ELITA INTELECTUALA ROMANEASCA intre 1930 si 1950

CUPRINS:

Introducere

120 de personaje.

I. Ofensiva tinerilor.

II. Nationalisti si democrati, evrei si antisemiti.

III. Profesori si academicieni.

IV. Regele.

V. Legionarii.

VI. Regimul Antonescu si razboiul.

VII. De la o dictatura la alta. cu putina democratie.

VIII. Comunismul: momentul 1950

Indice de nume.

Introducere.

Greu de gasit o alta tara care sa fi trecut, ca Romania, prin atatea regimuri politice de-a lungul unui singur deceniu. O relativa democratie pana la sfarsitul anului 1937. Regimul personal al regelui Carol II din februarie 1938 pana in septembrie 1940. Statul national-legionar din septembrie 1940 pana in ianuarie 1941. Puterea concentrata in mainile Conducatorului: generalul (apoi maresal) Ion Antonescu (deja asociat cu legionarii in lunile anterioare), din ianuarie 1941 pana in august 1944. Scurta etapa democratica (cu destule limitari, de altfel) din august 1944 pana in februarie 1945. Guvernarea Petru Groza, comunizanta, din martie 1945 pana la sfarsitul lunii decembrie 1947. Iar la 30 decembrie 1947, odata cu proclamarea Republicii Populare Romane, intrarea deplina intr-un sistem comunist. In doar zece ani, o succesiune de sapte regimuri, acoperind intreg evantaiul politico-ideologic, de la extrema dreapta la extrema stanga si de la democratie la totalitarism.

Astazi stim care a fost, de fiecare data, deznodamantul. Cei de-atunci n-aveau de unde sa stie. Cand s-au sarbatorit zece ani de la"Restaruratie", la 8 iunie 1940, regimul lui Carol II parea menit sa dureze: mai avea trei luni de viata. Legionarii au pus stapanire pe tara, ca sa ramana si sa schimbe totul din temelii; istoria le-a ingaduit doar patru luni. Multi credeau, dimpotriva, ca regimul comunist nu va rezista; pana la urma, e drept, s-a dus, dar a tinut aproape cat o viata de om.

Ce experiment putea fi mai bun, pentru a testa comportamente, decat o asemenea cursa presarata cu obstacole? Subiectii experimentului sunt membrii elitei intelectuale. Le vom urmari reactiile in fata unei istorii cu intorsaturi neasteptate si brutale. Iluzii, refuzuri, adaptari, cedari, evadari. toata gama de atitudini e prezenta. Si destine de tot felul, cu suisuri si coborari, ascensiuni vertiginoase, ca si dramatice prabusiri.

Trasarea contururilor elitei intelectuale comporta o oarecare aproximatie: macar pentru faptul ca ierarhiile existente la un moment dat nu sunt in mod necesar si garantii de excelenta. Am retinut, in principal, corpul universitar (de preferinta la nivel de profesori si conferentiari), Academia Romana (membrii titulari), scriitorii cu statut recunoscut, ziaristii si publicistii formatori de opinie. Abordarea problematicii e atat structurala, cat si narativa, dat fiind ca intereseaza in egala masura categoriile si indivizii: reconstituirile globale se intalnesc si se completeaza cu detaliile de viata.

Un lucru se intelege de la sine: intre copertele cartii nu se va gasi totul. Sunt multe personaje si evenimente, dar nu e o enciclopedie. Autorul a retinut ceea ce i s-a parut a fi mai reprezentativ, sau mai sugestiv, pentru o situatie sau alta. Inevitabil, selectia si "asamblarea" poarta marca celui care le-a facut.

Constructia, asa cum se prezinta, e noua in ansamblul ei. Dar cu greu ar fi putut fi realizata in lipsa acelor sinteze partiale, care au meritul de a fi defrisat terenul intr-o masura apreciabila. Astfel, lucrarea lui Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreapta romaneasca (1995), studiu detaliat si temeinic, si destul de echilibrat (in ciuda unei priviri dinspre "stanga"); bazat in cea mai mare parte pe publicistica vremii, nu si-a propus sa aduca informatie propriu-zis inedita, dupa cum n-a beneficiat nici de avalansa de memorii si jurnale publicate ulterior. In volume succesive (Romania in timpul primului razboi cultural, 1944-1948: Tradarea intelectualilor, 1992, Reeducare si prigoana, 1993; Literatura in totalitarism, 1994-1995), Ana Selejan a reusit performanta unei despuieri aproape exhaustive a presei dintre 1944 si inceputul anilor '50; material pretios, din pacate indigest prezentat, prin punerea cap la cap a unor lungi extrase, legate cel mult printr-un vag comentariu. Maria Somesan s-a ocupat de Universitate si politica in deceniile 4-6 ale secolului XX (2004); a prelucrat un imens fond arhivistic privitor la mediul universitar; sunt pretioase indeosebi tabelele statistice realizate pe baza materialului inedit. Contributii la biografia unui lung sir de universitari a adus Lucian Nastasa, in Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viata privata a universitarilor "literari", 1864-1948 (2010). Informatii inedite cu privire la ultimii ani ai perioadei cercetate sunt cuprinse in cartea lui Cristian Vasile, Literatura si artele in Romania comunista, 1948-1953 (2010).

Individual, s-au bucurat de atentie dupa 1989 in primul rand exponentii tinerei generatii a anilor '30. Alexandra LaignelLavastine a scris despre Noica, apoi despre trioul CioranEliade-Ionescu; Marta Petreu, despre Cioran, Ionescu si Mihail Sebastian (cel din urma, prin prisma relatiei cu Nae Ionescu); Florin Turcanu, despre Eliade (o ampla biografie); Sorin Lavric, despre Noica. De asemenea, Ion Balu a dat o noua editie a cartii mai vechi despre G. Calinescu; Constantin Schifirnet a tratat de-a lungul a trei volume viata lui C. Radulescu-Motru; iar Vasile Lungu a scris biografia lui Tudor Vianu. Sunt autorii si lucrarile la care am apelat mai frecvent; datele bibliografice se vor regasi in note.

Cea mai mare parte a informatiei cuprinsa in carte este insa extrasa direct din surse. Din mai multe fonduri de arhiva. Din presa vremii. Din numeroasele memorii si jurnale personale care s-au publicat in ultimele doua decenii.

Sa-i prezentam acum pe protagonisti si sa-i lasam dupa aceea sa se confrunte cu Istoria.

Abrevieri.

ANR-ANIC: Arhivele Nationale ale Romaniei. Directia Arhivele Nationale Istorice Centrale.

ACNSAS: Arhiva Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii

120 de personaje.

Nu toate personajele cartii apar in aceasta lista: doar cele cu roluri mai pronuntate sau mai semnificative pentru ilustrarea anumitor tendinte. Notitele consemneaza strict anul nasterii si cel al mortii, domeniul reprezentat si, in cazul universitarilor si al academicienilor, data ocuparii catedrei, respectiv a alegerii la Academie. Diversele episoade biografice vor fi evocate pe parcursul lucrarii.

Acterian, Haig (1904-1943), regizor, eseist si publicist. Fratele lui Arsavir Acterian (1907-1997)

Aderca, Felix (1891-1962), scriitor si publicist.

Amzar, Dumitru (1906-1999), filosof.

Arghezi, Tudor (1880-1967), poet si publicist. Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Barbilian, Dan (1895-1961), matematician si poet (sub pseudonimul Ion Barbu). Conferentiar (1932) si profesor (1942) la Universitatea din Bucuresti.

Batzaria, Nicolae (1874-1953), scriitor si ziarist.

Beniuc, Mihai (1907-1988), poet. Cariera universitara in domeniul psihologiei: asistent la Universitatea din Cluj, conferentiar la Universitatea din Iasi (1944), profesor la Universitatea din Bucuresti (1949). Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Bernea, Ernest (1905-1990), filosof si sociolog.

Blaga, Lucian (1895-1961), poet si filosof. Profesor la Universitatea din Cluj (1939). Membru al Academiei Romane (1936).

Bogza, Geo (19081993), poet si prozator. Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Botez, Octav (1884-1943), critic si istoric literar. Conferentiar (1927) si profesor (1936) la Universitatea din Iasi.

Braileanu, Traian (1882-1947), sociolog. Profesor la Universitatea din Cernauti (1921), transferat la Universitatea din Bucuresti (1940).

Branisteanu, Beno (1874-1947), ziarist.

Bratescu-Voinesti, I. Al. (18 68-1 946), prozator. Membru al.

Academiei Romane (1918).

Bratianu, Gheorghe I. (1898-1953), istoric si om politic. Profesor la Universitatea din Iasi (1924) si la Universitatea din Bucuresti (1940). Membru al Academiei Romane (1942).

Carandino, Nicolae (1905-1996), ziarist.

Calinescu, G. (1899-1965), critic si istoric literar, scriitor, publicist. Conferentiar la Universitatea din Iasi (1937), profesor la Universitatea din Bucuresti (1945). Membru al Academiei Romane (1948) si al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Cioculescu, Radu (1901-1961), functionar public, eseist.

Cioculescu, Serban (1902-1988), critic si istoric literar. Profesor la Universitatea din Iasi (1946, doar un an) si la Universitatea din Bucuresti (1965). Membru al Academiei Republicii Socialiste Romania (1974).

Cioran, Emil (1911-1995), filosof si eseist.

Cioranescu, Nicolae (1903-1957), matematician. Conferentiar (1929) si profesor (1941) la Politehnica din Bucuresti.

Comarnescu, Petru (1905-1970), eseist, critic si istoric de arta.

Condiescu, Nicolae (1880-1939), general si scriitor.

Constantinescu, Pompiliu (1901-1946), critic literar.

Constantinescu-Iasi, Petre (1892-1977), istoric. Profesor la Universitatea din Iasi (1926) si la Universitatea din Bucuresti (1944). Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Crainic, Nichifor (1889-1972), poet, teolog si publicist. Profesor la Facultatea de Teologie din Chisinau (1926) si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1932). Membru al Academiei Romane (1940).

Cuza, A. C. (1857-1947), profesor de economie politica la Universitatea din Iasi (1901). Membru al Academiei Romane (1936).

Daicoviciu, Constantin (1898-1973), istoric, arheolog. Conferentiar (1932) si profesor (1938) la Universitatea din Cluj. Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Davidescu, Nicolae (1887-1954), poet si eseist.

Donescu, Vladimir (n. 1903), directorul revistei Vremea, alaturi de fratele sau Constantin Donescu.

Dragomir, Silviu (1888-1962), istoric. Profesor la Universitatea din Cluj (1919). Membru al Academiei Romane (1928).

Dumitrescu, Vladimir (1902-1991), arheolog. Docent al Universitatii din Bucuresti (1930), director al Muzeului National de Antichitati (1935).

Dumitriu, Anton (1905-1992), filosof, logician. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1946).

Eftimiu, Victor (1889-1972), scriitor si publicist. Membru al Academiei Romane (1948) si al Academiei Republicii Populare Romane.

Eliade, Mircea (1907-1986), istoric al religiilor si scriitor. Asistent onorific al lui Nae Ionescu la Universitatea din Bucuresti. Profesor la Universitatea din Chicago (1957).

Enescu, George (1881-1955), compozitor, violonist, pianist si dirijor. Membru al Academiei Romane (1932) si al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Facaoaru, Iordache (1897-1984), antropolog. Asistent la Universitatea din Cluj (1932).

Frunzetti, Ion (1918-1985), eseist si poet.

Galaction, Gala (1879-1961), scriitor. Profesor la Facultatea de Teologie din Chisinau (1926). Membru al Academiei Romane (1947) si al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Gane, Constantin (1885-1962), scriitor si istoric.

Ghibu, Onisifor (1883-1972), profesor de pedagogie la Universitatea din Cluj (1919).

Giurescu, Constantin C. (1901-1977), istoric. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1927). Membru al Academiei Republicii Socialiste Romania (1974).

Goga, Octavian (1881-1938), poet si om politic. Membru al Academiei Romane (1922).

Gusti, Dimitrie (1880-1955), sociolog. Profesor la Universitatea din Iasi (1910) si la Universitatea din Bucuresti (1920). Membru al Academiei Romane (1919).

Gyr, Radu, pseudonimul lui Radu Demetrescu (1905-1975), poet si eseist. Asistent la Universitatea din Bucuresti (1930).

Herescu, Nicolae (1906-1961), latinist. Conferentiar (1931) si profesor (1935) la Universitatea din Bucuresti.

Herseni, Traian (1907-1980), sociolog. Conferentiar la Universitatea din Bucuresti (1939), profesor la Universitatea din Cluj-Sibiu (1942).

Hudita, Ioan (1896-1982), istoric si om politic. Conferentiar la Universitatea din Iasi (1928), profesor la Scoala de Arhivistica din Bucuresti (1939), conferentiar (1941) si profesor (1944) la Universitatea din Bucuresti.

Hulubei, Horia (1896-1972), fizician. Profesor la Universitatea din Iasi (1938) si la Universitatea din Bucuresti (1940). Membru al Academiei Romane (1946) si al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Ionescu, Eugen (1909-1994), eseist si dramaturg. Membru al Academiei Franceze (1970).

Ionescu, Nae (1890-1940), filosof si publicist. Conferentiar (1922) si profesor (1932) la Universitatea din Bucuresti.

Iordan, Iorgu (1888-1986), lingvist si filolog. Profesor la Universitatea din Iasi (1926) si la Universitatea din Bucuresti (1946). Membru al Academiei Romane (1945) si al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Iorga, Nicolae (1871-1940), istoric si om politic. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1894). Membru al Academiei Romane (1910).

Ivascu, George (1911-1988), publicist si istoric literar. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1958).

Lapedatu, Alexandru (1876-1954), istoric si om politic. Profesor la Universitatea din Cluj (1919). Membru al Academiei Romane (1918).

Lovinescu, Eugen (1881-1943), critic si istoric literar.

Macovescu, George (1913-2002), ziarist, publicist, om politic.

Marcu, Alexandru (1894-1955), profesor de limba si literatura italiana la Universitatea din Bucuresti (1933).

Martinescu, Pericle (1911-2005), scriitor si publicist.

Margineanu, Nicolae (1905-1980), psiholog. Conferentiar la Universitatea din Cluj (1938).

Micescu, Istrate (1881-1951), avocat si om politic. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1930).

Moisil, Grigore (1906-1973), matematician. Profesor la Universitatea din Iasi (1936) si la Universitatea din Bucuresti (1942). Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Motas, Constantin (1891-1980), biolog. Profesor la Universitatea din Iasi (1932) si la Universitatea din Bucuresti (1940). Membru al Academiei Romane (1948).

Munteanu, Basil (1897-1972), profesor de limba si literatura franceza la Universitatea din Bucuresti (1940).

Murgescu, Costin (1919-1989), economist. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1956), directorul Institutului de Economie Mondiala (1970).

Nicolescu, Miron (1903-1974), matematician. Profesor la Universitatea din Cernauti (1933) si la Universitatea din Bucuresti (1940). Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Noica, Constantin (1909-1987), filosof si eseist.

Otetea, Andrei (1894-1977), istoric. Conferentiar (1927) si profesor (1935) la Universitatea din Iasi. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1947). Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Panaitescu, Petre P. (1900-1967), istoric. Conferentiar (1927) si profesor (1932) la Universitatea din Bucuresti.

Pandrea, Petre, pseudonimul lui Petre Marcu (1904-1968), avocat si publicist.

Paraschivescu, Miron Radu (1911-1971), poet si publicist.

Parhon, Constantin I. (1874-1969), medic endocrinolog. Profesor la Universitatea din Iasi (1913) si la Universitatea din Bucuresti (1933). Membru al Academiei Romane (1939). Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Pas, Ion (18951964), scriitor si ziarist.

Pascu, Giorge (1882-1951), lingvist si istoric literar. Profesor la Universitatea din Iasi (1920).

Petrescu, Camil (1894-1957), scriitor, membru al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Petrescu, Cezar (1892-1961), scriitor, membru al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Petrescu, Nicolae (1886-1954), sociolog, conferentiar la Universitatea din Bucuresti (1932).

Petrovici, Emil (1899-1968), lingvist. Profesor la Universitatea din Cluj (1936). Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Petrovici, Ion (1882-1972), filosof. Conferentiar (1906) si profesor (1912) la Universitatea din Iasi. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1940). Membru al Academiei Romane (1934).

Popa, Grigore T. (1892-1948), medic si anatomist. Profesor la Universitatea din Iasi (1928) si la Universitatea din Bucuresti (1942).

Popescu, Stelian (1874-1954), ziarist si om politic, patronul ziarului Universul.

Protopopescu, Dragos (1892-1948), profesor de limba si literatura engleza la Universitatea din Cernauti (1924) si la Universitatea din Bucuresti (1940).

Puscariu, Sextil (1877-1948), lingvist si filolog. Profesor la Universitatea din Cernauti (1906) si la Universitatea din Cluj (1919). Membru al Academiei Romane (1914).

Racovita, Emil (1868-1947), biolog. Profesor la Universitatea din Cluj (1920). Membru al Academiei Romane (1925).

Ralea, Mihai (1896-1964), estetician, critic literar, eseist. Profesor la Universitatea din Iasi (1926) si la Universitatea din Bucuresti (1938). Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Radulescu, Andrei (1880-1959), jurist. Profesor la Academia Comerciala din Bucuresti (1913). Membru al Academiei Romane (1920) si al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Radulescu-Motru, Constantin (1868-1957), filosof si psiholog. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1900). Membru al Academiei Romane (1923).

Rebreanu, Liviu (1885-1944), scriitor. Membru al Academiei Romane (1939).

Roller, Mihail (1908-1958), inginer de formatie, devenit istoric.

Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Rosetti, Alexandru (1895-1990), lingvist. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1932). Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Rosetti, Radu R. (1877-1949), general si istoric. Membru al Academiei Romane (1934).

Rosu, Nicolae (n.1903), medic si eseist.

Sadoveanu, Ion Marin (1893-1964), scriitor.

Sadoveanu, Mihail (1880-1961), scriitor. Membru al Academiei Romane (1922) si al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Sabia, Alexandru, pseudonimul lui Alexandru Stanescu (1906-1937), scriitor si publicist.

Savulescu, Traian (1889-1963), botanist. Profesor la Scoala Superioara de Agricultura din Bucuresti (1920) si la Universitatea din Bucuresti (1948). Membru al Academiei Romane (1936) si al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

San-Giorgiu, Ion (1892-1950), germanist si publicist. Conferentiar la Universitatea din Bucuresti (1922).

Sebastian, Mihail, pseudonimul lui Iosef Hechter (1907-1945), scriitor si publicist.

Slavescu, Victor (1891-1977), economist. Conferentiar (1925) si profesor (1931) la Academia Comerciala din Bucuresti. Membru al Academiei Romane (1939).

Socor, Emanoil (Emil) (1881-1951), avocat si ziarist, director al ziarului Adevarul; tatal lui Matei Socor (1908-1980), compozitor.

Stahl, Henri H. (1901-1991), sociolog. Conferentiar la Universitatea din Bucuresti (1943), mai tarziu profesor la aceeasi universitate (1965).

Stancu, Zaharia (1902-1974), scriitor si publicist. Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Stoilov (Stoilow), Simion (1887-1961), matematician. Profesor la Universitatea din Cernauti (1923), la Politehnica din Bucuresti (1939) si la Universitatea din Bucuresti (1941). Membru al Academiei Romane (1945) si al Academiei Republicii Populare Romane (1948).

Streinu, Vladimir (1902-1970), critic si istoric literar.

Seicaru, Pamfil (1894-1980), ziarist, patronul ziarului Curentul.

Serban, Nicolae (1886-1972), profesor de limba si literatura franceza la Universitatea din Iasi (1918).

Stefanescu-Goanga, Florian (1881-1958), psiholog. Profesor la Universitatea din Cluj (1920).

Teodoreanu, Al. O. (Pastorel) (1894-1964), scriitor. Teodoreanu, Ionel (1897-1954), scriitor.

Teodorescu-Braniste, Tudor (1899-1969), ziarist si scriitor.

Toma, Alexandru, pseudonimul lui Solomon Moscovici (1875-1954), poet. Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1948). Tatal ziaristului Sorin Toma (n. 1914).

Tutea, Petre (1902-1991), economist, filosof si eseist.

Vasilescu-Karpen, Nicolae (1870-1964), inginer. Profesor (din 1905) la Scoala de Poduri si Sosele, devenita in 1920 Scoala Politehnica. Membru al Academiei Romane (1923) si al Academiei Republicii Populare Romane (1955).

Vianu, Tudor (1898-1964), estetician, critic si istoric literar. Conferentiar (1927) si profesor (1944) la Universitatea din Bucuresti. Membru al Academiei Republicii Populare Romane (1955);

Vinea, Ion (1895-1964), scriitor si publicist.

Vitner, Ion (1914-1991), istoric si critic literar. Profesor la Universitatea din Bucuresti (1948).

Vladescu-Racoasa, Gheorghe (1885-1989), sociolog si om politic. Asistent la Universitatea din Bucuresti (1923).

Voinescu, Alice (1885-1961), eseista, profesoara de estetica si istoria teatrului la Conservatorul din Bucuresti (1922).

Vulcanescu, Mircea (1904-1952), filosof, sociolog, economist.

Zane, Gheorghe (1897-1978), economist si istoric. Profesor de economie politica la Universitatea din Iasi (1929) si la Politehnica din Bucuresti (1944). Membru al Academiei Republicii Socialiste Romania (1974).

I. Ofensiva tinerilor.

Se petrece in Romania dintre cele doua razboaie mondiale o extindere considerabila a elitei intelectuale: consecinta a progresivei democratizari. Fenomenul se propaga incepand cu generatia cea mai tanara, asa ca ponderea tinerilor intelectuali creste, cu toate consecintele, bune si mai putin bune, care decurg de aici: mai mult idealism, mai multa indrazneala, o mai mare inclinare spre extreme.

Intr-un articol publicat in primele zile ale anului 1929, G. Calinescu lua in deradere "invazia adolescentilor". "Trecem printr-o faza de neseriozitate culturala umoristica. Suntem terorizati de tipul "mucosus". Acesta te intreaba de varsta si-ti da un respect invers proportional cu numarul de ani." Agresivitate nesustinuta in nici un fel pe vreo infaptuire de ordin intelectual, pentru simplul motiv ca "la 20 de ani nu se pot face opere durabile"; abia "la 50 de ani un intelectual poate da cele mai legitime nadejdi". Erau ironizati cu deosebire Petru Comarnescu, animatorul "generatiei", vazut ca "organizator al celei mai detestabile insurectii de colegieni", si Constantin Noica, "elev de liceu mi se pare, sau absolvent de curand", ale carui "aere" nu puteau starni decat ilaritate si indoiala cu privire la viitorul lui.1

Marturii despre insolenta acestor nu chiar adolescenti, dar abia iesiti din adolescenta, sunt nenumarate. Cateva decenii mai tarziu, Emil Cioran confirma genul de fronda impertinenta care il iritase pe Calinescu. "Ii dispretuiam pe "batrani" - scrie el - pe "ramoliti", adica pe toti cei care depasisera treizeci de ani" (G. Calinescu avea in 1929 exact 30 de ani; pe punctul, asadar, de a depasi limita impusa). "Lupta dintre generatii - continua Cioran - ne aparea drept cheia tuturor conflictelor si principiul explicativ al tuturor evenimentelor. A fi tanar insemna pentru noi a avea in mod automat si geniu. Se va spune ca aceasta infatuare e din toate timpurile. Se prea poate. Cred insa ca n-a fost niciodata impinsa atat de departe cum am facut-o noi. Se exprima prin ea vointa de a forta istoria, apetitul de a ne insera in istorie, de a provoca cu orice pret ceva nou. Frenezia era la ordinea zilei."2

Petru Comarnescu se nascuse in 1905, Mircea Eliade in 1907, Eugen Ionescu in 1909, Constantin Noica, tot in 1909, Emil Cioran, inca si mai tanar, in 1911. Cateva nume si cateva repere cronologice ale unei generatii venita pe lume intre 1905 si 1910 ori cu putin inainte sau dupa acest interval, tineri care in 1930 aveau (nu inca toti) putin peste 20 de ani.

Nu toleranta ii caracterizeaza pe cei mai multi dintre ei. Negarea e adesea radicala, fara nuante, fara concesii. Predecesorii sunt sau anulati, sau, in cel mai bun caz, mentionati ca ilustrand etape pregatitoare, in asteptarea aparitiei celor chemati sa implineasca cultura romaneasca.

Mai trec trei-patru ani si, deja, din punctul lor de vedere, ceea ce putea fi considerat initial o simpla promisiune, devenise, incontestabil, o certitudine. "Generatia tanara si ritmul mondial", se intituleaza un articol publicat in ianuarie 1933 de Mihail Polihroniade, evident, el insusi membru al generatiei (nascut in 1906). Partida i se parea deja incheiata, in sensul ca ""generatia tanara" a triumfat practic pe toata linia, "batranii" aproape ca nu mai exista". Noua generatie "este stapana vietii culturale romanesti". Presa ii apartine aproape in intregime. "In afara de Universul, care tine sa pastreze privilegiul platitudinii imbatranite, toate celelalte gazete sunt - in ceea ce priveste partea culturala - in mana tinerilor." La fel si revistele, cu singura exceptie a Adevarului literar si artistic. Mai rezista, e drept, editurile, care publica in buna masura o literatura lamentabila, dupa cum se exprima dispretuitor autorul, mai precis "diversi Toparceni, Minulesti, Petresti, Teodoreni, Stanoi perimati si de proasta calitate" (se poate presupune ca genericul Petresti ii acopera atat pe Cezar Petrescu, cat si pe Carmil Petrescu, dupa cum Teodorenii pot fi ambii frati Ionel Teodoreanu si Al. O. Teodoreanu). Dar, slava Domnului, si editurile incep sa cedeze, tiparind, in anii din urma, romane ale lui Anton Holban, Mircea Eliade si altor cativa.

Pana la urma ce-i deosebeste pe tineri de generatiile precedente si de contemporanii lor mai varstnici, unii dintre ei mai varstnici doar cu cativa ani? Este - o spune Polihroniade chiar din titlu - integrarea lor in"ritmul mondial". Pana la ei s-au facut eforturi - incepand cu generatia de la 1848, apoi cu Junimea - doar partial reusite, de occidentalizare a culturii romanesti, contracarate de miscari adverse, de readucere in prim-plan a fondului arhaic traditional (si iata in acest sens caracterizarea curentului "samanatorist": "Sub imboldul unei personalitati navalnice, dar confuze, haotice, sterpe e vorba de dl. Iorga o generatie mediocra si ca posibilitati creatoare, si ca nivel intelectual se inroleaza sub flamura Samanatorului. Traim o epoca de jalnic ruralism cultural in care suprema tinta creatoare este reproducerea credincioasa a balegii strabune.). "3 Rezulta, in viziunea lui Polihroniade, ca tinerii s-au saturat sa imite Occidentul - pentru simplul motiv ca sunt perfect incadrati in civilizatia moderna si nu mai au ce si de ce sa imite; dupa cum s-au saturat sa reactualizeze traditia romaneasca: ei privesc inainte, nu inapoi.

Apreciat in contextul unor asemenea verdicte fara apel, volumul Nu, publicat de Eugen Ionescu in 1934 (singurul volum romanesc, alaturi de numeroase articole risipite prin reviste, al viitorului ilustru dramaturg francez), culegere considerata teribilista si iconoclasta, nu mai are de ce sa socheze. Nu-ul nu era doar al lui, ci al "generatiei". Ionescu ii rezolva repede pe scriitorii de inceput de secol, scotandu-i definitiv din joc printr-o singura fraza care incepe cu cuvantul "rusine": "Rusinea timpurilor literare care au dat nastere unui Vlahuta, unui Cosbuc, unui Cerna, unui St. O. Iosif, "Samanatorismului" etc. A fost desigur o aspra pedeapsa celesta." Expresie a unei culturi "caracterizata printr-o uimitoare confuzie de planuri, printr-o unica lipsa de simt critic". Ionescu merge inca mai departe, coborandu-i de pe piedestal si pe autorii considerati in genere ilustrativi pentru modernitatea literara romaneasca. Incepand cu Arghezi: retoric, melodramatic, superficial, fals. Doar aparenta unei mari poezii. Urmeaza demolarea unui poet inca si mai modem, Ion Barbu. Ca si a romancierului Carmil Petrescu, cu remarca abrupta potrivit careia "Patul lui Procust este cea mai proasta carte aparuta de zece ani incoace". O biata imitatie de Proust, un "Proust deficient". In ce-l priveste, Ionescu nu mai suporta starea de subordonare mediocra a culturii romanesti: "Sa nu acceptam compromisuri. Prefer sa refuz intreaga poezie romaneasca decat sa accept aceste valori debile. Acceptarea unui etalon literar romanesc inferior inseamna - de la inceputun compromis: o acceptare clara a mediocritatii culturii noastre si o rusinoasa situare pe un plan de jos."4

Nu doar literatura era in discutie, nu doar ansamblul culturii romanesti, ci destinul insusi al romanilor. Romania trebuia sa devina alta. Este teza din Schimbarea la fata a Romaniei, carte publicata de Emil Cioran in 1936, text care, prin "extremismul" sau, poate sa para singular, ca si volumul lui Ionescu, insa nu face decat sa exacerbeze o stare de spirit caracteristica "tinerilor". Insiruirea catorva scurte pasaje este mai graitoare decat orice comentariu: "Discontinuitatea fata de propria lor soarta este conditia afirmarii culturilor mici. Singura obsesie trebuie sa fie: saltul istoric. Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra de un secol incoace nu este decat procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic. Romania are nevoie de o exaltare pana la fanatism. O Romanie fanatica este o Romanie schimbata la fata. Va trebui sa vedem care este specificul national al Romaniei, care a tinut-o o mie de ani in nemiscare, pentru a-l putea lichida impreuna cu mandria ridicula care ne ataseaza de el. Distanta minora de toate aspectele lumii a creat acel blestem poetic si national, care se cheama Miorita si care alaturi de intelepciunea cronicarilor constituie rana neinchisa a sufletului romanesc. Romanii au trait o mie de ani ca plantele. Unui popor de tarani i-a facut mare placere sa nu intervina in cursul lumii. Nu pot iubi decat o Romanie in delir. Romania trebuie sa se degajeze de toate lanturile ereditatii sud-est europene." Intr-o Romanie in care traditia istorica, taranul si satul erau repere si simboluri la ordinea zilei, Cioran pretinde o ruptura totala: "Satul este suspendare istorica; inactualitate substantiala. Vai de tara impanzita numai de sate!" Si propozitia celebra: "As vrea o Romanie cu populatia Chinei si cu destinul Frantei."5

Am ales inadins cateva puncte de vedere extreme, ale celor care anuntau fara menajamente ingroparea generatiilor anterioare si sfarsitul vechii Romanii. Sunt si aprecieri mai nuantate. Astfel, Mihail Sebastian nu crede ca tinerii ar fi devenit stapanii situatiei, mai au pana acolo o cale lunga de parcurs; deocamdata, tot cei dinainte se afla in prim-plan.6 Constatare de bun simt. Liderii de opinie, in presa romaneasca, apartineau mai toti unor generatii mai varstnice: Pamfil Seicaru, la Curentul, Nae Ionescu, la Cuvantul, sau, in presa de si mai mare tiraj, Stelian Popescu, patronul Universului, ca si numele reprezentative de la grupul Adevarul-Dimineata: Emil Socor, B. Branisteanu, Tudor Teodorescu-Braniste. La fel si cei mai reputati scriitori: Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi sau, mai tanarul, dar nu chiar atat de tanarul, Camil Petrescu, fara a-i uita pe rasfatatii publicului larg Cezar Petrescu si Ionel Teodoreanu. Niciunul dintre autorii generatiei "tinere" nu se putea compara, in epoca, cu notorietatea acestora. Erau desigur multi, erau deja vizibili, si incepusera sa fie apreciati. dar in linia a doua.

Nici contestarea predecesorilor nu e unanima. Mircea Vulcanescu, in dezacord cu Polihroniade, nu admite "tabula rasa" si e gata sa recunoasca factura universala a mai multor reprezentanti ai culturii romane. Iar in ce priveste satul, Cioran e cel care se afla in minoritate. Pentru Vulcanescu, dar si pentru multi altii, satul romanesc este sfant, nu poti concepe o Romanie adevarata fara sat. Indiferent de diagnostic si de solutii, ceea ce-i reuneste pe acesti tineri este convingerea de nestramutat ca au de indeplinit o misiune. Misiunea ar fi, tot dupa Vulcanescu, aceea "de a inchega laolalta intreg sufletul romanesc", pentru a ajunge (putin importa daca "in afara sau inauntrul ritmului mondial") "la rezolvarea cu metode adecvate si nu prin imitatie, ca pana acum, a problemelor noastre specifice".7 Pana la urma, atat "universalismul" exprimat de Polihroniade, cat si "specificitatea" draga lui Vulcanescu se indreptau spre o tinta similara: depasirea conditiei de cultura secundara si imitatoare si ridicarea spiritului romanesc in sfera cea mai inalta a universalului.

Definitoriu pentru noua "generatie" este conceptul de experiment. Tocmai fiindca se cauta ceva nou, ceva inca insuficient definit. Pentru a se lamuri, tinerii inteleg sa "experimenteze". Asa vor ajunge si la legionarism, si la comunism. Sunt in cautarea unei noi morale. In viata sociala, ca si in cea individuala. O stare de spirit, pe care Mircea Eliade - schimband oarecum curios sensul cuvantului - a numit-o "huliganism". In acceptia propusa de el care nu mai are nimic peiorativ, dimpotrivaHuliganii (e si titlul romanului sau publicat in 1935) sunt cei care nu se mai multumesc cu ideile primite si cu morala curenta si, in consecinta, sparg cadrele existente.

Ce e adevarat si ce e mitologie in aventura acestei generatii? Mai intai, "generatie" e un fel de a spune. Nu exista generatii in sens biologic sau demografic, adica transe de varsta delimitate: oamenii se nasc continuu, in fiecare clipa. "Generatia" e un construct socio-cultural. Nu toti intelectualii romani nascuti in intervalul respectiv au facut parte din grup. Daca ii numaram pe cei notabili, nu depasim cateva zeci de persoane. G Calinescu, dupa varsta, nu era departe de ei, se afla insa foarte departe prin atitudine, prin negarea insasi a conceptului "generational". Alt critic, Serban Cioculescu (nascut in 1902) se regaseste chiar printre membrii generatiei, in insiruirea lui Polihroniade; simpla iluzie cronologica: intelectual rationalist si sceptic, nu are nimic de-a face cu ea. Nascut in 1906 si devenit prieten cu Eliade, N. I. Herescu n-are nici el vreo afinitate: e un om care se descurca de minune in mediul universitar si cultural, fara sa fie framantat de marete idei si proiecte (si tocmai fiindca nu e). In schimb, mult mai varstnicul Nicolae Davidescu (nascut in 1885), scriitor cu multiple preocupari, se apropie de cei tineri prin combativitate si virulenta demolatoare; avea sa se remarce prin atacurile la adresa lui Arghezi si Caragiale. O dedicatie a lui Eugen Ionescu, pusa pe un exemplar din Nu, recunostea in el un spirit apropiat: "Dlui Nic. Davidescu, cel mai mare critic virtual al Romaniei, admiratia foarte adevarata a lui Eugen Ionescu 1/VI/934".8 Nici Felix Aderca (nascut in 1891) nu se simte "batran" printre tinerii sai confrati, alaturi de care semneaza frecvent. Si asa mai departe.

Modelele acestor tineri nu sunt nici ele "tinere". Un mare indrumator fusese Nicolae Iorga, mai ales in sensul mesianismului national, dar influenta lui scazuse considerabil. Vasile Parvan stransese si el numerosi adepti, si nu numai ca fondator al scolii romanesti de arheologie; stiuse sa insufle tinerilor constiinta unei datorii, a unui "eroism intelectual". Nu mai era insa prezent decat in amintire, murise in 1927. Persoana cea mai influenta in randul tinerilor era acum profesorul de filosofie Nae Ionescu (nascut in 1890). Nu e deloc sigur ca in lipsa lui generatia aceasta si-ar fi aflat vocatia. Un caz paradoxal in cel mai inalt grad, intrat de pe atunci in mitologie. Potrivit obisnuitelor norme academice, valoarea lui Nae Ionescu ar fi in cel mai bun caz indoielnica. Un filosof fara opera sau rara opera semnificativa: autor de cursuri palide si de articole risipite in ziarul pe care l-a condus, Cuvantul (intre 1926 si 1934), adunate nici macar de el, ci de Mircea Eliade, in volumul Roza vanturilor, de asemenea fara prea mare relief. Pentru discipolii sai a fost insa un idol, un zeu. Ei ajung sa gandeasca cu mintea lui Nae Ionescu. Ce le spunea? In esenta, intr-un fel sau altul, ceea ce relateaza Arsavir Acterian in Jurnalul sau, dupa ce a asistat la o prelegere, in ziua de 18 noiembrie 1932. "Mergem la Nae Ionescu. Isi incepe cursul. Isi bate joc de sisteme si filosofii. Filosofia concretului. Fiecare incepe cu el filosofia. Posibila doar o comuniune, nu o colaborare. Nu facem de placere si nici ca meserie filosofia, ci de groaza, ca sa ne situam in univers, sa ne rafuim cu existenta, cu noi insine. Filosofii au aflat puncte de vedere, nu de ajungere. Solutii nu sunt. Toata filosofia nu ne serveste la nimic, nu ne inainteaza si nu ne ajuta cu nimic. Noi, in noi, proces de creatie. Filosoful stiintific - bacan care vinde branza altuia. Unul care continua filosofia lui Descartes n-a adus nimic nou. Trebuie o pornire de la tine, nu de la altul."9

Asadar, filosofia reincepe la nesfarsit cu fiecare individ. Nae Ionescu predica libertatea, autenticitatea si indrazneala creatoare. Fara sa ofere solutii, dand insa un nemaipomenit impuls. Solutiile n-avea decat sa le descopere fiecare, in raport cu propria chemare. O desprindere de "autoritati", de valorile aparent asezate odata pentru totdeauna. "Experimentul" tinerei generatii porneste in buna masura de la lectia lui Nae Ionescu. Ceea ce tinerii simteau confuz, el inchegase intr-o teorie. Continua Acterian: "Daca ar fi sa cred intr-un om, as crede in el. Constat ca mesteca exact ce mestec si eu. Si apoi, cine mai e in aceasta Romanie, in afara de Nae, in care poti crede? Era Parvan. E Iorga (in care au crezut si cred unii, dar eu nu pot crede). Altul nu gasesc."10 Idealul national pe care-l predicase Iorga fusese implinit. Tinerii voiau acum sa experimenteze ceva nou, sa se simta liberi, sa sparga vechile cadre. Si nimeni nu le predica libertatea mai convingator decat o facea Nae Ionescu.

Cazul lui Mihail Sebastian ilustreaza uluitoarea forta de seductie a acestui om. Tanarul scriitor avea toate motivele sa se detaseze de el. Profesorul il lezase in demnitatea lui de evreu atunci cand ii prefatase, in 1934, volumul De doua mii de ani, procedand, fara menajamente, la condamnarea istorica a "poporului ales". Alunecarea lui Nae Ionescu spre Garda de Fier ar fi fost de natura sa puna un punct final relatiei lor spirituale. In ciuda amaraciunii resimtite, seductia ramane totusi intacta. Pagina de jurnal scrisa in ziua imediat urmatoare mortii lui Nae Ionescu (la 16 martie 1940) se infatiseaza ca un sfasietor necrolog inchinat unui om exceptional, singurul, pare a sugera scriitorul, intr-o tara de oameni de duzina care ocupa cu insolenta pozitiile cele mai inalte.

"Plans nervos, imposibil de stapanit, ieri dimineata, intrand in casa lui Nae Ionescu, doua ore dupa ce a murit. [.] Ce soarta stranie a avut omul asta extraordinar, care moare neimplinit, nerealizat, invins si - daca nu mi-ar fi greu s-o spun - ratat. Mi-e atat de drag tocmai pentru ca a avut asa de putin noroc. Ce insolent, ce jignitor mi se pare succesul altora! Seicaru e sanatos, bogat si triumfator. Manoilescu va fi ministru. Tatarescu e prim-ministru. Herescu este profesor definitiv si presedinte la S. S. R. Corneliu Moldovanu are premiul national de literatura si da suete la cafenea. Victor Eftimiu da receptii. Dar Nae Ionescu moare la 49 de ani, neluat in serios, infrant."11

Un an mai tarziu, la 31 mai 1941 - povesteste tot Sebastian - reuniune la Tudor Vianu. "Lunga discutie despre Nae Ionescu, care pentru Ralea si Vianu nu era decat un stalp de cafenea, un barbier, un farsor, un "sef". M-am amuzat sa le spun ca pentru mine Nae Ionescu era diavolul."12 Ce nevoie are diavolul de "opera"? Rolul lui e de a descuia porti interzise, si in aceasta calitate puterea lui de convingere depaseste cu mult pe cea a unui biet erudit universitar.

Un impact notabil are si Nichifor Crainic (nascut in 1889), poet si teolog, profesor la Facultatea de Teologie si promotor al ortodoxismului, in principal prin revista Gandirea, pe care o conduce incepand din 1928. Ceea ce preconizeaza el este impletirea ideii crestine cu ideea nationala. Intr-un sens mai larg, vrea sa ofere tinerilor o lectie de "spiritualitate", de inaltare spre un ideal, romanesc si universalist in acelasi timp.13

Un al treilea mare "adunator" de tineri este sociologul Dimitrie Gusti (nascut in 1880). Deloc ideolog, el are in schimb simtul organizarii, al echipei si al actiunii. Aduna in jurul sau tineri de toate orientarile - de la legionari la comunisti - sedusi de proiectul unei sociologii militante, stiinta si actiune sociala totodata, cu cercetari de teren in satul romanesc, dar si cu o implicare efectiva in viata comunitatilor, urmarind un tel modernizator.

Raportandu-i la Nae Ionescu, la Nichifor Crainic, la Dimitrie Gusti, originalitatea tinerilor se arata a fi destul de relativa. Ei au impresia ca le apartine ceea ce in buna masura au preluat de la magistrii lor. Dincolo de orice limita este si acuza lipsei de ideal adresata unor generatii care, totusi, au facut Romania. Nu inseamna insa ca nu e nimic autentic in pretentiile pe care le exprima. Mai presus de orice, nu au complexe. De nici un fel. Romanii, in genere, au fost si raman complexati. S-au aflat mereu la margine si intr-o stare de subordonare fata de modelele straine (de modelul occidental, incepand din secolul al XIX-lea), pe care incearca sa le contrabalanseze prin supralicitarea valorilor autohtone. Generatia de la 1930 vine la capatul unui proces deja implinit (la nivelul elitelor) de integrare in civilizatia de tip occidental (o stare de scurta durata, care avea sa fie grav dereglata prin comunism). Nu se mai vad in postura de "invatacei", se simt egali cu oricine. Sunt cat se poate de cosmopoliti, precum "americanul" Petru Comarnescu sau "indianul" Mircea Eliade. Dar sunt la fel de atasati unei idei romanesti. Au incetat - cel putin asta e convingerea lor - sa mai fie imitatori. Prin ei, Romania intra, in sfarsit, in corul universal.

Cand un tanar de 20 de ani, care n-a dat inca aproape nimic, isi clameaza astfel superioritatea, si nu numai superioritatea, dar si condescendenta sau chiar dispretul fata de ceilalti, reactia fireasca este de a-l socoti pur si simplu obraznic. Si totusi. Tinerii acestia si-au exagerat desigur geniul si misiunea. Dar cine ar putea nega astazi - cand bilantul fiecarui destin e incheiat - excelenta generatiei lor? In ciuda unei istorii care i-a coplesit, le-a sfaramat vietile, le-a rarit randurile, i-a risipit in cele patru vanturi, in ciuda, fireste, a multe ratari, unii dintre ei au atins culmile reusitei. Cei trei autori romani mai cunoscuti in lumea larga - incomparabil mai cunoscuti decat Eminescu sau Caragiale - se numesc Ionescu (Ionesco), Eliade si Cioran, toti exponenti ai aceleiasi generatii. Iar Noica, adolescentul pus la colt de Calinescu in 1929, si-a implinit si el destinul, devenind, in ciuda adversitatilor, un reper incontumabil al culturii romanesti. In randul urmator, sunt destule alte reusite onorabile. Si destine sfaramate, se intelege. Si ratari de tot felul. Precum splendida ratare a lui Petre Pandrea, care, dupa atatea promisiuni si tot atatea neimpliniri, si-a propus, ca ultim tel, sa devina "un soi de Saint-Simon, ducele, un cardinal de Retz, valah", cu alte cuvinte, marele memorialist al Romaniei.14 Citindu-i memoriile, constati ca a esuat inca o data! Dar omul ramane foarte interesant. Mai toti sunt foarte interesanti. Sabotati sau sprijiniti de istorie, i-a ajutat, fireste, talentul, dar i-a impins mai cu seama o formidabila ambitie de a infaptui.

Dorinta lor de a schimba Romania are, pe langa determinarea ideala, si motive mai terestre. Se simt nedreptatiti, marginalizati. Cei mai multi au slujbe modeste, prost retribuite si prea putin asortate cu nemarginitele lor proiecte; sunt functionari, redactori la ziare sau colaboratori platiti la "bucata", secretari in birouri de avocatura, in cel mai bun caz profesori de liceu sau cate un asistent universitar. Trec si prin perioade de "somaj intelectual". Asteapta cu infrigurare sa le pice cate un ban (din jurnalul lui Petru Comarnescu, sfarsitul anului 1932: ". tot fara serviciu am ramas. [.] Am continuat sa traiesc greu, din micile, nesigurele si neregulatele venituri de la ziare si reviste").15 E urmarea sporirii numarului de intelectuali, in conditiile in care "piata muncii" nu-i mai poate absorbi pe toti, oricum nu le mai poate oferi pozitiile visate. Trecute sunt vremurile cand Titu Maiorescu sau N. Iorga ajungeau profesori universitari la 23 de ani (in 1863, respectiv 1894), iar Vasile Parvan la 27 (in 1909). Chiar in anii '20 se mai intalnesc asemenea performante: G. I. Bratianu, la 26 de ani (in 1924), Constantin C. Giurescu, la 25 (in 1926). In anii '30, chiar tineri foarte inzestrati si deja cu "opera" mai greu isi pot deschide o cariera universitara. Latinistul N. I. Herescu, fara mari contributii in domeniu, dar persoana agreabila si cu geniul relatiilor publice, face figura de exceptie: conferentiar la 25 de ani, si profesor la 29 (in 1935). Ca si matematicianul Grigore Moisil, nascut tot in 1906, conferentiar (1932) si apoi profesor (1936) la Universitatea din Iasi. Mircea Eliade a prezentat - in 1936 - un "tabel", insotit de un comentariu, privitor la ""Diurnele" generatiei tinere".16 "In afara de Grigore Moisil, care e profesor de matematici la Universitatea din Iasi, restul tinerilor de exceptionala valoare stiintifica traiesc - in cel mai bun caz - dintr-o leafa mai mica decat a unui sublocotenent"; niciunul nu aduna intr-o luna mai mult de 6000 de lei (spre comparatie, tot in 1936, un profesor universitar castiga, in functie de gradatii, intre 10.000 si 25.000 de lei pe luna; un asistent universitar, 6 -7000; un profesor de liceu incepea cu 5000 si putea ajunge la 12.000). Eliade ii insira: Noica, Cioran, Alexandru Elian, Ernest Bernea n-au post, n-au leafa. Filosoful Vasile Bancila e profesor secundar, alt tanar filosof, Dumitru Amzar, bibliotecar, slujba care-i permite sa castige 2.000 de lei lunar. Sociologul Traian Herseni sta ceva mai bine: este asistent pe langa D. Gusti (va deveni conferentiar in 1939). Dintre scriitori, Anton Holban e profesor secundar, Ion Calugaru, redactor la Vremea, Mihail Sebastian, publicist si secretar de avocat, Radu Gyr, asistent universitar. "Daca Alexandru Elian sau Constantin Noica ar fi trait la 1900 - observa Eliade - ar fi fost chemati direct la catedra." Se gandea, desigur, nu in ultimul rand, si la el. Era cel mai "vizibil" dintre membrii generatiei. Viitorul mare profesor - la Chicago - de istoria religiilor a lasat sa se inteleaga in Occident ca ar fi avut deja o semnificativa cariera universitara la Bucuresti. Nici vorba de asa ceva. A fost, si nu pentru multa vreme, asistent onorific pe langa Nae Ionescu. Asistent onorific insemna pur si simplu. onorific, solicitat personal de profesorul respectiv si fara salariu. In aceasta calitate, e drept, l-a suplinit pe Nae Ionescu, tinand si cursuri, foarte frecventate si apreciate. Cu atat mai mult situatia lui "oficiala" apare derizorie. Asistenti onorifici au fost, la Gusti, si Henri H. Stahl, si Mircea Vulcanescu. Nu primeau salariu, dar ei aveau mai putin grija banilor. Stahl s-a descurcat practicand stenografia (pe care o deprinsese de la tatal sau, Henri Stahl, creatorul sistemului romanesc de stenografie), iar Vulcanescu a facut o importanta cariera in Ministerul Finantelor, mai remuneratorie decat sociologia sau filosofia.

Textul fondator al "noii generatii" poate fi socotit seria de articole publicata de Mircea Eliade in 1927 (la numai 20 de ani!) in ziarul Cuvantul, sub titlul "Itinerariu spiritual". Accentul e pus - se vede marca lui Nae Ionescu - pe cautarea spirituala si multiplicarea "experientelor". O cale conducand, destul de contradictoriu, spre ortodoxie, dar si spre un individualism marcat de amoralitate.17 Un an mai tarziu, "Manifestul "Crinului Alb"", publicat in Gandirea (asadar, sub patronajul lui Nichifor Crainic), apare ca un ecou la seria lui Eliade. Autorii sunt un tanar filosof, Sorin Pavel (nascut in 1903), un tanar arheolog, Ion Nestor (nascut in 1905), si un tanar jurist, Petre Marcu-Bals (nascut in 1905), cel din urma cunoscut ulterior sub pseudonimul Petre Pandrea. Titlu cam pretios, text grandilocvent, cuprinzand multe si amestecate. "Batranii" sunt desfiintati: "o generatie in care nimeni n-a gandit cu adevarat"; "in capul lor domneste golul". N-au credinta, n-au idealuri, n-au intrebari, n-au nelinisti, n-au nimic. Tinerii vor incredere, pasiune si entuziasm; ceea ce-i defineste este cautarea si aspiratia. Se fac referiri la Dumnezeu, la traditie, la continuitatea istorica. Nu este prea clar, dincolo de vorbe, ce vor autorii, concret, neindoielnic insa ca vor altceva.18 "Romanismul" si "ortodoxia", orientari prezente de la bun inceput care, singure, ar fi dat miscarii un sens ideologic precis si ingust, sunt totusi acoperite si nuantate prin ceea ce se doreste a fi un proces de "spiritualizare" in intelesul cel mai larg si o autentica si libera cautare individuala. Desigur, "spiritualitatea" si individualismul, ca sa nu mai vorbim de ortodoxie si romanism, ne sugereaza predispozitii mai curand de dreapta; in timp ce justitia sociala sau democratia stralucesc prin absenta. Nu e de mirare ca majoritatea membrilor "generatiei", atunci cand s-au hotarat sa intre in arena politica, au ales dreapta, si chiar o dreapta extrema. Pentru inceput insa distinctiile acestea conteaza mai putin, diversitatea e acceptata si chiar promovata, si inca ostentativ. Tinerii inteleg sa nu amestece "spiritul" cu politica pragmatica. Intre ei e discutie, nu e conflict, iar solidaritatea de generatie se manifesta mai puternic ca orice divergenta. Mai toti vor o schimbare, insa destui dintre ei inca nu s-au decis daca sa o faca la dreapta sau la stanga. Sunt si treceri dintr-o directie in alta.

Asociatia Criterion ilustreaza in mod stralucit aceasta comuniune peste ideologii. Animata de Petru Comarnescu si cu participarea mai multor membri ai tinerei generatii, a lansat in octombrie 1932 un ciclu de conferinte despre "idolii" lumii contemporane. Semnificativ, s-a inceput cu Lenin! Au urmat Freud, Chaplin, Gide, Mussolini, Bergson, Krishnamurti, Greta Garbo, Gandhi, Valery. Comunisti, fascisti, evrei. si asa mai departe, fara nici un fel de exclusivism. Mai mult decat atat, fiecare conferinta a avut cativa raportori, de toate tendintele, pentru a se evita interpretari unilaterale. Pentru un plus de responsabilitate, au fost solicitati sa prezideze personalitati universitare din vechea generatie (oarecum in dezacord cu luarile de pozitie impotriva "batranilor"!). La simpozionul "Lenin", prezidat de Radulescu-Motru, Mircea Vulcanescu a infatisat teza leninista, Polihroniade, teza dreptei si H. H. Stahl, teza social-democrata; au putut interveni si comunistii Belu Zilber si Lucretiu Patrascanu. Afluenta a fost enorma, si totul a capatat aerul unui soi de manifestare comunista, si nu oriunde, ci la Fundatia Universitara "Carol I", peste drum de palatul regal. S-a speriat guvernul - noteaza Comarnescu - "vazand in noi niste comunisti primejdiosi". Inspectoratul General al Politiei l-a admonestat pe "animator" cu cuvintele: "domnule Comarnescu, nu vom uita niciodata ca dumneata ai adunat pe comunistii din Bucuresti in fata palatului regal".19 Ironic deznodamant pentru o grupare unde majoritatea era mai curand de dreapta, dar cu atat mai mult se considera ca echilibrul si onestitatea intelectuala pretindeau ca opiniile sa fie reprezentate fara discriminare.

Iata si comentariul lui Mircea Eliade: "In urma acestui simpozion, se raspandise zvonul, mai ales in cercurile Sigurantei, ca gruparea Criterion e cripto-comunista. Adevarul este ca singurul comunist dintre noi era Belu Zilber. [.] Noi incercasem sa fim obiectivi: audiatur et altera pars. Ne spuneam ca intr-o cultura majora toate curentele de gandire pot fi prezentate. Ne simteam destul de tari ca sa nu ne mai fie frica de confruntari cu ideologii si sisteme potrivnice credintelor noastre. Simteam de asemenea ca nu vom putea depasi provincialismul cultural decat anuland complexele de inferioritate si mecanismele infantile de aparare inerente oricarei culturi minore."20

La inceput, intr-adevar, un numar de ani, tinerii sunt foarte amestecati. Mihail Polihroniade tocmai aderase la Garda de Fier cand a scris articolul despre "generatia tanara". Lista de nume reprezentative pe care o propune n-are insa nici un criteriu ideologic; singurul criteriu e "tineretea". Se intalnesc persoane pe cale de a se angaja la dreapta, ca Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, sau Nicolae Rosu, la stanga, precum Zaharia Stancu sau Alexandru Sahia, ori ramase, sa spunem, la centru, ca Petru Comarnescu sau Octav Sulutiu.21 La Azi, revista editata de Zaharia Stancu, incepand din martie 1932, se aduna destule nume de dreapta si interpretari de dreapta, care mai tarziu vor fi contrazise de orientarea de stanga a publicatiei. Mihail Sebastian incearca sa vada ce e comun in ideologiile (extreme) adverse, constatand (cam repede) ca "istoria a incheiat si semnat actul de deces al individului. La stanga sau la dreapta, ideologii politici sunt mai mult sau mai putin colectivisti"22 (curios cum individualismul tinerei generatii conducea sub o forma sau alta spre un regim colectivist). Nicolae Rosu anunta sfarsitul apropiat al democratiei, care n-ar fi decat un echilibru provizoriu intre dictatura si comunism; atrage atentia ca "orice democratie netezeste drumul socialismului si comunismului, prin cultivarea ideilor egalitare"23 Petru Comarnescu, in ce-l priveste, remarca "staruinta d-lui Sandu Tudor ca prin publicatia sa Floarea de foc sa lege punti de intelegere intre tinerii comunisti, dornici de rai pe pamant, si tinerii ortodoxi, dornici de raiul de dincolo".24 In Floarea de foc pe care o editeaza cateva luni incepand din ianuarie 1932, Sandu Tudor (nascut in 1899) incuraja tineretul, diversitatea, spiritul si "pasiunile puternice".25 De la Alexandru Sahia, deja comunist, la cei de dreapta precum Mircea Eliade si Mircea Vulcanescu, intreg spectrul ideologic era reprezentat, in toate nuantele lui (Comarnescu, se intelege, Haig Acterian, inca simpatizant comunist, dar pe drumul spre legionarism, fratele lui, Arsavir Acterian, deocamdata nedecis, dar care se va angaja tot cu legionarii, H. H. Stahl, oarecum social-democrat, Eugen Ionescu, nici de dreapta, nici de stanga, si asa mai departe). Tot Sandu Tudor va edita Credinta, din decembrie 1933; conotatia religioasa, prezenta aparent in titlu, nu se regaseste de fapt in paginile publicatiei. Orientarea anuntata e "nici dreapta, nici stanga", socotindu-se ca fiecare directie isi are partea de indreptatire.26 Colaboreaza printre altii Mircea Eliade (sub pseudonimul Ion Plaesu), C. Noica, Eugen Ionescu, H. H. Stahl, Zaharia Stancu, cel din urma cu vehemente atacuri la persoana si antiguvernamentale, la capatul carora ajunge la concluzia ca "ziua de maine cere un crez nou si oameni noi" (marturisind insa ca nu stie care va fi acel crez)27 Sa pomenim si Axa, revista declarat de dreapta; apare din octombrie 1932 pana in decembrie 1933, iar articolul inaugural este semnat de Nichifor Crainic, care afirma raspicat ca "Romania, ca sa poata trai, are nevoie de o revolutie antidemocratica". Nu insa comunism, sistem care contrazice spiritul de proprietate si monarhismul, caracteristice romanilor. "O revolutie comunista in Romania n-ar avea un soroc mai lung de o luna - pana cand poporul ar baga de seama despre ce e vorba"28 (ca pana la urma avea sa dureze ceva mai mult de o luna, a putut simti Nichifor Crainic pe pielea lui). M. Polihroniade este redactor al revistei, iar printre colaboratori apar mai multi exponenti ai dreptei radicale (in ultimul numar, isi insira numele, intr-un protest impotriva dizolvarii Garzii de Fier, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, N. Crevedia, Ovidiu Papadima, Dragos Protopopescu si Nicolae Rosu)29; se intalneste insa si semnatura lui Octav Sulutiu, ezitant uneori, dar fara a fi atras de dreapta (intr-un articol combate comunismul, nu insa si stanga), ca si a lui Eugen Ionescu.

Fapt este ca daca unii se fixasera deja (dar nu devenisera inca indarjiti), altii mai cautau. Chiar Mircea Eliade, structural de dreapta, e in cautarea unei cai specifice (care avea sa-l conduca totusi la legionarism). "Contra Dreptei si contra Stangii", se intituleaza un articol al sau din Credinta, sub amintitul pseudonim Ion Plaesu. Condamna laolalta hitlerismul si comunismul: "Este aceeasi barbarie in amandoua partile. Aceeasi dictatura a brutei, a imbecilului si a incompetentului - si in Rusia, si in Germania."30 Cu catva timp inainte, nu se aratase totusi insensibil la partea de ideal a doctrinei comuniste. Il intriga tocmai lipsa suflului revolutionar in revista de orientare comunista Bluze albastre. Astepta mai mult de la colegii comunisti de generatie. "Socoteam ignoranta, diletantismul, invidia, mediocritatea, intoleranta si dogmatismul - viciile generatiilor trecute." "Eu stiam odata ca revolutia comunista nu tinde numai la o reforma economica, ci la o premenire in masa a intregii psihologii, la un nou profetism, la o instaurare a vietii libere." Va trebui sa vina si "literatura adevaratilor comunisti" care, "oricat de discutabila ar fi doctrina lor", ar insemna un castig pentru cultura romaneasca.31

Interesant de urmarit colaborarile la Stanga, revista care apare din noiembrie 1932 pana in martie 1933, cu urmatoarele principii:"Formam un front contra dreptei" si "La stanga n-avem adversari".32 Il intalnim pe Petru Comarnescu, care, nefiind prea de stanga si nici prea de dreapta, e capabil sa colaboreze cam peste tot; are un articol in care deplange "somajul tinerei generatii" si un altul critic la adresa "falsei pozitii a celor de dreapta" (mai precis, a fatalismului istoric profesat de Nae Ionescu, Vulcanescu si Noica).33 Dar iata-l si pe Petre Pandrea, care incepuse la dreapta cu "Manifestul "Crinului Alb"", iar acum e bine asezat pe pozitii de stanga, unde va si ramane, apropiat de miscarea comunista; el cere "democratie integrala si activista" si nu ezita sa remarce (vai!) progresele impresionante ale agriculturii sovietice.34 Revista publica de altfel multe articole favorabile URSS-ului. Frecvent apare semnatura P. Boteanu, pseudonimul lui Petre Tutea; se afirma ca marxist convins care isi exprima "increderea in devenirea sociala, asa cum a fost formulata de parintele socialismului modem" si denunta statul burghez, definit ca "minoritatea posedantilor constienti si organizati in scopul exploatarii muncitorilor de toate categoriile si taranilor, adica a majoritatii". Are cuvinte de lauda la adresa bolsevismului, "o noua sinteza in care scopurile statului se identifica pentru prima data in istorie cu aspiratiile maselor".35 Asa arata primii pasi ai lui Tutea spre devenirea lui de om. de dreapta. Alta semnatura de natura sa intrige (mai multe articole pe teme sociologice) apartine lui Traian Herseni, legionar notoriu doar cativa ani mai tarziu.

Un legionar notoriu avea sa devina si Haig Acterian; pentru inceput insa, cocheteaza si el cu comunismul. De retinut un entuziast articol despre cinematografia sovietica pe care il publica in Floarea de foc.36 Fratele lui, Arsavir Acterian, ar fi vrut sa fie lasat in pace, din pacate toti trag de el: "Om de dreapta? Om de stanga? Etichete care nu-mi spun nimic. Oroare politica. E atat de usor sa te incadrezi, iti uiti sau iti ignori complexitatea si sinceritatea, iti retezi tendintele divergente si activezi afisandu-te la dreapta sau la stanga. Hotarat, nu sunt un om de actiune. Ba sunt si apolitic. M. P. [Mihail Polihroniade]. Incearca sa ma corupa si Sahia, de pe pozitii diferite, ma intreaba de ce refuz sa ma-nrolez. Misu [Polihroniade] m-a invitat la o reuniune unde va veni si C. [probabil Corneliu Zelea Codreanu]. M-am eschivat."37 Asta era in 1932. Pana la urma, si Arsavir Acterian a aderat la legionarism, ce era sa faca?

Situat incontestabil pe pozitii nationaliste de dreapta, Emil Cioran nu dispretuieste experimentul bolsevic, caruia ii da partial dreptate, cel putin, in ce priveste proiectul de egalizare sociala. Tocmai de aceea, "comunismul nu se combate prin nationalism, ci prin solutionarea problemelor sociale". Cu alte cuvinte, revolutia nationala va trebui sa fie si o revolutie sociala, altfel risca sa ramana goala de sens.38

Toti acesti autori, cu putine exceptii, de dreapta, de stanga, fara angajament sau inca nedumeriti, tineri cei mai multi, dar si "varstnici" apropiati de mentalitatea tinerilor, isi gasesc locul intr-o revista care se prezinta aproape ca o "institutie culturala" a deceniului. Este Vremea, al carei prim numar apare la 23 februarie 1928, fondata de fratii Vladimir si Constantin Donescu, primul fiind si directorul publicatiei: sunt fiii lui Alexandru Donescu, om politic liberal si primar al Capitalei la mijlocul anilor '30. Tinerii patroni se arata a fi cu totul disponibili (sau nehotarati) ideologic, ceea ce se reflecta in nota perfect eclectica a revistei. Sunt tineri, mai intai, si isi arata fara rezerve solidaritatea de generatie, peste orice fel de distinctii ideologice. Sunt liberali, cum s-ar zice, "din tata in fiu". Dar se arata critici si uneori de-a dreptul revoltati de cursul lucrurilor, asa cum statea bine unor exponenti ai tinerei generatii. Pledeaza pentru limitarea prezentei statului in viata cetatenilor39, pentru un "regim parlamentar integral si pur"40si considera ca "democratia prezinta superioritati pe care nici un alt sistem nu le atinge".41 Anuntand "ora tineretului"42, nu sunt totusi insensibili nici la seductia miscarii legionare. Cand se deschide conflictul dintre I. G Duca si Garda de Fier, combat masurile antilegionare ale guvernului, disociindu-se insa si de violentele Garzii, pentru a deplange apoi asasinarea prim-ministrului, evocat intr-un amplu panegiric.43 Un gen de echilibristica practicabila un timp, dar care, evident, nu putea merge la nesfarsit. Vremea, mai intai de toate, arata seducator, scoasa in format mare, cuprinzand o varietate de articole, si ca problematica (politice, sociale, literare), si ca orientare, cu accent pe originalitate, totul asezonat cu inimitabilele desene si caricaturi ale lui Ion Anestin (unul dintre reprezentantii de marca ai genului in publicistica romaneasca). Putine sunt numele reprezentative ale culturii romanesti interbelice care sa nu figureze in coloanele revistei. Aici si-au publicat o buna parte din eseurile lor innoitoare Eliade, Cioran si Noica, pentru a-i pomeni pe cei de dreapta. Dar sunt si autori fara angajament politic sau care incearca sa navigheze la "centru": Petru Comarnescu, Pompiliu Constantinescu (titularul cronicii literare), Octav Sulutiu, Eugen Ionescu, Pericle Martinescu. Apare si cate un comunist, precum Alexandru Sahia, care in primele luni ale anului 1932 este redactorul paginii literare, pentru ca in lunile urmatoare sa infiinteze efemerele reviste de orientare comunista Veac nou si Bluze albastre; "cunoscutul comunist", asa cum e caracterizat in rapoartele politienesti, ramane inca un timp in legatura cu vechii colegi de redactie, dupa cum rezulta si dintr-o nota a Sigurantei din 2 februarie 1933: "Din informatiile culese de la ziarul Vremea, am stabilit ca Stanescu Alex. [numele real al lui Sahia] vine din cand in cand de mai scrie cate un articol in ziarul Vremea."44 Ion Calugaru, definit tot in notele Sigurantei drept "simpatizant comunist", este si el redactor la Vremea, unde semneaza destul de frecvent. Alt colaborator de stanga, cu simpatii comuniste, este Geo Bogza. Deschidere demna de remarcat, intrucat dinamica revistei e totusi spre dreapta, si Vladimir Donescu isi aratase clar pozitia inca din 1930, intr-un articol in care denunta comunismul si cerea "starpirea agitatiilor comuniste din tara", cu precizarea "Reclamam pentru miscarea comunista un regim exceptional. Comunismul sa fie pedepsit cu rigoare de legile noastre si orice manifestatiuni cu acest caracter complet interzise".45 Erau, pare-se, exceptati de la represalii, comunistii de la Vremea!

In 1934, Pericle Martinescu isi facea inca iluzia ca "revolutia mondiala a tineretului. nu este nici de dreapta, nici de stanga; nici parlamentara, nici antiparlamentara; nici democrata, nici dictatoriala". Tineretul e negator si vrea ceva, fara sa stie prea bine ce; anticipeaza "o renastere".46 Renasterea aceasta avea totusi culori tot mai bine definite si opuse. Apele incepusera sa se separe. Evolutie inevitabila, odata ce, dupa faza "spiritualizata" a inceputurilor, se trece tot mai accentuat, incepand de prin 1932, la o faza de angaj ament politic.

Esuarea gruparii Criterion, dupa un inceput spectaculos si plin de promisiuni, este simptomatica pentru conturarea unei noi stari de spirit. A fost "sperietura", atat a autoritatilor, cat si a organizatorilor, in fata tumultului starnit de ceea ce s-ar fi dorit sa fie o dezbatere contradictorie, insa fara patima. Depasind scopul pur intelectual urmarit, conferintele au revelat, dimpotriva, o sensibila polarizare politica in opinia romaneasca. Cu timpul, fisurile s-au adancit si intre tineri, pe motive politice, dar nu numai. Credinta, de pilda, care incepuse prin a fi deschisa tuturor, devine sectara si capata aspectul unei foi de scandal. Episodul cel mai spectaculos s-a petrecut spre sfarsitul anului 1934, cand intre Zaharia Stancu si Sandu Tudor, pe de o parte, si Comarnescu, Vulcanescu si Tell, pe de alta, s-a ajuns nu numai la injurii prin gazete, ci chiar la bataie, in sensul propriu al termenului. Comarnescu si apropiatii lui fusesera tintuiti la stalpul infamiei ca homosexuali, pe fondul si al unor santaje politice, prin campanii de presa, puse la cale de Zaharia Stancu (specialist in materie de santaj, potrivit marturiilor unor contemporani). Sandu Tudor, directorul Credintei, ii vara pe toti cei de la Criterion intr-o singura oala, constatand, in frumoase cuvinte, "nemernicia scarnava din inima lor de neimpliniti, de masturbati, de invertiti"47 (sa amintim, pentru a nu mai reveni, ca Sandu Tudor e autor de poezii de factura religioasa si avea mai tarziu sa se calugareasca). Comarnescu are o cadere nervoasa. "Nu mai pot continua - noteaza el spre sfarsitul anului 1934. Sunt asudat, ametit, slabit, nedormit."48 In aceste conditii apare totusi revista Criterion (octombrie 1934-februarie 1935), tentativa, doar partial reusita, de a relansa aventura intelectuala de dinainte cu doi ani. Se regasesc numai cativa din larga grupare initiala: Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri H. Stahl, Alexandru Cristian Tell, Mircea Vulcanescu. Vulcanescu pune degetul pe rana. Vechiul Criterion, scrie el, "reunea tineretul de orice opinii". Intre timp insa, s-a petrecut accentuarea conflictelor ideologice si politice intre diferitele fragmente ale tinerimii romanesti. Cei de dreapta si cei de stanga, au inceput sa refuze "sa stea de vorba intre dansii". Asa incat "ceea ce era posibil in 1932 nu mai e posibil in 1934". Au aderat la revista cei care, fara a avea o ideologie comuna, continua sa creada in virtutile schimbului de idei.49 La al saptelea numar, revista si-a incetat aparitia.

Cate un gest de solidarizare apare chiar peste ani. Antifascistul si procomunistul Petre Pandrea ii sare in sprijin legionarului Radu Gyr in momente grele pentru acesta din urma (dupa rebeliunea legionara din ianuarie 1941). Explica de ce: "Radu Gyr si cu mine suntem mandarini. clasa aparte, unica si dominanta prin gratie, jertfa, duh si creatie."50 Manifestare a mai vechii comuniuni de generatie si de conditie culturala. Dar asemenea atitudini devin tot mai rare.

II. Nationalisti si democrati, evrei si antisemiti.

Democratia si nationalismul sunt axele principale ale dezbaterii politice romanesti din anii '30. Ele nu prea reusesc sa se armonizeze. Pentru unii, Romania nu era destul de democratica, pentru altii, nu era destul de romaneasca. Aveau cu totii dreptate: fie din punctul de vedere al filosofiei democratice, fie in raport cu filosofia statului national.

Regimul comunist a facut ca, prin contrast, Romania interbelica sa para mai democratica decat a fost in realitate. Fireste, democratia de atunci arata cu totul convenabil fata de ce a oferit apoi comunismul. Explicabila in consecinta tendinta de dupa 1989 de raportare la vechiul model democratic romanesc, sensibil idealizat. In fapt, e greu de caracterizat Romania dintre cele doua razboaie ca fiind democratica sau nedemocratica. Era o imbinare de democratie si autoritarism. Democratic, desigur, votul universal (masculin), dar nu tocmai democratica aplicarea lui: pana in 1937, toate guvernele chemate la putere au castigat alegerile cu scoruri zdrobitoare, ceea ce spune mult despre presiuni de sus, ca si despre educatia politica precara a celor de jos. Democratica, la fel, libertatea presei, insa numai pana la linia unde intervenea - si intervenea frecvent - cenzura. Nici de supraveghere politieneasca nu se ducea lipsa, indreptata impotriva persoanelor, organizatiilor si publicatiilor, de stanga sau de dreapta, considerate primejdioase pentru siguranta statului; nu rareori se ajungea la perchezitii, arestari sau confiscari de gazete ori brosuri (primejdia, in buna masura, exista, atat in ce priveste ordinea de stat, cat si integritatea teritoriala a tarii; dar, indiferent de justificari, cota democratiei mai inregistra o scadere). Democratia sociala era si mai putin avansata ca democratia politica. Pe scurt, drumul era inca lung pentru ca democratia romaneasca sa semene ceva mai bine cu o democratie autentica. Ar fi insemnat insa, inevitabil, o miscare spre stanga. Iar elita romaneasca, politica si intelectuala, era orientata intr-o masura apreciabila spre dreapta. Societatea romaneasca, predominant rurala, nu era inca suficient angajata in modernitate, si se arata dependenta de un model patemalist. Orasele reprezentau doar 20% din populatie, iar ponderea proletariatului urban era modesta. Ceea ce explica slabiciunea stangii socialiste si comuniste, si in general a unei stangi moderne. Democratia era insa tinuta in frau si de orientarea nationalista, puternic inradacinata in constiinta romaneasca. Consolidarea elementului romanesc si limitarea influentei minoritatilor presupuneau mai curand politici dirijate decat deschideri democratice. Si invers, proportional vorbind, minoritatile erau mai tentate decat romanii de ceea ce le-ar fi putut oferi stanga. In cazul comunistilor, cel putin, lucrurile se infatiseaza fara echivoc: fusesera scosi in afara legii tocmai fiindca preconizau autonomia tinuturilor considerate minoritare, inclusiv pana la despartirea de stat. Fapt este ca, privind componenta etnica a elitelor politice si intelectuale, cu cat avansam spre stanga, cu atat ponderea romanilor etnici scade si creste numarul minoritarilor. O reconstituire statistica propune urmatoarea compozitie etnica a Partidului Comunist din Romania in anul 1930: unguri - 26,6%, romani - 22,7%, evrei - 18,1 %.51 Asadar, romanii nu erau nici un sfert. Ajunge de altfel sa privim numele cuprinse in miile de dosare intocmite de autoritatea politieneasca celor considerati susceptibili de a afecta siguranta statului. Sunt printre ei multi comunisti, dar si alti exponenti ai unei stangi radicale. Majoritatea nu au nume romanesti; sunt evrei, mai cu seama, de asemenea numerosi unguri, apoi ucraineni, rusi, bulgari. Cu greu un roman nationalist si-ar fi gasit locul intr-un curent democratic atat de "pestrit".

Despre nationalism, sa spunem de la bun inceput ca nu vom rezolva problema istorica a fenomenului, denuntandu-l potrivit criteriilor ideologice actuale. N-am face decat sa exprimam opinia socotita azi "politic corecta", fara a lamuri opinia celor din generatiile trecute. Astazi, democratia este buna, iar nationalismul a incetat de a mai fi. Pentru multi intelectuali romani ai anilor '30, nationalismul trecea insa inaintea democratiei. Atitudine cu radacini istorice. Sentimentul romanilor, odata cu cristalizarea ideologiei nationale, a fost acela ca sunt impresurati si dominati de straini. Transilvania era sub unguri, Bucovina sub austrieci, Basarabia sub rusi. In principatele autonome - Tara Romaneasca si Moldova - multa vreme guvemasera grecii, si o buna parte a aristocratiei si a burgheziei era de origine greaca sau amestecata cu elemente grecesti. In drumul spre modernitate, ponderea strainilor a fost subtantiala. Spre deosebire de sate, esential romanesti, orasele erau cosmopolite, cuprinzand un numar apreciabil de "neromani". Situatia aceasta a fost de natura sa creeze frustrari, un adevarat complex national. Prea multi straini, prea multi dintre ei in pozitii "privilegiate". Numai asa se pot intelege faimoasele versuri ale lui Eminescu, care altminteri ar parea cu totul deplasate: "De la Nistru pan'la Tisa/Tot romanul plansu-mi-s-a/Ca nu mai poate strabate/De-atata strainatate/. Cine-a indragit strainii/Manca-i-ar inima canii. " Din acest punct de vedere, crearea Romaniei Mari a complicat si mai tare lucrurile. Slavici starnise indignare sustinand ca Romania nu avea vocatie de stat multinational: mai bine ar fi ramas Romania "mica". Desigur, Romania Mare a rezolvat formal problema proclamandu-se "stat national". In fapt, fara sa fie intru totul multinational (macar pentru faptul ca in toate provinciile romanii formau o majoritate), nu era nici pur si simplu national, sa zicem mai curand la mijloc de drum intre national si multinational. Minoritatile reprezentau (potrivit recensamantului din 1930) 28,1% din populatia totala, cu o pondere mai mare, pana destul de aproape de jumatate, in provinciile alipite in 1918: 42,4% in Transilvania propriu-zisa, 45,7% in Banat, 39,3% in Crisana-Maramures, 43,8% in Basarabia, si peste jumatate, 55,5% in Bucovina.52 In orasele acestor provincii, romanii continuau sa fie minoritari in raport cu "ceilalti". In acest context trebuie inteles visul unei Romanii romanesti: in fond pentru asta se facuse Romania. Ce rost avea - in acceptia vremii - o Romanie care sa nu fie decat partial romaneasca? Multiculturalismul nu era inca la ordinea zilei. Natiunea presupunea un proces unificator. Pana si Franta, model de natiune "politica", si nu "etnica", a actionat in acest scop, reusind o omogenizare lingvistica si culturala aproape perfecta. "Vina" dificultatilor in Europa Centrala si sud-estica o poarta amestecul etnic foarte pronuntat, care a creat mari dificultati procesului de integrare nationala. Cum sa faci din unguri, romani? Cum sa faci din greci, turci, si din turci, greci? (De unde, in acest ultim caz, "purificarile" etnice reciproce, prin expulzare.) Multi romani nutreau speranta ca in urma Marii Uniri, natiunea romana va reusi in sfarsit sa intre in marea Istorie.

"Pilotii orbi" se intituleaza un articol publicat de Mircea Eliade in 1937. Oamenii care ne conduc - spune el - "nu mai vad": "luntrea statului nostru e condusa de niste piloti orbi". Sarbii se consolideaza in Banat, ungurii in Transilvania, ucrainenii in Bucovina si Basarabia, bulgarii in Dobrogea, evreii intr-o buna parte a tarii. Romanii pierd teren, iar vina este a democratiei de dupa razboi care, spre deosebire de democratia nationalista de la inceputurile statului roman, ar fi zdrobit cu totul "instinctul statal".53 L-am putea lini sti pe Eliade: pana la urma, nu romanii au pierdut partida istorica, ci minoritatile, Romania fiind astazi mult mai romaneasca decat era acum trei sferturi de veac. Important nu este insa daca Eliade avea dreptate, ci faptul ca el era convins ca are dreptate.

Cu privire la raportul romani-straini ("strainii" din interior, se intelege), Mircea Vulcanescu constata lucruri uluitoare: "Cat umbli prin orasele romanesti, prin toate straturile sociale, abia auzi doua, trei vorbe romanesti. In Muntenia, auzi mai mult frantuzeste, apoi nemteste si ungureste, mai mult ori mai putin stricat. In Moldova, mai ales nemteste. In Ardeal, nemteste si ungureste. In Basarabia si Bucovina, ruseste si nemteste, tot stricat. Trei milioane de oameni traiesc intre zidurile caselor inchise strazii, in orase. Cincisprezece milioane traiesc in casele din mijlocul curtilor la tara. Nici un milion din cei dintai nu sunt romani. Din cei din urma sunt romani peste paisprezece milioane." Satenii acestia alcatuiesc "Romania romaneasca" si in ei sta "viitorul nostru ca neam".54

Pentru un specialist in finante, Vulcanescu isi permite cam multe libertati cu cifrele. Socoteala globala e corecta: 18 milioane de cetateni ai Romaniei. Cifra oraselor, ceva mai mare decat cea mentionata de Vulcanescu: 3,6 milioane. Insa romani etnici la orase nu erau mai putin de un milion, asadar sub o treime, ci peste doua milioane, in procente 58,6%. In Muntenia, procentul orasenilor romani atingea chiar 82,3%55: cum or fi vorbit aproape toti frantuzeste, nemteste si ungureste?

Si Eliade, si Vulcanescu vad situatia romanilor si mai ales dinamica lor demografica mai defavorabile decat erau in realitate. E un simptom de psihoza. Dar o psihoza care n-a izbucnit din senin, avandu-si explicatia, daca nu si justificarile ei. In Romania traiau efectiv multi minoritari, majoritatea lor cetateni romani de data recenta, prea putin integrati, si care n-aveau in fond motive sa iubeasca Romania. Primejdiile veneau si din exterior, de la conationalii unora dintre minoritari: dinspre Ungaria pentru Transilvania, dinspre Rusia pentru Basarabia si Bucovina, dinspre Bulgaria pentru Dobrogea. Iar asta nu mai era psihoza, ci ceea ce s-a intamplat cu adevarat in 1940.

Satul romanesc era la ordinea zilei, si aceasta in primul rand din motive de ordin national: acolo erau romanii "curati". Se intretinea un soi de "taranism", care nu conducea obligatoriu spre solutii de dreapta, putea insa usor aluneca in acest sens, si oricum se potrivea mai greu cu caile moderne de evolutie. Dimitrie Gusti n-a fost un om de dreapta, nici de stanga de altfel; oportunist si abil, a incercat tot timpul sa se mentina la suprafata. Sociologia lui, oricum, s-a concentrat aproape exclusiv asupra satului. Ar fi fost orasul mai putin interesant pentru o ancheta sociologica? O asemenea alegere ilustreaza de la bun inceput un dezechilibru ideologic.

Si mai ales, sa nu-i uitam pe evrei. Nu se poate vorbi despre democratie si nationalism in Romania acelor ani, ignorand problema evreiasca. Reprezentau 4% din populatia tarii, nici putin, s-ar zice, dar nici foarte mult. Se asezasera insa aproape exclusiv la orase (la sate nu li se ingaduise sa cumpere pamant), in consecinta ponderea lor in populatia citadina se ridica la un nivel considerabil: 13,6%. Foarte numerosi erau in orasele din Basarabia: 26,8% si din Moldova: 23,1%56; in unele localitati moldovenesti alcatuiau aproximativ jumatate din populatie, inclusiv la Iasi. Suprareprezentare citadina, asadar. Pe deasupra, indiferent de conditia lor sociala, pentru cei mai multi deloc stralucita, stateau mai bine decat romanii etnici in ce priveste stiinta de carte; proportional, aveau mai multi intelectuali. Ca intelectuali, de la un sector la altul, erau subreprezentati sau suprareprezentati. Dat fiind ca pana la Primul Razboi Mondial, prea putini dintre ei beneficiasera de cetatenia romana, cariera le fusese inchisa in institutiile statului; sub acest aspect, lucrurile nu avansasera prea mult nici in anii '30; asa se face ca elevi si studenti evrei, de pilda, erau foarte multi, insa profesorii evrei se numarau pe degete. Evident, nici armata, nici magistratura, nici administratia publica nu erau mai primitoare. In aceste conditii, evreii s-au concentrat in sistemul economico-financiar si in profesiunile liberale: medici, avocati, jurnalisti. In aceste domenii erau, fara nici un dubiu, suprareprezentati. Potrivit unei statistici din ajunul celui de-al Doilea Razboi Mondial, din cei 8810 medici care practicau in Romania, 3147 erau evrei, adica 35,7%, peste o treime.57? Suprareprezentarea in unele directii era la fel de accentuata ca subreprezentarea in altele; doar ca era mai vizibila si denuntata de nationalisti ca un pericol, mai ales atunci cand intra in discutie "acapararea" economiei tarii si influenta evreilor ca formatori de opinie.

Lucrurile stateau diferit fata de pozitia altor minoritati, care nu prea se amestecasera cu romanii. Ungurii - pentru a-i pomeni pe cei care starneau mai multa ingrijorare - traiau intre ei, nici prin gand nu le trecea sa se romanizeze; ramaneau unguri, pur si simplu. Erau "adversari" usor identificabili, asezati in afara perimetrului romanesc. Evreii insa se miscau printre romani, devenisera vorbitori de limba romana, scriitorii si gazetarii lor se exprimau in romaneste si se adresau publicului romanesc, o buna parte dintre ei, ca semn al vointei de integrare, isi romanizasera numele. Evreii nu mai erau doar evrei, aveau dubla identitate de evrei si de romani. Actiunea lor, considerau nationalistii, deghizata, insidioasa, pornind chiar din inima cetatii, se arata cu atat mai primejdioasa.

Nu gandeau, nu simteau, nu se comportau ca romanii: un punct de vedere larg raspandit, si nu doar printre antisemiti. A identifica o diferenta culturala si psihologica, reala sau imaginara, nu e de altfel in mod obligatoriu un semn de ostilitate; e totusi o perspectiva care poate constitui o premisa si un ingredient al ostilitatii. Iata cazul lui E. Lovinescu. Nu e deloc un antisemit. La cenaclul lui si cu sustinerea lui s-au lansat numerosi autori evrei. N-a amestecat niciodata critica literara cu vreo distinctie de ordin rasial. Si totusi Lovinescu este fundamental rasist, in sens strict intelectual, nu ideologic, politic sau xenofob. Considera pur si simplu ca grupurile umane se disting prin trasaturi "rasiale". Vede o deosebire sensibila de "rasa" chiar intre munteni si moldoveni, ce sa-i mai pretindem atunci cand vine vorba de evrei? "Pot scriitorii nostri evrei - spune el - intrebuinta cea mai autentica limba cronicareasca, adevaratul spirit semitic se manifesta insa prin revolutionarism, prin avangardism, indisciplina si egalitarism. Lipsa principiului de autoritate si, ca o urmare, spiritul de negatie sunt trasaturile cele mai evidente ale psihologiei evreiesti, devenite apoi trasaturi esentiale ale publicisticii noastre de structura, in buna parte, iudaica."58 Orientarea evreiasca a presei, spiritul dizolvant. nu e prea departe de ceea ce sustineau antisemitii, numai ca Lovinescu face doar o constatare, care i se pare evidenta, fara nici un fel de intentie polemica sau denigratoare. Intr-un fel, evreii chiar ii convin, ca ferment al unei modernitati culturale pe care o sustine.

Avea sau nu avea dreptate? In ciuda tabloului cam sumar si inevitabil simplificator, avea, in buna masura. Cu precizarea care se impune ca nu poate fi vorba de un "spirit semitic" esential si imuabil, ci strict de consecintele unei situatii istorice. Evreii se angajau firesc in procesul de schimbare a unui tip de societate care pentru ei insemnase excludere sau discriminare. Sustineau, in propriul interes, un grad cat mai inalt de democratizare si de egalizare. Se situau, asadar, la stanga, mergand adesea pana la extrema stangii. Au fost suprareprezentati, nu doar in Romania, ci peste tot in lume, in miscarea socialista, apoi in actiunea comunista. Se intalneau, desigur, si intelectuali evrei de dreapta, dar mai rar. La dreapta se vedeau confruntati cu nationalismul si adesea cu manifestari antisemite. Dimpotriva, li se potrivea intru totul umanismul internationalist proclamat de stanga. Popor raspandit in intreaga lume, aveau chiar prin conditia lor de oameni fara patrie sau cu mai multe patrii o orientare universalista, cosmopolita, iar functia lor a fost considerabila in circulatia internationala a ideilor. Savantii lor (Einstein, Freud), ca si scriitorii si artistii, n-au incetat sa exploreze tinuturi noi, neconventionale; e usor de constatat masiva prezenta evreiasca in literatura de avangarda si in toate inovatiile culturale. Inca o data, nu e in discutie conditia "spirituala" a "semitului", ci conditia socio-culturala a evreului intr-o situatie istorica data, care ii impunea cautarea, iara incetare, a unor solutii de iesire din cadrele traditionale. Se intelege, tipologia schitata e foarte generala, si nu lipsesc cazurile individuale care sa o nuanteze. Mihail Sebastian, de pilda. Sensibilitatea lui e de dreapta, si de dreapta mediul unde se misca cu predilectie (Nae Ionescu, profesorul atat de admirat, prietenul Mircea Eliade.). Initial, idealul lui pare sa fi fost un regim de tipul fascismului italian, cum s-ar zice un totalitarism ingaduitor cu libertatea intelectuala (Sebastian e impresionat, de pilda, de performanta editarii imensei Enciclopedii italiene, intr-adevar prea putin ideologizata), si, fireste, nu antisemit (antisemitismul lui Mussolini e de data tarzie, sub inraurirea nazismului german). Ca intelectual evreu, Sebastian are insa si reflexe de stanga, mai ales atunci cand apropiatii lui romani incep sa manifeste deschis si combativ opinii antisemite. Pana la urma, omul nu-si mai gaseste locul intre o stanga cu care nu are prea multe afinitati si o dreapta care pare a-i reprosa necontenit conditia de evreu.59

Un document emis de Biroul Presei din Directiunea generala a Politiei, databil 1933, infatiseaza un "Tablou de publicatiunile romanesti si minoritare cu caracter extremist". Admitand gradul de aproximatie al unei asemenea sistematizari, se pot trage totusi concluzii cu privire la intensitatea orientarilor si, in mod cert, la perceptia autoritatilor. Publicatii romanesti de extrema dreapta sunt identificate a fi 27, din care 13 ale Garzii de Fier si 10 ale Ligii Apararii National Crestine, partidul antisemit al profesorului A. C. Cuza. Se adaugau 8 titluri germane si doua rusesti. La extrema stanga, doar 4 publicatii romanesti, in schimb 9 maghiare si 5 germane.60 Extrema dreapta, cum se vede, e mai puternic reprezentata, iar disproportia dreapta-stanga devine covarsitoare atunci cand luam spre comparatie doar titlurile romanesti. La extrema stanga, caracterul "neromanesc" e predominant (si asta, chiar facand abstractie de evrei, care sunt integrati in presa de limba romana).

