti trebuie iar: ca sa le luati toate de la capat.

Ionut Jder pasi intre batrini luindu-le minile si sarutindu-le iar.

- Asa ca dinspre partea asta toate-s bune, tatuta si mamuta. Ne-a sosit porunca de la maria sa, ca sa pregatim harmasarul cel alb cu tinta in frunte. Noi am mai fost avut veste ca acel cal are sa faca trebuinta mariei sale si nu l-am lasat sa se ingrase. L-am tot incalicat si purtat cind eu, cind badita Simion. Noi ne gindeam asa ca sa-l ducem pe toamna la Suceava. Acuma calarasii care au venit ne-au spus ca maria sa pofteste sa-l incalice cit se afla in petrecere in tabara de la Vaslui. Atuncea - ma gindesc eu - zvonurile care umbla in lume se adeveresc; paginii ar fi gatind iar razboi. Spun acesti razasi ca, la Vaslui, faurii bat potcoave. Atuncea maria sa asteapta sa iasa cu ostile dupa ce s-or pune poduri de ghiata pe ape.

Comisul Manole se incrunta fluturind din cap; pe cind comisoaia se caina tacut, clatinindu-si fruntea la dreapta si la stinga.

- Lasa asta; parca stim noi ce are sa faca? Stie numai maria sa. Si mai mult decit maria sa stie Dumnezeu. Ce-i cu Vizir? E porunca sa-l duci tu?

- L-as fi dus. Insa inca nu-l putem trimete.

- De ce nu-l puteti trimete?

- Tatuta, de citeva zile, Vizir are ceva. Nu se poarta bine; e fara liniste. Cind si cind i se nazare. Uneori sufla greu si-l simtesc sub mine mai trudit decit s-ar cuveni.

- Ei si? rinji batrinul; nu sinteti domniile voastre comisi acolo? Nu cunoasteti rinduielile pe care le-ati invatat de la mine? Batrinul era priceput; insa comisii cei tineri sint si mai priceputi, caci de-aceea i-a pus maria sa stapini la Timis. Am auzit eu cu urechile mele spunindu-se ca nalbar ca Simion Jder comisul nu se afla in toata Tara Moldovei. Stricnele aveti? Spint aveti? Ce va mai trebuie?

- Avem, tatuta. Badita Simion a facut cele stiute, precum a fost invatat de la domnia ta. Calului nu i-i mai rau. Dar nu-l putem trimete saptamina asta. Trebuie sa-l priveghem pina ce se priboleste, si apoi dupa aceea mai avem a-l incalica si a-l purta, ca sa-l infatisam mariei sale intru toata puterea si frumuseta lui. Asa cal rar se vede. Samana intru toate lui Catalan batrinul; e tot asa de aprig si parca ceva mai cuminte.

- Asta nu se intimpla numai cailor, ci si oamenilor suspina repede si subtirel jupineasa Ilisafta.

Comisul se holba piezis asupra ei. Pufni si se intoarse la Ionut.

- S-acuma ce poftiti dumneavoastra de la mine, cinstitilor comisi?

- Tatuta draga, raspunse mezinul cu glasul sau cel mai dulce, te poftim, eu si cu badita Simion, sa te ostenesti pina la deal la noi, la grajdul harmasarilor domnesti. Unde stim noi una, domnia ta stii zece. Domnia ta i-ai crescut pe cei vechi si le-ai stiut toate metehnele. Cind a fost nevoie, i-ai doftorit cu mare iscusinta, de care nici pe departe nu sintem noi in stare. Numai cit te-i uita la Vizir si cit vei pune un deget asupra lui s-ai sa si stii ce este de facut. Ne poruncesti si noi urmam intocmai. Ca sa aiba maria sa bucurie si noi sa nu raminem de rusine.

- Asa crezi tu?

- Asa credem eu si badita Simion; si noi din cuvintul domniei tale n-am iesit niciodata, tatuta Si chiar si slujba asta de la Timis, ne-a incredintat-o maria sa numai cind domnia ta ai lepadat-o. Dindu ti-se o cinste mai mare, noi nu ne-am invrednicit de mila Domniei, decit pentru ca sintem feciori si ucenici ai comisului celui mare.

- Crezi tu asa?

- Cred si marturisesc, tatuta.

- Crezi si marturisesti, viclene, caci sinteti la strimtoare. Macar ca am avut eu destul naduh vazind unele din rinduielile voastre noua acolo la harmasarii Domniei, mai ca m-as indupleca sa nu va las. Eu nu sufar sa-mi cada cusma in tina si numele meu in ocara. Pe urma asta-i s-o datorie a mea catra Voda, ca sa nu ramiie fara calul care-i place, in razboaiele sale. Din mila lui Dumnezeu si a Maicii prea curate, Domnul si stapinul meu isi inalta sabia asupra paginilor, care lucru toti drept-credinciosii din lumea asta il asteapta cu bucurie. Apoi pentru asemenea razboi, feciorii mei au pregatit pe Vizir, dupa cum parintele lor a pregatit la alte razboaie pe Catalan; si dupa cum alti comisi de demult au pregatit pe Ducipal lui Alexandru-Imparat Machedon. Cum i-a fost de folosinta Ducipal lui Alexandru-Imparat, asa sa fie Vizir lui Stefan-Voda. Si cind s-a simti in putere Stefan-Voda pe Vizir, sa-si aduca aminte de Manole comisul. Insa n-are sa-si aduca aminte de Manole comisul, caci maria sa, la grajdurile domnesti de la Timis, are slujitori tineri.

- Tatuta, se incolaci cu glasu-i dulce mezinul in vorbirea batrinului, slujitorii cei tineri au sa marturiseasca adevarul, ca sa stie maria sa cui are a multami. Caci domnia ta nu esti numai doftor al lui Vizir, ci si prietin al mariei sale. Si nu atita pentru noi mergi sa doftoresti calul, caci noi nu sintem vrednici de cinstea asta, ci din prietinie pentru maria sa Voda Stefan.

Comisul cel batrin isi inalta fruntea si zimbi piezis catra comisoaie.

- Auzit-ai Jupineasa Ilisafta grai el cu glas moale si subtiat. Ai putea dumneata, jupineasa Ilisafta, sa-mi spui cine l-a invatat pe acest fecior al dumnitale asemenea mestesuguri diplomaticesti?

- Iti samana dumnitale, comise.

- Mi-a fi samanind, insa de invatat stiu eu cine l-a putut invata. Afla dumneata, comise al doilea Ionut, ca am fost ca ceara in minile dumnitale, si mai mult decit un ceas de vreme n-a trece pina ce mi-oi pregati sculele si buruienile mele, ca sa ne suim la grajduri. Si mai ales am nevoie de miere. Nu pentru comisul cel tinar, jupineasa Ilisafta, he-he! cit pentru un harmasar bolnav al mariei sale. Ca sa dobindesc un fagure de la o matca, ma grabesc intai sa lepad de pe mine straiele pe care le-a calcat ursul; cu asemenea amiros nu ma primesc albinele nicicacum!

- Tatuta draga, iti multamesc si-ti sarut dreapta. S-oi gusta si eu o margine de fagure, caci iar sint calator. Cei doi calarasi mi-au adus porunca sa ma infatisez la prea cuviosia sa parintele Amfilohie. Asa ca, dupa ce suim la grajduri, eu numai pina mini mai intirzii. Iau cu mine pe tatar cu lucrurile si ma duc la tabara la Vaslui, unde-i Voda.

Comisoaia se misca cu grabire, venind sa imbratiseze cu lacrimi pe mezinul sau.

- Vai-vai! Am cunoscut dintru inceput ca ai scrisa pe obraz veste de drum lung. Ieri mi-a dat in bobi nana Chira si mi-a gasit si ea mihnire. Dupa cum mi-a fost o viata intreaga ursit, cunosc ca, daca purcede maria sa razboi de iznoava, se duc nu numai tinerii, ci si batrinii. De aceea isi agonisesc unii din acestia putere cu doftorii pe care nu le-am vazut de cind sint: ca sa se duca si ei. S-apoi ramii, jupineasa Ilisafta, iarasi singura, ca margeaua neinsirata. De altminteri, am avut si vis vestitor: alaltaieri noaptea, se facea ca am a trece o apa mare si nu gaseam nici vad, nici punte. Ieri dimineata, mi-a venit de trei ori sa stranut, si n-am putut stranuta. Asara, cind sa ma duc din pridvor in casa, m-am impiedecat in prag. Nu mai spun ca, de la o vreme, tot simtesc ca mi se bate pleoapa stinga: mai ales din asta inteleg ca unii oameni, care banuiesc ce se poate intimpla, vorbesc de nacazul si grija mea jelindu-ma. Nu te uita asa lung la mine, comise Manole; vorba care vrei s-o spui tine-o si nu-i da drumul, ca nu-i vorba buna care sa mingiie pe-o mama si pe-o sotie. Du-te si te primeneste si intra in prisaca; vad ca nu-i multa vreme de asteptat.

Asculta, Ionut, se intoarse jupineasa Ilisafta catra mezinul sau, dupa ce comisul cel batrin se dusese tropaind; asculta, Ionut, sa-ti mai spun una Boala asta a acelui harmasar pe care-l chiama Vizir, tu sa stii ca nu-i atita boala, cit semn si prevestire. Tot asa Catalan cel batrin, cind a inceput maria sa Voda Stefan razboaiele sale, a dat semn. Intruna se framinta si batea cu copitele in pardoseala grajdului si rupea cu dintii din iesle. Indata dupa aceea, cind s-a vazut ce-a fost, am inteles ca acel harmasar e cal nazdravan, precum se stie de cind e lumea si de cind sint povestile, ca se afla cai nazdravani. Iar acest cal tinar, fiind din singele celuilalt, are si el dar de a simti si vesti cumpenele si rautatile omenesti. Vai, Ionut dragu mamei, totdeauna m-am temut eu de asemenea cumpene si rautati! Cu rugaciunile mele si cu multa mila de la prea curata Maica Fecioara, pina acuma am fost izbavita. Iar acuma iarasi ma tem, caci grija si intristarea stau in sufletul nostru si rod ca un vierme neadormit. Eu, dragu mamei, inainte de toate, pe linga alte sfaturi pe care ti le-am dat altadata, am a-ti mai da unul. La mesele la care te duci, printre straini, nu gusta din mincari pina ce n-ai vazut pe stapinii casei mincind din blidul din care ti-ai scos tu. Si cind bei vin, lasa intai pe altii sa ieie credinta. Iar apa cind bei, oriunde ai fi, sufla intai asupra ei si varsa o picatura pentru morti; ca sa impaci sufletele cele nelinistite. Iar in aceasta clipa, stai singurel numai un pic, pina ce aduc placintele moi poale-n-briu, pe care le-am copt asara pentru tine, simtind c-ai sa vii. Bucuroasa-s ca ai venit; intristata-s ca pleci.

Invaluindu-si fustele crete ca in bataie de vint, comisoaia Ilisafta s-a repezit la camara si s-a intors rasucindu-se in calcaie si punind dinaintea mezinului sau placinte aurii.

- Gusta, dragu mamei.

- Nu mi-i a gusta, comisoaie, se apara Jderul cel mic rizind, caci te stiu suparata.

- Ba sa gusti, dragu mamei, ca sa-ti aduci aminte de mine cind vei fi intre straini. Ca oamenii care se despartesc nu cunosc cind au sa se adune iar. Tot m-am gindit eu, de cite ori ai plecat, ca poate sa ma prapadesc in lipsa ta si, cind te-i intoarce la cuib, nu mai gasesti pe nimeni. Caci si batrinul - batir ca l-a calcat ursul si i-a mai dat o leaca de putere - tot trecator se chiama ca ramine, dupa vorba veche ca ne trecem ca florile si ca privighetorile. Si cind n-a fi el, si n-oi fi nici eu, ti s-a parea lumea asta prea pustie.

Lui Ionut i se parea ca inghite strimb; si era intrucitva tulburat, de si ridea catra comisoaie.

- Mamuta, mi-ai vorbit de insuratoare, dar eu am socotit ca-i prea devreme. Am nadejde de la Dumnezeu ca, de cite ori m-oi duce si m-oi intoarce, te-oi gasi aicea in pridvor.

- Mincarea de dimineata si insuratoarea de tinar, dragu mamei. Eu, drept ti-oi spune tie, Ionut, cred ca ai mai putea astepta si amina; sameni cu tatal tau, caruia foarte i-au placut zburdaciunile. Si daca-ti plac si tie, apoi acuma-i vremea ta. Dar tot imi bate capul comisul Manole, ca asa si pe dincolo, si ar pofti dumnealui sa te vada asezat la casa ta, dupa pilda celorlalti frati, care toti se afla tare multamiti. Chiar si daca se isca intr-o casa de insuratei putin tunet cu furtuna, apoi dupa aceea vremea se pare mai buna si viata mai frumoasa. Spun eu una, ca ai mai putea astepta; comisul Manole spune zece si o suta; caci, dupa cum stii, eu tac si dumnealui vorbeste si porunceste.

- Mamuta, raspunse Jder zimbind, eu toate le-am vazut si le-am ascultat cu mare bagare de sama, si stiu ca ceea ce spui e adevarul adevarat.

- Ah-ah-ah! vad, Ionutule, ca are dreptate comisul sa-ti spuie cum ca esti un viclean si un rau. Iar tu, cind va da Maica Domnului sa te linistesti, cum ai de gind sa ti-o alegi pe sotia ta?

- N-am s-o aleg eu, muta; ai s-o alegi dumneata ca sa te-asculte si sa-ti placa. La drept vorbind ar trebui mai intai si mai intai sa-mi placa mie si sa m-asculte pe mine.

- Dragu mamei, a oftat comisoaia, acuma inteleg eu cine are dreptate mai multa decit toti. Are dreptate acel calugar iscusit, parintele Amfilohie, care te cauta intruna pentru slujbele Domnului sau. Dar nu se gindeste acel calugar iscusit, parintele Amfilohie, la grija si mihnirea unei mame ca mine. Acuma sa nu mai spui nimica; vine comisul cu fagurul de miere. Lasa-l sa vorbeasca el, cum are narav, si tu mai mininca o placinta.

Comisul incepu a umbla cu pasi mari prin pridvor fara sa-si desclesteze falcile. Nu era suparat; dar se strecurase in fiinta lui grija: isi facuse cuib, clocea pui si in curind aveau sa iasa serpi cu limbi inveninate. In el toate se adinceau mai anevoie si staruiau apoi mai indelung. I se parea lui, dupa cite auzise, si mai cu sama dupa cite cugeta el singur, ca din tabara aceea de la Vaslui va sa izbucneasca primejdie pentru omenire, ca dintr-un cuibar al furtunii. C-un ceas mai devreme se bucurase, cu nadejde ca sabia cu miner in chip de cruce a Domnului si stapinului sau se ridica pentru credinta cea adevarata; dar nu putea sa uite ca, de cind tine lumea minte, puterea lui Antihrist s-a aratat nebiruita in acest veac. Numai cind va binevoi Dumnezeu sa-i hotarasca acelui Antihrist pieirea, numai atuncea armiile crestinilor au sa dobindeasca putere desavirsita. Dar cind fi-va oare sa fie acea vreme? Cuviosii monahi din sfinta chinovie de la Neamtu nu se sfiesc a spune ca, atita vreme cit or fi amestecati papistasii in razboiul impotriva paginilor, Dumnezeu va lasa sa se aplece cumpana de partea ismailitenilor, ca sa se vadeasca greata sfintiei sale pentru eretici. Iar parintele Amfilohie a spus de au auzit toti si a ajuns si la urechile lui Voda: cind maria sa e numai cu ostile sale si cu ajutorul lui Dumnezeu, razboaiele sale merg bine, precum s-a vazut de curind cu Radu-Voda Basarab in Tara Munteneasca. I-a spircuit maria sa Stefan-Voda pe turci orisiunde i-a intilnit. Va da Dumnezeu sa-i biruiasca si sa-i detune s-acuma, caci papistasii numaicit fagaduiesc osti si scriu carti, insa nu trimet nimica. Totusi s-aude c-au sa vie in tabara de la Vaslui ajutoare de la Ardeal si de la Craiul Lehiei; asa lucru nu-i cu putinta.

Gindindu-se la toate acestea si silindu-se ca sa-si adune sculele si buruienile, intrind in camari si iesind in pridvor, iar ducindu-se si iar venind, jupin Manole Par-Negru privea ca de departe de comisoaia si pe Ionut Jder, pina ce slobozi citeva vorbe neintelese.

- Venit-au ori n-au venit secuii?

Comisoaia Ilisafta privi spre sotul sau cu putina frica. Jder cel mezin isi facu unele socoteli in gind, dupa felul sau pripit de a cugeta.

- Pe cit am inteles, raspunse el parintelui sau, darul nu i-ar placea mariei sale decit la vremea sa. De mere crude ti se strepezesc dintii.

- Ihim mormai comisul cel mare, urmind a-si pune in chimir si in tasca toate cite-i faceau trebuinta.

Comisoaiei ii venea sa-si faca cruce cu limba. Au asa barbatii niste vorbe ascunse de te crucesti. - precum s-a vazut si-n acea dimineata.

- Iar e vorba de vreun urs? intreba ea cu indoiala.

- Nu-i urs, e inorog mormai comisul. Dar impotriva lui se ridica leul.

- Doamne Dumnezeule sopti comisoaia Ilisafta stupindu-si in sin. Ce-o fi fiind si asta?

Ii mai raminea o nadejde:

- Ionut, cind purcezi la Vaslui, te abati si pe la noi, dragu mamei?

Jder cel mic se pregatea s-aduca caii. Din pragul pridvorului, se rasuci spre comisoaie cu zimbetul lui subtire.

- Asta numaidecit, muta; dar pina atunci ti-a spune tatuta ce-i cu inorogul si cu leul.

Batrinul porni a ride cu mare placere:

- Comisoaie, feciorul acesta al dumnitale poate incurca un sobor de trei armeni, trei greci si trei papistasi.

- Dumnezeu sa-l tie! murmura comisoaia, facind in ascuns asupra lui Ionut semnul sfintei cruci.

Cei doi barbati, batrinul si tinarul, iesira printre livezi, si comisoaia ii urmari o vreme cu privirea cum suie domol poteca spre sprinceana padurii din fund. Dupa aceea isi aduse aminte ca-i intr-o zi de sarbatoare si n-are treburi, deci e bine sa cheme in iatac, la umbra, pe nana Chira cu sita si cu bobii. Era plina ca un stup de ginduri si de griji si-i trebuiau neaparat lamuriri si mingiieri.

Pe colnic, unde umblau calaretii, vintul adia mai apasat sapind valuri usoare in finaturile pravalatice. Iarba era inflorita intr-o mie de fete si forme minunate si infatisa ochilor colori dulci. O mireasma calda umbla in tot cuprinsul. Deasupra calaretilor, la mare inaltime, plutea o gaie neagra, scriind ocoluri largi. Cind ajunse deasupra padurii de brazi si fagi, tipa de trei ori. Tinarul ridica fruntea urmarind-o. Batrinul ramase cufundat in ginduri si lasindu-se leganat in sa de pasul calului. De la vultur, ochii mezinului coborira inspre cotloanele lui cunoscute si desmierdate care erau aceleasi si pareau totdeauna altele, cu fiecare primavara noua. Auzea si vedea cucul. Auzea un mierloi care invata sa fluiere. Vedea trecind in zbor piezis parechea de ganguri. Vedea gaita si ciocanitoare. S-o pareche de veveriti cafenii, care fugeau rasucit pe-un trunchi de fag batrin. Deodata vazu o pasere straina, pe un clomb uscat. Nu era mai mare decit o cioara, dar era imbracata cu pene brumarii si parea trista si singura, asteptind o sotie. Cind se apropiara calaretii la o bataie de sageata, isi lua zborul.

- Ce sa fie paserea asta? intreba tinarul pe batrin.

- Care pasere? rasari marele comis.

Paserea se mistuise sub padure, ca o naluca. Ionut cauta sa lamureasca infatisarea ei; batrinul inalta din umeri.

- Cine stie! trec asa, din cind in cind, paseri stinghere. S a fi ratacit din vreo furtuna, s-acuma isi cauta drumul.

- Parea a-si astepta sotia, urma rizind tinarul. Mamuta ar spune ca s-acesta-i semn pentru mine.

- Se poate, Ionut, sa fie si semn; dar dac-a fost stinghera, atuncea-i semn dupa dorinta mea.

- Stiu eu ce sa spun, tatuta? Mama a vrut sa-mi dovedeasca chiar mai inainte ca ai mare dorinta sa ma vezi insurat.

- Asa ti-a spus ea?

- Asa mi-a spus dumneaei.

- Si tu ai crezut-o?

- Ba, tatuta; stiu eu ce sa cred si ce sa nu cred. Batrinul incuviinta din cap:

- Am vazut, si inteleg ca pot sa am in tine o nadejde. La dreptul vorbind, stiu eu ca, daca vrea dumneaei ceva, apoi nimica nu-i poate sta impotriva. Cum bate si sapa apa fara contenire, asa bate si sapa jupineasa Ilisafta. Ei, dar pina ce bate si sapa, trebuie sa treaca vreme. Si anume vremea asta iti trebuie tie, ca sa cunosti mai pe urma ca ai avut tinereta. Tata si mama nu gasesti; muieri, cite vrei.

Mezinul incerca sa inveseleasca pe batrin:

- Tatuta, mai degraba pofteste dumneaei nora pentru sine decit nevasta pentru mine.

- Asa-i, baiete, vad ca te-ai desteptat si le deslusesti bine. Asa Vizir. Ieri nu era decit un minz, pe urma a fost strijnic si tretin; acu-i harmasar in putere. Te socoteam copil inca; vad ca te arati barbat. Ii trebuieste, bre omule, nora ca sa istoveasca toate vorbele cite sint de vorbit pe lumea asta!

Batrinul ridica fruntea privind inseninat spre Ionut, ca sa cunoasca in acest fecior fiinta lui din ani destul de departati. Isi alatura spre el calul si-l cuprinse pe fecior de dupa umar apropiindu-l spre sine; apoi privi in jur, sa cunoasca daca n-a vazut cumva om pamintean asemenea slabaciune - cu totul rara la comisul cel mare. Nu se uitau la ei insa decit florile poienii cu mii de ochi si mii de zimbete.

- Asculta, Ionut, zise batrinul cu voie-buna si cu taina, casa lui badita tau Simion o vezi in fiecare zi s-o judeci intru toata linistea si pacea ei. Du-te si vezi cum umbla treburile si la ceilalti frati ai tai care s-au grabit sa implineasca dorinta jupinesei Ilisafta, dar fara a o multami. Caci nurorile dumnisale trebuie sa-i steie la porunca, asa cum stam noi la porunca lui Voda. Daca vrei sa stii tu de la mine invatatura, apoi eu ti-oi spune, fara a ceti in gromovnicul lui dascalul Pamfil, ca insotirea cu muiere intru casnicie e greu mestesug si silnica munca. Asemenea treaba grea, barbatul e indemnat s-o savirseasca de tinar, caci dupa aceea, mai tirziu, se indupleca cu multa sila.

Ionut tacu. Batrinul il iscodea numai din coada ochiului.

- Tu ce zici si ce gind ai?

- Eu ce gind sa am, tatuta, si ce sa spun? Eu ma gindesc si spun ca viata omului are numai o primavara.

- Aha! apoi, baiete, daca spui tu asta si daca ai cunoscut tu asta, atuncea si mai bine inteleg ca ai ajuns la barbatie si ti s-a copt capatina. Ehe! unde-s primaverile mele, care-ai fost si nu mai sint!

Comisul Manole isi intoarse privirile spre zarea cimpiei, unde straluceau aburii afundului departarii si se intruchipau umbrele de vis ale trecutului scufundat. De-acolo, din Tara-de-Jos s-a intors sufletul unei dragoste a lui din tinereta si-i face aceasta bucurie sa-i steie alaturi intr-o primavara, in care pentru el toate incep a fi secatuite si uscate.

Il strinse inca o data pe Ionut catra umarul sau sting. Apoi facu: Hah! si inlatura cu mina dreapta la o parte induiosarile, asezindu-se iarasi drept si cu trufie in sa.

Ionut il lasa sa se potoleasca deplin.

- Tatuta, zise el apoi, vorbesti domnia ta de jupineasa Ilisafta si baranesti si-i gasesti cusur. Insa mie jupineasa Ilisafta mi-a fost maica buna si de la domnia sa am avut toata mingiierea si toata bucuria zilelor mele. Asa ca eu asupra dumnisale n-oi indrazni sa stau decit cuviincios si cu vorbe bune.

- Ai dreptate, baiete, ofta comisul. Citeodata se intimpla sa fie tinereta mai inteleapta.

- Intelepciunea asta, tatuta, e «dintru ale tale» cum scrie la Alixandrie.

Atuncea inima comisului s-a muiat de istov, pricepind ca mezinul cunoaste ceea ce domnia sa socotea sa ramiie o taina pina la ceasul impartasaniei din urma. Insa in ziua de azi copiii afla toate. Ar fi poftit sa-l imbratiseze a treia oara si se stapini totusi, ca un barbat in putere cum se socotea inca a fi domnia sa.

Totusi Ionut il intelesese si aici. S-a plecat spre mina lui stinga, pe care batrinul o sprijinea de coapsa si i-a sarutat-o, apoi s-a ridicat si el cu mai multa trufie in saua sa. Si-au pus caii in trap si au umblat asa un timp fara sa schimbe vorbe.

- Tatuta, zise apoi Jder mezinul, inainte de a ajunge la grajduri si la badita Simion, vreau sa-ti spun ca am fost cu luare-aminte si la ceea ce ma indemni sa cercetez si sa cunosc. Am fost de atitea ori la Liov, la badita Damian, si am vazut ca cumnata-mea de-acolo, batir ca-i rusoaica, e ca o closca buna si badita Damian e puiul ei. Il cauta si-l ocroteste de mi-a fost de-a mirare.

- Hm, mormai marele comis; sa stii ca muierea asta va fi fost tare asuprita de sotul ei dintii.

- Ea spune ca nu; si pe sotul ei dintai l-a jelit de se risipea in vazul lumii. Dar altfel nu poate fi decit cum spui domnia ta. Poate fi si altfel: ca se teme sa nu-l prapadeasca si pe cel de-al doilea si-l tine ca pe-o scumpete.

- Hm! hm! am spus eu mai nainte Ilisaftei ce fel de negustor esti tu. Ma poti vinde si pe mine.

- Marfa asta n-o am de vinzare, tatuta. Apoi am fost s-am vazut si mai des pe Cristea si pe jupineasa Candachia. Cumnata-mea Candachia socoate ca nu-i pe lumea asta viteaz mai falnic decit badita Cristea, iar badita Cristea la soare se poate uita, iar la Candachia ba. Asa ca fiind ei atit de fericiti unul din pricina celuilalt, pilda lor nu poate fi buna pentru mine. Daca ar fi dupa a lor pilda, s-ar cuveni sa ma insor pina mini. Numaicit n-am vreme. Bag de sama ca, in lipsa mea, au sosit la grajduri alti doi calareti.

- Hm! mormai din nou batrinul, vei fi intelegind si talmacind tu multe si-mi place cum le spui. Vad si eu urmele proaspete pe poteca. Dar tu nu cetesti tot, de unde se vede ca comisii batrini cetesc mai bine decit cei tineri urmele cailor.

- Eu nu indraznesc a crede, tatuta, ca urmele acestea sint tot pentru mine.

- Aha! ai vazut si asta?

- Am vazut, tatuta, ca-s urme potcovite de cai domnesti. Razasii nostri care sint la rind de slujba nu pun potcoave cailor lor. Asa ca trebuie sa fi sosit obraze mai subtiri. De obraze subtiri care vin de-a dreptul de la Domnie eu am inceput a ma teme.

- Si dupa asta vad, baiete, ca ti s-a copt capatina.

- Voi fi samanind si eu cu cineva pe lumea asta, cinstite mare comise. Nu mai avem mult si ajungem si n-am apucat a-ti spune de badita Simion si de cumnata-mea Marusca.

- Apoi numai in casnicia lui Simion nu poti gasi tu indemn, mai copile.

- Ba mie asta imi place mai mult, jupine comise.

- Mira-m-as!

- Mie-mi place asta mai mult dupa vorba unui cintec pe care il stii domnia ta. Te-am auzit odata cum il cintai. Eram prunc si-l tin minte de-atunci. Imi place si dupa rinduiala lui Dumnezeu, pe care tot domnia ta mi-ai tilcuit-o odata. Frumos ii cerul dupa o furtuna si apa lina dupa o volbura. N-am uitat nici asta.

- Mai, mai! se veseli batrinul; cui vrei sa ma vinzi tu? Turcilor ori lesilor? Spune ca sa stiu si eu. Iti place tie asta?

- Imi place.

- Ei, apoi n-am ce-ti face.

Batrinul inca ridea cind intrara la curtea cea noua a comisului Simion Par-Negru. Ridea cu tot obrazul si intinerise, incit il priveau cu uimire din cerdac si Marusca, cu obrazul incununat de aurul insorit al cositelor, si Simion care nu se putea hotari sa cheme in ochii si pe fruntea lui o raza de bucurie, s-un strain, care zimbea cu mare stapinire de sine.

Pe acel strain, de si inca nu-l intilnise si nu-l vazuse cu ochii sai, Ionut il cunoscu numaidecit din vorbele auzite in anii din urma si din faima.

Era un barbat firav la infatisare, cu barba rara, fruntea plesuva si obrazul lipsit de rumeneala singelui. Nu parea sa aiba mai mult de patruzeci ori patruzeci si cinci de ani. In obrazul palit ca de vegheri indelungi priveau cu putere ochi mari, bulbucati si intunecosi. Zimbetul ii era blind; Ionut insa stia ca blindeta asta a zimbetului il inseala. Si-l cunostea pe acel barbat din alta infatisare a fiintii lui: caci avea trupul usor strimbat cu spetele umflat de un mont intr-o parte. Era, cum ii ziceau moldovenii, «ghebosul» - dobindit de la Radu-Voda Basarab. Impreuna cu averile cucerite la Cetatea Dimbovitii si impreuna cu Doamnele aduse de maria sa la Suceava.

Ii zicea Stefan Mester, boier de neamul lui, ba chiar os din Basarabi, dupa cit se spunea, care se bucurase de dragostea lui Radu-Voda, fiindu-i tilcuitor, invatator si sfetnic lui Radu-Voda. Acel Voievod nu-i spunea altfel decit «nene Stefane». - dovada ca si-l stia rudenie. Alta dovada parea a fi credinta pe care dumnealui Stefan Mester o arata Doamnei lui Radu-Voda Voichita si Domnitei Maria a lui Radu-Voda, pe care le insotea de buna-voie in prinsoarea lor la Moldova, si le ramasese slujitorul lor cel mai de aproape si mai de credinta.

Se stia acuma intrucitva ca postelnicul de taina al lui Radu-Voda, dumnealui Stefan Mester, il sfatuise pe Domnul sau sa faca altfel de cum facuse. Caci postelnicul Stefan Mester isi petrecuse o parte din tinereta la Venetia, unde invatase carte latineasca, si o alta parte a vietii o petrecuse la ostrovul Rodos. Dupa aceea se oplosise un timp la Trapezunt in imparatia grecilor Comneni, inainte de a pune sub sabie acea imparatie Mehmet al doilea Sultan. Inima lui il indemna sa sfatuiasca pe Radu-Voda Basarab a se uni cu Stefan-Voda impotriva ismailitenilor, si intruna ii cetea si-i spunea, insa Radu-Voda il lasa sa vorbeasca ascultindu-l cu placere; numai cind a venit vremea faptelor, a facut cum socotea maria sa ca trebuie sa faca. Asta i-a adus caderea si pieirea.

Din pricina curtenilor lui Basarab-Voda, care multi erau in legatura cu begii de dincolo de Dunare si din Cetatea Brailei si Giurgiului, postelnicul Stefan, toata vremea cit statuse la Bucuresti, fusese nevoit sa-si acopere lucrarea lui, si sfaturile si gindurile adevarate, aratindu-se la ospete si divanuri mai mult ca un cabaz decit ca un postelnic adevarat. De aceea nici nu era scrisa marturia sa in condicile domnesti.

- Eu nu poftesc a rastigni pe Hristos, a zis el in divan domnesc inainte de pornirea razboiului cu Stefan-Voda.

Nu s-a stiut bine ce voia sa spuie domnia sa cu aceste vorbe. Caci pe Stefan-Voda nu putea nimene, la munteni, sa-l socoteasca drept Hristos. Cu atit mai virtos cu cit anume boieri braileni scosesera si o carte de mare rusine si ocara impotriva lui Stefan-Voda. Atuncea postelnicul Stefan ar fi spus alte vorbe, anume ca «risul te ride si batjocura te batjocoreste». Mai pe urma s-a vazut cam ce intelege a spune acel boier, cind s-a aflat ca papa, Venetia si craii au trimes soli la Stefan-Voda pentru razboiul crestinilor impotriva lui Antihrist. Atuncea si-au adus unii aminte ca boierul Stefan a fost invatacel la venetieni si luptator la Trapezunt.

Cum putea fi ostean un barbat care, prin voia lui Dumnezeu, se zamislise strimb, asta iarasi era lucru ce dadea mult de vorbit moldovenilor. Insa, cumpanindu-l in toata infatisarea lui, Ionut Jder nu-l pretui mai prejos decit alti osteni, caci parea sa aiba brate virtoase si picioare lungi. Inca nu-si dadea bine sama de ce chiar ii placea chipul acelui boier strain.

Se mai aflase iarasi, de catra acei care staruiesc si socotesc ca sa afle toate, ca si porecla postelnicului Stefan avea un tilc. Domnia sa era intru adevar mester. Ii placuse in tinereta sa invete la Venetia nu numai carte latineasca; fusese si ucenic la un ceasornicar. Asta o dovedise in anul care urmase razboiului cu Radu-Voda. Atuncea fiind Doamnele Radului-Voda pribege si roabe la curtea din Suceava, nu-l aveau decit pe acel boier ca sfetnic al singuratatii lor. Asa ca domnia sa a stat toata vremea neclintit in preajma Doamnelor. Si neavind ce face alta ca sa-si mai infloreasca timpul, a cerut invoire de la maria sa Stefan-Voda ca sa intocmeasca si sa aseze un ceasornic intr-un turn al cetatii. Deci dindu-i Stefan-Voda bucuros asemenea invoire, postelnicul a mai cerut citiva mesteri nemti de la tirgul Bistritei, si, cu acei mesteri, a intocmit rotile si zimtii, si a potrivit celelalte mestesuguri si greutatile, incit acuma ciocanele bat sferturile, jumatatile si ceasurile in acel turn, de se aude in toata cetatea.

Toate aceste ginduri fulgerara in lumina mintii lui Ionut Jder ca o rindunica pe dinaintea ferestrei. Cum descalecase la pridvor el si comisul mare, auzi numaidecit glasul subtiratic al postelnicului:

- Pe vel-comis Manole cine nu-l cunoaste? Sint bucuros acuma ca vad si pe prislea al sau, de care am eu osebita trebuinta. Pina acuma nu l-am vazut; acuma-l vad, si-mi place.

- Ma inchin cu plecaciune, cinstite postelnice, a raspuns Ionut, ploconindu-se.

- Ma cunosti? S-a mirat boierul.

- Acum ma aflu intaia oara inaintea domniei tale. Sint gata sa te slujesc, jupine, daca ai o porunca mai mare decit aceea pe care am primit-o ieri.

- Porunca este, raspunse postelnicul Stefan, privindu-l lung si cu luare-aminte. Imi dai invoire intai sa ma inchin cu toata cuviinta in fata lui jupin Manole vel-comis si sa ma bucur ca-l vad sanatos si in putere. Il asteptam eu si comisul Simion de mai mult de un ceas de vreme si, inainte de a ajunge domnia sa aici, ne-a sosit de devale stire ca a pus un doftor iscusit sa-l calce. Prea bine a facut, caci vine vremea sa steie si sabiile vechi linga cele tinere pentru razboiul lui Hristos.

Avind fata luminata si impacata, comisul Manole s-a lasat imbratisat, cugetind ca numele sau are atita faima incit a ajuns la marginea pamintului, de vreme ce acest boier de departe a aflat de el. Il cunoaste ca-i de la marginea pamintului pentru ca vede ca are in imbracaminte ceva deosebit de cit au boierii nostri moldoveni si munteni. Mai intai poarta in picioare ciubote cu turetci nalte, ciubote de iuft si turetci de piele de cerb. Tot din piele i-i straiul scurt, sub care se giceste zaua de sirma subtire. Poarta la git crucita de aur, atirnata in lantug.

Dar cum se face ca - fara sa-l fi stiut, fara sa-l fi vazut - il cunoaste pe nume acest demon de copil, care-i pe lumea asta numai de doua-trei primaveri? N-a fi avind in el vro nazdravanie? M-as teme de el daca nu mi-ar fi fecior, singe din singele meu.

- Nu te mira prea tare, vel-comise, a zis strainul. Eu sint Stefan Mester, fost boier al Radului-Voda. Acuma ma aflu slujitor la Moldova. De cind stau cu domniile lor la Suceava, am putut afla cite ceva despre unii barbati din aceasta tara.

Ionut Jder se alaturase de badita Simion, ca sa-i spuie in graba ca batrinul a venit cu toate sculele lui de nalbar si ca, dupa parerea aceluiasi batrin, lui Vizir trebuie sa-i scoata o oca de singe. Au nevoie asa, uneori, harmasarii, ca sa fie racoriti in vremea primaverii. Dupa aceea au sa-i toarne pe git o fiertura de romanita cu miere.

Simion a raspuns numai c-o singura vorba:

- Bine.

Mezinul a trecut la Marusca, soptindu-i ca comisoaia Ilisafta o doreste care nu se mai afla si pofteste s-o vada numaidecit; si daca nu se poate duce jupineasa Marusca pina devale, atuncea are sa se osteneasca jupineasa Ilisafta pina in deal.

- Vai, Ionut, a raspuns jupineasa Marusca invaluindu-l c-o privire iute, cum ar socoti jupineasa Ilisafta ca nu ma grabesc sa ma cobor in clipa pina la dumneaei as fi intirziat, daca jupinul postelnic Stefan s-ar fi aratat trudit si flamind, insa domnia sa vrea sa purceada numaidecit. Am si poruncit lui Gheorghe Tataru sa-ti gateasca toate.

Astfel s-a savirsit, in pripa cea mai apriga, plecarea lui Ionut de la Timis. Pe cind jupinesei Ilisafta, la curtea de devale, ii cadea in bobi drum lung cu primejdii.

- Prietene, i-a zis postelnicul Stefan Mester lui Ionut, ajungindu-l intr-un colt al pridvorului; stiu ca ieri ai primit porunca de la prea sfintitul Amfilohie ca sa te infatisezi la tabara de la Vaslui. Indata ce-au fost purces calarasii, am ajuns si eu in tabara, cu carte de la Doamnele mele. Atuncea maria sa Stefan, sfatuindu-se cu parintele Amfilohie, mi-a dat mie imputernicire si carte, ca sa te ridic si sa te duc la Suceava, pentru slujba Doamnelor.

Iar dupa asta mergem amindoi in tabara, la porunca mariei sale.

Jder si-a repezit cu degetele o pala de par pe dupa urechea dreapta si a apucat cu stinga cartea domneasca. I-a cunoscut pecetea, inclinindu-se asupra ei si sarutind-o.

- Dupa cita slova am invatat eu la Neamtu la manastire, a zis el apoi, cunosc ca porunca pe care domnia ta mi-o aduci e intocmai precum scrie aici. Incalic intr-o clipeala s-apoi numai o tira zabovim devale la comisoaia Ilisafta, ca sa-i sarut mina, si ca sa iau de la domnia sa si sa pun la ciochine niste placinte moi anume pregatite, care ne fac noua trebuinta pe cale.

CAPITOLUL III

IN CARE SE ARATA CE FEL DE OM E DUMNEALUI POSTELNICUL STEFAN MESTER

l doilea calaret, pe care-l cunoscusera Jderii din cercetarea potcoavelor pe drumul grajdurilor, era un slujitor scurt, indesat, smead si peste sama de sprincenat. Se infatisase cu doi roibi bine insauati, unul cu tacim mai scump, si parea ca nu se uita la nimic si la nimeni. Poate mai degraba pindea la toate cite erau in juru-i si mai cu sama la toti. Cind a venit de fata si Gheorghe Tatarul, Ionut Jder s-a incredintat indata ca slujitorul postelnicului Stefan si-a gasit insfirsit o asezare statornica a privirilor. La asemenea cercetari staruitoare, Tatarul se dovedea cu desavirsire nesimtitor.

Intrebind pe boier, Jder a aflat ca, de neamul lui, acel slujitor e alvanit si-l chiama Grigore Doda. Postelnicul il avea pe linga sine de treisprezece ani; il gasise intr-un port din Dalmatia si-l scosese dintr-o primejdie, cind seniorii venetieni pofteau sa-l inalte in furci nu pentru fapte de lauda.

Intimplarea i-a povestit-o postelnicul Stefan lui Ionut chiar in clipa plecarii, inainte de a bea cite-un pahar de vin infatisat pe tabla de jupineasa Marusca, si cind stateau gata sa iasa din pridvor si sa incalece.

A intrebat postelnicul:

- Dumneata ii dai vin slujitorului dumnitale?

- La drum, niciodata, a raspuns Jder.

- Faci bine, a incuviintat boierul. Eu nu-i dau, pentru ca-si ia el singur cit ii trebuie de doua ori pe an. Din asta i s-a tras si patania lui de la Cataro. Se afla coborit de la munte in acel liman; era insetat si nu vazuse de mult oameni. Atuncea i-a venit hachita. A intrat la o osterie in marginea tirgului, la malul marii, si a poftit vin dulce negru. Care vin era mai dulce si mai tare pe acela l-a poftit. Avea in chimir putine parale marunte de argint si a baut vin de acele parale. I-a priit, dar nu s-a saturat. Atuncea a iesit in ulita si si-a cautat calutul si desagii. A poruncit negutatorului sa vie sa-i vada marfa - adica acel cal muntenesc si burdufurile de brinza. Citi bani buni i se poate da pe cal si burdufuri? a intrebat Gore Doda. Un galban venetic s-un sfert de galban, zice negutatorul. - Si cit vin negru de care am baut imi poti da dumneata pe un galban venetic s-un sfert de galban? - Iti dau cit poti bea pina la miezul noptii, i-a raspuns negutatorul. Atuncea Gore Doda a dat in mina stapinului osteriei marfa, s-a descaltat, s-a desfacut la git, si-a suflecat minicile, si s-a pus sa-si stinga arsita pe care o avea in el. Cind au inceput a i se incrunta ochii, s-a uitat imprejuru-i pe sub sprincene. Mai erau in osteria aceea destui musterii. Atuncea Grigore Doda a intrebat daca se afla acolo de fata cineva mai mare si mai tare decit el. Oamenii au ris; el s-a suparat. A rupt in dinti ulcica din care bea, ma-cinind-o in masele, si a venit asupra tuturor cu grumazul incordat si cu fruntea plecata. A fost o batalie nemaipomenita. Scaune, mese si ulcioare sfarimate. Asta nu-i nimica: ci brate si picioare rupte, capete sparte. Cind a venit straja, Grigore Doda a sarit asupra strajii. L-au prins si l-au virit sub turnul cetatii, la umezeala, ca sa se racoreasca. Dupa ce s-a racorit, judele i-a lamurit ce faptuise, cite oase rupsese, cita paguba facuse. Daca n-are bani ca sa se rascumpere, nu-i ramine alta decit sa plateasca cu viata. Atuncea m-am amestecat eu, fiind in petrecere in acea vreme la Cataro.

- Daca-mi ingaduie senioria sa-l rascumpar eu, sint gata a-l rascumpara dupa ce stau cu dinsul de vorba un patrar de ceas.

- Bine, mi s-a raspuns; daca ridicam asemenea marfa intr-o creanga de copac, nu cistigam nimic. Dai senioriei peste socoteala pagubei trei bani si robul e al dumnitale; numaicit in doua zile sa-l scoti din pamintul Venetiei.

- Sa stau intai de vorba cu dinsul, am zis eu. Am cerut un sfert de ceas.

Iti dam un ceas intreg.

- Va foarte multamesc, prea cinstitilor seniori, am adaos eu.

Domniile lor au ris si m-au invoit sa intru la Gore Doda. L-am gasit pe Gore Doda linistit, asteptind streangul. Mi-a spus cum il chiama si de unde-i; ca a fost ostean al Venetiei si pe urma cioban. Ca-i vine citeodata fierbinteala asta de da tot ce are pe vin; si pe urma se cuminteste; pin' ce-i vine iar. Asa l-a rinduit Dumnezeu. Dar acuma si-a incheiat veleatul, caci nu mai are vreme de trait decit pin' ce-a fi soarele la amiaza. Atuncea are sa se inalte si are sa scoata limba la ceilalti necajiti care ramin sa se chinuiasca pe asta lume.

- Ti-i draga viata?

- Mi-i draga, dar m-am saturat de dinsa. Am o nebunie si nu pot scapa de ea.

- Dar in Dumnezeu crezi, Grigore Doda?

- Cred in Hristos si in prea curata lui Maica.

- Dar un juramint stii sa faci, Gore Doda?

- Stiu; care juramint?

- Sa nu mai bei.

- Nu, asta nu pot.

- Atuncea sa faci un juramint sa nu mai bei decit o data, cind se inoieste anul, la luna lui septemvrie zintai. Daca juri asa, te rascumpar.

- Nu pot nici asta; felesagul meu e sa ma imbat batir de doua ori; si daca am stapin, stapinul a sti ce sa dreaga ca sa ma fereasca de blastamatiile pe care le savirsesc; sint robul sau si are putere asupra mea; sa ma lege, sa ma puie in butuc, sa-mi aseze straji care sa ma privegheze.

- Bine, sa fie asa, am incuviintat eu. Te invoiesc de doua ori pe an, avind asupra fiintii tale stapinire, sa-ti las ori sa nu-ti las viata. Si sa fii om al meu de credinta. Daca juri asa, pe cartea sfinta, pe care o am la mine, si pe crucita asta de aur, eu te rascumpar de la seniorie.

A jurat si de-atuncea mi-i slujitor cu credinta. Nu am a ma plinge de el; numai cind ii vine vremea, il las slobod, cite trei zile si-l priveghez cu alti oameni ai mei, fara sa stie el. Insa nu savirseste ticalosii totdeauna in aceste zile slobode ale lui. Citeodata se veseleste, ori plinge si arata mare prietenie oamenilor si cailor; si pe unii si pe altii ii adapa amestecat din vinul lui.

Jupineasa Marusca a ris subtire si n-a mai indraznit sa infatiseze al doilea pahar oaspetelui sau. Vel-comisul Manole s-a veselit rizind gros de o intimplare ca aceea. Unde va fi fiind Venetia? unde va fi fiind Cataro? Tocmai la marginea pamintului. Atuncea avea dreptate domnia sa cind l-a judecat pe acest boier ca-i strain si vine de departe. Insa e crestin ca si noi si pare barbat vrednic. Sa fie sanatos!

- Sa ne vedem cu bine si cu sanatate, vel-comise, i-a zis venind asupra sa boierul cel strain.

- Dac-a da Dumnezeu, ne-om mai vedea, a raspuns cu indoiala jupin Manole.

- Domnul Dumnezeu vrea toate cele bune, vel-comise, Dumnezeu imi da tovarasie pe un fecior al domniei tale care vad ca ti-i drag; rinduiala este sa ti-l aduc inapoi.

Placuta vorba. S-a luminat putintel si obrazul lui badita Simion.

- Trebuie sa binevoiasca si maria sa, s-a indirjit totusi jupin Manole.

Postelnicul i-a atins bratul:

- Pentru Manole Jder si feciorii sai mila mariei sale e ca o roua prielnica. Stii si dumneata asta, vel-comise; ti-o spun si eu. Slujba intru care merge comisul Ionut e cea mai placuta mariei sale. Asta n-o stie nimeni, insa domniei tale ti-o pot spune.

- S-o spui si jupinesei Ilisafta comisoaia, unde ne oprim ca sa luam placintele, a ris Ionut.

- Am inteles; am sa ma inchin si dumnisale s-am sa-i spun.

Ionut se gindea: Sa vedem cum se descurca postelnicul de vorbele comisoaiei?

Intr-adevar, dupa ce-au purces s-au mers pe sub padure s-au coborit la curtea veche de la Timis, mezinul Jderilor a prins a fi cu luare-aminte, caci jupineasa Ilisafta ii astepta in poarta. Indata a aflat dumneaei ca-i slujba grabnica; indata a inteles ca nu-i vreme de prapadit si s-a intristat; iar cum a aflat de placinte, i s-au luminat ochii. Are ochi frumosi comisoaia Ilisafta, se gindea Ionut, priveghind toate. Si mai ales glasul i-i ca o struna de argint. Nu vorbeste repezit cum i-i obiceiul si asculta cu luare-aminte ce-i spune postelnicul Stefan.

- N-avem vreme de descalicat, muta, hotarise Ionut, ca sa faca pe plac sotului sau de drum.

Insa postelnicul Stefan descalecase in pripa si pusese dirlogii calului in laba paroasa a lui Gore Doda. Dupa aceea postelnicul Stefan isi trasese de pe mini niste manusi mari tot din piele. Intai se mirase de acele manusi, pe cale, Jder; acuma se mira comisoaia, incit deocamdata i se legase limba si era numai ochi.

Dar indata jupineasa Ilisafta a boldit ochii de altele.

- Eu am auzit de domnia ta, jupineasa Ilisafta, a zis postelnicul. Te vad intaia oara si sint bucuros; dar de stiut te stiu mai de demult, Eu, draga jupineasa Ilisafta, am umblat in toata lumea asta; si cit pamint a dat Dumnezeu oamenilor l-am vazut tot. Cum am ajuns s-am stat in Tara Moldovei, m-am uitat la dreapta, m-am uitat la stinga s-am aflat toate. Mie mai ales mi-s dragi oamenii s-am aflat indata ce oameni cu stare si cuviinta traiesc in acest tinut. Putini oameni cu stare si cuviinta, pe care-i miluieste maria sa; i-am aflat si i-am putut numara pe degete. Mai mult decit degetele de la amindoua miinile nu mi-au trebuit. Te-as pofti, draga jupineasa Ilisafta, sa nu te ostenesti, caci noi sintem calatori in slujba lui Voda. Om sta un picut in pridvor, dar placintele le-a pune Gheorghe Tatarul in desagii lui. Are si Gore Doda, omul meu, cite ceva; ce duce el nu-i asa de bun, totusi se poate minca fara sa ne primejduim dintii. Vom sta macar cit sta apa la bulboana, cum binevoiesti a spune domnia ta; pe urma incalecam si ne-am dus, dar de uitat sa stii domnia ta ca tot avem sa ne uitam inapoi. Cum ne-a fost vorba in deal, in pridvorul lui jupin Simion comis, mult n-am a-l tinea cu mine pe acest comis tinar; mai curind ne-om duce, mai curind ne-om intoarce. Nu ride, jupineasa Ilisafta, si crede ce-ti spune un barbat cu frica lui Dumnezeu. Nu ma duc cu acest comis in tabara la Vaslui, draga jupineasa Ilisafta; ma duc in alta parte; daca poftesti numaidecit si numaidecit, am sa-ti spun numai domniei tale si sa nu afle nimeni altul, ca-l duc la Suceava, unde am cu el treaba, ca sa luam Doamnele de-acolo sa le mutam la Cetate la Neamtu. Asa-i porunca mariei sale. Il duc la Suceava ca sa vada lume mai aleasa. Acolo, la Vaslui, in tabara lui Voda, numai osteni. Nu-i chip sa vezi ochi si sprincene care sa-ti placa. Numai si numai osteni. S-apoi de la o vreme maria sa ii tine pe toti in mare strin-soare si nu le da voie decit o data pe saptamina sa bea vin, iar zaruri nu le da voie deloc sa joace. Daca vrei sa stii domnia ta de ce nu le da voie sa joace zaruri, ti-oi spune-o si pe asta. Nu le da voie din pricina arvanitilor, care n-au noroc la cistig, si a nemtilor, care au prea mult noroc; din care pricina alvanitii s-au stirnit a-i bate si a-i taia pe nemti. Iti multamim pentru toate, draga jupineasa Ilisafta, mai ales pentru vorbele bune, si doresc sa te gasim sanatoasa.

Jder zimbea in sine si-i placea cum se petrecusera toate. Sprinten calaret, acest ghebos al Radului-Voda! Poate ca spune prea multe si marunte, dar le spune bine.

Acuma tace si se gindeste. La ce s-o fi gindind? Au iesit amindoi, urmati de slujitori, in sleahul cel mare care duce spre Cetate si spre manastire. Au calarit repede, fara sa se mai uite inapoi; dupa acea toana repezita, acuma umbla in pas.

I se pare obrazul postelnicului Stefan umbrit de ginduri.

- Ce zici, comise Ionut, il gasim pe pircalabul Arbore sus?

- Socot ca-l gasim; dar nu stiam ca avem a sui la Cetate.

- Sa ma ierti, prietene, ca nu ti-am spus chiar din cea dintii clipa; dar acuma iti spun. Am la mine carte si catra pircalab, ca sa ne dea slujitori pentru trebuintele noastre. Am imputernicire ca sa cer slujitori de orisiunde, cind am avea nevoie.

- Sa cerem.

- Nu asa. Eu am nevoie, dupa porunca mariei sale, de doua feluri de slujitori. De putini slujitori ageri; si eu ma multumesc cu unul. Si de citiva slujitori cu mare virtute. Cei ageri sa calauzeasca pe cei cu virtute. Cartile mele mie nu-mi folosesc, daca domnia ta nu te gindesti singur sa cauti ce ne trebuie.

Jder tacea, asteptind.

- Precum ai vazut, urma postelnicul Stefan, eu cunosc destul de bine oamenii de la curtea Moldovei. Stiu de toate ispravile domniei tale in multe imprejurari. Am vazut in viata mea destule ispravi si am auzit de mai multe; nu ma sperii de nimica si nu mi se pare nimica peste fire, pentru ca toata puterea si stiinta si intelegerea ne vin de la mila lui Dumnezeu si cit binevoieste Domnul Dumnezeu atita putem face. N-am sa-ti spun vorbe inflorite, cum m-ai auzit spunind altora pina acuma; am sa-ti spun numai ca te pretuiesc cum se cuvine, dupa toate cite mi s-au spus.

- Ti le-a spus maria sa?

- Le-am auzit si de la Sandrel-Voda.

Jder intoarse o privire piezisa asupra sotului sau si-l vazu zimbind.

- Pe maria sa Sandrel-Voda nu l-am vazut de multa vreme, raspunse Jder.

- Stiu si asta; insa ati fost prieteni. Deci cunoscindu-te intrucitva, te-as pofti, daca am har inaintea domniei tale, sa alegi domnia ta pe acei barbati de virtute de care avem nevoie. Cartea mea face putine parale, daca nu-i cine sa aleaga ce ne trebuie.

- Sa ma gindesc, raspunse Jder cu supunere.

- Da, comise Ionut, si-n vremea asta eu ti-oi spune ce mi-a placut aici in Tara Moldovei. La noi, Radu-Voda miluia si punea in dregatorii pe niste oameni de nimic.

Pe cind la curtea lui Stefan-Voda prostii au putina cautare.

- Eu zic asa, cinstite postelnice, ca sa cerem pircalabului pe doi cunoscuti ai mei. Pe unul il chiama Samoila Caliman si pe celalalt Onofrei Caliman. Daca-s de rind la Cetate, sa ni-i deie; daca nu, sa ne lese sa-i luam de la casele lor.

- Oameni tari?

- Barbati dupa cum ii arata porecla, cinstite postelnice: unul e Strimba-Lemne si altul e Sfarma-Piatra.

- Inteleg; si-s buni, mai ales daca-s feciorii starostelui Nechifor.

- Vra sa zica, zimbi Ionut, domnia ta il cunosti si pe staroste?

- Il cunosc din ce-am auzit; ca si-a facut de multi ani sicriul; s-acum acel sicriu slujeste drept corlata cailor.

- Asa este; si dintre citi feciori are, acestia-s cei mai vrednici. Cind or pune ei umarul la o greutate, apoi se cunoaste.

- Atuncea sa-i cautam si sa-i luam cu noi. Deocamdata cred c-ar fi de ajuns, adaugind si cei doi slujitori ai nostri

- Tataru-i si mai bun, se mindri Ionut.

- Atuncea Grigore Doda e in fruntea tuturora, zimbi postelnicul Stefan. Vreau sa-ti mai spun una, comise. Mi-a placut jupineasa Marusca.

- Asa?

- Mi-a placut in chip deosebit. Frumoasa si ciudata muiere. Iar comisul Simion se poarta cu ea cum se cuvine, ca si cum i-ar fi un juvaer scump. Bine face; si eu i-as da un sfat. Cind o cauta undeva, sa n-o caute cum cauta toata lumea; si cind o asteapta sa faca ceva, sa n-astepte de la ea ce-asteapta de la alte muieri. Doamne fereste, daca ar fi sa se inece jupineasa Marusca, in puhoiul Moldovei, apoi ar trebui cautata la deal, nu la vale. Nu te superi, comise, de vorbele mele.

- De ce sa ma supar, cinstite postelnice? Ai intru-citva dreptate. As vrea sa stiu daca minem la Cetate, ori numai poposim si pe urma calarim mai departe.

- Cu ajutorul lui Dumnezeu, facem popas, comise Ionut. Si ne-aratam truditi si ne culcam. Pe urma, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, ne sculam cind nimeni nu s-asteapta si toti cred ca dormim. Umblam noaptea, ne hodinim ziua si intram la Suceava fara sa ne vada nimene.

- Se poate asta?

- Eu cred ca se va putea, cind ornicul va bate ceasul al patrulea.

- Bine; eu sint sub mina dumnitale, postelnice, si fac cum poruncesti.

- Si nu doresti sa cunosti nimic? Nu doresti sa-ti dau nici o lamurire?

- Ba da.

- Atuncea intreaba-ma si eu am sa-ti spun toate ca unui tovaras bun. N-am sa-ti cer taina; n-am sa te leg cu juramint. Tainele se sparg, juramintele se rup. Cu omul vrednic eu nu ma tocmesc; ma duc cu el si la cistig si la paguba. Ce vrei sa stii?

- Vreau sa stiu de cine te temi pentru Doamnele domniei tale.

- Care Doamne ale domniei mele?

- Asa. Doamnele domniei tale. Vrei sa le scoti din Suceava si sa le duci mai la vale catra Vaslui.

- Asa este, sopti postelnicul; din porunca lui Voda.

- Daca-i porunca lui Voda, intoarse cuvint, tot soptit, Jder, atuncea de cine avem a ne teme? De ce trebuie sa dormim ziua si sa intram in Cetate la Suceava noaptea, cind va bate al patrulea ceas? Are a se sfii maria sa de cineva?

- Maria sa n-are a se sfii de nimeni si de nimic, prietene Ionut. Maria sa nu stie nimic. Primind pe cit se vede o vestire de la Doamnele mele, a dat porunca sa li se implineasca dorinta. Asta s-a intimplat acuma patru sap-tamini; si dorinta nu li s-a implinit; prea cuviosia sa arhimandritul m-a sfatuit sa mai astept pina ce-mi da sfintia sa de stire. Acuma maria sa a aratat nerabdare si nu mai putem intirzia. Dupa ce am avut sfat cu prea cuviosia sa parintele Amfilohie, prea cuviosia sa mi-a aratat ca mutarea trebuie sa se faca numaidecit, ca sa nu se minie stapinul cel mare; dar mi-a dovedit ca este s-o pricina de primejdie.

- Sa fie vreun podgbeaz lesesc care pindeste asta? N-as crede; hotarele mariei sale sint bine pazite.

- Intr adevar, nu-i de crezut si nici nu este asta.

- Atuncea sa fie un dusman dinlauntru?

- Nu-i dusman. Dimpotriva.

Jder tacu, uimit. Apoi se apleca asupra postelnicului.

- De asta n-are voie Sandrel-Voda sa se duca la Suceava? Si de asta Voda i-a hotarit sa-si aseze curte la Bacau?

- Poate sa fie si din pricina asta.

- E o nebunie a lui Sandrel-Voda?

- N-as crede. Trebuie sa-ti mai spun ca porunca lui Voda te-a hotarit de la inceput pe domnia ta ca sa ridici si sa duci la Cetatea Noua pe Doamnele mele. Nici porunca asta a mariei sale n-o putem inlatura. Deci trebuie sa duci pe Doamne. Daca le-ar duce altcineva, cred ca n-ar fi primejdie; poate ar fi daca Sandrel-Voda si-a pierdut mintea si sufletul. Insa daca le duci domnia ta, e primejdie. Se pare ca sint oameni naimiti, gata sa te loveasca.

- Are ceva cu mine? Vrea sa-mi ia viata?

- Nu; mai degraba - socotim noi - vrea sa te umileasca si sa te rusineze.

Jder isi incrunta sprinceana si-si opri calul. Postelnicul ii apuca mina.

- Nu te tulbura, comise, si asculta pe un prieten al dumnitale mai virstnic. Nu-i asa ca v-ati prins frati de cruce? V-ati prins frati de cruce: asta a fost greseala. V-ati spus toate tainele. Mai cu seama ti le-a spus Voda Alexandru pe ale sale. Ati umblat drumuri de dragoste, ati sarit gardul in gradini unde numai dumneata ai avut norocul sa culegi flori

- Se stie asta? Sopti cu infiorare Ionut.

- Se stiu toate; au fost oameni care le-au inteles si le-au marturisit lui Sandrel-Voda, nadajduind de la maria sa un cistig. Pe linga asta, ati iesit amindoi la oaste odata si e greu sa se socoteasca maria sa mai putin viteaz decit dumneata. Totusi dumneata ai avut noroace si izbinzi si-n razboiul tatarilor, si-n razboiul Radului-Voda, cit s-a zvonit pretutindeni; numele lui Ionut Jder biziie ca un bondar in toata Moldova. Acest bondar trebuie dat la o parte, caci supara. Cearca sa-l deie la o parte cu vorbe si nu izbuteste, caci maria sa Stefan-Voda isi cunoaste si-si pretuieste oamenii. Vremea trece si zavistia se adinceste in sufletul omului ca o drojdie inveninata. Atuncea va fi venit cineva sa-l sfatuiasca cum ar fi mai bine sa inlature trufia si laudele dumnitale. Nu te supara. Vorbele astea nu le spun eu, vorbele astea le spune maria sa. Acuma stiu ca ai vrea sa intelegi de ce a ales acest copil tocmai asemenea imprejurare si se tine de ea cum se tine musca de-un cal singerat. A ales-o pentru ca mintea mariei sale Sandrel nu-i coapta, si pofteste maria sa sa faca s-o vilva urita in tara, sa improaste aceasta vilva si asupra parintelui sau care nu-i face un gust atuncea cind binevoieste sa-l aiba; si sa se vada ca pofala lui Stefan-Voda nu-i fara cusur. Astfel se otraveste singur acest prunc domnesc si din asta a iesit ca avem nevoie de Strimba-Lemne si Sfarma-Piatra. Mai vrei sa cunosti ceva?

- Imi ajunge ofta Jder cu naduh.

-Nu putem ocoli greutatea, urma postelnicul. Am stat eu si arhimandritul s-am cugetat s-am vorbit. Stapinului nu-i putem marturisi nici intr-un chip; mai bine sa pierim noi decit sa-i dregem asemenea pahar. Atunci trebuie sa prindem pe faptas in mreaja pe care ne-o intinde si sa-l tinem asa, ca sa nu mai faptuiasca. Si nici Voda sa nu stie nimic. Ha-ha! Te-ai intristat.

- M-am intristat, cinstite postelnice.

- Nu te intrista, caci din prieteniile mari ies dusmaniile cele tari.

La aceste cuvinte intelepte, Jder isi inalta fruntea catra bolta albastra unde salasluieste stapinul din veac a toata zidirea. Felurite ginduri il framintau. S-au zbatut in el cu ascutime indoieli despre faptele lui de altadata, cind n-a fost cu credinta si dreptate fratelui sau de cruce Sandrel-Voda; insa isi scutura acele indoieli, unde era amestecata umbra subtirica a Nastei cu vicleniile dragostei, si le acopere cu faptele ce savirsise, cind si-a pus acest cap pentru slujba Domnului si prietinului sau. O desmierdare trece, cum trec acesti nouri care invaluiesc cerul dinspre munti; insa credinta lui a fost statornica si dreapta, putind sa-i aduca pieirea, s-atunci n-ar mai fi ajuns aceasta zi, s-acest ceas, s-aceasta clipa, cind sta si cugeta cum sa-si apere fiinta de o mare primejdie.

Nourii care se ridicau dinspre munti nu treceau usor si repede, cum socotise el dintru inceput, de cind ii bagase de sama. Incununau cu cete despletite anumite piscuri pe care el le cunostea din copilarie, iar asta insemna ca-i cu putinta sa vie impotriva calatorilor o ploaie grabnica. Slujitorii, care se oprisera in urma la douazeci de pasi, descalecasera, si Jder intelegea ca Gheorghe Botezatu indeamna pe Gore Doda sa traga din desaga dulama pentru stapinul lui. El se grabea s-o si traga pentru al sau.

Se simtea cum sporeste vintul din acea parte unde se pregatea suvoi de ploaie. Tirgu Neamtu se afla aproape, la o bataie de sageata pe drum drept, si puteau gasi adapost cu usurinta. Insa drumul lor era la Cetate. Nici Cetatea nu era departe; se zarea deslusit cu turnurile si meterezurile ei in bradet, sub vulturii care hojma o strajuiau. Jder stia drumul cu ochii inchisi: ocolesc pe dupa tirg, inspre Oglinzi, s-apoi prind a sui o poteca traganata si niste cirjoaie care-i duc pina sus.

Intrebarea era, deocamdata, ce cauta el acolo si de ce-l priveste pe furis, in asemenea chip, acest boier strain? Placut e la vorba si toate pare a le spune bine, dar acuma acei ochi mari si bulbucati i se par inselatori. Poate nu-s inselatori; dar e mai cuminte sa-si traga masurile. Poate-l duce sus, ca sa-l lepede in Cetate. De ce sa-l duca sus si sa-l lepede in Cetate si-n vreo tainita, cind el Ionut Jder e credinciosul cel mai credincios al Domniei? Poate fi si asta numai daca postelnicul va fi avind vreo tainica legatura chiar cu Alexandrel-Voda. Vorba a fost data oamenilor ca sa inteleaga unul ce spune altul; a ajuns insa a fi si prefacuta si inselatoare. Dar daca acest boier ar fi fost sa aiba vreo taina legata cu pruncul domnesc, n-avea nevoie sa-i insire toate cite i-a insirat. Ca sa-l adoarma si sa-l lege mai bine?

Dintrodata il vazu pe postelnic rizind cu dinti ascutiti si rari, si avu ca o sfiala, pe care indata si-o stapini stringindu-si falcile. Postelnicul ridea si-l privea drept.

- Ai dreptate, comise Ionut, sa ai ginduri si indoieli; gindeste-te bine, ca sa te scuturi de nedumeriri.

- Ma las in sama lui Dumnezeu, raspunse Jder intunecat.

- Eu zic sa te lasi in seama lui Dumnezeu dupa ce iti rinduiesti paza, caci de-aceea a pus Dumnezeu minte in fiinta noastra.

- Potrivit cuvint.

- Ce facem? Suim la Cetate?

- Suim la Cetate; insa pe urma nu mai putem iesi; la un ceas dupa asfintitul soarelui se inchid portile; iar noi era vorba ca iesim si ne ducem mai departe.

- Iesim si ne ducem, comise; cartile mele sint chei care descuie toate portile. Deocamdata vad ca stam pe loc. Daca ar fi sa fiu viclean catra maria sa Stefan-Voda, ar insemna ca sint viclean cu Doamnele mele. Daca n-as fi credincios pina la moarte Doamnelor mele, nu m-as afla in acest ceas in Tara Moldovei. Doamnele mele fiind sub mina si sub prietenia lui Voda, eu nu pot cunoaste drept stapin decit pe maria sa Stefan. Ce spun eu acuma se chiama rinduiala loghiceasca. Ginditu-te-ai la asta de cind te tot uiti la acei nouri?

- M-am gindit.

- Bine ai facut. Si sa te mai gindesti la alta Dupa cit venin a clocit zavistnicul dumnitale, daca bratul meu ar fi in slujba sa, atunci cel mai lesne ar fi fost sa pun in lucrare acest junghi subtire si ager, pe care-l port sub cingatoare. Lovindu-te din dreapta, n-aveai cind sa te aperi, fiindca esti stingaci. Aceasta arma au iscodit-o italienii tocmai pentru asemenea slujba, cind domnii lor poftesc sa-si imputineze prietenii.

Cu aceste vorbe, postelnicul trase scurt stiletul si-l infatisa zimbind lui Ionut:

- Ti-l daruiesc domniei tale. Poate-ti va fi vreodata de folos.

Ionut primi arma si, zimbind, o cintari in palma. Apoi si-o trecu in chimir.

- Multamesc, cinstite postelnice. Cit am grait eu, cit ai grait domnia ta, cit s-au imbulzit nourii, eu am stat si m-am gindit. Cite indoieli voi fi avut, toate am sa le dau pe apa Ozanei. Nu mi-a mai ramas decit teama de primejdia care ma ameninta si vreau sa ma apar de toate.

- Se vede ca la domnia ta teama, cum ii spui, si hotarirea merg deopotriva. Intre ele, se alege indrazneala.

- Vad eu ca ma cintaresti bine si ma pretaluiesti. Asa incit iata ce m-am gindit eu, cinstite postelnice. Cu poruncile pe care le ai la mina si cu slujitorii acestia doi, domnia ta binevoieste a sui cit de degraba la Cetate, cerind acolo pircalabiei pe feciorii lui Nechifor Caliman cu numele Onofrei si Samoila. Eu, in vremea asta, ma reped la un frate al meu mai mare, parintele Nicodim, monah la sfinta manastire Neamtu. Ma sfatuiesc cu el si nadajduiesc si-n el sprijin. Cel mult in trei ceasuri sint inapoi si domnia ta m-astepti cu slujitorii intr-un loc pe apa Ozanei care se chiama Bradu Mare. Acolo te gasesc si acolo ne-a fi masul. Dormim un somn bun cit or paste caii in prund si s-or hrani, si catra miezul noptii, cind rasare luna, ne miscam spre Suceava.

-- Asa sa fie, raspunse postelnicul Stefan; dar domnia ta; ia-ti slujitorul; poate sa-ti faca trebuinta.

II las zalog zimbi Jder.

- Ca sa ma privegheze?

- Atuncea-l iau. Se dovedeste ca cerbii cei vechi sint mai tari decit sulitarii. Gheorghe Botezatu ti-a arata numai calea, si pe urma vine dupa mine.

S-au veselit privindu-se cu voie buna, apoi au stat un timp ca sa vada cum se inalta o maretie de nouri asupra soarelui.

Pina la asfintit mai erau patru ceasuri. Jder incaleca si porni spre sfinta manastire. Postelnicul Stefan mai astepta un timp urmarindu-l din ochi cum se duce, apoi, zimbind inca de placerea pe care o simtea pentru acel june, facu semn Talarului s-o ia inainte si se indruma spre Cetate.

CAPITOLUL IV

CALATORII DE NOAPTE

a Cetate, pircalabul Arbore era lipsa Iesise de la amiaza coborind la Vinatori, ca sa faca sfat cu starostele Nechifor pentru o lucrare de parcane deasupra ripii de catra Ozana, unde se aratasera risipituri intr-un corn de zid. Era nevoie de oameni, de cai si de carute, ca pentru o asemenea lucrare domneasca, la care gospodarii din Vinatori, ca oameni ai Domniei si ai Cetatii, erau indatorati.

A iesit la poarta ajutorul pircalabiei, dumnealui satrarul Neculai Mereuta de la Pipirig. - om mititel si rotunjor, carunt si cuviincios. A poruncit sa se lese puntea pe lanturi, a trecut la oaspete, i-a cunoscut indreptarile si l-a poftit la arhondaric.

Postelnicului i-a placut privelistea dintre ziduri. A vazut strajile de nemti la toate turnurile si a cunoscut toate rinduielile cetatilor tari, ca si cum ar fi fost vorba de razboi intr-un ceas. Insa era vreme de pace, slava Domnului Dumnezeu, si satrarul Neculai a facut numaidecit dovada de aceasta stare binecuvintata, poruncind slujitorilor de la camarile oaspetilor s-aduca in pripa pita, brinza si vin.

Niste nacajiti slujitori de cetate, care intruna stau treji si cu grija, nu se pot lasa leneviei mincarilor si iscusintei cuhniilor: aveau numai dulceata gata de la oi, lanuri si vii. Aceasta dulceata o aveau insa cu imbielsugare, si postelnicul Stefan nu s-a lasat poftit de doua ori. Dupa aceea si-a aratat din nou dorinta si porunca.

- Satrare Neculai, te poftesc sa cunosti de iznoava acele doua lucruri pentru care am venit eu aice, sa le instiintez pircalabiei.

- Am inteles, cinstite postelnice. Sintem gata sa primim, dupa porunca luminatiei sale, pe mariile lor Doamnele Radului-Voda. Avem doua camari varuite si repezim stire sa ne vie doua tiganci de la Dumesnicu.

- Au si mariile lor slugi.

- Stiu, altfel nici nu se poate. Iar pentru cei doi slujitori, Onofrei si Samoila a lui Caliman, cata sa vad intii daca-s de rind, fiind amindoi slujitori cu schimbul, alaturea de nemti, care acestia nemti stau obstit intre ziduri. Numai cind si cind ies, ca sa se imbete in tirg. Atuncea fac oarecare zarva, dar pircalabia ii tine strins.

- Atuncea vezi, satrare Neculai, daca-s aicea acei doi slujitori.

- Vrei sa-i iei cu domnia ta?

- Ii iau cu mine. Ti-am aratat porunca pentru slujitorii de care as avea nevoie.

- Am vazut si m-am inchinat, numaicit ar fi bine s-asteptam si pe dumnealui jupin Arbore pircalab.

- Sa-l asteptam, nu zic ba; am placere sa-l vad; dar pina la asfintitul soarelui eu trebuie sa fiu iesit dintre ziduri, aflindu-ma pe drumul Sucevii. Intelegi domnia ta?

- Inteleg; altfel nici nu se poate. De venit, vine.

- Asa. Atuncea, satrare Neculai, eu astept pina ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte si pina ce beau o cupa de vin in sanatatea domniei tale. Si pina ce s-a da orz cailor.

- De cai am avut eu grija chiar dintru inceput, cinstite postelnice. Iar vin poti sa bei si doua cupe, avind gust sa nu ramin eu mai prejos, si poftind sa inchin si eu, pentru oaspete.

- Cit om bea a doua cupa, sa fie aicea in pridvor Samoila si cu Onofrei, ca sa-i cunosc.

- Apoi da, altfel nu se poate. Daca-i pe graba, s-a face si asta.

Cind, dupa a doua cupa, s-a poruncit feciorilor lui Caliman sa se infatiseze la domnia sa postelnicul Stefan, s-a vazut ca pragul de sus al usii era prea scund pentru ei si, cind s-au inchinat postelnicului, se frecau la frunte cu palmele.

Postelnicul i-a privit lung. A clatit din cap. A zis:

- Bine. Pregatiti-va cai, straie si arme.

- Da' de ce? A indraznit a intreba Onofrei.

- Caci am venit cu porunca sa va ridic in slujba Domniei.

- Apoi om merge, a grait tot Onofrei cu glasu-i gros.

Samoila a adaos subtire, parca-si prefacea glasul intr-adins:

- Armele le-avem; dar caii si schimburile-s devale la tatuca.

- Va coboriti acasa la tatuca si le luati. Va poruncesc sa faceti asta intr-o clipeala. Si sa va infatisati la Bradu Mare pe Ozana, unde v-asteapta comisul Ionut Jder. Cind a asfintii soarele, sa fiti acolo.

Cei doi Calimani si-au intors nasurile unul catra altul si s-au bucurat aratindu-si dintii.

- Auzi, badica, a mormait Onofrei, ca mergem cu comisul Ionut.

- Am auzit, ca doar nu-s surd. Place-mi si bine-mi pare. Are sa se bucure si tatuca.

Cind sa se intoarca ei si sa se duca, postelnicul a poftit sa le mai puie o intrebare:

- Care-i Strimba-Lemne?

- Eu, s-a fudulit Samoila.

- Atunci Sfarma-Piatra e Onofrei.

- Asa-i, s-a bucurat Onofrei, mirindu-se ca acel boier strain l-a gicit asa de bine. Apoi de-acu nu mai asteptam, badica; sa ne ducem sa-l gasim pe comis.

- Intii sa va gatiti toate si pe urma sa va duceti, ca dumnealui nu-i la Brad decit dupa asfintitul soarelui. Ati inteles?

- Am inteles si ne inchinam cu plecaciune, si-a subtiat glasul Samoila Strimba-Lemne.

Postelnicul a privit in urma lor si a oftat, punind mina pe cupa.

- Vrednici slujitori, a zis domnia sa, slabi de minte, insa tari de virtute.

- Altfel nici nu se poate, asa precum i-a lasat Dumnezeu, a incuviintat satrarul Neculai Mereuta.

Dupa ce s-au pus in rinduiala toate si boierul pircalab nu s-a intors - asa fiind socoteala celor ce se duc numai pentru prea putina vreme - postelnicul Stefan a poftit sa plece. Satrarul Neculai ar fi poftit sa-l mai tie; insa una din breslele boierului strain fiind ornicaria domnia sa invatase a cunoaste ceasurile si pe vreme de nour si pe vreme de noapte.

Trecuse o ploaie grabnica, cum sint ploile de la munte, si se stirnise vint. Dupa cum susuia vintul in brazi si se alina, si iar pornea si se alina, se cunostea ca inserarea va veni cu liniste.

- E al doilea ceas, a zis postelnicul. Asfinteste soarele si trebuie sa ma aflu la locul poruncit de tovarasul meu. Ramii cu bine, satrare. Sanatate buna boierului pircalab.

Postelnicul Stefan Mester a coborit cit a putut mai grabnic s-apoi a luat apa Ozanei in sus de-a dreptul prin girle si scruntare, pina ce-a vazut de departe, pe malul din dreapta riului, un brad cum nu se gasesc multi pe lumea asta. Stapinea cu stresini dese o arie cit o stina cu tot cu tarc. Doi cai pasteau nu departe de brad si intre ei statea scrisa pe zare, neclintita, fiinta tatarului.

De si era de mai inainte incredintat ca-si gaseste la locul hotarit tovarasul, postelnicul Stefan s-a bucurat si si-a indemnat roibul cu vioiciune. Jder isi tragea pe el straiele. Se spalase in Ozana de toate indoielile si prinsese sub malul bulboanei si doi pastravi. Ii pusese pe jaratic la focul din preajma. Acel foc, nelipsit de la toate popasurile pamintenilor din aceasta parte de lume, arde cu vioiciune si veselie, hranit din toate vreascurile poienilor si din toate viiturile de pe prund si din toti copacii uscati si darimati, pe care nu-i stie si nu-i mai socoteste nimeni. E un foc care usuca de toate umezelile, care te mingiie in mihnire si te ocroteste in somn.

- Am la acesti pastravi, a strigat Ionut, si pita manastireasca si vinars de la badita Nicoara.

- Fii sanatos si ferice, i a zis voios ghebosul Radului-Voda, privind cu placere acel trup iesit ca dintr-o apa vie din unda rece a Ozanei. Nu-mi spune ce-ai facut; stiu ca toate le-ai facut bune. Am vazut pe Strimba-Lemne si pe Sfarma-Piatra si pot spune ca stii alege. Daca ar fi fost mai ageri, ni s-ar fi potrivit mai putin, caci treburile noastre n-avem nevoie sa le stie si sa le cunoasca prea multi.

- Adevarat; insa badita meu parintele Nicodim le cunoaste.

- Sa fie si parintele Nicodim sanatos, daca ne vine intr-ajutor.

Jder a incuviintat din cap. Parintele Nicodim le era intr-ajutor. Adaugind si baia, si focul si tinereta, era acum cu desavirsire inseninat. A poftit cu dragoste pe tovarasul sau la foc. S-au stat asa privind cum se imputineaza lumina. Taceau si ascultau vintul, din ce in ce mai domolit si mai ostenit.

- Eu am venit de la munteni cu un tovaras, a inceput intr-un timp a povesti postelnicul. Eu am venit cu un tovaras care se afla mai de mult slujitor Doamnelor. Rinduiala sa era sa taca prea putin. Dar dupa obiceiul curtii Radului-Voda acest Gavriluta nu era obisnuit sa lucreze prea mult cu mintea. Asa ca din pricina lui, de multe ori Doamnele mele s-au fost aflat in suferinta. Acuma domniile lor l-au departat si Gavriluta postelnic Micsan a intrat sub pielea portarului Sucevei si traieste bine, pe cit aud. Parere prea buna are acest Gavriluta postelnic despre obrazul si trupul sau si cum vede o muiere frumoasa, se socoate numaidecit Fat-Frumos. Si-i cinta Ilenii Cosinzenii verzi si uscate. Asa cind a vazut in Suceava, in toamna trecuta, pe Candachia cumnata domniei tale, asa de tare s-a bucurat incit s-a pregatit s-o fure si s-o duca. Moare de dragoste, i-a spus el jupinesei Candachia, si pofteste pe jupineasa Candachia sa fie miloasa. Atuncea acea jupineasa vicleana s-a invoit, numaicit l-a rugat frumos si pe postelnicul Gavriluta sa-i aduca ravas si porunca cu pecete de la Voda. Intii Gavriluta a ris; pe urma jupineasa Candachia l-a indemnat sa nu rida si l-a poftit sa-i aduca numaidecit ce-i cer dumneaei. Asa de rusinat nu i s-a parut niciodata lui Gavriluta c-ar fi fost. Si mi-a marturisit ca atuncea cind s-a despartit de acea jupineasa nemilostiva, a simtit in nari putoare de pucioasa. Bun pastravul dumnitale, iar dupa asemenea pastrav, vinarsu-i minune.

