Mostenirile mele partea i amintiri razlete din urss 1951-1955

VIORICA RAMBA

MOSTENIRILE MELE

Partea I

AMINTIRI RAZLETE DIN URSS

Marturisiri inutile

Lui Mircea, lui Mara, lui Otilia

Familiei mele

Amintirii parintilor mei

MOTTO

MOSTENIRILE MELE:

Mama mea: - Mie ce-mi lasi mostenire, mama?

Bunica: - Iti las cele patru colturi ale Lumii, fata mea.

In original:

Édesanyám: - "Rám mit hagy örökségül, anyám?"

Nagyanyám: - "Rád hagyom, fiam, a Világ négy sarkát."

(Din folclorul familial)

DOUA CUVINTE INAINTE

1. Mama mea n-a apucat sa foloseasca ceva din "mostenirea" lasata de bunica. Din Oradea sa natala n-a trecut din "cele patru colturi ale Lumii" mai departe de Cluj. Si acolo a ajuns fortata de imprejurari. Spitalul oradean a trimis-o la Cluj pentru vaccin antirabic cand a fost muscata de un caine. Scurta ei viata a cuprins copilaria, petrecuta in perioada Primului razboi mondial din 1914-1918; a experimentat indelung somajul in perioada marii crize economice mondiale din 1929-1933; a cunoscut fascismul german si maghiar in timpul celui de al Doilea razboi mondial din 1939-1945; a rabdat marea foamete din 1945-1946. Dar nu s-a plans niciodata. A fost un om curajos. O femeie tanara, frumoasa, optimista, plina de umor. Si buna. Foarte, foarte buna. A murit la 44 de ani.

Eu am fost mai norocoasa decat ea. Astfel, cele patru zari lasate mostenire de buna Gáll au ramas pe mine.

Prima mea "statie" a fost tot la Cluj. Dar nu la Institutul Antirabic unde a fost mama, ci, ca studenta la facultatea de Filosofie a Universitatii " Bolyai" (asa se chema pe atunci). Acolo am invatat lucruri noi fata de cunostiintele din liceu.

Incepand cu citirea obligatorie a scrierilor lui Marx. La unul din primele seminarii de filosofie m-am ridicat, si cu aplombul celor 18 ani impliniti si cu siguranta autosuficienta bazata pe o singura lucrare a lui Marx citita pana atunci, am afirmat ca Marx nu are dreptate in cartea respectiva penru ca se contrazice. O liniste surda s-a lasat in sala de seminar. Eram in anul 1950. Conducatorul seminarului, prof. dr. Gáll Ernõ, care era si decanul Facultatii, m-a privit fix cateva secunde cu ochii sai albastrii, patrunzatori, apoi m-a invitat, in mod firesc sa-mi demonstrez afirmatia. A murmurat ca pentru sine, abia auzit: "Fetita aceasta gandeste". La sfarsitul anului I m-a chemat la Decanat si mi-a propus sa-mi continui studiile in URSS, ceea ce era considerata o mare cinste.

Nu stiam mai nimic despre Uniunea Sovietica. Se spunea ca era "prima tara a socialismului victorios" (nu prea stiam ce inseamna asta), si ca era "cea mai" in toate.

N-am dat raspuns imediat. Am cerut timp de gandire si de consultare cu parintii.

Dupa o saptamana de discutii aprinse cu parintii, tata a fost de acord. Mama s-a impotrivit categoric. A plans. Se temea sa-si lase singura fata la 4000 de km departare, in necunoscut.

(Nu banuiam pe atunci, ca peste doi ani va muri. Daca as fi stiut, nu as fi plecat si poate as fi putut s-o salvez. Toata viata m-a framantat acest gand.) M-am intors la Cluj si am acceptat.

Asa am inceput seria experientelor si a acumularilor de cunostinte pe partea Estica a zarilor.

2. Explicatia acestei deplasari consta in faptul ca la trei ani dupa razboi, incepand din anul 1948, numerosi elevi eminenti din ultimul an de liceu, si studenti din primul an de facultate au fost trimisi de statul roman la studii in URSS pentru formarea lor ca specialisti in diferite domenii. Asa s-a intamplat si in Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, China, Coreea de Nord.

La noi, unii se bucurau, altii, printre care si eu, sovaiau, temandu-se de necunoscut. Dar, curiozitatea fata de acest necunoscut a invins temerile.

In luna august 1950 am fost convocati pentru o luna de Cantonament la Bucuresti, la Complexul studentesc "303" din Cotroceni, in vederea pregatirii plecarii. Aici ni s-a predat zilnic cate sase ore de limba rusa pentru incepatori, dupa un manual primitiv. In mod firesc, folosul manualului a fost foarte relativ.

Serile dansam, mergeam la film, sau ne sarutam in Gradina Botanica de peste podul Cotroceni. In cantonament venea cateodata Ion Iliescu, care era student la Facultatea de Hidrotehnica de la Moscova. El era seful studentilor romani din URSS. I. Iliescu era un baiat inalt, neverosimil de slab, cu parul saten intins, pieptanat intr-o parte. Costumul gri pe care l-a primit de la stat cand a plecat la studii, falfaia pe el de slab ce era. Astfel parea si mai slab. Zambea des, era prietenos si n-avea nimic din aerul autosuficient, arogant chiar ai numerosilor tineri activisti UTM care ne vizitau si ei in cantonament, nu stiu exact de ce?

L-am revazut pe Iliescu toamna, la Moscova. Conducea Comisia de repartizare a noilor veniti pentru a studia in diferite colturi ale URSS. Repartizarea s-a facut dupa criterii numai de ei stiute. Unicul criteriu sesizabil era locul nostru de origine. Astfel, bucurestenii erau repartizati preponderent la Moscova si Leningrad. Cei care eram mai departati de Bucuresti - ardeleni, moldoveni, olteni - eram repartizati in diferite orase de provincie, la Rostov, Kiev, Odessa, Saratov, Dnepropetrovsc, Ivanovo, Sverdlovsc, Kazan, Novocercasc. Astfel am ajuns eu de la Oradea - punctul nord-vestic cel mai indepartat de Bucuresti - la Kazan, in partea est-europeana indepartata a Uniunii, la 700 km de Ural, de unde incepe Asia.

Acum - la un an dupa ce am devenit infirma prin amputarea piciorului drept si nu mai pot calatori - simt nevoia rememorarii experientelor si acumularilor de bogatii spirituale de pe meleagurile "mostenite" -estice-vestice-sudice-nordice, pe unde m-a purtat norocul in viata. Sa rememorez pe cine si ce am iubit in lume. Si de ce?

N-am sa incep cu cei iubiti din familie, deoarece ei nu sunt "amintire". Ei fac parte organica din mine. Toata familia mea pestrita. Din care, pe langa parintii si fratele meu, faceau parte rudele prin sange si prin alianta. In cercul lor larg existau multi unguri (in majoritate femei), multi romani (in majoritate barbati), doi nemti si nasul meu - pe jumatate svab (neamt din Banat) pe jumatate roman, un evreu, un bulgar, doi greci pe jumatate si pe jumatate romani, iar de cativa ani si o poloneza. Din aceasta impletitura a casatoriilor mixte s-au nascut verii si nepotii mei, unii din amestec de maghiar si roman declarandu-se romani, altii, din amestec de maghiar si evreu declarandu-se maghiari. Iar altii, din amestec de svab-roman-maghiar declarandu-se fie romani, fie maghiari.

Dintr-un amestec foarte reusit de: roman-bulgar-maghiar-evreu, nepoata mea Otilia, in adolescenta s-a declarat romanca. Dupa emigrarea in Ungaria - din spirit de fronda - s-a declarat ani de-a randul evreica, purtand, ostentativ, steaua lui David pe lantisorul de la gat. Dupa ce i-a trecut, s-a declarat din nou romanca, cu copii sai vorbind ungureste.

Iar nepotii lui Erika, nascuti in Suedia, sunt un amestec original de maghiar-svab-roman-polonez, care, deocamdata vorbesc cu parintii in suedeza, cu Erika si Pavel romaneste, iar cu mama lor incep sa se inteleaga in poloneza. Vom vedea ce identitate isi vor asuma cand vor creste.

Unii din familie, printre care si eu, au plecat de mult din Oradea. Altii au plecat din tara. Dar radacinile au ramas acolo. Chiar daca in cimitirul Rulikovszky.

Pe toti i-am iubit si-i iubesc. M-au iubit si ma iubesc si ei.

Dementa celui de al Doilea Razboi Mondial a facut ca evreul din familie sa fie deportat la Auschwitz, iar unul dintre nemtii nostri - in Siberia. Fara sa aiba nici-o vina nici unul dintre ei. Hazardul fericit al vietii a facut ca amandoi sa se intoarca acasa vii. Continuand sa se respecte si sa se simpatizeze ca inainte.

Din pacate, se pare, ca nepotii si copii, nascuti din aceasta familie mare si interesanta, nu prea mai cunosc mare lucru despre originile lor mai largi decat parintii. De fapt, si despre acestia stiu relativ putin.

Este adevarat, ca, in general stim prea putin despre parintii si bunicii nostri. Nu prea stim, de exemplu, ce si-ar fi dorit de la viata. Nu stim de ce se bucurau sau sufereau. Ce sacrificii au fost nevoiti sa faca, ce umilinte au suportat, ce izbanzi au realizat. Nu stim nici cum au reusit sa-si pastreze omenia si demnitatea in mijlocul evenimentelor istorice pline de ura, de rautate, de intoleranta in mijlocul carora s-a desfasurat viata lor.

Stim doar cat ne povestesc ei. Or, de regula, ei ne povestesc rar si sunt scumpi la vorba. Si numai daca insistam! Probabil, prea multa modestie si pudoare ii retine sa povesteasca despre sine. Si e pacat. Cu atat mai mult atunci cand ai o asemenea familie.

Cu o astfel de familie nu se poate deveni nici nationalist, nici sovin. M-am mandrit intotdeauna cu aceasta familie a mea. Interculturalitatea si plurilingvismul ei sunt foarte larg raspandite in nenumarate familii din Ardeal, constituind originalitatea si bogatia principala a zonei. Marele meu regret consta in faptul ca nu am talentul necesar ca sa scriu despre familia mea - ca despre un caz tipic ardelenesc - un roman sociografic, cu titlul: "Iubiri Transilvane."

Acum insa vreau sa rememorez trairile mele in afara familiei.

Incepand cu oamenii, locurile si intamplarile din timpul studentiei in URSS.

Apoi, din Europa Centrala si de Sud-Est, as vrea sa evoc pe cine iubesc acolo si de ce, cu referire speciala la unguri, romani, bulgari, sarbi, cehi.

Parasind zona, voi extinde evocarea la Italia, Franta, Suedia, Spania, Finlanda, unde nu voi mai ajunge niciodata. Dar ma bucur ca am avut norocul sa fi fost.

Partea I

AMINTIRI RAZLETE DIN URSS

Marturisiri inutile

OAMENI, LOCURI, INTAMPLARI

Mai intai mi-am amintit de Odessa, desi cronologic primul oras in care am studiat a fost Kazan. Despre asta insa voi aminti mai tarziu.

ODESSA

1. Cantec despre orbi

Ajunsa la Odessa imediat am simtit ca locuitorii ei isi iubeau orasul. Strazile frumosului oras sudic, port la Marea Neagra, erau marginite de platani mari si de salcami, iar bulevardele largi coborau, toate, spre mare. Orasul cu peste un milion de locuitori, avea multe cladiri in stil neoclasic, numeroase institute de invatamant superior, muzee interesante, parcuri ingrijite, frumoase plaje largi cu nisip auriu. Si un Teatru de Opera si Balet, de o frumusete deosebita, de mare originalitate.

De la inceput m-a socat prezenta pe strazi a numerosi orbi. Atat de multi incat ma intrebam daca nu cumva, din greseala, am nimerit in orasul orbilor. Socul resimtit se datora, probabil, faptului, ca pana atunci nu mai vazusem decat un singur om orb: cersetorul de langa biserica romano-catolica de pe Strada Principala de la Oradea.

Orbii de la Odessa erau cu totul altfel. Nu erau cersetori, erau oameni cu viata normala. Oameni diferiti: barbati, femei, copii, tineri, batrani, casatoriti, necasatoriti, atei, credinciosi, ucraineni, rusi, evrei, gruzini, armeni. Localnici si venetici. Ma intrebam de ce erau atat de multi? Apoi am aflat, ca toti acesti oameni, atat de diferiti, erau legati de renumita Clinica Oftalmologica "Filatov." Activitatea vestitei Clinici era deci dezlegarea misterului numarului mare a orbilor in oras. Curand am intrat in legatura directa cu unii dintre ei la Universitate. Pe o perioada indelungata.

Universitatea din Odessa, fondata in 1805 purta numele lui I.I. Mecinikov (1845-1916), microbiolog rus, unul dintre fondatorii imunologiei si microbiologiei, cu Premiul Nobel in 1908.

In anul de studiu la care am invatat am facut cunostinta cu sapte colegi orbi. Cinci dintre ei s-au nascut orbi, sau, erau nevazatori din frageda pruncie. Doi au orbit ca piloti in timpul razboiului, in urma prabusirii avionului lor pe pamant german.

Aceasta precizare este importanta, deoarece intre cei nascuti orbi si cei deveniti am remarcat deosebiri uriase. In mod curios, cei mai buni la invatatura erau nevazatorii din nastere sau din copilarie.

Acesti sapte oameni constituiau un grup interesant printre colegii mei de an. Dintre ei Ahile invata cel mai bine. Ne-am imprietenit repede.

Ahile era un baiat frumos, zambitor, echilibrat si tolerant. Avea o inteligenta patrunzatoare.

Din faptura sa atletica, cu parul saten ondulat si cu ochii albastri (nevazatori) emana un calm si o intelepciune de parca nu ar fi fost un tanar de 20 de ani, ci un batran de o suta de ani, care a vazut toate grozaviile lumii. Avea o memorie fenomenala. Ca de altfel si majoritatea celorlalti nevazatori.

In afara de frumosul Ahile, din grup facea parte Aliosa. Subtirel, blond, cu fata patata de urmele rubeolei, cu orbitele goale, fara ochi, Aliosa nu-l placea pe Ahile, fiindca acesta era evreu, iar el ucrainean. Si fiindca il invidia pentru ca era simpatizat de toti.

Printre colegi Aliosa era mai putin popular decat Ahile. Datorita temperamentului sau exploziv, intolerant si nationalismului sau supraincalzit. Cu un an si jumatate inainte de terminarea Facultatii Aliosa s-a insurat cu fiica nevazatoare al unui general ucrainean. Dupa casatorie, Aliosa s-a mutat din camin la sotia sa, in casa confortabila a socrului sau. Ca ginere de general a devenit si mai intolerant fata de colegii sai rusi si evrei. Cu atat mai mult, cu cat acum a intrat in gratiile Decanului facultatii, care nu vorbea decat in ucraineana. Chiar si cu studentii rusi sau de alte nationalitati, care nu cunosteau ucraineana, intrucat in Uniune, ca stat multinational, limba oficiala in invatamantul superior era rusa. Din acest motiv invatau ruseste totii studentii veniti la studii din tarile de "democratii populare", dar si cei veniti din Asia, Africa, America Latina.

Despre Makarov, un baiat scund, tacut, nu stiu prea multe, intrucat el vorbea numai atunci cand trebuia sa raspunda la ore.

Au mai fost doua fete - Rita si Surocika.

Rita era o fata draguta, ingrijita si eleganta. Fata zvelta, subtirica, fragila, blonda, mereu zambitoare isi spala si calca singura bluzele si fustele mereu proaspete si scrobite.

In camera ei, o priveam cu gura cascata de uimire cum executa calcatul cu o incredibila pricepere ce depasea dexteritatea unei vazatoare. Vad si acum in fata ochilor cum folosea un fier de calcat vechi, masiv, cu maner de fier, pe care il incalzea pe un primus. Peste manerul de fier incins infasura multe straturi de tifon ca sa nu-i arda palma. Apoi, cu degetele fine, sensibile, pipaia cutele sifonate de pe bluza sau fusta si cu fierul fierbinte le netezea. Nu se ardea. Nu parjolea nici hainele in timp ce vorbea, glumea, radea cu mine. Uluita, ma intrebam in sinea mea daca nu cumva vede cu degetele-i fine?

In anul trei s-a maritat cu colegul nostru Ahile. Ca studenti casatoriti au primit o camera separata in camin. Regulamentul caminului prevedea ca studentii sa-si asigure curatenia in camerele lor, inclusiv parchetul dat cu ceara. In camera lui Rita si Ahile totul stralucea de curatenie, inclusiv parchetul. Fereastra foarte inalta era acoperita cu perdele scrobite din tifon alb, iar patul era acoperit cu covertura alba de tifon scrobit, tifonul fiind materialul cel mai ieftin. Acum Rita spala si calca si camasile lui Ahile. In anul patru, cu un an inainte de terminarea Facultatii, Rita a nascut o fetita - Natasa. Fetita era frumoasa, blonda, cu ochi albastri si cu un nasuc carn minuscul, pe care mama nevazatoare o imbaia, o hranea, o ingrijea cu o pricepere incredibila, ajutata de Ahile.

Cand m-am intors din vacanta de vara si le-am facut o vizita, Natasenca avea deja doua luni.

Rita ma chestiona emotionata despre fetita. Intreband si raspunzand ea insati in acelasi timp:

- "Spune-mi, cum e Natasa - e frumoasa?"

- "Cum sunt ochii ei - albastri?"

- "Cum e parul ei - e blond?"

Eu trebuia doar sa raspund afirmativ la interogarile sale. Toate acestea au devenit un fel de ritual, repetat cu fiecare vizitator. Comparand in sinea ei raspunsurile acestora, din viziunea generala Rita isi compunea portretul mental al fetitei sale.

Rita si Ahile se iubeau foarte mult. Inca inainte de casatorie se plimbau mana'n mana pe frumoasele alei cu platani din Odessa. Mergeau cu siguranta de sine, singuri, fara insotitor, fara bastonul alb al orbilor, fara caine. Orbiti din frageda pruncie, li s-a dezvoltat un excelent simt al orientarii si reflexul circulatiei libere. Ceea ce ii ajuta sa intuiasca din timp obstacolele din cale. La intersectii traversau cu siguranta, stiind cand trebuie sa coboare si sa urce trotuarele.

Locuitorii Odessei erau obisnuiti cu nevazatorii care circulau singuri prin oras. Eu insa ma minunam, nefiind in stare sa ma orientez in intuneric nici macar intr-o camera.

Datorita constitutiei lor fizice aparte, Ahile si Rita se alintau reciproc ca "Urs" si "Pestisor,"("Medvedi" i "Ribka"). La despartirea noastra mi-au daruit o mica statueta taiata in colt de morsa, ce infatisa un urs polar stand pe o banchiza de ghiata avand in fata sa un pestisor mic.

Statueta ce-i simboliza, spre aducere aminte, o pastrez cu drag si azi.

Cealalta colega nevazatoare a fost Surocika. Tanara femeie era frumoasa. Avea un corp viguros, bine cladit, cu sani mari si frumosi. Era blonda, cu pielea foarte, foarte alba, si cu nas fin, putin carn. Zambetul ii parasea rar fata luminoasa. Era curtata de un student de la Institutul Superior de Marina. Baiatul vroia s-o ia de nevasta. Surocika insa se temea sa se marite cu baiatul vazator. O speria putin si soarta sotiilor de marinari, marcata de asteptarea vesnica, in nesiguranta, a celui plecat pe mare. Se plimba imbratisata dragastos cu tanarul marinar. Il iubea.

Dar nu avea curajul sa se integreze in lumea lui.

Cei doi colegi care au orbit in razboi ca adulti erau diferiti fata de ceilalti. Acestia aveau 27-29 de ani, fata de cei 19-20 cati aveau ceilalti cinci.

Fostul pilot, orbit la prabusire, Alexei, era inalt, zvelt, cu par blond drept, pieptanat intr-o parte.

Avea ochii castanii, frumosi dar nevazatori. Venea la Facultate in uniforma de ofiter cu care s-a intors de pe front: "ghimnastiorca" (rubasca ruseasca) kaki, incinsa foarte tare la mijloc cu o centura lata de piele maro, cu cizme moi din box negru, si cu port-hartul ofiteresc din piele maro. Sotia lui il aducea in fiecare dimineata, iar dupa-amiaza venea sa-l conduca acasa.

Alexei nu se putea orienta singur nici pe strada nici in cadrul Universitatii. Nu stia sa mearga neinsotit nici la biblioteca sau la bufet, nici la toaleta, nici la garderoba obligatorie.

Nu cunostea alfabetul Braille al orbilor, astfel, nu putea lua notite la cursuri. Invata numai pe baza concentrarii atentiei, incercand sa memoreze cele auzite la cursuri. Insa, deoarece a orbit ca adult, nu avea memoria la fel de dezvoltata ca a colegilor nascuti orbi. Cu toate acestea dorea cu ardoare sa invete.

Celalalt pilot orbit la prabusire, Ivan, venea la Universitate tot in uniforma de ofiter. Ma gandeam, ca poate nici n-are alt costum. Ivan era zvelt, cu fata supta si palida, parul saten deschis, aproape blond. Tinea mereu ploapele inchise peste orbitele goale, fara ochi, dar si asa era frumos. Mana lui dreapta era paralizata, iar cu cea stanga se descurca greu. Cu toate acestea, tanarul invalid dorea sa-si termine studiile intrerupte de razboi. Acum insa invatatura ii venea greu. Fostul student eminent nu cunostea alfabetul Braille cu ajutorul caruia sa poata citi si lua notite la cursuri. Iar memorizarea exacta a celor predate, cu toata concentrarea si vointa lui, nu dadea rezultate prea bune.

Povestea lui am aflat-o de la ceilalti colegi si mi s-a intiparit in memorie pana azi.

Ivan s-a prabusit cu avionul sau in Germania. Ca prizonier n-a putut sa-si instiinteze familia ca traieste. Figurand pe lista disparutilor, ai lui il credeau mort. Dupa 9 Mai - ziua Victoriei si terminarii razboiului - a fost transportat acasa. Aici a aflat ca parintii lui si doi frati mai mici fusesera macelariti impreuna cu tot satul. Casele din sat au fost arse iar fantanile otravite de catre fascisti. Vestile au cazut peste el ca un traznet.

Ivan a parasit satul natal. S-a mutat la Odessa, in speranta ca cei de la Clinica "Filatov" il vor ajuta. S-a inscris la Universitate, sperand ca va putea sa-si termine studiile. Insa cei de la "Filatov" nu l-au putut ajuta. Invatatura la Universitate nu mergea. In cele din urma Ivan s-a prabusit. A doua oara. De data aceasta sufleteste. A renuntat sa mai lupte si s-a refugiat la vodca. In fiecare seara, baut fiind, il intreba plangand pe prietenul sau:

- "Dar de ce, Kolea, de ce?" Raspuns nu a primit de la nimeni. Nici de la vodca.

Nu stiu exact ce s-a intamplat cu el. Atata stiu doar, ca Ivan - "Vaniusca" - cum il alintam noi, nu s-a realizat nici pe plan familial. N-a stiut sa se incadreze in noua ambianta sociala aparuta dupa razboi. In ce a constat aceasta? Noutatea situatiei s-a manifesatat complex. In primul rand in faptul ca o masa imensa de barbati tineri a murit in razboi - ( cifrele vehiculate vorbesc de circa douazeci de milioane.) Astfel, tinerii invalizi supravietuitori isi puteau cu usurinta intemeia o familie, pentru ca "sa fie un barbat in casa." Mai mult inca. Din cauza tragicei lipse de barbati au aparut familii paralele, in care capul de familie oficial casatorit era si concubinul, tovarasul de viata al altei femei, si tatal copiilor acesteia.

Vaniusca nu si-a cautat o sotie. Nu vroia nici copii. Vroia sa moara. Desi a castigat razboiul, acesta l-a invins. A capitulat.

Asa am inteles eu treptat, ca cei nascuti orbi, sau deveniti din primii ani de viata, erau mai "norocosi" decat cei care si-au pierdut vederea ca adulti, dupa ce au vazut lumea. Deoarece, cei care n-au vazut lumea real-concreta, in mod curios, se integrau mai usor in ea. Cum? Cei care n-au vazut nicicand cerul, marea, ori case, strazi, copaci, flori, cei care nu cunosteau culoarea fructelor si florilor, n-au vazut niciodata lumina zilei si intunericul noptii, si le imaginau cu ajutorul simturilor si al informatiilor primite. Si se puteau integra firesc in aceasta lume.

Pe cand cei care au cunoscut lumea reala, cu orase, bulevarde, munti, rauri, iarba, pomi, si s-au avantat cu avioanele lor spre inaltul cer albastru, dupa orbire nu-si mai puteau reaminti lumea pierduta, nu se puteau regasi in ea si nu i se mai puteau integra.

Astfel mi s-a configurat o fateta ciudata a relativitatii raului.

Imi mai amintesc un fapt curios. Tot ca un aspect al relativitatii: ca cele mai bune notite luate la cursuri aveau cei cinci studenti orbi. Astfel se facea ca in timpul sesiunilor de examene numerosi colegi ne strangeam in jurul lor pentru a ne intregi, dupa notitele complete ale nevazatorilor, propriile nostre insemnari lacunare luate la cursuri. Acestia, folosind alfabetul Braille isi scriau fiecare cuvant predat de profesori. Inaintea examenelor, cei cinci, cu schimbul, ne "citeau" cu degetele lor sensibile textele din caietele lor scrise cu litere Braille. Aceste litere erau formate din puncte perforate pe filele groase de carton. Citeau atat de rapid, incat abia puteam si ne completim notitele. Or, aceste notite erau foarte importante pentru noi studentii, deoarece la cativa ani dupa razboi nu la toate materiile existau inca cursuri tiparite. La randul nostru le citeam nevazatorilor din acele parti ale bibliografiei obligatorii la care nu aveau acces prin Braille. Acestea erau insa putine. Astfel, avantajul acordarii ajutorului ramanea tot de partea lor.

Placerile orbilor mei

In pofida marilor deosebiri dintre ei, trasatura comuna a celor cinci colegi nascuti orbi a fost dragostea pentru literatura si pentru muzica.

Recitau pe de rost poeziile lui Burns, Puskin, Byron, Esenin, Ahmatova, Evtusenco cu atata insufletire si sensibilitate incat dragostea fata de versurile acestora mi s-a imprimat si mie pe viata. La varsta de 19-20 de ani cunosteau si pretuiau scrierile celor mai mari figuri ale literaturii clasice ruse si straine. Il iubeau pe Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, alaturi de care ii citeau cu placere pe Th. Dreiser, J. London, O. Henry, Balzac, Stendhal, V. Hugo.

Sensibilitatea copilariei lor, ca si a generatiei mele, a fost hranita si influentata de minunatele basme ale fratilor Grimm, ale lui H. Cr. Andersen, de povestile lui Selma Lagerlöf. Ascultau cu placere aventurile lui Pinocchio si a lui Cippolino. Se minunau de basmele populare rusesti si ale altor popoare. Iar dupa ce mai cresteau, savurau pataniile lui Tom Sawyer si Huckleberry Finn, plangeau la "Coliba unchiului Tom", iubeau "Pasarea Albastra" radeau in hohote la umorul sclipitor ale lui Mark Twain si Jerome K. Jerome. Iar ca adolescenti si tineri studenti adorau umorul irezistibil si savuroasa satira sociala a lui Ilf si Petrov, pretuiau sarcasmul biciuitor si satira alegorica a lui J. Swift. Toate acestea deveneau parti intime al universului lor. Erau uluitori!

Atunci inca nu-si dadeau seama, ca marea lor dragoste fata de literatura era stimulata si sustinuta de o politica culturala care in mod programatic promova, inca din gradinita, spiritul pretuirii celor mai bune creatii ale literaturii universale. Si facea asta prin editarea valorilor literare in tiraje de masa la Editurile de stat, cu subventie de stat, in multe milioane de exemplare. Astfel cartea era foarte ieftina, usor accesibila. Iar actiunile de raspandire a cartii apropiau oamenii de carte, indemnandu-i la dragoste fata de citit. Cartea a devenit obiect de consum cotidian.

Cartile aparute in limbi straine erau traduse foarte repede. Cele stiintifico-tehnice ajungeau pe mesele celor interesati in 2-3 saptamani, la preturi accesibile, in conditiile cand acestea erau foarte scumpe in Occident.

Astazi, cand preturile foarte ridicate fac din carte un obiect de lux, iar oamenii care mai citesc devin din ce in ce mai putini, mi se pare ca acea politica culturala a fost buna. Chiar daca era umbrita de faptul ca scrierile critice la adresa regimului nu puteau aparea decat in "samizdat" si se raspandeau pe sub mana.

O alta placere a colegilor mei nevazatori era muzica, pe care o iubeau foarte mult.

Am observat ca pentru anii lor aveau o cultura muzicala impresionanta. Fredonau sau fluierau melodii din toate cele noua simfonii ale lui Beethowen, din "Sonata Lunii", din " Für Elise", din "Egmond"

Le placea muzica lui Mozart si Schubert. Ascultam impreuna frumoasa muzica a lui Chopin, a lui Liszt, a lui Debussy. Erau bucurosi cand apucam sa cantam impreuna melodii din "Peer Gynt" a lui Grieg, din "Aida" si - mai ales, dupa cate un examen luat cu nota maxima - "Marsul Triumfal" a lui Verdi.

Ii iubeau pe Dvorak si Smetana, le placea "Rapsodia Albastra" a lui Gershwin si melodiile din "Opera de trei parale" dupa piesa lui Brecht. De la ei am invatat sa cunosc si sa indragesc muzica lui Ceaikovski, a lui Glinca, a lui Musorgski si Rimski-Korsakov, muzica temperamentala a lui Haciaturian. La petrecerile studentesti - in afara de Aliosa, care era afon si de Makarov, care n-avea voce - cantau cu mare insufletire alaturi de ceilalti colegi "La Paloma", foarte la moda pe atunci. Se mai cantau cu predilectie, si nu numai de catre studenti, splendidele tangouri si bolerouri latino-americane.

Despre Opera de la Odessa am amintiri aparte. Cladirea ei era foarte frumoasa atat in exterior cat si in interior. A fost construita de creatorul vestitei Opere de la Viena si semana cu aceasta. La Opera ne duceam impreuna la "cucurigu" ca toti studentii cu bani putini. Exact la fel cum o facusem in anul I la Cluj.

In pauze, colegii mei nevazatori imi cereau sa le descriu imbracamintea si tinuta celor de la parter si din loji. Toaletele acestora erau, de regula, rochii lungi de seara, elegante, din catifea de culoare visinie, sau albastra, verde inchis, sau neagra, cu posete asortate si pantofi cu tocuri inalte. Si trecusera doar cativa ani de la nenorocirile razboiului! Ceilalti erau imbracati in hainele lor cele mai bune. Din respect pentru Opera nimeni nu mergea la spectacol imbracat in pantaloni-camata-pantofi sport. La Moscova, la "Bolsoi" eleganta era si mai mare.

La drept vorbind, atunci, la varsta nonconformismelor, mie mi se pareau putin caraghioase femeile grase in catifea. Nu-mi placea catifeaua. Nici mirosul puternic-dulceag al parfumului "Krasnaia Moskva" care plutea in foaier. Totusi, ma impresiona tinuta festiva a oamenilor ca expresie a perceperii spectacolului de Opera drept o sarbatoare. Nu stiu daca se mai intampla la fel si acum.

Astazi imi dau seama ca fostii mei colegi aveau noroc si in privinta facilitatii accesului la muzica. Norocul avea doua fatete. Prima se chema "radioficare". Aceasta a cuprins imensa tara intr-o vasta retea de radioficare. Scopul ei era usurarea circulatiei informatiei, in conditiile cand nu existau aparate de radio in fiecare casa, iar micul tranzistor nu era inca inventat.

Dupa razboi, aceasta retea a devenit un instrument eficient de raspandire a culturii. In toate locuintele, iar in caminul studentesc in fiecare camera exista cate un difuzor, agatat, de regula, deasupra usii. Difuzorul era, de fapt, un disc din carton negru cu margini negre de metal. Umorul popular ii spunea "farfurie"( tarelka), care, daca nu aveai ce manca iti furniza hrana spirituala. Dimineata de la ora 6 pana noaptea la douasprezece prin difuzor se transmitea muzica, piese de teatru, poezii. Si de trei ori pe zi, stiri. Programul muzical cuprindea operele clasicilor, creatiile celor cinci mari compozitori rusi, opere, operete, cantece din folclorul diferitelor popoare. Foarte la moda erau operele lui Gershwin "Rapsodia Albastra" si "Un american la Paris" ca si " Piotrusca" sau "Sarbatoarea Primaverii" a lui Stravinski.

Epoca rock-ului nu incepuse inca.

Nu numai colegii mei, ci milioane de oameni fredonau, cantau, iubeau cantecele de dragoste, serenadele si romantele lui Tino Rossi, melodiile frumoase ale "canzonetti"-ului italian si "chanson"-ului francez, ariile lui Saliapin, cantecele lui Paul Robson. Toate erau transmise prin "farfurie" in auzul tuturor. Bucuriile muzicii erau insa umbrite adesea de faptul ca difuzorul troznea si scartaia enervant, de regula, tocmai la melodiile care iti placeau cel mai mult.

Cealalta fateta a norocului era legata tot de politica culturala, dar acum in domeniul muzicii. Studiourile cu subventii de stat imprimau multe milioane de discuri de buna calitate, foarte accesibile ca pret. Multa lume, printre care si noi, studentii, facea colectii de discuri si de benzi magnetice imprimate cu muzica frumoasa. Strainii veniti in delegatii de serviciu adesea plecau acasa cu geamantane pline de discuri cumparate aici.

Ma intorc cu gandul la bunul meu prieten Ahile.

Spre sfarsitul sederii mele la Odessa, de la el am aflat, in mare secret, unele intamplari incredibile ale perioadei cultului personalitatii lui Stalin. Despre care nu vorbea nimeni. Nici ziarele, nici radioul. Iar noi, studentii straini, veniti acolo pentru studii, nu stiam nimic. Eu am aflat despre amploarea faradelegilor si abuzurilor monstruoase abia dupa terminarea facultatii, in 1956, din Raportul lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS. Si m-am cutremurat.

Ahile - ca si multi alti studenti, intelectuali, muncitori - "vedea" tarele regimului in nationalismul local, in antisemitismului amplificat de procesele "fabricate" intentate medicilor, in desantatul cult al personalitatii. Percepea si tacea.

Aberatiile sistemului erau acoperite de o propaganda oficiala zgomotoasa, sforaitoare, grandomana, intoleranta, care, in perioada interbelica folosea asemenea sloganuri ca: "Cine nu-i cu noi e impotriva noastra," sau: "Or in trenul socialismului, or sub rotile trenului".

Oamenii vedeau, intelegeau, taceau. Se straduiau sa traiasca. Evitand situatiile cele mai apasatoare ale denunturilor cotidiene, ale disparitiilor peste noapte. Incercau sa ignore cu resemnare aroganta autosuficienta ale potentatilor de la toate scarile ierarhice. Si cu robustetea bunului simt al oamenilor obisnuiti, chiar reuseau, folosindu-se de umorul cotidian, de genul "Radio Erevan".

Astfel, in mijlocul perioadei celei mai intense propagande, care clama ca "Uniunea Sovietica este cea mai. tara din lume", si ca "In Uniunea Sovietica exista cel/cea mai din lume", umorul popular autopersiflant, larg raspandit printre studenti, clama cu seriozitate mimata, ca "Elefantul sovietic este cel mai elefant din lume". Sau, ca "In Uniunea Sovietica exista cele mai bune poduri din lume. Astfel, atunci cand in America se prabusesc anual o suta de poduri, in Uniune se prabusesc doar trei.

- " Cate poduri exista in America?"

- "O mie."

- "Dar in Uniunea Sovietica?"

- "Treizeci".

In perioada in care propaganda repeta obsesiv ideea ca totul a fost descoperit - inventat pentru prima oara in URSS, printre studenti circulau asemenea bancuri ca:

- "Sti cine a inventat radioscopia?

- Maria Skladowska-Curie!

- Nu ! Pentru prima oara a inventat-o Ivan Ivanovici Ivanov.

- Cand?

- Atunci, cand ros de gelozie a strigat catre nevasta sa: "Vad prin tine, stricato!"

Sau:

Pe marginea filmelor de mare succes cu Fred Astair care dansa step, a circulat bancul:

- "Sti cine a inventat stepul?

- Cine?

- Ivan Ivanovici Ivanov.

- Cand?

- Atunci, cand astepta sa-i vina randul la unica toaleta a locuintei comune in care statea laolalta cu trei familii si cinci copii."

Imi amintesc ca, era larg raspandita printre studenti, si nu numai, o zicala imbibata cu autoironie, care se folosea aproape la orice necaz sau neplacere. Fie atunci cand se termina carnea tocmai cand iti venea randul la coada lunga la care stateai. Fie atunci cand picai un examen. Zicala, care gandea viata in termeni globali, enunta cu detasare consolatoare: "Ce conteaza asta. in comparatie cu Revolutia Mondiala!" (Eto cepuha.. po srovneniu s Mirovoi Revoliutii!), la care se raportau mereu sloganurile oficiale.

