Legenda valaha al. mitru - dupa cantarea de seara a muezinului

LEGENDA VALAHA AL. MITRU - DUPA CANTAREA DE SEARA A MUEZINULUI

- In sfarsit, spuse intr‑o dimineata Tit, intrand pe portita, in ograda cocioabei pe care o locuiau, intr‑o margine a Stambulului, cred ca s‑a facut.

Baiatul rasturna, fara sa vrea, vasul larg de pamant, unde se spala, si, gol pana la mijloc, iesi inaintea lui Tit.

- Adevarat? il intreba, inca nevenindu‑i sa creada.

- Adevarat! zambi Tit. Diseara, dupa cantarea muezinului, vom patrunde in harem si, daca totul merge bine, asa cum nadajduiesc, la noapte suntem in drum spre tara.

- Oh!. facu Baiatul, respirand din adancul plamanilor, deschizandu‑si larg bratele si ridicandu‑si capul spre cer. Credeam ca n‑o sa mai ajung sa traiesc clipa asta. Pe urma se repezi la papusar si il imbratisa: Iti multumesc, Tit. Niciodata n‑am sa uit ce‑ai facut pentru mine.

- Lasa. lasa. incerca el sa se desfaca din stransoarea Baiatului, simtind ca i se umezesc ochii. Acum ramai aici. Odihneste‑te, ca sa ai destule forte pentru diseara. Eu trebuie sa ma intorc, sa mai vorbesc o data cu corabierul. Sa trec si sa‑i anunt pe Bucur si Mihailo.

Bunul Tit se intoarse grabit spre portita si pleca schiopatand de piciorul drept, asa cum mergea in ultima vreme.

Baiatul se aseza, sleit de emotie, pe butucul de langa poarta, privind in departare, spre malul de miazanoapte al golfului Cornul de Aur, din fata Stambulului. Acolo era renumitul cartier genovez. Fara ajutorul dat pe ascuns de negutatorii genovezi lui Mahomed al II‑lea, in schimbul pastrarii anumitor drepturi de comert, poate ca ar mai fi intarziat caderea Constantinopolului. Drept rasplata pentru ajutorul dat, sultanul lasase cartierul neatins, cu bisericile sale inalte si stralucitoare, cu casele bogate, impodobite si inconjurate de gradini, in vreme ce Constantinopolul, devenit Stambul, se otomaniza cu repeziciune.

Deasupra Galatei si a marii aerul albastriu si limpede tremura.

In cartierul acesta se ascunsesera Tit si baietii, dupa ce sosisera in capitala puternicului imperiu mahomedan.

Cum trecuse vremea de iute, si totusi cate urme lasase in sufletul Baiatului!.

O intamplare pe care nu o putea uita cu nici un chip era aceea din ziua de Pasti, la Targoviste.

Intrand in curtile unde, in asteptarea otomanilor, dusmanii lui Vlad, marii boieri si cei care li se alaturasera lor, benchetuiau, ostenii domnesti le rasturnasera mesele, iar pe cei vinovati, impreuna cu jupanesele, feciorii, jupanitele si slujitorii lor ii adusesera in fata palatului.

Capii complotului trebuiau sa impartaseasca soarta stapanului pe care il slujisera, Hamza. Ceilalti urmau sa plece pe jos, la Curtea de Arges, si de acolo, in munte, la o cetate a lui Vlad, Poienari, sa o mareasca si sa ii intareasca zidurile cu caramida, in vederea noilor lupte cu turcii.

Cand ostenii ii inconjurasera, Voiena se strecurase printre ei, o zbughise, se repezise la Baiat si, apucandu‑l de umeri, incepuse sa‑l roage:

- Scapa‑ma!. Scapa‑ma!.

Am sa te scap! ii raspunse el.

- Nu face nebunia asta! il sfatui Bucur.

- Nu! zise si Mihailo. Nu‑ti pune pielea in joc pentru una ca ea!

- Trebuie sa plece impreuna cu ceilalti. Sa ispaseasca, ticalosii! mormai Tit.

- Ea nu e vinovata! rosti Baiatul, apucand‑o de dupa umeri. Si apoi e fata. Cum o sa care pietre la cetate?.

