Legenda valaha al. mitru - in teapa cu ei, maria ta!

LEGENDA VALAHA AL. MITRU - IN TEAPA CU EI, MARIA TA!

Incepuse sa amurgeasca de‑a binelea, cand iscoadele il instiintara pe pasa ca grupul de calareti, din care faceau parte Vlad, logofatul Lazar si o mana de trabanti, impreuna cu Catavolinos si suita lui, ajunsesera la Vadul Budenilor, pe apa cea lenesa a Neajlovului, facand acolo un popas pentru masa de seara, si ca sa soarba o cana cu vin fiert.

Hamza isi freca mainile.

Asadar, planul ii izbandea. Sultanul va fi multumit. De prea multa vreme, el, Hamza, nu mai fusese inaintat. Visul sau era sa ajunga vizir.

Privi inca o data imprejur, si ochii marunti, inecati in grasime, ii clipira de placere. Totul fusese oranduit asa cum se cuvine. In mijlocul cetatii, langa geamie, fusese pus jiltul, de unde avea sa‑l judece el insusi pe domnul din Valahia - Eflak, cum suna imputernicirea adusa de Catavolinos din partea lui Mahomed. Butucul pentru taiat pe el capetele valahilor se gasea alaturi. Dupa ce avea sa‑l invinuiasca pe Vlad de hainie si dusmanie fata de Poarta, pentru ca nu platise tributul si nu dadea nici cei cinci sute de copii anual pentru ostirea ienicereasca, il va ucide numaidecat. Capul retezat al ghiaurului va fi infipt intr‑o sulita lunga, si sulita ridicata pe turnul de paza al cetatii, de unde muezinul anunta in fiecare zi ceasurile de rugaciune. Iar pielea sa, jupuita de pe trup si umpluta cu paie, va fi agatata pe palatul domnesc din Targoviste.

Astazi pe la amiaza, dupa cateva zile calde, in aceasta primavara cu toane, in chip neinteles se reintorsese iarna. Incepuse sa ninga, apoi daduse un inghet. Furtuna suiera peste Dunare.

Cu toate ca era atat de frig, judecata lui Vlad trebuia facuta in mijlocul cetatii, ca sa poata lua parte la ea si ostirea si sa se bucure de izbanda.

Hamza isi stranse pe el haina groasa, imblanita, si timpul incepu sa i se para prea lung. Nu mai era totusi mult, si ceata trebuia sa se puna din nou in miscare. In curand vor ajunge la Comana, si de acolo, la numai un pas, Vlad va fi inconjurat de spahiii si achingiii ascunsi in padure.

Ca sa treaca vremea mai repede, Hamza porunci sa i se inseueze calul. Se urca pe el si, urmat de cateva capetenii de oaste, iesi din cetate, indreptandu‑se spre locul unde erau asezate corturile ieniceresti.

Aici intra in cortul asezat laturalnic si bine adapostit, ferit de vant si de primejdii, al comandantului ienicerilor. Ceru sa i se aduca masa de seara, manca pana simti ca gatul, prea mult indesat, nu ii mai primeste pilaful cu carne de berbec, si se culca pe o sofa, poruncind sa fie aprinsa in cort o faclie si sa fie vestit cand vor fi adusi, legati, prizonierii.

Ca sa‑i fie cald, i se aduse un lighean cu carbuni, intetiti din cand in cand de ienicerul de paza.

Fiind atat de ghiftuit, de fara grija, multumit, invelit in haina de blana si langa ligheanul cu carbuni aprinsi, Hamza simti ca il cuprinde o moleseala placuta. Desi se hotarase sa ramana treaz, atipi si incepu sa sforaie infiorator.

Cat dormi, visa ca il prinsese pe Vlad, si calaul il jupuia de piele. Domnitorul valah se ruga sa fie iertat, dar pasa il lovea cu toiagul, si ostenii lui se prapadeau de ras, zguduindu‑se in asa masura din pricina hohotelor, incat le zanganeau armele.

Zgomotul fiind totusi foarte puternic, pasa se trezi. Deschise un ochi si il vazu langa el pe comandantul garnizoanei din Giurgiu zgaltaindu‑l de umar.

Socoti ca valahii au fost prinsi, si legati in lanturi au fost adusi la cetate. Deschise si celalalt ochi si, scarpinandu‑se in barba, porunci:

- Afurisitul Draculea si valahii lui sa fie tinuti in genunchi, in lanturi. Sosesc indata la judecata, numai sa mi se puna putin vesmintele in ordine.

