PARTEA INTAI.

I IN BATAIA PLOII.

Cu picioarele departate si privirea pierduta in zarea cetoasa a visarii, Robert Morgand statea nemiscat, de mai bine de cinci minute, in fata zidului lung si negru, impestritat tot de afise, care marginea una dintre cele mai triste strazi ale Londrei. Ploua cu galeata. Din rigola, suvoiul de apa se revarsa inundand trotuarul si infiltrandu-se cu viclenie sub talpile visatorului, al carui crestet era si el amenintat de aversa. Cu gandul la vreo calatorie indepartata, lasase sa-i lunece incet din mana umbrela care-l aparase pana atunci si ploaia, abatandu-se de sus, curgea siroaie de pe borurile palariei peste haina imbibata ca un burete, pentru a se amesteca apoi cu torentul zgomotos din rigola.

Robert Morgand nu baga in seama hartuiala rautacioasa a stihiilor. Nu simtea dusul inghetat care-i biciuia umerii. Isi fixa cu atentie ghetele - dar fara sa vada - atat de preocupat era - cum se transforma in doua recife asupra carora torentul, nemultumit parca, se repezea cu plesnetele sale umede.

Toata atentia lui era indreptata spre misterioasa activitate a mainii stangi, ascunsa in buzunar; aceasta mana cantarea, prefirand printre degete, cele cateva monede, in suma totala de 33,45 franci, pe care le mai numarase de multe ori pana atunci.

Francez de origine, ajuns la Londra de sase luni, dupa o rasturnare brusca si nemiloasa a intregii sale vieti, Robert Morgand isi pierduse in aceasta dimineata postul de profesor, de pe urma caruia isi castiga existenta. Indata ce constatase - din pacate, prea repede - cati bani mai avea, iesise din casa, mergand unde vedea cu ochii, ratacind pe strazi, in cautarea unei idei salvatoare, pana cand se oprise, in mod inconstient, in locul unde l-am gasit noi.

Si problema era urmatoarea: ce poti face singur, in aceasta mare Londra, cu 33,45 franci care reprezinta intreaga ta avere?

Problema anevoioasa. Atat de anevoioasa, incat nu ajunsese s-o rezolve si incepea sa creada ca nu va reusi niciodata.

Robert Morgand, insa, judecand dupa infatisare, nu parea sa fie omul care sa poata fi descurajat cu usurinta.

Cu fata lui alba, cu fruntea neteda si senina, incununata de un par castaniu-deschis, tuns scurt, cu mustata lunga de gal care despartea gura prietenoasa de un nas incovoiat si energic, el parea simpatic sub toate aspectele. Mai mult decat atat, era bun si drept. Puteai observa acest lucru de la prima vedere, dupa ochii lui de un albastru inchis, a caror privire, foarte blanda, totusi, nu cunostea decat un singur drum: cel mai scurt.

In rest, nimic nu contrazicea impresiile promitatoare ale fetei. Umeri eleganti si lati, pieptul puternic, membrele muschiuloase, miscari armonioase, mainile fine si ingrijite, totul arata un atlet de inalta clasa, al carui corp obisnuit cu sportul respira suplete si forta.

Te gandeai vazandu-l: "Iata un barbat frumos, un barbat puternic, un om bun".

Ca Robert nu era din aceia care se lasa descumpaniti de loviturile nedrepte ale vietii, o dovedise si avea s-o mai dovedeasca, apt fiind intotdeauna sa se apere cu demnitate si sa obtina victoria. Totusi, ciocnirile cu destinul sunt brutale si pana si cel mai bun calaret are dreptul sa cada o data din sa. Robert, daca vrem sa ne mentinem la aceasta imagine imprumutata din arta ecvestra, isi pierduse deci echilibrul si incerca sa si-l recapete, fara sa fie sigur ce anume trebuia sa faca pentru asta.

In timp ce-si punea pentru a suta oara, in mod zadarnic, aceasta intrebare, ridica ochii spre cer in speranta ca va gasi acolo raspunsul. Abia atunci vazu ca ploua tare si descoperi ca gandurile in care se cufundase il facusera sa se opreasca in mijlocul unei baltoace, in fata unui lung zid negru, acoperit de afise pestrite.

Unul din aceste afise, de format dublu, in culori discrete, se afla chiar in fata lui, de parca i-ar fi cerut cu precadere atentia. Masinal - caci nu revii prea usor din imparatia visurilor - Robert se apuca sa parcurga continutul afisului, si cand ajunse la sfarsitul textului, incepu sa-l citeasca a doua oara si apoi a treia oara, fara a-l intelege prea bine. La a treia lectura, insa, avu o tresarire. Un rand tiparit cu litere marunte, la sfarsitul afisului, ii sari deodata in ochi si atunci il reciti a patra oara, plin de interes. Iata ce scria pe acest afis:

AGENTIA BAKER & Co LIMITED

69. Newghate Street 69

London.

MARE EXCURSIE IN TREI ARHIPELAGURI AZORE - MADERA - CANARE.

Cu superbul steamer The Traveller de 2500 tone si 3000 cai putere.

Capitan Mathews.

Plecarea din Londra: la l0 mai, orele 7 seara.

Intoarcerea la Londra: la l4 iunie, orele l2

Domnii calatori nu vor avea alte cheltuieli in afara de pretul fixat.

Hamali si trasuri pentru excursii locale.

Pe uscat, cazari in hoteluri de prim rang.

Pretul calatoriei, inclusiv toate cheltuielile: 78 lire.

Pentru orice informatii a se adresa la birourile Agentiei: 69, Newghate Street 69 - London.

Se cauta un ghid-interpret.

Robert se apropie de afis si se convinse ca l-a citit corect. Se cauta intr-adevar un ghid-interpret.

Se hotari pe loc sa fie el acest interpret. daca Agentia Baker and Co il va accepta.

Caci nu se putea intampla ca infatisarea lui sa nu placa? Sau ca locul sa fi fost intre timp ocupat?

In ce priveste primul punct, trebuia sa-si amane raspunsul; cat despre al doilea - aspectul binecuvantatului afis il linisti cu totul: nou si proaspat, parea ca fusese lipit in dimineata aceleiasi zile sau cel mult in seara precedenta. Totusi, nu era timp de pierdut. O luna de liniste i-ar fi dat ragazul sa se redreseze, precum si perspectiva de a avea ceva economii la intoarcere - caci hrana o va primi la bord, fara indoiala, si, in plus, va face o calatorie placuta si interesanta. Toate acestea nu erau deloc de dispretuit pentru Robert.

Se grabi deci spre strada Newghate. La ora 11 fix deschidea usa de la numarul 69.

Anticamera si culoarele pe care le strabatu, condus de un baiat de serviciu, ii facura o impresie favorabila. Covoarele erau cam uzate, zugraveala prezentabila dar decolorata - agentie serioasa, desigur, si parand sa nu functioneze de ieri, de alaltaieri.

Urmandu-si ghidul, Robert fu in sfarsit introdus intr-o incapere confortabila unde, in spatele unui vast birou, un domn se ridica sa-l primeasca.

- Domnul Baker? intreba Robert.

- Lipseste momentan, dar il inlocuiesc eu in orice chestiune, raspunse gentlemanul, indicand cu un gest lui Robert sa ia loc.

- Domnule, zise acesta, am citit afisul in care agentia dumneavoastra anunta calatoria pe care a organizat-o, si scrie acolo ca sunteti in cautarea unui interpret. Va propun deci sa-mi incredintati mie aceasta slujba.

Subdirectorul isi privi cu atentie vizitatorul.

- Ce limbi cunoasteti? intreba el, dupa un moment de tacere.

- Franceza, engleza, spaniola si portugheza.

- Le cunoasteti bine?

- Sunt francez. In privinta englezei, va puteti da seama din discutie. Spaniola si portugheza le vorbesc cu aceeasi usurinta.

- Foarte bine, atunci. Dar asta nu e tot. Trebuie sa fiti foarte documentat cu privire la tarile cuprinse in itinerarul nostru. Interpretul va trebui sa fie, in acelasi timp, si ghid;

Robert ezita o clipa.

- Se-ntelege, raspunse el.

- Sa discutam si chestiunea salariului, relua subdirectorul. Noi oferim 300 de franci pentru acest voiaj, cu masa, locuinta si toate cheltuielile platite separat. Va convin aceste conditii?

- Perfect, declara Robert.

- In acest caz, raspunse subdirectorul, daca ne-ati putea prezenta cateva recomandari.

- Din pacate, nu ma aflu decat de putina vreme la Londra. Dar iata o scrisoare din partea lordului Murphy, care va va informa despre persoana mea si va va explica, in acelasi timp, de ce nu am in clipa de fata nici o slujba, raspunse Robert, intinzand interlocutorului sau suparatoarea scrisoare, redactata dealtfel in termeni foarte magulitori la adresa lui si pe care o primise chiar in dimineata aceea.

Cititrea scrisorii dura mult. Om foarte punctual si serios, subdirectorul cantarea fiecare cuvant, ca pentru a stoarce din el tot miezul. In schimb, raspunsul fu clar.

- Unde locuiti? intreba el.

- 25, Cannon Street.

- Voi vorbi despre dumneavoastra cu domnul Baker, spuse in concluzie subdirectorul, notandu-si adresa. Daca informatiile pe care le voi obtine corespund cu cele pe care le avem, puteti sa va considerati ca fiind angajatul agentiei.

- Atunci, domnule, ne-am inteles, raspunse Robert incantat.

- Desigur, confirma englezul, ridicandu-se de pe scaun. Robert cauta zadarnic sa plaseze cateva cuvinte de multumire. Time is money1. Abia de reusi sa schiteze un gest de ramas bun, ca se si trezi in strada, zapacit de usurinta si rapiditatea succesului sau.

II O ADJUDECARE CU ADEVARAT PUBLICA.

Prima grija a lui Robert, a doua zi dimineata, in 26 aprilie, fu sa se duca sa mai vada o data afisul care servise drept intermediar Providentei. Intr-adevar, ii datora acest pelerinaj.

Regasi usor strada, zidul cel negru si lung, locul precis unde se balacise sub ploaie, dar afisul fu mai greu de descoperit. Cu toate ca formatul lui nu se schimbase, era totusi de nerecunoscut. Culorile sale, ieri inca discrete, erau acum altele. Fondul cenusiu devenise de un albastru tipator, iar literele negre, de un rosu-aprins. Agentia Baker il reinnoise, desigur, primirea lui Robert facand inutila cautarea de ghizi interpreti fara slujba.

Totusi vru sa se convinga. Privirea sa se-ndrepta spre partea de jos a afisului. Tresari.

Mentiunea finala fusese intr-adevar schimbata. Ea anunta acum ca un ghid-interpret, vorbind toate limbile, fusese angajat pentru excursie.

- Toate limbile! exclama Robert. Dar n-am spus deloc acest lucru.

Se opri insa din exprimarea nemultumirii sale, descoperind ceva neasteptat. Ochii sai, privind mai sus, zarisera la inceputul afisului un antet pe care nu mai figura numele de Baker.

Agentia "Thompson and Co", citi mirat Robert si intelese ca noua mentiune referitoare la interpret nu-l privea pe el.

Nu intarzie sa descifreze enigma. Daca aceasta enigma existase un moment, era din pricina culorilor tipatoare ale afisului care "bateau la ochi", atragandu-i irezistibil privirea in dauna celor din jur. Langa noul afis se putea vedea afisul lui Baker, lipit cap la cap de celalalt.

"Bine, isi zise Robert, intorcandu-se spre afisul tipator. Dar de ce nu l-am vazut ieri? Si daca sunt doua afise, exista probabil doua calatorii?"

O comparatie rapida il lamuri. In afara de antet, numele capitanului si al vaporului ocupau acelasi loc pe ambele afise. Numai ca superbul steamer The Seamew il inlocuia pe superbul steamer The Traveller si bravul capitan Pip ii urma bravului capitan Mathews - asta era toata schimbarea. In rest, ele se plagiau reciproc, cuvant cu cuvant.

Era vorba deci de doua calatorii organizate de doua companii diferite.

"Iata ceva curios", gandi Robert cu o usoara ingrijorare, fara sa stie de ce. Si nelinistea sa se mari cand observa o a patra si ultima schimbare.

In timp ce Baker and Co cerea 78 de lire pasagerilor sai, Agentia Thompson and Co se multumea cu 76. Aceasta mica scadere de 2 lire (50 franci) nu va fi oare suficienta in ochii multor amatori, pentru ca balanta sa se aplece in favoarea pretului scazut? Robert, dupa cum se vede, impartasea acum interesele patronilor sai.

Era atat de ingrijorat, incat din cauza acestei preocupari trecu din nou, in cursul dupa-amiezei, prin fata afiselor gemene. Ceea ce vazu insa il linisti. Baker accepta provocarea.

Afisul sau, odinioara atat de discret, era schimbat cu unul nou, mult mai orbitor decat al agentiei concurente. Cat despre pret, Thompson era nu numai egalat, dar chiar si intrecut. Baker anunta acum urbi et orbi2 ca oferea calatoria spre cele trei arhipelaguri la pretul de 75 de lire (l875 franci)!

Robert se culca deci foarte calm. Totusi lupta nu se terminase inca. Thompson and Co nu va riposta oare scazandu-si din nou tariful?

Vazu a doua zi dimineata ca temerile ii erau justificate. Inca de la ora 8, o banda alba de hartie fusese pusa de-a curmezisul afisului "Thompson". Si pe aceasta banda se putea citi:

Pretul parcursului, inclusiv toate cheltuielile,

74 de lire (l850 franci).

Aceasta noua scadere era insa mai putin nelinistitoare. De vreme ce Baker acceptase lupta, nu exista nici o indoiala ca va continua sa se apere. Si intr-adevar, Robert, care acum urmarea atent afisele, vazu cum in tot cursul zilei benzile albe de hartie continuara sa se schimbe, lipindu-se mereu altele peste cele vechi.

La ora zece si jumatate, Agentia Thompson scazu pretul la 73 de lire; Baker, la ora unu si patruzeci, anunta ca pretul de 7l de lire era arhisuficient, iar la ora trei fix Thompson declara ca se multumea cu pretul de 70 lire (l750 franci).

Trecatorii, amuzati de aceste licitatii de-a-ndoaselea, care luptau pentru un pret mai mic, incepura sa se intereseze de batalie. Se opreau cateva momente, aruncau o privire, zambeau si plecau mai departe.

Intre timp, lupta continua, lupta in care atacul si contraatacul erau la fel de puternice. Ziua se termina de asta data cu victoria Agentiei Baker, ale carei pretentii nu mai depaseau suma de 67 lire (l675 franci).

Ziarele de a doua zi se ocupau de acest incident si-l judecau in diverse chipuri. Times, intre altele, acuza Agentia Thompson and Co de a fi declansat aceasta intrecere salbatica. Pall Mall Gazette, dimpotriva, urmat si de Daily Chronicle, o aproba pe de-a-ntregul. La urma urmelor, publicul beneficia de scaderea tarifelor cauzata de concurenta universala!

Oricum, o asemenea reclama nu putea fi decat extrem de avantajoasa, pentru aceea dintre cele doua agentii care va obtine victoria finala. Lucrul deveni evident incepand din dimineata zilei de 28. Afisele, in acea zi, nu incetara sa fie urmarite de grupuri compacte de oameni, printre care se auzeau schimbandu-se numeroase glume.

In plus, lupta continua mai inversunata si mai stransa ca in ajun. Acum nu mai trecea nici o ora intre cele doua riposte si grosimea benzilor albe acumulate lua proportii considerabile.

La pranz, Agentia Baker putu sa-si ia linistita masa, pastrandu-si avantajul. Calatoria devenise, la acea ora, posibila, dupa cum estimase ea, contra unui tarif forfetar de 6l lire (l525 franci).

- Nu mai spune! exclama un cockney3. Ei bine, eu imi voi retine biletul cand pretul va ajunge la o guinee (l2,50 franci). Notati-va adresa mea: l75, White Chapel, Laugher. Esquire4!. adauga, strigand in gura mare.

Un hohot de ras izbucni in multime. Oameni mai bine informati decat acest pusti londonez ar fi putut, totusi, ca si el, si pe buna dreptate, sa se astepte la o asemenea scadere de pret. Cele petrecute pana acum si in alte cazuri i-ar fi indreptatit sa creada posibil acest lucru. Era de ajuns exemplul concurentei indarjite a societatilor de cale ferata americane Lake-Shore si Nickel-Plate, si mai ales acea lupta pe care o dusesera Trunk-Lines, in cursul careia companiile ajunsesera sa dea la pretul unui singur dolar (5 franci) biletul pe distanta de l700 km care despartea New York de Saint-Louis!

Daca Agentia Baker putuse lua masa de pranz fiind tare pe pozitie, Agentia Thompson se culca pe laurii victoriei. Dar cu ce pret! La acea ora putea face calatoria oricine poseda suma de numai 56 de lire (l400 franci).

Cand acest pret fu adus la cunostinta publicului, era abia ora cinci. Baker ar fi avut deci timp sa riposteze. Totusi, nu facu nimic. Obosit de aceasta lupta monotona, se reculegea desigur, inainte de a da lovitura de gratie.

Acesta fu cel putin sentimentul lui Robert, pe care incepuse sa-l pasioneze cursa asta sportiva de un gen cu totul nou. Si evenimentele ii dadura dreptate. In dimineata zilei de 29, el ajunse in fata panoului in momentul cand lipitorii de afise ai Agentiei Baker terminau de suprapus o ultima banda de hartie. Efortul, de data aceasta, era mai mare. Pretul scazuse deodata cu 6 lire (l50 franci), fiind fixat la 50 lire (l250 franci).

Thompson and Co va fi de data aceasta cu desavarsire zdrobit. Putea oare, in mod rational, sa mai scada pretul cu un siling?

Si, intr-adevar, toata ziua trecu fara ca partea adversa sa dea vreun semn de viata. Robert socoti ca victoria fusese castigata de Agentia Baker.

Dar o desteptare amara il astepta in ziua de 30. In timpul noptii, "afisele Thompson" fusesera rupte. Altele noi le inlocuiau, in culori atat de vii, incat iti luau ochii. Si pe aceste afise, de un format dublu fata de cel anterior, se puteau citi urmatoarele, tiparite cu litere uriase: Pretul de parcurs, inclusiv toate cheltuielile, 40 de lire. Daca Baker dorise sa-l nimiceasca pe Thompson, fu la randul lui strivit de acesta, si cu desavarsire. O mie de franci pentru o calatorie de 37 de zile, adica in jur de 27 franci pe zi! Era un minimum care nu mai putea fi intrecut. Aceasta fu probabil si parerea Agentiei Baker, caci toata ziua trecu fara ca ea sa dea vreun semn de viata. Robert totusi mai spera. Voia sa creada ca pentru ziua urmatoare se pregatea una din acele manevre ucigatoare, de ultima ora. O scrisoare pe care o primi in aceeasi seara ii spulbera insa aceasta iluzie. Fara nici o alta explicatie, i se fixa o intalnire pentru a doua zi, l mai, la ora noua dimineata. Nu avea oare a se teme de aceasta convocare, dupa incidentele cunoscute? Inutil sa mai spunem ca s-a prezentat la intalnire la ora fixata.

- Am primit o scrisoare. incepu el, adresandu-se subdirectorului care-l primea pentru a doua oara.

Dar acesta il intrerupse; nu-i placeau vorbele de prisos.

- Da! Da! Voiam sa va informez ca noi am renuntat la calatoria spre cele trei arhipelaguri.

- Ei, asta-i!. exclama Robert, uimit de calmul cu care-i fusese anuntata aceasta stire.

- Da, si daca ati vazut cateva dintre afise.

- Le-am vazut, spuse Robert.

- In cazul acesta trebuie sa intelegeti ca ne este imposibil sa mai continuam in felul acesta. La pretul de 40 de lire, calatoria devine o inselatorie pentru agentie sau pentru calatori, sau pentru ambii. Pentru a indrazni s-o propui in aceste conditii, trebuie sa fii un farsor sau un prost. Nu exista nici o alta alternativa!

- Si Agentia Thompson? insinua Robert.

- Agentia Thompson, spuse subdirectorul taios, este condusa de un farsor care face prostii, sau de un prost care face farse. Se poate alege una din aceste posibilitati.

Robert incepu sa rada.

- Totusi, obiecta el, cum ramane cu calatorii dumneavoastra?

- Posta le-a si restituit aconturile, dublate, ca o justa despagubire; si tocmai pentru a ne intelege in privinta drepturilor dumneavoastra, v-am rugat sa veniti azi-dimineata.

Dar Robert nu voia nici o despagubire. Sa fii platit pentru o munca facuta, nimic mai firesc. Nu avea nici o intentie sa speculeze dificultatile avute de societatea care-l primise; asa ceva nu-i statea in fire.

- Foarte bine, spuse interlocutorul sau, fara sa staruie catusi de putin. In schimb, v-as putea da un sfat bun.

- Ce fel de sfat?

- Pur si simplu, acela de a va prezenta la Agentia Thompson and Co pentru a indeplini acolo rolul ce va fusese destinat la noi, si va autorizez sa va prezentati din partea noastra.

- Prea tarziu, spuse Robert. Locul este ocupat.

- As! Atat de repede! De unde stiti?

- Din afise. Agentia Thompson anunta chiar ca are un interpret cu care desigur n-as putea rivaliza.

- Asadar, cunoasteti acest lucru numai din afise?

- Numai de-acolo.

- Atunci, spuse subdirectorul ridicandu-se, incercati totusi, va rog sa ma credeti.

Robert se regasi in strada foarte dezamagit. Acest post abia obtinut ii scapa din mana. Se afla din nou pe drumuri ca mai-nainte. In ceea ce priveste sfatul Agentiei Baker, la ce bun sa-l urmeze? Ce probabilitate ar putea exista ca postul sa fie liber? Dar, pe de alta parte, n-ar trebui totusi sa-si incerce sansa pana la capat?

Cu aceasta nehotarare in suflet, el se lasa la voia intamplarii. Dar Cerul il luase sub aripa lui protectoare, caci se opri fara sa vrea in fata birourilor Agentiei Thompson and Co, in clipa cand un orologiu din apropiere batea ora zece.

Cu un gest nehotarat, impinse usa si intra direct intr-o sala vasta, destul de luxoasa, in mijlocul careia se afla un rand de ghisee dispuse in forma de semicerc. Erau cel putin vreo cincisprezece. Unul din ele, singurul deschis dealtfel, te lasa sa vezi in spatele lui un functionar absorbit de munca sa. In mijlocul spatiului rezervat publicului, un om, care tocmai citea si-si nota ceva pe un prospect, se plimba cu pasi mari. Daca pe mana care tinea creionul purta trei inele, unul pe degetul mic si doua pe inelar, pe cealalta mana care tinea hartia purta patru. De statura mijlocie, mai degraba grasuliu, personajul acesta avea un mers sprinten ce agita un lant de aur, ale carui brelocuri scoteau un clinchet izbindu-se de pantecul lui, usor proeminent. Isi apleca din cand in cand capul deasupra hartiei, apoi il ridica spre tavan cautand o inspiratie. Toate gesturile sale erau exuberante. Facea parte, cu siguranta, din categoria de oameni vesnic nelinistiti, vesnic in miscare, pentru care existenta nu este normala decat daca este presarata mereu de emotii noi si de greutati de netrecut.

Cel mai mult te surprindea faptul ca era englez. Judecand dupa grasimea trupului, dupa culoarea inchisa a pielii, dupa mustata neagra de culoarea cernelei si dupa aspectul lui de om aflat tot timpul sub presiune, ai fi jurat ca face parte din acei italieni care atribuie atat de usor titlul de "Excelenta" oricui. Detaliile ar fi confirmat impresiile ansamblului. Ochi surazatori, nas carn, fruntea ascunsa sub un par negru si carliontat, totul alcatuind o frumusete putin vulgara.

Zarindu-l pe Robert, plimbaretul isi intrerupse mersul de colo-colo, precum si lectura, si se repezi spre noul venit, saluta imediat cu o amabilitate exagerata, apoi, rotunjindu-si buzele in forma de inima, zise:

- Am putea, domnule, sa va fim de folos cu ceva? Robert nu avu timp sa raspunda, caci celalalt continua:

- Fara-ndoiala, e vorba de excursia noastra spre cele trei arhipelaguri?

- Intr-adevar, zise Robert, dar. Din nou fu intrerupt.

- O calatorie superba! Un voiaj minunat! exclama interlocutorul sau. Si pe care am reusit sa-l oferim, indraznesc s-o spun, la un pret cum nu se poate mai ieftin! Iata, domnule, priviti harta aceasta - si arata spre una atarnata de perete - si urmariti parcursul voiajului. Ei bine! Noi va propunem toate acestea cu cat? Cu 200 de lire? Cu l50? Cu l00? Nu, domnule, cu numai 40 de lire, in care sunt incluse toate cheltuielile. Masa de prima calitate, domnule, vapor si cabine confortabile, trasuri si hamali pentru excursii, iar pe uscat cazari in hoteluri de prim rang!

Isi recita tot prospectul.

Robert cauta zadarnic sa intrerupa aceasta avalansa de cuvinte, incearca sa opresti din mers un expres in plina viteza!

- Da. da. cunoasteti toate aceste amanunte din afise? Atunci probabil ca stiti ce lupta am dat. Lupta glorioasa, domnule, daca ma pot exprima astfel!

Aceasta elocventa putea sa se reverse astfel ore intregi. Robert, plictisit, o curma, insa.

- Va rog, am de-a face cu domnul Thompson? intreba el pe un ton sec.

- Chiar el si in totul la dispozitia dumneavoastra, rosti vorbaretul sau interlocutor.

- As dori sa-mi spuneti, in acest caz, daca aveti un interpret pentru aceasta calatorie.

- Cum adica? exclama Thompson. Mai incape indoiala? Un astfel de voiaj ar fi posibil fara un interpret? Desigur, avem unul, unul perfect, caruia toate limbile, fara exceptie, ii sunt la fel de familiare.

- Atunci, zise Robert, nu-mi mai ramane decat sa va rog sa primiti scuzele mele.

- Cum asa? intreba Thompson, mirat.

- Venisem tocmai sa ma prezint pentru aceasta slujba, dar fiind ocupata.

In timp ce vorbea, Robert saluta politicos si se-ndrepta spre usa. Nu ajunse insa pana acolo. Thompson se precipita in urma lui. El spuse:

- Ah, pentru asta ati venit!. Asa se explica, deci!. Ce om grabit! Stati putin, n-ati vrea sa fiti amabil si sa ma urmati?

- La ce bun? obiecta Robert. Thompson insista.

- Ba da, ba da! Veniti?

Robert se lasa condus la primul etaj, intr-un birou modest mobilat, care contrasta izbitor cu luxul putin cam tipator de la parter. O masa simpla de mahon, scorojita bine, cu sase scaune de pai, si nici o alta mobila. Thompson se aseza, invitandu-l pe Robert sa ia loc.

- Acum, ca suntem singuri, zise el, trebuie sa va marturisesc deschis ca n-avem nici un interpret.

- Totusi, obiecta Robert, acum cinci minute.

- Oh! replica Thompson. Acum cinci minute va luam drept un client!

Si incepu sa rada din toata inima, incat Robert - in ciuda celor intamplate - trebui sa-i impartaseasca veselia. Thompson continua:

- Postul este deci liber. Dar, inainte de toate, aveti ceva referinte?

- Cred ca nu veti avea nevoie, raspunse Robert, cand veti afla ca mai faceam parte, pana acum o ora, din Agentia Baker and Co.

- Vii de la Baker! exclama Thompson.

Robert trebui sa-i povesteasca punct cu punct cum se petrecusera lucrurile.

Thompson nu-si mai incapea in piele de bucurie. A-i lua companiei rivale pana si interpretul, era culmea! El izbucni in ras, se batu peste coapse, se ridica si se aseza din nou, nemaiputand sta locului, si intre timp exclama mereu: "Perfect! Grozav! De tot hazul!" Cand se linisti putin, spuse:

- Din moment ce lucrurile se prezinta astfel, s-a facut, scumpe domn. Dar, spuneti-mi, inainte de a intra la nenorocitul acela de Baker, cu ce va ocupati?

- Eram profesor, raspunse Robert. Predam limba mea materna.

- Care este.?

- Franceza.

- Bine! aproba Thompson. Si cunoasteti si alte limbi?

- Da, relua Robert razand, nu le cunosc pe toate ca faimosul vostru interpret. In afara de franceza, cunosc engleza - dupa cum puteti sa constatati - apoi spaniola si portugheza. Asta-i tot.

- E, totusi, foarte frumos! exclama Thompson, care nu stia decat engleza si nici pe aceea prea bine.

- Daca asta vi se pare suficient, totul e in ordine, zise Robert. Thompson continua:

- Sa vorbim acum de salariu. As fi oare indiscret daca v-as intreba cat aveati la Baker?

- Deloc, raspunse Robert, trei sute de franci, in afara de cheltuielile de voiaj.

Thompson paru deodata incurcat.

- Da, da, murmura el, trei sute de franci nu e prea mult. Se ridica.

- Nu, nu este prea mult, intr-adevar, rosti el cu energie. Se aseza din nou si se cufunda in contemplarea unuia din inelele lui.

- Totusi, pentru noi, care am scazut pretul pana la ultima limita a ieftinatatii - pana la ultima limita, intelegeti! - ar fi poate putin cam ridicata suma ceruta de dumneavoastra.

- Ar trebui deci sa suport o scadere? intreba Robert.

- Da. poate! sopti Thompson. O scadere. o mica scadere.

- In fine, cat? insista Robert enervat. Thompson se ridica si plimbandu-se prin odaie zise:

- Draga domnule, va las sa judecati singur. Ati asistat la lupta dusa cu blestematul de Baker.

- Pe scurt, atunci. intrerupse Robert.

- Din care cauza a trebuit sa consimtim la un rabat de cincizeci la suta fata de pretul initial. Nu-i adevarat? Acest lucru este clar asa cum doi si cu doi fac patru. Ei bine, pentru a ne putea permite sa facem acest sacrificiu, trebuie ca toti colaboratorii nostri sa ne ajute, sa se lase antrenati de exemplul nostru, sa ne imite.

- Si sa-si reduca pretentiile cu cincizeci la suta, formula Robert, in timp ce interlocutorul sau lacu un gest de aprobare.

Robert stramba din nas. Dar Thompson se aseza in fata lui si incepu sa-si arate elocinta:

- Trebuie sa stii sa te sacrifici pentru o cauza de interes obstesc. Si nu e aceasta o cauza de prima importanta? Sa reduci aproape la nimic calatoriile altadata atat de costisitoare, sa faci accesibile unui numar cat mai mare de oameni placerile care odinioara erau rezervate numai catorva privilegiati! Este o chestiune de inalta filantropie, in fata careia un suflet cu simtire nu poate ramane nepasator.

Lui Robert ii erau, oricum, indiferente toate aceste vorbe goale. Statea sa chibzuiasca, si daca pleca steagul, o facu in mod deliberat. Acordul fu astfel perfectat, cei l50 de franci fura acceptati, si Thompson pecetlui intelegerea prin calduroase strangeri de mana.

Robert se-ntoarse acasa destul de satisfacut. Cu toate ca leafa sa era micsorata, calatoria ramasese tot atat de placuta si, la urma urmelor, destul de avantajoasa pentru un om aflat intr-o situatie atat de grea. Un singur lucru era de temut. Acela sa nu apara o a treia agentie concurenta, dupa care a patra si asa mai departe. Nu exista nici un motiv ca aceasta cursa sa ia sfarsit. Si atunci, la ce suma derizorie risca sa scada salariul ghidului interpret?

III IN CEATA.

Din fericire nu s-a intamplat nimic din toate acestea. Ziua de l0 mai sosi la ora sa obisnuita, fara ca vreun nou eveniment sa fi intervenit pe parcurs.

Gnd Robert se imbarca, tocmai se terminase manevra de intoarcere a vaporului cu prova spre larg. Urma sa plece in cursa, in aceeasi seara. Robert voise sa se prezinte devreme la postul sau, dar, ajungand la bord, intelese inutilitatea acestui exces de zel. Nici un calator nu sosise inca.

Robert cunostea numarul cabinei sale: era l7. Micul lui bagaj fu transportat acolo. Apoi, capatandu-si libertatea miscarilor, privi in jur.

Un om cu sapca, avand trei trese, capitanul Pip, desigur, se plimba de la babord la tribord, pe pasarela, morfolindu-si mustata cenusie laolalta cu o tigara de foi. Scund, cu picioare strambe de basset, avand un aer aspru dar simpatic, alcatuia in totul un specimen reusit de lupus maritimus, sau cel putin una din numeroasele varietati ale acestei specii de fauna umana.

Pe punte, matelotii puneau totul in ordine dupa legarea la cheu a vaporului. Ei infasurau in spirala paramele greementului, in vederea plecarii.

Odata terminata operatiunea, capitanul cobori de pe pasarela si disparu in cabina sa. Secundul il imita, in timp ce echipajul se-ngramadea la tambuchiul din prova. Doar un locotenet care il primise pe Robert la sosire ramase langa schela. Pe nava pustie domnea tacerea. Robert, neavand ce face, incepu, pentru a-si omori timpul, sa viziteze intregul vapor.

Partea dinspre prova era destinata echipajului si bucatariei, iar sub ea se afla o cala pentru ancore, lanturi si diverse parame. In centru se gaseau masinile, iar partea dinspre pupa era rezervata pasagerilor. Aici, pe un coridor, intre masini si coronament, se insirau saizeci pana la saptezeci de cabine. Cea a lui Robert, care se numara printre ele, era destul de incapatoare, nici mai buna, nici mai rea decat celelalte.

Sub aceste cabine domnea seful bucatarilor in imperiul sau: cambuza, adica magazia de alimente si vinuri. Deasupra, intre puntea propriu-zisa si puntea superioara denumita spardec, se afla sala de mese - un salon mare, decorat destul de luxos. O masa lunga, strapunsa de arborele artimon, ocupa aproape toata sala, formand centrul unui oval de divanuri asezate langa perete de jur imprejur. Aceasta sala, luminata prin numeroase ferestre catre pasajul imprejmuitor, se termina cu un coridor in forma de cruce de unde pornea scara catre cabine. Ramificatia transversala a acestui culoar ducea de o parte si de alta la pasajul exterior. Cat despre ramificatia longitudinala, inainte de a ajunge pe punte, ea separa si deservea fumoarul si in fata biblioteca, apoi la tribord vasta cabina a capitanului, iar la babord cabinele mai mici ale secundului si locotenentului. Acesti ofiteri isi puteau astfel exercita controlul pana la teuga din prova.

Dupa ce-si termina inspectia, Robert urca pe spardec in momentul cand un orologiu departat suna ora cinci.

Aspectul vremii se schimbase in rau. O negura amenintatoare, cu toate ca nu era inca foarte deasa, intuneca atmosfera. De pe acum, pe cheu, conturul caselor devenea mai putin clar, miscarile multimii de hamali se estompau, si, chiar pe vapor, cele doua catarge se pierdeau in inaltimi incerte. Linistea staruia apasatoare asupra bastimentului. Doar cosul de unde se revarsa o tramba de fum negru trada activitatea dinauntrul navei.

Robert se aseza pe o banca in partea din fata a spardecului, apoi, rezemandu-se de balustrada, privi si astepta.

Chiar in acest moment se imbarca Thompson. Ii adresa lui Robert un semn amical de bun venit si incepu sa se plimbe repede de colo-colo, aruncand spre cer priviri pline de neliniste. Ceata se ingrosa neincetat, amenintand sa faca indoielnica plecarea. Acum nu se mai zareau casele si pe cheu nu se mai miscau decat niste umbre palide. Spre fluviu, catargele vapoarelor celor mai apropiate vargau ceata cu linii nedeslusite, si apele Tamisei curgeau tacute si invizibile, ascunse de pacla galbuie. Totul era patruns de umezeala. Aveai senzatia ca respiri apa.

Robert se simti infiorat si observa deodata ca este ud leoarca. Cobori atunci in cabina, isi puse mantaua de ploaie si se intoarse la postul sau de observatie.

Pe la ora sase, patru oameni de serviciu, patru forme difuze venind din culoarul central, se oprira cu totii in fata cabinei secundului si, asezandu-se pe o banca, incepura sa pandeasca sosirea viitorilor lor clienti.

Abia la ora sase si jumatate se prezenta primul pasager. Cel putin, asa isi inchipui Robert, vazandu-l pe Thompson repezindu-se si disparand subit, inghitit de ceata. Imediat oamenii dc serviciu se agitara, se auzi un zgomot de voci si niste siluete sterse trecura in josul spardecului.

Ca si cum primul pasager ar fi dat semnalul, din acest moment defilarea calatorilor nu se mai opri si Thompson facu tot timpul naveta intre culoarul salonului si schela. In urma lui veneau turistii. Barbati, femei, copii? Ar fi fost greu de spus. Treceau si dispareau, fantome vagi, ale caror fete nu puteau fi deslusite de Robert.

Dar oare el insusi n-ar fi trebuit sa fie langa Thompson, sa-l ajute si sa-si ia imediat in primire functia de interpret? Nu avea curajul s-o faca. Brusc, ca o boala cumplita si neasteptata, o tristete profunda ii inghetase inima. De ce? N-ar fi putut s-o spuna si, dealtfel, nici nu incerca sa afle cauza.

Probabil ca ceata ii paralizase astfel sufletul. Acest abur opac il inabusea, il strangea ca intre zidurile unei inchisori. Si ramase nemiscat, tulburat de singuratate, in timp ce de pe punte, de pe cheuri, din toata Londra, ajungea pana la el, ca intr-un vis, freamatul necontenit al existentei unor fiinte invizibile, cu care nu avea si nu va avea niciodata nimic comun.

Intre timp vaporul se trezea. Draperiile de panza ale salonului straluceau in ceata la ferestrele luminate. Puntea se umplea de zgomot, incetul cu incetul. Pasageri nevazuti cereau sa li se indice cabina. Matetoti abia zariti treceau in graba.

La ora sapte, la bar, cineva ceru strigand un grog. Dupa cateva clipe, rupand un moment tacerea, o voce aspra si puternica se auzi de pe punte: "Te-am rugat sa fii atent!"

Robert se apleca. Vazu o umbra lunga si subtire si in urma ei alte doua abia vizibile, poate ale unor femei. Tocmai in acest moment ceata se despica pentru scurta vreme, datorita intrarii unui grup mai numeros. Robert recunoscu, de asta data cu certitudine, trei femei si un barbat inaintand repede, escortati de Thompson si de patru marinari care le duceau bagajele. Se apleca mai tare. Dar perdeaua de ceata se si inchisese groasa si de nepatruns. Necunoscutii disparura, ramanand anonimi.

Pe jumatate aplecat in afara, Robert statea cu ochii indreptati spre intuneric. Nu reprezenta nimic pentru niciunul dintre acesti oameni!

Si maine, ce va insemna el pentru ei? Un fel de slujbas bun la toate, aproape un servitor temporar. Cel care se tocmeste cu birjarul si nu cel care plateste cursa. Cel care retine o camera, dar nu o ocupa el, care discuta cu hotelierul si comanda pentru mesele altora. In acest moment regreta dureros hotararea luata si inima i se umplu dc amaraciune.

Noaptea se lasa, adaugandu-si tristetea la mohoreala cetii. Luminile vapoarelor ramaneau invizibile, invizibile si luminitele Londrei. Aceasta atmosfera grea, ca de vata umeda, inabusea pana si rumoarea imensului oras, care parea ca este pe cale sa adoarma. Deodata, in umbra, aproape de schela, o voce striga: "Abel!"

O a doua voce chema la randul ei si alte doua repetara succesiv: "Abel!. Abel!. Abel!"

Urma un murmur. Cele patru voci se unira in exclamatii de teama, in strigate de neliniste.

Un om gras trecu in fuga atingandu-l usor pe Robert. Continua sa strige: "Abel!. Abel.!".

Si tonul dezolat era in acelasi timp atat de caraghios, exprima atata prostie, incat Robert nu se putu abtine sa nu surada. Acest om gras era si el unul din noii sai stapani.

Dealtfel, totul se linisti: se mai auzi chemarea unui baiat, niste hohote de plans si vocea omului gras: "Iata-l. l-am gasit.!"

Zumzetul confuz reincepu, dar mai stins. Suvoiul de pasageri se subtie, apoi inceta; in urma tuturor, Thompson aparu un moment in lumina culoarului, pentru a dispare imediat in spatele usii salonului. Robert ramase pe loc. Nimeni nu-l chema. Nimeni nu se ocupa de el.

La ora sapte si jumatate, matelotii urcasera pe prima scara de sart a marelui catarg si pe patarantina, apoi fixasera luminile de pozitie, una verde la tribord si alta rosie la babord. La prova, lumina alba a vaporului era fara-ndoiala ridicata pe strai, dar nu putea fi zarita. Totul era gata de plecare, daca nu cumva ceata care persista o facea imposibila.

La ora opt fara zece minute, o briza taioasa sufla in rafale scurte. Norul se condensa. O ploaie subtire si inghetata dilua ceata. Intr-o clipa, atmosfera se lumina. Se aratara lumini sterse, nedeslusite, dar in sfarsit vizibile.

Indata un om aparu pe spardec. Sclipi o tresa de aur. Treptele trosnira. Capitanul urca pe pasarela.

In noapte, rasuna o voce venind de sus:

- Toata lumea pe punte pentru manevra de plecare!

Se auzira tropaituri. Marinarii se duceau la posturile lor. Doi venira aproape sub locul unde statea Robert, gata sa traga, la primul semnal, parama ce era legata la tarm. Vocea intreba:

- Masina e in miscare?

Un bubuit zguduie vaporul, aburul tasneste, elicea bate cateva ture, apoi se aude un raspuns surd, sters:

- Pregatita!

Capitanul striga din nou:

- Mola prova tribord!

- Mola prova tribord, repeta, invizibil, secundul, aflat la postul sau de la gruie.

Un cablu biciuieste apa cu mare zgomot. Capitanul comanda:

- O rotatie inapoi!

- O rotatie inapoi, i se raspunde de la masini.

- Stop!

Totul recade in tacere.

- Mola pupa tribord! Incet, inainte!

Vaporul este scuturat de un fior. Masina se pune in miscare. Dar stopeaza indata si o barca ajunge langa bord, dupa ce a detasat capetele cablurilor ramase pe uscat. Apoi imediat mersul este reluat.

- Ridicati barca! striga vocea secundului.

Un zgomot confuz de scripeti loveste puntea. Apoi matelotii, ritmandu-si efortul, intoneaza un cantec in surdina:

Are doua fete, nimic nu-i mai frumos.

Goth boy falloe! Goth boy falloe!

Are doua fete, nimic nu-i mai frumos.

Ura pentru Mexico-o-o!

- Ceva mai repede.

- Ceva mai repede! repeta mecanicul.

Ultimele nave din rada au si fost depasite pe fluviu. Drumul devine liber.

- Pe drum! comanda capitanul.

- Pe drum! repeta ecoul din adancuri.

Elicea se-nvarteste mai repede. Apa se involbureaza. Vaporul isi ia avant. Au pornit.

Atunci Robert isi rezema capul pe bratul intins. Ploaia nu incetase. Dar el nu o lua in seama, cufundat in tristetea lui din ce in ce mai apasatoare.

Tot trecutul ii reinvia in inima. Mama pe care abia o cunoscuse, liceul unde s-a crezut fericit si vai! tatal pe care-l pierduse. Apoi catastrofa ce-i tulburase atat de profund existenta. Cine i-ar fi putut prezice vreodata ca se va trezi intr-o buna zi singur, fara prieteni, fara mijloace, transformat in interpret, plecat intr-o calatorie al carei inceput lugubru, in ceata, in intuneric, in ploaie, prevestea poate acelasi sfarsit?

Cata vreme s-a lasat prada acestei slabiciuni? O larma asurzitoare il facu sa-si ridice capul. Strigate, cearta, injuraturi. Cizme grele tropaiau pe punte. Urma apoi un scrasnet groaznic de fiare si o masa enorma aparu la babord pentru a se pierde imediat in noapte. La ferestre se aratara fete inspaimantate. Puntea se umplu de pasageri infricosati. Dar vocea capitanului se auzi linistitoare. Nu se intamplase nimic. "De data aceasta.", isi spuse Robert urcand din nou pe spardec, in timp ce puntea devenea pustie.

Timpul se schimba din nou. Ploaia, a carei violenta crescuse incetul cu incetul, inceta brusc. Si, pe neasteptate, privelistea se schimba cu totul. Ceata fu gonita de vant, stelele se aprinsera pe cer, iar tarmurile joase ale fluviului iesira la iveala.

Robert se uita la ceas. Era ora noua si un sfert. Luminile din Greenwich disparusera de mult in departare. De la babord, cele de la Woolwich se mai vedeau inca, si la orizont apareau luminile din Stonemess. Dupa ce fura lasate in urma, se zarira cele din Broadmess. La ora zece treceau prin fata luminilor din Tilburgness, si douazeci de minute mai tarziu depaseau Coalhouse. Robert observa apoi ca pe spardec se gasea un al doilea ins care se plimba. O tigara aprinsa puncta noaptea la zece pasi de el. Indiferent, Robert isi continua plimbarea, apoi masinal se apropie de fereastra luminata a marelui salon.

In interior se stinsese orice zgomot. Pasagerii se retrasesera in cabine, unul dupa altul. Marele salon era gol. Doar o singura calatoare, asezata aproape in raza vederii lui Robert, citea, pe jumatate tolanita pe o canapea. Putu s-o examineze in liniste, sa-i urmareasca trasaturile delicate, viu luminate, parul blond, ochii negri, talia fina si un picior mic care iesea de sub fusta eleganta. El admira gratia atitudinii, frumusetea mainii care intorcea filele cartii pe care o citea pasagera. Cu drept cuvant socoti ca aceasta fiinta era fermecatoare si timp de cateva minute se uita pe sine insusi, contempland-o.

Dar fumatorul facu o miscare, tusi si batu din picior. Robert, rusinat de indiscretia lui, se-ndeparta de fereastra si-si relua plimbarea.

Luminile continuara sa defileze. La ora ll si l0 vaporul se gasea la traversul statiei de semnale. In departare clipeau acum farurile din Nore si din Great-Nore, santinele pierdute in ocean.

Robert se hotari sa mearga la culcare. Parasi spardecul, cobori scara cabinelor si o apuca pe culoar. Mergea visator, indiferent la tot ce-l inconjura.

La ce visa el astfel? Isi continua tristul monolog inceput mai inainte? Nu se gandea mai degraba la gratiosul tablou pe care-l admirase? Uneori tristetile unui om de 28 de ani trec atat de repede!

Nu se trezi decat in clipa cand punea mana pe clanta de la usa cabinei sale. Observa atunci ca nu era singur. Alte doua usi se deschisesera in acelasi timp. In cabina vecina cu a lui intra o femeie, iar in cea urmatoare un calator. Cei doi pasageri schimbara intre ei un salut familiar, apoi vecina lui Robert se-ntoarse, aruncand asupra lui o privire curioasa si, inainte de a dispare inauntru, o recunoscu pe femeia din salonul mare.

Deschise si el usa cabinei sale.

In timp ce o inchidea pe dinauntru, vaporul se salta, scotand un geamat, apoi recazu intr-un vuiet de ape inspumate. Si, in aceeasi clipa, odata cu primul val pe punte, se abatu peste greement cea dintai rasuflare a marii.

IV PRIMUL CONTACT.

In zorii zilei, tot uscatul disparuse. Din inaltul cerului fara nori, soarele potopea in voie cercul imens al marii. Timpul era minunat si, ca si cum ar fi impartasit bucuria intregii naturi, vaporul inainta sprinten, despicand, intr-o lupta amicala, valurile mici si dese, impinse spre el de o briza proaspata din nord-vest.

Cand carmaciul isi incepu cartul de la ora 6, capitanul Pip cobori de pe pasarela, unde statuse toata noaptea, si preda serviciul secundului.

- Cap compas vest, domnule Flyship, spuse el.

- Bine, domnule capitan, raspunse secundul, care, urcand la randul sau pe pasarela, comanda:

- Cartul doi, spalati puntea!

Intre timp, capitanul, in loc sa intre direct in cabina sa, facu turul vaporului cercetand totul cu privirea-i experimentata si linistita.

Merse pana la teuga si acolo, aplecat deasupra etravei, privi cum vaporul taia valul. Reveni la pupa si examina indelung siajul navei. De la pupa ajunse la spiraiurile masinilor, si, cu un aer atent, asculta zanganitul de fiare al bielelor si pistoanelor in miscare.

