MARK TWAIN

Insusirea fireasca a clementei este de doua ori binecuvantata.

Binecuvantata de cel care o acorda si de acel care o primeste; in cel mai puternic ea este cea mai puternica: cu ea ii sta mai bine monarhului pe tron, decat cu coroana.

(Negutatorul din Venetia)

PRINT SI CERSETOR

Vreau sa scriu o istorioara asa cum mi-a povestit-o cineva, care o stia de la tatal lui, dupa cum acesta o stia, de asemenea, de la tatal lui, acesta auzind-o, tot asa, de la tatal lui, si astfel, urcand din generatie in generatie, timp de mai mult de trei sute de ani, parintii transmi-tand-o copiilor si cu acest sistem pastrand-o.

Se poate ca ea sa fie adevarata, dupa cum se poate sa nu fie decat o legenda. Toate acestea poate ca s-au intamplat, poate ca nu; dar toate acestea s-ar fi putut intampla. Se poate ca, vreodata, oameni intelepti si instruiti au primit-o de adevarata; se poate ca lumea ignoranta si simpla a iubit-o si i-a adaugat credinta.

CAPITOLUL I

NASTEREA PRINTULUI SI NASTEREA SARACULUI

In vechea cetate a Londrei, intr-o zi oarecare de toamna din cel de al doilea sfert al secolului al saisprezecelea, un copil pe care nimeni nu-1 dorea, se nascu intr-o familie saraca, ce avea numele de Canty. in aceeasi zi, un alt copil englez se nastea intr-o bogata familie cu numele de Tudor, care, il dorea, insa. Toata Anglia, il dorea, de asemenea. Anglia il asteptase atata vreme, il sperase, atata timp rugase pe Dumnezeu sa i-1 daruiasca, incat, acum, cand sosise, poporul era aproape nebun de bucurie. Oameni care abia se cunoscusera, se aruncau unii in bratele altora, se sarutau si chiuiau de bucurie. Toata lumea era in sarbatoare: mari si mici, bogati si saraci, sarbatoreau, dansau, cantau, se induiosau, si acestea, de zile si nopti intregi. Ziua, Londra era feerica la vedere cu drapelele ei sclipitoare, falfaind la toate balcoanele si pe varful caselor; iar, in plus, cu minunatele sale cortegii.

Noaptea, spectacolul nu era mai putin frumos, cu focurile aprinse pe strazi, in jurul carora oamenii jucau plini de veselie, in toata Anglia nu era vorba decat de noul nascut, Eduard Tudor, Print de Galles, care se odihnea invelit in satin si matase, fara cunostinta de intreg tapajul acesta; fara sa stie ca nobili seniori si doamne il vegheau si aveau, sau nu aveau, grija de el. Dar de cela

lalt copil, Tom Canty, infasat in scutece sarace, nicaieri nu era vorba, decat in familia de mizerie in care, prezenta lui nu aducea decat incurcatura.

CAPITOLUL II

COPILARIA LUI TOM

Au trecut cativa ani. Londra data atunci de cincisprezece secole. Era un oras mare pentru aceasta epoca. Numara o suta de mii de locuitori, altii spun indoit. Strazile erau foarte stramte, intortocheate si murdare, mai ales in cartierul unde locuia Tom Canty, nu departe de Podul Londrei. Casele erau de lemn, etajul al doilea atarnand peste primul, pe cand al treilea isi proiecta unghiurile pe deasupra celui de al doilea. Cu cat casele castigau in inaltime cu atat se intindeau catre temelie, pe suprafata mai mare.

Scheletele lor erau construite din barne puternice in cruce intre care se ingramadeau materiale solide, tencuiala de ipsos.

Barnele erau vopsite cu rosu, cu albastru sau cu negru, dupa gustul proprietarului, ceea ce dadea caselor un aspect foarte pitoresc. Ferestrele erau joase, despartite in mici patratele taiate piezis si se deschideau in afara, pe tatani, ca usile.

Casa unde locuia tatal lui Tom se gasea intr-un adanc de fundatura numita Offal Court, langa Pudding Lane. Era mica, darapanata, rahitica si suprapopulata de sarmane familii mizere

Tribul Canty-lor ocupa o camera la al treilea etaj. Mama si tata aveau acolo, intr-un colt, o lavita, un fel de pat de lemn; dar Tom, bunica lui si cele doua surori, Bet si Nan, nu aveau loc stabilit: toata dusumeaua era la dispozitia lor si puteau sa se culce unde voiau. Erau si oarecare zdrente de cuvertura si cateva maldare de paie vechi, murdare; dar cuviincios vorbind nu se puteau numi paturi, acelea. Dimineata tot ce era acolo era ingramadit la intamplare si seara fiecare tragea din gramada ce ii placea.

Bet si Nan, gemenele, aveau cincisprezece ani. Aveau inima buna, erau murdare, imbracate in zdrente si profund ignorante. Mama lor era ca si ele. Tatal si bunica, insa erau doi demoni. Se imbatau pe cat puteau si, beti, se bateau intre ei sau cu cine le iesea in cale. Beti sau negustati, ei nu incetau sa ocarasca si sa blesteme. John Canty fura si mama lui cersea. Ei silisera pe copii sa cerseasca; dar nu reusisera sa faca din ei hoti. Printre hidoasa mitocanime care locuia casa, fara sa faca parte din ea, se gasea un preot batran pe care regele il concediase din casa lui cu o pensie de cativa farthing*.

Adesea, el lua la o parte copiii si ii invata in secret bunele principii morale. Parintele Andrews invatase intre altele pe Tom putina latina si de asemenea, sa citeasca si sa scrie. Ar fi facut el tot astfel si pentru surorile lui Tom, dar acestea se temeau de batjocura camaradelor, care n-ar fi tolerat un astfel de talent extraordinar, in ele. Tot Offal Court era un cuibar construit dupa modelul locuintei Canty-lor. Betia, bataile, certurile erau de regula, in fiecare seara si aproape toata noaptea. Capetele sparte erau un lucru atat de obisnuit ca si foamea. Cu toate acestea Tom nu era nenorocit. Viata lui era aspra; dar el nu-si dadea seama. Soarta lui era aceea a tuturor copiilor din Offal Court, astfel ca o gasea naturala si suportabila. Cand, seara, se intorcea cu mainile goale, stia ca tatal sau il va balacari mai intai si-1 va maltrata apoi, ca groaznica lui bunica va veni la randul ei si va face mai rau; dar el stia, de asemenea, ca peste noapte, mama sa, desi moarta de foame, se va strecura hoteste pana la culcusul lui pacatos, pentru a-i da cateva firimituri mizerabile sau o coaja de paine, sustrase portiei sale de foamete, si aceasta cu riscul de a fi stalcita in bataie de catre barbatul ei care nu statea la ganduri cand o surprindea in flagrant delict de asemenea tradare.

Dar viata lui Tom Canty era destul de placuta mai ales vara. El cersea numai atat cat sa-si faca datoria, caci legile contra cersetoriei erau riguroase si penalitatile severe; iar pe de alta- parte el intrebuinta o mare parte din timpul sau ascultand istoriile vechi si incan-jtatoare ale bunului Parinte Andrews; legendele cu uriasi si zane, cu pitici si genii, cu castele fermecate, cu regi si feti-frumosi. Capul sau era plin cu aceste povesti minunate si adesea, noaptea culcat pe gramada lui de paie incomoda, neputand dormi, obosit, infometat, amortit de bataie, el lasa frau liber imaginatiei, uita repede suferintele si greutatile, inchipuindu-si viata delicioasa a unui print incantator intr-un palat regal.

Intre timp, i se naste o dorinta care il obsedeaza zi si noapte: sa vada cu ochii lui un print adevarat. Odata chiar, vorbi de aceasta dorinta unora din camarazii lui din Offal Court; dar acestia rasera de el si il batjocorira atat de fara mila, ca hotari sa-si pastreze pe viitor visul sau numai pentru el.

Adesea citea cartile vechi ale preotului si cerea sa i se explice, incet, incet, fara sa se simta, visurile lui si lecturile acestea, produsera in el un fel de transformare. Personajele visurilor sale erau asa de frumoase ca incepu sa se dezguste de zdrentele si murdaria lui, dorind sa fie curat si mai bine imbracat. Totusi continua sa se joace in noroi si sa se bucure; dar in loc de a se rostogoli pe malurile Tamisei numai si numai ca sa se distreze, el profita acum, pentru a se imbaia si a se curati.

Tom gasea intotdeauna ceva interesant in a-si delecta privirea in jurul Pomului de Mai, in Cheapside sau in balciuri. Din timp in timp, avea norocul, ca toti locuitorii Londrei, sa vada o parada militara atunci cand cate un ilustru nenorocit era condus la inchisoarea de la Tour, pe uscat sau pe apa. Tot astfel intr-o zi de vara el vazu pe sarmana Ana Askew si trei oameni murind pe rug la Smithfield si auzi un batran episcop incurajandu-i fara mare convingere.

Da, existenta lui Tom era, in general, destul de variata si placuta.

Putin cate putin, visurile si lecturile lui Tom despre vietile printilor il influentara asa de puternic incat incepu in mod inconstient, sa faca pe printul. Manierele sale, vorbele sale, devin extrem de ceremonioase si distinse, ceea ce facea, deodata, admiratia si distractia celor din jurul lui. in acelasi timp influenta lui Tom asupra tinerilor sai camarazi crestea din zi in zi, si in curand ajunse sa le inspire un fel de respect temut ca si cand, el, ar fi fost de esenta superioara. Parea atat de invatat, putea sa faca si sa spuna lucruri atat de frumoase si, mai mult ca orice' era atat de serios si atat de intelept! Reflectiile lui Tom, ispravile lui, erau raportate de copii la fratii lor mai mari si acestia, deja, incepeau sa discute cu Tom Canty, privindu-1 ca pe o fiinta exceptional dotata. Oamenii maturi veneau sa-si destainuiasca grijile, lui Tom si adesea ramaneau uimiti de intelepciunea hotararilor sale. intr-un cuvant el devenise un erou pentru toti cei care il cunosteau, cu exceptia parintilor sai. Acestia nu vedeau in el nimic demn de remarcat.

La catva timp de atunci, Tom isi organizeaza, in secret, o curte. El era printul; camarazii lui, cei mai buni, devin garzile, sambelanii, aghiotantii, seniorii si doamnele de onoare, curtea regala, in fiecare zi, tanarul "print,,, era primit cu ceremonialul imprumutat de Tom din lecturile sale romantioase; in fiecare zi marile afaceri ale "regatului', erau discutate in consiliul regal si in fiecare zi atotputernicia sa, promulga decrete privind armatele sale, vasele sale, viceregatele sale imaginare. Dupa aceea, se ducea, in zdrentele lui, sa cerseasca centime, sa-si manance mizerabila coaja de paine, sa primeasca loviturile, cearta si tratamentul rau, obisnuite; apoi, intinzandu-se in gramajoara lui de paie infecte, se recufunda in vis, in vanele lui maretii.

In acelasi timp dorinta de a vedea, fie si numai o singura data, un print adevarat, in carne si oase, crestea in el din zi in zi, din saptamana in saptamana, astfel ca ea sfarsi prin a absorbi toate celelalte dorinte ale sale si deveni singura pasiune a vietii lui.

Intr-o zi de ianuarie, facand cursa lui obisnuita de cerseala, parcursese disperat cartierul ce lega Mincing Lane si Little East Cheap, ore si ore cu picioarele goale, rebegit de frig, uitandu-se la pravaliile birtasilor si acoperind cu o privire de pofta enormele pateuri de porc si alte bucate atragatoare care, lui ii pareau gatite pentru ingeri, caci nu mancase niciodata, nici nu vazuse vreodata asemenea bunatati. Deodata incepu sa cada o ploicica rece; cerul era intunecat, ziua trista. Pe inserat, Tom ajunse acasa. Era asa de ud, asa de obosit, asa de infometat ca tatal sau si bunica, de cum il zarira nu putura sa nu se emotioneze in felul lor: ii dadura, deci, o chelfaneala buna si il trimisera sa se culce. Multa vreme durerea, foamea, injuraturile si taraboiul, care se auzeau in toata casa, il tinura destept; dar, in sfarsit, gandurile sale il dusera departe, in regiuni imaginare si, adormi in tovarasia micilor printi acoperiti de pietre pretioase si de aur, in palate nesfarsite unde servitorii curtenilor zburau sa le execute ordinele. Si atunci ca de obicei visa ca el insusi era print. Toata noaptea traia in maretia situatiei sale regale, traia in mijlocul marilor seniori si doamne intr-un val de lumina, respirand parfum, ascultand o muzica incantatoare, primind cu un suras si un salut gratios din cap, omagiile reverentioase ale lumii stralucitoare care se dadea la o parte pentru a-i face loc sa treaca.

Dar dimineata cand se destepta si vazu mizeria care il inconjura, visul sau avu efectul obisnuit: existenta lui ii paru de o mie de ori mai nenorocita Resimti amaraciunea si cu inima sfasiata, izbucni in lacrimi.

CAPITOLUL III INTALNIREA LUI TOM CU PRINTUL

Tom se destepta infometat si iesi din casa cu foamea si cu gandurile sale inca zapacite de splendoarea visului de noapte.

Rataci incolo si incoace prin oras, fara sa priveasca pe unde il duceau pasii, nici ceea ce se petrecea in jurul lui.

Lumea il imbrancea, unii il injurau, dar el rapit de himera gandurilor lui nu baga nimic in seama. Astfel ajunse la Temple Bar. Niciodata nu mersese atat de departe in aceasta directie. Se opri, se reculese un moment, apoi se lasa din nou prada visului si, fara sa bage de seama, se gasi in afara de zidurile Londrei. Strandul nu mai era un drum vecinal, ci era considerat ca o strada desi era-rau cladita, fiindca daca avea un numar destul de mare de case pe o parte, pe cealalta nu avea decat cateva edificii mari, palate apartinand familiilor bogate, cu frumoase parcuri vaste, coborand pana la fluviu; terenuri care sunt astazi acoperite in intregime de uriase stabilimente facute din piatra si caramida. Tom, ajunse atunci la Charing Willage si se odihni langa frumoasa cruce inaltata acolo de un rege deposedat pe vremuri. Dupa aceea, cascand gura, cobori drumul frumos, trecu prin fata maiestuosului palat al marelui cardinal si, putin mai incolo, ajunse in fata unui palat si mai mare si mai frumos. Wesminster. Tom privi cu uimire constructia enorma, cu aripile larg deschise, amenintatoare bastioane, foisoarele, portalul larg de piatra cu grilajul lui aurit, impodobit cu lei de granit enormi si alte semne si   embleme ale regalitatii engleze. Dorinta inimii sale, urma ea, in sfarsit, sa fie satisfacuta? Era, oare, cu adevarat, palatul regelui? Nu putea el sa spere daca cerul ar fi vrut-o, sa vada acum un print, un print in carne si oase?

La fiecare parte a grilajului aurit, sedea cate o statuie vie, adica un soldat intepenit, imobil, acoperit din cap pana-n picioare de o stralucitoare armura de otel, Oamenii de la tara si chiar de la oras stationau la o distanta respectuoasa, asteptand ocazia sa zareasca cate ceva din pompa regala. Trasuri superbe cu personaje stralucitoare in interior si cu lachei ca din povesti pe scara, intrau si ieseau prin mai multe porti ale curtii. Sarmanul Tom se apropiase incet, timid, pana la santinele, batandu-i inima, cu o licarire de speranta, cand deodata zari prin grilajul aurit un spectacol care era sa-i scoata un strigat de bucurie. De cealalta parte a grilajului, era un baiat dragut, parlit de soare, innegrit de sporturi si de exercitii in aer liber. Vesmintele lui de matase si saten, erau impodobite cu obiecte scanteietoare; purta la sold o sabioara si un pumnal, incrustate cu pietre pretioase; era incaltat cu ghete cu tocul rosu; pe cap avea o caciulita eleganta, stacojie, impodobita cu pene ce atarnau in jos, prinse intr-o piatra mare de pret. Mai multi curteni, ametitori prin tinuta lor, probabil oamenii lui personali, sedeau in jurul sau. O! Era un print,, un print adevarat, un print viu, fara nici o indoiala, asa ca rugaciunea sarmanului copiL fusese, in sfarsit, ascultata.

De emotie, suflarea lui Tom devenise rapida si scurta, iar ochii i se marita de uimire si de bucurie, indata, in el, se nascu dorinta de a fi cu totul aproape de print, de a putea sa-1 priveasca bine in fata. Fara sa stie cum se facu, fata lui se gasi lipita de grilaj, in momentul acela, chiar, un soldat il inlatura cu bruschete si il azvarli in mijlocul multimii aiurite de tarani si de trandavi ai Londrei strigand:

- Cara-te, caraghiosule!

Multimea aplaudase si izbucnise in ras; dar tanarul print izbucni de manie. Cu sangele la cap, cu ochii stralucitori de indignare, striga:

Cum indraznesti sa maltratezi, astfel, in prezenta mea, pe acest micut sarman! Cum indraznesti sa ridici mana asupra unui supus al Regelui, tatal meu, fie acela cat de mic? Sa se deschida poarta si sa intre.

Atunci se vazu cat de nestatornica e multimea. .Palarii si sepci, zburara in aer Din toate piepturile izbucni strigatul: "Traiasca Printul de Galles!'

Santinelele prezentara armele, portile se intoarsera in tatani. Micul principe - parodie - din Offal Court, se repezi, cu zdrentele in vant, spre adevaratul print de Westminster, caruia ii intinse mana.

- Pari obosit si infometat, ii zise Eduard Tudor. Ti-au facut rau. Vino cu mine.

O jumatate duzina de oameni de serviciu se repezi sa faca nu stiu ce, dar, evident, numai pentru a se amesteca unde nu-i fierbea oala. Un gest, cu adevarat regal, ii puse la locul lor, oprindu-i pironiti pe loc, ca niste statui. Eduard, conduse pe Tom intr-o incapere somptuoasa, care, i se paruse ca e cabinetul lui de lucru. Porunci, apoi, sa se aduca un pranz atat de copios cum nu mai vazuse niciodata Tom, decat, poate in carti. Printul, cu toata delicatetea care sta bine rangului si educatiei sale, concedie pe servitori pentru a nu mari incurcatura umilului sau oaspete, expunandu-1 la cuvintele lor rautacioase cand va iesi, apoi se aseza langa el si incepu sa-1 intrebe in timp ce Tom manca:

Cum te numesti, micutule?

- Tom Canty, va rog, Alteta.

- Curios nume! Unde locuiesti?

- In oras, Alteta, in Offal Court, la capatul lui Pudding Lane.

Offal Court? Caraghios nume si asta! Ai parinti?

Parinti? Da, Alteta, am tata si mama; apoi am si bunica; dar n-o iubesc, Dumnezeu sa ma ierte, pe urma, am doua surori gemene, Bet si Nan.

Nu o iubesti pe bunica ta? Nu e buna cu tine, cum vad.

Nici cu mine, Alteta, nici cu altii. Are inima rea si face rau la toata lumea, cat e ziua de mare.

Se poarta rau cu tine?

Cateodata inceteaza, atunci cand doarme sau cand nu mai poate de beata; dar indata ce se trezeste, imi cere socoteala banilor cersiti si, atunci nu sta cu mainile in san.

O strafulgerare trecu prin ochii micutului print:

- Si, te bate, spui? intreba el. - O! Da, Alteta!

Sa te bata pe tine, asa de delicat si mic, cum esti Asculta: inainte de a se lasa noaptea, bunica ta va fi inchisa la Tour. Regele, tatal meu

Uitati, Alteta, ca suntem niste saracii si ca in chisoarea Tour nu e decat pentru marii regatului.

Este adevarat. Nu m-am gandit. Voi vedea ce e de facut pentru a o pedepsi. Si, tatal tau e bun cu tine?

Ca si bunica, Alteta.

Toti parintii se aseamana, pare-se. Al meu n-are nici el atitudine prea tandra. Are mana grea cand loveste; dar pe mine nu ma bate. E adevarat ca ma tine, in vorbe aspre. Dar mama ta?

Mama mea este foarte buna Alteta; ea nu-mi face nici necazuri nici rau. Iar Nan si Bet, de asemenea sunt bune.

Ce varsta au ele?

Cincisprezece, Alteta.

Lady Elisabeth, sora mea, are patrusprezece si Lady Grey, verisoara mea, are varsta mea; si ea e foar te draguta si amabila; dar sora mea Lady Mary cu mi mica ei totdeauna posomorata si Spune-mi, surorile tale opresc pe subretele lor de a surade pentru ca e un pacat care ar cauza pierderea sufletelor lor?

Subretele lor? Oh! Alteta, credeti ca ele au su brete?

Principele contempla grav pe mica saracie, apoi zise:

Si de ce nu? Cine le dezbraca atunci cand se cul ca? Cine le imbraca atunci cand se scoala?

Nimeni, Alteta. Vreti sa-si scoata rochiile si sa se culce goale, ca animalele?

Sa scoata rochiile! N-au decat cate una?

Ah! Bunul meu senior, ce ar face cu cate doua? Ele n-au decat doua trupuri.

Toata afacerea asta este foarte caraghioasa, foar te surprinzatoare. Iarta-ma, n-am vrut sa-mi bat joc de tine. Bunele tale surori, Nan si Bet, vor avea rochii si subrete, cat mai repede. Casierul meu se va ingriji de aceasta. Vorbesti bine, sinceritatea ta imi place. Esti instruit?

-Nu stiu, Alteta. Un preot cumsecade, care se numeste Parintele Andrews, m-a lasat sa citesc cartile sale.

Cunosti latina?

Putin, Alteta; nu prea bine, abia incep.

Continua s-o inveti, micule, nu sunt grele decat primele reguli. Greaca da mai multa bataie de cap. Pen tru Lady Elisabeth si verisoara mea, aceste doua limbi si celelalte nu sunt decat un joc. Daca le-ai auzi! Dar vorbeste-mi de Offal Court, se petrece acolo?

Oh! Da, bine de tot cand nu iti este foame. E teatru de papusi si pe urma sunt maimutele: sunt asa de caraghioase si bine dresate! Apoi se joaca piese in care se trag focuri de arma: se bat si toata lumea este omorata. Sa vezi ce frumos este si toate acestea nu costa decat o para, dar n-ai intotdeauna o para, caci e greu de castigat bunul meu senior.

Si apoi?

La Offal Court in joaca noastra noi ne luptam cu bastoanele cum fac cei ce se exercita.

Printul deschisese ochii mari.

E adevarat, asta trebuie sa fie tare distractiv. Si pe urma?

Si pe urma, sunt alergarile pentru a vedea care soseste primul.

O! Cat mi-ar placea si mie! Si apoi?

Si apoi, Alteta, vara intram in apa, inotam in canale si in Tamisa; apoi scufundam pe altii in apa, aruncam apa pe ei, in plina fata, strigam, sarim, ne dam peste cap si pe urma

O! As da regatul tatalui meu pentru a vedea aceasta macar o data. Si pe urma?

Jucam, cantam in jurul Pomului de Mai, in Cheapside. Ne jucam in nisip. Facem gramezi mari si ne ingropam. Si dupa aceea sunt placintele de noroi. O! Noroiul, nu e nimic mai placut; ne balacim si ne tavalim prin noroi.

Taci, odata, ma faci sa-mi lase gura apa. Daca as putea! O! Dar macar numai o data, o singura data, sa ma imbrac ca tine, sa alerg cu picioarele goale, sa tro pai, sa ma rostogolesc in noroi, fara ca nimeni sa ma impiedice, fara ca nimeni sa-mi zica ceva, mi se pare ca as sacrifica coroana.

Si eu, vai! Daca as putea macar o singura data, numai o singura data sa fiu frumos ca dumneavoastra, sa fiu

Ai vrea? S-a facut Scoate-ti zdrentele si im- braca-te cu hainele mele frumoase. Nu va fi decat o bu curie de moment; dar eu voi fi atat de multumit! Haide repede, ne vom distra fiecare in felul nostru si vom face schimbul inainte de a veni cineva.

Cateva minute dupa aceea micul print de Galles imbracase straiele peticite ale lui Tom si micul print al saracilor era gatit cu splendidul costum regal.

Unul langa altul, se privira amandoi in fata unei oglinzi mari si, o! Miracol: s-ar fi putut spune ca nici o schimbare n-avusese loc. Se privira unul pe altul, se oglindira unul in celalalt, apoi din nou se privira unul pe altul. La sfarsit, printul, incurcat, rupse tacerea.

- Hai? zise el, ce ti se pare?

Ah! Rog pe Alteta voastra sa nu ma oblige a raspunde. Un supus umil ca mine n-ar putea raspunde.

- Nu indraznesti; ei bine, voi indrazni eu! Tu ai parul meu, ochii mei, vocea mea, gestul meu, talia mea, infatisarea mea, figura mea, trasaturile mele. Daca am fi goi amandoi, nu exista om care ar putea sa spuna ca tu esti Tom Canty sau daca sunt eu Printul de Galles, ori invers. Acum cand am hainele tale mi se pare ca simt loviturile ce ti-a dat aceasta bruta de soldat. Arata-mi mana, nu este amortita?

O! Nu e nimic Alteta voastra stie ca sarmanul soldat

Taci! Este o rusine, o cruzime! striga micul print batand in parchet cu piciorul sau gol. Daca regele Nu te urni de aici pana nu ma intorc. Vreau eu.

El puse repede mana si ascunse un obiect, fara indoiala, de mare importanta, care se gasea pe masa, apoi o lua spre poarta si alerga traversand curtile palatului, in zdrente, eu fata imbujorata, cu ochii scanteietori. Ajuns la poarta cea mare, el apuca de bare si incerca sa deschida.

- Deschideti, deschideti poarta! Soldatul care maltratase pe Tom se grabi sa se supuna, dar cum printul trecea pragul portii aproape sufocandu-se de o manie regala, soldatul, cu o lovitura puternica aplicata dupa ureche, il trimise de-a berbeleacul in strada si zise:

- Na, samanta de cersetor, fiindca ai facut sa ma certe Alteta Sa regala.

Lumea hohoti in ras. Printul se scula si cu mandrie striga la santinela:

- Sunt printul de Galles. Persoana mea este sfan ta si vei fi spanzurat pentru ca ai pus mana pe mine!

Soldatul, prezentand arma cu baioneta striga batjocoritor:

Salut, pe gratioasa Voastra Alteta Regala! Apoi rautacios:

Ia-o la picior, cersetor murdar!

Atunci, lumea batjocoritoare inconjura pe sarmanul print si il impinse pana in josul strazii sub vuietul si strigatul: "Faceti loc, Altetei Sale Regale! Loc Printului de Galles.'

CAPITOLUL IV ZBUCIUMARILE PRINTULUI INCEP

Dupa ore de urmarire neintrerupta insotita de vociferari, multimea lasa, in sfarsit, pe micul print, cu el insusi. Atata vreme cat putuse sa-si manifeste furia fata de populatie, s-o ameninte si sa-i dea ordine, pe un ton regal care o facea sa hohoteasca de ras, paruse foarte amuzant; dar cand, in sfarsit, epuizarea il reduse la tacere, persecutorii sai se saturasera repede de el si cau-tara in alta parte o distractie. Atunci, printul, privi injur; dar nu recunoscu locul unde se gasea. Stia, numai, ca era in cetatea Londrei, isi continua drumul, fara scop si, in curand, distanta dintre case deveni mai mare; iar trecatorii mai rari. isi vari picioarele ranite in paraul care curgea pe locul unde se gaseste acum strada Tar-rington. Sezu acolo cateva momente, apoi, mergand mai departe, ajunse pe un loc mare unde se gaseau cateva case risipite si o biserica imensa. Recunoscu biserica in jurul ei se ridicau schele si numerosi muncitori lucrau, caci i se faceau reparatii importante. Printul se simti reconfortat si se crezu la capatul zbuciumarilor sale.

"E vechea biserica a Fratilor Gris pe care regele, tatal meu, a luat-o de la calugari si pe care a transfor-mat-o intr-un azil pentru copiii saraci si parasiti, care se numeste acum Biserica lui Christos, isi zise el. Fara indoiala, ei ar fi fericiti sa serveasca pe fiul aceluia care, s-a aratat asa de generos cu ei, cu atat mai mult cu cat este el insusi atat de sarac si nenorocit cat a putut sa fie fiecare din acei care, in prezent, sunt aici, la adapost'.

In curand se gasi in mijlocul unei trupe de baieti care alergau, sareau, jucau mingea, caprita si alte jocuri si strigau cat ii tinea gura. Toti erau imbracati in acelasi fel, ca oamenii de serviciu de pe atunci si ca ucenicii. Purtau pe varful capului tichie de postav negru cam de marimea unei farfurioare care, avand in vedere dimensiunile ei, nu era nici podoaba, nici palarie si de sub care iesea parul cazand fara carare pana pe mijlocul fruntii, taiat scurt in jurul capului. Aveau la gat un guler deschis, o bluza albastra, stramta pana la genunchi sau putin mai jos, aveau maneci largi, o cingatoare lata, rosie, ciorapii galben deschis, legati deasupra genunchiului cu o jartiera si ghete fara tocuri cu catarame mari de metal. Era o imbracaminte cu desavarsire urata.

Baietii, suspendand jocurile, se adunara in jurul printului. Acesta, cu demnitatea lui naturala, li se adresa:

- Dragi copii, mergeti si spune-i stapanului vostru ca Eduard, Principele de Galles, doreste sa-i vorbeasca.

Un mare hohot de ras primi aceste vorbe si un baiat grosolan ii raspunse:

- Intr-adevar, sa fi, tu, trimisul Majestatii Sale, cersetorule?

Fata printului se impurpura de manie si mana lui prompta se duse la sold; dar nu gasi nimic Aceasta dete nastere la o furtuna de rasete Un alt baiat striga:

- Ati vazut? isi inchipuie ca are sabie, ca si cand ar fi cu adevarat printul.

Rasetele se indoira. Sarmanul Eduard se indrepta mandru si zise:

Eu sunt Printul si, e nedemn din partea voastra care traiti din mila Regelui, tatal meu, sa va purtati ast fel cu mine Era excesiv de ridicol, dupa cum o mar turisira rasetele Baiatul care vorbise primul, striga ca marazilor sai:

Haideti, porcilor, sclavilor, pensionari ai tatalui acestui gratios print, ce maniere sunt acestea? Toti in . genunchi si onorati tinuta lui regala si regalele lui zdrente

Cu o veselie batjocoritoare, toti se asezara in genunchi si adusera un omagiu caraghios parazii lor. Principele impinse cu piciorul pe cel mai aproape de el si ii zise mandru:

- Na, si asteapta ca maine sa-ti ridic o spanzura toare.

Ah! Aceasta nu mai insemna un joc si depasea masura. Rasetele incetara cat ai clipi din ochi si facura loc furiei. O duzina de voci urla: "Ridicati-1! La adapatoare! Unde sunt cainii? Haideti, aici: Leul! Pe el Fangs!'

Atunci se intampla un lucru pe care Anglia nu-1 vazuse niciodata. Persoana sfintita a mostenitorului tronului, palmuita de maini plebeiene, hartuita si rupta de caini. La caderea noptii, printul se gasea in fundul partii cladite a cartierului. Avea corpul zdrobit, mainile insangerate, zdrentele de pe el erau pline de noroi. Ratacea de colo pana colo, pierzandu-se din ce in ce si era atat de obosit, atat de prapadit ca nu putea sa puna un picior inaintea altuia, incetase de a intreba, stiind acuma ca nu va primi de la fiecare decat injurii in chip de informatii. Si, isi repeta: "Numele este: Offal Court. Daca il gasesc inainte ca puterile sa ma fi parasit complet, sunt salvat, caci lumea de acolo ma va reconduce la palat si va fi marturie ca nu sunt unul din ai lor, ci adevaratul print. Astfel voi redobandi ceea ce imi apartine'.

La moment, gandurile sale il dusera la purtarea acestor baieti de la spitalul lui Christos si isi zise: "Cand voi fi rege, ei nu vor mai avea numai painea si adapostul, ci, vor avea, de asemenea, lectii si carti. Caci este de mica importanta daca burta e plina cand spiritele si inima, sunt goale. Vreau sa pastrez aceasta cu ingrijire in memoria mea. Lectia de azi sa nu fie pierduta pentru mine, poporul meu va profita, caci instructiunea imblanzeste inima si da nastere bunatatii si milei.

Luminile se stingeau una dupa alta; incepu sa ploua; vantul crestea: o noapte aspra si furtunoasa se pregatea. Printul fara azil, mostenitorul tronului Angliei, fara adapost, mergea, inca, infundandu-se, din ce in ce, in labirintul stradutelor mizerabile, unde se ingramadeau personajele misunatoare ale saraciei si ale mizeriei.

Deodata, un chefliu, beat, apucandu-1 de guler ii striga:

- Pe drum, la aceasta ora de noapte si n-ai adus o para in casa, sunt sigur! Daca este asa, si daca eu nu-ti voi sparge, inca toate oasele din harca, nu mai sunt eu John Canty'

Printul se desprinse din stransoare cu un gest masinal, isi scutura umarul sau profanat si striga tare:

O! Esti tu, cu adevarat, tatal sau? in acest caz, Cerul fie laudat, caci tu vei merge sa-1 cauti si sa ma con duci.

Tatal-sau? Nu stiu ce povestesti, tu, dar stiu ca eu sunt tata-tau si ai s-o vezi indata

- O! Nu glumi, nu mai discuta, nu intarzia! Eu sunt extenuat, sunt ranit si nu ma mai pot tine pe picioare. Condu-ma la Regele, tatal meu si te va face bogat, mai mult de tot decat ceea ce ai putut, tu, sa visezi. Crede-ma, omule, crede-ma Eu nu mint, ci spun adevarul pur. Da-mi mana si salveaza-ma! Eu sunt Printul de Galles!

Omul, naucit, examina copilul, apoi dadu din cap si bombani:

"E mai nebun decat orice pensionar de la Bedlam!' Si luandu-1 din nou de guleras, adauga cu un ras hidos insotit de o injuratura:

"Dar nebun sau nu, eu si bunica vom gasi noi unde sunt locurile cele mai dulci intre oasele tale, sau eu nu mai sunt om!

Spunand acestea, el inhata pe print care se zbatea furios, si disparura intr-o curte, urmariti de un manunchi de vermina umana amuzata si zgomotoasa.

CAPITOLUL V TOM AJUNGE LA ONORURI

Ramas singur in cabinetul printului, Tom Canty profita de ocazie. Se impauna in fata oglinzii celei mari, admirandu-si frumoasele gateli; apoi se plimba prin camera, imitand tinuta eleganta a printului; dupa aceea, scoase frumoasa lui sabie, o incovoie, ii saruta lama, o puse cu manerul in piept si cu varful inainte, asa cum vazuse el facand, cinci sau sase saptamani in urma, un gentilom pentru a saluta pe locotenentul de la Tour dupa ce ii daduse in primire pe marii lorzi de Norfolk si Surrey dusi la inchisoare.

Tom se juca apoi cu pumnalul impodobit de pietre, care ii atarna pe coapsa; examina mobilierul luxos si elegant al camerei; incerca fiecare din fotoliile bogate si visa cat ar fi el de mandru daca populatia din Offal Court ar putea sa arunce numai o privire aici si sa-1 vada in toata maretia lui.

Se intreba daca cei de acolo vor putea crede minunata istorie pe care le va povesti-o la intoarcerea acasa sau daca vor clatina din cap si vor spune ca extravagantele imaginatiei lui 1-au facut sa-si piarda mintea. Dupa o jumatate de ora isi dadu seama ca printul lipsea de multa vreme. Atunci incepu sa se simta rau, singur. Se hotari sa asculte si sa astepte, incetand sa se mai joace cu frumoasele lucruri care il inconjurau. Apoi deveni nerabdator si, in fine, se alarma. Daca intra, oare, cineva si il surprindea in hainele printului, iar printul nu era acolo ca sa explice lucrurile? Nu 1-ar fi spanzurat imediat, fara sa se faca pentru acest caz decat o simpla ancheta? El auzise spunandu-se ca cei mari sunt foarte punctuali cand e vorba de cei mici. Temerile sale cresteau. Tremurand, deschise, usor, usa anticamerei, decis sa-1 fuga sa caute pe print, pentru a obtine de la el protectia si libertatea. Sase ofiteri de serviciu stralucitori si doi tineri paji de vita inalta, imbracati ca niste fluturi isi luara pozitia si se inclinara foarte adanc in fata lui. El se dadu repede inapoi si inchise usa: "Oamenii astia isi bat joc de mine! isi zise el. Ei vor alerga sa dea de veste. O! Pentru ce am venit eu aici ca sa-mi pierd viata?'

Incepu sa mearga in lungul si in latul incaperii, chinuit de o frica fara margini, tragand cu urechea si oprindu-se la cel mai mic zgomot. Deodata usa se deschise si un paj imbracat in matase, anunta:

- Lady Jane Grey.

Usa se deschise si o fata incantatoare, imbracata bogat, se repezi spre el. Dar, deodata, se opri si cu voce inspaimantata, zise:

- O! Dar ce aveti Milord?

Tom, era gata sa lesine; dar, cu un efort ingana:

- Ah! Fiti induratoare! Nu sunt lord, ci sunt sar manul Tom Canty, din Offal Court, cartier in Londra. Va rog, ajutati-ma sa vad pe print, care, prin bunatatea sa, imi va restitui zdrentele si ma va lasa sa plec sana tos si teafar. Oh! Fiti induratoare si salvati-ma!

in timp ce vorbea, baietasul cazu in genunchi rugand-o cu ochii si cu mainile intinse, implorand-o cu vorbele. Tanara fata paru ingrozita. Striga:

O! Milord, dumneavoastra in genunchi? Si in fata mea!? Apoi, fugi inspaimantata si, Tom, sfarsit de disperare, se prabusi murmurand: "Nu exista nici ajutor nici speranta. Acum vor veni si ma vor ridica'.

in timp ce el era acolo, innebunit de groaza, zgomote sinistre se raspandeau in palat. Un susotit - caci nimeni nu facea altceva decat sa vorbeasca in soapta - zbura de la servitor la servitor, de la lord la lady, peste lungimea coridoarelor, de la etaj la etaj si din salon in salon: "Printul a innebunit! Printul a innebunit!'

In curand, in toate saloanele, in toate galeriile de marmura, se stransera grupuri de lorzi, de lady si alte stralucite personaje de rang mai mic, care cu figurile descompuse, isi vorbeau cu gravitate la ureche. Dar putin dupa aceea, un ofiter impunator, inainta printre aceste grupuri si, in mod solemn, facu aceasta proclamatie:

"In numele Regelui! Nimeni, sub pedeapsa cu moartea, sa nu plece urechea la aceste zgomote false si fara sens, nici sa nu le discute, nici sa nu le raspandeasca in numele Regelui!'

Susotelile incetara asa de subit, de parca toti ar fi amutit.

Putin dupa aceea, se auzi de-a lungul culoarului un freamat. "Printul! Uite Printul!'

Sarmanul Tom, inaintand usor, trecu prin fata grupurilor inchinate adanc, incercand sa salute, la randul sau si privind timid strainul sau anturaj, cu ochii nelinistiti, care fac mila.

Ca sa-si sustina pasii el se sprijinea pe cei doi demnitari care mergeau de o parte si de alta a lui. in urma, veneau medicii curtii si cativa seniori.

Tom fu astfel condus intr-o incapere vasta a palatului si auzi usa inchizandu-se in urma lui. Acei care il insotisera, se asezara in dreapta si in stanga, in fata lui, la o mica distanta, era culcat un om foarte voinic, cu figura mare si umflata, cu expresia severa.

Capul sau enorm, era cu desavarsire alb, ca si barba care ii incadra fata. Vesmintele sale* erau facute din-tr-o tesatura bogata. Unul din picioarele sale umflate, era infasurat in bandaj si se sprijinea pe o pernita. Se facuse o liniste mare si toate capetele erau inclinate intr-un salut profund, in afara de capul acestui om.

Acest bolnav, cu infatisarea severa, era teribilul Hernie VIII. Figura lui se imblanzi cand, luand cuvantul, zise:

- Ei bine, Milord Eduard, printul meu! iti vei fi inchipuit sa mistifici cu aceasta gluma trista, pe bunul rege, tatal tau, care te iubeste, si care e atat de bun cu tine?

Sarmanul Tom asculta, atat cat facultatile sale, muncite, ii permiteau, inceputul acestui discurs; dar cand vorbele "bunul rege' ii izbira urechea, el se ingalbeni si cazu brusc in genunchi, ca si cum ar fi primit un glonte in inima. Ridicand mainile, exclama:

- Sunteti Regele? Atunci sunt pierdut!

Aceste cuvinte parura a coplesi pe suveran. Ochii sai parcursera, vag, toate figurile, apoi se oprira ingrijorati asupra copilului prabusit in fata lui. Arunci, cu un accent de profunda deceptie, zise:

- Vai! Crezusem exagerate zvonurile; dar ma tem sa nu fie indreptatite.

Suspinand din greu, relua cu o voce blanda:

- Vino langa tatal tau, copile; tu nu te simti bine!

Tom fu ajutat sa se ridice si, tremurand, se apropie de regele Angliei. Regele, lua, intre mainile sale, sarmana fata inspaimantata si, o fixa indelung, grav si tandru, ca pentru a descoperi oarecare semne de intoarcere la ratiune, apoi, tragand la pieptul sau capul buclat si strangandu-1 cu dragoste, zise:

Nu recunosti, tu, copile, pe tatal tau? Nu-mi sfasia inima, spune ca ma recunosti. Trebuie sa ma re cunosti, nu e asa?

- Da; dumneavoastra sunteti, seniorul meu temut, Regele, pe care Dumnezeu sa-1 tina!

Da, da, foarte bine. Linisteste-te, nu tremura astfel, nimeni de aici nu-ti vrea raul; toata lumea de aici te iubeste. Uite ca iti este mai bine; visul tau urat a tre cut, nu e asa? Nu te mai dai drept altul cum se spune, ca o facusi acum o clipa?

Va implor gratia de a ma crede; n-am spus decat adevarul, temute senior! Caci eu sunt cel mai umil din tre supusii vostri, fiind nascut sarac; si numai printr-un trist nenoroc si o trista intamplare ma gasesc aici, cu toate ca nu sunt vinovat de aceasta.

Sunt prea tanar ca sa mor si un cuvant al dumneavoastra, poate sa ma salveze. Oh, spune-1 Sire!

- Sa mori? Nu vorbi astfel, dragul meu print; li- nisteste-ti inima tulburata: nu vei muri, nu!

Tom cazu in genunchi cu un strigat de bucurie:

- Dumnezeu sa va ajute, o, Rege, si sa va tina multi ani pentru fericirea poporului vostru!

Atunci, ridicandu-se, el intoarse o fata vesela catre cei doi demnitari care il insoteau si striga:

Ati auzit! Nu voi muri: Regele a spus-o!

Nimeni nu misca, decat spre a se inclina cu o deferenta adanca si nimeni nu vorbea. Tom ezita, putin confuz, apoi intorcandu-se timid catre rege, intreba:

Pot sa plec, acum?

Sa pleci? Desigur, daca doresti. Dar de ce sa nu mai ramai putin? Unde vrei sa te duci?

Tom lasa ochii in jos si raspunse umil:

- Aventura mea e o greseala; ma credeam liber si ma grabeam sa ma intorc la parau unde m-am nascut, unde traiesc in mizerie; dar unde imi voi regasi mama si surorile, acolo unde sunt la mine, pe cand aici nu ma pot obisnui cu aceste splendori. Oh, va rog Sire, lasati-ma sa plec!

Regele ramase un moment linistit si ganditor; fata lui exprima o neliniste adanca, dureroasa, mereu crescanda, in sfarsit, zise, cu o voce in care se intrezarea o raza de speranta:

- Poate ca dementa lui nu priveste decat un anu mit fapt si ca spiritului sau i-a ramas luciditatea pentru toate celelalte lucruri. Sa dea Dumnezeu sa fie asa! la sa vedem

Atunci Regele adresa lui Tom o intrebare in latineste si Tom raspunse, cu greutate, dar in chiar aceasta limba. Regele era incantat si lasa sa se vada aceasta. Lorzii si medicii isi manifestara, de asemenea, multumirea. Regele zise:

- N-a raspuns asa exact pe cat ii permit studiile si cunostintele sale; dar cat a raspuns e de ajuns ca sa pro-

beze ca spiritul sau nu e complet distrus, ci, numai, bolnav Ce parere aveti dumneavoastra, domnilor?

Medicul intrebat se inclina si raspunse:

- Sunt convins, Sire, ca ati pus un diagnostic exact. Regele paru fericit de aceste vorbe spuse de o

persoana atat de competenta si continua cu mai multa graba:

- Urmariti-ma bine: vom continua examenul.

El puse lui Tom o intrebare in frantuzeste. Tom ramase un moment fara sa raspunda, stingherit de atatia ochi fixati asupra lui, apoi, timid:

- Nu cunosc aceasta limba, va rog,'Majestate!

Regele se lasa sa cada in pernele sale. Medicii alergara in ajutor; dar el ii inlatura si relua:

- Lasati nu e decat o ameteala. Ridicati-ma. Asa, e bine Vino aici, copilul meu; aici.

Sprijina-ti sarmanul cap bolnav pe inima tatalui tau si fii fara grija, in curand vei fi mai bine. N-ai teama; vei fi cat de curand vindecat.

Apoi, se intoarse catre asistenta si, acum fara blandete, cu luciii sinistre in ochi, relua:

Dumneavoastra ascultati cu totii! Iata pe fiul meu, nebun; dar asta va trece. Excesul de studii este cauza nenorocirii si de asemenea prea multa supusenie. Supravegheati lucrul acesta. Distrati-1 prin sport si prin diferite mijloace, pana ce isi va recuceri sanatatea. Se indrepta in pat si striga cu putere.

El e nebun; dar e fiul meu si mostenitorul tro nului Angliei; nebun sau nu, el va domni! Ascultati, inca, si proclamati aceasta: oricine va vorbi de aceasta boala, se va face vinovat de actiune contra pacii si or dinii statului si va merge la spanzuratoare. Sa mi se dea de baut ca ard; aceasta durere mi-a istovit fortele. Lu ati cupa aceea de acolo. Sustineti-ma Asa; Bine E nebun? Poate sa fie de o mie de ori mai nebun, nu e mai putin Print de Galles si eu Regele, voi arata ca e asa.

in chiar aceasta dimineata el va fi pus in posesiunea demnitatii sale de print, in acest scop, Milord Her-ford!

Unul din seniori ingenunche in fata patului regal si zise:

Majestatea Voastra stie ca marele maresal ere ditar al Angliei, declarat vinovat, este inchis la Tour. N-ar fi convenabil ca cineva declarat vinovat

Tacere! Nu-mi ofensa urechile cu acest nume blestemat. Acest om va trai la infinit? Trebuie sa vad mereu ca mi se batjocoreste vointa? Printul nu poate fi pus in posesia demnitatii sale, pentru ca, spre a-1 in vesti nu se va gasi in regat un mare maresal care n-a tradat?

Nu, in numele lui Dumnezeu, nu! instiintati Parlamentul ca astept de la el, inainte de apusul soarelui, judecarea lui Norkford; iar de nu, il voi trage la raspundere cu severitate.

- Vointa regelui este lege, raspunse lord Hertford si se ridica reluandu-si locul.

Incet, incet, mania disparu din fata batranului rege. -Saruta-ma, printul meii, zise el. Asa De ce ti-e asa frica? Nu sunt eu tatal tau iubit?

Bunatatea voastra pentru mine, nu egaleaza decat nedemnitatea mea, o puternice Senior; iata ade varul. Dar dar mi-e greu sa gandesc ca cineva tre buie sa moara si

Ah! Ce bine, ce bine! Vad ca mintea ta a ramas aceeasi, chiar daca spiritul tau e bolnav, caci tu ai fost intotdeauna generos.

Dar acest duce s-a ridicat contra ta si a privilegiilor tale. Voi avea un altul in locul lui, unul care nu va trada niciodata datoriile inaltei sale insarcinari.

Linisteste-te, principe: nu-ti obosi sarmanul cap cu asemenea lucruri.

- Dar, nu sunt eu cauza mortii sale, Seniore? Fara mine, cata vreme ar mai fi putut trai?

- Nu te ingriji deloc de el, principe; nu e demn de asa ceva. Saruta-ma inca o data si du-te la jocurile si distractiile tale; caci boala mea ma face sa sufar! Sunt obosit si as vrea sa dorm. Du-te cu unchiul tau Hertford si cu oamenii tai si intoarce-te dupa ce ma voi fi odihnit.

Tom se lasa dus cu inima grea, caci aceste ultime cuvinte erau o lovitura de moarte data sperantei de care se agatase, de a fi in curand liber. Auzi din nou freamatul de voci discrete care repetau: "Printul. Uite Printul!'

Curajul il parasea din ce in ce in timpul cand trecea printre randurile stralucitoare de curteni inclinati, caci isi dadea seama ca, acum, era, cu adevarat prizonier si inchis pentru totdeauna in aceasta pivnita urata; print parasit si fara prieteni in afara daca Dumnezeu, in bunatatea lui, nu l-o avea in grija si nu-i va reda libertatea.

Si, in orice parte se intorcea i se parea ca Vede plutind in aer capul sever si fata, pe care le zarise odata, ale maresalului de Norfolk, cu ochii plini de reprosuri, fixati asupra lui.

Visurile lui de alta data erau foarte placute; realitatea era asa de trista!

CAPITOLUL VI TOM SE INSTRUIESTE

Tom fu condus intr-un mare apartament unde fu rugat sa se aseze, lucru pe care refuza sa-1 faca atata timp cat oameni in varsta si de rang inalt, sedeau in picioare. Ba, ii ruga si el, de asemenea, sa se aseze, dar ei se marginira sa murmure multumiri si ramasera in picioare. Ar fi vrut sa insiste; dar "unchiul' sau, Contele Hertford, ii sopti la ureche:

- Va rog, nu insistati, principe; nu e admis ca ei sa stea jos, in prezenta Voastra.

Lordul St. John fu anuntat si dupa ce saluta pe Tom, ii zise:

- Vin din partea regelui intr-o chestiune care cere o convorbire secreta. Ar binevoi Alteta Voastra Regala sa concedieze pe toata lumea, in afara de Milord, Con tele Hertford?