Dar comandantul cetatii il privea pe pasa holbat, de parca nu il mai vazuse niciodata in viata, si nu da poruncile mai departe.

- Inaltimea ta, ingaima el, tremurand, valahii. si nu mai apuca sa spuna nimic, pentru ca Xalom, comandantul garzii domnitorului Vlad, plin de sange si cu sabia in mana, patrunsese in cort.

In urma lui, ienicerii de paza ai cortului fusesera culcati la pamant.

Dupa ce plecasera in zori de la conacul lui Flor, prietenii nostri se impartisera in asa chip, incat sa‑i poata intampina si prinde pe toti cei patru trimisi boieresti. Tit ramase de paza pe drumul ce ducea la Targoviste - orasul in care locuiau cei mai multi dintre marii boieri. Baiatul lua in primire calea catre Curtea de Arges, si Mihailo - aceea spre Campulung. Drumul catre a doua resedinta domneasca, Targsor, ii fu incredintat, spre strajuire, lui Bucur. Iar ursul ramase in adancul padurii, veghindu‑l pe solul lui Radu cel Frumos.

Nu trecu mult, si cel dintai trimis al lui Flor se vazu pornind spre Targoviste. De cum ajunse in dreptul padurii, Tit isi arunca latul - un mestesug in care nu‑l intrecea nimeni. Latul il prinse pe slujitor de gat, luandu‑i aproape rasuflarea. Simtind ca se ineaca, trimisul ridica mainile, in intelesul ca se preda. Papusarul il trase de pe cal si il aduse la picioarele sale. Cu un calus in gura, ca sa nu tipe, il vari, precum sedea si solul lui Radu cel Frumos, intr‑un sac.

Dand apoi un tipat de huhurez, papusarul ii vesti pe cei trei tineri ca primul dintre trimisi, cel plecat spre Targoviste, cazuse. Tocmai atunci Baiatul, de pe ramura groasa a unui stejar, unde sedea de veghe, vazu ca inspre Curtea de Arges plecasera doi trimisi, nu unu!. Pesemne ca in fosta vestita cetate de scaun erau mai multe ravase de dus.

Drumul trecea pe sub copacul in care se gasea el. Unul dintre calareti, un barbat subtiratic, cu caciula trasa pe ochi, tanar si voinic, galopa inainte, pe drumul ingust. La brau, prinsa cu un lantug de argint, ii spanzura o sabie scurta, tatarasca. Celalalt, varstnic si cu o urma de rana adanca pe obraz, il urma.

Prin frunzisul de un verde mustos si fraged, soarele isi cernea, dintr‑o parte, sagetile aurii. Dambovita sticlea pe vale. Conacul lui Flor, cu acoperisul inalt, se vedea parca zugravit pe fundalul intunecat al padurii.

«Boierii inca benchetuiesc. Ce‑o face Voiena?» ii trecu Baiatului prin minte. Isi alcatui apoi planul. Va sari in spinarea celui dintai calaret si il va dobori. Cu cel de‑al doilea se va lupta calare.

Nu mai era decat o clipa, si calaretii ar fi trecut pe sub ramura stejarului, pe care se gasea el. Se incorda, gata sa sara, ca un inotator inainte de a‑si da drumul in apa, cand Negru, ascuns mai incolo, intre copaci, necheza.

- Stai!. Stai!. striga calaretul varstnic.

Amandoi se oprira. Cel din fata isi scoase sabia.

- Unde sa fie calul care a nechezat? intreba tanarul, cercetand cu privirea locul din preajma si inaintand prevazator.

- Afla de la mine ca acolo unde este un cal in padure se afla si un calaret, rosti intelepteste cel varstnic.

- Uite‑l, rosti iar tanarul, descoperindu‑l pe Negru. O mandrete de armasar.

- Apuca‑l de frau si adu‑l incoace, il indemna omul cu cicatrice pe obraz. Eu o iau inainte, la pas. Ma ajungi tu.

Slujitorul cel tanar, calare cum era, o lua printre copaci si, ajungand langa Negru, intinse mana sa‑l apuce de frau, dar calul isi intoarse intr‑o clipa botul si‑l musca.

Calaretul dete un tipat, fiindca Negru il apucase strasnic, zdrobindu‑i doua degete - si, de manie, isi ridica sabia sa‑l loveasca.