Am observat de-a lungul vietii ca, in perioada dictaturilor, cand viata este foarte grea, infloresc, in mod curios, noianuri de bancuri. Banuiesc ca, sunt un fel de expresie a descatusarii si a rezistentei pasive, si din acest motiv mi se par semnificative. Cred ca ar merita sa fie culese de la cei care isi mai amintesc - si tiparite, ca un document istoric sui generis.

Intrebata fiind odata, ce s-a intamplat cu orbii mei odessiti, am realizat ca, majoritatea celor care au absolvit facultatile Universitatii s-au incadrat activ in viata de toate zilele.

Multi au devenit profesori. Altii - bibliotecari la Biblioteca Braille. Unul a devenit vestit acordeonist in orchestra oraseneasca. Iar altul, solist vocal de mare succes. S-a intamplat pe vremea, cand superbul cantaret italian orb, vestit in lumea larga - Andreea Boccelli, nu se nascuse inca. Nici prietenul meu nevazator - Strányicki Gábor, profesor la Universitatea din Cluj, nu-si scrisese inca, prin dictare, (necunoscand scrierea Braille) volumele interesante de filosofie si etica.

Dupa experienta traita cu colegii mei orbi am invatat, ca oamenii au capacitati uluitoare de a-si infrunta soarta potrivnica.

Mi-a fost dat sa vad tablouri frumoase pictate cu degtele piciorului de catre oameni fara brate. Si pictate cu gura, de catre oameni, care n-aveau nici maini, nici picioare. Am vazut pe Internet un tanar balerin cu un singur picior si cu o carje in locul celuilalt picior, care dansa frumos pe scena cu o balerina delicata. Am mai vazut oameni alergand la cros cu proteze in locul piciorelor pe care nu le aveau. Iar pe cei cu piciorele paralizate jucand din carucior jocuri cu mingea! Eu insa ma descurc greu.

2. "Pietonii trebuie iubiti"

Din totdeauna am apreciat umorul autoironizant ca semn de inteligenta. Ca atare mi-au placut si bancurile de mai sus.

La un nivel superior, intalnirea mea cu acest gen de umor in cadrul literaturii ruse s-a petrecut la Odessa. Pe paginile romanului satiric "Vitelul de aur" al lui Ilf si Petrov. Inainte sa fi cunoscut scrierile geniale ale lui Gogol. Aveam 19 ani.

Imediat m-a cucerit umorul lor inconfundabil. Nonconformist. Care, fara ura sau incrancenare, cu luciditate critica bonoma - lua in deradere stangaciile, aberatiile, caraghioslacurile, absurditatile vietii sovietice cotidiene din perioada interbelica. Si facea asta prin intermediul eroului cartii, odessitul iscusit Ostap Bender. In urma recitirilor repetate printre hohote de ras, fara sa-mi dau seama, am ajuns treptat sa memorez, in ruseste, pasaje intregi din carte. Inainte de toate, pasajul cu elogiul pietonilor. De la Ilf si Petrov am inteles ca sunt, si voi fi, probabil, pe viata - "pieton". Prin vocatie. Chiar daca intre timp am avut, consecutiv, doua automobile albe, ambele "botezate" cu numele Rozinanta - calul alb a lui Don Quijote. De ce "pieton prin vocatie"? Deoarece cu zeci de ani in urma am inteles, ca altfel se poate observa viata din goana limuzinei, altfel de pe bicicleta, altfel ca pieton. Si mie totdeauna mi-a placut sa merg pe jos.

Azi, in mijlocul aberatiilor de acum, mi-e dor de umorul ironic a lui Ilf si Petrov. Simt nevoia sa rememorez, cu placerea de alta data, diferite pasaje din cartea lor, dar acum in romaneste. Incepand cu "oda" pietonilor.

Iata pasajul:

"Pietonii trebuie iubiti. ("Pesehodov nado liubuti." rus. in original )

Pietonii reprezinta cea mai mare parte a omenirii. Mai mult inca: constituie partea ei cea mai buna. Pietonii au creat lumea. Au construit orasele, au cladit casele cu multe etaje, au facut canalizarea si alimentarea cu apa, au pavat strazile si le-au iluminat cu becuri electrice.

Pietonii au raspandit cultura in toata lumea, au inventat tiparul si praful de pusca, au construit poduri peste rauri, au abolit comertul cu sclavi, au descifrat hieroglifele egiptene, au raspandit lama de ras si au stabilit ca din boabele de soia se pot gati o suta saisprezece feluri de mancare gustoase si hranitoare.

Si cand toate acestea au fost ispravite, cand lumea noastra a dobandit un aspect mai mult sau mai putin civilizat, au aparut automobilistii.

Trebuie precizat insa ca si automobilul fusese inventat de pietoni. Dar automobilistii au uitat asta imediat si au inceput sa-i striveasca pe sarmanii pietoni blanzi si inteligenti. Automobilistii au pus stapanire pe strazile create de pietoni. Carosabilul a devenit de doua ori mai lat, iar trotuarele, de doua ori mai inguste, ajungand pana la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tigari. Pietonii au inceput sa se lipeasca tematori de zidurile caselor.

In intinsa noastra patrie, masina - care in conceptia pietonilor ce au inventat-o a fost destinata transportului pasnic al oamenilor si lucrurilor - a capatat caracterul primejdios de proiectil fratricid. El scoate din arena coloane intregi de membri ai sindicatelor si ai familiilor lor. Iar cand uneori pietonul reuseste sa scape de sub botul argintiu al masinii, atunci vine militia si il amendeaza pentru nerespectarea legilor circulatiei.

In general, prestigiul pietonilor s-a slabit mult. Ei care au dat lumii oameni renumiti ca Horatiu, Boyle, Mariotte, Lobacevski, Gutenberg si Anatol France, sunt nevoiti acum sa se strambe cat se poate de caraghios ca sa atraga atentia asupra existentei lor.

In asa hal a decazut pietonul!

Numai in micile orase rusesti pietonul mai este respectat si iubit. Numai acolo mai este el stapanul strazilor si poate calca in voie pe caldaram si sa-l traverseze cand vrea si cum doreste."

Cred ca am reusit sa rememorez relativ exact cele scrise despre pietoni - (voi verifica in editia rusa pe care o am).

Intamplarea face ca la cateva zile de la rememorarea laudei aduse pietonilor pe paginile "Vitelului de aur" sa-mi parvina prin internet poezia unui autor necunoscut, intitulata "Pe vremea cand umblam pe jos". Fiind inca in atmosfera pietonala m-am hotarat s-o citesc. Din poezia stangace dar simtita strabatea amintirea nostalgica a vremurilor anterioare. Adica din secolul XX. O reproduc pe larg:

"Pe vremea cand umblam pe jos."

Pe vremea cand umblam pe jos,

Carand la plase de-ata tare,

Stateam la cozi pentru mancare:

Dar traiam si bine si frumos,

Pe vremea cand umblam pe jos.

Si serile tarziu, uitandu-ma la stele,

Visam la alte lumi stinghere..

Cantam mai mult, cantam duios,

Munceam din plin, munceam voios

Si-aveam si timp de toate cele.

Pe vremea cand umblam pe jos!

Si il citeam si pe Shakespeare.

Cum de aveam timp? Acu ma mir,

Dar pe vremea cand umblam pe jos

Totul mi se parea frumos.

Si n-aveam timp de tanguit.

Cum fac acu'de cand m-am pricopsit.

Pe vremea cand purtam sosoni;

Si reparam la pantofi talpa,

Lumea stia stanga de dreapta..

Carpeam ciorapii la calcaie,

Si n-aveam crize de mandrie.

Nu se-ntampla sa auzim

Ca vre-unul n-are self-esteem.

Batranii nu mureu stingheri,

Si pentru caini erau hingheri!

Pe vremea cand purtam galosi,

Aveam respect pentru stramosi!

Si ce amintiri mi-au mai ramas,

Din vremea cand stateam la "bus".

Aveam caracterul mai frumos

Pe vremea cand mergeam pe jos.

Copii ne salutau frumos,

Pe vremea cand umblam pe jos,

Si nu parea de loc pe dos

Ca baietii sa dea sapca jos,

Sau sa se scoale in picioare

Si sa dea locul: era o onoare!

Acum insa ne-am pricopsit.

Si nici nu mai umblam pe jos

Azi mi-a ramas un gand frumos.

Pe vremea cand umblam pe jos"

Ilf si Petrov au scris lauda pietonilor la Odessa, cred ca in 1925. Autorul roman necunoscut, nostalgic dupa timpurile pietonale s-a destainuit acum, in secolul XXI.

Gandindu-ma la cele doua scrieri realizez din nou ceea ce stiam dintotdeauna: ca peste deceniile si distantele care ii despart, oamenii au avut si au multe lucruri in comun. Si, probabil, asa va fi mereu. Desi nu stiu daca tinerilor de azi, de la nastere obisnuiti cu masina, placerea mersului pe jos, contactul cu pamantul, le mai spune ceva.

Acum vreau sa ma mai amuz putin cu rememorarea ispravilor ridicole ale perioadei sovietice de trecere de la capitalism la socialism, descrise de Ilf si Petrov.

Eroul din "Vitelul de aur" era tanarul Ostap Bender din Odessa. La inceput era si el pieton ca tot omul. Dar repede i s-a urat de cumintenia supusa a pietonilor. Pentru ca acestia, in perioada de tranzitie erau dublu batjocoriti. Pe de o parte, de catre birocratii indolenti, demagogi si autosuficienti. Pe de alta parte, de catre numarul mare de impostori care prolifereaza in orice perioada de tranzitie, si care n-au alta ocupatie decat sa traga pe sfoara atat pe pietonii nevinovati cat si pe conducatorii locali creduli, neexperimentati si ineficienti. Iar el nu vroia sa fie tras pe sfoara.

Ostap Bender devenise figura emblematica a impostorilor, marele "Maistru al combinatiilor". El vedea imediat fisurile, neajunsurile, stangaciile, caraghioslacurile, mizeriile inceputului noului sistem (NEP). Le vedea, fara sa le dramatizeze. Le lua in deradere. Si incerca sa profite de ele pentru a-si realiza idealul vietii: sa devina milionar, sa plece in "raiul de la Rio de Janeiro".

Bender nu era un ticalos, nu facea rau nimanui. Nu era badaran, brutal sau bataus. Nu folosea cuvinte triviale, nu injura, nu se imbata. Era doar fanfaron, grandoman, hazliu, cu un limbaj plin de umor fantezist-nonconformist, impostor inventiv. Vroia sa-si realizeze idealul fara sa munceasca. Prin escrocherii ingenioase.

Un exemplul clasic pentru excrocarea inventiva a credulitatii potentatilor locali era prezentarea sa la presedintele comitetului local dintr-un orasel ca pretinsul fiu al eroului revolutionar, locotenentul Schmidt.[*]

Dupa ce lasa timp presedintelui sa-si manifeste respectul evlavios fata de locotenentul erou, asasinat de nemilosul tarism, Ostap ii ceru cincizeci de ruble. Cererea avea ca pretext faptul ca trecand accidental prin orasul condus de presedinte, a ramas fara nicio copeica. Presedintele, avand bugetul local redus, nu i-a putut oferi decat 8 ruble si trei bonuri de masa la restaurantul cooperativei "Fostul prieten al stomacului."

Inainte ca Ostap sa paraseasca biroul presedintelui, in usa incaperii aparu un alt "fiu" al revolutionarului Schmidt. Acesta era, ca si Ostap, unul dintre cei treizeci de escroci care se dadeau fii ai eroului Marii Negre. Si toti cerau ajutor material sub diferite pretexte nascocite. Dupa ce, cu totul neasteptat, aparu si un al treilea "fiu" al defunctului erou Ostap parasi in graba incaperea, urmat apoi de ceilalti doi escroci. Cei trei "fii" ai locotenentului Schmidt au devenit aliati, recunoscand inteligenta si instruirea superioara a lui Ostap, ca marele "Maistru al combinatiilor". Ostap-"comandorul", aghiotantul sau Balaganov si batranul Panikovski au savarsit impreuna multe escrocheri hazlii.

Odata, dupa ce s-au imprietenit cu proprietarul unei masini verzi - care isi spunea rablei sale jalnice "Antilopa Gnu" - pe un drum lateral au iesit cu o suta cincizeci de kilometrii inaintea capului de coloana a unei curse de automobil, culegand gloria invingatorului.

Altadata, marele "Maistru al combinatiilor" a conceput un "Oficiu pentru colectarea coarnelor si copitelor", declarandu-se directorul Oficiului care de fapt nu colecta nimic, desi avea chiar si o stampila ca orice institutie.

Mi-a ramas in memorie tarasenia hazlie a lui Ostap dupa ce aflase secretele unui "milionar sovietic clandestin" cu numele Koreiko. Acesta era un mic functionar cu 46 de ruble salariul lunar. Dar prin hotii, escrocherii si specula cu marfuri deficitare a strans 10 milioane de ruble, asteptand sa-i foloseasca dupa ce vor cadea sovietele. In asteptarea evenimentului socotit de el inevitabil, Koreiko isi tinea banii intr-o valijoara, pe care o transporta saptamanal de la o gara la alta, depunand-o la bagaje si pastrand cu grija chitanta. Intre timp traia numai din leafa sa minuscula ca un Harpagon. Prin santaj si persuasiune Ostap cel vesel urmarea sa obtina de la multimilionarul clandestin un milion de ruble, care era idealul sau fierbinte.

In cele din urma, dupa scene de un comic de situatii cu haz nebun, intra in posesia milionului mult visat si spera sa inceapa "adevarata viata" fericita, satisfacandu-si toate dorintele.

Dar, s-a intamplat ceva cu totul neasteptat. Ostap constata cu stupoare ca milionul sau mult visat nu-i aducea respectul, simpatia si admiratia celor care au aflat de banii lui, ci dimpotriva, ii atragea suspiciunea si antipatia acestora. Ostap intelege cu profunda dezamagire ca in Uniune nu va putea avea un trai dulce de milionar. Se hotareste sa fuga in raiul de la Rio de Janiero. Cu milionul sau cumpara o tava uriasa de aur, bratari de aur, briliante, o haina de blana speciala si, increzator in fericirea sa viitoare se indrepta spre granita Romaniei vechi ca prima statie a "lumii libere." Socul apare atunci, cand granicerii romani, in loc sa manifeste simpatie si solidaritate fata de cel fugit din " lagarul" sovietic, il jefuiesc de bijuterii, de tava de aur, de haina de blana, il maltrateaza si il trimit inapoi peste granita, peste ghiata de pe Nistru.

Ajuns pe malul sovietic, fara o cizma pe picior si fara blana, Ostap isi tine siesi urmatorul discurs plin de umor si autoironie detasata: - "Ovatii nu trebuiesc. N-a iesit din mine un Monte Cristo. Trebuie sa ma recalific in administrator de bloc."

Ostap, escrocul vesel, inventiv si optimist, urmareste reguli autoimpuse in filosofia sa despre escrocherie: sa nu intre in conflict cu codul penal; sa foloseasca numai cele 400 de metode "cinstite" inventate de el pentru a stoarce bani de la cei certati cu puterea, ca si de la cei naivi sau cei cu diferite vicii si slabiciuni. Pe toti acestia ii speculeaza cu inteligenta inventiva, cu dibacie si umor, starnind hazul si simpatia cititorului.

Pentru nonconformismul si umorul sau Ostap era simpatizat nu numai de studenti dar si de odessitii de rand. Diferite ziceri ale sale au intrat in limbajul cotidian odessit, ca de exemplu: "Nu, asta nu este Rio de Janeiro!" ( Net, eto ne Rio de Janeiro!) - exclamatie folosita in cazul unor situatii neplacute, sacaitoare. Sau, folosirea expresie lui Ostap: "Parada o voi conduce eu!" ( Komandovati paradom budu ia !. rus.) in preajma intentiei unor actiuni mai putin "ortodoxe".

Sau, expresia lui Bender, larg raspandita printre studenti ca raspuns ironic prompt la cererea cuiva a unui imprumut la sfarsitul lunii, inainte de primirea bursei: "Nu vrei si cheile de la locuinta unde zac banii ??" (Ne hoces i cliuci ot cvartira gde denghi lejat?) Ca studenti ne amuzam teribil cu ispravile hazlii din "Vitelul de aur." Ca si cu cele din "Douasprezece scaune" scrise in 1928, cu trei ani inainte de "Vitelul de aur."

In "Douasprezece scaune" activitatea amuzanta a lui Ostap se desfasura alaturi de Vorobianinov, un fost general provenit din randurile nobilimii ruse. Dupa revolutie acesta incerca sa caute bijuteriile de familie, ascunse de catre soacra sa, inainte de revolutie, intr-unul din cele douasprezece scaune tapitate, un fel de semifotolii, din fostul ei salon. In timpul revolutiei scaunele s-au risipit prin toata tara: pe la camine, pe la muzeul de mobila, pe la cluburi, pe la un teatru, pe la cetateni particulari. Cautarea cu peripetii desfasurandu-se pe aceste trasee intortocheate.

Ilf si Petrov pe paginile celor doua carti ne poarta prin locuri diferite, prin cele mai diverse medii sociale, printre oameni cu comportamente si obiceiuri curioase, stranii, adesea caraghioase. Facandu-ne sa ne amuzam copios. Un numar mare de oameni superficiali, de ageamii, de escroci, de naivi se perinda in cartile lor. Care incearca cu metode variate sa se descurce si sa supravietuiasca dupa ce revolutia i-a scos din albia vietii lor obisnuite. Printre acestia sunt fosti functionari taristi, fosti negustori, reprezentanti ai fostei nobilimi, afaceristi abili si inventivi, dar sunt si unii activisti sovietici si functionari noi incompetenti, neexperimentati si creduli, care nu se pricep sa conduca treburile cotidiene, sau sa pazeasca avutul public.

In aceasta galerie se gasesc si a. n. "haltursciki", adica cei care "fuseresc" diferite produse si le plaseaza naivilor de buna-credinta. O alta categorie de care rad autorii, si noi impreuna cu ei, sunt "adaptabilii". Adica cei care se adapteaza la noul regim, fie din lasitate, fie din nevoie, fie din interese materiale concrete. Si fac asta cu o demagogie zgomotoasa si cu lozinci sforaitoare. (Cunosc aceasta categorie si de pe la noi sub dubla lor ipostaza: cea de dinainte si cea de dupa 1989!).

Ma gandesc ca savuroasa satira umoristica a lui Ilf si Petrov probabil se ghida in substanta ei dupa anticul dictong "Ridendo castigat mores" (Razand indrepti moravurile) si dupa comandamentul antic " Ridentem dicere verum" (Sa spui adevarul razand).

Azi tanjesc dupa un Ilf si Petrov, sau dupa un Caragiale contemporan, care sa rada si cu care sa radem de ispravile impostorilor si escrocilor actualei tranzitii inverse - de la socialism la capitalism. Ispravile acestora semana, nu odata, cu ridicolul celor descrise in cele doua romane ale lui Ilf si Petrov. Dar numai atunci cand este vorba de impostori marunti, de gura casca sau de naivi si creduli. Cum a fost, de exemplu, masa credulilor trasi pe sfoara de jocurile piramidale de tip "Caritas", "Gerald" si asa mai departe.

Escrocii de anvergura ai tranzitiei actuale insa nu sunt inofensivi, pasnici, spirituali si hazlii precum Ostap Bender. Dimpotriva. Sunt aroganti, agresivi, brutali si nemilosi, care jefuiesc fara scrupule bogatiile obstei. Care fac rau cu buna-stiinta si fara sfiala. S-a schimbat calibrul, natura si dimensiunile escrocheriilor fata de cele savarsite de Ostap. Cele actuale nu mai au haz, fiind adesea mai mult tragice decat comice. Dar daca le-ar descrie Ilf si Petrov, ma gandesc ca poate s-ar gasi unii care sa rada de ele. Nu stiu daca as mai putea sa rad si eu.

3. Intamplari la Baia Comunala.
Cum am ajuns sa spal sute de spinari. Prietenia mea cu Liza

Imi amintesc de ce si cum am ajuns eu la Baia Comunala din Odessa.

Motivul, aproape incredibil, decurgea din faptul ca la Caminul studentesc al Universitatii unde locuiam, usa de la dusuri, la toate cele trei etaje era inchisa cu lacat. Dusurile nu erau inchise ocazional, din pricina vreunei defectiuni. Nu. Erau zavorate in permanenta, in toata perioada sederii mele acolo. Pentru igiena personala se putea folosi numai sala de spalatorie cu multe chiuvete de portelan. Am intrebat-o pe administratoare: - "De ce nu sunt in functiune dusurile si cand vor fi?" - "Nu stiu" - veni raspunsul candid.

Am intrebat colegii de la alte institute daca in caminele lor functioneaza dusurile. L-am intrebat pe Geo Varga de la Politehnica, pe Suciu Sorin de la Agronomie, pe Nic. Olteanu de la Farmacie, pe Dumitrica de la Drept. Raspunsul primit era invariabil: - Nu. - "De ce?" ma incapatanam eu sa aflu. Nu stiau. -"Si voi unde va imbaiati?"- insistam eu cu intrebarile.

- "La Baia Comunala" - veni raspunsul invariabil. Eram derutata. Nu mai fusesem niciodata la o Baie publica, desi stiam inca de la Oradea ca exista acolo "Baia Rimanoczy" unde se imbaiau in bazinul comun barbati si femei laolalta, fapt pentru care Baia publica avea o faima usor dubioasa.

I-am relatat asta lui Geo intrebandu-l ce sa fac. Geo Varga era secretarul studentilor romani din Odessa. M-a ascultat cu atentie. Apoi, zambind, m-a indemnat sa ma duc linistita la Baie, fiind un loc onorabil si util. Iar daca voi avea vre-o problema, sa ma adresez cu incredere femeii de le garderoba, pe care o chema "tiotia" Liza - adica "tanti" Liza -, si ea ma va ajuta, mi-a mai spus el. La intrebarea mea despre locul unde se afla si cum functioneaza baia, Geo mi-a raspuns cu precizie, desenandu-mi si o harta foarte clara. - (Ca un fapt divers imi amintesc, ca orice il intrebai, raspunsul clar il insotea, de regula, si cu o schita, ca sa "vezi"ce iti explica. Avea o inteligenta inginereasca innascuta).

M-am dus la Baie. Singura. Fara colegele de camera, cum era obiceiul, fiind foarte pudica.

Dupa plata taxei de intrare ma duceam la garderoba, ma dezbracam si lasam totul acolo, primeam un lighean de tabla si un cearsaf, imi luam cu mine sapunul si samponul. Apoi, complet goala, intram intr-una dintre cele doua sali uriase de baie. La inceput nu prea desluseam nimic din cauza aburului dens din sala. Treptat mi-am dat seama ca de-a lungul peretilor erau doua siruri de dusuri, iar in dreptul lor doua randuri lungi de mese din ciment.

Mi-am pus ligheanul pe masa in dreptul unui dus si am inceput sa ma sapunesc. Deodata cineva ma batu pe umar. M-am intors speriata. In spatele meu statea o matroana foarte grasa, cu doua randuri de burti. N-o cunosteam si ma uitam la ea intrebatoare. Ea, cu un zambet larg m-a rugat:

- "Fiti buna, spalati-ma va rog pe spinare!"

- "Cu placere," am raspuns politicoasa.

Si reprimandu-mi vaga sila ce ma incerca am frecat-o foarte constiincioasa pe spatele gras. Femeia mi-a multumit si mi-a urat sanatate. Iar eu, potrivit educatiei primite de la maicutele "Ursuline" de la Oradea, am considerat ca am facut o fapta buna pentru ziua respectiva.

Inveselita la acest gand si pierzandu-mi putin din stinghereala am continuat de zor sa ma sapunesc. Cand am ajuns cu sapunul la piciorul drept am simtit o usoara atingere, ca o adiere.

M-am intors. In aburul dens mai mult am ghicit decat am vazut, ca in spatele meu statea scheletul mic acoperit de piele zbarcita si galbena a unei fapturi ce semana vag cu o femeie.

Parul sur proaspat spalat ii acoperea oasele umerilor. Nu stiam cine e. Intreband-o din priviri ea mi-a soptit abia auzit:

- "Fiti buna, spalati-ma, va rog, pe spinare!". Plina de clabuci m-am conformat, obsedata fiind de figura auschwitziana a femeii. In sinea mea am contabilizat a doua fapta buna pentru ziua respectiva. Dupa care am continuat sa-mi sapunesc degetele de la picioare, urmand sa intru apoi sub dusul care s-a eliberat intre timp. Dar n-a fost sa fie. Acoperita de sapun am mai "fost buna" cu inca patru femei. Care pesemne, au urmarit politetea si constiinciozitatea mea la spalatul spinarilor au venit una cate una cu aceiasi formula consacrata:

- "Fiti buna, spalati-ma, va rog, pe spinare!"

Povestind la camin prima mea experienta la Baie, colegele de camera au ras de mine, spunand ca sunt fraiera fiindca nu m-am dus cu ele. Mi-au povestit ca ele se spalau reciproc pe spate, ca isi spalau in ligheanul primit chilotii, ciorapii, furoul, desi era strict interzis de Regulamentul baii. Ele nu spalau spinarile batranelor grase sau slabe, scuzandu-se ca se grabesc foarte tare. Si se distrau de minune. Dupa baie au baut la bufet cate un pahar urias cu suc de mere sau de rosii si radeau pline de voiosie. Asa am ramas eu singura fara distractie dar cu un numar mare de "fapte bune" savarsite in urma spalarii catorva sute de spinari in timpul sederii mele la Odessa.

Cum m-am imprietenit cu "tiotia" Liza? Simplu. Am cunoscut-o la garderoba Baii. Liza era o femeie la vre-o 40- 45 de ani, dar parea mult mai in varsta. Semana cu figura traditionala a femeilor de pe copertile cartilor cu basme populare rusesti. Era grasa, cu fata foarte alba, cu ochi albastrii, blanzi si usor mijiti, cu basma inflorata legata gen "Matriosca" peste parul blond ce incepea sa incarunteasca. Doar ca in loc de sarafanul popular era imbracata intr-un halat alb, bine scrobit.

Cand m-am dus prima data acolo, vazandu-ma atat de stinghera si dezorientata, Lizei i se facuse mila de mine. Zambind imi intinse un lighean de tabla nou, nefolosit, si un cearseaf nou, si mi-a urat "sciastlivo", un fel de urare de "noroc" sau de "succes". Si proceda la fel in fiecare saptamana cand ma duceam acolo. Eu ii multumeam zambind si parca ma simteam mai bine. Dupa cateva saptamani am intrebat-o: de ce ma rasfata asa? Mult timp nu mi-a dat niciun raspuns, mi-a urat doar - "S liogkim parom", ceea ce intr-o traducere aproximativa semnifica: - "Sa-ti fie de bine baia".

Apoi, intr-un tarziu, mi-a povestit odata, cu amaraciune retinuta, sobra, ca are si ea o fata studenta ca si mine. Dar ca fata se rusineazp de faptul ca mama ei este garderobiera la Baia Comunala. Liza mi-a explicat ca si-a crescut singura fata dupa ce s-a intors de pe front fara sotul ei, care a murit acolo. Plecase foarte tanara pe front dupa sotul ei, lasandu-si copilul mic in grija bunicilor. Cand s-a intors acasa dupa terminarea razboiului, vaduva, nu avea nici-o meserie. Si-a luat fetita de la bunici, a dat-o la gradinita si s-a angajat in apropierea gradinitei la Baia Comunala ca femeie de serviciu, facand curat toata ziua. Pentru munca sa exemplara si pentru ca s-a imbolnavit de plamani, a fost "avansata" ca garderobiera. Fiica sa se rusina de toate acestea si mintea colegilor ca maica-sa este "functionara" la Baie. Liza imi povestea in soapta si, in cele din urma, plangea. Eu o consolam spunandu-i ca poate totul i se pare numai.

De atunci, de fiecare data cand mergeam la Baie ii povesteam Lizei ca m-am intalnit cu fiica sa frumoasa - (nici n-o cunosteam, dar tanti Liza credea ca toti studentii se cunosc intre ei,) - si ca fata se lauda cu mama ei viteaza, curajoasa, harnica si buna. Dupa care ii serveam vre-o doua bancuri cu "Radio Erevan". Liza ma asculta cu nesat de fiecare data. Ochii ii straluceau iar de bancurile mele radea cu pofta, cum numai oamenii grasi si buni stiu sa rada.

Experienta de la Baia Comunala din Odessa mi-a ramas in amintire, cu atat mai mult cu cat era si unica. Niciodata de atunci n-am mai fost la o baie publica si, nu stiu cum functioneaza acum.

4. "Profetul", aurul si sovieticii

Imi vine in minte un amanunt curios dar amuzant legat de verighetele de aur. Colegii mei casatoriti nu purtau verighete. Am observat ca, in afara de unele femei batrane, nimeni dintre notabilitati sau simpli cetateni nu purta, desi in magazinele de bijuterii erau etalate in vitrine multe verighete de aur. Alaturi de care straluceau frumose bijuterii de aur, de platina, cu sau fara pietre pretioase, ceea ce demonstra faptul ca maiestria vestita a vechilor bijutieri rusi n-a disparut fara urma. Dar in viata de toate zilele nimeni nu purta bijuterii. Singura exceptie era tinuta eleganta la Opera, unde multe femei purtau podoabe de aur sau de platina.

L-am intrebat despre asta pe prietenul meu Ahile. Si ce am aflat?

Ahile mi-a explicat nepurtarea verighetelor si a bijuteriilor de aur cu doua conceptii diferite, larg raspandite dupa Revolutia din octombrie 1917.

Prima declara dispret fata de aur, ca simbol al coruperii sufletelor, ce poate impinge oameni normali la jaf, la crime, la coruptie, la ura si invidie, la rapacitate si neomenie. Drept pentru care "profetia" lui Lenin potrivit careia "in comunism din aur se vor face W.C.-uri publice" se bucura de popularitate.

A doua conceptie considera, ca noua morala proletara nu obliga la afisarea prin purtarea verighetei a existentei unei legaturi de dragoste si atasament intre doi oameni casatoriti. Ci obliga la un comportament moral care facea existenta unei astfel de relatii evidenta.

Explicatia lui Ahile m-a amuzat. Dar ma si punea pe ganduri. Poate azi mai mult ca atunci.

5. Sarbatorile in timpul studentiei

Ma gandesc, ca natura si continutul sarbatorilor pot caracteriza o tara. Atunci inca nu-mi dadeam seama de asta.

Pentru noi, studentii din Romania, cea mai lunga sarbatoare tinea patru zile de Anul Nou.

Deoarece incepea de pe 30 Decembrie, ziua Republicii. Motiv pentru care sarbatorea de sfarsit de an in caminele studentesti incepea intotdeauna la noi, unde veneau colegii nostri locali, dar si cei din Ungaria, Polonia si din alte tari. Odata am organizat cu acest prilej un concurs international de injuraturi hazlii, pentru a vedea cine poate debita cele mai interesante, mai nostime, mai variate si mai lungi injuraturi, fara sa jigneasca vreo persoana, ci sa se refere la situatii sacaitoare care te scot din fire, facandu-te sa injuri.

Regulamentul concursului nascocit de noi prevedea ca: injuratura sa nu fie porcoasa; sa nu foloseasca cuvinte triviale; sa nu repete niciun cuvant; sa fie inventiva; spirituala si hazoasa.

Printre cascadele nesfarsite de rasete concursul a fost castigat de catre colegii unguri. Noi, gazdele, ne-am situat pe locul doi, polonezii pe locul trei, rusii pe locul patru. Chinezii si nord-coreenii nici nu s-au calificat, deoarece ei, ca si cei din India, nu au injuraturi.

A doua zi, de Revelion, dupa ce la miezul noptii ciocneam paharele cu traditionala sampanie, ne duceam cu totii la Bradul Mare din centrul orasului, il inconjuram cantand apoi ne intorceam la petrecere pana dimineata. In prima zi a anului o luam de la capat, continuand si in ziua urmatoare. Totul era foarte vesel.

Am remarcat ca nu se tinea traditia Craciunului, iar mie imi era dor de el. Bradul se impodobea doar de Anul nou. Auzeam ca multi batrani, mai ales la tara, continuau sa serbeze Craciunul si Pastele dupa calendarul vechi ortodox. Dar acestea nu erau sarbatori oficiale pentru ca tineau de religie, astfel n-am apucat sa vad cum se desfasoara.

O alta sarbatoare plina de voiosie era ziua de 1 Mai. La demonstratie, la care nu lipseau niciodata colegii mei orbi, mergeam nu din obligatie ci din placerea de a fi impreuna in aer liber. Cascadele de rasete si de bancuri nu conteneau. Ahile canta la acordeon, iar noi ceilalti cantam, de regula, pe doua sau trei voci, un "repertoriu" destul de variat. Cantam cu placere cunoscutele cantece muncitoresti, splendida Serenada a lui Toselli, dar si cantece studentesti mai mult sau mai putin deochiate. In acest cortegiu vesel, imbracat de sarbatoare, nu exista nimic din scortosenia rigida a defilarilor comandate oficial. Sarbatoarea muncii era si cea a Primaverii. Iti insufla speranta si veselie.

Pe noi, strainii, colegii ne simpatizau cu pornirea fireasca, generoasa caracteristica varstei.

Dar si ca urmare a educarii lor de mici in spiritul solidaritatii. Era placut sa fi iubit si rasfatat.

Demonstratia se termina pe malul marii, pe plaja. Ramaneam aici pana a doua zi dimineata.

Ne veseleam, cantam in jurul focului aprins pe plaja, faceam baie in marea rece la lumina Lunii. Era placut.

Tin minte ca oamenii se felicitau reciproc inca din ajun cu fomula traditionala: "Felicitari cu ocazia apropiatei sarbatori" sau "Felicitari cu prilejul Sarbatorii" ("S nastupaiuscim Prazdnicom" sau simplu: "S Prazdnicom!" rus. in origin.).

Toti stiau ca 1 Mai nu este o "sarbatoare comunista" - cum scriu dispretuitor unii ziaristi de aici dupa 1989. Stiau ceea ce unii "stiristi" semidocti nu stiu: ca in America, la Chicago, in anul 1889 s-a hotarat ca 1 Mai sa se tina in fiecare an ca sarbatoarea internationala a muncii, in memoria luptelor muncitoresti inabusite in sange de politie la 1 mai 1886. Si de atunci asa s-a tinut in numeroase tari din lume.

Ma uitam la stirile T.V. de 1 Mai 2008. Nu s-a transmis din nicio tara nicio scena de sarbatoare. Au fost prezentate numai scene de batai si violente intre dreapta si stanga din Germania, batai-politie-tunuri de apa - violente din Bolivia si din alte tari. Ma intrebam nedumerita: a disparut oare aceasta sarbatore? Si daca da, de ce? Munca nu mai merita sa fie sarbatorita?

Mai era sarbatoarea Victoriei in cel de al Doilea Razboi Mondial. Cel mai mare razboi al tuturor timpurilor.

Era o sarbatoare mai sobra, mai solemna, mai putin vesela. Ceea ce era de inteles. Prin faptul ca, aproape toate familiile aveau mortii lor dragi care au platit cu viata pentru victorie.

Oamenii isi plangeau mortii, dar se bucurau de victoria celor ramasi. Cu speranta ca nu se va mai repeta vreodata. Firava speranta.

De cativa ani 9 Mai este sarbatorita in lume ca Ziua Europei. Nu stiu daca azi in fosta URSS s-a renuntat la sarbatorirea Victoriei pentru care au dat peste 20 de milioane de morti, sau o serbeaza alaturi de Ziua Europei?

7 Noiembrie era socotita sarbatoarea nationala, care marca aniversarile Marii Revolutii Socialiste din Octombrie 1917.

Parada militara insotea in fiecare an sarbatoarea. Si foarte multe cuvantari festiviste in toate tribunele ridicate pe tot intinsul Uniunii. Oamenii se felicitau reciproc "Cu Sarbatoarea Octombriei." ("S Prazdnicom Oktiabria" rus. in origin.). Le parea rau pentru cei morti atunci, dar, ca un fel de consolare, repetau, ca "a fost, totusi, o revolutie mai putin sangeroasa decat Marea Revolutie Franceza din 1789". In lipsa unor date statistice veridice privind numarul mortilor in cele doua revolutii, nu stiam daca era adevarat sau nu. Nici azi nu stiu.

Stiu insa ca astazi este ciudata si nerealista tendinta oficialilor, ziaristilor, reporterilor de la noi de a stegre orice aspect pozitiv care a existat in fosta URSS. Toate scrierile - vorbirile actuale sunt de aceeasi factura: neagra, rea, resentimentara, negativa. Or, nu se poate sterge cu tusul negru istoria intre 1917 si pana la sfarsitul secolului 20 de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Nu se pot anihila faptele de viata, de lupta si de suferinte, de sperante si de disperari, de iluzii si de dezamagiri, de izbanzi si de esecuri, de spaime si de umilinte, de acte de demnitate si cutezanta, din acea perioada istorica. Nici nebunia dureroasa a razboiului civil. Cum nu se pot anihila nici sacrificiile uriase. Darzenia, curajul nebunesc. Buna-credinta generoasa dusa pana la naivitate si uitare de sine a celor doua-trei generatii care au trait acolo in perioada celor saptezeci de ani de experiment istoric - social inedit.