Vazand ca Tom nu parea sa stie cum se poate face acest lucru, Hertord ii sopti sa faca un semn cu mana, fara sa-si dea osteneala de a vorbi, indata ce nobilii din suita se indepartara, lordul St. John relua:

Majestatea Sa ordona ca, pentru inalte si legiti me relatii de Stat, printul sa binevoiasca a-si ascunde infirmitatea, prin toate mijloacele ce-i stau in putinta, pana ce se va insanatosi, revenind la starea normala. Adica, principele nu va dezminti pe nimeni ca el este adevaratul print si mostenitor al coroanei Angliei; sa-si mentina demnitatea princiara si sa primeasca fara nici un cuvant sau semn de protestare, reverentele si omagi ile ce i se datoreaza de drept, dupa protocol; sa inceteze de a vorbi, cu oricine, de acea origina joasa si de acea existenta josnica pe care boala le-a sugerat imaginatiei lui tulburate; sa faca sfortari cu staruinta de a-si aminti faptele pe care era in masura sa le cunoasca si daca le-a uitat, sa nu spuna nimic, sa nu tradeze nici prin vreun fel de surpriza, nici printr-un alt fel de semn, ca nu si le aminteste, in ceremonii, de fiecare data cand ceva 1-ar pune in incurcatura asupra celor ce ar avea de spus ori de facut, nu va lasa sa se vada nici un fel de neliniste curiosilor care il privesc. Va lua insa, avizul Lordului Hertford sau al umilei mele persoane, pe care Regele a insarcinat-o de a fi in serviciile sale si la dispozitia sa, pana ce acest ordin va fi revocat. Asa este vointa Ma- j e statii Sale Regelui, care adreseaza salutarile sale Al tetei Voastre Regale si roaga pe Dumnezeu sa se in dure, in bunatatea lui, sa va trimita, cat mai grabnic, insanatosirea si sa fiti acum si pururea in sfanta lui paza.

Lordul St. John, Facu o reverenta si se dadu la o parte. Tom raspunse, cu resemnare:

- Regele a vorbit! Nimeni nu trebuie sa intoarca ordinele Regelui; iar daca ele nu convin, trebuiesc

totusi, acomodate prin artificii subtile. Regele va fi ascultat.

Lord Herford remarca:

Date fiind ordinele Majestatii Sale Regelui cu privire la carti si tot felul de lucruri serioase, poate ca ar placea Altetei Voastre sa-si petreaca timpul cu oareca re divertismente vesele, cel putin ca ea sa nu fie obosita de banchet si, in consecinta, sa nu se resimta, dupa

Figura lui Tom exprima o surpriza ingrijorata si se rosi cand observa privirile lordului St. John, trist fixate asupra lui. Acesta, lua cuvantul.

Memoria nu va serveste inca si ati intalnit cate va surprize. Dar aceasta, sa nu va tulbure, fiindca e o stare ce nu va dura, o stare care va dispare cand va veni convalescenta. Lordul Hertford, vorbea de banchetul Cetatii, la care Majestatea Sa regele, a promis, inca de acum doua luni, ca Alteta Voastra va asista.

Trebuie sa marturisesc ca aceasta mi-a scapat, zise Tom cu vocea nehotarata, inrosindu-se din nou. in acest moment se anunta Lady Elisabeth si Lady Jeane Grey. Cei doi lorzi schimbara o privire de intelegere si Hertford se indrepta repede spre usa.

Cum tinerele fete treceau prin fata lui, le zise aproape in soapta:

- Va rog printese, a nu parea ca remarcati biza reriile sale si nici sa aratati surpriza, daca memoria ii lipseste. Veti avea mahnirea sa vedeti cum ea il para seste la fiece ocazie.

in acelasi timp, lordul St. John, spunea la urechea lui Tom:

- Va rog, Milord, pastrati cu limpezime memoria dorintelor Majestatii Sale. Aduceti-va aminte pe cat puteti si prefaceti-va a va aminti tot.

Ele nu trebuie sa bage de seama ca v-ati schimbat mult, caci stiti cat va iubesc tovarasele Voastre de jocuri si cat s-ar intrista. Alteta Voastra doreste sa raman? Sau unchiul Vostru?

Tom facu un gest de consimtire si murmura un cuvant, caci deja in inima lui simpla, hotarase a lucra cat mai bine pentru a se conforma ordinelor regelui. Cu toate precautiile, conversatia intre cei trei tineri, deveni la moment, incurcata. E drept ca nu o data Tom fii gata sa se prosterneze si sa dea pe fata rolul sau atroce; dar tactul printesei Elisabeth il scapa, tot asa cum un cuvant, al unuia sau al celuilalt din nobilii vigilenti, aruncat ca din intamplare, avu acelasi efect fericit.

Odata, micuta Lady Jeane, adresandu-se lui Tom il incurca prin aceasta intrebare:

- Ati prezentat respectele Voastre, Majestatii Sale Regina, astazi, Milord?

Tom ezita, paru nenorocit si vru sa ingane ceva la intamplare, cand Lord St. John lua cuvantul si raspunse pentru el cu gratia usoara a unui curtean obisnuit sa intalneasca unele cazuri spinoase, totdeauna in masura sa le pareze.

Desigur, Printesa, si ea a fost foarte sensibila si miscata in acelasi timp de starea M.S. Regelui; nu e asa Alteta?

Tom murmura ceva, ce putea fi luat ca o afirmatie dar se simtea alunecand pe un teren periculos, in clipa urmatoare, se puse chestiunea ca Tom nu va mai studia pentru moment, la care mica printesa striga:

-E pacat, e, cu drept cuvant, pacat! Ari fi facut progrese. Dar aveti rabdare. Aceasta nu va fi pentru multa vreme. Veti avea inca posibilitatea sa deveniti un savant ca tatal Vostru si sa treceti drept un maestru in limba Voastra ca si in multe altele, bunul meu principe.

Tatal meu! striga Tom, uitand de sine. Jur ca vorbeste limba lui cum o vorbeste un porc care zace in cocina, iar cat despre stiinta, cat de putin

Ridica fruntea si intalni un avertisment solemn in ochii lordului St. John. Se opri, se inrosi, apoi continua trist, cu vocea stinsa:

Ah! Boala mea ma chinuie din nou si spiritul meu se rataceste. N-am avut intentia de a fi nereverentios fata de gratiosul meu suveran.

O stim seniore, zise Printesa Elisabeth, luand mana "fratelui sau' in ale sale si strangand-o cu res pect. Nu va necajiti pentru aceasta. Nu e greseala Voas tra ci a bolii.

Sunteti o consolatrice? Amabila, scumpa lady, zise Tom recunoscator, si inima mea ma indeamna sa va multumesc daca as avea indrazneala.

La un moment dat, malitioasa micuta Lady Jeane, arunca lui Tom o fraza in limba elena.

Principesa Elisabeth vazu indata, dupa albul senin ce se asternu pe fata printului, ca sageata isi depasise scopul si, foarte calina ea o inapoie luand, in greceste, apararea lui Tom. Apoi, convorbirea se urma asupra altui subiect.

in general, timpul trecea placut si fara multe incurcaturi. Sirurile de stanci de la suprafata marii si bancurile de nisip, deveneau din ce in ce mai putin numeroase iar Tom se simtea din ce in ce mai in voie, vazand ca toti puneau atata bunatate in a-1 ajuta si a nu-i observa greselile. Cand fu vorba ca tinerele lady sa-1 insoteasca la banchetul lordului-primar, la serata, inima lui sari din loc de bucurie si de iuteala batailor. Simtea acum, ca nu va fi fara prieteni, in mijlocul acelei lumi de straini, pe cand cu o ora mai devreme ideea de a fi insotit de ele ar fi fost pentru el un chin insuportabil.

ingerii pazitori ai lui Tom: cei doi lorzi, fusesera mai putin satisfacuti de convorbire decat ceilalti interlocutori.

Ei aveau impresia ca piloteaza o corabie mare prinrr-o trecatoare periculoasa; erau in mod permanent in alarma si gaseau ca sarcina lor nu era un joc de copii asa ca, in momentul cand vizita printesei atinse sfarsitul si cand se anunta lordul Guilford Dudley, nu numai ca simtira in ce masura fusesera pusi la contributie deocamdata, ci ca, inca nu erau in conditiile cele mai bune pentru a-si relua vasul si a reincepe acest periculos voiaj.

Asa ca ei sfatuira, respectuos, pe Tom sa se scuze, aceea ce el era foarte fericit sa faca in ciuda umbrei usoare de dezamagire ce aparu pe fata Lady-ei Jeane cand auzi pe frumosul adolescent refuzand audienta.

Se produse atunci, un fel de tacere a asteptarii din care Tom nu putea intelege nimic.

Arunca o privire spre lordul Hertford, care, insa, ii facu semn ca nici el nu intelege mai mult.

Diligenta Elizabeth ii veni in ajutor cu obisnuita ei gratie. Facu o reverenta si zise:

- Gratiosul principe, fratele meu, ne da voie sa ne retragem?

Tom raspunse:

- intr-adevar, senioriile voastre vor avea de la mine tot ce vor cere si as dori sa le dau mai mult decat sta in modestele mele puteri, pentru a nu fi lipsit de bucuria ce-mi da prezenta lor. Petrecere buna si Dumnezeu cu voi!

Apoi, surase in sine la acest gand:

"N-a fost zadarnica viata mea cu printii, in lecturile mele. Am invatat cateva fraze frumoase din limbajul lor elegant si inflorat!'

Cand ilustrele printese plecara, Tom se intoarse cu lasitudine catre mentorii sai.

- E cu voia senioriilor voastre si imi permiteti sa merg sa ma odihnesc intr-un colt? zise el.

Lordul Hertford raspunse:

- Dorinta altetei Voastre este pentru noi un or din; n-aveam decat sa ne supunem. Ca vreti sa va odih niti, este cu drept cuvant un lucru necesar, pentru ca in curand va trebui sa mergeti in oras.

Lordul atinse un clopot si un paj aparu. I se dete ordin sa cheme pe Sir Herbert.

Nobilul sosi indata si conduse pe Tom in apartamentul sau particular. Prima miscare a lui Tom fu sa ia o cana de apa; dar un servitor, imbracat de sus si pana jos in matase, il simti, puse un genunchi la pamant si ii prezenta paharul pe o tava de argint aurit.

Dupa aceea, captivul obosit, se aseza si vrand sa-si scoata ghetele, ceru timid, autorizatia cu privirea. Dar un alt servitor, in matase si catifea, se ingenunche in fata lui si facu el acest lucru. Tom, mai facu doua sau trei alte incercari ca sa se serveasca singur, dar, de fiecare data i se lua inainte si, la sfarsit renunta. Cu un suspin de resemnare, murmura, insa: "Blestemat sa fiu!; Dar ma nur ca nu vor sa si respire pentru mine!'

in fine, cand fu incaltat si imbracat intr-un halat bogat, fu lasat sa se odihneasca. Dar, nu sa doarma caci capul sau era plin de ganduri si camera prea plina de oameni. Nu putea sa izgoneasca pe primele, asa ca ele ramaneau pe loc; nu stia cum sa se scape nici de ceilalti, asa ca ramaneau si ei pe loc, spre regretul lui si al lor.

Plecarea lui Tom, dadu libertatea celor doi nobili gardieni ai sai. Un moment, ei ramasera visatori, dand din cap si masurand in lung si in lat incaperea, in fine, lordul St. John, lua cuvantul:

Sincer vorbind, ce ganditi dumneavoastra, zise el.

Sincer, hm, hm! Regele nu mai are mult de trait, nepotul meu e nebun si nebun se va urca pe tron si nebun va domni. Dumnezeu sa apere Anglia; are mare nevoie!

Da, ne asteapta numai bine. Dar nu faceti o eroare in privinta cand e vorba de

Ezita si, in sfarsit tacu fara sa termine. Fara indoiala, simtea ca ii fuge pamantul de sub picioare. Lord Hertford se opri in fata lui si, privindu-1 bine in ochi, clar si sincer ii zise:

Vorbiti nimeni in afara de mine, nu va aude. O eroare relativ la ce?

N-as putea vorbi cu placere de aceasta ches tiune, care atinge indeaproape sangele dumneavoastra, seniore. Dar, iartati-ma daca va ofensez: nu vi se pare straniu ca boala a putut sa schimbe in asa masura in fatisarea si manierele sale? Nu spun ca ele nu sunt tot princiare; dar sunt altele, in oarecare amanunte, decat cele pe care eram obisnuiti sa le vedem la el. Nu vi se pare straniu ca nebunia sa a izgonit din biata-i memorie pana si figura tatalui sau; respectul si omagiile ce ii sunt datorate de anturajul sau; ca isi reaminteste limba latina, in timp ce nu-si aduce aminte nici de greaca nici de franceza? Milord, sa nu va simtiti ofensat, dar usurati spiritul meu de ingrijorare si primiti viile mele multumiri. Nu mi-a spus el ca nu este el printul si ca

Destul, Milord. Dumneavoastra comiteti o inal ta tradare! Ati uitat ordinul Regelui? Amintiti-va ca nu mai daca va ascult devin complicele dumneavoastra.

St. John pali si relua grabit:

Am gresit, o marturisesc. Nu ma tradati; sa ma ierte generozitatea voastra si niciodata nu voi mai gan di si nici nu voi mai vorbi de asa ceva. Nu procedati drastic, cu mine, Milord, caci sunt pierdut.

Bine, Milord. Fiindca promiteti sa nu mai ofen sati cu asemenea cuvinte nici urechile mele nici pe ale altora, admitem ca n-ati spus nimic. Dar nu trebuie sa mai aveti asemenea presupuneri. E fiul sorei mele; nu e vocea ei, figura ei, talia ei, care-mi sunt cunoscute de la nasterea ei? Nebunia poate sa dea ocazie la cele mai extraordinare contradictii pe care le observati la el si chiar mai mult. Nu va amintiti ca batranul baron Mar- ley, fiind nebun, uita amintirea propriei lui existente, cu toate ca avea peste saizeci de ani, ca se da drept un altul, ca isi spunea chiar, fiul Mariei Magdalena, afirma ca ii este capul facut din sticla de Spania, fapt pentru care nu permitea nimanui sa-1 atinga, temandu-se ca vreun neindemanatic, dintr-o intamplare nenorocita sa nu i-1 sparga?

Izgoniti, deci, aceste presupuneri, Milord. Este adevaratul print, il cunosc bine si va fi Rege. E bine pentru dumneavoastra sa va bagati aceasta in cap.

Dupa cateva cuvinte in care lordul St. John isi inchidea eroarea pe cat era posibil, pierzandu-se in proteste si afirmatii ca, acum, credinta lui era solid stabilita si nu mai putea fi distrusa de nici o indoiala, lordul Hertford, concedie pe insotitorul sau de paza si se aseza sa vegheze singur, in curand el era adancit in meditatii si, neaparat, cu cat gandea, cu atat era mai ingrijorat, incepu sa mearga prin camera, murmurand:

"Haida, de! Este printul! Pamantul, putea el sa dea doua fiinte de sange si nasteri diferite atat de minunat asemanatoare?

Si, chiar daca ar fi fost astfel, ar fi fost un miracol straniu ca intamplarea sa fi pus pe unul in locul celuilalt. Nu. E absurd, absurd, absurd!' Apoi, continua: "Ca un impostor sa faca sa treaca drept print, asta, la rigoare, ar parea natural; e de admis, e de inteles. Dar s-a vazut vreodata un impostor care, tratat ca print de rege, de curte, de toti, sa nege aceasta calitate si sa protesteze contra ridicarii sale? Nu! Pe sufletul Sfantului Swithin, nu! E adevaratul print, innebunit!'

CAPITOLUL VII INTAIUL PRANZ REGAL AL LUI TOM

Catre ora unu dupa-amiaza, Tom se supuse cu resemnare, incercarilor de costume pentru pranz. Se vazu imbracat tot atat de somptuos ca inainte, dar deosebit, de la cap pana la picioare, altfel. Fu condus, atunci, cu mare ceremonie, intr-o sala mare si luxoasa, unde era asezata o masa pentru o singura persoana.

Vasararia de aur masiv, impodobita cu desene cizelate abil, care le dadea o valoare nepretuita, cu atat mai mult cu cat erau opera lui Benvenuto.

Odaia era ocupata pe jumatate de slujitori nobili. Duhovnicul printului, spuse rugaciunea de masa. Tom a carui foame fusese multa vreme fugita din structura lui, se repezi asupra alimentelor, dar fu impiedicat de contele de Berkeley care ii prinse un servet la gat. inaltul privilegiu era ereditar in aceasta nobila familie. Nobilul paharnic era prezent si exprima la fiecare moment, cu anticipatie, dorinta printului de a i se da vin Gustatorul Altetei Sale Printul de Galles, era, de asemenea aici, gata sa guste, la ordinele sale, bucatele suspecte, cu riscul de a fi otravit. La acea epoca, gustatorul nu avea decat o sarcina onorifica, fiind chemat rar de tot s-o exercite; dar fusese o vreme, putin indepartata, cand functia de gustator nu era fara pericol si nu era o cinste de invidiat.

S-ar parea straniu ca nu se intrebuinta pentru aceasta functie un caine sau un raufacator, dar, toate actiunile regilor sunt stranii. Mai era lordul d'Arcy, primul nobil al camerei, care facea nu se stie ce; dar era prezent si asta era destul; apoi primul lord chelar, care sedea la spatele scaunului lui Tom, pentru a veghea la ceremonial, sub ordinele marelui maestru si ale primului nobil al bucatariei. Tom avea trei sute optzeci si patru de servitori atasati la persoana sa; dar, desigur, nu erau toti in aceasta sala, nu era macar un sfert si Tom nu presupunea inca existenta celorlalti.

Toate personajele prezente fusesera instruite ca sa-si aduca aminte ca printul isi pierduse, pentru un moment ratiunea si sa nu lase a se vedea nici o surpriza a capriciilor sale.

Aceste "capricii' li se aratara in curand, dar ele nu rascolira decat compatimirea si durerea lor, in nici un caz veselia si rasul. Era o mare intristare pentru ei sa-si vada printul iubit, asa de coplesit. Mai ales, sarmanul Tom, manca numai cu degetele, dar nimeni nu suradea, nici nu parea chiar sa bage de seama. Examinand cu seriozitate servetul sau, care era de o fabricatie foarte rara, el zise cu simplicitate:

- Va rog, luati-1 de aici, in stangacia mea, 1-as putea murdari.

Nobilul ereditar al lenjeriei, il scoase fara sa zica nici O vorba.

Viu interesat de napi si laptuci, Tom intreba ce erau si daca si aici se mananca, fiindca el nu avusese multa vreme decat aceste vegetale, inainte vreme importate din Olanda ca lucruri rare, ajunse mai pe urma sa fie introduse in Anglia. I se raspunse la intrebare cu un mare respect fara a se manifesta nici cea mai mica mirare. Cand sfarsise desertul, isi umplu buzunarele cu alune si nimeni nu-1 opri, ba nici nu paru sa bage de seama. Dar, un moment dupa aceea, remarca el insusi si se arata amarat, caci era primul gest pe care-si permisese sa-1 faca din proprie initiativa in tot timpul dejunului si simti ca era in el ceva impropriu, nedemn de un print, in acest moment muschii nasului sau incepura a se hartui si extremitatea acestui organ incepu a-1 manca! Aceasta prelungindu-se, Tom simti o tulburare crescanda.

Privii cu durere pe toti nobilii, unul dupa altul si lacrimi ii aparura in ochi. Ei se grabira sa alerge spre el, cu figurile consternate si sa-1 intrebe de cauza supararii sale. Tom le raspunse cu o neliniste nevinovata:

- Implor indulgenta Voastra: nasul meu, ma ma nanca, teribil. Care este obiceiul si ce se face in aseme nea caz? Si, va rog grabiti-va caci, uite, chiar acum n-o sa mai pot suporta.

Nimeni nu surase; toti ramasera inlemniti si se priveau unul pe altul cersindu-si un sfat. Ce sa hotarasca? Era un loc gol, un obstacol si nimic in istoria Angliei nu arata cum trebuie trecut. Maestrul de ceremonii nu era acolo: nu era nimeni care sa indrazneasca a se aventura pe aceasta mare periculoasa, ori care sa riste incercarea de a rezolva aceasta importanta problema. Vai! Nu exista Scarpinator Ereditar, in timpul acesta, lacrimile trecusera peste malurile lor si incepura a curge pe obrajii lui Tom.

Nasul sau, gadilat, cerea mai imperios ca oricand, ajutor, in sfarsit, natura rasturna barierele etichetei: Tom ceru in sine scuza de raul pe care il va face si usura inimile incarcate ale curtenilor sai, scarpinandu-si singur, nasul.

Masa era terminata. Un nobil vine si ii pune in fata un ibric de aur, continand apa de trandafir pentru a-si spala gura si degetele, si nobilul ereditar pentru lenjerie vine si se aseaza langa el cu un servet. Tom incurcat, priveste ibricul un minut sau doua, apoi ducan-du-1 la buze, bau, grav, o gura. Si, intorcandu-se catre nobilul care astepta, ii zise:

- Nu, asta nu-mi place, Milord, mirosul e destul de placut, dar e prea fad.

Aceasta noua excentricitate a printului rupse toate inimile, caci tristul spectacol, cum ar fi putut provoca ceva imbucurator? Alta boroboata a lui Tom, fu aceea de a se ridica si a pleca de la masa in momentul cand capelanul se asezase in spartele scaunului sau si cu mainile deasupra capului, cu ochii ridicati spre cer, incepea rugaciunea de binecuvantare.

Nici de aceasta data nimeni nu paru a observa ca printul facea ceva nemaiauzit.

La cererea sa, micul nostru prieten, fu recondus in apartamentul sau particular si lasat singur cu propriile sale preocupari. Pe captuseala de stejar a peretilor erau suspendate, pe carlige, diferite piese ale unei armuri stralucitoare de otel, damaschinate, incrustate cu aur.

Aceasta panoplie razboinica, apartinand adevaratului print, era un cadou de la doamna Parr, regina. Tom puse zalele, manusile de otel, coiful impodobit cu pene si toate piesele pe care putut sa le imbrace ca sa puna si restul; dar isi aduse aminte de alunele pe care le luase si la bucuria ce ar avea sa le manance, aici, fara nici un ochi care 1-ar privi, fara nobilii ereditari care sa-1 copleseasca tot timpul cu serviciile lor. Arunci, puse la loc toate lucrurile frumoase si incepu sa sparga alune, simtindu-se fericit pentru prima data de cand Dumnezeu il facuse print, pentru pacatele lui. Cand nu mai avu alune, zari intr-un cabinet cateva carti, printre care una continea protocolul la Curtea Angliei. Era un chilipir neasteptat, o pleasca.

Se culca pe un divan moale si incepu sa se instruiasca cu un zel demn de toata lauda. Sa-1 lasam cii aceasta' ocupatie.

CAPITOLUL VIII

CHESTIUNEA SIGILIULUI

Catre orele cinci, Hernie VIII, se destepta dintr-un somn agitat si murmura:

"Vise sinistre, vise sinistre! Sfarsitul meu este aproape: iata ce spun aceste presentimente si pulsul meu slabit confirma.'

Deodata o flacara de manie i se aprinse in ochi:

"Si, totusi, nu vreau sa mor atata timp cat el traieste', pronunta Regele. Vazandu-1 desteptat, unul din ofiterii sai, il intreba care este dorinta lui in privinta lordului cancelar, care asteapta in camera vecina.

- Introdu-1; sa-1 introduca! Exclama cu vioiciune Regele.

Lordul Cancelar intra, cazu in genunchi langa parul regal si zise:

Urmand vointa Majestatii Sale, pairii regatului, imbracati in robele lor, sunt in acest moment la bara Parlamentului, unde, confirmand condamnarea ducelui de Norfolk, asteapta cu umilinta aceea ce Majestatea Voastra va binevoi sa decida. O raza de bucurie luci pe fata regelui.

Scoala-ma! zise el. Vreau sa ma duc in persoa na la Parlament, si cu mana mea sa sigilez ordinul de executie care ma va scapa

Vocea lui se strangula, o paloare mortala ii trase viata din obraji. Nobilii il reasezara pe perna si se grabira sa-1 reconforteze cu un intaritor, in curand, el se exprima cu tristete:

- Vai! Asteptam atat de nerabdator aceasta ora binecuvantata! Si iata ca vine prea tarziu. Sunt amagit in aceasta speranta atat de mangaietoare. Dar grabi ti-va, grabiti-va! Sa se insarcineze altii cu acest oficiu care mie imi este refuzat.

Trimit sigiliul meu cel mare unei Comisii: alegeti nobilii care o vor compune si asezati-va la lucru. Gra-biti-va! inainte ca soarele sa-si fi ispravit cursa, adu-ceti-mi capul Im ca sa-1 pot vedea!

Totul va fi facut conform ordinului Regelui. N-ar dori Majestatea Voastra sa ordone ca sigiliul sa-mi fie remis, astfel ca sa-mi pot indeplini insarcinarea?

-Sigiliul? Cine tine sigiliul daca nu Dumnea voastra?

Sa nu se supere Majestatea Voastra; mi 1-ati luat acum doua zile, spunand ca nu se va intrebuinta pana cand mana voastra regala nu-1 va fi pus pe sen tinta de condamnare a ducelui de Norfolk.

- Perfect, imi aduc aminte. Dar, ce 1-am facut? Sunt foarte slabit. Adesea, in ultimele zile memoria ma paraseste cu desavarsire. E straniu

Regele lasa sa-i scape cateva vorbe neintelese; din cand in cand, el clatina moale capul lui alb si cu sfortari, incerca sa-si aduca aminte ce facuse cu sigiliul, in fine, Hertford se aseza in genunchi si hazarda o parere.

Sire, daca pot indrazni sa-mi permit, mai multi din cei de fata isi amintesc, ca si mine, ca ati incredintat marele sigiliu, Altetei Sale Printului de Galles ca el sa-1 tina pana in ziua E adevarat, absolut adevarat! intrerupse regele.

- Duceri-va si-1 chemari. Duceri-va i Timpul trece! Lordul Hertford alerga la Tom. in curand reveni la rege, tulburat si cu mainile goale:

- Cu mare durere, regele meu, zise el, va aduc asemenea penibile si inoportune noutati; dar este voia lui Dumnezeu ca intristarea printului sa se prelungeas ca inca si sa nu-si poata aduce aminte ca a primit sigi liul. Asa ca, am venit in graba sa va previn, gandind ca ar fi o pierdere inutila de timp pretios sa caut in toate camerele si saloanele apartamentului Altetei Sale Re gale.

Un geamat al Regelui il intrerupse. Dar, dupa o scurta pauza, Regele pronunta cu o voce adanc intristata:

- Acest sarman copil sa fie lasat in pace. Mana lui Dumnezeu s-a apasat prea tare pe el. Inima mea se rupe de compatimire pentru el si sunt indurerat ca nu pot duce eu povara lui pe umerii mei batrani si coplesiti, ca astfel sa-1 lasam in voia lui.

inchise ochii, murmura cateva cuvinte, apoi, ramase linistit. Un moment dupa aceea ii redeschise, ii indrepta vag, plimbandu-si privirea in jur, pana ce intalni pe lordul-cancelar, ingenuncheat. Deodata, fata lui se impurpura de manie:

Ce! inca aici! Striga el. Pentru numele lui Dum nezeu, daca nu pleci cat mai repede pentru a sfarsi cu tradatorul, coroana ta va putea sa se odihneasca maine de a mai incercui un cap, de asemenea, condamnat!

Cancelarul, tremurand, raspunse:

Rog pe Majestatea Voastra sa ma ierte! Astep tam sigiliul.

Ti-ai pierdut mintile? Sigiliul cel mic, pe care il purtam, alta data cu mine, se afla acum in vistieria mea. Si daca sigiliul cel mare s-a pierdut, cel mic nu e de ajuns? Du-te!

Si aminteste-ti ca nu trebuie sa te reintorci fara sa-mi aduci capul lui.

Sarmanul Cancelar, parasi in graba acest loc periculos. Tot astfel, comisia nu-si pierdu timpul si dadu Parlamentului servil asentimentul regal, care fixa pe a doua zi executia capitala a primului pair al Angliei, nefericitul duce de Norfolk.

CAPITOLUL IX

SERBAREA NAUTICA

La orele noua seara, imensa fatada a palatului care da spre fluviu scanteia de lumini.

Fluviul chiar, atat pe cat vederea putea cuprinde in directia orasului, era acoperit de vase de placere, toate impodobite cu lanterne si culori, leganate vesel de talazuri, ceea ce il facea sa se asemene cu o imensa gradina luminoasa de flori, tulburata, bland, de briza estivala. Peronul cel mare, de piatra, ale carui trepte coborau pana la nivelul apei, atat de larg cat sa inghesui pe el toata armata unui principat german, prezenta un tablou demn de vazut cu siragurile sale de halebardieri regali in armura stralucitoare si nenumarati servitori in costume sclipitoare care se duceau si veneau, urcau si coborau in graba preparativelor.

Deodata, la un ordin, toate creaturile vii disparura de pe trepte, aerul deveni greu de tacerea asteptarii.

Atat cat ochiul putea strabate, se vedeau miile de oameni, care, in picioare, pe vase, adapostind ochii de lumina lanternelor si a tortelor, priveau fix spre palat.

Un sir de patruzeci-cincizeci de barci de gala, alunecau spre peron. Aproape in intregime aurite, prorele si pupele lor erau sculptate cu multa arta. Unele erau impodobite cu steaguri si flamuri, altele cu postav de fir de aur si cu tapiserii pe care erau brodate armorii; altele cu drapele garnisite cu numerosi clopotei de argint care inganau o muzica vesela cand briza ii misca; altele si mai marete, apartinand seniorilor suitei printului, erau garnisite in parti in mod pitoresc, cu scuturi bla-zonate, armele proprietarilor lor.

Fiecare barca de gala, era remorcata de o.alta barca, ce, in afara de vaslasi, purta un mare numar de soldati cu casti stralucitoare si o companie de muzicanti.

Avangarda cortegiului, o trupa de halebardieri, se arata acum in poarta cea mare. Acestia erau imbracati in mare-tinuta, cu pantaloni vargati cu negru si brun, cu tunici scurte de postav rosu inchis si albastru, pe care in fata si in spate, era brodat blazonul printului: trei pene. Pe cap, purtau toce de catifea cu un trandafir de argint la o parte. Codasii halebarzilor, erau bagati, parca in cutii de catifea caramizie fixata in cuie aurite si impodobita cu ciucuri de aur.

Halebardierii se aranjara pe doua randuri lungi, la dreapta si la stanga, incepand de la poarta palatului si sfarsindu-se in marginea apei. Un covor gros; jumatate postav, jumatate catifea, fu desfasurat si intins intre ei de servitorii care purtau livreaua printului.

Cand fura gata cu totul, o sonerie de trompete rasuna in interiorul palatului. Muzicantii de pe fluviu, raspunsera si doi aprozi tinand o bagheta alba, iesira cu pas lent si majestuos. Erau.urmati de un ofiter, care ducea masa cetateneasca. Dupa el venea purtatorul sabiei orasului, sergentii de garda in uniforma lor completa, cu insigne pe maneci; apoi primul crainic de arme in camasa de zale, mai multi cavaleri ai ordinului Bain, cu manecile lor impodobite in dantele albe, aghio-tantii lor, judecatorii in robe de materie stacojie, cu coafura lor speciala; lordul Mare Cancelar al Angliei in roba de stofa stacojie, deschisa in fata si marginita de petit-gris; o deputatiune de consilieri municipali in mantale stacojii; somitatile diferitelor corpuri ale cetatii in costumele lor de gala. Veneau apoi, doisprezece nobili francezi imbracati admirabil in tunici de damasc alb brodat cu aur, in mantelute de catifea caramizie dublata cu tafta violeta si cu pantaloni scurti de culoare roz-alba. Ei, luara loc in partea de jos a peronului. Faceau parte din suita ambasadorului Frantei. Doisprezece cavaleri din suita ambasadorului Spaniei, imbracati in catifea neagra, fara nici o podoaba, ii urmau.

Dupa ei, veneau mai multi membri ai inaltei no-bleti engleze, cu oamenii lor.

O noua sonerie de trompete rasuna in interior si, in usa, aparu unchiul printului, viitorul duce de Somerset. El purta o jacheta de tesatura in aur cromat si un mantou de satin, purpura, impodobit cu flori de aur si cu arabescuri de fir de argint.

Se intoarse, scoase toca de pene, facu o reverenta adanca si incepu sa coboare de-a-ndaratelea, inclinan-du-se ia flecare treapta. Trompetele sunara pentru a treia oara si se auzira cuvintele acestea:

"Loc celui mai mare si mai puternic Lord, Edu-ard, Print de Galles!' Pe creasta zidurilor palatului, limbi de flacari rosii se aprinsera cu o explozie de tunet. Lumea ingramadita pe fluviu, scoase o zgomotoasa urare de bun-venit si Tom Canty, cauza si eroul acestei sarbatori, se opri un moment in vazul tuturor si inclina usor capul lui princiar

Era imbracat, somptuos, intr-o tunica de satin alb cu plastron de purpura semanat de diamante si marginit de hermina. Pe deasupra, purta o manteluta de brocard alb, garnisita cu trei pene, captusita cu satin albastru, semanata cu perle si pietre pretioase si sustinuta cu o agrafa de briliante.

La gatul lui atarna ordinul " Jaretierei' si mai multe ordine straine si cand lumina cadea pe el, pietrele scan-teiau, focuri orbitoare.

O, Tom Canty! Nascut intr-o cocioaba, crescut in baltoacele Londrei, obisnuit cu zdrentele, cu murdaria, cu mizeria, ce spectacol'

CAPITOLUL X

SUFERINTELE PRINTULUI

Am lasat pe John Canty la Offal Court, tarand dupa el pe adevaratul print, urmat de o haita galagioasa si amuzata. O singura voce se ridicase in favoarea captivului; dar nimeni nu-i daduse atentie. Ba, abia daca fusese auzita, asa de mare era vacarmul. Printul, furios de tratamentul ce-i fusese aplicat, continua sa lupte ca sa scape cu toate ca John Canty, pierzand putina rabdare ce avea, ridica naprasnic, reteveiul deasupra capului printului. Atunci persoana care luase apararea nenorocitului copil, opri bratul omului care primi lovitura peste propriul sau pumn.

- A, ha! Tu vrei sa te amesteci? Striga Canty. Ei, bine, iata-ti osteneala! Si il lovi cu reteveiul in cap. Se auzi un tipat si, o masa informa se prabusi la pamant, sub picioarele multimii care, lasand, la moment, victima singura in intuneric, se ducea mai departe, distractia ei nefiind tulburata deloc prin acest incident.

In sfarsit, printul se pomeni la John Canty, a carui usa era deschisa pentru curiosi. La lumina slaba a unei lumanari 4e seu, infipta in gatul unei sticle, el examina in cele mai mici amanunte inspaimantatoarea vizuina si pe ocupantii ei.

Doua fete tinere murdare, si o femeie de varsta mijlocie erau ghemuite langa perete, intr-un colt cu aer de animale obisnuite la cel mai rau tratament, astep-tandu-1 sau temandu-se de el. intr-un alt colt, sedea pe vine o baba inspaimantatoare, cu parul alb in dezordine si cu rautatea in ochi.

John Canty, i se adresa:

- Nu te misca! Ai sa vezi o nostimada. Lasa-ne nitel sa radem si dupa aceea vei putea sa-ti joci pumnii cum vrei. Vino, incoace, pici obraznic! Ia repeta, inca, inventia ta, daca n-ai uitat-o. Spune-ti numele. Cine esti? Mania impurpura obrajii printului. Fixand o privire ferma si dispretuitoare pe figura individului, raspunse:

- Trebuie sa fie cineva asa de prost nascut cum esti tu, ca sa-mi ceara sa vorbesc. Ti-o spun acum, cum ti-am mai spus-o inainte: sunt Eduard, Printul de Galles.

Surpriza produsa de acest uluitor raspuns tintui de pardoseala picioarele vrajitoarei si aproape ii opri respiratia. Ea privi pe print, cu un aer de nauceala care amuza pe snapanul ei de fiu si il facu sa se strambe de ras. Dar efectul asupra mamei si surorilor lui Tom, fu altul. Teama lor de un tratament mai rau facuse loc spaimei de ceea ce il astepta pe copil. Durerea si groaza li se citeau pe fata. Se repezira strigand:

- O! Sarmane Tom, sarmane micut!

Mama, cazu in genunchi in fata printului, puse mana pe umerii lui, isi fixa ochii plini de lacrimi pe figura lui si gemu:

- O, sarmanul meu copil! Lecturile tale nebune au incheiat prin a-si face blestemata lor datorie si ti-au zapacit mintile. Ah, de ce nu le-ai lasat cand eu cau tam sa te feresc de ele? imi sfasii inima, inima mamei tale!

Printul o privi in fata si gentil, zise:

Fiul tau e sanatos. El nu si-a pierdut mintile. Linisteste-te: sa fiu dus la palatul unde este el si, inda ta, Regele tatal meu, ti-1 va da.

Regele, tatal tau! O! Copilul meu, nu prqnunta aceste cuvinte care ar putea sa-ti aduca , moartea si sa ne dea nenorocire la toti. Goneste acest vis inspaimantator. Cheama-ti amintirile ratacite. Uita-te la mine. Nu sunt eu mama ta care te-a crescut si te-a iubit?

Printul clatina din cap si relua cu un ton ferm:

- Dumnezeu stie cat sunt de mahnit ca te indure rez; dar adevarul este ca pana in ziua de azi eu nu ti-am vazut niciodata fata.

Femeia se prabusi pe pardoseala si incepu sa planga cu hohote si gemete care sfasiau inima.

- Reprezentatia continua, striga Canty. Hei, Nan! Hei, Bet! Fete fara educatie. Stati in picioare in fata printului? in genunchi, samanta de mizerie si faceti-i reverenta!

El insoti aceste cuvinte de un ras grosolan. Fetele incepura sa pledeze, timid, pentru fratele lor.

- Tata, zis'e Nan, lasa-1 sa se duca la culcare, som nul va vindeca aceasta nebunie. Te rog.

-?- Da, tata, zise Bet, lasa-1, e mai obosit ca in alte zile. Maine va merge sa cerseasca, cu mai mult curaj si nu se va intoarce cu mainile goale.

Aceasta observatie, calma cheful tatalui si reintoarse spiritul sau la lucrurile practice.

intorcandu-se catre print, ii zise cu manie:

Maine trebuie sa platim doi pence, auzi tu, bani pentru sase luni de chirie fara de care vom fi dati afara! Arata-mi cat ai cules cu lenea ta de a cersi.

Nu ma ofensa cu vorbele tale mizerabile, ras punse printul, iti repet: sunt fiul Regelui.

Palma mare a lui Canty se opri intr-0 lovitura sonora pe umarul printului, care se rostogoli tocmai in bratele bunei femei Canty. Ea il stranse la piept si il proteja contra unei grindini de lovituri si de ghionturi, pe care le primi ea in locul lui. Fetele, inspaimantate, fugisera in coltul lor. Atunci, mama-mare, ca o furtuna sari in ajutor. Printul, sustragandu-se din bratele doam.-nei Canty, striga:

- Nu vreau sa suferi pentru mine, femeie. Lasa pe porcii acestia sa se dea numai la mine!

Aceste cuvinte infuriara porcii intr-asa grad, ca se pusera pe treaba fara sa mai piarda timpul. Amandoi, il burdusira cu schimbul si le administrara o bataie fetelor si mamei pentru simpatia pe care i-o aratasera.

- Acum, toata lumea, in pat! Striga Canty. Distrac tia m-a obosit.

El stinse lumina si fiecare trecu la locul lui.

indata ce sforaiturile capului de familie si ale mamei-mari, marturisira ca ei dormeau, fetele se stre-curara langa stratul unde era culcat printul si, cu duiosie, stransera pe el paie si zdrente, pentru a-1 feri de frig. Apoi, mama se apropie de asemenea, ii mangaie parul si planse aplecata deasupra lui, soptindu-i la ureche cuvinte de mila si de imbarbatare. Ea pusese deoparte un coltuc de paine ca sa aiba el ce manca; dar durerea facuse sa-i piara copilului orice pofta, mai ales pentru un colt de paine neagra si rece. Era miscat de interventia ei curajoasa, de mila ei, si ii multumi in termeni plini de noblete si de distinctie, apoi, o ruga sa se duca la culcare si sa incerce sa uite greutatile. Adauga ca Regele, tatal sau, nu va lasa fara recompensa devotamentul ei loial si bunatatea.

Aceasta intoarcere la "nebunia' lui sfasie din nou inima femeii. Ea stranse lung copilul la piept, apoi, cu lacrimile rau, se duse si se arunca pe pat.

in timpul cat sezu acolo, ganditoare si trista ii veni ideea ca in acest baiat e ceva de nedefinit care nu era in Tom Canty, nebun ori sanatos.

Ce era, ea n-ar fi putut spune, dar instinctul ei ascutit de mama, il intelegea, il percepea

Daca, intr-adevar, baiatul nu era fiul ei? Ce absurditate! Aproape ca surase la aceasta idee care o urmarea, o hartuia, se crampona, refuza sa fuga ori sa se-faca uitata, in sfarsit, isi dadu seama ca ea nu avea odihna atata vreme cat nu va fi stabilit, cu o dovada indiscutabila ca baiatul era fiul ei. Proba era necesara, pentru a se scapa de aceasta indoiala apasatoare si inspaimantatoare. Atunci, isi puse din nou spiritul la tortura pentru a-si imagina mijlocul de a stabili aceasta proba

Dar nu era lucru usor. Ea cumpani, unul dupa altul toate indiciile posibile, dar nici unul din ele nu parea absolut sigur; ori, o dovada neperfecta nu o putea satisface. Desigur, isi spargea capul in zadar. Si vazu ca va trebui sa renunte la intentie. Pe cand tragea ea aceasta concluzie descurajatoare, urechea ei prinse respiratia regulata a copilului intelese ca era adormit. Dar, putin mai pe urma, respiratia regulata fu taiata de un suspin; de un tipat usor ca acela pe care il scoate cineva cand are un cosmar. Aceasta intamplare ii sugera, deodata, ideea unei experiente doveditoare. Se ridica, infrigurata, fara zgomot s'i se duse sa aprinda lumanarea.

"Cum n-am facut asta mai repede, isi zise ea; as fi stiut deja. De cand, intr-o zi, fiind mic, albindu-i fata un nor pe praf, i-a intrat in ochi tocmai cand se destepta din somn, el nu s-a trezit brusc din visele sale, ba nici macar din reverii fara sa duca mana la ochi, exact cum a facut atunci: cu palma in afara si niciodata cu dosul in afara cum fac alte persoane. L-am observat de sute de ori si niciodata n-a lipsit gestul acesta, nici nu 1-a facut altfel. Da Acum voi sti!'

in acest timp ea se tarase pana la baiatul adormit, tinand lumanarea a carei flacara o ascundea cu mana. Se apleca asupra lui, prudent, infasurandu-si tulburarea si abia respirand. Deodata, apropie lumina de fata copilului si, aproape de urechea lui. Ciocani in scandura cu degetul. Ochii adormitului se deschisera brusc. El arunca in juru-si o privire vaga, dar nu facu nici un gest particular cu mana. Sarmana femeie, coplesita de surpriza, si de durere, isi pierdu cunostinta; dar invingan-du-si emotia, mangaie baiatul spre a-1 readormi.

Atunci, ea se indeparta si cernu in minte durerosul si jalnicul rezultat al experientei sale. incerca sa creada ca boala alungase gestul obisnuit al lui Tom, dar nu putea parveni. "Nu, isi zicea ea, mainile sale nu sunt nebune, ele nu puteau sa se dezvete intr-un timp asa de scurt, de un asa de vechi obicei. O, ce zi dureroasa pentru mine!'

Totodata, speranta era, acum, tot asa de incapata-. nata ca indoiala mai inainte. Nu putea sa se hotarasca a primi verdictul acestei probe si ar fi vrut sa-1 incerce din nou. Ca gestul obisnuit nu se produsese, era poate, o intamplare.

Ea destepta copilul din somn, a doua oara, apoi a treia oara; dar, de fiecare data, rezultatul fu acelasi.

Atunci, se culca din nou si, penibil, termina prin a adormi, murmurand: "Dar nu-1 pot renega, oK! Nu, nu pot, e copilul meu'.

Experientele sarmanei mame, incetand si durerile printului cedand in mod treptat cu oboseala, el inchise ochii si cazu intr-un somn adanc si reparator. Orele treceau si el dormea mereu ca un mort. in timpul somnului, dupa vreo patru-cinei ore, letargia lui incepea sa dispara. Deodata, jumatate adormit, jumatate treaz, murmura: "Sir William' si dupa un moment:' "Hei! Sir William Herbert! Apropie-te si asculta visul straniu care niciodata Sir William, auzi!? Asculta devenisem un sarac si Hei! Garzilor! Sir William! Cel Nu e nimeni in casa? Asta ar fi teribil dac'

Ce ai? murmura cineva langa el. Pe cine strigi?

Pe Sir William Herbert. Tu cine esti?

- Eu? Cine sa fiu, sora te, Nan! Oh, Tom! Uitasem! Tu esti inca nebun, sarman baiat, esti, inca nebun! As fi putut sa nu ma destept ca sa nu mai vad aceasta! Dar, te rog, tine-ti gura, daca nu, vom fi batuti amandoi, pisagiti ca ipsosul!

Printul tremurand se ridica pe jumatate. Amintirea ingrozitoare ce-i dadeau vanataile amortite il readuse la realitate si il facu sa se lase pe gramada de paie infecte.

Vai! N-a fost deci un vis! gemu el. indata, dure rile si chinurile, pe care somnul le risipise, inviara din nou si el isi dadu seama ca nu mai era un print rasfatat, in palatul sau, adorat de tot poporul, ci un sarman, un paria imbracat in zdrente, prizonier intr-o cocioaba murdara, inconjurat de cersetori si de hoti.

Deodata, incepu sa simta zgomote confuze si tipete care pareau a fi aproape de tot. in momentul urmator, mai multe lovituri violente in poarta se auzira. John Canty se opri din sforait si intreba:

- Cine bate? Ce vrei?

O voce ii raspunse:

Stii pe cine ai cotonogit cu maciuca ta, aseara?

Nu. Nu stiu; dar putin imi pasa.

Ai sa schimbi tonul cand o sa stii. Si, daca vrei sa-ti salvezi capul, n-ai decat sa fugi. Omul e in agonie. Este Parintele Andrews.

Dumnezeu sa ne ajute! exclama Canty.

isi destepta familia si ordona cu o voce aspra:

- Sus toata lumea si la drum, daca nu vreti sa ra- maneti aici si sa va lasati prinsi!

in mai putin de cinci minute, toata casuta era in strada. John Canty tinea pe print de glezna si il tara pe o alee intunecoasa, dandu-i mereu cu vocea stinsa, urmatorul avertisment:

Sa-ti tii gura, nebun.blestemat si sa nu spui cum ne cheama. Voi lua un altul la repezeala pentru a insela cainii legii. Tine-ti gura, iti spun si adresandu-se celorlalti membrii ai familiei:

Daca din intamplare, ne pierdem unul de altul, ne vom gasi la Podul Londrei, primul sosit la pravalia de pe pod va astepta acolo pe ceilalti si astfel vom fugi impreuna pana la Southwark.

in acest timp banda iesea pe neasteptate din intuneric la lumina si nu numai in lumina; dar chiar in mijlocul unei multimi care canta, dansa si striga, ingramadita pe malul fluviului.

O serie de "focuri de bucurie si petrecerea generala' se intindea atat de departe cat poti vedea cu ochii in susul si in josul Tamisei, Podul Londrei era luminat ca si Podul de la Southwark. intreg fluviul era brazdat de lucirile focurilor de diverse culori, la fiecare clipa, rachetele focurilor de artificii spintecau cerul unde formau o foarte incurcata tesatura de jerbe splendide si o ploaie de stele stralucitoare care facea din noapte, zi. Peste tot erau cete de oameni veseli; toata-Londra parea in sarbatoare.

John Canty trase o injuratura furioasa si porunci retragerea; dar era prea tarziu.

El si tribul sau, erau prinsi in aceste talazurFvii si, separati unul de altul, fara speranta de regasire. Canty, ramase singur cu printul pe care il tinea, inca, in ghearele lui; dar inima acestuia batea cu putere la speranta de a scapa, acum.

Un luntras corpolent, tare ametit de alcool, fiind imbrancit de Canty in sfortarile sale, de a se adanci in multime, lasa mana lui larga pe umarul acestuia si il intreba:

Ei, prietene, esti grabit asa tare? Sufletul tau este atat de manjit de ticalosii ca sa te grabesti astfel cand toti cetatenii onesti au sarbatoare?

Afacerile mele, sunt afacerile mele si ma pri vesc personal, raspunse Canty, brutal. la-ti mana si lasa-ma sa trec.

A, asa! Dar nu vei trece pana nu vei bea in sa natatea Printului de Galles; ti-o spun eu! si barcagiul se aseza in drumul lui.

Da-mi cupa, in cazul acesta; dar repede!

Gura-casca, erau interesati de aceasta discutie. Ei strigara:

- O cupa, o cupa a prieteniei! Sa goleasca paharul sau daca nu, va fi dat ca hrana pestilor din fluviu.

Atunci se aduse o cupa mare. Luntrasul o lua de una din toarte si cu mana cealalta se prefacu a-i sterge fundul, apoi o prezenta dupa vechiul obicei, lui Canty, care trebuia s-o ia de cealalta toarta cu o mana si, cu cealalta, sa ridice capacul. Aceasta il obliga sa lase o clipa pe print din mana. Fara sa piarda timpul, acesta se afunda in padurea de picioare care il inconjura si disparu. Un moment dupa aceea n-ar fi fost mai posibil sa-1 regaseasca in acest ocean uman, decat ar fi fost posibil sa gasesti o piesa de doua parale in Atlantic.

Printului nu-i trebui mult sa-si dea seama si, fara sa se mai ingrijeasca de John Canty se ocupa de sine. Nu intarzie sa inteleaga altceva inca: Un fals print de Galles era sarbatorit de Cetate. El conchise usor ca sarmanul Tom Canty, profitase de neobisnuita ocazie pentru a-i uzurpa locul.

Nu-i mai ramanea, deci, de facut decat un lucru, sa caute drumul spre Guildhall, sa se faca cunoscut si sa denunte pe impostor.

ii veni de asemenea in minte, ideea ca trebuia sa dea lui Tom un timp oarecare pentru datoriile lui crestinesti, dupa care va fi spanzurat, tras pe roata sau sfartecat in patru, confoan legilor in vigoare si uzului, pentru crimele de inalta tradare.

CAPITOLUL XI

LA GUILDHALL

Corabioara regala, escortata de flotila ei sclipitoare cobora, maiestuoasa, Tamisa, in locul ramas gol intre barcile luminate. Sunetul muzicilor umplea aerul; focurile luminau malurile fluviului pe cand in departare, orasul se culca in lumina slaba si dulce a acelor multi pe care nu-i vedea nimeni.

Pe cer se ridica o multime de spirale luminoase incrustate de stele stralucitoare care in departarea lor, pareau lanci inmugurite din pietre pretioase. Pe masura ce cortegiul inainta, el era salutat pe maluri, prin aclamatii frenetice si neincetate salve cfe artilerie.