Dar Negru nu ramase pe loc si, saltandu‑se in doua picioare, se lasa cu copitele din fata peste slujitorul lui Flor, trantindu‑l din sa.

Baiatul isi dete si el drumul de pe ramura de stejar. Din numai cativa pasi, ajunse langa trimisul lui Flor. Acesta sari in picioare si isi ridica sabia. Armele se rotira prin aer, imprastiind scantei. Printr‑o miscare dibace, Baiatul isi lovi potrivnicul, facand sa‑i cada sabia din mana. Ii insfaca de jos arma si incaleca pe Negru. Slujitorul o lua intre timp la fuga, printre copaci. De spaima, se impiedica insa de o radacina uscata si cazu. Si fiindca Negru, calarit de Baiat si venind pe urmele sale, il calca pe glezna, incepu sa se tavaleasca prin iarba, urland de durere.

Al doilea calaret, desi inaintase o bucata buna de drum, auzind zgomotul de lupta si temandu‑se sa nu fie mai multi oameni in padure, se hotari sa se intoarca la conac si sa‑l vesteasca pe Flor. Baiatul prevazu acest lucru si, lasandu‑l in plata Domnului pe cel ranit, iesi din desis si porni in goana dupa varstnic.

Negru era un cal cu totul deosebit, dar nici armasarul trimisului boieresc nu era de lepadat. Departarea dintre ei, cu toate astea, se micsora. Nu mai era decat o goana de cateva minute, si urmaritul ar fi ajuns la conac. Baiatul il stranse pe Negru intre pulpe.

- Inca un salt, si l‑am ajuns! ii spuse calului.

Negru intinse gatul, ascultator, tasnind ca o sageata pornita din arc. Ajungandu‑l din urma pe slujitorul lui Flor, Baiatul se ridica in picioare pe saua lui Negru si sari in spatele celui urmarit. Amandoi se pravalira in praf; dar Baiatul, fiind mai iute in miscari, il prinse pe slujitor de grumaz si‑l stranse pana ce acesta, gemand, lesina. Il apuca apoi de brau si il aseza cu burta pe ca!. Se intoarse in padure, unde avusese loc lupta cu cel dintai slujitor si, amenintandu‑l cu sabia, il urca si pe acesta, la fel, pe celalalt cal. Pe urma striga si el ca huhurezul, insa de doua ori - in semn ca are in mana doi prinsi, si, calare pe Negru, cu ceilalti doi cai de darlogi, porni sa‑i intalneasca pe tovarasii sai.

Bucur si Mihailo cam in acelasi minut dadura si ei de veste ca si‑au indeplinit indatorirea. Feciorul papusarului il lovise in cap pe slujitorul care gonea catre Targsor, cu o piatra bine zvarlita din prastie, doborandu‑l numaidecat. Iar Mihailo, folosind un stravechi mijloc de lupta sarbesc, legase, intre doi copaci, un curmei, la o cotitura, pe drumul unde urma sa treaca trimisul catre Campulung.

Calul, din fuga, se impiedicase. Il trantise pe calaret, si Mihailo il prinsese de‑a dreptul in brate, ii daduse cateva lovituri bune si il varase in sac.

Dupa ce se adunara laolalta, avandu‑i in saci pe cei cinci slujitori si solul lui Radu cel Frumos, papusarul ii indemna:

- Sa ne grabim, baieti!

Se mai uitara o data la felul cum sedeau prizonierii in saci, incalecara iarasi pe cai si, intr‑o intinsoare, pornira catre Targoviste.

Fapta lor indrazneata a fost, intr‑adevar, de folos domnitorului. Ajungand la palat, inarmati cu zapisul de libera trecere, pe care logofatul Lazar i‑l daduse Baiatului, fura primiti de Xalom.

Spre uimirea si mahnirea lor, totodata, aflara ca domnitorul plecase, inca din dupa‑amiaza trecuta, cu Catavolinos si suita diacului. Noaptea aceasta aveau s‑o petreaca in noua cetate de pe Dambovita, si maine porneau catre Giurgiu.

Pe vremea cat lipsea, si pentru orice intamplare cu putinta, Vlad il lasase la Targoviste, loctiitor de domn, pe fratele sau Nicolae, despre care multi nici nu auzisera, deoarece el fusese mai mult plecat, slujind ca trimis al lui Vlad prin unele tari straine, pe care domnitorul nadajduia sa le poata uni in lupta impotriva lui Mahomed.

