Louis bromfield - vin ploile partea 1

LOUIS BROMFIELD

VIN PLOILE

Roman al Indiei moderne

Traducere de

IOANA CORBUL și VINTILA CORBUL

EDITURA UNIVERS

București 1972

Coperta de Astrid Schmidt

Louis Bromfield

THE RAINS CAME

Cedric Chivers, Ltd.

Portway, Bath, 1970

LOUIS BROMFIELD SAU DESPRE ISPITELE SUCCESULUI

Literatura americana poarta amprenta factorilor istorici, geografici, sociali, economici si psihologici care au determinat unele orientari specifice in gandirea si cultura continentului descoperit de Cristofor Columb. Imprejurarile particulare in care au aparut si s-au dezvoltat natiunea si statul american, in urma unui indelung proces de adaptare a traditiilor si culturii europene la realitatile lumii noi si a unei lupte aspre de cucerire si supunere a unei naturi rebele explica predilectiile literaturii acestei tari pentru anumite subiecte si teme cat si pentru anumite moduri de exprimare artistica.

Imensitatea unui continent explorat si cucerit cu pretul unor eforturi adesea dureroase a dus la aparitia unei conceptii aparte a spatiului si a distantei. Nimeni nu exprima acest sentiment al spatiului, al grandiosului, mai bine decat Walt Whitman sau Thomas Wolfe care vor sa imbratiseze in opera lor intreaga America si sa exprime toate virtualitatile americanului. Avand de infruntat un teritoriu care se desfasoara la scara unui continent si in care contactul cu lumea lipsea aproape cu desavarsire, individul s-a simtit de la inceput izolat, singur, iar existenta cotidiana aspra si plina de primejdii l-a invatat sa se bizuie pe propriile sale forte.

Intinderea geografica a dat nastere la sentimente contradictorii de aprehensiune si optimism care se oglindesc fidel in literatura. Acest teritoriu al vastelor orizonturi a generat la inceput optimism si entuziasm gratie promisiunilor si perspectivelor ce le deschidea o lume nou descoperita. Optimismul s-a insotit insa chiar de la inceput cu teama de singuratate. Deserturile, muntii, campiile imense micsoreaza parca insemnatatea omului care se simte "strain pe acest pamant incomplet umanizat. Individul nu a ajuns inca sa statorniceasca raporturi armonioase cu natura inconjuratoare, de unde amestecul de lirism si anxietate, sperante si aprehensiuni, optimism si pesimism pe care le inspira nemarginirea spatiului american.

Expansiunea industriala fara precedent care a caracterizat cea de a doua jumatate a secolului trecut in Statele Unite s-a intensificat si mai mult incepand cu 1880, dupa razboiul de secesiune, aceasta ducand la disparitia economiei rurale si artizanale si determinand o noua viziune asupra omului si a societatii. O data cu terminarea procesului de cucerire a vestului, cu extinderea cailor ferate si intensificarea exodului spre orase, continentul a fost invadat de un numar impresionant de imigranti care parasisera Europa pentru a si incerca norocul in lumea noua. Se nastea o noua societate pestrita, aspra si individualista. Mentalitatea si modul de gandire ale acestei societati au fost simtitor influentate de bogata mostenire culturala europeana care, transplantata in conditiile unei lumi in cautarea propriei sale identitati, a dus uneori la rezultate neasteptate. Dintre elementele culturii europene ce au inraurit gandirea americana, puritanismul si rationalismul merita o mentiune speciala.

Puritanismul este versiunea americana a calvinismului, credinta austera, pesimista si fatalista a primilor pelerini, asa numitii "Pilgrim Fathers" care au pasit pe pamantul noului continent la Plymouth Rock, Massachusetts, in 1620. Este o credinta a renuntarii si refuzului, nascuta din solitudine si guvernand un univers in care totul este intens moral si simbolic. In ciuda numeroaselor sale metamorfoze si a unei secularizari profunde, puritanismul ramane si astazi o constanta a gandirii si literaturii americane. Teoriile rationaliste ale secolului luminilor postuland bunatatea funciara a individului si convingerea in perfectibilitatea acestuia au contracarat influenta puritanismului, cele doua curente contradictorii coexistand si adesea divizand in mod deconcertant gandirea si opera unor scriitori. Din simbioza celor doua curente s-a nascut o sinteza dintre cele mai neasteptate in care intalnim un puritanism lipsit de austeritate si umanizat si un rationalism pios despuiat de caracterul sau revolutionar. Nu este deci surprinzator ca scriitorul american a fost intotdeauna solicitat de cele doua traditii, traditia nationala si cea europeana, și a trebuit sa opteze cand pentru una cand pentru cealalta. In centrul literaturii europene a stat inca de la inceput omul in raporturile sale cu societatea sau, mai exact, transformarea morala a omului ca rezultat al participarii sale la viata sociala. Interactiunea dintre individ și societate l-a invatat pe acesta sa distinga valorile autentice atat in propria sa persoana cat si in mediul inconjurator. Literatura clasica americana se ocupa nu atat de om in relatiile sale cu societatea, cat de individul izolat, instrainat de societate si angajat intr-un dramatic conflict cu sine insusi: Thoreau solitar in codrul din Walden, Melville singur in imensitatea marii, Henry Adams un contemporan aparte al epocii sale Thomas Wolfe insingurat, strabatand noaptea pustiul de asfalt din Brooklyn. Aceasta solitudine explica in parte nevoia profunda resimtita de american de a apartine la ceva, de a se integra intr-un grup sau de a se identifica ori solidariza cu valorile etice sau spirituale. Integrat intr-un sistem de traditie si instituții si la adapostul unei culturi multiseculare, europeanul resimte in mai mica masura angoasa singuratații, in timp ce americanul continua sa fie apasat de solitudine i sentimentul instrainarii mai cu seama in zilele noastre.

Una din temele de predilectie ale literaturii americane din toate timpurile a fost explorarea si definirea notiunii de american astfel incat se poate spune ca in toate epocile scriitorul american a fost indemnat sa se angajeze intr-un proces de auto-analiza si intr-o pasionanta cautare a propriei identitati. Unii scriitori, printre care se numara Henry James si Ezra Pound, au cautat raspunsul la aceasta intrebare in raporturile americanului cu cultura si traditiile europene, in timp ce altii, din ce in ce mai numerosi, au incercat sa descopere imaginea adevarata a Americii in trecutul national.

Temele cautarii identitatii, izolarii si alienarii determina si modul de expresie caracteristic al literaturii americane si anume alegoria si simbolul. Drama interioara a eroului solitar actionand uneori pe o scena vasta cat universul este adesea proiectata in multiple planuri simbolice.

Inrudita cu tema identitatii este preocuparea multor scriitori americani clasici si moderni fata de asa-zisul "ideal american" (The American dream), o ipoteza optimista, utopica, furnizand artistului un mijloc de evaluare a realitatilor sociale, economice si spirituale ale tarii sale.

Nepotrivirea dintre vis si realitate, contrastul dramatic dintre un ideal himeric si existenta aspra si neinduratoare formeaza punctul de plecare al unora dintre cele mai reprezentative opere ale literaturii americane.

Toate aceste infrigurate cautari se explica intr-o oarecare masura prin situatia paradoxala a scriitorului american care este beneficiarul unei "traditii lipsite de traditie", cat si prin ceea ce Henry James numea destinul complex al americanului, adica raporturile echivoce ale acestuia fata de lumea veche, osciland intre repudiere si supraapreciere a culturii si traditiilor europene.

Razvratiti impotriva spiritului individualist si a restrictiilor moralei puritane, cautand libertate de expresie si o traditie literara rodnica, o seama de scriitori americani se expatriaza in Europa la inceputul secolului nostru. Astfel a aparut romanul exilului al carui personaj central este invariabil "americanul in strainatate", cel mai adesea autorul insusi care, exilat de bunavoie, confrunta realitatile tarii sale cu cele ale lumii vechi. Acesti scriitori care si-au ales Parisul drept loc de intrunire dupa primul razboi mondial sunt reprezentantii tipici ai unei generatii nelinistite de americani in cautarea Americii si a propriei lor identitati. George Santayana, filozoful acestui grup de exilati i-a numit nu fara oarecare dreptate "o recolta de frunze de toamna", iar Henry Adams, intelegand foarte bine drama care ii mana pe acesti oameni departe de tara tor, el insusi fiind unul dintre ei, ii numeste "europeni improvizati

Tema "americanului in strainatate' fusese prezentata cu remarcabil succes de Henry James in romanele sale in care lumea noua, America, intruchipata adesea de o tanara naiva, bogata si inocenta ca Daisy Miller, este confruntata cu lumea complexa, cinica, rafinata si corupta a batranei Europe. Universul romanelor lui James era un univers inchis, stabil si traditional, intruchipat de hotelurile particulare din strada Varenne sau de splendidele "country houses' englezesti cu peluze matasoase ai caror oaspeti isi petreceau lungi dupa-amieze savurand ceaiul si deliciile conversatiei. Aceasta lume inceteaza insa de a mai fi o realitate pentru generatia lui Hemingway, F. Scott Fitzgerald si Dos Passos, "generatia pierduta a "tinerilor tristi". Soarele rasare, soarele apune de Ernest Hemingway este romanul care zugraveste in modul cel mai cuprinzator configuratia morala, conflictele si dilemele pe care le-au avut de infruntat acesti fii instrainati ai Americii.

Primele romane ale lui Dos Passos, opera Gertrudei Stein, romanul lui Scott Fitzgerald Mangaierea noptii sunt tot atatea marturii ale efortului de imbogatire a traditiei literare americane.

In cel de al treilea deceniu al secolului nostru, literatura americana a fost dominata de romanul exilului. O data cu criza economica din 1929 cei mai multi dintre scriitorii exilati s-au intors in tara lor si au pornit sa-si redescopere patria. Deceniul al patrulea este marcat de intoarcerea la sursele de inspiratie nationala. Traind intr-o lume sfasiata de contradictii de tot felul care culminasera in criza generala din 1929 si amenintata de spectrul unui nou razboi mondial, numerosi scriitori americani cauta echilibrul si valorile stabile in trecutul national. De pilda, un Archibald Macleish abandoneaza poezia exilului tributara simbolismului francez si imbratiseaza teme inspirate din realitatile nationale. In conditiile instabilitatii si haosului provocat de criza generala, scriitorii cauta sa creeze o noua mitologie nationala si sa "redescopere America". Legenda unei Americi pure, inocente, tara a tuturor fagaduintelor creata de revistele de mare tiraj si de romanele de duzina incepe sa capete din ce in ce mai putina crezare. Literatura americana din deceniul al patrulea al secolului nostru sta sub semnul marilor evenimente sociale, economice si politice ale vremii. Se constata o inflorire a romanului istoric inspirat din viata Americii si a cronicii sociale realiste. Aceasta evolutie este pe deplin justificata din punct de vedere psihologic si sociologic, ea demonstrand dorinta americanilor - a caror existenta in acei ani sumbri era precara si care erau prizonierii unui sistem economic ce se dezintegra in timp ce saracia domnea in mijlocul abundentei - de a se intoarce la epoca de aur, la varsta eroica de mult apusa cand viata era mai putin complicata, mai stabila si mai umana. Este vorba in fapt de reeditarea unui vechi procedeu de evadare romantica atat in spațiu sub forma exotismului, cat și in timp sub forma romanului istoric

In timp ce deceniul al treilea a fost dominat de arta lui Hemingway, Fitzgerald si Dos Passos, deceniul urmator este marcat de romanele sociale ale lui John Steinbeck si James T. Farrell.

Am evocat aceste aspecte din trecutul mai indepartat si mai apropiat al literaturii si gandirii americane pentru a intelege mai bine personalitatea si opera lui Louis Bromfield care, nascut si educat in aceasta traditie, reflecta in romanele sale multe din caracteristicile i contradictiile Americii contemporane.

Louis Bromfield s-a nascut in localitatea Mansfield din statul Ohio in 1 96. Tatal sau, descendent dintr-o familie de fermieri, era un om instruit care ramasese insa strans legat de modul de viata si obiceiurile familiei. Dupa terminarea studiilor secundare, tanarul Bromfield a luat parte la primul razboi mondial, fiind apoi ziarist la New York si corespondent extern al unor cotidiene de mare tiraj. Ca multi dintre compatriotii sai, el a parasit America stabilindu-se in Franta unde a petrecut cea mai mare parte a anilor premergatori celui de-al doilea razboi mondial. Instalat confortabil intr-o veche proprietate in apropiere de Senlis, Bromfield se preocupa mal mult de cultivarea legumelor decat de teoriile estetice pe care compatriotii sai le vanturau in Parisul acelor ani. Calator neobosit, scriitorul strabate continente si tari, are prilejul sa compare moravuri si moduri de viata diferite, iar ecoul acestor experiente se va face auzit in romanele de mai tarziu.

Activitatea sa literara se intinde de-a lungul a aproape un sfert de veac intre 1924 si 1948, deci intr-una din perioadele cele mai framantate ale istoriei literaturii americane moderne. Bromfield debuteaza ca romancier in "deceniul jazzului", cand satira muscatoare a lui Sinclair Lewis si Ring Lardner vestejea excesele unei lumi prematur imbatranite, iar Hemingway si Scott Fitzgerald se faceau interpretii unei generatii dezorientate si triste. Prima opera a lui Bromfield este tetralogia Evadare, alcatuita din romanele Laurul verde (1924), Posesiune (1925), Toamna timpurie (1926), pentru care i s a acordat premiul Pulitzer, si O femeie de suflet (1927). In acest ciclu de romane autorul infatiseaza cu mult discernamant si remarcabila intuitie conflictul dintre individ, familie si traditie in sanul unor comunitati inchistate de conventii vetuste din Middle West. Sobrietatea temelor, maturitatea stilului si atitudinea critica a autorului au atras atentia si i au castigat aprecierea criticilor care au vazut in el un premergator al romanului social din deceniul urmator. Valoarea acestor prime romane este inegala, cele mai izbutite fiind primul și cel de al treilea.

Laurul verde zugraveste viata lipsita de griji a Juliei Shane si tribulațiile celor doua fiice ale sale, Irene si Lily. In timp ce Lily dezamagita in dragoste, paraseste tara stabilindu-se la Paris, Irene isi consacra energia operelor de binefacere in randul muncitorilor din uzinele orasului. Unul dintre acestia, Stepan Krylenko, devine discipolul ei. La uzina izbucneste o mare greva sprijinita financiar de Irene si condusa de Krylenko. Greva esueaza, insa Krylenko isi continua activitatea in alte centre industriale. Dupa moartea mamei sale, Irene se calugareste iar Lily se intoarce la Paris unde se alatura efortului de sprijinire a frontului, casatorindu-se in cele din urma cu un ministru.

Toamna timpurie infatiseaza existenta cenusie, incatusata de conventii rigide a unei familii din Massachusetts si incercarile dramatice ale personajului principal, Olivia Pentland, de a se elibera de aceasta ambianta inabusitoare. Desi citadela traditiei este supusa unui atac sistematic atat din interior cat si din exterior, forta ei se dovedeste mai puternica, eroina fiind in cele din urma silita sa accepte existenta marginita si morala puritana a familiei Pentland.

In aceste romane scriitorul vadeste calitati certe de fin observator al moravurilor vietii americane de provincie si de iscusit cercetator al cauzelor care duc la destramarea relatiilor de familie si la alienarea individului de interesele comunitatii. Temele neconformismului si exilului ofera scriitorului multiple posibilitati pe care insa acesta le exploateaza insuficient. Este demn de relevat efortul autorului de a extinde aria investigatiei sale artistice si de a infatisa aspecte cat mai variate ale vietii sociale americane cuprinzand episoade din lupta muncitorimii.

Inca din aceste prime romane se remarca insa tendinta lui Bromfield de a ceda ispitei melodramei si sentimentalismului, tendinta ce se va accentua in operele sale ulterioare.

Urmatoarele doua romane Ciudatul caz al domnisoarei Annie Spragg (1928) si 24 de ore (1930) staruie asupra unor momente de tensiune si criza morala in viata unor grupuri de personaje din "lumea buna" si descifreaza reactiile acestora in fata unor evenimente dramatice cum ar fi moartea.

Cele mai multe dintre romanele scrise de Bromfield dupa aceasta data apartin literaturii de divertisment care abunda in formule stereotipe, melodramatice, excentrice sau senzationale. Bromfield devine un scriitor la moda, ceea ce englezii numesc un popular writer', care isi pune pana in slujba literaturii comerciale publicate de revistele de mare tiraj si comandate de casele de filme din Hollywood Fie ca actiunea acestor romane se petrece in societatea cosmopolita a Parisului, la New Orleans in timpul razboiului civil, in vestul indepartat in primii ani ai cuceririi sale sau intr-o lume orientala mai mult sau mai putin misterioasa, regasim aici intreg arsenalul scriitorului "de succes': intrigi perfide, femei fatale, dueluri spectaculoase, incendii mistuitoare, batai violente, un amestec de tandrete si brutalitate, sensibilitate si vulgaritate - menit sa satisfaca setea de senzational si gusturile indoielnice ale unui public filistin. Cedand acestei ispite, Bromfield se angajeaza pe calea literaturii de senzatie intorcand astfel spatele literaturii autentice si tradand asteptarile pe care le justificasera primele sale romane. Devenind mentorul unui public ale carui norme si valori sunt superficiale sau pur si simplu negative, autorul isi ingusteaza simtitor viziunea si aria de investigatie uman artistica, abandoneaza atitudinea critica si renunta la temele majore care l-ar fi putut ridica in randul scriitorilor reprezentativi ai epocii.

In preajma razboiului, in 1939, Bromfield se instaleaza la proprietatea sa din Ohio unde devine cultivator, se ocupa de reforme agricole si predica intoarcerea la glia stramoseasca si la virtutile strabune. Curentul care propovaduia virtutile vietii rurale si intoarcerea la glia parinteasca numarase multi adepti in perioada premergatoare razboiului, fiind apoi treptat abandonat. In timpul liber, scriitorul devenit fermier scrie romane de circumstanta cu o intriga artificiala, melodramatica, populate de personaje blazate care se redescopera si regenereaza miraculos sub influenta razboiului. Marea tema a conflictului moral si cultural dintre America si lumea veche, "tema internationala" tratata magistral de Henry James si de alti scriitori americani, razbate vag din paginile firave si putin convingatoare ale acestor cronici romantate.

Ultimele lucrari ale lui Bromfield au un caracter autobiografic si propovaduiesc revolutionarea agriculturii americane dupa modelul creat de autor la ferma sa din Malabar descriind totodata satisfactiile si neajunsurile vietii de fermier in Ohio sau Brazilia.

Opiniile conservatoare ale autorului cu privire la societate sunt infatisate pe larg in lucrarea Cateva amanunte esentiale (1946). Bromfield a murit in localitatea Columbus din Ohio, in 19

*

Actiunea romanului Vin ploile, scris in 1937 se desfasoara in India in timpul ocupatiei coloniale. In cursul lungii sale domnii, bogatul maharajah din Ranchipur a obtinut multe realizari luptand in permanenta cu prejudecatile compatriotilor sai si cu aroganta oficialitatilor coloniale britanice. Eforturile sale principale se indreapta spre eliminarea contradictiilor din sanul populatiei divizate in caste si spre introducerea in tara sa a cuceririlor civilizatiei. Construirea unui mare baraj, a unui spital si a mai multor scoli sunt tot atatea luminoase promisiuni care deschid calea spre libertatea si fericirea intregii Indii. Maharajahul este inconjurat de colaboratori fideli si capabili ca medicul sef brahman Safka, musulmanul Rashid Ali Khan eful politiei si paria Jobnekar. Totodata, Miss MacDaid, infirmiera sef scotiana, Miss Dirks, directoarea colii engleze si sotii Smiley, misionari americani, muncesc cu abnegatie si devotament pentru bunastarea indigenilor, spre deosebire de compatriotii lor ingamfați si ostili. O mare nenorocire se abate asupra populatiei nimicind toate aceste realizari in 1936, cand musonul distruge barajul si valurile dezlantuite devasteaza orase si sate. Mii de oameni pier in timpul dezastrului, tifosul si holera incep sa faca ravagii, lipsesc medicamentele si mijloacele de subzistenta. Cea mai mare parte a populatiei hinduse se resemneaza cu stoicism in fata fortelor atotputernice ale naturii, iar spaima de moarte ii impinge pe unii la jaf sau ii determina sa caute scaparea departe de locul catastrofei. In aceste momente de grea incercare se afirma insa curajul si taria de caracter a unor personaje. Vaduva maharajahului preia conducerea guvernului dupa moartea tragica a sotului ei in noaptea cand s-a produs catastrofa. Sprijinita de colaboratori energici si devotati, ea organizeaza si supravegheaza indeplinirea sarcinilor celor mai urgente de mentinere a ordinei, distribuire rationala a mijloacelor de subzistenta si ingrijire a bolnavilor si ranitilor. Autoritatile iau masuri radicale pentru a indeparta focarul de infectie, desi aceste masuri sunt la inceput dezaprobate de multi. In timp ce majoritatea strainilor dau dovada de slabiciune si apatie, unii dintre ei sunt regenerati si purificati in urma acestei incercari. Nobilul englez Tom Ransome care, plictisit de o existenta superficiala si de goana stearpa dupa avutie, s-a retras, blazat, in India, fara insa a descoperi pana in acest moment rostul vietii, se pune in slujba populatiei lovite de calamitate. Intre el si fiica unui misionar, Fern Simon, care se ocupa cu modestie si devotament de ingrijirea bolnavilor atinsi de holera, se infiripa o dragoste adevarata. Frumoasei lady Heston "marile ploi" ii ofera prilejul de a constata cat de sterila si nefericita a fost viata pe care a dus-o pana atunci. Descendenta dintr-o familie engleza nobila dar saracita, ea s-a casatorit pentru bani cu negustorul Albert Simpson imbogatit in urma unor speculatii financiare. Lady Heston isi petrece viața in aventuri amoroase, mereu reinnoite alaturi de un om brutal pe care nu-l iubeste. La Ranchipur, unde sotul ei vrea sa cumpere cai de curse, lady Heston este cucerita de Safka, medicul indian, care o impresioneaza nu numai datorita personalitatii ci si muncii sale entuziaste. Cand Heston moare de tifos, ea renunta la ideea de a se intoarce in Europa ca bogata lui mostenitoare si hotaraste sa ramana in India, unde lucreaza cu devotament la spital alaturi de Safka. Acesta se simte atras de lady Heston si viseaza la o viata comuna in tara lui. Imbolnavindu-se de tifos, dorinta ei de viata slabeste treptat, constienta fiindca si a irosit zilele si ca este prea tarziu pentru a mai indrepta lucrurile. Moartea ei, acceptata voluntar ca un gest de expiere tardiva, permite doctorului Safka sa se identifice cu cauza patriei sale care are nevoie de oameni constienti de responsabilitațile lor pentru a si putea afla calea spre un viitor luminos.

Romanul Vin ploile se inscrie intr o bogata traditie a literaturii engleze care-si trage seva din realitatile fostelor colonii britanice Astfel, unul din romanele reprezentative de la inceputul secolului nostru Calatorie in India (1924) de E. M. Forster infatiseaza conflictul social, cultural si moral dintre indieni si colonizatorii englezi, in timp ce Joyce Cary, un alt scriitor contemporan, analizeaza efectele dezumanizante ale colonialismului si dezintegrarea traditiilor si culturii indigene din Africa sub influenta modulul de viata european.

Este meritul lui Bromfield de a fi imbratisat o tema destul de des tratata si de a nu se fi lasat sedus de data aceasta de ispitele sentimentalismului dulceag si de formulele romantice stereotipe. Romanul zugraveste o vasta panorama sociala animata de personaje bine individualizate si angajate intr-un conflict ce pune la incercare taria lor morala si le dezvaluie caracterul Unele dintre acestea, cum ar fi Tom Ransome sau lady Heston, ajung, sub presiunea evenimentelor, sa abandoneze existenta lor stearpa de pana atunci, descoperind un sens nou al vietii.

Vin ploile este insa mai presus de toate un roman despre indieni st despre India intr-un anumit moment istoric, despre un popor slabit de contradictii interne izvorand din diviziunea in caste, din superstitii si prejudecati de tot felul pe de o parte si din exploatarea coloniala si inapoierea social-economica ce rezulta din aceasta pe de alta parte; un popor care stie insa sa se ridice deasupra adversitatilor si infruntandu-le isi afirma plenar sentimentele de abnegatie, solidaritate si marinimie sufleteasca. Conflictelor interne care divizeaza populatia indigena li se adauga conflictul care opune pe indieni colonizatorilor. Si aici autorul vadeste spirit de discernamant stiind sa dezvaluie atitudinile nuantate ale diferitelor personaje care alcatuiesc cele doua grupuri. Nu toti colonizatorii manifesta indiferenta fata de soarta indienilor, dupa cum in randul acestora din urma nu toti sunt la fel de curajosi, consecventi si onesti. Indiferentei si apatiei unora li se opune sentimentul de solidaritate umana al majoritatii, sentiment ce depaseste barierele de casta, rasa ori religie.

Daca pentru unii identificarea cu o cauza nobila aduce dupa sine implinirea personalitatii, altii descopera, uneori prea tarziu, ca abdicarea de la indatoririle si responsabilitatile umane, indiferenta duc la sterilitate si epuizare sufleteasca. In multe din romanele inspirate din realitatile coloniale, indigenii sunt prezentati drept personaje comice sau excentrice, pitoresti sau exotice. Bromfield se apleaca cu intelegere si simpatie asupra vietii indienilor si creeaza o galerie de personaje izbutite ancorate solid in realitate si al caror comportament este temeinic motivat din punct de vedere social si psihologic. Acelasi lucru se poate spune despre unele personaje din tabara englezilor ca Miss MacDaid, Miss Dirks, Tom Ransome si lady Heston.

Vadind spirit de observatie, simt epic si abilitate in descifrarea cauzelor ce opun indivizi si grupuri sociale diferite intr-o anumita perioada istorica, autorul reuseste in acest roman sa se emancipeze de formulele facile, stereotipe, carora le ramane tributar in cele mai multe din operele sale.

Majoritatea istoricilor literari mentioneaza in treacat numele lui Louis Bromfield alaturi de cele ale lui John P. Marquand, Pearl Buck sau James G. Cozzens la rubrica "romanul de divertisment" sau "scriitori de succes" ale caror opere au mai degraba o semnificatie sociologica indicand anumite preferinte ale publicului decat una propriu-zis literara. Desi talentati, acesti scriitori cedeaza lesne ispitelor succesului de public punandu-si pana in slujba productiei literare de masa. Dupa cum s-a vazut, Bromfield se lasa adesea prins in mrejele literaturii de senzatie.

Primele sale opere prevesteau un talent inzestrat cu simt dramatic, intuitie si o atitudine critica ce pareau a-l situa in randul romancierilor respectabili ai epocii. Cele mai multe din romanele ulterioare dezamagesc asteptarile de inceput si dupa cum afirma Kunitz si Hayeraft[1], Bromfield insusi era nemultumit cand criticii ii aminteau ca a inselat sperantele trezite de primele sale romane.

Una din cele mai pertinente aprecieri cu privire la personalitatea scriitorului o aflam intr-un articol scris de contemporanul sau Sinclair Lewis si publicat in revista "Esquire" in octombrie 1945, cu prilejul aparitiei romanului lui Bromfield Valea fericirii Desi malitioase, observatiile lui Lewis contin o mare parte din adevar si de aceea ne ingaduim sa le transcriem mai pe larg. Lewis scrie urmatoarele:

"Dupa cate se pare, domnul Bromfield a nazuit sa fie trei lucruri in viata. El a reusit foarte bine in primul, s-a descurcat in cel de-al doilea iar acestea amandoua au dus la esecul iremediabil al celui de-al treilea: Mai intai a vrut sa fie. un gentilom de tara care descinde direct din Washington Irving si aduce oarecum a Michael Arlen. Aceasta intreprindere a sa a fost incoronata de succes. El a respins cu curaj toate conventiile searbede ale integritatii arhitecturale, transformandu-si cu dibacie casa noua astfel incat sa para cu un veac mai veche decat este in realitate si pentru a nu fi silit sa ramana un american care traieste in America si-a transformat principalele apartamente in vagi si nostalgice copii dupa camerele frantuzesti. Cea de-a doua ambitie a domnului Bromfield: sa devina un bun fermier si sa lase in urma lui un sol mai bogat. Iubeste pamantul, paraiele, colinele umbroase, izvoarele limpezi, micile fapturi ale codrilor. Manifesta o bucurie de discipol in conversatiile despre cultura i chiar si un orasean incorigibil se poate desfata cu eseurile sale despre folosirea paielor putrede si a ingrasamintelor, despre arat si despre devastarea solului de catre pionieri. Dar tocmai aici apare drama, caci inzestrat cu entuziasmul si poate si cu forta necesara pentru a scrie o lucrare durabila, un adevarat Walden el a esuat presarandu-si romanul cu toate impertinentele vanitati ale domnului literat de la Paris - Broadway - Hollywood, ale arghirofilului si arivistului. Nu a stiut sa asculte linistea preeriilor si a propriei sale inimi.

Domnul Bromfield ar fi putut scrie o carte emotionanta, solida si memorabila, dar cea de-a treia ambitie a sa - aceea de a fi scriitor si totodata gentilom de tara - este in primejdie de a fi nimicita prin eroziune. Odinioara, in romane ca Laurul verde si Ciudatul caz al domnisoarei Annie Spragg, el promitea sa ocupe un loc alaturi de Hemingway, Willa Cather si Dos Passos, dar ideea de a fi genul de scriitor pedant care crede ca a scrie prezinta oarecare importanta, l-a obosit. El a dat dovada de o asemenea nestatornicie, incat ii sfatuiesc pe camarazii sai de la ferma din Malabar sa nu se astepte sa-l mai vada pe acolo multa vreme dupa 1946. Aceasta nestatornicie nu a daunat insa mai mult darului sau literar decat propriul sau egoism.

Louis Bromfield ramane autorul unor romane, putine la numar, in care artistul, credincios vocatiei sale, se apropie cu interes si discernamant de dramele umane autentice, fie ca ele se petrec in Middle West-ul american sau in indepartata Indie, si dezvaluie resorturile intime ale raporturilor umane si aspiratiile oamenilor la o existenta implinita.

MIHAI MIROIU

Intre doua lumi

una moarta,

cealalta incapabila sa se nasca.

MATTHEW ARNOLD

TUTUROR PRIETENIILOR MEI DIN

INDIA - PRINCIPI, PROFESORI, OAMENI

POLITICI, VANATORI, BARCAGII,

MATURATORI DE STRADA; PRECUM

SI LUI G. H. FARA DE CARE N-AS FI

CUNOSCUT NICIODATA MINUNATIILE,

SPLENDOAREA INDIEI SI NICI NU I-AS

FI INTELES VISURILE.

Doi barbati sedeau intr-un bar. Primul il intreba pe cel de-al doilea:

- Iti plac americanii?

Cel intrebat raspunse cu hotarare:

- Nu.

- Francezii iti plac? intreba iar cel clintii.

- Nu, rasuna raspunsul cu aceeasi hotarare

- Dar englezii?.

- Nu.

- Rusii?

- Nu.

- Germanii?

- Nu.

Urma o scurta pauza dupa care, cel dintai, ridicand paharul, intreba din nou:

- Ma rog, dar cine iti place?

La care, cel de-al doilea, fara niciun pic de sovaiala, raspunse:

- Imi plac prietenii mei.

Pentru aceasta istorioara autorul

ii este indatorat prietenului sau

Erich Maria Remarque.

PARTEA INTAI

SOSISE acea ora din zi in care Ransome se simtea mai bine ca oricand. Statea pe veranda, isi sorbea brandy-ul si privea puhoiul de raze aurii care invaluiau, intr-o ultima si magnifica stralucire, ficusii bengalezi, casa de un galben cenusiu si plantele agatatoare cu flori rosii, mai inainte ca soarele sa se scufunde dincolo de orizont, lasand intreaga fire prada intunericului. Pentru nordicul Ransome, deprins cu amurgurile lungi, calme si albastre ale Angliei septentrionale, magia acestui apus nu-si pierdea niciodata farmecul. Era ca si cand intreaga natura ar fi incremenit o clipa, spre a se rostogoli apoi deodata intr-o bezna abisala. Amurgul indian ii trezea intotdeauna in suflet spaime ancestrale.

Dar, pe langa frumusetea razelor aurii, in Ranchipur intalnea si alte minunatii. La ora aceasta aerul linistit era incarcat cu miresme grele de lemn ars, de balega, de iasomie, de galbenele, de praf galbui starnit de turmele care se inapoiau de pe pasunea arsa de soare, din mijlocul hipodromului de peste drum. Din departare se auzeau ropotul tobelor de langa rugurile aflate pe malul raului, dincolo de Gradina zoologica a Maharajahului, si urletele sacalilor care ieseau la liziera junglei, asteptand sa se lase brusc intunericul spre a se risipi pe campie in cautarea starvurilor ramase de peste zi. Dupa ivirea zorilor le vor lua locul vulturii lacomi iesiti din scorburile copacilor nodurosi, manjiti cu gainat, spre a se avanta dupa jivinele moarte in timpul noptii. Tot la aceasta ora se ridica in aer tesatura fina a sunetelor de fluier cu care John Baptistul, chincit in pragul portii, intampina racoarea serii.

John Baptistul statea acum acolo, sub ficusul imens si lacom. In fiecare an copacul acesta isi lasa in jos ramurile care muscau pamantul, prindeau radacina si acopereau metru cu metru patrat din gradina. In nord, langa Peshawar, un ficus enorm acoperise acri intregi; aparent o intreaga padure, redusa in realitate la un singur si viguros copac. "Daca lumea ar trai indeajuns de mult, gandea Ransome, copacul acesta ar napadi-o in intregime, asa cum o napadesc prostia si rautatea omeneasca - incet, fara ragaz, infigandu-si in pamant ramura dupa ramura, cu vigoarea neostoita a vietii din India.

Daca voiau sa supravietuiasca, sacalii si vulturii trebuiau sa se grabeasca spre a se mai infrupta cu vreun starv de om sau de asin, de vaca sfanta sau de caine plebeu. Daca dimineata te-ai fi trezit devreme si ai fi iesit calare din oras, la camp deschis, ai fi vazut ici-colo, pe intinderile aramii, incalcindu-se intr-o lupta cumplita, puzderie de vietati intunecate care devorau mortaciunile. Erau vulturii. Daca ai fi venit o jumatate de ora mai tarziu, nu i-ai mai fi gasit, iar in urma lor n-ai mai fi vazut decat gramajoare de oase albe, curatate bine, tot ce mai ramasese din vreo vaca, din vreun asin sau uneori chiar dintr-un om.

In vreme ce isi depana lenes gandurile Ransome asculta cantecul simplu al lui John Baptistul. Era un fel de improvizatie fara sfarsit, care, pentru urechea occidentala a lui Ransome, parea intotdeauna aceeasi. Dupa cate intelegea el, muzica aceasta si ingrijirea galbenelelor si a crinilor albastri, ultimele flori din gradina in acest sfarsit de toamna, infatisau singurele mijloace de eliberare ale sufletului lui John. John nu avea nicio iubita, si chiar daca ar fi avut asa ceva nu o vedea, decat rar si in taina Intreaga lui viata era dedicata stapanului sau - ceaiul acestuia cand se trezea din somn, breakfast-ul, pranzul si cina, camasile si ciorapii, pantalonii de calarie si sorturile, lichiorurile, tigarile si havanele lui. Era un "boy crestinat, un catolic din Pondicherry care vorbea frantuzeste mai bine decat limba hindustana sau dialectul gujerati din Ranchipur - o franceza bizara, indulcita si cantata care aluneca uneori in acea vorbire indiana nepotrivita in saloane in marile croitorii sau in diplomatie. Numele lui adevarat era Jean Batiste, dar lui Ransome ii placea sa-l numeasca John Baptistul, gandindu-se la Ioan Botezatorul; profetul, cu trupul lui uscat, hranit doar cu lacuste si miere de albine salbatice, nu se deosebea, desigur, de maruntelul servitor, si el numai piele si oase.

In lumina inserarii, John era inconjurat de trei sau patru prieteni, chinciti ca si el; unul din acestia il acompania batand intr-o toba cu apatia unui malaric. Ca si John, toti erau boys' ai unor oameni cu vaza - apartineau colonelului, lui Mr. Bannerjee si Maiorului Safka. Iar unul sau doi erau angajati la casa de oaspeti a Maharajahului. Era foarte greu sa-i deosebesti unul de altul.

Un timp bateau din toba si cantau din fluier, apoi muzica inceta; dar Ransome de pe veranda sa, era sigur ca servitorii acestia nu tacusera, ci pur si simplu palavrageau. Stiau tot ce se intampla la Ranchipur. Habar n-aveau sa citeasca si nici nu le-ar fi trecut vreodata prin minte sa rasfoiasca vreun ziar; cu toate acestea erau la curent nu numai cu razboaiele, cutremurele si calamitatile de tot felul rabufnite in cele mai indepartate colturi ale lumii, ci si cu furturile, inselaciunile, adulterurile cat si cu tot felul de intamplari din Ranchipur, niciodata pomenite in ziarele din Bombay, Delhi sau Calcutta si de care stapanii lor nu erau niciodata informati. John Baptistul intrase in slujba lui Ransome din ziua sosirii acestuia la Ranchipur; isi cunostea bine stapanul si din cand in cand ii aducea vesti senzationale, servite cu aceeasi modestie cu care i-ar fi pus pe masa o ceasca cu ceai sau o farfurie cu orez. John Baptistul prezisese de pilda cu trei zile inainte, scandaloasa rapire a doamnei Talmadge de catre capitanul Sergeant. Ransome ar fi putut sa impiedice faptul, prevenindu-l pe Talmadge daca i s-ar fi parut ca merita osteneala.

Ceata de servitori de sub ficus inceta sa mai cante si, in lumina tot mai scazuta, Ransome ii vazu cum isi apropiau capul unul de celalalt. Simultan, in copacul de deasupra lor izbucni o larma ingrozitoare - o cacofonie salbatica de palavrageli si tipete; pe creasta prafuita a arborelui, zburda o intreaga procesiune de maimute, maimutele sacre din Ranchipur, de un cenusiu ce batea in negru, zgomotoase, bataioase, obraznice, caraghioase, convinse din proprie experienta ca nimeni nu va indrazni vreodata sa le omoare; indienii le menajau fiindca maimutele luptasera candva alaturi de Rama, iar europenii le evitau spre a se feri de scandalul pe care l-ar fi iscat uciderea unei singure maimute sfinte. Ransome nu le putea suferi, desi uneori le urmarea amuzat giumbuslucurile. Acum le ura pentru ca tulburau linistea serii cu taraboiul lor infernal si pentru ca rupeau florile din gradina si din cand in cand smulgeau pana si tiglele de pe sopron. John Baptistul si prietenii lui, adanciti in clevetirile lor, nici nu-si ridicau ochii spre coroana copacului.

Zarva maimutelor alungase farmecul serii; Ransome isi goli paharul de brandy, lasa deoparte evantaiul, se ridica in picioare si trecu in spatele casei spre a privi cerul.

Gradina vasta, patrata, era inconjurata de un gard inalt de nuiele, tencuit cu pamant galben, care il imbraca parca intr-un invelis de catifea ondulata. Pe Alocuri era acoperit cu o retea agatatoare de bougainvillieri si begonii. Acum toate plantele acestea se uscasera pana in adancul pamantului; le arsese soarele nemilos pe care niciun nor nu-l mai acoperise in ultimele saptamani. Ici si colo galbenele si nalbe, stropite din belsug de gradinar cu apa adusa din putul fara parapet din capul gradinii, stateau ofilite, varandu-se unele in altele ca si cand ar fi incercat sa se fereasca de arsita. Zile si saptamani de-a randul fermieri, negustori, soldati, ministri - toata tara - asteptau cu nerabdare venirea ploilor, a acelui bogat potop care schimba peste noapte gradinile, ogoarele si jungla, uscate si parjolite ca un imens desert, intr-o mare de verdeata vie ce invadeaza ziduri, copaci si case. Pana si batranul Maharajah ramasese sa infrunte uscaciunea dogoritoare. Nu se indurase sa paraseasca Ranchipurul, sa se bucure de placerile unei calatorii la Paris sau la Marienbad, inainte de a sti ca sosise anotimpul ploilor si ca supusii sai erau feriti de amenintarea foametei.

Incordarea crestea cu fiecare saptamana. Nervii erau pusi la grea incercare nu numai de dogoarea insuportabila, dar si de perspectiva inspaimantatoare a foametei, a bolilor si mai ales a secetei care ameninta sa se eternizeze. Nimeni nu-si facea iluzii in privinta rezervelor de grau si de hrana stocate de batranul Maharajah. Acestea nu putea sa scape din ghearele mizeriei si ale mortii douasprezece milioane de suflete, daca Rama, Visnu si Krisna gaseau cu cale sa nu trimita ploaie. Spaima se furisa pretutindeni, chiar si in gradinile umbroase ale negustorilor avuti sau pe verandele europenilor bogati, capabili sa se refugieze oricand in statiunile climaterice din munti. Frica ii molipsea pe oameni ca o boala. Il molipsise si pe Ransome, desi acesta nu era obligat sa ramana in Ranchipur. De saptamani intregi groaza isi facea simtita aproape material prezenta. O intalneai pretutindeni. Unii oameni aveau senzatia ca o pot atinge.

Sunetele melancolice, aproape plangatoare ale fluierului precum si ropotul monoton al tobei se strecurau printre copaci si printre florile gradinii, facandu-si drum dinspre poarta.

Casa lui Ransome era vasta, confortabila. Fusese construita pentru un demnitar britanic, inca de pe vremea Maharajahului cel Rau, cand doua regimente isi aveau garnizoana in Ranchipur. Pentru Ransome cladirea cu odai incapatoare si tavane inalte era prea mare. Acoperisul de tigla era captusit pe dedesubt cu un strat gros de trestie si ierburi menite sa pastreze racoarea. Stratul acesta ajunsese cu timpul adapostul preferat al mangustelor, soparlelor i soarecilor care se foiau toata noaptea, tulburand uneori cu racaielile si tipetele lor ascutite petrecerile oferite de Ransome. Cladirea aceasta cubica in stil georgian, cu acoperisul captusit cu trestie ce ocrotea o intreaga menajerie de animale mici, nu era lipsita de fantezie. Pe dinafara semana cu o casa din Belgravia, dar pe dinauntru era plina cu manguste si cu soparle. Lui Ransome ii placeau mangustele fiindca erau nervoase, timide; pretuia si soparlele pentru ca mancau tantarii. In timpul mesei le vedea cum se strecoara pe dupa tablourile si miniaturile in stil mogul si cum prind insectele din zbor.

Soarele se scufunda deodata. Intunericul se lasa asupra gradinii ca o imensa cortina, iar stelele prinsera sa straluceasca simultan, scanteind ca si faimoasele diamante ale batranei si darzei Maharani. Plimbandu-se pe poteca serpuitoare a gradinii Ransome trecu pe langa putul inconjurat de bambusi ce frematau in briza usoara starnita intotdeauna dupa lasarea noptii. O mangusta se strecura ca o umbra pe poteca; aproape invizibila, cauta, ca si in fiecare scara, soareci, serpi si oua de sarpe. Ransome detesta serpii. Acum incepuse epoca lor. John Baptistul omorase deja o cobra in parcul Maharajahului, langa poarta. O data cu primele picaturi de ploaie, vipere, serpi de casa mici si veninosi, pitoni uriasi aveau sa iasa buluc din crapaturile zidurilor. Navaleau in gradina, nu se stia niciodata de unde. Desi aceasta era inconjurata cu un gard inalt, in fiecare vara servitorii omorau cate sase sau sapte. Anul trecut, Togo, un purcel salbatic, pe care-l rasfata nu numai Ransome, dar si John Baptistul, murise otravit de muscatura unui sarpe de casa veninos, lung doar de vreo treizeci de centimetri.

Ferestrele casei se luminasera. Ransome stia ca John Baptistul pusese flautul deoparte, incheiase sporovaitul si acum pregatea cina. Il vedea umbland incolo si incoace, tacut ca o umbra, si cu un stergar infasurat pe solduri, in loc de orice alt vesmant. Era atat de scund, incat parea miniatura unui om; dar nu aducea cu un pitic, ci cu un atlet perfect format, aidoma unei statui de bronz, insa cu proportii reduse. Era slab ca mai toti aceia care au trudit din greu in copilarie, fara sa-si fi astamparat niciodata foamea. Cand navaleau caldurile mari, Ransome ii ingaduia sa umble gol prin casa. Era mai firesc si mai curat. De indata ce imbraca haine europene, arata murdar. In mai putin de cinci minute isi pata hainele albe cu supa sau cafea, ori si le intina cu praf ori cu cenusa. N-avea darul de a purta haine europene. Gol, era curat. De la strabunii lui hindusi pastrase obiceiul de a se imbaia in fiecare zi. In fiecare dimineata alerga la putul din capatul gradinii si acolo, in arsita, se spala din cap pana-n picioare. Ransome facuse o constatare ciudata. De indata ce treceau la catolicism, indienii din castele inferioare uitau sa se mai spele si se umpleau de jeg. Protestantii erau mai curati. In asta, gandea el, consta diferenta dintre misionarii iezuiti si protestanti. Protestantii se preocupau de suflete, dar propovaduiau si ingrijirea corpului. Iezuitii nu urmareau decat sa extinda puterea bisericii catolice, fara sa se intereseze de educatia sanitara a credinciosilor.

Ransome folosea doar cateva din incaperile casei - sufrageria, un mic salonas si dormitorul - plasate toate la parter. In salonul cel mare, o piesa vasta si goala, orientata spre nord, spre a pastra racoarea, amenajase un atelier de pictura. Restul camerelor erau inchise si serveau de adapost in exclusivitate soparlelor si soarecilor.

Dupa ce isi schimba hainele, Ransome parasi dormitorul si trecu in sufragerie. Cateva ventilatoare electrice, mai putin pitoresti decat demodatele punkah-uri, dar mai eficace puneau aerul in miscare. Ransome multumea lui Dumnezeu fiindca Ranchipur era un stat civilizat, inzestrat cu o uzina electrica. Oricat de slaba ar fi fost eficienta acesteia tot era mai bine decat nimic. La uzina erau adusi mai toti strainii cu vaza, dupa ce fusesera plimbati mai intai pe la hidrocentrala. Urmau apoi in ordine cronologica, linia ferata ingusta, spitalul, Gradina zoologica si azilul de nebuni.

In mijlocul mesei se afla o tava imensa pe care se inalta o piramida de fructe - rodii, pepeni galbeni, mango, guave si papaia. Pe langa faptul ca era decorativa, incita ochiul de pictor al lui Ransome si prin savuroasa ei prospetime. Sacalii iși incetasera larma. Dupa ce se lasa intunericul, adulmecau in tacere, cautand cu infrigurare hoituri. Briza cazuse brusc. In noaptea linistita, stelele care stropeau cerul pareau mai apropiate de pamant, vestind, ca intotdeauna in acest mod, venirea musonului. Nici ventilatoarele nu mai erau in stare sa ofere iluzia racoririi aerului.

Cand John Baptistul aparu cu supa rece un costum alb de dril ii acoperea goliciunea. Desi fusese spalata de curand, haina avea in coate dare de funingine si pe poale pete de supa. Puse farfuria in fata lui Ransome si astepta.

- Ce zvonuri ai mai auzit in seara aceasta, John?

Boy-ul se legana o clipa, incantat de curiozitatea stapanului. Ori de cate ori ii impartasea snoave necunoscute acestuia, incerca simtamantul propriei sale importante, la care se adauga increderea ca isi va pastra postul.

- Nu stiu mare lucru, Sahib, in afara de chestia cu Miss MacDaid.

Urma o conversatie stranie purtata de Ransome in englezeste si de baiat in frantuzeasca lui domoala din Pondicherry. Fiecare intelegea limba celuilalt, dar prefera sa o vorbeasca pe a sa.

- Ce-ai mai auzit de Miss MacDaid?

- Anthony zice ca-l iubeste pe Maiorul Safka.

- Oh, si il iubeste mult?

- Foarte mult, replica John, zambind sfios.

- Aha!. Altceva?

- Un Sahib de seama va veni in vizita la Inaltimea-sa. Va fi cu sotia.

- Cum il cheama?

- Lord Heston.

John Baptistul pronuntase "Eston", dar Ransome stia despre ce e vorba.

- Anthony, adauga boy-ul, spune ca este foarte frumoasa. A vazut-o la Delhi. Dar mai zice ca e o diavolita, Sahib, o vrajitoare, o sorcière.

Ransome isi ispravi supa, iar John Baptistul lua farfuria fara sa mai scoata un cuvant. Nu vorbea niciodata neintrebat, asa ca inceta sa mai sporovaiasca pe seama lordului Heston si a sotiei lui vrajitoarea. Ransome ramase visator. Ce o determinase pe aceasta bogata reprezentanta a aristocratiei britanice sa vina intr-o calatorie de agrement la Ranchipur, cand toti cei capabili sa plece se refugiau in munti. Cunostea faima lordului Heston si se incrunta la gandul ca sosirea lui va tulbura linistea din Ranchipur. Numele lady-ei Heston ii trezea o amintire vaga. Nu starui sa si-o limpezeasca, deoarece zapuseala era atat de mare, incat orice noi eforturi l-ar fi costat prea mult. Vestile despre Miss MacDaid il impresionasera mai mult. Pareau neverosimile si de un tragicomic tulburator.

Si Ransome ar fi putut sa plece din Ranchipur. Nu-l retinea nici simtul datoriei fata de propriul sau popor, asa cum era cazul batranului Maharajah, nici sanatatea a douasprezece milioane de oameni lasata pe seama Maiorului Safka si a colaboratoarei sale Miss MacDaid, nici copiii din castele inferioare, aflati in grija sotilor Smiley, nici frumoasa sotie a lui Mr. Bannerjee, care prefera sa ramana pe loc fiindca era indiana si o patimasa nationalista si pe deasupra detesta ambianta statiunilor climaterice din munti. S-ar putea spune ca Ransome ramasese numai din perversitate. Bogat, fara legaturi sentimentale sau de alt ordin, se incapatana sa zaboveasca in acest cuptor infierbantat, asteptand ziua - daca aceasta avea sa vina vreodata - cand vamile cerului se vor deschide si puhoaiele vor potopi campiile si jungla si vor face sa se ridice din pamant aburi fierbinti, serpuitori, saturand atmosfera cu o zapuseala umeda, mai rea decat arsita uscata strabatuta de nori de praf din timpul sezonului de iarna. Spectacolul rabufnirii uluitoare a orgiei vegetale din pamantul ars pana atunci de soare il zguduia mai puternic decat orice alta manifestare a naturii. Musonul il va molipsi si pe el, dezlantuindu-i acea energie frenetica ce ii va da aripi sa picteze zi de zi, cat ii va permite lumina. Gol, scaldat in sudoarea stoarsa de caldura umeda, va sta cand in salonul cel mare cu peretii lui mucegaiti, cand pe veranda, sacait de insecte, si va picta gradina care se trezea la viata in fata ochilor sai. Se va stradui atunci sa astearna pe panza imaginea acestui miracol; iar cand va constata ca incercarile lui au dat gres, isi va nimici opera si se va inapoia la sticlele cu brandy.

Nu-l ispitea gandul sa se duca la Simla, la Darjeeling sau la Ootacamund, ca sa gaseasca acolo aceiasi ofiteri si functionari insotiti de neveste si de plozii respectivi, oameni mediocri, cu ambitii marunte, cu aerele lor pline de ingamfare cu snobismul, cu cluburile si cu manierele lor de mahala. Facuse de doua ori aceasta calatorie si de fiecare data il indispusesera mai mult decat insusi musonul

Dupa ce isi incheie cina cu o cafea frapata (datorita fabricii de gheata a Maharajahului), isi aprinse pipa, isi lua bastonul si pleca sa-si faca plimbarea de seara. Cand iesi din gradina John Baptistul se inapoiase la prietenii sai chinciti sub ficusul urias si acum canta din fluier. La trecerea lui Ransome, John si ce trei muzicanti atat de priceputi in clevetiri se ridicara, se ploconira, abia vizibili in intunericul adanc si murmurara:

- Buna seara Sahib!

Se indrepta spre oras luand-o pe drumul care lega hipodromul de vechiul palat de lemn. Soseaua, stropita din belsug in preajma asfintitului, raspandea o racoare placuta pe sub coroanele stufoase ale mangotierilor. Trecu pe langa casa lui Rashid Ali Khan seful politiei, unul dintre prietenii sai, apoi prin fata resedintei lui Mr. Bannerjee. Intunericul il silise pe Mr. Bannerjee sa puna capat vesnicelor lui partide de badminton, joc pe care il socotea deosebit de elegant. Fereastra salonului era luminata, dar nu se vedea nimeni in casa. Instinctiv, Ransome se opri o clipa in dreptul portii, sperand vag sa o zareasca pe Mrs. Bannerjee, dar asteptarea ii fu inselata. Aceasta il fascina nu atat ca femeie, cat ca un fel de opera de arta - rece, clasica, frumos conturata, asemenea figurilor de pe frescele de la Ajunta. Firea sotului ii trezea lui Ransome un amestec ciudat de simpatie, de mila si dispret. Omul acesta ii evoca o trestie plapanda batuta de vant in toate sensurile.

Ransome se indeparta de poarta si continua sa coboare panta care ducea spre pod. Raul, amortit parca de zapuseala, amintea un sarpe adormit sub umbra respectabila a statuii Reginei Victoria, turnata in fonta, si care impodobea indoielnic pilonul central al podului. Nici un curent nu agita apa linistita, imobila ca dintr-un canal, acoperita pe alocuri cu alge si oglindind scapararile stelelor. Ploile aveau sa transforme raul intr-un torent galbui care va strabate orasul, napustindu-se printre temple si bazare, umflandu-se si acoperind seara cu trepte largi a templului lui Krisna. Acum treptele coborau golase si prafuite pana la apa statuta.

Ransome trecu podul si coti la stanga, de-a lungul raului, pe drumul colbuit, care serpuia prin Gradina zoologica si ducea spre platformele rugurilor. Era foarte intuneric. Stralucirea stelelor abia lumina drumul singuratic. Desi casele ramasesera departe, pe Ransome nu-l incoltea teama. In primul rand Ranchipur, spre deosebire de celelalte state din India, era un principat linistit, in al doilea rand Ransome era un om zdravan, suplu si inalt care nu intelesese decat in timpul razboiului ce inseamna frica. Nu se temea de moarte. De multa vreme ii era indiferent daca avea sa traiasca sau daca va muri.

Ceva mai departe, de-a lungul drumului pe care se angajase, zari o lumina slaba cam la nivelul pamantului. Cand se mai apropie, isi dadu seama ca palpairea aceea provenea de la taciunii celor trei ruguri; doua dintre ele erau aproape stinse. Numai al treilea ardea inca, luminand slab mangotierii si aruncand pe suprafata nemiscata a apelor raului reflexe fosforescente. In jurul focului deslusi siluetele a trei oameni dezbracati din cauza caldurii. Doar soldurile le erau incinse cu o panza. Se opri o clipa la bariera si ii privi.

Unul din barbati, ruda cea mai apropiata a mortului, intetea focul cu nerabdare, rascolind carbunii. Cadavrul, pe jumatate mistuit, nu isi pierduse inca forma, dar era limpede ca cei trei barbati se saturasera sa mai faca de veghe si se pregateau sa se inapoieze acasa. Amuzat, Ransome se sprijini de bariera. Unul din oameni il vazu si-l pofti sa intre. Ransome il refuza si-i explica, in limba hindusa, ca pentru el spectacolul nu era nou. Omul ii spuse ca lesul era al bunicii lui si ca ardea neobisnuit de incet. Apoi incepu sa rada si sa glumeasca, iar Ransome se intoarse, indreptandu-se spre oras.

Se plimba adeseori seara pe drumul dinspre ruguri. Locul acesta avea o frumusete macabra, iar spectacolul arderii mortilor ii parea un act cucernic, care ii inspira o siguranta linistitoare si o placere stranie. I se parea ca, prin arderea trupurilor, localnicii negau importanta ramasitelor pamantesti, ajungand la concluzia ca ceea ce este mort, ramane mort; in acest chip se grabeau sa redea gliei lesul cat mai repede, inainte de apusul soarelui, fara pompa, fara barbarisme, fara cuvantari lungi. Prin dansurile lor arhaice din Tanjore, indienii isi exprimau tristetea, cateodata sincera, dar de cele mai multe ori conventionala In ochii lor, moartea despuia pe raposat de acea esenta pe care o iubisera sau o urasera. Trupul nu era decat o masina generatoare uneori de placeri, dar de cele mai multe ori de suferinte. Detasarea lor sentimentala de trup avea un caracter realist care scapa crestinilor. Erau incredintati ca trupul nu reprezinta nimic si ca atare refuzau sa-l cinsteasca. Occidentalii sustin ca trupul nu este decat cenusa, dar nu inceteaza o clipa sa-l cinsteasca.

In cele din urma, Ransome ajunse in piata cea mare din fata vechiului palat de lemn. Parasita de mult, cladirea cu balcoane nenumarate si cu gratii la ferestre parea sa evoce povesti intunecate, ucideri, torturi, otraviri. Inainte de revolutie, Maharajahii locuisera acolo, dar de cincizeci de ani palatul fusese parasit. Bantuit de umbre si inchis in permanenta, arata ca un fel de muzeu vetust, prafuit. Ransome era fascinat de acest monument al intunericului si al raului care domnisera la Ranchipur mai inainte ca actualul Maharajah sa fie trimis aici de englezi si de Dumnezeu spre a schimba totul. Nu se vedea nicio lumina la ferestrele vechiului palat. Fatada lui alba reflecta lumina de la intrarea cinematografului de peste drum, unde rula un film stravechi cu Charlie Chaplin. Era ora inceperii spectacolului si o stridenta sonerie electrica zbarnaia ascutit, acoperind zgomotul multimii si strigatele vanzatorilor ambulanti de placinte si de dulciuri viu colorate. Din cand in cand, cate un om din castele inferioare il recunostea pe Ransome si i se ploconea cu respect. Pe Ransome il incanta faptul ca oamenii din Ranchipur il socoteau de al lor.

In celalalt capat al pietii, un mare bazin dreptunghiular, inconjurat de trepte, oglindea cerul in apele sale. De mai bine de doua mii de ani, era adevarata inima a orasului In cele opt luni de arsita, in bazin se scaldau saracii, dhobies-i, femeile isi spalau rufele, in jurul lui batranele se adunau la taifas, copiii veneau sa se joace. Odinioara, vacile sfinte si bivolii rataceau in jurul bazinului semanand baligi pe treptele-i largi si tocite. De la o vreme insa politistii aveau sarcina sa indeparteze animalele din piata si din centrul orasului.

Seara, apele bazinului reflectau toate luminile din piata - luminile tipatoare ale cinematografului, focurile din sobitele placintarilor care coceau turte de orez, lampile cu acetilena din pravaliile giuvaiergiilor care stateau cu picioarele incrucisate sub ei si dadeau diferite forme metalului, batandu-l cu mici ciocane.

In vreme ce Ransome traversa piata, un zgomot nou, pe cat de confuz, pe atat de strident, porni sa domine zbarnaitul soneriei de la cinematograf si larma vanzatorilor ambulanti. Zgomotul rabufnea din scoala de muzica, instalata de cealalta parte a bazinului, intr-o cladire monstruoasa din caramida, construita in stil gotic, ca si monumentul Printului Albert din Bombay. Toate ferestrele erau luminate si in fiecare incapere cate o clasa avea cursuri. Ransome cunostea infatisarea fiecarei odai in parte. Pe cate doua randuri de banci se insirau oameni de toate varstele. De la nouazeci de ani in jos pana la copii de zece si de doisprezece ani, toti veseli, toti incantati si stapaniti de dorinta de a invata muzica, asa cum ii indemna sufletul. Ransome se ducea adeseori la scoala aceasta, fiindca pe de o parte il fascina muzica si elevii, iar pe de alta il fermeca frumusetea spectacolului in sine.

Ransome se intoarse cu spatele spre larma aceea asurzitoare si privi catva timp luminile de dincolo de bazin. Mii de lilieci, de marimea unor soimi, atrasi de luminile cinematografului, se roteau in cercuri stranse deasupra suprafetei lucioase a apei, se indepartau si se intorceau intr-un neincetat du-te-vino.

Ransome isi scutura cenusa din pipa si se indrepta spre scoala de muzica. In drum, observa ca ferestrele maternitatii din spitalul de langa scoala erau viu luminate. Fara indoiala, ca unul, doi sau chiar trei indieni veneau pe lume, spre a adauga povara existentei lor la aceea a celor trei sute saptezeci de milioane de insi, raspanditi in imensitatea deserturilor, a junglelor si a oraselor. Miss MacDaid se afla desigur acolo si daca erau complicate cazurile, poate ca venise si Maiorul Safka. Isi aminti deodata barfelile lui John Baptistul in legatura cu Miss MacDaid si Maiorul Safka, dar le inlatura la repezeala. Miss MacDaid era urata, dar serioasa, capabila - mai mult barbat decat femeie. Maiorul era cu zece ani mai tanar decat ea si ar fi putut cuceri orice femeie; nu puteau fi deci decat barfeli fara rost. Totusi John Baptistul si prietenii lui nu se inselau niciodata.

Odata intrat in cladirea scolii, Ransome se indrepta spre biroul prietenului sau Mr. Das, directorul. Acesta opera intr-un registru, inscriind tot felul de socoteli, dupa moda europeana, pe care insa le incurca pana la urma in asa hal, incat nu mai stia cum sa le scoata la capat. Era pricajit, cu parul carunt, sfios, sensibil si neinsemnat. Uneori insa in ochii lui mari, intunecati, se aprindea o flacara care ii oglindea vapaia launtrica. Nu avea decat o singura patima, muzica indiana pe care nimeni nu o cunostea mai bine decat el - muzica sfanta a templelor din sud, muzica rajputilor, a bengalezilor, a musulmanilor coboratori din Akbar, care-i placea mai putin, din pricina sonoritatilor ei "moderniste" si a unei degenerari datorata influentei jazului occidental. Cu exceptia catorva ore de somn, Mr. Das traia intr-un vesnic vacarm, fiindca scoala functiona din zori si pana in miez de noapte. Cursurile erau gratuite deoarece Maharani adora muzica, iar Maharajahul, asemenea lui Akbar, nazuia sa dea poporului sau mijlocul de a se distra si de a-si infrumuseta viata. Maestrii veniti din toate colturile Indiei dadeau lectii in cadrul scolii. Cei care treceau prin marile coridoare auzeau muzica tuturor castelor si a tuturor neamurilor - musulmani si bengalezi, rajputi si mahratti, cingalezi si chiar a acelor populatii cu pielea aramie, din sud, ori a salbaticilor si ciudatilor bhili, care traiau printre caprele lor pe colinele bantuite de pantere, de dincolo de Muntele Abana.

La vederea lui Ransome, Mr. Das sari de pe scaun si ii veni in intampinare spre a-i strange mana. Il simpatiza pe Ransome fiindca ii cunostea dragostea pentru muzica, fiindca era singurul european din partea locului care se interesa de scoala si o vizita adesea. Mr. Das era cu atat mai magulit cu cat marea lui dorinta era sa fie pe placul tuturor. Nu se arata surprins fiindca Ransome se afla inca la Ranchipur, desi sezonul era inaintat. Stia doar ca acesta venise sa asculte muzica.

- Ce ati vrea sa ascultati in seara aceasta? il intreba cu interes.

Ransome ii spuse ca ar dori sa-l asculte pe cantaretul rajput.

- Aha, pe Jemnaz Singh

In timp ce-i vorbea despre zapuseala, despre vreme, despre intarzierea musonului, batu din palme dand porunca unui boy sa-l aduca pe Jemnaz Singh, apoi il conduse pe Ransome de-a lungul coridorului pana in mica sala de auditie. Cu toate ca era preocupat numai de muzica, in vocea lui se simti o umbra de frica atunci cand vorbise despre vreme. Ploile ar fi trebuit sa inceapa de o luna. Inlauntrul fiintei sale se trezise frica ancestrala zamislita de zece mii de ani de seceta si de foamete

Mica sala de auditie era decorata in stilul unei gari britanice de provincie. Dar in mijlocul incaperii, pe o mica estrada, se afla un grup miniatural de o extraordinara frumusete, care te facea sa uiti uratenia odaii. In centru se asezase Jemnaz Singh cu picioarele incrucisate sub el si cu o lauta in mana. De o parte si de alta stateau doi baieti, tot cu picioarele incrucisate, unul cu o toba mare intre genunchi, si celalalt tinand un fluier. Cantaretul era marunt, delicat construit si avea o fata prelunga de o rara frumusete. Purta un enorm turban rajput cu tonuri jucause verzi luminoase, violete, trandafirii si un atchean din brocart de matase in care aceleasi culori erau combinate cu argint si cu un violet mai inchis intr-un desen de flori extravagante. Era rahitic. Obrajii lui de un auriu palid aveau, sub pometi, pete de un rosu tern. La aparitia lui Ransome, cantaretul inclina capul, surase si incepu sa cante de indata ce acesta se aseza pe un scaun.

Degetele lungi, palide, cu unghii lacuite si lustruite ale lui Jamnaz Singh alergara pe strunele lautei cautand o inspiratie, o tema. Ceilalti doi cantareti asteptau cu ochii lor negri atintiti asupra mainilor lui minunate. O fraza, apoi alta fura schitate si parasite. In cele din urma cantaretul gasi ideea muzicala pe care o cauta si incepu sa cante, brodand in jurul temei propuse. Baietii asteptau inca, ascultandu-l si urmarindu-l. Cantaretul isi dezvolta fraza muzicala, ordonand-o intr-un adevarat filigran sonor. O canta o data si inca o data, cu usoare variatii. Cei doi baieti, prinzand firul, incepura sa improvizeze, acompaniindu-l cu toba si cu fluierul. Si fraza muzicala se desfasura ca o tema de Bach cu variatii ciudat de pure. Impletindu-se, complicandu-se, ca si sculpturile din templele de marmura alba de pe Muntele Abu. Fermecat, Ransome inchise ochii spre a se concentra, caci Jemnaz Singh era un mare artist. Din cand in cand isi deschidea ochii, fiindca frumusetea spectacolului egala frumusetea muzicii. Trupul, chipul, atitudinea cantaretului erau tot atat de minunate ca si improvizatiile sale muzicale. Pentru Ransome pierira treptat si lumea si nimicnicia vietii lui trecute si viitorul lui nesigur. Nu mai traia decat pentru perfecțiunea acestei clipe. Oboseala lui sufleteasca lasase locul unei mari fericiri.

Pierduse notiunea timpului. Deodata un tunet asurzitor il trezi din visare, din incantarea muzicii. Cantaretul continua pana ce isi termina ultimele variatii, isi puse jos lauta, apoi ridica o rugaciune de multumiri zeitei Kali. Venisera in sfarsit ploile!

Furtuna si vantul furios pornite din Golful Arabiei navalisera acoperind toate stelele care straluceau ca diamantele batranei Maharani, lasand parca o cortina grea asupra lor. Liliecii innebuniti de tunete si de lumina orbitoare a fulgerelor se invartejeau ca niste furii deasupra bazinului. Cand Ransome ajunse in celalalt capat al pietii, picaturi mari de ploaie prinsera sa stropeasca tarina. Luminile cinematografului se stinsera brusc. Si vanzatorii de placinte cu orez si nuci isi stransera marfa si se risipira ca gainile in toate partile, facand o larma indescriptibila. Puterea vantului spori, smucind si indoind copacii. Ransome nu se mai putea intoarce acasa decat pe jos, fiindca micile si cochetele tonga ce asteptau de obicei in fata vechiului palat pierisera. Apuca pe drumul cel mai scurt, peste pod, si de-a lungul hipodromului, dar nu se grabi pentru ca il fermeca frumusetea muzicala a furtunii dezlantuite.

Fulgerele albe, stralucitoare, se fugareau, luminandu-i drumul ca niste gigantice flacari scaparatoare Picaturile mari, rare la inceput, cadeau tot mai des, transformandu-se in cele din urma intr-o imensa cataracta ce se revarsa din vazduh.

Cand ajunse in dreptul casei lui Mr. Bannerjee, era leoarca de parca ar fi trecut raul inot. La cativa pasi inaintea lui observa, in lumina fulgerelor, un barbat calare pe o bicicleta infruntand cu capul plecat vijelia Ransome il recunoscu pe prietenul sau, Mr. Smiley, de la Misiunea americana. De ghidon atarna un cos mare cu fructe. Ransome il striga, dar cuvintele lui se pierdura in furtuna si in intuneric. Unde se ducea Mr. Smiley la aceasta ora din noapte, se intreba el. Se aflau la mai bine de trei mile de Misiune.

Ransome ajunse in sfarsit la locuinta sa. Hainele ii erau atat de ude, incat i se mulasera pe corpul zvelt. Intra in casa, strabatu coridorul lung si iesi pe veranda orientata spre gradina. Se dezbraca pana la piele, apoi ramase sa contemple desfasurarea violenta a furtunii. Ramurile negre ale mangotierului se smunceau pe fundalul cerului brazdat de fulgere. Torente de apa cadeau pe pamantul insetat. Maine toata firea avea sa se invesmante in verde, un verde miraculos, datorita miraculosului muson Ransome cobori treptele in gradina si se aseza gol in bataia picaturilor caldute ale ploii.

Avea senzatia ca renascuse. Nu mai simtea oboseala.

La spital, Miss MacDaid facea aferata naveta intre cele doua sali ale maternitatii. Era inalta, voinica, dar catusi de putin grasa. Asudase atat de tare din cauza caldurii inabusitoare, incat parea sa fi umblat prin ploaie. Nadajduia sa gaseasca o clipa libera, spre a se inchide in cabinet ca sa se schimbe; sa se simta, daca nu racorita, cel putin curata, asa cum se cuvine unei infirmiere-sefa. Asteptarea era insa zadarnica. I-ar fi fost mai usor daca ar fi putut pune pe toate femeile in aceeasi sala, insa cum una din ele era maturareasa, a doua bunya, a treia nevasta unui negustor marunt si a patra nevasta unui zidar, trebuia sa le tina separat. Maharajahul, care nu facea mare deosebire intre paria si celelalte caste, admisese in mod exceptional ca in maternitate lehuzele paria sa nu stea la un loc cu celelalte.

Femeia bunya si nevasta zidarului dadeau infirmierei mare bataie de cap, in vreme ce femeia paria nastea repede si usor ca un animal sanatos. Femeia bunya, dintr-o casta superioara, gemea, striga, se vaita. Nevasta zidarului avea o nastere grea din cauza deformarii bazinului Eforturile ei nu dadeau rezultate, asa ca rabda cu resemnarea deznadajduita a celor nenorociti. Miss MacDaid stia ca lehuza aceasta facea parte din acele milioane de oameni care se nasc si mor in India, fara sa fi apucat vreodata sa manance pe saturate. Structura deformata a bazinului se datora rahitismului. Nu avea decat saisprezece ani. Era la prima ei nastere, dar simtea instinctiv ca lucrurile nu merg cum trebuie. Nu tipa, se facuse cenusie si gafaia inspaimantata, cu ochii mari, intunecati, adanciti in orbite.

Miss MacDaid ar fi putut sa lase in grija celor doua asistente ale ei pe femeia paria, caci nasterea acesteia era usoara. Cele doua infirmiere se aratasera pana acum destul de pricepute. Una din ele era nepoata Maharajahului. Desi avea douazeci si sase de ani, ramasese nemaritata. De cinci ani lucra cot la cot cu Miss MacDaid. Cealalta Mrs. Gupta, o vaduva, era sora unuia dintre aghiotantii batranei Maharani. Amandoua erau fataliste si insufletite de acel spirit de sacrificiu pe care Miss MacDaid il constatase la cei mai multi indieni. Erau rabdatoare, inteligente, constiincioase, dar in fata dificultatilor se resemnau prea repede, ceea ce nu era pe placul lui Miss MacDaid. Temperamentul ei scotian si convingerile-i religioase nu-i permiteau sa creada in predestinare. Se deprinsese sa lupte pana la istovire, si daca soarta ii era uneori potrivnica, incapatanarea ei scotiana o ajuta sa castige partida.

Cele doua infirmiere nu-i ieseau din cuvant. Miss MacDaid era una din acele personalitati inzestrate cu o vointa neclintita, care domina pe toti cei din jur, inabusindu-le orice initiativa. Intr-un fel, isi strivea toti colaboratorii, cu exceptia Maiorului Safka, a carui autoritate si pricepere le accepta fara cartire. Cand se simtea depasita, trimitea dupa Maior.

Intre timp, femeia paria nascuse si Miss MacDaid supraveghea sfarsitul procesului. Femeia zacea in ingustul ei pat de fier usurata si tacuta si se uita cu ochi mari, stralucitori si plini de recunostinta, la infirmiera-sefa. Acum dupa ce isi terminase muncile, arata ca o gazela salbatica prinsa in lat si resemnata sa-si petreaca restul vietii in captivitate. Ca si in alte dati, Miss MacDaid era uluita de frumusetea salbatica, animala a indienilor paria. Faceau parte din alta rasa, a carei origine se pierdea in negura trecutului. In Ranchipur erau destul de bine tratati. Barierele dintre paria si celelalte caste disparusera aproape cu desavarsire. Numai hindusii fanatici nu renuntau la intransigenta lor. Miss MacDaid ii prefera pe pacientii paria tuturor celorlalti din spital. Inima ei de scotiana le pretuia rezistenta, darzenia si vitalitatea. Spre deosebire de oamenii din castele sarace, ei aveau ce manca. De cinci mii de ani erau simpli gunoieri, asa ca nu ii interesau riturile, ceremoniile si tabu-urile unei credinte decadente. Nevestele lor nu erau niciodata lihnite de foame sau deformate, ca nevasta zidarului sau ca femeia bunya a carei dieta ducea la aceleasi rezultate. Se vedea dupa sclipirea ochilor si dupa taria si supletea trupurilor ca femeile paria mancau si carne.

Pruncul fusese imbaiat si acum se odihnea langa maica-sa. Arata ca o maimuta rosie negricioasa, era zbarcit dar voinic si tipa atat de ascutit, incat acoperea pana si larma indepartata a scolii de muzica. Principesa, nepoata Maharajahului scaldase pe noul-nascut paria. Miss MacDaid nu reusea sa inteleaga cum aceasta tanara femeie, coboratoare din mandra casa a razboinicilor, renuntase deodata la prejudecati de cinci ori milenare, spre a trudi cu daruire in mijlocul acestor paria.

Zambi printesei pe care o iubea cu adevarat si ii spuse:

- Ce copil frumos!

Se adresa apoi mamei in dialectul gujerati, laudandu-i pruncul. Deodata, intuitia ei gaelica ii fauri o viziune ciudata Vazu intr-o strafulgerare in nepoata razboinicului Maharajah si in aceasta maimutica nou-nascuta dintr-o femeie paria simbolul vastei Indii de maine. De la acestia va veni ajutorul si salvarea, din ei va izvori acel bizar suvoi, de sperante, de optimism si de incredere, pe care Miss MacDaid le simtea aproape palpabil in aceasta tara iubita devenita in chip straniu si tara ei. Inteligenta si toleranta acestei tinere infirmiere, impletita cu vigoarea pruncului paria, vor fauri o mare si puternica natiune, vor da nastere unei noi civilizatii.

Datorita instinctului si nu ratiunii, Miss MacDaid stia acest lucru mai bine decat toti filozofii, economistii si istoricii, care-si tes teoriile inchisi in cabinetele lor de lucru din celelalte colturi ale lumii.

Dar tipetele femeii bunya o trezira din ganduri si miss MacDaid alerga in cealalta sala unde Mrs. Gupta sora aghiotantului, ii spuse ca pruncul se nascuse. Miss MacDaid o dadu energic la o parte ca sa vada daca lucrurile se desfasurau cum trebuie. Aici nu constata nicio complicatie. Dar un geamat venit dinspre patul de fier in care zacea nevasta zidarului ii dadu de veste ca punctul culminant fusese atins. Nu mai era nicio nadejde ca pruncul sa se nasca normal, iar femeia isi pierdea puterile vazand cu ochii. Sosise acel moment inspaimantator de care MacDaid se temea intotdeauna cand avea de a face cu pacientii hindusi - femeia incetase sa mai lupte si acum zacea resemnata, refuzand sa faca cel mai mic efort. Hotarase sa moara, dar Miss MacDaid hotarase sa o sileasca a trai in ciuda impotrivirii acesteia.

Se intoarse catre sora si ii spuse:

- Una din voi sa alerge dupa Maiorul Safka. Cealalta sa pregateasca sala de operatie. Aceea care va pleca sa fie insotita; nu cumva sa iasa singura.

Nepoata Maharajahului se oferi sa plece, deoarece avea bicicleta la spital si se temea mai putin de mania batranei Maharani. Afara de acestea se putea descurca usor prin labirintul vastului palat spre a ajunge cat mai repede la Maharani. Isi arunca pe ea o manta de ploaie, chema pe portar si impreuna plecara cu bicicletele. Cam in acelasi moment naprasnica bubuitura a tunetului sfasiase delicata tesatura muzicala pe care cantaretul rajput o zamislise pentru Ransome.

Miss MacDaid amanase chemarea Maiorului Safka pana in ultima clipa, deoarece se afla in singura seara din saptamana in care nu voia sa-l deranjeze. Dupa o munca istovitoare chiar si pentru trei oameni, acesta era singurul lui ragaz pe care aproape invariabil si-l petrecea la palat. In fiecare vineri seara juca pocher cu Maharani. Nu o facea din obligatie sau ca sa fie pe placul arogantei si frumoasei batrane, ci pentru ca ii placea jocul, ca si ei, mai mult decat orice pe lume.

Intovarașita de portar, infirmiera pedala infruntand picaturile mari de ploaie din ce in ce mai repezi si mai dese. Cand ajunsera in dreptul Scolii politehnice furtuna se dezlantui cu furie. Udati pana la piele in mai putin de trei minute orbiti de suvoaiele de apa si de scapararile salbatice ale fulgerelor, cei doi intrara pe poarta parcului si o luara pe aleea serpuita dintre copaci infruntand vijelia, pana ce silueta neagra a palatului, cu toate turnurile, turnuletele si balcoanele le aparu in fata profilandu-se pe cer. Se indreptara spre una din intrarile de serviciu. Infirmiera mai venise si in alte vineri spre a-l lua pe chirurg, asa ca stia cum trebuie sa procedeze. Batrana Maharani juca pocher in taina, fara stirea Maharajahului, care ii permitea sa-si faca gustul acesta la Monte Carlo, la Deauville sau la Baden Baden, dar i-o interzicea cu desavarsire aici, in propriul ei palat, in mijlocul supusilor. Ii mai interzisese si alte lucruri in timpul lungii lor vieti in comun, ca pana la urma sa se plece in fata vointei ei.

In acest moment Maharani se afla in salon, la o masa de mahon, inconjurata de Maiorul Safka, de doi nepoti, de un aghiotant si de Generalul-maior Agate. Cei doi nepoti invatasera pocher la Cambridge si-l jucau calculat, cu prudenta. Generalul Agate, exploziv din fire, pierdea necontenit. Pagubele la joc le trecea la cheltuielile de reprezentare deoarece socotea ca vizita aceasta la Maharani avea un caracter diplomatic si ca importanta ei era cu atat mai mare cu cat nu fusese ordonata de vicerege. Isi intrerupsese pur si simplu calatoria sa spre Poona, ramanand cateva zile in mijlocul vechilor sai prieteni, suveranii din Ranchipur.

Generalul-maior Agate era un barbat indesat, de vreo saizeci de ani cu o fata rosie ca creasta cocosului si cu mustati mari si albe. Isi petrecuse in India jumatate din viata. Ca si cum natura ar fi incercat sa imite arta, parea, atat ca fizic cat si sufleteste, sa fi iesit dintr-un roman de Kipling. Pe umeri lui solizi inca purta povara tuturor raselor intunecate la piele si ar fi putut sa combata cu succes pe oricine ar fi indraznit sa critice guvernarea britanica. Partida pe care o juca acum cu suveranii din Ranchipur era mult mai importanta si mai grea decat pocherul, si aceasta il irita cu deosebire, fiindca mintea sa era inceata si temperamentul coleric. Dar sub manierele lui bruste, ascundea credinta ingusta si incapatanata ca slujea Imperiul Britanic potrivit inaltei sale traditii, cu alte cuvinte, nu numai prin forta armelor, cum pareau sa indice nenumaratele lui decoratii, cat mai ales prin arta delicata a diplomatiei.

Acesti suverani indieni aveau mare importanta fiindca erau bogati, puternici si cunosteau atat dedesubturile politicii europene cat si aceea a Indiilor. Ranchipur nu era un stat obscur, dirijat de un print degenerat si depravat. Pana si Generalul reusise sa priceapa ca avea de infruntat influenta considerabila si primejdioasa a unei lumi noi care desfiinta teoria suprematiei omului alb. In cei cincizeci de ani de domnie ai batranului Maharajah - care dormea la ora aceasta, intr-una din aripile palatului, situata cam la o jumatate de mila de locul unde se juca acum pocher - Ranchipur se scuturase din apatia bolnavicioasa si se lepadase de superstitiile batranei Indii transformandu-se intr-un stat modern, admirabil organizat si administrat. Aceasta dovedea ca si indienii puteau fi buni administratori, buni economisti si ca erau in stare sa rezolve problemele complicate ale claselor napastuite. Ranchipur era mai civilizat si mai progresist decat multe regiuni din Anglia sau America, cum ar fi de pilda Midland sau Pittsburg. (Desi pentru General nimic din ceea ce era american nu avea importanta, aproape ca nici nu exista.) Ar fi preferat sa intre in Ranchipur calare pe un elefant in capul unei coloane de soldati, facandu-si loc printre bastinasii ploconiti pana in pamant de o parte si de alta a drumului care ducea de la palatul vechi la hipodrom. Asa era firesc sa-si faca intrarea un general britanic, spre deosebire de insignifiantii functionari civili, sositi cu trenul si primiti cu o condescendenta, adeseori indoielnica si destul de suparatoare de catre nepotul Maharajahului care venea intr-un Rolls-Royce spre a prezenta profundele regrete ale unchiului-sau, retinut la palat de o criza de guta. (Era nepotrivit pentru un Maharajah sa sufere de guta, boala militarilor la pensie.) Daca ar fi fost dupa Generalul Agate, Indiile ar fi trebuit sa fie tratate altfel. Nici nu ar mai fi existat o problema indiana. Ar fi facut ordine. Numai ca Departamentul Indiilor ii statuse intotdeauna in cale. Neispravitii astia de civili de la White Hall isi inchipuiau ca ar cunoaste situatia mai bine decat el, Generalul-maior Agate, care isi petrecuse jumatate din viata la granita de nord-vest.

Se socotea un diplomat abil si era incredintat ca batrana si frumoasa doamna cu ochi negri din fata lui il credea bland ca un miel si cel mai devotat dintre prieteni. Generalul habar nu avea ca dincolo de evantaiul ei de carti, Maharani stia tot ce se petrece in capul lui si cat se putea bizui pe el. Pentru ea militarul acesta nu era decat un palavragiu batran si obositor, pe care trebuia sa-l distreze, pentru ca tot ce se petrecea actualmente nu era decat un joc, un joc de rabdare si asteptare interminabila care trebuia prelungit cu nepasarea aparenta a jucatorului de pocher, pana cand Europa avea sa se naruie sau sa se distruga singura. Ii parea mai putin plictisitor sa joace pocher cu Generalul Agate, decat sa-l auda batand campii despre necesitatea de a se ridica, in jurul sotiilor, si mamelor engleze de la frontiera de nord-vest, o retea deasa de sarma ghimpata spre a nu mai fi rapite de acei frumosi si salbatici barbati din tribul musulman (o asemenea experienta ar fi avut farmecul ei, se gandea batrana Maharani).

Incaperea in care se aflau era copia moderna a unei camere vazuta de Maharani la Palatul Malmaison, realizata pana in cele mai mici detalii. Covorul Aubusson era acoperit cu o husa de panza alba inlocuita zilnic - mai inainte ca Maharani sa se trezeasca din somn - cu o alta panza proaspat spalata. Sub masa nu se afla niciun fel de incaltaminte, cu exceptia cizmelor purtate de general. Nepotii, aghiotantul si Maiorul Safka erau in ciorapi. Picioarele batranei Maharani si ale insotitoarelor ei erau goale, cu unghiile lacuite si cu degetele mari impodobite cu smaralde, diamante si rubine.