Pentru Tom Canty, pe jumatate infasurat in pernele lui de matase, aceste zgomote si acest spectacol, era ceva de negrait, sublim si uimitor.

Pentru micile sale insotitoare, asezate in stanga si in dreapta, principesa Elisabeth si lady Jeane Grey toate acestea erau banale.

Ajuns la Dougate, flotila fu trasa pe canalul de Walbrok, (umplut de doua secole si acoperit de constructii) la Bucklesbury, trecand prin fata caselor si pe sub podurile pavazate si luminate stralucitor. Ea, se opri in sfarsit, intr-un bazin, unde este, acum, Barge Yard, in centrul vechii cetati a Londrei. Tom cobori pe uscat si, impreuna cu stralucitorul sau cortegiu, traversa Cheapside si facu cativa pasi peste Old Jevry si Bas-inghall Street, pana la Guildhall.

Tom si micile principese fura primiti cu ceremonialul obisnuit de Lordul-Primar si Pairii orasului, in robele lor stacojii cu tivuri de aur si condusi sub baldachinul de onoare la sfarsitul marelui hali, precedati de crainici, de purtatorul carjei cu capatul de argint si de purtatorul de palos al cetatii.

Seniorii si doamnele din suita lui Tom, si a celor doua tinere printese luara loc in spatele curtii si alti invitati de familie inalta, ca si demnitarii orasului. Membrii Camerei Comunelor luara loc la o serie de mese care acopereau aproape tot holul. De pe piedestalul lor 'inalt, uriasii Gog si Magbg vechi pazitori ai cetatii, priveau spectacolul acesta cu ochi familiarizati de generatii cu asemenea lucruri.

Se auzi un sunet pentru luare-aminte si proclamatii, apoi, un chelar voinic aparu in vestibulul increstat in peretele din stanga, purtand cu o solemnitate impresionanta, o ciosvarta de bou din care ieseau aburi, gata pentru a fi taiata in bucati.

Dupa rugaciune, Tom, prevenit, se ridica, toata lumea facu la fel, si bau dintr-o cupa mare de aur, cu printesa Elisabeth care o trecu lady-ei Jane, apoi cupa facu inconjurul intregii asistenti.

Banchetul incepu. La miezul noptii, animatia era in toi. Se vazu atunci unul din acele spectacole pitoresti atat de admirate in timpurile vechi, a caror descriere se gaseste in numeroasele cronici ale martorilor oculari.

Pe un loc amenajat, intrara, un baron si un conte imbracati turceste cu halate lungi, de matase brodate cu aur si cu palarii de catifea caramizie, incadrate in colaci auriti, cu sabii numite iatagane, prinse in esarfe late de aur. Vine apoi, un alt baron si un alt conte, amandoi imbracati in robe de satin galben cu verigi albe si in fiecare varga alba era o banda de satin caramiziu, dupa moda ruseasca. Purtau pe cap sepci de blana si fiecare tinea in mana o secure mica. Cizmele lor se terminau printr-o ascutitura curbata, lunga de un picior. Dupa ei vine un Cavaler, apoi vine lordul Mare-Amiral si odata cu el, cinci nobili in tunici de catifea caramizie scobite in fata si in spate si snuruite pe piept cu lantisoare de argint.

Pe deasupra purtau mantale scurte de satin caramiziu, iar pe cap aveau palarii de dansatori impodobite cu pene de fazan. Acestia erau imbracati dupa moda prusiana.

Purtatorii de torte, cam o suta, aveau costume de satin caramiziu si verde ca maurii; iar fata lor era neagra. Venea dupa aceea, mascarada.

Cantaretii ambulanti care erau deghizati dansara si tot astfel facura lorzii si lady-le ceea ce facea mare placed. Si in timp ce Tom, pe scaunul lui ridicat, privea cu atentie acest dans "salbatic' innebunit, in admiratie, de aceasta incurcatura de culori ale caleidoscopului care forma figuri savant aranjate; in fata portii de la Guildhall, adevaratul print de Galles, in zdrente, proclama drepturile sale si nedreptatea ce suferea, denunta de impostor si striga sa fie lasat sa intre.

Lumea petrecea din toata inima pe seama acestui incident, se inghesuia si gaturile se intindeau sa vada pe micul razvratitor.

Apoi, incepu sa-1 insulte si sa-si bata joc de el spre a-i mari si mai mult furia. Lacrimi de ciuda ii curgeau din ochi. Dar el se tinea bine si sfida multimea cu indrazneala. Alte injuraturi urmara, alte batjocuri il asaltara.

Atunci le striga:

Va spun inca o data, caini grosolani ce sunteti; eu sunt Printul de Galles! Si oricum sunt de parasit si de neglijat, fara sa-mi dea cineva o mana de ajutor in nevoie si fara sa-mi spuna un cuvant de incurajare, imi voi mentine dreptul si nu ma voi misca de aici!

Ca esti print sau nu, n-are importanta, esti un flacau bun si nu vei ramane fara prieteni! lata-ma langa tine pentru a-ti dovedi si tine minte vorbele mele: Ai putea sa ai un prieten mai rau decat Miles Hendon, desi gur, deci, nu-ti obosi picioarele sa-1 cauti. Odihneste-ti morisca copile, eu vorbesc limba acestor josnici guz gani de canal ca si cand as fi de-al lor.

Acel care vorbea astfel era un fel de don Cezar de Bazan, dupa costum, aspect, alura. Era inalt, bine zidit, musculos. Tunica si pantalonii erau de o tesatura bogata, dar ponosita si jerpelita, cu aurul de pe galoane sters. Gulerul sau era mototolit si indoit. Pana de la palaria lui pleostita era rupta si spanzura ca vai de lume.

Purta la sold o spada lunga intr-o teaca de otel ruginita! Alura lui fanfaroana amintea pe aceea a moftangiilor in cautare de lucru.

Cuvintele acestui straniu personaj, fura primite de o explozie de glume mitocanesti si de rasete:

- E un alt print deghizat! Tine-ti gura, prietene, are aerul periculos. Bucuros! Cum se uita! Ce ochi! Lu-ati-i copilul! La adapatoare, pui de urs! strigara.

Sub impulsul acestei bune idei, o mana apucase pe print; dar tot asa la timp, strainul trasese sabia din teaca si cu o lovitura puternica aplicata cu latul, dobori la pamant pe indraznet, indata un concert de voci izbucni: "Omorati cainele! Omorati-1! Omorati-1!'

Si lumea incercui pe soldat, care rezemandu-si spatele de un zid, incepu sa loveasca in toate partile facand morisca neincetat, cu sabia lui. Victimele cadeau zbatandu-se incoace si incolo; dar marea omeneasca se repezea cu violenta, trecea peste corpurile intinse pe jos si se izbea de campionul micului print, cu o forta mereu innoita.

Pierderea se parea singura cand, deodata, un sunet de trompete se auzi si o voce striga: "Loc trimisului Regelui!', in timp ce o trupa de cavaleristi alunga lumea, care se risipea fugind cat o tineau picioarele.

Curajosul strain ridica pe print in brate si in curand, amandoi se gasira in afara de pericol si in afara de lume.

Sa ne intoarcem la Guildhall. Deodata, stapanind zgomotul tumultuos de bucurie, izbucni chemarea clara a goarnei. Se facu tacere adanca si o voce se ridica aceea a mesagerului palatului. Toata asistenta, in picioare, asculta aceste vorbe cuprinzatoare si scurte, pronuntate cu solemnitate:

- A murit Regele!

Capetele se aplecara pe piepturi si toti participantii ramasera astfel, tacuti, cateva momente, apoi cazura in genunchi; ridicara mainile catre Tom si un strigat puternic ce parea ca va darama monumentul tasni:

- Traiasca Regele!

Sarmanul Tom privea cu ochii tulburati acest spectacol stupefiant, in sfarsit, privirile sale ingrijorate sq oprira mai intai asupra printeselor ingenuncheate langa el, apoi asupra contelui Hertford. O hotarare imediata aparu pe figura lui. Cu voce joasa, sopti la urechea lordului

Spuneti-mi sincer, pe credinta si onoarea dum neavoastra. Daca dau un ordin pe care numai un rege are dreptul si prerogativul sa-1 dea, acest ordin va fi el executat si nu se va ridica nimeni sa zica: nu?

Nimeni, in regatul acesta, seniore. in persoana Voastra, consta majestatea Angliei. Sunteti regele si vointa Voastra singura face lege.

incepand de astazi, legea regelui va fi o lege de indurare si nu va mai fi niciodata o lege sangeroasa! Sculati-va! Alergati la Tour si spuneti ca, din ordinul regelui, ducele de Norfolk nu va muri.

Aceste vorbe trecute din gura in gura, facura inconjurul salii si cand Herford se indeparta, un strigat formidabil tasni din nou:

Regimul sangelui a incetat! Traiasca Eduard, Regele Angliei.

CAPITOLUL XII PRINTUL SI SALVATORUL SAU

indata ce Miles Hendon si micul print fura in afara de multime, coborara alergand, strazile si ulitele catre fluviu. Drumul era liber pana aproape de Podul Londrei. Acolo se gasira din nou in multime; Hendon tinand strans, puternic, glezna printului, sau mai degraba, a regelui. Noutatea atat de uluitoare se raspandise, si copilul afla prin mii de voci ca regele era mort, ceea ce ii ingheta sufletul si il facea sa tremure din toate madularele. El simtea marimea acestei pierderi si era apasat de o greutate amara, caci intunecatul tiran care fusese spaima tuturor, se aratase intotdeauna plin de atentie cu el.

Lacrimile ii umplusera^ochii si ii impiedicau' vederea. Un moment, se simti cea mai parasita, cea mai instrainata din toate creaturile lui Dumnezeu.

Deodata un alt strigat sparse noaptea ca o lovitura de tunet: "Traiasca Regele Eduard VI'. Atunci, ochii sai stralucira si tresari de orgoliu: "Ah! gandi el, oricat de mare si de straniu pare acest lucru, eu sunt Regele!'

Prietenii nostri isi urmau drumul incet prin lumea care se ingramadise pe pod oprind trecerea.

Podul care data de sase sute de ani si fusese in toate timpurile o cale umblata si animata, era cu drept cuvant curios cu aglomeratiile lui de magazine, de pravalii si de locuinte ce-1 margineau de la un mal la celalalt pe o parte si pe alta.

Podul era un fel de oras aparte. Avea hanurile lui, debitele lui, brutariile, magazinele lui de manufactura, pietele lui, fabricile lui si chiar biserica lui. isi privea cei doi vecini: Londra si Southwark, pe care el le lipea unul de altul, asezari bine ca atare dar fara nimic particular de remarcat. Podul constituia, pentru a spune astfel, o corporatie inchisa, un oras stramt cu o singura strada lunga de vreo cinci mile.

Populatia lui era cat populatia unui sat si fiecare locuitor stia tot ce privea viata particulara a celorlalti. Ea isi avea distractia ei: vechile familii de macelari, de brutari si altii care se asezasera aici cu cinci sau sase sute de ani in urma si ai caror descendenti cunosteau din scoarta in scoarta marea istorie, istoria Podului, cu toate legendele ei stranii.

Nu neglijau niciodata nimic din ce povestea si gandea Podul si se conformau tuturor obiceiurilor si normelor lui. Copiii se nasteau pe Pod, erau crescuti, imbatraneau si, in sfarsit, mureau fara a fi pus vreodata piciorul intr-un alt loc in lume.

Aceasta lume, isi imagina, desigur, ca vijelioasa si interminabila procesiune care se misca pe Pod, ziua si noaptea, cu larma ei confuza de vociferari si de tipete, nechezaturile acestea, mugetele, behaiturile si tropaiturile, erau singurul lucru mare in lume, ai caror proprietari, intr-un fel oarecare, erau ei. Si erau, intr-ade-var, caci puteau sa stea la fereastra lor si sa priveasca; iar cand un rege sau un alt personaj dadea o serbare nautica nu era loc mai bun pentru a vedea cortegiul.

Oamenii nascuti si crescuti pe Pod, gaseau viata insuportabil de stupida si goala, peste tot in alta parte.

Istoria vorbeste de unul din acestia care parasi Podul la saptezeci si doi de ani spre a se retrage la tara. Dar acolo, nu facu decat sa se miste si sa se intoarca in pat, unde nu putea dormi din cauza linistii adanci care ii era penibila.

in sfarsit, ajuns la capatul puterilor sale de rezistenta, se intoarse la vechea lui locuinta ca o aratare salbatica si, sunetele muzicii potolitoare a talazurilor, vacarmul, trosnetul si vuietul Podului Londrei facura sa-si recastige odihna si visele vesele.

in epoca povestirii noastre, Podul dadea copiilor lectii asupra istoriei Angliei. Acolo, intr-adevar, ei puteau sa vada capetele livide si sangerande ale oamenilor eminenti, infipte in sulite de fier deasupra usilor. Dar sa lasam aceste divagatii.

Hendon locuia intr-un han micut de pe Pod. indata ce se apropie de poarta cu micul sau prieten, o voce mitocaneasca exclama:

- Ah! lata-te, in fine! Nu-mi vei mai scapa de data aceasta, te asigur si daca din sfaramarea oaselor ai fi putut invata ceva, nu vei fi pierdut nimic asteptand!

Si John Canty intinse bratul pentru a prinde copilul. Miles Hendon intervine:

Nu asa repede, prietene! Te necajesti degeaba, cred. Ce ai cu copilul?

Daca n-ai nimic de facut, cel putin nu te ames teca in treburile altora. E fiul meu.

E o minciuna! Striga cu vioiciune micul rege.

Fara inconjur ai vorbit si te cred, baiatul meu. Si chiar daca acest mizerabil este sau nu, tatal tau, putin importa. El nu te va lua de la mine ca sa te bata si sa te maltrateze, cum te ameninta, daca vrei sa ramai cu mine!

O! Da, da: nu-1 cunosc, il urasc si as muri mai degraba decat sa ma duc cu el!

Atunci ne-am inteles, nu mai avem de ce vorbi.

Vom vedea noi! exclama John Canty, trecand in fata lui Hendon pentru a pune mana pe baiat. Cu forta il

Daca il atingi, numai, tu, lepadatura umana, te strapung ca pe o gasca!

Si Hendon, punandu-i-se in cale, duse mana la manerul sabiei, Canty dadu inapoi.

- Atunci, fii atent, continua Hendon: Am luat acest copil sub protectia mea, pe cand o multime de oameni, asa ca si tine voiau sa-1 maltrateze, poate, sa-1 omoare. Crezi tu ca il voi parasi acum, lasandu-1 in voia unei soarte inca rele?

Caci, fiind tu sau nu, tatal lui, si la drept vorbind cred ca minti, o moarte la timp si cuviincioasa, e mai buna pentru un asemenea copil ca viata pe mainile tale brutale. Asa ca, urmeaza-ti drumul si fii linistit, caci mie nu-mi place sa-mi pierd vorbele. Nu sunt, rabdator din fire.

John Canty se indeparta injurand, amenintand si blestemand si se pierdu in multime.

Hendon urca trei etaje si intra in odaie impreuna cu protejatul sau dupa ce comandase o portie de mancare.

Locuinta lui era saraca: un pat urat si cateva mobile vechi si prapadite. Doua lumanari subtiri luminau. Micul rege se tari pana la pat si se intinse, extenuat de foame si de oboseala. El umblase toata ziua si o buna parte din noapte, caci acum erau orele doua sau trei dimineata si in tot timpul acesta nu mancase nimic.

- Strigati-ma, va rog, cand va fi masa gata, murmura el, pe jumatate adormit si, in curand, adormi de-a binelea.

Un suras straluci in ochii lui Hendon care isi zise. "Pe sfanta leturghie, micul cersetor se incartiereaza si pune stapanire pe pat cu naturalete si cu o usurinta ca si cand ar fi stapan aici fara sa spuna vreodata: va rog, cu permisiunea dumneavoastra sau, nimic asemanator, in delirul lui bolnavicios, isi spune print de Galles si, cu indrazneala isi aroga caracterul. Sarman soricel parasit! Fara indoiala ca spiritul lui s-a scrantit din cauza regimului. Bun. Voi fi prietenul lui L-am salvat si asta ma leaga de el.

il iubesc, deja, pe aceasta pleasca mica, cu limba spanzurata. Cu ce aer martial tinu piept multimii obscene si ii arunca in fata dezgustul lui profund! Si ce gratioasa, dulce si amabila figura are, acum, cand somnul a gonit chinurile si suferintele sale! il voi instrui si-1 voi ingriji; da, voi fi fratele lui mai mare si voi avea grija de el si-1 voi supraveghea si cine va vrea sa-1 insulte sau sa-i faca rau, va trebui sa-si faca testamentul, caci, chit ca eu as putea fi ars pentru aceasta, va avea cu siguranta'nevoie!'

Se apleca deasupra copilului, il privi cu bunatate si cu mila, batandu-1 afectuos pe obrazul lui mic si dand la o parte buclele lui amestecate de par, cu mana lui mare innegrita. O tresarire usoara trecu pe fata copilului. Hendon murmura: "Sa vedem, este, oare, uman sa-1 las sa doarma aici, fara plapuma cu riscul de a prinde o aprindere de plamani, mortala? Ce sa fac? Am sa-1 scol si-1 voi culca in pat, are atata nevoie de somnl'

Cauta peste tot o cuvertura suplimentara, dar nu gasi. Atunci isi scoase tunica si il inveli cu ea, zicand: "Eu sunt invatat cu aerul intepator si cu imbracaminte sumara; sunt putine sanse sa racesc. Si umbland incoace si-ncolo prin camera pentru a stimula circulatia sangelui, el continua monologul sau:

. Spiritul lui tulburat il convinge ca el este Printul de Galles. Ar fi bizar sa mai rasara acum un print de Galles cand acel care era nu mai este print, ci rege. Caci, dupa cum se vede, acest nenorocit print ramane in fantezia lui si nu-si da socoteala ca in viitor nu trebuie sa-si mai spuna print, ci rege. Daca tatal meu traia, inca fiindca in cei sapte ani de inchisoare in strainatate, n-am avut nici o veste de acasa, ar fi facut o buna primire sarmanului baiat si i-ar fi dat o generoasa ospitalitate, din dragostea pentru mine.

Fratele meu mai mare, Artur, ar face la fel; celalalt frate al meu, Hugues dar 1-as obliga sa cedeze, lasul si blestematul animal! Da, e ceea ce vom face si fara intarziere'.

Un servitor intra cu o farfurie din care ieseau aburi, o puse pe o masuta de lemn alb, puse scaunele si iesi, judecand ca asa pacatosi locatari, se pot servi si singuri. Usa se tranti in urma lui si zgomotul destepta copilul, care se ridica in capul oaselor si arunca o privire vesela in jurul sau*.

Dar, deodata, tristetea reaparu pe fata lui si murmura cu un oftat adanc: "Vai! Doamne! Nu era decat un vis, nenorocitul de mine!' Observa tunica lui Miles Hendon si o singura privire il facu sa inteleaga sacrificiul ce facuse. Amabil, ii zise:

- Ce bun esti cu mine; da, esti tare bun cu mine. Ia-o si imbrac-o, nu mai am nevoie.

Se scula si se indrepta catre oglinda care era intr-un colt al camerei; apoi, auzi:

Avem acolo, zise Hendon cu o voce bucuroasa, aratand masa, o supa excelenta si o bucata de pastrama, totul cala, savuros, cu o cupa de vin. Acesta te va re face, te va reconforta, te va incalzi de la cap pana la pi cioare, ai sa vezi.

Copilul nu raspunse. El se multumi sa-si fixeze ochii asupra gigantului care ii vorbea, si sa-i arunce o privire, mirata, severa, putin nerabdator. Hendon se simti tulburat.

iti lipseste ceva? Bolborosi el.

As vrea sa ma spal, bunul meu.

Numai atata? Pai n-ai nevoie sa ceri permisi unea mea, sarman micut. Fa ce-ti place, dispune de tot ce este aici, dupa cum iti convine si dupa felul tau.

Copilul nu se miscase din loc; dar el lovi de doua sau trei ori dusumeaua cu piciorul.

Hendon incepea sa se nedumireasca.

Doamne fereste, zise el, nu mai inteleg nimic.

Toarna apa si nu scoate atatea exclamatii. Hendon se abtinu cu greutate de la un hohot de ras. "Pe toti sfintii, isi zise el, iata partea cea mai frumoasa'.

inainta respectuos si facu ceea ce i se ceruse. Apoi, astepta, stupefiat ca i se dadea un nou ordin.

- Ei, bine! Dar prosopul?

Aceste cuvinte erau spuse cu un ton sec, impunator. Lua prosopul care era sub nasul copilului si i-1 intinse, fara replica. Apoi, se spala si el.

In timp ce Miles proceda la aceasta operatiune, copilul se asezase si incepu sa manance. Tocmai se aseza in fata oaspetelui sau cand acesta striga indignat:

- Opreste-te! Nu sta nimeni pe scaun in fata Re gelui! Aceasta apostrofa, aiuri pe Hendon. "Nebunia sarmanului micut, revine', isi zise el. "Dar ea s-a modi ficat adaptandu-se marelui eveniment care s-a produs si acum el se crede rege! Farsa e buna. Trebuie sa ma con formez; nu e altceva de facut, intr-adevar, daca nu, el ma va trimite la Tour!'

Si, amuzat de aceasta comedie, retrase scaunul de la masa si se dadu la spatele regelui, grabindu-se sa-1 serveasca cu toate curtoazia de care era capabil, in timpul cat manca, rigoarea demnitatii sale regale se odihni putin. Dupa traiul bun, ii veni pofta de vorba.

Te cheama Miles Hendon, cred, daca am auzit bine?

Da, sire, raspunse Miles, care isi zise aparte: "Daca vreau sa magulesc mania sarmanului copil, nu

trebuie sa umblu cu jumatati de masura, nu trebuie sa omit nimic din rolul ce m-am hotarat sa joc. Caci daca il voi juca rau, nu-mi voi face, cum trebuie, datoria de bunatate si de mila'.

Regele isi incalzi inima cu un al doilea pahar de vin si relua:

-As vrea sa cunosc povestea dumitale, spune-mi-o. Ai aerul viteaz si nobil. Esti nobil?

-Noi suntem coada nobilimii, cu voia Majestatii Voastre. Tatal meu e un mic baron, unul din lorzii cu proprietati mici, prin dreptul camasii de zale, sir Richard Hendon din Hendon Hali, langa Nouk's Halm in comitatul Kent.

N-am acest nume in memorie continua.

Istoria mea e putin interesanta, dar, in lipsa de altceva mai bun, ar putea sa recreeze pe Majestatea Voastra o mica jumatate de ora. Tatal meu, Sir Richard, e foarte bogat si cu un caracter generos. Mama mea muri cand eu eram copil, inca. Am doi frati: Arthur mai mare decat mine, al carui suflet este asemanator cu al tatalui nostru si Hugues, mai tanar decat mine, natura josnica, pizmasa, perfida si vicleana, o reptila. Asa a fost de cand era in leagan, asa a fost acum zece ani, cand 1-am vazut ultima data. El avea la acea epoca noua sprezece ani, eu douazeci si Arthur douazeci si doi. Alti copii n-am mai fost. Dar la un loc cu noi traia o veri- soara a noastra, in varsta, atunci, de saisprezece ani.

Ea era frumoasa, buna, .amabila, fiica unui conte, ultimul din rasa lui, mostenitoare a unei mari averi si a unui titlu cazut in linie femeiasca: Tatal meu era tutorele ei. O iubeam si ma iubea; dar ea fusese logodita cu Arthur inca din leagan si sir Richard nu voia ca promisiunea sa fie retrasa. Arthur iubea o alta fata si ne sfatuia sa avem curaj, sa speram ca poate cu timpul si norocul, va fi o zi cand dorintele noastre, ale tuturor se vor implini. Hugues, urmarea averea lady-ei Edith, cu toate ca zicea ca pe ea o iubeste. Era, de altfel, in obiceiul lui sa spuna una si sa gandeasca alta. Pe tata putea sa-1 insele; dar in nici un caz pe altcineva. Tata avea incredere in el si ni-1 prefera noua celorlalti; pentru ca era cel mai mic din copiii sai si fiindca ceilalti il detestau, conditii suficiente in toate timpurile pentru a castiga dragostea parintilor, in afara de acestea, el poseda o limba dulceaga si convingatoare si un dar extraordinar de a minti - lucruri care ajuta puternic la castigarea unei afectiuni oarbe.

Eram infuriat, as putea spune, chiar ca eram foarte infuriat, dar violenta mea era fara urmari suparatoare si nu facea rau nimanui decat mie. Ea nu aduse nici rusine nici paguba nimanui; niciodata nu imbraca un caracter criminal sau marsav si nici dezonorant in cel mai mic grad.

in timpul acesta, fratele meu Hugues profita de ocazie. Sanatatea fratelui nostru Arthur, fiind delicata, el spera ca lucrurile se vor intoarce in favoarea lui daca m-ar putea da la o parte din drumul lui. Dar este o istorie lunga, amabilul meu Rege si putin demna de atentia Voastra.

Pe scurt, acest frate stiu asa de bine sa exagereze defectele mele ca facu crime; impinse manevrele marsave atat de departe ca gasind in apartamentul meu o scara de matase, pe care el insusi o depusese, convinse pe tatal meu cu ajutorul servitorilor si a altor impostori pe care ii cumparase cu bani, ca ma hotarasem sa fur pe Edith si sa ma insor cu ea numai cu voia mea.

Tatal meu aprecie ca trei ani de exil de acasa si din Anglia, vor face din mine un soldat si un om si imi vor da cativa graunti de intelepciune. Asa s-a facut ca mi-am inceput serviciul pe continent, unde am cunoscut mizeria, privarile, si unde, nu de umflatura varfului degetului am avut sa ma plang. Caci m ultima mea campanie, am fost facut prizonier si, sapte ani incheiati, un turn mi-a fost adapostul Cu spiritul si cu tot curajul, terminai prin a evada si am ajuns aici fara un ban si fara imbracaminte si, mai sarac inca de informatii asupra a ceea ce devenise Hendon Hali si locuitorii lui in acesti sapte ani teribili. Sa ma ierte Majestatea Voastra, umila mea poveste e terminata.

- Ai fost inselat in mod nedemn, zise regele cu o privire iritata; dar eu te voi face sa-ti recapeti dreptatea. Iti jur pe cruce. Ai cuvantul regelui!

Povestea nenorocirilor lui Miles, paru sa fi dezlegat limba tanarului suveran. Dintr-o data el isi povesti propriile lui suferinte. Terminase de mult caci ascultatorul sau inca il privea, cu inmarmurire. "Doamne, ce imaginatie! isi zicea omul nostru, in fapt, el n-are o inteligenta ordinara. Nu, un prim venit, nebun sau nu, ar putea sa depene asa pe nepregatite si cu caldura, un ghem de aventuri imaginate pentru o piesa de teatru Sarmane cap ticnit, du-te dracului!'

Nu-i va lipsi nici prieten nici adapost atata timp cat eu mai fac parte din numarul oamenilor vii. El nu ma va mai parasi niciodata; va fi copilul meu rasfatat

Si il voi face sanatos. Si cand va avea toate simturile voi face din el un om. Voi fi mandru sa-mi pot spune: imi datoreaza totul. L-am adunat dupa strada, pe cand nu era decat un biet golanas, fara paine, fara acoperis; dar eu am vazut stofa ce avea in el si mi-am zis ca intr-o zi, se va auzi vorbindu-se despre el si, acum, uite-1, priviti-1, aveam dreptate?

Dupa o pauza de liniste, regele cu un aer ganditor si cu un accent masurat relua:

- Tu m-ai scapat de ocara multimii si de marsavie, poate ca mi-ai salvat chiar viata, salvand de asemenea coroana. Aceste servicii exceptionale au dreptul la o inalta si liberala recompensa.

Vorbeste: ce vrei tu? Ceea ce este in puterea mea regala sa-ti promit, si se va da.

Aceasta oferta fantastica scoase dintr-o data pe Hendon din visare. El fu pe punctul de a multumi, scurt, regelui si de a rupe convorbirea spunand ca nu-si facuse decat datoria si nu asteapta in nici un caz rasplata; dar, la moment, ii veni alta idee si ceru permisiunea de a se reculege.

Regele il aproba grav, dandu-i sa inteleaga ca nu trebuia sa procedeze cu usurinta, intr-o afacere atat de importanta.

Miles, paru a se absorbi in reflectiile sale.

"Da, isi zise el, iata ceea ce ar fi de facut. Nu e alta portita de iesire si, desigur, experienta mi-a dovedit ca ar fi pericol pentru sarmana lui minte daca nu mi-as juca rolul pana la sfarsit. Sunt fericit ca mi-am lasat aceasta usa deschisa.

El puse un genunchi la pamant si zise:

- Micul serviciu pe care 1-am putut face Majes-tatii Voasti c nu depaseste deloc marginile datoriei unui simplu supus si n-am prin urmare, nici un merit; dar, daca dorinta Majestatii Voastre este de a ma aprecia ca demn de o recompensa oarecare, indraznesc sa-i prezint o jalba in acest sens. Majestatea Voastra nu uita ca sunt aproape patru sute de ani de la vrajmasia care izbucni intre regele Jean al Angliei si regele Frantei. S-a hotarat ca doi campioni sa iasa pe teren si vor rezolva conflictul printr-o lupta numita "Judecata lui Dumnezeu'. Cei doi Regi si regele Spaniei, reunin-du-se pentru a fi martorii si judecatorii acestei probe, campionul francez se prezenta; dar era atat de grozav incat cavalerii nostri englezi refuzara sa se masoare cu el. Astfel ca afacerea care era de o mare gravitate, ameninta sa se intoarca contra Regelui Angliei, care nu daduse satisfactie cauzei. Or, la acea epoca printre prizonierii inchisi la Tour, se gasea nobilul Courcy, care era cel mai viteaz lancier din Anglia si care dupa ce fusese despuiat de onoruri si de bunurile sale, fusese condamnat la o aspra si lunga inchisoare. Se facu apel la curajul sau. El consimti sa ridice manusa campionului inamic si cobori inarmat pana in dinti in arena. De-abia vazu nobilul francez statura inalta a adversarului sau, abia il auzi pronuntandu-si numele sau faimos si o lua la fuga. Cauza regelui Frantei era pierduta. Regele Jean, inapoie nobilului Courcy toate titlurile si toate domeniile sale si zise: "Tot ce doresti si ne ceri, iti acordam dinainte, chiar daca ar trebui sa sacrificam jumatate din regatul nostru'. Arunci de Courcy, ingenunche cum fac eu in momentul acesta, Sire, si vorbi astfel: "Iata ce sper si rog pe inaltul si puternicul suveran sa stie, ca eu si succesorii mei vom avea in viitor privilegiul de a sta acoperiti in prezenta Regelui Angliei si aceasta acum si in viitor, atat cat tronul Angliei va fi in picioare'. Aceasta favoare i-a fost acordata. Majestatea Voastra n-a uitat.

De patru sute de ani n-a fost mostenitor din aceasta descendenta care pana in zilele noastre sa nu fi avut dreptul sa poarte coiful, casca, palaria sau orice fel de acoperamant in fata Majestatii Sale regelui. Aceasta, fara ca cineva sa mai poata face la fel. Sire, invocand acest precedent in sprijinul cererii mele, indraznesc sa rog pe Majestatea Voastra sa-mi acorde ea singura gratie, unic privilegiu si suficienta recompensa, sa stiu: Ca eu si mostenitorii mei de totdeauna vor avea dreptul sa stea jos in prezenta Majestatii Sale regelui Angliei.

- Ridicati-va, sir Miles Hendon, cavalere, zise regele luand grav, spada protectorului sau si imbratisan-du-1; ridicati-va si asezati-va!

Cererea Dumneavoastra s-a aprobat. Atata timp cat va exista Anglia si va dainui coroana acest privilegiu nu va cadea de drept sau prin anulare, in afara de cazul lipsei beneficiarilor.

Regele se indeparta si, visator, incepu sa umble. Hendon care sezuse pe un scaun langa masa, isi zise: "Am avut o idee buna. Ea m-a scos dintr-o situatie pacatoasa; picioarele mele nu mai putea sa ma tina. Daca nu-mi trecea asta prin cap, ar fi trebuit sa stau in picioare saptamani de zile, pana cand sarmanul baiat si-ar fi recucerit sanatatea.'

Putin dupa aceea, urma: "Si astfel, iata-ma: Cavaler al regatului Viselor si Umbrelor!

Curioasa si stranie pozitie, intr-adevar pentru unii asa terre-f-terre ca mine. Dar, Dumnezeu ma tine de nu rad, caci este de asemenea, real pentru el ce este ireal pentru mine.

Si, pentru mine de asemenea, intr-un sens oarecare, nu e o himera. Este reflexul adevarat al bunatatii si generozitatii inimii sale'. Dupa o pauza: "Ah! Dar daca el ma va striga pe titlu si nu pe nume in fata lumii ar fi un contrast vesel intre demnitatea ce port si imbracamintea mea.

Dar, ce importa? Sa ma strige cum o vrea, cum ii va placea; voi fi multumit'.

CAPITOLUL XIII

DISPARITIA PRINTULUI

Un somn de neinvins se lasa peste cei doi tovarasi. Regele, aratandu-si vesmintele, zise:

- Scoate-mi aceste zdrente.

Hendon dezbraca copilul fara sa raspunda si fara sa stea pe ganduri, il intinse pe patul sau, apoi isi arunca ochii prin camera zicandu-si cu tristete: "Iar mi-a luat patul. Ce ma voi face, saracul de mine?!'

Micul rege observa incurcatura lui Hendon, si pe jumatate adormit, o risipi cu un singur cuvant:

- Tu te vei culca langa pragul usii ca s-o pazesti. Un moment dupa aceea, un somn adanc il scapa se de griji.

- Sarmana inima! Ar fi trebuit sa se nasca rege, murmura Hendon, admirandu-1; el joaca admirabil rolul acesta.

Se lungi langa usa pe scandura, gandind inveselit. "Am fost mai rau gazduit timp de sapte ani; ar insemna sa ma arat nerecunoscator fata de Cel de Sus, daca m-as plange acum'.

Cand aparura zorile, inca dormea.

Catre amiaza, se scula, descoperi pupila lui adormita, dezveli o parte a corpului, apoi alta, si, o masura cu o sfoara. Regele se destepta, tocmai cand el termina aceasta treaba, se planse de frig si-1 intreba ce face.

- Am ispravit, seniore, raspunse Hendon. Am mici curse de facut, dar voi fi in curand inapoi.

Dormiti inca, aveti nevoie. Asa, lasati-ma sa va invelesc si la cap, va veti incalzi, astfel, mai repede.

Regele se adancise din nou in regatul viselor sale, inainte ca Hendon sa fi terminat vorba.

Miles iesi incet si reintra pe nesimtite dupa treizeci sau patruzeci de minute, aducand un costum complet de copil, cumparat de ocazie; tesatura ieftina prezenta urme de uzura; dar era curat si era de sezon. Hendon sezu si incepu sa examineze cumparatura zicandu-si:

"Cu mai multi bani as fi gasit ceva mai bun, dar cand n-ai punga mare trebuie sa te multumesti

Era o femeie in orasul nostru

in urbea noastra locuia

Na! A miscat mi se pare. Sa cantam mai incet; nu e bine sa-i stric somnul, mai ales fata cu drumul ce-1 asteapta. Si e deja extenuat, sarmanul copil

Haina aceasta nu este rea. O revizie pe ici pe colo si va fi totul in regula. Pantalonul e si mai bun, desi o revizie sau doua n-ar fi prea mult.

Iata insa ca sunt foarte buni si solizi pantalonii care ii vor tine picioarele calde si uscate. Asta va fi ceva nou pentru el, care, fara nici o indoiala, e obisnuit sa mearga in picioarele goale, vara si iarna.

Ah! Daca ai avea atata paine cata ata se da de o para! Si, unde mai pui si acul nou si mare pe care ti-1 da pe deasupra! Acu, doar, voi avea eu destula indemanare ca sa bag ata in ac?' Si avu destula. El facu ceea ce oamenii au facut intotdeauna si vor face probabil, intotdeauna, pana la sfarsitul timpului.

El tinu acul nemiscat si cauta sa treaca ata prin urechile acului, ceea ce e cu totul pe dos de cum face o femeie.

in multe randuri firul gresea gaurica, trecea cand pe dreapta cand pe stanga, uneori impiedicandu-se, in-doindu-se; sucindu-se; dar el avea rabdare, deoarece mai trecuse prin asemenea experiente cand era soldat. In sfarsit, reusi, lua haina qare astepta acolo, isi incrucisa picioarele si se apuca de lucru.

"Chiria e platita ca si dejunul ce mi se va aduce si imi ajunge din ce sa cumpar doi magari. Cat despre mancare, ne va trebui putin pentru cele doua sau trei zile cat ne trebuie ca sa ajungem la Hendon Hali, unde vom gasi belsugul.

Ea iubea pe barb

Aoleo! Mi-am infipt acul sub unghie! Dar nu e grav, si nici nu e prima data. Nu e nici placut, dar Vom fi fericiti acolo, sarmane micut, sa nu te indoiesti de asta. Nenorocirile tale vor disparea, acolo, si tot asa si chinurile tale

Ea isi iubea barbatul cu pasiune

Dar un alt barbat

Iata ce frumoasa si mare reparatie! Ridica hainele si le privi cu admiratie.

Au o maretie si o tinuta pe care n-o au deloc car-piturile unui croitor, cu infatisarea lor mizerabila si saracacioasa.

Ea isi iubea barbatul cu pasiune

Dar un alt barbat o iubea pe ea

Ce fericire ca s-a terminat. Ln lucru bun si facut repede. Acum, ma duc sa-1 scol, sa-1 imbrac, sa-1 spal, sa-i dau sa manance, dupa care ne vom duce repede la piata la hanul lui Tabard, la Southwark si

- Rog pe Majestatea Voastra sa se scoale! El nu raspunde.

"Ce! Doamne! intr-adevar, trebuie sa profanez persoana lui sfanta, punand mana pe el, daca somnul lui, lin, e prea adanc?

Ei, asta e!

Dadu paturile in laturi Copilul nu era in pat! Uimirea ii lua pentru moment, graiul. Abia acum vazu ca zdrentele sale disparusera, de asemenea. Atunci intra intr-o manie violenta si innebunit, chema pe hangiu, in clipa aceea un servitor intra aducand dejunul.

Explica-mi om afurisit explica-mi unde e co pilul; daca nu, ti-a sosit sfarsit! striga Miles Hendon si facu o asa saritura de salbatic catre baiat ca acesta de groaza si surpriza, amuti si nu raspunse.

In sfarsit, gangavindu-se si tremurand, dadu explicatia ceruta:

Abia ati plecat; cucoane, cand un tanar sosi aler gand si spuse ca inaltimea Voastra, poruncise sa vina

copilul fara intarziere, la intrarea pe pod inspre South-wark. L-am condus aici. El a desteptat copilul si i-a transmis mesajul. Copilul mormai putin ca era trezit "atat de dimineata'; dar in acelasi timp isi imbraca zdrentele si pleca impreuna cu tanarul spunand ca ar fi fost mai convenabil ca inaltimea Voastra sa-1 ia, in loc sa trimita un strain si atunci

- Si atunci esti un imbecil! Un imbecil care se la sa asa de usor luat in ras. Fi-ti-ar neamul blestemat! Poa te sa nu fie inca pierdut. Poate ca nu i s-a facut nici un rau pana acum.

Alerg sa-1 caut. Tine masa gata. Asteapta! Paturile patului erau aranjate ca si cand cineva ar fi fost culcat inauntru. Sa fi fost aceasta din intamplare?

Nu stiu, stimate domnule. Am vazut pe tanarul acela umbland cu ele.

O, chinuri! Asta ca sa-mi faca iluzii spre a castiga timp. Vorbeste! Tanarul era singur!

Cu desavarsire singur, Luminatia Voastra.

Esti sigur?

Sunt sigur.

- Cheama-ti amintirea, gandeste-te, nu te grabi Servitorul paru a se reculege un moment si zise:

Cand a venit, nu era nimeni cu el, dar, acum imi aduc aminte ca in momentul cand amandoi intram in multime, pe Pod un om, un fel de cersetor veni din im prejurimi si tocmai cand il intalni

Pe cine ii? Unde era asta? intrerupse tunand nelinistitul Hendon.

Tocmai in acel moment lumea il prinse in mij locul ei si ii inghiti. N-am mai vazut nimic, fiin(|ca pa-

tronul care era necajit .pentru o bucata de carne pe care notarul o comandase, si care «ra pierduta, ma chema, in asemenea imprejurari, iau' de martori pe toti sfintii ca nu eram mai vinovat de aceasta pierdere decat un prunc nounasput, fiindca

inapoi, imbecilule! Flecareala ta ma imbolna veste! Asteapta! Unde fugi? Nu poti sa stai pe loc, un moment? Au luat directia Southwark?

Exact, inaltimea Voastra, caci, a'sa cum v-am spus, pentru aceasta nenorocita de bucata de carne, un nou nascut nu e mai vinovat ca

Esti inca aici! Si flecaresti inca? Dispari sau te stang de gat!

Servitorul fugi. Hendon alerga in urma lui, il intrecu si cobori scara din patru in patru trepte, zican-du-si:

"E puslamaua aceea blestemata care pretinde ca ii e tata. Am pierdut pe sarmanul meu stapan mic si nebun; gand dureros, caci incepusem sa-1 iubesc mult! Nu! Pe sfanta scriptura si pe cruce, nu, nu 1-am pierdut! Voi parcurge tara in lung si in lat pana ce il voi gasi. Sarman copil! il asteapta dejunul, ca si pe mine; dar nu mai mi-e foame acum. Sa se ospateze soarecii!'

Repede, repede! Tot croindu-si-drum prin multimea compacta a Podului, isi repeta, rumegand acest gand, ca si cand ar fi fost cu totul placut: A mormait, dar a plecat pentru ca a crezut ca Miles Hendon il chema. Dragutul de el! N-ar fi facut aceasta pentru nimeni altul. O stiu bine.

CAPITOLUL XIV A MURIT REGELE! TRAIASCA REGELE!

in zorii aceleiasi zile, Tom Canty se destepta din-tr-un somn adanc si deschise ochii in intuneric. Ramase tacut cateva clipe, incercand sa-si analizeze gandurile si impresiile si sa-si dea socoteala de tot ce i se intamplase, cand deodata, striga cu voce incantata dar continuta.

- Vad ce este, vad! Acum, domnul fie laudat. Sunt in fine treaz. Vino, veselie! Dispari, durere! Hei, Nan! Bet! Strangeti-va gramada de paie si veniti sa va intin- deti langa mine, sa va strecor in urechile credule visu lui cel mai extraordinar de nebun, pe care spiritele nop tii 1-au facut sa se nasca pentru a uimi o fiinta umana. Hei! Nan! Bet!

O forma nelamurita aparu langa el si o voce pronunta:

Binevoiti sa-mi dari ordine?

Ordine, eu? O, nenorocitul de mjne, va cunosc vocea! Vorbiricine sunt eu?

- Cine sunteti? intr-adevar ieri erati printul de Galles; iar astazi sunteti gratiosul meu suveran, Eduard Regele Angliei.

Torn, cu capul intre urechi, murmura tanguitor:

- Vai! N-a fost un vis! Pleaca draga, domnule, lasa-ma cu durerile mele.

Tom readormi si in curand avu un vis placut. Era vara si el se juca singur in livada numita "Campul oamenilor de treaba', cand un pitic inalt de un picior, cu favoriti rosii, lungi si o cocoasa in spate, ii aparu deodata si-i zise;

"Scobeste la radacina acestui trunchi'. Scobi si gasi doisprezece penni* stralucitori, absolut noi, o adevarata comoara! Dar asta nu era tot: piticul relua:

Moneda engleza valorand zece centime (n t.)

"Te cunosc. Esti un baiat de treaba si demn. Neplacerile tale s-au ispravit si rasplata se apropie. Scobeste aici la fiecare a saptea zi si vei gasi intotdeauna, aceeasi comoara, doisprezece penni, stralucitori, absolut noi. Nu spune la nimeni; pastreaza secretul. "

Piticul disparu si Tom alerga la Offal Court cu pleasca ce-i cazuse, zicandu-si: "in fiecare seara voi da tatalui meu un penni. El va crede ca il am din cersit si acest lucru ii va inveseli inima si nu ma va mai bate. Un penni pe saptamana il voi da bunului preot care m-a invatat carte; mama mea, Bet si Nan vor avea fiecare cate unul.

Cu acestea am sgapat de foame si de zdrente, de frica bataii si a tratamentului salbatic'.

in visul lui isi regasi mizerabila sa locuinta, cu sufletul la gura; dar cu ochii stralucitori de un entuziasm recunoscator si arunca patru din cei doisprezece penni, in sortul mamei lui strigand: astia sunt ai tai. Pentru tine, pentru Nan si Bet, bani cinstiti pe care nici nu i-am cersit, nici nu i-am furat!'

Mama lui fericita si mirata, il stranse in brate si zise:

- E tarziu. Doreste Majestatea Voastra sa se scoale?

Ah! Nu era acesta raspunsul pe care il astepta. Visul nu se risipise. Tom se desteptase. Deschise ochii.

Primul nobil al Camerei, in costum, splendid, era ingenuncheat langa patul sau. Veselia visului spulberat disparu, de asemenea, la moment. Sarmanul copil intelese ca era, inca prizonier si rege. Camera era plina de

curteni imbracati in purpura, culoarea doliului, si nobilii atasati la persoana monarhului.

Tom se ridica si iesind de sub patura de matase, aparu vederii acestei nobile asistente. Marea ceremonie a scularii incepu. Curtenii unul dupa altul, pusera un genunchi pe pamant si adusera micului print omagiile si condoleantele pentru doliul crud ce incerca, in timp ce i se facea toaleta.

Mai intai primul nobil scutier de serviciu, lua o camasa pe care o dadu primului lord al Vanatrii, care o trecu celui de al doilea nobil al Camerei ca aceasta s-o treaca primului guard al padurii Windsor care o trecu cancelarului nobil al Robei, de la care fu luata in primire de cancelarul regal al Ducatului de Lancaster, apoi acesta o trecu maestrului Garderobei, pentru ca de aici sa treaca la pristavul armelor coroanei, de la acesta la generalismul de la Tour, de aici la supraintendentul general Casei regelui la lordul ereditar al Lenjeriei, la lordul mare amiral al Angliei, la mitropolitul de Canterbury, la primul nobil al Camerei, care in sfarsit o lua si o dadu lui Tom.

Acesta aminti sarmanului baietas lantul galetilor in timpul stingerii incendiilor. Fiecare piesa din imbracamintea lui urma la randul ei, aceasta procesiune inceata si solemna, cu toate ca Tom era obosit de ceremonie, atat de obosit incat putin lipsi sa scoata un oftat de usurare cand isi vazu pantalonii lungi de matase incepand calatoria la capatul celalalt, intelese, in fine, ca s-a sfarsit. Dar el se inveselea prea repede. Primul nobil al Camerei primii pantalonii si porni sa-i puna la picioarele printului cand o roscata subita ii acoperi fata.

inapoie pantalonii in mainile Mitropolitului de Canterbury, cu o privire mirata, soptind: "Vedeti Milord!' Mitropolitul pali apoi se rosi si trecu pantalonii lordului mare amiral, soptind: "Vedeti Milord!' Amiralul trecu pantalonii lordului ereditar al Lenjeriei, care avu tocmai atata respiratie pentru a putea ingana: "Vedeti Milord!' Pantalonii parcursera drumul inapoi prin intreg siragul. Marele supraintendent, general al Casei Regelui, Generalismul de la Tour, al treilea crainic de arme al Coroanei, maestrul Garderobei, Cancelarul regal al ducatului de Lancaster, cel de al treilea nobil al Robei, primul guard al padurii Windsor, cel de al doilea gentilom al Camerei, primul lord al Vanatorii, pe la toti trecura pantalonii, insotiti la fiecare schimbare de mana de: "Vedeti, Milord!' spus cu groaza si surprindere.

Cand, m sfarsit, obiectul ajunse la primul Scutier de serviciu, el primi cu fata palida, cauza acestei boroboate, apoi murmura cu o voce strangulata: "O, viata! Capataiul metalic al snurului de la un cerculet lipseste!

Sa fie inchis la Tour primul ingrijitor al pantalonilor Regelui!' Dupa aceasta el se sprijini pe umarul primului lord al Vanatorii si nu-si recapata puterile risipite, decat dupa ce i se adusera pantalonii la care nu mai lipsea nimic.

Dar cum toate lucrurile au un sfarsit, vine si momentul cand Tom Canty se afla in stare sa se dea jos din pat. Nobilul care avea privilegiul apei, nobilul insarcinat cu spalatul, nobilul insarcinat cu tinerea prosopului, procedara in diferite etape la spalarea lui Tom, care fu gata atunci pentru serviciile coaforului Majes-

tatii Sale. Cand, in sfarsit, iesi din mana acestuia era frumos ca o fata, cu mantoul si pantalonii lui de satin purpuriu si cu sapca impodobita cu pene de aceeasi culoare.

Se duse cu pompa in sala de mancare trecand printre doua randuri de curteni, care pe masura ce el inainta, ii faceau loc si puneau un genunchi la pamant. Dupa dejun, se duse, tot escortat de marii sai ofiteri si de garda lui formata din cincizeci de nobili pensionari, purtand securi de lupta, in sala Tronului, unde trebuia sa ia cunostinta de treburile Starului.

"Unchiul' sau, lordul Hertford, ramase in picioare langa tron, pentru a sprijini cu sfaturile sale intelepte, inteligenta regala.

Consiliul ilustrelor personaje, numite de raposatul rege ca executorii sai testamentari se prezenta spre a cere lui Tom aprobarea pentru unele din actele lor. Nu era de obicei, decat o formalitate, dar in cazul de fata era ceva mai mult, deoarece nu avea, inca un protector. Mitropolitul de Canterbury facu raport asupra decretului Consiliului cu privire la inmormantarea Foarte Ilustrei Majestati decedate si termina prin citirea semnaturilor executorilor care erau: Mitropolitul de Canterbury, lordul Cancelar al Angliei, Lord William St. John, Lord John Russell, Eduard Conte Hertford; John viconte de Lisle; Cuthbert, episcop de Durham.

Tom nu mai asculta, o ultima clauza a acestui document il privea, in acel moment se intoarse si sopti lordului Hertford:

Pentru cand a fost fixata inmormantarea?

Pentru ziua de 16 luna aceasta, Seniore.

- Stranie idee! Va tine pana atunci?

Sarmanul copil! Era inca nepriceput si necunoscator in ce priveste obiceiurile regale. La Offal Court, nu se pastrau mortii asa de multa vreme. Dar lordul Hertford il asigura

Un secretar de stat prezenta un ordin al Consiliului care fixa pentru a doua zi la orele unsprezece, receptia ambasadorilor straini si cerea asentimentul regelui. Tom intoarse o privire nedumerita catre Hertforf care sopti:

- Majestatea Voastra, trebuie sa consimta. Ei vin sa marturiseasca durerea ce incearca suveranii lor pen tru nenorocirea care v-a lovit si a lovit regatul Angliei.