- L‑a insotit pe tata‑sau si pe ceilalti boieri cand l‑au batjocorit pe loctiitorul domnesc! se manie Bucur. Am vazut‑o chiar eu. Sa‑i insoteasca si la cetate.

- Nu e adevarat. nu e adevarat. minti!. ii striga fata lui Bucur, uitandu‑i‑se in ochi - desi asa era, flacaul spunea adevarul, Voiena luase parte, impreuna cu Flor si cu toti ceilalti, la batjocorirea lui Nicolae.

- Am sa‑l rog pe maria sa Vlad s‑o crute! mai rosti Baiatul, in loc de orice alt raspuns. Poate ca atata trecere merit! se fuduli el putin.

- Nu meriti nimic! se necaji Tit.

- Intelege! il mai ruga Mihailo. Porunca domneasca trebuie implinita. Xalom stie prea bine ce trebuie sa faca.

Era intaia oara cand intre Baiat si tovarasii sai de suferinta se nastea o asemenea discordie si se rosteau cuvinte atat de aspre. Si asta din pricina Voienei.

Baiatul nu stia prea bine ce‑l apucase si cum de indraznea sa se aseze impotriva unei porunci a domnitorului. Voiena ii cerusa insa ajutorul, si el se simtise dator sa i‑l dea. Pe de alta parte, voia sa‑i arate ca are destula trecere la Xalom si chiar la domnitor.

Dar un trabant veni tocmai atunci sa i‑o ceara pe fata. Era un ostean spatos, purtand o casca rotunda, lucioasa, pe cap.

- Da‑mi‑o, ii spuse, fara alta lamurire, osteanul, intinzand mana s‑o apuce.

- Nu ma lasa! tipa Voiena.

- Ma voi duce la Xalom, zise Baiatul, tinand‑o pe fata ocrotita cu dreapta, si cu stanga incercand sa‑l impinga incolo pe trabant. Raspund de ea!

- Nu raspunde nimeni de nimeni! ii spuse taios trabantul. Tu du‑te la Xalom, dar fata trebuie sa intre in randuri, impreuna cu ceilalti ticalosi. Nu calc porunca lui Xalom pentru nimeni.

- Da‑te la o parte! scrasni Baiatul.

- Atunci esti omul boierilor, si o sa ai ce ti se cuvine, se infurie trabantul.

In jurul lor se stranse o multime de alti osteni, fara sa mai punem la socoteala pe Tit si pe baieti. Se isca invalmaseala. Pana la urma aparu si Xalom.

- Ce s‑a intamplat?

Trabantul ii spuse ca Baiatul se impotriveste poruncii domnesti.

- Fata nu‑i vinovata! intari Baiatul fata de Xalom.

- Tu nu esti in cadere sa judeci poruncile mariei sale, ii raspunse Xalom. Sunt fapte si masuri mai presus de intelegerea ta.

- Crutati‑o pentru mine, starui el.

- Esti nebun!. ii suiera Bucur la ureche.

Tit se uita incruntat. Coloana celorlalti boieri se pusese in miscare, impinsa de la spate si de pe laturi de ostenii domnesti.

- Nu avem dreptul sa crutam pe nimeni! mai glasui cu rabdare Xalom. Luati‑o! porunci el trabantilor, aratand‑o pe fata.

- Nu, nu ma duc! tipa ea. Si fiindca trabantii o apucasera totusi de subtiori si o tarau spre coloana, ii striga lui Xalom: Te urasc. caine de paza domnesc! Ai sa platesti pentru asta!.

Baiatul se zbatu intre aceia care il tineau si ii legasera mainile la spate.

- Esti fara mila, Xalom! ii striga comandantului. Am tinut la tine.

- Taci!. Taci!. il sfatuiau, in soapta, ingroziti, Tit si baietii.

- De astazi inainte te‑am sters din inima! Du‑ma in fata mariei sale Vlad sa dau socoteala de ce‑am faptuit.

- Inchideti‑l in turn! le porunci comandantul.

- Esti crud si neomenos! continua sa‑i strige Baiatul, intorcandu‑si capul, in timp ce era impins spre turnul din curtea domneasca. Nu te mai cain pentru ce‑ai indurat.