- Pregateste si badita Nicoara opt oameni si cu cuviosia sa noua a zis incet Jder, din preajma focului unde statea intins pe dulama.

- Prea bine, a raspuns postelnicul Stefan Mester.

Au stat tacuti dupa aceea in pacea inserarii, intinsi cind pe-o coasta cind pe alta in preajma focului, ca sa treaca din ei in pamint si-n fum truda zilei. Se apropiasera de foc si slujitorii. Mai tacute momii decit acesti slujitori nu s-au aflat pe lumea asta. Tacerea n-a fost decit prea putin intrerupta cind s-au infatisat Samoila si Onofrei, cu caii si armele, si schimburile la subsuoara stinga. Chitisera sa le rinduiasca in desagi, la foc, ceea ce au si inceput a face cu mare harnicie, oprindu-se si oftind din cind in cind, si tragind cu coada ochiului la Ionut, comisul lor.

- Cum vi-i habarul? I-a intrebat Jder.

- Bun, au raspuns ei intr-un glas. S-au prins iar a se ciosmoli si a indesa. Cind s-a facut intuneric, s-a mai auzit un cine latrind undeva intr-o margine de sat, departe. Pe urma s-a intins ca o zgura pe ape, si-n cer s-au aprins doua stele intre doua pilcuri, de nouri. Caii au stranutat cu putere in iarba, unii mai aproape, altii mai incolo, pe urma s-au alinat, raminind neclintiti. Tatarul s-a desprins de la foc, ducindu-se nesimtit spre ei. Cind sa deie geana-n geana, furat de dulceata somnului, Jder a auzit glasul lui Onofrei, care-i supunea o mare nedumerire a lui, despre o istorisire mai de demult a starostelui.

- N-ai mai aflat domnia ta ce sa fi fost aceea, comise?

- Care?

- Intimplarea aceea pe care o povestea tatuca, pe cind se afla cu jupin Manole in Tara-de-Jos, la Catlabuga. Zice ca pe-un cimp lung cit lumea asta, umblau mistreti negri, in ciurde, spre apa. Dupa acei mistreti negri s-au insirat calareti fara cap. Apoi, dupa asta a trecut un zbor de corbi care a inegurat cerul. A vazut s-o batalie intre vulturi hoitari si plesuvi la malul Catlabugei.

- Mai multa spaima e pentru cele auzite, decit pentru cele vazute, a murmurat postelnicul, si Jder a simtit ca luneca in somn.

A deschis ochii cind, din rasarit senin, a prins a-i bate in pleoape luna injumatatita. Gheorghe Botezatu Tatarul se afla in picioare intre el si foc. O cladarie de jar parea o alta luna mai mare in intunericul luncii.

De sub poclada lui, postelnicul Stefan a ridicat fruntea, cercetind imprejurimea.

- Gata, a zis el la semnul lui Jder; pin' ce-a fi bine, vad ca nu-i rau. Ce-ai visat?

- Am visat pe cineva care zicea ca mi-i prietin si de aceea poftea sa ma minince de tot.

- Eu ti-oi raspunde, comise, ca sint bune si visurile, fiind numai inselari si inchipuri. Doresc sa aflu unde-s feciorii lui Caliman.

Raspunse Gore Doda intr-o limba traganata si incilcita:

- Aicea Caliman amindoi; mincat; acuma cauta cala.

Numarindu-se calaretii si aflindu-se sase, au trecut inapoi prin vad Ozana, la lumina lunii. Gheorghe Botezatu a luat-o inainte pe drum bine cunoscut de el, pe sub Cetate si pe drumul Oglinzilor. Au iesit intre niste finaturi fara sfirsit si intr-o liniste neclintita. Din cind in cind naluceau ape in departari. Ei se duceau cu graba spre sesul Moldovei si taceau; mai ales Samoila si Onofrei isi tineau falcile inclestate, avind stiut ca-i primejdie sa slobozi cuvint la miezul noptii. Atuncea stau inlantuite virtejurile si nu-i cuminte sa le tulburi. Atuncea pasesc pe iazuri stimele, ca niste muieri subtiratice infasurate in borangicuri alburii.

Au trecut Moldova la Bogdanesti si s-au tot dus in rasarit, pe cind luna raminea in urma tot mai catra asfintit. Spre ziua au auzit cintind cucosii in sat la Nimirceni si au poposit subt o dumbrava. Cind s-a zarit de ziua, au intrat sub poala padurii celei mari si si-au cautat loc de hodina. Au stat nevazuti toata ziua, ca si cum locul pe unde intrasera ei fusese o bolta spre alt tarim. Apoi cum s-a invinetit si s-a inegrit amurgul, au iesit printr-o vilcea ferita tot cu aceeasi rinduiala - Botezatu inainte. La al patrulea ceas al noptii au fost in preajma Cetatii Sucevii.

Inainte de a se apropia de porti, s-au oprit; Jder si postelnicul Stefan s-au apropiat cap linga cap, sfatuind soptit. Dupa intelegerea avuta nu trebuiau sa se arate la capitanul portii decit ei doi. Cind bate ceasul al patrulea in turn, se infatiseaza, si capitanul stie ca se intoarce postelnicul Stefan Mester cu porunca de la Voda. Le da drumul si privegheaza sa se tie poarta deschisa pina ce ies cu Doamnele Radului-Voda. Caii au fost pregatiti. Este de mai inainte porunca sa fie tinuti gata la acelasi ceas, in fiecare sara. Au pe dinsii tarniti muntenesti si poclazi moi. S-or osteni Doamna Voichita si domnita Maria sa incalece barbateste, ca alt chip nu-i. In paturi de atlaz purtate in paringa de robi negri, ca la Tarigrad, nu s-a pomenit sa umble Doamnele in Tara Moldovei; iar carale pardosite cu scorturi si caritele nu sint bune decit pentru o iesire scurta de petrecere, pin' la o padurice, ori pina la o manastire.

Asa ca Doamna si Domnita au a face un drum trudnic Intai Doamna Radului-Voda a stat mult la indoiala, fiind slabita la inima de mihnirea si vaduvia sa. Insa domnita Maria s-a aratat asa de doritoare si a ciocanit atita pe maica-sa, incit Doamna s-a induplecat. N-are ce face alta; trebuie sa se deprinda cu gindul ca tineretele sint nebiruite ca si puhoaiele de primavara.

- Se mira Voichita-Doamna de asta, zicea postelnicul, insa eu nu ma mir. Ca si Marusca a lui jupin Simion, e plina aceasta domnita de demoni ai impotrivirii. In loc sa-l urasca pe Stefan-Voda pentru ca a prigonit pe Radu-Voda tatal domniei sale, si i-a ridicat comorile si i-a desertat seraiul, domnia sa Domnita, dimpotriva, se uita la el cu uimire si nu poate suferi sa treaca vreme fara sa-l vada. Deci pofteste sa fie aproape de Vaslui. S-a tinguit, s-a zbatut, a trimes carte cerind raspuns, si s-a facut dupa o vorba a frincilor: ca ce vrea muierea vrea si Dumnezeu.

I se mai luminasera lui Jder si alte nedumeriri. Pe cale, trebuie paza si fereala pentru pricini intelese si lamurite. Dar de ce taina asta in Cetate, la vreme de noapte, cind cinta intiia straja cucosii, si striga nemtii din turnuri batind cu minerele sulitilor in pardoselile de stejar?

Ca sa nu se tulbure prea tare Doamna Maria greaca.

Postelnicul crede, insa, ca orice s-ar face, muierile afla tot ce se intimpla pe lumea asta. Deci Domnita Maria cea tinara iese rizind, iar Doamna Maria cea veche ramine suspinind.

Asa umbla treburile in asta lume degrab-trecatoare. Dragostea nu imbatrineste; numai oamenii se ofilesc si trec. Mai spune postelnicul si alta: dupa cum vinului i-i dat sa-l bea numai voinicii, asemenea si dragostele, nu priesc oricui. Insa lui Stefan-Voda ii priesc, fiind maria sa blastamat asa.

Si mai adaoga postelnicul, zimbind catra Jder:

- Cum as putea sa dau eu cu pietre intr asemenea pom inflorit?

63

Cei doi boieri s-au apropiat de poarta cind a sunat din turn ornicul cel nou. A batut de patru ori. S-au auzit indata si chemarile strajilor, iar luminile de la toate camarile cetatii s-au stins.

Capitanul Hulpe era la poarta. A cunoscut pe Ionut si pe postelnicul Stefan. Pentru mai buna incredintare, a mai cercetat o data, in camaruta lui, la lumina ascunsa de opait, pecetea domneasca. Pe urma, l-a poftit pe postelnic sa mearga cu el la domnia sa marele portar, care-l asteapta.

- Este cumva pricina de intirziere, capitane Hulpe? S-a ingrijat boierul Stefan.

- Asta nu poate fi, jupine, a raspuns dirz capitanul. Slujba mariei sale e fara cusur. Numaicit asa-i rinduiala; si pofteste domnia sa hatmanul sa-ti deie straja pe cale. Am gatit zece calareti, pe care i-am ales eu singur.

- Socoti dumneata ca era nevoie de atita grija?

- Nu socot eu; socoate hatmanul.

Hulpe rinjea la lumina opaitului, si pipaia inca o data pecetile, avind mutra dihaniei al carei nume il purta. Jder ii facu un semn cu ochii, holbindu-se la el, dar indata intelese ca portarul a baut un pahar de vin inaintea culcarii si drept aceea isi sloboade mai mult decit se cuvine limba. Se sumeteste mai ales, fata de acest boier strain, dupa cum e uneori naravul moldovenilor.

Astepta raspuns de la postelnic si se bucura de mai inainte, ca de-o buna impunsatura ce se cuvenea acelui ostean buiac, care-i intirzie.

Insa postelnicul Stefan s-a supus numaidecit, stapinindu-si vipera limbii. Se pregatea sa-l urmeze pe Hulpe. Ii trecu soptit lui Jder porunca sa.

- Comise Ionut, pas la mariile lor, la camarile cele noua de sub Nebuisa.

- Mariile lor asteapta, a rinjit iarasi Hulpe; si sint gata si caii, la scara.

- Comise Ionut, a adaos postelnicul, ca si cum nici n-ar fi auzit vorbele portarului; inchina-te la mariile lor si spune-le ca sint si eu in clipa acolo. Ajuta-le sa incalece. Altcineva sa nu cuteze a pune mina.

Ionut Jder s-a dus cu inima batind spre turnul Nebuisei, la camarile cele noua. De ce-i batea inima, intelegea. Caci isi avea si el, ca maria sa Voda, blastamul sau. In putinii sai ani, nu i se intimplase numai o pricina de nacaz pentru asemenea aprindere ce-i vine fara sama. Asa-i Pehlivan, copoiul sau cel cu bot zbirlit, cind adulmeca urma de caprioara: tahneste vesel si parca-i pare bine. Dar Jder socoate ca a ajuns acuma sa aiba in el si stapinirea cea de trebuinta.

Vazu limpede, prin intuneric, caii. Doi caluti muntenesti, cu tarnitile pe ei. Un slujitor ii priveghea. O umbra era in capul scarilor la cerdac.

- Unde-i domnia sa postelnicul? A intrebat acea umbra cu glas subtire.

Era o slujitoare de la camarile Doamnelor. Pe semne ca vedea prin intuneric, ca mita

- Vine si postelnicul, a raspuns potolit Jder. Sa bine-voiasca a pofti mariile lor, sa incalice.

- Dumneata esti, comise Ionut?

- Eu sint, s-a bucurat Ionut, fara sa stie cine anume il intreaba. Asta-i plata dulce a oamenilor cu faima, adaose el in sine, gindindu-se la didahiile postelnicului. Am sa ajung si eu filosof.

- Cum ai spus, comise Ionut?

- Am spus sa poftesti pe mariile lor sa incalice.

Insa Jder cuprinsese umbra s-o tinea. Acea umbra ridea tacut; o simtea in virful degetelor. Si ca si o umbra s-a desprins usor si s-a mistuit in camari.

S-au auzit nu mult dupa aceea soapte si doua momii in hobot s-au aratat pasind repede. Si-au aplecat capetele, ca sa vada pe comis. Au coborit treptele. Jder s-a inchinat si s-a tras linga cel dintii cal punind un genunchi in pamint si intinzind bratul. Una din momiile cu hobot i-a cuprins mina, a pasit usor pe genunchiul sau si s-a aburcat pe tarnita, filfiindu-si imbracamintea de siac subtire.

Asta trebuie sa fie domnita cea tinara, isi facea socoteala Ionut, caci se grabeste.

A ingenunchiat si pentru a doua momiie. Apasarea i s-a parut mai grea. Asta trebuie sa fie Doamna Voichita.

- Gata? S-a auzit intrebarea postelnicului intre urechile cailor.

Postelnicul Stefan sosise nesimtit.

- Gata, a raspuns Jder. Putem porni.

Caii muntenesti nu erau potcoviti si nu pocaneau pe aria curtii. Jder i-a dus de capestre si i-a scos prin poarta pe unde intrase. Capitanul Hulpe nu s-a mai aratat. Capitanul Hulpe e la mustrarea hatmanului, a cugetat Ionut. A inchis canaturile dupa el un slujitor de rind. Pilcul de calareti orinduit de hatmanie astepta dincolo de punte. Cind Jder a incalecat si a cunoscut linga el pe postelnic si a vazut pe Botezatu trecind inainte, si pe Gore Doda ocolind ca sa ramiie in urma, si pe Calimani in laturea calutilor, s-a simtit deodata impuns pina in crestet de trufie. Si in acelasi timp parca i s-ar fi ascutit privirea si mirosul, si i s-a usurat fiinta. Asta era puterea lui pe care o intrebuintase in atitea rinduri, de multe ori cu nebunie, fara sa si-o stapineasca. Insa acuma se afla cu el un om care judeca rece, a carui minte era ca sclipirea unui olmaz; deci trebuia sa-si privegheze fierbintelile, dovedind ca a trecut peste rastimpul buiac al juniei.

- Calaretii hatmaniei au porunca sa ne petreaca pina la Neamtu, i-a dat lamurire soptita postelnicul Stefan. Deci si hatmanul crede ca Doamnele se vor aseza la Cetatea Neamtu. Satrarul Mereuta e incredintat si el de asta. Hotnogul cu acesti calareti deasemeni. Numai o fiinta va fi putut afla ca porunca e sa ne oprim tocmai la Roman, la Cetatea Noua. Acea fiinta e fratele de cruce al domniei tale.

- Inteleg, raspunse Jder. Iti pot da incredintare, cinstite postelnice, ca nu sint cu luare-aminte numai in ceasul dintii. Am eu un catel de vinat cu numele Pehlivan, si ma gindeam mai nainte ca-s ca dinsul in unele privinti. Pehlivan nu paraseste niciodata urma, prin ploaie, vint, zaduf. A purtat capriorul jumatate de zi fara a slabi si tot mai indirjit; cind mi l-a adus s-a cazut capriorul, a cazut si el. Asa n-am sa-mi aflu eu hodina pina la Cetatea Noua.

- Eu imi urmez gindul meu, comise Ionut, grai linistit si cu acelasi glas scazut postelnicul Stefan. Banuiesc ca truda noastra n-are sa fie in noaptea asta. In zori de ziua sintem la Neamtu. Truda noastra are sa fie dupa ce purcedem de la Neamtu. Cum insereaza, cum afla pircalabul Arbore ca oaspetii sai domnesti nu i-au fost decit oaspeti de-o zi. Intr-un patrar de ceas Doamnele ies de la Cetate si sint pe cale. Nu luam calareti intr-adaos cum am luat din Suceava, caci n-a fost nici o instiintare si caii Cetatii sint in ceair si la pasune. Si nici nu vrem sa se stie la Neamtu, cum nu se stie la Suceava, care va sa fie popasul din urma al Doamnelor mele. Nici noi nu stim daca acest din urma popas fi-va ori nu la Cetatea Noua. Asa ca ne ducem cu repeziciune numai noi citi sintem. Cu cit ne-am ales mai putini, cu atita-i mai bine. Sintem doi; slujitorii nostri sint muti; Samoila si Onofrei ca stincile. Asta doreste stapinul si asa m-am inteles cu parintele Amfilohie. Iar eu am sa-l incredintez pe parintele Amfilohie, ca sa incredinteze si cuviosia sa pe stapin, ca, la un ceas dupa ce vom fi fost ajuns la Cetatea Noua si eu si domnia ta uitam cu desavirsire tot si nu ne mai aducem aminte de nimic.

- Totusi tot mai stie cineva, cinstite postelnice, dar si badita meu parintele Nicodim are sa uite.

Postelnicul strinse de brat pe Jder.

Insa cum ti-am spus, mai stie Sandrel. Cum a putut afla Alexandru-Voda, nu pricep; dar de stiut, stie; si primejdia ni se poate intimpla numai cind ne-om afla in putini, pe drumul Romanului.

- De asta m-am temut si eu, cinstite postelnice Stefan, s-a tinguit cu viclenie Jder. Sleahul Romanului e si mai aproape de curtea de la Bacau. Avem un pod umblator pe apa Moldovei, la Tupilati. Avem o strimtoare de paduri s-un pripor pe drumul mare, dincolo de Boureni. Mai avem si alte locuri grele pe care le cunosc. Sa deie Dumnezeu sa se intimple nacazul in asemenea locuri pe care le cunosc si eu si le cunoaste si badita meu parintele Nicodim.

Sleahurile din Tara-de-Sus sint tot mai bune cu cit te-apropii de munte. Si este o cale veche de la Baia, pe colnicele din stinga ale Moldovei, pe care Domnia a tinut-o totdeauna in buna stare si prunduita. Calatoresti in destula largime; vezi apa Moldovei; vezi muntii. Pornesti din tirgul Baii si-n putine ceasuri esti la Roman.

Dupa doua ceasuri de umblet repede, la acest sleah au ajuns calatorii. Toata vremea Doamnele au stat mute, sub hobot, in tarnitile lor. Erau usurele; calutii muntenesti nici nu erau asudati cind au poposit in culme. Acolo sufla o adiere mai aspra.

Noaptea era inca fara luna, cu cerul spuzit de stele. Calea robilor parca era invaluita de aburi luminosi. In acea lucire a inaltimilor se prevedeau toate nedeslusit. Ca unul ce stia locurile Jder a cunoscut tirgul cel mare domnesc, Baia, in urma la dreapta.

Facind acolo popas de un patrar de ceas, Jder si postelnicul s-au apropiat de Doamne si le-au poftit sa descalece, ajutindu-le. Domniile lor s-au supus fara murmur si au coborit in marginea drumului. Cum s-au asezat, s-a simtit miroazna de sulcina strivita. Postelnicul Stefan a cautat la desagii calutilor muntenesti, unde stia el, un ulcioras de bautura dulce si doua bucatele de azima. Ulciorasul l-a adus in dreapta; azima, pe-un stergar intins pe palma stinga. Domnita a respins de catre ea si bautura si mincarea. Doamna a ciugulit putina azima.

- Domnita doreste sa plecam, a soptit Jder tovarasului sau.

In acea clipa s-a vazut umbra de calaret pe sleah. Era Botezatu Tatarul. Jder a grabit catra el. Indata dupa ce Tatarul si-a soptit cuvintele, comisul Ionut s-a intors cautindu-l pe postelnic si tragindu-l la o parte. Dupa ce i-a lamurit cu graba Jder cele ce se intimpla, postelnicul s-a dus domol catra hotnogul de calareti hatmanesti, deslegindu-l de indatorire si poftindu-l sa duca multa sanatate si multamiri domniei sale hatmanului.

Calaretii s-au desfacut de popas si li s-a auzit tropotul departindu-se.

Doamnele au fost ajutate sa incalece. Au purces incet. La o raspintene de drum de catra Risca, postelnicul Stefan si Jder au dat peste tatar, descalecat. Descalecat deasemenea se afla linga el un muntean sprinten, cu sumaies scurt si cu caciula.

- Am porunca de la parintele Nicodim, a zis el, sa-ti spun domniei tale, comise Ionut, ca drumul Neamtului e inchis. Astept aici de asara.

- Am inteles, raspunse Jder.

- Mai am porunca, a urmat munteanul, sa umblu inaintea domniilor voastre pina la Cristesti. De acolo ma duc la ale mele.

- Fa asa, i-a poruncit Ionut, si treci inainte

Munteanul s-a zvirlit in sa si a pornit inainte pe cararea din finat.

Cum a pornit el, s-a rumenit zarea catra dealurile cele mari din stinga. Rasarea sfertul de luna.

Jder si-a impins calul in stinga postelnicului.

- Cu umilinta ma inchin domniei tale, postelnice, a zis el cu glas usor, si te poftesc sa faci dupa porunca lui badita Nicoara. Lasam drumul Neamtului si razbim de-a dreptul la Roman, prin valea Moldovei. Rinduiala asta n-a stiut-o nimeni, si n-am stiut-o nici eu pina acuma; socot ca-i sanatoasa.

- Ma aflu mirat, comise, a raspuns postelnicul Stefan, ca nu mi-a venit mie gindul acesta.

- Ma mir si eu. Dar nici lui badita Nicodim nu i-a venit. Faradecit el mi-a trimes cuvint dupa cum ne-am fost inteles, cum ca vinatorii de care ne temem se afla in acea parte in preajma Cetatii. Asa ca fiind slobod drumul acestalalt, badita Nicodim stie ce-am sa fac. De aceea ne si asteapta la vadul Timisului, linga Cristesti.

- Ne asteapta cuviosia sa?

- Ne asteapta, ca sa-i sarut mina si sa ne stie trecuti cu pace.

Calaretii si Doamnele si-au grabit umbletul, coborind sleahul. Au auzit cucosii la Draganesti si niste cini suparati la Draguseni. Aceeasi pace neclintita si tainica, pacea noptilor din dricul verii, stapinea locurile. Steaua Ciobanului parea a-si creste vilvoarea in rasarit, intrecind lucirea palida a lunii.

Cind au fost aproape de Cristesti, intr-o vilcea, linga o fintina cu cumpana si intr-un corn de dumbrava de stejar, Jder a tresarit cu agerime, primind in auz racnetul slabit al munteanului care calarea inainte pe cararea finaturilor.

- Opriti, a poruncit el.

A palit cu palma in fruntea lui Samoila si-n fruntea lui Onofrei.

- Pregatiti-va baltagurile si stati de straja aicea linga caluti; aveti de aparat o povara scumpa. Calimanii s-au frecat la ochi.

- Ati inteles?

- Am inteles, comise, a raspuns Samoila Caliman cascind.

Si-au scos de la sa baltagurile. Erau mai mult topoare decit baltaguri.

Postelnicul isi trasese sabia incovoiata de moda levantina. Cu o arma asemanatoare, se alaturase de stapinul sau si Gore Doda. Acele sabii care luceau albastru si alb, Jder le socoti armele cele mai primejdioase din cite arme pot fi pe lumea asta. Reteaza un cap si despica un trup dintr-o palitura.

- Eu am ramas cu sabia mea din pruncie, se tingui el catra postelnic. E prea usurica, insa Botezatu stie sa mi-o ascuta bine. Cu ea mai ales m-am invatat a impunge.

Tatarul avea si el pala. Dar, dupa obiceiul lui, isi tinea pregatit in palma stinga cutitul cel greu, cu plasele usoare pe care stia sa-l arunce cu anumit mestesug.

Abia isi rinduisera apararea si lovitura vinatorilor de oameni s-a si deslantuit. Au venit asupra lor iuras, maturind drumul.

Citi erau? Noaptea se subtiase si Jder isi stapinea infiorarea asa incit sa poata numara dusmanul si sa-si poata da sama cu cine are de-a face. Nu i se parea ca puterea pe care o are cu sine ar fi neindestulatoare. Insa intelese ca pe Calimani trebuie sa-i puie numaidecit in bataie.

Ce le-a spus, cum le-a spus, cum i-a urnit, cum i-a dus cu el. - postelnicul nu si-a dat sama, ca si cum toate ar fi fost ca intr-o scaparare. Calimanii s-au pravalit jos de pe cai si a palit fiecare de doua ori in navala care le venea impotriva. Au cazut trei din vinatorii de oameni. Cinci au descalecat cu repegiune, lasind caii slobozi sa fuga spre dumbrava; cu sabii lungi s-au pus in aparare si s-au miscat inainte. Erau oameni vrednici. Le poruncea un barbat inalt si spatos, cu glas ragusit, care nu mai parea tinar. Ionut a luat in brate pe rind Doamnele, coborindu-le in pripa intre el si postelnic. Caii muntenesti nu s-au speriat. S-au tras mai la o parte ca sa pasca.

Lovirea se savirsise fara chiote si fara strigate de amenintare. Numai poruncile rastite si ragusite ale osteanului celui batrin zbucnisera si nu mai conteneau. Jder incerca sa-si aduca aminte unde mai auzise acel glas. Cu luareaminte trecu inainte, dind doua impunsaturi acelora dintre neprietini care indraznisera sa se imbulzeasca prea inainte.

La un strigat mai aspru si mai uscat al acelui staroste de lotri, deodata se indrepta din sale Gore Doda. A raspuns numai o vorba, ca si cum l-ar fi palit numai pe el strigatul. Si s-a destins c-o saritura de pardos, dind o lovitura iute si piezisa cu sabia incovoiata. Acea sabie a lucit o clipa ca o luna noua. Starostele lotrilor a strigat, mincindu-si cuvintele si limba laolalta. Jder a fost numaidecit din cealalta parte asupra lui, incalecindu-l in cadere. Postelnicul a lovit si el o data cu tarie. Au mai ramas doi fugari, care s-au tupilat sub dumbrava si intuneric, cautind caii. Din jos, dinspre Cristesti, se indemnau strigate. Munteanul lovit, sau care chiuise numai vestirea, aducea ajutoarele.

Osteanul cel batrin, cazut sub Jder si Gore Doda, gifiia si stupea singe. Mai spunea doua-trei vorbe si iar gifiia si stupea.

-- Acesta-i Atanasie Alvanitul, se mira de el, privindu-l de-aproape si cercetindu-l, Jder.

Atanasie, osteanul cel vechi care purtase in brate pe Sandrel-Voda se zbatu inca o data sub bratele de crita ale lui Ionut Par-Negru.

- Spune, Atanasie, ce cauti tu aici si in ce slujba esti?

- N-am a spune nimica, gifiia Alvanitul. Dati-mi drumul, lasati-ma sa ma duc; n-am nimic cu domniile voastre.

- Atanasie, esti in puterea noastra; avem sa te ducem in mina mariei sale, caruia trebuie sa-i raspunzi.

- Nu ma duceti, nu ma duceti mariei sale, se ruga Alvanitul, slabind si lasindu-se pe-o coasta.

Jder il slobozi din strinsoare. Alvanitul se incorda, incercind a sari din locul lui. Gore Doda il pali in frunte cu straja sabiei.

- Nu-l omori, Doda, porunci postelnicul. Stiu ce vrei sa-i ceri, comise Ionut, se intoarse el spre tovarasul sau. Intreaba-l si porunceste-i sa-ti spuie cine l-a trimes in asemenea slujba, la asemenea fapta.

Osteanul cel batrin tacea, astupindu-si buzele cu mina dreapta si privind holbat la cei doi boieri. In acest rastimp soseau ajutoarele de la rascrucea drumurilor Timisului si Jder vazu cu bucurie pe badita sau parintele Nicodim, plecindu-si barba asupra ranitului.

- Parinte Nicodime, striga el deodata, marturiseste-l si da-i deslegare sa moara impacat.

Atanasie Alvanitul deschisese ochii si parea a se linisti.

- Marturisesc, grai el cu glasu-i ragusit, fac marturisire, ca sa ma ierte acest popa. Dar fagaduiti-mi, domnilor si boierilor, si legati-va pe sufletele domniilor voastre si pe trupul lui Hristos Dumnezeu, ca nu ma lasati mort in drum, nici nu ma duceti mort la judetul Domniei. Jurati-mi asta si marturisesc.

- Sa marturisesti cine te-a trimes la aceasta fapta, il indemna Jder.

- Marturisesc cine m-a trimes la aceasta fapta, ca sa palesc straja asta si sa duc la manastire la Pingarati pe Doamnele Radului-Voda si sa le dau in sama staretiei, fara a le aduce vreo sminteala. Pe cei care vor fi cu domniile lor Doamnele, sa-i stric fara sa le iau viata; asta a fost porunca. Si sotii ce-am naimit n-au fost decit niste misei din pustie, care n-au stiut ce anume au de facut. Numai eu stiu.

- Cine ti-a poruncit?

- Jurati domniile voastre sa faceti cum am spus, si marturisesc inaintea mortii. N-am pe nimeni pe lume; am fost singur si sint singur s-am slujit mariei sale cu credinta. Nu poftesc altceva decit sa nu ma duceti la maria sa; iar daca pier, sa ma astrucati, uitind locul unde am pierit si unde-oi fi ingropat. Cum jurati, cum marturisesc si aveti sa intelegeti domniile voastre de ce va fac aceasta rugaminte. Caci am un suflet. Si nu vreau sa ramiie rusinata pomenirea mea.

- Asculta, Atanasie, vorbi Jder cu blindeta. Jur in fata lui Dumnezeu si a Maicii Preciste sa fac cum poruncesti. Daca n-oi face cum poruncesti si cum jur, sufletul meu sa fie la un loc cu al lui luda. Acuma spune numele acela pe care noi il cunoastem.

Il spun numai popei.

- Spune-l.

- Si pe urma ma astrucati?

- Te astrucam si-ti facem si pomenirea de patruzeci de zile, Atanasie.

- Iau pomenirea acestui ostean singur si orfan in sama mea, a rostit parintele Nicodim, punind mina pe fruntea zdrobitului.

Apoi isi pleca urechea si primi marturisirea. Cu glasu-i ragusit, Alvanitul a rostit numele stapinului ce-l trimesese.

- Acuma faceti ce-ati jurat? intreba gifiit osteanul.

- Facem.

- Si sa nu se stie de catra maria sa nici ce-am faptuit, nici unde dorm pina la invierea din veac. Atuncea imparatul cel mare va binevoi sa ma ierte de toate.

- Asa sa fie, incuviinta monahul.

Atanasie Alvanitul astepta un scurt rastimp, ca sa se aline si sa-i vie puterile. Atuncea se rasuci pe-o coasta si-si puse in dreptul inimii jungherul pe care-l tinea strins in mina stinga Dupa ce se strapunse, avu o invaluire mare a trupului; viata si singele cursera in tarina din marginea drumului.

La patru pasi, Doamnele plingeau si se inchinau ingenunchiate, cerind indurare Domnului Dumnezeu pentru acel suflet pacatos.

CAPITOLUL V

IN TABARA SI PARACLISUL MARIEI SALE DE LA VASLUI

aria sa Stefan-Voievod luase obicei de citiva ani sa cheme la vedere ostile sale la tabara intocmita in preajma tirgului Vaslui, intre Tara-de-Sus si Tara-de-Jos. Maria sa avea asezare statornica pentru sine in tirg, in case domnesti. O parte din lefegiii sai ii stateau aproape, chiar pe dealul tirgului, deasupra vaii unde curgea apa Birladului. In culmea acelui deal se afla si palatul mariei sale. Lefegiii erau asezati in baratci si saivane cu cea mai strasnica rinduiala.

Dincolo de sesul cel mare al Birladului si al Racovei, se cladisera alte taberi, pe dealul Cetatuii.

Acolo, in pisc, in cetatuia de pamint si parcane de lemn, se aflau rinduite pustile, cu nemtii. Boii care purtau acele arme grele de bronz, pe carute joase cu roate scunde, pasteau in imasurile apelor, cu bouarii si haidaii lor. Jugurile, protapele si tinjelile erau insirate la odaile Cetatuii. Cind primea capitanul de nemti porunca de miscare, apoi un pristav anume rinduit dadea glas din surla, din virful dealului, si bouarii prindeau a mina boii porumbi spre drumul care se chema al pustilor.

Intr-o lature a dealului Cetatuii, spre asfintit, la Valea Grajdurilor si in Poiana Cailor, facea popas cu rindul calarimea domneasca din Tara-de-Sus. Inspre Chitoc, se perindau calarimile din Tara-de-Jos. Pe piraul Vasluiului, in sus, isi cautau loc slujitorii boieresti.

Unde-si vor fi gasind loc, in preajma lui Voda, acei boieri care veneau cu slujitorii lor la vederea mariei sale, era greu de inteles chiar in acea vreme. Numai cel care vede cu ochii lui poate pricepe cita lume se poate stringe la un loc intr-un tirg ca Vasluiul. Cite case durate poate avea tirgul Vasluiului? Tirgul Vasluiului poate avea trei sute de case. Din aceste trei sute de case, multe sint dugheni, pe ulita care se chiama a negutatorilor. Din vechi zile, de cind nu mai tine nimene minte, aceste dugheni s-au fost intemeiat cu negutatori de strinsura, fiind aice loc de popas pentru oierii care trec de la munte la sesuri si pentru muntenii care vin sa caute pine, precum si iarmaroc pentru gospodarii din tot tinutul. Aici isi aduc prisacarii mierea si ceara; si razasii caii si vitele cornute; si pacurarii brinza si seul si linile oilor. Si plaiesii dranita; si olarii oalele; si lingurarii lingurile si scafele. Aicea vin coropcari de la Cetatea Alba cu maruntisuri scumpe, margeanuri, hurmuzuri si cercei. Aicea-si fac loc negutatorii de marfa pe picioare, care cumpara boi moldovenesti sa-i duca cine stie unde in Tara Nemtasca, dincolo de Tara Lehiei si Litva, la mama dracului. Aici vin negutatori de la Levant cu arme de pret si surguciuri. Si brasoveni cu stofe, cusme si arme de rind.

Dar negustorii de mied, vin si vinars si bere, unde credeti domniile voastre ca-si cauta asezare pe doua-trei saptamini in vremea acelui iarmaroc mare de la Sinziene? Si cu toate aceste mai incap si boierii mariei sale, si razasii chiaburi, si multi altii, care sint in trecere avind de-a face cu logofetia domneasca, si soltuji si pirgari care vin la poruncile lui Voda, si pricinasi care se string la judetele Divanului mariei sale.

Ca sa ajungeti la tirgul Vasluiului, trebuie sa cunoasteti domniile voastre tinutul Vasluiului si drumurile acestui tinut.

Nu este pe lumea asta tinut mai frumos, credem noi, vasluienii. Dealuri cit lumea asta: parca te sui in cer; si vai, parc-ar fi sa te cobori, la iad. Dealuri cu paduri si vai cu ape line. Pe asezaturi potrivite, sate. Pe costise, ogoare, in sesuri, imasuri bogate. Intra razasii in marginea codrului si fac poieni pentru prisaci. Cit poate omul zvirli cu barda de jur-imprejurul sau, din locul ce si-a ales, atita curatura face. Din scorburile copacilor intocmeste stiubeie. Din trunchiuri, temnic, bordei si sopron. S-apoi se vede la tirg ce fel de miere au vasluienii, ce fel de ceara si ce fel de mied. Nu s-a aflat de asa ceva nici la tatari, nici la turci, nici la unguri; nicaieri pe lume nu s-a aflat asa ceva. Sa guste Maica Domnului acea miere in gradinile raiului. Si sa beie acel mied sfintu Pahomie. Si sfintu Petrea sa aprinda faclii imprejurul Scaunului Imparatiei, unde sta Domnul Dumnezeu cel din veac, avind la dreapta sa pe fiul sau cel prea iubit Isus Hristos.

Care drum? Care sleah? Nu se afla aicea nici un fel de drum si sleah cum are maria sa in Tara-de-Sus. Sint carari si sint poteci. Cind se moaie prea tare poteca de ploi, faci mai pe la deal. Cind se invirtoasa si ameninta sa bata copitele cailor nostri, o luam mai prin mlastina. Unde a fost balta asta-primavara, acuma-i numai bine pentru copitele cailor nostri. Pe urma sa va spun ceva. Caii nostri is cai robaci. Te scot de la orice nevoie. Greu de umblat cu piciorul pe dealuri, vai si ratacani. Dar calul, saracul, te scoate orisiunde. Iar cai avem noi de nu le mai stim numarul. Le dam drumul in ceairuri. Si cind ne trebuie, ne ducem si-i prindem cu arcanul. Le curatim cozile si coamele de scai, ii mai tusinam in frunte, le mai dam de citeva ori cu sumuiacul pe spinare ca sa le straluceasca parul, punem pe ei tarnita s-apoi ne putem infatisa astfel si la Voda. Dar altfel, pentru treburile noastre marunte, de la un sat de razasi la alt sat de razasi, ori pina la sfinta biserica pe celalalt, deal, ori in pripor la tintirim, ori peste vale ca sa ne-aduca un copil sita cea deasa de la cumatra - ce nevoie mai avem de tarnita si poclada? Incalicam de-a dreptul pe par; ne ducem, ne intoarcem si ne-am facut treaba.

Graiesc unii si altii ca maria sa Stefan-Voda a luat obicei sa-si faca taberele sale aicea la noi, pentru niste ginduri anumite ale mariei sale. Aicea, ai nostri osteni in leafa si slujitori de tara ne miscam cu usurinta si-n voie, cunoscind cotloanele, ripile, poienile, ratacanile, ascunzatorile, printre niste codri merei pe care nici noi nu-i cunoastem intru totul lui tot; pe cind o oaste straina, cum ar fi ordiile ismailitenilor, nu poate umbla fara primejdie prin asemenea loc. Ce-ar putea paginii sa faca si sa aleaga din-tr-asemenea mate incurcate? Voda cu ale sale osti s-ar afla in asemenea tinut ca intr-o cetate. Greu sa vii la cetate; primejdios s-o ocolesti lasind-o in urma.

Dar noi vasluienii credem ca nu-i adevarat ca intocmai asta ar fi socotinta mariei sale. Alta nu poate fi - decit ca-i place mariei sale aicea la noi. Isi pune maria sa tabara cind se rumenesc capsunile in poieni si iese urda dulce de la stini. Sta pina ce se coc merele domnesti si iese must nou, carele sfiriie in gura cind il bei dupa pastrama de barbacut noaten.

Mai este si alta, ca are maria sa aicea imbielsugare pentru ostile sale. Are pita, brinza si carne, cita pofteste. Pe linga ce are tinutul nostru, se implineste cu de toate din sus si din jos. Din sus, pentru ca oierii au porunca sa nu ocoleasca taberele sale; si din jos pentru ca birladenii si grinarii de la marginea pustiei stiu ca marfa lor are pret mai bun aicea decit aiurea. Vistieria mariei sale Stefan-Voda nu-i niciodata, goala. Oier, plugar, pescar, podgorean - fiecare stie ca-si primeste dreptul sau in bani buni.

Lucru vrednic de vazut este la vistieria mariei sale cind vin capitanii sa ieie lefile si cind se insira dupa aceea curtenii, nemti, pantiri, dorobanti, lipcani, tatarasi, hinsari si alergatorii la cetati, de-si primesc banul domnesc. Se inchina toti cu cusma in mina la capitan, isi primesc simbria, se inchina iar si se duc. In acea zi imi place mie sa vad cum beau nemtii bere, si moldovenii vin, si cazacii si tatarasii mied. Cum se veselesc si cinta care de care, pina ce se imbata de ramin chiori si surzi. In acea zi nici un ostean n-are voie sa poarte la sine fier ascutit.

Ci si mai mult imi place cind vin calaretii din plai si de sub munte, de-si incura caii dinaintea mariei sale si maria sa iese si-i priveste, s-apoi ii intreaba de una, de alta, s-apoi le cerceteaza armele. Acesti plaiesi, ca si toti ceilalti razasi moldoveni, nu primesc lefi de la vistieria mariei sale, si nici nu le trebuiesc lefi; caci ei au scutiri si foloase, primesc mosii, si au si alte socoteli cu maria sa, fiind oameni de bastina in aceasta Tara a Moldovei.

Dupa ce s-au aratat mariei sale, acesti razasi isi scot din desagi fedelesele si merindea. Dupa ce ospateaza si inchina in sanatatea mariei sale, apoi aduc in pajistea unde au facut popas pe unul de-al lor cu cimpoiul; si intemeiaza dant si petrecere, dupa cum li-i felesagul muntenilor mai ales. Nu se duc la crisma, caci si-au adus al lor; nu le trebuie tigan cu cetera, caci au cimpoier. Dac-as fi negutator, nu mi-ar placea. Dar fiind si eu razas de la Prut, de dincolo de Birlad, imi place, caci si la noi, pe valea Ialanului, asa a fost datina din neam in neam: sa ne deprindem a lua, iar de dat sa nu dam decit la mare nevoie. Se spune despre unii dintre noi ca punem brinza in sticla si dam otet mitii, dar asta nu-i adevarat. Oricit de carpanosi am fi, asta nu facem. Ne place viata dezmierdata, dar cu cuviinta. Iar la iarmaroace nu ne place sa iesim in frunte cu betie si chiote, fiindca sintem neamuri si ne rusinam s-ajunga zvon de asemenea fapte la urechile mariei sale.

- Cum te chiama pe domnia ta? Vad ca esti de neam si ai slujitor.

- Ma chiama Ionut.

- Sa fii sanatos. Iaca, aicea, la moara asta a mea pe apa Birladului, stau in popas unu si altii, ducindu-se la Domnie, ori venind de la Domnie. Ii vad, ii aud vorbind, si m-am deprins a-i deosebi, care-i asa si care-i asa. Pom si pom; om si om. Vei fi fiind flamind? Nu pari.

- Ba-s flamind, mos Irimie.

- Stii cum ma chiama? Iaca asta mi-i de mirare.

- Stiu, caci n-am uitat de cind am mai fost aicea, acuma citiva ani, cu parintele meu.

- Asa? Atuncea-i bun. Socoteam ca sa fii vreun vrajitor: dar esti prea tinar. Care-i numele parintelui domniei tale cu care zici ca ai poposit cindva aici?

- Comisul Manole Par-Negru.

- Ei, atuncea te stiu. Dar daca nu mi-ai fi spus, nu te-as fi cunoscut. Erai un copil s-acu esti barbat. Vei fi fiind acela caruia ii zice si Jder, fecior al lui jupin Manole.

- Eu sint s-acela, mosule.

- Hm! Apoi iaca. Imi pare bine ca te vad, dupa cite am auzit. Vad ca le pare bine s-acestor gospodari razasi cu care stai la taifas. Eu zic asa: ca sa pun deoparte un mertic din fruntea fainii. Om cerne si prin sita s-om pune in ceaun. Aista-i malai din saminta tatarasca; pot zice ca n-are coaja; face mamaliga ca aurul. Acesti gospodari or priveghea sa fiarba bine si eu ma pun in ciobaca si ma duc intr-un loc pe iaz unde imi am virsele. Aduc vreo citeva platici si vreo citiva carasi. Ii spintec, ii curat, le dau sare si-i pun pe carbuni. Ce zici?

- Ce sa zic, mosule? Zic bine. La asemenea bunatate, oi fi eu cel mai harnic.

- Apoi asa om face. Pin-atuncea, ia si domnia ta o leaca de brinza s-o bucata de pita de la acesti gospodari. Si sa-ti spun cum ii in ist an tabara mariei sale. S-au sporit ostile; si s-aude ca sa vie si ungureni, si lesi.

- N-as crede.

- Ba sa crezi. Caci s-au tot purtat solii, ba din colo ba din colo. Acu doua saptamini am auzit de unul care a mai fost. Ii zice Suhodolski. S-aude ca sa vie si de la Venetia un popa papistas. Acela aduce eu dinsul sapte carute cu sapte antale, dar nu cu vin, ci cu galbini de aur.

- Mai degraba sapte poloboace de vorbe, mos Irimie.

- Ba sa stii ca ai dreptate. Tot s-aude ca vin osti si bani de la crai si imparati, ca sa sprijine pe Stefan-Voda; caci lui Stefan-Voda i s-a aratat in vis Maica Domnului si i-a poruncit asa: «Scoala, Stefane-Voievoade, si apuca sabia pentru fiul meu prea iubit!» Si de-atuncea Stefan-Voda a apucat sabia si a batut razboi cu paginii in Tara Munteneasca. I-a razbit si s-a intors cu mare dobinda. Acuma-si creste puterile, isi sporeste ostile si s-a duce iar. Ce nevoie are sa imparta cu altii cistigurile? Bate Tarigradul si-l prada si pe urma nu-i mai trebuie nimica. Eu as zice sa mai iei si de la istalalt gospodar un picior de gaina fripta, pina ce-oi aduce eu pestele. Dar mai intii trebuie sa dau la o parte faina si s-o cern. In ist an maria sa si-a asezat curtenii drept in coama dealului. S-apoi cind bat dobele si suna surlele, eu ies in prag si-i vad de-aici. Atuncea stiu ca a iesit maria sa calare. Se duce la Cetatuie, ori asteapta sa vie boierii sa i se inchine. Fiecare boier cu pilcul sau. In urma, cind suna iar surlele, stiu ca maria sa se intoarce, si stolnicii se bat cap in cap la palat, ca sa-i intinda masa. Peste dulce ca in iaz la mine, nu stiu daca mininca maria sa. Am sa prind odata anume pentru masa domneasca. Dar de-atiti curteni stiu ca n-ajunge nici pe-o masea mariei sale. Trebuie sa ma duc eu singur si sa i-l pun in mina lui Voda. Mai ia de dincolo s-o placinta, jupine Ionut; ti-a prinde bine. Ce nu s-a intemeiat, ist-an, acolo in preajma curtilor mariei sale? S-au adincit beciurile ca sa incapa vinul. Au venit din tinut toti ceterasii; se iau la intrecere care de care. S-apoi nu stiu de unde s-a pripasit s-un barbier talian. In fiecare dimineata se duce la maria sa si-l ferchezuieste. Apoi in dughenile cele vechi, s-au adaos negutatori veniti din Tara Ardealului. La aceia sa vezi domnia ta cutite si sabii. Dar mai ales si mai ales a iesit de la Domnie o porunca sa vie aici la tabara de la Vaslui, citi fauri sint; s-apoi au venit citi fauri tigani sint pe lumea asta si au intins foile si sufla din foi; dac-ar fi noapte ai vedea vetrele si jarurile lor ca stelele, insirate pe coborisul dealului mai la vale de nemti. Si pe fiecare nicovala bat ciocane si barosuri, de nu se mai aude nici in cer, nici in pamint. Bat si fac virfuri de suliti si sageti, spangi si sabii, pinteni si zabale. - Ma rog. Cite nu trebuiesc la o oaste ca asta? Si s-au adaos si alti negutatori veniti de la Iasi, cu straie si podoabe pentru feciorii de boier, ca domnia ta; si mesteri de la Bistrita care-i lucreaza ceva in taina mariei sale nu se stie ce.

Iaca, acus catra sara, este un ceas cind intra maria sa la rugaciune, in paraclisul curtii. Atuncea bate clopotul la paraclis si stau toate in tirg si in tabara. Talianul isi pune briciul deoparte. Tiganii isi acopar vetrele cu spuza. Crismarilor le-a sacatuit izvorul bauturii. Ostenii nu mai umbla. Toate stau pe loc un sfert de ceas ori o jumatate de ceas, pina ce bate clopotul iar. Atuncea toate pornesc din nou.

Chiar asa de grabit vei fi fiind domnia ta? Parca ziceai ca ti-i foame. Atuncea, dac-a binevoi Dumnezeu, a fi pe alta data. Altfel ce sa zic? Frumos murg ai si-l grijeste bine slujitorul domniei tale.

In vreme ce mos Irimia se invirtea cu astfel de vorbe imprejurul lui Jder, la moara Caprei, in silistea tirgului Vaslui, in vreme ce apa curgea din laptoc si roata cu cupe se invirtea si risnita hiriia, intovarasind descintecele mesterului morar la curtea domneasca din tirg, in chilia de linga paraclis, prea cuviosul parinte Amfilohie statea la sfat de taina cu dumnealui postelnicul Stefan Mester.

Din cele ce-i spunea postelnicul, parintele arhimandrit intelegea ca intimplarile se desfasurasera cam asa cum banuise cuviosia sa.

- Mi ar fi parul mai bine sa nu fii nici domnia ta proroc, postelnice.

- Bucuros as fi fost si eu sa nu fiu, cuvioase parinte Amfilohie. Insa de cind il vad si-l cercetez pe maria sa Alexandru-Voda, am putut baga de sama la el citeva lucruri ciudate. Nu s-a putut uita in ochii mei, drept, niciodata.

- Asta o are de cind era mic.

- Se-ntelege; cu asta s-a nascut, parinte Amfilohie. Cum se afla in saminta griului toate puterile de a rasari, a inflori si a rodi, asa in saminta omeneasca se afla puteri ori scaderi; cum zice si invatatura din veac: «ce mi-i scris in frunte mi-i pus». Asta e o taina pe care Dumnezeu n-a dezvalit-o inca oamenilor si nu putem sti de ce i-i dat lui Stefan-Voievod sa n-aiba noroc la pruncii sai, pe cind maria sa se bucura de toate harurile imparatesti. Are pe obrazul sau maria sa Alexandru-Voda semne: mai intii i-s dintii rari, marunti si galbeni; al doilea i se vede in marginea ochiului drept, sub frunte unde incepe nasul, o pata albastrie careia moasele ii zic «musca». Aceste amindoua semne arata slabiciune a trupului. Din obrazul mariei sale se vede ca din orice isi «face singe rau», cum zice prostimea. Fata obrazului sau e vestezita de fiere. Asa ca tot launtrul i se hraneste din amaraciunea asta. N-are liniste a sufletului sau cum n-are liniste apa. De mirare mi s-a parut ca s-a putut imprieteni asemenea fire cu Ionut Jder.

- N-a fost prietinie, postelnice.

- Intr-adevar; s-a vazut asta.

- Eu, insa, adaogi calugarul, n-am crezut, totusi, ca va indrazni sa loveasca piezis in chiar parintele sau.

- Aicea s-a parut ca am fost eu proroc. Dar n-am fost proroc. Este un prag, din sufrageria de aici inspre camara Domnului. Dupa ce se scoala de la masa, Voda trece intii pragul si indata dupa dinsul urmeaza Sandrel. Am bagat de seama ca maria sa Sandrel-Voda se impiedica de prag. Neavind luare-aminte, n-are nici legatura in judecatile sale si nu poate cumpani ce fapta cumplita pune la cale. I s-a nazarit asta s-a si grabit sa puie la cale asta.

- Da-da, ingina parintele Amfilohie; astfel a pierit Alvanitul, care a fost ani si ani caraula la iatacul stapinu-lui. I l-a cerut mariei sale acuma sase luni, cind s-a asezat la Bacau. Cu asa vorbe dulci s-a impleticit in jurul parintelui sau, incit maria sa i l-a dat. Acuma Voda are sa afle ca Atanasie Alvanitul nu mai este. Ce-avem sa-i raspundem? N-avem sa-i raspundem nimic, ori avem sa-i raspundem o minciuna, si ne-a ierta Dumnezeu. Si dac-ar fi numai asta! Daca l-ar opri o spaima ori frica de Dumnezeu! Amenintarea ramine, pina ce Voda, cunoscind si vazind, ar putea fi cuprins de scirba ca de moarte. M-am gindit sa inlatur din calea acestui prunc ispita. Sandrel n-are liniste mai ales din pricina lui Ionut Jder, care mie mi-i cu osebire drag, postelnice Stefane. De ce mi-i cu osebire drag, poate ai sa afli si domnia ta intr-o zi. Ma gindesc sa i-l scot din cale; sa nu-l mai vada o vreme; asa poate i s-a alina zavistia si ura. Asa, cum ii iese inainte Jder. - Alexandru-Voda parc-ar fi un taur s-ar vedea ros. Cred c-ati facut cele de cuviinta mortului.

- I se fac toate dupa juramint; a ramas in seama monahului. Nici n-ar putea face altfel, caci altceva mai de pret decit sufletul n-avem.

- Da-da. Ma gindesc, postelnice, ca s-au strins imprejurul mariei sale dregatori si osteni de credinta. Pe unii i-a aflat maria sa, dupa darul pe care-l are de a cunoaste oamenii, orb fiind numai pentru singe din singele sau. Pe altii stie sa-i cunoasca; pe Sandrel nu-l cunoaste. Pe unii, deci, i-a aflat maria sa; pe altii eu si i-am agonisit mariei sale. Toti acesti credinciosi ai Domniei sint ca niste brate ale mariei sale. Daca stirpesti un asemenea credincios, stirpesti din puterea mariei sale. Azi inlaturi pe unul, mini inlaturi pe altul. - Maria sa ramine tot cu mai putini, tocmai acuma cind are nevoie sa fie sprijinit de toata suflarea, imi poate veni rindul si mie, sa fiu si eu stirpit.

- Parinte Amfilohie, mihnirea cuviosiei tale te duce prea departe cu gindul

- Stiu, insa la carte scrie asa: «Cei rai n-au pace». Postelnicul Stefan a suspinat si n-a mai dat raspuns. In tacerea ce s-a intins in chilia arhimandritului, s-a auzit de alaturea, din paraclis, pasul eclesiarhului care se ducea sa aprinda candela de la icoana unde se ruga in toate zilele Voda. Era o icoana din dreapta altarului: Maica Domnului cu pruncul la sin, si tot in laturea stinga a naosului un sfintu Gheorghe strapungind balaurul, zugravit anume pe un prapor pentru maria sa. Acel prapor, sub care umbla totdeauna Stefan-Voda in batalie, se afla asezat in acelasi loc sfintit, cu candela aprinsa in preajma lui. Printr-o ferestruica ce despartea chilia arhimandritului de paraclis, se puteau vedea si urmari miscarile domoale ale eclesiarhului. Amindoi barbatii au stat nemiscati tot timpul cit s-a indeplinit aceasta slujba. Slujitorul bisericesc a lasat paraclisul luminat de stelutele candelelor si s-a dus.

- Voda e in palat? a intrebat postelnicul.

- Ba e dus la plimbare pina la Rediu. Vede acolo pe capitanii de razasi si mazili de la Lapusna. La vremea rugaciunii se intoarce.

S-a auzit zgiriind cineva la usa scunda a chiliei. Eclesiarhul care luminase paraclisul si-a virit numai o clipa capul prin deschizatura.

-- Sarut dreapta, parinte. Instiintez, dupa porunca ce mi-ai dat, ca a venit si asteapta, comisul cel tinar.

- Pofteste-l sa intre, parinte Emilian.

Jder a pasit cu grabire din umbra, ca sa sarute mina arhimandritului. Postelnicul Stefan s-a ridicat in picioare si i-a iesit intru intimpinare. Cind s-a desfacut de arhimandrit, Jder s-a simtit cuprins si sarutat. Inaltindu-si fruntea, i-a privit pe rind si le-a zimbit. Arhimandritul il masura de la picioare si pina la crestet, clatinind din cap. Cresc copiii si se fac barbati si mini vor fi si ei carunti.

- Te duci, postelnice intreba cuviosia sa cu glas moale.

- Ma cluc si ma intorc mai tirziu.

- Da. Mai avem de vorbit.

Stefan Mester intelegea ca trebuie sa plece. Pe obrazul arhimandritului parea ca s-a lasat o ceata si in glas ii suna ca o coarda a intristarii.

Dupa ce au ramas singuri, parintele Amfilohie a inceput a se plimba pe dinaintea lui Jder prin chilie. Uneori se oprea; apoi ii dadea ocol. Insfirsit ii puse mina pe umar si-l duse la un jilt, indemnindu-l sa steie.

- Asculta, Ionut, de citava vreme am o intristare si trebuie sa vorbesc cu tine.

Jder se indrepta din sale in jiltul in care statea. Pentru intiia oara arhimandritul ii vorbea asa, ca unui prunc pe care l-ar fi avut totdeauna linga sine. Era ca o apropiere si ca o imblinzire in acel cleric pe care Jder il socotise totdeauna inchis in sine ca o cetatuie. Acuma catra acea cetatuie se lasa o punte. Si dincolo de punte zarea un zimbet.

- Spune-mi cum a fost intimplarea cu Doamnele Radului-Voda, la Cristesti. Sa nu uiti nimica.

- Spun intocmai, parinte arhimandrit

S-a asezat si cuviosia sa Amfilohie in alt jilt, in apropierea lui Jder, asa ca sa-l poata priveghea si ceti dintr-o lature.

Ionut Par-Negru a spus tot.

- Asa, a incuviintat parintele Amfilohie. Acuma sa-mi spui, Ionut, ce-ai socotit tu.

- N-aveam a socoti nimica, parinte Amfilohie. Dupa ce mi-a deschis ochii dumnealui postelnicul Stefan, am inteles ca trebuie sa-mi apar fiinta. De aceea l-am tinut in viata pe Alvanit pina ce s-a marturisit.

- Bine, Ionut. Asta-i fapta crestineasca, sa nu lesi sa se prapadeasca, asa, un suflet de crestin.

Jder ramase mut, cu fruntea intunecata.

- Nu-i asa cum spun eu, Ionut?

- Nu pot minti, parinte Amfilohie, marturisi cu umilinta Jder. Nu i-am ingaduit marturisirea pentru asta. Ci am vrut sa ma apar. Am fost acolo, de fata, cu parintele Nicodim, trei boieri. A fost un muntean, Gavril Birliba, care i-a pus mina sub ceafa Alvanitului. Au fost si slujitorii nostri: al meu - Gheorghe Botezatu, si al postelnicului: unul Grigore Doda. Toti acestia au cunoscut si stiut ca Atanasie Alvanitul a fost caraula de credinta luminatiei sale Stefan-Voda, iar acuma de citava vreme e la curtea din Bacau, in slujba lui Alexandrel-Voda. Chiar daca nu se va fi auzit ce anume a rostit la urechea parintelui Nicodim acel Alvanit, si tot era usor de inteles ca nu poate vorbi decit de stapinul sau, pe care l-a purtat in brate si pe care-l slujeste ca un cine credincios. Era destula dovada si asta: ca l-a marturisit pe acel cineva, care nu putea fi decit stapinul sau, cum ca l-a pus si l-a indemnat si i-a poruncit sa loveasca straja Doamnelor; dar si Birliba, care-l sprijinea de sub ceafa, si altii care erau in preajma, au auzit deslusit numele lui Sandrel-Voda, incit nu mai poate fi nici o urma de indoiala. Parintele Nicodim e legat de taina marturisirii; dar ceilalti sint slobozi a spune ce au auzit.

Parintele Amfilohie se ridica din scaunul sau si veni cu mare neliniste in fata lui Jder.

- Ce vrei sa faci tu cu dovada asta? Ce nevoie este de asta? Ca sa se afle si s-ajunga la urechile mariei sale! Sa cada maria sa la pamint, nebunit de greata si rusine? N-ai vazut ce-a facut Alvanitul, ca sa i se prapadeasca fiinta si fapta? Tu vrei sa ridici urgia asta asupra Domnului tau? Ca sa vada ca nu mai are nici o nadejde in intiiul sau nascut? Mai mare pedeapsa nu poate fi pentru un voievod crestin decit sa i se stinga pomenirea in rusine.

- Parinte arhimandrit, se rasuci Jder in locul sau, fapta mea n-am facut-o pentru asta. Nu vreau sa stie nimeni altul si nici maria sa. Si eu si toti cei care au mai fost de fata acolo ne-am legat sa nu scoatem cuvint. Numaicit maria sa Sandrel trebuie sa afle ca stim. Ca sa se linisteasca si sa putem si noi haladui.

- Copile crezi tu ca se linisteste?

- Am eu credinta, parinte arhimandrit, ca are sa-i fie frica.

- De unde ai tu incredintarea asta?

- Parinte arhimandrit, eu il cunosc.

- Fie cum spui; curind am sa aflu anume ce poate iesi de aici. Am socotit pina ce-oi afla ce poate iesi de aici ca ar fi nimerit lucru sa inlatur prilejurile. Trebuie sa pleci de la vederea lui Sandrel-Voda si sa iesi din tara.

- Sa fug?

- Nu sa fugi.

- Atunci ma izgoniti? tresari Jder. Asta-i plata ce mi se cuvine? Te rog cu umilinta, prea cuvioase parinte, sa mai ingadui. Poate pot sa fiu bun la ceva mariei sale.

- Asculta, Ionut, grai blind arhimandritul; totdeauna ai fost bun la ceva mariei sale. Iar maria sa a cunoscut unele fapte savirsite de tine, pentru ca le-a vazut singur, ori pentru ca a fost cine sa le aduca la cunostinta mariei sale. Tu n-ai stiut pina acuma ca s-a aflat cineva linga Voda, care a privegheat fiinta ta cu luare-aminte.

- Sa fie asta cu adevarat? intreba cu indoiala Jder.

- Adevar adevarat.

- Atunci pot intelege ca folosul meu e mai mic, deoarece i-a fost sporit pretul fata de maria sa.

- Esti semet, Jder. Ai tu destul pret; insa domnilor si crailor e bine sa li se deschida ochii, ca nu cumva sa nedreptateasca. Daca puterea domneasca nu se aseaza pe dreptate, atuncea e ca si cum s-ar aseza pe nasip. Am fost eu deseori linga maria sa, tragindu-i luarea-aminte spre tine. Cu dreptate; insa si pentru alta pricina pe care nimene n-a cunoscut-o. Acuma a venit vremea s-o cunosti tu. Nu te-ncrunta. Nu vrei s-o cunosti?

- Ba sint doritor s-o cunosc, parinte arhimandrit.

- Atunci ai s-o cunosti. A venit vremea, caci ai ajuns la barbatie. Imi place cum te porti, cum ma cercetezi si ma priveghezi cu indoiala. A venit vremea, caci am nevoie sa te incredintezi ca plecarea pe care ti-o cer purcede tot din dragostea mea. Intre mine si tine este o legatura de singe.

Jder ramase neclintit, fara sa para miscat. Arhimandritul urma, privind dintrodata in departare si-n trecut.

- Noi Sendrestii din vita lui Haralambie Sendrea am fost la casa parinteasca sase. Cinci baieti s-o copila. Eu si sora-mea Oana eram cei din urma nascuti. Oana era mezina. Dupa obiceiurile boierilor, tatal nostru vornicul Haralambie a inzestrat pe fratii nostri cei mai mari. Dintr-a cincea parte a averii, pe care si-a tras-o deoparte, a facut rinduiala pentru sufletul sau, pentru mine si pentru sora-mea Oana. Pe noi amindoi domnia sa ne-a harazit lui Hristos si vietii monahicesti. Pe mine m-a trimes la ascultare la Sfintu Munte al Atonului si am invatat carte la Sfinta manastire Vatopedi, unde s-a aflat ucenic si maria sa Stefan-Voda, pe cind era fecior tinar si parintele sau Bogdan inca n-ajunsese a apuca mostenirea Moldovei. Amindoi am invatat la Vatopedi si de-atuncea am ramas prietin statornic al mariei sale. Iar cind a venit timpul sa vie maria sa la dreptul sau, m-a chemat si i-am fost sfetnic. I-am ramas pina in ziua de azi sfetnic, cum se vede. Sora-mea Oana a fost trimeasa la o manastire de maici, in ripa Nistrului, in tinutul Lapusnei. Se vede ca bietei sora-mea i-a fost ramas draga lumea cu ale sale incintari si i-a venit greu sa se supuie hotaririi vornicului. Dar n-a avut ce face, fiind parintele ei stapin asupra fiintii si vietii ei. In tulburarile acelei vremi, batrinii nostri s-au prapadit, si sora-mea Oana, dupa numele de monahie Olimpiada, s-a desfacut de manastirea unde isi luase metania si a nimerit la o alta manastire, mai in pustie, catra partile tatarasti. Acolo s-a intimplat sa cunoasca pe un ostean, care i-a fost drag, si Dumnezeu, care are toata mila asupra fapturilor sale, i-a ingaduit sa pacatuiasca, fiindca pustiirea ei fusese hotarita in sila. Totusi, dupa acea putina bucurie de dragoste, a ramas rusinata si intristata si i s-a zdruncinat sanatatea. Pruncul pe care l-a nascut in durere si umilinta ai fost tu. De aceea tu ai fost orfan de maica din ceasul nasterii tale; iar maica ta s-a grabit sa treaca acolo unde nu mai este nici bucurie, nici intristare. Stiind ca i se apropie ceasul mortii, a dorit sa ma vada pe mine si mi-a trimes raspuns la Aton, printr-un calugar pribeag. Poate inca nu stii ca este o rinduiala in manastirile noastre rasaritene, ca umbla monahii fara incetare din loc in loc, pentru canon ori slujbe poruncite. Se duc, se-ntorc, poarta vesti si carti, aduc stiri din tarile cuprinse de puterea lui Antihrist, si lucreaza pentru izbinda crestinatatii, pe care Domnul Dumnezeu o are poruncita. Deci a venit monahul si m-a instiintat la Aton ca sora-mea Oana ma doreste, nemaiavind multa vreme de petrecere in aceasta lume. Am venit, am cautat-o si am gasit-o. Mi s-a marturisit si mi-a cerut iertare. Si mi-a spus ca pruncul sau se afla in Tara-de-Sus, si Dumnezeu l-a priveghea ca sa ajunga sub bratul parintelui sau. Am imbratisat-o si ne-am despartit pentru totdeauna in lumea pa-minteasca. Si de atunci, de departe ori de aproape, am avut grija de tine. Porti numele de fecioara al mamei tale si-mi esti nepot. Te-ai aratat din pruncie destoinic la mestesugul armelor si prin asta tii de tatal tau, comisul Manole. Dar mintea o ai de la neamul mamei care te-a nascut.

Arhimandritul Amfilohie tacu. Se-ntoarse oarecum de departe catra nepotul sau.

- Mama mea a fost jupineasa Ilisafta, murmura Jder fara a-si indulci privirile si trasaturile fetei.

- Stiu, Ionut, urma cu blindeta arhimandritul. Ai avut de la comisoaia Ilisafta toata mila. Dumnezeu are sa-i tie in sama fapta cea buna, Ia judecata din urma. Dar fiinta ta e a acelei pacatoase iertate, care te-a zamislit din dragoste si a pus in tine tot ce ai tu bun. Cind rizi ori plingi, cind faptuiesti ori cugeti, se afla in tine o parte din fiinta ei. Nasterea ta se cuvine sa ramiie taina, ea sa nu rusinam pomenirea mortilor; insa eu si cu tine e bine ca s-o stim.

Jder clatina din cap;

- Da.

Parintele Amfilohie il privi cu indoiala.

- As dori sa simt in tine ceva din sufletul bietei mele surori.

Jder ramase privind tot in gol, cu luminile ochilor umbrite. Apoi isi intoarse privirile catra arhimandrit, parind a se lumina. Se scula din jilt si veni Ia sfintitul Amfilohie, luindu-i mina dreapta si sarutindu-i-o.

- Ionut, zise incet Amfilohie Sendrea, nu-i privirea care mi-ar trebui mie. Sa stii ca poate mai multa nevoie am eu acuma de tine, decit ai avut tu pin-acuma de mine.

Nepotul se daduse inapoi doi pasi. La aceste cuvinte se intoarse mirat catra unchiul sau.

- Mihnita si pustie mi-i aceasta viata aici pe pamint, murmura sfintitul Amfilohie. In ziua cind mi-am inchinat fiinta mea lui Hristos Dumnezeu, cind am spus vorbele cele de despartire de toate ale lumii pentru slujba Domnului Dumnezeu, s-a fost savirsit una din nelegiuirile lui Menmet-Sultan. Biruind pe crestini in Rumelia si casapind ostile grecilor, a poruncit hogilor sa se suie in toate turnurile din tirgurile si tinuturile crestine si de-acolo sa strige ca Hristos a fost calcat in picioare. Sa cunoasca toti ghiaurii ca maritul Mehmet nu va avea hodina pina ce n-a cuceri si n-a darima Constantinopole. «Astazi, strigau hogii, e 13 al vostru noemvrie, si la anul, in aceeasi zi de 13, maritul Mehmet se va afla biruitor in Constantinopole si va lasa ostile sale sa prade sapte zile averile autocratorilor, si va da jos toate crucile bisericilor si in locul crucilor va pune semnul lui Mahomet proroc.» Intru aceasta intristare a crestinatatii am primit eu metania mea de monah, in ziua de 13 noemvrie 1450. Nu s-a intimplat plinirea amenintarii la anul, cum au fost strigat hogii; ci dupa trei ani. Sufletul meu a fost tot asa de singerat. Am putin somn, de cite cugete chinuite ma impresoara. Departez de la mine mincarea si bautura, fiind nevrednic de ele. Dau ticalosului trup cit ii trebuie ca sa nu piara cugetul. Si acest cuget sta treaz, intru lucrarea Domnului Hristos. Pentru Domnul Hristos lucrez eu, slujind pe luminatia sa Stefan-Voda. Cu cit ma incredintez ca creste puterea luminatiei sale stapinul meu, cu atita ma racoresc in pojarul amaraciunii mele. Cu cit vedeam vrednicia ta sporind, cu atita nadajduiam inca un adaos puterii stapinului meu.

Ai aflat s-ai mai auzit de la mine ca Stefan-Voda si-a supus si el fiinta paminteasca acestei jertfe. In maria sa Stefan-Voda a pus Dumnezeu puterea sa, ca sa inceapa iar a se lumina intunericul rasaritean. Nu-i alt gind la maria sa, nu-i alt gind la mine decit rascumpararea Cetatii Imparatesti, ca sa punem iar la loc crucile cazute in scirnavia paginilor. Am vrut sa cunosti si tu mai bine mihnirea mea, ca s-aduci o raza. In pustia mea sa mai am macar o legatura cu lumea, printr-un nepot al unei surori ce-am iubit.

Se intinsese un rastimp tacere. In rastimpul acestei taceri se auzi batind de trei ori clopotul din turnul paraclisului domnesc. Era vestirea pentru tabara si tirg ca toata lumea trebuie sa-si conteneasca orice lucrare, deoarece maria sa intra la rugaciune.

- Vine maria sa, sopti sfintitul Amfilohie. Ii aud pasii zanganind. Fii cu luare-aminte.

Cu toate simturile incordate, Jder isi pleca urechea si auzi pasii lui Voda. Parintele Amfilohie ii facu semn spre ferestruica; el ramase neclintit, cu ochii atintiti acolo. In umbra paraclisului, candelele abia puteau pune atita lumina cit sa desluseasca umbra Voievodului, care inainta cu pas rar, cu fruntea plecata si cu palmele impreunate subt inima. Isi lasase sabia si gugiumanul in minile copiilor de casa. Insa isi pastrase briul, pintenii si haina scurta de atlaz verziu. Inainta pina la Maica Domnului si linga prapor si-si puse amindoi genunchii pe lespezi, aplecindu-se cu tot pieptul si asternindu-se cu umilinta, sub privirea prea curatei Fecioare. Se indrepta raminind in genunchi si statu cu fruntea plecata murmurind o ruga.

Atunci Amfilohie Sendrea cuprinse de mina pe nepotul sau si-l duse spre usa chiliei. Scotindu-l din chilie, il impinse cu sine in paraclis si-l aseza fara de nici un c'uvint intr-o strana. Isi lua si el loc intr-o alta strana, alaturi. Cind maria sa isi conteni de murmurat rugaciunea, intoarse putin fruntea, ca sa se incredinteze ca arhimandritul e la locul sau, ca totdeauna la acel ceas al dupa-amiezii.

Amfilohie Sendrea ii dadu semn ca se afla la locul sau, c-un glas blind rostit. Spunea, pentru maria sa, unul din psalmii placuti mariei sale, pe care se ostenise altadata la Vatopedi a-i talmaci de pe scripturile eline in limba moldoveneasca.

Din toata inima multamescu-ti, Doamne;

Povesti-voi toate minunile tale.

Bucura-ma-voi si veseli intru tine,

Cinta-voi numele tau,Prea Inalte l

Cind vrajmasii mei indarapteaza,

Fa sa se poticneasca si din fata la sa piara.

Caci in jiljul tau ai stat, dreptule judet,

Facindu-mi judecata si dreptate.

Dojenit-ai popoarele, zdrobit-ai pe nelegiuiti

Si numele lor in veci l-ai stirpit.

Cazut-a vrajmasul, ruina de-a pururi;

Cetatile i le-ai smuls;

Si amintirea lor a pierit.

Ci Dumnezeu stapini-va in veac

Pentru judet, scaunul sau statornicind.

Deodata, in acel paraclis in care erau numai trei fiinti pamintesti, Jder simti ca se petrece ceva ce-i stringe inima.

Domnul suspina sub privirea Prea Curatei; in ochii sfintitului Amfilohie erau lacrimi. Nu-si putu infringe nici el tulburarea, si. cu greu, stringindu-si cu putere maselele, isi birui plinsul. Cu toate acestea nu se rostisera decit citeva cuvinte. Insa erau subt acele cuvinte tot ce-i spusese arhimandritul despre sine si despre maria sa, despre jertfele lor inchinate lui Hristos. Se socoti mic si nevrednic, si si veni incet-incet in fire, asteptind un cuvint ori un semn de la maria sa, hotarind in sine sa se duca, de va fi nevoie, peste mari si tari intr-a noua imparatie, pentru slujba maimarilor sai.

Isi plecase fruntea. Amfilohie Sendrea isi lunecase iar mina spre umarul sau.

- Sarut dreapta, unchesule, murmura Jder fara sa-si puie buzele, cum i se parea ca trebuie, pe acea mina alba si subtire.

Domnul se intoarse spre iesirea paraclisului. Paru putintel mirat vazind pe Jder, apoi ii zimbi, si-l lovi in trecere de doua ori cu palma pe umar. Sub palma Domnului, Ionut se miscase si pusese un genunchi in pamint.

- Sa te duci, Jder, unde spune parintele Amfilohie a zis maria sa.

- Pentru maria ta, a raspuns Ionut Par-Negru cu indrazneala, ma duc si pe tarimul celalalt.

- I-ai spus? intreba soptit Domnul pe sfetnicul sau de taina.

- Inca nu, Doamne.

Maria sa a ris:

- Unde ai a te duce, Jder, nu-i departe de unde spui. Am nadejde in tine.

Abia de data asta la acel glas patrunzator, mezinul Jderilor si-a simtit pleoapele infierbintate si n-a mai vazut limpede inaintea ochilor. A sarutat mina intinsa spre el a mariei sale si a ramas in picioare in acelasi loc.

- Am treaba cu Voda, i-a soptit unchesul sau Amfilohie; sa vii la mine desara, la aprinsul luminarilor.

- Bine, asa am sa fac, a raspuns Jder inghitindu-si cu greutate uscaciunea gurii.

CAPITOLUL VI

ISTORISIREA UNUI VECHI OM DE ISPRAVA

onut a iesit din paraclis intr-un pridvor strimt, pe urma pe sala copiilor de casa. A dat la lumina pe o usa care raspundea in ograda de dindos. Acolo il astepta Gheorghe Tataru. Se teseau in toate partile slugi ale palatului, osteni in leafa si calarasi, care soseau cu vesti de la tinuturi. Dinspre saivanele si baratcile nemtilor razbea murmur si zvon, caci oamenii isi lepadasera armele si curelele, si se pregateau de ceasul cinei. Umblau sacagii cu antale mari trase de boi pe ulicioarele traganate ale corturilor, umplind ciuberele de la raspintii cu apa. Multi dintre slujitori se gramadisera in fundul vaii, la izvoarele copcite in budaie, lepadind de pe ei sudoarea si colbul. La acest ceas ulita negustorimii se domolise si negustorii stateau pe laicioare, linga obloanele de lemn sprijinite in popi, care in vremea noptii se ridicau inchizind maghernitile.

- Ai gasit gazda, Botezatule? intreba Ionut.

- Nu mai este loc nicaieri, stapine, raspunse slujitorul. Dar cit ai statut domnia ta inlauntru, a venit la mine parintele eclesiarh de la paraclis si m-a intrebat daca eu sint omul domniei tale. Raspunzindu-i ca eu sint, cuviosia sa mi-a spus ca are de la parintele arhimandrit porunca sa ma duca la odaile curtii, sa-mi faca loc pentru cai. In laturea odailor, se afla chilioara cuviosiei sale eclesiarhului. Domnia ta dormi in chilioara, eu afara la prag, iar cuviosia sa undeva, intr-un pod cu fin. Am pus caii la locurile lor, am luat de pe ei tacimurile ducindu-le la chilioara; eclesiarhul mi-a dat cheia si am venit sa te astept. Cit asteptam eu, bag de sama ca se apropie cu fereala un mosneag chior si ma intreaba daca nu-s eu slujitorul comisului Ionut.

- Sint slujitorul comisului Ionut, i-am raspuns. Ai mosii de impartit cu stapinul meu?

Ba nu; dar am a vorbi ceva cu domnia sa.

- I-ai spus tu asemenea vorba, Botezatule? De cind te-ai deprins a sagui cu oamenii? Sa stii ca se face borta in cer ori are sa se cutremure pamintul.

- I-am spus asemenea vorba, stapine, caci a cutezat el, un misel, sa-si inchipuie ca domnia ta ai putea sta la sfat cu dinsul. Mi s-a parut ca-i si baut.

- Ti s-a parut ca-i baut? Poate graia si el asa in dodii.

- Nu, de grait, stia el bine ce graieste; s-a invirtit in jurul meu si m-a tot ispitit. Pare a fi un pribeag din Ucraina. Acu ma gindesc ca poate l-am mai si vazut cindva.

- Ti se pare ca l-ai mai vazut? Si pe ochiul chior purta un petec negru? Si dupa cum graia, ti se parea ca-i din Ucraina? Si ti se parea ca-i jigarit si slab? Si te ispitea, vorbind despre mine, ca si cum m-ar fi cunoscut tare bine? Si nu ti-ai adus, Botezatule, aminte de el?

- Acum parca mi-as aduce aminte, stapine. Cu asemenea om am avut de-a face, mi se pare, noaptea.

- Atuncea spune-i pe nume.

- Asta nu pot. A veni el singur la domnia ta s-a spune care i-i numele.

Ionut Jder zimbi ginditor si-si rasuci mustacioara, umblind in urma slujitorului sau. De unde oare auzise ca hotii lui de cai, cu care avusese val cu cinci ori sase ani in urma, si care se mai petrecusera cu aceeasi repeziciune prin viata lui, acuma facusera popas in preajma Domniei? Intelesese el de alta data la acesti pribegi din pustie dorinta sa intre la o slujba de domn drept-credincios.

- Caci toata viata am pacatuit si vine vremea sa ne impacam cu Dumnezeu.

Parca auzise asemenea vorbe, ori altele la fel, la mosneagul cel chior, tovarasul lui Ratoi. Unde isi va fi lepadat hoitul Gogolea? Acela a fost un voinic, caruia i s-ar fi cuvenit alta soarta.

Cineva i se pusese in cale, in preajma chilioarei eclesiarhului. Ridicind privirile, Jder cunoscu usor pe mosneag. Era imbracat in straie destul de curate de slujitor de casa buna. Avea incaltari de piele, briu cu jungher si cusma cu pana de hultan. Dar era slab si scofilcit si parea bolnav. Ori bause prea mult vin, dupa parerea ce aratase Gheorghe Botezatu. Statea in calea lui Ionut asa incit sa se poata indaparta la orice amenintare.

Cum l-a cercetat, Ionut si-a adus aminte de numele lui.

- Ce faci, mos Ilia? Ce lucrezi aici?

- Cu voia lui Dumnezeu, ma pregatesc sa-mi ispravesc viata, maria ta comise Ionut. Din toti citi ne-ai fost stiut, am ramas numai eu. Mai sufla si capitanul nostru Gogolea dar putina vreme i-a mai ramas, saracutu!

- Cum? Ce este? Vorbeste. As fi dorit sa cunosc ce i s-a intimplat acelui barbat dibaci. Cum i-i sfirsitul? De streang ori de sabie?

- Inca nu se stie, maria ta, raspunse cu umilinta ucrainianul. Daca binevoiesti a ma primi in chilia in care vrei sa intri, iti spun in jumatate de ceas tot ce poftesti a cunoaste.

Ionut il privi lung si-l cunoscu pe mos Ilia slabit si asezat in umbra mortii. Nu atit din mila, cit din dorinta de a afla, porunci Botezatului sa deschida usa chilioarei si sa faca loc de trecere pribeagului.

Era o camaruta strimta, incinsa ca un cuptor de zaduful verii. O laita s-o masuta; s-o rantie de siac atirnata intr-un ungher ca un spinzurat ce si-ar fi rapus viata dintr-o desnadejde ascunsa.

- Lasa deschis, Botezatule, porunci Ionut. Poti sta si tu de straja, dar sa n-auzi nimic din cite s-or spune. Iar daca auzi, sa uiti. Iar cind oi porunci, sa-ti aduci aminte.

Mos Ilia Alapin ii privea cu uimire, parind a gusta ca pe-o dulceata asemenea vorbe.

- Maria ta, suspina el, nu s-ar putea sa raminem numai noi singuri? Cele ce am a spune eu sint taina mare, cu primejdia vietii mele. As putea spune, maria ta, ca-i si cu primejdia altora, fie ei boieri ori misei. Asa ca-i mai bine sa nu fie ureche de om pamintean care s-asculte.

Jder zimbi:

- Mos Ilia, Gheorghe Botezatu nu-i om pamintean; Gheorghe Botezatu e slujitor cu credinta. El n-a umblat bezmetic, cautindu-si cistigul cu sabia ori aici, ori dincolo, dupa cum ii da simbrie unul ori altul. Gheorghe Botezatu s-a asezat in slujba lui, la casa parintelui meu, ohavnic. De aceea acest slujitor al meu mi-i tata, mi-i mama, mi-i frate. Sa steie la locul sau, sa ma apere, Doamne fereste, de vicleniile haidamacilor din salbatacie.

- Af si iar af! se tingui plingind mos Ilia, milostiveste-te, maria ta, si nu ma obijdui cu prepusuri. Daca am gind rau, sa mor in clipa; daca te pindesc cu viclenie, sa-mi crape si ochiul celalalt; daca am in mine gind ascuns, sa se prefaca gindul meu in junghi si sa ma strapunga. Milostiveste-te si asculta. Adevarat ca voinicii din salbatacie n-au tara si slujba lor e dupa dobinda. Dar tare amarite zile am ajuns urmind asemenea rinduiala. Si tare as pofti ca macar la sfirsitul acestei vieti ticaloase sa am stapin care sa-mi fie ca un parinte.