Tom consimti, asa cum fu sfatuit.

Un alt secretar, incepu sa citeasca un expozeu privind cheltuielile casei raposatului rege care se ridicau la 28000 de livre pentru ultimele sase luni precedente, suma atat de considerabila, ca Tom ramase cu gura cascata. O deschise si mai mult inca, indata ce i se spuse ca din acest total 20.000 de livre sunt datorie, ca, vis-teria Regelui era aproape goala si ca cei o mie doua sute de nobili ai Casei Regelui, erau in mare incurcatura, pentru ca nu-si primisera salariile, care le erau alocate, ce e drept, dar nu fusesera platite

Fu un moment cand Tom nemaiputandu-se stapani striga in culmea emotiei:

- Dar luam drumul spitalului, prieteni! Ar trebui schimbat totul si degraba, sa se ia o casa mai mica, fi- indc.a eu n-am deloc nevoie de aceasta mare hala pe care o vedeti; va trebui de asemeni sa ma scap de toata aceasta lume care nu face nimic si nu serveste decat la

a tari lucrurile in lungime, sa-mi oboseasca spiritul si mintea cu slugarnicii care fac din mine o adevarata papusa fara cap si fara inima, si care ma crede incapabil sa fac ceva, astazi, chiar, pe toti acesti oameni de care ma impiedic si care astupa drumul degeaba.

Cat despre casa, am vazut una micuta care imi e de ajuns, in fata pietii de peste, langa Billingsgate.

Tom urma sa continue, cand simti o mana exercitand o presiune puternica pe bratul lui.

Se rosi si tacu;-nimeni, insa, in asistenta nu trada printr-o cuta a figurii, strani-a si penibila impresie produsa de aceasta divagatie.

Un al treilea secretar citi un document conceput astfel:

"Avand in vedere ca raposatul rege a aratat in testamentul sau intentia de a conferi titlul de duce contelui Hertford si de a ridica pe fratele zisului lord, sir Thomas Seymour, la demnitatea de pair si in acelasi timp de a conferi titlul de conte fiului zisului lord si de a ridica la ranguri respectiv mai ridicate pe alti mari lorzi ai Coroanei: Consiliul a hotarat sa tina sedinta la 16 februarie pentru a delibera si confirma acordarea acestor titluri.

Avand in vedere ca raposatul rege n-a acordat in scris veniturile si domeniile legate de aceste demnitati: Consiliul interpretand gandul, intentia, suveranului decedat, din acest punct de vedere, a gasit drept si echitabil sa aloce lordului Seymour 500 livre de pamant si fiului lordului Hertford 800 livre de pamant episcopal, care va deveni liber. Totul in afara de incuviintarea Regelui in prezent domnitor.'

Tom era sa strige ca ar fi fost mai convenabil sa se plateasca datoriile raposatului rege inainte de a risipi toti acesti bani; dar o noua presiune a mainii exercitata la timp pe bratul sau de prevazatorul Hertford il impiedica sa comita aceasta noua boroboata. Astfel isi dadu consimtamantul regal fara sa zica un cuvant, dar nu fara a se simti foarte lezat de a vedea regatul sau ducan-du-se astfel pe apa sambetei.

in timp ce extazia de usurinta cu care indeplinea atatea fapte uimitoare: sa guverneze o tara, sa numeasr ca inaltii demnitari, sa cheltuiasca sume nebune, sa-si faca socotelile fara sa deschida punga, sa faca gauri spre a astupa altele; ii veni deodata o fericita si generoasa idee: de ce n-ar face din mama lui o ducesa de Offal Court dandu-i tot cartierul unde locuia pentru venituri? Dar deodata ii veni aceasta idee penibila: ca el nu era rege decat cu numele, ca aceste personaje grave sunt stapanii lui, ca pentru ei mama lui nu exista decat in imaginatia lui bolnava, ca ii vor asculta cuvintele, vor primi proiectele fara sa faca nimic si vor profita pentru a chema medicul.

in vremea aceasta, marii demnitari munceau cu harnicie. Numai lectura de petitii, proclamatii, decrete, hartii cu continut lung, plictisitoare, in care aceleasi cuvinte reveneau fara incetare toale cu privire la afacerile publice.

in sfarsit, Tom, oftand din greu isi zicea: "Cu ce am pacatuit eu, ca bunul Dumnezeu m-a smuls campiilor cu aer curat si cu lumina d& soare pentru a ma inchide aici, sa ma faca rege si sa-mi pedepseasca soarta?'

Atunci, sarmanul sau cap, obosit peste masura, se clatina un moment, apoi cazu pe umar si afacerile statului fura suspendate din lipsa factorului principal, puterea suverana.

Se facu liniste in jurul copilului adormit si inteleptii regatului intrerupsera deliberatiunile.

Dupa masa, Tom avu o ora de recreatie, cu permisiunea mentorilor sai Hertford si St. John, in tovarasia Lady-ei Elisabeth si micutei lady Jean Grey. Dar spiritul principeselor era foarte abatut din cauza formidabilei lovituri care izbise casa regala. La sfarsitul vizitei lor, "sora mai mare', aceea pe care istoria o numi mai tarziu "Maria sangeroasa', il ingheta printr-o dojana solemna, care n-avu decat meritul de a fi scurta.

ii mai ramasese cateva minute libere, apoi un baiat zvelt cam de doispiezece ani, fu introdus. Costumul sau nou, in afara de gulerul alb si de dantelele din jurul incheieturilor de la mana, era negru: tunica, pantaloni etc. Nu purta, in semn de doliu decat un nod de panglica purpurie pe umar.

inainta timid, cu capul descoperit, plecat si puse un genunchi la pamant in fata lui. Tom statea jos si il examina un moment cu indiferenta, apoi ii zise:

- Scoala-te, micutule. Cine esti si ce doresti? Baiatul se scula, lua o poza gratioasa, dar fata lui

avea o expresie de ingrijorare. Raspunse: -

Desigur, Majestatea Voastra nu m-a uitat. Eu sunt copilul Vostru de bataie.

Copilul meu de bataie?

Da, sire. Eu sunt Humphrey, Humphrey Mar- low.

Tom intelese ca unul din mentorii sai- punea pe langa el pe cineva si gasisera pe acest copil.

Situatia era delicata. Ce trebuia sa faca? Sa pretinda ca il cunoaste pe baiat sau sa lase sa se vada la fiecare din vorbele lui ca nu auzise niciodata vorbin-du-se de el, macar? Nu, aceasta nu e posibil.

ii veni o idee: fapte de genul acesta nu vor lipsi sa se produca des acum, cand afaceri urgente indepartara deodata de langa el pe Hertford si St. John, membri ai Consiliului Executiv. Ar fi deci, mai bine, poate, de a organiza un plan pentru a se pune la adapost de asemenea eventualitati.

Da, asta ar fi o hotarare inteleapta cu acest copil si sa vada pe ce succes ar putea conta, isi incrunta sprancenele, se gandi cateva clipe si zise:

-Acum, mi se pare ca te recunosc, dar vederea imi este tulburata si slabita de boala.

Vai, bunul meu stapan! Exclama copilul de ba taie cu emotie, adaugand pentru sine: "intr-adevar, au dreptate cei ce spun ca spiritul lui e absent, vai, sarman suflet! Dar nenorocirea lui ma tulbura si face sa-mi uit interesele! S-a dispus ca nimeni sa nu remarce ca in el e ceva anormal.

E straniu cum m-a parasit memoria de cateva zile, relua Tom. Dar, nu lua in seama, incep a fi mai bine, adesea un lucru de nimic ajunge ca sa-mi aminteasca faptele si numele care imi scapa. (Si, chiar, nu numai ceea ce am uitat; ci si ceea ce n-am stiut niciodata, cum o s-o vada acest baiat!) Ce aveai sa-mi spui?

Nimica toata, seniore, dar daca Majestatea Voas tra doreste sa ma auda, iata: acum doua zile, cand Ma-

jestatea Voastra a facut trei greseli de greaca in,lectia de dimineata Va aduceti aminte?

Da, imi aduc (Nu e o minciuna mare si daca ma amestecam in limba greaca, nu trei greseli, ci patru zeci as fi facut). Da, imi amintesc. Continua.

Profesorul indignat de ceea ce el numea o mun ca urata si stupida, va promisese ca o sa fiu serios bi ciuit, daca

Biciuit, tu!? Zise Tom mirat, pana la punctul de a-si uita rolul. De ce voia sa te biciuiasca pentru greselile mele?

Ah! Majestatea Voastra uita inca. Ma biciuieste intotdeauna cand comiteti erori in lectiile Voastre.

E adevarat, e adevarat. Uitasem. Tu imi dai lec tii mai intai si daca atunci cand sunt ascultat fac greseli, profesorul pretinde ca tu nu ti-ai facut datoria cum tre buie si

O! Sire, ce spuneti? Eu cel mai umil dintre ser vitorii Vostrii, sa am pretentia de a va instrui?

Atunci, in ce consta greseala ta? Ce inseamna aceasta? Sunt eu cu adevarat nebun sau esti tu? Expli- ca-te. Vorbeste.

Dar, Majestatea Voastra stie, ca e lucru simplu. Nimeni n-are dreptul sa puna mana pe persoana sfanta a Printului de Galles; iar daca se intampla ca el sa faca o greseala, eram eu cel care era pedepsit, lucru foarte natural si echitabil cand in aceasta consta insarcinarea mea si painea de toate zilele.

Tom privea cu mirare copilul, foarte calm si gandea:

"Ce lucru straniu si ce obicei mai straniu! Ma mir ca nu e un baiat sa imbrace hainele mele in locul meu, sa dea Dumnezeu! As consimti sa primesc eu personal, corectiile ce merit, multumind lui Dumnezeu pentru schimbare' Apoi, cu voce tare zise.

Si ai fost batut, sarman baiat, cum ti s-a faga duit?

Nu, Majestate, pedeapsa mea era fixata pentru azi si poate se va anula, din cauza doliului ce a surve nit. Nu stiu. Iata de ce am indraznit sa vin aici sa amin tesc Majestatii Voastre binevoitoare promisiune de a interveni pentru mine.

Pe langa profesor? Ca sa te scuteasca de bici?

Ah! Vad ca va amintiti.

Memoria imi revine, vezi. Fii fara frica, spatele tau nu va fi atins. Voi veghea.

Oh, multumesc bunul meu senior! striga copi lul, cazand in genunchi, din nou. Dar poate ca am mers prea departe si inca

Vazand ca Humphrey ezita, Tom il incuraja spu-nandu-i ca e in buna dispozitie.

- Atunci voi spune tot, caci ma apasa pe inima. Acum cand nu mai sunteti Print de Galles, puteti ordo na tot ce doriti, fara ca cineva sa poata obiecta ceva. De asemenea nu mai este nici o ratiune ca sa va con strangeti la studiile grele si, fara indoiala ca preferati sa ardeti cartile si sa va ocupati spiritul cu lucruri mai putin plictisitoare. Dar atunci eu sunt ruinat si odata cu mine, surorile mele orfane.

- Ruinat⁹ Cum?

Spatele meu este "castiga-paine' al meu, o, maretul meu senior! Daca el nu mai lucreaza, eu pier. Daca incetati studiile, rolul meu s-a terminat, nu veti mai avea nevoie de baiat pentru bici. Nu ma goniti!

Tom era miscat de aceasta chinuitoare suferinta. El avu un elan de generozitate regala:

Nu te descuraja mai mult, micutule. insarcina rea ta iti va ramane pentru totdeauna, tie si descenden tilor tai. Si, el lovi usor cu latul sabiei sale pe umarul copilului, zicand:

Ridica-te Humphrey Marlow, prim copil pentru bici, ereditar, al Casei Regale Engleze. Alunga-ti griji le, imi voi relua cartile si voi studia atat de prost, ca va trebui, pe buna dreptate sa merit sa-ti intreiesc salariul, atat de sporita va fi munca ta.

Humphrey recunoscator, raspunse cu ravna:

- Multumesc, o, stapanul meu nobil; aceasta prin ciara risipa depaseste visurile mele de bogatie, cele mai indraznete. lata-ma acum fericit pentru toata viata si odata cu mine, tot neamul Marlow.

Tom avea destula perspicacitate pentru a intelege ca acest copil ii putea fi de mare ajutor. El incuraja, deci, pe Humphrey sa vorbeasca si nu avu nimic de regretat.

Acesta era fericit la gandul ca ajuta "la insanatosirea'' regelui, caci de fiecare data cand termina de adus aminte spiritului bolnav al lui Tom, oarecare detalii asupra lectiilor facute si aventurilor sale in sala regala de studii sau in alte locuri ale palatului, el remarca totusi ca Tom "isi amintea' clar imprejurarile. Dupa o ora, Tom se gasea in posesia unor informatii foarte

importante relativ la personajele si treburile Curtii. Astfel se hotari sa recurga la acest izvor in fiecare zi si, pentru aceasta, dadu ordin ca Humphrey sa fie introdus in cabinetul regelui ori de cate ori va veni, daca Regele Angliei n-ar fi ocupat cu alte probleme.

Abia iesise Humphrey, cand lordul Hertford sosi aducand noutati plictisitoare pentru Tom El il informa ca membrii Consiliului, temandu-se ca soapte rau intentionate asupra tulburarii sanatatii regelui sa nu fi transpirat in afara, gasisera bine si cuminte ca Majes-tatea Sa sa dineze in public, peste o zi sau doua. Buna sa aparenta, pasul lui hotarat, calmul gesturilor sale, usurinta si gratia tinutei sale, vor reasigura, fara nici o indoiala, opinia publica, facand-o sa presupuna ca a fost alarmata de gurile rele

Atunci, sub pretextul de a-i "aminti' lucrurile bine cunoscute de el, contele, incepu, foarte delicat sa instruiasca pe Tom de eticheta ce se cere in asemenea ocazii.

Dar spre marea lui satisfactie, constata ca Tom avea nevoie de putin ajutor, intr-adevar, de la Humphrey el stia ca peste putine zile, va incepe sa dineze in public.

Vazand memoria regelui astfel restabilita, Hertford se aventura in a-1 supune la o proba, ca sa-si dea seama de progresul facut. Rezultatele erau fericite din anumite puncte, acelea asupra carora Tom discutase cu Humphrey si, in total, lordul fu tare satisfacut si reconfortat. Era asa de incantat, ca vorbea cu voce plina de speranta.

Acum sunt pe deplin convins ca daca Majes- tatea Voastra ar vrea sa faca inca un efort de memorie, ea va rezolva enigma sigiliului cel mare, a carui pier dere era grava, ieri si mai putin azi, intrebuintarea lui luand sfarsit odata cu viata regelui nostru raposat.

Ar binevoi Majestatea Voastra sa faca acest efort?

Tom era in imposibilitate de a raspunde: sigiliul cel mare era un obiect de care nici nu avea macar idee. Dupa un moment de ezitare ridica o privire inocenta si intreba:

- Cum e facut, Milord?

Contele avu o miscare imperceptibila si murmura: "Vai! Spiritul sau s-a ratacit din nou. Era putin intelept sa-1 trimita in cautarea obiectului. Asa ca, in mod abil, schimba conversatia in scopul de a intoarce gandul lui Tom de la chestiunea nenorocita a sigiliului, aceea ce nu era greu.

CAPITOLUL XV

TOM REGE

A doua zi, ambasadorii straini se prezentara cu stralucitoarele lor suite si, Tom asezat pe tron, cu pompa regala, ii primi. La inceput splendoarea acestui spectacol ii incanta ochii si ii aprinse imaginatia. Dar audienta era lunga si plictisitoare, scrisorile erau asa de numeroase ca aceea ce parea la inceput o placere, deveni in curand apasator si mortal plictisitor.

Tom pronunta vorbele pe care Hertford i le soptise din vreme si se silea sa se achite in mod satisfacator de datorie, dar era prea nou pentru asemenea lucrun si prea putin in rosturile sale pentru a obtine mai mult decat un rezultat mediocru. El avea destula infatisare de rege, dar era incapabil sa simta ca rege Asa ca, fu, sincer, bucuros cand solemnitatea se termina.

Cea mai mare parte din aceasta zi fu "pierduta' cum zicea el, pentru sine cu lucrun inerente functiu-

nilor regale. Chiar cele doua ore consacrate petrecerilor princiare erau aproape mai apasatoare pentru el ca celelalte momente, atat erau de supuse la constrangeri si rezerve ceremonioase.

in timpul acesta, el avu o ora de ragaz pe care o dadu copilului sau de bataie, de la care continua sa primeasca instructiuni pretioase si necesare

Cea de-a treia zi a domniei lui Tom Canty, trecu asa ca celelalte, numai ca norii ce o amenintau, inde-

peau sa se risipeasca. Se simtea mai putin jenat ca in prima zi, se obisnuia putin cu situatia si cu obligatiile lui.

Lanturile il strangeau, inca, dar nu in continuu; prezenta si omagiile celor mari il stinghereau si il incurcau din ce in ce mai putin. Dar vedea, ca se apropie a patra zi, cu o tristete serioasa, cand trebuia sa ia masa in public. Erau, de asemenea multe lucruri mari in programul acestei zile: trebuia sa prezideze Consiliul care dorea sa ia parerea si ordinele sale asupra politicii de urmat fata de natiunile straine; lordul Hertford trebuia ridicat, formal, la gradul de Sef al Guvernului. Alte lucruri, inca, erau fixate pentru aceasta a patra zi. Dar lui Tom, toate ii pareau putin importante fata cu un dineu in fata multimii de priviri curioase, fixate asupra lui si o multime de guri comentand in soapta atitudinea si greselile sale, daca ar fi avut nenorocirea sa le comita. Dar cum nimic nu putea sa impiedice aceasta a patra zi sa vina la rand, ea veni.

Si gasi pe Tom dezorientat, distrat si incapabil de a se stapani.

Datoriile obisnuite ale diminetii il coplesisera intr-un mod insuportabil. Odata mai mult simti asupra lui greutatea-captivitatii.

Tarziu, dimineata, se duse in marea sala de audiente si se intretinu cu contele Hertford. Astepta ingrijorat .ora fixata pentru vizita de ceremonie a unui numar considerabil de mari ofiteri si de curteni.

Un moment dupa aceea, Tom, care se apropiase de fereastra si privea cu un interes viu ceea ce se petrecea pe marea alee, dincolo de grilajul palatului cu do-

rinta de a lua parte in persoana la aceasta viata si la aceasta miscare, zari o multime infecta, dezorientata, de oameni, de femei si de copii huiduind si strigand, care inainta pe drum.

As vrea sa stiu ce e acolo! Zise el cu acea curio zitate a copilului in asemenea imprejurari.

Dumneavoastra sunteti Regele, raspunse sobru contele inclinandu-se. Majestatea Voastra imi da voie sa ma interesez?

O! Da! Va rog! O! Da! Cu placere! Exclama Tom, incitat, adaugand in el insusi cu un sentiment de satisfactie: "intr-adevar, a fi rege nu e decat plictiseala; sunt, nu e vorba si compensatii si agremente'.

Capitanul chema un paj si il trimise sa duca la capitanul garzii, ordinul urmator:

"Sa se opreasca marsul multimii si sa se afle cauza acestei miscari. Din ordinul Regelui!'

Dupa cateva secunde, un sir lung de garzi regali, imbracati in armurile lor de otel iesi pe porti si porni sa inchida drumul.

Un mesager vine si raporteaza ca multimea urmarea un barbat, o femeie si o fetita care urmau sa fie executati pentru crima comisa contra pacii si maririi regatului.

Moartea, o moarte groaznica, astepta pe acesti sarmani nenorociti! La acest gand inima lui Tom se stranse. Mila domina in el toate celelalte consideratii. El nu se gandea la legile violate de acesti trei criminali, nici la pagubele pe care le suferisera victimele. El nu se gandea decat la un singur lucru: ca esafodul le asteapta, ca o soarta teribila sedea amenintatoare deasupra

capetelor !or. Acest gand il facu sa uite, pentru un moment, ca el nu era decat umbra falsa a unui rege si inainte de a-si da seama de aceasta si daduse ordinul:

- Sa fie adusi aici.

Deodata se rosi, apoi ceva ca o scuza i se ridica pe buze; dar vazand ca ordinul sau nu provocase nici o surprindere din partea contelui si a pajilor, isi inghiti cuvintele ce voia sa spuna. Pajul facu o reverenta adanca si se retrase de-a-ndaratelea pentru a se duce sa transmita ordinul. Tom avu o miscare de orgoliu si o simtire noua din avantajele legate de functiunea de rege. isi zise: "intr-adevar, este exact asa cum imi inchipuiam eu cand citeam povestile batranului preot si jucam rolul printului. Dadeam ordine si faceam legi, tuturor, zicand: Faceti asta, faceti pe cealalta si nimeni nu indraznea sa ma contrazica ori sa se opuna vointei mele'.

In acest moment usile salii de audienta se deschisera; ofiterii de serviciu anuntara pe rand o serie lunga de nume si de titluri sforaitoare, si personajele care purtau aceste nume si care erau toate, in costume de gala, se aranjara linistite in incapere.

Tom nu le dadu nici o atentie, atat era de absent si de ingrijorat de ceea ce avea sa se intample cu cei trei mizerabili condusi la supliciu.

Se aseza cu indiferenta intr-un fotoliu al carui spate era brodat cu armele regale si, cu picioarele sprijinite pe o perna tot asa de brodata, fixa ochii pe usa dand toate semnele unei nerabdari nervoase. Asistenta nu indrazni sa-1 tulbure din reflectiile sale, si asteptand ca el sa binevoiasca a se ocupa de ea, considerari in

sjoapta se angajara la moment, asupra treburilor guvernului si imprejurarile Curtii.

Deodata se auzira pasi cadentati de soldati. Usa de la sala de audiere se deschise din nou si cei trei criminali se gasira in prezenta lui Tom, condusi de un subserif insotit de un numar de guarzi ai regelui. Ofiterul de politie judiciara, puse un genunchi la pamant in fata lui Tom, apoi se scula si se posta deoparte.

Cei trei condamnati ingenuncheara, de asemenea, si ramasera in aceasta pozitie cu fata aproape lovin-du-se de pamant. Garda se grupa in jurul tronului.

Tom examina atent prizonierii. Ceva din costumul si aerul condamnatului, destepta in el o vaga amintire. "Mi se pare, isi zise el, ca eu am mai vazut pe omul acesta dar unde si cand, nu as putea spune'.

Omul ridicase, deodata, capul si il aplecase pe loc, neputand sa suporte stralucirea temuta a suveranitatii.

Dar n-a trebuit pentru Tom decat o clipa ca sa surprinda expresia fizionomiei nenorocitului.

"Acum stiu, murmura el. Este individul care a scos pe Giles Witt din Tamisa si i-a salvat viata in acea zi de Anul Nou, pe un frig teribil. O fapta frumoasa, fara indoiala si mare nenorocire este ca a comis si fapte marsave care 1-au adus in situatia aceasta trista. N-am uitat nici ziua, nici ora, prin faptul ca, putin dupa aceea, la vremea pranzului, mama-mare mi-a tras o bataie asa de grozava ca toate cele primite pana aici, puteau sa treaca drept mangaieri, imbratisari si dulcegarii, dupa aceasta.

Tom ordona sa se indeparteze un moment femeia si copilul, apoi adresandu-se subserifului:

- Ce crima a comis omul acesta? Ofiterul de justitie facu o plecaciune si zise:

- Sa traiasca Majestatea Voastra, acest mizerabil a omorat prin otrava pe unul din supusii Majestatii Voastre.

Compatimirea ce incercase Tom pentru prizonier si admiratia lui pentru generosul salvator al copilului care era gata sa se inece, se stinsera dintr-odata.

- Crima a fost dovedita? intreba regele.

- A fost evidenta, sire. Tom ofta si zise:

Sa-1 duca, merita moartea. E pacat, caci era un om de treaba, sau cel putin vreau sa spun ca are aerul.

Prizonierul impreuna mainile cu energia disperarii si facu apel la indurarea regelui. Spaima ii era zugravita pe fata si fraze ciopartite ii scapau de pe buze:

- O, indurare, Rege; daca puteti avea mila de mine, Sire. Sunt nevinovat. Nu exista dovezi de faptele pen tru care sunt acuzat, dar accept condamnarea. Judecata a fost facuta, trebuie numai executata. Numai ca, in marea si extrema mea durere, cer o favoare, caci sen tinta e prea cruda ca s-o pot suporta. Gratie, Milord, gratie! Compatimirea Voastra regala, asculte-mi ruga! Din ordinul Vostru sa fiu spanzurat!

Tom era inmarmurit. Nu se asteptase la aceasta iesire.

- Iata o favoare, ridicola! Zise el. Tu ceri sa fii spanzurat? Dar mi se pare ca asta ti-e soarta.

- O, nu! Bunul meu stapan si Suveran. Sunt con damnat sa fiu fiert de viu.

La aceste cuvinte, un sentiment de groaza se picta pe fata lui Tom. Avu o tresarire si putin trebui sa cada de pe scaun, indata ce isi recuceri sangele rece, zise:

- Ruga sa-ti fie ascultata, sarman ticalos! Daca ai fi otravit o suta de oameni, tot n-ai merita o moarte atat de oribila.

Condamnatul se arunca cu fata la pamant si izbucni in multumiri pasionate de recunostinta.

- Dumnezeu sa va fereasca de rau, Sire, sa soco teasca in cer binele pe care mi-1 faceti si sa va dea ras plata!

Tom se intoarse catre contele Hertford:

Milord, zise el, eu nu cred ca ingrozitoarea sen tinta pronuntata contra acestui om, sa fie conforma cu legea.

Este pedeapsa otravitorilor, Sire. in Germania, falsificatorii de monede sunt aruncati de vii in ulei clo cotind sau, nu sunt aruncati ci mai degraba sunt co borati cu o funie, putin cate putin, mai intai labele pi cioarelor, pe urma pulpele, pe urma

O, te rog, Milord, opreste-te; nu pot sa suport descrierea acestor orori.

Tom isi acoperise ochii cu mainile ca si cand ar fi vrut sa-si crute vederea de sinistrul spectacol.

- Va rog, Milord, zise el, gata sa se sufoce faceti sa se schimbe legea. O! Nu suferiti ca sarmanele crea turi ale bunului Dumnezeu sa fie supuse la asemenea torturi.

Fata contelui se lumina de satisfactie. Hertford era un suflet nobil, compatimitor, cedand impulsurilor generoase, lucru putin cunoscut printre merii regatului in acea perioada cand forta si violenta erau regula de conduita obisnuita a regilor si printilor,.

- Cuvintele acestea ale Majestatii Voastre, zise el, au semnat si au pecetluit abrogarea, de azi inainte, a legii contra otravitorilor. Istoria isi va aduce aminte, Sire, pentru a rezerva toata cinstea domniei Majestatii Voastre.

Subseriful se pregatea sa plece cu condamnatul. Tom ii facu semn sa astepte.

As vrea, zise el, sa examinez aceasta afacere mai de aproape. Omul acesta afirma ca nu e vinovat, ca nu exista probe contra lui. Spune-mi pe ce se sprijina acuzatia si condamnarea.

Sa traiti Majestate, din proces reiese ca omul acesta a intrat intr-o casa din catunul Islington unde zacea un bolnav. Trei martori spun ca erau orele zece de dimineata si alti doi martori sustin ca erau cateva minute mai tarziu. Bolnavul era singur in acel moment si dormea. Omul acesta, iesi in acel moment din casa si isi urma drumul. Bolnavul muri, o ora dupa aceea fa cand mari sfortari sa vomite, cu mari contractii convul sive ale muschilor si ale nervilor.

A vazut cineva ca i-a dat otrava bolnavului? S-a gasit otrava?

-Nu, Sire.

Atunci, cum se stie ca a fost otravire?

Sa traiti, Majestate, doctorii au marturisit ca ni meni nu moare astfel, fara sa fi fost otravit.

Marturia era concludenta, caci stiinta medicala era, in acele vremuri de simplicitate, mai stapana decat astazi. Asa ca Tom se pazea sa puna la indoiala autoritatea unui cuvant atat de respectat peste tot.

Doctorii isi cunosc treburile lor, zise el, prin ur mare, au dreptate. Si, adauga, mintal: "sarmanul diavol, mi se pare ca e pierdut fara speranta'.

Nu e totul, Sire, continua subseriful. E mai mult si mai grav. Multa lume a venit sa ateste ca un vrajitor din acelasi catun, pe care nimeni nu 1-a mai vazut de arunci si care a plecat nu se stie unde, prezisese, si in credintase in secret mai multor persoane, ca bolnavul va muri otravit si ca cel care ii va da otrava, va fi un strain, un om brun, rau imbracat; ori, omul acesta este brun si zdrentaros.

Rog pe Majestatea Voastra sa observe aceasta imprejurare care da o greutate atat de mare acuzarii si sa ia cunostinta ca omul a fost prevestit.

Era, intr-adevar, un argument irezistibil care cerea in mod fatal condamnarea, in epocile de superstitie.

Tom intelese ca nu avea nimic de replicat. Caci oricat de putin te-ai fi raportat la aceste probe zdrobitoare, culpabilitatea mizerabilului era in afara de indoiala. Tom, vru, cu toate acestea, sa mai lase prizonierului o ultima sansa de salvare:

Ai ceva de spus pentru apararea ta? intreba el. Vorbeste repede!

Sire, se planse condamnatul, aceea ce am spus in fata judecatorilor, tot ce voi spune aici, nu ma va scapa. Sunt nevinovat; dar n-o pot dovedi. N-am prie teni si nu cunosc pe nimeni. Daca as avea, as fi putut stabili ca n-am fost la Islington in ziua cand omul bol nav a murit. As fi putut stabili ca in acea zi ma gaseam la o mare departare de acolo in josul scarii vechi de la Wapping si as fi putut stabili, de asemenea, ca in mo mentul acela, Sire, in loc de a face sa piara un om prin otrava, salvam viata unui copil care se ineca si ca

Liniste! striga Tom, cu animatie. Serifule, in ce zi a fost comisa crima?

La ora zece dimineata, Sire, sau cateva minute mai tarziu, in ziua de Anul Nou, atunci cand

Lasati omul acesta liber. Sa i se dea drumul chiar in momentul acesta. Vreau eu!

Privi in jurul sau cu teama, rosi puternic si pentru a indrepta ceea ce avea negramatical in vorbele sale, adauga:

- Turbez cand vad ca un om poate fi spanzurat pe baza unor marturii atat de usuratice si asa de lejere.

Un murmur surd de admiratie inconjura adunarea. Aceasta admiratie nu era deloc provocata de iertarea pe care Tom o acordase unui pacatos de care, formele dadeau convingerea ca era vinovat de otravire si a carui punere in libertate putea abia sa treaca admisibila; dar se mirau, cu placere ca tanarul investit cu autoritatea suprema daduse dovada de atata inteligenta si hotarare. Si, isi ziceau in soapta: "Nu e asa de nebun cat se spune. Un om in toate mintile n-ar fi judecat mai sanatos'.

Cu cata abilitate, cu cata siguranta de judecata a condus interogatoriul! Ce bine s-a regasit el in intregime in acest mod brusc si net de a transa chestiunea! Ce bine il recunosti in acel: "Vreau eu!' atat de ridicat si ferm!

"Domnul fie laudat, iata-1 in fine, vindecat! Nu mai e un copil, e un rege.

Acesta va avea vointa tatalui sau!'

Aceste reflectii insotite de aplauze, nu erau atat de discrete cat sa nu parvina cate ceva la urechile lui Tom.

Si avura efectul de a-1 face sa se simta mai la sine, il facura mai intreprinzator si il facura sa aiba un sentiment de orgoliu care ameninta sa degenereze indata in prezumtie.

Totodata, naturalul varstei, facu sa cada in extrema cealalta si curiozitatea il duse la rezerva Era nerabdator sa stie ce crime savarsisera: femeia si fetita. Asa ca, ceru sa fie aduse in fata lui. Cand le vazu

prosternate in fata lui, cand le vazu lovite de spaima si le auzi plangand cu dureroase sughituri simti o lacrima in ochi.

Ce-au facut? intreba el pe subserif.

Sa traiti, Majestate, au fost acuzate, si exista convingerea, de crima cea mai neagra. Pentru aceasta chiar, judecatorii procedand conform cu legea au ordo nat, fara sovaire, moartea prin spanzuratoare: Si-au vandut sufletele diavolului.

Tom tresari din toate madularele. Parintele Andrews ii spusese odata cat trebuie sa dispretuiasca si sa se fereasca de asemenea raufacatori care se dedau la practici atat de condamnabile. Totusi, nu putu rezista dorintei de a sti mai exact ce se petrecuse.

Unde si cand a fost comisa aceasta crima abominabila? intreba el.

- La miezul noptii, in decembrie, langa ruinele unei biserici, Sire.

Tom, avu o noua tremuratura de oroare.

Cine era acolo?

Aceste doua creaturi infame, Sire, si celalalt.

Au marturisit crima?

Nu, Sire, o neaga.

Atunci, cum se stie?

Sunt martori, Sire, care le-au vazut dand tar coale prin partea locului! Du-te, vino acesta al lor, a trezit presupuneri care in curand au fost confirmate si justificate de fapte, in particular e lucru manifest ca prin forta oculta astfel obtinuta, ele au evocat si provo cat o vijelie care a devastat intreg tinutul. Patruzeci de

martori au vazut furtuna si au atestat-o, si s-ar fi putut gasi, cu siguranta, o mie, caci toata tara a suferit.

Tom nu putea contesta ca un asemenea act era un act scelerat; dar gravitatea sentintei nu inceta sa-1 tulbure.

- Au suferit si ele de pe urma acestei vijelii? in treba el.

Fu un moment de surpriza in adunare. Cateva capete plesuve se apropiara, mai multi asistenti conve-nira ca intrebarea era subtila si patrunzatoare. Subseri-ful nu voia sa ajunga unde dorea Tom sa ajunga. Astfel ca, raspunse simplu:

Desigur, Sire, au suferit si ele si chiar mai crud decat restul satului. Casa lor a fost distrusa, toate bunu rile pierdute, si au ramas fara adapost.

Atunci, mi se pare ca aceasta femeie a fost de la inceput pedepsita de fapta ei rea, prin paguba ce a su ferit si ea a fost cea pacalita in targul ce a incheiat, chiar daca n-ar fi platit o para. Caci, sa-ti vinzi sufletul tau si al copilului tau ca sa ai un asemenea rezultat, iata ce mi se pare imposibil, afara de cazul cand ea e nebu na. Or, daca e nebuna, nu stie ce face si daca nu stie ce face, nu e vinovata.

Capetele plesuve se apropiara pentru a doua oara. Daca Regele e nebun, zise cineva, cum a iesit vorba, nebunia lui este din cele ce trebuiesc dorite oamenilor pe care ii cunosc si a caror intelepciune intreaga nu prezinta un gram de ratiune.

Ce varsta are copila aceasta? intreba Tom.

Noua ani, sa traiti, Majestate!

- Legile Angliei permit unui copil sa faca un pact pentru a se vinde, Milord?

Tom adresase aceasta intrebare unuia din judecatorii care faceau parte din adunare.

Sire, zise invatatul magistrat inclinandu-se in doua randuri, legea nu permite unui copil sa se lege pentru nici o afacere importanta, nici sa figureze intr-un contract, avand in vedere ca un copil, din lipsa totala, sau slabiciune de inteligenta, este inapt, fara experienta si fara competenta, in materie de angajament, obligati uni ori controverse, neputand in cele mai multe cazuri sa pareze scopurile urate ale celor mari. Orice contract facut de un copil cu un englez e nul, neavenit si caduc.

Dar de ce un asemenea contract este valabil cand e facut la aceasta varsta cu Dracul? Pentru ce le gea engleza acorda Dracului un drept pe care il refuza unui supus englez?

Acest mod nou de a infatisa lucrurile paru atat de spiritual ca multi il retinura pentru a-1 da ca dovada de originalitatea regelui si de insanatosirea lui.

Femeia incetase plansul cu sughituri; cu capul ridicat ea intreba din ochi fizionomia lui Tom, pe care parea ca citeste pentru ea si copilul ei, o licarire de speranta. Tom observa si se simti mai mult atras catre aceasta nenorocita, expusa, ea si fetita ei de noua ani, la o situatie atat de teribila si, ca sa zicem astfel, fara leac.

Cum au facut pentru a provoca furtuna?

Si-au scos ciorapii, Sire.

Tom nu pricepu nimic. Curiozitatea lui era viu aprinsa.

E straniu! Zise el cu un gest de incredulitate. Si asta se intampla intotdeauna?

intotdeauna, Sire, cel putin daca astfel e vointa femeii si daca ea pronunta cuvinte cabalistice in gand sau in fapt.

Tom se intoarse spre femeie si cu o voce poruncitoare ordona:

- Exercita-ti puterile. Vreau sa vad o vijelie.

Fu un moment de groaza si de perplexitate in superstitioasa adunare. Nimeni nu indraznea sa vorbeasca; dar era lucru sigur ca fiecare ar fi vrut s-o ia la fuga, ceea ce nu observa Tom, care era cu gandul numai la cataclismul comandat. O expresie de frica si de mirare aparu pe fata femeii. Atunci Tom repeta cu insufletire:

Nu-ti fie frica; nu ti se va face nici un repros. Din contra, vei fi libera; nimeni nu te va supara. Exer- cita-ti puterile!

Oh! Majestate, n-am nici o putere. Am fost acu zata pe nedrept, raspunse femeia.

De teama vorbesti astfel. Fi sincera, nu ti se va face nici un rau. Fa sa vina o vijelie, poate sa fie cat de mica. Nu-ti cer o furtuna, un uragan; imi place mai mult contrariul. Fa ce-ti spun si vei avea viata salvata. Vei pleca de aici cu copilul tau sub protectia Regelui, fara ca nimeni din supusii acestui regat sa-ti poata cauza nici un rau, nici paguba.

Femeia nu raspunse. Ea cazu cu fata la pamant si, gemetele intretaiate de sughituri convulsive, dovedeau ca era in imposibilitate sa satisfaca acel capriciu regal

cu toate ca viata copilului ei si propria ei salvare erau in joc.

Tom insista, ordona sever, batu din picior spre a se face ascultat. Femeia sughita mereu.

Nu pot, Sire, nu pot In fine, Tom zise grav:

Cred ca aceasta femeie spune adevarul. Daca mama mea era in locul ei si daca ea ar fi avut vreo pu tere de la Dracul, n-ar fi ezitat sa izbucneasca toate vi jeliile pe care le-ar fi cerut cineva si a intoarce tara in treaga cu susul in jos chiar daca ar fi trebuit sa nu ramana piatra peste piatra, indata ce ar fi fost sigura ca imi salveaza viata cu pretul acesta! Or, e locul sa cred ca toate mamele gandesc la fel cu a mea. Esti libera femeie, tu si copilul tau, ca^ va cred nevinovate pe amandoua.

Ori, acum cand esti lib ei d, cand nu mai ai de ce te teme, cand esti iertata, trage-ti ciorapii si fa sa vina o vijelie, si te voi face atat de bogata cat vei vrea.

- Nu pot, Sire, zise sarmana, nu pot.

Tom era rosu de manie. Asistenta tremura. Gardienii, supunandu-se unei miscari instinctive, lasasera sa le cada grele, halebardele, in jos.

- Scoate-ti ciorapii! Striga Tom.

Femeia, inspaimantata, se supuse, isi scoase ciorapii si ii scoase si pe ai fetitei.

Fu o tacere lunga. Vijelia nu incepu. Tom avu un oftat de dezamagire.

- Du-te buna mea femeie, zise el, judecatorii tai s-au inselat. Du-te in pace. Necuratul n-are putere asu pra ta. Pune-ti ciorapii si tu si fetita ta.

Milorzi, nu vom mai avea niciodata vijelie, fiti siguri

CAPITOLUL XVI BANCHETUL OFICIAL

Ora banchetului se apropia. Lucru straniu, acest gand nu-i aducea lui Tom nici plictiseala, nici frica de pana aici. Experientele de dimineata ii facusera increderea ferma. Sarmana pisicuta salbatica, era mai obisnuita cu straniul ei granar dupa patru zile de locuire, decat ar fi putut fi un adult, poate, dupa luni de zile. Usurinta unui copil de a se acomoda imprejurarilor n-a fost niciodata dovedita.

Sa aruncam o privire in sala cea mare a banchetului in vreme ce Tom se pregateste pentru aceasta impunatoare solemnitate. Era o piesa vasta cu coloane si pilastri auriti, impodobita cu picturi pe pereti si pe tavan. La usa sedeau garzi inalte, imbracate in costume bogate si pitoresti, inarmati cu halebarde.

intr-o tribuna care inconjura sala, luasera loc muzicantii si un grup de notabili de ambele sexe, in mare

_p /v

tinuta. In centrul incaperii, pe o estrada, era pusa masa lui Tom. Dar sa ascultam un vechi cronicar: "Un nobil cu o bagheta in mana, intra in sala. Era insotit de un alt

nobil, care aducea o fata de masa pe care o intinse pe masa, dupa ce isi indoira amandoi genunchii de trei ori, cu cea mai adanca reverenta. Fata de masa odata pusa, amandoi salutara din nou si se retrasera

Atunci venira alti doi nobili, unul purtand o bagheta si celalalt o solnita, o farfurie si o paine.

Dupa ce ingenuncheara ca si cei doi dintai si pusera pe masa obiectele ce aduceau, se retrasera cu acelasi ceremonial, ca si precedentii.

Venira, apoi, doi seniori imbracati bogat, unul purta un cutit pentru gustat. Se prosternasera impreuna de trei ori cu cea mai frumoasa dintre maniere, apoi se apropiara de masa si o frecara cu paine si sare asa de respectuosi ca si cand regele ar fi fost de fata.

Preparativele solemne erau terminate. Acum, din fundul coridoarelor venea sunetul fanfarelor si strigatele:

"Loc pentru Rege! Loc Excelentei Majestatii a regelui!'

Aceste strigate erau imediat repetate si se apropiau din ce in ce. in curand, stralucitorul cortegiu se arata, intra pe usa solemn. Sa lasam din nou sa vorbeasca cronicarul:

"intai vin Nobilii, Baronii, Contii si Cavalerii Jaretierei, toti bogat imbracati si cu capul descoperit, apoi vine Cancelarul intre doi nobili: unul purtand sceptrul regal, altul palosul statului intr-o teaca rosie impodobita cu flori de Lys din aur, cu varful in sus. Apoi vine regele insusi, pe care il saluta douasprezece trompete si mai multe tambure la aparitie, in timp ce un tunet de bun venit umple galeriile unde toti s-au ridicat

si striga: Dumnezeu sa tina pe Rege! in urma regelui vin nobilii atasati la persoana lui, iar la dreapta si la stanga, merge garda lui de onoare, cei cincizeci de nobili ai sai pensionati, inarmati cu securi de lupta, aurite'.

Era un spectacol frumos si desfatator. Inima lui Tom batea cu putere si ochii ii straluceau de bucurie. El se tinea drept, cu gratie, cu atat mai mult cu cat nu se gandea la pozitia in care trebuie sa stea, caci spiritul lui era ocupat de spectacolul ce-1 incanta si de aclamatiile ce auzea. De altfel nimeni nu putea fi antipatic in haine asa de frumoase si elegante, indata ce avea oricat de putina rutina in asemenea societate.

Tom isi aduse aminte de instructiunile primite si isi marturisi satisfactia inclinand capul impodobit cu o palarie cu pene si zise, curtenilor:

- Multumesc bunului meu popor!

Se aseza la masa fara a-si scoate palaria, ceea ce nu-i cauza nici o incurcatura, caci, a sta la masa cu palaria pe cap era singurul obicei pe care il aveau regii comun cu Canty, asa fel ca, referitor la acest capitol nici unii nici altii nu aveau dreptul sa se mandreasca, nici sa se prevaleze de el.

Cortegiul sq disloca si acei care il compuneau se grupara intr-un mod pitoresc ramanand cu capetele descoperite.

Atunci, in sunetul unei mujici vesele Yeomenii de garda jntrara. Cei mai mari si cei mai puternici oa-

Cavalerie de voluntari care formau o garda speciala la Curtea Angliei.

meni din Anglia fusesera alesi cu grija pentru aceasta functiune. Iata ce spune cronicarul despre ei:

"Yeomenii de garda intrara, cu capetele dezvelite, cu haine de materie stacojie, cu trandafiri de aur brodati in spate; plecau si veneau ducand la fiecare tur, diferite bucate servite in vesela de argint. Mancarurile erau primite de un nobil in ordinea in care erau aduse si puse pe masa, in timp ce gustatorul dadea fiecarei garzi o imbucatura sa manance, din teama de otrava'.

Tom manca bine, cu toate ca isi dadu seama ca sute de ochi urmareau fiecare bucata ce baga in gura si il priveau mancand, cu interes care n-ar fi fost mai mare decat daca ar fi absorbit o masina exploziva destinata sa explodeze pe loc si sa-i prefaca in bucati. El veghea sa nu se grabeasca, sa nu faca nimic de la el si astepta ca ofiterul sa puna genunchiul la pamant si sa-1 serveasca.

Scapa, astfel, fara accident. Ce triumf pretios!

Cand masa fu terminata si el porni sa mearga in mijlocul stralucitorului sau cortegiu, insotit de veselele lui aclamatiuni simti ca daca cea mai rea proba era sa dineze in public, el ar indura-o cu draga-inima de mai multe ori pe zi, daca prin acest mijloc ar putea sa se plateasca, in parte, de teribilele obligatiuni ale meseriei sale de rege.

CAPITOLUL XVII

NEBUNILAI

Miles Hendon alerga spre Southark, aruncand cate o privire rapida asupra tuturor trecatorilor, in speranta ca va da peste cei cautati. Dar fu deceptionat in asteptarile sale. Dupa multa truda, parveni sa le ia urma pana la o distanta oarecare pe drumul Southark-ului, apoi. O pierdu si se intreba ingrijorat ce trebuia sa faca.

Totusi, continua cercetarile sale tot restul zilei. Noaptea il gasi inca in picioare, pe jumatate mort de foame si cu toate acestea, putin avansat fata de inceputul cursei sale. Manca intr-un han la Tabard si se culca hotarat sa faca incercarea dimineata si sa scotoceasca orasul. Tot reflectand si facand planuri ajunse la urmatorul rationament:

"Copilul, daca va putea, o sa scape din mainile nemernicului care isi spune: tatal lui. Se va intoarce el la Londra si va veni in locurile de unde a plecat? Nu, el

nu va face aceasta; se va teme ca va fi prins din nou. Atunci ce va face? Cum n-a avut niciodata un prieten in lume nici protector inainte de a-1 intalni pe Miles Hen-don, el va incerca natural, sa-si regaseasca acest prieten, dar nu-1 va cauta in Londra unde ar fi in pericol. Se va duce spre Hendon Hali, pentru ca stie ca Hendon se intoarce in patria lui si el spera sa-1 regaseasca acolo. Da, cazul era clar pentru Hendon, el nu trebuia sa piarda mai mult timp la Southark ci sa ia degraba directia Monsk's Holm cutreierand padurea si informandu-se pe drum.

Sa revenim la micul rege disparut.

Banditul pe care baiatul de la ospataria Podului, il vazuse iesind in momentul sosirii tanarului si a regelui, nu era impreuna cu ei ci luandu-i din scurt, ajunsese sa mearga in spatele lor. El nu spunea nimic. Bratul stang in bandaj, ochiul stang acoperit de un plasture mare, verde, el se tara penibil sprijinindu-se pe un retevei de stejar. Tanarul puse pe rege sa faca o cursa plina de cotituri prin Southark care, la sfarsit ii scoase la drumul mare. Regele era furios. El declara ca voia sa se opreasca acolo, ca Hendon trebuia sa-1 gaseasca si nu el sa alerge dupa Hendon; ca nu va mai suporta aceasta lipsa de respect si ca ramane pe loc unde se gaseste.

Tanarul remarca:

- Vrei sa ramai aici in timp ce prietenul tau zace ranit in padure acolo jos? Fie!

Regele schimba la moment, limbajul si striga:

- Ranit! Si cine a indraznit sa faca asta? Dar, atunci e altceva: Haide, haide! Mai repede puslama!

Esti incaltat cu plumb? E ranit! Cine sa fie autorul, fie el fiu de Duce, va regreta!

Padurea era destul de departe; dar spatiul fu repede trecut. Tanarul privi in jurul lui, zari o ramura infipta in pamant de care era legat un petic mic de sifon si, parasi drumul spre a intra in padure unde cauta alte ramuri asemanatoare, plantate la intervale. Erau, cu siguranta, puncte de reper pentru locul unde trebuia sa mearga.

Ajunsera intr-un luminis unde se gaseau ramasitele unei ferme langa o sura care cadea in ruina.

Nu era- imprejur nici o urma de viata si totul era numai liniste. Tanarul patrunse in sura. Regele il urma repede. Nu era nimeni! Regele arunca asupra tanarului o privire surprinsa si banuitoare si intreba:

- Unde este?

Un ras batjocoritor ii raspunse.

Regele intra intr-o manie violenta; apuca un lemn si vru sa-1 loveasca pe tanar cand un alt ras batjocoritor rasuna la urechile lui. Era potlogarul schiop care ii urmase la distanta.

Regele se intoarse si intreba cu manie:

Cine esti tu? Ce faci aici?

Destula nebunie! raspunse omul, si fii linistit. Deghizarea mea nu este atat de perfecta ca sa nu-ti poti recunoaste tatal.

Tu nu esti tatal meu. Nu te cunosc. Eu sunt Re gele! Daca mi-ai ascuns servitorul cel mai loial, spu- ne-mi unde se gaseste sau vei fi pedepsit cu cruzime pentru ceea ce ai facut.

John Canty replica pe un ton sever si masurat:

E posibil sa fii nebun si mi-e sila sa te pedep sesc; dar daca ma impingi, voi face-o. Trancanelile tale nu sunt periculoase aici unde nu exista urechi pentru a auzii nebuniile tale. Totusi ai face bine sa-ti obisnuiesti limba sa se supravegheze ceea ce n-ar fi de prisos cand vom schimba cartierul. Am comis un omor si nu pot reveni acasa. Nici tu nu te vei duce, fiindca am nevoie de tine. Pentru buna socoteala mi-am schimbat numele: Ma numesc, acum, Hobbs, John Hobbs; tu te numesti Jack, tine minte asta Si acum, vorbeste. Unde e ma- ma-ta? Unde iti sunt surorile. N-au venit la intalnirea convenita. Stii unde s-au dus?

Regele raspunse, nemultumit:

- Nu ma deranja deloc cu enigmele tale. Mama mea e moarta; surorile mele sunt la palat.