Trabantii il aruncara intr‑o camaruta din turn, cu peretii foarte inalti si o ferestruica, in partea de sus, la care nu se putea ajunge.

In prima zi nu i se dadu nimic sa manance. In cea de‑a doua i se aduse o fiertura de mei, apoi incepura sa‑l hraneasca mai bine.

Dormea pe jos, invelindu‑se cu haina. Peste cateva zile i se aduse si un asternut.

Ii parea rau de ce facuse. Prin purtarea lui, lipsita de stapanire, stricase tot. Trebuia sa o fi indemnat pe Voiena sa se intoarca in randurile boierilor, cum suna porunca domneasca, si el sa se fi plecat in fata mariei sale Vlad, rugandu‑se in genunchi pentru ea.

«Nu pentru ca o iubesc! isi spunea. Voiena m‑a uitat; dar mi‑a daruit si cateva clipe frumoase. Si daca mi‑a cerut ajutorul, eram dator sa i‑l dau.»

Cel mai rau ii parea ca, fiind inchis, nu putea pleca s‑o scape pe Roxana din haremul lui Mahomed, unde stia acum, in sfarsit, ca se afla. Dupa atata zbucium, zadarnicise totul.

Pe masura ce trecea timpul, gandul acesta i se inradacina din ce in ce mai mult si, cu toate ca o asemenea fapta era aproape cu neputinta de implinit, luase hotararea ca, de indata ce ar fi iesit din inchisoare, sa ceara invoirea mariei sale Vlad sa plece la Stambul.

«Daca Tit si baietii, carora cred ca le‑am pricinuit destule necazuri cu purtarea mea nesabuita, or vrea sa ma ajute, bine, de nu, plec singur. La Roxana trebuie s‑ajung.»

Si apoi, in minte, incepu sa‑si faca tot felul de planuri, care de care mai indraznete, cum se va duce la Stambul, va patrunde in harem, se va intoarce cu fata, ii va cladi o casuta, unde fusese conacul tatalui ei Voicul, si unde Roxana va trai linistita. El isi va inchina toata viata slujirii mariei sale Vlad.

«Poate ca si eu, Tit si baietii ne vom adaposti, cu vremea, in casuta aceea, se mai gandea el. Bucur si Mihailo isi vor intemeia familii si vom vietui cu totii fericiti.»

In inchipuire vedea casa, grajdurile unde isi vor tine caii, pe Negru, ursul, si toate cate se mai pot vedea intr‑o minte inflacarata, cand stai inchis intr‑o camaruta din turn, te gandesti pe indelete la toate si visezi cu ochii deschisi.

Trecusera aproape trei saptamani, si Baiatul nu fusese inca dus sa dea socoteala in fata mariei sale Vlad.

Intr‑o seara insa un ostean ii deschise si il trimise, fara paza, la domnitor. In drum il intalni pe Xalom. Si, pentru ca in saptamanile cat statuse inchis intelesese cat gresise fata de comandantul trabantilor - care in ziua cu pricina nu isi facuse decat datoria - il saluta, se opri in fata lui ostaseste si il ruga sa‑l ierte.

Xalom ii puse mana pe umar si ii raspunse ca l‑a iertat de mult.

Miscat, Baiatul pleca mai departe si intra in aceeasi incapere unde il mai primise Vlad.

Ca si atunci, domnitorul sedea la masa, si in fata lui palpaia o lumanare groasa, verzuie, infipta in acelasi sfesnic cu trup de balaur.

Langa Vlad mai erau loctiitorul Nicolae, logofatul Lazar, capitanul Neagoe, pe care l‑am intalnit in batalia de la Giurgiu, si un boier destul de batran, cu barba alba, necunoscut.

Baiatului i se paru ca atat domnitorul cat si logofatul Lazar aveau fetele mai ostenite, si se gandi ca asta e din pricina atator lupte pe viata si pe moarte, date cu turcii, si a atator uneltiri boieresti.

Plin de cainta, isi lasa un genunchi in fata domnitorului, pe lespedea de piatra, si ramase asa, cu capul plecat.