Nu se pot ignora, deoarece, sunt parti ale unei uriase experiente colective din ciudatul secol al XX-lea. Experienta unei incercari indraznete, don-quihotesti, utopice, de a schimba lumea si soarta celor multi. Prin esecul grandiosului proiect lumea a devenit mai saraca cu o iluzie, care cuprindea stravechea dorinta a oamenilor de a-si ameliora existenta sociala. Dorinta care a insotit istoria societatii omenesti incepand inca din primul mileniu i.e.n.

Probabil, se va scrie, candva, nu numai in negru, ci in culori reale de alb-negru-gri amintirea controversata a acestei experiente. La Paris a si aparut deja o carte a cunoscutul scriitor M. Lewin intitulata "Le si cle russe. De Lenin Putin." Cartea s-a epuizat repede. Regret ca nu am putut s-o citesc inca.

Ma gandesc, ca nu-i exclus, ca pe langa actuala amintire neagra - (nu ma refer la cartea lui Lewin) - sa se scrie si amintiri roz, romantate, nostalgice, unilateral idealizante. Ambele tipuri de evocari vor fi false. Nefolositoare generatiilor tinere si a celor ce vor veni. Neprezentandu-le raul si binele din viata parintilor-bunicilor nu-i va ajuta sa stie ce rau sa nu reproduca, ce bine sa dezvolte. Rupandu-le astfel legatura fireasca cu antemergatorii. Stergandu-le din memorie experienta celor 70 de ani imediat premergatori existentei lor, tinerilor li se va confisca trecutul. Si busola. Astfel trisati vor deveni si mai vulnerabili. Cine isi poate asuma o astfel de raspundere?

Alte sarbatori, vesele, erau prilejuite de zilele de nastere. Acestea erau serbate totdeauna cu multi prieteni, cu variate cadouri hazlii, cu flori, cu cantece, cu forte multe bancuri si rasete.

La camin eram obligati sa lasam la portareasa de serviciu lista nominala a invitatilor. Ceea ce limita intrucatva numarul invitatilor, obligand sarbatorita la o extrem de dificila selectare a lor. Solutia era sa vina in doua sau chiar trei "transe", dar numai dupa ce prima serie isi anunta la poarta plecarea, luandu-si actele.

Mi-ar fi placut ca azi, la ziua mea, sa am macar a zecea parte din numarul mare a celor care ma serbau atunci. Dar Viata le-a triat sever.

6. Mos Efremov si galosii

Imi amintesc ca la Universitate garderoba era obligatorie. Nimeni nu intra la cursuri in palton sau galosi. La garderoba stateai frumos la rand, nu te inghesuiai, chiar daca riscai sa intarzii la ore. Tot asa stateai la rand si in statiile de tramvai sau de troleibus. Fara imbulzeala.

"Mos Efremov" era unul dintre profesorii mei. Se mandrea cu faptul ca semana mult cu Lenin. Era scund, avea chelie mare si mustata ca a lui Lenin, si vorbea "rarait" ca acesta, ceea ce nu-l avantaja la predarea cursurilor. Ii imita si gesturile: plimbandu-se in sala cu cele doua degete mari bagate in rascroiul de la subsuori a vestei de la costum, cum vazuse el in numeroase portrete ale lui Lenin. Ceea ce ni se parea charaghios. Altfel era un om de treaba.

Printre noi era proverbial faptul ca "Mos Efremov" asa de mult prinsese reflexul garderobei incat isi scotea in mod automat si distrat galosii cand se urca in tramvai sau in troleibus. Drept pentru care sotia sa ii cumpara zeci de perechi de galosi deodata.

Azi regret ca nu se mai fabrica galosi si sosoni. Desi erau butucanosi, iti permiteau sa porti toata iarna incaltari comode si sanatoase de piele. Ferindu-te sa stai ziua intreaga in niste pantofi cu talpa sintetica groasa, ca sa nu te uzi la picioare. Si care sunt foarte la moda acum. Inclusiv pentru copii mici, carora le deformeaza picioarele. Ma intreb daca intra si asta in pretul modei?

7. Fara bani, sau - PRIMUSUL - terorea mea

Ospitalitatea traditionala a rusilor era proverbiala. Si foarte placuta. Totusi mi se parea adesea exagerata.

Exagerarile ma faceau sa ma simt prost. In special cand studentilor straini li se ofereau burse de trei ori mai mari decat celor sovietici. Ca si in cazul cand strainii mancau la cel mai bun restaurant din Odessa - "Volna" - situat pe malul marii, la capatul bulevardului principal - Deribasovskaya. Colegii mei autohtoni mancau la cantina studenteasca, modesta, ca toate cantinele studentesti.

Peste aceste deosebiri, comun era faptul, ca la sfarsitul lunii, cu o saptamana inainte de primirea bursei, si unii si altii ramaneam fara bani si nu mai puteam manca nici la restaurant nici la cantina.

Iesirea din criza in fiecare luna se facea prin pregatirea mancarii in camera de la camin. Pe un primus. Fiind patru in camera, procedeul supravietuirii prevedea: strangerea laolalta a banutilor ramasi, tragerea la sorti cine sa mearga la piata sa cumpere cartofi si cine sa-i prajeasca la primus.

Fata de un banal resou electric, sau de o pasnica lampa de petrol ce folosea mama la gatit vara ca sa nu aprinda plita, primusul imi parea o masinarie infernala, respingatoare. Era un recipient cilindric din alama, care se umplea cu petrol. Din cilindru iesea o tija subtire menita sa pompezi cu ea petrolul ca sa arda flacara primusului, ce statea pe trei picioruse subtiri, gata sa se rastoarne oricand. Scotea un miros greu de petrol, iar flacara ardea cu zgomot mare. Eu nu stiam nici sa-l aprind, nici sa-l manuiesc, banuindu-l ca in orice clipa poate sari in aer. Il priveam cu neincredere si antipatie, nepricepand cum de colegele mele se descurcau cu el atat de bine. Dintre toate operatiunile pregatirii mesei comune, prajitul cartofilor era socotita cea mai usoara, pentru ca nu trebuia decat sa-i amesteci. Totusi, atunci cand sortii cadeau pe mine de prajit cartofii la flacara primusului, faceam schimb cu fata care trebuia sa curete gramada de cartofi pentru patru oameni lihniti de foame. Dar faceam orice ca sa evit sa stau langa el.

Primusul era teroarea studentiei mele.

In afara de aventura cu primusul, am mai avut o alta experienta sacaitoare legata de mesele comune de supravietuire: spalatul vaselor. In orasul portuar exista o poveste locala legata de spalatul vaselor. Aceasta prevedea, ca cine ramane ultima la mancat, potrivit "regulei marinaresti" trebuia sa spele toate vasele de pe masa. Asa se facea, ca eu, mancand la masa in ritmul meu ardelenesc de acasa, ramaneam mereu ultima. Si spalam, invariabil, vasele tuturor la fiecare sfarsit de luna. De atunci nu pot sa sufar aceasta "regula marinareasca" de la Odessa.

Ca, dealtfel, nici spalatul vaselor unsuroase.

8. "Cozile" mele. Cum m-a linistit observatia
nelinistitoare a lui Murphy

Poate ca ma insel, dar cred ca aproape jumatate din viata am stat asteptand sa-mi vina randul la ceva. Sau undeva. Si cateodata se intampla sa nu mai ajung deloc la rand.

In Uniunea Sovietica am stat la rand de numeroase ori, desi nu-mi placea. Dupa perioada studentiei am stat la mult mai multe si mai variate randuri. Azi ma gandesc ca a sta la rand sau la "coada" cum se mai spune, pentru ceva ce ravnesc mai multi oameni este unul din rezultatele civilizatiei, este o expresie paradoxala a democratiei spontane, a autorespectului si a respectului fata de semeni.

In Uniune am dobandit experienta statului la coada, ceea ce in anii urmatori mi-a fost de folos. Am stat la rand in statiile de troleibus, de autobus, de tramvai, de metro, de taxi, invatand sa evit imbulzeala anarhica, haotica. (Ceea ce la Bucuresti se intampla in mod curent. Fara respect fata de ceilalti. Suportand chiar imbranceala celor care vroiau sa treaca inaintea mea.)

Am stat la cozi "culturale" la caseria teatrelor, cinematografelor, expozitiilor. 2-3 ore am stat in fata unor mari Librarii cand se lansa vreo carte ravnita. Am stat indelung la rand pentru a intra la Galeriile Tretiakov si la Muzeul Puskin la Moscova. Am reluat cozile la Leningrad pentru a intra la Ermitaj si la Muzeul Rus. Dar am stat si la o coada de 2-3 km la Mauzoleul lui Lenin din Piata Rosie din Moscova, asa cum statea majoritatea strainilor care erau in trecere prin oras.

Am stat si la cozi incredibile. "Incredibile" - deoarece daca cineva mi-ar fi povestit despre ele cu siguranta n-as fi crezut ca pot fi adevarate. Dar erau. Am experimentat doua la Moscova.

Odata am stat la un sir nesfarsit pe Bulevardul Gorki penru a intra la unul dintre marile restaurante. Dupa ce am incercat si la alte restaurante, unde sirul celor care asteptau sa intre era poate chiar mai lung. Asteptarea putea sa dureze 1,5-2 ore. Dar dupa ce ai reusit sa intri era placut si civilizat. Si se putea manca bine. Dupa o coada de 2 ore.

Altadata am stat la unul din marile magazine de "Inghetata" - Morojennoe. Acestea erau niste incaperi mari ce semanau cu Cofetariile noastre. Aici se serveau doar varietati de inghetata - foarte buna - si sucuri naturale de fructe: din mere, pere, piersici, capsuni, afine, struguri si suc de rosii. Toate delicioase. Dar nu se gaseau niciun fel de prajituri sau fursecuri sau produse de patiserie. Daca vroiai sa mananci prajitura, puteai cumpara un tort cu crema roz si vernil ce se vindea intr-o cutie patrata de carton, puteai sa tai tortul in cutie si sa te servesti de acolo. Mi se parea putin straniu dupa experienta minunatelor prajituri si piureuri de castane cu frisca de la cofetariile din Oradea.

Ca un fapt divers: in 2009 am vazut pe Internet o mare expozitie de torturi rusesti. Varietatea si inventivitatea neconventionala a prezentarii minunatelor torturi aparea sub forma de castele cu turnuri, de buchete de flori, de automobile, de casute din povesti, de cosuri cu "fructe", de vapoare pe marea albastra, de catelusi si cate si mai cate dulciuri comestibile! Ma gandeam ce bine mi-ar fi parut sa fi fost si pe vremea studentiei mele! Asa, m-am delectat doar cu imaginea lor.

Am observat ca toate cozile la care am stat in Uniune erau silentioase, spre deosebire de cele de acasa. Oamenii din rand nu vorbeau tare, nu se inghesuiau unii in altii, nu radeau zgomotos, nu gesticulau. Inaintau cuminte, putin absenti fata de cele din jurul lor, deoarece majoritatea erau ocupati cu cititul. La un moment dat, stand la un rand nesfarsit la casieria unuia din cele 25 de teatre moscovite - la vestitul "MHAT"- am avut senzatia halucinanta a unei Sali de lectura dintr-o Biblioteca mutata in strada, unde oamenii s-au hotarat brusc sa nu mai citeasca stand la mese ci in picioare. Aceeasi senzatie mi s-a repetat si la Leningrad, la coada de la Ermitaj.

Experienta solida a statului la cozi m-a invatat pentru restul vietii sa nu plec de acasa niciodata fara sa iau o carte sau un dictionar cu mine. Nestiind niciodata cand si unde va trebui sa stau la rand. Pe la inceputul anilor '50 am hotarat sa iau totdeauna o carte straina cu mine. Si uite asa, din coada in coada, am ajuns in cativa ani sa invat cinci limbi straine, alaturi de limba materna. Ceea ce mi-a prins bine in viata. Imi prinde bine si azi.

Acum, cand "am iesit din rand" prin pierderea piciorului drept, realizez, ca am imbatranit disciplinat la cozi variate. Am stat la cozi vesele si triste. La cozi intransingent-moralizatoare, care cu severa demnitate admonestau orice tentativa ale unor "isteti" de a ajunge mai repede in fata. La cozi compacte, tacut incrancenate si amenintatoare din cauza lipsurilor. La cozi gurese-certarete, unde toti se certau cu toti. La cozi jovial-binevoitoare si relaxante. La cozi haotic si isteric imbulzite; la cozi normal-ordonate si la cate si mai cate.

Azi imi amintesc ca la niciuna din aceasta varietate de cozi nu am putut scapa de impresia nelinistitoare ca, celalalt rand - nu unde stateam eu - avanseaza mai repede, si ca niciodata nu ma asez unde trebuie.

Asta pana intr-o zi. Cand am dat peste "Tezele lui Murphy", care contin unele observatii realiste privind" legile mizeriei universale". Acolo am citit, cu o usurare imensa, observatia nelinistita a lui Murphy ca "cealalta coada avanseaza mai iute." Dintr-o data m-am linistit.

Am inteles ca, indiferent unde am sta la coada - la Moscova, la Paris, la Roma, la Bucuresti sau la Budapesta, la Stockholm sau la Barcelona - senzatia "celeilalte cozi care avanseaza mai repede" ne va urmari pretutindeni, ca una din legile mizeriei universale. Astfel edificata, am reusit sa ignor obsesia "celeilalte cozi", eliberandu-ma usurata de vechile frustratii ce ma chinuiau de-a lungul anilor la cozile paralele.

9. Oameni si intamplari

Cel mai interesant lucru ce mi s-a intamplat in timpul celor patru ani de studentie a fost cunoasterea multor oameni.

La Odessa am cunoscut oameni foarte diferiti. In primul rand pe cei care au fost trimisi acolo la studii, ca si mine. Apoi pe profesori. Pe colegii de an, rusi, ucraineni, armeni, gruzini, evrei moldoveni. Dar si oameni diversi din afara mediului universitar in care ma miscam. Oameni "obisnuiti" - cum se spune in limbajul cotidian. Numai ca limbajul cotidian greseste. Experienta mea arata ca nu exista "oameni obisnuiti". Fiecare om este "neobisnuit" in felul sau. Este unic. O viata intreaga am constatat asta. Incerc sa rememorez pe cei pe care i-am cunoscut in afara mediului universitar de la Odessa.

10. Doctorul Brodski

Pe doctorul Brodski - mare specialist oftalmolog, profesor la vestitul Institut "Filatov" in jurul caruia gravitau toti orbii din Odessa - l-am cunoscut la el acasa. Am fost invitata acolo de fiica sa, Jana, studenta la limbi straine. Profesorul nu i-a interzis Janei sa-si invite acasa colegii straini, desi legatura cu ei nu era recomandata, putand trezi suspiciunea organelor de supraveghere.

Doctorul Brodski era un om distins, amabil, cu politete de moda veche, usor distrat si distant.

Avea o locuinta frumoasa cu patru camere, a carei bogatie principala era o imensa biblioteca. A stat cu noi cateva minute, apoi a rugat-o pe Jana sa aiba grija de oaspetele ei si cerandu-si scuze, s-a retras in biroul sau.

Jana, cu care m-am imprietenit la Facultate, era o fata bruneta, inalta, osoasa, cu dintii superiori usor iesiti afara, foarte prietenoasa si naturala. N-avea nimic din gomosenia multor tineri de bani gata.

In timpul vizitei mele Jana a respectat toate momentele ceremonialului rusesc obisnuit ale primirii musafirului: mi-a pus muzica splendida - "Cantecul oaspetelui indian" din opera "Sadko" a lui Rimski -Korsakov. A aprins samovarul. A inceput sa-mi arate albumul cu fotografii. Totusi a ramas parca putin absenta. Am intrebat-o daca este suparata? Dupa o usoara ezitare mi-a povestit in soapta ca in acea dimineata tatal ei fusese chemat si audiat la militia oraseneasca. - "Pentru ce?" - am intrebat eu nedumerita.

- "Tu nu citesti ziarele ?" m-a intrebat la randul ei.

- "Nu prea", i-am marturisit eu.

Atunci mi-a povestit despre procesul intentat de stat unui grup de medici pe temeiul banuielii ca ar fi pregatit un complot impotriva lui Stalin. Oamenii, atat cei de pe strada cat si cei banuiti au fost socati. In viata cotidiana au aparut numeroase accente antisemite, intrucat multi dintre cei banuiti erau evrei. Am ramas stupefiata.

De la colegii mei orbi stiam ca Dr. Brodski - pe care il cunosteau cu totii - fusese pe front, a supravietuit razboiului, dupa care n-a parasit niciodata Clinica sa din Odessa. Unde a tratat, fara intrerupere, mii de pacienti. Am mai aflat ca un alt medic - Dr. Sofia Susco de la spitalul de boli infectioase a depus marturie in favoarea si in apararea profesorului, drept pentru care a primit vot de blam la sedinta de partid a Spitalului. Nu intelegeam nimic.

Abia mult mai tarziu, la Congresul al XX-lea din 1956 s-a aflat, ca procesul a fost in intregime "fabricat" la comanda lui Beria. Despre Profesor n-am putut afla nimic. Nutream doar speranta ca a supravietuit si a fost reabilitat.

11. Ivan - geamanul

Cea mai buna prietena a mea din grupa era Liuda Markova. Am petrecut mai toate pauzele impreuna, razand si povestindu-ne cate-n luna si stele. Liuda era sportiva, vesela, bine facuta si foarte comunicativa. Toti colegii o iubeau. Cand m-a invitat pentru prima data la ea acasa, l-am cunoscut pe tatal ei, pe Ivan Petrovici.

Ivan era un om interesant. Scund, indesat, cu fata frumoasa, smeada, arsa de soare, ce contrasta puternic cu parul sau des, complet alb. Probabil, ca datorita parului caruntit peste noapte pe cand avea 25 de ani ii se spunea "nenea" Ivan. Desi nu avea decat 45 de ani.

"Diadia" Ivan era un om primitor si mucalit. Nu stiu cum se facea, dar am simtit imediat ca era un om bun. Liuda a aprins samovarul si a pus in surdina splendida muzica "Tablouri dintr-o expozitie" a lui M. P. Musorgski (orchestrata de Ravel). In timp ce savuram ceaiul tare si aromat "nenea" Ivan mi-a povestit, intr-un sir neintrerupt, zeci de bancuri spirituale cu "Radio Erevan". In mijlocul hohotelor de ras am realizat ca mai mult de jumatate din bancuri avea un candid si subtil iz de autoironie la adresa realitatilor sociale in mijlocul carora traia.

Dupa ceai s-a retras, lasandu-ne sa ne uitam la albumul cu fotografii.

Pe la jumatatea albumului l-am vazut pe Ivan in uniforma militara, foarte tanar. L-a intrebarea mea daca era fotografiat pe front, Liuda mi-a raspuns ca in poza nu este Ivan. - "Dar seamana leit" - am insistat eu usor nedumerita. - "Este fratele lui geaman. Cazut pe front" - spuse Liuda. Am tacut stanjenita. Intr-un tarziu Liuda a adaugat ca, in 1943, cand cei doi frati gemeni s-au dus la incorporare, Ivan, ca strungar-matriter, a fost mobilizat pe loc, intr-o mare fabrica militara de munitii, iar fratele sau a fost trimis pe front.

Numeroase cereri si memorii a facut Ivan pentru a fi trimis pe front langa fratele sau. Raspunsurile invariabile spuneau ca de el era nevoie pe "frontul muncii". Acolo, unde lucra cate douazeci de ore pe zi, inclusiv sambata si duminica, fara intrerupere. Iar deseori dormea numai 2-3 ore, pe o suba aruncata intr-un colt al atelierului.

In ziua in care a aflat despre moartea fratelui sau, brusc a albit complet la par. Nu a mai vorbit cu nimeni luni in sir.

Cu scurte intreruperi, cu cuvinte putine si retinute, Liuda mi-a mai povestit ceva aproape incredibil. Ca in zilele rare cand tatal sau bea un pahar de vodca in plus, plangand repeta ca el este un mare mutilat de razboi: ca ii lipseste de la fratele geaman mana dreapta si piciorul drept, ca n-are un ochi, un plaman, un rinichi, iar partea ramasa il doare insuportabil. Si se comporta ca atare. A doua - a treia zi ii trecea. Si-si continua viata, fara sa lase de banuit despre rana reala din sufletul sau. Povestea acestui om vesel si generos mi-a ramas in memorie pana azi.

Am remarcat, ca oamenilor nu le placea sa vorbeasca despre razboi. Desi trecusera abia 6-7 ani de la sfarsitul sau. Nu vorbeau despre suferintele si incercarile prin care au trecut, desi ranile nu se inchisesera inca. Sau poate tocmai de aceea. Nu se duceau la multitudinea de filme despre razboi, fiecare avand propriul sau "film" despre asta. In schimb, cand au aparut filmele vesele ca "Toata lumea rade, canta si danseaza", "Tigrul Akbar" sau splendidul basm despre "Sadko" oamenii se duceau de trei-patru ori la aceste filme, stand la cozi nesfarsite pentru bilete la cinematograf. Lumea avea nevoie de putina alinare.

12. Tanti Roza, sau, cum sa furi putin si des
pentru un scop caritabil

Cea mai vesela cunostinta de a mea de la Odessa a fost "tanti" Roza. Era o femeie la vre-o 35-40 de ani, cu par saten incarliontat, cu zambet larg si cu strungareata la dintii superiori.

Pe "tiotia" (tanti ) Roza am cunoscut-o la Spitalul de boli infectioase din Odessa, unde fusesem internata, ca si ea, cu dizenterie. Intr-un salon imens eu am primit cel mai bun pat dintre cele 30 existente in "hangar". Patul lui tanti Roza era la dreapta patului meu. Imediat a intrat in vorba cu mine. Vazand ca sunt cam speriata aflandu-ma bolnava intr-un oras strain, fara cei dragi de acasa, s-a apucat sa ma incurajeze. Si sa ma faca sa rad. Ca odessitca adevarata, Roza nu prea lua lucrurile in serios, nu dramatiza situatia si cauta instinctiv partea hazlie a realitatii.

Lucra ca vanzatoare la cel mai mare "Gastronom" (Alimentara) din oras, la raionul de dulciuri. Aici niciodata nu lipsea marfa ca la celelalte raioane. Cele mai cautate erau bomboanele de ciocolata cu denumirea "Miska la Nord" (Miska na Severe), caramelele "Cheita de aur" (Zolotoi kliucik) si arahidele invelite in zahar alb, denumite "Dinti" (Zubi).

Roza a povestit, spre hazul general al salonului, prin ce metoda ingenioasa fura la cantar, ca un mic Ostap Bender feminin al "Gastronomului". Se stia ca prin lege era interzisa servire cu lipsa la cantar. Ce a nascocit Roza pentru a ocoli legea?

Ca un bun psiholog arunca o privire rapida asupra cumparatorului din fata sa. Cand vedea ca acesta se uita la cantar absent si absorbit de ganduri, Roza, cu o miscare dibace lipea sub talerul cu marfa al cantarului o bucatica minuscula de zece grame de rahat lacum turcesc. Acul cantarului indica cu exactitate greutatea marfii, desi era cu zece grame mai putina, datorita "lipiturii" de sub cantar. Cand cumparatorul avea o figura severa, patrunsa de drepturile sale, Roza dezlipea fulgerator minuscula bucatica de rahat de sub cantar.

- "Eu nu furam mult, ca altii" - se destainuia Roza. - "Prin metoda mea modesta de "lipire-dezlipire" reuseam, fara sa fi pagubit prea mult cumparatorii, sa adun in fiecare luna cca un kilogram de dulciuri pentru fetita surorii mele, care a fost ucisa la Babii Iar."

De atunci a ramas in folclorul nostru familial expresia Rozei de "prilipila-otlipila" (lipit-dezlipit ) cu orice prilej de cantarire.

Azi, cand vad ca unii fura uzine, banci, pamanturi, mine, fonduri de stat si alte lucruri inimaginabile de furat, Roza mi se pare un inger inocent, ingenios, hazliu si bun la suflet.

13. Tanti Polina

In fata patului meu era patul lui Polina Matveevna. Avea parul neverosimil de alb si frumos ondulat. Batrana invatatoare statea in sezut proptita pe multe perne, fiindca se sufoca des. Avea fata blanda, cu ochi inteligenti si intelegatori, ca un om care a vazut prea multe in viata. Era prima persoana pe care am vazut-o acolo purtand pe inelarul din mana stanga o verigheta de aur foarte groasa, de moda veche. Fiind cardiaca, pe langa dizenteria cu care fusese internata, a fost tratata cu multa atentie de catre Dr. Sofia Susco. Acelasi medic care ii luase apararea lui Dr. Brodski in procesul medicilor. M-am bucurat ca am cunoscut-o. Era o ucraineanca corpolenta, sobra, de mare demnitate, pe care pacientii o iubeau si pretuiau. Si eu la fel.

Dr. Susco a stat indelung langa mine. Mi-a dictat numeroase retete naturiste, cu frunze proaspete de Aloe, cu calciu natur din coaja de oua amestecat cu miere, m-a invatat diferite retete de dieta pentru evitarea cronicizarii dizenteriei. Dar cu toata buna-vointa ei, de ce m-am temut n-am scapat: pentru multi ani am devenit purtatoare de bacil dizenteric, ceea ce mi-a dat numeroase si complicate probleme de sanatate.

14. Sura - stucaturista siberianca

In salonul de dizenterici in care stateam am cunoscut si un alt om interesant. Se numea Alexandra Alexandrovna - Sura sau Surocika - cum o alintau cei din salon.

Sura era primul om din Siberia pe care l-am cunoscut la Odessa. Unde nu prea stiu cum a ajuns. Originea siberiana a invaluit-o pe Sura in ochii mei intr-un mister. Nu stiam prea multe despre Siberia. Doar ca este undeva foarte departe. Ca acolo este atat de frig incat "crapa pietrele" nu la figurat ci la propriu. Si ca acolo a fost deportat sotul verisoarei mele - Iani Schweiger - la sfarsitul razboiului, pe cand eu eram copil. Mai auzisem si ca siberienii erau mari, tacuti si foarte, foarte puternici.

De la inceput o priveam pe Sura cu curiozitate cand statea in mijlocul salonului. Era o femeie robusta, inalta de aproape doi metri, cu maini si picioare imense. Purta parul rar, blond- grizonat strans intr-un mic coc, pentru ca sa incape sub casca de protectie, obligatorie la santierul unde lucra. Fata ei mare si alba avea trasaturi regulate si nasul drept, fara sa fie frumoasa. Ochii caprui, usor indepartati, isi mijea des ca o mioapa fara ochelari. Vocea-i ingrosata de tigarile "Kazbek" umplea salonul cand vorbea. Ceea ce nu se intampla prea des.

La intrebarea mea: cum a ajuns din Siberia sa natala in sudul Uniunii, la Odessa, Sura mi-a raspuns in cateva cuvinte retinute. Iata filmul scurt: De la inceputul razboiului s-a inrolat voluntar in batalionul siberian cu care a ajuns pana la Berlin. In luptele de acolo si-a pierdut sotul. S-a intors vaduva. Copii n-a apucat sa faca inainte de razboi. Era singura. S-a angajat in constructii pentru refacerea oraselor distruse. Fiind talentata, s-a calificat in stucatura. Asa a ajuns la un santier de constructii pe malul marii, din afara orasului. Aici se construiau si numeroase "dace" (vile) cu multe podoabe de stucaturi, foarte la moda pe atunci.

Munca la santier era de 12 ore pe zi. La mese manca salam si conserve, ca majoritatea lucratorilor la santier. Pana la urma acest regim a subrezit-o si a ajuns la spital cu dizenterie.

In mod curios, Sura isi tinea mereu casca de protectie pe noptiera. Chiar si dupa interdictia severa a asistentei de salon. Ma gandeam ca, poate, cu casca langa ea se simtea mai aparata intr-un mediu complet necunoscut de ea pana atunci.

Cu toate ca avea o figura severa, se pare ca tanti Sura era un om bun, stimat si iubit de colegii de munca. Cel putin asta am dedus eu vazand ca zilnic venea la ea in vizita tot santierul, desi nu puteau intra decat in curte, fiind spital infectios. Palcul de oameni in haine de lucru patate de var se oprea sub fereastra salonului nostru. Ii aduceau supa de morcovi, orez cu pui fiert, branza de vaci, si sub supravegherea severa a surorii de salon i le dadeau prin fereastra. In loc de multumire Sura isi certa colegii, spunand ca isi bat joc de ea, stiind ca ea nu mananca asa ceva. Apoi, pe un ton sententios le comunica ca daca nu-i aduc salam, conserve de fasole cu paine neagra si "Kazbek" ea are sa moara de foame iar ei o s-o regrete. Circul se repeta aidoma patru zile la rand.

A cincea zi Sura se cerea acasa. Doctorita i-a explicat ca nu poate pleca din spital deoarece la analizele de fecale i-a iesit, din nou, bacilul Flexner al dizenteriei, ce avea la microscop forma unor "bastonase" foarte subtiri. Nedumerita, Sura ne intreba pe noi, cei din salon:

- "Cum ma pot invinge aceste "betisoare subtiri", cand pe mine nici "stanga" sotului meu nu ma putea invinge?" - In loc de raspuns tot hangarul a izbucnit in ras. In afara de mine. Care nu intelegeam ce inseamna "stanga". Cand am intrebat, hohotul de ras a pornit din nou, de data aceasta din partea lui Sura.

Inainte de plecarea ei din spital, Sura m-a invitat sa-i fac o vizita la santier, sa vad cum lucreaza. Cum nu mai fusesem niciodata la un santier, m-am dus. Nu mi-a parut rau. Am vazut cum din mainile ei imense au iesit adevarate bijuterii de arta in stucatura, cu motive florale de tip florentin, sau cu motive moderne, stilizate. Peste cativa ani am aflat ca, frumoasa stucatura florentina de pe plafonul Sanatoriului de la Olanesti a iesit din mainile ei iscusite si neobosite.

15. Fiodorovna de la militie

In orasul-port, punct de granita, se perindau multi venetici.

La sosire mi s-a spus, ca in orice problema ce tinea de ordinea publica sau de relatii cu autoritatile locale sa ma adresez lui Valentina Fiodorovna de la militia oraseneasca. Eu nu aveam niciun fel de asemenea probleme, dar am retinut totusi numele ei.

Am aflat ca, studentii straini veniti la studii n-aveau voie sa calatoreasca ca turisti prin Uniune, decat dupa ce o anuntau pe Fiodorovna despre intentia de a pleca din oras, cu scopul de a vizita Kievul sau Soci, ori Suhumi, Batumi Erevan sau Tbilisi, care erau relativ aproape de Odessa. Vrand sa vizitez Yalta, am ajuns s-o cunosc pe Fiodorovna.

Era o femeie de varsta mijlocie, bine cladita, cu sanii tuguiati ce semanau cu doua jumatati de minge de rugby. Serioasa si demna, se purta foarte prietenos cu studentii straini. Pe mine m-a ascultat cu atentie si mi-a dat imediat aprobarea pentru vizita. M-a condus pana la usa si in mod prietenos m-a sfatuit s-o anunt imediat orice neplacere as avea sau orice rau mi s-ar intampla.

Pana la ea n-am mai cunoscut personal niciun militian. Desi era o persoana respectabila si amabila, speram sa nu am nevoie de ea. Intamplarea a facut insa sa am doua incidente neplacute, despre care ar fi trebuit sa-i relatez. Nici astazi nu stiu de ce n-am facut-o.

Incerc sa rememorez intamplarile pe rand:

Acum cand scriu, una dintre intamplari mi se pare mai degraba caraghioasa decat periculoasa. Atunci insa m-a speriat.

Se facea ca dupa un timp mi s-a urat de bine.  "Binele" fiind mancarea excelenta de la renumitul restaurant "Volna" de pe malul marii, unde aveam o masa rezervata in permanenta, cum aveau si multi alti studenti straini. Ca urmare a ospitalitatii exagerate fata de straaini, si, probabil, in urma interventiei din umbra a Fiodorovnei. Acolo dejunam, trei saptamani pe luna. Imi amintesc ca mancarea era foarte buna. Meniul insa cuprindea in fiecare zi aceleasi feluri de mancare. Dupa luni de zile m-am plictisit de ele. Tanjeam dupa mancarea de la mama.

La intrebarea mea - "Voi unde mancati?" Geo si alti doi colegi din tara mi-au raspuns ca, dupa ce s-au saturat si ei de bunatatile monotone de la "Volna", acum mananca zilnic mancare de casa.

- "Unde?" am intrebat foarte interesata.

- "La babusca" au raspuns baietii in cor.

- "Babusca cui ?" am intrebat eu nedumerita, nestiind ca cineva dintre studentii romani are o bunicuta in Odessa, in stare sa hraneasca trei baieti.

- "A noastra." au raspuns baietii. Nu intelegeam nimic.

Dupa ce au ras de deruta mea, Geo mi-a explicat ca iau masa in fiecare zi la o batranica de moda veche, careia ii spun "Babusca" (bunicuta). Femeie extrem de curata, blanda si inimoasa. Babusca ii intreba zilnic ce sa le gateasca pentru a doua zi la pranz si la cina.

Intre cele doua extreme - cantina studenteasca si restaurantul "Volna" - mancarea de casa mi se parea o solutie ideala. I-am rugat pe baieti s-o convinga pe babusca sa ma primeasca si pe mine la masa. M-a primit.

Acestea sunt antecedentele celor ce vor urma.

Intr-o seara, iesind de la biblioteca, ma indreptam spre babusca la cina, cu gandul la chiftelutele ei gustoase. Mi-era foame.

Nu departe de casa ei, treceam in fiecare seara printr-un parculet de salcam cu cateva banci. In seara cu pricina, pe la jumatatea parculetului, ca din senin, m-am trezit inconjurata de vre-o cinci baieti de 14-15-16 ani, care au format un cordon strans in jurul meu. Au inceput sa ma mangaie pe obraz, pe sani, pe brate, pe coapse, murmurand - "ce fata frumoasa, fata buna, fata draguta" - (imi spuneau de fapt "devusca").

Am inmarmurit de surpriza. Peste cateva secunde, uitandu-ma fix la fetele lor aprinse, excitate, mi s-a facut frica si m-am trezit zbierand din rasputeri dupa ajutor. De emotia puternica urlam amestecat in romana si maghiara. Acum pustii au incremenit, neintelegand nimic din ce tot strigam.

Cel mai istet dintre ei a priceput primul ce nu era in regula cu mine. Le-a strigat si celorlalti:

- "E straina! Lasati-o in pace! Fugiti!" Baietii au disparut intr-o clipa din preajma mea.

Am ramas singura. Speriata de moarte am luat-o la goana spre babusca. I-am povestit plangand ce mi s-a intamplat.

- "Cum aratau baietii?" m-a intrebat ea.

Dupa ce i-am descris, a incercat sa ma linisteasca. Mi-a spus, ca sunt niste pustani din cartier, care, probabil, m-au urmarit seri la rand, vrand sa ma cunoasca.

Nu m-am linistit. La Oradea fusesem crescuta in spiritul maicilor de la liceu, care ne spuneau, ca trupul omului este templul sufletului sau. Deci trebuie sa-l pastreze curat, frumos, nepangarit. Or, eu m-am simtit intinata de mainile necurate ale adolescentilor atacatori.

Din seara aceea de pomina nu m-am mai dus la cina decat insotita. Ori imi luam la pranz cina la pachet. Treaba cu cina la pachet avea avantajul ca nu depindeam de nimeni care sa ma insoteasca. Dar, cum nimic in lume nu are numai avantaje, reversul a aparut atunci, cand despachetand cina vroiam sa mananc.

La camin fiind patru in camera, in mod firesc puneam pachetul pe masa, invitand colegele.

Astfel se facea, ca din cele doua chiftele, paine si kefirul din pachet mie imi revenea doar o jumatate de chiftea si un sfert din restul. Ma culcam in mod cronic flamanda. Dar cu constiinta impacata. Inainte de a adormi ma mai consolam si cu gandul ca am adaptat in mod creator indemnul chinezesc pentru o hranire sanatoasa: " Micul dejun copios sa-l mananci singur; pranzul sa-l imparti cu un prieten; iar cina s-o dai la dusmani". Eu nu aveam dusmani, asa ca o imparteam cu colegele. Mi s-a parut un pret onorabil pentru independenta mea, cat si pentru solidaritatea internationala cu colegele de natii diferite, cum incercam sa ma autoconving atunci, cu un umor usor autozeflemitor, ce-mi tinea de foame.

Recitind ce am scris, inainte de a trece la relatarea celuilalt incident, m-a izbit ceva. Mi-am dat seama ca niciodata n-am stiut cum o chema pe femeia la masa careia mancam. Ea era "bunica" - "babuska". Si atat. Nu imi pot explica cum de nu ii cunosteam numele, in tara in care a numi o persoana pe numele sau propriu si pe cel patronimic (numele tatalui) tinea de traditia culturala cotidiana cu accent de respect?!