De prin 1932, alunecarea spre extreme, mai ales a tinerilor, se accentueaza an de an. Un document revelator apare in 1935. Este Manifestul revolutiei nationale, semnat de Sorin Pavel (coautor, cu mai multi ani inainte, al "Manifestului "Crinului Alb""), de Petre Tutea, trecut destul de repede de la extrema stanga la extrema dreapta, si de alti cativa tineri mai putin cunoscuti (Ioan Craciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu si Petre Ercuta). Se vede ca e o treaba facuta de intelectuali: manifest, dar totodata un veritabil studiu politologic, intins pe aproape 100 de pagini. Autorii merg direct la tinta. Sunt impotriva Occidentului, care a subordonat Romania atat politic, cat si economic. Sunt impotriva democratiei: "Democratia n-a gasit nici o formula. E haosul." Sunt impotriva liberalismului, impotriva conservatorismului, impotriva social-democratiei, impotriva bolsevismului. Ce mai ramane? Ramane doar "noua formula de organizare a omenirii: nationalismul". Nu nationalismul traditional, ci "noul nationalism", care "va avea datoria sa readuca in viata nationala paturile exilate pana acum de economia liberala" si, in acelasi timp, "sa refaca unitatea spirituala a natiunii" si sa "restabileasca autoritatea statului, depunand toata puterea politica in mainile romanilor, pentru ca nici o minoritate etnica nu poate avea pretentia sa decida asupra destinelor unei tari, care nu le apartine". Repudiind programele si actiunea marilor partide guvernamentale, liberalii si national-taranistii, Manifestul sustine gruparile de dreapta care toate ar duce la acelasi rezultat: "daramarea statului democratic capitalist". Si le insira, intr-o panorama semnificativa, pentru alegerea care se oferea mai ales tinerilor decisi sa mearga spre o dreapta "revolutionara". Este Frontul Romanesc al lui Alexandru Vaida-Voevod, vechiul luptator national, plecat din Partidul National-Taranesc. Sunt national-crestinii, sub cei doi lideri reuniti, antisemitul A. C. Cuza si nationalistul dintotdeauna Octavian Goga. Apoi, Garda de Fier, despre care se spun cele mai frumoase vorbe: "Un manunchi de tineri hotarati, plini de constiinta misiunii lor sacre si de sentimentul eroic al vietii", care "au reusit sa zdruncine din temelii statul capitalistilor democrati si prevaricatori. Corneliu Zelea Codreanu este cel mai mare educator revolutionar al Romaniei postbelice". Urmeaza miscarea corporatista a lui Mihail Manoilescu, inspirata din fascismul italian si vizand indeosebi accentuarea rolului statului in plan social si economic. Si, in starsit, Nicolae Iorga si gazeta lui, Neamul Romanesc, un partid concentrat intr-un singur om, cu capriciile lui, dar, mai presus de orice, "un focar de lumina". Intre aceste cinci curente, autorii "Manifestului" nu propun o discriminare. Ei sunt convinsi ca "gruparile de dreapta, urmarind acelasi scop, vor lupta alaturi. Dintre acestea, una va deveni dominanta in viata publica, formand baza partidului unic sau de stat. Aceasta va absorbi pe celelalte". Intr-o solutie de compromis cam confuza, in fruntea tarii va fi regele, cu un prestigiu sporit, dar si un "Conducator", in acelasi timp desemnat de natiune si ales al regelui: un soi de combinatie, intre ceea ce vor fi, dar separat, si in dusmanie, dictatura regala si dictatura legionara. Sa mai spunem ca revolutia nationala va infaptui nu etatizarea, ci dirijarea economiei, si se va ocupa pana si de morala familiala (aflata in suferinta), de rolul Bisericii in societate si asa mai departe. Adversari sunt multi, dar cel dintai este evreul: "acest popor invins de Dumnezeu nu se pocaieste: il gasesti peste tot - oriunde se conspira impotriva ordinii creaturale [sic!. "61

Sa mai spunem ca tinerii semnatari ai Manifestului isi faceau iluzii cu privire la "frontul comun" al dreptei? Iorga se despartise de mult de A. C. Cuza, desi pastrase cu acesta relatii cordiale. Si Corneliu Zelea Codreanu se rupsese de miscarea lui Cuza. Distanta cea mai mare era intre Iorga si Garda de Fier. "Profetismul" national si antisemitismul (mai nuantat insa la Iorga) i-ar fi putut apropia; spre deosebire insa de legionari, istoricul era monarhist si legalist si, desi sustinator al Italiei fasciste, adversar hotarat al Germaniei si mai ales al Germaniei lui Hitler, in care vedea o primejdie de moarte pentru integritatea si neatarnarea Romaniei.

1936 este anul cand conflictul care ardea mocnit izbucneste brusc si atinge forme violente, inclusiv in zona intelectuala. Puntile, cate mai erau, se rup. Sa rasfoim din nou Vremea, un bun barometru al oscilatiilor ideologice. Aici, pana in prima parte a anului 1936, semnasera alaturi autori, tineri cei mai multi, de dreapta, de stanga, si de "centru", ca si numerosi evrei. Dintre evrei, inca ii intalnim pe Mihail Sebastian, Ion Calugaru, Camil Baltazar, Felix Aderca, Traian Selmaru. (Aderca si Calugaru publica si in numarul de Paste). Apoi, brusc, la mijlocul anului, o intorsatura: evreii dispar (exceptandu-l pe Selmaru, prezent pana in 1937). Si nu dispar doar evreii, ci si luarile de pozitie democratice, in timp ce se inmultesc articolele nationaliste si antisemite. Deja in februarie-martie, o polemica intre Vasile Lovinescu (scriitor inrudit cu E. Lovinescu, dar de cu totul alta factura intelectuala si ideologica) si Mihail Sebastian se arata ca un preludiu la ce va urma. Totul a pornit de la un articol al celui dintai, foarte critic la adresa omului politic francez Pierre-Etienne Flandin, acuzat de a face concesii nejustificate stangii radicale. Acestui articol din Vremea ii da replica, in gazeta Rampa, M. Sebastian, ironizand aerele lui Lovinescu de mare cunoscator in ale politicii externe. Sebastian putea desigur sa se abtina: s-a napustit fara rost si in chip jignitor asupra confratelui de la Vremea. Dar e randul lui Lovinescu sa depaseasca limita, invinuindu-l pe Sebastian de reactie pur evreiasca, prin ostilitate fata de dreapta nationalista. "Hefterul [Hechter fiind numele adevarat al lui Sebastian] - scrie el - a simtit dusmanul, si pe buna dreptate." Si continua: "Daca reusim sa lichidam un trecut ignominios si sa cream un organism viu, compact unitar, Sebastianii sunt automat eliminati din el prin simpla buna functionare a aparatului excretional." Sau: "atunci cand esti un venetic, un vagabond. " Pana unde s-a putut ajunge! Si chiar in Vremea, revista solidaritatii intre generatii. Ce l-a durut mai rau pe Sebastian (scrie in Jurnalul sau) este ca s-a trezit izolat. Nici Mircea Eliade, prietenul apropiat, nu i-a luat apararea: "Mi se spune ca Mircea a fost "revoltat" cetind, in fata lui Donescu, articolul meu din Rampa. Nu-mi gasea nici o scuza si il aproba in totul pe "adversarul" meu." Explicabil, pana la un punct, prin faptul ca Sebastian avea vina de a fi deschis ostilitatile, dar unde e reactia fata de vulgarele insulte antisemite ale lui Lovinescu? 62

Mai trec cateva luni si dominanta revistei ajunge net nationalista si antisemita. "Vioara intai" a concertului este acum Nicolae Davidescu, devenit antisemit sistematic si militant. El denunta pericolul iudaic in presa si identifica "Fenomene de judaizare a literaturii romanesti". Primul incriminat e Arghezi: nu e evreu, dar e ca si cum ar fi, "o aparitie judaica de origina romaneasca in scrisul nostru". Este firesc, deci, sa fie privit cu rezerva de cercurile "curat romanesti". Urmeaza Gala Galaction. Atat de ortodoxul Galaction, cu formatie teologica si in cele din urma preotit, ar fi, dupa Davidescu, "prin tendinta, prin ideologia marturisita, prin actiunea lui, un rabin evreu, apologist al crezului lui evreiesc".63 C. A. Donescu preia argumentele lui Davidescu si scrie si el despre "Iudaizarea tarii"64 Nicolae Rosu isi face si el aparitia la Vremea, laudandu-l pe Hitler, care "a dat junimii germane o incredere puternica in regimul politic si un mit fascinant natiunii totalitare".65 Mircea Eliade asigura ca Eminescu "ar fi fost astazi considerat "hitlerist" si "fascist"", prin "antisemitismul si nationalismul lui feroce"; in fapt, a fost un mare "huligan", reia Eliade vorba - cu semnificatie schimbata - care-i place atat de mult.66

Ce fac ceilalti? Cei de stanga, plus evreii de tot felul s-au dus. Cei de la "centru", intrigati, continua totusi sa colaboreze, cu articole cat mai neutre. Cazul lui Comarnescu, Pompiliu Constantinescu, Pericle Martinescu, Octav Sulutiu. Uneori, ca o minima concesie, cate un articol echivoc, precum "Huliganii", in care Martinescu, reluand faimosul termen, vorbeste despre o anume "fervoare sufleteasca" si despre "un nou umanism", avand totusi grija sa nu indice vreo adresa politica sau ideologica.67 Tot Martinescu, in Jurnalul lui: ". printre colaboratori se ingroasa numarul celor de dreapta. Vremea nu mai e revista de altadata. Pompiliu [Constantinescu] o recunoaste cu tot regretul. Ea ar fi putut sa insemne - si la un moment dat a insemnat - ceva in cultura romaneasca, dar acum, de multe ori, seamana cu o editie saptamanala a Poruncii vremii [ziar de extrema dreapta]. E pacat de entuziasmul, de admirabila onestitate scriitoriceasca a unor colaboratori care isi bat pur si simplu joc de hartie si cerneala. Nicaieri n-am gasit libertatea de a scrie ceea ce gandesc, care mi s-a acordat aici total. Am scris cu placere, cu sinceritate, cu patos, despre orice. Acum revista decade intr-un fel de "spiritualitate" grosolana. Pompiliu e de aceeasi parere. In conducere se observa chiar unele semne de neintelegere intre fratii Donescu. Titi [C. A. Donescu] bate in struna neofitilor, Vladimir pare a se resemna si a se retrage intr-o rezerva plina de regrete fata de nivelul publicatiei in fruntea careia se afla numele sau."68

Premiul cel mare pentru o neutralitate fara cusur i se cuvine cu certitudine lui Pompiliu Constantinescu, criticul care, de-a lungul aproape intregii existente a Vremii, a tinut cronica literara cu o minutie si o detasare critica exemplare, egal cu sine insusi si indiferent la freamatul ideologic care il impresura. Pe biroul lui Vladimir Donescu, Pericle Martinescu a vazut o scrisoare careia i-a citit doar primele randuri: "Se incepea: "Stimate domnule director, de opt ani situatia mea la Vremea a fost dintre cele mai curioase. " Atat mi-a fost de ajuns ca sa inteleg despre ce este vorba in aceasta scrisoare de cinci pagini, semnata: Pompiliu Constantinescu. E o scrisoare de demisie." Cauza: "traia momente penibile in redactia invadata de neofiti"69 (neofiti insemnand mai mult sau mai putin "legionari"). Pana la urma, n-a plecat! A continuat sa mearga inainte pe drumul lui, intr-o revista care nu mai era a lui.

La capatul celalalt al opiniilor, revista Azi, condusa de Zaharia Stancu, initial deschisa tuturor, ca si Vremea (si unde inca, in noiembrie 1934, putea sa apara un articol al lui Nicolae Rosu care lovea in Sebastian, dar si intr-un sens mai general, in incapacitatea de integrare romaneasca a evreilor), se "curata" de colaboratorii de dreapta si se afirma fara inconjur ca publicatie de stanga; colaboratorii sunt in numar apreciabil scriitori evrei (M. Blecher, Oscar Lemnaru, H. Bonciu, V. Monda, Camil Baltazar) sau tineri apropiati de partidul comunist, precum Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, cel din urma incriminat, alaturi de H. Bonciu, si pentru literatura "pornografica". Revista recenzeaza pe larg, si favorabil, cartea URSS azi a lui Alexandru Sahia si gazduieste un articol entuziast despre starile culturale din URSS (pentru a ne opri la cateva exemplificari din anii 1936-1937). O prezenta frecventa in paginile ei este si filosoful Anton Dumitriu, cu pozitii de stanga mai putin accentuate.

Radicalizarea din 1936, pe langa dinamica ei pur romaneasca, are ca ingrediente situatia europeana si impactul potential al evolutiilor europene asupra Romaniei. Germania lui Hitler oferea, inca din 1933, o incuraj are pentru extremismul nationalist si antisemit, dar orientarea ei spre revizuirea tratatului de la Versailles reprezenta o primejdie, tot de ordin national, pentru integritatea Romaniei. Revenirea Uniunii Sovietice, dupa o lunga retragere, in arena politica europeana ar fi putut contribui, prin cooperarea cu Franta si Marea Britanie, la pastrarea statu-quo-ului european, evident si in avantajul Romaniei, dar pe de alta parte marele vecin de la rasarit ameninta de doua ori Romania: prin pretentiile asupra Basarabiei si prin agitatia comunista; de aceea politica de securitate europeana a lui Titulescu, incluzand si Rusia in sistem, n-a starnit doar adeziuni, ci si vehemente contestari (iar anul 1936 inseamna si indepartarea lui Titulescu din guvern). Se intrevedea deja neplacuta alegere impusa Romaniei - chiar prin asezarea sa geografica - intre Germania si Rusia. Invazia italiana in Etiopia (1935-1936) a mai adus un element in disputa, de regula nationalistii luand partea Italiei, iar democratii combatand-o. 1936 e insa mai cu seama anul Fronturilor Populare. Succesul Frontului Popular in Franta aduce la putere un guvern de stanga (socialisti si radicali, sustinuti de comunisti), ceea ce nu era de natura sa-i incante pe nationalisti, deranjati si de prezenta mai multor personalitati evreiesti, incepand chiar cu prim-ministrul Leon Blum. Dar uleiul peste foc l-au turnat evenimentele din Spania, unde ajungerea la putere a Frontului Popular a determinat revolta nationalista condusa de generalul Franco, cu urmarea unui lung si violent razboi civil, care a invrajbit, dincolo de hotarele Spaniei, intreaga Europa. Pana in 1936 motivele de disputa erau predominant romanesti; acum ele se inmultesc, si in toate cazurile, fie ca e vorba de Rusia sau de Germania, de Italia sau de Spania, opiniile sunt net antagonice si exprimate vehement. Evident, nu era doar interesul pentru Europa, ci si presentimentul ca ceea ce se intampla azi intr-o parte sau alta a continentului se va rasfrange maine, intr-un fel sau altul, si asupra Romaniei.

Disputa cuprinde cateva teme care se impletesc si se atata reciproc: nationalism versus democratie, evreii, se intelege, si, neasteptat, o virulenta controversa in jurul moralitatii actului literar si artistic. Evreii fiind - se putea altfel?

- Pentru nationalisti, factorul de legatura al tuturor fenomenelor negative. Ei sunt cei care vor tot mai multa democratie pentru a se instapani in Romania si procedeaza la disolutia sufletului romanesc prin promovarea unei literaturi cosmopolite, negatoare a traditiei si incalcand regulile curente ale moralei.

Batalia se da cu actori mai mari sau mai mici, dar in prim-plan se infrunta cei doi "colosi" ai presei romanesti, care sunt Universul si tandemul Adevarul-Dimineata. Universul, cu un tiraj apreciat (in 1934) la 200.000 de exemplare, Adevarul, respectiv Dimineata, cu 50.000 plus 100.000. Pe langa principalele gazete, grupurile respective editau si alte periodice, precum si carti, avand fiecare propria editura. In aceasta privinta, Adevarul isi depasea concurentul: publica, printre altele, Adevarul literar si artistic (in timp ce Universul literar isi incetase aparitia in 1931), combativa revista de stanga Cuvantul liber (intre 1933 si 1936), precum si, pentru publicul mai larg, Realitatea ilustrata. Editura Adevarul pusese in circulatie carti de valoare si de succes, foarte diferite, si literar, si ideologic, de la In preajma revolutiei a lui C. Stere pana la Povestea vietii mele, amintirile reginei Maria; la aceeasi editura apareau si o varietate de manuale scolare. Pozitia grupului de la Adevarul era pana la urma echivoca: o orientare de stanga impletita cu o tinuta eclectica, de natura sa atraga si colaboratori care nu impartaseau neaparat opiniile politice ale nucleului redactional.

Un mic eveniment simbolic se petrece spre mijlocul anului 1936: N. Batzaria trece dintr-o tabara in alta. Un personaj special, aproape exotic: roman macedonean, supus otoman in tinerete, participant la revolutia Junilor Turci si ajuns ministru in guvernul acestora, Batzaria se stabileste in cele din urma in Romania, unde devine (sub pseudonimul Mos Nae) cel mai prolific autor, si animator totodata, de literatura pentru copii si adolescenti. A condus ani de zile Dimineata copiilor, editata, cum ii arata si titlul, de grupul Adevarul-Dimineata. Era - aproape inevitabil pentru un roman macedonean - cat se poate de nationalist. Ceea ce arata inca o data, ca pana la rafuiala declansata in 1936, frontierele intelectuale nu erau inca inchise. Plecarea lui Batzaria arata ca nu-si mai putea gasi locul acolo. Angajat la Universul, incepe sa scrie articole precum "Sub steagul nationalismului": "Miscarea nationalista de la noi nu urmareste o fundamentala schimbare de regim politic si nici o noua alcatuire sociala. Tinta ei de capetenie, am putea spune unica tinta, este intarirea tarii prin intarirea elementului romanesc."70 Despre "Intarirea elementului romanesc" ar fi fost de-a dreptul deplasat sa scrie la Dimineata, fie si la Dimineata copiilor. Ciocnirea e acum in legatura cu toate subiectele. Razboiul din Etiopia: B. Branisteanu, in Adevarul:"Lumea civilizata ar fi pierduta daca s-ar mai repeta cu alta tara ceea ce s-a intamplat in Abisinia. Caci lumea civilizata n-a ajuns inca la convingerea ca exista un drept alb si un drept negru."71; N. Batzaria, in Universul: "Italia va introduce acolo ordinea si dreptatea de care va beneficia in primul rand masa poporului abisinian. Si pe langa o inviorare economica a tarii, va mai introduce spiritul latin, senina si creatoarea civilizatie latina. E un nou si intins teritoriu castigat pentru latinitate."72 Razboiul civil din Spania: din nou B. Branisteanu, in Adevarul: "Neconstestat ca guvernul spaniol al frontului popular, al democratiei, al fortelor de stanga, guvernul legal al improprietaririi taranilor, iesit din alegeri libere, cari au dat indicatiuni clare, are cei mai multi sorti de izbanda. [.] Sfortarile reactiunii de a opri progresul in loc sau de a intoarce roata lumii sunt zadamice"73; pentru Universul, dimpotriva, tragedia din Spania ilustra un fenomen primejdios: "Intinderea comunismului si a anarhismului".74 "Nu suntem comunisti!": mesajul acesta e insistent transmis de Adevarul si Dimineata. Suntem "ziare democratice". Cu precizarea: "Nu insa ziare democratice in sensul vag, mai mult conservator, pe care il are ideea democratica la noi, ci in sensul care i se da in apus de partidele de stanga." Contra prigonirii ideilor, a raselor sau a minoritatilor.75 Iar Tudor TeodorescuBraniste precizeaza: "Singura atitudine cuminte si patriotica este sustinerea democratiei, sustinerea regimului monarhie constitutional si combaterea curentelor extremiste, fie de dreapta, fie de stanga."76

In fapt, Adevarul si Dimineata combat extremismul de dreapta si mult mai putin sau deloc extremismul de stanga. Patronii si jurnalistii care dau tonul nu sunt desigur comunisti. Sunt doar de stanga, dar o stanga care nu mai vede adversari la extrema stanga. Se adauga si faptul ca progeniturile sunt mai radicale decat parintii: e pana la urma si o chestiune de familie. Fiul lui Emil Socor, care a condus Adevarul pana in 1935, este Matei Socor, un tanar inrolat la comunisti. Fiul, respectiv nepotul, actionarilor majoritari este vestitul Marcel Pauker, sotul si mai vestitei Ana Pauker. Iar despre Ana Pauker, judecata si pe cale de a fi condamnata, scrie randuri patetice Petre Pandrea, el insusi simpatizant comunist (si cumnat al lui Lucretiu Patrascanu): "In fruntea celor 19 antifascisti se afla Ana Pauker, [.] intelectuala admirabila, visatoare si patetica insetata de idealuri, cu o viata eroica dedicata exclusiv revendicarilor celor umili."77 Sigur, ziarul nu era comunist!

Confuzia se intretinea si prin faptul ca strategia partidelor comuniste devenise aceea a "fronturilor populare", cu alte cuvinte lasarea pe moment la o parte a obiectivelor comuniste specifice si finale si aducerea in prim-plan a unor revendicari cu caracter general democratic, in jurul carora se putea forma o coalitie a fortelor de stanga. Aici apare si echivocul unui regim precum cel republican din Spania: insemna un pas spre democratie sau un pas spre comunizarea tarii? Franco a sugrumat democratia spaniola sau a salvat Spania de comunism? Fiecare poate da raspunsul pe care-1 crede. S-ar presupune ca, prin insasi asezarea ei in spatiul occidental, Spania ar fi ajuns mai greu comunista, dar nu-i nici o indoiala ca asta urmareau comunistii. Acelasi gen de "larga coalitie" a fost practicat si in tarile Europei centrale si rasaritene dupa al Doilea Razboi Mondial, cu consecintele bine stiute (geopolitica jucand de asta data in favoarea comunismului).

Intr-o Europa care se polarizeaza tot mai tare, dreapta devine fatal mai apropiata de extrema dreapta, iar stanga de extrema stanga. Intre Germania nazista si Uniunea Sovietica, Adevarul se arata mult mai intelegator cu Uniunea Sovietica. Pana la a da vina tot pe germani pentru inscenarea judiciara de la Moscova, careia i-au cazut victima in 1937 sefii armatei ruse, in frunte cu maresalul Tuhacevski. "Suntem - asigura TeodorescuBraniste - in fata unui complot german, in fata unei noi intrigi a Berlinului." Tuhacevski ar fi reprezentat "curentul filogerman" in Uniunea Sovietica. "Combatand cu hotarare comunismul la noi acasa" - tine sa sublinieze gazetarul - trebuie examinat cu obiectivitate locul Rusiei in Europa. "Daca, de pilda, conspiratia generalului Tuhacevski ar fi reusit", si Rusia s-ar fi inteles cu Germania, Cehoslovacia si Romania ar fi fost grav primejduite. Ar fi putut castiga trotkistii, adica revolutia permanenta, cu incercarea de a bolseviza Europa.78 Slava Domnului (spunem noi, nu Teodorescu-Braniste), a castigat pana la urma Stalin, si in felul acesta a scapat si Romania de bolsevism!

Alunecarea, in sensul opus, e la fel de evidenta la Universul. Ziarul recomanda intr-un articol de fond ""Frontul unic" impotriva comunismului", singura cale "ce poate salva civilizatia". In acelasi numar, semnificativ, e prezentata cartea Pentru legionari a lui Corneliu Zelea Codreanu79 (raporturile cu legionarii vor deveni insa in curand mai putin cordiale). "Frontului antifascist", apreciat ca o "inventiune sovietica", i se opune Liga antirevizionista, organizatie initiata de patronul ziarului, Stelian Popescu, care tragea semnalul de alarma in fata proiectelor de stirbire a integritatii Romaniei. Asadar, ofensiva antiminoritara, in spiritul nationalismului romanesc. Lui Stelian Popescu i se organizeaza si o mare sarbatorire pe 11 octombrie 1936. Universul prezinta in cele mai mici detalii "Mareata manifestare nationala de la Arenele Romane", precizand: "Sub semnul crucii si al solidaritatii nationale". In prezenta patriarhului Miron Cristea si a altor ierarhi bisericesti, au vorbit printre altii Octavian Goga si Nichifor Crainic. Tinta lui Goga e precisa: "Calatori de la Lemberg, naparlindu-si porecla jidoveasca in nume stravechi din cronica lui Neculce, s-au socotit in drept sa dea retete de orientare publica la noi." Stelian Popescu, invocand o "cruciada", asigura ca "a doua dezrobire a romanismului s-a pornit acum"; "o tara, compusa din 80% agricultori tarani nu poate suporta la infinit o industrie condusa de 90% straini, "straini" care in mare masura controleaza si presa".80

Pentru a dovedi ca Adevarul promoveaza interese neromanesti, Universul publica si - reia in nenumarate randuri -o lista cu cateva zeci de evrei implicati in grupul de presa concurent. Sunt multi, intr-adevar. Adevarul intelege sa echilibreze balanta, oferind la randu-i o lista a colaboratorilor romani (printre care, N. Batzaria - doar cu cateva zile inainte de plecarea lui la Universul, Mircea Grigorescu, E. Jebeleanu, G Macovescu, P. Pandrea, M. Sevastos, AL Sahia, T. TeodorescuBraniste.).81 Sa recunoastem, comparand cele doua liste, ca romanii "pursange" sunt mai putini decat evreii. "Ziarele din Sarindar' aveau o tenta evreiasca incontestabila, doar ca nu erau evrei dusmani ai Romaniei, ci evrei romani, care vedeau interesele romanesti (desigur, si in functie de propriile proiecte de emancipare) altfel decat cercurile nationaliste. Era in joc si definirea natiunii: omogen romaneasca sau multietnica? Peste toate, se petrecea o infruntare intre dreapta si stanga, caracteristica romaneasca stand in faptul ca o parte apreciabila a elitei intelectuale de stanga era alcatuita din evrei, ceea ce incurca si deturna intr-un fel dezbaterea. Sa mai spunem ca un cititor de astazi s-ar regasi mai curand in Adevarul si Dimineata decat in Universul, pentru simplul motiv ca asa a fost mersul lumii: spre democratie si multiculturalism (iar in ce priveste condamnarea totalitarismelor, spre o judecare mai severa a fascismului si nazismului decat a comunismului). Dar e recomandabil sa-i situam pe cei de atunci nu in raport cu noi, ci cu propria lor epoca.

Tot in 1936, isi publica si Cioran (la editura Vremea) cartea dej a amintita Schimbarea la fata a Romaniei. Dupa el, schimbarea nu se putea face decat impotriva evreilor. Tocmai fiindca "acestia s-au opus la noi oricarei incercari de consolidare nationala si politica". Cu urmatoarele precizari: "Regimul democratic al Romaniei n-a avut alta misiune decat sa apere pe evrei si capitalismul iudeo-roman. Trebuie sa ne intre tuturora in cap o data si pentru totdeauna: evreii n-au nici un interes sa traiasca intr-o Romanie consolidata si constienta. Noi, ca romani, n-avem decat un interes, o Romanie puternica si cu vointa de putere. [.] Daca nu ne vom concentra toate fortele, vom disparea in mod sigur, ca o imagine efemera, de la suprafata istoriei. Romania n-are inca substanta. Evreii? Orice om cu cultura istorica trebuie sa recunoasca cu durere in suflet o axioma, singura axioma a istoriei: ultimul popor care va disparea va fi poporul evreu. Ca vom distruge evreimea romana, ea va renaste in evreime, eterna si ratacitoare ca o mustrare a istoriei sau a lui Dumnezeu."82 Nu sunt lucruri noi, dar fac impresie spuse in maniera excesiva a lui Cioran.

Se asociaza ofensivei antisemite si N. Iorga, cu argumente asemanatoare privind spiritul de cucerire al evreilor. "Iudaica" este titlul unui foileton, pe care-l publica in gazeta sa Neamul romanesc, intre 12 si 22 august 1937, aparut si in brosura separata. Dupa Iorga, evreii s-au organizat in Romania ca un stat in stat, fara a se asimila in vreun fel, traind ei intre ei."Pastreaza ce-i osebeste, lucreaza pentru ca sa aiba pentru ei, ca natie navalitoare, cat mai mult. Pana si in profesiunile libere, pana si in invatamant, in stiinta, in literatura, ca avocati, ca medici, ca arhitecti, ca profesori, tot mai multi, cu filologii, cu filosofii, cu ziaristii, cu poetii, cu criticii lor, ei ne dau pur si simplu afara din tara noastra."83 Scopul este insa pentru Iorga - si aici apare o distinctie fata de antisemitismul extremist - nu sa se loveasca in evrei, ci sa fie sustinut elementul romanesc: "Faptele noastre hotarasc eliberarea romanilor din reteaua de exploatare ebraica. Nici o ura pentru evrei. Numai sprijin si numai iubire pentru negustorimea crestina."84 In alte articole, istoricul denunta "statul orb in fata invaziei" si anunta: "Eu nu ma las facut supusul statului iudaic."85

Tot acum isi descopera vocatia antisemita si scriitorul I. Al. Bratescu-Voinesti, ale carui obsesii si aberatii il asaza la nivelul unui N. Davidescu sau N. Rosu, daca nu cumva chiar deasupra lor. O suita de articole publicate in Universul i-au aparut si separat, sub titlul (cuvantul face cariera in epoca) Huliganism. Punerea in tema e elocventa: "Neamul evreiesc s-a angajat pe un drum care il va duce in grea cumpana. Imbatat de succesul ce l-a dobandit in Rusia, s-a crezut indreptatit sa intreprinda cucerirea lumii prin violenta." Problema e ca, in contrast cu proiectul lor dominator, n-au avut nici o contributie notabila la civilizatia omenirii, n-au dat nici un mare cugetator. Demonstratia e usor de facut. Oamenii mari se cunosc, si Bratescu-Voinesti ii insira pe "toti": Pitagora, Arhimede, Copernic, Galileu, Newton, Laplace, Lamarck si Darwin. Nici un evreu printre ei! Apoi, sa nu se laude evreii (nici n-au avut vreodata o asemenea pretentie!) cu crestinismul, fiindca iata: "Cu mult inaintea vremii in care Moise se da de ceasul mortii pentru a scoate neamul evreiesc din salbaticie si din ticalosie, fiii neamului care traia in cuprinsul Romaniei de azi practicau nu numai poruncile principale inscrise in tablele de legi ale lui Moise, dar chiar si preceptele moralei crestine. Cand, abia doua mii de ani mai tarziu, crestinismul a ajuns in aceste tinuturi, propovaduitorii lui au gasit aici un neam de oameni cari, fara a sti ce era Crucea si cine fusese Crist, se purtau crestineste."86 Mai putin crestineste decat dacii se comporta insa Bratescu-Voinesti, prin veninul revarsat asupra celorlalti.

Solutia eliberarii romanilor de sub tirania minoritatilor o gaseste Nichifor Crainic, care lanseaza in 1937 programul "statului etnocratic" pe care, el neavand un partid, il ofera intregii drepte nationaliste ca potential proiect comun. E o adaptare etnicista a "corporatismului" sustinut de Mihail Manoilescu. Un regim corporatist pur si simplu - considera Crainic - ar pecetlui dominatia economica a evreilor. Romania are nevoie de un "corporatism rectificat sub imperiul necesitatilor de viata ale statului etnocratic", ceea ce presupune "asigurarea dominatiei elementului autohton in toate ramurile de activitate si de creatie"87 Pretutindeni sa se respecte proportionalitatea, nici un element etnic sa nu fie reprezentat deasupra proportiei lui la nivelul tarii. In logica lui Crainic, medicii evrei, care erau peste o treime, ar fi trebuit sa ramana doar 4%! Dar, pe de alta parte, s-ar fi cuvenit (spunem noi, nu Crainic) sa si sporeasca numarul minoritarilor acolo unde erau subreprezentati: in mediul universitar, in justitie, in armata. Programul lui Crainic a fost strasnic laudat in periodice ultranationaliste, precum Sfarma-piatra, sub semnatura directorului Al. Gregorian, ca si a poetului si eseistului Pan Vizirescu, sau Porunca vremii, unde comentariul entuziast ii apartine sefului publicatiei, Ilie Radulescu.

Sa-i dam cuvantul si lui Camil Petrescu. Nu este un extremist. Este un intelectual, chiar excesiv de intelectual. Construieste edificii de idei. Sunt intelectuali care in felul acesta demoleaza pentru a pune altceva in loc, altii care, dimpotriva, sustin cursul istoriei, oricare ar fi el si oricat de contradictoriu. Pentru ei, istoria nu poate sa aiba decat dreptate, iar rostul intelectualului este sa desluseasca de ce are dreptate. Camil Petrescu stie sa se adapteze, cu argumente si fara a-si neglija propria personalitate, la care tine mai mult ca la orice. Chiar fara a se asocia corului antisemit, considera - firesc!

- Ca evreii sunt marii vinovati. Tot din Jurnalul lui Mihail Sebastian: "Iesind de la "Capsa", am facut cativa pasi pe strada si mi-a explicat din nou atitudinea lui fata de ultimele batai antisemite.

- E regretabil, draga, dar tot evreii poarta raspunderea.

- De ce, Camil?

- Pentru ca sunt prea multi.

- Dar ungurii nu sunt si mai multi?

- Poate, dar cel putin sunt masati la un loc, in aceeasi regiune. [.]

In continuare mi-a spus:

- Draga, ovreii provoaca. Au o atitudine echivoca. Se amesteca in lucruri care nu-i privesc. Sunt prea nationalisti.

- Ar trebui sa te decizi, Camil. Sunt nationalisti sau sunt comunisti?

- Ei, stii ca-mi placi? Suntem intre noi, draga, si ma mir ca mai pui astfel de intrebari. Comunismul ce altceva este decat imperialismul evreilor?"88

Pana si regina Maria, care, data fiind conditia ei regala, era deasupra unor asemenea controverse, incepe sa-si puna intrebari. Din nou, marturia lui Sebastian: "Aseara, Rosetti mi-a aratat o scrisoare a generalului Zwiedenek, scrisa in numele Reginei catre Fundatii si prin care se intereseaza in ce conditii ar putea fi publicata traducerea unui roman al ei.

"Lucrarile de pana acum ale Majestatii Sale au fost tiparite de Editura Adevarul, care a facut oferta si pentru romanul de fata.

Avand insa in vedere sentimentele nationale nesigure romanesti ale acestei edituri, M. S. Regina Maria ma insarcineaza sa ma adresez dvs."."89

Sunt destui scriitori si critici care continua sa publice la Adevarul, fara a se lasa intimidati de zgomotoasa campanie impotriva presei "din Sarindar". E. Lovinescu este unul dintre ei, cu frecvente colaborari pe teme literare. Departe de a fi un om de stanga. Dar nici de dreapta. Este un om care tine la circulatia libera a ideilor si considera fireasca diversitatea lor. La "cronica literara", il intalnim pe criticul Serban Cioculescu, iar dintre scriitorii mai cunoscuti, pe Victor Eftimiu. Mai multi inca, dat fiind profilul publicatiei, la Adevarul literar si artistic, unde cronica literara e reprezentata, ani de-a randul, de G Calinescu. Greu de spus in ce masura fiecare dintre acestia sunt sau nu de stanga; cert este ca nu sunt de dreapta si mai ales nu agreeaza dreapta nationalista si autoritara.

Este si cazul profesorului Alexandru Rosetti, care se exprima din cand in cand tot in presa de stanga. Om de stanga? Mai curand un aristocrat fara complexe si cu usurinta intretinerii relatiilor intr-o varietate de medii, fie ele de stanga sau "evreiesti"; este si un om caruia ii place sa aprecieze valoarea, ceea ce a dovedit ca editor. Cand Romulus Seisanu ii reproseaza in Universul ca intr-un manual de limba romana l-a pus pe H. Sanielevici deasupra lui Ilarie Chendi si pe Ronetti-Roman, ca dramaturg, deasupra lui Delavrancea (deci, doi evrei deasupra a doi romani), Rosetti ii raspunde linistit ca ierarhiile acceptate cam asa se prezinta90 (la drept vorbind e mai mult ierarhia agreata de Rosetti decat vreo ierarhie incontestabila a valorilor; optiune insa demna de retinut, prin disocierea autorului de antisemitismul ambiant).

Pentru a scapa de acuzatia de ziar evreiesc indreptat impotriva intereselor romanesti, grupul de la Adevarul pune la cale o lovitura de imagine. Incepand din 21 noiembrie 1936, cele doua ziare, Adevarul si Dimineata trec sub conducerea unui "triumvirat", format din Mihail Sadoveanu, Tudor TeodorescuBraniste si B. Branisteanu. Sadoveanu, considerat, printr-un soi de consens, cel mai mare scriitor roman in viata, si nu numai cel mai mare, dar si cel mai specific, cel mai departe de ceea ce ar fi putut fi o formula literara "evreiasca". Teodorescu-Braniste: si el roman, un reputat ziarist de stanga. Si totusi - pentru a nu se rupe traditia!

- Si un evreu, B. Branisteanu, dar poate mai greu de contestat decat altii, om cu mare experienta in presa, cu o gandire echilibrata, si cu numeroase legaturi in cele mai diverse cercuri politice. Director politic al ziarelor a devenit Sadoveanu.

In toata aceasta afacere, Sadoveanu a fost teribil de atacat dinspre partea nationalista si acoperit cu laude de stanga democratica. As zice, recurgand la o expresie franceza, ca nu merita ni cčt exces d 'honneur, ni cette indignité. Ce o fi fost in mintea lui? Nu e utor de spus, probabil fiindca in mintea lui nu erau prea multe. Mare scriitor, se intelege, dar deloc intelectual, intelegand prin intelectual un om al carui material de lucru il constituie ideile. Sadoveanu este specialist in evocarea ritmurilor lente si repetitive ale lumii naturale si ale unei societati patriarhale, exact la antipodul unei literaturi de idei. In afara scrisului - si scrie intens, probabil prea mult!

- Sadoveanu e preocupat de vanatoare si de pescuit, si de propria gospodarie. Are si o droaie de copii. Si are, una peste alta, nevoie de bani. Excesul de scris trebuie judecat si din aceasta perspectiva. Si, cu siguranta, acceptarea directoratului la Adevarul. Financiar vorbind, a fost pentru el o buna afacere. Pozitia lui ideologica nu e prea clara. Ca scriitor traditionalist, putea fi revendicat mai curand de dreapta. Un anume umanitarism indica poate o oarecare inclinare spre stanga, in spiritul Vietii romanesti, de care a fost legat. Formula lui e prinsa intre cele doua curente inrudite dar distincte de la inceputul veacului: "samanatorismul" lui Nicolae Iorga si "poporanismul" lui Constantin Stere: "samanatorismul" fiind un poporanism de dreapta si "poporanismul" un samanatorism de stanga! In general, Sadoveanu tace, nu se pronunta. Se adauga si celebritatea, care ii da posibilitatea sa astepte oferte, fara a oferi la randu-i prea mult. In timpul Primului Razboi Mondial, a oscilat intre "germanofili" si tabara antantista.91 Iorga, socotindu-l de dreapta, l-a adus in fruntea Senatului in perioada guvernarii sale din 1931-1932. A devenit, pe deasupra, si mason, cu toate relatiile subterane care decurg dintr-o asemenea afiliere. Si iata-l justificandu-si in Adevarul apartenenta la masonerie, in care ar fi gasit "o intarire a credintei mele in Dumnezeu si in nemurirea sufletului; mai mult: am gasit un temei nou pentru adancirea ortodoxiei mele si pentru traditionalismul meu".92 Ortodoxia si traditionalismul se vor fi potrivit cu masoneria, se potriveau la fel de bine si cu Adevarul? Ce importanta avea! Iorga exclama, naiv: "Eu nu te-am stiut decat de dreapta cand te-am facut, numai eu, presedinte al Senatului"; acum istoricul constata, cu stupefactie, ca scriitorul e mason si, "se pare, om de stanga".93

Articolele publicate de Sadoveanu in ziarele ale caror director devenise sunt lancede, repetitive si interpretabile dupa dispozitia fiecaruia. Banalitati de genul: "Sub raport moral, odata cu credinta intr-un Dumnezeu si o dreptate, neamul acesta practica in chip firesc blandetea si omenia." Trebuiau, dupa el, gasite metode de imbinare a civilizatiei romanesti traditionale cu civilizatia europeana. Fara violenta, fara dictatura. "Cumintenia poporului respinge asta." "Oroarea din extrema dreapta" si "ticalosia din extrema stanga" explica ambele de ce "preocuparile mele de atatea ori s-au intors in trecut, ori au ramas in popor, care-i asa cum l-a lasat Dumnezeu".94 "Dumnezeu" si "poporul" par a fi ideile conducatoare! Bineinteles ca Adevarul si-a continuat si cu Sadoveanu linia de pana la Sadoveanu.

Dreapta s-a simtit tradata, vazandu-l pe cel mai roman dintre scriitori in fruntea celei mai putin romanesti prese! S-a ajuns la acte detestabile, precum arderea publica a cartilor sale. Un protest al intelectualilor fata de asemenea manifestari de intoleranta a fost publicat in Dimineata din 1 aprilie 1937. Lista celor care se solidarizeaza cu Sadoveanu nu este usor de comentat, fiindca motivatiile probabil se amesteca sau sunt distincte: aparare a libertatii de expresie, admiratie pentru scriitor, spirit de breasla. sau poate chiar dificultatea de a refuza o semnatura solicitata (e conditia, nu prea convingatoare, a semnaturilor pe liste). Oricum, primul nume este al lui Liviu Rebreanu, al doilea al profesorului Constantin Radulescu-Motru. E prezent masiv grupul iesean, din raza Vietii romanesti: Mihai Ralea, Petre Andrei, Octav Botez, Andrei Otetea, Constantin Balmus, Paul Bujor, Grigore T. Popa, toti universitari, precum si scriitorii Demostene Botez, G. Toparceanu, Al. Philippide, Otilia Cazimir. Semneaza si Victor Eftimiu, E. Lovinescu, G. Calinescu. Se adauga mai multe nume si in zilele urmatoare: Serban Cioculescu, Iorgu Iordan, S. Stoilov, C. Motas. Evident, cei care nu semneaza sunt si mai numerosi, dar in ce-i priveste e si mai greu de spus de ce nu s-au asociat; unii, desigur, n-au fost solicitati, altii n-or fi obisnuit sa intre de-a valma pe liste, altii, desigur, n-au tinut sa-si manifeste solidaritatea. Nu apar nici Arghezi, nici Blaga, nici Camil Petrescu, nici macar fratii Teodoreanu, ultimii totusi apropiati ai scriitorului. Nu-l intalnim nici pe Alexandru Rosetti, care are bune relatii cu stanga, dar - poate - menajeaza si alte relatii! Mai clara e pozitia celor care sunt prezenti pe pagina respectiva a Diminetii, dar raman in afara protestului colectiv. Bratescu-Voinesti da un soi de comunicat, semnat si de scriitorul I. A. Bassarabescu, in care isi exprima convingerea ca Sadoveanu nu putea sa ignore faptul ca, apucand-o pe un anume drum, "se expunea la dusmanii si neplaceri"; perfid, il consoleaza: "In privinta arderii cartilor sale, in locul sau nu m-as simti deloc ingrijorat, caci as fi incredintat ca aceasta ardere nu le consuma deloc valoarea." Cezar Petrescu trimite o lunga scrisoare in care protesteaza impotriva arderii cartilor, isi exprima admiratia fara rezerve fata de scriitorul Sadoveanu, dar se disociaza net de orientarea acestuia in presa: "Sunt departe de principiile democrate, umanitariste, pentru care militeaza zilnic gazetele conduse de Mihail Sadoveanu. Foarte departe. La capatul opus." In sfarsit, si poetul Ion Pillat isi exprima admiratia pentru opera, disociindu-se la randu-i de activitatea politica a celui in cauza. Si inca o remarca: colegii de Academie ai lui Sadoveanu nu s-au inghesuit sa semneze protestul; singurul care a facut-o a fost Radulescu-Motru.95

In paralel, se declanseaza si ofensiva impotriva "literaturii noi". Seful de orchestra e, in aceasta privinta, N. Iorga, prin Neamul romanesc si indeosebi prin Cuget clar, revista literara pe care o conduce. Iata ce scrie in iulie 1936: ". anarhia s-a instapanit pe literele romanesti si de pe urma ei s-a ivit curentul de flecareala cu vorbe mari, de exhibitii de monstruozitati, de apeluri la apetiturile bestiale, care, sub o critica de lovinesciana neintelegere si interesata toleranta, ne-a dat era care merita sa fie pecetluita in frunte cu fierul rosu: "Arghezi"". Dupa Iorga, deriva e grava, nu doar in sens pur literar, ci tinand seama de consecinte: "sanatatea morala a neamului meu e in joc".96 Arghezi si Lovinescu, poetul modernist si criticul modernist, sunt cele doua tinte predilecte. Nu sunt uitate nici alte nume, indeosebi evreiesti, precum "pornograful Felix Aderca". Pretuiti, in schimb, Bratescu-Voinesti si A. C. Cuza. Ultimul poate pentru a oferi o mostra de poezie de buna calitate pune in versuri acuzele lui N. Iorga, denuntandu-i pe "barbarii de azi, cei cu scris otravit", cu precizarea: "In card cu barbarii, priveste sa vezi/Ca vin mercenari: Lovinesti si Arghezi."97

Iorga e un traditionalist, care nu agreeaza experimentele modernizatoare: nimic de zis, era gustul lui, era ideea lui despre literatura si despre functia ei sociala. Bratescu-Voinesti se dovedeste insa penibil. Autor exclusiv de povestiri cu respiratie scurta si vag melodramatice, avusese momentul lui de notorietate, care il propulsase la Academie, precum si in manualele scolare. Acum era cu totul in afara jocului si, evident, plin de resentimente. Asa ca ajunge sa atate, folosindu-se si de pozitia sa academica, impotriva literaturii "imorale": adevarata delatiune, cu nume de autori si titluri de carti. Se ajunge la arestari si la condamnari. Geo Bogza face cunostinta cu inchisoarea (din fericire, doar pentru cateva zile) pentru Poemul invectiva, volum de versuri presarat, ce e drept, cu imagini sexuale frapante, iar H. Bonciu, specializat la randu-i intr-o proza erotica indrazneata, se alege si el cu o scurta condamnare.

La initiativa lui Pompiliu Constantinescu, criticul de la Vremea (dar deja in dezacord cu noua tendinta a acestei reviste), se constituie, in octombrie 1936, o "grupare a criticilor literari", prezidata de Perpessicius, si din care, pe langa cei doi, mai fac parte Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Octav Sulutiu, Mihail Sebastian si Ion Biberi. Scopul este: "Libertate literaturii!" In legatura cu aceasta asociatie, desi oarecum contrariat ca nu fusese contactat de mai tinerii lui confrati, Lovinescu declara raspicat: "Fac critica de peste treizeci de ani, dar niciodata nu mi s-a parut ca traim sub o teroare artistica mai apasatoare; sub pretextul moralitatii sau al nationalismului, scriitorii mari sau numai de talent sunt prigoniti in existenta lor morala sau numai materiala. Psihoza de razboi."98

Caracteristica pentru echivocul omului este reactia lui Sadoveanu, raspunzand la "provocarea" lui Iorga. Publicat in Neamul romanesc, raspunsul lui ar fi si pentru libertate, in spiritul Adevarului, si pentru moralitate, in spiritul lui Iorga. Iata textul: "Cred ca si profesorul Iorga. In lupta pe care o duce impotriva ratacirii si trivialului sunt categoric langa dansul. Nu inteleg cenzurarea literaturii si impotriva ei as protesta oricand. Nu pot admite insa ratacirea unora, dispretul altora pentru tot ce e frumos, nobil si inaltator in inspiratia scriitorului. In tot ce am scris nu se va gasi o pagina indecenta sau scabroasa."99

Nu scapa insa Sadoveanu chiar atat de ieftin. Ii scrie Iorga: "La Academie mi-ai spus ca ai venit la Adevarul ca sa faci randuiala romaneasca. Am crezut. Au urmat toate interviurile arghezienilor si modernistilor, ceea ce nu inseamna aceasta randuiala. A urmat reclama tuturor celor cari au legaturi care nu sunt deloc romanesti."100 Cam greu pentru Sadoveanu sa fie si cu unii, si cu altii!

O ancheta privitoare la libertatea creatiei artistice a aparut in paginile revistei Azi. Raspunsurile fiind precedate de doua eseuri - "marturisiri" ale principalilor incriminati: Geo Bogza si H. Bonciu. Sunt 19 luari de pozitie, toate in favoarea libertatii de creatie, apartinand altminteri unor persoane cu fond cultural si orientari ideologice diferite: E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Victor Eftimiu, C. Ardeleanu, Al. A. Philippide, Serban Cioculescu, Tudor Teodorescu-Braniste, Ghita Ionescu, Th. Pallady, N. D. Cocea, D. Trost, Dan Petrasincu, Emil Gulian, M. H. Maxy, Stefan Roll, Lucian Boz, Lascar Sebastian, A. Munte, Matei Socor. Sunt printre ei unii care cocheteaza cu stanga, gen Victor Eftimiu, altii autentic de stanga, precum TeodorescuBraniste sau N. D. Cocea, comunizanti, ca viitorul politolog britanic Ghita Ionescu, sau comunisti sadea, asa cum e compozitorul Matei Socor. Democrati, fara inclinari sensibile nici spre stanga, nici spre dreapta: E. Lovinescu, Serban Cioculescu. La intrebarea: "Credeti ca adevarul creatiei artistice poate fi limitat in cadrele unei conceptii etice prestabilite?", Cioculescu raspunde net: "In statul liberal de astazi, nu. In statul totalitar, fascist sau comunist, da." E de presupus ca nu tuturor celor prezenti in rubrica le va fi placut asezarea pe acelasi plan a fascismului si comunismului. Sase dintre respondenti sunt evrei, aproape o treime, carora li se adauga si H. Bonciu.101

Vrand-nevrand, revenim la evrei, odata ce acuza frecventamai discreta la Iorga, vehementa la Bratescu-Voinesti, la N. Davidescu, la N. Rosu - ajunsese aceea a "iudaizarii" literaturii romanesti. Fata de perioada dinaintea Primului Razboi Mondial, cand rasarea ici si colo cate un scriitor evreu, acum, in anii '30, numarul scriitorilor evrei devine semnificativ, chiar daca ponderea lor nu o atinge pe aceea a jurnalistilor, iar reputatia celor mai bine plasati e inca departe de culmile recunoscute ale literaturii romane. Sunt printre ei si pictori si graficieni tot mai prezenti in viata artistica. Unii autori abordeaza teme specifice ale mahalalelor evreiesti, precum I. Peltz sau Ion Calugaru, insa rolul lor esential sta intr-o mare disponibilitate in sensul tuturor tendintelor novatoare. Se afla printre animatorii avangardei literare si artistice, incepand cu faimosul Tristan Tzara, inventatorul dadaismului, apoi Sasa Pana, Ilarie Voronca, ca si pictorii si graficienii Victor Brauner, Marcel Iancu, M. H. Maxy, Jules Perahim. Altii exploreaza, intr-o maniera care a putut sa para ostentativa sau scandaloasa, teritoriul erotic: F. Aderca, H. Bonciu, sau starile maladive: Marcel Blecher (acesta din urma, putin apreciat in timpul vietii, e socotit astazi de critica un mare romancier). In cazul celor mai multi, inovatia literara si artistica se asociaza cu atitudini de stanga accentuate, inclusiv aderare la comunism. Destule argumente pentru ca tabara nationalista si traditionalista sa ii acuze de o actiune dizolvanta asupra spiritului public.

Ziarele si revistele se polarizeaza, unele mai aproape de zona Universului, altele - totusi, mai putine - de Adevarul-Dimineata. Dupa acestea, in pozitia urmatoare ca tiraj si impact la public este Curentul, care beneficiaza de reputatia - cam sulfuroasade jurnalist a directorului sau Pamfil Seicaru. Curentul e nu mai putin la dreapta ca Universul. Ajunge sa rasfoim cateva numere, sa zicem din decembrie 1936. Un articol apreciaza expulzarea din Germania a cateva zeci de intelectuali (printre care si Thomas Mann), cu argumentul - evident utilizabil si in cazul Romaniei: "Domnul are talent si injura tara? Talentul domnului nu intereseaza." E reprodus si un atac - la Camera - al lui Seicaru la adresa Rusiei, tara cu care Romania n-ar avea cum sa se alieze. Apoi, un articol al lui Nicolae Rosu; odata ce e scris de Rosu, stim cam ce cuprinde si fara a-l citi. Mai incolo, Seicaru il deplange pe Sadoveanu, "victima naiva" a francmasoneriei. Si, in sfarsit, nu e uitat nici "Franco, salvatorul Spaniei".102 Spania ramane un revelator. Oricare ar fi distanta dintre el si miscarea legionara, Iorga ii omagiaza in Neamul romanesc pe cei "doi baieti viteji", Mota si Marin, cazuti pe pamant iberic: "Luptand pentru credinta lor crestina si pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump si curat in latinitatea nebolsevizata, doi tineri romani, doi baieti viteji, Mota si Marin, au cazut inaintea Madridului aparat de Rosii."103

In directia cealalta, si chiar mai la stanga decat Adevarul, se situeaza cotidianul Lumea romaneasca, aparut in iunie 1937 (si pana in februarie 1939), sub conducerea lui Zaharia Stancu. Printre redactori: Anton Dumitriu, Mihai Pop, G. Bogza, G. Macovescu. Geo Bogza se remarca prin corespondente privitoare la razboiul din Spania; in aceasta privinta, atitudinea ziarului e net prorepublicana. In toamna anului 1937, dezlantuie o violenta si prelungita campanie de presa impotriva lui Stelian Popescu. Evantaiul colaborarilor merge spre centru pana la Serban Cioculescu si spre stanga pana la. partidul comunist. Siguranta a intocmit un dosar consistent al raporturilor dintre redactia ziarului si conducerea comunista; s-au manifestat neintelegeri, in toamna anului 1937, cand ziarul a preferat sa sustina in alegeri Partidul Taranesc Radical al lui Grigore Iunian, in locul unei aliante mai largi, de tip "front popular', cu Partidul National Taranesc, cum ar fi preferat comunistii, insa chiar tensiunile dovedeau existenta unei destul de stranse conlucrari; in disputa din interiorul partidului privind atitudinea de luat fata de ziar, cei care i-au luat apararea au subliniat ca e "singurul ziar care publica articole ale comunistilor" si ca, "in genere, directorii acestui ziar au acceptat sugestiile comunistilor pentru o indrumare antifascista a ziarului".104

E interesant de constatat cum destui intelectuali, unii cu vederi de dreapta moderate, altii de "centru", altii de stanga, chiar pana aproape de comunisti, se indreapta spre Partidul National Taranesc. E si urmarea caracterului "eclectic" al acestui partid, care nu are o doctrina unitara, impartit in tot felul de factiuni, si in principal cu distinctia care se mentine, intre "nationalii" transilvaneni, mai nationalisti si mai conservatori, si taranistii din vechiul Regat, orientati mai spre stanga, unii dintre ei inclinand spre o destul de nebuloasa democratie si economie taraneasca. La nivelul liderilor, Ion Mihalache practica un soi de populism taranesc, in timp ce Vaida-Voevod, insistand pe logica nationalista, ajunge sa paraseasca partidul. Cat despre Iuliu Maniu, el nu prea are preocupari ideologice, ci doar rafinamente tactice. Data fiind imposibilitatea legala a Partidului Comunist de a activa la lumina zilei, precum si slabiciunea politica nu numai a comunistilor, ci si a social-democratilor, national-taranistii si-au atasat o intreaga zona de stanga, care ar fi avut mai curand vocatia - in alte conditii - sa se imparta intre socialisti si comunisti. In preajma alegerilor din 1937, comunistii au curtat intens PNT-ul, insa acesta - inca o dovada de inconsistenta ideologica sau de prevalare a tacticii asupra ideologiei - a preferat un "pact de neagresiune" cu Garda de Fier. In contextul aceleiasi campanii electorale, Adevarul si Dimineata au sustinut activ partidul lui Maniu si Mihalache; sensibilitatile ideologice nu erau chiar comune (linia de mij loc la grupul din Sarindar ar fi fost mai curand social-democratia), insa un vot pentru PNT aparea ca singurul vot util pentru democratie.

Daca ar fi sa schitam o tipologie a orientarilor politice in randul intelectualilor, am zice - fireste, cu destula aproximatie - ca cei ceva mai avansati in varsta si mai bine situati in ierarhia sociala si culturala au atitudini in genere mai moderate si inclinand mai mult spre dreapta decat spre stanga. Cei tineri si asezati mai spre margine in spectrul socio-cultural sunt tentati de solutii mai radicale, fie de extrema dreapta, fie de extrema stanga. Chiar daca n-are rost sa procedam la o numaratoare (fiindca valoarea si notorietatea, ca si intensitatea convingerilor, difera de la o persoana la alta), impresia de ansamblu ramane ca nu sunt mai putini tineri intelectuali - dintre cei cu oarecare vizibilitate publica - tentati de comunism decat de legionarism.

La extrema dreapta, ce e drept, apar cateva nume cu mai multa greutate, in epoca, precum si in posteritate, incepand cu Mircea Eliade, Emil Cioran si Constantin Noica, toti trei aderand la un moment dat la legionarism; fara a fi legionari, nu sunt departe de convingerile lor nici Mircea Vulcanescu sau Petre Tutea. Sa-i mai amintim, tot din grupul aderentilor la Legiune, pe filosofii Dumitru Amzar si Vasile Bancila, pe antropologul Ernest Bernea, pe sociologul Traian Herseni, pe poetii Radu Gyr, Dan Botta, Horia Stamatu, pe fratii Haig si Arsavir Acterian si, desigur, pe Mihail Polihroniade si pe Alexandru Cristian Tell. O incontestabila concentrare de valori intelectuale.

Cand e vorba, la extrema cealalta, de comunisti, lucrurile se complica oarecum prin faptul ca, partidul aflandu-se in clandestinitate, primirile in randurile sale se consumau prin simple comunicari verbale, fara ceremonie, fara carnete de membru.105 Asa ca e greu de spus cu exactitate cine a fost membru de partid cu adevarat si cine a fost. mai putin. Mai mult decat inscrierea formala, conteaza convingerile si atitudinea, asa ca e mai util sa-i punem la un loc pe comunistii "cu acte in regula" si pe simpatizanti. Asa a procedat si Siguranta, deschizand numeroase dosare celor suspectati de agitatie comunista. Sunt printre ei putini intelectuali de oarecare notorietate trecuti de prima tinerete, precum Petre Constantinescu-Iasi, istoric, profesor la Universitatea din Iasi (de fapt la sucursala acesteia, Facultatea de Teologie din Chisinau), exclus din invatamant si supus unui proces politic tocmai pe motive de comunism, sau Ilie Cristea, profesor la liceul"Andrei Saguna" din Brasov. Ceva mai tanar, Lucretiu Patrascanu, unul dintre liderii partidului. Si, apoi, lungul sir al tinerilor intelectuali, comunisti sau simpatizanti: Alexandru Sahia, scriitor si jurnalist, autorul cartii URSS azi, cu destinul retezat de o moarte timpurie; Gheorghe Dinu (Stefan Roll), si el scriitor si jurnalist, ca si simpatizantii comunisti Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu; ziaristul George Macovescu; publicistul George Ivascu; Teodor Bugnariu, asistent la Litere la Cluj, apoi, eliminat din randul universitarilor, profesor secundar; Mihai Beniuc, si el asistent la Cluj, la Psihologie, mai cunoscut ca poet; Grigore Preoteasa, Miron Constantinescu, Gogu Radulescu, intrati din studentie in miscarea comunista si care in regimul comunist vor ocupa functii importante; sa nu-i uitam nici pe Petre Pandrea, Ghita Ionescu, Atanase Joja; si, bineinteles, intelectualii comunisti de origine evreiasca: scriitorii Ion Calugaru si Sasa Pana, apoi Herbert (Belu) Zilber, Matei Socor, Sorin Toma, Nicolae Moraru, Mihail Roller.106 Multi dintre cei insirati sunt prea putin vizibili in anii '30, dar numai peste cativa ani vor recupera cu prisosinta cat nici ei n-ar fi visat!

Lista aceasta - incompleta - ofera premise pentru o concluzie mai echilibrata decat sunt tezele opuse fie ale unui partid comunist omniprezent in miscarea democratica si antifascista, fie ale unui partid cu totul marginal si cu un numar infim de aderenti. Nu sunt poate foarte multi si nici asezati foarte sus in ierarhia culturala, dar nici chiar atat de putini si de neglijabili tinerii intelectuali militanti sau simpatizanti sedusi de promisiunile unei ere noi, si daca partidul nu s-ar fi aflat in ilegalitate, e de presupus ca numarul lor ar fi sporit, si vocea li s-ar fi auzit mai distinct. Asa, sunt limitati la o propaganda "acoperita", mai curand anticapitalista si antifascista decat comunista sadea. Siguranta, oricum, lua lucrurile in serios. E semnificativa, astfel, ingrijorarea cu care urmareste succesul cartii URSS azi, aparuta in trei editii, in 1935-1936. Scrisa atragator - preciza un raport al politiei - cu un pret accesibil, "cartea se citeste enorm, mai ales de tineret, si produce in randurile lui primul moment psihologic al apropierii de URSS".107 Sunt nenumarate informarile si rapoartele care vorbesc, in cazul intelectualilor mentionati, de propaganda comunista camuflata, sub pretext de aparare a drepturilor democratice sau de lupta impotriva fascismului.

Iata-l pe un anume Mihail R. Rollea, autor, in 1937, al unui mic volum intitulat Din istoria drepturilor omului. E un istoric al activitatii desfasurate de "Liga drepturilor omului", intre 1923 si 1929, scris "In memoria luptatorului pentru libertate si pace C. G. Costa-Foru", initiatorul acestei asociatii. C. Radulescu-Motru a acceptat ca o scrisoare a sa de adeziune, adresata in 1923 lui Costa-Foru, sa fie publicata ca prefata a volumului. Textul se prezinta cat se poate de democratic, in sensul "liberal" al termenului: "apararea libertatii de constiinta"; "restabilirea dreptului de opinie. este o chestiune de civilizatie pentru tara noastra". Si, totusi, Siguranta nu pare convinsa de democratismul pur al autorului, pe care il stie a fi comunist.108 Se pare ca nu gresea prea tare. Cativa ani mai tarziu, Mihail R. Rollea a devenit Mihail Roller, "micul dictator" al istoriografiei comuniste romanesti. Luandu-se cu alte treburi, e poate scuzabil ca a neglijat sa mai apere "dreptul de opinie".

O scurta revenire acum la extrema dreapta, pentru un caz care merita o incercare de lamurire, date fiind reverberatiile recente si dimensiunea internationala capatata: discutia in jurul lui Mircea Eliade. Invinuirea de legionarism si, implicit, si mai ales, de antisemitism, l-au pus pe Eliade intr-o penibila incurcatura in ultimii ani ai vietii si i-au umbrit posteritatea. Adeziunea lui la Legiune este incontestabila, si nici nu mai are importanta daca si cand a devenit formal membru sau daca s-a multumit sa fie un admirator fara rezerve. Entuziasmul lui cunoaste un crescendo, culminand in raspunsul la ancheta "De ce cred in biruinta miscarii legionare", aparut in Buna-Vestire din 17 decembrie 1937. Departe de a conduce la crima si totalitarism, in viziunea lui Eliade legionarismul insemna dragoste si libertate, inaltare si purificare spirituala. Indiferent cum vedem lucrurile astazi - si ele sunt intotdeauna mai complexe decat par la prima vedere - corect este sa luam in seama nu numai istoria pe care o stim, ci si istoria in care credea, cu naivitate, Mircea Eliade (aceeasi problema, in extrema cealalta, a intelectualilor comunisti: o teribila naivitate istorica). Referirea la evrei e explicita, asezata de altfel intr-un ansamblu de factori considerati a avea o influenta nefasta asupra destinului national: "Poate neamul romanesc sa-si sfarseasca viata in cea mai trista descompunere pe care-ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfartecat de straini, demoralizat, tradat, vandut pentru cateva sute de milioane de lei?"109 A fost Eliade antisemit? Dupa un asemenea pasaj - si mai sunt cateva de factura asemanatoare in alte articole - greu de spus ca nu. Lucrurile sunt totusi mai complicate. In galeria antisemitilor romani, el se asaza probabil printre cei mai putin antisemiti. Si - paradoxal - se manifesta si ca filosemit. Tinuse sa precizeze nu cu mult timp inainte ca nu trebuie confundat "nationalismul cu fascismul si romanismul cu antisemitismul".110 La mai putin de doi ani dupa textul din Buna-Vestire, publica un eseu elogios la adresa lui Moses Gaster, eruditul evreu care tocmai incetase din viata, un patriot evreu si un universalist totodata (modelul pe care isi propune sa-l urmeze insusi Eliade, ca patriot roman): "asemenea oricarui mare patriot, savantul acesta ajunsese sa iubeasca foarte multe neamuri, tocmai pentru ca invatase de tanar sa-si iubeasca neamul sau". Aidoma altui savant, orientalistul Sylvain Levi, a carui energie si devotament puse in slujba conationalilor sai "pot sluji de exemplu oricarui carturar constient de destinul neamului sau".111 Despre calitatile evreilor, s-a pronuntat Eliade, admirativ, si in alte randuri. Astfel, in "Pilotii orbi", articol in care nelinistea in fata "primatului" economic evreiesc se combina cu respectul acordat insusirilor lor: "Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile, in asteptarea unor viitoare ofensive - si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul."112 De-a lungul vietii, Eliade a avut nenumarate si stranse relatii cu evrei, de la prietenii din tinerete Ionel Jianu (viitorul critic de arta) si Mihail Sebastian pana la atatia colaboratori si discipoli pe care atunci, tarziu, i-au uimit dezvaluirile privitoare la angajamentul legionar din anii '30. Nu acesta era Mircea Eliade pe care-l cunosteau. Ar fi stupid sa ne inchipuim ca prin apropierea de evrei cauta sa-si disimuleze pulsatiile antisemite. A fost sincer in aceste legaturi, doar ca spre sfarsitul anilor '30 convingerea lui (si nu doar a lui) era ca romanii trebuie sa se emanicipeze de sub strainii care-i impiedicau sa-si implineasca menirea in lume. In mod ciudat pentru o privire actuala, respectul pentru evrei se combina, din motive de romanism, cu dorinta ca evreii sa-i lase pe romani in pace! Daca e antisemitism - si e intr-un sens - se cade a fi precizat ce fel de antisemitism este. Nu e un antisemitism "primar", fundamental, ci derivat si conjunctural. Mai tarziu, in toiul scandalului, cand Ioan Petru Culianu il indemna sa se explice, Eliade i-a replicat ca, dupa Auschwitz, o asemenea explicatie nu mai poate fi inteleasa.113 A ramas cu sentimentul - partial justificat - al unei neintelegeri si al unei nedreptati.

Un alt caz nu mai putin celebru este Eugen Ionescu, omul care, spre deosebire de Eliade, nu s-a "molipsit". In Rinocerii, a infatisat procesul de "rinocerizare", adica mutatia care a transformat intr-un soi de monstri niste oameni aparent normali. Doar ca piesa aceasta nu e din 1936 sau 1937, ci din 1960. Ar fi fost interesant ca Ionescu sa o scrie in Romania, la timpul potrivit, si nu in Franta, cand totul devenise istorie. Or, atunci cand confiuntarea pe scena romaneasca se accentueaza, Ionescu nu spune mai nimic. Erau ziare si reviste, erau jurnalisti, care ii atacau din rasputeri pe "rinoceri". Nu si Ionescu. Il intalnim in anii inclestarii la Facla (in 1935-1937), revista de stanga, dar cu eseuri pe teme strict literare, fara ascutis ideologic. Dar isi continua si colaborarea la Vremea, pana in primele luni ale anului 1938; or, e momentul cand Vremea devenise de-a dreptul legionara; evident, Ionescu nu canta in struna "rinocerilor" de la Vremea, dar ne gandim ca dezgustul fata de acest soi de jivine ar fi trebuit sa-l impiedice de a mai scrie acolo. De ce nu publica articole de atitudine in Adevarul sau Dimineata? "Refugiat" la Paris, trimite din capitala Frantei, o serie de corespondente, aparute in Viata romaneasca, intre decembrie 1938 si februarie 1940. E in ele si ceva ideologie, dar destul de confuza. Ionescu nu accepta nici nazismul, nici comunismul, simpatizeaza evident cu Franta in fata Germaniei, dar condamna si capitalismul liberal (care, asa criticabil cum era, ramanea totusi solutia salvatoare).114 Evident, viitorul dramaturg este un democrat, cu inclinatii spre stanga. Ce-l impiedica sa o spuna raspicat? Raspunsul sta intr-un singur cuvant: frica. Ionescu e curajos cand se razboieste cu oamenii de litere, dar deloc atunci cand are in fata curente sau structuri care - crede el - ar putea sa-l zdrobeasca. Dupa mama, era evreu; asta il complexa, il nelinistea, si a facut tot ce-a tinut de el ca sa-si incurce cat mai tare problema originilor. Marturia lui Mihail Sebastian: "Eugen Ionescu [.] se porneste deodata sa-mi vorbeasca despre mama lui. Ca e evreica, stiam de mult, din auzite - dar era, intre noi doi, o chestiune inchisa. Ametit de bautura, baiatul se porneste "sa spuna tot", cu nu stiu ce rasuflare care il usureaza, ca si cum l-ar fi apasat, ca si cum s-ar fi inabusit. [.] Eugen Ionescu, care vine uneori la mine, se zbate sa plece cat mai repede din tara, sa fuga. Aceeasi panica, aceeasi alarma, aceeasi graba de a fugi cat mai repede din tara, ca sa fie la adapost, ca si la Cioran. [.] Eugen Ionescu, venit din nou ieri dimineata la mine, disperat, fugarit, obsedat, neputand suporta gandul ca poate il vor da afara din invatamant."115 Insemnarile acestea sunt, ce e drept, dintr-o perioada mai delicata, aceea a dictaturii legionare sau antonesciene si a legislatiei antisemite, insa reactia lui Ionescu ramane caracteristica pentru o stare de permanenta fragilitate (si cu atat mai mult tinand seama de faptul ca n-a fost deloc persecutat, s-ar zice, dimpotriva!). In scrierile lui ulterioare, Ionescu avea sa se razbune si pentru propria lasitate.

III. Profesori si academicieni.

Nivelul superior al elitei intelectuale - in sensul ierarhiei oficializate - il reprezinta corpul profesorilor universitari si, inca mai selectiv, Academia Romana.

Universitatile in perioada interbelica sunt in numar de patru: la Bucuresti, Iasi, Cluj si Cernauti. Li se adauga si alte institutii cu rang universitar. Scoli politehnice la Bucuresti si Timisoara, precum si - incepand din 1937 - la Iasi. Academii de inalte studii comerciale si industriale, ca si Academii de inalte studii agronomice, la Bucuresti si la Cluj. O Academie de Arhitectura la Bucuresti, tot aici un Institut Superior de Educatie Fizica, doua Academii de Arte Frumoase la Iasi si la Bucuresti, de asemenea Academii de Muzica si Arta Dramatica la Bucuresti, Cluj, Iasi si Cernauti. In ce priveste personalul, statistica pentru anul universitar 1934-1935 da un numar de 1770 universitari de toate gradele. Cei mai multi sunt in universitatile propriu-zise. Astfel, Universitatea din Bucuresti avea 173 de profesori si 83 de conferentiari (spre comparatie, Politehnica din Bucuresti: 43 de profesori si 30 de conferentiari); Universitatea din Iasi, 113 profesori si 50 de conferentiari; Universitatea din Cluj, 83 de profesori si 18 conferentiari; Universitatea din Cernauti, 61 de profesori si 13 conferentiari.116

Doua trasaturi ale corpului universitar sar in ochi: e foarte masculin si foarte romanesc (in acceptia etnica a termenului).

Studente sunt destul de multe, desi mai putine decat baietii (ii depasesc pe acestia la Litere, se afla cam la egalitate la Stiinte, dar raman in urma lor la Drept si la Medicina si indeosebi la Teologie). In anul universitar 1939/1940 sunt inscrisi la Universitatea din Bucuresti 8011 baieti si 3278 de fete; asadar, numarul studentelor se apropie de 30%. Categoria profesorilor e insa foarte departe de o asemenea proportie. Asistente mai apar, desi nu prea multe (in principal la Medicina si la Stiinte, unde conduc lucrari de laborator). Profesoare sau conferentiare sunt insa o raritate. Nici o profesoara, nici o conferentiara la Universitatea din Bucuresti, potrivit Anuarului pe anul 1939/1940. La Cluj, nici o profesoara, si o singura conferentiara: chimista Raluca Ripan (va ajunge profesoara in 1942). Cel mai bine sta Universitatea din Iasi (nici nu era greu sa stea mai bine!); sunt aici doua profesoare: Vera Myller, la Stiinte, si Elena Puscariu, la Medicina, precum si o conferentiara (Ruxandra Rascanu, la Stiinte).117 Vera Myller e o figura simbolica pentru inceputurile emanciparii universitare a femeilor. Rusoaica de origine, matematiciana ca formatie, s-a casatorit cu matematicianul roman Alexandru Myller, profesor de geometrie analitica la Universitatea din Iasi (din 1910), devenind ea insasi conferentiara a aceleiasi universitati. In 1918, Facultatea de Stiinte a recomandat-o pentru a ocupa postul de profesor la Catedra de teoria functiilor. A urmat o vie controversa, cu argumente pro si contra. Putea o femeie sa fie profesor? O comisie numita de Simion Mehedinti, pe atunci ministru al Instructiunii publice, a dat un verdict negativ, cu urmatoarea incheiere: "oricat ar fi de evidente meritele unei femei si oricat ar poseda cunostintele necesare care sa o arate apta de a ocupa o catedra universitara, in starea actuala a legislatiei romane [.] nu poate fi numita si nu poate functiona ca profesor universitar". Totul se lovea de faptul ca femeile nu aveau drept de vot, iar profesorii universitatii alegeau un senator pentru Senatul Romaniei; insemna, pe cale de consecinta, ca un profesor trebuia sa aiba si drept de vot, sa fie, asadar, in mod obligatoriu barbat! Pana la urma, s-a trecut si peste aceasta piedica, si, la 16 noiembrie 1918, regele Ferdinand semneaza decretul de numire a Verei Myller la Catedra de algebra superioara si teoria functiilor.118 Asa a ajuns o rusoaica cea dintai - si, pentru ani de zile, singura - profesoara universitara din Romania.

Profesoara este si Zoe Ghetu, titulara catedrei de engleza la Academia Comerciala din Bucuresti; la Politehnica din Bucuresti, tot la engleza, ocupa un post de conferentiar Alice Badescu. Se mai intalnesc profesoare in invatamantul superior de arta. Astfel, la Bucuresti, la Academia de Arte Frumoase, pictorita Cecilia Cutescu-Storck, iar la Conservatorul de Muzica si Arta dramatica, Alice Voinescu, titulara (din 1922) a Catedrei de estetica si istorie a teatrului; la Conservator, sunt si alte profesoare titulare, in functie de specializarile artistice.

Universitatile reprezinta si instrumente de romanizare. In1919, cele doua universitati din Cluj si din Cernauti, prima maghiara, cea de-a doua germana, au devenit ambele romanesti. Cu alti profesori, evident, si cu romana ca limba exclusiva de studii. Studentii raman desigur de tot felul in ce priveste originea etnica sau religia. La Cluj, in anii '30, studentii maghiari oscileaza in jur de 20%, iar germanii depasesc in general 5%. Profesori maghiari sau germani sunt insa doar vreo doi, cei care predau limbile si literaturile respective. De altfel, e de presupus ca universitarii maghiari si germani din vremea Austro-Ungariei nici nu prea stiau romaneste. De remarcat ca multi profesori de la Cluj sunt originari din Vechiul Regat, Transilvania, imediat dupa 1918, neputand sa asigure din propriile resurse un personal romanesc calificat in toate domeniile.

Studenti evrei sunt multi. Aproximand statisticile pe perioada 1936-1938, ei apar cam in proportie de 8% la Universitatea din Bucuresti (aproape 15% la Medicina), circa 10% la Cluj, si spre 15% la Iasi peste tot un procent sensibil mai mare decat cel pe care-l aveau in populatia tarii. Insa universitari evrei sunt foarte putini, si cei care sunt ocupa in majoritate posturi inferioare, de asistenti sau preparatori, indeosebi la Medicina.119 La Universitatea din Bucuresti, profesor titular este lingvistul Ioan Aurel Candrea, la Catedra de dialectologie si folclor romanic, din 1927 si pana la pensionare, in octombrie 1938. Raman cativa conferentiari: Tudor Vianu, la Catedra de estetica a Facultatii de Litere, care, in ciuda prestigiului sau profesional, a reusit sa devina profesor abia in 1944, si altii la Medicina (Max Popper, Anghel Radovici, Osias Kaufinann-Cosla si Mauriciu Blumenthal). In total, socotind si asistentii si preparatorii, vreo 20 de evrei la Universitatea din Bucuresti, dintre care 15 la Facultatea de Medicina. Nici un evreu in majoritatea celorlalte institutii de invatamant superior din Bucuresti, nici in Academia Comerciala, nici la Agronomie, nici la Arhitectura, nici la Arte frumoase, nici la Muzica si Arta dramatica, nici la Educatie fizica. La Politehnica e insa un caz, in sfarsit chiar un profesor titular, si foarte respectat: Ernest Abason, la Catedra de geometrie descriptiva si cinematica.

Din Cluj, se raporteaza: nici un evreu la Stiinte, nici un evreu la Litere, nici un evreu la Drept, doar doi preparatori evrei (si o dactilografa) la Facultatea de Medicina. Nici la Agronomia clujeana, nici la Academia comerciala, nu e picior de evreu. La Politehnica din Timisoara, un singur evreu printre asistenti. La Universitatea din Iasi, Dreptul si Literele n-au evrei; sunt doar trei evrei la Medicina, doi asistenti si un preparator, si un asistent la Stiinte (la Stiinte, fusese profesor matematicianul Simion Sanielevici, pana la pensionarea sa in 1938).

Asa se prezenta situatia in universitatile Romaniei in vara anului 1940, in ajunul intrarii in vigoare a legislatiei antisemite, care ii va inlatura practic pe toti evreii. Cum se vede, erau putini (mai multi la Bucuresti ca in celelalte centre), cu accesul aproape "interzis" la posturile superioare, oricum cu mult sub nivelul la care se aflau in viata intelectuala romaneasca.

Identificarea apartenentei politice a universitarilor este usurata prin faptul ca, odata cu instaurarea dictaturii regale, s-a cerut tuturor functionarilor publici, in februarie 1938, sa declare daca si in ce partid au fost inscrisi.120 Pe baza raspunsurilor date, rezulta ca aproximativ jumatate dintre membrii corpului profesoral facusera parte dintr-un partid politic; procentul e considerabil si dovedeste ca daca in universitate se putea intra si promova si fara conexiuni politice, nici acestea nu erau de dispretuit, fie prin sprijinul direct pe care-l putea da puterea, fie prin afilierea la un grup constituit pe motive de afinitati personale, dar si politice. La Iasi, de pilda, nu strica sa fii membru sau apropiat al cercului Vietii romanesti, de sensibilitate taranista. La Bucuresti, era mai bine sa fii liberal. Potrivit unei statistici, circa 50% dintre profesori si conferentiarii universitatilor din Bucuresti si din Iasi fusesera inscrisi intr-un partid politic; procentul se ridica la aproape 60% la Universitatea din Cernauti si la 63% la Universitatea din Cluj; este de doar 18% la Politehnica din Bucuresti, insa de 52% la Politehnica din Timisoara (se pare ca institutiile de invatamant superior de peste munti sunt mai politizate; poate deoarece, fiind recent infiintate sau reorganizate si pornind de la zero, factorului politic i-a revenit un rol-cheie in numirile facute - si indeosebi liberalilor, care au dominat guvernarea tarii in anii interbelici). Ca o trasatura generala, extremele sunt putin reprezentate la universitate, iar balanta inclina spre dreapta. Liberalii - o dreapta moderata - sunt de departe cei mai numerosi, aproape de doua ori mai multi decat taranistii - pe care i-am situa la centru-stanga - aflati pe locul al doilea (129 fata de 71, la cele patru universitati, plus cele doua politehnici). O dreapta mai accentuata e reprezentata, in diferite grade, de cateva formatiuni: Partidul NationalCrestin (Goga-Cuza), cu 21 de universitari; Partidul Poporului al lui Alexandru Averescu, cu 14; Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, cu 10; Partidul Nationalist-Democrat al lui Nicolae Iorga, cu 12; Frontul Romanesc al lui Alexandru VaidaVoevod, cu 10; si, desigur, Totul pentru Tara (Garda de Fier), cu 8 universitari declarati. La stanga taranistilor, se afla doar Partidul Taranesc Radical al lui Grigore Iunian, cu 5 profesori in total. Nimeni, fireste, nu se declara comunist, curiozitatea sta in faptul ca nici macar vreun social-democrat nu apare printre universitari.

Contrastul cel mai caracteristic se manifesta intre universitatile din Bucuresti si din Iasi. La Universitatea din Bucuresti, liberalii reprezinta 25% din total (jumatate din numarul celor inscrisi in partide), in timp ce taranisti sunt doar 10%. La Iasi, cele doua orientari se afla la egalitate: 20% pentru fiecare (cu un varf pentru taranisti la Facultatea de Stiinte, unde sunt 11 fata de 6 liberali, si cu cota mai scazuta la Medicina, unde liberalii ii intrec cu 9 la 5). La Litere, la Bucuresti, sunt doar doi taranisti: C. Radulescu-Motru si D. Gusti, aproape pierduti printre 12 liberali, si acestia insa impartiti, fiindca o parte, indeosebi istorici, apartin disidentei conduse de istoricul Gheorghe Bratianu, fiul lui Ionel Bratianu si profesor la Iasi ("georgistii"); C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Victor Papacostea, arheologul Scarlat Lambrino, un timp si mai varstnicul geograf Simion Mehedinti (socrul lui Giurescu) apartin acestui grup; sunt liberali si lingvistul Al. Rosetti, si geograful Vintila Mihailescu. La Literele din Iasi, dintre liberali, Gheorghe Bratianu, in primul rand, si istoricul Ilie Minea, si el "georgist"; alti liberali sunt mai putin activi sau chiar s-au rupt de partid. Compact e insa grupul taranistilor: sociologul si esteticianul Mihai Ralea (in toamna anului 1938 va fi transferat la Bucuresti), sociologul Petre Andrei, lingvistul Iorgu Iordan, clasicistul Ion M. Marinescu, criticul si istoricul literar Octav Botez, ca si germanistul Traian Bratu, acesta din urma rector al Universitatii in 1921 -1922 si intre 1932 si 1938. Mai sunt si altii in orbita lor, precum istoricul Andrei Otetea, care declara ca, desi nu e inscris in nici o organizatie politica, are "convingeri si sentimente national-taraniste"; la fel, si elenistul Constantin Balmus. Nu numai ca iesenii sunt in numar mare taranisti, dar cei care sunt se situeaza in genere spre stanga partidului. E microclimatul specific Iasului, prin traditia lui C. Stere, a poporanismului, a Vietii romanesti, urmare de asemenea a unei polarizari mai accentuate ca la Bucuresti, data fiind prezenta curentului nationalist si virulent antisemit al lui A. C. Cuza, cu putini exponenti universitari, dar cu capacitatea dovedita de a infierbanta atmosfera.

Sa remarcam si majoritatea liberala la Universitatea din Cluj, cu un numar de 30 de aderenti, fata de care Partidul National Taranesc, continuator, prin prima sa componenta, a traditiei politice transilvanene, nu aduna decat 17, iar Partidul National Crestin, si acesta, in buna masura, prin Goga, de sorginte ardeleana, beneficiaza de adeziunea a 8 universitari. La Cernauti, orientarea liberala e si mai accentuata: 20 de membri PNL, fata de 3 apartinand PNT si tot 3 Partidului National Crestin. Semn, in ambele cazuri, al impactului "regatean". Florian StefanescuGoanga, rector al Universitatii din Cluj intre 1932 si 1940, e un liberal de frunte; la fel, si istoricul Alexandru Lapedatu, in mai multe randuri ministru, ardelean de origine, dar cu studii si cu prima parte a carierei in Vechiul Regat, inainte de a fi numit profesor la Cluj, in 1919. Alt liberal notoriu, istoricul bucovinean Ion Nistor, figura cea mai cunoscuta a Universitatii din Cernauti, si el ministru in repetate randuri.

In afara celor mentionati deja, numeroase nume cunoscute de liberali sunt la Facultatea de Drept din Bucuresti, printre care Mihail Rarincescu, Istrate Micescu (pana in 1936) sau, in gruparea "georgista", conferentiarul de Drept international Mihai Antonescu (mai tarziu profesor, dar ramas in istorie ca "numarul doi" al regimului Antonescu). Tot in Bucuresti, la Litere, criticul Mihail Dragomirescu, la Stiinte, geologul Ion Simionescu. La Cluj, nu-l putem ocoli pe arheologul Constantin Daicoviciu, care incepe la liberali slalomul sau printre cele mai felurite partide. La Cernauti, liberali "georgisti" sunt slavistul Grigore Nandris si filologul Alexe Procopovici.

Alti taranisti proeminenti: G. G. Mironescu si G. Tasca, de la Facultatea de Drept din Bucuresti (spre sfarsit va adera la acest partid si Nicolae Titulescu); Constantin Parhon, la Medicina; Nicolae Cioranescu, la Politehnica; Virgil Madgearu si Ion Raducanu, la Academia Comerciala din Bucuresti, cel din urma si rector al Academiei; Gheorghe Zane si Traian Ionascu, la Facultatea de Drept din Iasi; Teofil Sauciuc-Saveanu, la Facultatea de Litere din Cernauti; iar la Cluj, fratii Emil si Iuliu Hatieganu, cel dintai profesor la Drept, al doilea la Medicina.

Cativa universitari bine-cunoscuti se intalnesc si in Partidul Poporului al lui Averescu (printre ei, filosoful P. P. Negulescu si latinistul N. I. Herescu, de la Facultatea de Litere din Bucuresti, sau slavistul Ilie Barbulescu, de la Facultatea de Litere din Iasi), de asemenea in Partidul Nationalist-Democrat al lui Iorga (matematicianul Dimitrie Pompeiu, de la Facultatea de Stiinte din Bucuresti, sau Gheorghe Ionescu-Sisesti, de la Agronomia bucuresteana, cel din urma si ministru in guvernul Iorga din 1931 -1932).