- Tot mai vrei sa lupti cu ostenii mei pentru copila lui Flor? il intreba Vlad dupa cateva clipe de tacere, si in glasul lui simti o unda de mahnire.

- Cred ca oricine are datoria sa lupte pentru o fata care ii cere ajutorul! ii raspunse el, fara sa ridice capul.

- O iubesti?

Baiatul se rosi.

- Nu. dar am o datorie fata de ea.

Logofatul Lazar se rezema cu coatele de masa si, intinzandu‑si putin gatul, ca sa‑l poata vedea pe Baiat, ii vesti:

- Voiena nu mai are nevoie de ajutorul tau.

Baiatul ridica fruntea.

- S‑a logodit la Poienari cu fiul spatarului Barbalata, cu Aloiz, urma logofatul Lazar. Mai inainte se gandise la Ghilt. De altminteri, alaltaieri, femeile si fetele au fost lasate sa plece. Barbatii vor mai ramane in cetate pana la toamna. Au hotarat sa faca nunta la toamna.

Cuvintele logofatului cazusera pe capul sau ca niste pietre, totusi se gandi ca acum nu mai avea nici o datorie fata de Voiena si putea sa porneasca neintarziat, in imperiul turcesc, sa o elibereze pe Roxana.

- Am aflat ca ai o sora, cadana in haremul lui Mahomed! glasui in clipa aceea, parca ghicindu‑i gandurile, Vlad. Si ca ai vrea s‑o scapi. Este un lucru nespus de greu si primejdios. Ai putea sa‑ti pierzi viata!

- As dori sa‑ncerc, daca maria sa imi da voie, spuse Baiatul. Dupa aceea ma voi intoarce, si nu am alta dorinta mai mare decat sa‑l slujesc, cu credinta, pe maria sa, pana la capatul zilelor mele.

- Bine! surase Vlad. Noi te vom ajuta. Iar prietenii tai, Tit, Bucur si Mihailo, sunt gata sa te‑nsoteasca.

- Maria ta!. deschise ochii mari Baiatul.

Insa voda facu un semn. O usa din peretele lateral se deschise, si cei trei prieteni ai Baiatului intrara.

- Mergem si noi cu tine, maria sa ne‑a dat voie, spusera ei.

- Uite, luati asta, rosti Vlad, si le dadu o punga mare si grea, plina cu galbeni.

Peste doua zile Tit si baietii plecasera. In ajun o vazuse pe Voiena, trecand intr‑un radvan prin Targoviste, dar ea isi intorsese capul incolo, ca si cum nu l‑ar fi cunoscut.

Baiatul simtise, in prima clipa, o sagetare in piept. Indata insa dupa aceea, inima i se usurase si mai mult decat inaintea lui Vlad.

Voiena nu mai avea nevoie de ajutorul nimanui si nici nu mai voia sa‑l cunoasca.

Era intr‑adevar liber sa plece numaidecat la Stambul.

Trecusera Dunarea cu greutate, pentru ca plouase mult in ultima vreme, apele venisera mari, aveau o multime de valtori si curentul era foarte puternic.

Nici nu se apropiasera insa bine de munti, si fura atacati de o unitate de achingii, care ii ranira pe Tit si urs, le luara banii si caii, ii despoiara de vesminte - si putin lipsi ca sa nu le scurteze viata.

Din fericire, Negru scapa, nu se stie cum, de la achingii. Cu simturile sale ascutite reusi sa‑si regaseasca stapanul si pe sotii lui, la niste tarani, care‑i adaposteau si incercau sa‑i lecuiasca pe Tit si pe urs de grelele lovituri primite in lupta, de la achingii.

De aici inainte, mai prevazatori, calatorira numai noaptea si ocolind locurile unde se aflau garnizoane turcesti.

Drumul fu lung, anevoios si plin de capcane. Iarna o petrecura in Rumelia[1]. Nu mai aveau decat un cal, si Tit ramasese schiop.