Tanarul care il adusese aici, avu un ras batjocoritor. Regele porni sa-i sara de gat, dar Canty, sau Hobbs cum se numea acum, il opri la timp si zise:

- Taci Hugo, nu-1 supara. Spiritul sau e absent si manierele tale il agaseaza. Stai jos, Jack si calmeaza-te, o sa-ti dau o bucatica sa mananci, chiar acum.

Hobbs si Hugo se pusera pe vorba impreuna, cu vocea joasa, iar regele se indeparta cat putu de neplacuta lor tovarasie. Se retrase in coltul cel mai intunecos al surii, unde gasi pe pamant un morman de paie gros de un picior. Se intinse deasupra, stranse paie peste el in chip de plapuma si se cufunda in gandurile sale. El avea multe dureri, dar cele mai usoare erau aproape adormite in uitare de cea mai importanta: moartea tatalui sau.

La toata lumea, numele de Henry VII dadea fiori si sugera tipul unui canibal ale carui nari suflau distrugerea si ale carui maini imparteau loviturile si moartea.

Pentru acest copil, insa, acest nume nu evoca decat sentimente placute; imaginea lui ii aparea ca o urma a tandretii si afectiunii, isi amintea un mare numar de scene miscatoare intre eT si tatal sau si, tandru, se oprea; lacrimile siroinde marturiseau cat de profunda si sincera era durerea ce-i umplea inima.

Cum ziua se sfarsea, baiatul coplesit de durere, se lasa putin cate putin in voia unui somn linistit si reparator.

Dupa un timp destul de lung pe care n-ar fi stiut sa-1 evalueze, simturile lui luptara intr-o semi-consti-inta si in timp ce era culcat, cu ochii inchisi, intreban-du-se, vag, unde era si ce se intamplase, el prinse un zgomot amintind pe cel al ploii pe un acoperis. Senzatia placuta de confort, simtita un moment, fu brutal risipita in momentul urmator, de un concert de mici cloncanituri si de rasete mojice care il facura sa aiba un fior neplacut. Se descoperi la cap spre a vedea de unde vin toate acestea.

Un spectacol oribil, straniu, ii izbi vederea. Un foc in stare sa arda si pamantul, la cealalta extremitate a surii si, imprejur, luminand-o cu o lumina rosie, misuna cea mai remarcabila tovarasie de ticalosi si de tahari, barbati si femei pe care ii putu imagina dupa lecturile si visurile sale. Erau acolo adevarati uriasi, innegriti de vant, cu parul lung si imbracati in zdrente fantastice

Erau acolo adolescenti cu apucaturi brutale imbracati cu acelasi gust; erau cersetori orbi, cu ochii acoperiti de plasturi si bandaje; schilozi cu picioare de lemn si cu carje; bolnavi cu plagi purulente. Mai era un negustor ambulant, cu cosul de marfa, un tocilar, un caldarar si un barbier cu instrumentele meseriei lor. Printre femei, erau fete tinere de tot, unele erau inca copii, altele erau batrane, nerusinate, grosolane la vorba si toate erau murdare.

Mai erau trei copii cu figura bolnavicioasa si in fine, o pereche de caini lesinati de foame, cu cate o sfoara legata de gat, care aveau sarcina sa conduca pe orbi.

Se facuse noapte. Banda, tocmai sfarsise de mancat, incepea orgia. Sticla de lichior trecea din mana in mana. Un strigat general se produse:

- Muzica! Un cantec. Haide, Liliac, Dick, Burduf de piele!

Unul din orbi se ridica, isi arunca plasturii care ii inveleau ochii foarte sanatosi, apoi patetica pancarda pe care statea scrisa cauza infirmitatii sale.-Burduf-de-piele isi arunca piciorul de lemn si se aseza pe ale sale, bune si solide, langa camaradul lui. Astfel intonara un cantec pungasesc al carui refren era cantat de toata asistenta. La ultimul cuplet entuziasmul lor de betivi ajunse la un asa grad, incat fiecare canta cu totul altceva, toti deodata cate altceva, asa ca era un zgomot asurzitor care facea sa tremure barnele surii.

Cand se saturara de cantat, incepura conversatiile, dar nu in limba hotilor pe care n-o intrebuintau decat cand urechi dusmane ar fi putut auzi.

Din aceasta conversatie rezulta ca "John Hobbs' nu era un nou recrut, ci facea parte din banda, deja, de catva tirnp. El povesti ultima lui aventura si cand se afla ca omorase "din intamplare' un om, o mare satisfactie se produse. Si cand adauga ca acel om era un preot, ropotul de aplauze nu mai inceta.

Trebui sa ciocneasca paharul cu fiecare. Vechii camarazi il primira cu bucurie, cei noi erau mandrii sa-i stranga mana. Fu intrebat de ce disparuse timp de mai multe luni. El raspunse:

La Londra, lucrurile merg mai bine ca la tara, esti mai in siguranta. Anul acesta, legile sunt severe si aplicate cu diligenta. Fara aceasta poveste, as fi stat.

Ma hotarasem sa nu ma mai aventurez niciodata la drumul mare; dar iata ca accidentul s-a intamplat, intreba, apoi, cati oameni numara banda, acum. Seful, Herisse, raspunse:

Douazeci si cinci. Aproape toti sunt aici, ceilalti voiajeaza catre rasarit toata iama. Noi ne ducem dupa lumina.

Nu vad pe Hen printre cinstitii tovarasi ce ma inconjoara. Unde este?

Sarmanul baiat, regimul lui e imbacsit cu pu cioasa acum si prea cald pentru un palat delicat. A fost omorat intr-o bataie catre mijlocul verii.

Asta ma doare, Hen era dracos si cumsecade.

E adevarat. Black Bess, nevasta-sa, e inca de ale noastre, dar este in turneu in rasarit. O fata buna cu maniere placute si de conditie buna, nimeni n-a vazut-o beata mai mult de patru zile pe saptamana.

A fost intotdeauna asezata, imi aduc bine aminte: o fata buna, demna de consideratie. Mama ei era mai libera si mai putin interesanta. O natura bizara si manioasa, putin ticnita; dar un spirit deasupra celor obisnuite.

- Pentru asta am si pierdut-o. Arta ei de a citi in palma si de a ghici viitorul a terminat prin a o face cele bra. A fost condamnata la moarte prin ardere cu ince tul. Am fost miscat pana la lacrimi cand am vazut cu ce gratioasa maniera si-a primit soarta, blestemand si in jurand lumea care striga si se indesa in jurul ei, in timp ce flacarile ii lingeau fata si scanteiau in jurul batranu lui ei cap cenusiu. Ce zic eu; blestemand si injurand! Daca ai trai o mie de ani, n-ai avea ocazia sa auzi ase menea vociferarii. Vai! Arta ei a disparut cu ea. Nimeni nu mai cunoaste adevaratul blestem.

Seful ofta; auditorii facura la fel, din simpatie. Un fel de tristete coplesi pentru un moment adunarea caci, chiar la oamenii din afara legilor, intariti ca-acestia, nici un sentiment nu e mort si ei raman in stare de a resimti mahnirea pentru pierderea unuia din ai lor; mai ales cand e vorba de vreun superior care nu lasa mostenitori ai talentului sau. Totusi, un pahar de bautura repune in echilibru spiritele.

Au mai fost tratati asa de aspru si altii din prie tenii nostri? intreba Hobbs.

Da, mai cu seama recrutii: mici fermieri lasati pe drumuri, muritori de foame pentru ca li se luasera fermele pentru a face din ele parcuri de oi. Au cersit oamenii si, cand au fost prinsi, au fost inhamati la plug, goi de la brau in sus si batuti cu biciul pana la sange.

Dupa aceea, au fost pusi la coamele plugului spre a primi, astfel, bastonada. Cand au scapat, au cersit din nou; au fost biciuiti din nou si li s-a taiat o ureche. Au cersit a treia oara, caci, ce vrei sa faci cand ti-e foame? Si au fost insemnati pe obraz cu fierul rosu, apoi vanduti ca sclavi. Cand au scapat, au fugit; dar au fost urmariti, prinsi si spanzurati. Iata povestea lor in termeni scurti si clari. Altii au fost tratati mai bland. Apropi-ati-va nitel. Yokel, Burns, Hodges Aratati-va tatuajele.

Acei pe care ii chemase, se ridicara, isi scoasera zdrentele si isi aratara spatele brazdat de cicatrice, amintiri ale bicelor primite in diverse epoci. Unul din ei isi ridica parul si facu sa se vada lipsa urechii stangi, altul facu sa i se citeasca pe umar litera "V' imprimata adanc in carne, pe langa ca avea urechea mutilata, Cel de-al treilea zise:

- Pe mine ma cheama Yokel. Am fost altadata un fermier bogat. Aveam o nevasta pe care o iubeam si copii pe care as fi vrut sa-i cresc dupa legea bunului Dumnezeu. Azi, nu mi-a mai ramas nimic din ceea ce aveam. Nevasta si copiii s-au dus nu stiu unde, poate in cer, poate aiurea; dar dau slava lui Dumnezeu ca oriunde or fi, sunt mai bine decat in Anglia!

Sarmana mea batrana mama care era o femeie onesta si cumsecade, umbla dupa cersit painea pe care o distribuia bolnavilor.

Unul din ei a murit fara ca doctorii sa fi stiut cauza si batrana mea mama,a fost arsa de vie, ca vrajitoare, sub ochii copiilor mei care plangeau cu sughituri. Iata legea engleza! Haide, sus cestile si paharele! Sus, hoti

si sa bem. Ura pentru buna si cumpanitoarea lege engleza care a salvat pe mama mea de infernul Angliei! Multumesc la toti si la toate, borfasi, escroci si fuduli. Am cersit atunci si eu din casa in casa; iar nevasta-mea ma urma purtand in spinare sau tarand de mana sarmanele mici creaturi pe care bunul Dumnezeu ni le daduse.

Dar se pare ca a-ti fi foame, in Anglia, este o crima. Iata de ce ne-au dezbracat si ne-au biciuit peste spatele gol cu lovituri de curea si ne-au trecut prin trei

orase. Beti, prieteni, si strigati: Ura! Sa traiasca buna si compatimitoarea lege engleza, caci curelele gadelui au baut atata sange din sarmana mea Mary ca la sfarsit a venit ora liberarii. -

Ea este acolo sus, acum, culcata sub iarba in Campul lui Potier unde doarme in pace.

Si, copilasii? O sa ma intrebati, in vreme ce erau tarati, din oras in oras, in lovituri de bici, ei au murit. Beti, prieteni, beti macar un pahar pentru sarmanii mici ai bunului Dumnezeu, care n-au facut niciodata rau cuiva. Am cersit inca: am cerut unui trecator o coaja de paine si am primit ciomageala si taierea urechii. Poftim, iata ce mai ramane: am cersit si am fost vandut ca sclav, priviti urma de sange din obrazul meu. Veti vedea, in mod distinct, litera "E' pe care fierul rosu a im-primat-o. Vandut ca sclav! Ati auzit bine? Ati inteles bine? Un cetatean englez, vandut ca sclav! Priviti-ma toti cati sunteti si strigati: Ura, traiasca legile Angliei care trateaza astfel pe cei carora le este foame Am evadat, daca stapanul meu pune mana pe mine, pieri-r-ar legea tarii, care vrea asa, voi fi spanzurat.

- Nu, n-ai sa mai fii; incepand de azi, aceasta lege a incetat de a mai exista!

La aceste cuvinte care veneau din fundul surii, toata trupa de ticalosi si de vagabonzi se intoarse inmarmurita.

Atunci se vazu micul rege repezindu-se in mijlocul adunarii interzise si cum se afla in plina lumina toti avand ochii prinsi pe el, o imensa explozie de ras il primi.

- Ce? Cine esti tu? Cine esti, tu, pustiule?

Toti strigau si intrebau in acelasi timp. Copilul ii privi fara tulburare si incrucisandu-si bratele pe piept pronunta cu calm si mandrie:

- Sunt Eduard, Regele Angliei!

O noua salva de ras batjocoritor ii raspunse. Golanii nu asistasera niciodata la o comedie asemanatoare.

Regele era ranit in orgoliul sau.

- Mojici murdari si taraie-brau! striga el cu manie, asa recunoaste-ti voi, darul si privilegiul regal, care v-au fost ingaduite?

Rasetele si exclamatiile batjocoritoare ii innbusira vocea.

John Hobbs striga mai tare decat toti ceilalti. La urma parveni si acoperi vacarmul.

Asta, e borfas, tovarasi! zise el, pocitul meu, pe care il vedeti, are capul plin de sticleti si de maimute verzi. E nebun, e trasnit! Dar, treceti la altceva si nu va mai ingrijiti de spiritul lui stramb. El nu se crede mai putin, decat rege al Angliei.

Si, sunt, intr-adevar, striga Eduard, cum o veti afla in dauna voastra, la timpul si locul potrivit. Ati marturisit ca ati facut un omor si, pentru aceasta, veti fi spanzurati.

Ah! vrei sa ma tradezi, tu! Vrei sa ma dai pe mana justitiei, tu! A, pai stai, tu

incet! striga Herisse, intrand la mijloc spre a scapa copilul de gheara care era gata sa i se infiga in cap si cu un dos de mana tranti la pamant pe John Hobbs.

N^ai nici un pic de respect nici pentru regii tai nici pentru sefi? Daca insulti pe cineva in fata mea, apoi te voi trimite eu la spanzuratoare! Apoi, adresandu-se Regelui:

Afla ca tu n-ai sa ameninti micule, si ca trebuie sa-ti tii gura de la orice vorba rea contra acestora, ori unde ar fi. Fii rege, daca asa vrea fantezia ta, dar fi fara pericol. Paraseste titlul ce ti-ai dat, fiindca aceasta ar fi o tradare. La drept vorbind, noi toti de aici, suntem oa meni de nimic; dar nici unul dintre noi, nu are suflet asa de mic pentru a-si trada regele. Din acest punct de vedere, inimile noastre sunt loiale si devotate. Si, ca dovada ca spun adevarul, sa strigam toti odata: "Traias ca Eduard, Regele Angliei!'

Traiasca Eduard, Regele Angliei!

Acest strigat izbucni cu atata forta din toate piepturile ca darapanata constructie tremura toata. Fata micului rege straluci de placere pentru o clipa si inclinand usor capul, el pronunta cu o simplicitate grava:

- Multumesc, bunul meu popor!

Acest rezultat neasteptat arunca adunatura intr-un acces de ilaritate. Cand se linistira putin, Herisse zise cu un ton ferm, dar cu un accent de bunavointa:

- inceteaza jocul acesta, baiatule; nu e nici bun, nici bine. Distreaza-ti fantezia daca vrei; dar ia-ti un alt titlu.

Caldararul avu o idee; el propuse:

- Nebunila I, Regele Lunaticilor!

Acest titlu fu acceptat cu entuziasm si, deodata, din fiecare gatlej iesi o noua exclamatie:

Sa traiasca Nebunila I, Regele Lunaticilor! aceas ta, urmata de tipete de miorlaituri, de hohote de ras.

Sa fie purtat in triumf si incoronat!

Sa i se puna mantia!

Sa i se dea sceptrul!

Sa fie urcat pe tron!

Aceste tipete si alte douazeci izbucnira deodata si inainte ca sarmana victima micuta sa fi putut sufla ceva, era incoronat cu o tava de cositor, imbracat cu o patura gaurita, asezat pe un butoi si i se puse in mana, ca sceptru, lingura de sudat a caldararului. Apoi, cazura toti in genunchi inaintea lui si se pierdura in lamentatii ironice, in cereri batjocoritoare, in timp ce isi stergeau lacrimile de ras, cu manecile sau cu sorturile patate si rupte.

Fii, gratiosul nostru, o, dulce, rege!

Nu ne strivi cu trasnetul tau, o nobile Sire!

Ai mila de sclavii tai si incearca-i cu bunatatile unei lovituri de picior!

Reconforteaza-ne si incalzeste-ne cu gratioase le tale raze, o, soare stralucitor al suveranitatii!

Sfinteste pamantul atingandu-1 cu piciorul tau, astfel ca noi sa mancam pulberea si sa devenim nobili.

Fa-ne onoarea de a scuipa pe noi, o, Sire, asa fel ca, copiii copiilor nostri sa poata vorbi de considera tia regala si sa fie mandri, fericiti pentru totdeauna!

Umoristul caldarar, fu cuiul seratei si primi onorurile, ingenuncheat, vru sa sarute picioarele regelui, dar fu repezit cu indignare. Dupa aceea porni in cautarea unei bucati de stofa pentru a o lipi pe partea obrazului lovita de piciorul regelui, spunand ca vrea s-o pazeas-

ca de contactul cu aerul, caci va face avere alergand pe drumuri si aratand-o populatiei. Si el insusi era asa de caraghios ca facea invidia si admiratia intregii bande marsave.

Lacrimi de rusine si de tulburare curgeau din ochii micului rege, care in inima lui zicea:

"Daca le-as fi facut cel mai mare rau, n-ar fi putut fi mai cruzi, si tocmai fiindca mi-am exprimat dorinta de a fi bun cu ei, iata-i cum ma trateaza!'

CAPITOLUL XVIII

PRINTUL INTRE HAIMANALE

in zorii zilei vagabonzii o luara la drum. Cerul era intunecos si vremea inghetata ca o iarna.

Veselia trupei disparuse. Unii erau incruntati si tacuti, altii nervosi si agitati. Nici unul n-avea buna dispozitie si tuturor le era sete.

Herisse incredinta pe "Jack' lui Hugo, cu cateva instructiuni scurte si porunci lui John Canty sa stea la distanta de copil si sa nu se mai ocupe de el. De asemenea, recomanda, lui Hugo sa nu fie prea aspru cu el

Ceva mai tarziu, atmosfera deveni mai blanda si norii se risipira. Ceata inceta de a mai tremura si spiritele se reinsufletira. Atunci, haimanalele incepura sa se apostrofeze unii pe altii si sa insulte trecatorii ce intalneau. Aceasta era semnul ca redevenisera in stare sa aprecieze bucuriile existentei Frica pe care ei o inspirau, reiesea din faptul ca fiecare trecator se dadea la o parte din calea lor si accepta fara murmur injuriile fara a risca sa le raspunda. Smulsera rufele intinse pe un

gard, sub ochii proprietarului care nu protesta, ba parea recunoscator ca nu-i luasera si gardul.

Putin mai departe, navalira intr-o ferma si se instalara in vreme ce fermierul tremura si oamenii lui, goleau camara spre a le prepara o masa.

Ei ciuruira pe femeia fermierului si pe fiicele lui cu batjocurile de glume obscene insotite de cuvinte injurioase si de rasete grosolane. Aruncau oasele si legumele in fermier si in copiii lui, urmarindu-le si aplaudand nebuni cand o lovitura il nimerea. Si sfarsira prin a unge cu unt capul uneia din fiice care luase in nume de rau familiaritatile lor Cand plecara, se jurara ca vor reveni sa dea foc casei si tuturor locuitorilor ei daca vreo plangere contra lor ar ajunge la urechile autoritatilor.

Catre amiaza, dupa un drum lung si aspru, trupa se opri in spatele unui gard viu, la intrarea intr-un sat mare. isi ingaduira o ora pentru odihna. Dupa aceea tovarasia se ravasi, spre a patrunde in sat prin diferite puncte, dandu-se fiecare meseriei lui. "Jack' fu trimis cu Hugo. Ei ratacira incolo si incoace un timp oarecare. Hugo cauta prilejul sa dea o lovitura oarecare, dar, negasind, zise, in sfarsit:

Nu vad nimic de pescuit, e un loc pacatos. Nu ne ramane decat sa cersim.

Nu? intr-adevar! Daca e meseria dumneavoas tra, faceti-o; dar eu, eu nu voi cersi.

Nu vrei sa cersesti! exclama Hugo, privind pe rege cu surpriza. Spune-mi, te rog, de cand te-ai indrep tat astfel?

Ce vrei sa spui?

Ce vreau sa spun? N-ai cersit de cand te stii pe strazile Londrei?

Eu? Esti un imbecil.

Pastreaza-ti complimentele. Stocul tau va fi re pede epuizat. Tatal tau spune ca ai cersit toata viata ta. Poate ca minte el. Asa, din intamplare, vei avea poate tupeul sa spui ca minte el? il lua in ras Hugo.

Aceluia caruia dumneata ii zici tatal meu? Da, minte.

Haide, haide, nu duce asa departe joculetul tau. inteleg sa te amuze, nu sa-ti strice. Caci daca eu i-as repeta toate astea, stii bine ca te-ar jupui de piele?

Scuteste-te de aceasta osteneala. I-o voi spune eu, singur.

- Caracterul tau imi place, este adevarat; nu-ti ad mit judecata. Curelele, bicele si ciomegile nu sunt atat de rare in viata noastra, pentru a fi nevoiti sa alergam dupa ele. Dar destul despre asta. Eu cred ce spune tatal tau. Nu ma indoiesc ca e capabil si sa minta! Nu ma indoiesc ca minte la diferite ocazii, caci cel mai bun dintre noi e nevoit s-o faca; dar aici, nu e cazul. Un om intelept nu-si pierde timpul sa minta degeaba. Dar, haide, daca e capriciul tau sa nu cersesti, voi face trea ba asta eu. Vrei s&pescuiesti prin birturi?

Regele raspunse cu nerabdare:

- Ce am sa fac cu prostiile cu care ma deranjezi? Hugo explica linistit:

- Acum, asculta tovarase: tu nu vei cersi, tu nu vei fura, fie! Dar vreau sa-ti spun ce vei face: Vei che ma, vei atrage atentia trecatorilor in timp ce eu voi cersi. Daca refuzi, te vei cai.

Regele era gata sa raspunda cu tarie cand Hugo se intrerupse.

- Tacere! Iata un cap frumos care vine incoace. Acum am sa cad in epilepsie. Cand tipul va alerga intr-ajutor tu sa incepi a geme si a te vaita, sa cazi in genunchi si sa te prefaci ca plangi.

Atunci vei striga ca si cand toti dracii mizeriei ar fi in corpul tau si vei zice: "Oh, domnule, este sarmanul meu frate napastuit si suntem parasiti de toata lumea, in numele bunului Dumnezeu, aruncati o privire de mila asupra acestui bolnav fara azil; dati o para din bogatiile dumneavoastra unui sarac al bunului Dumnezeu si salvati-1 de la moarte!' Si, adu-ti aminte sa continui a

geme si sa nu lasi omul fara sa ne fi dat paraua sa; altfel, sa stii ca ai s-o patesti cu mine.

Deodata Hugo se arunca jos, cu ochii iesindu-i din orbite si incepu sa se zbata si sa gesticuleze. Cand strainul ajunse langa el incepu sa horcaie ca si cand ar fi intrat in agonie.

Doamne, Doamne!, striga trecatorul ingrozit. Oh, sarman suflet, sarman suflet, cat sufera! Stai ca te voi ajuta.

Oh, bunul meu domn, multumesc si Dumnezeu sa va binecuvanteze pentru bunatatea dumneavoastra. Dar imi face foarte rau cand cineva ma atinge in starea asta. Fratele meu, pe care il vedeti, va va spune cat su far cand ma apuca aceste accese. O para, bunul meu domn, o para pentru a cumpara un pic de paine si, apoi, lasati-ma soartei mele nenorocite.

O para, vei avea mai multe, sarmana creatura, si el cauta cu graba in buzunar.

Iata sarmane, ia-le si fii sanatos! Acum, vino incoace baietasul meu si ajuta-mi sa transport pe fratele tau pana acasa la tine.

Eu nu sunt fratele lui, zise regele.

Ce? Nu esti fratele sau?

Oh, nu-1 ascultati, murmura Hugo, care se tava lea pe pamant. El renega pe propriul lui frate, care e cu un picior in mormant!

Baiatul meu, e drept ca, iti lipseste inima, daca e fratele-tau. E rusinos! Si el, care zace acolo teapan! Daca nu e fratele tau, cine e atunci?

Un cersetor si un hot. El a primit pomana dum neavoastra in timp ce v-a golit buzunarele. Si, daca vreti

sa faceti o minune dati-i o lovitura de baston peste umeri si, incredeti-va in Providenta pentru rest.

Dar Hugo nu astepta miracolul, intr-o clipa el fu in picioare si fugea ca vantul, cu trecatorul care striga in gura mare, alergand dupa el. Regele multumind cerului pentru propria sa libertate, fugi in directia opusa fara sa inceteze pasul pana ce nu s-ar fi simtit in afara de pericol.

Apuca pe primul drum care ii iesi in cale. in curand se gasi departe de sat. isi continua drumul mai multe ore, uitandu-se peste umar, inapoi, daca nu era urmarit. Dar temerile sale terminara prin a se risipi si o senzatie placuta de siguranta le inlocui. Observa atunci ca ii era foame si ca era obosit.

Se opri la o ferma. Dar inainte de a fi putut deschide gura sa vorbeasca fu gonit cu brutalitate. Hainele sale vorbeau contra lui.

El tipa in gura mare, suparat si indignat si se hotari sa nu mai dea ocazia de a fi astfel tratat. Dar foamea invinse orgoliul si la caderea noptii el reinnoi incercarea la o alta ferma.

Dar si acolo se intampla la fel. Fu coplesit de injuraturi si amenintat de a fi arestat ca vagabond daca n-o sterge cat mai repede.

Vine noaptea intunecoasa si rece. Regele abia mai merge. Nu putea nici sa se opreasca, din cauza ca de cate ori se aseza ca sa se odihneasca, frigul il patrundea pana la oase. Toate senzatiile si impresiile ce incerca in timp ce mergea prin intunericul solemn in marea singuratate a noptii, erau noi si stranii pentru el. in unele momente, auzea voci care se apropiau si se stingeau in

liniste; dar cum nu vedea persoanele, atribuia acele voci, spectrelor si fantomelor, care il faceau sa se cutremure. Cateodata zarea sclipirea unei lumini care parea in permanenta foarte indepartata, aproape in alta lume. Daca prindea sunetul clopotelor agatate de gatul oilor, acest sunet era vag, departat, indistinct; ragetele surde ale turmelor, ajungeau pana la el, aduse de vant, in cadente slabite care mureau in noapte. La intervale il ajungea latratul plangator al unui caine, traversand marea intindere a campiilor. Toate aceste sunete erau asa de departate, asa de slabite ca micul rege se simtea pierdut, fara tovarasi, in afara de miscare si de viata, in mijlocul unei imense singuratati.

Se poticnea la fiecare pas, cu imaginatia in miscare la fiecare noua senzatie, tremurand la falfaitul foilor uscate care-cadeau si care lui ii pareau respiratii omenesti.

Deodata, lumina unei lanterne straluci in apropiere. El se opri in intuneric si astepta. Lanterna era pusa aproape de poarta deschisa a unei sure. Nu se auzea nici un zgomot si nimic nu misca. Regelui, ii era asa de frig sa stea pe loc nemiscat si sura ospitaliera parea asa de ispititoare ca la urma se hotari sa riste totusi si sa intre.

inainta incet, pe furis si tocmai cand trecea pragul, auzi voci. Vazu un butoi in sura, si se ascunse dupa el. Doi ingrijitori ai fermei intrara, tinand lampa si se apucara de lucru continuandu-si vorba.

in timpul cand plecau si veneau cu lumina, regele profita de ocazie si examina locul unde se gasea. Vazu o despartitura bine amenajata in fundul surii si isi pro-

puse sa se instaleze cand va ramane singur. Mai vazu de asemenea o gramada de cuverturi pentru cai, aruncate in mijlocul surii si isi promise sa le rechizitioneze in noaptea asta pentru serviciul Coroanei Angliei, in sfarsit, oamenii terminandu-si treaba, plecara inchizand usa cu cheia in urma lor si ducand cu ei lampa. Regele, tremurand de frig, dibuind prin intuneric, gasi paturile, le lua si fara piedici ajunse pana la despartitura.

Cu doua din paturi isi facu un pat si cu alte doua ae inveli. Era fericit ca un rege, acum, cu toate ca paturile erau vechi, mici si nu prea calduroase; iar in afara de aceasta, emanau? un miros de cal, aproape sufocant

Cu toate ca era flamand si rebegit de frig, regele era atat de coplesit de somn, ca aceste doua imprejurari invinsesera pe primele si in curand, se afla intr-o stai e de semiconstienta.

Dar tocmai cand era gata sa adoarma, simti in mod distinct ca cineva il atingea. Sari in sus si deschise gura ca sa-si regaseasca suflarea. Tremurul de groaza al acestei misterioase atingeri, in intuneric, aproape ii opri bataile inimii, inspaimantat, asculta tinandu-si respiratia. Dar nimic nu misca si linistea era completa. Asculta inca, astepta un moment care i se paru un secol, dar totul ramanea nemiscat si linistit. Atunci cazu intr-un fel de atipeala. Dar, simti din nou tulburatorul contact.

Era ceva groaznic aceasta manifestare a unei prezentQ tacute si invizibile si sarmanul copil se imbolnavise de frica. Ce sa faca? Se intreba; dar nu gasea raspunsul. Trebuia sa paraseasca acest loc relativ confortabil, pentru a scapa de groaza acestei situatii fara nume? Sa fuga? Unde? Nu putea iesi din sura si ideea de a rataci ca orbul in intuneric, intre patru pereti cu fantoma lunecand dupa el si urmarindu-1 cu dulcea si hidoasa atingere pe obraji si pe umeri, era peste putinta. Sa ramana pe loc si sa indure aceasta moarte lenta, toata noaptea? Era mai bine? Nu. Atunci, ce sa faca? Ah! Nu avea decat o cale: sa scoata mana si sa-caute sa vada ce e.

Dar era mai convenabil sa gandeasca decat sa realizeze. De trei ori scosese putin mana in intuneric, incet, dar o retrase repede, cu spaima, nu fiindca ar fi dat peste ceva, ci numai fiindca simtea ca o duce sa dea

peste ceva. A patra oara, risca sa o intinda ceva mai mult.

Atunci mana lui atinse ceva moale si cald. De groaza ramase aproape pietrificat. Nu putea fi decat un cadavru; starea lui de spirit nu-i permitea alta ipoteza, isi spuse, in gand, ca ar vrea sa moara decat sa mai puna mana o data. Dar avu acest gand absurd pentru ca nu cunostea forta de neinvins a curiozitatii umane.

in curand, mana lui, se intinse, din nou, incet fara voia lui si inainta exact ca randul trecut. Ea intalni un smoc de par lung. Regele tremura; dar mana lui urmari, cu pipaitul, parul, care semana cu o funie calda. Pipai pana la sfarsit funia si dadu peste un vitel nevinovat, caci acea funie nu era o funie, ci coada vitelului.

Regele era sincer rusinat de a fi simtit atata frica si tortura sufleteasca de un sarman vitelus adormit. N-avea, insa, de ce sa fie rusinat, caci nu vitelul il speriase, ci aceea ce vitelul de care nu stia, reprezenta, acel ceva ireal, imaginar, si orice copil in acele vechi timpuri de superstitii ar fi crezut si simtit la fel cu el.

Regele era bucuros nu numai ca stia ca n-are de-a face decat cu un simplu vitel; dar era bucuros de tovarasia acestui animal. Era, altfel, atat de singur, atat de parasit, caci chiar acest umil tovaras, era binevenit, in plus, fusese asa de aspru tratat, asa de fara mila de semenii lui ca era o adevarata satisfactie pentru el sa simta ca se gasea, in sfarsit, cu un camarad care avea cel putin o inima blanda, un spirit placut, calitati ce se atribuie vitelului.

Astfel hotari el sa uite rangurile si sa-i faca concesii.

in timp ce mangaia spinarea neteda si calda a animalului culcat langa el, se gandea la avantajele pe care le-ar putea avea. Asa ca isi refacu patul apropiindu-1 de vitel apoi se stranse in spatele animalului, puse paturile pe el s'i pe prietenul sau si dupa un minut sau doua avu caldura si se simti tot asa de bine, daca nu mai bine ca in moliciunea lui de culcus de la palatul regal din Westminster.

Ganduri placute se desteptara atunci. Viata relua o aparenta vesela. El era in afara de liniile sclavajului si ale crimei; in afara de atingerea banditilor si a hotilor, ii era cald, era la adapost, cu un cuvant. Era fericit. Vantul sufla in noapte. El se izbea in rafale care faceau sa tremure si sa trosneasca batrana,sura, apoi, potolin-du-se la intervale, gemea si urla prin colturi Dar toate acestea erau muzica dulce pentru Rege.

Acum, cand era la adapost si se simtea bine, vantul putea sa bata, sa turbeze, sa rastoarne si sa distruga, sa geama si sa urle; el nu se ingrijea, ci, ii facea placere.

Bucuros, se strangea langa prietenul sau si, in voluptatea unei calde satisfactii, se lasa bucuriei inconstiente a unui somn adanc, fara vise, plin de seninatate si de pace.

Departe, latrau cainii, vacile rageau, melancolic, si v antul turba. Averse furioase coborau de-a lungul acoperisului; dar Regele Angliei dormea, in toata linis-'tea si vitelul de asemenea, fiind o simpla creatura pe care n-o tulbura usor vijeliile si care nu e deloc jenata de a dormi cu un rege.

CAPITOLUL XIX

PRINTUL PRINTRE TARANI

A doua zi de dimineata cand regele se destepta, observa ca un soarece ud leoarca, dar plin de intelepciune, nimerise in cursul noptii prin partea locului si isi facuse un pat moale pe pieptul lui. Miscarea deran- jandu-1, o rupse la fuga. Copilul surase si gandi:

"Sarman nebun, de ce ti-e frica? Eu sunt tot atat de parlit ca si tine. Ar fi rusinos din parte-mi sa lovesc in slabiciunea ta, cand eu insumi sunt fara aparare.

Totodata, iti datorez multumiri pentru buna ta prevestire, caci indata ce un rege a cazut atat de jos ca soarecii sa-si faca cuib pe el, e sigur ca soarta lui va lua un alt curs, care nu va fi rau.'

Se scula si iesi din despartitura. Chiar in acel moment auzi voci de copii. Usa surii se deschise si doua fetite intrara, indata ce il vazura se oprira pe loc nemis cate si tacute, examinandu-! cu o vie curiozitate. Apoi

incepura sa sopteasca intre ele, se apropiara putin, se oprira din nou, privindu-1 si soptindu-si.

in sfarsit, isi luara inima in dinti si incepura sa vorbeasca tare.

Are o figura draguta, zise una.

Si par frumos, adauga cealalta.

Dar ce rau e imbracat!

Si cat pare de infometat!

Ele se apropiara inca, aruncand priviri sperioase imprejur si asupra lui, il examinara cu atentie in toate chipurile; dar cu circumspectie, ca si cand ar fi fost vorba de cine stie ce straniu animal, capabil sa le desfaca in arsice, dintr-un moment intr-altul. in fine, ajunsera in fata lui tinandu-se de mana pentru a-si da curaj si il privira lung cu ochii lor nevinovati.

Atunci, una din ele, strangandu-si curajui intreba cu un ton politicos:

Cine esti micutule?

Eu sunt Regele.

La acest raspuns grav, fetitele avura o mica tresarire, deschisera ochii mari si ramasera astfel, mute, o jumatate de minut. Dar curiozitatea le facu sa rupa tacerea.

Regele? Care rege?

- Regele Angliei.

Copilele se privira, apoi privira pe rege, apoi din nou se privira una pe alta, mirate si perplexe, in fine, una zise:

- Ai auzit, Margaret? Spune ca e Regele. Sa fie adevarat?

Cum sa nu fie adevarat, Prissy? Sa minta? Caci vezi tu, Prissy, daca n-ar fi adevarul, ar fi minciuna. E sigur. Gandeste-te la asta. Caci tot ceea ce nu este ade var, e minciuna. De aici, nu poti iesi.

Era un argument de netagaduit la care Prissy nu putea obiecta nimic. Ea reflecta un moment apoi facu apel la onoarea Regelui, prin aceasta simpla reflexie:

Daca esti cu adevarat Regele, atunci, te cred.

Sunt cu adevarat, Regele.

Lucrul era inteles. Regalitatea lui era admisa fara vreo contestatie si, impreuna, cele doua fetite incepura sa-1 intrebe cum a ajuns in starea aceea, de ce era imbracat asa de putin regal, ce cauta aici, si mii de alte intrebari cu privire la el. Pentru el era un adevarat reconfort de a putea sa-si povesteasca durerile fara sa aiba a se teme de batjocura'sau neincredere. Povesti, deci, istoria lui, cu sentiment, aceea ce pentru moment il facu sa uite de foame. Amabilele fetite il ascultara cu cea mai adanca si cea mai tandra simpatie. Dar, cand ajunse la povestirea ultimelor sale aventuri si le spuse de cand nu mai mancase, ele il intrerupsera si il tarara la ferma ca sa-i dea sa manance.

Acum, Regele era vesel si fericit, isi zicea: "Cand voi redeveni " eu ', voi proteja intotdeauna copiii, adu-candu-mi aminte ca acestia ma crezura si avura incredere in mine, in durerea mea, pe cand oamenii batrani, care se cred si cei mai intelepti, ma batjocorira si ma luara drept un mincinos.

Mama copiilor primi pe Rege cu bunatate si se arata plina de mila caci saracia lui si aparenta lipsa-de judecata ii miscau inima de femeie. Era o vaduva aproa-

pe saraca si prin urmare, avusese destule nevoi si greutati pentru a compatimi pe altul pentru nenorocirea lui. Ea isi inchipuia ca, copilul nebun, scapase din mana prietenilor sau a gardienilor si incerca sa afle de unde venea, ca sa poata lua masuri de predare a lor sai. Dar toate chestiunile puse asupra oraselor si satelor vecine, ca si intrebarile ei in acelasi scop, fusesera munca zadarnica.

Fata si raspunsurile copilului, aratau ca nimic din toate acelea nu-i era cunoscut. Din contra, el vorbea cu usurinta si simplicitate de lucruri de la Curte si se simtea zdrobit vorbind de raposatul rege, "tatal-sau'.

Dar indata ce conversatia se schimba, ea nu mai avea pentru el nici un interes si devenea mut. Femeia era foarte incurcata; dar nu se descuraja, in timp ce gatea mancare, facea planuri pentru a surprinde pe copil si a-1 face sa-si tradeze secretul. Ea vorbi de animale caci in ideea ei, copilul era un cioban fugit de la oi; dar el ramase indiferent. Ea vorbi de mori, de fabricanti, de tesatori, de caldarari, de meseriasi de tot felul; apoi, de Bedlam, de inchisori si de aziluri. Dar, nimic. Era invinsa in toate punctele. Nu era nici una nici alta. Atunci, isi aminti ca nu vorbise de treburi de menaj si ca, foarte probabil, el trebuia sa fie servitor. Sigura ca acum e pe calea cea buna, aborda subiectul acesta. Dar rezultatul fu descurajator: maturatul parea ca il plictiseste, incalzitul il interesa putin, curatitul, periatul, nu trezira in el nici un entuziasm, in sfarsit, buna femeie aborda, cu putina speranta, si aproape numai ca sa fie cu constiinta impacata chestiunea bucatariei. Spre surpriza ei mare, fata Regelui se lumina. Ah! Ea lovise

exact si era mandra de a fi manevrat cu atata dibacie. Limba ei obosita putea, acum, sa ia repaus, caci Regele, inspirat de carceii foamei si aburul rascolitor de pofta ce ieseau din tigaile si cratitele ce fierbeau, se lansase intr-o dizertatie elocventa asupra unor mancaruri rafinate incat dupa trei minute de descriere, femeia gandi: "Asta e, am avut dreptate, a fost randas la bucatarie'. Copilul se intinse asupra subiectului si o facu cu atata savoare si insufletire, incat femeia isi zise: "Doamne, Dumnezeule! Cum poate sa cunoasca atatea mancaruri si asa de delicate? Caci asemenea mancaruri nu se servesc decat la mesele bogatilor si ale oamenilor mari. Ah! Acum vad ca zdrentarosul va fi servit la palat inainte de a-1 fi parasit mintea. Da, trebuie sa fi fost randas in bucataria regelui. Ma voi osteni sa-1 fac s-o spuna.'

Plina de dorinta de a se convinge ca nu se insela, ceru regelui sa supravegheze bucataria, un moment, auto-rizandu-1 sa faca asa cum stie el, chiar sa adauge o farfurie sau doua de mancare daca ar fi dorit, apoi iesi facand semn copiilor ei, s-o urmeze. Regele isi dadea curaj: "intr-o vreme indepartata un alt rege al Angliei avu o aventura asemanatoare cu aceasta. Nu exista nimic contra demnitatii mele daca urmez exemplul Marelui Alfred. Numai ca eu ma voi osteni sa fac mai bine decat el, caci el a lasat sa se arda prajiturile'.

Intentia era buna, dar rezultatul nu corespunde. Acest rege ca si inaintasul sau, se adanci in curand in meditatii adanci asupra afacerilor importante si aceeasi calamitate se produse: bucatele se arsera. Femeia se intoarse tocmai la timp, pentru a salva dejunul de o distrugere completa.

Facu pe rege sa se trezeasca din visuri, cu o lovitura viguroasa si cordiala. Dar vazand cat era de nenorocit de a nu fi raspuns increderii ce-i aratase, ea se imblanzi, aratandu-se buna si indatoritoare fata de el.

Copilul manca apoi cu pofta si se simtea inviorat si bucuros. Era o masa care se distingea prin aceasta trasatura curioasa ca, de o parte si de alta se faceau concesii. Singura favoare in onoarea gazdei era aceea de a fi lungit sosul. Femeia avusese gandul de a hrani pe tanarul vagabond cu resturile pe care i le-ar fi dat intr-un

colt, ca la orice vagabond, sau ca la un caine; dar atatea regreta pentru pedeapsa ce-i daduse, ca se hotari sa-1 .faca sa uite, invitandu-1 sa stea la masa lor si sa manance cu ei si ca ei. Regele din parte-i, era asa de intristat de a fi inselat asteptarile sale, cand toata familia se arata atat de buna cu el, ca se forta s-o despagubeasca, coborandu-se la nivelul gazdei sale in loc sa-i invite sa stea in picioare si sa-1 serveasca in timp ce ar manca singur, cum cereau nasterea si privilegiile sale.

Aceasta pare sa fie cateodata, buna, ca destindere. Femeia era fericita prin satisfactia ce incerca de a se arata asa de generoasa fata de acest vagabond si regele se felicita, de asemenea de a fi avut atata condescendenta fata de o simpla taranca.

Cand dejunul se termina, femeia comanda regelui sa spele farfuriile. Acest ordin era injurios si prima miscare a regelui fu o miscare de revolta. Apoi el isi zise:

"Alfred cel Mare a supravegheat prajiturile. Fara nici o indoiala ca va fi spalat farfuriile; pot, deci, s-o fac si eu'.

Se achita de obligatie foarte prost, aceea ce il surprinse, caci, a spala linguri de lemn si tocatoare de scandura, ii parea lucru usor. Era un lucru plictisitor si penibil, dar il duse la capat. Era nerabdator sa plece si sa-si continue drumul, dar nu-i era asa de usor sa-si paraseasca, astfel, gazda. Ea il insarcina iar, cu cateva mici treburi pe care el le primi nu fara. ezitari, dar pe care le facu.

Apoi, trebui sa curete cartofi impreuna cu fetitele; dar se arata atat de stangaci la aceasta treaba, ca fu seu-

tit de ea si i se dadu un cutit de macelarie spre a-1 ascu-ti. Dupa aceea, ii dadu lana sa scarmene, bine ca el gasea ca a lasat mult in urma pe bunul rege Alfred si ca arata un eroism de care se vor face mentiuni in cartile de istorie si in povesti. Acest gand il facu sa se resemneze pe jumatate. Dar, cand, dupa masa de seara, femeia ii dadu un cos cu pui de pisica pentru a-i ineca, el rezista, sau mai degraba vru sa reziste, caci simtea ca trebuie o limita a concesiilor si,, aceea a inecarii pisicilor i se parea cea mai potrivita, in vreme ce sosira, la moment, John Canty, deghizat in boccegiu si Hugo.

Regele zari pe ticalosi indreptandu-se catre poarta fermei, mai inainte ca ei sa-1 fi vazut. Atunci, fara sa discute si, fara sa spuna un cuvant, iesi linistit pe poarta din dos. Puse sarmanele lighioane micute intr-o dependinta si se indrepta alergand, pe o ulita stramta.

CAPITOLUL XX

PRINTUL Si PUSTNICUL

Acum, gardul foarte inalt il ascundea de cei de acasa si, sub impulsul unei spaime mortale, adunan-du-si toate fortele, se repezi in directia padurii destul de indepartate. Nu se intoarse o singura data inainte de a fi la marginea ei. Numai de aici, isi intoarse capul si zari in departare doua umbre. Aceasta ii fu de ajuns. Nu astepta sa le examineze mai de aproape si isi continua cursa pana in inima padurii. Acolo se opri convins ca acum era in loc sigur. Asculta atent, dar linistea era adanca si solemna, ba, chiar, teribila si impresionanta. La intervale mari, urechea lui atenta prindea sunete; dar asa de indepartate, asa de surds, asa de misterioase ca pareau ireale: murmure si plansete ale sufletelor mortilor, sunete ce erau mai penibile decat tacerea pe care o tulburau. Deodata isi propuse sa ramana aici tot restul zilei; dar racoarea prinzandu-i corpul transpirat, el se vazu obligat sa se miste, spre a nu raci. O lua in latul padurii sperand sa gaseasca un drum oarecare; dar

cu cat avansa, cu atat padurea devenea mai deasa. Se apropia noaptea. Regele avu frica la gandul ca trebuia s-o treaca intr-un loc asa de pustiu si atunci isi lua osteneala de a alerga mai tare. Dar inainta mai putin repede, caci, acum, nu mai vedea bine unde pune picioarele, se impiedica de radacini se ratacea printre butuci si se agata de maracini.

Mare ii fu astfel bucuria, cand, in sfarsit, zari o lumina! Se apropie cu bagare de seama, oprindu-se adesea spre a privi in jurul sau si sa asculte.

Lumina venea de la fereastra fara ochiuri a unei mici baraci indepartate. Auzea o voce, acum. Prima lui miscare fu sa fuga si sa se ascunda; dar isi schimba parerea pentru ca i se paru ca acea voce se ruga.

Se strecura pana la fereastra baracii darapanate, se ridica in varful picioarelor si arunca o privire in interior, incaperea era mica, pamantul batatorit si intarit prin uzaj tinea loc de parchet, intr-un colt, avea in chip de pat, o rogojina de papura si niste paturi vechi. Alaturi, era o galeata, o cana, un lighean, o banca mica si doua scaune fara spate, in camin se consumau resturile unui foc de surcele, in fata unei racle luminata de o singura candela era ingenuncheat un om in varsta. O veche cutie de lemn, o carte deschisa, si un craniu omenesc zacea langa el. Omul era mare si musculos. Parul si barba ii erau foarte lungi si albe ca zapada. Era imbracat cu un fel de roba de piele de miel, care il invelea de la cap pana la picioare. "Un sfant sihastru!' zise Regele. "Acum sunt salvat!' Pustnicul se ridica. Regele batu la usa. O voce groasa raspunse:

- Intra! Dar lasa pacatul afara caci pamantul pe care il vei calca este sfintit!

Regele intra si apoi se opri pe prag. Sihastrul intoarse spre el niste ochi stralucitori, inchizitori si intreba:

Cine esti¹?

Sunt, Regele, raspunse acesta cu simplicitate.

Salut, Rege! striga sihastrul cu entuziasm. Apoi, in timp cerceta: "Salut! Salut¹ Cu o miscare infrigurata goli banca si faeu pe rege».sa- se aseze langa vatra,

arunca apoi cateva surcele in foc si incepu sa masoare odaia cu un pas nervos.

- Fii binevenit! Multi au cautat azil_; aici: dar n-au fost demni si au fost goniti. Dar un rege care refuza co roana si renunta la splendorile vane ale tronului, care isi imbraca corpul in zdrente si isi inchina viata milei si mortificatiei carnii este un om demn.

E binevenit! El poate ramane aici pana la moartea sa.

Regele se grabi sa-1 intrerupa si sa-i dea explicatii. Dar, pustnicul care, trebuia sa-1 asculte, isi continua propriul sau discurs cu o voce crescanda si energica:

- Si vei trai linistit aici. Nimeni nu-si va gasi re fugiul pentru a te deranja cu rugamintile lor asa ca sa te intorci la vanitatea si nebunia acestei vieti pe care, Dum nezeu ti-a impus s-o parasesti. Te vei ruga aici, vei stu dia Biblia, vei medita asupra nebuniei si vanitatii lumii si asupra frumusetii lumii viitoare. Te vei hrani cu coji uscate de paine si cu iarba, iti vei chinui corpul batan- du-1 in fiecare zi cu biciul pentru purificarea sufletului tau. Vei purta o camasa de par de animale pe piele, nu vei bea decat apa si vei avea liniste, da, liniste abso luta, caci toti cei care vor veni sa te caute aici se vor inapoia derutati; nu te va gasi nimeni, nu te va plictisi nimeni.

Batranul mereu ducandu-se si venind, inceta de a mai vorbi cu voce tare si incepu sa mormaie vorbele. Regele profita de ocazie pentru a-si spune cazul si o facu, cu o elocinta inspirata de ingrijorare si frica. Dar pustnicul nu era atent si continua sa mormaie. Apoi, se apropie de rege si zise cu voce tare:

- Sst! Vreau sa-ti destainui un secret!

Se apleca sa vorbeasca, dar se retinu si paru 'sa asculte. Dupa un moment sau doua de asteptare, se duse in varful picioarelor la fereastra deschisa, isi scoase capul afara si scruta intunericul, apoi se intoarse din nou in varful picioarelor si cu fata aplecata pe cea a Regelui, sopti:

- Eu sunt un arhanghel!

Regele se scula brusc si gandi: "Sa dea Dumnezeu sa ma vad mai bine iarasi cu hotii, caci, vai! lata-ma prizonier al unui nebun!'

Frica lui era mare si ii iesise pe fata. Cu o voce blanda, exaltata, pustnicul continua:

- Vad ca te resimti de atmosfera ce ma incon joara! Frica ti-a aparut in obraji. Nimeni nu poate pa trunde in aceasta atmosfera fara a fi astfel afectat, caci este atmosfera cerului. Eu zbor si revin intr-o clipa. Am fost facut arhanghel chiar aici, acum cinci ani, de catre ingerii trimisi din cer ca sa-mi confere aceasta impu natoare demnitate.

Prezenta lor umplea spatiul acesta cu o lumina orbitoare. Si ei au ingenuncheat in fata mea, rege! Da, ei s-au ingenuncheat in fata mea! Caci eu eram mai mare decat ei! Eu am mers in palatele cerului si am vorbit cu patriarhii. Atinge-mi mana, n-ai frica, atinge-o. Iata, acum tu ai atins o mana pe care au strans-o Abraham, Isac si lacob! Caci eu am fost in palatele lor aurite. Am stat cu Dumnezeu fata in fata.