- Sterge-ti lacrimile viclene, si graieste, i-a hotarit Jder. Invatatura mea, pe care mi-a dat-o parintele meu Manole comis, a fost sa iert, dar sa nu uit niciodata. Te-am iertat, poate; fara sa uit. Conteneste si spune.

Mos Ilia si-a inghitit lacrimile si a grait astfel, cu glas plin de umilinta, uitindu-si dintrodata toata jelania.

- Maria ta, cind eram in virsta de noua ani, acasa la mama si la tata, ma tot mustra bunica, mama tatei, si ma certa pentru rautatile mele. «Impielitatule si spinzuratule, tipa la mine bunica, sa stii ca tu ai sa pieri in tara straina. Iar la judecata de apoi, cind are sa cheme Domnul Dumnezeu pe cazacii sai la numaratoare, pe tine n-are sa te afle. Asa ca tu ai sa ramii prapadit si uitat si n-ai sa te bucuri de lumina raiului» Asa se intimpla, maria ta: blastamul babei se implineste. Am sa pier. si am sa ramin uitat.

La noi toate babele fiind prorocite, deasemenea i-a spus o bunica a sa lui Gogolea, ca el n-are sa piara de streang, ci de fier. Cit s-a purtat Gogolea prin lume, a avut multe nacazuri. De streang nu s-a temut; iar de fier ascutit era sa piara de mai multe ori. Pina ce s-a intimplat sa fie in primejdia streangului, ceea ce de mare mirare este pentru noi amindoi.

Cind s-a vestit pina in Podolia ca luminatia sa Stefan-Voievod chiama in leafa voinici pentru razboiul sau impotriva ismailitenilor, noi toti citi eram oamenii lui Gogolea am tinut sfat cu capitanul nostru Grigore Gogolea Ratoi si ne-am gindit asa sa ne rascumparam sufletele de la Diavol. «Am facut destule, zic eu, de-acu sa facem pace cu Dumnezeu si sa ne ducem sa batem razboi cu necredinciosii. De fiecare necredincios pe care l-om taia au sa ni se scada atitea pacate. Si pe linga asta ne alegem si cu buna dobinda.» Ne-am dus la pircalabul cel tinar de la Hotin, dumnealui Duma Brudur si l-am rugat in genunchi ca sa ne primeasca in oastea Domniei. Domnia sa ne-a dat carte la mina si ne-am infatisat la hatmania Sucevii. La Suceava sint multi lefegii; dar pe noi nu ne-a primit hatmania decit in dobinda, cu alte pilcuri de cazacime. Ne-am dus in razboiul de la munteni si ne-am rascumparat fiecare atitea si atitea pacate dupa norocul pe care l-am avut. Unii, dupa ce s-au rascumparat, au pierit, precum le-a fost scris. Iar dobinda lor, cita au fost cistigat-o, am luat-o noi care am fost in tovarasie. La urma urmei, cind au statut harturile, ne-am numarat iar si din tovarasia noastra am vazut ca am ramas trei: Toma lui Bogat, eu si Gogolea.

Dupa ce s-a intors Domnia la Suceava, am poftit iar sa intram in leafa, aratind ispravile noastre, cite capete de ismailiteni am taiat fiecare; dar hatmania nu s-a bucurat prea tare de numarul de capatini pe care am aratat noi ca l-am fi taiat. Eu am poftit sa ma duc sa mor acasa, pentru a inlatura blastamul babei. Aveam destui galbini la chimir din dobinda si nu rivneam decit la milosirdia Domnului Dumnezeu. Dupa cum am mai fost juruit, sa duram un sfint schit si sa petrecem zilele care ne mai ramin in post si rugaciune.

Am purces din Suceava singur. Iar la poarta de catra rasarit a Sucevii m-am oprit s-am statut, avind parere de rau pentru tovarasul meu Gogolea capitanul si pentru tovarasul meu Toma. Am intrat intr-o cuviincioasa crisma si m-am imbatat pentru dragostea lor. Dupa ce m-am trezit, m-am intors ca sa-i caut. Nu i-am gasit, caci si ei isi luasera lumea in cap, si ma cautau si ei pe mine. Asa ne-am cautat unii pe altii, cheltuind toata dobinda. Bine am cheltuit-o si cu multa bautura m-am indulcit. Cind nu mi-a mai ramas nimica, a dat Dumnezeu sa ne intilnim iarasi.

Asa a fost: iar in primavara asta crainicii mariei sale au facut de iznoava strigare de oaste. Atuncea ne-am grabit sa ne infatisam iarasi hatmaniei, si ele data asta hatmania ne-a primit. Deocamdata ne-am vazut satui si imbracati cuviincios. Dupa ce ne-am vazut satui si imbracati cuviincios, intr-o zi Gogolea a stat si s-a gindit si noua nu ne-a spus nimica. A aflat ca vine pe trei zile la Suceava, la porunca parintelui sau, Alexandru-Voda de la Bacau. A pindit ceasul si i-a iesit intru intimpinare, cazind in genunchi. Nu stiu bine ce i-a spus, caci el cunostea mai mult decit noi toate cite se intimpla pe lume. Dupa ce-a grait cite a grait cu maria sa Alexandru-Voda, s-a intors la noi la gazda si ne-a spus:

- Haidamacilor si fratilor mei! sa stiti ca Grigorie Gogolea a gasit o comoara.

Intreb:

- Ce fel de comoara?

- Am ingenunchiat, zise el, la maria sa Alexandru-Voda, si i-am adus aminte de cite valuri a avut maria sa cind era fecioras, si i-am spus eu unele lucruri pe care nu le stia maria sa Alexandru-Voda.

- Ce i-ai spus?

- Nu i-am spus sa-i placa, ci i-am spus ca sa aiba credinta in mine. Si m-am plecat la mila mariei sale, aratindu-i ca poftesc sa-l slujesc cu vrednicie la orice ar avea nevoie.

Atuncea m-am uitat eu la capitanul nostru Grigorie Gogolea Ratoi si nu mi-au placut asemenea vorbe. Zic:

- Ce fel de slujba e asta? Si ce fel de folos ai?

- Folosul e dupa cum stii sa-l negutezi, zice Gogolea rizind; iar slujba-i dupa gusturile mariei sale.

Am stat si m-am uitat la Gogolea. Fac cruce si incredintez c-am stat si m-am uitat la el cit am baut noi tustrei cite o masura de vin.

Intreb:

- Tu ce zici, Toma lui Bogat?

- Eu ce sa zic? Unde se duce capitanul Grigorie, ma duc si eu.

- Ba eu iaca ce spun, capitane Grigorie si Toma lui Bogat. Imi prisoseste cite am patimit pina acuma. Am ajuns la fund; dealurile pentru mine au mai crescut si drumurile pentru mine s-au mai lungit. Daca nici acuma, cind am gasit pita la liniste, nu mi-oi agonisi pentru suflet si pentru pomenire, apoi stiu ca ma duc de-a dreptul in traista lui Sarsaila. Voi duceti-va la slujbe ce ati mai avut, caci sinteti mai tineri decit mine; eu ramin unde sint rinduit, la odai, sa stricnesc caii, ori sa-i curat de ariceala, ori sa-i spintuiesc. Ma culc pe linga foc; priveghez cazanele cuhniilor. Eu stau aicea.

- Mos Ilia, ai ajuns in mintea bunica-ta, zice Ratoi.

Zic:

- Am ajuns la cumintenie, capitane. Vreau sa mor ca un crestin.

Asa. Gogolea s-a intors si a dus raspuns mariei sale Alexandru-Voda, cum ca el si Toma cad la mila mariei sale si ca-l roaga sa-i primeasca in slujba anumita a mariei sale, cerindu-i de la luminatia sa Stefan-Voda, stapinul cel mare.

Luminatia sa Stefan-Voda a zis iubitului sau:

- Ti-i dau.

Gogolea si Toma si-au pregatit caii, si-au pus la oblincuri desagii, mi-au poftit sanatate si s-au dus in slujba la Bacau, la curtea mariei sale Alexandru-Voda; iar eu am ramas lacramind, ca unul ce ma desparteam de tovarasii mei cu care o viata am impartit pinea.

Ducindu-se ei la curte la Bacau, au petrecut bine, avind de toate cu imbielsugare. A poftit maria sa intr-un rind sa se duca in taina undeva, avind paza sabiile tovarasilor mei s-au dus si i-a placut cum s-au purtat tovarasii mei. Asa ca i-a batut pe spate si i-a laudat.

Pe urma asculta ce-am sa-ti spun acuma, jupine comise. Fa semn tatarului domniei tale, ca sa n-auda. Caci si ceea ce spun eu e cu primejdie. Iar ce i-a indemnat maria sa Alexandru-Voda pe tovarasii mei era si mai cu primejdie.

Zice maria sa:

- Din ce am stiut si din ce aflu, vad c-am ajuns sa urasc ce-am iubit. Caci am avut un prietin care m-a vindut. Acel prietin sta in cutare loc, la Timis, la malul Moldovei si se afla la grajdurile domnesti comis al doilea. Poftesc a-i plati macar parte din cita obida mi-a agonisit el mie. V-ati dus voi odata, pe cind eram eu tinar buiac si fara minte, ca sa rapiti, ori sa oboriti un harmasar al mariei sale parintelui meu; s-atuncea n-ati avut noroc. Ce-ar fi daca v-ati duce acuma, ca sa izbinditi o fapta la fel? Vreau sa se cunoasca astazi ca faima comisilor carora Domnia le cauta atita in coarne, ca asemenea faima cade la pamint, si am eu barbati mai tari decit maria sa. Va poruncesc sa va duceti spre a savirsi asemenea isprava; si rasplata are sa va fie cum nici n-ati visat.

Capitanul Gogolea - pe cit mi-a spus pe urma - a stat s-a cugetat s-a cerut doua zile de gindire.

- Ba sa te gindesti acuma, i-a poruncit Alexandru-Voda; te-am luat in slujba mea ca sa faptuiesti, nu sa gindesti. De gindit ma gindesc eu.

Capitanul Gogolea a oftat s-a cirnit din nas. Ajunsese la strimtoarea pe care i-o pomenisem, cind m-am lepadat de asemenea slujba. Iaca, nu-i bun, Gogolea. Tu esti barbat intelept, stii a cumpani toate si bagi de sama ca nu-i bine. Cind te-ai hotarit sa intri in asa slujba, te-ai hotarit usor caci toata taina era cit un graunte. Acuma din acel graunte a crescut s-a inflorit o matraguna otravita. Cum sa indraznesti a savirsi o fapta impotriva stapinului celui mare? Acela numai un deget, numai un deget il misca, si gata. Sintem sub talpile luminatiei sale Stefan-Voda ca niste seminte de cinepa. Cum e puricele subt unghia muierii, asa sintem noi sub bratul lui gidea, - cind a da luminatia sa instiintare din coada ochiului. Daca izbindim, in mare primejdie ne aflam. Dar se poate sa nu izbindim, caci acolo sint niste comisi cu care noi am avut de-a face. Ne-am dus cu mai multa putere si nu ne-a mers bine. Acuma acei comisi sint in anii puterii lor, iar noi am mai slabit. Vra sa zica, rau e intr-un fel; si tot asa de rau intr-alt fel.

- Maria ta Doamne Alexandre, zice Gogolea, noi nu ne-am tocmit pentru asemenea slujba cu primejdie; si tare greu ne-a fi sa savirsim ce poftesti maria ta.

Atuncea maria sa l-a privit lung s-a zis:

- Bine.

Dar Gogolea baga de sama ca numai bine nu-i. Caci maria sa Alexandru-Voda se facuse verde la obraz si-i tremura mina stinga pe plaselele jungherului. Poarta maria sa totdeauna la cingatoare un jungher scurt, cu plasele inflorite cu aur.

Iti dau o zi de gindire, Gogolea, a spus maria sa.

Asa glas avea maria sa Alexandru-Voda, incit lui capitanul Gogolea i s-a subtiat inima.

- Am inteles, maria ta, a raspuns el cu sfiala, si, plecindu-se, a sarutat poala straiului mariei sale.

Capitanul Gogolea si cu Toma lui Bogat s-au dus la chilia lor si s-au asezat cu fata in sus pe culcusuri. Stateau si se gindeau, stateau si se gindeau, dar de spus nu spuneau nimica. Daca i-ar fi palit cineva cu jungherul in acea clipa, din trupul lor n-ar fi curs o picatura de singe. Ce-i de facut? Zice la urma Toma. Sa ne ducem si sa cadem la genunchii mariei sale si sa-l rugam sa ne ierte.

- Du-te tu si fa asta, Tomo. Eu ma tem.

- Atuncea capitane Grigorie, sa ne ducem si sa-i spunem ca primim.

- Asta-i mai bine, raspunse Gogolea. Spunem ca primim; ne ducem si nu ne mai intoarcem. M-am saturat de asemenea pine. Om gasi noi un drum pina la capatul lumii.

- Asta-i hotarirea cea mai buna, capitane Grigorie. Du-te s-o spune mariei sale.

- Ba eu nu m-oi duce, Tomo. Du-te tu. Eu ma tem. Toma lui Bogat s-a ridicat din culcus, si-a luat inima in dinti si s-a dus la maria sa.

- Am venit sa dau raspuns la maria sa, zice el aprozilor; dati-mi drumul sa intru; is cu graba.

Raspunde unul:

- Intrarea la maria sa nu-i sloboda. Mai asteapta si-i intra dupa aceea. Acuma maria sa a chemat la sine pe capitanul slujitorilor curtii, domnia sa capitan Balan.

- Dar de ce l-a chemat?

- Nu se stie; are a-i da o porunca.

- Atuncea eu ma duc si ma intorc pe urma.

- Stai, zic aprozii; parca spuneai ca esti cu graba. Iaca iese si domnia sa capitan Balan.

Chiar atuncea iese capitan Balan si da cu ochii de Toma lui Bogat.

- Ce este, Toma? intreba rizind dumnealui capitan Balan.

- Am venit, raspunse Toma, s-aduc raspuns mariei sale Alexandru-Voda.

Capitanul Balan a stat o tira in cumpana. Era om blind din fire.

Zice dupa aceea :

- Bine, Toma; intra la maria sa si spune ce ai de spus; eu te astept aici.

Intii a intrat aprodul sa ceara voie. Cit a stat aprodul la maria sa, Toma a tacut asteptind. Deasemenea tacea asteptind si capitan Balan.

Iese aprodul si-i face semn lui Toma sa intre.

Maria sa Alexandru-Voda se afla in mijlocul camarii si a intors spre Toma numai o clipa sprincenele incruntate. Dupa aceea nu s-a mai uitat la el; se uita cind spre fereastra, cind spre un ungher al camarii, la soba.

- Spune.

Toma a venit, a ingenunchiat si a sarutat poala straiului mariei sale.

- Maria ta, ne-am hotarit sa ne ducem.

- Asa?

- Da.

- Esti bine incredintat de asta?

- Maria ta, sintem incredintati.

- Asa? Hm! Pe tine mi se pare ca te chiama Toma. Si pe celalalt il chiama Gogolea. Cind a iesit de aici, Gogolea s-a inchinat cuviincios. De ce n-ai facut si tu tot astfel?

- Eu m-am inchinat acuma, maria ta, s-am sarutat poala stralucitului strai.

- Bine. Du-te si spune lui capitan Balan sa implineasca ce i-am poruncit eu.

Atuncea, la aceste vorbe apasate, Toma lui Bogat a vazut doi voievozi dinaintea sa, pe urma patru voievozi cu capetele cit stamboalele. Maria sa a batut din palme : canaturile usii s au dat in laturi si capitan Balan l-a luat de mina dreapta pe Toma. Se stia ca mina aceea a lui Toma e mai primejdioasa decit orice. De ea s-a atirnat si unul din aprozi; iar celalalt a desfacut curaua lui Toma si i-a luat sabia.

In rastimpul cit Toma s-a fost aflat in solie, capitanul Grigorie Ratoi n-a stat lenes. Avind incredere in prorocia asupra mortii sale, s-a ridicat cu o graba mult mai mare decit alte grabi, s-a repezit la odai, a pus saua pe cal cit ai scapara s-a purces fara zabava. A strigat la poarta de dindos:

- Slujba mariei sale!

Si s-a dus cum se duce bicasul cel rotunzit din pusca; asa s-a dus.

In vremea asta, capitan Balan a dat pe Toma in mina slujitorilor, sa-l vire sub turnul portii in beci si sa-l puie cu picioarele in butuc. Dupa aceea s-a dus la chilia unde stia ca are a gasi pe Gogolea. Ia-l pe Gogolea de unde nu-i! Racnete in toate partile, porunca sa incalice calarasi pe par si sa-l alunge pe fugar. Sa-l ajunga numaidecit si sa-l aduca inapoi, ca sa-l poata ridica gidea in furci alaturi de sotul sau Toma lui Bogat.

L-au alungat astfel unii si altii pe capitan Grigorie; s-au trimes pretutindeni vestitori. A avut noroc Gogolea sa nimereasca aicea la Vaslui tocmai cind se aseza maria sa in tabara pe vara. Stia ca ma are si pe mine prietin intre slujitorii Domniei. Ma trezesc cu el, trudit si flamind.

- Ce este, frate draga?

Imi spune el toate: asa si asa.

- Ce vrei sa faci?

- Acuma dupa ce mi-ai dat sa mininc, mos Ilia, si mi-am venit in fire, cata sa fac ceva, ca sa-mi scap viata. Sa ma duc sa cad la picioarele luminatiei sale Stefan-Voievod, sa-i spun lui, nu stiu daca ar fi bine. Tata fiind al lui Alexandru-Voda, s-ar supara de ce i-as spune si moartea nu ma mai poate ocoli. Potrivit ar fi mai degraba sa ma infatisez la sfintitul Amfilohie, credinciosul cel mai de aproape al luminatiei sale Stefan-Voievod. I-as spune sfintiei sale toate cu mare luare-aminte, si m-as ruga sa cerceteze daca socoate de cuviinta, spre a afla adevarul; iar pina ce-a afla adevarul, sa-mi apere viata. Stiu ca atirna asupra mea sabie tinuta numai intr-un fir de par. Nu ma tem de streang. Numai de sabie. Sa ma tie pentru slujba luminatiei sale, si pentru razboiul mariei sale, ca sa pier de sabie.

Zic eu:

- Gogolea baiete, nu-i bun gindul tau. Caci si sfintitul Amfilohie va sa apere pe Voda de suparari si pe feciorul lui Voda de pira; asa ca primejdia pentru tine e tot una; te prapadesti.

- Ba mos Ilia, imi raspunde Gogolea, eu stiu mai multe decit tine; si din ce-am vorbit cu feciorasul Domniei, am inteles si mai multe. Eu imi pun capul sub mina arhimandritului.

A avut el dreptate. Asa a facut si i-a priit bine. M-am bucurat deocamdata; si pe urma m-am mihnit, caci am aflat veste de la Bacau, ca pe Toma lui Bogat l-au ridicat in furci si-n streang. Am lacramat pentru fratele meu Toma, ca i-a fost astfel sfirsitul, cum nu m-am asteptat niciodata pentru asemenea barbat vrednic. Si de-atunci ma tem sa se afle cumva ca Gogolea e aici in tainita sub paraclis, il tine inchis, cum se cuvine, sfintitul Amfilohie si-l privegheaza mai ales eclesiarhul Emilian. Dar stiu eu? Poate sa afle maria sa Alexandru-Voda. Ori primeste veste de la Bacau, ori ii spune cineva cind vine maria sa aici, la parintele sau. Daca se intimpla asta, eu nu mai pot da pe viata lui Gogolea nici un firfiric S-apoi atuncea ma pot pune si eu la pamint cu minile pe piept, implinindu-mi veleatul. Sa ma paleasca gidea la timpla cu maciuca, sa se ispraveasca toate.

Jder a ascultat cu liniste si luare-aminte istorisirea lui mos Ilia Alapin.

A stat si s-a mai gindit un timp. Dupa aceea a intrebat:

- Mosule, de unde stii toate? Ti le-a marturisit Gogolea? Ai fost si l-ai vazut?

- Am fost. A trimes el singur rugarea sfintitului Amfilohie ca vrea sa ma vada. Vrea sa-si faca diata. N-are alt prietin in lumea asta; numai pe mine ma are. E si bolnav si numai eu ii pot scoate cu stricneaua doua litre de singe. L-am tamaduit eu si altadata, in acelasi fel.

- Vra sa zica, toate le stii de la el?

- De la el.

- Dar cu Toma, cu capitan Balan si cu Voda Alexandru, de unde ai aflat cum a fost?

- Acelea le stiu de la aprozii mariei sale Alexandru-Voda. Cind a venit la tabara luminatiei sale, in petrecere. Atuncea am stat de vorba cu dinsii; si la un pahar de vin, am aflat.

- Altcineva nu poate sti? si nici nu poate afla?

- Cine sa afle si de unde, maria ta comise? Eu, cind ma aflu beat, stau mut ca  pamintul. Nu pot da chezasie pentru parintele eclesiarh Emilian; incolo de unde sa se stie? De la parintele arhimandrit?

- Nu, mos Ilia, de la sfintitul Amfilohie nu se afla nimic. Cred ca si parintele Emilian are canonul muteniei. Dar de ce mi-ai spus dumneata mie?

- Ai dreptate, maria ta; se cuvine sa-ti arat si asta Cind am fost s-am vorbit cu Gogolea, si i-am scos singe de la mina stinga cu stricneaua, mi-a poruncit el sa te caut pe domnia ta si sa-ti spun ca i-i in primejdie capatina si te roaga in genunchi sa te duci sa-l vezi. Caci stiind multe si intelegind si mai multe, ti-a putea fi si domniei tale de folos.

- Prea bine, raspunse Jder Asa am sa fac, mos Ilia, am sa ma duc sa-l vad.

Jder n-a mai ascultat cum se tinguie si-l blagosloveste, invaluindu-l cu privirea ascutita de la ochiul sanatos, pribeagul din Ucraina. I-a poruncit sa-l lese singur, s-a stat cu coatele pe genunchi in chilie, cumpanind in sine ce are de facut.

Incet-incet, l-a cuprins umbra amurgului. Zgomotele si murmurul curtii scazusera. Treceau din cind in cind la odai slujitori si cai. Gheorghe Botezatu se desprinsese din prag de doua ori si se intorsese.

- Domnia ta nu cinezi nimica?

- Spus-ai ceva, Botezatule? rasari Jder.

- Am intrebat daca poftesti sa te culci flamind, stapine. Am pita si brinza

- Ada-ncoace. Astept raspuns de la sfintitul Amfilohie. E mai bine sa ma duc la cuviosia sa satul. Nu l-am vazut ospatind niciodata.

Inca mesteca incet si cufundat in ginduri pita uscata si brinza destul de iute, cind s-a infatisat la el eclesiarhul, parintele Emilian, ca sa-l cheme la prea cuviosia sa arhimandritul. Jder a poftit apa si si-a potolit setea dintr-un cofaiel; dupa aceea s-a sters la gura cu dosul palmei si a urmat pe eclesiarh. Strajile de nemti erau la porti si-n cornurile curtii; se facea intuneric cu cer inourat. Jder cerceta imprejuru-i tot, cautind sa-si dea sama de toate rinduielile Domniei. N-avea nevoie sa stie numaidecit; dar avea o inclinare a firii de a-si intipari in minte tot ce vede si aude. In acelasi timp alte ginduri de ale lui, neadormite, se luminau in el, cum se luminau unde si unde stele printre imbulzelile de nouri. Intre altele isi facea socoteala numarind: unchesul Amfilohie, unul; postelnicul Stefan, doi; el insusi, trei; mos Ilia Alapin, patru; Grigorie Gogolea Ratoi, cinci. Dintre atitia citi stiu taina care pune in primejdie tihna lui Voda Stefan, in vremea cind luminatia sa are mai multa nevoie decit oricind sa fie tare si sa-si pastreze cumpana, cel putin doi sint adaos prea mult. E destul si prea destul ca stiu unchesul Amfilohie si Stefan Mester postelnicul. Cei doi pribegi din pustie ar fi mai nimerit sa nu stie si sa nu fie. Acest gind aspru incepea sa se statorniceasca in el, pe cind patrundea in chilia arhimandritului, linga paraclis.

Parintele Amfilohie il primi cu totul altfel decit era obisnuit Jder. Il primi ca pe un fiu, indemnindu-l c-o voce blinda si moale sa se aseze in jiltul unde mai statuse in acea zi. De si intelegea ca asa se cuvine sa fie primit de data asta, dupa cele ce se spusesera, totusi Jder isi pastra stapinirea de sine pentru cele ce aveau sa urmeze.

- Stind si cugetind la toate cite stii si tu, a grait parintele Amfilohie. Te-am cerut mariei sale pentru o slujba de cea mai mare taina, care ne poate aduce folos nepretuit.

Ionut Par-Negru hotarise deocamdata, in sine, sa taca.

- Poate aduce folos nepretuit adica mariei sale si intocmirilor pe care le-a pus la cale maria sa. De cind luminatia sa Voda Stefan s-a miscat cu ostile la munteni, se chiama ca a deschis razboiul cu ismailitenii, pipaindu-i. I-a batut in mai multe parti. Acuma se simte in stare sa se masoare iarasi cu Mehmet-Sultan si de aceea-si face maria sa pregatirile pe care le vezi, si altele pe care nu le vezi. Pune la cale unele ce cunosti, si altele ce nu cunosti. Fiind maria sa ctitor la Sfintu Munte, noi avem monahi care se duc la Aton si vin de acolo. Acolo, la Aton, sint sase sute de lacasuri sfinte si sase mii de monahi, traind in rinduielile credintii celei adevarate. Cu toate ca Antihrist a pus piciorul pe grumazul crestinatatii si pretutindeni ori a darimat, ori a pustiit, ori a prefacut in geamii sfintele noastre biserici, acolo la Sfintu Munte cetatuile lui Hristos au ramas nevatamate. Cum se aflau sfintele manastiri de acolo in vremea imparatiei crestine, asa sint si acuma, avind cartile si odoarele de la imparatii vechi; numaicit clopotele au contenit, din porunca lui Belzebut; insa este invoire sa sune toaca. Acei monahi nu pot fi popriti de a iesi de la Sfintu Munte, si de a intra la Sfintu Munte. Au cercat ismailitenii sa-i popreasca si sa-i inchida acolo ca intr-o lume deosebita, dar nu se poate. Cu voia lui Dumnezeu, slujbasii sultanilor au prins a se indupleca de mult, gasind s-un folos in aceasta; s-acuma se poate umbla destul de slobod. Asa fiind, cuviosii monahi care umbla prin imparatia necredinciosilor, foasta altadata imparatia credintii drepte, baga de sama la cite se fac ori se spun de catra dregatorii Sultanului. Veste de ce afla ei intra la Sfintu Munte, si de acolo raspunde pina la noi. Astfel putem afla cind si cum se misca ostile necredinciosilor si care sint pregatirile ce se fac impotriva crestinatatii. Aflindu-se la curtea luminatiei sale, ca si la alte curti ale domnilor crestini, oameni anume veniti care stau ca negustori, ori ca mesteri, afla prin acestia si domnii crestini instiintarile ce ne vin noua. Astfel Angelo, barbierul luminatiei sale, pare a fi aicea numai un sarman mester; insa el trimete vesti stapinilor sai, la Venetia.

Parintele Amfilohie se opri o clipa.

- Inteleg, vorbi Jder neclintit in jiltul sau.

- Acuma, urma arhimandritul, eu am socotit ca ar fi mai bine sa se duca un ostean in imparatia lui Mehmet. Sa umble, sa auda, sa ajunga la Aton si sa cerceteze si acolo, si cele aflate si vazute sa le aduca el singur luminatiei sale. Ca barbat din tagma razboinicilor, mai bine isi da sama de toate si instiintarile lui sint mai de folos mariei sale.

- Inteleg si asta foarte bine.

- Ai sa intelegi deasemenea, Ionut, tot asa de bine, caci esti barbat ager, de ce m-am gindit eu tocmai la tine. S-ar fi gasit poate si altcineva, caci vitejii si inteleptii nu lipsesc luminatiei sale. Dar eu am socotit ca la folosul pe care-l aduci tu stapinului nostru se adauga insusi folosul tau. Pina ce s-or pune la cale impacarile si s-or potoli zavistiile, e bine sa fii departe, precum am mai spus. Deci, dupa porunca luminatiei sale, te duci la Sfintu Munte, la manastirea Vatopedi, ca sa cauti acolo pe ieromonahul

Stratonic, trimes de noi mai inainte acolo. Dupa ce-l cauti si-l gasesti pe Stratonic si cercetezi si afli si altele, te intorci fara graba. Dupa cit cunosc eu, ostile lui Mehmet se aduna in Rumelia. Inca nu se stie pentru ce anume se aduna aceste osti. Soliman-Beg, carele a fost pina acum la Scutari, in razboiul cu venetienii, are porunca de la Mehmet-Sultan sa ieie sub mina sa, cu mare strasnicie, aceste osti ce se aduna in Rumelia. Eu ma induplec a crede ca aceste osti cu Soliman-Beg au sa se indrumeze la Dunare si-n Tara Romaneasca. Atuncea, din Tara Romaneasca insamna ca intra in Moldova. Ar trebui sa stim ce osti, cite osti, ca sa-si puie la cale luminatia sa toate apararile. Ai inteles si asta?

- Am inteles.

- Sa mai stii ca, pentru un barbat istet, treaba nu-i cu primejdie. Paginii au aratat putere pina acuma si au stropsit atitea osti ale crailor crestinatatii, incit ei nu pot crede ca poate fi cineva pe lumea asta care sa le steie impotriva. Oricit de vrednici si viteji ar fi unii crai si domni crestini, osmanliii au legamint si fagaduinta de la prorocul lor ca nimic nu le poate sta in cale. Au sa razbeasca pretutindeni din an in an si intruna pina ce au sa aiba deplin in stapinirea lor toata crestinatatea pina in Tara Frincilor. Fiind ei atit de semeti si bizuindu-se numai pe putere, nu sint atit de bagatori de sama la iscodirile mintii. Se tem mai mult de sabia decit de mintea crestinilor. Tu iti lesi la Dunare sabia si te duci numai cu mintea. Bine ar fi poate, ori la dus ori la intors, sa cunosti ce se pune la cale in Cetatea Brailei, unde, pe linga turci, se afla si boieri munteni, dusmani ai mariei sale, precum si Mihu, acel pribeag care a savirsit atitea uneltiri la Iesi, precum si Agapie Ciornohut, acel in casa caruia s-a savirsit taierea lui Bogdan-Voda. Multa vreme nu s-a stiut nimica de Agapie Ciornohut, fugit in Ardeal cu Petru Aron-Voda. La pieirea lui Petru Aron-Voda, Ciornohut a scapat in Tara Romaneasca. Oameni ai luminatiei sale l-au cautat la munteni, fara a-l gasi, spre a-i da plata cuvenita pentru fapta. Acuma aflu ca-i in raiaua Brailei. A venit vremea pentru luminatia sa Stefan-Voda sa taie de pe catastiful sau si aceste doua nume, ca sa se aline pe ceea lume sufletul parintelui sau Bogdan-Voda.

Jder s-a inchinat spre unchesul sau:

- Am sa ma duc, precum mi se porunceste.

- Ai cugetat bine, Ionut?

- Am cugetat destul. Cind trebuie sa plec?

- Poti pleca intr-o saptamina, ori in zece zile, ca sa ai vreme de pregatire. Nu cai, arme si merinde; de aceste n-ai nevoie. Trebuie sa te pregatesti asa, ca sa nu te banuiasca nimeni ca te duci. Nici tatal tau, nici fratele tau sa nu te stie. Cunoscutii sa nu te mai cunoasca si nimeni sa nu-ti spuie pe nume. In toate serile sa vii la mine, ca sa-ti deslusesc cite nu ti-am deslusit. Pe urma sa te duci; nici eu sa nu stiu cind pleci. Am sa ma bucur cind te vei intoarce.

Jder se sculase din jilt. Unchesul sau il imbratisa, apropiidu-si barba rara de timpla lui.

- Acuma te duci? Du-te. Mini, te chem eu, la ascultare.

- Nu ma duc inca, unchesule; mai am ceva.

- Atuncea spune; sint gata sa-ti indeplinesc orice dorinta.

- Nu te lega usor, unchesule, raspunse Ionut, rizind. Caci am sa cer sa-l vad si poate sa mi-l dai pe Grigorie Gogolea Ratoi, care se afla in inchisoare aici.

Arhimandritul facu un pas indarat, cu ochii crescuti.

- Ai aflat tu asta? Stii ca am in prinsoare pe Gogolea?

- Stiu. Acuma un ceas s-a infatisat la mine alt blastamat si mi-a dat lamurire.

- Ucrainianul cel chior?

- Intocmai. Iata doi iscusiti care stiu ca si noi ce suferinta are slava luminatiei sale. Gogolea a si spus lui mos Ilia ca asta ar fi comoara lor. Insa batrinul intelege mai bine ca asemenea comori sint cu primejdie. Poate ar fi potrivit sa fie coborit si mos Ilia in beciul de sub paraclis, ca sa tie tovarasie lui Gogolea pina le va veni vremea sa li se inchida la amindoi clonturile.

- Ce spui tu e destul de intelept, Ionut, ingina blind arhimandritul.

- Da, unchesule.

- Dar eu am socotit ca asta-i dovada mea, pe care o tin eu pentru luminatia sa, la o trebuinta. Incolo, ce folos ar trage Domnia din pieirea unor misei? Batrinul mai intirzie aici din dragostea ce are pentru capitanul sau Ratoi. Daca-l slobod pe Ratoi si-mi ridic de deasupra lui mina, amindoi trec iar in pustie de unde au venit si li se prapadesc urmele. Acolo unde s-or duce, vorbele lor n-ar mai avea putere nici noima.

Jder clati din cap cu indoiala:

- Asa pare sa fie, unchesule. Dovada ce am intocmit eu, e mai buna. Zalogul ce ai e de putin pret. Poti sa-l lesi sa se duca, ori mi-l dai mie sa-l intrebuintez eu.

- Iti trebuie pentru ceva? N-as crede ca ti-ar face trebuinta unde te duci. Oamenii de teapa asta pot fi viteji, dar fara statornicie; adulmeca numai folosul, cum fiara adulmeca prada.

Jder statu o clipa pe ginduri.

- Cuviosia ta te gindesti la toate, unchesule, raspunse el c-un glas siret invaluit. Gogolea mi-a trimes raspuns prin Ilia Cazacul si ma jura pe toti Dumnezeii sa ma induplec a-l vedea. Cunoaste ca la mine n-are mult har; de aceea ma incinta ca ar sti sa-mi spuie cite-n luna si-n stele, pentru folosul meu. Eu cuget asa, ca sa ma invoiesti sa-l vad, unchesule. Dupa asta iti spun eu ce pret mai poate avea asemenea marfa. Ori sa nu mai steie aici in preajma luminatiei sale si sa se duca sa-si caute urmele vechi la Pragurile Niprului, ori, daca mai poate fi de folos, sa-l slobozi si sa-l trimeti cu sotul sau intr-o slujba folositoare Domniei. Daca s-or intoarce, sa le fie mare dobinda si deplina mila domneasca. Daca nu s-or intoarce, sa se ceteasca iertarile pentru sufletele lor. Socot ca nouazeci si noua de zile s-ar cuveni sa se ceteasca asemenea iertari

- Da-da suspina arhimandritul; astfel se pot imputina cunoscatorii de taine.

Jder il privi pe unchesul sau cu indoiala; dar acesta ii zimbi cu dragoste adevarata.

- Cred ca nu ma insel, incepu iar intr-un rastimp parintele Amfilohie; gindul tau ar fi sa-i indemn pe acesti barbati vrednici catra raia.

- Da, unchesule, se indulci Jder. Amindoi l-au mai slujit pe dumnealui Mihu, neprietinul luminatiei sale. Se chiama ca acuma scapa din prinsoare si nimeresc la Braila, isi gasesc un stapin vechi si se grabesc sa-l slujeasca iarasi. Ii spun adevarat ori minciunos toate cite sint aici, la Vaslui. Dupa aceea, cumpanind foloasele, or incerca sa faca asa cum socot eu ca-i mai bine. Cam de asemenea negutatorie as pofti sa vorbesc eu cu capitanul Grigorie Gogolea.

- Bine; sa vie parintele Emilian, sa-i dau porunca. Te vei duce mine dimineata, pe lumina. Pentru robii nostri din hrube, n-avem in vremea noptii nici faclii, nici opait de seu. Ii mai poruncesc lui parintele Emilian sa-ti mute culcusul aicea, in apropierea mea, ca sa te am la indamina cit mai stai in tabara. Se afla de cealalta parte a paraclisului o chilie intocmai ca asta in care ne aflam acuma. Gazduiesc in ea oaspeti de sama. Potrivita este si pentru un nepot prea iubit al meu.

Sfintitul Amfilohie batu din palme si parintele eclesiarh Emilian se infatisa numaidecit. Cuviosia sa afla cu multa bucurie ca n-are sa mai doarma intr-un pod cu fin. Si pofti pe Jder sa-l duca la chilia de oaspeti mari.

- Aicea intra numai obraze alese, sopti el lui Ionut Par-Negru, calauzindu-l cu faclioara in incaperea poruncita. Cind binevoieste sa vie maria sa Alexandru-Voda de la Bacau la parintele sau, apoi aicea hodineste.

- Aicea? Se mira Jder; chiar in chilia asta? si in acest pat?

- Aici, precum spun, jupin Ionut.

- Asta-i o intimplare mai ciudata decit toate, murmura Jder ginditor.

Isi trimese apoi prin parintele Emilian raspunsurile si poruncile catra Gheorghe Botezatu. Si hotari eclesiarhului ceas pentru vederea capitanului Gogolea.

CAPITOLUL VII

INTILNIREA CU AL DOILEA OM DE ISPRAVA SI CUNOSCUT VECHI AL LUI JDER

u toata truda pe care o simtea in madularile sale dupa o zi de umblet si framintari, Ionut Jder mai statu treaz inca un rastimp indelung. Tragea de pe el straiele si le impingea pe un scaun, fara sa le vada; isi lepada o ciubota la un capat de pat si alta la alt capat. Se uita imprejuru-i cercetind zidurile, soba si ferestrele. Una din ferestre, mai mica, raspundea, ca si la parintele Amfilohie, in paraclis; cealalta raspundea in ograda curtii, deasupra unor acoperisuri de la alte cladiri mai mici decit casa domneasca. Dupa a sa socotinta, acele cladiri duceau din una in alta pina la odai si pina la chilioara unde statuse de vorba cu mos Ilia Cazacul.

Gheorghe Botezatu intrase cu pasi moi si culesese toate lucrurile aruncate ale stapinului sau. Cind iesi el, Jder il urma pina la usa, cercetind incuietoarea si aruncind o privire in sala, unde stateau de veghe doi copii de casa cu sabiile goale. In sala aceea fara indoiala raspundea si iesirea de la iatacul Domnului.

Inchise usa tragind zavorul. Cind se lasa pe culcus si se intinse cu fata in sus, vazu in bagdadie tremurul luminii de la faclia de ceara care ramasese aprinsa pe masuta. Se scula sa stinga faclia si atunci i se intoarse, din simtirea lui treaza din fundul fiintii, ca un fel de bagare de sama. Punind luminarea de ceara in picusul ei, pe marginea masutei, parintele Emilian eclesiarhul rostise mai mult soptit, cum ii era obiceiul, citeva cuvinte. Jder le lasase sa treaca, fiind cu auzul si intelegerea tulburate de truda. Acuma insa isi dadea sama ca monahul a spus ceva care-i face lui trebuinta sa nu uite. Statu linga faclie, silindu-se a-si aduce aminte. Sufla in faclie si o stinse si cauta prin intuneric culcusul, asezindu-se cu fata in sus. Atitarea ii alungase deocamdata somnul. Il invaluia iarasi ca un abur truda, cind ii veni stiinta ca parintele Emilian vorbise despre intoarcerea apropiata a lui Sandrel-Voda de la Bacau. Acea intoarcere nu poate sa fie, isi facea el socoteala zimbind, decit «dupa o saptamina, ori zece zile» asa cum ii rinduise vremea pentru slujba sa sfintitul Amfilohie.

- Asta voiam sa stiu, asta voiam sa stiu ofta el intorcindu-se pe-o coasta, cu fata la parete, incordarea i-a trecut. A adormit.

A doua zi dimineata, cind sari din asternut si trase zavorul, gasi pe Gheorghe Botezatu la prag, cu straiele si incaltarile gata intr-o mina si cu ligheanul si ibricul in alta. Se imbraca, isi pieptana pletele; tatarul ii barbieri obrazul c-un brici care totdeauna era ager. Ii turna sa se spele. Se lasa in voia slujitorului; toate le facea parind pe jumatate adormit, caci iarasi era intepat de cugetarile lui din ajun.

Dupa aceea se infatisa parintele Emilian, cu cheile de la beci si c-un slujitor cu sabie. Il lasara pe tatar sa grijeasca chilia. Jder, monahul si osteanul coborira trepte strimte de piatra, cantr-un culbec. Numaratoarea treptelor era douazeci si doua. De la cea din urma treapta si pina la usa unde s-a oprit eclesiarhul erau zece pasi. Parintele Emilian a intors o cheie in broasca si a deschis usa de zabrele. Acolo a ramas osteanul cu sabia trasa. Dupa alti patru pasi, monahul a deschis o alta usa, captusita cu fier. Dupa acea usa l-au gasit pe Gogolea. Statea pe spate, pe-un asternut de paie. Era pe jumatate intors spre o fereastra cu gratii, sus, unde nu se putea ajunge decit cu scara. Insa Gogolea parea a cugeta cum sa ajunga totusi acolo fara alt ajutor decit picioarele si bratele sale. Abia dupa ce facura citiva pasi in hruba, robul de pe culcusul de paie intelese ca n-a intrat la el numai parintele Emilian, cum avea obicei sa intre in toate diminetile, aducindu-i ulciorul cu apa si pita. Se rasuci si vazu pe Jder. Se zvirli din culcus in picioare si rinji cu voie-buna. Parea rinjet schimonoseala fetii lui si voie-buna prefacerea ca-ntr-o fulgerare a intregii sale infatiseri. Era numai umbra lui capitan Gogolea de altadata, asa-s de schimbatoare vinturile si dese valurile care bat pe mesterii din asemenea breasla nestatornica. Nu era slab de foame si truda, ci de obida, ca hultanul ce sta in lantug.

- Ma-nchin cu plecaciune ca la sfintu soare si bucuros sint de vederea domniei tale, jupin comise Ionut, s-a plecat el din sale catra oaspetele sau.

Jder il privea cu luare-aminte. De si slabit, capitanul i se parea inca in putere si sprinten. Parintele Emilian s-a tras indarat.

- Eu ma duc si astept la zabrele, a zis cuviosia sa. Jder a inchis dupa calugar usa hrubei. S-a rezemat cu spatele in ea s-a stat privind la lotru, sprijinindu-si ca din intimplare mina stinga in stiletul italienesc de la cingatoare, ce-i fusese daruit de postelnicul Stefan.

- Stai la locul tau, Gogolea, porunci el, si spune de ce ai dorit sa ma vezi.

- Jupine comise Ionut, se ruga lotrul, cazind in genunchi pe culcusul de paie, nu te uita asa la mine. Decit sa te uiti asa la mine, mai bine strapunge-ma si-mi ia viata.

Isi smulse intr-o parte haina zdrentuita, si-si descoperi pieptul lat si paros.

- De ce m-as uita altfel la tine, Gogolea? il intreba Jder, cu glas inghetat.

Lotrul il privi cu teama.

- Mi-ai fost vreodata cu priinta? urma Ionut. Fost-au vorbele tale drepte? Si faptele ce-ai savirsit n-au fost tot asa de spurcate ca si vorbele? Caci voi, cei din pustie, n-aveti alta lege decit viclenia si prada.

- Strapunge-ma si-mi ia viata urma a suspina lotrul, privind totusi cu agerime pe Jder printre genele-i pe jumatate inchise.

- Ce bine mi-ai facut tu in aceasta viata, Gogolea, ca sa te strapung? Pentru un viteaz ca tine, asemenea sfirsit e cel mai cu priinta, caci toate pacatele tale le-as incarca asupra mea, iar tu te-ai duce cu desaga usurata pe cealalta lume. E mai potrivit sa stai aicea, putrezind in umilinta. Din cind in cind vezi pe ferestruica aceea zabrelita cite-o pasere sloboda: asta-i cea mai mare pedeapsa a ta.

- Dar ce fapta asa de blastamata am savirsit, jupine comise Ionut, ca sa pier astfel aici, ca miseii cei mai de rind? Eu in viata mea n-am purtat sapa, ci sabia. Am purtat fierul in mina, ca sa nu am lanturi la picioare. Dupa ce am voinicit pe socoteala mea dupa rinduiala pe care o avem noi cazacii, am venit sub steagurile mariei sale Stefan-Voda ca sa ma rascumpar. Vinovat fost-am altadata fata de domnia ta si fata de parintele domniei tale, dar atuncea nu te cunosteam si n-am avut nici un legamint cu domniile voastre. A ales intre noi puterea si norocul. Ati fost mai tari si m-ati biruit. Pe urma ne-am iertat ca niste viteji ce ne aflam si nu mai aveti a pune impotriva mea nici o vina.

- Ba am, Gogolea.

Capitanul de lotri ramase tacut, privind piezis spre Jder..

- Nu ma intrebi, Gogolea, despre ce vina anume e vorba?

- Ba intreb, raspunse cu indoiala lotrul.

- Daca ma intrebi, ti-oi spune numaidecit ca te-ai imbiat in slujba lui Sandrel-Voda, ca sa-i strecori vorbe despre mine si despre niste intimplari uitate, cind ne-a fost draga la amindoi - lui Sandrel-Voda si mie - o jupinita cu numele Nasta. Ca ai aflat ce s-a intimplat intre mine si acea jupinita Nasta, nu-i de mirare. Dar acele lucruri s-au trecut, alintarile acelor tinereti au fost ca florile care infloresc dimineata si pina in sara se ofilesc; jupinita Nasta s-a prapadit in urgie si pentru sufletul ei se cuvine sa ne rugam, nu sa birfim. Ci tu ti-ai imbalorat gura, virind in urechile stapinului tau ceea ce se cuvenea sa ramiie nestiut pina la judecata din veac; atuncea are a cintari numai unul Dumnezeu cele bune si cele rele. Prihanind amintirea jupinitei Nasta, in acelasi timp m-ai pirit pe mine, ca pe unul ce mi-am calcat credinta catra fratele meu de cruce. Dar tu, Gogolea, esti mai vechi decit mine si stii cum sint dragostele in aceasta viata; cit sint de subrede si de inselatoare. Nu aicea trebuie cautata credinta catra fratele meu de cruce Sandrel-Voda, ci in faptele pe care le-am savirsit cu dreptate, martor avind pe insusi Domnul Dumnezeu, care era in inima mea, atuncea cind m-am pus jertfa pentru Domnul meu si fratele meu.

Lotrul batu metanie, suspinind:

- Asa este, jupin comise Ionut. Vinovat sint. N-am cugetat la toate cite spui, pe care le vad drepte si curate ca soarele, s-am gresit, fiind pacatos ca un misel de rind. Iarta-ma, frate crestine, caci imi marturisesc gresala.

Ionut il privi un timp pe capitanul Grigorie de sus, apoi lepada spre el aceste vorbe:

- Te iert.

Lotrul ridica fruntea si holba ochii, neviindu-i a crede ca a auzit bine. Totusi acele vorbe se rostisera, si el se grabi sa bata metanie si sa sarute pamintul hrubei. Ci in aceeasi clipa cugetul lui neadormit, care scurma si scociora in toate chipurile, ii dadu instiintare ca bucuria i-i prea grabnica. Iertarea aceea trebuie sa fie cumva legata de anume indatoriri, si s-ar putea ca din toate sa iasa pentru dinsul o negutatorie proasta.

- Jupine comise, il incerca el pe Ionut; linga pacatele mele, care sint grele si fara numar, se cuvine sa adaogi si putin bine pe care ti-l pot face domniei tale, fara nici o plata. Te pot incredinta ca nu atita cele ce voi fi spus eu despre intimplari trecute a zadarit pe Sandrel-Voda; ci asta mai mult l-a intarit in zavistia ce are maria sa asupra domniei tale. Intelegind la maria sa ca si-a facut naluca si n-are somn si pace din pricina domniei tale, m-am alaturat si eu cu ale mele, ca sa-i intru sub piele si sa trag foloasele ce se cuvin unui sarman ca mine. Dau incredintare ca si fara asta maria sa avea impotriva domniei tale gind de prigoana. Avea asemenea ginduri inainte de a ne naimi, pe mine si pe Toma lui Bogat. Daca poftesti, ti-oi spune toate cite le-am vazut si auzit, si unele pe care le-am inteles, ca sa-ti aperi capul.

Jder raspunse tot de sus:

- Stiu toate. Nu ma tem. Caci celor vicleni le sta Dumnezeu impotriva. Altii se chinuiesc intru neputinta lor; eu ma invrednicesc a sedea fara frica sub dreapta luminatiei sale. Daca n-ar fi asa, n-as fi eu aici, judecindu-te.

- Mi-ai facut judet si m-ai iertat, jupine comise. Nu cutez a crede ca vrei sa ma slobozi din aceasta robie.

- Ba da, Gogolea, cuteaza a crede.

- Cu ce pret? Abia indrazni a intreba lotrul.

- Cu nici un pret. In ziua hotarita ti se deschide usa asta, pe urma cealalta; slujitorul cu sabia te scoate la lumina si-ti spune: Din mila mariei sale, capitane Grigorie, esti slobod.

- Cine hotaraste ziua?

- Sfintitul parinte Amfilohie.

Gogolea se zvirli in picioare de pe culcusul sau si facu doi pasi spre lumina ferestrei. Dupa asta se intoarse cu mare atitare spre Jder, si cu lacrimi in glas.

- Nu te juca cu mine, jupine comise, ca mita cu soarecele. Spune-mi care-i pretul slobozeniei mele. Pentru numele lui Dumnezeu cel sfint, pe sufletul domniei tale, te jur nu ma pedepsi; conteneste a ma sfredeli cu acel jungher pe care-l tii in mina stinga.

- In numele lui Dumnezeu si pe sufletul meu, nu am a-ti cere nici un pret, Gogolea. Stai pe loc, nu ingenunchia, nu suspina, nu te apropia. Asculta si intelege. Ce vrei sa faca maria sa cu tine? Am vorbit cu sfintitul Amfilohie si l-am intrebat si pe cuviosia sa: ce sa faca c-un om fara statornicie ca Gogolea? Cruce mare, drac batrin. Gogolea pare a se inchina, dar harul Domnului Dumnezeu niciodata nu l-a cunoscut. Om de nimic si fara credinta!

- Asa este. Asa este; toata viata am vrut sa-mi rascumpar pacatele, si n-am putut, savirsind altele.

- Deci, Gogolea, sa te duci mai bine in pustia ta de unde ai venit. Sa zicem ca domnia ar pofti sa-ti deie o slujba, ca sa te rascumperi, si sa ai de la luminatia sa toate iertarile si mare mila; vite cite sa nu poti numara din dobinzile mariei sale, si pamint in stapinire cit vezi cu ochii Ce folos! Caci n-ai puterea statorniciei. Si maria sa Stefan cere de la slujitorii sai mai ales statornicie. Te duci poate cu buna credinta sa savirsesti, dar vintul te bate si te mina in alta parte. Te-as intreba, Gogolea, daca te poate impiedeca cineva, dupa ce-i fi slobod, sa te duci in lumea ta in care ai mai fost.

- Nu ma poate impiedeca nimeni, insa pot jura.

- Ce pret are juramintul tau, Gogolea?

- Atuncea nu jur, dar am sa savirsesc ce mi s-a porunci, ca sa se vada ce fel de viteaz a fost pe lumea asta Grigorie Gogolea!

Jder nu dadu raspuns. Il privi lung. Lotrul sta in picioare sub lumina ferestrei. Ii tremurau buzele vestede si-i crescusera si i se inflacarasera ochii sub frunte.

- Ce trebuie sa fac? Ce trebuie sa fac? intreba el cu glas soptit.

Jder il cumpani si-l gasi destul de moale in stapinirea sa.

- N-as putea sa-ti spun, capitane Grigorie, caci eu, nu cunosc intru totul socotelile luminatiei sale. Mai bine le stie parintele Amfilohie. Ma gindesc asa, dupa cite am vorbit eu cu parintele arhimandrit, si dupa cit am putut intelege de la cuviosia sa, ca maria sa ar avea nevoie de un slujitor destoinic, ca sa-l trimeata la Braila. Luminatia sa si-a oprit gindul la mine, placindu-i slujba mea. Dar eu am si altele poruncite, asa ca pot lasa altuia putinta sa fie folositor luminatiei sale.

Asculta ce-am sa spun eu, Gogolea, si sa fii cu strasnica luare-aminte.

In cetatea Brailei se afla in ziua de astazi traitori doi neprietini ai mariei sale, dintre care pe unul il cunosti, deoarece ti-a fost stapin. Daca-i nevoie, iti spun si numele celuilalt. Destule neplaceri a avut luminatia sa, precum stii, de la jupin Mihu. Acest boier, precum te-ai putut incredinta, s-a pus impotriva luminatiei sale chiar dintru inceput, cind nu se stia cum se va alege Domnia noua. Domnia noua s-a ales cu putere si stralucire, si azi sta impotriva paginilor, deci in slujba Domnului Dumnezeu Hristos. Toata lumea a vazut si a inteles asta, chiar si oamenii fara credinta si lotrii inteleg asta; numai acel boier Mihu nu intelege si urmeaza a sta potrivnic Domnului sau, impreuna cu alti boieri de la munteni, care isi cauta foloasele la necredinciosi. Luminatiei sale ii trebuie acel om, ca sa-l supuie judetului sau. I-ar trebui si altul, care se afla tot acolo, la Braila, dar asta poate parea o treaba prea grea unora si altora. Insa cine poate apuca de grumaz pe unul, il poate apuca si pe celalalt si-i poate aduce inhamati pe amindoi, pina sub scara luminatiei sale, cind sta luminatia sa calare, dindu-si poruncile.

De ce socot eu ca un oarecare pacatos, insa vrednic barbat, cu numele Gogolea, ar putea savirsi o slujba ca asta? Caci el poate trece cu usurinta in raia ca fugar dintre curtenii Domniei Moldovei; cum ajunge acolo si-l cerceteaza dregatorii turci, el arata chezas al sau pe jupin Mihu, caruia i-a fost altadata, in Lehia, slujitor. Jupin Mihu il cunoaste si deocamdata nu se leapada ele el Ca sa-i adoarma orice fel de banuieli, acel pacatos insa iscusit barbat cu numele Gogolea ii arata toate cite sint la curtea de la Bacau si la curtea de la Vaslui; il suduie mai cu sama pe unul Ionut Par-Negru, ca sa-si sareze sufletul macar in acest chip, si jupin Mihu se incredinteaza de toate adevarurile, caci si domnia sa are iscoade care-i spun de cite se petrec aici. Afla jupin Mihu mai ales ca ai fugit din prinsoare si asta i-i de ajuns ca sa inceapa a se lasa in minile tale.

Asemenea treburi nu se fac in pripa. Sa zicem ca se fac in trei luni, cam pin' pe la Simedru. Atuncea, in preajma lui Simedru, intra cu graba si intr-ascuns un pilc de calarime de la Moldova si paleste pina in raiaua Brailei. Intr-un chip ori altul, Gogolea are sa primeasca instiintare la vreme. Daca se potriveste ca neprietinii mariei sale sa fie adusi in puterea calarimii de la Moldova, atuncea isprava acelui pacatos insa viteaz barbat cu numele Gogolea dobindeste asemenea faima incit se vorbeste despre ea nu numai la Vaslui si Suceava, ci si la Tarigrad si la Crim, si la unguri si la lesi, si la litveni, in toata lumea asta. Si ajunge vestire pina la scaunul imparatiei celei din veac, de asa isprava cum nu s-a mai pomenit, ca un viteaz a faptuit ce pot faptui numai osti legate; si imparatul cel din veac da din cap si zice: «Vrednic crestin este, caci a savirsit acestea pentru mine. Sa i se stearga din condica indracitilor toate pacatele savirsite cu voie ori fara de voie.»

Ai inteles, Gogolea?

- Am inteles, raspunse Gogolea, de sub lumina ferestrei si de linga zidul de care sta rezemat. Of! Si vai! Pentru numele lui Dumnezeu caruia vreau sa-i slujesc, sa ma trimeata pe mine sa savirsesc asta. Nu ma lasa, jupine comise Ionut, pune cuvint bun si mijloceste pentru mine, ca sa ma duc eu.

- Sa vedem, sa vorbesc cu parintele Amfilohie, raspunse cu indoiala Jder; a cumpani cuviosia sa cum e bine. Eu zic asa: intii sa-ti deie drumul sa te duci calare si cu armele pina intr-o pajiste, ori pina subt o stresina de codru, si dupa ce-i trage pe nari miros de flori si umezeala de izvoare, sa te intorci tu de buna voia ta, sa ceri intrare la cuviosia sa, sa cazi in genunchi si sa ceri singur asemenea slujba. Oi fi de fata si te-oi sprijini. Deocamdata, te las; s-oi mai veni pe-aici.

- Cind?

- Poimini.

- Nu ma lasa, jupine comise; pina poimini e prea mult.

- Nu-i prea mult. Sa-ti treaca intii ferbinteala, sa vedem daca si judecata racorita te-o indemna la fel.

- Fii incredintat ca altfel nu fac.

- Bine; s-a vedea.

- Of si vai! Nu ma lasa. Insetatu-s sa fiu iar om.

- Bine; atuncea oi veni mini.

- Si pina mini e mult, comise Ionut, dar oi astepta. Ce-am sa fac? Oi astepta si pina mini. Dar mini sa vii numaidecit!

Jder l-a lasat pe pacatos sa-si framinte fiinta si mintea s-a iesit, chemind pe parintele Emilian ca sa inchida usa grea captusita cu fier. Ca un capac de sicriu era acea usa. Cind a impins-o parintele eclesiarh cu umarul, ea a facut buf! Fara nici un rasunet sub bolta scunda. Calugarul a intors cheia, opintindu-se asupra ei ca asupra unui sfredel

Acuma, isi facea socoteala Ionut, Gogolea asteapta sa ma-ntorc. Sta si se uita la usa ca un habauc; asculta cum ni se departeaza pasii si asteapta. Asteapta. Numara clipele ca pe niste margele de ghiata. Se-ntoarce la ferestruica zabrelita si asteapta sa se intunece de amurg. Pe urma asteapta strigatul strajerilor si cintecele cucosilor. Trece asa noaptea incet-incet si vine dimineata. Insa jupinul comis Ionut nu se intoarce, caci isi are socotelile sale. Il mai lasa pe capitanul Grigorie Gogolea sa se mai friga pe gratar inca o zi s-o noapte, ca sa-i fie vedeniile mai tari si nadejdile mai aprinse. Se poate intimpla sa se aleaga gindul catra care a fost ademenit acel voinic cu multa indrazneala si cu putina cumpanire. Jder a pastrat

in el amintirea unor laude ce le-ar fi rostit in placerea betiei Gogolea: ca numai un viteaz ca dinsul ar fi in stare sa aduca in sac, legat ca pe un fedeles, pe jupin Mihu, sa-l inchine plocon luminatiei sale Stefan-Voda. Din aceasta amintire slaba s-a hranit si a crescut gindul lui Jder, cind l-a impresurat pe capitanul Grigorie Gogolea.

Asemenea ciudate ginganii zac in fundul fiintii noastre ca intr-o fintina afunda de intuneric. Stau acolo fara sa avem stiinta de ele si, din ce pricina nu se stie. Deodata isi iau zborul in zig-zaguri si rotocoale spre intelegerea noastra.

Asa de cind am trecut prin tirg si am stat in priveliste la trecerea luminatiei sale; s-am vazut cum purced pantirii in zale, cu sabiile si sulitile; si ne-am oprit la un negutator birladean, poftind o cupa de mied, scos atuncea de sub patruzeci de trepte, ca sa ne racorim si sa ne infierbintam in acelasi timp; si de cind am stat in taifas un ceas si mai bine cu parintele arhimandrit unchesul nostru spunindu-i unele si altele despre lotru; si de cind ne-am intors in chilie si stam intins pe divan cu fata in sus, am ramas atintit la alte ginganii care fulgura in fintina afundului nostru.

Am aflat ca Sandrel-Voda vine in citeva zile la porunca luminatiei sale parintele sau. Inainte de a sosi Sandrel-Voda, noi om fi fost pornit pe lunga cale, fara sa stie nimeni, faradecit numai parintele arhimandrit Amfilohie, unchesul nostru. Ne ducem cum se duce paserea, fara sa lese urma.

Iata ca suie spre noi un licurici al aducerii-aminte. Nu stim pentru ce; poate avem sa intelegem mai pe urma.

La noi la Timis, intr-o toamna, cind ne ridicam noi fecioras, incepind a umbla la vinatorile tatutei, a fost venit un boier din tinutul Sucevii, pe care nu mai stim cum il chema. Nu mai era tinar; purta un barboi carunt cit o matura si avea o putere s-un glas de-a mirare. Ne uitam la el cu mare placere cum bea vin, caci era betiv vestit si laudat, si-l ascultam cum povesteste de niste intimplari ce nu s-au mai pomenit. Acel boier dormea in odaia tatutei, si tot in odaia tatutei, intr-un patuc, dormeam si noi. Noi, cel mititel ne culcam mai devreme; ne inchinam si ne rugam si muta facea asupra noastra semnul sfintei cruci. Tatuta si cu acel boier, batir ca erau truditi de vinatoare si de ospat, intrau la hodina mai tirziu. Cum intrau domniile lor, noi cel mititel ne trezeam si stateam cu ochii sfecliti ascultindu-i ce graiesc. Intr-o sara, zice acel boier catra tatuta:

- Jupin Manole, am eu un fratin cu care am venit la vinatorile dumnitale. Nu se afla in Suceava barbat mai laudaros decit domnia sa. L-ai auzit si domnia ta, cum spune, de te crucesti. Si se crede cel mai viteaz intre toti vitejii.

- Vrei sa vorbesti de pivnicer? A intrebat tatuta. Noi nu stiam atuncea ce-i aceea «pivnicer». Dar vorba ne-a ramas de la cea oara.

- De pivnicer, da raspunde boierul «cel barboi» catra tatuta. Vreau eu, draga jupin Manole, sa-i fac una, sa se duca veste pina-n Tara Ungureasca. Pivnicerul - zice iar barboiul - hodineste in odaita de-alaturi. Mine sara, cind om fi noi la masa, inainte de a ne trage la camarile noastre, fa domnia ta o treaba asa precum te invat. Du-te si cauta un cucos negru la gainarie; fereste-l sub contas sa nu vada nimene si intra cu el in camara de-alaturi. Vira cucosul tocmai in fund in soba si inchide portita la gura sobei. Pe urma, lasa asa si vina unde-om fi noi.

- Ei, si ce-i dac-oi pune in soba cucosul? A intrebat tatuta pe barboi.

- Ai sa intelegi mine sara, dupa ce ne-om aseza cu totii la hodina, fiecare in camarile noastre.

- Bine, ii intoarce cuvint tuta; dar vreau sa stiu si eu mai inainte ce-are sa fie.

- N-are sa fie nimica rau, numaicit sa te culci incins cu chimirul.

- Spune-mi, omule, ce-i cu acel cucos? Si de ce sa fiu incins cu chimirul?

- Nu-ti spun; ai sa vezi. Da' de chimir pot sa-ti spun, ca sa te incingi cu el, ca sa nu crapi de ris. Deasemenea iti mai pot spune despre cucosi, ca nici un filosof, de cind ii lumea asta, n-a putut afla de ce cinta cucosii. Parc-ar fi ceasornice, asa cinta strajile. Fie nour si ploaie, fie vint, fie senin, cind li-i poruncita clipa, cucosii incep a cinta, si cinta. Ar spune unii cum ca ei aud si oamenii n-aud pe cucosul cel sfint din gradina raiului, din cer; dar acestea-s basme. Altii zic ca asa i-a potrivit Dumnezeu pe cucosi sa fie astrologi, caci ei cinta s-a ploaie, s-a vreme buna, de fiece data intr-un chip anumit. Dar ce fel de astrologi cucosi?

- Iaca-s astrologi, si-s mai buni decit ceilalti care-s fara aripi a ris tatuta

- Asa este, a ris si barboiul; si iaca nimene nu stie si nici n-are de ce sti, pentru ca aicea nu este altceva decit puterea lui Dumnezeu. Cind i-a veni clipa, cucosul din soba are sa cinte. Daca-i batrin, cinta el din stiinta lui; daca-i tinar, aude pe altul si se indeamna si el.

- Asta este? A zis tatuta, cascind. Om vedea ce-a fi si asta.

- Vei vedea, si sa nu uiti sa te-ncingi.

Dupa ce-am auzit asta noi cel mititel, am pus timpla pe pernuta s-am adormit. Am visat cine stie ce, am amestecat cele visate cu cele auzite, s-am uitat.

In sara cealalta, atipisem. Au venit tatuta si boierul sucevean. Graiau in soapta si se indemnau la ceva; pe urma taceau si asteptau.

- Pe cine-or fi asteptind? Ne-am intrebat noi, cel mititel.

N-asteptau pe nimeni. Barboiul a poftit ceva. Tatuta, asa cum se afla, descult, s-a dus si i-a adus. M-am sculat in asternut si am vazut ca i-a adus o cupa de vin. Intii a gustat tatuta, precum e obiceiul, si pe urma i-a dat cupa, si celalalt tot sorbea incet. Si tot ii facea semn tatutei c-un deget. Si asteptau. Iar tatutei ii asfinteau ochii si casca.

Numai iaca s-aude.

Ce s-aude? Caci noi, cel mititel, ne-am spariat. S-aude trimbita ingerului Gavril. Unde s-aude? In cer? Ori sub pamint? Si cit de departe? Cine stie unde, si totusi parca suna la doi pasi; ori parca-ti suna in timpla. Tace o clipa si iar izbucneste. De asa spaima am fost cuprins, incit am sarit in picioare s-am tipat. Tuta ne-a cuprins si ne-a invalit capul cu poclada. Dar tot auzeam. Insa ne-am adus aminte de ce-au grait boierii c-o sara mai nainte si ne-am linistit. Am scos capul de sub poclada si numai ne straluceau ochii, ca la un dracusor.

Soba de alaturi e in parete cu camara noastra. S-aude la noi trimbita Arhanghelului sau a lui Caraoschi, cum s-aude si dincolo. Ce-o fi facind pivnicerul?

Pivnicerul nu facea deocamdata nimica. Incremenise de mare spaima in asternut. Pe urma, la rastimpuri, s-a sculat si a inceput a cauta, ba pe pat, ba pe dupa dulapuri. A deschis usa s-a pindit daca nu-i ceva in tinda. S-a facut liniste; cucosul si-a implinit datoria si a tacut; suceveanu si cu tatuta se tavaleau pe jos de ris.

Cind a fost la straja a doua, bucuria suceveanului a fost si mai mare; caci spaima cea fara nume si fara cunoastere l-a trezit pe pivnicer dintr-un somn mai adinc.

De ce se va fi suit din afundul nostru gingania asta a amintirilor?

Acuma stiam de ce. Caci Sandrel-Voda va sa vie sa gazduiasca si sa hodineasca in aceasta chilie in care ne aflam acuma noi.

Cufundindu-se astfel in sine si-n trecut si graind cu sine insusi, Jder nu pierdea din vedere cele de fata si cele viitoare. S-a ridicat din locul in care sta si a privit toate din juru-i mai cu luare-aminle. Soba era cladita intr-un colt despre paraclis. Hogeagul sobei suia pe linga parete, in pod. Un barbat ca Ionut, care pofteste sa stie toate, nu poate lasa podul casei domnesti necercetat.

E ceasul al cincilea al diminetii; maria sa inca nu s-a intors; copiii s-au tras intr-o camaruta. Asa ca sala unde fac ei obisnuit paza e goala. Jder se invirte priveghind spre un gang, apoi spre alt gang. Se intoarce si patrunde in paraclis, inchinindu-se cuviincios spre iconostas.

Ocoleste in laturea stinga si cearca usa de la scara turnului. O gaseste deschisa. Suie in turn; vede tirgul; vede curtea domneasca; vede odaile si acoperisurile sindrilite ce vin de la odai pina sub fereastra camarii unde i s-a rinduit gazduirea. Si din camara, a cercetat, pe aceeasi fereastra, acoperisurile. De la acoperisuri un om sprinten poate face un salt cu usurinta pina in prichiciul ferestrei.

Coboara din turn pina la scara jumatate, unde se afla o ocnita ce raspunde in podul casei domnesti. Stia de mai nainte ca trebuie sa caute si sa gaseasca asemenea trecere.

Intra in pod; trece pina la o bagea, ca sa vada unde-i soarele si unde-s acoperisurile cele scunde de la odai. Astfel poate gasi usor hogeagul ce suie din laturea camarii sale. Nu-i camara sa, zimbeste Jder, e camara lui Sandrel-Voda. Nu-i un hogeag; e o zidire piezisa care se chiama «ursoaica» in Tara-de-Sus. Ursoaica e un hogeag mai mic, adaos, care trage fumul de la o soba laturalnica si-i da drumul intr-un hogeag mai mare. Deci Jder lasa hogeagul cel mare si se intoarce la zidirea usoara a ursoaicei. E usor sa desprinda dintr-un loc potrivit doua caramizi, ca sa aiba raspuns in jos, spre soba camarii sale. Insa nu e camara sa; in camara asta va sa hodineasca Sandrel-Voda.

Deci se va intoarce unde se afla acuma, avind cu sine mai multe scule intr-un sacultet, sub strai.

Una din acele scule e un ciocan de pietrar. A doua scula e un razus de fier. Cu pliscul ciocanului de pietrar inlatura tencuiala. Razusul il pune in rostul caramizilor. Apasa razusul, prinde caramizile cu pliscul ciocanului. Daca inlatura doua caramizi, i-i de ajuns. Trage din sacultet o fringhioara subtire pe care a masurat-o de mai inainte, ca sa aiba macar zece coti. Leaga o zbulatura de caramida in capatul fringhioarei si-i da drumul pe hogeag, pipaind in jos sa inteleaga unde ajunge. Acea bucata de caramida trebuie sa ajunga pina in polita intii a fumurilor sobei. Dupa ce a socotit si stie ca bucata de caramida a ajuns in polita intii a fumurilor sobei, scoate din sacultet ce i-a mai ramas din cele pregatite: cucosul. E un cucos care poate sa nu fie negru, caci nu-l poate deosebi nimeni acolo in polita. Leaga cucosul linga caramida si-l trimete la locul sau, cu fereala, ca sa nu-l vatame. Sa steie acolo si sa-si deie semnele cit va fi trebuinta, s-apoi sa iasa iar la lumina, in pod; din lumina podului in sacultet. In sacultet, la oblincul saii stapinului sau, s-a tot duce cale lunga inspre Tara-de-Jos, la Dunare si mai departe, spre slujbele stapinului celui mare.

Dupa ce a prubuluit toate acestea, Jder se intoarce la ocnita si la scara turnului, pogorind in paraclis. Din paraclis in sala. Tot gol in sala. Voda nu se intorsese inca. Unde-i Gheorghe Botezatu Tataru? Acest slujitor, decit care mai cu credinta nu se afla altul in toata lumea asta, a stat neclintit in laturea de la usa camarii. L-a vazut pe stapinul sau iesind; l-a vazut ca se duce - poate sa se inchine, poate la alte-cele. - Si-l asteapta sa vie inapoi. Priveste, mut. Acesta-i felesagul lui.

Ionut il trage dupa sine in camara si-i spune de ce are domnia sa anume trebuinta

Are trebuinta domnia sa de un ciocan de pietrar; de un razus ori o dalta; de o fringhioara de zece coti si de un cucos. Poate fi porumbac, poate fi negru, poate fi alb: cucos sa fie. Sa fie viu si sa cinte frumos.

Daca ar socoti careva ca Gheorghe Botezatu s-a mirat de ce i se cere sa agoniseasca si sa aduca, apoi s-ar insela.

- Bine, am s-aduc, maria ta, incuviinteaza Gheorghe Botezatu Tataru, fara sa clipeasca.

- Insa nu mi le aduci acuma, Gheorghe. Mi le aduci cind spun eu. Noi mai stam aicea, la curtea luminatiei sale, doua-trei zile; pe urma ne-am dus nu se stie unde si ni se prapadeste urma. Toate cite iti cer, tu sa le ai la tine.

- Cind ti-or trebui, stapine, iti dau cucosul porumbac si toate celelalte.

- Nu numaidecit porumbac: poate fi si negru.

Te-as ruga, stapine, sa-mi spui cum anume.

- Negru.

- Bine, maria ta; am sa-l aleg negru, a raspuns cu nepasare tatarul.

In ziua aceea Jder a vazut din nou pe Voda si s-a bucurat de o privire buna din partea luminatiei sale. Sara, dupa aprinsul luminarilor, a intrat la parintele Amfilohie, tinind sfat cu cuviosia sa. La acest sfat Jder a aflat ca Sandrel-Voda soseste in tabara de la Vaslui in ziua de simbata 9 iulie. Deci vineri, in 8, el insusi trebuie sa fie plecat.

- Sa fii cu luare-aminte in toate si nu te grabi, i-a dat indemn unchesul Amfilohie Sendrea, si sa-ti aduci aminte de toate cite iti spun acuma si de cite am sa-ti spun mini si poimini. Vineri, intra dis-de-dimineata la rugaciune, si-n ziua aceea vei posti. Am sa fac slujba anumita pentru tine, rugind pe Fecioara prea curata pentru izbinda ta.

- Asa am sa fac, sfintite parinte si unchesule, a raspuns Jder cu smerenie. Insa pina atuncea te-as ruga pe cuviosia ta sa te mai gindesti la cite-am vorbit si sa hotarasti in privinta lui Grigore Gogolea capitanul, din-du-mi-l mie.

- Sa-i dau drumul?

- Binevoieste a-l slobozi, sfintite parinte si unchesule, ca sa se duca in lumea lui. Eu socot ca s-a duce unde il indemn eu. Dac-am gresit, nu-i paguba Si mi-a raminea mie sarcina pe care vreau s-o pun pe umerii sai.

- Ti-am fagaduit, Ionut, sa-ti dau ce-mi ceri si cuvintul meu eu nu-l lepad.

- Atuncea, unchesule, sa lesi pe cazacul cel batrin si chior sa puie jos armele Domniei, sa se duca dupa Gogolea. Batrinul se poate duce si singur, dar Gogolea nu poate trai fara el; poate mintea batrinului sa fie de folosinta lui Gogolea.

- Am sa fac si asta, tot pentru un nepot al meu, a suspinat parintele Amfilohie.

In ziua de joi, comisul al doilea Ionut Par-Negru s-a coborit, impreuna cu parintele Emilian, in hruba unde putrezea capitanul Gogolea.

Capitanul Gogolea slabise de nesomn si asteptare. Cind a inteles ca intra la el Jder, a dat in genunchi si a batut metanie. Intrind, Ionut l-a lasat intii sa se inchine. Dupa ce i-a spus ca-l sloboade, l-a lasat sa-i sarute poala straiului. N-a socotit ca trebuie sa inceapa de la capat vorbele.

- Du-te, capitane Grigorie, i-a spus. Nici macar nu-ti cer sa-ti aduci aminte de cele ce-ai auzit din gura mea.

- Am auzit vorbe sfinte, s-a inchinat Grigorie Gogolea. Si mi-am batut in frunte piron, ca sa-mi aduc aminte ca am a astepta vestire si semn catra. Sarbatoarea Simedrului.

- Bine, capitane al lui Voda, iti poftesc sanatate si izbinda. Si cind om ajunge la lumina zilei, ti-l dau si pe mos Ilia Alapin, sa-ti tie de urit.

Astfel s-a despartit Gogolea de intunericul intru care zacuse. S-a bucurat de bautura dulce sub sfintul soare, s-a tavalit pe pajiste, a dormit un somn bun s-a asteptat pe mos Ilia Alapin s-aduca doi cai. S-au intors cu fata catra zarea rasaritului inchinindu-se. Au incalecat, s-au dus si dusi au fost.

A zimbit catra nepotul sau sfintitul Amfilohie:

- Eu socot ca pe acesti doi voinici n-avem sa-i mai vedem decit in ziua de apoi, la judetul cel din veac.

Vineri dimineata, Jder mezinul s-a marturisit la genunchii arhimandritului si a primit sfinta cuminecatura. A postit cu mare asprime in acea zi, ca sa fie spalat de toate relele si gresalele. Fiind curat si luminat ca dintr-o baie din Ozana, si fiindu-i cu desavirsire desarta traista de pacate putea sa-si ingaduie, fara primejdie prea mare pentru sufletul sau, «saga cucosului celui negru», cum poreclea el in sine fapta pe care o pregatea.

Dupa rugaciunea Voievodului si dupa ce a primit din nou binecuvintare de la sfintitul parinte Amfilohie, cind s-a inginat ziua cu noaptea, Jderul cel mezin a purces la drum, ca sa se prapadeasca de lume, asa cum il povatuise unchesul sau. A pus calul in trap si nu s-a mai uitat inapoi. De-acu n-are hodina deplina, pina ce n-a ajunge cine stie unde, la marea calda, la Sfintu Munte, unde cinta si se roaga monahii in sase sute de biserici. Gheorghe Tataru calareste in urma lui, ducind cu grija atirnata linga scara stinga o traista care i-a fost poruncita si cu care nu se pricepe ce sa faca.

Pina la popasul cel mare de la Sfintu Munte, Jder are a se opri in multe alte popasuri marunte. Cel dintii popas mai marunt ar fi potrivit in silistea tirgului Vaslui, la moara lui mos Irimia.

Are el acolo o fagaduiala a carei implinire vrea s-o ceara. Fagaduiala asta e privitoare la o mamaliga fiarta bine din ometita fainei de mei si la niste platici si caras prins la virse pe balta, in marginea stufului. Mos Irimia stie sa curete pestele si sa-i dea sare; iar de zvirlit pe carbuni s-a pricepe sa-l zvirla si Gheorghe Botezatu Tataru.

- Ce duci tu acolo in traista cu atita grija, Gheorghe?

- Cucos negru raspunde Botezatu cu voce potrivita, nici prea tare, nici prea moale.

- Dar caras si platica stii sa frigi pe carbuni?

- Stiu.

Asta a fost vorba lor, pe care au putut-o auzi oameni si osteni de pe drum. Vintul inserarii a suflat-o intr-o parte. Cei ce-au fost auzit-o au uitat-o. Si despre cei doi calareti, stapinul si sluga, nimene n-a mai stiut nimic.

Dar simbata noaptea, pe un intuneric de furtuna, Jder a fost inapoi, in loc pregatit de el, la gardul dinspre odai. Acolo avea loc ferit de trecere. Era imbracat in straie proaste, ca un slujitor de rind, si a umblat domol fara sa se uite nimene la el catra grajduri, ducind o traista. S-a suit in podul cu fin, ca sa doarma pesemne. Din podul cu fin s-a strecurat pe brinci pe acoperisul de dranita, fara sa lese de la umarul sting traista. De pe acoperisul de dranita si-a gasit o cale ferita in podul cel mare al casei domnesti, la ursoaica. A pipait spartura; a legat cucosul cu fringhioara, adaogind o bucata de caramida si le-a lasat sa lunece pina in polita de sus a fumurilor sobei. Pe urma a venit inapoi pe acoperisul de dranita; s-a tras ca o mita in marginea acelui acoperis, la zid. S-a furisat pina la fereastra de el stiuta. A pipait-o s-a gasit-o in rinduiala pe care i-o facuse; desprinsa din cirlig si intinata ca sa stea bine la locul ei.

Rezemindu-se cu spatele in parete, sub fereastra, a stat asa asteptind. Nu-i era teama si grija de nimic. Se afla ca intr-un basm al copilariei. Se simtea in stare sa sara pe grumazul balaurului de nouri, care acoperea stelele incordindu-se si miscindu-se asupra tirgului.

Fereastra s-a luminat un timp de flacara facliei aprinsa in chilie de catra slujitorul lui Sandrel-Voda.

S-au auzit si glasuri.

Deci Sandrel-Voda a venit la hodina.

S-a auzit o strigare vesela.

Deci Sandrel-Voda s-a indemnat a bea o cupa de vin dulce. Este un vin dulce de Chipru, care-i place tare mariei sale Sandrel-Voda.

Glasurile au tacut. Slujitorul s-a tras indarapt.

Intr-un timp a pilpiit lumina ca o aripa si fereastra a ramas neagra.

Maria sa Sandrel s-a intins la hodina, si-a tras poclada peste cap intorcindu-se cu fata la parete, dupa cum i-i obiceiul, si asteapta hodina. Se inchina in gind; se roaga de visuri bune; astfel l-a deprins domnia sa Domnita Chiajna; s-adoarme.

Adoarme coconul domnesc. Insa umbra sura de sub fereastra chiliei sta treaza, ca si cum in clipa asta ar racori-o zorile. Nourii negri scutura ploaie un rastimp. Apoi trec si ramine numai ca un abur subtiat asupra stelelor. Trece-un ceas; vin alti nouri, c-o ploita mai subtire, invaluita de vint. Apoi iarasi ramine in inalt aburul alburiu.

Au prins a bate din aripi cucosii la odai, chemindu-se. Se trezesc din piroteala lor si strajile, dind strigate prelungi:

- Berdo!

- La poarta, bine!

Jder le-aude pe rind; dar sta cu urechea treaza ca sa auda altceva.

Aude. Aude slab, de pe tarimul celalalt, o buciumare a mortilor. O data; de doua ori.