Jucandu‑si ursul, cantand sau dand mici reprezentatii cu papusile, reusira sa se strecoare prin paienjenisul sutelor de primejdii, castigandu‑si plinea de toate zilele. In primavara urmatoare - dupa o scurta oprire in cartierul Galata, la un prieten de nadejde al lui Vlad si cu ajutorul acestuia - se asezara intr‑una din marginile Stambulului mahomedan.

Teatrul de papusi, cu veche traditie in Orient, se pare ca a avut inca din cele mai vechi timpuri o mare trecere la turci. Si privitorii se prapadeau de ras cand Tit lasa sa se inteleaga, din cuvintele rostite, chipurile, de papusile lui, ca ar fi vorba de marii demnitari turci, de viziri si chiar de Mahomed.

Incasarile mergeau bine, si Tit, vistiernicul «teatrului», stransese o multime de bani. Pe deasupra, mai primi o suma insemnata de la prietenii lui Vlad din Galata. Acestia il instiintasera insa ca nu era primejdie mai mare pentru cineva, decat sa se afle despre el ca il slujeste, sau macar ca il sprijina, pe domnitorul valah.

Atata il ura sultanul pe voievodul muntean, incat poruncise sa li se taie capetele tuturor celor ce se gaseau in inchisori, banuiti ca ar fi sau macar ar fi fost candva oamenii lui Vlad. Intre cei despre care aflara ca ar fi fost ucisi in inchisoare se aminti si numele parcalabului Brad.

Cat il cautase Baiatul prin tara, si iata‑l unde si cum se sfarsise!

Prin moartea lui, se ducea ultima nadejde ca Baiatul sa‑si mai poata afla vreodata taina nasterii sale, despre care ii vorbise Batranul inainte de moarte.

Dar nu asta il ingrijora atunci cel mai mult, ci Roxana.

Cu banii stransi, incepura sa mituiasca pe o multime de paznici, eunuci, slujitori si slujitoare de la palat. Femeia a carei cocioaba o inchiriasera era spalatoreasa, se intelegeau cu ea bine, pentru ca patrundea intr‑o multime de locuinte, le aducea fel de fel de stiri si le crea numeroase legaturi. Avura totusi nevoie de aproape sase luni ca sa o poata instiinta pe Roxana de prezenta lor la Stambul, si de inca pe atatea ca ea sa gaseasca un mijloc sigur de a‑i intalni.

Prilejul veni numai odata cu inceperea de mult anuntatului razboi sfant - gaza al lui Mahomed impotriva necredinciosilor din Valahia, cu telul de a transforma aceasta tara in pasalac turcesc.

In fruntea a peste un sfert de milion de oameni, pentru a caror inarmare cheltuise suma uriasa de trei sute de mii de galbeni, Mahomed porni cu mare taraboi din Stambul.

Paza la palatul imperial slabi. Roxana le putu trimite mai multe vesti. In ultimul an fusese mereu bolnava. I se adusesera felurite leacuri, dar toate in zadar. Boala ei era pricinuita de dorul de casa, de Baiat, de sederea prelungita atatia ani in straini.

- Trebuie sa ne grabim! spusese Baiatul afland de boala Roxanei. Cand va ajunge in tara, aerul Valahiei o va lecui. Afara de asta, trebuie sa ne intoarcem la timp, ca sa apucam sa‑l slujim pe maria sa in razboiul cu Mahomed.

Acum totul se aranjase. Se terminasera cele din urma pregatiri, la care Baiatul, in ultimele doua saptamani, nu putuse sa ia parte, pentru ca se prefacuse in. fata.

Uitasem sa spun ca, din pricina nenumaratelor recrutari - devsirmé, intetite la Stambul, baietii erau nevoiti mereu sa‑si schimbe infatisarea, ca sa nu fie trimisi la armata.

Gandul le venise in urma cu cateva saptamani, cand niste osteni turci il inhatasera, de pe o strada a Stambulului, pe Mihailo. Fusese nevoie de o lupta, in care era gata sa‑si piarda viata Baiatul, ca sa‑l poata scoate inapoi la lumina pe tovarasul lor sarb din tabara de ieniceri, unde si fusese dus.

La putin timp dupa aceea, prin iscusinta lui Tit, Bucur si Mihailo se prefacusera in batrani, iar Baiatul in fata. Tit facuse lucrul acesta si in vederea indeplinirii planurilor de a patrunde in seraiul imparatesc.