Tocmai voia sa plece, cand o sapca galonata se inalta din tambuchiul deschis al salii masinilor. Mecanicul sef, domnul Bishop, iesi pe punte sa inspire proaspata briza a diminetii. Cei doi ofiteri isi stransera mainile. Apoi se oprira fata in fata, tacuti, in timp ce capitanul arunca o privire intrebatoare spre adancimea in care fiarele lucrau cu mare zgomot. Aceasta intrebare muta fu inteleasa de domnul Bishop.

- Da, domnule comandant, asa e! rosti el cu un suspin. Nu mai adauga nici o vorba. Dar capitanul era pe deplin lamurit, caci nu mai insista, ci clatina doar din cap cu o vadita nemultumire. Dupa care cei doi ofiteri reluara impreuna inspectia inceputa de capitan.

Rondul lor mai era in curs, cand Thompson iesi la randul sau si urca pe spardec.

In timp ce ajungea acolo dintr-o parte, Robert venea din partea cealalta.

- Ah, exclama Thompson, iata-l pe domnul Morgand! Domnul profesor s-a odihnit bine noaptea? Este multumit de excelenta sa cabina? Ce vreme frumoasa, nu-i asa, domnule profesor?

Instinctiv, Robert intoarse capul, asteptandu-se sa vada vreun pasager in spatele lui. Acest repetat titlu de profesor nu se adresa, desigur, modestei sale persoane.

Dar nu avu timp sa se lamureasca. Thompson se intrerupse deodata. Apoi, brusc, cobori in goana scarile si se repezi pe punte.

Robert, privind in jurul lui, nu putu sa-si explice cauza acestei plecari atat de grabite. In afara de doi pasageri care urcau in clipa aceea, spardecul era gol. Oare faptul ca-i zarise pe acesti doi pasageri provocase fuga lui Thompson? Aspectul lor nu avea nimic infricosator. E adevarat insa ca erau cam bizari.

Daca, la nevoie, pentru un francez exista posibilitatea de a-si adopta o alta nationalitate decat a lui, fara a starni peste masura neincrederea compatriotilor improvizati, o asemenea transformare este mult mai dificila pentru un englez. E greu sa te poti insela intr-un asemenea caz, pentru ca fiii Albionului au de obicei trasaturi prea caracteristice, a caror pecete o poarta intreaga lor persoana.

Unul dintre pasagerii care aparusera si inaintau acum spre Robert oferea un remarcabil exemplu pentru adevarul acestei observatii. Era imposibil sa fii mai englez ca el. Ar fi fost chiar un "mare" englez, daca statura lui inalta ar fi fost de ajuns pentru a justifica acest calificativ. Era, altminteri, slab, la proportii care sa nu fie sub greutatea normala pe care trebuie s-o aiba un om bine construit.

Acest corp lung se sprijinea pe gambe lungi, terminate cu labe lungi, bine proptite, cu o siguranta specifica, in pamantul pe care la fiecare pas pareau ca-l iau in posesie exclusiva. Oriunde s-ar gasi, nu trebuie oare ca un englez sa infiga intr-un fel oarecare flamura tarii sale?

Prin infatisarea lui generala, acest pasager se asemana mult cu un copac batran. Nodurile erau reprezentate de articulatii colturoase, pe care cea mai mica miscare le facea sa scartaie si sa trosneasca, la fel ca angrenajele unui mecanism care n-a fost bine uns. Ca aspect fizic, parea uscat si, judecand dupa aparenta, nici moralmente nu te prea ungea la inima. Erai gata sa admiti acest lucru, mai ales cand, de la baza, iti ridicai ochii pana la inaltimea capului. Zareai mai intai un nas lung, cu varful ascutit. De fiecare parte a acestei creste de temut, doua mici fragmente de carbune ce ardeau, in locul ochilor, si dedesubt o taietura ingusta, pe care numai cunostintele legilor naturii te puteau face s-o recunosti drept gura - toate te indemnau sa te gandesti la o oarecare rautate. In sfarsit, purta o aureola de un rosu aprins, care incepea din crestetul capului printr-un par bine ingrijit, cu o carare dreapta, perfect geometrica, si care se continua prin varfurile interminabile ale unei perechi de favoriti pufosi. Toate acestea serveau drept cadru tabloului. Cararea si favoritii exprimau rigiditate, daca-i cunosteai cat de putin pe englezi. Fata lui, in total, era o succesiune de coline si vai. Dumnezeu, care i-a plamadit pe oameni cu mainile sale, modelase aceasta fata prin lovituri de pumn. Si rezultatul - un amestec de delicatete, de siretenie, de rautate si de rigiditate - n-ar fi fost prea fericit daca nu s-ar fi adaugat, corectand intregul, lumina unui suflet netulburat si calm, care se raspandea pe acest chip hartopit ca un teren de origine vulcanica.

Caci acest specimen bizar era de un calm inimaginabil. Niciodata nu se mania, nu se-nfierbanta, nu ridica vocea, vocea sa care nu avea decat o singura nota, si, aidoma basului persistent al anumitor pagini muzicale, readucea la un unison normal o discutie care era gata sa ia proportii neplacute.

Gentleman-ul nu era singur pe spardec. El conducea, remorca mai bine-zis, un fel de fortareata ambulanta, un om la fel de lung ca el, dar, proportional, tot atat de indesat pe cat de inalt, un colos cu un aspect puternic si blajin.

Cei doi pasageri se apropiara de Robert.

- Avem onoarea sa vorbim cu profesorul Robert Morgand? intreba primul cu o voce "armonioasa", de parca ar fi mestecat pietricele.

- Da, domnule, raspunse masinal Robert.

- Ghid-interpret pe acest vapor?

- Intr-adevar.

- Incantat, domnule profesor, afirma cu o voce glaciala gentleman-ul, rasucindu-si varful frumosilor favoriti ruginii. Eu sunt M. Saunders, pasager.

Robert saluta usor din cap.

- Acum, ca totul este in regula, permiteti-mi, domnule profesor, sa va prezint pe domnul Van Piperboom din Rotterdam, a carui aparitie mi s-a parut ca l-a tulburat in mod deosebit pe administratorul dumneavoastra, domnul Thompson.

Auzindu-si numele, domnul Piperboom facu o reverenta gratioasa.

Robert il privi pe interlocutorul sau cu oarecare mirare. Thompson se eschivase, intr-adevar. Dar de ce sa fi fost tulburat la vederea unuia din pasagerii sai? De ce, mai ales, domnul Saunders se hazarda, in aceasta privinta, sa faca in fata angajatului lui Thompson o asemenea bizara reflectie? Saunders nu-i spusese motivele. Chipul ii ramasese grav si rece. Numai faptul ca-si scosese varful limbii ar fi putut, daca Robert l-ar fi cunoscut mai bine pe acest gentleman, sa-i arate ca socotea a fi facut o gluma buna.

- Domnul Van Piperboom, urma el, nu cunoaste alta limba decat olandeza si se omoara zadarnic sa-si gaseasca un interprt, cum am aflat din cartea de vizita pe care a avut prudenta s-o ia cu el.

Si Saunders arata o carte de vizita pe care Robert putu sa citeasca:

VAN PIPERBOOM ROTTERDAM cauta un interpret.

Piperboom crezu fara-ndoiala ca trebuie sa sustina cererea formulata pe cartea de vizita, caci spuse cu o voce subtirica si melodioasa, care contrasta straniu cu dimensiunile sale:

- Inderdaad, mynheer, ik kengeen woord engelsch.

- Domnul Piperboom greseste, domnule, il intrerupse Robert. Nu cunosc olandeza mai mult ca dumneavoastra.

Totusi, uriasul pasager continua:

-.ach zal ik dekwyls uwrad inwinnen op dre reis. Si-si sublinie fraza cu un salut amabil si cu un suras imbietor.

- Cum nu cunoasteti limba olandeza? Nu la dumneavoastra se refera atunci aceasta? exclama Saunders, scotand din fundul buzunarului o hartie pe care i-o prezenta lui Robert.

Robert lua hartia ce i se ofense. Pe aceasta hartie, program al calatoriei, erau mai intai reproduse indicatiile afisului si, in partea de jos a primei pagini, mentiunea privitoare la interpret figura astfel modificata: Un profesor al Universitatii franceze, vorbind toate limbile, a binevoit sa consimta ca sa fie, pe langa domnii pasageri, interpretul-ghid al vaporului.

Robert citi aceste randuri, ridica ochii spre Saunders, se uita la hartia-program, apoi ii ridica din nou si privi in jurul sau, ca si cum ar fi sperat sa gaseasca pe punte explicatia unui fapt pe care nu putea sa-l intelega. Atunci il zari pe Thompson aplecat peste spiraiul masinilor, parand cu totul cufundat in contemplarea bielelor si a pistoanelor.

Parasidu-i pe Saunders si Piperboom, Robert alerga spre el si, poate cam prea furios, ii intinse nefastul program. Dar Thompson se astepta la acest gest. Thompson era intotdeauna gata la orice.

Sub bratul ridicat de Robert, el il introduse pe al sau in mod amical si, cu un efort lipsit de violenta, il trase mai incolo pe interpretul nemultumit. Vazandu-i, ai fi spus ca sunt doi camarazi care vorbesc linistiti despre ploaie si vreme buna. Dar Robert nu era omul pe care sa-l duci cu asemenea metode.

- Poti sa-mi explici, domnule, afirmatiile din programul dumitale? exclama el taios. Ti-am spus eu vreodata ca vorbesc toate limbile?

Thompson surase amabil.

- Ei hai, hai! spuse el incet. Asa sunt afacerile, scumpe domn.

- Ele n-ar putea scuza o minciuna, replica sec Robert. Thompson ridica din umeri cu dispret! Ei, bine! Nu era la prima minciuna cand era vorba de reclama!

- In definitiv, scumpe domn, continua el cu un ton insinuant, de ce te plangi dumneata? Indraznesc sa afirm ca, la urma urmelor, aceasta mentiune este exacta. Nu esti francez? Nu esti profesor? Nu ti-ai facut studiile la Universitatea franceza si nu de acolo ai diplomele?

Thompson savura taria deductiilor sale. Se asculta pe sine si se aprecia. Se convingea el insusi. Dar Robert nu era dispus sa inceapa o discutie inutila.

- Da, da, aveti dreptate, se multumi el sa raspunda ironic. Si cunosc toate limbile, se intelege.

- Ei bine, cum toate limbile? exclama Thompson. Toate limbile de larga circulatie, pricepi? Cuvintele "de larga circulatie" au fost desigur uitate. Mare scofala, n-am ce zice!

Robert i-l arata cu mana pe Piperboom, care asista de departe, impreuna cu Saunders, la aceasta scena. Argumentul parea fara replica.

Thompson, probabil, nu-l considera ca atare, caci se margini sa pocneasca nepasator din degete. Apoi, stramband din buze, lasa sa-i scape un "puah" dispretuitor si in cele din urma, rasucindu-se pe calcaie cu un aer degajat, il lasa balta pe interlocutorul sau.

Robert ar fi vrut sa-i ceara cont in continuare, dar un incident ii schimba cursul ideilor. Un pasager iesea in acest moment din culoarul cabinelor si se indrepta spre el.

Blond, inalt, de o eleganta discreta si ingrijita, pasagerul avea in el ceva "neenglezesc", asupra caruia Robert nu se putea insela. Astfel ca ii facu placere, fara a fi surprins, cand auzi ca acesta il interpeleaza in limba sa materna.

- Domnule profesor, spuse noul venit cu o buna dispozitie comunicativa, mi s-a spus ca sunteti interpretul vaporului.

- Intr-adevar, domnule.

- Si cum voi avea cu siguranta nevoie de ajutorul dumneavoastra cand vom ajunge in posesiunile spaniole, vin, in calitate de compatriot, sa ma pun sub protectia dumneavoastra speciala. Permiteti-mi sa ma prezint: Roger de Sorgues, locotenent in Regimentul 4 Vanatori, in concediu dc convalescenta.

- Interpretul Robert Morgand se afla la ordinele dumneavoastra, domnule locotenent.

Cei doi francezi se despartira. In timp ce compatriotul sau se-ndrepta spre prova, Robert se-ntoarse spre Saunders si uriasul olandez. Nu-i mai putu regasi; Saunders disparuse, si odata cu el si blandul Piperboom.

Saunders, intr-adevar, parasise spardecul. In acest moment, dupa ce scapase de incomodul sau tovaras, ii dadea tarcoale capitanului Pip ale carui atitudini il intrigau.

Capitanul Pip, caruia - trebuie recunoscut - nu-i lipseau ticurile bizare, avea un obicei foarte curios. Cand o emotie oarecare il tulbura, necaz sau bucurie, si-l aducea in acea stare sufleteasca in care un om simte nevoia unui confident, el ramanea inchis in sine, intr-o atitudine rigida. Nici un cuvant nu-i scapa de pe buze. Numai dupa o bucata de vreme, in urma unui misterios proces launtric, incepea sa caute o inima "sora", in fata careia sa-si descarce sufletul. Sa mai adaugam ca in asemenea clipe nu-i venea greu s-o gaseasca, deoarece inima "sora", fiind pe patru labe, se afla totdeauna la vreo douazeci de centimetri de calcaiele stapanului sau.

Era din rasa grifonilor, dar nemaipomenit de corcit. Acest prieten fidel raspundea cu insufletire la numele de Artimon.

Atunci cand capitanul avea vreo neplacere sau bucurie, il chema pe Artimon si incredinta discretiei sale verificate cugetarile pe care i le inspira evenimentul. Capitanul, in aceasta dimineata, era amarat si simtea nevoia unei confidente. Intr-adevar, abia il parasise pe domnul Bishop, ca se opri brusc la poalele catargului, strigand scurt:

- Artimon!

Perfect dresat la asemenea chemari, javra urata, de un galben spalacit, care-l urma pas cu pas, se repezi imediat in fata lui. Apoi, asezandu-se temeinic in coada, ridica spre stapanul sau niste ochi inteligenti, dand toate semnele unei atentii deosebite.

Dar capitanul Pip nu se destainui imediat. Confidenta lui nu era coapta inca. O clipa lunga ramase nemiscat, mut, cu sprancenele incruntate, lasandu-l pe Artimon intr-o jalnica nedumerire.

In tot cazul, era vorba de un necaz, nu de o placere, de care trebuia sa-si descarce sufletul. Inima "sora" nu se putea insela in aceasta privinta, dupa mustata zbarlita a prietenului sau, dupa fulgerele pe care le aruncau ochii sai, cu pupilele dilatate de furie. Cu aceasta privire manioasa, insotita de o frecare nervoasa a nasului, capitanul masura de mai multe ori distanta dintre gruie si coronament. Dupa care, scuipand cu violenta in mare, batu din picior si, privindu-l pe Artimon drept in fata, decreta cu voce suparata:

- Ce mai incolo-incoace, e o epava toata hardughia asta! Artimon inclina capul cu un aer dezolat.

- Si daca avem furtuna? Ce spui, master?

Capitanul facu o pauza inainte de a incheia si-ncepu din nou sa-si tortureze nasul nevinovat.

- Sa vezi atunci pataranie! domnule, rosti el cu emfaza.

Confidentele stapanului sau nu erau niciodata prea lungi. Artimon crezu ca terminase. Judeca deci ca putea sa se miste. Dar vocea capitanului il tintui pe loc. Ranjea acum, citind mentiunile din prospect:

- Superbul steamer" Ah! ah! "Doua mii cinci sute de tone." Doua mii cinci sute de tone asta?

O voce cavernoasa se facu auzita la doi pasi de el:

- Bancuri de-ale smecherilor din Bordeaux, domnule comandant!

Capitanul dispretui aceasta intrerupere.

- Si trei mii de cai putere", continua el. Ce tupeu blestemat, domnule!

- Ponei, domnule comandant, trei mii de ponei mici, rosti aceeasi voce.

De data aceasta, capitanul, dupa ce incheie, binevoi sa asculte. Aruncand o privire iritata indraznetului intrerupator, el se indeparta, in timp ce pasivul lui confident reveni la rolul sau de caine si o lua iar in urma stapanului.

Saunders, caci acesta era obraznicul comentator, privind cum se-ndeparteaza capitanul, fu apucat de o veselie care, desi nu se manifesta ca la orice om obisnuit, nu fu totusi mai mica judecand dupa scuturaturile ce faceau sa-i scartaie articulatiile.

Dupa primul dejun, spardecul incepu sa se umple de pasageri, unii pentru placerea de a se plimba, altii formand grupuri care stateau de vorba.

Unul din aceste grupuri atrase curand, in mod deosebit, atentia lui Robert. Asezate ceva mai departe de el, in partea din fata a spardecului, trei persoane, dintre care doua femei, compuneau grupul. Intr-una din aceste persoane, care citea ultimul numar din Times, el recunoscu dulcea viziune de ieri, care era si vecina lui de cabina.

Casatorita sau vaduva, era femeie in toata puterea cuvantului si parea sa aiba intre 22 si 23 de ani. Dealtfel, avusese dreptate s-o considere fermecatoare, caci razele soarelui o avantajau tot atat cat si lumina lampilor.

Cealalta era o tanara fata de l9-20 de ani, sora ei, daca te luai dupa evidenta asemanare dintre ele. Cat despre gentleman-ul care completa grupul, el nu inspira simpatie la prima vedere. Scund, slab, cu mustatile cazute, cu nasul coroiat si privirea piezisa a ochilor iscoditori, totul la el ii displacu lui Robert.

"Dealtfel, ce ma priveste pe mine!" isi spuse. Nu putu totusi sa-si abata imediat atentia de la el. O involuntara asociatie de idei il facu sa-si evoce in acet personaj pe fumatorul nerabdator din seara precedenta, care-l silise sa se retraga.

"Poate ca e un sot gelos", se gandi Robert, ridicand din umeri. Tocmai in acest moment, vantul, care inca de dimineata tindea sa se inteteasca, trecu brusc la rafale scurte. Ziarul pe care-l citea tanara femeie ii fu smuls din maini si porni ca o sageata spre mare. Robert se repezi in urmarirea fugarului, avu fericirea sa-l apuce cand era gata sa dispara pentru totdeauna si se grabi sa-l inapoieze fermecatoarei sale vecine, care-i multumi cu un suras gratios.

Dupa ce facu acest mic serviciu, dadu sa se retraga in mod discret, cand deodata Thompson ii iesi in cale. Exprimare inexacta: "Se repezi la el" ar fi mai nimerit spus.

- Bravo, domnule profesor, bravo! exclama el. Doamna Lindsay, domnisoara Clarck si domnule Lindsay, permiteti-mi sa vi-l prezint pe Robert Morgand, profesor al universitatii franceze, care a avut extrema bunavointa sa consimta a indeplini printre noi rolul ingrat de interpret, ceea ce va va dovedi inca o data - daca aceasta dovada ar mai fi necesara - ca Agentia nu precupeteste nimic pentru a asigura pasagerilor sai o calatorie placuta!

Thompson era maret debitandu-si tirada, maret ca indrazneala si ca putere de convingere. Cat despre Robert, el se simti, dimpotriva, foarte stanjenit de cele spuse despre persoana lui. Prin tacere, se facea complicele minciunii. Dar, pe de alta parte, de ce sa provoci scandal? Thompson il servea, la urma urmelor, chiar impotriva vointei sale. Se va acorda desigur mai multa stima unui profesor decat unui sarman ghid-interpret. Lasand pentru mai tarziu solutionarea acestei probleme, hotari sa plece si se inclina cu un salut respectuos.

- E un domn foarte bine, ii zise doamna Lindsay lui Thompson, urmarindu-l pe Robert cu privirea.

Thompson raspunse printr-o mimica expresiva. Clatina din cap cu trufie, isi umfla obrajii, isi tuguie buzele, in asa fel incat sa-si dea seama toti ceilalti ca interpretul de pe Seamew e un personaj demn de consideratie.

- Ii sunt cu atat mai recunoscatoare, continua doamna Lindsay, cu cat mi-a salvat ziarul care contine o nota privind pe unul din tovarasii nostri si, prin urmare, pe noi toti. Judecati si dumneavoastra, adauga ea citind cu voce tare: "Azi, ll Mai, va avea loc plecarea steamerului Seamew, vapor navlosit de Agentia Thompson and Co. pentru calatoria in jurul continentului, pe care a organizat-o. Aflam ca domnul E. T. din Clubul sinucigasilor face parte dintre pasageri. Vom avea deci cu siguranta de inregistrat, in curand, un original fapt divers."

- Cum? intreba mirat Thompson. Scuzati, doamna Lindsay, imi permiteti.?

Si luand ziarul din mana doamnei Lindsay, reciti pasajul cu atentie.

- E tare! exclama el in cele din urma. Ce vrea sa faca aici acest original? Si, inainte de toate, cine ar putea fi?

Thompson consulta repede lista pasagerilor.

- Singurul care ar corespunde initialelor E. T. zise el, este un domn Edward Tigg care. Ia stati! Il vedeti pe individul acela sprijinit pe straiurile arborelui trinchet, singur si cu ochii atintiti la mare? Nu poate fi decat el. El este, cu siguranta. Nu-l remarcasem pana acum. Si totusi, are o infatisare destul de sinistra.!

In timp ce vorbea, Thompson arata spre un gentleman de vreo patruzeci de ani, cu fata smeada, cu parul ondulat, cu cioc si, in totul, foarte prezentabil.

- Dar, intreba domnisoara Clarck, ce este de fapt acest Club al sinucigasilor?

- Fermecatoarea domnisoara Clarck, in calitatea ei de americana, nu poate, de fapt, sa cunoasca acest lucru. Clubul sinucigasilor este o institutie tipic englezeasca, indraznesc s-o afirm, raspunse Thompson cu o adevarata mandrie. Acest club este compus din oameni care s-au saturat de viata. Fie ca au avut de suferit mari deceptii, fie ca au intrat acolo din simpla plictiseala, toti membrii clubului se afla in pragul sinuciderii. Conversatiile lor se desfasoara in jurul acestui subiect, si isi petrec timpul in cautarea unui mod original de a sfarsi cu viata. Nu incape indoiala ca acest domn Tigg nu urmareste incidentele ce pot surveni in calatoria noastra decat pentru a-si prilejui o moarte spectaculoasa si iesita din comun.

- Sarmanul baiat! exclamara in acelasi timp cele doua surori, ale caror priviri se-ndreptara spre desperat.

- Ah! exclama Thompson, care parea mai putin induiosat. Vom cauta sa ne ocupam de aceasta chestiune si o vom aranja. O sinucidere la noi, pe vapor, ar fi intr-adevar ceva vesel, daca ma pot exprima astfel! Permiteti-mi sa va parasesc, doamna Lindsay. Vreau sa raspandesc stirea ca toti sa fie cu ochii pe acest interesant pasager.

- Ce om amabil este domnul Thompson, spuse razand Dolly, cand exuberantul manager se-ndepartase. Nu poate pronunta un nume fara sa-i adauge un epitet magulitor, ba: "frumoasa domnisoara Dolly Clarck", ba: "fermecatoarea doamna Alice Lindsay". E neobosit.

- Nebuna mica! rosti Alice cu o severitate indulgenta.

- Mama dojenitoare! replica Dolly cu un suras dragastos.

Intre timp, unul dupa altul, toti turistii navalira pe spardec, dornici sa se informeze, pe cat posibil, asupra tovarasilor de drum pe care intamplarea li-i impusese. Robert pusese mana pe rocking-chair5 si-si distra ochii cu acest spectacol, consultand totodata lista pasagerilor.

Lista enumera mai intai statul-major, adica echipajul si, in general, personalul steamerului Seamew. In aceasta nomenclatura, Robert se vazu figurand la loc de cinste. Cine-mparte parte-si face: Thompson era in capul listei, cu titlul pompos de Administrator general. Capitanul Pip ii urma, apoi venea domnul Bishop, sef-mecanic. Imediat dupa Bishop se semnala prezenta domnului profesor Robert Morgand. Administratorul general ii rezervase ghidului sau interpret un loc onorabil.

Dupa aceste inalte autoritati de la bord, urma statul major secund, apoi personalul marunt alcatuit din mateloti si oameni de serviciu. Daca l-ar fi interesat, Robert ar fi putut lua cunostinta de numele secundului, domnul Flyship, al locotenentului, domnul Brown, al sefului de echipaj, domnul Sky, si al celorlalti cincisprezece elevi marinari sau marinari, al mecanicului secund si al celor cinci fochisti ai sai, al celor cinci stewarzi si patru cameriste, al celor doi chelneri sefi, in sfarsit numele celor doi negri de culoarea abanosului, unul foarte gras si celalalt extrem de slab si care fusesera porecliti, de un mucalit, domnul Roastbeaf si domnul Sandweach. Dar cum nu-l preocupau decat pasagerii, a caror lista oficiala arata ca sunt in numar de 53, trecu peste enumerarea de mai sus, cu totul plicticoasa. Se amuza deci sa reconstituie familiile si sa ghiceasca numele acelora care defilau prin fata sa. Treaba dificila, care ar fi putut duce la erori, daca Thompson n-ar fi inversat rolurile si, devenind in mod amabil calauza interpretului sau, nu i-ar fi venit in ajutor.

- Vad ce va framanta, zise el, asezandu-se langa Robert. Vreti sa va ajut? E bine sa aveti cateva date despre cei mai importanti pasageri ai lui Seamew. Inutil sa va mai vorbesc despre familia Lindsay. V-am prezentat-o azi-dimineata. O cunoasteti deci pe doamna Alice Lindsay, o americana foarte bogata, pe sora ei, domnisoara Dolly Clarck, si pe domnul Jack Lindsay, cumnatul ei.

- Cumnatul ei, ati spus? il intrerupse Robert. Doamna Lindsay nu este deci casatorita?

- E vaduva, raspunse Thompson.

De ce il bucura acest raspuns, lui Robert i-ar fi fost greu sa spuna.

- Deci sa trecem peste ei, relua Thompson, si sa-ncepem, daca vreti, cu acea doamna batrana pe care o vedeti la zece pasi de noi. Este lady Heilbuth, o femeie originala care nu calatoreste niciodata fara o duzina de pisici si de caini. In urma ei se afla valetul doamnei, teapan sub galoanele sale si care tine sub brat catelusul preferat in acest moment. Putin mai departe puteti observa o tanara pereche pe care o cunosc foarte putin. Dar nu trebuie sa fii mare ghicitor ca sa-ti dai seama ca sunt niste tineri casatoriti, aflati in voiaj de nunta. Gentleman-ul cel gras, care isi face drum dand la o parte nestingherit pe toata lumea, se numeste Johnson. Este un marc bautor, indraznesc s-o spun! Priviti acum mai in spate. Vedeti acel trup slabanog, pierdut sub faldurile unei lungi redingote? Este reverendul Cooley, un stimabil pastor protestant.

- Si tipul acela rigid care se plimba intre sotia si fiica lui?

- Oh, zise Thompson plin de importanta. Este nobilul sir George Hamilton, insotit de preanobila lady Evangelina Hamilton si preanobila domnisoara Margarett Hamilton. Cat de limpede se citeste pe fata lor ca sunt constienti de inalta lor situatie! Cat de calmi, de gravi si insingurati se plimba! Cine altul, daca nu, poate, lady Heilbuth, ar fi putut fi demn de a fi admis in aleasa lor intimitate?

Robert il privi cu interes pe interlocutorul sau. Era amuzant omul acesta atat de pitoresc. Stia sa fie magulitor, dar avea la nevoie o limba ascutita. Dupa ce termina prezentarile, Thompson se ridica. Nu-i placea sa se opreasca mai mult timp asupra aceluiasi lucru.

- Nu mai vad nimic important sa va semnalez, scumpul meu profesor. Ii veti cunoaste pe ceilalti pe masura ce veti lua contact cu ei. Permiteti-mi sa ma intorc la treburile mele.

- Si acel gentleman voinic si inalt, mai intreba totusi Robert, care pare sa caute ceva, escortat de trei femei si un baiat?

- Cu acela, incepu Thompson, va las placerea sa faceti cunostinta singur, caci, daca nu ma-nsel, pe dumneavoastra va cauta.

Personajul cu pricina paru intr-adevar sa se decida brusc si veni drept spre Robert. Il aborda politicos, in timp ce Thompson se-ndeparta in graba.

- Pe legea mea, scumpul meu domn, exclama el stergandu-si fruntea, mi-a fost tare greu sa va gasesc. "Unde-i domnul Morgand?" intrebam pe toata lumea. "Domnul Morgand? Nu cunosc". Iata ce mi se raspundea in mod invariabil - ma credeti sau nu, dar asa a fost.

Robert fu oarecum surprins dc aceasta curioasa intrare in discutie. Totusi nu era cazul sa se supere, deoarece omul n-avea, in mod sigur, intentia sa-l jigneasca. In timp ce capul familiei vorbea, cele trei femei se intreceau in saluturi respectuoase, iar baiatul holba ochii in care se citea o adevarata admiratie.

- As putea sa aflu, domnule, cu cine am onoarea sa vorbesc? intreba cu raceala Robert. Raceala desigur normala. Omul acesta voinic, cu infatisare grosolana, care respira prostie si multumire de sine, nu avea in el nimic atragator, dupa cum nici familia lui, compusa, in afara de baiat, dintr-o femeie mai in varsta si doua fiice uscative si uratele, care trebuie sa fi atins varsta de 30 de ani.

- Desigur, desigur, domnule! raspunse greoiul personaj. Totusi, inainte de a-i da informatia ceruta, incepu sa caute niste scaune pliante pentru el si insotitorii lui. Dupa ce le gasi, se instalara cu totii confortabil.

- Luati loc si dumneavoastra, se adresa intrusul lui Robert, pe un ton amabil.

Robert hotari sa priveasca incidentul cu bunavointa si dadu urmare acestei invitatii.

- Te simti mai bine sezand, nu-i asa? exclama masivul personaj, razand. Ah, ah, m-ati intrebat cine sunt! Sunt domnul Blockhead, binecunoscut in cartierul sau, si inca drept un om onorabil.

Bacania Blockhead din Trafalgar Street! Curat ca lacrima, domnule, curat ca lacrima!

Robert aproba cu un gest evaziv.

- Acum, va intrebati probabil, ca si mine, dealtfel, cum se face ca eu, un bacan onorabil, ma gasesc in clipa de fata pe acest vapor? Va voi raspunde ca pana ieri nu vazusem niciodata marea. E de necrezut! Ce vreti, scumpul meu domn, in comert trebuie sa muncesti din greu, daca nu vrei sa termini la Work-House6. Imi veti spune: bine, dar duminicile? Ce duminici!. Pe scurt, timp de treizeci de ani n-am pus piciorul in afara orasului. Cand, in cele din urma, am ajuns la o anume bunastare, m-am retras din afaceri.

- Si ati vrut sa recastigati timpul pierdut? intreba Robert, prefacandu-se plin de interes.

- N-ati ghicit. Inainte de toate, ne-am odihnit. Apoi am inceput sa ne plictisim de-a binelea. Sa-i mustruluiesti pe vanzatori, sa-i servesti pe clienti - toate acestea ne lipseau. Ii spuneam deseori doamnei Blockhead: "Doamna Blockhead, ar trebui sa facem o scurta calatorie". Dar ea nici nu voia sa auda de asa ceva, gandindu-se mai ales la cheltuieli, ma-ntelegeti. Pana cand, acum zece zile, am vazut un afis al Agentiei Thompson. Tocmai in acea zi aniversam treizeci si unu de ani de cand m-am casatorit cu Georgina. Doamna Blockhead se numeste Georgina pe numele ei mic, domnule. Atunci am cumparat biletele fara sa spun nimanui nimic. Si cine credeti ca au fost mai bucuroase? Fiicele mele, pe care vi le prezint. Saluta pe domnul, Bess! Saluta, Mary!. Doamna Blockhead a cam bombanit. Dar cand a aflat ca am platit numai jumatate de pret pentru Abel. Abel este fiul meu, domnule. Saluta pe domnul, Abel! Politetea caracterizeaza intotdeauna pe un gentleman. Da, domnule, jumatate de pret. Abel nu implineste zece ani decat la 2 Iunie. Am avut noroc, nu?

- Si sunteti multumit de hotararea dumneavoastra? intreba Robert, pentru a spune si el ceva.

- Multumit?! exclama Blockhead. Puteti spune mai degraba: incantat. Marea! Vaporul! Cabinele! Si oamenii de serviciu, care apar la cea mai mica nevoie! Toate astea sunt extraordinare! Spun ce gandesc, domnule. Blockhead este un om sincer si curat ca lacrima.

Robert isi repeta gestul comod de aprobare.

- Dar asta nu e totul, relua nesecatul sau interlocutor. Cand am aflat ca voi calatori cu un profesor francez, sa ametesc si mai multe nu! Eu care n-am vazut niciodata pana acum un profesor francez.

Robert, transformat in fenomen, schita o usoara strambatura.

- Apoi m-am gandit sa prind doi iepuri deodata. Nu va va deranja, nu-i asa, sa-i dati fiului meu cateva lectii de franceza? A si prins cate ceva.

- Ah, fiul dumneavoastra cunoaste.

- Da. Nu stie decat o fraza, dar o stie foarte bine. Abel, ia spune domnului fraza noastra.

Indata Abel se ridica si, cu tonul unui scolar care recita o lectie fara sa-nteleaga nimic din sensul ei, articula aceste cuvinte neasteptate:

- Ce moaca au bacanii astia retrasi din afaceri, si-s caraghiosi pana peste poate! pronunta el cu un accent foarte frantuzesc, si chiar intr-un argou de mahala.

Robert izbucni intr-un hohot de ras irezistibil, spre marea indignare a lui Blockhead si a familiei sale.

- Nu e nimic de ras in toate astea, zise bacanul cu un aer jignit. Abel nu poate pronunta prost. Un pictor francez, un "repin"7 - cum imi spunea el - l-a invatat fraza asta.

Robert puse capat ridicolului incident, scuzandu-se ca nu poate accepta propunerea facuta intrucat functia lui nu-i permitea nici o activitate laturalnica, si tocmai incerca sa scape in fel si chip de individul care nu-l mai slabea, cand intamplarea ii veni in ajutor.

De cateva minute, Van Piperboom din Rotterdam se plimba incoace si incolo pe spardec, continuandu-si neobosit goana dupa interpret. Arbora pasagerii si-i intreba pe fiecare, fara sa obtina alt raspuns decat un gest de ignoranta neputincioasa. La orice incercare nereusita, fata lui Piperboom se lungea tot mai mult, devenind din ce in ce mai dezolata.

Cateva cuvinte rostite de acest nefericit ajunsera pana la Blockhead si-l facura sa ciuleasca urechea.

- Cine este acest gentleman, il intreba el pe Robert, si ce fel de limba ciudata vorbeste?

- E un olandez, raspunse Robert, a carui situatie nu era deloc usoara.

La cuvantul "olandez", Blockhead se ridica.

- Abel, urmeza-ma! ordona el.

Si se-ndeparta repede, escortat de toata familia care se tinea dupa el la o distanta respectuoasa.

Cand Piperboom zari o intreaga familie indreptandu-se spre el, ii veni in intampinare. Gasise oare, in sfarsit, interpretul multcautat?

- Mynheer kunt u my den tolk van hep ship wyzen? se adresa el cu amabilitate lui Blockhead.

- Domnule, raspunse solemn Blockhead, n-am vazut in viata mea un olandez. Sunt bucuros si mandru ca fiul meu poate contempla un vlastar al acestui popor celebru prin branzeturilc sale.

Piperboom holba ochii. Era randul sau sa nu inteleaga.

- Ik versta u niet, mynheer. Ik vraag u of gy my den wlk van het ship wilt.

- Wyzen, incheie Blockhead cu un aer impaciuitor. Auzind acest cuvant, fata lui Piperboom se lumina. In sfarsit! Dar Blockhead continua:

- Asta e probabil in limba olandeza. Sunt extrem de multumit ca o pot asculta. Iata ocaziile pe care ti le ofera marile calatorii, adauga el, intorcandu-se spre familia lui care ii sorbea cuvintele.

Piperboom se-ntuneca la fata. Era limpede ca acest om nu intelegea mai mult decat ceilalti pasageri.

Dar deodata scoase un sunet nearticulat. Tocmai il zarise pe Thompson jos, pe punte. Pe acesta il cunostea. Il vazuse cand facuse prostia sa-si cumpere biletul. Daca nici la el nu va gasi ceea ce cauta, atunci.

Thompson, care ar fi putut sa-l evite, asa cum o facuse dimineata, astepta cu fermitate inamicul. O explicatie, la urma urmelor, era necesra. Mai bine acum decat mai tarziu.

Piperboom il aborda cu o extrema politete si-si debita inevitabila fraza: "Mynheer kunt u my den tolk van het ship wyzen?" Thompson ii arata printr-un semn ca nu-l intelegea.

Piperboom, incapatanandu-se, isi reincepu discursul pe un ton mai ridicat. Thompson, rece si distant, repeta acelasi semn.

Pentru a treia oara, Piperboom incerca sa-si puna intrebarea, dar de data aceasta cu un glas atat de puternic, ca toti pasagerii se intoarsera spre ei. Pana si domnul Flyship, de pe pasarela, paru sa se intereseze de acest incident. Numai Thompson nu se emotiona. Calm, cu maretie, ii facu din nou semn ca nu pricepe.

Atunci, in fata acestei atitudini nepasatoare, in fata inutilitatii eforturilor sale, Piperboom pierdu orice masura. Vocea sa deveni un tipat. Se ineca in galgaituri nearticulate, punctate de gesturi pline de indignare. In sfarsit, ca un ultim argument, Piperboom arunca la picioarele lui Thompson faimosul program mototolit in mana sa furioasa, programul pe care, fara indoiala, i-l tradusese un prieten si pe baza caruia se imbarcase.

In aceasta imprejurare, Thompson, ca intotdeauna, fu la inaltime. Cu un gest demn, ridica programul botit. Il netezi cu grija, il impaturi si-l baga calm in buzunar. Numai dupa ce termina, catadicsi sa-si indrepte ochii spre chipul lui Piperboom, pe care se putea citi o manie primejdioasa.

Thompson nu se sperie.

- Domnule, spuse el pe un ton rece, desi vorbiti o limba pe care n-o inteleg, totusi am sesizat gandul dumneavoastra. Nu va place acest program. Ii gasiti un cusur. Dar era un motiv sa-l aduceti in aceasta stare? Hm, domnule, acestea nu sunt maniere demne de un gentleman.

Piperboom nu obiecta nimic la aceste cuvinte. Cu toate simturile concentrate in urechi, se chinuia, facand eforturi supraomenesti pentru a putea intelege ceva. Dar teama ce se citea in privirea lui arata limpede ca pierduse orice speranta. Thompson triumfa profitand de epuizarea adversarului. Cu indrazneala, inainta cu doi pasi, pe care Piperboom ii facu retragandu-se.

- Si ce-i reprosati, domnule, acestui program? relua el cu o voce ascutita. Sunteti nemultumit de cabina dumneavoastra? Va plangeti de masa, de vinul care se serveste? V-a jignit cineva? Vorbiti! Dar vorbiti odata!. Nu? Nu s-a intamplat nimic din toate acestea? Atunci de ce aceasta suparare? Pur si simplu, pentru faptul ca nu gasiti un interpret! Thompson rosti aceste ultime cuvinte cu un dispret desavarsit. Era admirabil in aceasta dezlantuire dc vorbe taioase si gesturi infrigurate, in timp ce-si respingea adversarul, vadit domesticit. Cu ochii holbati si mainile atarnande, olandezul il asculta nefericit, coplesit, innebunit.

Pasagerii, care formau un cerc in jurul beligerantilor, priveau cu interes aceasta scena zgomotoasa. Toti zambeau.

- Dar este oare vina mea? exclama Thompson luand Cerul drept martor. Cum? Ce spuneti? Programul anunta un interpret care vorbeste toate limbile? Da, asa scrie acolo, ad litteram. Ei bine! Se plange cineva?

Si Thompson privi in jurul lui cu un aer triumfator.

- Nu! Nu te plangi decat dumneata! Da, domnule, toate limbile, dar nu si olandeza, desigur! Caci asta nu este o limba. Este un dialect, un jargon cel mult, domnule, indraznesc s-o spun! Daca un olandez vrea sa fie inteles, n-are decat sa ramana la el acasa!

O furtuna de rasete trecu printre pasageri, ii cuprinse pc ofiteri, se raspandi in echipaj si cobori pana in fundul calei. Timp de doua minute intregul vapor fu scuturat de o veselie cam nemiloasa, dar irezistibila. Cat despre Thompson, lasandu-si adversarul definitiv invins, urca pe spardec si se plimba printre turisti, stergandu-si fruntea cu un aer plin de importanta si de glorie.

Rasul general inca nu contenise, cand la ora douasprezece clopotul anunta dejunul.

Thompson se gandi imediat la Tigg, pe care-l uitase din cauza incidentului cu Piperboom. Daca voiau sa-l faca sa renunte la ideile lui de sinucidere, trebuia procedat in asa fel incat sa fie pe deplin satisfacut si, pentru moment, prima miscare era sa aiba la masa un loc cat mai bine ales. Dar ceea ce vazu Thompson il linisti. Povestea lui Tigg incepuse sa dea roade. Inimi caritabile luasera in grija lor soarta acestui desperat. Caci Tigg se-ndrepta spre masa escortat de cele doua surori Blockhead. Iar la masa fu asezat intre ele, si puteai sa le vezi cum se luptau care sa-i strecoare o pernita sub picioare, care sa-i taie painea si care sa-i serveasca cele mai gustoase portii. Desfasurau un zel cu adevarat caritabil si nu neglijau nimic pentru a-l face sa-si recapete pofta de viata si de. casatorie.

Thompson se aseza la mijlocul mesei, avandu-l pe capitanul Pip in fata lui. Langa ei se aflau lady Heilbuth, lady Hamilton si doua doamne de proportii considerabile.

Ceilalti pasageri isi ocupasera locurile dupa placul si dupa simpatiile lor. Robert se aseza anume la capatul mesei si se gasi, din intamplare, intre Roger de Sorgues si Saunders si nu departe de familia Lindsay. Nu avea de ce sa se planga.

Masa incepu in tacere. Dar indata ce prima foame fu potolita, incepura sa se infiripe conversatiile, mai intai cele particulare, apoi cele generale. La desert, Thompson crezu ca a sosit momentul potrivit pentru o cuvantare plina de sentiment.

- Fac apel la toti cei care ma asculta, exclama el inca triumfator dupa victoria repurtata, ca sa va intreb daca nu e minunat sa poti calatori astfel! Care dintre noi nu ar schimba sufrageriile terestre cu aceasta sala de mese plutitoare?

Introducerea primi o aprobare unanima. Thompson urma:

- Si comparati situatia noastra cu cea a unui om care calatoreste singur. Redus la propriile sale mijloace, la un monolog vesnic, el se va deplasa in cele mai deplorabile conditii. Noi insa, dimpotriva, ne bucuram de o instalatie luxoasa, fiecare gaseste in tovarasii sai o societate placuta si aleasa. Cui, va rog sa-mi spuneti, datoram noi toate acestea, cui datoram noi posibilitatea de a face, la preturi neinsemnate, o excursie exceptionala, daca nu admirabilei initiative a acestor calatorii economicoase care, ca o forma noua de cooperare ce ne-o rezerva viitorul, isi pune avantajele pretioase la indemana tuturor?

Obosit de o asemenea lunga perioada, Thompson isi trase rasuflarea. Era gata sa continue cu forte noi, cand un incident strica totul.

De cateva momente, tanarul Abel Blockhead palea vazand cu ochii. Daca in aer liber nu suferise inca de raul de mare, acest efect obisnuit al valurilor, care dealtfel cresteau cu fiecare clipa, se facuse simtit imediat ce parasise puntea. Obrajii lui trandafirii devenisera la inceput albi. Din alb aveau sa capete o culoare verzuie, cand un val mai mare grabi lucrurile. In timp ce steamerul recadea de pe creasta unui talaz, baiatul varsa in farfurie.

- Nici o doza puternica de vomitiv n-ar fi putut avea un efect mai bun, spuse Saunders cu sange rece, in mijlocul tacerii generale.

Incidentul raspandi un soi de raceala intre comeseni. Mai multi pasageri isi intoarsera prudent privirile de la baiat. Cat despre familia Blockhead, aceasta intamplare fu semnalul derutei. Intr-un minut, fetele membrilor ei trecura prin toate nuantele curcubeului, apoi cele doua fete se ridicara si fugira in mare graba, parasindu-l pe Tigg in voia soartei. Mama lor, luandu-si in brate nenorocita odrasla, alerga in urma lor, in timp ce Absyrthus Blockhead incheia sirul apasandu-si stomacul revoltat. Dupa ce oamenii de serviciu le randuira pe toate la locul lor, Thompson incerca sa-si continue entuziastul discurs. Dar lumea nu mai era dispusa sa-l asculte. In fiecare moment disparea cate unul din comeseni, iesind sa caute in aer liber un leac indoielnic pentru manifestarile crude si in acelasi timp comice ale raului de mare, care incepea sa-si inmulteasca victimele. Curand, la masa se aflau doar o treime dintre pasageri, cei mai rezistenti, in stare sa ramana la postul lor. Hamiltonii faceau parte dintre acestia. Cum ar fi indraznit raul de mare sa se atinga de niste personaje atat de puternice? Nimic nu le putuse tulbura aerul solemn. Mancau cu demnitate, fara sa arate nici un interes fata de persoanele care se agitau in jurul lor.

In schimb, lady Heilbuth trebuise sa bata in retragere. Servitorul ei o urmase cu catelul favorit, care dadea si el semne vadite de rau de mare.

Printre supravietuitorii masacrului figura si Elias Johnson. Ca si Hamiltonii, nici el nu se ocupa de restul lumii. Dar dispretul nu facea parte din indiferenta lui. Johnson manca. Si mai ales bea. Paharele din fata-i se umpleau si se goleau ca prin minune, spre marea indignare a vecinului sau, pastorul Cooley. Dar el nu se sinchisea si-si satisfacea pasiunea fara pic de jena.

Daca Johnson bea, Van Piperboom din Rotterdam manca. Daca la cel dintai articulatiile cotului erau dotate cu o flexibilitate admirabila, la celalalt, incheietura mainii il ajuta sa manevreze furculita cu o remarcabila dibacie. La fiecare pahar baut de Johnson, Piperboom riposta inghitind cate o halca enorma. Isi revenise pe deplin dupa accesul de furie si avea o fata calma si odihnita. Era vadit ca acceptase lucrurile asa cum erau si, evitand de acum incolo orice suparare, se hranea fara fasoane si din belsug.

Doar o duzina de pasageri, printre care si Jack Lindsay, Robert si Saunders, populau, in afara de cei doi, vasta masa, prezidata in continuare de Thompson si de capitanul Pip. Public restrans, dar nu de neglijat. In gandul lui, Thompson ardea de nerabdare sa-si reia discursul intrerupt in mod atat de nefericit.

Dar soarta ii era potrivnica. In momentul cand se pregatea sa deschida gura, o voce ursuza se inalta in mijlocul tacerii generale.

- Steward, striga Saunders impingand cu dispret farfuria deoparte, n-ai putea sa-mi aduci doua ochiuri? Nu-i de mirare ca avem atatia bolnavi aici. Nici stomacul unui lup de mare n-ar putea sa reziste la o aemenea hrana!

Consideratie cam severa, intr-adevar. Masa, mediocra, fusese totusi acceptabila. Dar ce conta pentru acest vesnic nemultumit? Firea lui Saunders nu-i dezmintea trasaturile fetii. Asa cum aparenta iti permitea sa ghicesti, era un artagos incorijibil. Placut caracter! Dar poate ca totusi - cine stie din ce pricina - avea vreun motiv ascuns sa-l pizmuiasca pe Thompson si sa caute cu tot dinadinsul diverse ocazii pentru a fi agresiv si a semana neintelegerea intre administratorul general si administratii sai.

Un ras inabusit trecu printre razletii comeseni. Numai Thompson nu rase. Si daca se facu verde la randul sau, cu siguranta ca nu raul de mare era de vina.

V IN LARG.

Incetul cu incetul, viata de la bord isi relua cursul normal. La ora 8 se suna pentru servirea ceaiului, apoi clopotul chema pasagerii pentru masa de pranz, si la sapte seara pentru cina.

Thompson, dupa cum se putea vedea, adoptase obiceiurile franceze. Sub pretext ca numeroasele mese engleze ar fi imposibile in excursiile proiectate pentru mai tarziu, el le suprimase dinainte, inca de la bordul vaporului Seamew. Nu lua in consideratie nici macar obisnuitul five o'clock, atat de indragit de stomacul britanic. Lauda cu orice prilej utilitatea acestei revolutii gastronomice si pretindea sa-i obisnuiasca astfel si pe pasageri cu felul de viata pe care vor trebui sa-l adopte cand vor vizita insulele. Precautie intr-adevar umana, care avea si dublu merit de a fi in acelasi timp economicoasa.