M-as putea banui, retroactiv, de atitudinea prezenta azi la cei foarte tineri de a nu retine numele persoanelor in varsta, si a li se adresa cu "mamaie" sau "tataie", ori cu "mosule" sau "babo", ori, in cazuri fericite, cu "bunico" sau "bunicule". Aceasta mentalitate raspandita printre tineri sugereaza ca batranii nu au nume. Mai exact, ca batranii sunt atat de neinsemnati si neinteresanti incat pe tineri nici nu intereseaza numele lor. Ei sunt doar "batrani". Fara personalitate. Ca si cersetorii de la coltul strazii, numele carora nimeni nu cunoaste. Nici personalitatea lor. Nici trasaturile fetei. Batranii si cersetorii nu au nume si personalitate. Ei doar exista. Stanjenitor cateodata. Existenta lor provoaca neplaceri din cand in cand, ca o durere trecatoare de masea, sau ca un junghi, ce se poate, totusi, ignora.

Atunci, la 19 ani, nu stiam inca toate acestea.

Gandindu-ma mai bine, nu-mi vine sa cred, totusi, ca datorita unei astfel de atitudini larg raspandite azi, nu ii cunosteam numele. Nu cred, pentru ca tineam la ea, o respectam, chiar daca nu-i cunosteam numele adevarat, alintand-o drept "babusca". Dovada e ca o tin minte si acum.

16. Cutitarii din talciocul odessit

Cealalta intamplare pe care nu am relatat-o Fiodorovnei era si mai socanta. Amplificandu-se in capul meu a capatat chiar unele reflexe dramatice, de care imi amintesc si azi.

Se facea, ca intr-o duminica dimineata, Galia, una dintre colegele de camera, ne-a rugat sa mergem cu ea la talcioc. - "Ce inseamna talcioc ?" am intrebat-o. Dupa explicatia Galiei mi-am dat seama ca locul denumit "tolciok" se numea la Oradea "piata de vechituri", unde cei saraci isi vindeau resturile saraciei, iar cei avuti surplusurile bogatiei - (ma gandesc ca denumirea "tolcioc", identica si in limba romana provine, probabil, de la semnificatia cuvantului rusesc: tolciok = impingere, ghiont, izbitura.)

Pe atunci nu stiam, ca unul din punctele cele mai vizitate ale Parisului, trecut in toate ghidurile turistice, era imensa "Marché aux puce" (Piata cu purici ), adica, un fel de talcioc, unde se putea cumpara sau vinde orice, "in afara de mama, tata, si bomba atomica" - cum imi spunea peste ani un prieten parizian.

Revenind la Galia, ne-a invitat pe toate trei colege de camera s-o insotim la talcioc ca s-o ajutam sa-si cumpere un sal rusesc. Mai vazusem asa ceva pe strada. Era o broboada foarte mare, patrata, lucrata de mana cu maiestrie, din fire subtiri de lana alba, pufoasa. Foarte la moda, aceste broboade nu se vindeau in magazinele de stat, fiind unicate, produse personale ale unor femei iscusite, care le vindeau la piata. Erau splendide aceste saluri. Si foarte scumpe. Iarna femeile se legau cu ele pe cap, infasurand marginile in jurul gatului. Albe, diafane, salurile rusesti infrumusetau chipul oricarei femei, imprimandu-i un aer luminos. Era de inteles, ca achizitionarea unei astfel de podoabe reprezenta o intreaga ceremonie, ce reclama insotirea cumparatoarei virtuale de catre prieteni, parerile si sfaturile acestora. Asa ca n-am putut s-o refuz pe Galia, desi perspectiva inghesuielii nu m-a entuziasmat.

Ajunsi la fata locului ne-am asezat la rand la caserie pentru bilete de intrare. Cum nu era decat o singura casierie, in fata noastra coada se intindea pe vre-o jumatate de kilometru. Sirul lung ma indispunea si mai mult prin faptul ca nu-mi luasem nimic de citit. Dar nu mai puteam sa dau inapoi. Ca sa nu ma plictisesc ma uitam in jur la oameni. Si cu un vechi joc din copilarie am incercat sa ghicesc daca sunt tristi ori veseli, daca au venit sa vanda ori sa cumpere, daca erau buni ori rai. Intr-un tarziu, apropiindu-ne de casa, deodata am avut senzatia puternica ca sunt privita.

M-am uitat in jur. Brusc, langa femeia durdulie din fata mea s-au asezat doi baieti de vre-o 17-19 ani. Stateau spate in spate. Unul dintre ei, cu cosuri si cu un mot rebel iesit de sub sapca, statea cu fata spre mine, la jumatate de metru, fixandu-ma cu privirea in timp ce la nivelul abdomenului tinea deschis un cutit lung si ascutit. Celalalt s-a lipit strans de femeia din fata mea, luand-o de brat in timp ce ii lua banii din poseta, iar cu cealalta mana aratandu-i cutitul ca sa taca. Cel cu fata spre mine isi punea degetul aratator la gura iar cu cealalta mana schita gestul ca ma taie daca nu-mi tin gura. Totul s-a petrecut fulgerator. Cand am deschis gura instinctiv ca sa strig dupa ajutor, cel cu fata la mine a suierat "Taci!" apropiind cutitul la doi centrimetri de fata mea, dupa care a disparut instantaneu, impreuna cu cel pe care il acoperea.

Galia, care statea langa mine si lumea din jur au vazut tot. Dar nimeni n-a schitat vre-un gest. Numai femeia durdulie din fata mea plangea jefuita de toti banii ce-i avea in poseta.

Dintr-o data mi s-a facut rau. Am inceput sa vomit si sa plang. - "Nu mai vreau la tolciok", i-am spus Galiei. Am fost coplesita de o senzatie oribila de lasitate, de participare tacita la un jaf mizerabil si revoltator.

Galia a incercat sa ma linisteasca, spunand ca este o chestie banala, marunta, care se intampla des la piata, dar si in tramvaie cu putini calatori de la periferia orasului. Nu m-am putut linisti. Mi s-a intiparit pe retina cutitul ascutit indreptat spre fata mea. Si gura schimonosita de pe obrazul plin cu cosuri purulente ce-mi suiera "Taci !"(Molci!)

In cele din urma am hotarat ca nu aveam ce sa-i povestesc lui Fiodorovna, fiindca, de fapt, nu mi s-a intamplat nimic. Peste cateva zile urma sa plec la Moscova, la practica, unde, sub impresia noilor experiente, am uitat cele intamplate.

17. Nina Mihailovna - maestra limbii ruse

Nina Mihailovna mi-a facut mult bine si a avut un rol important in viata mea.

Era profesoara noastra de limba rusa, pe care o invatam la facultate ca limba straina. Nina Mihailovna avea in jur de 45 de ani, era durdulie si cu pielea foarte alba. Parul sau blond, sur pe la tample, era strans intr-un coc discret. Zambea des, era binevoitoare, dar foarte exigenta la cursuri. Era singura. Tovarasul ei de viata a cazut pe front. Copiii nu avea. Obisnuia sa ne spuna: - "Voi sunteti copii mei. Vreau sa faceti totul cat mai bine, si voi fi mandra de voi."

Dintre toti studentii straini cel mai mult il iubea pe Geo, starostele studentilor romani de la Odessa. Ii pronunta numele ca "Djou", de parca ar fi fost englez. Ma iubea si pe mine. La absolvire mi-a daruit o lingurita de argint, ce avea coada in forma de ursulet smaltuit, si, m-a rugat, ca pe primul meu copil cu aceasta sa-l hranesc, gandindu-ma la ea. Asa am facut. Mara pastreaza si azi aceasta lingurita.

Nina Mihailovna iubea mult poezia. A avut darul sa ne insufle si noua aceasta dragoste. Poetul ei preferat era Robert Burns, bard scotian din secolul al 18-lea, ale carui poezii scrise in engleza ni le recita pe de rost, adaugand si excelenta lor traducere in limba rusa.

Intr-o zi, in pauza, m-a auzit cum ma plangeam colegilor de statura mea mica. La inceputul orei mi-a recitat urmatoarea poezie a lui Burns, (pe care o traduc in romana cu mare aproximatie):

"Diamantul meu micut

de aceea-i mai scump decat imensul lut

Pentru ca sa fie pretuit

De o mie de ori mai mult."

("Na to moi malenkii almaz

doroje bolsoi gliba,

Stobi evo v tasiciu raz

Bolse teniti mogli bi"

Trad. rus.)

Cu har pedagogic si cu imensa rabdare ne-a deslusit tainele limbii ruse. Limba predata de ea nu avea nimic din primitivismul "Manualului de limba rusa pentru incepatori," din care am invatat cateva lectii in Cantonamentul din Cotroceni, inaintea plecarii la Moscova.

Imi amintesc, ca prima fraza invatata din acel Manual suna asa: "Na ulite Gorkovo tramvai ne hodit." Adica: "Pe strada Gorki nu merge tramvaiul."

Aceasta prima informatie insusita despre Moscova m-a nedumerit si, totodata, m-a nelinistit. Nu intelegeam de ce nu mergea tramvaiul pe strada Gorki. -"Poate era stricat", ma gandeam.

- "Dar daca era stricat, de ce nu-l repara?" ma nedumeream mai departe, fiind obisnuita ca la Oradea mergeau toate tramvaiele. Mai tarziu m-am lamurit ca tramvaiul nu mergea pe "ulita" Gorki deoarece acesta era un imens bulevard pietonal, loc preferential de plimbare al moscovitilor.

Nina Mihailovna ne-a atras atentia asupra bogatiei expresive si multitudinii nuantelor limbii ruse. Tocmai aceste trasaturi i-au permis lui Dostoievski sa descrie cele mai fine, mai adanci, mai subtile miscari ale sufletului omenesc, devenind parintele romanului psihologic european.

In vestitele sale romane Dostoievski ridica toate valurile de pe sufletul uman cu o sinceritate dusa pana la limita suportabilitatii. Pana la "nu se mai poate", sau cum spun rusii "do nelzia". Citindu-l, la indemnul Ninei Mihailovna, am ramas zguduita. Nu mi-am imaginat ca omul poate fi atat de complex. La 19 ani eram obisnuita sa cred ca omul normal este simplu, previzibil, transparent, si, bineinteles - bun. Aceasta iluzie mi-a asigurat o anumita stare de confort sufletesc. Dostoievski a facut zob acest confort. M-a umplut de incertitudini, de nelinisti, de indoieli. Dar m-a facut mai matura, mai realista.

Nina Mihailovna mi-a deschis drumul spre marea literatura clasica rusa. Spre Gogol si Dostoievski, spre L. Tolstoi, Cehov si Turgheniev, spre Gonciarov, apoi spre A. Tolstoi, Gorki si Solohov. Le-am citit cu nesat. In original. In bogata limba rusa, care, in timpul studentiei mi-a devenit, intr-un fel, a treia limba materna, dupa maghiara si romana. Azi mi se pare ca, invatarea limbii si citirea in original a marii literaturi clasice ruse au fost cele mai insemnate castiguri ale studentiei mele in Uniune.

Prin tot ce am citit, am simtit un imens flux de compasiune si de solidaritate umana, de generozitate sufleteasca lipsita de rautate, lipsita de pesimism si masochism. Printre miile de figuri umane pe care le-am cunoscut prin intermediul acestei literaturi, am intalnit putini ticalosi inraiti care sa provoace raul de dragul de a face rau.

Pacat ca anii intunecati ai cultului personalitatii au impins cumva in umbra spiritul generos al acestei literaturi.

18. Intalnire cu armenii

Cat am stat la Odessa am intalnit neamuri felurite. Probabil, in orice oras-port se perinda multe etnii.

Dintre toate semintiile intalnite acolo, cei mai interesanti mi s-au parut rusii-siberieni si armenii. Atat de diferiti, acestia aveau ceva comun: si unii si altii erau lipsiti de orice meschinarie, nepierzandu-se in fleacuri. Si erau generosi. In toate sensurile. In toate privintele.

Pe vremea cand mancam la marele Restaurant "Volna" mi-a atras atentia agitatia chelnerilor de fiecare data cand in sala apareau clienti armeni sau gruzini.

Armenii pe care i-am vazut erau barbati frumosi, cu parul foarte negru, si cu infatisare virila. Imbracati elegant, in costume din stofa fina cu croiala englezeasca, se spunea despre ei ca erau bogati, generosi si amabili. Cand insa veni vorba despre femeile lor, deveneau foarte atenti si gelosi. Foarte gelosi.

De cum intrau in sala erau asezati imediat la mesele cele mai bune. Lipsiti de aroganta, armenii se purtau foarte frumos cu chelnerii, adresanduli-se, intr-o rusa putin stalcita, cu apelativul: "Dusa lubeznoi, pojaluista.", ceea ce in romaneste insemna: "Suflete amabil., te rog."(Cu acordurile corecte ar fi trebuit sa sune: "Dusa liubeznaia."). Dupa apelerea de suflet urma comanda, ce cuprindea, de regula, mancaruri alese si scumpe, impreuna cu un vin bun, moldovenesc sau gruzin. Nu se imbatau niciodata. Eu, cel putin, n-am vazut vreo-data un armean beat. Dupa plata, in urma bacsisului princiar lasat, chenerii ii conduceau, cu un zambet larg, pana la iesire.

Scene asemanatoare am vazut si la doua mari restaurante moscovite, unde niciodata nu se gaseau locuri. Tot cu apelarea de "suflete amabil, te rog." si cu bacsisuri uriase. Ceea ce facea din armeni clientii favoriti si rasfatati ai chelnerilor.

Pe atunci nici macar nu banuiam, ca peste ani, dupa intoarcerea mea in tara, voi avea o colega armeanca la catedra unde am lucrat 35 de ani. Georgeta era frumosa, desteapta si foarte amabila. Avea parul bogat atat de negru incat batea in albastru, precum pana corbilor. S-a maritat cu un evreu, cu care au trait zeci de ani fericiti. Fiica lor, Viorica, o arhitecta talentata, in mod curios, nu s-a declarat armeanca dupa mama sa, ci evreica, dupa tatal. Ne-am impretenit imediat. De-a lungul celor 50 de ani trecuti de atunci, Georgeta mi-a stat alaturi mereu in momentele grele din viata mea.

In Uniune, prima cunostinta personala cu un armean am avut-o cam prin anul trei de facultate. Dupa intoarcerea mea din vacanta, o colega de grupa - o chema Faina - m-a invitat la ceai, acasa la ea.

Faina era o fata frumoasa. Avea pielea neverosimil de alba si par bogat, blond, foarte ingrijit. Dintii albi, impecabili, erau ca niste perle. Era plinuta, cu forme rubensiene dar bine facuta.

Mi-a deschis usa impreuna cu un barbat tanar, frumos, mustacios si brunet.

- "El este Aram, sotul meu"- mi l-a prezentat. Nu stiam ca se casatorise in vacanta de vara.

Primirea s-a desfasurat dupa tipicul obisnuit : mi-au pus muzica formidabila, din creatia lui Aram Haciaturian (1903-1978), din "Spartacus", din "Gayaneh" si piesa mea favorita "Dansul sabiilor". Apoi, Fainka a aprins samovarul si a scos albumul cu fotografii.

Am rugat-o sa-mi povesteasca despre casatoria lor. Am aflat despre dragostea lor fulgeratoare "la prima vedere", despre cum o dusese Aram la Erevan ca s-o prezinte parintilor lui.

- "M-au primit ca pe o printesa" - spunea Fainka. Si a continuat:

- "Tatal lui m-a imbratisat. Si mi-a spus, intr-o rusa putin stalcita: "Ti-am daruit un fiu. Sa-mi daruiesti un fiu!"

Mama lui m-a privit indelung, din cap pana'n picioare. Apoi mi-a luat ambele maini in ale ei si mi-a spus:

- "Mi-am dorit o nora armeanca de la noi. Dar daca Aram al nostru te vrea, si noi te vrem. Fii binevenita printre noi! Fii binecuvantata!"

Apoi, dintr-o caseta cu bijuteriile ei, mi-a pus pe fiecare deget de la mana dreapta cate un inel de aur, cu urarea:

- "Sa-ti poarte noroc!" - povestea emotionata Fainka, aratandu-mi degetele impodobite.

In timpul povestirii Aram o sorbea din ochi.

Faina mai spunea, ca sotul ei o duce in fiecare dimineata la Universitate, apoi se duce la Facultatea lui. Si in fiecare dupa-amiaza vine s-o ia dupa ore. N-o lasa niciodata singura. O iubea tare mult, dar era si tare gelos. Si foarte darnic. O coplesea cu cadouri aproape zilnic.

Cand s-a dat drumul la samovar, si am inceput sa bem ceaiul aromat, Fainka a deschis albumul de fotografii. La un moment dat Aram a iesit din camera, fara sa spuna ceva. Ne uitam una la cealalta putin nedumerite. Peste cateva minute Aram s-a intors, tinand in mana un mic album galbejit, cu poze. Ne-am uitat intrebator la el.

In loc de raspuns Aram a inceput sa ne arate pozele din micul sau album. Intai ne-a aratat casa parinteasca, mare si frumoasa din Erevan, unde fusese si Fainka.

Apoi, dupa cateva clipe de ezitari, ne-a aratat o poza veche, cu un barbat stand in picioare langa o femeie asezata pe un scaun.

- "Au fost bunicii mei din partea mamei. Au murit in masacrul turcesc din 1911. Mama mea si fratele ei - unchiul meu, nefiind acasa, au scapat. Unchiul a reusit sa fuga in America".

Am tacut consternate. Tinand in mana fotografia ingalbenita, din care ne priveau doi oameni frumosi si mandri, care au devenit prea repede o amintire dureroasa.

Dupa un timp Aram a adaugat:

- "Dupa pogromul in care au murit cca un milion de armeni, multi au reusit sa fuga din tara, risipindu-se in lumea larga. In America este o puternica comunitate armeneasca. Dar multi au fugit si la voi, in Romania".

Despre pogrom nu stiam inca nimic. Anul trecut am citit in presa, ca autorii lui neaga si azi ca ar fi existat vreodata. Tot astfel cum autorii Holocaustului incearca negarea savarsirii lui. Si asta in conditiile cand inca exista supravietuitori si martori oculari!

Oare cum va arata istoria ce vor invata copii peste 100 de ani?

Cat despre Romania, stiam ca aici sunt multi armeni, onorabili si stimati.

Azi stiu, ca armenii editeaza un ziar interesant in limba romana, cu titlul "Ararat". Iar Biserica Armeneasca este una dintre constructiile cele mai frumoase si valoroase ale Bucurestiului. Care Biserica in ultimii ani este ofensator inghesuita de sediul anost construit in coasta sa de catre o banca oarecare. Tot astfel ca si frumoasa catedrala gotica, romano-catolica. Si toate astea cu aprobarea edililor, indiferenti la soarta zestrei de frumusete a capitalei!

Ca sa schimbam vorba, l-am rugat pe Aram sa ne povesteasca despre tara sa.

Luat prin surprindere Aram a zambit tacut si a sorbit din ceaiul sau. Dupa o mica pauza a spus: - "Ladno" - (Bine; in regula). Si a inceput sa povesteasca. Aproape de la Adam si Eva.

Asa am aflat ca armenii venisera in zona si s-au stabilit in podisul dintre Muntii Kaukazului si Muntii Taurus in mileniul I i.e.n. Aici au creat in limba armeana (limba indo-europeana) o bogata si originala cultura spirituala, deosebit de infloritoare in Evul Mediu.

Ne-a povestit, ca in Erevan, capitala tarii (cu peste 1 milion de locuitori) oamenii pastreaza cu sfintenie vestigiile cetatii stravechi - Erebuni - care a fost intemeiata in secolul al 8-lea i.e.n. pe locul actualului oras. Locuitorii isi iubesc orasul. Il ingrijesc, il infrumuseteaza continuu.

In anul 1920 Armenia a devenit Republica unionala in cadrul URSS, avand peste 3 milioane de locuitori.

Erevanul actual iubeste cultura, cum a facut-o de-a lungul istoriei sale. Are Universitate, Filarmonica, teatre, muzee, Academie de Stiinte si Institute de Cercetari. Are si frumoase biserici din secolele 13-18, pe care este o incantare sa le vizitezi.

- " De ce nu ai ramas sa studiezi la Erevan?" - l-am intrebat.

- "Pentru ca nu exista specialitatea mea acolo. Asa ca am venit la Odessa" - mi-a raspuns Aram. Apoi a adaugat cu un zambet larg:

- "Si pentru ca, se vede, asa a fost sa fie: aici mi-am gasit ursita si fericirea."

19. Bancurile cu "Radio Erevan"

Inainte de incheierea vizitei mele lungi, l-am rugat pe Aram sa ne povesteasca cine sunt autorii faimoaselor bancuri cu "Radio Erevan"? si sa ne inveseleasca cu cateva aduse chiar de la locul lor de origine.

Raspunsul lui a fost surprinzator:

- "Nu-mi amintesc de niciun banc de la Erevan." Apoi a adaugat, lipsit de orice orgoliu local-patriot: - "Cred, dealtfel, ca bancurile respective sunt rodul umorului popular odessit, atat de viguros, de inepuizabil, de inconfundabil."

Am ramas uluita. Fainka la fel, desi era din Odessa.

De cand traiam la Odessa stiam deja despre locuitorii ei ca sunt oameni hazosi.

Cand vreun venetic, din cine stie ce motiv isi varsa naduful asupra orasului cu expresia de: "Odessa -mama hotilor!"( Odessa - mati vorov!), odessitii imediat intorceau vorba, zambind cu bonomie: - "Iar Rostov e tatal!" ( A Rostov - otet!). (De altfel, cred ca la Odessa nu erau mai multi hoti decat in oricare port al lumii. )

Cand ieseam la plimbare cu prietenii, ajungeam inevitabil la vestitele "Scari Potiomkin".

Acolo ne povesteam razand cele mai noi bancuri cu "Radio Erevan". Erau multe. Si pline de haz. Azi imi amintesc ca bancurile erau lipsite de orice trivialitate. Si de orice rautate de genul: "sa moara capra vecinului" sau, in varinta actuala: "sa moara vecinul, sa-i iau capra" (bancuri romanesti de larga circulatie, despre care eu cred ca n-ar trebui sa te faca sa razi. Ci sa plangi. Amarnic. Ca la vederea unei radiografii cu un cancer. )

Ma intrebam daca ceea ce spusese Aram despre bancurile facute de catre odessiti cu "Radio Erevan" este adevarat. Mi se parea, totusi, destul de verosimil.

Azi, gandindu-ma la acele timpuri, umorul odessit, cu aria sa mult mai larga decat cea a bancurilor, imi apare si ca manifestarea atitudinii de detasare autoincurajatoare in fata necazului, ca acoperire pudica a durerii sau a suferintei. Dar si ca intelepciune in comportament. Imi amintesc cu placere de acea atmosfera spirituala, care m-a facut ca la Odessa sa rad cel mai mult. Nu numai in timpul studentiei, ci chiar in intreaga mea viata.

20. "Copiii lui Noe"

Fainka, proaspata sotie de armean, si-a intrebat sotul despre Ararat.

Zambind, Aram ne-a povestit ca, Ararat este un munte foarte inalt, de peste 5000 m, un vulcan stins in Podisul Armeniei (aflat acum in Vestul Turciei).

Potrivit traditiei biblice - spunea Aram - aici s-a oprit Arca lui Noe. De aici s-au raspandit dupa Potop copii lui Noe, din care s-a nascut noua omenire.

Desi cunosteam povestea biblica, amandoua am reascultat-o cu incantare.

Legat de Noe fac o paranteza lunga, fara legatura cu armenii.

Acum cateva luni am citit o carte extraordinara a tanarului scriitor francez, Erik Emmanuel Schmitt. Frumoasa carte, cu titlul "Copilul lui Noe", povesteste un episod petrecut la Chemley, o mica localitate din Belgia, in timpul ocupatiei fasciste.

Un preot, parintele Pons, vrea sa salveze de la moarte sigura niste copii evrei ai caror parinti urmau sa fie deportati la Auschwitz. Ii gazduieste la scoala sa cu internat, Villa Jaune, de la marginea micii asezari. Cu acte false. Fabricate de farmacista satului, domnisoara Marcelle, o femeie curajoasa, nonconformista, inimoasa, care, desi anticlericala, il ajuta pe preot sa salveze copii. Noaptea, pe furis, satenii asigurau aprovizionarea copiilor.

Preotul, om cu multa carte, vroia sa-l imite pe Noe, care a fost primul colectionar din istoria omenirii, cand a strans pe vasul sau salvator oameni si animale pe cale de nimicire prin Potop.

Pe urmele lui Noe, parintele Pons si-a format un obicei original: sa colectioneze si sa salveze intr-un loc sigur obiecte caracteristice unor oameni amenintati de disparitie in oceanul violentei. Astfel, in timpul fascismului a adunat in tainita sa un sul al Torei, carti de rugaciune, carti cu comentarii rabinice, suport de lumanari cu 7 si cu 9 brate, discuri cu cantece idis. Ca marturie despre existenta lor pe Pamant.

A strans marturii si despre tigani, amenintati cu exterminare de catre fascism.

Mai tarziu a facut colectie despre vietnamezi. Iar cand i s-a parut ca "Stalin va ispravi prin uciderea sufletului rusesc" a colectionat operele poetilor disidenti.

Dupa eliberare, Joseph, unul dintre cei 271 de copii salvati de parintele Pons, ajunge in Israel, aflat in razboi. Intamplator, asista la bataia incrancenata dintre doua grupuri de copii - unul evreu, celalalt palestinian. Joseph se repede la ei tipand, ca sa-i opreasca. Copiii s-au speriat si au fugit. In urma lor, in praful de pe drum, Joseph gasi doua obiecte pierdute de copiii beligeranti: o kippa si un sal palestinian. Ridica de pe jos cele doua obiecte cazute si indesa unul in buzunarul drept, altul in cel stang.

- "Ce faci?" il intreba Rudy, prietenul sau, salvat si el la scoala de la Vila Galbena de catre parintele Pons.

- "Incep o colectie" raspunse Joseph.

Cand am inchis cartea, mi-au aparut doua ganduri ciudate:

- Daca Noe ar fi prevazut ucidera reciproca a copiilor sai in cadrul noii omeniri, in razboaie absurde, oare i-ar mai fi salvat?

Si un alt gand. Mai curios. Si mai nelinistitor:

- Daca nu cumva copii lui Noe au mostenit gena uciderii de la semintiile vechii omeniri, stearsa de pe Pamant prin Potop - potrivit Bibliei -, tocmai datorita faradelegilor lor?

Acest din urma gand, nastrusnic, mi-a venit citind cartea exceptionala a cunoscutului savant de origine rusa, Ilya Prigogine, Premiului Nobel pentru chimie (1977), ale carui lucrari fac parte si din fizica si din biologie.

Cartea scrisa impreuna cu Isabelle Stengers, poarta titlul "Noua Alianta" - Metamorfoza stiintei. - In carte se formuleaza urmatorea idee fundamentala: pentru ca in lumea actuala - din care au disparut certitudinile, normele permanente si siguranta - omenirea sa aiba sansa unui viitor in care sa supravietuiasca, este necesara realizarea une "Noi Aliante" intre filosofie si stiinta, care fusese rupta acum cateva sute de ani, cu consecinte dramatice. Uneori tragice chiar. Refacerea unei noi aliante ar avea menirea sa faca posibila complementaritate in cunoastere in cadrul noii stiinte a complexitatii, care sa elaboreze posibilitatile supravietuirii. Alternativa la supravietuire este neantul.

Si Prigogine citeaza din texte stravechi:

"Douazeci si sase de incercari au precedat facerea actuala si toate au fost sortite esecului.

Lumea omului a iesit din haosul acestor ramasite anterioare dar nu poseda nici o marca de garantie: si ea este expusa unui esec al intoarcerii in neant. "Sa speram ca va dainui (Halvai Seiamod)", striga Dumnezeu creand lumea, si aceasta speranta insoteste istoria ulterioara a lumii si a umanitatii, subliniind de la inceput ca aceasta istorie poarta semnul insecuritatii radicale". (in - Les cultures et le temps: "Vision du temps et de l'istoire dans la culture juive").

Stiu ca azi stiinta nu poate nici confirma nici infirma presupunerea despre douazeci si sase de incercari anterioare Facerii actuale. Dar nu pot sa nu ma intreb: oare ce ramasite a mostenit omenirea de la ele, daca au existat? de unde vine disponibilitatea copiilor lui Noe de a-si ucide semenii? chiar si in proportii de masa? Caz unic in regnul animal!

Intrebari tulburatoare cu care am ramas. Alaturi de altele. Fara raspunsuri certe, univoce.

ALTE LOCURI, ALTE EXPERIENTE

21. Moscova

Urma sa plec la practica timp de o luna la Moscova.

Drumul spre Moscova cu trenul confortabil, curat si lent mi s-a parut foarte lung.

Prin fereastra cu perdelute albe se vedea o imensa campie - stepa. Nesfarsita stepa. Vorba cantecului: "jur imprejur stepa si iar stepa," - ("step da step krugom!"). Ochii mei simteau nostalgia frumoaselor plaiuri ardelene, cu munti, dealuri si coline blande, insorite. Monotonia stepei ma plictisea. Doar cand si cand ma inviora privelistea incantatoare a unor palcuri de mesteceni. Aveau ceva induiosator aceste mici grupuri de 5-6 mesteceni albi in mijlocul campiei nemarginite. Cu trupul lor alb, svelt, suplu, cu tremuratul timid al frunzelor verzi semanau, parca, cu un grup de fecioare frumoase, sfioase, neprihanite.

Am intuit atunci de ce tin rusii asa de mult la acesti copaci. De ce ii iubesc si ii canta in cantecele lor. De ce le vorbesc cu cuvinte dezmierdatoare ca unor apropiati. Cand mor mestecenii, rusii fac din trunchiul lor - balalaika - cu care continua sa le cante frumusetea gingasa. Pe masura ce ne apropiam de Moscova, crangurile albe de mesteceni s-au inmultit si s-au transformat in niste paduri rare. Farmecul lor insa nu mai era la fel ca acelora din stepa.

Imensul oras, usor dezlanat, m-a uimit. Dimensiunile sale m-au coplesit. Totul era acolo foarte mare, larg, spatios, aerisit, generos: bulevardele si strazile, pietele publice si parcurile, teatrele, muzeele, bibliotecile, statiile de metro. Totul.

Am fost cazata la Universitatea "Lomonosov" (1755). O Universitate uriasa, cu aproape douazeci de mii de studenti si doctoranzi. Fiind asezata pe coline, imensa cladire cu foarte multe etaje oferea intreaga panorama a Moscovei, privelistea fiind deosebit de frumoasa noaptea, cand se vedeau luminile orasului.

Cazarea a fost excelenta. Dintr-un mic hol se deschideau doua camere de cate o persoana si o sala de baie. Pe fiecare etaj era o bucatarie mare, moderna, cu aragaz, frigider si toate amenajarile, iar la fiecare doua etaje cate un restaurant, unde mancau studentii si profesorii care n-aveau chef sau timp sa-si gateasca la bucataria etajului. La parter era imensa biblioteca si vre-o sase sali mari de lectura. In camera de vis- -vis statea o fata din Tanzania, cu care am impartit holul si baia. De vorbit nu prea am putut, deoarece tanzanianca abia incepuse sa invete ruseste, asa ca doar ne zambeam si ne salutam.

Cand am sosit la Moscova, ningea. Cu fulgi mari si desi. Stiam ca aici ninge incepand din octombrie si pana'n luna mai. Cu toate acestea, cat timp am stat la Moscova, nu am calcat aproape niciodata pe zapada, deoarece zi si noapte se curata zapada de pe trotuar si de pe carosabil. Doar in parcul din fata Universitatii, pe unele alei laturalnice, se intampla sa ramana zapada 2-3 zile necuratata. Imi placea sa merg pe aceste alei. Imi placea albul imaculat si scartaitul zapezii in gerul moscovit.

In fiecare dimineata mergeam cu metroul la locul unde faceam practica. Mi se parea ca metroul moscovit este unic in felul sau. Statiile sale uriase semanau cu niste palate subterane, construite parca pentru secole. Facute solid, sa dureze. Si totul stralucea de curatenie.

Moscovitii povesteau, ca in timp ce frontul se afla in imprejurimile orasului, mii de oameni isi gaseau adapost in metrou. Si mai povesteau, pe un ton firesc, despre incredibila parada militara de la 7 noiembrie 1941.

Se facea, ca intre septembrie 1941 si aprilie 1942 frontul germano-sovietic se afla in preajma Moscovei, unde nemtii ajunsesera in urma "blitzkrieg"-ului. Acolo se dadeau lupte crancene, pe viata si pe moarte, pentru fiecare palma de pamant.

Stalin a ordonat ca la 7 Noiembrie 1941 sa aiba loc parada militara in Piata Rosie - ca in fiecare an! - Moscovitii si lumea larga urmareau cu sufletul la gura parada militara a soldatilor iesiti direct din transeele frontului aflat la cativa km de Piata Rosie. Dupa ce defilau cu semetie in fata prezidiului festiv condus de Stalin, se intorceau in transee si continuau lupta! La patru luni dupa parada "curajului nebunesc" - cum a fost calificata de presa straina - s-a petrecut prima mare infrangere in "blitzkrieg"-ul german, spulberand mitul "razboiului fulger" iar la trei ani si jumatate, acesti "frumosi nebuni-curajosi" au infipt steagul victoriei pe Reichstag, in Berlin, la mii de km de Piata Rosie.

Ascultam cu interes aceste povestiri, desi razboiul niciodata nu mi s-a parut "interesant."

Rememorez cateva impresii si experiente moscovite.

Desi mi le amintesc perfect, nu-mi pot exprima impresiile puternice de la "Galeriile Tretiakov", nici de la Muzeul Puskin. Nu pot povesti picturile si sculpturile vazute acolo. Desi multe traiesc in mine. Din aceste mari muzee, si din altele, pe care norocul m-a ajutat sa le vizitez. Cred, ca oricine a vizitat muzee, a trecut prin asta.

Voi rememora insa o alta experienta. Cea de la imensa "Biblioteca de Stat - Lenin". Care a fost de neuitat. Am petrecut acolo multe ore de liniste, de confort intelectual, de placere si bunastare spirituala. Imi era bine acolo.

De fapt, ma simteam bine in toate bibliotecile in care am fost.

Inca din adolescenta iubeam bibliotecile. Linistea, lumina salilor, mica veioza verde de pe fiecare masa de lucru imi asigurau un profund sentiment de calm si de siguranta. Acolo simteam ca stau de vorba, in intimitate, cu autorii cartilor pe care le citeam. Numai noi doi: autorul si eu.

Interlocutorul meu nu se grabea, nu se plictisea de mine, nu ma zorea sa inteleg ce vrea sa-mi spuna. Interlocutorul meu ideal imi povestea, cu totala deschidere, fel de fel de ale vietii.

Citindu-l, puteam uneori sa nu fiu de acord cu gandurile si sentimentele sale, sau sa-l contrazic.

Alteori ma revolta. Ideile lui imi repugnau. Atunci puteam sa-l evit, sa nu-l mai citesc, sau sa ma despart de el. Fara consecinte neplacute.

De foarte multe ori il simteam un prieten apropiat, ale carui idei impartasite ma insoteau de-a lungul anilor.

Desigur poti avea aceste experiente nu numai intr-o biblioteca, ci oriunde poti sa citesti.

Cititul cartilor facea parte din viata mea. Ma simteam insingurata fara carti. Asa ma simt si astazi.

Generatia mea era obisnuita sa iubeasca cartile. Sa citeasca mult si cu placere. In asa masura incat cititul putea deveni "un viciu" atunci, cand aveai altceva de facut - dupa expresia lui Ion Jánosi.

Am citit intr-un mare sondaj sociologic ceea ce stiam si din experienta proprie de dascal: ca adolescentii si tinerii de azi nu mai obisnuiesc sa citeasca. Locul cititului multisecular - (cel putin dupa Guttemberg) - a fost luat de "rezumarea" cu succes a marilor carti ale omenirii, la T.V. si la Internet. Rezumarea in goana a acelor carti care au fost si au ramas prieteni de nadejde ale oamenilor. Reazam moral si spiritual. Fara de care te simti adesea insingurat, neajutorat. Carti, care te ajuta sa nu te simti singur. Sa nu fi solitar ci solidar. Cu ceilalti oameni. Cu cei care sufera, se bucura, plang, rad, spera sau dispera ca si tine. Si ti-e bine cu ei.

Ma intreb: se pot oare rezuma aceste trairi? Nu cred ca se pot.

Inlocuirea cititului cu mass-media comite o imensa trisare fata de tineri. Fara ca acestia sa-si dea seama. In succesiunea foarte rapida a secventelor care "rezuma" cartea, tinerii nu mai au timp sa gandeasca asupra ideilor continute in opera respectiva, sa si le insuseasca sau sa se delimiteze de ele. Sa reflecteze pe marginea cartii. Despre sine. Despre altii. Despre lume. Astfel, pot fi mai lesne expusi la "infrangerea gandirii" cu expresia lui Alain Finkielkraut.