Exceptand cele doua mari partide, cea mai reusita patrundere printre universitari o realizeaza Partidul National Crestin (Goga-Cuza), fondat in 1935, de orientare nationalista si antisemita, sortit unei guvernari efemere din decembrie 1937 pana in februarie 1938. Adera la acest partid Istrate Micescu, devenind, in lunile mentionate, ministru de Externe; filosoful Ion Petrovici, de la Facultatea de Litere din Iasi, trecut anterior prin cateva partide, insarcinat acum cu Ministerul Economiei Nationale; tot in guvernul Goga aveau sa intre si istoricii Ioan Lupas si Silviu Dragomir, de la Universitatea din Cluj, membri ai aceluiasi partid. Guvernul acesta, esuat si discreditat de istorie, a fost, prin componenta lui, cel mai intelectual guvern pe care l-a avut vreodata Romania (o echipa de universitari, prezidata de un poet!). Alti universitari membri ai Partidului National Crestin: germanistul Ion San-Giorgiu si istoricul de arta Alexandru Busuioceanu, ambii conferentiari la Facultatea de Litere din Bucuresti; pedagogul Onisifor Ghibu si filosoful D. D. Rosea, profesori la Facultatea de Litere din Cluj; lingvistul si istoricul literar Giorge Pascu, de la Facultatea de Litere din Iasi (si Tudor Vianu facuse parte din Partidul National Agrar al lui Goga, pana la transformarea acestuia, in 1935, prin fuziune cu partidul lui Cuza, in Partid National Crestin; o alegere curioasa, data fiind originea sa evreiasca, si explicabila probabil printr-o dorinta de integrare; s-a retras, evident, atunci cand orientarea antisemita a devenit flagranta).

Profesorii si conferentiarii legionari se numara pe degete; ceva mai multi asistenti, dar nici ei prea numerosi. P. P. Panaitescu se retrage in ianuarie 1938 din gruparea liberala a lui G. I. Bratianu si se inscrie la Totul pentru Tara, denumirea oficiala a miscarii legionare; curioasa alegere pentru un slavist si un istoric deloc nationalist in interpretari, s-ar zice dimpotriva! Un curios caz de dedublare. Pentru a explica mersul istoriei, Panaitescu n-a apelat nicicand la mistica nationala, ci, de preferinta, la factorii socio-economici, intr-o viziune care l-ar fi putut apropia de marxism (si care ii va permite, mai tarziu, in anii '50, sa nu faca un prea mare efort de adaptare a propriului demers la rigidele norme comuniste). Monografia sa despre Mihai Viteazul (1935), i-a scandalizat pe nationalisti si i-a atras fulgerele lui Iorga. Printre altele, Panaitescu ii contesta eroului national originea domneasca si facea din el un simplu instrument politic al clasei boieresti; cat despre un proiect national, atunci, la 1600, nici vorba. Ceea ce nu i se potrivea istoricului Panaitescu, a reusit insa politicianul Panaitescu: sa devina legionar. Singura ambitia - o ambitie ascunsa, dar se vede, arzatoare - poate oferi o cheie.

Legionari sunt si lingvistul Dumitru Gazdaru, de la Universitatea din Iasi, si sociologul Traian Braileanu, de la Universitatea din Cernauti. Li se adauga la Iasi profesorul de pedagogie Ion Gavanescul (iesit la pensie) si Corneliu Sumuleanu, profesor de chimie la Facultatea de Medicina, decedat spre sfarsitul anului 1937. La Politehnica din Bucuresti, profesorul de chimie Eugen Chirnoaga. De asemenea, conferentiarul Radu Meitani, de la Facultatea de Drept din Bucuresti. E, desigur, si Dragos Protopopescu, profesor de literatura engleza la Universitatea din Cernauti (si autor, cu buna reputatie, de studii de specialitate, ca si de poezie si proza); formal, n-ar fi fost inscris la legionari, dar se afiseaza alaturi de acestia. Nu e legionar "cu acte" nici reputatul lingvist Sextil Puscariu, profesor la Universitatea din Cluj (si primul sau rector), dar se numara printre cei care au raspuns, si chiar primul, in numarul din 7 decembrie 1937, la ancheta ziarului Buna-Vestire, cu intrebarea "De ce cred in biruinta miscarii legionare?". Marturiseste ca urmareste miscarea de cand studentimea clujeana a cerut "ca universitatile noastre sa fie recucerite pentru romanism si scapate mai ales de miscarea evreiasca". Simpatia i-a tot sporit, constatand "adanca si sincera lor religiozitate", "cinstea fara tocmeala", "respectul adevarului", "optimismul robust". In consecinta, ceea ce tara intreaga asteapta, "va savarsi virtutea legionara, cu credinta-i nebiruita in viitorul neamului, cu disciplina-i de fier, cu curaju-i barbatesc si cu organizarea-i tare, sub conducerea energica, constienta, inteleapta, dominatoare si inspirata a Capitanului". Cum se vede, nu neaparat calitatea de membru masoara gradul de entuziasm. Un legionar convins si activ este arheologul Vladimir Dumitrescu, docent la Facultatea de Litere din Bucuresti si, din 1935, director al Muzeului National de Antichitati. Si, nu mai putin notorii, printre asistenti, poetul Radu Gyr si sociologul Traian Herseni, ambii la aceeasi facultate de Litere.

Singurul comunist printre profesorii titulari fusese istoricul Petre Constantinescu-Iasi, la Universitatea din Iasi, respectiv Facultatea de Teologie din Chisinau, condamnat si scos din invatamant in 1936: de altfel, o persoana cu totul mediocra. Mai erau cativa asistenti, desigur nu declarati, precum Teodor Bugnariu, la Litere, la Cluj, sau la Drept, la Iasi, Alexandru Barladeanu. Acesta din urma isi va dovedi atasamentul pentru tara alegand sa ramana in Basarabia, cand provincia e cedata sovieticilor in iunie 1940; revenit in Romania dupa razboi, avea sa ocupe functii importante atat in perioada stalinizarii, cat si a relativei liberalizari din anii '60 si, in final, in Romania postcomunista: o cariera completa, cum s-ar spune.

Daca vrem sa intalnim profesori cat de cat susceptibili de a se apropia de comunism, trebuie sa privim spre stanga taranista. Constantin Parhon a fost creditat cu o asemenea atitudine, dar asta atunci cand devenise o importanta figura a statului comunist si i se cautau "fapte de arme" anterioare; i se poate recunoaste o sensibilitate de stanga, dar de aici pana la "fapte" comuniste e o cale! Probabil ca cel mai departe spre stanga merge, dintre profesori, Iorgu Iordan. In 1933-1934, e presedintele Comitetului national antifascist; prezideaza filiala ieseana a asociatiei Amicii URSS; si se agita in 1936 in apararea lui P. Constantinescu-Iasi. Se afla, pe buna dreptate, sub supravegherea Sigurantei. Dar insusi Iordan marturiseste - si asta tarziu, in anii comunismului, cand n-ar fi avut nici un interes sa se dezica de un asemenea angajament - ca atitudinile si adeziunile mentionate nu avusesera nimic specific comunist: nici contacte cu Partidul Comunist, nici cunoasterea propriu-zisa a doctrinei comuniste.121 Ca domnul Jourdan, care facea proza fara sa stie, si Iorgu Iordan se intalnise cu comunismul fara sa stie ca s-a intalnit!

Daca privim spre Academia Romana in acelasi moment cu cel al declararii apartenentei politice a universitarilor (inceputul anului 1938), observam destule asemanari (in fond, majoritatea academicienilor sunt si profesori), insa cu o tendinta conservatoare mai accentuata. Daca la Universitate sunt foarte putine femei, la Academie - evident - nu e niciuna. Daca la Universitate abia de se intalnesc evrei sau alti minoritari, la Academie absolut toti membri sunt de nationalitate romana. Ca si la Universitate, din cei 40 de membri, cu aproximatie, jumatate sunt angajati politic, intr-o varietate de optiuni, insa, in ansamblu, ceva mai la dreapta si intr-un sens mai traditionalist decat in mediul universitar.

Cum punctul nostru de observatie e inceputul anului 1938, sa-i identificam pe cei care participa chiar atunci la guvernarea (nationalista si fatis antisemita) Goga-Cuza. Sunt in acest guvern nu mai putin de sase membri ai Academiei: Octavian Goga si A. C. Cuza, fireste, apoi Ion Petrovici, Ioan Lupas si Silviu Dragomir, toti trei ministri, si Lucian Blaga, subsecretar de stat (la Externe). Un guvern cu sase academicieni! Partidul Nationalist-Democrat e si el bine reprezentat, prin seful sau, Nicolae Iorga, urmat de agronomul Gheorghe Ionescu-Sisesti si de matematicianul Dimitrie Pompeiu (primul, fost ministru in guvernarea Iorga, al doilea, tot atunci, presedinte al Camerei Deputatilor). Liberali, intr-o proportie mai redusa ca la Universitate, sunt Alexandru Lapedatu, Ion Nistor, Ion Simionescu. P. P. Negulescu aminteste de gloria trecuta a Partidului Poporului. Sextil Puscariu nu e inscris, dar i-am putut constata opiniile. In sfarsit, taranisti, dintre academicieni, sunt Constantin Radulescu-Motru si Dimitrie Gusti.

Alegerile de noi membri ai Academiei in 1936 au ilustrat, oarecum simbolic, greutatea ceva mai mare a unui curent nationalist si traditionalist. A reusit sa fie ales faimosul A. C. Cuza, chiar daca nu din primul tur. Despre poporatie, cea mai cunoscuta lucrare a fostului profesor de economie politica de la Iasi, aparuse cam de mult, in 1899. Lucrarile mai recente erau brosuri fara mare semnificatie. Celebritatea, pe langa antisemitismul sau extrem, i-o aduceau cuvintele de spirit rostite in Parlament sau turnate in epigrame. Avea aproape 80 de ani. Varsta prea mare, opera prea mica si culoarea politica prea pronuntata n-ar fi fost cele mai potrivite recomandari. A devenit cu toate acestea academician.

Concomitent, a cazut insa, desi recomandat de sectia literara, Eugen Lovinescu. Era criticul literar cu cea mai mare reputatie, dar vinovat in ochii multor academicieni de a fi sustinut cu prea multa convingere literatura moderna. De fapt, Lovinescu pleda pentru autonomia artei, in timp ce adversarii sai ii pretindeau acesteia sa respecte morala "burgheza" curenta. Caderea lui la Academie se petrece chiar in momentul declansarii ofensivei impotriva "imoralitatii" in scrierile literare. Primul vizat era Arghezi, care, inca mai grav decat Lovinescu, nici n-avea cum sa cada la Academie, fiindca nimeni n-ar fi indraznit sa mearga atat de departe incat sa vina cu o asemenea propunere. Deja se facuse "prea mult" prin publicarea, la Fundatia pentru Literatura si Arta "Regele Carol II" (deci, formal, sub obladuirea regelui), a volumului sau de Versuri, in editie definitiva ingrijita de autor. Era o consacrare, chiar daca in afara Academiei. La Academie, Iorga ia cuvantul pentru a denunta "scabrosul volum al lui Arghezi". Tot Iorga mentioneaza interventia lui Bratescu-Voinesti, care "aduce inainte dovezi ale abjectiei "marelui scriitor", care intrebuinteaza in "Cimitirul Sfintei Vineri" cel mai ordinar limbaj".

Si continua Iorga: "Propun intervenirea la Regele, patron al Academiei, care, cu cateva zile inainte, a laudat in sedinta, opera ei. Ar trebui sa mearga presedintele. Dar Lapedatu obiecteaza ca in aceasta saptamana n-are audienta. El crede ca Goga, din comitetul de supraveghere al "Fundatiilor", ar trebui s-o faca. Se ivesc si discutii cu privire la o protestare publica. Le inchei, cerand sa se comunice presei numai ce am prezentat eu. Oamenii sunt bucurosi ca, astfel, scapa de raspundere."122 Ideea era, intr-adevar, iesita din comun: sa-l parasti pe Arghezi la rege!

Intr-un articol publicat in Facla, gazeta de stanga, Nicolae Carandino considera un scandal nealegerea lui Lovinescu. "Rusine" pentru Academie. In schimb, preferandu-l pe Cuza, academicienii au trecut un "examen de obscurantism". "Indelicatete", "agramatism", "vinovata nepricepere", cam asta i-ar caracteriza, dupa Carandino, pe membrii inaltei instante culturale.123

Inclinarea spre dreapta a Academiei e totusi relativa; nu impiedica diversitatea si, pana la urma, cautarea unor solutii de compromis sau. renuntarea la solutii (ca in cazul "reclamarii" lui Arghezi). Si Cuza a fost ales cu oarecare dificultate, iar Lovinescu a cazut "la paritate", cu alte cuvinte cei care l-au sustinut n-au fost mai putin numerosi decat cei care I-au respins. Si profilul presedintilor ilustreaza cautarea unui echilibru. Intre 1935 si 1938, presedinte e Alexandru Lapedatu. Ii urmeaza Constantin Radulescu-Motru, intre 1938 si 1941 (in timp ce Lapedatu devine, in 1939, secretar general), apoi Ion Simionescu, din 1941 in 1944. De fiecare data, persoane situate intre extreme.

Iata-l, de pilda, pe Radulescu-Motru, "flexibil" in optiunile lui politice, rationalist ca om de stiinta, si nationalist moderat. Cartea sa, Romanismul. Catehismul unei noi spiritualitati, aparuta tot in 1936 (dar adunand texte publicate in 1934-1935), in toiul ofensivei nationaliste, e mult mai "asezata" decat ar parea dupa titlu. Filosoful pledeaza pentru iesirea din formula socio-politica universalista (liberalismul burghez, cu punct de plecare in Anglia), in favoarea unor alcatuiri adaptate specificului national. Pentru Romania, cel mai potrivit ar fi "statul taranesc", ceea ce n-ar insemna revenirea la trecut, nici neglij area oraselor, ci pur si simplu o prioritate acordata sustinerii economiei rurale si ridicarii satelor. Radulescu-Motru nu-i idealizeaza pe romani: calitatile lor sunt dublate de defecte, printre cele din urma figurand neaderarea la modernitate. E necesara o "scoala a energiei romanesti", chemata "sa dea incredere in viitorul neamului". Si toate astea, nu impotriva celorlalti, e de neacceptat "nationalismul bazat pe privilegiile etnicului". O chemare la competitie, nu la excludere (desi, evident, prin proiectata "ascensiune" a lumii rurale, o consolidare a rezervorului etnic romanesc).124 Oricum, o "pozitie de centru", dupa cum constata si Mircea Eliade, susceptibila, dupa el, sa adune pe foarte multi intelectuali, "pe un Camil Petrescu alaturi de Emil Cioran, pe un Lucian Blaga alaturi de un Serban Cioculescu".125

Una peste alta, e totusi de constatat in anii '30 o "pierdere de viteza" a Academiei in ce priveste manifestarea functiei ei stiintifice si culturale. Ramane o institutie de consacrare, cu alesi, in cea mai mare parte, de incontestabila valoare, dar nu mai e propriu-zis un ferment in viata intelectuala romaneasca. Contribuise in epoca anterioara, in special prin filonul ei "junimist", la un plus de rigoare in stiinta si un plus de libertate in literatura. Autonomia esteticului parea, prin Maiorescu, un bun castigat. In preajma Primului Razboi Mondial, toti marii istorici, inclusiv cei mai tineri, sunt membri ai Academiei si au, inclusiv prin Academie, o influenta decisiva asupra unei istoriografii detasate in sfarsit de amatorism si de retorica nationalista (A. D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan, N. Iorga, Constantin Giurescu, Vasile Parvan, insirati in ordinea varstei, pleiada e completa). Doua-trei decenii mai tarziu, Academia apare defazata. Lui Lovinescu i se reproseaza tocmai ceea ce se parea ca Maiorescu lamurise odata pentru totdeauna. Fata de marii scriitori, critica Academiei nu mai corespunde cu critica criticilor profesionisti. Cu scrisul sau de factura traditionala si abordand subiecte traditionale, Sadoveanu, ca academician, ramane deasupra oricarei contestari. Ii statea insa alaturi BratescuVoinesti, un scriitor, totusi, de mana a doua. Blaga si Rebreanu au intrat pana la urma la Academie, dar infruntand destule obstacole. Iar Arghezi - repudiat, si cu el intreaga modernitate literara. In istorie, dintre cei mari de dinainte de razboi, ramasese numai Iorga: istoric prodigios pana in ultima clipa, dar si el in dezacord nu numai cu modernitatea literara (aici dezacordul era flagrant), dar si cu modernitatea istoriografica. Tinerii istorici care, mutatis mutandis, jucau acum rolul pe care-l avusesera candva Onciul si Bogdan, Iorga, Parvan si Constantin Giurescu, erau cei trei, reuniti sub sigla "noii scoli istorice": Gheorghe Bratianu, Petre P. Panaitescu si Constantin C. Giurescu (fiul primului Giurescu). Il combateau pe Iorga, aducandu-i aceleasi critici pe care generatia lui Iorga o adusese propriilor predecesori: lipsa de metoda si de rigoare stiintifica si amestecul stiintei cu nationalismul, cu efecte pagubitoare pentru adevar (desi, de fapt, nationalisti erau si ei; culmea, mai putin, in scrierile de specialitate, legionarul P. P. Panaitescu!). Gheorghe Bratianu a intrat la Academie abia dupa moartea lui Iorga, in 1942. Giurescu n-a avut parte de Academia "burgheza"; l-au facut academician, mai tarziu, comunistii, dupa ce-l trecusera prin puscarie! Iar P. P. Panaitescu a fost doar membru corespondent (ales in 1934). Academicienii istorici, alaturi de Iorga, si in umbra lui Iorga, sunt Alexandru Lapedatu (de valoare medie), ardelenii Ioan Lupas si Silviu Dragomir, bucovineanul Ion Nistor, bizantinistul Nicolae Banescu, precum si generalul Radu R. Rosetti. Galerie onorabila, dar (exceptandu-l pe Iorga) nu exceptionala, fara comparatie cu marea echipa de dinainte de razboi si lipsita de numele cele mai interesante si mai active ale anilor '30.

Atacul cel mai vehement impotriva Academiei a venit din partea cuiva de felul lui putin pus pe galceava, lingvistul Alexandru Rosetti. Interviul pe care-l da revistei Facla, pus sub titlul "Academia Romana: o institutie "reactionara", invechita si fara autoritate", e de-a dreptul nimicitor. Academia, spune Rosetti, "a pierdut mult din prestigiul ei de odinioara", devenind "straina de mersul general al culturii". Alegerile de noi academicieni tin mai putin seama de valoare, cat de interesele de grup, "cu rare exceptii, sunt opera unor coterii". In asemenea conditii, "ma surprinde faptul ca unele personalitati exceptionale accepta sa faca act de candidatura, intrucat, in ceea ce ma priveste, socotesc ca e mai bine sa nu faci parte din Academia Romana". Prestigiul premiilor Academiei: "niciunul", al studiilor publicate, "unul foarte mic": "o colectie de maculatura folclorica", in schimb nici macar o editie critica a vreunui scriitor roman. Si, "cu toate ca numara in sanul ei pe cei mai ilustri filologi ai nostri", Academia nu s-a dovedit capabila sa puna la punct un bun sistem ortografic. Ce e de facut? Solutia ar fi o noua Academie, "indiferent de excluderile la care ar trebui sa procedam". Din pacate, asa ceva nu este posibil, afirma cu regret Rosetti.126 Ar fi putut fi ceva mai "optimist". Nu peste multi ani, prin virtutea rasturnarilor istorice, Academia avea sa fie schimbata din temelii. Va ajunge si Rosetti academician. Doar ca, daca nu reusise sa fie coleg cu Iorga, era acum coleg cu Roller. Dorinta i se implinise. Lasand la o parte propria "promovare", il va fi umplut de satisfactie noua formula?

IV. Regele.

Regele Carol II a avut, aproape in egala masura, mari calitati si mari defecte. Motive pentru a fi admirat si hulit. Din pacate, domnia i s-a sfarsit prost, in conditii tragice pentru tara, asa ca imaginea lui in posteritate a ramas mai curand defavorabila. E drept pana la un punct, dar nu intru totul drept. I-a semanat foarte bine mamei sale, regina Maria, cu care de altfel nu s-a inteles deloc. Ca si ea, era inteligent si avea darul unor raporturi firesti cu oamenii; ca si ea, avea o inclinare autoritara si se lasa usor purtat de izbucniri pasionale. Doar ca Maria nu a detinut niciodata Puterea si a beneficiat si de sansa, oferita de razboi, de a pune pasiunea care clocotea in ea in slujba unui mare ideal national. Carol insa a avut Puterea si a folosit-o asa cum a crezut de cuviinta, cu rezultate care in cele din urma s-au dovedit dezastruoase.

Incurajarea culturii ramane probabil singurul capitol fara umbre in cariera lui regala. A vrut sa fie un rege al culturii. Si, lasand la o parte tot ce a insemnat propaganda sau adulatie, se poate spune ca a reusit. I-a ajutat pe "creatori" si material, intr-o anumita masura, dar mai ales dandu-le sentimentul ca reprezinta ceva in societatea romaneasca. Toate acestea, fara a le cere alinierea la vreo formula ideologica sau literara.

Regele citea? Poate, dupa unele marturii. Mircea Eliade consemneaza in Memorii (si el, dupa spusele generalului Condiescu) ca regele "citise, pare-se, entuziasmat, Maitreyi".127 Potrivit lui Alexandru Rosetti, suveranul ar fi facut "aprecieri elogioase" pentru "cartea distractiva" a lui G. Calinescu128; daca e vorba, cum se pare, de Viata lui Mihai Eminescu, am prefera ca regele sa n-o fi citit decat sa se amuze copios, citind-o. Oricum, daca citea, isi ascundea bine aceasta indeletnicire. In Jurnalul lui, destul de detaliat, nu apare nici un titlu de carte. Apar insa filme, nenumarate filme. Mai in fiecare seara i se proiecta cate unul (uneori, chiar doua) si regele nu uita sa-si noteze impresiile, cu referire indeosebi la jocul interpretilor. Se mai relaxeaza cu colectia lui de timbre si, destul de des, jucand poker. Regele nu era totusi un ignorant. Avea un fond de cultura si se misca fara dificultate pe teren intelectual. Avea si intuitia valorilor si a tendintelor (spre deosebire de multi academicieni, printre care si fostul sau profesor N. Iorga). Mai presus insa de orice, isi pusese in minte ca domnia lui trebuie sa fie si o mare epoca culturala.

Era si bine sfatuit in acest domeniu. Cel mai aproape il avea pe generalul Nicolae Condiescu, de care il lega o puternica afectiune. Condiescu ii fusese aghiotant, ghidase pasii tanarului print, inclusiv intr-o calatorie in jurul lumii. Ii ramasese partener de poker si de pahar (uneori generalul afumandu-se putin). Condiescu era si scriitor, fara anvergura, dar onorabil. Important e ca isi sprijinea - cu daruire - confratii. Iata un exemplu al relatiei scriitor-Condiescu-Rege, asa cum il relateaza un cercetator al operei argheziene: "Inglodat in datorii "amenintatoare", din pricina lucrarilor la gospodaria de la Martisor, Tudor Arghezi apeleaza in toamna anului 1930 la bunavointa lui N. M. Condiescu, de curand avansat presedintele Consiliului de administratie al Radiodifuziunii Romane, ca sa intervina la rege sau guvern pentru a-i oferi un ajutor banesc. Regele Carol II aproba ca din fondurile oferite de Parlament Casei Regale sa i se repartizeze lui Tudor Arghezi suma corespunzatoare in vederea achitarii datoriilor si incheierea lucrarilor la Martisor."129 Cazul e departe de a fi izolat. Mircea Eliade si Mihail Sebastian au avut si ei parte de protectia generalului. Simtind ca e omul care le trebuie, scriitorii l-au ales in 1936 presedinte al Societatii Scriitorilor Romani. A fost si secretar general al Fundatiilor Regale, asa ca, pe langa marea-i bunavointa, avea si mijloacele de a realiza cate ceva. Moartea lui neasteptata, in iunie 1939, a produs consternare atat la Palat, cat si in mediul cultural.

Comentariul Regelui, datat 15 iunie 1939: "Zi foarte trista pentru mine: a inchis ochii pentru totdeauna, asta seara, vechiul si credinciosul prieten, Nicu Condiescu, rapit in mod fulgerator, la 9, de o sincopa. [.] Se intelege ca aceasta veste a rascolit atatea si atatea amintiri, si frumoase, si dureroase. Prin toate nenorocirile soartei, el a ramas stanca de neclintit in credinta sa. Ironic, dar nicidecum cinic, era in foarte multe prilejuri un sfatuitor de nepretuit. Ce tovaras de neinlocuit, cu un haz minunat, si adesea influentat de Caragiale, pe care il stia pe de rost."130

Din Memoriile lui Mircea Eliade: "Pierdeam pe cel mai important "protector", de care, in pofida diferentei de varsta, ma atasasem mult in ultimii ani. Scriitorii si oamenii de cultura pierdeau un sprijinitor fara egal. Datorita lui, Societatea Scriitorilor Romani dispunea acum de fonduri si putea ajuta atatia scriitori, tineri si batrani, saraci sau bolnavi; el introdusese la "Fundatiile Regale" pe Mihail Sebastian, pe Pastorel Teodoreanu si multi alti scriitori si critici. Generalul Condiescu cunostea bine precaritatea meseriei de scriitor in Romania si nu-si uita niciodata fagaduielile. [.] A doua zi, la slujba religioasa oficiata chiar in odaia lui, in fata patului pe care zacea, au asistat Regele Carol, Elena Lupescu si Armand Calinescu, si asa i-am vazut si eu, pentru intaia oara. Dintre prietenii lui scriitori se aflau N. I. Herescu, Al. Rosetti, Mihail Sebastian si cu mine. Nimeni, nici chiar d-na Condiescu, nu stiuse ca va veni Regele Carol, insotit de Lupeasca si primul-ministru."131

Si insemnarea lui Mihail Sebastian: "Ii datorez destule lucruri generalului - intre altele postul meu de la Fundatie, care nu ma ajuta poate sa traiesc, dar nu ma lasa sa mor. Atatia alti oameni, bogati sau puternici, care pretind a-mi fi prieteni [.] n-au facut pentru mine nimic, in timp ce "conu Nicu" - stiu eu?

- In amintirea anilor de la Cuvantul, sau din adevarata simpatie literara (cum mi-a spus adesea), m-a lasat totdeauna sa cred ca pot conta pe el. Simt acum, cand s-a dus, o mare tandrete pentru omul asta de treaba, sentimental, putin zapacit si bun."132

Rege al culturii, Carol si-a dorit sa fie si un "rege al taranilor" si, in imbinarea acestor doua mari proiecte, si-a gasit colaboratorul ideal (poate "prea" ideal, dat fiind excesul sau de zel) in persoana lui Dimitrie Gusti. Gusti infiintase Institutul Social Roman, orientat spre sociologia rurala. Carol, la randu-i, pe cand era principe mostenitor, a pus bazele Fundatiei culturale "Principele Carol", in scopul ridicarii satelor in plan intelectual, economic, sanitar, religios si moral. In anii '30, cele doua institutii au ajuns sa mearga impreuna, cu atat mai mult cu cat Gusti a devenit si director al Fundatiei "Principele Carol". Cercetarile pe teren ale scolii gustiene in vederea elaborarii de monografii rurale s-au prelungit in implicarea efectiva a sociologilor in viata satelor. Spre mijlocul deceniului apar si "echipele regale studentesti", raspandite, pentru o perioada de trei luni, in sate din diversele regiuni ale tarii, in vederea asistarii si ajutorarii locuitorilor in cele mai variate domenii (agricultura, sanatate, constructii locale, activitati culturale.). Punctul ultim este atins in 1938 cand se adopta legea "serviciului social" potrivit careia toti tinerii, de ambele sexe, care isi incheiau studiile universitare, erau obligati ca timp de un an de zile sa mearga la sate pentru a-si pune competentele in aplicare. Institutia centrala a fiecarui sat urma sa fie "caminul cultural", cu sectiuni distincte: sanitara, economica si educationala. Legea n-a functionat insa decat un an. Declansarea razboiului in septembrie 1939 si, la scurt timp, asasinarea primului-ministru Armand Calinescu, urmata de reprimarea sangeroasa a miscarii legionare au schimbat prioritatile. Sumele cheltuite se aratau acum a fi mai potrivite pentru intarirea capacitatii militare; pe de alta parte, desi Serviciul social avea si menirea sa canalizeze entuziasmul tinerilor in afara miscarii legionare, s-ar fi petrecut, dimpotriva, infiltrarea acestuia de catre legionari. Regele cu mare regret a trebuit sa cedeze: Serviciul social a fost desfiintat. Si, bineinteles, toate acuzele s-au spart in capul lui Gusti, devenit tap ispasitor. Isi platea marea si utopica ambitie de a capata, prin sociologie, acces la putere si posibilitatea de a "schimba la fata" Romania. Desi visul impartasit al regelui si al sociologului s-a naruit, a ramas amintirea unei aventuri intelectuale care a marcat o generatie si a inraurit puternic dezvoltarea scolii sociologice romanesti; iar ca marturie vizibila sta si astazi Muzeul Satului din Bucuresti, inaugurat in 1936.

In 1933, s-a intemeiat Fundatia pentru Literatura si Arta "Regele Carol II", care a functionat de fapt ca o casa de editura. Director a fost numit Alexandru Rosetti, remarcat deja ca editor la "Cultura nationala". I-a ramas reputatia celui mai de seama editor pe care l-a avut Romania, si fapt este ca ponderea cartilor importante si innoitoare n-a fost la nici o editura atat de insemnata ca la fundatia condusa de Rosetti. A publicat carti fundamentale, printre care Istoria romanilor a lui C. C. Giurescu, propria sa Istorie a limbii romane, Cartile populare romanesti si Istoria literaturii romane vechi de Nicolae Cartojan, precum si Istoria literaturii romane a lui G Calinescu; a scos editii definitive ale unor scriitori, incepand cu faimosul volum Versuri al lui Tudor Arghezi, care a indignat in asemenea grad Academia; dar a editat foarte multi prozatori, poeti si critici, unii consacrati, altii abia la inceput de cariera si care, tocmai prin tiparirea la Fundatii, au capatat un inceput de recunoastere: printre ei, si referindu-ne doar la poezie, Zaharia Stancu, cu versuri proprii, ca si cu Antologia poetilor tineri, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, Horia Stamatu sau Stefan Baciu, cel din urma cu Poemele poetului tanar, la numai 17 ani! Trebuia curaj pentru un asemenea program si, negresit, intuitie. Trebuia facut abstractie de afinitati sau nepotriviri ideologice ori personale. Printre cei tineri indeosebi, recunoastem autori ale caror optiuni mergeau de la extrema dreapta la extrema stanga. Rosetti ii publica fara discriminare. Iorga ii era adversar; asta nu-l impiedica sa-i editeze doua carti: Oameni cari au fost si Sfaturi pe intuneric. Lui G. Calinescu, nemultumit de includerea unora sau altora in proiectul editorial si mai ales a lui E. Lovinescu (cu care se simtea in competitie), ii da urmatoarea replica: "Nume ce nu-ti plac pot face un program de editura ridicol? Nu ma supara calificativul; izvoraste dintr-un plus de temperament si temperatura. Dar e vorba de un intreg program, fara simpatii si antipatii."133 Un lucru nu trebuie insa neglijat. Rosetti propunea, dar ultimul cuvant il avea regele, caruia i se supunea totul spre aprobare: era fundatia lui! Regele e, asadar, parte la aceasta politica editoriala indrazneata, cu notabila deschidere spre cei mai tineri si fara exclusivisme literare sau ideologice (Brosura lui D. Gusti, The Royal Foundations of Rumania, publicata in 1939 - detaliata prezentare a activitatii Fundatiilor - inregistreaza aproximativ 170 de titluri editate de Fundatia pentru Literatura si Arta pana in acel moment). Anual, Fundatia pentru Literatura si Arta, in numele Regelui, acorda un "premiu national de literatura" (in suma de 100.000 de lei). Cei dintai premiati au fost, in 1934, Tudor Arghezi si George Bacovia; mai mult nici nu se putea, ca recunoastere "oficiala" a poeziei noi.

Revista Fundatiilor Regale a fost o alta realizare exceptionala. Apare lunar, incepand din ianuarie 1934, in volume de 250 de pagini, cu piese literare si eseuri de buna calitate si intr-un tiraj de 6000 de exemplare (foarte ridicat, dat fiind nivelul publicatiei). Comitetul de directie ii cuprinde initial pe I. Al. Bratescu-Voinesti, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Emil Racovita, C. Radulescu-Motru, I. Simionescu, secretari de redactie fiind Camil Petrescu si Radu Cioculescu (cel din urma doar pana in 1935).

In 1933, cele cinci fundatii existente (Fundatia Universitara "Carol I", Fundatia Culturala Regala "Principele Carol", Fundatia Regele "Ferdinand I" din Iasi, Institutul de Cercetari Stiintifice "Regele Carol II" din Cluj si Fundatia pentru Literatura si Arta "Regele Carol II") s-au federat in Uniunea Fundatiilor Regale. Cu generalul Condiescu ca secretar general, Uniunea a jucat rolul unui fel de minister al culturii, cu atat mai eficient cu cat firele duceau direct la Rege.

Despre cum se implica Regele in viata culturala si in raporturile cu oamenii de cultura ne-a lasat o marturie pitoreasca sociologul Henri H. Stahl, elev si colaborator apropiat al lui D. Gusti. "Imi aduc aminte - spune el - cand lucram la Muzeul Satului, venea sa vada cum merg lucrurile. Si ii spuneam atuncea: am vrea sa ne intindem si in locul cutare, insa este aici un gard si Dombrovschi primarul, nu ne da voie sa-l daramam. Voda Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard si l-a trantit pe pamant: "Sa-i spui ca eu l-am daramat!"" Ca orice anecdota, chiar daca n-ar fi intru totul autentica, defineste un stil. Continua Stahl: "Astea erau relatiile pe care le aveai cu el. Foarte umane. Directe. Fara nici un fel de incercare de a face uz de prestigiul lui [.], erai colaborator cu el, asa simteai."134

In disputa anilor 1936-1937 privitoare la actul de creatie literara, Regele s-a plasat fara echivoc de partea literaturii noi (pe care de altfel a si promovat-o direct prin Fundatia pentru Literatura si Arta). Momentul culminant l-a reprezentat cuvantarea pe care a tinut-o la Academie cu prilejul discursului de receptie al lui Lucian Blaga (la 5 iunie 1937). Pentru academicieni - pentru o parte a lor cel putin - a fost ca un dus rece. Regele il elogiaza pe Blaga, insa tinteste mai departe, prin el sustinand raspicat tendintele moderne din literatura. "Te felicit - ii spune lui Blaga - pentru ca ai fost ales. Dar felicit mai cu seama Academia, ca te-a ales; caci si-a facut ea insasi un bine, introducand sub cupola literatura moderna si vie a Romaniei de azi. Si, salutandu-te pe tine, Lucian Blaga, salut literatii de astazi ai tarii mele, care, chiar daca isi permit uneori licente in arta lor, sunt o generatie de scriitori plini de avant si de talent.'135 Blaga avea in ochii Regelui doua mari calitati: isi extragea seva din lumea rurala (in discursul sau de receptie a facut Elogiul satului romanesc), dar o turna intr-o poezie de factura moderna. Asa ca, vorbind despre el, suveranul gasea prilejul sa imbine propriile teme favorite: satul si cultura.

Un interesant comentariu asupra interventiei Regelui a lasat in Jurnalul sau Victor Slavescu, viitor academician, in acel moment membru corespondent al Academiei: "Regele citeste un foarte frumos si cald discurs in care face si el elogiul lui Blaga si al satului romanesc si are o fraza in care spune ca vede in alegerea lui Blaga recunoasterea literaturii tinere de dupa razboi, care chiar cand are unele licente, are merite mari care trebuiesc recunoscute. Aceasta fraza, care condamna actiunea lui Iorga si a Academiei Romane impotriva literaturii pornografice, infurie pe Iorga, care nu se poate abtine de a critica aceasta atitudine. "Din discursul Mariei Sale, am inteles ca din punct de vedere politic inseamna taranism [evident, nu in sensul doctrinei taraniste, ci al interesului Regelui pentru sat, n.n.], iar din punct de vedere literar inseamna arghezism. Personal, cred ca Regele n-a facut bine sa ia pozitiune intr-o chestie de polemica literara, el trebuind sa planeze deasupra acestor framantari. Comentand intamplarea cu Ionescu-Sisesti, gasea si el ca Regele ar trebui sa se sfatuiasca cu oameni intelepti si sa se fereasca de a lua atitudini de fronda sau sa se amestece in polemici."136

Chiar cand va sublinia trei ani mai tarziu, intr-o conferinta la radio - contributia culturala a Regelui, Iorga insotea recunoasterea de un repros: "va veni o vreme cand se va recunoaste ca atatea carti de mare folos n-ar fi putut sa apara fara mijloacele puse la indemana de purtatorul Coroanei si se vor inlatura din judecata acele opere care ar fi putut sa se strecoare dincolo de un zid de aparare tot asa de pretios pentru suflet cat sunt fortificatiile noastre pentru asigurarea noastra materiala".137 Sa mai spunem ca - raportandu-ne cel putin la judecata literara actuala - Regele, fara a fi citit poate niciuna dintre aceste carti, s-a dovedit a fi un "critic literar' mai avizat decat marele istoric?

Relatiile ramaneau cordiale intre Iorga, iritat de una sau de alta, dar inainte de orice regalist convins, si un rege care continua sa-l invite si macar formal sa-i solicite parerea. Insa si in politica, si in cultura, Regele prefera garda tanara. Iorga incepuse sa-l agaseze. "Lipsit de tact", noteaza intr-un loc, "sucit om", intr-altul. Ba il suspecteaza chiar, la inaugurarea Institutului de Istorie Universala, pe "dezinteresatul savant" ca "si-a cladit astfel, gratuit, o locuinta noua, unde sta cu toata familia si este intretinut astfel de stat". (E amuzant sa-l vezi pe Carol, care numai dezinteresat financiar nu era, facand morala pe aceasta tema!) Pe Iorga il va fi deranjat si atentia acordata lui C. C. Giurescu, adversarul lui istoriografic. La adresa acestuia, Carol are numai cuvinte de lauda ("il gasesc cult si agreabil") si se pare ca il prefera chiar ca istoric.138 Argetoianu noteaza urmatoarea relatare a taranistului Nicolae Lupu, privitoare la o audienta la Rege: "Lupu a mai povestit ca a cerut Regelui mai multa propaganda romaneasca in strainatate. "Stiti, Sire, ca in politica socotesc pe Iorga ca un caraghios, dar de propaganda in strainatate ar fi bun. " Regele a intampinat: "De ce Iorga, n-ar fi bun si Giurescu?" - "Giurescu, Sire - a raspuns Lupu - are fituicile lui tata-sau, pe cand Iorga le are pe ale lui. ""139 (circula barfa cum ca Giurescu si-ar fi cladit opera pe temeiul unei "mosteniri de familie").

"Protector" al Academiei, Regele avea un cuvant decisiv de spus in selectarea candidatilor pentru fotoliile de academician. Nu prea democratic. dar nici chiar atat de rau, tinand cont de faptul ca suveranul era mai putin conservator decat "media" membrilor Academiei. Il vedem astfel intretinandu-se in mai 1938 cu Alexandru Lapedatu, presedintele Academiei, in "chestiunea candidaturilor". De data aceasta, verdictul e negativ: "S-a gasit o solutie convenabila: amanarea alegerii membrilor activi in anul viitor. Cei propusi fiind imposibili: Crainic, Rebreanu, general Antonescu."140 A fost un singur ales atunci: D. Caracostea. Antonescu avea sa ajunga maresal, dar nu si academician. Crainic era prea marcat la extrema dreapta, facuse si inchisoare cateva luni (de la sfarsitul lui decembrie 1933 pana in aprilie 1934), fiind considerat printre autorii morali ai uciderii lui I. G. Duca, pe deasupra il mai si defaimase pe rege intr-un articol; si, daca n-ar fi fost destul, era si o persoana care inspira prea putina simpatie. Lui Rebreanu, nu-i contesta nimeni statutul literar; asupra lui plana insa acuzatia de "germanofilie" in Primul Razboi Mondial si suspiciunea unor incorectitudini de ordin financiar. In 1939, lucrurile s-au mai pus in miscare: sunt alesi in acest an Liviu Rebreanu (in sfarsit - dar abia la al treilea scrutin, cu 19 voturi contra 14), Victor Slavescu, precum si doctorul Constantin Parhon. Randul lui Nichifor Crainic a venit in mai 1940: in contextul in care orientarea lui ideologica parea pe punctul de a avea castig de cauza. S-a pastrat scrisoarea catre Rege a lui Liviu Rebreanu, in care scriitorul, multumind pentru alegerea sa, isi exprima "profundul devotament" si "nemarginita admiratie", neuitand sa adauge ca "niciodata si nicaieri in lume, nici un suveran si nimeni n-a facut pentru literatura si creatorii ei cat a implinit Majestatea Voastra".141

Relatia dintre suveran si scriitori se inscrie pe o linie ascendenta, de-a lungul intregii domnii. Desigur, in tot ce zic oamenii de litere despre rege e si o parte de flaterie, e si o strategie de captare a bunavointei. Dar e si destula sinceritate. Regele n-a incetat sa le sustina importanta, sa le afirme locul de frunte in societate. Pe langa aspectul moral, nici cel material n-a fost neglijat: editarea cartilor, mai intai, ajutoare banesti, premii. si pana la legea Casei scriitorilor din 1939, care a stabilit un sistem de pensii pentru scriitori. Se anunta si ridicarea unui palat al scriitorilor (o idee lansata de generalul Condiescu). Dar a venit razboiul, apoi a cazut si regimul lui Carol II si multe proiecte modernizatoare nu s-au mai putut implini (printre ele, si "cetatea universitara", care s-ar fi intins de la Facultatea de Drept, a carei cladire a fost inaugurata in 1935, pana la Facultatea de Medicina).

Sa incercam o succinta antologie de opinii scriitoricesti privitoare la Rege:

Felix Aderca il numeste Regele culturii. Ii descopera sub acest aspect o prioritate de necontestat. Regele, scrie el, "face un lucru absolut nou pentru rangul pe care-l detine, adica ce n-a mai fost facut de nici un alt Suveran". E "primul care a ridicat glasul pentru apararea sfantului mister al libertatii de creatie". Au mai fost inaintea lui Ludovic XIV si Frederic cel Mare, insa cel dintai ii folosea pe scriitori ca pe slujbasii sai, iar al doilea se inconjura de un cerc de prieteni scriitori. Carol II insa are o adevarata politica culturala, si prin aceasta se ridica deasupra tuturor celorlalti suverani.142

G. Calinescu nu merge pana acolo incat sa-l puna pe Carol deasupra lui Ludovic XIV: ii asaza oarecum la egalitate. Paralela aceasta, ca si referiri la principii Renasterii si la voievozii romani, ii ofera prilejul de a teoretiza relatia privilegiata dintre principe si artist, anuland totodata orice rol al oamenilor de rand in elaborarile culturale. "Pe ce se intemeiaza legatura fireasca intre principe si artist? Pe un interes reciproc, care, in cele din urma, reprezinta modul cel mai sigur de promovare a marilor si eternelor valori. Arta e un produs de individualitate, care pentru a fi inteles are nevoie de o minte receptiva tot atat de rara ca si geniul. Daca domnii romani ar fi facut bisericile prin mijlocirea eforiilor si a comitetelor, azi n-aveam nici Curtea de Arges, nici Trei Ierarhi, nici Golia, nici Sf. Sava. Daca Ludovic al XIV-lea ar fi consultat opinia publica [.], Franta n-ar avea azi nici opera lui Racine si nici aceea a lui Moliére, precum n-ar avea Versailles-ul, Domul Invalizilor, Institutul si atatea altele [.]. Marele artist se refugiaza acolo unde inceteaza domnia gloatei; acolo unde spre educarea multimii domneste traditia princiara." Si, in acest sens, Carol II "a facut mai mult decat oricare altul."143 Nu-l vom astepta prea mult - doar cativa ani - pe celalalt Calinescu, Calinescu cel democrat.

Rebreanu abordeaza aceeasi tema, Regele si scriitorii: ". a recunoscut mai intai autonomia artei care implica libertatea deplina de creatie. Cand ipocrizia vetusta a incercat sa incatuseze inspiratia scriitorilor tineri in numele unei morale sub care se ascundeau confuzii retrograde, Regele a impus izbanda intelepciunii si a salvat drepturile artei."144

Sadoveanu e mai liric: "tot ce e durere, grija si speranta in noi se afla inmiit in fiinta Sa. Destinul sau a fost sa ne cuprinda in intregime - trecut, prezent si viitor - sa valorifice si sa apere o mostenire primejduita. Aparitia sa, din cer, pe aripi repezi, intareste si intregeste elementul mistic"145 (neasteptata revenire in tara, in iunie 1930, cu avionul, devine astfel o mistica "coborare din cer").

Arghezi, fireste, se exprima in versuri, brodand la randu-i pe metafora descinderii din vazduh: "De-a pururea de-aci 'nainte Au sa ni-l tie vremurile minte.

O sa-si aduca-aminte vantul Cel ce-i asculta gandul si cuvantul, Vantul acela, care de la cer L-a pogorat pe un vultur de fier."

Si el pune accentul pe dimensiunea culturala a domniei: "Graiul gandit, atat cat va fi grai O sa-si aduca-aminte de frumosul Crai Si mintea, cat va fi o minte, Smerita-si va aduce-aminte.

Or sa-si aduca, slova, pana, Cartea, vioara, dalta si icoana, Ca-nstrainati, pribegi si-n asteptare, I-a adunat pe mesteri cu-o strigare, Si cot la cot si-unealta pe unealta, I-a hotarat sa se-mplineasca laolalta."146

Greu sa-l intreaca insa cineva pe Camil Petrescu, care, atunci cand se infierbanta (cu argumente intelectuale), se infierbanta de-a binelea: ". totul e regesc in aceasta exceptionala personalitate care intruneste calitatile cele mai neasteptate in aceeasi structura. Un maret prestigiu fizic, o inteligenta geniala cu o putere de munca fabuloasa, pe care o vadeste din zori si pana la miezul noptii. Nervi tari, o rabdare fara margini, luciditate, calm, atentie cand supravegheaza, dar si o putere de hotarare fulgeratoare si sigura cand e nevoie."147 Asa trebuie sa fie, odata ce o spune Camil Petrescu, intelectual cu acces direct la Absolut si care are intotdeauna dreptate!

Se adauga la corul laudatorilor si Ionel Teodoreanu (pe tema Casei scriitorilor), si fratele sau Pastorel (care nu uita sa-i trimita Regelui, cu diverse ocazii, si bombastice telegrame de felicitare)148, sau Ion Marin Sadoveanu, pentru scurt timp in septembrie-noiembrie 1939 subsecretar de stat la Culte si Arte (si el cu texte avantate si cu cate o urare exaltata, de genul: "dragoste si netarmurit devotament si recunostinta Marelui Stapan si indrumator al sufletului romanesc").149 Un admirator cu desavarsire sincer este Victor Ion Popa: "un fanatic al lui Carol"150 (dupa caracterizarea lui H. H. Stahl). Iar scriitorul poate cel mai angajat in politica regimului, Cezar Petrescu, directorul cotidianului oficios Romania (ianuarie 1938-septembrie 1940) si al anexelor acestuia, Romania satelor si Romania literara.

Dintre membrii faimoasei generatii tinere, inclinati, cei mai multi, spre una sau alta dintre extreme, sunt mai putini cei care se simt in consonanta cu Regele. Sa-l mentionam totusi pe Petru Comarnescu - nici prea de dreapta, nici prea de stanga, tocmai potrivit, asadar, sa mizeze pe suveran. E autor al unui intins articol din Vremea, privitor la conceptele culturale ale lui Carol, de asemenea al unei detaliate expuneri privitoare la Fundatiile Regale.151 S-a trezit chiar, cu prilejul zilei de nastere, sa-l felicite personal pe Rege ("devotatele mele urari de viata lunga si domnie glorioasa")152, atentie care nu stim cat il va fi impresionat pe suveran.

In arhiva Casei Regale s-a pastrat lista celor propusi pentru decorare in 1938 cu ordinul "Meritul cultural" pentru litere si opere culturale.153 Cavaler clasa I, un singur nume: Tudor Arghezi (daca adunam toate semnele de recunoastere, e notabila insistenta Regelui in cazul Arghezi. in dezacord flagrant cu Academia). Cavaleri clasa a II-a apar multi, printre care N. M. Condiescu, N. Davidescu, N. I. Herescu, E. Lovinescu, M. Ralea, T. Vianu, Adrian Maniu, Camil Petrescu, Pastorel Teodoreanu, V. Voiculescu, G Bacovia, Ion Marin Sadoveanu. Ion Barbu si Serban Cioculescu sunt printre cei care primesc medalia clasa a II-a.

Intre timp, Carol isi instituise propriul regim - dictatura regala - prefatandu-l la starsitul lui decembrie 1937 prin chemarea la guvernare a Partidului National-Crestin (Goga-Cuza), care nu numai nu castigase alegerile, dar le pierduse de-a binelea (cu putin peste 9% din voturi). Au urmat (la 11 februarie 1938) instaurarea unui guvern deasupra partidelor, prezidat de patriarhul Miron Cristea, alcatuirea in graba a unei noi Constitutii care sporea mult prerogativele regale, aprobata (masiv) prin plebiscit la 24 februarie 1938, desfiintarea partidelor politice, la 30 martie 1938, si, ceva mai tarziu, in decembrie 1938, constituirea partidului unic, sub titulatura Frontul Renasterii Nationale.

Dintre intelectualii de vaza ai tarii, cel mai apropiat de Rege in momentele cruciale ale instaurarii noului regim, se arata a fi N. Iorga. Sustine, mai intai, ceea ce nu era usor de argumentat, solutia guvernului Goga-Cuza. "Presedintele de Consiliu [Goga], langa care se afla, fara portofoliu, din cauza varstei sale, unul din cei mai respectati batrani ai natiei [Cuza], este unul din fruntasii literaturii noastre si a ramas pana astazi cea mai inalta valoare literara pe care a dat-o Ardealul. La Externe, pentru a se inlatura orice banuiala ca poate fi vorba de o alta politica fata de aliatii nostri, oricat l-ar ingadui cele mai bune legaturi cu Italia, se asaza cel dintai avocat al Romaniei [Istrate Micescu], instructia e incredintata unui ganditor a carui originalitate a fost nu odata pretuita si aiurea [I. Petrovici]. O nuanta de intelectualitate se substituie astfel spiritului nivelator al plebei electorale."154 Prezenta in guvern a unor transfugi din celelalte partide ii dovedeste lui Iorga "inca o data ca vremea partidelor inchise a trecut". Cam confuz: cum ar arata vremea "partidelor deschise"?

E drept ca Iorga nu accepta tot ce intreprinde acest guvern si, oricat ar fi tinut si el la limitarea influentei evreiesti, se arata nelinistit de suprimarea ziarelor "din Sarindar". "Seara, apare decretul de suprimare a gazetelor evreiesti. Din pacate e sprijinit pe o doctrina cu totul neacceptabila. Nu se pot crea principii de drept prin singure deciziuni ministeriale. Sunt foarte hotarat s-o aduc la cunostinta Regelui. N-as putea macar sa raman intr-o tara condusa pe asemenea baze."155

In februarie 1938, Iorga intra, ca ministru de stat, in primul guvern Miron Cristea (pana la sfarsitul lui martie). Contributia lui e directa in instaurarea cadrului constitutional al dictaturii regale. Sistemul pe care-l aproba inseamna, dupa el, "intarirea autoritatii regale, fara atingerea libertatilor, si acuma consacrate, si fara inlaturarea continuei sfatuiri cu adevaratii reprezentanti ai natiei".156 Intrebarea e, daca nu prin partide, cum se verifica "adevaratii reprezentanti"? Vazut ca unul care a netezit drumul spre dictatura regala, Iorga s-a aparat totusi de acuza de a fi dorit un sistem fara partide. Cand se discuta despre partide, in momentul formarii guvernului Miron Cristea, istoricul indeamna la o atitudine mai putin agresiva fata de acestea: "Spun ca poate Coroana va avea nevoie de ele, ca nu se guverneaza cu oameni razleti. Adaug ca nu putem merge la un regim totalitar."157 Colegilor de la Academie istoricul tine sa le spuna "ca el a fost contra decretului-lege privind desfiintarea partidelor politice; ar fi vrut o reglementare a alcatuirii si functionarii acestora".158 Iorga nu intelegea ca e greu sa combini jumatate de democratie cu jumatate de dictatura.

Singurul intelectual notabil care a adoptat o atitudine transanta impotriva aprobarii prin plebiscit a noii Constitutii a fost generalul Radu R. Rosetti, istoric (cu contributii indeosebi in istoria militara), membru al Academiei (din 1934) si director al Bibliotecii Academiei. Un om cultivat, cercetator aplicat si cititor asiduu, iesit din comun insa printr-un comportament nespus de rigid. Porecla nu prea magulitoare de Rosetti-Closet (sau Closetti, cum ii zice mai rafinat Argetoianu) i se tragea din mania lui pentru inspectii sanitare la Biblioteca Academiei (insotite, zice-se, si de instructiuni privitoare la lenjeria intima a angajatilor si angaj atelor). Daca rigiditatea poate conduce la situatii ridicole, ea poate deveni si eroica, in functie de context. La un plebiscit unde mai nimeni n-a votat nu cu atat mai mult cu cat votul era deschis, prin declaratie verbala, si cu tabele separate pentru "da" si "nu" Rosetti a spus un nu raspicat, spre stupefactia celor de fata: "Cand am spus nu si la mirarea functionarului am repetat acest nu, sala intreaga s-a intors spre mine. Atat de nepregatiti au fost ca cineva sa spuna nu, incat nu gaseau lista pe care se inscriau cei ce votau nu. Mi s-a cerut a semna ceea ce am facut." "De ce am votat nu? 1. Pentru ca modificarea Constitutiei nu se face conform prescriptiilor Constitutiei ce se afla in vigoare. 2. Pentru ca, in trecut, bunicul meu, cu fratii sai si cu toti acei din generatia sa au luptat si au suferit pentru a aduce o stabilitate in domnie si in asezaminte. 3. Pentru ca noua Constitutie este, dupa parerea mea, rea si primejdioasa. "159

Cei mai multi dintre adversarii noii Constitutii au preferat solutia mai putin batatoare la ochi de a nu participa la vot. La national-taranisti, acesta a fost cuvantul de ordine. Ioan Hudita noteaza in jurnalul sau: "Ziua plebiscitului. Nu ma duc la vot, desi este obligatoriu. De altfel, nici nu ma simt bine."160 S-ar fi dus, daca se simtea putin mai bine? Cu Hudita ne vom mai intalni. A lasat un nesfarsit jurnal, in care intamplarile unor zile sunt insirate pe pagini intregi (lasand impresia ca-si rezerva jumatatea a doua a zilei pentru a consemna ce facuse in prima jumatate). Conferentiar de istorie diplomatica la Universitatea din Iasi, apoi (intre 1935 si 1938) la Academia Comerciala din Bucuresti, profesor la Scoala de Arhivistica, din 1939 pana in 1941, iarasi conferentiar de istorie diplomatica, la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti, din 1941, si, in saarsit, profesor in 1944, Hudita a activat mai intai in Partidul Taranesc Democrat al doctorului Nicolae Lupu, apoi in Partidul National Taranesc, in urma fuziunii cu acesta in 1934. A ajuns unul dintre apropiatii lui Maniu si, in cele din urma, secretar general adjunct al partidului. Printre universitarii national-taranisti, se arata cel mai intransigent si consecvent in atitudinea sa de respingere a dictaturii regale.

Partidele au cunoscut insa o ingrijoratoare hemoragie, incepand cu guvernarea Goga-Cuza, a carei principala "lovitura" (care a facut posibila insasi constituirea guvernului) a fost atragerea unui grup reprezentativ de taranisti, in frunte cu Armand Calinescu, devenit ministru de Interne, functie pe care si-o va pastra in guvernele ulterioare, cumulata din martie 1939 cu aceea de prim-ministru, pana la asasinarea sa, pe 21 septembrie 1939. Dezertarile se inmultesc odata cu instaurarea noului regim la 10 februarie 1938 si, cu atat mai mult, in urma desfiintarii partidelor politice (dizolvare legala, dar nu intru totul efectiva, intrucat conducerile respective si cei ramasi fideli au continuat sa activeze).

Printre trofeele intelectuale ale regimului regal se numara cei doi universitari taranisti ieseni, Mihai Ralea si Petre Andrei. Pe cel de-al doilea - ajuns in decembrie 1938 ministru al Educatiei Nationale - alegerea aceasta l-a condus direct spre un sfarsit tragic. Ralea insa - ministru al Muncii, din martie 1938 - si-a inaugurat un parcurs politic fara gres, facand punte intre regimul lui Carol II si regimul comunist. Traian Ionascu, si el taranist, profesor la Facultatea de Drept din Iasi, trece la randu-i in tabara puterii (va deveni rezident regal). Si, in sfarsit, alt taranist, inca nu universitar (dar va fi in primii ani de comunism), Mihail Ghelmegeanu, intra in guvern, in martie 1938, ca ministru al Lucrarilor Publice, pentru a ocupa apoi importantul departament al Internelor (noiembrie 1939-iulie 1940).

Evolutiile politice au spart si grupul celor trei (inca) tineri istorici, G. I. Bratianu, P. P. Panaitescu si C. C. Giurescu. Ani de zile mersesera impreuna, ca istorici ai "Scolii noi" combatand "vechea scoala" a lui Iorga, iar in politica, inscrisi in gruparea liberala a lui G. I. Bratianu. Acum, in 1938, P. P. Panaitescu ajunge la legionari (si ramane in spirit alaturi de ei, chiar daca, oficial, partidul e desfiintat). Bratianu se pastreaza intr-o rezerva prudenta si fiindca o intreaga traditie de familie nu-i permite sa accepte disparitia partidului, si fiindca, in politica externa, miza, nu din motive ideologice, ci geopolitice, pe Germania (ca pavaza impotriva Rusiei), in timp ce Romania ramanea inca fidela aliantelor traditionale; oricum, eschivele lui politice au darul sa-l scoata din sarite pe Rege, care il congratuleaza cu tot soiul de epitete: "un caraghios in politica", "imbecilul ala, cu fu muri".161 Giurescu, in ce-l priveste, stia prea bine ce are de facut: trece, fara rezerve, de partea Regelui: va fi rezident regal al tinutului Dunarea de Jos, cu sediul la Galati, ministru al Frontului Renasterii Nationale (septembrie 1939-mai 1940), ministru al Propagandei (mai-iulie 1940). Oportunismul sau, usor de observat (se va vedea si continuarea.), e bine fundamentat teoretic: ca istoric, Giurescu pune statul deasupra oricaror altor valori; si, atunci, datoria fiecaruia, indiferent de circumstante, este aceea de a servi statul. Toata viata Giurescu va ramane credincios acestui precept.

C. Radulescu-Motru, inca taranist, nu se arata deloc incantat la instaurarea dictaturii regale. Cel putin, dupa marturia lui Hudita: "Radulescu-Motru este si el indignat de atitudinea regelui si a "tradatorilor care-l sprijinesc in aceasta politica necugetata si plina de primejdii pentru tara""162. Hudita si Radulescu-Motru se intalneau la sedintele organizatiei "Reunion internationale pour la paix", suspectata acum de autoritati ca ar face jocul sovieticilor (cum se stie, "lupta pentru pace" a fost tema lor favorita de propaganda). In consecinta, membrii comitetului au decis intreruperea activitatii. "La sedinta noastra de azi - scrie Hudita - au mai participat Victor Eftimiu si Titel Petrescu. Radulescu-Motru s-a temut sa vie."163 O luna mai tarziu, tot Hudita noteaza: "Pana si Radulescu-Motru incepe si el sa gaseasca buna politica regelui, mai ales de cand a devenit presedinte la Academie."164 Filosoful avea antrenament la asemenea schimbari de directie. In decembrie 1938, il intalnim printre membrii fondatori ai Frontului Renasterii Nationale, iar in iunie 1939 - cand se face un simulacru de alegeri, cu liste FRN unice - este ales deputat de Bucuresti si ajunge sa ocupe demnitatea de vicepresedinte al Camerei.

In Frontul Renasterii Nationale, unii se imbulzesc sa intre din primul moment, altii. se lasa convinsi. Mitita Constantinescu, guvernator al Bancii Nationale, ii propune lui Victor Slavescu (ambii economisti si cu cariera la liberali) sa faca parte din cei 20 sau 25 de membri fondatori ai Frontului. Slavescu incearca sa reziste: nu mai vrea politica militanta, ii ajunge, pe langa activitatea de profesor la Academia Comerciala, sa fie director al Creditului Industrial si presedinte UGIR (Uniunea Generala a lndustriasilor din Romania). Cedeaza totusi in cele din urma la insistentele guvernatorului.165 In 1939-1940, Mitita Constantinescu va indeplini si functia de ministru de Finante, iar Victor Slavescu va fi ministrul inzestrarii armatei.

Printre intelectualii de vaza, membri fondatori ai Frontului Renasterii Nationale, ii intalnim (in ordine alfabetica) pe Petre Andrei; Constantin Angelescu (fost ministru al Instructiunii Publice in mai multe guverne liberale); Lucian Blaga (in momentul respectiv, ministru plenipotentiar la Lisabona); Silviu Dragomir; C. C. Giurescu; D. Gusti; Iuliu Hatieganu (profesor la Facultatea de Medicina din Cluj); Nicolae Hortolomei (profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti); Gh. IonescuSisesti; Ioan Lupas; Ion Petrovici (nu putea lipsi, Petrovici e prezent in toate combinatiile!); Mihai Ralea; C. RadulescuMotru; Victor Slavescu; Anibal Teodorescu (profesor la Facultatea de Drept din Bucuresti); Victor Valcovici (matematician, profesor la Universitatea din Bucuresti); N. Vasilescu-Karpen (profesor si rector al Politehnicii din Bucuresti, academician). Alaturi de ei, si politicieni de cariera precum Mircea Cancicov, Mitita Constantinescu, Armand Calinescu, Grigore Gafencu, Mihail Ghelmegeanu, Victor lamandi. Dominanta ramane nota intelectuala, cu o incarcatura masiva de profesori universitari si de academicieni.

In Consiliul superior national al Frontului, pe langa membrii fondatori prezenti automat, apar numerosi altii in sectiunea "ocupatiuni intelectuale", printre care Gheorghe Alexianu (profesor la Facultatea de Drept din Cernauti, viitor guvernator al Transnistriei); arhitectul G. M. Cantacuzino; A. C. Cuza; Nicolae Herescu; Traian Ionascu; Istrate Micescu (renumitul avocat si profesor e si "autorul" Constitutiei din februarie 1938); Ion Nistor; Alexandru Rosetti; Ion Marin Sadoveanu.166

Nu intalnim numele lui Iorga. El insusi, o institutie nationala, nu avea cum sa intre printre intelectualii adunati de-a valma. Unii dintre ei chiar nu-i placeau. iar cel mai putin il suferea pe Giurescu. Victor Slavescu noteaza: "La 121/2 ma cheama la el Iorga, pentru mici chestiuni personale. Indignat de numirea lui C. C. Giurescu ca rezident regal. Imi cere sa-i spun Regelui ca vine la toate serbarile de la Palat, dar numai in frac, nu in uniforma."167 Pana la urma, a imbracat si uniforma Frontului iar imaginea, imortalizata in fotografie, e departe de a fi banala!

La inceputul lunii iunie 1939, cand sunt alegeri si se convoaca noul Parlament, o parte dintre senatori - potrivit Constitutiei - sunt numiti direct de rege. Printre intelectualii de renume, intra astfel in Senat D. Gusti si N. Vasilescu-Karpen, ca membri fondatori ai FRN; Lucian Blaga, Iuliu Hatieganu, Istrate Micescu, Anibal Teodorescu, membri ai Consiliului superior national al FRN; Grigore Antipa, Ion Agarbiceanu, I. Al. Bratescu-Voinesti, Horia Hulubei, Dimitrie Pompeiu, Emil Racovita, Mihail Sadoveanu, la categoria "stiinta si publicistica", iar la "muzica si arta": Tiberiu Brediceanu, George Enescu, George Georgescu, sculptorul Ion Jalea si pictorul Stefan Popescu. Incontestabil, cultura era pusa la loc de cinste - dar cam totalitara aceasta adunare de nume ilustre, pentru vitrina!

Intre Carol II si legionari s-a incins o partida sangeroasa. Idealismul si violenta sunt doua fete inseparabile ale legionarismului, ceea ce pare derutant, unii continuand si astazi sa vada doar "puritatea" proiectului, iar altii, dimpotriva, strict dezlantuirea criminala. Nu este insa un mare secret: legionarismul apartine marii familii a milenarismelor, acele ideologii care isi propun "tabula rasa" si instaurarea unei lumi noi (cum a fost, in felul lui, si comunismul). Cum au putut atatea spirite alese sa fie atrase de o miscare criminala e o intrebare nelalocul ei. "Spiritele alese" au fost atrase de idealismul miscarii, idealism care, in exces, a condus pe de alta parte la o barbarie fara margini. "Schimbarea la fata a Romaniei", "curatirea" ei, nu se puteau face cu blandete. Avand un straniu cult al mortii, legionarii ucideau, dar erau gata totodata sa-si sacrifice propria viata: nici chiar criminalii lor nu au fost niste criminali obisnuiti. In mod curios, se iarta mai usor regimului lui Carol II ceea ce nu li se iarta legionarilor. A fost totusi o deriva de neiertat: in confruntarea cu legionarii, statul insusi a devenit criminal. Arestat in 1938 si condamnat la zece ani de inchisoare, Corneliu Zelea Codreanu, carismaticul "Capitan" al miscarii legionare, este asasinat, impreuna cu alti 13 camarazi, pe motivul clasic al "fugii de sub escorta" (30 noiembrie 1938). Replica legionarilor va intarzia putin, dar va lovi direct la tinta: asasinarea prim-ministrului Armand Calinescu, la 21 septembrie 1939. Represiunea care a urmat a fost fara precedent in istoria Romaniei: prin proportii, ca si prin absenta oricarui fundament legal: au fost executati sumar 252 de legionari, unii detinuti in lagare, altii adunati de pe la casele lor. O adevarata noapte a Sfantului Bartolomeu! Regimul a crezut ca da o lectie definitiva; in fapt insa a starnit oroare, chiar in ochii celor care nu simpatizau miscarea legionara.

Liviu Rebreanu a mers in noaptea aceea sa vada teribila expunere a cadavrelor celor care-l lichidasera pe Armand Calinescu, executati la locul faptei si lasati acolo, in plin drum, ca un cumplit avertisment. "In mijlocul bulevardului, un cerc imprejmuit cu o funie tinuta de soldati. In centrul cercului, claie peste gramada, noua cadavre oribile, in balti de sange, cu craniile sfartecate. Spectacol inspaimantator. De o barbarie medievala." "Am impresia - continua Rebreanu - din convorbirile cu diversi oameni, ca efectul este tocmai contrariul celui scontat de guvern. Lumea, in imensa-i majoritate, dupa prima revolta pentru uciderea lui Calinescu, vazand salbaticia represiunii, incepe sa considere victime si martiri pe asasini."168 Sunt sentimente care-l framanta desigur si pe Rebreanu, de altfel destul de ezitant in orientarile lui politice. Intr-un pasaj din Jurnal notase calitatile miscarii legionare (conducand spre "educarea romanului de maine"), dar nu mai parea atat de sigur de ele, in schimb, pe langa destule critici la adresa noului curs al tarii, era dispus sa-i accepte si sansele de reusita: "Democratia noastra zanatica a pregatit foarte bine calea unui regim autoritar, cinstit, constructiv. Regele e bine intentionat - se vede de departe. S-au facut lucruri bune, care nu s-ar fi putut realiza cu vechiul sistem."169 E de presupus ca ceea ce s-a intamplat in septembrie 1939 nu-i va fi consolidat scriitorului increderea si asa limitata - in regimul lui Carol II.

A pierit atunci floarea tinerei intelectualitati legionare. Mai tarziu, s-a putut afirma - greu de spus cu cata indreptatire - ca altul ar fi fost mersul lucrurilor in lunile de dictatura legionara daca n-ar fi disparut intre timp tocmai elita miscarii, in frunte cu "Capitanul". Printre intelectualii legionari executati in teribila noapte s-au numarat si Mihail Polihroniade si Alexandru Cristian Tell. Dupa Capitan, Polihroniade era probabil figura cea mai carismatica a miscarii. Noica avea sa sublinieze rolul lui in convertirea atator tineri intelectuali: "Vom face intr-o zi apelul: toti cati am sfarsit prin a sluji Legiunea datorita lui Mihail Polihroniade. Suntem multi. Si nu semanam unul cu altul. Dar credem in Legiune, iar inceputul credintei noastre il datoram lui Mihail Polihroniade."170 Admiratia transpare si in Memoriile lui Mircea Eliade, atunci cand il caracterizeaza pe Polihroniade drept unul dintre rarii sefi legionari "preocupati de victoria politica, iar nu de mantuirea sufletelor": ". avea sa fie executat si el, care nici macar nu avea mangaierea slujbelor si parastaselor. Dar n-a murit mai putin senin ca ceilalti, cei credinciosi. A cerut o tigara, a aprins-o si s-a apropiat zambind de zidul unde-l asteptau mitralierele."171

Mircea Eliade fusese arestat, ca legionar, in iulie 1938; detinut mai intai la prefectura Politiei si refuzand sa semneze o declaratie de desolidarizare, e transferat in august in lagarul de la Miercurea Ciuc, de unde e trimis, din motive de sanatate, la sanatoriul de la Moroieni, spre sfarsitul lui octombrie; in noiembrie, liber, se afla la Bucuresti. Eliade beneficia insa de "ingeri pazitori", primul dintre acestia fiind generalul Condiescu, apropiatul regelui. Si Nae Ionescu avea sa fie arestat, chiar inaintea lui Eliade; scos si de la Universitate, a fost detinut tot la Miercurea Ciuc. Eliberat, in sfarsit, moare in urma unei crize cardiace, la 15 martie 1940; a circulat si zvonul otravirii sale din ordinul lui Carol II. Alt legionar, Emil Cioran, se afla in aceste vremuri tulburi departe de primejdie, la Paris. C. Noica, tot la Paris, si initial doar simpatizant legionar, are o reactie prompta si radicala cand afla de uciderea Capitanului: isi declara aderarea la miscare si, pe de alta parte, ii scrie lui Petre Comarnescu, rugandu-l sa-i comunice lui Alexandru Rosetti ca inceteaza orice legatura cu Fundatia Culturala "Regele Carol II". Comarnescu ii raspunde, pledand pentru interesul tarii, in sensul politicii lui Carol II: ". politiceste, mergi contra interesului Tarii, care, o cred sincer, pare a intra intr-o era de solidaritate si creatie pe care intelectualii si inteleptii nu o pot decat saluta cu imbucurare" - in timp ce ceilalti "minau existenta statului", "duceau la razboi civil" si "ascultau de straini", "chiar daca uneori erau cinstiti sufleteste si bine intentionati".172 E usor sa constatam astazi - prea usor!

- Ca nici Noica, nici Comarnescu nu aveau dreptate, in lumina evolutiilor istorice ulterioare.

Printre intelectualii legionari care au necazuri in vremea dictaturii regale, apare si Constantin Gane, un istoric "amator", dar aproape profesionist prin amploarea documentarii si siguranta naratiunii, autorul renumitei evocari Trecute vieti de doamne si domnite (3 volume intre 1933 si 1941) si al unei apreciate biografii a lui P. P. Carp. Din Jurnalul lui Victor Slavescu: "16 mai 1938. Vine C. Gane, care-mi cere sa-l ajut materialmente, caci nu are cu ce trai. Bietul om, ce pacat ca frumoasa lui activitate literara sufera din cauza gresitei pareri politice ce a adoptat." "19 mai 1938. Vine C. Gane. Ii spun ca nu-i pot gasi creditul dorit, din cauza ca toate bancile il refuza. Ii dau 10.000 lei in imprumut. Jenat, gata sa refuze, accepta. Este pacat ca un astfel de talent sa fie condamnat la sterilitate pentru credintele sale politice." "16 iunie 1938. Vine la bureau C. Gane, scriitorul istoric bine cunoscut, spre a ma ruga sa-l ajut din nou, caci unde bate spre a obtine colaborare gaseste numai usi inchise. I-am dat zece mii lei, asa incat cu totul imi datoreste 20.000 lei. Daca nu gaseste editor pana in toamna, ma va achita "In natura", dandu-mi carti din biblioteca lui."173

Raporturile intre cei doi continua pe aceeasi nota. Dupa asasinarea lui Calinescu, Gane e arestat. P. P. Panaitescu intervine la generalul Rosetti, pentru ca acesta sa-l roage pe Victor Slavescu (cu care era in relatii apropiate) "sa se intereseze ce a devenit varul sau C. Gane". Peste doua zile, raspunsul lui Slavescu e linistitor: "C. Gane a fost in adevar arestat, dar va fi liberat in curand."174

Sunt si legionari care si-au platit libertatea (eventual si viata) cu pretul desolidarizarii de miscare. Printre intelectuali, e cazul lui Dragos Protopopescu, in iunie 1938. Dar era nevoie, cateva luni mai tarziu, sa-l si felicite pe Carol de ziua lui de nastere? Si, in termeni apasati: "cele mai profunde urari de viata si prosperitate"; "traiasca Regele Carol II, traiasca dinastia romana"; "sunt si raman, Sire, cu cel mai profund respect, al Majestatii voastre prea supus si plecat".175 Era, oricum, in joc, pe langa libertate, si o catedra universitara.

E interesant de observat cum isi fac iluzii unii intelectuali de stanga. In fond, Regele actiona impotriva legionarilor si isi propusese sa lichideze vechiul politicianism, pe care si ei il repudiau; regimul se proclama social si reformator. Iata-l, asadar, pe Constantin Parhon (stanga taranista!), trimitand un lung memoriu Ministerului Educatiei Nationale, precum si lui Ernest Urdareanu, ministrul Casei Regale, cu rugamintea de a-l aduce la cunostinta Regelui. A sosit - spune doctorul - "momentul refacerii atmosferei intelectuale si in special morale" (in mediul universitar si, mai cu seama, la Facultatea de Medicina). Criza morala "se datoreste in intregime sau aproape politicianismului", "vechilor partide istorice de altadata".176 Ce propune Parhon e mai putin interesant, de remarcat doar cum ii canta in struna Regelui, prin denuntarea sistemului partidelor. Ceva mai tarziu, intr-un text plin de incredere in viitor, Parhon - asigura cu cateva luni inainte de dictatura legionara si cand razboiul mondial deja incepuse - ca "timpurile ce vor veni vor fi din ce in ce mai fericite", pentru simplul motiv ca"Maiestatea Sa Regele sta de straja".177 Poate ca Parhon avea motive de multumire: oricum, devenise academician in 1939. Nu e lipsit de ironie sa-l vezi atat de convins monarhist pe viitorul presedinte al unei Republici comuniste.

Dintre demnitarii dictaturii regale, cel mai la stanga poate fi socotit Mihai Ralea. I s-a si dat pe mana Ministerul Muncii. S-a inspirat, in buna masura, din modelele german si italian. N-a trecut, in acest sens, neobservata vizita lui in Germania, in iunie 1938, cand s-a intretinut cu Robert Ley, conducatorul "Frontului muncii". Atunci, nu stanga, ci extrema dreapta? Chestiune, mai mult, de terminologie. Si fascismul, si nazismul, etichetate conventional de extrema dreapta, au o componenta sociala pe care, tot conventional, putem s-o etichetam "de stanga". Aceasta se traduce printr-o valorizare simbolica a muncii si a muncitorului, ca si prin proiecte concrete de mai stransa integrare sociala si culturala a muncitorimii. Ceea ce se obtine este inregimentarea "clasei muncitoare", dar nu cam tot asa s-au petrecut lucrurile si "la stanga", in comunism? Cert este ca, prin Ralea, dictatura regala a pus in santier un intreg program social si cultural, care a atras si oameni de stanga, inclusiv socialisti. Gheorghe Grigorovici este primul socialist care intra intr-un guvern al Romaniei, ca subsecretar de stat in ministerul condus de Ralea, din noiembrie 1939 pana in iulie 1940 (ca "rasplata", va muri intr-o inchisoare comunista). Intelectualii puteau sa-si dea acum mana cu muncitorii prin organizatia Munca si voie buna (imitata dupa "Dopolavoro" din Italia si"Kraft durch Freude" din Germania), menita sa ocupe, cu folos, timpul liber al muncitorilor. Victor Ion Popa, cu multiplele-i talente - prozator, dramaturg si regizor - si mai ales admirator al Regelui, a luat conducerea unui teatru pentru muncitori, numit tot Munca si voie buna. Si, inca o data Munca si voie buna, asa se intituleaza si revista culturala bilunara, editata de Ministerul Muncii, incepand din 15 aprilie 1939. Directorul ei, nimeni altul decat Mihail Sadoveanu (cu experienta in gazetarie deja capatata la Adevarul si Dimineata); secretar de redactie, Octav Livezeanu, alt taranist "transfug". Si scriitorii fac figura de"muncitori" in paginile revistei, e la ordinea zilei infratirea dintre muncitorii intelectuali si cei manuali. Iar deasupra tuturor, sta Regele, "marele muncitor" ("muncind mereu, in atatea domenii de activitate";"zi si noapte, ne vegheaza si ne supravegheaza").178 Scriu, printre altii, Ion Simionescu, Eugen Herovanu (profesor la Facultatea de Drept si scriitor), Gala Galaction, Emanoil Bucuta, Tudor Vianu, Ionel Teodoreanu. C. Radulescu-Motru e si el prezent, printr-un articol despre "Munca si voie buna ca Institutie nationala", in care spune pe sleau ca aceasta s-a introdus la noi "din aceleasi consideratii din care au fost introduse institutiile similare in Italia si Germania".179 Apar frecvent si semnaturile socialistilor Ion Pas si Lothar Radaceanu. Prezenta mai multor colaboratori evrei: Mihail Sebastian, Camil Baltazar, Barbu Lazareanu, Ioan Massoff, A. Munte. arata ca se iesise pentru moment din logica antisemita a guvernarii Goga-Cuza. La o sezatoare tinuta la 15 mai 1940 la Teatrul Munca si voie buna, citesc din operele lor M. Sadoveanu, V. Eftimiu, Ionel Teodoreanu, Al. Philippide. Se inregistreaza si o "descoperire" literara: apare aproape din neant, evocat in doua articole, "poetul-cizmar" (de la sfarsitul secolului al XIX-lea) Dumitru Theodor Neculuta, care ar fi plans, ca nimeni altul, "soarta muncitorului citadin"180 (comunistii aveau sa valorizeze aceasta descoperire, introducandu-l, un deceniu mai tarziu, in panteonul literar romanesc). De remarcat ca revista nu se sfieste sa denunte, pe un ton de "stanga", soarta trista a muncitorului manual de pe vremea lui Neculuta (o epoca de "sclavaj") si soarta nu mai demna de invidiat a muncitorului intelectual: "Scriitorul de acum doua-trei decenii - o spune chiar M. Ralea - avea un trist si solitar destin. I se acordau fireste toate libertatile, inclusiv aceea de a muri de foame. Dar ramanea strain de viata sociala, hulit adesea, dispretuit si tinut departe de ea."181 Un bun antrenament, s-ar zice, pentru discursurile de peste un deceniu. Fireste, toate mizeriile, scriitoricesti sau muncitoresti, luau sfarsit odata cu epoca regelui Carol II.

O presa de stanga in anii dictaturii regale continua sa existe in masura in care nu-si permite sa depaseasca prea tare orientarile de stanga ale regimului. Stanga putea foarte bine sa infiereze Garda de Fier: era si atitudinea lui Carol II. Putea la fel de bine sa pledeze pentru aliantele traditionale, cu Franta si Marea Britanie, era si politica Regelui, de la care nu s-a abatut decat obligat de noul raport de forte, in urma victoriilor germane. Adevarul si Dimineata n-au mai reinviat dupa caderea guvernului Goga-Cuza. A supravietuit, pana in mai 1939, Adevarul literar si artistic, fara nimic care sa deranjeze regimul; continua sa tina cronica literara G. Calinescu, apar si Victor Eftimiu, si T. Teodorescu-Braniste, si apropiati ai lui Ralea, ca D. I. Suchianu sau poetul Demostene Botez (ultimul, devenit, prin gratia lui Ralea, personaj oficial, in calitate de presedinte al Casei centrale de asigurari sociale). In fond, prin Ralea si cei din jurul lui, guvernarea capatase si o infuzie de Viata romaneasca, iar Adevarul literar si artistic era apropiat de revista ieseana. Colaboreaza mai departe si destui evrei: Lucian Boz, Camil Baltazar, Ioan Massoff, Barbu Lazareanu.

Zaharia Stancu continua cu Lumea romaneasca (pana in februarie 1939) si cu revista Azi. In Azi e de consemnat un drastic articol al sau antilegionar, acuzator si la adresa mai multor confrati: "Am vazut ganditori inghesuindu-se la usile caselor verzi si oferindu-se sa faureasca o doctrina a crimei, o arta cu miros de sange si cadavre. In fruntea lor se afla profesorul universitar Nae Ionescu. Poeti gingasi ca Radu Gyr si Horia Stamatu au inceput sa cante, cu slove macabre, legiunile asasine. Eseisti pretuiti ca Mircea Eliade si Traian Herseni si-au pus condeiele in slujba miscarii legionare condusa de asasinul lui Manciu. [.] Ziaristi ca Haig Acterian (armean) si Mihail Polihroniade (grec) devenisera doctrinarii statului "national" legionar, ce trebuia sa ia fiinta pe o piramida de cranii." Cat curaj ii va fi trebuit lui Zaharia Stancu sa scrie aceste fraze, chiar in momentul cand regele declansase vanatoarea de legionari! Slava Domnului, "in urma evenimentelor recente atmosfera s-a limpezit. Cosmarul Garzii de Fier a fost alungat. [.] Este vremea intoarcerii spre literatura si arta. "182

Lumea romaneasca se afla in atentia Sigurantei, nu atat prin ce publica, ci prin colaboratorii sai, in special din pricina raporturilor oculte pe care le-ar fi avut cu Partidul Comunist. Aproape in fiecare seara se semnala in redactie prezenta unor ziaristi comunisti: Alex. Mihaileanu, Matei Socor, Stefan Voicu, Ilie Zaharia, mai rar Stefan Foris si Atanase Joja. Cautau sa-i indrume indeosebi pe redactorii rubricilor de politica externa si de probleme muncitoresti. De altfel, orientarea de politica externa a ziarului nu era deocamdata opusa in nici un fel orientarii generale a Romaniei. Folcloristul Mihai Pop, asistent la Facultatea de Litere, asigura, sub pseudonimul Petre Buga, rubrica respectiva, pronuntandu-se fara echivoc impotriva expansionismului nazist. Siguranta se intereseaza insa de altceva cu privire la Mihai Pop: faptul ca acesta ar informa conducerea Partidului Comunist de ceea ce se petrece la national-taranisti, in tabara "manista", el fiind nepot al lui Ilie Lazar, unul dintre liderii acestui partid. Pana la urma, ziarul si-a incetat aparitia din lipsa de fonduri (suplinit intr-un fel prin Azi, transformat in gazeta saptamanala).183

Indiscreta, Siguranta se arata preocupata si de Jurnalul literar, pe care G. Calinescu il editeaza la Iasi de la 1 ianuarie 1939 si pana la sf'arsitul anului. In cauza era George Ivascu, secretarul de redactie, cu antecedentele lui comuniste. Prin Ivascu, grupul scriitorilor si publicistilor comunisti din Bucuresti ar fi incercat o apropiere, urmarind sa colaboreze cu o revista apreciata "pentru caracterul sau independent si progresist". Li s-a raspuns insa ca G Calinescu "nu accepta pentru moment nici o colaborare de stanga, pentru a feri revista de atacurile criticilor literari de nuanta nationalista". Oricat ar fi intors revista pe toate fetele, Siguranta n-a reusit sa descopere nici un articol cu caracter comunist sau, in genere, politic.184 Pe langa contributia esentiala a lui Calinescu, scriu la revista foarte tinerii G. Ivascu, Alexandru Piru, Adrian Marino, precum si Victor Eftimiu, Iorgu Iordan, Constantin Balmus.

Tudor Teodorescu-Braniste scoate un cotidian intitulat Jurnalul, incepand din 13 octombrie 1939. Ceea ce ar fi fost in vremuri normale un ziar de stanga - prin personalitatea directorului sau - se infatiseaza in conditiile date, la scurt timp dupa declansarea razboiului si masacrarea legionarilor, ca o tribuna a solidaritatii nationale. "Vom combate tot ce poate duce la dezbinare: ura de clasa, ca si ura de rasa", scrie Braniste in articolul-program. Cere "unirea tuturor", "Infratirea obsteasca in jurul Regelui si intru apararea hotarelor'. "Dezbaterile de nuante ideologice" nu mai sunt de actualitate; vor fi din nou cand lucrurile se vor linisti si se vor impune "pacea, dreptatea si libertatea".185 Este interesant de constatat cum, in fata unor amenintari mai grave (legionarii, Germania, revizionismul vizand frontierele Romaniei), nu putini sunt oamenii de stanga care se aduna in jurul lui Carol II. Fie si "provizoriu", pana cand istoria va binevoi sa ia un alt curs. Jurnalul reuneste destui colaboratori din zona unei stangi mai mult sau mai putin accentuate, pe unii dintre ei i-am intalnit si la Munca si voie buna. Printre altii, Demostene Botez, Octav Livezeanu, I. D. Suchianu, Victor Eftimiu, Gala Galaction, Serban Voinea, Ion Pas, George Macovescu, Vladescu-Racoasa, Serban Cioculescu. In fond, daca era consens. Numeroase fotografii cu personalitati politice, purtand uniforma Frontului Renasterii Nationale. C. Argetoianu, momentan prim-ministru, si C. C. Giurescu, ministru al Frontului Renasterii Nationale, in uniforma. Noul guvern Tatarescu depune juramantul, toti ministrii in uniforma. Ralea, in uniforma, il instaleaza pe Demostene Botez (in civil!) ca presedinte al Casei centrale de asigurari sociale. Sunt si timide tentative de revendicare a dreptului de critica: "dreptul de a critica obiectiv si, fireste, intr-un stil decent anumite stari de lucruri" si de "a publica plangerile diferitelor categorii de cetateni"; "e o greseala sa se impuna presei o atitudine de permanenta admiratiune".186 Vorbe, fara prea mari consecinte; in fapt, stanga risca sa devina prizoniera regimului, din teama ca fara Carol II ar putea fi mai rau. In iunie 1940, cand Frontul se preface in Partidul Natiunii, Braniste supraliciteaza (evident, nu din dragoste fata de unii, ci din ostilitate si din teama fata de ceilalti): "un singur zid, o singura vointa a intregii obsti romanesti, in jurul MS Regelui si pentru apararea tarii"; "nimeni nu va putea sovai".187

Ziaristi de stanga isi gasesc un refugiu si la Timpul, ziarul fondat de Grigore Gafencu, ramanand de stanga in fundul sufletului lor, dar ceva mai putin in coloanele gazetei. Gafencu e de altfel unul dintre principalii exponenti ai regimului, ca ministru de Externe, din decembrie 1938 pana in iunie 1940. Redactor la Timpul, Miron Radu Paraschivescu se arata indignat de "coruptia, venalitatea, murdaria de care sufera Romania". Vrea "o libertate a dictaturii populare". Oricum, numai sa vina: "Putin imi pasa pe ce cale si cu concursul cui o vom realiza." Departe totusi de a aplauda "intru totul si fara rezerve comunismul rusesc". "Nu cred ca tot ce e in Rusia lui Stalin e "cel mai bun"; dar este neaparat cel mai bun din punct de vedere social, in comparatie cu restul lumii." Sa nu ne emotionam: nu e un extras dintr-un articol din Timpul, ci din jurnalul intim al scriitorului.188

In competitia dintre dreapta si stanga, atenuata prin constrangerile dictaturii regale, Universul (ca si Curentul) aduna in principal colaborarile de dreapta. In timp ce Adevarul literar si artistic isi traieste ultimul an, Universul literar, intrerupt in 1931, isi reia aparitia, intr-o serie noua, din februarie 1938. Stelian Popescu, patronul, pune cateva jaloane precise: contra subiectelor "subversive" si unei conceptii de arta "straina de randuiala si destoinicia neamului nostru". Si anunta unele indrumari: "ce trebuie sa fie romanul romanesc, cum trebuie sa fie poezia si nuvela romaneasca, ce conditiuni trebuiesc indeplinite pentru ca un produs literar sa fie acceptat cu placere si interes de public".189 Se intalnesc frecvent nume ferm situate la dreapta, unele chiar de legionari sau de apropiati ai legionarilor: N. Crevedia, N. Rosu, N. Crainic, Dan Botta, Radu Gyr, Haig Acterian, M. Polihroniade, N. Davidescu, Mircea Eliade, C. Noica, V. Bancila, Ion Frunzetti, Mircea Vulcanescu. (niciunul dintre acestia nu ar putea fi intalnit in Jurnalul, dar nici macar in Munca si voie buna). N. Crevedia, de pilda, cere o arta nationalista, si denunta "curentele nesanatoase, importate".190 Cam la fel judeca si N. Rosu, care deploreaza faptul ca, odata cu modemismul, critica "a alunecat pe povamisul sofisticarii estetice, mistificand notiunea de frumos artistic, inglobandu-i valoarea intr-o excesiva libertate de exprimare".191 Sunt insa si autori de incadrat intr-o dreapta moderata, precum Ion Pillat, N. I. Herescu sau Em. Bucuta, sau altii care nu-s deloc de dreapta, printre ei Eugen Ionescu (ce-o fi cautand aici?), Cicerone Theodorescu, Gala Galaction, Dan Petrasincu, Tudor Vianu, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pericle Martinescu. Cum se vede, exista o ingaduinta reciproca, de apreciat favorabil sau defavorabil, dupa judecata fiecaruia. Oricum, exceptandu-l pe Vianu, nici un scriitor evreu. Ionel Teodoreanu il ataca in termeni cat se poate de vulgari pe G. Calinescu, care publicase in Jurnalul literar raspunsul la o ancheta literara al unui elev - evreu, tine sa precizeze scriitorul - care il defaima pe Bratescu-Voinesti. Tot Ionel Teodoreanu exclama: "Slava!", slava ministrului Ralea si "slava Regelui tuturor romanilor", pentru legea Casei Scriitorilor.192 De notat pentru "mica istorie literara" e si faptul ca, in fruntea Universului literar, Stelian Popescu l-a pus pe fiul sau Victor Popescu, un adolescent de 18 ani, care debuteaza un an mai tarziu cu un volum de povestiri. Pana atunci publica un lung serial despre "romanul romanesc", in care da sfaturi utile scriitorilor despre modul cum trebuie sa scrie un roman (fara exces de analiza psihologica si sa cuprinda fapte "mai interesante, mai demne de relevat". Subiectele banale se accepta doar cand talentul e foarte mare).193

Cat despre Vremea, revista iese din circulatie pentru aproape doi ani. E suprimata de autoritati spre sfarsitul lunii decembrie 1938. Ce e drept, cam depasise masura, punand tot mai mult in prim-plan modelul italo-german si ducand la paroxism campania antievreiasca (C. A. Donescu, "Evreii imping la razboi", 11 septembrie 1938; din nou, "Evreii imping la razboi", sub semnatura lui N. Davidescu, 25 septembrie; Barbu Theodorescu, "Rusia e dominata de evrei", 2 octombrie.). Devenise, fara sa marturiseasca, o publicatie aproape legionara, asa ca "prigoana" impotriva miscarii n-avea cum s-o lase neatinsa.