La saizeci si sapte de ani pastra inca acea frumusete indestructibila, care rezulta din modelarea oaselor fetii si nu din culoarea si moliciunea obrazului. Ochii ei mari, negri si cruzi se armonizau cu fata lipsita de zbarcituri si cu pielea de un cafeniu palid. Buzele ii erau rosii ca si semnul regal, plasat deasupra radacinii nasului ei mandru si frumos conturat. Trasaturile ei pline de insufletire si mobilitate aveau o extraordinara frumusete. Era chipul unei femei care la varsta de treisprezece ani fusese o printesa pe jumatate salbatica si care coborase din munti fara a sti sa citeasca si sa scrie. Ransome o numea intotdeauna, in gandul sau, "ultima regina". In momentul in care nepoata ei, infirmiera, intra pe o usa dosnica a palatului sarind peste strajile adormite, Maharani isi fila cartile. Patru din cele cinci carti primite erau de pica: un doi, un trei, un cinci si un sase. La vederea lor expresia fetii ei ramase neschimbata. Maiorul Safka chirurgul un barbat frumos, placut, voinic, impartea cartile tinand o havana in coltul gurii. Generalul isi examina cartile primite si constata ca are trei asi. Cei doi nepoti nu aveau nimic. Maiorului Safka ii cazura doua perechi, popi cu optari.

Cartile lui Maharani erau pe gustul ei. Pentru firea ei salbatica nimic nu era mai placut decat trei sau patru carti de aceeasi culoare pe care le juca intotdeauna cu mare indrazneala. Obstacolele conveneau de minune temperamentului ei. Cei doi nepoti aruncara cartile. Impasibila, matusa lor deschise. Generalul, congestionat, respirand din greu, ceru de trei ori miza urmat de Maior care o tripla la randul sau. Inalțimea-sa Maharani se multumi sa ceara o carte. Generalul ceru doua si Maiorul Safka una. Inainte de a-si fila cartile, Maharani si Generalul se uitara la Maior; ea cu aceeasi expresie impasibila, el agitat, aproape manios. Generalul isi examina cel dintai cartea, si cand observa ca ii intrase un al patrulea as, se congestiona si mai tare. La randul ei, Maharani constata ca ii intrase un patru de pica pe care i-l trimisese parca destinul. Ochii ii scanteiara o clipa, dar nu indeajuns ca Generalul sa observe. Maiorul Safka, caruia nu ii scapa nimic, remarca acest lucru. Maharani il socotea pe Maior un partener vrednic s-o infrunte la pocher. Generalul era insa o victima sigura.

Plusarile incepura prudente. Maiorul merse de doua ori spre a se convinge daca partenerii pregateau vreo cacialma, dar cand isi dadu seama ca nu blufau, arunca pe masa cartile. Cu un fel de stralucire amuzanta in ochi, astepta incaierarea. Plusarile urmara, o data, a doua oara, a treia oara. Maiorul stia ca nu asista la o simpla confruntare la pocher. Era mai mult decat atat. Cea mai frumoasa si mai mandra Maharani din Indii sfida intreaga armata britanica. Jocul ascundea un potential electric de ura, si de orgoliu, si de aroganta. Expresia batranei doamne nu se schimba, doar ochii ei negri devenira parca mai aspri. In ciuda celor patru asi ai sai, Generalul dadu cel dintai semne de slabiciune. La al patrulea plus, fata lui se facu, din trandafirie, rosie. La al cincilea, se invineti si o farama de secunda Generalul sovai, dezvaluindu-si frica. Privirea ironica a batranei Maharani il intarata iarasi. Plusarile pornira din nou sa creasca, pana cand Inalțimea-sa rosti gratios, dar cu condescendenta:

- Generale, nu vreau-sa te ruinez. Am chinta regala.

Apoi intinse cartile pe masa.

Generalul isi inghiti cu greu amaraciunea, ca si cand ar fi fost infrant pe campul de lupta de o armata rusinos de inferioara numeric propriilor sale forte militare. Furios, zvarli cartile. O clipa fu pe punctul de a-si pierde cumpatul si de a face un gest reprobabil. Dar isi aduse aminte la timp de modul elegant in care se practica sportul la Eton, asa ca se stapani spre a nu se face de ras. Fusese lipsit de tact si modul in care zvarlise cartile pe masa. Maharani nici nu dorise mai mult. Era satisfacuta. Stia ca luna aceasta, cheltuielile de reprezentare ale Generalului vor inregistra o uriasa crestere.

In momentul acela, infirmiera aparu in pragul usii Siroaie de apa se scurgeau din hainele ei pe invelisul din panza alba al covorului. Maiorul Safka, chirurgul, o vazu cel dintai si se ridica de pe scaun. Apoi Maharani intoarse capul si bijuteriile ii sclipira pe sari-ul negru tesut cu argint. Fata se ploconi in fata ei si vorbi insufletit, la inceput in limba mahratta pentru Maharani, apoi in hindustani pentru Maior.

- Cer iertare inaltimii-voastre, zise el in englezeste Am sa ma inapoiez.

Saluta pe General si iesi o data cu principesa.

Aparitia infirmierei, uda leoarca, in pragul usii, stramuta mania Generalului, la momentul potrivit, de la un subiect la altul. Sosirea ei il impiedica sa se faca caraghios si intunecase triumful augustei si batranei suverane Inceta sa-l mai supere recenta-i infrangere datorita inferioritatii careului sau de asi, dar il manie intreruperea jocului.

Se adresa batranei Maharani:.

- De ce a trebuit sa plece?

Evitase sa rosteasca numele Maiorului Safka, atingand astfel un dublu obiectiv: nu folosise titlul de "maior" conferit de Maharajah si nu de Guvernamantul britanic, iar in al doilea rand arata ca il socotea pe chirurg un personaj fara niciun fel de importanta. Maharani il intelese.

- S-a dus sa faca o interventie chirurgicala, ii raspunse cu raceala. O femeie din casta de jos, internata la spital, nu poate sa nasca.

Generalul fornai si zise:

- Bine, cine face cartea? Sa continuam jocul.

Femeia bunya nascu fara accidente, in ciuda zarvei pe care o facuse. Pruncul era rahitic, subnutrit, pirpiriu si zbarcit ca o baba. In vreme ce infirmiera il scalda, Miss MacDaid il privea cu dispret.

- Inca un biet hindus care va creste, se va insura si va zamisli o puzderie de copii slabi morti, care nu vor manca niciodata pe saturate.

Stia ca ceea ce sapa India la temelie era ceea ce se numea boala hindusa'. Pruncul era pipernicit si slabit fiindca maica-sa nu se hranise cum trebuie. Femeia facea parte din casta bunya si sotul ei, deopotriva cu ceilalti negutatori, pusese bani deoparte - pe cai cinstite sau poate necinstite - spre a-si hrani familia. De vina erau insa religia, preotii si superstitiile lor naive. Miss MacDaid vazuse copii si chiar adulti, barbati si femei, care dupa o hrana potrivita si un tratament adecvat, se transformasera din niste fiinte rahitice, malarice, cu picioare subtiri ca de paianjen si pantece umflate, in indivizi sanatosi si plini de vigoare. Cateodata infirmiera-sefa era atat de furioasa, incat ar fi fost in stare sa-i ucida pe toti preotii si sa smulga religia din trupul suferind al Indiei ca si cand ar fi amputat un organ bolnav.

- Pruncii musulmani si cei paria nu sunt niciodata atat de bolnaviciosi, se adresa ea infirmierei. Hindusii sunt handicapati chiar de la venirea lor pe lume. Asta e si cazul lui Gandhi. Dupa ce ca este un biet pricajit de gujerati din casta bunya, mai face si pe smecherul.

Dar, ca de obicei, nu era in stare sa-si dezvolte ideile. Avea prea multe pe cap. Nevasta zidarului zacea in patul ei aproape lipsita de cunostinta. Miss MacDaid se intreba, ingrijorata, daca Maiorul Safka va sosi la timp spre a salva si pe mama si pe copil. Daca mama ar muri, sotul nu s-ar prea intrece cu firea, dar daca pruncul ar fi baiat si si-ar da sufletul, ar rasuna spitalul de vaietele rudelor. Singura, in cealalta sala, nevasta maturatorului adormise linistita cu copilul langa ea.

Afara furtuna vuia, iar ploaia se revarsa potop. Acoperise pana si larma de la scoala de muzica. Ciudat, vijelia nu racorise atmosfera, ci o infierbantase parca si mai tare. Vapori incinsi si desi invaluiau intregul Ranchipur.

In pieptul eficientei Miss MacDaid se dezlantuia alta furtuna, poate mai putin violenta decat cea de afara. Avea sa-l vada pe Maiorul Safka, o bucurie nesperata in serile de vineri. Pentru asta trebuia sa fie recunoscatoare bazinului deformat al unei neveste de zidar.

Era ca o boala. Miss MacDaid nici nu stia cand incepuse. O cuprinsese pe nesimtite, fara simptome, afara daca ai numi simptom modul nostim in care se cunoscusera Intr-un fel aceasta se intamplase inca din momentul in care il vazuse, cu patru ani in urma, sosind direct de la un spital din Londra, spre a lua in primire postul de chirurg-sef in Ranchipur. Si-l amintea aparand la spital in Rolls-Royce ul Inalțimii-sale, Maharajahul avand pe Inaltimea-sa alaturi. In simplitatea lui suveranul arata foarte incantat fiindca reusise sa aduca un tanar atat de inteligent, de indemanatic si de viguros. Miss MacDaid revedea intotdeauna imaginea Maiorului asa cum il zarise coborand din automobil, urcand apoi treptele si zambindu-i prieteneste. Era imbracat in alb, inalt, musculos, cu piele palida si ochi albastri. "Trebuie sa fie un Brahman Poona", isi zisese, si mai tarziu fusese extrem de multumita fiindca nu se inselase. Se supara ori de cate ori europenii spuneau ca toti indienii seamana intre ei. In realitate se deosebesc mai mult decat europenii, pentru ca s-au incrucisat mai putin decat acestia. Remarca europenilor implica o mare stupiditate. Cum era posibil sa spui ca exista o asemanare intre viguroasa barbatie a oamenilor din triburile de la frontiera de nord-vest si frumusetea delicata, fin cizelata a tinerilor din Rajputana? Ce apropiere exista intre bengalezul vioi, cu trasaturi vag mongoloide si razboinicul mahratt, spatos si musculos ca un caine terrier.

De la prima privire Miss MacDaid se indragostise nu atat de barbatul in sine cat de ideea pe care si-o facuse despre el. Cand doctorul coborase din Rollsul Maharajahului ea se gandise aproape fara sa vrea: "Iata cum ar trebui sa arate India." India de care se legase atat de puternic sufleteste.

Apoi pe masura ce se scurgeau zilele si saptamanile, facuse constatarea ca doctorul era nu numai chirurg stralucit, asa cum afirmase Maharajahul, dar ca mainile lui musculoase erau tot atat de delicate ca ale unei femei și ca se miscau cu usurinta unei feline in mers. Aflase de la el, incetul cu incetul in noptile de veghe de la spital, cand stateau de vorba prieteneste la o ceasca de ceai preparat de ea, ca mama lui dirijase o miscare care urmarea sa curete credinta hindusa de superstitiile, degenerescen ele si defetismele ei, si sa-i redea stravechea-i puritate. Mai aflase ca el isi facuse studiile la Cambridge, ca acolo fusese seful echipei de canotaj, si ca isi castigase faima unui mare jucator de cricket. Din scrisorile primite de la cunostintele ei din Anglia, mai aflase ca tot ceea ce spusese batranul Maharajah era adevarat. Desi era indian, Maiorul ar fi putut sa faca o mare cariera in metropola, dar ca preferase sa se inapoieze la Ranchipur, in tara lui, in mijlocul concetatenilor sai, pentru ca aici putea sa realizeze multe cu sprijinul Maharajahului.

La inceput Miss MacDaid il socotise un fel de baietandru. Desi el avea deja treizeci si trei de ani, in ziua sosirii sale la bordul Rolls-ului. Infirmiera-sefa nu-i privise niciodata pe barbati cu ochii unei femei, fiindca viata ei fusese prea plina, iar zilele prea scurte. Pe de alta parte era, in felul ei, o fiinta deosebita. Fata de putinii barbati intalniti in cale se simtise superioara nu numai ca femeie dar si ca om. In primele luni nu vazuse in el decat intruchiparea - foarte placuta de altfel - a unei idei careia ea insasi ii dedicase intreaga viata si colosala-i energie.

Povestea vietii ei incepuse de mult. Era fiica unui excentric medic scotian stabilit in Surabaya. Acesta dadea consultatii daca se facea apel la numele lui, dar preocuparile sale erau concentrate asupra unui laborator in care studia febrele tropicale si unele boli mai ciudate. Calatorise mult, strabatand in lung si in lat Extremul Orient spre a studia obiceiurile si conditiile sanitare ale indivizilor care viermuiau prin acele locuri. Asemenea celor mai multi scotieni, simtea imboldul sa umble, sa caute, sa se stabileasca intr-un loc indepartat si acolo sa creeze mai degraba o lume noua, decat sa aduca o data cu el lumea veche, asa cum ar fi facut orice alt englez. Extremul Orient il cucerise trup si suflet. Renuntase sa se mai inapoieze in Europa si murise acolo departe, secerat de una din acele boli ciudate, pe care se straduise atat de mult sa le inteleaga.

Pe fiica lui o crescuse in Extremul Orient, dar nu laolalta cu ceilalti copii ai negutatorilor, ori ai functionarilor civili, educati in cercul restrans al colonialistilor britanici, ori in zone afectate strainilor si trimisi apoi in Anglia la invatatura. Ea traise in mijlocul bastinasilor, cot la cot cu baietii si fetele negutatorilor localnici si cu copiii metisi ai plantatorilor olandezi. La varsta de zece ani vorbea perfect olandeza si malaieza, iar la treisprezece invatase tot atat de bine graiurile hindustani si gujerati. La douazeci facuse o calatorie in Anglia.

Parasea pentru intaia oara Orientul. Desi ii placea frumusetea incetosata a colinelor Scotiei si verdele linistitor al gradinilor englezesti, acestea ii ramasesera straine sufleteste. Tot ceea ce vedea ii parea marunt si oarecum monoton, caci in inima ei salasluiau toata violenta, stralucirea si mizeria Extremului Orient. Pana si climatul Angliei si al Scotiei, cu raceala si ceturile sale, ii parea infinit mai neplacut decat caldurile inabusitoare din Extremul Orient. In Anglia fusese lipsita de zorile pline de stralucire, de violentele puhoaie de apa, de cutremure, de rabufnirile vegetatiei, de toate acele salbatice splendori ale vastei lumi in care isi petrecuse copilaria. Murdaria din Midlands si din suburbiile Londrei, in timpul stagiului ei ca infirmiera, ii paruse tot atat de mizerabila ca si aceea intalnita in cursul peregrinarilor ei prin Orient in tovarasia excentricului doctor MacDaid. Murdaria din Surabaya ii parea mai putin ingrozitoare decat cea din mahalalele Londrei fiindca era expusa la soare, in plin aer, nu inchisa in case mici, umede, suprapopulate si inghesuite unele intr-altele, pe strazi inguste. Era intrigata de prejudecatile oamenilor, mai ales de cele manifestate de doctori deosebit de inteligenti, in legatura cu rasa si culoarea pielii precum si de credinta lor in superioritatea fizica si economica a europenilor. In sufletul ei nu aveau loc prejudecatile. Existenta-i bizara o ferise de asemenea erezii. Miss MacDaid era una din acele fiinte binecuvantate de Dumnezeu, pentru care orice individ este o creatura umana fara deosebire de nationalitate sau credinta, culoare sau rasa. Astfel viata ii oferise o bogatie sufleteasca necunoscuta altor oameni.

Dupa patru ani de sedere in Anglia se inapoiase fara regrete in Orient, unde se simtise intotdeauna la ea acasa; era fericita sa regaseasca maretia, violenta si frumusetea culorilor refuzate locuitorilor Europei. Ajunsese pana la Bombay, si dupa ce statuse acolo aproape un an, ii aparuse in cale prilejul pe care il asteptase cu toata caldura sufletului ei. In intreg orasul Bombay nicio alta femeie nu l-ar fi luat in consideratie, dar Miss MacDaid rostise da', de indata ce intr-o dupa-amiaza de decembrie se vazuse in biroul sefului de spital, in prezenta unui indian mic de statura, in costum european si care era marele Maharajah de Ranchipur.

Maharajahul voia sa puna bazele unui spital si a unei scoli de infirmiere. Dorea sa-si deprinda supusii a-si creste cum se cuvine copiii. Era hotarat sa starpeasca ciuma, holera si teribilele friguri care sleiau energia poporului sau. Dispunea de un spital improvizat, dar era dornic sa ridice unul nou, inzestrat cu tot ce putea fi mai bun si mai modern, asa cum vazuse in Germania. Daca avea sa gaseasca o infirmiera dispusa sa infrunte viata aspra, sa se impotriveasca intrigilor ministrilor si a demnitarilor curtii, sa se razboiasca darz cu ignoranta si cu prejudecatile nu numai ale indienilor, dar si ale europenilor din Ranchipur, sa se lupte cu murdaria si cu bolile iși propunea sa-i furnizeze toti banii de care aceasta ar avea nevoie, jumatate din visteria statului, jumatate din propria lui punga. O clipa, Miss MacDaid ramasese uluita de extraordinara oferta. Era atat de tulburata, incat isi pierduse graiul. Avea prilejul sa dea ordine, nu sa le primeasca, sa scape de barfeli, de intrigi, de prejudecatile lumii inguste si provinciale in care traise pana atunci in Orient. I se oferea putere si autoritate. Va avea posibilitatea sa munceasca, sa construiasca, sa organizeze, sa creeze! Avea in ea ceva din David Livingtone si Mungo Park, ceva din setea miilor de coloni scotieni raspanditi in lumea intreaga - pasiunea pentru aventura si neclintitul ideal calvin de a veni in ajutorul omenirii sarace.

In vreme ce il asculta pe indianul marunt la statura, il analiza cu intelepciunea ei galica si scotiana. Ii citea pe chip simplitatea si bunatatea-i sufleteasca. Stia ca era bogat, fabulos de bogat, unul dintre cei mai bogati oameni din lume; dar despre rest nu mai stia nimic. Nu aflase pe atunci ca avea de-a face cu una dintre cele mai importante personalitati din Est, unul dintre cei mai mari oameni ai timpului sau (desi isi daduse seama in parte de acest lucru, dupa simplitatea si bunatatea lui), fiindca Maharajahul nu avea geniul publicitatii si prodigioasele-i realizari ramaneau oarecum in umbra, datorita fie intamplarii fie vointei lui. Actiunea pe care o desfasura nu era lipsita de pericole; voia sa redea unui popor cucerit respectul de sine si demnitatea pierduta. Era unul din acele cateva mii de oameni care se straduiau sa trezeasca mandria, credinta si combativitatea popoarelor adormite din India si din intregul Orient.

Se privira cateva clipe - de o parte Maharajahul marunt, spatos, de alta simpla, tanara si viguroasa infirmiera - si in acele clipe se stabili intre ei acea intelegere si simpatie pe care nu aveau sa le franga nici intrigile, nici prejudecatile, nici deznadejdea.

- Da, Inaltimea-voastra, am sa vin, spuse cu simplitate scotiana.

- N-are sa fie usor, sa stii, Miss MacDaid, rosti Maharajahul.

- Mi-am petrecut toata viata in Est, Inaltimea-voastra, si ii cunosc toate greutatile. Nu astept decat ocazia sa v-o dovedesc.

- Mi-ar placea sa mai gasesc o infirmiera care sa te insoteasca.

- Am sa-mi dau toata silinta. Poate reusesc sa o conving pe Miss Eldrige.

In cele din urma izbutise s-o convinga pe Miss Eldrige, fiica unui importator din Presedintia Madras, o faptura palida, inalta, subtire, care o adora pe Miss MacDaid si ar fi urmat-o in orice colt al lumii.

Ajunsesera la Ranchipur in aprilie in preajma musonului.

In acele zile de munca Maharajahul abia isi incepuse opera de constructie, si orasul prezenta spectacolul unui adevarat haos. Se deschideau drumuri si strazi, se ridicau edificii, se daramau bordeie, dar mai presus de toate intreg poporul se afla intr-o fierbere spirituala si psihologica datorita vointei suveranului lor, ajutat de o mana de sfetnici care doreau sa schimbe viata si obiceiurile supusilor sai. Preotii paraziti fusesera siliti sa munceasca ori sa paraseasca statul, asa ca pana la urma abia mai ramasesera cativa care sa slujeasca in temple asa cum se cuvine. Maharani isi terminase tocmai cartea in care indemna femeile sa-si lepede purdah-ul, sa invete sa citeasca, sa scrie si sa imbratiseze o profesiune. Inaugurase o scoala secundara pentru fete in care fiicele ministrilor, ale principilor si brahmanilor erau obligate prin porunca, de voie de nevoie, sa stea cot la cot cu fetele paria dornice sa invete carte. Abia trecuse un an de cand Maharajahul oferise un banchet urmat de un festival indienilor paria din orasul Ranchipur. Suveranul statuse in mijlocul lor spre a da exemplu celorlalti hindusi. Si servitorii din vastul lor palat erau paria. Toate acestea dadeau nastere la tulburari si la crime, la intrigi si la comploturi.

In mijlocul acestei confuzii picasera Miss MacDaid si firava miss Eldrige, satelitul ei. Gasisera un spital cu pamant pe jos, cu acoperisul gaurit, si o farmacie indigena, deservite de un singur chirurg, cu o pregatire indoielnica, mai preocupat de taietura europeana a imbracamintii sale decat de sanatatea pacientilor, precum si doi doctori care aplicau tratamente demodate si adeseori leacuri babesti. Febra puerperala, tifosul recurent, variola si malaria domneau netulburate. Depistara si cateva cazuri de ciuma, urme ale unei epidemii pe cale de stingere. Cateva servitoare din castele de jos tineau loc de asistente. Miss MacDaid se inarmase cu sapun si acid carbonic si se asternu pe lucru. Dupa o saptamana, ajunsese in pragul descurajarii.

Dar fiinta ei ascundea energii de neinfrant; energii care o impulsionasera toata viata si care nu aveau sa o paraseasca pana la moarte. Dar mai rele decat murdaria, ignoranta si incapacitatea pe care trebuia sa le invinga erau rezistenta incapatanata si muta a jumatate din populatia Ranchipurului, minciunile si intrigile hindusilor habotnici, resentimentul oficialitatilor locale fata de aceasta europeana investita cu atata autoritate. Maharajahul o sprijinea cu toata puterea si averea lui. Erau insa momente cand Miss MacDaid nu putea sa ajunga pana la el. Adeseori apelurile ei parveneau la seful statului deformate si minimalizate de minciunile si intrigile acestor orientali. Uneori Miss MacDaid se intreba disperata de ce intampina atatea dificultati si o rea vointa atat de notorie, menite sa-i zadarniceasca eforturile inchinate insanatosirii, educarii si moralizarii poporului. De fiecare data constatase ca religia si superstitiile ascunse sub mantia religiei erau marile vinovate. Dusmanii cei mai inversunati ai ei si ai Maharajahului ramaneau insa habotnicii. Suveranul se arata rabdator fata de acestia. Frumoasa si darza Maharani avea mai putina rabdare. Concediase cativa demnitari si le fixase domiciliu fortat. Datorita influentei acesteia si a lui Miss MacDaid, Dewan-ul insusi, un hindus habotnic, cu parul facut coada, si cu o sotie imbracata in cel mai negru purdah, fusese destituit, ceea ce daduse nastere la noi tulburari fiindca Dewan-ul, un individ pe cat de superstitios pe atat de capabil, facuse apel la Vicerege. Se deschisese o ancheta si multa vreme dupa aceea zvonul dezordinilor din Ranchipur tulburase linistea Guvernamantului din Calcutta.

Pana la urma ancheta - o adevarata farsa - se incheiase fara a se fi luat vreo masura deosebita, deoarece Ranchipur era un stat bogat si puternic, iar Viceregele nu dorea sa-si complice existenta. Ciocnirea aceasta avusese totusi un dublu rezultat: umilise pe mandra Maharani facand-o dusmana de moarte a Administratiei britanice, iar miss MacDaid isi precizase odata pentru totdeauna pozitia fata de englezii din Ranchipur. Din acel moment nu mai contase pe sprijinul si intelegerea oamenilor din rasa ei. In cursul anchetei, intelesese ca Guvernamantul central si intreaga masina administrativa nu priveau cu ochi buni misiunea careia i se consacrase. Intelesese ca acestia nu apreciau eforturile ei si ale Maharajahului. Ceva mai mult ii dezaprobau colaborarea cu hindusii in aceasta campanie de reforme si educare a poporului.

Pana la data cand Maharajahul preluase puterea, animat de dorinta de a reda mandria si demnitatea poporului sau Ranchipur fusese un stat pacific, cufundat in murdarie si ignoranta, dar in acelasi timp un excelent debuseu pentru bumbacul din Manchester si produsele industriale de uz curent din Leeds sau Hull. Maharajahul pusese insa temelia unei filaturi in care supusii sai aveau sa-si produca propria imbracaminte. Ranchipur incepuse sa exercite o adevarata atractie pentru radicali si reformatori. Cand intampinau dificultati in alte parti ale Indiei isi gaseau refugiul la Ranchipur.

Autoritatile coloniale erau nelinistite si iritate de aceasta tentativa, slaba inca, de a trezi popoarele din Est la o viata noua, de a sadi iarasi increderea si nadejdile intr-un viitor mai bun. In timpul anchetei, doi marunti functionari guvernamentali se purtasera cu Miss MacDaid ca si cand ar fi avut de-a face cu o femeie angajata cu ziua sau cu o tradatoare. Un ins pricajit si lipsit de insemnatate, de fel din Clapham, fusese atat de obraznic cu Maharani, incat superiorii sai il destituisera fiindca provocase un "incident". Cand Miss MacDaid se inapoiase la Ranchipur dupa ce irosise zece zile de munca, atat de pretioase, intelesese ca printre oamenii din propria ei rasa ajunsese un fel de paria. De atunci isi continuase lupta singura, animata de o hotarare neinvinsa. Avea de gand sa-si indeplineasca pana la capat misiunea. N-o mai incolteau indoielile. Isi alesese drumul in viata. Apoi tifosul izbucnise iarasi. Miss Eldrige se numarase printre primele victime. MacDaid nu incercase s-o inlocuiasca.

Muncise an dupa an, fara sa-si ia o zi de vacanta, fara sa tina seama de iernile fierbinti, uscate ori de musonul varatic. Infruntase foametea si ciuma, intrigile si deznadejdea. Ca prin minune, spitalul devenise o realitate. Pavilioanele se ridicau unele dupa altele, durate din caramida, curate, luminoase, sanatoase. Din tinerele servitoare, facuse infirmiere. Chirurgul si doctorii fusesera destituiti unu cate unul si oameni noi le luasera locul. Nu erau experti si nici genii, dar nici nu sufereau comparatie cu inaintasii lor. Rareori isi permitea Miss MacDaid sa-si acorde o ora sau doua de ragaz pe care sa nu le foloseasca pentru somn. Treptat, indiene din clasele superioare, indemnate de cele cateva femei cu o pregatire intelectuala deosebita, venisera sa faca ucenicie spre a deveni infirmiere. Printre acestea se aflau mai ales vaduve si femei care, prin propria lor vointa sau datorita intamplarii, ramasesera nemaritate. Spitalul ajunsese astfel nu numai un locas de vindecare al trupurilor bolnave, dar si o casa de alinare a sufletelor ranite. In acest chip venisera la Miss MacDaid si principesa si fiica aghiotantului.

Spitalul era o realitate cand Maiorul Safka sosise in Ranchipur. O realitate care, dupa cum stia prea bine Miss MacDaid, intrecea multe institutii similare din Europa. Era creatia ei. O ajutasera doar cativa indieni. Dar aceasta opera o costase scump. La patruzeci si noua de ani trupul ei viguros era uzat de lupta indelungata dusa impotriva arsitei, a superstitiilor, a intrigilor. Parul carunt i se rarise, i se inasprise, chipul ei simplu si ars de soare i se zbarcise ascuțindu-se. Dar obtinuse o mare victorie si descoperise o taina cunoscuta de putini europeni. Estul, cu toate splendorile violentele si vitalitatea lui nu pierise sub loviturile negustorilor din Occident. Dormise numai.

Il astepta pe Maior in micul hol dinspre gradina. Ii vazu Fordul intrand pe poarta si strabatand cortinele de ploaie. Urmari cu privirile fascicolele de lumina ale farurilor care maturau aleile si lunecau peste tufisurile de hibiscus vaduvite de florile smulse in cursul aceleiasi dupa-amieze de o ceata de maimute ratacitoare.

- Daca as fi cel putin tanara si frumoasa. Daca nu mi-ar fi mers toate asa de prost.

O clipa incerca sa-si inchipuie cum ar fi sa renunte la tot pentru barbatul iubit.

Masina se opri si Maiorul cobori grabit, urmat de nepoata Maharajahului si de portar. Dupa acestia aparu, zgribulit si ud leoarca, un personaj in care Miss MacDaid recunoscu pe Mr. Smiley, misionarul american. Mr. Smiley tragea dupa el un mare cos cu pepeni galbeni si banane.

- Femeia este pregatita? intreba Maiorul.

- Da. V-am oranduit manusile si halatul.

Uitandu-l pe Mr. Smiley, Maiorul se indrepta grabit spre sala de operatii, in vreme ce Miss MacDaid si principesa plecara cu caruciorul spre a o aduce pe sotia zidarului. Operatia chirurgicala se desfasura atat de rapid si de eficient, incat in mai putin de douasprezece minute primul baiat al zidarului veni pe lume asa cum se spune ca ar fi venit si Cezar. Intr-o jumatate de ora, pacienta trecu din somnul ei anestezic in somnul normal, iar pruncul fu luat spre a fi imbaiat. Maiorul Safka, Miss MacDaid si Mr. Smiley se adunara in biroul infirmierei-sefe in jurul unui ceai cu biscuiti. Maiorul mancase bine la imbelsugatul dineu oferit de Maharani si se infruptase si cu vreo doua sandvisuri in timpul jocului de pocher. Se prefacuse insa a-i fi foame, caci se temea sa nu o dezamageasca pe Miss MacDaid daca ar pleca fara sa stea putin in compania ei.

Mr. Smiley era un ins maruntel cu niste ochelari atat de mari, incat arata mai marunt si mai plapand decat in realitate. Avea numai patruzeci si doi de ani, dar parea atat de istovit, incat ai fi zis ca este cu zece ani mai varstnic. Il imbatranisera inainte de vreme soarele, caldura, malaria si lupta pentru aceeasi cauza alaturi de Maiorul Safka si de Miss MacDaid. Pleca foarte rar din Ranchipur; nu-l parasea nici in sezonul ploilor. De dimineata pana la ora unu dadea lectii la scoala copiilor paria si din castele de jos, iar dupa-amiaza preda cursuri la orfelinatul de fete de pe langa Misiune. Pe deasupra trebuia sa mai tina la zi vasta si complicata contabilitate ceruta de consiliul de administratie al Misiunii Statului Iowa Se ocupa si de familiile elevilor sai. Acestea intrau in tot felul de incurcaturi, decese ori nasteri, boli sau neplaceri cu politia, asa incat era nevoit sa alerge incolo si incoace la cele mai tarzii ore din zi si din noapte. Adeseori venea sa dea o mana de ajutor si lui Miss MacDaid, fiindca unii indieni paria, in ignoranta lor, erau inspaimantati de ce ar putea sa li se intample la spital si nu admiteau sa fie tratati decat de Mr. Smiley care ii incuraja cu prezenta sa. Pe langa toate celelalte mai intampina dezagremente si din partea reverendului Burgess Simon, directorul spiritual al Misiunii. Acesta il invinuia de indiferenta religioasa si ii reprosa ca nu se osteneste destul spre a-si converti elevii la credinta baptista.

In realitate Mr. Smiley nu se prea interesa daca micutii aflati in ingrijirea sa erau crestini, hindusi, mahomedani, sau pagani, ca acei salbatici bhils din inima muntilor, nici daca reverendul Burgess Simon era evanghelist din convingere sau daca ii imita din snobism pe misionarii anglicani. Mr. Simon se interesa numai de suflete, in vreme ce Mr. Smiley se preocupa mai mult de higiena, de matematica si de regulile de buna purtare ale semenilor sai. Ca si Miss MacDaid si Maiorul Safka, stia ca India si popoarele ei nu puteau fi salvate prin convertirea la crestinism sau la orice alta religie, ci prin educatie si prin inlaturarea urii cumplite care le invrajbea. Mr. Smiley se deprinsese sa lucreze pe ascuns. Numai pe aceasta cale isi putea continua opera fata de oamenii acestia pe care ii iubea atat de mult. Se prefacea a fi un practicant zelos, dar numai de ochii consiliului de administratie din America si de ochii reverendului Burgess Simon, care trimitea in Statele Unite rapoarte pioase si insinuante, lasand sa se inteleaga ca Mr. Smiley inclina spre iezuitism, desi pretindea ca este un baptist dreptcredincios.

Cand trecea in revista progresul, istoria si stadiul actual al crestinismului in Occident, Mr. Smiley ajungea la convingerea ca botezul nu mai era o solutie salvatoare nici pentru un hindus din casta cea mai de jos. Nu vorbise insa nimanui despre aceasta, cu exceptia sotiei sale care ii impartasea opiniile, deopotriva cu Miss MacDaid si cu Maiorul Safka. Era ca si cum ar fi facut impreuna un complot menit sa aduca numai bine in ciuda superstitiilor credintei hinduse din India si a fundamentalistilor din indepartatul Middle West Daca ai fi vrut sa afli adevarul cu privire la credinta lui Mr. Smiley, ti-ar fi declarat probabil ca este un foarte pios musulman.

Acum Mr. Smiley venise la spital aducand un cos cu fructe si doua borcane cu gem pentru femeia paria, mama unuia dintre elevii lui, un baietandru de saisprezece ani de care se ocupa indeaproape. Daca baiatul avea sa obtina note bune pana la terminarea scolii, Maharajahul intentiona sa-l trimita in America la Universitatea Columbia. Mrs. Smiley insasi preparase gemul.

- Trei copii intr-o singura noapte, remarca Mr. Smiley. Este ceva! Aproape un record.

- Oh, nu zise Miss MacDaid. Ni s-a intamplat sa avem si sapte deodata. Iți aduci aminte, domnule Maior?

Maiorul isi amintea. In noaptea aceea nici el si nici Miss MacDaid nu avusesera o clipa de ragaz. Trebuisera sa plece pe neasteptate de la unul din acele dineuri elegante oferite de Mr. Bannerjee, lasand totul balta.

In vreme ce il privea pe Mr. Smiley bandu-si ceaiul, Miss MacDaid, reflecta: "Seamana cu un soarece. De unde o fi avand atata vitalitate?" Nu se gandea ca, asemenea ci, era inzestrat cu o mare forta interioara.

In vreme ce femeia bunya nastea, Mr. Smiley isi schimbase hainele ude cu un costum alb, de serviciu, al Maiorului, in care se simtea cu desavarsire pierdut. Hainele atat de elegante, cand erau purtate de Maior, atarnau pe Mr. Smiley ca un cort. Manecile si pantalonii erau rasuciti, iar haina neincheiata. Doctorul si Miss MacDaid facura glume pe socoteala lui, apoi ea pleca sa umple din nou ceainicul, gandindu-se ca astfel il va pastra pe chirurg mai multa vreme in preajma ei.

Cand se inapoie, Safka povestea tocmai infrangerea la pocher a generalului de catre Maharani.

- Batranul general era cat pe-aici sa plesneasca, zise el. Pacat ca nu l-ati putut vedea. Pocherul nu este un joc pentru englezi. Englezii sunt novici.

Se uita la ceas. Miss MacDaid simti ca i se strange inima.

- Trebuie sa ma intorc la palat, spuse el. Inaltimea-sa se va supara daca va socoti ca am stat mai mult decat este necesar ca sa aduc pe lume un copil. Probabil ca acum isi consulta ceasul si il bombane pe general.

Se intoarse spre misionar.

- Dumneata ce ai de gand, Smiley? Cred ca nu vrei sa pleci pe bicicleta prin potopul asta?

- M-as duce bucuros acasa si inot, zise Mr. Smiley, numai sa tina ploaia. N-as vrea sa mai apuc un sezon secetos ca acum unsprezece ani.

- N-a fost nimic pe langa seceta de acum douazeci si cinci de ani, rosti Miss MacDaid. Am avut atunci o foamete clasa intaia si ceva ciuma pe deasupra. Acum, de cand circula trenurile, asa ceva nu se mai intampla. Ar fi trebuit sa-i vezi pe bietii oameni. Holera ii secera ca pe muste. Zaceau in randuri jos pe pamant. In anul acela a murit si Miss Eldridge.

- Sa speram ca asemenea ani nu au sa se mai abata pe capul nostru.

Maiorul se misca pe scaun si Miss MacDaid simti iarasi ca i se strange inima. Safka vru sa spuna ceva, dar o bubuitura salbatica de tunet il opri. Astepta sa se faca liniste, apoi se ridica in picioare aratand superb in pantalonii lui albi cu tunica neagra incheiata cu nasturi de diamant si cu elegantul turban rosu, infasurat dupa moda din Ranchipur. Era cel mai frumos costum pentru un barbat de felul lui. Ii scotea in evidenta largimea umerilor de luptator, ingustimea soldurilor, muschii bratelor. Miss MacDaid reflecta iarasi: "Indienii sunt cea mai frumoasa rasa. Au ceva minunat. Dupa ce ai trait vreme indelungata printre ei, chipurile cele mai frumoase din Occident par niste pudinguri nesarate si incolore".

- Smiley, am sa te duc acasa cu bicicleta cu tot, apoi ma inapoiez la palat.

Smiley se impotrivi politicos.

- Nu fac decat un ocol de trei sau patru mile, starui Maiorul. Pe o noapte ca asta nu poti sa lasi un caine afara.

In ciuda incercarilor lui Miss MacDaid de a-i retine, plecara. Ea ii conduse pana la usa. Mr. Smiley, pierdut in hainele albe ale doctorului, se intoarse, ridicand bratele si le flutura. Manecile spanzurau ca aripile unei pasari bizare, pe bratele lui slabe.

- Gatit astfel, ar trebui sa-i fac o vizita lui Mr. Simon, glumi el. Ar avea ce sa scrie in America.

Se urcara in masina, ii facura semn cu mana, apoi disparura dupa un perete de apa. Erau buni prieteni toti trei, Miss MacDaid, scotiana nascuta in Surabaya, Mr. Smiley, fiul unui cleric dintr-un orasel din Iowa, si Maiorul Safka, coborator din cel mai mandru dintre brahmani.

Dupa plecarea lor, Miss MacDaid se duse sa se priveasca in oglinda din spalator, dar imaginea reflectata, in pofida rujului pe care ea socotea ca nimeni nu-l remarcase si a canelii care-i alungase cenusiul din par, nu o incuraja de loc. Isi zise aproape tare: "Sunt nebuna, la varsta mea destul de coapta ar trebui sa fiu mai inteleapta. Dar este peste puterile mele". In adancul sufletului ei era multumita fiindca simtea o caldura launtrica aproape tinereasca. Lua coșul adus de Mr. Smiley, puse gemul in racitor, iar fructele le lasa la indemana fiicei aghiotantului ca aceasta sa le gaseasca si sa le dea femeii paria, dimineata cand se va trezi din somn.

Maiorul lasa pe Mr. Smiley in fata casei acestuia, un fel de magazie uriasa, plasata vizavi de domiciliul reverendului Simon. Mr. Simon locuia impreuna cu sotia lui si cu cele doua fiice, Fern si Hazel. Apoi se inapoie la palat, sari peste trupurile strajerilor adormiti, in uniformele lor rosii tesute cu aur, si se indrepta spre salonul Maharanei. Doamna de onoare a acesteia, batrana principesa de Bewangar, impodobita cu toate bijuteriile ei, adormise pe un scaun. Jocul continua cu furie. Trecuse de ora doua si zorile isi faceau aparitia, cand Maharani se ridica, dand astfel de inteles oaspetilor ca pot sa se retraga. Castigase sapte sute optzeci de rupii, dintre care sase sute de la general.

Prima furtuna care pusese capat secetei din Ranchipur nu ajunsese atat de departe spre est incat sa atinga Delhi sau Agra. In ciuda violentei torentelor de apa si a faptului ca acoperise o suprafata tot atat de mare ca a Frantei, sau ca ar fi putut ineca Belgia si Olanda, se mistuise repede in imensitatea Indiilor. La Udaipur, de pilda, furtuna se sfarsise, stropind doar cu cateva picaturi de apa tarina rosiatica. Asa ca in trenul de Bombay nu se simtea nici cea mai usoara destindere psihica pe care privelistea si zgomotul ploii le pot aduce dupa o zi de zapușeala inabusitoare.

In vagonul lor particular, lordul si lady Heston ocupau doua compartimente separate, dar nu puteau sa doarma. Aveau senzatia ca se afla intr-un cuptor. Nici cuburile de gheata invelita in servete si plasate in fata fiecarui ventilator electric nu reuseau sa racoreasca atmosfera. Umezeala creata de topirea ghetii parea sa sporeasca zapuseala. Cand atingeai obiectele de metal, le simteai fierbinteala chiar si in mijlocul noptii. Un praf galben-roscat invaluia trenul in nori grosi, orbitori, patrunzand pana si prin retelele fine de arama instalate la ferestrele vagonului din porunca lordului Heston. Praful se asternea peste tot, acoperea cu un fel de noroi servetele puse peste cuburile de gheata, acoperea podelele cu un strat fin de colb pe care suflul ventilatoarelor electrice il rascolea ridicandu-l in spirale.

In compartimentul sau, lordul Heston fuma tigari de foi, bea whisky si-si suna in fiece moment valetul ca sa-i deschida sau sa-i inchida fereastra, sa schimbe directia ventilatorului sau sa aduca alte cuburi de gheata. Cum nu reusea sa adoarma, incerca zadarnic sa lucreze, sa conceapa telegrame sau sa puna ordine in haosul de cifre asternute pe foaia de hartie din fata lui.

Lordul Heston implinise patruzeci si opt de ani, era spatos, puternic, dar il invadase grasimea, in ciuda calariei, a masajelor si a gimnasticii. Avea o fata lata, mai mult rotunda, anormal de grasa si de rea. Barbia proeminenta si gura cu buze subtiri, aproape invizibile, ii sporeau expresia de brutalitate, de cruzime. Nasul si pometii ii erau acoperiti cu o retea de vinisoare rosii, pentru ca lordul Heston era mare bautor de alcooluri si de foarte multa vreme creierul lui nu mai functiona decat dupa ce se imbiba cu brandy sau cu whisky.

Se deprinsese cu bautura de pe vremea cand nu era decat un oarecare Mr. Albert Simpson si vindea cutite fabricate la Leeds si Hull. Pe atunci bea ca sa invinga caldura. Mai tarziu, acasa, in Anglia, bea spre a rezista atmosferei umede si reci si spre a-si stimula creierul adeseori obosit si confuz. Pe masura ce se imbogatea si grijile ii sporeau, bea si mai mult fiindca in felul acesta avea senzatia ca isi elibera umerii de povara succesului monstruos creat de el insusi. Alcoolul ii intrase in sange. Se invatase atat de mult cu el, incat ii ascutea mintea in loc sa i-o tulbure. Nu putea munci fara bautura. Acum nu era capabil sa-si adune gandurile, dar nu din cauza whisky-ului, ci a caldurii inabusitoare.

Actualmente, in Occident, lordul Heston reprezenta o forta de temut. Nu era razboinic sau un conducator de stat ca Napoleon ori Akbar, nu era un mare filozof ca Platon sau ca Mahomed, ci doar un negustor dibaci inarmat cu toata viclenia si priceperea unui mic pravalias, ajuns pe culmile puterii. In loc sa vanda mazare, nuci sau cuie, stapanea plantatii de cauciuc in Indiile Olandeze, de iuta in India, de bumbac in Egipt, ziare la Londra si in Midland, companii maritime comerciale in Orient, otelarii (la ora actuala nu prea rentabile) in Anglia, terenuri petrolifere (care ii dadeau bataie de cap din cauza complicatiilor politice) in Persia si Afganistan, precum si uzine de tunuri si obuze, in prezent plasamentul cel mai bun. De multa vreme isi vanduse filaturile de bumbac din Anglia, pentru ca nu mai produceau destul de cand japonezii si indienii invadasera acest domeniu, concurandu-l cu blestematul lor standard de viata atat de scazut.

Toate treburile astea erau strans legate de haosul de cifre din fata sa, care, din cauza caldurii, nu se lasau asezate in ordine. Fundatiile acestui edificiu fusesera puse intr-un trecut foarte indepartat, de catre obscurul Mr Simon, fiul unui antreprenor din Liverpool. Titlul sau de noblete nu era mostenit, il cumparase ieftin, cu multi ani in urma prin intermediul unui prim-ministru cinic si demagog. Nu putea suferi caldura, fiindca ii marea presiunea arteriala si ii dadea senzatia ca in curand avea sa-i crape capul. Cum pentru moment nu-i ramanea altceva mai bun de facut, isi blestema ceasul in care hotarase sa vina in tara asta infernala. Cand cunoscutii il prevenisera impotriva nebuniei de a vizita India in luna aprilie, rasese cu nepasare.

- Nu uitati, dragii mei, ca Heston a fost si in Somalia i in Java si in Noua Guinee. Zapuseala nu-l inspaimanta.

Dar omul care fusese in Somalia se numea Albert Simpson avea douazeci de ani, era inzestrat cu forta unui taur si cu nervii unui atlet. Nu era marele lord Heston imbatranit inainte de vreme, umflat, uzat de grijile pastrarii unei averi precare, realizata cu multa viclenie si lipsa de scrupule. Sosise in India fiindca guvernul britanic ii solicitase serviciile, si pe care nu-l putea refuza daca dorea onoruri si decoratii (si le dorea realmente). Calatoria aceasta ii servea si propriile interese si planuri. De multa vreme voia sa studieze la fata locului problema iutei. Aflase ca avea toate sansele sa cumpere pe un pret de nimic cateva fabrici de bumbac de la niste indieni stramtorati. Bumbacul nu mai aducea profituri in Anglia, dar in India putea infrunta concurenta japoneza. In inima lui putin ii pasa de Orient sau de Occident, de Europa sau de Anglia. Nu-l interesa decat lordul Heston si puterea lui dobandita prin bani si viclenie. Il mai interesau intr-o oarecare masura sotia si caii sai.

Daca guvernamantul Indiei s-ar lasa convins sa sporeasca taxele de import spre a impiedica intrarea marfurilor japoneze, s-ar putea castiga multi bani cu filaturile de bumbac, daca nu in Anglia, cel putin in India. Sosise momentul sa cumpere. Isi stabilise programul in amanuntime. O saptamana la Ranchipur, unde va fi ceva mai racoare decat la Bombay, douazeci si patru de ore la Bombay, unde totul avea sa fie aranjat dinainte telegrafic, astfel incat sa nu sufere niciun fel de intarziere, apoi imbarcarea pe un vapor al companiei Lloyd Triestino pana la Genova, dupa care va urma o croaziera de zece zile sau doua saptamani pe Mediterana la bordul propriului sau iaht, daca bineințeles nu va trebui sa se inapoieze din nou la Londra din cauza complicatiilor create de dumpingul petrolului sovietic. Nu calatorea pe pacheboturile propriei sale companii maritime fiindca acestea erau mai lente decat vapoarele italienesti, iar lordul Heston avea mania vitezei. Veneticii astia blestemati ii faceau o concurenta turbata de la o vreme incoace. Guvernul britanic, isi zicea el, ar fi trebuit sa-l sprijine, punand bete in roate italienilor, reducandu-le privilegiile si fortandu-i sa-si micsoreze viteza vapoarelor.

Din nefericire, reflecta el, guvernul isi pierduse toata autoritatea de cand partidul laburist pusese mana pe putere. Nu mai indraznea sa ameninte alte tari si nici sa-si maltrateze popoarele supuse. Uneori puternicul lord Heston regreta ca nu se nascuse cu cincizeci de ani mai inainte, cand Imperiul era inca un adevarat imperiu. Cariera lui ar fi fost mult mai usoara. Odata facuse un calcul ajungand la concluzia ca in cursul secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea capitalurile britanice realizasera, in India, cate cinci sute de mii de lire beneficiu de fiecare lira investita. Colosal. In acele timpuri un om cu posibilitatile lui ar fi cucerit lumea.

Strania lui pasiune pentru cai il mana spre Ranchipur. La Simla, stand de vorba, la un dineu, cu doi ofiteri de cavalerie, aflase despre existenta unei rase de cai de care habar nu avusese pana atunci - caii marunti din Kathiavar, crescuti in peninsula salbatica de pe tarmul Oceanului Indian. Dupa cate auzise, se asemuiau cu caii arabi, dar erau mai vigurosi si mai rezistenti. Foarte iuti, puteau duce si greutati, insusire demna de luat in seama. Caii acestia fusesera preferati de razboinicii mahratti si rajputi. Auzind de ei, Heston hotarase sa-si procure cateva exemplare dintre cele mai alese. Cei mai buni cai, spusesera ofiterii de cavalerie, puteau fi gasiti in grajdurile fabuloase ale Maharajahului de Ranchipur. Viceregele aranjase sa fie primit la Ranchipur de insusi Maharajahul. Acolo urma sa fie gazduit nu in casa de oaspeti, ci intr-unul din palatele mai mici, asa cum i se cuvenea unui puternic lord. Cu acelasi prilej Heston spera sa obtina - prin convingere sau prin mita - sprijinul batranului si vicleanului Dewan din Ranchipur, in afacerea filaturilor din Bombay. Batranul Dewan reprezenta o forta politica in India. In felul acesta putea sa impuste doi iepuri dintr-un singur foc, operatie in care era foarte priceput.

Viceregele era incredintat ca prietenul sau Maharajahul va vinde lordului un armasar si sase iepe, spre a fi expediati in Anglia. Aceasta era singura placere pe care o astepta Heston, fiindca nici perspectiva cumpararii filaturilor din Bombay de la stramtoratii indieni khojos si parsis nu-l mai incanta. Daca ar fi fost in stare sa se analizeze, si-ar fi dat seama ca acesta era primul semn de slabiciune.

Deodata simti ca il inabusa caldura, suna din clopotelul de pe noptiera, dar nimeni nu raspunse la apel. Suna inca o data, suparat, apoi a treia oara, in culmea furiei. Abia atunci se deschise usa si Bates, valetul, intra somnoros si palid din cauza caldurii. Lordul Heston se ridica greoi intr-un cot.

- Ce dracu ai facut pana acum? zbiera. Te sun de zece minute.

Valetul era uscativ, distant si extrem de eficient, tipul servitorului preferat de Heston. Bates nu cerea niciodata favoruri, dar nici nu dadea semne de afectiune sau devotament. Fara sa-si piarda firea, raspunse cu simplitate:

- Imi pare rau, sir. Cred ca am atipit.

Raspunsul acesta il umplu de turbare pe Inalțimea-sa.

- Nu pricep cum de iți permiti sa dormi cand eu nu pot sa inchid ochii. Spune porcului de negru sa mai aduca gheata. S-a topit toata.

- Prea bine, sir.

Bates se retrase fara sa para afectat. De altfel nici nu era afectat. De doisprezece ani se obisnuise cu aceste iesiri care nu-l mai tulburau de loc. Singurul sentiment pe care il nutrea Inaltimii-sale era o ura rece, neclintita. Dar postul acesta avea avantajele lui: un salariu excelent, un mare prestigiu, mult timp liber si o multime de invarteli de care lordul Heston nu avea habar. Cand va socoti ca depunerile sale din banca sunt destul de substantiale, va pleca intr-o buna zi din serviciu fara sa dea de veste. Nu mai era mult pana atunci. Din clipa aceea Inaltimea-sa putea sa se duca la dracu. Avea de gand sa se instaleze intr-o vila retrasa, din Manchester, orasul sau natal, sa se inscrie in partidul comunist si sa puna la dispozitia acestuia tot ce stia in legatura cu tradarile, sicanele si lipsa de scrupule ale lui Heston si a altor insi de teapa lui.

Ciudat, Bates rezistase pe pozitie spre deosebire de alti oameni mult mai inteligenti si mai abili decat el. Datorita indiferentei sale isi pastrase postul acesta bun doisprezece ani, vazuse tot felul de servitori, secretari, functionari soferi si majordomi intrand in serviciu, apoi plecand fie prin concediere, fie de bunavoie, pentru ca nu mai puteau indura tratamentul la care erau supusi. Dar toti, fara exceptie, parasisera serviciul umiliti si zdrobiti. Bates stia ca in lumea aceasta nu existau decat doi oameni pe care Inaltimea-sa nu reusise sa-i infranga sau sa-i umileasca. Primul era el insusi, iar a doua persoana era lady Heston. Acesta era si motivul pentru care, amandoi, ramasesera cu el. Daca vreunul din ei ar fi dat vreun semn de slabiciune, nu i-ar fi ramas decat sa plece invins ca toti ceilalti.

Din compartimentul alaturat, lady Heston auzise zbieretele sotului ei. Glasul lui spart acoperise tacanitul monoton al rotilor pe sinele prost asezate, trezind-o din somnolenta in care cazuse. "Daca nu poate sa adoarma, gandi ea, are sa vina aici sa ma plictiseasca". Dar imediat isi spuse ca i-ar fi totuna. Se obisnuise cu capriciile lui de multa vreme. O data in plus nu mai conta. Are sa se gandeasca la altceva si are sa-si inchipuie ca nu era Albert de fata, ci alt om, oricare altul, un conducator de tren de pilda, sau chiar un culi; acesta ar avea mai mult haz. In orice caz nu s-ar simti mai nenorocita decat acum.

Se ridica alene si scutura, dincolo de marginea patului, praful galbui, asternut pe invelisul de crêpe-de-Chine roz al pernei. Praful asta afurisit ii intrase si in gura si in par. Aprinse lumina si se privi in oglinda. Obrazul ii era galben de praf, iar la tample sudoarea se amestecase cu pulberea intr-un fel de murdarie grasa ce se scurgea siroaie de-a lungul faimosului ei ten care o costase o avere la institutele de infrumusetare. Scapa un tipat dezgustat, apoi se lasa iarasi sa cada sfarsita intre dantele si matasuri, reflectand ca mizeria abia incepuse. La patru trebuiau sa se scoale, sa se imbrace si sa astepte pe peron trenul cu ecartament ingust, ce ducea la Ranchipur. Observase ca in India trenurile soseau sau plecau numai intre miezul noptii si zorii zilei. Avea impresia ca de cateva saptamani incoace isi petrecea timpul asteptand un tren care trebuia sa plece la doua noaptea, sau trezindu-se spre a lua altul de ora patru. Vagonul privat era foarte potrivit pentru liniile normale, dar nu putea fi folosit pe caile ferate inguste.

Lua inca un somnifer. "Am sa fiu mai putin constienta de prezenta lui", gandi ea. Cazuse iarasi in somnolenta cand usa se deschise si lordul Heston intra.

Dimineata, cand John Baptistul aduse ceaiul lui Ransome, furtuna trecuse, iar soarele stralucea ca si cum n-ar fi plouat niciodata si domnia secetei nu ar fi fost intrerupta. Ransome stia ca acesta era un semn rau. Cand musonul incepea asa de capricios, insemna ca ploile vor fi violente, dar spasmodice si insuficiente. Atat cat sa porneasca uriasul elan vegetal si apoi sa-l lase prada arsitei cumplite si necrutatoare. Razele soarelui vesteau in dimineata aceea griji suplimentare pentru toti locuitorii din Ranchipur. Indispozitia lui Ransome era fireasca pentru un om care isi petrecuse viata intre pajistile verzi, umede, ale Angliei si ogoarele fertile si tot atat de verzi ale Middle West-ului american. Si trupul si sufletul ii erau dornice de ploaie nu fiindca aceasta asigura recolta viitoare, ci pentru ca punea capat inspaimantatoarei secete. Pentru el, spectacolul campiilor colbuite si arse de soare parea nereal.

Iși bau ceaiul, facu un dus caldut, apoi iesi pe veranda sa manance fructe si sa se delecteze cu primul brandy din ziua aceea.

Ploaia din ajun transformase gradina. In timpul noptii, mladite tinere tasnisera din plantele ofilite si din vitele care acopereau zidurile vechi, iar dedesubtul vegetatiei pamantul, ars si prafuit pana atunci, capatase o culoare intunecata. Ransome stia ca pana la lasatul serii toate aveau sa se ofileasca datorita arsitei. Totusi de indata ce isi termina bautura cobori in gradina, lua o sapa din magazie si incepu sa rastoarne pamantul. In felul acesta il ajuta sa-si pastreze umezeala cateva ore mai mult, in cazul ca nu ar mai fi plouat. Incepu sa sape apoi in celalalt capat al gradinii, langa put. Abia se asternuse pe lucru cand isi auzi cainele latrand la o ceata de maimute care invadasera gradina de langa casa. Isi chema cainele, se aseza la umbra unui copac si incepu sa se uite la maimute.

Le cunostea pe toate, caci traiau in copacii din parcul palatului de cealalta parte a raului. De obicei ramaneau acolo, se hraneau cu banane, cu mango si cu resturi de mancare lasate de cu seara de servitorii palatului. Uneori insa o luau razna, dar nu dupa hrana, ci ca sa se zbenguie si sa faca rau. Indeobste, Ransome se razboia cu ele fara incetare si ii lasase porunca si lui John Baptistul sa le izgoneasca daca veneau in lipsa lui. John, fiind convertit la crestinism, nu avea niciun scrupul ca sa puna maimutele sfinte pe fuga. O data sau de doua ori, cand nu erau acasa decat servitorii hindusi, sosisera fara veste i, constiente parca de dusmania lui Ransome, ii rupsesera toate florile din gradina. Luau sistematic planta cu planta, vita cu vita si smulgeau tot ceea ce le atragea atentia prin culorile sale vii. Nu mancau florile, le aruncau numai in tarana si se uitau din cand in cand peste umar sa vada daca nu vine cineva sa le ia la rost. Erau, reflecta Ransome, asemenea unor armate invadatoare in timp de razboi. Spectacolul dezolant lasat in urma lor ii aminteau satele pustiite in timpul razboiului, casele cu usi si ferestre sparte si cu cea mai mare parte din lucruri aruncate in noroiul de pe drum. Neobrazate, nu tineau seama nici de prezenta lui. Sareau pe veranda si se catarau pe burlane. Erau vreo treizeci sau patruzeci, toate femele, cu exceptia unui mare maimutoi care statea solemn pe culmea unui zid inalt pandind primejdia. Erau printre ele vreo doisprezece pui de toate varstele, incepand cu cei marisori si terminand cu noii-nascuti, care se tineau agatati de grumazul mamei. Un pui de vreo cinci sau sase zile invata sa umble. Maica-sa statea pe sezut in vreme ce alta femela, probabil o matusa, se chincise ceva mai departe intinzand bratele spre el. Mama lasa puiul din brate si il impinse usor inainte. El vru sa se reintoarca la pieptul ei, dar maica-sa il impinse iarasi. Puiul se intoarse din nou, dar de data aceasta maica-sa ii carpi iritata o palma peste fund. Puiul scapa un tipat si facu cativa pasi nesiguri. Se alese iar cu o palmuta si mai facu cativa pasi, ajungand mai aproape de matusa decat de mama. Puiul se opri, se uita cand la una cand la cealalta cu o expresie comic de inspaimantata pe chipul sau micut, apoi, luand prima hotarare in viata lui, se indrepta nesigur spre matusa, care era mai aproape. La pieptul ei, i se ingadui sa se odihneasca o clipa, apoi matusa il puse autoritara pe picioare si il impinse usor. Cand el se intoarse cautandu-i protectia, ea ii trase o palma silindu-l sa plece spre maica-sa. Aceasta il incuraja cu mangaieri si cu o neincetata palavrageala.

Din umbra Ransome urmarea in tacere lectia. Fata lui era luminata de un zambet involuntar, dar dupa cea de a treia aventura a puiului il atrase zgomotul de pe veranda si cand intoarse capul intr-acolo vazu un raid in plina desfasurare. Masa era acoperita de maimute galagioase, care mancau painea, fructele de mango si bananele. Una ridicase ceasca de ceai si o intorcea pe toate partile, intrebandu-se parca la ce i-ar putea servi. A treia, o mama cu puiul agatat de grumaz, se asezase pe glaful ferestrei si examina curioasa catifeaua perdelei.

Spectacolul il facu sa rada, dar in acelasi timp isi zise ca venise momentul sa ia o hotarare. Scoase din buzunar o prastie, faurita dintr-o furcuta de lemn mango si prevazuta cu un elastic taiat dintr-o camera de bicicleta. Atent, lua o pietricica rotunda, o puse in prastie si ochi cu grija. Era singurul mijloc ca sa puna la respect maimutele sfinte. Ar fi fost inutil sa le izgoneasca, caci de indata ce le-ar fi intors spatele, maimutele ar fi revenit si ar fi inceput sa-l bombardeze cu olanele de pe acoperis. Ransome stia ca nu putea scapa de ele decat varandu-le in capsorul lor plin de istetime ratiunea unei primejdii ascunse legata de gradina lui - o durere bunicica, arzatoare in sezut, provocata de o cauza misterioasa, nevazuta.

In cele din urma slobozi pietricica rotunda ce zbura prin aer, lovind peste poponet pe una din maimutele imbulzite pe masa. Maimuta scapa un tipat salbatic si se arunca asupra vecinei zgariind-o si muscand-o cu furie. Atunci se starni un taraboi ingrozitor. Mancarea zbura in toate partile si ceasca se sparse cu zgomot. Deodata cardul de maimute se catara pe iasomie, de-a lungul zidului, iar de pe culmea acesteia sari pe ramurile joase ale mangotierului. Ultima luase un servet de olanda lucioasa care ii placuse. Numai maimutoiul cel mare ramasese nemiscat la postul lui, bombanind si bolborosind. Ransome lua alta pietricica, dar gestul sau nu fu suficient de rapid. Batranul si istetul mascul o zbughi vociferand in copac mai inainte ca Ransome sa-l fi putut lovi. Maimutele, avantate intr-o salbatica procesiune, chiraiau suparate, sarind din mangotier in mangotier spre gradina Maharajahului, cel mai sigur azil al lor.

"Presupun, gandi Ransome, ca si Iehova simte cate-odata ceea ce simt eu acum". Incepu sa sape iarasi, dar gandul sau, in loc sa se lase absorbit, in dimineata aceasta, de minunile firii care faceau ca din fiecare rascolire a pamantului cu sapa sa rasara cate-o floare sau cate-o leguma, incepu sa rataceasca pe caile stranii ale speculativilor. Se intreba de ce America, o tara noua, tanara, bogata, se afla in plina decadenta, deopotriva cu Europa, de ce nu se mai gaseau oameni mari care s-o duca pe drumul progresului, ci numai mediocritati, oportunisti politici si dictatori isterici si brutali.

"Poate ca timpurile, economia, pasiunile umane au scapat de sub controlul omului occidental, reflecta el. Poate ca structura subreda a societatii a devenit atat de mare, de complexa, de inguvernabila, incat nu mai pot fi gasiti oameni indeajuns de mari in stare s-o dirijeze, s-o struneasca. Poate ca acelasi lucru s-a intamplat si cu civilizatia romana inainte de a se prabusi si de a se stinge. Poate ca asa opereaza legea universala, o lege tot atat de exacta si imuabila ca si teoria lui Mendeleev. Poate ca menirea omului este sa cladeasca fara incetare, cu mandrie, pana cand va fi zdrobit sub ruinele propriei sale opere."

Gandurile acestea ii trezira simtamantul umilitor al propriei sale nimicnicii. In acelasi timp i se facu mila si scarba de aroganta si vanitatea omeneasca. In vreme ce unii oameni se straduiau sa invinga si sa alunge molimele ucigatoare, altii - putini la numar, ca Heston si cei de o seama cu el - organizau ucideri in masa, provocate nu de germeni fatali, ci de oameni care se exterminau intre ei cu milioanele. Natura nu putea fi inselata, ea gasea prin insasi mijlocirea oamenilor chipuri noi de a-i ucide, de a-i ingenunchea, asa cum ii ingenunchease odinioara pe egipteni si pe romani. Si pe indieni ii zdrobise, doborandu-i de pe postamentul lor intr-o stare de robie. Ii cufundase in ignoranta, in defetism, in superstitii si boli.

Ransome avea impresia ca niciodata nu intelesese mai bine lumea occidentala decat acum, dupa ce venise sa traiasca in India. Acum totul se lamurise.

Gandul ii fugi iarasi la Heston. Ce cauta omul acesta la Ranchipur; de ce incerca sa-i tulbure linistea cu prezenta lui zgomotoasa, nemiloasa, brutala. Isi aducea vag aminte ca il cunoscuse la White Hall, curand dupa incheierea razboiului, dar nu-l admirase atunci nici pentru forta, nici pentru siretenia lui, nici pentru energia consumata in scopuri lipsite de omenie, nici pentru discursurile imperialiste. Sosirea lui la Ranchipur nu avea sa aduca bine nimanui si cu atat mai putin Maharajahului care, in bunatatea si simplitatea lui, era menit sa-i cada victima. Il tulbura si numele lady-ei Heston, care ii parea atat de familiar si totusi atat de indepartat. De aproape cincisprezece ani de cand se rupsese de lumea inalta si moderna a Londrei. Numele acestea nu mai insemna nimic pentru el, ca si atatea altele, atat de stralucitoare, dar care acum nu-i mai spuneau nimic, nici cand le vedea tiparite sub fotografiile personajelor publicate in Sketch, in Tatler si in Bystander.

Nu era singurul om dezgustat care plecase in cautarea linistei si a nadejdii. Alte milioane de oameni din fabrici si birouri, din scoli si pravalii, nu se putusera salva, asa cum facuse el, fiindca nu avusesera bunici care sa fi dezgropat averi nemarginite in muntii din Nevada. Si in timp ce sapa cu vigoare sporita, il fulgera gandul ca numai in munca pamantului oamenii isi vor gasi pacea si speranta. Seninatatea si linistea fusesera izgonite din lumea creata de om. O lume care vazuta prin prisma bolii lui sufletesti, ii parea suferinda, istovita, apatica. O lume care se folosea de experiente si de compromisuri spre a sucomba in cele din urma, macinata de aceleasi raceli care nimicisera popoare, natiuni si civilizatii, inca de la inceputul timpurilor.

Nu gasise in Orient decat o liniste factice, asemanatoare cu acele stari de amortire provocate de droguri. Ransome nu o cautase cu tot dinadinsul, fiindca stia ca aceasta pace inselatoare continea samanta mortii. Fugise ca sa nu asiste la spectacolul distrugerii lente si intunecate a lumii lipsite de credinta si nadejde din care el insuși facea parte. Furat de ganduri si de plivitul buruienilor, uitase de trecerea timpului si de caldura tot mai dogoritoare. Tocmai atunci iși facu aparitia John Baptistul, caraghios in panza care-i acoperea salele. Alarmat, acesta isi intreba stapanul daca are de gand sa pranzeasca acasa. Ii aminti ca era sambata si ca se facuse ora unu. La ora aceasta ar fi trebuit sa se afle, ca de obicei in drum spre Misiune, spre a lua masa cu familia Smiley. Ransome arunca sapa si intra repede in casa spre a face un dus si a-si schimba hainele. Apoi isi scoase din sopron masina, unul dintre cele sapte automobile din Ranchipur, daca nu se puneau la socoteala Rollsul si Pakardul inghesuite in garajul Maharajahului. Ransome nu o folosea decat in timpul musonului. In Ranchipur existau numai doua drumuri: unul ducea la lacul de acumulare artificial de pe inaltimile din preajma orasului, iar celalalt, construit cu trei veacuri mai inainte se termina la ruinele El-Kautara, de la poalele Muntelui Abana.

Iși gasi Buickul in sopron, expus razelor arzatoare ale soarelui, fiindca maimutele fusesera acolo in zori, inainte de a-l vizita in gradina, si se amuzasera strasnic smulgand toate tiglele de pe acoperis. Ransome zambi. Pana la urma tot maimutele invinsesera.

Misiunea americana ocupa doua cladiri mari ca niste cazarmi, situate cam la o mila sau doua dincolo de hipodrom. La origine, cu multi ani in urma, indata dupa rascoala, acestea fusesera locuite de ofiterii trupelor britanice stationate in Ranchipur. Erau patrate si urate, dar vechimea le daduse un anumit caracter si o oarecare frumusete datorita vitei-de-vie si altor plante agatatoare, printre care clematite si bougainvillea. Umbrite de mangotieri, eucalipti si arbori de piper, se inaltau la o oarecare departare de soseaua plina de praf. Intr-una din ele locuia reverendul Burgess Simon cu sotia si cele doua fete ale sale, Fern si Hazel. In cealalta se adapostea Mr. Smiley cu sotia si cu matusa acesteia, Phoebe.

Infațișarea si intretinerea gradinilor din fata celor doua case erau revelatoare pentru caracterul ambelor familii. In gradina reverendului Simon nu crestea nicio floare, ci numai vita salbatica si arbusti vigurosi care nu au nevoie de ingrijiri si nu pot fi starpiti nici de seceta, nici de prea multa apa si nici de insectele daunatoare. Daca ar fi fost izolata, ar fi avut o infatisare destul de placuta si ingrijita, dar pe langa gradina lui Smiley parea paraginita si golasa. Aceasta era plina de flori, care si in timpul lungilor perioade de seceta pareau mai viguroase decat toate florile din intregul Ranchipur. Se aflau acolo si tufe de salvia, si petunii, si muscate, si galbenele, aceleasi flori robuste si demodate pe care matusa Phoebe le cultiva in gradina ei din Iowa, cu cincizeci de ani inainte. Begonii si pansele stateau in ghivece pe marginea verandei, si suspendate ici si colo de ramurile joase ale arborilor din apropiere; in receptacole de toate felurile - cutii de tinichea vopsite in verde, castroane crapate, legate cu sarma si cosuri de bambus - se aflau cele mai variate flori. Acestea erau rodul muncii nostalgiei matusii Phoebe care impodobise crengile mangotierilor din Ranchipur, asa cum impodobise plopii din Iowa cu o jumatate de secol in urma, pe cand fusese nevasta de fermier. In receptacolele suspendate sadise ferigi, petunii si crini, dar adevarata mandrie a matusii Phoebe erau orhideele crescute in cosurile impletite din bambus. Pe acestea le avea in dar de la baietii paria din scoala lui Mr. Smiley. I le adusesera din jungla si tot ei mesterisera si micile cosulete de bambus in care cresteau florile. Acesta era de altfel si unul din motivele (scria ea rudelor din Iowa) care o faceau sa iubeasca India. Putea sa aiba in curtea din fata casei orhidee in tot timpul anului.

Eforturile familiei Smiley pentru intretinerea gradinii isi gaseau replica in silinta cu care familia Simon isi amenajase un teren de tenis si o bolta mare acoperita cu vita salbatica ridicata la capatul acestuia. Aceasta era opera lui Mrs. Simon, o femeie zdravana, darza si draguta. Daca te-ai fi uitat la ea, nu ai fi banuit cat era de puternica Implinise patruzeci si unu de ani, era marunta, grasuta, Iar parul ei blond, ondulat, era putin decolorat de soare. La varsta de douazeci de ani il intalnise pe Mr. Simon la colegiul baptist din Cordova, Indiana, si se maritase cu el. Fiind inca in criza adolescentei, isi inchipuise ca atractia ei pentru Mr. Simon era pur spirituala si ca nu avea in ea nimic carnal. Cum nu era de loc proasta isi daduse mai tarziu seama de diferenta dintre cele doua notiuni, dar nu voise s-o recunoasca fata de altii. Dupa venirea lui Fern si Hazel pe lume, desi intelesese ca facuse o afacere proasta, se resemnase a se multumi cu ce avea si se straduise sa-si infrumuseteze viata ei si a familiei atat pe cat ii era in putinta. Aceste intentii bune nu isi dadeau insa intotdeauna rezultatele asteptate si se transformau intr-o adevarata pacoste pentru reverendul Simon si pentru fiicele ei.

Tot raul venea de la mediul in care crescuse si de la educatia primita. Venise pe lume intr-o familie de baptisti, dintr-un orasel din Mississippi, si inca de la inceput isi facuse o idee falsa despre viata si despre lume. La douazeci de ani, plina de zel religios, privise cu entuziasm perspectiva de a se consacra misionariatului. Abia cu incetul, dupa ce se despartise de ai ei si de atmosfera exaltanta a micii universitati sectare, incepuse sa vada existenta prin prisma temperamentului ei adevarat. Isi daduse atunci seama ca, in ciuda chemarii divine, nu era sortita sa devina misionara, ci putea aspira la lucruri mult mai mari. Dar era prea tarziu, asa ca pana la urma acceptase un compromis. Fusese manata inca de la inceput de o ambitie si de o vointa de fier potrivite unei creole focoase din Sud, dar ascunse sub fatada unei sfiiciuni victoriene.

Fara sa banuiasca, Mrs. Simon atingea uneori culmile eroismului. Asemenea tuturor americanilor, nu concepea infrangerea. Sotul ei, cele doua fete, Mr. si Mrs. Smiley, matusa Phoebe, Maharajahul si Maharani insisi nu existau decat in functie de persoana ei. Toata energia si-o concentra intr-o lupta neobosita impotriva lumii in care se gasea, cu intentia de a se ridica deasupra ei, de a o modifica, de a o transmuta in ceva imposibil de realizat. Era sotia unui misionar, dar pentru ea nu mai aveau sens nici simtamintele care o inselasera odinioara aruncand-o la pieptul lui Mr. Simon, nici starea nenorocita a populatiei in mijlocul careia traia, nici macar invatamintele lui Hristos. Luase hotararea sa devina un personaj plin de importanta si de distinctie, o fiinta mult mai insemnata decat o biata sotie de misionar. Spre a-si atinge tinta, socotea necesar sa-si domine barbatul si fetele, sa afecteze maniere ciudate si sa risipeasca atat venitul unui mic hotel - provenit dintr-o mostenire si situat intr-un targusor din Mississippi - cat si intregul salariu al sotului. Cateodata silintele ei erau incununate de succes. Incerca un adevarat triumf cand unele cunostinte ocazionale si noii prieteni recrutati in timpul viligiaturilor la Poona ii spuneau:

- Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca sunteti sotia unui misionar.

Nutrea o adanca antipatie fata de toata lumea si mai ales fata de sotii Smiley. Prezenta lor permanenta de cealalta parte a aleii constituia un repros viu, ii provoca o iritanta si perpetua mustrare de constiinta. In vreme ce ea isi petrecea vara in aerul racoros de pe inaltimile de la Poona familia Smiley ramanea la Ranchipur in tot cursul ingrozitorului anotimp al ploilor si isi cheltuia banii, nu pe automobile si pe terenuri de tenis, ci ajutand pe cei sarmani Ii avea vesnic in fata ochilor si ii aminteau falimentul visurilor ei de odinioara, cand cunoscuse poate pentru o clipa fericirea de a se jertfi.

In clipele-i de salbatica exasperare spunea uneori barbatului ei:

- Sotii Smiley nu fac sacrificiile acestea fiindca sunt buni la suflet, ci pentru a ne sfida, a ne umili.

- Nu, draga, sa nu exageram, ii raspundea reverendul Simon. Sunt oameni de treaba, plini de harnicie, chiar daca par oarecum demodati.

Mister Simon era inzestrat cu talentul de a se amagi pe sine insusi, transformandu-si slabiciunile si chiar micile lui vicii ascunse in virtuti. Ajunsese la concluzia ca automobilul si terenul de tenis caracterizau mai bine un Misionar de moda noua, ca isi indeplinea in conditii mai bune misiunea divina evitand sa se foloseasca de bicicleta i ca isi pastra sanatatea antrenandu-se zilnic la tenis. Era singurul om din lume fata de care Mrs. Simon nu juca teatru. Cateodata goliciunea ei sufleteasca il inspaimanta. Nu pricepea mondenitatea ei si nici nu stia cum sa o justifice fata de sine sau fata de Dumnezeu.

Reverendul Simon era un om inofensiv, prost ca noaptea, dar destul de aratos. (Cateodata, noaptea, Mrs. Simon gasea o consolare in vigoarea si tineretea lui, pastrate datorita antrenamentului la tenis, regimului alimentar si vacantelor la munte in ciuda climatului inospitalier din Ranchipur.) Frumusetea si prospetimea lui, mai mult aparente, erau ale unui adult cu infatisare de copil intarziat. Nepasator fata de framantarile sociale din jur si insensibil la dezastrele si suferintele altora, avea un singur moto Toate se vor sfarsi cu bine. Chiar cand scria in America scrisori spre a se plange de colegul sau, nu se socotea responsabil de neințelegerile intervenite intre ei; Mrs. Simon il silea s-o faca. La inceput retinuse in mod deliberat plangerile scrise, dar cand Mrs. Simon constatase ca nu soseste niciun raspuns de la Consiliul Misiunii din America, banuise adevaratul motiv si de atunci ea insasi ducea scrisorile la posta. Dorinta ei cea mai vie era sa obtina rechemarea sotilor Smiley, astfel ca in casa de peste alee sa se instaleze o pereche dispusa a se lasa impresionata de rochiile, de ceaiurile ei, de relatiile destul de mediocre pe care si le facea in Poona, si mai ales de functionarii subalterni englezi din Ranchipur recrutati cu destula greutate datorita terenului de tenis si delicateselor servite numai la petrecerile ei. Voia mai cu seama sa aiba in casa de vizavi niste oameni care sa nu-i mai aminteasca zi si noapte ca nu era in realitate decat sotia unui misionar.

Avea planurile ei: nu concepea ca fetele sa isi rateze viata maritandu-se cu niste misionari. In momentele de avant romantic le vedea pe amandoua, sau pe Fern cel putin, intrand in familii aristocratice si traind in Anglia intr-o atmosfera si un mediu accesibile ei doar prin intermediul romanelor. Uneori isi facea planuri in legatura cu Ransome, fiul unui conte si nepotul batranului milionar MacPherson, poreclit "zece la suta". Cateodata se inchidea in odaia ei si, cuprinsa de desperare, se intorcea la vechea ei credinta, ingenunchea si se ruga: "Oh, Doamne, fa sa vie Ransome azi la ceai la noi! Oh, Doamne, fa-l sa vina macar o data!"

In adancul inimii incerca fata de el un simtamant de iritare si uneori de adevarata ura, dar nu permitea niciodata acestor porniri sa se puna in calea planurilor ei. Il ura fiindca Ransome nu isi ascundea indiferenta fata de frumusetea ei oarecum vestejita si de ceaiurile ei dansante. Desi era de o politete desavarsita, acesta avea un fel al lui de-a o face sa simta cu o brusca si uluitoare jena ca isi framanta umerii isi zvarlea capul pe spate si isi rostogolea ochii ca o catea. Il ura pentru consideratia de care se bucura fara sa fi facut niciun efort spre a o dobandi, pentru ca era ceea ce era, in vreme ce ea se straduia zadarnic sa-si faureasca un prestigiu in societate. Il ura pentru ca toata lumea din Ranchipur il invita la diverse reuniuni mondene, iar el nu accepta indeobste decat sa se duca la palat si la familia Smiley. Il ura fiindca el nu se sfia sa cineze in compania lui Mr. Bannerjee un indian, si era in acelasi timp un bun prieten cu Rasid Ali Khan care nu era numai indian, dar si mahomedan. Doua prejudecati se aflau adanc ancorate in creierul confuz si necioplit al acestei doamne: prima, impotriva oamenilor cu pielea mai inchisa la culoare decat a ei si a doua impotriva mahomedanilor, dupa parerea ei niste demoni stapanitori ai unor haremuri pazite de eunuci, in care se petreceau orgii interminabile. Ignoranta in ceea ce priveste istoria, geografia si in general orice cultura, amesteca la un loc negri si indieni, sacrificandu-i prejudecatilor ei de "alba sarmana".

Ura pe Maharajah si pe Maharani fiindca, in ciuda pielii lor intunecate, erau stapani in Ranchipur si aveau mai multa importanta - in pofida frecventelor ei dialoguri interioare - decat oricine, chiar decat Mrs. Lily Hogget-Clapton si decat rezidentul insusi. Ii ura fiindca ea si reverendul nu erau invitati in minunatul lor palat decat o data pe an, la un dineu la care participau cei doi Smiley si alti functionari fara insemnatate.

- Nu inteleg de ce ne pun in aceeasi oala cu parlitii astia de peste drum, se plangea ea sotului. Nu suntem plamaditi din acelasi aluat.

- Draga, in conceptia inaltimii-sale nu exista nicio deosebire intre noi si sotii Smiley. Ca si acestia, pentru el nu suntem decat niste misionari straini.

- Ar trebui sa-i explici ramolitului ca nu suntem totuna.

- N-ar pricepe. Nu uita ca este indian si deci un oriental.

- Ne umileste.

- Lasa, pana la urma au sa se aranjeze lucrurile.

- Atata stii sa spui. M-ai plictisit.

- Ce propui sa fac?

- Sa-l faci pe Maharajah sa inteleaga cat de mult ai trudit pentru el. Cere-i o audienta!

Reverendul Simon cauta o portita de scapare.

- Sa ne mai gandim. Trebuie sa gasim o cale.

- Daca n-o gasesti tu, am s-o fac eu. Ma duc personal la el. E de datoria ta sa faci ceva pentru Fern si pentru Hazel. E injositor sa fim pusi pe picior de egalitate cu familia Smiley.

- Toti suntem egali in fata lui Dumnezeu, raspundea reverendul Simon ajuns la marginea rabdarii.

- Dumnezeu! Povesti pentru adormit copiii!

Pana la urma nu se intampla nimic, desi Mrs. Simon iși inea barbatul intr-o spaima continua la gandul ca intr-o zi are sa se duca la palat sa faca scandal. O stia capabila de asa ceva; intr-o zi, manata de furie, nu-i va fi greu, sa ajunga pana la suveran, daramand toate zidurile si dand peste cap garzile siks.

Argumentele sotiei sale nu erau lipsite de temei, dar cum reverendul era un om nehotarat si adeseori muncit de ganduri contradictorii, aprecia mai mult linistea si bunavointa altora, decat actiunea si gandirea limpede, asa ca ramanea intr-o stare perpetua de compromis si de nefericita confuzie. Potrivit firii sale, s-ar fi cuvenit sa fie un cetatean cumsecade, cu o mica pravalie intr-un orasel din Middle West. Sa faca parte din mai toate lojile si asociatiile locale precum si sa fie un membru de seama a lui Rotary Club. In loc de asta se trezise in inima Orientului tulburat si cateodata ranit sufleteste, despuiat pana si de putinele calitati cu care se nascuse. Se simtea pierdut in itele intrigilor tesute de cei din anturajul Maharajahului - intrigi facute de dragul intrigii si nu indreptate neaparat impotriva reverendului Simon. Il mai nauceau si snobismul suburban al membrilor coloniei britanice, precum si grosolania functionarilor subalterni care participau la ceaiurile oferite de sotia sa. Atat Mrs. Simon cat si sotii Smiley erau mai puternici decat el ea, fiindca energia si ambitia o faceau sa invinga toate aceste piedici, iar sotii Smiley fiindca nu isi puneau asemenea probleme, atat de complicate pentru el.