Lucrul nu era prea greu, pentru ca, desi cu scurgerea anilor crescuse inalt si cu muschi de otel, Baiatul ramasese subtire si mladios. Avea ochi scaparatori si chipul ii imprumuta din ce in ce mai mult, la aceasta varsta, trasaturile si frumusetea nefericitei sale mame.

Se intampla insa ceva neasteptat. Baiatul, imbracat in vesmant de fata, trecuse de cateva ori pe dinaintea palatului imparatesc, ca sa cunoasca imprejurimile si cu nadejdea ca o va vedea, cumva, la vreo fereastra, pe Roxana.

Unul din strajeri ii admira mersul si, cum spunea el mai tarziu, frumusetea ochilor. Cum tocmai isi terminase slujba, se lua dupa presupusa fata, o urmari pe strazile Stambulului si vazu unde locuia.

La inceput se temura, pentru ca strajerul veni la Tit, intrebandu‑l cine era fermecatoarea copila, subtire ca trestia si mladioasa ca o caprioara, care locuia in cocioaba lui. Tit, fara sa‑si piarda stapanirea de sine, ii raspunse ostasului, potrivit felului de a vorbi oriental, ca fata pe care o urmarise nu era altcineva decat «lumina ochilor, bucuria vietii si mangaierea batranetelor sale, dulcea lui fiica Aisé».

Baiatul facu mult haz de raspunsul acesta; dar gluma se ingrosa, deoarece peste alte cateva zile turcul ii marturisi lui Tit ca, in cazul cand. parintele nu ar avea nimic impotriva, el ar dori sa‑si intemeieze o familie. Are destula avere. Luase parte la cateva navaliri in tarile ghiaurilor - si intre acestea numi in primul rand Tara Romaneasca - si fusese in stare sa aduca de acolo destula prada. Fiind oarecum in varsta, dorea sa nu mai plece pe viitor in razboi, de aceea se gandise s‑o ia de sotie pe Aisé. Cele saisprezece primaveri ale ei par a fi numai potrivite pentru un ostas de patruzeci si patru, cati avea el.

In urma unei indelungate chibzuinte intre tuspatru, prietenii nostri luara hotararea ca. parintele, Tit, sa primeasca cererea in casatorie a lui Daud, cum se numea strajerul; dar. sa amane nunta pana dupa ramazan - postul cel mare din a noua luna a anului musulman - sperand bineinteles, ca pana atunci ei sa fi si izbutit sa ajunga la telul pe care il urmareau.

Roxana - instiintata intre timp, printr‑un eunuc cumparat de Tit - pregatea, luandu‑si mii de masuri, intalnirea si apoi fuga impreuna cu Baiatul.

De cand aflase ca era la Stambul, Roxana traia intr‑o neliniste ingrozitoare.

Ar fi fost bucuroasa sa‑si fi dat nu stiu cati ani din viata, numai sa soseasca mai repede ceasul cand il va revedea pe Baiat. Incerca sa si‑l inchipuie cum mai arata. Apoi gandul ii fugea la muntii unde se nascuse, la apele lor reci si limpezi, la florile care cresc acolo mai inmiresmate decat oriunde pe pamant.

Datorita increderii pe care o avea in Baiat, nu se temea de nimic. Era sigura ca totul va merge bine si ea se va reintoarce la Tismana, de unde fusese rapita, in urma cu peste cinci ani, inchisa in temnita cu gratii de aur a haremului lui Mahomed si supusa unor umilinte de neindurat pentru o fata valaha.

La intalnirea cu Roxana se gandea si Baiatul, atunci cand privea visator spre Galata. pe deasupra apelor ce scanteiau argintii sub lumina placuta si binefacatoare a soarelui.

Muezinul vestise ceasul rugaciunii de seara. Ecourile glasului sau tanguitor inca mai vibrau prin aerul fierbinte, abia usor improspatat de briza amurgului, cand, pe drumul larg, marginit de platani, ce ducea la poarta dinspre mare a palatului imperial, se vazura doua femei.