Se opri pentru a judeca efectul vorbelor sale, apoi fata lui isi schimba deodata expresia, se indrepta si striga cu manie:

- Da, eu sunt un arhanghel, un adevarat arhan ghel! Puteam sa fiu papa! E adevarul! Mi s-a spus in cor intr-un vis acum douazeci de ani. Da, trebuia sa fiu papa!

Si as fi fost ca cerul o poruncise, dar regele mi-a risipit comunitatea si, eu sarman calugar necunoscut si fara prieteni, fara adapost in lume mi s-a rapit inaltul meu destin!

incepu sa mormaie, sa-si bata fruntea cu pumnul intr-o turbare neputincioasa, aici pronuntand cuvinte de ura, aici fraze patetice.

- Cu toate acestea, eu nu sunt decat un arhanghel. Trebuia sa fiu papa!

Si, aceasta, dura o ora in timpul caruia sarmanul rege micut sedea pe o banca si tremura. Deodata furia mosneagului se risipi si el deveni plin de gentilete. Vocea lui se imblanzi si vorbi cu o simplicitate si o bunatate care, in curand cucerira complet inima regelui.

Batranul, atent, facu pe copil sa se apropie de foc si il instala confortabil.

Cu o mana indemanatica si dulce ii ingriji micile lui contuzii si rani, apoi se arunca sa prepare si sa fiarba mancarea, flecarind in gluma tot timpul si, la ocazie, ciupind obrazul sau mangaind capul Regelui, asa de amabil, ca putin mai tarziu toata frica si repulsia ce-i inspira arhanghelul, se schimbara in respect si afectiune.

Aceasta fericita stare de lucruri tinu in timpul mesei pe care o luara impreuna, apoi dupa o rugaciune in fata raclei cu moaste, sihastrul urca in pat copilul intr-un coltisor vecin, aranjandu-1 si invelindu-1 asa de

tandru cum numai o mama poate s-o faca. Dupa ce il mangaie astfel, il lasa si se duse sa stea langa foc, apoi incepu sa rascoleasca taciunii neatent si fara scop. in curand, se opri, apoi isi batu de mai multe ori fruntea cu degetele ca si cand ar fi incercat sa-si aduca aminte de ceva ce i-a scapat din memorie.

Desigur, nu parvenea. Deodata, insa, se scula, merse in coltul unde se afla copilul si intreba brusc:

Tu esti Regele?

Da, ii raspunse o voce adormita.

Ce rege?

Al Angliei.

Al Angliei! Atunci Henric nu mai este?

Vai, da! Eu sunt fiul lui.

O umbra se intinse pe fata pustnicului. Mainile sale usoare se crispara salbatic. Se opri cateva clipe respirand greu, des, apoi cu o voce suieratoare, pronunta:

- Stii tu ca el ne-a risipit, ca ne-a luat casele si ne-a lasat fara camin?

Nu primi nici un raspuns. Mosneagul se inclina, examina figura ce se odihnea a copilului si asculta respiratia lui regulata. "Doarme, doarme adanc'. Umbra disparu de pe fata lui si facu loc unei veselii rautacioase.

Un suras parea sa pluteasca pe trasaturile copilului adormit. Sihastrul murmura: "Astfel inima lui e fericita', si se indeparta. Mergea cu precautie in jurul odaii, cautand ceva. Din cand in cand se oprea si asculta intinzand gatul si aruncand privire rapida spre pat, in timp ce mormaia, in sfarsit, gasi ceea ce cauta: un cutit vechi, ruginit, de macelar si o piatra de ascutit. Atunci

isi relua locul in fata focului, se aseza pe pamant si incepu sa ascuta cutitul incet, mormaind.

Vantul sufla in jurul baracii, vocile misterioase ale noptii isi raspundeau in indepartare. Ochii stralucitori ai sobolanilor si ai soarecilor aventurosi priveau atent pe mosneag prin crapaturi si gauri; dar el era asa de absorbit de munca lui ca nu dadea nici o atentie.

La intervale lungi, el punea degetul cel gros pe gura cutitului si clatina capul cu satisfactie.

"Se ascute', zicea el; "da, se ascute'.

Nu-si da seama de trecerea timpului si lucra linistit, adancit in gandurile sale pe care, cateodata^ le traducea in cuvinte: "Tatal sau ne-a persecutat, ne-a disperat si, el este acum-in focul etern! Ne-a scapat, dar era voia lui Dumnezeu! Nu trebuie sa cracnim. Dar el n-a scapat de flacari! Nu, n-a scapat de flacari, de flacarile nemiloase, care distrug tot, si care sunt eterne.'

Si, astfel lucra el si lucra mormaind incet de tot, lasand sa-i scape cateodata vorbe distincte'

"E tatal lui care a facut toate acelea. Eu nu sunt decat arhanghel. Fara el as fi fost papa!'

Regele se misca. Pustnicul alerga fara zgomot la pat si ingenunche, cu cutitul ridicat asupra copilului adormit Acesta se misca din nou.

Ochii sai se deschisera o clipa, dar erau fara expresie si nu vedeau nimic, in clipa urmatoare, rasuflarea lui calma arata ca somnul lui era din nou adanc.

Sihastrul astepta si asculta, mereu in aceeasi pozitie, retinandu-si respiratia. Apoi, incet, lasa bratul jos, se reculese si zise: "A trecut de mult de miezul noptii. N-as vrea sa strige si sa se afle, din intamplare, cineva pe ulita, vreun trecator'.

Se tari in jurul cabanei sale strangand de pe jos o buleandra aici, o curea dincoace, altceva dincolo. Atunci revine langa rege si, cu precautie incepu sa-i lege gleznele fara sa-1 destepte. Dupa aceea incerca sa-i lege mainile, in multe randuri incerca sa i le incruciseze; dar copilul retragea o mana sau pe cealalta, tocmai in momentul cand sfoara era gata. Arhanghelul dispera aproape de a mai reusi cand copilul, el insusi, isi incrucisa mainile si intr-o clipa ele fura legate.

Apoi, o banda aluneca sub barba celui ce dormea si se lega in crestetul capului.

Legaturile erau facute si stranse atat de indemanatic incat, copilul ce-si facea somnul in liniste, era pus in imposibilitate de a face o miscare.

CAPITOLUL XXI HENDON IN AJUTOR

Batranul se indeparta incet, apropiindu-se hoteste, ca o pisica si aduse bancheta. Se aseza pe ea, asa fel incat o jumatate de corp ii era luminata de o lumina slaba si nesigura; iar cealalta jumatate era cufundata in umbra. Cu ochii rapace, fixati asupra copilului adormit, il spiona cu multa atentie, fara grija ca timpul trece si, fara graba, ascutea cutitul, murmurand si ranjind.

Semana, astfel, cu un paianjen cenusiu, monstruos, care pandeste pe nenorocitele insecte fara aparare ce s-au agatat in panza lui.

Dupa un moment lung, mosneagul, care era in contemplatie, fara sa vada, caci spiritul sau era adancit intr-un vis, observa deodata ca ochii copilului erau deschisi. Erau deschisi si priveau cu groaza, cutitul. Un suras dracesc lumina figura batranului, care, fara a-si schimba pozitia si ocupatia, pronunta:

- Fiu al lui Hernie al Angliei, te-ai inchinat? Co pilul lupta, disperat, cu legaturile. Un sunet inabusit aluneca pe buzele lui lipite.

Sihastrul il interpreta ca pe un raspuns afirmativ.

- Ei, bine, roaga-te, inca. Spune rugaciunea mor tilor.

O tresarire misca membrele copilului si fata ii deveni livida, incerca din nou sa se dezlege, dar, degeaba.

in timpul acesta, batranul capcaun, suradea, clatina capul si, linistit isi ascutea cutitul, murmurand din cand in cand: "Clipele sunt pretioase. Scurte si pretioase. Zi rugaciunea mortilor!'

Copilul scoase un geamat disperat, gafaind si inceta de a se mai zbate. Lacrimile ii aparura in ochi si incepura sa-i curga pe obraji; dar aceasta vedere dureroasa nu imblanzi deloc pe mosneagul barbar.

Se facea ziua. Sihastrul pronunta atunci, sever, cu o oarecare nervozitate in voce:

- Nu pot sa prelungesc mai mult acest extaz! Noaptea a trecut, deja. Parca n-a durat decat un

moment. Oh! De ce n-a durat ea, un an intreg!

Coborator din spoliatorul bisericii, inchide ochii tai muritori daca ti-e frica sa vezi

Restul se pierdu in sunete nearticulate. Mosneagul se aseza in genunchi, avand cutitul in mana si, il ridica deasupra copilului in sughituri.

- Hei!

Un zgomot, o voce se auzea langa baraca.

Cutitul cazu din mainile pustnicului, care arunca o piele de oaie peste copil si se indrepta, tremurand. Sunetul se repeta, vocile deveneau intepate si furioase.

Apoi cateva lovituri si tipete: "Sariti, ajutor!' Dupa aceea, un zgomot de pasi repezi, indepartandu-se. indata usa baracii fu zdruncinata de o ploaie de ciocani-turi si o voce striga:

- Hei! Deschide! Grabeste-te, odata, pe toti dracii! Niciodata o asemenea muzica nu mangaiase ure chile regelui, caci era vocea lui Miles Hendon.

Pustnicul scrasni intre dinti un raget neputincios, se indeparta incet de colt, inchise usa dupa el si, regele auzi acest dialog:

Salut si multumesc, cucernice Parinte! Unde e copilul meu, copilul meu?

Ce copil, prietene?

Ce copil? Nu incerca sa ma minti, parinte, nu incerca sa ma inseli. N-am dispozitia sa rabd. Aici, langa casa dumitale, am intalnit pe pungasii care mi 1-au furat si i-am facut sa recunoasca; mi-au spus ca el a scapat si ca i-au luat urma, conducandu-ma pana la poarta'ta. Mi-au aratat urmele pasilor lui. Nu mai cauta s-o scalzi caci, vezi tu, sfinte, daca nu mi-1 dai Unde -e copilul?

Oh! Domnul meu, poate ca e vorba de micul vagabond in zdrente, care s-a refugiat aici in noaptea asta. Daca de el va interesati, apoi I-am trimis sa faca un comision. Va reveni numaidecat.

in cat timp? Sunt grabit. N-as putea sa-1 intal nesc? in cat timp va fi inapoi?

-Nu trebuie sa va miscati. Va fi inapoi intr-o clipa.

- Poate ca, spui adevarul. Voi incerca sa fiu linis tit! Dar, asculta L-ai trimis sa faca un comision, spui? E o minciuna. Nu s-ar fi dus. Ti-ar fi smuls barba

batrana daca ti-ai fi permis sa-i aduci o asemenea insulta. Ai mintit prietene, e adevarat ca ai mintit! Nu te-ar fi ascultat in nici un caz, cum n-ar fi ascultat pe nici un om.

A! Trebuie sa fie afara. Fara indoiala, in crang, de vale, unde se taie. Poftiti, am sa va arat drumul.

Regele ii auzi plecand impreuna, le auzi pasii care se indepartau si se regasi singur intr-o liniste de mormant, adanca, teribila. I se paru ca a trecut un secol.

in fine, pasii si vocile se apropiara din nou, insotite de data aceasta de un alt zgomot care i se paru un tropait de cal. Si, auzi pe Hendon care zicea:

Nu pot sa astept mai mult. A putut sa rataceasca in aceasta padure deasa. Ce directie a luat? Grabeste-te sa mi-o arati.

El dar, asteptati. Va voi insoti

Bun, bun! intr-adevar devii din ce in ce mai cumsecade decat pari. Nu cred sa existe un alt arhan ghel cu o inima asa de buna ca a ta. Vrei sa iei acest magarus pe care il destinasem baietasului meu, sau vrei sa iei intre sfintele tale picioare acest catar nenorocit pe care mi 1-am rezervat si din cauza caruia am fost pradat, caci nu face o para chioara?

Nu, pastreaza-ti magarul si catarul. Sunt mai si gur pe picioarele mele si, deci, voi merge pe jos.

Bine! Dar, tine-mi mie micul animal in vreme ce-mi voi risca viata incercand sa incalec pe cel mare.

Atunci se auzi o confuzie de strigate, de lovituri, de zbierete de magar, de lovituri de copite insotite de injuraturi, de amenintari la adresa catarului pe care.

fara indoiala, il facura sa cedeze, caci in curand, ostilitatile parura a inceta.

Cu o tristete de nespus, nenorocitul rege auzi inca o data vocile si pasii indepartandu-se, apoi, stingan-du-se. O descurajare adanca i se trezi in inima: "Singurul meu prieten, e inselat si se duce', isi zise el. "Sihastrul se va intoarce si'

Termina intr-un sughit prelung si in acelasi timp, facu atat de mari sfortari spre a se elibera din pripoane-le in care era legat, incat dadu la o parte pielea de oaie care il sufoca.

Dar, din nou auzi usa deschizandu-se. Zgomotul il facu sa tremure pana in maduva oaselor.

Simtea, de acum, cutitul in piept. Groaza il facu sa inchida ochii; groaza il facu sa-i deschida. Langa el sedea John Canty si Hugo. Regele ar fi strigat: "Bogdaproste lui Dumnezeu!' daca ar fi avut posibilitatea

Un minut dupa aceea, membrele sale erau eliberate si cei doi oameni, tinandu-1 fiecare de un brat, il tarara repede in padure.

CAPITOLUL XXII

VICTIMA A TRADARII

Din nou "Regele Nebunila I', ratacea cu hotii si banditii, expus la sarcasmul lor, la grosolaniile si glumele lor proaste, ba, cateodata, victima a brutalitatii lui Canty si Hugo, cand Herisse isi vedea de altceva. Nimeni din banda, in afara de Canty si Hugo, nu avea, la drept vorbind, sentimente rele pentru el. Unii il iubeau chiar, si toti ii admirau barbatia si spiritul.

Timp de doua sau trei zile, Hugo, care avea in paza pe rege, se silea sa ii faca viata, cat mai insuportabila si, noaptea in timpul orgiilor obisnuite, el distra tovarasia facandu-i cateva figuri, asa ca din intamplare, si regele, asa cum convenea demnitatii sale, avu aerul de a nu baga de seama si ramase indiferent. Dar, a treia oara. cand Hugo reincepu aceste figuri, il tranti la pamant cu un baston, spre marea veselie a asistentei.

Hugo, nebun de manie si de rusine, se scula si. punand mana pe un ciomag, se arunca furios asupra tanarului sau adversar. Deodata se forma un cerc in jurul luptatorilor si prinsorile se angajara

Dar sarmanul Hugo nu avea noroc.

Frenetica lui stangacie de incepator era de putina valoare cand avu de luptat contra unui brat care fusese antrenat de primii maestrii ai Europei in arta manuirii bastonului, a sabiei si a ciomagului.

Micul rege, iute si gratios para si dadea loviturile cu o usurinta si o precizie, care faceau admiratia tuturor spectatorilor.

Si, de fiecare data cand ochiul sau experimentat, remarca un loc gol, o lovitura prompta ca un fulger cadea pe capul lui Hugo, o furtuna de aplauze si de rasete izbucneau umpland spatiul. Dupa cincisprezece minute, Hugo, batut, rupt si coplesit de huiduieli, trebui sa paraseasca campul de lupta; iar eroul invingator fu luat si purtat pe umeri de tovarasii inveseliti.

Fu transportat, astfel la locul de onoare, aproape de Herisse unde in mare ceremonie fu incoronat ca Rege al Cocosilor de lupta, primul sau titlu fiind declarat caduc si anulat; iar un decret de surghiun contra celui ce i 1-ar mai da in viitor, fu semnat.

Toate incercarile de a folosi pe Rege in banda, esuara. El refuzase formal de a face orisice, in afara de aceasta, incercase, intotdeauna, sa fuga. Fusese trimis intr-un birt gol, in prima zi a intoarcerii sale si nu numai ca se intoarse cu mana goala; dar instiintase pe stapan si personalul localului.

Fusese trimis cu un caldarar sa-1 ajute la lucru; dar el refuza sa lucreze si ameninta pe caldarar cu propria lui lingura de sudat. Atunci Hugo si caldararul cau-tara metoda cea mai buna de a se scapa de el. El dez-lantui trasnetele regalitatii sale peste capetele tuturor

acelor care voiau sa puna piedici independentei sale si incercau sa-1 oblige sa-i serveasca. Fu trimis din ordinul lui Hugo sa cerseasca in tovarasia unei femei zdrenturoase si a unui copil bolnav; dar rezultatul nu era incurajator. El refuza sa staruiasca pentru cersetori, sau sa se amestece in uneltirile lor. Mai multe zile trecura astfel si mizeriile vietii sale de vagabond, dezgustul, uratenia, murdaria, grosolania acestei vieti, deveni-ra atat de intolerabile pentru prizonier ca incepu sa se intrebe daca n-ar fi fost mai bine pentru el sa fi pierit sub cutitul pustnicului.

Dar, noaptea, in visele sale, toate acestea erau uitate.

Se vedea pe tronul sau, din nou, stapanul. Acest lucru, e drept, marea suferintele starii de veghe. Apoi, suferintele fizice pe care le indura de la intoarcerea lui in camp si de la bataia cu Hugo, devenira din ce in ce mai amare si din ce in ce mai greu de suportat.

A doua zi dupa bataie, Hugo se destepta cu inima plina de proiecte de razbunare contra regelui. Doua dintre acestea, ii retineau, in particular, atentia.

Unul era acela de a administra baiatului orgolios care "isi inchipuia' ca e rege, o umilire magistrala; iar daca acest plan nu va reusi, el ar fi recurs la altul care era, sa acuze pe Rege de o crima oarecare si de a-1 da pe mana legilor drastice si nemiloase. Mijlocul sau de a pune in executare planul sau dintai, era sa-1 ia pe Rege fara veste si sa-i faca o rana la picior. Aceasta va cangrena si ii va chinui atata trupul ca ii va lua pofta de a ne trata din "inaltimea maririi sale'

Odata rana vizibila Canty il va sili sa-si expuna piciorul trecatorilor de drumul mare si sa cerseasca.

Rana este un termen spus pe limba acestor haimanale, intrebuintat pentru a arata o plaga prefacuta. Ca sa faci o rana, o spartura, se confectiona un plasture de var nestins cu sapun si cu rugina, care se intindea pe o bucata de piele, iar aceasta era aplicata pe picior si retinuta de un bandaj strans tare. Plasturele jupuia pielea si dadsa carnii, dezgolite, aspectul unei zgarieturi. Se freca acest ulcer aparent cu sange care, indata ce se usca, dadea pretinsei plagi o culoare negricioasa si respingatoare, in sfarsit, se infasura in jurul piciorului o bucata de zdreanta, abil asezata asa ca sa lase a se vedea, ca din intamplare, hidosul ulcer si a emotiona pe trecatori.

in tovarasie cu caldararul care nu ierta, deloc, Regelui ca-1 amenintase, Hugo lua copilul sub pretext ca se duce sa caute de lucru. Cand fura departe de lagar, in largul campului, ei se repezira asupra Regelui si il intinsera la pamant. Caldararul ii aplica plasturele in timp ce Hugo impiedica pe copil de a se misca, apasandu-i mainile si genunchii pe piept. Regele scotea tipete de turbare.

- Voi face sa fiti spanzurati amandoi, racni el, chiar in ziua cand imi voi fi recapatat sceptrul.

Sceleratii, mai puternici decat el il tineau in acea pozitie si radeau de neputincioasa lui manie si de amenintarile lui zadarnice. Asteptara cu nerabdare ca plasturele sa-si produca efectul si, fireste, speranta lor nu intarzie de a se realiza, fara vreun incident neprevazut Golanul care facuse tirada atat de aplaudata asupra

legilor engleze, aparu deodata pe scena si puse cap intreprinderii celor doi ticalosi, smulgand bandajul si plasturele si aruncand departe tot aparatul destinat sa faca o spartura.

Regele vru sa ia bastonul de la salvatorul sau si sa inmoaie oasele celor doua puslamale; dar omul se opuse. Aceasta ar fi fost cu cantec. Ar fi trebuit sa petreaca noaptea acolo, pe cand trupa era reunita si nimeni din afara nu putea sa intervina sau sa-i ia apararea.

Reveni in camp si povesti afacerea lui Herisse, care, asculta atent si decise ca regele sa nu mai fie intrebuintat la cersit, proba fiind facuta ca el era demn de o treaba mai inalta. Prin urmare, pe loc, il avansara de la gradul de cersetor la cel de hot! Hugo era in culmea bucuriei! Deja, incercase el sa faca pe Rege sa fure si daduse gres; dar nu va fi acelasi lucru acum, caci, fara indoiala, Regele nu va indrazni sa infranga un ordin dat lui, direct, de catre sef. Asa ca el proiecta o antrepriza chiar pentru dupa-amiaza acelei zile, propunandu-si sa arunce pe rege in ghearele legii; dar facand lucrurile intr-un mod asa de delicat ca aceasta sa para pura intamplare. Caci "Regele Cocosilor de Lupta' era cunoscut acum si banda n-ar fi fost vesela cu un membru detestat care ar fi comis o atat de grava tradare ca aceea de a preda pe vreunul dintre ei, inamicului lor Qomun: legea.

Asteptand momentul potrivit, Hugo dadea tarcoale incoace si incolo in satul vecin, insotit de prada sa. Amandoi, parcurgeau, incet de sus in jos, o strada dupa alta, unul pandind o buna ocazie sa-si puna in executare proiectul sau diabolic, celalalt, norocul de a se eschiva

si a scapa pentru totdeauna din mizerabila lui captivitate.

Si unul si altul ar fi putut sa isi puna in executare planul, dar, fiecare, in rundul sufletului sau, se hotarase sa nu lucreze decat cu lovitura sigura, nevrand sa se riste intr-o aventura al carei rezultat n-ar fi sigur.

Hugo fu primul favorizat. Sosea o femeie cu un pachet mare intr-un cos. Ochii lui Hugo avura o stralucire de bucurie. "Sa mor, daca as putea sa pun in sarcina lui aceasta, apoi, Dumnezeu sa te pazeasca, Rege al Cocosilor Luptatori!' isi incetini pasul si astepta, cu un calm aparent, dar, sfasiat in interior, de furie, sa treaca femeia. Momentul venit, zise cu voce joasa:

- Asteapta-ma aici, ma intorc.

Si deodata se azvarli asupra prazii.

Inima regelui batu de bucurie. Putea sa fuga, daca totusi cursa il ducea pe Hugo destul de departe. Dar nu-i fu dat sa aiba acest noroc. Hugo aluneca in spatele femeii, smuci pachetul, il inveli intr-o bucata de patura veche pe care o purta sub brat si reveni alergand.

Femeia, observa disparitia pachetului prin usurarea sarcinii ce ducea in spate, cu toate ca nu vazuse cum fusese operat furtul, incepu sa alerge si sa tipe. Hugo, arunca pachetul in bratele Regelui, fara sa se opreasca, zicand:

- Acum alearga dupa mine cu ceilalti si striga: "Arestati hotul! Dar ai grija de rataceste-ti pachetul. Hugo se pierdu pe un drum de incrucisare si o clipa dupa aceea,-reaparu, cu aerul nevinovat si indiferent, apoi se duse sa se reazeme de un stalp, asteptand eveni mentele.

Regele ofensat, arunca pachetul la pamant si patura se desfasura tocmai in momentul cand femeia sosea, urmata de o multime care alerga in urma ei. Cu o mana ea apuca incheietura mainii Regelui, iar cu cealalta lua pachetul si incepu sa lepede un torent de injuraturi asupra copilului care se zbatea, fara succes, sa scape din stransoarea ei.

Hugo vazu destul. Dusmanul lui era prins si nu va scapa justitiei. Atunci se grabi sa dispara chiuind de bucurie si lua directia taberei, preparand mereu pentru Herisse o poveste verosimila a afacerii.

Regele continua sa lupte pentru a scapa de stran-soarea.femeii si striga furios:

- Lasa-ma, creatura stupida! Nu sunt eu acel care ti-a furat pachetul!

Lumea se strangea in jur, il inghesuia si il injura. Un fierar paros, cu sort de piele, cu manecile sumese pana la cot, inainta spre el strigand ca vine sa-i administreze, pe loc, o lectie. Dar in acel moment o spada cu - taisul lung zbarnai prin aer si cazu cu putere pe lat peste bratul omului, in timp ce fantasticul proprietar al spadei, zicea pe un ton glumet:

- Usurel, suflete bun, sa procedam omeneste; nici sange rau, nici cuvinte urate. Aceasta afacere priveste justitia nu pe trecatori. Lasa copilul, buna mea femeie.

Fierarul arunca o privire asupra robustului soldat, apoi se indeparta bodoganind si frecandu-si bratul. Femeia, lasa mana copilului fara voie.

Multimea privi pe strain fara bunavointa dar, prudenta, tacu. Regele alerga pana la salvatorul sau si cu obrajii rosii si ochii stralucitori, striga:

Tare rau ai mai intarziat, e adevarat, dar sosesti la timp. Sir Miles, fa bucati pe toti acesti neobrazati!

CAPITOLUL XXIII

ARESTAREA PRINTULUI

Hendon disimula un zambet si sopti la urechea Regelui, incet, incet Principe, fii prudent la vorba. Ti-neti-va limba nemiscata. Aveti incredere in mine si totul va sfarsi cu bine. Si adauga aparte, numai pentru sine: "Sir Miles! Dumnezeu sa ma ierte, uitasem aproape de tot ca eram Cavaler! Doamne, ce lucru straniu! Pierderea memoriei sale se opreste la inventiile lui delicate si nebune! Un titlu gol si hazliu ca al meu, dar e totusi ceva de a-1 fi meritat, caci, gandesc, e mai onorabil sa fii un Cavaler, spectru in regatul viselor si umbrelor, cu merit, decat sa obtii prin josnicii, pe cel de conte in unele regate reale ale acestei lumi'.

Lumea se dadu la o parte spre a face loc politaiului care sosise. Acesta se grabi sa puna mana pe umerii Regelui cand Hendon ii zise:

- Asteptati prietene. Luati-va mana. El va merge docil, raspund eu de el. Treceti inainte si noi va vom urma.

Ofiterul de politie porni la drum insotit de femeie si de pachetul ei. Miles si Regele il urmau cu multimea dupa el. Regele vru sa se revolte; dar Hendon ii zise incet:

Ganditi-va, Sire, legile Voastre sunt rasuflarea binefacatoare a propriei Voastre regalitati. Daca insusi autorul lor nu li se supune, cine mai poate obliga popu latia sa le respecte? in aparenta una din aceste legi a fost calcata. Cand Regele va fi pe tronul sau isi va adu ce aminte fara neplacere ca, in vremea cand nu parea decat un simplu supus, in mod loial a impus Regelui sa dispara in fata cetatenilor si s-a supus autoritatii legii.

Ai dreptate. Nu mai adauga un cuvant. Vei ve dea ca daca Regele Angliei cere ca supusii lui sa sufere din partea Legii, el insusi o indura cand se gaseste in stare de supus.

Cand femeia fu chemata sa marturiseasca in fata judecatorului de pace, ea jura ca tanarul baiat adus la bara era hotul ei. Nimeni neputand marturisi si contrariul. Regele ramase inculpat. Se deschise atunci pachetul si se gasi un grasun purcelus de lapte. Judecatorul se tulbura. Hendon ingalbeni si corpul ii fu scuturat de groaza, ca si cand ar fi primit o descarcare electrica. Regele protejat de nestiinta lui, era fara grija. Judecatorul se gandi destul de indelung, apoi, intorcandu-se catre femeie, o intreba:

- La cat il pretuiesti?

Femeia saluta si raspunse:

- Trei silingi si opt pence, Domnia-Voastra! Nu pot sa reduc nici o para si va spun adevaratul pret.

.Judecatorul plimba o privire severa peste multime si facand semn politaiului, ordona:

- Evacueaza sala si inchide usile.

Asa se facu. Nu ramasera decat cei doi oameni ai legii, acuzatul, acuzatorul si Miles Hendon. Acesta, era trist si palid. Pe fruntea lui straluceau picaturi mari de sudoare rece, care se impreunau, curgand pe fata.

Judecatorul se intoarse din nou, spre femeie si cu o voce compatimitoare, zise:

- E un copil sarac si nestiutor. Poate ca era chinuit de foame caci aceste timpuri sunt aspre si nenorocite. Priveste-1, el n-are aerul sa fie rau; dar cand foamea te impinge Buna femeie! Stii tu ca, dupa lege, cine fura un lucru in valoare mai mare de treizeci de pence si jumatate, trebuie sa fie spanzurat?

Micul Rege tresari, deschise ochii mari si consternati; dar se domina si nu se misca din loc. Nu tot astfel facu femeia. Ea sari in sus prinsa de groaza si striga:

O, Doamne, Dumnezeule! Ce am facut eu? Aveti mila. N-am vrut, pentru nimic in lume, sa fac pe acest mic sarman sa fie spanzurat. Va rog, foarte mult, scu- titi-ma de asa ceva, Senioria-Voastra. Ce trebuie sa fac? Ce pot face? Judecatorul, foarte calm, zise sim plu:

Fara indoiala, e posibil sa pui un alt pret'fiind ca pretul celalalt al pachetului, n-a fost consemnat inca in procesul-verbal.

- in acest caz, in numele lui Dumnezeu, puneti ca purcelul valoreaza opt pence si, binecuvantata sa fie ziua care imi elibereaza constiinta de acest lucru mon struos!

Miles Hendon, in bucuria lui, uitand locul unde se gasea, spre surprinderea Regelui si fara respect pentru demnitatea sa, il lua in brate si il saruta.

Femeia isi lua ziua-buna respectuos si se retrase cu purcelul ei. Dar, deschizandu-i usa, politaiul o urma in holul stramt. Judecatorul se apuca sa scrie in regLv trul lui. Hendon mereu la panda, vru sa stie daca politaiul urmarea pe femeie. Se strecura, deci, usor, in holv. intunecos si asculta. Auzi urmatorul dialog:

E gras purcelul si promite o masa buna As vrea sa ti-1 cumpar. Iata opt pence.

Opt pence! Ati vrea! Ma costa trei silingi si opt pence bani noi nouti de ai ultimului regim. Duceti-vala plimbare cu opt pence-ai dumneavoastra.

A! Asa! Ai mintit, deci, spunand sub juramant ca nu face decat opt pence. Urmeaza-ma si ai sa ras punzi de aceasta crima, in fata Senioriei Sale. Si, atunrj baiatul va fi spanzurat.

-Poftim, poftim, omul lui Dumnezeu si nu spuna nimic. Consimt. Dati-mi opt pence si sa nu mai avem vorba.

Femeia pleca strigand. Hendon reveni in sala de justitie si politaiul il urma dupa ce isi pusese in loc sigur prada.

Magistratul scrise inca multa vreme, apoi caii Re gelui o judecata buna si inteleapta care il condamna ?

inchisoare pe un timp scurt, urmat de pedeapsa biciuitului in piata publica.

Regele ramase naucit, deschise gura, fara indoiala, pentru a ordona decapitarea imediata a bunului judecator; dar observand un semn al lui Hendon, reusi s-o inchida inainte de a fi scos un sunet.

Hendon il lua de mana, se inclina in fata magistratului, cu politaiul dupa ei, luara drumul inchisorii. Deodata in strada, monarhul care fierbea, se opri, isi trase cu violenta mana si striga:

- Imbecilule, crezi tu ca voi intra viu intr-o inchi soare?

Hendon se apleca spre el si ii zise putin cam-sever:

- Aveti incredere in mine? Liniste si nu compro miteri sansele voastre prin cuvinte periculoase. Nu se intampla decat aceea ce Dumnezeu vrea, nu puteti nici sa-1 grabiti, nici sa-1 modificati, lata de ce trebuie sa fiti linistit. Asteptati. Va fi timp de lamentat sau de bu curat cand ceea ce va trebui sa se intample se va in tampla.

CAPITOLUL XXIV

EVADAREA

Scurta zi de iarna era pe sfarsite. Pe strazi nu se vedeau decat cativa trecatori, foarte rari, care isi iuteau pasii cu mimica oamenilor preocupati in mod unic de a termina cat mai repede ceea ce aveau de facut si sa ajunga acasa unde sa stea la adapost de vantul care incepuse sa bata si de noaptea care venea.

Nu se uitau nici la dreapta nici la stanga si nu dadeau nici o atentie eroilor nostri ce pareau a nu se vedea nici ei intre ei. Eduard al VI-lea se intreba cu mirare daca spectacolul ce da un rege care merge la inchisoare, intalnise vreodata asemenea indiferenta, in sfarsit, politaiul ajunse in piata complet goala si incepu s-o traverseze. Cand fu in mijlocul pietei, Hendon ii puse mainile pe brat si ii zise incet:

Opriti-va un moment, domnul meu. Aici nu ne poate auzi nimeni si as dori sa va spun o vorba.

Datoria mea imi interzice, domnule. Va rog sa nu ma inoportunati ne apuca noaptea.

Totusi, asteptati caci afacerea va priveste inot- aproape. Intoarceti-va un moment, faceti-va a nu vedea nimic si lasati acest sarman baiat sa scape.

imi faci o asemenea propunere! Te arestez

Nu. Nu asa repede. Luati seama sa nu comiteri o eroare nebuna apoi, coborand si mai mult vocea, sopti la urechea omului.

Porcul pe care 1-ai cumparat cu opt pence, poa te sa te coste capul, omule!

Sarmanul politai, cu totul surprins, nu putu scoate, deodata nici o vorba; apoi, regasindu-si vocea, incepu sa fanfaroneze si sa ameninte. Dar Hendon era linistit si astepta cu rabdare pana ce politaiul nu va mai avea rasuflare.

Atunci, relua el:  . '

- Am o slabiciune pentru dumneavoastra prie tene, si nu va vreau raul. Ascultati Am inteles tot fara sa pierd o vorba. Va voi face dovada.

Si, repeta vorba cu vorba conversatia politaiului cu femeia, in hol si termina:

- Vedeti ca e exact. As putea, deci, s-o repet in fata judecatorului si ocazia s-ar prezenta.

Pentru un moment, omul ramase mut de teama si de groaza; apoi lua totul in bataie de joc si zise cu un zambet silit:

O afacere de care cu drept cuvant trebuie sa razi. Am speriat femeia numai ca sa ma distrez¹.

Si, tot de distractie i-ati luat purcelul?

Omul raspunse suparat:

Nimic mai mult, domnul meu. Va repet ca a fost o gluma.

- incep sa va cred, zise Hendon cu un ton pe juma tate batjocoritor, pe jumatate convins. Dar asteptati-ma un moment, numai timpul cat sa alerg la Senioria Sa sa-1 intreb, caci fara discutie, este un om foarte cunos cator in materie de legi, daca este o gluma sau

Si, se pregati sa plece. Politaiul era nehotarat; dadea din maini si din picioare, bombani o injuratura sau doua, apoi striga:

Asteapta, asteapta, draga domnule, asteapta putin! Judecatorul Ce, el nu intelege gluma! Vino, vom discuta Ei, ce! Cazul meu pare incurcat. Si toate acestea pentru o nevinovata si stupida gluma. Eu sunt tata de familie si, nevasta-mea si copiii mei Fi ratio nal, dragul meu domn: ce vrei de la mine?

Numai sa fiti orb, mut si paralitic pe timpul cat numeri pana la o suta de mii, - raspunse Hendon cu tonul omului care cere o favoare rationala si minima.

Sunt pierdut! exclama politaiul disperat. Ah! Domnule, fiti rational; examinati lucrurile sub toate as pectele si veti vedea ca era o simpla gluma, ca in mod manifest, si fara aviz nu era decat atat.

Si chiar daca ar fi stabilit ca nu e o simpla gluma, greseala e asa de mica incat, cea mai grea penalitate pe care ar comporta-o ar fi 6 reprimare si un avertisment al judecatorului.

Hendon ii raspunse cu o gravitate care ingheta aerul in jurul lui:

Aceasta gluma poarta un nume in lege, il cu noasteti?

Nu. Din intamplare n-am fost rational. Nici n-am visat ca asta ar avea un nume Ah! Cerule drept, cre deam ca este un caraghioslac

Da, asta are un nume. in lege, aceasta crima se enunta: Non compos mentis lex talionis sei transit glo ria mundi.

Ah, Doamne!

Crima pedepsita cu moartea.

Dumnezeu sa aiba mila de mine, pacatosul!

Profitand de greseala unuia, pentru a-1 tine la cheremul dumneavoastra ati platit cu o bagatela un lucru pretuind mai mult de treisprezece pence si jumatate. Aceasta in prevederile legii constituie crima de frauda, din partea autoritatii, comisa asupra cetateanului, complicitate la inselaciune, calcarea datoriei, ad hominem expurgatis in statu quo, crima pedepsita cu moartea prin streang, fara despagubiri, fara comutatie sau beneficiu de slujba religioasa.

Sprijiniti-ma, sprijiniti-ma, bunul meu domn, picioarele mi se incovoaie! Fiti generos Scapati-ma de aceasta sentinta si ma voi intoarce cu spatele facan- du-ma ca n-am vazut nimic din ce se va petrece.

Bun. Iata ca deveniti rational. Si veti da inapoi purcelul?

Da, da, va promit si, niciodata nu ma voi mai atinge de un altul chiar daca cerul mi 1-ar trimite si ar hanghelul mi 1-ar aduce. Plecati. Eu sunt orb, pentru dragostea de dumneavoastra. Nu voi vedea nimic. Voi spune ca mi-ati smuls cu forta prizonierul din mainile mele. Usa este veche si viermanoasa, o voi desfunda eu insumi intre miezul noptii si rasaritul soarelui.

- inteles suflet bun si nimic rau nu va iesi de aici. Judecatorul era plin de compatimire pentru acest

sarman baiat si pentru aceasta evadare, n-o sa verse lacrimi si nici n-o sa sparga oasele temnicerului.

CAPITOLUL XXV

HENDON HALL

indata ce Hendon si Regele fura in afara de vazul politaiului, convenira ca Majestatea Sa, sa mearga si sa astepte intr-un loc oarecare, aproape de oras, in timp ce Hendon se va duce la han spre a-si lichida socotelile.

O jumatate de ora mai tarziu, cei doi prieteni se duceau spre rasarit, scuturati, vesel, de pacatoasele animale de calarie ale lui Hendon. Regelui ii era cald si se simtea bine caci isi aruncase zdrentele si imbracase costumul complet, cumparat de Hendon pe Podul Londrei.

Hendon voia sa fereasca pe copil de oboseala. Socotea ca etapele aspre, mesele neregulate si lipsa somnului faceau rau spiritului sau tulburat si ca odihna, viata regulata, exercitiile moderate, dimpotriva, vor grabi insanatosirea. Era nerabdator sa vada spiritul bolnav revenind sanatos si micul cap eliberat de viziunile sale

ingrijoratoare. Hotari, deci, sa se duca incetul cu incetul acasa, de unde fusese izgonit de atata vreme, in loc sa se grabeasca, supunandu-se nerabdarii care nu-i dadea pace nici ziua nici noaptea.

Cand parcursera circa zece mile, intalnira un sat mare si se oprira pentru noapte la un han frumos.

Primele relatii se stabilira. Hendon statu in spatele scaunului Regelui, pe tot timpul mesei; il servi, il dezbraca pentru a-1 urca in pat, in timp ce el se instala pe dusumea langa pragul usii, invelit cu o patura.

in zilele urmatoare ei mersera incet povestindu-si aventurile prin care trecusera de la despartire si petrecand pe socoteala lor. Hendon povesti toate ocolurile ce facuse pentru a-1 regasi si descrisese drumul prin padure, apoi intoarcerea lor la baraca, atunci cand, in fine, intelesese ca nu se putea scapa de el. Atunci, zise el, mosneagul trecu in coltul despartit si se intoarse sovaind, cu fata schimbata spunand ca el credea sa gaseasca, la intoarcere, copilul, acasa, culcat ca sa se odihneasca; dar nu era.

Hendon, asteptase in baraca toata ziua, apoi, ne-maisperand ca Regele se va intoarce, plecase in cautarea lui aiurea.

Si batranul Sfant al Sfintilor era, intr-adevar trist ca nu vedea pe Majestatea Voastra, reintorcandu-se, zise Hendon. O vedeam dupa fata lui.

- intr-adevar. Nici nu ma indoiesc.

Si Regele povesti istoria lui, care facu pe Hendon sa regrete ca nu trimisese pe Arhanghel pe lumea cealalta.

in ultima zi a calatoriei, imaginatia lui Hendon era excitata si gura nu-i mai tacea. Vorbea de batranul lui tata, de fratele sau Arthur si povestea multe fapte care ilustrau nobilul si marele lor caracter. Vorbea cu caldura de Edith si era atat de fericit ca mai gasea cate ceva bun si amabil de spus chiar de fratele lui Hughes. Cu multa complezenta staruia asupra primirii ce i se va face la Hendon Hall, a surprizei pe care o va provoca reintoarcerea lui, izbucnirile de bucurie si multumirile aduse lui Dumnezeu, pe care le va provoca.

Era un tinut frumos, presarat cu vile si livezi; iar drumul, pe o parte si pe alta a caruia erau asezate, taia pasuni largi care se intindeau cat vezi cu ochii in ron-douri ce aminteau ondulatiile talazurilor.

Dupa-amiaza, fiul ratacitor, se oprea adesea in drum ca sa observe de pe varful unui deal daca nu se vede locuinta familiala. La sfarsit, parvenind, striga cu insufletire:

- Iata satul principe; iata Hendon Hali! Se vad turnurile de aici. Si, aceasta padurice, este parcul tatalui meu Ah! Veti vedea ce frumoasa si mare este! O casa de saptezeci de camere, ganditi-va putin! Si douazeci si sapte de slugi! O locuinta buna pentru noi, nu e asa? Haidem, sa ne grabim. Nerabdarea ma roade

Mersera atat de repede cat era posibil. Trecuse de orele trei cand ajunsera in sat. il trecura repede. Limba lui Hendon nu se mai oprea.

- Iata biserica acoperita cu aceeasi iedera: nimic mai putin, nimic mai mult. Acolo, hanul La batranul leu rosu; dincolo, piata. Iata Pomul de Mai si aici fan-

tana. Nimic nu s-a schimbat, nimic, in afara de oameni, fara indoiala.

in zece ani, populatia se schimba. Mi se pare ca imi amintesc de cativa, dar nici unul nu ma recunoaste.

in curand, ajunsera la sfarsitul satului. Atunci apucara pe un drum stramt, intortocheat, marginit de paduri batrane, pe care mersera in galop cam o jumatate de mila.

Patrunsera intr-o gradina mare de agrement, pe o, poarta impunatoare ai, carei pilastrii de piatra, purtau marci de armonii cu inscriptii dedesubt. Un castel boieresc era in fata lor.

Fiti bine venit la Hendon Hali, Rege! Striga Miles. Ah! Este o zi mare! Tatal meu, fratele meu si Lady Edith vor fi atat de innebuniti de bucurie, ca nu vor avea priviri si vorbe decat pentru mine, transportati de revedere si, astfel, va va parea, poate, ca sunteti primit cu raceala. Dar, iesiti din greseala, caci veti constata, in curand contrariul, indata ce le voi spune ca sunteti copilul meu si vor sti cat va iubesc, veti vedea cum va strang ei in brate pentru dragostea lui Miles Hendon si cum va deschid pentru totdeauna casa si inima.

Un moment dupa aceea, Hendon descaleca in fata portii celei mari, ajuta pe Rege sa se coboare, il lua de mana si intra. Facura cativa pasi si se gasira intr-o sala spatioasa. Hendon facu pe Rege sa se aseze cu mai multa graba decat ceremonie, apoi alerga spre un tanar asezat la o masa de scris, in fata unui mare foc de lemne.

- Saruta-ma Hughes, striga el, si spune-mi ca esti multumit de intoarcerea mea! Si cheama pe parintele

nostru, caci casa nu e casa inainte de a-i fi atins mana, a-i fi vazut fata si ai fi auzit vocea.

Hughes se dadu inapoi mai intai, apoi facu o miscare de surpriza si fixa o privire severa asupra intrusului. Dar in curand, expresia acestei priviri se modifica, asa ca sub impulsul unui plan secret si, in locul nemultumirii arata curiozitatea unita cu o reala sau prefacuta compatimire. Apoi, Hughes, zise, cu o voce dulce:

Spiritul tau pare atins, sarman strain! Fara in doiala, ca, ai suferit lipsuri si soarta a fost cruda cu tine. infatisarea si costumul tau fac dovada. Drept cine ma iei, tu?

Drept cine? Dar, drept ce esti, drept Hughes Hendon, zise Miles cu vioiciune.

Celalalt relua cu aceeasi voce blanda:

Si, cine iti inchipui ca esti, tu insuti?

inchipuirea n-are ce cauta aici! Vei fi vrand sa zici ca nu recunosti in mine pe fratele tau: Miles?

O expresie de surpriza amuzata lumina fata lui Hughes, care exclama:

Ce? Nu glumesti? Mortii pot sa renasca? Dom nul fie laudat, daca e asa! Sarmanul nostru baiat pierdut, revenit in bratele noastre dupa atata amar de ani! Ah! Asta ar fi prea frumos ca sa fie cu adevarat! Te rog, ai

. mila, nu te juca cu mine! Vino la lumina. Lasa-ma sa te examinez!

El lua pe Miles de brat, il trase la fereastra si il examina de la cap pana la picioare, facandu-1 sa se intoarca el insusi invartindu-se in jurul lui pentru a-1 vedea bine din toate partile-, pe cand fiul ratacit, plin de bucurie, zambea, radea si clatina din cap zicand:

Hai, frate, hai! Nu-ti fie frica; nu vei gasi nici o particica si nici o trasatura care sa nu suporte exame nul.

Priveste-ma, examineaza-ma cum doresti, bunul meu Hughes. Eu sunt dragul tau Miles, fratele tau pierdut, nu e asa?

Ah! E o zi frumoasa! Spun ca e o zi frumoasa! Da-mi mana, obrazul; cred ca am sa mor de bucurie!

Era gata sa se arunce in bratele fratelui sau; dar acesta il tinu cu mana la distanta.

Apoi, plecandu-si capul pe piept, pronunta cu tristete si plin de emotie:

-Ah! Dumnezeu, in bunatatea lui sa-mi dea taria de a suporta aceasta amara deceptie!

Miles, umilit, ramase un moment mut; apoi rega-sindu-si vorba intreba:

- Ce deceptie? Nu sunt eu fratele tau? Hughes clatina capul cu tristete si zise:

Rog cerul sa mi-o dovedeasca si ca alti ochi sa gaseasca asemanarea care scapa alor mei. Vai! Cred ca scrisoarea nu spune decat adevarul

Ce scrisoare?

Aceea pe care am primit-o de peste mare acum sapte ani. Ni se scrie ca fratele meu a fost ucis intr-o lupta.

E o minciuna! Cheama pe tata. El ma va recu noaste.

Cum o sa chem un mort?

A murit?

Vocea lui Miles se strangula, buzele ii tremurara.

Tatal meu e mort? Oh! Ce trista noutate! Juma tate din bucuria mea s-a dus! Te rog, lasa-ma sa-mi vad pe fratele meu Arthur. El ma va recunoaste si ma va consola.

Si el a murit.

Dumnezeu sa aiba mila de mine, nenorocitul, ce sunt! Amandoi sunt morti! Cel mai bun s-a.dus cel mai rau a ramas! Ah! Fac apel la mila dumitale! Nu-mi vei spune ca Lady Edith

A murit? Nu; traieste.

Atunci, Domnul fie laudat, bucuria mea e inca mare! Grabeste-te, frate; las-o sa ma vada. Daca ea n-o sa spuna ca sunt eu Dar ea va spune. Nu, nu, ea ma va recunoaste Sunt nebun daca ma indoiesc. Adu-o aici, adu batranii servitori; ei, de asemenea, ma vor recu noaste.

Toti au plecat, in afara de cinci: Petre, Halsey, David, Bernard si Marguerit.

Spunand acestea, Hughes iesi. Miles ramase ganditor un moment, apoi incepu sa se plimbe prin odaie, murmurand:

Cele cinci canalii au supravietuit celor doua zeci si doi de slujitori onesti si loiali. E straniu!

Continua sa mearga in lungul si latul incaperii, mormaind intruna. De Rege uitase cu desavarsire.

Deodata, Majestatea Sa, zise grav cu un accent de vie compatimire, cu toate ca vorbele ar fi putut fi intelese ca o ironie:

- Nu te pierde in nenorocirea ta, omul lui Dum nezeu! Mai sunt si altii in lume, a caror identitate nu

este recunoscuta si ale caror reclamatii de drepturi sunt trimise la plimbare. Esti, doar, in tovarasia unuia.

Ah, Regele meu! Strga Hendon, rosindu-se usor. Nu ma condamnati. Asteptati si veti vedea. Eu nu sunt un impostor. Ea, o va spune. Veti auzi-o de pe cele mai frumoase buze din Anglia. Eu impostor! Ce! Recunosc acest hol batran, aceste portrete ale stramosilor mei si toate obiectele acestea, care ne inconjoara, cum isi cunoaste un copil camera unde e hranit. Sunt nascut aici si am crescut aici, Seniore. Spun numai adevarul. N-as vrea sa va pacalesc si daca nimeni nu ma crede chiar, eu va rog sa nu va indoiti de mine. N-as putea sa suport.

Nu ma indoiesc de tine, zise Regele cu o since ritate si o simplicitate copilareasca.

Va multumesc din adancul sufletului! Striga Hendon cu o caldura care arata ca era miscat.

Regele adauga cu aceeasi simplicitate:

- Dar tu, te indoiesti de mine?'

O vinovata confuzie coplesi pe Hendon. Dar, des-chizandu-se usa, in chiar momentul acela, pentru a intra Hughes, scapa de obligatia de a raspunde.

O doamna frumoasa, imbracata cu bogatie, venea dupa Hughes. Mergea incet, cu capul plecat cu privirile fixate pe parchet. Fata ei era negrait de trista. Miles Hendon alerga spre ea, strigand:

- Oh! Edith, draga mea

Dar Hughes il dadu cu severitate la o parte si zise doamnei:

- Priviti-1. il recunoaste-ti?

La glasul lui Miles, femeia tresari usor si obrajii i se impurpurara. Ramase cateva momente intr-o nemiscare impresionanta, apoi, incet ridica privirea, tremuratoare si rece, fixand-o in ochii lui Hendon.

Sangele se retragea, putin cate putin din fata ce se acoperi cu o paloare mortala, apoi ea pronunta cu o voce tot atat de moarta ca fata ei:

- Nu-1 cunosc!

Si cu un oftat inabusit si un sughit stapanit, ea se intoarse si iesi din camera.

Miles Hendon se prabusi pe un scaun cu fata in palme. Dupa un moment de tacere, fratele sau zise slujitorilor:

- L-ati vazut. II cunoasteti?