Isi dadea seama cate realizase Misiunea pentru Ranchipur, nu numai familiarizand pe supusii Maharajahului cu imparatia cerurilor, dar chiar pe planuri mai putin ceresti, ba chiar pamantesti. In inima lui stia ca toate aceste convertiri nu aveau nicio valoare spirituala, pentru ca, intr-un fel care-i depasea intelegerea, religia hindusa reusea - in ciuda unei distrugatoare indiferente - sa absoarba in chip misterios crestinismul cu toata dumnezeirea, profetii si sfintii lui. Auzise despre un batran cucernic din Jaipur care isi rostea rugaciunile amestecand divinitatile hinduse Krisna, Visnu si Rama - cu "Jesu" Krist. In curtea marelui templu din Ranchipur se afla chiar o statuie de fonta a Sfintei Fecioare. Desi stia ca in chestiunea convertirilor nu reusea sa obtina niciun rezultat reverendul Simon refuza sa recunoasca acest lucru. Singurul bine pe care misionarii il faceau in Ranchipur era de ordin material. Toti paria dotati cu o inteligenta mai deosebita se grabisera a se converti la crestinism, pentru ca in acest mod incetau sa mai fie paria; isi schimbasera statutul lor cu altul, care in ochii hindusilor habotnici era insa tot atat de inferior si de nefericit, desi cuprindea pe toti europenii si chiar pe Vicerege si pe Imparatul Indiilor. Convertirea avea totusi foloasele ei. Indienii paria, chiar daca erau indiferenti fata de rasplata divina, se bucurau de toate avantajele economice si sociale rezultate de pe urma trecerii lor la crestinism Toate acestea le permiteau sa isi duca traiul intr-un mod mai liber, mai apropiat de preferintele lor. Convertirea triburilor ratacitoare, salbatice, din munti, chiar daca nu avea o valoare religioasa, caci aceasta capata in scurta vreme coloratura unor practici vrajitoresti, prezenta totusi avantajul ca le deprindea cu agricultura si cu tesutul, legandu-le de asezari rurale si impiedicandu-le astfel sa mai dea nastere la tulburarile inerente vietii lor nomade de odinioara.

Toate acestea il tulburau si il descurajau pe reverendul Simon. Daca nu s-ar fi bucurat de o sanatate de fier si de o functionare perfecta a sistemului glandular, chestiunile acestea insolubile l-ar fi deceptionat profund, creandu-i o stare de depresiune, care l-ar fi dus la sinucidere. Firea lui ii permitea totusi sa guste placerile vietii, in ciuda ambitiilor sotiei sale si a problemelor generate de viitorul lui Fern si Hazel. Daca nu trecuse niciodata la indeplinirea hotararilor luate fara prea mare convingere, aceasta se datora faptului ca era constient de infima importanta pe care el si Mrs. Simon o aveau in ochii Maharajahului si a Indiei, datorita aspectului pur spiritual al misiunii. Activitatea sotilor Smiley avea un caracter practic, desfasurandu-se in scoli si in ateliere, iar reverendul Simon isi dadea perfect seama ca si Maharajahul cunostea acest lucru.

In sambata in care Ransome veni sa ia masa la familia Smiley, Mrs. Simon simti iarasi nevoia sa se roage. Dupa ce se incuie in odaia ei, ingenunche langa pat si il implora pe Dumnezeu sa i-l trimita pe Ransome la ceai. Cum nu se putea lasa numai in grija Atotputernicului, era numai ochi si urechi spre a-l vedea pe pictor cand avea sa treaca spre familia Smiley. Stia ca avea sa vina, asa cum se intampla in fiecare sambata cand participa la acele mese numite de Mrs. Simon, intr-o clipa de furie, "pranzurile tradarii", fiindca toti cei care luau parte erau preocupati numai de India. Printre acesti "tradatori haini" se numarau si doctorul Ansari si Mrs. Naidu care dadeau pe acolo ori de cate ori se aflau in trecere prin Ranchipur precum si Rasid Ali Khan si Mr. Jobnekar, stabiliti la Ranchipur si care veneau in fiecare saptamana. Mrs. Simon ar fi vrut mai mult ca oricand sa-l aiba oaspete pe Ransome in aceasta sambata, deoarece oferea un fel de petrecere de adio inainte de a pleca la munte cu Fern si Hazel.

Asa ca, de indata ce pictorul isi opri Buikul harbuit in fata portii, si mai inainte ca el sa fi pus piciorul pe pamantul aburind, Mrs. Simon iesi din casa si alerga spre el peste peluza neingrijita. Parul ei blond era proaspat ondulat, iar noua-i rochie de matase nu fusese inca umezita de transpiratie. Ransome banuia de ce ii iesise in intampinare si, dupa ce reusi sa isi ascunda plictiseala provocata de aparitia ei (la urma urmei venise in India sa scape de oameni de acest soi), se gandi: "La dracu, iata o joie sacrificata . Stia ca Mrs. Simon si fetele ei vor pleca in curand si ca va avea un ragaz de cel putin trei luni in cursul carora nu va mai fi invitat la partidele lor de tenis. Pe de alta parte, in strafundurile lui se trezise in ultima vreme o vaga dorinta de a mai vedea lume, oricare ar fi ea si pe seama careia sa se amuze.

Mrs. Simon ii intinse mana, scuturandu-si buclele proaspat ondulate. In sinea lui ii aprecia frumusetea matura si se intreba de ce ea nu voia sa se impace cu aceasta stare de lucruri. Mrs. Simon avea aerul sa-si impuna dragalasenia, ca si cum altfel ar fi putut trece neobservata. Ochii ei ii tradau insa necontenit firea. In adancul albastrimii lor avea o tarie rece ca marmura.

- Chiar azi de dimineata ma gandeam la dumneata, zise. Dam un ceai de adio si tocmai ii spuneam sotului meu ca trebuie sa-l poftim si pe domnul Ransome. Trebuia sa treaca pe la dumneata ca sa te invite. Nu te-a vizitat inca?

Ransome stia ca toate acestea nu erau decat simple inventii, asa ca se vazu in postura in care se aflau cei mai multi oameni care veneau in contact cu Mrs. Simon Trebuia sa lase impresia ca ii crede minciunile. Accepta deci sa intre in joc. Fara sa vrea, simti imperioasa necesitate de a o feri de rusine.

- Cred ca a fost retinut in oras. Adineauri am plecat de acasa. Ma intreb cum de nu m-a gasit.

Mrs. Simon chicoti.

- Oricum, am dat eu de dumneata. Sper ca ai sa vii, nu-i asa?

Ii arunca o privire atat de staruitoare, incat, daca ar fi fost mai experimentata, si-ar fi dat singura seama cam ce semnificatie avea aceasta uitatura.

Lui Ransome ii veni sa rada cand o vazu cata osteneala isi dadea spre a-l prinde in mreje, pentru o cauza atat de neinsemnata, castigata de altfel dinainte. In aceeasi clipa auzi din casa familiei Smiley franturi de fraze rostite cu violenta de glasul manios si tunator al lui Rasid Ali Khan:

- . astia nu-s decat oameni de mana a doua, care vin in India nu pentru a face o treaba, ci numai spre a-si umple timpul.

Impletirea vorbelor rostite de Mrs. Simon si de Rasid Ali Khan era nu numai ciudata, dar si absurd de caraghioasa.

- Da. Am sa vin cu placere, grai el.

- Oh, cat sunt de fericita! E atat de greu sa ajunga cineva la dumneata.

Ransome zambi si isi puse casca peste paru-i negru si des. Soarele masonului ardea ca jaraticul.

- Va rog sa transmiteti salutarile mele lui Mr. Simon.

- Are sa fie incantat. Nu pricep cum de nu v-a prins acasa.

Parea dornica sa lungeasca vorba. Ransome incerca iarasi acea plictiseala, resimtita ori de cate ori ramanea in compania ei mai mult de un minut sau doua. Ce putea sa spuna unei femei care facea gesturi imbietoare, fara sa-si dea seama de adevarata lor semnificatie? Ori de cate ori cadea in cursele intinse de ea, isi pierdea sirul gandurilor si dadea raspunsuri aiurea. Cand ii vorbea cu accentul ei apasat din Sud, abia daca reusea uneori s-o inteleaga. In prezenta lui, Mrs. Simon vorbea adeseori despre plantatii si despre batranele "dadace negre", dand insa dovada de o lipsa de cunoastere a acestei lumi, in dispretul propriilor experiente si a discernamantului sau

- Nu e bine sa stati atata in soare. Arde cumplit, zise Ransome.

- Atunci la revedere. Ne vedem dupa masa. Are sa fie lume putina. Doar cativa tineri.

Folosea expresia "tineri" ori de cate ori se referea la functionarii marunti care ii frecventau casa.

Pe cand strabatea aleea strajuita de orhideele si petuniile matusii Phoebe, Ransome auzi iarasi vocea tunatoare a lui Rasid Ali Khan, de data asta dinspre bucatarie.

- Raul este datorit faptului ca toti acestia stiu ca se afla aici numai pentru un timp. De aceea fac o treaba de mantuiala, pe apucate, asteptand ziua cand vor pleca acasa in concediu. Cei care au mai multi bani iau un vapor italian spre a ajunge cat mai repede la destinatie. Ceilalti se multumesc cu P&O. Nu-i preocupa nici India si nici locuitorii ei.

Cand Ransome intra pe usa il auzi pe Rasid continuand:

- Anglia a pierdut Indiile din cauza acestor oameni care nu catadicsesc sa bea o ceasca de ceai in compania unui indian.

Ransome intelese ca Rasid se referea la functionarii civili.

Salonul era gol, asa ca Ransome strabatu coridorul indreptandu-se spre bucataria mare si racoroasa, unde stia ca se aduna toata lumea. Plin de insufletire, mahomedanul umbla dintr-un capat in celalalt al incaperii, vorbea tare, subliniindu-si fiecare gest cu o ridiche lunga tinuta intr-o mana. Mrs. Smiley, incinsa cu un sort curat, statea in picioare langa masina de gatit si mesteca ceva intr-o cratita. Mr. Jobnekar, liderul claselor asuprite, se asezase intr-un colt, iar in celalalt matusa Phoebe luase loc pe un scaun-leagan, tipic american, si isi facea vant cu o frunza de palmier pe care scria cu litere mari, negre: Daca vreti sa fiti bine imbracat, duceti-va la Freundlich, in strada Mare, numarul 19, Cedar Falls, Yowa. Matusa Phoebe avea optzeci de ani, era mica si slaba Ca orice nevasta de fermier se cocarjase tot muncind din greu, mai bine de o jumatate de secol. Dincolo de lentilele ochelarilor ei cu rame de metal, ochii albastri ii straluceau tineri. Acum se distra. Ii placeau barbatii frumosi, voinici si virili, iar Rasid Ali Khan ii oferea in clipa aceasta unul dintre cele mai frumoase spectacole.

Ca si majoritatea indienilor mahomedani, era inalt de peste sase picioare si avea un corp musculos si puternic, in vinele caruia curgea un sange amestecat, arab si turcesc, afgan si persan, poate chiar si o picatura de sange unguresc si tatarasc. Intr-adevar, nu avea nimic din caracteristicile indianului hindus. Cand statea in preajma Maiorului Safka tot atat de voinic si frumos ca si el, diferenta dintre ei era izbitoare. Mahomedanul exprima numai salbaticie si violenta, iar brahmanul numai bunatate si blandete. Sinceritatea si pozitivismul lui Rasid erau inlocuite la hindus de un tact desavarsit si de gustul pentru intriga. Mahomedanului ii placea actiunea, era romantic si vizionar. Hindusul era pasiv si mistic. "Acesta este poate i motivul, gandea Ransome, ca doar cateva milioane de mahomedani s-au putut impune fata de peste trei sute de milioane de hindusi."

Daca n-ar fi avut parul negru-albastrui, carliontat, Rasid, cu pielea lui deschisa la culoare si cu ochii albastri-cenusii, ar fi parut blond. Profilul arab, cu contururi ascutite, ii dadea un aer mandru si crud. "Calaretii lui Baber, gandea Ransome, trebuie sa fi aratat ca el." Nu se observa ca in vinele lui curgeau si cateva picaturi de sange englez. Acesta era adevarul, desi Rasid nu vorbea niciodata de strabunica lui, fiica unui negustor englez din Calcutta, care traise cu mult inaintea marii rascoale din India.

Rasid nu o pomenea de loc, desi ea traise aproape o suta de ani, iar tatal si bunicul lui era de presupus ca ii vorbisera despre aceasta. Nu o amintea niciodata in discutiile lui si nici nu-i placea sa i se puna intrebari in legatura cu existenta ei. Era ca si cand ar fi incercat sa uite picatura de sange mostenita de la unul din acei care nimicisera decadentul Imperiu Mogul.

Ransome incerca sa si-o imagineze, o tanara englezoaica din clasa de mijloc, din cercul strans al britanicilor din Calcutta, si care fugise intr-o zi cu tanarul prim-ministru al unui obscur stat musulman. Trebuie sa fi fost gandea el, una din acele fiinte stranii, exotice, pe care respectabila clasa de mijloc din Anglia le zamisleste din cand in cand. Fiinte de un exotism mult mai extravagant decat cele zamislite de alte natiuni. Din randurile lor faceau parte Byron si lady Hester Stanhope, Doughty si Lawrence, Gertrude Bell si alte cateva sute de indivizi mai putin cunoscuti, care isi gasisera implinirea si pacea spirituala in mijlocul unor popoare tot atat de deosebite de ale lor precum este ziua de noapte. Rasid avea un portret al strabunicii sale, din care insa nu se putea pricepe mare lucru. Si Ransome il vazuse, era una din acele miniaturi persane in stilul deliberat decadent, stilizat si artificial, de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Infatisa o femeie stand cu picioarele incrucisate pe o perna, dupa moda musulmana. Pe sub arcada din spatele ei, stralucea un minunat cer albastru inspicat cu stele. Daca judecai dupa portret, femeia parea sa aiba tenul intunecat; ciudat era insa faptul ca o mahomedana fusese pictata fara val. O data, Rasid vorbea, putin enervat despre aceasta prietenului sau.

- N-a purtat niciodata purdah, asa cum n-au purtat nici bunica, nici mama si nici nevasta mea. Mahomed n-a glasuit nimic despre portul acestui purdah. Strabunica mea primea pe prietenii sotului ei si statea de vorba cu ei in toata libertatea. Stapanea nu numai pe strabunicul meu, dar si pe supusii lui. Era la curent cu toate treburile lui si uneori ii dadea sfaturi bune. Islamismul pur nu recunoaste necesitatea folosirii purdahului. Obiceiul acesta e o deformare rezultata de pe urma razboaielor.

Aceasta doamna trebuie sa fi fost o fiinta deosebita. Cand ajunsese in pragul batranetii, sotul ei fusese innobilat pentru serviciile aduse cu prilejul inabușirii marii rascoale din India, asa ca doamna murise onorata de compatriotii ei pe care nu-i mai vazuse de cand avusese douazeci de ani. Sangele ei romantic nu transmisese copiilor nici echilibrul britanic, nici spiritul calculat al tatalui ei, negustorul. Era ca si cand Dumnezeu ar fi sortit-o sa fie principesa musulmana, si in cele din urma ea isi gasise locul harazit.

Rasid era un mahomedan cucernic, dar mai putin prin traditie cat prin convingere: religia aceasta pura ii parea cea mai cinstita si mai practica dintre toate sistemele religioase ale omenirii. Islamul includea pe Hristos printre profeți, laolalta cu Moise si Isaia. Insa Hristos (gandea Rasid) fusese prea idealist, prea vizionar, iar invatatura lui, la origine tot atat de simpla ca si credinta islamica, fusese falsificata de preoti si de biserica. Nu ajungea pana acolo incat sa nege coruptia si sectele eretice ale islamului, dar in general le socotea mai putin raufacatoare decat alterarile corespunzatoare ale crestinismului. Preotii islamului nu aveau atata putere si nu erau atat de ipocriti si de inclinati spre cele lumesti.

Cunostea istoria crestinismului mult mai profund si mai amanuntit decat cunostea Ransome, sau oricare altul deopotriva cu el istoria islamului

- Fiecare religie in parte, obisnuia Rasid sa spuna, ofera un spectacol destul de trist. Poate ca rusii au avut dreptate cand au facut din fratia dintre oameni o religie de stat.

Totusi ideea fraternitatii dintre oameni fusese pastrata in islam. Ca orice bun musulman, Rasid socotea ca pe niste frati intru islam chiar si pe cei mai negri dintre marocani i pe cei mai galbeni dintre malaiezi. Crestinii dadusera gres, spunea el de indata ce se impartisera in grupuri si secte dupa rasa si nationalitate. Aceasta, adauga Rasid, trebuia sa duca la nimicirea lumii occidentale. Pana la urma, sustinea el vestul se va prabusi in vreme ce islamul va ramane intact ca un singur bloc de la coloanele lui Hercule pana la Marea Chinei. Crestinismul se va ineca intr-o stare de barbarie, cazand prada unor cete de talhari.

Rasid lansa aceste teorii cu vocea lui tunatoare. Ochii li scaparau cand mai spunea de pilda ca: "Islamul interzice oricarui bun musulman sa fie zaraf ori sa imprumute bani cu dobanda. Isus a vorbit vreodata despre asta?

Vorbea perfect englezeste, folosind forme poetice si adeseori pompoase pentru ca era destul de asiatic spre a-i place frazele lungi, bine intoarse, si destul de european pentru a se pricepe de minune in domeniul polemicii. Uneori, cand se lansa in polemici tari, devenea plicticos in ciuda insufletirii cu care vorbea. In Occident fizicul lui desavarsit si vocea-i puternica, captivanta, i-ar fi servit de minune in politica, dar in India marea lui sinceritate constituia un cusur nepermis unui lider politic. Eforturile lui erau paralizate de lipsa de tact care ii intovarasea adeseori excesul de sinceritate. Fiindca dezvaluia cu aceeasi vigoare si intrigile Occidentale si ale Orientului, si occidentalii si orientalii se fereau de el. Nu placea modul in care destelenea intrigile spre a ajunge la miezul lucrurilor. Ar fi fost o capetenie potrivita in timp de razboi sau in mijlocul unei revolutii, dar in aceste vremuri de tocmeli si compromisuri nu era pretuit de niciun partid. Nenorocirea lui era ca se nascuse prea devreme sau prea tarziu si ca in adancul sufletului sau stia foarte bine aceasta.

Acum, la varsta de patruzeci de ani, era seful politiei din Ranchipur, cu alte cuvinte un functionar musulman intr-un stat hindus. Situatia nu era atat de paradoxala pe cat parea, pentru ca se scursesera douazeci si cinci de ani de cand nu se mai pomenise la Ranchipur nici tulburari religioase si nici orice alte frictiuni. Aceasta pace, aproape necunoscuta in restul Indiei, devenise posibila aici datorita eforturilor, vointei si puterilor absolute asumate de batranul Maharajah. La Ranchipur religia era circumscrisa in temple si moschei. Fanaticii sau agitatorii, fie ei mahomedani sau hindusi, se loveau de o interdictie totala. Aceleasi oprelisti se puneau si in calea tuturor pescuitorilor in apa tulbure, veniti tainic din lumea din afara si inarmati mai mult cu erezii politice decat teologice. Rasid insusi personifica dreptatea. Nimeni, nici chiar cei mai ortodocsi hindusi n-ar fi fost in stare sa-l acuze de partinirea coreligionarilor sai musulmani. Oricat de profunde ar fi fost convingerile si credinta lui, de indata ce intra in rolul ministrului politiei, devenea un fanatic al justitiei.

O cicatrice adanca ii brazda de-a curmezisul fruntea pierzandu-se in parul des, negru-albastrui. Semnul acesta ii ramasese de pe urma unei lupte cu banditii in mijlocul Desertului Arabic, un an dupa cel mai mare razboi care zguduise vreodata crestinatatea. Avand tovaras de drum un singur musulman, calatorise calare pe o camila de-a lungul desertului friguros de la Haifa la Mecca spre a se documenta asupra pagubelor pe care razboiul crestinilor le adusesera orasului sfant al islamului. Peregrinarea aceasta prin praf, prin caldura arzatoare, putea constitui o poveste lunga si romantica. O intreprinsese nu fiindca isi inchipuia ca orasul sau monumentul profetului erau sfinte, ci fiindca stia ca mormantul era un simbol care cimenta islamul ca un singur tot din Maroc pana la Macassar si ca atunci cand va sosi ziua cea mare, islamul va avea nevoie de acest simbol, va avea nevoie de constiinta fraternitatii musulmanilor. Rasid era loial atat fata de islam cat si fata de India, si aceste tendinte contrare erau uneori greu de conciliat.

Sambata, Mrs. Smiley invoia bucatareasa sa se duca in oraș, la plimbare, si ramanea sa se ocupe singura cu gatitul. Era singura dupa-amiaza din saptamana pe care si-o rezerva pentru ea, dar cateodata si aceasta ii era rapita de cate o boala sau de vreo nenorocire survenite in vreuna din familiile fetelor carora le preda lectii in timpul saptamanii. Ii placea sa gateasca si era o buna bucatareasa. Satula de mancarurile indiene, excelente, dar cu prea multe mirodenii, cat si de cele europene, fade, pastoase si lipsite de savoare, pregatite de bucatareasa ei, lua in primire bucataria si gatea bunatati foarte pretuite atat de ea cat si de Mr. Smiley si de matusa Phoebe, dintre care nu lipseau igname zaharisite, aflate din abundenta in Ranchipur, merenguri de lamaie si biscuiti parfumati. Sambata dupa-amiaza era zi de gala pentru familia Smiley, iar bucataria lor devenea un fel de club al gastronomilor, in care isi dadeau intalnire mai toti prietenii lor. Printre membrii acestui club se numara Rasid Ali Khan, matusa Phoebe, Mr. si Mrs. Smiley, Ransome, Miss MacDaid, cand putea sa scape de la spital Mr. Jobnekar cand nu era plecat in calatorie si cateodata Maiorul Safka. Dupa cateva din aceste reuniuni, Rasid mare amator de mancaruri bune si excelent bucatar, nu mai fusese in stare sa reziste tentatiei si pusese mana pe tigaie. De atunci, la mesele acestea de sambata, se serveau si mancaruri mahomedane si americane. Rasid prepara feluri in care clatitele alcatuiau principalul ingredient, precum si hodies si crochete cu peste si carne. Mrs. Smiley se ocupa de desert si de felurile principale. Participantii acestei stranii adunari nu tineau seama de regimurile alimentare; crestinii nu aveau restrictii, iar Mr. Jobnekar intusabilul, si Maiorul Safka, brahmanul, uitasera de multa vreme ca vacile erau inca sacre pentru milioane de indieni. Numai Rasid, mahomedanul, facea exceptie in ceea ce priveste carnea de porc. Avea credinta ca porcii sunt animale murdare si ca, in orice caz, consumarea carnii de porc era de neconceput in clima atat de fierbinte din Ranchipur.

Mrs. Smiley era o femeie maruntica, slabuta, iar chipul ei, care nu fusese niciodata frumos, avea o dragalasenie luminata de acea simplitate ce poate fi gasita numai pe fetele oamenilor buni si cinstiti. Isi petrecuse un sfert de veac la Ranchipur, muncind din greu in caldura aceea inabusitoare si aceasta o facea sa para mai batrana cu zece ani. In tot acest timp petrecuse un singur an de concediu la Cedar Falls. Dar nici chipul si nici imbracamintea nu aveau pentru ea vreo importanta. In fiinta ei gaseai ceva mai profund decat frumusetea sau eleganta vestimentara, ceva nedefinit care iți atragea atentia de indata ce-o vedeai intrand intr-o incapere si te facea sa spui: "Iata o femeie deosebita." Mrs. Smiley nu-si dadea seama de efectul pe care il facea si nici nu avea timp sa se gandeasca la asa ceva, dupa cum nu avea timp nici pentru cosmetice si nici pentru toalete. Nu-i ajungea niciodata timpul pentru toate cate le avea de indeplinit si probabil ca, asemenea matusii Phoebe, avea sa imbatraneasca si sa moara fara sa-si poata acorda o clipa de ragaz spre a se gandi la propriile ei nevoi. Prietenia dintre Ransome si totii Smiley era mult discutata de catre intreaga colonie Europeana care, asemenea lui Mrs. Simon, nu-si explica interesul pe care un om ca Ransome il arata "acelei femei plictisitoare" si sotului ei. Realitatea era mai simpla decat ceea ce isi inchipuiau ei. Ransome pretuia simplitatea, bunul lor simt si felul de a se bucura de viata. Aprecia taria ei de caracter care, mai mult poate decat forța fizica, ii permisese sa reziste douazeci si cinci de ani climei inospitaliere, malariei si tifosului. Ii placeau lipsa ei de pretentii, integritatea sufleteasca si felul cum se elibera de toate preocuparile legate de India, spre a deveni pentru cateva ore ceea ce fusese intotdeauna in adancul sufletului ei, o buna sotie americana. O admira pentru ca era neinvinsa si fiindca profesa o filozofie profunda si solida, care o ferea sa devina cinica, desi se afla in India. Mrs. Smiley se ridicase deasupra deziluziilor, a dezamagirilor a tradarilor, a meschinariilor, toate atat de frecvente in tara aceasta mare, in propria-i biserica si chiar printre copiii si fetele carora le dedica existenta ei. "Asta e viata", obisnuia ea sa spuna cu umor, despre toate micile si marile neplaceri, incepand cu clatitele arse si terminand cu intrigile marsave ale sotilor Simon. Nu-si pierdea vremea incurajand lumea de forma, asa cum proceda reverendul Simon cu enoriasii sai. Prin insasi prezenta ei, reusea sa o imbarbateze. De aceea toti cei care aveau uneori momente de descurajare, de teama, de demoralizare, se adunau sambata dupa-amiaza in marea ei bucatarie. Si Mr. Jobnekar si Ransome, si Miss MacDaid si Rasid Ali Khan, acest generator de vitalitate. Sigur este faptul ca niciodata Mrs. Smiley nu se intreba de ce veneau s-o vada. Era multumita doar ca se aflau acolo.

Pentru Rasid Ali Khan, Mrs. Smiley era o enigma, dar Mr. Jobnekar, care statea pe un scaunel intr-un colt al incaperii, o intelegea fiindca si el fusese in America. Mr. Jobnekar era scund, negricios, viguros si suplu ca o pantera. Avea acea vitalitate mocnitoare a unui indian paria.

- Convingerea mea, rostea Mr. Jobnekar cu accentul lui greoi, este ca cei din casta paria coboara dintr-o rasa deosebita, stabilita in India la inceputul veacurilor si inrobita de cotropitori. De aceea sunt inzestrati si cu o mare putere de rezistenta. Toti ceilalti sunt nou-veniti. Noi ne-am aflat din totdeauna pe pamantul asta. De aceea si suntem imuni la toate relele ce s-au abatut asupra Indiei.

Spre deosebire de Rasid, care studiase la Oxford, Berlin si Paris Mr. Jobnekar vorbea englezeste anevoie si cu stangacie. Invatase aceasta limba la scoala Misiunii, de la predecesorul lui Mr. Smiley, apoi in America unde statuse patru ani. Aceasta nu-l ajutase totusi sa stapaneasca bine engleza. Din timp in timp in mijlocul unei diatribe pasionate, scapa cate o expresie nelalocul ei: "pun ramasag!" sau "la naiba!"

Maharajahul insusi suportase cheltuielile necesitate de studiile lui Jobnekar in America. Actualmente Mr. Jobnekar era liderul claselor napastuite si singurul lor organizator in vartejul de popoare, rase si credinte care alcatuiau India. Calatorea de la un cap la altul al peninsulei, strabatand atat marile orase ale Indiei britanice, cat si micile si obscurele state barbare in care un hindus putea sa ucida un paria fara a putea fi pedepsit, daca acesta il spurca atingandu-l cu umbra. Ii cunostea pe toti paria, incepand cu cei din Ranchipur, care se bucurau de o pace si de o libertate relativa si terminand cu cei din alte rase, care se hraneau ca vulturii cu starvuri de magari, vaci si capre si care mureau in fiecare noapte de foame si de batranete, pe strazile si pe aleile oraselor.

In trecutul nu prea indepartat se intamplasera astfel de lucruri si in Ranchipur. La varsta lui de patruzeci de ani isi amintea ca se jucase langa uriase gramezi de animale secerate de foamete si de boli, care impodobeau in permanenta piata mica si murdara din cartierul paria. Cand bantuia foametea, bietii paria sufereau mai putin decat alti locuitori saraci ai orasului, pentru ca se gaseau in fiecare noapte animale muribunde din care mancau inainte ca vulturii sa se abata asupra lor. Astfel de orase se mai gaseau din belsug in India. Mr. Jobnekar era rabdator, dibaci, inteligent, cult si, in ciuda accentului sau ciudat, se dovedise a fi un bun orator. Intr-un fel era un simbol al oamenilor paria iesiti din obscurantism. Maharajahul se mandrea cu el, asa cum se mandreste un tata cu un fiu deosebit de inzestrat. Pana la Jobnekar, indienii paria nu avusesera niciun lider si jucasera rolul unei mingi intre politicieni si sentimentalisti, dar intre timp lucrurile se schimbasera si aceasta se datora lui Mr. Jobnekar care se purta ca un cruciat plin de darzenie. Matusa Phoebe tinea mult la omul acesta. Ii amintea de Job Simmons pe vremea cand era tanar in Wesaukee Country.

La varsta de saptezeci de ani matusa Phoebe descoperise India si acum, la optzeci si unu, continua sa o descopere, gasind de fiecare data lucruri noi, fascinante, de necrezut. Venise la Ranchipur o data cu sotii Smiley, cand acestia se inapoiasera in India dupa singurul lor concediu de douasprezece luni in Iowa, care le paruse plictisitoare si lipsita de farmec dupa ce epuizasera bucuria revederii cu prietenii din Cedar Falls.

- Cum sa va explic, ii spunea Mrs. Smiley lui Ransome, petrecusem atatia ani in India, incat prinsesem radacini in aceste locuri. Era ca si cand am fi apartinut Indiei. In Cedar Falls nu aveam nimic de facut, decat sa ne ducem in vizita la prieteni si la rude. Nu le placea ca eram indragostiti de India. Cu timpul au ajuns chiar sa se supere pe noi, pentru ca socoteau America si Cedar Falls drept cele mai frumoase locuri din lume. Nu-si inchipuiau ca se mai putea gasi si in alta parte ceva tot atat de minunat si de pasionant. Cand am plecat din India in concediu, ne bucuram de tot ceea ce vom vedea in Iowa, dar dupa cateva saptamani abia asteptam sa ne intoarcem aici. Ne gandeam la scoala si la cei pe care ii lasasem. Ciudat! Cand am venit pentru prima oara in Ranchipur, ne irita praful, murdaria, arsita si chiar oamenii, dar cu incetul au inceput sa ne placa. Cred ca n-as putea trai in alta parte. I-am dus lipsa tot timpul vacantei. Viata la Cedar Falls este atat de simpla, de marunta. Casele, strazile, chiar si raul, ne pareau mai mici decat ni le aminteam noi. Si oamenii ni se pareau mohorati, plictisitori.

Cand sosise timpul ca sotii Smiley sa se inapoieze in India si isi faceau bagajele, matusa Phoebe venise de la ferma ei imbracata cu tot ce avea mai frumos. Statuse aproape toata dupa-amiaza la ei. Si dupa multe ocolisuri trecuse la subiect. "Stii ceva Bertha? ii spusese ea. Mi-ar placea sa merg cu voi in India."

- Mi s-a taiat respiratia, povestea Mrs. Smiley lui Ransome. Avea saizeci si noua de ani, dar se tinea bine, era plina de viata, si mai ales nu-i lipseau argumentele. "Aici ma plictisesc de moarte, imi spunea batrana. Ferma pot s-o las baietilor. Abia asteapta sa scape de mine. Tot se plang ei ca le stau in drum si ca ma amestec in toate cele. Tot am sa mor intr-o zi, si la urma urmei de ce n-as muri in India? Sa ma mai distrez si eu putin inainte de a-mi da duhul. N-am cunoscut niciodata aventura, asa cum a cunoscut-o tata cand a venit aici dupa pamant si a gasit un tinut in stare de salbaticie, in care colcaiau pieile rosii. M-am simtit in Iowa ca intr-o colivie. N-am fost mai departe de Chicago. Sunt zdravana si am si ceva bani pusi deoparte. As putea sa te ajut la gospodarie. Sunt tare ca piatra si pot sa muncesc cot la cot cu o femeie de patruzeci de ani. Ar fi pentru mine un fel de odihna, o recreatie."

Cand nepoata ei ii vorbise de caldura inabusitoare, de praful si de bolile de acolo, batrana nu se lasase impresionata. "Nu ma sperii de caldura, spusese ea. Nu cred ca in India e mai multa arsita decat aici in timpul verii Iar oamenii batrani nu se imbolnavesc prea usor, sunt, in orice caz, mai rezistenti decat tinerii. Nici de praf nu imi pasa. Am sa-mi platesc cheltuielile si n-o sa va fiu povara. Ba chiar am sa va fiu de folos."

Nimeni nu fusese in stare sa-i schimbe gandul, nici surorile, nici copiii ei si nici chiar reverendul parohiei Ii intrase in cap ideea asta si nimic nu o mai putuse clinti.

- E ca si cand as incepe o viata noua, spunea ea.

Asa a si fost. Rezistase arsitei, murdariei, bolilor. Batranetea, in loc sa-i uzeze organismul, parea sa-i fi deschis din nou pofta de viata. Nu avea varsta, pentru ca stia sa-si iubeasca aproapele si pentru ca toate ii trezeau curiozitatea. Dupa cum spunea chiar ea, incepuse o noua viata, intr-o tara noua laolalta cu oameni noi. Sotii Smiley fiind ocupati cu scoala, o lasasera sa se ingrijeasca de gospodarie, invatase putin limba hindusa, astfel incat sa poata vorbi cu indienii, si putin gujerati, spre a da ordine servitorilor. Acestia o slujeau chiar mai bine decat pe nepoata ei, deoarece ii respectau varsta inaintata si vigoarea-i deosebita.

In ciuda omeniei si a simplitatii ei, servitorii o privisera la inceput cu neincredere, ca si pe sotii Smiley. Toti erau crestini si cunosteau doctrina fraternitatii dintre oameni, dar niciunul nu o incercase fata de albii din Occident. Treptat, neincrederea lor disparuse, apoi incetul cu incetul incepusera sa inteleaga ca sotii Smiley si matusa Phoebe nu doreau sa-i exploateze. Ceea ce nu putusera pricepe niciodata era personalitatea matusii Phoebe si tot ceea ce determinase caracterul, credintele si atitudinea ei, atat de deosebite de ale celorlalti europeni. Numai Mr. Jobnekar, care calatorise mult in America si era inzestrat cu o vie inteligenta, intuise calitatile ei si chiar pentru el aceasta intuitie nu depasea niciodata stadiul unor vagi impresii emotionale, greu de definit, pentru ca in mintea lui staruia inca o oarecare confuzie, creata de o viata atat de diferita de cea cunoscuta de el pana atunci. Simplitatea, cinstea, cordialitatea matusii Phoebe erau calitati deja intalnite de el in centrul Statelor Unite, in decursul celor doua veri cand muncise la secerat in Iowa si Kansas, spre a-si castiga existenta si a cunoaste viata americana. In Statele din Est, asemuite de Mr. Jobnekar cu o falsa Europa, calitatile acestea nu existau. Nu banuia insa ca in America insusirile acestea, care alcatuiau fondul caracterului matusii Phoebe, erau pe punctul de a dispare. Ea stia insa acest lucru mai mult instinctiv decat rational. De aceea, poate, voise sa vina in India. N-o mai lasase inima sa ramana in Iowa si sa asiste la declinul si agonia unui fel de viata pe care il iubise. In acest chip, la varsta de optzeci si unu de ani matusa Phoebe ajunsese sa se afle la Ranchipur, in bucataria mare si racoroasa a sotilor Smiley, intr-o lume noua, alaturi de prieteni noi, printre care Rasid Ali Khan, descendentul vitejilor lui Baber, Mr. Jobnekar, un paria, Ransome, jumatate englez jumatate american si miss MacDaid, scotiana nascuta in Surabaya Se legana in scaun, isi facea vant si zambea amuzata de gravitatea lui Rasid care se misca incolo si incoace tinand discursuri politice furtunoase in vreme ce-si intorcea clatitele.

- Vezi sa nu fie prea fierbinti, Mr. Rasid, ii intrerupse ea deodata puhoiul oratoric. Saptamana trecuta mi-au ars stomacul. Dumneavoastra, musulmanii, aveti desigur, stomacul tabacit.

Era cum nu se poate mai fericita. Un singur lucru ii strica cheful, familia Simon. Reverendul Simon ii parea un flecar lipsit de sinceritate, iar Mrs. Simon o irita cu snobismul si aerele ei.

Se asezara in sfarsit la masa la unul din capetele bucatariei, care privea spre curtea ingradita in care sotii Smiley isi tineau mica lor menajerie. Pentru ca nu aveau copii, pripasisera tot felul de animale: doi mistreti, o gazela si o hiena domesticita ca si un caine si care nu mirosea de loc.

Toate animalele erau culcate in umbra a doi mangotieri, care le fereau de arsita soarelui; numai doua manguste alergau incolo si incoace pline de-o curiozitate starnita de aromele praznicului de sambata.

La masa, doua scaune ramasesera neocupate.

- Cred ca Miss MacDaid a fost retinuta la spital. Sa-i pastram tacamul, zise Mr. Smiley. Nu stiu ce-o fi cu Maiorul.

Apoi incepura cu totii sa vorbeasca despre vreme si sa se intrebe daca vor veni ploile. Mr. Jobnekar le dadu asigurari. Stia ca vor veni, avea doar zece mii de ani de experienta indiana. Fata de el, atat Rasid cat si Maiorul Safka erau nou-veniti.

- Uitati-va cum bate vantul. Vedeti copacii? Frunzele se rasucesc. Si praful se ridica in vartejuri. Vantul se va inteti, veti vedea. Iar ploaia se va porni inainte de miezul noptii.

Vantul se intetea, dar nu racorea atmosfera. Starnea numai praful si aducea caldura de afara in bucataria cu pereti racorosi.

Mrs. Smiley se ridica si scoase din cuptorul indian minunatele merenguri cu lamaie. Invelisul auriu era apetisant.

- Sobele astea de gatit de moda veche sunt mai bune decat cele de azi, zise matusa Phoebe Cuptorul da o caldura egala. N-am mai facut o paine atat de buna ca aici de pe vremea cand o coceam intr-un cuptor in aer liber. Eram pe atunci copila.

Un automobil aparu pe sub arbori. Se opri, iar Miss MacDaid si Maiorul coborara. Infirmiera-sefa era vioaie si arata proaspata in ciuda caldurii. Isi fardase insa prea tare obrajii ofiliti Maiorul era plin de voie buna.

- Eu n-am sa pot ramane, explica. Trebuie sa-l vad pe tatal lui Bannerjee. Batranul a suferit un atac de anghina pectorala, dar am sa ma intorc.

- Este o rusine, interveni Miss MacDaid. Nu-si acorda o clipa de ragaz.

Il urmari cu privirea pana cand se sui in masina si porni la drum. De la celalalt capat al mesei Ransome ii urmarea reactiile. Deodata isi aminti de vorbele lui John Baptistul.

- Maiorul are inspaimantator de mult de lucru, spuse Miss MacDaid. I-ar trebui un asistent sau doi, priceputi in anghine sau in alte treburi de astea. Fac tot ce pot ca sa-l ajut, dar puterile mele sunt limitate. Oh! Merenguri cu lamaie! Am uitat ca azi avem merenguri. Are sa ploua la noapte. Portarul mi-a spus-o si el nu se inseala. Am auzit ca Mrs. Simon are zi de primire in dupa-amiaza asta.

"Barem daca ar tacea, reflecta Ransome. Ne duce cu vorba, ca sa nu-i observam tulburarea. E ingrozitor".

- Sunt trei cazuri de holera in orasul de jos, continua ea. A trebuit sa ne ducem acolo azi de dimineata. Doi dintre pacienti au si murit, iar pe al treilea l-am adus la spital.

- Sper ca molima n-are sa se intinda, zise matusa Phoebe.

- N-are sa se intinda. Cel putin in conditii normale. Suntem stapani pe situatie.

- N-am sa uit niciodata ce s-a intamplat in 1912, interveni Mr. Smiley.

- Acum nu e acelasi lucru. Paduchii raspandeau tifosul. Azi, procentul de curatenie in Ranchipur este cu 85% superior celui de ieri.

- Anotimpul ploilor este foarte primejdios, zise Rasid. Se stinge ciuma si apare tifosul.

- N-are rost sa va faceti griji. Ranchipur e un stat modernizat. Maiorul face tot posibilul spre a zagazui molimele. Nu mai e ca altadata.

Vorbea mereu, sarea de la un subiect la altul fara nicio noima, si in tot acest timp il urmarea cu gandul pe Maior. Il vedea mai limpede decat pe oricine dintre cei aflati in acea clipa in jurul ei. Acum Maiorul se apleca poate asupra inimii acelui batran palavragiu, tatal lui Mr. Bannerjee, si ea continua sa vorbeasca fara oprire deoarece stia ca iubirea ei era oarecum ridicola. Se temea ca cineva, si mai ales Maiorul, sa nu-i descopere taina. Nu stia, desi se afla de multa vreme in Orient, ca secretul ei era de mult cunoscut de toata lumea, pana si de micul paria care o slujea.

Acum, unul cate unul, si europenii aveau sa fie la curent. Ransome o privea peste masa si isi dadea seama ca John Baptistul ii spusese adevarul. Era uimit si inspaimantat de orbirea cruda a naturii. Pentru prima oara de la razboi incoace, emotia il facu sa simta un nod in gat.

De cealalta parte a aleii, isi facea siesta Mrs. Simon. Cand se trezi, era scaldata in sudoare, descurajata si incoltita de griji. Uneori i se intampla sa se intrebe cu spaima: De ce ma zbat atata? Cu ce scop? De ce nu renunt la lupta? Sa ma odihnesc si sa ma bucur si eu putin de viata. Dar nu era in stare sa leneveasca, oricat s-ar fi straduit. Ceva o imboldea sa se agite, asa ca uneori muncea tot atat de mult si dormea tot atat de putin ca si sotii Smiley.

Intinsa pe pat nadusita, se gandea cu grija la prajituri la ceai, la rochiile lui Fern si Hazel, la starea vremii. Ca si Mr. Jobnekar stia ca va ploua, dar din alta pricina, o dureau bataturile.

"Doamne Dumnezeule, se ruga ea aproape cu voce tare, fa sa nu ploua decat dupa plecarea musafirilor!" Daca ploua mai devreme insemna ca trebuia sa-i primeasca in casa si asta ar fi stricat toata petrecerea. Afara ar fi fost altceva. Peluza era mare, invitatii ar fi jucat tenis si badminton, asa ca lucrurile ar fi mers de la sine. In casa invitatii s-ar fi plictisit si ea si-ar fi dat seama cu desperare ca n-ar fi fost in stare sa-i distreze cu nimic. Mai nadajduia ca matusa Phoebe n-are sa se aseze pe veranda casei sotilor Smiley ca sa se uite la petrecerea ei. Era multa vreme de cand nu-i mai invitase pe sotii Smiley Isi zicea ca acestia nu s-ar fi simtit la largul lor printre oaspetii distinsi, veniti sa petreaca. Si sotii Smiley erau fericiti ca nu mai trebuiau sa se gateasca si sa se prefaca incantati de atmosfera din jur. In simplitatea lor, facusera intotdeauna mari eforturi ca sa participe la ceaiurile lui Mrs. Simon. Se temeau ca ar mahni-o daca nu s-ar duce.

Mrs. Simon multumea lui Dumnezeu, deoarece, cu un an sau doi in urma, avusese taria sa apuce taurul de coarne si sa-l anunte pe reverendul Simon ca nu mai are de gand sa-i invite pe sotii Smiley.

- Mi-e groaza sa-i vad stand tepeni ca niste pari si sa-i aud vorbind cu ingrozitorul lor accent din Middle West, ii spusese ea. Nici lor nu le plac primirile noastre. Vin parca sa ne aminteasca anume ca suntem niste simpli misionari.

- Si nu suntem? ii raspunse reverendul Simon.

- Da, dar de alta factura. Suntem misionari moderni.

Asa ca sotii Smiley nu-i mai tulburasera. Numai matusa Phoebe o mai plictisea, fiindca parea sa procedeze cu subtilitate si in acelasi timp cu ostentatie, De indata ce functionarii marunti si Mrs. Hogget-Clapton soseau, iesea si ea pe veranda, se aseza pe scaunul ei, se legana, bea limonada si isi facea vant cu evantaiul ei facut dintr-o frunza de palmier. Se saluta cu unii dintre oaspetii sotilor Simon, caci cunostea pe foarte putini dintre acestia si continua sa sada acolo, mohorata, grotesca, amintindu-le tuturor ca veneau la petrecerea unor misionari. S-ar fi zis ca se inconjura de lucrurile cele mai vulgare. Rochia cea mai ieftina, limonada, scaunul-leagan si evantaiul din frunza de palmier achizitionat in Cedar Falls, Iowa. Simon o banuia ca procedeaza asa din pura rautate, dar n-o putea izgoni de pe propria ei veranda.

Toropita de caldura, Mrs. Simon lasa gandurile sa-i zboare la zvonurile referitoare la apropiata vizita a lordului si a lady-ei Heston. Se intreba cat aveau sa ramana in Ranchipur, daca Ransome ii cunostea si daca ea va avea ocazia sa-i intalneasca. Posibilitatea aceasta ar fi fost exclusa, daca Ransome nu i-ar inlesni sa-i cunoasca. Era la curent cu moravurile din Ranchipur si stia ca niciunul dintre invitatii ei - cu exceptia lui Ransome - nu puteau sa-i vada pe sotii Heston, decat defiland cu maretie de-a lungul strazilor intr-unul din Rolls-Royceurile Maharajahului. Acestia aveau sa locuiasca in vechiul palat de vara si sa se intalneasca numai cu ministri, cu generalul, cu Ransome si cu alti cativa indieni de seama. Nici Mrs. Hogget-Clapton si nici Mr. Buragge, directorul cailor ferate, n-aveau sa fie invitati. Toate personajele cu adevarat distinse, isi spunea ea, aveau sa fie ignorate. In India britanica lucrurile s-ar fi petrecut altfel, si in legatura cu aceasta chibzui cum sa-l determine pe Mr. Simon sa-si ceara transferarea intr-o lume mai civilizata. Prin civilizatie Mrs. Simon nu intelegea cultura, sensibilitate spirit, arta, arhitectura sau stiinta. In acest domeniu conceptiile ei erau precise; in lumea imaginata de ea, mica burghezie suburbana detinea rolul cel mai insemnat.

Vantul fierbinte batea din ce in ce mai tare, agitand jaluzelele. Oftand, Mrs. Simon le ridica si se uita la cerul fara nori, incins de soarele torid. "Cu cat mai tarziu, cu atat mai bine", gandi ea. Stia insa ca cerul torid si fara nori in sezonul ploilor era foarte capricios si ca furtuna putea izbucni cu violenta dintr-un moment in altul

Isi puse un capot, strabatu odaia si deschise usa:

- Fern! Hazel! striga ea.

O singura voce ii raspunse din vastul hol de la parterul acestei vechi cazarmi. Desigur, glasul lui Hazel. Fern nu si-ar fi dat osteneala sa-i raspunda.

- Puneti-va vechile rochii de tenis si duceti-va sa vedeti daca pregatirile sunt gata!. Nu va imbracati rochiile noi. Sa nu transpirati in ele inainte de sosirea invitatilor!

Fetele constituiau pentru Mrs. Simon un vesnic subiect de mandrie, dar si de iritare. Niciuna din ele nu corespundea vederilor ei si n-ar fi fost in stare s-o ajute spre a-si realiza ambitiile. Fern la aproape douazeci si unu de ani, era cea mai frumoasa dintre ele. Semana oarecum cu maica-sa, ii mostenise incapatanarea, dar o depasea in vioiciune. In ciuda educatiei primite, a faptului ca isi petrecuse aproape intreaga existenta in India si a planurilor ambitioase ale mamei sale, Fern ramasese o foarte dragalasa fata dintr-un orasel american. Dumnezeu si natura o destinasera sa se legene intr-un hamac si sa cante din ukelele, dar imprejurarile o facusera sa traiasca in India, intr-un stat hindus si sa intalneasca numai tineri englezi din mica burghezie, buni sa se tina tot timpul numai de glume si pacaleli. Fern nu-i prea agrea, caci ii socotea limitati. Era fericita numai cand se incuia in odaia ei si citea revistele de cinema, trimise cu regularitate din America de o vara a ei, in schimbul catorva daruri exotice din India - saluri ieftine sau bucati de brocart pentru papuci. Cand nu citea "secretele starurilor", facea planuri tulburi de evadare. Nu era clar in mintea ei unde sa se duca, dar Hollywood i se parea locul cel mai nimerit. Din lectura revistelor de cinema si a romanelor ieftine isi facuse o filozofie a vietii pe care se ferea s-o dezvaluie cuiva si mai cu seama maica-si. Se stia frumoasa si socotea ca merita ceva mai bun decat traiul din Ranchipur. Visa sa aiba blanuri, bijuterii, amanti si tot ceea ce poate oferi civilizatia mecanizata. In singuratatea odaii ei reusise sa-si construiasca o viata inchipuita, atat de bine organizata, incat traia pe aripile ei mai bine de jumatate din orice zi. Viata aceasta imaginara ajunsese sa capete treptat pentru ea proportiile realitatii. Mrs. Simon n-o intelegea si pretindea ca fiica ei "are draci". Hazel nu avea nimic comun cu Fern. Era grasuta, avea o fata rotunda ca luna si se arata intotdeauna voioasa ca si tatal ei. Capatase mutra acelor americani din Middle West hraniti parca numai cu poame. Spre deosebire de sora ei, era ascultatoare si nu se plangea niciodata de nimic si n-avea draci. Din nefericire, cand Fern se afla de fata, tinerii nu mai erau in stare sa aprecieze virtutile gospodaresti ale lui Hazel.

"Oh, daca cel putin Fern ar avea firea lui Hazel si Hazel ceva din frumusetea lui Fern, bine ar mai fi", gandea uneori Mrs. Simon. Toata ziua le cicalea. Pe Fern, pentru ca era morocanoasa si rece cu toti pretendentii tineri din Ranchipur, iar pe Hazel pentru ca nu se tinea dreapta, se hlizea cu rost si fara rost si manca mult, compromitandu-si silueta si asa destul de rubiconda. Nu-i dadea voie nici sa transpire. Datorita acestei metode, Mrs. Simon reusise sa surpe toata increderea lui Hazel in propriile ei posibilitati. Cat era ziua de mare se straduia sa-si convinga fetele ca maritisul este singura tinta in viata.

Cand cobori, in sfarsit, imbracata intr-o rochie de matase inflorata, se facuse ora cinci. In vreme ce incheia preparativele pentru ceai se uita mereu la cer. O gasi pe Fern singura in salon.

- Vine si Mr. Ransome, spuse ea in treacat.

- Eh? replica Fern fara chef.

- Sper ca ai sa fii draguta cu el.

- Probabil ca nici n-are sa se uite la mine.

- Ce te face sa spui una ca asta?

- Nu exist in ochii lui. Cand trece pe strada nici nu ma observa.

- Pana acum nici nu l-ai cunoscut prea bine. Ar trebui sa fii si tu mai amabila cu el.

Fern tacu cateva clipe, caci se pudra. Zapuseala era atat de mare, incat pudra parea sa se topeasca. Maica-sa o urmarea cu privirile si se intreba cum s-o dea pe brazda. Fern ii ghicise planul.

- Te inseli daca iți inchipui ca m-as marita cu el, zise.

- De ce nu? E bogat si de familie foarte buna.

- Tocmai din pricina asta n-are sa se uite la mine.

- Nici tu nu esti de lepadat. Ai destule calitati.

Oricum, nu este barbatul pe care mi-l doresc.

- Si ma rog, ce-ti doresti?

- As vrea sa ajung ceva prin mine insami, nu sa fiu nevasta primului venit.

- Asta e tot ce poate o fata sa-si doreasca.

- Acum s-au schimbat lucrurile, cel putin in America. Cel care ma va lua de nevasta va fi ales de mine.

Adeseori, in inchipuirea ei dadea interviuri, menite sa apara intr-o zi in revistele de cinema: "Blythe Summerfield, este adorata de sotul ei" - Blythe Summerfield, languroasa copila a Orientului' - "Blythe Summerfield cea mai eleganta vedeta a filmului'. Isi si alesese un nume.

- In orice caz, cauta sa fii politicoasa cu el. Incearca sa fii si tu o data vesela ca Hazel.

- Daca as arata ca Hazel, as face si eu pe vesela.

- Ar trebui sa-ti fie rusine.

- Uite ca nu-mi este. Si nu inteleg de ce te incapatanezi sa organizezi petrecerile astea idioate. As prefera sa raman sus, in camera mea. Ii urasc pe toti oamenii astia din Ranchipur.

- Haide, Fern, nu-ti da arama pe fata.

Mrs. Simon vazu prin usa intredeschisa pe primii musafiri care soseau. Mrs. Hogget-Clapton si unul din tineri. Datorita unei serii de imprejurari, dar mai ales importantei pe care si-o dadea, Mrs. Hogget-Clapton domina netagaduit mica societate burgheza din Ranchipur, singura pe care Mrs. Simon o recunostea. Insotitorul ei, Harry Loder, dupa cum stia i Mrs. Simon, era indragostit de Fern, desi aceasta il trata cu multa raceala. Loader, desi avea numai treizeci si trei de ani, parea mai varstnic. Mrs. Simon nu-l situa pe acelasi plan cu ceilalti. Desi era cam matahalos, avea o frumusete virila, aproape brutala, care trezea in ea porniri ascunse. Cateodata, in ceasurile calde ale dupa-amiezii, cand isi facea siesta si se lasa tarata de propria-i imaginatie, se intreba cam cum ar fi fost viata ei daca in locul reverendului Simon s-ar fi aflat Harry Loder.

Acum, la vederea tanarului, simti aceiasi fiori de placere.

- Iata, vine Mrs. Hogget-Clapton si cu Harry, se adresa ea lui Fern. Incearca sa fii amabila cu el.

- Oh s o ia dracul pe Mrs. H! izbucni Fern, Sa-i ia dracul pe toti si pe toate!

Deodata o podidira lacrimile si alerga pe scari in sus, spunandu-si ca parintii ei nu aveau dreptul s-o oblige sa traiasca intr-un loc ca Ranchipur, unde nu se intampla nimic de seama.

- Nu le-am cerut sa ma aduca pe lume, suspina ea, nu le-am cerut sa ma aduca pe lume.

Se arunca pe pat, planse multa vreme, apoi se scula, se spala pe fata cu apa incropita de zapuseala din aer, isi facu iarasi buzele si cobori incet scara, plimbandu-si mana pe balustrada. Trecu pe langa grupul de femei din salon si iesi afara pe peluza. Strabatu terenul de tenis, indreptandu-se spre chioscul invaluit cu superbe begonii indiene. Cand pasi pe prima treapta a scarii isi revenise si intrase in pielea personajului care o ajuta sa indure petrecerile maica-si. Acum nu mai era Fern Simon, ci Blythe Summerfield, languroasa fiica a Orientului care isi primea admiratorii.

Invitatii la petrecerile lui Mrs. Simon ii evocau lui Ransome turmele de oi stupide in mijlocul carora traise o vreme in muntii inalti ai Nevadei. Cand coiotii isi faceau aparitia si turma dadea semne de neliniste, i se trezeau in minte comparatii ciudate: "Oile sunt animale burgheze. Ar trebui sa traiasca in suburbii, sa faca parte din partidul conservator si sa fie vesnic victimele agentilor de bursa."

Cand simt primejdia, sau sunt puse in fata unor schimbari, oile se imbulzesc, se imping, cautandu-si adapost in mijlocul turmei. Ca si oile, invitatii la petrecerile oferite de Mrs. Simon erau lipsiti de originalitate, de initiativa. La vederea lor ajungea sa dispretuiasca semintia umana si termina prin a-i fi rusine fiindca incerca fata de ea un sentiment de superioritate atat de pronuntat. Acesta era si motivul pentru care refuza sa accepte noua invitatii din zece.

Asemenea oilor, musafirii acestia cautau putina liniste si destula iarba ca sa poata supravietui. Lumea ideilor, a actiunilor ii alarma. Il scarbea de moarte cand auzea ca aceasta clasa sociala, ca aceasta lume, rezultat al unui secol de dezvoltare industriala, inventii mecanice, comert si camatarie, reprezinta ultima expresie a aspiratiilor si implinirilor umane. Uneori era ispitit sa atribuie vlaguirea si decadenta lumii occidentale acestei clase de mijloc, meschina, josnica, sentimentala, nationalista si, mai ales, confuza.

Colonia aceasta marunta, adunata in gradina colbuita, neingrijita a lui Mrs. Simon, dar in acelasi timp izolata in mijlocul imensitatii nepasatoare si zdrobitoare a Orientului, ii parea mai dezgustatoare decat o cultura de microbi, pusa deoparte spre a fi cercetata la microscop. Plictisit numai la gandul ca trebuia sa participe la o asemenea petrecere Ransome traversa aleea din fata casei sotilor Smiley in jurul orei sase. Zaduful staruia inca, iar soarele ardea ca arama incinsa, vantul insa batea mai tare, luand proportiile acelor uriase miscari de aer prevestitoare ale musonului, si zamislite undeva, departe, in Golful Arabiei ori in Oceanul Indian. Aerul era tot atat de fierbinte sub copacii gradinii lui Simon ca in orice punct din Ranchipur. Putina raceala nu puteai gasi decat in ghetarie sau in curtile interioare ale marelui palat.

Pe peluza sotilor Simon gasi exact lumea pe care se asteptase sa o gaseasca. Nu se afla niciun indian in mijlocul acestor invitati, grupati in jurul meselor ori sub chioscul acoperit cu plante agatatoare. Lumea aceasta putea fi gasita la orice reuniune mondena, de acelasi calibru, din Anglia sau America. Numai ca aici, pe fundalul acesta oriental, trasaturile ei individuale sau colective pareau exagerate pana dincolo de limitele fanteziei. Vocile erau mai tipatoare, mai ascutite, snobismul impins pana la extrem, iar accentul cockney si din Middle West, amestecat cu ceea ce se crede a fi un accent oxonian, la care se adaugau expresiile siropoase ale gazdei, faceau ca limbajul acesta sa fie uneori de neințeles pentru Ransome. Neobisnuit sa frecventeze aceasta societate, era incapabil sa-si insuseasca subtilitatile expresiilor ei verbale. Aici, in aceasta lume izolata si ermetica, lipsita de duci si de ducese, de bancheri milionari si de prim-ministri, precum si de presedinti ai camerelor de comert, fiecare individ isi umfla propria-i importanta, straduindu-se sa ocupe golul lasat de acesti giganti stapani ai societatii. Mrs. Hogget-Clapton, o femeie plina infloritoare, isi atribuise rolul unei ducese si nu se mai oprea sa palavrageasca - folosind un accent straniu, inventat de ea insasi - despre rudele ei importante din Shropshire (aici in Ranchipur era usor sa-i prezinte in aceasta lumina, caci nimeni n-ar fi fost in stare sa descopere ca in realitate erau niste simpli si onesti crescatori de vite). Mr. Buragge, care avea de-a face cu caile ferate, devenea un fel de lord Heston local. Mr. Hoskins, contabil-sef al Ranchipur Bank, aparea in postura unui ministru de finante combinat cu guvernatorul Bancii Angliei. Tinerii amatori de polo si vanatori de mistreti puteau fi socotiti aristocrati, deopotriva cu lorzii Lonsdale si Derby. Pierduti in mijlocul unui puternic stat indian, departe de pompa, de broderiile de aur si de splendorile rococo de la Delhi, uitau ce inseamna manierele si ignorau civilizatia, socotind ca grosolania se confunda cu rasa. Aceasta ii facea sa adopte un comportament care, in conceptia lor mic-burgheza, capata amprenta aristocratiei.

Numai lui Mrs. Simon, in calitatea ei de sotie a unui misionar, nu-i ramanea sa joace niciun rol mare. Singurul misionar care in conceptia ei ajunsese celebru era Livingstone. Conditia ei pe plan monden nu s-ar fi ameliorat cu nimic daca ar fi maimutarit comportarea unei Mrs. Livingstone.

Ransome se invartea in mijlocul acestei societati, o studia uluit ca poate sa mai existe o colectivitate atat de meschina, care sa ignore splendorile vastei lumi inconjuratoare, maretiile, tragediile, minunile si murdariile ei. Asemenea oilor, nu cunosteau decat un singur simtamant, spaima. O spaima vesnic prezenta. Spaima de a dispare, de a se pravali in cea mai deplina uitare. Isi faceau curaj, devenind aroganti si in acelasi timp comici. In conceptia lor, acest proces se talmacea prin expresia: "Sa ne tinem rangul!" Ca si oile infricosate, se imbulzeau unii intr-altii, cu exceptia lui Miss MacDaid, a sotilor Smiley si a matusii Phoebe, precum si a celor doua fete batrane, invizibilele Miss Dirks si Miss Hodge, care conduceau Liceul de fete, fondat de Maharani. Toti acestia erau niste renegati respinsi de turma. Spectacolul acestei petreceri era pentru Ransome mai mult jalnic decat enervant. Behaielile arogante si ifosele lor ii evocau niste copii pierduti in bezna si care fluiera ca sa nu le fie urat. Totusi, erau si compensatii. Aici, in Ranchipur, toti acesti oameni isi atribuiau un oarecare prestigiu si o mare importanta. Cand se intorceau insa acasa, se pierdeau in mlastina mediocritatii suburbane.

Ransome isi dadea seama ca nu era de loc simpatizat de acestia, dar era convins ca pe cei mai multi ii impresiona foarte mult. Cand strabatu peluza, un fior scutura adunarea. Barbatii se intoarsera sa-l priveasca, femeile devenira mai insufletite, iar Mrs. Simon ii iesi grabita in intampinare, tinandu-si cu o mana palaria cu boruri mari, pe care vantul incerca sa i-o smulga de pe cap; exact ca in filme. "Daca as fi un simplu muritor, gandea el, un necunoscut sarac si fara rude cu titluri de noblete, nici nu s-ar uita la mine."

In acelasi timp se desfasura o partida de tenis, dublu mixt; de o parte reverendul Simon, asudat, cu fata congestionata, si Mrs. Buragge, iar de cealalta Hazel, surazatoare, leoarca de transpiratie, in ciuda sfaturilor mamei sale, si Hallet, un functionar marunt. In chioscul de la capatul terenului, Mrs. Hogget-Clapton trona in mijlocul unui grup de oaspeti. Tolanita intr-un larg fotoliu de rachita, isi facea gratios vant cu evantaiul, jucand rolul unei ducese locale, care abia inaugurase un bazar. Era masiva, fara sa fie grasa. Corpul ei robust, de laptareasa blonda, in loc sa se smochineasca o data cu varsta, crestea ca o paine pusa la dospit. Cu treizeci de ani in urma fusese foarte frumoasa si chiar si acum continua sa se imbrace in stilul edwardian, purtand rochii vaporoase si palarii enorme, specifice garden party-urilor, pe care vantul premergator musonului le smucea in toate chipurile.

Sotie a unui functionar al Bancii imperiale, traia de aproape trei decenii in India, ajungand in acest timp sa foloseasca un limbaj ciudat, in care se amestecau engleza, hindustani si un jargon de la est de Suez. In loc de whisky cu sifon, spunea chota peg; rostea chit cand era vorba de o scrisoare si chips cand se referea la rupii. Cand vorbea despre sotul ei, folosea termenul burra-sahib, iar restul lumii il clasifica pur si simplu in doua categorii: pukka si nepukka. Suporta brandy-ul mai bine decat oricine in Ranchipur, mai bine chiar decat Ransome. Pe sotul ei, retinut de afaceri aproape tot timpul la Calcutta, Madras si Bombay, il vedea foarte rar. Cand acesta se afla la Ranchipur, frecventa alte cercuri decat ale sotiei sale. Neavand copii si nici alte ocupatii, Mrs. Hogget-Clapton isi petrecea tot timpul band pe indelete alcooluri tari, facand vizite, ori cochetand cu tinerii englezi. Ransome, Miss MacDaid si Maiorul Safka o poreclisera "Pukka Lil".

Dupa un oarecare timp, invitatii lui Mrs. Simon, mai ales barbatii, incepeau sa dea semne de plictiseala, cu atat mai mult cu cat nu li se servea decat limonada si bere din ghimber. Jocurile si clevetirile, mereu aceleasi, deveneau treptat anoste. Mrs. Simon isi dadea seama ca isi pierdea din prestigiul monden, oferind numai limonada si bere din ghimber, dar umbra Consiliului Misiunilor straine, care plutea in permanenta asupra ei, cat si prezenta matusii Phoebe, ii aminteau ca nu este decat sotia unui misionar.

Gazda nervoasa, isi sacaia mereu musafirii, despartindu-i tocmai cand incepeau sa se inteleaga mai bine si plasandu-i in alte grupuri, unde aproape ca nu aveau ce-si spune. Mrs. Simon suferea profund din cauza aceasta si dupa fiecare petrecere nu se alegea decat cu iluzia ca strabatuse un drum lung de la Unity Point, Mississippi, si pana azi. Acum se gudura ca un caine pe langa Ransome, conducandu-l de la un grup la altul, ca si cand ar fi fost datoare sa-l imparta egal intre toti, de vreme ce pusese mana pe el. In tot acest timp, cu un ochi pandea cerul prevestitor de furtuna, iar cu celalalt veranda sotilor Smiley, rugandu-se in gand sa nu apara matusa Phoebe, cu limonada, cu evantaiul, cu scaunul cu leagan si cu aerul ei de inger al judecatii de apoi.

Cand ajunsese cu Ransome la grupul format in jurul lui Mrs. Hogget-Clapton, se vorbea tocmai despre sotii Heston. Edwardiana Mrs. Hogget-Clapton furniza explicatii in legatura cu lady Heston.

- E nascuta Edwina Doncaster, spuse ea. Tatal ei, Ronald Doncaster, era bun prieten cu regele. Regele Edward, bineințeles. Familia ei isi avea obarsia, ca si mine, in Shropshire. Mr. Ransome trebuie s-o cunoasca.

Gratioasa, ii intinse nesigur o mana mare, alba si moale, ca si cand ar fi vrut sa-l traga inlauntrul cercului ei.

Putin surprins, raspunse:

- Nu, imi pare rau, nu o cunosc.

Mintise, ca sa se puna la adapost. Fusese foarte surprins cand aflase ca lady Heston era una si aceeasi persoana cu Edwina, pe care o cunostea atat de bine. Cand Mrs. Hogget-Clapton rostise acest nume (pescuit din Anuarul Curtii si al Societatii), ii reveni in minte un trecut uitat de peste cincisprezece ani. Atunci se indepartase de lumea din care facea parte Edwina, și pe parcurs se straduise sa o dea uitarii. Acum o vedea din nou, pe fundalul Londrei postbelice, anturata de o lume eleganta si in acompaniament de jaz. Purta toalete foarte luxoase - achizitionate probabil pe credit - si isi faurise o reputatie destul de indoielnica.

Odinioara isi inchipuise ca se indragostise de ea, si aceasta rascolire a trecutului ii trezi un sentiment de calda simpatie pentru fiinta aceea tanara. Facuse parte din lumea ei si suferise de acelasi rau, de aceeasi boala psihica, atribuita de ziaristi unei singure generatii, si, mai acut, unor grupuri restranse. Boala aceasta era insa mult mai raspandita si mult mai profunda decat se credea, iar el si Edwina nu faceau decat sa personifice simptomele exagerate ale acestui rau. Batranii nu-l puteau intelege si nici ghici, fiindca traiau leganati inca de iluziile unei securitati, in realitate de mult pierdute. Tinerii nascuți cu boala o acceptau ca pe o stare normala.

Zambind politicos, Ransome se smulse pe nesimtite din grupul de prieteni ai vorbaretei Mrs. Hogget-Clapton. Era dornic sa se gandeasca la Edwina. Se intreba cum o fi aratand ea acum. Era convins ca nu se schimbase cu nimic, ca evoluase ca mai toate femeile din lumea si din epoca ei.

Spre a se putea ocupa de tratatii Mrs. Simon il lasase liber. Deodata Ransome o vazu pe fiica ei, Fern, aparand in preajma lui.

- Mr. Ransome, as putea sa va vorbesc cateva clipe? rosti ea.

Pana atunci n-o bagase de seama. Abia in momentul acesta observa cat era de frumoasa. Emotia, roseata asternuta pe obraji o faceau si mai fermecatoare. Inca sub impresia Edwinei, Ransome facu fara sa vrea o comparatie intre aceste doua femei. Edwina nu avusese niciodata prospetimea si tineretea lui Fern. Nu o vazuse nicicand emotionata, infrigurata. Rosise ea vreodata? se intreba.

Reusi sa raspunda:

- Desigur, cand doresti.

- Ati vrea sa veniti pe veranda? ingaima ea imbujorata. Este vorba de o chestiune personala. am sa va explic.

In vreme ce strabateau peluza cu iarba ingalbenita de arsita, vantul porni sa ridice vartejuri de praf. Ploaia din ajun nu reusise sa ude bine pamantul. Cand trecura prin fata casei sotilor Smiley, Ransome observa ca matusa Phoebe se si instalase pe veranda si se uita tinta la petrecere. Mr. Jobnekar incalecase pe bicicleta si-i facea prieteneste semn cu mana, in vreme ce strabatea fara sa se jeneze grupurile de musafiri ai lui Mrs. Simon. Nimeni din cei aflati pe terenul de tenis nu-l saluta pe Mr. Jobnekar. Il ignorau cu desavarsire; nu-i interesa nici in calitatea lui de paria si nici in aceea de lider a milioanelor de indieni.

Pe veranda casei sotilor Simon adapostita, la unul din capete, de perdele de anemone, se afla o canapea cu leagan. Acolo il conduse Fern.

- Stiu, rosti ea dupa mari eforturi, ca nu contez in ochii dumneavoastra. Pentru dumneavoastra nici nu exist.

Ransome o intrerupse, asigurand-o ca ii remarcase prezenta inca de la sosirea lui la Ranchipur. Nu-i putea spune insa ca o socotise doar o copila, si ca abia acum isi daduse seama ca ea trecuse de stadiul copilariei.

- Ma veti crede poate nebuna, dar nici n-am cui sa ma destainui. Daca as scapa cuiva un cuvant, in mai putin de o jumatate de ora toata lumea din Ranchipur ar afla despre ce e vorba.

Apoi se avanta fara veste:

- Trebuie sa plec din Ranchipur. Altfel innebunesc

In clipa aceea nu mai vorbea Blythe Summerfield, Perla Orientului, ci Fern Simon, o copila exasperata, nefericita, framantata de dorinta de-a se intoarce in tara ei de bastina, pe care in inchipuirea ei nu o parasise niciodata.

- Oriunde pe lume m-as simti mai bine decat aici. Nu-i pot suferi pe oamenii acestia. Aici nu ai nici ce sa faci si nici unde sa te duci. Trebuie sa plec.

Ransome isi rotunji uimit ochii.

"Fata asta e de o calitate mai buna decat mi-am inchipuit." Nu stia ce sa spuna. Expansivitatea si nefericirea ei il faceau sa se simta necuprins de batran. "Nu am decat treizeci si opt de ani - cu vreo douazeci mai mult decat ea". Stia insa ca diferenta se cifra la mai mult de doua decenii.

- Vreau sa ma informez de orarul vapoarelor, zise ea. Am ceva bani pusi deoparte. Daca apuc sa ma imbarc la Bombay, n-au sa ma mai poata ajunge din urma, ca sa ma opreasca.

- Unde vrei sa te duci?

- La Hollywood.

Ransome nu se putut stapani sa nu zambeasca. Oarecum rusinat, rosti cu severitate:

- Nu e atat de usor.

- Cand vrei un lucru cu tot dinadinsul, gasesti mijlocul sa-l obtii. Sunt inca tanara si mai frumoasa decat multe altele.

O pretui din priviri. Frumusetea ei era intr-adevar remarcabila. Daca i s-ar da posibilitatea, poate ca ar reusi, cine stie? Se simtea din ce in ce mai nenorocit. Cu cat imbatranea si se izola de lume, cu atat mai vartos il suparau incercarile oamenilor de a i se destainui. Nu-i placea de loc sa-si asume responsabilitatea unor hotarari de care se degajau altii. Nu intelegea ce anume ii determina sa i se spovedeasca, sa-i ceara povata. Fara sa stie de ce, incerca sa-i schimbe gandurile. Ii repugna sa se amestece in viata semenilor sai. Si in vreme ce ii vorbea, nu inceta sa reflecteze: "Pe semne ca am imbatranit. ca am ajuns un batran venerabil. Altadata as fi incurajat-o sa fuga, sa alerge dupa aventura, sa se bucure de viata asta atat de scurta."

In loc sa se lase convinsa de argumentele lui, Fern izbucni deodata intr-un plans isteric, hohotit, cu sughituri. Isi descarca astfel amaraciunea, destainuindu-i tot ce suferea din cauza maica-si.

- Vrea sa ma marite cu unul din idiotii astia. Nici nu-si da seama ca sunt prea snobi ca sa ma ceara de nevasta. Nu pot sa-i sufar. Nu mai pot! Trebuie sa ma ajutati In afara de dumneavoastra, nu am la cine ma adresa in tot orasul asta.

- Linisteste-te mai intai si spune-mi ce vrei sa fac. Ce cleveteli ar mai scorni pe seama noastra Mrs. Hogget-Clapton daca ar da acum peste noi si te-ar vedea in halul asta!

Fern il scurta aspru.

- As vrea sa-mi imprumutati ceva bani. Nu am nevoie decat de vreo cincizeci de lire sterline.

- Nu e chiar atat de usor, rase el. Nu ma refer la bani.

- Vi-i restitui. Va fagaduiesc.

- Nu e vorba despre asta, draga mea. Nu te gandesti in ce situatie ma pui pe mine?

Fern il scruta aspru.

- N-am crezut ca si dumneavoastra o sa faceti pe respectabilul, ca toti ceilalti. Izbucni iarasi intr-un plans mai zgomotos ca niciodata. N-am sa ma duc la Poona cu ea! Nu vreau sa fiu nevoita sa mai dau ochii cu oamenii astia ingrozitori!

Fara sa vrea, Ransome incepu sa rada. Radea cu hohote, desi se straduia sa-si zagazuiasca veselia. Isi dadea seama totusi ca trebuia sa ia o hotarare si asta cat mai repede. Vantul crestea in intensitate si cerul se acoperise cu nori negri. Foarte curand, invitatii vor fi nevoiti sa-si continue petrecerea in casa.

- Daca te linistesti si te duci in odaia dumitale sa te speli pe fata, iți fagaduiesc sa te ajut.

Suspinele ei incetara brusc. Fern il privi cercetator cu ochii ei albastri, limpezi.

- Imi fagaduiti?

Iți fagaduiesc. Acum fii buna si du-te sus.

- N-am sa uit ce mi-ati spus.

"N-are sa uite", isi zise Ransome, izbucnind iarasi in ras, la gandul ca el - om serios, harsit in toate - se lasase santajat de aceasta Fern Simon, care nu-l interesa catusi de putin. Deodata atentia ii fu atrasa de galagia iscata in preajma terenului de tenis. S-ar fi zis ca un dezastru se abatuse asupra petrecerii. Majoritatea femeilor alergau spre casa, tinandu-si cu desperare palariile. Doua sau trei se cocotasera pe mese. Mrs. Hogget-Clapton reusise sa se catere anevoie pe parapetul chioscului. "Tinerii" inarmati cu scaune si cu rachete de tenis facusera un fel de semicerc spre a apara retragerea femeilor, amenintate de o primejdie deocamdata invizibila pentru Ransome. O lasa pe Fern si alerga la celalalt capat al verandei. Abia atunci descoperi cauza panicii. In mijlocul peluzei, hiena domesticita a sotilor Smiley se indrepta domol spre musafiri, asteptand sa i se arunce un biscuit.

Scuturat de un hohot de ras launtric, Ransome sari de pe veranda, spre a da o mana de ajutor. Jivina il recunoscu si alerga spre el, scheunand afectuos. Ransome o apuca de ceafa, o trase din preajma terenului de tenis si o duse peste drum, la casa sotilor Smiley. Chicotind, striga peste umar musafirilor inlemniti:

- Animalul asta e inofensiv. N-ar face rau nici unui copil.

Iși dadu insa brusc seama ca se purtase fara tact. "Tinerii" inarmati cu scaune si rachete stateau inca in formatie defensiva, iar Mrs. Hogget-Clapton nu coborase inca de pe parapetul chioscului. "Ca oile, isi spuse el razand, la fel ca oile."

Cand trecu prin fata verandei sotilor Smiley, matusa Phoebe se apleca si ii spuse ironic:

- As fi putut sa ma duc eu dupa bietul animal, dar n-am fost invitata la petrecere.

Cand se uita in sus, Ransome surprinse licarirea unei scanteieri in ochii ei albastri si abia atunci pricepu ca matusa Phoebe lasase dinadins deschisa portita tarcului, astfel ca hiena imblanzita sa se poata duce la petrecere In clipa aceea intelese de ce batranica aceasta ii paruse atat de familiara, chiar de la prima lor intalnire. Matusa Phoebe era aidoma bunicii lui, care-l silise pe MacPherson, poreclit "zece la suta", s-o ia in casatorie, amenintandu-l cu pistolul.

Abia vari hiena in tarc si inchise portita, ca primele picaturi mari de ploaie incepura sa cada. Aveai impresia ca fiecare picatura continea cam jumatatea unui pahar cu apa. Terenul de tenis al sotilor Simon se golise, iar servitorii paria alergau de colo pana colo spre a salva racoritoarele In vremea asta, Mrs. Simon, care incetase sa se mai lupte cu vantul pentru a-si pastra pe cap palaria ca-n filme, racnea dand porunci spre a acoperi vuietul crescand al furtunii.

Ploaia il surprinsese pe Mr. Jobnekar in drumul sau spre casa si Ransome il gasi adapostit sub un mangotier in preajma distileriei de alcool. Il lua in masina lui, cu bicicleta cu tot, si ii povesti patania cu hiena si banuielile lui in privinta vinovatiei matusii Phoebe.

- Asta imi place si mie la matusa Phoebe, spuse Mr. Jobnekar. Nu e ca toata lumea. Stie sa faca glume tari. Tine la oameni, dar nu-i place sa-i vada facandu-se ridicoli. Am cunoscut astfel de batrani - barbati si femei - in vestul Statelor Unite. Stiam de la inceput ca aveau sa se poarte bine cu mine, desi cei mai multi dintre ei nu vazusera in viata lor un indian, cu exceptia pieilor rosii. Dar pentru ei asta nu avea nicio importanta.

Trecura podul pe langa Gradina zoologica si lasara in urma statuia Reginei Victoria, cu inscriptia ei compusa de Disraeli, care domina partea orasului rezervata in special indienilor paria. Cartierul acesta era alcatuit dintr-o retea incalcita de strazi si fundaturi, dispuse fara nicio noima si vechi de peste o mie de ani. Toate raspundeau intr-o piata centrala care cuprindea bazinul de apa si fantanile rezervate locuitorilor paria. Nu trecusera multi ani de cand in piata aceasta se ingramadeau hoiturile pe jumatate putrezite ale animalelor - bun comun al bietilor paria. De atunci insa se schimbasera multe. Cartierul era curat si bine oranduit, mai curat chiar decat cartierele ocupate de castele hinduse. Dupa cum explica Mr. Jobnekar, toate acestea se datorau Maharajahului si mai ales energiei si invatamintelor sotilor Smiley. Cand strabatura piata, indreptandu-se spre locuinta lui Mr. Jobnekar ploaia se rostogolea in cascade aburinde peste treptele rezervorului.

- Uita-te! rosti Jobnekar cu insufletire. Exista pe lume ceva mai minunat decat apa, aceasta hrana a pamantului?

Locuinta lui Mr. Jobnekar se deosebea foarte putin de celelalte care inconjurau piata. Avea un etaj in plus, iar peretii, varuiti in trandafiriu, erau decolorati pe alocuri de ploaie. Perdelele de dantela ieftina, atarnate la ferestre, o faceau sa semene cu vilele negustorilor marunti din Nisa sau Toulon. In fata casei vecine, o batrana uda leoarca curata cu graba de pe pereti un strat de balegar de vaca, spre a nu-l muia prea tare ploaia, astfel incat sa nu mai poata fi folosit drept combustibil.

Mr. Jobnekar nu-l lasa pe Ransome sa plece mai inainte de a-i oferi o ceasca de ceai. Coborara din automobil si dupa ce strabatura un culoar si urcara o scara pana la etajul intai, intrara in odaia cea mai frumoasa. Acolo o gasira pe Mrs. Jobnekar, facand conversatie cu Miss Dirks si cu Miss Hodge, directoarele Liceului de fete.

Mrs. Jobnekar se ivi din umbra celuilalt capat al odaii isi le ura bun sosit. Era o femeie marunta, cu ochi mari, negri si pielea aramie. Purta un sari de bumbac albastru-deschis. Desi nu iesise niciodata din India, vorbea englezeste la perfectie datorita straduintelor constiincioase si devotamentului celor doua fete batrane care stateau acum asezate pe scaune din lemn la capatul odaii. Dupa Mrs. Jobnekar se tineau trei copii mici in varsta de patru ani, trei si doi ani. Ar fi fost totusi greu sa le precizezi cu exactitate varsta, caci pareau mai degraba niste miniaturi fara varsta, asemenea papusilor persane, ori a unor bibelouri de o extraordinara frumusete si perfectiune.

Ceaiul era servit. Miss Dirks si Miss Hodge isi goleau cestile stand cocotate ca niste pasari ciudate langa masina de cusut. In casa aceasta, in care toata lumea obisnuia sa se aseze pe jos, facand existenta meselor inutila, cele doua domnisoare si scaunele lor inalte si ieftine aveau un aer oarecum grotesc.

- Ma duc sa-ti aduc un scaun, spuse Mr. Jobnekar lui Ransome. Indeobste le tinem jos si nu le aducem aici decat pentru musafiri.

Ransome se apropie de cele doua profesoare si le saluta. In tot cursul sederii lui la Ranchipur nu le vazuse decat de doua ori si anume cu ocazia unor vizite la scoala. Traiau foarte retrase, nu se imprieteneau nici cu bastinasii si nici cu europenii, nu primeau vizite si ieseau in oras numai daca obligatiunile lor profesionale le-o cereau. Nu erau vazute nici la palat, nici in cercul lui Mrs. Simon, nici in casa lui Mr. Bannerjee, nici macar la sotii Smiley. Locuiau intr-un bungalow foarte curat, in fata marii intrari a palatului, pe strada care ducea la Scoala de ingineri.

La vederea lor, Ransome gandi: "Sunt facute sa traiasca intr-un sat din nordul Angliei si sa ocupe o casa de granit pe care soarele sa nu o lumineze decat de zece ori pe an." Cu toate acestea se stabilisera in India, sub un soare torid care ardea cumplit, zi dupa zi, de dimineata si pana la lasatul noptii, incepand din octombrie si pana in iunie.

Miss Dirks era inalta, slaba, cu parul cenusiu. Purta o casca infasurata de o esarfa ce ii atarna pe spate si un taior de panza alba, tot atat de practic si de simplu ca si costumul folosit de Maiorul Safka in sala de operatii. Chipul ei zbarcit, tabacit, era lipsit de orice farmec, cu exceptia ochilor foarte frumosi, dar intristati de o expresie plina de suferinta. Miss Hodge era mai putin uscata. Renuntase la casca, la esarfa si la taiorul alb atat de indragite de Miss Dirks, si arbora in schimb o palarie alba, de fetru, impodobita cu un trandafir artificial, si o rochie roz de organdi, cu garnituri de dantela la piept si la mansete. Fata ii era tot atat de urata ca si a tovarasei ei, dar in loc sa para cioplita in granit, ai fi zis ca este modelata grosolan din argila. Ransome nu se tulbura usor, dar in prezenta acestor batrane domnisoare se simtea intimidat. Cand dadu mana cu Miss Dirks, avu senzatia ca se comporta ca un caine prietenos, intampinat cu politete de o femeie incredintata ca toti cainii sunt dezagreabili si miros urat.

In prezenta lor, pana si Mr. Jobnekar incerca aceleasi sentimente, dar in loc sa se cufunde intr-o tacere silita, se manifesta ca o gazda orientala, revarsandu-se intr-un potop de amabilitati exagerate, care sunau cu atat mai fals cu cat eforturile erau mai mari. Cand Mr. Jobnekar se inapoie cu scaunele, o tacere adanca se lasa asupra incaperii. Bietul om isi inteti eforturile spre a inchega o conversatie. Mrs. Jobnekar alerga sa aduca ceai proaspat. Gazda si musafirii vorbira despre vreme, despre scoala, despre alarmantele cazuri de tifos si holera, semnalate in cartierele sarace. In cursul acestei conversatii, Ransome ajunse la concluzia ca Miss Dirks pierduse orice interes fata de semenii ei. Miss Hodge, desi era demodata si foarte timida, se avanta uneori in discutii formuland cate o fraza interminabila, curmata brusc, ca indata dupa aceea o umbra de roseata sa i se astearna pe obrajii galbejiti.