Imi amintesc, ca punctul culminant al experientei mele moscovite a fost vizionarea la "Bolsoi" a spectacolului cu "Lacul lebedelor" in care a dansat G. Ulanova. Una dintre cele mai vestite balerine din lume. A fost ca o sarbatoare. Ca un miracol. Nu poti uita asa ceva. Amintirea ei mi-a ramas intr-un colt al sufletului unde mi-e cald si bine. Si frumos.

Am primit acest dar de suflet de la prietena mea moscovita, Ada.

Ea mi-a daruit, - alaturi de formidabila bucurie de la "Bolsoi", - si neuitatele trairi la spectacolele cu "Unchiul Vania", cu "Trei surori", cu "Livada cu visini","Pescarusul" si "Tragedia optimista" la renumitul teatru moscovit - MHAT (Malai Hudojestvennai Akademiceskii Teatr) - Peste ani, am revazut aceste piese si in alte tari, in alte teatre, cu mari actori si regizori. Intotdeauna cu bucurie. Dar, intensitatea trairilor de la MHAT mi-a ramas vie.

Pe Ada am cunoscut-o la un Sanatoriu de pe malul Marii Negre, la Odessa, unde am fost amandoua la tratament. Stateam in aceeasi camera. Cu noi mai statea Raisa. Ambele femei erau tinere, in jur de 35 de ani. Aveau cu vre-o 15 ani mai mult decat mine. Cu toate acestea ne-am imprietenit repede.

Dar, dupa plecarea din sanatoriu, prietenia mea a continuat numai cu Ada, prin scrisori si telefoane. Cu Raisa era altceva. Raisa era sotie de general. Pentru ea nu era indicat sa aiba relatii cu strainii, fie ei si "democrati" (adica din tari de "democratii populare") Astfel, scurta mea prietenie cu ea s-a oprit acolo, la sanatoriu.

Pe Ada am cautat-o imediat dupa sosirea mea la Moscova. Imi era dor s-o revad. Locuia intr-unul din imensele blocuri cenusii si urate al unui cartier nou. S-a bucurat ca am venit s-o vad. Potrivit obiceiului locului, m-a primit cu ceai si cu dulceata, mi-a pus o muzica frumoasa de Glinka si mi-a aratat albumul cu fotografii.

Ada era lituanianca. Inalta, osoasa, cu par blond inchis si cu ochi verzui-cenusii. Fuma mult si avea pometii rosii din cauza hipertensiunii. Era o femeie desteapta, cultivata, vorbea bine ruseste si nemteste. Avea o functie de conducere intr-un minister. A venit la Moscova cand nemtii au ocupat Lituania. Sotul ei a murit pe front, iar ea a ramas singura. Nu avea nici parinti, nici frati, nici copii. De mine s-a atasat cu caldura, desi eram cu vre-o 15 ani mai tanara.

Intr-o duminica mi-a aratat centrul orasului. In Piata Rosie m-a uluit imensul complex fortificat al Kremlinului, cu turnurile si cu arhitectura sa inconfundabila. Construit in etape, incepand din secolul 12, cuprindea edificii oficiale, dar si palate, frumoase catedrale si biserici, unele pictate de Andrei Rubliov (sec. 14-15). Kremlinul devenise simbolul puterii statale, precum Casa Alba in America.

In vecinatatea Kremlinului, in Piata Rosie, m-a impresionat originala biserica "Vasilii Blajennai" (sec. 16). Cele zece turnuri-cupole cu arhitectura si colorit diferite, imprimau bisericii o frumusete monumentala unica, care nu se uita.

Se stia ca in fata splendidei biserici, la Lobnoe mesto - Piata executiei - aveau loc executiile publice in timpul tarismului. Ceea ce mi se parea un sacrilegiu oribil fata de splendida catedrala.

Ada, ca un ghid constiincios, mi-a povestit, ca orasul Moscova a fost mentionat pentru prima oara in 1149. Din secolul 13 a devenit centrul cnezatului moscovit, iar in sec. 15 capitala statului centralizat rus. In 1712 capitala a fost transferata la Sankt-Petersburg. Dar meandrele istoriei au facut ca dupa MRSO Moscova sa devina capitala Rusiei Sovietice, iar apoi, dupa formarea in 1922 a URSS, capitala intregii Uniuni. Cu cei 8 milioane de locuitori ai sai, Moscova nu m-a impresionat in mod deosebit. Exceptand Kremlinul, biserica cu cele zece turnuri originale, Panorama "Borodino" si numeroase statii de Metrou, ce semanau cu niste palate. Bulevardele sale extrem de largi nu ma intimidau. Imi placeau. Ma lasau sa respir. Sa ma simt in largul meu. Sa ma plimb in voie, fara sa ma ciocnesc mereu de oamenii grabiti in tumultul infernal caracteristic metropolelor. Am ramas cu o amintire placuta despre acea luna de practica de iarna la Moscova. Dar, "acasa" m-am simtit numai la Leningrad, unde am petrecut o luna de practica vara. Au fost doua experiente diferite. Nelegate de anotimpuri. Mai degraba datorita structurii arhitectonice si atmosferei spirituale total diferite ale celor doua orase.

22. Leningrad

Drumul de la Moscova la Leningrad cu trenul "Sageata Albastra" (Golubaia Strela - rus.) a fost memorabil. Trenul frumos si modern era compus din vagoane confortabile. Paturile largi aveau asternuturi de un alb impecabil. La ferestre - perdelute albe, scrobite si calcate gen armonica. - (Parca nu-mi venea sa cred ca, numai cu doi ani inainte, am trecut prin cosmarul drumului parcurs de la Moscova la Kazan cu un tren, care avea in comun cu "Sageata Albastra" numai faptul ca avea roti si mergea pe sine!) Pe tot parcursul drumului pana la Leningrad se servea, in permanenta, ceai fierbinte, de culoare aurie, cu savoare si aroma pe care le simt si azi. Ma gandesc ca, poate, amintirea lor persista si datorita modului aparte de servire a ceaiului. Am observat, ca rusii aproape niciodata nu beau ceaiul din cani de portelan sau de ceramica, cum se obisnuieste pe la noi. Tinea de cultul bautului ceaiului rusesc obiceiul servirii acestei licori in pahar alb, cilindric, din sticla cizelata sau din cristal, asezat in suport de metal ornat cu bazoreliefuri, sau de argint fin filigranat. Suportul acoperea paharul pana la jumatate, lasand sa se vada culoarea ceaiului. Niciodata nu atingeai cu mana paharul cu ceaiul fierbint, ci, il ridicai de toarta suportului. Acest obicei placut era respectat nu numai in restaurante sau in vizite, dar si in cantinele studentesti si in trenuri.

Ma intreb daca acest obicei rafinat se mai respecta si astazi ?

Calea "Sagetii" era marginita de nesfarsite paduri de mesteceni, cu trunchiuri albe, suple, frumoase. Privindu-i, timpul a trecut mai repede.

Leningrad este unul dintre cele mai frumoase orase ale lumii. Se asterne pe cele doua maluri ale Nevei, unde acesta se varsa in Golful Finic.

Fondat de tarul Petru cel Mare in 1703, a fost capitala Rusiei peste doua sute de ani (1712-1918 ) sub denumirea de Sankt-Peterburg. Numele orasului a trecut prin peripetii curioase. Soarta istorica i-a schimbat numele in Petrograd (1914-1924 ), iar dupa moartea lui Lenin in 1924 - in Leningrad. Ca apoi, dupa 1990, pana in zilele noastre sa-si reia vechea denumire, originara de Sankt -Peterburg.

"Luna de miere" cu Leningradul mi-am petrecut-o dupa orele de practica - pe strazile sale. Fara graba, fara sa ma zoreasca nici un ghid. Treptat, m-am lasat patrunsa de frumusetea, eleganta, armonia, calmul orasului si a monumentelor sale arhitectonice din secolele 18-19: Palatul de iarna - azi Muzeul Ermitaj, Palatul Amiralitatii, Palatul Smolnai, Petrodvoret - replica rusa a palatului Versailles.

Am admirat impresionanta Catedrala Isaakievski pe Nevski Prospekt si frumoasa Catedrala Kazan - construita de tarul Alexandru - care a adus aici icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan. Am stat in fata vestitei statui ridicate pentru Petru I de Ekaterina a II-a, statuie cunoscuta drept "Calaretul de Arama" dupa poemul istorico-eroic omonim a lui Puskin.

Am vizitat fortareata Petropavlovsc si prima Academie de Stiinte a Rusiei, creata de Petru I.

Am ascultat opera "Ivan Susanin" la Teatrul de Opera si Balet, iar la Filarmonica - un splendid concert de Ceaikovski.

Am stat la cozi nesfarsite pentru a intra la "Ermitaj" si la "Muzeul rus."

Nu pot povesti splendidele picturi vazute acolo. Dar numeroase imagini vazute mi s-au intiparit pe "memoria retiniana", si mi le pot reaminti oricand. Acestea, sunt picturile "mele".

(Fac abstractie de tablourile uriase comandate de stat in anii cultului personalitatii lui Stalin, care il infatisau pe acesta in uniforma kaki sau alba, cu statura atletica - desi, in realitate era scund - pe fundalul unor imense electrocentrale, sau, in mijlocul unor lanuri nesfarsite de grau, aratand cu mana dreapta in zare. Mesajul propagandistic, mistificator- festivist ale acestor tablouri si statui nu era insotit de exigenta valorii artistice, in shimb, numarul lor era sufocant de mare.)

Dupa aceasta paranteza ma intorc la tablourile "mele" din muzeele leningradene si moscovite, incercand sa-mi amintesc cum au devenit ale "mele".

Au devenit in urma unui joc pe care l-am nascocit vazandu-ma coplesita de multitudinea tablourilor si statuilor ce ma inconjurau acolo. De teama ca n-am sa pot cuprinde toata frumusetea, bucuria sau tristetea, veselia sau suferinta, speranta sau disperarea, intelepciunea calma sau zbuciumul revoltat infatisate pe panzele lor, am hotarat sa-mi aleg din fiecare sala cate un tablou cu care comunicam perfect. Adica era "de-al meu".

Astfel, inceput in aceste muzee din Uniune, jocul meu a continuat si in alte muzee pe care le-am vizitat ulterior - in Italia, Franta, Germania, Spania, Suedia, Ungaria, Finlanda. Si uite asa, s-a constituit in mine un univers vizual "al meu", care era cu mine mereu, in care recunosteam si anumite experiente pe care, in mod direct, nu le-am trait niciodata, dar am vazut ca exista. Acest univers nu-l inlocuia pe cel real. Il reflecta, il completa, il facea mai usor de inteles. Ma ajuta sa nu ma simt nicicand insingurata. Treptat am extins jocul si la asocierea "revederii" in minte al tabloului cu o anumita muzica. Fiecare tablou avea in mintea mea o muzica a lui.

Imi era bine cu acest joc, care nu permitea criticilor de arta sa-mi sugereze ce sa-mi placa sau nu, si de ce. Nici azi nu am renuntat la acest experiment. A devenit parte din mine.

Revin la Ermitaj. Imi amintesc ca, superbele tablouri de acolo, provenite, cu precadere, din Europa occidentala, ma umpleau de uimire. Ma minunam: cum se poate crea atata frumusete? Mai exact, pentru prima oara ma framanta intrebarea: care sunt secretele creatiei artistice?

Cum se poate recrea si transfigura prin arta frumusetea infinita din lume?

La Leningrad, dupa vizitarea Ermitajului, am avut fericita inspiratie sa ma interesez de pictura rusa, la ea acasa. In special de cea din secolul al 19-lea, ce reda oamenii locului, peisajul rusesc, frumusetile naturii, create de mari pictori care nu prea sunt reprezentati in muzeele occidentale. Asa am ajuns la Muzeul Rus.

Norocul m-a ajutat sa descopar stralucita pleiada a pictorilor rusi.

Incepand cu I. K. Aivazovski (1817-1900). Cel mai mare pictor al apei, al marii. Nimeni n-a redat diferitele nuante de jad translucid al apei asa cum a facut-o el, de exemplu in tabloul "Al noualea val." Si in imaginea multor lacuri. M-a impresionat si pentru ca dintotdeauna am iubit apele. Ma simteam bine pe malul oricarei ape - mari, lacuri sau ape curgatoare. Imi placea sa le privesc.

Am ajuns sa iubesc "Crangul de mesteceni"a lui I. I. Levitan (1860-1900), ca si mestecenii din tablourile "Martie" si "Zi de toamna".

Am indragit tabloul "Dimineata in padure" a lui I. I. Siskin (1832-1898) cu cei patru sau cinci ursuleti jucandu-se printre razele soarelui ce razbateau prin crengile copacilor.

Am stat indelung in fata unei picturi.

Tin minte si acum tristetea de nedescris din ochii primilor trei barbati din sirul celor zece "Edecari de pe Volga", care trageau cu piepturile lor inhamate precum caii de tractiune, vaporul de pe Volga. In minte imi rasuna cantecul colectiv al edecarilor, pe care l-am invatat pe malul Volgai, la Kazan. - "Eei úhhnem! Eei úhhnem!" - auzeam in urechi cantecul barbatilor cu indemn la ritm cadentat in timp ce priveam tabloul. Tristetea edecarilor din aceasta pictura vestita a lui I. E. Repin (1844-1930) contrasteaza puternic cu imensul hohot de ras colectiv al cazacilor din tabloul sau monumental "Zaporojenii scriind o scrisoare sultanului Mohamed al IV-lea." Ma intrebam: oare prin ce minuni a putut crea Repin universuri atat de diverse cu oameni atat de diferiti?

Picturile lui V. G. Perov (1833-1882 ) imi povesteau scene din viata nu prea vesela de la tara, in "Predica la tara", sau, in "Inmormantarea taranului", dar si in "Rascoala lui Pugaciov".

Subiectul tabloului "Trecerea lui Suvorov peste Alpi" a lui V. I. Surikov (1848-1916) m-a nedumerit total. Mai tarziu am aflat despre marele atasament al rusilor fata de printul-general Suvorov (1729-1800), datorita frazei sale celebre: "Cine vine asupra Rusiei cu sabia, de sabie va pieri". (Kto na Rosiu meciom idet ot mecia i pogibnet. rus. ) Se pare ca fraza atribuita lui Suvorov a devenit parte a constiintei istorice a rusilor, adeverindu-se nu odata in istoria zbuciumata a Rusiei.

Celebrele picturi medievale ale lui Andrei Rubliov (1360-1430) cu splendide icoane si fresce cu subiect religios nu le-am vazut, deoarece muzeul sau de langa Moscova era inchis. Le-am putut admira mult mai tarziu, vizitand ca turista catedrala "Buneivestiri" din interiorul Kremlinului, ce avea icoane pictate de A. Rubliov.

Rememorand tablourile pictorilor rusi din secolul al 19-lea, mi se pare, ca orientarea lor tematica vadeste pe langa sensibilitate fata de frumusetile naturii si o disponibilitate deosebita spre subiecte sociale, luate din viata iobagilor, a taranilor, a muncitorilor din vechile uzine, reprezentandu-le cu realism lucid.

Facand un salt in timp si spatiu, mi se pare, ca amploarea interesului lor pentru tematica sociala este egalata doar de pictura latino-americana din secolul 20.

Acea pictura viguroasa si originala care imbina traditiile artei vechi indiene cu tendintele artei plastice moderne. Demonstreaza asta in mod stralucit asemenea exemple, ca "Razboiul si Pacea" de C. Portinari, "Inmormantarea taraneasca", "Recoltatul trestiei de zahar", "Balada revolutiei mondiale," de D. Rivera. Imensul tablou de la Palatul Curtii Supreme de Justitie din Mexic cu tema "Adevarata si falsa justitie" semnat de J. C. Orozco, precum si "Alegoria egalitatii dintre rase" si "Noua democratie " de D. A Siqueiros, se inscriu in aceasta orientare, bucurandu-se de renume mondial.

Intorcandu-ma la Leningrad, imi amintesc ca, mai presus de frumusetile orasului si a muzeelor m-au impresionat oamenii sai. Demnitatea fireasca, seninatatea naturala, comportamentul elegant, retinut dar prietenos ma apropiau sufleteste de ei. Ma faceau sa inteleg ceea ce era aproape de neinteles: cum au putut rezista fara sa se predea in timpul celor 29 de luni de blocada totala instituita in jurul orasului de catre trupele hitleriste in timpul celui de al doilea razboi mondial. 29 de luni! Aproape 1000 de zile. Fara mancare. Fara medicamente. Fara caldura iarna. Nu puteau primi ajutor de nicaieri. Erau complet incercuiti.

Cand am fost eu acolo abia trecusera opt ani dupa cumplitele lor suferinte din timpul blocadei, in care au murit foarte multi oameni. Dar nimeni, niciodata nu mi-a povestit nimic despre asta.

Abia dupa ce m-am intors in tara si, la Bucuresti l-am cunoscut pe inginerul electronist leningradean -Solomon Lvovici - am reusit sa scot de la el cateva mici crampei de amintiri despre ce s-a intamplat atunci la Leningrad.

"Solomoncik" cum il alintam noi, venise la Bucuresti sa participe la lucrarile de instalare a primei statii de TV din Romania, lucrari conduse de inginerul electronist Geo Varga. Cu Solomoncik ne-am imprietenit repede. De la el am aflat, treptat, prin cate o fraza scapata in timpul conversatiilor noastre cate ceva din viata orasului incercuit. Soarta multor oameni de acolo semana cu a lui. Sotia sa, inginer si ea, murise de foame in timpul blocadei. A ramas cu baietelul lor de trei ani - Sasa. Fara rude, fara niciun ajutor. Solomoncik era mobilizat la fabrica electronica situata la marginea orasului, in apropierea frontului. Cei doi "baieti" s-au organizat in felul urmator: dimineata devreme Solomoncik il ducea pe Sasa la gradinita pentru copiii care nu au reusit sa fie evacuati inainte de blocada. Acolo copii stateau toata ziua, primind si ceva hrana. Dupa ce l-a predat pe Sasa, se ducea la fabrica, adica pe front. Dupa 14-16 ore de lucru, se ducea sa-l recupereze pe Sasa, pe care, dormind in bratele lui, il ducea acasa pentru cateva ore, iar dimineata o luau de la capat. Si faceau asta in fiecare zi. Aproape o mie de zile.

Din franturi de fraze am mai aflat ca tatal lui a murit pe front, mama a murit de dizenterie in timpul blocadei, iar sora de foame, tot atunci.

Cu atentie si rabdare am pus cap la cap franturile de fraze scapate de el. Mi s-a conturat acest tablou leningradean tragic, despre care nu am vorbit deloc.

Imi era drag Solomoncik. Era cult, informat, calm si binevoitor. Imi povestea bancuri cu "Radio Erevan", si bancuri cu evrei, care contineau un umor specific, plin de talc si de intelepciune multimilenara. Deseori radeam cu lacrimi de umorul sau sclipitor. Mi-a daruit cartea lui Yves Montand aparuta atunci in ruseste, cu un titlu frumos: "Capul mi-e plin cu soare" (Solntem polna golova - rus.)

Astazi nu mai stiu nimic despre el. Poate mai traieste, sau, poate a disparut, ca majoritatea oamenilor amintiti aici.

Spiritul orasului. Noptile albe

Tine de spiritul orasului faptul ca a fost decretat "Oras-erou" in urma rezistentei in blocada. Probabil tot de spiritul orasului tine si faptul, ca Leningradul a fost leaganul tuturor revolutiilor ruse dupa rascoala "decembristilor" - (Decembristi - denumire data revolutionarilor rusi de origine nobiliara, care in decembrie 1825 au organizat la Petersburg o rascoala armata impotriva absolutismului tarist). Tot de aici a pornit in 1905 prima revolutie burghezo-democratica din Rusia. Aici a fost rasturnat tarismul in revolutia burghezo-democratica din februarie 1917, dupa care, peste cateva luni, de aici a pornit insurectia armata care a constituit inceputul Marii Revolutii Socialiste din Octombrie - MRSO - la 25-26 oct. (7-8 nov.)1917.

Spiritul revolutionar al orasului se leaga in mod curios de spiritul demnitatii orasului si de ospitalitatea locuitorilor sai.

Imi amintesc ca, leningradenii primeau cu ospitalitate cohortele de turisti, care invadau orasul, in special in perioada noptilor albe. Noptile albe au o atractie speciala de pe la jumatatea lunii mai, pana spre sfarsitul lui iunie. 21 iunie fiind aici cea mai lunga zi, care dureaza aproape 24 de ore

In noptile albe strazile erau pline de turisti, sau de cei care erau in trecere. Acestia considerau ca in noptile albe este pacat sa dormi. Si schimbau ziua cu noaptea. Adica, dormeau ziua si puneau stapanire pe oras noaptea. Singurii care dormeau normal in acea perioada erau localnicii, obisnuiti cu minunea.

Vizitatorii se plimbau in aceste nopti pe strazile orasului, care capata un aer misterios datorita luminii albe a noptii. In mod ciudat spiritul demn si politicos al orasului se imprima si vizitatorilor sai. Oamenii se plimbau calmi, tacuti si zambitori. Nimeni nu alerga, nu tipa, nu vorbea tare, nu gesticula, nu se inghesuia. Se plimbau, admirand orasul pe malurile Nevei.

Asteptau ridicarea podurilor dupa care priveau cu incantare vapoarele care pluteau pe Neva spre si dinspre mare. Se imprieteneau repede. Se simteau bine. Si eu printre ei.

Imi amintesc si azi cum patrundea in mine spiritul orasului, umplandu-ma de calm, de admiratie. De bunastare sufleteasca. De bucuria ca sunt acolo si vad.

Urez in sinea mea tuturor celor dragi mie norocul de a vizita acest oras minunat in perioada noptilor albe. Si sa-si ofere privilegiul de a gandi si simti lumea ferindu-se de orice prejudecati.

Fugind cu gandul inainte in timp, imi amintesc, ca initierea mea in dragoste fata de arta, inceputa acolo in Uniune, a continuat pana azi. Dragostea fata de frumos nu m-a mai parasit. Uimirea acuta impletita cu incantare in fata frumosului am resimtit-o mai tarziu in locuri si muzee diferite din lume.

Astfel, continuam sa ma minunez la Florenta, in fata statui lui "David", fiind coplesita de frumusetea desavarsita a omului. Ma minunam la Palatele Pitti si Uffizzi din Florenta in fata splendorilor Renasterii. Dar si la Louvru, si la Capela Sixtina, si la muzeele din Roma. Admiram frumusetea la Praga, la Budapesta, pe strazile Barcelonei. Unicitatea creatiilor lui A. Gaudi de la Barcelona: Sagrada Familia, Casa Milá cu cosurile sale originale, inconfundabile, Parcul Güell, mi s-au intiparit in minte pentru totdeauna. Ma plimbam cu admiratie printre cele peste 160 de sculpturi executate preponderent in bronz de C. Milles (1875-1955) la Stockholm. Nu intelegeam cum reuseste sa surprinda in bronz zborul fiintelor in spatiul infinit, fie ele oameni, cai, ingeri sau pasari. In Gradina Milles din Stockholm, statuile orginale ca "Pegasus", "Om si cal in zbor", "Mana Domnului" ma umpleau cu incantare dar, totodata, ma invitau la meditatie despre conditia umana, suspendata intre cer si pamant.

Singurul muzeu de arta care nu mi-a placut a fost Galeria de la Drezda. Nu mai tin minte exact ce anume nu mi-a placut. Mi se pare ca mi-a displacut uniformitatea luciului si cromatica sumbra de pe toate tablourile restaurate in urma unor circumstante istorice legate de razboi.

A ramas in mine bucuria fata de bogatia infinita a frumosului. Eram fericita ca le pot vede. Si constienta de norocul meu, pentru care sunt si astazi recunoscatoare soartei.

Ma gandesc ca, poate, cel mai mare noroc al meu a fost faptul ca m-am nascut om. Prin hazard puteam sa ma fi nascut un fir de iarba. Sau, o gargarita. Atunci nu m-as mai fi bucurat de frumusetile vazute. Ci as fi fost eu insami parte din frumusetea intrinseca a armoniei si autoorganizarii geniale a tot ce este viu in lume? Cum este, de exemplu, frumusetea si structura desavarsita a unui spic de grau sau a unei papadii.

23. Kazan

"Volga, Volga mati rodnaia"

(Volga, Volga mama nascatoare - vechi cantec popular rusesc)

In sirul oraselor unde s-au desfasurat experientele mele din URSS, cronologic primul a fost Kazan. L-am lasat la urma rememorarilor mele pentru ca, unele dintre amintirile de acolo sunt neplacute, neavand nicio legatura cu oamenii locului.

24. In drum spre Kazan

Drumul facut de la Moscova la Kazan este o amintire unica.

Trenul cu care am calatorit o zi si o noapte de la Moscova la Kazan nu semana deloc cu "Sageata Albastra" care circula intre Moscova si Leningrad.

Dupa ce m-am urcat in tren, neputand patrunde in vagonul supraaglomerat stateam pierduta pe platforma vagonului. Acolo m-a gasit conductorul. Om cu experienta, dintr-o privire a evaluat ca sunt straina, judecand dupa haine, geamantan si infatisare. S-a uitat la biletul meu pe care era indicat si numarul locului. Mi-a spus sa-l urmez. Si-a facut loc cu forta prin masa compacta de oameni din vagon, iar eu m-am strecuram dupa el, strans lipita de spatele lui, carand intr-o mana geamantanul.

M-am uitat in jurul meu. Toate locurile din vagonul de distanta lunga erau, de fapt, paturi de lemn pentru cate o persoana. Pe care stateau inghesuite, ca pe o banca, cate cinci-sase persoane.

Pe la mijlocul vagonului conductorul a vazut ca pe locul meu stateau inghesuiti sapte oameni, printre care doi copii. Usor incurcat, s-a uitat apoi sus, la un pat de pe coridor, aflat la al treilea nivel, adica la cca 4o cm sub tavanul vagonului.

Acolo stateau lungite (neavand loc sa stea in sezut din cauza tavanului), numai doua femei corpolente, ghemuite pe un loc. Conductorul le-a spus sa coboare. Cu bagaje cu tot.

In locul lor m-a pus sa ma strecor eu. Odata ce m-a vazut acolo sus, m-a sfatuit, in auzul tuturor, sa-mi tin geamantanul tot timpul sub cap, apoi a plecat, lasandu-ma in voia soartei.

In spatiul mic dintre pat si tavan nu ma puteam ridica nici macar in capul oaselor. Trebuia sa stau numai culcata. Asa am baut, asa am mancat. O zi si o noapte. Despre peripetiile tentativei de a ajunge pana la toaleta aflata la capatul coridorului nu vreau nici sa-mi amintesc.

Oamenii inghesuiti pe politele de mai jos, la inceput se uitau chioras la mine care stateam singura pe patul de lemn, undeva sus, deasupra lor.

Mi s-a facut frig. Era sfarsitul lui octombrie. Nimeni nu-mi spusese din comisia de repartizare de la Moscova cum sa ma imbrac de drum. Nici ca la Kazan era deja iarna. Asa ca eram imbracata potrivit toamnei blande de la Oradea. Dintr 'o data am realizat ca o zi si o noapte trebuie sa stau imobilizata pe lemnul tare, cu geamantanul sub cap in loc de perna. Mi se facuse un dor nestapanit de acasa. Ma cainam ca n-am ascultat-o pe mama, care s-a opus cu disperare plecarii mele. De regret, de neputinta si de frig am inceput sa plang incetisor.

Pesemne ca cei de jos au observat asta. Vazandu-ma asa mica, neajutorata si dardaind de frig li s-a facut mila. Au inceput sa-mi ofere de mancat si de baut din ce aveau. Dintr-un ceainic urias, invelit in pasla groasa, neagra, mi-au oferit pe o farfurioara mica "kipetok" (apa fiarta) si o bucatica de zahar cubic. Nedumerita, nu stiam ce sa fac cu apa fiarta din farfurioara. Razand binevoitor mi-au explicat: - "pune zaharul sub limba si bea apa fierbinte ca sa te incalzesti".

Si mi-au aratat cum sa tin farfurioara pe varful degetelor ca sa nu ma arda. Asa am facut. Apoi mi-au mai umplut farfuria de cateva ori. Treptat m-am incalzit si am incetat sa plang. Abia atunci m-au intrebat de unde sunt si ce caut acolo. La raspunsurile mele intr-o limba rusa aproximativa au ramas pe ganduri. Fara sa comenteze.

Eu ma intrebam in sinea mea, de unde au oare apa fiarta, nevazand niciun samovar in inghesuiala de jos. Treptat, observand pe parcursul unei zile ce se petrece "jos" m-am dumirit.

Am vazut, ca in fiecare statie, unde trenul statea cate 20-30 de minute, exista o cismea speciala de apa fiarta. Deasupra ei atarna o tablita cu inscriptia "KIPETOK". Am mai vazut, ca la fiecare statie cativa calatori solizi strigau prin vagon "Davaite ceainiki". Si fiecare dintre ei strangea de la oameni cate 4-5 ceainice in fiecare mana. Le umpleau la cismeaua cu kipetok, apoi urcau si imparteau ceainicele, care imediat au fost invelite in pasla, pentru ca apa sa nu se raceasca. Am mai inteles, ca apa fiarta, cu bucatica de zahar sub limba, tinea loc de traditionalul ceai rusesc.

Am observat, ca la fiecare statie, langa cismeaua cu kipetok stateau niste femei solide, imbracate cu halate albe peste haine. Femeile tineau pe tavi uriase, legate de gat, mormane de "pirojki" - (pirojki - gogosi cu forme eliptice, avand diferite umpluturi si fierte in ulei). Le vindeau strigand: - "Ia pirojki cu carne, pirojki cu orez, pirojki cu dulceata!" Gogoasele erau frumos rumenite si abureau in aerul rece. Alte femei, tot in halate albe, vindeau din galeti mari, zmaltuite, castraveti murati (ogurciki), iar altele vindeau cvas. Asta deorece berariile din statii nu vindeau nimic, in afara de bere si vodca. Lumea cumpara produsele femeilor in halate albe de fiecare data cand se oprea trenul, distantele intre statii fiind foarte lungi.

Intre timp, vazand ca m-am mai dezmortit, femeia care mi-a oferit farfurioara cu kipetok, s-a uitat la mine indelung, si, deodata mi-a spus:

- "Tu, fata mea, sa nu te temi. Aici oamenii sunt buni." - (A ti, docika, na boisia. Liudi zdes dobrie - rus.)

Nu stiam daca "aici" se referea la vagon sau la tara. M-am linistit totusi. M-am uitat la ea cu luare aminte. Era o femeie corpolenta, cu fata rotunda, alba, cu nas carn si ochi albastrii. Era legata la cap cu o basma mare, inflorata, intocmai ca vestitele papusi "Matrioska".

- "Stiu. Multumesc", i-am raspuns. Si intradevar simteam asta. Atunci si acolo, pentru prima oara de cand eram in Uniune. Mai tarziu de mai multe ori in timpul sederii mele acolo.

Ajunsa la Kazan, la gara m-au intampinat Andrei B. si Lory M. din partea organizatiei studentilor romani de acolo. Andrei era din Cluj si student la Politehnica, la ingineria utilajelor chimice. Lory era studenta la medicina. Erau doi oameni deosebiti. In scurt timp ne-am imprietenit. O prietenie cu mari exigente, din care am invatat multe. Si care dureaza si azi, de peste 55 de ani!

Ne-am urcat toti trei intr-un tramvai cu sine inguste, care ne-a lasat la statia terminus de la capatul orasului, la marginea unui camp. In mijlocul campului era o cladire noua, dreptunghiulara, cu doua etaje, care era caminul studentesc nou al Universitatii la care urma sa studiez.

Am strabatut campul, unde sufla un vant puternic.

Lory si Andrei m-au prezentat la administratoarea caminului ca sa ma repartizeze. Inainte de a ne desparti, Lory, care era sefa studentilor romani, mi-a explicat ca trebui sa-mi fac un program de lucru riguros, impartit pe zile si pe ore, de care sa ma tin fara abatere. Apoi au plecat dupa treburile lor.

Am fost repartizata intr-o camera cu patru paturi. Colegele mele de camera erau doua rusoaice blonde, surori: Rita, in anul IV, si Alia, in anul I. Rita avea un prieten - Vova - coleg de an cu Rita. Vova era siberian. Un baiat tacut, urias, solid si foarte puternic. In gluma, ridica ambele surori cu o singura mana, si le tinea sub brat pana nu-l implorau sa le lase jos. Numele meu li se parea prea lung, si atunci m-au "botezat" Rica - de la Viorica.

A treia colega de camera era o tataroaica. Era frumoasa. Avea pometi lati, rozalii, ochii migdalati erau usor mijiti, si dinti foarte albi si sanatosi. Parul negru si-l purta impletit in numeroase cosite lungi si ii statea bine. Avea corp frumos, mladios, zvelt, dar cu gambe cam scurte si putin cracanate.

Nici cum nu-mi pot aminti numele ei tataresc, de aceea am s-o numesc Asiá. Era studenta la limbi romanice. Asiá m-a "adoptat" imediat. De la ea am aflat o multime de lucruri despre Tataria si despre Kazan, capitala R.S.S.A Tatara*.

* Republica autonoma in URSS, cu 3,5 milioane de locuitori, dintre care 1 milion in capitala, este situata in bazinul mijlociu al Volgai. Avea mari bogatii de petrol, de gaze naturale si de paduri. Limba tatarasca este limba turcica din familia altaica. Nu-mi amintesc sa fi invatat mai mult de doua cuvinte cat am stat acolo. Aceste cuvinte erau identice ca semnificatie cu cele din limba maghiara: Apá (tata ) si Almá (mar), doar cu accente pe ultima silaba, pe cand in maghiara toate accentele cad pe prima silaba.

Tatarii erau de religie musulmana, dar nu stiu daca isi practicau crezul. N-am vazut niciun lacas de cult in oras, iar cel din incinta Kremlinului din Kazan era inchis.

La inceput totul imi parea aici straniu, neobisnuit. Iar frigul mare ma infricosa. Cu ajutorul tataroaicei mele, frica cu care venisem aici, la mii de kilometrii de Oradea mea natala, treptat s-a risipit. Ea mi-a facilitat sa-i cunosc pe tatarii localnici.

Vechi descendenti ai triburilor mongole din hanatele formate in urma cuceririlor lui Genghis Han, tatarii erau oameni veseli, zambitori, primitori si prietenosi fata de straini. Interesanta lor istorie arata, ca prin 1240-1241 au invadat pe caii lor iuti Europa Sud-Estica si Centrala, inclusiv teritoriul romanesc.

Dupa anul 1241 Batu-han, marele conducator al tatarilor, a format in Asia Centrala si Europa rasariteana statul "Hoarda de Aur". In urma decaderii acestui stat in secolul 15, s-au constituit hanatele Kazan, Astrahan si Crimeea, care au fost cucerite treptat de statul rus. In urma invaziei din1241 au ramas descendenti tatari pe teritoriul Romaniei, Bulgariei si Turciei.

Urma sa descopar treptat noua mea ambianta.

Asiá, fiind din partea locului, mi-a propus cu ospitalitate sa-mi arate orasul.

A inceput cu Kremlinul din Kazan. Acesta era un monument arhitectonic fortificat, ridicat pe o colina pe malul Volgai intre secolele 16-18. Aici se afla administratia orasului si, se pare, sediul securitatii. Apoi, desi sufla un vant puternic, ne-am plimbat pe malul Volgai - cel mai lung fluviu al Europei si unul dintre cele mai mari fluvii rusesti (3690 km).

Volga m-a impresionat puternic. Apele imensului fluviu, de culoare gri-verzui, curgeau lent, linistit, maiestuos. Acolo si atunci am inteles de ce o cantau rusii ca pe o "mama nascatore", ca pe o apa "maicuta":

"Volga, Volga mati rodnaia,

Volga mátuska reka"..

Cantecul frumos, tipic rusesc, era cantat de regula pe doua-trei voci si acompaniat de balalaica.

Peste ani, vazand la Muzeul Rus din Leningrad vestitul tablou a lui Repin "Edecarii de pe Volga" mi-am reamintit culoarea apelor sale.

Dupa ce am admirat indelung apele ce curgeau fara graba, ne-am intors inghetati in oras ca sa vizitam Universitatea "Lenin". Unde urma sa invat si eu. Situata pe Bulevardul Lenin, Universitatea avea in fata, in mijlocul unui rond de flori, o statuie mare a lui Lenin, cu mana dreapta ridicata si aratand inainte, in departari. In holul de la intrare era un bust mare a lui Lenin, iar pe coridoarele largi inca cateva portrete. Putin mirata ma intrebam in gand: "Oare nu-i prea mult?" Si atunci am avut un soc. Asiá s-a intors spre mine si m-a intrebat: - "Nu ti se pare prea mult?"

Am tresarit. O clipa mi s-a parut ca mi-a citit gandul. Apoi Asiá mi-a marturisit ca tatarilor le-ar fi placut ca Universitatea lor sa poarte numele poetului tatar Djalil Musa, versurile caruia, in special cele din volumul "Caietul de la Moabit" erau pline de dragoste fata de poporul sau. Asiá iubea aceste poezii.

Am ramas pe ganduri. Cele spuse de Asiá mi se pareau de bun simt. Nu stiam inca nimic despre exagerarile cu denumirea oraselor.

