Karl May - NELEGIUITUL
1. IN CARCIUMA DIN THIONVILLE
O dimineata minunata la Ortry. Soarele bause roua de pe frunze si spice, si numai ici, colo mai sclipea o picatura argintie in potirul adanc al unei flori.
La ora aceasta Marion de Sainte-Marie obisnuia sa participe la lectiile pe care doctorul Müller le dadea fratelui ei. Facea asta din dragoste de sora, sau pentru ca o interesau obiectele pe care le preda germanul? Poate ca nici ea insasi nu stia.
in vremea asta, Nanon obisnuia sa se plimbe singura prin padure. Acolo era mai multa libertate si mai frumos decat in odaie, in tovarasia cartilor . . . erau fel de fel de plante si ierburi si, din cand in cand, cineva venea sa le culeaga si sa-si umple tolba cu ele.
Mai ales era acolo un locsor unde-i placea sa stea, caci sezuse pe dansul prima oara cu Fritz. Si ori de cate ori venea acesta in padure, nu se intindea nici el in iarba pana nu ajungea la locul acela.
Mergea incetisor printre copaci, fredonand:
Departe in miazazi e frumoasa Spanie. Spania e patria mea. Acolo castanii umbrosi Freamata pe tarmul Ehrului.
Ea se opri si asculta. Ecoul nu-i raspundea, iar ei ii placea atat de mult ecoul; il asculta cu atata drag! isi urma drumul si canta mai departe.
Iar se opri sa asculte, si deodata un zambet fericit ii lumina fata, caci de data aceasta ecoul se auzi. Dar venea din munti sau din-tr-un perete de stanca? Desigur ca nu, caci tonurile erau cu o octava mai jos si apoi si cuvintele cantecului erau altele, iar glasul care le canta era de bariton.
Ianon asculta si, abia cand ultimul sunet se (pierdu, porni iar la drum, dar mai repede ca inainte. Se apropia tot mai mult de locul cu pricina, si cand ajunse la el. . . il vazu in iarba pe Fritz, cu sacul sau. Culegatorul de buruieni statea intins la pamant, cu privirea spre cer, ca unul care-si tese visuri de fericire.
- Buna dimineata, domnule Schneeberg! auzi indaratul sau.
El sari in sus, ca si cum ar fi fost peste masura de surprins.
- Ah, dumneata esti! zise apoi. Buna dimineata, domnisoara Nanon. Credeam ca sunt singur.
- De aceea cantai atat de frumos?
- De, frumos cum poate canta un culegator de plante.
- Esti foarte modest. Si cantai tocmai cantecul meu favorit.
- Serios? Ar fi trebuit sa stiu. Cu toate astea, stia deja de mult.
- inainte de a te auzi, am cantat si eu doua strofe din acelasi cantec, spuse ea.
- Aha! De aceea mi se parea ca aud ceva de departe, ca si cum venea din cer. Ce frumos era!
- Zau?
- Nu esti obosita, duduie Nanon?
- Nu prea.
- Nu vrei sa iei loc?
- Iar pe sacul cu buruieni? Cu vremea o sa ti-l rup si o sa te certe doctorul dumitale.
- Ce-mi pasa mie de doctor, numai dumneata sa te simti bine.
Nanon se aseza pe sac.
- Ma rasfeti prea mult.
- As vrea sa-ti fiu mult mai mult de folos decat sunt in stare acum.
- Te cred. Si tocmai pentru ca esti atat de amabil, nu ma lasa inima sa-mi exprim o rugaminte.
- incearca fara teama!
- inchipuie-ti, tatal meu a murit.
- Tatal dumitale? spuse el, indurerat. Doamne sfinte, asta e trist, foarte trist.
- Desi nu era tatal meu adevarat, ci numai adoptiv.
- Asadar, n-ai parinti?
- Nu. Sunt orfana.
- La' fel ca mine.
- Da, la fel ca dumneata. Asadar, tatal meu adoptiv a murit si urmeaza sa fie inmormantat poimaine. Vreau sa plec intr-acolo, unde va veni si sora mea.
- Ai o sora?
- Da. I-am telegi'afiat si va fi maine la gara. O intampin acolo si plecam impreuna mai departe, la Metz, apoi la castelul Malineau de langa Etain. inchipuie-ti, atat de departe, numai noi doua!
- Da, e cam neplacut. Doua doamne singure
- Nu ma tem de nici o primejdie, dar nu poti sa stii niciodata ce se poate intampla. Gan-dest*-te la nenorocirea aia de pe Mosel!
- Da, cine si-ar fi putut inchipui ca vom naufragia . . .
- Si tocmai dumitale ti-a fost scris sa ma salvezi. De atunci. . .- ei, da, asta ma face sa-ti adresez rugamintea de azi, draga domnule Schneeberg . . . Dar zau ca-mi vine greu s-o exprim.
El zambi si spuse:
- Stii dumneata ce m-ar face pe mine vesel si fericit?
- Ce anume?
Nelegiuitul
- Sa te pot insoti. Dar unei dudui ca dumneata nu-i sade bine sa fie insotita de un biet strangator de buruieni, ca mine.
- La ce te gandesti, omule! Tocmai asta vroiarn sa te rog. Ai avea timp?
- Berechet. ii voi spune stapanului meu si apoi totul e in buna regula.
- Bun! Vei putea pleca cu trenul de amiaza?
- Fireste.
- Atunci ne intalnim in gara. Cat de mult ma bucur c-am s-o revad pe sora mea! Sunt ani intregi de cand ne-am despartit. Stii ca i-am scris despre dumneata si despre dintele de leu? Ma gandeam ca s-ar putea interesa, caci locuieste la Berlin.
- La Berlin? intreba el, devenind atent. E maritata?
- O, nu! E dama de companie, ca si mine. ii merge foarte bine. Stapana ei e contesa de Hohenthal.
- Hohen . . . Hohenthal? repeta el, dan-du-si osteneala sa-si ascunda surprinderea.
- Da. Fiul ei e capitan de husari.
- Asa! Si cum o cheama pe sora dumitale?
- Madelon. Vii, deci?
- Fireste.
- Atunci ma grabesc. Marion m-o fi asteptand.
Se ridica si-i intinse mana.
- Cu bine, bunule domn Schneeberg!
- Cu bine, domnisoara Nanon!
Ea pleca si el ramase pe loc. Dupa ce o vazu dispai'and, Fritz clatina din cap si-si zise:
"Ce-o sa iasa din toate astea? Madelon de la Hohenthal e sora ei. Aia ma cunoaste bine si va banui indata de ce ne aflam aici. Ce-i de facut? Cel mai bun lucru e sa-l intreb pe domnul doctor Müller. Ce va spune el, aceea se va face. Nu-mi pot lua singur raspunderea.'
Trecuse de amiaza cand Fritz ajunse la Thionville. Dupa ce isi goli sacul, se duse la hanul unde locuisera odinioara artistii trupei lui Abu Hassan, si unde avusese discutia cu dansatoarea.
Strabatand strada, il zari pe Müller mergand agale. Un semn scurt intre cei doi fu de-ajuns ca sa se inteleaga si Fritz intra in local, in sala de mese nu se afla nimeni: totusi el se indrepta spre odaia cunoscuta, ca sa nu fie tulburrati de eventuali clienti. Müller fu destul de piiecaut sa mearga inainte si sa se intoarca prin doua stradute laturalnice. Intra si el in odaia cealalta, deoarece nu vazu pe nimeni in sala. La un pahar de vin, statura de vorba in soapta.
- Ai ceva sa-mi spui?
- Da, domnule doctor. Am nevoie neaparat de un scurt concediu.
- Pentru ce?
- Pentru ca tatal adoptiv al domnisoarei Nanon a murit.
- Nu pricep.
- Sa vedeti: pe langa Etain, la castelul Malineau, traia tatal ei adoptiv, care a murit acum. Vrea sa se duca la inmormantare si ma roaga s-o insotesc.
- Tu, tu? zise Müller, amenintandu-l cu degetul. Ce sa cred eu despre asta? Nu cumva .. .
Se intrerupse si Fritz interveni repede:
- Vreti sa spuneti ca nu-s omul potrivit sa insotesc o duduie si s-o ocrotesc?
- Pe una batrana, da. insa una tanara si frumoasa, nu.
- Ma iertati! Un sergent-ma . ..
- Psst!
- Asa e! Vroiam sa spun un culegator de buruieni, care se pricepe la plante si flori, va sti si sa umble delicat cu o duduie. Dar, din pacate, imi lipseste ce-i mai important pentru a impresiona o femeie.
- Ce anume?
- Cocoasa dumneavoastra.
- Esti o pacoste, dar cunostinta ta cu Nanon Köhler ne-ar putea fi de folos. Cat timp vei lipsi?
- Asta nu stiu. Dar cred ca pana poimaine seara . . .
- Cand plecati?
- Maine cu trenul de amiaza.
- Bine, iti dau concediu si bani de drum. Tine!
Scoase pinga si-i dadu lui Fritz cateva piese de aur.
Foarte multumesc, domnule doctor. in
felul acesta pot face si eu impresie buna. Asta mi-e cu atat mai placut cu cat va fi cu noi si o veche cunostinta din Berlin.
- Cine anume?
- Sa vedeti, domnule doctor, asta e o istorie a dracului. Cine s-ar fi putut gandi la asa ceva!
- Ei, spune odata!
- Cunoasteti, cred, familia domnului capitan de husari Hohenthal?
- Fireste ca o cunosc. Sunt chiar bun prieten cu capitanul. Ne vizitam adesea.
- Stiu asta. O cunoasteti atunci si pe dama de companie a mamei domniei sale?
- Pe mica Madelon? Da.
- Nu va bate la ochi ca se numeste tocmai Madelon?
- e ce mi-ar bate la Ochi? Pentru ca e nums frantuzesc, poate?
- Da. Nanon si Madelon, Madelon si Nanon. Cunoasteti numele de familie al acestei fete?
- Cred ca l-am auzit candva. Da. . . da, capitanul ii zicea ,,domnisoara Köhler'.
- Asa e. Si Nanon tot Köhler se numeste. De aici urmeaza ca . . .
- sunt inrudite.
- Ba sunt chiar surori.
- Ei asta! E adevarat?
- Foarte adevarat. Nanon singura mi-a spus-o. Madelon va sosi maine cu trenul de amiaza la Thionville. ca sa se intalneasca cu sora ei.
- Asta e neplacut.
- Asa e.
- N-o vei putea insoti pe Nanon.
- Asta mi-am spus si eu. De fapt, nici n-ar trebui sa ma arat, dar, hm!, am chibzuit bine si am ajuns la concluzia c-ar fi totusi mai bine sa ma arat ei. Cele doua surori nu s-au vazut de ani intregi si, cu siguranta, dupa inmormantare, Madelon va veni la castelul Ortry, sa stea cate'a zile cu Nanon; atunci nu veti putea scapa sa fiti vazut de ea.
- Din pacate, asta e foarte adevarat.
- Si in felul acesta totul poate fi tradat. Ganditi-va numai ca. in surpriza ei, tanara v-ar spune pe numele adevarat!
- Ar fi prost de tot.
- Asa cred si eu; de aceea gandesc ca e mai bine sa dau ochii cu ea si s-o pregatesc.
- Foarte bine, dar cum explicam prezenta noastra aici?
- Asta o las pe seama dumneavoastra. Adevarul nu trebuie spus in nici un caz.
- Fireste ca nu. Tu cunosti unele amanunte din trecutul familiei mele?
- Ce-am prins pe ici, pe colo.
- Batranul capitan joaca un rol insemnat . . .
- Stiu. Vreti sa spuneti sa-i explic in felul acesta prezenta noastra aici?
- Asta ar fi cel mai bun lucru.
- Dar ce sa-i spun?
- Las pe seama ta. Esti destul de inteligent si precaut sa gasesti ceva potrivit.
- Poate auzi si Nanon?
- Nici un cuvant!
- Asadar, nu trebuie sa stie ca sora ei ma cunoaste. Asta ingreuiaza lucrurile.
- O socot pe Madelon fata inteligenta si tacuta.
- Si eu. Si sper ca nu va flecari nici macar in fata surorii sale. Dar ceea ce ma ingrijoreaza e clipa intalnirii.
- Ti-ai dat intalnire cu Nanon in gara?
- Da. Sora ei stie ca e asteptata acolo de dansa. Va deschide compartimentul, cele doua fete isi cad in brate, apoi Madelon ma va recunoaste si ma va striga in gura maie pe nume si atunci voi fi demascat.
- Chiar asa.
- Dar nu-mi vine nici o idee cum sa scap.
- Ca sa eviti asta, nu exista decat un singur mijloc: trebuie sa-i iesi in intampinare Ma-delonei. Trenul ajunge aici dupa ora douasprezece, intr-o statie mica, unde opreste putin, n-ai timp s-o descoperi. Trebuie deci s-o intampini la Trier si asta se poate numai daca pleci cu trenul de dimineata.
- Bine. in Trier trenul opreste zece minute. De ajuns pentru a gasi un calator. Dai de dansa si. pana ai ajuns aici, totul e pus la punct. Stiu ca ma pot bizui pe tine.
in momentul acela intrara doi clienti in sala mare. Usa nu era inchisa de tot, asa ca se putea auzi ce vorbeau.
- E acasa patronul? intreba un glas.
- Da, raspunse chelnerita.
- Da-mi un rachiu si cheama-l! De tine insa n-avem nevoie.
Fata pleca.
- Ceva secret, dupa cat se vede, sopti
Müller.
Se apropie de usa, arunca o privire prin tra-patura si vazu un barbat cu o barba mare, neagra. Purta imbracaminte obisnuita, dar facea o impresie militaroasa. Luase loc pe un scaun si sorbea din rachiul pe care i-l adusese fata.
Trecu cam multisor pana sosi patronul.
- Ma lasi sa astept prea mult, spuse omul catre el. Timpul mi-e masurat.
- Ce-s eu de vina? Ce e?
- Adunare.
- Aha! Si ai alergat, cred. Vin toti?
- Nu, numai sefii.
- Cand?
- Precis la ora unsprezece.
- La ruine?
- Nu. Acolo nu se mai poate, de cand am fost spionati atunci. As vrea sa stiu cine a izbutit sa se furiseze inauntru. O banuiala avem.
- Zau? Cine e?
- Un individ strain de pe aici, care colinda toata ziua prin padure, culegand buruieni. A fost zarit si la ruine. Poate ca acela a fost.
- As! spuse patronul. Ala nu putea sa fie.
- il cunosti?
- Ba bine ca nu. E culegatorul de plante al doctorului Bertrand. Vine adesea pe la mine.
- Ce fel de om e?
- E tot atat de prost pe cat de lung si de voinic. De pilit pileste in draci. Altminteri, insa, nu e nimic de el. Nu deschide gura, nu joaca nici biliard, nici carti. E bun doar pentru meseria lui.
- Norocul lui! Daca si-ar vari nasul in secretele noastre, nu i-ar merge deloc bine. De unde e?
- Din Geneva, cred. De asta nu trebuie sa ne ingrijoram.
- Capitanul a intrat la banuiala, insa, si vrek sa-l puna sub observatie. il voi linisti pe batran.
- Da, da, poti s-o faci fara grija. Dar daca nu ne mai adunam la ruine, nu ne mai ramane decat Trou du hois.
- Da. Asta-seara la ora zece, la Trou du hois. Acum trebuie sa plec.
- Trebuie adus ceva?
- Nu. Vom primi cateva ordine si atata tot. intr-un sfert de ceas, treaba e gata. La revedere !
Pleca insotit de patron, care nu se mai intoarse.
Nelegiuitul
- Bien! Asta a fost minunat, nu? zise Fritz in soapta.
- Foarte bine!
- Patronul pare sa nu stie nimic de prezenta noastra.
- Asa e. De aceea sa inchidem usa, atunci cand ne va observa sa nu banuiasca cumva'ca i-am putut auzi.
Fritz inchise incetisor usa, se aseza iar si zise:
- Asadar, pe mine ma banuisera domnii. Ce bine ca stiu! Ma pot orienta in consecinta.
- Si eu ma bucur ca nu m-au luat pe mine la ochi. De cand m-a zarit capitanul la ruine, ma tem mereu ca banuiala s-ar putea indrepta asupra mea.
- Asta-seara iar o adunare! De-am putea spiona!
- Locul il stim. La Trou du hois.
- Asta inseamna: Groapa padurii. Stiti cumva unde vine, domnule doctor?
- Nu, insa trebuie sa aflu.
- Vom descoperi noi. Ma luati cu dumneavoastra?
- Trebuie sa te odihnesti.
- Pentru calatoria de maine?
- Bineinteles.
- Asta mai lipsea. Va rog din tot sufletul sa ma luati si pe mine.
Müller nu-l putu refuza.
- Bine! Daca vrei neaparat.
- Si inca cum. Unde ne intalnim?
- La ora zece fix, la locul unde b potecuta duce de la castel la padure.
- Bun. intre timp vom afla unde trebuie cautat locul.
- Fireste. Dar vii inarmat.
De la sine inteles. Si acum sa ma retrag?
- iNu. Mai asteptam. Daca plecam acum si he zareste patronul, intra la banuiala. Daca ne vede insa mai tarziu, va crede ca am sosit de curand. Dar ia spune: l-ai mai intalnit pe Abu Hassan? Din noaptea aceea a disparut fara urma.
- Dar lucrurile sale se mai afla aici. la han.
- Atunci cu siguranta se va reintoarce.
- Precis? Altfel risca sa se emita mandat de arestare pe numele lui, caci trebuie sa-si faca depozitia cu privire la moartea dansatoarei.
Daca-i vezi, imi dai de stire indata. Trebuie sa ma lamureasca in privinta unor lucruri, si-mi pare rau, acum. ca n-am fost mai sincer cu el.
Usa se deschise si patronul vari capul inauntru. Zarindu-i pe cei doi, facu o mutra surprinsa.
- De mult esti aici? intreba el.
Fritz isi lua o mina de prostanac si raspunse:
- Stii doar.
- Eu nu le-am vazut intrand.
- Ba, totusi. Cand am venit pentru prima oara aici, la dumneata, stateai colo dupa usa.
- Dar cine te intreaba de asta?
- Pai chiar dumneata. intrebasesi de cat timp sunt la Thionville.
- M-ai inteles gresit. Te-am intrebat de cand esti aici, astazi.
- Ah, asa! Pai nu m-am uitat la ceas.
- A fost cineva in odaia din fata?
- Chelnerita.
- Vreun client?
- Nici unul.
Patronul paru ca se linisteste si i se adresa lui Müller:
- Dumneata n-ai fost inca aici, domnule. Pot intreba.cine esti?
- Pentru care motiv ma intrebi? Ca sa poti bea un pahar de vin la dumneata trebuie sa te legitimezi?
- Asta nu, dar imi place sa-i cunosc pe cei care vin la mine. Stii si dumneata, domnule, ca datoria unui patron de local e sa serveasca clientii dupa pretentiile lor.
- Se poate sa fie cum zici dumneata. in ce ma priveste, pretentiile mele nu-s mari. Sunt educator la castelul Ortry.
Carciumarul tresari usor si isi plimba privirea de la unul la altul.
- Atunci sunteti desigur domnul doctor Müller? intreba el. Dumneavoastra ati salvat-o pe tanara baroana? Si pe domnisorul Alexander?
Müller incuviinta cu un gest din cap.
- Trebuie sa fiti un barbat foarte curajos, urma celalalt, masurandu-l cu privirea.
- Datoria si nimic mai mult.
- V-ati intalnit intamplator cu dumnealui?
- intamplator, da.
- Va cunoasteti cumva?
Asta era prea mult. Müller se ridica si zvarli o moneda pe masa.
- intrebari dintr-astea sa le pui copiilor de scoala, nu unui om care e obisnuit sa primeasca el raspunsuri. la-ti plata si sa ne vedem cu bine!
Pleca, petrecut de privirile patronului, care se adresa apoi lui Fritz:
- Un mojic!
- Da, incuviinta culegatorul de plante.
- Nu gasesti si dumneata? -/Ba chiar foarte mult. Eu era aproape
sa-l palmuiesc.
- Cum asta?
- A intrat aici tocmai cand rn-am asezat jos. iti inchipui poate c-a salutat!
- Nu?
- As, de unde! Am incercat sa incep o discutie
- Si el n-a vrut?
- Nu. Am inceput cu vremea de afara, dar nici cu o privire nu m-a invrednicit. Si tot asa am atins mereu alte subiecte, care de care mai interesante. Si stii dumneata ce mi-a spus?
- Ei, ce?'
- Cica sa-mi tin botul.
- Asta'e obraznicie.
- Si inca ce obraznicie! Ma mira ca nu ti-a spus-o si dumitale. Strasnica educatie o sa-i dea individul asta tanarului baron Alexander!
- Ai dreptate. Dar e adevarat ca n-a fost nimeni in odaia din fata? N-ai auzit pe cineva vorbind?
- Nici un cuvant.
- Atunci e bine. Vezi ca asteptam postasul, dar se vede ca n-a fost. Ai fost si azi sa culegi plante?
- Peste tot: in padure si pe camp.
- Care sunt locurile dumitale preferate?
- Ce vrei sa zici cu asta
- Vreau sa zic, unde stai cu mai multa placere?
- in pat.
- I-asculta domnule, vrei sa-ti bati joc de mine?
- Cum? spuse Fritz, prefacandu-se mirat. M-ai intrebat unde-mi place sa stau mai mult si ti-am raspuns cu toata sinceritatea.
- Voiam sa stiu daca nu cumva ai in padure un locsor unde-ti place sa stai cu deosebire.
- Ma duc acolo unde gasesc plantele mele; alte locuri nu ma atrag.
- Pe la turnul cel vechi te abati adesea?
- Brrr! Pe acolo umbla stafii.
- Cine ti-a spus?
- Toti oamenii stiu asta.
Dar pe la ruinele alea mari din inima padurii ajungi vreodata?
- Ce sa caut eu, printre ruine? Acolo nu creste ceea ce caut eu.
- Dar cunosti locul numit Trou du bois?
- Trou du bois? Ce-o mai fi si asta?
- O groapa in padure.
- Asadar, un loc unde nu-s copaci?
- Nu, doar o groapa mare in pamant.
- Pai, sunt multe gropi in padure pe unde am trecut eu.
- Se afla in prelungirea drumului de la marea cariera de piatra spre primul colt de padure.
- Ce stiu eu de cariera de piatra si colturi de padure! Habar n-am.
- Daca mergi in linie dreapta de la primul loc la al doilea, ajungi la groapa intr-o jumatate d ceas.
- /Fie si asa! Dar mie nici nu-mi da in gand sa alerg prin padure, ca sa gasesc o groapa. Am de facut ceva mai bun.
Patronul izbucni in ras.
- Esti admirabil! zise el. Asadar, n-ai fost inca la groapa aceea?
- Nu.
- Nu gasesti ca padurea asta este foarte izolata?
- Ca toate padurile.
- Ba sunt paduri foarte bine cunoscute. Dar a noastra e foarte rar vizitata de oameni.
- O fi.
- Se vorbeste ca noaptea . . .
- Prostii! Ce om cu scaun la cap umbla noaptea prin padure?
- Oh! Se spun lucruri ciudate!
- Prostii! Astea-s povesti de adormit copiii. Daca ar exista pe aici o granita ce trece prin padure, s-ar putea spune ca sunt contrabandisti pe acolo. Dar daca vorbeste cineva de oameni care umbla noaptea prin padure se in-sala cu siguranta. Stiu eu mai bine.
Hangiul ezita. Sa banuiasca prostanacul ceva?
- Dar cine sa fie, daca nu-s oameni, domnule?
- Hm! Despre asta nu trebuie vorbit decat in soapta. Apropie-te!
Fritz il lua de mana si ii sufla in ureche:
- Alaiul galagios . . .
Si dadu drumul hangiului, se scutura ca si cum ar fi fost inspaimantat, dadu din cap de cateva ori plin de intelepciune si adauga fa-candu-si cruce:
- Da, asa e! Chiar daca nu se vorbeste despre asta.
in timpul noptii nici o putere pamanteana nu s-ar putea misca in padure.
Hangiul il aproba pe acest om inofensiv:
- Am auzit si eu de asta.
- Stiti ca celui pe care-l prinde vanatorul galagios i se suceste capul?
- Se povestesc fel de fel de lucruri infioratoare.
- Si dupa aceea nefericitul trebuie sa' vaneze pe vecie. Dumnezeu sa ma apere de asa ceva.
- Este mai rau decat purgatoriul si pedeapsa suprema. Te ingrozesti doar cand te gandesti. Ma intorc mai bine la treaba.
Patronul pleca. Cand fu in incaperea vecina si inchise usa dupa el; zambi pe sub mustata si murmura:
"O, ca mare-i gradina lui Dumnezeu. Si pe omul asta idiot, l-am socotit noi primejdios! Ha-ha-ha!'
Si dincolo, in odaita, Fritz zambi si el in sinea sa. Apoi parasi orasul, pornind in directia carierei cunoscute.
2. UMBRELE TliECUTULUI
in vremea asta, la castelul Ortry se petre-cusie o scena oarecum furtunoasa.
Acolo se mai aflau inca cei doi conti Rallion, tatal si fiul. Rana pe care i-o facuse Fritz batranului, cand fugise de la ruine, fusese neinsemnata, in schimb, aceea pe care i-o provocase tanarului, era mai grava. Ea ii produse o inflamatie mare si dureri, apoi ii desfigura fata, la care colonelul tinea atat de mult.
Astfel se intampla ca cei doi conti nu erau deloc in buna dispozitie. Problemele lor secrete erau pe drum bun, dupa cat s'e parea, dar in privinta domnisoarei Marion, nu se vedea nici un progres. De aceea, in dimineata cand fata era de fata, la lectia fratelui ei, Rallion-tatal se duse la capitan.
- Ia citeste vestea asta pe care am primit-o cu posta de dimineata, spuse cel dintai.
Richemonte lua hartia, care avea urmatorul cuprins:
"Contelui Jules Rallion, la Castelul Ortry! Vino imediat! Prezenta dumitale e absolut necesara pentru a stavili curentele contrare.
Ducele de Gramont.'
Ordinul venea deci din pai'tea ministrului de externe, care era un favorit al imparatesei si facea parte din partidul razboinic.
- Ce spui de asta? intreba Rallion.
- Ca trebuie sa plecati. Aceste curente contrare
- nu ma intereseaza, deocamdata. Dumneata spui ca trebuie sa plec, dar nu te gandesti la ceea ce m-a adus aici?
- Fireste.
- Intentile mele nu s-au indeplinit. Capitanul se uita mirat la celalalt. Puse jos
tocul si zise:
- Nu stiam asta. Ati putut constata ca organizarea conspiratiei noastre e aproape gata. Apoi ati vazut depozitele, care se maresc din zi in zi.
- Nu la asta ma refer! ii taie vorba Rallion. Ma gandesc la interesul nostru personal.
-f Si nu-i in ordine, oare?
- Ce intelegi prin a fi in ordine, capitane?
- Starea actuala a lucrurilor.
- E cat se poate de nemultumitoare.
- Domnule conte, replica Richemonte, sunt motive care ne fac sa dorim urgent o legatura intre copiii nostri. V-am asigurat ca Marion va deveni sotia fiului dumneavoastra. I-am adus pe amandoi aici, ca sa se cunoasca. Nu-i oare destul?
- Din pacate, nu.
- Hm! spuse Richemonte, zambind: va ganditi poate la o casatorie imediata?
- Ba deloc. insa o siguranta as dori, totusi, sa am.
- Aveti cuvantul meu. Nu va e de ajuns?
- Cat tin la cuvantul dumitale stii prea bine. Ai avut adesea prilejul s-o afli. Dar in cazul de fata s-ar cere cuvantul unei alte persoane.
- in cine aveti incredere? in baron? in baroana?
- As!
- Va referiti la Marion?
- Da!
- Atunci puteti fi linistit. Fata va asculta.
- Da-mi voie sa ma indoiesc. Observa si dumneata cum se poarta cu fiul meu. E rece, distanta, as putea spune chiar dispretuitoare.
- Ei da, fata are mandrie si fiul dumneavoastra nu-si da nici o osteneala sa-i, placa. Sa-ncerce s-o castige!
- Pentru asta n-am timp. Am venit incoace la ceva sigur. Acum trebuie sa plec. Ce-mi oferi dumneata?
- Va ganditi cumva la o logodna imediata?
- Poate.
- in starea in care se afla fiul dumneavoastra? E bolnav in pat, desfigurat.
- Atunci mi-ar fi de ajuns fagaduiala fetei. Pe aceasta trebuie s-o am, insa, ca sa pot pleca linistit.
- Nu-i nevoie, domnule conte.
- Si totusi o pretind.
- Nu va inteleg! Dar pentru vechea noastra prietenie vreau sa va fac pe plac. Voi vorbi cu Marion. Cand plecati?
- Maine dimineata.
- Fiul dumneavoastra ramane aici?
- Da. Starea in care se afla nu-i ingaduie sa plece.
- Bine! Dupa masa voi sta de vorba cu Marion si veti auzi incuviintarea ei din pro-pria-i gura.
- Sa speram.
- Si acum am sa va dau o veste buna. Printre scrisorile de azi se afla una pe care o asteptam de mult.
- Din New-Orleans?' intreba contele, repede.
- Da.
- Slava Domnului! E in regula?
- Da. intreprinderea ne trimite pe unul din funotionarii ei, un anume mister Deephill, care are misiunea sa incheie afacerea cu noi. Omul are milioane cu dansul si va sosi maine aici cu trenul de amiaza.
- Deci, am castigat. Asta ma face sa sper ca si chestiunea personala se va rezolva intr-un mod fericit.
- Bazati-va pe mine!
Masa decurse intr-o atmosfera posomorata. Baronul parea absent si nu rosti nici o vorba. Colonelul nu putea lua parte. Richemonte nu uitase ca fusese silit sa-l rabde la masa pe doctorul Müller. Baroana Marion si Nanon erau silite sa taca si ele, si daca se mai auzea un cuvant asta se intampla numai cand profesorul vorbea cu elevul sau.
Dupa masa, Richemonte le pofti' pe Marion si pe baroana in odaia sa. Li se adresa in felul acela aspru si poruncitor, care nu prevestea nimic bun.
Batranul capitan se plimba prin odaie de colo-colo. Baroana aparu cea dintai. Lua loc si amandoi asteptara pana veni fata. Ea vru sa se aseze, dar Richemonte o opri cu un gest poruncitor:
- Nu-i nevoie! Ceea ce am sa-ti comunic e important, dar scurt.
isi trecu mana peste frunte si se intoarse spre baroana:
- Stii dumneata, doamna, de ce am chemat-o pe Marion?
- Da, domnule capitan.
Pe chipul ei pluti un zambet de satisfactie nestapanita. Stia despre ce va fi vorba. O ura pe Marion si se bucura ca va scapa de dansa, si tot atata placere resimtea si la gandul ca frumoasa fata va apartine unui barbat pe care nu-l iubea.
- Si pentru ce contele Rallion se afla acum |cu fiul sau la Ortry? urma capitanul.
- Stiu si asta.
- Cred ca n-ai nimic impotriva?
- Colonelul Rallion va avea un viitor stralucit.
- Perspectivele sunt minunate
- Auzi, Marion? in scrisoarea prin care te-am chemat acasa, iti pomenisem ceva despre asta. De la inapoierea ta, iti vei fi dat seama de interesul pe care ti-l port, si sunt convins ca-i vei da contelui un raspuns favorabil cand te va vizita ca sa te intrebe daca te poate considera, incepand de azi, drept logodnica fiului sau.
Chipul grav al fetei nu se tulbura deloc. N-o invrednicise cu nici o privire pe mama ei vitrega, insa pe capitan il privi deschis in fata.
- Vrei sa ma casatoresc cu colonelul Rallion? Ce motive te indeamna?
- Multe si importante.
- Bine. Nu vreau sa lungesc zadarnic vorba, iti voi spune numai ca sunt doua piedici.
- Ei! Cum adica? se rasti batranul.
- Nu e nimic altceva decat ca e vorba de drepturile mele de om si de vointa mea personala.
- Ce inseamna asta?
- Ca-l resping pe logodnicul care mi-a fost impus. Nu ma voi casatori niciodata cu contele Rallion.
- Ah, asta-i nostim! rase el. Si cum vei face asta, Marion?
- Mai bine intreaba-te pe tine cum vrei sa procedezi pentru a ma sili sa devin sotia unui om pe care-l dispretuiesc.
- Voi proceda foarte simplu: te voi sili. Te voi inchide pana te vei supune.
- Asta n-o vei putea face. Legea pedepseste asemenea fapte.
- Ce-mi pasa mie de lege! Aici vointa mea e suverana. Pe a ta va trebui s-o infrang. Ras-punde-mi imediat daca vrei sa te supui!
Baroana se asteptase la oarecare impotrivire, dar nu la un refuz darz. Ea se ridica, temandu-se de ceea ce s-ar putea intampla. Capitanul se apropiase de Marion, dar ea nu se arata deloc infricosata, ci raspunse:
- Ramane la ceea ce-am spus.
- Asa! Bine! Ia vino-aici!
Vru s-o apuce cu amandoua mainile, dar se dadu inapoi, cu un tipat. Baroana se refugie si ea in ungherul cel mai indepartat al incaperii. Marion tinea mana dreapta intr-o geanta de mana si, cand batranul vru s-o inhate, ea o scoase repede afara. Un sarpe cu gura deschisa era gata sa-l muste.
- Ce-i asta? striga el. De unde ai reptila?
- O amintire din Algeria, raspunse ea. Daca ai curajul, pune mana pe mine!
- Ah! O ai de la vrajitorul Abu Hassan?
- Da.
- Unde se afla el?
- Cauta-l! Si acum pofteste de ma sileste sa ma marit cu Rallion!
Se intoarse si parasi odaia.
- Dumnezeule! spuse barbana, respirand anevoie. Ce scandal! Fata asta cuteaza sa atinga o reptila atat de scarboasa si veninoasa!
- Nu te mai vaita! striga la ea Richemonte. Fata asta m-a tras pe sfoara. Sarpele nu e veninos; i-au fost scosi dintii, altminteri ar fi muscat-o in primul rand pe ea.
- Atunci de ce-ai fugit?
- De surprindere. Dar nu-i va folosi la nimic. Cand si unde a vorbit cu Abu Hassan? Ce i-a spus? Trebuie sa aflu asta.
- il cunosti pe omul acela?
Abia acum baga de seama ca se daduse de gol. De aceea se rasti la ea:
- Ce te priveste pe dumneata? Du-te la Marion si fa-o sa inteleaga ca astept sa-si schimbe hotararea pana diseara. Daca nu face asa, va trebui sa recunoasca in cele din urma ca eu sunt mai puternic decat ea.
O impinse pe baroana inspre usa si se inchise inauntru. Nici chiar cand, dupa catva timp, ,t)atu contele, nu-i deschise, ci intreba, doar.
- Cine-i acolo?
- Eu, contele Rallion.
- Ce doriti?
- Raspuns!
- Asteptati pana diseara. N-am timp acum. Contele se departa.
Cand Marion intra in odaia ei, o gasi pe Nanon asteptand-o.
- Dumnezeule, ce palida.esti! o intampina ea. Ce s-a intamplat?
- Ce asteptam de mult.
- Colonelul Rallion?
- Da.
- Bunicul tau pretindea Si ce-ai raspuns?
- Ceea ce mi-am propus: nu voi deveni niciodata contesa Rallion.
- iti aduci aminte ce spuneai despre colonel, cand l-ai vazut prima oara?
- Ce?
- Ca nu e de azvarlit
- Cu asta n-am facut decat sa exprim prima impresie pe care o facuse asupra mea.
- Si aceasta impresie s-a sters?
- Cu desavarsire. Colonelul e un prostanac, iar acum imi apare si ca un om lipsit de inima si constiinta. Iar tatal sau imi face o impresie deplorabila. Gandeste-te la atitudinea colonelului fata de doctorul Müller.
- Da, s-a purtat urat de tot.
- Müller a primit cu atata liniste insulta numai din consideratie pentru mine. E un om extraordinar si am cel mai mare respect pentru el.
- Si unde mai pui asemanarea aceea izbitoare cu . . . idealul tau, spuse Nanon zambind.
- Se poate ca aceasta asemanare sa fie un joc al naturii; dar, facand abstractie de asta, Müller e un om pe care l-ai putea stima si chiar . . . iubi.
- Aoleu! Si cu idealul ce te faci?
- Nu-l voi atinge niciodata, raspunse Marion, cu privirea in gol. Unde-i cel pe care l-am zarit atunci? E o nebunie sa-ti legi inima de o iluzie. Sunt acum in mine doua fiinte si nu le pricep pe nici una din ele. Realitatea va fi trista si ma tem ca ma asteapta zile grele. Nanon o cuprinse cu bratul pe prietena ei:
- Eu nu te voi parasi.
- Da, scumpa mea, tu nu ma vei parasi. Din nenorocire, am motive sa cred ca bunicul planuieste ceva rau. E un om fara scrupule si violent: voia sa ma inchida.
- Sa te inchida? Si cum ai scapat?
- L-am amenintat cu rigorile legii.
Adevarul intreg nu vroia sa-l spuna Marion, caci faptul ca avea sarpele ramasese pana acurn tainuit si fata de prietena ei.
Marion vroia sa-i povesteasca mai departe, cand se auzira batai in usa si intra baroana.
- Aproape c-am uitat, spuse ea. Ma trimite domniri capitan.
- Solul e vrednic de cel care-l trimite, raspunse Marion.
Baroana se prefacu ca nu pricepe insulta:
- Multumesc. Daca nu te vei supune pana diseara, consecintele vor fi din vina ta.
- Ba eu le voi pune in sarcina voastra. Cu asta sper ca problema e rezolvata pentru totdeauna.
Baroana parasi camera. Marion se apropie de fereastra si privi afara.
- Ti s-a mai dat un ragaz, spuse Nanon, ca sa intrerupa tacerea apasatoare.
- Zadarnic; nu-mi voi schimba hotararea.
- Si ce se va intampla atunci?
- Dumnezeu sa hotarasca! Trebuie sa fac o plimbare, ca sa ma pot gandi in voie.
- incotro? Te pot insoti?
- N-am o tinta precisa. Daca vrei sa-mi faci un serviciu, lasa-ma sa plec singura. Sunt momente cand nu te poti sfatui decat cu tine insuti.
- Atunci, te rog ca indata ce te vei inapoia sa vii pe la mine.
Marion pleca. Abia acum vari mana in geanta si scoase sarpele. Femeile au de obicei o mare repulsie fata de reptile. Era de mirare ca fata aceasta nu simtea nici un fel de scarba. Prin venele ei curgea sangele fiicei desertului.
- El a avut dreptate; tu m-ai ocrotit, spuse ea. Haide, te voi ascunde la loc.
Se duse la mica ei biblioteca si ascunse reptila indaratul volumelor, unde facuse un culcus de vata. Apoi se imbraca de plecare si parasi castelul, fara s-o impiedice nimeni.
Se duse in padure, la mormantul mamei sale. Acolo, pe treptele ruinii, sezuse cu Müller, in ziua aceea furtunoasa.
De ce oare se gandea mereu la educator? O impresiona intr-atata modul in care preda? Existau atractii sufletesti pe care nimeni nu le putea intelege? Se lasa prada acestor ganduri, si izbucni in plans.
Cazu in genunchi si incepu sa se roage. Nu banuia ca groapa fusese deschisa.
Cand se ridica, o pace desavarsita pusese stapanire pe sufletul ei. Porni mai departe, iesind din padure si ajungand in camp liber. Drumul cobora si deodata se vazu jos, la cariera de piatra, ai carei pereti urcau vertical. Masura cu privirea prapastia si isi aduse aminte ca de aici era sa se prabuseasca fratele ei. Se cutremura. Müller il salvase. Iarasi Müller. . .? Pentru ce?
Se aseza pe un bolovan din apropiere. Avea atarnata de cordon aceeasi gentuta ca atunci, pe vapor. O deschise si, fara sa-si dea seama, scoase fotografia, pe care o sterpelise candva la Berlin.
O privi De cate ori nu facuse asta in ultima vreme! Dar nu era admirabilul calaret cel la care se gandea, ci Müller, educatorul fratelui ei.
Deodata auzi pasi apropiindu-se. Vari repede fotografia la loc si se intoarse spre acela care tocmai venea de dupa colt. Era Müller . . .
Ea se ridica. O roseata puternica ii acoperi fata. El ramase surprins vazand-o si isi scoase palaria.
- Dumneavoastra, domnisoara? Ma iertati! Am trecut intamplator pe aici si m-am apropiat de cariera pentru ca . . .
- sa revezi teatrul unei fapte curajoa-
se, interveni ea. Abia acum imi dau seama cat trebuie sa-ti fim de recunoscatori.
El se inclina si raspunse oarecum stingherit:
- Omul actioneaza numai sub impulsul momentului.
- Da, fiecare face asa. Dar unii lupta, pe cand altii fug cand se iveste' acel moment. Profit de ocazie ca sa-ti cer iertare.
O privi intrebator. Ea urma:
- iti aduci aminte de mirarea mea cand ai intampinat atat de linistit insulta colonelului Rallion?
- Fireste.
- Ceea ce socoteam atunci drept lipsa de curaj, a fost, dimpotriva, eroism: te-ai invins pe dumneata insuti.
Ochii lui avura o sclipire de bucurie cand spuse:
- Multumirile mele, domnisoara. imi oferi un dar de mare pret pentru mine.
- Iar dumneata mi-ai adus o jertfa care te-a costat mult, fara sa-mi faci vreo bucurie.
- Cum? Ti-ar fi fost mai placut daca l-as fi culcat la pamant pe colonel?
- Zau ca nu ti-as fi luat-o in nume de rau.
- Asta nu puteam banui, spuse dansul, privind-o cercetator. Mi s-a comunicat ca dumnealui intentioneaza sa intre in familia dum-neavoasti'a
- Ceea ce nu se va intampla niciodata, il intrerupse ea. Asaza-te, te rog, aici langa jnine, domnule! As vrea sa-ti pun o intrebare.
El se aseza. Ea puse mana in geanta si scoase o hartie, dar, o data cu aceasta, cazu jOs si fotografia. Dansa nu baga de seama, insa el se apleca s-o ridice.
Privirea lui cazu pe fotografie . . . Chipul sau? Cum ajunsese la dansa?
Abia acum observa fata. Se facu rosie ca focul si intinse mana s-o ia.
- Ah, am scos si fotografia, fara sa vreau. Multumesc. Te rog, priveste-o !
El se prefacu ca n-o vazuse inca si se uita la propriul sau chip.
- Cum o gasesti? intreba dansa.
- Hm! Un ofiter prusac, raspunse precaut.
- Da. Eu nu-l cunosc. Crezi ca e posibil asa ceva?
- paca o spui dumneata, trebuie sa fie adevaii-at.
- M-am fotografiat candva la Berlin si cand mi-am scos pozele, fotograful mi-a pus-o si pe asta printre ale mele.
Un zambet fin flutura pe buzele lui Müller. O fotografie pe care o datorezi numai intamplarii n-o porti in geanta.
- Nu observi nimic batator la ochi la aceasta poza? intreba ea.
- Marturisesc ca nu, raspunse el.
- Cum, nu gasesti o asemanare perfecta cu chipul dumitale?
Dansul se sili ca priveasca fotografia mai atent, apoi zise:
- E drept ca sunt unele trasaturi asemanatoare.
- Unele trasaturi! Asta e prea putin spus. Seamana intru totul cu dumneata. Numai parul dumitale e altfel, culoarea e mai inchisa, si nici barba nu porti. Dar nu despre fotografie voiam sa vorbesc cu dumneata, ci despre hartia asta. Ia te uita putin la ea!
Era o coala impaturita si scrisa marunt.
- Cunoasteti scrierea asta straina?
- Da, e in araba, raspunse el.
- Pricepeti aceasta limba?
- Atata cat' sa pot citi randurile acestea. Ea avu o privire plina de admiratie pentru dansul.
- Domnule Müller, sunt uimita! Pana acum n-am gasit nimic care sa-ti fie necunoscut. Cum ai ajuns sa inveti arabeste?
- Tatal meu a calatorit prin Sahara. De obicei, fiii trag foloase din cunostintele tatilor.
- Asta e adevarat. Trebuie sa-ti spun mai intai ca aceste randuri contin o'taina, care anume, nu stiu nici eu. Vreau s-o cunosc, insa; am motive pentru asta. Dar nu pot ajunge la ea decat prin dumneata. Vei sti s-o pastrezi?
- Te rog sa nu te indoiesi de discretia mea.
- Bine. Am incredere in dumneata. Vrei sa talmacesti ce scrie aici?
- Cu placere. Dar da-mi voie sa parcurg intai randurile.
Ea incuviinta si el citi. Scrisoarea avea urmatorul continut:
"Allah il Allah we Mohammed rasuhl Al-lah! De midti ani de zile si-a parasit tara stramosilor sai Ahu Hassan, care impreuna cu fratele sau Saadi este singurul supravietuitor al tribului Beni Aissa. Ed dem h'ed dem - sange pentru sange. Astfel glasuieste legea desertului. El a pornit in lume sa-i caute pe nimicitorii tribului sau, pe rapitorii Liamei, fiica Beni Aissa-ilor, si sa afle daca sotia fratelui sau se mai afla printre cei vii. Acesti doi ticalosi, pe care Gheena sa-i inghita, erau Malek Omar si Mahmud Ben AU. Ei s-au dat drept fiii tarii si credinciosi ai Profetului, desi erau ghiauri si spioni ai francezilor. Cel mai batran dintre ei, negustorul de fructe Malek Omar, era numit chiar - dupa cum s-o aflat Jmai tarziu - "Ochiul francezilor'. Dansii au calomniat fata de francezi neamul Beni Aissa-ilor, invinovatindu-l de nelegiuiri pe care ei insisi le-au faptuit. Soldatii francezilor au venit si au macelarit pe barbatii tribului, fara sa faca cercetari si fara pic de mila. Si Abu Hassan a trecut drept mort, dar rana pe care o capatase la umar era usoara si neprimejdioa-sa. In timpul noptii, el s-a ridicat si a inceput sa caute prin nisipul desertului dupa altii, care ar fi fost numai raniti. Erau insa toti morti, ucisi prin rautatea a doi ticalosi. Dar ajungand la fratele sau Saadi, in pieptul caruia era infipt glontele, haga de seama ca viata nu parasise insa cu totul trupul acestuia. Dupa o munca obositoare, izbuti sa-l panseze pe ranit si sa-l vindece. Dupa cateva luni, Saadi fu in stare sa plece la un trib prieten. Dar Abu Hassan isi lua ramas bun de la ai sai, pleca in tara francezilor si se dadu drept "vrajitor', castigandu-si astfel mijloacele de existenta si putandu-i cauta pe cei doi criminali.
Ani de-a randul i-a cautat in toate orasele si in toate satele tarii: nici o taverna de marinari, nici o carciuma de criminali n-a scapat atentiei sale, caci Abu Hassan banuia ca ticalosii faceau parte din clasa cea mai de jos. Dar se inselase. Ma sa Allah kan wa ma lam jasa. Allah lam jekun - Ceea ce vrea Allah se intampla si ceea ce nu vrea Allah nu se intampla. Allah a vrut ca Abu Hassan sa-l revada pe dusmanul sau de moarte abia de curand. El afla ca negustorul de fructe Malek Omar si batranul capitan Richemonte sunt una si aceeasi persoana. Cu multi ani inainte venise in Franta cu fiul unuia Hagi Omanah si isi lua locuinta la Ortry. Hagi Omanah n-ar fi fost in realitate un urmas al Profetului, ci un baron al francezilor, iar fiul sau isi valorificase dreptul la mostenire.
Lui Abu Hassan nu-i veni sa-si creada urechilor. Hagi Omanah, marabu-ul sfant, un francez! Si fiul sau, pe care Abu Hassan il vazuse adesea, cand venea cu o solie a marabu-ului la fiii Beni Aissa-ilor, sa fie un tovaras al celui mai mare dusman al acestora? Asta nu se putea, si cu siguranta ca la mijloc era o noua mare ticalosie. Ahu Hassan jacu in asa fel, ca trupa lui sa ajunga in apropiere de Ortry. Acolo se vazu pentru prima oara, dupa multi ani de zile, fata in fata cu dusmariul sau de moarte. Dar acesta nu-l mai recunoscu, caci durerea ii hrazdase fata si anii ii albisera parul, in schimb, Abu Hassan recunoscu de la prima privire pe tradatorul "Ochi al francezilor', ii venea sa se napusteasca asupra lui si sa-i infiga cutitul in piept, dar se stapani. Razbunarea trebuia inabusita pana cand crimele vor iesi la iveala. in primul rand, trebuia sa afle de soarta Liamei, floarea tribului Beni Aissa, apoi urma sa descopere ce era cu presupusul fiu al Hagiului Omanah.
Cel dintai lucru se afla curand. Liama, floarea desertului, era de mult moarta si ingropata. Nu tot atat de usor fu insa de a da peste baron. Barbatul acesta nu venea printre oameni si se spunea de dansul ca sufletul il parasise.