La a treia buciumare, coconul din fundul patului si-a zvirlit din cap poclada s-a fost in picioare in mijlocul camarii, impungind cu capul inainte spre usa. Nesimtit, s-a desprins canatul ferestrei. Jder a saltat si a pasit peste prichici. Cuprinde pe cel spaimintat cu dreapta si cu stinga ii inabusa racnetul. Il tine asa ca intr-o minghine, pina ce-l simte tremurind si slabind.

Inca o data a buciumat in pamint, in Domnia mortilor.

- Suflet al lui Atanasie Alvanit! S-aude suspinind in tacerea grea a odaii.

Pruncul domnesc mugeste prin palma care i-a inclestat si-i stapineste falcile.

A dat in genunchi. Isi pierde o clipa simtirile. Jder il calauzeste prin intuneric la pat. Il tine inca strins si-l culca.

- Mini ai sa crezi ca ai visat, il ameninta el soptit; dar sa nu crezi c-ai visat, caci esti treaz, ai auzit si vezi. Atanasie Alvanit a pierit pentru tine si striga la Dumnezeu impotriva ta. A marturisit ce i-ai poruncit sa savirseasca, si asupra ta sta amenintarea marturisirii lui. Este un fratin al tau pe care-l prigonesti. Boala ta e legata de boala lui; moartea ta de moartea lui. Visezi ori nu visezi?

- Nu visez, clantani cu infricosare Sandrel. Se simtea intrat in spaimele de altadata, din pruncie.

Inchide ochii, ca sa nu fii strapuns.

Jder intrebuinta o clipa, usurel, stiletul pe care il avea dar de la postelnicul Stefan Mester.

Sandrel se cutremura sub poclada si se ghemui cu capul sub perina.

Chemarea mortilor de sub pamint si a bietului Atanasie osteanul luminatiei sale a mai sunat o data slab si de departe. Jder statea in picioare priveghind miscarile coconului. Gemea incet si ofta, bolborosind rugaciunea Domnitei Chiajna.

Cruce-n casa, cruce-n masa,

Cruce-n patru colturi de casa

Ionut Par-Negru s-a tras ca o mita spre fereastra. Dupa ce a iesit, a pus la loc clenciurile. A pasit pe drumul pe care venise, ocolind prin pod si tragind din polita sobei cucosul. Intunericul noptii inourate fiindu-i prielnic, a fost indata in finarie. Din finaria odailor a coborit si s-a tupilat pina la zaplaz. Dincolo, il astepta tatarul.

- Tine, Botezatule, traista asta, a zis el in sopot. Cucosii negri is buni ca sa ne cinte desteptarea in toate diminetile. Avem cale lunga pina la imparatie.

CAPITOLUL VIII

UNDE COMISUL CEL BATRIN SI MONAHUL IES LA LUME

ine ti-a spus una ca asta, cuvioase parinte Nicodime? Cine sa fie fara liniste ziua si noaptea? Dumnealui comisul Manole Par-Negru?

Da' de unde! Acestea-s vorbe de-ale femeilor, ca sa nu se bage de sama ca ele nu mai au astimpar cit e picul.

Domnia sa jupin comisul isi vede, ca si pina acuma, de multe si marunte treburi.

Cum ma-ntrebi cuviosia ta, asa l-am intrebat eu. Si cum iti spun, asa mi-a spus.

Domnia sa cunoaste ca, la o Domnie ca a lui Stefan-Voda, cum a fost altadata la imparatia greceasca, se afla slujbe si slujbe; unele le stim, altele nu. Cele mai multe nu le stim, si la acelea fac trebuinta barbatii cei mai destoinici. Mai ales acuma, de cind s-au sporit ostile mariei sale si de cind ii vin carti si soli de la crai, si de la venetici, si de la Rim, de la vladica cel mare al papistasilor, si din toate partile atitea treburi s-au incilcit si atitea slujbe s-au iscat, care nu se mai afla pe lumea asta cite treburi s-au incilcit si cite slujbe s-au iscat

Zic eu: mare pozna, oameni buni! Unde are s-ajunga maria sa?

Maria sa Stefan-Voda acuma e ca acel barbat carele s-a insurat c-o muiere frumoasa. Placutu-ia sa puie cununa si sa aiba cu sine ce i-i drag. Dar domnia cu care s-a cununat maria sa e muiere cu nacafale. I se poate spune si mariei sale ca si-a virit cap sanatos subt Evanghelie. Decit ce sa faca maria sa? Asa i-i mostenirea si partea.

Intr-atitea treburi incilcite, s-a gasit si pentru comisul nostru al doilea Ionut una mai incilcita; si maria sa i-a poruncit sa se duca s-o descilceasca.

Cind s-a, dus? Nu s-a aflat. Unde s-a dus? Nu se stie. Ce face acolo unde se afla? Asta poate s-o cunoasca numai maria sa. Cind are sa se intoarca? Ptiu, drace!

- Jupineasa Ilisafta, zic, asta nu ma intreba domnia ta pe mine. Asta o stie Dumnezeu.

Dumneaei prinde a lacrama cu mare jale.

- Lacramez si ma zbat, zice, caci de cind nu se mai stie nimica de Ionut, comisul Manole nu mai are hodina.

Se scoala comisul Manole si incepe a racni, cum il stii cuviosia ta ca racneste citeodata.

- Da' de unde! Da' eu nici nu ma gindesc la asta! Comisul al doilea e dus in slujba mariei sale si gata! Sa nu mai aud vorbind! Sa nu mai aud scincind! Toata ziua umbla femeile, aicea la Timis, cu visuri, descintece, bobi si vraji. Da' lasati-ma-n pace nu ma mai intrebati nimica. Eu am altele!

Mare pozna, oameni buni!

Starostele Nechifor, contenind putintel, clipi din coada ochiului drept catra parintele Nicodim. Stateau pe laiti, in cerdacul chiliei, si se uitau asupra ograzii. Fratele Gherasim adapa calul insauat al starostelui, scotind apa din fintina cu cumpana si turnind din galeata in jghiab. Soarele parea oprit asupra muntelui cu brazi; mai era un ceas pina la slujba de sara.

- Si ce anume face tatuta intreba cuviosul Nicodim cu fata dintrodata umbrita.

- D-apoi ce sa faca? Se duce-n prisaca si-l mai inteapa cite-o albina, de se uita la lumea asta numai c-un ochi. Incalica dupa aceea si se suie la grajduri. Adicatelea sa tie sfat cu comisul Simion. Tace unul; tace si celalalt; se chiama ca asa tin sfat. Daca n-ar fi jupineasa Marusca, apoi jupin Manole s-ar intoarce acasa fara sa-si desclesteze falcile.

- Tatuta, zice jupineasa Marusca, fii fara grija.

- Da' n-am nici o grija.

- Atuncea are Simion.

- Da' n-am nici eu.

- Ei, atuncea-i bine, ride jupineasa Marusca. Daca n-aveti domniile voastre grija, are maria sa. Jder e omul mariei sale.

Parintele Nicodim se mira.

- Asa vorbeste ea?

- Intocmai: precum mi-a spus comisul Manole, Domnia sa comisul ride si-i place.

- Asa-i zice ea? Jder?

- Nu spune altfel. Are sa faca una, de avem sa raminem cu gura cascata.

- Cine spune asta?

- Tot jupineasa Marusca, despre cumnatu-sau.

- Aha!

- Parinte Nicodime, eu ti-oi spune ca asa-s femeile. Jupineasa Marusca-i grea; si se incinta de Ionut, ca sa nasca prunc viteaz ca si cumnatu-sau. Deasemenea acuma, dupa cit spune jupin Manole, jupineasa Marusca e mai cu toane. Alte jupinese-s cu toane la inceput; dumneaei e mai cu toane dupa luna a cincea. Ca ar face bine sa se duca si alti comisi la Rusalim. Asta-i impunsatura in comisul Simion.

- Da' de ce?

- Asa. Caci Ionut ar fi fost trimes s-aduca aschie din crucea rastignirii. Si ceilalti comisi sa se duca si ei acolo, sa-i fie intr-ajutor. I s-a aratat ei semn, ca numai asta poate fi. Se-ndeamna a crede intru acelasi fel si jupineasa Ilisafta. Dar jupineasa Ilisafta inca n-a cutezat sa alunge la Rusalim pe batrin. I s-a aratat in vis jupinesei Marusca mare razboi cu paginii; deci, dupa cit s-a sfatuit cu soacra-sa si cu maica-sa, trebuie numaidecit lemn sfint, ca sa-l puie inalt prea sfintitul mitropolit in aghiasma, cind a binecuvinta apa si-a stropi ostile in ziua bataliei.

Asupra vaii in care-i asezata manastirea, curge ca un riu nevazut o adiere lina si zaduful zilei de august scade. Cinta in otava de pe costise prepeliti si ciriie cristei. Aceiasi vulturi, care au stapinire asupra vazduhului de aici, se rotesc sub cerul curat, la mare inaltime. S-aude intr-un rastimp un clopot in turnul cetatii care impresura biserica inaltarii. Pe urma clopotul tace si ramine asupra sfintei asezari o pace care pare mai tihnita si mai veche, caci e asezata pe vieti trecatoare si pe rinduri de morminte.

- Apoi eu, de-acuma, parinte Nicodim, oi fi calator.

- De ce te grabesti, staroste Nechifor?

- Ma grabesc, ca sa ajung acasa. Cine stie ce-oi gasi in gospodarie! Caci eu de alaltaieri lipsesc.

- Vra sa zica, nu vii de la Vinatori?

- Nu. Eu vin, parinte Nicodime, de unde-a dus surdu roata si mutu iapa. Mare pozna!

- Da' ce se-ntimpla?

- S-a intimplat, parinte, ca mi-a venit vremea sa mai scot o masea. Si tiganul nostru de la Vinatori, care mi-a mai scos una acum cinci-sase ani, nu se mai afla intre cei vii. A pus fruntea la pamint si s-a prapadit, iar sufletul i s-a duce in raiul tiganilor. Era vrednic mester; avea cleste potrivit si mina usoara. Cind a venit vremea sa ma doara asta de-acuma, atuncea am vazut eu citu-s de singur; parc-as fi ramas a doua oara fara tata si fara mama. Ce fac eu? Fecioru-sau Matahala are clestele: dar de priceput nu se pricepe. Sa te fereasca Dumnezeu de durere de masea, intr-alt chip nu te-oi binecuvinta, parinte Nicodime. Stii cum ii? Iti vine sa te zvircolesti, sa te pui la pamint si sa palesti cu calciiele in tortile cerului. Si alta nu este de facut, ca sa ti se mai domoleasca durerea, decit ca sa bei vinars. Dar dupa ce te dezbeti, iar te-apuca. S-am mai gasit o baba in Lunca, peste apa Nemtisorului, care m-a invatat sa tin capul, cu gura cascata, in abur de maselarita, fiind invalit de jur-imprejur cu poclada deasupra oalei. Am facut si asta; s-a parut c-ar fi cazut in oala cu fiertura de maselarita un vierme cit un virf de ac; dar nici asta nu mi-a folosit nimica; s-atuncea c-o mina purtam calul de dirlogi si cu una ma tineam de falca; umblam prin iarmaroc la tirg si intrebam de oameni. Ce sa fac, unde sa ma duc? Tocmai la Baia am gasit alt cleste, care sa fie in stapinirea unui mester. Bun mester! Mi-a dezbatut-o, mi-a dat-o afara si gata. Acu traiesc alta viata si lumea mi se pare mai buna. Cind te-a durea maseaua, numai acolo la Baia sa te duci, la dascalul Precup Mor-tintei. E un slabanog si-un spin de nu dai doua parale pe dinsul; sa-l sufli si sa-l pravali jos; dar iaca-i bun mester de masele.

- Atuncea du-te cu sanatate, staroste, si ma rog sa-mi dai vestire de la Timis.

Dupa ce-a plecat starostele Nechifor, s-a auzit batind iar clopotul de vecernie.

Parintele Nicodim si-a adus aminte ca-i intr-o simbata si s-a pregatit sa se duca la slujba mare. Si-a pus rantie noua si camilafca, si-a impletit intre degete metaniile si s-a dus pe ginduri, catra zidurile sure ale cetatuiei. A intrat pe sub turnul clopotnitii, fara sa auda tiriitul de sara al lostunilor, care-si invatau puii la zbor; a intrat la sfinta Inaltare si, cufundat in ginduri, s-a asezat in laturea stinga aproape de analoghion si de cintareti, cu auzul oarecum inchis, dar cu vederea deschisa spre acea intru totul vestita si laudata icoana a Maicii Domnului, care a fost zugravita de Luca Evanghelistul.

Iaca, august e in toi, se gindea cuviosia sa, si de-acu vara-i calatoare - ca si starostele Nechifor, care a venit, a stat o tira si s-a dus.

Nu s-ar putea spune ca monahii, care-si aleg ca rinduiala a vietii singuratatea, pot pune opreliste desavirsita simtirii lor, legaturilor si amintirilor. Unii asa au facut, pustiindu-se cu desavirsire in Tevaida: aceia si-au agonisit fara scadere bucuria cea fara de amurg. Insa multi ramin slabi; si cind ajung pina la ei vesti din lumea parasita, li se moaie inima catra voie-buna ori mihnire.

De cind n a vazut cuviosia sa pe cei de la Timis?

De mult nu i-a vazut. Tocmai de la inceputul lui martie, de la cirneleaga. Atuncea a fost poftit cu mare staruinta de muta, ca sa binecuvinteze ospatul de lasat de sec. A venit si l-a luat Ionut. De-atuncea n-a mai fost la Timis si n-a mai vazut pe nimeni, faradecit tot pe Ionut, la Simpetru.

Are acest frate iubit al Jderilor un dar sa-i stirneasca pe toti din cind in cind. Asa atuncea, la Sinpetru, a venit cu repejune sa se marturiseasca, sa ceara sfat si sprijin; si n-a fost chip sa nu-l urmeze in toate rugamintile lui. Mai cu sama, cind se roaga, stie cum sa se uite cu ochii lui de coloarea castanei. Acuma spune mai bine ce are de spus, caci a ajuns barbat in putere; dar cu ochii se uita cum se uita si altadata, cind era cu fruntea numai pina la cingatoarea fratilor celor mari.

A fost, se vede, trimes acuma intr-o slujba ascunsa. Dupa zvonurile ce i-au venit de la Timis prin starostele Caliman, batrinii stau subt ingrijorare ca subt un nour; nu stiu nimica; n-au auzit nimica: n-au primit nici o veste; Ionut n-a dat nici intr-un chip semn.

Daca s-ar fi intimplat ceva, Doamne fereste, atuncea s-ar fi aflat. Caci nu-i veste rea care sa nu strabata ca sageata, si nu-i moarte care sa poata raminea ascunsa in intuneric. La timp, Ionut va da de stire, si atunci toate inimile se vor linisti.

Bine ar fi, se gindeste parintele Nicodim, sa se duca s-o vada pe muta. I-a vedea si pe ceilalti, si-i va potoli, imputernicindu-i cu duhul rabdarii. Trebuie sa indemne si pe femei, atit pe cele batrine cit si pe cele tinere, sa se lese de naravul vedeniilor.

Cind a iesit de la sfinta slujba, avea luata si hotarirea de a se duce pe citeva zile in lumea parintilor si fratilor sai dupa trup. Deci s-a abatut si pe la staretul sau sfintitul Silvan egumenul, ca sa ia binecuvintare.

A doua zi dimineata a lasat pe fratele Gherasim sa se usuce si sa se intunece si mai tare in chilia de la Neamtu, iar cuviosia sa a pornit iarasi calare, ca sa iasa in lume. Nu i se intimpla asta intiia oara si stia ca are sa i se mai intimple si alta data. Dupa cum spune sfintul apostol Pavel nu stiu unde credinta fiecaruia dupa puterea sa. Cuviosia sa Nicodim s-ar fi pustiit intru totul lui tot la Tevaida, sub soarele eghiptean, daca Dumnezeu i-ar fi alcatuit intr-asa chip firea, incit sa nu poata trai altfel decit in acea singuratate a singuratatilor, in cuptorul lumii. Dar Domnul Dumnezeu a binevoit a pune in faptura parintelui Nicodim o tarie mai mica decit stinca de la muntele Sinai; a pus o tarie ca a muntilor nostri care se macina de puhoaie; si in cuviosia sa urmeaza a suna suietul padurii si zvonul apei de munte; si toate pacatele legate de slabaciunea paminteanului cuviosia sa inca nu le-a putut scutura; si Dumnezeu se milostiveste totusi asupra sa si-l va ierta, caci parintele Nicodim slujeste cu inima de samarinean si cu osirdie pentru credinta cea adevarata.

Cind a ajuns cuviosia sa la curtea comisului celui batrin la Timis, inima i s-a veselit indata ce-a vazut pe gard cintind un cucos porumbac si vestindu-i sosirea. Argatul care i-a deschis poarta a dat din cap ca jupin Manole nu-i acasa. E sus, la grajdurile domnesti. Da-i acasa comisoaia.

Ieromonahul Nicodim a gasit in pridvor pe jupineasa Ilisafta si linga jupineasa Ilisafta, pe Candachia. Si, intre jupineasa Ilisafta si jupineasa Candachia, pe nana Chira, camarasita.

- Va poftesc buna dimineata si bine v-am gasit! s-a inchinat cuviincios monahul; si indata a descalecat, lepadind friul.

- Bine ai venit si mare bucurie ne faci, cuviosia ta a vorbit jupineasa Ilisafta, tresarind de la locul sau, de linga stilpul stiut, si venindu-i intru intimpinare.

Tustrele femeile i-au sarutat pe rind cuviosiei sale mina. Iar monahul s-a inchinat cu osebire catra maica sa, punindu-si cu ochii inchisi barba pe timpla ei sura.

Pe masuta din pridvor, calugarul cunoscu dintr-o privire indeletnicirea pe care o avusesera cele trei femei inainte de sosirea lui. Nana Chira se grabi sa arunce asupra masutei o pinza subtire de borangic. Se afla acolo inceputa o lucrare pe care parintele Nicodim o lega cu amintiri din pruncia lui, cind pe aceeasi masuta veche degetele jupinesei Ilisafta framintau cu rabdare ceara, inchipuind papusi cu ochi de semincioare de mac. Tot nelipsita de linga ea era s-atunci nana Chira. Iar acele papusi cu ochisori de mac inchipuiau pe jupin Manole, pribeag in locuri departate, cine stie unde in Tara-de-Jos. Femeile vechi, cum e nana Chira, stiu sa rosteasca in asemenea imprejurari descintece si chemari, trimetind menire dulce ori amara asupra celui de departe - necredincios ori iubit.

In ochii calugarului s-a inegurat o nemultamire pentru acel eres strain de rinduiala credintei adevarate. Acel eres staruieste tainuit in lume, de la slujitorii capistilor idolesti. Totusi in sufletul parintelui Nicodim a ramas sufletul acelui copil pe care l-a chemat cindva Nicoara.

- Foarte sint grabit, zice cuviosia sa, ca sa aflu pe vel-comis.

- Ai sa-i dai vreo veste cuviosia ta? se mira jupineasa Ilisafta.

- Imi face trebuinta ca sa vorbesc cu domnia sa unele si altele.

- Atuncea il gasesti sus; se duce asa, ca sa i se mai potoleasca hartagul. Iaca, a trecut atita vreme si nu s-a aflat nimica de Ionut. Daca crezi cuviosia ta ca am liniste si somn si-mi pot vedea de treaba, atuncea te afli in mare gresala, caci nu ma lasa comisul Manole. Sta asupra mea ca un nour: tot fulgera si tuna.

- N-as crede una ca asta, muta a soptit cu glas blind monahul.

- Ba sa crezi, dragu mamei, si du-te si-l sfatuieste si ada-l aicea ca sa spuie ce are de spus si sa auda si de la mine, si de la altii vorbe cum ca feciorul nostru se afla subt acoperamintul Maicii Domnului, acolo unde se afla.

- Ma duc si ma intorc cu el, se inchina monahul, doritor sa se departeze cit mai grabnic de lucrarea tainuita a femeilor.

Cum a incalecat si a iesit pe poarta parintele Nicodim, cele trei femei numaidecit s-au strins iar cap linga cap; nana Chira a dezvalit usor masuta, inlaturind borangicul, si a vazut iar lumina soarelui de dimineata, in pridvor la Timis, papusa lui Ionut. Mititel si nelamurit, teapan de nesimtire si culcat pe-o coasta, acel Ionut parea ochilor care-l priveau numai micsorat in departare si-n timp. Era el insusi adus de fata, pe masuta veche, ca s-auda zvonul paserilor si descintecul babei Chira, camarasita.

S-a facut ca o tacere in sufletele celor trei muieri de virste felurite si lumina soarelui a parut a se imputina. Cea mai agera ca s-asculte vorbele ce aveau sa se rosteasca era jupineasa Candachia. Ii ramasesera neclintite inelele cerceilor din urechiusi si rumeneala din obraji ii pierise sub suliman.

- Dragele nanei, dragele nanei a suspinat Chira fara a mai tine sama de trecatoarele deosebiri omenesti. Caci toti stam sub puterile cele necunoscute. Cind n-om mai fi, au sa ramiie zidirile lui Dumnezeu ca si atuncea cind nu eram. Dragele nanei, dragele nanei cinta ea cu ochii inchisi, apasindu-si palmele asupra timplelor. S-ar fi aratat in vis ca pe Ionut l-ar fi ademenit si cuprins dusmancele puterilor barbatesti. Si-l desarta de viata daca noi n-om descinta si nu le-om alunga.

Nana Chira isi cobori palmele asupra papusii, ocrotind-o; scuipa in patru laturi, soptind cu grabire:

Voi, ielelor, maiestrelor,

Dusmanele oamenilor,

Stapinele vintului,

Doamnele pamintului,

Care prin vazduh zburati,

Pe iarba lunecati

Si pe valuri calcati

Duceti-va in locuri departate,

In balta si pustietate.

Unde popa nu toaca,

Unde fata nu joaca;

Duceti-va in borta vintului,

Paliti-va de coada pamintului,

Iesiti din trup, mina, picior,

Pieriti in pripor,

Lasati lui Onu sanatate, -

Ca sabie de foc va bate!

Dupa ce a rostit in sopot aceste cuvinte, nana Chira a suflat iarasi asupra papusii. Li s-a parut jupineselor ca inchipuirea de ceara s-a miscat. Ce-i cind se misca? Cind se misca e semn bun, precum se va vedea.

- Maica Domnului sa-l pazeasca si sa-l miluiasca ingina jupineasa Ilisafta. Si, dupa rinduiala, vei descinta pina in trei ori in trei marti. Caci dupa cite a cautat si a inteles in gromovnicul lui dascalu Pamfil, Ionut ar fi fost facut intr-o zi de marti.

Nana Chira se impotriveste. Ei nu-i place cartea aceea a dascalului Pamfil. De cind ies carti scrise, se imprastie in lume numai niste inselari. Rinduiala buna e alta: ca o femeie care stie de la alta femeie ori un om care stie de la alt om sa nu lese ce stie - descintec ori vraja - decit numai unei singure fiinti pe lumea asta; daca-ai spus la doi, gata, ti s-a prihanit suflet, ti s-a prihanit putere. Deasemenea cine primeste invatatura intr-adaos, de-al doilea, nu-i foloseste nimic. Cine stie descintec ori vraja, ca si apa neinceputa, trebuie sa se pastreze curat si luminat, altfel din necurat nu poate iesi nimica bun. Cine poate sti in ce zi va fi venit pe lume Ionut? Caci maica lui, sarmana, a pacatuit si l-a zamislit in flori; si cind l-a dat lumii cu durere, n-a stiut nimeni, faradecit Cel care stie si vede toate. Acuma sa vie dascalul Pamfil sa scurme si sa gaseasca asta in cartea lui, de mirare este. Unii s-ar mira numai, dar nana Chira chiar nu poate crede.

- Nu pacatui, nana Chira, ii zice cu blindeta comisoaia, vad ca iar iti strimbi gura si cirnesti din nas, cind vorbesc eu ca s-ar fi aflat in gromovnicul dascalului ziua de marti pentru nasterea lui Ionut. Apoi nu stii tu, nana Chira, cum ii rinduiala gromovnicului? Se arata acolo planetele si zodiile fiecarui om de pe lumea asta. Daca ai cunoscut ziua nasterii si anul, gasesti zodia si planeta dupa an si zi. Iar daca nu stii ziua - si stii anul si luna - alegi ziua dupa luna; luna intiia a anului, ziua intiia a saptaminii; luna a doua a anului, ziua a doua a saptaminii. Si este s-un mestesug cind nu cunosti nici luna nici ziua, insa cunosti anul.

- Mare bataie de cap pentru un becisnic a lasat sa-i cada cu un fel de greata vorbele camarasita, printre stirbaturile dintilor.

- Lasa-l, nana Chira, urma s-o imbuneze comisoaia Ilisafta, spune, si el dupa mestesugul pe care l-a invatat.

- Ce sa zic? se amesteca jupineasa Candachia, cu vioiciune si placere; eu am fost multamita de ce mi-a aratat dascalul Pamfil pentru Cristea. «Va fi mindru la chip si prea iubit.» * Asa este, caci asa l-a facut maica sa jupineasa Ilisafta, in zi de joi 15 martie, anul de la Hristos 1437.

Auzind asemenea vorbe, asa de frumos si de cuviincios rostite de gura nurorii domniei sale, jupineasa Ilisafta s-a bucurat si si-a adus aminte cum s-a intimplat acea nastere asa de grea a prea iubitului sau fiu Cristea. A oftat dind din cap:

- Ma rog Maicii Domnului sa faca usor cumnata-ta, caci nevestele tinere din ziua de azi is mai putintele la trup si mai slabe decit cele de demult!

In vremea asta, parintele Nicodim ajungea in deal la grajdurile domnesti, gasind acolo cu totul altceva decit se astepta. Slujitorii se purtau incolo si incoace. Jupin Manole Par-Negru nu parea tulburat de nimica; avea un glas de buna-voie care se auzea de departe. Lucru ceva mai ciudat; se auzea si glasul lui Simion. Linga comisul cel batrin, Lazar Pitarel, satrarul; si linga Simion - Nita Negoita, omul lui Simion.

Cind umbla intunecat Simion, umbla intunecat si Nita Negoita, omul sau. Si cind i se deschidea obrazul lui Simion, parca batea o raza de soare si-n obrazul lui Nita Negoita.

I se parea numai cumva, acuma, parintelui Nicodim, ori chiar auzea si glasul lui Nita Negoita?

Deasemenea, calugarul a vazut in cerdacul casei celei noua a lui Simion pe jupineasa Marusca. Si alaturea, pe jupineasa Anca, soacra lui Simion.

Toate aceste fiinti stateau ca intr-o asteptare. Priveau spre drumul grajdurilor, pe urma se uitau unii la altii incuviintindu-si rostul ce au; dupa aceea iar se inturnau spre grajduri. Barbatii, din ograda, mai rasuceau capetele catra jupinese aratindu-si albusul ochilor; iar jupinesele isi stecleau dintii.

Cind s-a inteles din cerdac ca soseste oaspete de devale, jupineasa Marusca a dat glas:

- Parintele Nicodim, iaca parintele Nicodim!

S-au inturnat si barbatii si comisul cel batrin a ridicat bratele.

Calugarul a descalecat si s-a dus la barbati; intii a cuprins pe comisul cel batrin, amestecindu-si barba sa cu a lui; pe urma l-a sarutat pe Simion; si dupa asta au venit sa-i pupe mina Pitarel si Negoita si alti slujitori care se aflau in laturea stapinilor. Numai dupa asta parintele Nicodim s-a grabit catra cerdac, pasind cit putea de larg cu ciubotele cu tureatca nalta si palalaindu-si giubeaua de siac. Comanacul ii era putintel pe-o sprinceana, de care vedere s a bucurat mai cu sama jupineasa Marusca, rizind cu dintisorii ei albi, fara sa spuie de ce ride.

Un rastimp a urmat amestec de vorbe. S-a aflat ca i-a venit asa parintelui Nicodim o toana, sa iasa la lume, ca sa-si vada parintii si neamurile. S-a oprit putintel la Timis devale.

Jupineasa Marusca a intrebat cu grabire:

- Cum se afla soacra-mea?

- Slava Domnului, bine; sta de vorba in pridvor cu nora dumnisale Candachia.

- Cum asa? Eu socoteam ca geme si suspina. Socru-meu jupin Manole spunea c-a lasat-o in pat, legata la cap cu stergar ud.

- Nu, cumnata draga, a zimbit parintele Nicodim, eu am gasit-o in buna stare.

Jupinesele au sarutat mina ieromonahului, dupa aceea s-au mirat iar de asemenea vorbe.

- Boala dumnisale voi fi fost eu, s-a amestecat comisul Manole. Cum m-am urnit eu din casa, i-a trecut.

Parintele Nicodim s-a intors inspre dreapta si inspre stinga:

- Ma rog, pe cine asteptati domniile voastre de va uitati hojma intr-acolo?

- Asteptam sa soseasca paicii si comiseii lui Voda, a raspuns Simion Jder. Au sa fie aicea intr-o clipeala, ca sa faca alai lui Vizir. Il trimitem pe Vizir mariei sale la Vaslui.

- Aha! S-a bucurat parintele Nicodim. Vad ca am placere sa gust acru si sarat, ca unul care, dimineata si sara, m-am chinuit numai cu dulce.

Barbatii s-au zimbit a ride. Jupineasa Marusca a ris subtirel, aratindu-si toti dintisorii. Ridea prea mult jupineasa Marusca.

- I-i dor parintelui Nicodim sa umble iar calare prin Tara Lesasca, a zis ea impungind spre cleric cu sprincenele inaltate.

Obrazul calugarului s-a limpezit de trecatoarea tulburare lumeasca. Jupineasa Marusca a primit de la maica sa mustrarea piezis repezita a ochilor.

- Lasa, maica, a soptit ea, cumnatul Nicodim nu se supara pe mine.

Calugarul s-a inchinat cu toata infatisarea cuviincioasa a fiintii lui, aratind prin aceasta, fara cuvinte, ca nu poate fi vorba de suparare.

S-au aratat pe drumul dintre grajduri doisprezece slujitori ai mariei sale, paici si comisei, cu arcane incolacite la oblinc, in dreapta, si cu sabii usoare la coapsa stinga. Toti purtau straie la fel, de postav albastru si cusme cu pana.

Pe cind se inchinau catra stapinii de la Timis, Lazar Pitarel s-a dus la grajdul cel mare de aproape unde avea pregatit harmasarul domnesc pentru asemenea teremonie. L-a adus fara sa, cu teltie de matasa neagra in spinare si avind la capiteala, intre urechi, surguci de pene de coloarea teltiei. Era alb cu stea intunecata in frunte, pintenog la trei picioare. Piciorul din stinga de dinainte era curat.

Pitarel il tinea strins de sub zabale, lasind sa fluture in adierea diminetii, linga pumnul sau, un fuior de matasa nestricat de vopsea. Ca si cum stia la ce slujba mare e chemat intre toti caii de pe lumea asta, harmasarul domnesc venea incordat din grumaz, mestecindu-si zabalele si foraind. Juca pe picioarele subtirele, cu chisite mladioase, isi flutura coada lunga si din cind in cind isi inchina surguciul.

Cei doisprezece slujitori domnesti l-au impresurat si l-au purtat dind ocol pe dinaintea cerdacului casei, in vederea jupineselor, apoi au ocolit pe calugar si pe comisi. Cu multa umilinta in sine, parintele Nicodim isi simtea inima batind, cind vedea o frumuseta ca aceea a lui Dumnezeu pasind pe dinaintea sa.

- Eu i-am fost ninas si doftor se fudulea jupin Manole Par-Negru.

Cu aceeasi rinduiala slujitorii l-au mai purtat ocol de citeva ori, apoi au cotit spre grajduri. Pitarel a dus la locul sau pe Vizir si vasluienii au descalecat ca sa prinzeasca intii si apoi sa se pregateasca de drum.

Boierii au intrat in cerdac. Se afla intinsa gustare pe masa.

De la cele dintii schimburi de vorbe intre cei de fata, parintele Nicodim a inteles ca nu se luase inca hotarire cine anume sa duca la Domnie calul. Rinduiala fireasca ar fi fost sa-l duca Simion, ca unul ce se afla asezat comis la Timis. Insa jupineasa Marusca pomenea despre treaba asta incretindu-si cu nemultamire fruntea. Se intelegea si la comisul Simion sovaire, caci ar fi sa lese fara stapin cu raspundere ceilalti harmasari ai mariei sale si herghelia. Dar nu de asta pregeta mai cu sama comisul Simion, caci nu s-ar fi cazut sa infrunte pe un batrin comis de altadata care se gasea linga sine; ci era tinut pe loc de impotrivirea jupinesei Marusca. Asa avea dumneaei, de data asta, gust sa-l tie linga sine. Pe linga impotrivirea femeii, comisul Simion avea s-o grija mare pentru starea in care se afla ea. Nu numai o data comisoaia Ilisafta si nana Chira il facusera sa inteleaga ca, incepind dintr-a saptea luna, unei neveste poate sa-i vie de naprasna ceasul usurarii.

Totusi slujba Domniei ar sta inaintea oricarei griji; si Simion Jder ar fi gata sa incalece, ca sa calauzeasca alaiul la curtea din Vaslui; n-ar fi sa lipseasca decit o saptamina; dar cum este cine sa ramiie la grajdurile domnesti in lipsa lui Ionut si a sa, asa este cine sa se duca la Vaslui cu Vizir. Comisul cel batrin se si pregatise si acuma se afla cu tarie asezat in hotarirea lui. De cind il ajutase la limpezirea indoielilor, jupineasa Marusca ii era mai draga batrinului.

Calugarul a socotit ca trebuie sa puie si el cuvint, ca sa linisteasca deplin pe Simion Jder.

La sfirsitul prinzarii s-a sculat deci si, binecuvintind pe cei iubiti ai sai, a inchinat cupa sa de vin astfel:

- Tatuta si cinstite mare comis, ma inchin domniei tale cu fiiasca dragoste si ma rog lui Hristos Dumnezeu sa te tie in putere inca ani multi pe pamint. Si, scump frate al meu Simioane, ma bucur ca ai pe cale mostenitor, care sa-ti lungeasca pomenirea in veac. Iti doresc si domniei tale, jupineasa Anca, de la Maica Domnului usurare de grija cit stai linga fiica domniei tale, si sa deie Dumnezeu sa intineresti de bucurie vazind nepot. Iar tie, cumnata Marusca, nu-ti pot face alt dar decit indemnindu-l pe Simion sa ramiie linga muierea sa, care nu mai are mult si rastoarna car cu povara scumpa. Iar la Domnie, cu harmasarul si cu alaiul, s-a duce tatuta. Linga tatuta, sint doritor sa umblu si eu, ca sa-i fiu domniei sale tovarasie. M-oi veseli si de vederea mariei sale. Si va poftesc la toti sanatate.

Cu toata rusinea ce se cuvenea s-o aiba, jupineasa Marusca s-a sculat si, fara sa se cunoasca deloc ca-i greoaie, a venit la cumnatul sau ieromonahul si l-a sarutat pe amindoi obrajii. Pe urma n-a uitat ca trebuie sa cuprinda de dupa grumaz si pe sotul sau.

Comisul Simion s-a imblinzit de istov, a baut pina la fund cinstea, s-a adus cupa cea mare care se chiama harap; a umplut-o s-a desertat-o jumatate, dind cealalta jumatate fratelui sau monahul.

- Acuma, cuscre si ginere, a zis jupineasa Anca, eu poftesc sa va iau marturie pe domniile voastre. Am poruncit sa se fiarba la cuhnie bautura aceea turceasca ce se chiama cafea, si pe care au adus-o de la Cafa negutatori armeni sotului meu. Cuscra-mea Ilisafta zice ca nici nu vrea s-o vada, da' de cum s-o guste. Dumneaei zice ca asta ar fi numai o linciureala straina si noua nu ne face trebuinta. Cum au trait parintii nostri fara cafea, asa om trai si noi. Zic eu: s-o vada macar mai intii si mai intii; nu-s decit niste graunte pe care le prajesti si le macini. Nu vrea sa vada. Dar macar sa guste! Nu vrea nici sa guste. Drept sa va spun, daca n-am fi cuscre si daca n-am trai ca surorile, m-as supara. Sint asa uneori moldovenii nostri natingi: ca li-i greata de strai de la alte neamuri, de mincare straina, de bautura straina; dar alte litve vin la noi si nu se mai satura.

S-a adus cafeaua in niste canatui tot de la Cafa, daruite tot de negutatori armeni, si barbatii s-au invoit sa faca cercare si sa guste.

Cum au cercat din virful buzelor, s-au uitat unii la altii s-au facut: ihim! Nu le-a placut defel asemenea funingine fierbinte.

Inainte de a-si pierde cumpatul jupineasa Anca, tot ieromonahul a venit, cu duh de blindeta si impaciuire:

- Jupineasa Anca si cuscra, a zis cuviosia sa, am gustat eu precum au gustat tatuta si Simion, si ce sa-ti spun? Mie mi-a placut si le-a placut si domniilor lor. Dupa ce ne-om deprinde, are sa ne placa si mai bine. Iar dupa aceea, tine minte de la mine, n-are sa mai poata trai nimene in tara asta fara asemenea bautura. Caci mai au moldovenii nostri alt narav: cind le-a placut ceva de la strain, apoi se dau in vint sa dobindeasca. Si cind li s-a lipi de inima strain, apoi isi dau de pe ei strainului tot, pina la camasa. Acuma, dupa ce-am cunoscut ce-i aceea cafea, sa ne clatim gura c-o leaca de bautura de-a noastra.

Asa i-au placut jupinesei Anca asemenea vorbe, incit s-a invaluit si domnia sa asupra monahului, dorind sa-l sarute pe amindoi obrajii.

A fost pe urma un sfat mai la o parte, cu jupineasa Marusca.

Zice parintele Nicodim:

- Spune-mi si mie, jupineasa Marusca, ce-i cu Ierusalimul?

- Care Ierusalim?

- Asa am auzit c-ar fi fiind indemnati oamenii de aice sa purceada la Ierusalim. Dupa cit vad cu adevarat, nici la Vaslui nu li se ingaduie, dar inca la Ierusalim? Nu-i cu grija lumea de aici pentru Ionut?

- Pentru Jder? Ba-i cu grija; caci nu se stie nici incotro s-a dus, nici cind se intoarce.

- Cine-a spus ca Ionut se va fi dus la Ierusalim?

- Nu stiu, cumnate. Dar dumneata stii unde s-a dus?

- Nu pot sti.

- Ei, atuncea poate fi si la Ierusalim, dupa cum a visat maica-mea. Daca visurile-s semne, a inginat jupineasa cea tinara cazuta deodata pe ginduri, atuncea bine ar fi sa se gaseasca cineva care sa talmaceasca visul mamei. Mama a visat razboi; pirjoluri care ard si ape crusite de singe. Cine stie unde s-or duce acei care acuma-s pe loc; iar acei care s-au dus, cine stie unde se gasesc, in primejdii si pe drumuri departate! Daca va duceti la Domnie, vedeti si intrebati. Mai ales socrul Manole stiu ca se duce pentru asta. Sa stii ca si din pricina asta m-am pus eu impotriva lui Simion. Caci socrul Manole nu mai are stare de pace, iar soacra-mea jupineasa Ilisafta il scoate din casa. Numaidecit, sa se duca si sa afle; numaidecit sa se duca si sa afle. Si fie oare trimes la imparatul nemtesc?

- Nu cred.

- Ori la Riga Matias, la unguri?

- Nici asta; de-atuncea s-ar fi intors. Ce-i pina la Buda? Zvirli pin-acolo cu caciula.

- Nu ride, cumnate Nicodime, s-a tinguit jupineasa Marusca.

Placuta muiere! Se gindea in sine mai tirziu, dupa aceea, parintele Nicodim. Nu-i frumoasa; e numai ca o creanga de salcie si cu parul de papadie, dar are asa un dar de te-apuca de inima si ride frumos. Pe cind intr-adevar mindra e jupineasa Anca, mama ei. E nalta si-mplinita si pare inca tinara. S-ar putea oare cindva s-ajunga acest mugur de muierusca sa fie ca maica-sa?

N-ar crede. Si-a scuturat fruntea. Comisul cel mare Manole s-a uitat la el din dreapta si i-a zimbit numai, fara sa-l intrebe de ce flutura din cap. Va fi avind si monahul ginduri cum au si alti oameni cu griji.

Calareau catra Domnie, in trap domol, pe sleahul Romanului. Cinci slujitori umblau inainte; dupa acei slujitori, domniile lor doi; pe urma doi slujitori il duceau intre ei pe Vizir; si la urma inchideau alaiul alti cinci slujitori. Pornisera la al saselea ceas; popasul avea sa le fie la Cetatea Noua, la Fetion pircalab.

Ieromonahul Nicodim se afla multamit de iesirea sa la lume. Petrecerea i se prelungea pina la Vaslui, unde are a vedea tabara mariei sale.

Pina ce a ajunge acolo, isi stapineste nerabdarea. Drumurile au si popasuri, dar au si sfirsit. Pina la Roman, au oprit linga un deal, la sipote, subt umbra de plopi. La Cetatea Noua au mas la odai, punindu-se in toate partile straji intarite. S-apoi de la Roman s-a sporit alaiul, c-un steag de razasi de la pircalabie. Neaflindu-se la Cetate in ziua aceea diacul, jupin Fetion pircalab a poftit pe cuviosul Nicodim sa scrie cuviosia sa ravasul catra preotul de la Avrameni, o fuga buna de cal departe de Roman:

«Molifta ta, preute Constandine de la Avrameni, fericita sanatate si tot binele de folos iti poftim de la Domnul Dumnezeu. Astazi duminica, mi-au sosit razasii de la Tupilati, si de la Miroslavesti si de la Mitesti, pentru purcesul la tabara mariei sale; si sa vii molifta ta indata, ca sa binecuvintezi praporul. Deci scoala-te si vina; sminteala sa nu faci, ca sa nu fie pentru Voda intirziere.»

Dintr-asta au cunoscut calugarul si comisul cel batrin ca acolo la Vaslui a pornit a fierbe piatra cea scumpa, si s-au uitat unul la altul cu inteles. Asa ca Ionut va fi fiind dus intr-o solie de razboi.

Cit a slujit parintele Constandin de la Avrameni, in odajdii, sfintirea praporului, monahul a stat intr-ajutor la cintare incalarat, scotindu-si din cap numai comanacul, iar razasii aveau si ei cusmele in mina, dupa cuviinta, si se inchinau pentru sanatatea si pentru izbinda mariei sale. A sosit in vremea cit a tinut rugaciunea o caruta cu doi boi; si-n acea caruta era incarcata o bute. A tras mai deoparte. Si dupa ce s a sfirsit slujba catra Dumnezeu, domnia sa Fetion pircalab a poftit pe cinstitii oaspeti si pe razasii sai la inchinarea paharului pentru luminatia sa Stefan-Voda. Atuncea au chiuit razasii si si-au fluturat cusmele. I-a placut asta parintelui Nicodim.

Au ajuns la tabara la Vaslui luni inaintea amiezii; si, fiind maria sa din vreme vestit, a iesit impotriva alaiului coborind treptele de la cerdacul curtii domnesti si ducindu-se pina in mijlocul ograzii. Se aflau in cerdac oaspeti straini, pe care nici Nicodim nici Manole Par-Negru nu i-au cunoscut. Au inteles din vorbele de la unii si de la altii, ca ar fi fiind intre acei oaspeti doi soli de la Cazimir-Crai al Lehiei, si doi de la Matias-Crai din Tara Ungureasca, si este s-un popa italian de la venetieni si se asteapta pe a doua zi alt popa de la papa de la Rim.

Cind a ajuns maria sa Stefan-Voda in mijlocul ograzii, avind in cap gugiuman cu pana de cocor si in mina stinga spada, alaiul de razasi s-a desfacut; au pasit inainte, cu Vizir, numai paicii si comiseii domnesti. Harmasarul era hodinit si hranit si stralucea ca un omat proaspat, avindu-si pe el podoabele de la Timis. Maria sa a venit aproape si l-a mingiiat pe frunte si pe ochi. Vizir si-a supus botul la subsuoara stinga a mariei sale.

Cind Voda si-a intors ochii in juru-i, a vazut, descalecat la doi pasi aproape de maria sa, pe batrinul Manole Par-Negru. S-a dus la el, i-a dat mina sa i-o sarute si l-a batut pe umar, cum avea obicei fata de slujitorii sai cei buni. L-a cunoscut numaidecit si pe parintele Nicodim. Adunind sub dreapta sa pe comis si pe monah, luminatia sa le-a facut cunoscut ca se bucura de vederea domniilor lor. Atit jupin Manole cit si monahul au simtit in fiinta lor o dulceata de vechi curteni, cind, dupa asemenea cuvinte, Voda le-a aratat numai c-un semn usor al minii slobode s a ochilor, ce griji, sfaturi si treburi il asteapta cu atitia oaspeti si soli veniti la curtea mariei sale. Caci nu sint numai acestia care se vad; sint si altii care nu se vad.

De jur-imprejurul ograzii de la curtea domneasca erau insirati pantiri cu suliti si sabii; si dincolo de oaspeti, in cealalta parte a cerdacului, se aflau boieri de credinta ai mariei sale. Era o vedere cum nu i-i dat omului sa aiba in multe zile ale vietii.

Maria sa a dat porunca sa fie dus Vizir in grajdul cel nou de piatra, cu poarta zabrelita, unde aveau a-i purta de grija paicii si comisii care-l insotisera de la Timis.

Intru multe griji se afla domniile cele slavite! I-a fost destul comisului Manole sa se uite lung la maria sa si a inteles ca mihnirile i-s mai imbielsugate decit bucuriile, imbulzit e maria sa de oaspeti si sfaturi. N-are sa aiba cind gasi un ceas pentru un slujitor vechi si credincios; nici nu l-a putea pofti la masa; nici nu-i chip si modru sa-i lepede vreo instiintare despre Ionut.

Citeodata are comisoaia Ilisafta dreptate cind intoarce cite-o impunsatura asupra luminatiei sale, care si-a crescut pofala ca un imparat si se intinde de nu-si mai gaseste loc, si trebuie sa impinga pe unii incolo, pe altii incoace, pina ce-a razbi la amenintarea Ismailiteanului. Iaca, acuma Antihrist si-a apropiat la Dunare ostile sale.

De la corbii cei straini care se vad in cerdacul domnesc, se poate cunoaste ca Tara Moldovei intra sub greu cumpat.

Acuma asta-i alta; va binevoi Domnul Dumnezeu sa-i fie intru ajutor mariei sale. Dupa semnul care-i zugravit pe praporul cel mare domnesc de la scarile curtii, sub care a stat o clipa Voda inainte de a cobori in ograda. Pe acel prapor e zugravit sfintul Gheorghe, cel care strapunge gitlejul balaurului.

Lasind toate acestea deocamdata la o parte, ne gindim ce vorbe anume are sa scoata asupra noastra jupineasa Ilisafta, cind va afla ca ne intoarcem asa fara nici o stire despre Jder cel mezin. Amarite si aprige vorbe; ni-i lehamite de ele!

Insa parintele Nicodim ne trage de minica.

- Ce este?

- Tatuta, a venit un om de la Dumnezeu si de la parintele arhimandrit, ca sa ne scoata de aici si sa ne duca intr-un loc mai prielnic. Vad ca tare erai intristat; iar acuma te bucuri.

Parintele eclesiarh Emilian i-a dus la staretul sau, linga paraclis.

Buna mincare si bun pat de hodina.

Mincare intr-o chilie tihnita, la o masuta, unde n-au stat decit trei crestini; din care numai doi s-au indestulat, iar al treilea s-a multamit cu un paharel de vin ros s-o felioara de pita. Hodina in chilia cuviosului Emilian, linga odai.

Prea cuviosiei sale sfintitului arhimandrit nu-i place sa iasa in adunari si nu se amesteca in vorbele solilor. Are maria sa alti slujitori pentru asta. Parintele Amfilohie privegheaza toate din singuratatea sa, afla toate vorbele si vestile, se cufunda in sine cerind de la Dumnezeu luminare a sufletului, s-apoi supune cu ascutime mariei sale ce crede el ca e hotarire dreapta si buna.

Nu stiu ce s-ar putea scoate de la asemenea om ascuns. Cu toate acestea sa indraznim a-l cerca pe departe si sa-i dam macar a intelege ca mare dorinta am avea sa aflam ce s-a facut si unde-i un fecior al nostru cu numele Ionut Par-Negru. Cum am putea noi s-aducem vorba mai pe departe?

Bine ar fi facut parintele Nicodim sa inceapa cuviosia sa intr-un fel; dar parintele Nicodim tace.

Sfintitul Amfilohie si-a intors dintrodata ochii si i-a asezat asupra comisului Manole.

De unde s-a luminat pe acea fata palida un zimbet sters?

- Bag de sama, comise Manole, ca vrei sa ma intrebi de-un fecior mezin ce-ai avut

Fiinta comisului celui batrin se infiora ca de frig.

- Am vrut sa intreb, sfintite parinte arhimandrit.

- Stiu c-ai vrut; si te-as pofti sa nu ma-ntrebi.

- Ar fi vrut muta lui, jupineasa Ilisafta, sa stie daca-i purces la rasarit ori la miazazi, ori la asfintit.

- Nu ti-oi raspunde, comise.

- Macar sa stiu daca-i viu ori daca-i mort.

- Nici la asta nu-i raspuns, cinstite comise. Domnia ta esti barbat si ma intelegi. Iar femeii sa-i spui asa, ca este un Dumnezeu care privegheaza.

Comisul a oftat cu mare stapinire de sine. Ce sa faci? De la un zgircit va sa te multamesti si c-o traista sparta. Totusi este in vorba asta o farima de nadejde, nu numai pentru muierile slabe, ci si pentru barbati care se socot puternici.

CAPITOLUL IX

SE  INMULTESTE NEAMUL COMISULUI

ceeasi moara afumata si putintel strimbata din furci si cosoroabe asupra iazului. Moara veche din silistea tirgului. Aicea fac popas calatori din patru drumuri, pe linga taranii si razasii care aduc la macinat. Aicea se aleg vestile si prorocirile. Si morarul cel batrin mos Irimie nici n-asculta; ba se da dupa covata si opreste hadaragul si teica atunci cind intind mai lung giturile unii din ascultatori, ca s-auda mai bine pe cel ce graieste; ba sloboade hadaragul ca sa toace in teica si da ocol pe dupa oaspeti, ca sa se suie la cos, sa vada cum merge malaiul la risnita; ba, dupa ce-au tacut vorbele, se duce si abate apa de la laptoc, oprind toata huruiala morii. Are acest morar mestesugurile lui si s-a deprins a se uita piezis la oameni. Se zice ca mai bine cunosti omul si-ti aduci aminte de obrazul lui, daca-l pindesti dintr-o parte. Si chiar vorbeste din cind in cind acest morar, dar mai cu sama cind socoate el ca trebuie. Se spune ca, atuncea cind nu-i nimeni-nimeni in moara lui, si nu fisiie nici vintul prin stuful acoperisului si numai jarul de la vatra veche se farima si clipeste, vine acolo pe furis cel pe care niciodata nu-l pomenim fara sa ne facem cruce, si sfatuieste in sopot cu mos Irimie. Acel Demon ar fi un fecioras al lui mos Irimie, pe care mos Irimie l-ar fi dobindit clocind la subsuoara stinga, vreme de noua saptamini, un ou parasit. Dupa ce l-a scos, in lumina jarului miezului noptii, l-a stupit sa nu-l deoache si i-a dat drumul pe girla. L-a hranit si l-a crescut Tartorul si din cind in cind i-l trimete morarului, ca sa-i faca bucurie. Nimene nu-l vede, nimene nu-l aude, dar de stiut se stie ca este.

S-a stiut ca este de la un iepure.

Gonit dintr-o pirloaga de catra doi copoi ai unor razasi de la Spinoasa, acel iepure batrin si intelept a luat-o in lungul hatului razasesc, care, la Spinoasa, cum se stie, e de trei mii de stinjeni. Cind a ajuns in silistea tirgului, iepuroiul a prins a face minciuni: a cirnit la vale; apoi a pornit-o in lungul iazului si a ocolit moara. Din fuga, s-a intors asupra sa insusi facind o saritura indarat si s-a strecurat in sandrama printr-o spartura. Mai facuse alta data asa un unches al sau tot de la Spinoasa. In moara, lume ca totdeauna, si roata cu cupe scirtiia si risnita umbla harnic. Si era un fum subtire ca o picla. S-a tupilat intr-un cotlon s-a stat linistit; copoii razasilor au trecut tahnind prin preajma s-au pierdut urma. Iepurele se tupileaza mai tare in salteluta de colb, ometita si cenusa, amestecate si adoarme. Cit au tinut vorbele oamenilor si vuietul morii, iepurila s-a hodinit fara sa aiba nici un bai; dar cum s-au potolit toate, a inceput a-si juca narile; iar cind a stat dintr odata moara si apele au fugit suguind in bulboana a tresarit cu spaima, s-a palit de doua ori cu capul in ingraditura pina ce-a gasit borta pe unde intrase, si s-a dus, ca dintr-o pusca a nemtilor mariei sale.

Asa, cind a stat in amurg moara din siliste, au rasarit din somn jupin Manole si cuviosul Nicodim. Au fost in picioare si s-au uitat cu strasnicie in juru-le. Morarul a rinjit la ei de pe bolovanul pe care statea, dincolo de fu-megarea taciunilor.

- Poftiti domniile voastre mai aproape, a zis el. De cai sa n-aveti grija; is dupa usa; le-am dat orz precum mi-ati poruncit. Pentru dumneavoastra am copt bine mamaliga, iar platica e numai bine fripta. Ca sa nu va suparati dupa cum v-ati mai suparat si sa nu mai spuneti ca umblu cu minciuni. Cerc eu asa din vorba pe unii si pe altii, sa vad cum merge si cit de strins le e nodul pungii; dar cu domniile voastre nu ma pun. Domniile voastre sinteti boieri mari din Tara-de-Sus.

- Fiecare e boier mare peste ale sale a raspuns posomorit jupin Manole.

Morarul incuviinta cu umilinta.

- Asa este; dar pe boierul cel adevarat eu il cunosc, ca scoate si plateste. Iar ceilalti umbla numai in pleasca. Sa nu-ti fie cu suparare, cinstite jupine Manole, eu pentru orzul cailor (frumosi cai!) si pentru celelalte, ti-oi cere trei parale si o vorba buna.

- Platesc cinstit, a raspuns cu semetie vel-comisul Manole.

Morarul a tras pestele c-un betisor linga fundul pe care aburea mamaliga taiata in patru cu ata. S-a mirat:

- Ce ban pot gasi eu la feciorul domniei tale comisul Jder? De aceea l-am indulcit dindu-i dintr-al altora.

- A trecut si el pe-aici?

- Trecut.

- Spus-a incotro se duce?

- Cind a venit, cinstite jupine Manole, s-a vazut ca-l chiama maria sa. Dar de dus, cum sa spuie unde se duce? Asta-i slujba lui Voda. De atitia ani, de cind sint aici, am invatat rinduiala.

Manole batrinul se posomori iar. Morarul clatina din cap, privindu-l dintr-o parte si clipind dintr-o geana catra Demonul sau.

- Stii, cinstite jupine Manole, ca eu treaba asta, a Domniei, am prins a o invata de acuma cinci ani, cind a inceput maria sa a-si intocmi tabara asta de la Vaslui? Ma crezi ori nu ma crezi?

- Te cred; de ce sa nu te cred?

- Si vrei sa-ti spun cum au fost toate?

- Vreau, de ce sa nu?

- Sa nu te superi, cinstite jupine Manole; parca graiesti cu gura altuia. Ai o suparare; las-o! Cind ti-oi spune intimplarea mea, ai sa vezi ca a dumnitale ramine ca o nimica. Sa blagosloveasca asupra mea sfintitul ieromonah, ca sa pot istorisi fara a ma tulbura. Cind imi aduc aminte de toate, incepe a fierbe in mine veninul. Asa ca sa ma blagoslovesti, cuvioase parinte.

- Dumnezeu sa te miluiasca, a raspuns ieromonahul inaltind dreapta si facind semnul sfint.

- Sarutam dreapta, parinte.

Cinstite jupine Manole si cuvioase parinte, aflati ca, acum treizeci si sase de ani, eu ma aflam cu doi frati ai mei la Prut, in tinutul Faldului, intr-o mosie ramasa noua dupa batrinul nostru Manaila. Neamul nostru nu era de mult asezat acolo; trecusera numai doua rinduri de oameni si noi eram al treilea rind. Tatal meu Manaila inca isi mai aducea aminte ca venise cu unchesii lui de sub munte, aducindu-si acolo la Prut oile, asinii si slugile. Fiind asezati noi acolo la Manailesti din porunca Domniei, ne bucuram, avind largime si irnbielsugare. Mai intii nu vedeam tot paduri si iar paduri. Si nu ne stricau ograzile puhoaie si iar puhoaie. Unde puneam plugul, la un graunte iesea spor o mie. Despre malaiul din acel loc se spune ca n-are coaja. Schimbam cislele ici-colo; aveau oile pasune cit lumea asta. Numai atita spuneau alti razasi trimesi de Domnie mai de demult acolo, ca toate cele bune is si cu primejdie. La trei ani, seceta; si la treizeci si trei de ani, tatarii. Dar pentru o seceta aveam doua rinduri de bielsuguri; iar dinspre tatari primejdia nu era ca altadata. Domnia isi intinsese stapinirea pina dincolo de Nistru. Si noi eram asezati acolo ca sa tinem straja. Cum eram asezati noi la Prut, altii se asezau tot mai incolo spre pustie.

Traind noi in huzur si fara grija, iaca palesc tatarii. Un ceambul la Hotin; un ceambul la Lapusna. Cei care au palit in Lapusna au strapuns pina la noi la Manailesti. Acuma stiti domniile voastre cu cita repegiune vin si se duc acei lotri pagini. Cind s-a dat sfara in tara si am cunoscut fumul de primejdie in fundul zarii, pe dealul de la Orlat tatarii au si fost la cisle, spircuind ca lupii. Nici n-am avut cind fugi, nici n-am avut cind le sta impotriva. Citi am fost noi neamul lui Manaila, pe toti ne-au luat de grumaz si ne-au dus la Crim. Eu am fost cazut rob la un mirzac, Daud. Cum am ajuns acolo, intr-un loc caruia ii zicea pe limba lor «Valea Grasa», nu faceam alta decit ca imi dadeau mie pe mina minzararii si bacii tatari zerul ramas de la cas; s-apoi acel zer eu il fierbeam facind jintita, si jintita o scurgeam in sedile, de scoteam urda.

In acel tinut al nohailor care se chiama Crim, nu s-a fost stiut de urda. Ce faceau cu zerul de sub cas acei pagini, nu stiu; il lepadau la cini.

Iar cind a venit acel ceambul al lui Ghirai-Han asupra Manailestilor, s-a intimplat sa gaseasca Daud mirzac la stina mea urda dulce. A gustat si asa de tare i-a placut, incit, cind m-a luat rob, m-a legat la un loc cu strecura-toarea de urda; si mi s-a poruncit sa pazesc acea dulceata ca ochii din cap.

Dupa ce-ajungem cu ceambulul la saraiuri, Daud mirzac si-a adus aminte de robul cel cu urda si a chemat pe un credincios al sau care ma avea in stapinire si i-a cerut saculetul, ca sa inchine acea dulceata lui Ghirai-Han.

Cum a gustat hanul din dulceata lui Daud mirzac numai s-a otarit s-a stupit intr-o parte.

Raminind rusinat mirzacul de darul sau, a venit la mine la caruta s-a poruncit sa ma scoata si sa ma taie. Caci am facut ceva de-am stricat urda; de unde era dulce, acuma e acra si inecacioasa; ba-i si amara si n-o poti pune in gura de otravita ce-i.

- Bine, zic eu talmaciului, sa ma taie daca mirzacul vostru e prost si nu stie ca urda dulce nu tine. Ca orice lucru bun, dureaza putin si se zborseste. Pofteste urda dulce? Sa ma duca la o stina de-a voastra, sa-mi puie in mina ce i-oi porunci, si-i fac iar dulceata care i-a placut.

- Faci asa, tu ghiaur? a intrebat Daud mirzac, veselindu-se.

- Fac si mai buna; caci aicea, precit vad, iarba-i mai frumoasa decit la noi la Manailesti.

- Atuncea dau la tine viata, ghiaur.

- Spune-i asa, ma-ntorc eu la tilmaci, ca viata mea e in mina lui Dumnezeu, nu-i intr-a lui; si el sa ma trimeata la stina, sa-mi deie cite poruncesc, si sa nu mai clampaneasca din gura.

Am facut urda, dar n-am aratat minzararilor tatari cum se face. A gustat Daud mirzac; si-a lins buzele. Repede incalica Si se duce intr-o fuga, s-o inchine lui Ghirai-Han. Gusta si Ghirai-Han si-si linge si el buzele. Cum se chiama dulceata asta? intreaba Ghirai.

- Nu stiu, raspunde mirzacul; dar eu ii spun dupa numele robului. Si de-atuncea urdei ii zic tatarii din acel loc «manaila»..

Asa ca m-au pus mester la stina aceea. Si din rastimp in rastimp primeam instiintare de la Daud mirzac, sa fac o oca ori doua oca de manaila. O oca ii trebuie lui; una o inchina plocon hanului. Asa se bucura de tare hanul de manaila dulce, incit ii face lui Daud mirzac toate voile.

Atuncea, daca am vazut eu cum umbla treaba la tatari, m-am semetit s-am trimes raspuns mirzacului meu ca eu fac manaila dulce s-oi face-o si mai buna, daca-mi adaoga la tain un pahar de vin de care beau mirzacii si hanul. Si asa l-am purtat eu cu vorbele pe mirzac pina ce-a vazut el ca un pahar de vin imi da putere; iar eu beam treizeci si nu ma puteam tine pe picioare.

- Tu ghiaur, zice Daud mirzac, tu sa ma inveti pe mine cum se face manaila dulce. Eu daca mininc manaila dulce in fiecare zi, nu mor; iar tu daca bei in fiecare zi treizeci de pahare, te prapadesti si nu mai poti face ce-mi place mie.

- Da' nu mai mor, nici pe dracu! Si ce stiu nu spun.

- Daca nu mori de vin, mori pentru ca-ti vine vremea, tu ghiaur.

- Bine, asta-i alta, dar de spus tot nu spun.

- Ba ar fi bine sa spui, Arimi ghiaur.

Stau eu si ma gindesc; stau si ma gindesc.

De cind fac urda lui Daud, el a umblat s-a cumparat de pe la alti mirzaci si tatari citi robi a gasit din neamul nostru Manaila si altii din acelasi tinut de la Falciu. Dupa ce i-a cumparat, i-a dus nu stiu unde mai departe, in niste locuri goale si neumblate, s-am inteles ca i-a lasat sa moara, ori i-a dat capcaunilor de-acolo sa-i manince, ca sa se prapadeasca cei care cunosc mestesugul. Sa ramiie numai el, ca sa fie in mare cinste la Ghirai-Han. Si ca sa stie numai el, trebuie sa-l invat eu. Iar dupa ce l-oi invata, ma omoara si pe mine.

Zic:

- Nu vreau sa te-nvat. Daud mirzac.

- Atuncea, daca nu vrei sa ma-nveti, eu tai pe tine, Arimi ghiaur.

- Fiinta mea, zic, e sub sabia ta; dar de-nvatat nu te-nvat.

- Tu ghiaur, de moarte nu te temi?

- Nu ma tem de moarte.

- Atuncea eu pe tine te slobod din robie, Arimi ghiaur.

- Sa vedem, asta se poate; dar ce chezasie imi poti da, Daud mirzac?

Iti dau chezasie juramint; ma jur pe barba mea. Zic:

- Nu-mi place asemenea juramint, si nici n-ai barba, Daud mirzac. Asta-i barba? Ca griul de-seceta: ici un fir. Colo un fir. Sa vezi tu, Daud mirzac, barba lui popa Nastasa de la noi; poti sa maturi cu ea o arie

S-a rusinat mirzacul.

- Atuncea pe ce sa ma jur?

- Sa te juri asa, zic eu. Daca nu te tii de legamint, sa deie Dumnezeu sa n-ajungi luna cu mina.

- Tu ghiaur, ce fel de juramint e asta? Nu inteleg.

- Asta-i juramint mare, Daud mirzac, ii spun eu. E taina si juramint cu primejdie.

- Bine, zice. Am sa ma mai gindesc; am sa jur cum spui.

Am facut lege pe noua ani; cu noua, cit mai statusem in prinsoare, fac optsprezece. Cind s-or incheia optsprezece ani, sa ma sloboada si eu sa-l invat.

Apoi asa a fost. Mirzacul s-a tinut de cuvint; si, dupa ce mi-a dat el drumul, am mai ratacit eu ani unsprezece, pina ce-am iesit la lume, la noi in Moldova.

Ma duc in locul unde fusese satul nostru Manailesti. Vai de sufletele parintilor nostri! Nu mai era nimic, nu se mai cunostea nimica. Toate risipite si spulberate: sat, biserica si tintirim. Nu-i fintina, nu-i sipot. Nu mai era nici o pomenire.

Dau cu calul ocol locurilor. Vad departe, in fundul zarii, sat nou. Ma duc acolo; era un sat intemeiat de putina vreme: Cozmesti. Intreb si inteleg ca-i danie noua de la Stefan-Voda, carele se afla acuma stapin tarii. Am oftat s-am lacramat; dupa aceea ma hotarasc sa ma duc sa ridic plingere la maria sa. Atuncea s-a vestit ca maria sa Stefan-Voda intemeiaza tabara ostilor sale la Vaslui.

Am venit aici la Vaslui, s-am stat in genunchi la trecerea lui Voda.

Intreaba maria sa: 

- Ce i-i voia acelui sarman?

Atuncea m-am dus la maria sa, m-am plecat si i-am spus tot, s-am cerut marturii vechi a altor sate care or mai fi ramas imprejur de locul nostru ce s-a fost chemat Manailesti.

- Nu mai ai nimica? Nu ti-a ramas nimica?

- Luminatia ta Doamne, zic, n-am ramas decit cu sufletul. Si din mila lui Dumnezeu, cu un dar, de pot bea patruzeci de pahare de vin fara habar. Iar dupa aceea nu ma culc. Dupa ce le beau acele patruzeci de pahare, pot umbla printre oua pina la maria ta purtind o strachina cu zama si nu vars din strachina nici o picatura.

- Lasa asta si sa vedem intii marturiile, porunceste Voda. Si cind a grait maria sa asa, eu n-am mai zimbit si m-am infricosat.

A poruncit maria sa cercetare si infatisare a oamenilor de demult si a aflat ca sint adevarate toate cite am spus eu. Atuncea mi-a dat luminatia sa alt pamint in locul celui vechi si mi-a daruit si moara asta din silistea tirgului.

Dupa povestirea lui, morarul s-a uitat cum avea obicei dintr-o lature, ca sa vada ce are de spus boierul cel batrin, s-a facut iar Demonului sau cu ochiul. Boierul cel batrin il ascultase cu luare-aminte, dar nu spunea nimic.

- Eu stiu ce-ai vrea dumneata sa cunosti, jupine Manole, a grait el cu glas mai coborit; ci de comisul cel tinar alta nu ti-oi mai sti spune, decit ca avea intr-o desaga un cucos negru, ca sa-i vesteasca zorile.

- Purcedea pe cale departata a inginat monahul.

- Asa m-am dus eu pina la nohai si m-am intors, a adaos morarul. Daca vrea Dumnezeu ne intoarcem si de pe celalalt tarim. Acuma eu v-as pofti sa m-asteptati pina ce ma duc si ma intorc numaidecit; am aproape de aici un cotet de peste. Vad ca va mai face trebuinta. Spor de plata nu-i, ramine tot trei parale si vorba cea buna, pe care inca n-am auzit-o, sa nu va fie domniilor voastre cu suparare.

Morarul si-a luat dintr-un cotlon ghionderul, ca sa se duca in balta pe intuneric. Pentru treaba lui, avea destula lumina de la stele si mai ales de la drumul robilor, pe care-l cercetase din Crim vreme de douazeci si noua de ani s-o luna. S-a dus, matahaind. Intr-o vreme l-au auzit vorbind singur, ori poate cu feciorasul sau Demonul.

Jupin Manole a oftat, dupa ce s-a vazut sub stresina morii numai cu monahul:

- Doamne, multe minciuni mai poate spune un om!

- Cinstite mare comise, a zimbit cuviosul Nicodim, la acest morar minciuna umbla de mina cu adevarul.

- Poate fi si asta, s-a induplecat comisul Manole, dar poate fi si alta; ca m-a stirnit cu minciunile lui sa ma duc sa-mi vad paminturile si tamazlicurile de la apa Jijiei.

Monahul a raspuns:

- Ca sa ne gasim astimpar, om merge, tatuta, si pina la apa Jijiei, si ti-oi fi tovaras orisiunde.

Astfel se vadea inca o data stiinta bobilor, pe care-i cerceta la Timis comisoaia pentru sotul sau, si care aratau drum cotit printre primejdii, drum cu intirziere.

- Ah! Am stiut, saraca de mine, ca la altceva nu ma puteam astepta de la comisul Manole! Se tinguia dumneaei catra jupineasa Candachia. Parc-a facut alta data altfel, ca sa faca s-acuma? Totdeauna e cu impotrivire asupra Ilisaftei. Ca se repede numai pina la Domnie; ca in trei zile se duce, in trei se intoarce; sa n-aiba jupineasa Ilisafta grija; asa de grabitu-i, incit nu mai are cind cobori pina devale ca sa-i spuie Ilisaftei: - «mihnita te las, sa te gasesc bucuroasa». Se duce s-o lasa; s-are sa se mai duca lasind-o; caci asa-i tiran domnia sa de cind il stiu. Dumnitale, draga nora Candachie, pot a-ti spune, caci imi esti ca un copil al meu prea iubit. Ne aflam acuma in acest cerdac la Simion si ne uitam cum umbla slujitorii; si vedem toate cum sint la acele grajduri ale mariei sale. A trecut mai nainte comisul Simion, cu Lazar Pitarel satrar, s au stat in preajma grajdurilor s-a poruncit Simion sa i se scoata la vedere harmasarii Domniei, cum a pus el rinduiala noua. Iar slujitorii numaidecit au intrat la grajd s-au scos harmasarii. I-ai vazut si dumneata. L-ai vazut si pe Catalan. L-am vazut si eu; nu numai acuma; l-am vazut de mai multe ori. Draga mea Candachie, mira-te si-ti fa cruce, cind ti-oi spune ca eu atitia ani de zile, cit a fost aicea stapin Manole, nu l-am vazut pe acel vestit harmasar cu numele Catalan. S-a facut din pricina lui Catalan tulburare si s-au taiat oamenii ca la razboi; unii au vrut sa-l fure, altii l-au aparat; s-au petrecut niste intimplari de care s-a auzit in toata lumea. Iaca, nici atunci n-a fost ingaduinta pentru mine sa vad pe Catalan. Asa fel a fost oprelistea lui jupin Manole, incit nici nu mai cutezam sa aduc vorba despre asta. Acuma ai vazut si dumneata, Candachie draga, ca-i un harmasar ca toti harmasarii.

- Dupa cit stiu eu, a zimbit Candachia, cu toate oprelistile, jupineasa Ilisafta tot a vazut ce-a poftit. Deasemenea s-a invrednicit si Candachia, caci s-au aflat si alti barbati mai filotimi imprejurul lui jupin Manole. Acuma, cind nu-i opreliste, nici nu mai are haz sa vezi un cal; si asupra lui Catalan nici nu mai este strasnicie, caci se afla si alti harmasari din singele lui, si pretul lui s-a imputinat in ochii comisilor. Noua ne facea trebuinta sa-l vedem atuncea; acuma nici nu ne uitam la el.

- Intr-adevar, le arati toate cum sint, draga nora Candachie, si vad ca stii toate cite am patimit. Iar de cind e aici Simion, a inflorit locul; se vad chipuri, s-aud glasuri de femei; pe cind atuncea era ca intr-o manastire de calugari. Jupin Manole a fost cu inima tare; pe cind Simion s-a imblinzit si s-a indulcit de dragostea sotiei sale. Nu stie cu ce sa-i steie inainte jupinesei Marusca.

- Se intimpla si s-a intimplat si altora asta, draga jupineasa Ilisafta

- Intr-adevar, Candachie draga, s-a domolit comisoaia.

- Caci sita noua sade in cui, jupineasa Ilisafta si draga soacra. Mai este si alta la mijloc: Ca dupa cit ai umblat s-ai staruit dumneata, ba la vraci si femei cunoscatoare, ba la icoane facatoare de minuni si sfinte moaste, cumnata Marusca aflindu-se in stare binecuvintata, cu totii stam imprejurul ei pina ce i-a da Maica Domnului usurare.

- Asa-i, a suspinat comisoaia, in asemenea vreme ti se inchina toti ca unei doamne si imparatese. Se afla unele care nu cunosc starea asta.

- Caci nu le a venit vremea, draga jupineasa Ilisafta. Ti s-au marturisit; si cind a trebui, ti-or cere ajutor.

Jupineasa Candachia a sarutat rizind mina iubitei sale soacre. S-a grabit s-o sarute ca sa nu-i vie s-o muste - dupa cit isi da cu gindul comisoaia, care, fara sa para, cerceta cu multa agerime pe nora sa intru toata a ei frumuseta. «Vai! Suspina dumneaei intru sine; frumuseta se vestezeste si frumuseta nu se taie pe talger»

- Ce-o fi facind acuma jupineasa Anca? Se indrepta cu grabire comisoaia catra nora sa. A intrat la Marusca si n-a mai iesit.

- I-a fi dind sa beie o canatuie de cafea s-a bucurat subtire Candachia.

- D-apoi ca numai de asta-i buna cuscra-mea. Vad ca si nana Chira intirzie. Am uitat undelemnul sfintit de vladica Teoctist si am minat-o sa mi-l aduca. I-am spus unde sa-l caute si nu l a fi gasind, iar acuma rascoleste prin toate partile. Ba, slava Domnului, o vad ca vine. D-apoi bine. Nana Chira, de ce-ai intirziat?

- N am intirziat, stapina; m-am dus s-am venit, alta n-am facut. Iar de cautat am cautat in racla cea de tisa si n-am gasit nimic. Si mai aveam eu strins la mine o leaca dintr-acelasi undelemn si l-am adus. Inca nu s-aude ca i-ar fi venit durerile de-al doilea.;

- Nu te teme, caci ai sa le-auzi numaidecit, nana Chira.

Cele trei femei au ramas ascultind. Nu razbatea din launtrul casei nici un zgomot. Din umbra camarilor de sus treceau cu grabire tiganci desculte la odaile de jos, in ograda. O clipa numai lucea soarele dupa-amiezii in salbele care li se zbateau pe piept. Erau imbracate cu pinzeturi rasaritene aprig colorate, dupa moda tatarasca; cele mai tinerele fiice ale salasului, ca si cum ar fi dorit sa se departeze de robie, paraseau portul nestatornicilor nomazi si indrazneau a trece cu catrinta si cu naframa pe linga moasa lor care purta inca salvari. Acele slugi negre erau dar al mariei sale, inchinat jupinesei Marusca, de casa noua. Jupineasa Ilisafta le arata numai cu ochii, inaltind putintel fruntea si coborind pleoapele; iar Candachia intelegea ca acea zestre, cu care parea ca se fuduleste Marusca, nu era pe gustul soacrei. Totusi placut este sa ai roabe care sa, te slujeasca, sa te impresure si sa-ti steie in genunchi. Nu s-ar putea spune ca fiinta asta cu numele de Marusca, fata rustei, a fost ocolita de noroc. Candachia deci a zimbit, incuviintind parerea comisoaiei despre salasul de robi de la curtea lui Simion.

Si ograda se arata linistita. Simion daduse porunca partii barbatesti a slujitorimii sa se traga la o umbra si mai bine sa doarma decit sa se poarte de colo-colo, ridicind, impingind, bocanind, racnind si chemindu-se. Este vremea pentru asa treburi zgomotoase in alta zi, cind va fi si domnia sa mai linistit. Acuma nu-si afla astimpar. Intr-un rastimp a venit de catra grajduri pina la portita ograzii; a vazut pe jupinesele din cerdac, si din tihna lor a inteles ca el insusi mai are a indura pedeapsa. De s-ar ispravi nacazul pina in sara, ori macar pina la miezul noptii! S-a tras de la portita si s-a intors la grajduri, privind in nestire ori catra munti, ori catra ceata de zaduf a cimpiei. Nita Negoita a scos capul de dupa o finarie. Ii da porunca lui Nita Negoita cu glas repezit:

- Sa-mi duci si-n sara asta poclazile in chilia mea cea veche; dorm tot la grajduri.

Chilia lui de pe vremuri, cind fusese holtei si comis al doilea, ii era si de data asta acoperamint la nacaz, cum ii mai fusese destul de des, cind se inoura furtuna intre el si jupineasa Marusca.

- Am inteles, jupine comise, a raspuns Negoita, uitindu-se intr-o parte cu ochi intunecosi, ca sa afle un dusman.

Deodata s-a auzit in camarile de sus racnet subtire, departat si stins.

Jupinesele din cerdac au fost in picioare, invaluindu-si fustele catra iatac. Comisul Simion n-a facut decit un salt inapoi la portita.

Nana Chira urma dupa stapine, pitindu-se si cautind o trecere cind prin dreapta cind prin stinga, scobindu-se in acelasi timp de jur-imprejur la briu, ca sa afle sticluta cu undelemn sfintit.

- Dragele nanei dragi dragele nanei dragi ofta si mormaia ea, negasind nici un chip sa razbeasca inainte.

Jupineasa Marusca sta intinsa pe spate in crivat, sub pinze albe. Era legata la cap cu grimea de matasa rosa, ca sa nu se deoache. Maica-sa Anca se invirtea imprejurul ei cautind ceva. Nu stia ce cauta si intreba pe fiica-sa:

- Ce-ti face trebuinta, draga mamei?

- Am sa mor! Am sa mor! Tipa Marusca. Lasati-ma in pace, n-am nevoie de nimica, duceti-va de aici.

Un val o izbi in maruntaie, pricinuindu-i o zvircolire de vierme. Tipa iarasi fara sama, cu obrazul chinuit de spasm.

Simion isi arata capul zbirlit in deschizatura usii.

- Nu! Nu! Nu se poate! Au racnit toate femeile cite erau inauntru.

S-au adunat umar la umar, au pus minile, l-au intors in loc si l-au impins sa se duca.

- Dar eu ce-am sa fac? A intrebat el c-un inceput de minie. Vreau s-o vad pe Marusca.

- Nu se poate! Las' ca te chemam noi.

- Cit am sa stau asa?

- N-ai grija! Te chemam noi cind va veni ceasul. Asta i se parea cel mai ciudat lui jupin Simion: ca muierile ii porunceau sa n-aiba grija, cind fiece tipat al Maruscai raspundea in fiinta lui. Zvircolirea ei, pe care el o zarise o clipa, il trudea pe dinsul. Isi simtea trupul imbrobonat de sudoare. S-a tras pina in cerdac si s-a rezemat acolo cu fruntea de un stilp.

Iar racnetul! O spinteca racnetul de moarte

Nu mai poate ingadui asemenea urgie. Se smunceste de la stilp si se repede spre iatac. In clipa aceea tipetele Maruscai au contenit.

Femeile din launtru au savirsit tot ce este de trebuinta intr-o imprejurare ca cea de fata. Au schimbat oleul la candela de la icoana Nascatoarei de Dumnezeu si au pus festila proaspata de iasca; au infatisat jupinesei Marusca un paharel de vinars amestecat cu undelemn sfintit si au indemnat-o sa bea macar cit ar bea o pasarica. I-au adus pe frunte stergar ud, pe care Marusca indata l-a zvirlit de la sine. Moasa salasului de robi a indraznit sa se strecoare pina la titina usii si, cind s-a deschis un canat, a cautat din ochi pe nana Chira si i-a facut semn, chemind-o.

- Ati trimes dupa popa? Intreaba in sopot moasa salasului, virindu-si clontul la Chira in ureche.

- Inca n am trimes, dar trimet numaidecit. Jupineasa Ilisafta, care aude tot, isi pocneste palmele:

- Cum de s-a uitat asta, cuscra draga, eu n-oi intelege!

- Dar ce-s eu de vina, pacatele mele! raspunde jupineasa Anca. Mai sint si altii in casa asta.

- Mai sint, mai ales barbati care nu-si gasesc astimpar, se invoieste comisoaia Ilisafta, iesind iar impotriva lui Simion. Sa incalice careva pe loc! Porunceste ea comisului; si sa duca raspuns parintelui Dragomir: sa lepede in pamint tot si sa vie numaidecit aicea.

- Ce se intimpla?

- Fa cum iti spun eu si nu intreba. Nu se intimpla nimica, si ce se intimpla e bine.

Moasa salasului urmeaza a da sfaturi nanei Chira.

- Cind or apuca-o durerile de-al treilea, s-o coboriti din pat.

- Da' de ce? se intoarce comisoaia

- Caci asa n-i dat noua, suspina moasa de laie, asa ni-i dat dupa datina din veac, sa nastem pruncul pe pamint.

- Asta n-oi mai crede-o, se impotriveste nu cu prea multa hotarire jupineasa Ilisafta. Eu am facut patru feciori, slava Maicii prea curate, s-am stat in asternut dupa obiceiul jupineselor moldovence. Doar daca n-a fi chip altfel si s-or lungi prea mult durerile. Mai degraba s-aduci tu, moasa, o lespede buna invalita in stergar, sa i-o punem sub sale. Ai trimes, Simioane, dupa popa?

- Am trimes.

- Acu ce-am mai uitat eu, uita-m-ar relele si nacazurile. Pregatit-ai ce ti-am spus ieri?

- N-am pregatit, muta. Parca am numai atita grija?

- Vai, cum se poate una ca asta? Numaidecit du-te si pregateste.