Viata la bord e monotona, dar nu plicticoasa. Marea, mereu prezenta, ofera un spectacol totdeauna diferit. Te mai incrucisezi cu cate o nava sau zaresti cate un petic de uscat care taie linia geometrica a orizontului.

Sub acest ultim aspect, oaspetii de pe Seamew nu prea fusesera norocosi. Doar in prima zi, un valatuc de neguri indicase la orizontul dinspre sud coasta franceza a Cherbourg-ului. De atunci, nici un alt punct solid nu aparuse in afara vastului disc lichid, al carui centru miscator il forma vaporul.

Pasagerii pareau ca se obisnuisera cu aceasta existenta. Ei se recreau fie cu plimbarile si conversatiile de pe spardec, fie cu cele din salon si sala de mese, fiecare cum putea mai bine. Bineinteles ca nu se vorbea aici decat de pasagerii valizi, al caror numar nu mai crescuse, din nefericire, de cand auditorii lui Thompson fusesera atat de decimati. Cu toate acestea, vaporul nu avusese de luptat cu nici o dificultate reala. Timpul meritase pana acum epitetul de "frumos", in gura marinarilor. Dar un umil locuitor al uscatului are dreptul sa se arate mai pretentios. Calatorii de pe Seamew nu faceau exceptie si nu se jenau sa blesteme vantul destul de puternic, din care pricina marea, fara sa fie rea, era cel putin usor agitata si sacaitoare.

Aceasta sacaiala, trebuie s-o recunoastem, nu parea sa fie luata in serios de steamer. Fie ca valul ii venea in fata sau in coasta, el se comportase ca un bun si brav vapor. De cateva ori capitanul Pip constatase acest lucru si "inima-sora", in pozitie reglementara, primise marturisirea multumirii lui, asa cum inainte o primise pe cea a necazurilor. Totusi, calitatile nautice ale lui Seamew nu putura sa impiedice ca oamenii sa se imbolnaveasca, si domnul administrator general nu putu sa faca sa beneficieze de talentele sale de organizator decat un mic numar de pasageri.

Printre cei care protestau, se afla intotdeauna Saunders. Se ducea de la unul la altul, iar pasagerii ii faceau o buna primire, caci mai toti se amuzau de verva lui nesecata. De cate ori se intalneau, el si Thompson schimbau niste priviri care echivalau cu lovituri de spada. Administratorul general nu uitase remarca nepoliticoasa din prima zi si ii purta o pica amara. Saunders, dealtfel, nu facea nimic ca sa stearga impresia agresivitatii de atunci. Ba, dimpotriva, profita cu placere de orice prilej pentru a fi cat mai nesuferit. Daca ora unei mese nu era respectata, el aparea cu programul in mana si-l asalta pe Thompson cu reclamatii enervante. Nefericitul administrator general incepea sa se gandeasca la un mijloc de a scapa de acest ins odios, la prima escala.

Saunders se imprietenise mai bine cu familea Hamilton. Pentru a invinge dispretul lor pasiv, se folosi de potrivirea de gusturi care exista intre ei. Drept care, fara nici un motiv, Hamilton se arata tot atat de nesuferit ca si Saunders. Acesta din urma facea parte din categoria oamenilor care se nasc artagosi si raman asa pana la moarte. Asemenea indivizi gasesc intotdeauna motive de critica si nu sunt satisfacuti decat atunci cand au descoperit ceva de care se pot plange. In toate reclamatiile sale, Saunders avea un sustinator in Hamilton. Baronetul era vesnic ecoul lui, cu privire la orice sau chiar la nimic. Thompson ii avea, deci, pe acesti doi nemultumiti, care devenisera pentru el un cosmar.

Trio-ul Hamilton, transformat in cvartet prin adoptarea lui Saunders, nu intarzie sa devina un cvintet. Tigg era fericitul privilegiat, capatand libertatea de a-l frecventa pe ingamfatul baronet. De dragul lui, tatal, mama si fiica renuntasera la rigiditatea lor. E de presupus ca Hamiltonii nu procedau astfel cu usurinta, ca obtinusera informatii si ca existenta domnisoarei Margarett le sugera unele sperante. Oricum ar fi fost, pazit astfel, nu era amenintat de nici un risc. Bess si Mary Blockhead fusesera inlocuite. Ah, daca s-ar fi aflat ele acolo! Dar domnisoarele Blockhead nu mai aparusera si, odata cu ele, nici tatal, nici mama si nici fratele lor. Aceasta familie interesanta continua sa sufere torturile raului de mare.

Doi dintre pasagerii valizi contrastau, pentru simetrie, cu Saunders si Hamilton. Acestia nu reclamau niciodata. Pareau totdeauna satisfacuti. Van Piperboom din Rotterdam era unul dintre acesti fericiti. Inteleptul olandez, renuntand sa urmareasca dobandirea irealizabilului, isi crease, in mod practic, o viata ca in sanul lui Avram. Din timp in timp, ca sa-si impace constiinta, incerca inca o data efectul faimoasei sale fraze, pe care majoritatea pasagerilor o cunosteau acum pe de rost. In restul timpului, manca, digera, fuma si dormea enorm. Viata lui se compunea din aceste patru verbe. De o sanatate de fier, isi muta trupul urias de pe un scaun pe altul, avand totdeauna la el uriasa-i pipa din care ieseau uriase valuri de fum.

Johnson forma perechea acestui filosof. De doua sau de trei ori pe zi, il vedeai aparand pe punte. Timp de cateva minute o parcurgea galagios, pufnind, scuipand, injurand, rostogolindu-se ca un butoi, cu care, datorita patimei lui, reusise sa semene intru totul. Apoi se intorcea la bar unde-l auzeai cerand imediat, cu voce tare, cocteil sau un grog. Daca nu era agreabil, cel putin nu stingherea pe nimeni.

In mijlocul acestei lumi, Robert ducea o viata linistita. Din timp in timp, schimba cateva vorbe cu Saunders, cateodata si cu Roger de Sorgues, care parea sa aiba toata simpatia pentru compatriotul sau. Dar acesta, daca ezitase pana acum sa spulbere mincinoasa legenda inventata de Thompson, intelegea cel putin sa nu profite de ea peste masura. Se tinea deci intr-o rezerva prudenta si nu se destainuia nimanui.

Intamplarea nu-i mai oferi prilejul unei comunicari cu familia Lindsay. Dimineata si seara schimbau cate un salut. Atat si nimic mai mult. Totusi, in pofida slabelor relatii create intre ei, Robert se interesa fara voie de aceasta familie si simti o usoara gelozie atunci cand observa ca, prezentat de Thompson si ajutat de intalnirile obligatorii de la bord, Roger de Sorgues legase in cateva zile o prietenie calda cu pasagerele americane. Aproape intotdeauna singur si lipsit de ocupatie, Robert ramanea de dimineata pana seara pe spardec cautand sa se convinga ca gaseste acolo o distractie in vesnicul du-te-vino al pasagerilor. In realitate, il interesau in mod special cativa dintre ei si isi indrepta mereu privirile mai ales spre familia Lindsay. Cand aceasta contemplare ii aparea cam indiscreta, intorcea ochii, pentru ca dupa trei secunde sa si-i atinteasca din nou spre grupul care-l hipnotiza.

Preocupat tot timpul de ele, devenea, fara stirea lor si chiar a sa, prietenul celor doua surori. Le ghicea gandurile neexprimate si le intelegea vorbele pe care nu le auzea. Traia de la distanta alaturi de vesela Dolly, dar mai ales de Alice, intrezarind treptat firea grava si fermecatoare pe care o trada adorabilul ei chip.

Dar daca se ocupa in mod instinctiv de insotitoarele lui Jack Lindsay, acesta din urma devenise pentru Robert obiectul unui studiu premeditat. Prima lui impresie nu se schimbase. Dimpotriva, zi de zi era inclinat sa-l judece tot mai aspru. Se mira de aceasta calatorie intreprinsa de Alice si Dolly, in tovarasia unui astfel de personaj. Cum de nu observau ceea ce vedea el?

Robert ar fi fost si mai surprins daca ar fi cunoscut conditiile in care fusese hotarat acest voiaj.

Frati gemeni, Jack si William Lindsay aveau varsta de douazeci de ani, cand tatal lor muri lasandu-le o avere considerabila. Dar, desi de aceeasi varsta, cei doi frati aveau caractere foarte deosebite. In timp ce William continua treburile tatalui sau si marea mostenirea ce i se lasase pana la proportii uriase, Jack, dimpotriva, si-o cheltuia pe a lui. In mai putin de patru ani o risipise cu desavarsire.

Redus atunci la expediente, nu ezita sa recurga la ele ori de cate ori putea. Circulau aluzii cu privire la niste procedee necinstite la jocuri, la combinatii suspecte si nereglementare in intrecerile sportive, la operatii de bursa dubioase. Daca nu cu totul dezonorat, era totusi extrem de compromis si familiile prudente il pusesera la index. Aceasta era situatia cand, la 26 de ani, William intalni, se indragosti si se casatori cu Alice Clarck, o orfana foarte bogata si ea, in varsta de l8 ani.

William, din nefericire, avu o soarta tragica. La exact sase luni dupa casatorie, fu adus acasa, pe moarte. Un accident dc vanatoare, intamplare brutala si stupida, o facu vaduva pe tanara abia casatorita.

Inainte de a muri, William apuca sa-si puna in ordine afacerile. El isi cunostea fratele si stia de ce-i in stare. Conform vointei sale, intreaga avere fu trecuta pe numele sotiei, care avea obligatia verbala sa-i asigure o pensie generoasa nefericitului cumnat. Pentru Jack aceasta insemna o ultima lovitura. Spumega de furie. Isi blestema fratele. Suparat pe soarta, deveni furios pe oameni. Din rau, ajunse feroce. Cugetand insa bine, se calma. In loc sa se poticneasca prosteste de acest obstacol, se hotari sa intreprinda un asediu metodic. Avea la indemana un mijloc, pe care-l socotea practic, pentru a schimba situatia in favoarea lui: sa profite de lipsa dc experienta a cumnatei sale, sa se casatoreasca cu ea si sa recastige astfel averea de care socotea ca fusese deposedat pe nedrept. Conform acestui plan, isi schimba pe loc modul de viata, incetand sa mai fie cauza unor vesnice scandaluri. Totusi, cinci ani trecusera de la aceste evenimente fara ca Jack sa fi indraznit sa intreprinda ceva. Raceala Alicei fusese intotdeauna o bariera cu neputinta de trecut. Crezu ca sosise un prilej favorabil atunci cand, uzand de libertatea femeilor americane. Alice se hotari, citind din intamplare un afis, sa faca impreuna cu sora ei un voiaj in Europa. Acestui capriciu subit ii veni in intampinare excursia organizata de Agentia Thompson. Cu indrazneala, Jack se oferi sa le fie tovaras de drum. Alice nu-i accepta propunerea fara neplacere. Totusi isi impuse sa faca acest lucru. Jack parea ca se cumintise de multa vreme, existenta sa parea mai ordonata. Sosise poate momentul sa reintre in familie. Alice ar fi refuzat, desigur, daca ar fi cunoscut planurile cumnatului ei, daca ar fi putut citi in sufletul lui pentru a se convinge ca Jack ramasese acelasi, ba poate chiar mai rau, ca era un om care n-ar fi dat inapoi de la nimic: lasitati, josnicii, ba chiar si crima, pentru a-si recastiga averea.

In plus, de la plecarea din New York, Jack nu-si permisese inca sa faca nici o aluzie la ceea ce el numea cu obraznicie "dragostea" lui si nu iesise inca din rezerva sa prudenta la bordul lui Seamew. Tacut, le oferea celor doua surori doar prezenta sa fizica, dar isi pastra planurile pentru sine, asteptand. Dispozitia sa deveni si mai sumbra, atunci cand Roger de Sorgues fu prezentat calatoarelor americane si se facu simpatic prin buna lui comportare si prin firea sa vesela. Se linisti totusi, vazandu-l pe Roger ca se ocupa mult mai mult de Dolly decat de sora ei.

Cat despre ceilalti pasageri de pe Seamew, nu-l interesau deloc. Abia daca avea cunostinta de existenta lor. Iar pe Robert il ignora cu trufie.

Alice era mai putin mandra. Privirea ei patrunzatoare de femeie remarcase vaditul dezacord dintre pozitia de subaltern a interpretului si infatisarea sa exterioara, precum si raceala politicoasa cu care primea amabilitatile anumitor pasageri, si in special pe acelea ale lui Roger de Sorgues.

- Ce parere aveti despre compatriotul dumneavoastra? il intrebase ea intr-o zi pe acesta din urma, care tocmai ii spusese lui Robert cateva cuvinte, primite de acesta cu atitudinea lui obisnuita. Are aerul ca nu prea e sociabil, dupa cate mi se pare.

- Este o persoana mandra si care intelege sa se limiteze la atributiile sale, raspunse Roger, fara a cauta sa ascunda evidenta sa simpatie pentru discretul sau compatriot.

- Trebuie sa fie mult mai presus fata de pozitia lui pentru a-si putea pastra o demnitate atat de ferma, rosti simplu Alice.

Totusi, Robert avea sa fie silit in curand sa renunte la aceasta rezerva. Se apropia momentul cand va trebui sa-si exercite cu adevarat functia. Tihna de acum era buna doar pentru a-l face sa uite situatia sa reala. Dar cel mai neinsemnat incident i-ar fi amintit-o, desigur, si acest incident avea sa se produca inainte ca Seamew sa faca prima escala.

De cand parasise Canalul Manecii, vaporul urmase in mod constant directia vest-sud, dar ceva mai putin meridionala decat ar fi fost necesar pentru a ajunge la grupul principal al Azorelor. Capitanul Pip se-ndrepta, intr-adevar, spre insulele cele mai occidentale, cu scopul de a fi vizitate de pasagerii sai. Dar, asa cum se desfasurau lucrurile, se parea ca nu vor putea sa profite prea mult de aceasta atentie din partea lui Thompson.

Cateva remarci in legatura cu aceasta, facute de Roger, ii trezira nelinistea.

- Ati putea sa-mi spuneti, domnule profesor, il intreba el pe Robert, la patru zile dupa plecare, care sunt primele insule pe care Seamew are sa le intalneasca?

Robert ramase surprins. Nu stia nimic despre acest amanunt.

- Bine! zise Roger. Capitanul ne va informa. Azorele apartin portughezilor, nu-i asa? intreba el in continuare, dupa o scurta pauza.

- Da, se balbai Robert, asa cred.

- Trebuie sa va marturisesc, domnule profesor, ca sunt cu totul nestiutor in privinta acestui arhipelag, relua Roger. Credeti ca ne poate oferi ceva interesant?

- Desigur, spuse Robert.

- De ce gen? insista Roger. Poate, curiozitati ale naturii?

- Ale naturii, evident, se grabi sa confirme Robert.

- Si cladiri, monumente?

- Si monumente, asta se intelege de la sine.

Roger il privi cam surprins pe interlocutorul sau. Un suras ironic ii aparu pe buze. Isi relua intrebarile.

- Un ultim cuvant, domnule profesor. Programul nu anunta debarcari decat in trei insule: Faial, Terceira si Sao-Miguel. Arhipelagul nu mai cuprinde si altele? Doamna Lindsay a vrut sa stie din cate insule este alcatuit, dar n-am putut sa-i dau aceasta lamurire.

Pe Robert il treceau caldurile. Constata, putin cam tarziu, ca nu stia absolut nimic din ceea ce avea menirea sa comunice altora.

- Cinci, afirma el cu indrazneala.

- Va multumesc mult, domnule profesor, incheie in sfarsit Roger, zeflemitor, parasindu-l pe compatriotul sau.

Ramas singur, acesta se repezi in cabina sa. Inainte de a pleca din Londra, avusese grija sa-si procure o colectie de carti menite sa-l documenteze despre tinuturile cuprinse in itinerar. De ce oare neglijase prosteste sa le consulte?

Parcurse Baedecker-ul despre Azore. Vai! Comisese o mare eroare spunand ca arhipelagul era alcatuit din cinci insule. Caci, ce mai incoace-incolo, cuprindea noua. Robert se simti nespus dc umilit si rosi tare, desi nu era de fata nimeni care sa vada ca se facuse de rusine. Se grabi atunci sa recastige timpul pierdut. De-acum inainte statea toate zilele cu nasul in carti si hubloul sau ramase luminat pana noaptea tarziu. Roger constata acest lucru si se amuza foarte tare.

- Toceste, amicul, toceste! isi zise el facand haz. Cat despre titlul de profesor!. Cum sunt eu popa!

In dimineata celei de-a saptea zile, adica la l7 mai, la ora 8, Saunders si Hamilton se apropiara de Thompson si primul ii atrase atentia pe un ton taios ca, in conformitate cu programul, Seamew trebuia sa acosteze in noaptea precedenta la Horta, capitala insulei Faial. Thompson se scuza cum putu mai bine, aruncand vina pe starea marii. Putuse el sa prevada ca va avea de luptat cu un vant potrivnic si valuri atat de mari? Cei doi nu se mai ostenira sa discute. Ei constatasera numai lipsa de exactitate a programului si asta era destul pentru moment. Se retrasera cu un aer demn, si baronetul isi varsa fierea in sanul familiei.

Dealtfel, se putea crede ca atat nava, cat si elementele naturii fusesera oarecum impresionate de nemultumirea unui pasager atat de important. Vantul care, din primele ore ale diminetii, manifestase o oarecare tendinta de a slabi din intensitate, descrescu din ce in ce. Ca urmare, inceta si hula. Vaporul inainta mai repede si amplitudinea tangajului diminua. Curand vantul, desi batea din fata, se transforma intr-o briza usoara, incat pasagerii de pe Seamew ar fi putut crede ca s-au intors pe linistia lor Tamisa.

Rezultatul acestei acalmii se facu imediat simtit. Nefericitii excursionisti, care nu mai fusesera vazuti de sase zile incoace, urcara unul dupa altul pe punte. Ei aparura rand pe rand, palizi si trasi la fata, ca niste jalnice epave.

Nepasator fata de aceasta renastere, Robert, sprijinit de balustrada, scruta orizontul, cautand zadarnic uscatul care trebuia sa apara.

- Iertati-ma, domnule profesor, se auzi deodata o voce in spatele lui, nu ne aflam oare acum pe locul unde se gasea odinioara un continent disparut, numit Atlantida?

Robert, intorcandu-se, se trezi fata-n fata cu Roger de Sorgues, cu Alice si cu Dolly.

- Ba da, domnule, zise el.

- Acest continent a existat oare intr-adevar? intreba Alice la randul ei.

- Cine stie? raspunse Robert. Adevar sau legenda, cert e ca asupra existentei Atlantidei mai planeaza inca o mare nesiguranta.

- Dar, ma rog, intreba din nou Alice, sunt dovezi in favoarea unei presupuneri afirmative?

- Mai multe, raspunse Robert, care incepu sa recite din carte. Fara sa vorbim de Meropida unde Midas, dupa Theopomp din Chip, l-a recunoscut pe batranul si sarmanul Silene, ramane cel putin povestea divinului Platon. Cu Platon, traditia devine relatare, iar legenda istorie. Gratie lui, lantul memoriei isi recapata toate verigile. El se intinde in trecut din an in an, din secol in secol, si ajunge pana in negura vremurilor. Faptele, al caror istoric se constituia, Platon le detinea de la Critias, care, el insusi, la varsta de sapte ani, auzise povestea din gura strabunicului sau Dropidas, pe atunci in varsta de 90 de ani. Cat despre Dropidas, acesta nu facea decat sa repete cele ce auzise, in nenumarate randuri, de la prietenul sau Solon, unul dintre cei sapte intelepti ai Greciei, legislatorul Atenei. Solon i-a povestit cum, primit fiind de preotii orasului egiptean Sais, care exista pe atunci de vreo opt mii de ani, aflase de la ei ca din monumentele lor se puteau culege date despre cumplitele razboaie purtate candva de locuitorii unei vechi cetati a Greciei, ridicata cu o mie de ani inaintea orasului Sais, impotriva unor numeroase popoare venite dintr-o insula uriasa situata dincolo de coloanele lui Hercule. Daca aceasta traditie este exacta, atunci, cu opt pana la zece mii de ani inaintea erei noastre, neamul disparut al Atlantilor exista, si chiar in acest loc se-ntindea patria sa.

- Cum, obiecta Alice, dupa un moment de tacere, a fost cu putinta sa dispara un continent asa de vast?

Robert facu un gest evaziv.

- Si din acest continent n-a ramas nici macar o piatra?

- Ba a ramas, raspunse Robert. Piscuri, munti, vulcani se vad si azi iesind din mare. Azorele, Madera, Canarele si insulele Capului Verde n-ar fi altceva decat asemenea urme. Restul a fost inghitit de ape. Pe ogoarele odinioara arate, vaporul a inlocuit plugul. Totul, in afara de inaltimile cele mai semete, s-a scufundat in abisuri de nepatruns. Totul a disparut sub apa: orase, cladiri, oameni din care niciunul n-a revenit, ca sa poata povesti fratilor sai despre inspaimantatoarea catastrofa.

Aceasta nu o mai luase din ghid, ci din propria-i imaginatie. Acum capatase indrazneala sa colaboreze cu ghidul.

Dealtfel, rezultatul fu cat se poate de bun. Auditorii sai pareau emotionati. Chiar daca dezastrul se petrecuse acum zece mii de ani, el aparea si azi tot atat de infricosator, intrucat in toate analele lumii nu se gasea altul asemenea lui. Cu ochii ratacind pe valuri, se gandeau la secretele pe care le tainuia abisul. Aici se parguisera candva recolte, inflorisera flori. Soarele stralucise deasupra acestor meleaguri scufundate acum in umbre eterne. Aici cantasera pasari, traisera barbati, fusesera iubite femei si fete, plansesera mame. Si peste toate aceste mistere ale vietii, ale pasiunii, ale durerii, se intindea acum, ca peste un mormant, nepatrunsul giulgiu al marii.

- Scuzati, domnule, rosti o voce, n-am auzit decat ultima parte a celor ce ati spus. Daca v-am inteles bine, un accident groaznic s-a petrecut in acest loc. Un tinut intreg a fost inghitit de mare. Ei bine, domnule, este intr-adevar de necrezut ca ziarele n-au pomenit nimic.

Intorcandu-se oarecum nauciti, cei ce stateau de vorba il zarira pe stimabilul domn Blockhead, insotit de familia sa. Ah, cat de palide erau aceste fete! Cat de slabita, aceasta interesanta familie!

Roger isi lua sarcina sa raspunda:

- Ah, dumneata erai! Te-ai vindecat in sfarsit! Complimentele mele!. Cum asa? N-ati citit in ziare descrierea acestui accident? Pot totusi afirma ca s-a scris mult despre el.

Clopotul care anunta dejunul taie elanul lui Blockhead, care facu o plecaciune:

- Iata un semnal pe care-l auzi cu placere!

Si se repezi indata spre sala de mese, urmat de doamna Georgina si de fiul sau Abel. Curios fenomen: domnisoara Bess si domnisoara Mary nu-i insotira cu graba pe care ar fi justificat-o un post atat de lung. Nu, amandoua deodata se precipitara spre pupa. Un minut mai tarziu, fura vazute cum se intorc escortandu-l pe Tigg, in sfarsit recastigat. La cativa pasi in urma lor, veneau Hamiltonii cu ochii furiosi si buzele stranse. Tigg semana acum cu un Paris modern, pe care trei zeite de stil nou si l-ar fi disputat. Proverbul spune ca in tara orbilor chiorul e imparat. Domnisoara Margarett era intr-adevar o Venus in acest trio celest. Trufasa Mary ar fi indeplinit rolul Junonei, acela al Minervei fiindu-i rezervat domnisoarei Bess din cauza trasaturilor belicoase ale caracterului ei. In acest moment era evident ca, contrar traditiei unanim acceptate, Minerva si Junona triumfau. Venus se facuse verde de furie.

Rentru prima oara, de multa vreme, masa era ocupata de la un capat la altul. Thompson se simtea coplesit de sentimente diferite, vazand aceasta abundenta de comeseni.

Spre sfarsitul dejunului, Blockhead ii adresa peste masa urmatoarele cuvinte:

- Dragul meu domn, am auzit chiar adineauri ca aceste locuri au fost teatrul unui accident infricosator. O regiune intreaga s-a scufundat in mare. Socot deci ca ar fi nimerit sa va propun sa deschidem o lista de subscriptie printre noi, pentru victimele catastrofei. As dona bucuros o lira sterlina.

Thompson avu aerul ca nu intelege.

- Despre ce catastrofa vorbiti, scumpul meu domn? Al naibii sa fiu daca am auzit vreun cuvant in legatura cu asa ceva.

- Sa stiti ca nu-i o nascocire de a mea, insista Blockhead. Am auzit acest lucru din gura domnului profesor, si celalalt gentleman francez, care se afla langa el, mi-a afirmat ca ziarele au scris despre acest eveniment.

- Exact! exclama Roger, vazand ca se vorbeste despre el. Exact!

Dar catastrofa nu s-a intamplat acum, ci acum cativa ani. S-a intamplat. un moment. acum doi ani? Nu, povestea e mai veche. Era. Ah, mi-aduc aminte! Se-mplinesc exact opt mii patru sute de ani de Sfanta Ioana, de cand Atlantida a disparut in valuri. Am citit asta - pe cuvant de onoare! - in ziarele ateniene din antichitate.

Toti cei de fata izbucnira intr-un hohot de ras. Cat despre Blockhead, el ramase cu gura cascata. Poate ca s-ar fi suparat, caci gluma fusese cam exagerata, dar deodata o voce de pe punte facu sa inceteze si rasul, si supararea.

- Pamant la bord, inainte! striga un matelot.

Intr-o clipa sala se goli. Singur capitanul Pip ramase la locul lui, terminandu-si tacticos masa.

- Pai ce, n-am mai vazut noi uscat, domnule? isi intreba el confidentul, care se facuse ghem la picioarele sale.

Pasagerii urcasera pe spardec si, cu privirile indreptate spre sud-vest, incercau sa zareasca pamantul anuntat. Abia peste un sfert de ora, ochii lor neexperimentati putura deslusi o pata care parea ca un nor la orizont. "Judecand dupa directia pe care am urmat-o, isi zise Robert, trebuie sa fie Corvo, adica insula cea mai septentrionala si cea mai occidentala a arhipelagului".

Arhipelagul Azorelor se imparte in trei grupuri distincte. Unul central, compus din cinci insule: Faial, Terceira, Sao-Jorge, Pico si Graciosa; unul la nord-vest, cu doua insule: Corvo si Flores; unul la sud-est, format si el din doua insule: Sao-Miguel si Santa Maria, plus aglomerarea de recife numita Desertas. Situate la l550 de kilometri de continentul cel mai apropiat, aceste insule de marimi foarte diferite, si ocupand mai mult de o suta de leghe marine, abia daca reunesc toate la un loc 24 000 km2 dc pamant ferm, avand l60 000 de locuitori. Ceea ce inseamna ca sunt separate de largi brate de mare si ca rar se poate privi de pe o insula pe alta.

Descoperirea acestui arhipelag este, de obicei, revendicata de mai multe popoare. Oricare ar fi adevarul din aceste dispute izvorate din vanitate, colonizatorii portughezi au fost cei care s-au stabilit aici din anii l427-l460, si insulele si-au primit numele dupa o specie de pasare, pe atunci foarte raspandita si pe care primii ocupanti au confundat-o din greseala cu sorlita sau cu uliul.

Aceste informatii generale fura furnizate de Robert, la cererea lui Thompson. Interpretul avu un succes de-a dreptul magulitor; abia isi incepuse expunerea, ca majoritatea pasagerilor se si stransesera in jurul lui, dornici sa-l asculte pe profesorul francez. Acestia atragandu-i pe altii, el deveni curand centrul unui cerc cu adevarat numeros. In definitiv, nici n-ar fi putut sa evite o astfel de conferinta improvizata. Aceasta facea parte din indatoririle sale. In primele randuri ale auditorilor, Blockhead isi impinse odrasla mai in fata.

- Asculta-l bine pe domnul profesor, ii zise el, asculta-l bine! Un alt auditor, si acesta in mod cu totul neasteptat, era Van Piperboom din Rotterdam.

Ce interes ii puteau trezi niste explicatii de neinteles pentru el? Mister, in tot cazul, era acolo stand si el in primul rand, cu urechea ciulita, cu gura intredeschisa, nevrand sa piarda nici un cuvant. Ca intelegea sau nu, el tinea sa recupereze contravaloarea pretului pe care-l platise.

Un ceas mai tarziu, insula Corvo inceta sa mai fie un nor si se contura ca o masa inca nedeslusita la aceasta distanta de circa 25 de mile. In acest timp, un alt uscat aparu vag la orizont.

- Flores, anunta Robert.

Vaporul inainta repede. Putin cate putin se ivira detaliile care apoi se precizara, si curand se putu deslusi un tarm inalt si abrupt, ce se ridica la peste trei sute de metri deasupra nivelului marii. Seamew se apropie la mai putin de trei mile de Corvo, apoi capitanul, indreptand vasul spre sud, naviga de-a lungul coastei.

Faleza continua sa fie tot atat de inalta si de arida, presarata la poale cu nenumarate stanci pe care marea le izbea cu furie. Aspectul era inspaimantator si salbatic. Cei de la bordul vaporului priveau cu inimile stranse si fiecare ezita sa-l creada pe Robert, care sustinuse ca aceasta insula amenintatoare cuprinde si hraneste aproape o mie de suflete. In afara de cateva vai cat de cat inverzite, pretutindeni ochiul intalnea doar semnele unei infricosatoare pustietati. Nici o aparenta de viata nu se ghicea pe bazalturile negre, pc stancile uriase si sterpe, ingramadite si rasturnate de capriciile unei puteri neinchipuite.

- Iata opera unor cutremure, spuse Robert.

La auzul acestor cuvinte, multimea de pasageri rupse randurile; Johnson, cu privirea aprinsa, se opri in fata interpretului de pe Seamew.

- Ce-ai spus, domnule? exclama el. Ai pomenit despre cutremure? Au loc in Azore?

- Cel putin au avut, raspunse Robert.

- Si acum?

- Acum, zise Robert, daca au incetat complet la Flores si Corvo, nu se poate spune acelasi lucru si despre celelalte insule, mai ales Sao-Jorge si Sao-Miguel.

Auzind acest raspuns, Johnson se facu foc.

- Asta-i nerusinare! striga el intorcandu-se spre Thompson. Ce naiba, ar fi trebuit sa fim avertizati! Trebuia mentionat acest lucru in program! Ei bine, domnule, n-ai decat sa debarci daca doresti, dumneata si toti cei care vor face prostia sa te urmeze! Dar, tine minte, eu unul nu voi pune piciorul pe uscat!

Dupa aceasta declaratie energica, Johnson pleca asa cum venise si curand i se auzi vocea tunand la bar. Dupa o jumatate de ora Seamew ajunse la extremitatea meridionala a acestei triste insule. In aceasta parte, faleza e mai putin inalta si tarmul se termina printr-o limba de pamant destul de joasa, pe care Robert le-o semnala sub numele de capul Peisqueiro. Capitanul vira cu doua carturi spre vest si naviga direct spre Flores, pe care o stramtoare de numai l0 mile largime o desparte de Corvo.

Din clipa cand o privisera la inceput, Flores se marise simtitor. Acum se putea deslusi configuratia ei generala. Se putea distinge varful Morro Grande, inalt de 942 de metri, si muntii care-l inconjurau, apoi colinele coborand in trepte pana la mare. Mai intinsa decat vecina ei, Flores masoara l5 mile lungime pe 9 mile largime, adica are aproximativ l48 km2, iar populatia sa numara nu mai putin de 9000 de suflete. Aspectul ei este de asemenea mai bland si mai imbietor. Colinele care coboara pana la ocean sunt acoperite de un vast covor de verdeata, presarat ici si colo cu palcuri de copaci. Pe culmile muntilor stralucesc in soare pasuni bogate. Mai jos se vad campii inconjurate si sprijinite in ziduri de lava. Pasagerii se inseninara la vederea acestei naturi primitoare.

Cand nu mai era decat la o mica distanta de limba de pamant Albernas, care formeaza extremitatea nord-vestica a insulei, capitanul Pip schimba directia spre est. Seamew traversa astfel canalul care desparte insulele gemene, plutind de-a lungul tarmului surazatoarei Flores, in timp ce, treptat, insula Corvo disparea la orizont. Capitanul indrepta succesiv vasul spre sud-est, apoi spre sud. Pe la vreo patru dupa-amiaza, Seamew se gasea la travers de capitala Santa-Cruz ale carei case se distingeau usor, fiind inundate de razele soarelui. Cursul vasului fu atunci modificat inca o data si Seamew, lasand in urma lui primele doua Azore, inainta cu toata viteza spre Faial.

De la Santa-Cruz la Horta, capitala insulei Faial, distanta este de aproximativ l30 de mile, adica o traversare de circa 11 ore. Inainte de ora sapte, culmile din Flores abia se mai vedeau. Curand ele se topira in noapte.

Intrucat a doua zi programul era destul de incarcat, puntea se goli in acea seara foarte devreme. Robert se pregatea tocmai s-o paraseasca la randul sau, cand Roger de Sorgues veni sa schimbe cateva vorbe cu el si sa-i ureze amical noapte buna.

- Apropo, spuse el in momentul cand erau pe punctul de a se desparti, as fi indiscret daca v-as intreba, scumpul meu compatriot, in ce liceu din Franta sunteti profesor?

Robert, deloc stingherit, incepu sa rada.

- In imaginatia domnului Thompson, raspunse el vesel. Lui ii datorez in mod exclusiv aceasta numire, fara s-o fi solicitat, va rog sa ma credeti.

Roger, ramas singur, ii privea indepartandu-se. Se gandi: "Nu e profesor, lucru marturisit. Interpret ocazional, asta-i evident. Acest domn ma intriga".

Rezolvand in mod provizoriu dilema printr-un gest de nepasare, Roger cobori ultimul. Problema il enerva totusi, si, lungit in patul sau, mai murmura:

- Nu-mi iese din cap ca am mai vazut undeva aceasta fata. Dar unde, unde.?

VI LUNA DE MIERE.

Cand Robert urca pe punte a doua zi, la sapte dimineata, vaporul, imobil, era ancorat in portul Horta, capitala insulei Faial. In jur, uscatul marginea orizontul. La vest, aparat de cele doua forturi ale sale, orasul, cu o infatisare placuta, se etaja in amfiteatru, inaltandu-si, unele deasupra altora, clopotnitele bisericilor, incununate de o inaltime pe care era cladit un vast edificiu, odinioara manastirea iezuitilor.

La nord, privirea se oprea in Ponta Espalamaca, marginind una din partile radei; mai spre sud de cele doua stanci limitand cealalta parte, se inalta Monte Queimado (Muntele Ars), pe care se sprijinea digul ce inchidea portul, si Ponta de Guia (Piscul Ghidului), vechi vulcan, al carui crater stirbit, numit "Cazanul infernului", era invadat de mare si servea uneori drept refugiu pescarilor atunci cand timpul devenea amenintator.

Spre nord-est vederea se-ntindea libera pana la limba de pamant a insulei Sao-Jorge, la o departare de aproximativ 20 de mile.

La est se profila masa uriasa a varfului Pico (Piscul). Sub acest nume, insula si muntele se confunda, asa cum si este in realitate. Caci tarmurile insulei se ivesc brusc din apa si suie in panta neintrerupta ce devine, cu 2 300 de metri mai sus, piscul muntelui.

Robert nu putu sa zareasca acest pisc. La circa l 200 de metri o perdea de ceata zagazuia privirile. O neincetata framantare strabatea aceasta ingramadire de vapori. In timp ce pe sol vanturile alizee suflau dinspre nord-est, acolo, sus, fasii de nori se smulgeau in fiecare clipa din masa ce se refacea mereu, si se pierdeau in sens contrar, duse de contraalizeele dinspre sud-vest.

Sub aceasta perdea de nepatruns, pe panta care cobora usor pana la mare, pasuni, campii si arbori inconjurau numeroasele quintas unde locuitorii bogati din Faial se adaposteau de caldura si mustele verii.

Robert admira aceasta priveliste, cand vocea lui Thompson il smulse din contemplare.

- Ei, buna ziua, domnule profesor. Interesant acest tinut, indraznesc s-o spun! Daca binevoiti, domnule profesor, voi avea nevoie in dimineata aceasta de serviciile dumneavoastra. Pasagerii trebuie, dupa cum stiti, sa debarce la ora opt, conform programului. Cateva pregatiri sunt necesare inainte de debarcarea lor.

In urma acestei politicoase solicitari, Robert parasi bordul in tovarasia lui Thompson. Urmand coasta marii, ajunsera la primele case din Horta. Curand Thompson se opri, aratand cu mana o cladire destul de mare, impodobita cu o firma in limba portugheza, pe care Robert o traduse imediat.

- Un hotel, zise el. Hotelul Fecioarei.

- Fie si Hotelul Fecioarei. Sa intram, dragul meu domn, si sa-l vedem pe hotelier.

Acesta nu parea obisnuit cu o afluenta prea mare de calatori. Nici nu se sculase inca. Trebuira sa astepte un sfert de ora inainte de a-l vedea aparand, pe jumatate imbracat si cu ochii carpiti de somn.

Robert traducand intrebari si raspunsuri, urmatorul dialog se infiripa intre gazda si Thompson:

- Puteti sa ne serviti de mancare?

- La aceasta ora?

- Nu, la ora unsprezece.

- Desigur. Nu era nevoie sa ma deranjati pentru atata lucru.

- Va rog sa tineti seama ca suntem destul de numerosi.

- Doi, vad bine.

- Da, noi doi, plus alte saizeci si trei de persoane.

- Diavolo! facu gazda scarpinandu-se in cap.

- Si atunci? insista Thompson.

- Si atunci, zise gazda hotarandu-se deodata, veti avea la ora unsprezece cele saizeci si cinci dejunuri care va trebuiesc.

- La ce pret?

Gazda se gandi o clipa.

- Veti servi, spuse el in sfarsit, oua, jambon, peste, gaina si desert, pentru 23000 reis, cu vin si cafea in pret.

23 000 de reis, adica circa 2 franci de cap de om, era extrem de ieftin. Aceasta nu fu insa si parerea lui Thompson, caci, prin intermediul interpretului sau, incepu o tocmeala sangeroasa. In cele din urma se cazu de acord pentru pretul de l7 000 reis, adica in jur de l00 de franci in moneda franceza. Aceasta chestiune odata aranjata, o alta tocmeala incepu cu privire la mijloacele de transport necesare. Dupa zece minute de discutii, gazda se angaja, contra unei sume de 30000 reis (l80 de franci), sa puna a doua zi dimineata la dispozitia turistilor saizeci si cinci de animale, cai si magari, acestia din urma in majoritate. Cat despre trasuri, nu se putea vorbi de asa ceva, caci in insula nu exista niciuna.

Ca martor si participant la aceste discutii, Robert constata, cu o mirare amestecata cu neliniste, ca Thompson, crezand in steaua lui norocoasa, nu se pregatise deloc pentru excursie.

"Asta inseamna ca o sa fie vesel!" isi spuse el in petto.

Totul fiind aranjat, Thompson si Robert se grabira sa se reintoarca la pasageri, care pesemne ca-l asteptau pe eminentul lor administrator de cel putin de o jumatate de ora. Erau cu totii acolo, formand pe cheu un grup compact care gesticula. Toti afara de unul, insa. Asa cum o declarase, Elias Johnson ramasese la bord, manifestandu-si, printr-o riguroasa abtinere, groaza sa de cutremure.

In grupul pasagerilor, proasta dispozitie era vadita, dar ea se risipi de la sine la aparitia lui Thompson si a lui Robert. Singur Saunders crezu nimerit sa protesteze. Dar cu extrema discretie: scoase in tacere ceasul si, de la distanta, il invita din deget pe Thompson sa constate ca limba cea mare depasise cu mult ora opt si jumatate. Asta fu tot.

Thompson se prefacu ca nu vede nimic. Agitat, amabil, stergandu-si fruntea cu gesturi teatrale, pentru a se vedea ce mari eforturi facuse, se grabi sa ajunga la grup. Incetul cu incetul, multimea pasagerilor se ordona, se alungi, se subtie. Ceata se transforma intr-un regiment bine aliniat.

Englezii, obisnuiti cu aceasta maniera ciudata de a calatori, se supuneau, dealtfel, cu usurinta rigorilor unei asemenea coloane militare. Asa li se parea firesc si s-au asezat singuri in saisprezece randuri, fiecare de cate patru persoane. Numai Roger de Sorgues fu putin mirat si trebui chiar sa-si stapaneasca dorinta de a rade.

In frunte, in primul rand, se afla lady Heilbuth avandu-l langa ea pe sir Hamilton. Li se datora, bineinteles, aceasta onoare. Era fara indoiala si parerea personala a baronetului, caci pe fata lui se citea o satisfactie deplina. Celelalte randuri se organizasera la intamplare si dupa simpatii. Roger reusi fara greutate sa completeze randul familiei Lindsay. Thompson ramase in afara acestor combinatii, in flancul trupei, rectificand cate o aliniere defectuoasa, reprimind orice veleitati de independenta personala; alerga incoace si incolo, ca un capitan sau - mai exact - ca un pedagog care supravegheaza un convoi de liceeni disciplinati.

La un semnal, coloana porni. In perfecta ordine, marsalui de-a lungul tarmului trecand prin fata Hotelului Fecioarei, si hotelierul putu, din pragul usii, s-o urmareasca cu o privire satisfacuta. O suta de pasi mai departe, la invitatia lui Robert, o lua spre stanga si patrunse in orasul Horta.

Cat de putin atragator era vazut de aproape, si nu de departe, orasul Horta! Era alcatuit aproape exclusiv dintr-o singura strada, bifurcata la capat. Abrupta, ingusta, neregulata, prost pietruita, unica strada nu promitea o plimbare placuta. La ora aceea a zilei, soarele arzator o potopea toata, parlind cefele si spinarile calatorilor, si arsita lui starni plangeri, pe care ochiul sever al lui Thompson abia reusi sa le stavileasca. Casele care margineau strada Hortei nu ofereau destul interes, ca sa determine sufletul sa dispretuiasca doleantele trupului. Cladite primitiv, din ziduri de lava foarte groase, pentru a rezista mai bine la cutremure, ar fi putut fi socotite dintre cele mai banale, daca n-ar fi fost originale prin deosebita lor murdarie. In aceste case, parterul era ocupat indeobste fie de magazine, fie de grajduri sau staule de vite. Etajele superioare, rezervate locatarilor, se umpleau, din cauza caldurii sau a vecinatatii staulelor, de mirosurile cele mai dezgustatoare si de cele mai infame insecte. Fiecare casa avea in fata un balcon mare - o veranda inchisa, cu zabrele. Supraveghind strada, spionand vecinii si trecatorii, puricand faptele si gesturile tuturor celor pe care intamplarea ii aducea in fata lor, locuitorii stateau mult timp, in acest scop, in dosul adapostului lor protector. Dar, la aceasta ora matinala, balcoanele erau oarbe, proprietarii lor avand obiceiul sa-si prelungeasca orele de somn dincolo de orice inchipuire.

La trecerea coloanei, rarii trecatori se intorceau spre ea surprinsi, negustorii ieseau in pragul usilor. Ce insemna aceasta debarcare? Oare insula fusese invadata ca pe timpul uzurpatorului Don Miguel? La urma urmei, atentia aceasta era si ea un succes de bun augur. Thompson avea dreptul sa fie mandru de sine. Si se simtea intr-adevar mandru. Dar sir Hamilton era si mai mandru. Pasind in fruntea coloanei, batos, drept, cu privirea atintita la o departare de peste cincisprezece pasi, parea ca striga prin toti porii fiintei sale: "Priviti-ma, eu sunt!" Aceasta atitudine trufasa era chiar sa-i joace o festa. Neuitandu-se la picioare si tinand privirea prea putin aplecata, nobilul baronet se-mpiedeca de pavajul desfundat si cazu cat era de lung. Unui gentleman obisnuit i se putea intampla acelasi lucru. Din nenorocire, daca membrele lui sir Hamilton iesisera intacte din aceasta aventura, nu la fel se petrecu si cu un accesoriu de toaleta, absolut indispensabil. Sir Hamilton isi sparsese lornionul. Cruda catastrofa! Ce placere mai era posibila acum pentru acest miop, devenit orb!

Ca un administrator vigilent ce era, Thompson vazuse totul. El se grabi sa-i arate baronetului un magazin in vitrina caruia se puteau vedea cateva nenorocite aparate de optica si, prin intermediul lui Robert, targul se incheie repede. Contra a 2 000 reis - aproximativ l2 franci - negustorul se angaja sa-i dea a doua zi dimineata instrumentul reparat.

In trecere, vizitara biserici si manastiri; ajunsera in sfarsit la inaltimea care domina orasul si asudand, sufland din greu, dar totusi in ordine, excursionistii se oprira la orele zece la poalele vechii manastiri a iezuitilor, construita cu fatada spre mare. Imediat coloana se desfacu si, la un semn al lui Thompson, un cerc se forma in jurul lui Robert. Blockhead il impinse in primele randuri pe tanarul Abel, langa care Van Piperboom din Rotterdam isi plasa greoaia si masiva sa persoana.

- Veche manastire a iezuitilor, anunta Robert cu o voce profesionala de ghid. Cel mai frumos edificiu ridicat in Azore. Se poate vizita, conform programului. Trebuie sa va previn insa ca, daca acest monument este remarcabil prin proportiile sale considerabile, el nu prezinta nici un interes artistic.

Turistii, obositi de precedentele lor vizitari, se declarara convinsi. Singur Hamilton, cu programul de mana, ceru indeplinirea lui completa si patrunse mandru in manastire. Blockhead remarca plin de istetime ca s-ar fi putut intra pentru a se vedea proportiile edificiului, de vreme ce ele erau recunoscute ca remarcabile, dar nimeni nu voi sa-l ia in seama pe onorabilul ex-bacan.

- Vom trece deci la al doilea punct al programului, zise Robert.

Si cita:

- Vedere minunata - Cinci minute". In fata noastra, urma el, se afla insula Pico. La nord, Sao-Jorge. Pe insula Pico, o aglomeratie de Quintas indica asezarea Magdalena, unde locuitorii din Faial isi petrec vara.

Acestea zise si Robert indeplinindu-si functiile, cercul se destrama si turistii se risipira dupa plac, contempland privelistea pe care o aveau in fata. La picioarele lor, orasul Horta parea ca se rostogoleste in mare. Drept inainte, Pico isi inalta masa uriasa, al carui varf se pierdea intr-o ingramadire haotica de ceturi. Canalul dintre cele doua insule se afla acum in plin soare si apele straluceau ca incendiate, pana la malurile purpurii ale insulei Sao-Jorge.

Cand baronetul se-ntoarse dupa vizitarea manastirii, coloana, gata instruita, se refacu la iuteala. Se pregatea de pornire cand meticulosul pasager agita din nou inflexibilul regulament. Programul spunea: "Vedere minunata - cinci minute"; ii trebuiau deci cele cinci minute.

Fura nevoiti sa suporte fanteziile acestui original si, intr-o aliniere fara cusur, toata coloana, cu fata spre est, isi acorda - nu fara numeroase si justificate murmure - cinci minute de contemplare suplimentare. Hamilton, inselat de proasta lui vedere, ramase in tot acest timp intors spre vest. In aceasta directie el nu putea vedea decat fatada manastirii iezuitilor care acoperea totul si care, nici cu cea mai mare bunavointa din lume, nu putea fi socotita o "priveliste minunata". Dar asta era un amanunt fara importanta. Baronetul privi constiincios zidul in timpul celor cinci minute reglementare.

Coloana putu in sfarsit sa-si reia drumul.

Dupa primii cativa pasi, vigilentul Thompson descoperi ca unul din randuri era redus la jumatate. Dintre pasageri disparusera cei doi tineri casatoriti, dupa cum intelese dupa un examen amanuntit. Thompson incrunta din sprancene. Nu-i placea un asemenea act de indisciplina. Totusi, se gandi imediat ca aceasta diminuare a comesenilor ii va putea permite sa impuna hotelierului cuvenitul rabat.

Se facu ora unsprezece si jumatate, cand insiruiti in ordine dar istoviti, turistii isi facura intrarea in Hotelul Fecioarei.