La 8 iunie 1940, s-a sarbatorit cu fast si intr-un aparent entuziasm ziua Restauratiei: cei zece ani de domnie ai lui Carol II. Numele cele mai mari ale elitei intelectuale si-au dat intalnire intr-un numar special al Revistei Fundatiilor Regale pentru a-l omagia pe suveran si a oferi un bilant al infaptuirilor din cele mai variate domenii. Apar, la rand, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, C. Radulescu-Motru, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, N. I. Herescu, Cezar Petrescu, G. Calinescu, Ion Marin Sadoveanu, Perpessicius, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Nichifor Crainic, Andrei Radulescu, Anton Golopentia, Grigore Nandris, Victor Valcovici, Emanoil Bucuta, Scarlat Lambrino, Constantin Daicoviciu, Andrei Otetea, Tudor Vianu, GM. Cantacuzino, Francisc Sirato, Mihail Sebastian, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu, Petru Comarnescu. si inca nu i-am numit pe toti. Zece ani gloriosi si, in perspectiva, alti si alti ani. Cine si-ar fi inchipuit ca regimul mai avea exact trei luni de existenta?

Se intrezarea dej a un viraj, sub presiunea razboiului, a extinderii amenintatoare atat a Germaniei, cat si a Uniunii Sovietice, si data fiind incapacitatea vechilor aliati, Franta si Marea Britanie, de a sustine cat de cat Romania. Scriitorul Cezar Petrescu, directorul oficiosului Romania, se afla, intre 14 februarie si 30 martie 1940, intr-o misiune de informare in Franta, Anglia si Scotia. Se intoarce cu concluzii privind necesitatea unor metode diferite de propaganda, in functie de specificul national; astfel, "In cercurile franceze, emotive si discursive, elementul informatiei pure, precise si obiective, nu joaca rolul principal. Cauza noastra ramane a fi pledata, de la zi la zi, tinand seama de o nervozitate mereu inconsecventa. Loialitatea noastra nu e pusa la indoiala in linii generale".194 Dar nu propaganda decidea acum, decideau armele. Prin campania-fulger pe frontul de vest din mai-iunie 1940 si victoria impotriva Frantei, Germania isi afirma hegemonia in cea mai mare parte a Europei. Manifestandu-se si teama (deloc nejustificata) de intentiile sovieticilor, Romania se vedea aproape obligata sa joace cartea germana. Nici regele - anglofil si francofil - n-a facut-o cu placere, iar neplacerea i-a fost cu atat mai mare cu cat noua politica insemna o reconciliere, fie si formala, cu dusmanii sai de moarte, legionarii. Oricum, Anglia si Franta disparand dincolo de linia orizontului, cautarea unui sprijin la rusi nu tenta pe nimeni, in afara comunistilor convinsi. De altfel, Uniunea Sovietica se afla deocamdata alaturi de Germania, in urma incheierii pactului de neagresiune din 23 august 1939, care ii dezorientase pe multi dintre simpatizantii Moscovei; anexarea de catre sovietici, in acord cu Reichul, a unei jumatati din Polonia si agresiunea impotriva Finlandei aratasera o fata a comunismului ascunsa cu grij a pana atunci. In Azi, Zaharia Stancu scrie despre"Finlanda eroica". Un autentic om de stanga, Ion Vinea, poet avangardist si director al democraticei Facla, s-ar fi exprimat, potrivit lui Miron Radu Paraschivescu, in felul urmator:"Prefer sa fiu lacheu intr-o casa mare, decat sluga unor toape ca Molotov si Stalin." "Incercarea mea - spune Paraschivescu - de a pleda pentru un comunism romanesc nu convinge pe nimeni".195

Inca din martie-aprilie 1940 incepuse un proces de "normalizare" intre Carol si Garda de Fier, prin eliberarea din inchisoare a legionarilor inca detinuti. Noul climat explica poate, pe langa sustinerea lui Al. Rosetti si a lui C. C. Giurescu, ministru al Propagandei, si numirea "legionarului" Mircea Eliade, pe data de 1 aprilie 1940, ca secretar cultural al legatiei Romaniei din Marea Britanie.196 Poate si telegrama de felicitare a lui Radu Gyr, cu ocazia lui 8 iunie 1940: "Sa traiti Majestate pentru gloria neamului si stralucirea culturii romane"197 (isi uitase Gyr camarazii ucisi doar cu cateva luni inainte?). Si Nichifor Crainic se adauga atunci corului promonarhic. Hotarat, o "normalizare" spre extrema dreapta. Si tot atunci, in toiul serbarilor Restauratiei, incepe sa apara gazeta Chemarea vremii, sub directia lui Ion San-Giorgiu, conferentiar de literatura germana la Facultatea de Litere din Bucuresti si partizan fara conditii al Germaniei naziste. Pentru moment, desigur, si partizan al regelui, pe care il apreciaza pentru "instaurarea principiului de autoritate" fata de "bunul plac al liberalismului si al pseudodemocratiei".198 Cand cade Franta, San-Giorgiu jubileaza:"Parisul a fost de fapt eliberat de comunism, iudaism si masonerie"; ar fi punctul de plecare ideal pentru "o intelegere deplina intre cele doua natiuni"199 Se trezeste a fi germanofil si cunoscutul teoretician literar Mihail Dragomirescu, profesor (acum pensionat) la Facultatea de Litere din Bucuresti, si cu cativa ani in urma afiliat la liberali. Acum isi declara admiratia pentru Hitler (, Bonaparte al vremurilor noastre"), considerand ca marea lui realizare a fost o Germanie unita, in contrast cu Franta dezbinata. O lectie pentru romani: "trebuie sa ne bucuram din toata inima cand vedem ca, in ritmul hitlerian, se produc astfel de sfortari si in tara la noi, unde pana mai acum cativa ani erau atatea dezbinari intr-o puzderie de partide politice". Regele "a inteles de mult in ce trebuie sa stea taria tarii": "In identitatea de pareri, in unitatea de simtire si in ordinea in actiune".200 Frumos discurs pentru un fost liberal!

Nici C. Radulescu-Motru nu se lasa mai prejos. Fostul taranist alege sa vada partea buna - chiar foarte buna!

- A victoriilor germane, a caror semnificatie cauta sa o desluseasca in cateva articole din Timpul. "Pacea germana", crede el - in iulie 1940 - va fi mai durabila decat "pacea romana". "O pace care va da liniste Europei timp de veacuri". "Pentru prima oara, in istoria omenirii, invingatorul impune invinsului nu o pace de razbunare si de calcule ascunse, ci o pace de colaborare". Pentru romani, nici o primejdie: "poporul roman nu are sa se teama de eventualitatea pacii germane"; in fond, se reia firul colaborarii din vremea lui Carol I.201 Lucida analiza politica!

Dar cine l-ar putea intrece pe Camil Petrescu, cel care stie, ca nimeni altul, sa-si toarne starile de spirit in argumentatii convingatoare? Acum este convins de genialitatea lui Hitler (cum se convinsese si de a lui Carol II si era convins, dintotdeauna, de a sa). Razboiul, de altfel, ii mai revelase - in propriii ochi - o aptitudine: aceea de strateg. Asa ca se exprima in cunostinta de cauza. Iata cum explica, dupa capitularea Frantei, intarzierea germana in atacul impotriva Angliei: "Noua ni se pare ca vedem aici una din caracteristicile esentiale ale strategiei hitleriene, nota care o deosebeste si de cea napoleoniana si de toate cele anterioare: grija de a cruta cat mai mult viata soldatilor sai, sangele german. Toata aceasta strategie bazata pe dislocarea psihologica, pe diplomatie, pe o zdrobitoare superioritate de armament, pe viteza si hotarare in ultima instanta (dupa indelungi pregatiri), care a tacut ca armata germana sa realizeze cele mai mari fapte de arme ale istoriei, cu pierderi neverosimil de mici, nu putea iesi decat din acea sinteza rara, dintre experienta indelungata a unui simplu caporal in razboiul cel mare si o intuitie geniala. [.] E probabil ca Adolf Hitler a rezolvat pentru intaia data metodic in istoria militara problema moralului, mai metodic probabil chiar decat Napoleon, care a procedat temperamental, nu stiintific."202

Pana una-alta, prin crearea Partidului Natiunii, care ia locul Frontului Renasterii Nationale, se mai face un pas spre modelul totalitar. Obligata apropiere de Germania explica si "normalizarea" raporturilor dintre Carol II si Gheorghe Bratianu. Primit in audienta la 1 iulie 1940, liberalul, "desi nu vrea sa se inscrie in P. N. [Partidul Natiunii], se pune la dispozitie, daca va fi nevoie de el". O luna mai tarziu, cei doi au o lunga conversatie. Bratianu "se pune complet la dispozitie pentru orice misiune in Germania". Regele, care nu demult il taxase de "imbecil", are impresia "de a fi devenit mai matur".203

Oricum, dictatura regala in versiunea ei originara isi traise traiul. In guvernul instalat la 4 iulie 1940 - care se doreste a fi cat mai agreabil puterilor Axei - nu mai ramane aproape nimeni din personalul politic utilizat pana atunci. Prim-ministru este industriasul Ion Gigurtu, ministru de Externe Mihail Manoilescu, teoreticianul "corporatismului" de inspiratie fascista, iar la Educatia Nationala ajunge Dumitru Caracostea. Isi face intrarea si seful legionarilor, Horia Sima, numit ministru al Cultelor si Artelor (functie din care a demisionat peste cateva zile).

Noul curs al Romaniei este ilustrat fara echivoc de legislatia antisemita adoptata prin decret-lege la 9 august 1940. Evreii erau impartiti in trei categorii: in prima, intrau cei veniti in Romania dupa 30 decembrie 1918, in a treia aproape toti ceilalti, mai putin exceptiile incluse in categoria doua, si anume cei naturalizati prin lege, individual sau colectiv inainte de 1918 (unii, ca urmare a participarii lor la razboiul de independenta), sau cei care au luptat "in linia de foc" in 1916-1919, raniti si decorati, sau urmasii celor cazuti in lupta. Evreii din categoriile intai si a treia (adica marea majoritate a populatiei evreiesti) nu puteau fi functionari publici, membri ai profesiunilor care, prin natura lor, au legatura cu activitatile publice, precum notari si avocati, membri in consilii de administratie, comercianti in comune rurale, militari, editori, membri sau jucatori in organizatii sportive. si nici macar oameni de serviciu in institutiile publice. Doar cei din categoria a doua isi mentineau drepturile legalmente dobandite; cu alte cuvinte ramaneau functionari publici daca deja erau, dar, daca nu erau, nu mai puteau dobandi in viitor vreo functie publica. Se mai specifica faptul ca evreii din toate cele trei categorii nu pot dobandi proprietati rurale si nici n-au voie sa poarte nume romanest204 (se considerau evrei: persoanele de religie mozaica; cei care - mozaici sau crestini - erau nascuti din parinti de religie mozaica; cei nascuti din mama crestina si tata de religie mozaica, sau din mama evreica, in afara casatoriei; evreii "de sange", in cazul ateilor. Interesant ca nu apar ca evrei cei nascuti din tata roman si mama evreica, invers fata de interpretarea evreiasca, unde determinanta e descendenta prin mama).

Inca inainte de adoptarea legii, spre sfarsitul lunii iulie, toate institutiile de invatamant superior au trebuit sa raporteze daca au sau nu evrei in personalul lor si, acolo unde era cazul, sa trimita liste cu datele de rigoare. "Din fericire", cum am mai aratat, evreii din universitati aproape ca se numarau pe degete, asa ca n-a fost prea mult de lucru. La 3 septembrie 1940, Ministerul Educatiei Nationale, sub semnatura ministrului D. Caracostea, decidea indepartarea din functie, cu data de 1 septembrie 1940, a unui numar de zece evrei de la diferite facultati, cei mai multi asistenti sau preparatori, printre ei insa si conferentiarul Max Popper, de la Facultatea de Medicina din Bucuresti. Alti vreo 20 scapau deocamdata, intrand in categoria a doua (s-a pastrat si un memoriu al lui Max Popper care, mentionand ca ocupa postul de 21 de ani, arata ca e "nascut in tara din parinti nascuti in tara", tatal sau a obtinut cetatenia in 1906, iar el insusi a participat ca medic la campaniile din 1916-1918 si 1919; solicita in consecinta sa fie trecut la categoria a doua!).205

De remarcat ezitarea in cazul lui Tudor Vianu, care in adresa Universitatii din Bucuresti e trecut roman, ortodox; tatal si mama - evrei; originea etnica - initial apare "evreu", cuvantul e insa barat, si trecut alaturi "romana".206

Interesanta e si situatia universitarilor - romani - care decid sa se casatoreasca in momentul intrarii in vigoare a noii legislatii. Cazul lui Grigore Moisil si al lui Gheorghe Zane, profesori la Iasi, primul la Facultatea de Stiinte, al doilea la Facultatea de Drept. Ambii se vad nevoiti sa se adreseze Ministerului Educatiei Nationale pentru a li se autoriza casatoria, facand si dovada originii romanesti a viitoarei sotii (Moisil "uitand" sa declare ca aleasa lui, Viorica Constante, era pe jumatate evreica, dupa mama!).207

Tara o lua intr-o directie necunoscuta. Mai grav, risca dezmembrarea. La starsitul lunii iunie 1940, in urma unui ultimatum, Basarabia si nordul Bucovinei erau cedate Uniunii Sovietice. Se apropia si cedarea unei jumatati din Transilvania, in favoarea Ungariei (la 30 august 1940) si a Cadrilaterului catre Bulgaria (la 7 septembrie). In ultimele doua cazuri, Germania si Italia au "arbitrat" defavorabil Romaniei care, spre deosebire de Ungaria si Bulgaria, aflate, ca si ele, in tabara "revizionista", fusese, pana mai ieri, aliata cu adversarele lor. Regimul lui Carol II se naruia intr-un dezastru national.

Sunt insa intelectuali care pana la capat au vazut in Carol II solutia cea mai convenabila pentru Romania (si, trecand in revista regimurile ce au urmat, li se poate recunoaste si o parte de dreptate). Printre acestia, il observam pe N. I. Herescu, tacand imperturbabil tot felul de planuri. Latinistului ii priise dictatura regala. La moartea lui Condiescu fusese ales presedinte al Societatii Scriitorilor Romani si, putin mai tarziu, Carol ii ofera si cealalta functie a generalului, aceea de secretar general al Uniunii Fundatiilor Regale (de presupus ca si-ar fi dorit-o si Rosetti; in corespondenta Rosetti-Calinescu se intalnesc formulari ostile si ironice la adresa lui Herescu, care, pentru Calinescu "nu e scriitor, nu e nimic", iar pentru Rosetti, se rezuma in formula latineasca "ex nihilo-nihil", cu referire la initialele sale NIH!).208 Herescu se pune oricum pe treaba si la 18 iulie 1940, ii adreseaza Regelui un raport cu privire la starea Fundatiilor si la proiectele sale de reforma.209 Ar trebui, dupa el, accentuata nota clasica si latina a culturii romanesti, spre a provoca un curent de "renastere". Trebuie schimbata si politica editoriala (sageata spre Rosetti); scriitori importanti n-ar fi fost publicati sau ar fi aparut cu greu, "in schimb, tineri condamnati de justitie si de unanimitatea criticii pentru pornografie au fost tipariti cu usurinta (cazul Geo Bogza)". Apoi, de la clasicist la clasicist, Herescu se razboieste cu E. Lovinescu, ale carui traduceri din Odiseea si Eneida ar fi "execrabile". Toate ca toate, dar expresia "gloaba preacurviei" care apare in versiunea lovinesciana e de netolerat; "expresie cruda", care ar fi putut fi evitata! Ce sa mai spunem atunci de poezia lui Bogza. Prin Herescu, se contureaza deja la Fundatii o reactie conservatoare, in contrast cu marea deschidere a lui Rosetti. si a lui Carol II.

Mici mizerii culturale, in mijlocul marelui dezastru al tarii. La 6 septembrie 1940, Carol II e nevoit sa renunte la tron, in favoarea fiului sau Mihai, lasand conducerea efectiva a statului generalului Ion Antonescu. Se pot spune multe despre cei zece ani ai lui Carol, si bune, si rele. A fost o istorie toata in contraste. A fost insa, incontestabil, in ciuda intervalului scurt, o mare epoca culturala, probabil cea mai efervescenta si cea mai densa pe care a cunoscut-o Romania. Nu regele a creat-o, fireste, insa a sustinut-o cat a putut si, lucru demn de remarcat, intr-un spirit eclectic, fara sa se lase subjugat - cum se intampla cu destui intelectuali - de prejudecati artistice sau ideologice.

V. Legionarii.

Ajuns la putere, Antonescu s-a aliat cu legionarii; nici nu avea alta solutie, data fiind propria evaluare a situatiei (necesitatea unui regim de mana forte si apropierea de Germania), ca si refuzul celor doua mari partide -liberalii si taranistii, de a se asocia la guvernare. La 14 septembrie 1940, se proclama "statul national-legionar", cu Antonescu in calitate de conducator al statului, si cu Horia Sima, conducator al miscarii legionare. Legionarii ramaneau singura miscare recunoscuta, "avand ca tel ridicarea morala si materiala a poporului roman si dezvoltarea puteri lor lui creatoare".

Se contura "schimbarea la fata a Romaniei", o noua epoca. In fapt, "epoca" asteptata a durat doar patru luni, iar primenirea morala s-a ilustrat mai ales printr-o suita de ceremonii funebre consacrate legionarilor ucisi si prin teribile asasinate carora le-au cazut victime cei considerati responsabili pentru represiunea antilegionara. Asta nu inseamna ca idealul unei purificari morale obiectivul care i-a atras in tabara legionara pe atati intelectuali - ar fi fost doar un pretext sau o minciuna. Pentru credinciosii legionarismului, idealul era autentic, si chiar trait cu intensitate, doar ca era un ideal exclusivist (numai pentru romani) si totalitar (exclusiv prin legionari). Peste toate, s-a petrecut deriva clasica a oricarei utopii: o ordine utopica n-are cum fi decat impusa, ceea ce inseamna violenta si teroare.

Unii dintre intelectualii de vaza ai miscarii - printre cei mai fideli - sunt numiti in posturi de conducere, indeosebi in cadrul Ministerului Educatiei Nationale, al Cultelor si Artelor. Titularul acestui departament extins devine Traian Braileanu, profesorul de sociologie de la Cernauti (transferat la Universitatea din Bucuresti dupa cedarea Bucovinei). Secretar general, tot un sociolog, conferentiarul Traian Herseni, de la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Director al invatamantului superior este Eugen Chirnoaga, profesor de chimie la Scoala Politehnica din Bucuresti, in timp ce directia invatamantului secundar ii revine filosofului Vasile Bancila, profesor de liceu. In octombrie 1940, E. Chirnoaga este numit rector al Scolii Politehnice; ii ia locul, ca director al invatamantului superior, Iordache Facaoaru, asistent la Institutul de Igiena si Igiena Sociala al Facultatii de Medicina din Cluj; cu o formatie filosofica, se specializase in Germania in antropologie, eugenie si ereditate, era membru fondator al Societatii romane de antropologie din Cluj si membru activ al Societatii germane de eugenie, autor al multor lucrari in jurul acestei problematici. Apropiat de viziunea rasiala a eugeniei naziste (se putea mandri si cu faptul ca se casatorise cu o nemtoaica), se afirmase ca un promotor al puritatii etnice romanesti.210

La acelasi minister, arheologul Vladimir Dumitrescu a ocupat functia de secretar general pentru Arte si Culte, iar poetul Dan Botta pe aceea de director la Directia Artelor. Alta figura intelectuala a legionarismului, lingvistul Dumitru Gazdaru, de la Universitatea din Iasi, este transferat la Facultatea de Litere din Bucuresti, pentru a fi numit, in scurt timp, director al Scolii Romane din Roma. Poetul Radu Gyr a fost rasplatit cu pozitia de director general al Teatrelor si Operelor. Haig Acterian a ajuns director al Teatrului National din Bucuresti (relatia lui cu teatrul fiind pecetluita si prin casatoria cu reputata actrita Marietta Sadova, si ea legionara infocata).

In octombrie 1940, se schimba toti rectorii si decanii.211 Nu mai sunt alesi, ci numiti prin decret, pentru un an de zile. Rector al Universitatii din Bucuresti devine P. P. Panaitescu (cu incepere de la 8 octombrie). In sfarsit, in fruntea ierarhiei universitare: locul potrivit, pentru a cadea de sus!

Nu toti nou-numitii sunt legionari, dar fiecare dintre ei are anume afinitati cu miscarea. La Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti este numit decan profesorul de literatura italiana Alexandru Marcu. "Extremismul" sau se manifesta prin iubirea la extrem a Italiei. Aproape nu mai vedea altceva in lume: pentru el, toate drumurile duceau la Roma sau, intrucat il atragea mai cu seama Renasterea, la Florenta. A preluat Italia cu totul, cu Mussolini si cu fascismul. Iar cand Romania a ajuns in situatia de a se apropia de Axa, s-a apelat in mod firesc la Marcu, persoana cea mai potrivita pentru a exprima unitatea de destin romano-italiana. Daca vanitatea l-a costat scump pe P. P. Panaitescu, pe Alexandru Marcu avea sa-l coste - inca si mai scump - pasiunea pentru sora latina.

La Literele din Iasi, ajunge decan foarte ciudatul domn Giorge Pascu. Filolog si lingvist de certa eruditie, dar cu viziune ingusta, Pascu era mai presus de orice bantuit de mania persecutiei. Vedea peste tot comploturi impotriva sa si ajunsese sa nu se mai inteleaga aproape cu nici un coleg. Pornit, ca atati ieseni, din preajma Vietii romanesti, se alaturase apoi lui A. C. Cuza, devenind membru al Partidului National Crestin. In toamna anului 1940, se declara sustinator al noului regim si, dupa ce e numit decan, scoate revista Cetatea Moldovei, al carei program e sintetizat in urmatoarele puncte: "libertatea scrisului in cadrul disciplinei nationale" (cu alte cuvinte, mai curand, lipsa de libertate a scrisului) si "evacuarea organizata a jidanilor". Revista avea sa se manifeste ca un organ de delatiune impotriva multor colegi universitari, etichetati aproape invariabil drept francmasoni.

La Universitatea clujeana, transferata acum la Sibiu, este numit rector Sextil Puscariu, lingvist si filolog de prim rang, dar si simpatizant legionar, care socoteste potrivit ca, atunci cand se adreseaza ministrului, sa incheie cu formula "Traiasca Legiunea si Capitanul". Cum urma sa plece la Berlin, in calitate de presedinte al Institutului Roman din capitala Germaniei, i se da ca inlocuitor un prorector in persoana colaboratorului sau apropiat Alexe Procopovici, si el filolog si lingvist.

La aceeasi universitate, legionarii il pun decan la Litere pe Constantin Daicoviciu, fost liberal, fost membru al Frontului Renasterii Nationale. S-a jurat mai tarziu ca n-ar fi imbracat camasa verde. Dar sunt mai multi cei care s-au jurat ca l-au vazut cu ea. Oricum, pentru Daicoviciu n-a fost decat un episod. A avut, ca nimeni altul, abilitatea de a trece dintr-un regim in altul. Asa ca nu e de mirare ca a ramas decan si dupa caderea legionarilor, pana la sfarsitul anului 1941.

Intre timp, Mircea Eliade se afla la Londra (pana in februarie 1941), ca secretar cultural al legatiei Romaniei. Cum, mai recent, a ajuns moneda curenta denuntarea lui Eliade ca legionar, se invoca, poate cu prea mare usurinta, raportul cutarui agent britanic, care il caracterizeaza drept "cel mai nazist dintre membrii legatiei", sau Jurnalul lui D. G Danielopol, si el angaj at al legatiei, unde Eliade apare ca un legionar fanatic si autor al unor depese compromitatoare trimise autoritatilor din Bucuresti; ar fi solicitat printre altele sa fie numit in fruntea serviciului de presa si propaganda al misiunii, ceea ce pare curios, fiindca ceea ce se stie este ca cerea insistent sa plece de la Londra la legatia romaneasca din Lisabona. Niciunul dintre aceste mesaje n-a fost gasit in vreo arhiva: nu e o dovada a inexistentei lor, dar nici, invers, dovada ca ar fi existat! 212 Impresia, lasand la o parte ce spun unii sau altii despre el, este a unui Mircea Eliade destul de rezervat fata de evenimentele din tara. Se va fi bucurat, fireste, cand legionarii au ajuns la putere (suferise doar alaturi de ei). Dar nu se manifesta public, nu scrie nici un singur articol, nu insemneaza nimic in jurnal (iar cand Eliade nu scrie, e deja un spectacol curios!).

In schimb, scrie din plin Constantin Noica. Filosoful se lanseaza intr-o publicistica prolegionara frenetica, devenind, imediat dupa abdicarea lui Carol, prim-redactor al gazetei legionare Buna-Vestire, condusa de Grigore Manoilescu, fratele lui Mihail Manoilescu. Incepand chiar din 8 septembrie 1940 si pana la 6 octombrie, publica aici nu mai putin de 19 articole - nesfarsita si exaltata pledoarie pentru legionarism si transfigurarea legionara a Romaniei.213 Li se adauga un articol in Vremea si altul in Universul literar. Cel din urma - pentru a ne opri la un singur exemplu, fiindca cele mai multe sunt in fond "intersanjabile" - se intituleaza "Elogiul vietii" si vrea sa spuna ca legionarismul inseamna mai presus de orice "viata", viata adevarata, autentica. Este "prilejul cel mare al istoriei noastre". "Daca ar fi o nebunie, inca ar trebui sa ne predam ei: e cea mai frumoasa nebunie crescuta din pamant romanesc. Dar cateva mii de morti si alti cativa mii de tineri cari nu glumesc cu viata au pornit sa va arate ca nu e o nebunie." Totul, sub semnul lui Codreanu, "omul chinuitor de viu al Romaniei de azi".214 Ofensiva jurnalistica a lui Noica ia sfarsit in urma unor neintelegeri care au dus la schimbarea redactiei Bunei-Vestiri; Grigore Manoilescu pleaca la Berlin, ca atasat cultural, iar Noica il insoteste in calitate de referent la Institutul Roman din capitala Germaniei (din noiembrie 1940 pana in mai 1941); locul lui la Buna-Vestire il va lua poetul Horia Stamatu, alt nume de referinta al literelor legionare.

Emil Cioran, aflat la Paris inca din 1937, se intoarce in Romania in toamna anului 1940, atras, se vede, de "biruinta" miscarii legionare. Nu se manifesta frecvent, dar atunci cand o face, isi exprima fara inconjur convingerile legionare. S-a retinut in special conferinta rostita la radio la sfarsitul lunii noiembrie 1940, intitulata "Profilul interior al Capitanului": "Intr-o tara de slugi, el a introdus onoarea, si intr-o turma fara vertebre, orgoliul." Numit atasat cultural la Vichy de regimul legionar, Cioran se vede confirmat in acest post si dupa caderea legionarilor, asa incat pleaca spre Franta in februarie 1941.

Rasfoind presa acelor luni, ne intampina numele intelectualilor care inteleg sa faca - in mod public - profesiune de credinta legionara.

La 14 octombrie 1940, reapare Cuvantul, tribuna, mai inainte, a lui Nae Ionescu, acum cu subtitlul explicit "ziar al miscarii legionare". Director si autor a multe editoriale este P. P. Panaitescu, inca o proba ca ambitiile istoricului nu se limitau la sfera universitara. Alte articole sunt semnate de G. Racoveanu, teolog si publicist, ca si de inevitabilul Nicolae Rosu. Printre intelectualii mai de seama se intalnesc numele lui Vladimir Dumitrescu si al matematicianului Octav Onicescu, profesor la Universitatea din Bucuresti.

Mai repede, a reaparut Vremea, pe 15 septembrie. Trecuse deja prin mai multe faze; este acum o publicatie legionara, de la primul la ultimul cuvant. Cel dintai numar se deschide cu articolul lui Noica, "Ce inseamna biruinta": "Legiunea lupta, sufera si invie." Arsavir Acterian scrie si el despre "Biruinta in Dumnezeu". Sub titlul "Prezent!", pe o pagina intreaga, se insira numele celor cazuti, incepand cu Mota si Marin. In alte numere, scriu Haig Acterian (despre Mihail Polihroniade), din nou Arsavir Acterian (despre Nae Ionescu), Horia Stamatu, ca si Vladimir Donescu, directorul revistei, care anunta ca "s-a sunat lupta cea noua, pentru o Romanie noua". Tot pe pozitii legionare, sta poetul si eseistul Ion Frunzetti, preocupat sa urmareasca innoirile asteptate in creatia artistica. Cu colaborari nelegionare, Pericle Martinescu: un lung eseu despre Camoes, poetul portughez, urmat de o nuvela. Ramane curioasa imperturbabila colaborare a lui Barbu Theodorescu, specialist in bibliologie, asistent la Litere, fost secretar al lui Iorga si admirator neconditionat al istoricului, caruia i-a consacrat cele mai multe dintre scrierile sale. Sirul articolelor lui Theodorescu, foarte nationaliste, intr-un spirit, s-ar zice legionar, dar care poate fi pur si simplu iorghist, continua, pe un ton egal, si dupa asasinarea lui Iorga, cu mesajul "unirii romanilor", "pe deasupra generatiilor". Nimic despre Iorga, nimic despre ucigasii lui: evident, nici nu s-ar fi putut scrie, se putea insa tacea.

Si Universul literar se aliniaza la legionarism, in frunte cu tanarul sau director Victor Popescu. O inclinare care devenise vizibila inca inainte de septembrie 1940. E. Bernea scria la 13 iulie 1940 despre "Virtutile omului nou", C. Noica, la 20 iulie, despre "Lumea noua si cei care o gandesc", iar Costin I. Murgescu broda pe aceeasi tema in articolele intitulate "Revolutia totalitara si statul autoritar" (3 august), ""Omul" si statul totalitar" (10 august) "Alesul" (cu privire la "conducator", 24 august) sau, pur si simplu, "Omul nou" (31 august); vor aparea si in brosura, sub titlul Note pentru statul totalitar. La 14 septembrie - ziua instituirii statului national-legionar - articolul aceluiasi Costin Murgescu suna explicit: "Mortii nostri - legea noastra". "Pentru cei care - pe noi, ca indivizi - ne-au hulit si prigonit, nu avem decat arma pe care ne-a dat-o Capitanul: iertarea si dragostea noastra. Pentru cei care ne-au prigonit pentru lupta noastra romaneasca, pentru calaii Neamului - nu exista insa indurare. Pentru aceia, dreptate cu pedeapsa cumplita. Este, dincolo de mormant, ordinul Capitanului!" Urmeaza numeroase alte articole, cam exaltate, scuza fiind ca autorul lor avea doar 21 de ani; sub regimul comunist, avea sa devina unul dintre cei mai reputati economisti romani, profesor universitar si membru corespondent al Academiei. Foarte prezenti sunt in paginile revistei, tot legionari convinsi, Ernest Bernea si Ion Frunzetti. Radu Gyr publica poezii legionare, iar Mircea Streinul, proza legionara. Pana si Constantin Fantaneru, cronicarul literar al revistei, se simte dator sa-si declare crezul legionar, dupa care se lanseaza in "Analiza cuvantului "lumina" in cartile Capitanului". Iar Alexandru Marcu, ca intotdeauna nedezlipit de Italia, isi invita cititorii "in pelerinaj la casa natala a Ducelui Mussolini".

Si Gandirea lui Nichifor Crainic consacra un numar (octombrie 1940) "revolutiei legionare". Sub acest titlu, Crainic se refera la "mantuirea Romaniei" prin Garda de Fier; cu cateva luni inainte, in aceeasi revista, il laudase pe Carol. Tot el publica, in decembrie, textul unei conferinte tinute la cateva universitati germane; in esenta, spune ca influenta franceza a insemnat superficialitate si instrainare, in timp ce influenta germana defineste o cautare in sensul "specific si autentic". Ca mai vechi germanofil (din vremea Primului Razboi Mondial), Gala Galaction remarca ironic o reorientare radicala: "importantul meu amic Nichifor Crainic, insultatorul germanilor si al filogennanilor de acum 20 de ani, se bucura de amnezia, de amnistia si de onorurile de azi".215

Unele personalitati culturale, aflate departe pana acum de legionarism, se arata in primele momente dispuse sa ia in considerare si partea buna a lucrurilor, ipoteza unei regenerari nationale. In Jurnalul sau, Rebreanu face procesul lui Carol II. Intr-o prima varianta, "om foarte capabil, cu scaparari de geniu", dar care s-a lasat inconjurat de "lingusitori abjecti". O luna mai tarziu, tonul e mai aspru: "Si-a luat pedeapsa prea mica fata de relele ce s-au savarsit sub obladuirea lui si care au culminat in asasinatele cele mai oribile ce s-au pomenit in istoria unui popor civilizat. Ocrotitorul asasinilor si al jefuitorilor tarii, jefuitor el insusi. " Si Rebreanu continua: "Acuma avem Romania legionara. Sa dea Dumnezeu sa fie trainica. Dar trainica va fi numai daca legionarii vor fi, intr-adevar, cum i-a dorit Codreanu: cinstiti, harnici, gata de jertfa. [.] E prima miscare generoasa si eroica romaneasca. Daca va persevera si mai ales daca va ramane curata, poate sa insemne cea mai mare intorsatura in istoria neamului, sa creeze pe romanul nou, care sa refaca unitatea cea mare, atat de rusinos pierduta."216

Pus in evidenta de regimul lui Carol II, Radulescu-Motru nu are nici un motiv sa creada ca va fi foarte stimat de legionari. Poate de aceea scrie, in articole publicate in Timpul, vorbe frumoase la adresa lor (le va fi si crezut, prin autosugestie). Deploreaza "starea de plans" a tarii sub Carol II (ca si cum n-ar fi fost si el implicat in regimul respectiv) si il elogiaza pe Codreanu, "a carui lupta este pe cale sa izbuteasca intr-un viitor apropiat".217

Gala Galaction este un om de stanga. De asemenea, ii era recunoscator fostului suveran, cu al carui sprijin reusise sa editeze - in 1938 - propria traducere a Bibliei (Biblia Carol II). In plus, acest teolog, ajuns preot ortodox, nu numai ca nu era adversar al evreilor, dar se infatisa ca filosemit. Cu toate acestea, in primele zile ale regimului legionar, noteaza in jurnalul intim: "Avem un stat legionar. Vie cu noroc! Ii doresc sa indeplineasca intocmai marile devize, proclamatii si solemne juraminte pe cari le raspandeste cu profunziune. Cinste, munca, staruinta in toate cate sunt bune, drepte, cinstite, dreptate pentru toti, alta constiinta si alta atitudine in fata vietii. le voiesc si eu, de cand simt si de cand cuget. [.] Vreau sa-i vad la lucru. Poate nu-i cunosc bine. Poate ca n-am avut prilejul sa-i cantaresc. Iata, prilejul a venit. Ii astept la lucru, cu inima sloboda, dornic sa vad premenindu-se sufletul multimii romanesti.'218 Gala Galaction vede partea buna si in intrarea soldatilor germani (in octombrie 1940) pe teritoriul Romaniei: "Nu este un eveniment fericit, dar este, fata de cumplita ocupatie ruseasca, un noroc, pentru care trebuie sa multumim lui Dumnezeu. Germanii au luat-o inaintea rusilor. Este tocmai ceea ce doream."219 Interesant comentariu pentru un om de stanga, si ironic pe deasupra, dat fiind modul cum scriitorul a reusit sa se adapteze cativa ani mai tarziu la "cumplita ocupatie".

De la Ionel Teodoreanu, si el laudator din cand in cand al lui Carol II, s-a pastrat urmatoarea dedicatie cu inteles legionar: "Domnului Vladimir Dumitrescu, pe care l-am vazut barbat in adversitate si pe care-l vad acum om intreg in biruinta, calda mea pretuire si spontana mea prietenie. Ionel Teodoreanu. 23 oct. 940".220

Pana si Pericle Martinescu are o zvacnire, scurta, de incredere. Totul e insa spus la conditional, si cu destule rezerve. Lupta legionara "s-ar fi putut bucura de adeziunea tuturor, daca n-ar fi folosit metodele pe care le-a folosit". Si peste cateva zile: "Am inceput sa nu mai am incredere in M. L. [Miscarea legionara]. Am privit victoria ei cu multe sperante, dar si cu o anumita tristete. [.] E un haos nemaipomenit si sunt convins, daca vor continua astfel, M. L. va fi cel mai penibil faliment politic din tara noastra, mai penibil chiar decat toate cele de pana acum. [.] In cultura cel putin, au inceput sa faca numai prostii. [.] Literatura, arta, idelologia de o esenta mai elevata sunt puse la index."221 Martinescu priveste cu interes la tot ce se intampla, dar priveste din afara. Vede bune si rele si la unii, si la altii. E totusi un prooccidental si se bucura atunci cand Roosevelt este reales presedinte al Statelor Unite, stiind ca asta nu-i va face placere lui Hitler. Iar in zilele rebeliunii legionare, opteaza pentru Antonescu.

Pe Rebreanu, avea sa-l scarbeasca varsarea de sange: uciderea bestiala la Jilava a 64 de detinuti, responsabili sau executanti ai lichidarii lui Codreanu si a camarazilor sai, urmata de asasinarea lui Iorga si Madgearu. "Crimele nu se mai ispravesc - noteaza romancierul. Legionarii au savarsit exact aceeasi ticalosie de-a omori oameni fara judecata." Si, cateva zile mai tarziu: "De la asasinarea lui Iorga, regimul legionar m-a dezgustat de toate. Daca o asemenea crima monstruoasa e posibila si tolerata intr-un regim de regenerare nationala, atunci viitorul Romaniei e catastrofal."222 Rebreanu, si el, rasufla usurat cand Antonescu castiga partida.

Si Gala Galaction este revoltat. Uciderea lui Iorga - cu care n-avusese deloc relatii bune - ii apare ca "o culme a crimei si monstruozitatii".223 Peste toate insa, are si un diferend personal cu regimul legionar. Era profesor la Facultatea de Teologie din Chisinau si, cum aceasta disparuse in urma pierderii Basarabiei, sperase sa fie transferat la facultatea similara din Bucuresti. Avea promisiunea lui D. Caracostea, ministru al Educatiei Nationale in vara anului 1940. Doar ca locul lui Caracostea l-a luat legionarul Traian Braileanu, care a blocat totul; a ramas doua luni suspendat, cu un semn de interogare ca fiind eventual mason (ceea ce nu era), si in cele din urma transferat nu la Bucuresti, ci la Iasi. Asa ca si Gala Galaction s-a bucurat cand regimul legionar a luat sfarsit (avea sa ramana insa profesor tot la Iasi).

Dintre scriitori, Cezar Petrescu a petrecut momentele cele mai neplacute. Fusese si cel mai angajat cu regimul lui Carol II. A avut parte de perchezitii, confiscari (mobila de la redactia ziarului Romania, pe care ar fi cumparat-o pe banii lui de la Cuvantul, o camioneta.), distrugeri de manuscrise, amenintari de domiciliu obligatoriu. Aude la radio ca ar fi fost inclus printre demnitarii fostului regim si tine sa protesteze intr-un memoriu adresat Ministrului Afacerilor Interne: n-a fost demnitar si n-are "nici o alta veleitate decat aceea de scriitor tradus in sapte limbi straine si de gazetar onest". I se adreseaza si generalului Antonescu pe care incearca sa-l convinga de o pozitie aparte pe care ar fi avut-o sub Carol II: "eram scriitorul indezirabil camarilei, tocmai fiindca aveam cuvant raspicat la fostul suveran si fiindca rosteam tarii adevarul".224 Cam mult spus! A circulat si zvonul ca ar fi fost ucis de legionari (consemnat atat de Liviu Rebreanu, cat si de Gala Galaction in jurnalele lor).

Cea mai ampla actiune "intelectuala" a legionarilor a avut ca tinta universitatea, atat corpul profesoral, cat si cel studentesc. Trebuia romanizat invatamantul si trebuiau indepartate persoanele indezirabile. Cel mai simplu a fost sa se puna in aplicare o lege care stabilea la 65 de ani varsta obligatorie de pensionare. Dintr-o lovitura, universitatea romaneasca s-a "eliberat" de cei mai celebri reprezentanti ai sai. Au fost pensionati, cu incepere de la 1 noiembrie 1940, istoricul Nicolae Iorga, filosofii C. Radulescu-Motru si P. P. Negulescu, matematicianul Dimitrie Pompeiu, geologul Ion Simionescu si endocrinologul Constantin Parhon, toti de la Universitatea din Bucuresti; inginerul N. Vasilescu-Karpen, profesor si rector al Scolii Politehnice din Bucuresti; biologul Emil Racovita, creatorul biospeologiei, profesor la Universitatea din Cluj; si chimistul Petre Bogdan, profesor si fost rector al Universitatii din Iasi. Toti erau si academicieni, iar Radulescu-Motru chiar presedinte al Academiei (totodata si decan al Facultatii de Litere). Regimul scapa astfel de cativa oameni incomozi si cu influenta printre studenti (de Iorga aveau sa scape chiar intr-o maniera mai radicala). Oricum, cu greu s-ar fi putut alcatui o lista mai reprezentativa, de profesori care ar fi trebuit mai curand sa fie mentinuti fara limita de varsta decat sa fie pensionati.

Sa-l citam si pe Giorge Pascu, incantat de inlaturarea tuturor, pe care-i socoteste francmasoni, mai putin Iorga, si el insa "instrument inconstient al francmasoneriei". Asupra lui Iorga isi revarsa tot veninul: "Istoricii nostri si toata lumea intelectuala scapa astfel de un om care timp de patruzeci de ani a terorizat Romania. [.] Omul strambatatii fizice, intelectuale si morale s-a prabusit! Cosmarul de patru decenii al Romaniei s-a starsit!"225 Caderea lui Iorga, ridicarea lui Pascu - totul mergea bine!

La 11 octombrie 1940 e dat, sub semnaturile generalului Antonescu si ministrului Braileanu, "decretul-lege pentru reglementarea situatiei evreilor in invatamant". Era o inasprire fata de decretul din 9 august. De acum inainte, evreii de orice fel (asadar, si cei din "categoria a doua", neafectati de masurile anterioare) nu mai puteau functiona ca personal didactic si administrativ, nici ca elevi sau studenti. Exceptiile, putine, ii priveau pe urmasii directi ai voluntarilor, invalizilor si mortilor din razboiul din 1877-1878, cu conditia de a fi crestini si, sub aceeasi conditie, exclusiv pe invalizi si pe cei decorati in Primul Razboi Mondial, sau pe urmasii directi ai acestora.

In consecinta, au disparut si putinii universitari evrei care nu fusesera inca eliminati. Au ramas doar cativa, care raspundeau strictelor exigente. La Universitatea din Bucuresti, conferentiarul Tudor Vianu, un asistent de la Medicina (Max Marbe), decorat de razboi, si o asistenta de la Stiinte (Margareta Valeriu), evreica doar dupa tata, si acesta crestin ortodox si impamantenit inainte de Primul Razboi Mondial (si inca vreo doua cazuri, neclarificate, de asistenti la Medicina). Ceilalti au fost exclusi, inclusiv studentii. (In martie 1943, Facultatea de Medicina raporta originea etnica a salariatilor sai, socotindu-i si pe cei din clinici si laboratoare: din 493 erau romani 482; 7 germani; 2 evrei; un polonez si un francez).226

Cu pensionarii si cu evreii nu se rezolvau decat o mica parte a problemelor Universitatii. Pentru a le rezolva pana la capat, ministerul condus de Traian Braileanu a recurs la solutia unor "comisii de revizie", menite sa investigheze activitatea fiecarui universitar, de la profesor la asistent, si sa propuna deciziile de rigoare: mentinerea pe post, pensionarea, trecerea in invatamantul secundar sau in alta institutie de stat, iar in cazurile cele mai grave, destituirea. La universitati, comisia a fost prezidata de P. P. Panaitescu, cuprinzandu-i, printre altii, pe legionarii Traian Herseni, I. Facaoaru, D. Gazdaru (dar si profesori neangajati direct in miscare). E. Chirnoaga a prezidat comisia care a verificat corpul profesoral de la alte institute de invatamant superior: Politehnica, Arhitectura, Academia Comerciala, Academia de Arte Frumoase; printre ceilalti membri ai comisiei, ii remarcam pe Mihail Manoilescu (profesor de economie politica la Politehnica), arhitectul Constantin Iotzu (devenit decan al Facultatii de Arhitectura), sculptorul Cornel Medrea. Criteriile avute in vedere au fost diverse si inevitabil amestecate: competenta profesionala, in principiu, dar nu mai putin atitudinea politica (in raport cu regimul lui Carol II, in raport cu miscarea legionara), precum si"moralitatea" (criteriu cu totul elastic, ducand la tot felul de aprecieri si dezvaluiri, unele neverificabile, privitoare inclusiv la viata particulara a oamenilor). Dincolo de orientarea lor politica, membrii comisiilor erau universitari autentici, capabili sa cantareasca latura profesionala a dosarelor; nu le-a fost greu sa identifice profesori sau asistenti cu activitate redusa sau ajunsi la Catedra prin diverse aranjamente. Doar ca argumentul care a dominat a fost cel ideologic: in cazul celor agreati de legionari, s-a trecut usor peste carentele profesionale; cei neagreati s-au trezit ca nu sunt chiar atat de buni nici in meserie, si nici cu moralitatea nu stateau prea bine.

Cazul lui Tudor Vianu, un om de carte a carui valoare depasea evident pozitia universitara "mijlocie", de conferentiar. Trecuse, ca evreu, prin toate filtrele legii. Ceea ce nu impiedica insa "grupul universitar", cu alte cuvinte grupul studentilor legionari, sa atraga atentia "ca fiind jidan nu poate fi profesor al studentimii legionare". Comisia preia acest punct de vedere, dar nu mai putin si consideratiile (anonime) potrivit carora calitatea lucrarilor lui Vianu ar fi fost mediocra: un compilator, nimic mai mult, lipsit de originalitate. Nu cerceteaza el insusi, ci preia ceea ce au lucrat altii. Comisia se multumeste totusi sa conchida - uitand de "lipsurile" profesionale - ca, pur si simplu, "un evreu nu poate fi educator al tineretului romanesc". Dupa care, lasa totusi lucrurile in suspensie si "roaga forurile superioare sa hotarasca asupra acestui caz".227

Tanarul George Emil Palade, asistent la Facultatea de Medicina din Bucuresti, are reputatia unui antilegionar. "Este ostil structurii Statului National Legionar, aducand insulte in orice ocazii". Asa ca n-are cum sa stea bine nici la celelalte capitole. Intretine "legaturi cu evreii", atitudine antinationala. Moralitatea detestabila: "Ca intern al spitalelor Eforiei a avut o purtare imorala, compromitand pe toti colegii sai interni prin aceea ca a intretinut legaturi intime cu surorile de spital, din care a rezultat si un copil." In aceste conditii, activitatea stiintifica este "inexistenta" (publicase totusi o carte - teza de doctorat - si cateva articole in colaborare, rezultat al cercetarilor de laborator). Propunerea e sa fie trecut la alta institutie. Semneaza Panaitescu, Herseni si toti ceilalti.228 N-aveau cum sa stie ca il "incondeiaza" atat de frumos pe singurul roman care va lua premiul Nobel.

In schimb, Nicolae Rosu, colegul de la Medicina al lui Palade, si el asistent (medic legist), se bucura de aprecieri favorabile, din partea "grupului universitar", si pana la urma si din partea Comisiei, in ciuda faptului ca se ceruse un referat de specialitate pentru a se lamuri cum stau lucrurile cu activitatea lui stiintifica. Rosu insirase vreo 15 titluri, care se dovedesc a fi aproape toate articole de popularizare prin gazete. Numarate cum se cade, lucrarile stiintifice ale lui Palade erau mai multe si mai autentice decat ale lui Rosu. Rosu insa nu avea legaturi cu evreii si nici copii facuti cu surorile medicale. Peste toate, el era un notoriu publicist nationalist si antisemit, autor al mai multor lucrari de atitudine ideologica decat medicale. Cum referatul solicitat n-a mai venit, comisia - ce era sa faca?

- A decis mentinerea pe post.229

Alt asistent, Mihai Beniuc, la Institutul de Psihologie al Universitatii din Cluj (Sibiu). Mai cunoscut multora ca poet, a facut, ca psiholog, cariera universitara, specializat in psihologia animala. Avea doctoratul si diverse lucrari, intru totul suficient pentru pozitia ocupata. Pacatul lui era altul: "Comisiunea este incunostintata ca revizuitul este un convins comunist, propaga idei de stanga." Se propune, asadar, sa fie scos din Universitate pentru a fi trecut la un institut psihotehnic.230

Tot poet, si tot asistent - la Bucuresti, la Litere - dar fara doctorat: Radu Demetrescu-Gyr. Figura literara emblematica a legionarismului. Ce decizie s-ar fi putut lua? Ramane unde este, si i se mai acorda doi ani pentru doctorat.231

Inca un asistent, cam varstnic, e drept: sociologul Gheorghe Vladescu-Racoasa (45 de ani). Nu era o lumina in stiinta, totusi, un apropiat al lui D. Gusti, care l-a impins in diverse activitati internationale, ca delegat la congrese de sociologie si, mai ales, reprezentant al Romaniei in Biroul International al Muncii de la Geneva. Activase in Partidul Social Democrat si era antilegionar. In procesul-verbal al comisiei nu sunt invocate motive politice, dar ele trebuie sa fi cantarit. Data fiind varsta, faptul ca n-are doctorat si nici lucrari stiintifice serioase, se propune "trecerea la alta institutie".232

Filosoful si logicianul Anton Dumitriu, si el asistent la Litere, la Bucuresti, are parte, la randu-i, de o judecata cam stramba. Referatele ii fusesera favorabile, si pe drept cuvant: isi facuse deja un nume. Comisia trage insa concluzia unei "activitati stiintifice foarte reduse si de slaba valoare"! Nepotrivire explicabila prin pasajul urmator: "Comisiunea este incunostintata ca revizuitul are pareri politice ostile Statului National Legionar". Se precizeaza chiar: "comunist" (ceea ce nu corespundea adevarului; era de stanga, insa nu comunist si asta se va vedea foarte bine cand va fi scos din facultate de comunisti). Masura propusa: sa fie utilizat in invatamantul secundar.233

Care a fost in ansamblu amploarea masurilor propuse? Minutiosul studiu statistic realizat de Maria Somesan indica un procent de 23% dintre universitari "eliminati", dintre care tot 23%, ceea ce inseamna 5% din total, pe motive politice234 (distinctie care nu e chiar atat de neta, fiindca motivele politice, fie si nepronuntate, au putut juca, dupa cum am vazut, in favoarea sau in defavoarea celor examinati). Autoarea nu ia insa in calcul si Politehnica sau institutele de arta, mult mai putin afectate (profesorii lor fiind mai rar angajati in politica militanta), asa incat procentul global trebuie sa fi fost ceva mai scazut. In fapt, eliminari totale, adica destituiri, apar doar in cateva cazuri. Marea majoritate a celor gasiti "necorespunzatori" sunt propusi fie pentru pensionare, fie pentru trecerea la alta institutie sau (mai ales in cazul asistentilor) in invatamantul secundar. Singura comparatie posibila este cu masurile luate la instalarea regimului comunist. In raport cu acestea, eliminarile propuse de legionari au fost ceva mai limitate si mai putin radicale, in sensul ca priveau mai ales transferuri tot in institutii ale statului. Diferenta esentiala e insa alta: propunerile legionare au ramas litera moarta, nu s-au aplicat nicicand, in timp ce destituirile comuniste au fost cat se poate de reale si combinate adesea cu intemnitarea celor destituiti.

Dintre putinele destituiri (propuse), cazurile cele mai speciale sunt ale lui Mihai Ralea si Istrate Micescu. In ce-l priveste pe Ralea, procesul-verbal al comisiei mentioneaza ca a fost ministru in toate guvernele in timpul prigoanei antilegionare si a avut el insusi activitate antilegionara. In plus, transferarea lui de la Iasi la Bucuresti s-a facut in conditii ilegale (ilegale sau nu, evident ca a fost o transferare politica - de altfel, nu singura!). Iar activitatea stiintifica ii este apreciata de "valoare nula" (am zice, sub nivelul ratificat totusi de posteritate). Concluzia, in fata atator semne negative, nu poate fi decat una singura: destituirea.235

Istrate Micescu nu este nici el tratat mai bland. Autor al Constitutiei din 1938 si "figura proeminenta a regimului politic trecut, care a contribuit direct la prigoana sangeroasa contra legionarilor, participand activ in toate conciliabulele care au dus la omorarea Capitanului si masacrele din inchisori". Nu are nici prea multe lucrari stiintifice "serioase", iar activitatea didactica e "foarte slaba, nu vine la cursuri, care sunt tinute de asistentii D-Sale". Ce mai conta faptul ca era totusi cel mai mare avocat pe care l-a avut vreodata Romania, intrat aproape in legenda. Evident, destituirea.236

In situatia de destituit e si Florian Stefanescu-Goanga, fostul rector al Universitatii din Cluj, care nici nu mai apare in procesele-verbale ale Comisiei. E suspendat pur si simplu. Fusese subsecretar de stat in guvernul Tatarescu (in 1936-1937), si sustinuse apoi dictatura regala. Cu studentii legionari a avut o relatie extrem de tensionata. La 28 noiembrie 1938 s-a tras asupra lui; a fost doar ranit. Politia a descoperit un presupus complot legionar. Mai multi studenti au fost condamnati, doi dintre ei la moarte, si executati (exista si versiunea potrivit careia motivul n-ar fi fost legionar, ci "sentimental", rectorul avand o inclinare speciala catre studente, ceea ce ar fi aprins gelozia atentatorului, logodnic al uneia dintre ele; totul s-ar fi inscenat apoi intr-un proces antilegionar).237 Stefanescu-Goanga trebuia sa plateasca acum pentru sangele legionar varsat in urma atentatului. Zadarnic cere audienta ministrului, vrand sa-i arate realizarile lui la Cluj si faptul ca n-a urmarit decat mentinerea "linistei si ordinei". Zadarnic explica intr-un memoriu ca nu e vinovat cu nimic pentru faptul ca doi dintre atacatorii lui "au fost asasinati miseleste"; sa nu se uite ca prima victima a fost chiar el, ranit si cu sanatatea zdruncinata.238 Portile Ministerului ii raman inchise.

La categoria urmatoare: detasarea la o alta institutie (fara sa se precizeze despre ce institutii ar fi vorba), figureaza mai multe zeci de universitari; printre ei, nu putine nume de prim rang.

Constantin C. Giurescu, profesor la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Opera nu ii este pusa in discutie: cel putin atat! Dar activitatea politica, cu prisosinta: ocupase cele mai inalte demnitati sub dictatura regala. "Fervent admirator al lui Armand Calinescu", partas la "prigoana antilegionara". Comisia ii pune o serie de intrebari, la care Giurescu raspunde, cu intentia vadita de a se prezenta ca un simpatizant al miscarii legionare! Nu un prigonitor, ci un sustinator. Stransele lui relatii cu miscarea legionara (!) ar fi fost "determinate de ideea nationalista ce a stat, de la inceput, la temelia activitatii mele publice". Ca si antisemitismul: "Ca deputat am ridicat problema acapararii pamanturilor din Basarabia si Bucovina de catre evrei, problema oraselor cotropite de aceiasi evrei. " Ca "luptator pentru ideea nationalista", a reprezentat aripa dreapta in Partidul Liberal al lui Gheorghe Bratianu, intretinand legaturi cu A. C. Cuza, cu Goga, cu Codreanu. A urmarit cu simpatie manifestarile Garzii de Fier, a facut multe gesturi in favoarea legionarilor: numirea lui Mircea Eliade consilier cultural la Londra, a lui Vladimir Dumitrescu si Ernest Bernea in Ministerul Propagandei. Nemasuratul lui orgoliu nu-l paraseste nici acum (chiar cu riscul de a irita): "Nu eu sunt dator legiunii, ci legiunea imi ramane mie obligata. "239

Acelasi verdict in cazul lui Alexandru Rosetti, coleg la Litere cu Giurescu. A fost unul dintre "marii profitori ai vechiului regim", asa suna raportul trimis de la Iasi de G. Pascu. Putea zdrobi orice cariera. Ce a scris, sunt compilatii. Mason. "Filosemit si legat puternic de evrei", colaborator cu "jidovii" Al. Graur si J. Byck. La facultate (stie Pascu de la Iasi, fiindca i-a spus Ion San-Giorgiu) isi facea cursurile din cand in cand, si atunci doar un sfert de ceas. Comisia preia o buna parte din aprecierile lui Pascu. Nu chiar toate, intrucat considera activitatea stiintifica "relativ buna", insa cea didactica "neregulata, chiar stearsa". Iar "tinuta morala" e "neconforma cu demnitatea unui profesor universitar" (nu se specifica in ce sens). Se spune chiar ca "a copilarit cu ex-regele Carol II", pe langa faptul ca "este filosemit si are in genere o atitudine antinationalista". I se cer si lui explicatii. Si le da. A colaborat cu Byck si cu Graur, nu fiindca sunt evrei, ci fiindca sunt lingvisti de valoare; daca e insa pe asa, are mult mai multi colaboratori romani, germani, polonezi, americani si unguri. Are si colaboratori legionari. In timpul "prigoanei", a salvat viata sau a contribuit la imbunatatirea soartei "urmatorilor prieteni": Petre P. Panaitescu, amenintat cu internarea; Nae Ionescu, pentru care a obtinut indulcirea regimului in lagarul de la Miercurea-Ciuc, apoi mutarea intr-un sanatoriu; Mircea Eliade, pentru care de asemenea a obtinut internarea la sanatoriu, apoi l-a ajutat constant; Dumitru Sandru, propriul sau asistent; si arheologul Dinu Adamesteanu, anchetat. Nu exagera: era omul care intretinea relatii cordiale, fara discriminari ideologice. Nu uita sa precizeze ca, in calitate de editor, i-a publicat pe Nae Ionescu, pe P. P. Panaitescu insusi, pe Mircea Eliade, pe Horia Stamatu. avand in vedere exclusiv "cresterea patrimoniului nostru cultural". In Comisie, P. P. Panaitescu are bunul-simt sa se recuze. Decizia: utilizarea la alta institutie stiintifica, "fara drept de a mai functiona in invatamant".240

Asta i se intampla si lui George Antonescu, profesor - ceva mai varstnic - de pedagogie. Primul raport al Comisiei a fost cat se poate de favorabil: "si-a indeplinit obligatiunile cu o ravna, punctualitate si avant ce pot servi de exemplu". Activitatea: "unanim cunoscuta si apreciata". Tinuta morala: "ireprosabila". Intervine insa un memoriu al studentilor, in care se spune ca tine mereu acelasi curs, repetand cartea tiparita, si "e lipsit de ideal national". Si atunci, se schimba si incadrarea: sa treaca la alta institutie! 241

La alta institutie, si Nicolae Petrescu, conferentiar la sociologie. O figura mai speciala: singurul sociolog aflat in afara scolii lui Gusti si avand raporturi nu tocmai bune cu acesta. Traise multi ani in Statele Unite si se afla sub inraurirea antropologiei americane. Subiectele lui nu erau romanesti: o carte despre Anglia, alta despre filosoful englez Hobbes, va urma un masiv volum despre "primitivi". Cam cosmopolit pentru legionari, si prea democrat. Concluzia e ca "nu are nici o calitate didactica" si nu e "un creator sau deschizator de drumuri"242

O numire controversata fusese cea a lui Basil Munteanu, la catedra de franceza, ramasa vacanta in urma mortii lui Charles Drouhet. Venea de la Paris, unde o secondase ani de zile pe Elena Vacarescu. Ii aparuse in Franta o Panorama de la littérature roumaine contemporaine (carte care a cunoscut o anume apreciere si s-a tradus si in alte limbi), dar in domeniul literaturii franceze se afirmase prea putin. Sustinut de unii prieteni universitari - de C. C. Giurescu, in primul rand - a fost numit, contrar uzantelor, prin decret regal, in august 1940 (discret, in plina vacanta), spre indignarea lui Nicolae Serban, titularul catedrei similare de la Iasi, autor a zeci de lucrari, care viza transferul in Capitala. Comisia ia act de o activitate stiintifica extrem de redusa, il califica drept "interesat, arivist, oportunist', si propune anularea numirii si utilizarea in alta institutie de stat, cu dreptul de a se prezenta la concurs.243

Unii au trecut prin emotii, dar s-au descurcat. Nicolae Herescu avea destule "pete", insirate in raportul comisiei: activitate stiintifica slaba, detinerea unor functii care i-au luat timpul necesar, indeosebi "fost mare fruntas al FRN". Se recomanda totusi mentinerea, conditionata de adaptarea in termen de doi ani "la exigentele de munca stiintifica preconizate de noul stat legionar".244

Alt adaptabil, Ion Petrovici. Ar fi fost francmason, l-a elogiat pe Armand Calinescu. Se contesta si transferul lui la Bucuresti, tot prin decret, in august 1940. Filosoful precizeaza: cu Armand Calinescu n-a avut relatii bune, ci rele. Se mentine in functie.245

Constantin Andriesescu, initiatorul cercetarilor romanesti de preistorie, are parte de doua referate, unul al lui Radu Vulpe, elogios, altul al lui Vladimir Dumitrescu, in care se precizeaza ca a dat lucrari de valoare pana a obtinut catedra in 1927, apoi s-a marginit la unele articole, iar intre 1930 si 1938 n-a mai publicat nimic. Comisia constata o activitate stiintifica valoroasa, dar "foarte redusa" si, cu generozitate, ii ofera si preistoricianului termen de doi ani pentru adaptarea la exigentele stiintifice ale statului national-legionar.246

Cel mai greu de descurcat - si in consecinta lasat nedescurcat - a fost cazul lui Dimitrie Gusti. Legat intim de regimul lui Carol II, casatorit cu vara Elenei Lupescu! Nu era insa un ideolog; avea nevoie de sprijinul puterii politice pentru a-si pune in aplicare proiectele sociologice. Credea, entuziast si cam naiv, ca prin sociologie poate schimba societatea. Tinerii roiau in jurul lui, iar el ii trata pe toti cu bunavointa egala, de la legionari la comunisti. Asupra valorii contributiilor sale proprii, parerile sunt impartite, ramane stabilit insa ca a fost unul dintre marii sefi de scoala pe care i-a dat cultura romaneasca. Peste tot erau elevi ai lui Gusti, inclusiv in comisia pusa sa decida asupra soartei sale. Traian Herseni se recuza, cu motivatia ca-i datoreaza profesorului "mare parte din cariera stiintifica si universitara"; nu uita sa adauge ca l-a ocrotit in timpul "prigoanei", l-a salvat de la arestare. Se recuza si Iordache Facaoaru: si el a fost elev al lui Gusti si a beneficiat de sprijinul lui personal. Decizia, sau lipsa deciziei: "tinut in rezerva, pentru discutii ulterioare".247

E si cate un caz de trecere peste criteriile ideologice, din pur respect pentru calitatile profesionale. Astfel, Nicolae Cartojan, renumitul specialist in literatura romana veche. Se constata "ostilitatea revizuitului fata de Legiune". Decizia: sa fie mentinut.248

Gheorghe Bratianu, tocmai transferat de la Iasi la Bucuresti (la catedra lui Iorga) culege cele mai multe laude, ceea ce arata pozitia echivoca in care se plasase, cu voie sau fara voie, acest liberal "din tata-n fiu" (apropierea de Germania, in primul rand). Are un "renume ce face cinste tarii atat pe teren politic-social, cat si in domeniul stiintei". Tinuta morala: "ireprosabila. Pentru atitudinea demna si consecventa din ultimii ani si-a atras simpatia generatiei legionare".249

La Iasi, spiritele sunt inca mai infierbantate ca la Bucuresti, data fiind traditionala confruntare dintre o dreapta extrema si o stanga, daca nu extrema, in orice caz destul de accentuata, adaugandu-se si actiunea unui grup numeros si combativ de studenti legionari. Iar prezenta lui Giorge Pascu, la Litere, ca decan, nu era de natura sa instaureze calmul!

George Calinescu prezenta un caz (a fost un caz toata viata!). Studentii din "grupul universitar" "il arata ca un om ce are o linie sinuoasa": "Implicat in polemici rasunatoare; glorifica regimul trecut sub raportul cultural, punandu-l alaturi de era lui Ludovic al XIV-lea; ataca in public unele personalitati ale miscarii legionare. Cu studentii nu se poarta bine, se intampla chiar sa-i bruscheze". Decanul G. Pascu propune sa i se anuleze doctoratul, pe motiv ca ar fi fost sustinut in fata unei comisii ilegal constituite, cu membri straini de materie (astfel, latinistul I. M. Marinescu si M. Ralea, si nu cum crede Pascu ca s-ar fi cuvenit: el insusi si Gazdaru; ceilalti membri fiind decanul O. Tafrali, istoric; lingvistul Iorgu Iordan si istoricul literar Octav Botez). Este de altfel adevarat ca teza lui Calinescu (Avatarii faraonului Tlŕ) a fost cam improvizata si sustinerea oarecum "aranjata"; de aici pana la "ilegalitate" e totusi o distanta. "Nimicitor" apare insa referatul inaintat comisiei de catre Dan Botta, poet, legionar si director al Artelor. Cu o prima fraza care promite: "Printre canaliile pe cari nici o sanctiune umana sau divina nu le-a lovit pana azi, se afla cunoscutul profesor G. Calinescu, de la Universitatea din Iasi, titularul catedrei de estetica literara." "Nu insist continua "referentul" asupra crimei de fiecare ceas pe care o constituie prezenta acestui om la Universitatea lui Alexandru Ioan I. [.] Dar insist asupra faptului ca un om extras din subsolurile Adevarului, pensionar al spitalelor de boli nervoase si mintale din Bucuresti (fosta Marcuta) si Sibiu, a putut ajunge odata, ca autor al celor mai cumplite abjectiuni cari s-au putut imagina despre Eminescu, profesorul unei discipline esentiale in cultura romaneasca si titularul premiului cel mare al Academiei." Ceva mai ingaduitoare, Comisia retine ca cel in cauza "are cultura generala si lucrari de specialitate cu mare rasunet, totusi criticate, fiind confuze. La catedra tine cursuri atractive, dar se poarta rau cu studentii." Ramane consemnata si ilegalitatea sustinerii doctoratului, si faptul ca teza, prezentata in manuscris, n-a fost tiparita. E considerat si francmason, filosemit, cu atitudine antilegionara, de unde concluzia ca "o adaptare sincera la statul legionar este foarte grea". Se propune, asadar, trecerea la alta institutie de stat.250

Si istoricul Andrei Otetea, are parte de referate nu tocmai amabile. Francmason si cu cariera facuta prin masoni, iarasi stereotipa acuzatie a lui G. Pascu. I. Placinteanu - decanul de la Stiinte - il caracterizeaza drept "un verificat oportunist, capabil de platitudini fata de cei mai mari si obraznic fata de cei mici". Asociat cu grupul Petre Andrei-Ralea-Iordan-Badarau, e "taranist de stanga, francmason si democrat", poate doar din oportunism. Comisia isi insuseste referintele date de Gazdaru, din care rezulta ca Otetea a fost numit la o catedra pentru care n-avea "pregatirea si nici titlul cerut de lege". "Ca profesor s-a afiliat grupului de stanga si a manifestat in mod consecvent contra grupului nationalist"; "vanator de legionari", a sprij init elementul "jidovesc". Sa fie trecut la alta institutie.251 "Alta institutie" si pentru filosoful Dan Badarau (mason, cursuri confuze si mediocre). "Pensionare" pentru Octav Botez (activitate stiintifica "foarte redusa si fara nici o valoare"), ca si pentru I. M. Marinescu (activitate redusa, "idei de stanga"; "ii obosit si plictisit', conchide G. Pascu).252 Chiar daca nu intotdeauna revizuitii aveau o activitate stiintifica exemplara, cert este ca loviturile se indreptau invariabil spre stanga si spre "democrati".

La Facultatea de Medicina, profesorul de anatomie Grigore T. Popa era considerat o somitate. Se implicase si dincolo de domeniul sau, in viata culturala si in dezbaterea ideologica in fruntea revistei Insemnari iesene, alaturi de M. Sadoveanu - de pe pozitii moderate de stanga si consecvent in apararea democratiei. Fusese decan al Facultatii de Medicina, pana la venirea legionarilor. Pentru "idei de stanga", propunerea e, in ce-l priveste, "utilizarea in alta institutie stiintifica".253

Dar cel mai "vanat" universitar iesean a fost Iorgu Iordan. Studentii legionari ii voiau capul cu orice pret. Din telegrama trimisa de presedintele Centrului studentesc Iasi ministrului Traian Braileanu, la 25 octombrie 1940: "Intreaga studentime ieseana cere destituirea din corpul profesoral universitar a lui Iorgu Iordan sau cel putin suspendarea lui pana la clarificarea situatiei. E cunoscuta tuturor simpatia lui pentru comunism a carui apologie a inteles s-o faca si in universitate, mai ales ca presedinte al societatii Amicii URSS-ului." G. Pascu il eticheteaza ca francmason (se intelege!), antifascist-comunist si in stranse relatii cu evreii. Cei mai buni prieteni ai lui ar fi Al. Rosetti, francmason si el, si evreii Graur si Byck. La 4 octombrie, i se facuse o perchezitie la domiciliu. S-au gasit printre altele mai multe scrisori ale lui Al. Rosetti, care-i propunea sa-si ceara transferarea la Catedra de filologie romanica din Bucuresti, asigurandu-l de sustinerea sa. Cum se vede, grupul incriminat prindea contur! Dupa perchezitie, a fost dus la sediul central al politiei la Bucuresti, unde a stat arestat o saptamana. In apararea lui, Iordan a trimis un memoriu generalului Antonescu, in care nega acuzatia de a fi francmason (pura obsesie a lui Pascu) si arata limitele si legalitatea angajamentului lui la stanga, excluzand orice conotatie comunista. La 30 octombrie, ministrul Braileanu il pune in concediu din oficiu, "pana la clarificarea situatiei sale in invatamant". Concluzia comisiei prezidate de P. P. Panaitescu: "a fost presedintele Ligii antifasciste-comuniste"; "legaturi foarte apropiate cu evreii"; agresiv fata de cei cu "sentimente nationaliste"; "cunoscuta si sustinuta activitate clandestina de politica comunista. A luat parte la consfatuiri cu caracter comunist. Are sentimente cu totul ostile fata de structura noului stat legionar". Ca atare, se propune pensionarea, dar si un plus de ancheta pentru activitatea comunista si legaturile cu evreii.254

In aceeasi zi cu perchezitia facuta lui Iordan, a fost perchezitionata si casa lui Petre Andrei, profesor de sociologie, fost ministru si colaborator apropiat al lui Armand Calinescu. Andrei n-a rezistat incercarii si s-a sinucis, luand otrava.

La Universitatea din Cluj (Sibiu), masurile propuse sunt in general mai putin severe. La Litere, lui Silviu Dragomir i se reproseaza participarea la guvernele dictaturii regale, ca ministru al minoritatilor, ca si "ideile ostile structurii statului national legionar"; scapa insa ieftin, permitandu-i-se doi ani pentru "adaptare". Liviu Rusu, profesor de estetica si critica literara, e caracterizat ca avand "idei de stanga" si "convingeri ostile statului national-legionar". Si el, doi ani de adaptare. Acelasi verdict si pentru Nicolae Margineanu, conferentiar in specialitatea psihologie, tot pentru "idei de stanga".255

La Academia Comerciala din Bucuresti sunt propusi spre pensionare, pe motive politice, fostul rector Ion Raducanu, candva ministru taranist, si mai recent deputat al Frontului Renasterii Nationale, ostil miscarii legionare; Andrei Radulescu, profesor de Drept civil, membru al Academiei, care fusese presedinte al Curtii de Casatie in vremea "prigoanei"; si economistul Victor Slavescu, fost ministru in guvernele dictaturii regale.256 Greu de spus cum ar fi fost tratat Virgil Madgearu; fusese adversar al legionarilor, dar si al regimului de dictatura regala, fiind sanctionat in martie 1940 cu domiciliu obligatoriu la manastirea Bistrita si suspendat din invatamant. Nu figura, oricum, printre "prigonitorii" miscarii. A fost totusi asasinat - concomitent cu Iorga - de un comando legionar. N-a mai apucat sa fie judecat de Comisie.

Situatii de acest fel scot in evidenta trasaturi de caracter, bune sau rele. Unii sar, cu referate favorabile, in apararea colegilor. Altii, dimpotriva, gasesc momentul ideal pentru a-si revarsa veninul si pentru a se instala eventual in locurile ramase vacante. Sunt cativa delatori care merita pomeniti. Onisifor Ghibu, profesorul de pedagogie de la Universitatea din Cluj, se adreseaza in doua randuri, la 28 septembrie si la 1 O octombrie, prima data ministrului, apoi decanului, insistand pentru scoaterea din invatamant a lui Stefanescu-Goanga si a lui Silviu Dragomir: "doi insi cari au ajuns in anii din urma in asa de grav conflict cu idealurile morale ale tineretului si cu destinele de peste veacuri ale neamului, incat continuarea functiunii lor la Universitate constituie o imposibilitate morala si ar insemna o sfidare care ar putea avea urmari dezastruoase si pentru inaltul asezamant stiintific, si pentru tara". Ghibu facuse politica nationala, apoi nationalista, urmandu-l pe O. Goga. Era o persoana cam infierbantata, ceea ce se vede si din stilul grandilocvent al denuntului mentionat ("destinele de peste veacuri ale neamului"!). Contributiile lui pedagogice nu erau intru totul evidente, asa incat comisia solicita referate suplimentare, ajungand in cele din urma la concluzia ca "are o activitate stiintifica multumitoare", cu precizarea ca e, peste toate, o "personalitate culturala dintre cele mai rascolitoare".257 Nu se precizeaza ce inseamna exact termenul "rascolitor".

Cu delatorul principal de la Iasi ne-am intalnit deja: este Giorge Pascu, care profita acum si de pozitia privilegiata de decan. Iata ce e capabil sa comunice la minister despre colegul sau, istoricul Ilie Minea. "Traieste in concubinaj cu Ana Vertan, care se pretinde studenta la Conservator"; mai inainte, "traise in concubinaj cu o servitoare, care era si prostituata, si de care s-a despartit dupa ce a fost batut de dansa"; "mai frecventa si unele case de prostitutie din localitate". Obisnuieste de altfel sa cheme studente acasa. Isi petrece timpul prin "crasme ordinare". De altfel, asigura Pascu, "ispravile d-lui Minea sunt cunoscute in tot orasul". Istoricului ii sare in aparare I. Placinteanu, decanul de la Stiinte (numit tot de legionari). Dupa el, viata morala a lui Minea este explicabila prin faptul ca nu are familie si nici aptitudini de sociabilitate; e vorba insa de o legatura discreta, care nu ofenseaza morala publica. Trebuie insa retinuta in cazul lui "pasionata si productiva activitate stiintifica". Intre Pascu si Placinteanu, comisia intelege sa faca abstractie de chestiunile de moralitate, ia act de eruditia istoricului (incontestabila) si de productivitatea sa, dar si (ceea ce in parte e adevarat) de factura indigesta a operei ("206 lucrari stiintifice neintelese si confuze"; "cursuri greoaie si monotone"). Cum ar fi fost si francmason, decizia e pensionarea.258

Dan Barbilian a fost un matematician de prim ordin. Sub pseudonimul Ion Barbu, este si unul dintre marii poeti ai literaturii romane. Nu s-ar putea spune insa ca a fost si un mare caracter: dimpotriva. Daca exista o oarecare scuza pentru atitudinea lui in toamna anului 1940, ea sta in frustrarea resimtita din pricina stagnarii carierei lui universitare la gradul de conferentiar (in conditiile in care implinise deja 45 de ani si avea numeroase contributii stiintifice). Venind legionarii la putere, poate fi vazut la diverse manifestari; va fi fost si o exaltare, dar in primul rand speranta - marturisita de altfel - ca noul regim il va ajuta in cariera. Adreseaza un lung memoriu Comisiei de revizuire in care, fara exces de modestie, afirma ca a reusit sa ridice matematica romaneasca "la oarecare treapta de demnitate europeana", insa "nefiind incadrat in nici un partid politic si fara legaturi de rudenie cu puternicii zilei, ridicand o massa de dusmanii prin atitudinea mea darza fata de ilegalitati sau numai lipse de delicateta, ma gasesc astazi la aproape 46 de ani tot conferentiar, cu toate ca s-au ivit intre timp numeroase ocazii in care mi s-ar fi putut da satisfactie". Identifica trei motive ale persecutiei: "1) legaturile mele cu Germania, 2) un antisemitism hotarat, 3) simpatia fata de miscarea legionara, exprimata imprudent intr-o conversatie cu d. Ralea, inainte de prigoana". Incerca sa se "inverzeasca" retrospectiv, cat mai tare, si astfel se simtea indreptatit sa spuna ca "e in spiritul noii Ere Legionare repararea nedreptatilor vechi", ceea ce, mai precis, s-ar fi tradus pentru el prin ocuparea catedrei vacante de "teoria functiunilor". Neajungandu-i sa se sustina pe el, se gandeste ca nu strica sa loveasca concomitent in ceilalti. S-au pastrat doua declaratii, facute "in interesul moralitatii si prestigiului stiintific ale corpului didactic universitar" si incriminand profesori aflati in "grav conflict cu etica noului stat legionar sau reprezentand un nivel stiintific foarte coborat". Lui Victor Valcovici, care fusese secretar general al Frontului Renasterii Nationale, ii gaseste o slaba activitate stiintifica si didactica, dar si pacate politice; ar fi avut relatii cu legatia engleza, iar acum incearca cu legatia germana! Suparat e Barbilian mai ales pe cei doi matematicieni veniti de la Cernauti dupa cedarea Bucovinei si instalati pe posturi echivalente de profesori (in timp ce el.). Primul dintre ei, Dan Hulubei, este, pe langa mediocritatea lui profesionala, un "element de stanga" ("probabil datorita influentei fratelui sau, fizicianul Horia Hulubei, ale carui legaturi cu Frontul Popular din Franta sunt notorii"); ar fi fost, nu e clar cum, o "unealta a operei de reprimare a miscarii legionare". Cu al doilea, Miron Nicolescu, Barbilian fusese ani de zile bun prieten. Se petrecuse insa o ruptura, iar acum ii vedea toate defectele, pe care inainte nu le vazuse, si nu numai pe ale lui, ci si pe ale intregii familii. "Fiu si ginere de institutori, agenti electorali si oameni de casa ai politicianului Dr. Angelescu" [Constantin Angelescu, ministrul liberal al invatamantului]; a ocupat catedra de geometrie analitica din Cernauti, "fara sa aiba o singura lucrare de geometrie". In treacat, Barbilian il atinge si pe conferentiarul Alexandru Ghika (numit tot prin protectie politica si de familie), ca si pe Simion Stoilov, profesor de analiza matematica la Politehnica dar, cine stie, daca va veni la Universitate? (Ceea ce si avea sa se intample in 1941, si chiar la catedra de teoria functiilor revendicata de Barbilian.) Lui Stoilov ii recunoaste competentele profesionale, dar tine sa atraga atentia asupra "situatiei morale" a profesorului, chiar daca - si trebuie sa-l credem - "o fac cu destula tristete, fiind vorba, de asta data, de un om de stiinta". Sigur, adevarul trebuia spus, dar n-ar fi stricat sa-l si detalieze putin, fiindca nu prea se intelege cum stateau lucrurile cu "situatia morala".

Rezultatul n-a meritat atata efort. Comisia il mentine pe Barbilian in postul de conferentiar, si se multumeste sa "ia act" de solicitarea de a fi numit la Catedra de teoria functiilor.259

Cele mai "documentate" acuze - sau barfe - de sorginte studenteasca, se intalnesc la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, unde intreg corpul profesoral e facut praf, pe motive atat didactice, cat si morale. Sunt nume bine-cunoscute, printre cei mai de seama artisti din epoca. Rectorul Academiei, pictorul Camil Ressu, nu se ocupa de institut, care a ajuns "o paragina". "Adept al democratiei, filofrancez, antilegionar, atacand in fata studentilor memoria Capitanului si insultand miscarea legionara." "Cand s-a anuntat asasinarea Capitanului, a exprimat: "de mult trebuia impuscat". Pictorita Cecilia Cutescu-Storck: numita ilegal - mai precis, "datorita gratiilor ei feminine, fosta amanta a actualului Rector" - ii avantajeaza pe studentii evrei si minoritari, antilegionara, nervoasa, "irationala", se cearta cu toata lumea: sa fie inlaturata imediat. Pictorul Jean Al. Steriade: "proteguitor al elementului evreiesc", le favorizeaza pe fete, in special pe evreice, "antilegionar, filofrancez si englez". Sculptorul Oscar Han: a facut politica taranista, nedrept cu studentii. Pictorul Nicolae Darascu: democrat si iudeofil, antilegionar. Pictorul Eustatiu Stoenescu: boier de vita veche, democrat, filofrancez; "traieste departe de familie cu alte legaturi amoroase". Sculptorul Cornel Medrea: si el si-a parasit sotia si copilul; traieste in concubinaj cu o fosta eleva.260 O serioasa munca de investigatie, care n-a servit la nimic: Comisia de revizie, prezidata de E. Chirnoaga (avandu-l ca membru si pe "imoralul" C. Medrea) a ajuns la concluzia ca totul se prezinta fara cusur, si in sens artistic, si politic, si moral, cu propunerea ca toti sa fie mentinuti pe posturile lor! 261

Cand miza este un post universitar, se mai lasa la o parte nepotrivirile ideologice. Ioan Hudita figureaza printre taranistii de marca, tocmai instalat in functia de secretar general adjunct al partidului. Esuase la Iasi, in favoarea lui Andrei Otetea, in incercarea de a ocupa Catedra de istorie moderna si contemporana. Deocamdata, trebuia sa se multumeasca la Bucuresti cu situatia de profesor la Scoala de Arhivistica. Hudita voia o Romanie democratica, dar nu mai putin voia si pentru el o catedra la Universitate. Asa ca, in toata perioada legionara, il intalnim una-doua in birourile ministerului, la discutii cu Chirnoaga, Gazdaru sau Panaitescu. "O intamplare fericita ca atat Chirnoaga, cat si Gazdaru imi sunt prieteni vechi, care cunosc lupta mea grea de la Iasi cu francmasonii de acolo si apoi actiunea mea politica alaturi de Maniu, fata de care ei au o mare stima. Chirnoaga si Gazdaru ma asigura de tot concursul lor pentru a fi repus in drepturile mele, ca victima a francmasonilor ieseni si a ticalosului de Carol, care, prin slugoii lui, a mers pana la suprimarea conferintei mele de la Academia de Comert. Ei ma roaga sa le fac un memoriu in vederea numirii mele la catedra lui Iorga, pe care ei sunt decisi sa-l pensioneze imediat." Si, cateva saptamani mai tarziu: "Chirnoaga si Gazdaru m-au asigurat ca fosta catedra a lui Iorga va fi scindata, in sensul ca epoca medievala va ramane lui Gh. Bratianu, iar cea moderna si contemporana va fi transformata in catedra de istorie diplomatica, asa cum cer eu."262 Refuzul impartasit de a se supune politicii autoritare a lui Carol II crease, pe alocuri, curioase solidaritati intre legionari si taranisti. Peste toate, raporturile personale din mediul universitar nu tineau seama automat de clivajele ideologice. Asa se face ca Hudita nu-i suferea pe Otetea sau pe Iordan, dar se arata mereu plin de intelegere fata de Pascu, atat de departe de el in privinta optiunilor politice. Pana la urma, n-a obtinut nimic: s-a ales doar cu vizitele la Minister.