Conversatia nu durase mai mult de cincisprezece minute, dar in tot acest timp lui Ransome nu-i scapase neastamparul lui Miss Dirks, care abia astepta sa se ridice si sa plece. Era ca si cand el si Mr. Jobnekar ar fi fost bolnavi de ciuma. "Le-am stricat vizita", gandi Ransome. Dornic sa faca un gest prietenos, le propuse binevoitor:

- Permiteti-mi sa va conduc pana acasa. Nu puteti merge pe jos prin ploaia asta torentiala.

- Multumesc foarte mult, dar preferam sa mergem pe jos replica Miss Dirks cu raceala. Am venit pregatite Am lasat jos galosii, umbrelele si hainele de ploaie.

Ransome rase:

- Dar bine, astea nu sunt de niciun folos in timpul musonului, apoi regreta cele spuse, pentru ca ea ii arunca o privire taioasa, lasandu-l sa inteleaga ca nu accepta sa fie luata peste picior.

Miss Hodge deschise gura sa spuna ceva, dar se razgandi si pastra tacerea. Mrs. Jobnekar aduse niste ghirlande de iasomie si galbenele, le stropi cu apa de trandafiri si le puse in jurul grumazului celor doua fete batrane, care se pregateau de plecare. Le dadu apoi cate o jumatate de nuca de cocos si cate o bucata de brocart pentru un sari. Miss Dirks si Miss Hodge isi impreunara palmele dupa obiceiul indian si se inclinara catre cei doi barbati, apoi se indreptara spre usa. Miss Dirks o luase inainte. Din prag, Miss Hodge se intoarse si, intr-o izbucnire de indrazneala, se adresa lui Ransome catre celalalt capat al odaii:

- Va multumesc, Mr. Ransome, pentru invitatie. Poate c-o vom primi alta data. Vedeti, am venit pregatite pentru ploaie. Si, stiti, simtim nevoia sa umblam pe jos. Facem atat de putina miscare.

Mai intarzie o clipa, timida, sovaitoare, pana cand vocea lui Miss Dirks rasuna din josul scarii inguste.

- Ce faci acolo, Elisabeth?

- Vin. vin! striga miss Hodge, grabindu-se sa coboare.

Ransome avu impresia ca lui Miss Hodge i-ar fi placut sa mai stea.

De la fereastra dinspre piata potopita de ploaie le privi cum se departau ocolind pe cat puteau baltile din jurul bazinului. Cotira apoi pe strada care ducea spre vechiul palat parasit. Miss Dirks trecu pe langa cinema, tinandu-se dreapta, teapana, calcand energic si deschizand drumul ca o calauza. Capatul esarfei atarna de casca asemenea unei cozi jumulite. Miss Hodge ii calca pe urme. Isi pusesera ghirlandele peste hainele de ploaie si tineau in mana bucatile de nuca de cocos si fasiile de brocart.

Spectacolul trist al acestor femei singuratice strecura in sufletul lui Ransome dorinta brusca de a face ceva spre a le inveseli viata, dar ce anume si in ce mod nu ar fi putut inca sa spuna. Odata, de mult, vorbise despre ele cu Miss MacDaid si ea clatinase din cap cu gravitate.

- Nu e nimic de facut, asa sunt ele. Si daca s-ar afla la Birmingham, ar trai tot asa ca aici, in Ranchipur. Isi fac datoria. Oriunde s-ar afla nu si-ar schimba felul de viata. Am incercat sa ma arat prietenoasa, dar n-am reusit decat sa le trezesc neincrederea. Ma dezaproba, cred, pentru ca ii pretuiesc pe indieni tot atat de mult ca si pe ceilalti oameni. Ce vrei, isi fac datoria, dar asta nu inseamna ca se simt ca la ele acasa.

In vreme ce statea la fereastra si urmarea cu privirea siluetele dizgratioase profilate pe fundalul pietei, Ransome pricepu deodata sensul vietii lor Cazul batranelor domnisoare nu era unic si nici macar neobisnuit. In Occident se gaseau puzderie de fapturi marginite, resemnate, respectabile, castigand doar atat cat sa poata trai de la o zi la alta, fapturi incolore lipsite de foc launtric. Din randul acestora se recrutau acei capi de familie care intrau la serviciu dimineata la opt si se intorceau acasa seara la opt, muncind din greu, naivi, devotati patronului care le oferea un salariu de mizerie, neindestulator pentru familia lor ajunsa in pragul inanitiei. Ransome avu astfel revelatia tragediei acestor doua femei atat de singuratice. Nu traisera niciodata. Abia daca respirau. Pentru ele India nu insemna nimic. Mediul in care crescusera le facuse sa urasca dragostea si barbatii inca de la varsta la care ar fi fost firesc sa iubeasca.

Mrs. Jobnekar, cu copii agatati de poalele ei, ii turna inca o ceasca de ceai. Ransome se intoarse spre ea si ii admira gratia si imbinarea armonioasa dintre sari-ul de un albastru palid si pielea-i aramie. Prin fereastra inalta, dinapoia ei, care privea spre spatiile largi, se vedeau tot felul de mangotieri, ruguri funebre si mai departe porumbistile si holdele de mei desfasurandu-se pana la indepartatul si maretul Munte Abana, izolat in mijlocul campiei si cu varful incununat de albele temple Jain.

- Ce fiinte ciudate, zise el referindu-se la Miss Dirks si Miss Hodge.

- Sunt totusi pline de bunatate, replica Mrs. Jobnekar. Daca ai fi in nevoie Miss Dirks s-ar da peste cap sa te ajute si n-ar accepta pentru nimic in lume sa le vorbesti despre faptele lor bune. Asemenea celor mai multe englezoaice, nu sunt in stare sa-si exteriorizeze sentimentele. Credeti-ma, adauga ea, intinzandu-i ceasca, stiu cat sunt de milostive.

Mrs. Jobnekar zambea. Si Ransome se intreba cum de era posibil ca aceasta femeie, care nu iesise niciodata din India, sa inteleaga mentalitatea acestor doua fete batrane, care in inima lor nu-si parasisera niciodata tara. Faptul ca Miss Dirks si Miss Hodge luasera ceaiul in casa unei familii paria parea absurd, de neconceput. Mult timp dupa aceea continua sa si le inchipuie balacind cu picioarele prin baltoacele facute de ploaia torentiala si purtand peste impermeabile ghirlande de iasomie si galbenele stropite cu apa de trandafiri.

Miss Dirks umbla in tacere, urmata la doi pasi de Miss Hodge. Cele doua profesoare strabatura piata din fata vechiului palat cu reputatie atat de sinistra, trecura pe langa bazin si pe langa Scoala de muzica, din ce in ce mai zgomotoasa pe masura ce se lasa noaptea si elevii soseau unul cate unul, lasara in urma marea poarta a palatului, unde muzica militara a Maharajahului dadea obisnuitul concert de seara si ajunsera in sfarsit in fata micului lor bungalow. Miss Dirks scoase cheia, descuie portita si o lasa pe Miss Hodge sa intre cea dintai.

Bungalow-ul nu mai era nou, si arhitectura lui indescriptibila, era acoperita cu desavarsire sub plante agatatoare si vita de passiflora, care pastra umezeala in timpul musonului, inrautatind reumatismul lui Miss Dirks. Cladirea construita cu douazeci si cinci de ani in urma, anume pentru cele doua profesoare, abia sosite atunci la Ranchipur, de un antreprenor indian, admirator al arhitecturii suburbane din Liverpool, nu era adaptata conditiilor de clima locale, si daca ar fi fost invaluita in iedera americana in loc de passiflora agatatoare, ar fi putut figura intr-o suburbie englezeasca, si n-ar fi surprins pe nimeni daca pe fronton ar fi purtat inscripția "Ascunzisul nostru". Cu timpul casa devenise un fel de gaoace ideala pentru cele doua femei. Ca si larvele de tricoptere, se inconjurasera treptat, de-a lungul anilor, cu tot felul de fleacuri, pana cand casa ajunsese sa arate ca un fel de bazar. Se aflau acolo nenumarate perne, si fiecare locusor era acoperit cu servetele si milieuri de dantela, lucrate de Miss Hodge in serile fierbinti cand avea cateva clipe de ragaz. Se mai gaseau broderii indiene, alamuri ieftine din Benares si tot felul de fotografii nostalgice, frumos inramate, cu peisaje din muntii Grampians din Cheddar Gorge si din Windermere.

Cand se vazura in casa, cele doua domnisoare isi pusera umbrelele la uscat, scuturara de apa impermeabilele si le atarnara cu grija in cuierul de stejar din hol, folosit de douazeci si cinci de ani. In ciuda umbrelelor si a impermeabilelor, amandoua erau leoarca de apa si de transpiratie, pentru ca hainele acestea de ploaie, destinate climatului rece din Scotia, deveneau niste bai de abur ambulante in timpul musonului indian.

- Du-te repede sa faci o baie, Elisabeth, zise Miss Dirks. Ma ocup eu de cina.

Miss Hodge protesta:

- Nu. Pregatesc eu masa, fa tu baie inaintea mea.

- Te rog, Elisabeth, fa ce-ti spun eu

Se dezlantuira apoi intr-una din acele discutii interminabile, innoite zi de zi, si avand un substrat usor egoist, fiindca amandoua isi revendicau fructele sacrificiului de sine. Odinioara, discutiile acestea, mai putin frecvente, fusesera sincere, in sensul ca cele doua domnisoare erau pline de solicitudine una fata de alta. Dar pe masura trecerii anilor, discutiile se alterasera, luand aspectul unei false sinceritati. Era ca si cand batranele fete s-ar fi intrecut sa se martirizeze, spre a se umili reciproc cu etalarea propriilor lor sacrificii si rani. Pareau sa-si spuna: "Uite cat sufar pentru tine, eu am cedat mai intotdeauna."

Se ciorovaira in jurul baii aproape zece minute. In cele din urma castiga partida Miss Dirks, mai darza si mai puternica decat Miss Hodge.

Dinspre marea poarta persana de peste drum ajungeau pana la ele, prin ferestrele deschise, acordurile muzicii militare indiene cu sunetele ei salbatice, barbare, stridente si monotone pentru urechile occidentale ale celor doua profesoare. Cantecul castiga in volum ca sa se piarda apoi intr-un fel de cacofonie cu care Miss Dirks nu reusise niciodata sa se obisnuiasca. Cand caldura si umezeala o istoveau, sunetele acestea ciudate ii deveneau de nesuportat, mai ales in clipe de nostalgie pentru concertele de muzica militara de pe promenada din Bournemouth.

- Nu mai pot sa indur muzica asta! izbucni ea. Ma innebuneste. Am sa cer sa ni se dea alt bungalow.

- De ce nu ne-am duce vara asta doua luni in Anglia, propuse Miss Hodge. Nu e prea tarziu sa ne rezervam doua locuri pe un vapor P&O. Avem destui bani.

- Nu ma mai intorc inapoi. Nu ma mai intorc niciodata acolo. Ti-am spus-o de-o mie de ori.

Pentru cateva momente, iesirea aceasta o reduse pe Miss Hodge la tacere.

- Gresesti, Sarah, relua ea ganditoare. Putina miscare ti-ar face bine. Am lipsit din tara atata vreme.

Tot sangele se scurse din obrajii lui Miss Dirks. Arunca o privire furioasa lui Miss Hodge.

- Ai vrea intr-adevar sa te intorci acolo, dupa toate cate s-au intamplat? Trebuie sa fii nebuna! N-am sa mai pun niciodata piciorul in Anglia.

Pe Miss Hodge o podidi plansul. O inspaimantase nu numai explozia de manie a prietenei ei, dar si amintirea nedreptatilor, a rusinii, a minciunilor si a dezamagirii care avea inca putere sa o tulbure, desi trecusera de atunci douazeci si cinci de ani. Murmura impaciuitoare:

- S-a scurs atata timp de atunci!

- Chiar daca s-ar fi scurs o suta de ani ar fi acelasi lucru. N-am sa ma mai intorc niciodata.

Miss Dirks se rasuci pe calcaie. Iesi din odaie trantind usa si se incuie in camera ei in singuratate si tristete. Incerca sa-si alunge din minte imaginea campiilor inverzite si a minunatelor gradini din Anglia, pe care nu le bantuiau nici serpii, nici musonii, nici cutremurele de pamant si nici muzica aceea oribila, salbatica, barbara.

Miss Hodge nu incerca sa se duca dupa ea. Prefera sa intre in camera de baie.

De la o vreme incoace, un ciudat neastampar ii invadase trupul istovit de ani, ridicand o bizara si intangibila bariera intre ea si Sarah. Era o senzatie care o facea sa se simta puternica si nenorocita in acelasi timp, dar mai straniu decat orice era faptul ca in strafundul sufletului ei agrea aceasta stare. Simtea astfel imboldul de a o irita pe Sarah, contrazicand-o pentru toate nimicurile si sa dea proportii celor mai marunte incidente. Alteori tendinta aceasta se manifesta printr-un neostoit dor de aventura, de neprevazut. Voia sa sfarame monotonia existentei sale, sa se bucure cu nesat de libertate, sa se elibereze din incalceala, din panza de paianjen a obiceiurilor, a indatoririlor si a devotamentului care o apasau tot mai greu si mai dureros o data cu trecerea anilor. In clipele acelea devenea parca alt om, uita de tot ceea ce ii datora lui Sarah, uita ca nu se aveau decat una pe cealalta pe lume. Simtamintele acestea o potopeau uneori asemenea unor valuri puternice care o secatuiau de forte. Dupa trecerea fiecarui val, o copleseau remuscarile pentru ca o ranise sufleteste pe Sarah, si atunci incerca sa-si rascumpere vina, sa-si ceara iertare, dar nu prin cuvinte, ci prin tonul vocii, cand discutau despre cele mai simple lucruri, cum ar fi, de pilda, starea vremii sau masa de seara, ori prin gesturi de solicitudine si prin mici atentii. Totusi, dupa fiecare din crizele acestea se simtea tot mai indepartata de Sarah. Nu-i mai era cu putinta sa reinvie vechile simtaminte de afectiune si vechea intelegere. De fiecare data, prietenia lor pierdea teren si fiecare din ele se simtea ceva mai singura In ultima vreme se simtise atat de nenorocita si de confuza, incat incercase momente de spaima la gandul ca e pe punctul de a innebuni.

De asta data, culcata in baie, asculta muzica salbatica ce parvenea dinspre poarta cea mare, cand deodata simti ca o potopeste unul din valurile acelea imense. Gandul ca Sarah se inchisese in odaia ei ca sa planga o facu sa incerce deodata un simtamant de triumf, de independenta, de putere. Era ca si cum ar fi gustat bucuria razbunarii. Daca ar fi incercat sa-si explice toate acestea n-ar fi reusit, pentru ca in timpul crizelor ii era cu neputinta sa mai judece. In cursul atator ani, de cand locuiau impreuna, n-o vazuse niciodata pe Sarah plangand, dar stia ca uneori plange deoarece ii auzise hohotele prin usile inchise.

Incepuse sa-i placa din ce in ce mai mult muzica asta serala tocmai fiindca o enerva pe Sarah. O rascolea o bucurie salbatica la gandul ca Sarah imbatranea si se topea pe picioare, in vreme ce ea era inca puternica. Plina de insufletire, isi imagina tot ceea ce i s-ar fi putut intampla daca viata ei ar fi fost alta. Uneori, cand ziua pe terminate palpaia inainte de a se stinge si muzica salbatica isi intetea sonoritatile, Miss Hodge avea senzatia ca se elibereaza din trupul ei plinut si fara fason si ca atinge inaltimi de un impresionant romantism, identificandu-se cu eroinele romancierei Flora Annie Steel.

Iesi din baie, se sterse cu prosopul, apoi se privi multa vreme in oglinda, studiindu-si trasaturile fetei, incercand sa-si oranduiasca parul rar in diferite pieptanaturi, straduindu-se sa-si imagineze cum ar fi aratat in tinerete daca s-ar fi imbracat mai indraznet, daca ar fi avut un nas mai putin borcanat, o barbie mai pronuntata si un ten mai putin gras si patat, ba chiar trandafiriu si plin de finete. In timp ce se imbraca, ii zbura gandul la Mr. Ransome si la frumusetea lui virila. Ii parea rau ca nu mai intarziase la Mrs. Jobnekar, ca sa mai stea de vorba cu el. Ii placeau ochii lui albastri, intunecati de scotian, finetea trasaturilor si manierele lui frumoase. Faptul ca Ransome avea o reputatie de afemeiat si de cheltuitor il facea si mai atragator, ii deschidea parca o fereastra spre lucrurile tainice, pline de mister, cu neputinta chiar de inchipuit.

Apoi se gandi ce s-ar fi intamplat daca n-ar fi intalnit-o niciodata pe Sarah, daca s-ar fi maritat cu un functionar marunt, mediocru (ce-ar fi putut sa spere mai mult), ar fi avut o familie si ar fi locuit la Birmingham intr-o casa tip, cu gradina in spate. Sarah o lipsise de toate lucrurile astea; o invaluise intr-un fel de plasa impletita din devotament si protectie, dar nu-i daduse nimic din ceea ce i-ar fi putut da functionarul acela marunt daca ar fi existat

Odata cu caderea noptii, muzica militara de peste drum inceta sa mai cante. Valul de independenta, romantism si amaraciune se goli ca un balon dezumflat. Era tarziu prea tarziu! Nu-i mai ramanea altceva de facut decat sa ramana cu Sarah pana la sfarsitul vietii. Va muri si va fi ingropata aici, in pamantul acesta inspaimantator, care nu era niciodata racoros si umed ca cel de acasa, ci arzator si prafuit. Cuprinsa de remuscari incepu sa se imbrace la repezeala. Voia sa pregateasca masa mai inainte ca Sarah sa se calmeze si sa se apuce ea de treaba aceasta.

Indata ce termina cu imbracatul, trecu in bucatarie si se ingriji ca cele doua fete paria care le ajutau la gospodarie dupa orele de clasa sa aranjeze cat mai frumos mancarurile. Isi puse apoi impermeabilul si iesi in gradina de unde aduse cateva ramurele de bougainvillea. Scoase din dulap cea mai frumoasa fata de masa, aceea de dantela, lucrata de ea, pe care n-o foloseau decat o data pe an, cand Maharani si insotitoarele ei veneau sa bea un ceai. Dupa ce incheiara pregatirile, batu la usa lui Miss Dirks si o anunta ca masa era servita.

Miss Dirks aparu in sfarsit, cu ochii umflati, trasa la fata, imbatranita. Inima sovaitoarei Miss Hodge se stranse iarasi. Cu cateva minute mai inainte, in baie, mintea ei o luase razna, facand speculatii in jurul mortii lui Sarah si a libertatii pe care avea in sfarsit sa si-o castige. Acum se cutremura la gandul ca ii putuse trece prin cap asemenea idee. "Ce m-as face daca i s-ar intampla ceva lui Sarah? Ce s-ar alege de mine?"

Spectacolul oferit de Miss Dirks si de Miss Hodge ca si tragedia pe care o implica existenta lor, il afunda pe Ransome intr-una din acele crize de melancolie, ce reveneau din timp in timp ca o boala recurenta. Mr. Jobnekar ii vorbise apoi despre eforturile depuse de el in slujba celor obiditi, zguduindu-l astfel si mai mult. Omul acesta marunt la statura se asezase pe un scaun inalt, incomod si, desi nu se simtea de loc la largul sau, o facuse numai din politete fata de musafir. Dupa plecarea celor doua profesoare, il intretinuse indelung si elocvent, in vreme ce ochii ii sclipeau de exaltare si nadejde. La Bombay isi gasise un nou discipol, crestin ca si majoritatea celor din lumea paria. Ori de cate ori intalnea un nou tovaras de lupta, avea senzatia ca se trezea din somn intr-o dimineata racoroasa si senina, scaldata in razele unui soare stralucitor. Omul cel nou se numea Mr. Bikam, din Provinciile Unite.

- Facem progrese, spunea Mr. Jobnekar plin de insufletire. Realizam progrese in intreaga Indie, si toate acestea mai repede decat ne-am fi asteptat. Isuse Hristoase, au inceput, in sfarsit, sa li se deschida si oamenilor nostri ochii. Acum ne organizam asa cum am vazut ca se organizeaza lumea in Occident. Si pe plan economic si pe plan tehnic. Doamne, nu va trece multa vreme si vom avea inginerii nostri care vor construi uzine metalurgice, filaturi si stavilare. Englezii ne-au invatat multe, si acum invatam si de la americani. Am inceput sa ne trezim. India e mare, si ca sa o trezesti iți trebuie timp.

"Nu invatati prea mult, altfel riscati sa va autodistrugeti, asa cum fac japonezii", fusese Ransome ispitit sa i-o spuna. Dar se abtinuse, din respect fata de credinta in izbanda si fata de entuziasmul lui Mr. Jobnekar. Invidia pe oamenii capabili sa aiba o credinta, asa cum era de pilda Mr. Jobnekar si Rasid. Acestia credeau intr-un viitor minunat, aproape mistic, si caruia i se dedicau cu trup si suflet. Pentru ce se munceste in Anglia, in Franta, ori in America? Care este tinta oamenilor de pe aceste meleaguri? Bani si onoruri, dar aceasta nu reprezinta totul. Nu poti trai fara o credinta. Oamenii lipsiti de credinta duc o existenta seaca, lipsita de orice sens.

Scoase brusc pipa din gura si il intrerupse pe Mr. Jobnekar.

- Asta nu o vor pricepe niciodata dusmanii Rusiei. Credinta! Nu sunt in stare sa inteleaga ca aceasta credinta stimuleaza mai mult pe om decat productia masiva de ciorapi de matase ori de ace. credinta constituie cel mai exaltant lucru pe lume, singurul care face ca viata sa merite a fi traita.

Ce om sau ce popor avea credinta in Europa? Nazuintele acestora nu se ridicau deasupra setei de bani si a procurarii unei securitati materiale mic-burgheze. Lumea occidentala era obosita. Nu exista om sau popor suficient de puternic si de tanar spre a savarsi un efort.

Apasat de vechea lui depresiune nervoasa, se ridica de pe scaun.

- Trebuie sa plec, spuse el.

Ori de cate ori il cuprindea aceasta criza psihica, fugea de lume. Numai singuratatea il mai putea usura.

Mrs. Jobnekar ii aduse o ghirlanda de iasomie si galbenele si i-o petrecu pe dupa grumaz. Gestul acesta il misca profund pe Ransome, cu atat mai mult cu cat Mrs. Jobnekar nu se asteptase la vizita lui, astfel incat sa fi impletit din timp o ghirlanda. Mrs. Jobnekar si surorile ei nu incercau sa-i imite pe europeni. Ele aveau acea integritate care intovaraseste credinta.

Ransome putea preciza momentul in care simtise primul simptom al acestei boli. Se intamplase intr-o seara, in Flandra, putin timp dupa aniversarea varstei de douazeci de ani, si cu doua zile inainte de a fi ranit a doua oara. Era intr-o seara senina, albastra, de vara, intr-unul din acele amurguri lente, atat de deosebite de innoptarile repezi de la Ranchipur. Sedea pe pamant, rezemandu-se cu spinarea de peretele unei case lovite de bombardamentul din ajun. Asculta, fara sa-si dea seama, huruitul indepartat si exploziile proiectilelor germane, care spulberau sistematic satele insiruite printre dealurile de dincolo de Boschaepe. Se indopase cu branza si cu bere flamanda si statea relaxat, gandindu-se cu placere ca mai avea o noapte de ragaz inainte de a trebui sa se intoarca in prima linie. Razboiul nu-l mai inflacara de mult. Avea oroare de acest macel intunecat si inspaimantator.

Se gandea la satul Nolham, linistit si plin de gradini, se intreba ce-or fi facand parintii lui la ora aceea si de ce treaba avea sa se apuce el dupa incheierea razboiului. Se va inapoia acasa si se va ocupa de una din ferme, va studia cativa ani la Oxford, ori va cutreiera Canada sau Africa de Sud in cautarea unei lumi noi, in care sa-si faureasca alta viata, eliberandu-se de toate constrangerile de acasa. Un sunet vesel si ascutit de fluier il trezi din visari. Intoarse capul si vazu coborand strada, dinspre Ypres, douasprezece companii din Regimentul Midland, care veneau sa intareasca liniile belgiene. Unitatile acestea se aflau in localitate de vreo zece zile, poate chiar mai mult. In tot acest timp le vazuse de mai multe ori, fara sa-i atraga in mod deosebit atentia. De data aceasta avu impresia ca le vede cu alti ochi.. Nu erau oameni ci maimute, un intreg regiment de maimute, lipsit insa de umorul grotesc al maimutelor.

Se apropiara de el, marsaluind, apoi il depasira. Niciunul din acesti oameni nu era mai inalt de cinci picioare. Grotesti, indarjiti, bravi, dar in acelasi timp rahitici si deformati. Defilau prin fata lui, randuri-randuri, leganandu-si ritmic bratele in sunetele fluierului. Simti atunci pentru ei o afectiune si o mila profunda. I se parea ca vede prin uniformele lor jerpelite, prin pielea aspra a trupurilor lor pipernicite, prost hranite, strambe, scofalcite de ani intregi de truda in mine si fabrici, pana in inima lor si chiar dincolo de ea, pana in maruntaiele timpului. Abia acum pricepea de ce regimentul acesta era alcatuit numai din pitici, nascuti in fumul si murdaria uzinelor, in umezeala si intunecimea minelor, in foamete, mizerie, greve, lacomie omeneasca si in ipocrizia neagra a secolului al XIX-lea. Pe niciunul dintre ei nu-l ajutase norocul, dupa cum nu-i ajutase nici pe parintii lui, urcand din generatie in generatie, si asa iesisera din pantecele timpului, regimente intregi de oameni schilozi, degenerati, nenorociti Cum nu era pe deplin constient, i se parea ca numarul lor creste, ca vin milioane de oameni, nu numai din Midland ci si din Franta, din Germania, din America, din Italia, din intreaga lume occidentala, o mare de oameni in plina miscare. Cateva clipe, spalacitul peisaj flamand, colinele indepartate, cerul insusi, parura invadate de oameni marsaluind.

Sunetul fluierului se indeparta si muri, iar Ransome se trezi din visare, ingretosat si apasat de ganduri negre. "Cred ca am naluciri", isi zise, dar in inima lui stia ca visurile acestea oglindeau adevarul. In noaptea aceea - cu atat mai pretioasa, cu cat era ultima lui noapte linistita, inainte de prapadul care avea sa urmeze - nu dormise de loc, iar a doua zi de dimineata se inapoiase in linia intai cuprins de o toropeala si desperare fata de care lipsa de confort, primejdia si mizeriile aproape ca nu mai existau. Doua zile mai tarziu se avantase la atac, in fruntea oamenilor sai, intr-o misiune extrem de periculoasa si se alesese cu un glonte in coapsa. Peste alte doua luni, fusese decorat pentru fapta lui vitejeasca, dar nimeni nu stiuse ca Ransome pornise la atac nu din eroism si convingere, ci pentru ca sperase sa fie ucis, sa nu mai indure rusinea de a fi om, de a mai constitui a miliarda parte din ceea ce constituia "occidentul civilizat".

In cursul convalescentei, depresiunea nervoasa continuase sa-l supere. Cand tatal sau venise spre a-i propune sa-l mute la o unitate ferita de primejdii, la care avea dreptul dupa ce fusese ranit de doua ori si decorat cu "Victoria Cross", uimise pe toata lumea primind. Se saturase de macelul acesta orb. Daca avea sa mai ucida vreodata in viata, avea sa o faca numai pentru o ratiune valabila.

Sfarsitul razboiului nu-i vindeca neurastenia. Crizele reveneau sporindu-si de fiecare data intensitatea. Lui Ransome nu-i mai era posibil sa reia viata normala, sa-si gaseasca un loc in lumea civilizata a Angliei. Incerca pe rand tot felul de ocupatii fara sa se poata opri insa la niciuna. Se lansa in afaceri, mai tarziu, obtinu un post la Ministerul Afacerilor Externe, apoi se dedica vietii de fermier, undeva in Sussex. De fiecare data se intampla acelasi lucru; la un moment dat il coplesea apatia si dezgustul si nu-i mai era cu putinta sa-si dea silinta, ori sa mai pastreze vreun interes fata de acele indeletniciri. Era mereu constient de ceea ce se intampla in lumea de afara, il rodea o boala care nu era numai a lui ci a intregii natiuni, a intregii civilizatii. Atunci se avanta intr-o viata de petreceri si desfrau, ca si cand in acest chip i-ar fi fost posibil sa se vindece, sa se regenereze. Catva timp, remediul acesta isi dadu roadele, dar Ransome isi castiga foarte curand un renume de om stricat, de iresponsabil. Intr-o dimineata, cand se trezi dupa un chef monstru, se imbarca pentru America, tara de bastina a mamei lui. De atunci nu mai pusese piciorul in Anglia.

Nu stia prea bine ce cauta in America. Cu timpul, dupa ce s-a insurat si si-a petrecut cativa ani dincolo de ocean, si-a dat seama ca raspunsese chemarii sangelui, poruncilor ancestrale. Fugise din Anglia nu numai pentru ca nu mai putea suferi Europa, dar pentru ca spera sa gaseasca in America o natiune si o tara mai putin obosite. Isi dadea vag seama ca simtea nevoia sa se intoarca la izvorul unui lucru pe care-l cunoscuse foarte bine candva, in copilarie. Aceasta se lega de amintirea bunicii lui, acea fiinta scunda si energica, pe care o vedea nu in postura contesei de Nolham, ci a faimoasei Mrs. "Zece la suta" MacPherson; asa ca se inapoiase in cele din urma la Grand River, singurul oras din Statele Unite cunoscut de el cu adevarat.

Era o fata de saptesprezece ani cand plecase din Grand River, laolalta cu tatal ei, in cautarea aurului. Se inapoiase la Grand River numai dupa ce se maritase cu MacPherson si ajunsese fabulos de bogata. Atunci cladise casa aceea mare, cu turnuri, de langa raul Ohio. Acolo se nascuse mama lui Ransome si fratele acesteia, si tot acolo se intorcea bunica lui, indiferent de aventurile minunate si de oamenii straluciti intalniti la New York, Londra sau Paris. Aici se inapoiase si dupa ce sotul ei, ambasador la Curtea de la Saint James, iesise la pensie. Si era firesc sa fie asa, pentru ca nu-i placea nimic pe lume mai mult decat orasul Grand River si casa cu turnuri.

Multa vreme dupa moartea ei, Ransome si-o amintea cu o limpezime iesita din comun, datorita mai ales faptului ca moartea acesteia survenise in ziua in care el implinise douazeci de ani si fusese ranit a doua oara in Flandra. Cu cat inainta in varsta si suferea mai mult, cu atat o intelegea mai bine. O pretuia pentru simplitatea si integritatea ei, calitati rareori intalnite la alti oameni. Aceasta integritate o facea sa se inapoieze de fiecare data la Grand River, unde cunostea pe toata lumea. Acolo se simtea la ea acasa, cu atat mai mult cu cat era inconjurata de oameni pe care ii intelegea si ii iubea. Acolo se afla in lumea ei, se tocmea cu negustorii, le spunea tuturor pe nume si, daca avea chef, putea oricand sa-si scoata de la gat perlele ei celebre, sa coboare in bucatarie si sa prepare prajituri si clatite mai bine decat cei mai rafinati bucatari-sefi.

Dintre toti nepotii ei, il prefera pe Ransome, fiindca era cel mai nevarstnic si fiindca parintii lui ii ingaduiau sa-si petreaca vara, an dupa an, in casa cu turnuri din Grand River. Vacantele acestea erau pentru el prilej de mari incantari dar si de suferinte, pentru ca se bucura de o libertate necunoscuta in Anglia, dar in acelasi timp era victima ironiilor celorlalti baieti, neplacut impresionati de hainele lui vesnic curate si de elegantul sau accent dobandit la Eton. Mult mai tarziu, intelesese cat de neobisnuita fusese copilaria aceasta, petrecuta intre un colegiu britanic si un oras in plina dezvoltare din Middle West. Uneori (in cursul unor amare si clinice autoexaminari) ajungea la concluzia ca in aceasta ciudata experienta isi aflau radacinile suferintele launtrice, defetismul si neurastenia de mai tarziu. Socurile inerente acestor schimbari dintr-un mediu intr-altul si nevoia de a se adapta unor conditii diametral opuse erau greu de suportat.

Mrs. MacPherson il iubea si il rasfata. Dupa moartea batranului MacPherson, il luase cu ea, se purta cu el ca si cu un om mare, avea incredere in el si ii povestea seara, cand cinau impreuna in sufrageria vasta, imbracata in lemn, patanii din extraordinara ei viata. Cateodata ii istorisea intamplari din acel orasel de mineri din Nevada, unde, la varsta de douazeci de ani, deschisese o pensiune si dormea cu pistolul sub perna. Alteori ii vorbea despre rege, despre ambasadori si despre primi-ministri cunoscuti de ea. Murise la optzeci si doi de ani, si in ultima vara petrecuta impreuna (aceasta se intamplase in anul inceperii razboiului) ii destainuise lucruri de care nu-i pomenise pana atunci si pe care poate ca nu le povestise nimanui. Era ca si cand si-ar fi dat seama ca i se apropia sfarsitul si simtea nevoia sa vorbeasca despre fapte a caror amintire s-ar fi pierdut altfel pe vecie. Printre acestea se afla si povestea casatoriei ei.

Avea nouasprezece ani cand tatal ei murise intr-un accident, lasand-o singura printre cautatorii de aur din Nevada. Nu avea bani, dar cum stia sa gateasca foarte bine, deschisese o pensiune pentru mineri, care se aratase a fi deosebit de rentabila. Printre mineri se afla si un baiat tanar, frumos, cu parul negru, scotian din Pennsylvania, care se indragostise nebuneste de ea. Ea ii impartasise iubirea. Acesta avea sa fie singurul om din viata ei.

- Asezarea asta omeneasca era foarte restransa, ii istorisise ea. Cincizeci sau saizeci de case nenorocite, oranduite de-a lungul unei prapastii stancoase. Nu se aflau acolo decat sapte femei, toate usuratice. Daca vei avea noroc, baiete, te vei indragosti, ca si el, de-o fata care sa aiba norocul meu. Dar sa nu-ti faci iluzii prea mari. Asa ceva nu se intampla decat odata la zece mii. Nu era nicio biserica pe acolo, iar cel mai apropiat preot se afla tocmai la Sacramento, adica la vreo trei sute de mile distanta. Asa ca n-am mai asteptat sa gasim o fata bisericeasca. Ar fi fost o neghiobie. Daca l-ai fi cunoscut pe unchiul tau pe cand era tanar, ti-ai fi dat seama ca nicio femeie in toate mintile n-ar fi lasat sa-i scape ocazia. Numai o nesabuita ar fi procedat altfel.

Intr-o zi a constatat insa ca va avea un copil si atunci i-a propus sa lase mina pentru o luna si sa duca la Sacramento, ca sa se cunune.

-Nu prea avea chef sa plece, adauga ea. Avea o presimtire. Daca isi va continua sapaturile, imi repeta el, va da sigur peste un filon bogat. Ceva ii spunea ca era aproape de aur. Ma tot amana de la o saptamana la alta. Eram insa hotarata sa ma marit inainte de a naste copilul. Asa era si el. Cand ii intra ceva in cap, nu se lasa pana nu termina ce avea de facut. De aceea a si izbandit in tot ce a inceput. Nu ceda pana nu i se facea pe voie. Si cand mi-a facut mie curte, la fel s-a purtat In sfarsit, trecuse o luna, trecusera doua, dar cand a trecut a treia, am hotarat sa iau taurul de coarne. Intr-o dimineata mi-am impachetat boarfele si, inarmandu-ma cu pistolul, m-am dus la mina. Lucra acolo. L-am gasit foarte tulburat fiindca daduse de urme de aur si simtea ca se apropie de grosul filonului. Am indreptat gura pistolului spre el si i-am spus: Jamie MacPherson, plecam la Sacramento sa ne cununam. La inceput s-a uitat la mine de parca nu si-ar fi crezut ochilor, apoi s-a pornit pe un ras atat de nebun, incat a trebuit sa se aseze jos. N-am mai vazut om sa rada cu atata pofta. Se frangea de mijloc de atata ras. "Termina-ti treaba pe ziua de azi si pregateste-te de drum. Plecam. Am plecat acasa, si-a impachetat lucrurile si, razand intr-una, am pornit spre Sacramento calare pe catari. Am facut pana acolo cam doua saptamani. Aproape ca nu existau drumuri. In tot timpul acestei calatorii nu am lasat arma din mana. El se topea insa de ras. Mai tarziu mi-a spus ca nu m-a iubit niciodata atat de mult ca atunci cand l-am amenintat cu pistolul. Stiam ca voia sa se insoare cu mine, dar mai stiam ca avea sa ma amane de pe o zi pe alta. In sfarsit am facut nunta, apoi ne-am inapoiat la mina. In curand am nascut un baiat, pe unchiul tau Edward. Il stii cat e de tenace si de rabdator. Asa si trebuia sa fie, dupa hurducaturile pe care le-a inghitit pana la Sacramento si inapoi. Doua zile dupa nasterea baiatului, bunicul tau a dat peste filon. Am crezut c-o sa plesneasca de bucurie. Avea si de ce. Nu sunt multi acei care se pot lauda ca au un baiat si o mina de un milion de dolari. Nu cred ca i-a parut vreodata rau ca s-a insurat cu mine. I-am adus noroc, si adeseori l-am scos din mari incurcaturi. Oricum ar fi, l-am iubit toata viata ca in prima zi, si il iubesc inca si acum. Cateodata, ma trezesc in miez de noapte, ma gandesc la el si la mine, la zilele acelea indepartate si am senzatia ca le retraiesc.

Cu cat inainta in varsta, Ransome isi aducea aminte cu mai multa tarie de bunica lui decat de maica-sa, de la care incepuse procesul de degenerescența al familiei. Mama sa prefera Europa orasului Grand River. Se maritase cu un englez, impotriva vointei materne si, treptat, isi pierduse orice caracter spre a deveni anexa unei traditii. Murise de mult si Ransome si-o amintea destul de vag - o fiinta palida, dezradacinata si care, pe masura ce trecea timpul, parea tot mai trista. Catre sfarsitul vietii incepuse sa bea pe ascuns.

Dupa razboi, Ransome se inapoiase in America spre a o intalni pe bunica lui, sau cel putin ceea ce fusese si reprezentase ea. Fusese insa deceptionat, caci nimic din ceea ce constituise atmosfera creata de ea nu mai exista. Descoperise atunci ca ceea ce dadea culoare orasului si ceea ce crezuse el despre oras se datora numai personalitatii puternice a batranei doamne. Nu gasi in orasul acela simplitatea, egalitatea, integritatea si spiritul ei de dreptate, ci o palida imitatie a Europei, un loc lipsit de orice caracter, unde oamenii nu erau pretuiti, ca odinioara, pentru originalitatea si calitatile lor, ci pentru banii lor. Intalni aceeasi oboseala, aceeasi neliniste, aceeasi disperare inecata in bautura, aceeasi mizerie printre lucratori ca si in Europa. In orasul acesta, cu o vechime doar de o suta si ceva de ani, descoperea boli specifice unor orase europene vechi de mii de ani. Senilitatea aceasta care lovea adolescenta ii parea dureroasa, grotesca, exagerata si oarecum inspaimantatoare. Oamenii nu mai aveau decat un singur crez: fabricile de automobile si bursa.

Atunci facuse un act de nebunie si se insurase.

Trecusera ani de atunci. De cand se afla aici in Ranchipur, i se intampla sa uite ca fusese vreodata insurat, atat de tulbure si neinsemnata devenise casatoria. Se insurase cu Mary Carstairs, fiindca isi inchipuise ca e indragostit de ea si fiindca voise sa se stabileasca la Grand River. Impreuna cu sotia lui se instalase in vechea casa cu turnuri, zavorita si goala de la moartea batranei Mrs. MacPherson. Incercase zadarnic sa reinvie trecutul. Mai tarziu intelesese ca nereusita lui se datora faptului ca ramasese un strain, un paria fata de societatea nevestei lui. Dupa ce se plictisise fizic de ea isi daduse seama de superficialitatea, de spiritul ei marginit, de snobismul, de ambitiile-i marunte si de insensibilitatea ei nemarginita. Se inselase un timp in privinta ei, dar aceasta orbire nu putea sa dureze la infinit. In cele din urma ajunsese si ea sa nu vada in el decat un pedant plictisitor nu-i ierta ca refuza sa o duca in Anglia, in lumea lui, care, vazuta de la distanta, i se parea atat de stralucitoare Intr-o buna zi Ransome plecase fara veste si sotia lui ceruse divortul. Era ca si cand toate acestea n-ar fi existat niciodata. Foarte repede ea se maritase cu fiul directorului unei fabrici de automobile. Bineințeles, nu mai locuia in casa cu turnuri, demolata intre timp, ci intr-o casa copiata dupa un castel francez: decorata de specialistii din New York.

Ransome plecase din Grand River in Far West, unde i se cununasera bunicii. Sperase sa gaseasca o tara noua dar se inselase. Gasise o lume putin deosebita de cea pe care abia o parasise cu atata graba. Oamenii vorbeau despre scopuri inalte, despre democratie, dar in realitate acestea incetasera sa mai existe. Pierisera o data cu cele doua sau trei generatii care se scursesera pana atunci. Aproape de orasul in care bunica lui tinuse o pensiune, se aflau niste mine de carbuni. Minerii familisti, sotiile si copiii lor fusesera impuscati de gangsteri importati din Est si platiti de un baptist cuvios si atat de bogat, incat impartea milioanele cu amandoua mainile, dar nu lucratorilor sai infometati si istoviti de munca, ci operelor de binefacere si fundatiilor filantropice, menite sa-i ascunda lacomia, ipocrizia si necinstea aflate la temelia uriasei sale averi.

Alocuri, intalnise cate un batran sau cate o batrana care cunoscusera acea atmosfera atat de particulara vestului american, dar de neconceput in Europa. Nimeni insa nu le mai dadea atentie acestor oameni socotiti excentrici, demodati si chiar comici. Ransome credea ca simplitatea lor ar fi putut zamisli ceva minunat. De aceea se si simtise atras de matusa Phoebe si de sotii Smiley. Oamenii acestia il faceau sa se gandeasca la bunica lui.

Ransome se considera mai mult american decat englez. De altfel, se simtise intotdeauna strain de Anglia. Se rasculase impotriva rigiditatii formulelor ei de viata, a inegalitatii economice si a sistemului castelor, aproape tot atat de sever stratificate ca si in India. Nu se considera european, dar nu era nici unul din acei americani increzatori numai in panaceurile americane. Nu se insela cu buna-stiinta, asa cum fac americanii, si nici nu se lasa stapanit de mitul succesului si al bogatiei.

In realitate plutea intre doua lumi. Nu era decat un liberal inacrit si demodat, pierdut intr-o lume bolnava, sfasiata de violente, de cruzimi, de revolutii. Nu ramanea decat un idealist singuratic, un dezamagit, un om scarbit de ipocrizia, lacomia si josniciile semenilor. Mai mult decat orice, il dezgusta insa propria lui neputinta. Treptat, ajunsese la concluzia ca nu mai avea niciun rost pe lume, ca il paralizase propriul sau pesimism si ca era tot atat de nefolositor societatii ca si acei sfinti sadus, care stau goi pe treptele din Benares.

La Ranchipur gasise o liniste momentana. Ajunsese pe punctul de a accepta acea moarte in care hindusii se cufunda inca din timpul vietii. Dupa un timp insa, tentatia aceea morbida incetase, asa ca primejdia trecuse. Se salvase, smulgandu-se din urzeala amaraciunii si a desperarii datorita faptului ca descoperise ura. Isi daduse seama ca numai ura si violenta pot vindeca marile dureri, redandu-i taria sufleteasca de care avea atata nevoie.

Pe Ransome il atrasese insa de la inceput capacitatea lui Rasid de a uri. Musulmanul acesta viguros cobora dintr-o stirpe care refuza sa identifice credinta cu blandetea supusa si cu renuntarea la orice rezistenta. Ura si zelul sau pentru reforme nu degenerasera, ca la crestini, in controverse teologice si oprelisti in domeniul moralei individuale. Rasid potrivit credintei sale islamice, socotea lacomia, ipocrizia si inselatoria drept pacate mult mai grele decat adulterul, poligamia sau perversiunile. Biserica crestina, gandea Ransome, dupa ce profitase in repetate randuri de pe urma crimelor savarsite impotriva umanitatii, se dezinteresa acum de acestea si se preocupa mai mult de chestiuni sexuale si morbide. Rasid era puternic fiindca avea un crez. El personifica noul islam, izvorat din conceptia lui Mohamed. Ransome nu credea in nimic, fiindca in lumea crestina nu mai exista credinta, insa incepuse sa cunoasca ura si isi inchipuia ca in felul acesta putea sa fie salvat.

In drum spre casa se opri la Scoala de muzica. Daca scapa de pisalogelile lui Mr. Das, putea sa asculte singur cantaretii. Acestia nu-i vorbeau niciodata.

Jemnaz Singh si cei doi discipoli ai sai cantara din nou pentru el. De data aceasta fara acompaniament de tunete si de trasnete. Afara, ploaia cadea ropotind continuu, infrangand violenta vantului. Intovarasit de ropotul ploii, Jemnaz Singh canta un imn de multumire lui Krisna, zeul care izgonise foametea si seceta. Frumos, cu trasaturi fine, incadrate de stralucitul turban rajput si de acican-ul sau, intona acel imn vechi de peste o mie de ani, cu vorbe greu de inteles pentru Ransome, cu atat mai mult cu cat Jemnaz Singh canta in limba razboinicilor din neamul rajput. Ransome asculta cu nesat, fermecat de pacea care cobora asupra spiritului sau. Cantecul preamarea vesnicia: "Natiunile se nasc si mor, tronuri se ridica si se surpa, averi uriase se aduna si se risipesc peste noapte. Numai pamantul si oamenii nu au sfarsit."

Se intunecase cand pleca de la scoala de muzica. In jurul grumazului purta ghirlande de galbenele si iasomie. Nu-i parea de loc ridicol spectacolul oferit de un european impodobit cu ghirlande de flori si aflat la volanul unui Buick vechi de peste cinci ani, care goneste prin ploaie. De indata ce te-ai deprins cu noul si ai incetat de a mai fi un simplu turist, nimic nu-ti mai pare caraghios in India. India este atat de veche, atat de vasta, adaposteste atatea popoare, atatea credinte si moravuri, incat toate sunt inghitite si amestecate fara nicio discriminare, asa dupa cum hinduismul a absorbit cu incetul pe Isus, pe Mahomed si pe Buddha.

Langa podul ingust de langa Gradina zoologica, Ransome trebui sa astepte pana ce trecu, greoi, unul din maretele Rolls-Royceuri ale Maharajahului. In masina improscata cu noroi rosiatic stateau, nemiscati ca niste manechine de ceara, o femeie frumoasa, blonda, fara varsta si un barbat gras cu fata congestionata. Lumina izvorata din plafoniera cadea din plin asupra lor. Femeia se uita in trecere la vechiul Buick, fara ca expresia chipului ei sa sufere vreo schimbare. Barbatul nici nu-l observa; caci era preocupat de niste cifre pe care le nota pe o bucata de hartie.

"Sotii Heston, gandi Ransome. Au fost sa vada stavilarul."

Daca n-ar fi stiut ca este ea, n-ar fi recunoscut-o. Nu fiindca s-ar fi schimbat mult. Chipul ei insa parea mort, ca o masca realista lucrata cu dibacie. Parul frumos aranjat semana cu o peruca, iar toaleta de matase alba, era atat de perfecta, de neatinsa, incat nu parea sa fie purtata de o femeie in sezonul musonului indian. Nestiind ca Ransome se afla la Ranchipur, nici nu se gandise ca el ar putea fi omul impodobit cu o ghirlanda de galbenele care conducea un vechi Buick cu vopsea scorojita. Poate ca nici nu si-l mai amintea. Multe lucruri li se intamplasera amandurora de cand se vazusera ultima oara.

"Ea e, reflecta el, exact asa cum imi inchipuiam ca arata".

Cand vru sa porneasca motorul, acesta se ineca, oprindu-se iarasi. Fara sa mai apese starterul, ramase multa vreme acolo, langa postamentul statuii de fonta a Reginei Victoria, cu umbrela si cu mica ei poseta. Raul nu mai era acum un canal verde, linistit, care reflecta mozaicul stelelor; acum clocotea galben, tulbure, lovind cu valurile lui din ce in ce mai inalte treptele joase ce duceau la mormantul bogat ornamentat al lui Krisna. Imaginea redesteptarii lui violente il fascina ca de fiecare data. Apele vor inghiti treapta cu treapta si se vor ridica pana la nivelul drumului si a templului lui Krisna. Toata noaptea le va auzi mugind in intunericul umed si cald. Se povesteste ca, odinioara, e mult de atunci, in timpul domniei Maharajahului cel Rau, raul nu se oprise la nivelul drumului, ci se tot ridicase pana ce inecase templul lui Krisna, iar apele vuitoare, purtand pe culmile lor arbori smulsi si cadavre de animale si oameni, maturasera intreg orasul Ranchipur. "Trebuie sa fi fost un spectacol splendid si salbatic, cand natura dezlantuita nimicise tot ceea ce construisera bietele maini omenesti", gandi Ransome. Dupa aceea venisera pe rand foametea, epidemiile si moartea. Se uita la statuia bondoaca a reginei si se intreba: "Daca s-ar mai intampla o data nenorocirea asta, marea regina, stapana intregului imperiu, ar fi inecata ca si templul lui Krisna."

Dar aceasta nu putea sa se mai repete. Maharajahul temandu-se de un nou dezastru, rectificase cursul raului, cu foarte pronuntate meandre, care strabatea acum linistit inima orasului, asemenea unui cobra traversand poteca unei gradini. Lui Ransome ii revenira in minte clipele de odinioara, petrecute impreuna cu Edwina - abia se terminase razboiul - si aceste ganduri il facura sa se simta deodata trist si foarte batran. O placuse intotdeauna si intr-o vreme fusese chiar indragostit de ea. Privind acum in urma, spre trecutul acesta atat de indepartat, isi zise ca alta ar fi fost viata lor daca ar fi avut alta ascendenta si ar fi trait in alta epoca. Poate ca s-ar fi iubit adanc, s-ar fi cununat si si-ar fi gasit acel echilibru in zadar cautat de fiecare din ei. Stia insa ca starile lui de melancolie si excesele de desfrau ar fi facut din el un sot rau, iar ea ar fi fost o nevasta nestatornica, datorita educatiei, capriciilor si lipsei de simt moral. Cum ar fi putut sa-si ramana credinciosi unul altuia cand nu credeau in nimic? Se multumisera cu o placere trecatoare, fara scrupule si fara remuscari in cursul a doua week-end-uri, apoi se plictisisera unul de celalalt si totul se terminase Ramasesera prieteni buni, dar nu mai vorbisera niciodata de aventura lor, pentru ca nu li se parea vrednica de tinut minte. Si acum, cand se gandea la aceasta, avea impresia ca ei doi nu fusesera niciodata singuri. Traisera intotdeauna inconjurati de multa lume, ca si cum le-ar fi fost frica de singuratate. Din pricina Edwinei si a celor de acelasi fel cu ea, precum si a lui insusi, fugise in cele din urma din Anglia si din Europa. Si el si Edwina erau bolnavi. dar nu mai bolnavi decat toti ceilalti, fie ei milionari, politicieni, bancheri.

"Faceam parte din tineretul aurit, gandi el. Deschideam drumul tineretului modern. Si acum iata in ce hal am ajuns."

Treptat, vuietul apelor galbene care se repezeau turbate sub cerul umed al asfintitului paru sa-l hipnotizeze. Se gandi ca ar fi extrem de usor sa se lase sa alunece de pe pod in vartejurile furioase si sa piara pentru totdeauna. Nu i s-ar mai gasi niciodata cadavrul. Crocodilii ar avea grija de el. Acum ar fi momentul potrivit. Peste o zi sau doua, daca ploile vor continua, raul va colcai de serpi, de gunoaie plutitoare, de starvurile animalelor care scapasera de ghearele vulturilor si de coltii sacalilor pentru a fi devorate de crocodili. Trecusera luni de zile de cand nu-l mai bantuise gandul sinuciderii ca acum. Cat de frumos si de simplu ar fi sa cada peste parapetul podului si sa piara. Acasa nu i-ar duce, desigur, nimeni lipsa - nici Mary, ferita de toate in castelul ei frantuzesc din Grand River, nici fratii si nici tatal lui. Chiar si aici, in Ranchipur, foarte putini l-ar regreta, poate ca Rasid, sotii Smiley, Jobnekar si poate chiar Maharajahul, dar dupa o saptamana sau doua, moartea lui si-ar pierde orice insemnatate chiar si in ochii acestora, pentru ca nu facea parte din viata lor si nici nu le era necesar pentru viitorul Indiei, asa cum ar fi fost Rasid sau Mr. Jobnekar. Chiar si pierderea sotilor Smiley ar fi constituit o catastrofa pentru toti nenorocitii din Ranchipur. Nu mai avea, logic, nicio scuza sa nu se omoare, in afara de faptul ca nu-si mai dorea moartea.

Prin pacla gandurilor, impletite cu vuietul raului, surprinse clinchetul unor clopotei de argint si tropotul unor copite de cal. O tonga trecu pe langa el si o voce vesela ii striga un cuvant de salut. Tonga, vopsita in rosu si impodobita cu bucati de oglinda, strabatu huruind podul, in trapul calului, apoi se pierdu in ploaie si in inserare. Recunoscuse glasul si silueta voluminoasa a lui Rasid, ghemuit sub acoperamantul jos al tongei. Rasid sarazinul, razboinicul, nascut prea tarziu si prea devreme, se inapoia de la serviciu acasa, unde il asteptau nevasta si cei sapte copii, atat de frumosi. Ransome se insenina brusc, apasa cu piciorul pe starter si porni la drum, lasand in urma statuia Reginei Victoria.

Acasa, John Baptistul, ajutat de prietenii sai, pusese la loc pe sopron tiglele aruncate de maimute. Acum stateau cu totii imbulziti inauntru, palavrageau si cantau din fluier.

In casa il asteptau doua scrisori, una de la Mr. Bannerjee, care il poftea joia viitoare la un dineu unde urmau sa vina lordul si lady Heston. Cealalta scrisoare, cu sigiliul Maharajahului - alcatuit dintr-un turban, o stea si un iatagan - il anunta ca este invitat la palat unde avea sa cineze in compania acelorasi distinsi oaspeti. Terminase tocmai cititul cand noaptea se lasa peste gradina fara veste, ca o cortina. Ransome aprinse lumina. Pe peretii sufrageriei se si ivisera pete de umezeala. O clipa i se paru ca raul incepuse sa mugeasca si ca se auzea pana in casa. Peste acest vuiet indepartat plutea firul muzical izvorat din fluierul lui John Baptistul. Ramase multa vreme neclintit, ca si cand ar fi incercat sa prinda alt sunet, mai slab decat celelalte, atat de slab incat abia daca exista in afara imaginatiei lui. Era sunetul plantelor care cresteau, al radacinilor ce-si faceau loc prin pamant, al mugurilor care plesneau, al plantelor agatatoare ce se rasuceau pline de vitalitate - glasul unui intreg si vast continent care invia sub ropotul ploii.

La palat urma sa aiba loc ultimul dineu de gala, inainte de incheierea sezonului ploilor, care avea sa permita iarasi oamenilor de seama sa circule incoace si incolo in trenurile acelea prafuite, strabatand campiile rosiatice, arse de soare, ale Indiei. Printre aceste personaje nu puteau fi intalnite nici sotii Smiley, nici matusa Phoebe, nici Miss Dirks ori Miss Hodge, si nici chiar Rasid Ali Khan sau Mr Jobnekar. Oamenii acestia modesti nu frecventau statiunile climaterice racoroase, plasate in creierul muntilor, deasupra norilor care inunda campiile. In locurile acelea se desfatau numai viceregii si milionarii, generalii si maharajahii, pe scurt, oamenii din tagma lordului si a lady-ei Heston. Dineul acesta de gala nu ar fi fost fixat atat de tarziu in cursul anului, daca nu ar fi fost vorba de vizita sotilor Heston si de dorinta Viceregelui, care staruise pe langa prietenul sau, Maharajahul, sa faca o primire princiara celor doi oaspeti.

Nimeni nu se astepta sa petreaca la acest dineu. Nici Maharajahul, nici Ransome, nici Heston insusi, si nici chiar Rasid, a carui extraordinara vitalitate ii ingaduia sa se bucure de tot ceea ce ii oferea viata, dar mai putin decat toti batrana Maharani si lady Heston. Pentru Maharani era o adevarata corvoada sa se impodobeasca, sa se comporte cu amabilitate o noapte intreaga, lucruri care de multa vreme isi pierdusera pentru ea orice farmec. Lady Heston era cu atat mai indiferenta, cu cat curiozitate pe care i-o trezise mai inainte exotismul stralucitor al Indiei avusese tot timpul sa se toceasca. Singura persoana care se bucura anticipat nu fusese invitata la ceremonie.

Acesta era Miss Hodge. Inca de la sapte si jumatate se instalase pe veranda bungalowului ei, din fata fastuoasei porti a palatului si, in asteptarea sosirii primului echipaj, broda imbujorata de emotie. In aceeasi seara, cu putin inainte, muzica militara o iritase, facand-o sa se certe fara rost cu Miss Dirks, din pricina portitei gradinii pe care ea dorea sa o tina deschisa, spre a putea urmari sosirea oaspetilor. Era evident - dupa cum sustinuse si Miss Dirks - ca intunericul nu-i va permite sa desluseasca chipurile invitatilor. Dar argumentul acesta nu avea niciun fel de valoare in ochii lui Miss Hodge, care cunostea toate vehiculele din Ranchipur, incepand cu tonga inchiriata pe cate treizeci de zile de catre Mr. Jobnekar si terminand cu Rolls-Royceul purpuriu al Maharajahului folosit numai pentru oaspeti de onoare, ca sotii Heston de pilda. Miss Hodge putea sa-si imagineze cum aratau personajele din vehiculele respective. De data aceasta, cearta lipsita de orice savoare se terminase fara a atinge punctul culminant, fara lacrimi si fara o impacare, ceea ce facea ca totul sa para neispravit, fara sare.

Miss Hodge statea pe veranda, afectand un aer de superioritate si incercand sa uite totul. In strafundul sufletului ei incerca un simtamant rusinos de triumf. Castigase inca o victorie; portita gradinii ramasese deschisa, asa ca putea vedea din plin intrarea palatului. Miss Hodge tot o boscorodea pe Miss Dirks, dar nu cu glas tare, caci aceasta statea in salon, la fereastra, si nu o putea auzi. Era insa atat de infierbantata de recenta discutie, incat isi misca buzele, formand cuvinte fara sa-si dea seama Isi spunea astfel ca Sarah sustinuse o absurditate cand staruise ca portita sa fie inchisa, spre a nu permite trecatorilor sa se uite in gradina.

Asta era curata neurastenie. Ai crede ca nu i-ar fi cerut sa lase pur si simplu portita deschisa, ci sa se plimbe goala prin fata cinematografului din piata mare. E de-a dreptul ridicol, morbid si disproportionat, isi zise Miss Hodge. Daca i s-ar fi adus argumente serioase, ar fi cedat fara sa protesteze. Rareori o contrazisese pe Sarah, si Sarah stia foarte bine acest lucru. De data aceasta era limpede ca ea, Miss Hodge, avusese dreptate. De aceea, dupa incheierea discutiei iesise din casa, coborase pe aleea din gradina si deschisese portita. Chiar daca Sarah ar fi iesit ca s-o inchida, ea ar fi deschis-o iarasi. Nu se cuvenea sa cedeze de fiecare data. Din cand in cand trebuia sa-si impuna vointa.

Dar Sarah nu inchisese portita. Se uitase numai la Elisabeth si, fara sa scoata un cuvant, isi luase o carte. Acum se razbuna, afectand un aer obosit si demn, politicos si rece, iar daca Elisabeth ar fi incercat sa lege o conversatie, Sarah i-ar fi retezat-o cu tonul ei inghetat. Cu toate acestea, Miss Hodge era incantata fiindca reusise sa se impuna. Simtea chiar o exaltare si un fel de palpitatii din pricina asta. Din clipa in care coborase in gradina si deschisese portita, inima ii batea mai tare, iar obrajii i se imbujorasera.

Peste drum, dincolo de arcul monumental al portalului, se ridica masa uriasa a palatului, scaparand de lumini si conturandu-se masiv pe fundalul vazduhului framantat de furtuna. La un moment dat ploaia incetase, vantul cazuse, iar printre norii care se fugareau sfasiindu-se apareau petice de cer inspicat cu stele. Intrarea era strajuita de doi ostasi din garda calare a Maharajahului. Acoperiti cu turbane si cu uniforme rosii, brodate cu aur, stateau tacuti, imobili, pe caii lor negri, tinand la verticala lancile impodobite cu fanionul auriu al inaltimii-sale Maharajahul, intr-o nemiscare tot atat de totala ca si cei care le purtau. Acestia erau razboinici de profesie, din neamul sikhs, care nu se barbiereau niciodata si isi tineau barbile lungi si negre frumos impletite si stranse sub barbie.

De douazeci si cinci de ani Miss Hodge ii vedea zi de zi, fara sa se sature de spectacolul corpurilor lor suple si drepte, de chipurile lor inguste si mandre, de frumoasele lor tunici rosii brodate cu aur. Sufletul ei romantic era rascolit de oamenii acestia minunati, salbatici si barbosi. Nu-si dadea seama de ce o fascinau, si fiindca era oarecum rusinata de furtuna simtamintelor trezite de prezenta lor, nu incerca sa descopere cauzele reale ale starii ei sufletesti. Emotiile ei erau stimulate si de reminiscentele-i literare - Flora Annie Steel, de pilda - la care se adaugau reactiile glandulare. Cateodata, cand Miss Dirks nu era de fata, se aseza la una din ferestrele de la etaj, dadea perdelele la o parte si ramanea in contemplarea cavaleristilor sikhs. De cate ori ii privea astfel, se simtea usor excitata, inima incepea sa-i bata mai tare si bucuria ii umplea sufletul. Era ca si cand ar fi luat un drog. Si cum drogurile duc la obisnuinta, tot asa Miss Hodge nu se mai putea lipsi de spectacolul razboinicilor sikhs. Desi toti semanau intre ei - erau voinici, inalti, supli, cu profil de vultur - ajunsese cu timpul sa-i deosebeasca. Si cum nu le cunostea numele cu rezonante sikhs, le atribuise nume englezesti, alese de ea. Favoritii ei se numeau John, Geoffrey, William, Herbert si Cecil. Pe unii ii cunoscuse adolescenti, dezvoltandu-se pana la varsta maturitatii. Cativa disparusera. Cand apareau altii noi, ii studia cu grija, ori de cate ori intrau in post, si dupa ce ii analiza cu toata obiectivitatea, ii inlatura sau ii primea printre favoriti. Cecil fusese marele ei preferat. Cand parasise regimentul, spre a se inapoia acasa, in nord, Miss Hodge incercase saptamani de-a randul un simtamant de apasare sufleteasca ori de cate ori isi indrepta privirile spre poarta palatului. Sperase la inceput ca e bolnav, sau ca plecase in concediu si ca intr-o zi se va inapoia. Insa asteptarea fusese zadarnica. Nu reusise niciodata sa afle ce i se intamplase.

In vreme ce se uita la cei doi calareti, neclintiti sub marile felinare de arama frumos lucrate, oaspetii incepura sa apara. Recunoscu mai intai silueta masiva a lui Rasid Ali Khan, ghemuita in vesela si mica tonga impodobita cu bucati de oglinda. Alaturi de el se afla sotia sa, Mrs. Rasid, imbracata in alb. Miss Hodge identifica si demodatul automobil frantuzesc al Dewan-ului, si Buikul vechi de cinci ani al lui Ransome, care apartinuse pe vremuri lui monsieur Descans, inginerul elvetian, si Fordul manjit de noroi al Maiorului Safka, si Packardul folosit indeobste de General, si Austinul liliputan condus de Mr. Bannerjee flancat de frumoasa lui sotie, si la urma zari, infiorata de placere, somptuosul Rolls-Royce purpuriu aducand pe lordul si lady Heston. Lumina inauntru era aprinsa, asa ca putu sa-i desluseasca bine pe pairul milionar si pe eleganta lui sotie. Stia despre el tot felul de lucruri. Stia ca lady Heston era nascuta Edwina Doncaster, ca facuse parte din "tineretul aurit" si ca intr-o vreme se numarase printre prietenii Printului de Wales. Toate amanuntele astea puteau fi gasite la rubrica "Curtea si Societatea". Miss Hodge era la curent cu toate nasterile si decesele anuntate in ziarul Morning Post, care sosea la Ranchipur o luna sau doua dupa ce ieșise de sub teascurile tipografiei. In felul acesta era la curent cu toate evenimentele intervenite in sanul acestei lumi pe care n-o cunostea decat din citite si din auzite. Mr. si Mrs. Jobnekar sosira cei din urma, hurducati in tonga lor inchiriata. Dupa ce mai astepta un timp, Miss Hodge se intoarse catre fereastra:

- Cred ca au venit cu totii, Sarah. Si sotii Heston, și Mr. Ransome, si sotii Rasid, si cei doi Bannerjee si perechea Jobnekar.

Cum nu primi niciun raspuns din partea lui Miss Dirks, isi zise:

"Te pomenesti ca are de gand sa nu imi mai vorbeasca niciodata. Cred ca depaseste masura."

Cand se intoarse si se uita la Miss Dirks, o vazu stand cu ochii inchisi. Cartea cu noile metode de predare a algebrei ii cazuse in poala Cu mana ei slaba, batrana domnisoara isi apasa stomacul.

Inspaimantata, Miss Hodge sari in picioare si o striga:

- Sarah! Sarah!

Miss Dirks deschise ochii. Parea sa se inapoieze de undeva, de departe.

- Da, Elisabeth! Iarta-ma, eram cufundata in ganduri.

- Nu te simti bine?

- Sunt putin obosita. Asta-i tot.

Se indrepta de spate si isi ridica volumul.

Sa-ti fac un ceai, se oferi Miss Hodge.

- Nu e nevoie.

- Ba da. N-ai sa ma opresti sa-ti fac un ceai.

Se duse la bucatarie si puse apa la fiert. Tremura cuprinsa de remuscari, rusinata de biruinta ei meschina in privinta portitei deschise. Voia sa faca amenda onorabila, sa-si ceara iertare, sa astupe prapastia care se deschisese intre ele.

Miss Dirks nu adormise. Se gandea cu ochii inchisi si se lupta cu durerea.

De la o vreme se simtea din ce in ce mai rau. Stia ca ar fi fost zadarnic sa o combata cu puterea vointei sau sa pretinda ca nu exista. Durerea era acolo, in permanenta, uneori slabea, alteori revenea la atac furioasa. Chiar cand durerea o mai lasa, Sarah nu mai credea ca isi va regasi vreodata sanatatea si puterea. De cateva saptamani se gandea sa se duca la doctor, dar cum in Ranchipur nu mai era niciunul in afara Maiorului Safka, nu se putuse hotari sa se dezbrace si sa se lase examinata goala de un medic care era nu numai barbat, ci si indian, nu numai tanar, dar si frumos. Ar fi fost posibil sa se duca la Bombay, dar si acolo toti doctorii erau barbati. Pe de alta parte, in intreaga Indie de vest n-ar fi putut gasi un chirurg mai priceput decat Maiorul Safka. Nu avea insa curajul sa apara in fata lui. Numai gandul acesta o imbolnavea si mai tare. Mai bine sa moara.

Durerea era cumplita, dar ar fi fost capabila s-o indure, asa cum indurase in viata si alte lucruri mai rele; se simtea insa prea obosita, prea tulburata si prea infricosata. Nu avea unde sa se duca, nici cui sa se destainuie. Daca i-ar vorbi lui Elisabeth, aceasta si-ar pierde cumpatul, s-ar lasa cuprinsa de istericale si i-ar inrautati starea, facand taraboi, coplesind-o cu atentii exagerate, nedorite, neingaduindu-i sa-si uite boala nici cand durerea i s-ar mai alina.

Dupa o vreme, Miss Hodge se intoarse cu ceaiul. Bautura nu-i usura durerea aceea ingrozitoare, care ii rodea maruntaiele, dar o facu parca ceva mai fericita, fiindca gestul acesta ii stersese oarecum rusinea resimtita fata de incapațanarea copilareasca a prietenei ei.

Palatul era o imensa cladire plasata in mijlocul unui parc vast, amenajat cu mult timp in urma, astfel incat sa aminteasca vegetatia bogata si neoranduiala studiata a marilor domenii britanice. Turnuri, domuri si foisoare rasareau cu luxurianta fantezie deasupra puzderiei de galerii, arcade si balcoane dispuse intr-un stil care includea influente nord africane, persane si indiene. Ziua, vazut de un european, palatul il izbea ca un cosmar arhitectural; dar noaptea, sub cerul albastru indian stropit cu stele, parea, datorita sutelor de ferestre luminate a giorno, un castel fermecat si fabulos din legendele arabe. Asperitatile zidurilor de piatra si caramida se indulceau sub catifeaua umbrelor, si silueta masiva a palatului se inalta deasupra copacilor in noptile cu luna asemenea orasului magic din "povestea pescarului".

Parcul, cu ficusii bengalezi, mangotierii, eucaliptii si palmierii care tineau locul ulmilor, stejarilor si cedrilor din gradinile britanice, nu era mai putin fantastic decat palatul. La inceput, gradinarul scotian, angajat de catre Maharani, se straduise cu incapatanare si eroism sa aclimatizeze plante, arbusti si copaci englezesti in pamantul sarac si rosiatic, dar India nu-i acceptase si acestia se ofilisera cu incetul si murisera sub soarele arzator.

Pana si micul lac pardosit cu ciment, astfel ca apa pretioasa sa nu se piarda in timpul sezonului uscat, nu ispitea cerul aramiu sa se admire in oglinda racoroasa si limpede a unor ape ce aminteau iazurile englezesti, strajuite cu rogoz si cu stanjenei, ci ii oferea spectacolul unui invelis lichid de un verde palid, mort. Alocuri, lacul era acoperit cu pete de petrol, menite sa distruga tantarimea purtatoare de malarie. In anul acesta de mare seceta, cand musonul intarziase sa-si faca aparitia si apa era mai pretioasa decat vinul, micului lac ii fusese ingaduit sa se evapore si sa lase la vedere fundul imbracat intr-o crusta de ciment, cel mai urat travesti al unui lac. Barcile de agrement, mici si foarte impodobite, ramasesera pe uscat.

Ransome nu se impacase niciodata cu infatisarea acestui parc al carui travesti era subliniat de prezenta cardurilor de maimute sfinte. Dar, pe masura ce incetase a mai fi un turist si incepuse sa cunoasca India, reusise sa inteleaga ca acest fantastic palat nu era numai la locul sau in mediul ambiant, ci reprezenta un triumf al arhitecturii; nu avea de pilda acel aspect deprimant, singuratic si golas al casei lui din Belgrave Square, a carei clasica fatada georgiana abia reusise sa o ascunda dupa o perdea de arbusti infloriti i de plante agatatoare; nu semana nici cu palatele guvernamentale din Delhi, menite sa faca impresie asupra indienilor, dar care nu reuseau decat sa aiba infatisare unor edificii din Regent Street inalțate in mijlocul splendidelor ruine ale imperiului mogul. Palatul, cu toate fanteziile, extravagantele si multitudinea lui de stiluri, apartinea Indiei, ca si cand ar fi fost zamislit din excesul de vitalitate al pamantului indian. Era ca si cand mangotierii si ficusii bengalezi care inlocuisera stejarii si ulmii uscati ar fi incoltit din insasi glia acestei tari. Daca ai fi plantat in pamantul rosiatic samanta din care cresc palatele din India, desigur ca ar fi tasnit acest fantastic edificiu, un gigant printre palate. Ransome intelesese in cele din urma ca imensa cladire era nu numai potrivita cu ambianta, dar si de o rara maretie.

Palatul fusese astfel cladit incat sa fereasca pe locatari de caldurile mari din partea locului. Avea usi si ferestre enorme, tavane foarte inalte si sapte mari curti interioare cu boschete, copaci si fantani arteziene ce susurau zi si noapte. Palmieri africani inlantuiti de orhidee si liane, se inaltau catre lumina care cadea din galeriile de marmura descoperite. In centrul fiecarei curti se afla cate un bazin de marmura, incrustata cu flori de jad, de calcedoniu si de alte pietre semipretioase, oranduite in desene inspirate de arabescurile din stravechile palate ale mogulilor din Agra si Fatepur-Sikri. In bazine inotau jucaus pesti aurii. Miliarde de pasari din India, cu pene extravagant colorate, se zbenguiau in colivii poleite, atarnate de ramurile palmierilor asiatici. Deasupra acestora colcaiau mari roiuri de albine, aninate de stresinile de marmura. Minusculele vietati inaripate se buluceau unele peste altele intr-o incalceala de nedescris, iar cand cele de deasupra mureau, le luau locul cele nou-nascute, aflate in mijlocul roiului. In intregul Ranchipur nu mai exista o alta gradina atat de umeda si de racoroasa. Deschisa noaptea catre cerul spuzit de stele, nu lasa in schimb niciodata soarele sa patrunda pana la ea.

In jurul acestor curti deschise erau oranduite puzderie de camere. Etajele doi si trei erau ocupate de apartamentele regale si de odaile rezervate suitei. La parter se aflau o serie de vaste incaperi, folosite doar pentru adapostirea unui straniu conglomerat de mobile si obiecte de arta. Erau aruncate ca intr-un depozit fara niciun plan si fara a se face vreo deosebire, scrinuri, broderii si vase minunat lucrate, toate provenite din vechiul palat al Maharajahului cel Rau. Piesele acestea erau amestecate cu hidoase obiecte de arta moderna. Picturi din Scoala de la Munchen atarnau deasupra unor nepretuite pocale si vase de jad, de agata sau de cuart trandafiriu colectionate de Maharani. Tapiserii persane din epoca lui Akbar impodobeau peretii, distonand cu perdelele de Nottingham de la ferestre.

Multe din scumpeturile acelea fusesera aduse de Maharani, cu ocazia primei sale calatorii in Europa. Le cumparase de la expozitiile care prezentau publicului orori facute la masina. Odinioara ramasese impresionata de complicatia mestesugita a acestor obiecte, dar mai tarziu, dupa ce se deprinsese cu Europa si incepuse sa-si formeze un gust propriu, intelesese cat de urate erau lucrurile cumparate fara niciun discernamant. Le inghesuise atunci claie peste gramada cu comorile din palat, uitandu-le in incaperile acelea mari pe care nimeni nu catadicsea sa le viziteze vreodata.

Se mai aflau acolo si daruri de la invitatii ei, contemporani cu Regele Edward, precum si ofrande primite de la societatile din India, carora ea sau Maharajahul le facusera odinioara unele servicii. La unul din capetele galeriei, care strabatea intreg palatul, se afla un vestiar rezervat pentru palariile vizitatorilor. In incaperea aceasta erau adunate cateva obiecte care il faceau intotdeauna pe Ransome sa rada. Langa un tablou de Landseer care infatisa doi copoi si un terrier, trona un magnific zeu chinezesc din bronz, o Psyche de alabastru de o factura moderna, achizitionata probabil de la un negustor ambulant de pe strazile din Napoli, si un covor de rugaciune mogul cu un desen si un colorit de o rara frumusete.

Oaspetii sosira unul cate unul. Urcau scara cea mare de marmura alba si patrundeau intr-un salon albastru ca noptile indiene. Pe peretii impodobiti cu stele de argint erau atarnate picturile mogule din faimoasa colectie a batranei Maharani. Tavanul era foarte inalt, iar ferestrele mari, care priveau spre parc si spre Muntele Abana din zare, erau acoperite cu plase albe, menite sa impiedice intrarea liliecilor giganti si a maimutelor sfinte, guralive si curioase. In centrul incaperii atarna un candelabru de cristal, orbitor de luminos. Printre ramurile lui zumzaiau puzderie de albine. Exact dedesubt stateau suveranii din Ranchipur si isi primeau oaspetii.

Maharani purta un sari alb, brodat cu fir de argint, dupa moda mahratta. O trena uriasa era petrecuta printre picioarele ei mici si se tara pe pardoseala in timpul mersului. Singurele-i bijuterii cu care se impodobea erau smaraldele. Purta smaralde si in urechi, si la gat, si la incheietura mainii, si pe degete, ba chiar si la picioare. Spre a-si satisface pasiunea ei pentru smaralde, Maharani le colectionase achizitionandu-le din toate colturile pamantului, de pe Fifth Avenue si de pe Bond Street, din Place Vendôme si din Moscova, din Jaipur si din Pekin In noaptea aceasta nu se infatisa in postura acelei doamne batrane, viclene, spirituale, rautacioase, si cateodata rabelaisiene, care arata tot atat de pasionata dupa pocher ca si un jucator profesionist intr-o tabara de cautatori de aur. Acum avea infatisarea unei femei scaparator de inteligenta care, in pofida firii ei inca pe jumatate salbatica, ramanea totusi o mare regina. Desi era maruntica, delicata si perfect modelata, ca o statueta de Tanagra, iți dadea o impresie de maiestuoasa prestanta. Se tinea dreapta si umbla cu usurinta si supletea femeilor care n-au purtat niciodata pantofi scumpi, cu tocuri inalte, opere ale pantofarilor parizieni. Ransome o privea din prag, asa cum statea sub stralucirea candelabrului zumzaind de albine, si reflecta: "Iat-o pe ultima regina!' In Occident reginele se straduiau sa arate ca niste mici burgheze, gandindu-se ca numai astfel isi mai puteau salva tronul.

Batranul Dewan sosise deja. Venisera si Rasid cu modesta si aramia lui sotie, si Mr. Bannerjee cu recea si frumoasa lui Mrs. Bannerjee, si Maharajahul insusi cu aerul lui obosit si imbatranit, dar plin de demnitate; suveranul era imbracat in alb, iar turbanul sau rosu, specific Ranchipurului, era impodobit cu un mare diamant inconjurat cu smaralde. Se mai aflau cativa ofiteri de stat-major, aghiotantii si cele doua principese de Bewangar, intimele Maharanei. Din tot acest grup, Mrs. Bannerjee atrase mai cu seama atentia lui Ransome. Statea in picioare, rezemata de zid, langa una din ferestrele acelea inalte cu retelele lor contra liliecilor gigantici. Era nemiscata, impasibila si frumoasa, ca una din acele femei din miniaturile care impodobeau incaperea. Pentru o indiana era inalta si cu pielea foarte alba. Pe chipul ei plutea o expresie insolenta, dispretuitoare, provocatoare si iritanta, o pasivitate si o indiferenta care o facea sa domine orice adunare.

De multa vreme Ransome se simtea fascinat de ea, mai mult decat de orice alta femeie intalnita in India. Mrs. Bannerjee nu-si dadea nicio osteneala pentru aceasta, dar frumusetea ei il vrajea, invingand oboseala mare care il coplesise. Aerul ei distant, nepasator, de parca ar fi suportat plictisita viata, ii trezise curiozitatea. I se parea inaccesibila. Avea impresia ca Mrs. Bannerjee isi bate joc de el, dar ca in acelasi timp ii fagaduieste o aventura foarte deosebita de acele cu care el era obisnuit. Nu putea fi vorba de dragoste, pentru ca erau prea straini unul fata de celalalt si tot asa aveau sa ramana oricat de intim ar fi devenit contactul lor fizic. Era ca si cum s-ar fi indragostit de o minunata statuie de gheata. Cu toate acestea, ori de cate ori o vedea, se simtea rascolit, i se trezea dorinta perversa de a o cuceri, de a o umili, de a o viola si de a-i strivi orgoliul. Era sigur ca aceasta l-ar fi scos din letargie, dar nu stia cum sa ajunga acolo. De mai multe ori incercase sa gaseasca mijlocul de a cuceri inghetata culme de munte pe care parea sa traiasca. Ii vorbise despre miscarea Swadeshi, de care ea se ocupa, despre filozofie, despre iubire, despre animale - pechinezi, papagali, ibiși, lebede, ursi - colectionate in gradina ei cautand astfel un subiect susceptibil sa intereseze pe aceasta femeie superba, lipsita de bucuria de a fi avut copii. Nu izbutise sa obtina in schimb decat un raspuns politicos si distrat care il lasase sa inteleaga ca nu-i era posibil sa ajunga pana la ea, nici in domeniul gandurilor sau al simturilor, nici pe taram emotional sau de climat Cateodata Ransome o identifica pe Mrs. Bannerjee cu India. Cand India va renaste, se va trezi si ea la viata. Dar niciunul nici altul nu aveau sa asiste la acel fenomen, fiindca intre timp amandoi aveau sa moara. Uneori, cand ineca singuratatea in alcool, isi spunea: "Dincolo de aceasta stralucire aparenta nu exista nimic. Este pur si simplu o femeie frumoasa, lenesa si proasta."

Mrs. Bannerjee vorbea numai cand era intrebata si nu se simtea stingherita, ca europencele, de tacerile prelungi. Statea nemiscata, ii privea pe cei din jur, ii asculta, cufundandu-se uneori intr-o meditatie care depasea puterea de intelegere a altora, pastrand pe chip o expresie de plictiseala si nepasare, de neconceput pentru interlocutorii ei. Cu toate acestea parea mai completa decat toti ceilalti. Cateodata ramanea cu privirea fixa, goala, deconcertand cu ochii ei negri si mari, paralizand prin simpla ei prezenta conversatiile, elanurile umane din jur, si dandu-le o coloratura vulgara, plina de stupiditate.

Cand il vazu in noaptea aceea pe Ransome fixand-o, il privi o clipa printre genele ei lungi, inclina usor capul intr-un arogant salut, si dupa ce se aseza pe un divan, scoase dintr-o cutie de jad un pan de frunze de lamai si betel si incepu sa le mestece. Ransome avea impresia ca toate indiencele aveau infatisarea unor rumegatoare cand se delectau cu acel pan; Mrs. Bannerjee nu intra insa in tagma acestora. In vreme ce o privea, simti din nou acea tulburare launtrica, manifestata printr-o senzatie de caldura si de sufocatie. "Ma uraste fiindca nu sunt si eu indian", reflecta el. In aceeasi clipa, observa la celalalt capat al incaperii prezenta sotilor Heston, profilati pe fundalul costumelor stralucitoare de curte ale celorlalti invitati Lordul, strans in fracul lui negru, avea o privire atat de tulbure si era atat de congestionat, incat arata ca un taur furios. Alaturi de el, sotia sa parea neinchipuit de fragila si de palida. Dupa cincisprezece ani, Ransome o vedea pentru prima oara asa cum era in realitate. Era imbracata in alb, ca si Maharani, dar in loc de smaralde, purta o garnitura de diamante, smaralde si rubine, aproape tot atat de splendide ca si ale Suveranei.

Privita pe fundalul de un albastru-inchis al peretelui si invaluita in vapaia stralucitoare a luminii revarsata din candelabrul de cristal, lady Heston era alba si in acelasi timp de o paloare aurita, care o facea sa fie tot atat de frumoasa ca si Mrs. Bannerjee, dar intr-un mod cu totul deosebit. Pe cand la femeia indiana un foc misterios mocnea undeva, sub gheata, Ransome isi dadea lesne seama ca in fiinta Edwinei se stinsese orice flacara, chiar daca ar fi existat vreodata asa ceva. Aerul ei plictisit il izbise de la prima vedere - era un fel de moarte a oricaror reactii fata de orice si de oricine. Parea sa fi trecut prin atatea, incat, afara de bijuterii si de toalete nimic nu mai avea puterea s-o miste sufleteste. Surasul pe care-l adresa batranei Maharani era trist, fara caldura launtrica; un suras batran ca si timpul.

- Inaltimea-voastra a fost foarte buna cu noi, rosti ea. Nu stiu ce ne-am fi facut fara dumneavoastra.

Si vocea ei era obosita, incolora.

- Sa nu mai vorbim despre aceasta, replica Maharani, intr-un ras plin si gutural. Suntem fericiti sa facem tot ce ne sta in putinta pentru prietenii Viceregelui.

Flacarile din privirile acesteia si vocea ei plina de vitalitate il facura pe Ransome sa reflecteze: Are de doua ori varsta Edwinei dar e mai tanara decat ea.