Gazda, un om rotofei si vesel, ii primi cu boneta in mana. Se asezara cu totii in jurul mesei. Sir Hamilton il avea in fata pe Thompson, caruia nimeni nu incerca sa-i ia locul. Mary si Bess Blockhead, gratie unei manevre savante, se plasara departe de familia lor si putura astfel sa se consacre exclusiv fericirii lui Tigg, devenit prizonier.

Dupa ce-si astamparara prima foame, Thompson lua cuvantul si le ceru pasagerilor impresiile despre orasul Horta.

- E superb, exclama Blockhead, pur si simplu superb! Dar curand se dovedi ca Blockhead era singurul de aceasta parere.

- Urat oras! zise unul.

- Si murdar! adauga altul.

- Ce strada!

- Ce case!

- Ce soare!

- Ce caldaram!

In aceasta ultima reclamatie il puteai recunoaste pe baronet.

- Si ce hotel! adauga la randul sau Saunders, cu niste scartaieturi ca de ferastrau in glas. Iata ce hoteluri de,prim rang" ni s-au fagaduit.

Saunders nu spusese nimic neadevarat, trebuie s-o recunoastem. Desigur, ouale, jambonul, gaina figurau, intr-adevar, pe masa. Dar serviciul lasa nespus de mult de dorit. Fata de masa avea gauri, furculitele erau de fier si farfuriile nu se schimbau, si ele, dealtfel, de o curatenie indoielnica.

Thompson dadu din cap cu un aer razboinic.

- E nevoie oare sa-i atrag atentia domnului Saunders, suiera el cu amaraciune, ca formula "hoteluri de prim rang" nu are decat o valoare relativa? Un han din cartierele Londrei devine un hotel confortabil intr-un orasel izolat.

- Si in general, il intrerupse Hamilton, in toate tarile locuite de un popor latin, adica un popor inferior. Ah! Daca am fi fost intr-o colonie engleza.!

Dar baronetul nu apuca nici el sa-si termine gandul. Ispravind cu masa, ceilalti se ridicau galagiosi. Thompson iesi ultimul si avu satisfactia sa vada coloana refacuta. Fiecare isi reluase locul, pe care intamplarea sau vointa sa i-l asigurase dimineata.

Pentru a treia oara, in mijlocul unei multimi mari de localnici, coloana isi urma drumul pe strada care-i fusese fatala baronetului. Ajungand la teatrul accidentului sau, acesta arunca o privire piezisa catre magazinul unde gasise ajutor. Opticianul se afla tocmai in usa, ca toti ceilalti negustori, confratii sai. Si el isi recunoscuse clientul ocazional. Ba chiar ii urmari cu o privire in care Thompson crezu ca citeste - dar ce idee! - o expresie de dezaprobare dispretuitoare.

In partea de sus a strazii o luara spre stanga si incepura sa urce coasta colinei. Curand depasira ultimele case. La cateva sute de metri mai departe drumul trecea de-a lungul unui torent cu meandre capricioase. Malurile sale frumoase, cu peisaje schimbatoare, trecura indeobste neobservate de cea mai mare parte dintre turisti, prea strans aliniati. O priveliste care nu era cuprinsa in program nu avea nici o valoare. Sau, mai bine-zis, nu exista pentru ei.

Dupa ce mersera o jumatate de mila, drumul paru ca se propteste intr-o uriasa bariera de stanci, din inaltul carora torentul cadea in cascade. Fara a-si strica admirabila aliniere, coloana, luand-o spre dreapta, continua sa urce panta. Cu toate ca se aflau la ora cea mai calduroasa a zilei, temperatura ramanea suportabila. Rapa prin care paseau avea multi arbori. Cedri pitici, plopi, castani, fagi isi aruncau in jur umbra binefacatoare.

Urcusul dura de o ora, cand orizontul se largi deodata. La o cotitura brusca, drumul dadea chiar pe coasta colinei care domina o vale vasta, acolo unde rapa se largea.

La un semn al lui Thompson, turistii formara din nou un cerc in jurul ghidului. Desigur, soldatii se obisnuisera cu manevra. Cat despre Robert, cu toate ca resimtea ridicolul acestui mod ultra-englez de a calatori, avu bunul simt sa nu-si arate in nici un fel sentimentul, incepu fara introducere si pe un ton rece:

- Aici se afla, doamnelor si domnilor, locul primei asezari a flamanzilor, care au colonizat insula inaintea portughezilor. Veti observa ca locuitorii acestei vai au pastrat intr-o mare masura trasaturile fizice, costumele, limba si mestesugurile stramosilor lor.

Robert tacu brusc, asa cum incepuse. Ca nefericitii turisti nu puteau sa observe nimic din ceea ce li se explicase, asta nu era treaba lui. Dealtfel, toti parura satisfacuti. Remarcau totul, pentru ca asa era programul, de departe, de la mare distanta. Si nu se ivi nici o reclamatie.

La semnalul lui Thompson, coloana se alinie din nou ca un regiment bine instruit si privirile se-ntoarsera placide de la privelistea incantatoare.

Era, intr-adevar, pacat. Stransa intre coline unduitoare, brazdata de paraie care, unindu-se, refac mai jos torentul intalnit la urcus, valea Flamanda este de o blandete vergiliana. Dupa pasuni bogate unde pasc cirezi de boi, se succed lanurile de grau, de porumb, de orz si, din loc in loc, risipite capricios, casute albe stralucesc in razele soarelui.

- O Elvetie normanda, zise Roger.

- O imagine a tarii noastre, adauga melancolic Robert, reluandu-si mersul.

Ocolind orasul Horta pe la Nord, coloana o lua putin spre dreapta si Valea Flamanda nu intarzie sa dispara. Dupa campiile amintind peisajele Normandiei, traversau acum culturile de zarzavat ale unor mari ferme. Ceapa, cartofi, ignami, mazare - toate legumele se-nsiruiau, fara sa mai vorbim de fructe, cum ar fi pepenii verzi, tigve, caise si altele. Dar trebuira sa paraseasca si acest loc imbelsugat. Thompson nu gasi de cuviinta sa continue excursia pana la sfarsitul promontoriului Espalamaca. El apuca pe primul drum spre dreapta, si incepura coborarea in oras.

Drumul trecea printre siruri neintrerupte de vile, inconjurate de gradini foarte frumoase si unde se-ntalneau speciile de copaci cele mai diferite.

Soiurile exotice se amestecau cu cele europene, uneori foarte dezvoltate. Palmierul se ridica langa stejar, iar langa salcam puteai gasi bananierul si portocalul. Teii si plopii se invecinau cu eucaliptul, cedrul de Liban cu auraucaria din Brazilia. Cercelusii cresteau inalti ca niste arbori.

Era ora patru dupa-amiaza. Sub cupola maiestuoasa a marilor copaci, razele oblice ale soarelui care apunea se strecurau imblanzite prin frunzisul des.

Instinctiv, turistii incetinira pasul. Taceau. In umbra luminoasa a copacilor, mangaiati de briza calduta, coborau fara sa se grabeasca, in liniste, bucurandu-se de incantatoarea plimbare.

Ajunsera astfel la fortul din vest, apoi trecura de parapetul care-l uneste cu fortul central. La ora cinci si jumatate se aflau in port, in dreptul strazii principale din Horta. Coloana se destrama. Unii preferara sa urce la bord. Altii se-mprastiara sa hoinareasca prin oras. Robert trebui sa mearga la Hotelul Fecioarei, pentru a se convinge ca totul va fi gata pentru a doua zi. Dupa ce termina se reintoarse pe Seamew, unde se lovi de sir Hamilton.

Sir Hamilton era furios.

- Domnule, incepu el ex abrupto8, mi se intampla un lucru straniu. Opticianul la care m-ati dus azi-dimineata refuza categoric, si nu stiu de ce, sa faca reparatia convenita. Cum imi este imposibil sa inteleg un cuvant din blestematul sau jargon, v-as fi recunoscator daca ati veni cu mine ca sa-i cerem o explicatie.

- La dispozitia dumneavoastra, raspunse Robert.

Intrand in magazinul negustorului recalcitrant, Robert incepu o lunga discutie care-ti spargea urechile, nostima probabil, caci abia isi putea stapani rasul. Dupa ce se schimbara toate replicile, Robert se-ntoarse spre baronet si-i spuse:

- Senor Luiz Monteiro, opticianul aici de fata, a refuzat si refuza sa lucreze pentru dumneavoastra fiindca.

- Fiindca ce?

- Pur si simplu fiindca ati omis sa-l salutati azi dupa-masa.

- Cum?! facu Hamilton, uluit.

- Asa este! Cand am trecut pe aici, dupa dejun, senor Luiz Monteiro se afla in pragul usii sale. El v-a vazut si chiar dumneavoastra l-ati recunoscut, dupa cum si-a dat seama. Totusi, nu ati catadicsit sa schitati nici cel mai mic salut. Aceasta este crima pe care, dupa parerea lui, ati comis-o.

- Sa se duca dracului! striga Hamilton furios.

Abia de mai putea sa-l asculte pe Robert, care-i explica nemaipomenita rigoare a ceremonialului din Azore. Aici totul se face dupa un protocol bine stabilit. Daca vrei sa-ti vizitezi un prieten, trebuie sa obtii in prealabil acordul lui. Daca doctorul e dispus sa te trateze, cizmarul sa-ti faca ghete, brutarul sa te hraneasca, ei o fac cu conditia sine qua non sa-i saluti foarte politicos ori de cate ori ii intalnesti, sa le duci daruri prietenesti la anumite termene, fixate dupa datina pentru totdeauna si in raport cu fiecare profesiune.

Toate acestea patrundeau foarte greu in capul baronetului. Totusi trebui sa se supuna. Cu consimtamantul sau, Robert il linisti cu scuze pline de simtire pe Luiz Monteiro, si reparatia fu din nou promisa.

Hamilton si Robert sosira la bordul lui Seamew in momentul cand clopotul ii chema la cina pe cei intarziati. Masa fu voioasa. Nu se gasise nici un pasager care sa nu se fi declarat incantat de acest inceput al calatoriei. Fiecare remarca buna intelegere care nu incetase sa domneasca printre pasageri. Se felicitau unii pe altii.

Daca orasul Horta ii deceptionase intr-o oarecare masura, toti erau de acord sa recunoasca farmecele naturii. Nu, nimeni nu va uita nici ca Valea Flamanda iti evoca Elvetia, nici bogatia lanurilor in apropiere de Ponta Espalamaca, nici minunatul drum de intoarcere de-a lungul tarmului marii, sau in umbra binefacatoare a uriasilor copaci.

In toiul satisfactiei generale, Blockhead isi supralicita laudele cu ardoare. De cateva ori declarase in mod categoric ca n-a vazut niciodata - dar niciodata, ati auzit bine! - ceva mai frumos.

Cat priveste opozitia, ea era redusa la neputinta. Zdrobitoarea majoritate in favoarea administratorului general ii reducea pe Hamilton si Saunders la tacere.

Acesta din urma parea foarte posomorat. De ce? Avea oare o fire atat de rea, incat veselia altora sa fie pentru el de nesuportat? Sau amorul sau propriu suferea de o rana tainica peste care multumirea generala curgea ca plumbul topit? Intr-adevar, s-ar fi putut crede acest lucru, auzindu-l cum mormaie furios epitete de dispret la adresa tovarasilor sai, a caror satisfactie permitea sa se prezica o splendida reusita a voiajului intreprins. In cele din urma nu mai suporta si, parasind masa, urca sa-si plimbe gandurile acre pe spardec.

Aerul proaspat reusi incetul cu incetul sa-i ogoiasca inima otravita. Pe buzele sale subtiri ca muchia de cutit, se ivi un suras. Ridica din umeri.

- Da, da, murmura el, este doar luna de miere!. Si intinzandu-se in rocking-chair, contempla linistit cerul instelat, pe care, era sigur, se va ivi, la ora ei prestabilita, luna cea rosie.

VII CERUL SE INNOREAZA.

Abia se ivisera zorile, cand un vacarm asurzitor intrerupse somnul pasagerilor de pe Seamew. Masinile bubuiau, puntea rasuna sub izbiturile unor corpuri grele. Pana si cei mai incapatanati somnorosi trebuira sa cedeze. Mormaind, dracuind, pasagerii,toti pana la ultimul, isi facura aparitia pe spardec inainte de ora sapte - care spardec, din aceasta pricina, nu mai fu spalat, ca de obicei, in zori. De-a lungul vaporului erau acostate slepuri incarcate cu saci de carbuni pe care gruiul ii ridica si ii arunca in buncar.

- E placut, n-am ce zice, rosti Saunders cu voce tare in momentul cand Thompson trecea pe langa el. Ca si cum nu s-ar fi putut aduce carbunele cu doua ore mai tarziu!

Aceasta justa observatie avu ecou.

- Evident! aproba cu energie sir Hamilton.

- Evident! repeta pastorul Cooley, de obicei mai impaciuitor printre murmurele pasagerilor.

Thompson nu vazu si nu auzi nimic. Stilizator, trecea printre grupuri, gata sa se amuze primul de momentul nepotrivit al operatiei. "La urma urmelor, afirma el, nimic nu este mai bun decat sculatul mai devreme!" Cum sa nu fii dezarmat de vesnica lui veselie?

Programul din aceasta zi anunta o excursie la Caldeira, "Cazanul", nume dat in mod obisnuit vulcanilor din Azore. Plecarea avu loc la ora opt fix.

Pe chei, un sir de asini impreuna cu conducatorii lor ii asteptau pe calatori.

Cu toate promisiunile hotelierului, nici un cal nu umilea prin prezenta lui pe verii sai degenerati, nimic altceva decat asini. Saizeci si cinci de asini cu saizeci si cinci de conducatori, adica un om de fiecare animal. La vederea acestei "herghelii", se ridicara din nou proteste in randurile pasagerilor. Sa mergi calare pe un asin! Cei mai multi refuzara cu energie. Unii, asa cum era pastorul, isi invocau reumatismele, altii - ca lady Heilbuth - se referira la pudoare, iar altii, in sfarsit, si mai ales sir Hamilton, vorbira despre demnitatea lor compromisa. Saunders nu dadu nici un motiv, dar nu fu dintre cei mai timizi in reprosurile adresate lui Thompson. Acesta trebui sa parlamenteze timp indelungat. Timp de un sfert de ora, strigatele femeilor, injuraturile conducatorilor de asini, cererile, apelurile si interjectiile se contopira intr-o stridenta armonie.

Dar, de fapt, majoritatea se distrau din plin. Inchisi timp de sapte zile intre peretii navei, incolonati intr-a opta, se inveseleau acum cu plimbarea neprevazuta ce li se oferea. Toti acesti magistrati, ofiteri, comercianti, rentieri - din care era formata majoritatea calatorilor de pe Seamew - fiinte grave din cauza functiilor ce le ocupau sau din cauza varstei, redeveneau tineri pentru o zi. Si curand, tineri sau nu, slabi sau burtosi, incalecara veseli pe asinii nepasatori si linistiti. Saunders, cu fata din ce in ce mai severa pe masura ce voiosia tovarasilor lui crestea, sari ultimul in sa fara sa scoata un cuvant.

Tigg fusese primul.

In timp ce discutiile continuau, Bess si Mary, cei doi ingeri pazitori, examinasera cei saizeci si cinci de asini, cercetasera seile si-si retinusera trei animale dintre cele mai bune, cu cele mai confortabile sei. Tigg, cu sau fara voie, trebui sa se instaleze pe unul din acesti asini, dupa care domnisoarele Blockhead continuara sa-l inconjoare cu grija lor afectuoasa. Se simtea bine? Nu-i lipsea nimic? Degetele lor albe ii potriveau lungimea scarilor seii. I-ar fi pus si haturile in maini daca asinii din Azore ar fi fost inzestrati cu acest acesoriu sau cu ceva asemanator.

In Azore, haturile sunt inlocuite cu un conducator. Inarmat cu o tepusa cu care il mana, conducatorul paseste langa animal. Daca jupanul Aliboron9 merge prea repede sau coboara o panta ceva mai abrupta, conducatorul il franeaza apucandu-l, pur si simplu, de coada.

- Chestie de latitudine, zise Roger razand. La noi zabala nu se pune in acelasi loc, asta-i diferenta!

Cand toata lumea fu gata, Thompson observa ca trei asini ramasesera fara proprietari. Energicul si fricosul Johnson era, asa cum o fagaduise, printre cei absenti. Cat despre ceilalti doi, nu erau si nu puteau fi decat insurateii care de ieri se facusera nevazuti.

La ora opt si jumatate cavalcada - asiniada ar fi mai bine spus - se puse in miscare. In frunte se afla Thompson, flancat de locotenentul sau Robert, si, dupa ei urma regimentul, doi cate doi.

Urcand strada principala din Horta, aceasta trupa de 62 de cavaleri, escortata de 62 de pietoni, starni o adevarata revolutie. Toti cei care nu se lalaiau in lenea matinala a asternutului aparura la usi si la ferestre. Dintre acestia facea parte si ceremoniosul Luiz Monteiro. Imbracat intr-o vasta mantie larga si sprijinindu-se, intr-o atitudine plina de demnitate, de pervazul usii, privea la defilarea lungului sir al turistilor, fara ca nici o miscare sa tradeze framantarile sufletului sau. La un moment dat, totusi, aceasta statuie a politetii paru ca se anima si privirea-i sclipi de bucurie. Trecea sir Hamilton. Desi lipsit de ajutorul lornionului, baronetul avu totusi fericirea sa-l recunoasca pe inflexibilul sau profesor de buna-cuviinta si, cu moartea in suflet, ii facu un salut superb. Acest salut ii fu intors de catre mandrul Luiz Monteiro care se-ncovoie pana la pamant si intra imediat inapoi in pravalie. Fara-ndoiala multumit, va trece la reparatia promisa!

Se ajunse curand la locul unde strada principala se imparte in doua ramificatii. Capul coloanei o luase pe drumul din dreapta, cand se auzi un strigat urmat de tropaituri si de exclamatii inabusite. Toti se oprira pe loc si Thompson, intorcandu-se, ajunse repede la teatrul incidentului.

Intr-unul din ultimele randuri, doua trupuri zaceau pe caldaramul plin de hartoape. Unul era al unui asin, celalalt, doar ceva mai mic, era al lui Van Piperboom din Rotterdam.

Acesta din urma, cel putin, nu avea nici o zgarietura. Thompson il vazu ridicandu-se linistit si contempland cu un aer trist nefericita victima. Asinul din Azore este un animal robust, dar fortele sale au si ele limite. Aceste limite fusesera depasite de greutatea lui Van Piperboom si, din pricina rupturii vreunui vas de sange sau din vreo alta pricina, asinul murise de-a binelea si nu se mai ridica.

Lucrul fu constatat dupa un scandal enorm. Zece minute trecura in rasetele turistilor si vociferarile conducatorilor, inainte ca moartea animalului sa fie recunoscuta oficial. Ramanea sa se gaseasca o solutie. Oricare din celelalte animale n-ar fi avut aceeasi soarta?

- Ce naiba, exclama Thompson nerabdator, doar n-o sa ramanem aici pana deseara! Daca nu ajunge un asin, sa se puna doi!

Auzind aceasta propunere, tradusa fidel de Robert, conducatorul asinului isi lovi fruntea cu un aer inspirat si cobori repede panta. Cateva minute mai tarziu, se-ntoarse insotit de trei colegi si escortand impreuna cu ei patru animale. Un aparat bizar, intocmit din doua prajini groase, avand in mijlocul lor chingi asezate incat sa formeze un fel de fotoliu, lega asinii doi cate doi. Piberboom, in aplauzele tovarasilor sai, fu ridicat, cu mare greutate, in brate si asezat pe acest scaun improvizat. Apoi caravana putu sa-si continue drumul.

Robert, la cererea lui Thompson, intreba totusi la ce foloseau cei doi asini prinsi unul de altul, care urmau atelajul fara nici o incarcatura. Conducatorul masura din ochi masa nelinistitoare a calatorului sau.

- Animale de schimb! spuse el.

Oricat de putin a durat operatia, se facuse ora noua cand isi reluara mersul. Thompson recomanda calauzei din capul coloanei sa grabeasca animalele cat mai mult. Nu era timp de pierdut daca voiau sa parcurga, inca inainte de caderea noptii, cei l8 kilometri, dus si intors, care desparteau Caldeira de Horta. Dar calauza dadu din cap intr-un fel putin incurajator si asinii nu facura nici un pas in plus. Robert il potoli cum putu mai bine pe nerabdatorul Thompson, explicandu-i ca e in zadar sa incerci sa schimbi mersul totdeauna egal al unui asin din Azore. Sunt animale domoale. Le poti aprecia insa siguranta copitelor pe drumurile grele pe care vor trebui sa le infrunte in curand.

- Pentru moment, drumul este in orice caz bun, bombani Thompson.

Drumul era ingust, dar nu prezenta nici o dificultate deosebita. Dupa ce trecusera, la iesirea din Horta, pe langa frumoase plantatii de portocali, coloana se gasea acum intr-o vale larga, cu costisele acoperite de campuri si lanuri presarate de palcuri de fagi. Panta usoara si regulata era pentru picioarele asinilor un sprijin solid. Dar pe masura ce turistii se departau de mare, aspectul tinutului se schimba. Fagilor le urmara mai intai pinii, inghesuiti unul intr-altul, apoi, treptat, orice cultura inceta. Drumul deveni poteca, facu un cot spre stanga si urca in serpentine pe coasta vaii inguste.

Abia acum asinii aratara de ce erau in stare. Bine secondati de conducatorii lor care-i indemnau cu vocea sau cu tepusa, animalele ascultatoare urcara timp de o ora si jumatate, fara nici un pas gresit, cararea povarnita, pe un teren bolovanos, miscator.

In cursul acestei ascensiuni se-ntampla ca Piperboom sa se afle intr-o pozitie destul de critica. La cotiturile bruste, hamacul sau se gasea de multe ori suspendat in afara potecii. El ramase insa impasibil. Trebuie sa recunoastem insa ca si daca fusese uneori cuprins de groaza, combustiunea pipei sale nu se intrerupsese, totusi, nici o singura clipa.

Ajunsi la capatul acestei poteci periculoase, turistii iesira intr-o noua vale mult mai larga decat cea precedenta, care avea aspectul unui podis inconjurat de coline. Acolo, Piperboom schimba echipajul pentru a permite celor opt picioare ale celuilalt sa capete un repaos binemeritat.

Cand calatorii aruncara in jurul lor o prima privire, se crezura transportati intr-o alta tara. Saracia inlocuia abundenta. Pretutindeni se vedea bogatia naturala alaturi de stramtorarea umana. In toate partile se intindea un teren fertil pe care locuitorii il lasasera prada buruienilor. Doar cateva culturi de cafeluta, manioc si de ignama erau inverzite, inconjurate insa de pamanturi nelucrate. Dupa terenuri acoperite de buruieni se succedau altele cu maracini, mirt, ienupar, merisori, cedri pitici, pe care poteca le traversa sau le ocolea.

Cand si cand se iveau cateva case, mai degraba niste cocioabe. Un singur sat, plin de porci si de caini, in mijlocul carora iti croiai cu greu drum, fu intalnit pe la ora unsprezece si jumatate. Apoi urma pustietatea. Rarii locuitori pe care-i vedeau, mai mult femei, treceau gravi si tacuti, infasurati in cutele largilor mantale, cu obrazul ascuns de o gluga uriasa. Totul arata mizeria acestor insule, a caror viata, din cauza lipsei de drumuri, se concentrase pe litoral.

Era ora unu cand ajunsera la punctul extrem al Caldeirei, situat la l02l metri altitudine. Extenuati, morti de foame, calatorii se repezira cu mustrari asupra lui Thompson.

Hamilton si Saunders pu mai erau singurii care se plangeau de nepasarea cu care se incalca programul. Burta plina il face pe om si mai ingaduitor, incat nu era de mirare daca turistii cei mai linistiti indeobste se aratau la aceasta ora cei mai inversunati in protestele lor.

Dar deodata plangerile legitime fura uitate. Calatorii ajunsesera in varful Caldeirei.

Oricat de englezi, cu alte cuvinte oricat de indiferenti ar fi fost, nu putura ramane astfel in fata spectacolului sublim ce-l aveau in fata. Sub imensitatea cerului albastru, in mijlocul marii inflacarata de un soare triumfator, intreaga insula li se asternea la picioare. Aparea toata, perfect conturata, cu piscurile ei secundare, cu povarnisurile, cu vaile, cu apele si cu recifele ei tivite de o spuma ca de zapada. Spre nord-est se ivea in zare culmea muntelui Graciosa. Mai aproape si mai spre est, lunga insula Sao-Miguel parea ca se-ntinde lenesa ca pe un culcus leganat de valuri, si departe, deasupra muntilor si campiilor, ca un abur usor, aparea insula Terceira, la marginea orizontului departat. La nord, vest si sud nu se zarea nimic decat nesfarsitul spatiu al marii. Privirea, care se-ndrepta in aceste directii urmand o curba perfecta, se izbea brusc, intorcandu-se spre est, de masa gigantica a muntelui Pico.

Printr-o intamplare foarte rara, varful Pico, neacoperit de ceturi, se avanta ca o sageata spre cerul luminos. Semet, el se inalta trufas si dominator in glorioasa pace a acestei minunate zile.

Dupa cinci minute de contemplare isi reluara mersul, si la doua sute de metri mai departe li se infatisa un alt fel de spectacol. In fata turistilor, aliniati pe creasta care forma un cerc regulat de sase kilometri, se gasea vechiul crater al vulcanului. Aici solul se prabusea brusc, inghitind parca celalalt versant al acestui munte cu suis atat de greu. Pe peretii acestei prapastii de sase sute de metri, dare impietrite radiau involburate de la centru spre circumferinta, formand intre ele vai inguste acoperite cu o vegetatie de nepatruns. In fund de tot, sub razele perpendiculare ale soarelui, scanteia un mic lac, pe care plictisul unui englez il populase in trecut cu niste crapi cu solzi aurii si argintii. In jurul acestui lac pasteau oile - aidoma unor pete albe pe fondul verde-deschis al ierbii si pe cel mai inchis al desisurilor.

Programul prevedea coborarea pana in adancurile craterului stins. Totusi, din cauza orei tarzii, Thompson indrazni sa propuna sa se faca de data aceasta o derogare. De necrezut, dar cativa protestara, in schimb ceilalti, in numar mult mai mare, se declarara pentru o inapoiere imediata. In mod surprinzator, sir Hamilton fu cel mai inflacarat dintre adeptii acestei derogari de la programul stabilit. Ce-i drept, situatia lui era extrem de grea. In zadar urmarise cu sfintenie directia degetului aratator al lui Robert, in zadar se intorsese in mod constiincios spre Pico, Sao-Jorge, Graciosa, Terceira, spre acel lac din adancurile muntelui, sir Hamilton, lipsit de lornionul lui, nu vazuse nimic din toate aceste minuni. In afara de asta, admiratia, pentru el mai putin decat pentru oricare altul, nu putea compensa suferintele pantecului.

Majoritatea castiga ca de obicei si coloana relua drumul parcurs, in sens invers. Dealtfel, le-a trebuit mai putin timp pentru coborare. La ora doua si un sfert, turistii se gaseau in satul pe care-l strabatusera la inceputul excursiei. Acolo trebuiau sa ia dejunul. Cel putin asa spusese Thompson.

Cei mai increzatori se simtira insa nelinistiti intrand in acest sat saracacios, care abia daca numara vreo douasprezece cocioabe. Fiecare se intreba cum putuse Thompson sa spere vreodata sa poata gasi acolo de mancare pentru o suta douazeci de maxilare exasperate de un post prelungit. Se putu constata, dealtfel, ca Thompson habar n-avea si ca se bizuia numai pe sansa pentru a rezolva aceasta grea problema.

Caravana se oprise in mijlocul unei poteci ceva mai largi, care forma ulita satului. Asini, conducatori si turisti asteptau nemiscati, inconjurati de o ciurda de porci si de caini, in mijlocul carora se zbantuiau copii slabi si galbejiti, intr-un numar ce facea onoare fecunditatii legendare a femeilor din Azore.

Dupa ce arunca imprejurul lui o privire ingrijorata, Thompson lua, in cele din urma, o hotarare. Chemandu-l pe Robert in ajutor, se-ndrepta spre cea mai mare dintre colibe, de usa careia statea rezemat un om cu o mutra nu prea prieteneasca, care contempla spectacolul, pentru el neobisnuit, al caravanei engleze. Cu multa greutate, Robert ajunse sa-nteleaga dialectul gutural al acestui taran. Reusi totusi, iar Thompson putu sa anunte ca dejunul va fi servit peste o ora.

La aceasta instiintare, se starni o adevarata larma. Administratorul depasise orice masura. Thompson trebui sa-si desfasoare intreaga iscusinta pentru a potoli spiritele alergand de la unul la altul, impartind amabilitatile cele mai delicate si laudele cele mai magulitoare. Nu cerea decat sa i se dea ragazul acesta de o ora. Anuntase ca dejunul va fi gata la ora trei si jumatate si nu mai tarziu. Si asa fu.

Taranul se-ndepartase cu repeziciune. Reveni curand cu doi localnici si cinci, sase femei. Toata aceasta lume mana animalele care trebuiau sa serveasca la pregatirea mesei. Printre ele se afla o vaca cu capul impodobit de coarne gratioase, a carei inaltime nu depasea optzeci de centimetri, adica aceea a unui caine mare.

- Este o vaca din Coruo, zise Robert. Aceasta insula este specializata in cresterea unor exemplare desavarsite, dar mici.

Turma si conducatorii ei disparusera in interior. O ora mai tarziu, Thompson putu sa anunte ca masa este gata.

A fost un pranz cam ciudat.

Numai cativa turisti reusira sa gaseasca loc inauntrul casei. Ceilalti s-au instalat cum au putut mai bine in aer liber, care pe pragul usii, care pe vreo piatra mai mare. Fiecare avea pe genunchi o tigva care tinea loc de farfurie. Cat despre linguri si furculite, n-avea rost nici macar sa te gandesti la asa ceva.

Vazand aceste pregatiri, Saunders fu foarte vesel. Era oare posibil ca niste oameni civilizati sa tolereze impertinenta cu care-i trata Thompson? Vor izbucni proteste, vor surveni dezbinari si chiar drame. Saunders era intr-o dispozitie minunata, gandindu-se la cele ce se vor intampla.

Si, de fapt, chiar parea ca mania se naste in sufletul pasagerilor. Vorbeau putin. Necercetarea prealabila a itinerarului excursiilor, totala lipsa de organizare, fanteziile administratorului general, toate acestea erau primite foarte prost. Robert intelegea si el, ca si Saunders, si in ce masura lipsa de prevedere a lui Thompson punea la incercare rabdarea pasagerilor sai. Ce masa, pentru acesti burghezi avuti, obisnuiti cu confortul, si pentru aceste femei bogate si elegante! Dar, spre deosebire de Saunders, departe de a se bucura de situatie, el se straduia sa dreaga pe cat putea greselile sefului sau ierarhic.

Cotrobaind prin cocioabele satului, descoperi o masuta aproape acceptabila si niste scaunele aproape intregi. Ajutat de Roger, transporta la umbra unui cedru aceasta captura, care fu oferita doamnelor Lindsay. Continuand vanatoarea, cei doi tineri facura si alte descoperiri; servete, cateva farfurii, cutite, trei tacamuri de cositor - aproape un lux! In putine minute, pasagerele americane avura in fata lor o masa cu un aspect atragator.

Daca cei doi francezi ar fi avut nevoie de o rasplata, ei s-ar fi putut socoti pe deplin recompensati de privirea cu care le multumeau cele doua surori. Evident, caci le salvasera mai mult decat viata, ferindu-le de injosirea sa manance cu degetele. Dar orice rasplata ar fi fost de prisos. Aceasta vanatoare plina de peripetii fusese prin ea insasi o placere. Cuprins de veselie, Robert iesi din rezerva lui obisnuita. Radea, glumea si, la invitatia lui Roger, nu se impotrivi sa ia loc la masa aranjata datorita zelului lui ingenios.

Intre timp incepu sa se serveasca dejunul, daca putem folosi o asemenea expresie binevoitoare. Bucatarii improvizati se transformasera in niste pitoresti chelneri. Umbland printre grupurile raspandite in mod capricios cu cate o uriasa oala de lut, umpleau tigvele cu un soi de tocana bizara, foarte piparata, pentru a se putea bea vinul tare al tinutului. Alti servitori neindemanatici asezau langa comeseni niste coltuce de paine, care puteau sa sperie si cel mai robust stomac prin proportiile lor colosale.

- Aici e tara painii, explica Robert ca raspuns la o exclamatie a Alicei. Niciunul din acesti tarani nu consuma mai putin de doua livre pe zi. Unul din proverbele lor spune: "De vrei sa fii sanatos, paine sa mananci vartos".

Era indoielnic ca stomacurile europene sa aiba o asemenea capacitate. Niciunul din calatori nu putu sa nu se strambe cand isi infipse dintii in coca tare, framantata cu faina de malai.

Familia Lindsay si tovarasii lor facura haz de acest pranz neobisnuit. Masa alba, gratie servetelor alaturate, dadea impresia ca te aflai la o serbare campeneasca. Se distrau ca niste tineri ce erau. Robert uita ca este interpretul de pe vapor. Pentru o ora redevenea un om ca toti ceilalti si se arata asa cum era, adica fermecator si plin de viata. Din nenorocire, in timp ce se scutura, fara sa-si dea seama, de povara situatiei sale, aceasta nu-i dadea ragaz. Un amanunt neinsemnat il readuse la realitate.

Dupa tocana urma o salata. Nu era desigur momentul sa te arati mofturos. Si totusi, in ciuda otetului cu care era stropita din belsug, aceasta salata ingrozitoare starni strigatele de nemultumire ale tuturor comesenilor. Robert, chemat de Thompson, trebui sa-l intrebe pe taran din ce o preparase.

- Din cafeluta, excelenta, raspunse acesta.

- Ei bine, relua Robert, cafeluta asta a voastra, e tare ca lemnul.

- Tare? intreba taranul.

- Da. Tare ca o scoarta.

- Nu stiu, facu localnicul cu un aer mirat. Eu nu o gasesc tare.

- Ah! Nu gasesti ca este tare? Si nici macar ca e sarata, nu?

- Ah, de sarata e sarata. Datorita apei de mare, excelenta. Cafeluta a stat prea mult in ea.

- Bine, zise Robert, dar de ce ati pus cafeluta in apa de mare?

- Pentru a scoate din ea amareala, excelenta.

- Ei bine, prietene, imi pare rau, dar trebuie sa-ti spun ca amareala a ramas.

- Atunci, raspunse taranul, fara sa se dea batut, inseamna ca n-a fost muiata destul.

Nu puteai scoate nimic de la acest natarau. Cel mai bun lucru era sa te resemnezi in tacere. Comesenii se aruncara atunci din nou asupra painii de malai pe care, contrar previziunilor, stomacurile britanice o gasira in cantitate insuficienta.

Robert facu acelasi lucru ca si ceilalti. Dar voiosia lui se risipise. Nu se mai intoarse la masa cea vesela. Termina de mancat de unul singur si reveni la izolarea sa, din care regreta ca iesise pentru un moment.

Catre ora patru si un sfert caravana se puse iar in miscare. Timpul trecea repede si asinii trebuira cu orice pret sa mearga in pas accelerat. Coborarea pe potecile in serpentina fu dintre cele mai dificile. Agatati de cozile animalelor lor, conducatorii se lasau tarati pe panta povarnita si alunecoasa. Femeile si chiar barbatii scoteau tipete de spaima. Doar Piperboom continua sa ramana senin. Dupa ce inghitise cantitati uriase de cafeluta, fara nici un semn de protest, satul acum, se lasa leganat in liniste de asinii lui. Instalat comod, dispretuia greutatile drumului si, tihnit, se-nvaluia in eternul lui nor de fum, cu care-si indulcea vesnica odihna.

Pe strada din Horta, Hamilton, insotit de Robert, se grabi sa se duca sa-si scoata lornionul, care-i fu dat cu mari demonstratii de politete, la care nu se mai obosi sa raspunda. Odata dorintele lui satisfacute, revenea la impertinenta sa obisnuita.

La ora opt - asinii si conducatorii lor fiind platiti si trimisi acasa - calatorii, dupa ce-si facura toaleta, se regasira extenuati si infometati in jurul mesei de pe Seamew. Niciodata bucataria si seful bucatar nu au avut mai mult succes.

Reveniti cu cateva minute mai devreme, tinerii casatoriti se aflau si ei la masa comuna. Unde petrecusera aceste doua zile? Poate ca nici ei nu stiau. Desigur ca nu vazusera nimic, si nici acum nu vedeau nimic decat pe ei insisi.

Saunders nu avea motive sa fie la fel de distrat. Dar ceea ce putu observa il umplu de placere pe acest simpatic gentleman. Ce diferenta mare intre aceasta masa si cea de ieri! Ieri se vorbea mult si toti erau veseli. Azi comesenii aveau chipul intunecat si mancau in tacere. Desigur, memorabilul dejun nu putea fi uitat asa de repede cum o spera Thompson. Saunders nu putu sa se stapaneasca pana la sfarsit. Era absolut necesar ca Thompson sa fie improscat cu putin noroi.

- Steward, chema el cu o voce rasunatoare, inca putin rum-steck, te rog.

Apoi, adresandu-se peste masa baronetului, prietenul sau, rosti ironic, cu emfaza:

- Masa hotelurilor de prim-rang are cel putin un lucru bun, acela de a o face suportabila pe cea de la bord.

Thompson sari de pe scaun ca ars. Totusi nu replica nimic. Si-ntr-adevar, ce ar fi putut sa raspunda? Opozitia, de data aceasta, avea de partea ei opinia publica.

VIII SARBATOAREA DE RUSALII.

Obositi de aceasta excursie agitata, pasagerii de pe Seamew dormira mult in noaptea urmatoare. Cand la 20 mai, cam pe la ora noua, primii dintre ei urcara pe spardec, se gaseau departe de Faial.

Plecat din Horta la ora sase si jumatate, Seamew urma, pentru a ajunge la Terceira, un drum sinuos ca sa le dea turistilor o idee despre insulele unde vor cobori.

In momentul cand Roger, insotind pasagerele americane, aparu si el pe spardec, vaporul - luand-o pe langa tarmul meridional al insulei Pico - se afla aproape in fata muntelui care se prabusea in mare prin trepte alcatuite din munti mai mici. Se vedea Lagens, capitala insulei, dominata de o impunatoare manastire a Franciscanilor, inconjurata de casute risipite ici si colo, ale caror acoperisuri conice, intocmite din trestie impletita, dadeau impresia unei tabere. Coasta ramanea salbatica, dar campia devenea incetul cu incetul mai primitoare. inaltimile din care este formata coama mediana a insulei au un coboras lin si izlazuri minunate. Pe la ora zece si jumatate vaporul trecea in fata orasului Calhea. Dupa o jumatate de ora, in momentul cand suna clopotul pentru dejun, extremitatea orientala a insulei Pico era depasita si lasa sa se vada insula Sao-Miguel.

Toata dimineata, Robert ramase inchis in cabina sa. Roger nu intarzie sa-i atraga atentia doamnei Lindsay asupra acestei absente.

- Toceste despre insula Terceira, spuse el razand. Ah, avem un interpret cam curios!

In fata privirii intrebatoare a Alicei, el ii dadu lamuriri. Dar desigur exclamatia sa nu presupunea nici un subanteles neplacut, ci dimpotriva. Dar, in afara de faptul ca aspectul elegant al domnului Morgand contrasta bizar cu modestia functiei sale - asa cum o constatase Roger - nu se stia nimic despre aparenta lui meserie pe vapor. In definitiv, aceste observatii nu faceau decat sa confirme remarca subtila facuta de Alice cu privire la interpretul de pe Seamew.

- In sfarsit, incheie Roger, sunt absolut sigur ca l-am mai intalnit undeva, altadata. Unde? Nu-mi amintesc. Dar voi reusi sa aflu, si atunci voi putea sti de ce acest om de lume a trebuit sa intre in pielea unui modest profesor.

Rezultatul conversatiei fu ca Alice Lindsay deveni si mai curioasa. Asa ca, atunci cand Robert urca pe punte dupa luarea mesei, ea i se adresa cu intrebari, amuzandu-se sa-l puna in incurcatura.

Acum Seamew inainta intre insulele Pico si Sao-Jorge. Naviga aproape de coasta acesteia din urma, care era ca un fel de dig lung de vreo treizeci de mile si larg abia de cinci, aruncat pe aceste intinderi de un capriciu al naturii.

- Pe langa ce oras trecem? il intreba Alice pe Robert, in momentul cand Seamew se afla in dreptul unei aglomerari de case etajate.

Dar Robert isi cunostea acum ghidul pe dinafara.

- Urzelina, raspunse el. Aici, in l808, a avut loc ultima si cea mai cumplita eruptie care a zguduit vreodata aceste tinuturi. Ea i-a terorizat pe locuitorii insulei Pico si Faial. S-au deschis cincisprezece cratere, din care unul urias, si timp de 25 de zile si-au revarsat focul si lavele. Orasul ar fi fost definitiv distrus daca fluviul de lava nu s-ar fi deturnat in mod miraculos, schimbandu-si directia spre mare.

- Si de atunci incoace?

Aceasta intrebare fusese pusa de Johnson. Parea ca problema vulcanilor il atragea in virtutea unor afinitati, caci ajunsese langa Robert tocmai la momentul potrivit ca sa auda inceputul explicatiei lui. Isi intrerupse pe loc plimbarea si asculta cu atentie conversatia. Robert se-ntoarse spre el si spuse:

- De atunci n-a mai avut loc vreo eruptie propriu-zisa. Dar nu exista an ca insula sa nu fie scuturata de cutremur. Sao-Jorge este, dealtfel, de origine mai recenta decat celelalte Azore si ea, impreuna cu partea occidentala a insulei Sao-Miguel, e mult mai expusa acestui fel de accidente.

- Alt right! spuse Johnson cu satisfactie, reluandu-si plimbarea fara alta formula de politete.

De ce era atat de multumit? Oare pentru ca raspunsul lui Robert justifica hotararea sa de a nu cobori pe uscat? Acest original parea sa se felicite pentru o asemenea decizie. Viata inteleasa in felul acesta ii era pe plac, si din momentul plecarii nu-si schimbase obiceiurile. Dimineata, la pranz si seara, era vazut, timp de cinci minute, umbland incoace si incolo pe punte, imbrancind pe unul sau pe altul pentru a trece, fumand, scuipand si mormaind cuvinte nearticulate, dupa care nu se mai auzea nimic despre el. Cat despre ocupatiile care-l absorbeau in restul timpului, erau usor de ghicit. Fata lui mai rosie la pranz decat dimineata si mai rosie seara decat la pranz, si care oricum devenea tot mai caramizie, arata foarte precis ce face.

La ora doua dupa-amiaza, Seamew trecu de limba de pamant Rozales cu care, spre nord-vest, se alungeste extremitatea insulei Sao-Jorge. Apoi vaporul se-ndrepta rapid spre insula Graciosa, catre nord-vest. Pasagerii putura atunci sa zareasca coasta de nord a insulei Sao-Jorge, marginita de o infricosatoare faleza inalta de sase sute de metri, in timp ce incepea sa se vada piscul moderat al Graciosei.

La ora patru Seamew nu era la mai mult de trei mile de aceasta insula care contrasteaza prin blandetea reliefului cu celelalte insule ale arhipelagului, cand, la un semn al capitanului Pip, vaporul se-ntoarse si o lua repede spre Terceira, ale carei maluri inalte se aflau la 25 mile departare.

Tocmai in acest moment Piperboom aparu pe punte, urmat de Thompson, rosu la fata. Acesta din urma ii facu semn lui Robert, care, lasandu-si imediat interlocutorii, raspunse la chemarea administratorului general.

- Este oare absolut imposibil, domnule profesor, ii spuse Thompson aratand spre voinicul olandez invaluit intr-un nor de fum, sa te faci inteles de acest pachiderm care sufla aburi pe nari?

Robert facu un gest de neputinta.

- Iata un lucru neplacut! exclama Thompson. Inchipuie-ti ca acest gentleman refuza categoric sa achite suplimentele consumate de el.

- Ce suplimente? intreba Robert.

- Ce suplimente? Pai, pretul asinului pe care l-a omorat, apoi chiria pentru ceilalti trei si leafa celor trei conducatori, daca-mi amintesc bine.

- Si el refuza?

- Cu indarjire. M-am omorat explicandu-i situatia prin viu grai si prin gesturi. E ca si cum as vorbi unui bolovan. Si vezi ca nici macar nu-i pasa!

Piperboom, intr-adevar, intins in tihna intr-un rocking-chair, se cufundase in norii placuti ai visarilor. Cu ochii la cer, tragand din pipa cu regularitatea unui piston, parea ca alungase departe de el prozaicele griji ale acestei lumi. Robert compara cu un suras ironic fata furioasa a lui Thompson cu cea flegmatica a pasagerului sau.

- Norocul iti ofera uneori si reversul medaliei! rosti el schitand un gest vag, si Thompson, vrand-nevrand, trebui sa se multumeasca cu acest raspuns.

La ora sase si jumatate, Seamew se afla la numai cateva mile dc coasta occidentala a insulei Terceira. De mai multa vreme se vedea clar gura craterului unui vulcan cu o inaltime ce depasea o mie de metri. Spre miazazi, panta parea destul de usoara si cobora pana la mare, unde uscatul se termina cu o faleza abrupta. Dar din toate partile se observau semnele unei recente activitati subterane. Rauri de lava se desluseau, negre, pe verdele vailor, conuri de cenusa si de piatra ponce alcatuiau ridicaturi fragile, naruite incetul cu incetul de ploi si de vant.

La ora sapte se ivi un promontoriu rapos - muntele Brazil - vrand parca sa bareze drumul. Spre interiorul insulei, dupa o jumatate de ora, cand acest cap salbatic fu depasit, se zari orasul Angra. Inainte de ora opt, ancorele atingeau fundul radei si capitanul Pip putu sa dea ordinul "Stop masina", la care domnul Bishop incetini imediat focul la masini, fara sa-l stinga.

Foarte bine plasati in mijlocul radei din Angra, pasagerii vaporului Seamew puteau sa contemple una dintre cele mai frumoase privelisti cu care materna Terra desfata privirea odraslelor sale. In spatele lor se intindea marea nesfarsita, presarata cu insulitele Fadres si Cabras; la dreapta si la stanga, faleze negre, amenintatoare, care coborau - de o parte si de alta - pentru a forma, parca, un culcus imens, unde orasul Angra se-ntindea armonios. Flancat de forturile sale la nord si la sud, isi inalta in amfiteatru, scaldate de ultimele raze ale amurgului, casele albe, clopotnitele si catedralele. Mai departe, ca un cadru al acestui tablou, coline smaltuite de quintas, de portocali si de vii se-ntindeau lenese, pana la plaiurile inverzite si roditoare care incoronau ultimele piscuri. Aerul era bland, timpul minunat si o briza parfumata sufla dinspre uscatul cel mai apropiat. Sprijiniti de balustradele spardecului, pasagerii admirara acest spectacol - care doar datorita proportiilor mai mici e mai prejos de privelistea Neapolelui - pana seara tarziu, cand totul disparu in noaptea adanca.

Fara sa se intereseze de frumusetea tarmului, capitanul Pip se-ndrepta tocmai spre cabina lui, cand un matelot veni cu un strain care se suise pe vapor.

- Capitane, rosti acest personaj, afland de sosirea dumneavoastra in rada portului Angra, mi-a venit ideea sa ma alatur pasagerilor navei, daca.

- Aceste chestiuni, domnule, il intrerupse capitanul, nu ma privesc. Bistow, adauga el adresandu-se matelotului, condu-l pe acest gentleman la domnul Thompson.

Thompson, in cabina sa, discuta cu Robert programul zilei urmatoare, cand fu introdus strainul.

- La dispozitia dumneavoastra, domnule, raspunse el la primele vorbe ale noului venit. Cu toate ca locurile de care dispunem sunt destul de limitate, mai avem posibilitatea. Cunoasteti, cred, conditiile calatoriei?

- Nu, domnule, raspunse necunoscutul.

Thompson reflecta un moment. Nu era oare cazul sa scada din pretul total suma reprezentand itinerarul parcurs pana acum? Dar se razgandi, pesemne, caci rosti in cele din urma, desi cu oarecare sovaiala in glas:

- Pretul, domnule, a fost pana-n prezent de 40 de lire.

- Foarte bine, zise strainul. Deci daca suntem trei.

- Ah, sunteti trei?

- Da, cei doi frati ai mei si cu mine. Asta ar face in total l20 de lire, pe care vi le dau pe loc.

Si scotand din portofel un teanc de bancnote, il puse pe masa.