Tot Hudita incearca sa-i dea o mana de ajutor lui Nicolae Serban. Acesta e o figura inclasabila. Profesor de franceza la Universitatea din Iasi, publicase o multime de carti (incepand cu Léopardi et la France, 1913, apoi prima lucrare despre viata si opera lui Pierre Loti si asa mai departe). Pe unii ii convinsese cu prisosinta, pe altii catusi de putin. Colegii din Iasi se imparteau, in raport cu el, in doua tabere sensibil egale si complet opuse. Se tinea si de tot felul de combinatii financiare, cu vadita preocupare de a scoate bani din orice. Adversarii il vedeau cam asa: "Avea un doctorat ieftin de la Paris, era nepregatit si mai mult om de afaceri decat profesor. Tip acultural deplin, fara scrupule, chiulangiu si in totul amoral."263 E poate prea mult spus. Dar nici modul cum se caracterizeaza el insusi nu-l avantajeaza. La ancheta oficiala din 1938 privind angajamentul politic al profesorilor, acolo unde fiecare a declarat simplu ca a facut sau nu parte din vreun partid, Serban gaseste de cuviinta sa se lanseze intr-o tirada lingusitoare: "Din iunie 1930 n-am facut decat o singura politica: aceea de dragoste si de devotament fata de M. S. Regele Carol II. [.] Nu stiu ce va fi in viitor cu partidele politice. Tin insa sa declar ca nu voi activa decat in acele organizatiuni care vor avea la baza activitatii lor dragoste si devotament netarmurit pentru M. S. Regele Carol II, caruia inteleg sa inchin intreaga mea putere de munca pentru mantuirea si propasirea tarii mele."264 A spus-o Buffon: le style c 'est l 'homme. Acum, Hudita intervine - insistent - in sprijinul lui. Era in discutie anularea numirii lui Basil Munteanu si transferul lui Serban la Catedra de franceza de la Universitatea din Bucuresti. Din nefericire pentru el, in arhiva Elenei Lupescu tocmai se gasisera apeluri pe care le adresase acesteia, cerandu-i protectie. N-ar fi trebuit nici membrii comisiei sa faca atata caz: Serban cerea protectie oricui. In locul visatului transfer, s-a trezit cu o caracterizare severa: "revizuitul este socotit oportunist, nu se poate adapta structurii statului legionar, a dat o dedicatie Elenei Lupescu"; se recomanda trecerea la alta institutie.265

Evenimentul care a socat lumea intelectuala a fost uciderea lui Iorga (la 28 noiembrie 1940). Istoricul avea putine sanse sa scape: fusese, prin denuntul sau, la originea arestarii lui Codreanu, si devenise astfel, in ochii legionarilor, raspunzator pentru moartea acestuia. Admiratori fara rezerve nu mai avea Iorga prea multi. Dar chiar si cei care-l combateau - cu arme intelectuale - stiau prea bine ca se afla in fata unui fenomen de exceptie. Disparitia lui lasa, brusc, un mare gol in cultura romana. In vremuri normale, Iorga ar fi avut funeralii nationale. Acum, teama a impiedicat manifestarile omagiale. Singura exceptie a facut-o Academia Romana, unde a vorbit - evident, fara vreo conotatie politica - C. Radulescu-Motru. La Universitate - nimic: abia de s-a arborat - cu intarziere - doliul, se opusese initial rectorul P. P. Panaitescu. Se aduna lume, in schimb, la inmormantare, chiar daca unele persoane din categoria celor mai "vizibile" - au preferat sa nu vina. Rebreanu noteaza: "Ne ducem la inmormantare abia vreo zece academicieni, desi sunt automobile suficiente: Motru, Petrovici, Antipa, Nistor, Nae Popescu, Banescu, Caracostea, Capidan, Rosetti, Karpen. Lume foarte multa si buna; intelectuali de toate neamurile. Flori multe, mai ales modeste. Slujba simpla in capela de la Bellu, apoi ducerea la groapa. Solemnitatea impresioneaza in modestia ei si mai ales gandindu-te ce-ar fi fost in alte imprejurari inmormantarea lui Iorga."266

Cateva zile mai tarziu - pe 3 decembrie - se petrece un incident la Iasi. Octav Botez, titularul catedrei de istorie a literaturii romane moderne, a socotit de cuviinta sa le vorbeasca studentilor despre Iorga. Un act de curaj, cu atat mai mult cu cat studentii legionari faceau legea in facultate. Fusese, ideologic, un adversar al lui Iorga; acum il anima, pe langa spiritul de dreptate, si adversitatea fata de legionari. "Cateva minute inainte de inceperea cursului - scrie el in depozitia care i-a fost ceruta - m-am intalnit in cancelaria facultatii cu dl. conf. G. Calinescu, care m-a intrebat: "Vorbesti, desigur, despre Iorga?" I-am raspuns afirmativ, iar D-sa mi-a spus: "Eu am vorbit chiar acum, netulburat de nimeni." Intelesesem gresit ca-i consacrase intreaga prelegere, dar am aflat mai tarziu ca, tratand despre Maiorescu, pomenise in treacat "despre un cronicar modern, rapus, ca si Miron Costin odinioara, de gloante"" (decapitatul Miron Costin, ucis de gloante, e o licenta cam bizara; ne inchipuim ca-i apartine lui Botez, si nu lui Calinescu). Discutia cu Calinescu l-a intarit in hotararea de a vorbi. Abia rostise insa cateva fraze: "Sunt oameni care pot fi inlaturati din viata, insa nu din patrimoniul spiritual al unei natiuni", cand studentul Eugen Coseriu (care asistase si la Calinescu), in camasa verde, l-a interpelat, atragandu-i atentia ca are de vorbit la curs despre epoca lui Alecsandri, si nu despre Iorga. Daca vrea sa trateze despre Iorga, sa faca atunci o conferinta, cu aprobarea Rectoratului. Botez cedeaza si revine la problematica cursului. Dar se intoarce si Coseriu cu "intariri", insotit de alti cativa legionari, in frunte cu presedintele centrului studentesc. Acesta din urma ii comunica lui Botez ca nu e permis sa se vorbeasca despre Iorga, "cea mai mare canalie a neamului". Altul se exprima mai direct: "Comunistule, masonule, ai sa fii dat ca Iordan afara din Universitate." Botez a incercat, fara succes, sa le explice ca trebuie separata opera de om si ca "insasi ideologia legionara socot ca-i datoreste ceva". (Ce e curios pentru un universitar si inca la Litere e faptul ca depozitia lui Botez abunda in erori de ortografie, de punctuatie indeosebi, pe care cineva - ironic - a avut grija sa le corecteze cu rosu!)267

Mai multi studenti dau si ei declaratii, confirmand spusele profesorului. Printre ei si Al. Piru, licentiat, viitorul profesor. La randu-i, Coseriu tine sa sublinieze ca "Dl. prof. Octav Botez nu a apreciat pe Nicolae Iorga si n-a vorbit niciodata in termeni buni despre el". Inseamna ca intentia lui era strict de a lovi in legionari. De altfel, tot dupa el, unii studenti, printre care si Piru, "fusesera anuntati din timp de aceasta provocare". Cat despre ce spusese Calinescu, Coseriu are propria versiune: "D-l profesor Calinescu a spus textual: "Iorga a fost un copil naiv si besmetic, care insa era simpatic oarecum ca scriitor. ""268 Pana la urma, ce-o fi zis Calinescu cu adevarat?

Nascut in Basarabia si, momentan, student legionar cam impertinent, Eugen Coseriu, foarte apreciat de altfel de profesori (inclusiv de Botez), a obtinut o bursa in Italia, unde a plecat la scurt timp dupa incidentul relatat. Nu s-a mai intors in tara. Dupa terminarea studiilor, avea sa predea un timp romana la Universitatea din Milano, apoi a devenit profesor de lingvistica la Montevideo si, in cele din urma, in Germania, la Universitatea din Tübingen. Cu o opera impresionanta, este apreciat drept unul dintre lingvistii de seama din a doua jumatate a secolului al XX-lea.

VI. Regimul Antonescu si razboiul.

Intre Antonescu si legionari, ruptura era greu de ocolit. Unii voiau sa schimbe Romania din temelii, celalalt nu avea propriu-zis un proiect de societate. Revolutia legionara cufundase tara in arbitrar si anarhie; pentru Antonescu, dimpotriva, valorile de aparat erau legea si ordinea. Vrand sa obtina puterea intreaga, legionarii au pierdut si jumatatea de putere pe care o aveau, in urma esecului "rebeliunii" din 21-23 ianuarie 1941. Generalul a ramas singur la carma Romaniei.

Criminal de razboi pentru unii, patriot exemplar pentru altii, Antonescu are parte de interpretari opuse, ca si regimul pe care l-a ilustrat. Ceea ce se explica prin optiunile ideologice ale celor care il acuza sau il apara, dar si prin faptul ca regimul insusi prezinta laturi contrastante. A fost, evident, o dictatura. Nu Antonescu a inaugurat insa seria regimurilor dictatoriale, inceputa cu Carol II si sfarsita abia odata cu prabusirea comunismului in 1989. A fost o dictatura in conditiile in care in Europa aproape nu mai ramasesera regimuri democratice sau liberale. A fost o dictatura, in cea mai mare parte a intervalului, exercitata pe vreme de razboi. Si, in genere, ceea ce a fost in avantajul vietii intelectuale, o dictatura sensibil mai putin ideologizata in comparatie cu regimul legionar si chiar cu regimul lui Carol II. Se intelege ca un fond ideologic n-avea cum sa lipseasca; era, in esenta, ideologia nationalismului si a "romanismului". Vocatia guvernarii Antonescu a fost totusi mai curand legalista decat doctrinara. Pentru incalcari ale legii, sanctiunile erau severe. In ce priveste delictele de opinie, lagarul de la Targu Jiu statea cu portile larg deschise, oferind sejururi mai lungi pentru comunisti, in genere de scurta durata pentru intelectualii care intelegeau sa se exprime cu nechibzuita libertate. Nu s-a practicat insa o indoctrinare sistematica, si nici vanatoarea de vrajitoare. Cu conditia de a nu trece dincolo de limite (legitimitatea regimului, alianta cu Germania, dreptatea Romaniei in razboi), intelectualii s-au putut simti liberi. sau aproape liberi. Cu atat mai mult cu cat, in marea lor majoritate, au aplaudat sincer victoria lui Antonescu asupra legionarilor, dupa cum cateva luni mai tarziu aveau sa considere justificata trecerea Prutului, in vederea recuperarii Basarabiei si a eliminarii pericolului bolsevic.

Mihail Sebastian noteaza, la cateva zile dupa reprimarea "rebeliunii": "Cioculescu si Streinu, intalniti ieri, erau foarte satisfacuti de evenimente si fara nici o neliniste pentru desfasurarea lor ulterioara." "N-as putea spune acelasi lucru - adauga Sebastian. Am tot felul de indoieli, de temeri".269 Intelectuali de "centru-stanga", Serban Cioculescu si Vladimir Streinu se aratau, asadar, pentru moment multumiti cu solutia Antonescu, receptata mai ales ca formula antilegionara. Structural mai la dreapta decat cei doi, insa evreu, Sebastian avea nelinisti cu totul de inteles!

Antonescu insusi s-a pronuntat cu privire la respectul libertatii intelectuale, referindu-se la universitari: "Eu merg, in ceea ce priveste pe oamenii de stiinta, pe principiul urmator. Oamenii de stiinta pot gresi, dar, tinand seama ca ei nu sunt usor inlocuibili, ii intrebuintez ca atare. Daca unii din ei au gresit ca oameni, ii tratez precum merita. Ei fiind insa oameni de stiinta, de care nu ne putem dispensa, trebuie sa tinem seama si de personalitatea lor. Or, legionarii au facut o comisie, in care, spre rusinea Universitatii, au pus pe P. Panaitescu. Oamenii cari veneau in fata Comisiei erau profesori universitari, cu studii, cu lucrari, cu un trecut in invatamant. Si cum veneau acolo, profesorii universitari erau intrebati de dl. Panaitescu: "Ce relatii ati avut cu Lupeasca?" A doua intrebare: "Ce raporturi ati avut cu miscarea legionara?" Cei mai multi raspundeau ca n-au avut nici un raport cum n-am avut nici eu. A treia intrebare: "Ce ati gandit despre miscarea legionara?" A patra intrebare: "Ati fost crescut in spirit legionar?" [Generalul exagereaza. Intrebarile - cel putin cele din formulare - nu erau atat de stupide, se refereau in genere la activitatea profesorilor.] lata intrebari ofensatoare pentru un profesor universitar. Am aruncat la cos toata lucrarea si nu i-am dat nici o urmare. Din cauza acestui sistem, si profesorii, si aparatul administrativ, si justitia erau tinuti cu sabia deasupra capului. Trebuie sa spunem fiecaruia ca este proprietarul postului pe care il ocupa si nu poate fi inlocuit de acolo decat atunci cand calca legile organice ale statului."270

Asadar, "la cos". Ceea ce s-a si petrecut (din fericire, doar la figurat; zecile de dosare se pastreaza intacte la Arhivele Nationale). Niciunul dintre cei propusi spre sanctionare n-a patit nimic. Inclusiv cazurile cele mai grave: Mihai Ralea sau "comunistul" Iorgu Iordan. Acesta din urma, suspendat sub legionari, a fost repus in drepturi, in ciuda faptului ca - potrivit unui raport de politie - unele cercuri universitare cereau mentinerea lui in concediu, cunoscut fiind ca adept al "ideilor de stanga"; noul ministru al Educatiei, generalul Radu Rosetti a anulat la 27 februarie 1941 (totusi, cu intarziere de o luna!) decizia de "punere in concediu din oficiu" (nu s-a aprobat insa reactivarea lui Parhon; ramane pensionat definitiv, cu o pensie lunara de 22.931 lei).2713 In fond, un compromis tacit. Universitarii renunta la orice opinie politica discordanta, in schimb nu li se mai cauta prin trecut, iar in plan strict profesional libertatea le e garantata. Si Iordan, si Ralea (si altii) continua sa se afle in atentia Sigurantei, dar nu sunt deranjati in nici un fel. In mod ironic, singurele suspendari din invatamant - cateva - ii afecteaza nu pe cei indicati de legionari, dimpotriva, chiar pe acei universitari legionari care se remarcasera prin exces de zel.

P. P. Panaitescu, primul dintre ei. E suspendat din invatamant si condamnat la sase luni de inchisoare pentru "instigare publica" (decizie confirmata la 15 iunie 1941 de Curtea militara de Casatie si Justitie). Dupa numai cateva zile (la 26 iunie 1941), este insa eliberat. Nu rateaza totusi, ceva mai tarziu, o scurta detentie in lagarul de la Targu Jiu (ianuarie-martie 1943). Oricum, sub semnatura generalului Antonescu, fostul rector "se exclude pentru totdeauna din invatamant, intrucat s-a facut vinovat de abateri grave in preajma si cu ocaziunea cunoscutelor evenimente din luna ianuarie 1941, in legatura cu rebeliunea. " "Pentru totdeauna" avea sa dureze pana la 1 iunie 1943, cand, prin decizia ministrului I. Petrovici, se ridica suspendarea (cu plata salariului incepand de la 1 aprilie 1943).272 Suspendat din invatamant e si fostul ministru Traian Braileanu; judecat si el, e insa achitat (avea sa treaca si el pe la Targu Jiu). Dintre asistenti, e scos din Universitate poetul Radu Gyr. Cu el, lucrurile merg mai rau, fiind condamnat la 12 ani pentru "instigare la rebeliune". E iertat de pedeapsa (in august 1941), in schimbul plecarii pe front, in prima linie. Cand se intoarce, dupa trei luni, e din nou intemnitat (noiembrie 1941), fiind eliberat abia in martie 1942.273 Pana la un punct, asta i s-a intamplat si lui Haig Acterian: 12 ani de inchisoare, si trimiterea din inchisoare pe front. Doar ca, in timp ce Gyr a supravietuit (nu putea rata inchisorile comuniste care il asteptau), Acterian a cazut pe pamantul rusesc.

Se schimba rectorii si decanii numiti sub legionari, nu chiar toti. Panaitescu, evident. Ii urmeaza, in fruntea Universitatii din Bucuresti, pentru o scurta perioada, Alexandru Otetelisanu (decan la Drept in lunile precedente), si dupa el, in iunie 1941 (si pana la starsitul regimului Antonescu), fizicianul Horia Hulubei. La Iasi, rector avea sa fie geograful Mihail David. La Cluj e schimbat mai intai (la starsitul lunii ianuarie 1941) prorectorul Al. Procopovici; Sextil Puscariu, aflat oricum la Berlin, cedeaza si el rectoratul, in iunie 1941, lui Iuliu Hatieganu, profesor la Medicina. Printre decanii care isi continua mandatul: Alexandru Marcu, la Literele din Bucuresti, iar la Litere, la Cluj (Sibiu), Constantin Daicoviciu. Printre decanii care pleaca: Giorge Pascu; revine in locul lui latinistul I. M. Marinescu. Cateva luni mai tarziu, Pascu e pensionat, ramanand profesor onorar. Nu se potoleste: continua sa critice in dreapta si-n stanga. Cu firea lui pe de o parte, cu firea lui Antonescu, pe de alta, era greu sa nu i se intample pana la urma ceva irascibilului filolog. Iata povestea, in relatarea lui I. Hudita:

Intr-o scrisoare trimisa romanistului german Ernst Gamillscheg, "Pascu se plangea contra lui Antonescu sub motiv ca s-a inconjurat de toti germanofilii improvizati si tine la distanta, ba ii si persecuta pe adevaratii si vechii prieteni ai Germaniei". Pascu arata in continuare ca partidul lui A. C. Cuza, format din "elemente sincer germanofile", este pus la index de Antonescu, care nici nu vrea sa auda de vreo colaborare cu ei, inconjurandu-se de "elemente anglofile camuflate, deprinse sa joace pe toate tablourile". Cita numele lui Gusti, Al. Rosetti, Iorgu Iordan, C. C. Giurescu, D. Caracostea etc., "indivizi care se dau astazi drept prieteni ai Germaniei, dupa ce s-au balacit in toate guvernele antigermane". Gamillscheg a gasit de cuviinta sa trimita aceasta scrisoare lui Antonescu. Maresalul a pus pe ea urmatoarea rezolutie: "individul care isi denigreaza tara, invocand astfel de calomnii, nu mai poate ramane in invatamant si trebuie internat intr-un lagar. Ministerul Invatamantului si cel de Interne vor lua masurile de rigoare".274 Chiar daca nu toate detaliile ar fi autentice, anecdota e caracteristica pentru Pascu - si pentru Antonescu!

- Iar consecintele sunt confirmate documentar: in mai 1942, Pascu a fost internat in lagarul de la Targu Jiu (rectoratul se adreseaza ministerului cu intrebarea daca se mai poate bucura de drepturile de profesor onorar, pe timpul executarii pedepsei; raspunsul e afirmativ, fiind vorba de o internare administrativa, care nu atrage decaderea din drepturi). Dar cu Pascu, lucrurile merg intotdeauna din rau in mai rau; in octombrie 1942 e condamnat la 3 ani inchisoare corectionala275 Interesant cum reusea sa fie "persecutat" nu numai de adversarii de stanga, dar si de un regim nationalist de dreapta cu care ar fi trebuit sa se afle in cele mai bune raporturi.

Va fi avut si Pascu partea lui de dreptate, cand vedea cum se stabileste un modus vivendi intre Iordan si autoritati sau, si mai flagrant, in cazul lui Andrei Otetea, alt universitar de stanga, care accepta, in mai 1941, directoratul Teatrului National din Iasi, functie culturala, desigur, dar nu lipsita de conotatii ideologice; in martie 1942, intr-un raport adresat Ministerului Propagandei, Otetea isi facea un merit pentru turneele intreprinse in Basarabia si Bucovina, in vederea "operei de restabilire a unitatii sufletesti a tarii".276 Tot el si-a inchiriat casa Institutului Cultural German din Iasi! (O amabilitate, s-ar zice, putin exagerata pentru un "antifascist".)

D. Gazdaru a fost destituit (la 31 martie 1941) din functia de director al Scolii Romane de la Roma. I s-a pus in vedere sa se intoarca la catedra sa de la Iasi (si nu la Bucuresti, unde fusese transferat in toamna anului 1940). Isi tot amana intoarcerea si pana la urma ramane in Italia.277

Legionarii "moderati" n-au patit nimic. E. Chirnoaga a pierdut rectoratul, dar a ramas profesor la Politehnica. Traian Herseni a ramas si el la conferinta de sociologie; mai mult chiar, in 1942 a devenit profesor titular la Universitatea din Cluj (Sibiu); il va suplini la Bucuresti, apoi va ocupa postul de conferentiar H. H. Stahl, alt elev favorit al lui Gusti.

"Normalitatea" din invatamantul superior, recomandata de insusi Antonescu, a fost cultivata de cei doi ministri care s-au succedat la Educatia Nationala: generalul Radu Rosetti, de la sfarsitul lunii ianuarie pana in decembrie 1941, apoi Ion Petrovici, pana la starsitul regimului (departamentul schimbandu-si numele in Ministerul Culturii Nationale si al Cultelor). Dintre militari, Rosetti era cel mai apropiat de lumea intelectuala: el insusi istoric apreciat si membru al Academiei Romane. Cat despre Petrovici, el venea din mediul universitar, pe care il cunostea perfect; binevoitor din fire, gata sa ajute, si putin oportunist (sau chiar mai mult), voia ca toata lumea sa fie multumita (insa si el, fireste, cu simpatiile si antipatiile lui). Universitar era si numarul doi al regimului, Mihai Antonescu, profesor la Facultatea de Drept din Bucuresti.

In aceste conditii, cei mai multi dintre profesori n-au avut motive sa se planga. C. C. Giurescu reuseste sa obtina infiintarea unui Institut de Istorie Nationala, echivalent al Institutului de Istorie Universala care, dupa Iorga, trecuse sub conducerea lui G. I. Bratianu. Arheologul Scarlat Lambrino e numit director al Scolii Romane de la Roma, iar Constantin Marinescu, profesor de istorie universala la Universitatea din Cluj (Sibiu), director al Scolii Romane din Franta; in 1943, C. Marinescu obtine transferul la Universitatea din Bucuresti, ceea ce nu reusise in 1940, cand ii fusese preferat G. I. Bratianu: pentru a-i da satisfactie, se "dubleaza" catedra. Dan Barbilian ajunge, in sfarsit, profesor, in 1942: merita, fara indoiala. Hudita face si el un pas la Universitatea din Bucuresti in toamna anului 1941, in calitate de conferentiar de istorie diplomatica; devine profesor in februarie 1944 (cam incet, in opinia lui; dar, cum se impartea intre universitate, politica si afaceri, nu venea cu o opera chiar atat de impresionanta, incat calitatea de profesor titular sa se impuna de la sine). Nicolae Serban reuseste sa alimenteze si la Bucuresti - ca mai inainte, la Iasi - conflictul dintre partizanii sai (printre acestia, Dragos Protopopescu, care ii face un referat foarte favorabil) si adversari, sustinatori ai lui Basil Munteanu; in cele din urma, Petrovici ii daruieste si lui o catedra, de literatura comparata. Pentru altii, lucrurile se misca mai greu.

La Iasi, G. Calinescu ramane tot conferentiar pana dupa caderea regimului Antonescu; sperase, mai intai, in urma pensionarii lui G. Pascu, sa obtina Catedra de istoria literaturii romane vechi: fara succes. Apoi, murind Octav Botez, in 1943, ramasese vacanta Catedra de istoria literaturii romane moderne, iar comisia constituita, prin raportul semnat de Dan Simonescu, presedinte (noul titular al Catedrei de istoria literaturii romane vechi), alaturi de Iorgu Iordan, P. Caraman si D. Caracostea, il recomanda pentru ocuparea postului, nu si fara unele rezerve, privind prea accentuatul sau subiectivism (dar exprimandu-se si speranta ca se va maturiza!). Consiliul facultatii si senatul universitar voteaza favorabil, insa tot cu rezerve (17 si 18 martie 1944); doi dintre senatori se pronunta contra, intre ei si rectorul M. David, pe motiv ca cel in discutie "profaneaza patrimoniul nostru national". Ministrul era rugat sa aprecieze recomandarea "in raport cu etica universitara". Iar I. Petrovici, care nu-l iubea peste masura, nu s-a grabit sa confirme.278

Tudor Vianu izbuteste, in sfarsit, sa devina profesor in ultimele zile ale regimului (decretul de numire este din 5 iulie 1944). Inca din mai 1943 se facuse propunerea - prin D. Gusti, I. D. Stefanescu si M. Ralea - ca acest "eminent cercetator" si cu cea mai mare vechime dintre toti conferentiarii Facultatii (inca din 1927) sa acceada la rangul de profesor.279

In ce-i priveste pe evrei, e de constatat, si in cazul lor, dubla politica a regimului Antonescu. In timp ce evreii din Basarabia si Bucovina sunt deportati in Transnistria, unde multi isi vor afla sfarsitul (ca pedeapsa - extinsa asupra tuturor - pentru atitudinea prosovietica a unora), in restul tarii li se permite supravietuirea, chiar si in plan cultural. Scosi din scoli si universitati, isi pot organiza un invatamant paralel. Astfel, la Bucuresti, functioneaza, inca din 1941, un "Colegiu pentru studenti evrei", condus de avocatul Marcu Onescu (la infiintarea caruia a contribuit si matematicianul Ernest Abason, fost profesor la Politehnica, decedat in 1942). Cuprindea cam toate disciplinele universitare esentiale, grupate in trei sectiuni: Litere si filosofie, Stiinte si studii economico-comerciale, Biologie umana. In 1943, corpul profesoral numara 62 de persoane, inclusiv unii fosti universitari, exclusi acum din invatamantul de stat. Ii intalnim, printre altii, pe matematicianul Simion Sanielevici, fost profesor (pensionat) al Universitatii din Iasi, pe fiul sau, Alexandru Sanielevici, fizician, pe Abraham Hollinger, alt matematician cunoscut; de asemenea, lingvistul Alexandru Graur, ca profesor de latina; Mihail Sebastian, care preda literatura comparata; Felix Aderca, la estetica si literatura romana; pictorul Herman Maxy, pentru istoria artelor.280 In paralel, tot din 1941, sunt autorizate si "Cursuri pentru studentii in medicina evrei"281; directorul acestei institutii este medicul pediatru Marcu Cajal, iar printre profesori se afla Max Popper si Anghel Radovici, fosti conferentiari la Facultatea de Medicina din Bucuresti, precum si Arthur Kreindler, fost asistent (si viitor academician, in 1948). Dupa august 1944, studiile intreprinse au putut fi echivalate in invatamantul de stat, asa incat anii razboiului n-au fost pierduti pentru tinerii intelectuali evrei.

In aceeasi perioada, evreii au si propriul teatru: Baraseum, unde se joaca intens in fata unui public numeros. Mihail Sebastian colaboreaza cu traduceri si adaptari, dar tot el da si cea mai neasteptata lovitura in spatiul teatral "romanesc". Sub numele de imprumut Victor Mincu (altminteri n-ar fi putut, ca evreu) si-a reprezentat piesa Steaua fara nume, la teatrul Alhambra (premiera, la 1 martie 1944, intr-o distributie de zile mari: Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Nineta Gusti, Mircea Septilici, Marcel Anghelescu). In mediul teatral, secretul acesta era departe de a fi un adevarat secret, ceea ce dovedeste destule "complicitati" gratie carora s-a putut ocoli legislatia antisemita.

In partea a doua a razboiului, conturarea unei posibile infrangeri explica acte de "bunavointa" limitate, avand menirea de a arata ca regimul nu e chiar atat de antisemit. La 7 iulie 1943, Antonescu semneaza un decret-lege prin care cativa evrei, pentru merite deosebite, "se asimileaza intru totul cu romanii". Printre ei, lingvistul Ioan Aurel Candrea, fost profesor la Universitatea din Bucuresti, si H. Sanielevici, intelectual original si inclasabil, critic literar, antropolog, sociolog. Au urmat alte decrete similare: in total, 33 de "asimilari" (nu prea multe, raportandu-le la numarul evreilor, fie si numai al intelectualilor evrei).282

Succesul ii atrage pe oameni, tot asa cum esecul ii indeparteaza. Nu sunt prea multi cei care, din motive de principiu, pastreaza o linie invariabila, independent de imprejurari. Romania a intrat in razboi, alaturi de Germania, impotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941. Initial, succesul a fost rapid: armata romana a recuperat Basarabia si Bucovina si si-a continuat inaintarea spre Rasarit. Judecata asupra viitorului e foarte dependenta de prezentul imediat; asa se face ca previziunile sunt adesea gresite. Li s-a parut atunci multora ca razboiul este pe cale de a fi castigat. In plus, era un razboi considerat drept, pentru intregirea hotarelor tarii.

Jurnalul tinut de Alice Voinescu e un bun indicator pentru o asemenea stare de spirit, tocmai fiindca nu apartine unei partizane a regimului. Profesoara de la Conservator este monarhista (admiratoare a reginei Maria, atasata de Carol II, apoi de Mihai), antilegionara, rezervata fata de Ion Antonescu si deloc convinsa de stilul bombastic si in genere de personalitatea cam falsa a lui Mihai (Ica) Antonescu. Contra Uniunii Sovietice, dar si contra lui Hitler si Mussolini. Nu-i iubeste nici pe americani. Ii iubeste doar pe francezi, si sigur, are motive in aceasta privinta sa fie dezamagita. In vara si toamna anului 1941 isi exprima insa satisfactia pentru recuperarea Basarabiei si pentru succesele ulterioare ale ofensivei romanesti. Dupa un timp, se schimba: nu mai crede in victoria Germaniei si ar vrea ca razboiul sa se termine.283

Reflexul patriotic e prezent si la Pericle Martinescu, care de altfel se lasa usor purtat de evenimente. Razboiul "trebuia sa inceapa". "Era o necesitate politica, psihologica si morala [.] pentru a spala umilintele suferite de un an incoace de intregul neam romanesc." Redobandirea Basarabiei ii umple sufletul de mandrie. "Romania si-a recastigat onoarea pierduta in ultimul timp si poate sta acum cu fruntea sus intre celelalte popoare ale lumii. [.] Fiecare pas a fost drept, fiecare picatura de sange, sfanta." Tine insa sa adauge: "Cu conditia ca sacrificiile sa se opreasca aici."28416

Gala Galaction e, structural, un om de stanga. E drept ca in Primul Razboi Mondial luase partea Germaniei, dar in alt context ideologic. Acum, se bucura cand Romania intra in razboi: "S-a facut lumina! Negurile s-au risipit, discutiile s-au curmat! Germania, intre Finlanda si Romania, a pornit ieri, duminica, impotriva Rusiei sovietice! Este un deznodamant cu totul logic, cu totul legitim. Adolf Hitler a dat pe fata toate masinatiile, toate feloniile, toate brutalitatile perfizilor tovarasi. [.] Anglia se asaza de-a dreapta Rusiei! E dureros sa cugeti ca poporul cititor al Bibliei sta alaturi de imparatia lui Lucifer."285

Gazetarul de stanga Ion Vinea vede in stalinism principalul factor al dereglarilor europene. Pana si fascismul si nazismul ar fi produse derivate ale bolsevismului. In cazul lor, "suprimarea controlului popular [.] a fost dictata si impusa de prezenta stalinismului pe continent". Odata cu "prabusirea stalinismului" se va petrece o destindere. Vinea saluta victoria romanilor la Odessa, "efortul nostru dezrobitor spre Rasarit", il elogiaza pe Antonescu si proclama: "Transnistria e tinut moldovenesc."286

Daca asa judeca unii oameni de stanga. cu atat mai mult la dreapta. "Adolf Hitler, salvatorul Romaniei", titreaza Ion San-Giorgiu. Pana si arbitrajul de la Viena (prin care Romania a pierdut jumatate din Transilvania) "poate fi socotit - crede profesorul de literatura germana - un act de protectie pentru Romania". Razboiul nu se va sfarsi nici "cand colosul rusesc va fi la pamant", fiindca se duce si "impotriva plutocratiei englezesti care ne-a exploatat in trecut". Romania trebuie sa mearga pana la capat. "Si asta nu inseamna numai pana la Bug, ci pana la Volga, pana in Caucaz, pana in Urali, pana unde ne va duce geniul glorios al lui Adolf Hitler."287

Nici Mihail Manoilescu nu are indoieli. El scrie spre sfarsitul anului 1941, in momentul cand conflictul se prelungea peste optimistele previziuni intiale: "Cu toate intarzierile aparente ale razboiului, mergem cu pas sigur si hotarat spre victoria germana si spre noua Europa." Iar Romania se afla, pentru el, printre tarile anticipatoare ale acestei noi Europe: nationalisti si antisemiti, precum A. C. Cuza, O. Goga, Al. Vaida-Voevod, si el insusi, Mihail Manoilescu, prin miscarea corporatista, au fost deschizatori de drumuri.288

Liviu Rebreanu, care nu fusese nicicand un ideolog, pare sa-si gaseasca si el drumul. Noteaza la 22 iulie 1941: "Se implineste exact luna de cand a inceput razboiul contra Rusiei in care noi avem o parte importanta si glorioasa. Soldatii nostri se bat admirabil. [.] In sfarsit, a dat Dumnezeu si, cel putin in parte, s-a sters rusinea si umilinta ce am indurat in groaznicul an 1940. Generalul Antonescu pare sa fie omul nostru providential."289 Este uluitor si descurajant cat de prost pot gandi oamenii!

Sa nu-l uitam pe Radulescu-Motru, mereu prezent; el isi exprima in Timpul deplina solidaritate cu Germania: "Noi romanii [.] salutam cu entuziasm victoria armatelor germane si a aliatelor sale. Cu ea incepe o noua viata in Europa."290

Basarabia si Bucovina sunt eliberate, generalul Antonescu se inalta la rangul de maresal. Revista Fundatiilor Regale scoate un volum dublu pe lunile august-septembrie 1941, sub titlul "Basarabia si Bucovina. Omagiu maresalului I. Antonescu". Colaboreaza multe nume de prim rang ale literelor romanesti. Iarasi, C. Radulescu-Motru; articolul sau se intituleaza "Maresalul Ion Antonescu": e "omul chemat sa salveze Romania", ilustrand - generalizeaza filosoful - "rolul hotarator al oamenilor exceptionali in explicarea destinului unui popor". Simion Mehedinti scrie despre "Fruntaria Romaniei spre Rasarit"; vede in aceasta frontiera limita rasariteana a Europei; alianta cu Germania si lupta contra slavismului ii apar ca imperative ale Romaniei. C. C. Giurescu evoca "Vechimea asezarilor romanesti dintre Prut si Nistru", afirmand o continuitate de locuire "din epoca preistorica si pana azi". Cei doi "mari", Sadoveanu si Arghezi, sunt si ei prezenti. Cel dintai scrie despre manastirile basarabene, un text de altfel destul de palid (din prudenta sau. din lipsa de inspiratie). Arghezi contribuie substantial, cu doua eseuri: "Cantare Bucovinei" si "Insemnari rusesti"; cu putin inainte, publicase in Timpul un articol-pamflet intitulat "Stilul bolsevic" (stil a carui "starpire" o socotea iminenta); si va reveni in volumul din octombrie al Revistei Fundatiilor Regale cu cateva poezii patriotice si razboinice: "Cu liftele de pe hotare/Spadele noastre stiu sa se masoare". Apoi. se va linisti. Scriu, in volumul din august-septembrie, si Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Ion Pillat, Gala Galaction, Emanoil Bucuta, Ion Minulescu, Ion Nistor, I. D. Stefanescu, Leca Morariu, Petru Comarnescu ("Virtutile sufletului basarabean"), Sextil Puscariu ("Basarabia"). Ultimul sintetizeaza intr-o fraza tot ce era de spus: "razboiul, in care romanii au intrat cu un entuziasm de nedescris, umar la umar cu vitejii camarazi de arme germani si sub conducerea priceputa a Maresalului Ion Antonescu, inseamna pentru tara noastra nu numai restabilirea granitelor pierdute, ci si lupta civilizatiei impotriva pericolului bolsevic, reactiunea culturii europene impotriva mentalitatii asiatice".

Basarabia, se intelegea de la sine. De ce nu si Transnistria, teritoriul intreg dintre Nistru si Bug? Oficial, desi a existat o administratie romaneasca a Transnistriei (guvernator, Gheorghe Alexianu, fost profesor la Facultatea de Drept din Cernauti, apoi la Universitatea din Bucuresti), nu s-a afirmat in vreun fel solutia anexarii. Sunt insa intelectuali care se arata sedusi de o asemenea expansiune spre Est. Le intalnim numele si textele in saptamanalul intitulat chiar Transnistria, care apare incepand cu 29 iulie 1941, asadar la o luna dupa intrarea Romaniei in razboi, cand nici Basarabia intreaga nu fusese inca eliberata. "Traiasca Moldova reintregita pana la Bug", suna indemnul. Sub titlul "Transnistrienii", Ion Simionescu, presedintele Academiei Romane, se refera la eliberarea "fratilor transnistrieni", "datorita armatelor de dezrobire ale germanilor si romanilor". Cel mai vehement e Onisifor Ghibu, caruia formula "De la Nistru pana la Tisa" i se pare depasita. El cere ca "hotarul rasaritean al statului roman sa se mute spre Bug, spre a putea salva si romanismul de acolo, si civilizatia europeana". In alt articol, cateva luni mai tarziu, considera frontiera Bugului rezolvata: "astazi trebuie sa se puna problema romanilor de peste Bug". Solutia lui Ghibu e transferul de populatii. Sa fie evacuati rusii si ucrainenii din Basarabia si Transnistria, si adusi in locul lor romanii de dincolo de Bug.291 Pentru deplasarea frontierei la Bug pledeaza si Ilie Minea, Ion Nistor, Emil Diaconescu, Ion Petrovici, Stefan Ciobanu, Simion Mehedinti, G. Popa-Lisseanu. E pusa la contributie si antichitatea geto-daca. Constantin Moisil merge "pe urmele lui Burebista", pentru a identifica drepturi stravechi.292 La fel, in mai multe articole, arheologul Radu Vulpe, profesor la Universitatea din Iasi. El propune o calatorie "cu Herodot in Transnistria" si considera ca acolo e granita fireasca a Romaniei, in virtutea unor alcatuiri originare.293 Interesanta este instrumentalizarea politica a lui Burebista, cuceritorul rege get care si-a extins stapanirea pana dincolo de Nistru; un indepartat drept istoric se adauga astfel principiului etnic (curioasa prefatare a marelui moment Burebista din 1980, cand Ceausescu a inteles sa se legitimeze prin presupusii 2050 de ani de la intemeierea statului dac "unitar si independent"). M. Sadoveanu, in ce-l priveste, da o povestire de razboi: descrie o lupta, aparent cu rusii, unde de fapt adversarii se vadesc a fi cerchezi (o maniera de a insinua profilul asiatic al adversarului de la Rasarit?). Il mai intalnim in Transnistria si pe scriitorul si preotul Ion Agarbiceanu, cu un articol "profetic" intitulat "Jertfe rodnice": daca sangeram din nou, e semn ca Dumnezeu "are planuri si mai mari cu noi". "Romania a fost facuta mare in 1918. Dar in planurile Proniei ceresti trebuie sa fie si mai mare: pana unde merge neamul nostru". Vor veni dupa aceea lungi, foarte lungi, ani de pace si de fericire.294

Ce sa mai spunem atunci de Ilie Radulescu, cel de la Porunca vremii? Transnistria, fireste, dar mai mult decat atat. Romania are vocatie imperialista, in consecinta gazetarul reuneste o suita de articole intr-o brosura intitulata Pentru un imperialism romanesc (1942). Argumentul e in parte geopolitic: tot spatiul rasaritean, tocmai potrivit pentru a fi cucerit sau dominat. Intervine, de asemenea, superioritatea rasiala a romanului (demonstrata prin faptul ca cele cinci genii poetice si filosofice ale omenirii sunt Goethe, Schiller, Wagner, Leopardi si Eminescu: trei germani, asa cum se cuvine, un italian si un roman).

Nu impulsul cuceritor, ci teama de rusi il framanta tot mai tare - pana la obsesie - pe E. Lovinescu. In anii Primului Razboi Mondial, criticul, antantofil convins, ii combatuse vehement pe "germanofilii" care, tot din teama fata de Rusia, inclinau spre Puterile Centrale. Acum ajunge la ideea lor, in conditiile in care Rusia comunista se arata si mai periculoasa decat vechea Rusie, iar pe continent, odata cu prabusirea Frantei, singura contrapondere fata de colosul rasaritean parea a fi ramas Germania. Intr-un mic volum inchinat lui P. P. Carp (P. P. Carp, critic literar si literat, 1941), Lovinescu recunoaste acestuia si celorlalti junimisti partea lor de dreptate. Fara sa aiba nici un fel de simpatie pentru Germania nazista, considera intolerabila o victorie ruseasca si, in aceasta dramatica eventualitate, il bantuiau ganduri de sinucidere. N-a mai fost cazul: a murit cu un an inainte de intrarea Armatei Rosii in Romania.

Preocupat de razboi il vedem si pe Camil Petrescu, insa, se intelege, cu grija, mai intai de toate, de a-si scoate in relief propria statura, fireste, universala. E partizan al germanilor - dar pe un ton oarecum protector - si se arata antisemit insistent si lipsit de tact in discutiile cu Mihail Sebastian (de tinut totusi seama, in relatarea lor, si de sensibilitatile scriitorului evreu). Razboiul i-a scos la iveala marile calitati de strateg; scriitorul e convins ca unii sau altii ar obtine usor victoria in functie de modul cum i-ar urma sfaturile. "El, in locul lui Hitler, ar sti cum sa zdruncine rezistenta sovietica. (Ar arunca 5000 de parasutisti la Moscova, ca sa provoace deruta.) El, in locul lui Antonescu, ar sti cum sa ocupe cazematele rusesti. (Le-ar ataca continuu, la intervale scurte, cu pichete mici de 20-30 soldati, ca sa obtina astfel epuizarea nervoasa a adversarului.)"295 Paralel cu rezolvarea razboiului, e pe cale sa rezolve si intrebari mai vaste ale omenirii, gratie sistemului sau filosofic ("doctrina substantei"). Pentru a salva manuscrisul, l-a depus la Vatican; deocamdata nu-l publica, fiindca nici n-ar avea cine sa-l aprecieze in Romania. Insa, cand va vedea lumina tiparului, va asigura stiintei romanesti "un rol de conducere, in stiinta universala, pe timp de 100 de ani de aci incolo".296

Cateva cazuri curioase se intalnesc la stanga comunista sau socialista, in principiu cat se poate de antifascista si de "luptatoare pentru pace".

Ion Pas, socialist de stanga, a fost atent urmarit de Siguranta in anii '30, ca director al revistei Santier si al unei edituri cu acelasi nume; orientare strict democratica, dupa el, cam prea apropiata de obiectivele comuniste, potrivit autoritatilor politienesti.297 Toate inspectoratele de politie din tara primesc astfel ordinul de a confisca romanul Focul al scriitorului comunist francez Henri Barbusse, pledoarie impotriva razboiului. Cand Romania ia armele impotriva Uniunii Sovietice, Ion Pas este mobilizat la Directia Presei din Ministerul Propagandei si, in aceasta calitate publica, in primele luni de razboi, sub pseudonimul "soldat Pascu Ion", nenumarate articole (o estimare aproximativa ajunge la peste 80) in gazetele adresate militarilor, Soldatul si Sentinela: evident, proantonesciene si antibolsevice. Ajunsese oare sa creada in ceea ce scria? Sau raspundea strict unei obligatii? Chiar in acest ultim caz, e totusi un exces de zel.

Pe G. Ivascu il cunoastem: socotit de-a dreptul comunist. E unul "dintre principalii comunisti din regiunea Moldovei", se specifica intr-un raport al politiei din august 1940. In iulie 1940 fusese internat in lagar, dar eliberat dupa cateva zile, prin interventia unui general cu care se inrudea. La 28 septembrie 1941, adreseaza o scrisoare Directorului general al Sigurantei Statului, solicitandu-i o ancheta asupra intregii sale activitati, pentru a fi spalat de acuzatia de comunism. "Comunist, este sau nu?", noteaza dubitativ o mana de politist. Intre timp, fusese si el concentrat, incepand cu 17 iunie 1941, la sectia de Propaganda a Marelui Stat-Major. A lucrat, cum se arata intr-un atestat al sectiei respective, in redactiile publicatiilor Sentinela si Soldatul, scriind numeroase articole "in care a elogiat faptele de arme germane, italiene si finlandeze" si a tratat despre Bucovina, despre Transnistria, despre Maresal, despre fratia de arme romano-germana, "insufletit de cele mai avantate sentimente romanesti". Chiar asa: "comunist sau nu?". Spre deosebire de Pas, Ivascu nu se opreste la articolele scrise oarecum din obligatie. La Vremea, unde era redactor, se manifesta inca si mai ofensiv, tot in primele luni de razboi: ce-i drept, sub pseudonim, fie Victor Pancu, fie Paul Stefan. Scrie despre "Ceka si G. P. U.", "istoria insangerata a celei mai cumplite organizatii politienesti din lume" (un lung articol aparut si separat, in brosura), despre "Tainele Kremlinului" (care "ascund sange si moarte, inchisoare si torturi"), despre "Trista conditie umana in URSS". Deloc banal, pentru un comunist! 298

Comunist este si tanarul jurnalist George Macovescu, identificat ca atare in mai multe documente ale Politiei.299 Isi gaseste insa o slujba in tabara cealalta: din septembrie 1942, lucreaza, ca secretar de presa, la Ministerul Propagandei. Se intelege, fara a desfasura propaganda comunista - se poate constata insa ca plasa autoritatilor era destul de larga, lasandu-i pe multi sa treaca prin ochiurile ei. Cu atat mai mult cu cat Macovescu apare in aceeasi perioada, in rapoartele Sigurantei, drept unul dintre membrii marcanti ai partidului comunist. Se aflase si in delegatia ziaristilor romani care au vizitat Germania, timp de o luna, in ianuarie-februarie 1942. La intoarcere isi publica impresiile in Timpul, un reportaj, ce e drept, destul de sec, fara efuziuni progermane.300 Au jucat, fara dubiu, un rol in sustinerea lui, si raporturile personale. A fost sustinut de Mircea Grigorescu, gazetar scaldat in toate apele, iar Grigorescu, la randul lui, de Mihai Antonescu, cu care fusese coleg. De la un timp, entuziasmul initial epuizat, Mihai Antonescu, spre deosebire de Maresal, pare chiar a-i menaja pe cei care ar fi putut reprezenta o alternativa. Oricum, in august 1944, Macovescu s-a comportat ca un bun comunist, punand mana pe franele ministerului. Au plouat, bineinteles, acuzele de colaborare cu nemtii si cu regimul Antonescu, insa comunistii i-au luat apararea, motivand ca se aflase acolo in misiune, sub acoperire. Imaginea lui, "neacoperita", se reflecta si in Jurnalul lui Sebastian: "tanarul Macovescu, iacobin feroce, dupa ce a huzurit sub nemti".301 Tot joc dublu se cheama pana la urma: daca ar fi castigat nemtii, greu de presupus ca s-ar fi deconspirat!

La Ministerul Propagandei, unde ministru titular era Mihai Antonescu, iar subsecretar de stat Alexandru Marcu, sunt angajati o multime de intelectuali, in majoritate tineri, cu cele mai diverse optiuni ideologice, inclusiv de stanga (chiar daca se feresc acum sa si le mai exprime). Se impart intre directiile Presa, Propaganda, Studii si Documentare. La Studii si Documentare, ii intalnim de pilda pe Alexandru Busuioceanu, in calitate de director, apoi, in locul lui, pe Zenovie Paclisanu (preot grecocatolic si istoric), urmati, ca subdirectori, de tinerii istorici Emil Condurachi (profesor la Scoala de Arhivistica) si Mihai Berza (transferat apoi la Institutul de Istorie Universala), de Alexandru Cioranescu, de poetul Alexandru Philippide, Ion Frunzetti. La Directia Presei, Oscar Walter Cisek (scriitor de expresie germana, insa foarte implicat in miscarea culturala romaneasca), Ernest Bernea, ideolog de dreapta, Pericle Martinescu, putin tentat de ideologii, ca si un grup orientat spre stanga, cu mai vechi simpatii comuniste: Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu. O lume eteroclita care da uneori impresia de boema literara unui loc, in principiu, cu un profil mai putin decontractat. De precizat ca Directia Presei era altceva decat Cenzura Presei; se ocupa cu "indrumarea" gazetarilor si "aprovizionarea" lor cu materiale (inclusiv pentru presa straina). Pericle Martinescu, de pilda, primeste misiunea la un moment dat sa se "specializeze" in problematica finlandeza; Finlanda era aliata Romaniei impotriva Uniunii Sovietice si se cadea sa se scrie ceva mai mult despre aceasta tara. In cateva zile, sprij init si de legatia finlandeza, Martinescu confectioneaza nu mai putin de opt articole, in vederea difuzarii lor catre presa. S-a folosit de informatia adunata pentru a publica si in Vremea, pe aceeasi tema. Tot el povesteste cum in iulie 1942, imediat dupa caderea Sevastopolului, a fost trimis la fata locului, impreuna cu cativa ziaristi, cu un avion pus la dispozitie de Marele Stat-Major. Reportajul sau a aparut in cateva ziare, printre care Curentul. Dupa aceea, merge la Odessa, si urmeaza alt reportaj (publicat integral in Universul).302

Propaganda romaneasca peste hotare - in tarile aliate sau neutre - s-a dovedit o preocupare sensibila. Exista sentimentul ca, in urma razboiului, Europa va fi complet restructurata, si atunci fiecare avea interesul de a-si sustine cat mai convingator drepturile. Nici tarile de "rangul doi" nu sunt considerate inutile in aceasta competitie. C. Miciora, consilier de presa la Sofia, trimite un nesfarsit raport (45 de pagini) privitor la Propaganda maghiara in Bulgaria. Dupa el, "Bulgaria e prima tara pe care Ungaria si-o vrea aliata cu orice pret" (pentru "a intretine cati mai multi dusmani la frontierele Romaniei"), si de aceea "Romania intreprinde actualmente o puternica actiune pentru scoaterea Bulgariei de sub influenta Budapestei".303

Se schiteaza o intreaga politica de traduceri si de alcatuire de antologii de literatura romaneasca, in diverse tari, Germania si Italia, in primul rand, dar si Spania sau Bulgaria. Prea putin s-a realizat din aceste proiecte, dat fiind mersul evenimentelor. Sumarul unei antologii (pana la urma nepublicate) de poezie romaneasca contemporana, propusa de un profesor italian, e cu deosebire interesant, ilustrand deschidere spre toate formulele literare si (aproape) spre toti autorii. In corespondenta oficiala pe marginea Antologiei, Alexandru Busuioceanu solicita doar cateva eliminari, "din diferite consideratiuni justificabile": Camil Baltazar, Ilarie Voronca, David Iacobescu (evrei), Radu Gyr (legionar) si Victor Eftimiu (fronda fata de regimul Antonescu). In rest, sunt retinuti peste 20 de autori, intr-o selectie, in cea mai mare parte judicioasa si respectand toate tipurile de literatura. Fiecare autor are parte de extinse note biobibliografice si mentiuni critice (redactate probabil tot de Busuioceanu). Arghezi e infatisat ultraelogios (in deplin dezacord cu acuzele dreptei nationaliste din anii '30): "ziarist politic de mare sinceritate si impetuozitate, ridicand pamfletul la rangul de gen literar. originalitate de expresie, care a revolutionat intreaga poezie contemporana". Despre Camil Petrescu: "natura combativa, nelinistita, dinamica, se manifesta in romanele sale cu o inteligenta agresiva si neconformista, dar si emotiva". Si asa mai departe. Pentru serviciul de propaganda al unui regim de dictatura, nu e rau deloc: departe de uniformizare si de limba de lemn.304 36

Tentatia interventionista exista desigur, ca in orice structura birocratica, si mai cu seama intr-un sistem autoritar. In lipsa efectelor, constatam uneori intentiile. Am dat peste un curios document - din 1942 - prin care, sub semnatura lui Alexandru Marcu, se decidea instituirea unei "comisii pentru controlul literaturii de aventuri"! Avea sa o prezideze scriitorul Romulus Dianu (presedinte al comisiei permanente de control, verificare si aprobare a publicatiilor), iar printre membri ii intalnim, din partea Academiei, pe insusi Mihail Sadoveanu, alaturi de profesorul Stefan Ciobanu (specialist, totusi, nu in aventuri, ci in literatura romana veche), iar de la Ministerul Culturii Nationale, pe Serban Cioculescu si pe Nicolae Serban.305 Va fi functionat comisia cu adevarat?

Cativa intelectuali de calitate sunt detasati in diverse capitale ca atasati de presa sau consilieri culturali. La Lisabona se afla Mircea Eliade, secretar de presa, apoi consilier cultural, pe toata durata razboiului. La Vichy, Emil Cioran are un inceput de cariera diplomatica, in calitate de consilier cultural, din martie pana in mai 1941; s-a dovedit repede incompatibil cu acest post si a fost destituit (pe langa incapacitatea de a lucra ca "functionar", va fi fost in cauza si compromiterea sa cu miscarea legionara). Neasteptata e numirea lui Eugen Ionescu, tot la Vichy, si tot consilier cultural, in iunie 1942. Vor fi jucat anume relatii personale, altminteri, o persoana ca el, pe jumatate evreu si cu reputatie de nonconformist. Se vede inca o data cum regimul Antonescu, represiv adesea, putea dovedi si o neasteptata toleranta. Spre deosebire de Cioran, Ionescu nu si-a dezamagit superiorii: a fost, pe toata durata celor doi ani (pana in iunie 1944), un diplomat model, chiar daca in sinea lui nu impartasea filosofia politica nici a celor care-l trimisesera, nici a celor pe langa care fusese acreditat. S-a agitat pentru tot felul de proiecte de promovare a valorilor culturale romanesti. nu cu prea mult succes.306 La Madrid este consilier de presa poetul Aron Cotrus, iar consilier cultural ajunge plecand din postul de director in Ministerul Propagandei - Alexandru Busuioceanu (in 1942). La Berlin, atasat de presa, Dumitru Amzar. Vintila Horia, la Viena (dupa ce fusese la Roma si dupa ce se remarcase cu colaborari la revistele foarte marcate ideologic Porunca vremii si Sfarma-Piatra). La Bratislava, secretar de presa, Mihai Pop, cu orientare anterioara de stanga. La Sofia, poetul N. Crevedia. Un "export" de personalitati demn de a fi remarcat.

Era un "du-te-vino" la Ministerul Propagandei cu cei dornici sa conferentieze, si mai ales sa concerteze in tarile "disponibile" (printre muzicieni: Dinu Lipatti, Gogu Georgescu, Ionel Perlea). Pericle Martinescu, care, in 1943, s-a ocupat, impreuna cu Emil Vartosu, de Serviciul relatiilor culturale cu strainatatea, da o lista lunga, si inca nu sunt toti: "Tarile cu care colaboram erau Germania, Croatia, Slovacia, Italia, Bulgaria, Spania, Elvetia, Turcia, Suedia, Finlanda, din cand in cand si Franta. Eram asaltati zilnic de solicitanti [.] spre a fi trimisi de Ministerul Propagandei sa "Conferentieze" sau sa "Cante" in strainatate. Era, de fapt, un prilej de a face cate un voiaj in Europa pe spezele statului, in conditii optime, iar unii nici nu s-au mai intors".307

Dintre scriitori, Liviu Rebreanu e cel care se avanta fara ezitare in spatiul cultural al noii Europe dominate de germani. In ianuarie 1942, intreprinde un turneu de conferinte in Germania, vorbind despre Spiritualitatea romaneasca, la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz si Breslau; in fine, la Viena, o discutie cu scriitori si ziaristi. Romancierul e incantat: lume mereu multa (500 de persoane la München, "abia vreo suta de oameni, dar intr-adevar foarte alesi", la Stuttgart) si, de fiecare data, "aplauze furtunoase", "efect extraordinar". E usor sa castigi un om de litere! Peste numai doua luni, conferentiaza in Croatia, la Zagreb, in fata unui public in mijlocul caruia se aflau nu mai putin de sapte ministri (daca a numarat Rebreanu bine) si e primit si de seful statului, Ante Pavelic (tara mai mica!). Din Croatia, ajunge din nou in Germania, la Weimar, unde se pun bazele Societatii Scriitorilor Europeni, Rebreanu reprezentand Romania in comitetul de initiativa (intre 25 si 28 martie 1942). Propaganda germana cauta sa lase impresia nu a unei cuceriri teutone, ci a unei solidaritati europene, bazata pe o civilizatie impartasita, ca si pe respectul unei anumite diversitati. De aici, o moderatie in politica culturala, in raport cu brutalitatea ambianta. Astfel, Parisul ocupat a cunoscut cativa ani de intensa si relativ libera viata literara, artistica, teatrala, cinematografica. Pentru a prezida Societatea Scriitorilor Europeni, germanii au cautat un nume mai putin angajat si l-au gasit in persoana romancierului Hans Carossa, care nici macar nu era nazist. Printre scriitorii de renume, s-a aflat la Weimar si Giovanni Papini. "La scopul Societatii - noteaza Rebreanu - se spunea ca membrii trebuie sa faca propaganda pentru Europa - am cerut sa se suprime si sa fim intelesi ca nu vrem nici un fel de politica, ci numai literatura. S-au raliat toti." S-a decis, printre altele, sa se scoata o revista: Europäische Literatur; avea sa apara, continand in primul sau numar conferinta lui Rebreanu despre "spiritualitatea romaneasca". Scriitorul a revenit la Weimar, in octombrie 1942, tot in legatura cu Societatea Scriitorilor Europeni. De aici a mers in Italia - la Venetia, Genova, Roma, Florenta. cu o delegatie a ziaristilor romani. In sfarsit, in mai 1943, drumurile i se incheie, cu o calatorie in Finlanda si Suedia.308

Profilul "mediu" al intelectualului roman, in raport cu razboiul? Putina simpatie pentru Germania, mai multa, cu siguranta, pentru englezi (care, din pacate, erau in tabara cealalta), teama fata de Rusia, satisfactie pentru recuperarea Basarabiei, neliniste - crescanda - odata cu prelungirea razboiului in Est. Peste toate, intelectualul e si fluctuant: nu-i trebuie mult ca sa treaca de la o stare de spirit la alta. Din Jurnalul lui M. Sebastian: "8 iulie 1941. Rosetti [.] crede ca infrangerea rusa e dezastruoasa si ca rezistenta poate sa se prabuseasca de la o zi la alta". "22 octombrie 1941. Rosetti imi spune ca nemtii au castigat razboiul, ca rusii nu mai pot opune nici o rezistenta, ca Anglia nu mai are altceva de facut decat sa incheie o pace de compromis." La 9 noiembrie, odata cu impotmolirea germana in fata Moscovei, schimbare de ton. Rosetti, ca si Camil Petrescu, "erau de acord ca nemtii au pierdut partida". Sebastian noteaza sarcastic: "Va fi de ajuns peste cateva zile sa avem un nou atac german si un nou succes - pentru ca toti sa fie de acord ca englezii sunt pierduti. E un pendul psihologic, de o regularitate mecanica." Cel mai tare se mira Sebastian de reactia lui N. Davidescu, scriitorul progerman si antisemit, despre care noteaza la 1 martie 1942, asadar, intr-un moment cand Germaniei nu-i mergea chiar atat de rau: "N. Davidescu (!), reintors din Germania, il intalneste pe Rosetti si ii spune ca nemtii pierd razboiul, ca, singuri, englezii il pot castiga, ca situatia in Germania e disperata etc.! Davidescu anglofil." Serban Cioculescu e perplex. Sebastian il vede la un aperitiv: "E cu inima indoita. Nu stie ce sa doreasca. Victorie germana? Inseamna protectorat. Victorie anglo-rusa? Inseamna sanctiuni. N-am putut face nimic pentru usurarea constiintei lui."309 (Bietul Cioculescu! Inca nu se dumirise ca victoria Rusiei avea sa insemne incomparabil mai mult decat simple sanctiuni.)

Sunt si opozitionisti sau germanofili constanti. Pe primii ii putem intalni din cand in cand in lagarul de la Targu Jiu, pe ceilalti, de preferinta, la Asociatia Romano-Germana.

Lagarul de la Targu Jiu este destul de populat, cu comunisti indeosebi, autentici sau presupusi. O situatie intocmita la 4 decembrie 1941 da, pe categorii, urmatorul numar de internati: comunisti -772; suspecti comunisti -242; detinatori de pasapoarte Nansen (apatrizi) -36; sabotori -41; spioni -65; legionari -10; speculanti valuta -62; diferiti -108. Total: 1336.310 Intelectuali sunt putini. Dintre legionari, cunostinta noastra mai veche Iordache Facaoaru este eliberat pe 17 octombrie 1941, dupa cateva luni de detentie; va fi din nou internat in decembrie 1942-ianuarie 1943.311 La stanga comunista sau procomunista, Em. Socor este internat mai intai la Caracal, apoi la Targu-Jiu, de la 1 iulie 1941, pentru legaturi cu sovieticii si atitudine antigermana; fiul sau, Matei Socor, muzician, dar mai ales activist comunist, ajunge in acelasi loc. Se statea in lagar pe termene mai lungi ori mai scurte: Em. Socor e eliberat, impreuna cu ziaristul Emil Serghie, la 7 decembrie 1941.312 Se afla la Targu-Jiu si M. Gh. Bujor, intelectual comunist obisnuit al lagarelor si inchisorilor. E luata decizia la un moment dat de a se strange la un loc toti intelectualii comunisti, pentru a-i izola, dat fiind ca "faceau propaganda si intretineau spiritul comunist stricand sufletele celorlalti".313

Cativa intelectuali cunoscuti, unii chiar foarte cunoscuti, au si ei parte de treceri prin lagar, relativ scurte (2-3 luni) pentru diverse "carteli" la adresa regimului sau a razboiului. Astfel, Radu Cioculescu (fratele lui Serban Cioculescu, si distins literat el insusi), deloc comunist, democrat de factura occidentala, se afla la Targu Jiu intre 12 decembrie 1942 si 6 martie 1943 - dupa care perioada isi reia, firesc, functia de subdirector la subsecretariatul de stat al Aprovizionarii.314 Zaharia Stancu face cunostinta cu lagarul la 19 decembrie 1942, fiind socotit "simpatizant comunist" si totodata "anglofil notoriu"; in aprilie 1943, era deja liber.315 Ajunge acolo si Victor Eftimiu, de felul lui mai mult clevetitor decat opozitionist. Iata, in ce-l priveste, marturia lui Pericle Martinescu: "Zilele acestea au fost "ridicati" mai multi "anglofili" si dusi in lagar. Astazi l-am intalnit pe Victor Eftimiu, in "permisie", pe strada Campineanu. [.] Facandu-se un raport la Maresal, cum ca Victor Eftimiu striga in gura mare, pe Calea Victoriei, la Capsa si peste tot pe unde umbla, ca "au sa vina ei americanii!", cica Antonescu ar fi pus pe acel raport urmatoarea rezolutie: "Sa fie trimis in lagar si sa stea acolo pana vin americanii!" Zis si facut. Dar iata ca "anglofilul" e in permisie. Are el oamenii lui si acolo."316 Cazul celebru este al lui Arghezi. In urma violentului pamflet Baroane, la adresa ministrului Germaniei la Bucuresti von Killinger (si vizand prin el Germania nazista, pur si simplu), publicat in Informatia zilei, la 1 octombrie 1943, poetul e internat urgent la Targu Jiu, unde ramane (dupa propria-i insemnare) pana la 20 decembrie 1943.317 Simptomatic e faptul ca un asemenea articol a putut sa apara si ca, pana la urma, tinand seama de gravitatea atacului si de context, pedeapsa a fost destul de moderata.

"Anglofili" sunt destui, mai mult sau mai putin discreti, si ar fi fost si mai multi, daca victoria Angliei n-ar fi insemnat infrangerea Romaniei. In conditii normale, intre Uniunea Sovietica, Germania si Marea Britanie, alegerea majoritatii intelectualilor ar fi mers cu siguranta spre cea din urma. Din pacate, alegerea efectiva era doar intre Germania si Uniunea Sovietica. La liberali si la taranisti, in nucleul de conducere cel putin, atmosfera e predominant anglofila. Din pacate, jurnalul lui Hudita, foarte detaliat in infatisarea diverselor optiuni, nu merita deplina incredere. Autorul se prezinta pe sine ca un adversar intransigent al regimului Antonescu si al razboiului. Probabil ca asa a fost, dar totul e spus atat de ostentativ, si cu dorinta manifesta de a se aseza mult deasupra celorlalti in intelegerea situatiei politice si militare (ii pune mereu la punct pe "germanofilii" Giurescu, Bratianu sau Herescu si chiar pe colegii taranisti ezitanti), incat istoricul se poate intreba pe drept cuvant daca Hudita nu aranj eaza prea mult lucrurile in favoarea sa.318

Sociologul Nicolae Petrescu, cu formatia lui americana, mizeaza pe infrangerea Germaniei. La cofetaria Nestor, se intalneste cu mai multi cunoscuti, care vad lucrurile cam la fel. Printre ei, fratii Radu si Serban Cioculescu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Vladimir Streinu, colectionarul si criticul de arta K. Zambaccian, ca si matematicienii Simion Stoilov (cu o pronuntata orientare de stanga), Nicolae Cioranescu (taranist) si Miron Nicolescu (dupa razboi, inscris la social-democrati). Potrivit relatarii lui N. Petrescu, din grupul de la Nestor, doar poetul Alexandru Stamatiad, "ca intotdeauna incapabil de a vedea mai departe, se infacara la gandul ca vom avea inapoi toate teritoriile pierdute anul trecut. Dar vorbele lui nu erau luate in serios de nimeni".319

Sa-i vizitam acum si pe ceilalti, pe care ii vedem defiland, multi dintre ei, la constiturea Asociatiei Romano-Germane, infiintata la sfarsitul lunii iulie 1942. Remarcam, printre participantii la sedinta festiva de constituire, desfasurata la Facultatea de Drept, pe langa oficialitati precum Mihai Antonescu, Ion Petrovici si Alexandru Marcu, un numar important de personalitati culturale: Nichifor Crainic (care ia si cuvantul dupa M. Antonescu si von Killinger), D. Caracostea, Al. Tzigara-Samurcas, C. Radulescu-Motru, I. Nistor, Liviu Rebreanu, Em. Bucuta, Gh. Murnu, Octav Onicescu, N. I. Herescu, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Oscar Walter Cisek, Ion Pillat, Ovidiu Papadima. Nichifor Crainic propune un Comitet de initiativa si conducere din care sa faca parte, alaturi de el insusi, C. Radulescu-Motru si Gheorghe Bratianu. Potrivit declaratiei sale de mai tarziu (din Memoriul prezentat comisiunii de revizuire a Universitatii din Bucuresti, brosura tiparita in 1945), Bratianu, absent de altfel de la intrunire, a refuzat aceasta pozitie; necazul lui este ca - actionand din motive pragmatice si strict patriotice - ajunsese sa fie perceput drept mai progerman decat era in realitate.

La 7 august, in aula Facultatii de Drept, o noua intrunire pentru constituirea sectiunilor si trasarea programului de activitate. Urmau sa fie cinci sectiuni: politica, sociala, economica, tehnica si culturala. Apar acum mai multe nume, nu toti germanofili autentici, dar care totusi se afla acolo; se adauga astfel, la sectia "cultura", Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Petru Comarnescu (curios, pentru un "proamerican"!) sau muzicienii I. Periea, C. Silvestri, Dinu Lipatti.320 Poate mai reprezentativi pentru o anumita atitudine sunt cei care nu s-au lasat antrenati decat cei care au venit (unii convinsi, altii obligati prin pozitia lor, altii fiindca le va fi fost greu sa refuze). Hudita il "vede" acolo pe Mihail Sadoveanu, dar nu-i decat o "iluzie optica", determinata de inversunarea cu care universitarul taranist urmareste sa-l demoleze pe scriitor, de altminteri oarecum inrudit cu el. Adevarul este ca Sadoveanu nu s-a manifestat ca progerman in anii razboiului; are destule pacate ca sa nu i-l adaugam si pe acesta. E de pus in opozitie cu Rebreanu. Ambii dau lungi interviuri la Vremea, in noiembrie-decembrie 1942. In timp ce Rebreanu il lauda pe soldatul roman, "capabil sa se mentina alaturi de cel mai bun soldat din lume: soldatul german", Sadoveanu nu zice nici o vorba despre politica sau razboi.321

Presa, evident, dependenta de propaganda oficiala si supusa cenzurii, nu are cum sa fie "anglofila". Nuante apar totusi, si nu lipsite de semnificatie. La 20 iulie 1942, Ministerul Propagandei alcatuia un tabel cu "tirajul cotidienelor". In frunte era Universul cu 244.400 de exemplare; urmau Curentul, cu 126.800, Timpul, cu 66.000, Viata si Informatia, cu 40.000 fiecare.322 Cea mai buna relatie cu regimul o au Pamfil Seicaru si Curentul. La Universul, Stelian Popescu cauta sa salveze ceva din strategia critica a ziarului (atitudine care contribuise la marea influenta a acestuia). Relatiile sale nu fusesera deloc bune cu Carol II; chiar sub legionari reusise sa exprime unele rezerve; iar acum, dupa o lunga prietenie cu generalul Antonescu, adoptase si fata de acesta o anume distanta (in conditiile date, sesizabila in coloanele ziarului doar prin unele nuante). Generalul insusi isi exprima nedumerirea, dat fiind ca nu vedea nici o deosebire de fond intre obiectivele sale si ale patronului Universului: "Eu fac politica nationalista, asa cum a vrut totdeauna Universul; fac politica cinstita, cum n-a conceput [in sensul probabil de "n-a sperat"] niciodata Universul; fac politica de romanizare, asa cum a cerut Universul; si cu toate acestea Universul este contra guvernului. Ce vrea atunci Universul?"323 Raspunsul sta in influenta proprie pe care cauta sa si-o mentina Stelian Popescu, in fruntea adevaratei "institutii nationale" al carei patron era.

Dintre celelalte gazete, Viata, fondata si condusa de Liviu Rebreanu, are un caracter vadit progerman; chiar daca nu se exprima direct pe teme politice fiindca tine la demnitatea unei literaturi autonome - este cat se poate de clar ca Rebreanu a jucat totul si pana la capat pe cartea germana. Timpul, dimpotriva, chiar daca n-are cum sa fie antigerman, e de presupus ca ar fi fost daca ar fi putut. Prim-redactor e Mircea Grigorescu, care lucrase la Adevarul. Are alaturi o echipa bine colorata in "rosu": Miron Radu Paraschivescu, Stefan Roll (Gheorghe Dinu), George Macovescu. Este amuzant de constatat cum, in lunile care urmeaza intrarii Romaniei in razboi, daca la stirile politice si militare nu e nimic de facut, in schimb, la pagina literara, apar in foileton aproape numai scriitori francezi si cate un american, dar nici urma de scriitor german. Un semnal discret, mai departe nu se putea merge. Miron Radu Paraschivescu noteaza la 17 ianuarie 1942 o discutie in redactie cu Mircea Grigorescu si cu Stefan Roll. "Mircea - care s-a angajat cum stie si cum poate - cu toate regimurile, de la Titulescu si Armand, pana la Garda de Fier si Antonescu, vorbeste acum de comunisti, cu "noi"." Ceea ce nu l-a impiedicat sa-i taie, "cu dexteritate de macelar", pasaje dintr-un articol "care in nici un caz nu ar fi sarit in ochii cenzurii".324

O ilustrare a atitudinilor din presa e data de reactiile la moartea lui Nicolae Titulescu (in editiile din 20 martie 1941). Se stia prea bine ca fostul ministru de Externe dusese o politica intru totul opusa proiectelor expansioniste ale Germaniei si Italiei. Asa ceva nu se putea tipari. E de citit printre randuri. Cel mai bine pus in evidenta, pe prima pagina, ca editorial, este articolul semnat chiar de Stelian Popescu, in Universul: elogii peste elogii la adresa inteligentei si talentului celui disparut, temperate insa prin distantarea de ceea ce ar fi fost iluziile si greselile politice ale acestuia. Curentul face un necrolog sec; nu gaseste nici un merit de pus in evidenta (e mult mai generos cu Goebbels, caruia ii reproduce articol dupa articol). Timpul, dimpotriva, vede la Titulescu numai calitati si nimic de reprosat.

Dintre reviste, Vremea, care ne-a servit si pana acum ca indicator de tendinta, ramane in continuare un barometru fidel. Cat se poate de legionara din septembrie 1940 pana in ianuarie 1941, trece cu bine de pragul rebeliunii si se adapteaza la regimul Antonescu. Odata cu razboiul, e vehement progermana si antibolsevica. Pe cine sa citam, daca nu, din nou, pe "comunistul" G. Ivascu - Victor Pancu: "La 22 iunie 1941, politica lui Stalin s-a prabusit. [.] Omenirea intreaga, peste intrigile momentane, asteapta de la aceasta cruciada, izbavire in numele civilizatiei si al religiei crestine. [.] Un om iesit din popor, dar reprezentand efectiv toate nazuintele poporului german - Hitler, impotriva altui om, iesit tot din popor, dar care nu stapaneste poporul decat prin cea mai crancena dictatura - Stalin. [.] Europa, adica Ordinea si Civilizatia, impotriva Asiei, adica a Haosului si Barbariei."325 Revista pastreaza acelasi ton in 1941 si 1942, pe langa articole, prin sarcasticele caricaturi antibolsevice ale lui Ion Anestin. Barbu Theodorescu da un sir de articole "eroice", antibolsevice, nationaliste, chiar rasiste: "Guvernul tarii vine si promoveaza "biologicul" in defavoarea "ideologicului". Aflam prin aceasta in conceptia de stat un progres real."326 In toamna anului 1942, Costin I. Murgescu risca o profetie: "Fara indoiala, vlaguita si cu spectrul lipsei de alimente, cu trupele siberiene secerate pe campiile Donetului, armata rusa nu va mai avea forta necesara pentru o ofensiva de iarna."327 Treptat insa, Vremea devine tot mai culturala (si efectiv, sub acest aspect, foarte interesanta) si tot mai putin politica. Schimbarea majora se petrece de-a lungul anului 1943. Incepe sa colaboreze lorgu Iordan (pe teme lingvistice, sub genericul "Cum scriem si cum vorbim"); or, numai prezenta lui aducea a provocare pentru dreapta nationalista. Isi face aparitia si G. Calinescu, cu articole pe teme literare si cu bine-cunoscuta lui "Cronica a mizantropului"; Calinescu nu era mai iubit de nationalisti decat Iordan. Scrie si Ion Pas texte fara mare relevanta si cam fara nerv (intre limitele ingustelor lui posibilitati literare), dar si lui i se cunostea prea bine optiunea socialista. Cu orientare de stanga, foarte tanarul pe atunci Virgil Ierunca dispune de rubrica "Caiet francez". Si nu vom mai aminti de fiecare data ca Pompiliu Constantinescu isi continua imperturbabil cronica literara, remarcabil de autonoma fata de tot ce se intampla in jur. Intre timp, entuziasmul dispare din articolele de razboi, care raman strict expozitive. Una peste alta, revista executa in 1943 (continuand, in 1944) un accentuat viraj spre stanga, mai putin prin ceea ce spune, cat prin ceea ce inceteaza sa mai spuna; dar si tonul neutru, in context, devenea suficient de elocvent.

1943 a fost, de altfel, pentru cine era capabil sa se lepede de iluzii, un an al limpezirilor. Dupa Stalingrad, dupa infrangerile germane in Africa de Nord, dupa intrarea aliatilor in Italia, credinta in victoria Germaniei nu mai putea tine decat de refuzul de a privi lucrurile in fata. La 7 februarie 1943, Raoul Bossy, ministrul Romaniei in Germania, discuta situatia cu Gheorghe Bratianu: "Il pun putin la curent cu situatia din Germania si cu unele din indoielile mele. Il gasesc ingrozit de perspectiva unei victorii ruse si a unei navale bolsevice in Europa. Pare sceptic asupra putintei de rezistenta germana, si cu atat mai vartos anglo-americana, fata cu puhoiul rasaritean." Cerandu-i-se un sfat, Bossy ii recomanda ca ar fi bine sa stea in rezerva, sa nu se "coloreze" prea mult. Replica lui Bratianu: "Si asa sunt de altfel destul de colorat [.], desi nu am preconizat niciodata o politica germana propriu-zisa, ci una de aparare contra primejdiei ruse."328 Era totusi greu de crezut ca sovieticii aveau sa aprecieze mai favorabil o atitudine izvorata din "antirusism" decat din filogermanism autentic.

In septembrie 1943, Bossy il viziteaza pe Ion Petrovici: "Ma intreaba ce cred despre razboi. Ii spun ca nimic nu mai poate impiedica de acum incolo prabusirea Germaniei."329

In februarie 1943, Pericle Martinescu se intalneste cu cativa confrati, alaturi de care editeaza revista Dacia rediviva. In revista, razboiul e evitat; intre ei, fireste, e la ordinea zilei. Mihai Isbasescu, asistent la Catedra de germana si angajat la Ministerul Propagandei (autor a multe articole, indeosebi culturale, despre Germania), se afirma ca progerman; Martinescu, dimpotriva, se declara "germanofob". Ardeleanul Vasile Netea, liberal, preconizeaza o ocupatie englezeasca, "fiindca ne-ar scapa de una ruseasca". Martinescu i-ar prefera pe americani, "sa ne fereasca si de englezi, si de rusi". Opinii diferite: "toti insa ne intelegem cand e vorba de strategia militara; germanii vor pierde razboiul".330 Februarie 1943: imediat dupa Stalingrad.

In aceasta atmosfera de "apropiere a sfarsitului", un grup de ziaristi infiinteaza ziarul Ecoul (primul numar, la 19 decembrie 1943). Director: inevitabilul Mircea Grigorescu. In redactie si foarte activ, Miron Radu Paraschivescu, precum si George Macovescu. Potrivit unei note a Serviciului Special de Informatii, "toti redactorii angajati sunt democrati, iar ziarul va face o politica democrata anglofila [.]. In cercurile germane, aparitia acestui ziar este considerata ca un act de provocatie la adresa politicii oficiale a Romaniei". Gazeta ar primi subventii de la bancheri si politicieni de stanga, pentru eventualitatea ca Germania ar fi infranta. Sunt angajati, discret, si cativa ziaristi evrei. Totul, sub obladuirea lui Mihai Antonescu si a Ministerului Propagandei! Mircea Grigorescu era de altfel un apropiat al lui "Ica" si se afla de la inceputul anului 1943 in pozitia de consilier la Ministerul Propagandei si de sef al Directiei Presei; drept care, Stelian Popescu (Universul) si Parnfil Seicaru (Curentul) ar fi studiat posibilitatea unui demers la Maresal pentru a-i semnala incompatibilitatea dintre functia oficiala si cea de director de ziar. Intr-un alt raport, din 14 iunie 1944, se arata ca "in reportajele sale de razboi, facute de d. Macovescu, Ecoul osteneste, in chip foarte subtil, sa infatiseze succesele aliatilor si sa ignoreze biruintele defensive ale trupelor germano-romane", asa ca toti cenzorii de la Cenzura Presei stau "cu ochii atintiti" asupra cronicilor militare ale ziarului.331 Colaboreaza si Mihail Sadoveanu (cu texte "incolore", nimic de actualitate), si Serban Cioculescu, si scriitorul Mircea Damian, si mai multi tineri de stanga: George Ivascu (revenit la numele lui; de dreapta era numai sub pseudonim), Virgil Ierunca, Ion Caraion. Scrie frecvent Octavian Neamtu, ca si H. H. Stahl, ambii sociologi din scoala lui Gusti; de asemenea, Costin Murgescu. Prea multe, fireste, nu se puteau tipari, insa conta si tonul si isi aflau locul si tot felul de aluzii. La Miron Radu Paraschivescu, indeosebi, cand isi gaseste subiecte precum "Spiritul pasoptist", pentru a sublinia cum "carturarii tarii au ales moartea si surghiunul decat plecarea capului sub jug strain" (desigur, se putea citi in dublu registru: Germania sau Uniunea Sovietica), or, si mai curios, se trezeste sa-l comemoreze pe Iulius Caesar, pentru a spune: "Spre deosebire de barbarie, civilizatia e cucerire si organizare in adancime, nu in intindere. A se impune prin lupte si expeditii insemneaza pentru o civilizatie a se trada pe ea insasi."332 Tot "piezis" se exprima si H. H. Stahl, intr-un articol despre "Dusmanii dinlauntru" (24 februarie 1944), identificati ca fiind "boala si saracia" din lumea satelor, rele de care statul ar trebui sa se ingrijeasca intr-un moment cand propaganda oficiala era fixata asupra "dusmanilor din afara". La randul lui, Costin Murgescu lasa sa se inteleaga ca razboiul e ca si sfarsit, propunand (in ianuarie 1944) o suita de articole despre perspectivele economice postbelice si despre necesara solidaritate economica internationala (de remarcat detasarea lui Murgescu de anterioarele si juvenilele iluzii totalitare). Implicarea - tacita - a lui Mihai Antonescu e cu totul plauzibila; altfel, cum ar fi putut oamenii lui, de la Ministerul Propagandei, sa actioneze in sens contrar; se stie de altfel ca "numarul doi" al regimului a deschis canale de comunicare cu coalitia antigermana, fara a avea insa - din pacate pentru destinul lui - curajul de a merge pana la capat.

Situatie interesanta si la Institutul Central de Statistica. Directorul general, Sabin Manuila, reputat statistician (de formatie americana), nu pare a se incurca in prejudecati la alegerea colaboratorilor. Printre angajati, il intalnim pe Corneliu Manescu, viitorul ministru de Externe al Romaniei comuniste. A. Golopentia si H. H. Stahl se afla in fruntea unor directii, si tot director ajunge si legionarul Iordache Facaoaru. Acesta din urma avea sa raspunda si de munca obligatorie a evreilor. Institutul a reusit sa "obtina" vreo 5000 de evrei (mult peste necesitati), pe care i-a ferit in consecinta de munci penibile si de alte posibile necazuri. Imediat dupa 23 august 1944, evreii astfel "exploatati" si-au exprimat public recunostinta fata de Manoila si Facaoaru.333

In noul context, faimosul Memoriu al universitarilor (pus foarte tare in evidenta de istoriografia comunista), definitivat in aprilie 1944, si semnat de mai multe zeci de profesori, e departe de a avea o semnificatie chiar atat de puternica. Se cerea "imediata incetare a razboiului" din partea Romaniei. Dar ce putea fi mai evident in primavara anului 1944 decat ca Romania pierduse partida si era pe punctul de a fi invadata de Armata Rosie? Fapt este ca niciunul dintre semnatari n-a patit nimic. Cu un an inainte, ar fi ajuns fara multa discutie la Targu Jiu. Sau poate n-ar fi ajuns; fiindca niciunul n-ar fi avut curajul sa-l semneze si, de fapt, multi dintre viitorii semnatari nici nu-si limpezisera pozitiile. Comunistii au cautat sa se prezinte drept inspiratori ai actiunii; la fel si taranistii. Hudita scrie in Jurnal ca textul fusese redactat de el insusi impreuna cu Gr. T. Popa si lansat, pentru obtinerea semnaturilor, sub patronaj taranist, la 10 aprilie 1944. Taranistii nu l-ar fi semnat initial, pentru a nu lasa impresia unui document de partid; ar fi urmat sa-l semneze ultimii, dar n-au mai apucat (apelul fiind confiscat de politie. si asa mai departe). Asa se face ca tocmai initiatorul Hudita nu apare printre semnatari! Cum nu exista alta sursa care sa-l confirme, fiecare e liber sa creada ce vrea despre relatarea lui Hudita. Cat despre semnatari, ei sunt de orientari politice diverse, unii mai la stanga, altii mai la dreapta: astfel, doctorul Daniel Danielopolu, profesor la Medicina, liberal marcant, Grigore T. Popa, C. I. Parhon, Al. Rosetti, Simion Stoilov, Istrate Micescu, Andrei Otetea, Gh. Zane, C. Daicoviciu, pentru a-i mentiona doar pe cativa dintre cei mai cunoscuti. Nu putini - dar nu toti - vor merge dupa 1944 mai spre stanga decat fusesera pana atunci, ajutati si de faptul ca semnasera memoriul! 334

Cativa universitari se afla in mod special in atentia Sigurantei de-a lungul anilor 1943-1944, din cauza orientarii lor accentuate de stanga. Cazul, mai intai, al lui Gh. Vladescu-Racoasa, varstnicul asistent al lui D. Gusti, care in februarie 1944 ajunge sa fie condamnat la 15 ani munca silnica in calitate de membru al conducerii organizatiei comuniste Uniunea Patriotilor (o condamnare care numai peste cateva luni nu-i va prinde rau!). Odata cu el e condamnat si asistentul Barbu Zevedei, de la Universitatea din Cluj (Sibiu), la 8 ani si sase luni. Ambii incercasera sa stranga randurile intelectualilor de stanga sau susceptibili de a fi atrasi in aceasta directie. Vladescu-Racoasa ii avea in vedere pe C. I. Parhon, Gr. T. Popa, S. Stoilov, Mircea Florian, M. Ralea si AI. Rosetti. Zevedei vorbise cu Al. Rosea, D. Prodan (pe atunci, asistent), C. Daicoviciu, E. Petrovici, Liviu Rusu, D. D. Rosea. E pomenit in context si Iorgu Iordan. Unii aveau o mai veche inclinare catre stanga, altii descopereau acum ca n-ar fi rau sa mearga pe aceasta cale. Sa-l remarcam si pe Daicoviciu, despre care alte surse vorbesc tot acum de o apropiere de national-taranisti; judecata corecta: viitorul era sau cu taranistii, sau cu comunistii! Gr. T. Popa trebuie trecut intr-o rubrica speciala: antifascist intransigent, isi gasea firesc locul in orice combinatie impotriva regimului, doar ca era in aceeasi masura si anticomunist convins (ceea ce se va vedea foarte bine dupa 1944): mai mult decat oricare alt universitar a fost omul unor convingeri democratice ferme. Ralea e in repetate randuri mentionat in rapoartele Sigurantei, si pe drept cuvant: dovedind o intuitie fara gres, se lansase deja in virajul care-l va conduce alaturi de comunisti. E supravegheat si Iorgu Iordan, inclusiv in relatie cu Ralea: "Rugam urmariti activitatea ce o desfasoara prof. Univ. Iorgu Iordan in legatura cu actiunea politica a prof. M. Ralea." Atunci cand Directia generala a Politiei alcatuieste, in noiembrie 1943, o lista scurta a celor cu "idei democratice" (ceea ce vrea sa spuna "de stanga", procomuniste), nominalizeaza patru persoane: C. I. Parhon (interesanta reputatie de stanga pentru un om care n-a intreprins mare lucru in plan politic!), M. Ralea, Iorgu Iordan si Vladescu-Racoasa.335

Ca si universitatea, viata culturala ramane sub regimul Antonescu destul de autonoma. Tentativele de indrumare sunt de pus tot in seama unor slujitori ai literelor, cu mai vechi orientari nationaliste. Ajuns in fruntea Fundatiilor, D. Caracostea da urmatorul ucaz, valabil incepand cu numarul din august-septembrie 1941 al Revistei Fundatiilor Regale: "se suspenda, timp de sase luni, colaborarea la RFR a criticilor de formatiune fie estetizanta, fie liberalizanta pana la simpatii fata de ideologia si literatura semita". Dupa care vor fi reacceptati, daca fac dovada "ca recunosc cerintele literare ale vremii".336 Fireste, si Gandirea se vede justificata in vechiul ei crez autohtonist. Ambele reviste raman totusi suficient de eclectice pentru a nu prezenta o imagine uniforma. Cei care au alte idei despre literatura isi gasesc locul in reviste precum Curentul literar (care apare doar pana in octombrie 1941) sau in Revista romana, editata de Zaharia Stancu, impreuna cu N. Carandino ca secretar de redactie, din mai 1941 pana in primele luni ale lui 1942. Dar am vazut cum si Vremea redevine o revista literara deschisa si, la fel, cam in acelasi ritm, Universul literar, initial foarte marcat la dreapta, apoi, de prin 1942, remarcabil de putin ideologizat, cu contributii venind din toate directiile.

Nu lipseste, fireste, literatura de razboi, dar intr-o proportie modesta, cartea-vedeta in acest gen fiind Ard malurile Nistrului (1941), a lui Constantin Virgil Gheorghiu, prefatata de Tudor Arghezi (autorul avea sa devina o celebritate literara a exilului romanesc, dar si un personaj extrem de controversat). Cei mai multi dintre scriitori se exprima ca si cand nu s-ar afla sub regimul Antonescu si in vreme de razboi. Pana si Ion Marin Sadoveanu, care se numara printre sustinatorii fideli ai politicii oficiale, consacra romanul sau cel mai reusit, Sfarsit de veac in Bucuresti (aparut in februarie 1944), unei cu totul alte epoci si altei problematici.

Istoria si critica literara trec prin perioada lor cea mai rodnica; nicicand, inainte sau dupa, n-au aparut atatea lucrari majore in acest domeniu in doar cativa ani. Sunt de amintit E. Lovinescu, cu seria lui maioresciana (incepand cu T. Maiorescu, in 1940, si continuand cu T. Maiorescu si contemporanii lui, 1943-1944, T. Maiorescu si posteritatea lui critica, 1943.); Tudor Vianu, cu Arta prozatorilor romani, 1942; Serban Cioculescu, cu Aspecte lirice contemporane, 1942 (dupa ce daduse Viata lui I. L. Caragiale, in 1940); Vladimir Streinu, cu Clasicii nostri, 1943; Pompiliu Constantinescu si Octav Sulutiu, ambii cu numeroase cronici in reviste; si, fireste, monumentala Istoria literaturii romane (1941) a lui G. Calinescu, urmata de Istoria literaturii romane moderne (1944), scrisa de Serban Cioculescu, Tudor Vianu si Vladimir Streinu.

De remarcat "maiorescianismul", aproape fara exceptie, al autorilor, ceea ce se traducea prin rationalism si detasare critica, intr-o epoca in care virtutile acestea riscau sa fie uitate. Pentru a da un singur exemplu, e semnificativa intransigenta cu care Serban Cioculescu denunta "fenomenul mistic" al "tracomaniei", atat sub latura interpretarii biologice a natiunii, cat si a proiectelor de ordin imperialist (". pozitia falsa a tracomanilor recenti, vitalisto-imperialisti, care confunda valorile biologice cu cele spirituale si-si construiesc naluci politice, din amintirea maximului spatiu teritorial nici macar dacic, ci tracic, care ar urma sa ne designeze imperativ directia destinului")337; in discutie directa sunt "tracomanii", insa distantarea e evidenta fata de linia politica oficiala, rasista si expansionista.