Totusi, Ahu Hassan se pricepu sa se descurce. A doua zi dupa sosirea sa la Ortry izbuti sa sara zidul castelului si sa se aseze la panda intr-o tufa din gradina. Si avu noroc. Statea de putin timp acolo, cand auzi pasi apropiindu-se. Erau doi oameni, dintre care unul il conducea pe celalalt,. Primul era negustorul de fructe Malek Omar, care se numeste acum capitanul Richemonte, iar celalalt era Mahmud Ben Ali, tovarasul sau de ticalosii, rapitorul Liamei, sotia lui Saadi. Era intr-adevar Mahmud, nimeni altul, cu atat mai putin fiul lui Hagi Omanah. Acum fu totul limpede pentru Abu Hassan. Daca Hagi OmanaJi era intr-adevar francez si conte, Allah bjarif - stie Dumnezeu! atunci cu siguranta ca cei doi barbati au pus mana printr-o crima pe anumite hartii, cu ajutorul carora falsul baron isi putea dovedi dreptul sau la mostenire. Hagi Omanah a fost gasit mort in coliba sa, tocmai pe cand cei doi straini se aflasera prin apropiere. Din ziua aceea, fiul sau disparuse fara urma; nu s-a mai auzit nimic d'espre dansul. Abu Hassan nu se indoieste deloc ca cei doi l-au ucis. Poate ca l-au spionat pe Hagi Omanah in clipele sale din urma, cand sufletul e deschis si gura limbuta. Poate ca au auzit ce-i spunea tatal fiului si au aflat astfel o taina pe care s-au gandit s-o foloseasca imediat. Mahmud urma sa ia locul fiului lui Hagi Omanah si sa ridice pretentii asupra mostenirii acestuia. Probabil ca cel disparut se afla ingropat undeva in nisipul desertului, cu un glonte in cap sau un cutit in inima. Sau poate ca groapa lui se afla aproape de locul in care marabuul si-a dat sufletul.
Abu Hassan se va intoarce in tara stramosilor sai si va sapa pe locul acela, ca sa aduca dovada spuselor sale. Fara aceasta el nu poate face nimic impotriva puternicului capitan al francezilor. Caci cine e Ahu Hassan, ca sa cuteze sa-l infrunte pe acesta?
Legea franceza este ingaduitoare cu crimele care s-au infaptuit asupra arabilor. Dar aici nu este vorha de un arah ci de un fiu al tarii, in caz ca Hagi Omanah a fost intr-adevar francez. Si atunci criminalul va fi pedepsit dupa legile locale. Asadar, intai de toate dovada! Ahu Hassan o va aduce, el simte asta. Si atunci, toti diavolii gheenei nu vor fi in stare sa-i scape pe nelegiuiti. Asta o jura pe harha Profetului si pe toti sfintii califi.
Ahu Hassan, asa-zis ,,Vrajitorul'
Ei, pricepi ce scrie acolo? intreba Marion,
dupa ce doctorul Müller ispravi.
- in intregime, domnisoara, raspunse el.
- Te rog, talmaceste-mi si mie!
- Banuiesti ce insemnatate are hartia aceasta peniru dumneata?
- Ca e insemnata mi s-a spus, dar in ce masura, nu stiu.
- De la cine o ai?
Marion sovai sa raspunda, ceea ce-l facu pe Müller sa spuna: .
- Domnisoara, de vreme ce m-ai socotit ||jBP demn de increderea dumitale si mi-ai aratat scrisoarea, te rog sa treci peste orice rezerve
si sa ma lamuresti.. Te asigur ca aceste randuri sunt de mare insemnatate nu numai pentru dumneata, ci si pentru mine.
- Adevarat?
- Eu as fi gata sa-ti incredintez totul, daca aceste taine ar fi numai ale mele.
- Te cred. intreaba deci, domnule! iti voi raspunde la tot-ce voi putea.
- Multumesc. Dar trebuie sa fac o scurta introducere: sa nu te sperii cand iti voi spune ca exista un om care te iubeste. Dumneata esti pentru dansul insasi viata, fericirea. El e gata sa-ti jertfeasca totul, in afara de onoarea sa. Acest om sunt eu.
Se opri. Dansa se facuse palida. il privea cu ochii mari fara sa spuna un cuvant. Asta il incuraja sa urmeze:
- Unui barbat care nu se gandeste decat la dumneata, i se poate acorda incredere. Te rog sa-mi spui, domnisoara, de la cine ai primit scrisoarea? De la Abu Hassan, vrajitorul?
- Da.
- Cand ai stat de vorba cu el?
- Doua zile dupa nenorocita reprezentatie de la Thionville; mi-a iesit deodata inainte in gradina castelului.
- Pot sa stiu ce ti-a spus?
- Mi-a spus ca spiritul Liamei, mama mea, l-a trimis la mine sa ma ocroteasca.
- A fost sincer cu dumneata, caci e un om de treaba si cinstit. Si ce-a mai spus?
- Ca ma ameninta nenorociri din partea capitanului.
- Avea dreptate.
- Ca sa ma pot feri de ele, mi-a incredintat doua talismane: scrisoarea asta si un sarpe.
- A! Unul din serpii pe care-i duce cu el?
- Da. Spunea ca atunci cand capitanul ar vrea sa ma sileasca la ceva ce-ar fi impotriva vointei mele sa ma apar cu sarpele acela. Nu mai e veninos, dar are dinti in gura, care provoaca rani ce nu se vindeca atat de usor.
- Si ai luat sarpele fara sa-ti fie teama?
- Omul acela batran mi-a inspirat multa incredere.
- Pe buna dreptate. Mai ai sarpele?
- Da. I-am facut un culcus ascuns. S-a obisnuit cu mine.
- Si nu l-a vazut nimeni altcineva?
- Ba da, azi dupa-amiaza capitanul si baroana. Am banuit ca ma asteapta o primejdie si am luat reptila cu mine.
-Si a fost chiar primejdie?
- Din nenorocire. Capitanul vroia sa ma sileasca sa ma logodeSc cu colonelul Rallion. M-am,impotrivit, si atunci el si-a intins mainile dtipa mine, ca sa ma inchida, cum spunea. Am scos sarpele, i l-am tinut in fata si el mi-a dat drumul.
- iti multumesc pentru increderea pe care mi-ai dovedit-o prin aceasta comunicare. Dar nu vei mai avea nevoie si in viitor de ocrotire?
- Cred ca da, caci mi s-a dat un ragaz sa chibzuiesc pana diseara.
- Atunci sarpele nu-ti va mai folosi. Capitanul si-o fi spus ca nu e veninos.
- Atunci ma folosesc de al doilea talisman.
- Si in ce fel crezi ca te poate ajuta?
- Abu Hassan spunea ca daca ma voi afla in mare primejdie sa incredintez scrisoarea autoritatilor.
- El e oriental si nu stie cum merg lucrurile pe aici. Randurile acestea nu-s suficiente ca sa te apere.
- Dar dansul mi-a fagaduit.
- Tot ce se poate. Dar ce te faci daca domnul capitan te inchide si nu mai poti face sa ajunga scrisoarea in mana autoritatilor? Sau daca ti-o ia si o distruge?
- La asta nu m-am gandit, e drept.
- Si nici Abu Hassan nu s-a gandit. Dar chiar daca ar ajunge in mana judecatorului, scrisoarea n-are nici o valoare. Se povesteste intr-insa o intamplare, dar ii lipseste pecetea adevarului. Cred ca un sfat de-al meu ti-ar folosi mai mult decat aceste doua talismane. Te mai astepti azi la vreo primejdie?
- Cu siguranta.
- Atunci exista un mijloc cat se poate de bun ca sa te aperi. Dar spune-mi intai: il iubesti pe batran ?_
- Mi-e groaza de el. Mai curand as atinge un sarpe veninos decat mana lui. Si totusi mi-e bunic.
- Poate ca te inseli Si cum stai cu baroana?
- O dispretuiesc.
- Atunci n-ai nici un motiv sa-i cruti pe acestia doi. Asculta deci care e sfatul meu. In cazul cand capitanul va cauta sa se foloseast ca azi de forta. intreaba-l daca a cunoscut urmatoarele persoane: pe Hagi Omanah, pe fiul acestuia, apoi pe negutatorul de fructe Malek Omar si pe tovarasul lui, Mahmud Ben Ali. Poti memora numele acestea?
- Da.
- Bun. Fiul celui dintai a fost ucis, probabil, de ceilalti doi, de dragul unor anumite hartii pe care ucigasii le-au luat.
- Dumnezeule! Are cumva capitanul vreo legatura cu aceasta crima?
Doctorul Müller ocoli raspunsul:
- il socoti capabil de o crima?
- N-as putea spune.
- Atunci sa amanam deocamdata explicatia faptului pentru care ti-am indicat acest nume. Cunosti trecutul capitanului?
A fost ofiter in vechea garda imperiala. Ai auzit vreodata de numele Eschenrode? Nu.
- Dar Greifenklau?
- Da. imi amintesc ca acest nume a fost rostit de contele de Rallion, ceea ce l-a facut pe capitan sa se infurie grozav.
- A avut capitanul frati, surori?
- Nu stiu.
- Are cumva tatal dumitale, baronul, rude in Germania?
- Nici asta nu stiu.
- Cam astea sunt intrebarile pe care aveam sa ti le pun. Acum as mai vrea sa stiu incotro a-plecat vrajitorul Abu Hassan?
- Spunea ca pleaca in Sahara.
- Se va intoarce?
- Da. Spunea ca vi-ea sa aduca niste dovezi de acolo.
- Ce fel si pentru ce?
- Asta nu mi-a destainuit.
- Atunci iti voi impartasi eu o mare taina, iti amintesti de furtuna aceea in timpul careia ne-am adapostit in turnul vechi?
- Foarte bine chiar.
- Am vazut acolo o faptura trecand pe langa noi si urcand treptele turnului.
- Spiritul mamei mele
- Asa credeai dumneata; eu insa iti spun ca nu cred in caracterul supranatural al acelei aparitii. Am vrut s-o urmaresc, dar dumneata m-ai oprit.
- Toata lumea spune ca biata mea mama n-are odihna in groapa, pentru ca n-a fost crestina.
- Si toata lumea aceasta se insala. Caci se poate ca biata mama dumitale sa nici nu fi murit. .As pune ramasag ca Liama, fiica Beni Aissa-ilor, mai traieste.
- Dumnezeule sfinte! exclama Marion. Ai motive pentru a face aceasta afirmatie?
- Chiar foarte temeinice. iti voi marturisi in mod sincer ca am fost tovaras al vrajitorului. El a venit din Africa s-o caute pe Liama, fiica scicului sau. Auzise ca e moarta si a vrut sa se incredinteze daca ramasitele ei pamantesti au fost intr-adevar ingx'opate. intr-o noapte, noi am deschis groapa.
Marion statea ca inlemnita. Abia dupa catva timp izbuti sa spuna:
- Ai facut asta? Si ce-ai descoperit?
- Un sicriu umplut cu pietre.
- Sfinte Dumnezeule! E groaznic. Sa fi fost inmormantata in alta j)arte?
- Nu cred. Ce sa-i fi indemnat atunci sa dea acest mormant drept al ei?
- Eram copila si am fost de fata cand sicriul a fost coborat in pamant. Nu-i ingropata in alta pa-rte.
- Atunci nu ramane alta explicatie decat ca n-a murit.
- Traieste? Dar unde? Unde?
El ii puse mana pe brat s-o linisteasca.
- Presupun ca Liama si-a dat incuviintarea la aceasta inselaciune. Motivele care o vor fi indemnat le vom afla.
- Si tatal meu stie si el?
- Poate. As sustine chiar ca starea sa mintala actuala e in stransa legatura cu taina aceasta. Mama dumitale a fost indemnata sa dispara, pentru ca actuala baroana sa-i poata lua locul. Pentru ce, vom descoperi.
- Dumnezeule sfinte, sunt inconjurata de taine si de crime. Pe cine oare sa ma sprijin?
- Precum ai spus, pe Dumnezeu, si daca poti sa ai putina incredere in mine, iti stau la dispozitie intru totul.
Ea ii intinse mainile si zise:
- iti multumesc din toata inima. Nu i-am putut iubi si respecta niciodata pe ai mei si nu m-am simtit bine in patrie. Aveam impresia ca tot ce ma inconjoara e o mare minciuna. Si acum vii dumneata si ma lamuresti, dan-du-mi in acelasi timp speranta ca intunericul s-ar putea risipi. Da, am incredere in dumneata. Dumneata insuti imi apari ca o enigma pe care trebuie s-o dezleg si cred ca ma vei ajuta in acest sens.
Ei se dadu inapoi, fara sa ia mainile intinse ale fetei.
- in toate presupunerile dumitale ai dreptate, domnisoara, dar daca si eu sunt o enigma pentru dumneata, te voi convinge cel putin ca poti avea incredere in mine.
- N-am nevoie de nici o dovada.
- Atunci ia cum vrei ceea ce-ti voi spune. Ti-am marturisit cat imi esti de draga, dar stiu ca iubirea mea este fara speranta, ba chiar trebuie sa fie asa; numai de aceea am putut vorbi de ea fara sa ma fac de ras. Marturisirea mea sincera va avea drept urmare ca ma voi retrage si mai mult. Dar indata ce vei avea nevoie de mine, domnisoara, voi face cu bucurie tot ce-mi va sta in puteri. Acesta sa fie contractul pe care-l incheiem.
Chipul ei se lumina deodata, ii intinse din nou mainile si zise:
- Ei bine! Fie cum vrei! imi ingadui deci sa te consider drept prietenul meu?
- Te rog chiar din suflet.
- Un astfel de contract trebuie insa intarit cel putin printr-o strangere de mana.
- De acord. Dispune de mine!
- in primul rand trebuie sa ma inarmez pentru asta-seara. Crezi intr-adevar ca numele acelea sunt in masura sa-l faca pe capitan sa dea inapoi?
Sunt convins de asta.
- Si ce-i cu scrisoarea asta arabeasca? Nu pot sa stiu ce cuprinde?
- Pentru moment e spre propriul dumitale folos daca nu ti-o talmacesc. Si nici n-as vrea s-o las in mana dumitale, pentru ca nu mi se pare c-ar fi in siguranta.
- Crezi ca lupta pe care o voi avea de sustinut cu capitanul ar putea avea un sfarsit nenorocit pentru mine?
- Astazi vei invinge, dar ce se va intampla mfii apoi, nu se poate prevedea, tinand seama' de caracterul inamicului dumitale. Deci pot pastra scrisoarea?
- Da, pastreaz-o! Ma incred in dumneata ca si atunci cand te-ai afundat in apa cu mine. Ramai cu bine, prietene.
ii intinse mana, pe care el o duse la buze. Dupa ce pleca, privi dupa ea si murmura:
,,Marion! Are fotografia mea! Dar de unde? De unde?'
- A sterpelit-o de la fotograf! auzi un glas indaratul sau.
Se intoarse cu iuteala fulgerului si-l vazu pe Fritz ivindu-se in patru labe de dupa o stanca.
- Drace! exclama Müller. Ai ascultat?
- Da, raspunse celalalt, neinfricat.
- De ce te-ai luat dupa mine?
- M-am luat dupa dumneavoastra? Nici pomeneala.
- Dar atunci cum ai ajuns aici?
- Ca sa caut drumul spre acel Trou du hois.
- A! Stii pe unde trebuie mers?
- Foarte bine chiar.
- De la cine ai aflat?
- De la carciumar. Domnule doctor, sunt incredintat ca individul acela nu joaca un rol de mana a doua in chestia cu franctirorii. A incercat sa ma iscodeasca, dar eu am facut-o pe prostul si l-am tras pe sfoara. A inceput sa sporovaiasca si astfel mi-a descris unde se afla groapa sau pestera, ce-o fi.
- Minunat! Unde o gasim'?
- Tinand drumul drept de aici de dupa coltul padurii, intr-o jumatate de ceas esti acolo.
- Si aveai de gand s-o cauti?
- Da. Voiam sa fiu pregatit pentru di-seara. Am alergat si am fost aici inaintea dumneavoastra. Tocmai cand vroiam sa ma strecor prin stancaria asta de aici, am zarit-o pe conita Ca sa nu ma vada, m-am ascuns pe dupa stanca. Atunci ati aparut dumneavoastra si astfel am fost silit sa aud totul. Si acum trebuie sa ne apucam de cautat.
Se catarara pe stanca si descoperira in departare coltul de padure pe care-l cautau. O luara la picior si, dupa vreo jumatate de ora de drum, Müller zise:
- Dupa cele spuse de tine trebuie sa fim aproape.
- Asa cred. Nu ne-am abatut din drum.
- Atunci sa fim cu bagare de seama. Un loc care serveste pentru adunari secrete o fi si pazit.
- N-ar fi mai bine sa ne despartim?
- Ba da. insa nu trebuie sa ne pierdem din ochi. Cine descopera intai groapa ii da de veste celuilalt.
- Dar cum?
- Stii sa imiti glasul pasarilor?
- Numai al cucului.
- E de ajuns. Asadar, cine gaseste intai groapa striga ,,Cucu'.
Se despartira si pornira inainte, cu bagare de seama. Dupa catva timp se auzi cucul, Müller se indrepta spre partea de unde rasunase strigatul si dadu peste Fritz, care se oprise langa o tufa ale carei ramuri le daduse la o parte.
- Ai gasit? intreba profesorul.
- Asta trebuie sa fie.
Se aflau in fata unei palnii adanci, cu un diametru de cel putin saizeci de metri. Marginile erau acoperite cu tufe si chiar pana in cel mai adanc punct, unde statea copac langa copac, cresteau buruieni. Ici, colo se vedea cate un bolovan acoperit cu muschi. Facea impresia ca, odinioara, aici ar fi fost gura unui put care s-ar fi acoperit, iar pamantul se afundase cu timpul.
- Suntem la fata locului, spuse Müller. Nu e rau ca loc de inti'unire.
- De fapt ar fi mai bine sa ramanem de pe acum aici.
- Dar eu trebuie sa plec, deoarece nu trebuie sa afle nimeni despre excursiile mele.
- Pe mine nu ma asteapta nimeni, astfel ca pot sa raman.
- Ai dreptate. Este in orice caz mai bine sa supraveghezi locul inca de pe acum, pentru a nu ne scapa ceva. Mai intai insa sa cercetam daca suntem intr-adevar singurii oameni de pe aici.
Cautara prin imprejurimi, dar nu gasira nimic dubios, nici in groapa nu erau urme ca s-ar fi ascuns careva.
- Or fi tinand mai des intruniri pe aici? intreba Fritz. Cred ca nu.
- De ce crezi asta?
- Pentru ca, altfel, muschiul si buruienile ar trebui sa fie mai batatorite.
- E adevarat. Dar ia te uita cu atentie! Vezi tu cat de regulat creste aici totul pe partea asta si cum sta fiecare frunzulita, ca si cum asa si nu altfel trebuie sa stea?
- Zau asa! Parca totul ar fi aranjat cu mana.
- Cu mana nu, dar cu o grebla da.
- Asa e, domnule doctor. Pe aici se umbla adesea cu grebla, asta se vede.
- Descoperirea aceasta e insemnata. in primul rand se poate trage concluzia ca asemenea intruniri au loc mai des decat credeam noi, si apoi se umbla cu multa atentie gre-blandu-se vegetatia, sa arate ca si cum n-ar fi fost calcata.
- Dar de ce numai pe partea asta? Urma greblei se vede numai aici si e lata doar de doi coti. Duce in jos de la marginea valcelei si aici se sfarseste.
- Asta ma face sa cred ca aici e un drum, care dupa folosire e acoperit la loc. Constatarea aceasta ne poate fi de folos diseara. Dar uite ca se si intuneca. Trebuie sa plec.
Dupa ce iesira din valcea, Fritz intreba:
- Unde ne vom intalni deseara?
- E greu de stabilit. Asaza-te aici la margine sf priveste spre Blutbuche. Pe acest drum drept-ma voi furisa. Sper ca pe la zece jumatate sa fiu la Buche. Daca nu te gasesc aici voi deduce ca te-ai indreptat spre valcea si te voi urma.
- Un semn de recunoastere?
- Nu avem nevoie. E periculos. Ai arme la tine?
- Destule.
- Si ceva de-ale gurii?
- De asta am uitat.
- iti voi aduce eu.
- Fii atent sa nu fii prins!
Fritz isi cauta o ascunzatoare buna sub tufe, iar Müller porni cu pas repede spre castel. Se lasase amurgul si, cand urca scara, o vazu pe Marion iesind pe usa odaii sale. Trecand pe langa dansa, ea ii sopti:
- M-a chemat capitanul.
- Curaj!
Urca apoi in odaia sa, insa lasa usa deschisa, ca sa poata auzi cand fata va iesi de la Richemonte.
Intrand la acesta, Marion o gasi pe baroana acolo. Batranul avea o mutra grozav de intunecata.
- Ti s-a transmis ca ai avut timp sa te hotarasti pana in acest moment.
- A fost de prisos.
- iti voi dovedi contrariul.
- Ce-ai hotarat, o intreba el aspru.
- Nti mi-am schimbat decizia.
- Atunci voi sti eu sa ti-o schimb. Ea se indrepta spre usa.
- Mai ai ceva de spus?
- Da! racni dansul. Am sa-ti spun ca asta-seara te voi logodi cu Rallion.
- As vrea sa stiu cum vei face asta,, replica ea, inaltand din umeri.
- Am sa-ti arat. Ramai acum aici la mine, pana te voi conduce eu insumi in salon. Asaza-te!
- Nu te face de ras! spuse ea. Astazi dupa-amiaza nu mi-a fost ingaduit sa iau loc, si acum imi poruncesti sa fac asta. Cand iti vei
da seama o data ca nu mai sunt o copilita? Renunta la asemenea metode!
- Asta e prea de tot! exclama baroana, tremurand de furie.
Batranul capitan statea ca inlemnit in mijlocul odaii. Asa ceva nu i se mai intamplase. Asa ceva i se spunea in propria sa camera! Mustata i se zbarlise ca parul de pe coama unei hiene, dintii ii scrasneau si cu toata mania care era intr-insul racni:
- indraznesti sa-mi vorbesti astfel? Sa-ti ceri iertare imediat! in genunchi!
Si cu mana intinsa arata spre podea.
- ingenunchez numai in fata- lui -Dumnezeu, nu insa inaintea unui om, si cu atat mai putin a ta.
El scoase un scrasnet ca de fiara si o apuca de brau
- feine, nu aici! Cum vrei! Dar jos, jos iti vei cere iertare in genunchi in fata oaspetilor si a servitorilor. Vei fi silita sa povestesti tare despre.
Cu o smucitura, ea isi elibera bratul si rosti:
- Silita? Ca sa povestesc, nu trebuie sa fiu silita. Voi povesti de bunavoie, in gura mare si fata de toata lumea, ca toti sa poata auzi: des-, pre negutatorul de fructe Malek Omar . . .
Facu intentionat o pauza. Baroana tresari, iar batranul se dadu inapoi speriat.
- si de Mahmud Ben Aii, tovarasul sau, urma Marion.
Ce stii tu despre Malek Omar? striga
Richemonte.
- Tot atata cat stiu si despre Hagi Omanah. al carui fiu a fost omorat.
El isi duse mainile la cap. I se facuse negru inaintea ochilor, urechile ii vajaiau si cauta un sprijin.
Nu trecu mult insa si isi recapata stapanirea de sine.
- Te rog paraseste-ne! ii spuse baroanei. Nu e nevoie sa fii martora la corectia pe care o voi aplica acestei fete.
Baroana se ridica si, aruncand o privire ironica spre Marion, zise:
- Merita cea mai aspra pedeapsa. Ar fi un mare pacat sa fie crutata.
Richemonte astepta pana nu se mai auzira pasii, apoi incrucisa bratele pe piept si intreba cu un ton sinistru:
- Acum da-i drumul! Ce stii despre Hagi Omanah?
- Ca fiul sau a fost omorat.
- De cine!? De cine?
- De Malek Omar si Mahmud Ben Aii.
- Asta-i minciuna, minciuna, minciuna!
- Ba e adevar, purul adevar.
- Ce motive aveau sa-l omoare?
- De dragul hartiilor pe care vroiau sa i le ia.
- De unde stii asta? Cine ti-a spus?
- E taina mea. Dar daca mai pomenesti o data de logodna sau corectie, va afla si judecatorul totul. Tu n-ai avut niciodata mila, asa ca sa nu te astepti nici de la mine!
Din camera ei, baroana auzise si ea discutia, dandu-si seama ca Richemonte e din nou invins.
Marion se intoarse si parasi odaia, iar capitanul incepu sa umble de colo-colo, scrasnind din dinti si mormaind:
,,Mi-a scapat, insa numai pentru astazi si cel mult pentru maine. Cine i-o fi spus toate astea? Cine stie de noaptea aceea din muntii Atlas? N-a fost nici un om de fata. Sa fi fle-carit el insusi, nebunul de baron? Nu cred. El nu tradeaza nimic, chiar cand are accese. Dar ea va trebui sa marturiseasca si atunci va fi vai de dansa! O voi inchide totusi, ca s-o fac ne vatamatoare, si nu-si va recapata libertatea decat ca doamna contesa Rallion.'
3. PE DRUMURI SUBTERANE
Fritz statea in padure, asteptand desfasurarea evenimentelor. Se facuse intuneric. Sa fi fost cam ora zece, cand se auzira pasi apro-piindu-se. Doi oameni trecura pe dinaintea lui Fritz si se oprira pe marginea valcelei. Unul din ei scoase o fluieratura. Neprimind nici un raspuns, spuse catre celalalt:
- Venim prea devreme; nu e inca nimeni aici.
- Asta e bine, pentru ca putem aranja afacerea noastra.
- Asadar, esti de acord?
- Cat de cap?
- Cinci mii de franci.
- E putin. Individul, cica ar avea milioane la el.
- Dar banii intra toti in caseta noastra.
- E primejdios al naibii.
- Copil ce esti! Ce primejdie e sa vari mana in buzunarul unui mort, ca sa-i iei portmo-neul?
- Dar daca mai e in viata?
- Atunci o intepatura de cutit sau o apasare pe beregata face restul.
- Cati suntem?
- Patru oameni. E de ajuns.
- Asa e. Dar stiti exact cu ce tren soseste?
- Cu trenul de amiaza, de la Trier. Vine din New Orleans si are nume englezesc, daca nu ma-nsel Deephill.
- Ciudat nume!
- Ei, esti dispus? Sau sa iau pe altul?
- Nu, nu! Cinci mii de franci sunt paralute frumoase.
- Asa cred si eu. E o mare deosebire sa-i ai sau nu. Hotaraste-te repede. inainte sa vina ceilalti!
- Asadar, batranul ti-a cerut-o?
- A poruncit-o.
- Atunci fie! Ma intovarasesc.
- Ti-a venit mintea la cap. Haide! Mi se pare c-aud pasi.
Cobprara in groapa. incepura sa vina si altii, unul aupa altul. Fritz numarase vreo douazeci, cand se simti deodata piscat de brat.
- Fritz? sopti cineva.
- Domnul doctor? ~ Sunt multi?
- Douazeci si patru.
- Dar nu s-aude vorba.
- Da Dumnezeu stie. indata ce ajung jos, nu mai dau nici un semn de viata.
- Poate ca raman tacuti pana sunt toti impreuna.
- Mai stii! Cand auzi tot ce vorbesc. vor incepe, vom putea
- Din care parte vin?
- Din partea asta. Trec toti pe langa mine.
- Ah, unde duce drumul greblat? Drace! Ai vazut ceva?
- Ce sa vad?
- O raza de lumina.
- Or fi aprins o lanterna.
- Nu, nu. Venea ca din pamant. Stau si ma gandesc ca o fi vreun drum in adevaratul inteles al cuvantului, care duce undeva jos, caci in toata valceaua nu se gasesc nici un fel de alte urme. Ajung astfel la concluzia ca trebuie sa fie pe aici vreo pestera sau vreo ascunzatoare.
- Nu-i rea ideea. Dar atunci inseamna c-or fi acum toti in pestera, in vreme ce noi credem ca stau acolo printre copaci.
- Fireste. Trebuie sa ne incredintam, nu-i timp de pierdut. Ma tarasc incetisor in jos.
- Si eu?
- Si tu. Insa cu bagare de seama, sa nu fim descoperiti. O pietricica ne-ar putea trada.
- Si daca totusi ne observa, ce facem?
- Fugim si ne aparam.
Se culcara pe pantece si incepura sa se tarasca in jos, ca indienii. Ajunsera aproape la punctul cel mai adanc, cand se oprira speriati. O raza fugara de lumina trecuse peste dansii.
- De unde vine? intreba Fritz.
- Din fata noastra. S-o luam spre stanga, sa nu ne atinga. Priveste!
intr-adevar, din pamant iesi ca un fulger, luminand locul unde se aflasera cei doi cu o clipa inainte.
- Ne-or fi observat? intreba Fritz.
- Nu. Lumina ne-a atins doar din intamplare. Dar uite pestera. Intrarea e facuta numai' pentru un om si se inchide cu bolovanul acesta.
- Dar in ce fel oare?
- O fi vreun soi de instalatie, asta e sigur. Voi veni maine sa cercetez.
- Pacat ca nu pot sa vin si eu. Dar se poate sa am si eu prilejul unei aventuri.
- Unde?
- in gara Thionville. Vine un american caro duce milioane cu el si care trebuie sa-i fie. luate.
- pe catre cine?
- De trei indivizi dintr-astia de aici. Pe doi i-am surprins voi'bind. Fiecare va primi cinci mii de franci drept rasplata. Americanul e din New Orleans si-l cheama Deephill. Jaful se executa din ordinul batranului.
- Al batranului? Asta ar fi capitanul. Vroiam s-ti spun sa dai de veste politiei, dar daca Richemonte este amestecat, tacem din gura. Cel mult, poti cauta sa-l vezi in gara pe domnul acela din New Orleans si sa-l previi intre patru ochi. Asculta! Auzi vorbindu-se? Pare sa se fi adunat toti, caci nu mai vine nimeni si a inceput intrunirea.
Prin deschizatura prin care iesise lumina se auzea un murmur inabusit de glasuri. Apoi lumina pieri brusc si nu se mai auzi nimic.
- S-a inchis intrarea, sopti Müller. Zgomotul facut seamana cu izbirea a doua pietre.
- Nu e nici un om afara, raspunse Fritz. Nici macar un paznic nu s-a pus.
- Cu atat mai usor ne va fi sa vedem in ce fel se manevreaza inchizatoarea.
- Sa nu bage de seama cei dinauntru.
- As! Ne ferim sa facem zgomot, si chiar daca nu s-o putea cu totul, nu cred sa observe, caci vorbesc tare. Haide!
Se tarara spre locul de unde iesise lumina din pamant. Dadura peste unul din acei bolovani acoperiti cu muschi, pe care-l observasera in timpul zilei.
- Bolovanul acesta pare sa fie usa - spuse Müller -, pipaind cu degetele.
Fritz facu la fel si zise:
- Piatra nu e afara cu totul, ci iese numai cu una din laturi din pestera. Trebuie deci sa presupunem ca e mobila.
- Daca e intr-adevar usa, atunci nu poate fi indepartata dinafara, ci dinauntru.
- Fireste. Dac-ar fi scoasa in afara, s-ar observa vreo urma. Dar cum poate fi miscata! Sa incercam?
- Da. insa cu bagare de seama. S-o miscam din loc numai putin. Haide, opinteste-te si sa impingem!
Se lasara in genunchi, pusera umarul si impinsera. Dar bolovanul nu se clinti.
- Trebuie sa fie o inchizatoare pe dinauntru, spuse Müller. Nu ne ramane altceva de facut decat sa asteptam sfarsitul intrunirii. Poate ca atunci cand vor pleca indivizii auzim ceva care sa ne duca la vreo urma.
- Sau poate ca vedem chiar. Trebuie numai sa ne ascundem cat mai aproape cu putinta. Aici sub tufe n-ar fi bine?
- Ba da. Sunt atat de dese, incat cu greu am putea fi observati.
- N-as fi crezut ca francezii astia sunt atat de prosti, incat sa nu puna paznici. La astfel de intalniri secrete este absolut necesar. Nici nu le-a dat prin cap sa aduca un caine!
- Hm, da! Sa speram ca si in cazul unui razboi, soldatii acestei mari natiuni nu se vor destepta prea mult! Hai, sa ne ascundem!
Se ,pitira sub tufe si asteptara cam vreun ceas. Deodata se auzi un zgomot, un fel de scartait, si in clipa urmatoare se ivi iar lumina. Se putea vedea bine ca bolovanul disparuse inauntru. Oamenii ieseau unul cate unul si se indepartau.
Numai doi se oprira in loc. La urma, veni si un al treilea pe langa ei.
- Ei, spuse el, nu credeti ca totul e bine pus la cale?
- Batranul capitan! sopti Müller.
- Fireste, raspunse unul din cei doi. Oamenii au nevoie sa exerseze, iar cat priveste armele si munitiile, sunt aici mai mult decat de ajuns.
- indata ce intervine ceva si am nevoie de voi, va voi da semnalul. incepand de azi, ne intrunim numai aici.
- As vrea sa inceapa odata!
- N-avem inca motiv pentru a declara razboiul.
- Sa fie atat de greu de gasit unul?
- De! Chiar atat de greu nu cred sa fie. Mai greu mi se pare de ales momentul potrivit, imparatul doreste razboiul, iar imparateasa si mai mult. Gramont e in fruntea Ministerului de Externe. E un dusman de moarte al nemtilor, ii uraste si face totul ca sa zgandareasca focul. De aceea avem motive sa credem ca sperantele noastre se vor realiza curand. Armata glorioasa trebuie sa respecte regulile generale ale razboiului; franctirorul insa e un om liber. Vom face tot ce ne va fi pe plac.
- Sa speram. Pana acum nu prea am castigat.
- Nemtii vor plati. Am motive serioase sa
urasc acest popor. Si acum, sa ne intoarcem la prezent. Voi doi aveti maine de dat o lovitura de seama. Ati inteles instructiunile mele?
- Foarte bine.
- Plecati din vreme, ca nu cumva sa intarziati la tren. Lefleur va fi inaintea voastra, ca sa-si faca datoria. Principalul e ca el sa se retraga repede si ca voi sa aveti grija, sa nu cada nici o banuiala asupra voastra.
Lasati in seama noastra, domnule capitan. Noi il cautam pe seful garii si, in vreme ce stam de vorba cu dansul, Lefleur isi va face treaba netulburat, iar seful statiei va putea dovedi ca am fost la dansul. Prin asta orice banuiala e indepartata de la noi.
- Vreau sa admit ca ati chibzuit bine lucrurile. Sa nu zaboviti insa.
- Vom veni indata la Ortry,
- Va voi astepta. Daca faceti treaba cum trebuie, puteti conta pe o rasplata in plus. Stiti ca nu-s zgarcit cand vad ca oamenii mei isi indeplinesc datoria. Noapte buna!
- Noapte buna, domnule capitan.
- Fixati bine pana aceea, pentru ca piatra sa se inchida cum trebuie.
- N-aveti nici o grija!
Batranul se apleca si intra inapoi in pestera, ynul din cei doi oameni se ghemui la pamant/si isi facu de lucru cu bolovanul. Dupa aceea se indepartara amandoi.
- Haide! ii sopti Müller lui Fritz.
Iesira de sub tufe si isi intinsera madularele amortite.
- Ce-or fi avand de gand aia doi? intreba Fritz.
- Vreo incercare de atentat asupra americanului Deephill.
- Asta e sigur, dar cand si cum va fi indeplinit?
- Asta-i intrebarea. Soseste cu trenul de amiaza la Thionville?
- Asa am auzit.
- in gara nu-l pot ataca.
- Fireste ca nu, in schimb pe drum
- Dupa cat se pare, se va duce la Ortry, la capitan.
- Cu siguranta. Si pana acolo vor sa-l achite. Asta trebuie impiedicat.
- Fireste. Vei face tu treaba.
- Va fi greu. Eu plec cu acelasi tren mai departe, asa ca n-am timp.
- Vei gasi timp. Poate ca poti sta de vorba cu americanul in timpul calatoriei si sa-l previi.
- A.sa da. Plecam acum?
- Nu. Nu pot parasi locul acesta fara sa fi cercetat putin ce-i pe aici. Ia sa- vedem ce e cu intrarea aceea!
- Cu pana de intepenit, despre care vorbea batranul?
- Da. Din vorbele sale trag concluzia ca pestera poate fi inchisa si deschisa numai cu un ic. Acesta trebuie sa se gaseasca deci la un colt al bolovanului. Ia sa-l cautam!
Se apropiara de piatra, unul la dreapta, altul la stanga, si examinara muchiile ei.
- Aici trebuie sa fie! zise Fritz dupa catva timp. Am apasat si vad ca cedeaza.
- Ia sa vedem! t Müller cerceta locul si gasi ca ceda la apasarea degetului sau.
- Asta e! spuse el. E un ic care poate fi impins. De dansul e legat un snur, ca sa poata fi tras inapoi. Asa .. . acum l-am varat inauntru. Ia sa vedem daca si bolovanul se misca.
impinse de piatra si constata ca printr-o apasare usoara se deplasa din asezarea ei, dan-du-se inapoi in directia orizontala.
- Bravo! sopti Müller. Acum putem intra. Haide, Fritz!'
Intrarea era destul de mare ca sa ingaduie trecerea unui om printr-insa. Adancimea gaurii era de trei picioare, dar apoi Müller simti ca se putea ridica. Dupa cateva clipe Fritz statea langa el.
- Ati adus lanterna? intreba servitorul.
- Fireste. Dar intai trebuie sa ne incredintam daca putem face lumina. Nu stim unde ne aflam. Poate sa fie vorba de un gang lung si, daca aprindem aici lanterna, e cu putinta ca lumina sa fie zarita in fund. Asa ca sa cer-cetani' deocamdata incaperea pe intuneric. Eu la dreapta, tu la stanga,. Dar incetisor si cu toata atentia, ca sa nu ne poticnim de ceva.
Müller dibui drumul inainte, simti un perete de piatra, dadu de un colt, trecu de dansul si se intalni cu Fritz.
- Ai si ajuns aici? intreba el. Suntem deci intr-o pivnita patrata, dupa cat se pare.
- Cu siguranta. Ati observat vreo usa?
- u.
- Nici eu.
- Dar trebuie sa fie totusi una. Capitanul n-o fi disparut prin zid. Facem lumina.
Scoase lanterna din buzunar si o aprinse. Acum vazura ca se aflau intr-o incapere patrata, cu peretii din bolovani de piatra. Nu se vedea insa nici o usa.
- Unde-o fi usa? Pe podea? intreba Fritz.
- Nu cred. Trebuie sa existe un gang aici. Acesta duce in singura directie posibila, adica drept inainte. in consecinta usa nu poate fi decat in peretele opus, in fata gaurii pe unde am intrat.
- Atunci o vom gasi.
- Sa speram. inainte insa vom impinge piatra la loc si vom pune icul in gaura. inchizand intrarea, nu vom putea fi observati de afara.
Dupa ce facura treaba asta incepura sa cerceteze pardoseala.
- Nu se vede nimic, spuse Fritz. Sa vedem ce-i cu peretele din fund!
incepu sa ciocaneasca intr-insul, dar Müller il opri:
- Nu ciocani! Nu stim ce se afla indaratul acestui zid.
- Dar atunci cum putem descoperi unde e vreun loc gol?
- Cu ajutorul mintii. Dupa cum vezi, aici e piatra, pretutindeni numai piatra. O usa in intelesul obisnuit al cuvantului nu poate exista, deci. Presupun ca usa pe care o cautam e tot o gaura ca aceea prin care am intrat. Sa cautam.
- Asadar, pe jos.
- Si cam pe la mijlocul latimii zidului. Müller lumina in directia indicata.
- Hop! Aici? sopti Fritz.
- Vezi ceva?
- Da. Un snur. Tineti lumina mai aproape! Acum observa si Müller snurul subtire fixat acolo.
- Vezi? zise el, vesel. Asta e icul. Si piatra asta de zid este usa. Ia sa incercam daca se misca!
incercarea izbuti. Stateau in fata unei deschizaturi, aproape la fel cu aceea prin care intrasera.
- Patrundem intr-insa? intreba Fritz.
- Fireste. Dar sa ascund intai lanterna.
Trase in jos capacul felinarasului, lasand totusi lumina aprinsa, si o lua inainte. Fritz il urma. Simtira amandoi ca se aflau intr-un gang ingust.
-/incotro o fi ducand? intreba Fritz.
-' Trebuie sa incercam sa aflam. Pentru asta avem nevoie de lanterna, dar intai sa vedem daca putem face lumina. Sa ascultam!
Abia dupa ce statura cateva clipe cu auzul incordat si constatara ca nu se aude nimic suspect, Müller facu lumina, indreptand-o inainte.
- Nu se vede capatul, spuse Fritz.
- Gangul duce drept inainte. Sa-l urmam! Dar mai intai sa inchidem gaura la loc!
Piatra fu impinsa inapoi, dupa care pornira inainte. in curand gasira la dreapta o usa din lemn tare, iar la stanga o a doua, apoi o a treia
si a patra. Toate erau ferecate si prevazute cu lacate trainice.
- Ce-o fi Indaratul acestor usi? intreba Fritz. .
Asta as vrea si eu sa stiu. O vom afla,
chiar daca nu azi. Deocamdata vreau sa stiu unde duce acest gang.
isi urmara drumul. Müller stingea si aprindea lanterna la rastimpuri, ca nu cumva sa fie zarita lumina.
Facusera o bucata de drum, cand profesorul se opri brusc si prinse mana lui Fritz.
- Psst! Ce-i asta? spuse el.
Ajunsera la o alta usa. Aceasta era intredeschisa. Müller vari repede lanterna in buzunar si impinse putin usa. Un intuneric adanc era inaintea sa. Deschise usa mai mult si intra, urmat de Fritz.
Ciulira urechile si, dupa catva timp, servitorul spuse:
- La stanga se aude vorbind.
- Da, aud si eu.
- O fi o camera, sau iar un gang?
- Nu cred sa fie gang. Totusi, nu, nu e nici un zid. Sunt lazi, asezate unele peste altele.
- La dreapta mea la fel.
Müller scoase lanterna si lumina repede inaintea sa.
- Ai vazut? intreba el.
- Da. Trebuie sa fie o incapere mare, boltita. Sunt lazi ingramadite pana in tavan. Gangul duce printre ele.
- Apoi pare sa ocoleasca spre stanga, in directia de unde se aude discutia. Haide!
Amandoi pornira pe gangul dintre cele doua siruri de lazi. Cand cotira spre stanga, zarira in departare un loc luminos.
- Trebuie sa aflu ce se petrece aici, hotari Müller.
Pornira incetisor mai departe, apropiindu-se tot mai mult de izvorul de lumina. Acum se auzeau si glasurile mai lamurit. Nu vazura nici un om inca, totusi Müller ii sopti tovarasului sau:
- Batranul capitan si contele Rallion, tatal, ii recunosc dupa vorba. Ramai aici! Daca te chem insa, vii indata!
isi urma drumul pana observa deschizan-du-se un patrat intre lazi. Acolo stateau cei doi pe o lada. Pe o scandura inaintea lor era vin, langa o lanterna aprinsa. Fumau si vorbeau [cu glas tare.
- Si asa vrei s-o silesti pe fata? intreba Rallion.
- Fireste.
- Ma tem ca va deveni si mai darza.
- ii infrang eu darzenia. intunericul, setea si foamea incovoaie vointa cea mai tenace. Trebuie sa spuna "da'.
- Si cand se va intampla asta?
- La momentul potrivit. Astazi, maine, poimaine.
- Si daca totusi nu se hotaraste?
Batranul arata cu degetul peste umar, indaratul sau, si rase batjocoritor:
- Acolo, inauntru, sa nu se hotarasca? Sunt absolut sigur ca se va hotari si puteti pleca fara grija.
- Din pacate trebuie sa plec. Cine stie cand ne vom mai intalni. Fiecare zi poate aduce o surpriza.
- Noi suntem inarmati, dupa cum vedeti. Bolta asta e plina de arme si munitii si as vrea ca treaba sa-nceapa chiar maine.
- Se vor grabi, asta e sigur, doar nu se incepe razboiul in decembrie, si acum vara bate la usa.
- Asa e. Puteti anunta ca suntem gata cu pregatirile. in ce ma priveste, sunt gata sa ma rafuiesc cu Germania. Ia sa golim paharele si sa plecam. Am avut azi o zi plina de munca si necazuri. Sunt obosit.
- Dar incuie intai registrele de furnituri si vinul in lada.
- Fireste. Ah. dar unde am pus cheia? Müller auzise indeajuns. Veni inapoi la Fritz si-l trase pe acesta cu sine:
- Repede. Aia pleaca.
Cotind dupa colt si apropiindu-se de usa Müller putu cuteza sa lumineze putin cu lanterna, ca sa gaseasca drumul.
- A! spuse Fritz. Uite doua chei aici.
- Unde?
- Pe marginea acestei lazi.
- Da-le aici!
Müller lua cheile si iesi in gang prin usa pe care o lasase deschisa. Fritz o sprijini iarasi, asa cum facuse inainte.
- Acum sa plecam repede!
Cu lanterna aprinsa, strabatura inapoi drumul pe care venisera, dar numai pana la prima usa pe langa care trecusera inainte.
Acolo Müller scoase cheile.
- Nu veti fi vrand sa intrati? intreba Fritz.
- Ba tocmai asta vreau.
Avu noroc; una din chei se potrivea. Müller deschise usa, scoase cheia din broasca si intra cu Fritz in incaperea intunecoasa, dupa care trase usa dupa ei.
- Ce cautam noi aici? intreba servitorul.
- Capitanul cauta cheile pe care le-am gasit noi. E posibil sa creada ca le-a pus pe undeva, dar tot atat de posibil e sa intre la banuiai, in cazul acesta, cu siguranta 'ca se intoaf-ce, ca sa vada daca nu cumva gaseste vreo urma a unui nepoftit. Trebuie sa stiu ce va crede in acest caz si de aceea ma ascund aici. Asculta!
- indraznim cam multe.
- Nu-i chiar asa. Aici nu poate intra si, oricum, suntem inarmati.
- Nici eu nu ma tem; dar, domnule doctor, va grabeati atat de tare, incat am dedus ca cei doi v-au luat urma, si acum nu se mai aude nimic de la ei.
- Cauta cheia. Asculta!
Deschise putin usa. Prin crapatura il vazu pe conte si pe capitan, care iesira in gang. Vorbeau tare, ceea ce era un semn bun pentru Müller. Daca ar fi banuit ceva, ar fi discutat in soapta.
Cele doua usi erau numai la vreo cincisprer zece metri una de alta.
- Nu, spunea capitanul, nu le-am pus aici. Le-am luat cu mine acolo, in fund. Trebuia sa deschid celula si lada.
- Dar vezi ca am mers spre usa, ca sa numaram lazile.
- Si aveam cheile?
- Le-ai pus aici pe o lada, asa cred.
- Va inselati. Le-am avut cu mine colo-n fund. Precis ca le-am scapat intre doua lazi. E o poveste neplacuta, dar n-am timp sa caut si sa rastorn totul.
- Dar ce facem cu usa asta de aici?
- Ramane deocamdata deschisa. Trebuie sa ma intorc inapoi, ca s-o incui.
- Mai ai si alte chei?
- Fireste. Am chei duble la usile principale.
- Drace! De la usile principale erau? Nu e neprevazator din partea dumitale?
Observatia il cam intarata pe Richemonte:
- Nu-s copil de scoala, sunt destul de batran ca sa stiu ce fac. Cand vom goli depozitul, vom gasi cheile pierdute. Acum sa mergem!
Si-l trase pe conte dupa el.
- Mare noroc, domnule doctor! sopti Fritz. Chei principale! Drace!
- Asta e o imprejurare care ne va putea fi de mare folos.
- Acum putem cerceta totul. - Nu astazi.
- Pentru ce nu!
- N-ai auzit ca batranul se intoarce?
- Atunci plecam?
- Ba nu, ramanem.
- Dar aia doi au plecat.
- Asa e, dar eu raman pana vine capitanul inapoi. Vreau sa vad daca e nelinistit sau chiar ingrijorat.
- Deci putem arunca o privire pe-aici. Müller inchise iar usa si facu lumina. Si aici
se aflau intr-o incapere boltita, plina pana-n tavan cu lazi si butoaie.
- Desigur, arme si pulbere, zise Fritz. Brr! O sittgura scanteie intr-unui din butoaiele astea si tot depozitul sare in aer.
- Ar fi pacat de atata bunatate de armament.
- De noi in primul rand.
- Vom cerceta cu luare-aminte gangurile si boltile astea, spuse doctorul Müller. Fireste ca pentru asta se cere mult timp.
- Si te pomenesti ca da peste noi batranul.
- Si eu ma gandeam la asta. Ar trebui ga?it un mijloc sa-l impiedicam sa vina jos.
- Eu l-am si gasit.
Ia s-auzim!
- imbolnavim, ca sa nu poata parasi patul o vreme.
- Dar cum vrei sa procedezi?
- Uitati ca sunt un excelent culegator de buruieni?
- Da, Sl un tot atat de excelent cunoscator de plante.
- Chiar asa. Si i-as da batranului o basma plina cu ciumafaie.
- Nu-i rau.
- Sau un sort plin cu matraguna.
- E bun.
- Un sac de neghina otravitoare.
- Si mai bine!
- Ori un cos cu basina porcului sau mus-car pestrit.
- Atunci scapam cu totul de el. Nu, nu, de asa ceva sa nu ne folosim.,
- O fi stiind doctorul Bertrand mai bine. Ma voi adresa lui, cerand ceva care sa-l faca pe capitan sa nu poata parasi patul.
- E primejdios. Nu stiu daca trebuie sa ne dam pe mana doctorului.
- Oh, asta e discret. Puteti avea deplina incredere in el.
- O fi, dar vezi ca face parte din populatia de aici, si e in orice caz mai bine sa nu fim nevoiti a recurge la serviciile lui. Dar ia asculta. Vin!
Deschise putin usa si-l vazu pe capitan in-torcandu-se cu un felinar intr-o mana si o cheie in cealalta. incuie usa alaturata si se indeparta.
- Oare sa nu aiba nici o banuiala? intreba Fritz.
- Cu siguranta ca nu are.