- Nu era atat de urgent, zise politicos Thompson, care, dupa ce numara bancnotele, le lua si se pregatea sa dea o chitanta.

- Primit de la domnul?. intreba el cu tocul in aer.

- Don Hygino Rodrigues da Veiga, raspunse strainul, in vreme ce Thompson scria.

Robert, intre timp, il observa in tacere pe acest turist de ultima ora. Cu toate ca personajul avea o infatisare aristocratica, totusi ea nu i se potrivea, cum se spune. Inalt, cu umerii lati, cu barba si parul negru, cu pielea cam oachesa, nu te puteai insela in ceea ce privea nationalitatea sa. Era portughez. Aceasta ipoteza mai era confirmata si de accentul exotic cu care vorbea limba engleza.

Don Hygino, luand chitanta din mana lui Thompson, o impaturi cu grija, o puse in locul bancnotelor, apoi ramase o clipa tacut, sovaitor. Mai voia desigur sa spuna ceva, ceva important, judecand dupa figura serioasa a noului pasager.

- Inca un cuvant, rosti el in sfarsit. Ati vrea sa-mi spuneti, domnule, cand credeti ca veti parasi Terceira?

- Chiar maine, raspunse Thompson.

- Dar. la ce ora?

Don Hygino puse aceasta intrebare cu glas putin cam nervos. Era evident ca atribuia raspunsului o importanta deosebita.

- Maine seara, pe la zece, raspunse Thompson.

Don Hygino scoase un suspin de satisfactie si-si pierdu pe loc o parte din rezerva.

- Aveti probabil intentia, relua el binevoitor, sa consacrati aceasta zi vizitarii Angrei?

- Da.

- As putea, in acest caz, sa va fiu de folos. Cunosc orasul in toate detaliile, caci locuiesc aici de aproape o luna, si ma pun la dispozitia dumneavoastra pentru a servi ca ghid noilor mei tovarasi de calatorie.

Thompson ii multumi.

- Primesc cu recunostinta, raspunse el. Cu atat mai mult, cu cat amabilitatea dumneavoastra va da putinta domnului profesor Morgand, pe care am onoarea sa vi-l prezint, sa se mai odihneasca putin.

Don Hygino si Robert schimbara un salut.

- Ma voi afla deci pe cheu maine dimineata la ora opt si voi fi intru totul la ordinele dumneavoastra, rosti primul luandu-si ramas bun si inapoindu-se la ambarcatiunea cu care venise.

Don Hygino Rodrigues da Veiga fu punctual la intalnire. Debarcand duminica, 2l mai, in fruntea pasagerilor sai, Thompson il gasi pe cheu. Sub ochiul vigilent al administratorului sau general, coloana se puse imediat in miscare, intr-o aliniere perfecta.

Don Hygino le fu de mare ajutor, ii plimba pe pasageri prin Angra, cu o siguranta pe care nu o putea avea Robert. Ii facu sa strabata strazile orasului - mai largi, mai regulate, mai bine construite si mai numeroase decat cele din Horta.

Pe tot parcursul, baronetul nu-i parasi nici o clipa. Hamilton, trebuie s-o recunoastem, fusese destul de izolat pe Seamew de cand se imbarcase. Nimeni nu se indoia ca domnul Saunders ii tinea oarecum de urat. Dar nu era o relatie serioasa, in sfarsit, nu era un om din lumea lui. Pana acum trebuise totusi sa se multumeasca numai cu prezenta lui, caci lista pasagerilor nu-i oferea ceva mai distins. Lady Heilbuth, poate? Dar lady Heilbuth nu se ocupa decat de pisicile si de cainii ei. Aceste animale alcatuiau unica ei familie. Erau singura ei preocupare sufleteasca si-i umpleau viata. Initiat o data in diferitele obiceiuri ale lui Job, Alexander, Black, Phann, Punch, Foolich etc, etc, baronetul evitase sa-si mai ia de la capat educatia in aceasta privinta si avusese de atunci cea mai mare grija s-o ocoleasca pe batrana pasagera, pe care un respectuos francez ar fi calificat-o drept pisaloaga.

Tot in tot, sir Hamilton era deci, intr-adevar, singur.

Ascultand aristocraticele silabe care formau numele noului pasager, a inteles ca Cerul ii trimisese un adevarat gentleman si se prezenta acestuia imediat, cu ajutorul lui Thompson. Dupa care nobilul englez si nobilul portughez si-au strans mainile cu politete. Caldura si spontaneitatea pe care le pusera in acest gest de bun-venit aratau ca se simteau amandoi intr-o lume a lor. Din acest moment baronetul se incrustase, se incorporase in fiinta noului ghid. Gasise in sfarsit un prieten!

La dejunul care avu loc la bord si la care lua parte si don Hygino, il acapara asigurandu-i un scaun langa el. Don Hygino se lasa inconjurat de toate aceste atentii cu o semeata indiferenta.

Se aflau cu totii la masa in afara de tanara pereche, a carei absenta la escale devenise un lucru obisnuit.

Thompson lua cuvantul.

- Cred, spuse el, ca sunt in asentimentul tuturor persoanelor prezente, multumind lui don Hygino da Veiga pentru osteneala pe care a binevoit sa si-o asume in aceasta dimineata.

Don Hygino schita un gest de protest politicos.

- Da, da, insista Thompson, fara dumneavoastra, senor, n-am fi vizitat Angra nici atat de repede si nici atat de bine. Stau si ma intreb ce-am mai putea face ca sa ne intrebuintam timpul in aceasta dupa-amiaza.

- Aceasta dupa-amiaza! exclama don Hygino. Dar ea va este ocupata. Nu stiti ca astazi sunt Rusaliile?

- Rusaliile? repeta Thompson.

- Da, relua don Hygino, una dintre cele mai mari sarbatori, celebrata aici cu foarte mare solemnitate. V-am rezervat un loc de unde veti vedea perfect procesiunea, care este foarte frumoasa. In cadrul ei va fi purtat un crucifix de mare pret, pe care-l recomand atentiei dumneavoastra.

- Dar prin ce se remarca acest crucifix, scumpul meu don Hygino intreba baronetul.

- Prin bogatia lui, raspunse don Hygino. Nu are intr-adevar prea mare valoare artistica, dar costul nestematelor cu care este aproape in intregime acoperit depaseste, dupa cum se spune, zece mii contos de reis! (sase miliarde de franci).

Thompson era incantat de noul sau recrut. Cat priveste pe Hamilton, acesta se-mpauna fatis cu meritele prietenului sau de recenta data. Don Hygino isi tinu promisiunile cu exactitate.

Parasind vaporul, crezu totusi util sa faca o recomandare de care mai multe calatoare se simtira infricosate.

- Scumpii mei prieteni, va dau un sfat bun inainte de plecare.

- Adica? intreba Thompson.

- Acela de a evita, pe cat posibil, aglomeratia.

- Nu va fi usor, zise Thompson, aratand strazile intesate de lume.

- Recunosc, raspunse don Hygino. Faceti insa tot posibilul pentru a nu intra in imbulzeala.

- Dar de ce ne recomandati asta? intreba Hamilton.

- Vai, scumpe domnule baronet, mi-e greu sa va marturisesc motivul. Stiti, locuitorii acestei insule nu sunt prea curati si de aceea se expun la doua boli in urma carora capata niste mancarimi insuportabile. Una dintre ele are un nume foarte urat, pentru ca este vorba de raie. Cat despre cealalta.!

Don Hygino se opri de parca i-ar fi fost cu neputinta sa gaseasca o explicatie potrivita. Dar Thompson, pe care nu-l speria nici o dificultate, veni in ajutorul lui. Facand apel la gesturi, isi ridica palaria si-si scarpina energic capul, privindu-l pe don Hygino cu un aer intrebator.

- Intocmai, spuse acesta razand, in timp ce doamnele isi intorceau fata, scandalizate de un asemenea lucru, intr-adevar shoking.

Condusi de don Hygino, ocolira pe strazi dosnice, unele aproape pustii, multimea inghesuindu-se pe strazile principale, pe unde trebuia sa treaca procesiunea. Cativa oameni se aratara totusi si pe aceste stradute. Zdrentarosi, avand un aer respingator si sinistru, ei justificau din plin remarca pe care mai multi turisti o facura in privinta lor.

- Ce mutre de talhari! zise Alice.

- Intr-adevar! aproba Thompson. Stiti cine sunt acesti oameni? il intreba el pe don Hygino.

- Nu mai mult ca dumneavoastra.

- N-ar putea fi niste agenti dc politie deghizati? insinua Thompson.

- Trebuie sa marturisesc ca deghizarea ar fi reusita, exclama Dolly.

Curand, dealtfel, ajunsera. Deodata coloana intra intr-o piata vasta unde oamenii se ingramadeau sub un soare torid. Nobilul portughez, printr-o manevra abila, reusi sa-si duca tovarasii pana la o mica movila, la poalele unui edificiu de mari proportii. Acolo, pazit de cativa agenti, un mic teren gol fusese amenajat si ferit de multime.

- Iata locul dumneavoastra, doamnelor si domnilor, zise don Hygino. Am profitat de relatiile mele cu guvernatorul din Terceira pentru a va rezerva acest spatiu langa palatul sau.

Cu totii nu mai stiura cum sa-i multumeasca pentru osteneala lui.

- Acum, continua el, imi veti permite sa va parasesc. Inainte de plecare, trebuie sa mai fac cateva pregatiri. Dealtfel, nu mai aveti nevoie de mine. Paziti de acesti bravi agenti, sunteti minunat de bine plasati pentru a vedea tot, si cred ca veti asista la un spectacol iesit din comun.

Dupa ce rosti aceste cuvinte, don Hygino saluta cu gratie si se pierdu in multime. El probabil ca nu se temea de molipsire.

Turistii il uitara curand. Procesiunea se apropia, desfasurandu-si splendorile.

La capatul de sus al strazii, in spatiul larg pe care politia il evacuase in fata cortegiului, steaguri de aur si matase, statui purtate pe umeri, flamuri, coroane, baldachine inaintau in fumul inmiresmat de tamaie. Uniformele straluceau in soare printre rochiile albe ale fetelor. Acompaniate de orchestre de alamuri, vocile inaltau spre cer imnurile a mii de fiinte, in timp ce dangatele clopotelor rasunau in valuri sonore.

Deodata, un suflu trecu prin multime. Acelasi strigat izbucni din toate piepturile. Ridicat de doua maini, se ivi veneratul si pomposul crucifix ale carui pietre reflectau, in fulgere orbitoare, razele soarelui; era purtat, stralucind, deasupra multimii.

Dar, pe neasteptate, o miscare neobisnuita paru sa tulbure procesiunea in imediata apropiere a celui ce purta crucifixul. Fara sa-si dea seama de ce se-ntampla, manata de o curiozitate subita, toata lumea se agita in aceeasi clipa.

De fapt, nimeni nu vazuse nimic. Nici chiar englezii, desi erau asa de bine plasati, nu putura intelege ce s-a intamplat. Se produsese o framantare uriasa, baldachinul pornise sa se legene ca un vapor in tangaj, apoi disparuse, odata cu pretiosul crucifix, in mijlocul multimii, ca intr-o mare. Strigate, urlete, o intreaga gloata care alerga, si detasamentul de politie, ce fusese in capul cortegiului, facand eforturi zadarnice pentru a zagazui navalnicul grup de fugari - iata tot ce vazura si auzira ei, fara sa poata pricepe cauzele invalmaselii.

Intr-o clipa, cordonul de agenti care-i pazea fu rupt si, deveniti parte integranta a multimii in delir, fura tarati ca niste fire de paie de uriasul torent. Proptiti unul in altul, Roger, Jack si Robert reusira sa le protejeze pe Alice si Dolly. Din fericire gasira adapost intr-o firida.

Dintr-o data, uluitorul fenomen se curma. Brusc si fara nici o tranzitie, piata deveni goala si tacuta.

In susul strazii, pe locul unde intr-o furioasa inghesuiala disparuse crucifixul, un grup se mai agita, compus in mare parte din agentii care fusesera inainte in fruntea cortegiului si care - ca de obicei - sosisera prea tarziu. Se aplecau si se ridicau, transportand in casele invecinate victimele acestei panici inexplicabile.

- Am impresia ca pericolul a trecut, zise Robert la un moment dat. Cred ca am face bine sa-ncepem sa-i cautam pe tovarasii nostri.

- Unde? obiecta Jack.

- La bordul vaporului, oricum. In definitiv, toate acestea nu ne privesc si cred ca vom fi, orice s-ar intampla, mai in siguranta sub pavilionul englez.

Ceilalti recunoscura justetea acestei observatii. Se grabira deci sa ajunga pe cheu, apoi la bord, unde majoritatea pasagerilor, sositi inaintea lor, discutau cu insufletire despre peripetiile uimitoarei aventuri. Mai multi dintre ei facura remarci pline de acreala. Cativa amenintau chiar sa faca reclamatii, cerand o mare despagubire cabinetului din Lisabona si, dintre acestia, sir Hamilton figura, desigur, intre primii.

- Este o rusine! O rusine! declara el cu tarie. Dar si portughezii astia! Daca Anglia ar vrea sa ma asculte, ar "civiliza" Azorele si s-ar pune capat unor asemenea scandaluri!

Saunders nu spunea nimic, dar chipul lui era destul de graitor. Intr-adevar, daca si-ar fi dorit ca Thompson sa aiba parte de incidente neplacute, nu si-ar fi putut imagina unul mai potrivit. Era o incurcatura strasnica. Dupa toate probabilitatile, vor lipsi la apel cel putin zece pasageri si, dupa o asemenea drama, grupul se va risipi si va urma o jalnica intoarcere in Anglia. Sosirea primilor supravietuitori nu stirbi satisfactia acestui ins cu un caracter atat de frumos. Judecand rational, nu putea sa spere ca intreaga caravana sa piara in acest dezastru. Fruntea i se-ntuneca insa cand fura vazuti si ultimii pasageri ajungand rand pe rand la bord. Incepu sa creada ca totul se transforma intr-o simpla gluma.

La cina, Thompson facu apelul si constata ca numai doua persoane lipsesc. Dar, aproape imediat, acesti doi intarziati coborara in salon, in persoana celor doi tineri casatoriti, iar Saunders, vazand ca personalul lui Seamew era complet, isi recapata pe loc obisnuita infatisare de caine rau. Tanara pereche arata si se purta ca de obicei, adica manifesta pentru restul universului o indiferenta pe cat de amuzanta, pe atat de absoluta. Evident, nici sotul, nici sotia nu banuiau gravele evenimente petrecute in cursul zilei. Asezati unul langa altul, ei se margineau sa vorbeasca despre ei insisi, dar in aceasta convorbire cuvintele aveau un rol mult mai mic decat privirile, iar conversatia generala se desfasura in jurul lor, fara sa-i atinga.

Un alt om, aproape tot atat de fericit ca si tanara pereche, era Elias Johnson. In aceasta zi se intrecuse pe sine. Inca un mic efort si avea sa fie beat de-a binelea. In masura in care starea in care se afla ii ingaduia sa priceapa cele ce se vorbeau in jur, se felicita pentru incapatanarea lui de a nu pune piciorul pe insulele din arhipelagul Azorelor si plutea, vesel, in aburii unduitori ai alcoolului.

Tigg era a patra persoana pe deplin fericita, din numeroasa adunare. Atunci cand fusese, ca toti ceilalti, tarat de multimea agitata, paznicele lui traisera clipe de mare spaima. Ce prilej mai bun ca s-o termine cu viata i se putea oferi acestui suflet stapanit de dorinta de moarte, cat si de aceea de a fi original? Cu pretul unor stradanii eroice, Bess si Mary reusisera pana la urma sa-l tina pe Tigg alaturi de ele, ocrotindu-l cu un devotament pe care coatele lor ascutite il facusera eficient. Tigg iesise deci neatins din invalmaseala si de aceea socotea ca tovarasii lui exagerau mult amploarea incidentului. Dar vai! nu acelasi lucru se putea spune despre nefericitele Bess si Mary. In urma imbrancelilor, aveau trupul acoperit de vanatai, si deci motive temeinice sa nu uite niciodata sarbatoarea de Rusalii din insula Terceira. De asemenea, un ghinion de cu totul alta natura il lovise pe tatal lor. Respectabilul Blockhead trebui sa manance singur in cabina lui, nu fiindca ar fi fost ranit, dar deoarece, chiar de la inceputul mesei, Thompson, observand la pasagerul sau simptomele unor mancarimi nelinistitoare, socotise ca ar fi mai prudent sa-i sugereze acestuia o izolare, ca masura de prevedere. Blockhead se supuse cu cea mai mare bunavointa acestei recomandari, desi nu-i facea placere. Nu parea nici macar suparat de starea in ca-re-l adusese soarta.

- Se pare ca am contractat o boala a tinutului, le spuse fiicelor sale, plin de importanta, scarpinandu-se in cap cu furie. Numai eu am reusit sa capat aceasta boala!

Don Hygino se intoarse la bord in momentul cand domnul Sandweach servea friptura. Aducea cu sine pe cei doi frati ai sai. Era neindoielnic ca don Hygino si insii care-l insoteau aveau aceiasi parinti, intrucat nobilul senor o declarase limpede. Dar rudenia aceasta n-ai fi putut-o ghici niciodata. Ar fi fost cu neputinta sa gasesti trei oameni care sa semene mai putin. Don Hygino trada, prin toata fiinta sa, nobletea neamului din care se tragea, pe cand fratii sai aveau un aspect vulgar si comun. Unul dintre ei era inalt si puternic, celalalt greoi, vanjos si lat in spete, incat, dupa infatisare, s-ar fi potrivit foarte bine intr-o baraca de luptatori de circ. O coincidenta curioasa era ca amandoi pareau sa fi fost raniti de curand. Mana stanga a celui inalt era infasurata in bandaje, iar celalalt avea pe obraz un pansament lung, lipit la margini cu plasture.

- Va rog sa-mi permiteti, domnule, i se adresa don Hygino lui Thompson, aratand spre cei doi insotitori ai sai, ca, incepand cu cel mai varstnic, sa vi-i prezint pe cei doi frati ai mei - don Jacopo si don Cristopho.

- Acesti domni sunt bineveniti la bordul lui Seamew, raspunse Thompson. Observ cu regret, continua el cand Jacopo si Cristopho se asezara la masa, ca domnii au fost raniti.

- Un accident nefericit, au cazut de pe scara si s-au taiat intr-un geam care s-a spart, in timp ce trebaluiau facand pregatirile de plecare, il intrerupse don Hygino.

- Ah! zise Thompson. Imi raspundeti dinainte la intrebare. Voiam sa va-ntreb daca nu cumva acesti domni au fost maltratati astfel in teribila incaierare din aceasta dupa-amiaza.

Robert, care privea masinal spre Jacopo st Cristopho, crezu ca-i vede tresarind. Dar probabil ca se inselase si cei doi frati nu stiau nimic despre intamplarea inexplicabila, la care facuse aluzie, caci don Hygino raspunse imediat, cu o sincera surprindere:

- Despre ce incaierare vorbiti? Vi s-a intamplat ceva? Izbucnira exclamatii. Cum se putea ca acesti domni da Veiga sa nu fi aflat nimic despre agitatia care fusese cat pe ce sa provoace o razmerita in oras?

- Vai, dar e foarte simplu, raspunse don Hygino. In tot timpul acestei zile noi n-am iesit din casa. Apoi, imi inchipui ca, fara sa vreti, ati dat proportii unei mici neintelegeri fara importanta.

Ceilalti protestara si Thompson ii povesti lui don Hygino evenimentele din cursul dupa-amiezei. Acesta se declara extrem de surprins.

- Nu-mi pot explica, zise el, cum se face ca populatia, atat de religioasa, a acestei insule, a indraznit sa se comporte astfel in timpul unei procesiuni. Dar sa lasam viitorului grija sa lamureasca enigma! Caci plecati, in orice caz, in asta-seara? adauga el, intorcandu-se spre Thompson.

- Desigur, raspunse acesta.

N-apuca sa rosteasca bine cuvantul, cand zgomotul unei lovituri de tun facu sa zguduie geamurile salonului. Putini o bagara in seama si nimeni nu facu vreo remarca auzind detunatura surda ca un ecou.

- Nu te simti bine, draga prietene? il intreba baronetul pe don Hygino, care palise brusc.

- Am putina febra, contractata la Praya. Acest oras este foarte nesanatos, raspunse portughezul, a carui fata isi recapatase culorile.

Vocea capitanului se auzi de pe punte.

- Vira ancora, baieti!

Aproape imediat rasuna zgomotul sec si regulat al clichetului cazand pe fierul angrenajului. Pasagerii urcara pe spardec pentru a asista la manevra de plecare.

Cerul se acoperise in timpul cinei. In noaptea neagra ca cerneala nu se vedeau decat luminile din Angra, de unde razbatea o larma nedeslusita.

Vocea domnului Flyship se ridica la prova:

- Ancora la pic, domnule comandant.

- Tine-te bine, raspunse capitanul de pe pasarela.

La ordinul sau, aburul tasni in cilindri, masina fu pusa in miscare si elicea batu apa cateva secunde.

- Ridica ancora, te rog, domnule Flyship, comanda capitanul, Clichetul angrenajului facu sa se auda din nou tacanitul regulat si ancora tocmai incepea sa se ridice, cand o voce rasuna de departe, in noapte, de la vreo patru sute de metri distanta de Seamew.

- Hei, cei de pe vapor!

- Hei! raspunse capitanul, care adauga intorcandu-se: Ai grija, domnule Flyship.

O ambarcatiune cu doua lopeti iesi din umbra si aborda la babord.

- As vrea sa vorbesc cu capitanul, i se adresa acestuia, in limba portugheza, un individ a carui fata nu se putea vedea bine din cauza intunericului.

Robert traduse cererea.

- Sunt aici, zise capitanul Pip coborand de pe pasarela si rezemandu-se de balustrada.

- Aceasta persoana, domnule comandant, traduse Robert, vrea sa i se dea scara pentru a urca la bord.

Cererea ii fu satisfacuta si curand sari pe punte un om a carui uniforma o putura recunoaste cu totii pentru ca o vazusera in aceeasi dupa-amiaza pe umerii garzilor ce nu le fusesera de nici un folos. Dupa galoanele stralucitoare de pe manecile lui, politistul avea un grad mare. Intre el si capitan incepu imediat o conversatie prin intermediul lui Robert.

- Am onoarea sa vorbesc cu capitanul de pe Seamew?

- In persoana.

- Ati sosit ieri-seara?

- Ieri-seara.

- Mi s-a parut ca faceati pregatiri de plecare.

- Intr-adevar!

- N-ati auzit lovitura de tun?

Capitanul Pip se-ntoarse spre Artimon.

- Ai auzit vreo lovitura de tun, master? Nu vad de ce ne poate interesa pe noi aceasta lovitura de tun, domnule.

- Capitanul intreaba, traduse liber Robert, ce legatura are aceasta lovitura de tun cu plecarea noastra.

Inspectorul paru mirat.

- Nu stiti oare ca portul este inchis si ca s-a dispus retinerea tuturor vapoarelor din rada? Iata ordinul guvernatorului, adauga el punand o hartie sub ochii lui Robert.

- Bun, rosti filosofic capitanul Pip, daca portul este inchis, nu vom pleca. Liber lantul, domnule Flyship! striga el spre prova.

- Ba, s-avem iertare! O clipa! interveni Thompson, inaintand.

Poate ca ne putem intelege. Domnule profesor, vreti sa-l intrebati pe domnul de ce este inchis portul?

Dar reprezentantul legii nu-i raspunse lui Robert. Lasandu-l acolo fara nici o explicatie, se-ndrepta deodata spre unul din pasageri.

- Nu ma-nsel! exclama el. Don Hygino este la bordul lui Seamew.

- Dupa cum vedeti, raspunse acesta.

- Ne parasiti, deci?

- Ah, cu speranta intoarcerii!

O conversatie animata se angaja intre cei doi portughezi. Don Hygino nu intarzie s-o traduca, in linii mari, tovarasilor sai.

In cursul incaierarii de dupa-amiaza, niste raufacatori, necunoscuti inca, au profitat de dezordinea provocata chiar de ei pentru a fura faimosul crucifix. Intr-o straduta dosnica s-a gasit numai montura de lemn, din care fusesera scoase pietrele pretioase in valoare totala de sase milioane de franci. In consecinta, guvernatorul a instituit o blocada pentru toate vapoarele, pana in momentul cand banda de hoti si profanatori va fi prinsa.

- Si cat poate dura asta? intreba Thompson. Inspectorul facu un gest vag, la care Thompson raspunse printr-o strambatura de nemultumire. O suta patru persoane de hranit faceau foarte costisitoare zilele de intarziere.

La indemnul administratorului, Robert starui, dar in zadar. Ordinul guvernatorului era formal si decisiv.

Dar oricat de furios era Thompson, Saunders era si mai furios ca el. Inca un punct in nerespectarea programului! Asta il scotea din fire.

- Cu ce drept ne pot retine aici? protesta el cu energie. Navigam sub un pavilion care ne scuteste - cred - sa primim ordine de la portughezi!

- Asa e, aproba baronetul. Si, pe urma, de ce trebuie sa ascultam de acest politist? N-are pretentia, cred, sa opreasca de unul singur un vapor cu saizeci si doi de pasageri, plus statul major si echipajul!

Thompson arata cu degetul forturile ale caror siluete intunecate se profilau in noapte, si acest raspuns mut ii paru fara-ndoiala suficient baronetului, caci nu mai gasi nimic de zis.

Din fericire, ii veni in ajutor o idee neasteptata.

- Va retin oare forturile acestea? sopti insinuant don Hygino la urechea lui Thompson. Nu sunt deloc periculoase. Tunuri si pulbere au, desigur. Cat ce priveste insa proiectilele, asta e cu totul altceva!

- N-au ghiulele? intreba Thompson neincrezator.

- S-ar putea sa mai aiba cateva ghiulele ratacite, lamuri don Hygino cu glas scazut. Dar pana sa gaseasca una care sa intre pe teava, mai va!. Asa cum n-are munitii niciunul din forturile arhipelagului!

- Cum, dragul meu Hygino! exclama mirat baronetul. Dumneata, un portughez, devii aliatul nostru in aceasta imprejurare?

- In clipa de fata nu sunt decat un calator grabit, raspunse putin cam taios don Hygino.

Thompson nu se putea hotari. Ezita. Sa risti o asemenea aventura, miza i se parea prea mare. Pe de alta parte, nu era injositor sa vada calatoria intrerupta, spre nemultumirea generala a pasagerilor, si pagubirea grava a agentiei? Scrasnetul din dinti al lui Saunders, ranjetul lui Hamilton si o noua incurajare din partea lui don Hygino il facura sa se decida pentru aceasta actiune indrazneata. Chema la el pe capitanul Pip.

- Capitane, ii zise, vaporul este retinut, o stii, din ordinul autoritatilor portugheze.

Capitanul incuviinta din cap.

- Daca. totusi. eu. Thompson, ti-as ordona sa pleci, ai face-o?

- Imediat, domnule.

- Te afli sub focul celor doua forturi din Angra, ceea ce presupun ca stii.

Capitanul Pip isi arunca privirile spre cer, spre mare, apoi catre don Hygino si in cele din urma isi freca nasul cu un aer de suveran dispret. Cuvintele n-ar fi putut spune mai limpede, ca pe o mare atat de calma, pe o noapte atat de intunecoasa, nu se sinchiseste mai mult ca pestele din apa de niste biete ghiulele trase de tunurile portugheze.

- In acest caz, iti dau ordin de plecare.

- Daca este asa, raspunse capitanul, foarte calm, n-ati putea sa-l duceti in salon, numai pentru cinci minute, pe acest intrus cu mutra acra?

Ascultand o dorinta formulata in termeni atat de energici, Thompson insista pe langa inspector sa serveasca o bautura racoritoare.

Nici nu disparuse bine cu invitatul lui si capitanul trimise echipajul la vinciul de ancora. Lua numai precautiunea de blocare a clichetului, pentru a evita orice zgomot care sa-i tradeze. In cateva minute ancora fu desprinsa de fund, ridicata si fixata la post. Totul, in cea mai mare liniste. Echipajul lucra cu o ravna inzecita. Indata ce ancora parasi fundul, vaporul incepu sa pluteasca in deriva. Diferenta de pozitie fata dc luminile din oras devenise simtitoare cand inspectorul urca pe coverta insotit de Thompson.

- Capitane! striga el de pe punte catre comandant care se afla la postul sau de pe pasarela.

- Ce doriti, domnule? raspunse amabil acesta, aplecandu-se peste balustrada.

- Domnul inspector, interveni Robert, traducand observatia ce-i fusese adresata, are impresia ca ancora dumneavoastra derapeaza, domnule capitan.

Capitanul privi in jurul sau cu un aer de neincredere.

- Crede el asa ceva? zise binevoitor.

Inspectorul isi cunostea meseria. Cu o privire cerceta echipajul tacut si intelese totul pe data. Tragand atunci din buzunar un fluier lung, scoase un suier strident, modulat in chip bizar, care in linistea noptii se auzi, pesemne, pana foarte departe. Avura in curand dovada ca asa se intamplase. Pe parapetul forturilor incepura sa alerge lumini.

Angra este aparata de doua forturi: Morro do Brazil la sud si fortul Saint-Jean-Baptiste la nord. Catre acesta din urma impingea curentul vaporul Seamew, incet, cu etrava inainte, atunci cand suierul fluierului daduse alarma.

- Domnule, declara rece capitanul, daca mai fluierati o data, va arunc imediat peste bord.

Inspectorul intelese dupa intonatia vocii ca jocul devenea periculos si, cand amenintarea ii fu tradusa cu fidelitate, lua drept bune cele spuse.

De cand incepuse manevrarea vinciului ancorei, cosul lui Seamew scotea valuri de fum si chiar flacari. Aceasta intra in planurile capitanului, care-si facea astfel o rezerva de abur pe care o putea utiliza mai tarziu. Si intr-adevar supapele, desi suprasolicitate, trepidau cu mare zgomot, iar intre timp descrestea, din aceasta cauza, panasul luminos al cosului. Curand disparu cu totul.

In acest moment, doua lovituri de tun se auzira simultan si doua proiectile, pornite din cele doua forturi, ricosara pe apa la cinci sute de metri de fiecare parte a bordului.

In fata acestui atac neasteptat, Thompson pali. Ce-i tot indrugase don Hygino?

- Opreste, capitane! striga el cu voce desperata.

Si nu-i de mirare ca mai multi pasageri se alaturara acestei cereri. Totusi, ramasese cel putin unul care pastra o tacere eroica, si acesta era stimabilul si onorabilul ex-bacan. Era emotionat, desigur! Tremura chiar, trebuie s-o recunoastem sincer. Dar pentru nimic in lume n-ar fi renuntat la bucuria de a asista la prima batalie din viata lui. Ganditi-va, nu vazuse niciodata asa ceva!

Roger de Sorgues, nici el, n-ar fi cedat nici pentru un imperiu. Printr-o bizara asociatie de idei, aceste lovituri de tun ii aminteau caraghiosul dejun din Faial, si se amuza copios.

"Mai lipsea sa fim bombardati, isi zicea el, murind de ras. Asta e culmea!"

La vocea lui Thompson, capitanul se ridica de pe banca ofiterului de cart.

- Voi avea regretul, domnule, sa nu va dau ascultare de data aceasta, rosti el cu un aer mandru, pe care nimeni nu i-l cunostea. Am plecat din ordinul armatorului meu, si sunt singurul stapan la bord. Voi conduce acest vapor in larg cu ajutorul cerului. Pe barba mamei mele, nici un capitan englez n-ar da inapoi!

In toata viata lui, bravul capitan nu tinuse un discurs atat de lung.

Conform ordinelor sale, vaporul lua o viteza moderata. O manevra de natura sa surprinda era faptul ca nu se indrepta spre larg. Vaporul, formand - datorita luminilor pe care capitanul, spre marea mirare a tuturor, nu comandase sa fie stinse - o tinta usor de observat si de lovit, se indrepta in linie dreapta spre fortul Saint-Jean-Baptiste.

Dealtfel, in scurt timp deveni evident ca siretlicul reusise. Linistite desigur de directia luata de vapor, forturile isi incetara focul.

- Banda stanga! comanda brusc capitanul.

Si Seamew, mereu luminat, o porni cu toata viteza spre larg.

Indata, trei lovituri de tun izbucnira una dupa alta, toate la fel de inofensive. Unul dintre proiectile, lansat de fortul Saint-Jean-Baptiste, trecu suierand pe deasupra catargelor. Capitanul isi freca bucuros nasul. Manevra ii inselase. Acest fort era acum redus la neputinta si uscatul ferea vaporul impotriva loviturilor lui. Cat despre celelalte doua proiectile, trase de Morro do Brazil, primul cazu in urma navei si al doilea, capitanul stopand, atinse marea la vreo patru sute de metri de etrava. Abia fusese trasa aceasta a cincea lovitura, ca, din ordinul capitanului, toate luminile, inclusiv cele de pozitie, se stinsera brusc pe Seamew. Prelata acoperea spiraiurile masinilor. In acelasi timp, la manevra timonierului, vaporul vira pe loc si apoi reveni spre uscat cu toata viteza.

El ocoli astfel rada si trecu pe langa marginea orasului, pe unde se sfarseau luminile. Negru in noaptea neagra, trebuia sa treaca si trecu nevazut.

Dupa ce traversa rada in latime, Seamew o lua cu nemaiintalnita indrazneala pe langa stancile pe care se afla fortul Morro do Brazil. In acest loc, un nou suierat de alarma ar fi fost fatal. Dar chiar de la inceputul actiunii, capitanul, prudent, ordonase ca inspectorul sa fie dus jos intr-o cabina, unde era pazit impreuna cu cei doi oameni cu care venise in barca.

Dealtfel, parea ca orice pericol fusese inlaturat. Desi devenit fara voie singurul fort primejdios, Saint-Jean-Baptiste nu tragea, in timp ce Morro do Brazil se incapatana sa bombardeze in gol, in directia partenerului sau. Seamew naviga repede de-a lungul coastei, confundandu-se cu stancile negre. Ajuns la capatul istmului, il ocoli si porni in larg, drept spre sud, in timp ce ambele forturi, hotarandu-se sa-si reia inutilul duet, isi trimiteau ghiulelele spre est.

Cand ajunse in larg, la trei mile distanta, capitanul Pip isi facu placerea sa lumineze feeric bordul. Apoi ordona sa fie adus inspectorul si-l invita sa se-ntoarca pe ambarcatiunea sa. Politicos, il escorta pana la scara de bord, apoi, aplecat peste balustrada, cu chipiul in mana, se crezu obligat sa remarce, cu toate ca nefericitul inspector, neintelegand nici o boaba de engleza, nu fu in stare sa aprecieze finetea cugetarii:

- Vedeti, domnule, cum un marinar englez se joaca de-a v-ati ascunselea cu ghiulelele portugheze? Iata ce numesc eu o pataranie. Am onoarea sa va salut, domnule!

Acestea zise, capitanul taie cu propriul sau cutit parama ce remorca ambarcatiunea, care salta pe valuri in urma vaporului. Apoi urca din nou la postul de cart, dadu ordin sa se ia drumul spre sud-est si, privind marea, cerul si chiar Terceira, a carei masa neagra disparea in noapte, scuipa mandru in valuri.

IX UN PARAGRAF DE LEGE.

In 22, Seamew ancora dis-de-dimineata in fata portului Ponta Delgada, capitala insulei Sao-Miguel, ultima escala din Azore.

Avand o intindere de 770 kilometri patrati, cu aproape l27 000 locuitori, aceasta insula este cea mai importanta din arhipelag; iar capitala care numara l7000 de suflete, considerata al patrulea oras al regatului Portugaliei, este aparata la est si la vest de doua capuri: Ponta-Delgada, care-i da si numele, si Ponta-Gall. Un dig de 850 metri lungime face ca rada inchisa sa fie foarte sigura, suficienta pentru adapostirea a o suta de vapoare.

Seamew acosta intre dig si tarm, in mijlocul altor numeroase nave cu panze si cu aburi. La nord, Ponta-Delgada se ridica in terase, fermecatoare datorita caselor sale foarte albe, dispuse in mod simetric. Stralucitoare, se insirau de jur imprejur intr-un ocean de gradini superbe, care incununau orasul cu o aureola verde. Intrucat cea mai mare parte dintre pasageri zaboveau prea mult in cusetele lor, debarcarea fu amanata pentru dupa-amiaza. Trei zile intregi fiind consacrate vizitarii insulei Sao-Miguel si patru-cinci ore rezervate pentru a parcurge Ponta-Delgadda, nu era cazul sa se grabeasca.

Totusi hotararea nu fu adoptata fara proteste furtunoase. Anumiti pasageri manifestara o vie nemultumire. Saunders si Hamilton fura printre cei mai artagosi, asa cum era de asteptat. Inca o derogare de la program! Asta devenea intolerabil! Se prezentara cu plangerile lor la administratie. Administratia raspunse ca cei doi domni erau liberi sa coboare pe uscat, daca le da ghes inima. Hamilton riposta ca ar trebui sa coboare cu totii, impreuna cu administratorul si interpretul, si asta pe spezele agentiei. Thompson ii sfatui atunci sa-i convinga si pe tovarasii lor, si intrevederea lua sfarsit pe un ton destul de acru.

Pe scurt, numai doi pasageri debarcara in timpul diminetii: tanara si singuratica pereche care calatorea de capul ei. Thompson era sigur ca nu-i va mai revedea decat la ora plecarii.

Cat despre Saunders si Hamilton, ei trebuira sa se resemneze.

Impreuna cu patru sau cinci tovarasi, aproape tot atat de antipatici ca si ei, isi petrecura timpul schimband pareri cum nu se poate mai amabile. Acest grup de opozanti nu era prea numeros. Exista totusi, si Thompson fu obligat sa constate ca cei doi calai ai sai faceau prozeliti. Pentru prima data, o sciziune usoara, dar reala, ii despartea pe pasagerii de pe Seamew in doua tabere, din fericire inegale. Motivele erau neinsemnate, dar se parea ca toate neplacerile trecute reveneau in memorie si dadeau incidentului actual o amploare disproportionata.

Thompson lasa in seama timpului sa impace lucrurile. Dupa-masa, intr-adevar, cand ambarcatiunile au depus pe toata lumea, in afara de implacabilul Johnson si suferindul Blockhead, pe cheul din Ponta-Delgada, orice nemultumire fu uitata si se proceda, sub conducerea lui Robert, la vizitarea orasului, in randuri a caror regularitate anunta buna intelegere. Vazura astfel toate bisericile si manastirile din Ponta-Delgada si in bataia obsedanta a clopotelor, ce nu mai conteneau, ratacira pana seara pe stradutele inguste si murdare.

Ce dezamagire! Casele atat de albe, privite din departare, apareau de aproape greoaie si masive. Pe strada principala o ciurda de porci uriasi, printre care trebuia sa te strecori, se plimbau nestingheriti. Dar braul de gradini inverzite? Ziduri inalte le adaposteau de privirile curiosilor. Abia daca se puteau zari din cand in cand, peste creasta lor, varfurile trandafirilor albi sau ale cameliilor imense, care la Sao-Miguel ating in mod obisnuit inaltimea unui copac mare.

Aceasta neplacuta plimbare ii indispunea pe turisi, vazand cu ochii. Anuntarea intoarcerii fu primita cu bucurie.

Coborand panta, coloana nu mai pastra admirabila ordine pe care o tinuse pana atunci. Fara indoiala ca respectul disciplinei era prea inradacinat pentru ca acesti englezi calmi sa fi cutezat s-o incalce de la inceput. Dar ii cuprinsese o oboseala vadita. Intervale mari separau randurile, dintre care unele se marisera ilegal in detrimentul altora. Puteau fi vazuti oameni ramasi in urma coloanei. Thompson constata toate acestea si ofta. Ajungand la malul marii, turistii avura parte de o surpriza zguduitoare. Pe cheu misuna o multime numeroasa si se auzeau strigate de furie. Unii ridicau pumnii stransi in chip de amenintare. Era evident ca se infruntau doua tabere, schimband injurii inainte de a le transforma in lovituri. Oare se repetau tulburarile din Terceira?

Thompson si in urma lui toti pasagerii se oprira nehotarati. Imposibil sa ajunga la barcile vaporului, trecand prin multimea prin care nu se putea razbi. Le ramaneau ambarcatiunile locale. Acestea, desigur, nu lipseau din port, dar lipseau marinarii. In jurul turistilor nu se afla nimeni. Tot ce era viata se concentrase in fata lui Seamew, pe locul unde multimea uriasa parea gata sa se-ncaiere, in urma unor neintelegeri a caror cauza le era necunoscuta.

Deodata Thompson scoase un strigat. Sase ambarcatiuni se detasasera de cheu si, insotite de urletele gloatei, se departau vaslind cu putere si formand doua grupe distincte, trei din ele parand ca le urmaresc pe celelalte. In orice caz, nu incapea indoiala ca se indreptau spre Seamew si, dupa experienta avuta la Terceira in ce priveste violenta practicata in Azore, aveai toate motivele sa tremuri pentru soarta vaporului. In culmea agitatiei, Thompson se plimba incolo si-ncoace de-a lungul si de-a latul cheiului.

Deodata lua o hotarare. Apucand de parama o barca mai apropiata, se urca in ea, tragandu-l dupa el pe Robert care fu urmat de Roger si Lindsay. Intr-o clipa, ambarcatiunea se puse in miscare. Ancora fu ridicata si, prin eforturile celor patru vaslasi, se-ndrepta cu iuteala spre vaporul amenintat. Electrizati de acest exemplu, ceilalti pasageri se grabira sa-l imite. Ambarcatiunile se umplura, oamenii apucara vaslele - familiare majoritatii englezilor - si, cinci minute mai tarziu, o escadra in miniatura tulbura apele portului cu ramele ei. Dupa ce-l aborda pe Seamew, Thompson se mai linisti. Cele sase barci suspecte tineau intr-adevar de doua tabere potrivnice si neintelegerea dintre ele aducea asediatilor un ajutor nesperat. Ori de cate ori una din barci incerca o miscare inainte, o alta barca, din grupul advers, se punea de-a curmezisul si facea imposibila apropierea de schela vaporului, pazita dealtfel de vreo doisprezece marinari.

- Ce se-ntampla aici, capitane? intreba Thompson gafaind si sarind pe punte.

- Nu stiu nimic, domnule, raspunse flegmatic capitanul.

- Cum, capitane, nu stii ce a putut starni o asemenea dezordine?

- Catusi de putin, domnule. Eram in cabina mea, cand domnul Flyship a venit sa ma previna ca o fata s-a urcat la bord si ca grupuri de oameni se adunau pe cheu, facand gesturi amenintatoare. Nu stiu daca una din fapte a determinat-o pe cealalta, caci mi-a fost imposibil sa inteleg o iota din incalcitul jargon al acestei copile.

- Si aceasta copila, capitane, unde se afla?

- In salon, domnule.

- Ma duc, rosti Thompson cu emfaza, ca si cum s-ar fi indreptat spre moarte. Pana atunci, capitane, continua sa veghezi asupra vaporului de care raspunzi.

Capitanul, in loc sa riposteze, zambi pe sub mustata cu un aer dispretuitor.

Situatia, dealtfel, nu parea prea critica. Pasagerii traversara fara greutate linia beligerantilor. Unii dupa altii, suira la bord. Seamew putea sa suporte multa vreme o blocada atat de prost instituita.

Pe scurt, era limpede ca daca - din motive necunoscute - Seamew avea dusmani pe insula Sao-Miguel, el avea, din motive la fel de necunoscute, aliati de nadejde, al caror concurs, pentru moment, era de ajuns pentru a-i asigura apararea.

Intre timp, Thompson si Robert intrasera in salon. Asa cum ii instiintase bravul capitan, gasira acolo o tanara fata care cazuse zdrobita pe un divan, cu fata ascunsa in maini si plangand in hohote. De cum ii auzi venind, se ridica repede si schita un modest salut, descoperind o fata fermecatoare, care exprima pentru moment o descumpanire dureroasa.

- Domnisoara, zise Robert, un fel de razmerita s-a iscat in jurul acestui vapor. Ati putea sa ne spuneti daca aceasta agitatie are vreo legatura cu prezenta dumneavoastra aici?

- Vai, domnule, mi-e teama ca da, raspunse tanara izbucnind, din nou in plans.

- In acest caz, domnisoara, va rog sa va explicati. Intai si-ntai, cum va cheama?

- Thargela Lobato.

- Si de ce domnisoara Lobato a urcat la bord? intreba Robert.

- Pentru a ma apara de mama! raspunse hotarat tanara azoriana.

- De mama dumneavoastra?

- Da, este o femeie rea. Si apoi.

- Si apoi?. insista Robert.

- Si apoi, murmura tanara Thargela, imbujorandu-se, din cauza lui Joachimo Salazar.

- Joachimo Salazar? repeta Robert. Cine este acest Joachimo Salazar?

- Logodnicul meu, raspunse Thargela, ascunzandu-si obrajii in maini.

Robert isi rasuci mustata cu un aer plictisit. Iata o chestiune care lua o intorsatura ridicola. Ce sa faci cu aceasta copila? Asa cum remarca Thompson cu nerabdare, nu venisera la Sao-Miguel ca sa apere inima unor fete tinere lovite in sentimentele lor. Robert socoti totusi ca putina morala va fi de ajuns ca sa-i scoata gargaunii din cap.

- Hai, copila mea, spuse el cu glas linistitor, trebuie sa te intorci acasa. Nu ti-ai dat seama, probabil, ca nu e bine sa te revolti impotriva propriei tale mame.

Thargela se ridica brusc in picioare.

- Nu este mama mea! striga ea cu o voce aspra, palind, apucata de o furie subita. Sunt un copil parasit, dat in grija acestei femei ticaloase al carei nume il port, din lipsa altuia, in afara de cel de Thargela. Si, dealtfel, chiar daca ar fi mama mea, n-are dreptul sa ma desparta de Joachimo. Si prabusindu-se pe bancheta, Thargela izbucni din nou in lacrimi.

- Toate acestea sunt bune si frumoase, dragul meu domn, ii zise Thompson lui Robert. Dar, in sfarsit, oricat de trista ar fi situatia acestei copile, asta nu ne priveste pe noi si deci n-o putem ajuta cu nimic. Cauta s-o faci sa inteleaga. E timpul sa punem capat acestei comedii.

Dar la primul cuvant pe care Robert il rosti pentru a explica neputinta lor de a-i fi de folos, Thargela ridica spre el fata luminata de o bucurie triumfatoare.

- Ba puteti! Puteti! exclama ea. Exista legea!

- Legea? repeta Robert.

Dar degeaba incerca el s-o intoarca in fel si chip. Thargela avea legea de partea ei. Stia acest lucru si o sustinea mortis. Dealtfel, daca domnii englezi voiau sa fie mai bine informati, de ce nu-l cheama pe Joachimo Salazar? Nu era departe. El va lamuri totul. Va raspunde la toate intrebarile. Si fara a astepta vreo incuviintare, Thargela, tragandu-l pe Robert pe punte, il duse la bastingajul de la babord, si-i arata, cu un suras care-i lumina chipul fraged, un tanar inalt, stand in picioare la carma uneia din barcile beligerante.

- Joachimo! Joachimo! striga ea.

La auzul glasului ei, izbucni larma. Cat despre luntras, carmuind cu indemanare, acosta la vapor si sari pe punte, in timp ce barca se-ntorcea la linia de lupta.

Era intr-adevar un baiat frumos, cu chipul sincer si hotarat. Prima lui grija fu s-o ridice pe Thargela in brate si sa-i dea doua sarutari sonore, luand ca martor cerul si pamantul, ceea ce facu sa se inteteasca, urletele taberelor adverse. Dupa ce-si indeplini aceasta datorie, o discutie aprinsa se isca intre logodnici, apoi, in sfarsit, Joachimo, intorcandu-se spre pasagerii care contemplasera aceasta scena cu multa curiozitate, le multumi in termeni alesi pentru ajutorul pe care voiau sa-l dea scumpei sale Thargela.

Robert traducea exact totul. Thompson insa nu se arata multumit. Ce diplomat era baiatul! Nu-l obliga astfel fata de echipaj si de calatori?