Pana si felul de a vorbi al Edwinei parea oarecum automat. Vorbea cu o gratie, cu o politete si cu un farmec, care pareau sa se fi tocit dupa atatea secole de folosire. Erau momente in care oboseala aceasta aparenta capata aproape semnificatia unei insulte.

Se intoarse si il vazu pe Ransome. Privirea ei goala intarzie cateva clipe asupra lui. Apoi interesul ii fu trezit treptat-treptat de aceasta aparitie desprinsa dintr-un trecut pe care-l cunostea foarte bine.

- Dumneata esti, Tom? Mi s-a vorbit despre un personaj numit Ransome, care ar trai la Ranchipur, dar nu mi-am inchipuit ca esti chiar dumneata.

- Ma intrebam daca ai sa-ti aduci aminte de mine.

- A trecut mult de atunci - sapte sau opt ani.

- Peste zece.

- Va sa zica am atins o anumita maturitate, zise ea.

- Nu chiar, dar pe aproape.

Edwina se insufleti, ca si cand aceasta brusca intalnire cu cineva din lumea ei, i-ar fi facut sa-i bata inima mai repede. Fusese o lume restransa, intima, vesela si nebuna, dar in orice caz prietenoasa, si atat de deosebita de hoardele de personaje pline de importanta, dar bizare si plictisitoare pe care, de cand se maritase cu Heston, le vedea zi de zi, dar numai pentru cateva momente si pe care le uita tot atat de repede.

- Ce invartesti pe aici?

O clipa Ransome sovai. Pana atunci nimeni nu-i pusese o asemenea intrebare, si pentru moment nu stiu ce sa raspunda.

- Nimic deosebit; cate putin din toate: pictez, beau, hoinaresc.

- Nu pare prea interesant.

- Nici nu este.

- As vrea sa-l cunosti pe Albert.

- L-am intalnit o data sau de doua ori, e mult de atunci; pe vremea aceea ma gandeam sa ajung un mare om de afaceri. Cred ca nici nu-si mai aminteste de mine.

Lordul Heston nu-si aminti; de altfel nu-si amintea decat de cei care i-ar fi putut fi de folos, ori de pe urma carora ar fi putut sa castige ceva; un grup mic care se restrangea an de an pana cand ajunsese sa nu mai cuprinda decat o mana de bancheri, familia regala, un numar ceva mai mare de politicieni fara scrupule si doi sau trei indivizi mai puternici decat el, pe care ii respecta fiindca aveau averi mai mari decat a lui. In afara acestor insi nu-si mai dadea osteneala sa fie politicos cu lumea. Celor care nu faceau parte din randurile acestor marimi abia daca catadicsea sa le mormaie un plictisit buna ziua.

Sosi apoi si Generalul, urmat prea indeaproape, pentru demnitatea si tihna sa, de catre cei doi paria, Mr. si Mrs. Jobnekar, care aratau mai degraba ca niste soareci cu ochi scanteietori. Il mai intalnise candva pe lordul Heston, dar nu se simpatizau, fiindca egoismul si vanitatea lor erau la fel de agresive.

"Cat de grotesti sunt amandoi, gandi Ransome. Heston e insa rau si primejdios. Generalul aduce cu Marele Auk. Dar imperiul s-a cladit, acum nu mai au nevoie de el. Este randul lui Heston sa distruga aceasta creatie.

"Mica" sufragerie spre care oaspetii erau indrumati era o incapere imensa, alba, cu ferestre inalte, incoronate de arcuri plasate de o parte si de alta a camerei ca si in salonul albastru, si acoperite cu plase, in care din cand in cand se prindea cate un mare liliac ce se zbatea si chi aia pana ce il elibera unul dintre servitori. Ferestrele din stanga raspundeau spre una din curtile interioare, lasand sa se auda susurul unei fantani arteziene strajuita de arbusti de betel. Ferestrele de vizavi se deschideau spre parc, si dincolo de acesta spre marele rezervor si spre piata marginita de o parte de localul cinematografului, iar de cealalta de vechiul si sinistrul palat. Ploaia incetase de catava vreme si luminile din piata se oglindeau in apele rezervorului.

Ospatul era pregatit dupa moda indiana, asa cum dorise Heston, cu mancari specifice din Ranchipur. Printre care: curry cu langusta, guave zaharate si maduva de palmier. Pe terasa-acoperis din cealalta aripa a palatului se afla o orchestra organizata de Maharani alcatuita din treizeci de muzicanti, in ciuda traditiei, care nu ingaduia decat grupuri de doi sau trei instrumentisti. Acestia cantau din laute si tobe, viori indiene si flaute, boluri acordate dupa ridicarea sau coborarea nivelului apei dinauntrul lor, precum si un armoniu dintre acelea aduse odinioara in India de misionari spre a intovarasi imnurile executate de coruri si care devenise cu timpul instrumentul traditional indian folosit atat pentru dansurile fetelor cat si pentru cantecele de slava, inchinate lui Siva si lui Krisna. Sunetul muzicii plutea pe deasupra acoperisurilor palatului cu nenumarate turnuri patrunzand in sufrageria de marmura alba.

Ransome se vazu plasat intre Mrs. Bannerjee si Mrs. Jobnekar, avand astfel in fata pe Edwina Heston si pe batranul Maharajah. Apropierea lui de Mrs. Bannerjee il excita usor, dar nici de asta data nu inregistra vreun succes. Ea manca in tacere, cu eleganta si cu putina lacomie, fara sa ia in seama lumea din jur. Isi muia mainile gingase cand in orez, cand in sosul langustei, cand in garnitura dulce, preparata din nuca de cocos. Mrs. Jobnekar era amabila si vorbareata, dar Ransome era atat de tulburat de prezenta frumoasei Mrs. Bannerjee in preajma lui si de a Edwinei de vizavi, incat nu mai era atent, iar cand Mrs. Jobnekar ii punea cate o intrebare, trebuia sa se smulga din ganduri pentru a-i da un raspuns inteligibil. Pe la mijlocul dineului observa ca Edwina se uita la el din cand in cand indelung, ganditoare, dar cand intalnea privirea lui se intorcea brusc spre Maharajah.

Iși reaminti cum se intalneau odinioara, cand ea venea la ferma din Sussex. Pe atunci Edwina avea aceeasi frumusete de portelan alb si auriu, dar totodata era plina de viata, violenta, patimasa, ca si cand si-ar fi dat seama ca nu va mai avea timp destul spre a imbratisa toata exaltarea, dragostea si aventura pe care i le puteau oferi viata. "A ajuns exact asa cum mi-am inchipuit ca are sa ajunga", isi spuse el iarasi. Aceasta nu era numai tragedia ei, ci si a lui - traisera prea intens. Acum, in preajma maturitatii nu-i mai incalzea nimic.

Se avantasera cu sange rece in tot felul de experiente, ca pana la urma sa constate deziluzionati cat de superficiali fusesera. Relatiile lor nu avusesera nimic romantic și acum isi dadea seama - ce-i drept prea tarziu - ca niciunul dintre ei nu cunoscuse dragostea; caci fara romantism si fara sentimente nu poate exista iubire, ci numai curiozitate si dorinte senzuale, ale caror satisfactii trec repede. Daca vrei sa iubesti si in acelasi timp sa faci ca iubirea sa dureze, trebuie sa fii putin drogat de ceva care probabil nu exista in realitate, altfel nu-ti ramane decat sa te droghezi din obisnuinta sau in mod deliberat, incercand sa te autohipnotizezi, ca sa fii la inaltimea unei nopti ca aceasta, cu muzica barbara, salbatica, venind din departare, cu murmur de ape sub palmieri si cu tipete de lilieci incurcati in plasele de la fereastra. "Nici eu si nici Edwina n-am avut noroc, gandi Ransome cu amaraciune. Am dat cu piciorul la romantism si la sentimentele de iubire si iata unde am ajuns".

Inainte vreme nu se gandise niciodata la aceste lucruri, dar acum se vazu asa cum arata odinioara cand se inapoiase din razboi, inveninat, nefericit, lacom de femei, de placeri si de experiente multiple, ca si cand ar fi vrut sa recastige tot ceea ce pierduse in timpul acelor trei ani, cei mai buni si mai romantici din viata lui. Nimeni nu i-ar fi putut reda acesti ani si nimeni nu l-ar fi putut invinovati ca incercase sa ia inapoi ceea ce ii apartinea de drept. Cautase placerea si experienta oriunde puteau fi gasite, sub orice forma i s-ar fi infatisat si cu acea straveche teama launtrica, cu acel simtamant bizar ca viata este prea scurta si ca nu-ti mai ramane de trait decat o ora sau doua. Batranii nu cunoscusera aceste stari sufletesti, iar cei tineri nu aveau sa le cunoasca. Si el si Edwina trecusera insa prin toate acestea. Ranile din coapsa si din spate nu contau; carnea creste la loc si cateodata nu mai ramane nici cicatricea. Dar cu spiritul este altfel; odata, e mult de atunci, citise intr-o carte un pasaj care-i reveni in minte:

Damnatiunea este cel mai neinsemnat lucru; supliciul rezervat celui blestemat sa sufere chinurile iadului este afundarea neincetata in viciu si in crima, inasprirea si depravarea continua a sufletului, care se scufunda in mod necesar in rau, clipa de clipa, intr-o progresie geometrica, pe vecii vecilor.

Acesta era de altfel si cazul lui si al Edwinei.

Deodata auzi vocea lui Heston ridicandu-se deasupra murmurului conversatiilor, al sunetului indepartat al muzicii si chiar a amabilelor sporovaieli ale micutei Mrs. Jobnekar, pe care el le asculta neatent. Heston striga la Maharani, si Ransome se intreba daca nu cumva batrana il provocase, asa cum obisnuia sa procedeze si cu Generalul.

- E o insulta intolerabila! urla Heston.

Cand Ransome surprinse sclipirea din ochii batranei doamne, isi zise ca lordul nu va reusi sa o impresioneze. Metodele folosite de el in vest isi pierdeau aici orice eficacitate, cel mult o amuzau pe Inaltimea-sa.

Fata lui Heston era umflata. "E bolnav, gandi Ransome. Se intampla ceva cu el. Un om sanatos n-ar striga in felul asta." Ochii albastri proeminenti ai lordului aveau o expresie terna, ca si cand ar fi fost acoperiti de o pelicula. Ransome se intreba daca Heston nu facea si Edwinei asemenea scene.

Cina se sfarsi brusc. Maharani, in fruntea celorlalti, parasi incaperea, facand sa sclipeasca smaraldele de pe sari-ul ei alb, cu trena-i lunga desfasurandu-se intre picioarele-i mici, acoperite cu smaralde adunate din cele patru colturi ale lumii.

In incaperea cu pereti albastri, programul distractiv incepuse. Lakshmi Bai, una dintre cele mai mari cantarete din India, statea pe o mica estrada, cu picioarele incrucisate sub ea si cu spatele spre una din marile ferestre. Purta un sari albastru cu fire de argint. Nu mai era tanara si nici frumoasa, desi nu s-ar fi putut spune ca e urata. Dar nici varsta si nici infatisarea nu aveau vreo insemnatate fata de talentul ei. Nu era o femeie pe care s-o privesti si s-o asculti, ci o opera de arta in care fiecare detaliu, oricat de marunt, contribuia la desavarsirea intregii sale fiinte - buzele rosii, unghiile lacuite, piciorul acoperit cu bijuterii ce rasareau de sub sari-ul albastru cu fire de argint, mainile ei frumoase, mai delicate si mai sensibile decat ale oricarei europene, stilul impecabil cu care ciupea coardele lautei. Mainile acestea il fascinau pe Ransome si insasi Edwinei, care statea acum in preajma lui, i se trezise prima oara interesul - avu el impresia - pentru aceasta fiinta deosebita care, asemenea ei, atinsese aceeasi perfectiune semidecadenta.

In aceasta incapere numai el si Edwina pastrau tacerea, priveau si ascultau, spre deosebire de indieni, care socoteau muzica drept un simplu fundal al conversatiei, precum si de General si de Heston, cu totul indiferenti la acest spectacol. Si cum statea langa Edwina, Ransome avu revelatia perfectiunii ei, a rasei, a comportarii, a vesmintelor, a parului, a manierelor ei gratioase si a felului cum statea, putin lasata pe spate, ascultand si privind in jur. Deodata avu impresia ca descoperise esenta existentei ei. E ultima expresie a ceea ce in curand nu va mai exista pe aceasta lume, gandi el. Nu se mai potriveste nici cu timpurile si nici cu obiceiurile de acum. Edwina nu era ca Heston, un fel de ciuperca grosolana, crescuta peste noapte din cloaca imbacsita a acestor vremuri; era produsul catorva secole de huzur, de privilegii si responsabilitati castigate si mostenite din generatie in generatie. Acum, insasi epoca si civilizatia careia ii apartinea se apropia de sfarsit, asa ca nu mai era loc nici pentru ea, nici pentru el. Amandoi erau molipsiti de acea descompunere care roade tot ce ajunge la o prea mare imbatranire. Nici bunica lui, din acea vasta casa cu turnuri din Grand River, nu fusese in stare sa-l salveze. Erau putrezi inca de la radacina si Ransome intelese deodata ca nimicirea lor avea sa vina tocmai datorita lui Heston si brutalilor sai zei.

Lakshmi Bai termina cantul, si dupa ce parasi incaperea isi facu intrarea o mica orchestra care se aseza in fata estradei. Apoi aparura doua dansatoare. Ca si cantareata, nu erau tinere, ba chiar una din ele parea batrana de-a binelea. Erau mama si fiica, venite inca de mult de la templul din Tanjore si intrate in serviciul batranului Maharajah. Dar nici varsta si nicio oarecare tendinta spre ingrasare nu le strica frumusetea dansului. Daca ar fi tinere si atragatoare, reflecta Ransome, perfectiunea lor te-ar distra; te-ar captiva mai mult trupurile lor decat figurile arhaice, milenare, rafinate acum pana la decadenta, pe care le executau in timpul dansului. Si de asta data numai Ransome si Edwina le urmareau evolutiile. Dupa un timp, prima dintre balerine, apoi si a doua, observand ca miscarile lor starnesc interesul, incepura sa danseze cu si mai multa insufletire. Mimara legendele lui Krisna si Gopis, precum si povestile lui Rama si Sita. Exhibitiile lor erau insa lipsite de orice realism, deoarece fiecare incident, fiecare miscare devenisera, prin trecerea mileniilor, un arabesc un filigran delicat si unic. Era o expresie a artei pure, dincolo de care nu mai exista decat decadenta, distrugere si un nou inceput.

Dupa ce dansatoarele plecara, o data cu mica orchestra, Edwina ramase cateva clipe cu ochii inchisi si cu capul rezemat de spatarul scaunului.

- Cand plecati din India? o intreba Ransome.

- La sfarsitul saptamanii. Ne imbarcam pe "Victoria", la Bombay.

- Pacat ca reintalnirea noastra a trebuit sa fie atat de scurta.

Ea scapa un ras usor ca un suspin.

- Asta e viata.

Edwina ii vorbi despre vizita lor in India, despre venirea lor la Ranchipur, despre caii de rasa Kathiawar, despre arsita si despre praf, despre obositoarele si nesfarsit de monotonele dineuri oficiale.

- Nu inteleg cum de-ai reusit totusi sa te pastrezi atat de proaspata, de parca abia ai fi iesit din locuinta dumitale de la Londra in plin sezon monden.

Ea rase iarasi.

- Foarte simplu. Nu este decat o chestiune de bani. Am adus cu mine doua cameriste, iar una dintre ele este o excelenta coafeza. Am un trai foarte diferit de vremurile din trecut, cand imi faceam singura parul si nu-mi permiteam o vizita la coafor decat o data la trei saptamani.

- Atunci aratai tot atat de bine ca si acum.

- Eram mai tanara. Coafura nu avea prea multa importanta.

- Nu are nici acum.

Ea il privi cu ironie, apoi rase.

- Oricum ar fi, prefer situatia actuala. De cand ma stiu mi-a placut luxul si tot ce se poate obtine cu bani multi.

Ransome fu ispitit s-o intrebe: "Chiar tot?" dar nu avu curajul. Nu redevenisera atat de intimi incat sa riste o astfel de intrebare indiscreta. Isi dadea totusi seama ca Edwina ii vorbea asa cum nu i-ar fi vorbit niciunuia dintre cei de fata. Intre ei exista la urma urmei o anumita legatura, siguranta bizara ca apartineau aceleiasi lumi restranse, ajunse in pragul agoniei si pe care amandoi trebuiau s-o apere pana la capat, desi stiau ca la sfarsitul drumului ii astepta infrangerea si ruina. Celelalte persoane din incapere nu puteau intelege acest simtamant. Treptat, Ransome incerca o adevarata exaltare la gandul ca o vedea iarasi, ca avea in preajma lui pe cineva caruia nu trebuia sa-i explice, sa-i analizeze, sa-i justifice ceva, o fiinta care stia cu precizie cat erau de deznadajduiti, de nefolositori, de corupti.

- Intr-una din zilele acestea ar trebui sa vii sa iei ceaiul la mine, ii spuse. Locuiesc intr-o veche casa in stil georgian, igrasioasa. Ai sa gasesti o mare dezordine si o droaie de panze aruncate la intamplare. Cu toate acestea, cred ca are sa-ti placa.

- De ce ramai aici in timpul musonului?

- Nu stiu nici eu, zambi Ransome. Aici sau in alta parte, mi-e totuna.

- Am sa incerc sa vin la dumneata. Dar va trebui sa gasesc un moment potrivit. S-au facut atatea pregatiri pentru noi.

Il cantari din ochi ca si cum s-ar fi intrebat: "Merita sa luam totul de la inceput? Am putea castiga ceea ce am pierdut?"

Ransome nu-i spuse: "Vino cu sotul dumitale", fiindca nu voia sa-l vada pe Heston in casa lui, nerabdator, plictisit, nimicindu-i simtamintele care-l legau de Edwina.

- Atunci, pe joi, zise el.

- Fie si joi, accepta ea, aprinzandu-si o tigara. Esti si dumneata invitat la dineul de la Mr Bannerjee?.

- Cand? Poimaine? Da.

Ransome incerca un simtamant de multumire cand vazu ca Edwina se bucura.

- Ce fel de om este acest Mr. Bannerjee? intreba ea. Vreau sa spun. sufleteste. Pe dinafara pare un tip sacaitor si aduce a chinez.

- Ar trebui sa scriu o carte intreaga ca sa ti-l pot zugravi - o carte simbolica. Este un indian ratacit undeva intre Orient si Occident.

Edwina pastra tacere cateva clipe, apoi intreba:

- Dar tipul de-acolo cine e? Acela care seamana cu un Apolo turnat in arama palida?

Fara sa se uite la personajul indicat de Edwina, Ransome intelese numai dupa descriere ca era vorba despre Maior. Acesta tocmai se intretinea cu Maharani, asa cum i se poruncise, pentru ca suverana sa nu se plictiseasca.

Ii istorisi tot ceea ce stia despre chirurg. Edwina il asculta distrata ca si Mrs. Bannerjee si in tot acest timp nu-l pierdu din ochi pe Maior. Ransome ii lauda meritele, dar dupa cateva momente isi dadu seama ca spusele lui nu-i trezeau interesul. Pe Edwina nu o preocupau virtutile Maiorului. Ochii ei albastri aveau o expresie concentrata, ca si cand ar fi cantarit calitatile fizice ale frumosului si impecabilului medic brahman. Ransome simti deodata ca-l incolteste furia si gelozia, fiindca intr-un fel o simtea scapandu-i. "Nu mi-am inchipuit ca este atat de stricata", reflecta el.

- Are un aer foarte romantic, zise Edwina.

- Te inseli. Este un chirurg si un om de stiinta cu mult sange rece, adauga Ransome cu brutalitate. Pentru el dragostea nu este decat o imperechere, un act care trebuie cercetat cu detasare stiintifica.

Imediat insa isi dadu seama ca spusese exact contrariul a ceea ce ar fi trebuit sa-i spuna, ca sa-i ucida interesul. "Tarfa , gandi el.

Nu-i mai auzi insa replica, deoarece cuvintele ei fura acoperite de mugetul unor ape care se prabuseau din inaltime, ca si cand o imensa cascada s-ar fi revarsat asupra palatului. Ploaia incepuse iarasi.

Ea rase si vorbi tare, incercand sa intreaca zgomotul ploii.

- Torentul acesta nu aduce de loc cu modestele burnite din Anglia. N-am putea trece in alta camera? Nu pot sa sufar sa strig si toata lumea sa asculte ce spun.

- Am putea vizita si celelalte camere. Cred ca are sa te amuze. Inalțimea-sa nu va avea nimic impotriva. Am sa-i cer permisiunea.

Maharani vorbea tocmai cu Dewan-ul despre noua aripa pe care intentiona sa o adauge la Scoala superioara de fete. Cand Ransome ii ceru ingaduinta de a o conduce pe lady Heston prin camerele de jos, ea surase.

- Desigur. Umblati pe unde vreti, zise, si in vreme ce Ransome se indeparta, adauga: Iți urez noroc! apoi se intoarse spre Dewan, reluandu-si convorbirea. Remarca ei il izbi neplacut pe Ransome. Era ca si cum Maharani ar fi spus: "Cunosc eu tipul acesta de englezoaice, senzuale, decazute, inclinate spre promiscuitate." Era indispus fiindca tonul batranei doamne echivala cu o insulta adusa Edwinei. Apoi isi zise ca Maharani avea poate dreptate, si ca n-ar fi neplacut sa se intample ceea ce aceasta ii sugerase. N-ar fi fost numai un act agreabil, ci ar fi corespuns unei necesitati. Trebuia sa se intample.

Asadar ii spuse unui aghiotant ca stia foarte bine drumul si ca nu avea nevoie sa fie calauziti.

Strabatura sirul de saloane pustii de la parter, marea sala a Durbar-ului, imbracata toata in frunze de aur si lemn de santal, si ajunsesera pana la curtile interioare, peste care se pravalea puhoiul ploii. Se oprira intr-una din incaperile mai mici, in care stateau claie peste gramada comori de arta si monstruozitati. La inceput Ransome se simti nervos si excitat, de parca n-ar fi fost un om usuratic, cu o bogata experienta in domeniul dragostei, ci un simplu adolescent, timid si nestiutor, care descopera pentru intaia data dorinta. Vorbeau acum din ce in ce mai putin, ca si cand o continuare a conversatiei ar fi fost nu numai lipsita de sens, dar ar fi cerut si un efort prea mare fata de zgomotul puternic al ploii. Dupa un timp se trezira umbland in tacere. Abia daca mai scoteau cate un cuvant, absenti, fara interes si fara convingere, cand Ransome ii arata cate o capodopera de arta sau vreun obiect indescriptibil de urat. In cele din urma ajunsera intr-o odaie mica de la capatul unei aripi a palatului, plasata dedesubtul camerei in care cu putin inainte cantase orchestra batranei Maharani.

- Sa ne asezam o clipa si sa fumam o tigara, propuse Edwina. Zapuseala asta m-a istovit.

Se asezara impreuna pe un divan si, dupa ce-si aprinsera cate o tigara, tacerea se lasa asupra lor grea, de nesuferit.

- Te gandesti la acelasi lucru ca si mine? intreba Ransome.

- Desigur, nataraule! rase ea.

Pentru prima oara, dupa multi ani, se simti invaluit de un val de romantism.

- Esti foarte frumoasa, rosti. Mai frumoasa ca niciodata.

- S-au scurs multi ani de la Tipton Farm. De atunci si pana acum, am parcurs amandoi un drum foarte lung.

- Intalnirea noastra in acest palat al Maharajahului are ceva providential. Nu ti se pare? Ceva care isi gaseste expresia in intreaga seara - muzica, dansatoarele, ploaia. Toate ma indeamna.

- Ca in Elinor Glyn, rase ea.

- Nu vorbi asa.

- Chiar si blana asta de tigru, zise Edwina izbind cu varful pantofului blana intinsa pe podea.

- Esti o catea in calduri. Iar blana asta e de pantera, nu de tigru.

Inlauntrul lui dorinta crestea navalnic.

Ea rase din nou.

- In plin muson - pe zapuseala si cu acompaniament de ploaie. Totul este salbatic si provocant.

Ransome se ridica, inchise usa, impinse un scrin in fata ei si, dupa ce stinse lumina, se apropie de Edwina pe intuneric.

- Asteapta, zise ea. Nu fii atat de grabit. Sa-mi termin tigara.

Sus, intr-unul din saloanele mai mici, Heston incerca sa-l convinga pe batranul Maharajah sa-i vanda un armasar de Kathiawar si trei iepe, dar lucrurile nu avansau de loc.

Pasiunea lui pentru cai dainuia de multa vreme, chiar din copilarie, cand nu lipsea de la niciuna din cursele Grand National. Pe vremea aceea statea pierdut in mijlocul multimii si urmarea sosirea celor bogati, puternici si eleganti. Cand avea o zi libera, parcurgea cu bicicleta mari distante spre a iesi la camp liber, unde se delecta la spectacolul tunicilor rosii care sareau peste gardurile vii. Cativa ani mai tarziu, pe cand vindea cutite si panzeturi in Extremul Orient, credinta ca va avea intr-o zi caii sai proprii ii stimula pofta de munca. Caii de curse confereau proprietarilor lor un prestigiu pe care niciun Simpson din familia lui nu-l dobandise vreodata. Era hotarat sa devina proprietarul unui grajd cu cai pur-sange si sotul celei mai frumoase si mai elegante femei din Anglia. Dar ca sa obtina asemenea lucruri trebuia sa aiba o avere uriasa.

Visul i se implinise. Acum avea cai si o sotie care rivaliza cu orice femeie din Imperiul britanic in ceea ce priveste pozitia sociala, insusirile fizice si eleganta. Strabatuse un drum lung, Albert Simpson din Liverpool. Pe parcurs isi cumparase si caii, si grajdul de curse, si sotia, si titlul. Acum avea de gand sa cumpere si patru cai Kathiawar, cei mai frumosi din lume.

Se pare insa ca batranul Maharajah nu era inclinat sa se targuiasca. In orice caz nu intelegea metodele pe care lordul Heston le folosise odinioara, cand vindea cutite negustorilor chinezi din statele malaieze. Suveranul era dispus sa-i vanda lui Heston trei iepe si un armasar Kathiawar, dar nu aceia pe care ii alesese lordul dupa ce vizitase de doua sau de trei ori grajdurile. Cunoscator versat, acesta alesese cel mai frumos armasar si cele mai frumoase iepe din lume. Acum era furios fiindca nu i se facea pe voie si in acelasi timp nedumerit, deoarece intalnea pentru prima oara o rezistenta pe care banii lui nu o puteau infrange. Pe masura ce discuta cu Maharajahul, mania ii crestea, stimulata de exasperantele lui descoperiri.

Se simtea umilit ori de cate ori avea de-a face cu un om mai bogat decat el, iar aceasta umilinta capata proportii si mai mari cand imprejurarile il fortau a se targui cu un astfel de om. Era constient ca amabilul batran din fata lui ar fi putut sa-l cumpere atat pe el cat si toate intreprinderile lui legate de comertul de iuta, cauciuc si munitii, toate jurnalele si vapoarele sale, platind bani gheata, si inca i-ar mai fi ramas o imensa avere. Il supara si mai tare faptul ca bogatiile batranului Maharajah existau in realitate, intr-o forma concreta, si nu constau din polite, actiuni si tot felul de valori angajate intr-un mecanism foarte complicat, pe care uneori nici Heston nu-l mai pricepea. Averea lordului putea creste cu un milion de lire intr-o zi si sa scada cu un milion in ziua urmatoare, aparent fara motive bine justificate. Dar Maharajahul din fata lui era la adapost de scaderile de la bursa, de crahuri si incurcaturi financiare, fiindca nu depindea de acea gigantica, dar nesigura si failibila structura, denumita, in Occident, marea finanta. Avea senzatia ca incerca sa duca tratative cu un taran batran si incapatanat, stapan pe pamanturile lui si cu un ciorap plin de bani sub saltea. Ca si acel taran Maharajahul se eschiva cu dibacie, si acest lucru il facea pe Heston sa-si piarda increderea in sine. Omul acesta se imbolnavea cand se simtea inferior altuia.

Inalțimea-sa nu striga si nici nu batea cu pumnul in masa. Nu se infuria si nici nu afirma ca valoarea cailor sai era de patru ori mai mare decat in realitate. Nu-si pierdea cumpatul. Isi pastra zambetul, demnitatea si vorbirea suava, nici nu discuta despre valoarea cailor sai, pentru ca in conceptia lui acestia nu aveau pret.

- Nu pot sa va vand armasarul si iepele, spuse el. Nici nu va puteti inchipui cat m-am atasat de caii mei. Eu insumi i-am crescut. Daca i-as vinde, ar insemna sa renunt la rodul a cincizeci de ani de ingrijire si selectie. Sunt cei mai frumosi cai Kathiawar din lume, poate cei mai frumosi dintre toate rasele de pe pamant. Eu cel putin asa-i socotesc, si de aceeasi parere este si prietenul meu, Mohammed Beg, care se ocupa de treizeci de ani de grajdurile mele. Daca vi i-asi da, i-as frange inima. Si aceasta ma opreste mai mult decat orice.

Heston isi zdrobi țigara de foi cu un gest violent, care parea sa spuna: "Sa-l ia dracu pe prietenul dumitale Mohammed Beg! Sa va ia dracu pe toti Rosti apoi cu voce tare:

- Sunt gata sa va platesc oricat imi veti cere. Sunt dispus sa va cladesc o scoala sau o intreaga retea de cai ferate. As face o donatie pentru saracii si flamanzii orasului.

- Vedeti, noi nu avem nici saraci si nici flamanzi.

- Va platesc orice pret.

S-ar fi zis ca intreaga patima a lui Heston pentru cai se concentrase treptat asupra minunatului armasar Asoka si a iepelor, si ca nu ar mai fi putut trai fara acestia.

- Nu este vorba de bani. Dumneavoastra, lord Heston, sunteti proprietar de grajduri; ar trebui sa ma intelegeti.

- Nu vreau sa ma inapoiez in Anglia cu niste cai de categoria a doua.

Maharajahul nu-si pierdu rabdarea.

- In grajdurile mele nu exista cai de categoria a doua. De aceasta nu trebuie sa va fie frica. Daca va veti inapoia in Anglia cu cei pe care sunt dispus sa vi-i vand, veti constata ca sunt tot atat de buni ca si cei mai buni cai din tara dumneavoastra.

Heston fu pe punctul de a-i da o riposta aspra, dar se abtinu, fiindca in prezenta acestui batran avea impresia ca pamantul ii fuge de sub picioare. Era destul de viclean spre a-si da seama ca Maharajahul ii aflase slabiciunea Incetul cu incetul ajunsese la concluzia ca batranul suveran citea in inima lui ca intr-o carte deschisa si ca in chipul acesta stia despre el mai mult chiar decat Edwina sau decat el insusi. Multe din acestea Heston ar fi preferat sa le pastreze ascunse.

- Trebuie deci sa ma resemnez si sa iau iepele si armasarul pe care Inaltimea-voastra este dispusa sa mi le vanda, spuse el.

- Sunt sigur ca va vor satisface pe deplin. Veti vedea ca sunt niste animale minunate, frumoase, inteligente si capabile sa reziste la cele mai grele incercari. Ar fi interesant daca i-ati incrucisa cu cei mai buni cai de curse pe care ii aveti. Va rog sa ma anuntati cand si cum doriti sa vi-i expediez. Mohammed se va ocupa de toate. Nu va cer decat sa nu-i porniti la drum acum, pe caldurile acestea. Le-ar face rau.

- Acesta este deci ultimul cuvant al Inaltimii-voastre?

- As fi tinut mult sa va fiu pe plac. Imi pare foarte rau ca nu vi-l pot da pe Asoka; nu ma indur sa zdrobesc inima lui Mohammed. Apoi adauga molcom: Permiteti-mi sa va ofer in dar celalalt armasar si iepele. Mi-ar face mare placere.

Sangele navali in obrajii lui Heston.

Abia se stapani sa nu racneasca, furios: "Pastreaza-ti caii si du-te dracului cu ei cu tot! Nu accept daruri de la orice indian imputit!" Nu era insa sigur daca Maharajahul facuse oferta din sincera generozitate sau daca nu fusese gestul jignitor, condescendent, al unui rege fata de un negustor. Mania lui confuza, neputincioasa era rascolita nu numai de blandețea vorbirii Maharajahului, dar mai ales de amintirea tatalui Edwinei, mort cu cativa ani in urma Omul acesta, un biet falit, il tratase intotdeauna cu o condescendenta tot atat de politicoasa. Cateodata si Edwina il trata in acelasi chip. Edwina care-i datora totul si careia ii platise toate datoriile inainte de a se casatori cu ea.

- Va multumesc, zise el, dar nu pot primi darul. Si asa ati fost prea bun.

- Cum doriti, rosti Maharajahul cu amabilitate, va asigur ca oferta mea a fost cu totul sincera.

Tonul si tinuta Maharajahului il facu sa inteleaga pe Heston ca refuzul fusese interpretat drept un gest lipsit de eleganta. Acest mic episod il pusese oarecum in pozitia ciudata a unui marunt pravalias, ori a unui camatar, care evalueaza totul in viata in functie de silingi si de pence Si aceasta il facu sa se simta stingherit ca si un copil razgaiat.

Heston dadu gres si in ceea ce priveste al doilea scop al calatoriei sale.

Dewan-ul era un om foarte batran cu o barba lunga, alba si frumoasa. Imbracat intotdeauna in alb evoca pe unul din legendarii patriarhi din Vechiul Testament. Nimeni nu-i cunostea cu exactitate varsta, dar se stia ca in ultimele cinci decenii jucase un rol important in politica indiana si ca isi pastra inca vigoarea si limpezimea mintii. Cu douazeci si patru de ani mai inainte, cand Maharani il izgonise pe Dewan-ul brahman, starnind un scandal monstru, actualul Dewan fusese insarcinat ca prim-ministru al Maharajahului de Ranchipur. In aceasta functie il ajutase sa construiasca, sa introduca reforme, sa instaureze armonia si ordinea, sa ajute la sporirea prosperitatii supusilor sai. Batranul Maharajah isi indeplinea misiunea asumata cu cinste si fara compromisuri, Dewan-ul in schimb era machiavelic. Convins ca scopul scuza mijloacele, izbutea sa-si atinga scopul prin viclenie, presiuni si intrigi, ori de cate ori Maharajahul, cu mijloacele sale ortodoxe, dadea gres. In mandria lui de indian era dornic sa obtina aceleasi realizari ca si suveranul sau, dar ii lipsea increderea acestuia in corectitudinea oamenilor, iar pe deasupra tesea intrigi pentru ca avea inclinatie pentru asemenea lucruri. Asa ca, de cincizeci de ani de cand infaptuia lucruri mari, o facuse in special pentru a se distra.

Era un hindus cucernic, desi nu s-ar fi putut spune ca ar fi in excesele ortodoxiei. S-ar fi putut cel mult sugera ca este un purist, deoarece isi afla suportul moral in insasi inceputurile religiei sale, cand aceasta era inca simpla, puternica, pura si neintinata de superstitiile si defetismul nenumaratilor zei, incepand cu Visnu si terminand cu simbolurile falice inaltate pe altare de namol la rascruce de drumuri. Nu se hranea cu carne si ducea o viata simpla, impartindu-si ziua, ca si stravechii greci, in ore de munca si de odihna, in exercitii intelectuale si fizice. I se intamplase sa se ridice si sa paraseasca consfatuiri politice importante, fiindca vorbitorii isi lungisera prea mult expunerile si intre timp sosise ora in care obisnuia sa se izoleze si sa cugete. Astfel, in ciuda adancii sale batraneti, pastra inca o vigoare deosebita si stralucirea spiritului.

Pentru el Heston nu era decat un nou prilej de a se amuza. De indata ce acest englez ii aminti de filaturile din Bombay, Dewan-ul pricepu ce avea sa i se ceara. Se prefacu insa ca nu-l intelege, spre a-l sili pe Heston sa renunte ia ocolisuri si sa-si dea pe fata jocul brutal. Batranul Dewan cunostea perfect chestiunea filaturilor, mai mult chiar decat aflase Heston in cursul investigatiilor sale, dar afecta o totala ignoranta si o profunda mirare cand acesta ii vorbi despre primejdioasa concurenta pe care japonezii o faceau pe piata indiana. Il forta astfel pe Heston sa-si dezvaluie bateriile si sa-i ceara ingaduinta de a se folosi de influenta sa in tratativele cu Khojas si Parses din Bombay, spre a-i determina sa-si reduca pretentiile.

Batranul patriarh il asculta linistit, surazator, in vreme ce lordul se straduia sa-i explice avantajele care ar rezulta, daca i s-ar permite sa preia filaturile si sa le reorganizeze dupa cele mai noi metode.

- As da de lucru la mii de filatori indieni, care astazi mor de foame, sustinu Heston. Dar nu pot sa-mi asum aceasta sarcina daca nu mi se da posibilitatea sa cumpar filaturile pe un pret rezonabil.

Dewan-ul inclina din cap dupa fiecare argument al lui Heston, chiar si dupa amenintarile lui, dar nu se angaja cu nimic si nici nu-l incuraja, asa ca pana la urma, dupa sovairi, Heston se vazu nevoit sa puna punctul pe i.

- Poate ca v-ar interesa o colaborare? As avea grija sa fiti deplin satisfacut.

- Cum? intreba Dewan-ul.

- O parte din beneficiile filaturilor, sau ceva asemanator.

Batranul patriarh isi ajunsese tinta. Il obligase pe acest puternic milionar din Occident sa-i propuna a-l mitui ca pe orice biet negustoras din bazar. Cu o sclipire in ochii lui negri, replica:

- Vedeti dumneavoastra, pozitia mea nu-mi permite sa ma amestec in afaceri. Surasul lui parea sa spuna: "Poate ca nu m-as da inapoi de la o colaborare, dar propunerea dumitale nu-mi pare indeajuns de practica. Cunosc o mie de plasamente mai bune."

- Nu sunteti deci dispus sa-mi dati o mana de ajutor? rosti lordul.

- Daca se va ivi prilejul voi pune o vorba buna in sprijinul dumneavoastra. Fiti sigur ca nu voi uita.

Heston era insa constient ca nu realizase nimic, asa cum nu ajunsese la niciun rezultat nici cu batranul Maharajah. Pentru a doua oara nu fusese in stare sa cumpere ceea ce ravnise. Sosise la Ranchipur cu gandul de a incheia o afacere, calatorise cinci sute de mile infruntand arsita si praful ca sa dea gres pe tot frontul.

Fierbea de furie cand se intoarse in salonul albastru si o gasi pe Maharani luandu-si ramas bun de la oaspeti. Edwina si Ransome tocmai intrau si observandu-i, lordul reflecta: Ah, iar si-a gasit un tip de teapa ei. Imi va da de lucru. Cateva zile nimeni nu-i va mai ajunge la nas.

Se indrepta spre ea si, fara sa adreseze un cuvant lui Ransome, ii spuse:

- Mergem acasa.

- Sunt la dispozitia ta.

Inainte de a se desparti, Ransome izbuti sa sopteasca Edwinei:

- Va sa zica te astept joi la ceai.

- Daca am sa pot, surase. Are sa fie destul de greu.

Era calma si senina, din nou alba si aurie ca un portelan, de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Cand Ransome isi lua ramas bun de la Maharani, aceasta il privi o clipa cu ochii ei sclipitori in care juca o lumina amuzata, indeajuns ca sa exprime fara cuvinte: "Stiu ce-ati facut in camerele de jos." Deodata Ransome simti ca-l napadeste rusinea. Maharani il facuse sa se simta neinsemnat si grotesc. In conceptia ei tot ceea ce se petrecuse la parter echivala cu o poveste comica, dar mediocra si murdara.

Dupa plecarea oaspetilor, Maharani isi concedie aghiotantii, doamnele de onoare si prietenele - cele doua principese de Bewanagar - apoi ramase pentru cateva clipe singura cu sotul ei. Era unul din acele rare momente in care, eliberandu-se de ceremonialul regal, deveneau barbat si nevasta, pereche umila, care ar fi putut trai in cartierul paria. Batrana doamna parea sa se fi despuiat de toata maretia si orgoliul cu care fusese impodobita pana atunci In loc sa vorbeasca englezeste, frantuzeste sau hindustani foloseau dialectul mahrata, acel limbaj pe care-l cunosteau amandoi inca de pe vremea indepartatei lor copilarii, petrecuta in satele prafuite si arse de soare din Deccan.

- Cum o duci cu guta?

- In noaptea asta m-am simtit ceva mai bine.

Se aseza totusi pe un scaun, spre a-si alina durerea din genunchi si din talpi.

- Trebuie sa plecam la Karlsbad la sfarsitul saptamanii viitoare. Nu-i bine sa mai ramai aici pe caldurile astea.

- Daca ploile mai tin mult, putem pleca.

- N-ai cedat, cred in privinta cailor?

- Nu. N-am cedat.

- Viceregele ne trimite cateodata niste indivizi foarte ciudati.

- Are si el obligatiile lui. Ce vrei sa faca?

- Acest Heston e cea mai ingrozitoare pramatie pe care am vazut-o vreodata.

Batranul tacu o clipa "Nesuferit om!" reflecta el.

Maharani rase.

- In vreme ce se targuia cu tine ca si cand ar fi avut de-a face cu un bunya, nevasta-sa, la parter, se dezlantuia ca o catea in calduri.

Maharajahul paru amuzat.

- Cu cine? intreba.

- Cu Ransome.

- Ransome! Inca un nefericit. Poate ca i-a facut placere.

Maharani rase iar.

- Nu i-a facut.

Plecara fiecare in apartamentul sau, iar salonul albastru ramase pustiu. Din cand in cand se auzea ropotul turbat al ploii si bazaitul albinelor salbatice din jurul candelabrului de cristal. Ceva mai tarziu veni un servitor paria care elibera un liliac urias prins in reteaua de la fereastra si stinse luminile.

In hol Mr. Bauer infirmierul Maharajahului, astepta, stand langa un fotoliu cu rotile. Blond, spatos, de vreo treizeci si cinci de ani, Mr. Bauer avea sarcina de a-l ingriji pe Maharajah. I se incredintase aceasta functie cu cinci ani in urma cand Inalțimea-sa il vazuse dand lectii de inot pe plaja de la Ouchy. Ca orice indian iubitor de frumos, Maharajahul prefera un infirmier agreabil si bine facut, unui ins plicticos si urat. Bauer era linistit, constiincios, amabil si tot atat de frumos ca armasarul Asoka. In toti acesti ani isi indeplinise corect sarcinile, dar cateodata Maharajahul se temea ca infirmierul sa nu se plictiseasca la Ranchipur, cu atat mai vartos cu cat Mrs. Bauer nu parea sa se integreze in ambianta monotona a acestei localitati.

Trecura impreuna, Mr. Bauer impingand fotoliul Maharajahului, printr-un intreg sir de coridoare pana ce ajunsera in cele din urma in acea aripa a palatului cu vederea spre oras. Acolo, in anticamera, asteptau Maiorul Safka si Rasid Ali Khan. Brahmanul si musulmanul stateau unul langa altul, fumau si intretineau o conversatie.

Maharajahul le facu semn si le spuse:

- Domnilor, va rog sa ma asteptati putin. Mr. Bauer are sa ma aseze in pat si pe urma am sa va primesc. Vom sta putin de vorba. Dupa cum vedeti, sunt cam obosit.

Patul de argint era plasat langa una din ferestrele care priveau spre parc si spre oras. Dupa ce elvetianul il culca si orandui plasele de la ferestrele din preajma patului, se adresa Maharajahului:

- Inaltimea-voastra mai doreste ceva?

- Da, Bauer. Spune doctorului sa intre.

- Buna seara, Inaltimea-voastra

- Buna seara.

Peste cateva clipe doctorul Safka patrunse in camera.

- Guta Inaltimii-voastre pare sa fi fost mai clementa noaptea asta.

- Da. Ma dor mai putin genunchii.

- N-ar fi trebuit sa stati in picioare toata seara.

- Am stat doar cat a fost nevoie. Am obligatia sa fiu politicos cu lumea.

- Aveti dreptate. Totusi, Inaltimea-voastra ar putea sa mai incalce protocolul.

Batranul Maharajah zambi:

- Nu e chiar atat de usor. Daca am schimba locurile, doctore, mi-ai da dreptate. Schita un gest. Din pacate treaba asta nu e posibila Dumneata ai fi capabil sa-mi tii locul, dar eu n-as fi in stare sa-l tin pe-al dumitale.

- Inaltimea-voastra are nevoie de-o schimbare. Ar trebui sa plecati la Karlsbad.

- Am sa plec de indata ce imi va fi cu putinta.

Maiorul il examina, iar dupa ce se asigura ca medicamentele erau asezate pe masuta de lac de langa pat, in ordinea prescrisa de el, se inclina si voi sa plece.

- Un moment, doctore!

- Da, Inaltimea-voastra!

- Ia loc. As vrea sa-ti vorbesc cateva clipe.

- Da, Inaltimea-voastra.

- Este vorba de ceva serios.

- Da, Inaltimea-voastra.

- De ce nu te-ai insurat pana acum doctore?

Maiorul Safka surase:

- Nu stiu nici eu. Reflecta o clipa, ca si cand pana atunci nu s-ar fi gandit la aceasta chestiune. Cand am studiat in Anglia n-am gasit nicio partida potrivita, iar cand m-am intors aici, am fost atat de ocupat, incat nici nu am avut timp sa ma gandesc la insuratoare. Acum m-am deprins sa traiesc singur.

- Atunci, cum te descurci? Aprinde-ti o tigara, ca sa te simti mai in largul dumitale.

Maiorul Safka zambi iarasi:

- Multumesc Inaltimea voastra. Isi aprinse tigara Eh, la inceput am dus-o cam greu, dar pana la urma, am scos-o la capat. Si activitatea mea profesionala a suferit un timp, apoi am gasit o fata - aceasta s-a intamplat acum trei ani. De atunci toate merg ca pe roate.

Maharajahul astepta continuarea. Maiorul ii intui curiozitatea.

- Este vorba de Natara Devi, zise el, una dintre dansatoarele de la scoala. Inaltimea-voastra o cunoaste, micuta aceea din nord cu ochi albastri si par foarte negru.

Maharajahul zambi

- E foarte draguta, dar dansatoarele sunt costisitoare. Trebuie sa-si puna bani deoparte pentru batranete.

Maiorul Safka rase putin stingherit.

- Nu este pretentioasa. cate-un fleac din cand in cand. Cred, Inaltimea-voastra, ca ma iubeste cu adevarat.

- Si dumneata o iubesti?

Cateva clipe Maiorul ramase ganditor.

- Nu m-am gandit niciodata la asta. Nu. Nu cred. E o fata draguta.

- Atunci nu ti-ar fi prea greu daca te-ai desparti de ea.

- Nu, nu-mi este indispensabila. Natara Devi. Orice femeie draguta si cumsecade ar putea sa-i tina locul.

- Daca ti-as gasi o sotie potrivita, ai accepta sa te insori?

- Da. daca mi-ar placea. Numai ca e cam greu. Sunt brahman, dar nu indeajuns de ortodox. Nu sunt prea zelos in ceea ce priveste practicile religioase. Mama mi-a vorbit adeseori despre casatorie, dar n-a fost in stare sa-mi gaseasca o partida convenabila. De fiecare data ni se punea in cale cate-un obstacol. Sa vedeti, nu mi-ar fi posibil sa traiesc langa o femeie prea religioasa si nici n-as putea pretinde a-si schimba convingerile pentru mine. Am unele idei, pe care cele mai multe femei indiene si familiile lor nu le-ar accepta pentru nimic in lume.

- Da, e adevarat, zise Maharajahul. Cunosc insa o fata care cred ca ti s-ar potrivi. Tatal ei este un bun prieten al meu. E un mare carturar din Bombay, iar sotia lui e o americana din San Francisco. S-au cunoscut pe cand lucrau impreuna la muzeul din oras. Si acestei fete a fost greu sa i se gaseasca un sot potrivit, fiindca si ea este pe jumatate indiana si pe jumatate americana.

- Draguta? intreba maiorul.

- Foarte draguta. Tocmai sotia care ti-ar trebui.

- Prea bine, Inaltimea-voastra. Nu am nicio obiectie. Dar s-ar putea sa nu ma placa. In ceea ce ma priveste, nu sunt prea pretentios.

- Atunci am sa-i scriu tatalui ei. La toamna, cand am sa ma intorc din Europa, am sa-i invit aici.

- Foarte bine, Inaltimea-voastra. Maiorul Safka se ridica de pe scaun Puteti conta pe mine

- Pricepi de ce ma intereseaza acest lucru?

- Cred ca da Inaltimea-voastra.

- O fac, fiindca avem nevoie de cat mai multi indieni ca dumneata. Sper c-ai sa ai o droaie de copii.

Maiorul surase:

- Sper si eu, Inaltimea-voastra. Nu vad de ce nu i-as avea.

- Vrei sa-i spui lui Rasid sa intre? Noapte buna doctore. Si-ti multumesc pentru tot ceea ce ai facut pentru mine.

Pe chipul Maiorului se asternu, pentru prima data, o expresie grava.

- Este de datoria mea, Inaltimea-voastra. Am cea mai importanta misiune. sa va pastrez sanatos, pentru noi toti, pentru Ranchipur. pentru intreaga Indie.

- Noapte buna. Stiu ca nu esti bogat si nici fata nu este. Voi avea eu insa grija de asta.

Maiorul Safka pleca, si in vreme ce strabatea nesfarșitele coridoare, nu se gandea la Natara Devi, ci la varstnica si la putin frumoasa Miss MacDaid. Ea avea sa sufere din pricina casatoriei lui si doctorul regreta acest lucru, fiindca o simpatiza mult. Infirmiera cunostea legatura lui cu Natara Devi, dar nu se formaliza, deoarece cunostea si intelegea conceptiile orientale; acolo casatoria era tratata cu toata seriozitatea. Batrana domnisoara va fi geloasa si trista, dar va incerca sa-si ascunda aceste sentimente. Se va crea o situatie dificila care le va stanjeni colaborarea. Maiorul Safka aprecia insa munca sa, mai presus de orice considerente bune sau rele care ar putea sa le afecteze relatiile. Deodata ii veni in minte aproape fara sa vrea explicatia comportarii sale de pana acum; daca inlaturase atata vreme gandul unei casatorii, o facuse numai pentru Miss MacDaid. Infirmiera-sefa va intelege poate ca el voia sa se insoare numai spre a avea copii, multi copii, si acest lucru n-o va amari. In vreme ce-si conducea masina prin ploaie, ajunse la concluzia ca cel mai potrivit lucru ar fi sa-i explice totul la momentul oportun.

O gasi pe Natara Devi asteptandu-l in bungalow-ul sau. Natara era micuta, subtire, pielea ei avea culoarea cafelei cu lapte palide. Intrupa un adevarat poem. Pentru o ora sau doua, Maiorul uita de India si de Miss MacDaid, de Maharajah si de indienii paria. Acest interval de timp nu apartinea Maiorului Safka, chirurgul sau liderul politic, ci unui barbat puternic si tanar care iubea viata si placerile trupesti. Aceste lucruri erau insa de scurta durata si Safka stia ca omul datoreaza trupului sau unele satisfactii, care sa precumpaneasca grijile si suferintele. Natara Devi il facea sa uite toate supararile. Asa ceva numai in somn i se mai putea intampla.

In zori, ea pleaca prin ploaie, in mica ei tonga rosie, impodobita cu sparturi de oglinda si cu pene stropite cu noroi si se indrepta spre casa ei de langa vechiul palat de lemn.

Maharajahul se intretinu multa vreme cu ministrul politiei. Vorbira in hindusani despre diferite afaceri de stat, despre schimbarile care se puteau aduce in administrarea fermei de la inchisoare, despre unele planuri in vederea stabilirii triburilor salbatice din creierul muntilor pe pamanturile statului. Batranul suveran avea o mare incredere in onestitatea lui Rasid Ali Khan, asa ca-i cerea adeseori sfatul, desi il stia violent, incapatanat, dar si de o inteligenta sclipitoare. Mai stia ca Rasid nu va pricepe niciodata - fiindca era arab, afghan si turc - ca in India trebuie sa actionezi pe indelete, uneori chiar cu o incetineala exasperanta. Ori de cate ori insa consilierii sai hindusi, chiar si cei mai luminati la minte, intarziau prea mult realizarea unor progrese, datorita planurilor lor excesiv de complicate, Rasid gasea intotdeauna mijlocul de a savarsi reforme, cu eficienta si cu energia care-l caracterizau. Maharajahul se straduise in timpul celor cincizeci de ani de domnie sa stabileasca un echilibru intre impetuozitatea musulmana si complexitatea conceptiilor hinduse. Nu era o formula noua. Akbar, care domnise in India cu intelepciune si autoritate, descoperise acest lucru cu trei sute de ani inainte. Si in vreme ce Rasid statea cu toata greutatea lui pe scaunul delicat, cu podoabe aurite, si isi expunea planurile referitoare la triburile din munti, Maharajahul ataca subiectul care-l preocupa.

- Vezi dumneata, zise el, sunt foarte bolnav. Numai Maiorul stie cat de rau ma simt. Daca starea mea nu se amelioreaza, trebuie sa iau unele masuri in eventualitatea mortii.

- Sanatatea Inaltimii-voastre nu este inca primejduita.

- Oricum, Rasid, trebuie sa ma gandesc si la aceasta posibilitate, cu atat mai mult cu cat urmasul meu nu este decat un baiat de cincisprezece ani. Despre asta am vrut sa-ti vorbesc. Inaltimea-sa Maharani va fi regenta. Presupun ca va mai trai multi ani, caci e mai norocoasa decat mine. A stiut intotdeauna sa-si infrumuseteze viata. As putea sa spun ca a ramas tot atat de tanara ca si in ziua cand am luat-o de nevasta. Vreau sa-i las ei puterea politica. A trudit alaturi de mine cincizeci de ani. Stie mai bine ca oricine ce am vrut sa realizez, si idealurile ei coincid cu ale mele. Dar sarcina aceasta este prea grea pentru Maharani, oricat ar fi ea de viguroasa. Va avea nevoie de cineva care s-o ajute, asa ca m-am gandit la doua persoane. Prima este Dewan-ul.

Maharajahul observa umbra de nemultumire care se asternu pe chipul onest al spatosului musulman. Rasid si Dewan-ul nu se puteau suferi. Maharajahul stia acest lucru, si voia sa foloseasca aceasta antipatie in speranta ca va obtine un echilibru in ceea ce priveste aprecierea lucrurilor, energia si metoda. Maharani va sti sa-i stapaneasca pe amandoi. Batranul avea de gand sa-i acorde suficiente imputerniciri, astfel ca ea sa poata tine piept neințelegerilor si certurilor lor, intrigilor Dewan-ului si onestitatii mandre, dar lipsite de tact a lui Rasid.

- Cealalta persoana esti dumneata, continua Maharajahul. Voi trei veti sti sa guvernati cu intelepciune si fermitate Ranchipurul. Te crezi in stare?

Rasid se incrunta.

- Nu-mi plac metodele Dewan-ului.

Maharajahul zambi:

- Nici Inalțimii-sale Maharani nu-i plac. In privinta asta o vei avea de partea dumitale.

- Si Inaltimea-sa Maharani este iute la manie.

- Asa esti si dumneata, Rasid. Dewarn-ul va fi elementul moderator.

- Desigur accept, Inaltimea-voastra, dar trebuie sa ma gandesc la dificultatile care ma asteapta.

Batranul rase.

- Vei intampina dificultati cu gramada. Nepotul meu nu va fi o piedica. In ceea ce priveste conducerea Ranchipurului, are aceleasi idealuri ca si mine. Cred ca va prelua efectiv puterea politica la varsta de douazeci si unu de ani. Mai inainte as vrea sa faca inconjurul lumii, numai asa are s-o cunoasca bine. As vrea sa capete simtul proportiilor, sa afle cat de putin important este Ranchipurul, si in acelasi timp marea lui importanta. Si mai vreau sa cunoasca oameni de toate felurile, de toate culorile si de toate rasele. Poate ca ai sa-l insotesti?

- Daca Inaltimea-voastra mi-o cere.

Maharajahul pastra cateva clipe tacere. Se lupta cu durerea care-i paraliza parca picioarele.

- Foarte bine. Vom vorbi despre asta mai tarziu, in amanunt. Poate maine. Sa zicem la ora trei, daca esti liber.

- Voi fi liber, Inaltimea-voastra.

Batranul Maharajah se ridica anevoie in capul oaselor.

- Vino aici si da-mi mana.

Cand Rasid Ali Khan se apropie de pat si dadu la o parte valul care-l ferea pe Maharajah de tantari, acesta ii lua mana.

- Iți multumesc, Rasid, pentru tot ce-ai facut pentru Ranchipur.

Nu fusese un gest dupa canoanele hinduse. In simplitatea sufletului sau, Maharajahul nu se mai gandea insa nici la caste, nici la religie si nici la rasa. El si Rasid luptau pentru aceeasi cauza, deci Rasid era fratele sau. Pentru el nu avea importanta daca Rasid era musulman sau crestin, hindus sau evreu, budist sau pagan.

In vastul hol de la parter, Rasid Ali Khan isi gasi sotia care-l astepta stand dreapta intr-un imens scaun de inspiratie renascentista. Era o femeie scunda, linistita, sfioasa si parca intotdeauna mirata fiindca era sotia unui personaj atat de insemnat si de impetuos. Pentru ea, Rasid era Dumnezeu, umanitatea, lumea intreaga. Nu faceau exceptie decat cei sapte copii ai lor. In timp ce Rasid conducea tonga mica si rosie prin potopul de ploaie in drum spre casa, ii istorisi nevestei sale cum Maharajahul isi exprimase intentia de a-l numi co-regent alaturi de Maharani si de Dewan. Cand ispravi, ea exclama:

- Ai sa fii un om inca si mai mare, Rasid!

Vorbira apoi despre receptie si despre sotii Heston, care-i intrigasera pe amandoi. Cand ajunsera la poarta casei lor, Mrs. Rasid spuse:

- In vreme ce te asteptam, am vazut-o pe rusoaica. Stii, camerista Inalțimii-sale. Maharani. Colinda incaperile de la parter. Nu banuia ca sunt acolo. Umbla din camera in camera ca si cand ar fi cautat ceva. Ce crezi ca inseamna asta?

- Nu stiu, rase Rasid. Cu batrana noastra Maharani te poti astepta la orice.

Cand Maharajahul ramase singur, nu putu sa doarma. Statea in capul oaselor, rezemat de perne si lupta impotriva durerii. Treptat, morfina il mai linisti, lasandu-i cugetul liber, dar obosit si putin confuz.

Asa cum statea in dormitorul imens ale carei ferestre priveau spre oras, nu-l inspaimanta proximitatea mortii. Aproape o dorea, atat era de vlaguit. Se simtea ca un om obosit care vrea sa doarma. Isi cercetase inima si constiinta si constatase ca nu are sa-si faca reprosuri. Simplu si bun cum era, se vazu in adevarata-i lumina, fara calitati stralucite si fara haruri extraordinare; un om care luptase din rasputeri pentru propasirea poporului. Asa cum zacea acolo, stia ca datora numai imprejurarilor si nu meritelor sale bogatia fabuloasa, prestigiul si puterea de care se bucura de atata vreme. Daca nu ar fi fost aceste imprejurari n-ar mai fi fost decat un simplu si biet batran dintr-un sat pierdut in vastele si prafuitele tinuturi ale Deccanului.

Nu abuzase nici de bogatiile sale, nici de putere si nici de prestigiul dobandit. Isi folosise averea spre a construi scoli, biblioteci, spitale, atata de necesare in Ranchipur, inlaturase pentru totdeauna foametea si inundatiile, ridicase fabrici si ateliere menite sa aduca bunastarea poporului, iar puterea si-o folosise pentru a se razboi cu vechile prejudecati care rodeau ca niste boli incurabile imensul trup al Indiilor, si pentru a alunga pe preotii pungasi si pe brahmanii paraziti. Facuse tot ce-i statea in putinta spre a smulge pe cetatenii paria din cartierele lor puturoase, in care superstitia ii intemnitase atata vreme. Nu fusese nici bigot, nici tiran si nici desfranat, desi soarta i-ar fi oferit cu prisosinta prilejul sa fie toate acestea la un loc. Obtinuse aceste realizari nu in calitate de prieten al bisericii, ci de dusman al ei, urmand povetele unui englez care-l indemnase sa lupte impotriva meschinariei, coruptiei si superstitiilor nelipsite in viata oricarei secte, si in locul lor sa impuna o credinta superioara, care sa nu-si aiba izvorul in idoli ori in zei invizibili si nesiguri, ci in insasi umanitatea, asa cum facuse marele Akbar.

Avusese prieteni devotati, cunoscuse fiinte nobile, admirabile, Rasid si Miss MacDaid, tanarul doctor Safka si sotii Smiley, Mr. Jobnekar si atatia altii, care ii rasplatisera cu prisosinta increderea ce le-o acordase. Mai erau si cele doua englezoaice, ciudatele Miss Dirks si miss Hodge, atat de reci, greu de inteles, singuratice si lipsite de feminitate, dar in acelasi timp dedicate datoriei si care nu ezitasera sa-si puna toata viata, cu o statornicie unica, in slujba lui si a femeilor din Ranchipur. Desi nu schimbasera decat cateva cuvinte in cursul celor douazeci si cinci de ani de cand batranele domnisoare sosisera la Ranchipur, acestea ii intelesesera si ii impartasisera idealurile.

Mai presus de orice, o avusese intotdeauna in preajma lui pe Maharani. Stiuse de la inceput ca este mai inteligenta, mai inzestrata decat el, dar mai stiuse ca este mai patimasa, mai inegala, si ca sub demnitatea si frumusetea ei suava se ascundea ceva ce ramasese salbatic si nesupus. Se sfadisera adeseori fiindca Maharani era violenta si incapatanata, dar nu se putusera lipsi unul de celalalt. Aproape cincizeci de ani traisera impreuna. Incercasera dezamagiri si umilinte, satisfactii si triumfuri. Asistasera impreuna la mortile succesive ale fiilor lor, corupti si detracati in chip tragic de educatia primita in Occident. Luptasera impreuna, neostoit, pentru a dura aceeasi opera, cu o uimitoare comunitate de interese, el pentru ca John Lawrence il invatase cu mult timp in urma sa fie un vrednic suveran, ea fiindca aroganta si orgoliul ei nativ o indemnau sa doreasca trezirea Indiei, inapoierea la o viata ca cea din timpul lui Asoka si Akbar. De aceea se si straduise ea sa elibereze femeile din Ranchipur din lanturile ignorantei si ale superstitiilor. Si desi era o femeie cucernica, renuntase la credinta ei spre a emancipa femeile paria. Maharajahul stia ca acum, la batranete, sotia lui isi gasise o credinta mai mare decat aceea care se inchina la zei, se supunea ritualurilor si superstitiilor.

Acum, cand isi arunca privirea inapoi peste cei cincizeci de ani, viata si caracterul ei ii pareau de necrezut. O vedea cu ochii mintii asa cum arata la treisprezece ani, cand coborase din munti spre a se marita cu el. Nu folosea pe atunci decat dialectul mahratta si nu era in stare sa citeasca sau sa scrie. Era insa orgolioasa, cruda, salbatica, si in acelasi timp timida ca un pui de pantera. Si in ultima vreme isi mai manifesta violenta si orgoliul, dar isi pierduse cu desavarsire timiditatea. Acum nu o mai iubea pentru frumusetea si nobletea ei, ci pentru umanitatea de care dadea dovada. O admira pentru ca era plina de curiozitate, de ironie si de spirit, fiindca il facea sa rada in momente in care, daca ar fi fost singur, n-ar fi putut nici sa zambeasca. O adora fiindca ramasese pentru totdeauna tanara. Era bucuros ca va muri inaintea ei, fiindca fara ea viata n-ar mai fi avut nicio savoare.

In vreme ce zacea pe intuneric si asculta ropotul ploii, care aducea fertilitate si prosperitate in Ranchipur, evoca pe rand chipuri din trecut, fara legatura ori discriminare, cu o limpezime cum nu i se mai intamplase din copilarie - chipuri de oameni care-l slujisera, buni sau rai, prosti sau vicleni, demni de incredere sau gata oricand sa tradeze; chipul vaduvei Maharajahului cel Rau pe care el il mostenise, o femeie ciudata, indemanatica, jefuita de puterea si de bogatiile pe care le-ar fi folosit mai bine decat sotul ei, chipurile ministrilor care-l servisera timp de cincizeci de ani, chipurile fiilor sai morti, atat de entuziasti si straluciti, ucisi de civilizatia occidentala. Mai limpede insa decat toate celelalte ii aparea chipul guvernatorului si invatatorului sau John Lawrence, trimis odinioara de conducatorii englezi spre a-i da educatie, intr-o vreme cand el nu era decat un copil de doisprezece ani, care nu stia nici sa citeasca si nici sa scrie, si nu putea vorbi decat limba razboinicilor mahratti.

John Lawrence avea o figura blanda, prelunga, ochi albastri foarte limpezi si o mustata blonda, stufoasa; un chip care-i inspirase incredere de indata ce-l vazuse. Era pe atunci doar un copil abia coborat din munti, unde pazise vacile. Acum, la batranete, isi amintea perfect ce simtaminte incercase atunci, cat fusese de timid, de inspaimantat si de banuitor, cand il despuiasera de boarfele de pastor si-l imbracasera in cele mai stralucitoare matasuri si brocarturi, cand il scosesera din coliba lui lipita cu pamant si-l adusesera in splendorile palatului de lemn, care acum strajuia pustiu piata din fata cinematografului. Spre a-si infrange timiditatea si temerile isi spusese: Sunt un razboinic si fac parte dintr-un popor de razboinici. Trebuie sa ma port cum se cuvine in fata acestor oameni cu piele palida care vin de peste mari. Pe vremea aceea nu auzise inca vorbindu-se despre Europa si abia daca stia ca dincolo de marginile Indiei se afla o mare atat de vasta, incat depasea inchipuirea cea mai fecunda. Observase tacut si banuitor modul in care mancau vorbeau, se plimbau si cugetau oamenii palizi. Se gandea atunci: "Sunt un rege si un razboinic, nu trebuie sa-mi fie rusine cand ma aflu in fata lor. Cunoscuse si clipe de neagra desperare, cand ar fi vrut sa se inapoieze in muntii lui golasi, ca sa pazeasca vacile si caprele. John Lawrence il smulsese din starea aceea de tristete de dispret, de suferinta. Era sigur ca fara Lawrence ar fi ajuns unul dintre acei principi rai, depravati, extravaganti, tiranici si nebuni, asa cum erau destui dintre acestia in India. Cand chipul lui John Lawrence aparuse printre celelalte fete care-l inconjurau, copilul de doisprezece ani isi daduse imediat seama ca putea sa se increada in el pentru totdeauna.

John Lawrence il invatase sa citeasca si sa scrie nu numai in englezeste si in hindustani, dar si in frantuzeste. John Lawrence ii deschisese ochii asupra intregii lumi, nu numai a Orientului, dar si a Occidentului. Stia acum prea bine ca englezul acesta, care privea omenirea cu detasare si fara patima, nu cu ochii unui britanic, ci ca un om oarecare, dezvaluise copilului indian, a carui lume incepuse si se terminase inlauntrul granitelor salbaticului Deccan, virtutile si viciile guvernamintelor, ale vastelor imperii, ale popoarelor, pana cand aceasta ajunsese sa deosebeasca limpede si simplu ceea ce era bun si drept. John Lawrence ii demonstrase ca e un om simplu ca toti ceilalti, caruia soarta ii incredintase o mare responsabilitate. Inteligenta si bunatatea lui John Lawrence insamantase bunatate si umanitate in copilul care intr-o zi trebuia sa devina suveranul absolut a douasprezece milioane de oameni. John Lawrence il facuse sa inteleaga ca religiile se bazau in special pe superstitii izvorate din frica oamenilor de rand si de neputinta lor in fata naturii. John Lawrence daduse drept exemplu baiatului pe marele Akbar, musulmanul acela dominator, intelept si drept, care visase pentru supusii lui lucruri la care acestia nu puteau sa ajunga pentru ca nu erau vrednici de ele.

Il vedea si acum perfect de bine pe invatatorul sau stand in fata lui la masa cea mare, in camera aceea din vechiul palat de lemn, sau in gradina casei locuita acum de Ransome, unde John Lawrence locuise cu plinuta sa nevasta si cu cei opt copii ai lor. Maharajahul avea impresia ca din Occident nu mai veneau oameni pe masura lui John Lawrence. Cei de acum erau ca Heston, lacomi, lipsiti de scrupule, rai, sau ca Ransome, pervertiti, sterili si istoviti. Stia ca Ransome era un om bolnav, dar boala lui era boala Europei, Heston era insa rau si avea un alt soi de boala, care venea tot din Occident.

Abia acum pricepu ca Lawrence fusese animat de aceleasi simtaminte ca si Miss MacDaid, Mr. Jobnekar Maiorul Safka si sotii Smiley - idealuri pe care guvernatorul i le transmisese lui, caci John Lawrence iubise India. Se inapoiase in Anglia, dar, ca si in cazul lui Miss MacDaid, inima lui ramasese in Orient, asa ca in cele din urma se intorsese ca sa moara in casa in care Ransome locuia actualmente. Batranul Maharajah vedea acum acestea cu toata limpezimea. John Lawrence facuse din copilul de treisprezece ani, pe jumatate salbatic, un instrument pe care-l modelase si-l ascutise pentru a fi folosit in slujba Indiei multiubite, un om si un conducator care avea sa-i indrageasca visurile si sa mearga mai departe pe drumul indeplinii lor. Pentru o clipa ii veni sa rada. Englezii care, ca si Heston, se interesau de India numai in functie de beneficiile pe care le puteau trage de pe urma acestei tari, facusera o mare greseala trimitandu-i un guvernator de talia lui John Lawrence.

Suspina. Se gandi ca englezii nu mai trimiteau in India oameni ca John Lawrence, sau poate, reflecta el, nu mai existau oameni care sa-l egaleze. Daca ar mai fi fost multi ca el, cate amaraciuni, cate conflicte, cate suferinte n-ar fi fost evitate. In ziua desteptarii ei, India ar fi putut deveni cea mai buna prietena a Angliei. Dar visul acesta nu avea sa se infaptuiasca niciodata din pricina meschinariei omenesti.

Efectul morfinei se facea simtit, aducandu-i somn. Ar fi vrut sa traiasca spre a vedea o Indie unita, mandra eliberata de saracie, superstitie si ignoranta, in sfarsit o mare natiune. Dar ca sa vada acestea, i-ar fi trebuit sa traiasca mai multe vieti, si el se simtea batran si obosit si cateodata il incoltea descurajarea.

Pe jumatate adormit, intinse mana spre a-l suna pe Mr. Bauer, dar isi aminti ca infirmierul elvetian adormise, poate de cateva ore, asa ca nu se mai indura sa-l trezeasca.

Dar Mr. Bauer nu dormea. Nici nu se mai afla in camera lui. Imbracat din cap pana-n picioare, desi era trei de dimineata, deschise incetisor usa ca sa vada daca Maharajahul dormea linistit, apoi o inchise si pleca mai departe.

"Rusoaica aceea pe care Mrs. Rasid o vazuse umbland prin saloanele de la parter ale palatului era fiica unui profesor din Moscova. Acum o servea pe Maharani, ocupand pozitia neoficiala de confidenta, dama de companie si de palavrageli, paznica a fabuloaselor bijuterii, si a vastei garderobe a Maharanei, interpreta si intermediara. Curand dupa revolutie, Maharani o gasise la Kurhaus Park din Karlsbad fara un ban, parasita si descurajata. Curiozitatea si umanitatea batranei doamne o apropiasera de refugiata Inaltimea-sa dorea sa aiba o relatare directa si traita asupra ceea ce fusese revolutia. In timpul unui stralucit dineu stropit cu sampanie, Maria Lisinskaia ii infatisase un tablou oarecum superficial, pentru ca asta era firea Mariei - si foarte amar, pentru ca in aceasta rasturnare sociala pierduse totul - si tatal, si logodnicul, si caminul, si banii. Dar amaraciunea ei nu tinuse mult. Inainte de sfarsitul dineului, constienta de prilejul care i se oferea, devenise incantatoare si de o veselie care, paradoxal, era sincera.

Buna ei dispozitie, filozofia indiferentei (chiar daca nu avea ce manca astazi, norocul o va servi in ziua urmatoare, cum de altfel se si intampla), spiritul de independenta si umorul ei cinic o cucerisera pe Maharani. Afara de aceasta era si foarte desteapta. Cand era cazul, pentru galerie, se adresa Inalțimii-sale in cel mai umil mod, creand iluzia unei abjecte supuneri; de indata ce ramaneau singure, Maria devenea o adevarata prietena, amuzanta, plina de umor, treaza in fata spectacolului vietii, muscator de ironica si inclinata spre intrigi. Maharani descoperise in sfarsit o europeana pe care o putea ințelege. Maria Lisinskaia nu era deschisa si sincera ca majoritatea europenilor. Nu personifica Ambitia, nici Desfraul, nici Sentimentalismul, nici Statornicia, nici macar o combinatie a catorva din aceste elemente. In fiinta ei se amestecau toate acestea si inca multe altele. Firea ei schimbatoare si contradictiile ei o amuzau pe Maharani. Cateodata era salbatica, altadata supercivilizata, uneori corecta si sigura pe ea, alteori neinchipuit de sovaielnica. Putea sa fie demna de incredere sau cu desavarsire falsa, se arata uneori de un cinism comic, iar alteori exprima tot sentimentalismul si un fel de melancolie romantica, fiindca in adancul sufletului ei era o asiatica si nu o europeana. Aceste trasaturi o faceau pe Maharani sa o inteleaga. Descoperise in Maria dama de companie pe care o cauta de treizeci de ani. O fiinta care sa o intovaraseasca la teatru, la cazinouri sau in cluburile de noapte, cand se aflau in Occident, si care sa-i impartaseasca magnifica izolare, cand se inapoiau in uriasul palat de la Ranchipur. Aici, in Orient, avea pe cineva in preajma ei cu care putea sa flecareasca in dormitorul regal, cineva care intelegea tot atat de bine idiosincraziile indienilor, cat si ale europenilor; in Occident avea o fiinta capabila sa-i explice comportamentul europenilor si totdeodata priceputa sa se tocmeasca in numele ei cu hotelierii, cu bijutierii, cu croitoresele. Maria Lisinskaia intelegea gustul orientalilor pentru tocmeala si se avanta in acest joc cu toata placerea. Desi stia ca Maharani ar fi putut sa cumpere cu bani gheata cele mai elegante hoteluri la care trageau o saptamana sau doua, fara ca prin aceasta sa-si consume fondurile banesti, mai stia de asemenea ca-i facea mult mai multa placere Inaltimii-sale daca se tocmea pentru costul camerelor, ori daca descoperea vreo greseala in notele de plata. Cand frecventau magazinele cu bijuterii din Place Vendôme, Maharani facea planul de campanie, iar Maria Lisinskaia il ducea la indeplinire, contribuind uneori cu unele initiative sclipitoare, astfel incat bijutierul incoltit de cele doua femei se pomenea - fara sa stie nici el cum - vanzand pe niste preturi ridicole cele mai frumoase pietre scumpe din pravalie, uneia dintre cele mai bogate femei din lume. Si in Maria mocnea uluitoarea vitalitate a Orientului. Ca si Maharani, putea sa joace carti pana in zori la Cazino, iar a doua zi, catre ora pranzului, sa mearga la targuit, fara sa manifeste cele mai usoare semne de oboseala.

Cateodata, cand nervii batranei doamne erau surescitati la culme si simtea nevoia sa se descarce pe cineva, o avea, spre norocul ei, la indemana pe Maria Lisinskaia.

Cand Maharani se intoarse in apartamentul ei, o gasi pe Maria Lisinskaia intinsa pe un chaise-long si citind un roman de Mauriac. Rusoaica avea in jur de treizeci si cinci de ani, nu era nici urata, nici frumoasa, dar se remarca printr-un fel de voluptate atragatoare si prin ochii ei verzi, tataresti, usor bridati. Uneori Maharani o gasea ca seamana leit cu Rasid Ali Khan si aceasta asemanare era nu numai fizica, dar se manifesta si prin neobosita lor vitalitate. Maharani obisnuia sa-i spuna: "Strabunii dumitale trebuie sa fi coborat din Himalaia spre Rusia, pe o parte a muntilor, in vreme ce stramosii lui Rasid au coborat in India pe cealalta parte." Asemanarea inceta aici, pentru ca Maria Lisinskaia nu avea niciunul din idealurile lui Rasid si nici credinta lui in viata. Ea nu credea in nimic. Era oportunista, dezamagita, lipsita pana si de propria-i tara.

Cand Maharani intra, rusoaica lasa cartea, se ridica in picioare si, dupa ce casca, spuse:

- Ei, cum a fost?

- Ingrozitor. raspunse Inaltimea-sa in frantuzeste.

- Si sotii Heston?

- Ingrozitori. ingrozitori!

Cameristele paria incepura sa o dezbrace pe Maharani, sa-i maseze fata, sa-i unga cu briliantina parul negru si frumos. Batrana doamna deschise o cutie mica de aur, scoase o nuca de betel si incepu sa o mestece.

Maria Lisinskaia o ajuta sa-si desprinda de la gat podoabele grele de smarald si le orandui una cate una in cutiile lor.

- In ce chip, ingrozitori? intreba ea.

- Heston e un rege al banului, un huligan si o bruta, iar ea. este una dintre acele tarfe elegante ale Angliei. La un moment dat a disparut cu Ransome. Au lipsit aproape toata seara. Au pretextat ca au vrut sa vada cum arata camerele de la parter.

- Da? o incuraja Maria. Si ce s-a intamplat?

- Dumneata, ce crezi? intreba Maharani. N-am mai auzit insa pana acum ca treaba asta se cheama "a vedea niste camere".

- Aveam impresia ca femeile nu prea au trecere la Mr. Ransome, zise Maria.

- Ce vrei sa spui cu asta?

Maharani o privi cu ascutime. Tinea la Ransome, si Maria Lisinskaia era geloasa pe el, ca si pe toti aceia carora Maharani le arata o oarecare simpatie.

- O, nimic. mai nimic! raspunse ea cu un aer absent, dandu-si seama ca vorbele ei displacusera batranei doamne.

Era un fel de joc care intervenea adeseori in cursul flecarelilor lor.

- Este obosit, zise Maharani.

- Asta am vrut sa spun si eu, rosti Maria, incantata ca i se oferea prilejul sa repare greseala. A facut de toate in viata.

- Poate.

Batrana doamna isi dadea amuzata seama ca micile ei clevetiri trezisera curiozitatea Mariei si ca imaginatia bogata a rusoaicei fusese stimulata si o luase razna, cladind tot felul de presupuneri, unele mai decoltate decat altele.

- Iți place Ransome? intreba Maharani.

- Nu stiu nici eu, raspunse Maria. Abia daca-l cunosc. Este chiar frumos. intr-un anumit fel. Inaltimea-voastra stie sigur ca lucrurile s-au petrecut asa?

- Cum vrei sa stiu sigur? Poti sti sigur asemenea lucruri doar daca stai ascuns sub patul celor doi amorezi.

- Nu se citea pe fetele lor cand s-au inapoiat?

- Englezii nu lasa sa se citeasca asa ceva. Se comporta ca si cum ar fi baut un pahar cu apa. De ce nu te duci jos sa te convingi personal? Daca au facut treaba asta, numai intr-una din odaile de la parter a putut sa se intample.

- Oh, n-as putea face una ca asta.

Maharani stia insa ca indata ce se va culca, Maria Lisinskaia va cerceta toate camerele de la parter ca sa vada cum stau lucrurile. Deodata, batrana doamna intelese ca Maria nu se deosebea cu nimic de lady Heston si de Ransome. Obosita, dezgustata, plictisita, sceptica, rusoaica ajunsese sa nu se mai preocupe decat de placerile trupesti. Cand ai pierdut totul nu-ti mai ramane decat viciul si senzualitatea. "Ce s-ar face Maria daca Mr. Bauer ar pleca?" reflecta Maharani.

- Inaltimea-voastra a hotarat data plecarii noastre la Karlsbad? intreba rusoaica.

Batrana doamna stia ca va pleca din Ranchipur la sfarsitul saptamanii, dar nu voia sa-i faca Mariei bucuria de a o informa. Umbra sotilor Heston plutea inca asupra ei creandu-i o ciudata senzatie de iritatie.

- Depinde de ploi, raspunse ea. Daca mai tin asa, vom putea pleca mai repede. Inaltimea-sa nu va accepta sa paraseasca Ranchipur pana nu va sti sigur ca se aseaza temeinic pe ploaie si ca hrana populatiei este asigurata.

In acest timp Maria reflecta: "Cand vom ajunge in Europa, il voi sili pe Harry sa ma ia de nevasta. Atunci n-are sa ma mai poata lasa si viata noastra se va desfasura calma si indestulata pe langa Inaltimile-lor. Vor avea grija de noi pana la moarte." Cateodata era satula de dezradacinarea ei si de viitorul nesigur.

- Cred ca Inaltimea-voastra vrea sa se culce imediat, zise cu glas tare.

- Nu sunt obosita, rosti Maharani, spunandu-si apoi in gand: "Noaptea asta vrea sa si-o petreaca impreuna cu Bauer."

Era ispitita sa o retina pe Maria Lisinskaia si sa-i ceara a-i face un timp lectura. O incanta s-o vada tulburata de dorinte nesatisfacute.

- Ai putea sa-mi citesti putin.

Citi expresia de dezamagire de pe chipul Mariei si se induiosa o clipa. "Am s-o retin putin, iar dupa un timp am sa pretextez ca mi-e somn si am s-o las sa plece."

- Ai putea sa-mi citesti cateva pagini din cartea aceea franceza. Aceea clasica.

- Les Liaisons Dangereuses?

- Da, asta. M-au interesat intotdeauna conceptiile francezilor asupra acestor lucruri. Sunt ca si chinezii, francezii astia. M-am gandit mult la ei. Au cate un fel de a se exprima si cate o atitudine pentru fiecare aspect al vietii in parte.

Cand Maharani, unsa cu tot felul de creme si uleiuri, se adanci in perne, Maria Lisinskaia se aseza langa pat si incepu sa citeasca, acompaniata de murmurul monoton al ploii. Citea pagina dupa pagina, subliniind pasajele care analizau iubirea si dorinta, descriau intrigi, gelozii si impacari. Toate acestea erau zugravite cu o arta patimasa. Fiecare cuvant devenea un afrodisiac, fiecare virgula - un stimulent al dorintei. Pe sub streasina genelor ei lungi, Maharani o urmarea amuzata si satisfacuta. Observa ca respiratia Mariei Lisinskaia devenea gafaitoare. La unele pasaje se incurca, de parca slovele scrise i-ar fi jucat in fata ochilor. Picaturi de sudoare apareau pe fruntea ei lata, maslinie. Abia daca mai intelegea sensul cuvintelor citite. In clipa aceea era tulburata de pasiunea ei pentru corpul alb, atletic al lui Mr. Bauer. Baiatul acesta era chipes, reflecta Maharani, avea un corp superb, dar inteligenta lui lasa de dorit. In vreme ce asculta distrata cuvintele care o torturau pe Maria, se intreba cum era posibil ca aceasta femeie sa se indragosteasca de un ins atat de stupid si de servil, oricat ar fi fost el de frumos. Se gandi o vreme la grozavia de a fi sclavul propriului tau trup si de a suferi, ca Maria Lisinskaia, din pricina poftelor starnite de un oarecare profesor de inot.

Abia asculta cuvintele care o chinuiau pe Maria, o privea cu detasare si cu o ciudata satisfactie. Erau momente in care simtea nevoia sa fie cruda, spre a-si linisti sufletul framantat de amaraciunile vietii, de exasperari, de umilinte si deceptii. Odinioara o regina ar fi putut sa-si aduca un sclav sau un condamnat si sa-l chinuiasca pana cand i s-ar fi linistit nervii surescitati. Acum asa ceva nu mai era cu putinta. Trebuia sa foloseasca mijloace ocolite si complicate. Stia ca n-ar fi putut adormi daca n-ar fi martirizat-o in acest chip pe Maria. Dupa o ora sau doua de lectura simti somnul coborand asupra ei. Se intoarse pe o parte si spuse:

- Destul, Maria. As mai dori ceva.