De la solul lui Radu cel Frumos si sluiitorii boieresti, care intre timp isi venisera in fire, Xalom afla cu usurinta - prin mijloace nu dintre cele mai blande, insa cu mult mai omenesti decat cele folosite indeobste de conducatorii otomani si tatari in imprejurari asemanatoare - niste amanunte dintre cele mai insemnate.

Solul lui Radu cel Frumos marturisi ca Vlad urma sa fie prins si legat in lanturi, de cum ar fi trecut de apa Neajlovului.

Domnitorul isi luase, ce e drept, unele masuri. Se prefacuse in fata diacului imparatesc ca nu are habar de nimic si il crede ca ar fi vorba doar de o intalnire cu Hamza, in vederea incheierii unei intelegeri cu privire la hotarele raialelor turcesti. Insa, in taina, poruncise ca o ceata bine inarmata de osteni, cu copitele cailor invaluite in carpe si paie - ca sa nu li se auda tropotele - sa il urmeze de la o oarecare departare.

Un lucru nu izbutise insa voda sa‑l afle, cu toate straduintele sale, pana in ceasul plecarii din Targoviste, si anume locul unde se pregatise inconjurarea lui de catre cetele otomane, si asta il nelinistea cel mai mult pe credinciosul Xalom.

Afland acum din gura solului lui Radu cel Frumos ca miselia trebuia sa aiba loc dupa ce voda si insotitorii lui ar fi trecut de apa Neajlovului, Xalom ceru invoirea loctiitorului de domn sa porneasca el insusi si sa‑l vesteasca pe Vlad.

La drept vorbind, Xalom vrusese chiar de la inceput sa‑l insoteasca pe Vlad.

Domnitorul nu se invoise, pentru ca numai Xalom putea sa‑l sfatuiasca si sa‑l sprijine pe fratele sau Nicolae la nevoie, pazindu‑i totodata cu strasnicie palatul si cetatea Targoviste de uneltirile marilor boieri. Caci de nimic, in afara de Vlad, nu se temeau mai mult marii boieri decat de sabia si de pedeapsa comandantului garzii de trabanti.

Prilejul acesta era deci cum nu se poate mai nimerit, ca totusi Xalom sa poata pleca pe urmele voievodului, nadajduind sa‑l ia prizonier, in batalia ce va urma, pe Hamza.

Auzind de hotararea comandantului garzii, baietii si Tit ii cerura ingaduinta sa‑l insoteasca. Si pentru ca ei fusesera aceia care‑i prinsesera pe slujitorii boieresti, Xalom le dete voie sa mearga impreuna cu el, dar numai daca vor fi in stare sa‑l urmeze in cel mai iute galop.

Bineinteles ca primira bucurosi invoiala care era si pe placul lor, si iata‑i gonind cu totii calare catre apa Neajlovului.

Netinand seama de greutati, dorind sa scurteze drumul, ca sa ajunga la timp, taind prin paduri, peste ape si dealuri, Xalom si ceata care‑l insotea iesira pe la Calugareni, o luara de‑a lungul Neajlovului, si ajunsera la Gradistea inaintea lui Vlad.

Aratandu‑se ca un simplu calaret de olac - pe cand ceilalti se ascunsesera intr‑un bordei taranesc, dupa porunca si planul lui Xalom - Baiatul il intampina pe domn.

Voievodul il vazu si - intelegand ca era trimis de Xalom - se prefacu ca nu‑l recunoaste. Ii striga totusi, poruncindu‑i sa se apropie si, fara sa descalece, sa‑i spuna unde se ducea.

Baiatul ii raspunse de fata cu Catavolinos ca venea de la Turnu si se ducea la Targoviste dupa hrana. Apoi, cand voda il chema la o parte, ii  povesti tot ce se petrecuse, cum prinsesera pe trimisii lui Flor si ce aflase Xalom de la ei.

- Dincolo de Comana, ii sopti el, in padurea care se intinde spre stanga, se afla spahiii si achingiii cu subasiul de Rusciuc. Cand Catavolinos isi va scoate naframa si o va flutura, calaretii au sa navaleasca. Iar in preajma cetatii, in corturi, se afla o armata de ieniceri, in frunte cu Hamza. Dupa ce ai fi cazut in cursa, maria ta, aceasta oaste trebuia sa patrunda in tara.