Intre timp, Joachimo isi continua cuvantarea improvizata. Ceea ce spusese Thargela era exact. Legea din Azore permitea tinerilor sa se casatoreasca dupa voia lor, cu ajutorul metodei pe care fata o intrebuintase. Era suficient sa parasesti, in acest scop, locuinta parinteasca, pentru a scapa, ipso facto, de sub autoritatea paterna sau materna si sa cazi sub aceea a judecatorului, care era nevoit atunci, daca i se cerea, sa dea autorizatia dorita. Desigur, Joachimo nu cunostea in detaliu termenii legii, dar exista posibilitatea de a merge imediat la corregidor, care ii va lamuri pe domnii englezi atat despre valoarea morala a femeii Lobato, cat si despre drepturile pupilei sale Thargela si ale logodnicului ei, acest Joachimo atat de bun de gura. Si daca vor sa stie de ce Thargela a ales Seamew ca refugiu, mai degraba decat casa unui prieten, este pur si simplu pentru ca cei saraci nu au prieteni. In plus, cumatra Lobato, pe jumatate vrajitoare si pe jumatate camatareasa pe zalog, avea la mana - prin amenintari sau momeli - jumatate din saracimea cartierelor, asa cum o dovedea manifestatia actuala. Pe uscat, Thargela ar fi riscat sa fie luata acasa. La bordul lui Seamew, sub paza nobilului popor englez, nu se putea intampla acest lucru.

Dupa cele expuse, abilul orator tacu.

Ultimele sale cuvinte avura darul sa convinga. Tanarul azorian vazu efectul produs, prin schimbarea atitudinii lui sir Hamilton. Desi nu-l cunostea, se straduise sa-l castige pe acest personaj, a carui tinuta bataioasa il arata a fi cel mai refractar intre toti cei ce-l ascultasera. Dar baga de seama ca Hamilton se muia in chip vadit. Aprobase chiar, dand din cap, concluziile discursului tinut de azorean.

Thompson, nehotarat, privea pe furis in dreapta si in stanga.

- Care e parerea dumneavoastra, captain, despre toate acestea? intreba el.

- Hm! tacu capitanul, intorcand capul cu modestie. Dar, in spatele lui, credinciosul Artimon veghea.

- Tu, care esti un gentleman englez, se adresa el vechiului sau prieten, ai refuza o femeie?

- Hm! facu la randul sau Thompson, aruncand spre pasageri o privire nesigura.

- Pe legea mea, spuse Alice Lindsay inaintand curajoasa in mijlocul cercului facut de pasageri, cred ca, fara a dauna nimanui, s-ar putea cel putin accepta ceea ce propune acest baiat, adica sa mergem la corregidor, care ne va arata in ce consta datoria noastra.

- Faca-se voia dumneavoastra, doamna Lindsay! exclama Thompson. Agentia nu poate refuza nimic pasagerilor sai.

Izbucnira strigate de "bravo". Evident, tinerii logodnici cucerisera pe toti calatorii de pe Seamew. La aceste aplauze, singur Hamilton nu se asocie. Fenomen surprinzator, atitudinea lui redevenise subit corecta ca intotdeauna, dar rece. O cetateana americana luand intr-un fel initiativa actiunii, brusc, afacerea inceta sa-l mai intereseze. Era de acum inainte o chestiune care trebuia sa se rezolve intre doua popoare inferioare: portughezii si americanii. Anglia, intruchipata in persoana sa, nu avea de ce sa se mai amestece.

- In orice caz, relua Thompson, acest demers nu va putea fi facut decat dupa cina, a carei ora cred ca a fost depasita de mult. Va ramane apoi de traversat linia asediatorilor. Ar trebui, scumpe domnule profesor, sa explicati baiatului cum sta situatia.

- Ma insarcinez eu cu totul, declara Joachimo.

- Apropiindu-se de balustrada, le striga beligerantilor sa-l asculte si le transmise hotararea luata. Comunicarea lui fu primita in chip felurit. Dar, in sfarsit, din moment ce nu mai era vorba de o rapire, de un delict savarsit cu ajutor strain, din moment ce aceasta afacere trebuia sa capete o rezolvare legala, nu le mai ramanea decat sa se supuna, si se supusera cu totii. Fiecare din tabere era libera ca, la o adica, sa-si atribuie victoria. Accesul spre Seamew se degaja imediat si cand, dupa cina, Thompson si Robert, in tovarasia lui Joachimo, debarcara, pe cheu domnea un calm relativ.

Totusi, cei trei barbati ajunsera la biroul oficial escortati de un numar destul de mare de cetateni. Corregidor-ul nu se afla acolo si un agent trebui sa se duca sa-l caute. El veni curand. Era un om intre doua varste, chel, cu obrazul caramiziu, care vadea un temperament irascibil si morocanos. Iritat fara indoiala de deranjul neprevazut, ii interoga cu glas suparat pe acesti vizitatori sositi la o ora atat de tarzie.

Robert il puse la curent, in putine cuvinte, despre ce era vorba si-i ceru avizul. Dar oricat de pe scurt ii expusese afacerea, fusese totusi prea prolix, daca ar fi sa judecam dupa gestul nerabdatorului corregidor, care batea cu degetele un mars foarte zgomotos, pe birou.

- Femeia Lobato, raspunse el in stil telegrafic, reputatie deplorabila, Joachimo Salazar si tanara Thargela - excelenta, dreptul incontestabil al acesteia din urma de a se refugia unde-i convine si sa ia de barbat pe cine-i place, din clipa cand eu, corregidor, voi fi ordonat astfel. Totusi, nu pot da asemenea ordin decat daca Thargela il cere fie prin viu grai, fie printr-o declaratie scrisa.

- Iat-o, rosti in graba Joachimo, care intinse o hartie corregidor-ului.

- Bine, aproba acesta si lua un toc de care se servi pentru a scrie o amenintatoare rezolutie pe o foaie tiparita:

Astazi 22. Casatoria pe 25. Desemnez pe don Pablo Terraro. Biserica Sao Anthonio.

Corregidor-ul se ridica si apasa puternic pe o sonerie. La acest semnal, doi agenti intrara in cabinetul magistratului.

- Domnilor, buna-seara! rosti corregidor-ul, si cei trei impricinati se regasira in strada.

- Iata o afacere incheiata, tinere, ii spuse Robert lui Joachimo. Peste trei zile te vei casatori cu Thargela ta.

- Ah, domnilor, domnilor, cum sa va multumesc? exclama Joachimo, care strangea calduros mainile strainilor.

- Facand-o fericita pe sotia dumitale, tinere, zise Robert razand. Dar ce vei face pana-n ziua casatoriei?

- Eu? intreba mirat Joachimo.

- Da. Nu va temeti de toti acesti apucati care v-au hartuit?

- Deloc, rosti cu nepasare tanarul, aratandu-si ambele brate. Cu astea ma voi apara.

Si fluierand vesel o arie de dans, se pierdu pe strazile intunecate ale insulei Sao-Miguel.

X UNDE SE DOVEDESTE CA JOHNSON ESTE UN INTELEPT.

Insula Sao-Miguel prezinta intr-o forma grosolana conturul unei plosti de apa foarte alungita. La mijloc, intre cele doua toarte care marcheaza partea ingusta a plostii, se afla doua orase: Ponta-Delgada la sud si Ribeira-Quente, la nord. O sosea buna si neteda, care nu depaseste doua sute de metri altitudine, reuneste cele doua asezari urbane, aproape egale ca numar de locuitori, ce se afla una fata de alta la aproximativ l8 kilometri.

Dar restul insulei, la dreapta si la stanga acestei ingustari, se profileaza in creste mai inalte.

A doua zi era rezervata partii de vest, dupa o noapte petrecuta la Ribeira-Quente, unde asinii de schimb urmau sa fie adusi de la Ponta-Delgada. Prima zi trebuia sa fie suficienta pentru a vizita partea orientala.

Tinand seama de sinuozitatile drumului, se putea socoti pentru fiecare zi cate un parcurs de vreo 40 de kilometri. Lucru destul de anevoios, dealtfel. Conform informatiilor luate de la Robert si de la ghizii locali, Thompson crezu de cuviinta ca e mai bine sa porneasca la sase si jumatate dimineata, in loc de ora opt cum era fixat in program.

Aceasta hotarare ii determina pe Hamilton si pe Saunders sa-i faca o scena teribila. Cei doi protestara vehement impotriva neincetatelor schimbari ale unui program care trebuia sa fie lege pentru ambele parti.

- Si, domnule, sa-ti intre bine in cap, spuse Saunders la sfarsit, apasand silabele: Nu voi ple-ca la o-ra sa-se si ju-ma-ta-te!

- Nici eu, sublinie baronetul grabit sa-ti egaleze modelul, iar lady Hamilton nu va pleca nici ea, si tot asa nu va pleca nici domnisoara Hamilton. Vom fi toti pe cheu la ora opt fix, dupa cum specifica programul dumneavoastra, si ne asteptam sa gasim mijloacele de transport respective. Retineti ce v-am spus!

Observatiile lui Hamilton si Saunders erau poate intemeiate, dar Thompson, cu toata dorinta lui de a-i multumi pe calatori, simti ca cei doi l-au adus la capatul rabdarii. Se margini sa-i salute rece, fara sa le raspunda.

Lasand-o la bord pe tanara Thargela, cavalcada - aidoma celei din Faial - porni a doua zi la ora sapte fix, la semnalul dat de Thompson. Se puteau remarca dezertari.

Lipseau tinerii casatoriti si fricosul Johnson, care continua sa fuga de eventualele cutremure.

- N-are nevoie de cutremure ca sa se clatine pe propria-i temelie! isi permise sa remarce Roger.

Lipseau, de asemenea, familia Hamilton si Saunders. In sfarsit, mai absentau doua sau trei pasagere, carora varsta nu le ingaduia o excursie atat de lunga.

Coloana nu mai numara in total decat 54 de turisti, incluzandu-l si pe don Hygino da Veiga, ai carui doi frati preferasera sa ramana la bord.

Gratie lui don Hygino, Blockhead figura printre excurionisti. Thompson l-ar fi inlaturat fara mila daca portughezul n-ar fi intervenit pentru el, promitand vindecarea bolnavului pana in dimineata plecarii. In urma acestei asigurari, onorabilul ex-bacan fusese admis, dar cu conditia sa se tina tot timpul la o distanta invariabila de l00 de metri fata de ultimul rand al coloanei.

El porni deci singur, fara alta companie decat asinul cu conducatorul sau, si nu parea, dealtfel, deloc jignit de situatia sa anormala. Blockhead era dintre acei oameni care se pricep sa fie interesati de orice si sa se bucure de partea buna a lucrurilor. Fericit caracter, spre deosebire de acela al mofturosului Hamilton!

Iesiti din oras pe la est, turistii sosira la ora opt in plina campie. Putura atunci sa creada ca s-au intors in imprejurimile Hortei. Aceleasi lanuri de cereale si culturi de legume, in zare aceleasi specii de arbori, formand o masa inverzita. Totusi observara curand o diferenta esentiala intre Faial si Sao-Miguel, intru totul in favoarea celei de-a doua insule. Aici se gaseau mai multe intinderi aride, dar, in schimb, nici o palma de teren cultivabil care sa nu fie semanat. Nu mai existau cranguri pipernicite pe inaltimi, lasand sa se vada fundul vailor, ci superbe paduri de brazi, admirabil rezultat al neobositelor eforturi ale administratiei locale, care, de 50 de ani incoace, plantase, nebosita, mii si mii de picioare de teren.

Putin inainte de amiaza, caravana ajunse la marginea unei vai imense.

- Val das Furnas, anunta ghidul din fruntea coloanei.

Inconjurata de un brau de munti sterpi, valea Furnas are forma aproape perfecta a unui mare cerc cu o raza de aproape trei kilometri. Spre sud-est, lantul de munti se lasa in jos spre a face loc unui rau care, printr-o albie ingusta, patrunde in vale din nord-est.

Turistii urcara de-a lungul raului Ribeira-Quente, adica Raul-cald - ale carui maluri sunt acoperite de culturi cu legume si fructe de sezon - pana la izvoarele termale situate dincolo de un sat. De la doi kilometri putura zari acoperisurile poleite de soare ale asezarii.

Acest colt de tinut este cu totul neobisnuit. Din toate partile tasnesc izvoare, unele calde, altele reci, dar toate continand in mare grad saruri minerale. Cateva, reduse la un imperceptibil fir de apa, au fost denumite de indigeni Olhas-Ochii. Altele sunt mai importante. Unul curge dintr-un bazin in forma de cupa; cu mare vuiet cade, de la inaltimea de aproape un metru, un suvoi de apa fierbinte, a carei temperatura se ridica la l05° centigrade. In jurul lui atmosfera este intunecata de vapori grosi sulfurosi, care se depun pe sol si acopera ierburile, plantele si florile cu o veritabila crusta pietroasa.

Blockhead, la indemnul insistent al lui Thompson, trebui sa infrunte acesti vapori. Asta era, intr-adevar, cura imaginata de don Hygino, care se rezuma la aplicarea unui leac popular din Sao-Miguel, pe care instinctul animalelor suparate de paraziti l-a semnalat de mult ratiunii umane.

Remediu energic, desigur. In apropierea izvorului, abia daca se putea suporta caldura. Blockhead totusi nu ezita si disparu curajos in spatele perdelei de aburi arzatori. In definitiv, el nu se dadea in laturi sa incerce acest leac neobisnuit. Cand iesi din etuva, poate ca nu era inca vindecat, dar, in schimb, era cu siguranta fript. Congestionat, cu sudoarea curgandu-i siroaie pe frunte, reaparu intr-o stare jalnica. Cu toate acestea, chinurile sale nu se terminasera inca. Dupa indicatiile lui don Hygino, turistii se reunira langa un alt izvor, la zece metri distanta de cel dintai. Si mai cumplit decat primul, purtand numele de Pedro Botelho, el fierbea in fundul unei caverne, pe care localnicii o cred una din gurile iadului. Fapt este ca, in aceasta pestera, apa invizibila suiera intr-un mod infricosator, in timp ce afara se scurge o uriasa cantitate de noroi gras, cu care don Hygino era sigur ca va duce la capat vindecarea bolnavului.

Din ordinul sau, Blockhead, scotandu-si hainele, fu bagat de nenumarate ori in acest noroi, a carui temperatura ajungea la cel putin 45° centigrade. Nenorocitul nu mai putu indura si curand scoase adevarate urlete, insotite de hohotele de ras ale nemilosilor sai tovarasi.

Dar acestor urlete si rasete le raspunse un vuiet infricosator. Din caverna iesi un fum gros, strabatut de limbi amenintatoare de foc, in timp ce o jerba de apa se ridica in aer si cadea apoi sub forma unei ploi clocotite peste indraznetii vizitatori.

Ingroziti, fugira cu totii care incotro. Pentru a le reda curajul, fu nevoie de asigurarea ghizilor ca acest fenomen se produce deseori, chiar cu o si mai mare violenta, si atunci zgomotul imprejurul izvoarelor e mai puternic. Nimeni pana acum n-a putut sa dea fenomenului o explicatie plauzibila.

Cat despre Blockhead, el profita de panica pentru a scapa de baia de noroi. Se azvarli cat putu de repede in Ribeira-Quente, a carui apa, destul de fierbinte, ii paru rece si placuta. Dar oare remediul indicat de don Hygino avea cu adevarat proprietatile atribuite de localnici? Sau poate Absyrthus Blockhead suferise numai de o boala imaginara? Problema nu va putea fi rezolvata. Adevarul este ca onorabilul ex-bacan fu considerat vindecat, si din acest moment a putut lua din nou parte la viata obsteasca.

Dupa masa de pranz - procurata cu marc greutate in sat si care, desi se asemana mult cu dejunul campenesc din Faial, fu totusi mai putin fantezista - excursionistii se reincolonara pe la orele doua. Se pregateau de plecare si facusera chiar primii pasi, cand o a doua coloana sosi si ea in sat.

Mai mica decat prima, aceasta se compunea in total din opt persoane. Dar ce persoane! Erau Saunders, sir, lady si domnisoara Hamilton, insotiti de cei patru ghizi ai lor, plecati cu totii la ora reglementara, adica cu sase sferturi de ora intarziere, pe care s-au straduit s-o mentina cu multa grija.

Gravi, Hamilton si Saunders descalecara de pe asinii lor si inaintara spre Thompson, care fluiera printre dinti cu un aer nepasator.

- Putem spera, domnule, zise Saunders, sa gasim aici ceva de mancare?

- Pe legea mea, nu stiu, domnule, raspunse Thompson cu o dezinvoltura amabila. Daca binevoiti sa va adresati acestui brav hangiu pe care-l vedeti in pragul usii, v-ar putea poate satisface. in cazul ca acesti domni si aceste doamne au mai lasat vreo imbucatura.

Thompson se emancipase. Tinea capul sus. Isi scutura jugul.

Hamilton fu nespus de surprins de aceste manifestari de independenta, ii arunca o privire cumplita. Saunders spera cu voluptate ca, in lipsa unei mese mai civilizate, trufasul baronet isi va potoli foamea pe socoteala indraznetului administrator. Dar acesta le intoarse spatele si, fara un "buna ziua", dadu fidelilor sai semnalul de plecare.

Parasind valea Furnas, caravana merse de-a lungul lacului cu acelasi nume care umplea o depresiune ovala - altadata un crater. Trebui apoi sa urce o poteca in serpentina, ajungand pana la platourile superioare. Acest urcus fu destul de obositor. Curand piciorul animalelor pasea, cu un fosnet de panza mototolita, pe un teren sfaramicios si uscat, alcatuit numai dintr-un soi de cenusa alburie, care se strivea scartaind sub copitele lor.

- La Lagoa-secca, anunta ghidul din fruntea coloanei.

- Laguna-uscata, traduse Robert. Ne aflam pe locul unui vechi crater, caruia i s-a substituit in trecut un lac cu o intindere de doua sute de hectare si avand o adancime de 30 de metri. Acest lac a disparut, la randul sau, si craterul a fost nivelat de eruptia din l563 care a ravasit aceasta parte a insulei. In cursul eruptiei, un munte intreg, muntele Yolcao, s-a prabusit in adancurile pamantului. In locul lui se-ntinde azi lacul Do fogo, adica Lacul focului. Cred ca-l vom intalni in curand.

Si intr-adevar, aparu nu dupa mult timp. Vazura si multe altele. Chiar prea multe. Nu erau decat cratere transformate in lacuri, unele atingand l00-200 metri adancime, altele care nu depaseau 2-3 metri. Cu timpul, spectacolul deveni monoton.

Incepuse sa se lase noaptea, cand, pe poteci intortocheate, coboara in orasul Ribeira-Grande. Turistii, rupti de oboseala, abia avura timp sa ia cina intr-un hotel mizerabil, unde asinii de schimb asteptau pentru excursia de a doua zi. Imediat cerura sa se culce. Dar in Ribeira-Grande un singur hotel nu putea sa gazduiasca un grup atat de numeros. Trebuira sa se desparta. Noroc ca de data aceasta, cantonamentul fusese pregatit dinainte.

- Intalnirea pentru plecare la ora sapte fix, declara Thompson. Dar, vai, cati erau lipsa la aceasta adunare! Trebuira sa bata strazile pentru a strange oamenii, Thompson de o parte si Robert de alta. Amandoi galopara prin oras in urmarirea refractarilor. De cele mai multe ori, in zadar. Toti se declarau zdrobiti si se plangeau amarnic ca escadroane de plosnite razboinice i-au impiedicat sa doarma prin atacurile lor de neinfrant. Cu mare greutate, Thompson si locotenentul sau reusira sa stranga o treime din pasageri. Douazeci si doi de turisti, iata ce ramasese din falnica lor caravana! Si dintre ei, cea mai mare parte aveau o infatisare jalnica.

Intre cei douazeci si doi de viteji figura desigur familia Lindsay. Pe acesti calatori oteliti nu i-ar fi putut dobori o etapa de 40 de kilometri. Acelasi lucru se poate spune si despre Roger de Sorgues, fidelul cavaler al veselei Dolly, si despre Blockhead cu familia lui. Onorabilul ex-bacan putea oare pierde o ocazie pentru a-si exercita nesecata capacitate de admiratie? Cu sau fara voia lor, le lua cu sine pe sotia si pe ambele fiice care inaintau cu pasul putin obosit, poate, tragandu-l, la randul lor, dupa ele pe Tigg.

Cat despre Saunders si trio Hamilton, ajunsi la Ribeira-Grande in ajun, cu o ora si jumatate mai tarziu, avusesera grija sa nu se departeze de la nici un punct al programului. Morti sau vii, ei isi vor termina excursia. Si, ca dovada a principiilor lor de neclintit, nu vor pleca la ora anuntata de Thompson. Programul anuntand plecarea la ora opt, abia la aceasta ora ei isi luara in primire animalele de schimb, si discutia din ziua precedenta ar fi inceput, cu siguranta, din nou, daca ceilalti n-ar fi fost prea obositi.

Din regiment devenita batalion, din batalion - companie, din companie o simpla caprarie, coloana de turisti lasa repede in urma ei ultimele case din Ribeira-Grande. Venind tarziu, plecand devreme, acesti vajnici calatori nu putura afla nimic despre orasul a carui populatie depaseste l3 000 de locuitori. Trebuiau s-o regrete? Deloc, in afara de izvoarele lui, mult mai putin vestite decat cele din Val das Furnas, acest sat mare, murdar si prost construit, nu poseda nimic interesant.

Timp de o jumatate de ora, drumul strabatu o intindere destul de neteda, presarata de conuri vulcanice. Dar curand incepura sa urce. Intrau din nou in regiunea muntoasa. Pamanturile pastrau un aspect de bogatie si fertilitate. Totul vadea o asidua munca umana. Nici o creasta neimpadurita si nici un petic de glie care sa nu fi fost cultivat. In acest district vestic populatia parea mai densa. In fiecare clipa zareai cate o pereche. Mandru, barbatul pasea inainte, iar nevasta, la zece metri in urma, tropaia umila dupa el. Sfioase si sterse, ascunse sub cuprinzatoarea lor mantie, cu gluga mai mica dar mai stransa decat cele din Faial, satencele treceau ca niste fantome, fara sa le poti deslusi chipul. Pe masura ce te departai de centrele populate, glugile se strangeau mai mult. Ba chiar, pe la ora zece, cand pasagerii trecura printr-un sat, putura sa vada cu mirare ca, la apropierea lor, femeile se-ntorceau timid cu fata la perete.

- Pesemne ca sunt foarte urate! observa Dolly, gasind acestor exagerari de pudoare o explicatie tipic feminina.

La iesirea din sat, drumul deveni poteca, in timp ce panta se inalta mult. La patru sute de metri deasupra lor, turistii deslusira creasta muntelui pe care coasta o ascunsese pana atunci vederii. Urcand cu mare greutate serpentinele, ajunsera la mijlocul povarnisului, dar acolo cerura o clipa de ragaz. De dimineata parcursesera douazeci de kilometri in conditii foarte obositoare. Purtatori si purtati se simteau la capatul puterilor.

Dupa un sfert de ora, coloana era gata sa-si inceapa din nou urcusul, cand un vuiet surd se ridica dinspre piscul muntelui. In acelasi timp, se forma un nor de praf, deplasandu-se rapid si parand ca inainteaza pe meandrele potecii.

Zgomotul inexplicabil crestea din clipa in clipa. Se desluseau sunete bizare venind dintr-acolo. Mugete? Urlete? Latraturi? Chiar si ghizii pareau ingrijorati.

Impingand asinii intr-un hambar parasit, care din fericire se afla in apropiere, fura curand cu totii in siguranta. Numai nenorocitul de Blockhead nu avu timp sa se puna la adapost. Crupa asinului sau mai iesea inca de dupa coltul hambarului, cand norul de praf il ajunse ca un fulger. Acest lucru fu de ajuns. Intr-o clipa, nefericitul bacan fu ridicat, luat ca de vant si disparu!

Tovarasii sai scoasera un strigat de groaza.

Dar tromba trecuse, ducandu-si mai departe furia devastatoare, si Blockhead se ridica stranutand, dar fara nici o rana aparenta.

Se repezira spre el. Dar fostul bacan nu parea emotionat. Pe figura-i calma se citea numai mirare. Si in timp ce privirea lui uimita urmarea norul de praf care se rostogolea pe panta, o exclamatie neprevazuta iesi de pe buzele calatorului maltratat.

- Porcii! rosti Blockhead cu un accent de mare admiratie.

Desigur, ceea ce i se-ntamplase era neplacut. Tovarasii lui gasira insa vorba putin cam tare. Trebuie sa stii sa te stapanesti, ce naiba! Doamnele intoarsera capul, pufnind in ras. Totusi, dupa ce Blockhead le dadu explicatiile cuvenite, deveni limpede ca nu avea nici o vina. Erau intr-adevar porci, porci adevarati, cei care-l atacasera. Cat despre originea panicii care a transformat in catapulte de neinfrant turma de animale de obicei inofensive, nici macar ghizii n-o cunosteau.

Era ora l2 fix cand turistii ajunsera pe creasta. Ca si in varful cazanului din Faial, grandoarea spectacolului ii opri in loc.

Depasind tot ce imaginatia isi poate inchipui, in fata lor se sapa o chiuveta imensa, adanca de 400 de metri, de forma unui oval uluitor de perfect, cu o circumferinta de 28 de kilometri. Peste creasta ingusta, coborasul se facea chiar din locul unde se termina urcusul.

Pantele interioare, impodobite de o vegetatie bogata, duceau lin pana in fundul incredibilei depresiuni, in mijlocul careia un sat incantator parea ca se-mbata de soare, scaldat de doua lacuri cu ape mai albastre decat cerul.

Trecand de marginea prapastiei, privirea cuprindea libera intreaga insula. Spre nord era o ingramadire de stanci abrupte, presarate cu palcuri de portocali, apoi, mai departe, se zareau campii si case. Spre est se-ntindea un noian de piscuri si sesul, cand inverzit, cand brazdat de rape negre si salbatice; dincolo de coastele insulei Sao-Miguel, se distingeau, ca niste pete pe oglinda nesfarsita a apei, contururile vagi ale insulei Terceira la nord-vest, si Santa-Maria la sud-est.

Ora nepermitand o oprire prea lunga, se grabira spre sat. Pe masura ce se apropiau, farmecul pierea incetul cu incetul. El disparu cu totul cand ajunsera la case. Satul nu era nici mai mult si nici mai putin murdar, noroios si sarac ca celelalte, infrumusetat doar de departe de nimbul amagitor al soarelui.

- Sapte-cetati! anunta Robert.

Ce-i drept, acest nume pompos se potrivea de minune adunaturii de cocioabe jalnice!

- Daca cel putin s-ar gasi de mancare, mormai Roger printre dinti.

Mijloacele precare ale satului fura totusi suficiente pentru grupul redus al turistilor. O ora si jumatate mai tarziu, satui, de bine de rau, acestia erau gata sa ia drumul de intoarcere. Nu mai putea fi vorba sa viziteze vulcanii, viroagele si prapastiile atat de numeroase in valea craterului, nici sa admire cascadele ei pitoresti. Le lipsea timpul.

- Mi se pare foarte englezesc acest mod de a calatori, spuse ironic Roger compatriotului sau: Sa vezi ceva? La ce bun, de vreme ce ti-ai inghitit ratia de kilometri?

Unsprezece mile desparteau satul Sapte-cetati de Ponta-Delgada. Plecati pe la ora trei dupa-masa, calatorii trebuiau sa parcurga cu usurinta aceasta distanta, inainte de apusul soarelui.

Dupa ce intrasera in vale pe la nord, urcau acum pantele meridionale, nu fara a arunca din cand in cand cate o privire de regret spre satul care parea mai frumos pe masura ce te indepartai de el.

In timpul acestei prime parti a drumului, nu schimbara nici un cuvant. Aplecati peste gatul asinilor. Infipti in sa, toti taceau absorbiti de greul urcus al potecii de piatra. Astfel incat, ce suspin de usurare cand, sositi pe creasta, primira drept in fata briza marii, ale carei valuri departate straluceau la sase sute de metri mai jos! Limbile se dezlegara, si despre ce-ar fi putut vorbi daca nu despre spectacolul ce-l aveau inaintea ochilor?

- Ati putea sa ne spuneti, domnule profesor, il intreba Thompson pe Robert, care este originea prapastiei pe care am traversat-o si de unde-i vine numele de,Sapte-Cetati"?

- Pai, domnule, raspunse Robert, originea este totdeauna aceeasi. E vorba mereu de vulcani stinsi, ale caror cratere au fost umplute de ploaie. Acesta este mai mare decat celelalte. Asta-i tot. In ce priveste denumirea de "Sapte-cetati", este probabil o amintire despre cele sapte orase fondate pe insula imaginara Antilia, de catre cei sapte episcopi legendari care s-au exilat din Portugalia in timpul invadarii ei de catre mauri. Conform unei legende populare, orasele intemeiate de acesti episcopi ar fi fost inghitite de mare, odata cu insula fabuloasa pe care fusesera cladite. Poporul a vrut desigur sa perpetueze legenda, denumind astfel acest crater, a carui origine se datoreaza tot unei scufundari a solului in cursul eruptiei din l445.

- Atat de aproape de epoca noastra! exclama Thompson, cu un fel de spaima care amintea groaza lui Johnson. Sper, cel putin, ca asemenea fenomene au incetat de multa vreme?

- Da si nu, zise Robert. Alte eruptii foarte violente au avut loc in l522 si l652. In plus, insula Sao-Miguel, si in special partea de vest, pe care ne aflam, este expusa in mod deosebit convulsiilor vulcanice. Ultima alerta serioasa dateaza din l8ll. Destul de recent.

- Asta inseamna exact 99 de ani, indraznesc sa spun! exclama Thompson, de data aceasta foarte alarmat, dupa o tacere consacrata unui calcul rapid.

- Nu mai mult, raspunse filosofic Robert.

Dar Thompson voia sa fie linistit.

- In sfarsit, credeti, domnule profesor, relua el, ca asemenea catastrofe s-ar putea produce din nou?

- Pe legea mea, domnule, nu o pot ghici, raspunse Robert zambind. Dar se stie ca in Azore, ca si in alte parti, activitatea vulcanica are tendinta sa descreasca. Totusi.

Robert nu avu timp sa termine. Ca si cum pamantul le-ar fi pierit brusc de sub picioare, oameni si animale fura rasturnati claie peste gramada. Nimeni, din fericire, nu avu de suferit. Intr-o clipa se ridicara iar.

- Iata raspunsul, ii zise Robert lui Thompson.

Dar deodata unul din ghizi scoase un strigat cumplit, intinzand bratul spre creasta, apoi, cu acest strigat, o lua la goana de-i sfaraiau calcaiele, spre vale, ca innebunit se spaima. O primejdie groaznica ii ameninta intr-adevar pe turisti. La mai putin de o suta de metri, chiar deasupra lor, pamantul era framantat de convulsii infricosatoare. In urletele si racnetele asemanatoare cu cele ale unei sute de menajerii de animale salbatice, solul se salta aidoma valurilor marii - alcatuite insa din nisip si piatra - care se izbeau intre ele. O perdea groasa de praf ascundea soarele.

Nefericitii calatori se aflau in acest moment intre doua stanci enorme, ai caror pereti ascutiti la varf formau un soi de culoar larg de 500 de metri si cu o lungime aproape egala. Urmandu-i pe ghizi, ei se refugiara spre peretele din dreapta, la adapostul iesiturii uriase care inchipuia un acoperis ce putea sa-i salveze. Era si timpul.

Cu un parait ingrozitor, bucatile de pamant, dislocate, se rostogolira pe panta. O parte din munte se prabusea, se surpa. Slaba la inceput, viteza avalansei se accelera cu fiecare metru si deveni vertiginoasa. Vacarmul ajunse asurzitor. Turistii, cu inima cat un purice, cu gura inchisa si tinandu-se de maini, priveau ingroziti.

Avalansa trecu.

La primul soc, stanca protectoare fusese smulsa. Pierduta in vartej, devenise unul din proiectilele cu care muntele bombarda valea.

De acum inainte nimic nu i-ar fi putut feri pe calatori de rostogolirea dezlantuita a stancilor care treceau la o distanta de cateva degete de piepturile lor lipsite de aparare.

In douazeci de secunde totul lua sfarsit. Desi natura isi regasise intre timp uriasa-i liniste, nici un gest nu spulbera inca incremenirea spectatorilor inspaimantati de cataclism. Unii culcati la poalele formidabilului zid de piatra, altii in picioare, cu bratele incrucisate si cu spatele lipit de perete, intr-un efort supraomenesc pentru a-si diminua grosimea trupului, pareau neinsufletiti.

Prima care-si veni in fire fu Alice Lindsay. Dintr-o data isi dadu seama ca se afla ghemuita intr-o cavitate de stanca. Cum ajunsese acolo? Cine o dusese acolo? Cumnatul ei? Nu, mai curand Robert, care, fara sa-si dea seama, continua s-o protejeze cu trupul sau.

- Iata ca e a doua oara, daca ne gandim la razmerita din Terceira, ca-ti datorez recunostinta, ii spuse ea, iesind din ascunzatoare.

Robert se facu a nu intelege.

- Vai, doamna, nu-mi datorati mai mult decat oricui care in asemenea imprejurari s-ar fi gasit langa dumneavoatra.

Miscarea facuta de Alice rupse vraja care-i paraliza pe tovarasii ei. Toti se dezmortira, isi scuturara hainele si, incetul cu incetul, inimile incepura sa bata regulat.

Pentru a se intoarce la Ponta-Delgada, nu mai putea fi vorba sa se foloseasca de poteci. Ciuntit de asaltul furios al bulgarilor de pamant si piatra, muntele avea acum aspectul unei pante normale, presarata cu un mare numar de blocuri care se oprisera in cadere. Fapt si mai grav, majoritatea asinilor pierisera. Cei ramasi fura rezervati femeilor. Si astfel se aventurara cu totii pe acest sol ravasit.

Inainte de plecare, cinci sau sase ghizi strigara intr-un singur glas, chemandu-l pe camaradul disparut. Dar apelurile lor ramasera zadarnice. In fuga lui necugetata spre vale, nenorocitul fusese desigur ajuns de avalansa. Unde va fi dormind acum, sub giulgiul gros de douazeci de metri al pamantului?

Pornira fara a mai pierde timp. Se cuvenea sa se grabeasca, intrucat cele intamplate se puteau repeta. Cu toate acestea, mersul lor era fireste incetinit de solul desfundat si nu se putea ajunge la sosea inainte de caderea noptii. Pana la Ponta-Delgada, mai erau zece kilometri din locul unde se aflau. Distanta fu parcursa in doua ore, si cu douazeci de minute inainte dc ora noua, turistii urcau la bordul lui Seamew rupti de oboseala, dar teferi.

Ceilalti, intorcandu-se din Ribeira-Grande pe sosea, se aflau la bord de multa vreme. Ei se felicitara pentru lenea lor cand aflara intamplarile din aceasta zi.

Totusi, cineva triumfa mai mult decat ei. Si acela fu Johnson, a carui hotarare se aratase a nu fi chiar proasta, la urma urmelor.

- Se pare, deci, domnule, ii zise el lui Robert fara nici un fel de modestie, ca astazi ati fi putut pieri cu totii.

- Asa e, domnule.

- Hei, hei, relua Johnson, asta mi s-ar fi intamplat si mie daca as fi facut prostia sa merg cu voi!

- Probabil, domnule, raspunse Robert. Va rog totusi sa observati ca ne-am intors cu bine.

- Afara de un ghid, asa cum am auzit, riposta calm Johnson. Ceilalti o vor pati alta data. Dar va rog sa-mi spuneti, domnule, dupa ce parasim Sao-Miguel, ne ducem la Madera, nu-i asa?

- La Madera, da, domnule, raspunse Robert, fara sa stie unde voia sa ajunga acest original.

- Si la Madera pot fi cutremure?

- Nu cred, zise Robert.

- Bine, raspunse Johnson. Deci afirmati ca nu trebuie sa ne temem de nimic pe acea insula fermecatoare?

- Pai, da! raspunse Robert. Nu. nu cred. nu. afara poate de inundatii.

- Inundatii! il intrerupse Johnson. Ati spus inundatii? Au loc acolo?

- Cateodata.

- Foarte bine, zise Johnson. Si adauga, scandand cuvintele: Atunci, domnule, notati acest lucru in hartiile dumneavoastra: Nu voi pune piciorul pe blestemata dumneavoastra insula Madera!

Si incorijibilul fricos, rasucindu-se pe calcaie, intra in bar de unde i se auzi curand vocea, cerand un aperitiv si o bautura reconfortanta.

In timp ce Johnson triumfa astfel, o surpriza neplacuta il astepta, dimpotriva, pe Thompson.

Abia sosit la bord, o mare ambarcatiune acosta langa Seamew. Intr-o clipa, puntea fu invadata de vreo douazeci de agenti ai politiei, condusi de un ofiter superior.

- Domnule, i se adresa taios ofiterul, intr-o englezeasca acceptabila, avizo-ul cu aburi Camoens a sosit in portul noastru. El ne-a adus stirea unor fapte incalificabile care s-au petrecut in rada Angra. Nu inteleg sa discut cazul, este de resortul diplomatiei noastre. Dar un lucru ma priveste si acesta este descoperirea hotului. Purtarea dumneavoastra ma autorizeaza sa cred ca-i dati adapost. Va rog sa va considerati consemnati la Ponta-Delgada. Este absolut interzis pasagerilor si echipajului sa paraseasca bordul si sa comunice cu uscatul inaintea perchezitiei ce se va face pe vapor.

Acest ordin fusese rostit pe un ton ce nu admitea replica. Un englez poate fi uneori arogant. Dar acum nici nu te puteai gandi la asa ceva.

Thompson se facu mititel.

- Cand va avea loc perchezitia? intreba el.

- Maine, i se raspunse.

- Si cat timp va fi retinut vaporul?

- Asta nu stiu, termina ofiterul de politie. Atata timp cat va fi nevoie pentru ca vinovatul sa fie descoperit si arestat. Sluga dumneavoastra, domnule.

Si cu aceste ultime cuvinte, ofiterul isi duse usor mana la chipiu in semn de salut si pleca sa se imbarce pe vasul lui, lasandu-l pe Thompson in culmea deznadejdii.

XI O NUNTA LA SAO-MIGUEL.

Trezirea in dimineata zilei de 25 mai la bordul lui Seamew avu loc intr-o atmosfera posomorata. Ar fi fost plecati inca din ajun, ba chiar si cu o zi inainte, daca o prima intarziere nu s-ar fi produs la Faial.

Nimeni nu se gandise la aceasta consecinta, totusi logica, a evenimentelor din Terceira. In momentul cand Seamew parasise rada Angrei, nici un alt vapor nu era acostat acolo. Puteau ei sa prevada ca avizoul Camoens va gasi timp util pentu a-i regasi pe evadati la Sao-Miguel?

Printre pasageri, putini acceptau cu inima linistita acest nou incident al calatoriei. Cei mai multi nu se ferira sa-si manifeste nemultumirea si, cu oarecare nedreptate, ii atribuiau lui Thompson responsabilitatea neajunsurilor, a caror prima victima era insusi administratorul. Ce nevoie avusese sa infrunte deschis autoritatile din Terceira? Daca ar fi procedat cu mai multa prudenta, toata afacerea ar fi luat o alta intorsatura. Ba, mai mult! Cand te gandeai la originea acestor neajunsuri, vinovatia Agentiei parea evidenta. Daca nu s-ar fi incalcat programul si vaporul n-ar fi sosit la Faial in l8 in loc de l7, s-ar fi putut parasi Terceira inca in seara de 20 mai. Pasagerii de pe Seamew n-ar mai fi fost amestecati in nici un fel in aceasta absurda istorie cu hoti, al carui rezultat nu se putea prevedea.

Neimpacatii Saunders si Hamilton se aratau - si ar fi fost de mirare sa fie altfel - cei mai vajnici sustinatori ai acestei teze. Nici o imprejurare nu le-ar fi putut fi mai favorabila pentru pretentiile lor artagoase la punctualitate. Perorau cu glas tare in mijlocul unui cerc aprobator, unde in primele randuri se gasea, fumandu-si pipa, Van Piperboom din Rotterdam.

Olandezul intelesese oare in ce situatie neplacuta se afla impreuna cu toti tovarasii sai? In orice caz, nu era zgarcit cu semnele de aprobare, ascultand, fara a intelege dealtfel nici o iota, suvoiul de fraze ale conducatorilor opozitiei.

Don Hygino se facu remarcat si el printre cei mai inflacarati. Era furios si rostea cuvinte violente. Ameninta, desi portughez, propria lui tara, cu represaliile cabinetului din Saint-James. Ce nevoie il mana pe nobilul portughez sa plece? Ce importanta avea o intarziere pentru un om care - daca stateai sa-l asculti - nu stia ce sa faca cu timpul sau? De cate ori trecea pe langa grupul ostil in care Saunders se voia un ursuz Tyrteu10, Thompson isi pleca capul. In sinea lui, intelegea proasta dispozitie a pasagerilor. Sa propui oamenilor un voiaj placut de aproape o luna, sa-i faci sa plateasca in acest scop o suma respectabila, pentru ca apoi sa-i blochezi in portul Ponta-Delgada, iata un motiv care putea sa-i exaspereze chiar si pe cei mai rabdatori. Inca putin, si cei care pana acum ii ramasesera credinciosi il vor parasi - acest lucru il vedea si il simtea. Fara a izbucni in reprosuri violente ca Saunders, Hamilton si cei din clica lor, unii - ca pastorul Cooley, de pilda - ii si insinuasera ca, daca lucrurile nu se aranjau repede, au sa renunte la calatoria inceputa si se vor intoarce in Anglia cu vaporul care trece lunar pe la Sao-Miguel. Era un simptom grav.

Fata de o atat de importanta opozitie, ce partizani avea Thompson? Numai familia lui Blockhead, care copia fidel optimismul sefului ei. Excelentul ex-bacan arbora in continuare aceeasi mina fericita si declara ca nu era deloc nemultumit sa se afle si el amestecat in complicatii diplomatice.

Cat despre Lindsay si Roger, ei se aratau neutri. Pur si simplu, indiferenti. Ii preocupau foarte putin incidentele care-i afectau atat de mult pe tovarasii lor. La Ponta-Delgada, ca si in alte parti, Alice si Dolly isi savurau placerea de a fi impreuna si de a putea sa se bucure de verva si voiosia ofiterului francez.

Ajutat de facilitatile oferite de viata la bord, acesta il inlocuise cu usurinta pe ursuzul si tacutul Jack. Putin timp dupa plecare, el si cele doua surori ajunsesera nedespartiti si intimitatea lor devenise subiectul de barfa al limbilor ascutite din jur. Dar ce le pasa independentelor americane! Nici Roger nu se sinchisea catusi de putin de cancanuri. Nestanjenit, le facea pe tovarasele sale sa se impartaseasa din tezaurul pretios al veseliei lui. Dolly si cu el izbucneau in rasete nesfarsite. Chiar si in acest moment, noul incident era pretextul unui sir neintrerupt de glume, si Roger nu inceta sa se amuze pe seama unei calatorii atat de bine organizate.

In aceasta intimitate a celor trei pasageri se amesteca si Robert, incetul cu incetul. Oricat de mare i-ar fi fost rezerva prudenta, ar fi parut nepoliticos sa reziste prea riguros la invitatiile compatriotului sau si al doamnelor Lindsay, a caror curiozitate cu privire la persoana lui se accentuase. Deveni deci mai putin salbatic si statea de vorba cu ei. Si umilul interpret, pe masura ce-si dezvaluia personalitatea, justifica magulitoarea favoare a pasagerilor care-l admisesera in compania lor. Fara a-si uita pozitia, lepada alaturi de ei haina de imprumut pe care o imbracase, redevenind el insusi, si se lasa uneori antrenat de convorbiri carora le gasea un farmec din ce in ce mai mare. La prabusirea terenului de la Sapte-Cetati, socotea ca numai datorita intamplarii putuse primi multumirile Alicei Lindsay. Hazardul, ajutat de noua sa atitudine, facea tot mai dese intalnirile lui cu cele doua surori.

Dar chiar daca-i numara si pe acesti indiferenti printre partizanii lui hotarati, Thompson era obligat sa admita ca armata sa era destul de putin numeroasa si-si storcea creierii sa gaseasca mijloacele de a pune capat acestei triste situatii. Primul ar fi fost, desigur, sa recurga la ajutorul consulatului englez. Din pacate, insa, lucrul nu era posibil, din pricina ca-i era interzisa orice comunicare cu uscatul. Thompson incerca, fara succes, un demers pe langa locotenent, comandant al fortelor de politie de la bordul lui Seamew. Trebuia sa astepte mai intai perchezitia. Pana atunci nu era nimic de facut.

Capitanul Pip asista de la distanta la convorbirea care se incheiase cu aceasta concluzie. Desi n-o auzea, el ghicea cuvintele celor doi interlocutori si, de furie, isi freca de zor varful nasului, in timp ce pupilele sale priveau in laturi, de parca ar fi suferit de un groaznic strabism. Sa-l vada pe armatorul sau redus la umilinta de a solicita bunavointa unui politist portughez, acest lucru depasea intelegerea unui brav capitan. Daca Thompson l-ar fi consultat, e sigur ca onestul marinar l-ar fi sfatuit sa faca vreo nebunie, ca de exemplu aceea de a pleca-mandru, in plina zi, cu drapelul englez falfaind in vant, infruntand bataia tunurilor din forturi.

Dar Thompson nu se gandea sa recurga la sfaturile capitanului sau. Nu dorea decat buna intelegere si facea eforturi sa tempereze lucrurile, ca sa satisfaca pe toata lumea. Dar asta era sarcina cea mai grea dintre toate. Mai putin rabdatoare se arata sarmana Thargela. Fara acest incident nefericit, momentul cand ar fi putut deveni sotia lui Joachimo n-ar fi fost departe. Era manata de dorinta de a-i vorbi acestui ofiter neinduplecat, care cu ea s-ar fi purtat, poate, mai putin sever. Nu mai sovai sa intreprinda acest demers indraznet, in clipa cand il vazu pe Joachimo indreptandu-se spre vapor si facandu-i din barca gesturi desperate.

Thargela o porni hotarata spre ofiterul de politie si-i expuse situatia in care o punea ordinul guvernatorului. Sa fi fost oare dreptatea cauzei ei, sau mai degraba rasunetul pe care povestea tinerei il avusese in toata insula, sau pur si simplu ochii frumosi si imploratori ai fetei care-l induplecara pe ofiter? Fapt este ca se lasa convins. Trimise pe uscat un emisar care se-ntoarse curand cu ordinul de a o debarca pe Thargela, cu conditia ca, ajunsa pe insula, sa fie supusa unei perchezitii corporale. Aceasta conditie sublinia, pentru cazul cand nu se stia indeajuns, cat de severa era blocada.

Odata libera, tanara fu gata sa profite de libertatea sa. Dar, inainte de toate, isi gasi timp sa-si exprime recunostinta fata de Thompson si Alice Lindsay, care staruise mult sa i se faca dreptate. Amandorura le aduse multe multumiri, poftindu-i cu dragalasenie la petrecera de nunta, impreuna cu toti tovarasii lor.

La aceasta invitatie Thompson nu raspunse decat printr-un zambet palid, in timp ce Alice o accepta, cu singura rezerva creata de imprejurarile actuale.

Dupa ce-si indeplini datoria de recunostinta, Thargela disparu vesela.

Era aproape ora patru, cand o mare ambarcatiune aborda vaporul, aducand trei persoane care - dupa infatisare - puteau fi identificate drept magistrati. Acestia erau insotiti de doua femei al caror viitor rol ramanea necunoscut. Printre noii sositi, Thompson il recunoscu imediat pe corregidor-ul cel laconic, cu care avusese de-a face cu doua zile inainte. Acesta vorbi primul rostind un singur cuvant, pe care Robert il traduse imediat.

- Perchezitie, zise el, punand piciorul pe punte. Thompson se-nclina tacut, punandu-se la dispozitia vizitatorilor care, inainte de a proceda la perchezitia anuntata, se oprira cateva minute langa bord si aruncara in prealabil o privire cercetatoare asupra vaporului in ansamblu. Cand crezu ca examinarea durase destul, corregidor-ul il invita pe Thompson sa-i roage pe pasageri sa urce pe spardec. Deoarece lucrul acesta se facuse dinainte, Thompson se margini sa arate cu mana cercul de chipuri ingrijorate care-l inconjura.

- Domnilor, spuse corregidor-ul, un furt, evaluat la l0 000 contos de reis (l6 milioane de franci), a fost comis la Terceira. O prima de unu la suta, adica l00 contos de reis (60 000 de franci) este oferita celui care va contribui la descoperirea hotului. Aceasta va arata importanta atribuita de guvernator cazului care a starnit indignarea populatiei. Din cauza purtarii suspecte a armatorului si a capitanului vostru - (aici, capitanul Pip schimba cu Artimon o privire de mila, si, din inaltul pasarelei, scuipa in mare cu dispret) - se banuieste ca hotul se ascunde printre dumneavoastra. Aveti deci interesul, daca vreti sa spulberati orice neintelegere, sa va conformati cu bunavointa instructiunilor pe care sunt insarcinat sa vi le transmit si care, la nevoie, vor fi executate cu forta.