Ei clatinara din cap in semn negativ. Atunci, stapanul relua:

Servitorii nu va recunosc, domnule. Mi-e frica sa nu fie o eroare. Ati vazut ca sotia mea, de asemenea, nu va recunoaste, deloc.

Sotia ta! Deodata Hughes fu impins in perete, cu o mana de fier in beregata.

O! Tu, sclav cu inima de vulpe, acum inteleg totul! Tu insuti ai scris scrisoarea care imi anunta moar tea, ca sa-mi poti fura logodnica si bunurile mele. Ah! Afara de aici ca sa n-am rusinea de a-mi manji sabia mea onorabila, cu sangele unui atat de mizerabil cara ghios!

Hughes, rosu, sufocandu-se, cazu pe un scaun vecin si porunci servitorilor sa puna mana pe acest asasin si sa-1 lege. Ei statura la indoiala. Unul din ei obiecta:

E inarmat, cocoane Hughes si noi suntem cu mai nile goale.

Ce importa asta! Nu sunteti destul de multi? Puneti mana pe el, va ordon!

Dar Miles ii preveni sa reflecteze asupra celor ce vor sa faca si adauga:

- Ma cunoasteti de multa vreme. Nu m-am schim bat. Veniti daca va convine.

Aceasta amintire nu mari deloc curajul servitorilor, care dadura inapoi.

Atunci, duceti-va, fricosilor, duceti-va si luati-va arme; puneti garzi la porti in timp ce unul dintre voi se va duce sa cheme politia! Striga Hughes. Si, intorcan- du-se pe prag, zise lui Miles;

Va fi mai bine pentru dumneata daca nu incerci sa fugi.

Sa fug? N-ai teama asta! Caci Miles Hendon este stapanul lui Hendon Hali si al tuturor drepturilor lui. Va sta, deci, aici, nu te indoi o clipa.

CAPITOLUL XXVI

RENEGAT

Regele statu visator un moment, apoi, ridicand capul, pronunta:

E ciudat, mai mult decat ciudat! Eu nu pot inte lege asta.

Nu, nu e ciudat, seniore. Eu il cunosc si purta rea lui e foarte naturala. E un scelerat din nastere.

Oh! Eu nu vorbesc de el, domnule Miles. -Nu de el? De cine atunci? Ce este ciudat atunci?

Ca nimeni nu cauta pe Rege. -Cum? Ce? Nu inteleg.

-Adevarat? Nu vi se pare ciudat ca tara nu e strabatuta in lung si in lat de curieri si crainici, descriind persoana mea si cautandu-ma? Nu e un subiect demn de framantare si de anchete, disparitia Sefului Statului? Ca am disparut astfel, ca m-am pierdut?

- Asta e adevarat, Rege. Uitasem.

Hendon ofta si zise: "Sarman suflet detracat; inca ocupat de miscatorul sau vis!'

- Dar am un plan care ne va salva pe amandoi. Voi scrie o scrisoare in trei limbi, latina, greaca si 'en gleza, si tu o vei duce, degraba, la Londra in cursul diminetii. Vei preda-o in mainile unchiului meu lordul Hertford. Cand va vedea-o imi va recunoaste scrisul si va trimite sa ma caute.

-N-ar fi mai bine, principe sa asteptam, aici, pana ce am facut eu insumi, dovada si am stabilit drepturile mele, recucerindu-mi domeniile? As fi atunci, in mai bunastare de a

- Tacere! Ce sunt saraciile tale de domenii, afa cerile tale vulgare, in comparatie cu afacerile in care consta binele natiunii si taria Tronului!

Apoi, ca si cand ar fi regretat severitatea cu care vorbise, adauga cu voce blanda:

~ Supune-te si n-ai frica, eu te voi stabili in drepturile tale, eu te voi face sa reintri in posesia drepturilor tale si chiar mai mult. Voi sti sa-mi aduc aminte si sa ma platesc.

Spunand aceasta, el lua o pana si se apuca sa scrie: Hendon il privi un moment cu dragoste, apoi isi zise: "Daca ar fi noapte as gandi ca e intr-adevar un rege care vorbeste. Nu se poate nega, cand dispozitia il ajuta, el tuna si fulgera ca un adevarat rege. Unde a putut sa invete aceste maniere? Iata-1 mazgalind cu ravna si tragand labele lui de muste pe care le ia drept scriere latineasca si greceasca. Si, daca imaginatia mea nu va nascoci o poveste cu care sa-1 fac sa uite acest proiect, voi fi silit sa ma prefac maine ca plec in strania misiune pe care va inventa-o pentru mine'.

*> Dar, in curand gandurile domnului Miles erau departe de acest incident.

Era atat de obosit de gandurile sale, ca atunci cand regele ii incredinta hartia scrisa, el o lua si ii dadu drumul in buzunar, fara a-si da, macar, seama de acest gest.

"Ce atitudine stranie avea ea! isi zicea el. Cred ca m-a recunoscut si cred ca nu m-a recunoscut Aceste doua pareri contradictorii lupta in mine. Le simt si nu le pot impaca, asa cum nu pot, prin rationament, sa le separ ori sa le dau macar, o preferinta uneia sau alteia. Lucrurile se prezinta astfel: ea trebuie sa fi recunoscut figura mea, trasaturile mele, vocea mea. Cum putea sa fie altfel? Cu toate acestea, spune ca nu ma cunoaste si, asta e sigur, pentru ca ea nu poate sa minta. Dar, ia sa vedem, eu cred ca incep a intelege. Probabil ca el a in-fluentat-o; i-a poruncit sa minta, ar fi constrans-o. Iata solutia! Enigma este acum, dezlegata. Ea parea moarta de frica. Da. Era sub dominarea lui. Am s-o caut, o s-o gasesc, si, acum cand el nu mai e de fata, va vorbi cu sinceritate, isi va aduce aminte trecutul, cand eram tovarasi de jocuri si acest lucru ii va inmuia inima. Astfel, nu ma va mai nega si ma va recunoaste, in ea, nu poate fi nimic din tradare Nu. A fost intotdeauna loiala si sincera. Ma iubea, odata. Si, asta e salvarea mea, caci nimeni nu poate trada ceea ce a iubit o data'.

El se indrepta repede spre usa, care, in chiar acel moment se deschisa si Lady Edith intra.

Era foarte palida; dar mergea cu un pas sigur, iar tinuta ei era plina de gratie si demnitate.

Fata ei era tot asa de trista ca randul trecut.

Miles se repezi in fata ei, vesel si increzator; dar ea il opri cu un gest, parca, de regret. Se aseza si il ruga sa faca la fel; aceasta cu tonul cu care se vorbeste unui oaspete strain si nu unui prieten vechi.

Surpriza, incurcatura prin care trecu Hendon il determina sa se intrebe daca, dupa toate acestea, era cu adevarat acel ce se pretindea ca este.

- Domnule, incepu Lady Edith, am venit sa va im partasesc o parere. Nebunul nu poate fi eliberat de iluziile lui; dar, fara nici o indoiala, poate fi convins sa evite pericolele. Gandesc ca visul dumneavoastra va pare a fi realitate si, in consecinta n-are nimic criminal in el. Dar, trebuie sa va debarasati, caci e periculos

Privi pe Miles drept in fata apoi adauga:

E, cu atat mai periculos, cu cat dumneavoastra sunteti exact aceea ce ar fi fost acel pe care 1-am pierdut, daca era in viata.

Pe cerul sfant, madam', eu sunt!

Gandesc cu sinceritate ca sunteti convins. Nu ma indoiesc de onestitatea dumneavoastra. Va pun in garda, numai. Asta e tot. Barbatul meu este stapan in aceasta regiune, puterea lui e mare si fara limite; lumea prospera sau piere, dupa vointa lui! Daca n-ati fi sema nat cu omul ce pretindeti a fi, sotul meu ar fi putut sa va lase placerea de a continua in liniste, visul dumneavoas tra. Dar credeti-ma,.il cunosc bine si stiu ce va face: va spune la toti ca sunteti un nebun, un impostor si toata lumea va crede.

Oprind asupra lui Miles, privirea ei grava, relua:

Daca ati fi fost Miles Hendon si daca el ar fi stiut-o, daca toata lumea ar fi stiut-o, ascultati bine ce

va spun si cantariti bine cuvintele mele, ati fi trecut prin Acelasi pericol, pedepsirea dumneavoastra n-ar fi fost mai putin sigura si tot nimeni n-ar fi indraznit sa va ia apararea.

- Cred, zise Miles cu amaraciune. Puterea care este in stare sa ordone si sa te supui, se face ascultata peste tot unde painea si viata sunt in joc, peste tot unde nu mai subzista nici loialitatea nici onoarea.

O roseata usoara colora un moment, obrajii lady-ei Edith facand-o sa plece ochii in pamant. Vocea ei, insa, nu trada nici un pic de emotie, cand relua:

- V-am prevenit. Trebuie sa va sfatuiesc, inca, sa plecati de aici. Acest om va va distruge. E un tiran care nu cunoaste mila. Eu, care, sunt sclava lui, o stiu. Sarma nii Miles si Arthur ca si scumpul meu tutore Richard, sunt in afara de orice contact cu el si, de fapt, va fi mai bine de dumneavoastra, de a fi cu el decat sa va gasiti aici in mainile acestui mizerabil. Pretentiile dumnea voastra sunt o amenintare pentru titlul si posesiile lui. L-ati atacat in propria sa casa, sunteti pierdut daca mai ramaneti aici. Plecati, nu stati la indoiala.

Daca n-aveti bani luati punga aceasta, va rog, si cumparati servitorii prin bacsisuri ca sa va lase sa treceti

lata-va prevenit, sarman suflet, fugiti cat mai este inca timp.

Miles refuza punga, se ridica si apropiindu-se de fata ei, zise:

Acordati-mi o favoare Priviti-ma bine in fata Asa Acum, raspundeti-mi: Sunt eu Miles Hendon?

Nu, nu va cunosc.

- Jurati-va.

Raspunsul dat cu voce slaba, fu categoric:

Jur.

Oh! Asta e de nerecunoscut!

Fugiti! De ce pierdeti un timp pretios? Fugiti, nu va mai ganditi decat la salvarea dumneavoastra

in acest moment garzile se oprira in mijlocul camerei si o lupta violenta incepu. Dar Hendon fu in curand trantit la pamant si ridicat. Regele fu arestat de asemenea si, amandoi, pusi in fiare, fura aruncati in inchisoare.

CAPITOLUL XXVII

IN INCHISOARE

Toate celulele fiind ocupate, cei doi prieteni fura insirati intr-o incapere mare unde, persoane acuzate de delicte marunte, erau tinute de obicei. Erau, acolo, vreo douazeci de captivi de ambele sexe si de toate varstele, pusi in fiare. Era o adunatura grosolana si zgomotoasa. Regele se plangea cu amaraciune de ofensa nemaipomenita adusa regalitatii. Hendon era intunecat la fata si tacut, aproape prabusit la pamant. El sosise acasa ca un copil pierdut crescand de bucurie, asteptandu-se sa vada pe toata lumea fericita de intoarcerea lui si cand colo, fusese maltratat si aruncat in inchisoare Visul si realitatea erau atat de diferite ca il uluira, facandu-1 sa nu mai stie ce il adusese in aceasta aventura tragica sau comica. Resimti ceva, cam ce trebuie sa resimta un om care in timp ce se bucura ca a aparut curcubeul, e lovit de trasnet. Dar, putui cate putin, gandurile sale confuze

si penibile se indepartara, intr-o ordine oarecare si spiritul sau, se fixa asupra Edith-ei. isi aminti de purtarea ei si o examina sub toate fetele; dar nu putu sa obtina nici o satisfactie, il recunoscuse sau nu? Aceasta problema nelinistitoare il preocupa multa vreme

El hotari, in sfarsit, ca il recunoscuse dar il renegase pentru ca aveau interesul. Acum, el era gata sa-si blesteme numele dar acest nume fusese asa de multa vreme sfintit, pentru el, incat vazu ca limba lui ar fi in imposibilitate sa-1 profaneze.

inveliti in paturi murdare si infecte, Hendon si Regele petrecura o noapte rea. Prin mijlocirea unui mic bacsis, temnicerul aduse lichioruri la cativa detinuti. Urmarea fu ca incepura cantecele murdare, certurile, strigatele, chefurile si putin dupa miezul noptii, un barbat ataca o femeie si o omori aproape, lovind-o cu fiarele in cap, inainte ca temnicerul sa-i fi putut veni in ajutor.

Acesta restabili linistea, dandu-i agresorului lovituri de ciomag in cap si peste umeri.

Atunci, orgia inceta si toti avura posibilitatea sa doarma, cu conditia sa nu ia in seama gemetele si mormaitul celor doi raniti.

Tot restul saptamanii, zilele si noptile trecura la fel; oamenii ale caror figuri, Hendon si le amintea mai mult sau mai putin, reveneau in fiecare zi sa vada pe "impostorul', sa-1 renege, sa-1 injure si, in fiecare noapte certurile si taraboiul incepea. Totusi, intr-o zi se produse o schimbare. Temnicerul introduse un mosneag caruia ii spuse:

- Sceleratul este in sala aceasta. Deschide ochii tai batrani si daca poti, spune care este.

Hendon ridica ochii si, pentru prima data de cand .se afla in inchisoare, avu o senzatie placuta, isi zise: "Este Blake Andrews un slujitor care a slujit toata viata lui in familia tatalui meu. Era un om cumsecade, cu suflet cinstit. Fusese alta data; dar nimeni, azi, nu mai spune adevarul si toata lumea minte. Acest om ma va recunoaste, dar ma va renega ca si ceilalti'.

Mosneagul plimba privirea in jurul incapem, examina fiecare figura, una dupa alta si, in sfarsit, declara:

Nu vad decat pungasi mizerabili, drojdia strazi lor. Care este?

Uite-1, zise temniceFul. Examineaza acest animal si spune ce gandesti.

Mosneagul se apropie de Hendon, il privi lung, grav, apoi dand din cap, zise:

intr-adevar, acest individ nu este Hendon si n-a fost niciodata!

Ai dreptate! Batranii tai ochi sunt inca sanatosi. Daca eram Hughes, as inhata pe aceasta secatura si

Temnicerul termina ridicandu-se pe varful picioarelor ca si cand ar fi fost atarnat de o spanzuratoare imaginara, in timp ce facea un zgomot din gat, simuland sufocarea.

Batranul relua hain:

- Sa multumeasca lui Dumnezeu ca nu i s-a in tamplat mai rau. Eu daca as avea putere si as dispune de acest bandit, daca nu as face sa fie fiert cu incetul, sa-mi spui mie "cutu'!

Temnicerul avu un ras de hiena si zise:

- Da-i o proba din mintea ta, mosnege. Toti o fac, de altfel si asta te va amuza.

Temnicerul iesi: Atunci batranul se aseza in genunchi si murmura:

- Domnul fie laudat! V-ati intors stapane! Va credeam.mort de sapte ani si iata ca traiti! V-am recu noscut imediat si era greu pentru mine sa pastrez o ati tudine indiferenta si sa ma prefac a nu vedea, aici, decat banditi si jefuitori de drumul mare. Sunt batran si sarac, domnule Miles; dar, spune un cuvant si ma voi

duce sa strig in gura mare adevarul, chiar daca ar trebui sa fiu strangulat pentru aceasta.

- Nu, zise Hendon, aceasta te-ar pierde si ar fi de putin folos pentru cauza mea. Dar, iti multumesc, fiindca gratie tie, am descoperit un pic de speranta.

Batranul servitor deveni foarte util lui Hendon si Regelui, caci el venea de mai multe ori pe zi, sub pretextul de a "infunda' pe impostor si de fiecare data aducea cateva gustari pentru a indulci regimul de inchisoare, in afara de acestea, el aducea noutati. Hendon dadea Regelui cele mai bune bucate fara de care acesta n-ar fi putut trai, fiindca ii era imposibil sa manance hrana grosolana data de temnicer. Pentru a nu destepta banuieli, Andrews nu facea decat vizite scurte; dar se angaja ca sa aduca de fiecare data ceva informatii pe care le dadea soptind lui Hendon, printre injuriile grosolane ce profana in gura mare si pe care orice detinut le putea auzi.

Numai asa afla, incet, incet, Miles, istoria familiei sale. Arthur murise de sase ani. Aceasta pierdere adaugata lipsei de noutati de la Miles, zdruncina sanatatea tatalui. Simtindu-si sfarsitul apropiat, el isi exprima dorinta sa vada pe Hughes si Edith unindu-se inaintea mortii lui. Edith implora un termen sperand intoarcerea lui Miles. Atunci sosi scrisoarea care aducea noutatea mortii acestuia. Aceasta lovitura coplesi pe sir Richard care, deodata cu Hughes, insista din nou asupra casatoriei. Edith se ruga pentru inca o luna amanare, apoi o a doua, apoi o a treia, in sfarsit, casatoria a fost celebrata la patul mortii lui boier Richard.

Aceasta insotire nu era fericita. Se povestea in toate tinuturile ca putin dupa ceremonie, sotia gasise printre hartiile sotului ei, mai multe ciorne ale scrisorii fatale si ca ii reprosase acestuia de a fi grabit casatoria si astfel de a fi grabit moartea lui Sir Richard printr-o inventie marsava.

Povesti asupra cruzimii lui Hughes fata de Lady Edith si servitori, circulau cam peste tot, caci dupa moartea tatalui sau, el isi aruncase masca si se arata un stapan tiranic, fata de toti cei ce depindeau de el.

Dar fu un moment cand regele asculta povestile lui Andrews cu un interes viu. Aceasta, cand vizitatorul zise:

- Se vorbeste ca Regele e nebun. Dar, va rog, nu suflati o vorba, caci, oricine va repeta aceasta va fi pedepsit cu moartea.

Majestatea Sa fixa pe batran si zise:

Regele nu e nebun, omule si ai face mai bine daca te-ai ocupa de ceea ce te priveste decat de aceste vorbe fara sens!

Ce vrea, bre, copilul acela? intreba Andrews, sur prins de aceasta apostrofa neasteptata.

Hendon ii facu semn sa schimbe aceasta conversatie dar Andrews, fara sa insiste asupra chestiunii sale, isi urma subiectul:

Raposatul rege va fi inmormantat la Windsor, peste doua zile, adica la 16 ale lunii; iar noul rege va fi incoronat la Westminster, la 20

Mi se pare ca trebuie sa-1 regaseasca, mai intai, murmura Majestatea Sa, care, adauga, aparte, pentru sine: "Dar se va vedea aceasta si, voi fi si eu acolo'.

- Sub numele de

Dar mosneagul se opri la un semn al lui Hendon. Apoi, reluand urma povestirii sale:

Sir Hughes va asista la incoronare si nutreste speranta ca va primi cu aceasta ocazie titlul de "pair', caci e foarte bine cu lordul Protector.

Care lord protector? intreba Majestatea Sa.

inaltimea sa, ducele de Somerset.

Dar nu e decat unul singur: Seymour, conte Hertford.

Regele intreba cu un ton sever:

De cand e lord protector?

De la sfarsitul lunii ianuarie.

Si, va rog, cine i-a dat acest titlu?

El, si Marele Consiliu, cu agrementul Regelui. Majestatea Sa tresari violent:

Regele! Striga el. Care rege oameni buni?

Ce rege, cu drept cuvant! (Dar bunul Dumne zeu, de ce nelinisteste astfel acest copil?)

Pentru ca nu exista decat unul singur, nu e greu de raspuns: Majestatea Sa preasfintita, regele Eduard VI.

Dumnezeu sa-1 aiba in sfanta lui paza! Da, si e un drag si gratios baietas, fie el nebun sau nu, si se spune ca starea lui se imbunatateste din zi in zi, de laudele pentru el sunt pline toate gurile, toti il binecuvanteaza si toti se roaga lui Dumnezeu sa domneasca multa vreme peste Anglia. Aceasta, fiindca a inceput printr-un act de umanitate, salvand viata batranului duce de Norfolk.

Acum, va abroga cateva legi crude care oprima si strivesc poporul.

Aceste noutati inmarmuritoare amutira pe Rege si il cufundara intr-o atat de adanca si penibila gandire ca nu mai auzi urmarea cuvintelor mosneagului. El se intreba daca "baietasul' era cersetorul pe care el il lasase in palat, imbracat cu propriile sale haine. Acest lucru nu parea posibil. Manierele si vorbele sale 1-au tradat cu siguranta, daca ar fi pretins ca el este Printul de Galles si in cazul acesta ar fi fost alungat si s-ar fi facut cercetari pentru regasirea adevaratului print.

Era posibil ca totusi Curtea sa fi ales in locul lui pe cineva din noblete? Nu. Unchiul sau nu ar fi admis asa ceva. El era preaputernic si ar fi strivit cu siguranta o astfel de miscare. Presupunerile baiatului nu-1 ajutau cu nimic sa patrunda misterul si cu cat se deda mai mult la acesta, cu atat se incurca mai mult, cu atat il durea capul si cu atat mai putin putea sa doarma.

Nerabdarea lui de a pleca la Londra crestea din ceas in ceas si captivitatea ii devenea intolerabila.

Toate incercarile lui Hendon de a reconforta pe Rege, esuara, dar, doua femei care erau incatusate langa el reusira mai degraba. Gratie interventiei lor, printul se astampara si invata putin sa rabde. Le era recunoscator si incepu sa le iubeasca si sa gaseasca reconfortare in blanda si binefacatoarea influenta a prezentei lor. Le intreba de ce erau in inchisoare si cand raspunse ca erau baptiste, el zambi si se interesa:

- Este asta, o crima care merita inchisoarea?

Pe o parte, as regreta-o, fiindca va voi pierde; dar nimeni n-o sa va poata tine aici prea mult, pentru un asemenea fapt.

Ele nu raspunsera; dar expresia fetelor lor, tulbura pe Rege, care relua cu vioiciune:

- Dumneavoastra, taceti Aveti bunatatea sa-mi spuneti: nu exista alta pedeapsa pentru aceasta? Va rog spuneti-mi ca nu e.

Ele incercara sa schimbe conversatia, dar temerile sale se desteptara si il urmareau:

- Va biciuiesc? Nu, nu, nu se poate sa fie atat de cruzi! Spuneti ca asa nu se intampla. N-ar vrea-o ei, spuneti!

Femeile pareau confuze si dezorientate, dar tot nu se puteau hotari sa raspunda. Una, zise, in fine, cu o voce tremuratoare de emotie:

Oh! Ne sfasii inima micutule, Dumnezeu, nu mai, ne va ajuta sa suportam

E o religie! intrerupse regele. Atunci, va vor bi ciui, aceste brute cu inima de piatra!

Dar nu plangeti! Nu pot sa suport. Aveti curaj, imi voi recuceri titlul la timp, spre a va salva de aceasta situatie groaznica, si nimic nu va mai trebui.

Intr-o dimineata cand regele se trezi din somn, femeile nu mai erau acolo. "Sunt salvate', zicea el bucuros si, adauga cu tristete.:

- Dar nenorocire mie, caci ele ma reconfortau. Fiecare din ele ii lasase, ca amintire o bucata de

panglica prinsa in ac pe haina lui. El isi promise sa le pastreze totdeauna, sa revada dragele lui prietene indata ce va fi liber si sa le ia sub protectia lui.

in chiar momentul acela, temnicerul intra insotit de cateva ajutoare si porunci detinutilor sa iasa in curte. Regele era bucuros. Era o binecuvantare sa revada ce-

nil albastru, sa respire aerul curat. Era nerabdator si se enervase de incetineala gardienilor; dar, in fine, veni si randul lui. Fu ridicat din locul sau si invitat sa urmeze, cu Hendon, pe ceilalti prizonieri.

Curtea in patru unghiuri era pavata. Prizonierii patrunsera in ea printr-o bolta groasa de zidarie si fura aranjati la rand, cu spatele la zid. O franghie fii intinsa prin fata lor si gardienii ii supravegheau. Dimineata era friguroasa si neguroasa; iar zapada care cazuse in timpul noptii, albea marele spatiu gol sporind tristetea locurilor. Din clipa in clipa, sufla un vant inghetat si matura zapada din toate partile.

in mijlocul curtii sedeau doua femei legate de stalpi. Dintr-o privire, Regele recunoscu pe prietenele sale. Tresari si zise: "Vai, nu sunt libere cum gandeam. E de crezut ca asemenea creaturi vor cunoaste biciul, in Anglia! Ah! E o rusine! Si, cand te gandesti ca asta nu se petrece intr-o tara pagana ci in crestina Anglia! Vor indrazni s-o faca si, eu, pe care ele 1-au ajutat si 1-au intarit cu bunatatea, va trebui sa fiu martor la raul ce li se face!

Nu e, oare, ciudat ca eu, izvorul, insusi, al puterii, in acest vast regat, sunt in neputinta de a le proteja? Dar, acesti pagani sa deschida bine ochii, caci va veni o zi cand voi cere de le ei o socoteala severa pentru aceasta fapta. Pentru fiecare lovitura ce vor aplica, atunci, vor primi o suta'.

O poarta se deschise larg si o multime de oameni intra in curte, apoi facu cerc in jurul celor doua femei pe care le ascunse vederii Regelui. Un preot intra, trecu prin multime si fu, de asemenea ascuns de ea. Acum,

regele auzea Vorbindu-se din doua parti, fea intrebari si raspunsuri; dar nu distingea cuvintele.

La o parte era zgomot, cineva se agita. Numerosi gardieni plecau si veneau trecand prin acea parte a multimii, care se gasea in locul opus celor doua femei si, pe masura ce preparativele mergeau spre sfarsit, linistea devenea din ce in ce mai adanca.

in sfarsit, la un ordin, lumea se dadu la o parte si, Regele vazu atunci un spectacol care il facu sa tremure pana in maduva oaselor: Se ingramadisera vreascuri in jurul celor doua femei si un om stand pe vine le dadea foc.

Femeile, cu capetele aplecate, isi ascundeau fata in palme. Flacarile galbene incepeau a sui in jui al vreascurilor care trosneau si plesneau-, raspandind nn fum albastru pe care vantul il imprastia. Preotul, ^u mainile ridicate incepu sa spuna o rugaciune, in acel moment, doua fete tinere trecura, alergand, pe poa *a cea mare si, cu tipete ascutite, se repezira pana la ^4r~-meile legate la stalpi. Garzile le dadura imediat l? o parte. O mana solida retinu pe una din ele; dar cealalta scapa strigand ca ea vrea sa moara cu mama ei si, inainte de a fi putut fi retinuta isi aruncase bratele de gatu! acesteia. Fu smulsa cand rochia ii era, deja, in flacari Doi sau trei oameni o tinura si-i scoase jupa, pe care o aruncara in foc.

Ea se zbatea sa scape spunand ca, acum va fi singura pe lume si se ruga sa fie lasata sa moara odata cu mama sa.

Cele doua fete nu incetara sa fie lasate libere. D > deodata, stapanind acest tumult, se auzira horcainr c

agoniei care sfasiau inima. Regele parasind cu ochii pe cele doua fete, privi rugul; dar indata se intoarse cu fata spre zid zicandu-si: "Aceea ce am vazut, nu va iesi niciodata din amintirea mea; cat voi trai voi revedea-o, in fiecare zi, in vegherile mele si in vis, noaptea. Ce bine ar fi facut Dumnezeu daca ma facea orb!'

Hendon supraveghea pe Rege si isi zicea, cu satisfactie: "Starea lui se imbunatateste. Se schimba; devine mai bland. Daca isi pastra obiceiul ar fi injurat pe acesti oameni, ar fi strigat ca el e Regele si ar fi ordonat ca femeile sa fie puse in libertate, in curand, ideea lui fixa va trece, o va uita si sarmanul sau spirit, se va insanatosi. Dumnezeu sa grabeasca numai, ziua aceea!'

in aceeasi zi, mai multi detinuti noi, fusesera adusi pentru noapte. Ei erau escortati in diferite parti ale regatului pentru a-si face pedepsele la care erau condamnati.

Regele vorbi cu ei. isi luase sarcina, chiar de la inceput, de a se instrui in vederea exercitarii regalitatii sale, intreband pe detinuti, ori de cate ori aveau ocazia si, povestea suferintelor acestora, ii sfasia inima.

Printre noii veniti, era o sarmana femeie pe jumatate oarba, care furase doi metri de postav, unul tesator si pentru aceasta urma sa fie spanzurata. Un altul, un barbat, era acuzat ca ar fi furat un cal. Dovada nu fusese facuta si el isi inchipuia ca a scapat de funie; dar abia pus in libertate, a fost arestat din nou pentru motivul ca ar fi omorat o caprioara in parcul regal. Vina fusese stabilita si, acum, era dus la galere.

Altul, era un ucenic de negustor, al carui caz particular misca pe Rege. intr-o noapte, baiatul gasise un

soim care scapase de la stapanul sau. il prinsese si il adusese acasa la el; dar curtea gasind ca acesta era un furt, il condamnase pe baiat la moarte.

Regele era revoltat de aceste neomenii si porunci lui Hendon sa sparga usa inchisorii si sa fuga cu el la Westminster, astfel ca sa se poata urca pe tron si cu aceasta ocazie sa proclame un armistitiu care va salva viata acestor nenorociti.

"Sarman copil! ofta Hendon, aceste povesti intunecoase, i-au redesteptat boala! Daca nu era aceasta suparatoare intamplare, ar fi fost vindecat in scurta vreme'.

in inchisoare era si un batran om de legi, cu fata energica si cu aerul indraznet. Trei ani in urma, el scrisese un pamflet contra lordului Cancelar, acuzandu-1 de nedreptate. Pentru acest fapt, fusese condamnat sa i se taie urechile, sa fie sters din barou si pe deasupra, sa plateasca o amenda de trei mii de lire, ori sa fie inchis pe viata, in urma, el repetase ofensa si acum era condamnat sa-si piarda "aceea ce mai ramasese din urechile lui', sa plateasca cinci mii de lire amenda, sa fie insemnat cu fierul rosu pe amandoi obrajii si sa ramana in inchisoare pe viata.

Acestea sunt semne onorabile, zise el si ridican-du-si parul cenusiu arata trunchiurile mutilate ale celor ce, alta data, fusesera urechile lui.

Ochii Regelui stralucira arzator. Striga:

- Nimeni nu vrea sa ma creada si nici tu nu ma vei crede. Dar putin importa: inainte de a trece o luna, vei fi liber, in plus, legile care te-au dezonorat si care fac rusinea numelui englez, vor fi sterse din cod. Lumea e rau facuta: regii ar trebui, uneori sa mearga la scoala propriilor legi ale lor si, astfel vor invata mila.

CAPITOLUL XXVIII SACRIFICIUL

Miles incepea sa se sature de sedere, in sfarsit, randul lui de judecata sosi. Era fericit, caci sentinta, oricare ar fi fost ea, i se parea preferata inchisorii. Dar se insela. Spre marea lui tulburare se vazu condamnat ca agresor al proprietarului lui Hendon Hali, si "ca vagabond periculos', la doua ore de expunere la stalpul infamiei. Pretentiile lui de a fi fratele reclamantului si mostenitor legal al titlurilor si bunurilor lui Hendon fura primite cu dispret si declarate nedemne de atentie.

El tuna si fulgera, profera amenintari mergand la ispasire; dar aceasta nu schimba cu nimic.

Cel mult, purtarea lui ireventioasa, ii aduse cateva ghionturi din partea gardianului care il conducea.

Regele neputand parveni sa treaca prin multimea care misuna intre el si Hendon, trebuia sa urmeze de departe pe bunul lui prieten si servitor. El insusi era gata sa fie condamnat la ciomageala pentru ca s-a gasit intr-o astfel de urata tovarasie; dar avand in vedere varsta lui prea tanara, se alese doar cu un avertisment.

Cand in sfarsit, lumea se opri, el alerga cu infrigurare in jur, cautand un loc favorabil pentru a aluneca catre prieten, lucru la care nu ajunse decat dupa multe dificultati si multa vreme Tovarasul lui sedea acolo, suferind pedeapsa infamanta, servind de distractie populatiei marsave, el, pazitorul regelui Angliei!

Eduard auzea bine citirea sentintei; dar el nu-si putea da seama de ceea ce insemna ea. Mania lui se starni cand vazu ce noua umilire era aplicata unuia din Casa Sa si atinse paroxismul cand un ou aruncat in aer, se sparse in obrazul lui Hendon si auzi croncaniturile vesele ale multimii provocata de acest incident.

Sari in spatiul liber si asezandu-se in fata agentului de serviciu, striga:

Rusine voua! E servitorul meu Dati-i imediat drumul! Eu sunt

Oh, liniste! exclama Hendon, infricosat. Va pier deti. Nu-1 luati in seama, domnule agent; e nebun.

Nu te osteni sa dai sfaturi, omule. N-am destula minte ca sa-i dau si lui; dar ca sa-1 invat ceva sunt dis pus. Si intorcandu-se catre unul din subordonatii sai, comanda:

Da acestui tanar smintit una sau doua lovituri de curea ca sa-1 disciplinezi putin.

O jumatate de duzina i-ar prinde si mai bine, isi dadu parerea sir Hughes care venise calare, cu un moment mai inainte, pentru a se bucura de acest spec tacol placut.

Pusera mana pe Rege. El nu se zbatu, macar, atat, era de uluit, la gandul monstruosului ultragiu, la care, se pregateau sa supuna augusta lui persoana. Istoria pastra amintirea bataii cu vergi a unui rege al Angliei

si, gandul de a fi obligat sa furnizeze duplicatul acestei pagini rusinoase, era intolerabil. Era prins ca intr-o plasa si n-avea nici un ajutor de sperat. Trebuia sa sufere aceasta pedeapsa ori sa ceara iertare, spre a scapa de ea. Aspra alternativa! Se hotari sa sufere loviturile: un rege putea sa se resemneze, dar nu sa se roage.

In timpul acesta, Miles Hendon, rezolva dificultatea:

Lasati-1 sa plece, pe copil, zise el. Nu vedeti, caini fara inima, cat e de mic si de plapand? Lasati-1 sa plece. Primesc eu loviturile pe care trebuia sa le pri measca el.

Doamne, ce idee minunata, pentru care iti mul tumesc! striga sir Hughes cu fata stralucind de o bu curie diabolica. Lasati-1 sa plece pe micutul cersetor si, in locul lui dati-i, acestui semet, o duzina de lovituri bine aplicate.

Regele era gata sa ridice un protest viguros, dar Hughes il opri cu aceasta remarca eficace:

- Bun, vorbeste si usureaza-ti inima; dar sa stii ca pentru fiecare cuvant ce vei pronunta, el va primi sase lovituri in plus.

Hendon fu legat din nou la stalp, cu spatele gol, si in timp ce primea loviturile de bici, sarmanul rege, micut, intorcea capul si lacrimi neregale ii curgeau pe obraji. Ah! Inima buna, isi zicea el. Aceasta fapta loiala nu-mi va iesi niciodata din minte. Nu o voi uita si pe ei cu atat mai putin, adauga el cu foc. Cu cat se gandea mai mult, cu atat purtarea lui Hendon ii aparea mai nobila si mai frumoasa si cu atat simpatia, pentru el, ii crestea, isi spunea: "Acel care salveaza pe printul sau de rani si de o moarte posibila, cum a facut el pentru mine,

indeplineste un mare act; dar acest lucru e prea putin, nu e nimic, chiar, fata cu faptul de a scapa pe printul sau de rusine!'

Hendon nu scoase un tipat sub loviturile biciului si le suporta durerea cruda cu rabdarea soldatului.

Aceasta, impreuna cu faptul de a fi luat asupra lui loviturile pe care trebuia sa le primeasca copilul, ii aduse respectul mizerabilei mitocanii care era stransa acolo. Sarcasmul si tipetele tacusera si nu se mai auzea decat suieratul biciului. Linistea care stapanea acum, in timp ce Hendon era din nou la stalpul infamiei, contrasta viu cu iadul de insulte care domnise pana acum cateva clipe.

Regele se apropie incet de Hendon si ii murmura la ureche:

Nici un rege nu va putea sa te innobileze, suflet mare si bun, caci Acel care este deasupra regilor, a fa- cut-o deja. Dar un rege poate confirma oamenilor no bletea ta.

El ridica biciul cazut jos si lovind cu el, usor, umerii insangerati ai lui Hendon, pronunta cu voce joasa:

- Eduard al Angliei te face conte!

Hendon era miscat. Lacrimile ii umpleau ochii dar, in acelasi timp ii aparu comicul situatiei si avu toate greutatile din lume sa-si infraneze pofta de ras. A fi legat la stalpul infamiei, gol, insangerat si, deodata, sa te gasesti transportat la vertiginoasa splendoare a comitatului, nu e asta limita extrema a comicului! "Acum, isi zise el, iata-ma incarcat, foarte frumos, de zornaiala! Cavalerul regatului visurilor si umbrelor, a devenit un conte fantoma! Ce zbor ametitor pentru o aripa fara pene! Daca, aceasta continua, voi fi aratat,

in curand, ca un Pom de Mai, incarcat cu scanteietoare nimicuri si amintiri din marfuri de ocazie. Dar eu le apreciez, cu toata lipsa lor de valoare, caci le datorez afectiunii.

Aceste sarmane demnitati, date in gluma, care imi vin fara a fi fost solicitate, dintr-o mana curata si din-tr-o inima dreapta, imi sunt mai scumpe decat demnitatile reale, cumparate prin servilism, de la o putere rea si interesata'.

Teribilul domn Hughes intoarse calul, ii dadu pinteni si se indeparta. Pentru a-1 lasa sa treaca, peretele miscator se deschise si se inchise in liniste. Nimeni nu indraznea sa faca o constatare in favoarea detinutului sau sa-1 laude; dar aceasta lipsa de manifestari era un omagiu suficient din partea multimii. Un ultim venit, care, nefiind in curent cu ceea ce se petrecuse, trimise o injuratura "impostorului' si voia sa-i arunce in cap o pisica moarta, fu la moment inlaturat cu lovituri de picior si cu ghionturi. Fara vorba, apoi, o liniste adanca se stabili din nou.

CAPITOLUL XXIX

LA LONDRA

Dupa ce Hendon isi termina pedeapsa, fii eliberat si somat sa paraseasca tinutul si sa nu mai revina niciodata I se aduse sabia, catarul si magarul.

Se urca in sa si porni cu Regele. Lumea se dadea la o parte cu o diferenta, respectuoasa, pentru a-1 lasa sa treaca si se risipi, cum plecara ei.

Hendon se cufunda, in curand, in gandurile sale. Mai multe chestiuni, de inalta importanta, se puneau. Ce trebuie sa faca? Unde sa se duca?

ii trebuia sau un sprijin puternic sau sa renunte, pentru totdeauna, la mostenirea lui si sa ramana sub parerea ce se facuse despre el, ca ar fi un impostor. Unde, putea el, sa spere ca va 'gasi acest sprijin puternic? intr-adevar era, aici, o chestiune care il punea in incurcatura

in fine, intrevazu o posibilitate, infima desigur, dar totusi demna de consideratie, din lipsa de ceva mai bune, sa obtina asistenta necesara, isi aminti ceea ce spusese batranul Andrews de bunatatea tanarului rege, de generoasa lui interventie in favoarea umililor si asupritilor. De ce n-air incerca sa-i vorbeasca si sa-i implore dreptatea?

- Da, dar un parlit asa de straniu impopotonat va fi el admis in augusta fata a monarhului? Nu importa, el trebuie sa incerce: ca sa treci peste pod, trebuie mai intai sa ajungi la el. Nu era el un batran veteran bogat in inventii si experiente? Va ajunge cu siguranta, sa-si croiasca un drum. Da, pornise sa mearga in Capitala. Poate ca batranul prieten al tatalui sau, domnul Humphrey Marlow, il va ajuta. "Acest batran bun, Humphrey, primul nobil al bucatariei defunctului rege sau al altor lucruri'. Miles nu-si aducea aminte exact al carui lucru era.

Acum cand gasise un aliment pentru energia lui, un obiectiv bine definit de atins, negura umilintei deprimante care se abatuse pe spiritul sau, se ridica si se imprastia. Ridica fruntea si privi in jurul lui. Fu mirat de a fi parcurs deja un drum atat de lung: satul era mult departe in urma lui. Regele il urma, cu capul aplecat, absorbit si el, de asemenea de gandurile si proiectele lui.

Un gand tulburator intuneca deodata linistea noua a lui Hendon: copilul o fi vrand, oare, sa revina in oras, sau in timpul scurtei sale Vieti nu cunoscuse acolo decat raul si cea mai neagra mizerie? Chestiunea trebuia pusa. Hendon stranse haturile si se adresa Regelui:

Am uitat sa va intreb unde mergem. Va rog, or dinele dumneavoastra, monseniore!

La Londra!

Hendon reincepu mersul, fericit si surprins de acest raspuns.

Ziua se scurse fara incidente demne de remarcat in afara de acela cu care se incheia. Catre orele zece in seara de 19 februarie, ajunsera la Podul Londrei unde misuna o multime de oameni, gesticuland, strigand, aclamand, ale caror fete, aprinse de bautura pareau fantastice la lumina nenumaratelor torte. Tocmai in momentul acesta, capul fara viata al vreunui mare duce sau alt personaj, cazu intre ei, lovi pe Hendon peste cot apoi se rostogoli la pamant sub picioare. Asa e vanitatea si nestabilitatea operelor omenesti in lumea aceasta! Bunul rege defunct, nu era mort decat de trei saptamani, de trei zile, numai, odihnea in mormant si, deja, decad ornamentele alese cu atata greutate pentru marii regatului sau, pentru a decora maretul sau Pod. Un cetatean se impiedica de cap si, cu al lui propriu, lovi in spate pe unul care se afla in fata lui. Acesta, se intoarse si, repezi o lovitura de pumn, primei persoane care ii veni in mana; dar fu repede pus la loc de un prieten al acestuia din urma. Timpul era cu adevarat favorabil pentru luptele nevinovate, caci sarbatorile de a doua zi, ziua incoronarii, incepusera deja. Fiecare era cu capul plin de bautura si patriotism. Dupa cinci minute, luptele inocente se intindeau pe un spatiu destul de mare. Intre orele zece si miezul noptii, ele se desfasurau pe un pogon de teren si devenise taraboi, invalmaseala, in vremea aceasta, Hendon si Regele erau despartiti unul de altul, fara speranta de a se regasi, pierduti in valtoarea maselor omenesti care urlau si, unde ii vom lasa.

CAPITOLUL XXX PROGRESELE LUI TOM

in vreme ce regele ratacea prin tara, imbracat saracacios, hranit mizerabil, batut si batjocorit de vagabonzi, bagat la inchisoare cu hotii si asasinii, luat drept nebun si impostor, de catre toata lumea, falsul rege, Tom Canty, se bucura, in liniste, de cu totul alta existenta.

Cand 1-am parasit, domnia incepuse sa-i arate o parte stralucitoare, care, in fiecare zi, se marea, asa fel ca putin mai trebuia ca sa-i para scanteietoare ca soarele si plina de fericire, isi pierdea temerile, indoielile se spulberau, stangacia disparea facand loc indemanarii si increderii in sine. Profita, in fine, de cunostintele copilului, pentru bici. Poruncea lady-ilor Elisabeth si Jane Grey sa vina la el cand dorea sa se joace sau sa vorbeasca; iar cand nu mai avea nevoie de ele, le dadea drumul in modul cel mai natural. Acum, nu mai era surprins de sarutul mainii din partea acestor nobile personaje, cand il paraseau, ii placea sa fie asezat in pat,

seara, cu mare pompa si imbracat dimineata cu un ceremonial ce nu se mai termina.

Simtea o placere orgolioasa sa mearga la masa urmat de cortegiul stralucitor al ofiterilor Coroanei si de nobilii din garda lui, in asa masura, ca indoi numarul acestora, urcandu-1 la o suta de nobili, ii placea sa auda sunand de-a lungul coridoarelor si vocile repetand la distanta: Loc Regelui! ii placea sa fie asezat pe tron in Consiliu si parea sa fie mai mult decat purtatorul de cuvant al lordului Protector, ii placea sa primeasca pe ambasadorii marilor puteri si suitele lor stralucitoare, sa auda de la ei, mesajele afectuoase ale ilustrilor monarhi care il numeau: "Fratele meu'. Oh! Fericit Tom Canty, de mai inainte din Offal Court!

Se bucura de imbracamintile lui splendide si isi comanda altele. Gasi ca cei patru sute de servitori ai sai, sunt prea putini pentru marirea lui si intrei numarul lor. Linguselile curtenilor slugarnici erau acum o muzica dulce pentru urechile lui. Ramanea bun si bland, aparator neobosit al tuturor oprimarilor si facea, fara ragaz, razboi legilor injuste. La ocazii, daca se simtea ofensat, se intorcea catre un conte sau un duce si ii arunca o privire care-1 facea sa tremure

Odata, regala lui "sora', "oribil de sfanta' Lady Mary, luandu-se la discutie cu el privitor la intelepciunea actului pe care il indeplinise el, gratiind atata lume, care merita sa fie intemnitata, spanzurata sau arsa, ii aminti ca inchisorile augustului sau tata defunct, continusera adesea saizeci de mii de oameni deodata si ca pe timpul admirabilei sale domnii, el daduse pe mana calaului sapte mii doua sute de hoti si talhari. Atunci,

copilul debordand de o generoasa indignare, ii porunci sa se retraga in apartamentul ei si sa roage pe Dumnezeu sa se indure a-i scoate piatra pe care ea o are in piept si sa-i puna o inima omeneasca.

Tom Canty, nu fusese el tulburat niciodata la gandul sarmanului principe legitim care il tratase cu atata bunatate si care se repezise cu atata caldura pentru a-1 razbuna contra santinelei obraznice de la poarta palatului?

Da, primele lui zile si nopti regale, erau aproape, in intregime, pline de ganduri triste, privitoare la printul disparut si de dorinte sincere de inapoiere si fericita reintegrare a drepturilor sale ereditare. Dar timpul trecea; printul nu se intorcea. Tom se deda din ce in ce la noile sale ocupatii seducatoare, atat de bine, ca incetul cu incetul, monarhul disparut se sterse, aproape, din mintea lui; iar cand, intamplator, ii revenea, era ca un spectru nedorit, caci atunci, Tom se simtea vinovat si rusinat.

Sarmana lui mama si surorile lui, urmau acelasi drum in spiritul lui Mai intai el suferea pentru ele, do-Tea sa le regaseasca, dar, in urma, gandul de a le vedea intr-o zi oarecare in zdrentele si murdaria lor, coplesin-. du-1 cu imbratisarile, scotandu-1 din situatia lui placuta si readucandu-1 la mizerie si injosire, il facea sa tremure, in fine, ele incetara, aproape, de a-i mai tulbura gandurile.

Si era multumit, chiar fericit, caci de cate ori fetele lor posomorate si acuzatoare ii apareau in minte, el / se simtea mai de dispretuit decat un pahar facut din pamant.

in acel 19 februarie, la miezul noptii, Tom Canty dormea in somptuosul pat din palat, pazit de servitori credinciosi, fericiti, caci a doua zi era ziua fixata pentru incoronarea sa solemna ca Rege al Angliei. La aceeasi ora, Eduard, adevaratul rege, suferind de foame si de sete, murdar, prapadit de oboseala drumului facut, imbracat din bucati si petice, rezultat al invalmaselii, era busculat intr-o multime de oameni ce urmareau cu un viu interes, grupurile de lucratori care se duceau si veneau ca furnicile in jurul asezamintelor manastiresti, lucrand la ultimele pregatiri pentru incoronarea Regelui.

CAPITOLUL XXXI

PROCESIUNEA NOULUI REGE

Cand Tom Canty se scula a doua zi de dimineata, o rumoare asurzitoare umplea spatiul. Era o muzica pentru urechile sale; muzica ce arata ca poporul englez iesise in masa ca sa aclame aceasta zi mare.

in curan4 Tom se gasi, odata mai mult, eroul unui cortegiu naval impunator, pe Tamisa; caci urmand vechiul obicei, "procesiunea recunostintei regale' traversand Londra, trebuia sa plece de la Tour, unde se forma.

Cand el ajunse la Tour, partile laterale ale venerabilei fortarete parura a se deschide, deodata, in mii de locuri, prin fiecare din ele izbucnind o limba de foc rosu si un sul de fum alb. Urma o explozie formidabila, provocand tipetele multimii, si facand sa tremure pamantul. Tasnind de flacara, fumul, exploziile se succedau cu o rapiditate prodigioasa si in cateva clipe,

batranul Tour, disparu intr-un nor imens de fum, in afara de varful inaltului edificiu numit Tour Blanche care, impodobit cu steaguri, ramanea deasupra vaporilor grosi, ca spicul unui munte deasupra norilor.

Tom Canty, imbracat splendid, incaleca pe un cal sprinten de lupta, ale carui podoabe bridate coborau pana la pamant. "Unchiul' sau, lordul Protector Somerset, tot calare, luase loc in urma lui. Garda Regelui, in armuri stralucitoare, forma siraguri, de ambele parti. Dupa Protector venea un sir, ce parea interminabil, de seniori ametitori prin stralucire, insotiti de vasalii lor. Lordul

Primar urma, impreuna cu corpul Magistratilor municipali, in robele lor de catifea caramizie si cu un lant de aur pe piept, in urma acestora, veneau ofiterii si membrii diferitelor corporatii ale Londrei, bogat imbracati si purtandu-si emblemele, in plus, mai era in cortegiu, ca garda de onoare speciala, pentru trecerea prin oras. Vechea si Onorabila Companie de Artilerie. La acea epo-

ca, Compania avea trei sute de ani de la infiintare si era singurul corp militar in Anglia care poseda privilegiul (si il poseda inca) de a nu depinde de Parlament. Aceasta defilare era un spectacol minunat. O multime imensa saluta prin aclamatii pe intreg parcursul. Un cronicar, raporteaza ca "Regele cand intra in cetate, fu primit cu urari de bun venit cu strigate si toate semnele prin care se manifesta afectiunea supusilor fata de suveran. Regele marturisea prin atitudinea lui, bucuria ce simtea si adresa cuvinte amabile celor care il aclamau. Astfel, nu se arata mai putin fericit de a primi urarile pe care poporul i le facea. El multumea pentru tot binele ce i se dorea. De exemplu, la cuvintele: "Dumnezeu sa ajute Majestatii Sale!' el raspundea: "Dumnezeu sa va ajute la toti!' si adauga ca "multumeste lui Dumnezeu din toata inima.' '

Poporul era transportat de entuziasm prin vorbele prietenesti si gesturile regelui sau.

in strada Fenchurch, un copil frumos, imbracat cu bogatie, sedea pe o estrada pentru a saluta pe Ma-jestatea Sa, la intrarea in Cetate. Ultima strofa din urarea lui era:

"Bun-venit Regelui, atat pe cat inimile pot sa doreasca. Bun-venit, inca, atat pe cat vorbele pot sa exprime. Bun-venit din gurile noastre bucuroase si din inimile noastre ce nu pot sa ia parte: "Dumnezeu sa-ti ajute, ne rugam si dorim sa fii vesnic fericit!'