Femeia mai in varsta, cu spinarea putin aplecata, si care pasea schiopatand usor inaintea celeilalte, zvelte si gratioase, se opri in dreptul osteanului de paza si ii arata zapisul de libera intrare in palat.

Amandoua trecura pe sub portalul inalt de piatra, pe care era sculptata o semiluna poleita cu aur, intrara intr‑un gang luminat de faclii, ce miroseau placut a esenta de trandafiri, si urcara pe niste scari intortocheate, pana la catul intai al palatului.

Calauzite de un alt ostean gras si incruntat, ratacira pe o multime de culoare, strabatura sali inalte, podite cu marmura - totul de un lux oriental obositor - si ajunsera la intrarea propriu‑zisa in harem.

Aici, patru osteni cu ilice gaitanite si turbane uriase, impletite din fasii de matase albastra si rosie, avand in maini sulite, stateau langa zid, cate doi de o parte si de alta a usii, nemiscati ca niste statui. Unul dintre ei, primul de langa usa, in stanga, mustacios si cu buzele groase, era Daud.

La fiecare trei saptamani ii venea randul sa faca in locul acesta de paza.

Vazand‑o pe. aleasa inimii sale venind, Daud se facu stacojiu la obraz si incepu sa transpire. Nu isi mai lua ochii de la. logodnica sa, careia, potrivit asprelor datini musulmane, nu avusese inca ingaduinta nici macar sa‑i vorbeasca.

In schimb, pe baiat il izbi altceva. Comandantul garzii de la intrarea spre incaperile Roxanei - locuite odinioara de imparateasa Bizantului si acum harazite fostei sale micute prietene - nu era altul decat Mustafa, neinduratorul Mustafa, fostul sau comandant de ortá, numit in aceasta noua slujba de la palat, dupa ce scapase cu viata, ranit, fugind iepureste din batalia de la Giurgiu.

Luand patalamaua imperiala de libera trecere din mana femeii varstnice, Mustafa il intreba pe Daud:

- Uita‑te bine la ele. Le recunosti?

- Le recunosc! se balbai Daud, cu ochii pironiti la. logodnica lui. Femeia mai in varsta, urma el, este vestita lecuitoare din Beyoglu, care ii va alina nemeritatele suferinte trupesti ale florii florilor inimii slavitului nostru sultan, luminatia sa. Iar cealalta este. logodnica mea Aisé. Ea ii va da ajutor lecuitoarei. pentru ca se pricepe la fel de bine. da. da, la fel de bine ca si batrana, in astfel de treburi, se grabi sa adauge strajerul, vazandu‑l pe Mustafa sovaind.

- Pe raspunderea ta, le dam drumul, glasui, in sfarsit, Mustafa, cercetand inca o data patalamaua. Tu vei fi tras in teapa, nu altul, daca nu va fi totul in ordine si se va ivi vreun bucluc.

- Eu sa fiu tras in teapa! zise Daud, care de fapt nu se uitase nici o clipa la femeia varstnica si ramasese cu ochii numai la frumoasa lui Aise.

De aici inainte, nu mai trecura decat cateva minute si, calauziti mai intai de un eunuc cu cercei mari, de arama, in urechi, pe urma de o batrana zbarcita, calcand peste covoare persane atat de moi ca se ingropa piciorul in ele, pana aproape de glezne, sosira, printr‑un coridor lung, in fata unei perdele de atlaz gros.

Perdeaua fu data la o parte de Tit - pentru ca el era femeia cea varstnica, usor aplecata si care pasea schiopatand. Si in fata ochilor li se ivi o femeie neinchipuit de frumoasa, dar palida si subtire ca un lujer, imbracata in salvari albastri, cu un brau aurit, batut in pietre scumpe, iar peste umeri cu un val tesut dintr‑un fir mai fin decat firul de paianjen. Baiatul isi dete la o parte feregeaua de pe obraz si isi desfacu vesmantul larg, lasand sa se vada hainele barbatesti de dedesubt si sabia cu care era incins. Fata isi duse mana la frunte si se clatina.

- Roxana! murmura el, recunoscand‑o numaidecat si tinand‑o sa nu cada.