- Ma duc, muta

- Du-te si sa nu-i dai drumul pina ce n-oi porunci eu.

- Asa am sa fac, muta

Simion s-a dus cu aceeasi privire ingrijorata si spariata. Porunca mutei si uitarea lui erau in legatura tot cu usurarea Maruscai. Insa era ceva ce i se parea lui ca n-ar fi cu priinta unor asemenea racnete chinuite. Asemenea racnete mai degraba sa le potolesti cu blindeta, decit sa le detuni. S-a dus totusi cu graba spre a indeplini porunca mutei. Si dumneaei, dupa cite i-a marturisit, numai cu asemenea mijloc s-a putut usura, cind a fost sa-l nasca pe Simion insusi cel de astazi. Nu s-a intimplat nimica rau si l-a nascut cu bine. Insa oamenii erau mai tari in vremea aceea, se gindeste cu indoiala comisul Simion. Marusca lui e numai cit o gigilice. Of! Multe a avut sa indure de la gigilicea asta! De-ar vedea-o usurata!

Cauta pe Lazar Pitarel satrar. Porunceste sa-i vie Lazar Pitarel satrar. Se sfatuieste cu el cum sa dreaga si cum sa faca..

Se afla la grajdurile domnesti de la Timis (stie el ca se afla) o piva mica pentru vestirea tinutului, cind vine Voda in petrecere aicea. E ca o piulita de arama in care piseaza gospodinele posmag. Are in fund o borta, larga numai cit poate intra un virf de sirma. Acea piulita sta intepenita cu cerc pe un butucel de fag. Ii pui pulbere cita poftesti, astupi cu cilti si bati bine ciltii. Cind vrei sa porneasca, viri in borta capatul de sirma inrosita in foc. De departe, si cu fereala il viri dintr-un sfichi de prajina.

Lazar Pitarel satrar asculta cu supunere; dupa aceea se duce sa caute pivusca, ca sa faca placerea comisului sau.

- Dar nu-i nici o placere, crestine al lui Dumnezeu, se intoarce suparat comisul Simion. Vai de zilele mele! Mie nu-mi trebuie nimica.; mie imi trebuie numai liniste; mie imi trebuie sa-mi vad sotia alinata. Nu-mi trebuie pivusca.

- Atuncea de ce s-o mai caut?

- S-o cauti si s-o incarci, caci asa-i porunca maicei mele jupineasa Ilisafta. Acuma dumneaei e mai mare aicea si dumneaei porunceste. N-o auzi?

Lazar Pitarel se duce clatinind din cap. Nici intr-o zi intreaga, cind e zi buna lasata de Dumnezeu, nici intr-o zi intreaga nu da drumul comisul Simion la atitea vorbe la cite a dat drumul intr-o clipa

Dar tigancii aceleia ce-i mai face trebuinta? Ii face trebuinta o lespede lucie, bine potrivita asa ca un fundisor, si sa nu fie mai usoara decit trei oca. Asta tot dumneaei jupineasa Ilisafta o porunceste, ca s-o puie sub jupineasa cea tinara, sa aiba in ce se opinti. Sa se duca numaidecit cineva, sa caute asemenea lespede.

A rasarit ca din pamint, iarasi, comisul Simion. Caci au zbucnit iar strigatele prelungi si deznadajduite ale jupinesei celei tinere. Mare pedeapsa de la Dumnezeu are tagma muierilor, se gindeste Lazar Pitarel.

Iar a contenit. Dar nu trece un sfert de ceas si acele racnete se intetesc din nou.

La un ceas ori doua, la a nu stiu citea toana de sfredelituri de glas infricosat prin bagdadie, jupineasa Anca navaleste in cerdac la parmaclic.

Unde-i comisul Simion? Sa vie numaidecit comisul Simion. Ii porunceste jupineasa Ilisafta sa se infatiseze fara intirziere.

Dar comisul Simion nu era departe. Era acolo intr-un colt al cerdacului, in umbra amurgitului. Statea acolo neclintit, neavind in urechi altceva decit acel sfredel care-l strapungea. Se uita fara sa inteleaga ce vede linga portile ograzii pe unde iesi la grajduri. Linga acea portita, un foc mare. Si mai la o parte de foc un mestesug ciudat pe care Lazar Pitarel il cerceteaza si pe o parte si pe alta si se nacajeste asupra lui.

Ce este? Cine-i porunceste sa se infatiseze numaidecit? Unde sa se infatiseze?

- Vina dupa mine, ii zice cu blindeta jupineasa Anca. Te doreste sotia dumnitale.

Inima comisului Simion se zbate cu infricosare. Poate se prapadeste Marusca?

- Fereasca Dumnezeu, il mustra jupineasa Anca, nu bolborosi astfel de vorbe necugetate.

Parintele Dragomir isi murmura rugaciunile in tinda de la intrarea iatacului. Se pleaca din toata rotunzimea lui spre comis. La lumina facliilor, ii straluceste aurul patrafirului.

Comisul Simion sovaie. Se impiedica in prag; se cufunda intr-un tipat ascutit ca-ntr-un suvoi de munte si se opreste cu privirile ca de ghiata deasupra sotiei sale. Femeile din jur apara si acopar vederii sotului trupul acela care se zvircoleste. Dar ochii iubitei sale il atintesc holbat, cit niste strachini. Cit niste strachini i se par acei ochi care s-au uitat la el altadata cu atita dulceata. Apa lor tulbure fulgera ca de-o nebunie. Jupineasa cea tinara si-a repezit in sus bratele si, cu ghiarele, a cuprins de chica pe sotul sau. Il trage si-l scutura. Il lasa si iar il insfaca. Apoi cade istovita in culcus.

- Acuma du-te! Acuma du-te! Il imping femeile. Comisul Simion a iesit in cerdac prapadit cu firea dupa asemenea intimplare neasteptata. Face semn lui Lazar Pitarel. Ii face un semn asa lui Pitarel, ca de-acum se poate cutremura pamintul scufundind in genuni pe oamenii care mai traiesc in lumea asta.

A izbucnit pivusca, stupind foc prin inserarea afumata. Nu s-a cutremurat pamintul, dar au zbirniit geamurile de la iatacul bolnavei. Inca un tipat - al tuturor femeilor de la iatac.

Gata. S-a milostivit Maica Domnului. Sa pofteasca iarasi comisul Simion. Ii porunceste jupineasa Ilisafta, sa se infatiseze numaidecit.

- Poftim, cinstite comise, si-ti vezi feciorul, se ploconeste nana Chira; l-a primit bunica-sa cu palmele unse de undelemn binecuvintat.

Simion sovaie iar si-si simte lacrimi in priviri cind il cuprinde de dupa grumaz o Marusca istovita si alba, cu ochi impacati de blindeta.

Copilul a iesit la lume tipind cu minie.

- Are sa fie barbat vrednic ca si bunicul sau si are sa-l cheme Manole! Porunceste jupineasa Ilisafta.

A iesit intii bratul sting si dupa aceea capul.

- Are sa fie stingaci suspina subtirel Candachia. Vedeti daca are pata de jder.

Are si pata de jder. Bunicii lui si-au agonisit astfel nepot care sa le duca pomenirea intr-un veac viitor.

In vremea asta, comisul cel batrin se afla la tamazlicurile domniei sale de la apa Jijiei, impreuna cu parintele Nicodim. Amindoi hodinisera in bordeiul vatamanului bouarilor si vitelarilor, unul Jurgea Capatina, si stateau intr-o dimineata, privind intinderile catra Prut. Se vedea inaintea lor, cit cuprindeau ochii, grind verde intr-o parte; iar in alta parte, despartita printr-un hindichi cotit, balta si stufuri pina intr-un afund. Cind veneau ape mari primavara, de se umfla si Prutul si se umfla si Jijia apoi acele ape se faceau una pina in buza hindichiului si scapau si in pasuni. Erau inecate toate foltanele de stuf si nu se mai vedea atuncea decit verde de iarba si sclipire tulbure de valuri. Se trageau puhoaiele cind incepeau a sosi toate paserile straine ale baltii. Unele treceau in cirduri fara numar, umplind cerul si inegrind zarea; altele faceau popas aici, cuibind.

La acel ceas al diminetii de august, cind marele comis si ieromonahul priveau balta, toate salbataciunile care aveau in acel cotlon de lume domnie se desteptau deasupra stufurilor si luciurilor, invatindu-si puiganii la zbor. Se aratau vederii, fara frica, fel de fel de dihanii aripate - de la lebede, babiti si giste pina la cele mai mici zburatoare si inotatoare. Mai cu sama treceau cu suier de vint rate de multe soiuri. Deasemenea erau si paseri fara nume, unele cu plisc lataus, altele cu mot ca de omat, altele cu pene trandafirii. Erau un fel de cocori ori un fel de stirci - comisul a stat si s-a mirat o vreme intrebind pe mos Jurgea Capatina.

Insa mos Capatina n-avea grija orataniilor din balta. Mos Jurgea avea treaba cu tamazlicurile ce-i erau date pe sama. Le arata pe fiecare unde se afla la pasune si unde li s-au intocmit ocoale si otacuri. Fiecare fecior cu cite patruzeci de boi ori saizeci de vitei. Pentru acele tamazlicuri statea acolo departat de lume cite un an, de-i crestea pina in ochi si pina la briu barba incilcindu-se cu pletele. Cu sarica lui, cu caciula ascutita si cu ghioaga ferecata cu tinte de arama, parea iesit de pe alt tarim, si nu cunostea nici pe Voda, nici pe boierii suceveni; el nu stia decit de-un stapin, si acela era jupin Manole.

Avea sub mina sa feciori, pribegi din toata lumea asta, insa vrednici barbati cu care ducea razboiul sau. Batea razboi cind cu apele, cind cu fiarele, cind cu iarna. Fiecare fecior tinea linga sine un cine. Jurgea Capatina tinea doi cini. Simbria lui era parte din vinzarea marfii. Tainul si-l agonisea singur cu cei noua feciori pribegi, aducind malai de peste Prut.

- Cum il aduceti acel malai?

- Il aducem si noi cum putem, insa cu dreptate. Nu s-a aflat in partea asta de lume, stapine comise Manole, sa suferim pe lotri, dupa cum stii de cind ne-am alcatuit noi cu domnia ta. Ce sa-ti spun, stapine comise Manole, grea e viata noastra aici in pustie la Jijia si la Prut. Mare imbielsugare este in toate; avem nu departe stini si prisaci; insa putini oameni, si aceia tot asa de nacajiti ca si noi, si singuri. Domniile voastre la munte traiti in case deasupra pamintului; noi, aicea, traim sub pamint.

- Insa va iese cistig de bani.

- Ce folos, stapine comise Manole, ca avem pentru trup, daca n-avem pentru suflet! Aici nu-i nici biserica, nici crisma. Cind si cind ne vine in popas cite-un ceteras, care ne cinta ce se cinta in lume; dar pe urma se duce s-acela cum se duc orataniile din balta. Mai greu ni-i cind vine viforul iernii si stam alaturea in perdele cu vitele. De lupi si lotri, n-avem a ne teme; daca au indrazneala lotrii sa intre aici, apoi nu mai calca iarba. Dupa a noastra pravila, unde il prindem pe hot cu furtisagul, acolo ii sapam mormint. Acuma, stapine comise Manole, ne-am fost rugat si antart domniei tale, sa pui cuvint pe linga maria sa ca sa ne cladeasca aici intre Jijia si Prut, la un loc potrivit, biserica, si sa ne vie preot. Om dura si noi case, om cauta muieri s-om intemeia sat, ca sa traim ca oamenii din lumea cealalta.

Cit au calatorit inapoi spre Tara-de-Sus, comisul se stirnea din cind in cind a vorbi cu parintele ieromonah Nicodim, despre rugamintea vatamanului de bouari si vitelari, mos Jurgea Capatina. Ii slobozise fagaduinta si era cu grija daca si-o va putea indeplini.

- Sa stii, dragu tatei fecior si parinte Nicodime, suspina domnia sa vel-comisul, ca jele mi-i de cite mi-a vorbit vatamanul nostru. Mi-a mai spus el si altadata aceleasi lucruri, dar acuma nu mai pot suferi. Toate-s trecatoare, parinte Nicodime, si ne petrecem si noi ca stolurile acelea pe care le-am vazut: iara inapoi nu ne mai intoarcem. Cata s-avem grija, ca sa ne ramiie pe lumea asta o pomenire. Ti-oi mai spune alta: ca degeaba m-a calcat ursul lui Zailic. Ce-a fost verde s-a uscat.

Nicodim si-a scuturat pletele rizind:

- Asa binevoieste Domnul Dumnezeu, tatuta, sa deie oamenilor din Tara Moldovei o instiintare ca aceea pe care vad c-ai primit-o si domnia ta. Fara asemenea instiintari, nu s-ar mai cladi nici fintini, nici biserici.

Ajungind la Timis, le-a iesit inainte comisoaia cu veste mare si pahar dulce. Iar comisul si-a uitat nelinistile. In acelasi timp a bagat in sama, fara sa spuie nimanui altuia decit feciorului sau monahul, ca jupineasa Ilisafta n-a revarsat asupra-i potopul de mustrari la care se astepta. A pomenit de Ionut Jder, fara a se cramalui peste sama, si i-a inchinat pe toti ai sai citi se aflau sub soare milosirdiei lui Dumnezeu.

- Asa am cazut eu din pret, Nicodime, cind ati venit voi pe lume; iar acuma, inaintea nepotului sau, scade din pret Ionut al nostru cel prea iubit.

Parintele Nicodim a trecut pe la lehuza ducindu-i rodin binecuvintarea sa si s-a intors la sfinta manastire, ca sa gaseasca iar pe fratele Gherasim. Avea in el mihniri ca totdeauna in asemenea imprejurare, dar mai cu sama era mihnit ca de la Jder al sau cel cu ochii de castana nu i-a sosit nici o veste.

Insa inainte de a intra la sfinta chinovie, Dumnezeu a binevoit sa-i trimeata si vestea asta.

Parintele Nicodim a gasit la poarta din afara a manastirii, intre finaturile inflorite a doua oara, un cuvios monah strain, care i s-a inchinat cu smerenie. Era un om tinar inca, slab si subtiratic. Purta un fuioras de barbuta rara si doi ochi mari si nevinovati. Straiul ii era curat, de si se vedea ca fusese purtat fara incetare pe drumuri lungi. Parintele Nicodim s-a uitat la el si l-a cunoscut dupa cuvintul Scripturii, ca e un fericit sarac cu duhul.

- Ma inchin cu plecaciune, parinte, si-ti sarut dreapta, a cuvintat cu subtire glas acel monah strain. Rogu-ma sa-mi spui care-i numele cuviosiei tale, caci eu de cinci zile astept aici, la sfintul Neamtu, pe parintele Nicodim.

- Prin voia lui Dumnezeu, eu sint acela, raspunse ieromonahul.

- Daca intr-adevar cuviosia ta esti acel pe care-l caut, atuncea te poftesc sa-mi spui care-i porecla cuviosiei tale.

- Porecla mea e Par-Negru, parinte; dar asta-i porecla mea din pruncie.

- Stiu; asemenea si pe mine ma chiama Ioanichie si porecla mea e Veverita. Ma inchin cuviosiei tale si-ti spun ca fiind undeva intr-un loc departe, in pamint crestinesc, m-am legat catra un frate al meu, ca, daca fac dram in Tara Moldovei precum am hotarit, apoi sa ma abat numaidecit pina la sfinta manastire Neamtu. Si daca ajung la sfinta manastire Neamtu, sa caut pe un cuvios ieromonah al nostru cu numele Nicodim. Si dupa ce l-oi gasi, sa-i spun niste vorbe pe care m-a invatat a le rosti. Si dupa ce i le-oi spune, slobod sint sa ma duc unde mi-i voia.

Parintele Nicodim a tresarit s-a descalecat numaidecit.

- Frate Ioanichie, a zis cuviosia sa cu tulburare, poftesc sa aud acele vorbe. Cine ti le-a spus?

- Un crestin. Alta nu ma-ntreba.

- Cum era la infatisare? Si in ce loc te-a invatat acele vorbe?

- Daca nu esti Satana si esti cu adevarat parintele Nicodim din neamul lui Par-Negru, nu ma-ntreba nici asta.

- Bine, si-a plecat fruntea ieromonahul, nu mai intreb nimica si astept.

Atunci parintele Ioanichie a zimbit cu bunatate, s-a uitat cu ochii lui femeiesti la parintele Nicodim si a rostit cintat aceste vorbe:

Ce mi-i una?

La Craciuna.

Ce mi-i doua?

Cind incepe toamna noua,

La Simedru il vad iara

Pe badita meu Nicoara.

Dupa ce-a spus ce avea juruit, cuviosul Ioanichie a rupt un fir de iarba inflorita, purtindu-l intre degetele lungi ale minii sale stingi ca pe-o faclioara. S-a ridicat, s-a inchinat, si s-a dus.

CAPITOLUL X

INTIMPLARI DE MIRARE ALE COMISULUI JDER PE DRUMURILE  IMPARATIEI

e cite ori nu i se intimpla nimic pe drumurile pe care pornise, Jder se gindea ca n-are sa aiba ce spune lui Voda si parintelui arhimandrit si-i parea rau intr-o privinta.

La un popas, l-a intrebat pe Gheorghe Tataru:

- Tu ce spui, Botezatule?

- Eu nu spun nimica, stapine.

- Nu ti se pare tie ca umblam asa ca intr-o petrecere? Parale avem, slava Domnului, de la parintele Amfilohie; hanuri la drumul mare gasim; arme la vedere nu purtam ca sa zadarim pe altii; ne porunceste un slujbas domnesc sa ne oprim, ne oprim; ne porunceste sa descalicam, descalicam; ne porunceste sa ne aratam indreptarile, aratam indreptarile; se uita la noi si vede ca sintem asa un fel de negustorasi, cu straie nici prea bune, nici prea proaste; avem pe ce hodini, avem ce pune pe noi cind ploua: «Bine, duceti-va! Da' in ce parte calatoriti voi?» - «Apoi noi calatorim incolo la Dunare.» - «Aveti vreo negustorie?» - «Da, avem o negustorie! Dupa cum s-arata in indreptarea pe care ti-am infatisat-o, cinstite slujbas domnesc, slobozi sintem sa ne ducem unde-om vedea cu ochii.» - - «Bine, duceti-va.»

Botezatu asculta in tacere, mestecind pita si brinza.

- Acu, tu ce zici? Urmeaza Jder, pe ginduri; tu zici asa ca atunci cind slujbasul mariei sale a rostit acele vorbe: «Da' in care parte calatoriti voi?» - eu trebuia numaidecit sa-l intreb cu blindeta unde si cind am pascut amindoi viteii lui tatu-sau. Da-i vorba ca noi avem porunca sa mergem cu supunere, si ne ducem cu supunere pina unde ni-i rinduit. Dupa cit se vede, oamenii nu-s rai si ne lasa in plata lui Dumnezeu. Zici tu: daca nu le facem noi nimica lor, nu ne fac nici ei noua. Ai dreptate

Botezatu mormaie ceva neinteles, incuviintind. Ionut se scoala, se duce si cerceteaza murgul, stringindu-i chinga. Apoi se intoarce iar catra Gheorghe Tataru.

- Dar daca ne stirnesc ei pe noi? Daca sar la noi pentru ca le-au placut caii nostri? Ori banuiesc ca avem la noi parale, vazindu-ne ca umblam ca niste negustori cinstiti Zici tu: daca n-a sarit nimenea pina acuma, n-aie sa sara nici de-acuma inainte; tara e linistita; pe unii dintre vamesii de drumul mare i-am vazut spinzurati in furci, la pircalabia Birladului. In domnia mariei sale Stefan-Voda numai oamenii detreaba huzuresc; iar celor rai nu le merg negustoriile. Ai iar dreptate, Botezatule.

Tatarul mormaie din nou.

- Acuma te intreb eu, Botezatule, ce are sa fie cind om trece Dunarea in imparatia lui Sultan Mehmet. Ne-a merge s-acolo tot asa de bine? Dupa cit mi-a dat invatatura sfintitul parinte Amfilohie, acolo e asezat in fiecare tirg cite-un cadiu. Avem ceva cu cineva, nu sarim la bataie cum au narav moldovenii; ci ne ducem la cadiu si ne ploconim si-i spunem: iaca asa, iaca asa Cu umilinta ii spunem asta, caci sintem ghiauri; si-i punem doua luminari de seu pe covorasul unde sta el cinchit

De ce-i punem pe covor doua luminari de seu? I le punem ca sa vada mai bine dreptatea noastra, zici tu. Dar eu ti-oi intoarce cuvint ca mai buna i s-a parea dreptatea noastra cind i-a face bucatarul un scrob ori niste baclavale cu asemenea luminari. Fiind deci dreptatea de partea noastra, acel cadiu zice: Aferim! Si ne lasa sa ne ducem. Ai sa spui tu, Botezatule, ca si potrivnicii nostri ii duc doua luminari de seu. Am sa-ti raspund ca intocmai asa este: si cadiul le da drumul si acelora sa se duca. Asta-i dreptatea in imparatia turceasca; si nu indraznesc potrivnicii nostri sa se mai intoarca la cadiu; caci daca se intorc, nu-i bine. Dar zici tu iar, Botezatule: daca pricinasul tau e ismailitean? Cum faci? Drept sa-ti spun, la asta nu ti-oi putea raspunde, s-am sa ma mai gindesc. Botezatu a ispravit de mestecat si ridica fruntea.

- Daca pricinasul nostru e turc, ingina el, atuncea noi ne uitam intii si intii imprejur sa vedem daca nu sint alti turci pe aproape s-apoi ne-om pricepe noi ce sa-i facem.

- Am stiut totdeauna, incuviinta Jder in sine, ca acest slujitor al meu e barbat intelept.

Daca nu i se intimpla azi nimic si nu i se intimpla nici mini, nici intr-o saptamina, se chiama ca asta e o slujba mai buna decit celelalte slujbe pe care le-a avut. Cu asemenea slujba se afla ca subt o aripa a sfintitului parinte Amfilohie - avind in mintea sa si toate povetele arhimandritului. Insa maria sa Stefan e maria sa cel care poarta razboaiele, iar el, Jder, e slujitor cu sabia al mariei sale.

- Ei, ce sa facem? Zice el, oftind, tatarului; ne-om nevoi si fara sabie.

- Ba-i buna slujba, graieste Botezatu, mie alta nu-mi face trebuinta.

- Spun eu bine, Gheorghe, ca tu esti barbat intelept.

- Da. Si mie alta nu-mi face trebuinta; de hodinit ma hodinesc, de mincat mininc de poti bate doba pe pintecele meu; asa mi-am facut socoteala ca, daca ne si ducem acolo la manastirile acelea de la capatul pamintului ca sa ne calugarim, apoi nu mai am ce face cu cutitul meu pe care-l port ascuns in tureatca ciubotei. Cind om ajunge la Dunare, il zvirl in Dunare.

- Asculta, Gheorghe: nici prea multa intelepciune nu-i buna.

Tatarul a rinjit:

- Ai dreptate, comise Ionut.

- N-as vrea, a urmat comisul Ionut, sa ajung iar ca atuncea cind eram un tinc si ma aflam la casa starostelui Caliman, de-mi mincau gistele pita din sin.

Dupa ce au sfatuit astfel in popas la fintina, stapinul si sluga au incalecat s-au mai umblat o bucata de drum pe sleahul Galatilor. Vazind soarele scapatat de la chindie in sesul Siretului, in abur de aur, Jder a cercetat imprejurimile, si zarea muntilor, si departarile marii, cunoscind ca stihiile vor sta deocamdata in buna cumpana. Tot dupa rinduiala parintelui Amfilohie socotea ca, pentru slujbe ca a lui, e mai bun popasul in singuratate decit la hanuri. Au ocolit catra luncile riului, cautind iarba neinceputa pentru cai.

Dupa ce au trecut niste scruntare si au cercetat o margine de lunca, au gasit mal inalt al Siretului. Au urmat malul pina la o cotitura, subt o perdea de plopi batrini. Dupa acea perdea de plopi batrini, se deschidea o poienita. Au lasat largimea si au trecut dupa plopi, in poienita.

Au priponit caii in iarba, dupa ce au scos de pe ei poverile, tarnitile si poclazile. Au asezat o tarnita ici, alta dincolo; si intre ele au alcatuit vatra; au purtat acolo un bolovan si vreascurile pentru foc. Iarba uscata se gaseste; scaparatori sint, precum s-un fir subtire de iasca, intr-o clipa tatarul a zbatut amnarul in cremene, a potrivit iasca aprinsa in ghemul de iarba uscata si a suflat in el, dind flacara. Caii s-au oprit din pascut s-au intors capetele, sa vada si ei minunea focului. Tatarul a ridicat fruntea, cercetindu-i cu luare-aminte. N-au intors capetele ca sa vada focul, ci pentru ca aud, ori simt ceva. A potrivit flacara in gateje sub bolovani, lasind vatra in grija stapinului sau; iar el s-a dus sa dea ocol imprejurimilor. N-a lipsit decit un patrar de ceas si s-a intors c-o frunza mare de potbal facuta costei. In acel costei, a infatisat comisului sau mure.

Cum sta intins in culcus, Jder s-a saltat intr-un cot.

- Este ceva?

- Nu-i nimica. Poate au simtit alti cai, de cealalta parte a apei. Ies feciorasii in prunduri cu caii la pascut; acuma noptile-s cu luna.

Au crescut focul si s-au asezat pe spate, privind cerul care se umbrea in coloarea florilor de toporas.

Cind s-a intunecat bine, au prins a-i supara tintarii. Atuncea si-au schimbat locul sub fum. Adierea venea dinspre miazazi, de la Dunare. Abia se simtea; iar fumul ii invaluia lin, apoi se incirjoia intr-un virtej usor deasupra poienitii. Cind s-a aratat luna, aproape intreaga, in rasarit, amindoi au cunoscut-o ca avea un tarcalan de abur.

- Porneste vint, a prevestit Botezatu. Catra ziua acei nouri ce se vad sub zarea amiezii poate sa vie pina aici si s-aduca ploaie.

Comisul Jder a incuviintat, dupa care si-a plecat timpla pe brat si a intrat in cea dintii somnie. Mai simtea inca pe sluga foindu-se; auzea caii rontaind iarba; zarea printre gene cind si cind, in inaltimea lui Dumnezeu, stele pe care le cunostea. A deschis un ochi ca sa cunoasa mai bine siragul Balaurului. Cind a inchis pleoapa, l-a furat somnul si l-a dus ca pe o apa neagra. Acea apa neagra, intinsa cit poate cuprinde privirea, nu-i decit Dunarea si dincolo de Dunare, pe celalalt mal, stau harapi si turci, cu ochii stecliti si cu dintii rinjiti.

Pe apa Dunarii s-a ridicat deodata o lunca, inchinindu-se spre el.

A deschis ochii si vede perdeaua de plopi din preajma inclinata lin de vintul noptii. De pe zarea prundurilor, luna alba s-a ridicat deasupra horbotei de frunzisuri in cealalta parte a poienitii. Caii stau neclintiti in umbra; asculta si ei zvonurile linistii. Gheorghe Botezatu doarme rezemat cu spatele in tarnita si cu capul inclinat intr-o parte. I-a venit somnul pe neasteptate si l-a cuprins cu viclenie. Vintul susura in plopi si frunzele lor se zbat fara nici o clipa de hodina, lucind in doua ape. Numai o data comisul Jder a auzit: slom! S-a zbatut o mreana, de la adinc, spre luna.

Insa pe adierea noptii vine instiintare c-a mai patruns cineva in acele singuratati unde a facut el popas. Focul lui abia fumega. Dar dincolo de pinza de plopi, in poiana cea mare, scinteie un jar. La acel jar vegheaza cineva. Ridicindu-se intr-un cot, Jder cauta sa-si deie sama ce este. Vegheaza un om la acel jar; insa nu-i un om ci un copilandru somnoros. Alti copilandri trebuie sa fie mai departe in prund, unde s-aud din cind in cind sunind piedicile de fier ale cailor. Ceilalti copilandri de departe s-apropie vorbind prin intuneric si s-aseaza si ei la vatra de jar. Sint trei; si, cu cel care priveghea, patru. S-a trezit s-acesta, si bate c-un bat in foc, stirnind roiuri de scintei.

Acei copilandri spun o vreme ceva despre o nunta de la ei din sat. Pe urma tac un rastimp. Cind incep iarasi, ramine statornic graind glasul cel mai subtirel, al celui mezin dintre dinsii.

Vorbesc si ei de ale lor, se gindeste Jder si-si aduce aminte de demult, de cind umbla si el in prundul Ozanei, cu caii, noaptea, impreuna cu feciorii lui Caliman starostele, il luau sub puterea lor Samoila si Onofrei, s-apoi tot asa stateau la foc si spuneau povesti.

Ce minuni si basme vor fi spunind acestia patru? Si ce-o fi scornit mezinul, de-l lasa ceilalti si-l asculta cu luare-aminte?

Iese din culcus si se trage ca sarpele spre marginea pilcului de plopi. Copilandrul cel cu glas subtire povesteste ceva despre curtea mariei sale Stefan-Voda si despre tabara de la Vaslui. Comisul isi ciuleste urechea; simteste la inima o caldura lina.

- Mai zice tatuta, spune acel glas subtire de copilandru, mai zice tatuta ca s-ar fi aflind la Domnie unul Jder, carele-i mare viteaz al mariei sale

- Nici asta nu pot s-o spun lui Voda, zimbeste comisul tragindu-se la locul sau si lasindu-si iar fruntea pe tarnita.

Dupa ce a contenit glasul de la vatra copilandrilor, s-a auzit latrind departe, inspre caii din prund, un cine. Copiii s-au framintat in preajma jarului; apoi alt glas decit cel care povestise s-a inaltat in linistea luncii, chemind cinele.

- Nea, Tarcus, nea! Vina aicea, Tarcus!

Cinele insa nu tacea; latra fara astimpar. Si a strigat din departare, prin noaptea luminata, feciorasul care era de rind cu paza in preajma cailor impiedicati. Acolo se afla si cinele. Copilandrii s-au sculat si s-au dus. Comisul Jder a adormit iar si-i batea lumina lunii in pleoapele inchise.

Dupa ce au ocolit tirgul Galatilor, au apucat-o in lungul Dunarii spre vadul de la Oblucita.

Partea asta de drum comisul Jder a petrecut-o in tacere si posomorit, bintuit de felurite aduceri-aminte. Caci se afla acolo, undeva, intre baltile Dunarii, un ostrov parasit pe care nu l-ar mai putea nimeri. Poate l-au mistuit pojarurile, ori l-au potmolit viiturile primaverilor. Poate ca acuma cuibeaza acolo gistele salbatice si pelicanii. Ori poate mai degraba sa fi venit un virtej sa-l rupa din radacinile lui, farmindu-l, cufundindu l si ducindu-l spre Marea. In acel ostrov care nu mai este i s-a intimplat lui cea dintii nebunie a vietii, dupa cea dintii dragoste. Ii pare mult de-atunci si se rusineaza intrucitva de sine de acea intimplare, intru care era sa se prapadeasca. Nu s-a prapadit, caci e un «soi rau», dupa cum l-a judecat odata muta. Dar ar fi putut sa se prapadeasca, impreuna cu cei iubiti ai sai. Astfel de om a fost el odata; si-a pus capul pentru o dragoste de trei zile. Putea fi acuma pierit si uitat, si acei copilandri din prundurile Siretului ar fi vorbit, intr-o noapte, despre un om mai vrednic de pe lumea asta.

Insa nu s-a prapadit, caci a fost linga el si acest slujitor Pe cit era stapinul de buiac, pe atita era slujitorul de cuminte.

- Iti mai aduci aminte, Botezatule?

- De ce sa-mi aduc aminte? se mira Gheorghe Tatarul.

Nu-si mai aduce aminte; el se socoate umblind pe niste drumuri noua in alta parte de pamint.

Privindu-l cu luare-aminte, Ionut Jder baga de sama ca tatarul n-a uitat nimica. Tace si se uita cu ochii lui linistiti la lumea asta schimbatoare.

Comisul Jder ar pofti sa spuna o vorba buna slugii sale; dar mai bine isi inghite vorba buna si tace.

Botezatu crede ca a venit vremea sa scoata din sinea sa o parere, ca sa tulbure amintirile urite si sa le alunge.

- Comise, inainte de a ajunge noi la Oblucita, ploaia e asupra noastra.

Intr-adevar vin nouri despletiti din susul Dunarii si se framinta luncile de salcii, parc-ar vrea sa se smulga din radacini si sa se mute de-acolo. Trec stoluri de rate cind in sforul apei, cind piezis spre japse mai adapostite.

Inainte de a fi ploaia asupra lor, au oprit; si sluga a tras de linga tarniti dulamele de sumani. S-au imbracat, au aplecat peste cusme pina in ochi glugile. Au pornit iar in galop, ca sa ajunga undeva la niste perdele de oieri, ori la niste saraiuri de gospodari. Insa n-au gasit nici perdele de oieri, nici saraiuri de gospodari. Grindul Dunarii era pustiu in acel an, in preajma vadului Oblucitei.

Ii vorbise lui Jder despre asta parintele arhimandrit Amfilohie. Caci Oblucita se chiama in cealalta parte a Dunarii Isaccea; si la Isaccea acuma-i pamint al lui Mehmet-Sultan. Inca din primavara au prins a trece in sus ceamuri turcesti, cu poveri pentru cetatile Dunarii. Duc ba orz si griu, ba seu si pastrama, ba vite pe picioare, ba arme. Oierii si gospodarii de pe malul moldovenesc au inteles asemenea semne, cu care sint ei deprinsi de lunga vreme si s-au tras de la Dunare mai inlauntru, ca sa fie mai departe de primejdie si mai aproape de puterile mariei sale Stefan-Voda. Iar puterile mariei sale Voda sint la Chilia si Cetatea Alba. Nici locurile unde au statut acei gospodari si oieri nu se mai cunosc. Asa-s de grabnice in aceste tinuturi pustiirile si schimbarile.

Cind s-a pravalit asupra lor ploaia cu vifor, cei doi calareti ajunsesera intr-un cot al Dunarii, de unde se vedea si Isaccea mai la vale, in josul fluviului. Numai putine clipe au zarit-o cit a mai fost in partea aceea zarea sloboda. A ajuns si acolo virtejul ploii s-a astupat-o. Toata imprejurimea a fost pardosita ca-n pinza cenusie de sita.

Abia au ajuns prin freamatul ploii, si ceamul cu pod pe el era gata sa se desprinda de la mal. Lopatarii negri stateau cu lopetile in sus si goi pina la briu in ploaie, iar ceausul ceamului, invalit in burca, striga la cei din urma calareti ai sai de pe mal sa nu intirzie. Mai coborau in pripa ripa citiva calareti; si cei doi oameni domnesti s-au amestecat intre ei.

- Zice ca oile-s gramadite toate pe pod si sa nu mai intirzie nimeni, talmacea Gheorghe Botezatu catra stapinul sau.

Jder a poruncit:

- Impinge calul ca sa ne suim si noi pe pod Cind au trecut si ei pe ceam cu caii de capestre, s-au rupt nourii de trasnet, apoi tunetul a huruit prelung decindea de Dunare, in lunci si balti.

Vintul a contenit in scurt si ceamul s-a desprins de la salciile vechi de unde parimele fusesera incolacite; si, hai-hai a inceput a luneca pe luciu spre tarmul dimpotriva.

Toate se petrecusera repede, sub biciuirea furtunii. Jder nici n-avusese vreme sa cugete la hotarirea ce luase. Dar indata ce se simti in imbulzeala ceamului, in mirosul aspru al oilor si in preajma ismailitenilor care stapineau ciurda, demonul din fundul fiintii lui a inceput a-si sclipi ochii si coltii, aratindu-i in chip mut dar limpede ca ce savirsise nu era bine. Ploua inca - si acei pradalnici straini urmeaza a sta invaliti in dulame si burnuzuri; inca nu baga de sama ca numarul lor e sporit cu doi oameni lepadati asa de vint, fara sa se stie cum si de unde; dar fara indoiala ca n-are sa treaca nici un patrar de ceas si citiva dintr-insii au sa se zgiiasca spre acei nepoftiti, dind de stire capiteniei.

Hotarirea lui naprasnica, luata subt atitarea fulgerului si a furtunei, purcedea fara indoiala din singura grija pe care o avea de cind isi incepuse calatoria. Insusi parintele Amfilohie, intre sfaturile lui, ii aratase ca toata greutatea e la trecerea Dunarii; intrarea in imparatia lui Mehmet-Sultan poate fi o primejdie daca nu baga de sama cum o savirseste.

Asa ca, fara nici o pricina, iata-l asezat cu amindoua picioarele in acea primejdie de care era tinut sa se fereasca. Daca intrarea lui intre asemenea neprietini ar fi facut-o pe pamint, unde si-ar fi simtit un sprijin dedesubt si largime in laturi calea-valea! Dar se daduse prins singur, descalecat si cu apa razvratita a Dunarii imprejur. Lui insusi ii venea a ride de starea ciudata in care se pusese; si in acelasi timp ridea in el si demonul sau. Cind se simti cazut in spaima, dintrodata, in acelasi chip, fara de nici o cugetare, a sarit in bulboana necunoscutului, ca sa iasa pe urma la o lumina.

Incepu a racni, tragindu-si intr-o parte straiele si gluga, ca si cum ar fi voit sa le rupa de pe el si sa le zvirla in balta.

Fara sa inteleaga bine de ce si cum, se indemna si Gheorghe Botezatu Tatarul sa se repeada asupra stapinului sau cuprinzindu-l de dupa umeri si stapinindu-l.

Ce-ar fi putut crede acesti lotri, judeca in sine Jder pe cind slobozea racnetele-i infricosate; ce-ar fi putut crede acesti lotri daca l-ar fi descoperit ei si nu s-ar fi descoperit el singur?

N-ar fi fost indreptatiti sa creada nimica; dar totusi doi paminteni de la saraiuri si cisle parasite pot fi slujitori ai oilor, ori stapini ai ciurdei.

Daca lotrii au trecut pe furis Dunarea si s-au dus in prada pe socoteala lor, atuncea slujitorii ori stapinii ciurdei ii pot da de gol la mai-marii Sultanului, care tin pace si liniste la acel tarm dunarean. Atuncea impotriva unor asemenea oaspeti, cea mai buna masura este sa-i impinga cu lopetile in balta.

Daca pradalnicii nu-s lotri, ci slujitori de la o cetate, ori de la un buluc-bas al strajilor de hotar, si au facut aceasta iesire la malul moldovenesc dupa legea razboiului, atunci daca nu i-i primejduita lui Jder viata, ii poate fi oprit drumul, intr-un fund de inchisoare, dupa gratii.

Da strigate ca sa cheme asupra sa nu numai pe Botezatu. Ii chiama asupra sa pe toti cei din juru-i, ca sa-i vada si sa-i inteleaga ce sint.

Nu trag hamgerele, caci drept-credinciosii lui Mahomet au milosirdie catra cei rataciti cu mintea.

Vin numai cu palmele intinse, ca sa-l aline, ii spun felurite vorbe in limba lor si Gheorghe Botezatu raspunde cu grabire, batindu-se si el peste cap cu desnadejde.

- Ba sa taca macar unul, ii povatuieste capitanul ceamului, facindu-si loc intre ei. Taci tu! ii striga el lui Botezatu, caci tu inca n-ai nebunit; iar aceluia astupati-i gura; altfel se sparie oile si se arunca de pe pod. Numai una sa se arunce si se duc toate celelalte dupa dinsa in balta. Tineti-l bine, legati-i gura c-un briu. Cind ajungem la Isaccea, il ducem la cadiu!

Intelege si nebunul intr-o privinta ca racnetele lui ar sparia oi si cai, de aceea, inainte de a veni cei cu briul ca sa-l cetluiasca isi astupa el singur gura cu comanacul; iar pe linga cusma, ochii lui ca virfuri de jungher nu contenesc de a urmari toate cite se petrec si se pot petrece in juru-i. Cei carora li s-a poruncit sa vie sa-i astupe gura isi inteleg intru totul porunca. Isi dau la o parte burnuzurile prin ploaia subtiata, isi descopar obrazurile negre si rase si dintii ca de fildes si, cu bratele in graba suflecate pina la coate, incep sa-l pipaie si sa-l caute din talpi inspre piept; il scotocesc in turetcile ciubotelor, in nadragi si mai cu sama in chimir. Jder isi rastigneste in laturi bratele, intelegindu-i ce cauta si Gheorghe Botezatu Tataru primeste in mina comanacul care nu mai face trebuinta nimanuia, caci nebunul acuma tace. Cind cei doi au cercetat pe Jder si-n sin, fara nici un folos, s-au oprit si s-au intors catra Botezatu. Atunci acel iesit din minte a scheunat iarasi o data si numaidecit a apucat comanacul din mina sotului sau, astupindu-si gura. Cei doi harapi au ris de smintit scuturindu-si capetele crete si urechile cu cercei si s-au pus sa cerceteze pe tatar cu aceeasi amanuntime. Cind au strigat catra ceaus ca n-au gasit nimica, ceausul s-a suparat:

- Cum umblati, bre, asa, fara sa aveti nimica la sufletul vostru?

- Oi, cinstite ceaus, raspunde Gheorghe Botezatu cu intristare, am avut citiva galbini venetici, dar ne-am mai intilnit astazi cu niste slujitori ai stralucitului intocmai ca soarele Sultan Mehmet.

- Atunci vor fi fost oamenii lui Giafar, a fost de parere ceausul. Cine era mai mare peste ei? Nu era cumva unul cu barba neagra si cis de mina stinga?

- Ba era unul cu barba alba ca nagara, cinstite ceaus. Barbat cu frica lui Dumnezeu, caci ne-a lasat vietile.

- Ce era sa faca cu vietile voastre? s-a veselit ceausul.

Ploaia pornise iar, potop, insa fara vint. Si ceaus si harapi s-au gramadit intr-un cotlon, subt o stresina. Cei care trageau la lopeti au silit din rasputeri ca sa scape mai degraba de atita apa din cer si de pe pamint, si ceamul cu pod s-a lipit de tarm la Isaccea; cei cu parimele au aruncat parimele la pripoane; altii de-acolo au tirit o poclisca pina la ceam si oile au fost biriite si minate la uscat, peste care curgeau ape.

Pe neasteptate, nourii s-au rupt; o pala de nouri s-a dat intr-o parte, alta pala de nouri in alta parte si sfintul soare s-a aratat, ca sa vada ce se petrece la Isaccea.

La Isaccea se grabeau slujitorii ca sa miie ciurdisoara la cisla cea mare de curind intocmita pe grindul de la vale, dincoace de Padurea Lupului - sau, cum i se zicea in limba stapinitorilor noi, Curtorman. Acolo asteptau minzarari cu turban, ca sa mulga minzarile. Era cu buna socoteala intocmita treaba la Isaccea.

Mai era vreme pina in sara. Din minarea, hogea amintea bine-credinciosilor osmanlii, ca nu se afla alt Dumnezeu decit Alah si alt proroc decit Mahomet. Isi cinta vorbele prelung si inginat, parca-i venea a plinge. Jder se uita la el de jos, cu gura cascata, fara a pierde insa din coada ochiului toate cite se petreceau in preajma. Gheorghe Tataru punea in rinduiala tarnitile cailor. Ceausul a pasit, sarind peste baltile ploii, pina la un tirnat deschis unde statea pe covoras, cu picioarele incrucisate subt el, cadiul Isaccei. Era un cadiu carunt, cu barba tusinata rotund. Purta halat de matasa albastra cu dungi albe si turban ca galbenusul de ou. Avea linga el, la indemina, rezemat de paretele de ceamur, un toiag. Acel toiag nu era numai semn al slujbei lui, ci si mestesug de pedeapsa al pravilei.

- Cum e treaba in pamintul ghiaurului, Iscander ceaus? A intrebat cadiul. Stai, nu raspunde, a adaugat el indata si a batut de trei ori din palme.

A scos indata capul pe usa un harap buzat.

- Ada doua filigene de cafe, a poruncit cadiul; cu caimac si dulci, a adaugit el, caci ii placea sa nu se opreasca numai la o singura porunca. Ai auzit, bre Ali? taatli! caimaacli!

- Am auzit, stapine, a raspuns harapul, palindu-se cu laba peste ureche.

Cit ai numara pina la zece, cafelele taatli-caimaacli au fost aduse si asezate pe covor.

- Acuma spune, cum e treaba in pamintul ghiaurului, Iscander ceaus? Leapada-ti imineii, Iscander ceaus, si te aseaza pe covor; dupa aceea vorbeste.

- Treaba-i buna, s-a inchinat ceausul.

- Intii leapada imineii, Iscander ceaus, si dupa aceea spune.

- Fac precum poruncesti, cadiule, s-a supus ceausul. Treaba-i buna s-am mai gasit o turma, din care am rupt cincizeci de oi.

- Intii aseaza-te jos si soarbe din cafe, Iscander ceaus, a poruncit cadiul, si pe urma arata cum a fost.

- Ma supun poruncii, Soliman cadi, si pentru asemenea bautura scumpa iti multamesc si ma inchin cu plecaciune. Am rupt cincizeci de oi, le-am abatut la ceam si le-am adus. Dar ne-a plouat, Soliman cadi; era sa ne inece. Cum ai poruncit, cadi, n-am facut oamenilor stricaciune, caci sintem in vreme de pace, si noi avem ce avem cu oile, nu cu oamenii. Pe acei oameni necredinciosi i-am alungat cu harapnicele, iar pe oi le-am adus cu blindeta. Oi mulgatoare; din soiul cel bun. Oaia de soi se cunoaste si dupa lina, dar mai ales dupa dulceata seului. Si s-a mai suit cu noi in ceam un nebun. A cazut ca din cer.

- Ce-ati facut cu el, Iscander ceaus? As fi poftit sa-l vad si eu.

- N-am facut nimica alta, decit l-am adus aici, ca sa-l infatisez la judetul sau. Noi, fiind osteni, nu ne pricepem la judete. Ori il taiem, ori il lasam. De taiat nu l-am taiat, caci nu ne-a facut nici un rau. De lasat nu l-am lasat, ca sa-l aduc la cadiul nostru. A tipat si a crisnit toata vremea cit am trecut Dunarea. Dupa aceea s-a linistit. Acuma vad ca-i aici, in medean.

- Care-i?

Ceausul a aratat cu degetul:

- Iata-l, dinaintea cinstitei case a cinstitului cadi.

- Cel care tine caii?

- Nu; acela-i sluga.

- Atuncea va fi fiind cel cu capul gol. Om tinar. Nu-i urit. Si nici nu pare smintit.

- Intr-adevar, acuma sta cuminte si se uita la noi. Soliman cadi a dat cu dosul palmei la o parte tablaua cu filigenele si a pus mina pe toiag.

- Porunceste-le sa vie aici, a zis el lui Iscander ceaus. Ceausul a facut semn cu palma catra cei doi straini,

Indemnindu-i sa se apropie.

Chiar atunci nebunul a ridicat ochii in sus, ca sa priveasca, intre Dunare si soare, un stol de lari albi cu aripi negre, care se jucau in lumina rotindu-se cu sprinteneala si dind tipete ascutite ca de muieri; dupa tipete, rideau prelung si gidilat asa cum au obicei sa rida unele fiinti din aceasta tagma. Acele paseri de apa, moldovenii, dupa obiceiul lor rau, le-au poreclit «curvulice».

Cel cu caii a impins de la spate pe nebun inspre tirnat. A lasat apoi caii slobozi si a venit alaturea, ca sa fie talmaci pentru orice intrebare si raspuns.

- Bre, cine sinteti voi?

Cel ce tinuse caii a soptit ceva cu tovarasul sau.

- Cinstite cadi, s-a intors el spre judecator, eu nu stiu nimica despre acest om decit ca l-am gasit la numaratoarea oilor. Impartea oile la ciobani, poruncindu-le sa se duca fiecare unde-a vedea cu ochii cit mai degraba.

- Nu-i nebun?

- Nu-i nebun, cinstite cadi; e stapin de oi. Si oile lui au semn o crestatura de foarfece la urechea stinga. Cind, din voia lui Dumnezeu, am nimerit pe ceamul acestui vrednic ceaus, el si-a cunoscut oile dupa semn, si l-a cuprins mare scirba, incit a voit sa sara in Dunare.

- Asa? S-a mirat cadiul. Si tu, zici ca nu esti sluga lui?

- Nu-s sluga lui; numaicit mi-i mila de dinsul.

- Si ce-ai cautat la numaratoarea oilor?

- Cinstite cadi, eu m-am infatisat acolo ca sa cumpar cinci oi, care-mi faceau trebuinta pentru o cumatrie in sat la noi, la Minzatesti. Mi-am ales cinci oi si i le-am platit un galban venetic. Am incalicat pe cai si ne-am dus la Fintina lui Filip, ca s-aducem pe socru-meu cu carul, sa incarce oile in car. Cind am ajuns noi la Fintina lui Filip, socru-meu injugase si fugea peste cimp; a dat intr-o dumbrava si nu l-am mai vazut. Numai racnind l-am auzit, c-ar fi dat turcii.. intii ne-am tupilat intr-o ripa, sa vedem ce este. Am iesit apoi la un drum s-au dat peste noi niste luptatori viteji ai lui Giafar buluc-bas; ori a, tatalui lui Giafar. Le-am platit toata vama, ca sa ne lese slobozi.

Pe urma am iesit la Dunare; si Dumnezeu a vrut ca sa cadem intre oile acestui om. Insa eu, altfel, nu-l cunosc.

- S-acum ce vreti voi, bre?

- D-apoi ce sa vrem, cinstite cadi? Omul acesta e bucuros

- Cum il chiama?

- Jder.

- Am inteles. De ce-i bucuros acest ghiaur pe care-l chiama Ijder? C-a scapat cu viata?

Cadiul a ris cu niste dinti lungi, insa cu duhul bunatatii in sine, si s-a uitat intii la ceaus, pe urma la Jder, si dupa aceea s-a intors iar catra Botezatu.

- Nu atita c-a scapat cu viata, cinstite jude, cit ca i s-a intors mintea la loc. Era sa-si faca o sama!

- Asta-i bun; sa se inchine cu fruntea in tarina si sa multameasca Dumnezeului sau. Stai, nu-i spune inainte de a arata ce poftesti tu.

- D-apoi eu ce sa poftesc, cinstite cadi? Eu i-am dat un galban venetic s-am ramas pagubas si de oi si de banul meu.

Cadiul s-a sprijinit cu umarul sting in toiag, tinind cu mina de maciulie si rezemindu-si fruntea de brat. A stat si s-a gindit cum sa faca dreptate; caci dinaintea judetului sau se aflau in acea clipa doi impricinati; unul vinduse si altul cumparase; si cumparatorul se afla cel mai pagubit.

- Vra sa zica i-ai dat galbanul?

- I l-am dat.

- Atuncea intreaba-l: unde-i veneticul de aur? Ii poruncesc sa-mi spuie numaidecit.

Tatarul s-a intors spre sotul sau si l-a intrebat din partea cadiului.

Sotul sau a incuviintat din cap si a scos din gura un ban de aur.

Atuncea s-a dumirit si Iscander ceaus de ce nu gasise, la cercetarea harapilor, macar acel ban. Si i-a spus cu glas incet cadiului, ca sa se mire si cadiul cum poate raminea un ban de aur necredinciosilor, dupa ce au trecut prin minile unor priceputi vamesi.

Cadiul si-a rezemat fruntea de bratul sting, cugetind iar.

- Ijder ghiaur, a poruncit el. Ti se cuvine sa dai cumparatorului banul; pentru ca ai primit banul si nu i-ai dat oile.

Auzind hotarirea, ghiaurul cu numele Ijder s-a inchinat dupa rinduiala drept-credinciosilor moslemi, si a pus pe covor, dinaintea dreptului judet, galbanul venetic.

Cadiul l-a luat intre degetele sale, l-a ridicat pina sub sprincene, si l-a cercetat cu luare-aminte.

- Ban bun, a incuviintat el.

A pus banul de aur pe covor dinaintea sa.

- Insa lui Ijder ghiaur nu-i pot da oile, si-a umflat el glasul; caci oile sint ale luminatiei sale Sultanul Mehmet.

Dupa ce a ascultat talmacirea, Jder a mormait ceva.

- Zice, a dat lamurire tatarul, ca el daruieste oile sale fericitului Mehmet-Sultan, si ma indeamna pe mine sa las galbanul venetic cadiului, pentru ca am fost judecati cu dreptate. Parca, am fi fost inaintea inteleptului Solomon.

- Intr-adevar, asa ma chiama si eu sint Soliman cadi, a incuviintat judecatorul; si, in clipa care a urmat, Iscander ceaus n-a mai vazut pe covor galbanul venetic. Toate cele de pe pamint vor trece, a incheiat cadiul; toate cele de pe pamint vor trece, numai fata Domnului Dumnezeului tau va sta intru maretie si slava!

Dupa acest verset sfint din Coran, a plecat toiagul si a zis:

- Duceti-va din fata mea! Ghiaurii pot sa se duca, a adaogit el indata catra ceaus; iar drept-credinciosilor sa le aduca Ali harapul inca o «cafe taatli-caimaacli

Dupa ce a scapat de Dunare si de Isaccea, comisul Ionut Jder n-a mai facut popas in toata curgerea noptii care a urmat; si n-a stat decit cite putin, la ciusmele, in toata ziua de a doua zi. Ii mai facea trebuinta sa descalece numai cit or apuca graunte de citeva ori cu gura caii; El si cu sotul sau isi potoleau setea si se stringeau mai tare in curelele chimirului.

Tatarul, dupa socotinti ale lui vechi si mostenite, mai bucuros ar fi abatut calea pe poteci ferite. Insa Jder, privind in jurul sau cu luare-aminte, vedea sleahul cel mare catra poarta Imparatiei asa de purtat de podvezi, si pilcuri de osti, si olacari carora li se deschideau postele ca sub bataie de vint, si beilicari crestini care veneau la cetatile Dunarii, si altii care se duceau in robie catra Rumelia, incit i s-a parut ca nu poate avea o trecere mai buna decit pe-acolo. A pus pe Botezatu inainte, ca sa deie glas ori raspuns in limba stapinitorilor osmanlii; iar el urma indata dupa slujitorul sau. Nu-si vorbeau si nu-si faceau semne, cind treceau prin imbulzeli. Si popasurile incepura a le face la hanuri unde era mai mult tract. Numai multimea nu te baga in sama, daca umbli cuviincios la port si infatisare; si numai cei care vorbesc nu te asculta, daca nu te sui pe zaplaz strigind vorbe desantate.

Intimplarea Dunarii, Jder o purta in sine ca intr-o raclita, ca s-o scoata la lumina pentru iubitii sai, cind va veni timpul. Nu-i petrecere mai buna la vreme de iarna, decit s-auzi asemenea istorisiri linga focul din soba. Muta se bucura si-si pocneste palmele, iar comisul cel batrin tace si numaicit ii lucesc ochii. Sta si Marusca la un colt de masa, in picioare, cu ochii atintiti. Candachia isi sfecleste inelele cerceilor si Cristea, in jilt larg, tot pufneste si-si asteapta rind, sa spuie si el una, mai cu mot decit toate intimplarile ce se pot spune.

«Mai cu sama sa nu te dai in priveliste» il povatuise, la sfatul de sara, parintele arhimandrit si unches, Amfilohie. Incolo, bine este sa mergi inainte cu indrazneala, fara sa te temi de oameni. Cum te sfiesti ei te cunosc si sint asupra ta. Cum pasesti asupra lor, ei se dau in laturi.

Bune sfaturi, si Jder se tinea cu dintii ca sa le urmeze. Chiar mintea lui ii spunea ca mai buna invatatura decit asta nu poate fi.

Dar rasareau in el increderi si puteri noua. Intre acele flori inflorite ale increderii si puterilor noua, demonul sau iar iesea din afund sclipind. Asta era ramasita lui de nebunie de pe cind nu era decit un prunc; si era hotarit in sine s-o lepede, cum isi leapada mormolocul coada.

Intr-un rind isi cauta han, intr-o margine de tirg care se chiama Sofia. Nu gaseau loc; toate caravanseraiurile negutatorilor crestini erau intesate de lume, de cai si de carute. Era intr-o zi de vineri; slujbele la geamii se ispravisera; hogii strigasera din minarele vestirea legii adevarate si credinciosii isi spalasera virfurile degetelor si fruntea cu colb; de la acel ceas al strigarii a doua, negutatorii greci si armeni erau slobozi sa purceada la drum desertind odaile. Deci indata dupa acel ceas Jder si Botezatu se puteau infatisa undeva, ca sa apuce loc pentru cai. Dupa asta pentru om e mai usor decit pentru dobitoc. Omul se ingramadeste intre alti oameni sub bolta cea mare a hanului; s-aseaza pe rogojina la rind cu altii si se uita cum ospatarul invirte intr-o tigla mare sculata in picioare si impresurata de jar acea friptura de berbece care-i fara pareche pe lumea asta. Are nume urit, ca-i zice «chebap»; dar gustul i-i ca o roua pe limba si ca un bold de placere in fundul imparatusului. N-avem noi la Moldova asemenea bunatate. O oaie intreaga e cenatuita, taiata felii si aschii si cladita pe acea tigla; o cuprinde pojar de mangal; tot da asupra ei mesterul ospatar c-o pleaftura tavalita prin seu si printr-o leaca de alifie de ai, caruia i se zice si usturoi; s-apoi, cind s-a rumenit fata chebapului, te infatisezi la mester cu talgerul tau; iar mesterul, c-un cutit ia asa de mare si ascutit ca un brici, taie de ici un rind de bucatele, trage si prin cealalta parte si scoate alt rind de bucatele; si unde a ramas balan chebapul, da iar cu pleaftura, si frigarea se invirte singura, caci are script, de umbla cind intr-o parte, cind in alta. Mininci, de-ti uiti parintii.

Numai dupa aceasta gindire si dupa asemenea icoana care se infatisa ochilor sai inainte de a-si fi facut gazda, putea cunoaste comisul Jder cit i-i de foame. In acea dimineata nu luase in gura decit apa. Deasemenea si tatarului i se lungisera urechile de foame.

- Hai, Botezatule, sa cautam han.

Cind a spus vorba asta s-a oprit. In medeanul cel mare din acea margine de tirg, soseau calareti la halca. O multime mare de lume de toate neamurile era adunata intr-o lature. Intr-o alta lature, se suisera barbati, femei si copii pe zaplazuri si pe acoperisurile caselor, in priveliste, in fund, pe pajiste, sosise Hrana-Beg, dupa cum i se auzea numele rostit din gura in gura, si-si oprise deodata calul impodobit cu zorzoane si margeanuri; isi inaltase barba si se uita fudul; in juru-i se imbulzeau alti slujitori imparatesti, care se aflau in acel tirg sub mina si subt ascultarea lui Hrana-Beg. Prin laturea deschisa, intrau, la halca, navrapi tatari si spahii de la Anatolia, care de care in straie mai impodobite, cu lantuguri la git si cu pene la gugiumanuri. Erau slujitori de rind ai imparatiei si erau invoiti pentru acea zi sa puie pe ei unele din dobinzile lor de razboi, straie, juvaeruri si arme ale celor biruiti si taiati de dinsii.

Intrarea lor s-a facut cu atita grabire si tumult, incit, din locul unde se afla, Jder a fost smuls si luat ca de-un val. Murgul lui cuminte a facut citeva copce, ca sa-si simta laturile slobode si apoi a prins a pasi domol intre ceilalti cai. Botezatu a ramas despartit cu calul lui; Ionut nu l-a mai vazut.

A umblat asa intre navrapi si spahii pina ce-a ajuns in apropierea lui Hrana-Beg. Atuncea a pasit inainte un crainic pedestru de linga scara stinga a lui Hrana-Beg si a strigat poruncile.

Calaretii sa descalece! Sa faca zid impotriva norodului! Ca sa ramiie rotundul medeanului slobod pentru halca! Nimene sa nu mai steie calare decit Hrana-Beg si ciorbagiii, chihaile si ceausii care se afla in jurul mariei sale! Iar inainte de halca, maria sa Hrana-Beg vrea sa vada trinta greceasca. Pentru asta se si afla adus acolo de fata un hadimb cu numele Uzun, vestit luptator, care pofteste sa se masoare in trei rinduri cu trei barbati luptatori.

Dupa ce a rostit aceste porunci, crainicul s-a tras inapoi si un surlas de dupa calaretii ce-l impresurau pe maria sa a sunat din surla.

Navrapii si spahii au descalecat. Si-a tinut fiecare calul sau de dirlogi. Iar din pajiste a iesit o negreata a pamintului - un lungan gol pina la mijloc, uns cu undelemn. Stralucea in soare si se uita imprejuru-i pe sub niste sprincene dese de subt o frunte ingusta. Si-a incrucisat intii bratele pe piept si si-a jucat muschii bratelor; apoi si-a pus palmele in solduri si s-a cracanat intru toata puterea lui, poftind potrivnic.

Descalecase si Jder. Navrapii care erau de o parte si de alta se uitau la dinsul si nu-l cunosteau a fi dintre ai lor. S-au privit, si-au dat coate si s-au hlizit, necutezind a-l scoate si lasindu-l deocamdata in plata Domnului. Se

aplecau numai unii catra altii, soptindu-si la ureche felurite socoteli.

Asteptind sa vada luptator pentru Uzun hadimb, Jder a bagat deodata de sama ca omul sau Gheorghe Botezatu si-a facut loc calare in pajiste. Nu era domn si stapin; se tinea cuviincios ca o sluga a domnilor si stapinilor.

Crainicul a iesit iar:

- Maria sa asteapta sa vada luptatori impotriva lui Uzun! E invoit sa se infatiseze oricine pofteste, drept-credincios ori ghiaur, caci azi e zi de bucurie inchinata mariei sale Mehmet, imparat al imparatilor. Hrana-Beg fagaduieste douazeci si cinci de piastri celor dintii trei barbati care vor indrazni sa se masoare cu Uzun.

S-a facut intre navrapi miscare. Tatarii se indirjeau ca sa-si arate luptatorii lor. Au iesit doi osteni scunzi si spatosi. Au pasit inainte si s-au inchinat lui Hrana-Beg, apoi si-au lepadat cusmele si straiul in pajiste, dinaintea cailor domnesti. S-au auzit glasuri intaritate de incuviintare in laturea lui Jder. Abia a apucat a lepada de pe el straiul dezgolindu-se pina la cingatoare unul din acei doi navrapi, si Uzun hadimbul a si sarit asupra, lui, cercind a-i cuprinde mijlocul.

- Balaican, Balaican! strigau unii dintre navrapi; ilcovè baranim!

Il indeamna sa nu se lese, cugeta Jder. Furnicat de nerabdare.

Intr-adevar, Balaican nu se lasa. S-a rasucit, a pus o mina in pieptul lui Uzun si l-a repezit indarat. Insa de acea mina intinsa s-a agatat; numaidecit hadimbul, si tragind naprasnic pe Balaican spre el, l-a lovit in piept cu pieptul sau; facindu-si apoi cleste din cotul drept, i-a pus lui Balaican acel cleste in jurul gitului. Cind a sucit din cleste, Balaican a fost la pamint. Ionut n-a avut nici cind, se sterge la ochi: Uzun a fost calare pe pieptul lui Balaican; pe urma, de cum era calare, s-a intors si s-a asezat indesat ca pe un scaun!

- Sa i se numere lui Balaican douazeci si cinci de piastri, a poruncit Hrana-Beg.

Uzun a ridicat de jos linga sine pe navrap si l-a batut pe spate, rinjind. Intorcindu-se in loc, pe neasteptate, a sarit ca un pardos asupra celuilalt tatar, cuprinzindu-i mijlocul.

Toata lumea aceea strinsa acolo nici n-avusese vreme cind sa deie strigat la biruinta intiia a lui Uzun. Nici n-avusese vreme cind sa-si traga sufletul. Se facuse o tacere incremenita in tot medeanul. Biruinta a doua a hadimbului s-a infatisat altfel. Intii l-a strins pe al doilea navrap catra sine, cercuindu-l,  pina ce i-a avut in stapinire toata coarda mijlocului, apoi a prins a se invirti cu repejune in loc pina ce i-au scapat navrapului talpile de pe pamint. Atuncea l-a rasucit si l-a prabusit ca pe un sac.

S-a stirnit murmur dintrodata. Nu din pricina acestei ispravi de-al doilea a hadimbului; ci pentru ca, din laturea navrapilor, mai iesise cu repeziciune un luptator, doritor sa cistige douazeci si cinci de piastri. Halai-halai! Strigau navrapii, nu-i de la noi! - Au fost destui de la voi! intorceau cuvint spahiii. Crainicul a iesit iar sa-si dea instiintarea.

Pasind sprinten cu trupul putin aplecat inainte, luptatorul nou lepada de pe el straiul. Dintre calaretii domnesti, Gheorghe Botezatu Tatarul slobozise si el strigat, caci cunoscuse pe cel care se napustise in marginea pajistei.

- Domnul Dumnezeu sa-l aiba in sfinta lui paza! a suspinat el, neindraznind sa-si faca cruce.

Hadimbul se repezise asupra lui Jder, cu fruntea inclinata. Jder ii dadu ocol. Luptatorul negru veni iar asupra-i; Ionut se opri crescindu-si pieptul. Atunci au cunoscut cei care priveau un om nalt, frumos incheiat intru toate madularile lui. Unii l-au privit cu placere si cu nadejde. Dar nici de data asta Jder n-a primit pe harap. S-a indepartat leganindu-se din solduri; pe cind Uzun il urmarea pas cu pas, potolindu-si deplin rasuflarile. Deodata si-a facut saritura de tigru. Ionut a facut un pas in laturi, lasindu-l sa treaca. S-a plecat s-a luat de jos un pumn de colb si, dindu-se in laturea hadimbului, l-a stropit pe umeri, pe brate si grumaz; apoi si-a frecat el insusi palmele cu colbul ramas. Cu doua sarituri sprintene a fost in dreapta lui Uzun; l-a palit peste brat; cu a treia saritura, i-a venit in stinga si a vrut sa-l paleasca iar. Dar Uzun a dat strigat minios si s-a prapastuit piezis asupra potrivnicului sau. Deodata l-a inclestat de amindoua bratele. Jder s-a lasat in aceeasi clipa pe spate, aducind dupa el pe Uzun; si, cum il aducea in jos asupra sa, i-a pus pe dedesubt talpile in pintece si l-a zvirlit ca dintr-o catapulta peste capul sau. Zvirlindu-se in acelasi timp in calciie, a fost asupra lui Uzun cind acesta nici n-ajunsese cu grumazul in tarina medeanului.

Ce zvon si ce chiote au fost, si ce invalmaseli, si cum se cascau urlind pe garduri si jucau pe case ridicind bratele pina la cer, nu se poate spune, draga tuta si draga muta.

Ce sa mai strige crainicul! Degeaba a strigat crainicul. S-au invalmasit si caii. Asa ca Jder si-a adunat cu grabire straiul si cusma si nu stia cum sa iasa din acele talazuri care incepeau a porni asupra-i. Asa de tare i s-a aprins firea pentru acea izbinda, incit i-a venit sa faca lui Hrana-Beg alta priveliste. A virit in gura, cirligat, degetul cel mic de la mina stinga si a slobozit trei suieraturi ascutite. S-a vazut iesind dintre navrapi murgul si sosind la stapinul sau. La porunca lui Jder s-a lasat in genunchi si Jder a trecut in sa ca-n zbor. L-a intors spre Hrana-Beg si i l-a inchinat, s-atuncea Hrana-Beg a spus acele vorbe:

- Halahal pehlivan! Tam behadir place la mine!

S-ar fi cuvenit sa-si smulga punga de la oblinc si s-o arunce in pajiste, dar asemenea lucruri nu se intimpla decit in povesti.

CAPITOLUL XI

ALTE INTIMPLARI SI MAI DE MIRARE

Ei, ce fac eu acuma, calare, intr-atita adunatura de norod si oaste? atitea parechi de ochi se uita la mine; atitea glasuri ma striga, fara sa stie cine sint. Inaintea mea, Hrana-Beg care a rostit acele vorbe. Rinjeste si-mi

face semn cu mina. Nu ma chiama; ci numai ii place ce-am facut eu si da asa ca dintr-o aripa. Nu ma chiama, dar nici nu ma pot duce de dinaintea lui. Atita umilinta am pentru trebusoara pe care am savirsit-o, incit imi vine sa intru in pamint. Ce m-a povatuit unchesul meu arhimandritul - sa nu ies ca paduchele in frunte - si ce-am savirsit eu! Acu, dupa ce-am facut cu minile si cu picioarele si am stricat, bine ar fi sa gasesc cu mintea ceva, ca sa dreg.

Cum era inca oarecare invalmaseala si lumea din laturi naboise prin unele sparturi ale gardului de oaste, calaretii navrapi si spahii au fost intr-o clipeala in scari si, cu piepturile cailor, au impins pe indrazneti inapoi. A avut cum sa iasa si Gheorghe Botezatu dintre slujitorimea ciorbagiilor si, venind in graba pina la mine, m-a luat dintr-o coasta s-a calauzit pe murg in locul unde statuse el, si, din locul unde statuse el, pina in dosul lui Hrana-Beg. Dar asemenea lucrare nu s-a putut face fara sa fie bagata in sama, si Hrana-Beg m-a pindit piezis, apoi si-a aplecat barba spre unul de linga sine si i-a soptit ceva. Acela a soptit altuia la ureche.

- Ai vazut, Botezatule?

- Ce sa vad?

- Ce-am facut eu, Botezatule.

- Am vazut a oftat cu mare mihnire slujitorul meu. Dar nici eu nu-l intrebasem din bucurie ci din scirba. A iesit iar crainicul s-a strigat niste vorbe care nu mi-a mai facut trebuinta sa-mi fie talmacite; s-a pornit jocul cu halcaua si cu geridul intre unii calareti spahii si altii navrapi. Din repejunea cea mare a cailor, unii aruncau prin halca sulita care se chiama gerid si altii, tot din goana, se sileau s-o prinda din cealalta parte de cerc. Poate m-as fi indemnat sa m-amestec si eu in asemenea intrecere, dar mi se ofilise sufletul. Ma intreaba Botezatu:

- Nu ti-i foame, comise?

Iaca, de asta uitasem. Cum m-a intrebat el, am vazut numaidecit dinaintea ochilor mei un sarai care se chiama Ghiul-hanè, s-un ospatar care taie c-un cutit lung dintr-un chebap rumenit. «Ticalos om de lut!» ar fi zis parintele arhimandrit. Asupra mea era palos spinzurat numai intr-un fir de par, si eu ma desfatam, cu gindul la Ghiul-hanè si la chebap.

Usurel, ma trage de mineca Gheorghe Botezatu. Descalica el, descalic si eu. Cu caii a mina, ne ferim mai deoparte. Cind sa iesim in ulita tirgului, iaca privitori de pe garduri incep sa strige la mine. Eu is omul care m-am dat dumnealor in priveliste si se bucura ca ma vad. Si mie nu-mi trebuie sa se bucure; mie imi trebuie sa ma lese in pace. Si citu-s de amarit pentru toata fiinta, dar in cerul gurii simtesc o dulceata de friptura si de lipie calda. Mi-i foame, de nu-l vad pe Botezatu cu ochii. Nu inteleg de ce-s blastamat eu asa: cind nu trebuie sa-mi fie foame atuncea m-apuca pofte mai indracite. Se gaseste la asemenea sarai, unde ma duc eu, si vin din ostroavele grecesti; deasemenea fructe dulci, care se chiama harbuz si zamuz.

Botezatu imi arunca in cap o desaga de orz desarta. Acuma parc-as fi o cadina. Lumea tot imi face petrecere cit ma stie ca-s cel din pajiste si casca la mine gurile pina la urechi. Pun piciorul in scara, ma salt in sa cu desaga in cap, vad inaintea mea ca printr-un voloc des, si cotesc intr-o ulicioara. Din ulicioara, dupa ce umblam o vreme, cirmim intr-o hudita. Botezatu-i linga mine, calare si el. Isi ia ce-i al sau, adica traista de orz, si ma priveste cu aceeasi intristare. Zic eu:

- Acuma sa cautam gazda. Mie imi trebuie sa ma duc la Hanul Trandafirilor.

- Bine, sa mergem la Ghiul-hanè, ofteaza Gheorghe Botezatu. Unde-i?

- Nu stiu; sa-l cautam. Intr-un tirg ca acesta,: supus stralucirii sale Sultan Mehmet, nu se poate sa nu se gaseasca un han cu asemenea nume.

- L-om cauta, comise, dar cum?

-Bine, raspund ea; l-om cauta umblind si intrebind, caci avem picioare de umblat si gura de intrebat.

Cum stateam noi si ne sfatuiam subt un castan batrin, in hudicioara aceea in care intrasem, iata se deschide o fereastra cu zabrea. Acea fereastra cu zabrea era de la un foisor de la rindul al doilea. Si la fereastra cu zabrea vad o fiinta care se uita la mine. Numai o clipa mi s-a aratat. Avea strai subtire alb si comanac cu margaritare; buze rosii, ochi negri. Cind sa intreb ce aveam de intrebat, i s-a lasat pe obraz iasmacul. Si s-a dus.

- Am dat peste casa de drept-credincios osmanliu, zic eu; foisorul e vopsit cu galben; dupa cum m-a invatat parintele Amfilohie, sub vopseaua asta nu se pot hodini decit turcii.

Intreb catra acea fereastra ramasa deschisa:

- Ma rog, pe unde sa apucam noi, ca sa iesim la Ghiul-hanè?

- D-apoi cine te intelege moldoveneste in tirgul acesta? Ma mustra Gheorghe Botezatu. Hai sa iesim de-aicea ca sa gasim un barbat; caci numai cu asemenea dobitoace ni-i ingaduit noua a sta de vorba in imparatia lui Sultan Mehmet.

Eu intreb iar:

- Ghiul-hanè? Ghiul-hanè?

Imi umbla asa limba in gura; uitasem de chebap si zamuz; si nu doream decit sa mai vad o data in viata asta pe fata de la zabrea. Caci, dupa cite judecasem, era o copila. Se uitase o clipa la mine si-mi fusese destul. Vorba pe care o spuneam eu am inteles-o tot atunci eu singur ca acolo se afla hanul meu, al trandafirilor. Intr-adevar, poate acolo se afla. Si ce ar fi sa ma asez o vreme in acest tirg si sa tot dau tircoale prin hudicioara asta, la o casa tihnita cu foisor galben? Sa se trezeasca intr-o zi muta cu mine, ca-i aduc o turcoaica si i-o sui pe cuptor! Nu ride, muta; asa-s gargaunii mei cind ma aflu la mai mare strimtoare. Mai intreb o data - si vad copila iar la zabrea. E tot cu iasmacul pe obraz. Pe urma ridica minuta si da la o parte iasmacul ca s-o vad rizind.

Cind sa-mi spuie ce avea de spus si eu ma pregateam s-ascult pe Botezatu talmacindu-mi, iaca se deschide poarta de la ulita si ies doi harapi cu iuteala, si sar la capetele cailor nostri ca sa ni-i apuce de capestre. Si s-aud de dupa poarta racnind glasuri bolborosite. Alt harap buzat iese in pragul portii c-un toiag mai gros decit cele cu care umbla de obicei oamenii; si dupa acesta, altul. Am impins murgul inainte si, cu piciorul in scara, am palit sub barbie pe feciorul cel negru care navalise asupra mea. Botezatu a smuncit friul ridicind calul sau in doua picioare, ca sa-l pravale peste celalalt fecior. Avind calea sloboda, am dat pinteni si ne-am dus; dar din hudicioara s-a luat mare laie dupa noi, cu chiote si cu ciomege.

Asa fel am gasit noi Hanul Trandafirilor. In capatul huditii ne-au atinut calea oameni si calareti. Ce cauta acesti oameni si acesti calareti impotriva noastra, cind noi ii stim ca trebuie sa steie in priveala la halca? Vor sa ne prinda, se insira grabnic, ca sa ne stringa din laturi si din fata; iar din urma vin harapii cu nunta lor. Vir mina in sin, ca sa trag jungherul daruit de postelnic. Botezatu ma paleste peste brat. Atuncea dau rasuceala murgului, ca sa-mi vie indamina sa apuc o sabie de la cei care mi se pun impotriva. Botezatu se pravale asupra mea, ma apuca cu un brat de dupa umar si cu celalalt imi inclesteaza mina stinga. La mine, mai ales mina stinga-i primejdioasa. Atuncea am priceput ca-mi pun capul daca mai fac o miscare; si incremenesc in bratele lui Botezatu. Ma uit furis in jur; ma inchin in gind dupa povata ce mi s-a dat in pruncie. Si iata ca Botezatu incepe a striga si a cere sprijin la calaretii ce ne iesisera inainte. Calaretii trag hamgerele si ameninta pe harapii cei cu ciomegele. Graiesc invalmasit unii si altii. Unul din calareti se apropie cu calul si-si aseaza palma pe umarul meu, punind stapinire pe mine. Cei din hudicioara se domolesc si leapada armele.

Cind calaretul a pus mina pe umarul meu, l-am cunoscut. Era cel catra care isi aplecase barba Hrana-Beg, soptindu-i ceva. Si Botezatu mi-a si strecurat citeva vorbe de liniste:

- Acest slujitor are porunca sa te duca si sa te infatiseze domnului sau. Cind ne-am furisat de la halca, el s-a tinut de departe dupa noi, ca sa vada unde ni-i gazda si sa ne gaseasca.

- Apoi gazda noastra-i la Ghiul-hanè, zic eu.

- S-a si vazut ca-i la Hanul Trandafirilor; si hangiilor de acolo li s-a spus ca asemenea oaspeti ca domnia ta isi vor primi osinda; chiar acuma au sa ne infatiseze la Hrana-Beg. Daca om fi vinovati, maria sa Hrana-Beg a da porunca gealatului sa ne taie.

M-am linistit.

- Bine, zic, sa ma duc la Hrana-Beg.

Ne-am dus destul de departe pina la o casa mare impresurata cu zid de piatra. Am intrat pe-o poarta, am descalicat; au venit argati si ne-au luat caii, ca sa-i hraneasca si sa-i adape; iar eu si Botezatu ne-am asezat la umbra de copac, linga un cerdac. Din locul unde stam, vedeam gradina pravalatic pina la o apa. Umblau slujitori forfota. Numai intr-un colt la o portita era liniste, si acolo sta de straja un ostean batrin, cu doua iatagane incrucisate in seleaf.

- Acolo-s camarile muierilor m-a incredintat Botezatu.

Pe la ceasul al saptelea, a venit si Hrana-Beg. Stiu; lui ii da mina sa vie agale, umblind la pas intre ceilalti slujitori mai mici decit el ai Sultanului. Din cind in cind chiar stringe friul si-si opreste calul, aratind celor din juru-i, cu mina, ba colo, ba dincolo. Asa s-a oprit in poarta, si, inainte de a intra, a aratat, dupa cit imi spunea omul meu, ca la deal ar fi fiind loc de-o moschee, iar la vale de han pentru ieniceri. Mahalaua aceea e a crestinilor, si cite case se afla la deal si la vale le darima si le da foc. Dupa aceea, ridica moschee, han si gradini. Din asta am vazut ce fel de putere are Hrana-Beg.

Zice Botezatu:

- Pe cit inteleg, e cel mai mare peste toata tara asta.

- Asa se pare, raspund eu. Si lui ii da mina sa vie agale, vorbind si poruncind, caci el a mincat si s-a indestulat cu de toate inainte de a iesi la medean.

- Se vede, ingina Botezatu, ca, pe linga putere, are si minte acest Hrana-Beg.

A intrat in ograda stapinul casei s-a descalicat; cei din juru-i s-au grabit sa descalice inaintea lui; unii i-au tinut scara, altii l-au sprijinit de subsuori. Insa Hrana-Beg era barbat in putere si n-avea nevoie de ajutorul nimanuia. Dar asa-i rinduiala turcilor; cu cit esti mai in putere, cu atita te impresura si te sprijina toti. Si numai un deget sa miste Mehmet-Sultan, si toata puterea lui Hrana-Beg e la pamint si nu mai indrazneste nimene sa-l tie de subsuori.

Ne-am ridicat din locurile noastre si ne-am inchinat.

- Ghiuzel-ghiuzel! zice stapinul venind asupra mea Se opreste si ma priveste din cap pina in picioare. Ma intreaba:

- Al cui fecior esti si din care parte de lume vii?

Raspunde pentru mine Botezatu:

- Numele lui, puternice stapine, e Jder. Si vine dintr-o tara departata, de dincolo de Dunare.

- Ghiuzel-ghiuzel! zice beiul, si acolo e tot stapinire a stralucitului nostru intocmai ca soarele Mehmet-Sultan.

Eu clatin, din cap si sint in indoiala pentru o vorba ca asta; nu ma pun impotriva, ca sa-mi pastrez capul pe umeri, dar sint intrucitva in indoiala.

Beiul intreaba pe Botezatu:

- Ce spune? am uitat cum il chiama, asemenea nume nici nu putem noi rosti. E mai bun numele pe care i l-am dat noi, cind a pus piciorul pe grumazul lui Uzun hadimb. Ce spune Pehlivan?

- Spune, puternice stapine, ca tara noastra se chiama Ac-Iflac.

- Se poate; pina la iarna se aseaza si acolo stapinirea lui Mehmet-El-Fatih.

Eu am plecat fruntea s-am oftat, inchinindu-ma cu gindul Imparatului nostru Hristos, carele intareste dreapta lui Stefan-Voda.

- Si ce-i esti tu acestui june? Ii esti frate mai mare?

- Da. Puternice stapine, ii sint povatuitor.

- Unde va duceti?

- Ne ducem la parintele nostru Varlaam, la o manastire de la Aton, cu numele Zografu. Ne ducem si-i cerem binecuvintare, cit se mai afla in aceasta viata.

- E parintele vostru?

- E parintele nostru, puternice stapine.