- Sa-i fie de bine! Si cand cercetam incaperile de pe aici?
- Cat de curand posibil.
- Proasta afacere, caci maine si poimaine nu voi fi aici.
- Si mie imi este mai placut sa te am langa mine. Daca nu va interveni vreun motiv, care sa ma zoreasca, voi astepta pana te intorci!
- Multumesc. Stiti dumneavoastra ce cred eu despre gangul ala de afara?
- Ia s-aud!
- Ca merge de-a dreptul in directia castelului Ortry.
- Sunt de aceeasi parere.. Castelul si Trou du b(Jis se afla in aceeasi directie cu gangul. Si batiuiala mea merge chiar mai departe: cred ca dintr-insul se despart doua ganguri laterale.
- incotro?
- La dreapta, spre Turnul vechi si la stanga spre ruinele unde erai cat pe ce sa fii prins.
- Tot ce se poate. Pe vremuri a fost aici un castel feudal si se stie ca in asemenea locuri se gasesc de obicei multe ganguri, bolti si ascunzatori. Cat e de bine ca avem cheia!
- Sa nu zabovesti prea mult la Malineau, caci nu se stie ce se poate intampla si, in situatia noastra, trebuie sa ne folosim de fiecare clipa. Acum, insa, putem pleca.
Müller incuie usa si vari cheia in buzunar, apoi cei doi plecara. Dupa o bucata de drum facuta impreuna se despartira, fara prea multe vorbe.
Müller patrunse de pe paratrasnet in camera sa. Fritz ajuns acasa se pregati pentru o scurta odihna.
Era soldat si obisnuit sa se scoale atunci cand era nevoie.
Dis-de-dimineata, fiind din nou in picioare, se pregati pentru calatorie, apoi lua trenul spre Trier.
4. UN ATENTAT MONSTRUOS
La Trier, Fritz avu destul timp sa faca o plimbare prin oras, apoi intra intr-o carciuma, unde ceru o sticla cu vin. in afara de el se afla un singur client in local.
Acesta avea infatisarea unui strain. Pielea fetei era de culoare inchisa si parul cret. O mustata impunatoare ii impodobea buza de sus. Barbatul facea o impresie distinsa si era cu adevarat frumos. Avea foc in priviri, iar miscarile sale tradau forta si indemanare. Vesmintele si rufaria sa erau ale unui om care stie s se imbrace. Sa fi fost in varsta de vreo patruzeci de ani, dar s-ar fi putut lua la intrecere cu orice tanar dac-ar fi fost vorba sa cucereasca inima unei femei. .
Citea o gazeta, dar parea sa se plictiseasca, deoarece punea jos foaia din cand in cand si arunca o privire pe fereastra. in cursul unei astfel de pauze, il masura pe Fritz cu privirea si se paru ca acesta facuse o impresie buna asupra lui, caci se ridica, facu cativa pasi prin odaie, apoi i se adresa:
- imi ierti intrebarea, domnule: nici dumneata nu arati sa fii de pe aici?
- E adevarat, sunt strain.
- Esti de la sud sau de la nord?
- De la sud, domnule.
- Departe de aici?
- Nu prea.
- Atunci esti de invidiat. Voiajul constituie un efort mai mare pentru spirit decat pentru trup. Monotonia drumului, uniformitatea vietii de hotel sunt lucruri cumplite. Stau aici si astept plecarea trenului pentru Metz. Ce plictiseala, Doamne! Ce poti face?
Felul lui de a vorbi, gesturile-i nerabdatoare, totul intr-insul trada pe omul de la sud.
- Plecati la Metz? intreba Fritz.
- Nu chiar acolo; cobor la Thionville. Fritz tresari.
- Acolo merg si eu. Sunt chiar din Thionville, desi azi plec mai departe.
- Din Thionville esti, domnule? imi dai voie sa iau loc langa dumneata?
- Cu placere. in doi te plictisesti mai putin.
- Cu ce tren pleci?
- Cu cel de zece.
- Eu la fel. Cunosti cumva imprejurimile Thionville-ulUi?
- intrucatva.
- De Ortry ai auzit?
- Da. E un castel in apropierea orasului si apartine baronului de Sainte-Marie.
- Nu locuieste acolo un batran, care a fost capitan in garda primului imperiu?
Va referiti la capitanul Richemonte? Da, locuieste la castelul Ortry.
- O fi acolo acum?
- L-am vazut chiar ieri.
- Asa! La el ma duc. il cunosti cumva personal?
- Nu, nu.
- Dar stii ceva despre dansul?
- Din auzite.
- Se zice c-ar fi un mare patriot.
- Asta e adevarat, mai bine zis un dusman al germanilor.
- Am auzit si eu. Se spune ca e in legatura chiar cu persoane de la Curte. Cu un anume conte de Rallion.
- Pe asta il cunosc. Contele a fost cateva zile acolo, dar azi cred ca a plecat.
- Pacat!
- Fiul sau, colonelul, a ramas insa la castel. /Atunci e bine. Mi s-a spus ca batranul capitan se afla in fruntea unei anumite miscari.
La intrebarea. aceasta il privi pe Fritz patrunzator.
- Da, raspunse acesta, strange in jurul sau pe toti aceia care se bucura de un razboi cu Germania.
- Esti si dumneata printre dansii?
- Nu.
- Pentru ce nu?
- Pentru ca nu fac parte dintre aceia care doresc razboiul.
- Dar ce te faci cu patriotismul?
- Poti manca bataie cu el.
- Franta va invinge.
- Se poate.
Fritz spuse aceasta cu un ton nepasator, inaltand din umeri.
- Se poate, ai zis? Ba e sigur ca Franta va invinge. Cine spune contrariul, nu-i cunoaste pe francezi.
- Da. Dar cu atat mai bine pe nemti.
- Credeti ca prusacii sunt superiori francezilor?
- Nu se poate sti. Aceste doua popoare nu s-au masurat inca intre ele. Prusacii s-au batut cu danezii si austriecii si i-au invins. Francezii si-au dovedit superioritatea fata de austrieci, rusi, mauri, fata de chinezi si mexicani. Cand prusacii si francezii vor lupta unii impotriva altora, de-abia atunci se va afla care pe care-l va rapune.
- Domnule, nu esti un bun patriot.
- Ne aflam aici pe pamant german si trebuie sa fim cu bagare de seama.
- Vorbim intre noi. Eu sunt atat de convins de razboiul dintre Franta si Prusia si de victoria noastra, incat vin de foarte departe ca sa-mi pun puterile in slujba patriei. Sunt mandru de aceasta patrie a mea, desi am fost foarte nefericit intr-insa. ii urasc pe nemti. Dar dumneata . . . dumneata le esti prieten?
Fritz se intinse in scaun si inalta din umeri.
- Mie imi sunt toate popoarele la fel de dragi. Eu nu-s mancator de oameni. Fiecare fiinta, si fiecare natiune, are dreptul la viata. Un om cu cap se poarta politicos cu toti semenii sai: la fel trebuie sa se trateze si popoarele intre ele.
- Ceea ce spui dumneata suna foarte frumos, dar pentru asta trebuie sa ai sange care curge prea molcom prin vene. Noi astia din sud iubim cu foc si uram cu patima cotropitoare. Ia spune, ai iubit vreodata?
- Hm! Da.
- Ai fost casatorit sau, poate, mai esti?
- Nu.
- Ai avut copii, copii frumosi, dragi, la care sa te fi uitat ca la niste idoli?
- De vreme ce n-am fost insurat, n-am avut nici copii.
- Atunci nu trebuie sa spui nimic, deoarece nu poti face deosebirea dintre Franta si Germania.
Strainul se ridicase si umbla agitat prin odaie. Era o imagine vie a meridionalului, frumos, patimas, curajos, impulsiv, sincer, fara rezerve si fara scrupule.
- Dar ce deosebire exista intre aceste doua natii? intreba Fritz, zambind amuzat. Una e casatorita si cealalta nu? Are cea dintai copii frumosi si dragi, la care priveste ca la idoli, iar cealalta a dat nastere unor starpituri si monstri, la care nu merita sa te uiti?
- Exagerezi, domnule! Nu m-ai priceput. Afla ca am avut o sotie, care era nemtoaica. Cred ca cu asta am spus totul.
- Da. Se spune ca femeia germana e un model de credinta, gospodina, virtute si spirit de economie, o sotie duioasa si o mama plina de iubire.
- Atunci sa stii, domnule, c-ai arat cu cai prosti, cum spune proverbul. O iubeam cu idolatrie pe sotia mea si. . .
- Ah, iarasi un idol! zambi Fritz.
- Da, asta a fost dansa. Tatal meu n-a vrut-o, eu nu l-am ascultat, deoarece o iubeam pe nenitoaica aceea, si atunci el m-a alungat.
- Numai pentru ca era nemtoaica? Atunci as vrea sa-i spun o vorbulita tatalui dumitale, asa, intre patru ochi.
- Domnule, avea dreptate.
- Cum asta?
- Femeia mi-a daruit doua fiice, doua fete pe care sa le mananci cu ochii, nu alta. intr-o zi am fost nevoit sa plec la drum si am lipsit aproape un an. Cand m-am intors, sotia disparuse, impreuna cu copiii.
- Au. disparut? incotro?
- Stiu si eu?
- N-ati pornit cercetari?
- Luni intregi, ba chiar ani, zi si noapte.
- Si n-ati gasit nimic?
- Nici o urma.
- Atunci n-ati cautat cum trebuie. O femeie cu doi copii nu dispare fara sa lase o mica urma.
- Ea avea toate motivele sa faca sa dispara orice Urma.
- Cum asta?
- S-a dus cu altul.
- Ei drace!
- Da, pentru ca, vezi dumneata era nemtoaica.
- Nu veti fi vrand sa sustineti ca toate femeile nemtoaice fug cu alti barbati? zise Fritz, cu necaz. Aveti vreo dovada ca sotia v-a in selat?
- Da. Tatal meu si altii mi-au dovedit-o.
- Tatal dumneavoastra? Care v-a alungat din cauza ei? Interesant, zau asa! Dar cine a fost ticalosul care v-a sterpelit-o?
- Un necunoscut.
- Asadar, celebrul necunoscut pe seama caruia se pun toate cele facute de altii. Ati cercetat lucrurile in amanuntime?
- Da.
Dumnezeu sa mai inteleaga! Tatal dumneavoastra e martorul si chezasul, acelasi tata care n-a incuviintat sa va casatoriti cu acea femeie? Suspect lucru! Si sotia a luat si copiii cu dansa? O femeie usuratica, dintr-acelea care isi parasesc barbatii, isi lasa copiii, nu-i ia cu dansa.
- Dar i-a iubit.
- Bun! Asta inseamna c-a avut inima, a fost o adevarata mama. O femeie de treaba nu ia insa copiii unui barbat bun. Daca a plecat cu ei, a avut motive pentru aceasta si, desigur, c-a facut-o cu inima sangeranda. N-ati primit vreo scrisoare de ramas bun de la ea?
- O scrisorica, care cuprindea cateva cuvinte reci si care nu spuneau nimic.
- Si fireste ca ati pastrat-o cu sfintenie?
- La ce bun? Scrisoarea si fotografia ei le-am predat tatalui meu sa le distruga si am plecat sa-mi caut copiii.
- imi ingaduiti o intrebare: ce varsta aveati cand v-ati casatorit?
- Douazeci de ani.
- Si cand v-a parasit sotia?
- La douazeci si trei.
- Si dansa era mai tanara?
- Cu doi ani.
- Asa ceva se intampla lesne unui temperament meridional. Se indragosteste la optsprezece ani, se insoara la douazeci impotriva vointei tatalui, pleaca pentru un an la varsta He douazeci si doi, isi lasa sotia si cei doi copii fara ocrotire in tot timpul lungii sale absente, la inapoiere o gaseste disparuta, crede in inselatoria care i se pune inainte, apoi injura , . . Germania! incotro ati porriit sa va cautati copiii?
- Prin toata Franta. Anglia si America.
- Fara nici un punct de sprijin? Fara sa cunoasteti numele seducatorului?
- Cum sa-l fi aflat?
- Si ce-ati facut dupa aceea?
- De ce vrei sa stii asta? intreba strainul, aspru.
- Pentru ca dumneavoastra ati pornit discutia. Condamnati un popor intreg numai pentru ca ati avut parte de o casnicie nefericita si acum ca eu iau parte la discutie din simpla politete o mai faceti pe suparatul. Asa se obisnuieste prin sudul dumneavoastra?
- Domnule, termina cu intrebarile.
- Bine, nu-i nevoie sa raspundeti. Duce-ti-va inapoi la ziarul dumneavoastra si lasa-ti-ma in pace!
- Da, s-o scurtam! Habar n-ai de regulile bunei cuviinte.
- Asta e norocul dumneavoastra, caci altminteri m-as simti ispitit sa vi le predau.
Zicand acestea, Fritz intoarse capul. Strainul insa nu se putu linisti. incepu sa umble prin incapere de colo-colo, gafaind si scapa-rand scantei din ochi.
in cele din urma se aseza iar pe locul sau, luan( ziarul.
Fritz isi bau vinul, plati si pleca fara sa salute. Se duse la gara sa astepte acolo sosirea trenului.
Lua loc in sala de asteptare, unde dupa catva timp sosi si strainul. Amandoi se prefacura ca nici nu se cunosc.
Trenul fu anuntat. Toti calatorii iesira pe peron. Dupa cateva clipe, trenul opri in statie.
- Trier, cinci minute! strigara conductorii. Fritz tocmai vroia sa iasa pe peron, cand
un altul dadu buzna pe usa. Era un omulet scund si bondoc, cu o palarie calabreza pe cap.
Era atat de grabit. incat nici nu mai avu timp sa-l observe pe Fritz, astfel ca se ciocni de el cu toata puterea, se clatina pe spate, aluneca si se intinse la pamant.
- Mii de bombe! striga el. Ce stai acolo ca un idol de lut? Nu poti face loc?
- Ei, baieta.sule! raspunse Fritz, zambind. Ridica-te,. du-te acasa si sa nu cumva sa mai blestemi, caci altminteri ti se va intampla ceva si mai rau.
Bondocul se ridica cu greu de jos.
- Ghinionul asta! exclama el. Si numai duinneata, uriasule, esti vinovat de nenorocirea asta.
- Ai dreptate, daca n-as fi stat eu aici. ai fi avut bunatatea sa te ciocnesti de un altul. Ce nume sa trec in jurnalul meu cu prilejul intamolaii de acum?
- Ma numesc Hieronymus Aurehus Schneff-ke si sunt. . . lisuse, trebuia sa aduc o gustare pentru domnite, si uite ca suna a doua oara!
Se scutura de praf, incepu sa alerge cat ii ingaduiau picioarele, deschise prima usa pe care o intalni in cale si striga inauntru:
- Doua snitele reci cu garnitura!
- Vrei sa telegrafiezi asta, domnul meu? Unde? intreba un glas.
Schneffke deschise bine ochii si facu trista constatare ca se afla la oficiul telegrafic . . .
in vremea asta, Fritz se apropie de vagoanele de clasa intai si a doua. Vazu un com partiment deschis, privi inauntru si. . . o recunoscu pe Madelon. Da, dansa era, alaturi de alta femeie, care insa purta voal. Intra repede in compartiment si saluta:
- Respectele mele, domnisoara Köhler.
- Domnul sergent-major! exclama ea. E cu putinta? Ce cauti dumneata aici, la Trier?
- Fritz! Fritz! exclama si cealalta, ridican-du-si repede voalul.
- Domnisoara von Greifenklau! Asta e o adevarata surpriza. Dar, dupa cum vad, nu sunteti singure. Observ un geamantan strain aici.
- Un pictor scund si gras calatoreste cu noi. Vrea sa ne trateze cu snitele reci.
- Ah, bondocul ala care s-a ciocnit de mine si s-a intins la pamant!
- Iar a cazut?
- Da,
- De la Berlin pana aici e a treia oara. Dar spune. Fritz, esti numai intamplator aici?
- Ba nu. Am primit de la domnisoara Nanon porunca s-o intampin pe sora ei aici si. . . ah. uite ca mai, vine un pasager. in cursul drumului va voi spune restul. Dati-mi voie sa ma asez in fata dumneavoastra, domnisoara Köhler.
Noul sosit era strainul care avusese di.scu-tia cu Fritz la carciuma. Saluta politicos si lua loc. Fritz nu se necaji, fiind convins ca si aceasta vizita la castelul Ortry era in legatura
Cu pregatirile secrete ale lui Richemonte. Poate afla ceva in cursul drumului.
in vremea asta Hieronymus daduse in sfarsit peste firmulita: ,,Sala de asteptare clasa a doua' si tocmai vroia sa deschida usa, cand se auzi al treilea semnal si locomotiva scoase un fluierat ascutit.
- Tunete si fulgere, ultimul moment!
Se napusti inauntru, tranti un scaun la pamant si alerga la tejghea.
- Doua snitele! Dar repede, repede! Nu-i nici o clipa de pierdut.
- Calde sau reci?
- Reci, fireste. Cat costa?
- Doisprezece grosi.
- Uite aici!
Zvarli banii pe masa si lua farfuriile. ,
- Adio! striga el si o lua la,goana.
- Stai! Vrei sa iei snitelele in tren?
- Da! racni el peste umar.
- Atunci lasa farfuriile si tacamurile aici.
- N-am timp.
Si dadu buzna pe usa. Un chelner se lua dupa el. Toate compartimentele erau deja inchise si trenul tocmai se pusese in miscare. Cele doua fete il anuntasera pe conductor ca lipsea un pasager; conductorul asteptase o vreme cu semnalul de plecare, dar mai mult nu se putea. Fetelor le parea rau si stateau la fereastra, cand il vazura pe bietul pictor iesind pe usa restaurantului cu cate o farfurie in fiecare mana.
Stai! Stai! Snitelele! striga el, din toate
puterile. Trebuie sa urc si eu.
La toate ferestrele aparura capete de curiosi.
- inapoi! striga seful garii. E prea tarziu.
- Ei, as! Am platit doar! Si se napusti inainte.
- Da farfuriile incoace, farfuriile! Striga chelnerul indaratul lui.
Hieronymus Aurelius Schneffke privi furios inapoi si asta fu nenorocirea lui. Zelosul conductor, vazand ca pictorul nu mai vine si se facuse vremea de plecare, luase jos din compartiment geamantanul intarziatului, nu insa si mapa sa, si-l pusese pe peron. Hieronymus nu-l observa si se poticni de el. Palaria, farfuriile, cutitele si furculitele, impreuna cu cele doua snitele, zburara cat colo, iar el insusi se rostogoli ceva mai departe. De data asta cazuse pe pantfce si, ca intotdeauna dupa asemenea accidente, isi recapata curand prezenta de spirit. Se ridica pe jumatate si, indreptandu-si privirea spre fereastra deschisa a paradisului sau pierdut, striga:
- Onoratele mele conite, e o satisfactie nespusa pentru mine de a fi. .
Restul cuvintelor nu se mai auzira, acoperite de zgomotul rotilor si de rasetele numerosilor martori ai acestei scene.
- Bietul de el! spuse Emma, asezandu-se. in fata ei statea strainul, in timp ce Fritz
se afla fata in fata cu Madelon. Aceasta tot nu-si putea explica inca prezenta lui aici, iar el nu stia cum sa-si lamureasca faptul ca Emma von Greifenklau o insotea.
- Spui ca Nanon te-a trimis! intreba Madelon, cu voce inceata.
- Da, domnisoara, raspunse el. tot atat de incet.
- O cunosti?
- Chiar foarte bine.
- Ai fost cumva la Ortry?
- Am trecut pe acolo. Veti veni si dumneavoastra?
- La inapoiere, da.
- Atunci sunt silit sa va impartasesc o taina. imi dati cuvantul de onoare ca veti pastra discretie?
- Cu placere.
- Domnul locotenent von Greifenklau se afla acolo.
- Stiu.
- Adevarat! Cine v-a spus?
- Domnisoara Emma.
- Cunoasteti si motivele pentru care se afla acolo?
- Asa. putin.
- Ah!
- Sa n-ai nici o teama. Eu tin cu nemtii, draga domnule sergent-major.
- Psst! Nu-s sergent-major, ci culegator de plante. Principalul lucru e ca domnisoara Nanon nu trebuie sa afle nimic despre mine ori despre locotenentul meu.
- Nu trebuie sa stie nici ca ne cunoastem?
- In nici un caz.
- I-am cerut sa vina in gara la Thionville.
- Va va astepta acolo.
- Si va pleca mai departe cu mine?
- Da. Iar eu voi avea placerea sa va insotesc.
- Zau? Dar cum asta? .
- Domnisoara Nanon a avut bunatatea sa se puna sub ocrotirea mea.
- Astea sunt enigme a caror dezlegare as fi curioasa s-o cunosc.
- Sper ca dezlegarea nu se va lasa mult asteptata. Dar spuneti-mi, va rog, cum se explica prezenta domnisoarei Greifenklau?
- Si asta e o enigma, pentru a carei dezlegare va trebui sa astepti, la randu-ti.
- Ma supun. Dar se duce la Ortry?
- Cred ca da.
- Asta-i primejdios. Stie domnul locotenent ca vine?
- Nu stie nimic.
- Atunci dati-mi voie sa va spun ca asta e o imprudenta. Ah, ia uitati-va, individul acela intra in vorba cu domnisoara.
- Cine e?
- Unul din sud, care-i uraste pe nemti, pentru ca sotia lui a fost nemtoaica.si a fugit cu cei doi copii.
- Oh, sarmanul!
Strainul o privise pana atunci in tacere pe Emma si se parea ca frumusetea ei facuse o impresie adanca asupra lui. Putin stingherita, Emma se adresa Madelonei:
- Cum se numeste statia urmatoare?
- Wellen, domnisoara, se grabi sa raspunda strainul. Am trecut deja de Karthaus.
- Multumesc, domnule.
El se inclina usor, scoase un portvizit si luand o carte de vizita, i-o intinse. Ea citi numele: "Benoit Deephill, New Orleans'.
Aproape fara sa vrea vari si ea mana in poseta, unde avea cartea' de vizita a unei prietene, o englezoaica, pe care i-o dadu. El citi: "Miss Harriet de Lissa, Londra'.
- Ah, sunteti englezoaica, duduie? intreba el, bucuros.
- Da, raspunse dansa, impurpurandu-se usor.
- Asta imi trezeste amintiri foarte dragi. De cate ori am fost la Londra, m-am putut convinge de minunata ospitalitate a compatriotilor dumneavoastra. Asta iti face atat de bine cand esti strain pretutindeni!
Cuvintele lui aveau o nota de tristete, pe care o insoti cu o privire tulbure. Ea isi dadu seama ca omul acesta suferise mult in viata.
- Strain? repeta dansa. Asta poti spune numai atunci cand ti-ai pierdut patria.
- Patria si familia, in acelasi timp.
- Oh, ce trist! Dar ceea ce-ai pierdut, poti regasi si ceea ce s-a prabusit se poate recladi.
- Cine ar dori sa cladeasca pe ruine! Oricum, nu te mai poti astepta la o adevarata fericire.
isi Indrepta privirea spre fereastra, asa ca avu acum prilejul sa-i studieze profilul. Ce avea omul acesta de facea asupra ei o impresie atat de puternica? Observa ca nici Madelon nu-si lua ochii de la el.
Jucandu-se cu cartea lui de vizita, Emma nici nu baga de seama cand aceasta ii scapa din mana. Fritz o vazu si se apleca s-o ridice. Curios, citi numele, avu un gest de surpriza si dadu cartonasul inapoi. Strainul observase privirea pe care i-o aruncase Fritz si ridica din umeri dispretuitor.
- imi dati voie, zise Fritz, putin stins, a dumneavoastra e aceasta carte de vizita?
- Dar a cui sa fie? raspunse celalalt, aspru. -7 Va numiti Deephill?
- Da.
- Veniti din New Orleans? Ce te indreptateste sa-mi pui aceasta intrebare, dupa discutia destul de aprinsa pe care am avut-o?
- Va trebui sa-mi ingaduiti sa va acord putin atentia mea. V-am cautat, dar cu infatisarea dumneavoastra, n-am putut banui ca sunteti americanul asteptat. Trebuie sa stiti ca e un noroc pentru dumneavoastra ca v-am gasit.
Deephill nu-si putu ascunde mirarea:
- Un noroc ca te-am intalnit? zise el.
- Chiar asa.
- Ei, asta e! imi dai voie sa-ti spun ca nu pricep nimic?
- Cred, si-mi voi lua permisiunea sa ma explic. inainte de toate ingaduiti-mi o intrebare cam indiscreta: aveti o suma importanta de bani la dumneavoastra?
- De unde .stii asta?
- Pe aceasta suma a pus cineva ochii.
- Domnule, vorbesti ca si cum as fi picat printre banditi, raspunse Deephill si pipai cu amandoua mainile locul unde avea portmo-neul.
- Printre banditi n-ati picat inca, domnule, zise Fritz, zambind, dar daca nu-mi veti asculta sfatul, nu va trece mult si domnii banditi va vor avea la mana.
- Glumesti! spuse Emma, neincrezatoare.
- Mon Dieu! exclama Madelon.
- Vorbesc cat se poate de serios, intari Fritz.
- De unde si pana unde detii aceasta informatie, intreba Deephill, sovaind.
- Stiu precis ca vor sa va omoare, ca sa va ia banii.
Cele doua fete scoasera cate un tipat usor.
- Asta i-ar veni greu individului, zambi americanul.
- Chiar daca ar fi doi sau trei?
- Sunt inarmat.
- Ce ajuta o arma de foc impotriva vicleniei si cand e vorba de un atac neasteptat?
La naiba! Dar cine e acela care se inte-
reseaza de persoana mea?
- Asta are nevoie de explicatie. N-ati fi ajuns viu la Ortry, daca nu v-as fi intalnit eu. Am plecat in intampinarea dumneavoastra, ca sa va previn.
Cele doua fete se privira speriate. Americanul deveni si el mai ingrijorat.
- Dar cum ai aflat dumneata despre ceea ce se pune la cale?
- Aseara ma aflam in padure. intarziasem si am ascultat intamplator convorbirea dintre doi indivizi care veneau in drumul meu. Spuneau ca un anume Mister Deephill din New Orleans va sosi azi cu trenul de amiaza la Thionville, si ca va avea milioane la el. Pomeneau de o intepatura de cutit, de o gatuire si mai spuneau de un al treilea care trebuia sa vina/inaintea lor la fata locului.
- Unde anume?'
- Asta nu stiu. Din convorbire am putut deduce ca planul a fost faurit pana in cele mai mici amanunte.
- N-ai instiintat politia?
- Nu. Putea ea sa faca mai mult decat am
facut eu, adica sa va ies inainte, sa va previn?
- Ar fi putut pune mana pe ticalosi.
- Nu, cred, caci nu-i cunosc nici eu.
- Nu pot pricepe cum au putut afla indivizii acestia ca vin cu milioane la mine. Nu-, mai doua persoane stiau de asta.
- Cunosc aceste persoane. Batranul capitan Richemonte si contele Rallion.
- Domnule, daca stii asta, atunci cu siguranta ca esti unul de-ai nostri.
- in privinta aceasta nu pot spune nimic, zise Fritz cu precautie.
- Dar locul unde urma sa fiu atacat? E doar lucrul principal. N-ai putut prinde nici un cuvant in privinta aceasta?
- Vorbeau de uri cantonier.
- Cantonierul exista doar pe linie, nu si in gara. Exista intre Thionville si Ortry astfel de slujbasi?
- Nu, caci nu e linie ferata pe acolo.
- Ciudat! in ce fel au pomenit de acest cantonier?
- Cei doi ziceau ca se vor duce sa stea de vorba, ca sa poata dovedi apoi ca nu ei au faptuit ticalosia.
- Si totusi vor sa ma jefuiasca?
- Am impresia ca inainte de jaf trebuia sa se mai intample ceva. Cei doi urmau sa va gaseasca intr-o stare care sa le usureze jaful. Pentru cazul cand veti mai fi fost in viata, urmau sa se foloseasca de cutit sau gatuire.
- Dumnezeule sfinte! exclama americanul, ingrozit. Acum se face lumina . . . incep sa pricep. Dar asta ar fi groaznic!
- Ce, ce, ce? intrebara toti trei, in acelasi timp.
Nu cumva al treilea, despre care vorbeai, urma sa provoace deraierea trenului?
Fritz sari in sus, incat se izbi cu capul de tavan.
- Asa e, asa e! striga el. Vor sa aseze bolovani pe linie. Ceilalti doi vin ca din intamplare acolo. Vagoanele sunt sfaramate, oamenii raniti sau omorati. in zapaceala generala, nu e greu sa-l descopere pe american si sa-i scoata portmoneul din haina. Daca e mort, lucrul m.erge lesne; daca e ranit, numai atunci o apasare pe beregata e de ajuns sa-l achite.
- Pentru Dumnezeu, sa nu pierdem nici o clipa! exclama Emma. Unde ne aflam?
Fritz deschise fereastra din partea sa, americanul pe aceea dintr-a lui.
- Am trecut de Konigsmachern.
- Cate statii mai avem?
- Konigsmachern este ultima inainte de Thionville. Daca e sa se intample ceva, atunci se irytampla aici. imediat. Trebuie sa facem un sfemn.
- Deschideti usile! striga Fritz. Eu alerg pe scara pana la locomotiva.
Vari mana pe fereastra si deschise usa.
Americanul facu acelasi lucru pe partea sa. Coborara pe scara vagonului si, in aceeasi clipa, se auzi de la locomotiva un fluierat ascutit de alarma.
Trenul strabatea o curba. Fritz se afla pe partea dinauntru, astfel ca putea cuprinde cu privirea o portiune de linie dinaintea locomotivei.
- Dumnezeule! bolovani pe linie! striga el. Domnule Deephill, afara cu duduile! Sariti jos si dati-va imediat in laturi! ,
Vari mana in compartiment, o prinse pe Madelon si o smulse afara. Facu o saritura . . . si aluneca cu fata pe povarnisurile terasamen-tuli, in jos.
Deephill avea tot atata sange rece si hotarase ca celalalt.
- Afara, miss! striga el.
Emma se si afla in usa, indaratul sau. Vazu imediat ca nu mai exista alta salvare, impinse la o parte mana americanului, puse piciorul pe scara si . . . isi dadu drumul. Locomotiva urla, franele scrasneau, rotile scartaiau asurzitor. Din compartimente rasunau tipete de spaima.
Un trosnet infiorator, ca si cum s-ar fi prabusit munti intregi, un huruit ca de tunet, fluieraturi si urlete sinistre. . . Trenul deraiase, mai aluneca o bucata alaturi de linie, vagoanele se incalecara, apoi, cu locomotiva in frunte, se rostogolira pe povarnis. Un morman de daramaturi fu tot ce se mai putea vedea.
Cateva clipe nu se mai auzi nici un glas omenesc. Apoi insa se starni un adevarat concert infiorator de tipete, gemete, urlete, chemari si strigate de ajutor.
Nu departe de locul catastrofei Emma zacea lesinata in iaiba, iar americanul statea ingenuncheat langa ea.
Si pe partea cealalta a terasamentului, Fritz ingenunchease langa Madelon. Si ea inchisese ochii, pe care-i deschise acum, privind ratacita in juru-i.
- Mai traiesc? intreba dansa.
- Cred ca da, raspunse Fritz. Am scapat de primejdie in ultima clipa.
- Si unde e . . .?
- Pe partea cealalta a liniei ferate.
- E si ea salvata?
- Sper.
- Speri numai? Nu stii precis?
- Nu. N-am putut trece inca dincolo.
- Trebuie sa trecem, trebuie!
isi aduna toate puterile si incepu sa urce terasamentul, Fritz abia izbuti sa se tina dupa ea. De sus, ii zarira pe ceilalti doi. Emma mai zacea lesinata.
- E moarta? striga Madelon.
- Ba nu! striga americanul. Traieste! Veniti aici!
Coborara repede pe partea cealalta si Madelon se lasa in genunchi langa prietena ei.
- Da, traieste . . . Lasati-ne singure, domnilor! Ajutorul dumneavoastra e mai necesar dincolo.
- Asa e . . . Haideti! zise Fritz. Alergara la locul catastrofei. Locomotiva sc
infipsese adanc in pamant. Pufaia, suiera si gemea inca, intocmai ca un bolnav muribund.
Fochistul si mecanicul zaceau in apropiere, desfigurati ingrozitor.
inauntrul si in jurul vagoanelor era un spectacol infiorator. Cei scapati teferi si raniti usor izbutisera, in parte, sa iasa de sub daramaturi si i.si dadura concursul la opera de salvare. Fritz cu americanul lucrau de zor.
Deodata, cel dintai ridica intamplator privirea si vazu venind din departare trei barbati, dintre care unul purta bluza de cantonier, iar ceilalti doi haine de oras.
- Domnule, spuse Fritz americanului, astia doi sunt.
- Da. ei trebuie sa fie. ii arestam.
- Dar asupra faptului.
- Cum adica? Faptul Va consumat si va fi greu sa se dovedeasca vinovatia lor.
- Si cu toate astea ii vom'demasca.
- in ce fel?
- Aveti curajul s-o faceti pe mortul?
- Nu-i greu. Dar ce ma fac cu lovitura aceea de cutit sau cu strangerea de beregata?
- Fiti'fara grija! Stau eu de veghe.
- Bine. Am priceput planul dumitale si-ti stau la dispozitie.
- Scoateti mai intai hartiile de valoare din portmoneu.
- Nu-i nevoie. Indivizii s-au inselat. Hartiile mele au valoare numai in propriile mele maini. Chiar daca lovitura le-ar fi reusit, n-ar
fi capatat nici un cent, deoarece lipseste semnatura mea de pe cecuri.
- Atunci, repede! Indivizii sunt in fata, la locomotiva; nu trebuie sa va observe.
- Dar unde sa ma var?
- in compartimentul acesta jde clasa intai. Am sa va acopar trupul, sa nu se observe ca nu sunteti ranit. Prin gaura lampii din tavanul vagonului ii voi observa pe mizerabili. Cum vad ca unul din ei intreprinde ceva amenintator pentru dumneavoastra, il culc la pamant cu un glonte.
Americanul se vari in compartimentul sfaramat si Fritz il acoperi, in asa fel incat numai capul si o parte din trup se puteau vedea.
- Asa! Si acum ma duc sa mai fac rost de un martor. '
Seful trenului scapase teafar. El conducea acuwf operatiile de salvare, in asteptarea ajutoarelor dupa care se trimisese. Fritz se apropie de el si-i facu semn sa vina indaratul unui vagon rasturnat, unde nu puteau fi observati de criminali.
- Ce doresti? intreba slujbasul.
- Vrei sa pui mana pe ticalosii care au provocat deraierea trenului?
- O, de mi i-ai putea da in-mana!
- Sunt aici.
- Aici? Cu neputinta.
- Nu-i vreme de explicatii. Am sa-ti spun pe scurt: ieri am avut prilejul sa ascult in padure ce-si vorbeau doi indivizi despre un american care urma sa vina cu trenul acesta si care aducea cu dansul o intreaga avere. Vroiau sa-l omoare, dupa sosirea lui la Thionville. dupa cum am dedus. Am plecat in intampinarea lui, ca sa-l previn, si am dat de el. Dar ticalosii aveau alt plan, pe care eu nu l-am putut ghici. Au facut sa deraieze trenul si vin acum prefacandu-se ca vor sa dea ajutor, in realitate insa pentru a-l cauta pe american, ca sa-i ia portmoneul.
- Ah, o sa le facem o petrecanie! Unde-i domnul?
- S-a varat in compartimentul acela de clasa intai, facand-o pe mortul.
- Trebuie sa-i vorbesc.
Seful de tren se apropie de american si-l ruga sa-i arate portmoneul. Deephill il scoase si i-l arata.
- Bine! spuse slujbasul. Acum va cunosc. Sa vedem daca indivizii vor trece examenul.
- Dar mai asteapta o clipa! ceru Fritz. Trebuie sa ma urc pe vagon, sa-i impiedic ca ei sa-l ucida.
- Minunat! Uite aici o bucata de panza. S-o aruncam sus, ca sa te poti ascunde sub ea. Eu o sa-i atrag incoace pe mizerabili.
Seful de tren se indeparta. Fritz urca pe vagon, se acoperi cu panza si scoase revolverul. Prin gaura lampii putea observa totul bine. Americanul zacea ca mort sub daramaturi. Haina si-o deschisese in fata, astfel ca se putea ajunge lesne la buzunar.
Slujbasul se intoarse la, locul unde'statuse la inceput, conducand rnai departe operatiile de salvare. ii tinea sub supraveghere pe cei doi indivizi, care isi dadeau aerul ca dau ajutor. Acum, ca i se atrasese atentia, isi putea da seama ca dansii cautau ceva precis. Se apropie de ei si le zise:
- La clasa a doua, baieti! Acolo se aflau cativa voiajori de vinuii, iar in clasa intai un american.
Vazandu-i pe cei doi clipind din ochi unul catre altul, se indeparta de dansii.
Ticalosii pornira in graba spre vagonul de clasa intai si intrara in compartimentul cu pricina.
- Trebuie sa fie zdrobit de tot, sopti unul din ei.
- Mort! Cu atat mai bine.
- Repede!
Vari mana in buzunarul de la piept al americanului si scoase portmoneul.
- Ia-l repede!
- S-o stergem!
- Ba nu! Ar bate la ochi. Sa intram intai in clasa a doua! S-a dat de veste la Thionville si Konigsmachern. Poate sosi ajutorul din moment in moment. Abia cand va veni, ne ca-ram, fara sa bata la ochi. '
Se departara si-si cautara de lucru la alte vagoane. Fritz se dadu jos de la postul sau de observatie.
- I-ai surprins? intreba seful de tren.
- Da.
- Bun! Auzi? Ne vin ajutoare de la Thionville. Aud huruitul rotilor. Sa asteptam pana vor fi aici, apoi punem mana pe indivizi.
- Si ei asteapta sosirea ajutoarelor, ca sa stearga apoi putina.
- Trebuie sa-i supraveghem. Vrei sa te insarcinezi dumneata cu asta?
- Cu placere.
- Dupa cum vad, ai un revolver. Trage fara teama daca vezi ca unul vrea s-o stearga! Ah! uite c-a si venit o locomotiva cu vagoane. Slava Domnului.
Pleca repede, in vreme ce Fritz se apropie de cei doi indivizi, cu aerul c-ar vrea sa-i ajute.
Trenul sanitar opri la locul catastrofei si infirmierii sarira jos. Seful trenului se apropie de ofiterul care comanda si i se adresa:
- Domnule capitan, va rog sa luati masuri ca nici o persoana sa nu paraseasca locul.
- Pentru ce? intreba capitanul.
- Provocatorii catastrofei se afla printre ei.
- Sacrehleu! E vorba de o crima?
- Da.
- Si-i cunosti pe autori?
- Vi-i voi arata indata.
- Bine! Indivizii isi vor capata pedeapsa. Soldatii primira ordinul dat cu glas tare,
pentru a fi auzit de toata lumea, sa impuste pe oricine ar incerca sa paraseasca locul catastrofei fara incuviintarea capitanului. Ei se asezara in asa fel, incat putura supraveghea toata portiunea catastrofei.
Cei doi criminali se indeletniceau tocmai cu scoaterea unui cadavru de sub sfaramaturile unui vagon. Fritz se afla de partea cealalta a vagonului, asa ca tocmai in clipa aceea nu putu auzi ce vorbeau.
- Mii de draci! scrasni unul. Ai auzit?
- Fireste c-am auzit; a strigat doar destul de tare. Ce zici de asta? Trebuie ca banuiesc ca faptuitorii ar fi aici.
- Ce-i de facut?
- Dar n-au de unde sa stie . . .
- Si daca gasesc la noi portmoneul? ,
- Cum sa le dea in gand sa ne caute? Imposibil.
- Ba e foarte posibil. Daca le-o veni chef sa-i ,terceteze pe toti care dau o mana de ajutor 'pe aici?
- N-or s-o faca. Ar fi o insulta, o lipsa de recunostinta fata de aceia care s-au oferit sa » dea o mana de ajutor.
- Ce e bine, nu e rau. Eu as incerca s-o sterg.
- E drept, asta e cel mai sigur lucru. Dar cum s-o stergem, fara sa batem la ochi?
- Foarte simplu: luam un ranit si-l ducem spre trenul care se afla pe linie. Apoi coboram pe partea cealalta si. . . p-aici ti-e drumul!
- Dar n-o fi acolo vreun paznic?
- Pana acum inca nu.
- Atunci, hai! Individul de aici e mort. Degeaba ne ostenim cu el. Alo, camarade!
Se adresau lui Fritz, care pana acum nu-i slabise din ochi.
- Ce s-a intamplat! intreba el. Trageti! Nu-l puteti scoate afara?
- Nu. Si-apoi e mort. Sa mergem mai bine acolo unde ajutorul nostru mai e necesar.
Se indepartara, sperand sa poata scapa de dansul, dar peste o clipa el era iarasi langa ei.
- Aveti dreptate, le zise. Colo in fata suntem mai de folos.
- Afurisit sa fii! isi zise unul din ei, dar se vazu silit sa faca o mutra dulce, ca sa nu se tradeze.
intre timp, Emma isi recapatase cunostinta. Deschizand ochii, o recunoscu pe Madelon si. dintr-o a doua privire, isi dadu seama de catastrofa.
- Slava Domnului, esti salvata! exclama ea.
- Si tu! zise prietena. Te poti ridica? Facand o sfortare, izbuti sa se ridice.
- Merge, spuse ea, pipaindu-se. Dar unde e strainul?
Dupa tonul intrebarii, cat si dupa paloarea din obraji, se putea deduce ca acel om nu-i era indiferent.
- Si el e salvat, raspunse Madelon.
- Dar Fritz?
- La fel.
in schimb, toti ceilalti, sarmanii de ei?
E groaznic.
- Ar fi nevoie si de ajutorul nostru.
- Atunci sa mergem, repede.
- Sa mergem. Dar nu i-ai dat americanului cartea de vizita adevarata, dupa cum am bagat de seama.
- Nu.
- Ce i-ai spus? Trebuie sa stiu cum iti vorbesc.
- Harriet de Lissa, Londra.
- Bun! Asa! Deci esti englezoaica si ne-am intalnit intamplator in compartiment. Dar stie si Fritz asta?
- Nu! Spune-i si lui, cand il vezi!
isi pusera vesmintele in ordine, apoi .se indreptara spre locul catastrofei.
N|non plecase din Thionville. unde urma s-o intalneasca pe sora sa. cu care sa-si continue apoi drumul. Trenul fusese anuntat, dar nu sosi la vremea indicata.
Deodata auzi strigate rasunand din toate partile.
- Trenul a deraiat. intre Thionville si Konigsmachern.
Auzind aceasta, Nanon isi pierdu cunostinta. Cand isi reveni in simtiri, vazu cateva persoane in jurul ei.
- Asteptati pe cineva? intreba un functionar de cale ferata.
- Da, pe sora mea, ingana ea.
- Chiar in acel tren?
- Da. Si am auzit ca a avut loc un accident.
- Este adevarat; ingrozitor.
- Dumnezeule, trebuie sa ma duc acolo. Vru sa se ridice, dar nu izbuti, si recazu la locul ei.
- Linistiti-va, domnisoara! zise slujbasul. Nu-s toti raniti si puteti spera ca sora dumneavoastra sa fie printre cei salvati.
- Multumesc, domnule, spuse ea. Dar trebuie sa plec, trebuie sa ma duc intr-acolo imediat!
- Asteptati putin. Peste cateva minute pleaca un tren de ajutor la locul catastrofei.
- Ma vor lua si pe mine?
- Voi interveni sa puteti pleca si dumneavoastra.
Slujbasul se tinu de cuvant. El insusi o duse pe Nanon intr-un compartiment si astfel ajunse la locul nenorocirii. Printre cei dintai pe care ii vazu, pe care nu se asteptase sa-l intalneasca aici si zadarnic il cautase in gara la Thionville, se afla Fritz Schneeberg.
Cat ai clipi din ochi fu langa el. Dansul statea ingenuncheat impreuna cu alti doi langa un ranit. il apuca de brat si intreba:
- Dumneata aici, domnule Schneeberg? Slava Domnului! Unde c sora mea?
Ei se ridica plin de bucurie si arata de-a lungul liniei:
- N-aveti nici o grija, domnisoara Nanon. Uite-o ca tocmai vine.
Ea scoase un tipat de usurare si alerga cu bratele deschise spre sora ei:
- Madelon! Madelon! Esti salvata!
Mult timp statura astfel imbratisate, saru-tandu-se si plangand de bucurie.
- Te credeam moarta, zise Nanon. printre lacrimi.
- Slava Domnului, sunt salvata. A fost o minune. Trenul gonea inca si locomotiva daduse semnalul de alarma, cand un calator curajos m-a prins in brate, m-a smuls din vagon si a sarit cu mine jos.
- Ce curaj! Si salvatorul tau a scapat si el neatins?
- Da, si-i multumesc lui Dumnezeu pentru sta.
- Dar unde se afla acest erou?
- Barbatul acela inalt si voinic, care se ocupa acolo de raniti, spuse Madelon, aratand inainte.
- Acela? Adevarat?
- Foarte adevarat.
- Pai asta e domnul Schneeberg, prietenul si cunoscutul meu. Si zici ca el te-a salvat? E cu neputinta.
- De ce e cu neputinta?
- Dar ce. a fost in (ren? in compartimentul tau?
Da. S-a urcat in gara Trier.
Asta nu pricep. Eu i-am cerut sa vina in
gara la Thionville. Trebuie sa ma duc la el.
- O clipa, stai sa-ti recomand intai pe cineva. Sora mea, Nanon.
- Miss de Lissa. din Londra, care a fost salvata in acelasi fel ca mine.
intrebarile si raspunsurile cursesera una dupa alta. Abia acum Nanon se intoarse spre Emma von Greifenklau si se inclina:
- Si pe dumneata te-a salvat Schneeberg, miss?
- Nu chiar el. Dar daca nu s-ar fi urcat in I' compartimentul nostru, am fi fost si noi acum
zdrobite printre daramaturile vagoanelor.
- Doamne sfinte! Trebuie sa ma duc IP el. Se indeparta, urmata de celelalte doua fete. Fritz era ocupat cu un ranit, cand Nanon ii
atinse bratul.
- Dumneata ai salvat-o pe Madelon? intreba ea. Asta n-am s-o uit niciodata.
- N-a fost meritul meu. ci o simpla intamplare, domnisoara. Voi vorbi mai tarziu despre asta. Acum avem datoria sa ne ocupam de nenorocitii acestia.
- Da. da. ai dreptate. Voi da si eu o mana de aiutor.
Cele trei fete se adresara medicilor care venisera cu trenul si rugara sa fie puse la treaba.
Cei doi ticalosi se mai gaseau inca impreuna cu Fritz. il ridicasera pe ranit ca sa-l transporte si, cand culegatorul de plante vru sa
puna si el mana, unul din ei se Impotrivi spunand:
- Nu-i nevoie. il ducem noi singuri.
- Cum o sa urcati povarnisul cu el?
- Lasa ca suntem destul de voinici.
- Dar ca sa fie urcat in tren e nevoie de trei oameni.
Spunand aceasta apuca ranitul, astfel ca ceilalti doi n-avura incotro. Dar printr-o privire se intelesesera ca acum era momentul potrivit pentru fuga.
Fritz, insa, surprinse acea privire. in vreme ce urcau toti trei terasamentul, seful trenului se apropie de ofiter.
- Domnule capitan, zise el, cei doi indivizi de acolo sunt ticalosii.
- Si ala inaltul care e cu dansii nu e?
- Nu. Dimpotriva, lui avem sa-i multumim pentrtj descoperirea facuta. E cu dansii ca sa-i supravegheze.
- Aha! O sa-l duca pe ranit in vagon si. cu prilejul acesta, vor cauta s-o stearga. Dar lasa ca-i impiedic eu.
Le facu semn unor soldati sa se apropie si le dadu un ordin scurt. Oamenii isi pregatira imediat armele.
- Sa trageti, insa numai daca nu vor asculta de apelul meu, adauga dansul.
- Si in acest caz, cautati doar sa-i raniti! Trebuie sa-i avem vii.
Cei trei ajunsesera acum ia vagon.
- Aici poate inainta doar un singur om, zise unul din ei catre Fritz. Dupa cat se vede, dumneata esti cel mai voinic dintre noi. Urca inauntru si apuca-l pe ranit de umeri!
,,Hm! gandi Fritz. Pe mine nu ma trageti voi pe sfoara, ticalosilor. O sa va fac pe plac, dar va fi o cursa in care veti cadea voi insiva,'
ii apuca pe ranit si urca incetisor de-a inda-ratelea, cu bagare de seama, sa nu-i pricinuiasca dureri. Ceilalti doi impinsera de picioare. Dar, inainte ca sa fie de-a binelea urcat, unul din ei sopti:
- Acum, ori niciodata! Haide!
Se intoarsera si pornira incet de-a lungul trenului, intentionand ca la capatul acestuia sa treaca de partea cealalta. Ofiterul insa nu-i scapase din ochi.
- Stati! Voi aia doi de sus! striga el.
Ei se prefacura ca nu aud si isi vazura de drum.
- Stati, sau dau ordin sa traga in voi! Abia acum unul din ei privi indarat.
- Ne banuiesc, spuse el tovarasului sau. Daca nu ne supunem, suntem pierduti. Trei sarituri repezi si ajungem la capatul trenului, apoi ne dam drumul in jos pe partea cealalta. Gata!
in clipa urmatoare trecusera de ultimul vagon.
- Foc, ordona capitanul.
Fritz, desi era inca ocupat in vagon cu ranitul, observase disparitia celor doi.
- Asa e! mormai el. Vor sa ajunga pe partea celalta. Dar stati ca va dau eu "buna ziua' acolo.