Daca e totusi o exceptie, aceasta il priveste pe G. Calinescu, prea personal si prea labil pentru a se incadra intr-un curent, maiorescian sau oricare altul. In chip paradoxal, Istoria literaturii romane, denuntata ca daunatoare si retrasa din librarii, se arata, cel putin prin unele pasaje, mai apropiata de spiritul nationalist si chiar rasist decat oricare dintre scrierile celorlalti confrati. E drept ca alte pasaje mergeau in directia opusa, indeosebi includerea - masiva - a scriitorilor evrei. Cei care au blamat cartea au vazut ceea ce nu le-a convenit si nu s-au lasat induplecati de ceea ce ar fi trebuit sa le fie pe plac. Nu e de altfel singura contradictie a lucrarii, iar una dintre explicatii sta in "sensibilitatea" lui Calinescu la evolutiile ideologice si politice din perioada imediat anterioara aparitiei cartii. Prezenta scriitorilor evrei si aprecierile favorabile cu privire la ei corespund anilor de cronica literara de la Adevarul literar si artistic. Fata de aceasta prima elaborare se manifesta in faza urmatoare numeroase rezerve, ca si interpretari de-a dreptul antisemite, prin sublinierea repetata a inaderentei evreilor la spiritul romanesc si la obiectivele romanesti. Lui Ronetti-Roman i se face un intreg "proces" pentru faptul de a fi sustinut egalitatea drepturilor peste distinctiile etnice. Era, dimpotriva, dreptul statului roman de a se apara, considera Calinescu. Si o concluzie mai generala: "acest umanitarism imperativ, intolerant, viciaza literatura multor evrei". Pe marginea cartilor lui F. Aderca, criticul denunta "fanatismul antinational al evreilor (nationalisti pentru ei insisi)"; scriitorul evreu glorifica "defectiunea si dezertarea"; "idealul national e persiflat si infirmat". si asa mai departe.338 Nu numai criticii antisemiti au fost revoltati de Istoria literaturii romane, ci, am spune, nu in mica masura si scriitorii evrei, Calinescu reusind astfel performanta de a se fi aratat concomitent filosemit si antisemit! Spre deosebire de cei dintai, evreii n-aveau insa cum sa se exprime public. M. Sebastian isi marturiseste insa in Jurnal marea dezamagire si tot el noteaza ca Felix Aderca a scris o lunga replica339, pe care, evident, n-a putut sa o publice decat peste un numar de ani (a aparut in Democratia, la 21 ianuarie 1945; scriitorul constata cat de mult s-a schimbat criticul in traseul sau de la Adevarul la Fundatiile Regale - editura care i-a tiparit Istoria - ajungand la atitudini reactionare si rasiste; conchide, sarcastic si cu ceva dreptate, ca acesta e departe a fi "un fanatic al convingerilor").340

Dar nu numai cu privire la evrei, ci si in viziunea sa de ansamblu, Calinescu e tentat de interpretarea rasiala. Pune un accent special asupra originilor tracice (sa nu-i fie cu suparare lui Cioculescu): "in fond suntem geti", si asta inseamna "anume note etnice neschimbatoare esential". In buna parte sunt idei provenite din scoala lui Parvan. Dar e cu siguranta si o adaptare la contextul anilor 1940-1941, indeosebi in capitolul final intitulat "Specificul national", in care se intalneste si fraza "definitiva": "Singura conditie pentru a fi specific este de a fi roman etnic."341

Istoria lui Calinescu a avut un destin iesit din comun. Cand a aparut, a nemultumit autoritatile, i-a indignat pe nationalisti si antisemiti, i-a iritat pe evrei si a fost intampinata cu mari rezerve de criticii profesionisti. Pornind de aici, a ajuns, in extrema cealalta, sa fie o carte aproape unanim acoperita cu laude, marele model de istorie literara romaneasca. Este - s-o spunem pe scurt - triumful talentului, al unui neintrecut talent, care a reusit sa ascunda numeroasele deficiente ale operei. Trasatura indubitabila a cartii sta in marea capacitate de evocare literara si de "recreare" a oamenilor, locurilor si atmosferei: ceea ce, chiar daca tine mai mult de roman decat de istorie, ramane unic si impresionant. De asemenea, marea inteligenta critica a autorului: nu stiu daca se poate spune ca G Calinescu a asezat justa ierarhie a valorilor fiindca nu exista o, justa ierarhie": receptia e cea care selecteaza si ordoneaza si nu vreo valoare absoluta; a reusit insa cu siguranta sa impuna o ierarhie, devenita canonica, acceptata mai de toata lumea, cu mici amendamente.

Toate acestea au trecut intr-un plan secundar faptul - care aproape nici nu mai e observat - ca marea opera a lui Calinescu e mai curand un model despre cum nu ar trebui sa se alcatuiasca o istorie literara. Scrisa cam in graba, cu recuperarea multor texte publicate anterior; pulverizata in jurul personalitatilor, cu prea putina atentie pentru fenomenele de ansamblu: ideologii si curente; lipsita de sistem, cu capitole decupate dupa o varietate de criterii; cu biografii detaliate la unii scriitori, agrementate pe alocuri cu pasionante descrieri de decor (Rasinarii lui Goga, locuinta lui Macedonski.), alteori fara nici cea mai mica indicatie biografica. e o lucrare extrem de personala, ceea ce inseamna dupa gusturi sau o mare calitate, sau o insuficienta structurala. Aproape fiecare capitol sau paragraf e construit altfel!

Multe articole - publicate imediat dupa aparitia cartii - exprima, intr-o maniera destul de primitiva, atitudini nationaliste, antisemite sau motivate de frustrari ale unor autori nemultumiti de modul cum i-a tratat Calinescu. Dar sunt si critici solide, cu argumente demne de a fi luate in seama. Serban Cioculescu remarca factura "impresionista" a sintezei si tot el reproseaza autorului lungile siruri de citate, solutie comoda care tine adesea loc de analiza; tot Cioculescu, in alt comentariu, remarca rasismul lui Calinescu ("tracoman neasteptat"), insa un rasism tolerant si intr-un fel contradictoriu: "ca un perfect rasist, denunta pericolul semit in repetate randuri; dar ca un rasist sovaitor, pana la urma, crede in neeficacitatea acestui pericol".34274 Comentariul lui Vladimir Streinu: "mare talent, mare putere de munca, mare aspect de informatie, dar si mare graba, mare lipsa de masura, mare neoranduiala".343 M. Ralea contesta clasificarea materialului si remarca "cel mai complet eclectism", prin folosirea tuturor metodelor imaginabile: istorica, psihologica, sociologica, antropologica, patologica-medicala. "Metoda antropologica pare o adevarata obsesie: fiecare scriitor e pandit pe generatii in urma in ascendenta sa: armean, grec, evreu etc., si psihologia raselor ii pare ca explica multe facultati ori procedee mintale. De pilda, Zarifopol e prezentat ca sofist fiindca e descendent dintr-o familie greceasca si. ginere de evreu. [.] Peste tot caracterul rasist e indicat ca un criteriu ori ca o explicatie."344 Pentru unii, Calinescu era prea putin rasist, pentru altii este prea rasist. Pe langa obiectiile aduse lucrarii, Cioculescu sau Ralea isi afirma si propriile pozitii, opuse rasismului oficializat. Inca o data de constatat, in plina dictatura, o surprinzatoare libertate de ton.

Istoria a fost retrasa din ordinul Maresalului, dar celebritatea ei era deja facuta, si a continuat sa starneasca valuri. Conducerea se schimbase intre timp la Editura Fundatiilor: D. Caracostea il inlocuise pe Al. Rosetti; cartea fusese in cea mai mare parte tiparita de Rosetti, dar aparuse sub noul director, care, fireste, cauta sa se scuze dand vina pe ceea ce mostenise. La Iasi, un raport de politie din februarie 1942 informa ca Istoria "a divizat studentimea ieseana, in special pe cea de la Facultatea de Litere, in doua tabere: cea mai numeroasa alaturi de adversarii d-lui Calinescu [poate doar cea mai galagioasa, n.n.] si in contra taberei mai mici, sustinatoarea d-lui Calinescu".345 Gh. Cuza, fiul lui A. C. Cuza, publicase in Cetatea Moldovei, revista in fruntea careia se afla, un articol intitulat "Profanare scelerata sau act de dementa. Cazul G. Calinescu"; autorul Istoriei era acuzat, pe langa faptul de a nu fi scris nimic despre "opera epocala" a tatalui sau, A. C. Cuza, de atitudine filosemita, antinationala si mai ales antimoldoveneasca.346 De fapt, politia nu se temea de Calinescu, ci de exploatarea politica a disputei pe care ar fi putut sa o faca Gh. Cuza in favoarea curentului "cuzist". Tot cam atunci, G. Calinescu il soma pe Caracostea sa repuna volumul in vanzare: fara succes.347 Pana sa se lamureasca lucrurile, se apuca sa redacteze o versiune scurta: compendiul de istoria literaturii romane. Dar, ca sa apara versiunea scurta, trebuia reabilitata versiunea cea mare, pe care aceasta doar o rezuma: un cerc vicios. La 15 iunie 1943, Calinescu adreseaza un memoriu Maresalului, pledand in favoarea compendiului, cu argumente extrase din Istoria mare. Citand din recenzia lui Ralea (pe care, altminteri, nu avusese motive s-o aprecieze prea tare!), subliniaza el insusi spiritul rasist al operei si, de asemenea, faptul ca a procedat la "critica atitudinilor evreiesti".348 Asadar, o lucrare in ton cu ideologia regimului. Acum, Caracostea, decat sa se incurce si cu compendiul, prefera sa repuna in vanzare editia principala, cu atat mai mult cu cat retragerea ei insemnase o pierdere financiara; i se adreseaza si el Maresalului, in acest sens (la 24 august 1943).349 Pana la urma, strict pe raspunderea lui Caracostea, lucrarea e din nou difuzata in februarie 1944. Un "act de sfidare fata de politica nationalista dusa de actualul regim" (potrivit unei note informative).350

Una peste alta, povestea cartii lui Calinescu spune multe despre atmosfera intelectuala si confruntarile ideologice din anii regimului Antonescu.

VII. De la o dictatura la alta. cu putina democratie.

La 23 august 1944, caderea regimului Antonescu deschidea teoretic drumul democratiei. A fost insa de la bun inceput o democratie trunchiata, dezechilibrata si conducand inevitabil spre totalitarismul comunist. Daca extrema stanga fusese exclusa din democratia interbelica, acum disparea dreapta nationalista. In impartirea puterii, deplasarea spre stanga era manifesta, depasind cu mult ponderea reala a stangii in optiunile romanilor. Socialistii si comunistii se asezau pe acelasi plan de reprezentare guvernamentala cu liberalii si national-taranistii. Comunistii, de fapt, s-au dovedit din primul moment ca fiind "mai egali" decat toti ceilalti: era consecinta directa a ocuparii tarii de Armata Rosie, al carui rezultat nu avea cum sa fie altul decat comunizarea Romaniei. Dupa cateva luni de relativ echilibru (guvernele Sanatescu si Radescu, august 1944-februarie 1945), ocupantul a impus numirea guvernului Petru Groza, dominat de Partidul Comunist, desi cu aparentele pluraliste ale unei coalitii in care, alaturi de comunisti, intrau socialistii, Frontul Plugarilor (formatiunea politica a lui Groza), ca si o importanta disidenta liberala, in frunte cu fostul prim-ministru Gheorghe Tatarescu (acesta ocupand a doua pozitie, ca vicepresedinte al Consiliului de Ministri si ministru de Externe). Coalitia, sub denumirea Blocul Partidelor Democratice, a mers impreuna si la alegerile din noiembrie 1946, pe care le-a castigat stralucit. in urma falsificarii masive a votului.351 A urmat, in 1947, ofensiva brutala impotriva Partidului National Taranesc, ramas principala forta de opozitie (alaturi de liberalii, mult slabiti prin defectiunea lui Tatarescu); partidul este dizolvat, iar liderilor taranisti li se insceneaza un proces soldat cu condamnari grele (inchisoare pe viata pentru Iuliu Maniu si Ion Mihalache). Vine si randul liberalilor lui Tatarescu, exclusi din guvern in noiembrie 1947; intentia lor fusese, evident, de a frana procesul de comunizare, pastrand cat se mai putea din Romania democratica si capitalista, dar pana la urma, fara voia lor, n-au facut decat sa usureze jocul inselator al comunistilor. Cateva luni mai tarziu, socialistii aveau sa dispara si ei, inghititi de comunisti intr-un partid care, ca sa nu-si spuna tot comunist, si-a spus Partidul Muncitoresc Roman (ramanand insa acelasi partid comunist, nume la care va reveni mai tarziu). La 30 decembrie 1947, regele Mihai e nevoit sa abdice; se proclama Republica Populara Romana: e inceputul erei comuniste.

Schimbarea din temelii a Romaniei - intr-un ritm ametitora provocat mari miscari in randul elitei intelectuale. Cu totii se vor gasi in situatii pe care nici nu-si le-ar fi putut imagina doar cu cativa ani in urma. Vor alege mai bine sau mai rau, in functie de principii, in functie de interese. sau va alege istoria pentru ei, fara sa le mai ceara consimtamantul.

Au trebuit sa ia o decizie - in oricare varianta, lansandu-se in necunoscut - cei pe care schimbarea de la 23 august 1944 i-a prins in afara Romaniei. Exponenti bine-cunoscuti ai elitei intelectuale, oameni tineri in majoritatea lor, cei mai multi cu convingeri si atitudini de dreapta, se aflau in diverse posturi diplomatice. Optiunea, de regula, a fost de a nu mai reveni in tara. Au ales nesiguranta exilului, care unora le va aduce in cele din urma si recompensa notorietatii internationale (greu de atins, daca ar fi ramas in Romania).352

Sunt, mai intai, cazurile celebre. Mircea Eliade, unul dintre ele. Rechemat in tara, imediat dupa 23 august 1944, refuza sa se intoarca. Este demis din functia de consilier cultural, dar isi prelungeste sederea in Portugalia pana in septembrie 1945, cand se instaleaza in Franta. Aici parcurge cativa ani dificili, tinut la poarta institutiilor stiintifice, pentru motive de ordin politic (prea fusese de dreapta!). Treptat, numeroasele sale contributii in domeniul religiilor si mitologiilor ii aduc notorietatea si scapa cel putin de "spectrul mizeriei", care i se profilase amenintator un timp. Insa o slujba stabila si platita n-a avut de-a lungul celor unsprezece ani petrecuti in Franta. Provizorat care ia sfarsit abia in 1956, cand e chemat ca profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago.353

Emil Cioran, in ce-l priveste, nici n-a avut preocuparea unei cariere, dimpotriva. Daca vocatia lui Eliade era de universitar, a lui a fost mai curand de marginal. S-a descurcat cum a putut, intr-o prelungita boema. Odata cu Précis de décomposition (1949), incepe celebritatea lui franceza, care nu se va dezminti pana la sf'arsitul vietii.

Spre deosebire de Eliade si Cioran, Eugen Ionescu e un om cu reflexe de stanga. Fusese totusi un impecabil diplomat "antonescian". Izbucneste abia dupa 1944. Si acum loveste in tot ce vede la dreapta. Nae Ionescu "a creat o stupida, infioratoare Romanie reactionara". Eliade: "asta e un mare vinovat". "Imbecilul de Noica." "De Gaulle pare a fi o mare deziluzie: e un reactionar."354 Pentru moment, comunismului Ionescu n-are nimic sa-i reproseze. Misiunea sa la legatia din Franta inceteaza totusi in octombrie 1945. Nu revine nici el in tara. In martie 1946 ataca violent (cum ii era felul. exceptand perioadele cand socotea ca e mai prudent sa nu o faca) cultura romaneasca si institutiile romanesti grav viciate, dupa el, de nationalism. Tintea, indeosebi, in armata (caracterizata, printre altele, prin "bestialitate") si magistratura.355 Cat ar parea de curios, regimul comunizant din Romania nu a apreciat prea tare pamfletul ionescian. In consecinta, scriitorul s-a trezit cu un proces si o condamnare (din fericire pentru el, in contumacie) la ani de temnita. Nu pare sa realizeze ruptura, fiindca si mai tarziu, in februarie 1948, ii scria lui Tudor Vianu, exprimandu-si dorinta de a obtine un post, din partea statului roman, insa in Franta (lector, atasat de ambasada: ii promisese mai de mult Ralea si Vianu e rugat sa-i reaminteasca).356 Inca nu-l deranja regimul comunist. Nu peste mult timp, avea sa devina un foarte celebru dramaturg francez. Si sa se manifeste, in numele democratiei, nu doar ca antifascist, ci si ca adversar al ideologiei si practicilor comuniste.

Sirul celor ramasi in Occident este destul de lung. Iata o suita de nume, intr-o ordine aleatorie:

Aron Cotrus, consilier de presa la Madrid, isi va imparti o existenta destul de precara intre Spania si Statele Unite.

Alexandru Busuioceanu, consilier cultural la Madrid. Se stabileste in Spania, si el fara o situatie definita; va continua sa scrie eseuri despre literatura si arta, afirmandu-se si ca poet de limba spaniola.

Victor Buescu, asistent la Universitatea din Bucuresti, la Catedra de latina, detasat ca lector de limba si literatura romana la Universitatea din Lisabona. Continua sa predea la aceeasi universitate.

Dumitru Amzar, secretar de presa, apoi secretar cultural la Berlin. Ramane in Germania, cu provizorii pozitii universitare si un timp profesor de liceu.357

Vintila Horia, atasat de presa la Viena. Traieste in Italia, in Argentina, in Franta, in Spania (unde obtine cetatenia si va ramane pana la sfarsitul vietii). Romanul sau Dieu est né en exil (1960), inspirat din surghiunul lui Ovidiu la Tomis, devine un bestseller si este recompensat cu Premiul Goncourt, la care autorul se vede nevoit sa renunte, in urma unei furibunde campanii de presa, pe seama - evident!

- A trecutului sau "fascist".

Constantin Virgil Gheorghiu, atasat de presa in Croatia, reuseste sa ajunga in Franta, unde se stabileste. Si el produce un bestseller, romanul La Vingt-Cinquičme heure (1949), urmat de numeroase alte scrieri. Avea sa fie, desi cu studii teologice incomplete, paroh al bisericii ortodoxe romane din Paris. Personaj aventuros si dificil, s-a aflat in centrul a tot felul de scandaluri care au afectat emigratia romana.

Horia Stamatu parasise tara imediat dupa rebeliunea legionara. Traieste in Germania (unde si moare), Spania si Franta, continuandu-si opera poetica si eseistica prin diverse publicatii ale exilului.

Tot indata dupa rebeliunea legionara si tot in Germania, ajunge si teologul si publicistul George Racoveanu, unul dintre discipolii lui Nae Ionescu.

Grigore Nandris ramasese in Marea Britanie inca din 1940. Este unul dintre cei cativa universitari romani care obtin si in Occident o situatie profesionala echivalenta, fiind numit in 1947 profesor de filologie slava comparata la Universitatea din Londra (chiar in momentul cand era eliminat din randul profesorilor Universitatii din Bucuresti).358

Nici Dumitru Gazdaru n-a mai revenit in tara dupa ce si-a pierdut postul de director al Scolii Romane din Roma, in care fusese numit de guvernarea legionara. Cativa ani lucreaza la Institutul de Filologie Romanica din Roma, iar din 1949 pana la pensionare, in Argentina, ca profesor la Universitatea din Buenos Aires.

Scarlat Lambrino, care il inlocuise pe Gazdaru la conducerea Scolii Romane din Roma, nu se mai intoarce nici el, la capatul mandatului. Avea sa fie profesor la Universitatea din Lisabona. Constantin Marinescu, directorul Scolii Romane din Franta, alege si el Occidentul.

Ion San-Giorgiu reuseste sa treaca in Germania, dupa 23 august 1944. Pentru scurt timp, ministru in "guvernul de la Viena" al lui Horia Sima. Refugiat apoi in zona de ocupatie engleza. Din veleitatile lui literare si politice (in emigratia romaneasca) nu se alege nimic; moare dupa numai cativa ani (in 1950).

Ani grei il asteapta pe Nicolae Herescu. Omul acesta, placut si abil, avusese de foarte tanar o cariera stralucita: profesor universitar, presedinte al Societatii Scriitorilor Romani, director al Fundatiilor. Toate raman in trecut, cand se decide sa plece, cu putine zile inainte de 23 august 1944. Trece prin Germania, unde, pe aeroportul din Stuttgart, bombardat, ii ard toate bagajele, inclusiv manuscrisele si banii (prim semn al intoarcerii destinului!), si ajunge la Lisabona, unde (impreuna cu sotia si cu fiica sa) e gazduit de Mircea Eliade.359 In imposibilitatea de a se intretine, intentia lui in lunile urmatoare este de a se intoarce, in orice caz de a nu rupe puntile cu Romania. Se adreseaza in repetate randuri decanatului, rectoratului si ministerului, cu solicitarea prelungirii concediului si a transferarii salariului prin Banca Nationala sau obtinerii oricarei insarcinari in serviciul tarii. Figureaza insa pe prima lista (din ianuarie 1945) a celor exclusi din Universitate. La 14 august 1945, intr-un lung memoriu adresat ministrului Educatiei Nationale, respinge punct cu punct acuzele de filogermanism si reitereaza dorinta de a reveni in tara, "ca sa-mi reiau activitatea mea didactica si literara si ca sa discut in mod public acuzatiile nedrepte pe cari cei interesati mi le-au pus in sarcina".360 Zadarnic, puntile erau rupte. Va reusi sa predea un singur an la Universitatea din Lisabona, in 1947-1948; contractul nu ii va fi prelungit. Se stabileste in Franta, unde lucreaza intre 1951 si 1957 la sectia romana a Radiodifuziunii Franceze. Continua sa publice in domeniul sau, dar fara sa-si poata deschide un drum spre o noua cariera universitara. Moare pe neasteptate la nici 55 de ani. Succesul de inceput scoate si mai tare in relief esecul ulterior. Si-a purtat crucea cu seninatate. "Extraordinarea sa discretie - noteaza Mircea Eliade. Nimeni n-a stiut vreodata cat de mult ii lipseau banii. Erau zile cand nu aveau decat paine. Pierduse totul si nu se plangea niciodata."

Se mai adauga pe lista exilatilor intelectuali de marca, in primii ani dupa 1944: Basil Munteanu (trimis in 1946 ca director adjunct la Scoala Romana din Franta; va lucra din 1948 la Centre national de la recherche scientifique); Constantin Brailoiu, compozitor si renumit folclorist, profesor la Conservator (isi va continua cariera la Paris si la Geneva); Alexandru Cioranescu (consilier cultural la legatia Romaniei din Paris in 1946, destituit in 1947; profesor la universitatea insulelor Canare, se impune ca reputat specialist international in literatura comparata); poetul Stefan Baciu (inscris in Partidul Social-Democrat, redactor la oficiosul acestuia, Libertatea, atasat cultural la Berna in 1946-1947, ramane initial in Elvetia, se stabileste apoi la Rio de Janeiro, unde se remarca in gazetarie, si in cele din urma in Hawaii, ca profesor de literatura latino-americana la Universitatea din Honolulu); Ghita Ionescu (simpatizant comunist in anii '30, in anii razboiului consilier economic la legatiile Romaniei din Helsinki si Sofia, consilier economic la Ankara intre 1945 si 1947; se stabileste in Anglia in 1947; va fi profesor de studii politice est-europene la London School of Economics and Political Sciences si la Universitatea din Manchester, si mai ales specialist recunoscut al comunismului romanesc); Sabin Manuila, cel mai cunoscut statistician roman, director al Institutului Central de Statistica (in 1947 se refugiaza in Statele Unite, unde isi continua activitatea); Virgil lerunca (plecat cu o bursa la Paris, la inceputul anului 1947), ca si viitoarea sa sotie, Monica Lovinescu, plecata cu bursa "ultimei sanse", in septembrie 1947.

Unii au plecat. pentru a se raantoarce Constantin C. Giurescu fusese deja in Turcia, din octombrie pana in decembrie 1943, cu misiunea oficiala de a studia posibilitatea infiintarii unui institut cultural roman, poate insa (din partea lui Mihai Antonescu) si in scopul unor tatonari in directia Aliatilor (Turcia, ca tara neutra, oferind in aceasta privinta terenul potrivit). Istoricul revine in Turcia la inceputul lui august 1944 (dupa ce in luna mai isi trimisese acolo familia). Sejurul se va prelungi pana in noiembrie 1945, evident de teama situatiei si evolutiilor din tara. Pana la urma, prezenta lui Tatarescu si a liberalilor sai in guvernul Petru Groza ii va da lui Giurescu sentimentul unei oarecare sigurante, asa incat va renunta la conditia de exilat. A meritat sau nu? In Romania avea sa cunoasca inchisoarea, dar si o revenire istoriografica spectaculoasa, ceea ce in afara tarii e greu de crezut ca ar fi reusit.

Principalii formatori de opinie, marii patroni si directori de presa, parasisera de asemenea Romania. Stelian Popescu (Universul) se stabileste in Elvetia in iulie 1944. In Elvetia se instalase si Grigore Gafencu (Timpul) inca din 1941. Iar Pamfil Seicaru (Curentul) pleaca din tara putin inainte de 23 august 1944, ajungand in Spania. Presa romaneasca era decapitata si terenul pregatit pentru o presa noua.

In tara, vechea elita intelectuala este supusa unor epurari succesive. Incepand cu Universitatea. In ianuarie 1945, inca sub guvernarea Radescu, ministru al Educatiei Nationale fiind socialistul Stefan Voitec, apare in Monitorul Oficial prima lista a exclusilor din corpul universitar, cuprinzand mai multi profesori si asistenti ai Universitatii din Bucuresti, cu totii nume reprezentative in miscarea legionara sau in regimul antonescian. Figureaza Mihai Antonescu (profesor la Drept, dar mai ales numarul doi al regimului), Gheorghe Alexianu (profesor la Drept, guvernator al Transnistriei), Nichifor Crainic (profesor la Teologie, doctrinar nationalist, fost ministru al Propagandei), Petre Tomescu (decan la Medicina, sub legionari, iar intre 1941 si 1944 ministru al Muncii, Sanatatii si Ocrotirii Sociale), Petre P. Panaitescu ("faimosul" rector legionar, abia reintegrat in 1943), Ion Petrovici (profesor la Filosofie, ministru al Culturii Nationale), Alexandru Marcu (profesor la Catedra de italiana, subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Nationale), Nicolae Herescu (profesor la Catedra de latina, presedinte al Societatii Scriitorilor Romani), Virgil Nitzulescu (fost rector al Universitatii din Iasi, sub legionari; transferat in 1943 la Facultatea de Medicina din Bucuresti), precum si conferentiarii, ambii de la Drept, Ovidiu Vladescu (fost subsecretar de stat la Romanizare) si Radu Meitani (legionar). Printre asistentii licentiati, numele mai cunoscute sunt ale lui Nicolae Rosu, medic legist, dar mai cu seama teoretician nationalist, Radu Gyr, poet legionar, si Dumitru Sandru, asistentul legionar al lui Al. Rosetti.362

Aceste excluderi sunt un prim rezultat al activitatii "Comisiilor de epurare", constituite in toamna anului 1944. Sunt prezidate de rectorii (recent numiti) ai Universitatilor: Simion Stoilov, la Bucuresti, Alexandru Myller, la Iasi, Alexandru Borza, apoi Emil Petrovici, la Cluj. Acestora li se adauga inca doi membri: Al. Rosetti si P. P. Stanescu, la Bucuresti, Iorgu Iordan si Gheorghe Zane, inlocuit apoi cu Andrei Otetea, la Iasi; C. Daicoviciu si Traian Mosoiu, la Cluj, cel din urma inlocuit cu Liviu Rusu, apoi cu C. Dragulescu (ironia istoriei face ca unii dintre acestia, e drept cei mai moderati, si oricum deloc comunisti, sa fie ei insisi cativa ani mai tarziu scosi din Universitate si intemnitati: Al. Borza, C. Zane si T. Mosoiu).363

Cea mai harnica si mai "eficienta" a fost Comisia din Iasi: evident, odata ce-l avea pe Iordan! Myller s-a aratat mai intelegator, iar Zane s-a opus cat a putut excluderilor. Cand insa demisioneaza si in locul lui vine Otetea (24 ianuarie 1945), lucrurile se pun in miscare. Erau de altfel la Iasi vechi tensiuni care isi spuneau cuvantul, intre o dreapta radicala si o stanga bine conturata (desi se acomodase in vremea lui Antonescu), care vedea sosit momentul revansei. Asa incat, isi aminteste - cu cata satisfactie!

- Iorgu Iordan, "in mai putin de cinci, sase saptamani am izbutit sa scapam universitatea ieseana de circa treizeci de profesori, conferentiari si asistenti".364 Si tot Iordan deplange faptul ca Universitatea din Bucuresti nu le-a urmat exemplul: nici macar Gh. Bratianu nu a fost epurat! (in fapt, cum am aratat, au fost destui si la Bucuresti).

Printre cei scosi din Universitatea ieseana, se numara profesorii onorari A. C. Cuza, I. Gavanescul si G. Pascu; D. Gazdaru, care oricum era plecat; Gheorghe Cuza, fiul lui A. C. Cuza, profesor la Drept; Ioan Placinteanu, profesor la Stiinte, fost decan in perioada legionara; Mihail David, fostul rector sub Antonescu; arheologul Alexandru Vulpe, care se implicase prea mult in Transnistria, inclusiv prin organizarea muzeului istorico-arheologic din Odessa; Leca Morariu, profesor la Teologie. Asupra unor cazuri, ministerul avea sa revina, semn al excesului de zel al Comisiei. Propus pentru licentiere, pentru legaturi cu legionarii, Florin Sion, fost decan la Drept intre 1933 si 1936, isi gaseste numerosi aparatori, primul dintre ei fiind C. I. Parhon, care certifica, intr-o scrisoare adresata ministrului, ca cel in cauza "a fost intotdeauna un democrat convins" si "nu numai ca n-a persecutat pe evrei, muncitori, socialisti sau comunisti, dar i-a ajutat, pledand adeseori gratuit pentru ei". Comentariul lui Parhon, aplicabil cu siguranta si altor cazuri: "micile dusmanii din trecut incearca sub diferite forme sa loveasca pentru a se razbuna". Si Gala Galaction semnaleaza o "eroare regretabila", odata ce "colegul Sion a avut totdeauna recunoscute sentimente democratice". Sunt si evrei care depun marturie despre cum au fost sustinuti in diverse procese. Un aparator isi gaseste si asistentul de la Drept Dimitrie Gherasim, specialist recunoscut in drept international. Colaborase la Insemnari iesene si apoi, cu cronica externa, la Cetatea Moldovei, la care Gh. Cuza atrasese mai multi colaboratori ai publicatiei anterioare, pe care voia sa lase impresia ca o continua intr-un fel. Gr. T. Popa, fost codirector al Insemnarilor iesene, este cel care atesta calitatea articolelor lui Gherasim si socoate ca vina lui, de a fi cedat presiunilor, nu trebuie exagerata.365

La Cluj, printre licentiati s-au aflat sociologul Traian Herseni, pe motive de legionarism, si Onisifor Ghibu, pe motive de antisovietism. Sunt ironice acuzatiile de legionarism, ca in cazul "prorectorului legionar" Alexe Procopovici, sub semnatura lui Constantin Daicoviciu, "decan legionar" exact atunci cand Procopovici era "prorector legionar".

Dupa aceasta prima "curatire", lucrurile se linistesc oarecum pentru vreo doi ani. Intr-o etapa care inca pastra aparentele unei democratii pluraliste, nu erau motive de inlaturare pe motive politice altele decat implicarea in miscarea legionara sau in politica antonesciana. Marea epurare se petrece in toamna anului 1947, in momentul cand comunistii erau pe punctul de a inlatura si ultimele ornamente de democratie "burgheza". E o hecatomba. Sunt suprimate, cu incepere de la 1 septembrie 1947, un numar de 229 de catedre si conferinte, dintre care 113 la Bucuresti, 50 la Cluj si 44 la Iasi. In total, sunt disponibilizati peste 500 de universitari, de la profsori la asistenti. Disciplinele sociale sunt afectate in cea mai mare masura. De la Facultatea de Drept din Bucuresti, "dispar" 9 profesori (G. Dumitriu, Gh. Fotino, V. Veniamin, L. Preutescu, Ion Fintescu, I. V. Gruia, G. Strat, Gh. Leon, V. Bulgaru), 5 conferentiari si 8 asistenti. La Litere si Filosofie, sunt dati afara Gh. Bratianu (va fi avut si Iordan o satisfactie!), deja arestat la domiciliu, incepand din august 1947, Gr. Nandris (care, din fericire pentru el, era deja "afara"), Dragos Protopopescu, Ioan Hudita (taranist). si altii. Li se alatura si cateva nume cunoscute de asistenti: Dinu Pillat, Adrian Marino, Barbu Theodorescu. La Stiinte, conferentiarul Gh. Manu, fizician reputat, dar fost legionar, este la randu-i concediat. La Medicina e eliminat aproape de necrezut Gr. T. Popa, unul dintre marii savanti pe care i-a dat medicina romaneasca; fusese decan al Facultatii de Medicina din Bucuresti intre 1944 si 1946 si, in aceasta calitate, sustinuse autonomia universitara, ceea ce l-a costat mai intai functia, iar apoi chiar postul de profesor. De la Politehnica sunt inlaturati Nicolae Cioranescu, matematician de anvergura, fost rector dupa 23 august 1944, ca si Gheorghe Zane, profesor de economie politica, venit de la Iasi (ambii taranisti); alaturi de ei, mai multi conferentiari si asistenti. De la Cluj, sa-i mentionam pe conferentiarul de psihologie Nicolae Margineanu (in cauza va fi fost formatia lui in Statele Unite), ca si pe Victor Papilian, profesor la Medicina si cunoscut scriitor. La Iasi, se remarca slavistul Petre Caraman si, alaturi de el, Serban Cioculescu, numit doar cu un an inainte profesor de istoria literaturii romane moderne (inca o victima a "taranismului"!). Sunt numai o mica parte din numele celor alungati din invatamant. Altii, mai norocosi, avand si varsta, sunt doar pensionati, precum Dimitrie Gusti, Stefan Ciobanu, I. D. Stefanescu, T. Sauciuc-Saveanu, la Facultatea de Filosofie si Litere din Bucuresti, sau, la Cluj, fostul rector Florian Stefanescu-Goanga, istoricii Silviu Dragomir si Emil Panaitescu, ori botanistul Alexandru Borza (si el, fost rector).36616

Unii coboara sau chiar ies din scena, altii urca. O duzina de universitari trec in prima linie, angajati, chiar daca nu toti in mod direct cu comunistii, in orice caz in directia indicata de acestia.

C. I. Parhon revine la catedra de unde fusese pensionat in 1940; i se va prelungi activitatea pana la o varsta foarte inaintata. Cand se infiinteaza, in noiembrie 1944, Asociatia Romana pentru Strangerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica (ARLUS), este ales presedinte; pozitie simbolica mai inalta, in context, nici ca se putea!

Mihai Ralea se afla in fruntea efemerului Partid Socialist Taranesc, ale carui baze le-ar fi pus inca din 1943 si care in noiembrie 1944 e absorbit in Frontul Plugarilor. In gazeta cu scurta aparitie a partidului, Dezrobirea, el proclama "triumful desavarsit al ideilor si principiilor pentru care fruntasii sai au militat neintrerupt, de mai bine de sase ani incoace", cu alte cuvinte din anii dictaturii regale, cand Ralea fusese unul dintre principalii ministri ai lui Carol II. "Suntem printre prea putinii cari nu au avut nici o legatura cu miscarea legionara."367: ceea ce se intelege, legatura fiind cu Carol II (despre care Ralea nu spune nici o vorba), erau inevitabil cat se poate de antilegionari. In guvernul Petru Groza, in 1945-1946, Ralea a fost ministrul Artelor, iar intre 1946 si 1948 ambasador in Statele Unite.

Simion Stoilov i-a urmat lui Horia Hulubei, in octombrie 1944, ca rector al Universitatii din Bucuresti. Intre 1946 si 1948 a fost ambasador al Romaniei in Franta.

Alexandru Rosetti a revenit in fruntea Fundatiilor Regale. A fost decan al Facultatii de Litere in 1945-1946, apoi rector al Universitatii din Bucuresti intre 1946 si 1949. Cum intretinuse relatii cu toata lumea, la dreapta, ca si la stanga, beneficia acum de cele din urma. Dupa propria marturisire, avusese dintotdeauna opinii de stanga, social-democrate, libertare, iar nedreptatile sociale l-au indurerat, in special starea taranimii; sa-l ridicam pe taran, sa facem ce au facut Sovietele! Cu alta ocazie, nu uita sa mentioneze intr-un interviu - chestiune de maxima actualitate - "rolul covarsitor, pentru formarea statului roman, pe care l-au avut elementul slav si cultura slavo-bizantina".368 Sporadice exercitii de demagogie, altminteri lingvistul nu se implica direct in politica militanta, lasand aceasta misiune - profitabila si pentru el - sotiei sale Maria Rosetti, presedinta Federatiei Democrate a Femeilor din Romania.

Constantin Daicoviciu, decan sub legionari, decan sub Antonescu, a aparut si in toamna anului 1944 drept cea mai buna alegere pentru aceeasi functie de decan, pe care a pastrat-o timp de doi ani. In 1945 a aderat la Partidul Comunist. La sfarsitul anului 1946 a intrat in guvern, ca subsecretar de stat la Ministerul Muncii si Asigurarilor sociale.

Emil Petrovici, socotit si inainte de 1944 un om de stanga, devine rector al Universitatii din Cluj in martie 1945 (in locul lui Alexandru Borza), functie pe care o va indeplini pana in 1950.

Iorgu Iordan se inscrie in Partidul Social-Democrat, dar se arata a fi de la bun inceput un asociat de nadejde al comunistilor. Este "sufletul" comisiei de epurare de la Universitatea din Iasi. Recompensa pe masura: e numit in august 1945 ambasador la Moscova (pana in 1947). Incepand cu data de 1 octombrie 1946 este transferat la Universitatea din Bucuresti, unde avea sa fie decan al Facultatii de Litere.

Andrei Otetea, si el membru al Comisiei de epurare, inscris la comunisti in 1945, devine rector al Universitatii din Iasi in noiembrie 1945, iar in 1947 este transferat la Universitatea din Bucuresti, ca titular al Catedrei de istorie economica. La scurt timp (din septembrie 1947) ii revine Catedra de istorie universala, unde ii ia locul lui Gheorghe Bratianu, exclus din invatamant. E o infuzie de "ieseni" la Bucuresti, gen de migratie care se petrecuse si in perioadele anterioare, dar care acum avea un sens ideologic; oamenii de la Iasi se aflau "mai la stanga", asa ca rostul lor era de a consolida curentul procomunist in universitatea bucuresteana. Lui Iordan si Otetea li se va alatura in martie 1948 si clasicistul Constantin Balmus, intre 1945 si 1948 decan al Facultatii de Litere din Iasi; cum iesenii sunt foarte apreciati, e instalat in 1950 (si pana in 1952) rector al Universitatii din Bucuresti.369

Alt fidel tovaras de drum: biologul Traian Savulescu, profesor la Agronomie, membru al Academiei Romane, decan in timpul dictaturii regale, dat la o parte de legionari, dar revenit in functie dupa caderea acestora; in bune relatii cu Antonescu, ar fi putut ajunge mai sus, daca n-ar fi avut o sotie evreica: dezavantaj devenit avantaj dupa 1944, cand Savulescu se ataseaza noului curs. Este ministrul Agriculturii si Domeniilor in 1946-1 947.

O rasplata i se cuvenea si lui Gh. Vladescu-Racoasa. Ocupa postul de ministru al Minoritatilor intre 1944 si 1946.

Oarecare inclinare spre stanga avusese, poate, G Calinescu; dar, instabil cum era, oscila usor in bataia vantului. Acum pare decis: e hotarat de stanga. Daca pe vremea lui Carol II (doar cu vreo patru ani inainte), factorul decisiv in toate era principele, locul acestuia e luat de mase: doar ne aflam in democratie! (, Arta nu se intemeiaza pe personalitate. "Opera intelectualului nu e propriu-zis a intelectualului, ci a omenirii care si-a gasit in intelectual o cale de exprimare".370) Nici un alt universitar, nici un alt scriitor n-a sustinut cu atata energie "democratizarea" tarii, in fapt treptata ei comunizare in anii 1944-1947, asa cum a facut-o Calinescu (isi vor fi spus cuvantul si originea lui foarte modesta, de care era teribil de complexat, ca si frustrarile acumulate in dificila si nesigura lui cariera universitara; venise acum momentul de a se inalta la adevarata lui valoare). In ce priveste pozitia universitara, e numit in sfarsit profesor, pe data de 21 noiembrie 1944, la Catedra de istoria literaturii romane moderne de la Facultatea de Filosofie si Litere din Iasi. Cum Universitatea din Iasi (avariata si evacuata in conditiile razboiului) nu-si reia cursurile decat in primavara anului 1945, Calinescu nici nu mai revine in capitala Moldovei. Incepand cu 1 octombrie 1945, e transferat la catedra similara a Universitatii din Bucuresti, ramasa vacanta in unna iesiriila pensie a lui D. Caracostea, compromis prin atitudinea favorabila regimului Antonescu. Biograful lui Calinescu considera "aproape incredibil" modul rapid in care s-a solutionat transferul.371 As spune ca, fiind vorba de Calinescu, si aflandu-ne in 1945, ar fi fost incredibil sa nu se rezolve. Ceea ce nu inseamna ca n-ar fi meritat cu prisosinta o asemenea pozitie universitara.

Grigore Moisil isi are si el locul pe lista scurta a universitarilor din primul rand. A fost ambasador la Ankara intre 1946 si 1948.

Un caz aparte - mereu aparte - este al lui Tudor Vianu. Va fi privit cu multumire promisiunea democratizarii din primele luni dupa 23 august 1944, urmand anilor de nesiguranta prin care trecuse. A contribuit la atragerea lui in arena si prietenia cu Ralea, colegul sau de la facultate. Asa se face ca il vedem - in toamna anului 1944 - presedinte al Cercului de studii al Partidului Socialist Taranesc (condus de Ralea). In februarie 1945 e director al Teatrului National din Bucuresti, iar din martie 1946 pana in decembrie 1947 ambasador la Belgrad. Caracteristic pentru lipsa de prejudecati a lui Vianu e faptul ca si l-a luat secretar cultural si de presa pe Ion Frunzetti, intelectual sclipitor, dar fost legionar (ceea ce i se va reprosa cativa ani mai tarziu). Daca e sa vorbim despre colaborationism, Vianu a fost cel mai ponderat dintre "colaborationisti", exact opusul avantatului Calinescu.372

La Societatea Scriitorilor Romani, lucrurile s-au schimbat repede si radical.373 La mijlocul lunii septembrie 1944, este ales un nou comitet, puternic marcat spre stanga. Presedinte: Victor Eftimiu, foarte dispus sa mearga in directia indicata de comunisti. Vicepresedinte: N. D. Cocea. la fel de dispus. Secretar general: Mihail Celerianu. Membri: Hortensia Papadat-Bengescu, Zaharia Stancu (demisionand, va fi inlocuit cu Perpessicius), Lucia Demetrius, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu; cenzori: Cezar Petrescu si Al. Cazaban. Tinerii lupi procomunisti ies bine in evidenta. In rest, cateva elemente de decor, precum Hortensia PapadatBengescu. De altfel, foarte repede, comitetul acesta, intrunit pe 27 septembrie 1944, decide in unanimitate (deja, unanimitate!) "adeziunea scriitorilor la proiectul de platforma elaborat de Partidul Comunist": Frontul National Democrat, care prefigura deja, prin marginalizarea partidelor istorice, alcatuirea viitorului guvern Petru Groza. Scriitorii - mai bine zis reprezentantii lor - se aratau grabiti sa intre in era noua!

Sunt, tot acum, reintegrati scriitorii evrei exclusi in 1940. Nu apar prea multi, vreo zece, printre care F. Aderca, Camil Baltazar, I. Peltz, M. Sebastian sau, in curand celebrul, A. Toma. Interesant ca nici un evreu nu figureaza in comitet (ar fi fost intr-un fel o reparatie). Potrivit Jurnalului lui Sebastian, "Cioculescu ii propune lui Eftimiu ca in noul comitet SSR, sa intre "din partea scriitorilor evrei, F. Aderca". La care Eftimiu raspunde: "Dar de ce? Sa fie multumiti ca-i primim inapoi.""374 Autentic sau nu, cert e ca Aderca n-a intrat in comitet.

Au urmat epurarile. In total, aproape 30 de membri au fost exclusi din SSR (ceea ce, raportat la totalul de 268 in 1943, reprezenta ceva mai mult de 10%). Printre numele mai reprezentantive: Nicolae Herescu, fostul presedinte, I. Al. Bratescu-Voinesti, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Alexandru Marcu, N. Batzaria, Ion Marin Sadoveanu, Radu Gyr, Sextil Puscariu, Ion San-Giorgiu, Romulus Dianu, Dumitru Murarasu (istoric literar de orientare nationalista), Vasile Militaru (poet facil si "fabulist" apreciat de un public mai putin rafinat). Toti, fireste, pentru pacate ideologice, ca si doctorul Nicolae Rosu (dar ce o fi cautat la SSR?). Rebreanu murise la o saptamana dupa 23 august 1944. Cel mai de seama romancier roman a evitat astfel sa fie exclus din randul scriitorilor! Totusi, in mod curios, raman neexpulzati cativa scriitori nu mai putin marcati ideologic, precum Mircea Eliade, N. Crevedia sau N. Davidescu.

Cateva luni mai tarziu, la adunarea generala din mai 1945, pentru a completa randurile, sunt primiti 20 de noi membri; desigur printre autorii cu orientare "progresista": G. Calinescu, Al. Rosetti, Ion Pas, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, Radu Tudoran (nu tocmai de stanga pana in 1944, dar, oricum, ca frate al lui Bogza.), Tudor Teodorescu-Braniste. Se mai ridica putin si procentul scriitorilor evrei, cu 7 alesi din cei 20, printre care Maria Banus, Ury Benador, Ion Calugaru, Barbu Lazareanu sau - abia acum - H. Sanielevici.

In noua echipa de scriitori reprezentativi, Zaharia Stancu si Mihai Beniuc par cei mai dotati in privinta capacitatii de a urca scara onorurilor. Cel dintai e numit in 1946 director al Teatrului National, in asteptarea instalarii sale ca sef al breslei scriitoricesti. Beniuc are o tripla cariera de poet, universitar si activist politic. Ajunge conferentiar la Universitatea din Iasi. (Senatul universitar ii daduse un vot favorabil la 18 martie 1944, dar decretul de numire e abia din octombrie, cu efect de la 1 noiembrie 1944.) "Nu si-a luat postul in primire din cauza sarcinilor politice pe care le-a avut de indeplinit", se mentioneaza intr-o caracterizare a serviciului de cadre.375 Stefan Baciu povesteste o intalnire memorabila cu un Beniuc "avand pe cap o sapca de piele cu aparatoare de blana, cum obisnuiau sa poarte tankistii rusi", si extrem de excitat impotriva "reactiunii" (cu prilejul reprimarii unei manifestatii): "Auzi cum mitralierele apara cauza poporului? Reactiunea, care inca inalta capul, o sa fie lovita implacabil! Proletariatul se va instala la putere, si daca este nevoie, tancurile sovietice o sa faca una cu pamantul pe dusmanii clasei muncitoare!"376 Chiar daca n-ar fi intru totul autentica, anecdota e graitoare pentru modul cum era perceput poetul militant in acei ani. Devotamentul i-a fost rasplatit prin numirea la Moscova, in calitate de consilier cultural al ambasadei romane (din ianuarie 1946 pana in decembrie 1948).

Cei mai expusi sanctiunilor au fost ziaristii: prin insasi natura profesiei lor. Din convingere sau din obligatie, sustinusera regimul Antonescu si razboiul din Est. Pe langa epurarile de la Societatea Ziaristilor Profesionisti, se organizeaza si un proces, extrem de mediatizat (mai-iunie 1945). 14 oameni de presa sunt judecati de "Tribunalul poporului" pentru "crima de contributie la dezastrul tarii". In frunte cu Pamfil Seicaru, condamnat la moarte (din fericire pentru el, in contumacie) si cu Stelian Popescu, care primeste (tot in contumacie) o sentinta de condamnare pe viata. Pe viata, condamnat si Nichifor Crainic; reusise sa se ascunda, va fi prins doi ani mai tarziu. La fel si Pan Vizirescu, dar acesta - aproape de necrezut - a reusit sa stea in clandestinitate timp de doua decenii, asa ca a scapat de detentie. N-au scapat insa Ilie Radulescu, de la Porunca vremii, si colaboratorul sau Ilie Popescu-Prundeni: ambii, inchisoare pe viata. Aceeasi pedeapsa pentru Romulus Seisanu, vechi ziarist la Universul (trecut la Curentul in ultimii ani de razboi). Romulus Dianu se alege cu 20 de ani, pentru articole din Curentul, dar indeosebi pentru faptul ca (la solicitarea lui Mihai Antonescu cu care fusese coleg) prezidase o comisie de control al presei. 20 de ani si pentru Ionel Dumitrescu, un ziarist care avusese nesansa sa fie detasat pe langa cabinetul maresalului Antonescu si facuse reportaje in consecinta. Si iar 20 de ani pentru Alexandru Hodos, incriminate fiindu-i conferintele la radio si articolele la Curentul, in plus faptul de a se fi aflat la Berlin in 1942-1943, cu misiunea reorganizarii serviciului romanesc de presa din capitala Germaniei. Grigore Manoilescu, ramas in Germania, si devenit ministru al propagandei in guvernul din exil al lui Horia Sima, e condamnat la moarte in contumacie. Radu Gyr, si el pe banca acuzatilor, e tratat mai bland: "doar" 12 ani.377

Spre deosebire de scriitori, ziaristi si chiar de Universitate, Academia Romana rezista la schimbare, in ciuda faptului ca atacurile impotriva ei se inmultesc si nu lipsesc indemnurile vizand o primenire drastica. In octombrie 1944, poetul Geo Dumitrescu (si el printre "comunizanti") cerea o "Alta Academie Romana", taxand-o pe cea existenta cu amabila caracterizare a unui "cuib penibil de reactionarism si senilitate".378 Denuntul cel mai vehement vine - la 26 mai 1946 - din partea SSR, sub semnatura presedintelui Victor Eftimiu, care, dincolo de chestiunea de principiu, e greu de crezut ca nu se gandea mai intai de toate la un fotoliu de academician pentru propria persoana. Asa ca i se adreseaza lui Petru Groza amintind ca trimisese cu cateva zile inainte o scrisoare presedintelui Academiei, D. Gusti, punandu-i in fata exemplul SSR, care, "eliminand pe membrii ei vinovati de a fi colaborat cu un regim politic nefast, a purces, cea dintai, la purificarea atmosferei morale". Isi exprima regretul ca Academia, dimpotriva, "mai pastreaza in sanul ei elemente grav compromise". Gusti i-a replicat ca regulamentul Academiei nu prevede posibilitatea eliminarii membrilor sai, "asa ca - e comentariul lui Eftimiu catre Groza - nemuritorii vinovati de dezastrul tarii isi vor trai imortalitatea cu toate onorurile cuvenite, pana la judecata din urma". Desi sunt academicieni care "nu mai pot ramane la locul de cinste unde au fost chemati nu atat pentru meritele lor literare si stiintifice, cat gratie legaturilor de partid si a participarii lor la orientarea politica si culturala a noastra spre grupul tarilor agresoare numite Axa". Dupa care, Eftimiu releva ce-l doare cu adevarat: "Din pricina zidului ridicat de acestia in ultimul deceniu, scriitorii democrati n-au putut patrunde in cetatea stiintei si a literaturii romanesti." Solicita lui Groza sa intocmeasca un decret-lege "prin care sa se declare vacante locurile membrilor Academiei Romane vinovati de colaborare cu regimul dezastrului national, cei epurati din "Societatea Scriitorilor Romani" si din invatamant, cei trimisi in judecata Tribunalului poporului".379

Groza n-are pentru moment intentia de a merge atat de departe, in schimb, cateva zile mai tarziu, pe 31 mai 1946, face, pe neasteptate, o vizita la Academie, cu scopul de a sugera epurarea membrilor condamnati de Tribunalul Poporului (Nichifor Crainic) sau indepartati din functiunile publice (I. Petrovici). Pana la urma, Academia accepta doar excluderea lui Nichifor Crainic, motivul fiind condamnarea lui definitiva in justitie. Nu se discuta nici macar cazul P. P. Panaitescu - membru corespondent - exclus, ca si Petrovici, din invatamant si care suferise acea condamnare de sase luni dupa rebeliunea legionara.380

Academia a ramas, asadar, in vechea ei componenta deloc satisfacatoare pentru noul regim - cu singurele schimbari aduse de locul ramas vacant al lui N. Crainic si de alte cateva fotolii disponibile ale membrilor decedati. Excluderile din SSR sau din invatamant n-au fost luate in considerare pentru excluderi din Academie. Astfel, Ion Petrovici, scos si din Universitate, si din SSR, fost ministru antonescian si in doua randuri arestat (deocamdata fara a fi judecat), din aprilie pana in iunie 1945 si in mai 1946, si-a pastrat pana in 1948 calitatea de academician.381 La fel, pana la moarte, si Bratescu-Voinesti.

Tonul e dat de alegerile pentru locurile vacante din mai 1945, "intru catva influentate noteaza Radulescu-Motru de amenintarea care plutea in aer ca o manifestare a Academiei spre dreapta - adica spre nationalismul traditional - ar atrage din partea guvernului comunist masuri de prigoana: suprimarea subventiilor si a altor mijloace de inlesnire pentru functionare". "Totusi - constata el - influenta n-a fost prea pronuntata. Membrii Academiei au stiut pastra o justa masura." Au fost astfel alesi ca membri titulari in sectia literara arhitectul Petre Antonescu si Iorgu Iordan, iar la sectia stiintifica Simion Stoilov, medicul Constantin Ionescu-Mihaesti si botanistul Emanoil Teodorescu. Perpessicius, Emil Petrovici si Stefan Bezdechi (profesor de greaca la Cluj) au devenit membri corespondenti. Si Radulescu-Motru face urmatoarea socoteala: "Cu idei socialiste si comuniste sunt dintre cei alesi: domnii Stoilov, Iorgu Iordan si Emil Petrovici, prin urmare un numar convenabil. Traditia de pana aci a Academiei se pastreaza deci solida si pe viitor, intrucat in randul membrilor sai titulari, Academia numara in prezent, ca socialisti-comunisti militanti recunoscuti, numai pe dr. C. Parhon, M. Sadoveanu, S. Stoilov, Iorgu Iordan, dintr-un total de 43 membri; iar in randul membrilor corespondenti, deocamdata numai pe Emil Petrovici, dintr-un total de 75 membri."38232

Pana in 1948 nu s-au mai petrecut evolutii semnificative. Doua locuri vacante la sectia literara, prin condamnarea lui Nichifor Crainic si decesul lui Bratescu-Voinesti, au fost puse in discutie in mai 1947. Primul i-a revenit lui Gala Galaction. Pentru al doilea s-au infruntat mai multi candidati, printre care, cu mai multe sanse, editorul de documente literare I. E. Toroutiu si Tudor Arghezi, dar si Victor Eftimiu. Niciunul nu a reusit. Comentariul lui Radulescu-Motru (sustinator al lui Toroutiu) la adresa lui Arghezi: "pentru a fi membru al Academiei se cere in primul rand de la candidat a fi reprezentantul unei sanatoase directii culturale si, mai ales, a nu-si fi dobandit celebritatea prin utilizarea pornografiei!"383

In ciuda celor cativa academicieni recenti "de stanga", Academia ramane, pana la instaurarea deplina a regimului comunist (cateva luni si dupa aceea) tot mai straina de ceea ce se petrece in jurul ei. E ultimul bastion cultural al Romaniei de dinainte de comunism. Pana la desfiintare, strategia autoritatilor a fost aceea a izolarii. Academicienii - exceptandu-i pe cei legati de regim - au accesul blocat in afara incintei academice. Imensa deosebire fata de perioada de dinainte, cand ii intalneam la fiecare pas in viata publica, in politica, in presa, la felurite manifestari culturale. Academia ajunge sa functioneze in gol.

Strategia comunistilor - partid minuscul si, in plus, perceput ca nu foarte romanesc, in august 1944 - este de a aduna cat mai multa lume si cu deosebire exponenti credibili ai elitei. Sunt intransigenti fata de "irecuperabili" de felul lui Nichifor Crainic sau Ion Petrovici. Dincolo de o anumita linie (nu foarte clar definita) se arata insa extrem de maleabili. Spre deosebire de national-taranisti. Acestia, imediat dupa 23 august 1944, au sentimentul ca sunt marele partid al tarii. Mizeaza pe intransigenta politica si morala, judecandu-i sever pe toti cei compromisi cu regimurile dictatoriale, incepand cu Carol II. Nici vorba sa-i reprimeasca pe Ralea si pe cei din jurul lui; nu-i nimic, ii vor primi comunistii! Sunt intelectuali care din primul moment se indeparteaza de taranisti, fie simtindu-se efectiv mai la stanga, fie simtind mai bine unde se fac jocurile; vechi taranisti, Iorgu Iordan si Constantin Motas prefera sa se inscrie la social-democrati. Si alti intelectuali adera la Partidul Social-Democrat; printre ei, matematicianul Miron Nicolescu (rasplatit cu subsecretariatul de stat la Ministerul Educatiei, in 1946-1947) si arheologul Ion Nestor.

Este de observat cat de multi oameni ai lui Carol II se alatura acum curentului dirijat de comunisti. Aveau si avantajul, ca sustinatori ai dictaturii regale, de a fi fost antilegionari si, in continuare, in relatii reci cu regimul lui Antonescu. Mihai Ralea da tonul si ii atrage si pe altii sau le ofera un exemplu. Mihail Ghelmegeanu, ministru de Interne intre noiembrie 1939 si iulie 1940, trecand prin partidul lui Ralea, ajunge vicepresedinte al Frontului Plugarilor; va ocupa tot felul de functii politice, inclusiv dupa 1948, fiind un timp si profesor la Facultatea de Drept. Si Traian Ionascu, rezident regal sub Carol II, s-a descurcat bine cu comunistii si a facut o lunga cariera la Facultatea de Drept. Iar Mitita Constantinescu, guvernator al Bancii Nationale intre 1935 si 1940 si ministru de Finante in 1939-1940, personaj central al dictaturii regale, revine dupa 23 august 1944 ca fruntas al Uniunii Patriotilor, apoi, in urma transformarii acesteia in Partidul National Popular, ca presedinte al respectivului partid, aflat in orbita comunista. A publicat si o carte, tocmai potrivita: Continentul URSS. Murind in septembrie 1946, la numai 56 de ani, e greu de presupus cum i-ar fi evoluat cariera. Tot oameni ai lui Carol II sunt si aliatii mai "indepartati" si pe termen scurt cu comunistii. Cazul lui Gheorghe Tatarescu, principalul suport liberal al fostului rege si seful principalei componente "istorice" a guvernului Petru Groza. Printre deputatii liberali "tatarescieni" alesi, pe listele comune cu comunistii si cu ceilalti aliati ai lor, in Parlamentul dintre 1946 si 1948, figureaza Florian Stefanescu-Goanga, fostul rector de la Cluj si subsecretar de stat la Ministerul Instructiunii Publice in 1936-1938, si Constantin C. Giurescu, rezident regal si ministru in timpul dictaturii regale.

Comunistii inteleg sa puna in fata un grup de intelectuali si oameni de cultura de prim rang, ceea ce nici taranistii si nici liberalii nu fac (in fond, dintr-o intelegere mai adecvata si mai putin demagogica a politicii; dar si pentru faptul ca intelectualii ezitau sa se expuna in tabara opozitiei; oricum, nu asta e cauza pentru care comunistii au castigat si ceilalti au pierdut!). C. I. Parhon, savant onorabil, dar nu mai mult decat atat, e ridicat, simbolic, la rangul de exponent fara rival al stiintei romanesti si nu mai putin al angajamentului civic. Sadoveanu, mare scriitor, devine, daca se poate, inca si mai mare: un clasic in viata, specie rarisima. Inca din primele momente, scriitorul a trecut, fara nici o ezitare, de partea cea "buna". Intuitia ii spunea ca nu va mai prinde inca un regim (si a avut dreptate). Brosura lui, Lumina vine de la Rasarit, publicata in 1945, nici nu mai avea nevoie sa fie citita: titlul graieste de la sine! G. Calinescu ofera si el modelul unui intelectual de marca, angajat cu pasiune in treburile cetatii. Si Gala Galaction e foarte bine vazut: un teolog de stanga nu prindea rau. Cat despre Victor Eftimiu, el isi dovedeste atasamentul luand directia gazetei Dreptatea noua, organul aproape inexistentei disidente taraniste (aliata cu comunistii) a necunoscutului Anton Alexandrescu; merge pana intr-acolo incat se pronunta pentru limitarea libertatii presei, dat fiind ca o libertate totala ar permite "foi fasciste camuflate".384 Eftimiu are tot felul de ambitii, inclusiv politice; necazul lui e ca nu reusea sa fie luat in serios.

Racolarea de intelectuali e facuta de comunisti metodic. "Scriitorii, in masa lor, trebuie castigati", precizeaza un document din 3 mai 1946 al Comitetului de Arta si Cultura din Sectia centrala de educatie politica, adresat Comitetului Central al Partidului Comunist Roman. De altfel, "scriitorii mari, in covarsitoarea majoritate, sunt alaturi de noi", ca si "cei mai multi dintre cei tineri". Trebuie facut insa mai mult pentru ameliorarea situatiei lor materiale ("pana si marele Tudor Arghezi se plange ca nu are cu ce sa astupe gura celor din familie"), altminteri riscul e ca multi, dezamagiti, sa ramana pasivi.385

La alegerile din noiembrie 1946, intelectualii apar ostentativ pe listele Blocului Partidelor Democratice. Sustinatorii coalitiei animate de comunisti ii iau in ras pe taranistii care nu reusesc sa-l puna ca intelectual pe lista lor - si inca in ultima pozitie - decat pe ziaristul Nicolae Carandino. La BPD ploua cu intelectuali. Direct, in grupul comunist: C. I. Parhon, C. Daicoviciu. La PSD: Miron Nicolescu, Ion Pas. La Frontul Plugarilor: Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu, Octav Livezeanu (alt apropiat al lui Ralea; ministru al Informatiilor dupa alegeri). Si mai ales la Partidul National Popular, paravanul intelectual si civic al comunistilor, unde o buna parte din candidati sunt chiar comunisti, dar prefera o sigla mai "neutra": Petre Constantinescu-Iasi, Andrei Otetea, Gh. Vladescu-Racoasa, George Calinescu. Si liberalii lui Tatarescu vin cu trei intelectuali de frunte: deja amintitii C. C. Giurescu si F. Stefanescu-Goanga, carora li se adauga logicianul Anton Dumitriu, ajuns, in sfarsit, chiar in 1946, profesor titular la Facultatea de Filosofie si Litere din Bucuresti (nu pentru multa vreme!) si, in paralel, tot prin liberalii tatarescieni, in functia interesanta financiar de "administrator unic" la Creditul Minier: parea in plin avant, dar nu mizase deloc pe cartea castigatoare! In sfarsit, mari personalitati culturale candideaza, tot pe listele BPD, dar personal, fara afiliere la vreun partid: Mihail Sadoveanu, George Enescu.

Da, George Enescu. Aproape de neinteles. Marele muzician nu numai ca nu se implicase vreodata in politica, dar era de felul lui absent fata de tot ce se petrecea in jur. Avusese, de la inceputurile carierei, raporturi stranse cu Palatul Regal si cu lumea aristocratica. Acum, il vedem mai intai in ARLUS, chiar ca sef al subsectiei de Muzica386 (incununare a gloriei, cu adevarat!) si, in sfarsit, candidat parlamentar, ca anexa a comunistilor. O explicatie s-ar gasi (alta e greu de conceput) in combinatiile imaginate de fantezista si agitata lui sotie Maruca Cantacuzino (buna prietena, mai inainte, a reginei Maria).387 Grigore Nandris, ramas in Marea Britanie, se intalneste la Londra, in august 1946, cu Alexandru Rosetti, prilej pentru a depana ceva barfe. Vine vorba si despre Enescu si consoarta lui. "Cu Enescu la Moscova. Receptie imperiala. Casa speciala ca pentru capete incoronate. Entuziasm nebun, cu aglomeratie nemaivazuta la concert. Principesa a devenit aderenta fanatica a comunismului cultural".388 E drept, Iorgu Iordan, pe atunci ambasador la Moscova, vede lucrurile altfel: dupa el, "doamna Enescu" se arata nemultumita de modelul sovietic si de evolutiile din Romania389. Multumita sau nu, e de presupus ca a avut un rol in impingerea sotului in arena.

Cei mai multi scriitori de renume prefera sa aleaga si ei cartea castigatoare. Cu Sadoveanu, cu Eftimiu, cu Calinescu, cu Galaction, ne-am lamurit. Li se adauga Cezar Petrescu, aparent mai detasat la inceput, dar pare-se, pe deplin lamurit dupa o calatorie intreprinsa in Uniunea Sovietica (in toamna anului 1946), cu o delegatie de ziaristi; urmeaza o suita de articole elogioase privitoare la felurite aspecte ale vietii din tara socialismului.390 Un derutat initial este Camil Petrescu. Vrea sa se adapteze, dar o vreme nu reuseste sa gaseasca tonul potrivit. Pana la a publica in Contemporanul (revista pur comunista) urmatoarele vorbe: "scrisul nu e decat zadarnicie" (se gandea, evident, mai ales la faptul ca scrisul lui nu era suficient de apreciat). Dar comunistii au rabdare cu Camil Petrescu; ii lasa timp sa se dumireasca. Redactia ii da un raspuns linistitor: "Socotim dezamagirea aceluia care este, prin opera sa, un motiv de mandrie pentru cultura romaneasca, ca un trecator semn de oboseala. [.] Continuam sa credem in virtutile combative ale scrisului lui Camil Petrescu."391 Increderea obliga. Scriitorul se apuca sa faca exercitii marxiste, cam stangace."De ce popoarele mici nu pot sa aiba scriitori mari?" e o tentativa de sociologie literara de tot hazul. In regimul capitalist, numai in tarile mari, unde tirajele sunt pe masura, scriitorul poate trai din scrisul sau. Doar ca se epuizeaza muncind si, atunci, moare tanar. Balzac, Moliere, Shakespeare, Beethoven, Descartes "au murit intre 50 si 53 de ani, epuizati cu totul" (nu toti au fost scriitori si nu toate regimurile in discutie burgheze, dar ce mai conteaza?). In tarile capitaliste mici e si mai rau; tirajele fiind si ele mici, scriitorul se epuizeaza, fara a putea macar trai din scrisul sau: "e stors ca o lamaie. El da totul si nu i se da nimic." Asa ca moare si mai tanar: exemplul lui Eminescu. Doar scriitorii bogati nu au necazuri; ei traiesc pana la adanci batranete: Tolstoi, Goethe.392 Oricum, un laudabil efort de adaptare ideologica! Si apoi, vin texte de felul articolului despre "Vecina noastra Iugoslavia": "Sprijinul pe care guvernul il da tuturor acestor initiative de infratire cu popoarele vecine inseamna o hotarata cotitura in viata poporului nostru si inaugureaza o epoca de inflorire in prietenie, de adancire culturala si de luciditate politica."393 Iata cum un mare scriitor poate si el sa deprinda limba de lemn!

Scriitorii mai mici simt si ei ca fara Partid nu se mai poate. Pericle Martinescu continua sa lucreze si dupa 1944 la Ministerul Propagandei (rebotezat dupa un timp minister al Informatiilor). Noteaza in jurnalul sau la 7 decembrie 1945: "Astazi mi s-a facut propunerea sa ma inscriu in partidul comunist." Are indoieli, incearca sa amane momentul, dar stie prea bine ca nu are scapare: "Realitatea este ca voi fi nevoit sa ma inscriu si eu, asa cum o vor face si altii tot sub presiune." Invitatia se repeta, are loc si o sedinta de informare. Si, brusc, i se intinde adeziunea de inscriere. "Nu ma asteptam sa fiu luat asa de repede. Dar am vazut ca nu eram singurul, fiindca toti functionarii vechi sopteau prin birouri ca li s-au facut aceleasi oferte. Dar toti conchideau: Trebuie sa semnam, caci altceva n-ai ce sa faci. Se stie ca nu o facem de bunavoie, fiindca acelasi lucru, aceleasi presiuni se intampla peste tot."394

Ceva mai tarziu, si Petru Comarnescu e tentat sa adere la Partid. "Daca nu ma inscriu la comunisti, am toate sansele sa fiu paralizat in activitatea literara si critica. Sovaiesc sa ma inscriu, caci dorinta vietii mele a fost sa raman independent. " Cand i se flutura sub ochi posibilitatea obtinerii Catedrei de engleza (ramasa vacanta prin licentierea lui Dragos Protopopescu), noteaza iar: "Poate sa am sanse, daca intru in partid." Ce e mai grav e ca in jurnalul lui incep sa se amestece nemultumirile exprimate fara inconjur: dificultati financiare, lipsa de libertate, cu franturi de propaganda comunista. "Nu cred in capitalism, nici in burghezie, nu cred in imperialism, deci nu pot fi sluga acelora care le sustin." "Aici e drama mea: va trebui sa ader la ceva care ar putea fi splendid, daca s-ar lasa libertate artistilor si oamenilor de cultura."395 Comarnescu era prea inteligent ca sa nu-si dea seama ca fara libertate economica si politica n-are cum sa existe libertate culturala. De unde acest amestec de critici (exprimate totusi circumspect) si de disponibilitate? Nu mai stia unde sa caute adevarul sau se temea ca jurnalul l-ar putea trada intr-o zi?

Si Ion Barbu - Dan Barbilian - se hotaraste sa-si normalizeze raporturile cu noii stapanitori. Daca nu locul in literatura, greu de asortat cu stilul comunist, avea de salvat cel putin pozitia la Universitate. Pentru un poet ermetic (la antipodul formulei literare comuniste) si legionar pe deasupra, fie si pentru scurt timp, a fost tratat cu destula intelegere. Si-a facut mea culpa intr-o scrisoare aparuta in ziarul Timpul sub titlul "O marturisire de credinta a poetului Ion Barbu". Cam confuz si nu foarte convingator, isi exprima regretul pentru ratacirea lui din toamna anului 1940. E amuzant argumentul avansat in sprijinul afirmatiei ca n-are cum sa fie antisemit: e doar tributar gandirii "atator matematicieni evrei".396 La Comisia de revizie legionara reclamase piedicile care i se pusesera in cariera, tocmai din pricina antisemitismului sau!

Psihologia intelectualului in raport cu Puterea - si cu atat mai mult cu un partid comunist care tindea spre monopolul puterii - e foarte clar si, in ce-i priveste pe multi, probabil corect exprimata intr-o marturisire a lui C. Radulescu-Motru (insemnata in toamna anului 1944): "Am considerat inscrierea intr-un partid politic drept o asigurare in contra eventualelor nedreptati de care puteam fi lovit. [.] Daca n-as fi prea batran, partidul in care m-as inscrie astazi ar fi partidul comunist."397 Spre deosebire de el, altii nu s-au considerat prea batrani!

Un caz aparte il prezinta Mihail Sebastian. Ca scriitor evreu marginalizat, putea profita din plin de noul context, dar n-a facut-o. Satisfactia iesirii din cosmar nu e insotita si de aprecierea favorabila a evolutiilor prezente. Se arata dezgustat de toate, inclusiv de scriitorii evrei care il invita la constituirea unui sindicat. ("Figuri necunoscute, nume inexistente - un amestec de rataj disperat, de mediocritate care rabufneste, vechi ambitii, vechi mizerii, toate reinviate cu obraznicie, cu ostentatie. Nu-mi iert lasitatea de a nu le fi strigat in fata tot ce meritau.") Nici Societatea Scriitorilor Romani, sub noua ei infatisare, nu-i inspira mai multa consideratie: in frunte cu Victor Eftimiu, "cu nerusinarea, cu prostul gust, cu vulgaritatea lui eterna".398 S-ar fi adaptat Sebastian la comunism? Greu de crezut. Pentru el exista doar o solutie, pe care i-a rezervat-o destinul: iesirea din scena. Victima a unui accident, a murit fulgerator in mai 1945, cand nu implinise inca 38 de ani.

Dintre scriitorii de renume, Lucian Blaga e ocolit de oficialitati si sta la randu-i retras: viziunea lui cu accente mitologice si nationale, laolalta cu modernitatea expresiei poetice nu corespundeau deloc momentului. Tudor Arghezi, dimpotriva, este un timp "curtat" de responsabilii culturali. I se decerneaza in august 1945 marele premiu national pentru poezie. In decembrie 1946 este sarbatorit oficial de Ministerul Artelor (ministru fiind Ion Pas), alaturi de Gala Galaction, pentru cinci decenii de activitate scriitoriceasca. Intelege insa sa-si pastreze independenta, dovada oferind-o cele peste 500 de articole publicate din toamna anului 1944 pana la sfarsitul anului 1947. In primele luni dupa 23 august 1944, tinteste feroce pe cate un personaj al vechiului regim, ca I. Petrovici, in timp ce are cateva cuvinte bune la adresa lui Stefan Voitec si a lui Lucretiu Patrascanu. Elogiile ii sunt rezervate regelui Mihai, iar guvernarea preferata pare a fi a generalului Radescu, caruia ii ia partea, chiar in momentul cand este atacat de partidele de stanga.399 Apoi, dupa 6 martie 1945, nimic proguvernamental, nimic nici in favoarea partidelor istorice din opozitie. Reuseste performanta sa nu scrie despre intorsatura politica rezultata din instalarea guvernului Petru Groza, dupa cum nu scrie despre alegerile din 1946. Desigur, independenta lui, in mod efectiv, e stirbita, fiindca adevarata independenta ar fi fost tocmai sa scrie: sa scrie ceea ce credea (imposibil insa din pricina cenzurii: alegerea era intre a lauda guvernarea si a nu o lauda, nu intre a o lauda si a o combate!). Arghezi stie ca se afla pe teren minat, si e prudent. Dar chiar voalata, critica e prezenta. Evocand, de pilda, "criza culturii", vede in lipsa libertatii o cauza majora a acesteia.400 De altfel, e caracteristic ca (exceptand un articol despre Henri Barbusse, in Scanteia) nu publica in presa colorata politic. Articolele ii apar, un timp, in Bilete de papagal, mai vechea lui publicatie, resuscitata in decembrie 1944, dar care in februarie 1945 isi inceteaza aparitia ("postum", i se si ridica autorizatia), de asemenea, frecvent, in Revista Fundatiilor Regale, iar din aprilie 1946 pana in ultima zi a anului 1947, in Adevarul, reaparut acum ca o gazeta, in principiu, fara legaturi de partid. Alegerea acestor "gazde" e semnificativa: e tot ce putea fi mai "autonom", daca nu cu totul independent, pe piata publicisticii romanesti. Nici prin gand nu i-a trecut sa colaboreze, de pilda, la Victoria, foarte ideologizatul ziar editat de bunul sau prieten N. D. Cocea. Acesta, de altfel, i-a facut, impreuna cu celalalt prieten apropiat, Gala Galaction, o foarte interesanta vizita, pe data de 15 aprilie 1946, pentru a-i transmite propunerea, insotita si de o suma consistenta de bani: 200.000 de lei, echivalentul unui salariu bun pe un an de zile, si asta pentru un singur articol! Un articol in care Arghezi "sa apere pe cei injurati de presa manista, pe oameni ca profesorul Parhon, Sadoveanu". Raspunsul lui Arghezi: cu placere l-ar apara pe Parhon, "om de inima si de buna-credinta", de care comunistii se servesc "fara consideratie si fara crutare". Dar niciodata pe Sadoveanu. "Recunosc meritele lui de scriitor. Dar ca om nu-l respect. A supt la toate tatele politice. Onoruri si bani a luat de la toti. Acum ii ciupeste pe comunisti." Cat despre comunisti, acestia nici macar nu binevoiesc sa autorizeze reaparitia Biletelor de papagal. Le plac si lor transfugii si renegatii, oameni ca Ivascu si Pas, "slugi de casa" ai lui Donescu "la legionara Vremea". Nu vor nici ei sa asculte "glasul iritant al adevarului".401 Fireste, poetul n-a luat banii si nici n-a scris nimic, nici macar in favoarea lui Parhon. Lui Arghezi i s-a pus mai tarziu o eticheta de "colaborationist". Dar "colaborarea" sa cu regimul comunist intervine abia pe la mijlocul anilor '50, dupa o destul de lunga traversare a desertului. Chiar si atunci pastreaza o relativa decenta. Comunismul arata ca se instalase pentru multa vreme. Un scriitor care voia sa fie auzit si citit n-avea de ales. Cati sunt cei care n-au colaborat niciodata si in nici un fel? Faptul demn de remarcat ramane acela ca, spre deosebire de multi altii, Arghezi n-a tinut trena partidului comunist in calea lui spre putere.

Oamenii de litere care sa sustina deschis cealalta parte sunt foarte putini. In cuget erau multi: atatia academicieni, atatia universitari (din cei care aveau sa fie exclusi din Universitate, ca si din Academie). Si destui scriitori care tac sau devin extrem de discreti: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Vinea, Ionel Teodoreanu, Pastorel Teodoreanu. Inca mai trist e ce se intampla cu Emanoil Bucuta, pe care frica pune stapanire si caruia pana la urma ii va grabi sfarsitul (octombrie 1946); avusese o functie administrativa la Casa Scoalelor si se temea sa nu fie facut responsabil "pentru colectarea si administrarea materialului didactic luat de guvernul roman de la Odessa".402 Multi oameni de cultura se simteau vulnerabili si asteptau sa treaca furtuna. Sau, pur si simplu, nici nu mai aveau unde sa scrie. Gazetele opozitiei se numara pe degete; si asa, sufereau de lipsa de hartie.

Ca director al oficiosului liberal Viitorul si autor al Scrisorilor catre tineretul roman, Mihail Farcasanu sustine cu caldura conceptia liberala a libertatii (in 1946 avea sa plece din tara).403 La Liberalul scriu, printre altii, Dan Amedeo Lazarescu, Vasile Netea, Serban Cioculescu (multe articole sunt insa nesemnate, dovada a unei penurii de colaborari). Dreptatea - ziarul taranistilor - este animata de personalitatea dinamica a lui Nicolae Carandino: om de stanga, prieten cu Zaharia Stancu, de care se desparte dupa 1944; la Dreptatea il intalnim pana in iulie 1947, cand gazeta dispare, in urma arestarii liderilor taranisti, printre ei aflandu-se si Carandino.404 in 1947, se pot numara aici semnaturile celor din ultima garda a taranistilor si a opozitiei in genere: Nicolae Cioranescu, Emil Hatieganu, poetul Constant Tonegaru, Cella Delavrancea si indeosebi Serban Cioculescu si Vladimir Streinu. Traiectoria lui Cioculescu merita consemnata. Cat timp, in primele luni dupa 23 august 1944, exista speranta unei stangi pluraliste, el n-are reticente in privinta colaborarilor - cu oamenii si cu publicatiile. Il intalnim, astfel, la rubrica literara, in paginile Tribunei poporului, condusa de G. Calinescu. Dar cand disocierile se petrec, si inca radical, alegerea lui e facuta: stanga taranista, nicidecum stanga comunista. Se explica intr-unul din articolele din Dreptatea: "In ceea ce ma priveste, am fost totdeauna un "om de stanga", daca prin acest cuvant se intelege preconizarea practicarii integrale a democratiei si privirea linistita asupra reformelor sociale cele mai echitabile pentru toate clasele producatoare. In tinerete, am pus semnatura mea pe toate manifestele de protestare, cand comunistii erau scosi in afara din lege. S-a alaturat PNT-ului in primavara anului 1928 si recunoaste in el "singurul factor politic de democratizare a tarii, alternativ mintita atat de partidele de dreapta, cat si de cele de stanga. [.] Comunistii mi-au fost simpatici cand erau prigoniti, dar au incetat sa-mi placa din momentul in care s-au schimbat in prigonitori. Este clar?"405 Era foarte clar si e drept sa remarcam ca la data respectiva trebuia ceva curaj pentru asemenea afirmatii transante (pe care Cioculescu le va plati peste cateva luni cu excluderea din universitate). Prea putini intelectuali totusi in jurul PNT-ului, prea multi in jurul celorlalti (convinsi sau nu, ce mai conta?), multi, foarte multi, de asemenea, fara glas. N. Carandino avea randuri amare, izvorate din constatarea acestei nedrepte impartiri: "N-au dat, sub dictaturi, stralucitii nostri intelectuali un corespunzator examen de rezistenta. In cel mai bun caz s-au multumit sa se incovoaie, dupa sfatul legii vechi, daca nu s-au grabit sa urle alaturi cu lupii contra onoruri inzorzonate si contra sunatori arginti." Si, in alt loc: "De vreo zece ani incoace toate dictaturile s-au laudat cu adeziunea "intelectualilor". Si intr-adevar aceasta adeziune nu le-a lipsit. [.] Adevaratii savanti, adevaratii artisti, adevaratii scriitori s-au abtinut. Dar, putini la numar, ei nu s-au bucurat in tot acest rastimp de propaganda megafoanelor guvernamentale. Astfel incat opinia publica, marea opinie publica, nu le-a cunoscut nici numele, nici opera."406

In aceasta atmosfera, deloc prielnica independentei intelectuale, un om spera sa poata razbate si chiar sa-si incununeze cariera, oferind nu numai tarii sale, ci intregii omeniri, un proiect de viitor. Acest mare naiv se numeste Dimitrie Gusti. Iar marea lui idee e "stiinta natiunilor". Sociologul voia sa aplice la scara planetara ceea ce incepuse in Romania in perioada interbelica: o ampla investigatie sociologica a fiecarei natiuni, care sa ofere bazele unei politici stiintifice, in functie de specificul comunitatilor si in spiritul cooperarii internationale. Ar fi fost formula magica pentru pregatirea lumii de maine. Gusti intreprinde o lunga calatorie in Statele Unite, in 1946-1947. Asista la lucrarile Organizatiei Natiunilor Unite si intrevede in Consiliul Economic si Social al acesteia organismul cel mai potrivit pentru a da viata "stiintei natiunilor". Are un moment sentimentul ca proiectul i-a fost acceptat: "Victorie!" Apoi, un dus rece: "prea gigantic" si "prea grandios" planul sau, bugetul Consiliului nu permite "o intreprindere intr-un stil asa de mare". Gusti nu dezarmeaza, fiindca, oricum, considera ca, paralel cu ONU, este nevoie si de o institutie neguvernamentala, care sa realizeze "o uniune de natiuni, si nu de state". Reuseste sa-i puna bazele, impreuna cu cativa universitari americani: este Institutul Social al Natiunilor, cu sediul la New York (proiectie mondiala a Institutului Social Roman creat de Gusti in 1921). Ca prime etape de studiu si de dezbatere, cateva obiective, s-ar zice nu excesiv de modeste: "1. Individul, natiunea si umanitatea, ca unitati sociale. 2. Studiul umanitatii prin Institutul Social al Natiunilor. 3. Realizarea umanitatii prin Natiunile Unite." In fiecare tara ar fi urmat sa se creeze institute similare, aflate sub coordonarea Institutului central. Gusti aproape ca se vedea in rolul de indrumator al lumii de maine si asigurator al pacii mondiale. Ingrijoratoare superficialitate si nespusa vanitate! Mai e cazul sa spunem ca din toate nu s-a ales nimic? Reintors in Romania, sociologul a facut o expunere despre ceea ce i se paruse ca a infaptuit, in fata colegilor de la Academie.407 Nu e sigur ca i-a convins. "Am felicitat pe colegul Gusti pentru robustul sau optimism - noteaza C. Radulescu-Motru - comunicandu-i in acelasi timp ca eu sunt cu totul sceptic."40858 In ciuda optimismului afisat, si pe Gusti il framantau indoielile, sperase mai mult si "mai repede". Alexandru Rosetti catre Tudor Vianu: "Gusti s-a intors. Incontestabil e deziluzionat: se astepta la alta primire."409 Cat despre autoritatile tarii, planurile lui Gusti, ca si discutiile din Academie, erau ultima lor preocupare, ca sa nu mai spunem ca tot ce trecea prin America incepuse sa fie suspect. Mai pragmatici, unii discipoli si-au exprimat regretul ca profesorul lor n-a ales sa ramana in America. "Am fost foarte suparati ca s-a intors. Noi credeam, eram convinsi ca nu se va mai intoarce." Ar fi putut sa-i cheme acolo si pe ei, inca ar mai fi fost posibil. "A contat prea mult pe abilitatea lui de a se descurca."410

Sa mai aruncam o privire asupra presei, pentru a detalia tabloul: un tablou foarte dezechilibrat, in favoarea comunistilor si aliatilor lor. Dintre marile ziare, Curentul dispare, odata cu plecarea lui Seicaru. Universul si Timpul trec sub influenta comunista. Comunistii aveau deja Scanteia si Romania libera. Tabara cealalta nu mai dispune astfel de nici un cotidian de mare tiraj. Se incearca, totusi, o presa de stanga independenta. Tudor Teodorescu-Braniste editeaza, incepand din noiembrie 1944 (si pana in iulie 1947) Jurnalul de dimineata. Iar Adevarul reapare in aprilie 1946, sub directia lui B. Branisteanu. Si unul, si altul imbina prudenta cu critici efective la adresa puterii, care e de asemenea indemnata sa nu abuzeze in dauna opozitiei. Teodorescu-Braniste deplange aparitia "chinuita" a Jurnalului, in spatiul restrans pe care i-l dau "cu zgarcenie puternicii impartitori de hartie".411 Ion Caraion ia act de "criza culturii romanesti", punand-o pe seama cenzurii.412 Iar B. Branisteanu pledeaza pentru libertatea presei, dand ca exemplu Marea Britanie: "Acolo se stie ca niciodata chiar abuzul de aceasta libertate nu poate face atata rau cat suprimarea ei. Ea este acolo o cucerire definitiva, indiscutabila."413 Tot Branisteanu indeamna la o intelegere intre clasa muncitoare si partidele burgheze; inainte de a trece la socialism, Romania are nevoie de "regimul capitalist in gradul cel mai inalt si mai perfect al dezvoltarii sale"414 (era, de altfel, teza marxista originara!). In ajunul alegerilor, isi exprima speranta ca de data asta totul se va desfasura corect (!); nici n-ar fi de dorit ca cineva sa obtina o majoritate zdrobitoare, democratia romaneasca avand nevoie de o opozitie credibila. "Democratia fara opozitie este inimaginabila." Progresul omenirii se face intotdeauna pe linia de mijloc.415 Se pare ca guvernul s-a orientat prea putin dupa sfaturile inteleptului Branisteanu. Dar dupa ce rezultatele (trucate) ale alegerilor devin cunoscute, nici Branisteanu nu se mai incumeta sa comenteze. "Independenta" ii dadea dreptul sa-si exprime oarecari puncte de vedere "inainte", dar nicidecum sa-si manifeste insatisfactia "dupa".

Pe o linie de centru-stanga autonoma se dorise si Anton Dumitriu, logicianul, care editeaza saptamanalul politic si cultural Democratia (octombrie 1944-iulie 1945), cu sprijin financiar de la liberali, la a caror stanga intelegea sa se aseze. Se pot citi, ca in toata presa, independenta sau nu, elogii la adresa Uniunii Sovietice si a Armatei Rosii (rubrici obligatorii!), insa, ce e intr-adevar interesant, o suita de interviuri, realizate de eseistul Ion Biberi, cu personalitati care, chiar daca nu-si permit sa spuna orice, vorbesc totusi suficient de diferit. Sar in ochi deosebirile dintre ce spune Sadoveanu, atent sa nu piarda ocazia de a elogia "marele exemplu rusesc", Arghezi, care nu stie daca lumea isi va gasi vreodata "forma ideala", Grigore T. Popa, care ii evita complet pe rusi si spune ca democratia "nu admite nici un fel de extremism", sau George Enescu, ofensat de "salbaticirea lumii", "disparitia politetii", agresivitatea, lipsa de ideal, intr-un cuvant, degenerarea omenirii.416 Democratia e un exemplu de ce ar fi putut fi, cu concesiile inevitabile, o presa interesanta si onesta. Ambitiile publicistice ale lui Anton Dumitriu nu s-au putut manifesta insa prea multa vreme.