Multimea scoase un strigat de bucurie si repeta ceea ce copilul recitase. Tom Canty, cufunda o privire in aceasta mare miscatoare de figuri zeloase si inima ii tresari de bucurie. Simti ca singurul lucru demn de a fi

trait in aceasta lume era: sa fii rege, sa fii idol al natiunii. Apoi, ochii sai intalnira doi din camarazii lui zdrentarosi din Offal Court; unul lord amiral al Curtii sale pastisa, celalalt, primul nobil al Camerei sale. Orgoliul ii crescu.

Oh! Daca ar putea macar sa-1 recunoasca! Ce negraita bucurie ar fi fost daca ei ar fi putut constata ca regele din joaca, a ajuns rege cu tot dinadinsul, cu duci ilustrii si principi ca simpli servitori si cu intreg poporul englez la picioarele sale! Dar se stapanea si gonea aceasta dorinta: o asemenea recunoastere, putea sa-1 duca mai departe decat dorea el. intoarse capul si lasa pe cei doi baieti in zdrente sa se duca sa-si manifeste zgomotos, veselia fara a-si inchipui cine era in cauza.

La fiecare clipa se ridica strigatul "Darnicie! Darnicie!' la care Tom raspundea aruncand un pumn de piese stralucitoare pe care multimea si le disputa.

Dupa cronicar, "La extremitatea strazii Graechurch, in fata firmei "La Vultur', Cetatea ridicase un arc de triumf sub care era o estrada intinsa dintr-o parte in cealalta a strazii. Era, acolo, un spectacol istoric, reprezentand pe ascendentii regelui: Regina Elisabeta de York, era asezata in mijlocul unui trandafir alb, ale carui petale formau in jurul ei, volanele rochiei. Langa ea, Henri VII, iesit dintr-un trandafir mare, rosu; mainile perechii regale erau unite si inelul de mariaj era marit in mod exagerat. Din acesti trandafiri pleca o tulpina care ajungea la o estrada ocupata de Henri VIII, iesind dintr-un trandafir rosu si alb. Aproape de el era mama noului rege, Jane Seymour.

O creanga cobora din aceasta pereche si mergea la o a treia estrada unde se gasea, in efigie, Eduard VI cu insusirile lui regale, intreg arcul de triumf era impodobit cu trandafiri albi si rosii.'

Acest spectacol bizar si pompos inveseli atat de tare poporul, ca aclamatiile sale inabuseau, cu totul, vocea slaba a copilului insarcinat sa explice acest decor in versuri elogioase. Dar Tom Canty nu se intrista, caci acest zgomot era mai placut urechilor sale ca orice poezie, oricat de excelenta ar fi fost ea. Si in orice parte intorcea frumoasa si fericita lui fata, poporul recunostea ca efigia era asemanatoare cu originalul in carne si oase si, din nou, scotea strigate entuziaste.

Marele cortegiu defila inca si inca sub arcuri de triumf si trecu prin fata unei succesiuni de tablouri simbolice fara sfarsit, din care fiecare reprezenta si evidentia o virtute oarecare, talent sau merit al tanarului rege. "Pe toata lungimea Cehapsidei, la fiecare streasina si fereastra, zise cronicarul, erau infipte steaguri si flamuri, covoare bogate de postav aurit, specialitatea marilor si bogatelor magazine impodobeau strazile.

Aceasta splendoare de decor, nu era mai mica in celelalte cartiere, ba era chiar mai mare in unele din ele'.

"Si toate aceste lucruri minunate si splendide, in onoarea mea!' isi sopti Tom Canty.

Obrajii falsului rege erau rosii de placere; ochii ii straluceau, toata fiinta lui tipa de bucurie, in acel moment, tocmai cand ridica mana sa arunce un pumn nou de monede, privirea lui intalni, in al doilea rand al multimii, o figura palida, trista, slaba, cu ochii mariti, pironiti asupra lui. Fu lovit de o comotie dureroasa, isi recunos-

cuse mama, si ridica mana facandu-si palma streasina la ochi. La acest gest, femeia, isi croi drum prin multime, impinse garzile si se gasi langa el. ii apuca piciorul si-1 acoperi cu sarutari, strigand: "Copilul meu, dragul meu copil!' apoi ridica spre el o figura cuminte, schimbata de bucurie si dragoste, in aceeasi clipa, un ofiter din garda regelui o impinse inapoi, injurand si cu o lovitura a pumnului sau viguros o trimise la loc, in timp ce de pe buzele lui Tom, cadeau cuvintele: "Femeie, nu te cunosc!'

Cu inima sfasiata, ea se intoarse sa arunce o ultima privire asupra lui, inainte ca multimea sa nu. i-1 ascunda vederii, o mare durere, o asa disperare se lasa pe fata ei ca rusinea il coplesi pe Tom Canty. Si aceasta rusine ii prefacu orgoliul in cenuse si sterse stralucirea regalei sale inaripari. Bogatele lui vesminte devenisera fara valoare si pareau a cadea de pe el ca zdrentele putrezite.

Cortegiul inainta mereu, spectacolul era din ce in ce mai maret si furtunile de aplauze mergeau mereu crescand. Dar pentru Tom Canty, nimic din toate acestea nu mai exista; el nu mai vedea, nu mai auzea. Regalitatea isi pierduse farmecele. Remuscareaii sfasia inima. "Dac-ar vrea Dumnezeu sa ma liberez odata din aceasta captivitate!' isi repeta el ca in primele zile ale inaltarii lui, fatale.

Stralucitoarea procesiune se desfasura ca un sarpe radios si interminabil pe strazile intortocheate ale straniei cetati vechi, in mijlocul unei multimi delirante.

Dar, acum, Regele calarea cu capul in jos, cu ochii pierduti, nemaivazand decat fata mamei sale si privirea

ei indurerata: "Darnicie! Darnicie! " Acest strigat cadea intr-o ureche surda. "Traiasca Eduard al Angliei!' Se parea ca pamantul va face explozie; dar Regele nu raspundea nimic. El auzea aceste strigate cum se aude zgomotul asurzitor al talazurilor izbind urechea la o distanta mare, caci el era acoperit si inabusit de unul mai apropiat, din propriul lui piept. Vorbea vocea acuzatoare a constiintei sale care repeta aceste cuvinte rusinoase:

"Femeie, nu te cunosc!'

Aceste cuvinte izbeau in sufletul regelui cum izbeste danganul unui clopot funebru, sufletul prietenului supravietuitor, cand ii trezeste in suflet amintirea vicleniilor secrete de care s-a facut vinovat fata de cel ce nu mai este.

Noi splendori erau ingramadite la fiecare colt de strada, noi minuni si minunatii se ridicau in fata vederii sale. Grelele vuiete ale bateriilor asezate se desfasurau, noi strigate de admiratie ieseau din piepturile multimii in asteptare; dar Regele ramanea insensibil la toate acestea si vocea acuzatoare care gemea in sufletul sau intristat era tot ce auzea.

Putin cate putin, expresia vesela a publicului se modifica, facand loc unui fel de solicitudine sau, chiar, de ingrijorare. Aplauzele erau mai putin consistente. Lordul Protector, remarca aceasta si, deodata intelese cauza. El dadu calul sau langa al Regelui, se inclina in sa si, descoperindu-se ii zise:

- Seniore, momentul e rau pentru a visa. Poporul observa capul Vostru plecat, aerul Vostru intunecat si vede in aceasta, un semn. Ganditi-va; lasati sa stralu-

ceasca soarele regalitatii si sa inlature aceste emanatii raufacatoare. Ridicati-va capul si zambiti poporului.

Apoi, ducele arunca un pumn de bani la dreapta si la stanga si isi relua locul. Falsul rege facu, masinal, ceea ce i se ordonase. Dar surasul lui nu venea din inima. Din fericire, era putina lume destul de aproape de el sau destul de clarvazatoare spre a baga de seama. Flexiunile capului sau impodobit cu pene, cand isi saluta supusii, erau pline de gratie si de eleganta; mana sa, se arata regal-generoasa, astfel ca ingrijorarea poporului fu repede risipita si in curand, aclamatiile izbucnira asa de numeroase ca mai inainte.

Odata, numai, putin inainte de sfarsitul ceremoniei, ducele fu obligat sa dea pinteni calului si sa faca observatii la urechea Regelui.

O, respectate suveran, alungati aceasta dispozi tie fatala, ochii lumii sunt pe Majestatea Voastra. Si adauga cu fina perspicacitate:

Blestemata sa fie acea batrana cersetoare, ea a tulburat pe Majestatea Voastra!

Copilul frumos imbracat, intoarse un ochi stins catre duce si cu o voce stearsa, pronunta:

Era mama mea!

Dumnezeu! exclama, pentru sine ducele Pro tector, strangand haturile calului si ramanand in urma; prevestirile multimii nu erau mincinoase; el a innebunit din nou!

CAPITOLUL XXXII ZIUA INCORONARII

Sa ne intoarcem cu cateva ore inapoi si sa mergem la Asezamintele Manastiresti de la Westminster, la orele patru dimineata in memorabila zi a incoronarii.

Nu vom fi singuri. Cu toate ca e inca noapte, galeriile, luminate de torte, sunt pline de oameni fericiti de a fi ocupat, deja, locuri ca sa poata astepta, inca, sapte sau opt ore, pana va veni momentul sa vada ceea ce nu pot spera sa vada de doua ori in viata lor: incoronarea unui rege. Da, dupa loviturile de tun trase la ora trei, Londra si Westminster erau navalite de lume, de oamenii bogati, care cumparasera privilegiul de a astepta in galerii si se inghesuiau la intrarea care le era rezervata.

Orele pareau lungi si plictisitoare. Orice agitatie, incetase, deocamdata, caci fiecare galerie era plina. Putem acum sa ne asezam sa privim si sa meditam pe indelete. Zarim, de aici si de dincolo, peste vasta si lunga catedrala, o parte de galerii si de balcoane arhipline de lume, cealalta parte fiind ascunsa de stalpi si de or-

namente arhitecturale. Vedem in intregime marele transept de la nord, gol, rezervat privilegiatilor si curtea sacra sau platforma acoperita de stofe bogate pe care este asezat tronul. Acesta, ocupa centrul platformei pe o estrada ridicata de patru trepte, in scaunul tronului este incrustata o piatra plata, obisnuita, o piatra de Scotia pe care au stat, pentru a fi incoronati, un mare numar de regi ai Scotiei, asa ca ea, cu vremea a devenit destul de sfanta pentru a servi in mod paralel, monarhilor englezi. Tronul si postamentul sau, sunt acoperite cu postav de aur.

Domneste calmul. Tortele ard fara vigoare. Timpul trece incet, in sfarsit, lumina nesigura a zilei se afirma. Tortele sunt stinse si o limpezime, dulce, umple marile spatii. Toate liniile maretei constructii se vad acum, deslusit, bine umbrite, intunecate, caci soarele este acoperit de nori.

La ora sapte, apasatoarea monotonie, este, in sfarsit, rupta: sotia primului pair, imbracata ca Solomon in splendoarea sa, isi face intrarea in transept. E condusa la locul ei de catre un ofiter imbracat in satin si catifea, in timp ce un altul imbracat la fel, ii ridica trena lunga pe care i-o aranjeaza pe genunchi indata ce s-a asezat. Apoi, ii aduce sub picioare un taburel si ii pune la indemana micuta coroana de care va avea nevoie in momentul incoronarii nobletei. Celelalte pair-ese sosesc una dupa alta intr-un defileu stralucitor si ofiterii imbracati in satin se grabesc sa le ajute sa se aseze si sa se instaleze. Spectacolul este, acum, destul de insufletit. E miscare si viata si sunt culori sclipitoare peste tot.

Un moment mai pe urma, linistea domneste din nou, caci pair-esele au sosit toate si au fost instalate, formand ca un perete de flori omenesti, de culori variate, ametitoare si presarate cu diamante.

Sunt toate varstele: vaduve, mostenitoare ale sotilor, mohorate, zbarcite, cu desavarsire albite, asa de batrane ca puteau, afundandu-se in trecut sa-si aduca aminte de incoronarea lui Richard III, si de zilele tulburi ale acestor batrane timpuri uitate. Sunt doamne frumoase de varsta mijlocie, sunt dragute pe cat de gratioase femei tinere si, minunate si incantatoare fete tinere, cu ochi stralucitori, cu ten frumos, care vor pune cu stangacie coroanele de pietre, cand marele moment va veni. Da, fiindca lucrul va fi nou pentru ele si insufletirea lor nu va fi pentru a le usura.

Cu toate acestea, coafura tuturor acestor lady a fost aranjata asa fel ca sa poata fi pusa coroana cat mai repede si mai solid la semnalul dat.

Am spus ca toate aceste pair-ese erau presarate cu diamante si ca era un spectacol minunat. Dar o alta surpriza ne era rezervata.

Catre orele noua, norii se risipira, deodata si o raza de soare traversa atmosfera calduta, alunecand printre randurile pair-eselor, care, stralucira de o claritate ametitoare de focuri multicolore. Frumusetea acestui spectacol neasteptat ne facu sa tresarim pana in varful degetelor, cum ar face-o o comotie electrica.

in chiar momentul acela, trimisul unui Orient indepartat, care mergea cu ambasadorii straini, trecea prin aceasta raza de soare si, ne retinem splendoarea, ametiti de scanteierea pietrelor si a diamantelor cu care

e impodobit de la cap pana la genunchi si care, la fiecare din miscarile sale produce jocuri feerice de lumina.

O ora, doua ore si jumatate de scurg. Atunci, sunetul grav al artileriei face sa se afle ca Regele si impunatorul sau cortegiu a sosit. Lumea in asteptare se inveseleste. Se stie ca o alta zabava va urma, caci regele trebuie sa fie pregatit si imbracat cu vesminte speciale pentru ceremonia solemna; dar ca aceasta zabava va fi umpluta in mod placut prin defileul pair-ilor Regatului in costumul lor oficial.

Acestia sunt condusi cu ceremonie la locurile lor si coroanele le sunt puse la indemana.

Lumea urmarea toate acestea cu interes, caci multi vedeau pentru prima data pe duci, pe conti si pe baroni, al caror nume apartineau istoriei de cinci secole, in sfarsit, cand toti se asezara, spectacolul, al galeriilor si al tuturor locurilor bune, fu completat si cel mai minunat din cate s-au vazut

Atunci, marii demnitari ai Bisericii, in costume de gala si cu mitre, ca si asesorii lor, defilara pe estrada si ocupara locurile marcate pentru ei. Erau urmati de lordul Protector si de alte mari personaje urmate la randul lor, de un detasament al garzii.

Fu un moment de asteptare, apoi un semnal, o muzica triumfatoare izbucni si Tom Canty, imbracat cu un mantou lung de tesatura de aur, aparu la intrare si se indrepta spre estrada: Toata lumea se ridica si ceremonia incepu. Sunetele maiestuoase ale unui cantec religios, solemn, umplura asezamintele, in timp ce Tom Canty era condus pana la tron. Atunci, pompoasele ceremonii vechi incepura, dar pe masura ce se desfasu-

rau, fata lui Tom devenea 4in ce in ce mai palida, in timp ce o tristete si o disperare adanca cazu in sufletul si in inima lui plina de remuscari.

Acum, actul final se apropia. Mitropolitul de Canterbury lua coroana Angliei pusa pe pernita si o ridica deasupra capului tremurator al falsului rege. in acelasi moment, o raza ametitoare aluneca pe tot lungul traseului, caci toti nobilii, in acelasi timp, isi luara coroanele si le tinura deasupra capetelor, imobilizandu-se in aceasta atitudine.

O liniste adanca se facu in marele templu, in aceasta clipa impresionanta, se ivi o aparitie tulburatoare, pe care nimeni din multimea prea absorbita n-o remarcase pana atunci. Era un baiat cu capul gol, rau imbracat in vesminte grosolane, aproape zdrente, care inainta in marea tirada centrala.

Ridica mana cu o solemnitate ce se potrivea rau cu jalnicul sau port si, pronunta:

- Va opresc sa puneti coroana Angliei pe acest cap tradator. Eu sunt Regele!

intr-o clipa, mai multe maini indignate se repezira spre copil, dar in acelasi moment, Tom Canty in vesminte regale, facu un pas repede inainte si striga cu o voce clara:

- Lasati-1 si ascultati-1. Este Regele!

Un fel de panica pricinuita de uimire, apuca asistenta. Mai multi, sculandu-se din locurile lor, priveau incurcati personajele principale ale acestei scene, intre-bandu-se daca sunt treji si daca nu viseaza. Lordul Protector, nu era mai putin stupefiat ca ceilalti; dar reve-nindu-si, in curand, pronunta cu un ton autoritar:

- Nu tulburati pe Majestatea Sa. Ea sufera din nou de boala sa. Prindeti acest vagabond!

Era sa fie ascultat; dar falsul Rege batu din picior si striga:

-Nenorocire voua! Nu-1 atingeti! El este Regele!

Mainile ramasera ridicate; asistenta parea lovita de paralizie; nimeni nu misca, nici nu vorbea, intr-ade-. var, nimeni nu stia ce sa faca sau ce sa zica intr-o astfel de stranie si extraordinara situatie, in timp ce spiritele incurcate luptau pentru a-si reveni, baiatul care, de la inceput avusese un minut de ezitare, continua sa inainteze cu un pas masurat, cu atitudine inalta si calma. Se opri pe estrada si falsul rege, cu figura bucuroasa se repezi inaintea lui si cazu in genunchi, zicand:

- Oh, seniore si rege al meu, permiteti saracului Tom Canty sa fie primul care sa va jure credinta si lasati-1 sa va spuna: Puneti-va coroana Voastra si relu- ati-va propriile Voastre bunuri!

Privirea lordului Protector se asternuse cu severitate pe fata noului venit; dar, in curand, severitatea lui facu loc uimirii. Ceilalti avura aceeasi impresie. Cu totii se privira si, in mod inconstient. Facura un pas in laturi.

Fiecare isi spunea aparte, sie-insusi: "Ce stranie asemanare!'

Lordul protector, ramase un moment perplex, apoi, zise cu deferenta:

Daca permiteti, as vrea sa pun oarecare chesti uni care

Voi raspunde, Milord.

Ducele ii puse unele intrebari cu privire la Curte, la regele defunct, printul, printesele. Baiatul ii raspunse exact si fara a sta pe ganduri. Descrise sala tronului, apartamentele ultimului rege si cele ale Printului de Galles.

Era straniu, minunat, neauzit, cum se destainuiau persoanele de fata. Vantul incepea sa se intoarca si speranta lui Tom crestea, cand lordul Protector batandu-se pe frunte obiecta:

- Este, intr-adevar, mai mult decat uimitor; dar nu e nimic in toate astea care ar fi putut depasi aceea ce se niorul si Regele nostru ar fi putut face.

Aceasta constatare si aceasta revenire la ei, ca rege, intrista pe Tom Canty, care simti prabusindu-i-se sperantele.

- Acestea nu sunt probe, adauga Protectorul.

Vantul se intorcea foarte repede, acum; dar in directia defavorabila. Flota lasa pe bietul Tom Canty aruncat pe tron si tara pe celalalt in plin ocean. Lordul Protector, reflecta si dadea din cap. Un gand il coplesea:

"Este un pericol pentru Stat si pentru noi toti sa lasam sa dainuiasca o astfel de redutabila enigma ca aceasta, capabila sa divizeze natiunea si sa zdruncine tronul Se intoarse si porunci:

- Sir Thomas, arestati pe Nu, asteptati! Figura lui se lumina si puse pretendentului in

zdrente, urmatoarea intrebare:

- Unde este marele sigiliu? Raspunde-mi exact si enigma este rezolvata, caci numai acel care era print de Galles poate sa stie. De un lucru atat de neinsemnat sunt agatate un tron si o dinastie!

. Era o idee fericita. Ca marii demnitari o judecasera astfel, se vedea dupa expresia privirii lor aprobatoare. Da, nimeni altul decat adevaratul print nu putea lamuri misterul cu sigiliul cel mare care disparuse. Acest mic impostor, isi invatase bine lectia; dar invatatura profesorului sau nu putuse sa mearga pana la a-1 invata raspunsul la aceasta chestiune, caci el insusi nu-1 stia. intr-adevar, era minunat.

Urma sa se iasa din aceasta situatie tulburatoare si periculoasa. Si toti aprobau, in tacere, surazand in sinea lor cu satisfactie, si priveau baiatul pe care asteptau sa-1 vada coplesit de o rusinoasa incurcatura. Dar, fura surprinsi de a nu vedea nimic din ce asteptau si nu-si putura crede urechilor, cand il auzira raspunzand fara sa stea pe ganduri, cu o voce ferma si sigura:

- Nu e nimic greu in aceasta enigma.

Fara jena, se intoarse si, cu usurinta unuia care are obisnuinta, dadu un ordin:

Milord St. John, mergeti in cabinetul meu de lucru la palat, caci nimeni nu cunoaste locul mai bine ca dumneavoastra, putin deasupra parchetului in colt la stanga aproape de usa care da in anticamera, veti gasi in perete un cui cu capul de arama. Apasati deasupra. Se va deschide o mica ascunzatoare pentru obiectele de pret pe care nici dumneavoastra si nici altcineva, in lume, afara de mine si cinstitul meserias care a facut-o, n-o cunoaste.

Primul lucru de care vi se va lovi vederea, va fi marele sigiliu. Aduceti-1.

Toti asistentii erau uimiti de aceste vorbe ca si de faptul ca micuf cersetor delegase pe lord St. John, fara

sa stea pe ganduri si fara sa se insele, il strigase pe nume, ca si cand il cunoscuse intotdeauna. Lord St. John era gata sa se supuna si facu chiar o miscare, dar isi relua repede atitudinea calma. Numai roscata din fata mai proba greseala lui boacana. Tom Canty se intoarse spre el si ii zise cu vioiciune:

- De ce stati la indoiala? N-ati auzit ordinul Regelui? Duceti-va!

Lord St. John facu o reverenta adanca. Ce s-a observat, nu era compromitatoare si nu dovedea lipsa de prudenta. Nu, fiindca ea nu se adresa nici unuia si nici celuilalt din pretendenti ci era facuta pe teren neutru, exact intre amandoi. Pleaca.

Atunci incepu in partea stralucitoare a acestui grup oficial, o miscare usoara, abia perceptibila dar regulata, o miscare analoaga celei pe care o observi intr-un caleidoscop ce se misca incet si care face ca par-tile ce compun un grup frumos sa se detaseze si sa se alature de altul, o miscare, care putin cate putin, in cazul de fata, sfarama multimea stralucitoare^ care era in jurul lui Tom Canty si o regrupa in vecinatatea noului venit. Tom Canty ramase aproape singur. Dupa aceea trecu un scurt moment de asteptare in timpul caruia cei cativa fricosi ramasi langa Tom Canty, isi adunara curajul pentru a aluneca unul cate unul dupa majoritate.

Asa fel ca la sfarsitul acelui moment, Tom Canty in mantoul sau regal si obiectele sale de pret, se gasi cu desavarsire singur, izolat de lume, in vazul tuturor, in mijlocul unul elocvent loc gol.

in sfarsit, Lordul St. John aparu, ir^timp ce elina-inta in tinda centrala, interesul era asa de viu ca mur-

murul ponversatiilor care stapaneste marile adunari, se risipi si facu loc unei taceri adanci, tulburata numai de pasii lui regulati. Toti ochii erau fixati asupra lui. El ajunse la estrada, se opri si, intorcandu-se catre Tom Canry,.zise, inclinandu-se adanc:

- Sire, sigiliul nu este!

Multimea nu fuge la prezenta unui ciumat cu graba mai mare decat incepu sa se indeparteze de mizerabilul pretendent micut, trupa curtenilor palizi si ingroziti. Lordul Protector striga cu severitate:

- Azvarliti in strada pe acest cersetor si piimbati-1 prin oras biciuindu-1! Mizerabilul impostor nu merita mai mult! ..

.w »

Ofiterii de garda inaintara pentru a se supune, dar Tom Canty ii opri si zise:

- in laturi! Cine il atinge isi pune viata in pericol! Lordul Protector era incurcat in cel mai inalt grad.

El zise Lordului St John:

- Ati cautat bine? Dar la bun sa mai intreb asta. Ceea ce se petrece aici e curios. Sunt lucruri mici, lu cruri fara insemnatate, care se pot pierde; dar un obiect asa de voluminos ca sigiliul Angliei, cum a putut sa dis para fara ca nimeni sa-1 poata gasi. O masa de aur asa de mare

Tom Canty cu ochii stralucitori, striga:

- Asteptati! E ceva rotund? Gros. Are Utere gra vate deasupra? Da? Ah! Acum stiu ce este marele sigi liu pentru care a fost atata zgomot si necaz!

Daca mi-ati fi facut descrierea lui, 1-ati fi avut de acum trei saptamani! Bine. Stiu unde se gaseste; dar nu sunt eu cel care 1-am pus acolo intai.

Cine deci, Seniore? intreba lordul Protector.

Acel pe care il aveti aici, adevaratul Rege al Angliei. Si, el va va spune unde se afla sigiliul, asa ca trebuie sa credeti ca 1-a pus el singur. Amintiti-va, Rege, scormoniti putin in memorie, este ultimul, dar cu totul ultimul lucru ce ati facut cand paraseati palatul in zdrentele mele, ca sa pedepsiti pe soldatul care ma mal tratase.

Se facu o tacere adanca. Toti ochii erau fixati pe noul venit care, cu capul in jos, cu sprancenele incruntate, cauta in memorie, printre o multime de amintiri fara valoare, micul fapt uitat, care, regasit, 1-ar aseza pe tron. Minutele treceau. Copilul continua sa lupte cu mintea si nu facea nici un gest. Dar, la sfarsit, scoase un suspin, dadu usor din cap si zise, cu buzele tremurand si cu o voce disperata:

-imi amintesc toata scena, toata; dar sigiliul nu-si gaseste locul in ea.

Se opri, ridica fruntea si pronunta cu demnitate:

Milorzi si nobili, daca vreti sa deposedati de drepturile sale pe adevaratul suveran, din lipsa acestei dovezi pe care nu e in stare s-o produca, eu nu va pot impiedica, fiindca n-am nici o putere. Dar

Oh! Nu, nu, Rege, e nebunie! Striga Tom Canty ingrozit. Asteptati! Ganditi-va! Cauza nu e pierduta si nu trebuie sa fie! Ascultati ce voi spune eu, urmariti fiecare cuvant. Va voi reaminti acea dimineata in toate amanuntele ei, exact cum s-au petrecut: Vorbeam aman doi Va spuneam de surorile mele Bet si Nan Va aduceti aminte? De bunica mea, si, de jocurile zgomo-

toase ale copiilor din Offal Court Da va aduceti aminte si asta? Foarte bine Urmariti-mainca

Mi-ati dat sa beau si sa mananc, apoi, cu o curtoazie princiara, ati trimis afara servitorii ca sa nu-mi fie rusine de ei pentru lipsa mea de educatie Ah! Si asta v-o amintiti

in timp de Tom dezgropa aceste amanunte si celalalt copil clatina din cap recunoscandu-le, numeroasa asistenta si demnitarii, priveau cu o uimire ingrijorata. Povestea semana a istorie adevarata, dar cum putuse printul si cersetorul sa se gaseasca impreuna? Niciodata nu se intalnise adunare de oameni mai perplecsi, mai interesati si mai stupefiati.

- in joaca, principe, am facut schimb de haine, dupa care fapt, ne-am asezat in fata unei oglinzi si ne-am pomenit ca eram asa de asemanatori incat am facut constatarea ca nimeni n-ar crede ca am facut schimbul de haine. Da Va amintiti ,

Atunci, ati observat ca soldatul ma ranise la mana Priviti: aici. Chiar nici nu pot sa scriu inca: degetele imi sunt tepene. Alteta Voastra s-a repezit spunand ca se duce sa pedepseasca pe soldat si a alergat spre poarta. Trecand pe langa masa, ati vazut acel obiect pe care il numiti marele sigiliu, si care se afla pe masa. L-ati luat, ati privit repede imprejur, parand a cauta un loc unde sa-1 puneti. Ochii dumneavoastra cazura pe

Ah! Atat, ajunge! Domnul fie laudat: exclama copilul in zdrente, cu totul tulburat.

Mergeti, bunul meu St. John! intr-o manusa de otel a armurii milaneze, agatata in perete veti gasi sigi liul!

- Asa este, Rege! Acolo este! Striga Tom Canty. Acum sceptrul Angliei este al vostru si, mai bine s-ar fi nascut mut acela care voia sa vi-1 dispute. Duceti-va Milord St. John si aripi sa va creasca la picioare!

Adunarea intreaga era acum in picioare, palpitand de neliniste, de frica, de excitatie febrila.

Un zbarnait de convorbiri insufletite umplea spatiul, si, timp de cateva momente nimeni nu stia nimic, nu auzea nimic, nu era interesat de nimic, in afara de ceea ce vecinul ii striga in ureche sau de ce el insusi striga la urechea vecinului sau.

Timpul trecea neobservat, in fine, o liniste brusca se facu in incinta. St. John aparu pe estrada, cu marele sigiliu in mana lui ridicata.

Atunci un strigat izbucni:

- Traiasca adevaratul Rege!

Timp de cinci minute aerul tremura de strigate si de sunetele muzicilor. Valuri de batiste albeau spatiul, pe cand un copil in zdrente, cel mai important personaj din Anglia, statea rosu, fericit si mandru in mijlocul unei estrade, cu marii vasali ai regatului, ingenuncheati in fata lui.

Apoi, se ridicara cu totii si Tom Canty, striga:

Si, acum, o Regele meu, reia-ti aceste vesminte regale si da sarmanului Tom, servitorul tau, ceea ce a mai ramas din aceste zdrente.

Lordul protector lua cuvantul:

- Luati pe acest tanar caraghios si aruncati-1 in inchisoarea Tour.

Dar nou Rege, adevaratul rege, interveni:

Nu permit acest lucru, caci fara el, eu nu mi-as fi redobandit coroana. Nimeni sa nu-1 atinga spre a-i face rau. Cat despre tine, bunul meu unchi, milord Pro tector, purtarea ta nu dovedeste recunostinta fata de acest sarman baiat care am auzit ca te-a facut Duce.

Protectorul se inrosi.

- Dar, cum el nu era rege, ce mai valoreaza acum acest titlu frumos? Maine ma veti ruga prin mijlocirea lui, pentru confirmarea titlului, daca nu, nu veti fi duce si veti ramane simplu conte.

Astfel repezit, Gratia sa, Ducele de Somerset, se dadu putin inapoi. Regele intorcandu-se catre Tom, ii zise cu bunatate:

Sarmanul meu baiat, cum ai putut sa-ti amintesti unde pusesem sigiliul cand, eu insumi, uitasem?

-Ah! Rege! Mi-a fost usor, pentru ca ma serveam de el in fiecare zi.

- Te serveai de el si nu stiai ce este el?

-Nu stiam ca era ceea ce cautau ei. Nu mi-au facut descrierea lui. Majestatea Voastra

- Atunci, cum te serveai de el?

Roscata se ridica in obrajii lui Tom. Lasa ochii in jos si tacu.

Vorbeste, baiat cuminte si nu-ti fie frica, zise Regele. La ce te serveai cu marele sigiliu al Angliei?

Spargeam alune cu el balbai Tom, dureros de incurcat.

Sarman copil! Avalansa de rasete care primi aceasta destainuire aproape il tranti la pamant.

Dar daca mai ramasese in cineva indoiala ca Tom Canty putea sa fie adevaratul rege al Angliei, acest raspuns trebuie s-o fi risipit cu desavarsire.

Somptuosul mantou de incoronare trecand de pe umerii lui Tom pe cei ai Regelui caruia ii ascundea zdrentele, ceremonia incoronarii fii reluata.

Adevaratul Rege fu miruit si coroana ii fa pusa pe cap si Londra intreaga crapa sub aplauze!

CAPITOLUL XXXIII EDUARD REGE

Miles Hendon era destul de original inainte de a patrunde in lumea de pe Podul Londrei, era si mai mult cand iesi. Cand a intrat, avea putine parale; dar cand a iesit, nu mai avea deloc. Pungasii de buzunare il jupui-sera pana la ultimul sfant.

Dar asta n-ar fi fost mare lucru daca ar fi gasit baiatul. Ca soldat, nu apuca, in vederea acestui lucru, un drum la intamplare, ci se apuca sa stabileasca un plan de lupta.

Ce va face copilul? Unde se va duce? Desigur, hotari Miles, se va intoarce la primul sau culcus, caci asa e instinctul spiritelor bolnave, ca si al celor sanatoase, de altfel, cand sunt fara adapost si parasite. Care a fost primul sau culcus? Zdrentele sale, sinistra pus-lama care parea ca-1 cunoaste si se pretindea chiar tatal lui, ma fac sa cred ca locuinta lui trebuie sa se gaseasca

intr-unul din cartierele cele mai sarace si cele mai infecte ale Londrei.

Cautarea va fi ea grea sau lunga? Nu, ea trebuie sa fie usoara si scurta. Nu va cauta copilul, ci va cauta multimea lor. intr-o multime mare sau mica, mai curand sau mai tarziu, va gasi sigur pe sarmanul prieten micut, caci, raioasa populatie nu se va lasa fara sa petreaca chinuind copilul, care dupa obiceiul sau, se va proclama rege. Atunci Hendon va burdusi pe vreunul din acesti derbedei, isi va lua copilul, il va ingriji, il va reconforta cu vorbe bune si nu se va mai desparti niciodata.

Miles se puse deci pe cautare. Timp de mai multe ore, parcurse ulitele si strazile mizerabile, examinand numeroasele gloate; dar nicaieri, nici o urma de baiat. Aceasta il surprinse, dar nu-1 descuraja. Planul sau de lupta ii parea excelent. Singura greseala in ce il privea, era ca razboiul va fi destul de lung, pe cand el il sperase scurt.

Cand miji de ziua, el batuse multe drumuri si cercetase multe gloate cu singurul rezultat ca era oribil de obosit, ca ii era foame si ii era somn.

Ar fi vrut sa dejuneze, dar cu ce sa-si plateasca masa? Sa cerseasca pentru a si le procura, nu-i intra in minte, cum nu-i intra in minte sa umble fara sabie.

Putea sa vanda o parte din imbracaminte. Da, dar era tot asa de usor sa gaseasca cumparator pentru asemenea haine, cat de usor era sa gaseasca cumparator pentru o boala.

La amiaza, circula inca printre mitocanimea care_ acum, urma cortegiul regal, crezand ca spectacolul va fi

atras, cu siguranta pe tanarul sau prieten, atins de nebunia maririlor.

Urma, deci cortegiul in toate cotiturile sale prin Londra, pana la "Abbaye', la Westminster. Dupa ce fusese in cateva randuri imbrancit in lumea stransa pe tot parcursul, la sfarsit buimacit si perplex, se retrase la o parte, meditand la mijlocul de a-si ameliora planul de lupta. Cand se trezi din visul lui, isi dadu seama ca orasul era departe in urma si ca ziua crestea. Era la tara aproape de rau, intr-o regiune de tinuturi rurale frumoase unde nu se gasea loc ce ar primi dezbracati si zdrentarosi ca el.

Frig nu era. Se intinse deci pe pamant in dosul unui gard pentru a se odihni si a se gandi.

Somnul incepu sa-i amorteasca simturile, sunetul indepartat si slab al tunurilor ii falfaia la ureche. Se gandea: "Noul rege e incoronat', si adormi Cum mai mult de treizeci de ore nu se odihnise, nu se trezi decat in mijlocul diminetii urmatoare.

Se scula, intepenit, pe jumatate mort de foame, se spala in rau, isi ingreuna stomacul cu o cana de apa si, taras-grabis, se indrepta spre Westminster, injuran-du-se pe sine ca a pierdut tot acest timp. *

Foamea ii sugera, acum, un plan nou: Va incerca sa regaseasca pe batranul sir Humphrey Marlow, care i-ar imprumuta cateva parale, apoi Dar, erau destule proiecte dintr-o data, se va vedea restul pe urma.

Catre orele unsprezece, era aproape de palat. O multime eleganta mergea in aceeasi directie cu el. Ar fi vrut sa treaca neobservat; dar costumul lui se opunea. Cerceta fizionomia acestor oameni sperand sa gaseasca

o inima caritabila care sa-1 anunte, batranului locotenent, caci a incerca sa patrunda el insusi in palat, era un lucru ce nici in vis nu era posibil.

in acest moment, copilul de bataie trecea. El se intoarse si privi cu atentie pe Miles Hendon zicand:

"Daca nu e asta vagabondul de care e atat de ingrijorata Majestatea Sa, sa fiu magar, ceea ce nu ma va schimba deloc. El corespunde cu descrierea pana si is zdrente. Ar fi miracol, cu adevarat, ca Dumnezeu sa fi facut doi!'

Miles Hendon, il scoase din perplexitate. El se intoarse cum face un om pe care cineva il hipnotizeaza privindu-1 fix de la spate si gasind un interes viu in ochii copilului, facu un pas catre el si il intreba:

Vad ca iesiti din palat; sunteti de aici?

Da, domnule.

Cunoasteti pe Sir Humphrey Marlow? Baiatul tresari si gandi: "Doamne! Batranul meu

tata decedat!' Apoi raspunse tare:

Foarte bine, domnule.

Bun. Este acasa?

-Da, zise baiatul care in minte-si, adauga: "in mormantul lui'.

As putea sa implor de la dumneavoastra favoa rea de a ma anunta si a-1 informa ca as dori sa-i spun o vorba la ureche?

Voi face cu toata inima comisionul, domnule.

Atunci, spune-i ca Miles Hendon, fiul lui sir Richard, este aici. Va voi fi foarte recunoscator, bunul meu baiat.

Copilul paru dezamagit: "Regele nu-1 numise asa, isi zise el. Dar asta nu face nimic, asta trebuie sa fie fratele sau geaman si va putea sa aduca Majestatii Sale noutati despre celalalt, sir de nu stiu cum'. Si ii zise lui Miles:

- Asteptati aici, un moment, domnule, va voi adu ce o vorba.

Hendon se duse in locul indicat: era un fel de adancitura sapata in peretele palatului, cu o banca de piatra care servea de adapost sentinelelor pe vreme rea.

Se asezase in voie cand cativa halebardieri, condusi de un ofiter trecura pe acolo. Ofiterul il zari, isi opri oamenii si ordona lui Hendon sa iasa.

Acesta se supuse si fu, deodata inhatat ca individ suspect ce da tarcoale pentru a jefui incinta palatului. Lucrurile incepeau sa se strice. Saracul Miles, voia sa se explice, dar ofiterul ii impuse, brutal, sa taca si ordona soldatilor sa-1 dezarmeze sj sa-1 perchezitioneze. Nu se gasi nimic in afara de o hartie.

Ofiterul o deschise si Hendon surase cand recunoscu labele de muste ale micului sau amic pierdut, trase in acea zi trista de la Hendon Hali. Figura ofiterului se intuneca la aceasta citire, in timp ce aceea a lui Miles raspandea raze, ascultandu-1.

- Un alt pretendent la coroana! striga ofiterul.

- intr-adevar se inmultesc ca iepurii de casa, azi. Luati acest ticalos si paziti-1 sa nu scape. Eu ma

duc sa duc aceasta pretioasa hartie si sa fac sa i-o remita Regelui.

Pleca alergand, lasand pe prizonier in mainile halebardierilor. "Soarta mea blestemata e pe sfarsite, mur-

mura Hendon, caci, desigur, voi fi spanzurat pentru acest petec de scrisoare. Si, ce va deveni sarmanul meu copil? Ah! Macar daca Dumnezeu ar sti!'

Putin dupa aceea ofiterul reveni alergand inca mai iute. Ordona soldatilor sa dea drumul prizonierului si sa-i aduca sabia, salutandu-1 respectuos, ii zise:

- Va rog, domnule, fiti bun si ma urmati.

Hendon il urma, zicandu-si mereu: "Daca nu eram in drum spre moarte si judecata si nu aveam nevoie de a economisi un pacat, i-as suci gatul pentru acest fel de a-si bate joc de oameni'.

Traversara amandoi o curte plina de lume si ajunsera la o intrare principala a palatului.

Urcara o scara larga intre o lume de conditie inalta si, la urma, Hendon fu introdus intr-o sala larga unde i se croi o trecere prin mijlocul adunarii de nobi-litati ale Angliei. Atunci, nobilul care il condusese se inclina, ii recomanda sa se descopere si il lasa in picioare in mijlocul salii, obiect al tuturor privirilor, al incretirilor de sprancene indignate si al zambetelor amuzate si batjocoritoare.

Tanarul Rege sedea sub un baldachin la cinci pasi de acolo. Cu capul aplecat intr-o parte el discuta cu unul din acei oameni asemanatori cu pasarile din paradis, ce se cheama un Duce.

Hendon observa ca era destul de penibil sa fie condamnat la moarte in plina forta a varstei, fara sa fi suferit pe deasupra aceasta umilire.

El dorea ca Regele s-o termine cat mai repede cu el.

Cate unele din minunatele persoane, din apropierea lui, deveneau aproape agresive, in acest moment, Regele ridica, neglijent, capul si Hendon putu sa-i vada fata. Aceasta vedere fu gata sa-i opreasca suflarea, in fine, murmura: "Oh! Printul Regatului Visurilor si Umbrelor, pe tronul sau!' Apoi, luandu-si ochii de pe tanara fata si plimbandu-i pe stralucitoarea asistenta, din splendida sala, adauga: "Dar e real, e absolut real. Nu asta nu e un vis!'

Privi din nou pe Rege si gandi: "Oare sa fie un vis sau este adevaratul suveran al Angliei si nu Tom, sarmanul nebun pe care 1-am strans eu de pe drumuri? Cine imi poate rezolva aceasta enigma?' deodata o idee luminoasa ii trecu prin minte. Merse pana la zid, lua un scaun, il duse in locul unde sezuse in picioare pana acum, si se aseza.

Un murmur de indignare se ridica. O mana var-toasa i se opri pe umar si o voce exclama:

- Sus, saltimbanc nerusinat, care indraznesti sa stai jos in prezenta Regelui!

Acest incident, atrase atentia Majestatii Sale, care ridica mana si striga:

- Nu-1 atingeti! E in dreptul sau.

Curtenii se dadura inapoi stupefiati. Regele inainta:

- Ascultati toti, lady, lorzi si nobili: acest om este servitorul meu credincios si drag, Miles Hendon, a carui viteaza sabie a salvat pe print de suferinte si poa te de moarte. Pentru acest fapt, el este facut Cavaler prin vointa Regelui! Ascultati inca: Pentru acest foarte mare serviciu, de a fi aparat pe suveranul sau de rusinea biciuirii pe care a suferit-o in locul sau, el este pair al

Angliei, conte de Kent si va primi bunurile si titlurile aferente acestor demnitati, in plus privilegiul pe care el s-a prevalat cu dreptate ii apartine prin valoare regala, caci am ordonat ca sefii familiei sale sa aibe in viitor privilegiul de a sta jos in prezenta Regelui Angliei din generatie in generatie atata timp cat va trai coroana. Sa nu-1 atinga nimeni!

Doua persoane sosite de la tara in chiar acea dimineata si care, in aceste imprejurari patrunsera in sala si ascultau aceste cuvinte, privira pe Rege, apoi mo-maia pentru speriat vrabiile, apoi din nou pe Rege, cu o veritabila incremenire. Era Sir Hughes cu Lady Edith.

Dar noul conte nu-i vedea. El fixa o privire entuziasta asupra Regelui si ii zise: "Ah, la dracu! E saracul meu, este lunaticul meu! E el pe care vroiam sa-1 ametesc cu locuinta mea de saptezeci de odai si de douazeci si sapte de servitori! El, care, gandeam, n-avusese niciodata decat zdrente ca imbracaminte, lovituri de picior drept mangaiere, frimituri drept hrana! Pe el il adoptasem si vroiam sa-1 cresc cu demnitate! Bine ca n-am un sac spre a-mi ascunde capul!

Revenit, deodata la constiinta datoriilor sale, se aseza in genunchi, cu mainile in cele ale Regelui si ii jura credinta, multumind cu omagiu pentru prosperitate si pentru titluri.

Dupa aceea se scula si se dadu respectuos la o parte, obiect al tuturor privirilor si al invidiei.

Atunci, regele zari pe Sir Hughes si pronunta cu o voce manioasa si cu ochii stralucitori:

Ridicati acestui bandit titlurile si bunurile pe care le-a uzurpat! Sa fie aruncat in inchisoare si sa fie tinut pana cand eu voi dispune de soarta lui.

Ex-sir Hughes fu ridicat.

O miscare se facu atunci, in cealalta extremitate a salii. Asistenta se da in laturi si Tom Canty imbracat cu sobrietate si eleganta, mergea printre aceste ziduri vii urmat de un aprod, ingenunche in fata Regelui; iar acesta zise:

Am invatat istoria acestor cateva saptamani si sunt multumit de tine. Ai guvernat regatul cu o demni tate si o clementa, cu adevarat regale

Ti-ai gasit mama si surorile? Bine. Vom avea grija de ele; iar tatal tau va fi spanzurat daca doresti si daca legea o permite. Sa stiti voi toti care ma ascultati ca incepand de azi, toti copiii din spitalul lui Christ vor primi hrana pentru inima si spirit tot asa cum primesc pe cea pentru corp; iar baiatul acesta, va ramane si va ocupa toata viata lui, primul loc in corpul onorabil al guvernatorilor acelor copii. Pentru faptul ca el a dom nit, se intelege ca i se datoresc omagii particulare.

Binevoiti, deci, a constata ce costum poarta si sa stiti ca nimeni altcineva nu va avea dreptul sa poarte unul la fel, caci acest costum va aminti poporului ca el a fost rege pentru un timp si nimeni nu va lipsi sa-i marturiseasca respect dupa cum nu va omite sa-1 salute. El e sub protectia tronului si sub supravegherea Coroanei. Va fi cunoscut sub titlul glorios de Pupil al Regelui!

Mandru si fericit, Tom Canty se ridica, saruta mana Regelui si se retrase. Fara sa piarda o clipa el alerga acasa la mama lui pentru a-i povesti, ca si surorilor lui, Nan si Bet, tot ce se petrecuse si sa le dea bucuria acestei noutati.

CONCLUZIE JUSTITIE Si DREPTATE

Cand toate misterele fura lamurite, se stiu prin spovedania lui Hughes Hendon ca sotia lui renegase pe Miles sub ordinul si amenintarea acestuia care era, fara gluma, aceea de a o omori daca nu se supunea.

Hughes nu fu urmarit pentru planurile sale, nici pentru uzurparea de titluri si de bunuri fata-de fratele sau, pentru ca sotia si fratele nu vrura sa marturiseasca contra lui. Prima, cel putin n-ar fi fost admisa chiar daca ar fi vrut ea. Hughes isi parasi nevasta si pleca pe Continent unde muri putin dupa aceea si mai tarziu, contele de Kent se casatori cu vaduva lui.

Prima vizita a noii perechi la Hendon fu ocazie de mari bucurii.

Nu s-a stiut niciodata ce s-a facut tatal lui Tom Canty. Regele facu sa fie cautat fermierul care fusese insemnat cu fier rosu, apoi vandut ca sclav; il scoase din viata murdara a bandei lui Herisse si il puse pe calea cea buna.

Facu, de asemenea sa iasa din inchisoare batranul om de legi, pe care il gratie. Dota fiicele celor doua fe-

mei baptiste pe care le vazuse arzand pe rug si facu sa fie pedepsit cu asprime sergentul care biciuise pe nedrept pe Miles Hendon. Scapa de galere pe copilul care prinsese un soim ratacit si pe femeia care furase o bucata de postav. Dar era prea tarziu pentru a salva pe omul de care fusese convins ca omorase o caprioara in padurea regala. Acorda protectia sa judecatorului care avusese mila de el cand fusese acuzat ca a furat un purcel de lapte, si avu placerea sa-1 vada crescand in stima publica si ajungand un om de Stat respectat.

Atata vreme cat trai Regele, ii placu sa povesteasca istoria aventurilor sale din momentul cand santinela il molestase la poarta palatului, pana la noaptea finala cand, strecurandu-se, abil, prin lumea lucratorilor aferati se introdusese in Asezamintele "Abbaye' si se ascunsese in mormantul confesorului, unde dormi asa de mult ca putin lipsi sa nu se prezinte dupa ceremonia incoronarii. Spunea ca povestirea des repetata a acestei pretioase lectii il intarea in hotararea de a face pe poporul sau sa profite de invatamintele pe care el le primise.

Miles Hendon si Tom Canty, ramasera favoritii Regelui pe tot timpul domniei si il plansera cu sinceritate cand muri.

Bunul conte de Kent avea prea mult tact ca sa abuzeze de privilegiul sau. Totusi il exercita in doua randuri, unul dupa altul, dupa cel pe care 1-au raportat: la suirea pe tron a reginei Maria apoi a reginei Elisabeta. Unul din descendentii lui s-a prevalat de acest drept la urcarea pe tron a lui Jaques I, apoi s-a scurs un sfert de secol inainte ca urmasul sau sa se fi folosit de privilegiul de conte de Kent, care a incheiat prin a disparea din memoria oamenilor. Astfel ca, atunci cand Kent-ul care

traia pe vremea lui Carol I sezu pe scaun in prezenta acestui suveran, pentru a-si afirma si a-si perpetua dreptul casei sale, fu un mare scandal. Dar lucrul se explica si dreptul fu confirmat.

Ultimul conte din aceasta familie isi gasi moartea luptand pentru rege in razboaiele Republicii si vechiul privilegiu se stinse cu el.

Tom Canty devine un mosneag frumos, cu totul alb, cu aerul grav si dulce. Tot timpul cat a trait a fost onorat si respectat de toti caci costumul sau particular amintea poporului caintr-o vreme el fusese rege. Peste tot, unde se arata, lumea ii facea loc si fiecare soptea vecinului: "Descopera-te. E Pupilul Regelui!' Si toti il salutau si primeau un zambet frumos de la el.

Regele Eduard al VI nu trai decat putini ani. Vai! Dar ii trai cu demnitate. Nu o data cand cate un mare demnitar, cate un puternic vasal al Coroanei ii critica bunatatea si-1 facea sa observe ca unele legi ce propunea pentru a fi amendate erau prea blande si nu cauzau nimanui nici pagube nici opresiune, tanarul Rege intorcea catre el ochii lui mari plini de compatimire si adanc elocventi, apoi zicea:

- Ce vorbesti dumneata de suferinte si de opresiune? Eu si poporul meu, noi stim ce sunt acestea; dar nu dumneavoastra.

Domnia lui Eduard VI fu, in mod particular, miloasa pentru aceasta epoca aspra si, luandu-ne ziua buna de la el, sa cautam a-i pastra o amintire recunoscatoare.

SFARSIT