Dupa marturisire Asiá a admis ca, totusi, poate era firesc ca Universitatea sa poarte numele lui Lenin, deoarece el a fost student aici, si tot aici a intrat in legatura cu miscarea revolutionara.

Nu stiam inca prea multe despre Lenin. In afara faptului ca a fost conducatorul revolutiei din octombrie 1917. Am citit ulterior, ca pe numele sau adevarat - Ulianov Vladimir Ilici (1870-1924 ) - si-a luat numele de Lenin in amintirea grevei innecate in sange a muncitorilor de pe malul fluviului Lena. Asiá mi-a mai spus, ca dupa moartea lui Lenin mai multe orase au fost denumite cu numele lui: orasul sau natal, Simbirsc, devenise Ulianovsc, Petrogradul devenise Leningrad. Mi-a mai spus, ca in RSS Tadjika exista un oras denumit Leninabad, in RSS Armeana orasul Leninakan, iar in RFSF Rusa orasul Leninsk-Kuznetki. Ma gandeam daca nu cumva si la asta s-a referit intrebarea ei daca "nu-i prea mult?" Azi cred ca da.

Peste cateva saptamani, spre sfarsitul lui noiembrie, am continuat vizitarea orasului cu Asiá. Am ajuns pe strada principala - Ulita Baumana. Nu stiam cine a fost Bauman, nici de ce poarta numele sau bulevardul principal al orasului. Nu stia nici Asiá.

Doua lucruri neobisnuite mi-au ramas in minte de pe strada principala.

Primul era, ca pe toata lungimea sa bulevardul era pavat cu scanduri. Adica cu dusumea de lemn, sub care era, probabil, asfalt. La intrebarea mea surprinsa - de ce? Asiá spunea ca era o traditie de secole, dar mai mult nu stia nici ea. Era intersant faptul ca desi ninsese deja, dusumeaua de pe bulevard era uscata si curata.

O alta imagine curioasa ramasa in minte era legata de o biserica cu turla, construita din caramida vopsita in rosu. Deasupra intrarii statea o mare firma cu inscriptia "Pivnoe".

Adica "Berarie". Nu mai vazusem asa ceva. La Oradea, toate cele trei mari biserici din centrul orasului: Biserica ortodoxa cu Luna, Biserica romano-catolica si cea greco-catolica functionau potrivit menirii lor, ca lacase de cult. Am rugat-o pe Asiá sa intram, sa vedem ce-i acolo.

In interiorul bisericii era chiar berarie. La mesele insiruite pe cele doua laturi ale incaperii, precum bancile intr-o biserica, stateau foarte multi barbati. Fumau si beau din halbe mari bere fierbinte. Aceasta se servea la tejghea, deasupra careia atarna o tablita pe care scria: "Goriacee pivo" - adica "Bere fierbinte". In fumul dens n-am putut deslusi fata oamenilor. Scena mi s-a parut halucinanta si mi s-a intiparit ca atare.

Peste cativa ani am mai vazut oameni band bere fierbinte din halbe. Dar era in hala pietii mari din Odessa. Nu in biserica. Era alta scena.

25. Colegii din Romania

La Universitate am facut cunostinta cu colegii romani, care sosiera acolo inaintea mea. Erau Hadrian D. de la Cluj, Robert D. tot de la Cluj, Jana A. din Bucuresti, Cornel A., cred ca din Hunedoara. Toti erau foarte destepti si invatau exemplar.

Robi D. arata ca un copil, la cei 18 ani cati avea. Era un baiat frumusel, brunet, vesel, care radea si glumea mereu. Nu mi-l pot aminti altfel decat razand.

Despre Hadrian am aflat, dupa plecarea mea din Kazan, ca s-a casatorit cu o colega din Ungaria, care nu stia niciun cuvant romaneste. Pe atunci casatoriile cu strainii nu erau incurajate. Prin urmare, Hadrian nu si-a mai putut continua studiile la Kazan. Faptul l-a suparat tare pe tatal sau, academician, pe atunci Rectorul Universitatii Babes-Bolyai de la Cluj.

Cornel A. era un baiat original, tacut si aratos, care, dupa terminarea Facultatii devenise un jurnalist cunoscut.

De colega mea J. ma leaga amintiri amestecate.

Era o fata interesanta, frumoasa, cu nas drept, cu par bogat, foarte negru.

Desi eram foarte diferite, sau, poate ca tocmai de aceea, ne-am imprietenit. Mergeam zilnic impreuna la Facultate, vorbeam de toate, si cateodata invatam impreuna.

J. era era cu cativa ani mai mare decat mine si era mult mai experimentata. O admiram. Avea un mic gest carghios care-mi placea: cu un zambet vinovat se batea usor peste gura de fiecare data cand isi dadea seama ca rade prea tare si zgomotos. Ceea ce facea des.

Cel mai ciudat era la ea faptul ca fuma. Mult. Fuma si pe strada. Pe cand fetele nu fumau. Nu era inca la moda. Pe nicio fata de la liceul meu din Oradea n-am vazut-o vreodata fumand. Nici celelalte colege de la Kazan nu fumau.

Nedumerirea mea se datora, probabil, faptului ca maicile de la liceul Sf. Ursuline de la Oradea ne educau in conceptia ca pe strada fumeaza numai femeile stricate si lipsite de demnitate. Or J. nu era asa! Desi fuma mereu, si avea vocea ingrosata si ragusita de la tutun, mie totusi imi placea de ea.

Nu mi-as fi inchipuit atunci, ca despartirea de ea va fi atat de dureroasa. Ca va fi prima experienta de perfidie si de tradare, de rautate gratuita din viata mea. Care niciodata nu mi s-a sters din suflet. Ca prima mare dezamagire.

Lucrurile s-au intamplat asa:

La Kazan, situat pe malul Volgai, iarna tinea cate cinci-sase luni, cu geruri adesea de 40-45°.

Asprimea gerului era amplificata de vantul naprasnic, care sufla dinspre Volga peste campul ce il traversam zilnic, dus si intors, spre caminul aflat in mijlocul campului. Am fost imbracata total neadecvat pentru acea iarna. La asta a contribuit si epuizarea mea, in urma ambitiei incapatanate de a-mi da examenele de diferenta fata de anul I, terminat la Cluj si, astfel sa intru direct in anul II, fara repetarea anului I. Am invatat cu placere.

Dar, pe la jumatatea sesiunii din iunie m-am imbolnavit. Am fost internata la spital cu reumatism poliarticular acut, cu febra mare, urmata de stare permanent subfebrila, cu 37, 3-37, 5 grade. Lory m-a vizitat la spital.

La externare mi s-a recomandat sa ma intorc imediat in tara pentru continuarea tratamentului intr-un sanatoriu. Iar apoi sa ma transfer intr-un oras mai cald.

N-am vrut in niciun chip sa ma intorc acasa, deoarece mai aveam doua examene de dat. Doctorita curanta, o tataroaica priceputa, severa dar inimoasa, a fost insa categorica: a comunicat diagnosticul si recomandarea la Ambasada noastra. A trebuit sa ma intorc acasa.

La Oradea am primit un tratament eficient cu noul medicament: penicilina. Starea mea s-a ameliorat treptat - (desi am ramas cu sechele pe viata).

Atunci s-a intamplat ceva curios.

Dupa vre-o sase saptamani de la intoarcerea mea, intr-o zi a venit la noi acasa un barbat, care a spus ca este de la Comitetul Judetean de partid. S-a interesat de starea sanatatii mele. Eu eram in covalescenta, continuand tratamentul cu penicilina. Impreuna cu parintii ne uitam nedumeriti la musafirul neasteptat. Nu intelegeam de ce se intersau de mine cei de la partid, cand eu nu eram membra de partid.

La intrebarea lui tata, vizitatorul a raspuns, ca a primit indicatie de la Bucuresti sa verifice veridicitatea afirmatiilor facute despre mine intr-o scrisoare primite la C.C.

- "Ce scrisore?" a intrebat tata nedumerit.

Barbatul i-a intins lui tata scrisoarea. Mama si cu mine ne uitam la cei doi. Tata devenise palid dupa ce citise scrisoarea. Apoi s-a uitat la mine si m-a intrebat sever:

- "Cine este J A.?"

- "Colega si prietena mea de la Kazan," am raspuns mirata.

- "De ce?" am intrebat, temandu-ma sa nu fi patit ceva. In loc de raspuns, dupa incuviintarea musafirului, tata mi-a intins scrisoarea.

Acolo era scris ca, eu, de fapt, nu eram bolnava, ci, am plecat acasa fiindca imi era dor, si nu mai vroiam sa-mi dau ultimele examene ramase. Drept pentru care nu merit sa mai continui studiile in URSS.

Scrisoarea era semnata de prietena mea din Kazan.

Ca prima reactie, instinctul meu de autoaparare refuza sa creada ca acea scrisoare este reala. Dar era. Dupa cateva clipe de incremenire am inceput sa plang neputincioasa. Minciuna si rautatea din scrisoare ma ardeau ca focul. A fost cumplit.

Experienta de a fi tradata in prietenie m-a tulburat cu atat mai mult, cu cat, in educatia primiti la liceu mi s-a insuflat spiritul respectului si pretuirii prieteniei. Aceasta norma fundamentala a filosofiei stoiciste a trecut la vechii romani, de unde, principiile si preceptele sale etico-filosofice au patruns in spiritualitatea romano-catolica, integrandu-se in corpul sau doctrinar. Si ni s-a transmis prin educatie.

Poate astfel se explica norocul meu de azi, cand ma bucur de cateva prietenii care dureaza de 55-65 de ani. De o viata. Distanta care ma desparte de unii prieteni nu afecteaza calitatea sentimentelor, gandurilor, atitudinilor noastre. Cred, ca a fost una dintre sansele mele, ca tradarea suferita atunci nu mi-a otravit pe viata increderea in prietenie.

Intorcandu-ma la scena de la Oradea, imi amintesc, ca niciodata n-am aflat ce a scris vizitatorul nostru ca raspuns la Centru. Stiu numai, ca la vre-o luna dupa vizita lui, in august, am fost chemata la Ministerul Invatamantului. Acolo mi s-a comunicat, ca in urma recomandarilor medicale de la Kazan si de la Spitalul Municipal din Oradea am fost transferata pentru continuarea studiilor in sud, la Odessa. Acolo a inceput o noua pagina a experientelor mele, despre care am scris in primul capitol.

Despre J. n-am mai stiut nimic dupa plecarea mea de la Kazan. Nu s-a interesat niciodata despre starea sanatatii mele. Dupa acea scrisoare era si firesc. Am revazut-o dupa multi ani la sedintele Centrului Universitar din Bucuresti, ea fiind cadru didactic universitar, ca si mine.

Amandoua evitam intalnirea directa. Din motive total diferite.

De regula nu retin intamplarile negative din viata mea. Pe cea care urmeaza mai jos am retinut-o pentru ca, a fost prima experienta traumatizanta de brutalitate, de violenta verbala si fizica suferita. Din partea unui coleg roman. De atunci pana azi niciodata nu mi-am amintit de ea. Si acum numai datorita faptului ca s-a intamplat la Kazan, unde poposesc cu gandul.

Lucrurile s-au petrecut astfel.

De 30 Decembrie - ziua Republicii, Andrei a convocat o sedinta festiva, precum toti sefii studentilor romani din celelalte orase din Uniune. Asa era obiceiul. Si indicatia.

In pauza sedintei a venit la mine un baiat si s-a recomandat: - "Coman - student in anul IV la Facultatea de Drept." - M-am recomandat si eu. Era inalt, muschiulos, blond-saten, cu trasaturi aspre si cu barbia foarte proeminenta. Eu eram nou venita in organizatie.

M-a intrebat de unde sunt si cum ma simt la Kazan. Atitudinea lui era fireasca, fiind amandoi in aceiasi organizatie. Dupa sedinta m-a intrebat: -" Ai vreun program de Revelion?" - Pana atunci nici nu m-am gandit la asta. - " Nu am" - I-am raspuns. - "Vrei si vi cu mine la o familie de romani care traiesc la Kazan?" - Invitatia mi s-a parut interesanta si am acceptat-o.

In seara urmatoare, fiind Revelionul, ne-am intalnit in statia de tramvai. M-a condus pe o straduta laturalnica intr-o casa modesta din fundul curtii.

Din vestibul am intrat direct intr-o camera ingusta. Acolo era pusa masa festiva cu: icre rosii si negre, paine foarte neagra, castraveti murati, peste sarat, salam. Intr-o parte a mesei stateau multe sticle de vodca si o sampanie. Gazdele ne-au poftit la masa.

De cum ne-am asezat, gazda a inceput imediat sa povesteasca, repede si cu nesat.

Am aflat, ca era dulgher si cioplitor in lemn din secuime, unde avea o sotie si doi copii. Sub ocupatia horthysta a fost mobilizat si trimis pe frontul rusesc. Spre sfarsitul razboiului, ranit, a cazut prizonier. A fost evacuat la Kazan, impreuna cu spitalul militar in care statuse multe luni. La putin timp dupa Victorie, secuiul s-a eliberat din prizonerat si din spital. Unei ingrijitoare "i se facuse mila de soldat." Vaduva de razboi, tataroaica l-a luat la ea pentru ca sa-l mai fortifice putin inaintea plecarii lui acasa. Si uite asa, al saselea Revelion dupa razboi l-a gasit tot acolo, ca gazda noastra.

Povestea nu avea nici-un amuzament de Revelion. Eram putin nedumerita. Nu intelegeam de ce m-a invitat Coman la acesti oameni, unde, in afara de noi doi nu mai erau si alti invitati.

La un moment dat Coman mi-a spus: - "Vino putin in antreu, ca sa-ti spun ceva". Am iesit in coridorul rece, prost luminat. M-a prins de mana si brusc m-a tras spre el. Tinandu-ma strans, a incercat sa ma sarute pe gura, punandu-si o mana pe sanul meu. Innecandu-ma de surpriza am reusit totusi sa-l resping. Atunci, cu ambele maini m-a scuturat brutal de umeri suierand cu furie: - " Proasto! Daca nu vrei, de ce ai venit?" si m-a smucit din nou spre el.

Am reusit sa-mi pun cotul in pieptul lui, indepartandu-l putin. Usa camerei s-a deschis. Tataroaica a spus: -" Puteti merge in camera mica. Aici e foarte frig", si a inchis usa dupa ea.

Coman si-a incolacit bratele in jurul meu si mi-a soptit la ureche: - "Haide!" L-am impins cu forta si am incercat sa-mi smulg paltonul din cuierul inalt. Vazandu-mi gestul, Coman mi-a dat o palma, tipand: - "Tampito! Du-te invartindu-te!"

Nici azi nu stiu cum am reusit sa-mi smulg paltonul si sa tasnesc afara, in curtea intunecata, in gerul de -45°. Cum am reusit sa ajung in tramvaiul gol, hohotind de plans.

De la capatul tramvaiului pana la camin am gonit peste campul pustiu, maturat de vantul naprasnic de pe Volga. Fugeam cu un plans revoltat si rusinat de pangarirea intentiilor murdare, brutale, nerusinate a unui necunoscut, despre care am crezut ca, fiind compatriot, este un coleg de incredere.

Despre Coman n-am mai stiut nimic. Peste ani, am auzit despre un procuror cu numele de Coman, care ar fi facut dreptul in Uniune, dar niciodata nu m-a interesat daca era el.

Socul provocat de violenta nu l-am putut uita. Poate si pentru ca fusesem educata in spiritul autorespectului, pe temeiul conceptului, ca corpul omului este templul sufletului sau.

Aceste doua dezamagiri m-au determinat sa nu incep amintirile mele din studentie cu cele din Kazan, desi orasul n-avea nici-o vina, iar de alti colegi de acolo imi amintesc cu drag.

26. Intamplari neobisnuite cu chinezi si coreeni

Ma intorc cu gandul la caminul studentesc in care am locuit la Kazan.

Era un camin nou. Avea un bufet destul de modest si o sala mare de lectura. Curatenia din camere o faceam noi, studentii, inclusiv spalarea, ceruirea si lustruirea parchetului. La parchet nu prea ma pricepeam, dar, de rusine, ma straduiam.

Colegele mele invatau stand in pat. Ceea ce eu nu reuseam. Din mai multe motive. In primul rand, pentru ca Rita si Vova invatau impreuna citind cu glas tare. In al doilea rand, pentru ca fusesem invatata de acasa, sa nu ma culc in pat imbracata cu hainele de pe strada.

Salvarea mi-a fost sala de lectura. Acolo puteam citi in liniste, pana cand vroiam.

In ambianta linistita a salii de lectura am avut prima mea experienta cu asiaticii. La Kazan invatau numerosi studenti chinezi si coreeni. La toate facultatile. Stateau multi si la caminul nostru. Peste jumatate din sala de lectura era ocupata in permanenta de ei. Deoarece nici ei nici eu nu stiam prea bine ruseste - limba oficiala in invatamantul superior - mai mult ne zambeam decat ne vorbeam. Dimineata devreme, inainte de plecare la curs, intram repede in sala ca sa ocup un loc pentru dupa-masa. Ei ma salutau primii, spunand cu un zambet larg:

"Zdravstvuite". Iar eu raspundeam la fel.

In legatura cu ei, in capul meu, treptat, s-a conturat o enigma, pe care n-am dezlegat-o niciodata. Enigma era: cand si daca dormeau? Ea a aparut in urma observatiei repetate, ca seara, oricat de tarziu stateam sa citesc, dupa plecarea mea ei mai ramaneau. Iar dimineata, oricat de devreme (ora 6) ma duceam sa ocup un loc, ei erau acolo. In sinea mea ma intrebam nedumerita, fara sa aflu vre-o data: daca erau inca (de cu seara) sau deja acolo? Si zambeau mereu.

Simteam si o mica incurcatura legata de colegii asiatici: la inceput nu prea ii puteam deosebi pe coreeni de chinezi. Si unii si altii aveau parul foarte negru si drept, purtau costum negru, cu haina incheiata pana la gat, ce semana cu uniforma. Confuzia mea a inceput treptat sa se risipeasca, incepand cu ziua in care am facut cunostinta cu un coreean cu totul deosebit. Care era inconfundabil. Era un baiat nord-coreean. Spre deosebire de ceilalti, era inalt, iar parul sau negru era ondulat. Purta sacou si camasa roz, ce-i stateau foarte bine. Era un baiat frumos si zambitor. Imediat ne-am placut reciproc.

27. Han - Prietenul meu coreean

Han Hen Von - asa il chema - era student la filologie si scria poezii. Cateva mi le-a dedicat mie, in ruseste. - (A fost unul dintre cei trei baieti care mi-au scris poezii: primul a fost Bodor Pál la Cluj, al doilea a fost Han Hen Von la Kazan, al treilea a fost Mircea la Bucuresti).

Erau frumoase, delicate si neobisnuite poeziile sale. Intr-una ma asemuia cu "o floare de prun intr-o vaza alba de portelan". Intr-alta cu "o floare de cais inbobocit".

Mi-a povestit, ca tatal sau era scriitor, si ca era secretarul comisiei de cultura in C.C. al Partidului Muncii din Koreea. Mi-a daruit, cu dedicatie, una dintre nuvelele tatalui sau, tradusa in limba rusa. Mi s-a parut o scriere trista dar interesanta. Parca, despre dragostea nefericita dintre o fata frumoasa de la tara, care isi crestea fratii mai mici, dupa moartea mamei lor. Si un tanar negustor de la oras, care, prin interdictie parinteasca, nu se putea insura cu fata, decat daca aceasta renunta la cresterea fratilor sai. Ceea ce nu s-a intamplat.

Dupa iesirea mea din spital, inainte de a pleca acasa, mi-am luat ramas bun de la Han Hen Von. Stia deci ca plecam in timpul sesiunii din cauza bolii.

In timpul vacantei de vara mi-a facut o vizita la Oradea, ca sa vada cum ma simt. Vizita sa total neasteptata m-a bucurat si m-a uluit. Venise de la 4000 de km!*

* Mi-a explicat, ca studentii coreeni nu se puteau duce acasa in vacanta de vara din cauza razboiului american impotriva Koreei (1950-1953). Au ramas atunci, ca oaspeti, in Uniune, fiind trimisi, gratuit, in diferite statiuni de odihna. El a preferat sa vina sa ma vada.

Mi-a adus in dar o poezie. In care ma descria ca o crizantema alba cu plete negre.

Vizita lui a durat o zi. Sosise dimineata cu trenul de Bucuresti, iar seara a plecat cu trenul inapoi la Kazan, prin Bucuresti si Moscova. Peste zi ne-am plimbat in oras, pe malul Crisului, in parcul Rhéday. La plecarea lui ne-am luat la revedere pana la toamna. Nu banuiam ca n-am sa ma mai intorc la Kazan. Ca, din motive de sanatate voi fi transferata la Odessa.

Ca n-am sa-l mai vad vreodata.

Vizita lui Han Hen Von a fost una dintre cele mai luminoase si mai neobisnuite surprize ale vietii mele. Poeziile sale le pastrez si acum undeva intr-un sertar.

28. Lucruri ciudate

De la caminul unde am locuit mi-a ramas amintirea a doua lucruri stranii. Logica unuia am inteles-o, a celuilalt nu. Pana'n ziua de azi. Le reiau pe rand.

Intr-o seara, de la sfarsitul lui noiembrie, a venit Rita la mine in sala de lectura unde invatam.

Mi-a soptit la ureche:

-"Pridi v komnatu. Pogovoriti nado." (Vino in camera. Trebuie sa vorbim).

Cand am intrat in camera, i-am gasit pe toti sezand pe paturile lor. Inclusiv pe Vova, care statea, ca de obicei, pe patul lui Rita. M-am asezat si eu pe patul meu. Asteptam ce va urma.

Rita, ca responsabila camerei - (starosta - rus. mai mare in varsta) - a spus, uitandu-se la mine:

- "A sosit timpul lipirii ferestrelor. Maine sa vii repede de la cursuri. Nici la sala de lectura sa nu te duci, ci sa paritcipi si tu la operatiunea lipirii". Am intuit ca este ceva important, desi nu intelegeam despre ce era vorba. Citind intrebarea muta de pe fata mea, Rita mi-a explicat:

- "La Kazan iarna tine cinci-sase luni. Cu geruri obisnuite de 40-45°. In lunile de varf din ianuarie-februarie ajung si la 48-50°. Pentru a ne apara de vantul naprasnic, ce sufla peste camp, trebuie sa lipim toate rosturile ferestrelor, lasand libera pentru aerisire numai ferestruica deasupra patului tau."Abia atunci am observat, ca patul meu si al Asiei erau situate sub cele doua ferestre mari din camera. -"Bine" am raspuns si m-am intors in sala de lectura, fara sa ma dumiresc cum va decurge operatiunea.

In ziua urmatoare am vazut ca operatiunea "lipirii ferestrelor" se desfasura in toata Universitatea. In pauze am aflat ca si la celelalte camine studentesti se proceda la fel, in toate camerele.

Cand am ajuns eu in camera fetele deja lucrau. Trebuiau spalate toate tocurile ferestrelor ca sa prinda lipiciul. Pe mine m-au pus sa tai foarte multe fasii de hartie din mormanul de ziare aflate sub masa. Vre-o doua sute de fasii, late de cca 5 cm. Fasiile trebuiau lipite cu lipici, facut din faina si apa, in cinci sau sapte straturi suprapuse.

Momentul hotarator era cand Vova si Rita luau fasiile pregatite si le lipeau peste rosturile de jur-imprejurul randurilor duble ale celor doua ferestre din camera, inchizand astfel posibilitatea patrunderii vantului.

Operatiunea, ce mi se parea la inceput primitiva si stranie, avea o perfecta logica practica. Ea a functionat cu mare eficienta in miezul iernii, in conditiile cand purfixul si termopanele nu fusesera inca inventate. Cert este ca, nici in camera, nici in salile Universitatii nu ne era frig niciodata.

In mod curios, peste ani, mi-am amintit, cu regret, metoda ingenios de simpla si ieftina de izolare a ferestrelor impotriva frigului.

Amintirea mi-a aparut prin anii 1987-1989, cand, in urma introducerii economisirii drastice a caldurii, in salile mari de cursuri de la Politehnica stateam in frig, impreuna cu studentii, cate 6-8 ore pe zi, imbracati in cojoace, caciuli si manusi. La geamurilele mari, cat un perete, vantul puternic din campul Politehnicii, depunea pe pervazul interior al geamurilor, straturi de zapada de 2-3 cm prin rosturile largi ale ferestrelor cu tamplarie metalica. In pauze, studentii se jucau cu zapada din interiorul salii. Acest lucru nimanui nu i se parea ciudat. Desi era. Nimeni si nimic nu ne apara de frig.

"Locul unde si regele merge pe jos"

Celelalt lucru curios, care m-a socat de cand am sosit la camin, a fost legat de "toaletele turcesti" (?), care au devenit un cosmar pentru mine.

Toaletele aratau astfel: intr-o sala lunga erau aliniate sase vase de WC din portelan alb. Pana aici nimic neobisnuit. Ciudatenia decurgea din modul lor de organizare. Erau asezate unul langa altul, fara sa fie compartimentate, ca orice WC public obisnuit, si fara sa aiba cate o usa banala la intrare. Nu.

Inca si mai de neinteles aparea faptul ca, erau acoperite, toate, in sir continu, cu scanduri lungi de dusumea, in care erau decupate, cu fierestraul, sase gauri deasupra fiecarui vas de portelan.

Ca sa ajungi deasupra unei gauri, trebuia sa urci doua trepte inalte, facute tot din scanduri lungi. Toata suprastructura de lemn peste vasele de portelan arata ca un fel de estrada, pe care iti etalai nevoile.

La fel era si la Universitate. Doar ca acolo erau zece vase acoperite. In pauzele dintre ore, pe "estrada" se asezau una langa alta zece fete, iar altele asteptau la rand in fata celor ce ocupau platforma! Pentru mine era ceva naucitor. Pana la urma m-am adaptat, asa, cum omul se obisnuieste cu orice in viata. Dar stiu ca, constructie mai bizara si mai lipsita de noima n-am mai vazut de atunci.

Ulterior am aflat de la colegii romani din alte orase ca si in caminele lor existau constructii similare. Mi-a ramas amintirea hazului nebun facut impreuna cu ei pe acest subiect.

Post-scriptum.

In septembrie 2008 am primit vizita din Israel a lui Andrei si Lory. Mi-au povestit ca in 1997 au fost la Kazan. Au vrut sa revada orasul studentiei lor, si locul unde s-a nascut prima lor fetita - Gabi. Eram curioasa ce au vazut.

Am aflat, ca trenul cu care au ajuns de la Moscova la Kazan nu mai semana cu cel de acum 50 de ani - descris de mine mai sus. Gara era noua. Nu mai exista nici strada pavata cu dusumea. S-au schimbat multe. Orasul s-a modernizat. Doar la Facultatea de Medicina toaleta avea aceasi constructie ciudata ca pe vremea noastra. Au izbucnit in ras. Nu le-a venit sa creada.

. "Dom ofiterov" (Casa ofiterilor)

Rusii sunt oameni primitori. Cateodata chiar peste propriile lor interese.

La cativa ani de la terminarea razboiului la Kazan existau inca probleme de aprovizionare cu alimente a populatiei. Vrand sa-i apere pe studentii straini veniti la studii, fata de aceste greutati, ospitalitatea proverbiala rusa le-a oferit posibilitatea sa ia masa la cel mai bun restaurant al orasului: "Casa ofiterilor." Acolo avea acces numai corpul ofiteresc al armatei. Si studentii straini. Care puteau intra pe baza pasaportului. (Am aflat de la Mircea, si de la alti colegi din orasele de provincie, ca unde nu exista vreun restaurant select, sudentii straini puteau manca la Casa ofiterilor si in acele orase).

Pentru prima oara am fost la Casa ofiterilor de la Kazan impreuna cu Hadrian D. si Robi D.

Era intr-o seara, dupa cursuri. Sala mare era puternic luminata. Toate mesele, cu fata de masa alba si cu vesela frumoasa, erau ocupate. Seful de sala insa, vazand ca suntem straini, ne-a gasit o masa buna.

Nu mai tin minte ce am mancat. Stiu insa ca, atunci si acolo am aflat ca vinurile autohtone nu aveau denumiri, ci erau numerotate, cu precizarea locului de provenienta: "Gruzinscoe vino" nr. 3-5-7 etc. Sau "Moldavscoe vino" Nr. 7-9. Neavand nici cele mai elementare cunostinte in domeniu, ne-am consultat cu chelnerul, care, dupa o scurta chibzuire ne-a recomandat Vinul Gruzin nr. 24. Era un vin galben-auriu, demisec, nu foarte tare. Cat am stat in Uniune din acest vin am baut la ocazii rare.

Langa noi, la o masa apropiata, stateau trei ofiteri.

Erau destul de tineri si putin ametiti de vodca. Nu se uitau la noi. La un moment dat, cel mai inalt dintre ei, cu parul blond carliontat cazut rebel pe frunte si cu rubasca ofitereasca descheiata la gat, s-a prabusit intr-un genunchi chiar langa scaunul meu. Cu fata intoarsa spre colegul sau de masa, plangand il intreba pe acesta: - "Nu, pocemu tak, Surik, zacem?" (-De ce asa, Surik, pentru ce?) aratand cu degetul spre podea. I-am urmarit degetul cu privirea. Langa scaunul meu era intins pe jos piciorul sau de lemn. Era invalid. Celalalt se uita si nu raspundea nimic. Isi dadea seama, pesemne, ca intrebarea deznadajduita era adresata nu lui. Ci Destinului.

Ulterior am mai vazut rusi beti si la Odessa. Si acestia plangeau. Nu faceau urat ca alti oameni beti. Nu tipau, nu injurau, nu se bateau, nu cantau tare, nu-i agresau pe altii. Plangeau.

Si, de regula, repetau intr-una intrebarea: -"DE CE?" referindu-se, probabil, la ceva ce li s-a intamplat, sau, nu li s-a implinit in viata. Totdeauna mi-a fost frica de oamenii beti, ca de ceva irational. In mod curios de rusii beti nu-mi era frica. Nu faceau rau nimanui, in afara de ei insisi. Mi-era mila.

Dupa cina, intristati si ingandurati am plecat cu Hadrian si cu Robi spre camin. In camera, la intrebarea colegelor -"Unde ai fost? Povesteste!" Am raspuns evaziv si n-am povestit nimic. De fapt, nici nu era nimic de povestit.

30. La cumparaturi

Cu 2-3 saptamani inaintea sarbatorii Anului nou - (Craciunul nu se serba) - ne-am dus cu Asiá la cumparaturi. A fost pentru prima data de cand sosisem in Uniune.

Magazinele curate, ingrijite, erau sarace in imbracaminte si incaltaminte moderne. Nu prea aveai ce sa alegi. La raionul de incaltari stateau la cumparaturi cativa sateni. Ii puteai recunoaste dupa port. Erau imbracati in haine lungi, imblanite, stranse in talie, numite "tatarca", iar in picioare aveau "valenki". Stiam deja ca "valenki" erau paslari grosi de lana, presati dupa o metoda speciala care ii facea tari. Se fabricau in trei culori: alb-galbui, gri si negru, adica in culorile naturale ale lanii nevopsite. Incaltau piciorul pana la genunchi, erau urate si grosolane.

La indemnul Asiei sa-mi cumpar o pereche pentru iarna, m-am uitat la ea contrariata - "Niciodata n-as purta asa ceva!" i-am raspuns cu superficialitatea omului ignorant, obisnuita fiind - ca fiica de pantofar -cu incaltari de piele, frumoase si elegante. Dar vai! In curand mi-am dat seama ca la gerul naprasnic de pe Volga, acesti paslari erau caldurosi si eficienti. Si nu crapau ca bocancii mei de piele, frumosi, moderni, adusi de la Oradea, in care imi inghetau picioarele, iar talpa lor dubla aluneca pe zapada.

De la raionul cu paslari si galosi de guma (care se trageau peste valenki la inceputul dezghetului) ne-am indreptat spre raionul cu cosmetice.

Aici era un sortiment mai larg de produse. Mi-au trezit interesul parfumurile, desi erau scumpe. Cele mai la moda parfumuri pe atunci erau "Krasnaia Moscva" (Moscova rosie), "Krasnai mak" (Macul rosu), dar si din flori, precum "Bielaia sireni" (Liliacul alb) sau "Landosi" (Lacramioare). Parfumul "Jdi menia" (Asteapta-ma) si-a primit denumirea dupa vestita poezie a lui C. Simonov, recitata de milioane de oameni in timpul razboiului: "Jdi menia i ia vernus, tolko oceni jdi! (Astepta-ma si am sa ma'ntorc, dar tare sa m-astepti!) Poezie inspirata din credinta populara, potrivit careia, daca cineva te asteapta foarte tarte, te vei intoarce nevatamat de oriunde.

Erau parfumuri bune, tari, dar cu aroma mult prea dulceaga pentru gustul meu orientat atunci spre "Chat noir", "Molnár-Moser" si "Chanel 5". Nu am cumparat parfum. Nici atunci, nici mai tarziu cat am stat in Uniune. In schimb la sapunuri am descoperit ceva extraordinar.

Sapunul de cea mai buna calitate se numea "Bannoe malo" - sapun de baie - si era facut din grasime de balena. Asa am aflat ca URSS avea una dintre cele mai mari flote de vanare a balenelor. (Pe atunci acest lucru nu avea nicio conotatie ecologica). Ani in sir m-am spalat cu acest sapun deosebit. Odata mi-a trecut prin cap gandul caraghios ca, rusoaicele, probabil datorita acestui sapun aveau pielea atat de alba.

Am mai trecut pe la diferite alte raioane. Am observat ca ceasurile de mana "Pobeda", "Zarea", "Ceaika" erau foarte ieftine, astfel incat orice om avea ceas la mana. Presupuneam ca poate, si pentru stergerea amintirii nefericite de "davai ceas!" din timpul razboiului.

La raionul de electrice erau expuse trainicele frigidere "Zil" si "Saratov" care nu intotdeauna se gaseau de vanzare. Iar radiourile, magnetofoanele, patefoanele aveau mare cautare. Privind trainicia "Zil"-ului imi amintesc ca cel cumparat la Bucuresti m-a servit ireprosabil vre-o 25 de ani, dupa care l-am trimis la tara, unde a mai functionat vre-o opt ani.

Azi imi dau seama ca tigarile "Kazbek" de atunci, erau fabricate intr-o conceptie ecologica "avant la lettre": aveau corp lung din carton alb ce continua cu o parte scurta de tutun in foita.

Tutunul constituia doar aproximativ un sfert din "papirosi" (rus. tigari ). Cert este ca fumatorul inghitea fumul doar de la o parte mica din tigara. Ceea ce era bine pentru el.

Trecand pe la raionul de lenjerie de dama am facut o alta descoperire. Uluitoare. Am realizat, ca forma tuguiata, usor nefireasca a sanilor femeilor de acolo, semanand cu doua rachete indreptate orizontal, nu se datora vreunei anomalii anatomice, cum inclinam sa cred, ci modelului curios al sutienelor purtate. (De fapt, sanii ciudat de tuguiati ale rusoaicelor care treceau cu frontul prin orasul nostru in timpul razboiului, mirau pe multa lume atunci). M-am uitat cu atentie la acest sutien, expus pe bustul unei manechine de lemn. Cupa lui era formata din opt clini, semanand cu doua jumatati de minge de rugby. Era sutienul stas, care, indiferent de forma naturala de mar sau de para a sanilor femeii, ii asigura forma rachetei.

Nu stiu daca azi se mai fabrica sau se mai poarta asa ceva.

La iesirea din magazin am asistat la ceva amuzant. Si curios totodata.

Langa usa, doi tineri se certau, pe motivul ca unul dintre ei cumparase altceva decat trebuia.

Cel ce gresise fusese dojenit-injurat de catre celalalt cu o expresie ciudata, de neinteles pentru mine:

- "Eh, ti, sleapa !" adica "Maiii, palarie!" Nu intelegeam cum o banala palarie poate insemna ceva dojenitor sau dispretuitor.

La privirea mea intrebatoare Asiá mi-a explicat ca: sleapa - "palarie" este o expresie injurioasa, ramasa ca reflex intarziat de la MRSO, cand "palaria" era simbolul burgheziei, care nu se pricepea la muncile fizice. Astfel, expresia de "Palarie" a devenit sinonima cu "bun de nimic", "nepriceput la treaba", "gura casca " M-am amuzat. Mi-am dat seama ca si injuraturile pot avea semnificatii sociologice. Si obiectele pot avea incarcaturi injurioase, ca: cizma, caciula, lemn, butuc, topor, ceasca, ori manusa aruncata. Intr-adevar, am realizat ca nu am vazut niciun barbat purtand palarie, asa cum se poarta astazi. Pe atunci barbatii purtau pe cap, iarna, splendide caciuli rusesti de blana, vestite in lume, iar in restul anului purtau sepci "muncitoresti" largi, cu cozoroc, cum purtau si muncitorii americani in perioada interbelica si dupa. Poate ca asta era moda lor profesionala? Baietii tineri, in schimb, purtau sepci mici, "frantuzesti "facuti din sase clini si cozoroc "kepka" de sub care iesea, obligatoriu, un smoc de par rebel. Acest tip de sepci poarta si azi multi barbati francezi. Mai ales atunci cand joaca "pétanque".