- Intoarce‑te degraba, ii porunci domnitorul, vorbindu‑i cu glas scazut. Ostenii nostri sa scoata legaturile de carpe si paie de la copitele cailor, ca animalele sa poata alerga in voie. Tu sa stai de straja, nevazut, in urma, si cand Catavolinos isi va flutura naframa, dar mai cu seama cand vei vedea si semnul meu, sa‑i vestesti pe Xalom si pe ceilalti capitani. Ai inteles?

- Am inteles, maria ta, zise el, intorcandu‑l pe Negru dintr‑o singura rasucitura de frau si pornind in galop, inapoi.

Vlad se uita dupa Baiat, zambind, pana ce calul disparu in zare. Se intoarse atunci si ii spuse lui Catavolinos:

- Sa mergem inainte, preacinstite diace si bei de Silistra, si fiecaruia dintre noi sa‑i daruiasca soarta ceea ce merita!.

Cuvintele acestea, si mai ales tonul cu care fusesera rostite, nu‑i placura deloc lui Catavolinos. In ele i se paru ca suna si ceva ca o amenintare. Numai ca totul fusese pregatit pentru prinderea domnitorului valah. Izbanda era mai mult decat sigura, iar aurul pe care‑l astepta din partea sultanului il indemna sa nu se opreasca.

- Sa mergem, maria ta! se lingusi el.

Trecura de Comana. In stanga se ridica padurea, tacuta si neagra.

Vlad se uita intr‑acolo si, printre copaci, cu toate ca se intunecase aproape de tot si incepuse din nou sa ninga, vazu lucind arme. Se auzeau, de asemenea, nechezat de cai si glasuri omenesti.

- Ce‑i asta, Catavolinos, nu stii cumva domnia ta? se facu ca se mira voda.

- Nu stiu, maria ta! ii raspunse diacul cu obrazul galben ca ceara, scotandu‑si naframa, chipurile ca sa se stearga pe fata, si fluturand‑o.

Voda se ridica in sa.

- Nemernicule! il osandi. Ii vinzi pe ai tai in folosul lui Mahomed? Si, pana sa‑i raspunda diacul ceva, il lovi cu garda sabiei in ceafa, trantindu‑l naucit de pe cal.

Strajerii sai se napustira asupra oamenilor lui Catavolinos. Cei ce se impotrivira platira cu viata. Restul fura legati.

Domnitorul dadu semnul de lupta. Baiatul il dete mai departe lui Xalom si celorlalti capitani de oaste. Si un tropot inspaimantator, indreptandu‑se spre padure, pe urmele voievodului Vlad, rasuna.

Domnitorul si ostenii sai, furiosi ca dusmanii voisera sa‑i rapuna, nu in lupta dreapta, ci prin inselaciune, se pravalira peste ei ca un trasnet.

Cei ce voisera sa‑l nimiceasca, ingroziti de neasteptata navala a valahilor, de ploaia de sageti si de lanci ce cadea peste ei, incepura sa se imprastie. Comandantul lor, subasiul de Rusciuc, fu luat in copitele cailor, tarat peste campuri, si cazu intr‑o mlastina care incepuse sa prinda o pojghita de gheata - intocmai ca un urmas al sau, Sinan, peste o suta saizeci si patru de ani, sub sabia lui Mihai Viteazul.

Batalia povestesc cei batrani ca ar fi avut loc aici, intre Comana si un sat care, dupa moartea domnitorului, a capatat numele de «Vlad Tepes». Iar trei ani mai tarziu, tot in amintirea acestei lupte, la Comana, voievodul a ridicat o manastire ce se mai vede si azi.

Turcii au fost cu desavarsire zdrobiti.

- Fugiti!. Fugiti!. incepura sa dea porunci capeteniile de achingii si spahii, vazandu‑l pe subasiul ce‑i comanda cazut in mlastina. Sa alergam sub zidurile cetatii! Acolo ne vor scapa ienicerii lui Hamza.

Urdiile atata asteptara. Intorcandu‑si caii cu spatele la valahi, pornira in galop spre cetate, uitandu‑l pe subasiu in mlastina, de unde fu scos cu grija de Tit si adus de el in sa, ca sa nu scape de osanda pentru miseleasca fapta de a pandi si a incerca sa loveasca si sa ucida pe niste oameni pasnici, poftiti de turci la Giurgiu, la Ierkoku, cum il numeau ei, ca oaspeti.