Corregidor-ul facu o pauza. Debitase dintr-o suflare acest discurs, desigur pregatit. De acum inainte va reveni la obisnuita sa concizie.

- Pasagerii pe spardec, laolalta ofiterii, zise el intorcandu-se spre Thompson, echipajul la teuga. Toata lumea va fi pazita de oamenii mei in timp ce voi vizita vaporul.

Conform acestui ordin tradus de Robert, toti, pana si capitanul care-si morfolea furios mustata, se grupara pe spardec, in timp ce oamenii echipajului erau adunati pe teuga. Un singur pasager se desprinse de tovarasii sai si se-ndrepta, fara a fi vazut de nimeni, spre culoarul central care ducea la cabine. Acesta era don Hygino.

Ce cauta el in interiorul vaporului? De ce acest portughez era singurul care nu se supunea ordinului autoritatilor portugheze? Poate ca se ducea, pur si simplu, sa-i cheme pe cei doi frati ai sai, care abia de fusesera zariti de cand se imbarcasera.

Pasagerii dumneavoastra sunt cu totii aici? intreba corregidor-ul cand lumea se reunise. Dealtfel, va rog sa faceti apelul.

Thompson fu de acord cu aceasta dorinta. Dar, ajuns la ultimele randuri, in zadar citi numele lui don Hygino, don Jacopo si don Christopho da Veiga.

Corregidor-ul incrunta din sprancene.

- Aduceti-i pe acesti domni, comanda el.

Un servitor trimis in cautarea lor ii aduse curand pe cei trei frati. In mod vadit, nu erau in apele lor. Rosii la fata, congestionati, ai fi jurat ca avusese loc intre ei o cearta violenta.

- Cum se face, domnilor, ca nu va aflati aici impreuna cu ceilalti pasageri? intreba corregidor-ul cu glas sever.

Ca de obicei, Hygino fu acela care raspunse in numele fratilor sai si al sau personal.

- Fratii mei si cu mine, spuse el calm, nu stiam nimic despre prezenta dumneavoastra la bord.

- Hm, lacu corregidor-ul.

Robert nu spuse nimic. Ar fi jurat ca-l zarise mai inainte pe nobilul portughez in mijlocul altor pasageri. Dar pastra cu intelepciune aceasta observatie pentru sine. Dealtfel, corregidor-ul nu terminase anchetarea fratilor da Veiga.

- Sunteti portughezi, cred, domnilor? intreba el.

- Da, raspunse don Hygino.

- V-ati imbarcat pe acest vapor la Londra?

- Sa ne fie cu iertare, domnule, la Terceira, replica don Hygino.

- Hm! facu pentru a doua oara corregidor-ul, aruncand o privire patrunzatoare lui don Hygino. Si, desigur, n-aveti pe vapor nici o relatie personala?

Hamilton fierbea in sinea lui, auzind acest interogatoriu nemaipomenit.

- Asa se vorbeste unor gentilomi? Nu se mai putu abtine. Scuzati-ma, domnule, zise el, acesti domni da Veiga nu sunt lipsiti de relatii personale aici si nu le va fi greu sa gaseasca printre noi oameni care sa raspunda pentru ei.

- Cu cine am onoarea? intreba intepat corregidor-ul. Hamilton isi indrepta spinarea, luand o atitudine atat de batoasa, incat mai-mai sa capete un lumbago.

- Cu baronetul sir George Hamilton, spuse el ritos. Corregidor-ul nu paru prea impresionat.

- Foarte bine, domnule, foarte bine, replica el destul de ireverentios, apoi, recomandand inca o data tuturor pasagerilor sa nu paraseasca spardecul sub nici un pretext, disparu printr-unul din tambuchiuri, in timp ce don Hygino ii strangea calduros mana lui Hamilton. Perchezitia incepuse. Copoii aveau sa cerceteze pe rand buncarele, cala, sala masinilor, cazarma echipajului, terminand cu cabinele pasagerilor. In cursul acestei minutioase cautari, nici un colt, oricat de ferit ar fi fost el, cu siguranta ca n-avea sa ramana necercetat. Pasagerii trebuira sa astepte multa vreme. Trecura doua ore inainte ca sa se-ntoarca pe punte corregidor-ul. Aparu in sfarsit, putin dupa ora sase. Expresia posomorata a fetei sale arata ca nu gasise nimic.

- Sa ne grabim, domnilor, zise el, punand piciorul pe spardec. Vom incepe acum sa cercetam puntea si greementul. Intre timp, domnii si doamnele vor binevoi sa se lase perchezitionati.

O miscare de revolta se isca printre pasageri. Politistii stransera mai mult cercul.

- Foarte bine, foarte bine! zise corregidor-ul. Voia dumneavoastra. Ma voi multumi sa-i iau cu mine pe recalcitranti si sa-i inchid pana la decizia guvernatorului. Garda, incepe apelul.

Orice rezistenta era imposibila. Unul dupa altul, fiecare pasager cobora in cabina lui, insotit de un agent. Abia acum se explica prezenta celor doua femei aduse de corregidor.

Acesta sfarsise cu examinarea vaporului. Colacii de parama de pe punte fusesera dati la o parte, agentii fusesera trimisi in gabii si pana in varful catargului. Nici un coltisor nu fusese uitat in cursul acestei perchezitii conduse cu o meticulozitate demna de admiratie.

Dar cel mai bun copoi nu poate gasi nimic acolo unde nu este nimic, si-i era scris siretului corregidor sa se intoarca cu buzele umflate din aceasta vanatoare lipsita dc sanse. La ora sapte totul fusese scotocit si rascotocit in mod inutil.

- Sunteti liberi sa faceti ce vreti, ii zise el acum lui Thompson.

- Putem deci sa coboram pe uscat?

- Da.

- Si sa parasim insula, desigur? insinua Thompson.

- Pentru acest lucru, domnule, raspunse taios corregidor-ul, veti binevoi sa asteptati sa primim un raspuns la raportul pe care-l vom inainta imediat la Terceira.

Si, in timp ce Thompson ramase pe loc, zdrobit, corregidor-ul disparu, luandu-si escorta de agenti, barbati si femei. Numai zece jandarmi, comandati de un locotenent, ramasera la bord, insarcinati sa supravegheze vaporul consemnat.

In timpul cinei, se purtara discutii aprinse. Erau cu totii de parere ca masurile guvernatorului portughez meritau un calificativ aspru. A retine Seamew inainte de perchezitie mai era de inteles. Dar dupa!

Dar, la un moment dat, te oboseste si mania, si toate celelalte. Curand, Alice putu, in mijlocul unui calm relativ, sa riste sa transmita tovarasilor ei dragalasa invitatie facuta de Thargela. Invitatia fu primita mai bine decat era de asteptat de la acesti turisti infuriati. Obligati sa ramana la bord o zi intreaga, atat de lunga, acceptara cu placere perspectiva unei plimbari nocturne si a unui spectacol original. Ca urmare, aproape toti pasagerii intara la ora 9 in sala in care Thargela isi serba, printr-un bal, casatoria cu dragul ei Joachimo. Vreo suta de barbati si femei dansau in voie, in sunetele unei muzici indracite.

Englezii fura primiti cu aclamatii. Nu erau ei adevaratii fauritori ai fericirii tinerilor casatoriti? Fara prezenta lor, nunta n-ar fi fost pe deplin reusita. De aceea fura ovationati extrem de calduros.

Dupa un moment de oprire, dansul continua. Cadrilul urma polcii, valsul, mazurcii. Dar pe la ora 11 se auzi un strigat general: "Landun! Landun!"

La acest semnal, toti facura un cerc si Thargela impreuna cu Joachimo incepura, pentru a satisface dorinta prietenilor, sa execute acest dans national, pentru care azorienii din toate categoriile sociale au o adevarata pasiune. Landun este frate geaman cu bolero-ul spaniol. Aceiasi pasi batuti pe loc, aceleasi miscari bruste dar suple, aceleasi expresii vioaie si provocatoare. Trebuie spus ca Thargela executa cu maiestrie acest dificil dans de caracter, caci lungi aplauze salutara tanara pereche, cand castanietele tacura. Pe la miezul noptii, sarbatorirea era in toi. Vinul de Faial ii insufletise la culme pe dansatori. Pasagerii de pe Seamew se pregatira de plecare.

Inainte, insa, Alice Lindsay, dupa ce se consulta cu tovarasii ei, hotari sa puna in aplicare ideea care-i venise. Deoarece intamplarea ii amestecase in destinul acestor tineri, de ce sa nu termine, printr-o pornire generoasa, ceea ce incepusera? Thargela, care ceruse cu atata candoare protectia lor, o obtinuse. Ramaneau acum problemele vietii. Desigur, cu un tanar curajos ca Joachimo, noua casnicie avea toate sansele sa reuseasca din plin. Dar o mica suma de bani pe care turistii ar strange-o intre ei, fara efort, le-ar usura, in orice caz, viitorul. Aceasta suma ar constitui zestrea Thargelei, iar Joachimo, fericit s-o ia de nevasta, va fi facut in acelasi timp si o partida buna. Faptul ca au contribuit la nunta Thargelei fusese un lucru bun. A-i asigura viitorul ar fi fost si mai bine. Alice intinse deci mana pentru mica ei protejata, si trebuie spus ca niciunul dintre pasageri nu se tocmi cand isi dadu obolul. Blockhead primul se stoarse de doua lire si jumatate (50 de franci) ceea ce, pentru un ex-bacan, era o suma importanta. Nici Saunders, Thompson si Tigg nu socotisera de demnitatea lor sa ofere mai putin.

Johnson ar fi contribuit si el fara-ndoiala daca, in baza juramantului facut, n-ar fi ramas la bord.

Roger puse in mana gratioasei pasagere cinci ludovici de aur.

Hamilton care, in pofida caracterului sau morocanos, avea o inima buna, isi stirbi cu acest prilej capitalul cu o bancnota de patru lire (l00 franci) si parea ca o intinsese cu placere.

Alice multumi calduros generosului baronet, apoi, continuand caritabila ei cheta, ramase surprinsa cand ajunse in fata lui Robert.

Fara a-i spune un cuvant, fara a parea rusinat de ofranda sa modesta, Robert, cu un gest plin de gratie si de mandrie, oferi frumoasei femei o piesa portugheza de l 000 reis (6 franci) - si deodata Alice se simti rosind, fara voie, pana la radacina parului.

Iritata de aceasta slabiciune, a carei cauza n-ar fi putut s-o lamureasca, Alice multumi printr-o inclinare a capului si, intorcandu-se repede, solicita darul pasagerului urmator. Acesta nu era altul decat nobilul don Hygino. Daca Hamilton facuse o donatie princiara, don Hygino facu una regala. O bancnota de 40 de lire (l 000 franci), aceasta fu suma uriasa pe care o oferi doamnei Lindsay. Poate ca o facu prea ostentativ, poate ca despaturi bancnota, in asa fel ca toata lumea sa-i poata citi valoarea, cu o incetineala de prost-gust. Dar acesta era un pacat de meridional si Alice nu dadu importanta fleacurilor.

Electrizati de exemplul lui don Hygino, ceilalti pasageri isi desfacura larg baierele pungii. Nimeni nu refuza ofranda - mai mare sau mai mica, dupa averea pe care o avea. Odata cheta terminata, Alice anunta gloriosul total de 200 de lire (5 000 de franci). Era un rezultat superb. Pentru a-l obtine, pentru a rotunji astfel suma, Alice pesemne ca daduse o mare contributie personala. Dar ea nu imita ostentatia vanitoasa a lui don Hygino si nimeni nu stiu cat pusese de la dansa. Din acelasi sentiment de modestie si de discretie, nu vru sa predea ea insasi miresei aceasta dota nesperata. Insarcina cu acest lucru pe tinerii casatoriti care se izolau mereu, facand la bordul lui Seamew un voiaj atat de straniu. Erau prezenti la acea seara printr-o simpla intamplare si sarcina le reveni de drept.

Tanara englezoaica duse deci surorii ei portugheze zestrea care se constituise si insoti acest dar cu o sarutare afectuoasa. Totodata nu vru sa tainuiasca numele caritabilei pasagere careia, in realitate, Thargela ii datora recunostinta. Alice trebui sa primeasca, asadar, multumirile inflacarate ale Thargelei si ale sotului ei. Cinci mii de franci erau pentru ei o avere, si niciodata nu o vor uita pe darnica zana care le asigurase fericirea. Ceilalti pasageri avura si ei partea lor de multumiri. Thargela, izbucnind in plans, mergea de la unul la altul, iar Joachimo, zapacit, strangea toate mainile pe care le vedea.

Trebuiau totusi sa plece.

Cu mare greutate tulburarea noilor casatoriti se mai potoli si turistii se-ndreptara spre usa salii, in mijlocul unor entuziaste aclamatii.

Thargela si Joachimo ii insotira pana la iesire, platindu-le astfel insutit binefacerea prin spectacolul profundei emotii ce se citea pe fetele lor. Si cand reusira in sfarsit sa iasa, mirii ramasera inca multa vreme in pragul usii, mana in mana. Cu ochii larg deschisi in noapte, priveau cum se sterg si dispar in intuneric siluetele prietenilor de o zi, a acestor calatori ce-si continuau o calatorie care, prin forta faptei lor generoase sadite intr-un colt al vastei lumi, nu putea ramane. de-acum incolo, inutila.

XII CURIOASELE CONSECINTE ALE RAULUI DE MARE.

Cand pasagerii, parasind-o pe Thargela si pe fericitul ei sot, sosira la bord, gasira cinci din agentii de politie, ramasi sa supravegheze vaporul, plimbandu-se pe punte in pas de santinela, in timp ce ceilalti cinci camarazi ai lor, aflati in cazarma echipajului, precum si ofiterul, caruia i se rezervase o cabina, dormeau cu totii un somn fara vise. Si totusi, in pofida acestei garzi vigilente, Seamew, cand rasari soarele din ziua de 26 mai, plutea pe calea cea vasta, la mai mult de 30 de mile de Sao-Miguel. Acest lucru ameninta sa devina o obisnuinta.

Pentru a fugi, vasul n-a mai trebuit, de data asta, sa infrunte proiectilele portugheze. Se intamplase de la sine, cand se lasase o ceata deasa care la ora doua dimineata acoperise totul sub un val de nepatruns. Usa incaperilor unde dormeau locotenentul si cei cinci oameni ai sai fusese incuiata, iar cheia invartita de doua ori in broasca, in timp ce ceilalti cinci jandarmi fusesera facuti prizonieri. Intr-o clipa, Seamew putu sa plece linistit, ca si cum interdictia guvernatorului nici n-ar fi existat.

O ora mai tarziu, locotenentul, eliberat, se vazu silit sa suporte legea invingatorului si sa accepte o capitulare dezastruoasa. Oamenii sai fusesera dezarmati si Seamew ii ducea cu sine, pentru a-i debarca tocmai in Madera, in momentul cand se vor departa de aceasta colonie portugheza.

Uluit de aceasta schimbare subita, nefericitul locotenent se plimba cu un aer ingrijorat. Si gandindu-se cat de mult va dauna aceasta aventura avansarii sale, avea o mutra jalnica, in timp ce zorile care se iveau ii dezvaluiau intinderea vasta a marii.

Capitanul Pip, nici el, nu se duse sa se culce, desi ar fi avut dreptul la o odihna binemeritata. In afara de pericolul pe care-l reprezenta ingramadirea de recife numita "Furnicile", starea vremii necesita prezenta lui. Cu toate ca nu-i ameninta o furtuna, marea era agitata in mod normal; Seamew, inaintand contra vantului, avansa cu greutate, tangand foarte tare.

Capitanul lua astfel asupra lui toate grijile bordului, pentru linistea celorlalti. Aceasta era, cel putin, parerea lui Thompson, care, cu constiinta impacata, dormea cu pumnii stransi inca din momentul plecarii, cand o mana se puse pe umarul lui si-l trezi brusc, facandu-l sa tresara.

- Ce se-ntampla? Cat e ceasul? intreba frecandu-se la ochi. Vazu atunci obrazul de abanos al ajutorului sefului bucatar, domnul Sandweach.

- Este ora sase, domnule, raspunse respectuos acesta.

- Si ce se-ntampla? repeta Thompson nerabdator.

- Un valet al pasagerilor ma trimite sa va previn ca se aud gemete ingrozitoare in cabina ocupata de gentlemanul portughez si de cei doi frati ai sai. Ii este teama sa nu fie gravi bolnavi si nu stie ce sa faca.

Thomposon se gandi ca lucrurile trebuiau sa fie grave pentru ca sa vina cineva sa-l scoale din somn.

- Bine, ma duc, raspunse el.

Cand ajunse in camera seniorilor portughezi, nu regreta ca intrase la ei. Don Hygino si fratii sai pareau intr-adevar foarte bolnavi. Livizi, cu ochii inchisi, cu fata acoperita de o sudoare rece, zaceau pe spate, nemiscati, dar scotand fara intrerupere gemete sfasietoare. Suferinta lor parea insuportabila.

- Ce concert blestemat! murmura Thompson.

Dupa prima privire se linisti insa, recunoscand simptomele raului de mare, provocat de hula. Desi de o violenta putin obisnuita, maladia nu putea fi primejdioasa.

Totusi spiritul de umanitate il indemna sa vina in ajutorul sarmanilor oameni si Thompson, trebuie spus spre lauda sa, nu se sustrase de la aceasta datorie. Timp de o ora, el ii ingriji cu devotament, si nu din vina lui toate tratamentele ramasera nefolositoare. Ba, parea ca, dimpotriva, starea celor trei frati se agrava. Thompson, dealtfel, observa cu neliniste simptome care de obicei nu tineau de raul de mare. Din cand in cand, bolnavii, din livizi, deveneau deodata rosii ca focul la fata. Pareau atunci ca fac eforturi supraomenesti, dar recadeau indata epuizati, cu rasuflarea suieratoare si cu obrazul galben ca ceara.

La ora sapte, Thompson socoti situatia atat de critica, incat puse sa fie trezit Robert. Simtea nevoia unui sprijin. Robert, din nefericire, nu putu da nici un sfat sefului sau ierarhic si amandoi fura nevoiti sa constate ca nu stiau cum sa usureze starea celor trei bolnavi, carora denumirea de "muribunzi" incepea sa li se potriveasca.

- Trebuie totusi incercat ceva, zise Robert pe la ora opt. Daca am reusi macar sa-i facem sa vomite, caci greturile lor se opresc la mijlocul drumului.

- Cum? intreba Thompson. Cunosti vreun mijloc?

- Apa calda, sugera Robert.

- Sa incercam! exclama Thompson care incepuse sa-si piarda capul.

Remediul radical, indicat de Robert, isi facu imediat efectul. De la al doilea pahar cu apa calda, infirmierii improvizati obtinura dovada precisa a eficacitatii sale.

Dar ce vazura deodata Robert si Thompson? Ce crezura, mai curand, ca vad?

Nedumerirea lor era usor de clarificat. Apa nu le lipsea. Chiuvetele fura curatate cu grija si atunci. Atunci, ce luciri orbitoare!

Smaralde, rubine si diamante, mai mult de douazeci de pietre pretioase sclipeau pe fundul chiuvetelor dupa indepartarea murdariei!

Innebuniti, Thompson si Robert se priveau in tacere. Intr-o clipa totul deveni limpede pentru ei. Iata-i, deci, pe hotii profanatori ai crucifixului din Terceira - sau cel putin pe sefii lor; si politia azoriana nu se inselase atunci cand ii adusese lui Seamew acuzatia de a le fi servit drept refugiu! Ce ascunzatoare mai buna decat propriul lor stomac ar fi putut gasi vinovatii, amenintati de perchezitie la Sao-Miguel?

Robert, primul, isi recapata sangele rece:

- Acest secret este prea mare ca sa-l pastram numai noi doi, zise el. Va cer deci permisiunea sa aduc pe unul din pasageri, pe pastorul Cooley, de exemplu.

Thompson incuviinta din cap si un servitor fu trimis in cautarea venerabilului cleric.

Cand acesta sosi la randul sau in cabina unde gafaiau fratii da Veiga, situatia ramasese neschimbata. Nu era oare posibil ca hotii sa mai fi pastrat in stomacurile lor cateva din pietrele furate? Pentru a se asigura, trebuia continuat tratamentul care reusise atat de bine pana acum. Curand, mai mult de trei sute de pietre pretioase, in majoritate diamante pretioase si superbe, fura recuperate prin acest mijloc original.

Cei trei bolnavi, despovarati de secretul lor, pareau ca se simt usurati. Daca mai sufereau inca, nu mai era vorba acum decat de raul de mare obisnuit, si din partea acestui rau nu aveai a te teme de nici o urmare funesta. Se intocmi atunci, asupra acestor intamplari iesite din comun, un proces-verbal care fu inmanat spre pastrare pastorului Cooley, iar pietrele numarate pe rand de catre cei trei conjurati, fura predate lui Thompson care, dupa ce le puse in siguranta, pleca in cautarea locotenentului, cel care fusese nevoit sa capituleze atat de rusinos, cu cateva ore mai inainte.

Dar, in clipa cand iesi din ruf, o umbra se ivi in fata lui si aceasta umbra era inevitabilul Saunders alaturi de dublul sau, sir Hamilton, amandoi demni, calmi si severi, cum le sade bine unor pasageri nemultumiti.

- Un cuvant, domnule, spuse Saunders taind calea lui Thompson. Am vrea sa stim pana unde vreti sa ajungeti cu aceasta bataie de joc?

- Ce bataie de joc? murmura Thompson, nerabdator. Ce s-a mai intamplat?

- Pe ce ton ne raspundeti, domnule! exclama Hamilton, luandu-l de sus. Da, domnule, am vrea sa stim, in sfarsit, daca veti continua sa mai mintiti cu indrazneala in ce priveste promisiunile facute in program, in care am fost atat de prosti sa avem incredere?

Cum? Din nou teroarea cu incalcarea programului?

Thompson, preocupat de chestiuni cu adevarat grave, ridica din umeri si, dandu-l nervos la o parte pe Hamilton, se repezi pe punte, lasandu-l pe baronet sufocat de indignare fata de un asemenea procedeu.

Gasindu-l pe locotenent, il pofti la el in cabina, pentru a-i face o comunicare importanta.

- Domnule locotenent, spuse el imediat ce se asezara pe banchete, soarta ostaseasca v-a fost vitrega deunazi.

- Intr-adevar, domnule, raspunse locotenentul, pastrand o atitudine rezervata.

- Si va ducem acum la Madera.

- Asa se pare, domnule.

- Pentru noi doi a fost o afacere neplacuta, indraznesc s-o spun, si-mi inchipui ca daca s-ar prezenta un mijloc favorabil ca sa aranjam aceasta chestiune in beneficiul nostru comun.

- E greu! zise locotenentul.

- Poate, relua Thompson. Stiti, domnule locotenent, ca guvernatorul dumneavoastra a oferit o prima de unu la suta aceluia care ar pune mana pe hoti?

- Da, recunoscu locotenentul, dar nu vad cum.

- Asteptati, domnule locotenent, asteptati! Am putea poate sa ne intelegem, caci acest hot. hotii, mai bine-zis.

- Hotii.?

- I-am prins, repeta Thompson, si am pus mana si pe o buna parte a diamantelor furate!

Locotenentul, palid de emotie, incapabil sa scoata un cuvant, il apuca pe Thompson de brat. Acesta termina prin a-si formula propunerea.

- Deci, intelegeti, domnule locotenent, aceasta prima de unu la suta imi apartine. Ei bine! Aranjati afacerea noastra intr-un fel oarecare, spunand, de exemplu, ca ati plecat anume in scopul de a-i prinde pe hoti, a caror prezenta va confirma afirmatia dumneavoastra, si sunt gata sa va las o parte, adica a cincea, un sfert la nevoie, din prima ce mi se cuvine.

- Ah, asta era! facu locotenentul, cu o nepasare deloc magulitoare pentru generozitatea guvernatorului portughez.

- Ei bine! Acceptati? insista Thompson.

- Si daca refuz?

- Daca refuzati, raspunse Thompson, vom presupune ca nu v-am spus nimic. Va dau jos frumos la Madera si-i pastrez pe hotii mei, pentru a-i preda apoi consulului englez, care va sti sa-mi asigure toata onoarea, ca si profitul respectiv.

Locotenentul isi facu atunci in minte o socoteala rapida. A refuza propunerile lui Thompson, insemna sa se intoarca la Sao-Miguel pleostit, cu rusinea de a se fi lasat prins ca un copil. A accepta insemna, dimpotriva, sa se intoarca cu toate onorurile unei lupte castigate, caci succesul justifica totul. Socotind chiar ca un fapt absolut neglijabil sansa de a primi vreun ban din prima promisa, aceasta aventura i-ar fi fost profitabila in ochii sefilor, pentru ca putea, in acest caz, sa-si atribuie intreg meritul capturarii hotilor.

- Accept, rosti el hotarat.

- Foarte bine, aproba Thompson. Vom merge, daca binevoiti, sa reglementam pe loc aceasta afacere.

Intelegerea, ale carei baze se stabilisera, fu redactata si semnata de ambele parti. Thompson dadu imediat ofiterului pietrele regasite si primi o chitanta din partea lui. Putu atunci sa rasufle in voie si sa se felicite ca dusese la bun sfarsit aceasta importanta afacere.

In timp ce Thompson conducea atat de bine negocierile, o furie primejdioasa clocotea in inima lui Hamilton. Revenindu-si din uluirea care-l cuprinsese la auzul impertinentei administratorului, baronetul, fierband de indignare, se repezi sa-l urmareasca pc neobrazat. Nu-l putu insa gasi. Se intoarse atunci la capitanul Pip, care coborase de pe pasarela si se plimba fara grija, fumandu-si trabucul matinal.

- Captain, rosti el cu o manie stapanita, as putea oare sa stiu cui ii pot prezenta reclamatiile mele la bord?

Capitanul desfacu bratele in semn ca habar n-are.

- Poate lui Artimon, rosti el cu un aer visator.

- Captain! exclama baronetul, inrosindu-se de suparare.

- Da. raspunse capitanul calm.

- Captain, cred ca pe vasul asta am avut de suferit prea multa batjocura. Si pentru ca sunteti responsbail cu navigatia, ati vrea sa-mi spuneti de ce se mai vad in spatele navei stancile Furnicilor? De ce la ora zece dimineata suntem abia la travers de Santa-Maria? De ce, dupa opt ore de navigatie, se mai poate vedea insula Sao-Miguel?

- Sao-Miguel? riposta neincrezator capitanul.

- Da, domnule, Sao-Miguel, afirma sever baronetul, aratand un punct negru care taia linia orizontului intre Furnici si Santa-Maria.

Capitanul puse mana pe ochean.

- Daca acolo este Sao-Miguel, rosti el, in cele din urma zeflemitor, inseamna atunci ca Sao-Miguel este o insula cu aburi! Caci se vede fum, domnule.

Si capitanul urca din nou pe pasarela in timp ce baronetul, furios, combina in minte proiecte groaznice de razbunare. Oricat de ironic fusesera tratate observatiile lui Hamilton, ele totusi erau cat se poate de juste. Dar capitanul nu-l asteptase pe baronet sa le faca. El isi daduse singur seama de situatie. Indata ce se ivisera zorile, siajul vaporului ii aratase ca viteza lui Seamew scazuse brusc de la douasprezece noduri la vreo opt.

Domnul Bishop, pe care-l chemase, nu se aratase prea linistit. De la plecare intetea zadarnic focul. Cu neputinta sa faca sa creasca presiunea! Vina o purta cu siguranta proasta calitate a carbunelui livrat la Horta. Pana acum traisera pe socoteala rezervelor din Anglia, dar, de la plecarea din Sao-Miguel, fusesera nevoiti sa recurga la carbunele imbarcat, si urmarea suparatoare se facuse simtita imediat.

Domnul Bishop nu mai adaugase nimic si capitanul nu-i mai ceruse alte explicatii. Oamenii cu judecata nu se revolta impotriva imposibilului. De vreme ce nu puteau depasi opt noduri, vor face opt noduri, asta-i tot, si vor ajunge la Madera cu o noua intarziere de 24 de ore. Marea avand tendinta de a se linisti, barometrul ramanand la o inaltime rezonabila, capitanul nu avea motive de neliniste si nici nu se nelinistea. Acest esec ii lasase doar un gust amar si o proasta dispozitie, al carei preaplin se revarsase asupra lui Hamilton. Cearta, desi de mici proportii, fusese suficienta ca sa-l faca pe capitan sa-si mai descarce putin excesul de electricitate. Un caracter atat de calm nu putea intarzia sa-si regaseasca echilibrul. Se aseza deci linistit, ca de obicei, in fata lui Thompson, la masa de pranz, serios descompletata de valurile furtunoase. Totusi chipul i se-ntuneca din nou cand, urcandu-se iar pe punte, zari acelasi punct pe care sir Hamilton i-l semnalase, fixat cu incapatanare in prelungirea siajului lasat de Seamew. Aceasta incapatanare il puse pe ganduri.

Vaporul acesta nu fusese oare trimis in urmarirea lor de catre guvernatorul din Sao-Miguel? E drept ca putea fi la fel de bine un pachebot efectuandu-si traversarea normala intre Azore si Madera. Viitorul avea sa dezlege misterul.

Grijile pasarelei nu erau cunoscute de spardec, si totusi aici nu domnea animatia zilnica. Nu numai hula cea mare redusese numarul obisnuitilor plimbareti, ci se parea ca nemultumirea de aseara continua sa se manifeste si la pasagerii valizi. Umblau incoace si incolo, izolati. Refractari la invitatia fotoliilor grupate amical, cei mai multi ramasesera in picioare, insingurati, tinandu-se de balustrade pentru a-si pastra echilibrul. Hamilton, cu inima otravita, lasa vantul sa-i racoreasca fruntea, rosie de jignirea adusa. Pentru nimic in lume n-ar fi adresat cuvantul vreunei fiinte vii, si resentimentul sau cuprindea intreaga natura. Retras in sine cu demnitate, se macina necontenit pentru scenele de dimineata, in timp ce fiica sa, sub supravegherea lady-ei Hamilton, statea de vorba cu Tigg caruia i se redase libertatea din cauza imbolnavirii surorilor Blockhead. Hamilton urmarea din priviri amabila discutie. Era intr-adevar singur. Daca cel putin prietenul sau don Hygino ar fi fost aici! Dar don Hygino zacea in cabina sa, doborat de raul de mare, si Hamilton se socotea cu amaraciune parasit de intregul univers.

Tristetea baronetului avusese oare vreo inraurire asupra celorlalti tovarasi? Ai fi putut jura ca da, vazand fetele lor morocanoase, Dolly fiind ocupata cu randuirea unor lucruri. Alice, lipsita, pentru moment, de tovarasia ei, se dusese sa se aseze la pupa, intr-un loc care-i placea in mod deosebit. Sprijinita de balustrada coronamentului, urmarea valurile cu o privire absenta, plina de o tristete nemotivata care-i apasa sufletul.

La zece pasi de ea, Jack, nemiscat, parea ca dezbate in sinea lui o problema grea si complicata. Cand crezu ca reflectase destul, se-ndrepta agale spre cumnata lui si se aseza langa dansa. Pierduta in visare, aceasta nu observa prezenta sumbra si tacuta a personajului.

- Alice! murmura Jack.

Doamna Lindsay tresari si-si atinti asupra cumnatului ei ochii invaluiti inca in ceata usoara a zarilor contemplate.

- Alice, relua Jack, as vrea sa am cu dumneata o discutie serioasa. Momentul mi se pare prielnic, spardecul fiind aproape pustiu. Vrei Alice, sa-mi acorzi aceasta convorbire?

- Te ascult, Jack, raspunse ea cu bunavointa, mirata de o introducere atat de solemna.

- Implinesc, dupa cum stii, urma Jack dupa un moment de tacere, varsta de 3l de ani. Nu e o varsta prea inaintata, desigur, totusi nu mai am timp de pierdut, daca vreau sa-mi schimb existenta. Cea pe care am dus-o pana acum ma ingrozeste. Imi doresc o alta viata, utila si rodnica. Pe scurt, Alice, m-am gandit sa ma insor.

- Te-ai gandit foarte bine, Jack, aproba Alice, mirata numai de momentul ales pentru o asemenea confidenta. Nu-ti ramane decat sa-ti gasesti o sotie, si nu va fi pentru tine un lucru prea greu.

- Am gasit-o, Alice, o intrerupse Jack Lindsay, sau, cel putin, exista o femeie pe care am ales-o in adancul inimii mele. O cunosc de multa vreme, o respect si o iubesc. Dar ea, Alice, ma iubeste oare? Sau pot spera ca ma va iubi vreodata?

Un instinct miraculos slujeste femeile si le avertizeaza de primejdie.

La primele cuvinte ale lui Jack, Alice simtise pericolul care o ameninta. Intorcand capul, raspunse cu o voce taioasa si rece:

- Ar trebui s-o intrebi pe ea, prietene.

Jack observa shimbarea care inasprise vocea cumnatei sale. Un licar de furie trecu prin ochii lui. Totusi, printr-un efort puternic, reusi sa se stapaneasca.

- Asta si fac in momentul de fata, Alice, raspunse el, si astept cu teama hotararea ei. Alice, relua Jack dupa ce asteptase zadarnic un raspuns, n-ai vrea sa-ti pastrezi acelasi nume, acceptand totodata un nou sot?

Framantandu-si batista intre degetele crispate, enervata pana la lacrimi, Alice se-ntoarse brusc spre cumnatul ei.

- Iata o pasiune subita si o cerere cu totul neprevazuta, rosti ea cu o ironie amara.

- Pasiune subita! exclama Jack. Cum poti spune una ca asta. Alice? Sa fie oare adevarat ca n-ai bagat niciodata de seama cat de mult te iubesc?

- Te rog sa nu mai repeti acest cuvant! il intrerupse Alice cu violenta. Nu, n-am observat niciodata nimic din ceea ce spui. Ah! Daca as fi bagat de seama ceva, crezi ca as fi fost atat de nechibzuita sa te las sa ne insotesti in aceasta calatorie?

- Esti cruda Alice, zise Jack. Merit eu, oare, o asemenea manie? Daca marturisirea mea te surprinde atat de mult, cere-mi o asteptare, pune-ma la incercare, dar nu-mi lua orice speranta.

Doamna Lindsay il privi pe cumnatul ei drept in fata.

- Dimpotriva, te rog, sa renunti la orice speranta, rosti ea cu fermitate.

Jack lasa sa-i cada fruntea in maini, cu toate aparentele unei profunde dureri. Alice fu induiosata.

- Asculta, Jack, urma ea mai bland, e o neintelegere la mijloc. Poate ca te inseli fara sa vrei. Poate ca, incheie ea cu sovaiala, situatia noastra este in parte cauza acestei erori.

- Ce vrei sa spui? intreba Jack, ridicand capul.

- Am fost atat de putin sotia fratelui tau, continua Alice alegandu-si cu prudenta cuvintele, incat poate ca te-ai simtit jignit vazandu-ma ca am mostenit intreaga lui avere. Poate ca te-ai simtit nedreptatit. furat?

Jack Lindsay facu un gest de protest.

- Ma aflu intr-o situatie penibila, continua Alice. Fac toate eforturile ca sa evit sa rostesc un singur cuvant care ar putea sa te faca sa suferi. Trebuie sa ma ierti daca nu reusesc. E posibil, pe de alta parte, sa fii stramtorat. ruinat, chiar. Este normal ca te-ai gandit atunci la o casatorie care ar restabili echilibrul si ar repara, in acelasi timp, ceea ce apare in ochii tai ca o nedreptate. Obsedat de acest proiect, ai luat drept dragoste o simpla afectiune familiala.

- Urmeaza-ti gandul pana la capat, spuse Jack cu o voce aspra.

- Ei bine, Jack, daca acesta este adevarul, totul se mai poate aranja. Pentru ca am fericirea de a fi bogata, chiar foarte bogata, n-as putea oare sa-ti ofer un ajutor fratesc? N-as putea sa-ti acopar datoriile. daca ele exista. Sa te ajut apoi in viata. si. in cele din urma. sa-ti constitui un venit care sa-ti permita sa-ti gasesti o femeie mai potrivita decat cumnata ta?

- Un os de ros. mormai Jack cu ochii plecati.

- Ce spui? exclama Alice. Probabil ca m-am exprimat destul de stangaci, de vreme ce obtin un asemenea raspuns. Nu poti sa-ti inchipui cat ma necajeste asta.

Doamna Lindsay nu apuca sa termine. Dand brusc scaunul la o parte, Jack se ridicase.

- Destul cu prefacatoriile, rosti el cu brutalitate, privind-o cu dusmanie. N-are rost sa-ti invalui refuzul in atatea inflorituri. Ma respingi. Sa nu mai discutam, deci. Urmeaza sa ma gandesc la ceea ce am de facut.

Parasind-o pe cumnata lui care, nespus de emotionata de aceasta scena si de iesirea violenta cu care incheiase, se retrasese in singuratatea linistitoare a camerei sale, Jack se-ndeparta tremurand de furie. Incetul cu incetul insa aceasta furie se calma si putu atunci sa examineze situatia la rece.

Trebuia deci sa renunte la averea atat de multdorita? "Niciodata!" isi raspunse hotarat. Ramanea atunci sa gaseasca mijlocul de a pune mana pe ea, de vreme ce Alice refuza sa devina sotia lui.

La cina ea nu aparu. Dolly ii batu in usa zadarnic. Se incapatana sa ramana singura. Nu-si relua viata obisnuita de la bord decat a doua zi. Dar atunci paru ca tot ce se petrecuse intre cumnat si cumnata fusese dat uitarii. Fiecare dintre ei luase, fara indoiala, o hotarare in adancul nepatruns al sufletului sau.

In cursul acestei zile de 27 mai, marea se linisti simtitor si numarul pasagerilor valizi se mari in acelasi timp. Seara, fratii da Veiga si familia Blockhead erau aproape singurii care nu impodobira spardecul cu prezenta lor. In timp ce viata isi relua in felul acesta cursul normal la bordul lui Seamew, capitanul era, dimpotriva, muncit de ganduri negre. Distrat, preocupat, se plimba fara incetare pe pasarela de doua zile incoace, frecandu-si nasul intr-un mod amenintator. Si tot timpul ochii sai, privind intr-o parte, reveneau spre acel punct pe care sir Hamilton il confundase, cateva ore dupa plecare, cu unul din piscurile insulei Sao-Miguel.

In dimineata zilei de 28 mai, conform obiceiului, ajuns pe punte, isi indrepta ocheanul spre punctul devenit pentru el o obsesie.

- Pe barba mamei mele, mormai el catre Artimon, lasand instrumentul in jos, a naibii patanie, domnule!

De multa vreme nu mai avea nici o indoiala. Seamew, intr-adevar, nu mergea direct spre Madera. Conform programului, trebuia mai intai sa ocoleasca insula Porto-Santo, iar drumul de la Ponta-Delgada la Porto-Santo face un unghi apreciabil cu linia dreapta care merge de la Sao-Miguel la Madera. Totusi, bastimentul necunoscut urmase aceeasi cale, care in realitate nu ducea nicaieri, mentinandu-se tot timpul la o distanta invariabila de patru mile. Parea sa fie o vanatoare. Persistenta intervalului care separa cele doua vapoare il linistea insa, in parte, pe capitan. Nu va fi prins datorita vitezei scazute. Si era oare de mirare? Vaporul portughez nu se aprovizionase si el cu carbuni tot in Azore? Dar capitanul Pip era obligat sa-si spuna ca traversarea nu va dura vesnic. Vor ajunge odata si odata la Madera, or Madera e si ea portugheza. De patruzeci si opt de ore capitanul se gandea la acest lucru in fel si chip, fara a ajunge la o solutie satisfacatoare. Daca el ar fi fost stapanul, in loc sa se resemneze sa cada in mana unor temniceri, s-ar fi repezit drept inainte, incotro vedea cu ochii, pana la epuizarea carbunilor si a tot ce era combustibil pe nava. S-ar fi vazut atunci cine are buncarele mai mari; din nefericire, stapan nu era decat pe jumatate, si doar cu conditia sa-l conduca pe Seamew in blestemata rada a portului Funchal, capitala Maderei. De aceea turba fara istov. Trebuia totusi sa ia o hotarare, cand, la 28 mai, pe la orele zece dimineata, piscul din Porto-Santo incepu sa se zareasca la orizont. Sarmanul capitan fu silit sa se resemneze raportandu-i situatia lui Thompson. Va inchipuiti cat era de plouat.

Spre placuta lui surpriza, comunicarea sa nu fu primita atat de rau cum se temea.

- Credeti deci, captain, zise Thompson, ca acel vapor este portughez?

- Da, domnule.

- Si ca ne urmareste?

- Da, din nenorocire, cred si asta.

- Ei bine, in acest caz, captain, nu vad decat un singur lucru de facut.

- Si anume, domnule?

- Sa stopezi pur si simplu.

- Sa stopez?!

- Ei bine, da, captain, sa stopezi!

Capitanul ramase cu gura cascata, cu bratele lasate in jos si cu ochii holbati.

- Amin, domnule! facu el cu efort, fara a mai invoca de data aceasta barba mamei sale.

Executa eroic ordinul primit. Elicea se opri si Seamew ramase nemiscat la suprafata marii, in timp ce distanta care-l separa de celalalt vapor se micsora treptat. Era intr-adevar un vas de razboi portughez, ce putea fi recunoscut dupa lungul drapel care falfaia pe catargul principal. Douazeci de minute mai tarziu, abia daca-l mai despartea o mila de Seamew.

Thompson cobori atunci o barca in care luara loc jandarmii. Pip nu-si putea reveni din uimire. Iata, deci, ca ostatecii se inapoiau!

Locotenentul, insa, si sase din oamenii sai nu se imbarcara impreuna cu ceilalti. Mirarea capitanului ajunse la culme cand ii vazu aparand, la randul lor, dar mai ales vazand ce colete bizare transportau. Aceste colete, colete omenesti, nu erau altii decat don Hygino Rodriguez da Veiga si cei doi frati ai sai. Inca zdrobiti de loviturile lui Neptun, un soi de cadavre vii, ei nu opuneau nici o rezistenta. Capitanul ii vazu cum trec peste bastingaj, insensibili si inconstienti.

- Ei asta-i buna! Asta-i buna! mormai bravul capitan, incapabil sa gaseasca vreo explicatie.

Oricat ar fi fost el de surprins, sir Hamilton era si mai mult. Intrigat de tratamentul la care erau supusi niste gentlemeni, puse, insa, de data aceasta o surdina prudenta la vesnicele lui proteste. In mod provizoriu, cel putin, se multumi sa ceara cateva lamuriri unui matelot, langa care se afla din intamplare.

Hamilton insa pica prost. Om in varsta, ars de soare, tabacit de intemperii, cu sufletul prea larg, datorita contemplarii indelungi a imensitatii marilor, pentru a se interesa de meschinaria semenilor sai, acest matelot nu stia nimic. In indiferenta lui mareata, nici nu voia sa stie. La intrebarea baronetului, ridica din umeri in semn ca habar n-are. Totusi catadicsi sa-si scoata pipa din gura.

- Acestia sunt niste particulari, explica el, care se spune ca au mancat niste pietre. Se pare ca asa ceva este interzis in Portugalia!

Hamilton trebui sa se multumeasca cu acest raspuns. Satisfacut de explicatia data, batranul matelot incepu sa traga din nou din pipa, si, cu privirea pierduta catre valurile repezi, se si gandea la altceva. Adevarul Hamilton il afla abia mai tarziu, odata cu ceilalti pasageri. Fu o incercare cruda pentru vanitosul baronet.

- Sa nu uitati intelegerea noastra, ii spuse Thompson locotenentului, cand acesta isi lua, la randul sau, ramas bun.

- Fiti linistit, raspunse locotenentul.

Cu aceste cuvinte ambarcatiunea se desprinse. Apoi, dupa ce transporta incarcatura umana pe vasul de razboi, ea se intoarse la Seamew, a carui elice se puse imediat in miscare. Capitanul Pip continua sa nu inteleaga nimic. Cat despre Thompson, el nu-si putea alunga nelinistea. In pofida asigurarilor locotenentului, vasul de razboi nu-si va continua oare vanatoarea, de data aceasta Seamew fiind in bataia tunurilor? Trebuie spus ca ofiterul isi tinu in mod loial promisiunea si ca explicatiile sale fura gasite satisfacatoare. Curand, intr-adevar, nava de razboi descrise un mare semicerc spre tribord si disparu la orizontul din nord, in timp ce la sud aparura malurile insulei Porto-Santo.

Pe la ora mesei navigau de-a lungul acestei insule, muntoasa mai ales in partea ei septentrionala. Apoi Seamew lua directia sud-sud-vest si se indrepta direct spre Madera, care mai era la o distanta de vreo treizeci de mile si incepea sa-si arate deasupra apelor masa uriasa.

Doua ore mai tarziu, se vazu capul Sao-Lourenco, in timp ce aparea, la randul sau, insula Desertas, ce completeaza arhipelagul, impreuna cu cele trei insulite ale sale si cu recifele Salvages. In acest moment, partea septentrionala a insulei se desfasura in fata pasagerilor cu tarmul ei abrupt si stancos, in contururi riguros taiate. Creand Madera, natura, desigur, n-a cautat sa faca ceva nou. Aceleasi inalte faleze verticale, aceleasi promontorii ascutite si salbatice, aceiasi munti framantati, separati prin vai adanci si intunecoase. Toate erau facute dupa modelul Azorelor, dar un model perfectionat, multiplicat.

Deasupra tarmurilor stancoase, o alta mare se intindea sub bolta cerului, o mare de verdeata, avand drept valuri un numar imens de arbori gigantici. Acoperiti de paduri ca de un gazon pe masura lor, muntii se ridicau in trepte, dominati in centrul lor de varful Ruivo, inalt de l850 de metri. Incetul cu incetul, se profila si drumul de nord si, in sfarsit, pe la ora trei, trecura de promontoriul Sao-Lourenco, punct oriental al insulei. Seamew se apropie de el la mai putin de doua mile si cei de la bord putura deslusi cu usurinta catargul de semnalizare si farul ce se inalta la extremitatea lui.

Capitanul aduse vaporul cat mai aproape de mal, si coasta meridionala se desfasura sub ochii entuziasti ai pasagerilor. Mai intai se vazura stancile joase din care era format promontoriul Sao-Lourenco, precum si limba de pamant ce-l lega de restul insulei. Apoi coasta se ridica pentru a forma niste contraforturi monstruoase care sprijineau muntii din centru. Intre fiecare din acesti munti se piteau satele care pareau foarte frumoase de la aceasta distanta - Machico, Santa-Cruz, Canical - si pe care Robert le numea in trecere.

La ora patru, un nou promontoriu, Cabo Garajo, aparu in fata vaporului. Cateva rotatii de elice fura suficiente pentru a-l ocoli si dupa putin timp Seamew ancora in rada Funchal, in mijlocul unei flote numeroase, pe catargele careia falfaiau drapelele tuturor natiunilor.

XIII SOLUTIA UNEI ANAGRAME.

La 900 de kilometri de punctul european cel mai apropiat, la 700 de Maroc, la 400 de arhipelagul Canarelor, separata prin 460 de mile marine de Santa-Maria din Azore, Madera se intinde pe o lungime de circa 70 de kilometri, aproape de intersectia dintre 33 grade latitudine nordica si l9 grade longitudine vestica. Cu neputinta de imaginat o oaza mai grandioasa in Sahara marina. De la lantul muntos, a carui creasta cea mai inalta are l900 de metri, se-ntind, in apropiere de tarmul nordic al insulei, formandu-i gigantica sira a spinarii, niste lanturi mai mici, de parca ar fi afluentii marelui pisc. Spre nord de o parte si spre sud de alta, despartiti prin vai adanci pline de uimitoare valuri de vegetatie, muntii se pierd in mare, pe care o danteleaza cu promontoriile lor zimtate.

Abrupte, taiate in linii definitive si voluntare, astfel se arata coastele acestei regiuni din Atlanticul septentrional. Ca si cum o secure gigantica ar fi retezat un bloc, smulgandu-l pamantului. Intr-un trecut indepartat, forta vulcanica l-a aruncat dintr-un singur branci afara din apa, care in jurul sau are o adancime de patru kilometri.