Desigur, aceste descrieri nu sunt interesante. Decat, poate, pentru aspectele lor sociologice, pentru cineva, care ar dori sa descrie, documentar sau filmic, aspecte ale vietii cotidiene de acum aproximativ 55 de ani.

Lumea despre care am scris aici nu mai exista. O parte insemnata a oamenilor din acea lume nu mai traieste. Cu toate acestea, ea persista inca in amintirile mele razlete din Uniune, "in scurta perioada cu sfarsit tragic care se cheama "Viata" (ca sa-l parafrazez pe Woody Allen).

Nu pot parasi amintirile despre Kazan fara sa consemnez ca, acolo s-a declansat, in iunie 2008, criza bolii ce a dus la moartea lui Cinghiz Aitmatov.

Unul dintre cei mai insemnati si originali scriitori contemporani. Care s-a dus la Kazan pentru inceperea filmarilor dupa cartea sa celebra "O zi mai lunga decat veacul" ("I dólse veka dlitsea den". - rus.) Scrisa in 1980, a fost tradusa in romaneste in 1983. Am citit-o cu nesat si incantare, ca multi din generatia mea.

Dupa citire am "decretat" in sinea mea ca imediat i-as acorda premiul Nobel, daca ar fi dupa mine. Ironia soartei a facut ca, in total contratimp cu mine, Comisia de decernare a premiului Nobel pentru literatura l-a nominalizat acum, in 2008, pentru premiul pe care l-ar fi meritat.

Cu trei zile inainte de moartea sa neasteptata. Nu stiu daca post-mortem se poate acorda premiul. Daca nu, va fi inca o mare eroare a Comisiei.

31. Dragoste si politica

Ma intorc la Odessa. Acolo am inceput sa observ un fenomen curios: existenta unor meandre intortocheate intre politica si dragoste.

Se facea ca, intre tinerii localnici si cei veniti la studii, in mod firesc, apareau relatii de simpatie, de prietenie, de dragoste. Din grupul studentilor romani in relatii romantice erau implicati in special baietii. Majoritatea acestora erau frumosi, manierati, curtenitori. Stiau sa se poarte cu fetele, stiau sa le curteze, sa le cucereasca. In special ardelenii. Drept urmare aveau mare trecere la rusoaice, starnind invidia barbateasca a acelora care nu aveau.

Iubirile nascute nu erau privite la fel de firesc de catre factorii politici. Mai de graba erau descurajate, sau, tacit interzise. Asa s-a intamplat si in organizatia studentilor romani din Odessa.

Secretarul organizatiei conationalilor -"zemliacestvo" era Geo V. In conditiile date, ca secretar, a primit un denunt de la un student - Efrim - de la Institutul de Agronomie. Acesta scria in denunt ca, colegul sau de an, Tibor Lörincz de la Cluj, fusese vazut "intr-o pozitie neprincipiala cu o tovarasa sovietica in parcul Sevcenco, ziua, in amiaza mare." Drept urmare, il soma pe secretar sa convoace o sedinta de "infierare" a celui "vinovat", si, eventual, trimiterea lui in tara.

Geo era un baiat foarte destept. Era apreciat printre studentii din Romania, ca si printre colegii si profesorii sai de la Facultatea de Electronica unde invata. A convocat sedinta ceruta prezidand adunarea. Alaturi de el in prezidiu mai statea un student de la Agronomie - Kicsi Varga - Varga cel mic - din Targu Mures, care era secretarul de partid al "zemliacestva" in care erau si cativa studenti membrii de partid. El a fost primul caruia i-a dat cuvantul Geo. "Kicsi" era un baiat descuiat la cap. A incercat sa imprime sedintei o orientare in favoarea lui Tibi, spunand, ca Lörincz este un student eminent, apreciat de toti colegii si profesorii sovietici, si ca el, personal, nu crede ca trebuie trimis in tara. Sala il asculta cu atentie, desi cu oarecare retinere, datorita puternicului sau accent secuiesc, care deranja.

A urmat la cuvant secretarul.

El l-a invitat pe Efrim sa descrie exact "pozitia neprincipiala" in care si-a vazut colegul. Tibor, pe post de "inculpat", statea la capatul din dreapta a mesei prezidiului, cu fata spre sala. Avea o expresie profund nefericita. Nu se putea ghici insa ce era in capul si in sufletul sau atunci, la putin timp dupa intoarcerea sa din Auschwitz, unde isi pierduse parintii si toate rudele. Urmarea incordat desfasurarea sedintei celor pe care ii socotea noua sa "familie".

La solicitarea secretarului, Efrim s-a ridicat in picioare, si cu fata rosie de indignare a rostit:

- "I-am vazut in parc. Se plimbau tinandu-se de mana, ziua, in amiaza mare, si razand fericiti."

Dupa o secunda de stupoare, sala a izbucnit in hohote de ras. Radea si prezidiul. Si Tibi.

Intentia lui Geo de a demonta prin ridiculizare denuntul meschin si marsav a reusit. Dar, totdeauna exista un "dar", sora lui Efrim, impreuna cu alte doua colege de la Drept, au cerut cuvantul, intreband: - "Ce cautau cei doi in parc, ziua, cand trebuiau sa fie la cursuri ?". Geo a intors intrebarea: - "Si ce cauta acolo Efrim, in loc sa fie la cursuri?".

Cu aceasta sedinta parea inchisa.

Parea. Dar nu era. Efrim a cerut cuvantul, spunand: - "Daca Lorencz nu se va lasa de legatura sa neprincipiala cu o sovietica, eu voi informa "sus", la Centru, la Iliescu, despre aceasta indisciplina."

Tibi nu "s-a lasat". In ultimul an de studii s-a casatorit cu Nadia, si, impreuna au venit in tara. Aici Nadia a lucrat peste patruzeci de ani, predand limba engleza la studentii de la ASE.

Fiica lor, Katiusa, s-a facut medic oftalmolog la vestitul Institut de oftalmologie "Filatov" din Odessa. Dupa ani de profesare aici in tara, astazi este un apreciat oftalmolog in Suedia.

Tot in jur de 40-45 de ani au lucrat aici in tara si alte sotii sovietice, ca: sotia lui Dan Martian, un medic foarte bun, Dr. Valia Morozova, un excelent ORL-ist, mana dreapta a Prof. Hociota. Alte sotii au lucrat multi ani ca chimiste, medici, ingineri, profesori, literati, artisti, fiind apreciate ca bune colege si ca buni specialisti. Cele mai multe au crescut familii romanesti. Chiar daca sotii lor erau, bunaoara, unguri din Ardeal, in casa vorbeau romaneste (rusoaicele nestiind ungureste).

Politicul s-a amestecat dur in viata de familie a ofiterilor romani care au fost trimisi, prin ordin, de catre statul roman, la studii la Academia Militara "Frunze" din Uniune. Cei care s-au insurat in timpul studiilor cu rusoaice, dupa intoarcerea acasa au fost dati afara din armata pe la sfarsitul anilor '60 inceputul anilor '70, cand a inceput politica antisovietica, antiruseasca a lui Ceausescu. Acea politica care continua, in mod curios, si azi, cand nu mai exista nici Ceausescu, nici URSS.

Acum, in mod firesc, oamenii se iubesc si se casatoresc indiferent de apartenenta lor nationals sau rasiala. Asa este normal.

32. EPILOG

Sau, in loc de incheiere.

Azi inca mai am amintiri razlete despre lumea disparuta sub ochii mei. Lume, care apartinuse secolului trecut. Amintirea este ca un graunte de nisip prins in angrenajul tavalugului urias al uitarii. Al uitarii firesti. Dar si a celei fortate. Si a celei defaimatoare. Din istorie stiu, ca amintirile n-au disparut niciodata pe de-a intregul. Ceva totdeauna a supravietuit. Ceea ce este si bine si rau. Asa se va intampla si cu amintirile secolului douazeci. Oare ce se va cerne? Ce va supravietui? Ce se va pierde?

Despre colegii mei de acolo nu mai stiu nimic. La intalnirea de douazeci de ani de la terminarea Facultatii nu m-am dus, deoarece Ceausescu introdusese deja neincrederea si antipatia fata de cei care au studiat acolo. La scrisoarea de invitatie primita de la Facultate nu am raspuns, in mod las, de frica cenzurii. Corespondenta cu strainii nu era bine privita de catre autoritati, iar eu aveam o munca universitara, in general supravagheata, si aveam un copil de intretinut. Regretul si rusinea lasitatii ma incearca si acum.

Dupa '90 am incercat sa reiau legatura cu fostii mei prieteni si colegi, dar n-am mai gasit pe nimeni.

Multi dintre fostii mei colegi romani cu care am invatat in Uniune nu mai traiesc. Antipatia oficializata de catre politica ceausista fata de cei care au fost trimisi, ca o datorie patriotica sa se formeze ca specialisti in US, nu era justificata. Tot ce au invatat ca studenti acasa au adus. Au valorificat in viata tumultuoasa a tarii, ca "palmasi" onesti, care lucrau cate 12-14 ore pe zi, adesea in puncte "fierbinti". Multi dintre ei ca talentati ingineri in constructii industriale si civile, ca de exemplu Mircea Ramba, altii ca excelenti ingineri electronisti, ca Geo Varga, Ludovic Soós, Ionita Bujor, Ian Pascaru, Mircea Rauser, Costica Ceausescu, Liliana Stoicescu, Mezei Bubi, Sandu Dumitru si altii, dintre care multi au construit statiile de radio si TV din tara. Numerosi ingineri tineri au lucrat in agronomie si zootehnie, precum Tibi Lörincz, Mihai Tiron, Suciu Sorin, Dionisie Varga, Mihai Lungu; altii ca ingineri constructori de masini chimice, ca Andrei Borsai, Mario Duma, Anta Becan, Gina Blum, sau in hidrotehnica, precum Ion Iliescu. Altii erau medici, ca Lory Borsai, ca Huszár Tamas, si psihologi ca Mielu Zlate.

Numerosi absolventi devenisera profesori, ca Ion Jánosi, Hadrian Daicoviciu, Robi Deutsch, Kövesi Ivan, Janina Jánosi, Dan Martian, Maria Novac, Ilie Sarzea, Viorica Ramba si foarte multi altii.

Cazul lui Ion Jánosi devenise cunoscut in Uniune, deoarece fusese singurul student strain care a obtinut titlul stiintific de Ph. D. pe lucrarea sa de absolvire a Facultatii. In mod obisnuit acest titlu se acorda numai in urma terminarii doctoratului. Jánosi a condus multi ani Catedra de Estetica a Universitatii bucurestene. Recent, cand a implinit 80 de ani, a fost omagiat cu caldura de catre multe generatii de studenti ai sai.

Studentii de la Drept au trebuit sa invete acasa legislatia si ordinea juridica din tara, neputand folosi astfel ceea ce au invatat la Facultate in Uniune. Parca asa au patit juristii ca Nicu Bujor, N. Comsa, I. Olteanu, D. Dumitrica, I. Matei, Minodora Efrim si altii, de care nu imi mai amintesc.

Studentii artisti fusesera iubiti si acasa si in Uniune.

Printre ei se numarau regizori, ca Hero Lupescu, compozitori, ca Tiberiu Oláh, coregrafi, ca Tilde Urseanu, balerini, ca Gelu Barbu si Ileana Iliescu, instrumentisti si cantareti, numele carora le-am uitat, din pacate.

Nu poti sa-ti alegi timpul sau locul in care ti-ar fi placut sa te nasti. Acestea ti-au fost date fara sa fi intrebat daca-ti place sau daca vrei, desi ti-au determinat in mod semnificativ viata. Fiecare generatie a trebuit sa faca fata conditiilor in care s-a nascut, fara sa aiba prea multe alternative de alegere. In viata nu oricand si oriunde poti deveni Nicolae Balcescu sau Garcia Lorca. Cel mult, poti sa-ti asumi timpul si locul nasterii. Sau, poti sa te razvratesti impotriva. Ori sa te lasi rostogolit pasiv de curgerea implacabila a cursului vietii. Asa cum se intampla de cele mai multe ori.

Majoritatea celor pe care i-am cunoscut din generatia mea si-au asumat conditia. Cu voie sau fara voie. Constient sau cu compromisuri. Cu lasitati si/sau cu revolte tacite, ori exprimate prin bancurile cu Bula. Asa erau timpurile. Dar au muncit la refacerea si modernizarea tarii. Au facut-o in mod firesc. Fara grandomanie sau aroganta. Fara sa-si jefuiasca tara.

Acum, cei care mai traiesc au 70-80 de ani.

Sic transit gloria mundi.

33. Dupa treizeci de ani

In 1987, dupa ce norocul m-a ajutat sa vad deja Franta, Italia, R. D. Germana, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia - am avut ocazia sa prind la ONT o excursie turistica pe ruta: Leningrad-Moscova-Uzbekistan-Kazahstan-Kirghizstan. Perspectiva vizitarii republicilor unionale din Asia Centrala mi s-a parut atractiva. Era perioada "perestroikai" gorbacioviste. Excursia mi-a oferit o experienta cu totul inedita. Drumul lung Bucuresti-Moscova -Taskent l-am parcurs cu avionul, si a durat destul.

Am inceput periplul Centr-asiatic cu Uzbekistan (17 milioane locuitori).

Tara bogata in petrol, gaze naturale, carbune, cupru, Uzbekistanul a fost pe atunci cel mai mare producator de bumbac al URSS. Imensele sale campii de bumbac, ce semanau in perioada coacerii cu nesfarsite spatii ninse, asigurau aproape 70% din productia tarii. In acelasi timp Uzbekistanul dispunea de uriase crescatorii de viermi de matase, care furnizau cam 50% din gogosi industriei de matase.

M-au impresionat orasele tarii: Taskent, Samarkand, Buhara, Fergana. Mai vechi decat majoritatea oraselor europene, cu exceptia Romei, respirau un aer specific, inconfundabil.

Am sosit cu avionul pe marele aeroport din capitala - Taskent - (2 milioane locuitori), un oras intemeiat in antichitate. Refacut dupa cutremurul din 1966, Taskentul se prezenta ca un oras modern, mare, frumos si curat, cu Universitate, cu Academie de Stiinte, cu Opera. Situata intr-o oaza in partea premontana a Muntilor Tian Shan, Taskentul este un oras bogat, dezvoltat, cu numeroase muzee, cu mausoleu si medrese originale, interesante, datand din secolele 12-15. In centru erau magazine cu marfuri indiene: pietre semipretioase, margele din jad, din "ochi de tigru", din agate, din ametist, din azurit, din cuart roz si fumuriu, si cate si mai cate. care ma atrageau la cumparaturi nesabuite, desi pana atunci nu purtasem margele. Originalele obiecte artizanale din arama, si uriasele saluri de matase fina, divers colorate imi incantau ochii.

Din Hotelul in care am fost cazati ni s-a organizat o excursie de neuitat in desertul Kizilkum, nu departe de Taskent. Acolo am facut "cunostinta" cu o camila, care m-a acceptat sa ma duca pe cocoasa sa "calare" in desert. Pe camila o chema Ali. Era foarte inalta, cu ochi mari, inteligenti. Indeplinea docil tot ce-i spunea stapanul sau, cu care se intelegea perfect. De pe cocoasa sa inalta eu priveam de sus tot ce era in jurul meu. Si vedeam departe, pana-n zari.

Momentul din desert mi-a ramas cel mai memorabil din excursia de la Taskent. Cred ca datorita iurtelor. Am avut sentimentul acut ca as fi putut trai perfect acolo, in acele iurte, care m-au impresionat cu inteligenta lor practica, iesita din comun, in mijlocul stepei.

Dealtfel, inteligenta practica a oamenilor in diferite conditii geografice si climaterice - fie in stepa sau pe munte, in mijlocul gheturilor vesnice sau in desert, la clima tropicala sau temperata - m-a uimit intotdeauna. Inventivitatea lor aproape nelimitata m-a umplut de o vie admiratie. Care nu m-a parasit toata viata.

De la Taskent am ajuns la Buhara. Pe langa frumusetea orasului, m-a impresionat acolo uriasa cantitate a covoarelor de Buhara, vestite in toata lumea. De cele mai diferite dimensiuni si in culori inconfundabile. Cum nu mai vazusem niciodata.

Samarkandul m-a incantat in mod deosebit. Fiind mentionata inca din anul 329 i.e.n. este unul dintre cele mai vechi orase din Asia Centrala, cu Universitate, si cu monumente splendide.

Am admirat mormantul vestitului Timur Lenk (Tamerlan) in moscheea Gur Emir si frumoasele medrese Ulugbek (sec. 15) si Sir-Dar (sec. 17). Ca si splendidele mausolee din sec. 14-15. Odata cu cucerirea Samarkandului de catre Alexandru cel Mare (329 i.e.n.) orasul devenise un puternic centru economic, politic si cultural. Asa ramasese si in Evul Mediu.

In timpul vizitei mele orasul fusese o imensa piata de piei de astrahan, de orez, de struguri, de covoare de Buhara. Pe langa asta avea si o productie industriala insemnata. Oamenii erau prietenosi, primitori, zambitori si veseli. M-am simtit bine printre ei.

Kazahstanul fusese urmatoarea noastra statie de vizitare.

Republica unionala (15 milioane locuitori) era o tara bogata in petrol, gaze naturale, carbune, metale rare.

Pe imensele sale pamanturi destelenite se cultiva grau, iar pe arii irigate nesfarsite albul bumbacului acoperea totul.

Am vizitat capitala Alma-Ata (semnificand "Tatal Merelor). Orasul cu 1 milion de locuitori se intindea la poalele muntilor Altai si Thian-Shan. Din orasul frumos, modern, 300 de trepte largi urcau spre varful Thian-Shanului, de unde puteam vedea China. M-a impresionat centrul orasului, printr-o organizare inedita, cum nu mai vazusem. Strazile largi erau acoperite cu bolta deasa a pomilor, iar intre trotuare si ambele parti ale carosabilului erau canale in forma de V cu apa curgatore. Astfel, la 40-45° mergeam tot timpul sub umbra compacta a copacilor, intr-un microclimat foarte placut, fara sa transpir deloc.

La "Palatul Casatoriilor" - o cladire noua, frumoasa, rotunda - am asistat la ceremonia a trei casatorii. Dupa ceremonie s-a intamplat ceva neobisnuit. Tinerele mirese imbracate in frumoase rochii albe de mireasa, impreuna cu mirii lor, imbracati in tinuta de nunta, isi faceau primul drum la Monumentul Soldatului Necunoscut, pierit in razboi la varsta mirilor, fara sa-si fi apucat nunta. Depuneau acolo cate o floare, in semn de omagiu si de solidaritate. Apoi se duceau sa-si serbeze nunta cu tot fastul.

Am ramas mirata. Mi s-a explicat ca este un obicei nou, care se respecta in toate orasele Uniunii.

Pe vremea studentiei mele acolo nu exista acest obicei. Atunci, acolo la Alma-Ata, nici nu mi-am batut capul sa ghicesc de unde o fi aparut curiosul obicei.

Azi mi se pare ca a aparut dupa ce "dezghetul" in cinematograful sovietic a topit monumentalismul si patetismul grandilocvent in care era incremenit si a creat, dupa "Al 41-lea", filmul "Zboara cocorii" (1957). Acest film deosebit de frumos, spune povestea de dragoste a doi tineri simpatici care urmau sa se casatoreasca. Mobilizarea lui Aliosa -- jucat de actorul minunat care a fost Alexei Batalov - amana nunta cu iubita sa, pe care el o chema "Bielka," adica "Veverita", pentru ca era foarte jucausa, nostima si vesela, (rol de neuitat, jucat superb de Tatiana Samoilova). In ultimele ore inainte de plecarea pe front al lui Aliosa, iubita sa ii descrie cu insufletire ce frumoasa mireasa o sa-i fie dupa intoarcerea sa. O pagina antologica a filmului arata cum Aliosa, impuscat mortal de un glont ratacit, cade in mijlocul unui crang de mesteceni. De jos, ca ultima imagine, vede cu ochii mintii, cum pe fundalul inaltului cer albastru, in mijlocul mestecenilor albi care valsau in cerc in jurul lui, Bielka alearga razand spre el, imbracata intr-o splendida rochie alba de mireasa.

Acest film neobisnuit, rezultat din "dezghet", a avut un succes urias. In urma lui a reaparut obiceiul folosirii rochiilor de mireasa, care disparuse dupa revolutie. Si, in mod spontan, a aparut acest nou obicei al tinerilor, bucurosi pentru sansa de a se putea casatori in pace.

Regret, ca nu am cum sa aflu daca si astazi se mai tine obiceiul.

Ma gandesc acum, ca numai arta nesupusa lui Plutos a fost in stare sa declanseze valul de generoasa solidaritate a tinerilor care au creat noul obicei, pe care nici un decret sau hotarare oficiala n-ar fi fost in stare sa-l impuna. Cu atat mai putin in lumea hedonista si grabita de azi. In lumea care alearga nu se stie unde. Preocupata cu infrigurare de "Carpe diem"* - "Hic et nunc": adica sa-si "traiasca clipa" -"aici si acum", fiecare pentru sine. Indiferenti fata de ceilalti. Avand prea putine disponibilitati pentru solidaritate cu altii. Ignorand avertizarea lucida a lui Camus, care stia ca, daca vrei sa traiesti in lumea de azi, nu poti fi decat solidar sau solitar. Or singuratatea e o povara grea si e bine sa fugi de ea.

* Horatius (70-19 i.e.n. ) a fost cel care a formulat indemnul hedonist: "Carpe diem" - "Traieste-ti clipa, vremea in zbor alearga, Ziua de azi traieste-o si nu te increde in viitor."

Intr-o alta zi am vizitat piata de alimente. Cum mi-a venit ideea?

Cand am fost la Paris am invatat, ca daca vreau sa aflu ceva despre produsele traditionale si obiceiurile gastronomice ale tarii, sa vizitez marea hala de alimente: "Les Halles" - supranumit "stomacul Parisului". Asa am facut. Si am repetat asta in fiecare tara vizitata.

La piata din Alma-Ata a fost ceva deosebit. Am vazut un tablou vesel si pestrit. Mireasma dulce a muntilor de pepeni galbeni domina tot targul. Pe langa fiecare munte stateau vanzatori prietenosi si galagiosi, care, cu zambet larg te imbiau sa cumperi "cei mai dulci pepeni din lume". La o rubla bucata. Aproape gratis. Pe tarabe alte munti: de struguri uscati - "kis-mis", care erau de fapt niste stafide cu boabe mai mari, extrem de dulci, de granade cu boabe rubinii, de caise aurii si de alte fructe uscate. Cantitati uriase. Munti. Toti vanzatorii imi zambeau cand ma uitam la ei. Cred ca era proverbialul zambet oriental, politicos si primitor. M-am intors la Hotel incarcata cu fructe, cantarite cu mare generozitate. Si cu doi pepeni mari. Din care un pepene mi-a daruit vanzatorul, dupa ce la intrebarea lui prietenoasa - de unde sunt - i-am raspuns ca din Romania. Toti membrii grupului nostru de excursionisti s-au strans in camera mea si s-au ospatat din plin din dulceata parfumata a Kazahstanului.

Kirghizia a fost cea de a treia tara vizitata in Asia Centrala.

Republica unionala in URSS, creata in 1924, avea aproape 4 milioane de locuitori pe vremea vizitei mele acolo. Producatoare de petrol, de carbune, de lemn din muntii Thian-Shanului, tara producea, ca si alte republici Centr-asiatice, "aurul alb al bumbacului", pe campuri uriase irigate.

Capitala se numea din 1926 Frunze (600 mii locuitori), dupa numele revolutionarului rus, unul dintre organizatorii Armatei Rosii, care a murit la 39 de ani. Anterior se numea Pispek. Orasul era situat langa Muntii Pamir si Thian-Shan, si era un insemnat centru cultural, cu Universitate si cu Academie de Stiinte.

Pe atunci inca nu stiam, ca dintr-unul din colhozurile kirghize a pornit la drum lung si glorios unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX - Cinghiz Aitmatov, cartile caruia le-am iubit mult. Soarta unor oameni este adesea uluitoare!

Pentru mine Kirghizia a ramas asociata pentru totdeauna cu numele lui Cinghiz Aitmatov.

34. "Tu ii iubesti pe rusi?"

Acum, cand sa parasesc zona amintirilor mele, mi-a venit in minte o convorbire stranie despre rusi.

Intr-o zi, un prieten m-a intrebat pe neasteptate:

-Tu ii iubesti pe rusi?

- Da. De ce intrebi? am raspuns surprinsa.

- Pentru ca sunt destui care nu-i simpatizeaza. Poate stiu ei de ce. Tu sti pentru ce ii iubesti?

M-am uitat la el nedumerita. Nu intelegeam ce vroia. Apoi am spus:

- Nu m-am intrebat niciodata pentru ce. Nu mi-am ordonat motivele.

Stiu numai ca atunci cand iubesti pe cineva, il iubesti asa cum este. Cu neajunsuri si defecte cu tot. Cred ca asa-i la toata lumea. Oricum, la mine asa functioneaza cand iubesc un om. Dar si atunci cand este vorba de vreun un popor. Asa mi s-a intamplat si cu rusii. Si cu alte neamuri la care tin.

- Poate ai, totusi, niste motive mai insemnate? insista amicul meu.

- Sa incerc sa vad. Cred, ca din mai multe motive.

In primul rand, poate, tocmai pentru ca multi nu-i iubesc. Ca si pe sarbi. Pe negrii. Pe tigani. Pe romani. Pe evrei. Pe musulmani. Si pe altii Pe baza unor prejudecati. Iti marturisesc ca de copil, instinctiv m-a revoltat nedreptatea si rautate acestor prejudecati. De atunci si pana azi simt ca ele ma ranesc si pe mine. Deoarece puteam sa fiu eu in locul oricaruia dintre cei "neiubiti". Numai prin hazardul soartei nu sunt.

- Dar ce numesti tu o "prejudecata?"

- Cred ca este o parere nefondata pe cunoastere. Adica, o judecata asupra celui nesimpatizat, fara cunoasterea lui. Pe baza unei stereotipii preluate, din comoditate, de la altii, ori primite prin educatie. Este cunoscuta comoditatea preluarii parerilor preconcepute. Sau, daca vrei, consider ca este lene de curiozitate. Lenea de a-l cunoaste si a-l gandi pe celalalt, inainte de a-l judeca. Or, lenea de gandire poate fi periculoasa. Doar stim din istorie ca "Somnul ratiunii naste monstrii"!

- Asa o fi - spuse amicul meu, usor stanjenit, parca, de raspunsul meu sententios. -Te intreb totusi: a nu avea prejudecati fata de ei nu semnifica totodata ca ii iubesti, nu?

- Desigur.

- Atunci, inseamna ca tu nu ai raspuns la intrebarea mea pentru ce ii iubesti pe rusi. Si adauga ca un fel de explicatie:

Am avut recent o discutie cu o cunostinta, care mi-a expus pe larg de ce nu-i iubeste. Eu nu-i cunosc deloc pe rusi. De aceea ma intereseaza motivele tale "pro".

M-am uitat la el. Parea sincer interesat.

- Bine. Pentru tine am sa incerc. Nu prea stiu, insa, cu ce sa incep. Poate cu literatura? Voi vedea.

Amicul meu se aseza comod in fotoliu, sorbi din ceasca de cafea rece, si cu o expresie de asteptare se uita zambind la mine. Ma simteam usor incurcata. Am baut si eu din cafea, apoi am inceput.

- Mi se pare ca rusii sunt un mare popor. Cu suflet generos, lipsit de ranchiuna si de razbunare.

- Pe ce te bazezi ? intreba el, ca Moromete.

- Pe mai multe. Inainte de toate, poate, pe marea literatura clasica rusa.

- Mi s-a deschis acolo un urias univers uman, cu multe mii de personaje. Ma gandesc, in primul rand, la galeria umana imensa si variata din creatia lui L. Tolstoi (1828-1910) in Razboi si Pace, in Cadavrul viu, in Ana Karenina, in Invierea, in Moartea lui Ivan Ilici si altele.

Creatia sa constituie unul din piscurile literaturii universale. Sufletul, trairile psihologice ale miilor de personaje carora le-a dat viata par a nu avea nicio rezonanata secreta fata de scriitor, care - potrivit remarcii lui G. Calinescu - cunoaste sufletul uman cu o exactitate neegalata.

- Oare nu despre "Razboi si Pace" spunea T. Vianu ca este "eposul modern", cea mai mare epopee creata dupa Homer si Virgiliu ? - intreba prietenul meu, fara sa astepte raspuns. Apoi, continua cu entuziasm: - Ma gandesc si la extraordinara ecranizare a cartii de catre Bondarciuk. Filmul transmite cu maiestrie pulsatia reala a intregii vieti sociale si a istoriei rusesti de-a lungul a aproape intregului secol al XIX-lea, pe langa razboaie si pace.

Filmul, ca si romanul m-au captivat si prin discutiile filosofico-morale despre dragostea de oameni si despre nevoia de ameliorare a situatiei norodului. Discutii desfasurate in mediile aristocratice. Din care fac parte cele trei familii nobiliare - Bolkonski, Rostov si Bezuhov.

Din randurile carora am retinut complexitatea veridica a unor tipuri umane devenite de referinta. Ma gandesc, mai ales, la portretele lui Andrei Bolkonski -(jucat memorabil de catre minunatul actor Tihonov ) -a lui Natasa Rostova si al lui Pierre Bezuhov - (jucat de Bondarciuk), dar si la Nikolai Rostov, Platon Karataev, Hélene, Maria Bolkonskaia, la tarul Alexandru I., la Napoleon si la opusul sau -feldmaresalul Kutuzov.

Alaturi de ei se desfasoara, si in film si in carte, viata si eroismul personajului colectiv al poporului, ale carui curaj, generozitate lipsita de razbunare, umorul hatru Tolstoi le zugraveste cu fina cunoastere si respect profund.

Tie ti-a placut filmul ? - se uita el la mine intrebator si plin de un entuziasm neasteptat.

- Foarte mult. Insa, cu toata excelenta filmului, mie mi se pare cartea mult mai bogata, mai profunda. Cum se intampla, de fapt, cu toate ecranizarile dupa opere literare.

- De acord. Dar te intreb: dragostea ta fata de rusi se bazeaza numai pe Tolstoi?

- Nu. Ci pe intregul univers valoric din marea literatura rusa. Incepand, daca vrei, cu "radiografiile" realist-satirice inconfundabile ale lui Gogol (1809-1852) in Mantaua, in Nasul, in Revizorul, in Jurnalul unui nebun, in Suflete moarte. Tipologia umana si anumite mecanisme ale psihicului oamenilor din creatia sa sunt identificabile aproape pretutindeni si in epoca noastra, depasind cu mult timpul si spatiul creatiei gogoliene.

- Asa-i. Cred ca tocmai de aceea sunt prezentate pe toate scenele lumii si azi, la peste 150 de ani de la crearea lor - observa aprobativ prietenul meu.

- Vezi tu, nu stiu sa-ti tin o prelegere despre literatura rusa. Nu este specialitatea mea. Am sa-ti spun simplu, sper, ca vei intelege: iubesc literatura rusa pentru ca este "sufletista" in sensul ca prezinta aproape tot ce exista in sufletul omenesc. Incerc sa exemplific asta si cu Dostoievski.

In marile romane a lui Dostoievski (1821-1881) in Crima si pedeapsa, in Idiotul, in Fratii Karamazov, am intalnit o alta "galerie" de personaje memorabile. In fiinta psiho-mentala si in activitatile acestora se impletesc puritatea generoasa plina de soldaritate umana, cu ganduri si fapte criminale abominabile, de care ajung sa se caiasca amarnic in dorinta lor de purificare.

Figura lui Maskin (Idiotul), ca personificare a bunatatii, sinceritatii si nobletei sufletesti, sau al lui Rascolnikov, ca personificarea resorturilor launtrice a revoltei violente impotriva fortelor variate ale opresiunii, au devenit tipuri umane de referinta in istoria literaturii mondiale. Cum au devenit Harpagon, Mos Goriot, Julien Sorel, Jean Valjean, Emma Bovary, Nora, Gervaise, sau Mitica si altii din marea literatura franceza si din literatura altor tari.

Dostoievski imi prezinta din "interior" mecanismul degradarii personalitatii umane, a ispasirii prin suferinta si prin dragostea fata de semeni. Ca si mecanismul bunatatii sau a revoltei. Facandu-ma sa inteleg mai bine oamenii si viata.

- Dar ce, tu inveti viata si oamenii din carti? - se uita el la mine nedumerit.

- Nu invat viata din carti. Dar ele reprezinta un ghid bun pentru mine, ca sa ma orientez mai usor in hatisurile sale incalcite - i-am raspuns simplu.

Intre noi se lasa tacerea. Apoi el a spus:

- Continua, te rog.

- Cu ce? Poate ti-ar place "Oblomov" a lui Gonciarov (1812-1891)?

- "Davai"! spuse el zambind.

- In capodopera sa Oblomov el surprinde in personajul omonim, descris cu o profunda observatie, lenea autodestructiva, amanarea repetata a rezolvarii problemelor practice, sila de munca, reveria pasiva, in care vegeteaza Oblomov, pe fundalul tristetii monotone din provincie.

Gonciarov a creat astfel tipologia "oblomovismului"-("oblomovscina"-rus.) care a patruns in constientul colectiv rus ca un fel de autostigmatizare zeflemitoare. Desi oblomovismul fatalist se referea la lipsa oricarui spirit practic al aristocratiei, nu al norodului. Dealtfel, reflexele "oblomovismului" sunt sesizabile in numeroase creatii literare moderne si contemporane.

- Cred, ca am vazut un excelent film pe tema aceasta. Se numea, parca "O zi din viata lui Oblomov" sau asa ceva - spuse el, si incepu sa se plimbe prin camera, cu ceasca de cafea in mana. - Mi se pare, ca a fost facut pe baza romanului, nu?

Am dat din cap afirmativ, apoi am continuat:

- Imi place Cehov. Se opri si puse ceasca pe masa.

- Spune.

- Imi place atmosfera cehoviana atat de specifica, de inconfundabila. Finetea sentimentelor cu accente lirice ce se degaja din dramaturgia lui Cehov (1860-1904), din Livada cu visini, din Unchiul Vania, din Trei surori, din Pescarusul.

Imi place subtilitate observatiei psihologice asupra personajelor umane lipsite de veleitati si de eroism, ale caror aspiratii sunt erodate pana la dizolvare de mediul inert in care traiesc. Din fiinta intima a majoritatii oamenilor care populeaza piesele sale lipseste rautatea, lipseste ura, razbunarea sau razvratirea. Ei degaja o blandete generoasa, resemnata, lipsita de spirit de actiune, de concurenta, de confruntare, de inversunare. Din atmosfera lor emana crezul moral al lui Cehov, formulat in Unchiul Vania asfel: "In om totul trebuie sa fie frumos, si mintea, si sufletul, si chipul (infatisarea), si imbracamintea".

Imi amintesc, ca inca din liceu am scris asta pe prima pagina a caietului meu de literatura.

- Sti ce? Hai sa ne oprim aici - i-am spus deodata.

- Te rog, nu! M-ai facut curios si la celelalte motive. Dar, poate, vrei sa termini mai intai cu literatura?

- Fie - m-am predat. Dar te previn: daca te vei plictisi, va fi vina ta!

- Sunt sigur ca nu ma voi plictisi - ma asigura el zambind.

Am continuat sa povestesc.

Dupa cum sti, clasicii literaturii ruse au avut o inraurire bogata asupra operelor celorlalti scriitori rusi si sovietici pana in zilele noastre.

Exemplele cele mai semnificative le poti depista in scrierile lui Alexei Tolstoi (1883-1945), in trilogia Calvarul, in care descrie magistral destinele contradictorii ale "intelighentiei" ruse in perioada tulbure a razboiului civil. Influentele sunt vizibile si in romanele Petru I si in Painea.

Marea traditie se resimte si in Azilul de noapte, in Universitatile mele, in Copii soarelui, in Micii burghezi a lui Gorki (1868-1936).

Urmele influentei lor poti regasi si in uriasa fresca dramatica a razboiului civil si a colectivizarii agriculturii cu implicatiile lor rascolitoare din opera lui Solohov (1905-1984). In special in Pe Donul linistit.

Dealtfel, cred ca sti, ca lui Solohov i s-a decernat Premiul Nobel pentru literarura in 1965.

- Nu stiam. Stiu insa ca Nobelul i-a fost dat lui Soljenitin, parca in 1985 sau 1986, care este socotit cel mai bun continuator al realismului marii proze ruse. El a infatisat, ca nimeni altul, dramatismul realitatilor funeste ale perioadei cultului personalitatii, perioada, pentru care Arhipelagul Gulag si Pavilionul cancerosilor au devenit de referinta. Cred ca insasi viata scriitorului este un roman contemporan iesit din comun, nu-i asa?

- Ba da. I-am citit cartile, scrise intr-un limbaj literar extraordinar, cu mare interes. Este un scriitor de exceptie.

De iubit, insa, l-am iubit pe mai ales pe Aitmatov. Propus pentru Nobel in 2008, cu trei zile inaintea mortii sale neasteptate.