Din spate, navala romanilor ii mana pe otomani cu atata repeziciune, incat multi dintre ei isi pierdura papucii si salvarii in drum.

Strajerul din turnul cetatii, vazandu‑i pe spahii si achingii sosind in galop, nu‑si putu inchipui, la inceput, prin intuneric, ca erau goniti de valahi. Tipetele lor de frica le socotea mai degraba chiuituri, in cinstea victoriei. Si vru sa duca trambita la gura si sa vesteasca, cum suna porunca data de Hamza, ca erau adusi prizonierii.

Pasa inca mai sforaia, in cortul lui, mistuindu‑si hrana, si visa. Sforaitul sau era atat de puternic ca acoperea zgomotele luptei.

Strajerul baga totusi de seama, pana la urma, ca otomanii erau goniti de valahi, si fiindca nu stia ce e mai bine sa faca intr‑o asemenea imprejurare, incepu sa strige spre cei de jos, instiintandu‑i despre primejdia ce se apropia.

Spahiii si achingiii, cu ajutorul ienicerilor aflati sub zidurile cetatii, mai incercara la porti o ultima impotrivire. Dar trei sferturi dintre ei pierira luptand inversunat, insa neputand opri in nici un chip atacul vitejesc al valahilor.

Comandantul garnizoanei Giurgiu dadu porunca sa se deschida portile. O parte dintre oamenii invinsi incercara sa se salveze in dosul zidurilor. O luara la goana peste pod si, intrand in cetate, coborara in urma lor portile.

Mare le fu insa mirarea vazand ca odata cu ei - in furia lor fara margini - apucasera sa patrunda in cetate si o serie de osteni romani, carora li se alaturara Baiatul, Mihailo, Bucur si ursul.

Intr‑un cantec de demult se spunea ca ursul s‑ar fi purtat in aceasta batalie la fel de indraznet si cu folos, ca un om. De‑a calare cum venea, alaturi de Bucur, ursul prindea in brate, pe rand, cate un achingiu sau spahiu, il strangea pana otomanul isi pierdea rasuflarea, pe urma il azvarlea jos. Cei rapusi in acest fel se povesteste ca ar fi fost foarte multi. Si alte ispravi se zice ca ar fi facut ursul, dintre care una le‑a intrecut pe toate.

Vazandu‑i pe valahi in cetate, se raspandise din nou spaima intre turci. Cei care se crezusera scapati cu viata, in spatele zidurilor, incepura sa fuga, tarandu‑si salvarii, azvarlindu‑si turbanele si incercand sa se ascunda pe unde puteau. Atunci Mihailo, Bucur si ursul se intoarsera la porti. Cu cateva labe zdravene ale ursului si cateva impunsaturi de sulita ale lui Bucur si Mihailo, ostenii de la porti fura trantiti la pamant. Si portile se deschisera larg inaintea domnitorului Vlad si a valahilor sai biruitori.

De cum intra in cetate, voievodul porunci sa fie cautati si adusi inaintea sa Hamza Pasa si Radu cel Frumos.

Numai ca, spre marele sau noroc, Radu nu vrusese sa fie de fata la omorarea lui Vlad. Se gasea inca la Nicopole, de unde urma sa vie a doua zi, cand, impreuna cu Hamza si oastea otomana, trebuia sa plece la Targoviste, sa fie inscaunat.

In schimb, printr‑o intamplare aproape cu totul de necrezut, ursul il mirosi pe comisul Ghilt. Spunem aproape de necrezut, pentru ca trecusera atatia ani de la intamplarea din Ramnic. Pe deasupra, nevrednicul boier, ca sa nu fie recunoscut, se imbracase in haine turcesti si facea, in numele stapanului sau, Radu cel Frumos, pe umilita sluga a dusmanilor tarii.

Ursul se lua dupa comis, incercand sa‑l prinda. Comisul isi incorda arcul si trase o sageata, dar fara sa‑l nimereasca.

De ciuda, il blestema pe urs si, fara sa se gandeasca, rosti cuvintele in romaneste.

Romaneasca atat de fara cusur a unui ostean turc il facu pe Bucur, care tocmai se ivise in preajma, sa tresara. Feciorul papusarului il recunoscu si i‑l arata Baiatului pe tradatorul boier. Acesta hotari sa‑l prinda singur pe acela care‑i vanduse turcilor, si sa i‑l aduca voievodului la judecata.