Deschise usa din partea opusa, sari afara, scoase revolverul si alerga pana la capatul ultimului vagon. in aceeasi clipa auzi comanda capitanului. impuscaturile detunara, dar gloantele nu-si nimerira tinta si fugarii trecura pe dupa coltul vagonului.
- Bine ati venit! le striga Fritz. Va grabiti al naibii
O clipa cei doi ramasera inmarmuriti, apoi cel din frunte dadu sa-l loveasca pe Fritz peste mana, ca sa-i dea jos arma, insa se pomeni cu un pumn atat de grozav, incat se prabusi la pamant si ramase amortit cateva clipe. Celalalt isi scoase cutitul, dar Fritz il izbi in pantece cu piciorul, incat cazu si el la pamant, scapgmd cutitul din mana. Cat ai clipi din ochi, voinicul nostru isi vari revolverul in buzunar si se lasa in genunchi deasupra celor doi.
in acelasi moment venira in goana, pe dupa coltul vagonului, cativa soldati si in urma lor capitanul.
- Uite-i! striga el, abia tinandu-si rasuflarea.
- Da,, ei sunt! rase Fritz. Treaba s-a facut. Cel mai bun lucru ar fi sa puneti sa-i lege.
Tonul hotarat al tanarului nu-i placu ofiterului.
- Cred ca eu sunt acela care trebuie sa dispuna ce sa se intample aici, zise el.
- N-am nimic impotriva, raspunse Fritz, ridicandu-se si punandu-si palaria care-i cazuse. Dar va rog sa nu mai faceti vreo imprudenta.
- Ce vrei sa zici cu asta? intreba capitanul, furios.
- Cele doua gloante care erau destinate acestor indivizi au nimerit in peretele vagonului. Ce se intampla daca ma atingeau pe mine?
- Ar fi fost din vina dumitale. De unde era sa stim ca te aflai indaratul vagonului? Si cine ti-a spus sa te duci pe partea asta?
- Eu insumi, domnule capitan. Daca n-as fi facut-o, cei doi indivizi ar fi scapat. inainte de a fi aparut oamenii dumneavoastra, indivizii s-ar fi ascuns jos, in padure.
- Crezi dumneata!
- Si, afara de asta, in vagonul in care au nimerit gloantele sunt raniti, care ar ii putut fi lesne atinsi. Lucrurile trebuiau bine chibzuite.
- Cine esti dumneata, domnule, de-mi vorbesti pe tonul acesta?
- Asta nu te intereseaza. Principalul e sa va asigurati de acesti doi oameni, altminteri o sterg din nou.
Saluta scurt si cobori inapoi povarnisul.
Ofiterul isi inghiti necazul, puse sa-i lege pe cei doi si sa-i transporte intr-un compartiment gol.
Indivizii isi dadura seama ca s-ar putea salva numai prin indrazneala.
- Domnule capitan, zise unul din ei, ce-am facut de ati pus sa se traga asupra noastra si apoi sa ne lege? Noi nu ne simtim vinovati cu nimic.
in clipa aceasta Fritz ii aduse pe seful de tren si pe american.
- intreaba-i pe acestia doi! raspunse ofiterul.
Cand il zarira pe strain, celor doi li se paru ca vad o stafie inaintea lor.
- L-ati jefuit pe acest domn; spuse seful, aratand spre Deephill.
- Cine indrazneste sa ne . . .
- Oho! spuse Fritz. Tocmai tu esti ala care ai portmoneul in buzunarul de la piept.
Uca in vagon si i-l scoase.
- Uite-l, domnule Deephill. Controlati daca va lipseste ceva.
Americanul il deschise si cerceta continutul.
- Nu lipseste nimic, zise el.
De altminteri, s-ar fi inselat amarnic domnii, caci nu sunt bancnote, ci numai cecuri pe care nici nu le-am semnat inca.
- Asta nu micsoreaza cu nimic vinovatia acestor oameni, spuse seful de tren. Au pus bolovani pe linie ca sa provoace deraierea trenului si sa fure apoi portmoneul acesta. Ei sunt vinovati de moartea si nenorocirea atator oameni.
- Sa se dovedeasca! zise unul din ei. Putem produce alibiul. Am fost la cantonier cand s-a intamplat nenorocirea.
- Stim asta. Dar bolovanii i-a pus camaradul vostru, in vreme ce voi va ingrijeati de alibi. Unde-i tovarasul acela?
- N-avem nici un tovaras.
- Las-ca va dezlegam noi limbile! Plecara cu totii inapoi la locul catastrofei,
unde mai era mult de lucru. Capitanul puse un soldat de paza la fereastra deschisa.
- Suntem pierduti! spuse unul din ticalosi.
- Dracul sa-l ia pe cainele acela care ne-a oprit! Cine sa fie?
- Nu-l cunosc.
- Am fi izbutit; acum insa s-a dus totul dracului.
- Àia par sa stie totul.
- Si de Lefleur, care ne-o fi asteptand acum zadarnic la Buchsaum. Dar cum Dumnezeu s-o fi aflat?
- Exista o singura posibilitate: am fost spionati.
- Dar de cine?
- Asta o vom afla la judecata.
- Mii de draci! Odata ajunsi acolo, nu mai exista salvare.
- Nici aici. Sau ai vreo idee?
- Da, dar mai incet! Nici nu avem voie sa miscam buzele, caci astfel observa santinela asta ca vorbim.
- Ei, astia de jos fac destula galagie, astfel ca soaptele noastre nu se vor auzi. Asa ca vorbeste repede, de nu, vom avea parte de o moarte ingrozitoare.
- Se pare ca pana acum nu ne-a recunoscut nimeni. Daca am reusi sa scapam, povestea s-ar uita cu timpul. Ar trebui sa disparem o vreme.
- Bineinteles! Dar cum fugim de aici?
- Suntem supravegheati numai pe o parte
- Cu ce ne este de folos aceasta?
- Daca am putea deschide usa
- Tipul nu-si ia ochii de la noi!
- Ar trebui sa i se sustraga atentia!
- Ar fi cu putinta, dar noi suntem legati. CunT sa glisam fereastra in jos, pentru a putea desdhide usa?
- Si chiar daca am ajunge afara, tot n-am putea fugi cu mainile legate.
- Daca am avea un cutit!
- Asta era! Eu il mai am pe al meu. Stai sa ne gandim! Este ultima noastra sansa!
- Crezi ca domnul capitan ne va abandona?
- De fapt si el ar trebui sa fie interesat daca scapam sau nu.
- Bineinteles! Dar ornul asta e imprevizibil.
- Trebuie sa-i treaca prin cap ca-l vom trada, daca ne va lasa in voia soartei.
- Oare-i pasa lui? O sa fim luati in ras, doar n-avem nici o dovada care sa-l acuze.
- Tacere! se auzi glasul santinelei de afaia. Daca nu va tineti gura, va pun calus.
Cei doi captivi fura nevoiti sa se supuna.
5. DIAVOLUL II AJUTA PE AI SAI
Doamna baroana de Sainte-Marie era foarte necajita. Se bucurase la gandul ca fiica ei vitrega va trebui sa se supuna vointei batranului capitan, dar trebui sa constate ca se in-.selase si asta ii produse migrena.
Doctorul Bertrand. medic de casa la castelul Ortry, fu adus de la Thionville. Se mai afla inca acolo cand un calaret, pe un cal inspumat, intra in curtea castelului si intreba - de el.
-/Domnule doctor, veniti imediatiE ne-voiefde toti medicii. A deraiat un tren.
Tocmai stateau la masa, astfel ca erau cu totii de fata, afara de baroana care, asa cum spuneam, nu se simtea bine. Capitanul ridica repede capul si privi cu incordare la cel ce adusese vestea.
- A deraiat un tren? intreba Bertrand. Unde?
- Nu departe de oras, dupa Konigsmachern. A pus cineva bolovani pe sine.
- Ce crima oribila! E mare nenorocirea?
- Au scapat prea putini oameni.
- Atunci trebuie sa plec imediat. Domnule capitan, ma veti scuza.
in ochii batranului luci o sclipire sinistra. Cum dracu' de se stia ca nenorocirea se datora unei maini criminale? Oare indivizii aceia nu-si facusera treaba cum trebuie? in cazul acesta situatia era proasta. Trebuia sa se incredinteze singur daca lovitura reusise sau nu.
- Grabeste-te! ii raspunse el medicului. Nu e nevoie sa te scuzi. Te insotesc si eu. La un asemenea caz orice ajutor e bine venit. Vom porni calare.
Deschise fereastra si. striga in jos, sa-i in-seueze calul.
Marion de Sainte-Marie era speriata de moarte.
- Dumnezeule, exclama ea. Ace.sta e trenul cu care vine Madelon.
- Madelon? Cine-i astaT intreba batranul cu asprime.
- Sora Nanonei.
- Ah! Aia!
- Madelon e in primejdie! -Plec si eu la gara!
- Ramai aici! porunci el. .
- Ba plec! starui ea. Domnule doctor Müller, ma in.sotesti?
- Va stau la dispozitie, domnisoara, raspunse cel intrebat.
Batranul se intoarse amenintator spre el.
- Dar daca te opresc eu?
Vreti s-o lasati pe contesa fara insotitor, domnule capitan?
Richemonte isi ciupea nervos varfurile mustatii.
- Bine, fie! zise el. Daca nu vrea sa ma asculte, atunci e mai bine s-o insotesti dumneata. Dar pe viitor voi sti sa ma fac ascultat. Haide, doctore Bertrand!
Dupa cateva minute, calareau cu totii in galop. Ajunsera curand la locul catastrofei, unde medicul intra indata in actiune, aplecan-du-se deasupra unui nenorocit, langa care ingenunchease o femeie, cercetandu-i rana.
- Sarmanul de el! zise ea. A lesinat de durere.
- Ferice ae el! spuse medicul. Sa-l lasam, caci nu-l putem ajuta aici. Piciorul trebuie amputat.
Apia. acum o vazu bine la fata pe femeie, ceea ce il facu sa exclame:
- E cu putinta? Dumneata esti . . .
Se intrerupse, privi cercetator in jurul sau, apoi urma incet:
- Domnisoara- von Greifenklau?
- Da, raspunse ea. Si dumneata esti doctorul Bertrand, care in anul 1866 . . .
- a fost salvat de fratele dumitale si, cu acest prilej, a avut cinstea sa te cunoasca, domnisoara. Dar, pentru numele lui Dum.n-'-zeu, cum ai cutezat sa vii incoace?
- Am fost nevoita sa cutez si, smcer vorbind, m-am bizuit putin si pe dumneata in aceasta privinta.
- Sunt cu totul la dispozitia dumitale.
- Aveam de gand sa vin la dumneata la Tliionville, dar din cauza catastrofei. . .
- Ai fost in trenul acesta? o intrerupse el, speriat.
- Da, domnule doctor. Dar despre asta vom vorbi mai tarziu. iti pot cere sa-mi acorzi o scurta ospitalitate in casa dumitale?
- Cu placere.
- Atunci afla ca sunt englezoaica din 'Londra si ma numesc Harriet de Lissa.
- Fratele dumitale stie ca vii?
- Nu stie nimic.
- Dar servitorul sau, culegatorul meu de plante, pe care-l vad acolo?
- Cu el m-am inteles. Acum sa mergem insa la cei ce au nevoie de ajutorul nostru.
intre timp, ofiterul care conducea operatiunile de salvare se apropiase de capitanul Richemonte. caruia ii stranse mana.
- Ati aflat de catastrofa? il intreba el.
- Da, raspunse celalalt, prefacandu-se ingrozit.
- O ticalosie nemaipomenita, zise ofiterul.
- Si tocmai un tren de calatori
- Deraierea a fost provocata.
- Provocata?
- Da: trenul trebuia sa deraieze, ca sa se poata infaptui un jaf care fusese pus la cale.
E cu putinta?
Din pacate. Dar am pus mana pe tica-
losi, din fericire.
Capitanul se Incrunta abia perceptibil, apoi zise:
- Asta ar fi bine. Dar or fi cei adevarati?
- Da. Le-am luat inapoi ceea ce au jefuit.
- ii cunosti pe indivizi?
- Nu.
As putea sa-i vad? Poate ca , stii, ii cam cunosc pe locuitorii din imprejurimi.
- M-ar bucura mult. Va stau imediat la dispozitie, domnule capitan. Am numai o mica problema de aranjat, apoi vin indata. Ticalosii se afla intr-un compartiment al penultimului vagon.
Ofiterul pleca. Richemonte arunca o privire spre vagonul indicat si vazu o santinela stand pe scfara. Si, cum el statea mai jos, putu privi pe slib vagon si observa ca pe partea cealalta nu era nici un paznic. Cat ai clipi din ochi, isi si faui'ise planul si se hotari sa-l aduca la indeplinire.
Scoase din buzunar un briceag, il deschise si-l tinu astfel in mana dreapta, incat sa fie acoperit de maneca mantilei. Aruncand o privire spre ofiter, vazu ca acesta statea de vorba cu un gradat la oarecare departare.
incepu sa urce incetisor povarnisul, dar, in loc sa se apropie de santinela, porni pe dupa ultimul vagon. De partea cealalta a trenului
de ajutor nu era nimeni. intredeschise usa compartimentului in care se aflau banditii.
Apoi se intoarse pe partea cealalta, luan-, du-si mutra unui om care cerceteaza trainicia vagoanelor.
Nirneni nu bagase ceva de seama, doar cei doi banditi auzisera zgomotul.
- Ce-a fost asta? intreba unul din ei.
- Usa e deschisa. Vad o crapatura ingusta.
- Adevarat? Cine sa fi fost?
- Cine stie?
in clipa aceea batranul se apropie de compartiment prin partea celalalta. Santinela prezenta arma.
- Ma cunosti? intreba Richemonte.
- Da, domnule capitan.
- Ia sa-i vad pe ticalosii aia!
Santinela sari jos de pe scara, lasandu-l pe batran sa urce in locul sau. Prefacandu-se ca vrea sa se tina bine, se prinse cu mana dreapta de fereastra desclisa si acoperi cu partea superioara a trupului toata deschizatura acesteia.
- Asadar, astia sunt nemernicii care au provocat o asemenea catastrofa! zise el cu glas tare. Ar trebui torturati cu fiare inrosite in foc.
Pe cand spunea aceasta, gasi prilejul sa azvarle, neobservat, briceagul in poala unuia din banditi, apoi sari iar jos. in clipa urmatoare santinela isi relua locul, dar crezu de datoria sa sa-si tina ochii atintiti spre fostul ofiter al garzii imperiale.
Aceasta le da,de vorba. ragaz celor doi sa stea putin.
- Batranul!
sopti unul din ei.
- Vom fi lii,
- Al brice
Apoi, intorcandu-se spre cei doi din compartiment, ii intreba:
- Asadar, de unde sunteti?
- De prin partile Verdunului.
- Aveti complici?
- Nu.
- Nu mintiti!
in clipa aceea locomotiva cupla vagoanele aduse. Ofiterul sari jos si alerga cativa metri dupa vagon, deoarece trenul o luase putin din loc, cum se intampla de obicei in astfel de cazuri.
- ACUITI e acum! zise unul dintre banditi catre tovarasul sau.
- Da mainile!
- Asa, si acum ale tale.
Cei doi ticalosi aveau mainile si picioarele libere.
- E cineva pe partea ta?
Individul crapa putin usa si privi afara.
~ Nu-i nimeni. Repede!
Sari afara. Celalalt il urma si, in vreme ce iranele si rotile scartaiau, el tranti usa in urma f- Apoi coborara in graba povarnisul, indrep-tandu-se spre tufele din apropiere.
in clipa aceasta ofiterul ii zise lui Richemonte :
- Spuneau ca sunt de prin tinutul Verdunului. Dar ia sa-i mai chestionez putin.
Urca iarasi scara si striga inauntru:
- Ia ascultati, ticalosilor, sa-mi spuneti. . . Drace!
- Ce este? intreba Richemonte. Ce s-a intamplat?
- Au fugit! racni ofiterul, holbandu-se inauntrul compartimentului.
- Pe toti dracii!
Ofiterul se intoarse si i se putu vedea chipul alb ca varul.
- Puteti pricepe asta? i se adresa lui Richemonte.
- Nu. Nici nu pot ci'ede. Ia sa vad! Batranul il impinse la o parte, urca pe scara
si privi in compartiment.
-/ Cu neputinta! exclama el. Eu cred ca indivizii s-au pitit sub banci.
- Sub banci? spuse ofiterul, rasufland usurat.
Dar de unde sa priceapa el intentia ticalosului Richemonte, care nu urmarea decat sa dea timp celor doi banditi sa se indeparteze cat mai mult.
- Dar de ce? mai intreba ofiterul.
- E lesne de priceput: ca sa ne faca pe noi sa credem ca au fugit. in vreme ce noi vom cauta pe una din parti, ei o vor sterge pe cealalta.
binelea.
- Dar ce, e deschisa fereastra ne partea cealalta?
- Nu.
- Sau poate usa?
- E inchisa, cum a fost de la inceput.
- Atunci Dumnezeu sa mai inteleaga.
- Satan i-a ajutat! spuse ofiterul, sarind din vagon. Au disparut fara urma de sub ochii mei. Asta a trebuit sa se intample in cursul celor doua clipe cat am mers eu pe langa vagon, cand.
isi intrerupse vorba, caci cu noile vagoane sosise, pe langa alte ajutoare, si comisia de ancheta. Domnii se dusesera indata la locul nenorocirii, dar afland acolo ca faptasii fusesera descoperiti si inchisi intr-un compartiment, venira sa-i vada. Richemonte ii saluta politicos:
- Ah, dumneavoastra sunteti, domnule procuror!
- Buna ziua, domnule capitan. Va salut! se adresa el si ofiterului. Am auzit c-au si fost prinsi ticalosii?
- Atat de prosti nu suntem. Sa-i scoatem de-isub banci.
Descliisera usa si ofiterul privi sub banci.
Cand scoase capul afara era schimonosit de furie.
As, de unde! scrasni el. Au fugit de-a
Da .. . asa e, domnule procuror, raspunse
cel intrebat, stergandu-si naduseala de pe frunte, insa vedeti ca
- Ei, ce este?
- Nu-i mai am! Au .. . au . . . fugit.
- Au fugit?
- Asa e! incuviinta si Richemonte.
- Ei, vom face noi lumina in intunericul acesta. Criminalii au disparut, acesta e fapt! Domnule capitan, ai bunatatea si dispune sa se caute prin imprejurimi, mai ales pe partea cealalta. Eu ma duc deocamdata inapoi la locul nenorocirii.
Rostise cuvintele acestea cu ton aspru, convins fiind ca la mijloc era o imprudenta.
Ofiterul pleca sa dea ordinele cuvenite, iar Richemonte se indrepta si dansul spre locul catastrofei.
Acplo o zari pe Nanon, ocupata cu un ranit. -/ Ei, e moarta si sora dumitale?
- Nu, traieste. Slava Domnului!
- Ah! Slava Domnului! Nu stii cumva daca se afla in tren si un domn din America?
- Ba da, ii zice Deephill.
- Exact. Traieste?
- Uite-l colo, langa englezoaica aceea care panseaza un ranit.
- O englezoaica? intreba el, masurand-o cu privirea pe Emma. Era si ea in tren?
- Se afla impreuna cu sora mea in acelasi compartiment.
Richemonte se apropie de grup si isi scoase palaria:
- Mi s-a spus ca un domn Deephill poate fi gasit aici.
Americanul intoarse capul:
- Eu sunt Deephill, domnule.
- Veniti de la New Orleans la un capitan Richemonte?
- Da.
- Ei bine, eu sunt Richemonte. Stiam cu ce tren urma sa veniti, am aflat acum cateva manute de catastrofa si fireste ca m-am grabit sa vin incoace sa vad ce-i cu dumneavoastra. Spre nespusa mea bucurie aud ca ati scapat neatins.
Zicand acestea, ii intinse americanului mana.
- Domnule capitan, sunt miscat de cuvintele dumneavoastra, raspunse Deephill. Va rog sa-mi dati voie sa va vizitez maine sau poimaine.
- Paceti-mi cinstea de a fi oaspetele meu la castelul Ortry.
- Mii de multumiri.
- Am venit sa va iau. Cand putem pleca?
- Deocamdata va trebui sa mai raman aici, raspunse americanul, si privirea ii cazu asupra Emmei, care se ocupa de raniti.
Richenionte interpreta privirea aceasta in felul sau:
- Asa e, frumusetea ispiteste intotdeauna, Emma rosi, dar se facu ca nu da nici o atentie acestor cuvinte indraznete. Americanul incrunta sprancenele.
- Nu pot parasi locul acesta, spuse el, pana nu-mi voi fi facut datoria fata de nenorocitii de aici.
- Sunt destui oameni pentru aceasta, zise Richemonte.
- Asta nu e un motiv sa ma retrag. Cu cat sunt mai multe maini, cu atat mai repede se calmeaza durerile.
- Se poate s-aveti dreptate. imi dati voie, doamna e cu dumneavoastra?
- Ne-am cunoscut in tren. Domnul capitan Richemonte . .. miss de Lissa, din Londra.
Batranul isi scoase palaria si se inclina.
Emma von Greifenklau statea acum fata in fata cu vechiul dusman de moarte al familiei sale, dar chipul ei nu trada nimic din sentimentele pe care le incerca.
- Sunt nespus de multumita sa-l cunosc pe domnul despre care am auzit vorbindu-se atat de des, zise ea, ascultand de o inspiratie fericita care-i venise in clipa aceea.
Batranul o privi surprins:
- De mine ati auzit vorbindu-se, miss? Nu cumva ma confundati? Numele Richemonte e destul de comun.
- Vreau sa zic de capitanul Albin Richemonte de la castelul Ortry.
- Acela sunt eu, e drept. imi dati voie sa intreb cu ce prilej si unde ati auzit de numele meu?
- Despre aceasta vom vorbi mai tarziu, daca ne vom mai revedea. Sunt membra a ,,Clubului Samaritenelor'.
- Ah! spuse Richemonte. Calatoriti cumva din insarcinarea acestui club, miss de Lissa?
- Chiar asa.
- Si pot intreba de tinta calatoriei dumneavoastra?
- Thionville.
- Thionville? Vi s-a indicat unde sa trageti acolo?
- Nu, insa ma voi duce la doctorul Bertrand.
- Sunteti ruda cu el?
- Mi-a fost doar recomandat.
- L-ati anuntat? Caci se afla ai,ci, si in momentul de fata e colo sus, la trenul sanitar.
- Stiu, domnule capitan. Am si vorbit cu dansul.
Richemonte nu-si putu dezlipi ochii de pe chipul ei si nu stia ce sa creada despre simtamintele sale.
- Ma iertati daca va mai pun o intrebare, zise el. in trasaturile dumneavoastra, in toata fiinta dumneavoastra, e ceva care ma face sa m.a intreb daca nu ne-am mai vazut candva. Ati mai fost vreodata in Franta?
- Niciodata pana acum.
- Atunci se vede ca ma insel. Dar poate ca voi avea fericirea sa va mai intalnesc. Ramaneti mai mult timp la Thionville?
- Nu stiu inca. Dar acum va rog sa ma scuzati, caci trebuie sa-mi vad de datoria mea.
Se inclina in fata batranului si se intoarse. Richemonte se duse cu americanul cativa pasi mai incolo.
- Ati auzit ce spunea duduia? intreba el.
- Fireste, domnule capitan.
- S-ar parea ca aceasta englezoaica . . . ar fi venit in Franta din anumite motive. Va trebui s-o regasesc la Thionville. Desigur ca ati stat de vorba cu ea in tren si cred ca cea mai scurta discutie poate constitui un punct de plecare
- N-am vorbit deloc despre dansa. Eu m-am recomandat si imediat a venit vorba de deraierea la care trebuia sa ne asteptam.
- Sa va asteptati? exclama Richemonte, surpjfms. Dar ce, -stiati ca trenul va deraia?
- intocmai.
Dar bine, domnule . . . asta e cu neputinta!
- Eu am dedus aceasta din diferite indicatii, dar din pacate am ajuns la capat cu deductiile abia atunci cand nu se mai putea evita catastrofa.
Richemonte isi putu ascunde cu greu agitatia care pusese stapanire pe el.
- Pot sa stiu care sunt banuielile care v-au condus la aceasta concluzie? intreba el.
Americanul sovai cu raspunsul. Chipul sau devenise rigid. Chibzui mult pana sa se hotarasca a spune:
- Deraierea a fost pusa la cale de dragul meu.
Capitanul se sperie.
- De dragul dumitale? De neinchipuit!
- Ba e foarte explicabil, zise celalalt. Se stia ca voi veni cu trenul acesta si ca aveam sume importante la mine, astfel ca s-a pus la cale deraierea, pentru ca dupa aceea cadavrul meu sa poata fi jefuit.
Batranul se tragea de zor de sfarcurile mustatii.
- Asta suna ca ceva demential.
- E insa purul adevar. Am fost deja socotit mort si mi s-a scos portmoneul, pe cand zaceam printre daramaturile vagonului.
- Dar asta nu indreptateste banuielile dumneavoastra. Probabil ca portmoneul a fost gasit intamplator la dumneavoastra.
Americanul se feri sa spuna mai mult. caci chipul capitanului nu-i plicea deloc.
- Se poate! zise el. De altminteri, nu mi-am putut explica cum s-a putut afla ca aveam o suma atat de importanta asupra mea.
- Numai doua persoane stiau ca veniti: contele Rallion si cu mine.
- Si cred ca dumneavoastra doi v-ati ferit sa incredintati cuiva taina!
- Mai e vorba! Dor ce e cu portmoneul? Unde e?
- Il am iarasi.
- I-a fost luat inapoi hotului?
- Au fost doi.
- Ah! Aceia care au fugit? Americanul facu o mutra uimita. El fusese
atat de ocupat impreuna cu Emma von Greifenklau, incat celelalte intamplari ii scapasera.
- Au fugit? intreba el.
- Da. Ofiterul i-a lasat sa scape. Acum s-au luat dupa dansii.
- Ce imprudenta, de neinteles! Asta e . .. isi intrerupse vorba si privi ganditor in gol, apoi urma:
- Dar sper ca se va pune mana pe ei.
- Fara indoiala. Asadar, veti fi oaspetele meu. imi pare rau ca n-am timp sa mai raman aici. Va voi trimite vizitiul la gara, la Thionville.
- Multumesc, domnule capitan, isi/stransera mainile si Richemonte se duse
la calul sau. care pastea pe partea cealalta a liniei ferate.
Cand se raspandi* vestea ca banditii fugisera si un numar de soldati fusesera trimisi in cautarea lor, se alatura si Fritz acestora. in curand insa isi dadu seama ca nu va putea fi de nici un folos si hotari sa se intoarca la locul nenorocirii.
Tocmai atunci il zari pe Richemonte, care se ducea la calul sau si, in acelasi timp. alti doi calareti venind in goana. Erau doctorul Müller si Marion.
Batranul ii vazu si se opri sa-i astepte. Oprira in fata iui si Müller se dadu jos. sa-i ajute baroanei sa descalece.
Richemonte isi conduse nepoata sus pe linie, parand foarte prietenos cu dansa. Acolo se opri, pentru a-i ingadui sa priveasca scena. Ea se cutremura.
- Acum desigur ca vine lesinul? zise el batjocoritor.
- Trebuie sa ai o inima lipsita de orice pic de omenie ca sa nu te cutremuri la vederea acestui spectacol, raspunse ea.
Zicand acestea, incepu sa coboare povarnisul.
- incotro? intreba dansul.
- Cum poti intreba? zise ea. revoltata. Voi ajuta la pansarea ranitilor.
- Hm . . . N-am nimic impotriva, dar iti pun o conditie. Ia priveste drept inainte, in jos! Vezi pe domnul si domnisoara aceea care tocmai bandajeaza un brat? Dansul-e un american, se numeste Deephill, si va locui la noi. Fata de langa dansul e o englezoaica, o anume miss de Lissa, si va locui la doctorul Bertrand. Am motive sa banuiesc ca a venit incoace cu insarcinari diplomatico si doresc sa cauti s-o cunosti si s-o iscodesti.
- N-am talent la iscodit.
- Nu trebuie sa te impotrivesti, doar e o datorie patriotica. Sper ca la inapoiere imi vei spune ce ai vorbit cu ea. La revedere!
Pleca si cand ajunse jos, la calul sau, doctorul Müller nu mai era acolo. Nu se sinchisi insa de asta; incaleca si porni in galop.
Cand batranul urcase cu Marion povarnisul, Müller vru sa-i urmeze. Dar in timp ce lega cei doi cai de un copac, i se paru ca aude o chemare inabusita. Intra in tufisul din apropiere si acolo dadu peste Fritz.
- Tu aici? intreba el. N-ai izbutit sa impiedici nenorocirea ?
- Cine s-ar fi gandit la o deraiere a trenului?
Fritz raporta pe scurt despre cele intamplate, trecu insa sub tacere deocamdata cine era ,,englezoaica'.
- Asadar, tu esti salvatorul frumoasei Madelon? intreba Müller.
- Da. Si americanul e acela al englezoaicei.
- Foarte frumos, dar asta ma intereseaza mai utin, caci pe aceia nu-i cunosc.
- Serios? Da.
- Ma cam indoiesc.
- Cum asa?
- Englezoaica calatoreste sub un nume de imprumut, dar in realitate se numeste Emma von Greifenklau.
- Fritz ai innebunit?
- Nicidecum.
- Atunci, lasa gluma si fii serios! Spune sincer: cine-i doamna despre care voi'besti?
- Cum am mai spus: sora dumneavoastra.
- Emma?
La aceasta Intrebare Müller facu o figura ce nu putea fi numita inteligenta.
- Da, domnisoara Emma von Greifenklau.
- Dumnezeule! Ce cauta aici?
- Habar n-am.
- Nu pot gasi alta explicatie decat ca-si acompaniaza prietena la inmormantare. Dar bunicul si mama . ..
- Nu i-ar fi permis domnisoarei sa plece atat de departe chiar daca-i vorba de o prietena, adauga Fritz dand din cap.
- Da, asta vroiam sa zic. Trebuie sa existe un alt motiv.
- Banuiesc ca-l vom afla.
- Cu siguranta. Dar daca o intalnesc acum ma va da de gol.
- Nu. Se teme chiar ca o veti da dumneavoastra de gol.
- Trebuie sa ma duc la ea, sa aflu ce a indemnat-o la calatoria aceasta. Si cum noi doi, draga Fritz, nu trebuie sa fim vazuti impreuna, o iau inainte.
Urca dealul. Era cat pe aici sa nu fie lasat sa treaca datorita multimii. Spunand insa ca este educator la castelul Ortry i s-a dat mana libera.
Participase la multe lupte. Privelistea ce i se oferea nu era deci nimic nou pentru el.
Ochii sai o cautara pe Marion si o vazu alaturi de o blondina langa cadavrul unui copil.
Cand ii auzira pasii, ele se intoarsera. Blondina era sora lui. Dar ea nu se trada deloc ca l-ar cunoaste. Ochii ambelor fete erau phni de lacrimi.
- Ia prive.ste, domnule doctor! zise Marion, aratand spre cadavru.
- Bietul copil! spuse el, plin de compatimire.
- Unde or fi parintii lui? intreba Emma.
- Probabil au murit si ei. zise Müller.
- De ce credeti asta?
- Tatal sau mama. daca ar fi supravietuit si-ar fi cautat copilul.
- Daca nimeni nu va reclama copilul, spuse Marion, voi ingriji eu de inmormantarea lui.
- Da, adauga Emma, nu-i vor lipsi florile pe mormant.
Deodata Marion se ridica si zise:
- larta-ma, domnule doctor, ca am intarziat ßä fac prezentarile : domnul doctor Müller, miss Harriet de educatorul fratelui meu Lissa, din Londra.
Amandoi se inclinara unul in fata celuilalt. Emma cauta zadarnic sa spuna ceva, ca sa faca fata situatiei. Fratele ei ii veni in ajutor.
- Daca doriti sa va ingrijiti de cadavrul acestui micut, sunt anumite demersuri de facut la autoritati, destul de neplacute pentru o femeie. imi dati voie sa ma ocup eu de aceste pregatiri?
- Cu placere, domnule doctor, raspunse Marion. Ah, uite colo pe unul din salvatori.
Trebuie sa-i multumesc pentru salvarea surorii scumpei mele Nanon.
Zicand acestea, alerga in intampinarea lui Fritz, iar Müller ramase singur cu sora sa.
- Emma, ce cauti tu aici? intreba el.
- Cine te-a pregatit in vederea prezentei mele?
- Fritz.
- Ei bine, motivul calatoriei mele tot Fritz e.
- Cum vine asta?
- El are dintele de leu.
- Asta o stiu de mult! rase el.
- Stiai si nu ne-ai comunicat nimic!
- La ce sa va fi nelinistit? Voi de la cine ati aflat?
- Nanon i-a scris surorii ei despre asta.
- Eu vroiam sa dau intai peste acela caruia ii zice "Paiata' si sa-l fac sa marturiseasca. Atunci abia ar'fi fost momentul potrivit sa dam totul la iveala.
- Ai avut succes in cercetarile tale?
- inca nu. Dar te-ai gandit in ce bucluc m-ai fi putut vari?
- Fireste. Dar poti fi fara grija, voi fi cu luare-aminte, si nici nu voi ramane mult aici.
- Vrei sa te duci la Thionville?
- Da. Unde altundeva?
- Credeam ca scopul calatoriei tale este s-o insotesti pe Madelon.
- Bunicul n-ar fi incuviintat niciodata asa ceva.
- Dar unde vei locui?
- La doctorul Bertrand.
- De ce la el? ii sunt deja foarte indatorat.
- Nu se mai poate schimba nimica. M-a invitat si am acceptat.
Dar, draga Richard, daca nu ne-am afla intr-un loc atat de ingrozitor as rade la nesfarsit de tine.
- De ce?
- Cocoasa!
- Oh, imi vine bine!
- Si fata asta de tigan!
- -imi da un aer viril.
- Parul asta artificial!
- Doamnele n-au decat sa se traga de propriul lor par.
- Esti pus pe cearta!
- Prerogativele mele corporale nu vreau sa fie batjocorite. in aceasta privinta sunt foarte ssibil!
- Voi incerca sa stau de vorba cu tine la Bertrand.
- Oh, nu-i nevoie. Vom putea face asta la castelul Ortry.
- E prea primejdios. Daca te zareste batranul si recunoaste asemanarea de familie?
- Nu-i nici un pericol, a si stat de vorba cu mine. Ma considera membra a "Clubului Samaritenelor' din Londra.
- Te pomenesti ca te crede in vreo misiune, ca sa afli ce se aude pe aici cu razboiul.
- Cam asa ceva pare sa presupuna. Si-a exprimat apoi speranta sa ma revada, si acum, ca am facut cunostinta cu Marion, cu siguranta ca voi fi invitata- la Ortry.
- Sa fii cu bagare de seama insa, caci acolo exista pericole pe care inca nu le cunosti si pe care va trebui sa ti le explic. Dar uite ca vine Marion. Nu mai putem ramane impreuna. Locomotiva fluiera de plecare.
Asa si era. Vagoanele se umplusera si trenul pleca peste putin timp, ca sa se inapoieze apoi iar si sa-i ia si pe ceilalti: teferi, raniti si morti.
Cand Emma, Madelon si Nanon urcara si ele, Marion de Sainte-Marie nu banuia ca primele doua erau prietene. isi lua ramas bun de la Emma si-i fagadui ca o -va vizita curand la doctorul Bertrand. Apoi porni impreuna cu Müller spre castel.
Capitanul ii iesi inainte:
- I-ai vazut pe american si pe englezoaica? intreba el.
- Da, fata e foarte simpatica si culta.
- iti place? Cu atat mai bine.
- Locuieste la doctorul Bertrand, unde cred ca o voi vizita chiar maine.
- Foarte bine vei face.
- Si, daca ingadui, o voi ruga sa-mi intoarca vizita.
- Fireste. N-am nimic impotriva, chiar daca o vei invita sa fie oaspetele nostru. De ce sa locuiasca la Bertrand? Avem loc berechet la noi.
6. SE PREGATESTE O CONTRAOFENSIVA
Hieronymus Aurelius Schneffke ramase intins pe peronul garii Trier, pana ce trenul trecuse. Omul se resemnase, ca un adevarat filosof ce era. in jurul sau erau imprastiate cioburile farfuriilor sparte.
- Scoala odata, magarule!
Privi in sus si-l zari pe chelner; acela care era de fapt vinovat de toata nerorocirea lui.
- Magar? Foarte amabil din partea dumitale (?a te recoriianzi. Numele meu e Schneffke.
Zifcand acestea se ridica de la pamant, cu o agilitate nebanuita. Mandru, se indrepta spre restaurant, ca sa plateasca farfuriile sparte, apoi o lua spre oras, ca sa-si inece necazul intr-un pahar de bere in alt local. Cand fu gata cu treaba asta, se intoarse tacticos la gara.
Abia acum isi aduse aminte de mapa ramasa in tren. Intra la oficiul telegrafic si expédie urmatoarea depesa la Thionville:
"Uitat viapa de pictor in trenul de amiaza, vagonul 125: Pastrati-o pentru trenul de 4 si 31, Schneffke, pictor din Berlin.'.
Cu prilejul acesta afla ca trenul deraiase cu putin inainte de Thionville si ca multi calatori fusesera scosi morti sau raniti de sub drama-turile vagoanelor.
Vestea aceasta il facu pe bietul Hieronymus sa-si iasa din fire. incepu sa alerge ca un nebun pe peron, vorbind cu glas tare, de unul 'singur:
- Dama de companie! Dama de companie! Cum or fi scos-o? Moarta, pe jumatate moarta, ranita, lesinata, vie? Trenul asta blestemat nu mai vine odata! Daca dama mea de companie e moarta, azvarl in aer toate trenurile frantuzesti.
in sfarsit, sosi trenul. Schneffke dadu buzna intr-un compartiment gol, unde incepu sa alerge incolo si incoace, ca un tigru in cusca.
- Afurisit trenulet! injura el de zor. Eu alerg de zece ori mai repede.
Cand trenul ajunse la Konigsmachern, Schneffke deschise fereastra si privi afara.
Trenul isi incetinise mersul, trecand peste linia care abia fusese curatata de urmele catastrofei, in josul povarnisului era o mare de capete, iar sus pe linie lucratorii mai munceau inca.
Peste cateva minute trenul se opri si conductorii anuntara:
- Thionville, un minut! Urcati repede! Pictorul nostru nu auzi si sari afara, sa se informeze despre mapa sa.
- Domnule, n-aveti timp decat un mi ; striga conductorul.
Schneffke nu-l lua in seama si alerga in holul garii, unde dadu peste un slujbas in uniforma.
- Mapa mea! striga el.
- Ce fel de mapa?
- Am uitat-o in trenul dinaintea astuia.
- Ah, asa! Ati scapat trenul si ati telegra-fiat aici?
- Da.
- Intrati in biroul de colo.
Schneffke intra, saluta si intreba repede:
- Mapa mea e aici?
Functionarul il privi cercetator, lua de pe masa o hartie, se uita pe ea si intreba:
- Dumneavoastra sunteti domnul Schneffke?
- Pictor din Berlin, telegrafiat din Trier, raspunse grasul.
- Bun! Mapa a fost gasita. Poftim! Vari mana intr-o lada si scoase afara un
obiect legat cu o sfoara, dar despre care n-ai fi putut spune ce e.
- Ce ce . ,. este asta?
- Mapa dumneavoastra, domnule Schneffke.
Ma . . . ma pa mea? Dar asta nici numapa!
- Ba este, cum sa nu fie. E putin deteriorata, fireste, pentru ca a zacut printre daramaturi, dar trebuie sa fiti multumit ca ati gasit-o si asa.
- Frumoasa poveste! Ia asculta, domnule. . . domnule
- O clipa, stimate domnule Schneffke! Ramaneti la Thionville sau plecati mai departe?
- Plec mai departe,
Cand?
- Ei, cand! Cu trenul asta,
- Aoleu! S-a si dat semnalul de plecare. Repede, repede!
Hieronymus dadu buzna afara. Usile vagoanelor erau inchise si trenul se pusese in miscare.
- Stai! Stai! racni el. Plec si eu cu trenul asta.
- inapoi! ii striga seful garii. Prea tarziu.
- Domnule Schneffke! auzi un glas de femeie.
O recunoscu pe Madelon, care statea la fereastra si-i arunca afara o batista rosie. Era chiar a lui! O uitase acolo cand se dusese sa-si ia mapa. incepu sa alerge dupa tren, sa ajunga mai aproape de Madelon, si striga:
- E si ea moarta?
- Cine?
- Dama de companie.
- Nu e moarta. Traieste. Locuieste la Thionville, la domnul. . .
Restul se pierdu in zgomotul rotilor.
- Slava Domnului, traieste! exclama Schneffke, oprindu-se. N-am pierdut-o. A fost un semn al Destinului, poate, c-arii pierdut si trenul acesta.
Cufundat in ganduri, o lua inapoi pe peron. Vazu bastista pe jos, o ridica si o vari in buzunar. Ce sa faca acum? Trenul urmator pleca abia la noua seara. Schneffke hotari sa foloseasca aceste cinci ore pentru cercetari; Strabatu strada dupa strada, intra in toate carciumile, se du.se la locul catastrofei, unde se mai aflau oameni, dar nu izbuti sa dea de vreo urma a celei cautate.
Se apropia ora trenului. Mai erau doar treisprezece minute. O lua spre gara si trecu prin strada pe care locuia Fritz Schneeberg. Doua femei ii iesira inainte si . . . una din ele era ,,ea''.
Hieronymus alerga si isi scoase palaria.
-/MU de multumiri Cerului, domnisoara! Am ' auzit ca sunteti printre cadavre si, de durere .
isi intrerupse vorba uluit. Ea il privise ca si cum nu l-ar fi cunoscut si intra cu ihsoti-toarea intr-o casa.
Ce inseamna asta? se intreba Schneffke. Se inselase oare? Nu era dama lui de companie?
Casa cu pricina avea doua usi; afara de intrarea propriu-zisa, mai era o usa de sticla pe care se putea citi "Farmacie'. Aceasta era deschisa si indaratul ei statea un om maruntel.
care observase scena. Schneffke il saluta si intreba:
- Le cunosti pe cele doua doamne, scumpule?
- Da, raspunse cel intrebat, uitandu-se curios la bondoc.
- Cine sunt?
- Hm! spuse celalalt, frecandu-si spatele de usa.
- Pai ziceai ca le cunosti?
- Le cunosc, fireste. Dar . . . vreti sa cupi-parati ceva?
- N-am nevoie de nimic.
- Atunci noapte buna.
Intra inauntru si vru sa inchida usa, dar Schneffke interveni repede. isi dadu seama ca e mai bine sa cumpere un fleac si sa afle ceva, astfel ca intra in farmacie
- Cu ce va pot servi?
- Niste plasture si, pe langa asta, informatia ceruta.
- De cati bani?
- Cinzeci de centime.
in timp ce i se impacheta plasturele, pictorul intreba:
- Cine locuieste aici?
- Doctorul Bertrand.
- Si mai cine?
- Eu si culegatorul de plante Schneeberg. -: Si chiar le cunosti pe cele doua femei?.
- Da. Poftim plasturele. il puneti pe locul bolnav si-l lasati sa stea acolo. Cand se vindeca, cade singur jos.
- Bun. Cine era aia blonda?
- Mai doriti ceva?
- Astazi nu.
- Atunci va salut. Noape buna, domnule.
- Stai c-am uitat. Da-mi si o suta cincizeci de grame de vaselina boricata.
- Imediat.
- Ce-i cu dama blonda?
- E la noi in vizita.
- Cum o cheama?
- Miss de Lissa.
- Asta-i cu neputinta.
- Altfel nu stiu, credeti-ma. Poftim vaselina. Puneti cate putin si se vindeca.
- Stiu, stiu. Unde-i conita?
- Mai doriti ceva?
-fEi, drace! iti inchipui cumva c-o sa-ti cumpar toata farmacia?
- Asta nu, dar n-am voie sa stau de vorba decat in interes de afaceri. Asa mi-a poruncit stapanul.
- Bine! Da-mi si o punga de limbricarita. Dar spune-mi cu ocazia asta si cine e conita?
- O englezoaica.
- Nici asta nu se poate. Cine e cealalta doamna?
- Doamna doctor Bertrand.
- Blonda a fost in trenul care a deraiat?
- Da. Poftim limbricarita. Sa luati cate tr-ei lingurite deodata. E mai bine insa sa luati inainte si una de ulei de ricin si dupa aceea o fiertura de frunze de mustar.
- Asa voi face! Cat ramane aici doamna aceea?
- Asta nu mai stiu. Mai doriti ceva?
- Acum nu mai doresc nimic.
- Face in total doi franci si optzeci de centime.
- Scumpe informatii! Dar nici n-am nevoie de otravurile dumitale.
Schneffke plati, iar asistentul lua banii si intreba:
- Atunci de ce le-ati cerut?
- Numai ca sa pot sta de vorba cu dumneata.
- Asa! Daca n-aveti nevoie de ele, atunci vi le cumpar inapoi cu cincizeci de centime.
Schneffke casca gura si se holba o clipa la individ.
- Omule, esti dat dracului! zise el. Dac-as sti ca te folosesti sigur de toate otravurile astea, as face afacerea cu tine. Dar poate vine vremea sa am si eu nevoie de bunatatile acestea. Noapte buna, stimabile.
Pleca, si asta fu norocul lui, caci ajunse tocmai la timp ca sa mai prinda trenul. Peste o jumatate de minut acesta se puse in miscare.
Se intinse pe canapea si dormi pana la Metz. Se duse la un hotel, unde ramase peste noapte, iar a doua zi se interesa cum putea ajunge la Etain. Diligenta plecase si portarul ii spuse ca cel mai nimerit ar fi s-o ia pe jos intr-acolo, caci nu era departe si privelistile erau minunate.
Schneffke gasi propunerea buna. isi cumpara o mapa noua, mai mica, si un scaun de campanie, si astfel porni la drum. Sosi seara, tarziu, la Etain, mort de oboseala, si se duse imediat sa .se culce.
La locul catastrofei, Fritz isi facu depozitia in fata comisiei de ancheta, apoi pleca impreuna cu doamnele in oras. In gara, Emmsi se desparti de ceilalti, ca sa se duca la doctorul Bertrand, care-si anuntase sotia printr-un sol de sosirea unui oaspete.
Fritz astepta cu Nanon si Madelon pana sosi trenul urmator de la Trier. Urcara intr-un compartiment de clasa a doua, unde vazura pe o canapea o batista cu patratele rosii si galbene.,
- Cunosc batista asta, spuse Madelon.
- A cui e?
- A domnului Hieronymus Aurelius Schneffke, despre care ti-am povestit. A venit cu trenul acesta si a coborat aici. Numai de nu l-ar pierde si pe acesta.
Si asa se si intampla; Madelon trebui sa-i azvarle batista pe fereastra.
- Trebuie sa-l vad si eu pe individul asta, spuse Fritz, aruncand o privire peste umarul fetei. Ah, cred ca l-am mai intalnit, zise el apoi.
- Zau? Nu-i asa ca e adorabil?
- Da, da. Cred insa ca nu e atat de prostanac cum arata. ii place s-o faca pe prostul.
- Unde l-ai cunoscut? intreba Nanon.
Ea nu trebuia sa stie inca cine si de unde era Fritz. De aceea, intrebarea il puse oarecum in incurcatura, insa se pricepu sa se descurce repede.
- Am dat de el in cursul anilor mei de vagabondaj. Se afla atunci in voiaj de studii.
Ajunsera la Met pe la sase seara. Fritz facu rost de o trasura pentru Etain si, deoarece fetele aveau ceva bagaj, el se vazu nevoit sa uice pe capra, langa birjar.
inca inainte de miezul noptii, ajunsera la tinta si luara camere la cel mai bun hotel din localitate.
- in sfarsit, suntem singure! spuse Madelon, dupa ce Fritz se duse in odaia lui. Acum putem vorbi netulburate.
- Oh, nu trebuie s-avem taine fata de domnul Schneeberg, repKca Nanon.
- Crezi? ii acorzi deci toata increderea ta? Nanon se rosi putin si raspunse:
Da, caci o merita pe deplin.
- Dar cine e, de fapt?
- Un copil orfan, la fel ca noi. Ti-am dat despre el unele stiri, pe care le voi completa acum.
Ea povesti amanuntit ce stia despre dansul si cum il intalnise. Totusi, nu fu fata de sora-sa tot atat de sincera ca si fata de prietena ei Marion.
- Ciudat! zise Madelon. Acum cateva zile am cunoscut un barbat care seamana aidoma cu acest Fritz.
- Si eu. Ce coincidenta!
- Cine era?
- Un pictor, pe nume Haller, care a stat o zi la noi la Ortry.
- Ti-a placut acel om? intreba Madelon, ingandurata.
- Da.
- Afla ca e acela de care pomeneam eu.
- Cum? Haller e acum la Berlin?
- Da. insa nu e pictor, ci ofiter francez.
- Ce tot spui?
- Da, ofiter. Franta se afla in pragul unui razboi cu Germania, de aceea trimite oameni la noi sa iscodeasca.
- Nu l-as fi crezut in stare de asa ceva. -/Mie imi parea rau de el. Locuieste in aceeasi casa cu mine. L-am primit prietenos si cu incredere si, dupa cat se pare, situatia mea si a ta nu-i este straina. Pomenea de niste lamuriri pe care mi le va da la inapoiere . . . Nu stiu ce sa cred. Trebuie sa asteptam cu rabdare. Eu mi-am pus oarecare sperante in ziua de maine.
- Eu, deloc.