- Bine, duceti-va cu pace. Dar eu as fi poftit sa-i spun acestui Jder-Pehlivan ca mi-a placut ce iuteala si putere are, si, cind am vazut cum l-a pus la pamint pe Uzun hadimb, m-am bucurat. Asemenea barbati ii fac trebuinta stralucitului El-Fatih, imparatul imparatilor Aflati si cunoasteti si voi ca la Mehmet-Sultan e alta rinduiala decit la imparatii frincilor. Acolo beii is dupa rubedenie; aicea, dupa vrednicie. Parintele meu a fost barcagiu sarac in Boaz; iar eu sint Hrana-Beg si stau la dreapta stralucirii sale Sultan Mehmet. Cine slujeste pe Sultan Mehmet cintareste in bratul sau nu palos, ci maririle si bogatiile care-l asteapta, dupa vrednicia sa.

- Ne ducem la parintele nostru Varlaam, la Zografu, in Sfintu Munte.

Atuncea slujitorul care ne gasise si ne adusese acolo a pasit in laturea beiului si i-a spus ca mai este cu noi o pricina; ca am fi stirnit o batalie intr-o mahala: si este impotriva noastra mare plingere de la un cinstit negutator moslem; ca am cutezat sa ne uitam pe fereastra la copila acelui negutator drept-credincios.

Hrana-Beg se uita la slujitor si face: him!

A pasit inainte s-un fel de hoge, cu anteriu si turban. Zice acela:

- Cind un ghiaur a privit fata unei copile a drept-credinciosilor otomani, deasupra lui s-a boltit curcubeu de moarte.

Beiul se uita la hogea cel urit si face iar: hahim!

Se intoarce la mine:

- Cind ai avut vreme, Jder-Pehlivan, si pentru asta?

- Puternice stapine, ma sprijina Botezatu; asemenea bucluc l-am avut intr-o hudita nu departe de medean, unde am nimerit din intimplare, cautind o gazda cu numele Ghiul-hanè. Ne-am oprit linga o casa, ca sa ne intoarcem in loc si sa ne ducem in alta parte. Au sarit asupra noastra cu razboi niste harapi. Ia-ne subt aripa ta, puternice stapine, si ne izbaveste de urgie; caci noi nu ne-am uitat la acea copila, ci s-a uitat ea la noi, si dupa aceea ne-a pirit slugilor.

Hrana-Beg a zimbit la mine:

- Bre Pehlivan, daca intri in slujba stapinului meu, intri subt acoperisul lui Alah. Caci stapinul meu e umbra a Prea Puternicului si adapost al tuturor noroadelor lumii.

Atuncea l-am privit si eu nu cu indrazneala, ci cu supunere; si am catat in ochii lui Hrana-Beg lumina cu care se uitase la mine in pajiste, cind i-am inchinat murgul, ca un nebun ce am fost. Daca nu-i inchinam murgul si nu faceam toate celelalte, acuma nu ma aflam subt asemenea cumpat. Rinduiala mea este sa ma intorc la Vaslui, nu sa ramin in Rumelia, sacagiu si ciorbagiu la ieniceri!

- Puternice Hrana-Beg, zic eu cu dulceata, noi ne ducem la parintele nostru Varlaam.

- Aferim! raspunde beiul; intii duceti-va la parintele vostru Varlaam. Iar negutatorul sa vie la mine, sa vorbesc eu cu dinsul. Du-te cu pace, adauga el batindu-ma pe umar, si sa-ti dau carte cu turaua mea, ca sa nu ai pe cale nici o sminteala. Si sa-ti aduci aminte de mine.

- Am sa-mi aduc aminte de Hrana-Beg, am zis eu cu acelasi glas.

Si beiul s-a bucurat auzind acel glas al meu.

Popa cel urit a scris cartea; beiul a pus turaua; slujitorii au adus caii nostri. Am primit cartea si am multamit iarasi, m-am inchinat de trei ori pina la pamint; am incalicat impreuna cu Botezatu si m-am dus, tot flamind, ca sa caut han. Pe urma m-am razgindit; nu mi-a mai trebuit nici han cu trandafiri nici fara trandafiri; am iesit din tirgul Sofiei mai ticalos si mai umilit decit oricind in viata mea.

Pina la o posta departare dincolo de tirgul Sofiei nu ne-am oprit, si ma gindeam eu cum sa scap nu atita de neprietini, cit de mine insumi cu blastamatiile mele.

- Nu te mai gindi atita, comise, zice Botezatu; mai bine sa intram undeva, sa ne punem vintrea la cale.

Zic:

- Mininca tu, Botezatule, chebapurile si baclavalele, caci cu nimica n-ai pacatuit; dar eu am sa-mi orinduiesc post si rugaciune, dupa aceleasi povete ale sfintitului Amfilohie. Pina mine-sara la asfintitul soarelui, eu nu mai pun in gura decit apa.

Asa ca, intrind la un han, m-am dus de-a dreptul sa ma intind intr-un cotlon, cu palmele impreunate sub ceafa. Si asa am stat gindindu-ma si mincindu-ma cum se mininca singur racul, pina ce mi-a venit o alinare s-am adormit. In vremea asta Botezatu si-a vazut de treburile lui, a pus in rinduiala caii, a avut buna grija si de fiinta sa, si s-a culcat intr-un cot mai la o parte. Cind am deschis ochii intr-un tirziu, era aproape de inserat. In minile lui Botezatu dormind, am vazut o felie de pita s-o bucata de balic afumat. M-am sculat cu fereala si le-am zvirlit printre gratiile ferestrei afara. Si iar m-am intins pe spate, cu palmele sub ceafa.

Cum s-a trezit Botezatu, s-a uitat in jur si n-a mai vazut nici pinea, nici pestele afumat, si a zimbit in sine, multamit ca-s si eu satul. Iar sufletul meu asa se imblinzise si mi se ascutise mintea, cum nu se poate spune.

Zice tatarul:

- De-acuma, cu cartea si cu turaua lui Hrana-Beg, ne ducem intr-o intinsoare pina la Sfintu Munte.

Raspund:

- Botezatule, socoteala mea e alta. E alta si decit a ta si decit a sfintitului Amfilohie. Tie ti-oi porunci sa faci cum spun eu, iar pe sfintitul Amfilohie tare l-oi ruga sa ma ierte ca pasesc peste povetele sale. Daca am eu in palma asemenea carte a lui Hrana-Beg, care-i mina dreapta a lui Sultan Mehmet, atuncea de ce m-as duce de naprasna sa ma inchid in pustie, in acel sfint munte, cind eu mai bine pot petrece aici vazind si bagind de sama toate cite sint la o imparatie asa de mare si de tare.

Astfel ne-am dus noi in Rumelia, pina la un tirg mai mare decit tirgul Sofiei. In acel tirg mare ar fi statut cindva in scaun si Alexandru Machedon-Imparat. Dar acuma nu se mai afla acolo decit pomenirea mariei sale, si din scaunul sau niste lemne putrede si aurite pe care nu mai putea sa sada nimeni. S-a fost vestit ca vine in petrecere acolo Mehmet-Sultan. Iar Mehmet-Sultan nu sede pe scaun. Intru toata stralucirea sa cu aur si matasa, el tot la pamint sede, ca laietii.

M-am oprit eu acolo ca sa vad, s-am vazut cum intra intii ienicerii, cu ciubote ferecate si calpace nalte albe, podobite cu pene de paserea-raiului, si cu ghebe vinete in spate. Si asa duceau in rind cu ei cazanele de ciorba si polonicele. Iar in locuri mai la vedere si mai in cinste se aflau bucatarii lor. Apoi dupa ieniceri, am vazut in preajma lui Sultan Mehmet pe delii, imbracati in piei de pardos. Era si alta oaste, de s-a revarsat intr-un ses pina la o apa, si pe coasta dealului se imbulzeau carute fel de fel cu toate merindele ostii pe trei zile si cu cuhniile lui Sultan Mehmet. Tot ce misca s-a oprit deodata; si deasupra cazanelor ienicerilor s-a ridicat mula s-a rostit strigarea pentru Alah si proroc. Cind a spus vorbele acelea si a ridicat mina dreapta, toata urdia, c-o miscare singura, a cazut la pamint rezemindu-si fruntea si buzele in colb. Cind s-a asternut jos toata urdia, eu am vazut de la caruta, unde stateam ferit, pe Sultan Mehmet; mi l-au aratat podvodarii crestini si ei l-au cunoscut dupa surguciul de la turban cu trei pene albe. Toata oastea a crescut iar din tarina ca un val, si nu l-am mai vazut.

Iar cind i-au inaltat saivan, oastea a facut de jur imprejur goliste, ca sa aiba loc unde se aseza atitia slujitori ai curtii. Duce cu el si pe cel care-i taie unghiile, si pe cel care-i stropeste straiele cu miresme, si pe cel care-i aduce papuci rosii, si patruzeci de calfe de bucatari cu bas-bucatarul, si saizeci de calfe de baclavagii cu mesterul de baclavale; si numai treizeci de cafegii si rahatgii. Si toti vizirii, vracii si cetitorii in stele.

Sara, dupa rugaciune, a strigat mula catra oaste:

- Candelele noastre ard cu seu si oleu de la ghiauri - dobinda cu sabia.

Am auzit ca oastea asta merge la Dunare ca sa se intilneasca cu altele. Sultan Mehmet ramine in urma si oastea se duce inainte.

Spuneau podvodarii asa ca s-aude sa treaca urdiile dincolo de Dunarea si sa mearga pina la marginea pamintului. Ca s-ajunga la marginea pamintului, ar fi avind a pasi o prapastie afunda peste care nu se poate trece fara pod. Acea prapastie s-ar fi chemind Ac-Iflac.

Eu am ris si am spus:

- Aflati, crestinilor dragi; ca eu vin de la Ac-Iflac, adica de la Tara Moldovei.

Au ris si ei si nu m-au crezut.

Se tinguia un mos care statea acolo cu fruntea plecata si-i curgeau pletele in ochi :

- Iata si eu sint tocmai din Tara Romaneasca; si m-au scos din sat cu carul cu boi de m-au trecut Dunarea in postul Sinpetrului si m-au tot purtat, cu ostile cine stie pina unde, iar acuma sintem in postul Sintamariei, si nu cred ca m-oi mai intoarce in sat la noi pe Arges.

- Apoi, unchesule, zic, dupa cit vad ca spun unii si altii, Imparatia umbla spre Dunare, caci peste Dunare se afla Ac-Iflac; iar daca umbla spre Dunare, apoi ai sa te intorci la Arges. Am fost si eu acolo.

- Unde? La Arges?

- Da; m-am dus pe un mal frumos pina ce acea apa a Argesului da in Dunare.

- Va fi fiind si asta a inginat mosul scuturindu-si pletele.

S-a uitat la mine, a rinjit si nu m-a crezut.

Pe urma zice iar acel mos:

- Eu n-as crede sa se duca insasi Imparatia pina acolo. Ca imparatiile umbla asa ici-colo, de zburdaciune. Eu l-am mai vazut pe Mehmet in doua rinduri; s-a aratat si s-a dus. Are el vizirii lui, si credinciosii lui; numai le spune: du-te colo, du-te dincolo. Ei se duc asupra crestinatatii s-o pun sub sabie. Imparatia sta, s-apoi vin vizirii lui si credinciosii lui de-i inchina dobinda si robii. Si pe urma iar tin sfat sub saivan, la pamint in satra, si Imparatia bate in palme si vin harapii cu rahat si cu cafele. N-or bea ei ca crestinul un pahar de vin, fereasca Dumnezeu; asa-s blestemati. La urma Imparatia se trage la hodina si se face tacere peste tabara de s-aud biziind goangele. Si la poarta saivanului s-aseaza niste uriesi straja. Au cu ei s-un leu imblinzit care-i catelul Sultanului. Cind si cind, noaptea, acel leu s-aude mormaind. Adicatele, acel leu e semnul puterii lui Mehmet; de aceea nu-l pot birui imparatii si craii crestinilor pe Sultan Mehmet.

Zic eu:

- Ba, mosule si crestinilor dragi, cind am venit eu cu oastea din sus, de la Ac-Iflac, am gasit la Cetatea Dimbovitii si la Dunare ismailiteni, si, cu ajutorul Domnului nostru Hristos, i-am biruit.

- Care oaste din sus, de la Ac-Iflac?

- Oaste de la Moldova, a mariei sale Stefan-Voda.

- Aha! Am auzit eu de asta; eram fugit la codru, cu toate satele de pe Arges. De aceea se invirteste acuma imparatia si ameninta intr-acolo. Vai de crestini, n-a mai raminea piatra pe piatra, nici om traitor subt soare.

- Mosule, nu huli, il mustru eu, crede in puterea lui Hristos Imparat Dumnezeu.

Mosul a mormait, si-a facut cruce, dar n-a crezut nimica din ce-i povesteam eu.

Se aflau acolo, pe acea costisa lina, sute si sute de cara in podvoada, din toate partile imparatiei. Intelegeam ca unii ar fi fiind greci, altii sirbi; cei care stateau in jurul mosului, la foc, erau din Tara Romaneasca. Saraca si nacajita lume! Sedeau la pamint, cu genunchii pina la urechi, si cu fruntea plecata. Vorbeau despre cite urgii toate; unii oftau si ridicau ochii la stele, altii stupeau in foc. Ma batea gind impielitat, sa fac iar mare pozna, oameni buni, sa strig de-acolo o sudalma asupra imparatiei si pe urma sa ma caute harapii si ienicerii. Dar Botezatu, care imi stie toate ale mele, pina in fundul fundului, baga de sama si se uita la mine cu niste ochi jalnici, ca de bunic, si clatea din cap si ma tot impingea cu cotul in desert, sub coaste.

Lasa-ma, Botezatule, zic; ai sa-mi dai matele afara. El s-a inchinat in gind lui sfintu Gheorghe, ocrotitorul sau.

Zice:

- Tare as vrea, comise, sa te vad intors la Timis, ca sa ma pot hodini.

La hanul meu de la Filip-Cetate nu m-au mincat mult puricii. M-am mutat in alt tirg si de-acolo in altul, pina ce am dat pe calea Atonului. Am vazut ca-i cale sfinta, caci nu mai umblau podvodari, si osti, si robi lucratori la cetati. Am inteles ca robii, podvodarii si urdiile se duc tot spre asfintit, si mai ales spre miazanoapte.

La cite-o posta, ma opreau privighetorii, ca sa-mi vada indreptarile. Cum vedeau cartea si turaua lui Hrana-Beg, se inchinau si ma lasau sa trec. Dupa ce n-am mai fost departe de Aton, nu m-a mai oprit nimeni. Peste tirguri n-am mai dat, satele s-au rarit, si de la o vreme n-am mai vazut nici case.

Cind si cind intilneam calugari, calarind intre desagi pe asini. Am inceput a urca poteci traganate printre dumbravi. La cite-o dumbrava de acestea se afla cladita o coliba si linga coliba era culcat un barbos imbracat cu flenduri. Avea in paza lui o livada de maslini ori de smochini. Cind treceam noi, ridica barboiul, si dupa aceea iar il lasa in jos, maturind batatura.

Pe-alocurea, gaseam mangalagii, care se nacajeau la cuptoarele lor inabusite cu pamint. Erau crestini saraci de prin vai, si petreceau acolo cite zece-douasprezece saptamini, ca sa scoata carbuni, marfa pentru tirgul Salonicului. La acesti sarmani faceam popas, si am aflat ca platesc dijma la Sfintu Munte. Deci calea noastra se scurtase mult.

Nu stiu cind si cum s-a facut de-am intrat pe-o poteca cu pareti de st inca oabla la dreapta si la stinga. Deasupra era cerul ca o apa albastra, in care inota un soim. Cind si cind plutea neclintit.

Zic lui Botezatu:

- De-acuma nu mai avem mult pina la Sfintu Munte.

Raspunde el:

- Mira-m-as, comise, caci n-am dat nici peste straji, nici peste vreun schit, nici peste privighetori ai tinutului.

- Botezatule, zic eu, inteleg de ieri ca noi am ratacit drumul.

- Atuncea sa ne intoarcem inapoi, stapine.

- Ba mergem inainte, sa vedem ce gasim.

Am mers inainte pina ce a fost soarele in crucea amiezii si vedeam intr-o vale, departe, marea stralucind si alungindu-si la tarm talazurile. Caii pacaneau pe piatra; locul de sus se lumina intr-o poiana larga, insa parea tot pustiu. Imi tot intindeam gitul cercetind, doar oi descoperi o odaie, ori macar o coliba, si mai ales un om pamintean, cu care sa stau de vorba si sa ma indrepte pe cale buna. Cind iata, de dupa o stinca de deasupra noastra, ies patru barbati cu mustatile si barbile filfiite de vint. Purtau comanace si rantii sure. Si mai cu sama purtau niste sabii mari, de m-am infricosat. Acele sabii le tineau in mina dreapta si minicile de la rantii le erau lunecate pina la cot, asa ca vedeam, de la strajile sabiilor, in jos, brate paroase si vinjoase.

Viteji indrazneti, ma gindesc eu, care poftesc sa ne ieie viata si punga.

Au poruncit ceva intr-o limba pe care n-o intelegeam. Dar nu puteau sa ne porunceasca decit sa stam

Daca nu-mi poruncesc in limba mea, zic, eu nu stau. Si chiar daca mi-ar porunci ca sa inteleg, nu stau nici atita.

Au strigat in alta limba. A inteles Botezatu!

- Zice ca sa stam. Ce sa le raspund?

- Raspunde si tu vorbele pe care le-am auzit de la Hrana-Beg.

Atuncea tatarul a grait catra ei, linistit

-- Ghiuzel-ghiuzel, bre!

Nu ne-am oprit; am dat pinteni cailor, ca s-ajungem si noi deasupra si la largime. Atuncea asa guri au cascat acei barbati cu sabii, incit le-am vazut toti dintii; si asa ne-au amenintat ca se prapastuiesc de sus asupra noastra, incit m-am uitat la ei cu mirare, dar fara a opri; si asa au vrut sa repeada asupra noastra sabiile, incit eu m-am gindit ca, dac-or arunca asupra noastra sabiile, apoi au sa ramiie fara sabii.

Zic lui Botezatu:

- Pregateste-ti arcanul: il pregatesc si eu pe-al meu. Cind am ajuns sus pe-un tapsan, am descalicat in pripa si eu si Botezatu. Am lasat caii si ne-am dus asupra acelor barbati. Veneau la noi cu mare indirjire si mare glas. Am scos din sin jungherul talienesc; Gheorghe Botezatu si-a tras din tureatca ciubotei cutitul.

- Halai! halai! strigau barbatii cu rantii, indemnindu-se ca sa vie asupra noastra, sa ne taie intai in patru si pe urma in opt.

Am aruncat arcanele si i-am prins pe doi. Cind i-am smuncit spre noi, au scapat din mina sabiile. Botezatu indata a incurcat pe unul in niste ciritei. Eu l-am tras pe-al meu pina la un pravalis, de s-a dus de-a rostogolul in pripor; am priponit de-un ienuper capatul de la mine al arcanului. Si m-am intors catra ceilalti doi. Tatarul apucase a zvirli asupra unuia din ei cutitul si-l strapunsese. Cind m-a vazut cel care mai ramasese in picioare ca vin la el, intai a vrut s-o impunga la fuga intr-o parte ori in alta; dar, bagind de sama in mina mea jungher care-l poate ajunge, s-a inchinat in genunchi si a cerut iertare.

- Du-te la el, Botezatule, si-i ia sabia, am poruncit eu. Atuncea acela a zvirlit de la sine sabia si s-a inseninat intelegind ce spuneam eu slujitorului.

- Milostiveste-te, jupine, nu-mi ridica viata!

Ii zic lui Gheorghe Botezatu:

- Aduna-i pe ceilalti si-i leaga.

Ma duc la cel care mi se inchinase:

- Cine esti tu cel ce graiesti moldoveneste?

- Aman, jupine; sint un pacatos care m-am pripasit in asta strainatate.

- Ce faci si unde slujesti?

- Fagaduieste-mi, jupine, ca nu-mi iei viata si-ti marturisesc, cu toata rusinea.

- Nu-ti fagaduiesc nimica si-ti poruncesc sa-mi raspunzi la ceea ce te-am intrebat.

- Vai, ticalosul de mine, bat metanie, sarut tarna si marturisesc ca sint frate in Sfintu Munte, la manastirea Kiliandari.

- Nu vei fi fiind chiar monah?

- Din mila lui Dumnezeu inca nu sint, ca sa nu-mi prapadesc de istov sufletul. Ma aflu aicea cu acesti trei frati si avem slujba sa pazim catirii strijnici, la pasune. Sintem rinduiti la treaba asta in toata vremea verii. In fiecare saptamina se duce unul din noi peste munte, de aduce tain. Si traim aicea, nevoindu-ne intru mare amaraciune a singuratatii.

- Si cum de v-ati luat rinduiala ca sa iesiti la poteca?

- Pacatele noastre, jupine, se tinguie el. Se afla intr-o parte a padurilor, mangalagii; si vin la ei de-a dreptul, pe poteca asta, negustori de la Salonic si din alte parti, de le platesc lucrarea ori le cumpara mangalul. Ne-am invatat sa oprim cind si cind pe unii din acesti negustori.

L-am lasat un rastimp sa se tinguie cu fruntea plecata, pentru pacatele lui, si am intors capul sa vad ce lucreaza Gheorghe Botezatu. Ma uitam la Gheorghe Botezatu, dar vedeam si pe cuviosul frate de la Kiliandari ce face. Tot fura spre mine cu coada ochiului, parca fulgera.

Tatarul adunase pe ceilalti trei. Pe doi ii legase cot linga cot, cu minile din laturi aduse pe dupa grumaz si inapoi, cetluite si ele. Celui de-al treilea ii stapinise mina stinga la spate intr-un juvat si acuma ii cerceta rana de la umarul din dreapta, strapuns de cutit. Caii umblau linistit, cautind iarba buna, cite-un pilc de iarba nepirjolita de soare ici si colo.

Ma intorc la omul meu:

- Cum te chiama?

- Numele meu de-acasa e Ilie, jupine. Iar porecla, ingaduie-mi sa nu ti-o spun, fiind de mare rusine fapta mea cind s-a afla in tinutul nostru. Tata si unchesii mei se trag din neamuri.

M-am uitat la el tinta:

- Sa nu cutezi a crede ca de fapta ta n-ai sa dai sama. Raspunde la ce te intreb.

- Raspund. Porecla parintelui meu e Cozmuta, de la tinutul Neamtului, Pipirig, in Tara Moldovei.

- Ah! fecior de haita, crisnesc eu, cum de rusinezi tu omenirea de la noi! Caci in tara noastra s-a auzit de lotri care s-au facut monahi pentru ispasirea pacatelor, dar greu pacat si rusine peste fire este sa iasa in prada si la omor o fata bisericeasca. Si inca si din neamuri.

- In numele Domnului Dumnezeului nostru Isus, iarta-ma, jupine. Nu ma da pe mina epistatilor de la Sfintu Munte, caci ma spinzura. Pentru pacatele raposatilor stramosi ai domniei tale, iarta-ma, caci n-oi mai face.

- Cum pot indrazni sa iert fapta asta - zic - cind nici Domnul Dumnezeu n-o iarta?

- Da-mi canon, cruta-mi viata, cum o cruti celorlalti,

Il intreb iar:

- Cine sint sotiile tale?

- Is greci din ostrovul Critului.

- Sa fie, zic; poate semintia lor se trage din lotri. Dar parintii nostri, la tinutul Neamtu, nu fac slujba asta. Iar care se leapada de lege s-o face, il suie gidea in furci: asta-i pravila. Ingaduit poate fi intr-o privinta miselului si tiganului sa savirseasca asemenea fapte ca acele pe care le savirsesti tu, caci prostimea e alaturea de dobitoace; dara razasii au alta rinduiala; dintr-insii se aleg cnejii si boierii. Fost-au si unchesii tai in slujba Domniei?

- Au fost.

- Atuncea nu mai nadajdui la mine mila. Gheorghe Botezatu se uita la mine iarasi cu grija; deoarece ma faceam judet intr-o tara straina si ma incilceam iar in faptele mele. Caci eu ma duceam la Sfintu Munte pentru altele: sa stau de vorba cu sfintii parinti de la Vatopedi si Zografu si sa gasesc pe parintele Stratonic, monahul nostru de la Suceava.

Ma uit eu la fratele meu Ilie. Macar de-as fi un popa sa-i cetesc cazanie. Dar nu-s popa. De-as fi cadiu ca cel de la Isaccea, ca sa poruncesc pedeapsa streangului. Dar nu sint cadiu. De-as fi Hrana-Beg, sa pun pe un harap sa-l spintece prin crestet cu palosul. Dar nu sint Hrana Beg; nici Botezatu nu-i harap. Si nici Ilie Cozmuta de la Pipirig de la noi nu s-arata a fi un haramin ca Atanasie Alvanit, sa se zvirla el singur in ascutisul sabiei lui.

Ce sa fac? Oricit m-as zbirli eu la Ilie, ramin deocamdata rusinat. Nu-i alt chip decit sa-l dau pe mina epistatilor, alaturi cu sotiile sale, grecii din ostrovul Critului.

Ii poruncesc iar:

- Spune, misele, unde-s catirii pe care-i aveti la pascut?

- Mai la vale, jupine, in niste poieni unde avem coliba.

- Citi catiri paziti?

- Patruzeci si patru; pe patru incalicam noi.

- Bine; acuma veti merge pe jos. Lung e drumul pina la Sfintu Munte?

- Nu-i lung, milostive stapine; noi il facem in doua zile. Iar daca nu ne hodinim, numai intr-o zi s-o noapte. Apucam de-a dreptul pe poteca peste munte. S-apoi dupa ce trecem peste munte, dam de sfintele schituri si chinovii.

Ii zic eu:

- Iar cuviosiei tale ti-ar placea sa locuiesti mai degraba intr-o sihastrie.

El si-a plecat fruntea

Ii poruncesc:

- Scoala

S-a sculat. Ii hotarasc asa:

- Du-te si ia in circa pe cel strapuns de cutit. Deocamdata acesta-i canonul tau: sa-l porti pe cale. Si ceilalti doi or umbla legati dupa tine; si dupa aceea catirii, ca sa se bucure de vederea voastra. Si sa-mi fiti astfel calauze pina peste munte. Va duc la Kiliandari; si dupa aceea mi-oi gasi eu singur drumul la Vatopedi si la Zogtafu. Botezatule, sa nu uitam sabiile, ca sa le punem dinaintea sfintiilor lor epistatii. Ne mai trebuiesc acele sabii si pentru alta: daca nu merg acesti lotri pe drum bun si incearca a ne insela, sa avem leac la viclenia lor.

Robii mei s-au supus fara murmur, iar eu m-am semetit de dreptatea pe care o faceam. Am coborit in poienile de mai la vale, unde am gasit coliba, tainuri, poclazi si straie, precum si cuvioase carti de rugaciune.

Am adunat patruzeci de catiri strijnici si patru catiri batrini. Pe catirii batrini am inchingat samare si am incarcat tot acel calabalic. La noi la Moldova se chiama tarhat; dar ei acolo spun «calabalic».

Am pornit inainte, cu rinduiala pe care o facusem eu; si, pe poteca de ei stiuta, am trecut ripa. Cind am suit in coasta ripii, am facut popasul intai. Fratele Ilie Cozmuta a pus jos ranitul, pe frunzare, si s-a apucat sa cladeasca si sa aprinda foc. A scos din desagi cele de trebuinta; am mincat pastrama de batal cu pita si ne-am potolit setea la sipot. Fratele Ilie a adus si sotiilor sale apa de la sipot in comanacul sau. Am dormit eu a privegheat Botezatu. A dormit Botezatu am privegheat eu. La ceasurile poruncite de Dumnezeu, cinta cucosul cel negru din desaga tatarului, si toate se savirseau cu socoteala.

La cel dintai popas, am stat putin de vorba. Dar la al doilea popas mare, aproape de culmea cealalta, robii mei au prins a-mi spune ba de una, ba de alta, si Botezatu imi talmacea toate.

De la cuviosiile lor am aflat povestea sfintei manastiri Vatopedi. Si cind mi-au spus-o fratii greci de la Crit am poruncit lui Botezatu sa le deslege cite-o mina, ca sa poata lua si ei din pastrama, si din pita, si din smochine uscate.

Zice ca in vederea acelui tarm de mare de sub Sfintu Munte, ar fi fost prinsa de furtuna o corabie. Asta s-a intimplat in vremea veche. Imparat era Teodosie; si Imparateasa lui Teodosie se afla in acea corabie cu fiii sai Arcadie si Onorie. Inecindu-se corabia, imparateasa cu Arcadie ar fi scapat intr-o barca si cu acea barca ar fi ajuns in alta parte, iar Onorie a fost luat de talazuri si purtat pina la mal. Acolo, cel din urma val l-a pus lin sub niste tufe de zmeura. Pe scindura lui, pe care scapase, pruncul imparatesc si-a venit in fire; apoi, de truda, a adormit. Cunoscind sfintii parinti de la Aton, dupa semne si chip, ca acel copil scapat la tarmul lor ar fi prunc imparatesc, l-au dus la Bizant. S-apoi, intru lauda lui Hristos care savirsise minunea, imparatul Arcadie a pus de s-a zidit la acel tarm manastire.

- Frumoasa poveste, zic eu; Botezatule, desleaga fratilor de la Crit si mina cealalta, ca sa poata apuca si minca dupa foamea lor.

Fratii de la Crit au mincat si s-au saturat. Iar in tarhatul lor au gasit un ulcior de vin dulce din care au dat celui ranit, ca sa-i creasca puterile. Dupa aceea mi-au inchinat mie ulciorul. Iar ei s-au pus in genunchi si si-au facut cu mare smerenie rugaciunea.

- Cinstite si milostive jupine, zice atuncea fratele Ilie Cozmuta, vad ca de povestile noastre ti se imblinzeste cautatura. Ingaduie sa-ti spun si eu ca, la Zografu, unde inteleg ca vrei, sa te duci am stat eu la ascultare trei ani. Si am vazut acolo o minune mai mare decit aceea care s-a spus.

La noi la Zografu a fost ctitor marele Leu-Imparat. Si luminatia sa Leu-Imparat, dupa ce a vazut sfinta manastire gata, a pus pe un zugrav al sau, ca sa zugraveasca zidurile dupa tipic. Toti sfintii i-a zugravit acel zugrav cu numele Macarie. Numai pe Sfintul Gheorghie nu-l putea zugravi. Tot isi aducea aminte acel cuvios zugrav parintele Macarie de o icoana prea frumoasa a Sfintului Gheorghie pe care o vazuse la muntele Sinai. Si n-o putea face la fel aicea la noi, asa cum o vazuse acolo. Se mihnea foarte din pricina asta si tot sta pe ginduri ceasuri dupa ceasuri dinaintea ocnitei goale, unde dorea sa zugraveasca pe marele mucenic Gheorghie. Iar intr-o dimineata, venind cuviosul Macarie la biserica, a vazut in ocnita icoana de la muntele Sinai si, de mare uimire, a cazut cu fata la pamint. Pe urma a indraznit sa se scoale si sa se inchine minunii. Intr-adevar se savirsise minune, dupa cum s-a aflat nu mult dupa aceea, ca icoana de la Sinai nu mai este unde era. Si venind un monah negru de la Sinai. A cunoscut la Zografu acea icoana a sfintului Gheorghie. S-a ranit in sufletul lui de asemenea uneltire a sfintului si s-a dus asupra icoanei, mustrind-o cu glas: «Cum poti tu, slavite sfinte Gheorghie, i-a zis, sa parasesti o manastire veche ca manastirea noastra de la Sinai si sa te muti aici la Aton, la niste greci puchinosi? Nu ti-a fost mila de noi? Nu ti-a fost rusine de asa fapta?» A dat cu pumnul in obrazul icoanei, de mare minie ce avea acel monah negru pentru fapta sfintului; iar sfintul Gheorghie l-a muscat de degetul cel mic.

- Intr-adevar, am zis eu, de mare mirare este asemenea minune.

Am mai vorbit eu cu dinsii de multe; si am aflat toate cite sint la Sfintul Aton; si am inteles ca Dumnezeu pune intelepciune in unele fapte de pe pamint, care noua ni se par nelegiuite. Caci acei frati din singuratate au socotit cind au iesit cu sabiile asupra noastra ca am fi ismailiteni. Intr-adevar, aveam asupra noastra cartea de la Hrana-Beg, insa noi eram crestini buni.

Asa ca dupa ce-am iesit, in ziua urmatoare, iarasi la privelistea Marii si am vazut manastirile, si schiturile, si sihastriile, si livezile de la Sfintul Aton, am poruncit lui Botezatu sa desfaca toate legaturile robilor mei si sa puie jos sabiile. Am incalicat si i-am slobozit, ca sa se intoarca la poienile lor.

Am zis:

- Domnul Dumnezeu va cintari faptele voastre la judetul sau din veac. Multamesc unuia Isus Domn si Imparat pentru minunea sa, ca, fiind eu ratacit in pustie, mi-a scos in cale calauze bune, care sa-mi arate fara sminteala calea.

Ei s-au intors spre poieni, iar eu am coborit la sfintele manastiri, ca sa caut pe parintele nostru Stratonic.

CAPITOLUL XII

CIND A FOST BOTEZAT UN PAGIN I.A VASLUI SI A SOSIT UN BARBOS LA CETATEA CRACIUNA

a grajdurile domnesti, a sosit acum cinci zile parintele Nicodim de la Neamtu, cautind pe Simion si pe jupin Manole.

Zice:

- Ati bagat de sama, alaltasara, cit de limpede s-a vazut Ceahlaul la asfintitul soarelui?

- Am vazut; frumos ca niciodata, raspunde Simion.

- Nu-i de frumos, tatuta si comise. L-ati vazut, pe urma, ieri? Nu l-ati mai putut vedea, caci in locul unde fusese vazut alaltaieri erau nouri negri ca de furtuna. Ieri a si pornit vint dinspre miazanoapte. Astazi, nourii s-au facut alburii si vintul s-a racit deodata. Sa stiti, tatuta si Simioane, ca are sa ninga.

- Cum sa ninga, frate si parinte Nicodime, inainte de Simedru? Se poate una ca asta?

- Se poate si s-a mai vazut; am eu scris in ceaslovul meu, de niste monahi de demult.

Incuviinteaza si comisul cel batrin:

- Am apucat si eu ninsoare si inghet indata dupa Ziua Crucii. Cum spuneau si batrinii nostri ca, in Tara Moldovei, stihiile is cu toane.

- Cu toane is si stihiile si oamenii, ride monahul. Iaca, daca ninge, eu am de gind sa-mi fac pregatire sa ma duc in jos pina la apa Trotusului. Numai pentru atita am venit, ca sa va spun.

Toti citi erau de fata s-au uitat tinta la monah. Poate vorbeste in saga.

- Atuncea sa stii ca nu mai ninge, a zimbit comisul Manole.

- Avem sa vedem, a adaos vorba de incheiere parintele Nicodim.

In aceeasi zi cind s-au schimbat asemenea cuvinte, la ceasul al saselea, s-au stins deodata zarile de deasupra asfintitului si vintul de miazanoapte a prins a susui cu intaritare. Cind s-au trezit oamenii luni dimineata, sclipeau sageti de ploaie pe volburile furtunii. Pe urma a prins a juca puf de ninsoare. A nins pina in sara. Sara, a stat furtuna s-a ramas numai vint subtirel, taind ca un brici. In noaptea de dupa aceea s-a inseninat si a inghetat. Cind s-a facut iar ziua, s-au vazut nourii suri ai iernii invaluindu-se fara incetare din pustietatile moarte ale schitilor. Peste inghet s-a pus alt omat.

Joi, a sosit parintele Nicodim, dupa cuvintul dat. Avea dupa el si pe fratele Gherasim, tot calare. Parintele Nicodim purta dulama; fratele Gherasim chiar cojoc in lege. Fratele Gherasim ducea de friu al treilea cal, impovarat nu atit cu desagi de merinde, cit cu straie groase si poclazi.

Batrinul si cu Simion au iesit intru intimpinare. Au statut si au asteptat ca cei trei cai sa faca ocolul pina la cerdac; au venit sa se uite si Lazar Pitarel si Nita Negoita. La urma, a iesit din casa si a trecut mai inainte decit toti, cu capul gol, starostele Nechifor Caliman.

- Mare pozna, oameni buni! Zice el. Miratu-m-am de iarna; da' de una ca asta ma mir si mai tare. Incotro, parinte Nicodim.? La rai nu te duci, ca acolo ii cald si cinta privighetorile. Doar la iad!

- Se poate, staroste Nechifor, a raspuns calugarul; caci nu trece mult si in Tara-de-Jos or veni demonii ismailiteni.

- Aha! D-apoi ce sa faci cuviosia ta acolo, la iad?

- Sa rascumpar suflete de crestini, cinstite staroste.

Jupin Manole si comisul Simion ascultau in tacere asemenea vorbe. Intelegeau ceva; erau totusi nedumeriti ca poate sti parintele Nicodim ce nu stiu ei.

Sa fi venit instiintare calugarului? - De ce nu le-a spus lor nimic?

Privind pe rind la comis si la feciorii lui, starostele Nechifor s-a luminat si el de o intelegere si s-a palit cu palma peste fruntea plesuva.

- Descalicati, a indemnat Simion.

- Descalicam, a incuviintat parintele Nicodim. Grabit nu-s, caci am a vorbi cu domniile voastre

- Ei, atuncea-i bine, s-a bucurat starostele.

Comisul Simion n-a raspuns nimica.

Fratele Gherasim s-a dus la odaile slujitorilor subt obladuirea lui Nita Negoita.

Ceilalti cinci barbati au umblat intii imprejurul ograzii, ca sa priveasca acea iarna grabita, alba si curata ca o fata mare.

Cerul era verde ca piatra de chiclaz si luminat spre miazazi; insa din fund de miazanoapte izvorau alte picle cenusii; si vintul neostoit urma sa vie dintr-acolo cintind abia auzit pe o struna subtire. Era alba poala padurii. Albe fineturile pravalatice. Ninsoarea prinsese, in livada, mere rosii uitate neculesc in pomi.

Parea o gluma si, totusi, era si asta o instiintare de la Dumnezeu.

Comisul Manole ofta si intra cel dintii in casa. Se aflau, in acea dimineata, numai barbati la curtea comisului Simion. Jupineasa Marusca si dadacele cu pruncul se grabisera sa coboare devale, la jupineasa soacra Ilisafta. Multe-s de vorbit, de aflat si invatat intr-o asemenea zi de iarna timpurie.

Acolo, devale, sint numai muieri, se gindea comisul. Nelipsita e jupineasa Candachia. A sosit de o zi si Teodora, malorosianca, muierea lui Damian negutatorul.

- Unde rostim noi noua, zice in sine comisul, ele rostesc de noua ori noua sute nouazeci si noua. Intr-o privinta, au si ele dreptate. Caci zice Ilisafta: Daca n-om vorbi deasupra, pe pamint, apoi unde sa vorbim? Dedesubt? Acolo stau singura.

Fara a conteni sa se gindeasca si mai adinc la plecarea naprasnica a monahului Nicodim, comisul cel batrin mai adauga in socotintile lui si altele. Toamna asta, s-au intetit vestile cum se intetesc taunii asupra cailor. Si numai vesti rele, ba de furtuni si grindeni, ba de pojaruri. Au venit si de Ia Ardeal carti despre razboiul paginilor. Or fi avind altii din alte parti indoieli, dar negutatorii de la Tara Ungureasca nu mai au nici una. La tirgurile si schelele de catra miazazi au crescut preturile la griu si la oi.

Deasemenea prostimea asta din Tara Moldovei, fara a primi carte si instiintari de la nimeni, s-a grabit sa stringa toate mai din vreme si sa puie unele la adapost, ca in asteptarea primejdiei. Gropile de griu si orz le-au sapat mai adinc si le-au ars mai bine. Oile si vitele le tin catra preajma muntelui. Gospodarii de la cimp isi sinuiesc rotile caralor. Podgorenii au mai sapat un rind de borte guzganesti in hrubele cele mari, zidindu-le, dupa ce-au ascuns acolo buti vechi. Iar razasimile nu mai au astimpar; cind is in sate, cind is in tabara la maria sa.

A fost poftit de catra stapinii sai la sfat si Lazar Pitarel satrar.

Zice comisul cel batrin:

- Dupa a mea socotinta, parintele Nicodim va fi oblicit ceva despre Ionut.

- Tatuta, raspunde monahul, mezinul nostru se afla subt acoperamintul Dumnezeului nostru Isus. Nu stiu unde-i; n-am aflat despre el nimica. Dar a trecut pe aicea un suflet calator, cum trec gistele salbatice toamna. Dintr-o vorba, m-am indemnat sa incep a cobori la vale.

Cu ochii umbriti, comisul a soptit o intrebare:

- Te temi de ceva, Nicodime?

- Nu stiu, tatuta. Daca Dumnezeu a binevoit a-i inchina fruntea la hodina vesnica, sa-i fac rinduielile crestinesti, dupa cuviinta. Daca-i in prinsoare cumva, sa aflu si sa va chem. Dar asta-i pe urma; oi vedea cum mi se indeamna cugetul, dupa rugaciunile mele. Nu va mai ginditi la asta cu intristare. Eu zic asa, tatuta, ca iarna asta ne-a venit noua pentru altceva. Se intelege ca-i iarna trecatoare, ca toate iernile care cad inainte de sorocul lor. Dar pina ce s-a pisca luna plina tot are sa tie. Avem ragaz o saptamina ca sa ducem pruncul cel nou la Domnie, pentru botez. Maria sa a poruncit ca sa-l duceti cind veti putea. Alt drum mai lesne si mai repede decit cu saniile nu putem avea. S-a pus destul omat si gheata-i tare. Purcedem fara intirziere. Asta-i porunca de sus, pe care o vad eu scrisa alb.

Batrinul si Simion s-au foit, uitindu-se unul la altul.

- S-ar putea sa aminati; dar eu am nevoie acuma, tatuta si Simioane. Ne ducem acolo dupa o porunca a mariei sale; ne ducem pentru un botez si un prunc de tita; dar eu am de cercetat din nou pentru alt prunc al nostru. Fara porunca, n-am ce cauta acolo. Iar cu porunca asta aflindu-ma si eu nadajduiesc sa lovesc cu toiagul ca Aron si sa scot apa din stinca.

Sfatul barbatilor a tinut putina vreme, pe cind al muierilor, la Timis devale, era in toi.

Comisoaia Ilisafta daduse porunca sa se faca foc in sobe, ca sa nu-i fie frig lui Manolut, de si Manolut era gros infasat in scutece si perini de catra dadele lui. In caldura camarii erau strinse asupra pruncului doua tiganci de la deal, una mai tinara si alta mai in virsta, deasemenea nana Chira camarasita, si o sluga de la Liov a Teodorei. Iar in camara de alaturi stateau cap linga cap jupineasa Marusca, si jupineasa Candachia, si jupineasa Teodora, iar comisoaia se asezase in fundul divanului.

Cite s-au spus in trei ceasuri pot cunoaste numai ingerii condicari cei nevazuti, care stau cu penele dupa ureche la orice adunare a oamenilor pe pamint. Cum incep a grai oamenii, acei ingeri trag penele si scriu in condici. Cred c-au scris - isi facea socoteala jupin Manole comisul - pina ce-au inceput a le amorti degetele.

Iaca, s-aude zarva afara, pe urma glasurile barbatilor.

- Sa stiti ca s-au coborit toti devale! Striga jupineasa Ilisafta. Nana Chira! Nana Chira! Da fuga si deschide camara, ca vin si eu intr-o clipeala.

S-aude cum bat in pridvor cu ciubotele in podele, scuturindu-se de omat. Intii intra comisul:

- Unde esti, Ilisafta? Aicea esti?

- Aicea, comise Manole; da' ce s-a intimplat de te uiti cu asemenea strasnicie?

- Nu s-a intimplat nimica. Sa spuie Simion ce s-a intimplat, caci el e stapinul pruncului.

Jupineasa Marusca a tresarit si a ridicat fruntea:

- Ce-i cu pruncul?

Intrebarea asta a pus-o si lui Simion, care a intrat dupa batrin.

- Stapin al pruncului sint eu si nu prea, zimbeste comisul Simion. Ma tem ca, dac-oi porunci eu acuma, ramine pruncul nebotezat. De aceea jupinesei mele Marusca eu nu-i poruncesc.

Comisul Simion Par-Negru avea un glas placut, dupa vinul pe care il bause cu tot soborul barbatesc, inainte de a cobori la vale.

- Ba porunceste-mi! A zis Marusca venindu-i impotriva.

- Ce sa-ti porunceasca, Doamne fereste! S-a tinguit jupineasa Ilisafta, fluturindu-si degetele asupra celor doi barbati: ce sa-ti porunceasca? Despre ce botez e vorba? Nu cumva ati trimes si dupa popa Dragomir?

Intrau in camara inca doi: starostele Nechifor si parintele Nicodim.

- Nu mai sinteti? Ati adus si pe popa? Uitat-ati pesemne hotarirea mariei sale, ca pe acest prunc il tine maria sa in brate la sfintul botez? De cind tot intirziem - ba cu treburile, ba cu ploile

- Asta zice si comisul Simion, s-amesteca jupin Manole; ca sa nu mai fie intirziere.

- Eu vreau sa-mi porunceasca domnul meu suspina Marusca a doua oara.

Iti poruncesc, jupineasa Marusca, zice Simion apucind minuta sotiei sale, sa-ti pui cataveica si broboada si sa iei in brate pruncul si dadacele alaturi si sa te sui in sanie. In alta sanie s-or sui muta si cumnatele. Si noi om fi calari in jurul domniilor, voastre, ca sa va facem alai la Domnie, pentru botez.

Jupineasa Ilisafta iar se pregatea sa se cramaluiasca si-si inalta bratele. Dar Marusca s-a plecat catra comisul Simion:

- Bine. Daca-s gata saniile, purcedem numaidecit.

- Mare pozna, oameni buni! A mormait in sine starostele Nechifor.

A inaltat glas si comisul Manole:

- Pentru sanii am dat eu porunca. Si incolo, toate sa fie gata intr-o mica de ceas, jupineasa Ilisafta

- Purcedem numaidecit, se indeamna rizind jupineasa Marusca, numai sa-mi imprumute cumnata-mea Candachia cercei.

Jupineasa Ilisafta se uita la ea cum s-ar uita, noaptea, pe geam, la un demon.

- Draga nora, ai vreme sa te duci pina in deal si sa te-ntorci.

- Nu; purcedem intr-o mica de ceas; numai sa-mi imprumute Candachia si suliman.

Candachia nu stie ce sa faca cu sprincenele-i subtiri: sa le-ncrunte ori sa le insenineze.

Iti dau ce poftesti, sufletele, raspunde ea cu cel mai indulcit glas; trecem pe la mine pe-acasa si-ti deschid sunducurile si raclitile. Numaidecit sa-l luam cu noi si pe Cristea; fara el nu m-as putea duce. Cind l-am lasat as' dimineata, il barbierea Danaila Tiganu; cred ca l-a fi ispravit pina acuma.

Comisul cel batrin se indreapta, ca lovit de un val din afundul tineretii.

- Daca nu l-a fi ispravit, cuvinteaza domnia sa, clipind clin ochi catra jupineasa Ilisafta si catra Marusca, atunci il luam asa cum il gasim. Il aburcam pe cal s-apoi om pune pe dumnealui din fuga straie si cusma. Ca noi n-avem cind astepta! Noi ne ducem la Domnie, ca sa crestinam pe cel dintii nepot al nostru, jupineasa Ilisafta

Cu asemenea glas, ca cel de altadata, a rostit comisul Manole aceste din urma cuvinte, incit comisoaia s-a uitat inapoi, in anii sai, cum se uita inapoi soarele, din asfintit, asupra primaverii. Pe neasteptate, i s-au aprins obrajii si privirile s-a sarutat pe Marusca.

- M-atineam si eu, Ilisafta, s-a semetit jupin Manole. Comisoaia l-a sarutat si pe domnia sa. Indata dupa aceea au prins a suna usile camarilor ca purtate de vint. Toate cotloanele erau rascolite si cautate de minile jupi-nesei Ilisafta. Iar nana Chira abia se putea tine dupa dumneaei, gifiind, ca sa puie toate iar in rinduiala. In acelasi timp, pe cind scotea toate cele de trebuinta si pentru sine si pentru comis, si pentru toti ceilalti citi or binevoi sa fie se silea sa afle, prin nana Chira, cum au fost rinduite slujbele la deal.

- Daca ramine la grajduri starostele Nechifor cu Lazar Pitarel satrar, putem pleca, nana Chira, fara grija. Iar aicea, la noi, nu stiu: putea-vom avea incredere in Calomfir al tau, nana Chira? Bine, bine, daca spui tu, atuncea ma-nduplec, sa ramiie Calomfir. Pune deoparte suba cu jderi a comisului Manole: cu asta se fuduleste dumnealui mai tare. Imi face si mie trebuinta cataveica asta asijderea: sa nu se fuduleasca numai domnia sa. Pune si gugiumanul, si broboada de borangic, ca sa fim ca atuncea cind am fost. Ziua asta, nana Chira, e poruncita de Voda, dar si de prea curata si luminata Maica a Domnului. Nu stiu daca l-om gasi gata pe Cristea; dupa cheful pe care il are comisul Manole, il ia asa cum se gaseste. A mai facut dumnealui de aceste, in vremea sa! Grabeste-te, nana Chira, grabeste-te, nana Chira, caci cind a striga comisul a treia oara, vreau sa fiu cea dintii cu nepotul linga dumnealui, si cu jupineasa Marusca, nora-mea, alaturi. Dar dumneaei ce face? Unde-i? Se invirte imprejurul comisului Simion si-l impresura cu vorbele si cu bratele. Sa stii ca nora-mea asta ii cam lunatica, nana Chira, dar mie mi-i draga, caci pentru orice lucrare vine sa se sfatuiasca cu mine. Repede, Chira; grabeste-te, nana Chira, si spune-mi ce faci cu cheile de la camari? Le dai Olaritei? Parca n-as crede ca-i buna Olarita de asa slujba. Ca sa le lesi in mina Trandafirei, vad ca strimbi tu din nas si nu-ti place. Atuncea mai bine scoate in fuga doi saci de malai s-o putinica de brinza, ca sa fie toti de-aicea multamiti pe-o saptamina, si ia cheile cu tine; numai baga de sama sa nu le prapadesti.

Cind s-au urnit saniile grele si cu talpile late nesinuite, era strinsa in priveala toata argatimea. La fiecare sanie mina cite un surugiu de-a calare, cu puha in mina. Comisii si calugarul, cu Negoita si fratele Gherasim, umblau calari. La o suta de stinjeni s-au oprit, ca sa li se aduca din urma cele uitate; fara adaosuri si uitari n-are haz nici o porneala. Cit s-au oprit, si-a repezit Nita Negoita fugarul, ca sa ajunga mai inainte si sa stirneasca pe jupin Cristea.

Dupa toate cite au fost, ar fi poftit jupineasa Ilisafta sa trimeata carte la Birlad, maicii si surorilor sale, scriindu-le si povestindu-le de acea calatorie. Insa dumneaei nu stia sa scrie, iar maica si surorile dumnisale nu se mai aflau in aceasta lume.

- Vai dragele mele, eu de doisprezece ani n-am mai fost iesit de la Timis; si intr-asa petrecere n-oi mai iesi multi ani. Am trecut tocmai la Tupilati podul umblator si abia acolo ne-a ajuns Cristea din urma. Cind a racnit dumnealui comisul la podari, ia asa s-au ridicat toti, ca in catalige, sa vada ce este. Dupa ce ne-am suit pe pod si ne-au trecut, striga comisul la ei:

- Ce vreti, mai feciori? Vreti brudina? Intinde cusma tu, care esti vatamanul podului.

Acela a intins cusma si comisul Manole i-a stupit intr-insa un galban.

Apoi dupa ce am iesit la sleahul Romanului, comisul Manole s-a pus in frunte si noi dupa dumnealui. Simion umbla in laturea Maruscai si a pruncului, asa ca la sania ei nu s-a intimplat nimica; dar noi celelalte jupinese ne-am rasturnat intr-o cotitura. N-a fost nimica; ne-am scuturat de omat, ne-am suit si ne-am dus inainte. In tara asta a noastra - adica in Tara-de-Sus - is rare hanurile, si acele hanuri sint umblate mai ales de carausi si de lume de rind. Cind umblam la drum noi boierii si ne trebuie popas, apoi nu cautam hanuri. Asa ca, la asfintitul soarelui, comisul Manole a cirnit din sleah pe la podul lui Vetea si a apucat la Boureni, unde avem noi un cunoscut bun si cumatru, pe Lupu Boldis medelnicer.

Cind a batut dumnealui comisul cu coada harapnicului in poarta si ne-am imbulzit in urma dumnisale toti ceilalti, cu saniile si caii, s-a stirnit in curtea lui Boldis zarva, parca s-ar fi vestit un ceambul al lui Kalha-Sultan. A iesit Lupu Boldis cu capul gol; si dupa dinsul jupineasa Irina cumatra mea; si dupa dinsa toti citi mai erau in casa; si nici nu mi-am cunoscut fina pe care am fost tinut-o in brate. Vina sa te sarut, puica ninasei; uita-te dumneata cit de repede cresc si se zburatacesc aceste tinereti!

Bucurie ca la un ospat de sara. A doua zi dimineata, cind am facut ochi, masa intinsa iar. Lupu Boldis nu ne lasa sa plecam. Binecuvinteaza masa, cuvioase parinte Nicodime, si pe urma om mai vedea noi ce-a mai fi. Dar comisii nostri - cel batrin si cel tinar - au slujba domneasca. Au gustat din bucate; au inchinat cite o cupa de vin in sanatatea gazdelor si ne-au poruncit sa ne gatim de drum.

- D-apoi si mini e zi de calatorie, striga Lupu Boldis. Deasemenea si poimini e alta zi de calatorie. Daca va ridicati impotriva mea si vi-i greata de bucatele noastre, si de vinul nostru si de saltele si perini moi, atuncea eu oi bate cu domniile voastre razboi s-oi porunci la argatii nostri si puie stapinire pe caii dumneavoastra si pe sanii!

S-a indirjit atuncea comisul cel batrin:

- Ba daca-i vorba pe razboi, cumatre Lupusor, striga domnia sa rizind, atuncea nici in sabii nu ne-om taia, nici cu buzduganele nu ne-om pali; da' noi va ridicam asa cum sinteti si mergeti cu noi la botezul lui Manolut.

Cit in saga, cit in sila, am adaos si pe Boldis, si pe jupineasa Irina, la alaiul pruncului, si ne-am dus cu mare repeziciune spre Domnie.

Era o vreme alba; si nu frig. Vreme poruncita, dragele mele, ca-n povestea bunitei Madalina.

La tabara de la Vaslui, toata oastea mariei sale ingropata in bordeie.

Cit ai scapara, popii lui Voda si slujitorii lui Voda sint acolo, la usa mariei sale. Intram in paraclis si crestinam pruncul. Maria sa are sfaturi felurite, ba cu boierii mariei sale, ba cu soli de la domnii si imparatii; a lasat toate in pamint si a stat cu noi; si la lepadari eu am fost moasa si am dat mariei sale sa tie pruncul, iar maria sa a zimbit catra mine si m-a intrebat:

- Cum ti-i habarul, comisoaie Ilisafta

- Multamesc lui Dumnezeu precum si Domnului nostru maria sa Stefan, am zis eu. Daca n-as avea o durere din partea unui mezin al meu despre care n-am stire nici unde-i dus, nici cind se-ntoarce, bucuria mea ar fi deplina.

Voda a zimbit iar si m-a mingiiat cu ochii, care nu se mai afla pe lumea asta alt domn si stapin mai milostiv decit luminatia sa Stefan-Voda.

Numai, de la acel botez si de la acea masa de cumatrie, n-am stiinta ce s-a facut fiul nostru parintele Nicodim. S-a tras mai la o parte cu parintele arhimandrit Amfilohie; pe urma au iesit la camara arhimandritului pesemne. Nu l-am mai vazut de-atuncea.

Nu mi-au placut ochii arhimandritului. De ce-as spune, dragele mele, ca mi-au placut? Marturisesc ca nu mi-au placut. Asa iscodesc, asa patrund prin om Ii spun si comisului Manole:

- Mie nu mi-au placut ochii arhimandritului.

- Nu ti-au placut acuma, dar ti-or placea pe urma, Ilisafta

Ce vorba sa fie asta, dragele mele ? M-am gindit eu mult la vorba asta; pe urma am avut un vis si l-am visat pe Ionut.

In vremea cit se intorcea alaiul crestinului la Timis si se asezau iarasi comisii la slujbele lor, parintele ieromonah Nicodim calatorea pe drumul Birladului, de-a dreptul catra miazazi, avind cu sine doi slujitori domnesti si carte tare la mina.

Luni, in 17 a lui octomvrie, cuviosia sa a fost la Liesti; iar marti dupa amiaza a palit in cornul hotarului vechi, la Adjud, unde se varsa Trotusul in Siret.

Dupa razboiul cu Radu-Voda Basarab, maria sa Stefan mutase hotarul de la apa Trotusului cu mult mai la vale, pina la apa Milcovului si, c-o iruga a Milcovului, prinsese si jumatate din tirgul Focsanilor la tinutul Putnei. Capitanii de margine ai mariei sale pusesera stapinire pe-un tinut intreg, pina in opcinile Vrancei. Indata maria sa naimise mesteri si slobozise porunci marginenilor sa trimeata pircalabilor sai, in Magura Odobestilor, beilicari si podvodari, pentru cetatea cea noua de catra hotarul muntenesc, pe care o intemeia maria sa. Intr-o sfinta zi a Nasterii Mintuitorului, anul 1473, maria sa Stefan isi oprise calul intr-un pisc si pusese semn; si numele cetatii a ramas Craciuna. Au lucrat mesterii, podvodarii si beilicarii toata iarna; iar in primavara era inaltata cetatuia din pamint, cu parcane si metereze de lemn, cu casoaie umplute cu piatra la colturi, si cu toate odaile slujitorimii inlauntru. Avea doua porti cu turnuri si canaturi ferecate.

Stateau acolo pircalabi Oancea si Ivan.

De la Adjud, ieromonahul Nicodim s-a dus tot la vale pe sleahul Siretului; a cotit la Panciu si, prin Jaristea, a ajuns in drumul Craciunei. In ziua de joi 20 octomvrie, cind era soarele la chindie, s-a infatisat la poarta Cetatii. A asteptat cu ingrijorare sa deie surlasul semn din turnul de la miazanoapte, sub care se oprise, si s-a uitat catra muntii inca ninsi; dupa aceea a vazut cimpiile departate de la miazazi inegrind sub piele stravezii. Starostele portii l-a intrebat prin zabrea .

222

- Cine si de unde sinteti?

- Sintem slujitori ai mariei sale, a raspuns ieromonahul; avem carte de la Domnie. Te poftesc, cinstite staroste, sa cunosti pecetea mariei sale si sa ne lesi sa intram.

- Intrati si bine ati venit sanatosi, parinte, i s-a inchinat starostele portii.

Dupa ce au intrat si li s-a rinduit gazda si grajd, parintele Nicodim si-a greblat in graba pletele cu degetele si a poftit sa vada pe boierii pircalabi.

Domnia sa Ivan, unul dintre boieri, nu-i in Cetate; insa al doilea boier, Oancea pircalab, e la chilia sa si a fost instiintat ca au sosit oaspeti cu carte domneasca.

Parintele Nicodim a intrat singur si, dupa ce a trecut pragul, s-a inchinat si a ridicat ochii. A trebuit indata sa si-i plece, caci in fata cuviosiei sale statea un barbat maruntel care-i ajungea numai pina la umar. Era subtiratic si oaches, cu ochi negri ca pacura. Asa se misca si asa privea cu agerime, incit monahul a cunoscut numaidecit, in acel boier, un ostean vrednic ca acei pe care citeodata ii nimereste bine maria sa. Sa tot fi avut cincizeci de ani; si-i erau carunte pletele. Purta pieptar de piele, ciubote si sabie, ca si cum ar fi fost gata sa incalece. Gugiumanul si burca ii erau lepadate pe divan.

Monahul s-a inchinat si si-a spus numele. A tras de la chimir cartea si a intins-o boierului pircalab.

Jupin Oancea Mihaita a primit cartea Domniei ca pe o anafora, a desfacut-o si s-a apropiat cu ea de fereastra, ca sa se gaseasca pentru cetirea ei lumina cea mai buna.

Iata cuprinsul acelei carti:

«Noi Stefan-Voievod, jupinilor nostri pircalabi Oancea si Ivan de la Craciuna, sanatate; si sa stiti ca va trimet pe cuviosia sa parintele Nicodim Par-Negru, ca sa-i stati intr'u ajutor cu sfatul au cu slujba, avind cuviosia sa a savirsi o treaba a domniei mele, dupa cum are sa va arate insusi cuviosia sa; si sa-i dati gazda si slujitori si toate cite ii fac trebuinta; altfel sa nu faceti.

Dupa ce a cetit si a doua oara, jupin Oancea pircalab s-a intors catra monah:

- Astept, parinte Nicodime, sa-mi spui si sa-mi poruncesti.

- Unui boier ca domnia ta n-am a porunci eu, s-a umilit monahul; ne porunceste la amindoi luminatia sa.

- Atuncea sa-mi spui ce crezi ca trebuie sa stiu, parinte. In Cetate nu ma aflu acuma decit eu; dumnealui Ivan, care-i alaturea cu mine la slujba Cetatii, se afla dus in Vrancea. S-au iscat acolo nelinisti si l-au poftit la ei niste starosti de sate, ca sa le faca rinduiala. Caci noi amindoi sintem pusi si vornici peste tinutul Vrancei. Domnia sa Ivan se intoarce pe la o poimini; dar, daca-ti trebuie, am destui slujitori sa-i pun la indamina cuviosiei tale. Pot repezi raspuns si la razasii de dincolo de Siret, in care am toata increderea. In toamna asta, vad ca trebuie sa stam deauna cu piciorul in scara; hojma calca hotarul rosiori de la Tara Romaneasca. Iar in dosul lor stiu ca stau turcii. De aceea ne vezi si cuviosia ta gata sa ne suim la meterezuri, ori mai degraba sa incalicam si sa iesim.

Parintele Nicodim a ascultat cuviincios, dupa aceea a parut ca se gindeste.

- Cinstite jupine pircalabe, a zis sfintia sa, as pofti sa cunosc daca n-ati avut pina acuma stire, ori n-ati primit vreo veste de la un frate al meu mezin, cu numele Ionut Jder.

Pircalabul a strins nedumerit din umeri:

- Cuvioase parinte, n-am primit nici stiri despre el, nici veste de la dinsul.

- Nici nu s-a infatisat el singur?

- Nici.

- Atuncea am sa mai astept aici.

- Fa cum binevoiesti parinte, s-a inchinat jupin Mihaita pircalab. Am auzit de numele acestui frate al cuviosiei tale. L-ai prapadit cumva si-l cauti?

- N-as putea spune asta, jupine pircalab; mai degraba poate ma cauta el pe mine.

Jupinul pircalab a privit in tacere pe monah si a dat cu indoiala din cap. A poftit pe oaspetele sau sa se aseze intr-un jilt, iar domnia sa si-a cautat putintel loc pe divan, atita cit ii facea trebuinta. Lumina zilei incepea sa se imputineze. Calugarul parea cazut pe ginduri, cu barba rezemata in piept.

- Atuncea cum crezi sa facem, parinte? A intrebat cu glas moale jupin Oancea, privind in acelasi timp cu luare-aminte pe acel oaspete al sau, care avea si n-avea trebuinta de sfat si slujba.

Monahul a parut ca n-aude, cufundat adinc in sine, ori trudit de cale.

- Cum ii de facut, cuvioase parinte, a staruit pircalabul, cu oarecare neliniste. Cauta in chimirul sau cartea ca s-o mai cerceteze o data.

- Dumnezeu stie a raspuns parintele Nicodim, venit ca de departe. Am inteles ca m-ar fi asteptind el. Daca se mai afla in aceasta viata, atuncea are sa vie, si-l astept eu.

In lumina din ce in ce mai scazuta a asfintitului sur de octomvrie, pircalabul simti asupra sa privirea grea a monahului.

- Il astept eu pina la Simedru.

Acest parinte nu pare in toate mintile, cugeta in sine cu uimire pircalabul Oancea. Vine cu graba si cauta. Pe urma sta si asteapta. Ce cauta el, nu se afla. Ce asteapta, nu se stie ce va fi. Cu toate acestea cartea sa e buna, cu pecetea adevarata a mariei sale, pe care pircalabii o stiu. Ce-ar putea sa fie la mijloc decit o intunecare a mintii, cum se intimpla citeodata unor oameni, de parca s-ar cufunda intr-o bulboana si pe urma ies iar la lumina?

Cu ochii o clipa inchisi, parintele Nicodim paru ca asculta ceva, ca o chemare de departe. Patrunse si in urechea pircalabului Mihaita zvon de surla. De doua ori: tu-tuuu

Monahul a intrebat ridicind fruntea:

- Se intoarce jupinul pircalab Ivan?

- Nu, parinte; pentru noi surlasul are alt viers.

- Sa fie om strain?

- Asa socot; un calator ca si cuviosia ta.

- Atuncea, jupine pircalabe, eu cred ca-i cel pe care-l astept.

Ca sa se smulga din nelinistea care-l patrunsese ca un fior al acelei ierni pripite de-afara, jupin Oancea pircalab a tras din punga de sub chimir scaparatorile, a aprins iasca, apoi de la iasca a dat foc la pucioasa din virful unui lemnus.; insfirsit cu flacaruia verde de la lemnus a aprins o faclie de ceara. De la intiia faclie a aprins si pe a doua. A potrivit luminile pe masa una linga alta.

Cind s-au auzit pasi, monahul nu s-a ridicat in picioare. Parea doborit de truda. Dar nu era truda trupului, ci a sufletului sau Un slujitor a deschis usa.

- Cinstite jupine pircalabe, au cazut chiar acuma alti oaspeti.

- Cine-s?

- Nu spun cine-s; cer intrare; au a da sama pircalabiei.

Monahul s-a amestecat deodata in vorba:

- Jupine pircalabe, porunceste sa fie adusi acei oaspeti in fata domniei tale.

Auzindu-i glasul, slujitorul a tacut si si-a atintit privirea in ochii mai-marelui sau. Desantat i se parea sa auda asemenea porunca din gura unui strain. Si mai ciudat i s-a parut raspunsul jupinului pircalab.

- Bine; aduceti-i aici la mine. Citi sint?

- Doi, cinstite jupine.

- Ada-i fara intirzicre.

Gazda si oaspetele au stat asteptind, fara a mai rosti nici un cuvint, la lumina tremurata a facliilor. Apoi s-au auzit pasi amestecati si ei au intors capetele intr-aceeasi parte dintrodata.

Cind s-a dat usa de parete si lumina din chilie a patruns in tinda, monahul a fost izbit de o vedenie straina asteptarii lui. Se infatisa la prag un om cuviincios imbracat in straie mohorite; parca era mirean, parca era cleric. Cingatoarea-i de piele nu purta arme. Avea o barba castanie, care-i imbraca tot obrazul.

- Buna vremea, a rostit un glas ragusit de truda. Sarut dreapta, badita Nicoara.

Calugarul il cunoscuse dintrodata, inainte de a-l fi auzit rostind aceste din urma cuvinte. Il cunoscuse mai ales dupa ochi. Era mezinul sau, uscat si ars de soarele coplesitor din tinuturile de la miazazi.

Sint in viata asta intimplari cu totul neobisnuite, care se insira unele dupa altele ca metaniile; par fara noima si totusi au o orinduire ascunsa. Daca ar fi cunoscut toate, domnia sa pircalabul ar fi inteles ca intilnirea acelor frati era scrisa de mai nainte, de imprejurari, de vointa oamenilor si de ceea ce numim destin, adica de Intelepciunea in veci nepatrunsa a lui Dumnezeu, asezata pururi in zidirea sa. Mai degraba trebuia sa se intimple o asemenea intilnire, decit sa nu se intimple. Asa isi faceau socoteala Nicoara si Jder, pe cind pircalabului i se umbrea in priviri teama genunelor. Totusi, indata ce i-a auzit vorbind pe cei doi frati, a inceput sa-si deie sama ca erau intre dinsii lucruri puse la cale.

- Badita Nicoara, a zis Jder, eu am indeplinit ce mi s-a poruncit si am ajuns cu bine la Sfintu Munte. Acolo, la sfinta manastire Vatopedi, am gasit pe parintele Stratonic. Dupa ce am luat cu mine pe parintele Stratonic, am umblat pina ce-am gasit iar unele din urdiile care vin la Dunare; de asta am sa dau sama numaidecit parintelui arhimandrit. Acuma am a-ti spune cuviosiei tale alta, parinte Nicodim si badita Nicoara. Eu am avut nevoie de parintele Stratonic pentru o treaba de la Braila. Precum stii, traiesc acolo, la schela Brailei ori in raia, subt ocrotirea ismailitenilor, niste boieri de-ai Radului-Voda si, pe linga acestia, si doi boieri de la Moldova. Asta-vara, pe la Sintilie, au mai intrat in raia doi fugari de la noi, niste haidamaci viteji de loc din Ucraina, care s-au fost oplosit in slujba la curtea lui Voda Stefan. Eu nu cunosteam daca acesti haidamaci au intrat la Braila; de aceea am rugat pe parintele Stratonic sa paseasca in raia si sa umble cercetind nesimtit, sa inteleaga daca intre slujitorii boierilor pribegi se afla ucrainienii mei. Cit a intirziat parintele Stratonic, eu m-am tinut intii pe Siret, la Cotulung, pe urma la Nanesti; apoi m-am intors la Cotulung si acolo m-am intilnit cu parintele Stratonic, intors de la Braila. Oamenii mei se afla acolo in slujba unuia din boierii nostri pribegi. Mai mult n-am avut nevoie sa stiu deocamdata. Parintele Stratonic nu s-a dat  pe fata si n-a vorbit cu ucrainienii. Numai a venit la Cotulung pe Siret dupa intelegere si mi-a facut cunoscut. Indata ce-am aflat asta, l-am trimes inapoi; iar eu m-am grabit sa vin aicea la Craciuna, stiind c-am sa te intilnesc. Acuma, dupa ce s-a intoarce a doua oara parintele Stratonic s-a veni aicea la cetate precum i-am poruncit, vom vedea cum facem ca sa aducem caii fugari la herghelia lor.

Dar ce lucruri anume erau puse la cale intre cei doi frati, jupinul pircalab tot n-a putut intelege deslusit, asa ca s-a dus la hodina noptii c-o nemultumire pe care a avut-o inoita in toate visurile sale. Ba se visa fara sabie intr-o batalie, la Cetatea Brailei; ba ii era cazuta o scara de la sa la jumatate de cale, intr-o pustie; ba voia sa paleasca ceva cu buzduganul si-i lipsea buzduganul cu tot cu mina dreapta. Dupa toate acestea - se gindea domnia sa pircalabul, stind treaz in asternut la miezul noptii - as putea crede ca monahul acesta Nicodim ar avea o intelegere acoperita cu necurate puteri.; de aceea a si putut aduce pe mezinul sau tocmai de la Cotulung. Insa fiind, dupa infatisarea lui, barbat cuvios, intelepciunea de la miezul noptii, ma indeamna sa nu cred nimica din ce ne indeamna a crede frica si nestiinta. Asa ca sa ne apropiem mai bine urechile ca sa auzim mai deslusit si sa deschidem ochii mai tare ca sa vedem mai bine, si, ajutind si Dumnezeu, toate s-or lamuri pentru folosul si slava mariei sale Stefan-Voda.

- Badita Niroara, a zis mezinul catra fratele sau mai mare, ca sa-ti spun toate, mi-ar trebui o mie si una de nopti; iar eu cad din picioare si nu mai stiu ce spun din gura; asa de trudit sint incit as dormi si invalit cu urzici, cu capul pe-o ragila.

In dimineata urmatoare, soarele era ridicat la creasta turnului Jaristei si Jder tot dormea. Parintele Nicodim de mult se sculase, cautind pe jupin Oancea pircalab; acum umbla dupa el pe podisca meterezelor de catra miazazi. Privea de sus departarile nedeslusite; venea dintr-acolo un vintisor domol si vremea era a moina. Totusi indarat, spre Tara Vrancei, muntele sta posomorit cu cadrul lui de brad, inchizind in prapastii iarna.

In cerdac, dinaintea usii unde Jder dormea urmindu-si calatoria lui la imparatia nelinistii, Gheorghe Botezatu statea de vorba in sopot cu fratele Gherasim. Tatarul purta intre umeri cojocul pe care-l primise de la omul manastiresc s-acuma nici nu-i mai pasa de vreme. Isi scosese de la desaga custura lui de brici si o tragea cu grija pe arcer. In gindul lui se lumina o zi in care stapinul sau avea sa-si lepede barba. Insa - cugeta el in sine - mai va pina atunci

Fratele Gherasim il privea eu o infatisare de supunere, ca pe un om inoit.

- Pe cit inteleg, frate crestine, ai fost chiar la Sfintu Munte s-ai stat acolo?

- Am fost, suspina Botezatu, fara a-si conteni lucrarea; a binevoit Dumnezeu sa ma fac hagiu.

- Frumosu-i intr-acele locuri?

- Care nu se mai afla, frate Gherasime. Sed sfintii parinti ia asa cu ochii la cer. Nu le trebuie mincare, nu le trebuie bautura. Se tin satui numai din cuvioasele rugaciuni.

- Oare asa sa fie?

- D-apoi cum?

- Si nu-i, ca in alte parti a omenirii, si zavistie si rautate?

Tatarul si-a ridicat ochii:

- Aceste ne-au purtat pe noi, frate Gherasime, atita departata cale. Dar la Sfintu Munte e pace si intre monahi bunavoire.

- Asa am dorit eu totdeauna, a oftat fratele Gherasim, mingiindu-si parul carunt, sa ma duc acolo, intr-acel liman sfint. Sa nu mai ascut fier; sa nu mai aud de razmerita si harturi. Asta stiu ca nu se poate decit cind s-or imblinzi oamenii, dupa povata Domnului nostru Hristos. Cind a veni asemenea ceas, nu stiu.

- Cred ca-i departat ceas, a mormait tatarul. Am vazut cu ochii mei urdiile venind intr-acoace asupra crestinatatii. Spuneau parintii de la sfinta manastire Vatopedi ca vine ceasul sa fie oborita fiara si inchisa o mie de ani in fundul marii.

- Ai vazut urdiile venind?

- Le-am vazut.

- Si fiara are sa steie inchisa o mie de ani in fundul marii?

- Precum am auzit, frate Gherasime.

- Ehe! cit a fi pina atunci!

- Dumnezeu stie, frate Gherasime. Nu tinea sabiile acelea in mina degeaba. Iaca piatra ici: trage-le si fa-le gura agera.

- Of-of! Asa este si bine spui, a suspinat omul manastiresc. Pina ce n-a fi un razboi mare, nu s-aseaza pace.

- Asa-i, frate Gherasime, s-apoi, dupa pacea aceea, alt razboi.

- Asa ai auzit la Sfintu Munte?

- Ba, frate Gherasime, asa am invatat din nacazurile mele.

In dupa-amiaza aceleiasi zile s-a intors din satele vrincene de catra Slam-Rimnic pircalabul celalalt, Ivan. Era un barbat mare si lung in spete, c-un cap de leu, cu ochi blinzi albastri. Era in el o putere linistita, pe cit era in celalalt pircalab framintare fara istov. Maria sa Stefan ii imparechease bine si-i rinduise celui cu ochi albastri judetele; iar celui cu ochi negri privegherea razboiului catra Ismailitean.

Parintele Nicodim si Jder au fost poftiti la cina lor s-au sfatuit pina la al patrulea ceas al noptii, intrebindu-se despre cele vazute si zvonite. Intr-acelasi timp Jder lumina asupra Brailei, socotind ca poate sa se iste in-tr-aceea parte, pentru slujba mariei sale, o treaba grabita, ca in clocot. Acea treaba nu poate fi cu intirziere si se va vadi intr-o zi, doua cind soseste din acea parte un monah cu numele Stratonic.

- Il cunosc, s-a veselit jupin Ivan Tudor pircalab; e un calugar putintel schiop. Sa nu se supere cuviosia sa parintele Nicodim, aici de fata; nu te supara nici domnia ta; calugarul acela e un nebun.

- Parintele Nicodim nu se poate supara, a lamurit Jder, caci in fiecare tagma de oameni se gasesc si nebuni si intelepti. Daca n-ar fi nebunii, nu s-ar sti care-s inteleptii. Dar cu parintele Stratonic a fost altfel. Cuviosia sa a avut canon nebunia de la staretul sau, cum altii au canon mutenia. Iar nebunia sa a fost folositoare, caci a putut sta alaturea de intelepciune; ca sa poata baga de sama nebuniile intelepciunii. Cind i-a trecut vremea canonului, cuviosia sa Stratonic n-a mai fost nici nebun, nici schiop si a primit porunca sa se duca la Sfintu Munte. Acuma ai sa-l cunosti, cinstite pircalabe Ivan, ca nu-i mai nebun decit oamenii cuminti.

- Lamuririle domniei tale, comise Jder, le-am inteles prea putin, a zimbit pircalabul cel mare cu ochi albastri; insa imi plac. Dac-a veni Stratonic, apoi poate aflu si eu cele ce-mi fac trebuinta aici. In satele din hotarul Slam-Rimnicului, am gasit urma brailenilor. Trimet indemnuri in Vrancea; le e lesne sa trimeata asemenea indemnuri, prin pacurarii care-si poarta oile la pasunile baltilor.

Dumnealui Oancea pircalab a turnat vin in cupa:

- Eu inchin paharul, a zis domnia sa cu ascutime in priviri, eu inchin paharul pentru socotintile dumneavoastra politicesti. Si-n vremea asta am trimes carte la razasii nostri tecuceni, ca sa s-apropie numaidecit de cetate. Pe slujitorii de aici ii tin gata. Am inteles ca urdiile vin asupra noastra si trebuie sa facem fata.

- Atuncea eu oi inchina pentru domnia ta, a raspuns pircalabul Ivan. Primind paharul.

Comisul Jder ii privea cu luare-aminte si in acelasi timp isi facea socoteala pe degete.

- Mini, cuviosia sa parintele Stratonic e aici, a zis el. Intr-adevar, parintele Stratonic a intrat in cetate la Craciuna in ziua socotita de Ionut.

Neagra lui uscaciune era geamana cu a lui Jder. Mai slabise din ce era odinioara; avea o purtare cumpanita, cu miscari line. In toata infatisarea cuviosiei sale era dorinta de a sterge imaginea lui Stratonic de odinioara. Insa ochii luminati i se vedeau rar; caci ii ramasese, din canon, naravul de a privi furis dintr-o parte si rasucit parca voia sa ridice de jos in sus lucrul ori fiinta catra care se uita. S-a inchinat cuviincios la boierii pircalabi si nu si-a adus aminte sa-l fi vazut vreodata pe dumnealui Ivan Tudor pircalab.

- Poate intr-alta lume si intr-alta viata, a zis cuviosia sa, strecurind spre boier privirea-i furisata. Va poftesc, boieri dumneavoastra, sa ma iertati; si cu umilinta ma rog sa-mi ingaduiti ceas de rugaciune si de hodina.

Cuviosia sa parintele Stratonic s-a dus la chilia care-i era orinduita, si Jder a fost si el indata dupa dinsul.

Monahul isi scosese din desaga ceaslovul Cind a vazut pe Jder intrind, a pus bucoavna deoparte. A asteptat pina ce comisul s-a asezat pe marginea vetrei, iar cuviosia sa a ramas pe pardoseala lipita cu lut, linga desaga, cu picioarele incrucisate sub sezut - dupa felesagul sihastrilor de la Tevaida, pe care il deprinsese la Aton.

- L-ai intilnit parinte?

- L-am intilnit. Am facut intocmai cum mi-ai poruncit si m-ai povatuit domnia ta. M-am dus ca un sarman monah pribeag, cersind merinde de drum. Ocoleam casele turcilor; ma opream la fratii mei crestini. Am stat in preajma portii, la casa unde stiam ca-si are gazda jupin Mihu. Cind am vazut pe Grigorie Gogolea iesind, m-am luat de departe dupa el. Cind se oprea el, ma opream si eu. Insa nu ma apropiam de dinsul; nici nu m-aratam ca l-as cunoaste. Daca baga el de sama, atuncea sa vie el la mine; sa vorbeasca si sa aflu tot ce poftesc a afla. Am umblat asa cit au fost case; pe urma, la un medean, am stat si m-am uitat cum curge Dunarea. Curgea lin si se aflau in schela corabii turcesti. Au trecut prin medean calareti pagini; m-am plecat pina la pamint si ei nu s-au uitat la mine; iar eu nu-l prapadeam din coada ochiului pe acel capitan Grigorie. Dupa ce au trecut calaretii, m-am dus de-a dreptul la o hudita. Am vazut o ciusmea care curgea intr-o cupa de piatra. Capitanul Grigorie parea insetat si m-am dus si eu linga el, asteptind rind.

Zice el:

- Sarut mina, cuvioase parinte; vad ca umbli dupa milostenie.

- Ma cunosti? Il intreb eu.

- Nu - zice Gogolea - dar crestinul isi cunoaste datoria sa fata de un cuvios monah pribeag. Nu te-am mai vazut prin acest tirg.!

- Nu m-ai vazut, caci am venit acuma si nu stau mult.

- Ai treaba cu cineva?

- Am treaba cu cineva; caut pe un slujitor asa cum ai fi domnia ta. Dar nu cred sa-l gasesc.

- Ce slujitor?

- Un slujitor domnesc; nu mi-i ingaduit sa spun cum il chiama. Am de catra stapinul meu rinduit sa-l caut pina in ziua de Simedru. Iar daca nu l-oi gasi pina in ziua de Simedru, sa nu-l mai caut.

Ma ispiteste Gogolea:

- Poti sa-mi spui numele stapinului care te trimete?

- N-oi putea.

- Nici unde se afla nu-mi poti spune?