In rest, gazetele "necomuniste", dar "filocomuniste" sunt la fel de vehemente ca cele comuniste sadea. Vezi, de pilda, Victoria, editata de N. D. Cocea, din octombrie 1944 (pana in martie 1946), cu redactori ca Geo Dumitrescu sau George Ivascu. Mai scriu Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Alexandru Piru, Scarlat Callimachi, ca si Ion Caraion (in faza lui procomunista). Ziarul isi face o placere in a-i trece in revista, nume dupa nume si portret dupa portret (intr-o maniera caricaturala), pe scriitorii "epurati".417 Apare si discretul pana atunci elenist C. Balmus, care se ocupa cu "epuratia in Universitate", cu privire speciala asupra lui Radu Vulpe ("agent provocator in slujba dictaturii antonesciene si deci in slujba nemtilor"), urmat de Mihail David, fostul rector al Universitatii din Iasi: "alt tradator", si de "marele tradator' P. P. Panaitescu.418 In ce-l priveste, N. D. Cocea se ocupa cu sarg de demolarea vechilor partide politice.

La specialitatea "gazetarie procomunista", G. Calinescu ramane totusi greu de egalat. Din septembrie 1944 pana in februarie 1945 editeaza cotidianul Tribuna poporului, urmat de revista Lumea (septembrie 1945-iunie 1946) si de ziarul Natiunea (martie 1946-septembrie 1949). La Tribuna poporului, de remarcat intre altele colaborarea lui lorgu Iordan, cu o suita de articole "demascatoare" la adresa lui Ion Petrovici. Sub masca lui de rigoare morala, Iordan s-a dovedit a fi un resentimentar inversunat (poate ca si la el si-a spus cuvantul, precum in cazul lui Calinescu, complexul obarsiei umile). Desi recunoaste ca a fost sustinut in cariera de Petrovici (si, asa stand lucrurile, decenta i-ar fi pretins sa taca), il ataca in toate privintele, si ca profesor, si ca responsabil politic. Nu-l uita nici pe controversatul Nicolae Serban, pe motivul numirii considerate ilegale - tot de ministrul Petrovici - ca profesor de literatura comparata la Universitatea din Bucuresti.419 Calinescu, in ce-l priveste, critica partidele istorice si le sfatuieste sa se alature Frontului, cu alte cuvinte sa se alinieze dupa comunisti. Are, mai ales, un articol drastic la adresa lui Iuliu Maniu. Despre liderul taranist scrisese candva admirativ.420 Acum ii reproseaza vesnicele lui ezitari politice. "Daca prin absurd Hitler ar fi invins si noi am fi avut un regim legionar, d. Maniu ar fi spus: am prevazut clarvazator evenimentele cand am intins mana lui Corneliu Codreanu. Daca acelasi lucru s-ar fi petrecut sub generalul Antonescu, ar fi zis: n-am pus piedica maresalului, dimpotriva, l-am laudat pentru rasturnarea lui Carol II. Acum ca s-a intamplat ceea ce era firesc sa se intample, ca sunt biruitoare Natiunile Unite, d. Maniu declara: Stiam, si am trimis memorii maresalului, preavizandu-l."421 Articolul se incheie cu un avertisment: "Cine, in coloana care inainteaza, sta locului, impiedicand circulatia, e svarlit in sant." Trei ani mai tarziu, cand Maniu e judecat si condamnat, Calinescu nu-si ascunde satisfactia fata de caderea celui care ar fi dus exclusiv "o politica negativa constituita din intrevederi secrete, intriga si negocieri": "batranul vinovat neintelegator al istoriei si datoriilor noastre".422

Sa recunoastem ca Lumea, revista culturala, se prezinta mai echilibrat. Calinescu mergea alaturi de Partidul Comunist, dar era un om de alta factura decat activistii de partid; stia prea bine ca actul de cultura nu se poate limita la propaganda si respecta diversitatea stilurilor si personalitatilor. Asa se face ca la Lumea e lume destul de diversa; de altfel, unde sa publice scriitorii? Calinescu era macar o garantie, nu politica, dar cel putin literara. Asa ca-i intalnim, de-a valma, pe Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Vianu, Cezar Petrescu, D. I. Suchianu, Zaharia Stancu, Al. Philippide, Perpessicius, Petru Comarnescu, Ion Frunzetti, I. Caraion, Geo Dumitrescu, Virgil Ierunca, Oscar Lemnaru, B. Branisteanu. inca si Serban Cioculescu. Sare in ochi un articol in care Zaharia Stancu isi propune sa-l demoleze pe N. Iorga: "Cititi Istoria literaturii moderne a lui N. Iorga. Va veti apuca cu mainile de par de atata nepricepere, de atata lipsa de bun gust"; numirea lui in fruntea guvernului a parut "de necrezut, mai curand o gluma fara haz".423 Si un alt articol, al lui Calinescu insusi, care trateaza, in ton cu vremurile noi, despre "Eminescu si iudaismul", cu concluzia, linistitoare, ca poetul national "antisemit n-a fost niciodata".424 Vai, cat de antisemit ar fi fost - eventual tot in interpretarea lui Calinescu - doar cu vreo doi ani inainte!

Contemporanul, saptamanal politic, social si cultural, apare incepand cu data de 20 septembrie 1946: un bun revelator pentru faza finala a "tranzitiei". Profil asemanator cu Lumea, care isi incheiase aparitia cu doua luni inainte, dar un ton care anunta deja apropiata instapanire a unei ideologii fara nuante; de altfel, ne aflam tot mai aproape de incheierea "curateniei generale" intreprinse de comunisti. Intalnim nume vechi, dar si multe nume pana aici aproape necunoscute: noua garda. Printre cei vechi nu putea lipsi G. Calinescu insusi, mai convins ca oricand ca decizia apartine poporului, inclusiv in arta: "azi opinia publica populara cere subiecte care s-o intereseze. Nu numai ca asta nu atinge libertatea estetica a artistului, dar e un prilej fericit."425 si asa mai departe. Pana si George Bacovia, poet remarcabil, dar deloc un emitator de idei, afirma, sau e ajutat sa afirme, ca "artistul nu poate ramane departe de om".426 Tot acum, la Contemporanul, isi desavarseste metamorfoza marxista si Camil Petrescu. D. I. Suchianu ("insotitorul" lui M. Ralea) are, la randu-i, o revelatie: parlamentul rezultat in noiembrie 1946 ar fi "Primul Parlament", cu alte cuvinte cel dintai "ales liber'! 427 Dar pana si B. Branisteanu, cand scrie la Contemporanul, tot despre Parlament, se exprima parca altfel de cum o facuse in ziarul lui, Adevarul (logic: Adevarul era independent, iar Contemporanul, comunist!). El, care insistase asupra cautarii unui echilibru intre putere si opozitie, justifica acum totalul dezechilibru al noului parlament: "vedem oglindita in alcatuirea lui aceasta vreme noua"; saluta "maturitatea politica" de care au dat dovada masele; iar prabusirea liberalilor, nimic de mirare asa s-au petrecut lucrurile si in Franta si Anglia.428 Tot e bine ca Romania se alinia modelului occidental! Dar avem si un articol al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist, despre un subiect pare-se familiar fostului muncitor ceferist, si anume: "Problemele intelectualitatii romanesti"429 (de ce nu, odata ce tot Contemporanul reproduce un text al sefului comunistilor francezi, Maurice Thorez, si el de formatie muncitoreasca, despre. Descartes!). Ii mai intalnim si pe Cezar Petrescu, si pe Gala Galaction, chiar si pe Hortensia Papadat-Bengescu (vag disponibila, cu o nuvela, nimic grav), si pe Zaharia Stancu, fireste, si pe Costin Murgescu, candva legionar (acum scriind articole de genul: "Pe drumul consolidarii democratiei"), pe G. Macovescu, E. Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, Cicerone Theodorescu, G. Ivascu, Dan Petrasincu (acesta din urma, pe jumatate italian, ferm ancorat la stanga in acesti ani, va avea grija, nu peste multa vreme, sa emigreze in Italia).

Contemporanul vine si cu un contingent important de colaboratori evrei. E in aceasta privinta uvertura pentru ceea ce va deveni o caracteristica majora a peisajului cultural-ideologic in primii ani ai regimului comunist. Sunt o multime de scriitori, mai vechi sau mai noi: F. Aderca, Ion Calugaru, A. Toma, I. Ludo, Ury Benador, Marcel Breslasu, Vladimir Colin, Veronica Porumbacu, Nina Cassian. Dar se remarca mai ales indrumatorii ideologici si culturali. Iata-l pe vestitul (nu peste mult timp) Mihail Roller (ne-am mai intalnit cu el in anii dinainte de razboi). Inginerul comunist a optat pentru o noua profesie: aceea de istoric, si nu de istoric oarecare, ci de indrumator al istoriei si al istoricilor; isi asuma misiunea de a pune ordine in acest domeniu. O noua ordine: trecutul axat pe lupta de clasa, deprecierea motivatiilor nationale, detasarea de Occident si inglobarea in lumea slava. In 1947 apare, sub directia lui, manualul Istoria Romaniei, cu completa intoarcere a tuturor interpretarilor. La Contemporanul trateaza printre altele despre "principiile actuale in istoria Romaniei", despre "periodizarea istoriei Romaniei", si "sarbatoreste" in felul lui, la 24 ianuarie, Unirea Principatelor, vazand in acest eveniment o simpla strategie de clasa, pusa la cale de boierime, cu ignorarea revendicarilor sociale ale maselor.430 E foarte prezent in revista si Leonte Rautu, unul dintre diriguitorii propagandei comuniste. In materie literara, tonul il dau Ion Vitner si Nicolae Moraru. Solutii deloc sofisticate. Cum preciza N. Moraru, trebuie vazut "ce este de facut pentru a corespunde cerintelor poporului". Cerintele poporului, fireste, le stia Partidul. Luati exemplul catorva maestri, recomanda Moraru. Si intocmeste o lista, foarte scurta: Sadoveanu (primul, se intelege), Enescu (cam neplacut pentru el sa aiba o asemenea recomandare), Bacovia (aflat, nu se stie de ce, intr-un moment de gratie la comunisti), Cezar Petrescu si Gala Galaction. Arghezi deja lipseste! 431 Componenta listelor e pana la urma mai putin importanta decat faptul in sine ca ideologi aparuti dupa ultima ploaie nu ezita sa puna la punct ierarhii sumare.

Fiind vorba despre evrei - subiect sensibil din ratiuni binecunoscute - lucrurile trebuie spuse fara inconjur. E la fel de neconvenabila eludarea fenomenului, ca si evocarea lui in termeni denigratori. Fapt este ca, in toata perioada de care ne ocupam (de altfel si inainte sau dupa), intelectualii evrei au fost cand subreprezentati, cand suprareprezentati (uneori, si una, si alta), din cauze care tin de istorie si de situatia lor specifica. Comunistii au venit la putere, inevitabil, cu numerosi evrei in primele randuri si inca mai numerosi printre intelectuali. Pentru simplul motiv ca asa se prezenta partidul comunist pana la 1944: autenticul partid comunist, nu partidul amplificat artificial (de aproape o suta de ori!) in primii ani dupa 23 august 1944. Cadrele de nadej de au ramas totusi sa fie recrutate din nucleul comunist originar. Iar acesta se prezenta oarecum invers fata de societatea romaneasca. In vechiul partid comunist, romanii etnici erau minoritari. Iar evreii foarte numerosi (daca sintagma "foarte numerosi" n-ar fi cumva ironica pentru un partid cu atat de putini membri). Printre intelectualii comunisti, sau doar comunizanti, ponderea lor era si mai mare. Proportia evreilor in aparatul comunist, si mai ales in componentele sale "intelectuale" (ideologia, propaganda) corespunde fidel proportiilor originare. Ei n-au ajuns unde au ajuns in primul rand fiindca erau evrei, ci fiindca erau vechi comunisti (sau macar simpatizanti). Nu inseamna ca "evreitatea" lor n-ar fi contat deloc. In marea lor majoritate - dupa cum am mai spus-o - intelectualii evrei, chiar necomunisti, aveau o inclinare spre stanga. Nu erau si n-aveau cum sa fie nationalisti romani; erau, eventual, nationalisti evrei (sionisti) si desigur ca nici asta nu era bine din punct de vedere comunist, insa se manifestau cu predilectie ca "internationalisti", ceea ce convenea pe deplin in prima faza a comunismului. Pentru ofensiva impotriva nationalismului romanesc si a unei intregi traditii culturale care se cerea inlaturata sau cel putin drastic filtrata si reinterpretata, reprezentau solutia cea mai adecvata. Evident, nu se putea apela la unguri, ar fi fost o provocare peste masura! Dar la evrei da, dat fiind ca se aflau in interiorul culturii romanesti. De remarcat si faptul ca, prin forta lucrurilor, evreii n-au avut cum sa se compromita cu regimurile totalitare antisemite (legionarii si Antonescu), spre deosebire de multi intelectuali romani, inclusiv unii de stanga, intr-un moment sau altul. Era, in spiritul comunist al acelor ani, nucleul de intelectuali cel mai pur. Apoi, asa cum se intampla, cand unii au ocupat anumite pozitii, i-au tras si pe altii dupa ei.

Mai e ceva de observat. Intelectualii evrei de prim-plan inainte de comunism nu tot ei raman in prim-planul comunist. Sunt in multe cazuri recuperati, dar nu ei dau directia. F. Aderca sau I. Peltz, scriitorii evrei probabil cei mai cunoscuti in anii '30, au o prezenta relativ discreta. B. Branisteanu, cel mai de seama dintre ziaristii evrei, nu se asociaza cu ideologia comunista; moare in ultimele zile ale lui decembrie 1947, odata cu vechea Romanie (necrologul i l-a scris pentru Adevarul Tudor Arghezi: ramas nepublicat, respins la cenzura). De altfel, literatura si arta pe care o practicasera evreii nu mai erau la ordinea zilei. A fi de stanga insemnase a fi neconformist; acum, dimpotriva, a fi de stanga insemna a te conforma. Viata de ghetou, fantasmele erotice si mai ales feluritele experimente moderniste in care evreii fusesera fara rival lasau locul problematicii proletare si revolutionare si unui stil "pe intelesul tuturor". Chiar cei care mersesera pe un cu totul alt drum n-aveau altceva de facut decat sa se angajeze pe drumul cel drept. Ion Calugaru abandoneaza evocarea mahalalei evreiesti si descopera specia eroica: in Contemporanul ii apare o nuvela despre faimoasa manifestatie reprimata de la 13 decembrie 1918; Marcel Breslasu, care se inspirase candva din Cantarea cantarilor, isi gaseste acum o noua sursa de inspiratie in greva de la atelierele Grivita din 1933 si rezultatul, tot in Contemporanul, e nesfarsitul poem "Grivita". In tot cazul, "directorii de constiinta", instalati in pozitiile ideologice cheie, sunt cu totii "evrei noi", de care doar initiatii sa fi auzit inainte de 1944. Precum cei deja numiti: Rautu, Roller, Vitner, Moraru. Deveniti exponenti ai culturii romanesti, mai mult chiar, indrumatori ai ei, evreii acestia inceteaza intr-un fel de a mai fi evrei. Se abstractizeaza. Functia lor nu mai are nimic specific evreiesc. Sunt soldati ideologici ai Partidului si vestitori ai unui nou tip de societate si de cultura.

VIII. Comunismul: momentul 1950

Prabusirea lui Arghezi si fulguranta ascensiune a lui A. Toma infatiseaza un constrast simbolic definitoriu pentru atmosfera intelectuala a momentului 1948 si a anilor imediat urmatori. Initial, efortul comunistilor fusese de a atrage de partea lor cat mai multi intelectuali, ceea ce presupunea sa nu-i tracaseze peste limita cu indicatii privitoare la rosturile lor profesionale. Pe masura insa ce le sporea puterea politica, se accentua si interventionismul cultural. Deja in 1947 lucrurile avansasera vizibil in aceasta directie. Iar 1948, odata cu proclamarea republicii si cu instaurarea deplinului control comunist, avea sa marcheze si deplina clarificare ideologica. Nu mai era suficient ca intelectualii sa mearga impreuna cu partidul; trebuia ca intreaga lor opera: literatura, arta, filosofie, istorie sau stiinta, sa se aseze in tiparul aceleiasi ideologii.

Arghezi, mai intai, se cautase sa fie atras. Apoi, cu oarecare iritare, a ramas totusi tolerat. Se intoarce insa foaia, odata cu trecerea din 1947 in 1948. Sorin Toma, proaspat redactor-sef la Scanteia, primeste misiunea de a-l desfiinta si de a trasa totodata, pornind de la cazul Arghezi, cadrul teoretic pentru ceea ce e recomandabil sau, dimpotriva, inacceptabil in materie literara. Suita sa de articole, sub titlul denuntator: "Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei", aparuta in cateva numere din Scanteia si separat in brosura, anunta ruptura totala cu estetica burgheza: "trebuie sa incetam a ne mai prosterna in fata scarii de valori estetice pe care ne-a lasat-o mostenire burghezia". Iata o mostra a termenilor rafinati in care e facuta judecata asupra operei lui Arghezi si, in ansamblu, a unei bune parti din literatura moderna romaneasca: "Estetica decadenta - aceea spre care a alunecat si in care s-a infundat Tudor Arghezi - nu este pur si simplu estetica unei clase, ci estetica unei clase in agonie si, mai precis inca, intr-o agonie agresiva, asemenea unei nebunii furioase. O asemenea "estetica" nu poate pretinde o mai mare valoare de circulatie decat ar putea sa aiba niste obiecte fabricate intr-o leprozerie, sau niste idei elaborate in casa de nebuni. Ea nu este propriu-zis o estetica, ci un fenomen patologic, un agent al contagiunii pe care societatea sanatoasa trebuie sa-l izoleze." Eroarea fatala a lui Arghezi a fost aceea de a fi imbratisat o estetica bolnava, pusa in slujba claselor exploatatoare. Pacat: "Tudor Arghezi ar fi putut deveni un mare poet. Artistul din el a murit inainte de a fi ajuns la aceasta."432

Sorin Toma este fiul lui A. Toma. Iar A. Toma, pe numele lui evreiesc adevarat Solomon Moscovici, avusese, pana la comunism, o cariera discreta de profesor de liceu, de ingrijitor al unei colectii la Adevarul si de poet, mai curand ignorat. In Istoria literaturii romane, G. Calinescu nu-i consacrase nici un rand, absenta graitoare, data fiind generozitatea cu care autorul a introdus tot felul de scriitori minori, si nu in ultimul rand dintre evrei. Nimic revolutionar in ce a publicat A. Toma pana la 1944 (printre altele, talmacise in romana poeziile reginei Elisabeta - Carmen Sylva); ar fi fost si unele poezii subversive, tinute bine ascunse si imprimate ulterior. Imposibil de confirmat, dupa cum nu e foarte clara nici relatia poetului cu"miscarea revolutionara"; revolutionarismul ii va fi oricum amplificat in versiunea oficiala de mai tarziu. Fiul sau, Sorin Toma, a fost insa un autentic ilegalist comunist; ca si sotia acestuia, Ana Toma (ambii suferind si scurte perioade de detentie). Locuiau de altfel impreuna, asa ca politia, cautandu-i periodic pe Sorin si pe Ana, ii gasea de regula acasa pe pasnicul A. Toma si pe sotia lui, Sara.433 Cam putin pentru mitul unui mare poet revolutionar! Trebuia insa descoperit cineva, pentru a contura in poezie un model similar celui ilustrat de Sadoveanu in proza (de altfel, nici scrisul lui Sadoveanu nu prezentase note "revolutionare" pana la 1944). L-au promovat pe Toma, laolalta, expresia lui poetica transparenta, didactica, melodioasa, optimista (exact ce se cerea, la antipodul framantatei poezii moderne), ca si provenienta din mediul evreiesc procomunist. Toma ajunge sa fie comparat cu Eminescu, iar atunci cand e sarbatorit la Academie, pentru cei 75 de ani ai sai (in februarie 1950), insusi Calinescu, facandu-si mea culpa pentru faptul ca il ignorase atata vreme, il acopera cu elogii, atat de extravagante, incat cei de fata nu s-au putut dumiri daca criticul intr-adevar il laudase sau isi batuse joc de el (cativa ani mai tarziu, cand nu mai ramasese nimic sau aproape nimic din gloria lui Toma, revizuindu-si Istoria literaturii romane - editia noua avea sa apara in 1982 - Calinescu ii oferea, in sfarsit, spatiul unei fraze, nu pentru a-i aprecia opera, ci doar pentru a semnala ca tatal sau, Leibu Moscovici, fusese "mic bacan in Urziceni": intepatura gratuita prin care isi razbuna propria lasitate din anii cand contribuise la lansarea "noului Eminescu").434

Cade in 1948 bastionul - aproape neatins pana atunci - al Academiei Romane. In ultima sa sesiune, din mai 1948, Academia isi dovedea totusi bunavointa, alegandu-i in locurile ramase vacante prin moartea lui Bratescu-Voinesti si Sextil Puscariu, pe Victor Eftimiu si G. Calinescu, ambii sustinatori ai regimului. La sectia stiintifica, de unde disparuse Emil Racovita cu cateva luni inainte, e ales naturalistul Constantin Motas. Despre Racovita, cateva fraze cutremuratoare in jurnalul lui Radulescu-Motru: "Aflu ca savantul biolog, colegul Em. Racovita, care a decedat de curand, a trait in ultimii ani intr-o cumplita mizerie. Medicii au constatat ca moartea lui a fost precipitata in buna parte din cauza subalimentatiei. Redus la pensia sa de profesor, el a fost lipsit pana si de cel mai modest confort material."435 Cutremurator necrolog pentru una dintre marile glorii ale stiintei romanesti!

Relativ docila, Academia accepta sa ia in discutie modificarea legii sale de organizare, urmand sa se considere institutie de stat, cu alte cuvinte sa renunte la autonomie. Nu serveste insa la nimic. La 10 iunie 1948, e pur si simplu dizolvata, luandu-i locul, prin decret, Academia Republicii Populare Romane. Textul decretului e explicit, in spiritul unei pronuntate politizari. Astfel, Academia "va promova stiinta si cultura in toate domeniile, in vederea ridicarii nivelului material si cultural al poporului" si "va promova oameni de stiinta si cultura de valoare etica si democratica"; dimpotriva, "nu pot fi membri ai Academiei Republicii Populare Romane persoane care, prin activitatea lor, s-au pus in slujba fascismului si a reactiunii, daunand prin aceasta intereselor tarii si ale poporului" (formulare suficient de elastica pentru a putea fi aplicata oricarei persoane "neconvenabile").436

Noua academie apare pe 12 august 1948. S-a dorit o ruptura, s-a dorit in acelasi timp o continuitate. Asa ca membrii sunt amestecati: si vechi, si noi. Ceva mai multi noi decat vechi. 25 dintre academicienii de pana atunci nu mai figureaza in Academia R. P. R. Dintre membrii fostei academii care au reusit sa treaca pragul, se numara 12 alesi inainte de 1945, plus trei membri de onoare; 5 alesi intre 1945 si 1947; si 3, in mai 1948, plus (in iunie 1948), 2 membri de onoare.437

Isi pierd calitatea de academicieni, la sectia literara: Lucian Blaga, Th. Capidan, D. Caracostea, Stefan Ciobanu, I. Petrovici, C. Radulescu-Motru; la sectia istorica: Nicolae Banescu, Gheorghe I. Bratianu, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti, Alexandru Lapedatu, Ioan Lupas, Simion Mehedinti, P. P. Negulescu, Ion Nistor, Radu Rosetti, Victor Slavescu; la sectia stiintifica: G Ionescu-Sisesti, N. Vasilescu-Karpen, Horia Hulubei (ales in 1946). Ramane pe dinafara si Victor Eftimiu, desi tocmai fusese ales, in ultima clipa a vechii academii, ceea ce trebuie sa-l fi costat mult pe vanitosul scriitor - isi va dobandi insa, la scurt timp, fotoliul sau de academician.

Trec dintr-o academie in alta majoritatea membrilor din vechea sectie stiintifica, impartiti acum intre mai multe sectiuni; printre ei, C. I. Parhon, D. Pompeiu, Gh. Spacu, Traian Savulescu (cel din urma intronat si ca presedinte al Academiei R. P. R.). De la sectia istorica, doar Andrei Radulescu. Si cativa din sectia literara: M. Sadoveanu, Iorgu Iordan (ales in 1945), G. Calinescu (ales in mai 1948), si, ca membri onorifici: G. Enescu, Gh. Mumu, pictorul Gh. Petrascu si Gala Galaction.

De remarcat mentinerea lui Andrei Radulescu, unul dintre stalpii vechii academii, membru inca din 1920, si ultimul ei presedinte, intre 1946 si 1948; jurist si istoric al dreptului, fusese (pana in 1947) profesor la academia Comerciala, iar intre 1938 si 1940, prim-presedinte al inaltei Curti de Casatie si Justitie. Nu mai putin notabila, asezarea printre noii academicieni a doctorului Daniel Danielopolu, profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti; fusese membru de onoare al Academiei anterioare, dar mai cu seama membru marcant al Partidului National Liberal (si ministru al Sanatatii din partea acestui partid, in al doilea guvern Sanatescu si in guvernul Radescu, noiembrie 1944-februarie 1945). Se intelege ca si Radulescu, si Danielopolu avusesera grija sa nu se puna rau cu noii stapanitori; dar era si tactica regimului de a pastra si cateva nume vechi, recunoscute pentru competenta si onestitatea lor profesionala.

In cazul noilor numiti, criteriile profesionale si cele politice s-au amestecat, cu consecinte variabile. Apar astfel, la "stiinta limbii, literatura si arta", lingvistii Emil Petrovici si Alexandru Rosetti, ambii cu o imbinare "fericita" a criteriilor respective. Alaturi de ei insa si A. Toma, ale carui calitati politice (si acestea "aranjate") le depaseau sensibil pe cele literare. La sectia de "stiinte istorice, filosofice si economica-juridice" e aproape pustiu (in domenii care reprezentasera o treime din structura vechii academii); nu se gasesc sa i se alature lui Andrei Radulescu decat Petre Constantinescu-Iasi, istoric de mana a doua, dar militant comunist notoriu, si Barbu Lazarescu, autor al unor cercetari literare de marunta eruditie, caruia ii revine si functia de director al Bibliotecii Academiei. Academicieni evrei, pe langa Barbu Lazarescu, sunt si matematicianul Simion Sanielevici (onorific), fost profesor la Universitatea din Iasi, si medicul Arthur Kreindler, asistent pana in 1940 la Facultatea de Medicina din Bucuresti, iar dupa 1944 cu o cariera in ascensiune, pana la gradul de profesor.

Randurile academice se completeaza cateva luni mai tarziu, in noiembrie 1948, cand se inscriu printre membrii titulari Mihai Ralea, Constantin Balmus, Grigore Moisil, Stefan Mileu, Raluca Ripan (prima femeie academician), si, indispensabil pentru a dinamiza sectorul istoric, Mihail Roller. La sectia de literatura, tot membru titular, Camil Petrescu, caruia i se confirma astfel statutul de scriitor oficial.

La Universitate, marele cutremur se petrecuse deja in toamna anului 1947. Curatenia continua si in 1948, combinata, fireste, cu venirea altora in locul celor plecati: o instabilitate prelungita si in anii urmatori. Indeosebi la facultatile si catedrele sensibile: Drept, Filosofie, Istorie. Printre cei inlaturati in partea a doua a anului 1948: C. C. Giurescu, Mircea Florian, Anton Dumitriu, la Universitatea din Bucuresti, Lucian Blaga, la Universitatea din Cluj. O evaluare statistica privindu-i pe profesorii si conferentiarii Universitatii din Bucuresti in anul universitar 1948-1949, indica o vechime mai mare de trei ani doar pentru 7% din cadrele Facultatii de Filosofie, 14% la Facultatea de Filologie, 30% la Facultatea de Istorie si Geografie (cu un procent mult mai mare pentru geografi: 57%, ceea ce ii coboara pe istorici la un nivel foarte scazut), 35% la Facultatea de Drept, in schimb 55% la Stiinte Naturale si Chimie si 70% la Matematica si Fizica.438 Prin reforma invatamantului din august 1948, scoala era puternic politizata "in spiritul democratiei populare"; nu mai ramanea nimic din autonomia universitara. Catedrele de marxism-leninism, cu universitari inventati ad-hoc, dat fiind ca asa ceva nu existase mai inainte, dadeau tonul corectitudinii ideologice; sef de catedra era, la Universitatea din Bucuresti, Leonte Rautu, iar printre profesorii de marxism-leninism apare si Sorin Toma, devenit celebru prin campania contra lui Arghezi. La Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, in urma reorganizarii catedrelor, profesori titulari spre sfarsitul anului 1948 sunt urmatorii: Gheorghe Stefan, arheolog, pana atunci asistent; Grigore Preoteasa, activist de partid, intelectual in principiu, dar nu tocmai istoric; Nicolae Popescu-Doreanu, seful Catedrei de istoria Romaniei, si el activist si istoric ocazional; Dionisie Pippidi, conferentiar (1937-1945) si profesor (1945-1948) de literatura greaca la Facultatea de Litere; Ion Nestor, profesor de arheologie si preistorie incepand din 1946 (coautor, candva, al Manifestului Crinului alb, avusese relatii compromitatoare cu nemtii in timpul razboiului; in schimb, sotia lui era evreica si prin ea beneficia si de unele inrudiri utile; intrase in Partidul Social Democrat, apoi, in urma fuziunii, in Partidul Muncitoresc Roman, din care a fost exclus in 1949; competenta profesionala ii era recunoscuta si admirata; pe scurt, a reusit sa-si pastreze locul in facultate); Emil Condurachi (seful Catedrei de istorie generala veche), profesor la Scoala de Arhivistica intre 1940 si 1947; Andrei Otetea (seful Catedrei de istorie generala medie); Alexandru Elian, profesor de bizantinologie, mai inainte profesor la Scoala de Arhivistica (nu va rezista la facultate decat pana in 1953); Petre Constantinescu-Iasi, sef de catedra la istoria artelor.439 Alte catedre erau deocamdata vacante. Cum se vede, un amestec de profesionisti si activisti. Dar si profesionistii, trebuie spus, se afla in locul ocupat pana nu demult de altii. Niciunul dintre profesorii titulari ai catedrelor de istorie de dinainte de 1945 nu mai este in functie la finele anului 1948.

In extrema cealalta, la Matematica si Fizica, lucrurile stau cu totul diferit. Cei mai multi dintre profesorii "vechiului regim" functioneaza si sub regimul cel nou: Miron Nicolescu, Simion Stoilov, Grigore Moisil, Gheorghe Vranceanu, Dan Barbilian, Octav Onicescu, Victor Valcovici, Eugen Badarau, Horia Hulubei, Gheorghe Atanasiu, Alexandru Ghika (conferentiar pana in 1945), Serban Titeica (initial conferentiar la Bucuresti, apoi profesor la Universitatea din Iasi intre 1941 si 1948).440 Nu toti beneficiau de virginitate politica. Dan Barbilian purtase camasa verde (e drept, isi ceruse ulterior scuze), Octav Onicescu, un apropiat al lui Nae Ionescu si colaborator la Cuvantul, impartasise idei nu prea diferite (in 1941 il vedem presedinte al Comisiei de recensamant); Victor Valcovici fusese ministru in guvernul Iorga si mai tarziu membru fondator si secretar general al Frontului Renasterii Nationale, iar Horia Hulubei, rector al Universitatii din Bucuresti in anii regimului Antonescu, in timp ce Serban Titeica era si el suspectat de afinitati legionare. Asupra lui Miron Nicolescu se abate in 1951 o ploaie de acuze. Initial liberal, s-ar fi inscris in PSD din oportunism; oricum, si acolo ar fi intreprins o "propaganda antidemocratica si ostila regimului democrat". Relatii de tot felul, cu liberalii, dar si cu britanicii si cu francezii.441 Desfiintat politic, se mentine totusi la Catedra. Cu asemenea recomandari, la Istorie sau la Drept, niciunul n-ar fi rezistat. Matematicieni si fizicieni erau insa mai greu de improvizat. Iar eventualele lor abateri ideologice aveau totusi o raza de actiune mai limitata, dat fiind profilul domeniilor respective.

Situatie intermediara la Stiintele Naturale. Nu apar profesori improvizati. Din vreo zece, sunt insa numai doi care ocupau catedrele respective inainte de 23 august 1944. Ceilalti, sau au avansat pornind de la pozitii mai mici, sau au venit, ca profesori, din alte centre universitare. Printre nou-veniti il intalnim si pe Traian Savulescu, profesor la Facultatea de Agronomie pana in 1948, membru atat al vechii Academii, cat si al Academiei RPR, si presedinte al acesteia din urma intre 1948 si 1959.

Strategia aceasta, de distrugere a unora si de recuperare a altora (fara o linie de demarcatie bine definita) e deslusita de Leonte Rautu, la o intalnire, in ianuarie 1949, cu secretarii judeteni si activistii de partid. "Majoritatea artistilor spune el, referindu-se insa in ansamblu la intelectuali au un trecut patat. Dar cu ei trebuie sa lucram, daca ne-am convins ca vor sa se apropie. Noi vrem sa cream forte proprii noi, dar pana atunci trebuie sa lucram cu ei. In Uniunea Sovietica, marele invatat Pavlov injura pe Lenin, Stalin, Gorki, dar s-a avut in vedere ca nu este un om politic, dar cel mai mare biolog. I s-au creat conditiuni extraordinare in timpul foametei, i s-a dat o ratie deosebita si a murit un aderent infocat al Rusiei noi si este o glorie a stiintei sovietice. Trebuie sa avem o atitudine foarte elastica. E adevarat, care sunt si astazi dusmani, trebuie batuti fara mila. Tudor Arghezi, care nici acum nu s-a schimbat, l-am desfiintat. Dar fata de oameni - cu toate greselile lor din trecut - care vor sa se apropie si prezinta valoare, sa fim cu grija, sa ne ocupam de ei. Centrele universitare au aici o deosebita raspundere."442

Dupa suita de epurari, la universitati lucrurile se prezentau ceva mai bine, constatau oamenii partidului. dar nu chiar bine pe de-a-ntregul. De la Iasi se raporteaza in 1949 ca majoritatea universitarilor "fac pe neutrii"; un progres, desigur, fata de anii 1945-1946, cand cei mai multi erau antisovietici si partizani ai partidelor istorice, dar evident ca nici neutralitatea nu mai era acum pe plac. Iar la universitatea Babes din Cluj, "exista o categorie de profesori refractari fata de regim. Unii cauta, mascat, sa discrediteze regimul si marxismul, altii tac. Multi sunt sub influenta propagandei anglo-americane"443 Se pare ca mai era de lucru! Remodelarea universitatilor avea sa continue (prin scoaterea unora si mai ales prin aducerea multor altora).

Daca la profesorii titulari se umbla cu oarecare precautii, "innoirea" e radicala la nivelul conferentiarilor universitari. Acestia ajung sa fie mai numerosi decat profesorii, in timp ce in vechea universitate nu reprezentau nici jumatate in raport cu numarul acestora. La conferentiari, in mai mare masura ca la profesori, criteriile politice trec inaintea celor profesionale. Se creeaza astfel un mediu universitar de tip nou, unde profesorii "de moda veche" sunt inconjurati de oameni mai tineri (unii, foarte tineri) si mai combativi (unii neinchipuit de combativi), abia veniti la catedra; uneori la foarte scurt timp dupa ce-si luasera diploma de licenta (si nu neaparat in specialitatea respectiva). Se vede preocuparea de a forma cat mai repede o noua elita universitara, cu tineri atent selectati, pe motive de competente atat cat se putea, dar obligatoriu pe criterii sociale, de "origine sanatoasa" (cu parinti muncitori sau tarani saraci) si trimisi la studii in Uniunea Sovietica. Intorsi de acolo, nu putini dintre ei si cu sotii rusoaice, aveau asigurata numirea directa in posturi de conferentiari sau macar de lectori.

Tabloul, in cele din urma, e foarte contrastant, atat in ce priveste competentele, cat si incarcatura ideologica. Cei "vechi" sunt de regula de mai buna calitate decat cei "noi", desigur, si la unii, si la altii, cu exceptiile de rigoare. Stiintele umane se degradeaza mai tare decat stiintele exacte. Dar si in cadrul celor dintai gradul de profesionalism difera, de la o zona la alta. Un istoric contemporaneist putea sa indruge fara grija verzi si uscate, mergand drept pe linia Partidului. In timp ce un arheolog, totusi, trebuia sa stie sa faca o sapatura sau sa descifreze o inscriptie, chiar daca tragea apoi concluziile spre ceea ce ii comanda ideologia. Cu totii, profesionisti, mai putin profesionisti, sau deloc profesionisti, sfarsesc prin a se alinia, cel putin declarativ, ideologiei comuniste, si nu oricarei ideologii comuniste, ci purului stalinism. E drept, nu toti stiu sa minta la fel de bine, este si asta o arta.

Tudor Vianu nu prea stie. Il simtim stanjenit in 1950, cand e solicitat, printre alti intelectuali, sa se pronunte cu privire la "Apelul de la Stockholm": chemare la "lupta pentru pace", calul de bataie favorit al propagandei comuniste. Vianu insira cateva cuvinte banale in sprijinul pacii, fara sa politizeze explicit si mai ales fara sa-i denunte pe "imperialisti" (a caror incriminare era in fond scopul urmarit). Ofera, cum s-ar zice, manipularii comuniste un serviciu minimal. Ar fi putut sa ia exemplu de la Ion Barbu-Dan Barbilian, care, intuind prea bine despre ce e vorba, lasa la o parte pacea si razboiul, si se napusteste asupra americanilor. "Imperialismul american este o nesocotire a sfortarii creatoare." Cel mai tare, ca universitar, il revolta universitatile americane: "universitati mondene si de nivel stiintific scazut, unde tinerimea fumeaza tigari cu opium si cultiva promiscuitatea trupeasca".444 Puritanul Ion Barbu! Peste toate, deosebirea dintre un om care putea sa spuna orice si altul care nu era in stare sa o faca.

Caracteristica primei faze ideologice a regimului comunist este si demolarea, prin Ion Vitner, a Istoriei literaturii romane a lui G Calinescu. Monumentala opera ar ilustra "confuzia valorilor in critica noastra literara". Dupa Vitner, Calinescu apare si mai criticabil decat Maiorescu. ceea ce nu era putin lucru. "Cu Maiorescu nu are comun decat autonomia esteticului. Dar Maiorescu patrundea acest teritoriu autonom al frumosului intr-un mod rational, logic, explicativ. Estetismul d-lui Calinescu este de natura pur afectiva, respingand atributele ratiunii. Doctrina dumisale critica este antiintelectualista si antirationalista." I se reproseaza lipsa unui plan metodic de lucru, precum si lipsa unui criteriu precis de ordonare a materialului, mai bine zis multitudinea criteriilor. Sunt de altfel critici care i s-au mai adus si la care se poate subscrie. Dar ce sa mai spunem cand Vitner il combate pe Calinescu fiindca "nu infatiseaza procesul de dezvoltare al literaturii noastre de la inferior la superior", nici "legile necesare de dezvoltare a literaturii noastre", nu pune in lumina "progresul continuu" si, punct final, "nu ne ofera nici o prespectiva asupra viitorului"! 445 Decat cu asemenea sistem, cu legi, progres si viitor, mai bine, infinit mai bine, lipsa de sistem a celui criticat!

Inclasabilul si imprevizibilul G. Calinescu a avut parte de un tratament special, pe masura excentricitatii lui. Pe de o parte, tot felul de onoruri: membru al Academiei, deputat mereu reales in Marea Adunare Nationala, director al Institutului de Istorie Literara, pe de alta parte, dat afara, fara menajamente, de la facultate; desi mentinut, ani de-a randul, pe statele de plata, inclusiv (pana la sfarsitul anului 1952), ca sef de catedra, in realitate n-a mai tinut cursuri incepand din noiembrie 1949 (avea sa revina cu greu, abia in 1960, si doar ca profesor onorific, cu un numar limitat de ore facultative).446 Explicatia e lesne de banuit: nu putea fi lasat sa strice mintile tinere!

Tudor Vianu s-a aflat ani de zile pe muchie de cutit, la un pas de a fi scos din invatamant. Intr-un referat intocmit in iunie 1951 de decanul de la Filologie, George Orzea (inca unul dintre acei universitari "noi", iesit din nimic si disparut fara urma), i se reprosa ca "a trait inainte de 23 august in cercurile intelectualilor fascisti", fiind prieten cu O. Goga, cu Nichifor Crainic, cu Alexandru Marcu. iar mai tarziu, ca ambasador la Belgrad, luandu-l cu el pe legionarul Ion Frunzetti. Si decanul conchidea, de data asta cu desavarsire adevarat: "E un om destul de strain de noi si are atitudinea unui om speriat."447 Prietenia cu Ralea (proba ca nu avea prieteni doar printre fascisti!) a contribuit substantial la salvarea lui.

Unii se pricep mai bine decat altii sa confectioneze discursuri supraideologizate. In aceasta privinta, Traian Savulescu nu are rival. E drept, ca biolog - si, pe deasupra, ca presedinte al Academiei - nici nu avea incotro, fiind tocmai momentul aprigei infruntari dintre biologia sovietica transformista ("scoala" lui Miciurin si a lui Lasenko) si mult hulita biologie occidentala. Asa ca Savulescu nu conteneste sa inalte osanale stiintei sovietice si sa atace in termeni violenti genetica occidentala si, pornind de aici, tot sistemul occidental, ca si trista conditie a omului in Occident. De retinut o frumoasa si "completa" definitie a geneticii occidentale: "vitalism, fixism, scepticism si fatalism molesitor, existentialism antiuman, fascism degradator si barbar".448 Fusese totusi un autentic om de stiinta!

Nici Savulescu nu uitase insa pe de-a-ntregul ca venea din alta lume. In cursul anului 1949, relatiile sunt execrabile intre presedintele Academiei si seful de "cadre", evident om al partidului. Acesta din urma ii reproseaza lui Savulescu ca-i tolereaza pe vechii functionari si angajeaza cercetatori, competenti profesionali, dar indezirabili politic. Presedintele l-ar fi "bruscat", spunandu-i ca Directia cadrelor nu e in masura sa faca aprecieri de ordin profesional. Pe de alta parte, Savulescu avea "pretentia" ca toate contributiile academicienilor sa fie publicate, fara vreo ingradire. Asta starneste revolta lui Roller: in asemenea conditii ar putea sa apara si texte reactionare! Slava" Domnului, Roller supraveghea totul indeaproape. "Eu asigur controlul - preciza el - si tai unde cred ca trebuie. Dar pana la infinit nu se poate merge asa." O apreciere din dosarul de Securitate al academicianului: "Datorita oportunismului care-l caracterizeaza ca om, nu poate fi crezut sincer nici in atitudinea pe care o are fata de biologia sovietica".449 "Hartuiala ideologica" se afla la ordinea zilei, chiar printre intelectualii bine integrati in sistem. Fiecare trebuia sa se patrunda de ideea ca are multe insuficiente de depasit. Nimeni nu se cadea sa se simta sigur pe pozitia sa. Potrivit ritualului, critica permanenta era asumata, si chiar intarita, prin "autocritica" (perversa inovatie a comunismului). Expuse erau cu deosebire literatura si disciplinele sociale, dar nici stiintele socotite candva "pure" nu se mai aflau la adapost. Ce ar mai fi de spus daca pana si oftalmologiei i se gaseste nod in papura pe considerente ideologice? Revista de oftalmologie e aspru judecata chiar de Academie (in iunie 1949) pentru atitudine "cosmopolita" si "antipatriotica". Publicase articole in engleza si in franceza (nu in romana, cum s-ar fi cuvenit, sau, si mai bine, in rusa) si nu acordase importanta cuvenita contributiilor stiintei sovietice.450 Cand vine randul matematicii, tinta e Grigore Moisil. El si colaboratorii sai sunt admonestati "pentru lipsa lor de legatura cu practica, cu problemele construirii socialismului". In subsidiar, li se da de inteles si lui Simion Stoilov si Miron Nicolescu ca e momentul sa devina mai "angajati". Cuvantul de ordine fiind "orientarea activitatii matematicienilor spre problemele practice ale constructiei socialiste".451 Dupa noua istorie, dupa noua literatura, dupa noua biologie, se pregatea, asadar, si o noua matematica.

Intelectualii cei mai reprezentativi politic la inceput de comunism se regasesc pe lista alesilor in Marea Adunare Nationala, in urma scrutinului (cu candidaturi unice, fireste) din martie 1948. Ii remarcam (in ordinea alfabetica a judetelor unde au candidat), pe Constantin Balmus, George Calinescu, C. I. Parhon, Mihail Roller, Andrei Otetea, Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu, Dumitru Ailincai-Almas (viitor profesor la Facultatea de Istorie din Bucuresti, autor de carti de popularizare), Gheorghe Vladescu-Racoasa, Traian Savulescu, Ion Pas, Mihail Sadoveanu, Constantin Daicoviciu, Zaharia Stancu, Maria Rosetti, Stanciu Stoian (profesor de pedagogie), Gala Galaction, Petre Constantinescu-Iasi.452 Buna reprezentare intelectuala, macar numeric, nimic de zis. Altminteri, cine le cerea parerea? Dar si mai demna de retinut este asezarea lui C. I. Parhon in fruntea statului. Odata cu proclamarea republicii, profesorul de endocrinologie, devenit simbol al stiintei "angajate", ajunge presedinte al Prezidiului Republicii Populare Romane, respectiv, dupa alegeri, presedinte al Prezidiului Marii Adunari Nationale (pana in 1952), echivalentul, in versiune edulcorata, al unui sef de stat. M. Sadoveanu il secondeaza, ca vicepresedinte al Prezidiului Marii Adunari Nationale. Interesant acest profil intelectual la nivelul de sus al reprezentarii tarii, contrastand cu profilul net muncitoresc al conducerii partidului. Era si aceasta o manipulare, intelectualii recunoscuti dovedindu-se utili pentru legitimarea noului regim. De fapt, puterea, in totalitate, apartinea partidului, mai precis, unui mic grup din fruntea partidului, iar Parhon si Sadoveanu faceau pura figuratie. Sa mai spunem ca Universitatea din Bucuresti devine in 1948 Universitatea "C. I. Parhon", ceea ce chiar ca depasea masura in materie de prost gust; de regula, cineva mai intai moare si abia dupa aceea - eventual - i se inscrie numele pe frontonul unei universitati.

Intre timp, alti membri ai elitei intelectuale isi pierdeau slujbele, sursele de venit, libertatea, viata.

Eliminarea dintr-o pozitie intelectuala de prestigiu (academician, profesor universitar.) insemna adesea un pas decisiv spre temnita si nu in putine cazuri, date fiind conditiile inumane de detentie, spre moarte. An de an, intelectuali de prim-plan au pierit in inchisoare:

- In 1947, Traian Braileanu, profesor universitar (la Cernauti si in 1940 la Bucuresti), ministru legionar al Educatiei Nationale;

- In 1949, Radu Rosetti, membru al Academiei Romane, ministru al Educatiei Nationale in 1941, arestat in august 1948 si condamnat la doi ani de inchisoare pentru faptul de a fi participat la guvernarea Antonescu;

- In 1950, Alexandru Lapedatu, membru al Academiei Romane, profesor la Universitatea din Cluj, ministru in guverne liberale; Gheorghe Cuza, profesor la Facultatea de Drept din Iasi; Mihail Manoilescu, profesor de economie politica la Politehnica din Bucuresti, ministru in mai multe randuri;

- In 1951, Istrate Micescu, profesor la Facultatea de Drept din Bucuresti, celebru avocat, ministru; Gheorghe Tasca, profesor la Facultatea de Drept din Bucuresti si la Academia Comerciala; Anton Golopentia, sociolog, colaborator apropiat al lui D. Gusti;

- In 1952, Mircea Vulcanescu, filosof si eseist, subsecretar de stat la Finante in guvernarea Antonescu;

- In 1953, Gheorghe I. Bratianu, renumit istoric, lider liberal, profesor la Universitatea din Iasi, apoi la Universitatea din Bucuresti, membru al Academiei Romane; Nicolae Batzaria, scriitor si publicist;

- In 1954, Nicolae Davidescu, scriitor si publicist;

- In 1955, Alexandru Marcu, profesor de italiana la Universitatea din Bucuresti, subsecretar de stat la Propaganda in guvernarea Antonescu; Romulus Seisanu, ziarist;

- In 1961, Radu Cioculescu, eseist si traducator; Gheorghe Manu, fizician, conferentiar la Facultatea de Stiinte din Bucuresti, legionar;

- In 1962, Constantin Gane, scriitor si istoric, legionar.

Insiruire, evident, incompleta, ca si cea care urmeaza, cu nume ale celor care, trecand prin inchisori, au avut sansa sa si iasa. Categoriile cele mai afectate sunt fostii academicieni, de la sectiile literara si indeosebi istorica, si profesorii universitari, cu precadere cei de la Drept si istoricii, domeniile cu mai mare deschidere spre politica si ideologie; multi dintre cei in cauza fusesera ministri, parlamentari. in majoritatea cazurilor cariera lor publica constituind motivul arestarii.

Din vechea Academie Romana, au trecut prin inchisori Nichifor Crainic (intre 1947 si 1962), Ion Petrovici (condamnat la zece ani, ca ministru antonescian; intre 1948 si 1958), D. Caracostea, Silviu Dragomir, Ioan Lupas, Ion Nistor si Victor Slavescu. Laolalta cu cei mentionati mai inainte, morti in detentie: R. Rosetti, G. I. Bratianu si Al. Lapedatu, un total de zece intemnitati, un sfert din efectivul Academiei (dintre care sase istorici). Printre profesorii universitari nemembri ai Academiei, istoricii sunt de asemenea bine reprezentati: C. C. Giurescu (intre1950 si 1955), Ion Hudita (ca lider taranist, intre 1947 si 1955), T. Sauciuc-Saveanu, Victor Papacostea. Multi profesori de la Facultatile de Drept: Emil Hatieganu, George Fotino, Gh. Leon, Gheorghe Strat, Ion V. Gruia, Ion Fintescu. Ajunge in inchisoare si Florian Stefanescu-Goanga. Si Ion Raducanu, fost rector la Academia comerciala. Si Traian Herseni, bine-cunoscut ca sociolog, dar si ca legionar. Si Ernest Bernea. Si Gheorghe Zane, profesor de economie politica la Universitatea din Iasi, apoi la Politehnica din Bucuresti, deputat national-taranist in 1946, arestat pentru scurt timp in 1947, apoi pentru aproape doi ani in 1952-1953. Si Alice Voinescu, cu 19 luni de inchisoare in 1951 -1952, urmate de doi ani de domiciliu obligatoriu. Anton Dumitriu, arestat in 1948, e condamnat in 1949 la 11 ani de inchisoare pentru "gestiune frauduloasa" la Creditul Minier: nu-i priise pana la urma asocierea cu liberalii tatarescieni. E eliberat in 1954.453 Perioada intemnitarilor masive e intre 1950 si 1955, majoritatea celor pomeniti fiind eliberati la capatul acestui interval. Un caz mai special este al lui Nicolae Margineanu, conferentiar de psihologie la Universitatea din Cluj; nu facuse politica, dar, date fiind conexiunile sale americane (avusese o bursa de cercetare in Statele Unite), se lansase "prea mult" in aceasta directie dupa 1944, fiind si vicepresedinte al Asociatiei Romano-Americane (in timp ce persoanele avizate se orientau mai curand spre ARLUS): "filoamericanismul" i-a adus nu mai putin de 16 ani de detentie, din 1948 pana in 1964. Constantin Motas, inscris la socialisti, si partizan al lui Constantin Titel Petrescu, efemer academician in 1948, arestat in 1949 si condamnat la 20 de ani, ramane in detentie pana in 1956.454 Si Petre Tutea a fost inchis vreme de multi ani: intre 1948 si 1953 si, din nou, intre 1956 si 1964. Un record al intemnitarii ii revine poetului Radu Gyr (evident, pentru militantismul lui legionar): din 1945 pana in 1956 si, din nou, intre 1958 si 1963. Sa-l reamintim si pe Nicolae Carandino, unul dintre ziaristii remarcabili ai generatiei lui; cazut in capcana de la Tamadau (tentativa unor lideri taranisti, in frunte cu I. Mihalache de a evada in Occident, in iulie 1947), condamnat la sase ani, a efectuat in realitate noua ani de detentie, urmati de alti opt ani de domiciliu obligatoriu in Baragan.455

Doua sfarsituri tragice in 1948 ale unor oameni care, daca ar mai fi trait, e greu de crezut ca ar fi scapat de inchisoare. Foarte bolnav si hartuit de autoritati, isi incheie existenta, la doar 56 de ani, Grigore T. Popa, mare medic si democrat idealist. Iar Dragos Protopopescu, ca si G. T. Popa, dat afara din facultate, se sinucide pentru a evita calvarul care il astepta; in 1951 i se pregateste un proces pentru "crime de razboi" (de fapt pentru activitatea lui legionara); cu greu autoritatile se dumiresc ca virtualul inculpat era deja in alta lume.456

Daca o profesie mai putea proteja pe cineva, aceasta era slavistica. A fost sansa lui P. P. Panaitescu, pe care I-ar fi asteptat altminteri ani lungi de detentie. Legionar, desigur, si inca de prim-plan, dar si, incontestabil, slavistul de cea mai mare anvergura. L-a salvat preocuparea lui Roller de a reaseza istoria pe baza trainica a legaturilor slavo-romane (Roller se servea de el "sa-i transcrie documente slave vechi romanesti. Il folosea ca rob"457). Nu incepuse totusi prea bine: spre sfarsitul anului 1944 fusese internat la Jilava, apoi transferat in lagarul de la Caracal, unde a ramas pana in august 1945. In lagar fiind, s-a remarcat prin propunerea unei apropieri intre legionari si comunisti. Dupa aceea n-a mai cunoscut inchisoarea decat pentru o scurta perioada, din decembrie 1956 pana in martie 1957, fiind anchetat pentru "omisiune de denunt" (un legionar ii facuse propuneri suspecte). A lucrat intre 1946 si 1948 la Muzeul Romano-Rus, iar din 1948 la Institutul de Istorie (nevoit initial sa semneze sub alt nume; in cele din urma, ca cercetator principal).458 Era nevoie si de un arheolog de talia lui Vladimir Dumitrescu, si el printre fruntasii legionari. Nu a putut totusi evita trei ani de inchisoare, intre 1952 si 1955; Roller a intervenit pentru eliberarea lui, adresandu-se direct ministrului de Interne Alexandru Draghici printr-o scrisoare in care lauda meritele arheologului. Imediat dupa eliberare a fot numit sef de sectie la Institutul de Arheologie.459

Doi dintre cei mai vizibili intelectuali ai vechiului regim au pierdut totul, dar cel putin n-au ajuns la inchisoare: Constantin Radulescu-Motru si Dimitrie Gusti. Ii va fi ajutat cat de cat ceea ce mai ramasese (se vede, nu prea mult!) din prestigiul lor de sefi de scoala si din vechiul lor sistem de relatii. C. Radulescu-Motru fusese in raporturi apropiate cu C. I. Parhon (si acesta a continuat efectiv sa-l sustina cat putea si el). Printre discipolii lui D. Gusti figurau nume "revolutionare", ca Gh. Vladescu-Racoasa sau Miron Constantinescu, cel din urma ocupand functii de prim rang in anii dintai ai regimului comunist. Lui Radulescu-Motru i se confisca in 1949 proprietatea si conacul de la Butoiesti (judetul Mehedinti), unde locuise tot mai des in ultimii ani; are domiciliu obligatoriu in Bucuresti. Un an mai tarziu i se suprima pensia. Gusti ramane si el fara pensie. In 1950 este dat afara din casa, fara sa poata lua nimic cu el (doar "haine, un pat, o masa si trei scaune"; printre lucrurile lasate in urma, o biblioteca cu 22.000 de volume), fiind nevoit sa se mute provizoriu intr-o locuinta mizera la margine de oras ("o camera fara lumina, fara apa, cu ferestrele si usa care nu se inchideau, cu closetul in curte."). Pana la urma, un fost elev ii pune la dispozitie o camera. Abia in 1955 i se ofera o pensie si primeste, in sfarsit, o locuinta cu doua camere (solicitase trei camere, cerere, se vede, exagerata). Oricum, ii multumeste fostului sau student Miron Constantinescu pentru sprijinul dat. Cata generozitate, intr-adevar! Reuseste sa-si recupereze si o parte din carti. Va profita insa prea putin de noul sau "confort": moare dupa doar cateva luni.460 Tot cam atunci, Radulescu-Motru obtine un modest post de cercetator la Institutul de Psihologie; se apropia de 90 de ani si acum, vrand-nevrand, face exercitii de adaptare marxista. Se va fi gandit, asa cum ii strafulgerase o clipa ideea, ca mai bine se facea comunist indata dupa 23 august? Se va fi gandit si Gusti ca, totusi, mai bine ramanea in America?

Daca e sa gasim o scuza comunistilor, ar fi de spus ca nici intre ei nu se comportau mai elegant: orice lovitura era permisa. Cu profilul lor predominant muncitoresc, fata de conditia intelectuala n-aveau o tandrete deosebita. Dincolo de detalii, tragedia lui Lucretiu Patrascanu este aceea a unui comunist "diferit" si perceput ca atare. Provenit dintr-o familie intelectuala de origine boiereasca (tatal: D. D. Patrascanu, profesor de istorie si om politic, unul dintre "germanofilii" din Primul Razboi Mondial), licentiat in Drept, doctor in stiinte economice, autor al mai multor carti, ajuns in cele din urma profesor la Drept, Lucretiu Patrascanu aparea ca un izolat printre tovarasii sai de la varful partidului. Demis in 1948 din functia de ministru al Justitiei, pe care o ocupa din 1944 (fusese cel dintai ministru comunist), arestat, e judecat abia in 1953 pe baza unor acuzatii fabricate, condamnat la moarte si executat. Cu el cad si alti intelectuali, condamnati la ani multi de temnita: inefabilul Belu Zilber, vechi comunist, inteligent, dar mitoman in cel mai inalt grad, folcloristul Harry Brauner, pictorita Lena Constante. Independent de cazul Patrascanu, e arestat si cumnatul sau, Petre Pandrea, vajnicul aparator al comunistilor inainte de 1944, ca avocat si ziarist; primea acum rasplata pentru serviciile aduse. A fost "uitat" intr-o celula aproape cinci ani, de la inceputul lui 1948 pana spre sfarsitul lui 1953; nici el, nici cei care l-au inchis n-au inteles prea bine ce cautase acolo.461

Vine si randul lui George Ivascu. Jocul lui dublu din anii razboiului (chiar daca sub pseudonim) nu putea ramane ignorat. Dupa 1944, ajunsese director in Ministerul Informatiilor (la Directia Presei, in 1947-1948). De aici e dat afara in 1948 si numit director al Muzeului"Nicolae Balcescu". I se fac frumoase caracterizari oficiale: "om fara caracter, perfid desi intotdeauna e cu zambetul pe buze si vorba mieroasa". "Ivascu este o lichea", afirma si Grigore Preoteasa. In consecinta, "un om periculos". Arestat in 1950, pentru "crime contra pacii" in al Doilea Razboi Mondial, e condamnat la 5 ani, fiind achitat in 1954.462 Face si el cunostinta cu inchisoarea, timp de cativa ani. La eliberare - in impecabila logica comunista!

- E numit redactor-sef la Contemporanul si putin mai tarziu profesor la Universitatea din Bucuresti, sef al Catedrei de istoria literaturii romane.

Vechea elita intelectuala se angajase intr-un proces radical de polarizare. Calea de mijloc devenea tot mai putin practicabila. Cu alte cuvinte (exagerand in oarecare masura, dar nu prea mult): ori Academia, ori puscaria! Regimul nu se orienta dupa formula moderata: "Cine nu e impotriva noastra e cu noi", ci dupa principiul rasturnat potrivit caruia "cine nu e cu noi e impotriva noastra". Judecata morala asupra colaborationismului din epoca trebuie sa tina seama de aceasta realitate. Neutralitatea era usor asimilata cu adversitatea. Un intelectual "neutru" n-avea nici o sansa sa ramana la o catedra universitara si nici sa continue sa publice. Fiind insa de la bun inceput suspectat, avea o "sansa" apreciabila, la cea mai mica remarca "denigratoare" pe care ar fi auzit-o cine nu trebuia, sa ajunga la inchisoare sau la Canal. Fara a cauta scuze celor care au facut exces de zel (un Ralea, un Calinescu.), fapt este ca multi au cautat sa-si salveze pozitia profesionala si propria viata, a lor si a familiilor. Si au intrat astfel in categoria privilegiatilor, fiindca la nivelul intelectual inalt nu mai existau decat privilegiati si persecutati. Si privilegiatii erau insa tinuti in alerta: criticati periodic, siliti la autocritica, aveau si ei sabia lui Damocles deasupra capului - cu atat mai mult cu cat erau doar intelectuali, patrunsi nu chiar pana la capat de constiinta proletara. Regimul isi rasplatea generos intelectualii de varf: la fel de bine cum intelegea, prin contrast, sa-i zdrobeasca pe intelectualii repudiati. Pe langa salarii ridicate si colaborari la ziare si reviste generos remunerate, se adaugau pentru cei merituosi si ravnitele "premii de stat": clasa I, 25.000 lei (dupa reforma monetara din 1952, de raportat la un salariu mediu mai mic de 10.000 de lei anual), clasa a II-a, 15.000 lei; clasa a III-a, 7.500 lei. Pentru anii 1950 si 1951 (premii atribuite in 1952), mai multi academicieni au incasat premiul cel mare: Elie Carafoli si Caius Iacob, pentru stiintele fizico-matematice, Radu Cernatescu si Gh. Spacu, pentru stiintele chimice, Mihail Ciuca, Stefan Nicolau si N. Hortolomei, pentru stiinte medicale, si asa mai departe. Nu e in discutie daca le meritau sau nu, ci faptul ca, in acelasi moment, Gheorghe Bratianu se sfarsea incetul cu incetul in inchisoare, iar D. Gusti ramasese fara casa si fara pensie. In domeniul literaturii, "meritele" sunt mai evidente. Petru Dumitriu obtinea "clasa I" pentru romanul Drum fara pulbere, imn de glorie inaltat Canalului Dunare-Marea Neagra (fara consemnarea "detaliului" ca acesta a fost sapat de detinutii politici, cu pretul vietii multora dintre ei). La poezie, premiile "clasa I " reveneau lui Mihai Beniuc si lui Dan Desliu, ultimul dintre ei, tanara revelatie a literaturii "realist-socialiste". Si asa mai departe.463 S-a pastrat tabelul cu veniturile din drepturi de autor ale "academicianului Cezar Petrescu", pe anul 1955: suma totala este de 224.882 lei; echivalenta cam cu zece venituri anuale ale unui profesor universitar si cu vreo 30, sa spunem, de salarii medii anuale.464 Cu siguranta, mult mai bine decat dat afara din casa sau internat dupa zabrele.

Chiar in momentul in care monarhia se preface in republica, se petrec schimbari si la Societatea Scriitorilor Romani; aceasta isi modifica numele in Societatea Scriitorilor din Romania (eliminand conotatia etnica) un an mai tarziu, in martie 1949, isi va spune Uniunea Scriitorilor din Republica Populara Romana. Socotit prea instabil, Victor Eftimiu ii cedeaza fotoliul prezidential lui Zaharia Stancu. In 1950, intrat intr-o dizgratie pasagera (va recupera insa repede), Zaharia Stancu e si el inlocuit cu vesnic tanarul si disponibilul Mihail Sadoveanu. Oricum, incepand din 1948, un lucru e sigur: de acum inainte, literatura nu se mai poate face oricum, trebuie sa se inscrie in tiparele "realismului socialist", axata pe "lupta de clasa" si patrunsa de spirit revolutionar. Initial, se da cu barda fara menaj amente. Proba, aceasta interpretare a lui Vasile Alecsandri: "El apartinea clasei exploatatoare si nu a fost progresist decat atata timp cat interesele acesteia nu erau fundamental amenintate. [.] Sovinismul dramaturgiei sale si falsul patriotism din epoca monarhiei burghezo-mosieresti sunt profund reactionare."465

Cu o asemenea strategie, praful s-ar fi ales din intreaga literatura romana. Se prefera o reglare a tirului: recuperarea clasicilor, si nu demolarea lor, cu pretul (ce mai conta!) al unor nemarginite deformari. Asa se intampla si cu Eminescu, comemorat, cu mare pompa, in ianuarie 1950, la o suta de ani de la nastere: poetul, de felul lui nationalist si reactionar, e anexat ideologiei internationaliste si revolutionare.466 Celor in viata li se spune insa verde-n fata ce nu mai merge in opera lor (exceptandu-i pe "intangibili": Sadoveanu, in proza, Toma, in poezie). Cezar Petrescu, scriitor apreciat de regim - dar tocmai de aceea ajutat sa-si depaseasca insuficientele - isi afla un critic sever in persoana lui O. Crohmalniceanu, care ii reproseaza "ocolirea luptei de clasa", pe sleau spus, "o intelegere inapoiata a evolutiei societatii".467 Bunul exemplu de literatura e dat de insusi Zaharia Stancu, cu romanul Descult, primit entuziast de critica oficiala (adica de singura critica existenta): evocare - cu falsurile de rigoare - a vietii de mizerie a taranimii sub vechiul regim. Neasteptat de bine (date fiind dificultatile initiale de adaptare) se descurca Camil Petrescu. Ce alegere putea fi mai buna decat drama Balcescu: la o suta de ani de la revolutia din 1848, sarbatorita in 1948 si considerata premergatoare a transformarilor revolutionare din acest ultim an, si cu asezarea lui Nicolae Balcescu, in calitatea lui de precursor revolutionar, in locul cel mai de sus al panteonului istoric romanesc. Cum insa Camil Petrescu nu putea uita de sine, da comunistilor partea lor, dar isi rezerva propria parte. Personaj exceptional, avand mereu dreptate impotriva tuturor, Balcescu e el: Camil Petrescu. Identificare explicita in finalul piesei, prin vorbele eroului muribund: "Va sti un scriitor din neamul meu. intr-o zi. peste un veac. Va sti clipa asta. cum a fost." Nu putea ramane dator literaturii revolutionare nici Mihail Sadoveanu; trebuia sa-si onoreze statutul sau oficial de prim-scriitor al tarii. Rezultatul, in 1949, e Mitrea Cocor, povestea unui taran sarac si asuprit care strabate drumul initiatic al limpezirii ideologice si angajamentului revolutionar; romanul e conceput atat de schematic si scris atat de debil, incat nu e de mirare ca a circulat zvonul potrivit caruia adevaratul autor n-ar fi fost Sadoveanu (desi, dintotdeauna, pe langa capodopere, scriitorul, cu masiva lui industrie de carte, daduse si texte de mana a doua). Oricum, romanul a fost declarat epocal si etichetat drept prima creatie realist-socialista din literatura romana.

In cativa ani, realismul socialist capata consistenta. Sunt si multi autori foarte tineri care se afirma, tocmai fiindca nu era prea greu: ideologia tinea loc si de estetica. Printre ei, poetul Dan Desliu, cu o problematica muncitoresc-taranesc-revolutionara, tratata in versuri facile, si prozatorul Petru Dumitriu, specializat in confruntari violente de clasa. Daca vrem o ierarhie oficiala, ne-o comunica Leonte Rautu, autor al unui bilant publicat in februarie 1954.468 Ideologul insira vreo doua duzini de scriitori "merituosi". Primul e clasicul in viata M. Sadoveanu, urmat (dupa un criteriu literar sui generis) "de vechi participanti la lupta antifascista", care sunt A. Toma si Geo Bogza, apoi si de altii, intrati de mult in istoria literaturii romane: Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu (nu e pomenit G. Calinescu). Dupa aceea, la rand, sunt evidentiati: Mihail Davidoglu, autor de piese cu actiune industriala si muncitoreasca; Eusebiu Camilar, poeta Maria Banus, si mai mult decat uitatii astazi Ion Istrate si Aurel Mihale, pusi de-a valma pentru evocarea transformarii socialiste a agriculturii; Lucia Demetrius, pentru aducerea pe scena a problematicii tinerilor intelectuali; deja amintitul Petru Dumitriu; poetii Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Dan Desliu, Veronica Porumbacu, Cicerone Theodorescu, Eugen Frunza; la "evocarea trecutului de lupta", revine Sadoveanu cu romanul istoric Nicoara Potcoava, alaturi de Camil Petrescu, inglodat definitiv in biografia lui Balcescu, detaliata in interminabilul (si neterminatul) roman Un om intre oameni, urmati de Alexandru Jar, autor de romane cu ilegalisti, si de Zaharia Stancu, demascator al regimului burghezo-mosieresc; si, in sfarsit, literatura satirica, ilustrata de Aurel Baranga si Marcel Breslasu. O literatura noua, cu multi oameni noi si cu cativa mai putin noi, dar trecuti si ei printr-un proces de innoire.

Si artele plastice intra in zodia realismului socialist.469 Ceea ce se exprima prin imbinarea unui academism impins la extrem cu o tematica"revolutionara" (potrivit modelului sovietic). Sunt reprezentati luptatori comunisti, muncitori in fabrica, tarani pe ogoare. Mai multi dintre pictorii si sculptorii cu reputatie vor fi recuperati, facand, se intelege, concesiile de rigoare, unii de la bun inceput, altii pe parcurs. Reales in 1948 in noua academie, Gheorghe Petrascu nu mai are timp sa devina realist-socialist, fiindca moare un an mai tarziu. Dintre pictorii vechi, cei mai agreati de regim in anii '50 sunt Jean Al. Steriadi (membru al Academiei din 1948), Camil Ressu (academician in 1955) si Iosif Iser (ales la Academie tot in 1955), toti trei distinsi si cu titlul de "artisti ai poporului". Altii sunt acceptati ceva mai tarziu, si cu destule rezerve. Lui Theodor Pallady i se reproseaza "nota de aristocratism" si faptul ca nu pune pe panzele lui "sentimente, situatii si conflicte majore" (ar fi putut lua exemplu de la Ressu, autor al unui tabou, frecvent reprodus, intitulat Semnarea Apelului pentru pace, dar Pallady se incapatana sa picteze naturi moarte "aristocratice"). Francisc Sirato, si el, e criticat pentru a fi ocolit marile probleme contemporane. Dintre cei de varsta medie, foarte apreciati ajung sa fie Corneliu Baba si Alexandru Ciucurencu. Apar mai cu seama o gramada de tineri, necunoscuti inainte si repede uitati, care trateaza cu entuziasm facil subiectele momentului. Toate productiile arata la fel, parca ar fi opera unuia singur. Cel mai faimos a devenit G. Miklóssy, si asta pentru un singur tablou (dar ce tablou!): compozitia Grivita 1933, scena suprema a mitologiei proletare romanesti. In mod ironic, un salt inca mai mare decat pictorii "burghezi" (care, de bine, de rau, pictau "realist"), au trebuit sa-l faca spre realismul socialist artistii apropiati in perioada interbelica de Partidul Comunist, practicand pe atunci o arta de avangarda, asortata (li se parea) convingerilor lor politice. Li se pretindea sa renunte la avangarda pentru a desena cuminte, ca la scoala. E cazul suprarealistului Jules Perahim, care acum ii picteaza foarte "realist" pe Horia si pe Lenin. Sau al lui M. H. Maxy470, cu o pictura anterioara combinand modalitati cubiste, abstractioniste si expresioniste, aspru admonestat de ideologii culturali in 1948, ceea ce nu-l impiedica sa fie intre 1948 si 1950 presedinte al sindicatului artistilor plastici, iar din 1950 director al Muzeului de Arta al R. P. R.; oricum, isi schimba complet stilul si e induiosator sa-l vezi pe avangardistul de altadata pictand ascultator scene cu muncitori si. pescari. In ce priveste sculptura, se ataseaza realismului socialist, dintre cei varstnici, Ion Jalea si Cornel Medrea, iar din generatia mijlocie, si in chip mai radical, Constantin Baraschi si Boris Caragea. Baraschi e poate exemplul cel mai bun (sau cel mai rau) de combinare a unui clasicism destul de plat cu temele puternic ideologizate ale momentului, precum o arata monumentul eroilor sovietici (pe care s-a grabit sa-l execute inca in 1945) sau basorelieful Eliberarea (se intelege, eliberarea tarii de care Armata Rosie).

Odata cu instalarea deplina a controlului comunist asupra tarii, creste si influenta, si puterea de decizie ale acelor ideologi si intelectuali evrei pe care i-am vazut deja in plina ascensiune in cursul anului 1947. In 1955, 10% dintre membrii nomenclaturii de partid erau evrei - de raportat la o populatie evreiasca reprezentand circa 2% din numarul locuitorilor tarii (dar, cum am mai spus, raportarea efectiva trebuie facuta la vechiul nucleu comunist). Procentul evreilor depasea insa cu mult aceasta medie la sectiile de propaganda si agitatie, stiinta si cultura, unde oscila aproximativ intre 20 si 30%. Iar in conducerea presei, din 39 de cadre, 29 erau evrei! 471 Un tabel intocmit in decembrie 1949 de Sectia de Propaganda si Agitatie a Partidului Comunist Roman dadea un procent si mai ridicat. Cei 61 de activisti se imparteau astfel: 32 romani, 22 evrei, 6 maghiari si un rus.472 Ponderea evreilor era, asadar, de 36%. Mai semnificativ decat numarul e insa faptul ca le reveneau principalele functii de decizie in materie de ideologie si propaganda, ceea ce insemna de fapt controlul activitatilor intelectuale in ansamblul lor. Numarul unu in acest sector era Iosif Chisinevschi, numarul doi, Leonte Rautu, numarul trei, Mihail Roller. Stiintele sociale erau, desigur, mai sensibile decat celelalte. La marxism-leninism, tonul il dadea Leonte Rautu, in istorie, Mihail Roller. Literatura era indrumata de Nicolae Moraru si Ion Vitner si, in genere, criticii literari cu cea mai mare autoritate erau evrei: Ovid Crohmalniceanu, Silvian Iosifescu. Cand apare revista Flacara ("saptamanal de arta si cultura al uniunii sindicatelor de artisti, scriitori, ziaristi"), in primele zile ale anului 1948, articolul programatic ii apartine lui N. Moraru, iar in chenar sunt insirati colaboratorii numarului respectiv: Maria Banus, Radu Bogdan, Radu Boureanu, Marcel Breslasu, Nina Cassian, Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu, Petre Iosif, S. I. Leuseva, Eugen B. Marian, N. Moraru, A. Mendelsohn, M. Novicov, Petre Solomon. Din 14, 9 sunt evrei (pana la urma 10, fiindca nu apare in chenar numele lui Aurel Baranga, prezent si el in revista), si doar 3 romani "etnici", adaugandu-li-se o colaboratoare sovietica si un "roman-rus" (M. Novicov).473 E o proportie care nu se mai regaseste chiar la asemenea cote; dar se poate aprecia ponderea colaboratorilor evrei - fara a recurge la o numaratoare propriu-zisa - cam la jumatate din totalul semnaturilor in reviste cu profil cultural si ideologic, precum Contemporanul sau Flacara, in 1948 si in anii imediat urmatori. Importanta lor se arata si mai mare prin autoritatea speciala a unora. In articolulbilant, deja citat, al lui Leonte Rautu, privitor la literatura recenta, din 23 de scriitori mentionati (lasand la o parte trei autori maghiari), sapte sunt evrei, asadar aproape o treime (A. Toma, Mihail Davidoglu, Maria Banus, Veronica Porumbacu, Alexandru Jar, Aurel Baranga, Marcel Breslasu). In artele plastice, Jules Perahim si M. H. Maxy au tot felul de functii reprezentative, in timp ce, in muzica, "vioara intai" este Matei Socor, presedinte al Uniunii Compozitorilor (din 1949) si, printre altele, autor al Imnului de Stat al R. P. R. (pe un text adaptat dupa versurile lui A. Toma). Suprareprezentarea se constata si in facultati, indeosebi in cele cu tenta ideologica mai pronuntata si, pentru inceput, in mai mare masura la nivelul conferentiarilor (dintre care mai multi vor deveni profesori in anii urmatori). In 1950, la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, Alexandru Graur si Ion Vitner se numara printre cei zece profesori, iar din cei 15 conferentiari sunt evrei aproape jumatate (dintre ei: lingvistul Jacques Byck, criticii si istoricii literari Ovid Crohmalniceanu, Silvian Iosifescu, Paul Comea).474 Printre conferentiari, mai apoi profesor si sef de catedra, figureaza si Mihail Novicov, rus basarabean, activist comunist din anii '30, arestat si condamnat la mai multi ani de inchisoare475, cu studii universitare de matematica, dar ajuns pana la urma o "autoritate" in materie de literatura, mai cu seama de ideologie literara. Cariera lui, similara cu a mai multora dintre evreii mentionati, indica faptul ca nu se cautau evrei cu orice pret, ci persoane corespunzatoare unei anumite tipologii (intelectuali devotati partidului si detasati de cultura romaneasca traditionala). Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentata printre evrei, insa ceea ce prima era tipologia si nu "evreitatea" in sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sionisti, supusi unei drastice persecutii incepand din 1950; au loc un sir de procese, cel mai amplu, cu 110 acuzati, inceput in martie 1954; printre cei care au suferit ani de temnita s-a aflat si Abraham Leib Zissu, cel mai activ si mai influent, inca din perioada interbelica, dintre militantii sionisti.476

Vechii intelectuali care au jucat cartea comunista s-au trezit intr-o lume deloc asemanatoare cu cea pe care si-ar fi dorit-o. Jurnale personale si rapoarte ale politiei politice vadesc o stare raspandita de insatisfactie. Alesesera drumul acesta fie dintr-un calcul pragmatic, fie din autentice convingeri de stanga, fie din aceste ratiuni combinate. Isi facusera se vede iluzia ca libertatea, refuzata adversarilor politici, nu avea sa dispara cu totul, continuand sa garanteze o oarecare diversitate de gandire si exprimare, cel putin in tabara "democratica". Acum se trezeau prizonieri ai propriei lor optiuni si ai unor triste privilegii.

Gala Galaction e rasplatit de regim cu tot felul de onoruri. Le accepta. Are o relatie apropiata cu multi dintre mai-marii zilei. Dupa ce fusese membru al parlamentului falsificat din 1946, se lasa ales deputat si in Marea Adunare Nationala, in martie 1948. Tine, la ocazii, discursuri conventionale. Si, in acest timp, in jurnalul sau intim se razboieste cat poate cu regimul comunist! Deplange mai presus de orice anularea libertatilor: "Azi se implineste un an de cand statul roman si-a pus pe cap cusma rosie republicana. Nu m-a zguduit abolirea monarhiei si nu ma exalteaza instaurarea republicii. Regret numai unele libertati si latitudini pe care regimul republican de azi nu le mai ingaduieste. Si regret, cu deosebire, intoleranta crescanda pe care fiii lui Marx, Lenin si Stalin o manifesteaza fata de convingerile religioase. In lumea superioara pe care am dorit-o totdeauna si de dorul careia am scris multe pagini naive, prigoana intelectuala si surghiunul religios erau de negandit."477 Desi cleric ortodox, e indignat de desfiintarea bisericii greco-catolice, dupa cum ia partea evreilor sionisti persecutati de "fratii" lor comunisti (toate, desigur, in secretul jurnalului!). Un singur gest public, dar discret si trecut neobservat: paraseste sala Parlamentului atunci cand se voteaza introducerea pedepsei cu moartea. Complice al comunistilor, patriarhul Iustinian e caracterizat drept "omul nenorocit care s-a dat rob celor fara de Dumnezeu".478 Strategiile rusificarii il umplu de indignare: "Biruitorii, sub mii de chipuri unele mai ipocrite, altele mai brutale se straduiesc sa se infiga in tara si in sufletul romanesc. Cat de ironic, cat de mincinos rasuna glasurile celor platiti sa ne dezromanizeze. Fireste, trebuie sa invatam ruseste, sa admiram pe Miciurin, sa ne extaziem in fata "civilizatiei" sovietice, sa ne imbracam in uniforme muscalesti si sa innebunim de entuziasm cand oratorii "progresisti" pronunta numele lui Stalin."479 De la o pagina a jurnalului la alta, revolta lui Gala Galaction sporeste. Nu mai suporta denigrarea culturii "burgheze", este uluit sa vada cum proprietarii sunt dati afara din casele lor. Interesant dublu profil - de-a dreptul orwellian - al unui personaj public aparent cat se poate de conformist.

Miron Radu Paraschivescu asteptase minuni de la comunism. Dezamagirea si indignarea ii sunt pe masura. Ar fi dorit "pastrarea si salvarea spiritului revolutionar", ceea ce "fara negatie nici nu se poate concepe". Asadar, "constiinta libertatii de expresie personala, de gust personal, de discutie si polemica, intr-un cuvant, de creatie a ceva viu si autentic, nedirijat, nefortat, neimpus. " Doamne, chiar crezuse ca asa va fi comunismul? "Care ar avea, cel putin la noi in Romania, libertatea de-a spune ce crede, libertatea de-a satiriza si biciui starile de la noi? Ar insemna sa-si puna singur capul pe taietor." Si o decizie personala: "Trebuie sa-mi organizez temeinic rezistenta in fata valului de cretinism opresor care bate de la Rasarit [.] N-am ce sa caut in concertul dezolant al literaturii noastre de azi."480

Jurnalul lui Pericle Martinescu e una dintre cele mai oneste si mai libere surse "intime". Facuse si el necesarele concesii. Dar, in 1950, este exclus din partid si nevoit, in consecinta, sa plece si de la Directia Presei. Iata-i comentariul: "Aceasta a insemnat o eliberare, iar felul cum s-a desfasurat "verificarea" si concluziile pe care le-am tras in cursul ei m-au convins odata mai mult ca un om cinstit, cu un pic de demnitate, hotarat sa priveasca adevarul in fata, nu poate sa fie membru al PMR, nu poate sa fie comunist. Comunismul si demnitatea umana, comunismul si adevarul, comunismul si sinceritatea - sunt notiuni care se exclud."481 Pe acest ton, Jurnalul continua pana la sfarsitul lunii februarie 1954, cand, marturiseste autorul, l-a cuprins frica de a mai scrie, asa incat a ascuns ceea ce scrisese si n-a reluat insemnarile decat zece ani mai tarziu, in 1964.

Oficial, profesorii Universitatii din Cluj Emil Petrovici si Constantin Daicoviciu erau cat se poate de bine plasati in ierarhia intelectuala comunista. Petrovici, om de stanga, rector al Universitatii intre 1945 si 1950, in paralel profesor si la Universitatea din Bucuresti, membru al Academiei din 1948. Daicoviciu, cu un trecut mai putin ortodox, dar "reabilitat", inclusiv printr-o cariera guvernamentala in tabara comunista (in 1948, ca ministru adjunct al invatamantului, a avut partea lui in rasturnarile petrecute). Surpriza este sa-i vedem pe cei doi, laolalta (erau prieteni apropiati), urmariti cu mare atentie de agentii si informatorii Securitatii. Si nu degeaba! Petrovici si-ar fi dovedit "cu prisosinta" "ura lui contra poporului sovietic si a oranduirii sociale sovietice"; "se manifesta in continuu contra influentei politice in stiinta, contra conceptiei marxiste in lingvistica"; "a sprijinit si protejat elementele dusmanoase, i-a sustinut si intervenit pentru incadrarea lor in invatamant si Academie".482 Despre Daicoviciu se relateaza ca "pare plictisit de regim si se observa ca are teama de a avea neplaceri din cauza oscilatiilor lui politice". "In anul l952 ne-a fost semnalat ca face diferite bancuri de prost gust fata de minoritatile nationale si fata de Securitatea statului."483 Pentru mai putin decat atat, altii ar fi ajuns la inchisoare sau la Canal.

Despre G. Calinescu, securistii notau in iulie 1954: "Nu este atasat regimului nostru, insa nici nu-l uraste, deoarece i s-au creat conditii dintre cele mai bune de trai. Uneori are izbucniri reactionare, alteori insa face impresia unui om cu o justa orientare politica - este oscilant". Dar "izbucnirile reactionare" se tot inmultesc. Se inregistreaza la Securitate ca pana si Al. Rosetti il tine de "nebun". Printre altele, ar fi spus ca nu poate face cursuri (nici nu mai facea!) in fata unor studenti "cu mutre fioroase, de primitivi, de tarani". In cele din urma, i se va deschide in noiembrie 1959 dosar de urmarire, pe motiv ca "se manifesta dusmanos la adresa regimului", "cauta sa strecoare in lucrarile sale teorii antistiintifice" si "sprijina in mod direct elemente cu trecut dusmanos dintre care o parte au fost arestati pentru activitate dusmanoasa regimului". Dusmanos si iar dusmanos! Dosarul i se inchide in februarie 1961, considerandu-se ca n-a fost totusi o "activitate dusmanoasa organizata".484

Limba ascutita ca Victor Eftimiu nu mai are nimeni. Academician, autor cu statut recunoscut, scriitorul nu conteneste sa vorbeasca de rau regimul. "Manifestari ostile", "atitudini dusmanoase" sunt, in ce-l priveste, caracterizari care apar frecvent in rapoartele Securitatii. "Din 1948 este semnalat a debita in cerc restrans sau in fata cunoscutilor glume necuviincioase la adresa conducatorilor Partidului si a Guvernului." Nu e de mirare ca - incepand din 1951 - Securitatea il urmareste pas cu pas: dosarul i se extinde de-a lungul anilor in nu mai putin de 23 de volume. Cum intretine relatii cu diplomati britanici si francezi, nu lipsesc banuielile de spionaj. Viata scriitorului e pusa toata sub lupa. Pana intr-acolo incat o lista detaliata din iunie 1963 consemneaza "numele femeilor cu care acad. Victor Eftimiu practica perversiuni sexuale". Nu mai putin de 15 nume, cu specificarea ca ar mai fi si altele! 48554

O nota informativa din 1954 privitoare la atmosfera din mediile literare prezinta un interes exceptional.486 E semnalata o stare de nemultumire aproape generalizata, iar in cazul celor inca fideli, o atitudine timorata in fata valului de nemultumire. "Capul rautatilor" ar fi fost Nina Cassian, care se lansase in 1947 cu un volum modernist, deloc pe linia partidului; aspru criticata, facuse o intoarcere de 180 de grade, relansandu-se in cea mai proletcultista dintre poezii; acum revenea la o atitudine "ostila". Sub influenta ei, socotea informatorul, si tanarul prozator Marin Preda a ajuns sa regrete ca a scris texte - bine apreciate oficial - in spiritul realismului socialist. Poetul Geo Dumitrescu se intreaba: "Am fost noi sinceri cand am scris ceea ce am scris pana acum?" Si raspunde: "desigur ca nu". "Scriitori vechi sau critici decadenti exercita si ei o anumita influenta. Al. Philippide intreaba peste tot de ce nu e tiparit Arghezi. Serban Cioculescu, critic decadent, este rugat de unii scriitori sa-si dea parerea asupra lucrarilor lor. El afirma ca chiar Camil Petrescu l-a chemat sa-i citeasca Un om intre oameni inainte de a da volumul la tipar." Cei mai vehementi par a fi Victor Eftimiu si George Calinescu (atat de "comunizanti" pana nu demult!). Cel dintai "indeamna scriitorii sa nu scrie piese de actualitate"; doua sonete i-au fost oprite de Directia Presei (cenzura), pentru "aluziile si atacurile evidente pe care le contineau la adresa regimului de democratie populara". La fel, G. Calinescu "indeamna pe colaboratorii sai "sa stea deoparte", sa nu se amestece". "Ca director al Institutului de Istorie Literara si Folclor, salarizeaza o serie de elemente dubioase. El a atacat in scris si in public poezia noastra noua, desi uneori intr-o forma foarte mascata. Face mare agitatie pentru reconsiderarea lui Arghezi." "Este foarte influentat de Dora Lipman, salariata la institutul sau, o sionista convinsa si o filoamericana inveterata, care-i spune tot ce se discuta la Radio Londra si Vocea Americii si ca e apreciat in strainatate. G. Calinescu are multa incredere si simpatie pentru Dora Lipman, cu care de altfel, acum cativa ani, a fost in relatii intime". Necazul este ca Eftimiu si Calinescu au "o mare influenta negativa asupra unor scriitori". Ei mai imprastie si zvonul unor concesii pe care regimurile comuniste vor trebui sa le faca: revenirea la parlamentarism, guvern de coalitie, chiar un eventual guvern Titel Petrescu! Nici Vladimir Streinu nu sta degeaba; el il influenteaza pe Radu Tudoran, iar acesta, la randu-i, pe fratele sau Geo Bogza, desi acesta din urma e "un scriitor devotat in intregime partidului si clasei muncitoare" - dar are si el "micile sale nemultumiri". Un semn deloc incurajator: corifeii noii ideologii literare tac si asteapta." I. Vitner nu a scris nimic in ultimul timp. Se pare ca si el crede intr-o schimbare a liniei partidului in estetica si nu vrea sa fie compromis." "M. Gafita sta intr-o pasivitate suspecta. Indemnat sa ia atitudine in diferite probleme, se sustrage sub diferite pretexte ca: "Sa mai asteptam", "Sa vedem ce se mai intampla", "de ce sa scriu tocmai eu" etc." Pana si Zaharia Stancu si Alexandru Jar "au afirmat intr-o discutie cu un redactor al Scanteii Tineretului, "Ca azi nu poti avea curajul sa spui tot ce gandesti"". Altminteri, Zaharia Stancu "pretinde ca e foarte timorat de situatia de la Gazeta literara, ca el vrea sa scoata o gazeta "cum vrea partidul", dar nu e ajutat de colectivul redactional."