- Pentru ce? Nu ma pot impaca cu gandul ca tatal nostru adoptiv sa nu fi stiut cine suntem. Iar inainte de moarte i-o fi spus fiului sau.
- Si crezi ca acesta ne va impartasi taina?
- Da.
- Ba n-o va face. Pe Charles Berteu il cunosc eu mai bine ca tine.
- E drept c-a fost intotdeauna un om posac si scump la vorba, dar nu ne-a facut nici un rau.
- Pana la despartirea noastra, nu. Tu ti-ai gasit slujba inaintea mea, iar eu am ramas la castelul Malineau. Ti-aduci aminte ca-mi facea curte?
- Da.
- Ei bine, dupa plecarea ta a mers si mai departe, facandu-mi chiar declaratii de dragoste.
- N-as fi crezut asta despre el.
- Am plecat apoi la Ortry si de acolo in calatorie cu Marion. Scurt timp dupa ce m-am inapoiat, am primit o scrisoare de la el, prin care imi spunea ca ma va vizita curand, ca sa stea de vorba cu mine. N-as indrazni sa ma duc la el, daca n-as avea un insotitor pe care sa ma pot bizui.
- Cine e?
- Fritz Schneeberg, culegatorul de plante. Nu m-as duce la inmormantare, daca nu l-as avea pe el langa mine.
- Vrei sa-l iei pe Schneeberg cu tine la castel?
- Nu.
- Atunci cum sa te ocroteasca?
- Trebuie sa las asta in grija lui. Cel mai bun lucru e sa vorbesc deschis cu dansul, si chiar in seara asta.
- in seara asta inca? Ce-ti da in gand! Dupa miezul noptii? O fata singura cu un barbat la hotel?
- Nu-i nici un pericol, draga Madelon. Domnul Schneeberg acesta e atat de bun, atat de cinstit si modest, incat n-ar fi in stare sa rosteasca un cuvant care m-ar rani.
Madelon nu putu trada secretul ca acest domn Schneeberg era din Berlin, si inca de la ulani. De aceea zise:
- Fa ce crezi mai bine. Tu il cunosti doar, nu ca mine.
- Atunci ma duc la el. Cine stie daca am timp maine sa stau de vorba cu dansul intre patru ochi.
- Grabeste-te, deci! Eu vreau sa dorm, caci sunt tare obosita.
Fritz statea la' fereastra deschisa, privind afara, cand auzi batai in usa. Se intoarse surprins si striga:
- Intra!
- Nu dormi? intreba Nanon, crapand putin usa.
- Oh, dumneata! Nu m-am culcat inca domnisoara Nanon. Intra, te rog, si ia loc!
Ea se aseza pe canapea; el inchise fereastra si-si trase un scaun mai aproape.
- Ai dat azi inca o dovada de vitejie si curaj salvand-o de la moarte pe Madelon, zise ea. Cum sa le rasplatim pentru asta, domnule Schneeberg?
- Domnisoara Nanon, raspunse el, as vrea sa-ti pot face in fiecare zi cate un serviciu. Ma simt fericit daca esti multumita de mine.
- Iar acum vin iar sa te rog sa-mi faci un serviciu, care cred insa ca-ti va fi neplacut.
- La ce te gandesti? Orice serviciu-pe care ti-l pot face, ma bucura.
- Multumesc, domnule Schneeberg. Voi fi o data sincera de tot fata de dumneata. Afla ca exista un om pe care nu-l pot suferi si care vrea sa ma sileasca sa-i devin sotie.
Chipul lui Fritz se intuneca. .- Pe ala l-as sfatui sa-bage de seama, duduie Nanon. in chestii dintr-astea eu nu stiu de gluma.
- Si, din nenorocire, urma ea, e tocmai acela la care ma voi afla mairie.
- Pot sa stiu cine e, duduie?
- Fiul mortului.
- Asadar, fratele dumitale vitreg!
- Da.
Ea ii povesti ca acesta ii scrisese, comuni-candu-i intentia de a o cauta la Ortry.
- Acum gandeste-te. adauga ea, ca maine va trebui sa fiu toata ziua cu el!
- Cand va avea loc inmormantarea?
- La trei dupa-amiaza.
- Atunci ai timp sa sosesti doar cu cateva minute mai devreme.
- Ca fiica adoptiva? Trebuie sa ajung mai devreme. Oamenii vor afla ca am ezitat, sa venim, de.si eram prin preajma.
- Dar vor mai fi cu siguranta si alti invitati.
Foarte multi.
Atunci nu ai de ce te teme.
- Nu spune asta! Cu siguranta va gasi ocazia sa-mi vorbeasca intre patru ochi.
- Si asta ti-e frica?
- Ziua, nu.
- Ramai si seara acolo?
- Da, insa nu chiar pana tarziu. Nu vom pul ea pleca pana dupa praznic.
- Cat e de aici pana la castelul Malineau?
- Un ceas si jumatate.
- E izolat castelul?
- La zece minute de el se afla in padure o pulberarie veche, iar de partea cealalta, la aceeasi distanta, se afla satul, care apartine de castel.
- Cum ii zice satului?
- Tot Malineau. Treci printr-insul, daca mergi de aici la castel.
- E vreun han acolo?
- Nu, in schimb se afla o carciuma unde-s si odai de dormit.
- Cum vrei sa mergi maine de aici la castel?
- Pe jos. Cineva ne-ar putea duce micul bagaj de care avem nevoie acolo.
- Te rog sa procedezi altfel. Luati de aici o trasura pentru toata ziua si plecati de-a dreprtul la castel. Dupa ce-ati coborat, vizitiul se duce la carciuma si asteapta acolo pana trimiti pe cineva dupa el sa va ia si sa va duca la Etain. Trasura care ne-a adus la Metz ramane aici, sa se odihneasca putin caii.
- Si pleci si dumneata?
- Nu, n-am sa fac asta. Eu voi fi acolo cu mult inaintea dumneavoastra, fara sa bage cineva de seama, si vei fi toata ziua sub ocrotirea mea.
- Atunci sunt linistita. Si deoarece esti atat de bun si prietenos cu mine, vreau sa-ti impartasesc si dumitale speranta pe care o avem pentru maine. Nutrim credinta ca tatal nostru adoptiv stia despre taina originii noastre si ca a impartasit-o inainte de moarte fiului sau.
- Si crezi ca el v-o va destainui maine?
- Da. Dumneata ce parere ai?
- Ca sa fiu sincer, trebuie sa-ti spun ca nu veti afla nimic.
- Dar ce-i poate folosi lui taina?
- Mult, foarte mult.
- Nu prea vad.
- Pentru ca nu cunosti aceasta taina. Un lucru e sigur: in mana lui ea este o arma impotriva dumitale, si cred ca se va folosi de ea, ca sa-ti infranga impotrivirea de pana acum fata de staruintele sale.
- Nu va izbuti.
- Asta nu se poate sti. Ce te faci daca-ti fagaduieste cine stie ce bogatii? Se poate ca tatal dumitale sa fi fost bogat.
Posibil, caci marna a avut multe lucruri
de pret, pe care a fost nevoita sa le vanda incetul cu incetul.
- Ei, vezi? Si iata ca acest Charles Berteu iti pretinde mana. Daca spui ,,da', iti dezvaluie taina originii si devii bogata. Daca insa il refuzi, nu-ti impartaseste nimic si ramai saraca.
- in cazul acesta prefer sa raman saraca.
- Dar nu trebuie sa tii seama si de Madelon?
- Madelon va prefera sa ramana saraca, decat sa ma stie nenorocita.
- Dumnezeu sa va binecuvanteze. Acum inca ceva: unde locuieste acest Charles Berteu? Chiar la castel?
- Nu, ci intr-o cladire alaturata, destinata administratorului.
- E mare cladirea?
- Are doua ferestre in fata si patru in spate.
- Cate etaje?
- Parter si etaj.
- Obloane sunt?
- Numai la parter.
- Paratrasnet?
- Da.
- Balcon?
- Nu, in schimb o veranda care duce de jur-imprejurul cladirii si de care atarna vita de vie.
- Si asta urca pana Ia etaj? Asadar, aceasta casa e izolata si n-are gradina?
- Exact. Dar de ce intrebi despre toate acestea?
- Din prevedere, fara vreun plan anume. La ce ora vrei sa pleci maine?
- In cursul diminetii.
- Atunci voi ingriji de trasura. Nanon se ridica si zise:
- Stiam eu ca vei face pentru noi mai mult decat te puteam ruga. Din ceas in ceas creste datoria noastra de recunostinta fata de dumneata, draga domnule Schneeberg.
- Se zice ca exista unele fiinte care nu-si cunosc puterea, spuse el. Asa e si cu omul. Exista oameni care poseda bogatii nesfarsite, fara sa banuiasca. Cunosc o tanara fata care e atat de bogata, incat fiecare privire prietenoasa a ochilor ei e faurita numai din diamante. Oare o astfel de privire nu face mai mult pentru mine decat ceea ce numesti dumneata recunostinta?
Ea rase si intreba:
- Pot sa stiu cine e aceasta zeita?
- Chiar dumneata, domnisoara Nanon.
- Atunci te voi rasplati de azi inainte numai cu priviri de diamant. Noapte buna, domnule Schneeberg.
Cu aceasta, ea parasi incaperea. Fritz ramase uimit de brusca ei dispozitie, dar se simtea totusi fericit.
7. IN PULBERARIE
Castelul Malineau fusese distrus de foc pe la sfarsitul veacului al XVIII-lea si fusese recladit de stapanul de atunci intr-un stil mai frumos si extins ca suprafata.
Proprietarul n-a vrut ca un inferior sa locuiasca sub acelasi acoperis cu dansul, de aceea a despartit locuinta administratorului de cladirea principala.
Casuta era intocmai asa cum o descrisese Nanon si tot ce mai poate fi adaugat e ca avea un acoperis drept, la fel ca si castelul.
intr-o odaie cu doua ferestre a acelei cladiri locuia Charles Berteu, fiul administratorului decedat. Era un om de vreo douazeci si sase de ani. Fara a fi inalt, era gras si vanjos. Un cap mare, o ceafa groasa si ochi mici, ficsi, faceau o impresie de putere trupeasca, dar de inferioritate spirituala.
Avea inaintea sa o condica si mormaia indispus in fata cifrelor.
O femeie in doliu intra. Era maruntica dar osoasa, stirba, iar pielea galbena facea chipul ei neplacut.
- Ei, Charles, zise ea, cat vin?
Vin? se rasti el.
- Iarasi afurisitul acela de vin? N-avem nici o sticla.
- Dar dincolo, in pivnita boiereasca?
- Pai, de un ceas tot socotesc cat putem lua si cati 3 se pot face din 5, dar e al naibii de greu.
- Faci socoteala mai tarziu. Azi nu e timp de asta.
- Dar daca ne vin boierii pe cap si condicile nu-s in regula?
- Lasa ca nu se intampla asta.
- Oho! Generalul a scris ca va veni peste patru saptamani. in privinta asta nimic de zis. Dar iata ca am fost nevoiti sa dam de veste despre moartea tatei si ne putem astepta sa vina mai curand sa cerceteze condicile si tot ce mai e de cercetat.
- Nici asta n-o sa ne puna in incurcatura. Generalul nici nu banuieste ca tata tinea doua randuri de scripte, unul pentru' el si altul pentru boieri.
- Tocmai asta e ceea ce-mi da bataie de cap. Tata era priceput in asemenea treburi; dar pentru ca mie nu-mi explica decat pe jumatate, imi vine greu acum. Atat am putut deduce, ca n-a facut economii.
Femeia scoase un oftat.
- Bogati nu suntem, spuse ea.
- Deloc chiar. inainte sa vina generalul, trebuie sa punem noua sute de franci in casa. De unde-i luam?
- Cred ca batranul capitan . . .
Ei da, comanda aceea de pulbere va
aduce bani, dar si asta inseamna ca sapi o groapa mai mare ca sa umpli una mai mica,
- Eu altfel imi inchipuiam totul. Ar fi trebuit sa avem sacii in caruta la moartea tatei.
- Asta era si intentia lui, dar afurisitele alea de acte de nastere si certificate de botez! Unde Dumnezeu s-or fi afland?
- Nu le mai gasim, dupa ce am rasturnat pana acum totul cu josul in sus.
- Dar se aflau intr-adevar aici?
- Da. Mama celor doua fete le-a pastrat ea insasi, si inca intr-un loc sigur.
- Tata cunostea locul?
- Fireste.
- Stia si care e numele adevarat al celor doua fete? '
- Stia totul.
- Cu atat mai rau ca a murit inainte de a fi putut sa ne destainuie ceva.
-f Ce n-am fi putut capata pentru hartiile acelea! Fara indoiala, sume mari! zise femeia.
- Prostii! spuse fiul. Tu ai fi vandut documentele celor doua fete? Asta ar mai fi lipsit! Nu, totul pentru noi.
- Si acum n-ai nimic.
- Ei, as! Actele vor fi gasite mai curand sau mai tarziu; principalul lucru sunt fetele. Eu ma insor cu Nanon si astfel sunt sigur de mostenire.
- De mult tot vrei tu sa te insori cu ea, dar vezi ca dansa n-a zis inca ,,da'.
- Ti-o voi dovedi. Daca nu ar fi intervenit moartea tatei, as fi plecat acum la Ortry, mai ales ca tot trebuia sa ma duc pentru livrarea pulberii. Batranul m-ar fi ajutat, caci nu-i poate fi decat placut faptul ca Nanon pleaca de langa baroana, care are in ea un sprijin. Dar pentru ca tata a murit, voi pi'oceda altfel. Astazi trebuie sa se hotarasca;
- Fii cu bagare de seama, Charles!
- Cine a fost gasit bun sa stea alaturi de ?eful franctirorilor, nu poate fi un oarecare.
- Si cand va fi sotia ta, ce se va intampla?
- Atunci vom rasturna casa cu susul in jos. ca sa gasim hartiile, la asculta!
Se auzea huruitul unei trasuri si tropote de cai.
- Cine-o fi? intreba mama..
- Du-te jos si vezi!
- Daca o fi ea, nu vrei s-o intampini tu?
- Nu. Asta nu se potriveste cu rolul meu. Ea e copila adoptiva, pe cand eu sunt fiul adevarat. Dansa trebuie sa vina la mine sa ma ::alute.
Femeia iesi si, dupa putin timp, se auzira de jos glasuri limpezi de fete. Pasii se apropiara, vaduva deschise usa si zise:
- Uite o surpriza, au venit amandoua. Charles se intoarse repede si le vazu pe Nanon si Madelon. Fruntea i se incrunta. Nu era ce vroia dansul. Madelon ii statea in drum.
- Tine-ti gura! Va trobui totusi sa ma ia.
- Eu nu cred.
Se ridica si intinse mana spre cele doua fete.
- Fiti bine venite! le zise. La Nanon ma asteptam, la tine insa nu, Madelon. Cum ai ajuns aici de la Berlin?
- Nanon mi-a telegrafiat si am plecat indata, raspunse Madelon.
- V-ati fi putut lipsi, tu de telegrafiat, si tu de venit.
- Nu de dragul tau am facut asta, spuse Nanon. Am tinut sa ne revedem noi doua.
- Ai capatat gura mare, fetite! Ei, duceti-va jos. Eu am de lucru si jos e treaba pentru voi. Mama o sa va arate ce trebuie facut.
Ele dadura sa plece, dar dansul le opri:
- Ia stati! Ati venit cu o trasura?
- Da, raspunse Nanon.
- A cui e?
- A unui birjar din Etain.
- Se inapoiaza imediat?
- Nu. Asteapta pana diseara la carciuma.
- Ce, vreti sa si plecati diseara? Asta nu merge. Veti ramane mai mult timp aici.
- Nu putem. Concediul nostru e atat de scurt, incat trebuie sa ne intoarcem chiar azi.
- Asa. Si zici ca birjarul ramane la carciuma? Dar cine-l plateste?
- Noi.
- Bine. Puteti pleca.
Ele se retrasera, iar el continua sa faca socotelile. Dupa catva timp ceru mamei sale s-o trimita pe Nanon la el.
- Vrei s-o intrebi acum daca-si da consimtamantul? Se va opune.
- Asteapta.
- Pare ca a devenit alt om, mult mai dura, mai sigura pe ea, mai Inteleapta.
- Si eu m-am schimbat. Sa vedem cine va invinge.
Batrana pleca.
Nu trecu mult si fata intra. Ea stia despre ce e vorba, dar nu paru deloc stingherita sau infricosata.
Berteu statea pe sofa si arata un loc, alaturi de el.
- Multumesc! raspunse ea. Problemele u-soare obisnuiesc sa le rezolv stand in picioare.
- iti inchipui ca e vdrba de o chestiune atat de usoara? Atunci sa stii ca te inseli. Dimpotriva, e una foarte serioasa si importanta. Ia loc, deci!
Ea se aseza pe un scaun, departe de el. Charles incrunta fruntea si o masura pe fata din cap pana-n picioare.
- Ce e drept, e drept! zise dansul. Te-ai facut fata frumoasa.
- Da, asa e, raspunse ea.
- Mai sa fii! exclama el. Asadar, esti convinsa de valoarea ta?
- La fel ca tu de a ta.
- Bun, atunci ne potrivim. Doua persoane foarte valoroase.
- Eu n-am vazut la tine nici un fel de valoare.
- Lasa c-o sa vezi. La suprafata se vede numai piatra, dar ca sa dai de diamante trebuie sa sapi.
- Eu n-am chef de sapat. Mi se ofera destule diamante gata slefuite.
- Pe toti dracii! Esti o pisica primejdioasa. Sa nu ne pierdem vremea cu vorbe zadarnice, caci 'tot n-ajungem la nimic. Sa venim la afacere de-a dreptul: vreau sa ma insor cu tine.
- imi inchipuiam. Dar vezi ca eu n-am nici un chef.
- Ai vorbit foarte deschis. Sper ca si pe viitor vei ramane la fel de sincera, ca sa ajungem mai repede la un rezultat. Ai cumva deja un logodnic?
- Nu. De fapt nu-s obligata sa-ti raspund, dar o fac totusi, ca sa ajungem mai curand la cpat.
- De ce nu ma vrei, deci?
- Pentru ca nu te socot barbatul cu care as putea fi fericita.
- Vezi ca uneori omul se insala. Stii tu ce-a facut tatal meu pentru voi doua?
- Ni s-a spus asta adesea, asa ca intrebarea e de prisos. Stiu totul pe de rost.
- Ar trebui sa fii recunoscatoare.
- Nu vad nici un motiv pentru asta. Mama si-a vandut bijuteriile si tot ce avea, ca sa va plateasca. Banuiesc chiar ca a depus la voi o suma pe care ati ascuns-o.
- De necrezut! Dar ar fi totusi bine sa-ti tii gura.
- N-am de ce sa ma tem, si cu atat mai putin de tine.
- Sa lasam asta! Care vasazica, nu te casatoresti cu mine nici din dragoste, nici din recunostinta. Dar cum stam cu logica? O legatura atat de inteligent pusa la cale . . .
- Multumesc.
- Voi nu va cunoasteti numele adevarat
- il cunosti tu cumva?
- Hm!
- Da-mi un raspuns precis!
- Daca devii sotia mea va dau numele, hartiile si prin asta putinta de a intra in posesia mostenirii.
- Ah, vrei sa mostenesti prin mine?
- Fireste. Nu neg deloc asta.
- Dovedeste-mi intai ca esti in posesia hartiilor noastre!
- Nu ma crezi?
- Te stiu mincinos.
- Nu te-as escroca pe tine.
- Scuteste-ma! Arata-mi documentele!
- Nici nu-mi da prin gand.
- Atunci nu mai avem ce vorbi.
Se ridica si parasi repede camera, in vreme ce dansul inclesta pumnii si scrasni: .
,,Asta mi-o vei plati. Va trebuie sa fii a mea, fie si numai pentru a ma razbuna pe ingamfarea ta.'
Dupa ce sicriul fu coborat in groapa, rudele si cunoscutii se inapoiara la castel, unde avea loc praznicul traditional.
Ca fiice adoptive ale raposatului, Nanon si Madelon aveau indatorirea sa serveasca oaspetii.
Dupa intoarcerea de la cimitir, Charles Berteu se duse la vizitiul sau, care era un om de aceeasi teapa ca stapanul. Facusera adesea impreuna unele lucruri nu prea curate.
- L-ai vazut pe vizitiul acela care le-a adus pe cele doua surori? intreba Berteu.
- Nu.
- Atunci du-te la carciuma, unde a tras, si te uita la toate: cai, trasura, vizitiu, imbracamintea sa, in sfarsit: totul.
- Pentru ce? E vorba de vreo lovitura?
- Da, o lovitura si douazeci de franci pen--tru ine.
- Atunci sunt gata.
- Vreau sa stiu daca ai putea trece seara drept acel vizitiu, trasura noastra sa fie luata drept a lui, si asa mai departe.
- Aha! Pricep! Se va face! Dar v-as ruga, conasule, sa-mi dati cativa franci inainte, caci trebuie sa iau un paharel la carciuma, ca sa pot vedea ce e de vazut.
Vari in buzunar banii pe care-i primi si porni spre carciuma.
Acolo, printre putinii clienti, se afla si Fritz. Venise pe jos, daduse tarcoale castelului, si acum, dupa ce bause ceva. vroia sa se duca
sa vada pulberaria despre care pomenise Nanon.
El baga de seama ca noul venit se uita cu prea mare atentie la vizitiul protejatei sale, zabovi apoi catva timp in grajd, dupa aceea examina trasura aflata in fata usii.
Asta il facu sa intre la banuiala. Cand individul lua iar loc in carciuma, Fritz se aseza la masa lui, ciocni cu dansul un pahar si-l atrase intr-o discutie din care afla ca era vizitiul lui Charles Berteu.
Culegatorul de plante isi zise ca aici se punea ceva la cale, vreo lovitura care privea trasura. Credea ca iscoada se va inapoia curand la castel, dar nu se intampla asa. Dimpotriva, se aseza langa ceilalti clienti si incepu sa joace carti cu ei.
Fritz incepu sa se plictiseasca si se ridica, pentru a da putin tarcoale imprejurimilor. Era incredintat ca daca se va produce ceva impotriva celor doua surori, asta se va intampla numai catre seara.
in inima padurii descoperi pulberaria. O poteca destul de lata o lega de castel. in ziua aceea nu se lucra, datorita inmormantarii administratorului.
incepu sa se intunece si Fritz se inapoie la carciuma. il mai gasi acolo pe vizitiu, dar acesta pleca curand. Fritz il urma pana la castel. Se ingrijise de cateva unelte, pentru cazul cand va avea nevoie.
Vizitiul se facu nevazut si Fritz porni in recunoastere. Se catara de-a lungul stalpilor-verandei si ajunse pe o platforma acoperita cu tabla, de unde se puteau vedea toate ferestrele etajului.
Cu multa bagare de seama se tari de la o fereastra la alta, de jur-imprejur. Printre oaspetii adunati la praznic le vazu pe cele doua surori. Arunca o privire in toate odaile luminate si o recunoscu pe aceea a lui Charles Berteu.
Acesta se afla impreuna cu oaspetii. Atata vreme cat era acolo, nu era nimic de temut.
Abia dupa o bucata buna de vreme Charles se ridica si iesi afara. Fritz se apleca si incepu sa se tarasca pe veranda pana la odaia pe care o socotea a lui Berteu. Abia ajunse acolo, ca auzi prin fereastra deschisa:
- lyiathieu!
- t)a, conasule! raspunse cineva din locuinta vizitiului.
- Vino sus!
Vizitiul veni si Fritz putu vedea si auzi totul.
- Ei, ai deschis ochii? intreba Berteu.
- Si inca cum! Cu cat esti platit mai bine, cu atat* poti vedea mai lamurit.
- Cum e trasura?
- De, una mijlocie, cam ca a noastra.
- Caii?
- Doi murgi, cum avem si noi. Vizitiul?
- De statura mea, inalt si voinic.
- Crezi deci ca la adapostul intunericului ar fi cu putinta sa schimbi trasura noastra cu cealalta?
- Cu siguranta. Numai c-ar trebui sa ne ferim de lumina.
- Asta se intelege de la sine. iti inchipui despre cine e vorba?
- Fireste, de persoanele care au venit cu trasura straina.
- Ai ghicit, pui de lele! E vorba de o festa pe care vreau s-o joc surorilor mele adoptive, dar despre care nu trebuie sa banuiasca nimeni nimic. Si acum, asculta! Trebuie sa-ti spun ca vreau sa aflu de la cele doua fete ceva ce ele nu vor sa-mi comunice de bunavoie. Trebuie sa le silesc, deci. Dar asta se poate intampla numai provocandu-le frica, fireste fara sa li se intample vreun rau. Pentru aceasta am nevoie de ajutorul tau. Surorile vor sa plece asta-seara. Vor trimite dupa trasura si vor porni. in consecinta, eu am planuit sa nu fie duse la oras, ci intr-un loc de unde sa fie silite sa se inapoieze aici. in felul acesta imi impun vointa de a le retine mai mult timp la noi.
- Pricep. Trebuie sa iau locul vizitiului lor?
- Da., indata ce vad ca vor sa plece, iti dau de veste. inhami si duci trasura intr-un loc asupra caruia ne vom intelege. Surorile vor trimite in sat dupa trasura lor. Omul insa nu va merge intr-acolo, ci la tine.
- Si eu trag aici, iar ele vor crede ca sunt vizitiul lor. Va trebui sa-mi iau mantaua aia veche, deoarece si vizitiul lor are una la fel.
- Da. Fireste ca ridici gulerul si bagi de seama sa nu stai in fata luminii felinarului.
- Dar incotro s-o iau?
- La pulberarie. Azi nu e nimeni acolo. /
- Dar aia e prea aproape. Nu s-ar putea zice ca m-am ratacit.
- Atunci n-ai decat sa faci un ocol. Dupa ce surorile se vor fi urcat, imi iau ramas bun de la ele si pornesc repede spre pulberarie. il iau cu mine pe prietenul Ribeau, ca sa nu fiu prea singur. Cand ajungi tu -acolo, dupa ocolul facut, dai de noi.
- Bun! Voi face in asa fel ca si cum nici n-as si unde ma aflu. Ciocanesc in usa si dumneavoastra deschideti.
- Da. Poarta o vom lasa deschisa, ca sa poti intra. O inchidem diipa aceea la loc, ca fetele sa n-o poata sterge. Fireste ca nu vom avea lumina cand va vom deschide, si le vom duce pe cele doua fete in biroul meu. Ele ma vor recunoaste si-ti inchipui surpriza lor.
- Si eu ce fac?
- Tu astepti putin, dragul meu, pana-ti voi da de stire daca plecam cu tine acasa, ori mergem pe jos. in cazul al doilea, te intorci, fireste, caci vom stropi gluma cu cateva sticlute de vin pe care le luam cu noi.
- Acum mai e vorba numai de locul unde trebuie sa astept cu trasura.
- Pe drumul spre pulberarie. Acolo nu te vede nimeni. Fa deci treaba bine! Dar in nici un caz nu trebuie sa le lasi pe fete sa coboare inainte de a ajunge la destinatie. E posibil ca ele sa intre la banuiala, asa ca se cere sa fii destept.
- N-aveti nici o grija! raspunse Mathieu si pleca.
Fritz socoti ca auzise destul, astfel ca se dadu jos de pe terasa si se indeparta. Ajungand intr-un loc unde nu putea fi vazut, se opri si chibzui:
"Hm! As putea sa zadarnicesc lovitura, fara sa le pun in primejdie pe cele doua fete. Dar de ce sa-l las pe Berteu sa scape atat de ieftin? Si-apoi, pulberaria aceea veche ma cam ispiteste, imi face impresia ca se poate afla ceva acolo. Si vizitiul acesta merita si el o rasplata, de alta natura decat aceea la care se asteapta. Da, voi cuteza! Doua revolvere si doi pumni vanjosi sunt de ajuns ca sa scap de Berteu si de prietenul sau Ribeau.'
Se intoarse la carciuma din sat. Acolo isi facu rost de o lumanare si-i spuse vizitiului ca e trimis de cele doua doamne, care-l roaga sa le astepte cu trasura peste un ceas. Asta era o masura de prevedere, pe care o lua pentru orice eventualitate, caci se putea ca planul sau sa ia o intorsatura nebanuita. Intra apoi in
giajd si cauta cateva frangliioare pe care le vari in buzunar.
intorcandu-se la castel, coti pe drumul care ducea la pulberarie si unde urma sa astepte Mathieu. Acesta nu era inca acolo, insa nu dura mult si Fritz auzi tropot de cai si huruit de roti.
Se afla intr-un loc ceva mai larg al drumului, pentru ca isi spusese ca aici vizitiul va intoarce in orice caz si va astepta. Asa se si intam.pla. Omul cobori de pe capra, priponi caii si deschise portiera trasurii, pentru a intra inauntru, sa se aseze acolo.
Acesta era momentul potrivit. Fritz se apropie tiptil si-l stranse atat de tare de beregata, incat nu mai putu scoate nici un geamat, ci se prabusi la pamant, pierzandu-si cunostinta.
Fritz il dezbraca de manta si palarie, le puse pe amandoua deocamdata de-o parte, apoi il lua p' individ si-l tari o bucata in paHure. Acolo'il lega de un copac si-i mai puse in gura propria batista, ca sa nu poate striga cand se va trezi.
Dupa ce fu gata cu toate acestea, se intoarse la trasura, isi puse mantaua,' schimba palaria sa cu a celuilalt, dezlega hamurile, lua biciul si urca pe capra.
Acum era gata si astepta trimisul care trebuia sa-l cheme. Dupa un sfert de ora acesta se ivi.
- Psst! spuse el, ajungand la trasura.
- Da, raspunse Fritz. E timpul?
Da, insa nu prea repede, caci din sat
pana acolo e mai mult decat de aici.
Fritz porni si in curand opri in fata usii, insa in asa fel incat sa nu se afle in lumina, isi ridicase gulerul si isi daduse jos borul palariei, sa nu i se vada trasaturile fetei.
Nanon si Madelon iesira afara, insotite de Berteu, de mama acestuia si de cativa oaspeti, isi luara ramas bun si urcara. Berteu se apropie de capra si-i sopti vizitiului:
- Faci un ocol de cel putin o jumatate de ora.
Fritz dadu din cap si porni, fireste, in directia satului. Cele doua fete nu observara nimic. Cu putin inainte de sat, trasura opri si ele vazura ca vizitiul cobori de pe capra. Nanon deschise fereastra.
- Ce s-a intamplat? De ce-ai oprit?
- Pentru ca am de vorbit cu dumneavoastra.
Celor doua li se facu frica. Ce-ar putea sa le spuna omul asta?
- Urcati pe capra, spuse Madelon. Cand vom ajunge in sat ne veti face comunicarea!
- Nu, domnisoara Madelon! raspunse Fritz, de data aceasta nemaiprefacandu-si vocea.
- Dumnezeule! exclama Nanon, recunos-candu-i glasul. Asta nu-i vizitiul nostru! Domnul Schneeberg!
- Da, chiar eu. Sa n-aveti nici o teama!
- Slava Domnului! incepuse sa-mi fie frica. Dar unde e vizitiul nostru?
- Va asteapta in sat cu trasura.
- Ah! Asta nu-i a lui?
- Nu. Trasura pe care o vedeti, impreuna cu caii, apartin scumpului dumneavoastra frate, Charles Berteu. Urma sa fiti rapite.
- Rapite?
- Da. Eu insa v-am fagaduit sa veghez asupra dumneavoastra.
- iti multumim, domnule. Dar cum era sa fim rapite?
- Vroiau sa va duca la pulberarie, unde va asteapta Berteu si Ribeau.
Fritz le povesti tot ce aflase, ceea ce le facu pe fete sa se cutremure.
- Ce ticalosie! zise Madelon. Sa plecam repede in sat.
--Va temeti intr-adevar atat de mult de acesti doi oameni?
- Acum ca esti cu noi, nu ne mai temem.
- Asta imi da curajul sa va adresez o mare rugaminte.
- Vorbeste, draga domnule Schneeberg, zise Nanon.
- Vedeti, eu n-as vrea sa plec spre sat, ci la pulberarie.
- Dumnezeule, la acesti doi oameni? Pentru ce?
- Pentru ca sa-i pedepsesc in fata dumneavoastra. Si, in afara de asta, am un motiv special sa vad ce-i inauntrul pulberariei.
- Dar, domnule, ce pericol!
- Nicidecum! Sau nu aveti incredere in mine?
- Cum poti intreba asa ceva? Pe dumneata se poate conta in orice situatie.
- Multumesc! rase el jenat. Dar cu siguranta nu v-as lasa prada unei primejdii pe care n-as putea s-o preintampin.
- Tu ce spui de asta, Madelon?
- Eu as vrea sa le las o amintire ticalosilor.
- Ai curajul deci sa pleci intr-acolo?
- Da, deoarece domnul Schneeberg ne asigura ca ne va ocroti.
- Dar ce se va intampla acolo? Ce vom avea de facut?
- Eu voi juca rolul vizitiului, zise Fritz. , Trec pe la pulberarie si fac in asa fel ca si cum ne-am fi ratacit. Ni se va deschide pe intuneric, apoi se va inchide poarta in urma noastra.
- Atunci suntem prizoniere.
- Tocmai asta vreau. Va voi duce apoi in biroul fratelui dumneavoastra.
- Numai pe noi? Fara dumneata?
- Da. insa veti fi totusi sub ocrotirea mea. Ati tinut vreodata vreun revolver in mana?
Fetele raspunsera afirmativ.
- Aici aveti doua. Luati-le, ca sa va folositi de ele in caz de nevoie. impuscati fara tesma, daca vi se va face vreun rau. Iau asupra mea raspunderea.
- Sa ucid un om? Niciodata! striga Madelon, infiorandu-se.
- O, nu se va ajunge atat de departe. Cand cei doi indivizi vor vedea armele isi vor pierde curajul. Asemenea ticalosi sunt de obicei lasi. Unde se afla biroul? Ati locuit aici. Trebuie sa stiti.
- Opus holului. Deci nu vei fi in apropierea noastra.
- Nu va fie teama! Daca veti avea nevoie de mine voi fi acolo. Aveti deci incredere in mine? Nimeni nu va va misca un fir de par!
- Ei, atunci incuviintez cu placere, pentru a le putea spime acestor doi cat ii dispretuiesc. Nu mi se pare un risc prea mare, deoarece avem arme. Sa pornim!
Fritz se intoarse pe drumul care ducea la pulberarie. Ajungand acolo, plesni din bici si strig, cu glas schimbat:
- Alo! Locuieste cineva aici?
Trebui sa mai repete o data cuvintele, apoi se auzi miscare indaratul portii, aceasta fu putin deschisa si cineva intreba:
- Cine-i? ,
- Ne-am ratacit. Unde ne aflam?
- V-ati ratacit? Si inca cu o trasura! incotro vreti sa va duceti?
- La Etain.
- Si de unde veniti?
- De la castelul Malineau.
- Oho! Ati luat-o prost. Daca vreti sa coborati pentru un sfert de ora, o sa ma asez dupa aceea pe capra langa dumneata si o sa va duc pe drumul bun.
- Bun. Doamnele primesc.
- Ah, sunt doamne! Poftim, intrati inauntru cu trasura! Din pacate n-avem lumina, dar le voi calauzi pe conite.
Poarta fu larg deschisa si, dupa ce Fritz isi duse trasura inauntru, cineva o inchise la loc.
Cele doua fete coborara si imediat fura luate de mana si trase printr-o usa.
Fritz ramase deocamdata pe capra. Dar indata ce nu mai auzi pasii celorlalti, cobori, scoase lumanarea si o apinnse. La lumina ei observa ca poarta fusese inchisa cu un zavor de lemn, pe care-l putea indeparta lesne.
Porni deci dupa ceilalti. Strabatu incaperea propriu-zisa a pulberariei si auzi curand voci de barbati si de femei. Cand ajunse la usa indaratul careia se aflau persoanele, stinse lumanarea si astepta.
Cei doi ticalosi isi inchipuisera ca, dupa ce vor intra in odaie, fetele vor scoate tipete de spaima; ne putem inchipui uimirea lor insa cand cele doua tinere se indreptara linistite spre canapeluta aflata acolo si luara loc. Astfel ele aveau in spate un perete, in dreapta un altul si in fata masa.
Berteu si Ribeau privira nedumeriti unul la altul. In cele din urma, cel dintai zise:
- La asta nu m-as fi asteptat! Voi sunteti? Dar ia spuneti, cum v-ati putut rataci?
- Si inca aici! adauga Ribeaa.
- Vina e in orice caz a vizitiului, raspunse Nanon.
- Ceea ce inseamna ca ati angajat un om foarte prost.
- Sau ca tu ne-ai pus pe capra un individ foarte dibaci.
Berteu izbucni in ras si spuse:
- ha ce am nega. Vroiam sa va mai avem aici cateva ceasuri, fetelor. Va vom povesti cum am facut asta. Dar sa ne facem putin comozi. Mai e loc destul si pentru mine pe canapea. Sper sa nu aveti nimic impotriva.
Vru sa dea masa la o parte, dar cele doua fete scoasera revolverele si Nanon zise:
- Poftim, cu conditia sa n-aveti nici voi nimic impotriva.
- Pe toti dracii! izbucni Berteu.
- La asta nu v-ati asteptat, nu-i asa? Luati amire ca vom culca la pamant pe acela care ne Va atinge.
- Prostii! Dati la o parte draciile alea! De unde aveti armele?
- in fata unor oameni de teapa voastra trebuie sa fii totdeauna pregatit.
- Dar trebuie sa te si pricepi sa umbli cu arme de foc, observa Ribeau.
El parea sa fie un bun gimnast, caci, facand un pas spre masa si aplecandu-se repede, prinse cele doua revolvere si le smulse din mainile slabe ale femeilor, care scoasera tipete de spaima.
- Asa! spuse Ribeau razand. Acum suntem noi stapanii situatiei si va vom dicta conditiile noastre.
- inca nu! se auzi un glas indaratul sau. Vru sa se intoarca, dar nu izbuti, caci un lat cazu pe capul sau si-l tranti la pamant ca pe un butuc. Berteu se dadu inapoi; credea ca-l are in fata pe propriul sau vizitiu.
- Ticalosule! striga el. Ce-ti da in gand? Te alung ca . . .
Amuti, caci avu soarta tovarasului sau. Si abia acum Fritz isi scoase mantaua si palaria.
- Asa! zise el. Acesti stimati domni nu vor scoate nici un cuvant o bucata de vreme. imi cunosc eu mana. Si acum, ia sa gustam putin din soiul acesta!
Destupa una din sticle, isi turna un pahar si-l dadu pe gat. Dupa aceea, ridica revolverele, care cazusera din mana lui Ribeau.
- Ce bine c-ai venit! zise Nanon. Ne-am pomenit deodata fara arme. Ce facem acum?
- Sa mai asteptam nitelus.
Cu franghiile ce le mai avea, ii lega pe cei doi si-i aseza in asa fel, incat atunci cand se vor trezi sa nu poata vedea ce se intampla in odaie.
Deschise apoi biroul si incepu sa-i cerceteze continutul. Chipul sau exprima o satisfactie din ce in ce mai mare. Madelon stia ca e sergent-major prusac, a.stfel ca ea cunostea motivul interesului sau pentru hartiile aflate acolo. Nanon insa n-avea nici o cunostinta despre asta, astfel ca intreba:
- Te intereseaza atat de mult fabricarea pulberii?
- Nu, in schimb documentele pe care le gasesc aici, da. Cunosti semnatura aceasta?
El ii puse in fata cateva scrisori.
- Ah, batranul capitan! spuse ea.
- Si astalalta?
- Contele Rallion.
- Lucrurile acestea ma intereseaza atat de mult, incat as dori sa am o copie a lor. Nu voi pune rabdarea dumneavoastra prea mult la incercare.
Lua creionul si hartie si incepu sa scrie.
Nanon se minuna de comportamentul acestui culegator de plante. Era o situatie iesita din comun: acolo cei doi legati fedeles, ce nu-si revenisei inca dupa urma loviturilor; aici qele doua fete, care tocmai fusesera salvate dintr-o mare primejdie si care il priveau pe Fritz atat de linistite, de parca s-ar fi aflat in cea mai mare siguranta. Cand sfansi, dupa catva timp, acesta zise:
- Asa, acum sunt gata si putem porni. Puse copia in buzunar si hartiile la locul lor.
Tocmai vroia sa-si aprinda lumanarea, sa poata stinge apoi lampa din camera, cand ciuli urechea.
- Bate cineva! zise Nanon.
- Ba sunt izbituri in toata puterea cuvantului, in poarta, raspunse Fritz. Si ia auzi ce zarva! Eu cred ca suntem chiar asediati. Sa fi izbutit vizitiul sa se elibereze si sa-i aduca pe oaspeti aici?
- Asta n-are ce sa ne strice, zise Nahon. Sa deschidem.
Dar Madelon isi dadu seama de situatie mai bine. Fritz se afla in cea mai mare primejdie.
- Sa nu deschizi! se ruga ea.
- De ce nu?
- iti spun mai tarziu.
- Bine! zise Fritz. Pentru dumneavoastra doua primejdia e mai mica, dar daca pun mana pe mine, nu ma asteapta nimic bun. L-am legat pe vizitiu si pe astia de aici i-am culcat la pamant.
- Asta e foarte prost! zise Madelon.
- Ce-i de facut? Ciocaniturile si strigatele se intetesc din ce in ce mai mult.
- Haideti! zise Fritz. Trebuie sa vedem ce vor.
Lasa acolo, palaria si mantaua lui Mathieu. iar revolverele le puse in buzunar. Apoi le lua de mana pe fete si le conduse la trasura, pe intuneric. Afara se parea ca-si dau osteneala multi oameni sa sparga poarta.
- Vom vedea noi daca domnii acestia vor izbuti sa ne retina, zise Fritz. Noroc ca avem aici destul loc sa intoarcem trasura. Urcati, va rog!
- Cred ca e primejdios, spuse Nanon.
- Pentru dumneavoastra nu.
- Dar pentru dumneata?
- Nu ma tem. Asa, acum stati bine. Apoi, adresandu-se celor de afara:
- Cine-i acolo?
Se auzira multe glasuri. intrebari, amenintari, injuraturi.
- Unde e domnul Berteu? intreba cineva.
- in birou.
- Si domnul Ribeau?
- Tot acolo.
- Dar strainul care m-a strans de gat si m-a legat?
- Acela sunt eu.
- Deschide, mizerabile!
- Imediat.
Fritz intorsese trasura si lua haturile in mana. Poarta se deschidea in afara. Din aceasta cauza oamenii nu izbutira s-o deschida cu forta, n vreme ce dansii izbeau in ea cu putere, u puteau auzi ca zavorul de lemn era tras pe dinauntru. in clipa urmatoare, Fritz se afla pe capra, cu biciul in mana dreapta, cu haturile si un revolver in cea stanga. O plesnitura de bici si caii pornira. Poarta se deschise brusc si culca la pamant pe cativa din cei ingramaditi afara.
- inapoi! Faceti loc! striga el. Sase gloante de revolver detunara.
Caii speriati se ridicara in doua picioare, dar el stia sa-i stapaneasca. inca vreo cateva bice si trasura zbura pe poarta,, pornind in galop pe drumul din padure.
- Dupa el, dupa el! auzi Fritz indaratul sau.
Dar cine sa ajunga caii! in galop acestia o luara pe soseaua ce ducea in sat si oprira la carciuma.
- Repede in cealalta trasura si la drum! ordona Fritz.
Asa se si intampla. Trasura lui Berteu ramase acolo, dupa ce Fritz isi lua palaria pe care o ascunsese intr-insa.
Nu era bine sa ramana noaptea la Etain. de aceea hotarara sa porneasca-mai departe, cand ajunsera acolo. Vizitiul din Metz, cu care venisera, trebui sa inhame fara intarziere.
Tocmai incarcase bagajele si Fritz statea cu fetele langa trasura, luminati de un felinar, cand deodata se deschise o fereastra deasupra sa si un cap aparu, tocmai in clipa cand Madelon dadea sa puna piciorul i-n trasura.
- Stai! Stai! se auzi de sus. Fritz privi intr-acolo.
- Asteptati! mai zise persoana, apoi capul disparu.
Gangul casei era luminat si scara la fel. Pe aceasta venea in goana un omulet scund si gras, invesmantat intr-o fata de masa si cu o palarie calabreza pe cap. in graba lui, omul se incurca cu picioarele in fata de masa, isi pierdu echilibrul si se rostogoli pe ultimele trepte.
Din aceasta cauza cuvertura se desfacu si se putea vedea personajul care era numai in camasa si indispensabili si cu picioarele goale. Se ridica repede de jos, isi puse palaria pe cap si se acoperi grabnic cu fata de masa.
- Stati! Asteptati! Numai o clipa!
- De noi e vorba? intreba Fritz.
- Fireste. Eu sunt Hieronymus Aurelius Schneffke. pictor de profesie. Sunt cu duduile; imi ingaduiti sa schimb o vorba cu una din ele?
- Cu placere, numai daca duduile n-au nimic impotriva.
Hieronymus se apropie de portiera, unde statea Madelon.
- Stimata duduie, zise el, mi-as permite sa va intreb ceva.
- Cu placere, intreaba!
- E intr-adevar englezoaica?
- Cine?
- Ei, dama de companie.
- Ah, asa! rase fata. Da, e englezoiaca. imprejurarile o sileau sa minta.
Grozav ghinion! Asta-i limpede ca lumina zilei. Si o cheama intr-adevar miss de Lissa?
- Da.
- Atunci sa le ia dracu' pe toate damele de companie!
Se rasuci in calcaie, furios, ca sa se inapoieze in odaia sa, dar se mai intoarse o data:
- imi dati voie sa intreb unde ati fost acum?
intrebarea era cam indiscreta; dar Madelon avea slabiciune pentru omul acesta, asa ca raspunse:
- La castelul Malineau.
- Pe toti dracii! Cine ar fi crezut?
- Cunosti locul acela?
- Pai acolo vreau sa merg.
- Ah! De aceea ai facut aceasta calatorie lunga?
El statu pe ganduri daca sa spuna adevarul, caci fagaduise aceluia care-i daduse misiunea sa fie cu mare bagare de seama.
- Nu, raspunse el sovaind. Vreau sa pictez castelul, caci tot ma aflu in tinutul acesta. Nu locuieste acolo un domn Berteu?
- Acela a murit si a fost inmormantat azi.
- Hm, hm! Ati fost si dumneavoastra la inmormantare?
- Da. Pentru asta am venit.
El ii arunca o privire care spunea multe si zise:
- Sunteti desigur ruda cu domnul Berteu?
- Era tatal nostru adoptiv. Asta e sora mea.
- Si incotro calatoriti acum?
- inapoi. Ma duc insa mai intai cu sora mea la castelul Ortry, de langa Thionville.
- Ortry, hm! Domni.soara, luati, va rog, mana mea! Va rog sa ma iertati pentru deranj. Am impresia ca ne vom revedea, si asta in conditii favorabile pentru dumneavoastra. Noapte buna si calatorie la fel!
Se intoarse in odaia sa, fara sa se mai sinchiseasca de mutrele surprinse aie feteloi- si ale insotitorului acestora.
Cu sentimentul datoriei indeplinite se uita pe fereastra la trasura ce se indeparta. Ne-avand timp sa se imbrace, isi pusese repede palaria, iar in loc de halat se infasurase cu fata de masa, astfel incat tot ce se afla pe aceasta se imprastiase pe jos.
13. SECRETUL TABLOULUI
Era o zi frumoasa si Hieronymus Aurelius Schneffke se folosi de dimineata aceea ca sa se duca pe jos pana la castelul Malineau. Ajunse acolo abia la amiaza.
Era constient de rolul sau de diplomat, si deoarece diplomatii sunt oameni tacuti, el se feri sa intre in discutie cu patronul carciumii unde lua masa, desi acesta isi dadu osteneala sa afle ceva despre clientul sau cel grasun.
Dupa-amiaza isi lua mapa si scaunul de campanie si porni agale spre castel. N-avea de gand sa intre si sa-si inceapa cercetarile. Se astepta sa fie el provocat si avea dreptate.
isi alese un loc potrivit, se aseza acolo pe scaun, deschise mapa si incepu sa deseneze. Nu trecu mult si veni un tanar, care se apropie de dansul, saluta si arunca o privire pe tabloul inceput.
- Ah, sunteti pictor, domnule?
- Dupa cum vedeti, raspunse Schneffke.
- Sunteti francez?
- Polonez, raspunse grasul, fara sa se gandeasca mult.
- Numele dumneavoastra?
Schneffka. Vi s-a dat vreo comanda sa pictati castelul?
- Nu, pictez din proprie placere.
- Ma iei'tati daca starui cu intrebarile. Tatal meu a fost inmormantat ieri si ne-a lasat, printre altele, cateva picturi, a caror valoare n-o cunoastem. Un adevarat artist nu s-a aratat inca vreodata pe aici. De aceea mi-ar fi placut daca mi-ati ingadui sa va arat tablourile.
- Unde sunt?
- in odaia de lucru a raposatului. Numele meu e Berteu. Vreti sa veniti?
- Ma rog!
inchise mapa. lua scaunul si-l urma pe Berteu, care-l duse in aceeasi odaie unde statuse in ajun cu condicile sale.
Acolo atarnau pe pereti trei peisaje pictate de incepatori. Nu aveau aproape nici o valoare, totusi Hiei-onymus dadu sa se inteleaga ca e vorba de ceva important, caci scopul sau era sa poata ramane acolo cat mai mult timp.
- Ei! intreba Bei-teu.
- Pacat, mare pacat!
- Cum adica?
- Apreciez opera asta la vreo cinci sute de franci.
- Adevarat?