- Nici unde se afla.

- Atuncea cum sa facem, parinte, ca sa-i dau instiintare ca omul pe care-l cauta se afla aicea in Braila.? Si cum as face sa afle acel stapin al cuviosiei tale ca vorbele care s-au rostit ramin in picioare si ca tocmelile care s-au tocmit se afla neclatite?

- Eu as zice asa - am raspuns - ca sa te duci sa te-ntilnesti cu acel slujitor care-mi face trebuinta si sa te sfatuesti cu el si pe urma sa-mi dai raspunsul lui indata; eu mai mult n-oi putea intirzia in Cetatea Brailei. Capitania nu mi-a dat invoire decit azi, ca sa-mi string merinde pentru pacatos trupul meu.

- Apoi cuvioase parinte, se intoarce Gogolea, acel slujitor sint eu. Si eu ti-oi spune de la inceput ca sa nu te feresti de mine. Inteleg ca ai dat tircol imprejurul meu cu sfiala. Asa ti-a poruncit acel ce te trimete fiind barbat intelept. Sa-i dai raspuns asa ca Grigorie Pogonat Gogolea are numai un suflet; si acel suflet l-a inchinat lui Dumnezeu Hristos. Pentru atitea pacate cite a savirsit acel Grigorie Pogonat Gogolea. Cum m-ai gasit?

I-am raspuns:

- Am cautat si am aflat, capitane Grigorie.

- Ma gindesc - zice el - ca asa-i voia lui Dumnezeu. Cum ai intrat in cetate, cum m-ai gasit.

- Ba am mai cotit, ca un orb ce ma aflu: dar Dumnezeu m-a calauzit; te-am gasit si te-am cunoscut. De gasit a fost mai greu; caci de cunoscut mi-a fost usor sa cunosc asemenea barbat cu asemenea mustati si cu chica impletita.

- Asa vrea Dumnezeu si asa mi-i rinduit parinte, ofteaza el. Parca te-as cunoaste, dar cred ca nu te-am vazut niciodata. Asa mi-i rinduit s-am sa fac cum mi-i rinduit. Sa-i spui stapinului nostru ce-ti spun eu.

Jder s-a asezat mai bine in locul sau, linga vatra calda; si-a sprijinit de un genunchi cotul, iar barbia si-a rezemat-o in pumn. Cuviosul Stratonic s-a oprit, privindu-l cu cautatura-i inteleapta.

- Spune, parinte Stratonic.

Monahul si-a coborit glasul:

- Sa-i spui stapinului nostru asa: ca am ajuns in raia ca un fugar de la Moldova, impreuna cu batrinul meu mos Ilia, si ne-am tocmit in leafa la boierii braileni, care au haladuit aicea dupa razboiul Radului-Voda. Asa, ca din intimplare, a dat peste mine dumnealui jupin Mihu si, dupa ce m-a privegheat o vreme, s-a aratat ca ma cunoaste si m-a cerut boierilor braileni. Am intrat in slujba lui, impreuna cu mos Ilia. Dupa ce am intrat in slujba lui, eu n-am uitat vadeaua pe care am fost legat-o cu stapinul nostru. M-am uitat imprejurul meu s-am cunoscut toate; s-am vazut ca-i greu sa scoatem din cetate doi boieri si sa-i ducem ca pe niste berbeci, atirnati la oblinc. Acestea-s semetii de om ametit de bautura. Bune sint semetiile la timp si loc anumit; dar aicea se cere mai mult minte decit putere. Am vazut ca boierii braileni fac gatire si string slujitori, fiecare dupa puterea sa. In acelasi timp vad ca incep a intra, in asta Cetate a Brailei, calarimi ismailitene. Dupa ce intra aceste calarimi si se aseaza in Cetate - le vad ca ies, ca sa cunoasca locurile si mai cu sama drumurile catra hotarul Moldovei. Atuncea am inteles ca-s adevarate zvonurile ce se intetesc si nu-s departe urdiile lui Mehmet-Sultan. Mai au o saptamina, mult doua saptamini, si-s la Dunare. Pina atuncea, aceste calarimi de la Braila si de aiurea insarcina drumurile, postele si popasurile ostilor, si incep a pipai ba la tinutul Covurluiului, ba la Putna, ba in Tara Vrancei. Am iesit si eu cu slujitorii lui jupin Mihu. S-am avut porunca sa mergem pina la Corbu pe apa Siretului, ca sa gasim acolo pe un fiastru al lui jupin Agapie Ciornohut - tovaras de pribegie al lui jupin Mihu. Am fost de trei ori pina acuma acolo. Am gasit pe Iancu Migdala, fost jitnicer, fiastrul lui Ciornohut: si cind l-am gasit a doua oara, acum o saptamina, am adus de la el raspuns, pe care l-am scos eu din inchipuirea mea: ca, in zece zile, sa se afle boierii braileni acolo, la Corbu, cu slujitorii lor. Acolo se afla adunati starostele de Putna, si pircalabul Galatilor si alti boieri moldoveni: ori i-or prinde si i-or taia, ori s-or alcatui cu ei; s-or putea trece hotarul la Moldova atit jupin Mihu cit si Agapie Ciornohut.

Fii cu luare-aminte si intelege, parinte, ca am avut porunca in doua rinduri sa purcedem, dar oamenii si caii n-au fost gata, intelegi cuviosia ta, s-am aminat de doua ori. Acuma, pina saptamina viitoare, stau lucrurile neschimbate. Caci Agapie Ciornohut, fiind un om mai batrin si mai greoi, cind sa descalice ieri, si-a rasucit piciorul sting din glezna; si pina ce i l-a trage vraciul si i l-a unge cu ir, mai stam pe loc, precum spun. Dar indata ce incalica Ciornohut, noi ne ducem la Corbu, pe Siret. Acolo este o dumbrava; si dupa acea dumbrava duce drumul drept la apa. La malul Siretului, lunca. Daca stapinul nostru chibzuieste bine cum sa faca, apoi eu si cu mos Ilia om putea trece sub mina sa cu boierii despre care am vorbit.

Am venit numai intr-o fuga - a incheiat istorisirea sa parintele Stratonic; am schimbat trei cai, la postele pe care mi le-ai orinduit domnia ta.

- Am inteles cuvioase parinte, a raspuns Jder. Acuma dupa ce ai spus toate cite ai avut de spus, ospateaza si te hodineste. Domnul Dumnezeu te-a calauzit pina intr-acest liman si toate incercarile ti s-au ispravit. Numai eu am sa ma mai intorc la apa Siretului. Am acolo inca o toana. Daca m-ajuta s-acolo Dumnezeu, la vremea poruncita ajungem la Vaslui si stam cu umilinta sub scara mariei sale, iar maria sa, de pe Vizir, se uita la noi. Cata sa ma grabesc, caci din urma ne-ajung ismailitenii.

Monahul Stratonic a deschis ceaslovul, s-a inchinat s-a cetit rugaciunea lui de umilinta inaintea cinei, inaintea somnului si inaintea tuturor celorlalte zadarnicii trupesti.

Comisul Jder s-a dus sa gaseasca pe badita Nicodim si pe cei doi boieri pircalabi, ca sa tie cu domniile lor mare sfat de razboi. Hotarirea acestui mare sfat de razboi era de mai nainte scrisa in mintea lui Jder, cum sta cite-odata scris un tighel de aur pe nourii de la asfintit. Asa ca jupin Oancea pircalab a luat asupra domniei sale grija sa intocmeasca stolul de aparare a acelei slujbe domnesti.

Razasii tecuceni, pe masura ce se infatiseaza la Cetatea Craciunei, primesc porunca sa puie potcoave la copitele de dinainte ale cailor. Cind numarul razasilor ajunge o suta, socoteala e incheiata. Ca oameni cunoscatori ai locurilor, acesti razasi tecuceni se tin feriti, ca si cum ar fi in pasune, in zavoaiele din stinga Siretului, pe aproape de Vadul lui Craisor. Toti acestia stau la porunca domniei sale pircalabului Oancea, care nu se stie unde se afla; iar la ceas anumit se va arata la vedere si atuncea va vorbi. Cit va grai domnia sa, razasii stau cu mina pe sabii. Dupa ce va ispravi de grait, razasii trag sabiile si se duc dupa domnia sa.

In dreapta Siretului, se va afla, trecut catra Corbu, comisul Ionut cu parintele Nicodim, cu slujitorii lor si cu calarasii domnesti. Sint sase in totul. Mai au nevoie de alti doi oameni, la malurile vadului, care sa steie cuminti si fara arme, ca si cum n-ar avea nici o treaba. Acestia trebuie sa fie cei mai ageri oameni pe care-i are Cetatea Craciuna. Se gasesc si acestia; caci in marginea asta de tara localnicii sint rubedenie cu vulpea din Esopie.

Vineri, in 27 octomvrie, a doua zi de Simedru, slujitorii domniilor sale Mihu si Ciornohut au ajuns catra Corbu. Popasul si masul le fusese la jumatate de cale; capitanul Gogolea ii pornise inainte de a se face ziua. Dupa rinduiala calaretilor osmanlii care se chiama akingii, slujitorii domniilor lor Mihu si Ciornohut nu umblau buluc, ci aveau pilc de zece inainte, care sa lumineze calea, la o suta de stinjeni in urma, veneau boierii cu ceilalti lefegii ai lor, in numar de saptezeci. S-ar fi cuvenit sa fie pazite si aripele; dar de ce paza mai este nevoie pe drumuri asa de cunoscute, pe unde mai batusera potcoavele acelor cai, de li se vedeau si urmele vechi; si pe unde mai privisera ochii acelorasi slujitori? Cind ajung la un loc stiut, in singuratate, capitanul Gogolea da glas, si de la celalalt tarm ii raspund numaidecit strajile jitnicerului Iancu Migdala.

Asa a fost; dar nu tocmai asa. Inainte de a ajunge cei zece calareti la apa, Gogolea le-a dat semn de oprire. Dupa aceea s-a dus la ei calare si i-a calauzit pe o poteca in ripa Siretului. Le-a poruncit sa astepte acolo. S-a intors cu repejune si a facut semn boierilor si pilcului ramas, sa vie dupa el. Astfel a trecut intre dumbrava de stejari si lunca Siretului.

Atuncea, dintrodata, jupin Agapie Ciornohut a cunoscut in vad pe fiastrul sau, cu zece ori doisprezece slujitori. Venea cu grabire, ca si cum ar fi fost alungat. Copitele cailor farimau apa in stropi cind, din laturea malului, au navalit cu sabiile asupra lor alti calareti.

- Scapati-va capetele, tatuca! A strigat Iancu Migdala catra parintele sau scuturind cusma cu bratul drept. Apoi si-a pus in cap cusma si a tras sabia.

Cu porunci pripite, capitanul Gogolea a impins bulucul celor saptezeci in sprijinul fiastrului lui Ciornohut. Iar el, cu cazacul cel batrin mos Ilia, a intors pe boieri in loc si i-a indrumat spre dumbrava de stejari. Nevazind intr-acolo nici o miscare, i-a sucit iarasi spre riu, ducindu-i la lunca de salcii. Atuncea s-au aratat sase calareti, de la deal, dinspre vad.

Boierii cei batrini au strins cu strasnicie friiele si au oprit caii naprasnic, ridicindu-i in doua picioare.

Cunoscut-au in acei sase calareti pe niste neprietini? Ori a ajuns mai deslusit la urechea lor strigatul de-al doilea si de-al treilea al jitnicerului?

Cind capitanul Gogolea si mos Ilia Alapin au pus mina pe friiele boieresti si au vrut sa impinga caii tot inainte spre acei calareti care veneau intins ca din sageata, drept impotriva lor, domniile lor Mihu si Ciornohut au inteles ca se afla in capcana si in primejdie. Au smuls de sub cingatoare buzduganele cu ghioaga de plumb si au smuncit deodata zabalele cailor. Cind au sarit caii batind in vint cu copitele, Gogolea a tras jungherul si a strigat o porunca scurta unchesului sau. Caii loviti au cazut rinchezind, dar in aceeasi clipa boierii au palit cu buzduganele in capatinile slujitorilor lor.

Calarimea razasilor din laturea jitnicerului a venit cu putere asupra sa, pravalindu-l la adincime; a trecut in prund luind din coasta pe slujitorii boieresti si risipindu-i. Dupa ce i-au risipit, razasii au prins a-i alunga si a-i ajunge - pe unii taindu-i, pe altii supunindu-i.

Jder si monahul Nicodim au venit cu sabiile goale asupra boierilor pribegi. Slujitorii lor si calaretii domnesti le-au dat si ei ocol, stapinindu-i din toate partile. La porunca lui Ionut, Gheorghe Botezatu i-a infasurat in acelasi juvat, doborindu-i unul peste altul; iar calarasii le-au apucat bratele.

- Ne dam prinsi nu ne omoriti! gifiia batrinul Agapie Ciornohut.

Jder a poruncit :

- Aburcati-i pe cai si treceti-i vadul dincolo.

Atuncea a sosit la fata locului ca sa puie stapinire pe toate jupin Oancea pircalab. Caii si calaretii braileni erau dobinda a pircalablei de la Craciuna. Numai cei doi boieri umflati de pohfala si grasimea lor erau ai comisului si monahului si nu aveau a face la cetate decit popas de trecere.

Descalecind, comisul Jder s-a apropiat ca sa vada pe Gogolea si pe unchesul Ilia. Erau cazuti, cel intii pe-o coasta, al doilea cu fata in jos. Le erau testele zdrobite si singerate; dar nu pierisera. Se tinguiau, gemind. Comisul a poruncit si pentru ei cai. Unii din slujitori le-au legat fruntile cu stergare, iar altii i-au incalarat; i-au sprijinit din cite doua laturi si au purces toti cu mare harnicie catra cetate. Pe cale i-au intimpinat alti razasi, trimesi din Craciuna de catra pircalabul Ivan. Cu totii au facut alai izbindei.

Batrinul hultan de pustie, Ilia Alapin, si-a dat sufletul pe drum, calare, si asa mort l-au dus razasii pina in Cetatea Craciunei. Iar capitanul Grigorie si-a pastrat in el cunostinta acestei lumi, pina ce l-au descalecat in cerdacul pircalabiei, linga paraclis. Privea tinta inaintea lui, cu ochii infierbintati si nu putea rosti nici un cuvint.

I-au intins poclazi, pe urma l-au asezat cu fata in sus, pe dulama. Era o amiaza aurie si cintau cucosii pe parmaclicurile de la cerdacuri. Au venit la el parintele Nicodim si comisul. Au stat un timp asa, privindu-l de sus, in tacere. Pe urma lui Jder i s-a parut ca acei ochi fierbinte-atintiti il cheama.

S-a aplecat deasupra ranitului.

- Poftesti ceva, capitane Grigorie?

Capitanul Grigorie nu putea da raspuns. Ii era aproape ceasul alinarii. Linga fruntea lui legata cu stergar scortosat de singe, s-a aplecat si parintele Stratonic; s-a alaturat si fratele Gherasim.

Jder a intrebat iar:

- Poftesti sa-ti facem slujbele si pomenirile? Stratonic si-a plecat urechea cu luare-aminte:

- Nu raspunde.

- Cum sa inteleg, capitane Grigorie, ce dorinta ai

Capitanul Grigorie a ramas cu ochii atintiti si inghetati. Fratele Gherasim, slujitorul parintelui Nicodim, a oftat si a inginat cu lacrimi:

- Acuma acest om vede pe Dumnezeu.

CAPITOLUL XIII

AVEM HODINA VINTULUI SI TIHNA APELOR

Avem hodina vintului si tihna apelor.

Statornici intru nestatornicie,

Ne bucuram numai de moarte,

Caci atunci vedem fata lui Dumnezeu.

uvioase parinte Amfilohie, sa nu te tulburi mai mult decit se cuvine de intimplarea asta

- Ma tulbur, postelnice, deoarece pina acuma toate le-a facut bine acest Jder; a umblat cuviincios la Aton, a venit fara suparare de acolo; insa iata ca aicea s-a apucat sa atite pe ismailiteni. Dupa acel hart la Corbu, in vadul Siretului, incep si paginii a strica hotarul nostru. Primesc vesti din multe parti; are sa se scirbeasca maria sa.

Postelnicul Stefan s-a rasucit in jiltul sau, rizind:

- Iata, deci, ca Ionut Par-Negru face incepatura razboiului cu necredinciosii! Chiar daca n-as fi retor, cuvioase parinte Amfilohie, as putea sa-ti fac dovada ca asta e numai o parere si adevarul e altul.

- Dovedeste-mi si te-ascult bucuros; dar maria sa e iute la minie si nici n-are cind asculta.

- Pe maria sa imbuneaza-l cu darul pe care i l-a adus Jder.

- Acel dar e bun; totusi vederea lui Ciornohut si Mihu nu va insenina pe Voda; mai curind il va intuneca, rascolindu-i veninurile vechi.

- Intii de toate, pune in slujba didahia mea. Lucrarea acestui razboi e de mai nainte pornita de Mehmet-Sultan, prin vointa sa neinfrinata. Stiind ca asemenea razboi nu poate fi inlaturat, maria sa Voda Stefan isi pregateste apararea; de aceea ne si aflam in aceasta tabara. Cum ar putea fi retezat un cap infierbintat ca al lui Jder pentru jucaria lui de la apa Siretului, pe pricina ca el ar fi vinovat de razboiul Ismailiteanului? Cel ce se socoate trimes al lui Alah pe pamint (asculta si nu zimbi), cel ce se socoate domn al domnilor lumii, stapin al tidvelor omenesti, riga al rigilor, imparat de Apus si de Rasarit, clironom si sah-hanilor. Cel ce binevoieste a da tihna au razboi lumii mai poate avea oare oprire a biruintilor sale? La anul de la Hristos 1453 a detunat Constantinopole, cum stii; la 1459 a calcat in picioarele ostilor sale Grecia si Sirbia; dupa doi ani Trapezuntul, unde m-am aflat si eu cu kezarii Comneni; dupa un an, Lesbos; dupa alt an Tara Romaneasca si Bosnia; la un an dupa aceea, Caramania. La 1470 a fost stapin in ostrovul Negroponte; la 1472 a biruit pe Uzun, Sah al turcomanilor. Acum doi ani aparind scaunul lui Radu-Voda, ostile lui Mehmet-Sultan au suferit de la Stefan-Voda niste infringeri prea aspre; deci in ce chip ar primi stralucirea sa Mehmet-Sultan sa amine navala asupra Moldovei? Cum se stie, simtindu-se prea rusinat, chiar de asta-vara si-a miscat urdiile spre miazanoapte, catra acest cuib de Viespi ce se chiama Ac-Iflac. De trei luni asteptam si ti-a dat si comisul Jder instiintarea sa ca Soliman-Beg hadimbul a primit din partea lui Belzebut semnele puterii asupra tuturor ostilor ce s-au alcatuit pentru Moldova. Cum poate raminea Jder vinovat de acest razboi? Te poftesc, sfintite parinte Amfilohie, ingaduie-mi sa rid iar, ca sa mi se racoreasca rinza.

- Toate-s bune, postelnice, si le stim si noi: dar cum facem cind i-oi supune mariei sale vestile de care-ti vorbesc?

Postelnicul isi potoli risul si privi cu patrundere pe arhimandrit:

- Mi-e si mie drag comisul, ingina domnia sa atintind ginditor fereastra paraclisului; altora insa se pare ca le e si mai drag Eu zic sa-l pui pe Jder chiar acuma dinaintea mariei sale.

- Sfatul domniei tale mi se pare bun incuviinta parintele Amfilohie.

Batu de trei ori din palme si numaidecit se infatisa cuviosul Emilian, eclesiarhul.

- Ce face Voda?

- Luminatia sa a trimes la copiii de casa porunca sa-i aduca straiele.

- Atuncea e tocmai vremea potrivita. Sa-mi mai spui, parinte Emilian, ce face comisul.

- Comisul Jder, prea sfintite, doarme in chilie la mine. Domnia sa pe laita; slujitorul jos. Poti sa tai pe dinsii lemne. Socot c-au sa doarma pina la o amiaza.

- Ba sa nu mai doarma nici un pic, parinte Emilian. Scoala-l pe comis si spune-i asa ca sa fie aici intr-un patrar de oeas. Prinsii pe care i-a adus domnia sa asta-noapte i-ati coborit la loc bun?

- I-am coborit aicea dedesubt suspina cu privirile plecate parintele Emilian.

- Asa, urma arhimandritul; sa vie comisul numaidecit; dobinda pe care a adus-o s-o infatiseze dumnealui singur mariei sale.

Parintele eclesiarh a iesit de la chilia staretului-sau si s-a strecurat cu grabire pe dinaintea paraclisului, catra odaile din laturea palatului. In lumina posomorita de afara, vintul de miazanoapte purta virtejuri de ninsoare. Vremea se tinuse buna o saptamina incheiata; numai in acea noapte, pe la ceasul al patrulea, cind sosise Jder cu badita sau Nicodim, cu slujitorii domnesti si cu boierii prinsi, deodata se prefacuse vazduhul: schimbare a vremii dupa lumina lunii. Si-n doua ceasuri, pina la miezul noptii, cit a stat comisul cel tinar la ascultarea arhimandritului, ca sa-i spuie in pripa ce era mai de folos sa se stie, iarna a fost iarasi asupra taberei. Acuma viscolul ii spulbera barba parintelui eclesiarh si pulpanele straiului negru.

Cind a deschis usa chiliei si s-a uitat inlauntru, a vazut atintite asupra sa doua parechi de ochi: ai lui Jder de pe laita, de sub poclada, si ai tatarului de pe tarnita de jos, unde-si hodinea capul.

Comisul Jder a mormait:

-- Ce facem noi cu vremea asta? Maria sa nu mai iese in tabara calare, ca sa m-asez si eu la loc potrivit cu robii.

Spune-mi, parinte Eniilian, ce face fratele nostru. Vreau sa ma sfatuiesc si cu sfintia sa.

- Lasa asta, comise, l-a luat cu grabire eclesiarhul; fii harnic, ca sa te duci la alt sfat, unde te asteapta Voda.

- Cum ai spus?

- Am spus bine; scoala-te degraba, stropeste-ti obrazul cu apa si da fuga la sfintitul Amfilohie. Scoatem din tainiti pe boierii pe care i-ai adus si-i infatisezi domnia ta singur mariei sale.

Jder a sarit din locul sau.

- Te-ai dus, Botezatule, sa-l chemi si pe badita Nicoara? Te-ai intors? Mi-ai dat cu briciul pe obraz?

- Nu-i vreme, nu-i vreme de asta, se tinguia eclesiarhul. Abia ai vreme sa tragi straiul pe minici si sa te infatisezi la Domnie. Hai mai repede, cinstite comise. Parintele arhimandrit era suparat.

- Da' ce i s-a intimplat?

- Nu stiu; statea de vorba cu dumnealui postelnicul; dar dumnealui postelnicul ridea.

- Ei, atuncea numaidecit is si eu acolo, parinte Emilian, ca sa-i impac. Vir degetul in apa pe care mi-o aduce Botezatu, ca sa-mi luminez ochii; mai stau oleaca cu fruntea in viscol si-s racorit. Coborim douazeci si doua de trepte sub paraclis ca sa ne gasim marfa; ne suim iar douazeci si doua de trepete si sintem la usa parintelui arhimandrit. Botezatule, sa vestesti pe badita Nicodim; sa se afle si cuviosia sa numaidecit acolo.

Jder tragea pe el repezit straiele. Si-a asezat l-a cingatoare numai stiletul italienesc.

Parintele Amfilohie si postelnicul Stefan l-au vazut sosind c-o infatisare umilita si paroasa in sala de la camarile Domniei, cu boierii prinsi dupa el. Domniile lor Mihu si Agapie se aflau intr-o stare de decadere a trupurilor lor si de ofilire a obrajilor, totusi aveau cuviinta in felul cum umblau, fara graba si fara teama; nu mai purtau chimir, nu mai aveau arme - nu stiau in ce sa-si sprijine minile. Nu priveau nici in dreapta, nici in stinga; n-au vrut sa cunoasca pe sfintitul Amfilohie; se uitau numai inlauntrul lor, la ceasul negru de izbavire ce li se apropia. Buzele lor sopteau abia vazut si abia auzit rugaciunea catra Hristos Dumnezeu. Doi slujitori ii impingeau din cind in cind inainte, punindu-le strajile sabiilor intre umerii impovarati de truda si suferinta.

Pasii celor care intrau s-au auzit un timp pe pardoseala de lemn, apoi au contenit. Arhimandritul a facut un semn aprozilor de la usa iatacului domnesc, si acestia s-au grabit sa se intoarca in loc, patrunzind la maria sa. O clipa, cei dimprejurul robilor s-au privit in lumina zilei de iarna. La cele trei ferestre nalte se zbateau fulgii in roiuri neostenite. S-au mai simtit din urma pasi furisati. Intra, cel din urma si parintele Nicodim. Cu totii deci, impreuna cu eclesiarhul, se aftau sapte imprejurul boierilor robi.

Atuncea s-au dat in laturi canaturile usii si a intrat cu pas linistit maria sa Voda Stefan.

Dupa trei pasi de la prag, s-a oprit s-a indreptat asupra prinsilor o privire tare, de coloarea vremii de afara, in care nu se putea ceti nici blindeta, nici minie.

Acea privire a cercetat pe celelalte fiinti care erau de fata. Maria sa a vrut sa puie o intrebare, apoi a facut inca un pas spre comisul Jder, cunoscindu-l insfirsit. Se astepta sa vada in fata sa un ostean falnic, si vedea un biet schivnic. I-a zimbit; a primit si parintele Nicodim pina in inima sa acel zimbet.

- Domniile voastre sinteti? a rostit domol maria sa intorcindu-se spre robi. Ca intr-un fulger zimbetul i se stinsese.

Boierii n-au raspuns cu glas; si-au plecat numai fruntile.

- Dumnezeu binevoieste sa v-aduca la judetul meu, aici pe pamint, in aceasta viata a urmat maria sa; apoi s-a oprit o clipa. Domnul Dumnezeu binevoieste sa va aduca la judetul nostru, pentru gresale ce nu putem ierta. Domnia ta, jupine Agapie, te-ai aratat prietin al parintelui nostru maria sa Bogdan-Voda, si, impreuna cu altii, l-ai ademenit; intre petrecerile si danturile domniilor voastre, maria sa Bogdan-Voda si-a cunoscut pieirea. Pe cel care a fost cap rautatilor, unchiul nostru Petru Aron-Voda, l-am facut sa-si primeasca osinda. Nu cu bucurie ci cu intristare i-am dat-o, luindu-ne si noi canon de ispasire. Asijderea acuma cu mihnire te cunoastem, o, Agapie Ciornohut, in fata noastra; si-ti vei lua osinda cuvenita, ca sa ai parte de liniste pe ceea lume. Iar pe domnia ta, Mihu logofat, care ai uneltit vreme de douazeci de ani impotriva noastra cu neprietinii nostri, deasemenea te va judeca divanul boierilor nostri si-ti va hotari ispasire dupa fapta. Pina acuma am stat cu neliniste in locul unde ne-a pus imparatul nostru Hristos; de acuma, putem gasi fara frica pe parintele nostru Bogdan-Voievod, in viata cea fara de amurg

Ochii mariei sale s-au aprins de lacrimi. Cu acelasi posomorit amar, in care stateau cufundati fara incetare de cind fusesera prinsi, cei doi boieri s-au inchinat spre maria sa, apoi s-au supus in genunchi.

- Sa se faca rinduielile cuviincioase acestor boieri, a hotarit dupa aceea maria sa.; trupurile sa fie ingropate cu cinste in bisericile unde sint ctitori; si neamurile domniilor lor sa se infatiseze la mila noastra.

Sala a incremenit in tacere; numai vintul de iarna filfiia si zvonea afara. Maria sa a poruncit:

- Duceti-i.

- Cei doi slujitori cu sabii i-au rasucit pe robi catra alti slujitori care asteptau in tinda.

- Sa ramiie comisul Jder in fata noastra, a poruncit maria sa Stefan, cu glas schimbat, ca dupa o truda.

- Aicea sint, luminate Doamne, s-a intors Jder in loc, facind fata mariei sale.

- Vina dinaintea noastra, comise, si ne spune cit de lunga si de grea ti-a fost calatoria.

Jder a raspuns cu indrazneala, dar cu glasul lui dulce:

- Luminate stapine, mi-a fost buna calatoria. Am umblat si am vazut lucruri folositoare pe care, dupa cit m-a poruncit sfintitul Amfilohie, am sa le arat mariei, tale. Am umblat printre noroade si am fost si in pustie. Numai in pustie am suferit de foame, maria ta, de-a trebuit sa-mi maninc ceasornicul.

- Ce spui domnia ta, comise?

S-a amestecat numaidecit parintele Amfilohie, care statea la pinda linga maria sa:

- Luminate Doamne, comisul vorbeste de un cucas, pe care il purta pe cale, ca sa-l destepte in toate diminetile, cind se ingina ziua cu noaptea. Toate le-a facut, bune acest comis tinar, maria ta; l-am mustrat numai pentru prinderea acestor boieri in hotarul Tarii Romanesti, stirnind razboiul cu ismailitenii.

- Crezi, parinte Amfilohie, ca acest credincios al meu s-a facut vinovat de asta?

- Nu cred, slavite stapine, dar mustrare i-am facut.

- Atuncea se cuvine, parinte Amfilohie, sa facem noi buna cumpana acelei mustrari. Sa dea cuviosia ta instiintare marelui nostru logofat Toma sa porunceasca unui diac al sau sa scrie hrisov, danie de la Domnia noastra lui Onu Par-Negru, comis, un pamint al nostru Bolboceni, ce se afla in tinutul Neamtu intre Iezerul lui Modrea si Branistea Popii Nandu; sa-i fie ocina lui si urmasilor sai in veci, cu tot cu casa noastra de vinatoare ce se afla pe acea mosie.

La vorbele: «urmasii sai in veci», Jder a vazut dinaintea ochilor sai pe comisoaia Ilisafta incuviintind. Statea asa de uimit la aceste porunci, incit nici nu baga de sama semnele ce-i facea parintele arhimandrit, ca sa ingenuncheze si sa multameasca mariei sale. I-au dat numai lacrimile s-a sarutat dreapta pe care Voievodul i-o intindea cu bunavointa. Aceeasi mina l-a batut pe umar.

Tot in clipa aceea, maria sa a intrebat pe postelnic, care se apropiase cu doi pasi.

- Postelnice Stefane, vad scrisa pe obrazul domniei tale veste

-Veste buna, luminate stapine, s-a inchinat boierul muntean. Doamnele mele sint sanatoase.

Obrazul lui Voda s-a luminat deplin si s-a intors iar spre Jder si spre sfintitul Amfilohie.

- Parinte arhimandrit, sa mi-l aduci pe acest comis la sfatul nostru

- Voi fi urmator poruncii mariei tale, s-a inchinat arhimandritul.

Cind Voievodul a facut fata si ieromonahului Nicodim, mezinul s-a bucurat pentru badita sau.

- Cuvioase parinte, ce fac pircalabii nostri de la Craciuna?

- Fac bine, luminate stapine; isi tin ascutite sabiile.

- Da, da a inginat maria sa; caci s-apropie fiara care s-a aratat si in vedenia sfintului evanghelist. Stihurile acelea mi le-ai spus odata cuviosia ta la manastire la Neamtu.

A stat un timp cugetind, cu barbia rezemata in piept si cu sprincenele aplecate. Isi batea domol cu palma stinga paftalele de aur ale cingatorii.

- Parinte Amfilohie, a intrebat maria sa ridicind fruntea, care-i cea din urma veste despre solii venetieni?

- Luminate Doamne, solii au trecut vama Oituzului, precum luminatia ta cunosti, si se afla gazduiti la starostia Tirgului Ocnei. Asteapta sa-i ajunga din urma si solul sfintiei sale papa. Fiind acuma in munte vreme tare, solul sfintiei sale papa are sa mai intirzie la Gheorgheni, unde sta acuma. Dupa aceea, trece la Tirgul Ocnei. De-acolo tustrei dau la Bacau si-i primeste Alexandru-Voda. Mai fac o zi pina la Roman si acolo i-or astepta boierii pe care-i poruncesti luminatia ta, ca sa-i aduca aici la tabara.

- Atuncea, intr-o saptamina, sa-i astepte oamenii mei la Roman.

S-a uitat in juru-i; si-a oprit privirea asupra postelnicului, insa postelnicul si arhimandritul stiau ca porunca ce avea sa urmeze, si care privea pe postelnicul Stefan, era de mai nainte cugetata. Totusi Voda parea sa mai caute un adaos poruncii sale.

- Rog pe domnia sa postelnicul Stefan sa binevoiasca a fi la Roman intr-o saptamina, impreuna cu postelnicul nostru Iuga. Postelnicul Stefan are a fi limba noastra in fata acelor soli, caci italienii nu stiu moldoveneste.

- Stiu, insa nu bine, a zimbit postelnicul.

Asta era o gluma veche a lui cu maria sa; si maria sa a raspuns cu-n suris. Voda a urmat:

- Pe cine mai trimet cu cele doua steaguri de razasi? Cu cele doua steaguri de razasi poruncim sa se duca boierul nostru Onu Par-Negru.

A privit tinta la comis. Jder de data asta si-a pus genunchiul drept in pamint - caci si aceasta el n-o facea ca alti oameni, fiind stingaci.

- Luminate Doamne, a cutezat el sa se alinte, cum ies de sub porunca mariei tale, ma si duc la Botezatu, slujitorul meu, sa-mi deie jos salbatacia asta de barba. Si daca ingadui maria ta

Comisul Jder s-a oprit, caci ii facea semn parintele Amfilohie sa conteneasca asemenea indrazneala - inca nepomenita in fata maritului stapin.

- Ce este? Ce sa ingadui, comise Onu? Jder nu mai cuteza.

- Daca ai o dorinta, marturiseste-o, caci astazi e ziua ta, comise Onu.

Cu asa glas a rostit Voda aceste cuvinte, incit toti au inteles ca asupra acestui mezin al lui Manole Par-Negru sta mai mult decit mila mariei sale. Se aflau imprejurul Domnului numai putini credinciosi ai sai: arhimandritul, postelnicul si monahul de la Neamt. Avea drept si maria sa, intre putini, sa coboare o clipa din nourul in care il vedeau curtenii si noroadele.

- Marite stapine, si-a incilcit Jder vorbirea, acuma nu mai am glas, caci se uita suparat la mine parintele arhimandrit. Socoteam ca sa-mi dai maria ta acuma steagurile acelea de calarime pe mina, ca sa le iau din vreme la purtat si la invatat. Sa umble numai dupa semnele mele; sa suie in clipa un pripor, sa pogoare in clipa o ripa; sa descalice cu usurinta ca sa lupte pe jos, sa se incalareze tot asa de usor. Eu am invatat toate de la parintele meu comisul cel mare si de la badita Simion, si de la badita Nicoara care-i acuma parintele Nicodim. Mai cu sama domniile lor ar putea, impreuna cu un alt frate al nostru Cristea, sa deie invatatura tare de calarie razasimilor mariei tale. Caci oamenii de rind au invatat numai a sta pe cal; dar mestesugul adevarat nu-l cunosc. Sa le aratam noi, maria ta, asemenea mestesug; de asemenea mestesug s-au mirat si ismailitenii

- Ei, de ce te-ai oprit, comise Onu? Vorbeste

- Asta-i alta poveste, maria ta. Cind vei pofti maria ta, am s-o spun si pe asta.

- Bine. Iti poruncesc, comise Onu, sa iei in mina cele doua steaguri de razasi care se duc la Roman.

Glasul lui Voda se schimbase iar. Cind s-a ridicat Jder din genunchi, maria sa nu mai era de fata.

Comisul Onu Par-Negru - cum ii spusese maria sa si cum fusese scris in porunca ce iesise de la logofetie - a luat intr-adevar, chiar de a doua zi, in stapinire doua steaguri de razasi, de la Neamtu si Suceava. A dat deoparte caii slabi si oamenii ce i s-au parut becisnici. Pe cei ramasi i-a rinduit in stoluri de cite douazeci si i-a luat cu sine la purtat in niste locuri potrivite, dincolo de Rediurile lui Voda.

Noi razasii, mai ales noi razasii din Tara-de-Sus, sintem barbati care nu ne spariem cu usurinta de unii si de altii. Noua ne-au dat Domniile ocini si ne-au asezat spre golisti, ca sa facem tara si sa tinem rinduiala, asa ca noi de lunga vreme, din stramosi, cunoastem ce-i aceea siujba Domniei; si noi cu cloncanii cei mari boieresti n-avem nimica; dumnealor or fi avind slujbe, dar si noi sintem neamuri, adica tot boieri; si afara de Dumnezeu si de Voda, noi nu cunoastem: pe cineva mai mare.

Ei, iaca acuma am cunoscut. Nu pentru ca ni l-a trimes luminatia sa; daca ni-l trimete luminatia sa noi n-avem ce face si-l ascultam; nu pentru, ca ni l-a trimes luminatia sa, dar pentru ca acest comis Jder e vrednic barbat Domnia sa singur zice: «eu sint un razas si jumatate». Despre domnia sa umbla faima in tara de cite-a savirsit. S-a dus numai cu putin sprijin in raiana Brailei s-a luat de-acolo, de sub mina turcilor, doi boieri neprietini ai mariei sale, si i-a adus de grumaz in tabara si i-a lepadat la picioarele mariei sale. A mai facut si altele. A fost si la Sfintu Munte.

Pe acei doi boieri i-a taiat gidea alaltaieri Dupa aceea au venit neamurile si au ridicat trupurile, spalindu-le si asezindu-le cuviincios in racle. Le-au pus in biserica la Sfintu-Ion si preotii le-au cetit molitvele. Li s-a rinduit pomenire si praznice. Neamurile s-au dus sa ingenuncheze la maria sa; si maria sa le-a vorbit cu blindeta si cu parere de rau de pacatele acelor boieri. Iar de taiat, nu se putea sa nu-i taie.

Asa ca noi stam sub mina acestui comis Jder si domnia sa ne invata lucruri de-a mirare, care noua ne plac. Stiti s-apucati tarnita si sa va faceti vint de-a dreptul in tarnita fara a mai pune piciorul in scara? Asta o stiti cu totii. Dar sa sariti de ceea parte de tarnita nu stiti. Dar sa culegi de la pamint sulita in goana cea mare? Dar sa te culci in lungul spinarii calului, de la coama la coada? Dar sa te dai dupa tarnita si sa luneci sub pintecele calului si pe urma iar sa te nalti la loc? Dar sa sai pe cal din goana lui? Dar sa te cobori din goana? Toate acestea-s niste jucarii de oameni sprinteni, zice comisul; are sa ne invete domnia sa si altele, ca sa nu se mai afle pe lume calareti care sa ne steie impotriva. Un calaret n-are numai calul; are si sulita si arc, si sabie. Apoi trebuie sa cunoasca cind si cum sa lucreze cu toate acestea. Astfel il cunoastem noi pe comisul Onu mai mare si ne fudulim cu dinsul. Altora nu le-ajungi cu prajina la nas; domnia sa sta intre noi ca frate, si, cind ne intoarcem sara la gazde, gasim un polobocel de vin ca sa ne racorim. Zice domnia sa Onu: daca n-or bea razasii mei vinul, atuncea cine sa-l beie?

Sa stiti, zice comisul, ca ce s-aude cu turcii si cu Sultan Mehmet e adevarat. Cu ochii mei am vazut urdiile viind intr-acoace. Si Sultan Mehmet a dat porunca lui Soliman-Beg hadimbul. Si i-a spus asa: Bre Soliman-Beg, sa te duci sa bati si sa cuprinzi Tara Moldovei. Iar Soliman-Beg s-a asezat pe covor cu picioarele sub dinsul; i-au insirat slujitorii sai, la dreapta, iatagan si buzdugan; iar la stinga scut, arc si cucura. A poruncit si el: Sa vie ciorbagiii si sacagiii ienicerilor! Au venit mai-marii ienicerilor. Zice Soliman-Beg: Sa mergem sa batem Moldova! Ciorbagiii si sacagiii s-au inchinat si s-au dus la ieniceri: Voi ienicerilor, zic ei, sa mergem sa batem Moldova!

Pe cind se pregateau ei sa mearga inainte spre Tara Moldovei, iaca se scoala un popa de-al lor care se chiama imam si spune:

- Dar voi, bre, ati auzit de unul Stefan-Voda?

- N-am auzit.

- Dar de slujitorii in leafa ai lui Stefan-Voda auzit-ati?

- N-am auzit.

- Dar mai cu sama de razasii lui Stefan-Voda ati auzit?

- Ioc, bre imam, n am auzit nici de aceia

- Ei, apoi intii sa va duceti si sa-i cunoasteti pe aceia; si sa veniti pe urma la mine sa-mi spuneti daca mai puteti bate si cuprinde Tara Moldovei.

Vorbele acestea ale comisului nostru Onu sint mai mult decit un pahar de vin bun.

Intr-acele zile de inceput de noemvrie, vremea a fost schimbatoare o saptamina. Pe urma iar s-a limpezit cerul si statea soarele in senin ziua intreaga. Vreme racoroasa, cu inghet usor, cum e mai buna pentru calatori.

Postelnicul Stefan si comisul Onu Par-Negru s-au dus la Roman cu cele doua steaguri de razasi, ca sa primeasca pe solii papii si venetienilor. I-au primit la sfinta episcopie; si a stat inaintea domniilor lor, in odajdii, prea sfintitul vladica Tarasie. Dupa prea sfintitul Tarasie, au stat inaintea solilor dumnealor postelnicii Iuga si Stefan. Si postelnicul Stefan a rostit cuvint de bun-sosit din partea Domniei. Cind l-au auzit solii graind in limba lor, foarte s-au bucurat; s-au prins a sfatui cu domnia sa, aflindu-l din ce neam este si unde a stat la invatatura. Cunoscind toate, i s-au aratat indata prietini si le erau luminate fetele de bucurie.

Solii venetieni erau doi seniori mari, unul mai in virsta si unul mai tinar; cind isi dadeau la o parte mantiile, le straluceau straiele cu podoabe. Solul papii era un cleric cu barba carunta si strai cernit, calugar dupa rinduiala sfintului Dominic.

Dumnealui postelnicul Stefan Mester, cunoscator al italienilor, stia ca, dintre soli, cel cu infatisare mai umilita, adica parintele Geronimo dominicanul, are mai multa intelepciune si putere.

Ceilalti doi, patricieni ai Republicii ii lamurea domnia sa lui Jder - sint numai barbati cu infatisare falnica, carora sfatul cel tainic de zece al Venetiei nu le-a putut incredinta decit indatorirea de a duce o carte si citeva cuvinte alese, de indemn, lui Stefan-Voievod.

- Venetienii lucreaza prea ascuns in treburile lor politicesti. Indeamna pe altii la razboi si ei nu prea trag sabia. Caci rigii si imparatii au osti, iar venetienii au corabii de negot. Cu toate acestea mie imi plac acesti doi seniori; imi place cum se poarta, si ei vin cu dragoste catra Domnul nostru Stefan-Voda, despre care se vorbeste cu mare lauda in tara lor. Iar parintele Geronimo aduce cu sine mai mult folos, caci Sixt papa, luptator aprig impotriva lui Mehmet, ii da scrisoare de bani catra orice negutator mare papistas din lume, si imputernicire la crai si imparati pentru ajutor de osti. De aceea a venit mai tirziu, caci s-a oprit la Buda. Si inainte de a se duce la Matias-Crai, a fost si la Craiul Lehiei Cazimir. Bucuros sint ca mariei sale ii mai vine un rind de soli. Mai bucuros as fi sa stiu ca ies osti impotriva turcilor.

Cind domnii soli au iesit de le episcopie si s-au pregatit, cu slujitorii lor, sa incalece, au vazut stind ca un zid calarimea de razasi. Fara ca sa fi bagat cineva de sama semnul lui Jder, pe care numai razasii sai il stiau, acel zid s-a miscat si, dintr-un salt, calaretii au fost in tarniti. Praporele s-au inaltat si s-au inchinat lin spre soli, pe cind stolurile stateau iarasi ca de piatra.

Au intrebat venetienii cu mirare:

- Ce osteni sint acestia?

- Sono gli uomini di Suo Onore a raspuns postelnicul Stefan.

- Oamenii mariei sale? s-au mirat iar venetienii. As dori sa cunosc, a adaos unul, din ce tara i-a ales si i-a naimit maria sa.

- Sint oameni ai pamintului, a lamurit postelnicul. Pe linga curtea mariei sale, pe care aveti s-o vedeti, cu multe mii de slujitori in leafa, se adaoga de buna-voie si acesti oameni de tara.

Italienii ascultau cu luare-aminte - caci aceasta era treaba lor - observind miscarea si rinduiala fara cusur a calaretilor. Erau oameni imbracati cu siac sur, in cap cu cusme brumarii de oaie. Purtau sabie si sulita. N-aveau za de sirma, ci numai gaitane de par la coapse, la piept si umeri. - E calarime usoara, dupa rinduiala veche a schitilor, despre care vorbeste si Herodot isi facea socoteala parintele dominican Geronimo della Rovere, nepotul papii Sixt. Acestia au biruit pe Darie, Riga persienilor.

- Cine-i calauzeste? intreba cuviosia sa pe postelnicul Stefan.

- E un senior tinar, cu numele Jder, cuvioase parinte Geronimo.

- A mi se pare ca am auzit ceva in legatura cu numele ce rostesti domnia ta.

- Se poate.

- Daca nu ma insel, la masa inaltimii sale Voievodului Alexandru, la Bacau, s-au aflat boieri care au vorbit cu caldura inaltimii sale despre felul cum s-a inceput razboiul cu necredinciosii, la sfirsitul lunii octomvrie, acum trei saptamini. Acest Jder ar fi calcat hotarul si a atacat pe necredinciosi, prinzind doi nobili, inamici vechi ai mariei sale.

- Asa doresc sa fie soarta tuturor dusmanilor lui Voda, a suspinat postelnicul; caci maria sa nu lupta pentru dobinda, ci pentru credinta.

- Deci acesta este? Si a facut el singur asemenea isprava?

- Mai mult sau mai putin singur. Te incredintez, cuvioase parinte, ca acest tinar are minte cit si vitejie.

- Oricum, am inteles ca trupa ce avea era mica fata de dusmanii pe care i-a infruntat.

- Poate sa fi fost asa. Spunea ceva, cumva, despre asta, inaltimea sa Voievodul Alexandru?

- Nu spunea; am vazut pe fata sa putina ceata - ti-o spun numai domniei tale - deci fapta m-a interesat tocmai prin asta si am pastrat-o in amintire. Am inteles ca Voievodul Alexandru ar fi fiind un tinar print doritor sa iasa la ispravi si izbinzi, asa ca sa se povesteasca despre inaltimea sa ceea ce auzea povestindu-se despre altul. Mi-a placut insufletirea aceasta si am laudat-o catra seniorii venetieni.

Postelnicul a incuviintat:

- E adevarat ca se gaseste la Voievodul Alexandru dorinta aceasta.

- Numai dorinta?

- Deocamdata atit, parinte Geronimo; cind va fi in virsta parintelui sau va savirsi poate si Voievodul cel tinar macar unele din cele pe care stapinul nostru le savirseste asa cum se vede.

- Am auzit si despre alte lucruri ciudate ispiti cu voce blinda parintele Geronimo pe postelnic.

- Cuvioase parinte, raspunse grabit boierul muntean; nobilii din tara asta nu-si prea stapinesc limbile. E bine sa nu crezi nimic din ce-ai auzit.

- Asa am sa fac, postelnice. Observ ca nu ti-s prea dragi boierii moldoveni.

- Unii imi sint dragi; altii nu. Daca i-as judeca dupa felul cum poarta si minuiesc sabia, s-ar cuveni sa-mi placa toti; dar eu ii judec dupa lipsa de statornicie, dupa dusmania cu care privesc pe straini, dupa trufia lor; dupa dorinta necurmata de a trage de limba pe oaspeti, ca sa afle toate cite sint pe pamint.

Dominicanul zimbi, privind tinta pe postelnic.

- Deci nu-ti place, postelnice, dorinta asta a unora de a afla?

- Nu-mi place la semenii mei; o gasesc fireasca la parintele Geronimo della Rovere.

Calugarul se veseli o clipa; isi conteni intrebarile si incepu a fi cu luare-aminte la privelistile ce se desfasurau in juru-i, in soarele luminos al amiezii. De la plecarea din Roman nu intilnisera pe cale nici o fiinta omeneasca. Tropotul monoton al escortei si intinderile goale se prelungira indelunga-vreme.

Intr-un tirziu iar se intoarse, c-o infatisare de prietinie, catra postelnic.

- E frumoasa tara asta, grai el; nu inteleg de ce-mi apare asa de trista.

-E frumoasa, caci e lucrarea minilor lui Dumnezeu, raspunse postelnicul Stefan; insa oamenii care o locuiesc n-au avut cind aseza pe ea semnele bucuriei. I-au inecat necontenite valuri in veac. I-au lovit si i-au stropsit hoardele mongolilor: N-au putut agonisi nimic statornic. Locuintile nu si le-au putut dura decit din lemn si glod; multi au urmat pilda fiarelor, care se ascund in pamint, in fiecare dimineata acest popor a multamit Domnului Dumnezeu nu atit pentru pine, caci asta are cu imbielsugare, cit pentru viata, care-i ca floarea din ripa Nistrului: o arde vintul stepei. Pe cind ei multameau, dimineata, pentru lumina ce le-o ingaduie Dumnezeu, adesea hoardele se si invirtejeau catra hotarul lor. Se invilvorau zarile de pirjol si acesti paminteni nu puteau haladui decit in codru si in munte. Numai in partea asta de lume mesterii lemnari s-au indemnat a pune doua protapuri la car, unul in fata, altul indarat: ca sa-si poata oamenii schimba calea cu usurinta in strimtori, aducind numai boii din partea cealalta in partea de dincoace. Mestesug de razboi n-au avut, caci n-au rivnit la bunurile altora; au deprins numai sa se apere ca de furtuni, pojar si inecuri. De la aceste stihii au invatat sa se miste: repede lovesc; cu repejune se retrag.

Dupa harturi se intorc sa-si caute mortii, ca sa le dea, in pamint hodina poruncita de datina. Pe urma nu uita pomenirile, sapind fintini pentru drumetii insetati si facind praznic din holda fiecarui an; astfel un rind de oameni se leaga de alt rind de oameni, asteptind in viitorime un veac de pace pentru copiii stranepotilor lor. Aceasta lume nelinistita incearca Voievodul s-o aseze in hotarele ei; unui asemenea loc al negurii vrea sa-i dea maria sa lumina. Cea dintii putere ce aseaza din stinca sint sfintele lacasuri inchinate lui Dumnezeu Hristos. A doua putere ce vrea sa aseze maria sa e dintr-un material mai tare decit piatra: e rinduiala sufleteasca sub lumina credintii. De aceea acuma tara se ridica impotriva valului ismailitenilor.

Calugarul dominican asculta, privind ginditor zarea satelor si cumpenele fintinilor ici-colo, in sesuri. Departe umbla o turma de oi pe malul unei ape, printre dumbravi pustii si ogoare acoperite de zapezi noua.

- Sfintul nostru parinte papa, vorbi dominicanul, a mai avut soli care au ajuns in aceste parti de lume. Nu stiu daca au cunoscut pe Voievodul Stefan. Unii poate l-au cunoscut, altii au adus stiri despre maria sa de la curtile regilor nostri binecredinciosi care sint vecini Moldovei. M-am invrednicit si eu a cunoaste aceste fete auguste. De la nobilii maghiari si lesi am ascultat cele mai frumoase vorbe cu putinta despre Riga Matias si Cazimir-Crai. Asteptam si de la domnia ta o apologie intr-aceeasi masura a acestui Voievod; iar domnia ta nu-mi dai decit lamuriri istorice. E un om simplu? E un barbat cultivat? E un aventurier inspirat? Ce este?

- E un print adevarat, cuvioase parinte, iesit din suferinta lumii de aici.

Dominicanul intoarse o privire cercetatoare, asteptind. Postelnicul muntean avu un suris rautacios.

- Statele din Apus, zise el, se bucura de huzur, au mostenit cetati si bunuri si pina la ele n-ajung loviturile hoardelor - pentru ca stau aicea asemenea voievozi putin cunoscuti, cum este Domnul meu. Au mai fost si altii: Castriotul si Iancu de la Hunedoara, carora le-au venit in ajutor vorbele diplomatilor sfintului scaun ori ai maritei Republici venetiene. Sa nu va suparati daca socot ca soliile de astazi au acelasi scop. Totusi Domnul meu are nevoie nu de vorbe si epistole.

- Iubite domnule postelnic, se amesteca in vorbire unul dintre venetieni, care ascultase cu luare-aminte pina atunci; te rog staruitor sa binevoiesti a-ti schimba parerea in privinta noastra.

- Mi-o schimb cu placere, domnilor mei, daca imprejurarile si faptele imi ingaduie.

- Te incredintez ca sintem gata sa tragem si noi spada pentru Hristos.

Postelnicul avu iar zimbetul lui strimb.

- Stralucite seniore, se inclina el catra venetian, imi ingadui sa atrag luarea-aminte a domniei tale asupra ostenilor liberi care ne intovarasesc si asupra comisului Onu Par Negru care-i calauzeste. Va poftesc sa credeti ca sabiile lor sint bune si ascutite. Voievodul nostru are si castele, dupa putinta vistieriei sale. Dar n-as cuteza sa spun ca toate aceste sabii, adaugind si pe ale domniilor voastre, fac un sfert din numarul ostenilor lui Antihrist. Vine asupra Moldovei o ostire pe care Ismailiteanul o socoteste nebiruita.

Calugarul dominican suspina:

- Cele trei sferturi care lipsesc vor fi implinite de ocrotirea lui Dumnezeu.

- Amin, se inchinara seniorii venetieni. Postelnicul ii privi pe rind in tacere si nu rosti nici un cuvint de raspuns.

Solul de la Rim paru a-si scutura fruntea ca de o umbra si se intoarse iar catra postelnic, cerindu-i cu ochii ingaduinta sa-si urmeze amindoi sfatul inceput.

- Sint doritor, incepu iar el cu voie-buna, sa ascult toate laudele ce se pot aduce printului domniei tale.

- Unii printi si regi au nevoie de laude, zimbi postelnicul Stefan, dupa cum are nevoie de laude un vin indoielnic. Vinul de pret mare m-am obisnuit a-l bea in tacere. Il veti cunoaste si domniile voastre in acelasi chip..

- Vorba asta imi place, incuviinta dominicanul. Sint de parerea domniei tale in ce priveste vinul. Ma indoiesc ca oamenii pot ajunge la asemenea desavirsire. As dori sa aflu unde si-a deprins stiinta diplomatica si mestesugul armelor Voievodul domniei tale.

- Pe cit inteleg, cuvioase parinte se ascuti iar postelnicul Stefan, stirile ce aveti de la curtile crailor despre Stefan-Voda il socotesc inrudit pe maria sa cu ursii si cu bourii mai mult decit cu doctorii filosofiei. Vei avea placerea, parinte, sa cunosti ca maria sa a baut apa intelepciunii din aceeasi fintina rasariteana din care s-a adapat Apusul. In tinereta sa, Stefan-Voda, a stat la invatatura intre monahi si dascali ai Bizantului.

- Voi avea deci placerea sa ma inteleg cu maria sa in limba elina?

- Vei avea placerea asta, cuvioase parinte, si placerea va fi si de partea Domnului meu. Socot ca te vei indemna deasemenea, cuvioase parinte, sa cunosti si bisericile pe care le-a inaltat, maria sa lui Hristos. Ca sa le ridice maria sa a adus mesteri din tara Italiei. Zugravii i-a chemat din Rasarit. Insa si unora si altora maria sa le este calauz, cerindu-le sa-si supuie mestesugul lor gusturilor si gindurilor mariei sale.

- Atunci cheia sufletului sau e cu totul alta decit ne-am putut-o inchipui.

- Daca nu e suparare, e cu totul alta.

- Ma bucur nespus, aflind asta.

- Bucura-te, parinte, si-ti spune bucuria si-n limba latina; maria sa te va intelege deasemeni.

- Ma aflu plin de uimire, marturisi, miscat, parintele dominican. Dupa ce m-am mirat de asta, imi dai voie, cinstite postelnice, ca sa ma mai mir de alta si sa ma intreb: Cum poate si cu ce poate sta asemenea Domn intr-un razboi ca cel ce se pregateste si-n razboaie ca cele pe care le-a avut?

In ce priveste oamenii, cuvioase parinte Geronimo, Domnul s-a ingrijit ca sa aiba pe unii ca cei pe care i-ai vazut.

- Am vazut pe acesti calareti din cartea lui Herodot.

- Mai vechi, cuvioase parinte Geronimo. Si legati de acest pamint in care dorm parintii lor din milenii. Veniturile trebuitoare ostilor curg in vistieria mariei sale de la vamile drumurilor de negot. De cind Ismailiteanul a taiat calea marii din mijloc prietinilor nostri venetieni, s-au intocmit cai de negot continentale. Iar drumul catra Cafa si catra aromatele rasaritene trece prin Moldova. Este o vorba in tara asta:

Decit domniile,

Mai grase-s negutatoriile

Venitul acestor vami maria sa Stefan il jertfeste lui Hristos. Dupa ce a apucat domnia, ani si ani s-a pregatit pentru acest sfirsit.

- Dupa cit am aflat, postelnice, si domnia ta ai avut a suferi de iesirea acestui print in arena. Caci domnia ta ai fost nobil al lui Basarab.

- Am fost boier al lui Radu-Voda Basarab; dar inima mea era alaturi cu luptatorul pentru credinta. Am sfatuit pe Basarab-Voda sa se intoarca de catra ismailiteni; maria sa nu m-a inteles si a cazut intre necredinciosi. Destinul meu este sa cad intre ostasii crestini.

- Deci te indoiesti de biruinta printului Moldovei?

- Poate se indoieste si maria sa, dar nu pregeta nici o clipa. Sa nu zimbesti, parinte Geronimo, cind iti voi spune ca sintem aici in slujba sfinta

Dominicanul a intors spre boierul muntean ochi care straluceau de lacrimi.

Urcau in acel ceas al sfatului lor o colina deasupra vaii Siretului. Departate intinderi se vedeau in soarele amiezii catra sate, care nu se deosebeau decit prin stilpi luminosi de fum de privelistile inconjuratoare. In fund erau paduri; in alt fund, codri; mai in fund, un munte mare, cu pisc de omat trandafiriu.

Cit au stat in popas, au avut aceasta priveliste mareata a Ceahlaului in urma lor. Dupa aceea au coborit pe o colina domoala intr-o vale ascunsa. La un corn de dumbrava au iesit de pe o poteca nevazuta doi calareti, cu dulame si cusme la fel ca ale razasilor lui Jder. Si-au impins caii catra comis, i s-au inchinat si i-au spus citeva cuvinte, apoi s-au desfacut de pilc si s-au dus inainte catra alte dumbravi, pe alte poteci tainuite Comisul Onu a venit spre postelnic.

- Cinstite postelnice, a zis el, trebuie sa grabim; maria sa ne asteapta inainte de asfintitul soarelui.

- Bine, sa silim caii, s-a invoit postelnicul Stefan. Sa stii, comise Onu, ca acesti boieri venetici si acest popa rimlean se tin pe cai tot asa de bine ca si razasii domniei tale.

- Asta n-oi crede-o, cinstite postelnice, se fuduli Jder.

- Ba s-o crezi, comise Onu. Si ce alta ti-au mai spus acei doi calareti?

- Mi-au mai spus ca unii braileni s-au aratat in preajma Cetatii Craciuna. Ma gindesc ca mai degraba m-as afla acolo decit cu acesti papistasi.

- Totusi, daca maria sa ne-a trimes sa-i aducem, sa stii ca maria sa isi are ale sale socoteli. Nici noi, nici acesti straini nu le cunoastem; dar voia mariei sale trebuie s-o implinim. Sa stii, comise Onu, ca veacul sau nu-l pretuieste indeajuns pe maria sa. Si mai afla ca mi s-a aratat vedenie de izbinda la asfintit, cind s-au dat la o parte piclele Ceahlaului. Toata partea asta de tara a vazut minunea; unii vor fi inteles si s-au veselit.

Jder a parut ca se infricoseaza la inceput de aceste vorbe. Dupa asta i s-au luminat privirile, si indata buna-vestirea postelnicului Stefan a trecut intre razasi. Cind si-au pus caii la umblet, grabind mersul solilor la Domnie, ceva din bucuria fetelor lor a parut a se rasfringe si asupra privelistii. Cuviosul parinte Geronimo della Rovere a vazut deodata o turma mare de oi poposita in vale, cu tot tarhatul coborit de pe asini. Iesise hora in marginea satului, ca sa fie pastorilor petrecere. Bacii cei batrini cu saricile mitoase pina la pamint stateau rezemati in bite privind tineretul. Doi dintre ciobanii tineri isi lepadasera mitele grele la pamint si pasisera catra feciorii din partea locului. Erau doi juni inalti si mladiosi. Dadusera drumul de sub caciuli pletelor. Cit sint in slujba oilor dadea lamurire italienilor postelnicul Stefan - acesti pacurari isi tin parul sub cusma. La sarbatori ale tineretii, cum e hora de azi, isi lasa valurile de par sa le bata salele, pina la chimir. Unul avea plete balai, altul negre-corb. Avintul cu care jucau impreuna cu feciorii satului dantul voinicesc, la sunetul cimpoaielor, avea ceva inaripat si salbatic in acelasi timp. Tara parea dintrodata vesela si fericita parintelui Geronimo.

Insa asta nu-i decit o inselare, isi talmaci postelnicul gindul sau. Adevarat este ca hora nu imbatrineste si nu se intristeaza niciodata; dar in dosul bucuriilor celor mai aprige sta la pinda aceeasi grija crincena de care vorbeste un poet vechi.

- Intr-adevar, privelistea nu mi se mai pare vesela, marturisi, cu ochii umbriti, parintele dominican.

Cind au trecut in cealalta parte a satului, printre casute albe si uiliti inguste, au vazut alt popor adunat la o inmormintare, linga bisericuta de lemn. Batea un clopot sfios, risipindu-si sunetele spre paduricea de stejari de-aproape, si mortul, in sicriu deschis, era purtat intr-un car cu boi porumbi, intovarasit de neamuri: barbatii cu capetele goale, muierile cu broboade cernite. Preotul, in odajdii, calauzea alaiul; doua batrine desfasurau din cind in cind poduri de pinza, ca sa poata trece calatorul spre vesnicie, in lumea umbrelor. Alte babe bocitoare, cintau cu jale dupa sicriu. Pilcul de razasi al lui Jder s-a oprit, salutind cuviincios pe necunoscutul care se ducea spre o lume mai fericita. Totusi bocitoarele jeleau mihnirea neamurilor.

Cu fruntea descoperita, parintele dominican privea si asculta cu incremenire.

- Am vedenia unui rit pe care il credeam scufundat, a zis cuviosia sa catra postelnic. Credeam ca asemenea voceratrice n-au mai ramas decit in muntii salbatici ai Sardiniei.

- Se afla si la noi, la Vaslui, pe tarimul celalalt, a zimbit strimb catra dominican dumnealui postelnicul.

CAPITOLUL XIV

IN CARE SE ARATA CE SPUN SOLII, IAR LA URMA NE INTILNIM CU HRANA-BEG

a 22 a lunii noemvrie, parintele dominican Geronimo della Rovere dadea papii Sixt cea dintii instiintare despre solia sa la curtea Voievodului Stefan.

«Aceasta curte, sfinte parinte si stapine, scria dominicanul in cartea sa, se afla improvizata intr-un tirg primitiv cu numele Vaslui. Orasul de scaun al Domnului e in miazanoaptea tarii, la Suceava. Acolo isi tine Doamna si averile, intr-o cetate intarita ca si cetatile noastre, cu garnizoana buna. Insa prevazind de mai multa vreme razboiul cu Sultanul Mehmet, Voievodul si-a intocmit tabara aici intr-o regiune aleasa cu ingrijire, unde conditiile naturale ii dau putinta de buna aparare fata de orice invazie. Dupa asta am cunoscut ca acest print are, intre alte insusiri, o chibzuinta strategica putin obisnuita fruntilor incoronate. Un prietin al meu de aici, barbat intru totul deosebit si cultivat la scolile venetienilor, pe care il voi numi signor postelnic, imi spunea intr-o sara, cu privire la coroanele Regilor, ca ele sint trebuitoare ca sa puie stralucire materiala acolo unde s-ar cuveni sa fie stralucirea spiritului.

N-as putea sustine ca Voievodul Moldovei nu mi s-a aratat si mie, in primul ceas, intru toata maretia unei curti orientale, caci asa cere rinduiala cind vin solii. Se afla investmintat in strai bizantin de brocart si aur si spatarul sau, jupin Mihail Vrinceanu, ii purta cununa, buzduganul si spada, iar in jurul sau toti boierii se insirau in haine grele si lungi. Obiceiul acesta l-au primit moldovenii de la curtile principilor bulgari si sirbi, odata cu limba slava a cultului lor si a cancelariei; si unii si altii incearca a imita Bizantul; dar sub ceremonial am cunoscut un barbat asupra caruia Domnul Dumnezeu a binevoit a-si cobori harul.

Se aflau in fata palatului putine trupe, cu zale si suliti. Insa in toata imprejurimea observam tabara mare de corturi si baratci de lemn c-o rinduiala stricta. Signor Onu, comandantul cortegiului nostru alcatuit din oameni ai tarii, a oprit printr-un semn al minii coloana, si atunci toata razasimea - cum se spune acestei calarimi - si-a descoperit capetele si, printr-un singur gest, oamenii au pus cusmele intre urechile cailor.

- Sa traiesti, maria ta, am adus solia, a zis singur Onu.

Dupa cit am inteles de la signor postelnic, aceste vorbe nu erau in protocol; totusi Voievodul a zimbit si i-a placut tinuta oamenilor sai. Atunci razasii s-au desfacut in dreapta si-n stinga, deschizind trecere; Domnul a facut doi pasi impotriva noastra; noi am descalecat si ne-am dus cu graba spre el inchinindu-ne. Cind ne-am ridicat fruntea, am bagat de sama ca Voievodul ne cerceteaza cu luare-aminte. N-as intelege de ce privirea mariei sale s-a atintit asupra mea indelung. M-am simtit tulburat si miscat.

- Bine-ati venit, domnilor, la curtea noastra si in tara parintilor mei a zis maria sa.

Signor postelnic ma prevenise ca Domnul vorbeste italiana. Totusi surprinderea nu mi-a fost mai mica decit placerea, in acelasi timp cautam un anumit sens cuvintelor: "in tara parintilor mei'

Cata sa marturisesc, sfinte parinte si stapine, ca de mai multe ori, in acest loc unde am ajuns, am avut indemn launtric a ma socoti intr-o regiune misterioasa si intre oameni pe care inca nu-i pot descifra. Religia acestor tinuturi e greceasca, totusi datinile ce observ au in ele ceva cu totul particular. Limba ce se vorbeste obisnuit in popor ori intre nobili e alta decit arhaica slavona a cancelariei, asa cum la noi, in Apus, limba vulgului e una si vechea noastra latina alta. Fara sa vreau am bagat de sama unele ecouri asemanatoare intre muzica limbii de aici si dialectele italiene. Am auzit deslusit chiar vocabule sarde si spaniole. Multe alte lucruri misterioase m-au tulburat in felul de a fi al oamenilor, in chipul cum privesc ei moartea si viata. Ma aflam departe, la hotarul lumii barbarilor, si totusi nu ma simteam strain. E fara indoiala o iluzie, datorita inclinarii mele catra poezie; totusi trebuie s-o marturisesc parintelui si domnului meu.

Dupa ce ne-am spus numele si calitatile, Voievodul s-a inchinat spre noi cu voie-buna si ne-a spus:

- Domnilor, binevoiti a ingadui sa taca pustile si pivele ce trebuiau sa sune in onoarea domniilor voastre. Mai potrivit e sa pastram pulberea pentru alt scop. Va rog sa ma urmati in casa lui Hristos, ca sa ne inchinam lui si sa-l rugam sa dea buna lumina sfatului nostru.

L-am urmat in tacere, in paraclisul curtii domnesti. Acolo au slujit trei preoti intru lauda lui Dumnezeu Hristos. Dupa ce-am iesit de-acolo, Domnul ne-a indemnat sa trecem in camerele pregatite pentru noi; slujitorii nostri ne-au adus sacii de piele cu lucrurile si ne-am schimbat hainele de drum. Nu mult dupa asta aprozii ne-au poftit la cina. Nu m-au interesat mincarile, cit oamenii. Si in afara de cei pe care-i stiam, am cunoscut la masa domneasca pe un cleric cu infatisare ascetica de care m-am legat numaidecit. Duhul sau nu e nelinistit si caustic ca al domnului postelnic, ci pasnic si blind, insa cu destula ascutime. Are numele Amfilohie arhimandrit; pare sfatuitor de orice clipa si secretar intim al Voievodului. In stinga il aveam pe cuviosia sa; in fata pe Domn. In urechea mea stinga a patruns destula dulceata de vorbe in limba zeilor Olimpului; iar in fata aveam figura energica si luminata a Voievodului. Catra sfirsitul cinei, cind paharnicul sau i-a infatisat cupa de vin cu toate formele consacrate, gustind din ea si apoi inghenunchind si prezentindu-i-o, am ascultat si din gura mariei sale citeva cuvinte pe care nu ma obisnuisem a le auzi la curtile altor printi. A inchinat cupa in cinstea stapinilor nostri. A adaogit:

- Cinstiti oaspeti, banuiesc ca printii care v-au trimes la mine ca sa cunoasteti ce fac si ce pregatesc au o indoiala in privinta acestui razboi. Eu socotesc ca puterea lui Sultan Mehmet e mare, insa n-o cred nebiruita. N-as fi in stare singur s-o infring si nadajduiesc in ajutorul Domnului Hristos. Potrivit ar fi, pe linga ajutorul lui Dumnezeu, sa am si ajutorul fratilor mei crestini. Sa ne inarmam pe dinlauntru cu credinta tare, dar pe dinafara sa nu uitam a pune zale si a tinea in mina sabie ascutita. Inainte de acest razboi am cautat sa asez de partea mea si alte imprejurari: de aceea am inarmat cu osteni buni cetatile marii si am impins pe ismailiteni din Tara Romaneasca peste Dunare. Socotinta mea este ca Mehmet-Sultan e bine sa ramiie dincolo de fluviu. Si mai bine decit atit este sa nu poata intra in cetatile Moldovei: atunci caderii noastre ar urma caderea neopriti de nimic a fratilor nostri care stapinesc pe lesi si unguri. Ori stapinii domniilor voastre, ori fratii nostri craii ar putea spune, daca inca n-au spus, si mi se pare ca au spus, ca ajutorul ce cred eu folositor pentru crestinatatea intreaga ar fi in rindul intii folositor intereselor mele si de aceea il cer. Iar eu am sa raspund in putine cuvinte. Cunoscind bine puterea lui Mehmet-Sultan, m-as putea alcatui lesne cu inaltimea sa, ca sa-mi fie mie bine si sa aiba aceasta tara tihna. Daca pun eu la pamint sabia, maria sa Mehmet se imblinzeste indata. Dar eu nu pun la pamint sabia, eu sint ostean al credintii mele, si razboiul ce pregatesc e un razboi pentru suflet, dupa cuvintul sfint ca omul nu se hraneste numai cu pine.

Taina acestor marturisiri s-o cunoasca Dumnezeu; eu am primit lovitura lor pina in fundul sufletului; am cuprins mina parintelui arhimandrit Amfilohie si am strins-o. M-am cufundat dupa aceea in sine-mi, am inchis o clipa ochii si m-am rugat pentru izbinda Voievodului.

Se aflau la cina domneasca cei mai multi dintre nobilii mariei sale, unii ocirmuitori de tinuturi, altii implinind anume slujbe la curte, dupa rinduiala imparatiei ruinate a Rasaritului. Mai erau, in afara de acestia, si altii, stapinitori bogati de paminturi, care aduceau Domniei contingentele lor de oaste. Ii observam si, in acelasi timp, ceream lamuriri parintelui arhimandrit. Infatisarea lor barboasa si violenta imi ingaduise de la cea dintii privire sa-i asez in categoria anumita a oamenilor necultivati care dau fiintii lor cu imbielsugare din seul si laptele pamintului. In ce priveste preocuparile spirituale, fara indoiala ca intre ei si supusii lor nu e mare deosebire. Cu toata cultura de care se bucura patria noastra, avem si noi destui de-acestia. Inainte de a veni Stefan-Voda-la cirma Moldovei, toti acesti boieri nu se indeletniceau decit cu intrigile politice si imparecherile in jurul pretendentilor la tron. Tara n-are un statut anumit al succesiunii voievozilor. Nu se cere Domnului decit sa fie din stirpea stapinitorilor vechi si legitimi; nobilii au datoria sa aleaga pe cel mai vrednic. Cum s-a indeplinit aceasta sfinta dorinta a intemeietorilor, care au tinut sa aseze ca lege suverana a domniei virtutea, isi va putea da sama sfintul meu parinte si stapin cind ii voi spune ca Voievodul Stefan a apucat dreptul sau de mostenire dupa ce, un sfert de veac, tara a fost framintata de lupte launtrice, tradari, omoruri intre frati si neamuri. Insusi parintele sau Bogdan-Voda fusese taiat de un frate in aceste amestecuri. Dumnezeu a trimes tarii la timp pe barbatul dorit de morti si asteptat de vii. Bratul mariei sale a lovit, a stapinit si a calauzit. Ma intrebam in acea ora, cind ii priveam pe toti, batrini si tineri, prin ce mestesug iscusit izbindise Voievodul Stefan sa faca a fermenta in asemenea amfore primitive vinul nou al unui ideal? Simteam in cei mai multi o comunicare calda cu printul lor si o iluminare sufleteasca, si socoteam asta inca una din tainele pe care le intilnesc la fiecare pas in acest colt de pamint.

Parintele Amfilohie arhimandritul, cercetator mai rece al oamenilor de care ma interesam, imi dadea a intelege ca s-ar putea talmaci asemenea prefacere nu numai printr-o inriurire mistica, ci mai ales prin puterea Voievodului de a-si impune autoritatea. Cum judetul sau e totdeauna drept si neinduplecat, maria sa ar socoti ca pacatuieste fata de Dumnezeu daca nu l-ar sprijini cu sabia. De la inceput Domnul Moldovei a adus in jurul sau osteni buni pe care a stiut sa-i aleaga si sa si-i faca devotati. Cu o curte care numara zece ori douasprezece mii de sabii, daca ai insusirile necesare stapinitorilor, poti pune rinduiala acolo unde a fost anarhie.

Insa nu e numai asta, a adaos zimbind parintele arhimandrit; cred si eu, cum cred toti moldovenii, ca Domnul Dumnezeu a ales si a trimes la vreme Domn acestui pamint, in acest veac de restriste.

Rog pe sfintul meu parinte si stapin sa binevoiasca a nu zimbi de toate aceste reflectii ale mele, facute intr-o atmosfera de furtuna apropiata. Sa binevoiasca parintele si stapinul meu sa astepte cele nouazeci si noua de zile de care vorbesc astrologii naivi de aici si, daca Ismailiteanul va fi infrint, stapinul si parintele meu sa-mi dea dreptate.

Marturisesc ca si eu cred in izbinda ca si toti cei din jurul meu. E destul si asta pentru a intelege in parte puterea acestui om de la marginea lumii.»

Cam in aceeasi vreme indrepta o carte de taina unul din solii venetieni, signor Giuseppe Vanini, varului si ocrotitorului sau gran signor Andrea Vanini. Membru in consiliul de zece al Republicii.

«Prea stralucite domn si iubite vere, scria signor Giuseppe, niciodata nu mi-as fi inchipuit ca de la somptuosul nostru San-Marc, si de la Palazzo Dogale si de la Garfa si Osteria Nera, si de la palatele noastre de marmora in afara si aur inauntru, voi ajunge intr-un loc de pedeapsa ca acesta intru care ma aflu. De aici de la Vaslui, pina la Pontul Euxin nu-i departe. Acolo a suferit Ovidiu; aicea sufar eu. N-am gasit nimic din obiceiurile noastre, din mincarurile noastre, din petrecerile noastre. Doamnele frumoase cu care sintem prietini au ramas la Venetia; aicea asteptam sa ne covirseasca in curind armiile nenumarate ale necredinciosilor. Cine poate fi atit de lipsit de logica incit sa-si inchipuie ca Voievodul Stefan, cu mijloacele lui destul de sarace, ar putea savirsi mai mult decit Venetia si decit regi mari impotriva Paginului?

Trebuie sa recunosc Voievodului multe insusiri; e un print adevarat si m-am bucurat de bunavointa mariei sale; mi-a pus intrebari in limba noastra si a parut atins de complimentele ce i-am facut; are oaste in leafa dintre cele mai bine intocmite; are in sprijinul sau si pe autohtoni, ceea ce mi s-a parut interesant; are incredere in sprijinul divin si-i dau dreptate sa creada ca-l va avea, desi e schismatic: nu vad insa cum toate acestea la un loc, adaogind si indemnurile noastre cele mai energice, ar putea opri valul care inainteaza. Se spune ca Soliman-Beg a si atacat hotarul Moldovei.

Marturisesc ca in minuni nu cred. Asa ca nu astept decit intoarcerea mea la Venetia, unde am lasat toate cele iubite si placute Vei deschide ochii cu uimire cind iti voi face cunoscut ca aici e iarna de patru saptamini. Unele zile sint frumoase, de si reci, soarele straluceste in cer senin peste cimpii si colibe, alte zile umplute de ceata imi inchid si modesta priveliste a sus-ziselor cimpii si colibe. Muzici si baluri n-avem; carti si sah nu joaca nimeni; nu-mi ramine decit o singura indeletnicire: marturisesc ca e placuta si am la ea buni tovarasi. Ca sa beau vinul foarte bun al tarii, am nevoie numai de cupa; tovarasii pe care intimplarea mi-i pune la indamina ma inteleg fara cuvinte. Gestul bratului drept e singura noastra elocventa. Am auzit ca si maria sa Voievodul iubeste asemenea indeletnicire, insa pina acuma n-am avut onoarea sa-i fiu adversar. Ai fi spunind unii si altii ca maria sa, de cind se afla cu ostile in aceasta tabara, duce viata aspra, ajuneaza des si inlatura intrucitva de la mesele sale imbielsugarea acestui rod dumnezeiesc. Maria sa gusta numai o data din cupa; dupa aceea se intoarce la grijile, poruncile, cercetarile sale, c-o staruinta pe care o admir, insa o socot o zadarnicie a zadarniciilor. Bineinteles nu spun asta in gura mare, dar o cred desavirsit inlauntrul meu.

Iata care-i parerea curenta a unora dintre boierii moldoveni. Mi-a impartasit-o singurul barbat cultivat din tara - afara de Voievod, in fata caruia sint obligat sa ma inchin dupa protocol si sa accept ca are toate insusirile printilor. Acest singur barbat cultivat din tara se numeste. Postelnicul Stefan Mester. Nu-ti voi face portretul sau fizic; sa stii ca nu e un Adonis; dar spiritul lui imi place.

- Turcii, argumenteaza domnia sa pentru altii, sint pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacatele noastre. Fiind de la Dumnezeu pedeapsa, nu se cuvine sa ne impotrivim, ci cata sa ne supunem lor.

E o logica neinduplecata pe care, dealtminteri, o cunoaste si Mehmet-Sultan. Sprijinind-o c-un pahar de vin vechi, domnia sa postelnicul Stefan ii indoieste valoarea.

De la domnia sa am cunoscut si niste versuri celebre in Orient, ale unui poet mahomedan cu numele Hafiz. Mi le-a rostit chiar in limba originala. I-am facut observarea ca nu inteleg nimic si domnia sa mi le-a talmacit. Iata-le:

Betia e maica stricaciunilor,

Dar aceasta maica a stricaciunilor

Are sarutare mai dulce decit o fecioara.

Dupa ce am descoperit ca orientalii au poeti asa de intelepti, m-am putut incredinta cu ochii mei ca moldovenii au prea frumoase muieri. Intr-o calatorie pe care am facut-o la Suceava, ca sa vedem cetatea de scaun, am cunoscut pe o doamna care are numele neobisnuit de Candachia si o frumuseta cu mult mai putin obisnuita decit numele. E vrednica de penelul pictorilor nostri, nu ca sa infatiseze madone, ci o Salomee prezentind lui Herod capul sfintului Ioan Botezatorul. Pentru o sarutare a ei mi-as da si eu capatina de si ma numesc Giuseppe.

Se spune ca tinarul mostenitor al tronului Moldovei, Alexandru-Voievod, care se afla in clipa aceea la Cetatea Sucevii, venit pentru noi solii din porunca parintelui sau, ar fi fost cuprins de o patima subita pentru aceasta frumoasa doamna Candachia. Urmarea a fost, ca la orice curte de print, ca sotul, domnia sa boierul Cristea Par-Negru, a fost poftit la Alexandru-Voda, ca sa se bucure de cuvintele amicale si pretuirea neasteptata a tinarului sau print. Alexandru-Voda i-a si spus ca-l va cere parintelui sau pentru curtea sa particulara, pe care o tine la Bacau, catra hotarul Tarii Unguresti. Signor Cristea Par-Negru, tinar nobil plin de vanitate, nu mai cunoaste margini mindriei sale pentru asemenea alegere. Doamna Candachia mi s-a parut cu mult mai putin incintata. Cu spaima am aflat ca practica virtutea si iubeste cu adevarat pe sotul sau. Iata unde a trebuit sa vin ca sa descopar indeplinite poruncile ce se dau femeii in textele sfintei noastre religii crestine.