Ce incheiere ar putea fi mai buna pentru ilustrarea schizofreniei comuniste?

O carte se incheie acolo unde decide autorul: in cazul de fata, pe la 1950. Insa istoria adevarata (spre deosebire de istoria din carti) nu se incheie niciodata. Putem arunca, asadar, o privire si dupa 1950, pentru a consemna, succint, unele evolutii din anii si deceniile care au urmat.

Istoria comunismului romanesc nu e deloc lipsita de intorsaturi si paradoxuri. Cine si-ar fi inchipuit, in primele momente ale noului regim, ca o consecinta a lui va fi tocmai "romanizarea" accentuata a Romaniei? Tendinta initiala parea a merge exact in directia opusa. Partidul Comunist, nu tocmai romanesc la origini, da exemplul. Devenind un partid de masa, trece inevitabil printr-un proces de romanizare. La nivelul de sus, rafuielile dintre lideri conduc la eliminarea, cu prioritate, a unor "neromani": Ana Pauker (evreica) si Vasile Luca (ungur), in 1952, Iosif Chisinevschi, seful propagandei si al multor altor sectoare, in 1957. Paleste si steaua lui M. Roller, care, izolat si dezavuat, moare la numai 50 de ani in 1958 (sinucidere?). Mai tarziu, sub Ceausescu, conducerea partidului va ajunge sa fie aproape exclusiv romaneasca. Din Romania, vor emigra mai intai evreii, apoi o buna parte din germani; se va petrece, in detrimentul minoritatilor, si o omogenizare regionala. La 1930, romanii etnici reprezentau 71,9% din populatie, sau, luand in considerare doar teritoriul actual al tarii, 77,9%; la capatul regimului comunist (dupa recensamantul din 1992), ajunsesera la 89,5%. Corespunzator, si elita intelectuala a devenit mai romaneasca decat oricand, comparand-o, fie cu elita anilor '50, fie cu cea din perioada interbelica. Imputinarea, pana aproape de disparitie, a evreilor, a eliminat nota cea mai specifica. A reusit regimul comunist, in sens invers doctrinei sale originare, sa obtina ceea ce isi propunea dreapta nationalista in anii '30: o Romanie in care romanii etnici sa fie peste tot elementul dominant (ceea ce nu era cazul in perioada interbelica, atunci cand erau inca minoritari in orasele transilvanene, fata de unguri si germani, si cand erau surclasati de evrei in numeroase domenii, precum bancile, comertul sau presa).

A fost si un proces, lent la inceput, dar tot mai bine conturat in anii '60, de recuperare a supravietuitorilor vechii elite, initial exclusi, marginalizati, adesea intemnitati. "Alegerile" la Academie din 1955 marcheaza un prim moment. Se tacuse sugestia reprimirii tuturor academicienilor exclusi in 1948 (mai putin, evident, cei care pierisera in inchisori). Mult prea devreme pentru asa ceva. Au fost reprimite exclusiv personalitatile cu specializari mai putin ideologice: inginerul N. Vasilescu-Karpen, agronomul Gh. Ionescu-Sisesti, arhitectul Petre Antonescu si fizicianul Horia Hulubei. Lucian Blaga, C. Radulescu-Motru si D. Gusti au cazut la examen (ca sa nu mai vorbim de colegii lor care facusera intre timp ani de inchisoare).487 Era totusi o prima deschidere, sau cel putin o "semideschidere". Intra tot acum la Academie Cezar Petrescu, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, dar si (in sfarsit) Tudor Arghezi, ca si multa vreme "suspectul" Tudor Vianu (trei ani mai tarziu va fi numit si director al Bibliotecii Academiei). La fel, mai multi istorici, care devin membri titulari: Emil Condurachi, Constantin Daicoviciu, Andrei Otetea, David Prodan. Peste doar cativa ani (in 1959-1960), un grup masiv de intelectuali e trimis, de data aceasta, nu la Academie, ci la inchisoare, cu principala acuza ca citisera ce nu trebuia si mai si schimbasera impresii pe marginea celor citite; printre ei, Constantin Noica, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Alexandru Paleologu, N. Steinhardt, Pastorel Teodoreanu.488 Dar nu mai trec multi ani si recuperarea devine regula. Piatra de hotar e 1964, cand se golesc inchisorile si se petrece relativa detasare de Uniunea Sovietica. Constantin C. Giurescu revine la facultate in 1963, iar in 1974 e primit la Academie; pastrandu-si o voce oarecum distincta, devine un fel de istoric oficial. Serban Cioculescu, "critic decadent", fost taranist, dat afara din Universitate, cu un frate mort nu demult in inchisoare, e recunoscut ca autoritate critica si isi incheie cariera ca profesor si sef de catedra la Universitatea din Bucuresti, director al Bibliotecii Academiei, membru al Academiei Romane. Constantin Noica, urmarit, persecutat, intemnitat, revine cu o cariera intelectuala spectaculoasa, exprimata intr-un sir de carti, deloc in ton cu filosofia comunista, dar promovand interpretari autohtoniste care, in felul lor, dadeau apa la moara comunismului nationalist. S-au facut concesii de ambele parti: si dinspre regim, si dinspre vechii intelectuali. Regimul s-a mai deschis, iar vechii intelectuali s-au mai deschis si ei spre "marile realizari ale socialismului". Doar ca intalnirea nu s-a petrecut la mijlocul drumului. Cedarea principala nu a fost a regimului, ci a intelectualilor.

In anii '50, in pofida terorii, se pastra inca destul din spiritul de libertate. Cu timpul, represiunea s-a domolit, dar si oamenii au devenit mai prudenti si resemnati. Cand Pericle Martinescu isi reia jurnalul in 1964 - intrerupt, timp de un deceniu, de frica - adopta, dupa propria marturisire, "un ton ponderat, fara vehementa de mai inainte, fara acuze si incriminari [.] vorbind cu gura pe jumatate."489 Lipsesc mai multi ani si din Jurnalul lui Petru Comarnescu. Reluandu-l, noteaza urmatoarele despre faimosul complex arhitectonic de la Sala Palatului, tocmai inaugurat: "noua sala a Congreselor, splendida ca arhitectura. Noile blocuri, cu balcoane colorate in albastru sau galben, dau o nota de picturalitate si voiosie arhitecturii, ce a rasarit indaratul Palatului Republicii".490 Toate ar fi bune - desi nu l-am banui pe estetul Comarnescu de o asemenea lipsa de gust - daca n-am fi informati, din alta sursa, ca ii displacea cu totul acest ansamblu. Ajunsese sa minta in jurnalul intim!

S-a repus in circulatie nationalismul epocii anterioare, asortat noilor orientari ale comunismului romanesc, dar nici vorba de idei sau atitudini care ar fi putut sa deranjeze ideologia oficiala. Daca Blaga n-ar fi murit in 1961, la varsta de 66 de ani, si ar fi trait, sa zicem, 80, ar fi primit cele mai stralucitoare onoruri; intrebarea este ce concesii ar fi trebuit sa faca, la randu-i. Pana si Gheorghe Bratianu a fost recuperat la un sfert de veac de la moarte; nu se ascundea faptul ca a murit, ci doar conditiile in care a murit. Povestea cea mai trista e poate cea a detinutilor de foarte lunga durata Nichifor Crainic si Radu Gyr, care au fost pusi sa scrie articole de propaganda "patriotica" adresate romanilor plecati din tara. Poate cineva rezista la nesfarsit?

Regimul a incercat sa culeaga trofee si printre expatriati. Mircea Eliade a fost cultivat insistent; i s-au publicat (cu grija selectate si in tiraje limitate) mai multe lucrari; a evitat sa revina in tara, dar pana la urma tot a platit cu ceva (simtindu-se, in plus, santajabil pentru trecutul sau legionar): nu a luat explicit pozitie impotriva regimului comunist. Actiunea de captare a lui Eugen Ionescu se desfasoara intens intre 1964 si 1970; i se pun in scena piesele, incepand cu Rinocerii, aceasta tocmai potrivita pentru mesajul antifascist, apoi apar si in volum. Dar nici Ionescu nu se lasa atras in tara. Necazul regimului cu el a stat in faptul ca dramaturgul nu era doar antifascist, ci si anticomunist si nu se sfia sa se exprime in acest spirit. In consecinta, dupa numai cativa ani, raporturile s-au deteriorat complet. In ce-l priveste pe Emil Cioran, abia in 1988 i s-a publicat o "antologie"; era evident ca nu putea sa-i apara nici o lucrare intreaga!

Recuperarea vechii elite avea nu numai limite ideologice, ci si "biologice". Putini dintre oamenii acestia au trait atat de mult incat sa aiba satisfactia de a asista la prabusirea comunismului. Petre Tutea, Nicolae Carandino, Anton Dumitriu, Pericle Martinescu. sunt cativa dintre supravietuitori. Cand comunismul se sfarseste lasa mostenire Romaniei o elita intelectuala formata sub obladuirea sa. E in mare parte rezultatul unei selectii dirijate politico-ideologic, in functie, pe cat s-a putut, si de competente, dar, in principala masura, dupa expresia consacrata, de "dosar", adica de origine sociala si de alte date personale si familiale, susceptibile sa recomande sau sa blocheze promovarea cuiva. S-a practicat masiv "discriminarea pozitiva" in favoarea fiilor si fiicelor de muncitori si de tarani (mai putin taranii bogati, asa-zisii "chiaburi", asimilati "dusmanului de clasa"). Pana la inceputul anilor '60, admiterea in universitati s-a facut potrivit unui sistem de cote care ii avantaja masiv pe cei cu "origine sanatoasa" (alta sintagma in jargonul epocii) si limita drastic sau chiar elimina accesul celorlalti. Dar si dupa aceea, fiecare roman a ramas, la fiecare pas, urmarit de dosar. O mobilitate sociala ascendenta existase, fireste, si in Romania procomunista. Personalitati precum juristul Andrei Radulescu, lingvistul Iorgu Iordan sau medicul Grigore T. Popa - pentru a alege oarecum la intamplare printre numele evocate si pana acum - proveneau din familii taranesti modeste. Promovarea aceasta s-a intensificat in perioada interbelica, contribuind printre altele la alimentarea curentelor radicale de dreapta sau de stanga, prin intrarea in scena a unei categorii de intelectuali, marcati de complexe si de asteptari sociale. Comunismul nu s-a multumit insa sa stimuleze mobilitatea ascendenta, ci i-a dat un caracter absolut. Elita mostenita din comunism - in toate componentele ei: politica, economica, intelectuala - provine, nu in totalitate, dar in masura zdrobitoare din categoriile sociale "sanatoase", pe care le-am mentionat. Nu inseamna ca nu s-au afirmat si valori, care aveau sansa sa-si croiasca un drum si in alte conditii; insa, inevitabil, dintr-o selectie defectuoasa sau falsificata a rezultat destula mediocritate si impostura, mai ales ca, in paralel cu intelectuali autentici (si ei, stanjeniti in functia lor), a proliferat specia intelectualilor de partid (gen Academia "Stefan Gheorghiu" sau Institutul de Istorie a Partidului) si a activistilor culturali.

Relativa distantare de Uniunea Sovietica (la sfarsitul perioadei Gheorghiu-Dej si apoi sub Ceausescu) n-a insemnat catusi de putin punerea in discutie a comunismului, dupa cum relativa deschidere spre Occident n-a insemnat nici pe departe reactivarea valorilor occidentale. Ani de zile, Romania a navigat intre doua ape, cu singurul reper ferm al nationalismului autohtonist, redescoperit si integrat in ideologia comunista. Intelectualii au capatat in sfarsit "libertatea" de a fi nationalisti (fara a-si asuma insa cuvantul, socotit neconvenabil in vocabularul oficial), ceea ce li s-a putut parea un enorm progres fata de anii dintai ai regimului, cand orice reflex national era socotit un pacat capital. Lantul ideologic devenise mai lung si asta lasa impresia unei oarecari libertati; se adaugau si o varietate de tactici conducand la exprimarea ocolita sau criptata a unor lucruri care nu se puteau spune explicit. In plan estetic, daca ne limitam la literatura, rezultatele acestui joc "de-a v-ati ascunselea" n-au fost lipsite de interes, dar ele au ramas net deficitare sub raportul mesajului. "Rezistenta prin cultura", despre care s-a vorbit atata, a fost foarte adesea o "evadare prin cultura". Si evadarea e o forma de rezistenta, dar forma cea mai evanescenta si cea mai putin de temut, la nevoie chiar acceptabila, pentru Putere. Cate n-ar fi fost de spus despre regimul politic, despre democratie, despre libertate; cate n-ar fi fost de spus, despre o istorie alta decat cea a cliseelor oficiale. Toate se loveau de bariera ideologica, si cu atat mai mult cu cat putini intelectuali au riscat exprimarea "subterana": asa incat, trebuiau sa-si modereze indraznelile in functie de exigentele cenzurii. "Indrazneala" suprema au avut-o scriitorii (mai putin istoricii) atunci cand s-au aplecat asupra unor drame ale anilor '50 ("obsedantul deceniu"); nu faptele cele mai cumplite erau insa scoase la iveala, iar denuntarea nu privea sistemul in sine, ci doar "abuzurile" (pe care, in felul lui, le repudiase si Ceausescu). Si, astfel, intelectualul nu s-a mai putut achita de misiunea sa esentiala (dincolo de perimetrul strict profesional al fiecaruia): aceea de a intretine libera si vie miscarea ideilor. Lucrurilor pe nume le puteau spune doar cei plecati din tara, si de aici extraordinara audienta a posturilor de radio care emiteau din afara, incepand cu Europa Libera.

O ultima remarca - dar nu cea mai putin semnificativa - cu privire la elita intelectuala formata in comunism este aceea ca (aidoma celorlalte componente ale elitei) a ramas intacta in urma prabusirii sistemului. Comunismul a preluat doar o parte dintre universitarii, oamenii de litere sau academicienii regimului anterior (si acestia "lepadandu-se de Satana"). Dupa decembrie 1989, nimeni n-a fost dat afara, nici universitari, nici academicieni. Din comunism in postcomunist au trecut cu totii!

Incheiere.

Sa recapitulam. Pe la 1930, tinerii intelectuali dau semnalul: vor sa schimbe Romania - intr-o directie sau in alta, sa o schimbe orice ar fi. In numai cativa ani, polarizarea se accentueaza intre dreapta nationalista si stanga democratica. Dreapta se arata a fi mai influenta decat stanga, dar nici stanga nu e atat de neinsemnata cum ar lasa impresia neglijarea ei in ultima vreme, prin concentrarea interesului asupra exponentilor dreptei. O caracteristica a stangii intelectuale a stat in ponderea insemnata pe care au avut-o in cadrul ei etnicii minoritari: evreii, in primul rand. Cand subreprezentati, cand suprareprezentati in raport cu numarul lor la scara nationala, evreii au format o componenta esentiala a mediului cultural romanesc, in toata perioada de care ne ocupam: fenomen de luat in considerare lasand la o parte prejudecatile de tot felul. Receptivitatea intelectualilor la gesturile Puterii e pusa in lumina - mai puternic ca oricand pana atunci - de seductia exercitata de Carol II, justificata de altfel printr-o politica culturala de anvergura; s-au lasat convinsi de rege si destui oameni de stanga, sensibili la orientarile sociale ale dictaturii regale si la campania antilegionara. O alta constatare interesanta priveste dubla infatisare a regimului Antonescu: represiv, pe de o parte, legalist, pe de alta, si destul de ingaduitor in materie de libertati intelectuale; sub dictatura si in plin razboi, universitatea si viata culturala au cunoscut o relativa normalitate. Cat despre comunism, acesta a eliminat brutal o parte a elitei intelectuale, dar a atras si a folosit o alta parte, completand-o cu mai mult sau mai putin improvizatii intelectuali "de tip nou". Regimul comunist va avea apoi tot timpul, in aproape o jumatate de secol, sa-si modeleze propria elita, care, cu bune si cu rele, a trecut in postcomunism.

Iata liniile directoare. In jurul lor, o nesfarsita varietate de caractere, de optiuni, de destine individuale. Fiecare intelectual are propriul profil si propria poveste. Ne vor fi permise totusi cateva reflectii cu un sens mai general.

Prima dintre ele (si esentiala): intelectualul nu gandeste "in medie" mai corect decat ceilalti muritori; nu se orienteaza mai bine in mersul evenimentelor, doar fiindca este intelectual. Se intampla, dimpotriva, sa gandeasca in dezacord cu evolutiile reale si cu bunul-simt comun, fiind mai inclinat spre judecati abstracte, generatoare de atitudini excesive si de plasmuiri utopice.

Am zice ca intelectualul, mai ales el, ar trebui sa fie un om liber. Nu inseamna ca si este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice si presiunilor ideologice. Intr-un fel sau altul, cariera lui e dependenta de Putere (cu atat mai mult intr-un regim autoritar si, fara doar si poate, intr-unul totalitar). Nu putini intelectuali au de altfel fascinatia Puterii; se simt ei insisi mai puternici, adapostiti la umbra ei.

In tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a gasi de fiecare data argumente potrivite pentru a justifica si a se justifica. Mai ales atunci cand i se pare ca istoria si-a"dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.

Am intalnit, de-a lungul periplului nostru, si intelectuali consecventi in apararea unor valori si idealuri. Unii si-au platit scump consecventa. "Adaptabilii" sunt insa o specie mai numeroasa (s-a vazut si sub Carol II, si sub Antonescu, si sub comunisti; sunt semne ca s-ar fi vazut mai bine si sub legionari, daca timpul n-ar fi fost atat de scurt). Au avut cel putin scuza unei istorii zbuciumate si neiertatoare; reflexul multora a fost de a se pune la adapost. Dar nu putem sa nu remarcam ca unii s-au pus atat de bine la adapost, incat au profitat din plin de alegerea facuta - iar cei mai abili sau mai norocosi, chiar de mai multe alegeri succesive.

SFARSIT

1 G. Calinescu, "Invazia adolescentilor", in Viata literara, 12 ianuarie 1929, articol reprodus in Opere, Publicistica, 1 (1920-1932), Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2006, pp. 430-432.

2 E. M. Cioran, "Les debuts d'une amitie", in Cahier de l'Herne, Mircea Eliade, Editions de l'Heme, Paris, 1978.

3 Mihail Polihroniade, "Generatia tanara si ritmul mondial", in Azi, ianuarie 1933, pp. 467-483.

4 Eugen Ionescu, Nu, Editura Vremea, Bucuresti, 1934, in principal pp. 58-59 (v. si editia Humanitas, 2011).

5 Emil Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei, Editura Vremea, Bucuresti [1936], pp. 26, 39, 46, 61, 65-66, 85, 88, 96, 107, 109.

6 Mihail Sebastian, "O generatie inca tanara", in Cuvantul, 6 ianuarie 1933.

7 Mircea Vulcanescu, "Farfuridi si ritmul mondial", in Opere, vol. II, Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta si Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2005, pp. 427-437. Mai multe articole ale lui Vulcanescu pe aceeasi tema, reunite in sectiunea "Tanara generatie", tot in Opere, vol. I, pp. 613 -766.

8 Randuri scrise de Eugen Ionescu pe un exemplar aflat in posesia autorului.

9 Arsavir Acterian, Jurnal, Humanitas, Bucuresti, 2008, p. 113.

10 Ibidem.

11 Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, Humanitas, Bucuresti, 1996, pp. 267-268.

12 Ibidem, p. 339.

13 Nichifor Crainic, "Spiritualitate", in Gandirea, nr. 8-9/1928, pp. 307-310.

14 Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Albatros, Bucuresti, 2000, p. 150.

15 Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, vol. I, Editura Noul Orfeu, Bucuresti, 2003, p. 73.

16 Mircea Eliade, ""Diurnele" generatiei tinere", in Vremea, 7 iunie 1936.

17 Mircea Eliade, "Itinerariu spiritual", in Cuvantul, 6 septembrie 1927; continua in mai multe numere din septembrie-noiembrie 1927. Vezi si Florin Turcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, Humanitas, Bucuresti, 2005, pp. 139-143.

18 Sorin Pavel, Ion Nestor, Petre Marcu-Bals, "Manifestul "Crinului Alb"", in Gandirea, nr. 8-9/1928, pp. 311-317.

19 Petru Comamescu, op. Cit., p. 73.

20 Mircea Eliade, Memorii, vol. I, Humanitas, 1991, pp. 254-255.

21 Mihail Polihroniade, op. Cit., pp. 467-468.

22 Mihail Sebastian, "Modernism artistic si revolutie sociala", in Azi, aprilie 1932, p. 115.

23 Nicolae Rosu, "Ideile si generatia d-lui Ralea", in Azi, noiembrie 1932, pp. 443-450.

24 Petru Comarnescu, "Observatii provizorii asupra mentalitatii tinerei generatii", in Azi, aprilie 1932, pp. 196-202.

25 Sandu Tudor, "Prolog pentru ceasul acesta", Floarea de foc, 6 ianuarie 1932.

26 "Cuvant", in Credinta, 2 decembrie 1933.

27 Zaharia Stancu, "Oameni politici de ieri, de azi, de maine", in Credinta, 21 decembrie 1934.

28 Nichifor Crainic, "Spre stanga sau spre dreapta?", in Axa, 20 octombrie 1932.

29 "Dizolvarea Garzii de Fier", in Axa, 23 decembrie 1933.

30 Ion Plaesu [Mircea Eliade], "Contra Dreptei si contra Stangii", in Credinta, 14 februarie 1934.

31 Mircea Eliade, ""Bluze albastre". Adevaratilor comunisti", in Cuvantul, 4 iulie 1932.

32 "Ce suntem noi", in Stanga, 18 decembrie 1932.

33 Petru Comarnescu, "Somajul tinerei generatii", in Stanga, 25 decembrie 1932; "Falsa pozitie a celor de dreapta", in Stanga, 22 ianuarie 1933.

34 Petre Pandrea, "Argetoianu", in Stanga, 27 noiembrie 1932; Brazda noua, in Stanga, 5 februarie 1933.

35 P. Boteanu [Petre Tutea], "Lupta impotriva marxismului", in Stanga, 19 martie 1933; "Regulile jocului democratic", in Stanga, 13 noiembrie 1932; "Bolsevism economic", in Stanga, 15 ianuarie 1933.

36 Haig Acterian, "Spectacolul si vremea noastra", in Floarea de foc, 30 ianuarie 1933.

37 Arsavir Acterian, Jurnal, op. Cit., pp. 122-123 (insemnarea din 29 noiembrie 1932).

38 Emil Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei, op. Cit., p. 139.

39 "Dupa patru ani", in Vremea, 28 februarie 1932.

40 "Reforma electorala si utilitatea partidelor", in Vremea, 20 martie 1932.

41 C. A. Donescu, "Restaurarea democratiei", in Vremea, 12 iunie 1932.

42 C. A. Donescu, "Ora tineretului", in Vremea, 1 ianuarie 1934.

43 C. A. Donescu, "La mormantu1 lui Ion Duca", in Vremea, 7 ianuarie 1934.

44 ANR-ANIC, F 95, microfilme, rola 517, dosar Stanescu Alexandru [Alexandru Sahia], cadrele 166-167.

45 Vladimir Donescu, "Atentiune la Rasarit!", in Vremea, 27 februarie 1930.

46 Pericle Martinescu, "Revolutia tineretului", in Vremea, 6 mai 1934.

47 Sandu Tudor, "Generatia "Criteriom"", in Credinta, 16 decembrie 1934.

48 Petru Comamescu, Pagini de jurnal, op. Cit., vol. I, p. 132 (insemnarea din 25 decembrie 1934).

49 Mircea Vulcanescu, "Grupul "Criteriom"", in Criterion, 1 noiembrie 1934 (reprodus in Opere, vol. I, pp. 746-748).

50 Petre Pandrea, op. Cit., p. 103.

51 Liviu Rotman, Evreii din Romania in perioada comunista, 1944-1965, Polirom, Iasi, 2004, p. 149 (estimarea ii apartine lui Hildrun Glass).

52 "Populatia Romaniei", in Enciclopedia Romaniei, vol. I, Bucuresti, 1938, p. 148.

53 Mircea Eliade, "Pilotii orbi", in Vremea, 19 septembrie 1937

54 Mircea Vulcanescu, "Cele doua Romanii", in Dreapta, 11 decembrie 1932 (reprodus in Opere, vol. II, pp. 682687).

55 "Populatia Romaniei", op. Cit., p. 148.

56 Ibidem.

57 Tesu Solomovici, Istoria evreilor din Romania, vol. I, Editura Tesu, Bucuresti, 2007, p. 203.

58 E. Lovinescu, Memorii, vol. II, Craiova, 1932, cap. XVIII ("Elemente de psihologie evreiasca").

59 Cu privire la ideologia lui Sebastian, vezi Marta Petreu, Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu Mihail Sebastian, editia a 11-a, Polirom, Iasi, 2010

60 ANR-ANIC, Ministerul Propagandei Nationale, Presa interna, 224/1932-1934, ff. 41-44.

61 Sorin Pavel, Petre Tutea., Manifestul revolutiei nationale, Sighisoara, 1935, in principal pp. 17, 25-26, 39-42, 47-48, 90.

62 Vasile Lovinescu, "Pierre-Etienne Flandin", in Vremea, 23 februarie 1936; Mihail Sebastian, "Domnul Goe in politica externa", in Rampa, 24 februarie 1936; Vasile Lovinescu, "Pentru d-l Sebastian", in Vremea, 1 martie 1936; Mihail Sebastian, Jurnal, p. 45 (insemnarea din 2 martie 1936).

63 N. Davidescu, "Structuralitatea judaica a presei", in Vremea, 2 august 1936; "Fenomene de judaizare a literaturii romanesti", in Vremea, 9 august 1936.

64 C. A. Donescu, "Judaizarea tarii", in Vremea, 9 august 1936.

65 Nicolae Rosu, "Problema tineretului polonez", in Vremea, 26 iulie 1936.

66 Mircea Eliade, "Mai multe feluri de nationalisti", in Vremea, 5 iulie 1936.

67 Pericle Martinescu, "Huliganii", in Vremea, 12 ianuarie 1936,

68 Pericle Martinescu, Confesiune patetica. Pagini de jurnal intim (1936-1939), Ex Ponto, Constanta, 2004, pp. 129-130 (insemnarea din 5 august 1937).

69 Ibidem, p. 192 (insemnarea din 7 iunie 1938).

70 N. Batzaria, "Sub steagul nationalismului", in Universul, 2 iulie 1936.

71 B. Branisteanu, "Bietul Negus", in Adevarul, 9 iulie 1936.

72 N. Batzaria, "Intre noi si Italia", in Universul, 19 iulie 1936.

73 B. Branisteanu, "Revolutie sau rebeliune? Intemationala reactionarilor", in Adevarul, 24 iulie 1936.

74 ""Frontul unic" impotriva comunismului", in Universul, 4 octombrie 1936.

75 "Comunismul nostru", in Adevarul, 2 iunie 1936.

76 T. Teodorescu-Braniste, "Nici comunism, nici dictatura", in Adevarul, 1 iulie 1936.

77 Petre Pandrea, "Procesul de la Craiova", in Adevarul, 11 iunie 1936.

78 Teodorescu-Braniste, "Situatia din Rusia", in Adevarul, 19 iunie 1937; "Calm si obiectivitate", in Adevarul, 20 iunie 1937.

79 Universul din 4 octombrie 1936.

80 "Sarbatorirea d-lui Stelian Popescu", in Universul, 13 octombrie 1936.

81 ""Universul" minte", in Adevarul, 23 iunie 1936.

82 Emil Cioran, Schimbarea la fata a Romaniei, op. Cit., pp. 132133.

83 N. Iorga, Iudaica, Bucuresti, f. d., p. 17.

84 Neamul romanesc, 2 septembrie 1937.

85 Neamul romanesc, 7 si 8 octombrie 1937.

86 I. Al. Bratescu-Voinesti, Huliganism, Bucuresti, 1938, pp. 38, 140-141, 149.

87 Nichifor Crainic, "Corporatism rectificat", in Sfarma-piatra, 5 august 1937.

88 Mihail Sebastian, Jurnal, op. Cit., pp. 67-68 (insemnarea din 25 iunie 1936).

89 Ibidem, p. 98 (insemnarea din 26 noiembrie 1936).

90 "Raspuns unui critic improvizat. O scrisoare a d-Iui prof. Al. Rosetti", in Adevarul, 4 iunie 1936.

91 Lucian Boia, " Germanofilii ". Elita intelectuala romaneasca in anii Primului Razboi Mondial, Humanitas, Bucuresti, 2009, capitolul "Mihail Sadoveanu", pp. 299-301.

92 Mihail Sadoveanu, "Pentru prieteni", in Adevarul, 20 decembrie 1936.

93 N. Iorga, "O neingaduita exploatare a mizeriei. Scrisoare catre d. Mihail Sadoveanu", in Neamul romanesc, 20 ianuarie 1937.

94 Mihail Sadoveanu, "Invataminte", in Adevarul, 21 ianuarie 1937; "Cateva mici observatii", in Adevarul, 24 ianuarie 1937; "Mic bilant", in Adevarul, 5 februarie 1937.

95 "Un protest al intelectualilor", in Dimineata, 1 aprilie 1937.

96 Cuget clar (articol fara titlu), 15 iulie 1936.

97 A. C. Cuza, "Barbarii", in Cuget clar, 4 noiembrie 1936.

98 "Libertate literaturii", in Adevarul, 9 ianuarie 1937.

99 Neamul romanesc (fara titlu), 1 ianuarie 1937.

100 "O scrisoare a d-lui prof. N. Iorga. Un raspuns al d-lui Mihail Sadoveanu", in Adevarul, 2 martie 1937.

101 Azi, nr. 29, iunie-august 1937, "Arta si pornografia".

102 Curentul, diverse articole din 6 decembrie, 10 decembrie, 23 decembrie si 25 decembrie 1936.

103 N. Iorga, "Doi baieti viteji", in Neamul romanesc, 19 ianuarie 1937.

104 ANR-ANIC, F. 95, microfilme, rola 885, cadrul 861 si urmatoarele. Pentru o incursiune in paginile ziarului, vezi si culegerea: Mihai Pop, Vreau si eu sa fiu revizuit. Publicistica din anii 1937-1940, antologie de Zoltán Rostás, Paideia, Bucuresti, 2010.

105 Vezi, cu privire la aceasta chestiune, si consideratiile lui Stelian Tanase, "Zece note despre avangarda", in Avangarda romaneasca in arhivele Sigurantei, Polirom, Iasi, 2008, p. 35.

106 ANR-ANIC, F. 95, microfilme, cateva dosare intocmite de Siguranta, cu titlu de exemplu: Tudor Bugnariu (rola 502), Alexandru Sahia (517), Atanase Joja (636), G. Bogza (640), M. Beniuc (682), Mihail Roller (851), Matei Socor (896), G. Ivascu (908), E. Jebeleanu (917), G. Macovescu (986), Grigore Preoteasa (1008), Herbert Zilber (1206), Sorin Toma (1212).

107 ANR-ANIC, F 95, microfilme, rola 517, cadrele 192-193.

108 ANR-ANIC, F 95, microfilme, rola 851 (dosarul M. Roller); Mihail R. Rollea, Din istoria drepturilor omului, Bucuresti, 1937.

109 ""De ce cred in biruinta miscarii legionare". Raspunsul domnului Mircea Eliade", in Buna-Vestire, 17 decembrie 1937.

110 Mircea Eliade, "Romanismul d-lui Radulescu-Motru", in Vremea, 7 iulie 1935.

111 Mircea Eliade, "Moartea doctorului Gaster", in Revista Fundatiilor Regale, 5/1939, pp. 395-399.

112 Mircea Eliade, "Pilotii orbi", in Vremea, 19 septembrie 1937.

113 Florin Turcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, op. Cit., p. 628.

114 Articolele lui Eugen Ionescu, din perioada sa romaneasca, sunt adunate sub titlul Razboi cu toata lumea, editie ingrijita de Mariana Vartic si Aurel Sasu, 2 vol., Humanitas, Bucuresti, 1992.

115 Mihail Sebastian, Jurnal, pp. 287, 303 si 317 (insemnarile din 8 ianuarie, 10 februarie si 26 martie 1941).

116 Date extrase din cartea lui I. Simionescu, Tara noastra, editia a II-a, Bucuresti, 1938, pp. 459-460.

117 Informatii preluate in principal din Anuarul Universitatii din Bucuresti, 1939-1940, Bucuresti, 1941; Universitatea Mihaileana Iasi. Anuarul Universitatii pe anul academic 1938/1939, Iasi, 1942; Universitatea "Regele Ferdinand" din Cluj. Anuarul 1936-1937, Cluj, 1938.

118 ANR-ANIC, Ministerul Instructiunii si Cultelor, 290/1918, ff. 131-135.

119 Comunicarile privitoare la universitarii evrei trimise in vara anului 1940 de institutiile de invatamant superior, la ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 1011/1940 si 1012/1940.

120 Cele ce urmeaza se bazeaza in mare masura pe lucrarea Mariei Somesan, Universitate si politica. In deceniile 4-6 ale secolului XX: Episoade si documente, Editura Universitatii din Bucuresti, 2004 (in special in ce priveste tabelele statistice, pp. 62-63), dar si pe consultarea respectivelor dosare de arhiva: ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 848/1938 si 849/1938

121 Dosarul intocmit de Siguranta lui Iorgu Iordan, la ANR-ANIC, F 95, microfilme, rola 1080, cadrele 822-920: "Iorgu Iordan, cunoscut comunist", se specifica intr-un raport de politie din 14 martie 1936; "este cunoscut ca instigatorul studentilor comunisti din Iasi". Vezi si Iorgu Iordan, Memorii, vol. II, Editura Eminescu, Bucuresti, 1977, pp. 263-275, si vol. III, 1979, p. 18

122 N. Iorga, Memorii, vol. VII, Bucuresti, 1939, pp. 341-342 (insemnarea din 30 mai 1936).

123 N. Carandino, "Academia fara Eugen Lovinescu", in Facla, 29 mai 1936.

124 C. Radulescu-Motru, Romanismul. Catehismul unei noi spiritualitati, Fundatia pentru Literatura si Arta "Regele Carol II", Bucuresti, 1936.

125 Mircea Eliade, "Romanismul d-lui Radulescu-Motru", art. cit.

126 "Academia Romana: o institutie "reactionara", invechita si fara autoritate. Interviu cu d. prof. Univ. Al. Rosetti", in Facla, 30 mai 1936.

127 Mircea Eliade, Memorii, op. Cit., vol. I (cap. XIII), p. 330.

128 Corespondenta lui Al. Rosetti cu G Calinescu, prezentata de Liviu Calin, Editura Eminescu, Bucuresti, 1984, p. 18 (scrisoarea lui Al. Rosetti din 22 decembrie 1933).

129 Pavel Tugui, Arghezi necunoscut, Editura Vestala, Bucuresti, 1998, p. 165.

130 Carol II, Intre datorie si pasiune. Insemnari zilnice, editie de MarcelDumitru Ciuca si Narcis Dorin Ion, vol. I, Editura Silex, Bucuresti, 1995, pp. 361-362 (insemnarea din 15 iunie 1939).

131 Mircea Eliade, Memorii, op. Cit., vol. II, pp. 42-43.

132 Mihail Sebastian, Jurnal, p. 212 (insemnarea din 20 iunie 1939).

133 Corespondenta lui Al. Rosetti cu G. Calinescu, op. Cit., p. 19 (scrisoarea lui Al. Rosetti din 22 decembrie 1933).

134 Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Paideia, Bucuresti, 2000, p. 111.

135 Cuvantarile Majestatii Sale Regelui Carol II catre Academia Romana, 1930-1940, Bucuresti, [1940], p. 39.

136 Victor Slavescu, Note si insemnari zilnice, editie ingrijita de Georgeta Penelea-Filitti, Editura Enciclopedica, 1996, vol. I, p. 151 (insemnarea din 5 iunie 1937).

137 N. Iorga, "Despre continuitatea dinastiei", in Neamul romanesc, 11 iunie 1940.

138 Carol II, Intre datorie si pasiune. Insemnari zilnice, vol. I, p. 168 (9 aprilie 1937), p. 293 (13 august 1938) si vol. II, p. 74 (16 decembrie 1939) si p. 41 (10 noiembrie 1939).

139 Constantin Argetoianu, Insemnari zilnice, editie de Stelian Neagoe, vol. VIII, Editura Machiavelli, Bucuresti, 2007, p. 112 (insemnarea din 13 februarie 1940).

140 Carol II, op. Cit., vol. I, p. 242 (insemnarea din 24 mai 1939).

141 ANR-ANIC, Casa Regala, 109/1939, vol. I, f. 297; in legatura cu alegerea scriitorului la Academie, vezi si Liviu Rebreanu, Jurnal (1927-1944), in Opere, vol. 17, editie critica de Niculae Gheran, Editura Minerva, Bucuresti, 1998, pp. 297-302 (insemnarile din 20-27 mai 1939).

142 Felix Aderca, "Regele culturii", in Adevarul, 6 noiembrie 1937

143 G. Calinescu, "Regele", in Revista Fundatiilor Regale, iunie 1940, pp. 543-548 (reluare a unor idei exprimate si in "Nihil sine Deo, nihil sine Rege", in Jurnalul literar, 7 mai 1939).

144 Liviu Rebreanu, "Regele si scriitorii", in Munca si voie buna, 8 iunie 1940.

145 Mihail Sadoveanu, [fara titlu], in Munca si voie buna, 8 iunie 1940.

146 Tudor Arghezi, "Carol II Rege", in Revista Fundatiilor Regale, iunie 1940, p. 483.

147 Camil Petrescu, "Serii de semnificatii si sensul Restauratiei", in Revista Fundatiilor Regale, iunie 1940, p. 488

148 ANR-ANIC, Casa regala, 204/1938, f. 55.

149 Loc. cit., 109/1939, vol. I, f. 287.

150 Zoltán Rostás, Monografia ca utopie., op. Cit., p. 110.

151 Petru Comarnescu, "Concepte culturale ale Regelui nostru", in Vremea, 20 iunie 1937; "Fundatiile Culturale Regale", in Revista Fundatiilor Regale, iunie 1940, pp. 783-803.

152 ANR-ANIC, Casa regala, 204/1938, f. 49.

153 Loc. cit., 213/1938, f. 429.

154 N. Iorga, "Un nou regim", in Neamul romanesc, 30 decembrie 1937.

155 N. Iorga, Memorii, vol. VII, p. 444 (insemnarea din 30 decembrie 1937).

156 N. Iorga, "Constitutia", in Neamul romanesc, 8 martie 1938.

157 N. Iorga, Memorii, vol. VII, p. 456 (insemnarea din 10 februarie 1938).

158 Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, Editura Adevarul, Bucuresti, 1993, p. 54 (insemnarea din 8 aprilie 1938).

159 Ibidem, p. 42 (insemnarea din 24 februarie 1938).

160 Ioan Hudita, Jurnal politic (1 ianuarie-5 septembrie 1938), Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 2002, p. 129 (insemnarea din 24 februarie 1938).

161 Carol II, op. Cit., vol. II, pp. 55 si l00 (insemnarile din 24 noiembrie 1939 si 5 februarie 1940).

162 Ioan Hudita, op. Cit., p. 180 (insemnarea din 31 martie 1938).

163 Ibidem, p. 224 (4 mai 1938).

164 Ibidem, p. 276 (9 iunie 1938).

165 Victor Slavescu, op. Cit., vol. II, p. 325 (insemnarea din 15 decembrie 1938).

166 ANR-ANIC, Casa Regala, 24/1939, "Frontul Renasterii Nationale. Consiliul superior national".

167 Victor Slavescu, op. Cit., vol. II, p. 350 (insemnarea din 2 februarie 1939).

168 Liviu Rebreanu, Jurnal (1927-1944), op. Cit., pp. 315-316 (insemnarea din 24 septembrie 1939).

169 Ibidem, p. 293 (insemnarea din 11 august 1938).

170 C. Noica, "Apelul Axei", in Buna-Vestire, 29 septembrie 1940; vezi si Sorin Lavric, Noica si miscarea legionara, editia a II-a, Humanitas, Bucuresti, 2008, pp. 267-268.

171 Mircea Eliade, Memorii, vol. II, p. 27.

172 Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, op. Cit., vol. I, pp. 210-215 (scrisoarea lui P. Comarnescu, datata doar 1938, evident, din decembrie, urmata de raspunsul lui C. Noica, din 28 decembrie 1938).

173 Victor Slavescu, op. Cit., vol. II, pp. 244, 246, 257 (insemnarile din 16 mai, 19 mai si 16 iunie 1938).

174 Radu R. Rosetti, op. Cit., pp. 99 si 101 (insemnarile din 25 si 27 septembrie 1939); Victor Slavescu, op. Cit., vol. II, p. 433 (27 septembrie 1939).

175 ANR-ANIC, Casa Rega1a, 204/1938, f. 54.

176 Loc. cit., 84/1938.

177 C. I. Parhon, "Restauratiunea si progresul stiintei romane", in Munca si voie buna, 8 iunie 1940.

178 "Regele mare muncitor", in Munca si voie buna, 15 octombrie 1939.

179 C. Radulescu-Motru, "Munca si voie buna ca institutie nationala", in Munca si voie buna, 1 noiembrie 1939.

180 Constantin Valcovan, "Muncitori-poeti. D. T. Neculuta"; Const. Sateanu, "Scriitori si muncitori", in Munca si voie buna, 1 august si 1 septembrie 1939.

181 Citat in Munca si voie buna, 15 iulie 1939.

182 Zaharia Stancu, "Drum de intoarcere", in Azi, mai-august 1938, pp. 2915-2916.

183 ANR-ANIC, F. 95, microfilme, rola 885 (dosar Zaharia Stancu).

184 Loc. cit., F. 95, microfilme, rola 908 (dosar G. lvascu).

185 T. Teodorescu-Braniste, "Ce vrem. ", in Jurnalul, 13 octombrie 1939.

186 T. Teodorescu-Braniste, "Reorganizarea cenzurii", in Jurnalul, 12 aprilie 1940.

187 T. Teodorescu-Braniste, "Partidul Natiunii", in Jurnalul, 23 iunie 1940.

188 Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai, Dacia, Cluj, 1994, pp. 16 si 40 (insemnarile din 4 martie si 19 martie 1940).

189 Stelian Popescu, "Drumul "Universului literar"", in Universul literar, 23 aprilie 1938.

190 N. Crevedia, "Scriitorii si Patria", in Universul literar, 8 aprilie 1938.

191 N. Rosu, "Spiritul de echipa", in Universul literar, 9 septembrie 1938.

192 Ionel Teodoreanu, "Jim Fecundatorul si noul junimism", in Universul literar, 4 februarie 1939; "Slava!", ibidem, 27 mai 1939.

193 Victor Popescu, "Romanul romanesc. VIII", in Universul literar, 25 iunie 1938.

194 Biblioteca Academiei Romane, manuscrise, Arhiva Cezar Petrescu, II mss. 44: "Observatii si concluzii rezultate din calatoria de informatii in Franta, Anglia si Scotia intreprinsa intre 14 februarie si 30 martie 1940" (text incomplet).

195 Miron Radu Paraschivescu, op. Cit., p. 49 (insemnarea din 8 aprilie 1940).

196 Florin Turcanu, op. Cit., p. 382.

197 ANR-ANIC, Casa Regala, 84/1940, vol. I, f. 23.

198 Ion San-Giorgiu, [fara titlu], in Chemarea vremii, 8 iunie 1940.

199 Ion San-Giorgiu, "Germanii la Paris", in Chemarea vremii, 20 iunie 1940.

200 Mihail Dragomirescu, "Germania, Franta si Romania", in Chemarea vremii, 18 iulie 1940.

201 C. Radulescu-Motru, "Pacea germana", in Timpul, 29 iulie 1940; vezi si Constantin Schifimet, C. Radulescu-Motru. Viata si faptele sale, vol. III, Editura Albatros, Bucuresti, 2005, pp. 45-47.

202 C. P. [Camil Petrescu], "August", in Revista Fundatiilor Regale, 1 septembrie 1940, pp. 704-705.

203 Carol II, op. Cit., vol. II, p. 208 (1 iulie 1940) si 232 (5 august 1940).

204 "Decret-lege privitor la starea juridica a locuitorilor evrei din Romania", reprodus in Evreii din Romania intre anii 1940-1944, vol. I, Legislatia antievreiasca, alcatuit de Lya Benjamin, Hasefer, Bucuresti, 1993, pp. 46-50.

205 ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 955/1940, ff. 46 si 68-69.

206 Loc. cit., 1011/1940, ff. 88-90.

207 Loc. cit., 1011/1940, ff. 249 si 267.

208 Corespondenta lui G. Calinescu cu Al. Rosetti, editie ingrijita de Al. Rosetti, Editura Eminescu, Bucuresti, 1977, p. 137 (scrisoarea lui G. Calinescu din 17 august 1940); Corespondenta lui Al. Rosetti cu G. Calinescu, p. 52 (scrisoarea lui Al. Rosetti din 19 august 1940).

209 83 ANR-ANIC, Casa Rega1a, 25/1940.

210 Autobiografia si memoriul de lucrari ale lui Iordache Facaoam, in dosarul comisiei de revizie din toamna anului 1940: ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 1043/1940, ff. 236-254; despre ideile sale antropologice si eugenice, pe larg la Maria Bucur, Eugenics and Modernization in Interwar Romania, University of Pittsburgh Press, 2002, in principal pp. 37-40. Informatii diverse: ACNSAS, Iordache Facaoam, I 193670, 6 volume.

211 Ordinele de numire ale noilor rectori si decani (si alte documente conexe), la ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 890/1940 (Bucuresti), 894/1940 (Iasi), 901/1940 (Cluj-Sibiu).

212 Perioada londoneza a lui Mircea Eliade, la Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L 'oubli du fascisme, Presses Universitaires de France, Paris, 2002, pp. 279-286, si la Florin Turcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, op. Cit., pp. 383-395.

213 Cu privire la aceasta perioada din viata lui Noica, vezi Sorin Lavric, Noica si miscarea legionara, editia a II-a, Humanitas, Bucuresti, 2008, in principal capitolul "Condeiul legionarului", pp. 237-289.

214 C. Noica, "Elogiul vietii", in Universul literar, 21 septembrie 1940.

215 Nichifor Crainic, "Revolutia legionara", in Gandirea, octombrie 1940; "Viata spirituala in Romania de azi", in Gandirea, decembrie 1940; Gala Galaction, Jurnal, vol. IV, Editura Albatros, Bucuresti, 2000, p. 53 (24 octombrie 1940).

216 Liviu Rebreanu, Jurnal, Opere, vol. 17, p. 346 (9 septembrie 1940) si 347-348 (7 octombrie 1940).

217 C. Radulescu-Motru, "Climatul moral in politica", in Timpul, 4 noiembrie 1940; vezi si Constantin Schifimet, op. Cit., vol. III, pp. 50-51.

218 Gala Galaction, Jurnal, vol. IV, pp. 41-42 (16 septembrie 1940).

219 Ibidem, p. 51 (22 octombrie 1940).

220 Document reprodus la Ioan Opris, Istoricii si Securitatea, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2004, p. 191.

221 Pericle Martinescu, Uraganul istoriei, Jurnal 1940, Ex Ponto, Constanta, 2005, pp. 142 (22 septembrie 1940) si 143-144 (26 septembrie 1940).

222 Liviu Rebreanu, op. Cit., pp. 357 (28 noiembrie 1940) si 360 (3 decembrie 1940).

223 Gala Galaction, op. Cit., p. 67 (29 noiembrie 1940).

224 Ciorne de memorii si alte documente, la Biblioteca Academiei Romane, manuscrise, Arhiva Cezar Petrescu, IX 2, varia 19.

225 Lista pensionatilor si comentariile lui G Pascu in Cetatea Moldovei, 17 noiembrie 1940, p. 27.

226 Decretul-lege reprodus in Evreii din Romania intre anii 1940-1944, vol. I, pp. 70-71. Statistica etnica mentionata: ANR-ANIC, Ministerul Culturii Nationale si al Cultelor, 2510/1943, f. 135.

227 ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 1027/1940, ff. 186-190.

228 Loc. cit., 1019/1940, ff. 192-195.

229 Loc. cit., 1019/1940, ff. 265-269.

230 Loc. cit., 1045/1940, ff. 17-18.

231 Loc. cit., 1025/1940, f. 293.

232 Loc. cit., 1027/1940, f. 218.

233 Loc. cit., 1025/1940, ff. 262-283.

234 Maria Somesan, Universitate si politica in deceniile 4-6 ale secolului XX, op. Cit., p. 203.

235 ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 1027/1940, f. 1.

236 Loc. cit., 1030/1940, f. 139.

237 Maria Somesan, op. Cit., "Atentatul de la Cluj", pp. 164-172; Lucian Nastasa, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viata privata a universitarilor "literari" (1864-1948), Editura Limes, Cluj, 2010, p. 265.

238 ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 955/1940, ff. 113-122.

239 Loc. cit., 1025/1940, ff. 343-362.

240 Loc. cit., 1027/1940, ff. 11-25.

241 Loc. cit., 1025/1940, ff. 63-65.

242 Loc. cit., 1026/1940, f. 336.

243 Loc. cit., 1026/1940, ff. 66-72.

244 Loc. cit., 1025/1940, f. 398.

245 Loc. cit., 1026/1940, ff. 386-387.

246 Loc. cit., 1025/1940, f. 7.

247 Loc. cit., 1025/1940, ff. 377-382.

248 Loc. cit., 1025/1940, f. 249.

249 Loc. cit., 1025/1940, f. 69.

250 Loc. cit., 1051/1940, ff. 143-151.

251 Loc. cit., 1052/1940, ff. 55-63.

252 Loc. cit., 1051/1940, ff. 26 si 42; 1052/1940, ff. 911.

253 Loc. cit., 1130/1940, ff. 166-167.

254 Loc. cit., 1051/1940, ff. 224-241. Vezi si dosarul de politie al lui Iorgu Iordan: ANR-ANIC, F 95, microfilme, rola 1080 (822-920), precum si Iorgu Iordan, Memorii, vol. II, pp. 303-320.

255 ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 1045/1940, f. 60, si 1046/1940, ff. 46 si 162-163

256 Loc. cit., 1039/1940.

257 Loc. cit., 1045/1940, ff. 397 si 400-401.

258 Loc. cit., 1052/1940, ff. 15-29.

259 Loc. cit., 1028/1940, ff. 59-65 si 1029/1940, ff. 116 si 267 bis.

260 Loc. cit., 1011/1940, ff. 109-112 si 113.

261 Loc. cit., 1035/1940.

262 Ioan Hudita, Jurnal politic (7 septembrie 1940-8februarie 1941), Institutul European, Iasi, 2000, pp. 68-69 (30 septembrie 1940) si p. 88 (21 octombrie 1940).

263 I. M. Marinescu, O viata supusa destinului, Editura Vestala, Bucuresti, 2005, p. 168.

264 ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 849/1938, f. 489.

265 Loc. cit., 1052/1940, f. 113.

266 Liviu Rebreanu, Opere 17, Jurnal, op. Cit., p. 359 (1 decembrie 1940).

267 ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 955/1940, ff. 125-126.

268 Loc. cit., 955/1940, ff. 133-134.

269 Mihail Sebastian, Jurnal, p. 298 (29 ianuarie 1941).

270 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. II, Bucuresti, 1998, pp. 124-125 (4 februarie 1941).

271 ANR-ANIC, F. 95, microfilme, dosar Iorgu Iordan, rola 1080 (822-920); Ministerul Educatiei Nationale, 1053/1941, f. 35 (Iordan); 1062/1941, f. 218 (Parhon).

272 Documentele privitoare la cazul P. P. Panaitescu, la ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 1065/1941, ff. 114-144; de asemenea, la ACNSAS, I 234 303, vol. 1 si 2.

273 Loc. cit., 1053/1941, ff. 131-134 si ACNSAS, Radu Demetrescu-Gyr, P 14472, vol. 2.

274 Ioan Hudita, Jurnal politic (1 martie 1942-31 ianuarie 1943), Academica, Bucuresti, 2009, pp. 134-135 (1 iunie 1942).

275 ANR-ANIC, Ministerul Culturii Nationale si Cultelor, 131 5/1942, ff. 195 si 348.

276 ANR-ANIC, Ministerul Culturii Nationale si Cultelor, 508/1940-42, ff. 271-273.

277 Cu privire la activitatea lui D. Gazdaru la Roma, mai multe documente la ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 979/1941.

278 Dosarul promovarii lui G. Calinescu: ANR-ANIC, Ministerul Culturii Nationale si Cultelor, 1577/1944, ff. 122-146. Despre relatia dificila a lui G. Calinescu cu I. Petrovici, pricinuita in buna masura de modul sumar si cam ironic in care il tratase in Istoria literaturii romane, dar si de atmosfera defavorabila intretinuta in jurul lui Calinescu, vezi G. Calinescu, Scrisori si documente, editie ingrijita de Nicolae Scurtu, Minerva, Bucuresti, 1979, G. Calinescu catre I. Petrovici, decembrie 1941 (pp. 108-110).

279 ANR-ANIC, Ministerul Culturii Nationale si Cultelor, 2506/1943, ff. 338-340. Vezi si Vasile Lungu, Viata lui Tudor Vianu, Editura Minerva, Bucuresti, 1997, pp. 103-109.

280 Loc. cit., 2403/1943, ff. 1-66 numeroase documente privitoare la "Colegiul pentru studenti evrei".

281 Loc. cit., 1602/1944, ff. 169-219 (matricole ale studentilor evrei in medicina).

282 Evreii din Romania intre anii 1940-1944, vol. I (alcatuit de Lya Benjamin), Hasefer, Bucuresti, 1993, pp. 243-244.

283 Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, 1997.

284 Pericle Martinescu, Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim, 1941-1945, Ex Ponto, Constanta, 2007, pp. 143 (22 iunie 1941), 189-190 (26 iulie 1941).

285 Gala Galaction, Jurnal, vol. IV, pp. 109-110 (23 iunie 1941).

286 Ion Vinea, "Inamicul", in Evenimentul zilei, 2 octombrie 1941; "Gloria soldatului", ibidem, 18 octombrie 1941; "Transnistria si logica", ibidem, 22 octombrie 1941; "Comandantul natiunii", ibidem, 25 noiembrie 1941.

287 Ion San-Giorgiu, "Adolf Hitler, salvatorul Romaniei", in Chemarea vremii, 7 august 1941.

288 Mihail Manoilescu, "Nationalismul romanesc capital politic extern", in Lumea noua, septembrie-decembrie 1941, pp. 291-294.

289 Liviu Rebreanu, Jurnal, Opere 17, p. 373.

290 C. Radulescu-Motru, "Victoria asupra spatiului", in Timpul, 28 iulie 1941.

291 Onisifor Ghibu, "O formula depasita: "De la Nistru pana la Tisa"", in Transnistria, 29 iulie 1941; "O noua problema nationala: romanii de dincolo de Bug", ibidem, 24 noiembrie 1941.

292 Constantin Moisil, "Pe urmele lui Burebista", in Transnistria, 25 august 1941.

293 Radu Vulpe, "Trebuie sa ramanem in Transnistria", in Transnistria, 10 noiembrie 1941; "Cu Herodot in Transnistria", ibidem, 17 noiembrie 1941.

294 I. Agarbiceanu, "Jertfe rodnice", in Transnistria, 6 octombrie 1941.

295 Mihail Sebastian, Jurnal, p. 356 (8 iulie 1941).

296 Vasile Netea, "De vorba cu Camil Petrescu", in Vremea, 14 februarie 1943.

297 Cu privire la Ion Pas, ANR-ANIC, F. 95, microfilme, rola 890 si 1266.

298 Loc. cit., rola 908 (281-397).

299 Dosarul lui G. Macovescu, loc. cit., rola 986 (832-880).

300 G. Macovescu, "Cincisprezece zile in Germania. Viena-SalzburgMünchen-Berlin", in Timpul, 16 februarie 1942.

301 Mihail Sebastian, op. Cit., p. 565 (16 septembrie 1944).

302 Pericle Martinescu, op. Cit., pp. 310-312 (7 mai 1942) si 317-325 (11 iulie 1942).

303 ANR-ANIC, Ministerul Propagandei Nationale, 2682/1942, ff. 320-364, "Propaganda maghiara in Bulgaria".

304 Loc. cit., 2554/1941-42, ff. 32-60.

305 Loc. cit., 100/1942, f. 359.

306 Despre sejurul portughez al lui Mircea Eliade: Florin Turcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, op. Cit., pp. 396-432. Despre "cei trei": Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. L 'oubli du fascisme, op. Cit., pp. 275-382. Despre Cioran si Ionescu la Vichy, vezi si Ana-Maria Stan, Relatiile franco-romane in timpul regimului de la Vichy, 1940-1944, Argonaut, Cluj, 2006, pp. 477-508. De asemenea, scrisorile lui E. Ionescu catre T. Vianu: Scrisori catre Tudor Vianu, vol. II (1936-1949), Minerva, Bucuresti, 1994.

307 Pericle Martinescu, op. Cit., pp. 370-371 (iulie 1945).

308 Liviu Rebreanu, Alte jurnale (1928-1943), Opere 18, editie critica de Niculae Gheran, Minerva, Bucuresti, 1998, "Note de drum. Germania, Austria, Croatia, Finlanda si Suedia (1942, 1943)", pp. 45-103.

309 Mihail Sebastian, Jurnal, pp. 356, 406, 413, 441, 444.

310 ANR-ANIC, Ministerul de Interne, 489/1942, f. 111.

311 Loc. cit., f. 28, si ACNSAS, Iordache Facaoaru, I 193670, vol. 1.

312 Loc. cit., f. 117. Vezi si dosarul Emanoil Socor, ANR-ANIC, F 95, microfilme, rola 579 (938-943).

313 ANR-ANIC, Ministerul de Interne, 489/1942, f. 365.

314 Loc. cit., 488/1942, ff. 186-187.

315 ANR-ANIC, F 95, microfilme, dosarul Zaharia Stancu, rola 885 (999-1001).

316 Pericle Martinescu, op. Cit., p. 350 (17 decembrie 1942).

317 Tudor Arghezi, Opere, IX, Publicistica (1941-1947), "Baroane", pp. 635-637, si nota lui T. Arghezi, p. 1710.

318 Din inadvertentele lui Hudita: Apare, repetat, titulatura "Ministerul Invatamantului"; or, pana la comunism, acest minister nu s-a numit niciodata asa - inseamna ca paginile au fost rescrise dupa 1948. La 14 ianuarie 1941, D. Gazdaru ii spune ca "se gandeste serios sa plece in Italia"; timp de gandit nu prea mai avea, fiindca legionarilor nu le mai ramasesera decat cateva zile; in fapt rezulta si din corespondenta trimisa din Roma - la acea data Gazdaru se afla deja in Italia. La inmormantarea lui Iorga - Hudita afirma ca a vazut cu proprii ochi - ar fi fost doar familia si cativa prieteni; nu este adevarat. Intr-o conferinta din mai 1942, Gheorghe Bratianu ar fi recomandat anexarea Transnistriei; asa ceva nu rezulta insa din rezumatul publicat al conferintei. Despre Iorgu Iordan, cu totul neconvingator, se afirma ca in 1944 ar fi vrut sa plece din Romania, de teama rusilor.

319 Nicolae Petrescu, Memorii, vol. II, Editura Vestala, Bucuresti, 2004, p. 297.

320 Relatari, detaliate, cu privire la constituirea Asociatiei, in presa vremii: Universul, Curentul, Viata., numerele din 29 si 30 iulie si 10 august 1942.

321 Vasile Netea, "De vorba cu Mihail Sadoveanu", in Vremea, 6 decembrie 1942; "De vorba cu Liviu Rebreanu", in Vremea, numar de Craciun 1942.

322 ANR-ANIC, Ministerul Propagandei Nationale, 2675/1942, f. 108.

323 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. III, Bucuresti, 1999, p. 194 (11 aprilie 1941). Cu privire la atitudinea lui jurnalistica si politica, vezi Stelian Popescu, Amintiri, Editura Albatros, Bucuresti, 2000.

324 Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai, op. Cit., p. 130.

325 Victor Pancu, "Revolutia bolsevica in fata razboiului", in Vremea, 29 iunie 1941.

326 Barbu Theodorescu, "Scoala vietii", in Vremea, 26 iulie 1942.

327 Costin I. Murgescu, "Premise la a doua iarna in Rusia", in Vremea, 25 octombrie 1942.

328 Raoul Bossy, Jurnal, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 200l, p. 162 (7 februarie 1943).

329 Ibidem, p. 203 (7 septembrie 1943).

330 Pericle Martinescu, op. Cit., p. 359 (17 februarie 1943).

331 Dosarul informativ al ziarului Ecoul, la ANR-ANIC, Serviciul Special de Informatii, 72/1943; vezi si Evreii din Romania intre anii 1940-1944, vol. IV, Hasefer, Bucuresti, 1998, pp.85-86.

332 Miron Radu Paraschivescu, "Spiritul pasoptist", in Ecoul, 1 ianuarie 1944; "La comemorarea lui Iulius Caesar", ibidem, 2 aprilie 1944.

333 Despre folosirea evreilor la Institutul de Statistica, unele informatii in dosarul lui Iordache Facaoaru, ACNSAS, I 193670, vol.3.

334 Despre Memoriu, inclusiv lista semnatarilor, Maria Somesan, op. Cit., pp. 237-238; vezi si Ioan Hudita, Jurnal politic. 1 ianuarie-24 august 1944, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 1997, in principal pp. 188-189.

335 Informatii extrase din dosarele Gh. Vladescu-Racoasa, ANR-ANIC, F 95, microfilme, rola 1084, si Iorgu Iordan, loc. cit., rola 1080.

336 Nota semnata D. Caracostea, in Revista Fundatiilor Regale, august-septembrie 1941.

337 Serban Cioculescu, "In marginea unor studii getice", in Curentul literar, 16 august 1941; "Cavalerii anonimatului", ibidem, 30 august 1941.

338 G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Fundatia Regala pentru literatura si arta, Bucuresti, 1941, p. 488 (Ronetti-Roman), pp. 706-707 (Felix Aderca).

339 Mihail Sebastian, Jurnal, pp. 358 (17 iulie 1941) si 373 (18 august 1941).

340 Felix Aderca, "In jurul unei istorii a literaturii romane", in Democratia, 21 ianuarie 1945.

341 G. Calinescu, op. Cit., "Specificul national", pp. 885-888.

342 Serban Cioculescu, "G. Calinescu: Istoria literaturii romane", in Revista romana, iulie-octombrie 1941, pp. 383-389, si noiembrie-decembrie 1941, pp. 515-522; "O eroare de logica", in Viata, 1 septembrie 1941.

343 Curentul literar, 13 septembrie 1941 (raspuns la ancheta privitoare la Istoria lui G. Calinescu).

344 Mihai Ralea, "Istoria literaturii romane de G. Calinescu", in Revista romana, noiembrie-decembrie 1941, pp. 512-515.

345 ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 1051/1940, ff. 140-142.

346 Cetatea Moldovei, 1 ianuarie 1942, pp. 7-29.

347 G. Calinescu catre D. Caracostea, fara data [1942], in G. Calinescu, Scrisori si documente, op. Cit., pp. 116-118.

348 ANR-ANIC, F 95, microfilme, dosarul G. Calinescu, rola 926 (24-29).

349 Loc. cit., rola 926 (22-23).

350 Loc. cit., rola 926 (9-18).

351 Despre scrutinul din noiembrie 1946: Dinu C. Giurescu, Falsificatorii. "Alegerile " din 1946, RAO, Bucuresti, 2007. Vezi si Petre Turlea, Partidul National Liberal Tatarescu, Libra, Bucuresti, 2001. Fata de aproape 80% cu cat ar fi castigat oficial, coalitia guvernamentala n-a luat, dupa calculul lui Dinu C. Giurescu, decat 21,17% din voturi; P. Turlea considera rezultatul ceva mai echilibrat: 47% pentru guvern, 53% pentru opozitie.

352 Cu privire la emigratia intelectuala, informatii detaliate la Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar romanesc, 1945-1989, editia a doua, Editura Compania, Bucuresti, 2010.

353 Trimit din nou la lucrarea lui Florin Turcanu, Mircea Eliade, op. Cit.

354 Eugen Ionescu catre Tudor Vianu, 19 septembrie 1945, in Scrisori catre Tudor Vianu, vol. II, Minerva, Bucuresti, 1994, pp. 269-279.

355 Eugen Ionescu, "Fragmente dintr-un jurnal intim, Paris, 19 martie 1945", in Viata romaneasca, martie 1946, pp. 137-140 (reprodus in E. Ionescu, Razboi cu toata lumea, vol. II, Bucuresti, 1992, pp. 269-274.

356 Eugen Ionescu catre Tudor Vianu, 9 februarie 1948, in Scrisori catre Tudor Vianu, vol. II, pp. 309-310. Pentru Eliade, Cioran si Ionescu, in anii 1944-1947, Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. L 'oubli du fascisme, op. Cit., pp. 383-416.

357 Jurnalul berlinez ai lui Dumitru Amzar, Editura Romania Press, Bucuresti, 2005, cuprinde numeroase informatii atat despre el, cat si despre alti romani aflati in Germania in anii razboiului, si apoi in emigratie.

358 Grigore Nandris, 8 ani din viata Romaniei, 1940-1948, Editura Saeculum, Bucuresti, 1999.

359 Mircea Eliade, Jurnalul portughez, in Jurnalul portughez si alte scrieri, vol. I, Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 243.

360 Memoriul lui N. Herescu din 14 august 1945 si alte documente privitoare la cazul sau, la ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 4497/1945, ff. 179-188.

361 Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 406 (24 august 1961).

362 Monitorul Oficial, 26 si 27 ianuarie 1945.

363 Despre activitatea comisiilor de epurare si victimele lor: Maria Somesan, Universitate si politica., op. Cit., pp. 241-258.

364 Iorgu Iordan, Memorii, vol. III, Editura Eminescu, Bucuresti, 1979, p. 22.

365 Dosarul epurarilor iesene: ANR-ANIC, Ministerul Educatiei Nationale, 4498/1945.

366 Tabelele cu catedrele si persoanele "comprimate", in Monitorul Oficial, 4, 8 si 16 octombrie 1947; vezi si Maria Somesan, op. Cit., pp. 263-264. De asemenea, teza inedita a lui Danut Dobos, Universitatea ieseana in primele decenii de dupa cel de al Doilea Razboi Mondial (1994); de acelasi autor: "Ingerinte politice in viata universitara clujeana. 1945-195 8", in Anuarul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol", Iasi, 1996, pp. 225-239, precum si numeroase articole privitoare la invatamantul superior iesean, cele mai multe in Cronica, intre 1992 si 1995.

367 M. Ralea, "Chemarea catre tara a Partidului Socialist Taranesc", in Dezrobirea, 16 septembrie 1944.

368 Ion Biberi, "De vorba cu d. profesor Al. Rosetti", in Democratia, 18 martie 1945; Eugen Jebeleanu, "Cu d. prof. Al. Rosetti despre orientarea culturii romanesti", in Tribuna poporului, 16 noiembrie 1944.

369 Despre trio-ul Iordan-Otetea-Balmus, vezi Ovidiu Bozgan, "Traiectorii universitare: de la stanga interbelica la comunism", in Miturile comunismului romanesc, ed. Lucian Boia, Nemira, Bucuresti, 1998, pp. 309-335

370 Ion Biberi, "De vorba cu d. G. Calinescu", in Democratia, 4 februarie 1945.

371 Ion Balu, Viata lui G. Calinescu, editia a II-a, Editura Libra, Bucuresti, 1994, pp. 303-304.

372 Pentru detalii, Vasile Lungu, Viata lui Tudor Vianu, op. Cit. Consideratii interesante la Gelu Ionescu, Covorul cu scorpioni, Polirom, Iasi, 2006, capitolul "Cu Tudor Vianu, de la tinerete pana la batranete", pp. 83-l l6.

373 Pentru informatiile care urmeaza: Buletinul Societatii Scriitorilor Romani pe anii 1943 si 1944; in ce priveste excluderile ca si reactivarile, de comparat lista celor 248 de scriitori din acest volum, cu lista, de 268 de membri, din editia precedenta, pe anul 1942.

374 Mihail Sebastian, Jurnal, p. 563 (12 septembrie 1944).

375 ANR-ANIC, F 95, microfilme, rola 682 (391-392). Dosarul chemarii in postul de conferentiar: ANR-ANIC, Ministerul Culturii Nationale si al Cultelor, 1577/1944, ff. 90-121.

376 Stefan Baciu, Praful de pe toba, Editura Eminescu, Bucuresti, 1995, pp. 580-581. Pentru cariera si opiniile poetului, vezi si propriile amintiri: Mihai Beniuc, Sub patru dictaturi. Memorii (1940-1 975), Editura "Ion Cristoiu", Bucuresti, 1999.

377 Detaliile procesului pot fi urmarite in presa vremii: vezi Universul si Timpul, numerele din 30 mai-6 iunie 1945. O reconstituire pe baza de arhive: Ioan Opris, Procesul ziaristilor "nationalisti", 22 mai-4 iunie 1945, Editura Albatros, Bucuresti, 1999.

378 Geo Dumitrescu, "Alta Academie Romana", in Victoria, 20 octombrie 1944.

379 Textul memoriului, in original, la Biblioteca Academiei Romane, manuscrise, Arhiva Victor Eftimiu, XLVIII Varia 8; reprodus in Dreptatea noua, 30 mai 1946.

380 Detalii in legatura cu discutiile in Academie in jurul excluderilor solicitate, in jurnalul lui Constantin Radulescu-Motru, Revizuiri si adaugiri, vol. IV (1946), Editura Floarea darurilor, Bucuresti, 1998, pp. 216-217 (31 mai 1946) si 223-226 (7 si 8 iunie 1946).

381 Despre situatia lui Ion Petrovici in perioada respectiva: I. Necula, Ion Petrovici in vizorul Securitatii, Editura Saeculum, Bucuresti, 2005.

382 Constantin Radulescu-Motru, Revizuiri si adaugiri, vol. III (1945), 1999, pp. 221-222 (27 mai 1945).

383 Ibidem, vol. V (1947), 1998, p. 125 (12 mai 1947).

384 Victor Eftimiu, "Libertatea presei", in Dreptatea noua, 25 decembrie 1945.

385 ANR-ANIC, Fond CC al PCR, Sectia Propaganda si Agitatie, 22/1946.

386 Despre ARLUS, si intelectualii angajati acolo, inclusiv Enescu, vezi Adrian Cioroianu, "Lumina vine de la Rasarit. "Noua imagine" a Uniunii Sovietice in Romania postbelica, 1944 -1947", in Miturile comunismului romanesc, op. Cit., pp. 21-68.

387 Neinchipuit de absentul Enescu si excesiv de prezenta Maruca Cantacuzino apar in toata splendoarea contrastului dintre ei in Jurnalul lui Alice Voinescu.

388 Grigore Nandris, op. Cit., p. 266.

389 Iorgu Iordan, op. Cit., vol. III, pp. 50-51.

390 Cezar Petrescu, in Jurnalul de dimineata: "Argument", l decembrie 1946; "Putina geografie si putina istorie", 2 decembrie; "Copilul si grija pentru omul de maine in URSS", 5 decembrie; "Intre popor si scriitori", 11 decembrie; "Stiinta si savantii in slujba poporului", 14 decembrie.

391 Camil Petrescu, "Cuvant catre un tanar confrate", in Contemporanul, 9 ianuarie 1947.

392 Camil Petrescu, "De ce popoarele mici nu pot sa aiba scriitori mari", in Contemporanul, 27 iunie 1947.

393 Camil Petrescu, "Vecina noastra Iugoslavia", in Contemporanul, 5 decembrie 1947.

394 Pericle Martinescu, Jurnal intermitent, Ex Ponto, Constanta, 2001, pp. 17-18 (7 decembrie 1945), 19 (14 decembrie), 21 -22 (17 decembrie).

395 Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, op. Cit., vol. 1, pp. 275 (17 septembrie 1947), 278 (14 decembrie), 289 (16 decembrie).

396 "O marturisire de credinta a poetului Ion Barbu", in Timpul, 10 aprilie 1947.

397 Constantin Radulescu-Motru, op. Cit., vol. II (1944), 1996, pp. 304-305 (4 octombrie 1944).

398 Mihail Sebastian, Jurnal, pp. 559 (1 septembrie 1944) si 565 (16 septembrie).

399 Tudor Arghezi, "Regele", in Bilete de papagal, 22 ianuarie 1945 (Opere, vol. IX, pp. 794-796); "O certitudine romaneasca" (despre generalul Radescu), in Bilete de papagal, 14 februarie 1945 (Opere, vol. IX, pp. 845-847).

400 Tudor Arghezi, "In criza de cultura", in Adevarul, 15 decembrie 1946 (Opere, vol. IX, pp. 1225-1227).

401 Relatarea lui N. D. Cocea, reprodusa in Tudor Arghezi, Opere, vol. IX, pp. 1762-1764.

402 Constantin Radulescu-Motru, Revizuiri si adaugiri, vol. IV, p. 409 (10 octombrie 1946).

403 Despre Mihail Farcasanu, vezi Ioan Stanomir, Apararea libertatii, 1938-1947, Curtea veche, Bucuresti, 2010, pp. 129-156.

404 Amintirile lui N. Carandino: Nopti albe si zile negre, Editura Eminescu, Bucuresti, 1992; articolele lui din Dreptatea: N. Carandino, Rezistenta - prima conditie a victoriei, Editura Fundatiei Pro, Bucuresti, 2000.

405 Serban Cioculescu, "Stanga si dreapta", in Dreptatea, 9 februarie 1947.

406 N. Carandino, "Rolul intelectualilor", in Dreptatea, 23 martie 1946; "Adeziunea "intelectualilor"", in Dreptatea, 6 iunie 1947.

407 D. Gusti, Un an de activitate in afara de tara. Crearea Institutului social al natiunilor, Analele Academiei Romane. Memoriile sectiei istorice, Bucuresti, 1947.

408 Constantin Radulescu-Motru, Revizuiri si adaugiri, vol. V, p. 244 (11 octombrie 1947).

409 Alexandru Rosetti catre Tudor Vianu, 27 mai 1947, in Scrisori catre Tudor Vianu, vol. II, p. 585.

410 Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, op. Cit., pp. 112-113.

411 T. Teodorescu-Braniste, "Catre prietenii nostri, cititorii", in Jurnalul de dimineata, 12 martie 1947.

412 Ion Caraion, "Criza culturii romanesti", in Jurnalul de dimineata, 17 octombrie 1946.

413 B. Branisteanu, "Tot libertatea presei", in Jurnalul de dimineata, 20 noiembrie 1946.

414 B. Branisteanu, "Transformarile sociale si tara", in Jurnalul de dimineata, 4 octombrie 1946.

415 B. Branisteanu, "Alegerile si parlamentul viitor", in Adevarul, 22 octombrie 1946; "Alegerile si parlamentul de maine", in Adevarul, 5 noiembrie 1946; "In fata urnelor", in Adevarul, 19 noiembrie 1946.

416 Ion Biberi, sub genericul "Lumea de maine": "De vorba cu d. Mihail Sadoveanu", in Democratia, 31 decembrie 1944; "De vorba cu d. profesor Grigore Popa", 7 ianuarie 1945; "De vorba cu d. Tudor Arghezi", 14 ianuarie 1945; "De vorba cu maestrul George Enescu", 25 martie 1945. Alte interviuri, cu Tudor Vianu (10 decembrie 1944), D. Gusti (21 ianuarie 1945), F. Aderca (28 ianuarie 1945); G. Calinescu (4 februarie 1945), P. P. Negulescu (11 februarie 1945), Al. Rosetti (18 martie 1945), Alice Voinescu (17 aprilie 1945), Basil Munteanu (1 iunie 1945), Francisc Sirato (17 iunie 1945), Anton Bibescu (24 iunie 1945).

417 Al. Piru, "SSR se purifica", in Victoria, 21 noiembrie 1944. Urmeaza o suita de articole cu portretele individuale ale celor epurati.

418 C. Balmus, "Epuratia in Universitate. Cazul profesorului Radu Vulpe", in Victoria, 21 octombrie 1944; "Alt tradator: M. David, fostul rector al Universitatii din Iasi", in Victoria, 26 octombrie 1944; "Un mare tradator: profesorul P. P. Panaitescu", in Victoria, 31 octombrie 1944.

419 Iorgu Iordan, "Un ministru antonescian: Ion Petrovici", in Tribuna poporului, 29 septembrie 1944; "Metode petroviciene: cazul Serban", in Tribuna poporului, 20 octombrie 1944.

420 G. Calinescu, "Iuliu Maniu", in Viata romaneasca, ianuarie-februarie 1933, pp. 66-67 (reprodus in G. Calinescu, Opere, Publicistica II, pp. 71 -79); "Sarbatorirea d-lui Iuliu Maniu", in Viata romaneasca, august 1934, p. 55 (Opere, Publicistica, II, pp. 641-643).

421 G. Calinescu, "Iuliu Maniu", in Tribuna poporului, 3 decembrie 1944.

422 G. Calinescu, "Acuzatul Iuliu Maniu", in Natiunea, 31 octombrie 1947.

423 Zaharia Stancu, "Iorga intim", in Lumea, 11 noiembrie 1945.

424 G. Calinescu, "Eminescu si iudaismul", 2 decembrie 1945. In Istoria literaturii romane criticul spune ca, potrivit lui Eminescu, "evreii se sustrag de la munca, sunt dar primejdiosi statului" (p. 400).

425 G. Calinescu, "Artistul si timpul sau", in Contemporanul, 13 octombrie 1946.

426 G. Bacovia, "Artistul nu poate ramane departe de om", in Contemporanul, 11 octombrie 1946.

427 D. I. Suchianu, "Primul Parlament", in Contemporanul, 29 noiembrie 1946.

428 B. Branisteanu, "Rolul viitorului Parlament", in Contemporanul, 22 noiembrie 1946.

429 Gheorghe Gheorghiu-Dej, "Problemele intelectualitatii romanesti", in Contemporanul, 22 noiembrie 1946.

430 Mihail Roller, "Principii actuale in istoria Romaniei", in Contemporanul, 20 septembrie 1946; "Periodizarea istoriei Romaniei", in Contemporanul, 31 decembrie 1946; "Unirea Principatelor", in Contemporanul, 24 ianuarie 1947.

431 N. Moraru, "Criza culturii romanesti", in Contemporanul, 11 octombrie 1946.

432 Sorin Toma, Rasfoind volumele lui Tudor Arghezi. Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei, Editura Scanteia, Bucuresti, 1948 (articole publicate initial in Scanteia, 5, 7, 9 si 10 ianuarie 1948). Justificarea celui in cauza: Sorin Toma, Privind inapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, Editura Compania, Bucuresti, 2004, anexa 2: "Care este adevarul in "cazul Arghezi"", pp. 325-335.

433 ANR-ANIC, F 95, microfilme, rola 1212 (659-699), dosar Sorin Toma; rapoarte ale politiei, privind inclusiv o perchezitie la 29 octombrie 1940; de fiecare data suspectatii sunt Sorin si Ana Toma, si nu A. Toma.

434 Lucian Boia, "Un nou Eminescu: A. Toma", in Miturile comunismului romanesc (ed. Lucian Boia), op. Cit., pp. 71-81.

435 C. Radulescu-Motru, Revizuiri si adaugiri, vol. VI, 2000, p. 98 (27 mai 1948).

436 Ibidem, p. 103 (reprodus decretul din Monitorul Oficial).

437 Structura noii Academii si numele academicienilor, in Monitorul Oficial, 13 august 1948.

438 Maria Somesan, Universitate si politica., op. Cit., p. 264.

439 Potrivit statelor de salarii: Arhiva Universitatii din Bucuresti.

440 Loc. cit., state de salarii la Facultatea de Matematica si Fizica, pe perioada 1948 -1960.

441 ANR-ANIC, Fond CC al PCR, Sectia Propaganda si Agitatie, 2l/l95l

442 Loc. cit., 1/1949, f. 11.

443 Loc. cit., 1/1949, ff. 23-29.

444 "Apelul de la Stockholm", in Contemporanul, 21 aprilie 1950

445 Suita de articole publicate de I. Vitner in Contemporanul, 16 aprilie, 23 aprilie, 30 aprilie si 7 mai 1950

446 Despre peripetiile universitare ale lui G. Calinescu, vezi Ion Balu, Viata lui G. Calinescu, op. Cit., pp. 324-325 si 408, si Pavel Tugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Calinescu, Editura Floarea Darurilor, Bucuresti, 1998, pp. 219-228.

447 Vasile Lungu, Viata lui Tudor Vianu, op. Cit., pp. 127-128.

448 Traian Savulescu, Sarcinile stiintei agrobiologice in transformarea socialista a agriculturii in Republica Populara Romana, Editura Academiei R. P. R., Bucuresti, 1950.

449 ANR-ANIC, Fond CC al PCR, Sectia Propaganda si Agitatie, 81/1949, ff. 30-33; ACNSAS, Traian Savulescu, I 262179, f. 225.

450 Analele Academiei Republicii Populare Romane, 1948-1949, pp. 15-33.

451 "O "discutie" infructuoasa", in Contemporanul, 17 aprilie 1953.

452 Universul, 1 aprilie 1948.

453 ACNSAS, Anton Dumitriu, 1 259 590, vol. I.

454 ACNSAS, Constantin Motas, 1 257 484, vol. I-II.

455 Unii dintre cei mentionati si-au scris mai tarziu amintirile din inchisoare (publicate, evident, dupa caderea regimului comunist): Constantin C. Giurescu, "Cinci ani si doua luni in penitenciarul din Sighet", in Amintiri, Editura ALL, Bucuresti, 2000, pp. 333-518; Nichifor Crainic, "Marturii din inchisoare", in Memorii, II, Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 1997; Nicolae Carandino, Nopti albe si zile negre, Editura Eminescu, Bucuresti, 1992; Gheorghe Zane, Memorii, Editura Expert, Bucuresti, 1998; Nicolae Margineanu, Marturii asupra unui veac zbuciumat, Editura Fundatiei Culturale Romane Bucuresti, 2002.

456 ACNSAS, Dragos Protopopescu, P 7751

457 Gheorghe Zane, op. Cit., p. 176.

458 ACNSAS, P. P. Panaitescu, I 234303, vol. 1.

459 Vezi capitolul consacrat lui Vladimir Dumitrescu din lucrarea lui Ioan Opris, Istoricii si securitatea, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2004; de asemenea, memorile din detentie ale lui Vladimir Dumitrescu, Inchisorile mele, Editura Albatros, Bucuresti, 1994.

460 Un dosar cu documente privitoare la tristetea ultimilor ani ai lui D. Gusti: Biblioteca Academiei Romane, manuscrise, Arhiva D. Gusti, X Varia 2.

461 Cu privire la Lucretiu Patrascanu si la cazurile conexe: Lavinia Betea, Lucretiu Patrascanu. Moartea unui lider comunist, Humanitas, Bucuresti, 2001.

462 ANR-ANIC, F 95, microfilme, dosarul G. Ivascu, rola 908 (cadrele 366-367); ACNSAS, G. Ivascu, 1 258063, vol. 1.

463 "Decernarea Premiului de Stat al R. P. R. si atribuirea titlului de Laureat al Premiului de Stat al R. P. R. pentru lucrarile efectuate in anii 1950 si 1951", in Scanteia, 25 noiembrie 1952.

464 Biblioteca Academiei Romane, manuscrise, arhiva Cezar Petrescu, IX 2 varia 23.

465 Al. I. Stefanescu, "Nationalismul lui V. Alecsandri", in Contemporanul, 4 iunie 1948.

466 Sarbatorirea centenarului lui Eminescu e relatata cu umor (negru) de Pericle Martinescu in jurnalul sau: 7 ani cat 70, Editura Vitruviu, Bucuresti, 1997, pp. 107-112 (15 ianuarie 1950). S-a remarcat Sadoveanu care a tinut un lung discurs, "reproducand, de fapt, versuri sau poeme intregi din opera poetului, fara legatura intre ele, fara comentarii, fara consideratii personale" (as zice, tipic pentru Sadoveanu!). Toti delegatii straini (din tarile comuniste) si-au incheiat interventiile cu sloganuri privitoare la lupta pentru pace si la prietenia cu Uniunea Sovietica, teme, evident, foarte strans legate de opera lui Eminescu.

467 O. Crohmalniceanu, "Ocolirea luptei de clasa in romanul d-lui Cezar Petrescu", in Contemporanul, 30 iulie 1948.

468 Leonte Rautu, "Dezvoltarea literaturii in Republica Populara Romana", in Scanteia, 21 februarie 1954.

469 Cu privire la arta realist-socialista, doua bilanturi de epoca: Arta plastica in R. P. R. 1944-1954, E. S. P. L. A., Bucuresti, 1954, si Artele plastice in Romania dupa 23 August 1944 (sub ingrijirea acad. G. Oprescu), E. S. P. L. A., Bucuresti, 1959 (ambele cu numeroase reproduceri). O sinteza recenta: Magda Carneci, Artele plastice in Romania, 1945-1989, Editura Meridiane, Bucuresti, 2000.

470 Despre "cazul Maxy": Cristian Vasile, Literatura si artele in Romania comunista, 1948-1953, Humanitas, Bucuresti, 2010, pp. 139-142

471 Liviu Rotman, Evreii din Romania in perioada comunista, 1944-1965, op. Cit., p. 152.

472 ANR-ANIC, Fond CC al PCR, Sectia Propaganda si Agitatie, 51/1949, ff. 115-116.

473 Flacara, 4 ianuarie 1948.

474 Arhiva Universitatii din Bucuresti, state de salarii.

475 ANR-ANIC, F 95, microfilme, dosar Mihail Novicov, rola 846 (cadrele 1-70).

476 Liviu Rotman, op. Cit., pp. 142-143.

477 Gala Galaction, Jurnal, 1947-1952. Pagii inedite cenzurate (editie ingrijita de Teodor Vargolici), Editura Vestala, Bucuresti, 2007, p. 100 (30 decembrie 1948).

478 Ibidem, p. 109 (28 ianuarie 1949).

479 Ibidem, pp. 114-115 (14 februarie 1949).

480 Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai, op. Cit., pp. 355, 357-358, 363-364 (insemnari din 11 oct., 18 oct. Si 31 dec. 1952).

481 Pericle Martinescu, 7 ani cat 70, op. Cit., p. 197 (30 decembrie 1950).

482 Ioan Opris, Istoricii si securitatea, vol. II, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2006, capitolul referitor la "slavistul Emil Petrovici si arheologul Constantin Daicoviciu", pp. 565-594.

483 ANR-ANIC, F 95, microfilme, dosar Constantin Daicoviciu, rola 1266.

484 ACNSAS, G. Calinescu, I 66960.

485 ACNSAS, Victor Eftimiu, I 73558, vol. 1 si vol. 2, ff. 6-8.

486 ANR-ANIC, Fond C. C. al P. C. R., sectia Propaganda si Agitatie, 18/1954; text reprodus de Aurelia Vasile in anexele tezei sale de doctorat Le cinema roumain dans la periode communiste. Representations de l 'histoire nationale, sustinuta la Universitatea din Dijon (martie 2011).

487 Date interesante despre problema "reprimirilor" in Academie in 1955, la Pavel Tugui, Amurgul demiurgilor, op. Cit., pp. 196 -205.

488 O selectie de documente privitoare la ancheta si procesul grupului de intelectuali, in volumul Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat., editia a II-a, Editura Vremea, Bucuresti, 2010.

489 Pericle Martinescu, Jurnal intermitent, op. Cit., p. 62.

490 Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, op. Cit., vol. II, p. 179 (2 mai 1960).