Urmarindu‑l, strabatura intreaga cetate - ale carei toate patru porti ajunsesera in stapanirea valahilor, in vreme ce otomanii erau peste tot dezarmati si luati prizonieri. Trecura podul spre insula, si Baiatul se lua dupa Ghilt pe scarile cetatuii.

Ghilt da inapoi, incercand sa se apere, cu toata taria pe care i‑o da deznadejdea si frica de moarte, ca unul care stia ca pentru faptele sale nu se putea afla iertare. Luptandu‑se, ajunsera pana in turnul cetatuii.

Valahii, in vremea asta, trecusera fluviul, sub conducerea unui alt capitan, Neagoe, si loveau ostile turcesti de dincolo de Dunare.

Comisul, ajungand in turn, isi facu socoteala sa sara pe marginea ingusta a zidului, silindu‑l astfel pe Baiat sa se ia dupa el, si atunci sa‑l imbranceasca in apa. Dar cine sapa groapa altuia de obicei cade el in ea. Ranit cum era de Baiat, la brate si la piept, cand sari pe marginea zidului nevrednicul boier nu izbuti sa se tina in cumpana, mai ales ca viforul batea cu putere; si, cu un raget infiorator, se prabusi in valuri. Singur isi daduse pedeapsa pe deplin meritata pentru viata lui plina de nelegiuiri, dusa in tradare si crima.

In ce‑l priveste pe Hamza, l‑am vazut inca de la inceputul acestei povestiri incoltit de Xalom.

Tinandu‑l agatat de brau si tarandu‑l cu capul prin pietre, dupa ce il biruise intr‑o scurta lupta cu sabia - ca si pe comandantul garnizoanei Giurgiu - Xalom sosi inaintea voievodului si i‑l arunca pe pasa de Nicopole la picioare.

Pasa, de cum se vazu scapat din mana lui Xalom, sari in genunchi si, sarutand varfurile cizmelor lui Vlad, pline de praf si de sange, incepu sa se roage pentru crutare, fagaduind in schimb cate‑n luna si‑n stele.

Gemetelor si rugaciunilor sale li se alaturara indata acelea ale ticaitului subasiu de Rusciuc - pe care il adusese la judecata, scotandu‑l din mlastina, Tit - ale lui Catavolinos si ale atator alte capetenii turcesti.

Deodata, Vlad ridica mana, poruncind sa se faca liniste. Se intoarse catre Xalom, care sta aspru si tacut deoparte, si‑l intreba:

- Ce pedeapsa imi ceri tu, sluga de credinta si prieten, pentru acela care ti‑a rapit copila si ti‑a ucis‑o azvarlind‑o ca hrana pestilor?

Pasa, la auzul acestor cuvinte, gemu din rarunchi, ca si cum ar fi fost strapuns de o sulita, lipindu‑si iar buzele de o cizma a lui Vlad.

- Iertare, icni el. Iertare.

Vlad isi dete, cu scarba, la o parte cizma care, atinsa de buzele pasii, pastrase o pata ca aceea lasata de mersul balos al unui melc.

- Cer tragerea in teapa a crudului si miselului pasa, incetul cu incetul, ca moartea sa‑i vie in chinuri cat mai grele, raspunse Xalom crunt. Numai asa ma voi racori, iar fiica mea si celelalte nefericite fete rapite, necinstite si ucise de el, isi vor putea gasi linistea in locul unde se gasesc.

Voda dadu din cap, in semn ca se invoieste cu pedeapsa ceruta de comandantul sau de trabanti. Fruntea ii era incruntata.

- Si cu ceilalti ce facem? il intreba Xalom, aratandu‑i prizonierii care sedeau in genunchi, in vifornita, cu capetele plecate, umpland ograda cetatii, deosebit de aceia adusi de capitanul Neagoe si de alti capitani, aflati in afara de ziduri, inconjurati de osteni si asteptand hotararea mariei sale Vlad.

- Sa fie trasi in teapa si ei! glasui scurt voda. Dupa cum tot in teapa doresc sa ajunga toti cei care vor mai lovi vreodata, fara pricina, poporul valah, sau ii vor jefui pamantul strabun!

- In teapa cu ei, maria ta! strigara ostenii domnesti intr‑un singur glas, aruncandu‑si in sus caciulile de bucuria izbanzii. Sa piara toti cati vor lovi, fara de pricina, poporul valah, cati vor mai incerca sa‑i jefuiasca vreodata pamantul strabun!.