Iti voi mai spune in putine cuvinte ca ne-am infatisat Doamnei Voievodului Stefan, principesa din neamul imparatesc al Comnenilor. Mi s-a parut palida si infricosata de evenimente. Gurile rele spun, si agentii nostri n-au intirziat sa-mi comunice, ca mihnirea imparatesei Maria s-ar fi datorind mai cu sama unei tinere domnite, fiica a lui Radu Basarab. Voievodul cazut al Tarii Romanesti. Aceasta tinara roaba n-are ochi decit pentru Domnul si stapinul care a cucerit-o: ceea ce ar arata ca printii si printesele de aici sint oameni, ca pretutindeni pe lumea aceasta.

Mai folositoare mi-a fost la Suceava cunostinta unui oarecare stolnic Gavriluta, boier si el al lui Basarab ca si amicul meu postelnicul si oplosit aici cu jupineasa lui. Alta frumuseta, ceva mai imbielsugata decit a jupinesei Candachia. Nu inteleg cum pot ajunge pina aici barbati cu sotiile lor, pe cind eu ma aflu singur si vaduvit de toate, imi vine a crede ca cei care ajung aici cu sotiile lor tind a deveni binefacatori ai celor singuri, cum sint eu.

Doamna aceasta, cu numele Dafina, e foarte sprincenata si m-a privit indelung cu ochii ei negri. Am aflat ca n-ar fi admiratoarea sotului sau, ceea ce m-a bucurat; si al doilea zimbet al sau l-am primit pina in fundul fiintii mele. Cea din urma anecdota a iubirilor acestei doamne mi-a fost comunicata tot de domnia sa postelnicul.

Se zice ca sotul a intrat in camera sotiei tocmai cind prietinul pasea peste fereastra. Cine-i acel prietin, Gavriluta stolnicul n-a putut sti. S-a intors cu gesturi semnificative catra frumoasa jupineasa Dafina, cerind lamurire. Dar frumoasa jupineasa cazuse pe sapte si se facea moarta pe pardoseala camerei. Iubind-o profund, dupa duhul sau simplu, stolnicul Gavriluta a socotit-o pierduta pentru totdeauna si a inceput a plinge si a se tingui. Dupa un patrar de ora jupineasa Dafina n-a mai putut suferi lacrimile lui care-i patau obrazul sulemenit si a deschis un ochi. El se opreste din plins si intreaba grabit, ca sa n-o vada murind iar:

- Ce s-a intimplat? Spune, sufletul meu, ce este?

- Era sa mor de spaima ta suspina ea.

- Si acuma te simtesti mai bine?

- Nu stiu, dragul meu sot; tot ma simtesc infricosata; m-as face bine si as invia deplin daca mi-ai jura ceva

- Jur! Jur! se leaga numaidecit Gavriluta.

- Atunci jura, iubitul meu sot, ca n-ai vazut nimic.

- Amin! se grabeste sa incheie Gavriluta drama. Si jupineasa Dafina a inviat cu desavirsire.

Am binecuvintat aceasta inviere. O socotesc preludiu la mingiierea unui biet nobil venetian in exil.»

Aceluiasi mare domn si membru in consiliul secret de zece, i-a adresat carte si al doilea sol venetian, signor Guido Solari.

«Nobilului meu protector, stralucitul domn Andrea Vanini, cele mai respectuoase si recunoscatoare salutari trimete Guido Solari, sol in Moldova. Si sa stii, nobilul meu domn si protector, ca am ajuns cu bine la aceasta curte departata si asteptam aici razboiul cu necredinciosul Is-mailitean.

Despre lucrurile cele mai de capetenie fara indoiala a scris inaltimii tale sotul meu de solie prea onoratul domn Giuseppe, ca unul ce se afla mai virstnic decit mine, mai cu experienta si mai cunoscator al lumii. Asa ca eu n-as cuteza sa atac ca domnia sa problemele de strategie si diplomatie. Am socotit insa ca ar putea interesa pe inaltimea voastra unele imprejurari si fapte de la aceasta curte care mie mi s-au infatisat intr-o lumina deosebita. Intre cele vazute, pe mine m-au interesat mai ales trupele de nobilime mica rurala a tarii, carora aici li se spune razasi. Intiia oara i-am vazut pe razasi la Roman; si un prietin al meu de aici, barbat in virsta si instruit la noi la Venetia, ne-a informat ca acele contingente remarcabile prin infatisarea si tinuta lor servesc pe Voievod fara simbrie. Sint oamenii mariei sale, spunea acest prietin de care vorbesc, domnul postelnic Stefan Mester, var al lui Basarab-Voda, fost principe al Tarii Romanesti. Cum destinatia mea, din mila marilor domni care ma ocrotesc, este sa servesc Venetia cu sabia, fie la hotarele noastre continentale, fie in ostroavele pe care le avem in stapinire, am fost cu luare-aminte fata de trupele Voievodului Moldovei. Am vazut zece pina la douasprezece mii de curteni in leafa, trupe de mina intiia, cu armura usoara, cu care maria sa Stefan a facut acum trei ani razboiul cu Basarab-Voda. De fapt razboiul a fost cu ismailitenii, sub mina carora domnea Basarab-Voda. Insusi Basarab avea oaste putina; iar razboiul a fost purtat mai cu sama de necredinciosi, cu osti din cetatile Dunarii. In acel razboi lefegiii lui Stefan-Voda si boierii Moldovei cu oamenii lor au dovedit vitejie si disciplina. De atuncea maria sa Voievodul a intarit si mai mult disciplina si mestesugul trupelor sale, tinindu-le mai ales in tabara de aici. Pe o inaltime ce se chiama Cetatuia, maria sa are si artilerie destul de buna, care aicea se chiama "pusti''. Unele pusti usoare pot fi trase cu usurinta de doua parechi de boi; insa altele care se chiama "pive', turnate in bronz, sint foarte grele si stau pe carute mari cu roate joase, si trebuiesc douazeci si treizeci de parechi de boi ca sa le miste. Se zice ca turcii aduc pive de acestea si mai mari decit ale Voievodului. Nu stiu cum le vor purta pe drumurile tarii, caci aceste drumuri pur si simplu nu exista: asa incit aud ca, pe linga saizeci de boi de fiecare piva, mai au si cite cincizeci ori saizeci robi crestini, care le imping si le salta in locuri grele.

Pe linga pusti si curteni, Voievodul mai are si contingente auxiliare: unele care se chiama "gloate' - adica miseii de rind care vin cu arme primitive si care se dovedesc infricosatori cind dusmanul e biruit; altele care servesc in schimbul unor foloase, privilegii si mosii, si care nu primesc de la Voievod nici solda, nici hrana. Acestia sint razasii, care m-au interesat pe mine.

Cu sprijinul prietinului nostru, domnul postelnic Stefan Mester, am intrat in legatura cu unul din cei care ii conduc. E un boier tinar cu numele Onu Par-Negru, prea devotat stapinului sau. Se afla aici si alti tineri devotati mariei sale; insa domnul Onu Par-Negru e un june care adaoga devotamentului o valoare personala putin obisnuita.

Mi s-a dat invoirea sa comunic cu domnia sa si sa-l intovarasesc in unele expeditii. Signor Stefan Mester vine si domnia sa cu mine, ca sa-mi fie interpret: si astfel am ajuns sa inteleg pina la un punct sufletul acestor osteni care, lucru curios pentru noi, servesc fara simbrie. Pare ca se gasesc si in alte tari asemenea participari ale autohtonilor; totdeauna insa asemenea participari se afla legate mai mult de interese venale. Particularitatea oamenilor acestora de aici e ca ei socotesc razboiul cu Paginul ca o afacere personala, si nu vad atit dobinda dupa biruinta pe cit datoria sacra, pe care o vor depune in cumpana Domnului luminii, la judecata ultima.

Signor Giuseppe mi-a facut o mustrare amicala pentru amestecul meu intre razasi. Cum ismailitenii au inceput a intepa cu trupele lor de prada hotarul Moldovei, razasii se pregatesc sa intre si ei in actiune, cu porunca si invoirea Voievodului Tin sa fiu si eu de fata la ce se petrece; signor Giuseppe intelege sa fac asta pe raspunderea mea proprie. Cu toata nemultamirea, ce-i pot produce, ma duc pe raspunderea mea, ca sa nu se spuie cindva ca Venetia n-a dat sprijin cu sabia in acest razboi cu necredinciosii.»

La inceputul lunii dechemvrie, domnia sa comisul Manole Par-Negru se afla iesit la oaste cu feciorii sai. Numai jupin Damian lipsea, fiind negutator in tara straina. Parintele ieromonah Nicodim isi lasase iar singuratatea de la Neamtu si tinuse sa stea alaturi de tatal si fratii sai dupa trup. Indraznise a incinge si sabie, fara a lepada crucea de chiparos in care se afla daltuit chipul lui Hristos si pe care o purta la piept, pe straiul monahicesc de dedesubt. Iar pe deasupra purta dulama de ostean dupa cuviinta.

Uneori steagurile de razasi se aflau bulucite toate in preajma Domniei, si atuncea stateau la porunca lui jupin Manole, comisul cel mare, pentru rinduiala invataturilor de razboi. Citeodata unele steaguri se desfaceau intr-o parte spre Tara-de-Jos, altele prin cotiturile muntilor in hotarul tinutului Putnei; dar aveau unele de altele stire si se raspundeau cu batrinul Manole Par-Negru.

In ajunul Sfintei Nasteri, Soliman-Beg hadimbul, aflindu-se la Cetatea Brailei, a slobozit porunca navrapilor sa sparga hotarul inspre Craciuna. Cind i-a venit stire ca hotarirea s-a implinit, a purces si el cu grosul ostilor ca sa intre in valea Siretului si de-acolo, tinind laturile cit spre munte, cit spre ses, sa impinga inspre miazanoapte orice i-ar sta in cale, pina ce va gasi grosul ostilor lui Stefan-Voda.

Inainte de a calca Focsanii, hadimbul si-a oprit tabara in popas de o zi. Ulemalele au strigat asupra urdiei lauda lui Mahomet proroc si crainicii au adaogit porunca marelui Sultan.

- Poruncit este lui Soliman-Beg de catra Domnul si Imparatul lumii Mehmet, sa va duca asupra beiului de la Ac-Iflac, sa-i gasiti ostile, sa-i sfarmati ostile si Soliman-Beg sa apuce de barba pe beiul de la Ac-Iflac si sa-l tiriie la picioarele Imparatului lumii Mehmet-Sultan.

Jder, cu patru steaguri de cite cinci sute de razasi, se afla in laturea Cetatii Craciuna sub munte. Si astepta acolo vesti de la comisul cel batrin, care se tinea dincolo de Trotus cu celelalte douasprezece steaguri, grosul razasimii ce avea sub mina sa. Era sara de iarna cu molosag si picla. Sub bradet, roatele de razasi aprinsesera focuri.

Lui Jder si sotilor sai, obraze subtiri, Gheorghe Tataru le asternuse cetina groasa in preajma flacarilor. Obrazele subtiri erau talianul Guido si domnia sa postelnicul Stefan Mester.

Venetianul isi lepadase straiele lui scumpe cu inflorituri de matasa si pusese pe el siac si dulama de ostean, in cap caciula. In aceasta parte de lume, il incredintase postelnicul Stefan, iarna si nu gustul oamenilor hotaraste straiul. Deci signor Guido se simtea foarte bine in preajma unui pojar cladit din trunchiuri intregi si socotea caldura aceea care-i intra in toate madularile drept cel mai mare bun al vietii. Insa razasii cit si comisul lor cel tinar Onu aveau alta socotinta si tineau sa intrebuinteze focul si pentru alte nevoi ale trupului. Inaintea lui Signor Guido Solari aparuse un hartan de berbece strapuns de o tigla de lemn si acel hartan fusese asa potrivit in preajma jarului, incit nu mai putea iesi din cimpul de cercetare al oaspetelui venetian. Gheorghe Tataru dintr-o parte, un razas din alta parte incepura a-l stropi cu salamura si atunci o mireasma placuta de friptura dadu instiintare venetianului ca sint pe lumea asta si alte placeri decit un pat de cetina in preajma focului. Indata ce hartanul a inceput a se rumeni, Gheorghe Botezatu gasi in desagii lui o plosca cu vinars de afine.

- Asemenea lucruri usureaza suferintele razboiului, a zimbit jupin Stefan Mester

- Pina acum n-am a ma plinge de nimic, a dat raspuns signor Guido.

- Nadajduiesc ca nu vei avea a te plinge nici de acuma inainte, domnul meu, a urmat a grai postelnicul, de si de ieri ostile ismailitenilor au patruns dincoace de hotar.

- Stiu asta; mi-au lamurit razasii cu semne, si mi-a confirmat si signor Onu cu alte semne insotite de vorbe.

- Insa comisul Onu nu ti-a putut talmaci discursul crainicilor.

- Despre ce-i vorba? se amesteca Jder.

- Despre ce-au spus crainicii urdiei.

- Atuncea lamureste-i talianului asa, ca maria sa Stefan-Voda are barbieri iscusiti si nu poarta barba.

- Ce zice comisul, signor postelnic? Si de ce rizi domnia ta?

Postelnicul Stefan Mester a dat lamuririle trebuitoare si italianul s-a simtit indemnat sa se veseleasca zgomotos. Jder si-a adunat luarea-aminte asupra fripturii si a scos la lumina un cutit potrivit pentru imprejurare. Domnul Guido Solari ii admirase stiletul, insa, pentru a scoate felii din-tr-un hartan de berbece, e mai bun un cutit lat si bine ascutit pe piatra, faurit dintr-o bucata de fier vechi de un mester oaches al razasilor, care-si poarta cu el in desagi mangalul, ciocanele si foiul.

- Dupa ce mi-am indestulat trupul, a grait intr-un tirziu venetianul, urmeaza sa-mi hranesc si curiozitatea. Sint doritor sa aflu, signor postelnic, in ce chip isi fac aprovizionarile razasii domniilor voastre. Desagii pe care-i poarta nu sint nici prea mari, nici prea pintecosi; totusi la popasuri ii vad ca scot din ei tot ce le trebuie. Nici nu i-am observat ca ar fi facind razboi impotriva localnicilor ca sa-si adune hrana, cum e in obiceiul ostilor de la noi. Atunci cum fac?

- Fac bine, signor Guido; nu se duc razasii dupa merinde, ci vin merindele dupa razasi. N-as putea afirma ca tara asta e bogata, insa are cu indestulare de toate. Dar iata ca, mini, toti cei care se afla in calea ostilor pagine nu vor mai avea nimic. Isi incarca in cara atit cit pot; isi parasesc satele si se trag sub munte, ori subt adapostul padurilor. Umblind si noi in aceasta regiune de invazie, pamintenii ne pun la indamina o parte cel putin din ce nu pot lua cu ei: vite, brinza si pita. Apa buna o gasim la fintini pe care le cunoastem numai noi; celelalte, ramase in fiinta, au fost otravite cu maselarita si cucuta. In poieni departate, aflam vite care pasc slobod. La vaduri de mori, stim unde sa aflam malaiul. Daca se suie citiva oameni in munte, dau peste pastori, care ne daruiesc burdufuri de brinza. Toata tara ia astfel parte la razboi in toate formele. Vrei sa ma intrebi cum se platesc toate? Multamim pentru apa cinstitilor intemeietori ai fintinilor, inchinind un strop pentru sufletele mortilor, carora aceste fintini au fost consacrate. Deasemenea acelorasi suflete ale mortilor sint jertfite toate celelalte provizii ce gasim, ori daruri ce ne vin. Dupa cum ai bagat de sama si domnia ta, ne ies intru intimpinare oameni, mai ales femei, care aduc blide cu mincare ostenilor mariei sale.

- Am vazut asta. Dar credeam ca se platesc.

- Asemenea lucruri nu se platesc, signor Guido, si au in ochii celor ce le daruiesc un pret cu mult mai inalt. Acesti oameni nu sint departe de noi, dar stau foarte departe de dusmani, caci drumurile cotite si tainitile codrilor numai lor si noua ne sint cunoscute. Dupa ce se vor potoli sfaturile de la focuri si se va face liniste imprejurul nostru, la anumit ceas al noptii, daca asculti cu luare-aminte, ai s-auzi in departare cucosi cintind. Acolo de unde vin aceste semnale, se afla popositi bejanari cu putinul ce au incarcat de la vetrele parasite. Sint multumiti ca si-au scapat sufletele si asteapta sa treaca vijelia cum asteapta sa treaca iarna si sa revie o primavara noua. De-asemeni. Nu vor trece doua ceasuri de la inserat si ai sa vezi singur cum vin la comisul Onu paminteni care, din buna-voia lor, au bagat de seama popasul ostilor lui Soliman si locurile unde se tin stolurile de prada ale navrapilor. Instiinteaza pe slujitorii mariei sale, ca sa le inlesneasca razboiul.

Venetianul asculta cu luare-aminte asemenea lamuriri si privea in juru-i asteptind intimplari cu totul deosebite, in masura acestor oameni necunoscuti inca lumii civilizate. Razasii se asezau la hodina pe cetini. La fiecare foc raminea straja, ca sa tie flacarile necontenit vii. Padurea si-a cistigat incet-incet tacerea si, cind miscarile s-au imputinat cu totul, s-a auzit fiorul vintului in virfurile bradetului. Din alta poiana, de la conovetele cailor, tresareau din cind in cind vuietele inabusite pe care le faceau animalele scuturindu-se. Si acolo razasii tineau din loc in loc vetre de foc.

La al treilea ceas al noptii s-a auzit undeva, spre strajile de la margine, latraturi. Nu mult dupa asta razasii de veghe au adus doi oameni straini cu cojocele, glugi si toiege. Purtau plete sub caciuli mari. Un dulau alb ciobanesc venea dupa ei.

- Spun ca vor sa vorbeasca cu comisul nostru, a grait unul dintre razasi catra Botezatu.

Jder s-a ridicat numaidecit din culcus s-a venit linga flacari. A cercetat fara cuvinte pe cei doi ciobani. Cind s-a asezat el, s-au lasat si ei pe vine, cu cinele alb intre dinsii.

- De unde sinteti?

- De la Casin, cinstite comise, a raspuns cel mai batrin. Oile noastre au trecut inainte acu o saptamina cu mari greutati, fiind o vreme ca asta. Dar ce sa facem? Ne plecam la voia lui Dumnezeu. Socoate baciul nostru cel batrin Andonie, care a implinit optzeci de ani la Sfintii-Arhangheli, cum ca n-a mai fost asemenea iarna grabita de cind tine el minte. Si in loc sa se-ntareasca, e tot mai moale si mai-mai sa dea in ploaie. Apoi, zice el, ca asta ar fi de la Dumnezeu, pentru pagini, ca sa umble greu si sa se inglodeze.

- Fiti cu bagare de sama, feciori, ne porunceste el, ramineti citiva in urma si priveghiati cum umbla navrapii; dati-ne de stire noua ca sa stim ce poteci sa apucam in munte, unde numai capra neagra umbla; c-apoi si de asta ii vreme de moina, ca sa putem noi haladui la loc tare; nu uitati cumva sa instiintati si pe ostenii mariei sale, ca sa stie ostenii mariei sale ce au de facut. Am stat noi, comise, in locuri pe care le cunoastem, unde am varat cu oile noastre; bune locuri si rau ne pare ca le lasam. Si ieri am vazut pe navrapi venind. Umblau unii ca copoii amirosind vintul; iar bulucurile si-au incurat dintrodata caii in zvoana si-au palit in sat la Motoceni. S-au suparat ca n-au gasit tipenie de om s-au dat foc Motocenilor. Pe urma au descalicat intr-o braniste s-au facut prinzarea. Noi ne uitam de pe un runc si vedeam toate. Au incalicat iar si au tinut numai o fuga pina la Voineasa. Au gasit s-acolo gol. N-au mai dat foc s-am inteles ca au de gind sa faca la Voineasa popas. Am stat noi pe-o jidovina la marginea padurii, sa vedem daca se duc ori intr-adevar ramin pe loc. Si-au adapat caii in Trotus, si au stat pe loc. Au baut si navrapii tot din Trotus, caci din fintini au inteles ca nu-i sanatos sa beie. Apoi si-au asezat straji si s-au linistit. Noi, la asfintitul soarelui, am purces intr-acoace. Am dat pe la moara lui Costita si pe la mitocul lui Belciug. Acolo am aflat incotro puteti fi domniile voastre. La Mohoritii de sub padure. Oamenii ne-au spus anume ca ati fi fiind aicea la Cornu-Pietrii, sub Dealul Cucului. Sa fii sanatos, cinstite comise, domnia ta vei face cum vei crede de cuviinta. Am aflat cum ca i-ai mai palit o data pe navrapi la Domnesti.

- Intr-adevar, raspunse comisul, dar nu le-am putut pricinui multa stricaciune.

- Apoi a da Dumnezeu si i-i pali acuma mai bine.

Comisul Onu a tacut: oamenii au oftat si au ramas privind flacarile albastre ale jarului.

Ciobanul cel batrin s-a ridicat, si dupa el si cel tinar. Cinele insa a ramas tupilat pe pintece, cu botul pe labe.

- Apoi noi ne-om duce, a grait cel mai virstnic. Jder l-a oprit numai cu privirea ochilor.

- Cum il chiama pe dulau? A intrebat el.

- Boltu, cinstite comise.

- Bun; faceti si dumneavoastra ca Boltu, care intelege ca mai are de asteptat. Dar dumnitale cum iti zice?

- Mie imi zice Pintilie, cinstite comise.

- Si istuilalt mai tinar?

- Acestuia tot Pintilie ii spune: mi-i nepot.

- Sinteti cumva flaminzi?

- Nu; am mincat pe drum, venind intr-acoace.

- A calari stiti?

- Stim, cinstite comise.

- Drumul il cunoasteti bine, noaptea?

- Pot umbla pina la Voineasa cu ochii inchisi, cinstite comise..

- Alta treaba n-aveti? De hodinit nu poftiti a va hodini?

- Cinstite comise, nu ne socoti vicleni, raspunse Pintilie cel virstnic, ridicindu-se iar. Crestini sintem s-un suflet avem, si de el dam sama cind vine vremea. Nu ne trebuie mincare, nu ne trebuie hodina. Daca incalicam, sintem la Voineasa inainte de miezul noptii.

- Stai linistit linga Boltu, cumetre Pintilie, porunci Jder, cu glas potolit.

Intoarse fruntea spre Gheorghe Tataru:

- Botezatule, du-te si-mi ada aici pe capitanii de steaguri.

Gheorghe Botezatu se departa

- Cumetre Pintilie, o treaba ca asta se face cu socoteala, vorbi el iar, c-un glas mai moale decit cel de pina atunci. Eu nu cunosc bine satul acela Voineasa despre care imi vorbesti domnia ta. Spune-mi cum e asezarea, unde-i biserica, unde-i ripa piraului.

- Toate le stii, cinstite comise, caci ai trecut alaltaieri pe-acolo.

Jder incepu a ride. Dar indaratul risului care ii sfeclea la lumina jarului, cugetul sau lucra cu inviersunare.

Cind s-au infatisat la ascultare capitanii de steaguri, signor Guido s-a sprijinit intr-un cot, ascultind fara a pricepe, dar intelegind totusi ca razasimea din jurul lui se pregateste de plecare. Intr-adevar, oamenii de la vetre se sculau in capul oaselor si intindeau capetele inspre partea unde comisul isi intocmea rinduielile sale de razboi. Toata miscarea celor doua mii de calareti s-a facut cu liniste si fara graba.

Postelnicul Stefan Mester a poruncit si domnia sa lui Gore Doda sa-i gateasca cele de cuviinta si mai ales sa-i inchinge strins calul.

- Avem vreme destula, nu va pripiti ii indemna pe toti comisul Onu, c-un glas lenes. Dar toata lumea incet-incet se infiora de graba.

Jder pofti in sfirsit la sfat pe jupinul postelnic.

- Cinstite jupine, vorbi el cu grija, eu n-as vrea sa intru intr-o capcana si intr-o primejdie la vreme de noapte. Asa ca socotinta mea este sa reped chiar acum pe loc vestire la Ionesti, unde sta parintele meu cu putere mai multa. Sa se gaseasca degraba razasii care imi trebuiesc, care sa umble fara oprire si fara inconjur drept in locul unde-i tabara comisului celui mare, sa-i spuie de la mine numai doua vorbe. S-apoi ne luam si noi domol si cu fereala si ne ducem sa ne atinem in preajma Voinesei. Nu-i graba, si am eu o socoteala. Cred ca la revarsarea zilei ploua; dumneata ce zici, cumetre Pintilie?

- Cinstite comise, dupa cit arata nourii si molosagul, si fiind si piscatul luminii, socotinta mea ar fi ca in zori-de-ziua ploua.

- Insa poate nu ploua, cumetre Pintilie.

- Si asta se poate, cinstite comise. Bine-i si daca ploua si daca nu ploua, numai sa-i apucam in somn.

- Dulce-i somnul in zori, pe vreme de ploaie, cumetre Pintilie. Eu as pofti pe capitanii nostri sa-si ridice oamenii in scari si sa mergem cu priveghere pina sub padurile de catra Voineasa. Umblam calari o vreme si dupa asta poposim; apoi ne ducem caii de capestre; si dupa asta lasam si caii in sama unora dintre calareti. Cind lasam caii, dau eu porunca de ce este de savirsit. Sa vie acuma imprejurul meu cei sase calareti pe care mi i-au ales capitanii, si sa afle de la domnia mea acesti sase calareti ca trebuie sa treaca inainte cu repeziciunea cea mai mare, dau prin vad, suie celalalt mal al Trotusului la Ionesti si-i spun parintelui meu Manole Par-Negru sa-si atie steagurile catra Motoceni si in jos de Motoceni. Noi avem sa-i abatem intr-acolo oile la strunga.

Signor Guido a bagat de sama ca glasul comisului Onu se schimba.

- Avem sa-i abatem intr-acolo, daca ne sta intr-ajutor Dumnezeu. Si mai cu sama daca fiecare om isi tine bine sabia in mina, si daca din fiecare roata se duc doi oameni la o casa, fara amestec de la unii la altii, si stau roatele in preajma. Si daca toti tac pina ce s-a auzi cornul meu. Iar daca nu s-a face asa, cu strasnica luare-aminte, apoi mai bine sa ma pun jos aici si sa mor.

Unii din razasii din preajma au ascultat aceste vorbe fara mirare si le-au spus altora din apropiere, pina ce s-au imprastiat la patru steaguri. Dupa asta oamenii au incalecat si au coborit dealul in ses, ca umbre sub lumina stelelor. Fara indoiala - isi facea o socotinta si signor Guido - fara indoiala ca acesti razasi sint dintr-o rasa anumita de oameni, ori s-au deprins din pruncie a umbla noaptea fara faclii si finare; caci se misca fara gres prin locuri grele, ocolesc gropi si mlastini, urca in colnice si coboara in vai, fara a se imbulzi si fara a vorbi. S-ar putea spune mai curind ca in aceste locuri de vechi invazii au iesit din morminte necunoscute luptatori din veacurile stinse si-i duce amintirea muta in privelistile unde au pierit. Oricum, isi facea inchipuire venetianul, sufletele mortilor traiesc in cei vii si-i calauzesc in locurile unde s-au mai dat multe batalii crincene.

Sub stele se adunau din cind in cind nouri care treceau minati de vinturile inaltimilor. Cind Pintilie cel batrin ciobanul a cunoscut ca vremea-i trecuta de crucea miezului noptii, capitanii celor patru steaguri au vazut scaparind in pripor amnarul lui Jder; atunci au poprit pe oameni si s-a facut fara nici un zgomot descalecarea. Cu caii de friu, razasii si-au urmat drumul pina in lunca unui pirau. Acolo, la fiecare cinci oameni, unul a ramas cu caii; iar ceilalti, pedestriti, numai cu sabiile goale in pumn, au intirziat un timp, ca sa se puie in rinduiala, sa se desparta, sa se aleaga si sa-si deie sama fiecare gramada unde are a se aseza.

- Inteleg de ce te miri, ii zicea postelnicul Stefan lui signor Guido. Dar nu te mira. Oamenii acestia nu sint mercenari; au fost alesi cu grija; fiecare cunoaste bine ce are de facut, n-are nevoie sa fie calauzit, caci fiecare ar putea fi capitanul celorlalti, iar capitanii lor sint numai capitani de virsta. Din pricina asta n-ai auzit din partea comisului Onu lamuriri prea multe. Acesti oameni mai cunosc ca dusmanii lor sint oameni de miazazi, care, in noaptea asta umeda, au cautat cu placere adapost acoperit si inchis. Cit sint ei afara si dusmanii lor inchisi in case, se socotesc ei mai tari. Ajutind si imprejurarile, se poate sa izbindeasca; deoarece ei banuiesc la comisul lor o patrundere mai adinca a lucrurilor. Nu s-ar porunci atita grija daca ar fi sa dea numai spaima acestor navrapi.

Desfasurarea imprejurarilor parea a da dreptate postelnicului. Caii ostenilor lui Soliman-Beg erau legati la stilpii caselor din Voineasa si stateau neclintiti, asteptind dimineata apropiata cu tainul ei de orz. Citeva focuri ale strajilor se stingeau, la acea margine dinspre padure; cei care privegheasera pina la o vreme tirzie linga vetre isi cautasera adaposturi mai prielnice in girezi de paie ori poduri cu fin. Cinii lipseau din sat, dusi cu stapinii in bejenie.

Vintul inaltimii scazuse, nourii se imbulzisera si se apropiau de pamint cernind bura rece. La acest ceas dinaintea zorilor, Jder se afla sub ferestrele casei parintelui Bucium. Era un loc unde poposise cu doua saptamini in urma; gasise buna primire si gazduire si socoteala lui era ca in cea mai buna casa a satului fara indoiala isi va fi cautat loc de hodina si capitenia navrapilor. Ar fi dorit sa stie cine e si sa-l cunoasca. Nu era alt mijloc pentru implinirea unei asemenea dorinti decit sa sune din corn sfirsitul lumii.

Asa de cumplit a sunat si in asa chip i-au raspuns cornurile capitanilor de steag, iar urletele razasimii din sute de piepturi, din cotloanele satului, s-au invirtejit in ploaie cu atita putere, incit signor Guido a simtit ca parul din cap i s-a facut arici. A strins spada in pumn cu tarie si l-a fulgerat infiorarea naprasnica a atacului. Oamenii urdiei, buimaciti de somn, au pus mina pe arme s-au dat sa iasa pe usi. Indata au fost loviti si impinsi indarat. Au incercat in clipa cu mai multa putere alta iesire, lasindu-se singerati. Unii au razbit cu vrednicie, luptindu-se; insa nici noaptea, nici locul nu le erau prielnice. Unii au lepadat armele, altii straiele, printre caii cu pripoanele rupte, si au apucat-o in fuga la vale, chemindu-se unii pe altii in limba lor straina. Ulitile mai indepartate si cotloanele mai ferite ale acelui sat intins, razasii n-avusesera inca vreme a le cuprinde, cind sunase cornul comisului; din acea parte navrapii roiau cu grabire, palindu-se cu navalitorii in sabii.

La casa popii Bucium lucrurile nu s-au petrecut altfel decit se astepta Jder. Au dat slujitorii sa iasa, au fost loviti. Au incercat inca o data si iarasi; Botezatu si Gore Doda i-au ciocnit cu fierul, darimindu-i. Incepea sa se zareasca nedeslusit prin bura, cind barbatul de capetenie al navrapilor si-a facut loc cu iutime printre slujitorii sai, purtind in amindoua minile hamgere sprintene. Atunci asupra-i s-a abatut spada lui signor Guido; acea capitenie a ferit-o cu hamgerul din dreapta, spada a lunecat pina la straja, fara a lovi. Postelnicul si comisul au pasit in sprijinul venetianului si si-au incrucisat sabiile deasupra capitanului de navrapi, cind Botezatu a dat un strigat. Jder a raspuns fulgerindu-si indarat sabia. Botezatu a mai adaos un cuvint in limba straina a acelui amenintat de pieire, si acela a lepadat hamgerele.

- Lasati-l, e robul meu, a tipat Jder, cu voce ragusita de tulburare. E Hrana-Beg, omul meu de care v-am vorbit.

Jder s-a dus asupra lui, tinind in stinga fierul. I-a pus dreapta pe umar. A zis:

- Botezatule, spune-i!

- Daca te supui, stapinul meu iti da viata, a lamurit Gheorghe Tataru.

Hrana-Beg gifiia inca.

- Ma supun a raspuns el. Halahal behadir!

Incerca sa zimbeasca si rinjea in barba-i neagra, sub lucirea cenusie care se deschidea din rasarit. Tatarul si Gore Doda au pasit asupra lui si l-au luat in stapinire.

Imprejur, satul se desertase cu grabire de navrapi. Unii cazusera sub sabii. Cei care totusi razbisera cu puterea desnadejdei si se prapastuiau in lungul vaii chemindu-se, nu puteau sa-si apere capetele decit intorcindu-se cu armele asupra celor ce-i prigoneau. Cit s-a insirat si s-a intetit batalia asta, alti navrapi au izbutit sa apuce caii si sa incalece, invalmaseala a crescut; calaretii au razbit spre Motoceni, dar acolo i-au prins in voloc unul din steagurile insirate de catra comisul cel batrin.

In ceasul cel dintai al diminetii cei mai multi dintre navrapi erau la pamint. Asupra celor prinsi venea cu privire crincena Simion Par-Negru, stapinul de la Timis. Steagurile lui au tras sabiile, pentru a secera si a cosi, cu ura gramadita in ei din indelungate spaime si dureri trecute.

Atunci a venit calare, spre parintele sau, comisul Onu.

- Tatuta, a grait ei cu hotarire, noi lucram toti sub mina si la porunca domniei tale. Porunceste lui badita Simion sa crute macar pe unii dintre prinsi, ca sa-i ducem de Sfintu-Stefan plocon mariei sale. Limba lor are mai mult pret decit moartea si pot fi de folos lui Voda.

Cind si-a umflat glasul batrinul Manole, poruncind, comisul Simion s-a oprit, cu uimire si si-a plecat palosul. Apoi a inteles indata si a zimbit catra mezinul sau.

- Badita Simioane, a zis cu supunere comisul Onu. Acestia sint toti ai domniei tale, iar eu ma multamesc numai cu un prietin al meu care l-am prins in sat si pe care il chiama Hrana-Beg.

CAPITOLUL XV

GENUNEA PE GENUNE O CHIAMA

«Genunea pe genune o chiama

Cu glasul viltorilor.

Toate suvoaiele si valurile tale

Peste mine au trecut»

e cind comisii Simion si Onu duceau limba mariei sale la Vaslui, plocon de Sfintu-Stefan, armiile lui Soliman-Beg hadimbul acopereau pe rind tinuturile Putnei, Tecuciului si Bacaului, inaintind spre miazanoapte. Steagurile de razasi de sub stapinirea comisului celui mare Manole paleau necontenit aceasta inaintare si, in acelasi timp, dupa poruncile lui Voda, cu asemenea harturi o calauzeau incet-incet catra locurile Vasluiului, unde isi facuse pregatirile si-si luase masurile maria sa.

Cu toata sprinteneala acestor miscari, steagurile razasimii aveau destula paguba de oameni. Dupa vechea rinduiala a acestor osteni ai pamintului, ranitii nu erau parasiti in sama necredinciosilor, ci aburcati pe cai si dusi in retragere de sotii lor, apoi lasati ori in adaposturile muntelui, ori in satele departate de dincolo de Siret, unde pipairile ostilor hadimbului nu mai puteau ajunge. Deasemenea, nu se cuvenea sa-si lese mortii. Numai cind nu era chip sa-i ridice ii paraseau sub grija lui Dumnezeu, insemnind locul, pentru fintinile de ispasire si pomenire ce aveau sa se dureze mai tirziu. Altfel ii luau cu ei, ca sa-i ingroape in pamint sfintit, la un tintirim de sat, unde puteau veni dupa aceea neamurile, ca sa le poarte grijile cele de cuviinta, dupa legea noastra rasariteana si dupa datina din veac.

Cei doi frati Jderi au ajuns la vreme in Vaslui cu robii lor. Cu domniile lor, se intorsese si signor Guido, cu postelnicul. Se simtea si postelnicul fata de sine insusi dator sa-si sarbatoreasca onomastica, de si nu adaogea cu bucurie inca un an vietii sale de zbucium. Iar signor Guido Solari se socotea tinut sa nu lipseasca de la sarbatorirea domneasca. Totdeauna, dupa cit i se spusese, aceasta a treia zi a Craciunului se petrecea la Suceava cu muzici, bencheturi si dant. In acelasi timp, obiceiurile stravechi ale tineretului de a umbla cu plugusorul ori cu capra, ori cu calutul si ursul, ori cu nunta, in preajma Sfintului Vasile, porneau chiar in ziua asta a sarbatoririi Voievodului. Atunci feciorii boieresti si slujitorii curtii intocmeau bulucurile de uratori cu mare zvoana de clopot, buhai si fluiere, ori roatele de nuntasi cu capra si ursul, cu cimpoaie si cetere, iar maria sa ii primea pe toti in pridvor multamindu-le si impartindu-le colaci si bani.

De data asta cei ce soseau au fost mirati de tacerea palatului.

Era o vreme de moina. Cind ningea, cind curgeau ape. Cind se imbulzeau nouri din miazazi, cind se arata soarele in senin putine ceasuri in acele scurte zile de dechemvrie, in ziua aceea de Sfintu-Stefan cumpana stihiilor a statut cu liniste; nu ploua si nu ningea, dar nici nu se arata raza de soare. Vintul de la amiaza urma sa sune cu intristare in pomii si copacii desfrunziti din preajma curtii domnesti. La casele, bordeile si baratcile ostimii era odihna, dar nici o miscare de veselie. La palat, deasemeni, o infatisare posomorita a lucrurilor si oamenilor.

Comisii au trecut la odai, ca sa dea pe prinsii lor in sama ostenilor ce erau de rind la paza curtii. Aveau de gind dupa aceea sa se spele si sa se schimbe, ca sa se poata infatisa cuviincios la Voda.. insa abia au pus un picior in pamint aflindu-se cu celalalt in scara, si doi aprozi s-au infatisat din partea mariei sale. Maria sa a vazut pe fereastra steagul de razasi si robii ismailiteni si a dat porunca sa steie toate pe loc, caci maria sa iese numaidecit afara.

- Maria sa e singur? a intrebat cu mirare comisul Onu.

- Maria sa e singur, a dat raspuns unul din aprozi. S-au infatisat boierii dimineata si maria sa i-a primit pe rind, cite trei si cite patru, multamindu-le pentru urari. Care cum intrau ramineau in jurul mariei sale. Cind s-au adunat toti, luminatia sa le-a urat buna petrecere pentru aceasta zi si le-a mai spus si altele. Dupa asta le-a dat drumul sa se duca.

Comisul Onu a indreptat o intrebare soptita catra Simion si postelnic:

- Ce-o fi asta? Simion a strins din umeri.

- Sa vedem, a inginat postelnicul. Jder a zimbit a ride:

- Mie mi-i mai mult de talianul nostru, care n-a mincat de-asara si se astepta la masa intinsa.

Apoi s-a inturnat spre aprozi.

- Deci maria sa porunceste sa-i infatisam robii?

- De asta nu stim, cinstite comise Onu; maria sa a poruncit sa va infatisati asa cum sinteti.

- Dar de masa avem cind sa ne gatim?

- Care masa, cinstite comise?

- Masa care se da intru cinstirea mariei sale.

- Pentru curte se gateste putina masa, cinstite comise; dar la cuhnia luminatiei sale bucatarii stau cu bratele subpuse. Maria sa ajuneaza. Parintele arhimandrit spune ca pentru maria sa ziua de azi e zi neagra de scirba, caci tara e in prada paginilor, si sufletul mariei sale nu-i la benchet, ci la rugaciune. Asemenea vorbe le-am auzit cu totii. In alti ani era altfel, cinstite comise Onu.

Pe cind se schimbau aceste vorbe, comisii se ridicasera iar in scari. Steagul de razasi trecu in ograda, insirindu-se ca un zid dinaintea Cerdacului. Prinsii de rind au ramas in laturea stinga, calari si fara arme. Hrana-Beg a fost poftit alaturea de stapinul sau comisul Onu. Linga Hrana-Beg si-a oprit calul postelnicul Stefan. Comisul Simion si solul venetian au trecut mai departe. Si in aceeasi clipa canaturile usii celei mari de la intrare s-au desfacut si Voda Stefan a iesit singur, fara nici o teremonie, in straiul lui de toate zilele, cu care umbla la tabara si la rugaciune.

Era cu capul gol; s-a oprit, sprijinindu-se cu amindoua minile de parmaclic. Comisul Simion s-a descoperit si i s-a inchinat:

- Sa traiesti intru multi ani, maria ta.

Razasii si-au tras cu stinga cusmele rezemindu-le pe capetele cailor dupa invatatura lui Jder, si au strigat si ei intr-un glas:

-- Sa traiesti, maria ta

- Multamescu-ti domniei tale, iubite al meu comise, a raspuns Voda. Va multamesc tuturor. Inima mea primeste cu placere urarea si darul ce vad ca-mi aduceti.

Maria sa parea inseninat si zimbea cu blindeta. Obrazul sau incununat de carunteta razasii l-au vazut ca intr-o lumina de sfintenie si s-au bucurat in inimile lor, banuind ca maria sa are de la Dumnezeu nadejde de biruinta.

Voievodul a avut o inclinare a fruntii catra signor Guido si l-a poftit c-un semn al minii sa vie linga maria sa. Signor Guido a descalecat in pripa, a aruncat slujitorului sau friul, si a trecut catra Domn.

- Apropie-te, comise Simioane, a urmat Voda Stefan. Dupa cit inteleg, acestia sint prinsii de la Voineasa, de care mi-a trimes instiintare jupin Manole Par-Negru.

- Da, luminate Doamne.

- Se afla cu ei si Hrana-Beg?

- Pe Hrana-Beg, maria ta, il infatiseaza fratele meu, comisul Onu

- Porunceste sa mi se infatiseze toti. Vorbirea mariei sale se asprise o clipita.

Comisul Simion si-a intors calul spre aripa stinga a razasilor. Tragind sabiile, o roata de calareti i-a impins pe navrapi catra Domnie. Calaretii ismailiteni erau in numar de cincisprezece duzini, dupa socoteala lui Simion si a lui Onu, insirati in cincisprezece rinduri. Potrivit cu poruncile date si rinduiala stiuta, navrapii au facut calari citiva pasi, dupa asta au descalecat cu grabire si au venit buluc sa se supuie in genunchi mariei sale, dinaintea cerdacului.

Hrana-Beg a coborit din sa domol, a pasit pina la scara palatului si acolo, pe cea dintii treapta, si-a plecat un genunchi. Comisul Onu si Botezatu au descalecat si ei, venind si asezindu-se indaratul lui Hrana-Beg.

- Pina ce Dumnezeu va hotari dreptatea noastra, a rostit cu blindeta maria sa catra bei, te tin oaspete al meu, Hrana-Beg, si te dau in sama slujitorului meu, comisul Onu Par-Negru.

Gheorghe Botezatu a talmacit beiului ismailitean vorbele bune ale mariei sale. Hrana-Beg si-a ridicat fruntea si a facut salutarea rasaritenilor, ducindu-si mina la inima, la buze si la frunte, dupa care a inclinat iar nasul spre treptele pe care sta.

- Acest mare capitan de raufacatori, a suspinat postelnicul Stefan catra comisul Simion, nu se mai poate intoarce la Domnul sau, caci acolo il asteapta poate streangul mutilor, insa aici, la maria sa, se bucura de mila, caci maria sa isi sarbatoreste in felul sau ziua numelui.

- Robii de rind sa fie intii cercetati, apoi dusi la Suceava, a poruncit maria sa. Rinduiala lor are s-o faca in chip anumit parintele Amfilohie. Iar pe Hrana-Beg, comise Onu, sa-l trimeti la Timis.

Dupa ce Voda s-a dus, iar comisul Simion a trecut capitanului din acea zi al curtii atit poruncile mariei sale cit si robii adusi, a venit instiintare de la parintele Amfilohie pentru gazduire si masa. Solul venetian s-a dus sa gaseasca pe signor Giuseppe; postelnicul si comisii au fost poftiti la prinz la palat, in camarile Domnului. Dupa ce si-au schimbat straiele si s-au odihnit si au ospatat, au trecut la sfintitul arhimandrit.

L-au gasit cu obrazul palit de veghere si ingrijorare.

- Am primit toate instiintarile de la comisul Manole, a zis cuviosia sa, si toate le-am lamurit mariei sale. Faptele razasilor sai si ispravile domniilor voastre i-au adus mariei sale oarecare bucurie. Nadajduim pina la sfirsit in ajutorul lui Dumnezeu.

La aceste vorbe comisul Simion a tacut, cum ii era obiceiul. Jder n-a cutezat sa ridice cuvint inaintea fratelui sau mai mare, Asa ca i-a fost talmaci postelnicul. Si a spus domnia sa Stefan Mester unele lucruri pe care le socotea mai vrednice de amintit, laudind cu vorbe iscusite pe prietinii sai si mai ales pe comisul cel batrin.

- Maria sa e prea multamit de slujba lui Par-Negru si a feciorilor sai, a zis iar parintele arhimandrit. Daca treburile se aseaza dupa dorinta si nadejdea noastra, apoi toti acestia - spune insusi maria sa, cu chiar aceste vorbe ale mariei sale - apoi toti acesti vrednici slujitori ai nostri vor sta linga noi ca niste prietini iubiti. Auzind asemenea cuvinte ale mariei sale, mult m-am bucurat.

- As fi poftit sa le afle intii parintele nostru a rostit cu voce domoala si cu un suris slab comisul Simion.

- I le-am adus la stiinta comisului celui batrin, jupine Simioane, a raspuns cu bunatate arhimandritul.

- Sa nu afle cumva maica noastra comisoaia Ilisafta, s-a amestecat cu jumatate de glas Jder, c-apoi ma chiama de la oaste sa ma duca undeva in petit.

Ochii cuviosiei sale arhimandritului s-au subtiat, semn ca inlauntrul sau se veselea; dar indata i s-a incretit iar fruntea si a privit pe oaspetii sai ca din adincimea unei nopti de ginduri.

- Prietinilor mei, a grait cuviosia sa, aflati ca eu nu mai am stare de pace. Acuma inteleg cit sint de putintel pe linga maria sa. Caci maria sa Stefan se impietreste ca o stinca, pe cind eu slabesc, ca un biet suflet ce ma aflu. De cind tin oamenii minte si au insemnat monahii in carti, de putine ori asemenea valuri au bintuit tara. Navalirile tatarilor se fac vara, dupa ce gospodarii si-au strins oarzele si griiele. Singuri acesti pagini baga de sama sa se invirtejeasca asupra crestinilor la vreme de seceta; asa li-i lor mai cu priinta. Palesc trei zile s-apoi se trag in pustia lor. Omenirea face ce poate, ferindu-se din calea pradalnicilor, ca sa-si crute macar vietile. Bejenia insa e la vreme buna cind crestinul gaseste orisiunde un adapost; isi aseaza muierea si copiii intr-un ponor, vitele intr-o ripa. Gaseste un fruct ori o radacina de mincare. Repede a venit navala, repede se duce, omul se intoarce la ale sale. Dar acum o urdie ca asta, cum nu s-a mai pomenit, umbla cu incetineala, zdrobind tot, mincind si pascind tot; iar fugarii, la o vreme de iarna, pina ce ajung subt un acoperamint, isi vad copiii rebegind si vitele pierind de foame. Asezindu-se astfel asupra tarii, eu ii vad pe acesti pagini ca o omida care umbla si roade cimpurile si padurile, suie dealuri, coboara vai, trece ape si nu se opreste decit la o porunca mai presus de noi. Eu aud de pretutindeni plingerile si suspinurile care vin si-mi singereaza inima. In fiecare zi, in fiecare noapte, alergatorii sosesc aici la curte si arata unde au fost pradaciuni, pojaruri si taieri. Porunca mea este sa nu intirzii nici o clipa si sa intru in orice ceas la Voda; noaptea, sa-l scol din somn si sa-i spun tot. Maria sa asculta in tacere si-si face numai socoteala unde au ajuns ismailitenii si in ce chip se misca spre Vaslui. Parca nu l-ar durea nimic din cite afla; dar il doare si cunosc eu in ochii mariei sale cit de afundata ii este durerea. Atuncea sloboade acele porunci la capitanii sai pe care ii are trimesi in preajma urdiei. Si-l vad, dupa putine vorbe, cit se bucura, cind ii vin si vesti bune, ca acele pe care i le trimete comisul cel batrin.

- Tara are credinta in maria sa, a zis cu voce neasteptata comisul Simion.

- Intr-adevar, a adaogit postelnicul. Tara crede in izbinda, dupa cum cred si eu. Dupa grindini si virtejuri de vint, am vazut de multe ori cum se desteapta si se ridica la soare holdele culcate. Sa stiti ca si asta-i o izbinda si Dumnezeu a mai dat-o si in alte rinduri acestor paminteni.

Arhimandritul a intors cuvint cu glas schimbat:

- Altfel de izbinda vrea maria sa.

- Tatuta spune s-a amestecat cu atitare Jder; apoi, fara nici o pricina s-a oprit.

- Ce spune tatuta domniei tale? l-a indemnat arhimandritul.

Mezinul Jderilor statea inca la indoiala, rinduindu-si oarecum in sine vorbele si infatisarile de la popasurile trudnice pe care le avusese cu parintele sau. La focurile de popas din acele seri, umblau povestile si prorocirile, impletindu-se prin flacari si fum spre stele. Acele povesti si prorociri erau ca un suflet al pamintului Moldovei.

- Spunea tatuta spunea tuta intr-o sara, pe cind sta de vorba cu capitanii de steag si alti razasi virstnici, cum ca, daca Antihrist a cuprins Cetatea Imparatiei si tot bate si cuprinde tarile si noroadele, apoi, dupa vorba parintelui Nicodim, asa i-i scris si rinduit. Sa se intrebe crestinii: cit ii poate fi scris si rinduit lui Antihrist sa bata si sa cuprinda? Daca nimeni nu s-a ridica in acest veac cu sabia sa taie capul fiarei, sa stiti ca domnia ei va fi de o mie de ani asupra lumii. Dar iata ca de la Moldova iese luptator cu sabie agera, zice badita si parintele Nicodim. Atuncea batrinul nostru adaoga asa: Degeaba ma tot ciocaneste la cap si ma indeamna jupineasa Ilisafta sa-i aduc nora; noi barbatii cei batrini si cei tineri, avem altele de facut. Noi n-avem alta de facut decit sa murim pentru legea noastra: a fi sa fie domnia de o mie de ani a fiarei, ori doborim fiara si maria sa Stefan ii ia capul. Noi ne-om infatisa la scaunul Imparatiei celei ce sta deasupra veacurilor si lumilor si ne-om da sama cu sufletul. Cind a auzi de asemenea vorbe muta, apoi are ce se mira; caci asemenea vorbe nu s-au mai spus. Iar eu, cuvioase parinte Amfilohie, ma uitam la razasii care ascultau si-i vedeam lacramind. De ce sa spun ca n-am plins si eu? Am plins si eu; deasemenea a plins si badita Simion, care-i de fata; sa spuie badita Simion daca n-a plins si domnia sa

Badita Simion sta incruntat si si-a intors obrazul spre un ungher al chiliei.

- Acum eu sa va spun domniilor voastre, a urmat Jder; toate acestea au iesit din sfaturile tatutii cu parintele Nicodim. Dimineata si sara parintele Nicodim sta in sfat cu parintele nostru; iar uneori parintele Nicodim il indeamna la marturisire pe comisul Manole si-i cinta niste rugaciuni ale lui. De cind am fost la cuviosia sa la invatatura, am aflat eu ca parintele Nicodim scorneste din inima lui asemenea rugaciuni pe care nu le-am mai auzit. Iar acuma, stind noi toti in popas, comisul Monale il tot roaga sa-i cinte una care-i place domniei sale

Jder se opri dintrodata din vorbire. Urechea lui mai ascutita auzise pasii Voievodului sunind pe pardoseala de piatra a salii de afara. Maria sa venea in paraclis, sa se inchine, in acea zi, inca de dimineata, toate facliile erau aprinse. Si era porunca sa fie lasate necontenit aprinse; deoarece Voda se intorcea din trei in trei ceasuri la rugaciune.

Toti citi se aflau in chilia parintelui arhimandrit Amfilohie au stat in tacere neclintita, privind prin geamul care raspundea in paraclis. Insa maria sa a impins usa chiliei arhimandritului si a intrat, gasind sfatul amutit. Oaspetii s-au ridicat, ca sa se duca si sa lese pe maria sa singur cu sfetnicul sau de taina; dar maria sa le-a facut semn sa ramiie. S-a asezat in jilt, si-a sprijinit timpla dreapta si a ramas un timp cugetind. Apoi a zimbit spre cei de fata.

- Prietinilor, despre ce vorbeati? A intrebat cu blindeta maria sa.

Arhimandritul a dat lamurire:

- Luminate stapine, comisul Onu ne povestea ce se spune in popasurile razasimii pe care o calauzeste comisul Manole Par-Negru.

- Ce se spune?

- Se spun vorbe bune, maria ta, pentru lauda si pentru izbinda mariei tale. Iar mai cu sama ne vorbea comisul Onu despre parintele sau si despre o rugaciune pe care a alcatuit-o, pentru batrin, parintele ieromonah Nicodim.

- A alcatuit o cintare parintele Nicodim? Nu ma mir si-mi aduc aminte ca mi-a spus si mie odata, la manastire la Neamtu, niste stihuri cu vedenia sfintului Ioan Evanghelistul. Acele stihuri se adeveresc acuma, parinte Amfilohie. Si ce mai spune acest prietin al meu comisul Onu?

Asa a zimbit maria sa si cu asa glas a rostit aceste cuvinte incit Jder a pus genunchiul in pamint si a sarutat dreapta mariei sale.

- Luminate Doamne, a zis el cu glas tulburat, tatal meu crede in izbinda, dupa cum se arata in cintarea parintelui Nicodim.

- Ai invatat si domnia ta acea cintare?

- Am invatat-o si eu, dupa cum au invatat-o multi din razasii mariei tale.

- Atuncea sa ne-o spui si noua, comise Onu, a poruncit maria sa. Avem ginduri si griji; si in asemenea ginduri aspre si griji grele, obisnuim a sta singuri. Totusi, intr-o zi ca asta, am vrut sa mai vad un semen al meu si sa-i ascult glasul; asa e blastamata firea noastra omeneasca, sa ne cautam unii pe altii. De aceea am intrat la parintele Amfilohie, si m-am bucurat gasindu-va. Binevoiti a veni cu mine la rugaciune; dupa aceea ma duc iar la singuratate, si nu doresc alta in noaptea asta care vine decit sa-mi aduca parintele Amfilohie si vesti bune.

- Nadajduiesc sa fie bune, luminate stapine.

- Dumnezeu sa ne bucure si sa ne intareasca cu milosirdia sa.

Voievodul a facut semn de indemnare. La porunca mariei sale, arhimandritul, postelnicul si comisii l-au urmat in paraclis. Luminatia sa a ingenunchiat; au ingenunchiat si ei. A inceput clopotul in turn. Au stat neclintiti cit a batut clopotul. S-a facut tacere si Jder a mai simtit un timp tremurul zidariei pina in inima sa. Se astepta parca la un cutremur, asa incremenirea de icoana a mariei sale se prelungea. Prin ferestrele nalte patrundea cenusiul zilei de afara; facliile dadeau o lumina dulce ca a unei zile de toamna in asfintit.

Voda soptea singur, in sine; numai buzele i se miscau; nu s-auzea nici un sunet. Cind maria sa a intors fruntea, comisul Onu era plin ca un fagure; mila si dragostea ii covirseau sufletul; cintarea parintelui Nicodim ii era pe buze si a rostit-o mariei sale fara nici o greutate, ca si cum i-ar fi inchinat o oratie in acea zi a Sfintului Stefan.

Doamne, suflet neprihanit mi-ai dat:

Ca flacara de luminare de trup l-ai legat.

In mina ta sufletul mi-l incredintez, Hristoase

Intru credinta ta lamurit a fost;

Laolalta cu al pacatosilor nu-l pune Doamne.

Da-mi, Dumnezeule, moartea dreptilor,

A celor cazuti pentru lege;

Doamne, adaoga sufletul meu

In ceata ostenilor tai, linga tine!

Voda a stat inca un rastimp destul de lung neclintit, cu fata intoarsa catra icoana Fecioarei prea curate cu pruncul. A suspinat apoi si s-a ridicat. A zimbit ca dintr-un vis credinciosilor sai si s-a dus iar la singuratate.

Treburile razboiului au urmat in acelasi chip pina in ziua de 9 ianuarie; inaintarea nebiruita a urdiei a patruns in valea Birladului spre Vaslui. Toata vremea, steagurile de razasi se haratisera cu navrapii si cu deliii, pricinuindu-le multa neliniste si prapadind si ele destul singe. Acuma, din porunca lui Voda, se stringeau catra taberile curtenilor.

In dimineata de 9, luni, a plouat pina spre amiaza: o ploaie calduta, ca in vremea verii. Cit omat mai fusese in ripi, l-au spalat puhoaiele. Indata ce pamintul s-a zvintat putin, Alexandru-Voda, coconul domnesc, care se afla iesit cu patru steaguri ale sale in lungul piraului Chitoc, a socotit ca poate pasi cu indrazneala spre urdie. Vremea urma sa fie prielnica moldovenilor; maria sa de mult poftea sa se infatiseze lumii cu o fapta de arme care sa umple de bucurie inima parintelui sau.

Avea sub mina mariei sale buni osteni, intre altii pe jupin Cristea Par-Negru, vistiernic, si pe starostele Nechifor cu feciorii sai. Deasemenea il avea pe Calistrat Minzatu, sabie tare care statuse la invatatura comisului Manole. Acest Calistrat Minzatu era capitan al steagului de la Bacau.

Urmind malul drept al piraului Chitoc, maria sa Alexandru si-a impins steagurile pina la un loc ce se chema Dumbrava Mestecanisului. Acolo, dupa o desime de mesteceni batrini si plopi, se afla un iezurcan al brebilor. Ocolind dumbrava si iazul, au dat catra apa Birladului si au umblat asa pina la alta dumbrava. Razasii ce umblau inainte cercetind s-au intors dind stire ca, in ses, in niste poieni ale luncii Birladului, s-ar afla descalecat un stol de delii. Razasii ii cunosteau dupa infatisare, caci deliii umblau imbracati si incusmati cu piei de pardos si ris.

Dindu-si cu grabire poruncile, maria sa Alexandru a impartit steagurile sale in doua: pe Calistrat Minzatu l-a trimes sa ocoleasca pe la deal, iar maria sa, pastrind pe jupin Cristea linga sine, cu starostele Nechifor si feciorii starostelui, a tinut tot inainte, ca dintr-o sageata, izbindu-i pe delii si punindu-i in scurta vreme sub sabie pe cei mai multi.

S-a intimplat insa ca deliii sa nu fie singuri in acea parte a sesului. Dincolo de poiana popasului lor, mai erau alte poieni ale altor popasuri. Si la zvoana de razboi, s-au sculat de acolo alti delii, sprijiniti de navrapi, spahii si akingii, care au venit ca un virtej de sabii, izbind in calarimea lui Alexandru-Voda.

Atunci s-a vazut vrednicia acestui cocon domnesc, caci nu s-a infricosat, nici n-a dat indarat; ci, intepenindu-se in scari, a mers inainte numai cu sabia goala. Iar starostele Nechifor, ca un batrin mai cuminte ce se afla, l-a sprijinit numaidecit cu suliti lungi de carpan cu bold de fier. Cu acele suliti, atit batrinul cit si Samoila si Onofrei, feciorii starostelui, cind s-au repezit cu caii, au impuns ca in frigare cite doi si cite trei din calaretii ismailiteni. Abia atuncea, lepadind sulitile, Caliman batrinul impreuna cu Strimba-Lemne si Sfarma-Piatra au apucat in mini toporasele cu coada lunga pe care le aveau atirnate la oblincuri. Indata s-a limpezit imprejurimea in locul unde se afla Alexandru-Voda.

Cristea Par-Negru a trecut inainte; toti razasii sai si-au scinteiat sabiile si au inceput a bate. Dar abia atunci a navalit in acel loc grosul acelor pilcuri de calareti osmanlii. Cu asa putere au venit, strinsi in rinduri dese si cu sulitile intre capetele cailor, incit razasii lui Cristea au fost strapunsi si impartiti. In avintul lor ismailitenii au trecut pina la Alexandru-Voda, fara a-l cunoaste. Atunci au iesit unii din razasi cu sulitile, iar starostele Neehifor si feciorii sai cu topoarele, ca sa apere fiinta scumpa a coconului domnesc. Pina atuncea nimene nu se gindise ca unui cocon domnesc i se poate intimpla asemenea pozna. Atuncea au vazut; si unii dintre dinsii s-au infricosat, caci daca pica Alexandrel-Voda, pica din umar un brat al lui Stofan-Voda.

- Ptiu, drace! s-a mirat starostele. Dati cu tarie, feciorilor.

Onofrei si Samoila dadeau cu tarie, ca si parintele lor. Intr-o clipa de ragaz, ca sa le fie mai indamina, s-au pedestrit si au facut scut de trupuri mariei sale.

Atuncea a mai rostit citeva cuvinte obisnuite ale sale Caliman batrinul:

- Oameni buni, mare pozna!

N-a mai auzit decit Onofrei si a intors capul, mirat ca acele vorbe nu sint rostite in rinduiala lor. Batrinul cazuse cu Samoila Strimba-Lemne alaturi. Erau singerati si amestecati cu mizga. Chiar in acel rastimp a stat o clipa hartul, parca s-ar fi cumpanit, si a sosit dintr-o lature, cu mare putere, Calistrat Minzatu cu steagul sau, dind spaima unora si nadejde altora. Cum au lovit, calaretii lui Minzatu au si lunecat inainte, luind dupa ei pe navrapi, pe spahii si pe delii.

Jupin Cristea Par-Negru si-a vazut sabiile sale slobode si s-a grabit sa-si scoata stapinul la largime inapoi, spre tabara lui Voda.

Onofrei s-a dus catra ai sai si i-a cautat de lovituri, intorcindu-i cu fata in sus. Samoila fusese strapuns de patru suliti. Batrinul fusese lovit de fier la grumaz si varsa singe din rana larga, dar tot mai sufla si a deschis ochii asupra feciorului sau.

- Tu esti, Onofrei?

- Eu sint, tatuca.

- Ada-ti aminte de cele rinduite.

- Da, tatuca, n-om mai avea in ce da orz cailor Dar eu te-oi pune in sicriul domniei tale, cum mi-ai poruncit.

Batrinului i s-au inegurat ochii. Onofrei s-a aplecat si l-a prins de subsuoara stinga; s-a opintit si l-a ridicat la subsuoara dreapta si pe Samoila, si s-a grabit sa-i aseze pe cite-un cal, cu pintecele in tarniti si cu bratele si picioarele atirnind. Le-a inodat la spate scarile; a incalecat si el intre morti, calauzind caii cu poverile dupa pilcul lui Cristea. Unii din razasi, vazindu-l la o treaba asa de grea, i-au dat ajutor, venind imprejurul sau, si astfel a haladuit si Onofrei cu mortii pe urmele lui Alexandrel-Voda. De mirare le era razasilor ca acel fecior nici nu graieste, nici nu plinge. El isi ducea mortii sai, dupa o porunca pe care o avea.

In dupa-amiaza aceea de luni, pina ce s-a facut noapte, harturile si impunsaturile n-au contenit din partea unora dintre bulucurile razasimii. Numai cele saisprezece steaguri ale lui jupin Manole Par-Negru nu s-au aratat nicaieri. Ii venise comisului celui batrin anumita porunca de la maria sa si isi tinea oamenii feriti in vai si intre paduri pe care nu le stia nimeni. Noaptea, s au spalat nourii de pe cer, iar la revarsarea zorilor de marti s-au umplut vaile Birladului, intre codri, ca de un abur de lapte. Era deasa picla, s-o tai cu cutitul, cum spuneau pamintenii. «Hadimbul nu vede nimica si-si da cu degetele in ochi», prujeau oamenii de la munte, dupa naravul lor cel rau. N-a fost ceata de slujitori, de la nemti, pina la hinsari si dorobanti; si n-a fost imbulzeala de om catra dealul lui Mirenila, unde se adunasera gloatele cu imblacie si coase; n-a fost razas, ori calare ori descalecat, dar treaz in toata vremea noptii, care sa nu vada in picla care acoperise vaile un semn si o ocrotire de la Dumnezeu.

Urdia se miscase toata noaptea. Cind s-a oprit framintarea, la dezvalirea diminetii, s-a intins tacere catra mlastinile ce se chiama Trei Ape si s-au auzit glasurile tinguitoare ale hogilor si ulemalelor. Dupa ce au proslavit pe Alah si pe Mahomed proroc, acele glasuri neintelese ale oamenilor straini au contenit, si foirea urdiei a pornit din nou, ca a unui balaur cu multe capete si labe care se tiriia prin mlastina. Intr-un timp iar s-a facut o oprire si atunci au sunat pe mare intindere strigarile crainicilor, care faceau cunoscute bulucurilor insirate in lungul vaii, ori rasfirate pe aripi, poruncile beiului Soliman. Strajile mariei sale Stefan-Voda, care bagau de sama la toate din locurile lor din ponoare, au inteles ca ar fi ajuns intr-o vreme si pustile urdiei dincolo de varsarea Chitocului. Se auzeau indemnurile bouarilor, pocnetele harapnicelor si opintirile robilor la rotile inglodate.

Cind a cazut de la Domnie porunca asteptata, surlasii si trimbitasii de dincolo de lunca Birladului au dat zvoana mare, iar altii au batut din tobe si au slobozit sacalusuri.

Asemenea zvoana repezita pina la cer a parut a fi dintrodata o stramurare naprasnica data urdiei. Akingii si spahiii s-au repezit prin ceata inainte. Au dat in mlastina, au descalecat; au trimes numaidecit stire in urma sa inainteze la hart pedestrimea cu baltagurile, sa taie lunca si sa deschida drumuri ostii. In zvoana si in neorinduiala acestui inceput, capetele urdiei au inaintat singure la pieirea lor, catra larma inselatoare de razboi; s-au adaos si carale cu pive care s-au inglodat in mlastina si s-au pus apoi de-a curmezisul. Indata ce s-a inteles asemenea lucru, maria sa a miscat catra coarnele dinainte ale armiei inca neinglodate pe unii dintre curtenii sai si pe secui.

Pe loc s-a cunoscut care-i intelepciunea si cumpana acelei batalii. Si maria sa a repezit alte porunci.

Atunci s-a miscat comisul Manoie cu cele saisprezece steaguri. Fruntea urdiei se imbulzea in mlastina, cercind sa treaca dincolo, la largime. Nu putea trece s-o calcau din urma altii care se repezeau cu nerabdare apriga. Prin dimineata nedeslusita doua tovarasii de steaguri au palit mai la vale sila ismailitenilor, din doua laturi. Din laturea stinga a apei Birladului, de catra Bobriac, au palit Jder si Nicoara Par-Negru. In acelasi timp de pe Chitoc au intrat in cealalta coasta a urdiei Manole batrinul si comisul Simion. Asa de tari au fost aceste lovituri si atit de neinduplecate, cu mare pieire si jertfa din partea razasimii, incit trupul balaurului a fost curmat in doua. Jder si Nicoara au prins a bate si a mina inapoi coada, pravalind-o spre carutele si saivanele hadimbului, iar Manole Par-Negru si Simion Par-Negru, impingind bataia in raspar, au pripit acea infricosatoare izbinda a lui Stefan-Voda, care s-a vestit indata cu faima in lume si s-a pomenit in veac. La loviturile de berbece ale steagurilor comisului celui batrin, ieseau si intr-o parte si in alte viermete de oameni negri, in care spaima izbucnise ca pulberea de pusca. Osmanliii au pornit in risipa minati de biciul de foc al acelui arhanghel infricosat, care vine indata asupra oamenilor dupa descumpanirea mintii.

O clipa s-a aratat lumina asupra invalmaselii. Atunci cind s-a aratat acea raza de soare, au cazut unul linga altul, cu arma in mina, strapunsi de multe suliti, Simion Jder si parintele sau Manole Par-Negru. Tot atunci cei dintii fugari ismailiteni au naboit prin vaile de sub Bobriac si pe sub dealul lui Mirenila, iar gloatele s-au indemnat asupra lor, stupind in palme si pregatindu-si topoarele si coasele. Unii intrebuintau imblaciul, palind pe fugari din goana dupa cap. S-a insirat urdia la mari departari, prigonita astfel de paminteni. In vremea asta curtenii si razasii au pisat pe cei din mlastina pina ce li s au trudit bratele. Maria sa a trimes steaguri proaspete catra vremea amiezii ca sa impresure si sa ia in stapinire ce mai raminea. Jder si Nicoara au muscat si au hartuit o posta pe hadimb cu curtea lui; apoi au oprit si au poruncit razasilor sa descalece si sa caute in desagi pita si brinza, ca unii ce se ostenisera si flaminzisera cu folos.

Dupa ceasul al cincilea, au filfiit perdelele cetii si au prins a fi minate de un vint din rasarit. Se parea ca acel vint le invaluie in sus, amestecindu-le cu nourii coboriti. Spuneau batrinii ca niciodata nu s-ar fi vazut astfel amestecate cetele de jos cu nourii de sus, si a binevoit Domnul Dumnezeu sa fie asta tocmai in acel rastimp de greu cumpat. Se vedea imprejurimea umpluta de spaimele mortii si risipiri, pustile intrate ca in sorb, cu vitele si omenirea care le slujeau, cai si calareti cazuti cit n-ar fi fost chip sa-i numeri. Cit vedeau ochii in josul mlastinei si apei, se afla lume si dobitoc macinat in vartejul urgiei si risipit gramezi ca de o minie sfinta. Zdrobirea aceea a balaurului se incretea inca de zvircoliri si tresarea de gemete. Pe sub nouri au trecut doua invaluiri de corbi.

Atunci s-a aratat pe un pripor maria sa Stefan calare, sub prapor, privind. Veneau vestitori, descalecau, se inchinau si-i aduceau stirile. In jurul mariei sale se aflau stind cu incremenire si cu inimile inghetate unii dintre boieri. Maria sa a aflat nu tirzie vreme de pieirea unora dintre slujitorii sai iubiti si a poruncit sa fie alesi din nomoluri. Mai cu sama dorea sa se aleaga comisii: batrinul si tinarul. Locul unde cazusera ei si cei care luptasera impreuna cu dinsii se cunostea, subt un val mort de pedestrime a ismailitenilor.

- Acolo sint si sa-i scoateti, a poruncit maria sa inaltind privirile spre nouri. Apoi a adaogit cu un suspin, mai mult catra sine: Acolo s-au trudit seceratorii din Apocalipsis.

Curtenii si razasimile s-au muncit toata dupa-amiaza ca sa aleaga pe crestini, pe cind alte steaguri ale mariei sale, cu gloatele ce se atineau pe drumurile vailor, spircuiau pe fugarii lui Soliman-Beg. Unele bulucuri au fost taiate de paminteni tocmai la apa Smilei, in ziua a treia dupa razboi.

Voievodul a poruncit slujbe la bisericile tirgului si insusi maria sa a intrat in paraclis, stind ingenunchiat indelungata vreme, ca si cum si-ar fi uitat trupul sau acolo, inaltindu-se numai cu sufletul la Izvorul tuturor nadejdilor. Cind s-a trezit, inegura sara cu cele dintii ceasuri de alinare dupa biruinta. De pretutindeni ii veneau vesti bune de topirea navalitorilor osmanlii, amestecati cu zapezile vremelnice ale acelei ierni si cazuti in puhoiul care curgea la ripa. In chilia arhimandritului, luminatia sa a rostit vorbe ce urmau a fi insemnate pe cartea domneasca, vestind domnilor si crailor fapta de la Vaslui. La talmacirea acestei carti a fost apoi mester cu mare osirdie parintele Geronimo dominicanul.

Cuprinsul cartii domnesti a fost acesta:

«Noi Stefan-Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Tarii Moldovei, ne inchinam cu prietinie domniilor voastre tuturor carora va scriem: si va dorim tot binele. Domniile voastre cunoasteti ca Imparatul cel necredincios al turcilor a fost si este prigonitorul crestinatatii si zilnic cugeta cum ar putea supune si zdrobi pe crestini. Va facem cunoscut ca pe la Boboteaza trecuta a intrat de la imparatia Ismailiteanului in tara noastra si asupra domniei noastre mare oaste, in numar de o suta douazeci de mii de oameni, avind capitan de frunte pe Soliman-Pasa Begler-begul; impreuna cu dinsul avind pe toti curtenii Paginului si semintiile din Rumelia si pe Voievodul Tarii Romanesti cu oastea.

Auzind si vazind noi asta, am luat in mina sabia si, cu ajutorul Dumnezeului nostru atotputernic, am iesit impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare si pe toti i-am trecut subt ascutisul sabiei; pentru care lucru dam lauda lui Dumnezeu.

Aflind de asta, Imparatul pagin va pofti sa-si rascumpere infringerea si va sa vie el insusi impotriva-ne cu toata taria, ca sa supuie Tara. Pina acuma feritu-ne-a Dumnezeu de asemenea cadere. Ci daca aceasta poarta a crestinatatii, tara noastra, ar fi sa fie, fereasca Dumnezeu, pierduta, atunci crestinatatea intreaga ar fi in primejdie. De aceea va indemn pe domniile voastre sa ne trimeteti capitani si oaste intr-ajutor cit mai este vreme, impotriva dusmanului nostru al tuturora. Acuma e ceas potrivit, avind Ismailiieanul multi potrivnici, care stau in toate partile asupra lui cu sabia. Iar noi fagaduim, pe credinta noastra, sub juramint al Domniei noastre, sa luptam pina la moarte pentru legea crestineasca. Faceti si domniile voastre asa pretutindeni, dupa ce noi, cu ajutorul Domnului, i-am retezat mina dreapta; si fiti gata fara intirziere.

Dupa ce a rostit maria sa aceste vorbe, a ramas visind indelunga vreme cu fruntea plecata in palme si cu coatele pe genunchi si a oftat, cugetind la toate cite se petrecusera in acea zi ca intr-un spulber de furtuna.

- Parinte Amfilohie, a vorbit maria sa intr-un tirziu, dupa ce s-a trezit c-un suspin din ginduri; sa dai vestire curtii si Tarii ca mini e zi de post si de rugaciune pentru mortii nostri.

A doua zi, in ceasul cel dintii, a prins a ninge domol. Peste noapte se inseninase cerul si amortise pamintul de inghet usor; dupa asta venisera, cu vintul rasaritean, alti nouri cu fulgi. Abia acuma, ca dupa o silinta grea a stihiilor, nastea inceputul adevarat de iarna.

Calare pe Vizir, si impresurat de curteni, maria sa a facut in pas ocolul bataliei; apoi s-a oprit in locul unde mortii Moldovei fusesera adunati. Se oprea ici-colo cautind cu privirile, pina ce deodata a simtit la harmasarul sau, incapestrit cu surguci si fuior de barba, o neliniste. Vizir a ferit in laturi, foraind. Maria sa a descalecat si a cunoscut la citiva pasi pe comisii sai, si mai incolo pe batrinul Caliman starostele. Lepadind friul, a trecut spre altarul ce se ridicase sub cerul liber si sub ninsoare si a ingenunchiat. S-au supus in genunchi steagurile de razasi, curtenii si toata suflarea cita era de fata, iar vladica Tarasie a inceput a ceti intre clericii sai, sub prapori, stilpu mortilor.

Din ingenuncherea sa, Voievodul ridica in rastimpuri privirile, chemat de acea tacere inghetata a ostenilor sai. Stateau cu fata spre cer, inseninati de alinarea din urma si luminatia sa isi simtea inima inegurata de jale. Dupa ce s-au cetit stilpii si preotii cu psaltii au cintat cu frumoase glasuri vesnica-pomenire a cazutilor, Domnul nu si-a putut stapini tulburarea si a rupt din sufletul sau aceste vorbe in auzul celor din juru-i:

- Cind rasare soarele avem sa ne aducem aminte de ei. Si avem sa-i jelim deasemeni cind soarele asfinteste. Si cind ne vom trezi la bataia miezului noptii, avem sa-i simtim in jurul nostru si ne vom afla nemingiiati de pieirea lor.

Dupa ce a tacut maria sa, a sunat vintul mai cu tarie in mlastini si paduri si au plutit din ceea parte de ape pina la auzul mariei sale bocete ale muierilor, care se si infatisasera sa-si petreaca mortii.

In aceeasi zi, la ceasul amiezii, domnia sa postelnicul Stefan Mester a purces din porunca Voievodului catra Neamtu si Suceava. La Cetatea Neamtului se aflau ocrotite Doamna si Domnita Radului-Voda; iar la Cetatea Sucevii astepta vestea izbindei imparatita Maria Comneanca Cu slujitorii domnesti ce-i faceau alai si cu slujitorul sau Gore Doda, postelnicul a strabatut repede calea. A doua zi dimineata s-a abatut din drum, dupa fagaduinta data unor prietini, si a intrat la curtea Jderilor devale la Timis.

Cum s-a aratat domnia sa la poarta, jupineasa Ilisafta l-a vazut din camara sa. Tragindu-si repede pe minici scurteica de vulpe a iesit cu graba mare in pridvor, strigind cu glasu-i frumos catra oaspete:

- Lume noua, cu iarna noua! Bine ne-ai sosit, jupine postelnice!

- Bine te-am gasit, draga jupineasa Ilisafta a raspuns boierul muntean.

- Apoi asteptam oameni si vesti de la batalie, cinstite postelnice, a strigat cu harnicie jupineasa Ilisafta, pe cind postelnicul descaleca. Pofteste inlauntru si ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. Se aude ca maria sa a avut mare izbinda asupra paginilor. Multamesc lui Dumnezeu si Maicii prea curate. Stai colea in scaunul ista larg, jupine postelnice Stefane, si-mi spune te rog. Spune-mi vesti bune de la toti ai nostri. Nici o clipa sa nu intirzii si sa-mi spui toate. Dar sa-mi spui intii daca nu ti-i foame. Eu numai am spus vorba, iar nana Chira s-a gindit mai inainte decit mine si a aduce numaidecit toate cite ii fac trebuinta unui calator, flamind; si n-a uita nici pe slujitorii domniei tale. Vai, jupine postelnice Stefane, daca ai sti ce nacaz am cu acel Hrana-Beg pe care nu stiu de ce mi l-a trimes pe cap maria sa. Adevarat ca-i robul lui Ionut, dar de ce sa mi-l deie mie pe sama? Nu-i place nimica. Ii trimet carne de porc nu! ca el carne de porc nu mininca. Ii trimet carne de vitel, ori de pasere strimba din nas. Ii fac scrob cu unt: nici asta nu-i place. Dar crezi domnia ta ca de placinte s-atinge? Da' de unde! Si-n loc de unt, lui sa-i dai numai seu de oaie! Doamne Maica Domnului! Asemenea pacoste imi trebuie mie? Si nu pricepe boaba din ce spunem noi; nici noi nu stim ce bolboroseste el. Altfel, ce sa zic? E om ca si noi si nu-i barbat urit. Spune-mi numaidecit, jupine postelnice, ce fac ai nostri. Si daca te-ntorci la tabara, sa nu cumva sa uiti a-i hotari din partea mea comisului Manole, ca de-acuma toate s-au ispravit, si-i caut nora. Daca nu-l asezam pe Ionut, nu mai are din partea mea stare de liniste si pace

Bagind de sama in acea clipa ochii postelnicului si zimbetul sau pierit, jupineasa Ilisafta s-a oprit.

-- Draga jupineasa Ilisafta, a rostit cu glas blind postelnicul, prietinul nostru comisul Manole si-a gasit linistea si pacea.

Obrazul comisoaiei s-a albit de navala singelui la inima; i-au crescut ochii: si-a dus palmele la timple si s-a intors catra coltul intunecat al camarii.

- Hah! A suspinat domnia sa, ca si cum ar fi cuprins-o pe neasteptate un val rece.

S-a intors, cu privirile uscate si cu buzele tremurind:

- Cind?

- Alaltaieri dimineata, draga jupineasa Ilisafta, Cu el s-a prapadit si comisul Simion.

- Hah! A suspinat a doua oara comisoaia.

De la inima i s-a intors singele in fata.

- Nana Chira! Nana Chira! A prins dumneaei a striga. Nana Chira. Vina repede aici, ca sa afli ca s-au prapadit doi dintre iubitii nostri. S-a prapadit sotul nostru si fiul nostru cel mai mare. Sa-mi chemati numaidecit aici pe jupineasa Marusca nora-mea. Dar sa nu-i suflati o vorba pina ce n-oi vedea-o eu; sa-i spun cu aceasta gura a mea si cum stiu eu. Si in acesta ceas sa pregatiti sanie, slujitori si merinde, ca sa ne ducem amindoua la Vaslui, sa facem pomenire si praznic mortilor, dupa rinduiala

Astfel a ramas singur, numai cu dadacele, in cuibul de la Timis, Manole cel nou Par-Negru; iar bunica-sa si maica-sa au pornit cu sania in aceeasi zi la Vaslui, avind in spate viscol din miazanoapte.

Mai tirziu, dupa ce s-a intors la ale sale cu slujitorul sau Gherasim, in chilia de la sfinta manastire Neamtu, parintele ieromonah Nicodim n-a uitat sa scrie in ceaslov intimplarile:

nul de la Hristos 1475, iar de la facerea lumii 6983, in ziua de marti, patru zile dupa sfinta Boboteaza, fost-a mare razboi cu turcii la Vaslui si i-a biruit luminatia sa Stefan-Voda pe pagini.

Pierit-au in acest razboi parintele nostru dupa trup comisul Manole Par-Negru si fratele nostru dupa trup comisul Simion si alti multi, Dumnezeu sa-i miluiasca intru iertarea sa.

Iar mai inainte de aceasta, s-a fost intors mezinul nostru comisul Onu de la Sfintu Munte si de la Braila, cu barba, de nu l-a mai cunoscut nimeni; s-a zimbit maria sa cind l-a vazut si l-a cunoscut