- Da, Inaltimea-voastra.

Glasul abia i se mai auzea. Istovita, isi trecu batista peste obraz.

- Du-te prin camerele de jos si incearca sa descoperi ce s-a intamplat in realitate.

- Da, Inaltimea-voastra.

- Si intoarce-te sa-mi spui si mie. Daca ma gasesti dormind, sa nu ma trezesti.

- Da, Inaltimea-voastra.

Rusoaica era palida si moale ca o rufa uda si stoarsa.

Cu ochii pe jumatate inchisi, Maharani o urmari pana cand aceasta iesi din incapere. Isi revarsase asupra Mariei Lisinskaia a mia parte din razbunarea pe care orgoliul si patima ei ar fi dorit s-o reverse asupra Europei, pentru umilintele indurate aproape o jumatate de secol.

Naucita, gata sa lesine, Maria Lisinskaia cobori impleticindu-se scara, strabatu coridorul, apoi colinda camera dupa camera cautand vreun indiciu. "Poate ca am sa gasesc vreun semn in camera cealalta si apoi am sa ma pot duce la Harry, bolborosea ea. Oh! Doamne, fa sa gasesc mai repede o urma, ca sa ma duc apoi la el!"

Si, in vreme ce cutreiera zadarnic camera dupa camera, o cuprinse spaima la gandul ca Harry, iritat de intarzierea ei si satul de asteptare, ar putea sa treaca in odaia lui, invecinata cu a Maharajahului, in care ea nu indraznea niciodata sa intre. "Oh, Doamne, fa-l sa ma astepte! continua ea cu glas tare. Sa ia dracu toate camerele astea goale si nelocuite. Oh, Doamne, fa sa ramana acolo pana cand am sa ma pot duce la el!" Ajunse in sfarsit in ultima incapere. Nu ramase mult acolo, fiindca nu-i trebui mai mult de o privire spre a-si da seama de ceea ce se intamplase. Divanul era in dezordine, blana de pantera fusese aruncata intr-un colt, cateva mucuri de tigara zaceau strivite pe jos. "Cateaua! Dobitocul! Sa-mi dea atata bataie de cap! Nici nu s-au ostenit sa puna lucrurile la loc , reflecta ea.

Alergand, facu drumul intors, strabatu toate camerele si interminabilul coridor, trecu pe langa Mrs. Rasid fara sa o vada macar, si ajunse in sfarsit la apartamentul batranei Maharani. Deschise incet usa dormitorului, dar cand o auzi pe Inalțimea-sa respirand usor, o crezu adormita si trase usa la loc.

Maharani o observa printre genele-i negre, iar cand usa se inchise, adormi cu sufletul linistit.

Furios, nerabdator si agitat, Mr. Bauer o astepta. "Multumescu-ti, Doamne, ca mai e acolo!" Maria nici nu observa cat era de furios. Cand linistea se asternu in fine asupra ei, indrazni sa-i vorbeasca iarasi de casatorie. Culcata langa el, il ameninta ca se va omori, daca nu o va lua de sotie. Mr. Bauer, potolit si el acum, casca somnoros, fara sa se lase impresionat de amenintarile ei.

Nu avea de gand sa se insoare cu ea. Pentru nimic in lume nu s-ar fi insurat cu o rusoaica dezechilibrata, care-i amintea mereu de sinucidere si se plangea fiindca nu se mai satura de imbratisarile lui. Avea alte planuri. Cand se va inapoia in Europa anul acesta, se va casatori cu Lina Storrel. Femeia asta era voinica, econoama si demna de incredere. In timpul sederii sale in Europa ii va face primul copil, apoi se va inapoia in India insotind pe Inaltimea-sa. In anul urmator va avea destui bani ca sa cumpere via de langa Montreux. Acum, cand se simtea linistit si satul, avea numai dispret pentru Maria Lisinskaia. De ce nu voia sa inteleaga femeia asta ca ceea ce faceau din cand in cand era util sanatatii, mai ales intr-o tara atat de calda? De ce tinea sa transforme treaba asta in roman, in casatorie?

Mr. Bauer stia ce voia. Era un taran primitiv, fara nimic bolnavicios in el si foarte putin influentat de civilizatie. In vreme ce se imbraca, Maria Lisinskaia suspina, spunand ca are sa se arunce pe fereastra. Dar el nu-i dadea nicio importanta. Isi punea nepasator hainele, stiind ca Maria n-are sa provoace niciodata vreun scandal de pe urma caruia ar putea sa-si piarda slujba comoda oferita de pronia milostiva. Stia ca va fi intotdeauna gata sa vina ori de cate ori ar chema-o.

In vreme ce Ransome conducea masina incet, de-a lungul drumului batut de vijelie, si se indeparta de palat, risca sa intre in sant din cauza ploii care-l orbea. Farurile vechiului Buick nu slujeau decat spre a-i dezvalui in ultimul moment prezenta vreunui copac sau a vreunui rond de flori culcate la pamant de potop. In apropiere de pod, abia scapa sa nu se rastoarne in micul lac cu albie betonata. Apa il umplea treptat, iar micutele luntre de agrement, cu baldachine aurite, nu mai stateau culcate pe uscat, ci incepeau sa se legene si sa pluteasca, de parca ar fi capatat viata. Ploaia evoca un perete gros, prin care masina trebuia sa-si faca drum.

Ransome conducea incet, aproape instinctiv. Nu se gandea decat la primejdia de a intra in vreun copac, ori de a se prabusi in lac. Era ca odinioara, pe front, cand conducea masina fara lumini. Si, in timp ce manuia volanul dirijat de instinct, deveni brusc constient de acea depresiune pe care o resimtea ori de cate ori isi risipea fortele sau isi petrecea noptile fara sa doarma. Era o impresie ciudata, uitata de multa vreme si accentuata de conștiința propriei lui inutilitati si desperari. Si trupul si sufletul ii erau apasate de o necuprinsa oboseala.

Nu-i era catusi de putin jena fiindca avusese naivitatea sa creada ca, imbratisand pe Edwina, atat ea cat si el ar fi putut sa retraiasca trecutul. Asemenea extaze erau pierdute pentru totdeauna si nu se mai puteau repeta pentru ca amandoi erau prea varstnici si prea experimentati. Nu le mai ramasese nimic din inflacararea si din indrazneala de odinioara. Nu inseamna ca esti indraznet cand nu risti nimic, cand stii ca gesturile tale nu impresioneaza pe nimeni si nici macar pe tine. Singura placere pe care le-o daruise ultimul lor contact se reducea la acele momente prețioase de excitare animalica și de anticipare care precedasera actul. Restul era numai o rutina plata si plicticoasa. Nu-l mai satisfacea nici faptul ca-si astamparase ura impotriva lui Heston, luandu-i nevasta. Daca Heston ar fi aflat aceasta, ar fi fost altceva, dar Ransome era sigur ca Edwina va avea grija ca sotul ei sa nu banuiasca nimic. Facand speculatii in jurul acestei teme, ajunse chiar sa se intrebe daca Heston s-ar formaliza in cazul ca i-ar ajunge la cunostinta cele intamplate. Rapida si recea depravare a imbratisarii Edwinei si usurinta nerusinata a intregii ei comportari dovedeau o experienta vasta, dobandita in cursul a nenumarate "escapade amoroase", furate in graba, prin colturi dosnice, pe bordul iahturilor, pe plaje sau pe pernele automobilelor. Din clipa in care o vazuse intrand in salon, incununata de lumina revarsata din candelabrul napadit de albine, intelesese ca Edwina era "moarta", definitiv sfarsita. Heston stia probabil de mai multa vreme acest lucru.

Singur, umbland cu masina prin ploaie, incerca un simtamant de dezgust si repulsie, ca si cand Edwina ar fi fost mai vinovata decat el de triviala si scarboasa lor nebunie, "Imi fac iluzii, cugeta. Iar incerc sa judec lucrurile din afara." Dar propriile sale demonstratii nu-l puteau convinge. Instinctul lui era mai adanc si mai puternic decat orice argument. Ceea ce se intamplase avea o semnificatie mai rea pentru ea decat pentru el. N-ar fi trebuit sa fie asa, din nefericire insa aceasta era realitatea. Stia ca mai devreme sau mai tarziu - daca nu cumva se si consumase acest lucru - ea va fi victima sigura a propriei sale depravari. Abisul pe care-l intrevazu in aceasta clipa avea in el ceva infernal. Fapta lor nu se intemeiase pe vreun simtamant curat, ci numai pe curiozitate. Nu fusese decat un gest animalic, o imperechere intre doi caini hoinari, fara nicio necesitate reala.

Amintirea acestei aventuri scarboase facu sa-i apara in fata ochilor chipul batranei Maharani, conturat mult mai limpede decat al Edwinei Venerabila suverana parea sa stie totul despre fiecare, nu numai prin intermediul clevetirilor si intrigilor care-i ajungeau la ureche prin milioane de cai tainice, ci patrunzand ea insasi in cele mai ascunse colturi ale gandurilor si caracterelor omenesti Maharani imbraca o dubla personalitate: pe prima o cunoscuse la masa de pocher; cealalta Maharani era o mare regina care-si indeplinea cu maretie indatoririle. Ransome le intelegea pe amandoua. Mai exista insa si o a treia, invizibila si complexa, tainica si salbatica, supracivilizata si inzestrata totusi cu o uimitoare intuitie. Uneori, in cursul conversatiilor, o vazuse schimbandu-se sub ochi lui dintr-o intelegatoare si rafinata europeana, intr-o salbatica principesa a muntilor, intr-o fiinta insondabila, lipsita de scrupule si capabila de cele mai cumplite cruzimi. In asemenea momente il fascina si-l alarma; il napadea atunci o frica inexplicabila. Numai ea stia ce se intamplase in camera de la parter. Poate ca in clipa de fata discuta despre aceasta cu rusoaica ei obositoare si aroganta. Nu-i prea pasa ca li se va descoperi isprava, iar Edwinei cu atat mai putin. Ideea ca Maharani aflase acest lucru il stingherea totusi; incerca un simtamant de rusine si de teama Era ridicol, dar asta nu-l impiedica sa se simta ca un copil prins asupra unei fapte urate.

Poate ca sunt bolnav, isi zise iarasi. Poate ca astept prea multe de la fiecare experienta, de la fiecare om. mai mult decat poate da cineva.

Mugetul raului il vesti ca se apropia de pod. Farurile vechiului Buick luminara brusc silueta greoaie a statuii Reginei Victoria batuta de furtuna salbatica, dar stand neclintita pe piedestalul ei si tinandu-si ferm in mana-i grasuta de metal umbrela si poseta. Trecu de locuinta lui Mr. Bannerjee, apoi zari o geana de lumina la una din ferestrele casei lui Rasid. Ajunse in sfarsit la poarta gradinii sale, gandindu-se cat era de dezolanta casa lui, mai igrasioasa si mai goala decat un mausoleu georgian. Daca nu i-ar fi esuat casnicia, acum nu s-ar mai fi intors in casa pustie din Ranchipur - nici nu i-ar fi calcat de altfel piciorul in orasul acesta - ci ar fi locuit in marele castel cu turnuri al bunicii sale din Grand River. Opri masina in fata cladirii si pentru prima oara observa ca, in ciuda ordinelor severe date lui John Baptistul de-a tine casa in intuneric spre a nu atrage tantarii, dormitorul era puternic luminat. De aceea, in loc sa intre prin usa ce dadea in alee, ocoli prin intuneric veranda, pana cand ajunse in dreptul ferestrei luminate.

In propria lui camera se afla o femeie asezata intr-un fotoliu. Purta o manta de ploaie, ieftina, uda leoarca, precum si o palarie fara forma. Vizitatoarea se afla cu spatele spre fereastra. Fiindca auzise zgomotul motorului lasase din mana revista Tatler pe, care o citise pana atunci si statea cu privirile atintite spre usa.

In fata vechiului palat de vara, lordul si lady Heston coborara din Rolls-Royce-ul cel purpuriu si urcara apoi in tacere treptele scarii de marmura acoperita cu un covor rosu. Ajunsi sus, se despartira spre a se indrepta fiecare spre camerele lor. In ultimul moment lady Heston se intoarse spre sotul ei si-i spuse cu un ton detasat.

- Noapte buna! Apoi adauga: Te simti bine Nu cumva ti-e rau?

- Ma simt foarte bine, raspunse el. Ma plictiseste doar caldura asta cumplita si blestematii astia de indieni. As pleca maine de aici. La Bombay nu poate fi mai rau. Cel putin seamana cu Europa. Aici ai impresia ca te afli intr-un azil de nebuni.

- Plecam cand vrei, zise ea. Sunt satula de India. Sa n-o mai vad in fata ochilor.

Intr-adevar, nu mai putea suferi India. In vreme ce se dezbraca lenevos, lasand gandurile sa-i rataceasca incolo si incoace, ajunse la concluzia ca ar fi facut mai bine daca n-ar fi venit de loc pe taramurile acestea. Singurele amintiri cu care va fi sa se aleaga vor fi cat se poate de neplacute - arsita, praf, mirosuri urate, dineuri oficiale obositoare, functionari plictisitori si mai plictisitoarele lor sotii si fiice, unele mai urate decat altele. Trebuia totusi sa existe si o Indie capabila sa trezeasca interesul, dar pe aceasta nu o cunoscuse. Exista totusi o astfel de Indie, numai asa se explica faptul ca un om inteligent si neastamparat ca Tom Ransome statea aici de aproape cinci ani In unele momente avea impresia ca intuieste o asemenea Indie, dar ori de cate ori incerca sa se apropie de ea, aceasta parea sa se indeparteze. Cand statea de vorba cu indieni - ceea ce evita pe cat posibil, fiindca cerea prea mari eforturi - constata ca interlocutorii ei studiasera la Oxford si ca se straduiau sa-si ascunda toate trasaturile lor indiene. Deveneau pur si simplu europeni, vorbeau despre meciuri de crichet, despre cluburi de noapte si despre cai, asemenea europenilor pe care ea i-ar intalni la orice dineu din Londra. Atunci avu revelatia ca nu numai India, dar si multe aspecte ale propriei ei existente ii ramasesera ascunse. Era ca si cand ar fi fost intotdeauna protejata de ambianta de lux, de conveniente, de maniere, in sfarsit de acele privilegii care erau actualmente apanajul Edwinei Heston, dar care apartinusera si inainte Edwinei Doncaster. In ciuda faptului ca-si pierduse jumatate din viata fara sa aiba un gologan in buzunar, ignorase saracia tocmai fiindca se gasisera in permanenta oameni care sa-i ofere creditul lor, sa-i satisfaca dorintele, sa-i puna la dispozitie bani, care, dupa cate stiau chiar ei, nu aveau sa fie niciodata restituiti.

O clipa, invidie viata monotona a tuturor acelor oameni marunti care contribuiau la administrarea Indiei. Ajunsese chiar sa-si doreasca a impartasi existenta obscura a familiilor de marunti functionari care populau suburbiile tuturor metropolelor din lume. Traiul lor nu putea fi mai monoton decat al ei, dar monotonia vietii lor avea un caracter diferit. Deodata se simti ingrozitor de singura, ca si cum ar fi fost un fel de duh ratacit in lume, dar fara niciun contact cu aceasta, o umbra fara consistenta si absolut ireala. Singurul lucru real era trupul ei si placerile pe care le gasea in a-l impodobi, in a-l pastra tanar, in a se sluji de el in dragoste.

Dragostea aceasta carnala o facu sa se gandeasca iarasi la Tom Ransome si sa-l admire, fiindca odinioara, desi se aflase in plina criza, renuntase la existenta care i se cuvenea prin nastere si se straduise sa-si gaseasca altceva. Daca gasise sau nu ceea ce cautase, n-ar fi putut sa spuna, dar Ransome avea totusi meritul ca nu-si precupetise eforturile, ceea ce era mare lucru. Pentru ea era acum prea tarziu sa incerce o evadare, presupunand ca bunele ei intentii ar dura pana a doua zi de dimineata. Nu-si facea iluzii asupra ei insasi, prefera existenta terna cu Heston unor eforturi care i-ar fi fost necesare spre a se elibera. Isi aminti deodata ceea ce ii spusese Tom in camera aceea de la parter, o expresie in jargon american pe care n-o intelesese decat dupa ce i-o explicase.

- Dumnezeule! exclama el, esti un "curcan rece".

Dupa ce isi puse capotul incredinta bratarile cameristei si-i spuse

- Noapte buna, Parker! Asta e tot.

- Doamna are un aer obosit.

- Sunt putin ostenita. Caldura si umezeala. Abia astept sa ma duc la Cannes.

Dupa plecarea lui Parker, o cuprinse deodata, fara niciun motiv o senzatie de singuratate, de spaima. O ingrozea India, imensitatea, violenta, zapuseala, praful, milioanele de oameni si de animale, sacalii, vulturii si toata acea dusmanie pe care o simtea in jurul ei si pe care i-o aratau parca si animalele si oamenii si climatul, adica insasi firea. O infricosa ropotul puternic al ploii care cadea pe acoperisul vechiului palat si se revarsa in torente pe stresinile inundate. Ce-ar fi sa se intample ceva care s-o retina aici? Ce-ar fi daca ar trebui sa ramana pe veci in tara asta nesanatoasa, ingrozitoare? Avu brusc senzatia ca nervii ei sunt pe punctul de a ceda. Ii veni sa strige, sa urle, sa se tavaleasca pe jos. O impingea ceva sa fuga din palat si sa plece chiar in noaptea aceea la Bombay, un oras care avea cel putin o oarecare asemanare cu Europa, o Europa obosita, plicticoasa, dar deosebita de India aceasta ostila, inspaimantatoare.

Iși stranse dintii si isi reveni. "Cred ca sunt pe punctul de a face o criza de nervi. Niciodata nu m-am simtit in halul asta. De vina e caldura." Se apleca asupra casetei ei de voiaj, o deschise si lua un somnifer. Abia dupa ce inghiti o doza dubla, se aseza in pat si trase in jur valul ce-o apara de tantari, se simti mai linistita. Medicamentul incepuse sa-si faca efectul. O cuprinse un fel de somnolenta voluptoasa. Se simtea atat de bine incat nu mai dorea sa plece. Ar fi vrut sa zaca asa pana la sfarsitul saptamanii, cand trebuia sa se duca la Tom, sa ia ceaiul in compania lui. Adancindu-se in perne, se lasa prada gandurilor voluptoase provocate de imaginea lui Ransome.

Ii placea zveltetea lui musculoasa, parul aspru, negru, linia viguroasa a cefei, nasul drept, buzele-i pline "E un exemplar unic, gandi ea. Este inzestrat nu numai cu o inteligenta superioara, dar si cu un fizic desavarsit. De ce oare majoritatea atletilor sunt imbecili, iar majoritatea oamenilor inteligenti au burta?" Dar cand incerca sa-si inchipuie viata interioara a lui Tom, constata ca nu știa nimic; nu avea nici cea mai vaga idee. Tom Ransome intalnit in seara asta era aidoma celui cunoscut odinioara la Londra. Cand statusera de vorba, evocasera trecutul si trecusera in revista prietenii de altadata. Daca era atat de placut, de amabil, de vrednic de a fi iubit, merita poate sa continue aceasta aventura. Poate ca va descoperi la el acel ceva care cu siguranta trebuia sa existe, desi ea nu-l gasise niciodata si nici nu-i daduse de urma. "Poate ca eu sunt de vina, cugeta. N-am gasit acest lucru pentru ca am fost prea superficiala."

Nu se gandi: "As putea sa fiu fericita cu Tom". Chestiunea fericirii sau a nefericirii nu o mai preocupase de multi ani, decat sub aspect fizic. Nu mai cauta sa se amageasca. Daca fericirea existase vreodata pentru ea, o intalnise in noaptea aceasta cand se dusese la palat pentru a participa la un plicticos dineu oficial, si il regasise in schimb pe Tom Ransome. Acesta ii oferise o rapida imperechere, in mica incapere de la parter. Singurele placeri pe care le mai incerca rezultau din asemenea intalniri cu oameni incantatori si din satisfactiile perverse resimtite ori de cate ori il insela pe Heston. Isi zise cu raceala: "Sunt o tarfa care se complace in promiscuitate! Ei si! Asta sunt si n-am ce-i face!"

Dupa asemenea aventuri, rar i se intampla sa mai doreasca a-si reintalni partenerul ocazional. Cand il revedea se comporta in asa fel incat acesta, racorit, renunta sa mai incerce a continua intimitatea abia inceputa. Era o adevarata minune ca un barbat sa-i para destul de seducator spre a-i trezi dorinta de a-si relua legatura. Acuma il voia din nou pe Tom nu numai pentru placerile oferite de el, sau pentru ca era un neintrecut amant, ci fiindca ii lasase o senzatie de neimplinire. Nu stia ce gandea Tom despre ea. Poate ca in acest moment isi amintea despre ea cu dezgust, ca despre o tarfa. Complexele, crizele lui ocazionale de virtute si de remuscari i-l faceau simpatic. O napadise chiar un vag simtamant de rusine. Ceea ce o uimi si ii spori totodata dorinta de a-l vedea, macar pentru a se justifica in fata lui, ori cel putin spre a-i dovedi prin farmecul ei ca nu era ceea ce credea el.

In momentul acela observa ca usa care raspundea in apartamentul lui Heston se deschise, lasand sa se strecoare, o data cu o raza de lumina, si pe Heston, care intra purtand halatul atat de detestat de ea. Tot Edwina i-l daruise de Craciun cu patru ani mai inainte, crezand ca are sa-i placa. Reusise dincolo de sperantele ei cele mai optimiste Vesmantul curatat de nenumarate ori se tocise pana la urzeala, dar Heston nu se mai putea lipsi de el. Spunea ca ii poarta noroc. Desenul tesaturii infatisa cai - cai alergand la curse, cai sarind garduri si santuri, cai ridicati in doua picioare, cai alergand spre potou.

Fara sa scoata un cuvant, lordul se apropie de pat. Ridica valul si se aseza. Ea vru sa-i spuna: Pleaca, te rog, cel putin in noaptea asta. Dar isi dadu imediat seama ca el nu intentiona sa ramana. Avea un aer abatut, bolnav In coltul falcilor lui grele vazu micile noduri ale muschilor care se incordau ori de cate ori avea de gand sa-i faca o scena de gelozie.

- Edwina, cine este acest Ransome? intreba el.

- Il cunosti foarte bine. E fratele lui Nolham. Ti l-am prezentat acum cativa ani.

Nici nu-i trecea prin minte ca el ar putea banui adevarul Intotdeauna Heston ii facea asemenea scene, si mai ales cand era vorba de oameni ca Ransome, care ii creau un complex de inferioritate. Nu se sinchisea de prieteniile Edwinei cu sportivii. Snob impenitent, ura pe toti aceia care se nascusera avand la dispozitie lucruri pe care el le ravnea si nu avea sa le obtina niciodata. Asa functioneaza sistemul nostru de caste , gandea ea adesea.

- Dupa cate vad, sunteti buni prieteni.

- Il cunosc foarte bine. Ne-am imprietenit la Londra indata dupa razboi. Nu l-am mai vazut de aproape cincisprezece ani.

Falcile lui Heston se contractara si mai tare.

- Si cum s-a invartit in tot timpul asta?

- Nu stiu. A ratacit prin lume. Acum s-a stabilit aici.

- De bunavoie?

- Asa i-a placut.

- Atunci nu-i intreg.

- Nu cred. A incercat sa-si refaca viata.

- Cum adica, sa si-o refaca?

- Nu-i o poveste prea interesanta. Te-ar plictisi.

Heston scoase din tabachera o tigara si si-o aprinse. Edwina fu ispitita sa-i spuna: "Te rog nu fuma aici." Dar se razgandi. "Daca-l las sa-si faca gustul, pleaca mai repede." I se facuse somn.

- Un afurisit de radical, presupun.

- Tot ce se poate.

- Ar face mai bine sa stea la el in tara si sa faca treaba acolo. Cum dracu ii gasesti pe toti nataraii astia?

Edwina rase in taina de prostia lui. Nu avea nicio preferinta pentru radicali, intelectuali sau alti insi in genul acesta. Inteligenta, ideile lor nu o atrageau. Lucrul era cat se poate de simplu. "Este caraghios cat de greu inteleg barbatii adevarul", gandi ea.

Era obosita, dar nu fizic, ci psihic, de aceste scene repetate de atatea ori. Stia dinainte toate intrebarile si raspunsurile si mai stia ca-l biruia intotdeauna cu ascutimea mintii ei.

Reprosurile lui continuara amare, exasperante. Edwina le auzise de atatea ori, incat nu se mai ostenea sa le asculte, ci isi depana propriile ei ganduri: "Ce-ar fi sa-mi iau un amant indian? Asta l-ar satura." Si in timp ce el vorbea fara sa se opreasca, Edwina trecu mintal in revista pe toti indienii ce-i fusesera prezentati. Cel mai bine si-l amintea pe Maiorul acela cu nume ciudat, despre care Ransome spunea ca este chirurgul-sef din Ranchipur. Ii vazu limpede umerii largi, pielea deschisa la culoare, ochii albastri. Da, ar fi amuzant. Se intreba, cam cum ar fi sa faca dragoste cu un indian. Reveni la Heston si observa ca obrazul lui capatase culoarea homarului si ca ochii i se acoperisera parca de o pelicula. O clipa isi zise ca acesta bause prea mult, dar isi dadu imediat seama ca la betie nu aratase niciodata asa. Odiosul halat ii atrase iarasi atentia si la un moment dat avu impresia ca toti caii aceia capatasera viata. Ii vedea ca prin ceata miscandu-se, sarind, coborand, zburdand, si spectacolul acesta inchipuit o enerva la culme Indeobste nu-si pierdea cumpatul si nu riposta la exploziile lui de gelozie. Acum insa nu o infuria Heston, ci halatul lui cu acei inspaimantatori cai in plina miscare. Deodata se auzi zicand:

- De ce te legi numai de oameni ca Tom Ransome? Ii urasti fiindca sunt gentlemeni? Fiindca stii ca le esti inferior?

Heston incremeni cu ochii la ea, cu gura lui mare pe jumatate deschisa. Era atat de uimit incat nu gasea cuvinte sa raspunda. Dupa un timp reusi sa baiguie:

- Ce vrei sa spui?

- Nimic deosebit.

- Nu stiu de unde ti-au venit ideile astea tampite. Afla ca sunt mandru de originea mea. Nu mi-e rusine de numele meu Albert Simpson. Sunt mandru ca mi-am croit singur drum in viata. Sunt mandru de tot ce-am cladit. Am realizat in orice caz mai multe decat gentlemenii dumitale atat de jalnici si de servili.

Raspunsul ei il uimi iarasi.

- Da, ai perfecta dreptate, daca asta pretuiesti tu mai mult. Si, mai inainte ca el sa-i poata raspunde, continua: Ce vrei de la mine, Albert? Daca nu-ti convenea o nevasta anturata de barbati, trebuia sa te fi insurat cu o femeie respectabila si mediocra din mica burghezie si nu cu mine. Cateodata imi spun ca m-ai luat pentru ca ma numesc Edwina Doncaster si ca sunt ceea ce sunt. Ai vrut sa arati oamenilor ca poti obtine orice pe lume. Numele meu se bucura de o publicitate ieftina prin revistele ilustrate si reprezenta pentru dumneata un fel de consacrare; erai incantat sa apari alaturi de mine. In realitate nu m-ai dorit pe mine. Niciodata nu ne-am inteles si nici nu am simtit cea mai mica simpatie unul pentru celalalt Doar ideea ca-ti apartineam iți flata vanitatea. Cand te-ai insurat cu mine, niciun gentleman autentic n-ar fi catadicsit s-o faca.

Un rastimp, Heston se uita la varful tigarii sale de foi, fara sa vorbeasca. Ea ii cunostea reactiunile. Acum se concentra, numarand pana la zece, inainte de a raspunde In felul acesta nu risca sa scape cuvinte ireparabile. Redevenea omul de afaceri, deosebit de viclean. Edwina il vazuse uneori stand de vorba cu alti oameni de afaceri. Presupunerile ei erau exacte, dar mai era si ceva in plus. Pentru intaia oara de la casatoria lor i se oferise lui Heston prilejul de a afla adevarul, si aceasta il infricosa. Sovai o clipa, intrebandu-se daca n-ar fi preferabil sa continue a trai in ignoranta, in indoiala. Apoi, ca un om care se hotaraste, dupa unele ezitari, sa se arunce intr-o apa inghetata, isi inclesta dintii si se avanta:

- Atunci, de ce te-ai maritat cu mine?

- Fiindca tata si cu mine n-aveam un sfant in buzunar, iar pe deasupra inotam si in datorii. Fiindca mi-ai asigurat o renta respectabila, fiindca mi-am inchipuit ca ar fi amuzant sa ma stiu colosal de bogata si fiindca - asta-i adevarul - putin imi pasa cu cine am sa ma marit. Cateva clipe pastra ganditoare tacerea, apoi adauga: Renta a fost hotaratoare. Insemna ca, orice s-ar intampla, independenta mea va fi asigurata.

Heston o privi lung, intelegand pentru prima data duritatea de necrezut a femeii cu care se insurase. Tacut, se ridica si zdrobi varful tigarii de foi pe jumatate fumata pe tablia de marmura a desuetei mese de toaleta victoriene. Gestul, de o brutalitate concentrata, o facu sa-si spuna: Asa ceva ar face si cu mine dar ii este frica. A incetat sa mai fie marele si temutul lord Heston. Nu mai e decat bietul, vanul si stangaciul Albert Simpson, pe care-l intimideaza atat de mult inalta societate.

Heston voi sa spuna ceva, dar se margini sa rosteasca:

- Noapte buna!

Parasi incaperea, inchizand usa in urma lui. Edwina isi dadu seama ca-i ranise vanitatea. Pana acum il socotise invulnerabil. Descoperise deci punctul slab al marelui lord Heston, provenit din vulgarul Albert Simpson, si acest lucru o bucura. Se razbuna pentru tot ceea ce suferise din partea lui. Duritatea, aroganta, vulgaritatea, lipsa de sensibilitate, felul lui brutal si rece de a face dragoste dovedeau o comportare care s-ar fi putut asemui cu modul lui de a bea un pahar de brandy, repede, fara finete tehnica ori intelegere. Poate ca de acum inainte are s-o lase in pace. Oricare ar fi situatia, renta ei ii va asigura un trai indestulat.

Efectul somniferului trecuse. Edwina aprinse lumina de pe noptiera si incepu sa citeasca o carte intitulata Suferintele Indiei. Pe coperta scria ca lucrarea explica toate problemele Indiei, dar pe ea nu o multumira cu nimic aceste pretinse explicatii. Era atat de agasata, incat se trezi parcurgand pagini intregi fara sa aiba cea mai slaba idee despre ceea ce citea. Printre randurile scrise ii aparea figura chirurgului indian cu ochi albastri, cu dinti albi si frumosi. Un barbat cu adevarat frumos si atragator. Asta il va da gata pe Albert.

In cele din urma renunta la citit. Se ridica, lua inca un somnifer si isi aprinse o ultima tigara. Cand se urca iarasi in pat, auzi un ciocanit in usa.

- Cine-i acolo? intreba.

- Bates doamna, raspunse o voce.

- Intra.

Din cauza caldurii, pielea jilava a valetului parea si mai albicioasa ca de obicei. Intra respectuos, aratand oarecum cadaveric. Nici lui nu-i pria climatul.

- Ce este? intreba ea.

- Cer iertare Inaltimii-voastre, ca o deranjez. Ma tem insa ca Inalțimea-sa lordul nu se simte bine.

- Ce spui, Bates?

- Nu stiu despre ce e vorba, my lady, dar cu siguranta ca Inalțimea-sa lordul are febra. Am incercat sa-i iau temperatura, dar nici nu a vrut sa auda de asta. Inaltimea-voastra il stie bine! Niciodata nu recunoaste ca se simte rau.

- Ce-ar fi sa chemam un doctor?

- Nu vrea sa auda nici de asta. Spune ca nu poate exista vreun doctor priceput printre indienii astia.

Umbra unui suras aparu pe chipul lui Bates, care adauga:

- Inaltimea-sa lordul a folosit termeni mai tari decat mine, dar asta a vrut sa spuna.

Edwina detesta zambetul lui Bates, care incerca parca sa spuna: "Dumneata si cu mine stim cate parale face pramatia asta." Ei nu-i placea aceasta familiaritate. Il urau amandoi pe Heston, dar atata vreme cat se aflau in compania acestuia, nu se cuvenea sa si-o marturiseasca.

O clipa ramase tacuta, ganditoare.

- Multumesc, Bates. Daca maine are sa se simta tot atat de rau, chem un doctor. Cred ca voi izbuti sa-l conving.

- Multumesc, my lady.

- Noapte buna, Bates.

Dupa plecarea lui, se gandi ca este un servitor rau, nu din incapacitate sau prostie, ci fiindca il preocupa mai mult propria sa bunastare, decat a celor pe care-i servea. "Imi aminteste de servitorii din romanele detective cu mistere si crime savarsite in case de raport. La prima vedere valetul parea discret si dedicat profesiunii sale. Dar instinctul Edwinei o prevenea sa nu-i acorde incredere Intrevederea ii lasase un gust ciudat, repulsiv, ca si cum Bates ar fi socotit-o complicea lui. Nu se tradase prin nimic, nici prin vreo privire, cuvant sau gest, dar era convinsa ca valetul dorea moartea lui Heston, ca acest gand ii placea; apoi, mai stia ca si ea s-ar bucura.

Edwina nu dorea totusi moartea sotului ei. Desi nu o voia, nu se putea impiedica sa nu reflecteze cat de simpla i-ar deveni viata in cazul mortii lui si cat de placuta ar fi libertatea infrumusetata de toti banii pe care lordul avea sa i-i lase prin testament, in afara rentei initiale, orice i-ar fi spus ea si oricum l-ar fi tratat.

Stinse in sfarsit lumina, dar multa vreme nu putu sa adoarma. Zgomotul ploii si bazaitul insectelor care innegreau valul alb o iritau. Si deodata, in vreme ce plutea intre somn si veghe, o cuprinse pentru a doua oara spaima ingrozitoare pe care i-o trezea India. Cand o fura somnul avu un vis straniu. Cauta cu desperare ceva, dar nu stia ce. O apasa o ingrijorare cumplita, ratacea pe o campie invaluita de praf, pe strazi urat mirositoare si in cele din urma printr-o jungla in care avea impresia ca aude plantele copacii, ferigile, lianele crescand in jurul ei si ingropand-o. Si, in clipa in care stiu ca va gasi ceea ce cauta dincolo de lantul muntilor din zare, se trezi tipand.

In vreme ce Ransome statea pe veranda si se uita pe fereastra in casa, o intreaga procesiune de femei defila prin mintea sa, femei de toate felurile si de toate conditiile, revenite dintr-un trecut de deznadejde si nepasare. Cu toate femeile acestea facuse dragoste la intamplare, ici si colo, ori de cate ori se oferea ocazia, pe cuprinsul a jumatate din Orient. Care din ele, se intreba Ransome, venise la Ranchipur, infruntand ploaia spre a-l readuce la pamant? Care dintre ele il socotise demn de atentia ei? Isi aminti stanjenit de sotia plantatorului din Malaya, cuprinsa de o criza de isterie cand aflase ca voia s-o paraseasca, de tarfa aceea de rusoaica din Sanhai, care se jurase ca nu-l va abandona niciodata de tanara englezoaica din Colombo care aflase poate ca el isi incetase peregrinarile si se stabilise la Ranchipur. Putea sa fie oricare din acele femei pe care nu si le mai amintea fara sa faca un efort. In microscopul Ranchipurului nu-i ramanea decat alternativa de a se insura cu ea, lucru care insa ii repugna cu desavarsire. Toate aceste amintiri si speculatii se perindara prin mintea lui in mai putin de o secunda; il fulgera pana si gandul ca din toata gramada ar fi preferat-o pe rusoaica, dar bineințeles nu aici in Ranchipur.

Se indrepta spre usa si, la auzul pasilor lui, femeia intoarse capul. Abia atunci Ransome vazu, cu usurare, ca in realitate era Fern Simon.

Vechea ei rochie de tenis, uda leoarca, i se lipea de corp. Pentru prima data observa ca Fern avea nu numai un chip dragalas, dar si un trup fermecator. Ea il privi zambind, parca rusinata.

- Hello! rosti cu tonul degajat al unei femei de lume, care vine la rendez-vous. Numai ca vocea ii era nesigura, ca si vocea unei actrite nesigura pe rolul ei si infricosata sa nu-si uite replicile.

- Hello, raspunse el. Ce e cu dumneata aici?

- Am fugit de acasa si nu ma mai intorc niciodata.

Ransome zambi reflectand in acelasi timp: "Uite ce incurcatura imi cade pe cap." Vorbi apoi cu glas tare:

- Nu se poate sa faci una ca asta.

- De ce nu?

- Pentru ca nu pot sa-mi iau o asemenea raspundere.

Abia atunci isi dadu seama ca tremurul vocii si nesiguranta gesturilor ei erau datorite fiorilor de frig care o faceau sa se cutremure. In ciuda caldurii din casa ii clantaneau dintii. Vechea lui teama fata de frigurile palustre il napadi iarasi, dar nu pentru el, ci pentru fata.

- Ai sa te intorci imediat acasa, ii spuse. Te conduc eu.

Fern nu se clinti. Cu picioarele putin indepartate si infipte parca in pamant, dadea impresia ca este gata sa reziste fortei, daca s-ar ivi cazul. Aerul ei de sfidare si hotarare il amuza o clipa. Se gandi ca fata nu era atat de proasta pe cat parea. In vreme ce o privea, isi dadu seama ca daca ar incerca s-o sileasca sa plece in actuala ei stare sufleteasca, Fern ar fi capabila sa se arunce pe jos, sa tipe si sa planga ca un copil, si aceasta nu era catusi de putin de dorit.

- Ar trebui sa-ti schimbi imbracamintea cu ceva uscat, zise el. Nu se poate sa mai stai asa, tremuri.

- Ce sa imbrac?

- Ceva de-al meu. Nu am in casa vesminte de dama.

Fern nu ridica obiectii, dar sfiala ei incepuse sa se topeasca si deodata se simti intrata bine in rolul lui Blythe Summerfield, Perla Orientului. Schimbarea hainelor ii va da timp sa-si castige stapanirea de sine. Era o minunata idee pentru un scenariu - eroina indragostita accepta sa se schimbe in vesminte barbatesti, si in secventa urmatoare apare imbracata ca un baiat. Astepta pana ce Ransome ii aduse un prosop, un sort si o camasa.

- Si acum, ii vorbi el ca unui copil, du-te in camera de baie, usuca-te, freaca-te zdravan, imbraca chestiile astea, apoi te duci la dumneata acasa. O privi atent: N-ai avut niciodata malarie? Acum nu ai febra?

- Nu. nu stiu de ce tremur. N-as putea spune ca mi-e frig,

"Doamne, reflecta Ransome, pe o astfel de copila nu poate s-o treaca fiorii din alte motive

In lipsa ei se duse dupa o sticla de brandy si lua doua pahare, apoi atarna in cuier haina de ploaie si palaria pleostita. In tot acest timp radea in sinea lui gandindu-se la spectacolul pe care l-ar fi oferit el in rolul lui Casanova si Fern in al fecioarei. Se gandi cu perversa placere la mutra pe care ar face-o Edwina afland aceasta intamplare. Ar amuza-o; si-ar imagina chiar comicul intregii scene. Isi aduse apoi aminte de John Baptistul si veselia i se stinse brusc. Daca acesta stia ca fata se afla aici, nu va pastra noutatea pentru sine, iar clevetitorii lui prieteni flautisti vor impartasi vestea prietenilor lor. Si acestia altor prieteni, asa ca mai devreme sau mai tarziu toata lumea din Ranchipur va fi informata.

Ransome lasa pe masa sticla si paharele si dupa ce iesi pe veranda, se uita spre cabana gradinarului, folosita de John Baptistul. Nu vazu in bezna de acolo niciun semn de viata. "Doarme ca un animal, gandi. Nu stie nimic de treaba asta." O clipa ii trecu prin minte sa strabata gradina prin ploaie ca sa se asigure, dar sovai, fiindca n-ar fi putut sa faca nici doi pasi prin ploaie fara sa se ude pana la piele. Renunta deci la aceasta idee si se inapoie in casa. "Sa-l ia dracu", isi zise.

Cand Fern iesi din camera de baie nu mai tremura. Camasa de tenis era prea mare, dar sortul o prindea de minune fiindca Ransome avea talia subtire. Costumul ii dadea un fel de eleganta, o degajare pe care nu le avusese in imbracamintea ei de targ atat de lipsita de gust. Ii pierise aerul acela demodat de fiica a unui misionar dintr-o comunitate mic-burgheza. Ransome descoperi in ea posibilitati pe care le caracteriza cu entuziasm "aproape nelimitate". Apoi, strunindu-si exaltarea, isi zise: "Sa ne pastram calmul. Sa ne pastram calmul".

Rosti cu glas tare:

- Inghite pilulele astea si bea putin alcool, iar cand vei ajunge acasa sa mai iei doua si alte doua maine-dimineata. Pune cutia in buzunarul camasii.

Fern lua paharul cu brandy amestecat cu apa si zise iarasi:

- Nu ma simt de loc rau, afara de asta detest gustul chininei.

- N-are a face. Fa ce-ti spun.

O clipa ea il privi cu o expresie de mirare oglindita in ochi-i albastri. Apoi, asemenea unui copil ascultator, inghiti cele doua pilule, dandu-le pe gat cu o dusca de brandy si strambandu-se usor.

- Nu mai sunt un copil.

- Nimeni nu spune asta, dar nu trebuie sa te joci cu frigurile.

- N-am niciun fel de friguri. Emotia ma facea sa tremur.

Ransome lua haina de ploaie si palaria.

- Acum ai sa te duci acasa.

Ea se aseza brusc pe scaun si repeta:

- Nu ma duc acasa. Nu pot. N-am sa ma mai duc niciodata acasa.

- De ce nu?

- Cand am plecat, am lasat un bilet in care am scris ca plec definitiv. Acum nu pot sa ma mai intorc acasa. Dupa chestia asta nu mai pot da ochii cu mama.

Ransome zambi:

- Nu e bine sa lasi astfel de bilete, caci s-ar putea sa-ti schimbi gandul

- Sa nu radeti de mine!

- De ce as face-o? Oricum, biletul acela nu are nicio insemnatate. Nimeni n-are sa-l gaseasca mai devreme de maine-dimineata. Il rupi mai inainte ca cineva sa dea de el.

Deodata ea incepu sa planga, asa cum plansese in dupa-amiaza petrecerii oferita de mama ei.

- Nu pot, suspina ea. Nu pot sa ma duc inapoi. Sunt satula de viata asta groaznica.

Suspinele il alarmara pe Ransome, dar isi spuse ca zgomotul lor nu va ajunge totusi pana la cabana in care John Baptistul dormea, fiindca il acoperea ropotul ploii Spectacolul unei femei plangand il tulbura, ii trezea dorinta de a o lua la fuga. Fugise si in alte ocazii, cand unele femei cuprinse de istericale voiau sa obtina mai multe decat voia el sa ofere. In seara aceasta era cu totul nevinovat. Nu dadea decat povete, care probabil n-aveau sa fie luate in seama. Nu avea chef sa fuga din Ranchipur, mai ales silit de o fata cu care nu avea nicio legatura.

- Mama vrea sa-l iau de barbat pe Harry Loder, si eu nici nu ma gandesc, suspina Fern.

Ransome se trudi sa-si aminteasca trasaturile tipului care raspundea la numele de Harry Loder. Treptat chipul acestuia ii reveni in fata ochilor. Harry Loder era tanarul acela mare, bovin, care-i paruse deosebit de antipatic. Avea o mutra vulgara si bea peste masura. Va sa zica Harry voia sa se insoare cu Fern! Vestea il mira. Snobul Harry Loder care incerca sa imite pe militari avea de gand sa ia in casatorie pe fiica unui misionar. Abia mai tarziu ghici si motivul. Fern era cea mai frumoasa europeana din Ranchipur, una dintre cele mai frumoase fete din India, si Harry Loder o dorea. Acesta ar fi fost singurul mijloc ca s-o aiba. Cand se va satura de ea, o va neglija si isi va gasi alte femei. In tot acest timp nu va uita, si n-o va lasa nici pe Fern sa uite, ca-i facuse o mare favoare insurandu-se cu ea, fiica unui misionar oarecare. Povesti ca acestea se repetasera de nenumarate ori in India. Nu, nu trebuia sa se marite cu Harry Loder. Pentru nimic in lume.

Pentru intaia oara dupa atata amar de vreme i se trezise spiritul cavaleresc din tinerete. Odinioara il avusese exagerat, nebunesc, ceea ce ii adusese multe necazuri, dar in ultimul timp se ferise a mai da frau liber acestui avant, fiindca ii anihila bunul-simt si-l indemna sa faca prostii In lume nu mai era loc pentru cavalerism. Cei care-l mai arborau aratau ca niste idioti.

- Nu, declara el, evident, nu-l poti lua pe Harry Loder. Dar te-a cerut?. Dupa toate regulile?.

- Da. Mi-a spus mai intai mie, apoi a discutat si cu mama. Asa a aflat si ea. De-acum inainte viata acasa are sa fie mai nesuferita ca niciodata.

Ransome deveni prudent.

- In chestia asta nu pot sa fac nimic. Nu e treaba mea.

Fern inceta sa mai planga si se uita la Ransome cu acea expresie de hotarare care-l impresionase si mai inainte.

- Ba da, puteti. Apoi intorcand privirile in alta parte, adauga: Daca ati avea curaj. Cand am venit aici, am crezut ca aveti.

Lui Ransome ii veni sa rada.

- Ce vrei sa spui cu asta?

- Daca m-ati lasa sa stau la dumneavoastra in noaptea asta. iar ai mei m-ar gasi maine-dimineata aici, toata lumea ar afla de escapada mea. Harry Loder n-ar mai vrea sa se insoare cu mine, iar mama ar trebui sa ma expedieze din Ranchipur ca sa scape de clevetirile oamenilor. Nu va dati seama? As putea sa plec si sa-mi traiesc viata pe care mi-o doresc. Nu m-as mai intoarce niciodata. Dupa un moment adauga: Nu-mi pasa de tot ce vor spune oamenii de aici despre mine.

Era limpede. Fern stia ce voia. Lui Ransome ii trecu pofta de ras. Simti chiar o mare admiratie pentru hotararea ei ferma.

- Si eu cum m-as descurca in toata treaba asta? o intreba.

Raspunsul sosi atat de repede, incat Ransome isi dadu deodata seama ca Fern se gandise dinainte la toate intrebarile si la toate raspunsurile.

- Pentru dumneavoastra n-ar avea mare importanta. V-ati trait viata si ati trecut prin atatea, incat n-ar avea cum sa va mai umbreasca reputatia. Asa ca nu inteleg ce v-ar deranja.

Vorbele ei rostite atat de direct il facu sa aiba revelatia brusca a tot ce gandea despre el acea lume marunta, pe care o dispretuia intr-atata. Pentru toti snobii aceia lingusitori nu era decat un desfranat, un cheltuitor, un mojic, un om fara valoare si capabil de orice. Discutasera desigur despre el fata de Fern. Erau totusi dispusi oricand sa-l primeasca in mijlocul lor si chiar sa raspunda cu grabire la cel mai mic suras al lui. Deodata il cuprinse o manie cumplita, nu impotriva fetei, ci a lumii din care facea ea parte: "Lingaii astia josnici, isi zise, au indrazneala sa ma judece."

- Ce anume te-a facut sa ai asemenea idee despre mine? o intreba.

Raspunsul ei il descumpani, spulberandu-i mania.

- Aveam impresia ca nu va sinchisiti de ceea ce unii numesc prosteste respectabilitate. Stiu ca prea putin va pasa de ceea ce oamenii gandesc ori spun despre dumneavoastra. Nu sunteti de-ai lor. Vedeti, daca ati accepta sa ma ajutati ati face un gest nobil.

- Unde ai citit toate astea?

- Nicaieri. Am cugetat. Deodata isi uita lacrimile si adauga inviorata: n-ati observat ca eu va inteleg? Eu stiu ce ganditi si ce va place. Urati modul lor de viata, dupa cum il urasc si eu. Vreau sa fiu eu insami. Sa obtin tot ce se poate obtine de la viata. Dispretuiesc respectabilitatea si toate prostiile astea.

Deci. Asa il socotea Fern. Odinioara, se scursese mult timp de atunci, asa si fusese el in realitate. Deodata il napadi rusinea, cand se vazu cat este de obosit, de descurajat.

- Toate astea sunt bune si frumoase, zise, dar nu-s asa de simple precum par. Trebuie sa ai curaj. mai mult curaj decat mine ca sa poti iesi la liman. Cred ca nimeni nu are destul curaj.

- Nu m-am asteptat sa fie usor.

- Atunci de ce ai venit tocmai la mine? Daca asta doreai, puteai sa te duci la oricare dintre tinerii aceia!

Fern se pleca, lua o tigara de pe masa si incerca sa si-o aprinda, dar chibritul era umed, asa ca dadu gres. Imbujorata de rusine, facu o noua tentativa si, dupa ce reusi, incepu sa fumeze stangaci, ca o fata batrana care fumeaza pentru prima oara. In vreme ce astepta raspunsul ei, Ransome o examina din ochi, miscat, fermecat de tineretea ei.

- Sunteti singurul la care ma puteam duce. Fiindca numai dumneavoastra sunteti in stare sa ma intelegeti si sa nu abuzati de mine. Dupa o scurta tacere adauga: Afara de aceasta imi sunteti simpatic. Cateodata imi spun ca sunteti singura persoana de aici pe care nu o urasc.

Ransome intelese ca Fern luase tigara numai spre a-si da aere de femeie de lume si spre a-si face curaj.

- Dar nu ma cunosteai indeajuns

Ba da.

Ransome zambi.

- Omul tare si discret. misterios, rece si foarte diferit de ceilalti.

- Nu ma ironizati. Ma tratati ca si cand as fi un copil. Nu mai sunt un copil si nici nu vreau sa mai fiu. Vreau sa fiu femeie.

O clipa Ransome se simti zdruncinat.

- Nu mi-ai aratat cu nimic pana acum ca ti-as fi simpatic. Nu stiu sa-mi fi adresat vreodata vreun cuvant.

Dar se intrerupse, fiindca in aceasta directie il pandea o primejdie.

Parul fetei incepu sa se usuce si sa se oranduiasca in bucle blonde in jurul capsorului. Fara sa vrea, ii admira trupul, supletea feciorelnica, picioarele lungi si sprintene, frumusetea gleznelor. Evident, vesmintele astea ii veneau bine. Dar situatia incepea sa para grotesca - tocmai el, dintre atatia barbati, rezista la atata gratie, la atata prospetime, oferite cu atata bunavointa. Isi turna inca un pahar de brandy si deodata se simti cuprins de ameteala. "Poate ca aventura mea cu Edwina a fost providentiala, reflecta. Poate ca m-a impiedicat sa ma fac de ras fata de fata asta. Ciudata mai este si viata." Isi spuse ca trebuia s-o trimita grabnic acasa, dar ispita - desi el era hotarat sa nu-i cedeze - ii parea placuta si exaltanta. Il facea sa se simta asa cum nu se mai simtise de multa vreme: tanar si mai presus de satisfactiile carnale imediate.

Baga de seama ca si ea isi golise paharul de brandy. "Nu trebuia sa-i dau atat de mult alcool, gandi. Poate ca este prima data in viata cand bea ceva tare."

Fern relua:.

- Imi placeti de multa vreme. Adeseori v-am urmarit cu privirile cand treceati pe strada. In fiecare sambata, cand veneati in vizita la sotii Smiley, va pandeam de la fereastra. Mi-ati placut intotdeauna. Numai ca dumneavoastra m-ati tratat ca pe un copil. Nici nu va osteneati sa-mi vorbiti.

"Nu se poate spune ca am de-a face cu o copilita, gandi el. Stie ce vrea si nimic in lume n-o va opri din drumul ei." Al doilea pahar de brandy il facu sa reflecteze. "La urma urmei, de ce nu? Ce importanta ar avea? Viata este atat de scurta si de mizerabila."

Rosti insa cu glas tare:

- Acum am sa te duc acasa, pana nu e prea tarziu.

Pana atunci statuse sprijinit de masa. Se indrepta brusc de spate, isi puse paharul pe masa ca sa dea mai multa greutate cuvintelor sale.

- Nu ma izgoniti! Lasati-ma sa mai stau.

Ransome se sprijini iarasi de masa.

- Daca ramai, ce-ai sa te faci dupa aceea? N-am de gand sa ma insor cu dumneata.

- Nici eu nu doresc asa ceva. Nu vreau sa ma leg de maini si de picioare.

- Atunci cum crezi ca ar trebui sa se termine toata treaba asta?

Raspunsul ii veni cu uimitoare repeziciune.

- Va trebui sa plec din Ranchipur, cu voia sau fara voia mamei. Ma voi duce in America si-mi voi incerca norocul. M-as opri la Hollywood. Sunt sigura ca am sa reusesc.

- Nu e chiar atat de usor. E destul de complicat sa-ti deschizi drum spre reusita.

- Sunt gata sa fac orice.

Fara sa scoata un cuvant, o fixa patrunzator cu privirile. Ea intoarse ochii.

- Da, sunt gata sa fac orice. Si cand spun orice, inseamna orice. Niciun sacrificiu nu e prea mare, daca obtii in schimb libertatea. de a face ceea ce vrei sa faci. In fond n-as da mare lucru, totul se consuma in mai putin de un minut. Orice s-ar spune, corpul nu prezinta importanta. Nu reprezinta eul tau.

Pe Ransome il cuprinse iarasi ameteala: "Imposibil, reflecta el. Nu-mi vine sa-mi cred urechilor. Culmea este ca odinioara gandeam si eu la fel."

- Experienta aceasta poate sa fie ingrozitoare, zise. Nu-ti imaginezi cat de ingrozitori sunt uneori barbatii.

- De aceea am si venit aici. Sovai, ca si cand si-ar fi adunat tot curajul, apoi se avanta: De aceea am si vrut s-o fac cu dumneata prima data. Stiam ca nu veti fi ca ceilalti. Doream sa incep cu cineva care sa-mi placa. Ma intelegeti? Ce se va intampla dupa aceea nu are importanta. Nu va cer prea mult.

Ransome se gandi, strabatut de un usor tremur: "Doamne, iata o situatie pe care nici Sfantul Anton nu ar fi visat-o! Spuse cu voce tare:

- Da, inteleg. inteleg prea bine, de aceea ai sa te duci imediat acasa. Daca nu vrei, am s-o chem pe mama dumitale.

Ii aduse haina de ploaie si i-o tinu ca s-o imbrace.

- Hai!

Dar ea nu se clinti; incepu sa planga iarasi.

- Nu, va rog, lasati-ma sa stau aici. Nu ma siliti sa plec acasa.

Ransome se simti brusc istovit. Avu senzatia ca-l cuprinse vechea lui oboseala. Stiu ca in curand va accepta iarasi compromisuri, va taragana lucrurile, va face fagaduieli pe care nu le va tine niciodata. Asa procedase si pe veranda in ziua petrecerii oferite de Mrs. Simon, iar acum se vedea si mai angajat in aceasta afacere.

- Va trebui sa-mi dai timp de chibzuiala.

Cand se auzi rostind aceste cuvinte ii veni sa rada.

- Nu ma pot duce inapoi, zise Fern. Mama s-ar trezi din somn si m-ar intreba unde am fost. Ar auzi zgomotul masinii.

Ransome se asteptase la acest argument.

- Nu. Nu ne vom apropia prea mult de casa. O sa oprim la oarecare departare si te voi duce la sotii Smiley. Vei dormi acolo in noaptea aceasta, dimineata in zori treci drumul si te strecori in casa dumitale, iar biletul il vei rupe inainte de a-l gasi cineva.

- Nu ma duc la sotii Smiley. Mrs. Smiley ma uraste.

- N-o cunosti pe Mrs. Smiley. Nu stie ce inseamna ura. Nu are timp pentru asa ceva.

Plangand, Fern se ridica de pe scaun.

- Nu ma siliti sa plec! Nu vreau sa plec! Nu plec decat daca imi promiteti ca o sa ma mai vedeti și ca-mi veti arata mai multa intelegere.

- Promit.

- Si ma veti ajuta.

- Te voi ajuta.

- Caci tot ce v-am spus nu este adevarat. Nu-mi sunteti numai simpatic. Imi sunteti mai mult decat atat. Incepu sa-si puna haina de ploaie. Cred ca va iubesc. Daca nu v-as iubi nu m-as duce acum acasa.

- Oh! Dumnezeule!

De-a lungul drumului apa curgea umpland gropile, iar intr-un loc se intinsese pe sosea sub forma unui lac in miniatura, prin care stravechiul Buick, cu farurile voalate de o perdea de ploaie, se avanta, stropindu-i pe amandoi de sus si pana jos. Stateau pe bancheta, unul langa altul, in tacere, fiindca din clipa marturisirii lui Fern intre ei se ridicase o bariera ciudata, alcatuita in parte din jena combinata cu un fel de paralizie care le luase parca graiul. Comedia incetase. Ransome renuntase la rolul de sfatuitor intelept si era constient ca nici Fern nu-si mai juca rolul, ci era extrem de serioasa. Nu stia ce fel de rol jucase ea, fiindca ignora existenta lui Blythe Summerfield Perla Orientului, dar era sigur ca ea iesise din pielea personajului pe care si-l crease singura, inainte de a veni in casa lui Ransome.

Catva timp el cauta cu toata seriozitatea ceva de spus, convins ca printr-o conversatie banala ar readuce relatiile lor la normal. Nu-i venea insa nimic in minte care sa nu para plat, ridicol si sa-i tradeze totodata intentiile, cu atat mai mult cu cat intelesese ca fata nu era de loc proasta. Felul ei direct de a i se adresa facea imposibil in acest moment un schimb de fraze conventionale. Fern statea putin indepartata de el, ghemuita in coltul ei, trista si, desi nu-i arunca nicio privire, era constient de prezenta ei si stia exact cum arata in sort si in camasa lui de tenis - cocheta, dezirabila si intr-o oarecare masura salbatica. Era ciudat cu cata limpezime o vedea acum. Cu cateva ore mai inainte n-ar fi putut spune cum arata daca cineva l-ar fi intrebat despre aceasta.

Ceva mai sus de distileria de alcool, opri masina.

- Ar fi bine sa ne continuam drumul pe jos. Nu riscam ca zgomotul masinii sa trezeasca pe cineva.

- Pot sa ma duc singura, zise ea. Nu vreau sa va ude ploaia si pe dumneavoastra.

- N-are nicio importanta. De aici ma duc direct acasa. Iți mai este frig?

- Nu mi-a fost niciun moment frig. N-am avut nimic.

"Va sa zica asta a fost! gandi el. Poate ca m-am lasat prostit. Si in vreme ce se balacea prin ploaie alaturi de Fern, avu pentru un moment viziunea limpede, ca si cand un proiector si-ar fi indreptat lumina asupra lui, lasandu-l oarecum socat, fiindca descoperise ca, in tot acest rastimp de o ora sau doua cat statuse impreuna cu ea, o parte din el ii cercetase cu de-amanuntul, la rece - grumazul, sanii, soldurile, parul ei blond - imaginandu-si cum ar fi fost o experienta cu ea. "M-am senilizat, gandi el. Am ajuns un hodorog batran. Isi reprosa ca in aprecierile lui nu se gandise niciodata la sufletul ei. "Ar trebui sa-mi fie rusine de mine, si cand te gandesti ca nu am decat treizeci si cinci de ani. Poate ca numai senzualitatea ma mai starneste. S-ar zice ca numai cu atat am mai ramas.

Casa sotilor Smiley era cufundata in intuneric, dar nu le fu greu sa gaseasca usa si sa intre. Numai Ransome se lovi la cap de un ghiveci cu petunii atarnat de o barna de catre matusa Phoebe. Usa nu se incuia niciodata, iar ferestrele ramaneau intotdeauna deschise. Ziua sau noaptea oricine putea patrunde in casa. La inceput unii incercasera sa abuzeze de acest privilegiu, dar dupa un timp se raspandise vestea ca sotii Smiley nu aveau niciun obiect de valoare in casa care sa merite a fi furat, asa ca in cele din urma fusesera lasati in pace.

Ransome cunostea locurile chiar si pe intuneric. O lasa pe Fern intr-un colt al holului, apoi, ajutandu-se de lumina brichetei, strabatu un coridor pana ajunse la usa dormitorului sotilor Smiley. Ciocani. Nu se temea ca are sa-i sperie. Acestia erau obisnuiti sa fie sculati din somn la orice ora din noapte, cand boala sau moartea se abatea peste indienii paria, sau peste oamenii din castele inferioare. Batu a doua oara in usa, apoi vocea adormita a lui Mr. Smiley intreba:

- Cine este?

- Eu, Ransome. Pot sa va vad cateva momente?

- Sigur. Numai o clipa, zise Smiley cu glas treaz, dezmortit.

Usa se deschise si Mr. Smiley aparu intr-un halat de bumbac, urmat de Mrs. Smiley in chimono. Parul ei era facut coc in crestetul capului.

Mrs. Smiley aprinse lumina.

- Imi pare rau ca va trezesc, zambi Ransome, dar imprejurarile sunt oarecum deosebite.

Ii puse la curent cu fuga de acasa a fetei, explicandu-le si faptul ca aceasta voia sa-si petreaca noaptea in casa sotilor Smiley. Facu astfel incat povestea sa para plauzibila. Bineințeles, se feri sa le spuna ca o gasise in dormitorul lui. Pretinse ca o gasise ratacind prin ploaie.

Sotii Smiley nu dadura semne de mirare. Nici dupa ce o vazura pe Fern stand jenata la capatul holului si purtand imbracamintea lui Ransome.

- Ce mai faci, Fern? zise Mrs. Smiley, intampinand-o ca pe o foarte buna prietena.

Situatia nu era placuta pentru Fern, care-i dispretuise pe sotii Smiley, considerandu-i bigoti, imbecilizati de munca si meschini. Dar Mr. Smiley, care nu luase niciodata in seama aerele de superioritate ale fetei, netezi calea fireasca a lucrurilor, de parca Fern ar fi trecut drumul ca sa imprumute o ceasca de faina.

- Am sa te instalez in camera de langa dormitorul nostru. Acolo nu va avea de ce sa-ti fie frica.

- Nu mi-e frica, zise Fern, si in clipa aceea Ransome vazu ca ea nu era decat un copil.

Sotii Smiley il poftira pe Ransome sa ramana putin si sa accepte o gustare. Ransome se simtea ca si cum ar fi fost un strain prins de-o furtuna salbatica, iar casa sotilor Smiley ar fi fost o cabana de pionieri pierduta in vestul indepartat. Nu se aratara mirati, nu pusera intrebari si erau cat se poate de ospitalieri. Apoi o usa se deschise pe culoar si aparu corpul matusii Phoebe.

- Ce s-a intamplat? intreba ea. Nu pot sa va ajut cu ceva?

- Nu, zise Smiley. Nu s-a intamplat nimic.

Dar matusa Phoebe il zarise pe Ransome si pe fata acelei "sarmane albe", Mrs. Simon, purtand haine de barbat. Iesi deci curioasa in camasa ei de noapte, cu guler inalt si cu maneci lungi, cu parul ei alb prins in papiote de hartie. Voia sa stie ce se intampla. Ransome se astepta sa i se puna intrebari indiscrete, asa ca socoti mai intelept sa o stearga. Dar, mai inainte de a pleca, ii ura lui Fern noapte buna. Fata il privi drept in ochi, atat de direct incat se simti putin jenat si se margini sa raspunda: Multumesc . Ransome ghici ca Fern dorea sa-l faca a intelege ca intre ei nu se terminase totul si ca el nu va scapa de ea cu pretul unei simple fagaduieli.

Cand cobori din masina in dreptul verandei casei lui, posomorat si ud leoarca, isi dadu seama cu toata limpezimea cat fusese de aproape sa savarseasca o fapta care i-ar fi facut imposibila sederea la Ranchipur. Dupa ce se usca, frecandu-se cu un prosop, si goli sticla de brandy, revazu cu mai multa claritate momentul in care il cuprinsese ameteala si cazuse intr un fel de nepasare fata de tot ce ar fi putut spune lumea despre el: "Sa-i ia dracu pe toti! In viata numai treaba asta conteaza! Daca nu profit de toate ocaziile care mi se ofera, intr-o zi dupa ce voi imbatrani voi avea motive sa le regret.

Ajunsese sa nu mai aiba regrete decat pentru lucrurile bune sau rele pe care nu le savarsise in viata. Acestea erau insa in urzeala existentei sale ca niste gauri lasate de un tesator netrebnic si care stricau bogatia ansamblului din pacate nu mai exista posibilitatea de a repara gaurile. O treaba odata ispravita era ispravita pentru totdeauna. Partea proasta era ca unele elemente considerate actualmente ca foarte importante - onoarea, responsabilitatea, teama de clevetirile lumii - isi vor pierde intr-o zi toata greutatea. "Poate ca oamenii puternici sunt aceia care, desi stiu toate acestea, le calca totusi in picioare", gandi Ransome. Cat despre el, nu socoti ca daduse dovada de tarie de caracter cand o vazuse pe Fern cu un ceas mai inainte, stand in fata lui provocatoare si gata sa i se ofere. Intr-o zi, toate aceste considerente morale se vor sterge si el va ramane doar cu parerea de rau ca a refuzat o aventura, care ar fi putut sa fie minunata, luminoasa. Gandul acesta ii reaminti viu filozofia Maiorului Safka, chirurgul - cum ca trupul care-ti procura atatea suferinte are datoria sa-ti ofere in schimb si tot felul de satisfactii senzuale.

"La dracu! reflecta el ametit de bautura. Moralistul si gentlemanul din mine imi vor paraliza pornirile si vor strica tot". Nici desfraul dezlantuit in care se cufundase cu nepasare de atatea ori nu fusese in stare sa-i ucida instinctele lui bune. Acestea erau vesnic prezente si, chiar daca uneori adormeau, se trezeau brusc tocmai cand le-ar fi dorit mai putin, si il sileau sa joace un rol de care se straduise a se elibera, constient, cu un staruitor efort de vointa.

Stinse lumina, se urca in pat si, dupa ce trase in jur valul care-l ferea de tantari, reflecta inciudat: N-am facut niciodata dragoste, bucurandu-ma total, cu brutalitate, ca mai toti oamenii. Am fost intotdeauna constient de ce se intampla, ma priveam oarecum din afara, si observam cat sunt de usuratic, de nerusinat si de ridicol. Poate va veni o zi cand va fi in stare sa-si invinga toate indoielile acestea si sa-si gaseasca drumul drept. In acea zi va ajunge nu numai sa-si elibereze trupul, dar sa si asiste la moartea a tot ce este rau in el. Isi dadea seama de aceasta, desi era sub imperiul betiei.

Agitat, chinuit de insomnie, de zapuseala si de bazaitul miilor de insecte atrase de lumina, nu avea nici consolarea de a crede ca simtamintele lui nobile il determinasera sa aiba o comportare corecta. Acum, sincer cu sine insusi, stia ca plecarea lui Fern in rolul de virgo intacta nu era datorata cinstei lui sufletesti, ci aventurii dinainte cu Edwina. Daca nu s-ar fi culcat cu Edwina, poate ca plictiseala si exigentele inferioare ale propriului sau trup l-ar fi indemnat sa faca ceea ce ii cerea copila aceea ciudata. Da, era ciudata si chiar fascinanta. In firea ei, in naivitatea, in revolta ei, exista ceva care merita a fi descoperit.

"Comic cugeta el iarasi, tocmai Edwina - recea si depravata Edwina o salvase pe Fern, fara ca sa fi stiut macar acest lucru." O salvase din ce primejdie? auzi el ecoul propriei sale minti. O salvase de ceva, care intr-o zi nu prea indepartata, i se va intampla fetei, ceva care la urma urmei ar fi putut avea semnificatia unei eliberari. "Eu cel putin, gandi el, as fi facut-o pe Fern sa guste cu placere aceasta noua experienta."

In momentul acela avu impresia ca cineva strabatea veranda prin fata ferestrei sale. In realitate nu vazuse vreo figura intunecata si nici nu auzise pasii unor picioare goale. In neastamparul insomniei sale simtise doar o prezenta.

Sari din pat, apuca o lanterna electrica si se repezi pe veranda. Lumina cazu asupra cortinei de ploaie. Fascicolul de raze se sfarama risipindu-se in cascada de apa, dar chiar si asa era destul de puternic spre a-i permite lui Ransome sa desluseasca silueta bruna a unui fel de stafie, care alerga goala, strabatand gradina si indreptandu-se spre cabana gradinarului.

"A dracului treaba!" exclama el cu voce tare. Se intoarse apoi in dormitor, razand cu pofta. "Regret ca m-am pacalit cu Fern. Mai devreme sau mai tarziu tot am sa fiu invinuit ca am facut-o".

In zadar ar fi cautat sa-l ameninte sau sa-l cumpere pe John Baptistul. Nici rasplata si nici represaliile nu l-ar fi impresionat pe servitor. Prea era savuroasa intamplarea ca sa n-o impartaseasca prietenilor sai flautisti, atat de insetati de barfeli. Povestea avea sa sporeasca prin repetare ca si cercurile ce apar pe suprafata unui lac linistit in care arunci o piatra. Cand va ajunge, din gura in gura, la urechea vreunei Hogget-Clapton, va capata proportii nebanuite. Ransome cunostea Ranchipurul. Pukka Lil va fabula, afirmand ca Ransome a imbatat-o pe Fern ca s-o violeze.

"Puteam tot atat de bine sa fi facut cu adevarat treaba asta, lua-o-ar dracu s-o ia! Asta dovedeste ca." Nu reusi sa-si termine ideea pentru ca betia si osteneala ii incetosau mintea. Avea impresia ca noaptea aceea in care Edwina - alba si rece palida si aurie - isi facuse aparitia in sala palatului nu avea sa se mai termine.

Inainte de a atipi, ridica putin capul si trase cu urechea. De data asta nu mai era o simpla inchipuire, ci o realitate incontestabila. Ropotul ploii torentiale incepuse sa fie depasit de vuietul raului.

Apoi gandul ii fugi din nou la Edwina. "Cred ca numai pentru asa ceva sunt necesare prostituatele."

La sotii Smiley acasa, Fern statea rusinata, in vreme ce Mrs. Smiley si matusa Phoebe aducea cearsafuri, o camasa de noapte din bumbac si se straduiau sa o faca a se simti cat mai bine. Ii vorbeau despre ploaie, despre dificultatea de a se pastra cearsafurile uscate pe o astfel de vreme, dar nu facura nicio aluzie la Ransome, la imbracamintea lui Fern, sau la plimbarea prin ploaie in miez de noapte. O data sau de doua ori, matusa Phoebe o cerceta cu privirile ei patrunzatoare. Expresia ochilor nu era insa nici ostila, nici acuzatoare, ci curioasa si oarecum intrigata. Reflecta mai degraba un fel de admiratie, putina mirare si o mare curiozitate. Era ca si cand batrana ar fi rostit: "Zau, nu mi-as fi inchipuit pentru nimic in lume sa ai in tine atata curaj."

Stangace, paralizata de stanjeneala si sfiiciune, fata se uita la cele doua femei varstnice, care nu stiau ce sa mai faca, pentru ca Fern sa se simta ca la ea acasa. Matusa Phoebe aduse o sticla cu apa si o puse pe masuta de langa pat. Mrs. Smiley aranja valul contra tantarilor si in tot acest timp se plangea de umezeala care putrezea tesaturile mai inainte chiar de a fi intrebuintate. Ceru apoi matusii Phoebe sa aduca ac si ata, pentru a tese gaurile aparute in rastimpul scurs de la ultima folosire.

Din cand in cand, Fern spunea: "Oh, multumesc, Mrs. Smiley," sau "Este perfect, nu va mai osteniti atata!" ori "Pot si eu sa fac atata lucru. Lasati-ma sa va ajut!" Abia in acele momente incepuse sa-si dea seama de adevaratele calitati ale lui Mrs. Smiley.

Pentru prima data, femeia aceasta incetase sa mai fie pentru ea un fel de umbra cenusie, un exponent al misionarilor obositori si posomorati de totdeauna. O permanenta amenintare instalata in casa de peste drum O dovada vie si omniprezenta ca Fern nu era decat fiica unor misionari condamnati pe vecie sa traiasca intr-o atmosfera "misionara". O vedea acum brusc pe Mrs. Smiley in postura unei fiinte reale, plina de vioiciune, care incerca probabil aceleasi pasiuni, slabiciuni si desperari ca ea insasi. Confuz, fara sa priceapa bine, fiindca era foarte tanara si lipsita de experienta, ghici totusi ca Mrs. Smiley reusise de multa vreme sa faca ordine in pasiunile si dezamagirile ei, subordonandu-le ratiunii, desprinzandu-se din incalceala vietii si limpezindu-si nelamuririle Trebuie sa fie placut, gandi ea, sa fii atat de senina si atat de stapana pe tine. Nu era necesar s-o cunosti pe Mrs. Smiley ca sa-i descoperi calmul, siguranta. Aceste trasaturi de caracter se reflectau in gesturile, in zambetele ei in usurinta si indemanarea cu care carpea valul contra țanțarilor.

In infatisarea lui Mrs. Smiley Fern deslusi, mai ales acum cand nervii ei erau ascuțiți la culme, indemnul care o facuse sa intre in dormitorul lui Ransome. Nu se dusese acolo fiindca era stricata ori perversa, nici impinsa de curiozitate si nici fiindca s-ar fi indragostit de Ransome. Totul se datora nu atat romantismului, cat necesitatii imperioase de a evada din mijlocul acelei lumi false si tulburi, create deliberat de tatal si de mama ei, o societate marunta, in care se simtea intemnitata si nenorocita. Nazuise sa faca ordine in existenta ei i pentru aceasta nu gasise decat o singura cale sa fuga la Ransome si sa-l lase sa-i faca ceea ce orice femeie trebuie sa accepte mai inainte de a fi in stare sa patrunda intelesul adanc si bogatia nesfarsita a vietii.

Mrs. Smiley si matusa Phoebe se retrasesera, lasand-o singura in intuneric. Imbracata intr-una din camasile de bumbac ale stapanei casei, statea intinsa pe pat dar nu putea sa adoarma. Alcoolul si emotia ii stimulau mintea, facand-o sa inteleaga pentru prima data cu uluitoare limpezime ca dintre multiplele motive care pareau sa o fi determinat a se duce la Ransome unul singur era valabil si anume acela care aparent izvora din imaginatia romantica. Se ridica in capul oaselor si isi zise: "Il iubesc! Asa trebuie sa fie cand esti indragostita! Simtamantul acesta nu semana catusi de putin cu ceea ce vazuse ea prin reviste ilustrate sau la cinema.

Stia ca-l iubeste fiindca se simtea altfel decat pana acum, nu numai fata de Ransome, dar si fata de ea. Nu mai vedea in el eroul romantic, sumbru, melancolic, misterios care tine discursuri ca personajele masculine fabricate in romane si in filme. El ii vorbise simplu, cu o perfecta onestitate, se aratase mai intelegator, mult mai dragut decat si-l inchipuise ea in scenele pe care le inventase in timp ce mergea prin ploaie spre casa lui. Nimeni nu-i mai vorbise pana acum cu atata seriozitate, de parca ea ar fi fost o fiinta matura In lumea ei nimeni nu se mai exprimase astfel, caci toti pretindeau a fi ceea ce nu erau, iar tot ce ziceau sau faceau devenea fals, complicat, enervant. Parca ar fi trait cu totii incoltiti de o necurmata teama fata de saraci, de clevetiri, de conveniente si de inca un milion de alte lucruri, astfel incat toate gesturile si gandurile lor pareau imprumutate, distorsionate, nesanatoase. Ea insasi, in rolul lui Blythe Summerfield, inventase o lume tot atat de mincinoasa ca si a mamei si a tatalui ei a lui Mrs. Hogget-Clapton, ori a celorlalti tineri. Faurise chiar un rol pentru Ransome, in care el trebuia sa fie dur, de nepatruns, cinic, brutal. Dar nici acesta nu era cel adevarat. Si acum, singura in bezna, simti ca se inroseste fata de tot ce facuse si spusese in vreme ce se afla cu el, fiindca foarte multe din ele fusesera false si ridicole. Isi aminti deodata cat de cumsecade se aratase fata de ea.

Mai stia ca daca lucrurile s-ar fi petrecut asa cum dorise ea n-ar fi avut nicio remuscare, niciun simtamant al pacatului, fiindca ar fi fost cinstit intr-un fel pe care ea nu putea sa si-l explice limpede. "Il iubesc isi repeta. Deci asa arata dragostea." Sentimentul acesta era mult mai placut, mai cald, mai rascolitor decat toate stupizeniile visate pana atunci.

Ransome nu-i mai aparea sub aspectul unei umbre tainice, iesite dintr-o lume, ori dintr-o viata despre care ea nu stia nimic, ci era o realitate tangibila. Nu se temea de el. Il cunostea. Fara sa stie cum, descoperise tot felul de amanunte legate de fiinta lui - cum ii crestea parul des si negru pe fruntea-i bronzata, usoru-i zambet dezamagit si aproape trist care-i umbrea uneori chipul in mijlocul unei fraze, sunetul precis al vocii lui placute, mangaietoare si pe care putea s-o auda acum cu perfecta claritate, desi se afla departe de el, in intunericul solitar al unei case straine. Descoperise pana si forma mainilor lui foarte frumoase si chiar felul cum tremurau usor, cand Ransome ridica paharul.

O clipa, redeveni Blythe Summerfield si se surprinse rostind cu glas tare: "Mainile lui, scumpele lui maini." Dar aceasta o facu sa se inroseasca iarasi si sa se rusineze, fiindca isi tradase realitatea abia descoperita.

Dar mai presus de toate il iubea fiindca aflase ceva ce nici nu-si inchipuise pana atunci - ca Ransome era tot atat de nefericit ca si ea.

Incepu sa inteleaga acum de ce era el atat de prietenos cu sotii Smiley, de ce le calca atat de des pragul si de ce venea atat de rar in vizita la mama ei. Chiar cand intra la Mrs. Simon in casa, nu era el in realitate acolo, ci trimitea in locul sau o faptura amabila, politicoasa, care se prefacea ca ia in serios pe toti nerozii de acolo. "El si Mrs. Smiley stiu ceva pe care noi il ignoram", gandi ea. Si deodata avu intuitia existentei unei alte lumi, care, simtea vag, era aceea careia si ea ii apartinea - o lume bogata in sentimente, in care suferinta avea profunzime, ambitia - maretie si placerea - consistenta.

Nu mai era o fetita. Cand in sfarsit adormi, i se paru ca noaptea care incepuse o data cu fuga ei de acasa prin ploaie avea sa dureze in veci. Pentru prima oara i se intampla ceva remarcabil. Pentru intaia oara descoperise ca viata nu este numai ceva impartit de ceasornic in secunde, in minute, in ore. Uneori viata nu se clintea zile ori ani de-a randul, apoi brusc te facea sa traiesti ani intregi in cateva ore. Ce ganduri nastrusnice.

Cand Mrs. Smiley se inapoiase in dormitorul ei, lumina ardea inca pe noptiera, dar Mrs. Smiley adormise pe locul sau din marele pat dublu, folosit atat iarna cat si vara. Ea nu-l trezi, stiind ca avea nevoie de fiecare minut de somn.

Se urca in pat usurel, ca sa nu scartaie arcurile si sa-l deranjeze. Nu simtea nevoia sa-l trezeasca si sa-i vorbeasca despre Fern, fiindca stia deja totul despre fata aceasta si era sigura ca si el stia totul. Nu era nici locul si nici timpul sa analizeze impreuna toate fatetele acestei povesti, sa faca speculatii sau presupuneri, ori sa inventeze lucruri. Ar fi putut sa jure ca Fern era nefericita si cunostea si motivul. Intelegea si de ce Fern se dusese la Ransome, preferandu-l altor persoane din Ranchipur. De asemenea era sigura ca nu se intamplase nimic intre ei, fiindca Ransome era un gentleman, chiar daca el nu se pretuia prea mult.

Stia toate acestea, chiar daca ei nu i se intamplase nimic pasionant in viata. In realitate era capabila sa ghiceasca tot ceea ce se petrece, fiindca avea o intelegere innascuta fata de suferintele si nebuniile omenesti.

Toate acestea erau posibile poate si datorita faptului ca Mrs. Smiley era lipsita cu desavarsire de egocentrism. N-avea nici cea mai mica idee despre ceea ce reprezenta ea. Nu avea timp sa se ocupe de propria ei persoana, pentru ca nu gasea niciodata timp sa se studieze. Se folosea de oglinda doar cateva clipe dimineata, spre a-si orandui parul astfel incat sa nu-i cada in late peste frunte. In oglinda nu-si vedea propriul chip ci numai mainile si parul, iar parul acesta il privea cu detasare, ca si cand n-ar fi fost decat o placinta sau o bucata de paine. Nu fusese egocentrica nici in copilarie, fiindca venise pe lume cu un fel de umilinta innascuta, simtamant pe care il accentuase faptul de a fi fost constienta ca apartinea unei familii cu noua copii. Nu se socotise niciodata neglijata, exploatata sau insultata de cineva. Fata tanara la Cedar Falls, nu se considerase niciodata nepretuita fiindca era trecuta pe planul al doilea de colege mai frumoase, mai istete, mai indraznete decat ea. Avea un fel de placere, de satisfactie, sa-i priveasca si sa-i asculte pe altii si se simtea deplin fericita cand altii aveau bucurii. In felul acesta devenise confidenta tuturor acelora care se aflau in preajma ei. Desi era inca tanara, nu o mai soca, nu o mai impresiona nimic. Treptat, dobandise o intelepciune superioara multor oameni care traiau cu patima si violenta, cadeau in aceleasi pacate, savarseau aceleasi greseli si aceleasi neghiobii.

Desi isi gasea rareori admiratori, nu avusese timp sa se compatimeasca, fiindca era intotdeauna ocupata si vesnic interesata de spectacolul oferit de altii. Simtea adeseori o cinstita si simpla mila fata de fiintele mult mai stralucitoare si seducatoare decat ea, fiindca i se parea ca frumusetea, insusirile lor deosebite le aduceau numai nefericire si suferinte. Linistita, ca un soricel in ungherul sau nu cunoscuse nici gelozia, nici invidia, nici amaraciunea, nici dezamagirea, si in acest chip ajunsese sa se socoteasca mai norocoasa decat altii.

Apoi aparuse intamplator Mr. Smiley, rezervat, umil, privit cu ochi rai de rudele ei fiindca era baptist si indraznise a face curte unei fete dintr-o familie congregationalista din Cedar Falls. Mr. Smiley, cu nevinovatia, corectitudinea si timida sa caldura, era singurul care vedea oamenii si lucrurile aidoma cu ea. De aceea, in pofida impotrivirii a lor sai, ea il luase de sot, devenind baptista, apoi misionara, si mai tarziu plecase impreuna cu el in India. Nu se dusesera acolo imbolditi de credinta, de fanatism sau exaltare, ci fiindca urmau cea mai naturala cale si anume o cariera, care corespundea in totul firii lor. Traind pururea pentru altii si niciodata pentru ei insisi, nu aveau niciun fel de avut care li s-ar fi putut fura, nicio mandrie susceptibila a fi ranita, nici pretentii greu de realizat si nici ambitii imposibile. Aici statea secretul lor, pe care Ransome il descoperise cu vremea.

De cand se casatorise cu Mr. Smiley nu se simtise niciodata singuratica si nici lui nu i se intamplase acest lucru. Ea nu pretindea ca se luasera din pasiune, cu atat mai mult cu cat stia ca niciunul din ei nu era capabil de efuziuni, de sentimentalisme. Se casatorisera fiindca amandoi erau smeriti, fiindca se intelegeau, fiindca vedeau pe ceilalti oameni prin aceeasi prisma si fiindca isi gaseau fericirea cea mai adanca slujind pe semenii lor. Ignora voluptatile carnii si nici nu se straduia sa si le inchipuie. Se multumea cu blandetea, caldura si calmul sotului ei.

In vreme ce incerca sa adoarma, se intreba cum ar putea s-o ajute pe Fern Simon. Banuia de multa vreme ca fata se simtea singuratica si nefericita, dar cunoscandu-i firea, nu incercase sa se apropie de ea. Acum, cand Fern venise la ea, sau mai precis, cand Ransome i-o incredintase, ii era mai usor.