Si mai iubesc pe cineva. Pe neasemuitul Vasilii Suksin si cartea sa Calina rosie. Pe urmele clasicilor el si-a propus "rostirea intregului adevar". Cred ca nu am sa uit figura sa memorabila din filmul sau de o mare frumusete, care a fost Calina rosie.

- Cartea n-o cunosc, spuse amicul meu. Dar ecranizarea sa facuta de Suksin insusi a fost, intra-devar, foarte buna. Din cate stiu, a fost unicul sau film, facut cu putin timp inaintea mortii sale timpurii, la care a scris scenariul dupa carte, l-a regizat si a jucat in el rolul principal, in mod exceptional. Caz nu foarte des intalnit in cinematografie.

Dar spune-mi: alti "80"-isti mai cunosti?

- Mai stiu Copii din Arbat, cartea interesanta a lui Rabakov, publicata in 1987 dar scrisa cu doua decenii mai inainte. Am citit cartea realista a lui Abramov: Casa, cartea lui Trifonov: Batranul si a lui Rasputin: Traieste si ia aminte.

- Rasputin - ce nume?! Are vre-o legatura cu cel de la curtea tarinei?

- Nu stiu. Scriitorul siberian imbina traditia realismului cu o puternica forta novatoare cand descrie problema complexa a dezertarii in razboi. Si a consecintelor sale psiho-sociale complicate. Din care se poate intelege, ca in anumite circumstante moartea ar fi mai usoara si mai comoda, decat viata traita cu amintiri insuportabile, pentru care "Traieste si aminteste-ti!" suna ca un blestem.

Si stiu, bineinteles, cartile lui Aitmatov, incepand cu Geamilia, despre care L. Aragon spunea ca este "cea mai frumoasa poveste de dragoste din lume, dupa Romeo si Julieta".

- Cunosti ce scriu cei de azi?

- Prea putin, am raspuns eu.

- Cum asa??

- Nu ca nu m-ar fi interesat. Dar dupa '90, cand antisovietismului i-a luat locul rusofobia, multi ani la rand editorii n-au tradus nimic ce venea de la rusi. Sau, poate, n-au avut ce? Nu stiu. In ultimii ani s-a mai tradus, dar eu n-am citit decat trei carti, prima fiind Stigmatul Casandrei, scrisa de Aitmatov in 1995.

Cartea nu seamana deloc cu creatia sa anterioara. Este o carte ciudata. Aitmatov renunta aici la filonul local din scrierile sale si din frumosul roman-parabola O zi mai lunga decat veacul.

Trece cu disperare la abordarea unei parabole universale, strigandu-si adevarul, cu curaj si neliniste, despre raul si nedreptatea din lumea de azi si, posibil, din cea de maine. Daca va mai exista un "maine". Adevarul! Indiferent de unde vine nedreptatea si raul. Din partea Rusiei sau a Americii. Dar strigatul lui sta sub stigmatul Casandrei: adica nu este crezut, precum Casandra in Antichitate! Este o carte profund nelinistitore. Si obsedanta.

Apoi am continuat, fara convingere.

Despre cei de azi nu prea stiu daca si cum imbina traditia marii literaturi cu inovatia.

- De ce te intereseaza asta?

- Vezi tu, ma intereseaza pentru ca generatia nascuta pe la sfarsitul anilor '80, inceputul anilor '90 a venit pe lume intr-un fel de "no man's land" moral, in care vechiul sistem s-a prabusit cu ansamblul sau de valori, cu tot, deci, deja n-aveau cum sa-l cunoasca. Iar valorile din mladitele noului sistem nu s-au afirmat, deci nu-l cunosteau inca.

In acest vid moral paralizant, cred ca, valorile fundamentale din traditia marii literaturi ruse - bunatatea, sau omenia, daca vrei, sinceritatea, curajul, solidaritatea - ar putea deveni niste " proptele" morale, un fel de busola de comportament in labirintul imens al necunoscutelor complicate, adesea traumatizante, din lumea de azi.

- Dar tu crezi ca tineretul de azi se ghideaza dupa valorile traditionale? se uita la mine intrigat.

- Nu-mi place expresia "tineretul de azi" ce aud deseori in jurul meu. Simt in ea un accent dezaprobator, daca nu de dispret!

Cred ca majoritatea tinerilor de azi, si dintotdeauna, se ghideaza pe baza bunului simt innascut, sau, daca vrei, in mod instinctiv, dupa valorile profund umane. De la care, fara voia lor, au fost si sunt deseori deturnati. Prin cele mai diverse mijloace si modalitati de manipulare. Ca si majoritatea adultilor, de altfel, in era manipularilor si a crizei de valori.

Dar sa revin la intrebarea ta despre ce scriu cei de azi.

Mi se pare ca temele actuale in literatura rusa sunt sexul si violenta. Dar nu am decat doua exemple.

Pe tema sexului, citesc acum cartea lui Ulitkaia (n. 1943 in Siberia) Al dumneavoastra sincer, Surik.

Este povestea din anii '70 a unui tanar frumos si sensibil, Surik. Crescut cu dragoste si bunatate de catre doua femei deosebite, mama si bunica. Ambele vaduve.

Surik are o vie admiratie pentru femeile intalnite in viata lui. Considera ca femeia este "miracolul faurit de natura".

Se poarta frumos cu ele. Ii este mila de femeile singure. Devine confidentul lor. Le asculta dramele. Si din mila accepta dorinta lor de consolare, fie si numai prin dragoste fizica, prin "bucuria trupului", la care Surik participa intens. Sunt numeroase aceste femei. Si fiecare acapareaza o parte din viata lui. Pana la urma ramane el insusi singur, parasit de unica femeie pe care a iubit-o.

Scrierea lui Ulitkaia este neobisnuita. Foarte numerosele scene de sex sunt lipsite de obscenitati, de violenta sau rautate. Este o carte umana. Frumoasa. Generoasa. In care autoarea imbina ingenios inovatia cu cea mai buna traditie a literaturii ruse. Nu intamplator a fost tradusa in peste douazeci de limbi, obtinand numeroase premii si distinctii literare.

In privinta violentei, am citit un interviu al cunoscutului si controversatului scriitor Sorokin (n. 1955), in care acesta a afirmat ca principala lui tema este violenta. Stiam, ca subiectul nu este caracteristic literaturii ruse. Intotdeauna am avut oroare de orice fel de violenta, fizica, verbala sau psiho-morala. Prin urmare nu i-am cautat cartile. Intamplarea a facut ca sa primesc recent de la Bookfest cartea lui, intitulata Inimile celor patru. Pe baza interviului sau am ezitat sa o citesc. Pana la urma, vazand cartea noua pe masa, zi de zi, mi-am zis, hai sa vad ce si cum scrie, si m-am apucat s-o citesc.

Am avut o experienta groaznica, cum nu mai avusesem vreodata.

Dupa primele 28 de pagini - amestec de atrocitate, de dementa si de pornografie, mi s-a facut rau si m-am oprit.

Ma intrebam: ce fel de minte are autorul, care, nascoceste si descrie pe primele 28 de pagini, cu lux de amanunte "know how"-ul, adica, tehnologia a trei scene de cosmar: un act sexual de pedofilie intre un invalid cu picior de lemn si un baietel; actul asasinarii parintilor baietelului respectiv de catre invalid, impreuna cu alti doi indivizi, cu participarea directa si indiferenta a baietelului; actul mutilarii cadavrelor parintilor - prin taierea buzelor mamei si prin retezarea varfului penisului tatalui, ce se pune in gura baietelului, care il plimba prin gura cu placere. Aici am vomat. Am aruncat cu groaza cartea, numindu-l pe autor "monstru dement si criminal". Nu stiu ce a mai scris in restul paginilor pana la 195.

Am incremenit intrebandu-ma: cum de a putut rasari asa ceva pe solul marii traditii a literaturii ruse? Si cum de s-a publicat? Doar exista legi care interzic promovarea pornografiei si a tehnologiei de savarsire a atrocitatilor?!

Brusc, cu spaima mi-am amintit de ceva ce niciodata n-am putut intelege si pe care eu numesc: paradoxul merelor. Adica, cum se face ca o gramada de mere sanatoase si frumoase nu pot anihila potentialul distructiv al unui singur mar putred din mijlocul lor? In schimb, unicul mar putred are forta sa strice toate merele sanatoase din gramada? Oare puterea raului este mai mare decat cea a binelui? Oare se poate asa ceva si in literatura rusa? Sau a celor peste zece tari in limbile carora autorul a reusit sa-si traduca ororile, scrise cu talent malefic? Talent, prin care autorul isi bate joc, in primul rand de sine, cand foloseste libertatea cuvantului pentru un limbaj murdar, obscen in descrierea temelor sale de oroare. Isi bate joc apoi, de cititorul de buna credinta, neavizat, care se apuca sa-i citeasca cartea. Nu vreau sa ma mai gandesc la el. Si asa mi-a stricat doua zile.

- Imi pare rau pentru tine. Cred ca ii acorzi o atentie prea mare, pe care n-o merita. Ignora-l. Asa cum ignori mormanul imens de carti pornografice si de horror care abunda pe piata cartii!

- Ai dreptate. Asa am sa fac. Am tacut amandoi indelung. Apoi el s-a ridicat in picioare, a zambit si m-a fixat cu privirea spunand:

- Te intreb ceva ridicol. Dar, te rog, sa nu te superi.

- Intreaba-ma. N-am sa ma supar.

- Tu ai citit toate cartile despre care mi-ai povestit atat de interesant?

- Da. Alaturi de cele mai insemnate creatii din marea literatura franceza, din marea literatura Latino-americana si din creatiile literare ale altor tari.

Am citit ca foarte multi altii din generatia mea. Care si-a facut din citit o pasiune, sau un "hobby" - daca ti se pare mai la moda. Ce nu se mai regaseste printre "hobby"-urile generatiei de azi. Nu de altceva, ci fiindca, in mod firesc, fiecare generatie are propriile sale "hobby"-uri. Propriul sau mod de a trai viata. Ma gandesc ca, poate, vor ajunge sa descopere si placerile cititului?

- Crezi chiar ca e nevoie? Poti sa-mi spui la ce foloseste literatura? Poezia?

- Este o intrebare tipica de inginer - am remarcat eu in gluma. Apoi am adaugat: iti voi raspunde cu o alta intrebare. In acest veac eficiento-obsesiv te intreb si eu: la ce foloseste frumusetea efemera a florilor, ori parfumul nepalpabil al teiului? Ele sunt ca o mangaiere pe suflet, care iti provoaca o bucurie imponderala, gratuita, fara valoare de schimb. Se poate trai fara ele? O, desigur. Foarte multi traiesc asa. Chiar daca absenta lor este o pierdere nestiuta pentru ei. O saracire a sufletului.

- Stiu eu? Poate ai dreptate.

Totusi, de ce ai motivat iubirea ta fata de rusi cu literatura? Literatura nu-i viata reala!

- Nu este. Dar o reflecta. Se inspira din ea. Apoi o modeleaza. O imbogateste chiar. Si adesea face viata mai frumoasa.

Ii iubesc pentru spiritul generos al marii lor literaturi. Fericit popor care isi creste copii la sanul acestei literaturi. Si ii scoleste in traditia valorilor de bunatate, de sinceritate, de curaj, de solidaritate ce emana din universul uman vast al acestei literaturi. Care devenise, de mult, parte organica a patrimoniului literaturii universale.

- Dar, tu ignori ca in acel univers literar, ca si in viata reala, exista si impostori, parveniti, carieristi, indiferenti, hoti, asasini, dezertori?

- Nu ignor.

Dar, nu stiu prin ce magie, figurile acestora nu imi raman in memoria afectiva, decat ca niste "accidente" ale naturii umane, ca exceptii de la regula. Poate asa functioneaza filtrul meu sufletesc de autoaparare?

- Am sa ma gandesc la asta. Povesteste-mi, te rog, despre celelalte motive.

- Mai bine iti povestesc un banc recent cu "Radio Erevan". Iar despre celelalte motive discutam alta data, cand ne mai vedem, bine?

- Fie, se invoi el, in sfarsit.

Am schimbat vorba. Am ras la bancul cu "Radio Erevan". Apoi el a plecat.

Seara tarziu a sunat telefonul. Era amicul meu.

- Iarta-ma pentru ora tarzie. Pot sa vin maine la tine?

- Am ore, am incercat eu sa scap.

- Dar dupa ore? Insista el.

- Vino, am raspuns dupa o clipa de ezitare. Stiam ca nu mai pot da inapoi.

In ziua urmatoare amicul meu venise cu un buchet de flori foarte frumoase. Mi-l oferi cu un zambet larg si ma intreba:

- Ma ierti? Stiu ca te sacai. Dar sunt curios - se scuza el cu un aer vinovat.

- E in regula. Ia loc, te rog, am raspuns politicoasa.

Am executat masinal eticheta servirii musafirului, cu o privire absenta. El ignora stanjeneala mea usoara, si se instala comod in fotoliu.

- Povesteste-mi pentru mai ce - spuse el fara sa soarba macar din cafea.

- Ce "pentru mai ce?"- incercam totusi sa scap.

- Sti tu! Pentru ce ii mai iubesti? - nu renunta el.

M-am resemnat.

- Nu stiu daca ai sa intelegi ce am sa spun. Nu prea inteleg nici eu.

- Te ascult.

- M-a impresionat la rusi lipsa de ranchiuna sau spiritul de razbunare.

Am sa-ti dau un exemplu. Pe care nu l-am putut intelege niciodata. M-a nedumerit ca atunci cand Hitler i-a atacat in 1941 nu au deplans nenorocirea in sine a razboiului marsav, ci faptul ca Germania "verolomno napal", adica, i-a atacat in mod "sperjur". Tradand, spargand Tratatul de prietenie si neagresiune, incheiat intre ei in 1938, spre descumpanirea totala a Europei. Pe ei asta i-a durut cel mai tare. Asta denuntau in lamentarile lor oficiale si neoficiale. Atat in timpul razboiului, cat si mult timp dupa. Nu milioanele de morti. Nu milioanele de mutilati fizic si psihic. Nu miile de sate parjolite si fantanile otravite. Nu. Ci, acel "verolomno"! (etim. cuv. vera = credinta, incredere; lomati = a sparge. rus.)

Apoi, au uitat raul. Nu au pastrat ura pe atacator pentru asta. Si au continuat sa-i admire cultura si civilizatia, fata de care aveau o slabiciune aparte. Atitudinea lor de jale naiva in fata perfidiei politice m-a uluit.

Imi plac rusii asa cum sunt. Peste defectele lor. Dincolo de oblomovismul lor, care, in afara de ei insisi, nu face rau nimanui.

Nici azi nu stiu ce am admirat mai mult la ei: curajul, dus adesea pana la nesabuinta, sau bunatatea sufleteasca? Ori increderea in altii? dusa adesea pana la credulitate, la naivitate, pentru care, nu odata, au platit scump in istorie ideea care izvoraste, probabil, din conceptiile lui Tolstoi si a tolstoienilor, de reformatori ai lumii, de moralizatori - iubitori ai omenirii, de iubitori ai fiecarei fapturi, de iubitori ai naturii. Mostenire frumoasa dar grea, care pana acum nu le-a adus nici-un folos. ? Ori umorul si autoironia lor sclipitoare sau ideea lor fixa, ca trebuie sa fie solidari oriunde cu cei care sunt in nevoie.

Ii iubesc dincolo de vicisitudinile marii politici si total independent de aceasta. Politica, care niciodata nu a depins si nu depinde de omul rus de rand. Adica, de omul, care si in timpul celei mai grele dictaturi si-a pastrat o anumita autonomie - cea a bunului-simt. Si care, in strafundurile sufletului sau nu s-a identificat niciodata cu excesele aberante ale diferitelor politici. Cum se intampla de fapt, in randul oamenilor mai peste tot in lume.

M-am uitat la interlocutorul meu. Ma asculta cu o expresie incordata. Am continuat sa vorbesc.

- Cred ca simpatia mea fata de oamenii reali, ca si fata de cei mai buni din literatura lor ti se pare ceva socant. Demodat. Chiar caraghios, in conditiile raspandirii tot mai largi a nepasarii fata de altii. Recunosti?

- Nu. Mi se pare doar putin neobisnuit. Nu crezi ca dai prea multa atentie acestor lucruri?

- Nu-mi dau seama. Insa, daca vrei, iti mai marturisesc un motiv, la fel de neobisnuit.

Le-am iubit filmele, dupa perioada de "dezghet", eliberate de dogmatism, de monumentalism si de patetismul grandilocvent.

Filme ca Al 41-lea si Zboara cocorii, sau Oglina, Calauza, Cainta. Am vizionat cu placere 9 zile dintr-un an (cu minunatul Batalov), Moscova nu crede in lacrimi, (cu acelasi Alexei Batalov), Gara pentru doi, Fata fara zestre, Siberiada, Calina rosie si altele.

Mi le reamintesc cu placere pentru optimismul lor robust, ce se ridica deasupra mizeriilor vietii, pentru umanismul cald si pentru propagarea increderii in ce este mai bun in oameni, ce se degaja din atmosfera lor. In anii '80 aceste filme au facut inconjurul lumii. Cu mare succes. Incadrandu-se in tendintele aparute in perioada postbelica. Am continuat apoi:

- Stiu ca esti cinefil. Poate iti mai amintesti, ca in deceniile care au urmat dupa cel de al doilea razboi mondial, au aparut diferite scoli nationale de filme artistice. In frunte cu exceptionalele filme ale neorealismul italian, precum: Roma, oras deschis, Hotii de biciclete, Noptile Cabiriei, Cele patru zile ale orasului Neapole, Cazul Mattei, Clasa muncitoare merge in Paradis si altele.

Ajuta-ma, te rog, sa-mi amintesc de marile filme ale cinematografelor nationale din perioada anilor '50 pana la sfarsitul anilor '80, bine?

Eu imi amintesc de filmul spaniol Strada mare, de cel suedez Fragii salbatici, de cele poloneze cum au fost Cantece interzise, Canalul, Cenusa si diamant, Maica Ioana a ingerilor, Cutitul in apa si altele. Amicul meu zambi.

- Iti multumesc ca mi le-ai amintit. Le-as revedea cu placere. Tin minte, ca licean fiind, in Ardeal, ne-am dus cu aproape toata clasa la filmul unguresc Undeva, in Europa.

L-am vazut de vre-o patru ori. In filmul realizat la trei ani dupa razboi, masa copiilor vagabonzi, a micilor Gavroche, deveniti ai nimanui in urma razboiului, ne-a facut o impresie puternica ce nu s-a sters timp indelungat. Mi-au placut si filmele unguresti de atunci - Caruselul, si Zile reci. Ca si filmul tanarului cinematograf ceh al anilor '60 - Dragostea unei blonde.

Din anii '50 -'70 tin minte filmele romanesti: Eruptia, Padurea spanzuratilor, Rascoala, Puterea si Adevarul, Actorul si salbatici, realizate de regizori si de actori excelenti.

- In perioada anilor '40-'80 au fost realizate remarcabilele filme artistice americane, nedominate inca de criteriile strict comerciale, cum au fost: Cetateanul Kane, Fructele maniei, Ministerul groazei, Ultimul tarm, Kramer contra Kramer, Out of Africa si altele - am continuat eu rememorarea filmelor tineretii noastre.

Ne-am amintit apoi, ca filmul a trecut prin experienta "noului val" francez cu Cele 400 de lovituri, cu Noaptea americana, si Cu sufletul la gura. Cum a trecut prin "freecinema" englez, cu remarcabilele filme Priveste inapoi cu manie, Gustul mierii si altele.

Cu placere ne-am adus aminte de splendidul film grec Zorba grecul, pe care il pot revedea de nenumarate ori, fara sa ma plictisesc, si de cinematograful iugoslav, cu filmele sale memorabile: Am intalnit tigani fericiti si Tata in calatorie de serviciu.

Am mai vorbit despre filmele japoneze: Rashomon, si Insula. Despre scoala cinematografica latino-americana. Despre recentele experiente chineze si africane, care evidentiaza mondializarea, chiar daca relativa, a artei si limbajului filmic. Despre faptul ca, treptat, stilurile se amesteca in toate scolile cinematografice nattionale, fiind inlocuite de stiluri de compozitie de autor.

- Ti s-a racit complet cafeaua. Ma duc sa-ti fac alta, am propus politicoasa.

- Te rog, nu! Vreau sa te intreb, daca ai sesizat ceva comun in filmele anilor '40-'80, fata de cele din '90-2000?

- Cred ca da, am raspuns ganditoare.

- Anume?

Pentru raspuns am inceput sa ma plimb prin camera, dupa un vechi obicei care ma ajuta sa gandesc mai clar.

- Anume, ca, dincolo de bogatia si varietatea extraordinara a subiectelor si modalitatilor de tratare, in continutul de idei si de sentimente din majoritatea filmelor artistice a perioadei respective se poate sesiza faptul ca in realismul lor predominant isi faceau simtite influentele si ecourile conceptiilor filosofice ale umanismului, rationalismului, iluminismului. Aceste influente se manifestau in promovarea libertatii, demnitatii si solidaritatii umane. Atat in filmele respective, cat si in atmofera culturala postbelica, eliberata de cosmarul razboiului si al fascismului. In tonusul si mesajul filmelor pulsa un optimism istoric datator de sperante. Acel tonus nu era inca vestejit de influentele filosofice privind angoasa existentiala ori disperarea in fata pacatului.

In anii '90-2000 problematica social-politica, psiho-morala si cea a eternei conditii umane din cinematograful artistic se izbeste in mod dramatic de "tzunami"-ul filmelor comerciale, ghidat, prin excelenta, de criteriul profitului, nu de criteriile valorilor cultural-artistice. Filmele comerciale horror (de groaza), thriller (cu intamplari misterioase cu mai multe asasinate) si porno, promoveaza atrocitatea ca gen cinematografic.

Cinematograful comercial al anilor respectivi este inundat de un imens val al violentei primitive sau sofisticate, al carui tonus raspandeste ura, crima, cruzime, atrocitati nepedepsite, distrugeri terifiante, rautate dementa. Ecranul transmite o densa atmosfera mizantropa, golita de orice reflex al umanismului si ilumunismului.

Valul antiuman si dezumanizant a imbibat filmele de lung metraj, videoclipurile, dar si cele de desene animate pentru copii.

Filmele nu mai prezinta oameni obisnuiti. Peliculele sunt populate de psihopati, de monstri, de vampiri, de strigoi, de stafii, de extraterestrii periculosi, de vrajitori, de fiinte hidoase nascute pentru a fi asasini.

Aceste filme comercializeaza varietati cvasi-infinite ale raului. Iradiaza spre spectatori senzatia coplesitoare de a fi captivi fara speranta in imperiul raului.

Inca ceva.

Pericolul pare a fi ignorat! Critica si estetica cinematografica este cvasi indiferenta fata de respectivul fenomen. Abordeaza cu predilectie realizarile tehnice si "efectele speciale", ocolind continutul otravitor al mesajului. Fiindca intotdeauna exista un mesaj! Explicit sau implicit. Critica ocoleste si abordarea efectelor sociale ale invatarii "tehnologiei" crimei, jafului armat, a schingiuirii si torturarii, a asasinatului. Care arata cum se fac ele. Face abstractie de existenta posibila a unei legaturi intre cruzimea, ura, razbunarea, ferocitatea, rautatea - continute in filmele de desenele animate, - care biciuiesc ochii copiilor, imprimandu-se pe "persistenta retiniana" a copiilor, - si coborarea varstei criminalitatii spre 6-13 ani!

Am citit, totusi, un semnal. Dar nu din partea criticii cinematografice. Nu! Este vorba de un studiu efectuat de patru universitati americane timp de trei ani privind pericolul violentei continute in desenele animate pentru copii prescolari. Si nu numai pentru ei.

Poate nu ai sa crezi ce urmeaza. Studiul arata ca in anii '90 doua treimi din emisiunile televiziunii americane difuzate la orele de maxima audienta prezinta scene de violenta. Iar pe canalele televiziunii prin cablu procentul depaseste 90 %, cu tendinta de crestere in a doua jumatate a anilor '90!

M-am oprit din plimbat.

M-am uitat la amicul meu, sa vad daca nu a adormit. Nu. Se uita la mine fix si aprobator.

- Mi-ar fi placut sa-ti fiu student, m-a complimentat zambind. Am vazut si eu majoritatea filmelor despre care ai vorbit. Am simtit diferentele. Dar nu mi le-am sintetizat asa de net ca tine.

- Este o deformatie profesionala, cred, am incercat sa ma justific. Nu uita ca tu mai impins spre acest ocol lung!

Sa ma intorc la filmele rusesti - am continuat. Sunt curioasa cum arata filmele lor acum. Ma intreb daca au putut rezista uriasei presiuni al valului filmelor comerciale din anii '90-2000, in special a celor americane?

Din pacate, dupa '90 am vazut doar un singur film de lung metraj de la ei: Doctorul Jivago, realizat exceptional. Probabil exista si alte filme bune, dar nu au ajuns aici.

In schimb, in 2008, la T.V. am vazut cateva episoade din doua seriale de la ei. Unul se numea, parca, Strada felinarelor sparte, sau asa ceva. Episoade cu vagabonzi, cu prostituate, droguri, batai, asasinate, viata de noapte pe la baruri s. a. Fara pretentii artistice. Nu am putut urmari.

Celalalt serial se numea Misterele Sankt Petersburgului. Subiectul il constituiau intrigile cotidiene de la palatul tarului. In serial apar o puzderie de tineri actori si actrite deosebit de frumoase. Si costume somptuoase de epoca. Si numeroase scene din frumosul palat si din oras. Revederea frumosului oras mi-a facut placere. Din cate imi amintesc, frumusetea era nota dominanta a scenelor. Ceea ce nu este rau. Chiar in lipsa vreunui mesaj artistic sau moral al serialului.

- Nu mai ai nimic in "tolba" despre rusi? sau, poate, vrei sa scapi mai repede de mine?

- Nu vreau sa scap. M-au surprins si pe mine marturisirile nonconformiste la care m-ai invitat. Niciodata nu mi le-am ordonat asa. La capatul lor iti mai scot din "tolba" trei motive, care mi-au venit in minte acum.

- I-am admirat curajul nebunesc, dincolo de suferintele platite de ei si de altii, pentru cutezanta incercarii unei societati noi, necunoscute, neexperimentate inca de nimeni.

Apoi, pentru cutezanta pioneratului in explorarea necunoscutului Cosmosului.

In sfarsit, pentru placerea oferita lumii de catre patinajul lor artistic la Campionatele mondiale din anii '80.

- Da. Interesant. Dar, spune-mi, te rog, nu crezi ca "motivele" tale se constituie intr-un gen de stereotipie?

- Poate mai degraba intr-o contra-stereotipie nonconformista. Adica, contrara prejudecatilor antirusesti, bazate pe o stereotipie rea, negativa. Se pare, ca pe parcursul vietii mi-am format treptat, pe neobservate, o noua streotipie-buna, pozitiva - fata de cei expusi prejudecatilor, la care m-am referit in discutia noastra de ieri. In care rezonez si acum.

Pe un plan mai general, se pare, ca atunci cand mi-am asumat mostenirea celor patru zari lasate de buna Gáll, am acceptat, selectiv, numai binele si frumosul. In privinta raului si uratului din Lume m-am simtit "un soldat prea mic pentru un razboi atat de mare". Care oricand ma poate strivi. Si caruia am incercat sa rezist cu puterea binelui si frumosului. Chiar daca aceasta putere este extrem de fragila. Cred ca este libertatea si puterea "trestiei ganditoare"din mine.

A sunat telefonul. Era Mircea.

- Pot sa particip si eu la discutia voastra? Ma intereseaza. Poate am si eu ceva de spus din propria-mi experienta.

- Bineinteles. Vino acasa cat mai repede, i-am raspuns.

- Parca si Mircea a studiat in Uniune, nu? a intrebat amicul meu.

- Da. Nefiind bucurestean, nici el nu a fost repartizat la Moscova, ci in provincie. Mai intai la Novocerkask, apoi la Dnepropetrovsk.

Crescut in scolile exigente ale Targu-Muresului, de unde era, s-a obisnuit sa invete bine. Si sa faca totul bine, in mod temeinic. Fara sa "fusereasca", sau, cum spun rusii - fara "haltura".

Drept pentru care era apreciat si simpatizat de catre colegi si profesori.

- V-ati cunoscut in Uniune?

- Nu. Dar fiind colegi de serie, adica '50-cisti, stiam unii despre altii.

Baiat frumos, ardelean politicos si curtenitor, devenise rasfatatul colegelor. Il iubeau nu numai rusoaicele, dar si unguroaicele venite la studii din Ungaria.

Numele de "Mircea" parea fetelor greu de pronuntat, si l-au botezat "Misa".

"Misenka - povesteste-ne cum e la voi?", "Misenka, hai sa mergem la film!", "Misenka, te rog, ajuta-ma la proiect", "Misenka, tu sti sa canti atat de frumos! Te rog canta-ne "In Bucurestiul iubit" si "Arsin malalan") il inconjurau in fiecare pauza. Fusese ales seful grupei, adica "staroste"-le studentilor straini, ceea ce era o onoare. Baietii, mai rezervati, erau putin gelosi pe el.

Mircea mi-a povestit odata, ca de la Facultatea de Constructii industriale si civile, unde invatase, a fost repartizat pentru practica la un santier din orasul Ordjonikidze, capitala Republicii Nord-Osetine. Unde a lucrat cot la cot cu muncitorii timp de o luna, cat a durat practica. In timpul sau liber s-a angajat cu plata la un alt santier, care construia piedestalul uriasei statui a poetului lor national, Costa Hetagurov. O facuse cu placere.

Aici avusese un un mic incident surprinzator. La plecare, cand sa-si ia banii (avea acasa o mama vaduva, fara serviciu) seful de santier i-a declarat ca nu are bani sa-l plateasca. Ardeleanul corect a ramas inmarmurit. Nu intelegea nimic. Dupa ce se desmeticise, se duse la director sa-si ceara banii pentru munca sa cinstita. Directorul l-a ascultat, apoi l-a trimis la un alt birou. De acolo -  la alt birou. Apoi -la altul. Si tot asa, pana se facuse seara si pierduse trenul cu care ar fi trebuit sa plece. In cele din urma reusise sa-si recupereze o parte din banii cuveniti si a putut pleca. "Se intampla" isi spuse el resemnat, fara sa pastreze supararea, bucuros ca se poate duce acasa.

Dupa absolvire vroiau sa-l opreasca la Minister. Lui Mircea insa nu-i suradea munca de birou. Si nici la Bucuresti nu vroia sa ramana. Se ceruse la un santier sa-si faca meseria. Asa a ajuns la cel mai mare santier de constructii pe vremea aceia - la Combinatul Siderurgic de la Hunedoara. Pe la 25-26 de ani ajunsese sef de grup de santier, lucrand cu mii de oameni.

Incercase sa schimbe starea obisnuita la santierele de atunci, unde tot timpul lipsea cate ceva, impiedicand treaba. Constructorii descriau aceasta situatie ca de iad cu un umor amar: "Cand ai smoala, nu ai foc. Cand ai foc, nu ai smoala. Cand ai si smoala si foc, toti dracii sunt plecati la sedinta."

Mircea se incapatanase sa rezolve aceste probleme ale santierului. Alergase sa procure tot ce aveau nevoie muncitorii: de la cherestea, cuie, ciocane, fier si altele pana la construirea unor blocuri de locuinte, pentru ca muncitorii sa nu mai stea in conditiile inumane din baracile pline cu gandaci si soareci. Se adresase forurilor responsabile: cerea, argumenta, convingea, se certa, ameninta, pana obtinea ce vroia.

A reusit multe in cei sase ani cat a lucrat acolo. Dar devenise un om incomod pentru conducere. I-au aplicat metoda lui Murphy de "ridicare la nivelul incapacitatii sale": l-au facut vicepresedinte la judetul Hunedoara, care era cat Albania de mare. A rezistat acolo zece ani. Dar a ramas tot "incomod" pentru conducere.

Atunci, l-au mai ridicat la o treapta superioara. L-au adus la Bucuresti, si l-au instalat intr-o institutie centrala de rang national. Care s-a desfiintat in '90. Mircea s-a pensionat. Dupa o jumatate de an la pensie, n-a mai suportat. S-a incadrat din nou. Azi, la 79 de ani, continua sa lucreze cu norma intreaga. Cand te-ai obisnuit cu munca o viata intreaga, greu te poti lasa de ea.

In cele din urma Mircea sosise acasa.

- Vorbeam de lup. ii spusese zambind amicul, si il imbratisa. Tocmai am aflat ca ai fost rasfatatul rusoaicelor. Cum de nu ti-ai adus o Natasa blonda de acolo? intreba el in gluma.

- Mi-au placut intotdeauna brunetele ardelence. Chiar daca sunt mai naravase. Iata dovada, a aratat el curtenitor spre mine.

- "Omul alege pana culege" - spune proverbul. "Ce-si face omul cu mana lui." am replicat eu cu modestie autoironica si cu accent de compatimire la adresa lui, la care am ras toti trei.

- Dar cum te-a apucat pe tine curiozitatea asta cu rusii, asa deodata? Nu stiam ca te intereseaza, il intreba Mircea.

- Maine plec la ei intr-o lunga delegatie de serviciu, si as fi vrut sa aflu de la voi ce nu scrie in niciun ghid turistic.

- Asa vasazica?. am ras eu cu pofta.

- Te rog, cand te intorci, sa ne povestesti daca ai regasit acolo ceva din "motivele" evocate de Viorica, spuse Mircea.

Apoi, imbratisandu-l si urandu-i "Drum bun" i-a soptit abia auzit: - "cand drumurile te vor duce in tarile vizitate de ea - Italia, Franta, Ungaria, Bulgaria, Suedia, Cehia, Spania, Finlanda sa vii s-o rogi sa-ti povesteasca despre "minunile" ce i-au placut acolo! Asa este ea. Vede numai frumosul si binele. Si se bucura de ele."

M-am facut ca nu aud, dar m-am simtit stinghera. Zambind, amicul meu mi-a multumit pentru tot si a plecat.

35. Dupa cincizeci de ani

Mi-ar place sa revad meleagurile studentiei mele, acum, dupa mai mult de cincizeci de ani. Sa vad ce este nou si ce a ramas din ce stiam.

Simt un regret pentru faptul ca, in loc s-o transforme inteligent intr-un fel de Commonwelth democratic propriu, spre folosul tuturor membrilor sai, au faramitat Uniunea in bucatele vulnerabile. In care Plutos dezbina si stapaneste.

Ca peste tot unde actioneaza.

Ma tot intreb: oare de ce in lumea de azi domina saracia, violenta, neincrederea, razboaiele?

Cum de nu reusesc sase miliarde de oameni rationali sa elaboreze un proiect fezabil si functional pentru realizarea unei societati in care toti oamenii sa se simta bine, demni si in siguranta? Nu despre asta viseaza omenirea de milenii? De ce dau gres fii lui Noe de fiecare data cand incearca asta? De ce nu reusesc? Nu pentru fericire a fost creat omul pe Pamant "dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu" cum spune Biblia? Daca nu, atunci pentru ce?

Viata m-a convins, ca omului nu-i trebuiesc prea multe ca sa fie fericit. Doar cateva chestii fundamentale: sa fie iubit si sa iubeasca; sa aiba sanatate; sa munceasca folositor; sa traiasca in siguranta (hrana-adapost-imbracaminte-carte-pace); sa fie liber si solidar cu semenii. Atat. Este prea mult?

Ce este fundamental gresit in lumea de azi care impiedica asta?

CUPRINS

DOUA CUVINTE INAINTE

PARTEA I

Amintiri razlete din URSS

Marturisiri inutile

Oameni, locuri, intamplari: Odessa

1. Cantec despre orbi. Placerile orbilor mei

2. "Pietonii trebuie iubiti"

3. Intamplari la Baia Comunala

4. "Profetul", aurul si sovieticii

5. Sarbatorile in timpul studentiei

6. "Mos Efremov" si galosii

7. Fara bani, sau - PRIMUSUL - teroarea mea

8. "Cozile" mele. Cum m-a linistit observatia nelinistitoare a lui Murphy

9. Oameni si intamplari

10. Doctorul Brodski

11. Ivan-geamanul

12. Tanti Roza. Sau, cum sa furi putin si des pentru un scop caritabil

13. Tanti Polina

14. Sura - stucaturista din Siberia

15. Fiodorovna de la militie

16. Cutitarii din tolciocul odessit

17. Nina Mihailovna - maestra limbii ruse

18. Intalnire cu armenii

19. Bancurile cu "Radio Erevan"

20. Copiii lui Noe

21 Alte locuri, alte experiente: MOSCOVA

22 LENINGRAD

23. KAZAN

24. In drum spre Kazan

25. Colegii din Romania

26. Intamplari neobisnuite cu chinezi si coreeni

27. Han - prietenul meu coreean

28. Lucruri ciudate

29. "Dom ofiterov"- Casa ofiterilor

30. La cumparaturi

31. Dragoste si politica

32. EPILOG - sau, in loc de incheiere

33. Dupa treizeci de ani

34. "Tu ii iubesti pe rusi ?"

35. Dupa cincizeci de ani