- Atata ar fi costat, poate si mai mult. Dar a lipsit priceperea pentru conservarea lor si astfel se face ca tablourile au sufeiit mult.
- Serios?
- Da. din pacate. Acuna nu veti lua nici zece franci pe bucata. Li s-ar putea insa reda valoarea dinainte si poate si mai mult daca ar fi curatate si renovate.
- Costa scump treaba asta?
- Fireste. Totusi, exista unii pictori care au o adevarata pasiune pentru astfel de ocupatii si fac adesea treaba fara nici o plata.
- As dori sa gasesc unul dintr-acestia. Schneffke dadu din cap, se prefacu a nu pricepe aluzia, ci se ocupa mai departe de tablouri.
- Spuneti-mi. va rog, domnule, plecati curand din tinutul nostru?
- Sunt stapan pe timpul meu. Pot pleca oricand imi place.
- Atunci as dori sa stati mai mult timp aici la noi. Poate ca v-ati hotari sa va ocupati putin de aceste trei peisaje.
- Poate Nu cred insa ca as putea ramane mai mult de o zi.
- As putea cunoaste motivul?
- Spuneti-mi si dumneavoastra: poate un om inzestrat cu inclinatii artistice sa locuiasca la carciuma pe care o aveti aici?
- O. daca e vorba numai de asta, leacul e usor de gasit. Mi-as permite sa va pun la dispozitie aici la mine o camera luminoasa si simpatica.
- Ei, sa vedem! Aratati-mi camera!
Berteu il duse in cea mai buna odaie pe care o avea.
- Ce ziceti, domnule? il intreba.
- Spun, monieur, ca nu se prea face asa ceva: iti pierzi vremea si puterea. Dar mi-ati placut, zau asa, si cele trei tablouri nu-s rele. Voi ramane deci si vi le voi renova, fara sa cer plata, cu conditia insa sa nu ma lasati sa flamanzesc sau sa mor de sete.
- S-a facut, domnule.
Batura palma. Charles Berteu isi si facea socoteala castigului din vanzarea tablourilor si, afara de asta, grasunul ii placea.
Schneffke incepu sa lucreze in aceeasi zi la tablouri, dar isi propuse sa nu se grabeasca prea mult. Vroia sa afle cat mai multe pentru batranul sau Untersberg, care-i daduse o suma atat afe frumoa.sa de bani de drum. Si-apoi, dama- sa de companie se transformase peste noapte in englezoaica, ceea ce era o lovitura pentru dansul. Avea nevoie deci de uitare, si uitarea vine de obicei prin munca staruitoare sau schimbarea mediului.
A doua zi dimineata statea in fata lucrului sau. cand intra doamna Berteu, cu dejunul. Dansul avea inainte-i unul din cele trei tablouri si pentru ca tocmai lucra sa faca iarba mai verde, cerul mai albastru si soarele mai galben, dansa fu incantata de norocul care daduse peste ei, aducandu-le in casa un pictor.
Schneffke statea in fata ferestrei deschise, de unde se vedea minunata priveliste a castelului.
- Cui apartine acest castel? intr-eba el.
- Domnului general conte Perret.
- Trebuie sa fie un om foarte bogat.
- Putred de bogat. Unde locuieste?
- La Paris.
- Bogatasii acestia din nobilime sunt de obicei prietenii artelor. Are ceva picturi in castel?
- Cateva.
- Mult as vrea sa le vad. S-ar putea?
- Eu n-am dreptul sa deschid, raspunse ea.
- Dar cine?
Intendentul. Carevazica, afara de, administrator
mai exista aici si un intendent, chiar cand nu-s boierii la castel? Unde locuieste dumnealui?
- Dincolo, la parter, in aripa dreapta.
- $i cum il cheama?
- Mélac.
- Ptiu, drace! exclama el la auzul numelui Mélac, purtat de unul din generalii lui Ludwig (Ludovic) al XlV-lea, care si-a atras ura nemtilor prin pustiirea Pfalz-ului, prin incendierea barbara a castelului din Heidelberg, a oraselor Mannheim, Rastatt si Durlach, precum si a altor asezari infloritoare.
Generalul conte von Mélac, care a murit in anul 1709, in batalia de la Malplaquet. Ea il privi surprinsa.
- Ce e?
- Nu-mi place numele acesta.
- Iar mie nu-mi plac persoanele.
- Persoana intendentului, vrei sa zici?
- Da, a lui si a celorlalti.
- Are familie?
- Da. insa va rog, noi nu vorbim niciodata despre acesti oameni. Noi locuim aici, iar dansii stau totdeauna dincolo. N-avem nimic de-a face unii cu altii.
Spunand acestea, femeia pleca. Tonul cu care vorbise ii dadu de gandit lui Schneffke.
Dupa masa isi lua caietul de schite si pleca in parcul castelului. Ca toti artistii adevarati, era uncunoscator si un prieten al naturii, Putea rai?hane timp indelungat langa un copac sau o tufa, in contemplare. Astfel se facu ca nu baga de seama ce drum apucase, pana cand, iesind deodata dintr-un tufis, se opri surprins.
in fata lui, pe marginea cealalta a micului luminis, se afla o banca pe care sedea un ba-ti'an frumos cum nu mai vazuse Schneffke pana atunci: fruntea inalta, fata clasica, o barba alba, care ajungea pana la piept.
Cat ai chpi din ochi, Schneffke se pili pe dupa o tufa. deschise repede caietul de schite si incepu sa deseneze de zor figura aceasta nobila.
Seara, dupa munca zilei, el ramase in camera sa, sa termine schita inceputa, spunan-du-si ca e una din cele mai bune lucrari ale sale.
A doua zi dimineata fu ispitit sa se duca iar in parc si aproape fara sa vrea se indrepta spre locul unde-l observase pe batran in' ziua precedenta. Banca era goala si Schneffke se aseza. Nu trecu mult si auzi un glas de fata cantand.
Era un cantec in limba germana aici, in Franta, in mijlocul unei populatii franceze! Asta era ciudat. Trebuia s-o vada pe cantareata. Se ridica si se indrepta spre locul de unde auzise cantecul.
Era si acolo o banca, pe care luase loc cantareata, o fata de vreo dauzeci de ani. imbracata simplu, in alb. Era maruntica si plinuta, avea par blond, o fata dulce, rotunda, ochii albastri si un nasuc dragalas. Poala ii era plina cu flori, din care se indeletnicea sa faca un buchet, in timp ce canta un alt cantec.
- Bravo! Bravi.ssimo! striga Schneffke, batand din palme.
Nu-si mai putu retine entuziasmul si se indrepta spre fata.
Ea se rosi putin, dar nu paru deloc stingherita, ci-l privi cu ochi luminosi.
- Ma iertati ca va deranjez, domnisoara! zise el. Dar cand aud pe cineva cantand atat de vesel, mi .se deschide si mie inima si imi da ghes sa fiu si eu vesel.
Vorbise frantuzeste, si ea raspunse la fel.
- Si ati venit pentru ca ati crezut ca in doi poti fi mai vesel decat de unul singur?
- Da, asa mi se pare. Vedeti, domnisoara, cu infatisarea pe care o aveti, s-ar putea crede ca nimeni n-ar putea fi trist in apropierea dumneavoastra.
Ea isi mangaie florile risipite in poala si rase de i se vazur'a dintii albi ca laptele.
- Se poate sa aveti dreptate, zise. E un dar de la Dumnezeu. Unul e fericit cand plange, altul cand rade.
- Eu ma alatur celor care rad, deci dumneavoastra, domnisoara.
- Serios? Atunci luati loc aici. Uite, va fac loc.
Bunui Hieronymus fu vrajit.
- Multumesc! spuse el. Acum ar trebui sa va ajut, dar vedeti ca nu-s indemanatic la treaba/asta.
- Nici nu e nevoie, caci sunt indata gata. Nu prea e un dar de aniversare, dar bunicului ii plac florile de camp si de-padure mai mult decat toate celelalte.
- Azi e ziua de nastere a bunicului dumneavoastra?
Nota:
* Nume a doua state din vechiul imperiu germanic. Generalul conte de Mélac, unul din capii ostirii lui Ludovic al XlV-lea, a pustiit Palatinatul si a provocat incendierea castelului din Heidelberg, a oraselor Mannheim, Rastatt si Durlach, atrag:Indu-si prin aceasta ura germanilor. A murit in lupta de la Malplaquet, in anul 1709 (n.ed.).
- Da, chiar azi.
- Probabil ca nu locuiti departe de aici?
- Nu, foarte aproape.
- Poate ca ne mai vedem inainte sa plec.
- Plecati? Nu sunteti de pe aici? Si totusi vorbiti atat de bine dialectul regiunii!
- Iar dumneavoastra sunteti frantuzoaica si cantati cantece germane?
- Bunicului ii plac germanii.
- Atunci o fi chiar german?
- Nu, asta se vede dupa nume.
- Si cum suna acesta?
- Ne numim Mélac.
- Ptiu, drace! ii scapa lui. la fel ca in ziua precedenta.
Ciudat insa, ea nu i-o lua in nume de rau, ci-l privi drept in fata.
- Va ganditi probabil la cel care a pustiit Pfalz-ul*?
- Da. Cei mai sangerosi caini se numesc dupa el, Mélac.
- Noi ne tragem dintr-insul. E stramosul nostru si tocmai de aceea tine bunicul atat de mult la germani. El vrea sa repare cel putin prin asta pacatele stramosilor,-deoarece altfel nu se poate.
- Atunci bunicul dumneavoastra e un om foarte de treaba.
- Da, asa si e. il iubesc mult si sunt mandra de el. Domnul general Perret tine de asemenea la dansul.
- Asadar bunicul dumneavoastra e intendentul castelului! Si tatal dumneavoastra?
- Eu n-am nici tata, nici mama, de aceea locuiesc la bunici.
- Iar eu locuiesc la administratorul Berteu.
- Pai acesta a mutit.
- Vreau sa spun la fiul sau. Sunteti prieteni cu familia?
- Ei ne evita, desi nu le-am facut nimic. L-am Intrebat pe bunicul de motiv, dar nici el n-a stiut ce sa-mi raspunda,
- De la cine ati invatat cantecele germane?
- De la bunici, care vorbesc amandoi nemteste. Nu l-ati vazut inca pe bunicul meu?
- Sunt abia de doua zile aici.
- Daca veti zari un batran cu barba lunga, alba, sa stiti ca el e. Puteti sta de vorba cu el, caci ii place mult sa schimbe pareri cu cineva. Din jacate ii lipsesc aici astfel de prilejuri. Obisrf'uieste sa doarma ceva mai tarziu dimineata'. Acum insa se va trezi indata si trebuie sa fiu cu florile la el.
Se ridica pentru a pleca si Schneffke facu la fel.
- Mi-ar fi placut sa culeg si eu cateva flori pentru bunicul dumneavoastra, spuse el, dar am venit prea tarziu. Ceva as putea adauga totusi la acest buchet, dac-as sti ca-i face placere.
Ea il privi surprinsa.
- Trebuie sa va marturisesc ca am fost ieri hot, urma Schneffke. Am furat ceva de la un barbat batran si venerabil care, dupa descrierea ce mi-ati facut-o, trebuie sa fie bunicul dumneavoastra. Aceasta e.. Dati-i-o inapoi azi, de ziua lui, si rugati-l sa ma ierte.
Deschise caietul de schite si-i inmana fetei desenul facut cu o zi inainte. Ea scoase o exclamatie de uimire.
- Chipul lui! Ce asemanar-e! Ce surpriza! Vorbiti serios? Pot lua asta?
- Fireste. E a dumneavoastra.
Chipul i se lumina de o bucurie copilareasca.
- Domnule, spuse dansa, bucuria pe care o va prilejui darul dumneavoastra va fi foarte mare. Cum sa va multumesc?
El arata la garoafa prinsa de pieptul ei si-i zise:
- Oferiti-mi aceasta floare, domnisoara! O voi pastra ca o scumpa amintire a ceasului acesta.
Ea rosi, lua totusi garoafa si i-o dadu.
- E atat de putin! spuse dansa. As vrea sa va pot arata recunostinta cu ceva mai mult. Dar va rog sa-i ingaduiti si bunicului sa va multumeasca. ii pot spune ca-l veti vizita astazi?
- Daca va face placere, m-as bucura nespus de mult.
- Veti fi cat se poate de bine venit. La revedere, domnule.
Ea pleca, iar el privi dupa dansa, pana n-o mai vazu.
Hopla, Hieronymus! isi zise dansul.
Asta ar fi ceva pentru noi: virtuoasa, sanatoasa, plina de voie buna si mai degraba putin mai grasa decat prea subtirica. Cred ca asta o sa capete odata si odata dimensiunile mele. Tiii, ce mai pereche am fi! Sa ma bata Dumnezeu daca mai vreau sa stiu de vreo dama de companie. Astea prea se schimba des . . . peste noapte .se fac englezoaice si devin miss. Apoi alergi dupa ele si pierzi trenurile. Pe cata vreme o fetita ca asta. plescai din limba si flutura in aer caietul de schite, ah! scumpul meu Hieronymus Aurelius. asta e cu totul altceva. Floarea asta de parc de la castelul Malineau trebuie sa fie a mea, altminteri raman burlac toata viata.'
Dupa-amiaza, la ora vizitelor, se indrepta spre parterul aripii drepte a castelului. Vazu la una din usi numele Mélac si batu. ii deschise "floarea de parc'. Ea se arata foarte bucuroasa si-l conduse in odaia alaturata. Acolo se afla venerabilul bunic, alaturi de o femeie de aceeasi varsta, care avea o mare asemanare cu nepoata.
- Acesta e domnul pe care l-am intalnit azi-dimineata in parc, spuse fata, si care a fost atat de amabil sa-mi daruiasca portretul, draga bunicule.
Batranii se ridicara si-l .salutara prietenos pe pictor, ca pe un vechi cunoscut.
El isi spuse numele, adica Schneffka, cum i se prezentase si lui Berteu, si in curand discutia deveni foarte insufletita.
Pe masa se afla vin si cozonac. "Floarea de parc' il servi cu o felie si cu un pahar. Schneffke se grabi sa le ia in in primire, ca sa poata atinge mana fetei, iar batranii pareau sa se bucure ca se simtea atat de bine la dansii.
Pe perete atarna un tablou destul de mare, in pastel. infatisa un tanar cu trasaturi de meridional. Desi era protejat de un geam, pierduse mult din prospetimea initiala.
in tot cursul discutiei, privirea pictorului se indreptase mereu spre portret, caci isi daduse seama ca era opera unui maestru. De unde si pana unde o asemenea capodopera in locuinta unui simplu intendent de castel-?
Mélac observa atentia pe care o acorda pictorul tabloului, si-l intreba:
- Va intereseaza portretul, domnule?
- Da. Pare sa fie o capodopera.
- Serios? Eu nu ma pricep deloc.
- Cine l-a pictat?
- Asta nu stiu.
- Nu se afla pe el numele artistului sau vreun semn oarecare?
- Nici asta nu stiu.
- Dar cel putin stiti pe cine infatiseaza portretul?
- Si asta mi-e necunoscut. Vedeti, tabloul e un dar sau poate, nu pot afirma nici asta, deoarece nu-s sigur daca ma pot numi proprietarul lui. '
- Suna cam misterios ceea ce spuneti.
- Asa si este.
- Asta-mi place. Pe un pictor nu-l atrage nimic mai mult decat un tablou de care e legata o taina.
- Din pacate nu-s in masura s-o lamuresc. Am capatat tabloul de la o bolnava, care a murit a doua zi dupa ce mi l-a dat.
- Si nu stiti cum a ajuns in posesia lui?
- Nu. Doamna locuia aici, se numea Köhler, si avea doua fiice
- Kühler? il intrerupse pictorul, gandin-du-se la Madelon.
- Da, Köhler. Locuia la administrator si parea sa fi apucat zile mai bune. N-a vorbit niciocfeta de trecutul ei, desi era in fiecare zi aici la noi. Se atasase mai mult de noi decat de familia administratorului. Cand s-a imbolnavit, a fost ingrijita de sotia mea. Noi nu ne asteptam atunci ca boala sa aiba un deznodamant atat de grabnic. Femeia mi-a trimis tabloul, spunandu-mi ca dorea sa vorbeasca cu mine in privinta lui, dar a doua zi a murit, in ultimele clipe dorise sa-mi dea unele explicatii, dar n-a mai putut decat sa ingane cateva cuvinte, din care sotia mea nu izbutea sa priceapa nimic.
- Hm! Si nu stiti nimic de trecutul doamnei?
- Nu. intr-o buna zi a venit la castelul Malineau si a inchiriat o odaita la administrator. Cand a murit, acesta a luat copiii in ingrijirea sa. Cele doua fete au devenit ingrijitoare sau asa ce'a.
Schneffke se stradui sa nu se ti-adezc cat de mult il interesa istoria aceasta.
- Interesant cak! zise el. De-a dreptul pa-.sionant. . . Poate ca administratorul i-a spus ceva fiului sau.
- E foarte improbabil. Cred ca tanarul Berteu nu stie nimic.
Asta era ceea ce vroia .sa afle Schneffke.
- L-ati condus si dumneavoastra la grcxapa? intreba el. pentru ca discutia sa nu se poticneasca.
- Nu, n-am putut, deoarece suntem certati cu Berteu. Dumneavoastra, care locuiti acolo, n-ati observat nimic?
Schneffke inalta doar din umeri.
- Noi nu suntem de vina. urma batranul. Tanarul Berteu e un om rau si fara scrupule. S-a legat de nepoata mea si inca intr-un fel care a facut-o pe Marie sa ceara sprijinul meu. Eu l-am pus la respect si de atunci suntem in dusmanie.
- Mi-ati ingadui sa privesc tabloul mai de aproape?
- Cu placere. Mar ic, da-l jos!
Fala puse un scauii la perele, dar nu putu ajunge la tablou, caci era maruntica. Asta il facu pe Schneffke .sa se urce si el pe unul,
S-o ajute. Stateau astfel unul langa altul si, tocmai cand izbutisera sa scoata tabloul din cui, scaunul fetei se clatina. Schneffke se temu ca ea o sa cada si se apleca s-o tina. Astfel isi pierdu echilibrul si. . . cazu el in mijlocul odaii. Totusi, nu daduse drumul tabloului si nici Marie nu-l lasa din mana, temandu-se sa nu se sparga geamul, iar acest lucru o facu si pe ea sa-si piarda echilibrul si in clipa urmatoare cazu deasupra pictorului.
- Dumnezeule! exclama batranul, venind repede la ei.
- Nu s-o fi stricat ceva? intreba doamna, inspaimantata.
- Nu, raspunse Schneffke de jos, geamul a ramas intreg.
Marie se ridicase repede. Chipul ei dragalas era rosu ca macul. Hieronymus se ridica incetisor, risi pipai trupul, intinse bratele, ridica un pijcior dupa altul si rase.
- Si eu sunt nevatamat, zise el.
- Ce noroc! zise femeia. Ma temeam de ceva rau.
- N-a fost atat de rau cum parea, conita, zise Schneffke. Eu am trecut prin altele si mai si. Bine ca nu s-a stricat tabloul. Dati-mi voie sa ma uit la el!
il duse aproape de fereastra si-l contempla.
- Vedeti? spuse el dupa catva timp. in coltul de jos e un M cu o linie prin el. Abia se mai vede. Acesta e semnul vestitului pictor de portelan Merlin din Marsilia, care a murit de mult. Tabloul e o opera de arta, dar a suferit mult, deoarece a fost adus de departe.
- Poate fi renovat?
- Fireste.
- N-ati vrea sa faceti dumneavoastra asta, aici la noi?
Propunerea ii era foarte placuta lui Schneffke. In felul acesta gasea prilej sa ramana in apropierea tinerei.
- Sunt dispus cu cea mai mare placere, zi.se el. Dar ma tem sa nu va deranjez.
- Catusi de putin. Sunteti bine venit. Dar un lucru trebuie sa-l discutam inainte . . .
- Vreti sa spuneti de plata? interveni Schneffke. Nu va ingrijiti de asta. Fac treaba pentru propria mea placere si am si un folos, caci mai invat ceva. Cum as mai putea cere plata?
-- Sunteti foarte amabil, domnule Schneffke. Pe cand sa va asteptam?
Pot incepe maine dimineata? Mai e vorba! La orice ora doriti. Atunci ingaduiti-mi sa ma retrag acum. ii intinse Mariei mana si ea i-o lua cu o privire stingherita.
- La revedere! Si scuzati va rog ca . . .
- Sa scuz?
- ca prin stangacia mea
- A fost rhai curand Soarta sau Destinul, nu stangacie. Asta e limpede ca lumina zilei. Vedeti ca la noi exista o superstitie veche: cand o duduie si un tanar cad impreuna, atunci. . . atunci va fi in curand nunta mare.
Ea se facu rosie ca para focului, isi trase mana dintr-a lui si intoarse capul.
- Ah, bate cineva! Cine-o fi? zise apoi, usurata.
Pictorul vru sa plece repede, insa intendentul ii facu semn sa ramana.
- Nu ne deranjati deloc, zise el. O fi ceva neinsemnat.
Marie deschise. Un tanar bine imbracat intra, salutand politicos.
- Ma iertati! zise el. Ma numesc Martin si sunt din Roussillon. Voiajez pentm o firma imDor+anta de vinuri. V-as nutea servi cu ceva?
- Pai asta e . . ., se auzi dinspre locul unde statea Schenffke.
isi atintise privirea cu uimire nespusa asu-nra streinului. Acesta se intoarse spre dan-sul si (t clipa avu si el o sclipire in ochi, dar se 'Stapani repede.
- Multumesc! spuse Mélac. Eu sunt numai intendent al castelului. Mijloacele nu-mi in-caduie sa pun vin la pivnita.
- Dar stapanul ? Poate . . .
- Este la Paris. Se numeste domnul conte von Perret.
- Generalul conte von Perret? intreba vo-iajerul, parand mirat. La domnul acesta am fost adesea in ultimele zile. La el .si la nepoata domniei .sale, contesa Ella.
- Cum? il cunoasteti?
- Da. N-ati auzit ce i s-a intamplat dom-ni.soarei?
- Cum sa nu fi auzit. Toate gazetele scriau. Azi-dimineata am citit ca a fost salvata. Multumesc si eu lui Dumnezeu ca lovitura a dat gres. Se spunea ca un voiajor de vinuri a fost acela care
Se intrerupse si se uita la strain cu uimire.
- Ah, spuneati ca ati fost la general in ultimele zile? Si sunteti voiajor de vinuri! Domnule, nu cumva sunteti chiar acela care a salvat-o pe duduia contesa?
- Nu. Ala a fost stapanul meu, domnul Belmonte, dar eu l-am ajutat.
- Serios? Ce coincidenta sa veniti acum la Malineau! Va rog, domnule, nu plecati inca! Povestiti-mi ceva despre aventura aceea.
- De ce nu, daca va face placere, desi sunt aici in interes de afaceri.
--- Mai aveti timp. Ati mai fost prin tinutul acesta?
- Pana acum, nu.
- Atunci va voi da eu numele acelora care cumpara vin. In felur acesta va voi rasplati pentru oboseala. Domnule Schneffke, trebuie sa auziti si dumneavoastra. Luati loc. va rog!
Luara loc la masa si paharele fura umplute.
Abia peste un ceas voiajorul pleca, petrecut de multumirile intendentului. Schneffke ii parasi si el, in acelasi timp. Cand fura afara si se crezura neobservati, pictorul il prinse de brat pe voiajor.
- Sfanta Paleta! exclama el. Nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Tu aici la Malineau?
- Si tu?
- Tu, voiajor de vinuri din Roussillon, cu numele Martin?
- Martin e prenumele meu. Dar tu, mon-sieur Schneffke, polonez? Ce sa insemne asta? Ce cauti aici in Franta?
- Un voiaj de studii, care m-a adus intamplator aici. Dar tu? Ai fost la Paris?
- Da.
- Si cine e Belmonte acela?
- Capitanul Hohenthal.
- Ah. incep sa am o banuiala.
- Nu zau, ce banuiesti? Bondocul facu o mutra sugubeata.
- Se tot vorbeste de un razboi intre Prusia si Fraipta.
- fireste ca nu intre Prusia si Honolulu.
- Si se trimit asa-zisi informatori.
- Probabil.
- Si de-al de astia sunteti si voi: capitanul tau si tu.
Si deoarece Martin tuguie doar buzele si inalta din umeri, Schneffke urma:
- increderea ta ma onoreaza nespus. Dar nu trebuie sa-ti fie teama, caci banuielile le tin pentru mine. Care vasazica, credeti intr-adevar ca incepe?
- Da, si chiar curand.
- Atunci trebuie sa ma grabesc s-ajung acasa.
- Da, cara-te acasa! Va fi nevoie de tine.
- Vreo doua zile tot trebuie sa mai raman aici, dupa aceea ma duc la Thionville. Se afla acolo un castel cu numele Ortry.
Martin Tannert, acesta era numele sau complet, deveni atent.
- Ortry? intreba el. Dar ce cauti tu acolo?
- Nu stiu inca. Voi intalni acolo pe cineva.
- Atunci fii cu bagare de seama sa nu faci vreo greseala.
- Ce vrei sa zici?
- Vezi ca sunt acolo doi.. . hm! doi oameni. Daca cumva recunosti pe vreunul dintre ei, nu te da de gol!
- Cine sunt ei?
- Locotenentul Richard von-Greifenklau si Fritz Schneeberg.
- Numele le-am auzit, dar pe acei ce le poarta nu-i cunosc. Dar unde se afla domnul de Hohenthal?
- La. . . ei, in orasul Cutare, domnule Schneffke.
- Dar de ce-ai venit la Malineau?
- Hm! Tinutul acesta are farmecul sau. Unde locuiesti aici?
- Dincolo, la administrator, ale carui tablouri le renovez. Vii cu mine?
- Nu, bem?
Dar un paharel la carciuma putem sa Cu placere!
A doua zi de dimineata Schneffke se afla iarasi la Mélac. Luase cu el culori si isi alese un loc bun la fereastra. Fireste ca fu nevoit sa scoata portretul din rama, operatie la care fura de fata Marie si batranii.
Scoase intai hartia lipita pe spate si, cand facu asta, privirea ii cazu pe un plic inchis acolo.
- O scrisoare! exclama el. Catre cine o fi? Citi adresa: "Domnului intendent Mélac'.
- Catre mine? spuse batranul. Doamne sfinte, sa fie vorba de taina despre care am vorbit ieri, domnule Schneffke?
- Cine stie?
Mélac desfacu plicul, din care scoase cateva hartii' si le despaturi.
- Actul de nastere al unei fetite cu numele Nanon de Bas-Montagne.
- Cerule! exclama femeia. Asta e Nanon a noastra.
- Si aici un al doilea, pe numele de Madelon de Bas-Montagne. Da, sunt ale celor doua surori. Si aici e actul de casatorie al parintilor: baronul Gaston de Bas-Montagne si Amélie nascuta Köhler.
Batrana isi impreuna mainile:
- Despre asta vroia sa vorbeasca muribunda cu tine!
- Mai departe: o chitanta de 15.000 de franci, pe care ea i-a imprumutat administratorului Berteu. Ah, am spus eu totdeauna ca cele doua fete nu-s chiar sarace. Banii n-au fost inapoiati, se vede dupa asta. Va trebui deci sa pun lucrurile in ordine.
- Cincisprezece mii de franci! repeta femeia. Berteu nu poate inapoia nici cincisprezece sute.
- Vom vedea. Si aici mai e o scrisoare, adresata mie.
Scrisoarea avea urmatorul cuprins:
,,Bunul meu domn Mélac!
Cand randurile acestea vor ajunge in mana dumitale, eu nu voi mai fi. Voi fi parasit acest pamant, unde am gasit intai atata iubire, apoi dezamagire atat de amara. Iti predau pe cele doua fiice ale mele. Te rog sa fii pentru ele tutore, prieten si tata. Nici una din ele nu stie cine sunt adevaratii lor parinti. Las pe seama inteligentei si judecatii dumitale daca sa afle vreodata.
O data cu aceasta primesti actele doveditoare; dar poate ca e mai bine ca ele sa nu afle niciodata ca tatal lor e baron. Cere-i administratorului sd-ti dea banii, sa fie pentru copii. Pana acum am fost nevoita sa traiesc din dobanzi.
Ce sa mai spun? Dumneata esti un om de onoare si prietenul meu. Vei face numai ceea ce vei socoti spre binele copiilor mei, al caror tata si bunic au disparut.
Le binecuvantez pe Nanon si Madelon. Ultimul meu gand va fi pentru ele si, cand voi ajunge la Dumnezeu, ma voi ruga pentru dan-sele si pentru dumneata, caruia nu-i pot multumi altfel.
Amélie de Bas-Montagne.
Cateva clipe lungi domni tacerea. Toti erau profund miscati. in cele din urma batranul Mélac lua cuvantul:
- Asadar, tutore trebuia sa fiu eu, nu administratorul. De ce nu i-a mai ramas timp sa ne spuna unde a pus documentele?
- Da, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, ' spuse nevasta-sa, careia ii dadusera lacrimile. Ai sa le spui celor doua fete cine sunt?
fn privinta asta trebuie sa mai cHibzu-
iese. '
- Si aici, spuse pictorul, care privise pe spatele tabloului, aici sta scris numele: ,,Baron Gaston de Bas-Montagne'. El sa fie?
- Fireste ca e portretul tatalui celor doua fete, zise intendentul. Mama lor l-a luat cu dansa. De ce a plecat insa de la el?
- Socrul a silit-o la aceasta, spuse Schneffke.
Batranul privi mirat la pictor.
- Socrul? intreba dansul. De unda stii? Esti doar strain de locurile astea. N-ai cunoscut-o si n-ai vazut-o niciodata pe biata femeie.
- Asta e adevarat, dar vezi ca-l cunosc pe socru.
- Atunci mai cred in minuni.
- Da. Dumnezeu are in mana sa soarta tuturor oamenilor. Va voi destainui ca de dragul acestei chestiuni am venit la Malineau. Din cate stiu despre dumneavoastra pot avea incredere. La Berlin locuieste un om excentric, batran si bogat, care isi zice Untersberg. Dumneavoastra, care stiti nemteste, cum ati traduce nurnele acesta in frantuzeste?
-- As spune . . . Unters . . . Bas-Montagne! Ah, ce-i asta? Sa fie vreo legatura intre acest Untersberg si familia Bas-Montagne?
- Fara indoiala. Acest Untersberg e bunicul fetelor. Tanarul Berteu i-a telegrafiat ca tatal sau a murit.
- Atunci inseamna ca batranul administrator a fost in legatura cu el?
- Dupa cat se pare, da. Untersberg e batran si slab, astfel ca nu poate calatori. Eu sunt singurul cu care vine in contact, asa ca mi-a dat mie sarcina sa plec la Malineau si sa caut sa aflu daca batranul Berteu i-a incredintat inainte de moarte o taina fiului sau.
- Ce fel de taina?
- Asta nu stiam; dar iata ca acum am aflat-o: cine sunt cele doua fete.
- Dar bunicul nu vrea sa stie de ele?
- Nu. Dansele nu trebuie sa afle cine sunt. Mama lor a fost nemtoaica din popor. N-a vrut sa-l lase pe fiul sau sa se insoare cu ea, si cand totusi a facut-o, batranul s-a priceput sa impinga Incurile atat de departe, incat ea si-a luat copiii si a disparut.
- Asta e un adevarat roman. Dar barbatul ei n-a cautat-o?
- Ba a cautat-o si a disparut apoi la fel ca ea. Tatal lui a parasit Franta si si-a schimbat numele. Pentru ce a facut asta, n-as putea sa spun.
- Dar de unde stiti toate astea?
- Cele mai multe le presupun; unele insa le stiu precis.
Chestiunea privitoare la tablourile cu colibri nu vroia inca s-o destainuie.
Dar esti sigur ca batranul acala Unters-
bunicul fetelor? 'Cat se poate de sigur.
- Atunci trebuie sa le recunoasca. il voi sili la aceasta, prezentandu-i documentele.
- Cu asta nu veti dobandi nimic.
- Atunci spuneti-ne ce trebuie sa facem.
- Mai intai sa ne incredintam daca avem sau nu dreptate. Sa vedem in primul rand daca aceasta doamna Köhler este chiar baroana de Bas-Montagne.
- Si cum putem afla asta?
- Foarte simplu: dumneavoastra, care ati cunoscut-o pe doamna Köhler, mi-o puteti descrie.
- Era o femeie foarte frumoasa, mica de statura, cu ochii minunati si par Ia fel.
- Hm! Eu am vazut portretul baroanei. Ia sa facem o comparatie!
Scoase din mapa pe care o adusese cu sine o foaie de hartie si lua creionul in mana. inchise ochii ca sa-si reaminteasca trasaturile acelui portret, pe care-l gasise sub tabloul cu colibri, si cand fu gata schita repede capul pe hartie.
- Asa! zise el. Ia priviti aici! Ea este? Cei 4oi batrani scoa.sera o exclamatie de surpriza.
- Ea e! Da, ea e!
- Bine, foarte bine! Acum sunt sigur de lucrul meu. Fetele acelea seamana de minune cu mama lor. Dar trebuie procedat cu chibzuiala totusi. Eu sunt de parere sa nu le spunem inca cine sunt.
- Dar ceva tot trebuie facut.
- Fireste. Eu plec de aici la Ortry.
- La Nanon?
- Da. Madelon se afla la dansa. Cu dansa ma intorc eu inapoi la Berlin. Cine stie ce mai aflu in drum. La Berlin ma voi duce imediat la Untersberg.
- Ca sa-l silesti sa recunoasca adevarul?
- Asta nu pot spune inca. Va voi scrie. Trebuie sa tinem legatura.
- Se intelege de la sine. Ce bine ca te-am cunoscut, domnule Schneffka. Si tocmai dumneata, un polonez, sa vii aici la noi si . . .
Se intrerupse, caci ii veni ceva in gand:
- Domnule, fii sincer! Nu-i asa ca nu esti polonez?
- Dar ce vreti sa fiu? Un bosiman?
- Ba german. Marturiseste! Marie ii puse mana pe umar:
- Adevarat? Esti german?
- Ei bine, consimt sa fiu german.
- Dar de ce ai trecut sub tacere acest lucru? intreba Mélac.
- Din prevedere. Populatia de aici vorbeste de un razboi intre Franta si Germania.
- Si credeti in zvonul acesta?
- Cam da.
- Sa fereasca Dumnezeu! Niciodata razboaiele n-au adus ceva bun cu ele. Si cand ma gandesc la mamele franceze si-germane, ai caror fii se vor macelari reciproc pe campurile de lupta, imi sangereaza inima.
- Dar lui Berteu sa nu i-o spui.
- Ce-s prost ! Asadar, credeti ca n-a aflat nimic de la tatal sau?
- Cel putin nu inainte de moarte, caci administratorul a murit subit.
- Poate i-o fi spus mai inainte.
- Asta mi se pare aproape sigur.
- Cum adica?
- in ziua inmormantarii batranului s-a intamplat ceva care mi-a dat de gandit.
- Povestiti-mi. va rog!
- Le-a atras pe cele doua surori seara la pulberarie, ca s-o aiba pe Nanon in puterea sa.
- Dar ce, vrea sa se casatoreasca cu ea?
- Asa se aude. Stie probabil ca fata.are un viitor, din care vrea sa se infrupte si el, facand dintr-insa sotia lui.
- Dar ea, desigur, nu-l vrea?
- Cu nici un pret. De aceea a si atras-o la pulberarie. Amandoua insa au scapat cu bine din mainile lui.
- Un om josnic. Sfinte Rembrandt, sa-mi pice mie asta in laba in cazul cand razboiul m-ar duce la Malineau! Ei, am flecarit destul.
isi musca buzele, dandu-si seama ca nu fusese precaut, Mélac insa il linisti.
- Nu te speria! Nu te afli la oameni rai. Dar dupa cum aud, esti si dumneata soldat?
- Soldat in rezerva.
Un zambet aparu pe chipul acestui om respectabil.
- Toti soldatii in rezerva- sunt la fel de bine ingrijiti ca dumneavoastra?
- Toti. Painea cazona face minuni. Va spun: daca se pune un singur batalion de indivizi ca mine in actiune, distruge intreaga armata franceza. Asa ca porniti razboiul odata! Veti vedea ce n-ati mai vazut. Acum, insa, sa ne mai ocupam si de tablou, altfel nu-l mai terminam.
9. O PETIRE CU BUCLUC
Pictorul incepu sa lucreze la tablou. Cei trei priveau si nu se mai saturau admirandu-i indemanarea. Discutia nu se intrerupse deloc in vremea asta, si cand pleca, lui Schneffke i se paru ca era prieten de ani de zile cu familia aceasta.
Berteu il intampina intunecat la fata.
- Nu te-am vazut toata ziua, zise el.
- N-am fost acasa.
- Pot sa te intreb unde ai fost?
- Dincolo, la castel.
- Ea castel? Acolo locuieste numai intendentul. Nu cumva la el ai fost?
- Da; tocmai vin de la dansul. '
- Ce inseamna asta, domnule? Nu stii ca
esti oaspetele meu?
- Ba stiu foarte bine, cum sa nu stiu.
- Atunci ai datoria sa nu faci nimic care ar fi impotriva mea.
- Oho! Dar ce este impotriva dumitale, rogu-te?
- Vizita dumitale la familia Mélac.
- Ohoho! Sunt musafirul sau sclavul dumitale? Si-apoi, lucrez pentru dumneata. E o cinste pentru dumneata sa gazduiesti un artist. Pe de alta parte, nu e vorba de o vizita la Mélac, ci de o lucrare pe care o execut acolo.
- Ai lucrat la dansii? Asta inseamna ca ai pictat?
- Da, am pictat.
Berteu era atat de iritat, incat uita de orice politete :
- Pe cine? Pe batran?
- Nu, am lucrat la un tablou care exista deja.
- Exista acolo un singur tablou, un pastel.
- Chiar de acela e vorba.
- infatiseaza un tanar barbat.
- intocmai.
- Dumneata esti cunoscator: are vreo valoare tabloul?
- Foarte mare.
- La cat il apreciezi dumneata?
- Poate sa fi costat sase mii de-franci.
- Sase mii Drace! Si acum are aceeasi valoare?
- Fara indoiala.
- Ce greseala din partea tatei!
- Greseala? Ce vrei sa zici cu asta?
- Nu stii cum a ajuns tabloul in mana alora?
- Mi s-a spus c-ar fi un dar.
- Nu-i adevarat. Mélac l-a primit numai spre pastrare. El apartine surorilor mele adoptive, tata ar fi trebuit sa-l ceara inapoi. Ai terminat renovarea lui?
- Nu inca. Va mai trebui sa lucrez maine catva timp.
- Si picturile mele le neglijezi?
- Sa n-ai nici o grija. Le termin si pe ele pana plec.
Nu era inca tarziu, astfel ca Schneffke n-avea chef sa se duca la culcare. Era intr-o dispozitie neobisnuita. Avea impresia ca era castigatorul lozului cel mare. Cunoscuse in ultima vreme multe fete si toate avusesera o inraurire puternica asupra lui. Avea o inima simtitoare si pe toate ar fi vrut sa le aiba. insa Marie aceasta . . . era cu totul altceva. I se parea ca purta de mult in inima chipul ei.
Odaia i se paru stramta, astfel ca-si aprinse o tigara si iesi afara. Fireste ca se duse in parc si e de la sine inteles ca se pomeni tocmai in fata bancii pe care sezuse cu Marie. Se aseza pe ea.;
Deodata auzi apropiindu-se pasi. Ciuli urechea . . . Nevrand sa fie vazut, se ridica si se piti indaratul bancii, intre tufe. Nu trecu mult si aparura doi barbati.
- Sa ne asezam putin, spuse unul din ei, in care pictorul il recunoscu pe Berteu.
- Daca vrei!
- Esti cam prost dispus azi.
- Am si de ce.
- O fi din cauza fetelor?
- Dar din ce alta cauza?
- As! A fost o gluma care nu ne-a reusit.
- Care insa m-a facut sa-mi pierd toata stima oamenilor.
Nu vorbi prostii, Ribeau! Nimeni nu stie precis ce s-a intamplat.
- Dar am fost totusi gasiti in pulberarie, legati de podea, si asta din pricina blestematelor de fete.
- Pe mine nu ma supara deloc. Vreau sa zic, putin imi pasa de lumea de pe aici. Dar faptul ca Nanon mi-a scapat, ma innebtineste de furie. De-am banui cel putin cine a fost individul.
- Era inalt si voinic ca bradul.
- Blond. Ai fost la Etain si n-ai aflat nimic?
- Ei, hai, nu te mai chinui; cercetarile mele au avut succes.
- Adica? Da-i drumul!
- Fetele au sosit acolo in seara din ajunul inmormantarii. Au descins la hotelul "Napoleon' si au venit cu o birja inchiriata la Metz.
- Toate astea putin ma intereseaza. Individul, individul! Cine a fost?
- Cand au sosit, se afla pe capra langa vizitiu un individ inalt si voinic. S-a inscris si el in registrul de pasageri, sub numele de Fritz Schneeberg din Thionville.
- Fritz Schneeberg? Asta e nume nemtesc. Sa-l ia dracu'! Ce-i el?
- Culegator de plante.
- Cule Asta-i ceva distins de tot. Figura in registru?
- Da, am citit chiiar eu.
- Si altceva?
- Cele doua fete au plecat a doua zi la Malineau, cu o birja Inchiriata. Individul le-a urmat pe jos si a cercetat tot tinutul.
- De unde stii asta?
- A fost vazut pretutindeni. A fost si la carciuma din sat si a vorbit cu vizitiul tau.
- Acum incep sa pricep. M-a spionat intr-un fel oarecare.
- Fara indoiala. Tarziu seara s-a intors cu fetele la Etain si au plecat imediat mai departe, la Metz. inainte insa a mai avut loc un mic incident. in acelasi han locuia un pictor maruntel si bondoc . . .
- ii stii numele?
- Schneffka, pictor din Polonia, statea scris in registru.
- Irace, asta e pictorul meu! Locuieste la mine -mi renoveaza tablourile.
- Atunci o sa te intereseze ce urmeaza. Tocmai in clipa cand cele doua fete vroiau sa se urce in trasura, omuletul acesta coboara repede scara, cu picioarele goale si invelit peste camasa cu o fata de masa si o palarie enorma pe cap.
- E nebun! Ce vroia?
- A vorbit cu cele doua surori, dupa care s-a inapoiat in camera.
- Ce-o fi avut de vorbit cu ele?
- Asta n-am putut sa aflu, caci nimeni n-a stat atat de aproape, incat sa poata auzi.
E suspect totusi ca individul le cunoaste pe fete si acum locuieste la tine.
- Foarte adevarat. Sa fi pus ceva la cale?
- Sunt sigur de asta.
- Atunci sa-l ia dracu' pe individ!
- Ba o sa-l luam noi, nu dracu'!
- Asa e. Caci in cazul acesta e un om primejdios, care o fi avand intentii pe care noi nu le banuim. Unde locuieste culegatorul de plante?
- La Thionville.
- Asadar, aproape de Ortry. Si unde locuieste Nanon?
- La Ortry.
- Foarte bine. Si la Ortry avem nu numai depozitele, ci acolo se intalnesc si firele legaturilor noastre secrete. N-ai aflat inca despre iscoadele politice care dau tarcoale prin tinut?
- Se vorbeste de asta.
- Asa ca se poate crede ca acel culegator de plante e un spion german.
- Drace!
- Si atunci s-ar putea presupune ca si pic-torasul acesta e tovaras cu el.
- Zau c-ai putea avea dreptate. Trebuie sa-l urmarim foarte indeaproape pe individ.
- Maine il voi provoca la vorba.
- Trebuie sa procedezi insa cu diplomatie.
- Ei, lasa ca stiu eu cum sa procedez.
- Iar maine trebuie sa stim ce si cum.
- De ce chiar maine?
- Pentru ca poimaine nu mai suntem aici.
- Ah, asa e, transportul de pulbere.
- Ar fi bine daca i-am putea transmite capitanului Richemonte ceva concret, cum s-ar zice. Daca nu ma insel, de data asta pulberea trebuie s-o livram la cariera.
- Da, e locul cel mai sigur.
- Putem merge cu trasura acolo?
- E un drum care duce din oras intr-acolo; e vechi si neintrebuintat de mult, dar pentru cel ce-l cunoaste nu prezinta mari greutati. E singura cariera din tot tinutul.
- Cand trebuie sa fim acolo?
- Fix la ora douasprezece.
- Dar cum ducem butoaiele la depozit?
- Asta e treaba capitanului. Presupun ca se afla si acolo un gang secret, care e in legatura cu boltile subpamantene.
- Ai fost vreodata acolo?
- u. Dar din cate se spun in taina, trebuie sa se afle rezerve enorme de arme si munitii. Daca nemtii or incepe intr-adevar razboiul cu noi, atunci sunt pierduti. Noi suntem pregatiti, pe cand ei nu.
- Ei, o sa facem o plimbare la Berlin si in drum vom gasi multe de luat.
- Asta-i lucrul principal. Ma bucur de pe acum de clipa cand batranul ne va trimite ordinul.
- Si cel mai bun lucru e ca noi doi nu vom intra in foc. Ramanem indaratul trupelor, pentru
- Da, pentru a veghea la pastrarea ordinii. Ribeau se batu peste picioare si rase in hohote.
- Minunat, 'ordine! Lasa ca o sa jumulim noi gainusa noastra. Asadar, ia-l maine la rost pe pictorasul tau si, daca ti se pare intr-adevar suspect, ai grija sa nu-ti scape.
- N-avea teama! Suspect s-a facut deja prin faptul ca se duce pe la intendent.
- Crezi ca e germanofil?
- Cu siguranta. Dar acum hai sa ne ducem la culcare, caci maine trebuie sa incarcam, iar poimaine sa fim exacti la locul cu pricina.
Plecara.
Dupa ce nu li se mai auzira pasii, Schneffke iesi din ascunzatoare si mormai:
"Drace! Aici trebuia sa fi fost de fata prietenul meu Martin Tannert, telegrafistul, si ser-gentul-major de la husari. Eu si spion neamt! Ha-ha-ha!
Se aseza pe banca si incepu sa chibzuiasca, cum ii era obiceiul:
"Ei, un fel de spion tot sunt, orice s-ar zice, pentru ca am venit sa-l iscodesc pe acest Berteu. Dar unul dintr-aia adevarati - care se numesc informatori - nu-s, zau ca nu. Nu sunt atat de hun prieten cu Moltke al nostru, incat sa poata sti ce baiat destept sunt. Si vrea sa ma interogheze, ca sa vada daca sunt ofiter sau diplomat. Bun! N-ai decat s-o faci! Dar ce-ar fi sa intoarcem lucrurile si sa va iau eu
la rost pe voi, in loc voi pe mine? Pulbere si arme in bolti subterane la sau langa Ortry! Ia te uita! Asta-i la fel de primejdios ca atunci cand umpli cozonacul cu dihamita. Se vede ca se formeaza bande de franctirori. Cine Ie organizeaza? Batranul capitan? Asteptati, domnilor, scot eu de la voi ce e de scos. Si, ceea ce aflu, spun prietenului meu Martin Tannert, care - ah!, nu spunea el ca la Ortry e deja unul.. . Greifenklau? Si apoi sergentul-major Schneeberg? Sa fie asta culegatorul de plante despre care vorbeau cei doi? Pi'ohabil ca el e. Ma pot adresa si lui, sau lui Greifenklau, la caz de pericol. Asteptati, baieti, Hieronymus Aurelius Schneffke o sa va cam strice socotelile. Poimaine sunt la Thionville si Ortry si caut sa dau de caiiera. Praf de pusca! Bolti subterane! Ganguri secrete! Depozite de arme si munitii. Lasa, ffia ingrijesc eu ca plimbarea la Berlin sa nu foa reuseasca!'
Schneffke o lua agale spre locuinta sa. Usa era deja incuiata, astfel ca se vazu nevoit sa bata. Charles Berteu ii deschise. Facu o mutra foarte uimita cand il vazu.
- Dumneata, intreba el. Atat de tarziu?
- Dar bine, abia incepe sa se insereze.
- Ei, atunci mai avem timp sa bem un pahar de vin.
Schneffke isi dadu seama ca vinul era numai un pretext.
- Un pahar de vin? facu el. Asa ceva nu refuz niciodata. Ma poti trezi chiar si in toiul noptii.
- Atunci, haide!
- Dar trebuie sa fie bun, altfel nu beau. Sunt artist doar.
- Ai baut pana acum ceva rau la mine?
- N-as putea spune.
- Ei, vezi!
Berteu il duse pe Schneffke in odaia sa si pleca sa aduca vin. Se intoarse curand si umplu paharele.
- Serveste-te. domnule! zise el. In sanatatea frumoasei noastre Frante!
Zicand acestea il sfredeli pe celalalt cu privirea.
- Buna Franta sa traiasca! raspunse pictorul, ciocnind.
- Si pentru sanatatea si gloria marelui nostru imparat!
- Traiasca Napoleon!
- Dar bea pana la fund!
- Am baut. Uite aici. Berteu umplu iar paharele.
- Dupa cum vad. iubesti Franta? zise el.
- Foarte mult.
- Stii. desigur, ca Polonia a fost totdeauna prietena Frantei. Daca ar fi fost dupa vointa
, marelui Napoleon, Polonia ar fi libera azi.
- Asta asa e. Si dumneata esti polonez?
- Fireste.
- Probabil insa ca german-polonez?
- Ce intrebare! Exista oare cerchezi francezi sau kalmuci nemti? Polonezul e polonez. Ai inteles?
- Vorbesti foarte apasat.
- Da, cand se atinge cineva de Polonia mea, ma infierbant foarte repede.
- Si cu toate astea nu arati a polonez.