Adormi in sfarsit. In zori o trezi un ciocanit in usa, si cand se uita sa vada cine este, gasi pe coridor pe unul din elevii lui Mr. Smiley. Facea parte din casta olarilor si venise s-o anunte ca mama si fratele sau se imbolnavisera de tifos. Se mai declarasera alte patru cazuri in cartierul olarilor.

Se imbraca si pleca impreuna cu el. Pe drum reflecta obosita. "Iar se lasa biruiti. Acolo unde s-a declarat tifosul, exista desigur si paduchi . Mr. Smiley si cu ea trebuiau sa inceapa o noua campanie, asa cum mai facusera de atatea ori. La un moment dat fu ispitita sa creada ca toata stradania, toata munca lor era zadarnica. In acelasi timp se simtea ingrijorata. Patru cazuri noi intr-un cartier, intr-o singura noapte, era prea mult.

Inainte de a fi parasit casa, o trezise pe Fern si o trimisese la casa ei de peste drum.

Ploile schimbasera ca prin minune intregul decor precum si intreaga viata din Ranchipur. In cateva ore plantele agatatoare din gradina lui Ransome isi raspandisera in toate partile mladite lungi si proaspete, verzi ca laptucile, si care se insinuau pretutindeni cu o tarie si persistenta disproportionala cu aparenta lor fragila. Se strecurau prin crapaturile zidurilor de piatra si de chirpici in conductele de apa si chiar prin ferestrele deschise. Se infasurau pe stalpii verandei, pe scaunele din gradina, pe batranii banyani si chiar pe pompa care deservea vastul si adancul put. Se intortocheau si se varau peste tot, se agatau, intr-un fel de extaz si de voluptate vegetala, de tot ceea ce gaseau in drum. Pe marginile si chiar in mijlocul potecilor se ridicau lastari noi, hraniti numai de potopul cald al ploii. Pana si prafuitele si obositele galbenele si nalbe intinerisera. Frunzele si mugurii scapati de arsita soarelui se deschideau vazand cu ochii. Batranul banyan si imensii mangotieri apareau in intreaga splendoare pe care le-o conferea verdele intunecat al frunzisului spalat de ploaie. Frunzele nu se mai ingalbeneau si nici nu mai paleau din cauza fierbintelii soarelui. In gradina palatului, albia prafuita a lacului se umpluse cu apa si pe suprafata lui se leganau micile si frivolele barci de placere, colorate vesel in purpuriu si-n auriu. Vastele ronduri de flori, agonizande la inceputul saptamanii trecute, cresteau cu o extravaganta si cu o vigoare necunoscuta in gradinile umedei Anglii.

Dincolo de casa cu multe ferestre a lui Mr. Jobnekar, vastele campii de pe care se ridicase recolta de grau iși schimbasera culoarea din brun auriu in verde smarald, ca si cand o imensa mantie ar fi fost aruncata peste intregul tinut cuprins intre marginea cartierului indienilor paria, tainicii munti Abana si orasul mort El-Kautara. In gradina Misiunii americane petuniile, garoafele si orhideele matusii Phoebe, suspendate in vechi cutii de tinichea si cosuri de bambus de ramurile copacilor din care se scurgeau picaturi de apa, cresteau si infloreau cu atata vigoare, incat batrana doamna, imbracata intr-o haina de ploaie si inarmata cu un metru, statea in fiecare dimineata in ploaie ca sa masoare lungimea mladitelor. In descrierea musonului din scrisoarea pe care o va trimite la Cedar Falls va putea sa adauge ca in fiecare an: "Nu exagerez de loc, le-am masurat chiar eu. Cresc cu cate zece centimetri in douazeci si patru de ore." In acest fel altera cu buna-stiinta adevarul, adaugand cinci sau sase centimetri de la sine putere. In gradina bungalow-ului locuit de Miss Dirks si Miss Hodge, din apropierea intrarii palatului plantele agatatoare imbuibate de apa ploii invadasera ferestrele, astfel incat lumina zilei care patrundea in casa capatase o culoare verde palida, asa ca cele doua fete batrane pareau ca mananca, dorm, brodeaza si corecteaza caietele de teza stand sub apa ca doua sirene virginale, dar rascoapte.

Si serpii incepeau sa-si faca aparitia - pitoni, cobra, craits, vipere, mai intai amortiti, apoi cu un apetit crescand - napadeau gradinile, campiile, malurile raului, sporind sarcinile lui Miss MacDaid cu numeroase cazuri de muscaturi de sarpe, tratate prin taieri si inlaturarea carnii infectate si prin injectii cu ser. Daca aveau inima sanatoasa, victimele muscaturilor de cobra sau de vipera puteau fi salvate. Mureau insa cu siguranta toti cei muscati de mici si scarbosi craits.

In toate casele si chiar in vastul palat, pete mari de mucegai se intindeau pe pereti. Toata ziua se tinea focul aprins pentru uscarea cearsafurilor jilavite peste noapte. Insectele se inmulteau cu miliardele, astfel incat cei care se trezeau in timpul noptii si aprindeau lumina gaseau plasele contra țanțarilor acoperite cu un strat atat de compact de ganganii, incat ajungeau sa aminteasca niste lintolii. Ziua, se varau in nori desi pe dupa tablouri, sub perne, sub mobile, servind drept hrana micilor soparle tipatoare care vietuiau in trestia de pe acoperisuri.

In bazar si in piata din fata vechiului palat de lemn, vanzatorii de zaharicale si siropuri pierisera o data cu multimea de trecatori. Afacerile nu se mai incheiau sub cerul liber, sub soarele fierbinte, ci in camarute mici si intunecate ca niste caverne, grele de umiditate. Treptele marelui rezervor erau pustii cu exceptia unei ore sau doua cand ploaia inceta si piata se umplea deodata de adevarate procesiuni de dhobies care se duceau la rezervor spre a-si spala hainele. Ploile venisera cu atata putere si furie, incat ingrosasera raul si umplusera rezervorul astfel incat in patru sau cinci zile, apele incepusera sa inece malurile. Niciunul din batranii din Ranchipur nu-si amintea sa mai fi vazut asemenea ploi. Se abatusera cu atata repeziciune si violenta, incat curand dupa sarbatorirea lor, oamenii au inceput sa se ingrijoreze si sa vorbeasca despre legendarul potop, care avusese loc sub domnia Maharajahului cel Rau.

Dar rectificarea albiei raului se dovedise bine inspirata si potopul de apa strunita strabatea intreg orasul si iesea in campiile verzi din preajma Muntelui Abana. Treptele templului lui Krisna disparusera sub puhoiul galbui, iar la picioarele templului apele adusesera ramuri rupte, starvuri de animale si tot felul de ramasite, astfel incat Rasid Ali Khan, observand acest lucru in drumul sau de la serviciu spre casa, ordonase unui maturator inarmat cu o prajina lunga sa stea acolo ziua si noaptea si sa impinga gunoaiele in rau. Ciudat, un hindus nu s-ar fi preocupat de aceasta, insa Rasid, desi era musulman, socotea ca este rusinos a lasa sa zaca pe treptele unui templu atatea murdarii si lesuri de animale.

Una dupa alta, familiile importante parasira orasul, refugiindu-se in statiunile climaterice din munti, unde nu gaseai nici mucegai, nici serpi si nici insecte. Plecasera astfel generalul, ofiterul comandant si familia sa, Mr. Burgess de la Banca, impreuna cu Mrs. Burgess, cu matusa si cu sora sa, doi nepoti, doi fii, patru copii ai acestora, toti cu sotiile lor, precum si sapte stranepoti. La palat, Maria Lisinskaia si Maharani alegeau bijuteriile si sari-urile de care Inalțimea-sa va avea nevoie la Karlsbad, Londra si Paris. Maharajahul insusi dadu ultimele ordine in vederea imbarcarii pe Victoria, care avea sa ridice ancora de la Bombay in sambata urmatoare. Nu arata niciun interes pentru aceasta calatorie, fiindca nu dorea sa plece. Se simtea obosit, bolnav si dorea sa moara la Ranchipur, printre supusii sai. Maharani si Maiorul il convinsesera in cele din urma sa plece. Fusesera extrem de staruitori si izbucnisera in ras cand batranul Maharajah le spusese ca in horoscopul lui era scris ca nu va apuca sfarsitul anului. Ei rasesera, dar el stia mai bine.

Ramasese si Ransome in vechea si umeda lui casa, fiindca spectacolul musonului ii dadea intotdeauna o stare de exaltare. A doua zi dupa cina de la palat, se trezise din somn deprimat si parca bolnav. Ii trebuise mult timp ca sa reconstituie intamplarile din noaptea trecuta. Nu mai voia sa vada pe nimeni - nici pe Edwina, nici pe Fern, nici chiar pe John Baptistul. Cand acesta ii adusese ceaiul, nu daduse niciun semn ca ar fi stiut ce se intamplase in noaptea trecuta. Era tacut ca de obicei, iar Ransome nu-i puse nicio intrebare, gandindu-se ca e mai bine sa nu dea proportii incidentului din ajun, in speranta ca John Baptistul nu-i va acorda importanta si va crede ca toate europencele se comporta ca Fern Simon.

Dupa ce-si bau ceaiul, se barbieri si se imbraca, isi facu planul activitatii pe ziua aceea. Va iesi din Ranchipur cu masina singur si va vizita stravechiul oras El-Kautara. Numai asa putea evita lumea, fiindca la Ranchipur nu exista alta posibilitate de a se izola. Oamenii nu conteneau sa vina in vizita. Pe strada era cu neputinta sa eviti prietenii si cunostintele. Usile si ferestrele ramaneau intotdeauna deschise. In timpul musonului nu era chip sa te inchizi in casa, sa stai singur.

Lordul Heston nu fu in stare sa-si puna in practica hotararea de a parasi orasul in cursul diminetii, fiindca se simtea prea rau.

La opt, Bates o trezi cu mare greutate din somn pe Edwina si ii spuse ca Inalțimea-sa lordul era atat de bolnav, incat nu se mai putea preface ca se simte bine. Ostenita, cu mintea incetosata inca de somniferele luate in ajun, spre a putea dormi, asculta glasul servitorului, incercand sa-si reaminteasca faptul ca se afla la Ranchipur si nu in locuinta ei din Hill Street.

Cand se trezise din somn, ii explica Bates, Inaltimea-sa lordul Heston nu se simtise in apele lui. Era "buimac", spuse Bates, si fiindca nu parea a fi in stare sa se mai impotriveasca la ceva, servitorul ii luase temperatura si constatase ca avea sapte grade peste normal.

- Ma tem, my lady, zise Bates, ca s-a molipsit de frigurile astea orientale.

"Nu te temi de loc, abia astepti", fu ea ispitita sa-i spuna.

Dupa ce se smulse din somnolenta cu pretul unui mare efort, Edwina replica:

- Cred ca ar trebui sa trimitem dupa doctor, dar nu stiu pe cine sa chem si nici pe cine sa trimit sa-l caute.

- Daca my lady ar scrie un bilet pentru Inalțimea-sa Maharani, as putea sa-l expediez cu unul din servitori.

- Trebuie sa-mi vad mai intai sotul si dupa aceea sa trimit o nota. Du-te la el, Bates, vin si eu indata.

Dupa ce se machie, isi aranja parul si isi puse peignoir-ul, se simti mai bine, desi avea senzatia ca creierul ii era invaluit intr-un strat gros de vata. Cand ridica bratele i se pareau grele ca de plumb si straine de parca nu i-ar fi apartinut ei. Intra pentru intaia oara in camera lui Heston si cand il vazu in dormitorul imens, victorian, imbracat in rosu, aproape ca-i veni sa rada. Statea culcat grotesc intr-un imens pat de lemn de teck, incrustat cu sidef. Aspectul lordului ii produse brusc un simtamant de dezgust. S-ar fi zis ca-l vedea pentru prima data in adevarata lui lumina. Asa cum zacea acum, pe jumatate inconstient, lipsit de scanteia, vitalitatea si energia care ii insufletea de obicei corpul lui mare, de huiduma si ii transformau greutatea in forta, parea buhait, inert, greu, cu muschii obrazului flescaiti si barbia cazuta. Se transformase pur si simplu intr-un morman de carne scarbavnica.

Atunci ii reveni in minte, destul de vag, ceea ce se intamplase in ajun la palat si cearta ulterioara din dormitorul ei; si deodata o napadi o mare rusine si scarba fata de ea insasi, nu fiindca legaturile ei cu Ransome ar fi fost imorale - nu avea nicio mustrare de constiinta de pe urma aventurilor extraconjugale - ci datorita faptului ca traise aproape zece ani alaturi de aceasta scarboasa gramada de carne, care zacea prostrata in patul de lemn de teck incrustat cu sidef, alaturi de acest om caruia ii apartinuse de atatea ori cu totala indiferenta. Ceilalti barbati cu care avusese relatii erau cel putin frumosi, intr-un fel sau altul. Se gandi imediat la Ransome si la trupul lui zvelt si puternic in ciuda bauturii si a desfraului. Uitandu-se in jos, la Heston, isi zise: "Indiferent daca traieste sau moare, n-am sa ma mai culc niciodata cu el." Ii dorea insa cu nerusinare moartea, fiindca stia ca atat timp cat ea va trai, il va vedea ca acum, infrant de boala, greu, umflat, congestionat, cu gura cascata; si ori de cate ori il va vedea, isi va aminti ca-si prostituase lui corpul suplu si elegant. Caci numai cu el, cu sotul ei, se prostituase. Cu toti ceilalti o facuse din placere, cate odata din dragoste. Numai Heston o platise.

In vreme ce statea aplecata deasupra patului, simtea ca Bates o pandeste, ros de curiozitate sa vada cum se comporta. Pentru el ar fi trebuit sa ia o atitudine care, desi nu l-ar insela, l-ar face totusi sa creada ca intentiile ei sunt bune. Era totusi constienta ca, in felul sau, servitorul stia multe despre ea.

- Albert! Albert! Sunt eu, Edwina! rosti cu tonul unei sotii devotate.

Ochii lui tulburi, de un albastru palid, se intredeschisera, dar nu faceau decat sa priveasca in spatiu, dincolo de ea, fara sa se concentreze. Heston scoase un mormait slab, si pleoapele i se inchisera. Edwina facu o noua incercare, dar fara niciun succes.

- Am sa-i scriu un bilet Inalțimii-sale, Bates, zise ea. Am sa ti-l aduc. Dumneata sa ramai aici, de veghe.

Ajunsa in odaia ei lua mapa de scrisori, un flacon cu saruri si incepu sa scrie. Dar dupa ce asternu pe hartie titulatura "Inaltimea-voastra", intelese ca nu trebuia sa se adreseze lui Maharani, ci lui Ransome. Isi dadu deodata seama ca batrana doamna ii inspira frica - dar de ce, n-ar fi putut sa spuna. Poate ca era ceva in fiinta ei, in comportamentul, in manierele, in demnitatea sau mai degraba in siretenia privirii ei care o facea sa se simta stanjenita si oarecum rusinata. O vazu in gand asa cum ii aparuse in noaptea trecuta, stand sub candelabrul stralucitor, roind de albine, cu o nuanta de batjocura in ochi. A intuit fapta noastra, gandi Edwina. Resimti si dispretul batranei doamne care parea sa spuna: "Prin nastere ati mostenit un rang care implica mari responsabilitati. Aveti o pozitie in societate pe care trebuie s-o pastrati, sunteti o particica din acea civilizatie la a carei dezvoltare stramosii dumneavoastra au contribuit, dar nu v-ati dovedit vrednica de aceasta, dupa cum nici altii nu s-au dovedit. Ati avut o misiune si i-ati dat cu piciorul".

Ințelese deodata cat de urata era impresia pe care o facuse lui Maharani, ea, o englezoaica din rasa cuceritorilor, a negutatorilor. Nu, nu-i putea scrie ca sa o roage a-i trimite pe incantatorul Maior "cutare". Inalțimea-sa va ghici imediat. Va citi zambind biletul si va conchide ca lady Heston nu este altceva decat o taratura. Lui Ransome in schimb ii putea cere orice. Si acesta ar fi banuit-o, dar de el nu se sinchisea. Ca si ea, Ransome renuntase la unele tabu-uri, asa ca o putea intelege; afara de aceasta nu era indian. Era destul de inteligenta spre a nu avea prejudecati fata de indieni, cu toate acestea ii pareau bizari, de neințeles. Cand o napadeau astfel de ganduri, isi zicea ca sunt vestigii ale acelei legende care clama superioritatea britanica, atat de ridicata in slavi de Heston. Atata ii mai ramasese, incheieturile si placile cornoase din fanoanele unei balene. "Poate ca intr-o zi, reflecta ea, toti englezii vor fi ca mine, numai cu fanoane, in loc de brate si de picioare, in loc de degete si de maini." Incercand sa se justifice in proprii ei ochi gandi: Poate ca intr-o zi acest Maior cutare ma va ajuta sa descopar India, poate ca va fi capabil sa distruga ultimele mele prejudecati.

"Draga Tom ii scrise ea lui Ransome, de azi-dimineata Albert este serios bolnav, si are nevoie de un doctor bun. Nu stiu de ce sufera. Aseara la palat am cunoscut un tip incantator un Maior, nu stiu cum il cheama, care dupa cate am auzit (fraza asta trebuia sa sune foarte inofensiv) este un excelent medic. Ai putea sa-i trimiti vorba sa treaca pe aici? Sunt foarte plictisita fiindca planuisem sa plecam astazi la Bombay. Am uitat ca n-aveai de unde sa stii. Nu te-am mintit in noaptea trecuta. Am luat hotararea abia dupa ce ne-am intors acasa. Nu vom mai putea prinde vaporul Victoria si Dumnezeu stie cand vom fi in stare sa parasim India.

Daca ai o clipa libera, treci sa ma vezi. Am nevoie de cineva care sa-mi risipeasca gandurile negre. Ma vei gasi probabil in pat. Pe o vreme ca asta n-am altceva de facut, mai ales ca am vizitat deja uzina de apa inchisoarea, azilul etc. As prefera sa pranzim impreuna. Am un bucatar bun. In orice caz te voi vedea maine-seara la dineul oferit de Mr. Bannerjee. Am de gand sa ma duc; daca Albert nu se va simti prea rau. Este in orice caz mai placut decat sa stau acasa si sa citesc despre India. Oricum, joi voi putea veni la tine.

Edwina.'

Dupa ce termina scrisoarea, nu o mai reciti. Sigila apoi cu grija plicul, spre a se feri nu numai de ochii inchizitoriali ai lui Bates, cat si din pricina sinistrelor povesti care circulau la Simla, in legatura cu marea curiozitate a indienilor prin mana carora mesajul ar putea sa treaca.

Un servitor de la palat ii dadu lui Ransome biletul in clipa in care acesta se pregatea sa se urce in masina pentru a pleca la El-Kautara. Dupa ce-l citi, dadu un bacsis servitorului si-i porunci sa comunice lady-ei Heston ca va veni indata. Nu avea insa de gand sa-si schimbe planul. Nu va face o vizita Edwinei si nici nu va pranzi in compania ei. Noaptea trecuta ii acceptase cu placere prezenta si regasise pentru cateva clipe tineretea pierduta, dar in momentul acesta o noua intalnire era ultimul lucru pe care si l-ar fi putut dori. Brandy-ul baut in noaptea din ajun ii facuse rau si actualmente incerca un simtamant confuz, in care se amestecau in parti egale remuscarea si satisfactia prilejuite de comportarea sa fata de Fern. Numai rezolvand cum se cuvine aceasta chestiune putea sa-si recastige linistea sufleteasca. Aventura sa cu Fern facea s-o doreasca mai putin pe Edwina, ca si cand ea n-ar mai fi fost decat o poveste veche, prea des repetata.

Edwina nu se inselase, Ransome talmacise usor adevaratul sens al scrisorii, in prefacuta nepasare cu care se referise la Maiorul Safka si la aluzia privitoare la cunoasterea Indiei in locul unei lecturi despre aceasta tara. Biletul ii starni mania, nu din cauza nerusinarii ei - care il lasa indiferent ca si cand ar fi avut de-a face cu o masina, nu cu o femeie - ci pentru ca nu voia ca ea sa se amestece in viata Maiorului. Avea incredere in prietenul sau, dar nu putea sa uite ca, adeseori, indienii isi pierd cu desavarsire capul cand o europeana le acorda atentie, in special o femeie frumoasa ca Edwina, care avea sa-i dea cu piciorul cand se va satura de el. Se mai gandi si la biata Miss MacDaid. Daca Maiorul avea sa se prinda in momeala Edwinei nu numai munca lui s-ar resimti, dar si Miss MacDaid ar innebuni de suparare.

In aceeasi clipa isi aminti de hoarda de maimute din gradina si zambi. "Nu! Jos mainile, nu permit sa tragi cu prastia in Jehova!"

Oricum, nu putea face nimic. In intreg Ranchipurul, in toata India, nu exista un doctor mai priceput decat Maiorul si ar fi absurd sa-l tina departe de un om atat de important ca lordul Heston. Era cu neputinta sa lase sanatatea unui rege al marii industrii pe mana unui biet omulet ca doctorul Pindar. In vreme ce rupea scrisoarea isi zise: N-ar fi trebuit sa vina niciodata in India. Nu se integreaza in cadrul asta. Nu creeaza decat complicatii. Are sa se sfarseasca rau. Este ca si cand ai pune in contact niste elemente chimice antagoniste.

La spital nu gasi nici pe Maior si nici pe Miss MacDaid. Plecasera la vechile cazarmi de langa inchisoare, pentru a le amenaja in vederea spitalizarii noilor cazuri de holera si de tifos. Ransome ii gasi la etajul al doilea, umbland prin holul rasunator, dand instructiuni unei cete de servitori care spalau, dezinfectau incaperile si instalau paturi. Vazu de indata ca amandoi erau plini de insufletire si ghici motivul. Ii stimula perspectiva activitatii indarjite care avea sa-i retina zi si noapte. Asemenea epidemie nu se mai intalnise de multi ani, si Miss MacDaid stia ca aceasta plaga va dura, ca Maiorul ii va apartine numai ei, ca el va dormi la spital si ca o va uita pana si pe Natara Devi. Cu o groasa tigara de foi in coltul gurii, Maiorul radea si vorbea tare. Vederea lor trezi brusc invidia lui Ransome.

Il puse pe Maior la curent cu scopul vizitei sale.

- Ma duc numaidecat, zise Maiorul. Miss MacDaid poate ispravi si singura treaba de aici. Nu putem lasa pe un barosan ca Heston sa cada bolnav si sa moara in Ranchipur. Inalțimea-sa si Viceregele nu ne-ar ierta pentru nimic in lume; nu mai vorbesc de actionari.

- Nu mi-am inchipuit ca epidemia este atat de grava, zise Ransome.

- Nu e chiar atat de grava, spuse Miss MacDaid. S-au declarat totusi unsprezece cazuri noi in dimineata aceasta si daca vrem sa-i punem capat, trebuie s-o sugrumam cat mai e in fasa. Se intoarse spre Maior: Cred ca va avea nevoie de o infirmiera.

- Probabil de doua sau chiar trei.

Miss MacDaid isi increti fruntea.

- In imprejurarile actuale, va trebui sa se multumeasca numai cu una. Ar fi bine s-o trimiteti pe Miss de Souza, vorbeste cel mai bine englezeste.

- Am sa-i spun sa se pregateasca si sa se duca acolo.

- Oricum, e foarte plicticos, zise Miss MacDaid. Aveam destul de lucru, fara sa ne mai cada si treaba asta pe cap. Ar fi putut sa se duca la Bombay si sa se imbolnaveasca acolo.

La vechiul palat de vara, unde Maiorul se anunta personal prin Bates, Ransome ramase sa-l astepte in hol. Se aseza pe o sofa umpluta cu par de cal, care era plasata in fata unui oribil portret mucegait al Maharajahului, pictat de un elev al scolii de arta din Bombay. Nu avea pofta s-o vada pe Edwina, fiindca stia perfect de bine ca ea nu avea nevoie de reconfortari si nici de consolari. Era cel mult contrariata fiindca pierduse vaporul care trebuia s-o duca in Europa. Trecura douazeci de minute, apoi o jumatate de ora. "Cred ca este in conversatie cu tanarul ei doctor", reflecta. Portretul din fata lui incepuse sa-l calce pe nervi. Era o creatie absurda in care un stil indian, folosit instinctiv, se amesteca hibrid cu ceea ce artistul credea ca este ultima expresie a picturii moderne din Occident. Sub stratul ei de mucegai, panza nu avea decat calitatea de a fi oarecum comica, deoarece impletirea dintre cele doua stiluri nu reusise sa creeze decat un efect grotesc si copilaresc. Pictura, reflecta Ransome, era asemenea lui Mr. Bannerjee, care nu stia sa faca diferenta intre teorie si practica.

Ransome studia inca portretul, cand usa se deschise si Edwina aparu, proaspata, incantatoare, intr-un chimono de un verde laptuca.

- De ce n-ai poftit inauntru? intreba ea. Abia acum am aflat ca esti aici.

- Mi-am zis ca n-am ce cauta acolo. E rau bolnav?

- Da. Maiorul Safka nu stie inca despre ce este vorba.

Ii descoperise deci numele! Facuse progrese! Nu mai era Maiorul "cutare"! Cateaua!)

- Ce incurcatura! zise el dupa cateva clipe. Cred ca va trebui sa amanati plecarea.

- Da, cel putin doua sau trei saptamani.

Ransome zambi.

- Ai sa vezi si tu cum arata un muson, in realitate.

- Ramai sa iei masa cu mine?

- Nu.

- De ce?

- Nu sunt in apele mele. (Nu-i ajunge oare Maiorul? O sa se ocupe destul de ea!)

- Mi-ai fi de ajutor. Am nevoie de o incurajare.

- Nu, nu pot.

- Ai vreun motiv special? Iti promit ca am sa fiu cuminte.

(De ce dracu nu-l lasa in pace? De ce se incapatana sa-l rascoleasca, sa reinvie trecutul? De ce venise la Ranchipur?)

- Nu ma impiedica nimic special. Sunt insa un biet neurastenic, care simte nevoia sa fie singur. Am draci.

- As putea sa-ti ofer ceva de baut.

Ransome o privi furios.

- N-ai inteles ce ti-am spus? Sunt bolnav. Un biet nenorocit care nu-ti poate fi de niciun folos. Vreau sa fiu singur. Si la urma urmei nu inteleg de ce naiba ai venit aici.

- Nici eu nu stiu. Nu eu am vrut. De-acum inainte n-am sa te mai plictisesc. Cand ai sa fii mai bine dispus si ai sa crezi ca ai sa ma poti suporta, da-mi de veste. Mi-e ingrozitor de urat.

Ransome se abtinu sa nu-i dea o riposta tare: Oh, fii sigura ca n-are sa-ti fie urat in compania Maiorului Safka acest superb mascul care are sa te viziteze in fiecare zi Stiu ce urmaresti. Isi aprinse o tigara, apoi rosti:

- Am sa-ti dau de veste. Eventual chiar maine.

- Poti sa-mi imprumuti ceva carti.

- Trimite un servitor si ii dau tot ce doresti.

- Multumesc.

Edwina pleca, lasandu-l sa cugete asupra scurtei lor conversatii, alcatuita dintr-un sir de hiatusuri semnificative. Nu ceea ce spusesera, ci tacerile avusesera importanta. Ne-am inteles al dracului de bine. Ne ințelegem bine, fiindca suntem amandoi niste porci.

Cateva clipe dupa plecarea Edwinei isi facu si Maiorul aparitia. Ransome ii arunca o privire patrunzatoare incercand sa citeasca pe chipul lui daca Edwina ajunsese la vreun rezultat; dar Maiorul era impenetrabil.

- Ei? exclama Ransome.

- Nu stiu ce poate sa fie. E prea devreme ca sa formulez un diagnostic. Ma gandesc la trei sau patru boli. Nu stiu care din ele poate sa fie.

- Grave?

- Eh, destul de grave - malarie, febra tifoida, tifos exantematic sau chiar ciuma.

- Cum a putut sa se molipseasca de asa ceva?

Maiorul zambi.

- Se mai intampla ca si inaltii lorzi britanici sa fie muscati de purici. Scoase din buzunar o noua tigara de foi si spuse: Stii ceva despre antecedentele lui?

- Nu. Nu stiu nimic.

- As pune ramasag ca este alcoolic. Asta o sa-i complice situatia.

Cand Ransome strabatu cu masina piata din fata cinematografului, ploaia incetase pentru o clipa si totul in jur parea sa reinvie. Oamenii iesisera din pravalii si din case spre a se bucura de ragazul dintre ploi - servitorii mergeau dupa comisioane, femeile se indreptau spre bazar, negustorii scosesera la lumina marfa, spalatoresele se grabeau sa ajunga la marele rezervor. Ransome parasi piata, coti pe langa Scoala de muzica si apuca pe drumul Scolii de ingineri. Acum i se zicea Beaconsfield Avenue, dar nimeni nu folosea acest nume. I se spunea numai drumul Scolii de ingineri. Apoi, ca si cand Dumnezeu ar fi tras lantul unui gigantic dus, ploaia incepu sa potopeasca iarasi pamantul. Inaintea sa, la o oarecare distanta, Ransome o zari pe Miss Dirks, in haina ei de ploaie si cu palaria barbateasca pe cap. tarandu-si picioarele prin apa. "Am sa opresc si am s-o intreb pe biata batrana daca vrea s-o duc cu masina acolo unde are treaba, reflecta Ransome. Daca ma refuza, nu ma voi simti obligat sa o poftesc si alta data."

Miss Dirks era probabil cufundata in ganduri in vreme ce isi tara picioarele prin ploaie, fiindca in clipa cand opri in preajma ei si o striga, batrana domnisoara tresari si-l privi aproape fara sa-l recunoasca, de parca ar fi venit de foarte departe.

- Pot sa va duc cu masina? intreba.

Miss Dirks raspunse fara sa surada:

- Buna dimineata. Nu, multumesc. Imi place sa umblu pe jos. Ma misc atat de putin.

(Atunci umbla sanatoasa! Al dracului sa fiu daca te mai invit vreodata.)

In vreme ce vorbea, fata ei se inrosise atat de tare, incat Ransome se intreba daca nu cumva Miss Dirks reactiona astfel in fata oricarui barbat. Apasa cu piciorul ambreiajul gandindu-se sa plece spre El-Kautara, cand ea i se adresa iarasi:

- Ciudat, ma gandeam tocmai la dumneavoastra. Tusi, apoi adauga: As putea sa va fac o vizita dupa-amiaza?

In primul moment, Ransome vru sa gaseasca un pretext, dar mila si curiozitatea il biruira. Ceva in legatura cu fiinta ei ii trezi simtamintele sale de englez. Deveni constient de legatura sa de sange cu aceasta trista domnisoara batrana si simti deodata apriga lor singuratate din acest oras potopit de ape, in care nimic nu era ceea ce parea sa fie. Amandoi ramaneau niste exilati, si aceasta ii apropia sufleteste.

- Desigur, raspunse el. Dar ca sa nu va mai obositi, as putea sa vin eu la dumneavoastra.

- Nu. E mai bine la dumneavoastra acasa, obiecta ea grabnic. La mine n-am putea fi singuri. Tusi iarasi: Sa vedeti, este vorba de o chestiune personala.

- Bine. cum doriti. La ce ora? Vreti sa poftiti dupa-amiaza, la un ceai?

- Da. Cu placere. Nici n-as putea sa lipsesc dimineata de la scoala.

- Va astept la ora cinci.

Roseata din obraji ei disparu, lasand sa se astearna o paloare de moarte.

- Sunteti prea bun, replica. Buna ziua.

Stangace, se rasuci pe calcaie si pleca mai departe.

Drumul care ducea la Muntele Abana era desfundat de ploaie. Pe sub podurile noi, cladite de inginerul elvetian, apele galbene se scurgeau umflate, gata sa le inece. "Podurile ar fi trebuit sa aiba o inaltime mai mare, gandi el. Daca ar veni o inundatie, ar juca rolul unor zagazuri."

In vreme ce inainta incet pe drum, imensul munte aparu profilandu-se prin ploaie. Avea forma unei gigantice piramide ridicate in plina campie. Pelerinii se imputinasera de cand incepuse musonul, iar marea scara ce ducea spre creasta incoronata cu temple nu mai era napadita de gloata cucernicilor jaini, veniti din toate colturile Indiei, care urcau si coborau intr-o nesfarsita procesiune de culori. In acest sezon, preotii din varful muntilor duceau o existenta solitara - o viata placuta, gandi Ransome, daca n-ar trebui s-o traiesti in compania atator preoti.

Era nevoit sa conduca incet, fiindca noroiul era adanc si masina risca in orice clipa sa derapeze de pe sosea. Dupa doua ceasuri sosi in dreptul marii porti ruinate al lui El-Kautara. Era construita din piatra, rosie si impodobita cu sculpturi mogule, pe jumatate acoperite de iedera si de alte plante marunte crescute intre crapaturile zidului. Orasul acesta mort si tacut, asezat la picioarele muntelui, era inconjurat de ziduri groase si de un sant larg, pe jumatate prabusit si acoperit de ape. Ransome isi imagina o clipa cum arata orasul acesta odinioara, cand pietele si moscheile erau pline de viata, cand pe strazi forfoteau negutatori si soldati, curtezane si dansatoare, cai si elefanti. Dar iluzia nu dura mult. Numai moartea si ruinele mai dainuiau, iar pamantul si le revendica necrutator.

Printre daramaturile care acopereau strazile si piatetele fusese deschis un drum destul de larg spre a permite unui automobil sa treaca. Pe acest drum se angaja Ransome conducand incet, ocolind cu grija gropile adanci pline cu apa, scobite ici si colo de intemperii. In curtile cladirilor si printre zidurile palatelor si caselor crescusera haotic smochini salbatici si ficusi bengalezi, spargand acoperisuri, dand la o parte tiglele aduse odinioara din nord, de la Delhi, Agra si Lahore.

In ritmul in care se desfasura istoria in India, El-Kautara nu era un oras stravechi. Nu trecuse mai mult de un secol si jumatate de cand ultimii supusi ai Marelui Mogul se intorsesera din drum spre a privi pentru ultima oara zidurile pustii. Istoria orasului incepuse sa se piarda in negura trecutului. Nimeni nu stia de ce fusese abandonat si lasat sa moara. Aceasta era India, gandi Ransome. Inghitea totul, si ambitia omeneasca si credintele popoarelor si orasele si pe cuceritori, inghitea si faima si gloria. Numai reputatia lui Akbar si a urmasilor sai supravietuise, urmasi care in ritmul desfasurarii evenimentelor in Orient pareau sa fi trait pana mai ieri. Asoka, Marele Alexandru si ceilalti potentati trecusera deja in legenda, devenind jumatate zei, jumatate oameni, ca Rama si Krisna. In copacii din curtile pustii atarnau ciorchini de lilieci, care asteptau sa vina noaptea spre a se avanta in nouri infometati peste campii spre Ranchipur. Ici si colo, de sub fragmente de acoperisuri ramase inca in picioare, chipuri patibulare, incadrate de suvite de par unsuros, aruncau priviri sinistre asupra lui Ransome care, in timp ce strabatea strazile goale, strajuite de arcuri ruinate, avea senzatia ca este pandit de mii de ochi. Toti acestia erau bhili, acea populatie salbatica originara din muntii de dincolo de Abana, care, indata dupa venirea ploilor, coborau in vale si isi cautau adapost pentru ei, pentru copii si pentru capre, in ruinele moscheilor si ale templelor.

Ransome se opri in sfarsit in piata mare in fata ruinelor unei uriase moschei. Statu multa vreme acolo, patruns de un simtamant de liniste, eliberat de indispozitia de pana atunci. In singuratatea aceea incerca o amaraciune si un fel de placere sinistra trezita de spectacolul care parea sa-i spuna: "Vezi? Aici a existat odata un mare si puternic oras. Acum a pierit, asa cum vor mai pieri si alte orase sortite nimicirii." Parea sa mai spuna intregii lumi - dictatorilor, politicienilor, bancherilor, marimilor zilei: "Priviti! Iata unde va va duce lacomia, nebunia, ura! Priviti! Tot ceea ce ati cladit se va prabusi intr-o zi in ruine, care vor ajunge cuibul liliecilor, al panterelor si al salbaticilor.'

Dupa ce se imbraca si toata lumea se retrase, chiar si Bates, Edwina intra in camera lui Heston, se aseza pe un scaun si ramase acolo multa vreme, privindu-l si cugetand. Nu statea aproape de pat, ci in celalalt capat al odaii, astfel incat sa-si poata vedea sotul cu toata obiectivitatea si eliberata de orice prejudecati. Lordul nu se clintise la intrarea ei si nici nu dadea semn ca ar fi fost constient de prezenta ei in camera. Zacea umflat, greoi, cu fata buhaita si mult mai congestionata decat acum trei sau patru ore. Maiorul Safka recomandase Edwinei sa nu patrunda in camera lui Heston pana cand nu va preciza diagnosticul bolii acestuia. Putea sa fie ciuma, spusese el, si aceasta i-ar fi primejduit viata. Dar ei nu-i pasa fiindca in adancul sufletului avea convingerea - asemenea multor soldati in timpul luptelor - ca nimic nu o va atinge. Edwina era fatalista ca un jucator de carti. Daca i-ar fi sortit sa se imbolnaveasca de ciuma, s-ar imbolnavi oricat s-ar feri.

Se inapoiase in dormitorul lui Heston, fiindca acesta, desi era bolnav si inconstient, parea sa exercite asupra ei o ingrozitoare fascinatie. Ceva mai mult, simtea o placere perversa sa-l contemple neputincios, doborat, invins pentru prima oara. Si in vreme ce statea acolo, isi zicea: "Iata unde ai ajuns, puternic lord Heston! Zdrobeai pe toata lumea, cu trufia, cu brutalitatea ta! Credeai ca totul poate fi cumparat! Acum nu mai esti decat neinsemnatul si vulgarul Albert Simpson, fiul unui marunt antreprenor de constructii din Liverpool! Te-ai crezut intotdeauna mai mare decat erai! N-ai fost niciodata dezinteresat. Nu te-au preocupat decat castigul si maririle. Ai impins la ruina barbati si femei care au avut incredere in tine, numai fiindca ai fost insetat de arginti si de putere. Oh, ai daruit multi bani pentru opere de binefacere, carora ziarele le-au facut multa reclama. Dar generozitatea aceasta a fost numai aparenta, caci nu te-a costat nimic. Oamenii care nu te cunosteau cu adevarat isi inchipuiau ca esti darnic. Tu nu o faceai insa decat pentru a-ti ascunde firea, pentru a-ti acoperi escrocheriile si pentru a-ti reduce la tacere criticile dusmanilor. Ai fi fost gata sa-ti tradezi tara, daca aceasta fapta ti-ar fi adus un gologan in plus si ti-ar fi sporit puterea. Odinioara ai vandut arme si proiectile turcilor, ajutandu-i sa ucida la Gallipoli tineri soldati din tara ta, de o mie de ori mai buni decat tine, si care infruntau moartea in vreme ce tu stateai acasa si adunai bani, exploatand tragica situatie a propriului tau popor si publicand articole violente in gazetele tale, spre a inteti razboiul. Nu mai departe decat acum doua saptamani, la Delhi, ai scris un articol destinat a fi publicat in toate ziarele din concernul Heston, menit sa sporeasca nemultumirea, amaraciunea si sa impinga lumea in razboi. Te-a costat o multime de bani ca sa-l trimiti telegrafic din Delhi, dar asta nu avea importanta, fiindca izbucnirea unui nou razboi te-ar fi despagubit cu prisosinta, asigurandu-ti beneficii de miliarde. Nu stii ca eu l-am citit mai intai. Sunt multe lucruri pe care nu le stii despre mine, dar pe care eu le stiu despre tine. Impreuna cu Bates as putea sa-ti scriu biografia, a carei publicare ar ajunge ca sa fii bagat la puscarie, ori la casa de nebuni. Oh, esti foarte viclean. Gazetele, minele, uzinele, vapoarele tale alcatuiesc un lant nesfarsit pe care-l folosesti pentru a recolta beneficii in dauna muncitorilor, a actionarilor, a intregii umanitati. N-ai avut prieten fara sa-l fi cumparat. Si pe propria ta sotie ai cumparat-o. Dar ai facut un targ prost - probabil cel mai prost targ din viata ta. Ce se va fi petrecut odinioara, pe vremea cand erai un simplu copil, de te-a facut sa-ti doresti toate aceste lucruri pentru care ai fost gata sa sacrifici tot ceea ce a fost bun in tine? Te-ai gandit tu oare la aceasta pe vremea cand vindeai cutite ieftine si ceasuri in Malaya? Cine ti-a ranit vanitatea? Cine ti-a bagat in cap ideea ca puterea si banii sunt singurele lucruri pe lume vrednice de a fi ravnite? Ce te-a facut sa crezi ca poti cumpara totul in viata, si iubirea si fidelitatea si respectul si rasa? Ce zace in sufletul tau? Ce poate simti un om ca tine? Ce senzatii ai cand esti lipsit de scrupule, inrait, singur, cand urasti pe toti acei care nu sunt gata sa-ti linga cizmele? Nu poti explica acest lucru, fiindca nici tu nu esti in stare sa-ti analizezi simtamintele. N-ai fost niciodata in stare. Si aceasta imposibilitate se datoreste faptului ca esti asemenea celor nascuti cu cele mai oribile diformitati fizice; acestia nu sunt capabili sa stie ce inseamna a fi teafar, tanar si frumos. In creierul, in inima ta se ascunde cu siguranta o diformitate oribila, cu atat mai ingrozitoare cu cat nu poate fi vazuta. Trebuie sa fi fost un copil monstruos-invidios, calculat, gata sa sterpeleasca banii oricui, chiar si a mama-si. Asta te-a si distrus. Caci esti un om terminat, Albert Simpson. Si lumea a terminat cu tine. Esti scarbit de tine, istovit, uzat de tot ceea ce ai plamadit cu atata viclenie si ambitie. Ai sa mori secerat de o boala scarboasa in India pe care ai urat-o atata. Nimeni pe lume nu are sa te regrete, nici nevasta, nici valetul, nici secretarul pe care l-ai trimis inainte la Bombay. Minunatul vagon personal care, socoteai tu, te va face sa pari mai mare decat ceilalti oameni, se va intoarce fara tine. Poate ca cenusa ta va fi carata in Anglia de unul dintre acele vapoare iuti si frumoase, ori poate va ramane aici. Esti un om terminat. Dracu sa te ia! Nu vei mai parasi viu patul asta oribil in care te culcai cu mine ca o bruta. Niciodata nu vei mai striga la servitorii tai ca la niste caini. Nu-mi va mai fi niciodata rusine de oameni fiindca te-am cunoscut. Te-ai purtat inspaimantator cu mine, cu sufletul meu. Oh, te-am lasat sa faci tot ce vrei, fiindca eram obosita si nu-mi pasa. Ai fi putut sa ma ajuti. Ai fi putut sa vezi de ce aveam nevoie - oh, era atat de putin spre a fi salvata! Dar n-ai inteles. N-ai avut niciodata vreme. Te-ai marginit sa ma ingropi in aur. Acum esti un om sfarsit. Ai sa mori, ai sa putrezesti si in cativa ani nimeni nu are sa-si mai aduca aminte de tine. Nu ai macar un mostenitor pe care sa-l lasi in urma ta. Ma bucur ca nu ti-am daruit un copil, astfel ca sangele tau blestemat sa continue a trai in urmasi. Sunt fericita ca am avut grija de asta. Esti un om terminat si nimanui nu-i pasa. Haide, varsa-ti balele si horcaie ca un animal vulgar ce esti. Ai crezut intr-o vreme ca ai sa-mi infrangi mandria si ai sa faci din mine o fiinta tot atat de grosolana ca tine, dar n-ai reusit. In schimb am reusit eu. Chiar si noaptea trecuta cand te-am expediat invins in odaia ta. Nu erai bun, nu aveai simt moral si nici idealuri, asa ca nimeni nu te putea lovi in afara de mine. Iți cunosteam partile slabe si stiam unde sa te lovesc. M-ai silit sa ma folosesc de acest avantaj si nu regret. Imi pare rau ca n-am fost mai cruda; oh, daca ai sti de cate ori te-am inselat, si intotdeauna am facut-o cu oameni superiori tie - mai buni, mai decenti, mai frumosi. Fiecare din ei se pricepea sa faca mai bine dragoste decat tine. Oamenii sfarsesc intotdeauna prin a capata mutra fiintei cu care se identifica, Albert. Ai fost un porc si acum semeni cu un porc care zace acolo, horcaind si inecandu-se in propriul sau scuipat. Ai sa mori. S-a terminat cu tine; lumea intreaga, chiar si copilasii de pe ulitele Indiei si ale Chinei vor avea o viata mai fericita, mai buna, fiindca tu vei fi mort."

Deodata simti impulsul salbatic de a strabate odaia si de a-l scuipa in fata, dar nu facu acest lucru, caci in acelasi moment isi dadu seama ca un astfel de spectacol ar fi extraordinar de comic. "Ce se intampla cu mine? gandi ea. Poate ca am sa ma imbolnavesc si eu. N-ar trebui sa stau in camera asta. Dar chiar daca ar fi sa ma molipsesc, ce importanta ar avea? Nici n-ar trebui sa-mi pese. De ce sa ma sinchisesc atat de mult de scarbosenia asta de Albert? De ce sa ma las cuprinsa de toate istericalele?

Iși parasi sotul si se inapoie in propria ei camera. Se arunca pe pat si se trezi plangand fara zgomot. Lacrimile i se scurgeau de-a lungul obrajilor si faceau o mica si urata pata pe perna trandafirie de crêpe de Chine. Nu pricepea de ce incepuse sa planga, desigur nu din cauza lui Heston si nici de frica mortii. Niciodata n-o infricosase moartea asa cum o infricosa batranetea ori perspectiva de a-si pierde netezimea alba a pielii sau stralucirea parului ei blond. Nu-si amintea sa mai fi plans de pe vremea copilariei. Si acum hohotele ei erau aceleasi, se datorau nervilor sau poate nu aveau niciun fel de motiv; in orice caz o relaxau asemenea unei performante satisfacatoare, impletita cu un fel de voluptate si melancolie.

"N-am avut niciodata crize de nervi, reflecta ea. De vina este numai tara asta blestemata si climatul ei afurisit. Ploaia inspaimantatoare, zapuseala si mai ales plictiseala.

Treptat se calma. Se ridica si se privi in oglinda. Parul in dezordine, ochii rosii si umflati o izbira neplacut. In vreme ce-si cerceta imaginea, se intreba: Eu sa fiu fiinta asta? Nu se poate. Oglinda ii oferea chipul unei femei care-si pierduse eleganta, prospetimea si frumusetea si care arata mai degraba ca o creatura cu parul despletit, ajunsa in pragul maturitatii. Speriata, puse oglinda pe masa

Ce-ar fi sa nu mai pot scapa de aici? Ce-ar fi daca m-as vedea silita sa raman pe vecie in aceasta tara ingrozitoare? Daca ar fi sa-mi pierd frumusetea ce-as mai putea oferi barbatilor?

"Nu! cugeta ea. Trebuie sa ma grabesc. Sa ma bucur de toate cat mai imi este cu putinta." Se intreba daca Maiorul Safka isi facuse despre ea aceeasi impresie pe care si-o facuse si ea privindu-se in oglinda. Voise sa arate cat mai bine, fiindca ea il gasise pe Maior mai captivant decat toti barbatii cunoscuti pana atunci. Daca n-ar fi fost el si-ar fi facut bagajele si ar fi plecat imediat la Bombay. Pe Albert puteau sa-l ia toti dracii! Sa-l ia dracii si pe Maior! Se apleca asupra noptierei, spre a-si suna camerista. Avea de gand sa-i ordone sa inceapa a strange imediat bagajele. Dar isi lasa gestul neterminat. Nu putea sa faca asa ceva. Nici chiar lui Albert.

Miss Dirks intarzie la ceai, nu fiindca n-ar fi plecat la timp de la scoala. In drum insa se oprise de mai multe ori prin pravalii, la biblioteca si chiar la muzeu, sub pretext ca ar fi cautat cateva motive persane noi, susceptibile a fi folosite de tinerele eleve in broderiile si acuarelele lor. Cand sosise pentru prima data la Ranchipur, oamenii - chiar si indienii, care gasesc rareori motiv de mirare - intorceau capul dupa ea pe strada, nu numai fiindca infatisarea ei stranie era atat de asexuata, ci fiindca se deosebea de ceilalti oameni prin aerul hotarat si prin privirea dreapta; datoria este un stapan putin cunoscut de indieni, care abia ii admit existenta. De la o vreme, Miss Dirks nu le mai atragea atentia pentru ca devenise un fel de parte integranta a peisajului, cum ar fi de pilda statuia Reginei Victoria de pe pilonul principal al podului Gradinii zoologice.

Nu-i fusese usor sa accepte a bea un ceai in compania lui Ransome. De vreo sase ori fusese pe punctul de a-si pierde curajul si de a se intoarce din drum. Nu facuse insa acest lucru fiindca avea un simt al datoriei care capatase proportii de obsesie. Isi luase angajamentul sa ia ceaiul impreuna cu Mr. Ransome, care ii astepta sosirea. Ca sa-si respecte cuvantul, ar fi fost in stare sa treaca prin foc sau prin apa, ar fi infruntat o batalie sau chiar ciuma.

Pentru intaia oara dupa douazeci si cinci de ani facea vizita unui european si pentru prima data in viata intra in casa unui barbat. Cu un an sau doi mai inainte, pe cand se simtea mai teapana decat un cal, i-ar fi fost mai usor sa faca acest pas, dar acum, cand se simtea slabita si obosita, erau momente cand, umbland prin ploaie, incerca senzatia bizara a unui animal dornic sa se ghemuiasca la adapostul unui desis de bambus si acolo sa moara in liniste, singura, lasand lumea sa se framante roasa de griji Ii venea sa se arunce pe jos si sa renunte la viata, ca o biata iapa batrana si credincioasa, incapabila sa mai faca un pas in plus. Si in vreme ce-si tara picioarele incaltate in bocancii ei grei, tentatia devenise o obsesie, un fel de lux pe care cei de seama ei nu si-l puteau ingadui decat in cer. Oboseala parea sa o tarasca departe, in trecut, dincolo de toti anii acestia de singuratate, pana in copilaria ei, si acum ar fi fost o foarte batrana femeie, atat de batrana incat uita tot ceea ce se intamplase in ajun, dar isi amintea cu limpezime toate evenimentele din tinerete. Ea nu mai era Miss Sarah Dirks, distinsa si capabila directoare a Scolii superioare de fete infiintata de Maharani, o fiinta care-si indeplinise sarcinile in cele mai grele si descurajatoare imprejurari, ci pur si simplu Sally Dirks, stangacea si urata fiica a negustorilor de postav din Nolham, care se ducea la castel spre a da o mana de ajutor la bazarul anual organizat in beneficiul orfelinatului.

Perspectiva de a lua ceaiul in compania lui Ransome ii umplea sufletul de o vaga emotie, ca si cum ar fi fost o tanara fata de saptesprezece ani si nu o batrana istovita, trecuta de cincizeci de ani. Revedea cu remarcabila claritate toate amanuntele serbarii, castelul, marea peluza strajuita de tejghele mici, rapaielile ploii care intrerupeau vesnic desfasurarea petrecerii, si in mijlocul acestei scene mama lui Ransome, lady Nolham, in rochia ei de dantela, cu o palarie mare, agitandu-se de colo pana acolo fara niciun rost, netinand seama de nimic, raspunzand distant la saluturile oamenilor din oras. Isi aducea tot atat de bine aminte de chipul copilasului de trei sau patru ani agatat de mana mamei. Era dragalas, avea un par inchis la culoare, inelat; cel mai tanar membru al familiei, care crescuse intre timp, devenind Tom Ransome de azi.

Era absurd, isi spuse ea, sa se tulbure atat de mult la gandul ca avea sa faca vizita unui barbat atat de tanar incat putea fi baiatul ei. Incerca sa se elibereze de acest sentiment, dar, in ciuda argumentelor ei, se simtea exact asa cum fusese la saptesprezece ani, palida, timida, lipsita de gratie, fiica unui negustor de panzeturi dintr-un sat, tolerata sa patrunda in parcul castelului cu prilejul bazarului anual si al expozitiei horticole. Trei sute de ani, castelanii se preocupasera constiincios de soarta oamenilor din sat.

La cinci si jumatate sosi in sfarsit la destinatie. Inima ii batea salbatic. Il gasi pe Ransome asteptand-o pe veranda si band brandy. "Seamana cu tatal sau, gandi. Dar bautura a inceput sa-si lase urmele." Parea obosit si maturizat inainte de vreme. Obiceiul de a bea il mostenise probabil de la mama-sa. In ultima scrisoare primita din Nolham, sora ei ii scria ca lady Nolham (asa se zvonea prin sat) era nefericita si bea pe ascuns.

O clipa crezu ca nu va avea puterea sa urce cele cinci trepte ale verandei, nu numai fiindca se simtea istovita si bolnava, ci si pentru ca purta pe umerii ei povara unui potop de amintiri, care se abatusera asupra ei indata ce-l vazuse pe Ransome.

El se arata plin de bunatate si ii puse o perna in fotoliul adanc, dupa ce o ajuta sa-si scoata mantaua de ploaie. Facu aceasta cu gratie si cu o sincera placere. "Au fost intotdeauna niste adevarati gentlemeni", gandi ea. Se comporta exact ca tatal sau. Ea si-l amintea foarte bine pe batranul lord Nolham cand intra in pravalia tatalui ei ca sa-si mai omoare vremea. Avea aceeasi privire de calma si resemnata desperare. Era un barbat foarte frumos si purta favorite ca lordul Lonsdale.

- Sper ca nu v-am deranjat prea mult cu vizita mea? Sunetul propriului ei glas ii dadu o oarecare siguranta.

El rase placut, aratandu-si dintii foarte albi. Miss Dirks simti o mare compatimire pentru acest frumos tanar, care se distrugea cu buna-stiinta datorita vietii desfranate pe care o ducea.

- N-am nimic altceva de facut, spuse el. Si nici nu am avut vreodata. Aici la Ranchipur, viata nu este de loc complicata mai ales cand nu ai nicio treaba, cum este cazul meu.

John Baptistul aparu aducand ceaiul, in tacere, dar observand totul cu ochii lui mari, bovini.

- Sa-l torn in cesti? intreba Miss Dirks.

- Va rog. In ceea ce ma priveste nu beau niciodata.

Ea isi umplu ceasca. Mainile ei mari, osoase, tremurau de slabiciune si nervozitate.

- Am auzit ca pictati, grai ea.

Ransome rase iarasi.

- Nu, nimic serios. N-am talent. Imi omor vremea.

Conversatia se urni greu, cu multe pauze. Ransome constata ca timiditatea o facea pe Miss Dirks sa se balbaie. Uneori ii era greu sa-i desluseasca vorbele. Situatia era neplacuta fiindca fiecare astepta ceva. Miss Dirks sa isi exprime motivul vizitei, iar Ransome sa afle despre ce este vorba. Discutara despre ploi si despre holera, despre scoala si despre iminenta plecare a Maharajahului. Dupa un timp, Ransome incepu sa simta acea oboseala care il cuprindea ori de cate ori se intretinea cu oameni lipsiti de sinceritate, ori care isi ascundeau gandurile. In asemenea cazuri avea impresia ca se duela cu un adversar aproape invizibil, sau ca incerca sa gaseasca ceva care trebuie sa existe, dar pe care nu-l putea dibui. In tot acest timp Miss Dirks statea teapana, autoritara, ca si cum ar fi dirijat o clasa de elevi. Ransome mai observa ca muschii fetei ei se contractau uneori cu o brusca violenta, si atunci o paloare cadaverica ii acoperea obrajii.

John Baptistul se inapoie spre a ridica serviciul de ceai. Miss Dirks se hotari in sfarsit sa intre in subiect.

- De cand n-ati mai fost la Nolham? intreba ea.

La pomenirea acestui nume, Ransome puse paharul pe masa.

- La Nolham? Oh, de cel putin zece ani. Cunoasteti Nolhamul?

- Nu va amintiti cumva de Mr. Dirks, postavarul?

- Batranul "Dacy" Dirks? Cum sa nu. Oh, inteleg. Sunteti rude, nu-i asa?

- Da, sunt fiica lui. N-a avut decat doi copii. Sora mea a ramas la Nolham si se ocupa de pravalie.

In sfarsit gheata se rupsese si Miss Dirks se simti deodata eliberata de sfiala ei. Vorbeau ca si cand ar fi fost niste vechi prieteni. Ea incerca o vie nevoie de a plange.

- De ce nu mi-ati spus pana acum? intreba el.

- Sa vedeti. Va cunosteam foarte putin. Nu credeam ca v-ar putea interesa cu adevarat. Am crezut ca. Sovai cateva clipe, nenorocita, apoi adauga: M-am temut ca o sa ma socotiti prezumpțioasa.

- Trebuia sa-mi fi spus. N-am facut niciodata o apropiere intre numele dumneavoastra si Nolham. Nici nu mi-a trecut prin minte. Tatal dumneavoastra a murit pe cand eram inca un copil, si nu m-am mai intors la Nolham de cand fratele meu a preluat mostenirea.

- In toamna asta se implinesc douazeci si unu de ani de la moartea tatalui meu.

- Exact. Aveam pe atunci vreo optsprezece ani. Imi amintesc inmormantarea. Am fost impreuna cu tata. Ma gaseam acasa, in concediu.

- Da. A murit dupa ce am venit eu aici.

- Aveti vesti din Nolham?

O umbra se asternu cateva clipe pe chipul ei sever.

- Nu prea primesc vesti, replica. Vedeti, am cam pierdut obisnuinta de a scrie acasa. Sunt multi ani de cand n-am mai primit nicio scrisoare de acolo.

Dupa douazeci si cinci de ani, se gandea inca la Nolham, la pajistile verzi din jur, la garla mica strajuita de trestii. Acolo se simtea la ea acasa. Aici in India se socotea printre straini.

- Stiu, rosti el. Pierzi contactul. Au trecut trei sau patru ani de cand n-am mai primit nicio stire de acasa. Ultima am capatat-o de la Banks, agentul imobiliar, despre niste lucruri pe care mi le a lasat mostenire tata.

- Batranul Morgan Banks? Mai traieste?

- Nu, nepotul sau. Va amintiti, acela cu parul rosu.

Conversatia se inviorase deodata, ca prin minune. Retraiau vechile relatii familiare de care amandoi se rupsesera de atata vreme. Nu se schimbasera cu nimic sentimentele care legau castelul de sat. Era ca si cum niciunul din ei n-ar fi plecat vreodata din Nolham, si s-ar fi intalnit ca din intamplare tot acolo, la Peacock Tea Room, si nu pe veranda unei case din Ranchipur.

Vorbira despre lumea din sat, despre schimbarile intervenite dupa plecarea lor. Ravna batranei domnisoare avea ceva jalnic, care-l intrista. Obrajii ei se inrosisera; insufletita, ii marturisi:

- Nu va puteti inchipui de cate ori am dorit sa vorbesc cu dumneavoastra despre Nolham, dar n-am indraznit. Elizabeth - asa se numeste miss Hodge - n-a fost niciodata in Nolham. Este originara din Birmingham. Nu-si poate imagina cum arata Nolhamul.

Ransome uitase cu desavarsire ca ea venise sa-l vada pentru o chestiune "personala". Deodata Miss Dirks se mohori iarasi.

- Vai, dar nu pentru asta am venit. Doream sa va vorbesc despre altceva - mai precis, despre Maiorul Safka.

- Este un bun prieten al meu.

- Tocmai de aceea. De cateva luni ma simt foarte rau. Se inrosi, apoi adauga: Va fi poate nevoie de o operatie. As vrea sa stiu ce parere aveti despre el.

- Nu exista un chirurg mai bun in intreaga Indie.

Chipul ei se impurpura din nou.

- Nu m-am referit la asta. Ii recunosc reputatia profesionala. Doream sa stiu ce fel de om este.

Ransome sesiza abia dupa cateva clipe ridicolul intrebarii. Ii veni sa rada, dar izbuti sa se rezume la un suras incurajator.

- Oh, este un gentleman desavarsit, zise. Un om fara egal. Fermecator si in acelasi timp uman. Spre a inlatura orice echivoc, adauga: Este foarte intelegator, si atitudinea lui fata de asemenea lucruri este absolut stiintifica si profesionala.

- Ma sfatuiti deci sa ma adresez lui?

- Este singurul om din India la care va puteti duce cu toata increderea. Nu trebuie sa va simtiti jenata fata de el. Stie sa se poarte cu oamenii.

(Dumnezeule mare! Iata-ma si sfetnic al fetelor batrane, cu boli femeiesti.)

- Bine, replica Miss Dirks. Trebuie sa recunosc ca nu am auzit pe nimeni vorbindu-l de rau. Aveam doar unele rezerve fiindca este indian. Indienii mi-au parut intotdeauna ciudati.

- Este de aceeasi rasa cu dumneata si ca mine. Pana si ochii ii are albastri.

- Stiu. stiu, zise Miss Dirks. Totusi mi-au parut intotdeauna diferiti de noi.

Ransome socoti ca Miss Dirks va pleca, dar ea intarzia sa faca acest lucru. Temporiza, vorbind despre gradina si despre John Baptistul. In cele din urma spuse:

- Voiam sa va mai intreb ceva. Despre alt subiect. despre Miss Hodge.

- As fi incantat sa va fiu de folos.

Chipul lui Miss Dirks se colora iarasi.

- Suntem prietene de foarte multi ani. Cu timpul s-a invatat sa depinda de mine - poate mai mult decat ar trebui. A ajuns pana acolo incat gandeste prin mine, cu exceptia - Miss Dirks ezita o clipa, apoi se avanta pe panta destainuirilor - cu exceptia unor momente de revolta In asemenea imprejurari isi pierde orice judecata, orice echilibru. Aminteste de o fiinta care incearca sa umble dupa ce a zacut in pat ani de-a randul. Miss Dirks isi framanta poseta uzata pe genunchi si isi pleca ochii: in ultima vreme as spune ca starea ei s-a inrautatit. In unele momente am impresia ca s-a cam. scrantit la cap. Incepu sa vorbeasca rapid, ca si cand s-ar fi zorit sa-si descarce sacul: Vedeti, am pierdut orice legatura cu prietenii si cu rudele de acasa. Si ea este in aceeasi situatie. Sunt ingrijorata; daca va trebui sa sufar o operatie si mi s-ar intampla ceva, nu stiu ce s-ar alege de Elisabeth.

Ochii i se umplura deodata de lacrimi, care nu se scursera insa pe obraji in jos. Durerea mistuitoare si slabiciunea o faceau sa planga. Cu un teribil efort, isi zagazui lacrimile mai inainte ca acestea sa inceapa a se revarsa. Ransome o asculta reflectand: "Barem de mi-ar spune tot ce are pe inima. Sa-si verse tot focul". Dar era prea tarziu. Miss Dirks, ca si Miss Hodge, deveni nehotarata, dar intr-un chip diferit.

- Daca mi se intampla ceva, continua ea, Elisabeth va ramane singura pe lume. Toti banii pe care-i am ii las ei. Nu e prea mult; destul insa spre a-i asigura o existenta confortabila - toate economiile mele si partea ce mi s-a cuvenit de pe urma pravaliei din Nolham. Dupa cum v-am spus am fost numai doua mostenitoare, si tata ne-a lasat averea la amandoua. Sora mea. s-a maritat cu Tom Atwood fiul farmacistului. Poate vi-l amintiti!

- Desigur. Perfect.

- Ea a vrut sa-mi cumpere partea mea si eu i-am vandut-o. Dar sa revin de unde am plecat. nu stiu ce se va face Elisabeth daca va ramane aici, singura printre straini. E nervoasa, superficiala. M-am intrebat daca nu mi-ati putea recomanda dumneavoastra pe cineva care sa-i fie un fel de curator, sa se ocupe de banii ei, sa vegheze sa nu fie inselata. M-am adresat dumneavoastra, fiindca sunteti singurul care m-ati putea ajuta. Nu numai ca nu cunoastem pe nimeni aici. Dar dumneavoastra sunteti singurul care ne-ati putea intelege. Daca mi s-ar intampla ceva, as prefera ca Elisabeth sa plece in Anglia. Sper ca nu ma veti socoti pretentioasa.

- N-as putea sa-mi asum aceasta sarcina. Nu sunt ceea ce se cheama un om stabil in stare sa-si asume asemenea responsabilitati. N-ar fi exclus sa plec intr-o zi din Ranchipur si sa nu ma mai intorc. As putea sa ma adresez insa notarului familiei mele. Va face acest lucru pentru mine. Si dumneata vei fi sigura ca banii prietenei dumitale se vor afla pe maini bune.

Lacrimile se ivira iarasi in ochii albastri ai batranei domnisoare:

- Sunteti prea bun. Nu stiti ce piatra mi-ati luat de pe inima. Ma simt raspunzatoare fata de Elisabeth. Cate-odata imi reprosez ca am adus-o aici, facand-o sa piarda orice legatura cu ai sai de acasa. Am fost intotdeauna cea mai voinica si m-am bucurat de o sanatate de fier. Nu mi-am inchipuit niciodata ca soarta ma va lovi intai pe mine. Credeti-ma, nici nu mi-a trecut prin minte ca asa ceva ar putea sa mi se intample. Sunteti foarte bun. Ne-ati netezit calea.

- Puteti avea toata increderea in el. Va proceda asa cum trebuie.

- O parte din bani sunt depozitati la "Lloyd´s" in Bombay, iar restul in Anglia. Sunt destui aici in India ca sa se poata intoarce acasa fara griji. Sovai iarasi: Desigur, nu este chiar atat de simplu. Daca mi s-ar intampla ceva, ar fi foarte posibil ca Elisabeth sa aiba o mare depresiune nervoasa, pentru un timp cel putin. Ma intrebam daca nu ati binevoi sa va ocupati de ea, ca sa fie tratata cu bunatate si sa se poata intoarce nestingherita in Anglia. Imi dau seama ca va cer foarte mult. Dar nu am alta persoana careia sa ma adresez. De multa vreme ma roade grija asta, apoi m-am gandit la Nolham.

- Sunt sigur ca nu este cazul sa va temeti in ceea ce priveste sanatatea dumneavoastra, zise el. Sunt sigur ca toate se vor indrepta, daca va veti adresa Maiorului. Puteti sa-i acordati toata increderea.

Ransome ii ghicise gandurile, desi ea nu le exprimase cu claritate, poate fiindca nici ea nu le intelesese prea bine si nici nu gasise cuvinte potrivite. In desperarea ei, se cramponase de ramasitele unui mecanism, ale unei civilizatii aproape disparute, de care amandoi se lepadasera de multa vreme. Venise din sat spre a cere ajutor la castel. Culmea ironiei, apelase la singurul membru al familiei care se revoltase impotriva traditiei si refuza sa mai accepte responsabilitatile aferente rangului sau. Era bucuros fiindca miss Dirks venise la el, dar in acelasi timp se simtea rusinat fiindca aceasta situatie ii procurase o satisfactie cu reminiscente feudale. Era magulit si oarecum tulburat fiindca fusese investit cu rolul patriarhal de stapan al castelului. Ii reveni brusc in minte marea casa cu turnuri din Grand River, precum si bunica sa. Era sigur ca in asemenea imprejurari aceasta ar fi acceptat sa se ocupe de Miss Hodge. Ar fi dat o mana de ajutor lui Miss Dirks, nu dintr-un spirit medieval, ci pur si simplu din umanitate. Daca bunica lui s-ar fi aflat aici, le-ar fi ajutat pe cele doua domnisoare batrane si singuratice cu mai multa eficienta decat el. In ciuda dificultatilor, nici el, Ransome, si nici Miss Dirks nu putea sa uite relatiile dintre castel si sat.

- Cred ca am facut rau stand izolate, zise ea. Cateodata Elisabeth propunea sa facem cate o vizita sau sa poftim lume la ceai, dar pana la urma, pentru un motiv sau altul, nu faceam nimic. Si acum de fapt nu cunoastem pe nimeni.

In timp ce Miss Dirks vorbea, gandul lui Ransome zbura in chip firesc de la bunica sa la matusa Phoebe si de la aceasta la sotii Smiley. Pricepu astfel ce avea de facut. Sotii Smiley erau cei mai potriviti spre a se ocupa de Miss Hodge, daca avea sa se intample ceva cu Miss Dirks. O sarcina in plus pentru ei nu mai conta. O vor face cu simplitate si bunavointa, ca si cand Miss Hodge ar fi o vecina de peste drum care cazuse bolnava. Se trezi spunand:

Poate ca nu este prea tarziu. Cred ca ar fi bine ca Miss Hodge sa faca cunostinta catorva persoane placute.

Cand auzi expresia "persoane placute", Miss Dirks se crispa. Desi ii observa expresia fetei Ransome continua:

- Sunt sigur ca nu vi se va intampla nimic rau. Dar daca ar interveni complicatii, Miss Hodge nu s-ar mai simti singura. Poate ca n-ar fi rea ideea sa invit mai multa lume la un ceai. N-ai vrea sa vii si dumneata cu Miss Hodge?

Miss Dirks nu raspunse imediat. Ori de cate ori se punea chestiunea unor contacte cu oameni straini, o spaima ciudata o impietrea.

- E foarte amabil din partea dumneavoastra, spuse ea in sfarsit. Fata ei aparent atat de aspra se facu palida: Ma tem insa ca va fi imposibil. Multa lume n-are sa mai vrea sa vina daca va auzi ca suntem si noi invitate.

- Cum va puteti inchipui asa ceva?

Miss Dirks ii arunca o privire directa, cercetatoare, ca si cand ar fi incercat sa aprecieze daca Ransome ar fi fost in stare sa inteleaga ceea ce avea sa-i spuna. Deopotriva cu Fern Simon, citi pe chipul lui ceva care o incuraja sa vorbeasca.

- Nu stiu daca ma intelegeti, unele persoane au raspandit zvonuri urate pe seama lui Miss Hodge si a mea.

El surase.

- Nici nu-mi trece prin minte sa invit asemenea oameni. Si eu ma feresc de ei. Ma gandesc sa chem cativa prieteni de ai mei - sotii Smiley, matusa lui Mrs. Smiley, Miss MacDaid, Maiorul Safka si poate Rasid Ali Khan cu sotia sa. Rasid ar putea fi extrem de util lui Miss Hodge.

Paloarea pieri de pe chipul interlocutoarei. Miss Dirks ezita o clipa, cand auzi numele celor doi indieni. Apoi zise:

- Da, ar fi foarte placut. Dupa aceea, am invita poate si noi lumea la un ceai. Cred ca Elisabeth ar fi incantata. De cativa ani doreste sa arate cat de frumos a aranjat in casa.

- Perfect. Atunci ramane hotarat. Am sa va anunt ziua cand ne vom intalni cu totii.

Miss Dirks se ridica si isi lua haina de ploaie. Cand Ransome o ajuta sa se imbrace, observa ca tremura toata, datorita efortului pricinuit de aceasta vizita.

- Am sa vorbesc cu prietenul meu Maiorul ca sa va consulte. Sunt sigur ca va fi oricand gata sa va primeasca. Sa nu va fie teama de el. Este extrem de bun si intelegator.

- Sunteti foarte amabil. Va multumesc pentru sprijinul dat.

- N-am facut mare lucru. Trebuie sa ne mai vedem in curand, sa vorbim despre Nolham. Mi-ati trezit dorul de casa.

In acelasi moment isi dadu seama ca n-ar mai fi trebuit sa reia acest subiect. Trezise in sufletul ei nostalgia pentru acel targusor pe care spiritul ei nu-l parasise niciodata, iar trupul ei nu va mai avea sa-l vada.

Miss Dirks isi stapani un oftat.

- Da, si pe mine ma cuprinde cateodata dorul de casa, de pajistile verzi, de garla, de pravalia tatei.

Nu-l lasa s-o conduca cu masina pana la locuinta ei. Pleca singura prin ploaie, lasandu-l in compania sticlei cu brandy si a sifonului. Dupa ce Miss Dirks disparu dupa colt, gandurile lui Ransome se inapoiara la Nolham. Imaginile de acolo ii reveneau in minte cu o extraordinara claritate. Vorbind despre batranul, Dacy Dirks, despre Morgan Banks, despre Tom Atwood farmacistul, populase pajistile, piata centrala si carciuma cu tot felul de personaje vii, forfotind in acest cadru pe care nu-l parasisera niciodata. Toate acestea ramasesera destul de departe, astfel incat se stersesera multe din asperitatile pe care el le urase odinioara atat de mult. Teribila superioritate victoriana a tatalui sau, aroganta si snobismul fratelui sau mai mare nefericirea tulbure si lipsa de autoritate a mamei lui, ai carei bani ingaduiau pastrarea intacta a castelului Nolham, posomorata rigiditate a vietii de acolo, atat de artificiala i de monotona in comparatie cu atmosfera libera de la Grand River. Oranduirea stricta a castelor era respectata pana si de personalul bucatariei. Toate acestea nu mai aveau acum nicio importanta. Miscat sufleteste, nu mai vedea decat virtutile unui sistem in care nu se integrase niciodata - stabilitatea, pacea deplina, acel simt al obligatiilor acceptate deopotriva si de castel si de sat. Dar si aceasta ambianta incepea sa dispara. Un socialist reprezenta acum Nolham ul in Parlament, iar domeniul ancestral fusese vandut, bucata cu bucata, reducandu-se la doua ferme si la imensul si inutilul parc din jurul castelului. Enorma avere a mamei sale, smulsa odinioara de bunicul lui din muntii Nevadei, se dovedise neindestulatoare pentru pastrarea integrala a domeniului.

Dintre toate chipurile din vremea copilariei sale, acel al batranului "Dacy" Dirks se profila cel mai limpede, poate datorita faptului ca in jurul lui se tesuse o reputatie sinistra, aproape amenintatoare. Parca il vedea in pragul pravaliei sale, in neschimbata-i jacheta cu coada si cu cravata lui alba, uitandu-se cu manie spre carciuma Ulciorul si iepurele, de peste drum, unde atatia tineri falnici, isi ruinau sanatatea. "Este extraordinar, gandi Ransome, cat de bine am ghicit ambianta din care provenea Miss Dirks, in ziua aceea cand ma aflam la Mr Jobnekar. Si aceasta fara sa am la dispozitie niciun indiciu."

Batranul "Dacy" apartinea confreriei din Plymouth. Casa lui era lipsita de orice veselie. Incaperile din spatele pravaliei, unde "Dacy" locuia cu familia lui, erau fara indoiala tot atat de posomorate si de lipsite de soare ca si dugheana insasi. In zilele de sabat nu se citea decat Biblia. Fetele lui nu aveau voie a se imprieteni cu baieti de varsta lor. Li se spunea ca toti barbatii, cu exceptia lui "Dacy", erau un fel de animale de prada si ca dragostea era o regretabila necesitate, ca mersul la privata din dosul casei, de pilda. Schilodita sufleteste, sovaitoare, imbacsita de prejudecati, parasise verdele si tihnitul Nolham spre a veni in India, de cealalta parte a globului, fara a fi cunoscut alte placeri decat satisfactia tiranica, posomorata, de a-si fi facut datoria.

Caci avea sa moara. In tot timpul convorbirii cu batrana domnisoara, Ransome stiuse ca in fata cestii cu ceai se afla o femeie deja moarta. Gresea insa presupunand ca ea nu era constienta de acest lucru.

In vreme ce Miss Hodge umbla grabita prin ploaie, strabatand piata din fata cinematografului, isi aminti ca Sarah nu facuse niciun comentariu in legatura cu fularul cel nou cu care se dusese la scoala. Extraordinar! Era posibil sa nu-l fi remarcat, fiindca de la o vreme ii scapau multe lucruri. Totusi fularul acesta, cumparat cu doi ani in urma de la magazinele armatei si marinei din Bombay, il purtase doar de trei ori o data la Durbar-ul lui Maharani si de doua ori cu ocazia distribuirii premiilor la scoala. Era intr-adevar extraordinar si in acelasi timp foarte binevenit.

Cand Miss Dirks se despartise de ea in piata, in fata cinematografului, zicand ca are comisioane de facut si ca nu se va inapoia acasa inainte de sase, Miss Hodge, smechera, isi continuase drumul spre Scoala de ingineri, pe langa bazinul de apa, pana cand prietena ei se pierduse in multime. Apoi se oprise brusc, facuse stanga imprejur si, asemenea unei autentice piei rosii, pornise inapoi pe acelasi drum, apoi cotise pe strada ce traversa bazarul.

Cazuse iarasi prada unuia din acele "valuri" de rebeliune impotriva lui Sarah, un "val" atat de violent, incat indraznise sa-si puna chiar fularul cel nou, cu riscul de a se trada. De fapt insa nici nu-i mai pasa. Daca Sarah i-ar fi cerut explicatii, i-ar fi raspuns asa cum se cuvine si si-ar fi continuat drumul fara sa renunte la proiectul ei. Caci nu mai era un copil si nici sclava lui Sarah. Se plictisise sa stea numai cu prietena ei, cand Ranchipurul era plin de atatia oameni interesanti.

Din bazar, coti pe strada moscheii si ajunse la poarta vechiului palat de vara, trecu printre sentinele - doi frumosi flacai sikhs imbracati in rosu si aur, pe care nu-i mai vazuse pana atunci - intra in parc si se angaja pe aleea acoperita cu baltoace, care ducea spre palat. Dar la jumatatea drumului uita de mica ei rebeliune. Avea de infruntat o dificultate nemaiintalnita pana atunci si care-i crea o stare de confuzie si de sfiala lesne de inteles. Cum procedezi cand vrei sa faci o vizita unei persoane gazduita in palat? La Durbar era foarte simplu. Stateai la coada impreuna cu alte persoane si intrai cand iți venea randul.

Cum procedai insa la o vizita neoficiala, ca aceasta?. Nu intri la palat ca in orice casa. Ciocanesti la usa sau suni? Nu trebuie sa te anunti? O clipa fu ispitita sa faca drumul intors, dar, dandu-si seama ca datorita sovaielilor risca sa fie udata pana la piele de ploaia torentiala, isi cauta un adapost sub porticul intrarii principale. Ajunsa acolo, trebui sa ia o hotarare, fiindca un servitor, in livrea purpurie cu galoane de aur, observandu-i sosirea ii iesi in cale ploconindu-se pana la pamant si intreband-o ce putea face pentru memsahib.

Imbujorata, zguduita de emotie, urca treptele si cauta o carte de vizita in poseta, dar mainile ii tremurau atat de tare, incat scapa poseta pe jos, iar continutul acesteia se risipi pe scara.

Dupa ce servitorul i-o inapoie, Miss Hodge reusi sa gaseasca o carte de vizita si, luandu-si inima in dinti, i-o dadu spunand:

- Lady Heston, va rog.

Nu mai folosise carti de vizita de peste douazeci si cinci de ani. Dar cand ii venise ideea escapadei isi amintise ca avea astfel de carti, tiparite odinioara la Stebbins in Birmingham. Stia perfect si unde le pusese - in cutia de lemn de teck, alaturi de jurnalul ei intim si de cateva eseuri asupra dominioanelor, pentru care primise un premiu la varsta de saptesprezece ani. Dar cand deschisese caseta, constatase stupefiata ca toate cartonasele erau ingalbenite si mucegaite de umezeala a douazeci si cinci de musoane indiene. Din fericire, cartile de vizita fusesera asezate in teancuri frumos randuite in cutii speciale de carton, astfel incat gasise, la mijlocul lor, cateva mai curate decat cele de la margini. Din lotul acesta alesese doua destul de aratoase, nemucegaite si doar putin ingalbenite pe margine. Pareau sa fi fost facute dinadins asa - "Albul fildesului cu degradeu in alb curat", gandi ea. Erau scrise cu litere de tipar: "Miss Elisabeth Hodge, Heathedge School." Stersese insa cu grija Heathedge School si scrisese in loc: "Asistenta principala, Liceul de fete al Maharanei, Ranchipur."

Nu mai calcase pe la Heathedge School din epoca aceea ingrozitoare, cand atat ei cat si lui Sarah li se cerusera in mod tainic sa demisioneze. Vederea acestui nume ii trezise in suflet umbra acelui vag simtamant de greata pe care il incercase cand Miss Hillyer le concediase din biroul ei. Nici acum nu intelegea prea bine de ce li se ceruse sa plece, iar Sarah nu-i daduse niciodata explicatii Ii spusese sa nu mai puna intrebari idioate, sa-si pastreze demnitatea si sa nu incerce a mai ramane acolo unde nu mai era dorita. Simtamantul acesta de greata trecuse insa repede, fiindca afacerea aceea se intamplase intr-o epoca foarte indepartata si se incheiase definitiv. Afara de aceasta, in clipa de fata o coplesea emotia legata de vizita ei la lady Heston.

Chiar si in clipa aceasta, cand astepta in marea anticamera de la intrarea palatului, nu-i trecea prin minte ca lady Heston ar putea sa fi iesit in oras, sau ca nu ar vrea sa o primeasca. In lungii ani de singuratate, impusi de imprejurari firii ei sociabile, Miss Hodge ajunsese sa traiasca cea mai mare parte din timp intr-o lume fantezista, populata de cele mai extraordinare aventuri. De pilda, avea de-a face cu ducese si cu episcopi, isi imagina scene si conversatii pe care le purta cu incantatoare dezinvoltura, trezind admiratia celor mai distinse si elegante personaje. Dupa ce parasea adunarea, episcopul se intorcea spre ducesa si o intreba: "Cine este aceasta inteligenta persoana, atat de bine informata asupra Indiei?" Nesfarsitele ei dialoguri erau pline de "i-am spus" si atunci ducesa mi-a raspuns . Asa ca in momentul de fata astepta reintoarcerea servitorului fara sa-si faca niciun fel de griji. In inchipuirea ei, traise intreaga vizita de la inceput pana la sfarsit si stia exact cum se va desfasura Ii sporea increderea pana si infatisarea camerei, cu covorul ei rosu turcesc, cu mobilele imbracate in plus, cu tablourile mucegaite, infatisand privelisti aproape invizibile incadrate in aur, cu palmieri plasati pe suporturi din lemn de teck. Era aidoma cu sala parohiala a bisericii Sfanta Maria din Birmingham.

Lady Heston luase dejunul in pat - miel cu garnitura de curry cartofi fierti, morcovi tari cu crema, un pudding palid si pastos, papaia cu gust de cantalup vested si cafea slaba. De cand plecase din camera sotului ei, nimic nu se mai intamplase, cu exceptia sosirii infirmierei - o femeie urata, negricioasa, originara din Goa, cu sange portughez, care vorbea o ciudata engleza fonetica, balbaita. Femeia aceasta ii paruse ingrozitor de plictisitoare. Raspundea la numele de Miss de Souza, ca una din acele dansatoare americane de revista de la Palladium. Servitorul trimis la Ransome dupa carti se topise in ploaie. Exasperata, Edwina incercase sa citeasca pe rand India dezvaluita, Problemele Imperiului si Haosul indian, aduse de Bates din camera lui Heston. Dar le abandonase pe rand fiindca niciuna din ele nu reusise sa satisfaca dorinta ei de a cunoaste viata indiana. Volumele acestea nu-i descriau pe indieni cum erau ei in realitate, ci cum erau vazuti de unii profesori anglosaxoni. Mai contineau si o imensa cantitate de statistici, care, pentru mintea ei eliberata de prejudecati si lipsita de o cultura vasta, reprezenta un balast ce dovedea un singur lucru: India nu mai reprezenta o buna investitie ca odinioara. Fiecare autor, dupa cate isi putuse da ea seama, parea sa-i contrazica pe toti ceilalti. Fiecare isi formula propria lui teorie in ceea ce priveste complicatele probleme ale Indiei.

Dupa ce aruncase dezgustata cartile pe podea Edwina incercase sa adoarma spre a-si mai omori timpul. Dar solutia aceasta nu dadu rezultate, si dupa o ora se ridica din pat si incepu sa se plimbe dintr-un colt in altul al incaperii. "Abia acum inteleg de ce animalele din parcurile zoologice se invartesc agitate prin cusca." Ferestrele ii ofereau o priveliste monotona a micului parc din jurul palatului. Numai copaci, plante agatatoare, tufisuri batute de ploaie, nimic altceva decat o vegetatie vorace, fara nicio prezenta umana, macar cativa culii sau un dhobi, care sa mai animeze peisajul. Pana si efortul cerut de plimbarea aceasta in susul si josul camerei incepuse s-o inabuse. Eleganta si proaspata Edwina, care parea sa nu transpire niciodata, era acum leoarca de naduseala.