- Pentru ce?
- Burticica dumitale, domnule . . .
- I-auzi! Dar ce-ti inchipui dumneata despre noi? Crezi cumva ca polonezii fac foamea?
- Asta nu. insa eu mi-i inchipui pe polonezi oameni inalti si proportionati.
- Dracu' sa va ia cu povestea asta! striga Schneffke, furios. Ce adica, eu nu-s propor-tionat?
- De, nu cine stie ce!
- par ce intelegi prin proportionalitate?
- proportiile truoului.
Hieronvmus se ridica de pe scaun si se infipse in fata lui Berteu.
- Proportile trupului? zise el. Bun! Binevoieste, te rog, si priveste-mi burta: ai putea arata dumneata ceva atat de bine format, ceva atat de implinit?
- Nu! rase Berteu. Esti mai mult decat im-nlinit. Esti gras.
- Bun! si picioarele, sunt cumva subtiri?
- Nu.
- Bratele?
- Groase si ele.
- Gatul?
- Gros.
- Obrajii?
- Grosi.
Asadar, cum sunt toate la mine, domnule?
Groase, groase si inca o data gi'oase. Si asta nu numesti dumneata proportionat?
- Ah! asa vrei s-o iei?
- Fireste. Dar ce, am cumva .un trup umflat si picioare subtiri?
- Nu.
- Sau spate incovoiat si coapse strambe?
- Nu.
- Ori ochi mici si un nas mare?
- Nici asta.
- Ei bine, vezi si dumneata,ca nici un om nu poate fi mai proportionat ca mine. Nu vreau .'a spun ca as fi un Adonis, caci nu fac parte dintre zei, dar tot ce-i omeneste posibil cu privire la frumusete si trup posed. Ei, acum crezi in sfarsit ca sunt polonez?
- Da, te cred. De fapt aveam un motiv sa te privesc cu oarecare banuiala.
- Anume?
- Cunosti dumneata doua surori carora le zice Nanon si Madelon?
Nu.
- Si totusi ai stat de vorba' cu ele.
- Tot ce se poate. Poti vorbi cu persoane fara sa le cunosti sau fara sa stii cum se numesc.
- Dar convorbirea dumitale cu ele a avut loc in conditii care presupun o cunostinta mai apropiata.
- Cum adica?
- Se sta de vorba oare cu femei necunoscute in picioarele goale si cu o fata de masa drept mantila?
- Ah. incep sa pricep.
- Si cu palaria dumitale de artist pe cap?
- Da, da, imi aduc aminte.
- Ei, ce aveai cu acele dudui?
- Domnule! striga grasul, pe ton aspru.
- Ce vrei? intreba Berteu.
- Eu as vrea sa stiu ce vrei dumneata. De o jumatate de ceas ma tot descosí, ca si cum ar trebui sa-ti dau socoteala despre toate fleacutile.
- Am un motiv pentru aceasta.
- Cum adica?
- Duduile aceela sunt surorile mele.
- Asa! Eu insa nu gasesc nici o asemanare intre dumneavoastra.
- Asta n-are a face. Eetele au plecat de aici in imprejurari cu totul deosebite, ba chiar de natura impovaratoare pentru ele.
- Au furat ceva?
- Nu. Dar au plecat fara invoirea mea.
- Asta nu ma priveste.
- Dar dumneata ai stat de vorba cu fugarele, apoi ai venii la mine. Asta e suspect.
- Mai suspect ar fi fost daca as fi venit intai la dumneata, apoi as fi fugit cu surorile. N-am avut deloc intentia sa locuiesc aici; dumneata m-ai invitat.
- Atunci cum se face ca te-ai intretinut cu ele intr-un mod atat de batator la ochi? '
- Le-am confundat. O asteptam la Etain pe logodnica mea, care urma sa vina acolo. Ma aflam in pat, cand am auzit o trasura si am privit pe fereastra. La lumina slaba a felinarului, am confundat-o pe una din dudui cu logodnica mea, care seamana putin cu ea. in 'graba am pus pe mine ce-am gasit la indemana si am alergat jos, unde am bagat de seama ca ma inselasem.
- Dar cine e logodnica dumitale?
- E si ea poloneza si o astept sa vina de la Paris.
- Hm! spuse Berteu, care nu-l prea credea pe Schneffke.
il masura din cap pana-n picioare, apoi intreba:
- Si nici pe omul care se afla cu surorile mele nu l-ai cunoscut? ,
- Nu l-am mai vazut niciodata pana atunci.
- Bine, sunt silit sa te cred.
- Crezi sau nu, putin imi pasa. Dar vei recunoaste ca prin intrebarile dumitale indiscrete si suspecte nu ma pot simti prea onorat. Eu sunt artist si nu vagabond. Asadar, voi parasi casa dumitale maine dimineata, caci azi e prea tarziu pentru asta.
Lui Berteu nu-i convenira cele auzite. Vroia sa-si vada picturile terminate si pe alta parte sa-l mai supravegheze pe pictor.
- Recunosti si dumneata, zise el, ca un frate are dreptul sa fie iritat cand surorile sale parasesc casa parinteasca fara incuviintarea sa, in tovarasia unui strain.
- Hm, da! Mie mi-ar sari mustarul intr-un asemenea caz.
- Dumneata ce-ai face?
- M-as lua dupa individul acela, ca sa-i smulg fetele.
- Asa aveam de gand sa fac si eu, dar mi-a lipp-it timpul pana acum. Maine o voi face. Te. mai gasesc aici la intoarcerea mea?
- Cred ca nu.
- Asadar, nu vrei sa ma ierti? Hai sa ciocnim, domnule, si sa incheiem pace.
Schneffke se prefacu ca-i vine greu sa isi calce pe inima, dar in cele din urma ciocni totusi cu Berteu.
- Fie! zise el.
- Si astepti pana ma intorc?
- Da, chiar daca nu aici, atunci la Etain, unde imi astept logodnica, dupa cum spuneam.
Mai statura catva timp impreuna, discutand despre fel de fel de lucruri. Se despartira apoi si, cand Schneffke ajunse in odaia sa, mormai necajit:
"Asta sa ma descoasa pe mine! Grea afacere! Poimaine la miezul noptii sunt la cariera de piatra de la Ortry.'
A doua zi dimineata, la cafea, Schneffke afla ca Berteu plecase. Lucra putin la tablourile administratorului, apoi pleca dincolo, la familia Mélac,
Se mira vazand ca toate ferestrele stateau deschise, iar perdelele erau date la o parte. Batranul ii stranse vesel mana.
- Dac-ai sti, domnule, zise el, ce veste buna am primit aseara tarziu!
- Banuiesc. Vad ca aerisiti intreg castelul, ceea ce inseamna ca vine stapanul.
- Ai ghicit. Aproape de miezul noptii am primit o telegrama ca domnul conte Perret soseste azi. Ce zici de asta?
- Zic ca trebuie sa tineti mult la boierii dumneavoastra, ceea ce vad din bucuria cu care intampinati vestea.
- Asa e. Toata noaptea am lucrat. Batrana mea .si Marie sunt dincolo. Vrei sa mergem la ele?
Intendentul il duse pe Schneffke in apartamentele stapanilor, unde cele doua femei il intampinara cu bucurie. Nu stia el singur cum se facu, dar se pomeni si el pe o scara aran--jand perdelele, in vreme ce batrana femeie impreuna mainile, plina de admiratie.
- Vezi, mosule! Asa un barbat! Uite cum se pricepe sa aranjeze faldurile! E plin de talent. Se vede indata ca e artist.
Hieronymus Auielius Schneffke se misca intr-adevar cu multa indemanare pe scara sa. Azi nici nu-i dadea prin gand sa se impiedice sau sa cada.
Catre amiaza treaba era gata. Schneffke fu invitat la masa; apoi se ocupa iarasi de tablou, la care mai avea ceva de lucru.
Batranii ramasesera in apartamentele stapanilor. Numai Marie statea cu el, cu un lucru de mana, si arunca din cand in cand o privire de admiratie spre portret si asupra pictorului, care insa era cu totul adancit in lucrul sau.
in cele din urma puse jos pensula, se dadu putin inapoi si isi admira opera.
- Gata? intreba Marie.
- Da, raspunse el.
Ea veni alaturi de dansul si contempla tabloul.
- E o minune sa poti face asa ceva, spuse dansa. Cum te pricepi sa redai astfel de zambet, o asemenea privire, care nici nu poate fi descrisa?
El intoarse repede capul si o privi in ochi.
- Cum izbutesti dumneata sa fabrici zambetul care-ti joaca in jurul buzelor?
Spunand aceasta, arunca o privire atat de plina de dorinti spre gura ei, incat fata rosi si intoarse capul. Ea se aseza, iar el isi trase un scaun langa dansa si incepu sa-i urmareasca degetele care crosetau de zor.
- Ar trebui sa fie minunat! spu.se el deodata, aproape in nestire.
Ea ridica privirea si intreba:
- Ce anume?
Schneffke se facu rosu ca un copil pe care l-ai prins asupra faptului. ii lua timp paoa sa raspunda.
- Ei, duduie, ma gandeam la o odaita . . .
- Asa, asa o odaita.
- Dar n-am spus totul. in odaita aceasta stau eu in fata panzei si pictez.
- Ce pictezi?
- Hm! Sa zicem un dracusor de copilas, care sta in mijloc.
- Cu degetele in gura?
- Nu! Eu ca tata nu l-as lasa sa tina degetele in gura.
- Ah! dumneata esti tatal acestui copil?
- Da.
- Si altceva n-ai mai picta?
- Ba da, pe mama-sa.
- Tot fara ?
- Nu ma innebuni! Tabloul era atat de frumos, si daca-mi arunci o gluma deasupra renunt sa-l mai pictez pana la urma.
- Bine, picteaza mai departe!
- Asadar, mama. Statea pe scaun si. . . ia ghici ce facea?
- Tricota?
- Nu, croseta la fel ca dumneata. Vrei sa ti-o descriu?
- Da. Tin mult s-o cunosc pe mama copilasului dumitale.
- E blonda, intocmai ca dumneata. Nu-i inalta, si nici slaba.
- Asadar, maruntica si. . . plinuta?
- Da, la fel ca dumneata. Si. . . ciudat lucru: copilasul ala grasun nu-mi seamana numai mie.
- Dar mai cui?
- Dumitale.
- - Glumesti? Cuni s-ar putea a.sta?
- Pentru ca si mama lui iti seamana, si inca de minune.
- Poate ca e ruda cu mine.
- Nu. Eu cred ca esti chiar dumneata in persoana. Da, la acest tablou ma gandeam cand mi-a scapat exclamatia de adineauri: ,,tr-'ebuie sa fief minunat!' Crezi ca gresesc?
Chipul ei luase o expresie visatoare. Privea pe fereastra fara sa scoata o vorba. El nu cuteza sa-i tulbure gandurile.
- Nu e adesea un noroc, spuse ea incetisor, dupa catva timp, cand un vis nu se realizeaza?
- Ai dreptate; dar vezi ca indeplinirea acestui vis n-ar putea fi niciodata o nenorocire. Ceea ce face fericirea noastra, e tocmai faptul ca putem avea incredere in inimile noastre. Cu atat mai dureros este cand trebuie sa renuntam la un vis, numai. . . numai . . . pentru ca . . .
- Pentru ca . . .?
- Sfinte Rembrandt. . . pentru ca trebuie sa plec chiar azi.
- Chiar azi? intreba ea repede, tresarind.
- Da, chiar azi, domnisoara.
- E absolut necesar sa pleci?
- Da, din pacate.
- Dar ieri nu vorbeai atat de hotarat de plecare.
- S-a intamplat ceva care ma grabeste.
- Si te vei mai intoarce pe aici?
- Cine poate sti? Va fi greu sa mai gasesc un motiv pentru a ma inapoia. Se prea poate sa vin curand iar in Franta, dar ca . . . dusman al dumneavoastra.
- Niciodata nu vei fi dusmanul meu si al nostru
- Chiar in cazul unui razboi?
- Chiar atunci. Dar crezi dumneata ca se va intampla asa ceva? Ma ingrozeste gandul la o asemenea nenorocire! Tunurile bubuie, gloantele suiera, sabiile zanganesc. Si in mijlocul acestui macel. . .
Ea se intrerupse, rosind.
- Spune m.ai departe, spune! o indemna el.
- esti dumneata, care n-ai nici o vina de toate acestea.
Chipul lui Schneffke se aprinse de fericire.
- La mine te gandesti? La mine?
- Da. Caci n-am pe nimeni altul care sa fie amenintat direct de razboi.
- Si daca as cadea? Daca ai primi intr-o buna zi vestea ca m-au varat in groapa comuna si. . .
- Taci, te rog! Asta ar fi prea trist.
Ea isi acoperi ochii cu palma, ca si cum ar fi vazut ceva groaznic. El se apropi'e si-i indeparta mana:
- Marie te vei gandi la mine atunci cand voi fi plecat?
- Da.
- Des, foarte des?
Ea zambi, cu zambetul ei adorabil, si zise:
- Dar ce am eu din toate astea, domnule?
- Pai vezi ca atunci mi-as aminti si eu de dumneata., Sau nu vrei?
- Ba da . . . sa ne inchipuim ca gandurile noastre zboara de la unul la altul si se intalnesc ifi drum.
- JMumai gandurile noastre?
- Dar mai ce?
- Nu si dra . . . Ah, cine-i acolo?
De afara se auzi huruit de trasuri si pocnete de bici. O trasura boiereasca, urmata de alte patru, sosea in goana cailor.
- Domnul conte! Domnul conte! striga Marie. Trebuie sa ies afara.
in clipa urmatoare Hieronyrhus ramase singur in odaie.
"Sfanta Paleta, iar am tras alaturi! incepu el sa-si vorbeasca. Totdeauna cand sunt in forma, gata sa dau drumul unei declaratii de dragoste, intervine un incident nenorocit din-tr-asta. Dar jur pe uneltele mele de pictor: va fi a mea, orice s-ar intampla! Asta e limpede ca lumina zilei.'
Nu-si mai pierdu vremea cu astfel de ganduri, caci noii sositi ii atrasera indata atentia.
Trasura din frunte opri. Doi servitori se grabira sa deschida si un batran cobori.
,,Asta trebuie sa fie generalul, isi zise pictorul nostru. Un batran minunat: frumos, mandru, tinuta militaroasa.'
Dupa el cobori nepoata-sa, EUa von Perret.
,,Sfinte Sisoie! exclama Schneffke, de la fereastra. Un adevarat inger! O zana! Ia stai! Cine mai e?'
Cea care aparu era Alice, sora secretarului contelui de Rallion, logodnica telegrafistului MartinTannert. Ne amintim ca Ella von Perret fagaduise s-o ia sub ocrotirea ei.
- Minunata fetita! murmura Schneffke. Frumoasa, voinica, totusi dulce si placuta, ca tutunul de lulea olandez, calitate mijlocie.
Din celelalte trasuri coborara servitorii.
Trecu catva timp pana se potoli zarva. Ella si Alice se retrasera in odaile lor, lasandu-l pe general sa-si vada de treburi.
Cu spiritul sau de observatie, Hieronymus Aurelius Schneffke isi dadu seama ca nu toate trasurile puteau apartine contelui. Iesi deci afara .si se dadu pe langa unul din vizitii.
- Esti in slujba generalului? intreba el.
- Nu, domnule!
- Dar de unde ai venit?
- Din Metz.
- Cand pleci inapoi?
- Chiar astazi, dupa ce voi lasa caii sa se odihneasca putin la Etain.
- Nu vrei sa ma iei si pe mine la Metz?
- Cu placere. Dar va rog sa va grabiti, caci peste o ora plec.
Se intelesera asupra pi'etului, apoi pictorul se duse acasa, unde isi stranse repede lucrurile. Nu-si lua ramas bun, caci avea interes ca Berteu sa nu afle inca de plecarea sa.
Se intoarse dupa aceea la castel, unde isi lasase mapa si scaunul. Aseza, totul in trasura si acum vroia sa-si ia ramas bun. Dar de la cine? Nu era nimeni in odaie. Intendentul se afla la conte, iar nevasta-sa si Marie erau la Ella. Schneffke proceda ca de obicei: facu ce-i dadu-l gand. Urca scara si gasi sus un servitor. '
- Cine sunteti? intreba acesta.
- Artist. il caut pe domnul Mélac.
-- Nu se poate vorbi cu dansul. Se afla la Excelenta sa.
- Dar doamna Mélac?
- E la domnisoara contesa.
- Domnisoara Mélac?
- Tot acolo.
- Dar nu vezi dumneata ca n-am timp? Trebuie .sa-rai iau ramas bun. Vizitiul nu asteapta.
- Foarte.
- Domnul Mélac nu poate veni, si cred ca nici doamna. E de ajuns daca va trimit pe domnisoara Mélac?
- Sfinte Rembrandt, fireste ca e de ajuns, ce stai sa mai intrebi? Dar ceva mai repede, daca se poate!
- Unde sa vina?
- Jos. la intendent.
- Bun! Se va face indata.
Pictorul se inapoie jos, in locuinta intendentului, in vreme ce servitorul se duse in vestibulul apartamentului tinerei contese, unde-i spuse cameristei s-o roage pe doamna Mélac sa vina afara.
- Doamna, ii zise el, cand femeia veni, a fost aici un domn care tine neaparat sa va vorbeasca, isi zicea artist.
- Un domn maruntel si gras? Unde e?
- in locuinta dumneavoastra.
Ea se duse jos, iar servitorul se indeparta, cu un zambet pe buze.
Hieronymus Aurelius Schneffke statea in fata oglinzii si isi admira silueta.
.,Nu-s baiat urat, isi zise. Ma potrivesc perfect cu Marie cea minunata. inaltimea, latimea, caracterul, inima, temperamentul, totul, totul se asorteaza. Si acum vine despartirea ! Aceasta va fi . . . ah, o aud venind! Astia sunt pasi de femeie. Vine! O voi intampina indata.'
Servitorul il masura cu privirea si intreba: - E intr-adevar atal de urgent?
Se aseza langa intrare. Usa se deschise.
- Marie, scumpa mea, dulcea mea . of. Sfanta terebentina!
Sari indarat, speriat, caci o stranse la pieptul sau pe mama celei asteptate.
Doamna Mélac nu era prea surprinsa.
- Domnule! exclama totusi ea.
- Doamna! ingaima el, in nestire.
- Ma imbratisezi?
- Din nenorocire!
- Din nenorocire ai spus? Asta inseamna ca nu merit a fi imbratisata?
Pe el il trecura naduselile.
- Acum nu mai meritati, indruga dansul. Abia dupa ce rostise aceste cuvinte isi dadu seama de gafa ce-o facuse. Ea vazu stinghereala in care se afla si inima-i buna o facu sa nu-i pi-elungeasca chinurile.
- imbratisarea dumitale era destinata desigur altcuiva, spuse dansa, zambind.
- Da.
- Si aceea se numeste Marie? Asa cel putin mi se pare c-am auzit. O fi vorba de nepoata mea?
El incuviinta din cap.
- Asa, asa! Pe Marie vroiai deci s-o imbratisezi? Atunci de ce ai trimis dupa mine?
- Dupa dumneavoastra?
- Pai servitorul pe mine m-a chemat,.
- Ah! Idiotul acela de servitor!
- Te-o fi inteles gresit.
- Cu neputinta. Eu nu-s mut si cred ca nici el nu e surd. Cred ca . . .
- Ei, lasa! zise doamna Mélac, vazand ca bondocul cauta in zadar cuvintele. Deoarece nu se mai poate schimba nimic, sa trecem la ordinea zilei. :
- Hm! spuse el, privind-o cercetator.. Ce intelegeti prin ,,ordinea zilei'?
- Ceea ce e acum la ordinea zilei. Nu esti de aceeasi parere?
El duse mana la palarie, ca s-o stearga repede daca cumva lucrurile vor lua o intorsatura proasta. Dar pentru ca doamna Mélac se aseza linistita pe ui;i scaun si nu parea deloc suparata, puse si el la loc calabreza si zise:
- E adevarat, doamna, si va rog sa ma iertati.
- Te iert, raspunse ea, zambind. Asadar, pe Marie vroiai s-o imbratisezi?
- Da.
- Si pentru ce?
- Pentru ca ea . . . pentru ca eu . . . Privi cu disperare intr-un colt al camerei.
- Ei, da-i drumul.
Hieronymus Aurelius Schneffke ramase mut.
- Eu sunt o femeie simpla, relua doamna Mélac, cu toate astea cred ca pricep oarecum atitudinea dumitale ciudata.
- Nu-i asa? striga aproape Schneffke. Marie e asa de de de
- Fireste ca e asa! zambi batrana. Dar faptul ca e asa si nu altfel, nu-i un motiv sa te azvarli asupra ei din usa si s-o imbratisezi. Asa ceva se face numai cand . . .
- cand iubesti, doamna! Cand iubesti! interveni Schneffke, recapatandu-si tot curajul.
- Ah, o iubesti?
- Asta e limpede ca lumina zilei. Se inclina adanc si urma:
- Da, o iubesc pe Marie. O iubesc din toata inima si profit de acest prilej sa va cer mana ei.
- Dar bine, domnule, o cunosti pe Marie abia de ieri.
- E drept, a mers cam repede. Dar in timp ce unul are nevoie de cincisprezece ani ca sa afle ca omul traieste ca sa se casatoreasca, un altul si-a dus la groapa a sasea nevasta. La unul iubirea vine ca un melc, la altul ca un fulger. Numai ce vezi ca zvacneste o lumina, se audp un trasnet si te-a nimerit pentru toata viata./
Doamna Mélac rase din toata inima.
- Esti un adevarat poet, zise ea.
- Poate ca peste cativa ani ma voi exprima mai bine. Acum mai sunt tanar-si coardele sunt intinse. Cand insa viata te ia la frecus, devii morocanos, capeti guta si faci numai poezii tragice.
- Atunci iti doresc sa ramai tanar cat mai mult timp.
- Eu nu imbatranesc niciodata, doamna. Poftim mana mea, va rog. Si nu mi-o luati in nume de rau
- Nu ti-o pot lua in nume de rau. Dar vezi ca noi locuim in Franta, iar dumneata in strainatate. Vrei sa ne-o duci atat de departe pe singura noastra copila?
- Un pictor nu e legat de nici un loc, spuse el, cu hotarare. Dar pana acum n-am schimbat cu Marie,nici un cuvant asupra viitorului nostru.
- Eu credeam ca totul e deja in ordine! . . .
- Nu. Fireste ca ma consider legat. Daca la inapoierea mea Marie va fi inca libera, imi voi da osteneala sa va dovedesc ca nu-s chiar atat de nedemn de nepoata dumneavoastra. Daca veti spune atunci ,,da', ma veti face fericit.
- Bine, sa lasam toate acestea pe seama viitorului. Sotul meu stie ceva?
- inca nu, si din pacate nu mai pot zabovi aici. Va rog sa-i transmiteti salutarile mele. Si-mi veti ingadui sa-i scriu iubitei mele, din cand in cand?
- Cu placere, domnule. Speram ca te vom revedea curand.
- O doresc din tot sufletul. De scris va voi .scrie, deoarece trebuie sa va lamuresc cu privire la familia Bas-Montagne. Acum va rog sa-mi ingaduiti sa va las cu bine.
- Drum bun. domnule Schneffke.
Toata ziua Charles Berteu nu dadu-se pe acasa. Abia catre seara se intoarse si mama-sa speriata ii iesi in intampinare.
Unde Dumnezeu ai lip.sit atata? Intreba.
- Am avut treaba la pulberarie, unde am stat pana acum.
- Fara sa-mi .spui nimic! Dac-as fi stiut, as fi trimis sa te clieme.
- Dar ce s-a intamplat?
- A sosit generalul.
- Generalul? repeta Berteu, inmarmurit. Singur?
- Ba nu. cu domnisoara si cu toata servi-torimea.
- Deci ramane aici?
- Asa se pare.
- Pe toti dracii! Era de asteptat venirea lui d data cu moartea tatei. insa atat de curand, asta-i prost!
- A trimis dupa tine, sa vii cu condicile si cu insemnarile proviziilor. Vrea sa incheie socoteli.
-- 'Sa-l ia dracu'! Trebuie sa se simta rau tata in groapa.
- Prea a fost neprevazator. Acum vom avea noi de furca.
- Noi? Noua nu ne poate face nimeni nimic.
- Dar slujba noastra . . .
- Asta era pierduta oricum. Sau crezi cumva ca generalul m-ar fi angajat ca administrator? As! Trebuie sa plecam in orice caz. Ma voi asigura de Nanon si cred ca astfel am scapat de toate.
- Pe aia n-o vei capata niciodata.
- Lasa, exist;! uii mijloc. Cuno.sc un om care mi-o va da in mana. Acum ma duc la general.
Lua sub brat o gramada de registre, cu care pleca la castel, de unde se intoarse dupa o bucata de timp.
- Cum a mers? il intreba mama-sa.
- Prost.
- A .si facut socotelile?
- Nu. Lipsa o va gasi mai tarziu, dar m-a primit intr-un fel din care am putut constata ca si fara asta s-a sfarsit cu noi aici. Ma voi cara.
- Pentru Dumnezeu, si eu ce ma fac? Peste cateva zile sunt inapoi, sa te iau.
- Unde te duci?
- La Ortry.
- Ah, la capitan? Asta trebuie sa faca cov.n pentru noi.
- Trebuie? E un om nerecunoscator.
- ii este foarte dator raposatului. Tot el l-a dus pe tatal tau pe cai gresite. Nu trebuie sa ne lase in parasire.
- De silit batranul nu poate fi silit. Dar am in mana unele taine cu privire la el., pe care va trebui sa mi le rascumpere. Ortry e deci salvarea noastra si acolo imi voi gasi norocul, banii sau logodnica sau poate pe amandoua odata.
10. DEZVALUIRI
Descoperirile facute in ultimele zile, evenimentele care se precipitasera, atentatul de la calea ferata, revederea putin obisnuita printre daramaturile trenului deraiat si, nu mai putin, gandurile care-l purtau mereu la tanara si frumoasa mostenitoare a castelului * Ortry, toate astea treziia in falsul doctor Müller dorul de un ceas de singuratate. Astfel, in dupa-amiaza de dupa catastrofa de langa Thionville, il gasim pe o banca din parcul castelului, adancit in ganduri.
Darf' nu-i fu dat sa ramana mult timp astfel, caci auzi deodata pasi in apropiere. Ridica privirea .si-l recunoscu pe Deephill. americanul. Se ridica repede.
- Ne-am mai vazut azi? intreba noul sosit, scotandu-si palaria.
- Da, domnule. Numele meu e Müller. Sunt educatorul tanarului baron.
- imi dati voie sa iau putin loc alaturi de dumneavoastra?
- E o cinste pentru mine. De altfel, ca oaspete al stapanilor, ati fi in drept sa poruncii.
- O, nu! rase Deephill. Noi americanii nu impartasim parerea ca un educator e inferior din punct de vedere social aceluia care l-a angajat.
- America e de invidiat. E o tara care s-a scuturat de prejudecatile de casta, atat de daunatoare.
- Cum ar putea sa-mi fie inferior un om caruia ii incredintez educatia, si deci fericirea copiilor mei?
- Daca s-ar putea ridica si altii la convingeri atat de inalte!
- Asta ma face sa banuiesc ca nu va simtiti prea fericit in slujba dumneavoastra de aici.
- Sunt multumit, raspunse Müller, rezervat.
- Multumit nu inseamna nimic. E ceva mijlociu, nici cald, nici rece. Pari sa fii foarte modest.
- Drumul vietii mi-e dinainte trasat. imi fac datoria si ma incred in Cel de Sus.
- Dupa nume .sunteti german.
- Da.
- Numai un german poate vorbi astfel. Numai un german isi face datoria si se increde in Cel de Sus. Cu ce te poate ajuta Dumnezeu, daca nu te misti singur?
- N-aveti nici o grija, raspunse Müller, zambind. Avem si noi, germanii, nazuintele noastre.
- Dar ce fel de nazuinte? Idealuri, utopii.
- Idealul te face adesea mai fericit decat materialul.
- Cu toate acestea, nu mi-o lua in nume de rau, eu nu-i iubesc pe acesti germani idealisti. Ei mi-au rapit mie idealul. Unde vor ajunge? Dumneata stii? Poü sa mi-o spui?
- in ce privinta?
- in politica, de pilda.
- La materia asta nu ma pricep.
- imi inchipuiam eu. Domnii educatori germani se pr-icep in toate, numai la politica nu, in vreme ce orice supus al unui alt popor tinde sa creeze ceva tocmai pe acest taram.
- Hm! Adesea nici nu se pricep la altceva. Ochii americanului scaparara:
- Domnule, vrei sa ma insulti?
- Sa va insult? replica Müller. Ce v-a facut sa credeti asta?
- Vad ca ma contrazici.
- D simpla contrazicere inseamna insulta Domnule, nu sunteti american.
- Dar ce sunt?
- Francez, si anume unul de la sud, poate chiar corsican.
- Cum ai ajuns la aceasta presupunere?
- Va tradeaza chipul si temperamentul. Considerati o insulta faptul ca-mi ingadui sa am o parere diferita de a dumneavoastra si totu.si dumneavoastra ati fost acela care m-ati insultat destul de serios adineauri.
- Cum adica?
- Spunandu-mi in fala mie, germanului, ca-i urati pe germani.
- Adevarul nu trebuie ascuns.
- Cand nu e jignitor. in caz contrar il trsci sub tacere, chiar daca ar fi numai din simpla politete sau din spirit de prevedere.
- Prevedere? iti inchipui cumva ca sinceritatea mea m-ar putea pagubi?
- Fireste.
- Si in ce fel anume?
- Orice om pe cai'e vi-l faceti dusman va poate pagubi, mai mult decat v-ar putea aduce foloase prietenii dumneavoastra de seama si influenti.
Americanul zambi cu superioritate.
- Sa zicem ca te-am insultat, domnule. Cum vrei sa-mi daunezi?
-- Ma voi razbuna prin aceea cia nu ma voi ocupa deloc de dumneavoastra, raspunse Müller, pe un ton care n-ar fi putut scapa unui om atent.
- Nu te inteleg, zise Deephill.
- Si totusi, e atat de clar! Nedandu-va atentie, va aduc . . .
- Acum cred ca pricep, domnule. Vrei sa spui ca mi-ar fi prielnic daca te-ai ocupa de persoana mea?
- Da.
- Cu alte cuvinte ai o taina, domnule, zise Deephill, surprins. Mi-ai putea fi de folos im-parlasindu-mi-o. si m-ai pauhi, daca mi-ai trece-o sub tacere.
- Aproape sa-ti vina sa crezi c-ati fi un fel de diplomat, zise Müller, zambind. Domnii din aceasta categorie miros cate o taina inda-i-atul fiecarui cuvant.
- Aici insa pare sa fie intr-adevar vorba de o taina.
- Poate ca aceasta taina sunteti chiar dumneavoastra.
- Sau poate dumneata? Am impresia ca te-am mai vazut candva, spuse americanul, Cer-cetandu-l cu luare-aminte.
- N-am fost niciodata in America, nici in sudul Frantei.
- N-am vrut sa zic ca te-as fi vazut pe dumneata personal ci ca gasesc in trasaturile dumitale ceva cunoscut, familiar. Ai unele trasaturi care fie ca mi-au fost candva placute, fie ca . . . ah, am gasit.
il ptrinse pe Müller de brat si-l intoarse in asa fei, incat sa-i vada in intregime fata.
- Da, asa e! Nu ma insel deloc. Sunt aceleasi trasaturi, numai ca ceva mai pronuntate, mai barbatesti. Ai fost vreodata in Anglia?
- Nu.
- Ai rude acolo?
- Nici asta.
Müller banuia ce va urma, dar nu se trada.
- Probabil c-ati descoperit vreo asemanare intamplatoare, zise el.
- Da.
- Pot intreba cu cine?
- Cu o femeie.
- Dintre cunostintele dumneavoastra?
- De fapt nu, desi am vazut-o si i-am vorbit. Si dumneata ai vazut-o. iti amintesti de domnisoara de Lissa, englezoaica aceea, care a ajutat la pansarea ranitilor?
- Da. Era mai mult in tovarasia domnisoarei baroane Marion de Sainte-Marie.
- Am fost in acelasi vagon cu ea, de la trier, si am avut norocul s-o salvez. Cu fata asta semeni, sunt convins.
- Glumesti.
- Ba nu glumesc. Ea a facut o impresie adanca asupra mea si, desigur, aceasta asemanare e de vina ca nu vad in dumneata un german.
- Atunci ii datorez multa recunostinta acelei dudui, raspunse Müller, inclinandu-se putin batjocoritor. Dar trebuie s-o vad niai de aproape. ii cunoasteti numele intreg?
- Miss Harriet de Lissa din Londra. Sunt incredintat ca o vei vedea aici la Ortry, poate chiar asta-seara. Baroana Marion pare sa fi legat prietenie cu ea si spunea ca vrea s-o invite.
- Lucrul nu-i atat de usor; invitatia atarna de vointa capitanului Richemonte, care e cani militaros.
- Dar ospitalitatea cred ca este, totusi, o trasatura a francezilor
- La Ortry, nu. Capitanul nu e sociabil.
- Am observat si eu. Am fost indrumat catre dansul si m-a invitat la Ortry. Dumnealui m-a gasit la locul catastrofei si m-a rugat sa vin la castel, dar cu toate astea nu l-am zarit inca.
- Aceasta neglijenta pare de neinteles. Nu prea se stie ce face.
- Raceala lui e cu atat mai surprinzatoare, cu cat are motive sa se bucure ca am scapat de catastrofa. Salvarea mea ii aduce castig.
Müller avu o tresarire usoara, dar cauta sa abata discutia de la acest subiect:
- Am auzit ca va datorati salvarea unui cetatean din Thionville?
- Ma indoiesc ca ar fi chiar de acolo. Sedeam cu el intr-un compartiment, dar nu mi s-a recomandat. Spunea numai ca e culegator de plante.
- La doctorul Bertrand?
- Da, la care locuieste englezoaica de care ti-any vorbit. il cunosti poate pe acest cule-gatoif?
- L-am intalnit in padure.
- Pare sa fie ceva mai mult decat ceea ce se recomanda.
- Se poate.
- Spui asta cu o intonatie ciudata. Vreun inteles ascuns?
- Da.
- Atunci m-am inselat cu privire la dumneata. Nu esti german.
- Pentru ce?
- Pentru ca esti prieten cu asa-zisul culegator de plante.
- E drept ca sunt prieten cu el si chiar il tutuiesc, cand ma intalnesc cu dansul intre patru ochi.
- Ei da, nu esti german. Capitanul Richemonte n-ar angaja niciodata un neamt, si nici un neamt care poseda simtul onoarei, n-ar lucra impotriva patriei sale.
- Cum, lucrez impotriva Germaniei?
- Da. Culegatorul de plante stie multe, iar dumneata, ca prieten al sau, nu poti fi mai prejos.
- Da, asa este, iar eu sunt si mai bine informat decat dansul, ba chiar si decat capitanul Richemonte.
- Mai mult decat capitanul?
- Da, si chiar decat contele Rallion.
- La naiba! Stii totul?
- Totul. Dar presupun ca Sunteti om de onoare.
- Te indoiesti cumva de asta, domnule?
- Nu. E in avantajul dumneavoastra ca-mi acordati incredere. Am o rugaminte, dar va asigur ca nu voi cere nimic ce-aj. fi impotriva onoarei dumneavoastra sau chiar numai in dezavantajul dumneavoastra.
- Vorbeste.
- Va cer cuvantul de onoare ca veti pastra tacere asupra a tot ceea ce vom vorbi.
Deephill privi ganditor la mana pe care Müller i-o intindea, apoi zise:
- Dumneata stii ceva, si faci asupra-mi o impresie buna, cred ca-ti pot acorda incredere. Well! Voi tacea, atata timp cat vei dori.
- Bine! incredere pentru incredere.
Afara de asta, mister Deephill, ar fi in dezavantajul dumneavoastra daca ati incerca sa ma inselati. Asadar: am in mana fire, de care Rallion si Richemonte habar n-au. Ati venit sa ajutati Franta cu bani?
- Nu Franta propriu-zis, ci pe organizatorii franctirorilor.
- Si aici nu-i cunoasteti decat pe Rallion si Richemonte?
- Da.
- Stiau cu ce tren veniti si ca aveti bani asupra dumneavoastra?
- Da.
- Voiau sa intre in posesia acestei sume fara mai fi nevoiti s-o returneze vreodata.
-/Prin derarierea trenului?
- Da.
- Cred, caci s-a si facut dovada. Un singur lucru nu-l pricep, si anume faptul ca asasinii cunosteau atat de bine imprejurarile.
- Eu insa pricep foarte bine.
- Dar Rallion si Richemonte erau singurii care cunosteau taina.
- Tocmai asta trebuia sa va dovedeasca cine sunt asasinii.
Deephill holba ochii si se uita aproape speriat la Müller.
- Mii de diaci! Nu vei fi crezand cumva ca
- Ei, ce? Dar nu vorbiti atat de tare!
- ca Rallion si Richemonte i-au angajat pe asasini?
- Ba tocmai asta voiam sa zic.
- Ar fi ingrozitor!
- Astia doi au ei altele si mai si pe cuget. Ascultati ce va spun! Capitanul nu vi s-a aratat inca pana acum, pentru a nu fi silit sa discute despre cazul acela.
- S-a scuzat spunand ca nu se simte bine.
- in ce camera locuiti?
- Acolo sus, cele trei ferestre.
Era aceeasi odaie in care fusese ucis directorul fabricii.
- Bine! zise Müller. Ganditi-va ca eu sunt atoatestiutor: capitanul a pregatit azi o otrava.
- Drace! Nu cumva pentru -mine?
- Ba chiar pentru dumneavoastra. Dar sa nu va fie teama, caci nu vrea sa va omoare, cel putin deocamdata, ci sa va adoarma adanc, numai.
- Pentru ce?
- Ca sa va poata cerceta portvizitul si sa vada daca continutul are vreo valoare si pentru el.
, - Fara semnatura mea n-are nici una.
- El stie asta?
- Cred ca da.
- Cu toate astea va incerca. L-am tinut sub observatie si am vazut ca a examinat usa odaii dumneavoastra si a turnat apoi ceva intr-o sticluta. Asadar, e vorba de dumneavoastra.
- il impusc ca pe un caine.
- Nu veti face asta, caci in sticluta si in sticla din care a turnat nu se afla in prezent decat apa chioara. Am facut eu schimbarea cuvenita, in taina. E de asteptat acum sa va ofere intr-un fel oarecare sa beti din continutul sticlutei.
- Pe dracu' o sa beau.
- Ba nu asa! Veti bea tot ce vi se va oferi, in felul acesta batranul va ramane .incredintat ca bautura si-a facut efectul si va intra in odaia dumneavoastra, ca sa va cerceteze portvizitul.
- De unde stii toate astea?
- Nu stiu totul, dar banuiesc.
- Te admir, zau asa! Ce sa fac? Ceea ce ma atuiesti imi pare prea primejdios.'
-- Ba nu. Va asigur pe cuvant de onoare ca nu veti avea nimic de suferit.
- Cuvantul dumitale de onoare? Hm . . . nu te cunosc. Esti doctorul Müller si atata tot. Nu mi-o lua in nume de rau, dar dumneata ti-ai da viata si averea pe mainile unui om despre care nu stii altceva decat stiu eu de dumneata?
Müller chibzui o clipa, apoi zise:
- Bine! Vreau sa ma cunoasteti si sa capatati incredere in mine. Trebuie sa va ascund adevarul, pentru ca nu sunt inca sigur de dumnea voastra. Pentru astazi, aflati numai ca sunt
- o ruda a domnisoarei de Lissa! interveni Deephill triumfator.
- Da, domnule. Mai mult: sunt fratele ei. Americanul se batu cu palmele peste genunchi.
- Vezi, domnule Müller, eu sunt cunoscator de oameni si nu ma in.sel niciodata. Esti englez si. . .
- O clipa! il intrerupse Müller. Va rog sa nu staruiti deocamdata. Multumiti-va pentru moment cu marturisirea ca miss Harriet de Lissa c sora mea. Acum aveti incredere in mine?
Deephill ii intinse amandoua mainile.
- Sunt al dumitale cu totul, atat cat pot dispune de mine.
- Multumesc. Mai trebuie .sa va spun ca domnul capitan va va supraveghea in taina. El are posibilitatea sa vada tot ce se petrece in odaia dumneavoastra.
- Cum adica?
- Nu va pot descrie, dar va voi arata in curand, in tot ceea ce faceti in camera dumneavoastra, tineti seama de faptul ca batranul va supravegheaza. Veti face deci tot ce va va spune?
- De vreme ce crezi ca e bine, da.
- inainte de a va duce la eulcare, ocupa-ti-va putin de hartiile dumneavoastra de valoare, pentru ca observatorul ascuns sa poata
vedea unde le puneti. Dupa aceea, pi-efaccti-va ca dormiti adanc si nu va miscati nici atunci cand se va furisa in odaia dumneavoastra. Lumina, fireste, o veti stinge indata ce va veti culca.
- Dar daca imi ameninta viata?
- Asta n-o va face. De vreme ce hartiile nu-s prevazute cu semnatura dumneavoastra, va va cruta. Si-apoi, dupa ce veti fi stins lu-l mina, va veti putea scula iarasi, ca sa luati in pat o arma sau un cutit. Mai tarziu voi veni eu sa ma incredintez daca banuielile mele s-au adeverit.
- A.sadar sa nu incui u.sa odaii?
- Ba incuiati-o. Eu voi veni totusi; la fel ca batranul.
- Asta inseamna ca exista un culoar secret spre odaia mea?
- Acum suntem gata si ne pulem desparti.' La revedere!
Müller se ridica. Deephill facu la fel, dar il lua de mana si-l retinu:
- O clipa, sir. Vreau
- Psst! il intrerupse Müller. Nu folositi cuvantul acesta englezesc, nici chiar atunci cand credeti ca suntem intre patru ochi. in casa aceasta sunt pretutindeni numai urechi.
- Bine, monsieur Müller. inca ceva, inainte de a ne desparti: eu sunt bogat. . .
Müller dadu din cap.
- Am vazut-o pe sora dumitale . . . Vrei sa-mi raspunzi, ca om de onoare, la o intrebare?
- Cu placere.
- E inca libera inima ei?
- Cred ca da. Sunt convins, ca altminteri mi-ar fi spus-o.
- imi vei ingadui sa caut a ma apropia de dansa?
- Daca sunteti intr-adevar omul de onoare drept care va cred, de ce nu?
- Te rog sa nu te indoiesi de asta. Ai ghicit adineauri, cand spuneai ca sunt francez. Ma trag din frumosul sud al Frantei. imprejurari triste, de care nu sunt eu vinovat, si care nu arunca nici o pata pe onoarea mea, m-au alungat printre straini. in clipa aceasta pot purta iarasi numele meu adevarat. Daca voi izbuti sa 'castig inima domnisoarei Harriet, poti fi sigur ca vei gasi in mine un prieten demn si o ruda asemenea.,
Müller nu se simti deloc entuziasmat, dar raspunse totusi prietenos:
- incercati! Poate sunteti mai norocos ca altii. Sora mea e o fiinta serioasa si nu usor de cucerit,
- Cu atat mai mare va fi valoarea izbanzii.' Si cred ca dansa nu va afla nimic despre convorbirea noastra?
- Fire.ste. Ne-am dat amandoi cuvantul de onoare. La revedere, pentru la noapte!
Müller pleca. Americanul privi in urma lui, intrigat. "Cine ar fi crezut? murmura el. Acest om este de o dibacie nemaipomenita. Sunt sigur ca aici acum nu i-am deslusit taina. Dar ce statura! Pacat de cocoasa aia urata! Ciudat ca tocmai infirmii au uneori o minte atat de ascutita. Ma voi increde in el, de dragul lui, dar mai ales al sora-si!'
Doctorul se ducea la Thionville, sa discute cu Emma ceea ce avea de discutat. Cu acest prilej afla ca era intr-adevar invitata la Marion la masa in seara aceea.
Cand intra in sufragerie, o gasi pe Emma impreuna cu Alexander, cu mister Deephill si cu baroana.
Müller fu intampinat cu politete de toti in afara de batrana scorpie.
Marion si Emma incepusera sa se tutuiasca. Priviria americanului o fixa cu admiratie.
El venise manat de curiozitatea de a o cunoaste mai bine pe englezoaica. Ea isi juca rolul cu o naturalete demna de invidiat.
Fiind un om rasat, se straduia sa-i dea Emmei ocazia de a-si pune in evidenta spiritul.
Iar cand Müller ii adresa surorii sale cate un cuvant, plin de respect, asa cum se cuvenea unui simplu educator, si ea ii raspundea pe un ton politicos, dar rece, Deephill se minuna de maiestria cu care cei doi isi jucau rolul.
In timpul discutiei se deschise Incetisor o usa care se afla in umbra si. . . intra baronul. Probabil ca uitasera sa-l inchida in odaia sa.
Nimeni nu baga de seama. Se apropie pe neauzite, pana in locul unde cercul de lumina al lampii cadea pe capul Emmei si scoase un tipat ascutit de groaza, care-i facu pe toti sa. sara in sus, speriati.
- Asta e chipul lui, dar nu in totalitate, striga dansul ridicand mainile ca pentru a se apara si fixandu-si ochii, holbati, asupra Emmei. Ñu-i pot face nimic. A inviat iarasi. Locuieste colo jos, in pivnita in pivnita in centrul lumii de dincolo . . .
Nea.steptatul incident provoca o impresie penibila. Pe chipul tinerei Marion se oglindea cea mai adanca mila. Deephill privi uimit la omul de a carui existenta n-avusese nici o cunostinta. Müller si Emma schimbai'a priviri repezi. Chipul celui dintai se facuse alb ca varul. . - E nebun! zise baroana cu raceala. Du-l de aici .si inchide-l, Marion!
Fata il lua de brat pe bolnav si i se adresa cu blandete:
- Haide, tata!
El se lasa condus de dansa, dar din usa se mai intoarse o data si striga:
- Eu nu-s vinovat! El mai traieste! Caseta de razboi, oh! Caseta de razboi!
Usa se inchise indai'atul lui, dar tanguirile lui mai razbateau de afara, pana fu inchis in odaia sa.
Discutia fu intrerupta si nu se mai relua,, pana cand se servi masa. Capitanul Richemonte trimise vorba prin, servitor ca va veni ceva mai tarziu.
Deephill statea langa Emma, acordandu-i. acesteia intreaga sa atentie. Müller trebuia sa le serveasca pe baroana si pe Marion.
Prima considera acest lucru foarte firesc, cea de-a doua. insa, ar fi dorit sa-l rasplateasca pe baron cu o privire prieteneasca.
Abia spre sfarsitul mesei intra capitanul. Saluta pe Emma .si pe american si se scuza de intarziere in felul urmator:
- Trebuie sa ma iertati, caci nu mai sunt tanar. Si apoi, catastrofa de cale ferata m-a . afectat foarte mult. Voi fi nevoit sa ma retrag iarasi, curand.
Pe masa se afla numai un vin usor, alb, Mose
- Cel rosu va fi poate mai bun pentru
mine, zise el, ridicandu-se, si se duse la dulapul din perete.
Müller tusi usor; mister Deephill privi spre dansul, prinse un. semn si pricepu. Amandoi il observara pe furis -pe batran. isi turna un pahar cu vin, stand cu spatele spre cei de fata, in timp ce cu mana stanga scoase ceva din buzunar. Nu se putea vedea ce face, dar din miscarile sale se putea deduce ca, picura intr-unui din paharele goale de acolo un lichid. Apoi se aseza iar la locul sau.
Müller avu un zambet pe care numai Deephill il pricepu.
Capitanul isi goli paharul, se mai duse o data la dulap si isi turna altul, apoi turna un al doilea pahar, pe care-l intinse americanului, zicand:
- Trebuie sa ma scuzati azi, domnule Deephill. Maine voi fi iarasi la inaltime. Pentru a nu uita insa, cu totul, datoria de gazda, imi permit sa ciocnesc cu dumneavoastra un pahar si sa va urez: ,,fiti bine venit!'
Bau pana la fund. Americanul duse si el paharul la gura si-l goli dintr-o data.
Richemonte dori tuturor noapte buna si pleca. Se mai facu putina muzica si. in vreme ce Emma canta cateva melodii englezesti, Deephill se folosi de prilej sa-i sopteasca lui Müller:
- Ce facem acum?
- Lasafi lucrurile sa-si urnieze cursul. Eu veghez. in timp ce el va fi la dumneavoastra, eu voi fi gata sa va vin in ajutor. Daca va fi posibil, ma voi arata chiar. Sa priviti printre gene.
Dupa catva timp, Emma isi lua ramas bun si pleca inapoi in oras. Deephill se oferi s-o conduca, dar ea refuza, multumindu-i, si-l ruga pe Müller s-o- insoteasca.
in trasura, Emma zise:
- Tremur si acum. Baronul de Sainte-Marie m-a speriat grozav. Ce vroia? Vorbea de unul cu care seman eu, pomenea si de caseta de razboi.
- Vorbeste aiurea. Eu am multe banuieli, dar deocamdata trebuie sa ma dumiresc mai bine.
Dar tacerea lui avea cu totul alt motiv. Aproape ca ar fi putut jura ca tatal sau, Geb-hard von Greifenklau mai traieste si e tinut prizonier in boltile acelea din padure, pentru ca Richemonte mai credea inca, desigur, ca va putea afla de la el unde e Ingropata caseta de razboi.
11 PE DRUMURI SECRETE
inapoindu-se la castel, Müller se duse in odaia sa, puse in buzunar lanterna, cutitul si revolverul, zavori usa pe dinauntru si, pe drumul folosit de atatea ori, cobori in curte. Trecand prin fata ferestrei capitanului, il vazu pe acesta stand intins pe canapea.