In jurul orei cinci isi chema camerista si se imbraca, dornica sa faca ceva, indiferent ce, chiar sa se si plimbe pe strazile din Ranchipur, inundate de ploaie. Ar fi vrut sa cheltuiasca niste bani, asa proceda cand o coplesea plictiseala. Dar nu-si amintea sa fi vazut nimic prin bazarurile din Ranchipur, ceva care sa merite a fi cumparat. Vazuse numai matasuri artificiale, baloturi de bumbac ieftin, brelocuri de argint si obiecte de jad lipsite de valoare. Din nefericire nu-si luase cu ea o imbracaminte adecvata. Ca sa iasa in potopul acesta, i-ar fi trebuit o manta de ploaie ceruita si cizme barbatesti. In locul acestora, nu avea decat o haina de ploaie din matase si pantofi de sport de la Greco. Camerista incerca sa-i schimbe hotararea, cand Edwina o trimise dupa aceste obiecte. Dar protestele femeii de serviciu ramasera sterile. Lady Heston nu renunta la plimbare. Chiar daca ar fi fost sa iasa goala pe strazi - lucru care nu ar fi tulburat-o prea mult- tot ar fi facut-o, numai ca sa scape de obsedanta monotonie a intunecatelor incaperi victoriene. Era atat de plictisita, incat avea impresia ca simte fiecare nerv din complicata retea nervoasa ce-i strabatea trupul.

Dar tocmai cand se pregatea sa iasa, un servitor ii aduse doua carti de vizita pe care citi: "Miss Elisabeth Hodge, Asistenta principala, Liceul de fete al Maharanei." Le privi o clipa nehotarata. "De ce nu? reflecta ea. Poate ca are sa ma distreze. Tot e mai bine decat nimic." Porunci servitorului s-o pofteasca pe Miss Hodge in salon. Dupa plecarea lui se simti ceva mai inviorata. "Daca Tom are de gand sa faca pe prostul, cugeta, nu-mi ramane decat sa-mi gasesc alta distractie."

Ordona cameristei sa aduca ceaiul.

Cand Edwina intra in salon, o gasi pe Miss Hodge stand pe marginea unei sofale de plus. Durdulie, imbracata fara gust, cu fularul de la magazinele armatei si marinei infasurat in jurul gatului, batrana domnisoara cerceta cu ochii ei miopi mobilele, tablourile, acea fantastica adunatura de obiecte scumpe si de nimicuri, aduse din cele patru colturi ale lumii in vechiul palat de vara. La auzul zgomotului usii, vizitatoarea se ridica repede si inainta timida si imbujorata in intampinarea gazdei.

- Sunt Miss Hodge de la Liceul de fete.

- Imi pare bine, raspunse Edwina. Sunt lady Heston. Luati loc, va rog.

- Da, zise Miss Hodge, asezandu-se iarasi pe marginea sofalei. V-am vazut o data sau de doua ori in masina dumneavoastra. V-as fi recunoscut oricand dupa fotografii. Tusi, apoi continua: Sper ca nu v-am deranjat venind asa, fara ceremonie. Dar in aceasta dupa-amiaza pe cand ma intorceam de la scoala spre casa, mi-am zis ca v-ar face poate placere sa stati de vorba cu cativa compatrioti. Stiu ca oaspetii inaltimii-sale Maharajahul nu prea au ocazia sa ia contact cu membrii coloniei britanice, asa ca mi-am spus: Poate ca lady-ei Heston i-ar place sa cunoasca si alte fatete ale Ranchipurului.

Discursul acesta, repetat de nenumarate ori in vreme ce umbla prin ploaie il turna acum cu o uimitoare volubilitate, dintr-o rasuflare, ca o poezie recitata de un copil.

- Sunteti foarte amabila, zise Edwina. Adevarul este ca tocmai ma imbracasem ca sa ies.

Miss Hodge se ridica imediat, de parca ar fi fost gata sa se retraga.

- Oh, sa nu va inchipuiti ca ma retineti, continua lady Heston. Voiam sa plec in oras fiindca eram extraordinar de plictisita si nu aveam nimic altceva de facut.

- S-ar fi cuvenit poate sa va fi anuntat vizita mea in scris.

- Gasesc ca este foarte amabil din partea dumneavoastra ca v-ati gandit oricum la mine.

Miss Hodge isi framanta poseta, nestiind ce sa mai spuna. In sfarsit, ii veni in minte ca vremea ar fi un subiect interesant.

- Presupun ca aveti pentru prima oara de-a face cu musonul.

- Da. Sunt pentru intaia data in India.

- Cred ca vi se pare foarte interesanta?

Edwina fu pe punctul de a spune: Nu! O gasesc ingrozitoare! , dar isi dadu seama ca nu trebuia sa rosteasca asa ceva in fata vizitatoarei. Poti spune asa ceva convivilor la un dineu din Londra, sau generalilor indieni, ori chiar Viceregelui insusi, dar nu lui Miss Hodge pentru care India reprezenta totul in viata - absolut totul. Se margini sa spuna:

- Da. Dar am vazut prea putin din tara asta. Ar putea fi interesanta daca as cunoaste-o mai bine. Dar pare sa fie extrem de dificil.

- Sper ca ati vazut instalatiile de alimentare cu apa, o intrerupse Miss Hodge. Sunt cel mai bine executate din India. Apoi.

- Da, am vazut si azilul si inchisoarea si distileria. dar nu despre asta vorbeam. As prefera sa cunosc indieni, sa aflu cum traiesc, ce gandesc, sa le analizez sentimentele.

In vreme ce vorbea, se gandea la Maiorul Safka. In acea lunga si plictisitoare dupa-amiaza se gandise mult la el. In mijlocul tiradei ii veni sa rada de spectacolul oferit de ea si de Miss Hodge. "Bine ca nu poate sa-mi citeasca in suflet. Ar constata ca a facut vizita unei messaline", gandi ea.

In primul moment, Miss Hodge simti imboldul sa raspunda: "Trebuie sa va marturisesc ca nici eu nu am fost in stare sa-i inteleg pe indieni. Stiu despre ei tot atat de putin ca si in ziua sosirii mele aici." Dar de undeva, din strafunduri, tasni o alta Miss Hodge, nebanuita, oportunista, una din acele bizare Miss Hodge care se substituia celei adevarate, punea stapanire pe fiinta si pe trupul acesteia si o facea sa rosteasca lucruri cu totul uimitoare:

- Cred ca as putea sa va fiu de folos. Atat eu cat si Miss Dirks, directoarea liceului si o foarte buna prietena a mea cunoastem multe dintre familiile elevelor noastre. Suntem aici de douazeci si cinci de ani si in acest rastimp am reusit sa aflam foarte multe despre indieni - cum traiesc, ce gandesc, ce simt.

- Douazeci si cinci de ani? Ce interesant! Cred ca va duceti din cand in cand in Anglia?

- Nu, n-am fost niciodata acasa. Si Miss Hodge devie de la realitate si se angaja intr-una din acele conversatii pe care le intretinea indeobste cu ducese si episcopi, in vreme ce facea baie, ori cand statea in pat, seara inainte de a adormi. Am intentionat sa ne ducem de cateva ori in Anglia, dar, de fiecare data a intervenit in ultimul moment ceva care ne-a impiedicat. Este aproape imposibil sa te rupi de India cand Orientul ti-a intrat in sange. Este o lume fascinanta. stranie, colorata si atat de diferita.

In momentul acela episcopul se intorcea spre ducesa si ii spunea: "Cine este aceasta interesanta persoana care pare sa stie atat de multe despre India?")

- E un adevarat noroc ca ati reusit sa cunoasteti atat de bine India, zise lady Heston. Eu n-am facut altceva decat sa particip la dineuri oficiale si sa vizitez instalatiile de alimentare cu apa. Am cunoscut putini indieni. pe Mr. Rasid si pe un doctor. Maiorul Safka.

- Oh, da, desigur zise Miss Hodge. Un barbat incantator si un extraordinar chirurg. Ne putem socoti foarte norocosi fiindca il avem intre noi aici la Ranchipur.

- Azi de dimineata a venit sa-l consulte pe sotul meu. Stiti, lordul Heston este bolnav.

- Pe cand? De aseara? intreba Miss Hodge, pentru ca intregul Ranchipur stia ca sotii Heston cinasera la palat, mai stia si tot ce vorbisera, precum si ora la care parasisera receptia. Dupa cina de la palat?

- Da, are un fel de friguri.

- Vai, sper ca nu e nimic grav. Pe aici sunt atatea boli inspaimantatoare. In Anglia nici nu visam ca ar exista asemenea boli infioratoare.

Edwina gandi: "Nadajduiesc sa fie cea mai grava si mai infioratoare cu putinta. Nadajduiesc sa fie cea mai respingatoare din intreaga serie." O cuprinse iarasi o pofta aproape isterica de a rade cu hohote. In loc de aceasta se margini sa spuna cu glas tare:

- Maiorul Safka nu stie inca precis despre ce este vorba. Planuisem sa plecam in noaptea asta la Bombay, dar fata de aceasta situatie, Dumnezeu stie cand vom mai putea parasi Ranchipurul.

In imbelsugatul piept a lui Miss Hodge, inima prinse sa-i bata cu putere. Poate ca lady Heston va fi nevoita sa isi prelungeasca sederea cateva saptamani. Poate ca vor ajunge sa se cunoasca foarte bine. Lady Heston era incantatoare si te facea sa te simti in largul tau. Cine stie. toate erau cu putinta.

- Da, zise ea, cateodata bolile acestea dureaza luni intregi.

In acest caz il las si ma intorc singura in Anglia", gandi Edwina. Adauga cu glas tare:

- Sunteti foarte buna fiindca vreti sa ma familiarizati cu lumea de aici. Mi-ar face mare placere sa vad casa dumneavoastra, sa vizitez scoala, sa-mi prezentati cativa indieni dintre cunostintele dumneavoastra.

- Desigur, dar multi dintre ei nu vorbesc englezeste.

- Atunci cum va intelegeti? Ati invatat dumneavoastra limba lor?

- Da, replica Miss Hodge cu modestie. Vorbesc hindustani si putini gujerati. Vedeti, hindustani este un fel de limba universala in India, iar gujerati era vorbirea din Ranchipur.

- Ce inteligenta trebuie sa fiti!

Apoi o tacere brusca se asternu intre ele. Miss Hodge se simti ca o balena esuata pe o plaja, zbatandu-se zadarnic si inghitind apa. Pana si Edwina isi dadu seama ca posibilitatile acestei conversatii erau oarecum limitate. De multa vreme nu-si mai supraveghease intr-atat comportarea, si efortul o istovise. Asa i se intampla si cand inaugura cate un bazar la Barbury House. Lady Heston era amuzata de neindemanarea vizitatoarei, care avea talentul sa se avante in toate fundaturile unei conversatii si sa se dea cu capul de perete. Cu toate acestea, Miss Hodge o interesa, o interesa mai mult decat si-ar fi inchipuit ca este posibil. In vreme ce statea vizavi de aceasta grasuta persoana cu fularul ei de matase, avu deodata impresia ca Miss Hodge ii era tot atat de straina ca si oricare indian. Nu avea nici cea mai vaga idee de modul cum traia batrana domnisoara, de conceptiile, de simtamintele care o agitau sub aspectul ei atat de banal si sub chipul atat de prost fardat. Si, in vreme ce o studia, ii reveni cu mai multa putere ca niciodata dorinta incercata si in noaptea trecuta de a duce o existenta senina, ordonata. Miss Hodge traia probabil intr-o casa mica, asemenea unui cuib de pasarele, si viata ei se desfasura intr-o admirabila monotonie si pace. Edwina isi spuse ca nu i-ar strica sa se desprinda pentru un timp din spectaculara dezordine a propriei sale existente si sa traiasca macar un timp in pielea lui Miss Hodge.

Un servitor aduse ceaiul, care avu semnificatia binefacatoare a unei ploi cazuta in pustiul conversatiei lor.

- Nu doriti o tigara? intreba lady Heston, intinzandu-i o tabachere incrustata cu aur si platina.

Miss Hodge, care nu fumase in viata ei, lua o tigara sub impulsul unei forte necunoscute. Sobra Miss Hodge, de la Liceul de fete, murise, se volatilizase, dar cand se vazu cu tigara in mana se simti deodata confuza, neajutorata. Asa ca o lasa pe masa si spuse:

- Am s-o fumez dupa ce am sa-mi termin ceaiul.

- Mie imi place sa fumez la ceai, zise lady Heston. Ador savoarea fumului combinata cu aceea a painii si untului. Se scuza pentru calitatea inferioara a ceaiului si adauga: Un ceai cu adevarat bun nu-l poti bea decat in casele englezesti.

- As fi incantata sa va prepar un ceai bun, cu felii de paine taiate subtiri si cu unt, zise Miss Hodge. Avem o paine minunata. O coace pentru noi una din fete. A invatat reteta de la Mrs. Smiley. sotia unuia dintre misionarii americani.

- Poate ca imi veti permite sa vin la dumneavoastra intr-o zi si sa bem cate un ceai. N-am gustat o paine cumsecade de cand am pus piciorul in India.

Miss Hodge se auzi spunand:

- Oh, ati binevoi sa veniti? As fi fericita.

Vorbise aproape fara sa isi dea seama, dar abia terminase fraza ca isi aminti de Miss Dirks si aceasta o inspaimanta. O fermecase insa lady Heston, asa ca frica i se topi repede. Avea senzatia ca se afla intr-o poveste cu zane. De atatia ani visa sa arate unor vizitatori cat de frumos isi decorase bungalow-ul si ce bun ceai putea sa le serveasca. Si iata ca dorinta ei se implinea tocmai cu lady Heston. In clipa aceea toate celelalte lucruri isi pierdura importanta. N-o mai inspaimanta nici perspectiva unei infruntari cu Sarah.

- Sper ca ma veti invita cat de curand, zise lady Heston.

Inca sub imperiul fascinatiei exercitata de Edwina, Miss Hodge se repezi spunand:

- In orice zi doriti, lady Heston.

- As putea veni maine sau vineri.

Miss Hodge ingrozita, fiindca i se infundase, replica:

- Poate ca ar fi preferabil vineri. Joi are loc impartirea premiilor la scoala si n-ar fi exclus sa fim retinute pana tarziu.

Oricum, pana vineri mai avea o zi de ragaz. In acest timp va putea s-o imblanzeasca pe Sarah.

- Da. Vineri ar fi cel mai bine.

Ispravisera ceaiul i Miss Hodge intelese ca venise timpul sa se retraga, dar datorita emotiei si fricii de a da ochii cu Miss Dirks isi cam pierduse cumpatul si nu reusea sa-si imagineze un mod elegant de a incheia conversatia. Edwina, observand sovaielile vizitatoarei care nu stia sa-si pregateasca o iesire convenabila, facu inca un efort si ii puse diferite intrebari despre scoala, despre colonia britanica, despre Maharani, astfel incat conversatia capata caracterul unui interogatoriu luat lui Miss Hodge Cand lady Heston incepu sa se simta cu desavarsire istovita se auzi un ciocanit in usa si camerista ei isi facu aparitia.

- Doctorul a venit din nou, my lady, zise ea.

Miss Hodge, bucuroasa de intrerupere, se ridica usurata si spuse:

- Cred ca a sosit momentul sa ma retrag. Trebuie sa ma duc acasa.

- A fost foarte amabil din partea dumneavoastra ca v-ati gandit la mine.

- Deci va asteptam vineri in jurul orei cinci.

- Perfect, zise Edwina. Mi-ar face placere sa intalnesc la dumneavoastra cativa indieni. indieni autentici, nu de aceia care au studiat la Oxford.

- Da. da, zise Miss Hodge. Voi aranja aceasta.

Dar cum avea sa aranjeze nici ea nu stia.

- La revedere, zise Edwina.

- La revedere.

Tremurand, rosie la fata Miss Hodge se retrase de-a-ndaratelea spre usa. Nu mai avea alta scapare. Trebuia sa dea ochi cu Sarah. In orice caz reusise sa evite a-si fuma tigara. O lasase pe masa. Lady Heston, se pare, nici nu observase acest lucru.

In ciuda ploii, porni spre casa pe drumul cel mai lung ocolind prin cartierul celor din casta paria, in loc sa treaca direct prin bazar. Nu-i mai pasa daca fularul ei se va murdari. O vazuse pe lady Heston in carne si oase, ii vorbise, iar aceasta acceptase invitatia de a lua ceaiul in bungalow-ul ei - lady Heston despre care citea in permanenta in rubrica saptamanala "Curtea si inalta Societate", inca pe vremea cand Edwina pe atunci o copilita, se ducea la Windsor, ca sa stea cu nasa ei, batrana si buna regina. Lady Heston se aratase binevoitoare, prietenoasa, si ii vorbise cu simplitate, ca si cum ar fi fost una dintre vecinele ei de pe Agatha Terrace din Birmingham. "Nu, isi zise Miss Hodge cu hotarare, nu exista ceva mai minunat pe lume decat o doamna din inalta nobilime britanica."

Nu-i mai era scarba de Ranchipur. Nu o mai suparau zapuseala, ploaia, monotonia. In sfarsit se intamplase ceva. Ceva care aducea cu visurile-i zanatice starnite de ostasii sikhs, cand ii privea pe inserat in acompaniamentul muzicii lor ciudate. Acum, cand stabilise legatura cu lumea din afara, totul avea sa se schimbe pentru ea si pentru miss Dirks. Existenta lor urma sa devina mai interesanta, iar bungalow-ul va fi intotdeauna plin cu invitati distinsi si fascinanti. In cele din urma, Sarah ii va mulțumi fiindca a dat dovada de atata inițiativa. Oricum, Sarah avea nevoie de o schimbare. Atat si nimic mai mult. Devenise bizara fiindca traise prea multa vreme in singuratate. Hm, nu-i venea sa creada ca lady Heston va veni la ceai ca orice alta persoana.

In timp ce mergea spre casa isi inchipuia intreaga petrecere, se vedea servind ceaiul in vreme ce Sarah statea deoparte, fermecata de gratia lady-ei Heston. Sarah se va pricepe sa intretina o conversatie mult mai interesanta decat ea. Ea isi va rezerva rolul de gazda. Si tigarile. sa nu uite a cumpara maine tigari de la bazar. Va pune cea mai frumoasa fata de masa, va taia painea in felii subtiri, o va unge cu unt proaspat de bivolita si va servi totul in portelanurile ei cumparate de la East India Company. Sarah va obiecta ca este riscant sa foloseasca un serviciu atat de pretentios, dar ea va reusi sa-i schimbe parerea. Apoi va spala personal cestile in loc sa le incredinteze fetelor.

Dar cand coti pe strada Scolii de ingineri, entuziasmul o parasi brusc O trecura iarasi fiorii si o incolti teama. Parea ca sirurile arborilor de piper, zidurile bungalow-urilor, clubul indian ii sopteau in vreme ce trecea prin preajma lor: "Acum mergi acasa. In curand vei avea de-a face cu Sarah. Fiecare pas te apropie de ea. Ce-ai sa-i spui?"

Cand urca treptele verandei constata ca Sarah se si inapoiase din oras. O vazu prin usa de sticla la masa ei de lucru, citind si corijand compozitiile pentru impartirea premiilor cu tema: "Ce-mi place mai mult in Ranchipur." Miss Hodge isi atarna haina de ploaie si palaria in vestibul si intra in odaie, comportandu-se ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Sarah ridica privirile de pe caiete si o intreba:

- Unde naiba ai fost?

Miss Hodge avusese de gand sa-i raspunda: "Am facut o vizita lady-ei Heston", si s-o lase astfel fara replica. Se auzi insa spunand:

- Am fost la plimbare. Adauga apoi oarecum incisiv: M-am plictisit sa stau tot timpul inchisa in casa.

- Esti uda pana la piele!

- Oh, nu face nimic.

- Du-te numaidecat si fa o baie, apoi pune ceva uscat pe tine.

- Da, am sa ma duc.

Incerca sa afiseze un aer degajat, plin de siguranta, asa cum o vazuse pe lady Heston, dar in sinea ei simtea cu teama ca Sarah ii citeste in suflet. Isi dadea seama de aceasta dupa felul cum o privea. Desi era uda leoarca, se aseza pe o canapea, lua ziarul Morning Post si incepu sa-l frunzareasca. Era vechi de aproape o luna dar in India timpul are o importanta relativa.

Adapostita dupa jurnal, stia ca Sarah se prefacea a fi adancita in corijarea temelor scrise de fetele din ultima clasa, dar ca in realitate se gandea la altceva. Mai stia ca Sarah ridica din cand in cand privirile de deasupra caietelor si incerca sa-i vada fata spre a descoperi ce isprava facuse. Miss Hodge se simtea scaparator de abila și o incerca un simtamant de triumf. Incepuse chiar sa-si imagineze cum ar arata numele tiparit in rubrica "Curtea si inalta Societate". Nota ar suna cam asa. "Miss Elisabeth Hodge din Ranchipur City, India, este oaspetele lordului si lady-ei Heston la Barbury House."

Dar vocea lui Sarah ii intrerupse visarea.

- Elisabeth, fa ce-ti spun. Du-te si pune-ti un capot uscat pe tine, apoi treci si prin bucatarie sa vezi daca fetele au pregatit cina. Trebuie sa termin de corectat temele astea.

Miss Hodge se inrosi in obraji, arunca ziarul, se ridica de pe canapea si dadu buzna in bucatarie. Oricum, Sarah ar putea sa nu o sacaie atata, dandu-i porunci ca si cand ar fi un copil sau o simpla institutoare obligata sa supravegheze masa de seara. Foarte bine, isi va pastra imbracamintea uda, se va imbolnavi de malarie, iar Sarah va avea remuscari.

In bucatarie constata ca totul mergea ca pe roate. In vreme ce deschise dulapul cu provizii si scoase ceaiul, zaharul, mustarul si sticla cu sos, hotari sa nu comunice lui Sarah vestea decat in timpul cinei, cand o va prinde intr-o dispozitie mai buna. Cand inchise dulapul, vazu pe fereastra un servitor care venea pe poteca. Il recunoscu numaidecat; era servitorul lui Mr. Ransome. Inima ei incepu sa bata mai tare. Ce voia? Ce-ar fi sa vina cu o invitatie de la Mr. Ransome? Atatea lucruri se intamplasera astazi. Daca va fi o invitatie, o va infrunta pe Sarah si se va duce chiar si fara aceasta.

Tremurand de nerabdare, iesi in fuga din bucatarie si intampina servitorul pe veranda. Ploconindu-se, acesta ii dadu un bilet pentru miss Sarah Dirks si ii spune ca va astepta raspunsul. O innebunea gandul ca nu putea desface biletul, dar Sarah era foarte severa in asemenea cazuri. Cand i-l dadu lui Sarah, aceasta il tinu in asa fel, incat Miss Hodge sa nu-l poata citi peste umarul ei. Miss Dirks se ridica si, luand mesajul cu ea, iesi in prag.

- Da, spune-i lui Mr. Ransome ca totul este in regula, se adresa ea servitorului.

Foarte palida, se intoarse in camera si vorbi prietenei sale:

- Mr. Ransome ne-a invitat la ceai.

- Oh, Sarah, as vrea atat de mult sa merg, exclama Miss Hodge, vesela ca un copil.

- Desigur, vom merge amandoua, zise Miss Dirks.

O clipa, miss Hodge ramase fara grai. Nu-i venea sa-si creada urechilor. Sarah ii vorbise astfel, ca si cand invitatia n-ar fi avut nimic extraordinar. Ai fi zis ca de douazeci si cinci de ani incoace obisnuiau sa se duca la ceaiuri de doua sau trei ori pe saptamana. Miss Dirks se aseza iarasi la masa de lucru si isi relua corectatul. Fara sa se uite in sus, se adresa lui Miss Hodge:

- A mai invitat si pe sotii Smiley, pe Miss MacDaid, pe Mr. si Mrs. Rasid si pe sotii Jobnekar.

- In ce zi?

- Vineri, zise Sarah fara sa ridice ochii.

- Vineri. vinerea asta?

- Da, poimaine.

Miss Hodge se simti ametita si confuza. Tacerea ei o facu pe miss Dirks sa ridice privirile de deasupra caietelor.

- Ce-i cu tine? Ce te holbezi asa la mine?

- Nu pot sa merg vineri, zise miss Hodge.

- De ce naiba nu poti? Miss Dirks isi pierdu brusc rabdarea si se ridica in picioare. De ce naiba nu poti sa mergi? Si ce naiba ai? De ce te tot invarti dupa coada si nu-ti schimbi rochia asta uda? Arati de parca ai fi inghitit un os de peste.

Miss Hodge o privea incremenita si cu gura cascata.

- De ce nu poti? Ai amutit sau ai surzit?

- Nu pot pentru ca am invitat-o pe lady Heston la un ceai.

- La un ceai? Cred ca ti-ai pierdut mintile, Elisabeth Nici nu o cunosti.

- Ba o cunosc. I-am facut o vizita azi dupa-amiaza. A fost atat de draguta.

Deodata Miss Hodge izbucni in plans. Pe de o parte fiindca se simtea jignita si dezamagita, pe de alta fiindca citea in ochii albastri si reci ai lui Sarah ca se pusese intr-o situatie ridicola. Se facuse pur si simplu de ras.

- Cine naiba te-a pus sa te duci la ea?

- Voiam s-o cunosc. Nu-ti inchipui cat a fost de draguta si de buna cu mine!

- Va trebui sa amani invitatia.

- Nu o pot amana pe lady Heston.

- De ce nu?

- Fiindca nu pot. E imposibil.

- Totusi, va trebui sa o faci.

- Spune-i lui Mr. Ransome ca vom trece pe la el in alta zi.

- Nu se poate.

- De ce nu? A fost intotdeauna atat de amabil si de bun. Nu se va supara.

- Nu pot fiindca eu l-am rugat sa organizeze aceasta petrecere.

- Tu l-ai rugat?.

Miss Hodge era atat de uimita, incat inceta o clipa sa mai planga.

- Da, mi-am zis ca e bine sa cunoastem mai multa lume.

Socul produs de aceasta noua declaratie o amuti pe Miss Hodge.

- Stai jos, Elisabeth, zise Miss Dirks, si scrie-i lady-ei Heston. Explica-i cum stau lucrurile si va intelege. Spune-i sa vina in alta zi. in oricare alta. Nu are sa se supere. Doua fete batrane ca noi nu sunt prea interesante pentru ea.

- N-are rost sa vorbesti urat despre lady Heston. Nu, nu pot sa fac treaba asta.

- Si de ce ma rog?

Miss Hodge baga de seama ca prietena ei incepea sa se infurie si aceasta o ingrozi. Rareori isi pierdea Sarah cumpatul. Nu i se intamplase asa ceva decat o data, sau de doua ori de cand stateau impreuna. Dar cand se mania, era cumplit de cruda - in asemenea cazuri o servea si inteligenta ei mult mai ascutita decat a lui Miss Hodge.

- Nu pot fiindca este atat de singura. O plictiseste singuratatea.

Sarah rase cu rautate si cruzime.

- Lady Heston, plictisita de singuratate! Ti-ai pierdut mintile, Elisabeth. Iți inchipui ca are s-o amuze un ceai in compania a doua fete batrane si nesarate? Nu stiu, zau, ce este cu tine de la un timp.

- N-am s-o aman pe lady Heston pentru o ceata de indieni si de misionari.

In tacerea grea care se lasa asupra lor, Sarah o sageta cu o privire atat de inghetata, de ingrozitoare, incat lui Miss Hodge ii veni sa lesine. Era privirea naprasnica a unei femei inteligente si sensibile care suportase ani de-a randul mediocritatea, prostia, stupiditatea si superficialitatea, consecinta a unei afectiuni incoltita intr-un moment de slabiciune si singuratate, acum doua decenii si jumatate. Privirea ei incarcata de dispret oglindea pentru prima data o manie rece. De douazeci si cinci de ani incoace, de cand cu acel nenorocit scandal, o inconjurase cu atata bunatate pe Elisabeth Hodge, o protejase, ii acoperise toate neghiobiile si tampeniile. Acum toate acestea ii devenisera de nesuportat. Rosti cu o voce teribila, implacabila:

- Treci imediat la masa si scrie un bilet lady-ei Heston! Stiam ca esti neroada, stupida si nebuna, dar nu mi-am inchipuit ca esti o snoaba care linge talpile.

Pe miss Hodge a apucara brusc dracii. Se uita o clipa ca hipnotizata la Miss Dirks, cu ochii ei mari, albastri mariti de groaza, cu gura cascata si cu barbia atarnand grea, apoi incepu sa urle:

- Snoaba! Linge talpi! Nu sunt snoaba! Nu sunt linge talpi! Si n-am s-o aman! Acum stiu! Ma urasti! Ma urasti! Intotdeauna m-ai urat!

Tipand, fugi din odaie si tranti usa dupa ea. Miss Hodge nu suspina potolit incercand sa-si stapaneasca nervii, asa cum facea Miss Dirks. Tipa. Voia sa afle toata lumea cum era tratata, cum suferea, cat de cruda era Miss Dirks. Voia sa afle si fetele paria din bucatarie, si sentinelele sikhs de la poarta cea mare de vizavi, si trecatorii de pe strada.

Dupa plecarea lui Miss Hodge, Miss Dirks se ridica si inchise usa si ferestrele, astfel ca oamenii de pe trotuar sa nu mai auda zbieretele. Apoi se aseza iarasi si isi acoperi fata cu mainile. Ii tremura tot corpul si dorea sa moara, acum, imediat. I se parea ca nu mai are putere sa continue. Iar maine va trebui sa se duca la spital, sa se dezbrace in fata Maiorului care o va vedea goala si o va pipai.

Din clipa in care camerista il anunta pe doctorul Safka, Edwina o uita cu desavarsire nu numai pe Miss Hodge, dar si dorinta de a cunoaste viata celor umili, precum și invitatia la ceai. Pana si ultimele cuvinte de bun ramas fusesera rostite mecanic, cu o gratie izvorata nu din inima, ci dintr-o veche deprindere. Era acea amabilitate distanta, pe care o acorda servitorilor si inferiorilor. Acum o preocupa numai Maiorul Safka. Imaginatia i-l infatisa atat de frumos si pur, de bland si inteligent, de voios si puternic, incat Miss Hodge disparu din mintea ei asa cum dispare un simplu vis. Toata dupa-amiaza se framantase in caldura patului, gandindu-se la el cu un fel de abandon pervers, izvorat din plictiseala. Pana la urma, inchipuirea ei il facuse mai ispititor, mai misterios, mai excitant decat ar putea un om sa fie in realitate. In vreme ce ploaia ropotea monoton pe acoperis si pe retelele de bambus de la fereastra, ea il inzestrase cu toate calitatile pe care puteau sa le trezeasca o mare pasiune. Era constienta acum ca Maiorul Safka era barbatul pe care nu numai ca-l cautase, fara sa-l gaseasca, vreodata, dar nici nu stia cu precizie cum avea sa arate. In reveriile ei de peste zi ajunsese sa vada in el un amant atat de desavarsit trupeste si spiritualiceste, incat ajunsese sa uite ca este Edwina Heston, ca poseda un corp care era un simplu instrument si un spirit detasat, senzual, calculat, repede saturat de orice noua aventura. Acum se simtea o femeie adevarata, al carei trup si spirit se imbinasera intr-un extaz luminos, plin de stralucire.

Cand usa se deschise si Maiorul iși facu aparitia, Edwina simti o usoara dezamagire, ca si cand acestuia i-ar fi lipsit ceva din splendorile cu care inchipuirea ei il inzestrase. Acum nu-l mai vedea in postura amantului cu care isi petrecuse, in inchipuire, intreaga dupa-amiaza, ci pur si simplu in aceea a unui medic de familie venind sa vada pe sotia unui bolnav si care ignora tot ceea ce se intamplase intre ei de-a lungul nesfarsitelor ore in care ea, intinsa in pat, se delectase evocandu-l prin ceturile somnolentei. Ca si rasfatatul Ransome, simtea aceeasi dorinta lacoma de a poseda fiinta aleasa. "Daca nu va fi al meu, il voi regreta tot restul vietii," reflecta ea.

Maiorul Safka ramase in picioare.

- Nu pot sta decat o clipa, spuse. Nu stiu inca de ce anume sufera sotul dumneavoastra. Pot sa afirm ca este o afectiune grava. Nu trebuie sa va mai apropiati de el. Starea lui este atat de serioasa, incat i-am cerut infirmierei sa-si tina fata acoperita pana ce voi putea da un diagnostic precis. Am trimis o proba din sangele lui la institutul din Bombay. Va ajunge la destinatie prin posta, iar rezultatul il vom afla probabil maine-seara. Le-am cerut sa-mi raspunda telegrafic.

- Ce credeti ca poate sa fie, domnule Maior? il intreba ea facand acelasi efort, ca si fata de Bates, de a parea ca este ingrijorata de soarta sotului ei. Facea acest lucru fiindca isi dadea seama ca are de-a face cu un idealist Umanitatea, bunatatea lui i se citeau pe chip, in glas, in privire. Stia ca n-ar fi putut sa-l seduca daca acesta ar fi avut o parere proasta despre ea. In vreme ce-i vorbea, o fulgera un gand smintit, venit din neant: "Poate ca in el am gasit fiinta pe care o caut. Poate ca el este cel care ma va mantui."

Maiorul nu-i spuse cam ce boala ar putea sa fie.

- Este inutil sa va alarmati. Ceea ce pot sa va afirm este ca sotul dumneavoastra nu va fi in stare sa paraseasca palatul cateva saptamani.

- Cate saptamani?

Ea, care pana mai adineauri era atat de plictisita incat nu stia cum sa plece mai repede, ar fi dorit acum ca el sa fi spus luni de zile in loc de saptamani. Zapuseala, ploaia, monotonia pierisera. Simti ca o cuprinde un tremur, asa ca isi puse mainile la spate.

- Patru sau cinci saptamani cel putin. O privi drept in ochi si adauga: Imi pare foarte rau pentru dumneavoastra. Ranchipur trebuie sa va para ucigator de monoton.

Deodata ea se simti foarte tanara si foarte fericita.

- Nu, nu este de loc asa.

- Acum, trebuie sa plec. Miss MacDaid ma asteapta la cazarma.

Ea ii spuse repede:

- Nu doriti un whisky sau o ceasca de ceai?

Nu putea sa-l lase sa plece atat de grabnic. Voia sa-l vada in alta postura decat in rolul lui profesional de doctor. Va avea grija sa schimbe cumva lucrurile, va indruma raporturile lor pe alt plan.

Maiorul zambi pentru prima oara, iar farmecul si simplitatea acestui suras o dadura gata.

- Daca ceaiul este pregatit, accept cu placere o ceasca.

- E cam rece, dar trimit imediat sa aduca altul.

- N-are importanta, il beau si asa. Nu am vreme de pierdut.

Gratie instinctului si indelungatei sale experiente, Edwina citi in surasul si in privirea acestuia ca uitase pentru o clipa de atributiile sale medicale si ca vazuse in ea o femeie.

"Nu trebuie sa fortez lucrurile. Nu sunt in Europa. Iar acesta este un fel de om cum n-am mai cunoscut vreodata. Nu trebuie sa-mi dezvalui de la inceput intentiile. Il voi lasa sa creada ca sunt altceva decat in realitate. sa isi inchipuie ca sunt o femeie decenta."

Stapanindu-si vocea si privirile, Edwina ii turna o ceasca de ceai caldut si bau si ea una, desi nimic nu o dezgusta mai mult decat ceaiul racit. Cinci minute vorbira vesel, fara constrangere. Marea vitalitate a Maiorului facea din el un tovaras extrem de placut. In timpul conversatiei, ii cerceta cu lacomie mainile lui mari si sensibile, umerii lati si musculosi, fata frumoasa, nasul sculptural si buzele pline. Il studia cu multa atentie, astfel incat sa-i pastreze cu limpezime imaginea in minte si dupa plecarea lui. Inteligenta si experienta ei infailibila ii permisesera sa descopere in fiinta lui toate insusirile pe care sperase sa le gaseasca.

Dupa ce isi termina ceaiul, Maiorul lua de pe masa tigara lasata de Miss Hodge.

- Trebuie sa plec, zise. Voi veni iarasi maine de dimineata. Am facut tot ce am putut ca sa cobor temperatura sotului dumneavoastra. Nu ne ramane decat sa asteptam pana se vor preciza simptomele.

Parasi incaperea fara sa-i spuna ca in cursul diminetii descoperise un fapt tulburator. In grajdurile regale sobolanii mureau ca mustele, iar unul dintre grajdari era pe moarte. Avea ganglionii umflati, limba uscata si arsa de febra mistuitoare.

Cand Fern parasi in zori casa sotilor Smiley si traversa aleea inapoindu-se acasa, isi gasi odaia in perfecta ordine si biletul exact acolo unde-l lasase, prins de perna cu un ac asa cum vazuse la cinema. Dar biletul ca si multe alte lucruri ii parura schimbate. Vederea lui o umplu de rusine, ca si cand ar fi fost o alta Fern, cu totul deosebita de aceea care, cu cateva ore inainte, parasise casa. Avea impresia ca un copil prostut prinsese biletul de perna, apoi fugise in ploaie; un copil pe care-l vedea limpede de parca ar fi fost o alta persoana. Dar pe acea Fern care se strecurase in casa printr-o fereastra in lumina umeda a zorilor nu o putea deslusi de loc. Nu o mai recunostea, nu-si mai dadea seama nici cum arata si nici ce viitor o astepta. Nu se schimbase prea mult, dar schimbarea aceasta pe care o suferise ii parea foarte bizara. Inainte vreme, cand isi promitea sa "plece pentru totdeauna , traia numai pentru ea insasi. Ea era buricul pamantului. Totul exista in functie de ea, restul era vag, ireal, cu exceptia evenimentelor in care era angajata si ea. Acum, de cateva momente, avea senzatia ca iesise din ea si ca se privea de la distanta. Aceasta o facea sa incerce un straniu simtamant de exaltare, de maturitate, de forta. Pentru prima oara vedea pe ceilalti oameni asa cum sunt ei in realitate si nu asa cum si-i inchipuise ea, niste biete umbre, care n-o puteau atinge pe vremea cand era oarba la tot ceea ce nu o privea pe ea personal. Il "vazuse pe Ransome si pe Mrs. Smiley pentru intaia data, si de-acum inainte se socotea capabila sa "vada si alti oameni. Adormi aproape indata si se trezi doar la auzul glasului maica-si, chemand-o la masa. Dadu un raspuns oarecare, apoi, acoperindu-si cu bratul capul, isi adanci obrazul in perna si adormi la loc.

La parter, Mr. Simon, Mrs. Simon si Hazel, cu ochii inca umflati de somn, fiindca se trezea greu dimineata, luau micul dejun. Mrs. Simon decreta ca Fern facea pe "bosumflata" din cauza "afacerii Harry Loder", dar cand Fern isi facu aparitia, cu putin inaintea pranzului, nu era nici bosumflata, nici pusa pe cearta. Cand maica-sa o anunta ca Mr. Simon hotarase sa plece cu totii, sambata viitoare, la Poona, Fern raspunse linistit:

- Va trebui deci sa incepem a ne face bagajele.

In cursul dupa-amiezii si al intregii seri, pana se retrase la culcare, se arata uimitor de blajina, de amabila si de politicoasa, astfel incat Mrs. Simon, in vreme ce stateau impreuna, ca o familie unita, in salon, dupa cina, incepu sa faca planuri de nunta pentru fata ei. Dar nu cuteza sa vorbeasca inca de aceasta, ca sa nu trezeasca inca mania lui Fern. Numai dupa ce se urca in pat si isi vazu sotul adormind, Mrs. Simon simti ca incep sa o roada banuielile. Fern era prea potolita ca sa nu pregateasca ceva. In dimineata urmatoare, pe cand Fern o ajuta sa stranga paturile si cearsafurile, Mrs. Simon constata ca temerile ei erau intemeiate. Oprindu-se brusc din lucru, Fern ii declara cu hotarare:

- Mama, n-am pofta sa merg la Poona.

- Nu vrei sa mergi la Poona? Ce vrei sa spui cu asta?

- Spun ca vreau sa raman acasa. Mi-e greata de Poona.

- Acasa, pe vremea asta ingrozitoare? Nimeni nu ramane in Ranchipur in epoca musonului.

Fern fu pe punctul de a-i raspunde ca douasprezece milioane de oameni ramaneau in Ranchipur, si pe langa acestia si cativa europeni printre care Ransome, miss MacDaid si sotii Smiley, dar se abtinu fiindca era hotarata sa isi atinga scopul fara a da mamei sale ocazia de a isca o cearta pentru o chestiune care nu avea nicio legatura cu scopul ei. Asa se intampla intotdeauna. Mrs. Simon avea talentul de a escamota chestiunea esentiala ori de cate ori se angaja in discutii.

- Si, ma rog, de ce nu vrei sa mergi la Poona? N-ai intalnit acolo persoane agreabile? Nu s-au aratat toti binevoitori fata de tine? Hazel se topeste dupa Poona.

- Prefer sa raman aici. La Poona totul este aiurea. Si oamenii, si lucrurile, in sfarsit. toate sunt aiurea.

Mrs. Simon o privea naucita, perplexa. Rosti fara sa inteleaga prea bine obiectiunile lui Fern:

- Nu-mi place felul cum vorbesti. Oamenii de aici nu inteleg expresiile astea vulgare, care suna atat de urat in gura ta si te fac sa pari comuna. Nu stiu de unde te-ai pricopsit cu jargonul asta oribil.

Nu lipsi mult ca Fern sa isi piarda cumpatul. O infuria dezinvoltura cu care maica-sa vorbea despre notiunea de comun, ca si cum ar fi cunoscut intelesul acestui cuvant. Fern invatase in chip misterios, peste noapte, ce era in realitate comun. Intr-un fel stiuse intotdeauna aceasta, dar notiunile nu-i erau indeajuns de limpezi. Stia acum cu precizie ceea ce este comun si ceea ce nu este, si aceasta o facea sa se rusineze si sa simta un fel de greata fata de tot ceea ce facuse pana atunci. Maica-sa, gandi ea, il considera pe Harry Loder si pe Mrs. Hogget-Clapton ca pe niste personificari a tot ce era rafinat si distins, si nimic n-ar fi putut sa-i schimbe aceasta convingere.

- Nu-mi pasa daca unii ma socotesc comuna sau nu.

- Ei bine, mie imi pasa, si tatalui tau de asemenea. Ne-am straduit sa-ti dam o educatie rafinata. Oricum, ideea ta este ridicola. De ce nu incerci sa fii placuta, apropiata, ca Hazel?

- Pentru ca eu nu sunt ca Hazel

In realitate voise sa spuna: "Nu sunt sleampata ca ea, nu-mi plac nici sentimentalismele ieftine si firea ei idiot de blajina."

- Hazel, continua maica-sa, n-a incercat niciodata sa spulbere fericirea propriei ei familii.

Fericirea - unde se afla ea? Fern stia acum ca aceasta fericire nu existase niciodata. Desigur, nu era fericita. Taica-sau era un biet om zapacit si amarat, sacait si plictisit de nevasta-sa. Cat despre fericirea lui Hazel, este ca si cum ai vorbi despre fericirea unei vaci dintr-o cireada. Iar maica-sa era roasa de invidie, de ura, de ambitii spulberate, astfel incat era mai nefericita decat toti ceilalti membri ai familiei la un loc.

- Nici sa nu-ti treaca prin minte ca ai sa ramai aici, relua Mrs. Simon. Auzi, o fata de varsta ta, singura la Ranchipur! Ce are sa creada Harry?

- Stiu ce are sa creada Harry, zise Fern.

- Ce?

- Va incerca sa-mi faca ceea ce mi-ar face daca as fi maritata cu el.

- Harry Loder este un gentleman.

- Nu-l mai amesteca in treaba asta. Ti-am spus ca nu m-as marita cu el chiar daca ar ramane ultimul barbat de pe pamant.

In acest timp si-l imagina stand alaturi de Ransome, ca si cand ar fi fost pusi intr-o expozitie - primul, ingust la minte, brutal, incantat de sine; celalalt, amabil, infrant, deznadajduit. "Ransome are nevoie de mine, gandi ea. As putea sa fac atat de multe pentru el."

- Afara de asta nu voi fi singura.

- Cum adica? Toti cunoscutii nostri pleaca.

- Raman sotii Smiley. As putea sa stau la ei.

- Sotii Smiley? Mrs. Simon scapa din mana patura pe care o impaturea si i se muiara picioarele, ca si cand ar fi primit o lovitura cumplita. Sotii Smiley! Trebuie sa fii nebuna! Eram sigura ca pregatesti ceva, toata ziua ai fost foarte mieroasa.

- Nu sunt nebuna. Sotii Smiley nu vor avea nimic impotriva sa aiba grija de mine.

- Dar oamenii astia. ne urasc.

Fern repeta aproape instinctiv cuvintele lui Ransome:

- Sotii Smiley nu urasc pe nimeni. Nu au timp sa urasca.

Obrajii lui Mrs. Simon se invinetira. Era un semn rau si Fern il cunostea. Altadata s-ar fi simtit rusinata si chiar infricosata de aceste manifestari ale maica-si, dar acum nu le mai lua in seama. In adancul sufletului ei simtea ca Ransome ar intelege-o chiar daca altii ar fi de alta parere. Ochii de marmura albastrie ai lui Mrs. Simon se umezira In curand va incepe sa planga, apoi se va arunca pe cea mai apropiata sofa si va incepe sa tipe ca nimeni nu o iubeste, ca sotul ei este un imbecil si fetele niste nerecunoscatoare. Va inceta sa mai fie femeia plina, matura, in varsta de patruzeci si unu de ani, ca sa devina un copil razgaiat si rautacios.

- Tii partea sotilor Smiley. impotriva propriei tale mame, striga ea. Te-ai unit cu femeia aceea impotriva fiintei care te-a adus pe lume.

- Nu-s de partea nimanui. Si nici nu as avea cum sa fiu. Sotii Smiley nu au nimic de impartit cu nimeni.

Mrs. Simon inceta sa mai geama si o privi banuitoare.

- De unde stii atat de multe despre sotii Smiley?

- Am reflectat asupra lor. Nu e greu sa-i intelegi.

- Da. Te crezi foarte desteapta. Mai desteapta decat mama ta, decat tatal tau si decat toti ceilalti. Ei bine, fetito, am sa-ti spun si eu cateva lucruri despre acesti. Smiley.

- Ce? intreba Fern.

- Nu fii obraznica! O groaza de lucruri au trimis in America scrisori in care ne-au criticat. Sunt gelosi pe noi fiindca avem prieteni din lumea buna. Incepu sa se vaiete iarasi: Le tii partea dupa ce au facut tot ce au putut ca sa ne umileasca.

- N-au facut nimic ca sa ne umileasca. Pur si simplu nu ne-au acordat nicio importanta.

- Nu mai vorbi ca imbecilul de taica-tau. Ce-ar crede Mrs. Hogget-Clapton daca ai ramane la Smiley? Ah, dupa cate am facut pentru tine.

De data aceasta Fern pastra tacerea. Continua sa impatureasca cearsafuri si paturi si sa le aseze in dulapul de teck. Stia ca pentru moment nu era nimic de facut Orice ar fi spus, n-ar fi putut zagazui potopul verbal al maica-si, fiindca aceasta era hotarata sa isi continue pana la capat argumentarile. Nu, nu avea niciun rost. In discutiile cu Mrs. Simon nu puteai obtine nici cel mai mic rezultat. Mrs. Simon te coplesea cu tanguielile si cu lacrimile ei si pana la urma obtinea victoria. O clipa, Fern se gandi ca fusese o proasta fiindca nu ramasese la Ransome. Ar fi trebuit sa se urce in patul lui si sa tipe daca el ar fi incercat s-o dea afara. Stia acum mai mult ca niciodata ca aceasta era singura scapare; nu exista o cale mai buna. In orice caz patul ar fi fost preferabil decat sa se marite cu Harry Loder. O incolti groaza la gandul ca, daca n-ar fi fugit la Ransome si daca nu i-ar fi cunoscut pe sotii Smiley, ar fi putut intr-o zi sa cedeze din plictiseala si sa raspunda "da" lui Harry Loder. Acum, aceasta ar fi fost cu neputinta.

Se ferea sa o priveasca pe maica-sa de teama ca-i va face greata fata ei vestejita, buhaita si ochii ei rosii de plans. Ii auzea insa suspinele, fornaiturile si felul cum isi sufla nasul. Abia acum isi dadu seama ca isi ura mama, ca o urase inca din copilarie, fara insa a intelege aceasta. Cand isi spunea odinioara: "Nu vreau sa ajung ca mama", o facea fiindca in mintea ei de copil stia ca mama ei este neroada, egoista, vulgara si lipsita de scrupule. Este ingrozitor sa-ti urasti mama, dar si mai ingrozitor sa-ti fie rusine de ea. Chiar daca va scapa intr-o zi, chiar daca se va marita cu un om ca Ransome, mama ei va fi vesnic prezenta, se va vari pe gatul lor, cu nerusinare si vulgaritate.

Fiindca Fern incetase sa mai vorbeasca, Mrs. Simon se lasa sa cada pe o sofa ca si cand ar fi doborat-o emotiile. Dar Fern continua sa trebaluiasca, de parca ar fi fost singura in camera. Stia ca activitatea o otelea. In cele din urma, Mrs. Simon se ridica si parasi incaperea, trantind cu atata violenta usa, incat bucati de ipsos cazura din tavan.

Fern stia unde avea sa se duca maica-sa. Era o simpla rutina. Se va incuia in camera ei, va trage storurile si va avea ceea ce Mrs. Hogget-Clapton numea o migrena , expresia rafinata a durerii de cap. Nu va cobori la dejun și va sta izolata toata ziua. Abia tarziu, in noapte, va descuia usa și va ingadui soțului ei sa o consoleze

Plecata asupra sertarului, Fern reflecta: "Oricum, azi am scapat de prezenta ei." Apoi incepu sa planga. Potolit, fara suspine, si fara sa-si jeluiasca propria-i soarta, asa cum facea maica-sa. Plangea, fiindca lumea faurita de maica-sa era atat de urata. Fiindca se simtea obosita, dar nu fizic, caci avea vigoarea tineretii, ci psihic, datorita mamei sale, lui Mrs. Hogget-Clapton, lui Harry Loder si celor deopotriva cu ei. Lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji si cadeau peste rufaria pe care o impaturea.

Pranzul se desfasura intr-o atmosfera ingrozitoare. Afara ploaia cadea fara intrerupere, iar aburii starniti de zapuseala se strecurau in casa pe sub ferestrele cu ghilotina. Fern nu scotea un cuvant. Hazel era cu ochii in lacrimi, asa cum se intampla ori de cate ori mama se afla intr-una din crizele ei de desperare, iar Mr. Simon citea revista Missionary News, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Indeobste, crizele sotiei sale il copleseau de rusine. Pranzul nu era mai vesel decat in celelalte zile ale anului, dar absenta lui Mrs. Simon se facea totusi simtita. Ea avea talentul sa tina familia strans legata, dand iluzia unei intimitati, a unei afectiuni familiale, care in realitate lipseau cu desavarsire. Felul in care intretinea conversatia era uneori mai obositor decat tacerea. Staruia pe langa sotul ei si pe langa fete sa manance cat mai mult. Odinioara, in Mississippi, locul ei de bastina, i se bagase in cap ca la mesele de pranz si seara oamenii trebuie sa se comporte cu "eleganta", caci acestea aveau totusi semnificatia unor ceremonii, ca si praznicele de nunta sau de dupa inmormantare, cand se impune folosirea unor formule verbale si a unor conversatii bine codificate. Indiferenta fata de hrana in sine, nu era catusi de putin preocupata de calitatea mancarurilor servite la masa, dar era incredintata ca dai dovada de rafinament daca te comporti ca si cand felurile prezentate ar fi delicioase si daca intretii o conversatie, chiar cand nu ai ce spune. Convorbirile in timpul mesei erau pentru Mrs. Simon mai necesare decat sarea si piperul. Lipsiti de sporovaielile ei, ceilalti membri ai familiei se simteau oarecum stanjeniti, pentru ca niciunul dintre ei nu era in stare sa creeze aceeasi ambianta.

Dupa incheierea pranzului, Fern se retrase in camera ei si se culca. Simtea nevoia sa doarma dupa emotiile istovitoare din ultimele douazeci si patru de ore. In jurul orei sase o trezi huruitul unui automobil sub fereastra ei. Fiindca puteai sa numeri pe degetele unei singure maini masinile din Ranchipur, se ridica din pat si trecu la fereastra, inchipuindu-si ca Ransome venise in vizita la sotii Smiley. Era dornica sa-l revada macar de la distanta. Dar, spre deziluzia ei, constata ca era doar automobilul lui Mrs. Hogget-Clapton, care cobora tocmai in fata casei lor. Masina era atat de mica, incat un strain care ar fi vazut pe Mrs. Hogget-Clapton stand langa vehiculul ei, ar fi putut sa se intrebe daca Mrs. Hogget-Clapton purtase pana atunci masina pe brate, sau daca masina o purtase pe ea. Fiindca automobilele erau foarte rare in Ranchipur, prestigiul ei nu putea decat sa castige cand era vazuta coborand din masina care se legana si se lasa sub greutatea ei, asemenea unei ducese ce descinde dintr-un Rolls-Royce, spre a-si lua dejunul la Claridge

In vreme ce o privea de la fereastra ei, de la etaj, Fern reflecta: "Cineva a informat-o."

Dupa ce astepta putin, Mrs. Hogget-Clapton fu poftita in dormitorul lui Mrs. Simon. Vizitatoarea era singura persoana din Ranchipur care se bucura de privilegiul de a fi admisa in preajma lui Mrs. Simon in timpul uneia din crizele acesteia.

Un timp, Fern statu pe marginea patului, gandindu-se cum sa se apere in caz ca Mrs. Hogget-Clapton aflase intreaga afacere. Nu-i era de loc frica. Se simtea mai degraba calma si deasupra tuturor acestor maruntisuri. Curand uita chiar de Mrs. Hogget-Clapton si, trecand la alta ordine de idei, se gandi sa trimita o scrisoare verisoarei ei din Biloxi, zicandu-si ca in sfarsit avea ce sa-i scrie; ceva tot atat de pasionant ca si povestile acesteia despre plimbarile campenesti, despre partidele de inot si despre tinerii pe care si Fern ar fi vrut sa-i cunoasca, tineri adevarati, nu snobi ca cei de aici.

"Draga Esther", incepu ea sa scrie. Dar cand ajunse la pagina a doua, constata ca ceva nu era in ordine si ca randurile asternute pe hartie nu erau la inaltimea aventurii ei cu Ransome. Dupa ce o reciti, isi dadu seama ca totul suna trivial, copilaresc si oarecum stupid. In realitate nu fusese deloc asa. Pana si descrierea lui Ransome si a propriilor lor sentimente capatau cu totul alt sens Ransome aparea in postura unui soi de aventurier romantic, din filme, iar simtamintele ei pentru el nu se deosebeau cu nimic de descrierile palpitante pe care le creiona Esther ori de cate ori facea cunostinta vreunui tanar fermecator. Nu gasea in restransul ei vocabular cuvinte care sa-i exprime sentimentele tainice, care sa talmaceasca noua ei conceptie asupra lumii si al adevaratului sens al libertatii si independentei. Acum o vedea pe maica-sa in adevarata ei lumina si aceasta o inarma cu o putere de care devenea constienta ori de cate ori se afla in aceeasi incapere cu maica-sa. Dar nu putea sa scrie asemenea lucruri verisoarei sale, caci asternute pe hartie pareau idioate si complicate. Se simti deodata mai varstnica, mai inteleapta si mult superioara lui Esther. Esther cunostea numai baieti de varsta ei, care erau "strasnici", "atragatori sau "formidabili . Era extraordinar la cat de multi tineri dintre cunostintele ei li se potriveau aceste trei adjective. Niciunul din ele nu corespundea lui Ransome, si Fern, luand pentru prima data in consideratie aceasta chestiune, se indoi ca Esther ar intelege alte adjective. Constata ca in foarte multe privinte era mai coapta decat Esther. Poate ca aceasta se datora vietii ciudate, izolate, nefiresti pe care o ducea in Ranchipur. Iar Ransome era un barbat, nu un baietandru ca tinerii despre care scria Esther.

Dupa cea de-a patra tentativa, renunta la ideea de a mai scrie lui Esther despre dragostea ei pentru Ransome. Cu trei zile inainte i s-ar fi parut foarte amuzant sa-i scrie lui Esther ca avea un candidat, chiar daca acesta era Harry Loder, dar acum acestea pareau cu totul lipsite de seninatate. Rupse cu grija ciornele in bucati mici, astfel ca mama ei sa nu le poata reconstitui. Atunci auzi un ciocanit in usa, si una din servitoare ii spuse ca memsahib o poftea in dormitorul ei.

In momentul intrarii sale in camera intunecata Fern isi dadu seama ca maica-sa "aflase" totul. Mrs. Simon statea pe pat, sprijinita de perne, cu o compresa uda pe frunte si gemea infundat. Fern nu-i vorbi. Tremura putin. Se aseza pe un scaun si astepta.

- Vreau sa-mi spui adevarul, Fern, rosti maica-sa.

- Da

- Este adevarat ce mi-a destainuit Mrs. Hogget-Clapton?

- Nu stiu ce ti-a destainuit.

- Ca ai fost la Mr. Ransome, noaptea. dupa ce s-a intunecat!

O clipa, Fern sovai. Isi daduse imediat seama ca povestea isi facuse drum si luase amploare, asa cum se intampla indeobste in Ranchipur, si ca nu avea niciun rost sa tagaduiasca. Era inutil sa spuna ca nu fusese decat o data la Mr. Ransome si ca nu se intamplase nimic. In actuala ei stare sufleteasca, Mrs. Simon nu s-ar fi multumit cu asemenea explicatii. Raspunse deci linistit:

- Da. Este adevarat.

- Ah, Dumnezeule! gemu iarasi Mrs. Simon. Cum ai putut sa faci asa ceva? Cu un om cu reputatia lui! Toata lumea din Ranchipur are sa afle.

"Nu se gandeste de loc la persoana mea, reflecta Fern. O preocupa numai suferinta ei " Adauga cu glas tare:

- Da, Mrs. Hogget-Clapton va avea grija sa raspandeasca vestea.

- Cum indraznesti s-o vorbesti de rau pe Lily Hogget-Clapton? A facut bine ca a venit sa-mi spuna.

- Cum a aflat?

- A aflat prin servitori. Dar nu asta are importanta

Pentru intaia oara Mrs. Simon ii zicea "Lily" lui Mrs. Hogget-Clapton, si aceasta o infurie pe Fern. Cuvantul "Lily" scotea si mai mult in relief snobismul meschin al maica-si. Fern avu brusc viziunea celor doua femei, legate de o cauza comuna si in clipa aceea pricepu ca nu erau decat niste cochete in declin, constiente de pierderea feminitatii lor si geloase pe ea fiindca era mai draguta si cu multi ani mai tanara decat ele. Intr-o strafulgerare o vazu pe maica-sa cu Ransome, gudurandu-se, scuturandu-si buclele, aruncandu-i ocheade, vorbindu-i cu accent "sudic", si in clipa aceea isi dadu seama ca mama-sa visase intotdeauna sa-l cucereasca pentru ea insasi. In fata ochilor ii aparu deodata imaginea cumplita a ceea ce ar fi putut sa fie maica-sa daca nu ar fi devenit sotia unui misionar, fapt care o obligase sa se incadreze in rolul unei femei respectabile In acelasi timp insa era o dezamagita, o inacrita, intemnitata in reteaua unor conveniente pline de ipocrizie. Parca le vedea pe cele doua femei - maica-sa si Mrs. Hogget-Clapton - soptindu-si atatate, morbide, furioase, criticand-o si pe ea si pe Ransome. Tabloul era oribil, scarbos. In clipa aceea stiu ca va reactiona si ca lovitura ei le va rani adanc pe amandoua. Se auzi spunand:

- Da, este adevarat! Cat se poate de adevarat. Am trait cu Tom Ransome, il iubesc si ma iubeste!

Lovitura ei cazu in plin. Cand vazu efectul pe care-l avusese asupra maica-si, regreta ca nu era de fata si Mrs. Hogget-Clapton.

Mrs. Simon scapa un strigat, zvarli compresa umeda si se aseza pe marginea patului. Camasa ei de noapte roz-pal, impodobita cu dantele, parul ravasit, gras, ud din cauza compresei, aminteau infatisarea acelor femei "intreținute" pe care Fern le vazuse in film.

- Nu ne mai ramane decat sa fugim din Ranchipur. cu totii. Ne-ai patat buna reputatie, ti-ai necinstit parintele, pe Hazel si pe mine, care te-am nascut, care ti-am daruit viata. Ah, si cat am visat sa te vad casatorita onorabil, cu un sot de treaba!

Fern nu scotea un cuvant. Statea pe scaun, tremurand inspaimantata, si zicandu-si in sinea ei: "Am facut-o! Cum am sa ies din incurcatura asta?"

Maica-sa suspina de cateva ori, apoi se opri brusc:

- Cum ai facut ca sa iesi din casa si sa te intorci fara stirea noastra?

- Am plecat indata dupa ce v-ati dus la culcare si. Un val de nepasare ii matura ultimele ezitari. Am stat la sotii Smiley, iar in zori am trecut drumul si am intrat in casa mai inainte ca sa se fi trezit cineva

In vreme ce vorbea, vazu chipul dragut, dar ofilit al mama-si, inasprindu-se, falcile inclestandu-se, buzele intredeschizandu-se si dezgolind dintii ei exagerat de mici.

- Sotii Smiley! exclama ea. Va sa zica asta era? Mrs. Smiley nu este decat o pezevenghie! Am banuit tot timpul acest lucru. Dumnezeu stie ce orgii se mai petrec in casa aceea unde intra si ies tot felul de indieni murdari. Oh, am auzit eu ce le poate pielea indienilor astora. Maica-ta nu-i o proasta, asa cum ti-ai inchipuit tu!

Mrs. Simon, suferinda de totdeauna, se transforma brusc intr-o femeie strasnic de activa. Incepu sa umble dintr-un capat in celalalt al odaii, vanturandu-si faldurile camasii. Deodata se opri din mers si incepu sa si-o scoata peste cap, ramanand o clipa goala, nerusinata.

- Stiu ce am de facut, zise ea in vreme ce isi cauta ciorapii si dessous-urile. Am sa ma duc personal la acest Ransome. Nu mai exista decat o singura cale, ca sa limpezeasca situatia. Si anume, sa se insoare cu tine.

Fern sari ca impinsa de un arc.

- Nu! Nu! Nu ma marit cu el. Nici el nu vrea sa se insoare cu mine. Mi-a spus-o verde. Nu trebuie sa te duci la el. Nu! Nu trebuie!

Mrs. Simon isi pusese camasa si isi trasese un singur ciorap. Se opri din imbracat.

- Nu vrei sa te mariti cu el? Bine, o sa vedem noi. Cum de am putut sa am asemenea fata. o. o.

- Da, zise Fern, o tarfa!

Rostise cuvantul scalciat, pentru ca nu-l auzise inca rostit in lumea ei sau la cinema.

Mrs. Simon isi reluase imbracatul.

- Ma duc direct la Ransome, zbiera ea, cat priveste acesti Smiley, voi avea eu grija si de ei!

Gura i se stramba, inasprindu-se, iar ochii ei albastri se facura mai duri ca marmura, la gandul ca, in sfarsit, ii avea pe sotii Smiley in mana.

Fern izbucni in plans:

- Te rog, nu te duce Te rog! Nu este adevarat nimic din tot ce ti-am spus. Am mintit.

- Ah, nu incerca sa ma duci cu vorbe, fetito. Are sa se insoare cu tine. Iți garantez.

Fern se arunca in genunchi si incerca sa se agate de picioarele maica-si, dar Mrs. Simon se smuci, eliberandu-se.

- Nu te duce! striga Fern. Fac tot ce vrei. Iți fagaduiesc!

- De-acum inainte sa nu-mi mai adresezi un cuvant. Ai merita sa te izgonesc din casa. Dar n-am s-o fac. Oh, nu! Abia ai astepta. sa ajungi pe strada.

Fern zacea pe jos, cu fata la podele si gemea surd, in vreme ce Mrs. Simon isi imbraca rochia, tragand-o cu furie pe cap. Deodata, in loc sa-si vare bratul pe maneca, il strecura pe sub captuseala, asa ca se trezi legata fedeles, in vreme ce vorbele ei strabateau surd si confuz prin tesatura stofei.

Fern continua sa zaca pe podea, dar intre timp se mai linistise si se uita la maica-sa, care statea in fata mesei de toaleta si se farda cu o furie rece. Scena aceasta avea ceva atat de oribil, incat Fern simti ca-si recapata calmul si demnitatea, ca si cand femeia aceea ce-si pudra nasul in fata oglinzii se afla la o distanta enorma. Ii parea pur si simplu o straina cu care nu avea nimic de-a face. Fern incerca o usurare. Acum totul se terminase intre ele si nu vor mai putea pretinde niciodata ca au vreo afectiune una pentru cealalta.

Se ridica de jos si spuse potolit:

- Foarte bine, fa ce vrei, dar o sa-ti para rau. M-am saturat. Te urasc!

Dar in sufletul ei infricosat isi dadu seama ca nimic, niciun fel de amenintare n-o va putea opri pe maica-sa. Abia acum observa ca maica-sa o avea in mana. Acum Ransome va fi obligat sa se insoare cu ea, gandi Mrs. Simon, pe langa el Harry Loder este un nimic. Fratele lui Ransome ar putea sa moara si Ransome sa devina conte. In cazul acesta imi voi legana batranetile intr-un splendid castel. Mama unei contese! N-am visat niciodata ceva atat de mare. Fern deslusi o nuanta de triumf in mania maica-si.

Fara sa scoata vreun cuvant, fata parasi incaperea, gandindu-se sa plece la Ransome si sa-l previna. Acum invatase, cu amaraciune, ca iubirea materna poate sa fie o simpla iluzie, care uneori ascunde ca o mantie numai egoism, rautati, vanitati. De douazeci de ani de cand venise pe lume se lasase inselata de o amara comedie.

Mrs. Simon abia ii observa plecarea. Inainte de a-si pune palaria se aseza si incepu o scrisoare catre Consiliul Misiunilor menita sa duca la distrugerea si la rechemarea sotilor Smiley. Dupa ce o termina, se urca in masina si, umflata de rautate si triumf, se duse la gara unde puse scrisoarea la cutie, astfel incat sa prinda expresul de Bombay si vaporul de sambata catre Genova. Nu avea de unde sa stie ca saptamani intregi de acum inainte posta nu va mai pleca din Ranchipur.

In vreme ce se imbraca pentru cina, Ransome mai bau inca doua pahare cu brandy. Oamenilor din jur si in special strainilor le era foarte greu sa-si dea seama daca era beat. Trebuia sa-l cunosti foarte bine ca sa observi ca atinsese un moment in care se arata un pic prea politicos, un pic prea ironic, un pic prea prevenitor si prea interesat si atent fata de ceea ce i se spunea. Ransome stia insa aceasta. Era momentul in care vesnicele lui momente de melancolie si depresiune il paraseau. Cand nu se mai simtea paralizat si incapabil de actiune sau de a lua hotarari, pentru ca in sufletul sau avea convingerea ca nicio hotarare sau activitate nu prezenta prea mare importanta. Nu insemna ca bautura ii intarea vointa sau credinta; alcoolul nu facea decat ca lipsa acestora sa para neinsemnata, triviala. Gratie bauturii lumea capata o noua stralucire, iar grijile nu-l mai tulburau si nici nu-l mai chinuiau fiindca incetau sa mai existe. Schimbarea se facea lent. Indiferenta, ironia, sarcasmul, amaraciunea, care-l stapaneau atata vreme cat era treaz se topeau fiind inlocuite de o nepasare binevoitoare, care devenea molipsitoare, datorita farmecului sau extrem de primejdios pentru altii. Beat, cunostea fericirea si acesta era singurul motiv pentru care bea.

In vreme ce-si facea nodul de la cravata, isi dadea seama ca este beat si aceasta il incanta pentru ca, orice s-ar intampla, la cina oferita de Mr. Bannerjee nu se va plictisi, nu-si va pierde rabdarea si nici nu se va face dezagreabil altora. Mr. Bannerjee pregatea cocteiluri pentru oaspetii sai deoarece socotea ca este galant si corespundea modei din Europa. Dar el personal nu se atingea de ele niciodata datorita convingerilor sale religioase.

Din cauza aceasta nu avea de unde sa stie ca toate cocteilurile aveau un gust de apa dentifrice si ca pe deasupra nu erau niciodata servite din belsug. Pana acum nu-l plictisise niciodata gandul de a merge la Mr. Bannerjee, fiindca acolo totul parea putin absurd, iar in centrul acestei ambiante trona in permanenta Mrs. Bannerjee, a carei frumusete rece il stimula in tot timpul noptii. De data aceasta nu se ducea la petrecere cu draga inima, fiindca stia ca va participa si Edwina. "Edwina, gandi el, cu maniera ei de a vedea totul prin prisma europenilor si cu nesfarsita ei blazare. Edwina va impune tuturor convivilor un fel de constrangere sociala. Atmosfera insasi va fi imbacsita de monotonie si plictiseala.

In ultimele doua zile, reusise s-o evite. N-o vazuse decat o data si atunci pentru foarte scurt timp, in holul palatului, inainte de a se duce cu masina la El-Kautara. Acum, datorita starii lui de betie, stia bine de ce o ocolise. Edwina ii crea o proasta dispozitie. O ura fiindca apropierea ei il obosea. Dar daca ar fi fost la mijloc numai aceasta ura, nu l-ar fi deranjat prea mult. In acelasi timp insa o gasea atragatoare, datorita calmei ei nepasari, depravarii amabile si perfectiunii elegantei. Toate aceste insusiri, la care se adaugau umorul, frumusetea, extravagantele ei, il cucerisera odinioara; ceva mai mult, datorita lor se putuse elibera un timp de morbidetea propriei lui firi. Acum aceste insusiri nu-l mai impresionau. Edwina avea mai putina influenta asupra lui decat alcoolul pe care-l bea; dar prezenta, vocea, surasul ei obosit continuau totusi sa-l excite. Ransome isi dadea acum seama ca o ura, fiindca Edwina il facea sa se simta sordid, fiindca intr-un fel ea era propria lui oglinda. Aceasta il si inspaimanta. Incercase un vag sentiment de frica indata dupa acea imperechere mecanica - punctul culminant al pacatoasei lor aventuri de la palat. Starea de depresiune nervoasa, care urmase acelui act, ii permisese sa intrevada pentru o clipa un abis al negarii si al deznadejdii mult mai cumplit decat betia, drogurile sau moartea. Orice era preferabil acelei luciditati crude care ii permitea sa-si analizeze propria lui descompunere launtrica.

Acum, desi se simtea ametit de bautura, regreta ca nu scornise un pretext spre a lipsi de la cina. Gol pana la brau din cauza zapuselii, John Baptistul umbla de colo pana colo aducandu-i hainele, periind invizibile fire de praf, aruncandu-i priviri furise, vag fascinate de spectacolul oferit de stapanul care se imbata incet, aproape pe nesimtite.

John Baptistul era foarte priceput in a-l iscodi cu privirile. Ransome nu fusese niciodata in stare, oricat de repede s-ar fi intors, sa-l surprinda pe servitor privindu-l direct. Era insa in permanenta constient ca acesta ii studia fiecare miscare, fiecare noua expresie a fetii. Aproape ca simtea ochii baiatului atintiti asupra lui, in vreme ce statea cu spatele, si adeseori ar fi dorit sa cunoasca siragul de ganduri pe care imaginea sa le starnea in capul rotund si negricios a lui John Baptistul. In cele din urma inceta sa se mai examineze in oglinda si, intorcandu-se spre servitor, rosti brusc:

- Ce vezi? La ce te uiti?

Dar John Baptistul nu se lasa niciodata prins in greseala. Fata lui deveni rece, opaca. In frantuzeasca lui dulce din Pondicherry, raspunse:

- Nu inteleg. Numai pe dumneavoastra va vad, sahib.

- Dar ce vezi? M-am schimbat atat de mult? De ce te holbezi?

- Nu vad nimic deosebit, zise John Baptistul.

Ransome intelese ca nu-i va fi niciodata posibil sa afle ce se petrece in capul servitorului sau. Poate ca John Baptistul urmarea cu interes chipul in care se imbata un om. Poate ca se bucura, ori poate ca acest lucru il intrista. N-ar fi fost exclus ca John Baptistul sa-l vada asa cum nu reusea el sa se vada nici in momentele lui de autoflagelare, si anume in postura unui om zdrobit, nefolositor, depravat, caruia merita sa-i fii devotat numai fiindca serviciul era bun si usor, iar de pe urma lui se putea castiga bine. Poate ca isi spunea: "Inca un european care n-are s-o mai duca mult." De cinci ani il avea in serviciul sau, dar nu avea nici cea mai mica idee despre ceea ce baiatul gandea despre el. Si deodata se simti coplesit de rusine In cele din urma termina cu imbracatul. Cand se intoarse spre a-si pune jacheta, o zari pe Fern stand in pragul usii. Purta aceeasi veche haina de ploaie si aceeasi palarie de fetru; alergase, dar de data aceasta obrajii nu-i erau imbujorati, ci era palida si avea un aer infricosat. Ransome isi dadu brusc seama ca aparitia ei il bucura Il fulgera gandul ca ar fi mult mai agreabil sa stea cu Fern, toata seara aici, dar stia ca asa ceva era cu neputinta in Ranchipur.

- Buna zise el. Pofteste inauntru.

Se adresa apoi servitorului.

- Sunt gata. Poti pleca.

John Baptistul trecu pe langa Fern, iesi pe veranda, apoi strabatu in fuga gradina, indreptandu-se spre cabana sa.

- S-a intamplat ceva ingrozitor, zise Fern.

Nu mai plangea ca data trecuta.

- Ce?

- Mama a descoperit totul.

Ransome izbucni in ras. In starea lui actuala, nimic nu mai avea importanta. Era cel mult comic.

- Eram sigur ca are sa afle, zise el, dar nu atat de repede.

- Mrs. Hogget-Clapton i-a spus. Si ea a aflat totul de la slugi.

"Ticalosul, gandi Ransome, nu si-a pierdut timpul in zadar."

In ciuda placutei neguri a betiei, era constient ca Fern se schimbase. Parea mai varstnica. Pana si usoara rotunjime a obrajilor ei, care o faceau mai degraba draguta decat frumoasa, parea sa fi disparut. Acum nu mai era cuprinsa de istericale.

- Mai mult decat atat. Ne-am certat ingrozitor, mi-am pierdut cumpatul si i-am spus mamei ca este adevarat ca am venit de mai multe ori la dumneata si ca traim impreuna.

Lui Ransome ii veni iarasi sa rada, pentru ca isi imagina cearta si intelegea de ce Fern marturisise un fapt care nu se petrecuse in realitate niciodata. Trecu dintr-odata la un alt subiect.

- Tatal dumitale are pusca? intreba Ransome.

Ea il privi uluita.

- Nu e cazul. Tata n-ar face niciodata asa ceva.

Ransome rase cu pofta.

- Atunci, mama dumitale foloseste pusca?

- Nu vad nimic de ras, zise Fern. Este ingrozitor.

- Radeam, fiindca mi-o inchipuiam pe mama dumitale sosind aici cu o pusca. Oricum, noi stim ca nu este adevarat

- Asta nu schimba cu nimic lucrurile. Nu intelegeti ca ea vrea sa fie adevarat?

- De ce?

- Ca sa va sileasca sa ma luati de nevasta. Acum intelegeti?

Ransome intelese. Fern nu trebuia sa se umileasca, explicandu-i comportamentul maica-si. Mrs. Simon era capabila sa accepte compromiterea fiicei sale, daca actul incriminat era savarsit de fratele unui conte.

- A si uitat de Harry Loder.

- Da, zise el trezindu-se oarecum din betie. Exista o diferenta intre candidati. In fond are dreptate.

- Ati face mai bine sa plecati imediat de acasa. Mama e in drum spre dumneavoastra.

Ransome se aseza pe un scaun si il potopi iar rasul. Era prea turmentat ca sa se mai poata controla si stapani. Fern il privi cateva clipe, apoi ochii i se umplura de lacrimi.

- Nu radeti. va rog. va rog! Implorarea din glasul ei il trezi putin. Nu e de loc de ras, zise ea cu o voce stinsa. Nu vedeti? Nu-i de ras. Faceti ca lucrurile sa fie si mai ingrozitoare.

- Nu, zise el. Nu-i de ras. Imi pare rau, am fost.

- Stiu, replica ea. Dar, va rog, plecati in noaptea aceasta la Bombay.

- Si cu dumneata ce are sa se intample?

- Nu importa. Nu-mi pasa. Pot sa-mi port de grija.

Ransome remarca o umbra de dojana in glasul ei.

- Dumneata ce ai sa faci?

- Am sa infrunt furtuna. Mi-e totuna.

Ransome pastra o clipa tacerea. Ar fi dorit ca in momentul acesta sa fie lucid. Deodata zise:

- Ce-ar fi daca ne-am casatori?

- Nu m-as marita cu dumneavoastra nici pentru un milion de dolari.

- Bun. Daca este asa!

Era insa prea beat ca sa inteleaga adevaratul sens al cuvintelor ei. Chipul lui oglindea o expresie de profunda jignire. Credea desigur ca ea nu vrea sa-l ia de barbat fiindca era un betiv si un om de nimic. Fern ar fi vrut sa-i explice ca numai mandria o facuse sa vorbeasca asa, dar aceeasi mandrie o impiedica sa se explice.

- Asculta, zise el. Nu trebuie sa te intorci acasa. Nu se poate. Te expui unui nou scandal.

- Daca as dispune de ceva bani, as avea mainile libere.

- Ai dreptate. Pacat. Nu, nu poti sa te intorci acasa. Du-te la sotii Smiley.

- Nici asta nu se poate. Le-am dat si pana acum destula bataie de cap. I-am vorbit mamei si despre ei

Ransome rase.

- N-a fost prea intelept din partea dumitale.

- N-am stiut ce fac.

- Nu-ti cer sa ramai la ei. Asta n-ar face decat sa inrautateasca situatia. Ii veni o idee: De ce nu te-ai duce la Rasid?

- Nu pot. Nu-l cunosc de loc.

- Eu il cunosc. Este ministrul politiei, are nevasta si sapte copii. E un om deosebit de respectabil.

- Dar e indian.

- Ce are a face? Merita toata cinstea.

Fern isi aminti despre tot ce-i spusese maica-sa despre "murdarii de indieni" care frecventau casa sotilor Smiley.

- Poate ca aveti dreptate. Dar i-as da ocazie mamei sa faca un scandal monstru. nu va inchipuiți de ce este capabila. Ar fi in stare sa se duca la Delhi - la Vicerege, chiar. Nimic nu o poate opri.

Ransome intelese sensul adevarat al cuvintelor ei si ii veni iarasi sa rada. Era de-a dreptul absurd modul in care o simpla escapada a unei scolarite romantice risca sa devina o afacere extraordinara, un incident susceptibil sa tulbure linistea Indiei, un scandal de proportii internationale, care ar putea deveni un act istoric. Pentru prima data intelese profunzimea problemei indiene, precum si infinitele complicatii pe care meschinaria, gelozia, frica, ingustimea mintii si prejudecațile oamenilor marunti riscau in orice moment sa le trezeasca. In ciuda betiei sale pricepu, pentru prima data, adevaratele simtaminte ale indienilor si sinistra calitate a umilintelor si a insultelor aduse lor de niste indivizi de mana a doua, cum ar fi Mrs. Hogget-Clapton si Mrs. Simon. O fata de origine europeana nu putea sa scape de o mama usuratica, refugiindu-se in casa unuia dintre cei mai onorabili si loiali oameni, pentru ca acesta era un indian.

- Da, rosti el posomorat. Traim intr-o lume scarboasa. intr-o lume abjecta.

Dar pe Fern n-o preocupau nici politica, nici filozofia si nici problemele umanitatii. Avea alte probleme.

- Nu-mi ramane altceva de facut decat sa ma intorc acasa. Nu-mi mai este frica de ea. Cred mai degraba ca acum ei ii este frica de mine. Stiu bine, dar dumneata trebuie sa pleci. Trebuie! Intelegi?

Ransome isi dadu seama ca fata nu mai avea incredere in el. Venise la el sperand ca va gasi un ajutor, dar el nu fusese in stare sa-i fie de niciun folos, fiindca era beat si aiurit, fiindca in adancul sufletului sau era indiferent la tot ceea ce se intampla, fiindca refuza ca de obicei sa accepte orice responsabilitate, fiindca situatia aceasta nu-i parea catusi de putin serioasa, ci comica, nespus de comica.

- Nu stiu, raspunse el fara convingere. Atunci, du-te acasa. Maine. cand lucrurile au sa se mai schimbe.

- Da, da. Nu va faceti griji pentru mine. Este numai vina mea. Nu stiu ce mi-a venit, cred ca innebunisem Imi pare rau ca am fost o proasta.

Ransome o privi indelung, pentru ultima oara. O vedea prin ceata betiei cat e de tanara, de incantatoare, de serioasa si in acelasi timp isi dadu seama ca ea nu mai astepta niciun ajutor din partea lui. De data aceasta rolurile se inversasera.

- Nu, nu esti proasta, zise el. Nu esti proasta de loc.

Apoi gandi: "As vrea sa ramanem pe veci impreuna." Dar acum era prea tarziu.

Deodata ea isi lua ramas bun si iesi din casa si se pierdu in ploaie. Ransome ramase multa vreme pe scaunul sau, uitandu-se la usa. In cele din urma isi aminti de dineul lui Mr. Bannerjee. Se ridica si mai lua un brandy spre a-si ingropa gandurile sumbre care-l stapaneau si spre a capata puterea de a se duce pana la cabana lui John Baptistul ca sa-l concedieze, fiindca vorbise mai mult decat trebuie si isi tradase astfel stapanul. Isi asumase o sarcina dezagreabila, cu atat mai mult cu cat nu cunostea fondul sufletesc al servitorului. Pe de alta parte se obisnuise cu el si ajunsese sa-i poarte chiar un fel de afectiune. Dar cand ajunse la cabana o gasi pustie. John Baptistul nu plecase pentru totdeauna, fiindca putinele-i lucruri si mica lui lada de lemn in care incapeau toate erau inca acolo. "Ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu pe mine, gandi Ransome. A disparut fiindca stie ca maine n-am sa-l mai izgonesc. E sigur ca nu mi-as da osteneala sa caut un nou servitor si ca maine voi vedea lucrurile cu alti ochi si voi aprecia ca palavragelile lui au fost lipsite de importanta si au reflectat o mica slabiciune umana. Este incredintat ca maine nu-i voi atribui lui vina, ci lui Mrs. Simon lui Pukka Lily si tuturor celor de o seama cu ele."

Mrs. Simon sosi cam la cinci minute dupa plecarea lui si gasi casa pustie. Furia, indignarea, atatate cu grija pe tot drumul pana la gara si inapoi, disparura, maturate de curiozitate. De trei ani nazuia sa vada interiorul acestei case si acum isi putea satisface, in fine, aceasta dorinta. Strabatu camera cu camera. Intra pana si in dormitorul lui. Privelistea patului, a periilor si a pipei ii trezi un fior de voluptate, pe care Mr. Simon va fi nevoit sa i-l potoleasca ceva mai tarziu. O dezamagi simplitatea si sobrietatea casei, care nu se potrivea de loc cu ceea ce isi imaginase ea despre interioarele unui gentleman britanic. Nu se asemana cu casele locuite de asemenea oameni in filme, si nici cu vila lui Lily Hogget-Clapton.

Dupa ce examina totul, se urca in masina si nu se opri decat la sotii Smiley, carora le facu un scandal ingrozitor spre a-si mai potoli nervii. Uluiti la inceput, cei doi Smiley incercara sa-i dea explicatii, in termeni simpli, omenesti, dar pricepura in curand ca argumentele lor ar fi depasit intelegerea lui Mrs. Simon. Se marginira deci sa nu mai scoata o vorba. Doar matusa Phoebe ii raspunse in cele din urma in propriul ei limbaj Nemaiputand suporta tirada lui Mrs. Simon, o facu "alba saraca", "curva", apoi o pofti sa treaca strada si "sa nu-i mai calce piciorul pe aici".