Se pitula intr-un loc aparat din fata cladirii si nu lasa din ochi ferestrele luminate de la apartamentul batranului. Se intreba daca acesta se va duce direct in camera lui Deephill, sau se va abate mai intai pe la casuta din parc.
Trecuse de mult miezul noptii; cand lumina se stinse sus si vechiul castel fu inghitit de bezna. Deodata, Müller auzi pasi usori, care se pierdura indaratul casei. isi facea rondul, deci, conform vechiului sau obicei. Müller se folosi de acest prilej ca sa se duca repede spre casuta, pentru a astepta acolo desfasurarea evenimentelor.
Richemonte nu se lasa asteptat prea mult. El aparu deodata si se facu nevazut inauntru. Müller astepta pana ce pasii se pierdura jos, si-l urma apoi, asa cum mai facuse de atatea ori. Acolo, in gangul care ducea la castel, il vazu inaintea lui pe batran cu lanterna aprinsa, astfel ca fu nevoit sa si-o stinga pe a lui.
in felul acesta, mersera pana la locul unde se afla camera cu pricina, in care batranul disparu, dupa ce statuse sa asculte cateva clipe.
Müller se strecura mai aproape si ajunse la usa din perete deschisa. in odaie mai era intuneric. Desigur ca Richemonte vroia sa se incredinteze mai intai daca bautura isi facuse efectul. Deodata se facu lumina, Müller intinse capul si vazu ca batranul deschisese lanterna, dar numai atat cat sa lumineze chipul lui Deephill.
Acesta statea nemiscat, cu ochii inchisi, tinand mainile sub cuvertura. Probabil avea o arma acolo.
Richemonte il examina catva timp si paru multumit. Se intoarse de langa pat si privirea ii cazu pe masa, pe care se afla portvizitul. Re-pedeil lua, scoase ce era intr-insul si incepu sa examineze. Puse lanterna pe masa, astfel ca lumina ei ajungea pana in ungherul unde se afla intrarea tainuita. Batranul statea acum cu spatele spre ea.
Müller era incredintat ca Deephill, care se afla in umbra, tinea ochii deschisi. Vrand sa-i arate ca se afla la datorie, pasi incetisor in cercul de lumina. Arpericanul scoase bratul de sub patura si-l ridica. in semn ca vazuse. Müller se retrase imediat.
Dupa cateva clipe, batranul puse la loc hartiile in portvizit, fara sa fi luat ceva. Dupa ce mai lumina o data chipul lui Deephill, parasi odaia pe unde venise.
in timp ce capitanul mai era in camera, Müller coborase in graba scara ingusta. Jos se lipi de-o coloana, sa-l lase pe batran sa treaca.
Richemonte cobora incetisor treptele, parand foarte ingandurat. in apropierea profesorului se opri si mormai:
- Drace! Deephill asta e un individ prevazator. Ce-mi pot folosi mie cecurile daca lipseste semnatura! Americanii sunt oameni de afaceri ai dracului de precauti. Dar de iscalit tot va iscali.
Trecu pe dinaintea lui Müller, ca si cum ar fi vrut sa se inapoieze la casuta din gradina, dar dupa doi pasi se opri iar.
- Sa ma duc la Rallion? murmura el. Privi o clipa in jos, pe ganduri, apoi urma:
- Marion trebuie imblanzita, si cat mai curand. Vreau sa vorbesc cu dansul, chiar daca s-o speria vazandu-ma pe neasteptate langa patul sau.
Se intoarse putin din drum, dupa care urca alta scara.
Si aceasta ducea in sus, printre doua ziduri, dar spatiul dintre ele era atat de stramt, incat un om se putea strecura numai cu foarte multa greutate. Dadu si aici in laturi o tablie si intra prin deschizatura. Se afla in odaia tanarului Rallion.
Capitanul se apropie de pat si lumina fata aceluia care dormea, apoi il zgudui si zise:
- Domnule colonel!
Rallion sari in sus, deschise ochii si, vazand lumina, se sperie.
- Drace! exclama el. Capitane, cum ai ajuns in odaia asta? Usile sunt zavorate.
- Aceasta nu constituie o piedica pentru mine. Te rog insa sa vorbesti mai incet. Avem de discutat ceva.
- De discutat? Cred ca ai ales penti'U discutie o ora cam nepotrivita.
- Ba e cat se poate de potrivita, te asigur. E vorba de Marion.
- De Marion? Ah, in cazul acesta ma poti trezi la orice ora din noapte. Dar cum ai intrat aici?
- Despre asta mai tarziu.
- Fie! Ei, ce este cu Marion?
- Fata se arata foarte recalcitranta.
- O tratezi cu o blandete de neiertat pe
duduia asta. Poti porunci, si in felul asta ii
infrangi impotrivirea.
- Asa voi si face si de aceea sunt acum aici. Am un plan. O vom sili pe Marion sa devina sotia dumitale.
- In ce fel vrei s-o silesti, domnule capitan?
- O voi incarcera.
- Si unde va fi inchisa?
- intr-una din boltile noastre.
- Fi donc! Proasta locuinta, capitane.
- Asta o va face mai blanda.
- Si-i vei da doar paine si apa?
- Ba nu-i voi da nici un fel de mancare si nici de baut. Va indura foamea si setea pana se va supune.
- Dar ce va spune doamna baroana?
- Va incuviinta masurile noastre: ba ne va fi chiar de ajutor, caci o uraste pe Marion.
- Dar ceilalti vor observa lipsa fetei.
- Nu. pentru dansii ea va fi plecata in calatorie.
- Cum vei proceda in acest scop?
- Despre aceasta vom vorbi mai tarziu. Nu va fi prea usor s-o ducem pe Marion in bolta si trebuie sa contez si pe ajutorul dumitale.
- imi va face placere. Probabil ca aceasta comedie se va petrece noaptea?
- Fireste.
- Cum vei patrunde in camera ei, caci cred ca doarme cu usa incuiata.
- Dar dumneata nu dormeai cu usa incuiata? Si cu toate acestea stau acum aici. in acelasi fel tainic vom patrunde si in odaia incapatanatei. Intram incetisor la dansa o gasim dormind ii pun o batista imbibata cu cloroform pe fata si, dupa doua minute, o ducem la bolta, pe drumuri ce le vei cunoaste abia atunci.
- Bun! Si apoi?
- Foamea si setea .sunt chinuitoare. Sau te indoiesti?
- De forma se va supune; dar dupa aceea va trada totul.
- Nu. Nu-i vom da drumul pana cand nu ne va fi dat cuvantul ca va tacea toata viata.
- De obicei, un cuvant smuls in felul acesta n-are valoare.
- La Marion insa, da. Are un caracter mandru.
- Bine, vreau sa admit ca ai dreptate. Dar cum vei proceda cu voiajul ei, pentru a fi crezut?
- Foarte simplu. Pun sa inhame caii noaptea si o ducem pe Marion la gara.
- Nu te inteleg.
- Ei, nu Marion, ci altcineva urca in trasura: baroana.
- Va fi initiata si dansa, deci?
- Atat cat va fi nevoie.
- Dar se va baga de seama substituirea.
- Iu prea; e intuneric.
- Vizitiul
- N-am nevoie de vizitiu; iau docarul si plec singur
- Si te intorci inapoi cu dansa?
- Nu. O duc aparent la gara si ma intorc singur. Ea va cobori indata ce iesim din curtea castelului si se inapoiaza in taina, pe intuneric.
- Esti un om foarte periculos, capitane. Daca nu ti-as fi prieten, m-as teme de dumneata. Bun! Si cand o sa se intample povestea?
- Cat de curand posibil.
- Maine?
- Da, maine, in mod sigur. Voi veni eu sa te iau.
- Pe acelasi drum?
- Da.
- As putea sa vad mai de aproape acest drum? /
- E mai bine sa astepti pana iti voi dezvalui eu insumi aceasta taina. Noapte buna.
Capitanul se rasuci pe calcaie si intra in deschizatura secreta. De partea cealalta puse iarasi totul in ordine si ciuli urechea.
"E curios! isi zise el. Nu vrea sa astepte, ci va cauta sa cerceteze el insusi lucrurile. Dar nu vei izbuti, baiete!'
Müller ascultase totul si de data aceasta. Cand cei doi se despartira, el cobori scarile si astepta jos, la adapostul unei coloane. Abia dupa ce-l vazu pe capitan, isi parasi locul si-l urma in varful picioarelor. Batranul se duse in camera sa si Müller observa prin ochiul secret ca se dezbraca de culcare.
,,Bun! isi zise el. E sigur deci ca azi nu se va intreprinde nimic impotriva Marionei.'
Porni inapoi pe scara care ducea in incaperea americanului si-l gasi pe acesta la masa, cu lumina aprinsa.
- in sfarsit! zise Deephill. Te-am asteptat cam mult si ma gandeam ca nu mai vii.
- Am fost retinut de ceva neprevazut.
- Ia loc, te rog! Serveste-te cu tigari! Müller isi aprinse o tigara si trase cu placere din ea.
- Esti un om extraordinar, spuse Deephill. Ceea ce ai prevazut s-a intamplat.
- Stiam.
- Dar, explica-mi, te rog, cum puteai sa stii asta?
- Am dedus, pur si simplu.
- Dar, desigur ca pe baza unor anumite observatii si constatari, pe care le-ai facut.
- Fireste.
- Multe din cele ce se intampla aici nu mi le pot explica, dar de un lucru sunt sigur, si anume ca ai fost sincer cu mine.
- Ma bucur ca ati ajuns atat de departe cu increderea ce mi-o acordati. Credeti deci in cele ce v-am spus?
- Cred totul. il socot pe acest capitan Richemonte drept un mare ticalos. Si mai cred apoi ca e si dansul amestecat in deraierea trenului.
- a bine ca nu! '
- iDumneata stii mai multe decat mine, in ' orice caz. Atunci spune-mi sincer, la ce ma
pot astepta din partea lui Richemonte.
- Prefer sa aud propria dumitale parere, raspunse Müller.
- Eu sunt convins ca vrea sa puna mana pe banii mei.
- Aveti foarte mult spirit de observatie, rase profesorul. Dar, iertati-mi ironia! Capitanul Richemonte e un diavol cu chip de om. Ca sa puna mana pe banii dumneavoastra, sa provoace deraierea unui tren intreg, sacrificand zeci de vieti nevinovate . . . asta e ingrozitor.
- Cred ca cel mai bun lucru ar fi sa plec de aici.
- Un sfat mai bun nici eu nu v-as putea da.
- Dar asta e impotriva temperamentului meu. Vreau ca acest diavol batran sa se prinda in propriul sau lat.
- V-as sfatui sa fiti prevazator.
- As! Acum, ca sunt prevenit, nu ma mai tem de nimic. N-am inca nici o dovada concreta impotriva lui, dar voi face rost de astfel de dovezi, chiar de-ar trebui sa apelez la ajutor strain in acest scop.
- Cum intentionati sa procedati?
- Prefacandu-ma ca am incredere intr-insul si primind propunerile sale.
- Atunci sunteti pierdut!
- O, nu! Nu trebuie decat sa nu semnez cecurile, pentru a fi in siguranta.
- Asa pare. Asa as zice si eu. Dar Richemonte este intr-adevar imprevizibil.
- Deocamdata am un atu: il banuiesc, ceea ce batranul habar n-are si cunosc secretul incaperilor tainice.
- Toate astea nu va vor ajuta la nimic.
- N-ai putea sa imi ai-ati gangul secret prin care a patruns la mine?
- Nu-l stiu nici eu prea bine. Va rog, inca o data, respectati-mi rugamintea si parasiti cat mai curand locul acesta.
- Asta nu-mi poate aduce nici un folos. Stii ca sunt legat de tinutul acesta . . .
- Nu pricep. Veniti incoace sa incheiati o afacere cu capitanul, vedeti ca el va insala, ba chiar ca va poarta samtietele . . . atunci ce va mai poate tine legat de el?
- Ah, nu de el, dar exista o alta persoana care ma indeamna sa raman. Presupun ca ai ghicit despre cine e vorba. Si daca tot m-am hotarat sa nu plec, de ce n-as continua sa 'stau Ia castel?
- Pentru ca e locul cel mai primejdios pentru dumneavoastra.
- O, nu, in barlogul leului esti adesea mai sigur ca in afara lui. Capitanul ma poate gasi, fie ca locuiesc aici sau la Thionville,
- Müller se ridica.
- N-am nici un drept sa caut sa influentez hotararile dumneavoastra, zise el. O rugaminte mai aln, totusi.
- Vorbeste!
- Nu lasati pe nimeni sa banuiasca cele ce stim. Si, orice s-ar intampla, nu tradati ca eu cunosc culoarul secret prin care a venit aici, in camera dumneavoastra, capitanul.
- iti fagaduiesc atat una cat si cealalta, dar am si eu, la randul meu, o rugaminte.
- Sa auzim.
- Doresc sa obtin prietenia dumitale, dar vad ca exista ceva intre noi, o piedica, pe care totusi n-o pot preciza. Ti-as fi recunoscator
dacá mi-ai spune in mod deschis care esle aceasta.
- O veti cunoaste la vremea potrivita. Acum nu pot vorbi.
- E vorba de persoana mea?
- Nu.
- De vederile mele?
- Poate.
- Religioase, politice? Müller dadu din cap.
- Stimate domnule Deephill, nu va' pot spune nimic, mi-e cu desavar.sire interzis a va lasa sa ghiciti secretul.
- Esti grozav de incapatanat! Cred. insa. ca am ghicit deja si te asigur ca voi medita asupra cuvintelor dumitale.
- Asa sa faceti! M-ar bucura ca apropierea noastra sa nu fi fost de prisos..
- Crede-ma, prietene - te pot numi asa dupa cele intamplate! - crede-ma. am suferit mult, mult peste puterile unui om' normal si acum ma simt ca dupa o noapte lunga; vad iarasi rasarind soarele. Poate ca ma insel. Poate, intr-adevar, pentru mine nu straluceste nici o stea, oricat de mica, in vreme ce deasupra celui mai sarac dintre muritori straluceste soarele Domnului.
Vorbise din adancul sufletului. isi privea aproape cu teama interlocutorul. Miscat, .Mül-ler ii intinse mana.
- D< CC v-ali descurajat? Nu va cunosc viata, dar sunt sigur ca soarele si stelele luinineaza pentru fiecare dintre noi. Dar, daca sunteti in cautarea fericirii, de ce va aruncati in bratele intamplarii?! Va poate ea, oare, oferi adevaratul noroc? Dati-mi mana! Va stimez. Ganditi-va la cuvintele mele, gasiti calea cea buna, ce va va mana spre norocul mult asteptat. Noapte buna!
- Noapte buna! repeta americanul, adancit in ganduri. Privirea sa il urmari indelung pe Müller, care se indeparta prin coridorul secret. Piamase multa vreme pe ganduri, apoi, la un moment dat, obrazul i se insenina,
,,Norocul mult asteptat!', murmura el, surazand. Care m-ar putea iubi? O fi vorbit cu fratele ei despre mine? Si ce vasazica asta, ca voi fi fericit numai atunci cand voi fi gasit calea cea buna?. . .'
12. AOLEU! O GRESEALA!
in dimineata urmatoare, dupa dejun, capitanul puse sa se inhame caii si facu o plimbare in dimineata proaspata de vara. Acest fapt ii pica bine lui Müller, caci acum avea prilejul sa vorbeasca cu Marion, fara a se teme ca va fi spionat. Batu la usa ei si intra; Fata ramase oarecum surprin.sa de vizita lui, dar il lasa pe el sa inceapa.
- Te rog sa nu te sperii de ceea ce-ti voi spune, incepu el. Am venit sa te previn ca vor sa te inchida.
- Sa ma inchida? exclama ea. Cine si pentru ce?
- Capitanul si colonelul Rallion, ca sa te sileasca sa te logodesti cu acesta din urma.
- De unde stii?
- l-am spioiiat pe amandoi si am auzit ce-au vorbit.
- Cand urmeaza sa .se intample asta?
- La noapte.
- Ah! Nu vor putea intra, caci zavorasc usa in fiecare noapte.
- Camerele dumitale au o intrare secreta.
- Nu se poate.
- Sper ca-ti voi putea dovedi contrariul.
Müller ii povesti cuvant cu cuvant convorbirea pe care o spionase. Marion ramase cateva clipe inmarmurita, apoi se facu rosie de furie si izbucni:
- Se vor insela dumnealor. Surpriza va fi a lor, nu a mea. Dar, spune-mi, te rog, cum ai dat de firul acestei ticalosii, domnule Müller? Unde i-ai spionat?
- in odaia lui Rallion.
- Cum ai ajuns acolo? El nu raspunse.
- E o taina? intreba ea.
- O taina foarte insemnata chiar.
- Pe care nu mi-o poti impartasi?
- Nu, caci taina nu-mi apartine in exclusivitate-.
- Atunci spune-mi cel' putin atat cat ai dreptul sa spui.
- Voi face aceasta, impartasindu-ti n-am venit la castelul Ortry numai cu intentia de a-l instrui pe fratele dumitale.
- Asta e o surpriza mare pentru mine. Ai deci si alte intentii?
- Una singura: sa-l supraveghez pe capitan.
- Ah, ai venit pentru a-l supraveghea! Asta ma face sa banuiesc ca nu esti profesor de meserie.
intorsatura aceasta ii era neplacuta lui Müller si hotari sa spuna un mic neadevar, decat sa se puna intr-o situatie ambigua.
- Dar ce altceva sa fiu? intreba el.
- Probabil detectiv
- Nu, detectiv nu sunt, duduie. Sunt intr-adevar educator. Dar am un prieten, care cand a aflat ca vin aici, m-a rugat sa ma informez asupra unor anumite lucruri.
- Pot afla care sunt acestea?
- Plivesc o familie, asupra careia capitanul a abatut o mare nenorocire. Familia cu pricina mai sufera si astazi de pe urma aceasta, si misiunea mea e sa aflu daca nu exista o posibilitate de a curma raul.
- Atunci recunosc ca nu esti singurul stapan al tainei despre care-mi vorbeai. Trebuie
fii discret si eu n-am dreptul sa starui.
- Multumesc, domnisoara. Capitanul e un om primejdios. Am bagat de seama ca punea la cale ceva rau impotriva unei persoane care se bucura de interesul meu; de aceea i-am urmarit toate miscarile si astfel am descoperit ca exista in castelul acesta scari secrete si ascunse.
- Dumnezeule, asta inseamna ca esti inconjurat zi si noapte de primejdii pe care nu le cunosti.
- Exista insa ochi care vegheaza asupra dumitale.
- Ai dumitale. Stiu, si asta ma linisteste. Dar te expui la primejdii in felul acesta. Daca batranul descopera ca i-ai aflat tainele, e.sti pierdut.
- Sunt cu ochii in patru si mi-am luat toate masurile de aparare. Chiar daca batranul va izbuti sa puna niAna po mine, imi voi recapata repede libertatea, caci am pe cineva care se va ingriji de aceasta.
- Adevarat? Ai un om de incredere?
- Da. si-l cunosti si dumneata, duduie. E culegatorul de plante al doctorului Bertrand.
- Acela? spuse Marion, surprinsa. Omul care a salvat-o de la- inec pe Nanon a mea?
- Exact. Suntem aliati. Ti-am spus demult ca am deschis mormantul gol. El a fost cu mine .si a vazut-o si pe mama dumitale.
- Serios? Cand?
- Ne-a iesit inainte.
- Spiritul ei.
- Nu. Repet, domnisoara, sunt ferm incredintat ca mama dumitale traieste.
- Vrei sa zici ca e inchisa acolo jos?
- Da.
- Groaznic! Dar am zarit-o amandoi in turn. iar dumneata ai mai vazut-o dupa aceea. Ar fi avut prilejul deci sa-si recapete libertatea.
- Presupun ca nu vrea sa fie libera. Ba. mai mult: banuiesc ca s-a lasat inchisa de bunavoie. Exista mijloace de a sili o astfel de fiinta sa renunte la lume si la toate.
- Eu nu cunosc astfel de mijloace.
- Totusi exista, de pilda dragostea de mama.
Cum adica?
- O ameninti pe mama ca-i vei ucide copilul si-i spui ca-l poate salva numai daca admite sa se dea ea insasi drept moarta.
- Asta ar fi groaznic. Dar de ce n-o omoara cu adevarat? De ce o lasa in viata?
- Or fi existand motive, chiar daca nu le pot ghici deocamdata.
- Domnule Müller, cu cat te ascult mai mult, cu atat trebuie sa presupun ca ai putea avea dreptate. Dar gandul ca mama traieste imi pare atat de extraordinar, incat imi este aproape cu neputinta sa cred.
- Eu sunt convins.
- Grozav! Dar daca e adevarat, atunci cea mai sfanta datorie a mea e s-o eliberez din mormantul ei aparent.
- Eu mi-am luat demult aceasta sarcina.
- iti multumesc. Totusi, nu trebuie s-o las numai in mainile dumitale. Trebuie sa-mi ingadui sa-mi dau si eu concursul.
- Cu placere.
- Atunci suntem aliati. Uite mana mea! Sa luptam impotriva capitanului!
- Un singur lucru putem face: trebuie sa vizitam aceasta presupusa fantoma.
- Da, ai dreptate. Trebuie sa patrundem in gangurile acelea subpamantene si cat mai curand posibil.
- Asta se va intampla indata ce se va inapoia culegatorul de plante. I-am fagaduit sa-l astept.
- Mai bine n-ai fi facut-o. Acum, de cand stiu ca biata mama traieste, n-as vrea sa las nici o clipa sa se scurga in zadar.
- Totusi, te rog sa ai rabdare. Fara el nu pot cuteza sa patrund in boltile acelea.
- Bine, ma supun. Si zici ca cei doi ticalosi vor veni azi la mine? Ce trebuie sa fac? Cum sa-i intampin?
- Va trebui sa te prefaci speriata. Dar si cei doi vor fi surprinsi, gasindu-te treaza. Vor inventa atunci vreun basm, ca sa-si scuze venirea.
- Crezi ca nu ma vor ataca, deci?
- Vor renunta la asta. Lovitura poate izbuti numai daca te gasesc dormind, ca sa te poata ameti fara sa fii in stare sa chemi in ajutor.
- Sunt si eu de aceeasi parere. Vor gasi un pretext. Dar eu nu ma multumesc cu asta; as vrea sa-i prind asupra faptului, ca sa le pot arunfca in fata ticalosia.
- Si eu cred ca asa e mai bine!
- Dar cum sa fac asta?
- Cei doi vor veni cu lumina, dar nu vor putea s-o ia cu dansii in odaie. isi vor indeplini opera pe intuneric.
- Probabil.
- Si asta imi da o idee. Camerista dumitale are aproape aceeasi statura cu dumneata, duduie. Ce-ar fi sa-ti ia locul?
- Da, da! exclama fata, cu insufletire. E o idee.
- Partea grea e de gasit motivul pentru care camerista doarme in camera dumitale.
- Oh, voi gasi eu un pretext, chiar daca ar fi sa spun ca e vorba de o gluma.
- Atunci fata va fi ametita si transportata de aici.
- Dar va fi adusa imediat inapoi, caci la prima j-aza de lumina se va observa greseala.
- Fireste. Si cand o vor readuce, va fi momentul potrivit sa li se spuna c-au fost demascati.
- Da, le voi arunca in fata totul, si la aceasta satisfactie, pe care ti-o datorez dumitale, vreau sa iei parte.
- Sa fiu de fata, adica?
- Da. -Vino, te rog!
il duse in odaia ei de culcare, unde se afla o usa, a carei fereastra era acoperita cu o perdea.
Vezi usa aceasta? intreba ea. Dincolo e vestiarul meu. Ne ascundem amandoi intr-insul.
- Dar unde ne intalnim, duduie?
- Te prefaci ca te duci sa te culci, dar imediat dupa ora zece vii incoace, fireste, in taina. Restul lasa-l pe seama mea! Oh, ce nenorocire ar fi fost pentru mine daca n-ai fi venit la Ortry!
ii intinse mainile si ochii ei erau umezi. El se inclina si parasi odaia.
Ziua trecu in liniste. Dupa-amiaza, Marion pleca la Thionville, ca s-o viziteze pe ,,englezoaica'. Richemonte se aratase numai in timpul mesei, iar la cina veni doar pentru cateva clipe in sufragerie. Rallion nu parasise odaia.
Se apropia ora cand locatarii castelului obisnuiau sa se duca la culcare. Müller incuie odaia sa si se duse pe furis spre apartamentul Marionei.
- Bine ai venit! il intampina ea. Esti inarmat?
- E)a.
- Atunci sa ne retragem la postul nostru de observatie.
- Ea stinse lumina si-l duse in vestiar, unde ardea o lumanare. incuie usa in urma ei. Prin perdeaua subtire se putea observa tot ce se petrecea in dormitor.
- Sa stam jos! spuse ea, stingand lumina. Acum reprezentatia poate sa inceapa.
-,Va dormi camerista dincolo? -( Da. Am fost nevoita insa sa jertfesc oarecum adevarul.
- imi pare rau.
- N-a mers altfel. N-am gasit un alt motiv temeinic afara de acesta.
Mai mult nu spuse, deocamdata. insa dupa catva timp relua:
- Trebuie sa stii ca sunt o fiinta foarte romantica.
- N-am bagat de seama pana acum.
- Si totusi asa e! rase ea, incetisor. I-am spus ca mi-am dat inima cuiva si ca am un adorator tainic. Mi s-a interzis, insa, sa-i apartin, de aceea ne intalnim pe ascuns.
- Ce miscator!
- Ma asteapta si azi, dar baroana a devenit banuitoare si va cauta sa se incredinteze daca sunt sau nu in odaia mea.
- I-ai spus intocmai toate astea?
- O! nu! I-am spus putin, insa am lasat-o sa ghiceasca mult. Treaba ei daca si-o fi inchipuind cine stie ce.
- Va afla insa curand de ce i s-a cerut sa-ti ia locul. Ah, uite ca vine!
Camerista intra cu o lumanare in mana. Rasfoi prin cateva carti, apoi se dezbraca, stinse lumina si se culca.
- E unsprezece si jumatate, sopti Marion. Cand vor veni?
- Cine stie? Probabil cand vor crede ca dormi adanc.
- Va fi o adevarata proba de rabdare.
- Va rog sa va odihniti, eu va voi supraveghea!
- O, crezi c-as putea sa dorm?
Nu mai schimbara nici un cuvant. Era atata liniste, ca se putea auzi pana si respiratia cameristei.
- Auzi? sopti deodata Marion.
- Ei sunt, au lovit un scaun. Ascultara, cu respiratia oprita. Catva timp domni iar tacere adanca, apoi auzira un zgomot, ca si cum ar scartai un pat, dupa aceea percepura pasi si, in cele din urma, se facu iar liniste.
- Infamia s-a consumat! sopti Marion.
- Vor baga de seama eroarea si se vor Intoarce curand.
- Dumnezeule sfinte, din ce primejdie am scapat! Cat iti multumesc, domnule!
El ii simti mana intr-a sa si nu-i mai dadu drumul. Ea nu se impotrivi. . . Dupa catva timp simti capul ei atingandu-i umarul, unde ramase asa mult timp . . .
Se inselasera insa in credinta lor ca cei doi ticalosi vor observa curand eroarea si o vor readuce pe camerista.
Dupa catva timp se auzira tropote de cai jos in curte. Era capitanul, care o ducea pe baroana la gara. Ea se declarase imediat dispusa sa joace, rolul Marionei si nu-si ascunse multumirea cand Richemonte ii povesti ca lovitura impotriva fetei izbutise. La oarecare departare de castei opri docarul, iar baroana cobori pentru a se intoarce pe furis in apartamentul ei Richemonte insa pleca mai departe spre thionville, ca sa insele aparentele.
A doua zi dimineata se raspandi repede vestea ca Marion fusese nevoita sa plece pe neasteptate. Capitanul socoti necesar sa apara la dejun, ca sa-i puna la curent pe cei de fata cu plecarea nepoatei sale. Müller asculta in tacere, dar nu se putu abtine sa nu arunce o privire spre usa.
Tocmai cand incepura sa manance, usa se deschise si. . . . Marion intra.
Batranul sari de pe scaun si privi cu ochii holbati la fata.
- Marion? Tu? Pe toti dracii! ii scapa de pe buze.
Ea se aseza linistita la locul ei.
- Ce e? intreba apoi, prefacandu-se mirata.
- Cred . . . hm de neinteles.
- Ce e de neinteles?
Müller se inclina politicos in fata ei si zise:
- Domnul capitan tocmai ne comunicase ca ati fost nevoita sa plecati pe neasteptate in cursul noptii.
Marion dadu din cap si raspunse cu nevinovatie:
- Domnul capitan s-a inselat. Nu stiu ce m-ar fi putut indemna sa intreprind o calatorie.
Richemonte nu izbutea sa-si explice aparitia ei. Era insa un adevarat maestru in a-si regasi stapanirea de sine. Si nici atitudinea fetei nu era dusmanoasa. Hotari, deci, sa astepte deocamdata. Dar, dupa sfarsitul mesei, cand se duse la fereastra sa priveasca afara si Marion trecu pe langa el, isi atinti privirea-i strapungatoare asupra ei si suiera:
- Ce enigma e asta? Mi s-a spus ca ai fost condusa la gara.
- De catre cine?
- Asta n-am intrebat. Si-apoi am mai aflat ca in timpul noptii nu erai in odaia ta.
- Cine a spus asta?
- Camerista ta! minti el.
- E adevarat, n-am fost in odaia mea.
- Dar unde? intreba capitanul, holband si mai mult ochii.
- Te intereseaza?
- Fireste. Am auzit ca esti plecata, si cand colo apari la masa As vrea sa stiu curh se explica asta.
- Si eu as vrea tot atat de mult sa stiu. Nici nu mi-a dat in gand sa plec.
- Dar unde te aflai?
- in siguranta, domnule capitan. Raspunsul acesta parea dat asa intr-o doara, insa fu insotit de o privire care-l facu pe capitan sa tresara.
- tn . . . in siguranta? ingaima el. Nu pricep c vrei sa spui cu asta.
- Ghici ghicitoarea mea! mai spuse dansa si parasi sala de mancare.
Atata asteptase baroana. Se apropie repede de batran si-l intreba:
- Poti sa-mi explici ce si cum?
- Nu.
- Ce-a spus?
- N-am inteles nimic. Bproana avu un zambet ironic si zise:
- Stimate domnule capitan, incep sa banuiesc ca iar ai dato-n baia!
Multumesc de compliment! mormai dansul.
il meriti! imi dai voie sa intreb cum se leaga ivirea Marionei cu presupusul ei voiaj?
- Dracu' stie!
- Credeam ca e prizoniera dumitale!
- Eram convins de asta.
- S-a eliberat singura, deci?
- in privinta asta ma voi lamuri curand. Zicand acestea iesi, ducandu-se in odaia lui Rallion.
- Ah, domnule capitan! spuse colonelul, care se afla inca in pat. Asta e o vizita neasteptata, imi dai voie sa ma ridic. Vroiam sa recuperez oboseala de asta-noapte.
- Cand te-ai culcat? intreba Richemonte, aruncand o privire banuitoare asupra colonelului.
- indata ce ne-am despartit.
- Si de atunci n-ai parasit patul?
- Nici o clipa. Dar ce rost au intrebarile astea? imi faci o impresie cam ciudata.
- Prietene, ai un dar de a te preface pe care nu l-am banuit la dumneata pana acum.
Jignit, contele se ridica.
- Domnule capitan, joci teatru? striga el. Observ, spre uimirea mea, ca ai ceva impotriva mea. Ce vrei sa zici cu acuzatile dumitale?
- Ca ai calcat interdictia mea Ai descoperit iesirea secreta si ai patruns in gangurile subpamantene, ca s-o eliberezi, pe Marion. Vrei sa negi cumva?
- Capitane, ai innebunit!
- iti pot dovedi; am vorbit eu insumi cu Marion mai adineauri.
- in inchisoarea ei?
- Nu, in sufragerie, la dejun.
Contele sari jos din pat, isi vari picioarele in papuci si isi puse halatul.
- Trebuie sa ma scol, caci dupa cate vad ai inceput sa vorbesti in dodii.
Apoi, prinzandu-l de umeri, intreba aspru:
- Capitane, cine are cheile la toate usile prin care am trecut asta-noapte?
- Eu.
- Si eu sa fi deschis aceste usi? Cu ce?
- Fireste, tot cu chei.
- De unde sa le fi luat?
- Ma crezi atat de idiot, colonele? Credeam pana mai adineauri ca cheile duble
pierduse trebuia sa le caut sub lazi, dar acum imi du seama ca tatal dumitale ti le-a dat.
- Dar bine, capitane, ti-ai pierdut cu totul mintile? Eu n-am nici o cheie.
- intr-adevar, n-ai?
- Pe onoarea mea de ofiter. Si daca le-as fi avut, la ce mi-ar fi folosit? Tot nu pot merge acolo.
Zicand acestea arata spre peretele in care se afla iesirea secreta.
- Asadar, n-ai fost acolo? Bine, sa vedem! Se duse la tablia din perete si o examina.
- Diahle! exclama apoi. E totul in regula. Furios, batu cu pumnul in masa.
- Sa fi visat oare? Erai doar de fata. N-am fost impreuna noaptea trecuta in odaia Marionei?
- Fireste.
- Si n-am dus-o in bolta? '
- Ba da.
- Si n-am zavorat-o acolo?
- Sigur.
- Atunci imagineaza-ti spaima mea, cand am vazut-o adineauri intrand in sufragerie.
- Dar n-ai intrebat-o?
- Facea pe nevinovata, de parca n-ar fi stiut nimic.
- Trebuie sa aflam cum stau lucrurile. in ce fel a disparut, voni afla cercetand inchisoarea.
- Da. im.braca-te repede si vino cu mine! Te-am banuit foarte tare.
- Te iert. Dar vom descoperi noi vinovatul.
- Sper asta si va fi vai de el! Caci acela care a eliberat-o pe Marion trebuie sa fi patruns in tainele noastre si se impune sa fie facut nevatamator. imbraca-te deci repede si pana atunci sunt si eu inapoi.
Pleca, dar numai dupa cateva minute deschise pe dinafara usa secreta, tinand lanterna in mana. Contele sfarsise cu imbracatul. Patrunsera in gang si pornira spre celula din care,, dupa parerea lor, disparuse Marion.
Cand Richemonte deschise bolta unde, in partea din fund, se afla inchisoarea, i se paru ca aude un zgomot. il prinse pe conte de mana si-l intreba:
- Auzi ceva?
- Da, batai.
- De acolo unde am inchis-o pe Marion.
- Asa se pare.
- Care vasazica, e cineva inauntru si Marion e libera! Nu cumva se batu cu palma peste frunte nu cumva . . .
- Ce anume?
- Nu cumva am inchis pe altcineva in locul Marionei? ' ,
- Dar cum ar putea fi cu putinta asa ceva?
- Ma intreb si eu.
Se uitara nedumeriti unul la altul. Bataile se repetara.
- Asa trebuie sa fie totusi! spuse Richemonte, cu hotarare. Am pus mana pe alta si am inchis-o aici.
-Dar am luat-o pe Marion din propria ei camdba.
- Chestiunea ie va lamuri indata ce vom vedea cine e cealalta persoana.
- Sunt extrem de curios.
- D-apoi eu? Trebuie sa ne prefacem ca nu stim nimic. Haide!
Cu cat inaintau, cu atat se auzeau mai tare loviturile. in cele din urma auzira si un glas:
- Ajutor! Dati-mi drumul afara! Richemonte trase zavorul si deschise. Camerista Marionei le aparu in fata. isi pusese vesmintele pe care cei doi le adusesera odata cu dansa. Era alba ca varul la fata si tremura din tot corpul.
- Sacrehleu, dumneata esti? exclama batranul, luminandu-i chipul. Dar cum ai ajuns in pivnita asta?
- Habar n-am, domnule capitan. Oh, ce spaima am tras, Dumnezeule!
- Dar ce aveai de cautat aici jos?
- Nimic, domnule capitan.
- Dracu' sa mai inteleaga. Cine te-a adus incoace?
- Nu stiu, zau nu stiu.
- Dar explica-mi atunci prezenta dumitale aici!
- M-am dus aseara sa ma culc si cand m-am trezit ma pomenesc aici, alaturi de hainele mele.
- Asta suna a basm. Unde te-ai culcat?
- La duduia.
- La baroana Marion? In odaia ei? Ai dormit in patul ei? Si unde se afla Marion atunci?
- Asta nu stiu.
- Cum de ti-a ingaduit sa dormi acolo?
- Mi-a poruncit, chiar.
- Pentru ce?
- Nu stiu.
- Dar un motiv trebuie sa-ti fi dat.
Camerista nu vroia sa tradeze ceea ce vorbise Marion cu dansa, astfel ca raspunse:
- Eu sunt servitoare si trebuie sa ascult, fara sa intreb de motive.
- Asta inseamna ca ai fost victima unei glume proaste. Voi cerceta cum stau lucrurile si-l voi pedepsi cu asprime pe vinovat. Si zici ca nu stii unde te afli?
- Habar n-am.
- Ia sa vedem atunci cum se pot aranja lucrurile. Stii sa taci?
- Oh, nu voi sufla nici un cuvant, numai sa ies din aceasta gaura groaznica.
- Vei iesi. Dar daca aflu ca ai povestit cuiva despre chestia asta, sa stii ca ai de-a face cu mine.
- Jur pe tot ce am mai sfant ca am sa tac.
- Si fata de baroana?
- Da.
- Dar cum vei justifica fata de ea disparitia dumitale?
- Asta nu stiu inca.
- Parintii dumitale locuiesc in satul vecin?
- fDa, asa e.
- Ei, atunci spui ca ai aflat azi-dimineata ca tatal sau mama dumitale s-au imbolnavit si te-ai dus acolo. Acum te-ai intors. Ai inteles?
- Da. E bine asa.
- Si-mi vei comunica mie tot ce a spus Marion, fiecare cuvant?
- Cu placere, domnule capitan, numai de-as iesi odata din aceasta pivnita groaznica .. .
- Bine, te cred. Vino aici!
isi scoase batista si-i lega ochii.
- Dar pentru ce faceti asta? intreba ea.
- N-ai nici o teama, nu ti se intampla nimic, o linisti el. Nu trebuie sa vezi pe ce drum apucam. Urmeaza-ma, te conduc eu.
Zavori usa si, luand-o pe camerista de mana, merse cu ea spre casuta din gradina, de unde o scoase afara. Acolo o plimba de cateva ori de jur-imprejur, printre tufe, apoi ii scoase legatura de la ochi.
- Acum esti libera, spuse dansul. Du-te si vezi-ti de treaba dumitale si tine-ti gura. De tacerea dumitale depinde daca voi pune mana sau nu pe ticalosul care te-a inchis acolo.
Ea se indeparta cat putu de repede.
- Ce zici dumneata de asta? se adresa Richemonte lui Rallion.
- A fost o prostie din partea noastra, o prostie foarte mare. Ar fi trebuit sa ne convingem daca e intr-adevar Marion. Dar dumneata ai staruit sa nu aprindem lumina, astfel ca eu nu-s vinovat.
- Nici eu. Cum as fi putut banui ca nepoa-ta-mi ii va da in gand s-o puna pe camerista sa doarma in odaia ei?
- Si pentru mine e de neinteles.
- Nu numai de neinteles, dar si suspect.-Fara motive cu totul deosebite nu cedezi altuia culcusul.
- E treaba dumitale sa descoperi aceste motive, capitane.
- Ma voi informa imediat. Hai la castel!
Multumesc. N-am nici un chef sa-mi arat
in public chipul masacrat, pana nu se va fi vindecat cel putin in parte.
- Atunci vrei sa ne intoarcem prin gangul subpamantean?
- Da, te rog chiar.
- Bine, ocolul nu e mare.
La inapoierea cameristei, Marion se afla in odaia ei. Cand o zari pe fata, stiu imediat ca batranul se dusese in bolta pentru a cauta o explicatie misterului.
- Am sunat dupa tine, spuse ea cu imputare.
- Ma iertati, duduie, raspunse camerista, dar indata dupa ce m-am trezit mi s-a adus vestea ca mama e usor bolnava si am plecat acasa
pana cand ai dormit?
-- Pana aproape de cinci.
- Bine. Fireste ca trebuia sa-ti faci datoria de fiica.
Fata fu foarte multumita ca scapa atat de usor. Abia plecase, ca Richemonte intra la Marion. Lucrul era cu atat mai surprinzator, cu cat foarte rar se ducea in persoana la ne-' poata sa.
isi plimba privirea cercetator prin camera, apoi se aseza si se uita la fata cu chipul intunecat. Ea nici nu clipi.
- Te miri vazandu-ma aici? intreba el.
- Cam asa, raspunse dansa.
- Am sa te intreb ceva: de ce ai plecat atat de repede din sufragerie, cand stateam de vorba cu tine?
- Pentru ca am crezut ca discutia noastra s-a terminat.
- Abia incepuse. Vroiam sa stiu unde te-ai aflat in cursul noptii.
- intreab-o pe camerista!
- Ea stie?
- Dupa cum mi-ai povestit azi-dimineata, ai chestionat-o in privinta mea.
- Asa e. Ai ceva impotriva?
- Din partea mea poti intreba pe cine poftesti, insa procedeul nu-l aprob. Nu se obisnuieste sa interoghezi camerista in privinta stapanei.
- Ce? iti permití sa-mi vorbesti astfel? Ei, fato, de catva timp iti ingadui un ton care nu-mi convine deloc.
. - Pentru ca ai fost obisnuit sa te folosesti numai tu de tonul acesta. Mai ai ceva sa-mi spui?
- in primul rand vreau sa stiu unde ai fost in cursul noptii trecute.
- N-am sa-ti dau socoteala in privinta asta. Batranul sari furios de pe scaun.
- Asa-mi raspunzi? Stii tu cine e stapan aici?
- Baronul de Sainte-Marie, nu capitanul Richemonte.
- Eu sunt tatal baronului si bunicul tau.
- Dovedeste-mi intai rubedenia!
Capitanul ramase inmarmurit o clipa.
- Ai innebunit, fato? scrasni el apoi.
Cu un gest dispretuitor ea intoarse capul intr-o parte:
- Sa terminam discutia. Vad ca nu stii cum trebuie sa te porti cu o femeie. De catva timp te comporti ca un om de rand, caruia pentru lipsa lui de buna crestere . . .
Furios peste masura, el o prinse de mana si o scutura cu putere:
- Da, da, esti nebuna, altfel n-ai fi putut cuteza sa vorbesti astfel. Dar eu nu-s omul care sa inghit asa ceva. Te voi pedepsi daca ramai la tonul acesta.
- Bine, sa ne folosim de alt ton atunci, inainte ca el s-o poata opri, Marion incepu
sa traga cu atata putere de snurul clopotului, incat ecoul rasuna in tot castelul. Imediat se auzira usi deschizandu-se.
- Ah, de data asta ai noroc! scrasni el. Vreau sa evit scandalul, de aceea plec. Data viitoare insa voi fi eu cel tare.
Pleca si, pe coridor, le striga servitorilor, care veneau in goana:
- Nu e nimic, dueeti-va dracului!
Apoi se intoarse in odaia sa, intr-o stare de nervi cum nu mai avusese de mult.
Sfarsit
POSTA REDACTIEI
Dintre scrisorile primite la redactie in diverse randuri raspundem acelora prin care tinerii cititori ne solicita mai multe date referitoare la modul de alcatuire a romanelor lui Karl May si, mai ales, asujpra documentarii autorului, tinand seama de bogatia de informatii continute in operele sale si de puterea de redare a culorii locale, a atmosferei specific orientale sau, alteori, nord-americane.
Multi si-au pus intrebarea daca intr-adevar Karl May a strabatut aceste imense spatii geografice care se intind, in ciclul oriental, din nordul Africii pana in Kurdistan, Irak, Turcia si zona_ Balcanilor aflata, la aoea vreme, sub stapanirea otomana.
Din lucrarea autobiografica "Ich' aflam ca autorul a intreprins in mai multe randuri calatorii de studii, atat in America de Nord cat si in toate tarile din Orient. Aceste calatorii i-au completat impresionanta documentatie obtinuta prin carti de specialitate, note de calatorie, dictionare, enciclopedii si reviste de specialitate adresate orientalistilor si etnologilor. Nu a ezitat sa faca aipel si la carti mai vechi, uitate deja de contemporanii sai.
Pentru a satiisface curiozitatea cititorilor mentionam expunerea lui Hans Wachenhusen "De la Vidin la Stambul', opera lui Cyprien Roberts, in se volume, despre slavii din Turcia (1844), lucrarea lui Wurtzersch despre o calatorie in Europa Centrala si o parte a Asiei de Vest s.a.
Marturii ale calatoriilor sale sunt numeroasele obiecte, inclusiv cele trei faimoase pusti cu repetitie, expuse la Muzeul Karl May din Dresda, fondat dupa moartea sa.
; Karl May vorbea curent limba araba iar engleza sai era specifica marinarilor si locuitorilor din Vestul Salbatic.
Din bogata documentatie adunaita de-a lungul anilor si-a insusit Karl May informatiile despre Tara -schiipetarilor, adica vechea Albanie, despre Grecia de Nord, Macedonia si regiunile locuite de sarbi si de bulgari. Din acest material'si din calatoriile intreprinse, in diverse perioade ale vietii sale, si-a creat fundalul ciclului oriental si scena marilor aventuri cu pieile-rosii, populate deopotriva cu idealisti si talhari, dar avand ca obiectiv constant triumful dreptatii.
Fiind scriise la persoana intaia, Karl May se identifica in romanele sale cu eroii sai favoriti, Kara Ben Nemsi in Orient si Old Shatterhand in Vestul Salbatic.
El arcreat personaje veridice, nu intruchipari palide aie vreunor idealuri utopice, ci oameni adevarati confruntati cu realitatile, uneori, dure, ale vietii. Povestirile sale, fie ele fictiuni sau, dimpotriva, relatari obiective, reusesc sa fascineze cititorul tocmai prin arta scriitorului de a ne face sa luam parte la actiune ca si cum am fi trait-o noi insine.
KARL MAY - OPERE carti aparute la editurile Eden si Pallas
Ciclul "De pe tron la esafod'
1. Castelul Rodriganda (Editura Pallas, 1994)
2. Piramida Zeului Soare (Editura Pallas, 1994)
3. Benito Juárez (Editura Pallas, 1994)
4. Plisc-de-uliu (Editura Pallas, 1994)
5. Moartea imparatului (Editura Pallas, 1994)
6. Comoara din Lacul'de Argint (Editura Pallas, 1995)
7. Slujitorii mortii (Editura Eden, 1995)
Ciclul "Satan si Iscarioiul'
8. Capcana (Editura Pallas, 1995)
9. Omul cu 12 degete (Editura Pallas, 1995)- :
10. Razbunarea (Editura Eden, 1995)
Ciclul "In tara leului argintiu'
11. Leul razbunarii (Editura Pallas, 1995)
12. La Turnul Babei (Editura Pallas, 1995)
13. Sub aripa mortii (Editura Pallas, 1995)
14. Prabusirea (Editura Pallas, 1995)
15. Cacealmaua (Editura Eden, 1996)
16. Testamentul incasului (Editura Eden, 1996)
17. Pirat si corsar (Editura Eden, 1996)
18. Mustangul Negru (Editura Pallas, 1996)
Ciclul "Inimi germane'
19. Dervisul (Editura Pallas, 1996)
20. Valea mortii (Editura Pallas, 1996)
21. Vanatorul de samuri (Editura Pallas, 1996)
Ciclul "Winnetou'
22. Winnetou (Editura Eden, 1996)
23. Pe viata si pe moarte (Editura Eden, 1996)
24. Testamentul lui Winnetou (Editura Eden, 1996)
25. Old Surehand (Editura Pallas, 1996)
26. Taina lui Old Surehand (Editura Pallas, 1996)
27. Secretul tigancii (Editura Eden, 1997)
28. Insula giuvaicrurilor (Editura Eden, 1997)
Ciclul "In tara mahdiului'
29. In tara mahdiului (Editura Pailas, 1997)
30. Lacrimi si sange (Editura Pallas, 1997)
31. Ultima vanatoare de sclavi (Editura Pallas, 1997)
32. Culturii desertului (Editura Eden, 1998)
33. Prin desert si harem (Editura Eden, 1998)
34. Prin Kurdistanul salbatic (Editura Eden, 1998)
35. De la Bagdad la Stambul (Editura Pallas, 1998)
36. Prin vagaunile Balcanilor (Editura Pallas, 1998)
37. !n Tara schipetarilor (Editura Eden, 1998)
38. Schut - capetenia banditilor (Editura PaUas, 1998)
Ciclul "Dragostea ulanului'
39. Ultima iubire a lui Napoleon (Editura Pallas, 1998)
40. Razbunatorii (Editura Eden, 1998)
41. Capitanul garzii imperiale (Editura Eden, 1999)
42. Nelegiuitul (Editura Pallas, 1999)
|
Politica de confidentialitate |
 .com |
Copyright ©
2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational. |
Personaje din literatura |
| Baltagul – caracterizarea personajelor |
| Caracterizare Alexandru Lapusneanul |
| Caracterizarea lui Gavilescu |
| Caracterizarea personajelor negative din basmul |
Tehnica si mecanica |
| Cuplaje - definitii. notatii. exemple. repere istorice. |
| Actionare macara |
| Reprezentarea si cotarea filetelor |
Geografie |
| Turismul pe terra |
| Vulcanii Și mediul |
| Padurile pe terra si industrializarea lemnului |
| Termeni si conditii |
| Contact |
| Creeaza si tu |