Si totusi in pofida rocilor salbatice marginind tufuri calcaroase in culorile cele mai neprevazute, in ciuda violentelor denivelari pe care le-a suferit, insula are un aspect placut si gingas. O minunata mantie de verdeata, care-i indulceste colturile prea ascutite si-i rotunjeste varfurile, cade in cascade pana la marginile extreme ale falezelor.

In nici un punct al globului vegetatia nu are atata putere si atata bogatie. In Madera, arbustii nostri devin arbori, iar arborii nostri ating proportii colosale. Acolo, mai mult decat in Azore, cresc, una langa alta, plante din climele cele mai diferite. Florile si fructele celor cinci continente prospera in aceasta insula. Potecile sunt marginite de trandafiri, si e suficient sa te apleci pentru a culege fragi printre firele de iarba.

Cum o fi aratat aceasta insula paradisiaca in momentul descoperirii ei, cand arborii, relativ tineri azi, pe atunci de mai multe ori seculari, acopereau muntii cu frunzisul lor gigantic? Insula nu era la acea epoca decat o padure vasta, fara nici o palma de pamant cultivabil, si primul guvernator a trebuit sa provoace incendii in aceste desisuri de nepatruns. Cronica arata ca focul a ars sase ani consecutiv, si se pretinde ca rodnicia pamantului provine din aceasta devastare, poate necesara, dar barbara. Inainte de toate Madera datoreaza luxurianta ei vegetatie unei clime blande. Putine tari pot fi comparate cu ea in aceasta privinta. Mai putin ridicata vara decat cea din Azore si mai putin scazuta iarna, temperaturile acestor doua anotimpuri difera intre ele cu cel mult l0 grade. De aceea, insula este paradisul bolnavilor. Vin foarte multi la inceputul fiecarei ierni, mai cu seama bolnavii din Anglia, sa-si caute sanatatea sub acest cer de miere si de azur. Ca urmare, o suma anuala de trei milioane de franci ramane in buzunarul maderilenilor, in timp ce mormintele sapate pentru acei care nu se vor mai intoarce fac din Madera, dupa o expresie cunoscuta, "cel mai mare cimitir din Londra".

Pe malul meridional al insulei, chiar la marginea marii, se ridica in trepte capitala, Funchal. O mie de vapoare pe an sunt ancorate in rada sa comerciala, unde nenumarate vase de pescuit se incruciseaza ziua prin varfurile albe ale panzelor, iar noaptea prin chemarea inselatoare a luminilor.

Nici n-apuca bine sa-si arunce ancora, ca Seamew fu inconjurat de o multime de mici ambarcatiuni conduse de niste copii pe jumatate goi, ale caror vociferari se auzeau intr-un concert distonant. In limbajul lor anglo-portughez, ofereau flori, fructe sau invitau pasagerii amuzati sa arunce banuti in mare pe care ei, ca inotatori neintrecuti ce erau, sa-i culeaga de pe fundul apei.

Cand serviciul sanitar acorda vasului libera trecere, luntrasii localnici venira la bord sa-si ofere serviciile pentru debarcare. Oferte inutile pentru acea zi. Era peste ora cinci si deci prea tarziu pentru vizitarea Funchal-ului.

Numai doi calatori se crezura obligati sa paraseasca vaporul. In acesti doi nerabdatori ii veti recunoaste usor pe tinerii casatoriti care isi plimbau sub oricare cer o dragoste mereu nestirbita. Tinand in mana cate o mica sacosa, se-ndreptara, sot si sotie, spre o ambarcatiune careia ii facusera un semn discret. Cu o stanjenela prefacuta, cu o voiosie vicleana ce sclipea in ochii lor plecati, ei trecura repede, plini de modestie, prin mijlocul tovarasilor lor, ale caror priviri pline de simpatie ii urmarira timp indelungat.

Ceilalti ramasera la bord. Programul comportand o escala de sase zile complete la Funchal, aveau destul timp, cu atat mai mult cu cat nu se anunta nici o excursie: "26, 27, 28, 29, 30 si 3l mai, oprire la Funchal" - iata ce indica programul in mod laconic. Era o scapare a lui Thompson? Sau si-a inchipuit ca insula Madera nu are nici un loc care sa merite sa te deranjezi pana la el? Programul nu dadea nici o explicatie in aceasta privinta.

Hamilton se insarcina sa obtina un plus de informatii. De la ultimul lor schimb de cuvinte, el si Thompson nu-si mai vorbeau. Acesta din urma nu-si mai dadea nici un fel de osteneala pentru a-i multumi pe invederatii cusurgii Hamilton si Saunders. Mereu serviabil, bine dispus, plin de amabilitate atunci cand avea de-a face cu vreunul din tovarasii lor, fata de cei doi ramanea politicos, grabit si rece. Stapanindu-si nervii, baronetul il opri pe odiosul Thompson.

- Cum se face, domnule, intreba el cu un ton trufas, ca nu ati anuntat nici o excursie in timpul celor sase zile ale escalei noastre in Madera?

- Uitati-va in program, domnule, raspunse sec Thompson.

- Foarte bine, zise Hamilton strangand din buze. Ati vrea, cel putin, sa-mi spuneti unde credeti ca vom fi gazduiti?

- Uitati-va in program, domnule, repeta Thompson, imperturbabil.

- Dar e mut, la acest punct, programul dumneavoastra! Nici o indicatie, nici un nume de hotel. Nimic!

- Si vaporul, domnule? obiecta Thompson.

- Cum, exclama Hamilton jignit, aveti oare pretentia sa ne tineti pe toti prizonieri la bordul lui Seamew?! Asta numiti dumneavoastra sa vizitezi Madera?

- Uitati-va in program, domnule! raspunse pentru a treia oara Thompson, intorcand spatele artagosului sau pasager.

Dar, cazand din Caribda in Scylla11, adica din lac in put, nefericitul administrator se gasi in fata unui nou inamic.

Aveti dreptate, domnule, se auzi vocea scartaita a lui Saunders. Trebuie sa ne uitam in program. Numai ca programul dumneavoastra este o inselatorie. Iau drept martori pe toti acesti domni.

Si Saunders, cu un gest circular, arata spre pasagerii care, incetul cu incetul, formasera un cerc in jurul beligerantilor.

- Cum, continua intre timp Saunders, nu e nimic interesant de vazut pe aceasta insula? Dupa ce ne-ati manat ca pe o turma prin niste tinuturi fara locuitori si fara drumuri, indrazniti sa ne tineti la bordul.

Saunders ezita.

-.la bordul rablei dumneavoastra, da, a rablei dumneavoastra, gasi el in cele din urma termenul potrivit, acum, cand am ajuns intr-un tinut aproape civilizat!

Thompson, cu ochii la cer, cu mana in buzunar agitand incetisor o legatura de chei, astepta flegmatic potolirea furtunii. Aceasta atitudine sfarsi prin a-l irita pe Saunders.

- Ei bine, exclama el, asta nu va ramane asa!

- Nici vorba, tinu sa sublinieze Hamilton.

- Vom vedea daca exista judecatori la Londra!

- Asa e! intari din nou, energic, baronetul.

- Si pentru inceput, eu cobor pe uscat! Ma duc la un hotel! Un hotel de prim rang, domnule. Si ma instalez acolo pe spezele dumneavoastra!

Cu aceste cuvinte, Saunders disparu pe scara cabinelor. Curand fu vazut aparand cu valiza in mana, chemand o barca si parasind bordul cu o demnitate maiestuoasa, dar galagioasa.

Chiar daca nu izbucnisera in proteste tot atat de vehemente, majoritatea calatorilor il aprobara. Nu se gasi niciunul care sa nu judece cu asprime usurinta Agentiei Thompson, si multi dintre ei, desigur, nu se vor margini numai sa parcurga capitala Maderei. Alice si Dolly, cel putin, aveau sa hoinareasca putin prin insula, din proprie initiativa, erau hotarate sa faca asta, si desigur ca si Roger li se va alatura. El fu acela care se oferi sa obtina in prealabil, de la Robert, informatiile necesare. Cu aceasta ocazie se decise sa lamureasca o indoiala care nu-i dadea pace, cu privire la interpretul de pe Seamew.

- O informatie va rog, scumpe domn, ii zise el oprindu-l dupa cina, cu un suras usor malitios.

- La dispozitia dumneavoastra, domnule, raspunse Robert.

- Familia Lindsay si cu mine, relua Roger, dorim sa facem o excursie in interiorul Maderei. Ati avea oare bunavointa sa ne indicati cel mai bun itinerar de urmat?

- Eu? exclama Robert, pe care Roger, in lumina felinarelor, il vazu rosind. Dar nu sunt in stare! Nu stiu absolut nimic despre insula Madera!

Pentru a doua oara, Robert isi dadu seama ca-si neglijase complet indatoririle. Asta il dezola si-l umilea. Ce vointa slaba avea! Ce ganduri il puteau distrage astfel de la ceea ce pentru el ar fi trebuit sa fie esential?

Ascultand aceasta marturisire de neputinta, Roger paru foarte nemultumit.

- Cum! zise el. Nu sunteti dumneavoastra ghidul interpret al bordului?

- Asa e, raspunse Robert cu un ton glacial.

- Atunci cum se face ca nu stiti nimic despre Madera?

Robert, preferand tacerea unei umilitoare aparari, raspunse cu un gest evaziv.

Roger urma cu un aer batjocoritor:

- Oare nu din pricina ca n-ati avut timp sa consultati nelipsitele dumneavoastra carti? E multa vreme de cand hubloul dumneavoastra nu mai e luminat noaptea.

- Ce vreti sa spuneti? intreba Robert, facandu-se rosu la fata.

- Exact ce-am spus, ce naiba!

Robert, putin dezorientat, nu raspunse. In vocea interlocutorului sau razbatea un ton amical, dincolo de ironia cuvintelor. Ramase nelamurit. Dar se dumeri repede. Roger, luandu-l de brat cu o familiaritate neprevazuta, ii zise deodata:

- Hai, scumpe domn, marturiseste! Esti interpret asa cum sunt eu popa!

- Am impresia ca nu inteleg ce spuneti. se apara Robert.

- In schimb, inteleg eu, relua Roger. E de ajuns. Fireste, in clipa de fata esti interpret, e limpede, cam asa cum as fi eu marinar. Dar pana la a fi de profesie!. Am eu aerul unui preot? In orice caz, dragul meu, daca esti interpret, trebuie sa recunosti ca nu esti un interpret prea faimos!

- Dar. protesta Robert schitand un zambet usor.

- Bine! afirma Roger cu energie. Iti faci foarte prost meseria. Nu conduci, ci te lasi condus. Si niciodata nu oferi mai mult de cateva cuvinte seci, invatate dinainte dintr-un ghid oarecare. Daca asta se numeste a fi interpret!

- Dar, in fine. repeta Robert.

Roger il intrerupse din nou. Cu surasul pe buze si cu mana intinsa, il privi drept in fata si-i spuse:

- Nu te incapatana sa persisti intr-o situatie falsa, dar care este stravezie. Esti tot atat de profesor ca si bastonul meu, la fel de ghid ca si trabucul meu. Te-ai deghizat, marturiseste!

- Deghizat? repeta Robert.

- Ei da, ai intrat in pielea unui ghid-interpret, asa cum te imbraci intr-un costum de imprumut.

Robert tresari. Ca hotararea sa fusese buna, nu se indoia. Dar va refuza el, oare, dintr-o mandrie incapatanata, in izolarea lui, la o prietenie care i se oferea cu atata incredere?

- E adevarat, zise el.

- Pe toti dracii! spuse linistit Roger strangandu-i mana si antrenandu-l intr-o plimbare prieteneasca. E multa vreme de cand am ghicit. Un om de lume ar recunoaste pe un semen de-al sau pana si sub straiul unui carbunar. Dar acum, cand ai inceput, cred ca-mi vei spune totul pana la capat. Cum ai ajuns sa accepti aceasta situatie?

Robert suspina.

- Sa fie la mijloc?. insinua tovarasul sau.

- La mijloc.?

- Dragostea!

- Nu, zise Robert, saracia.

Roger se opri imediat si lua mana compatriotului sau intr-a lui. Acest gest cordial ii merse la inima lui Robert si-l emotiona intr-atat, incat se destainui fara ezitare, la indemnul celuilalt.

- Saracia? Hai, dragul meu, povesteste-mi. A-ti incredinta cuiva durerea este o usurare si nu vei gasi niciodata un auditor care sa te asculte cu mai multa prietenie. Parintii?

- Morti.

- Amandoi?

- Amandoi. Mama mea, pe cand aveam l5 ani, iar tatal acum sase luni. Pana atunci am dus viata pe care o duc toti tinerii bogati, chiar foarte bogati, si de abia dupa moartea tatalui meu.

- Da, inteleg, zise Roger pe un ton de profunda simpatie. Tatal dumitale era un monden, unul din acei cheflii.

- Nu-l acuz! il intrerupse repede Robert. In tot timpul vietii s-a aratat bun cu mine. Mana si inima lui erau intotdeauna darnice. In rest, era liber sa-si oranduiasca existenta in felul lui. Oricum, m-am trezit dupa cateva zile fara nici un ban. Tot ce posedam a intrat in buzunarele creditorilor succesiunii si, doua saptamani dupa moartea tatalui meu, nu-mi mai ramasese aproape nimic. A trebuit atunci sa ma gandesc cum sa-mi castig painea. Din nefericire, putin obisnuit cu dificultatile unei astfel de vieti, am simtit cum imi fuge pamantul de sub picioare, o marturisesc. In loc sa infrunt furtuna, sa raman la Paris, folosindu-mi toate relatiile, mi-a fost o rusine prosteasca de noua mea situatie. Hotarat sa dispar, mi-am schimbat numele si am plecat la Londra, unde curand mi-am epuizat si ultimele resurse materiale. Am avut sansa de a gasi un loc de profesor si am inceput sa-mi revin dupa lovitura primita, sa-mi schitez cateva proiecte ca, de exemplu, de a pleca sa-mi fac o cariera oarecare intr-o colonie franceza, cand am ramas din nou pe drumuri. Atunci a trebuit sa accept orice ocazie. Aceasta ocazie s-a numit Thompson. Iata toata povestea mea, in putine cuvinte.

- Nu-i prea vesela, declara Roger. Dar parca mi-ai spus ca ti-ai schimbat numele?

- E adevarat.

- Si care-ti e numele adevarat? La punctul unde am ajuns, aceasta ar mai constitui o indiscretie?

Robert zambi cu putina amaraciune.

- Pe legea mea, am spus atatea! Iti cer numai tacere absoluta, ca sa nu devin de pomina la bord. Si, dealtfel, asa cum ti-am marturisit, dintr-un amor propriu pe care-l consider de prost-gust acum, mi-am permis acest botez ridicol. N-am vrut sa expun zeflemelelor adevaratul meu nume. Mi se parea o decadere. Ce prostie! Atunci m-am amuzat sa-mi inventez un nume nou si n-am gasit ceva mai bun decat sa fac copilareste anagrama numelui meu.

- Astfel incat Morgand.?

- Morgand cuprinde numele Gramond. Adauga o particula care-mi este grozav de "utila" in acest moment si un titlu de marchiz care-mi aduce in mod incontestabil mari "servicii", si-mi vei cunoaste personalitatea.

Roger scoase o exclamatie.

- Da, rosti el, stiam ca te cunosc de undeva! Daca mai tii minte, ne-am vazut cateodata cand eram copii. Am avut onoarea de a fi primit de doamna, mama dumitale. Suntem chiar inruditi de departe, cred.

- Toate acestea sunt exacte, recunoscu Robert. Mi-am amintit imediat ce am auzit pronuntandu-se numele dumitale.

- Si ai continuat sa-ti pastrezi incognito-ul! exclama Roger.

- La ce bun sa fi renuntat? zise Robert. Doar imprejurarile pe care ti le amintesti m-au facut sa raspund la intrebarile dumitale.

Un timp, cei doi compatrioti se plimbara in tacere.

- Si functia dumitale de interpret?. intreba brusc Roger.

- Ei bine!. zise Robert.

- Vrei s-o parasesti? Sunt, asta se-ntelege, intru totul la dispozitia dumitale.

- Si cum m-as putea plati? Nu, nu, scumpe domn. Sunt induiosat de oferta dumitale de a ma ajuta, mai mult decat as putea s-o exprim, dar nu pot accepta. Daca m-am restrans la aceasta situatie de mizerie, daca mi-am parasit prietenii si tara, este pentru ca sa nu datorez nimic nimanui. Si in aceasta privinta ma voi incapatana.

- Ai dreptate, spuse Roger ganditor.

Multa vreme inca cei doi compatrioti se plimbara brat la brat si, incetul cu incetul, Roger se aventura si el pe panta marturisirilor. Dar aceste confidente nu se facura in zadar.

Inainte de a se desparti, cei doi tovarasi de calatorie vazura cazand barierele ce-i desparteau. Seamew ducea acum cu el, cel putin, doi prieteni.

Robert se bucura de binefacerile acestei schimbari neprevazute. Singuratatea lui morala, in care se adancise de sase luni si mai bine, lua sfarsit. Interpret pentru toti ceilalti, ce mare ajutor ii va da ideea de a-si fi recastigat, cel putin in ochii unui singur om, personalitatea!

Cu aceste ganduri placute, el aprinse lumanarea si se cufunda in studierea Maderei si in special a capitalei Funchal. Nevinovatele ironii ale lui Roger i-au demonstrat aceasta necesitate. Facu eforturi pentru a recastiga timpul pierdut si isi studie ghidul pana noaptea tarziu. Astfel, cand suna ora plecarii, deveni stapan pe materie, gata sa raspunda la intrebari, oricat ar fi incercat cineva sa-l prinda pe nepregatite.

Pentru a ajunge la tarmul aflat la aproximativ o jumatate de mila, nu se puteau intrebuinta barcile de la bord. Marea agitata de briza face drumul destul de greu. Concursul ambarcatiunilor locale si al marinarilor, "mari cunoscatori" ai coastei, era necesar, pentru securitatea pasagerilor.

- Stiti, domnule profesor, ii spuse Thompson lui Robert, imbarcandu-se odata cu el, Madera, unde toata lumea vorbeste englezeste, daca indraznesc s-o spun, va fi pentru dumneavoastra un fel de concediu. Ne intalnim numai la ora unsprezece la Hotelul Angliei si la ora opt seara la bord, pentru cine vrea sa profite de masa comuna.

In scurt timp, ambarcatiunile, cu cea a lui Thompson in frunte, ajunsera la tarm. Din nefericire, debarcaderele erau foarte aglomerate. Era zi de targ, asa cum spusese unul din marinari, si pasajul era plin de barci, de toate marimile, din care rasuna un concert asurzitor. Animalele inghesuite in aceste barci grohaiau, mugeau si behaiau. Fiecare pe limba lui isi spunea din plin necazurile.

Una dupa alta, erau debarcate. Debarcare usoara, dealtfel, constand pur si simplu din aruncarea lor in apa, insotita de hohote de ras si strigate. Pasagerii de pe Seamew trebuira sa-si croiasca drum in mijlocul acestor zgomotoase turme, sub ochii unui public de doua feluri: pe de o parte, indiferentii, cei care, stand pe plaja, primeau animalele ce trebuiau duse la targ; pe de alta, o multime eleganta si curioasa, compusa in majoritate din englezi care, ceva mai departe, se plimba pe dig, cautand cate o figura cunoscuta printre noii veniti. Si, in afara de speranta vaga de a descoperi un prieten printre vizitatorii insulei lor, acesti plimbareti nu puteau sa nu se intereseze de manevrele de debarcare. Intotdeauna spectacolul, oferind o scurta clipa de nesiguranta, nu-i lipsit de un anumit farmec, pentru privitori, fireste, nu pentru cei din barca.

Ajunsi la vreo 20 de metri de plaja, marinarii care ii transbordeaza se opresc si asteapta valul care trebuie sa-i duca pana la uscat, in mijlocul clocotului de spuma mai mult infricosator decat periculos. Matelotii din Madera aleg momentul cu o remarcabila abilitate, si o debarcare nereusita este foarte rara. Dar o asemenea debarcare trebuie sa aiba loc chiar in acea zi. Oprita putin prea departe de tarm, una din ambarcatiuni nu fu dusa pana la capat de val, care, retragandu-se, o lasa pe nisip. Cei trei ocupanti se grabira atunci s-o paraseasca, dar, ajunsi in drum de un al doilea val care se rostogolea spre mal, fura rasturnati, tavaliti, udati pana la piele, in timp ce barca lor se-ntorcea cu chila in sus. O baie in toata legea! Acesti trei pasageri nu mai aveau de ce pizmui vacile si oile care continuau sa scoata strigatele lor jalnice.

Si cine erau aceste trei personaje? Nici mai mult, nici mai putin decat domnii Edward Tigg, Absyrthus Blockhead si baronetul sir George Hamilton. In zapaceala plecarii, se gasisera impreuna, pentru ca, tot impreuna, sa aiba placerea de a face cunostinta cu Madera in acest mod original.

Cei trei, care facusera fara voie aceasta baie, privira intamplarea fiecare intr-alt fel.

Tigg ramase flegmatic. Imediat ce valul se retrase, se scutura filosofic si porni cu pas linistit pentru a nu fi prins din nou de perfidul element. Auzise oare strigatul pe care-l scosesera domnisoara Mary si domnisoara Bess Blockhead? Daca il auzise, socoti cu modestie ca a striga este un lucru normal cand iti vezi tatal rostogolindu-se ca o piatra oarecare.

Cat despre acest tata, era entuziasmat. Se radea in jurul lui, dar el radea cel mai tare. Faptul ca fusese aproape sa se inece il facea sa se simta in al noualea cer. Marinarii, din vina carora se petrecuse accidentul, trebuira sa-l traga afara, caci in extazul lui ar fi asteptat un al doilea dus, in acelasi loc unde-l primise pe primul. Fericita fire mai avea onorabilul ex-bacan! Daca Tigg se aratase calm si Blockhead vesel, Hamilton era furios. Nici nu se ridica bine din apa ca se si indrepta spre Thompson, care se oprise, teafar si bine dispus, in mijlocul rasului general starnit in ambele parti ale plajei de aceasta baie originala. Fara a scoate o vorba, Hamilton isi arata hainele ude celui pe care-l socotea responsabil de toate nenorocirile.

Thompson intelese ca era de datoria sa, in aceasta imprejurare, sa se puna la dispozitia nenorocosului pasager. I se dadu o barca sa-l duca la bord, unde putea sa-si schimbe hainele. Dar Hamilton refuza net.

- Eu, domnule, sa ma imbarc din nou pe una din aceste barci infame?!

Furia lui Hamilton crestea din cauza prezentei lui Saunders. Cu o privire batjocoritoare, acesta asista la debarcarea agitata a baronetului: "De ce m-ai parasit? Vezi, cu sunt uscat", parea el ca-i spune, ironic.

- In acest caz, replica Thompson, numai daca unul din prietenii dumneavoastra.

- Bine, bine il intrerupse Blockhead. Ii voi aduce eu lui sir George Hamilton tot ce va dori. Nu ma supara nici un pic.

Ce nu-l supara pe bravul si onorabilul ex-bacan? Poate faptul ca va face o a doua baie!

Nu avu aceasta fericire. Al doilea drum al sau se petrecu fara nici un incident si hainele baronetului ajunsera uscate la destinatie.

Cei mai multi dintre pasageri se risipisera. Cat despre Robert, Roger il acapara imediat.

- Esti liber? il intreba el.

- Complet liber, ii raspunse Robert. Domnul Thompson mi-a dat, tocmai, aceasta veste buna.

- Atunci, n-ai vrea sa ma conduci putin?

- Cu cea mai mare placere, declara noul prieten al ofiterului. Dar, dupa trei pasi, acesta se opri si-i spuse ironic:

- Ah! Vezi, cel putin, sa nu ma faci sa ma ratacesc!

- Fii pe pace! riposta vesel Robert, care abia studiase planul orasului Funchal.

Si, intr-adevar, nu gresi mai mult de cinci ori in prima jumatate de ora, spre marele amuzament al lui Roger.

Debarcati aproape de turnul pe care se afla catargul pentru semnale, cei doi calatori intrara imediat pe stradutele inguste si intortocheate ale Funchal-ului. Dar nu facura nici o suta de metri, cand trebuira sa-si incetineasca mersul. Curand chiar se oprira cu o strambatura dureroasa la adresa groaznicului caldaram, din cauza caruia picioarele le erau numai vanatai. In nici o parte a globului nu exista un pavaj mai inuman ca aici. Facut din pietre de bazalt, cu muchii taioase, distruge si cea mai incapatanata incaltaminte. Cat despre trotuare, nici nu putea fi vorba. Trotuarul este un lux necunoscut in Madera. Restaurantul Hotelului Angliei reuni la ora unsprezece pe toti pasagerii de pe Seamew, in afara de cei doi tineri casatoriti, la fel de invizibili ca si Johnson, care, desigur, isi relua "gluma" din Azore.

Cat de diferit era acest dejun fata de cel de la Faial! Turistii apreciara mult schimbarea si socotira ca Agentia isi respecta pentru prima oara promisiunile. Ai fi putut sa te crezi in Anglia, minus dulceata de cartofi pe care o fac calugaritele manastirii Santa-Clara si care fu servita ca desert. Acest dulce exotic, dar destul de fad, nu avu nici un succes la comeseni.

Dupa dejun, Roger il acapara din nou pe compatriotul sau si-i declara ca se bizuie cu desavarsire pe el pentru a-l ghida prin Funchal in compania familiei Lindsay.

- Totodata, adauga el luandu-l deoparte, nu putem sa obligam doamnele sa faca o plimbare mai lunga pe acest pavaj belicos, a carui vrajmasie am indurat-o noi azi-dimineata. Nu exista nici o trasura in oras?

- Nu, sau cel putin nici o trasura pe roti, raspunse Robert.

- Drace! exclama uluit Roger.

- Dar exista ceva mai bun.

- Si ce anume?

- Hamacul.

- Hamacul? Placut lucru un hamac. O plimbare in hamac va fi ceva minunat. Dar unde se pot gasi aceste sublime hamace, savant cicerone?

- In piata Safariz, raspunse Robert zambind, si ma ofer, daca doriti, sa va conduc acolo imediat.

- Pana si numele strazilor iti este cunoscut acum! exclama Roger incantat.

Rugandu-le pe Alice si Dolly sa-i astepte, Roger iesi dupa compatriotul sau. Dar, pe strada, stiinta acestuia se arata oarecum relativa. Curand fu redus la umilinta de a intreba care e drumul.

- Si eu puteam face asta, constata nemilos Roger. Nu exista deci nici o harta in ghidul dumitale?

In piata Safariz, destul de mare si avand drept podoaba, in centru, o fantana, misunau o multime de tarani veniti la targ. Cei doi francezi gasira fara greutate statia de hamace si angajara doua din aceste comode vehicule.

Dupa ce Alice si Dolly se instalara, micul grup se puse in miscare.

Se apropiara mai intai de Palacio Sao-Laurenco, unde mersera de-a lungul fortificatiilor neregulate, flancate de turnuri rotunde vopsite in galben, in dosul carora se adaposteste guvernatorul Maderei. Apoi, indreptandu-se spre est, traversara gradina publica, foarte frumoasa si bine intretinuta, care se intinde in preajma Teatrului din Funchal. Abia la Catedrala, doamnele isi parasira hamacele, efort pe care puteau sa-l evite, deoarece acest edificiu din secolul al XV-lea si-a pierdut orice caracter specific din cauza zugravelilor succesive pe care i le-au impus conservatoarele administratii locale.

Cat despre celelalte biserici, Robert afirma ca ele nu meritau osteneala. Atunci se hotarara sa se abtina si se indreptara spre manastirea franciscanilor, unde - dupa spusele lui Robert - se gasea "o curiozitate".

Pentru a merge la aceasta manastire, turistii trebuira sa traverseze aproape intreg orasul Funchal. Marginite de case albe cu jaluzele verzi si impodobite cu balcoane de fier, strazile se succedau la fel de intortocheate, fara trotuare, si pavate cu aceleasi pietre necrutatoare. La parter se gaseau magazinele ce stateau cu usile imbietor deschise, dar, privind saracacioasele lor vitrine, era indoielnic ca vreun cumparator, oricat de putin pretentios, sa poata iesi din ele satisfacut. Cateva din aceste magazine ofereau amatorilor obiecte de artizanat ale Maderei: broderii, dantele din fire de agara, impletituri, mici obiecte de marchitanie. In vitrinele bijutierilor se puteau vedea mormane de bratari si clesti sferici, in miniatura, pe care erau gravate semnele zodiacului.

Din timp in timp, trebuia sa te dai la o parte, pentru a lasa sa treaca o persoana care venea din sens opus. Pietoni se vedeau foarte rar. Vizitatorul folosea in mod obisnuit hamacul sau uneori calarea, urmat in acest caz de neobositul arriero, insarcinat cu gonirea tantarilor. Tip specific al tinutului, acest arriero nu se lasa distantat la nici o viteza. Merge la pas cand calul merge la pas, galopeaza cand calul galopeaza si niciodata nu cere indurare, oricare ar fi viteza si distanta cursei.

Alteori, vizitatorul se instaleaza sub impermeabilul baldachin al unui carro, un fel de trasura pe patine care aluneca pe pietrele slefuite. Tras de boi cu clopotei, carro-ul inainteaza cu o incetineala inteleapta, condus de un om, precedat de un copil, care face oficiul de surugiu.

"O pereche de boi inhamati, cu pasul linistit si rar." incepu Roger, adaptand cunoscutul vers al lui Boileau.

- Plimbandu-l prin Funchal pe acest lenes englez", incheie Robert, completand mutilarea versiunii originale.

Incetul cu incetul, insa, aspectul orasului se schimba. Magazinele erau mai putin numeroase, strazile mai inguste si mai intortocheate, pavajul mai neiertator. In acelasi timp, urcusul se accentua. Ajunsera in cartierele marginase, unde casele lipite de stanca lasau sa se vada, pe ferestrele deschise, mobilele saracacioase. Aceste intunecate si umede locuinte explicau de ce populatia insulei este decimata de boli care n-ar trebui sa existe in aceasta clima fericita: scrofuloza, lepra, fara a pune la socoteala tuberculoza, pe care englezii, veniti sa se vindece, au raspandit-o aici. Cu pasul egal, sigur si energic, ei isi continuau mersul schimband saluturi in trecere.

Nici un carro, la aceste urcusuri grele. Un fel de sanie, carrhino, adaptata la potecile de munte, il inlocuia. In fiecare clipa ele se vedeau trecand, lunecand cu toata viteza, conduse de doi oameni robusti, cu ajutorul unor franghii fixate in partea anterioara a vehiculului.

Doamnele coborara in fata manastirii franciscanilor, aproape de capatul urcusului. "Curiozitatea" anuntata consta dintr-o vasta incapere servind drept capela, avand incrustate in ziduri trei mii de cranii umane. Nici calauza si nici ghizii nu putura sa explice calatorilor originea unei asemenea ciudatenii. Dupa ce contemplara suficient,curiozitatea", coborara iar panta si cei doi pietoni nu intarziara sa ramana in urma, incapabili sa pastreze ritmul pasilor pe acest pavaj pe care nu-l crutau de epitete acuzatoare.

- Ce groaznic mod de a intretine strazile! exclama Roger oprindu-se din mers. Crezi ca ar fi nelalocul lui daca am rasufla o clipa, sau cel putin daca am incetini pasul?

- Era sa-ti propun si eu acest lucru, raspunse Robert.

- Perfect! Si voi profita de faptul ca suntem singuri pentru a-ti cere ceva.

Roger ii aminti apoi tovarasului sau ca, impreuna cu doamnele Lindsay, se proiectase pentru maine o excursie in interiorul insulei. In timpul acestei excursii era necesar un interpret si Roger conta pe noul sau prieten.

- Ceea ce vrei e destul de dificil, obiecta Robert.

- De ce? intreba Roger.

- Pentru ca ma aflu la dispozitia tuturor turistilor si nu numai a catorva dintre ei.

- Nu vom face un grup aparte. Va putea veni cu noi oricine va voi. Cat despre ceilalti, ei nu au nevoie de interpret la Funchal unde toata lumea vorbeste englezeste, si care poate fi vizitat in doua ore, inclusiv capela craniilor. In plus, restul il priveste pe domnul Thompson caruia ii voi vorbi chiar asta-seara.

La poalele pantei, cei doi francezi le gasira pe tovarasele lor de drum oprite de o multime de oameni. O casa parea sa fie locul adunarii, de unde se auzeau rasete si exclamatii.

Curand se forma un cortegiu care defila prin fata turistilor in sunetele unei muzici vesele si a unor cantece de sarbatoare. Roger scoase un strigat de mirare.

- Dar. dar. Doamne iarta-ma! Asta e o inmormantare. Intr-adevar, in urma primelor randuri ale cortegiului, se vedea, pe umerii a patru purtatori, un fel de brancarda pe care era culcat un trup mic, al unei fetite cufundata in somnul vesnic. De la locul lor, turistii desluseau totul pana la ultimul detaliu. Vedeau fruntea incununata de flori albe, ochii inchisi, mainile incrucisate ale micutului cadavru, care era astfel condus la groapa in mijlocul unei veselii generale. N-aveai cum sa-ti inchipui ca era o altfel de ceremonie, nici sa te indoiesti ca fetita era moarta. Nu te puteai insela, vazand fruntea galbejita, nasul subtiat, rigiditatea celor doua picioruse iesind din cutele rochiei, imobilitatea definitiva a intregii fiinte.

- Ce-i cu aceasta enigma? murmura Roger, in timp ce multimea se scurgea incet.

- Nu-i nimic misterios, raspunse Robert. Aici, in aceste tinuturi, se crede ca copiii - fiind lipsiti de orice pata - merg de-a dreptul la ingerii Cerului. De ce atunci sa mai plangi? Nu trebuie ca, din contra, sa te bucuri cu atat mai mult, cu cat au fost mai iubiti pe pamant? De aici si cantecele vesele pe care le-ati auzit. Dupa ceremonie, prietenii, familia vor veni cu totii sa-i felicite pe parintii micii moarte, care vor trebui sa-si ascunda in suflet umana si netarmurita durere.

- Ce obicei curios! zise Dolly.

- Da, murmura Alice, curios, dar frumos si tandru, si totodata consolator.

Abia sositi la hotel, unde turistii se adunau pentru a se intoarce in corpore pe Seamew, Roger comunica cererea sa lui Thompson. Thompson era prea fericit sa scape astfel de niste guri costisitoare! Nu numai ca se declara de acord, fara nici o dificultate, dar mai si facu o propaganda calduroasa in favoarea acestei excursii in afara programului.

Dar avu putini adepti. Ce idee sa adaugi un supliment de cheltuieli la o calatorie si asa destul de costisitoare! Totusi se mai gasi unul care nu se zgarci pentru a-si da asentimentul si care, fara sa ezite, declara ca se alatura excursionistilor. Il felicita chiar pe Roger pentru ideea sa.

- Intr-adevar, scumpe domn, spuse el cu o voce de stentor, mai bine ai fi fost dumneata acela care sa organizezi toata calatoria. Ar fi fost in interesul nostru!

Cine altul putea fi acest pasager insolent decat incorijibilul Saunders?

Electrizat de exemplul lui, baronetul isi dadu si el adeziunea si de asemenea Blockhead, care se declara incantat fara nici o alta explicatie.

Nici un alt pasager nu li se mai alatura.

- Vom fi deci opt, zise Jack, pe un ton foarte firesc.

Alice incrunta din sprancene si il privi pe cumnatul ei cu severitate si surprindere. Relatiile lor incordate n-ar fi trebuit sa-i dicteze mai multa rezerva? Dar Jack intoarse capul si nu vazu ceea ce nu voia sa vada.

Doamna Lindsay fu nevoita sa-si stapaneasca nemultumirea si dispozitia ei, de obicei senina, se intuneca.

Cand pasagerii de pe Seamew, in afara de acei care trebuiau sa participe la excursia de a doua zi, se intoarsera la bord, ea nu se putu impiedica sa nu-i reproseze lui Roger de a fi facut atat de publice proiectele lor. Roger se scuza cum putu mai bine. El crezuse ca un interpret ar fi util in interiorul insulei. Dealtfel, adauga el, fara sa zambeasca, domnul Morgand, gratie cunostintelor sale asupra tinutului, putea sa le slujeasca de ghid.

- Aveti poate dreptate, raspunse Alice, fara a da inapoi, cu toate acestea trebuie sa va spun ca ma cam supara ca l-ati luat cu noi.

- De ce? intreba Roger, sincer mirat.

- Deoarece, replica Alice, o asemenea excursie va da, cu siguranta, relatiilor noastre un caracter de intimitate. E un lucru delicat pentru doua femei, cand este vorba de o persoana ca domnul Morgand. Sunt de acord cu dumneavoastra ca aparentele sunt dintre cele atragatoare. Dar, oricum, avem de-a face cu un ins care, in definitiv, e intr-o slujba inferioara, nu se stie de unde vine, nu are nici o platforma si nici o cunostinta comuna care sa garanteze pentru el.

Roger asculta cu surprindere aceasta expunere de principii, atat de neasteptata din gura unei americane destul de libertine. Doamna Lindsay il obisnuise pana acum cu purtari mai putin timide. Constatase, nu fara o tainica placere, atentia pe care o femeie, situata atat de sus fata de un interpret oarecare, o dadea acestui umil functionar al Agentiei Thompson. Ei bine! Acum se intreba daca poate avea cu el relatii mai apropiate, sau nu! Se interesa de originea sa, regreta ca nu avea un garant pentru el.

- Iertati-ma, o intrerupse el. Are un garant moral!

- Pe cine?

- Pe mine. Depun formal cautiune pentru el fata de dumneavoastra, rosti foarte serios Roger, dupa care, cu un suras amabil, se grabi sa-si ia ramas bun.

Curiozitatea este cea mai mare pasiune a femeilor si ultimele cuvinte ale lui Roger o dezlantuira pe aceea a doamnei Lindsay. Dupa ce urca din nou in camera ei, nu putu sa adoarma. Enigma pe care o ascundeau vorbele lui Roger o irita si, pe de alta parte, o supara situatia falsa fata de cumnatul ei. De ce nu parasea vaporul? De ce nu intrerupea o calatorie pe care n-ar fi trebuit s-o faca niciodata? Aceasta solutie era singura logica si care ar fi randuit totul. Alice era silita sa recunoasca acest lucru. Si totusi, in fundul sufletului ei, avea o aversiune impotriva unei astfel de hotarari. Deschise fereastra si-si scalda fata in briza usoara si calda. Era o noapte cu luna noua. Negre amandoua, cerul si marea pareau smaltuite de sclipiri - sus stelele, iar jos luminile vapoarelor ancorate in port.

Framantata de ganduri nedeslusite, Alice ramase indelung visatoare inaintea spatiului invaluit intr-o umbra misterioasa, in timp ce de pe plaja urca pana la dansa vaierul etern al pietrisului manat de valuri.

XIV CURRAL DAS FREIAS.

A doua zi, cele opt hamace se gaseau la ora exacta in fata Hotelului Angliei. La sase, caravana - micuta cum era - se puse in miscare in aerul proaspat si placut al diminetii.

In pasul vioi al celor saisprezece purtatori, escortati de alti saisprezece purtatori de schimb, o luara pe Calea Noua, si timp de o ora si jumatate mersera pe coasta marii, pe un drum bine intretinut. Inainte de ora opt se facu un scurt popas la Camara de Lobos, apoi incepura suisul muntelui pe o carare foarte abrupta, denumita din aceasta cauza Mata Boes, adica "Ucide-boi".

Aceasta poteca, unde mor boii, oamenii o asalteaza si o supun. Era o minune sa privesti la purtatorii de hamace. Timp de doua ore, schimbandu-se din cincisprezece in cincisprezece minute, ei continuara urcusul greu cu un efort egal si fara sa se planga. Abia pe la ora zece isi mai trasera rasuflarea. Drumul in aceasta parte trecea printr-un torent pe atunci secat, si piatra facu loc pamantului odihnitor. Dupa inca o ora de mers, dupa ce strabatusera o padure de castani batrani, o stepa pustie, unde doar cativa brazi mai supravietuisera dintr-un vechi codru, si, in sfarsit, un camp acoperit de arbusti aromatici, purtatorii se oprira langa o bariera rustica, dincolo de care apareau zidurile rosii ale quintei Campanario.

Odinioara o locuinta eleganta, aceasta quinta nu mai era acum decat o jalnica ruina. Decat sa-si fi cautat adapost in ea pentru a lua dejunul, turistii preferara sa se instaleze in aer liber, pe un loc pe care purtatorii il curatara de radacini si de pietre, ca si de gunoaie de tot felul pe care neglijenta locuitorilor le lasasera acolo. Proviziile fura scoase din desage. O fata de masa alba acoperi solul. Masa deveni, astfel, imbietoare.

In timp ce totul se aranja sub supravegherea lui Robert, turistii, aruncand in treacat o privire catre splendida priveliste, se dusera sa admire doi castani care se inaltau langa quinta. Cel mai gros, o veritabila curiozitate a insulei, avea o circumferinta de mai mult de 11 metri.

Dar pofta lor de mancare, atatata de aceasta grea ascensiune, ii readuse la masa improvizata. Avura insa o surpriza dezagreabila. Un cerc de capre si copii flendurosi o inconjurau. Dandu-le de mancare, izbutira cu mare greutate sa indeparteze aceasta ceata. Altminteri, n-ar fi putut sa inghita un dumicat.

Calatorii erau abia pe la mijlocul mesei, cand atentia le fu atrasa de un personaj curios care aparu in pragul acestei quinta in ruina. Murdar, imbracat in zdrente, cu fata de culoare caramizie, incadrata de o barba zbarlita si de un par valvoi, care, curate fiind, ar fi fost albe, individul, rezemat de cadrul usii, privea la grupul infometat. In sfarsit, se hotari si inainta alene spre turisti.

- Fiti bineveniti in casa mea, spuse el ridicand de pe cap resturile unui vast sombrero, din care nu mai ramasese decat borul.

- In casa dumitale? se mira Robert care se scula si raspunse la salutul politicos al necunoscutului.

- Da, a mea, la quinta Campanario.

- In acest caz, va rog sa-i scuzati pe turistii straini pentru lipsa de jena cu care v-au invadat domeniul.

- Scuze inutile, protesta maderianul intr-o englezeasca bunicica. Sunt foarte fericit sa va ofer ospitalitate.

Robert si tovarasii lui il privira cu uimire. Ochii lor se opreau cand la persoana intristatoare, cand la casa darapanata care servea de adapost acestui proprietar bizar. El parea ca se bucura de mirarea musafirilor sai.

- Permiteti-mi, zise, sa ma prezint eu insumi acestor doamne, pentru ca nu-i nimeni care sa-mi faca acest serviciu. Sper ca vor binevoi sa-i ierte aceasta incorectitudine lui don Manuel de Goyaz, umilul lor servitor.

Intr-adevar, in zdrentele sale, nobilul sarantoc avea totusi o tinuta impunatoare. Isi debitase excelent tirada intr-un stil pe jumatate distant, pe jumatate familiar. Cu toate acestea, politetea nu-i putea impiedica ochii sa vorbeasca. Hipnotizati de masa ispititoare, acesti ochi priveau pateurile cu sunca, mangaiau in treacat paharele pline si exprimau foarte graitor nefericirile unui stomac gol.

Lui Alice i se facu mila de sarmana gazda si, caritabila, il invita la masa pe don Manuel de Goyaz.

- Multumesc, senora, accept din toata inima, raspunse el fara sa se lase mult rugat. Si sa nu va inchipuiti ca pranziti in companie proasta. Aceasta aparenta frusta ascunde ochilor dumneavoastra un morgado, cum ni se spune aici, si prin mine vi se infatiseaza unul din cei mai bogati mosieri din Madera.

Observand privirile neincrezatoare ale turistilor, don Manuel incepu sa rada.

- Ah! ah! Va intrebati, desigur, cum arata ceilalti? Ei bine! Hainele lor au si mai multe gauri, casele lor si mai putine pietre decat quinta mea, asta-i tot! Nimic mai simplu, dupa cum vedeti.

Ochii morgado-ului straluceau. Era evident ca indragea acest subiect.

- Nu, nimic nu-i mai simplu, continua el, gratie legilor proaste care guverneaza aici. Pamanturile noastre, pe care nu le putem totusi cultiva noi insine, stramosii nostri le-au arendat prin contract pe termen foarte lung, cum e obiceiul la noi. Acest contract este proprietatea arendasului. El il cedeaza, il vinde, il lasa mostenire copiilor sai, si drept plata ii da proprietarului jumatate din venituri. In rest, poate ridica ziduri, cladi case, construi orice ii place pe pamantul arendat, si proprietarul, la expirarea contractului, pentru a reintra in posesia bunului sau, trebuie sa rascumpere toate acestea cu bani gheata. Care dintre noi ar putea s-o faca? Proprietari suntem in principiu, dar de fapt suntem exploatati mai ales de cand invazia filoxerei a permis arendasilor nostri sa nu mai plateasca nici o arenda, sub pretext ca veniturile lor sunt nule. Acest lucru dureaza de douazeci de ani si puteti vedea rezultatul. Am mostenit de la stramosi destule pamanturi pentru a cladi un oras, dar nu pot nici macar sa-mi repar casa!

Fata morgado-ului se intuneca. Intinse masinal paharul in care i se turna cu solicitudine. Aceasta consolare era, fara indoiala, pe gustul sau, caci repeta gestul destul de des. Abia daca mai putea vorbi. Manca pentru cincisprezece zile si bea pentru o luna. Treptat, privirea i se-mblanzi, ochii i se-mpaienjenira, se umplura de duiosie si curand se inchisera complet. Morgado-ul luneca moale pe pamant si adormi fericit.

Calatorii nu-l mai trezira pentru a-si lua ramas bun, si mica trupa isi relua drumul in tacere.

Odihniti, satui, purtatorii inaintau cu pasul iute. Dealtfel, coborau. In mai putin de o jumatate de ora, o ingusta si capricioasa poteca ii duse apoi pe excursionisti pana la mica platforma care constituie varful muntelui Gabo-Girao. De pe acest podis stramt, puteau vedea coasta meridionala a insulei. In fata lor, Porto-Santo, fara un copac, fara un crang, isi decupa pe cer profilul ascutit. La vest se afla cetatea Calheta, avand in spate un lant de munti inalti si acoperiti de ceata, la est Camara de Lobos, Funchal si capul Sao-Laurenco. Dar numarul de kilometri ce le ramanea de parcurs inainte de apusul soarelui nu permitea o lunga contemplare. Isi reluara, dar, in graba mersul si, coborand la repezeala poteca, purtatorii ajunsera la drumul mare, urmandu-si calea in pas vioi.

Odihnitor, acest fel de a calatori, dar, desigur, cel mai putin propice, conversatiei. Izolati unii de altii, in imposibilitate de a schimba impresii, calatorii se lasau leganati alene, privind cum defileaza maretul peisaj.

Drumul cand urca, cand cobora, dar cu fiecare vale altitudinea mijlocie crestea, in timp ce vegetatia se schimba. Incetul cu incetul, speciile tropicale facura loc soiurilor din regiunile temperate. Stejari, cedri si artari inlocuira palmierii, ferigele si cactusii.

La coboras sau cotituri, purtatorii neobositi pastrau acelasi pas usor si lung. Ajungand in fundul vailor, urcau creasta urmatoare, pentru a cobori si urca mereu fara sa dea semne de oboseala. De treisprezece ori facusera acest efort, cand in lumina soarelui care apunea se ivi orasul Magdalena.

Un sfert de ceas mai tarziu, hamacele se oprira in fata unui hotel destul de aratos, in mijlocul unei cete de copii zdrentarosi care cereau galagios sa li se dea de pomana. Roger si Robert incercara sa-i imprastie, dar zadarnic. Atunci Saunders gasi singurul mijloc practic. Luand din buzunar un pumn de maruntis, dupa ce-l numara, il arunca departe de ei. Ceata se repezi imediat asupra prazii, in timp ce Saunders, scotand un carnetel din buzunar, nota cu grija cheltuiala facuta. Apoi, punand carnetelul la loc, se-ntoarse spre Robert care era intrigat de acest procedeu.

- Veti putea afirma domnului Thompson ca am tinut socotelile in mod corect, ii spuse el pe un ton agresiv.

A doua zi pornira la drum in zori. Etapa era lunga si mai ales obositoare de la Magdalena la Sao-Vicenzio, unde urmau sa ramana peste noapte.

Cale de doi kilometri se-ntoarsera mai intai pe drumul parcurs in ajun, apoi purtatorii, ocolind spre stanga, apucara pe o poteca pentru capre care serpuia pe fundul unei vai stramte si intunecoase. Pe acest drum pietros si abrupt nu inaintau prea repede, cu tot curajul lor. La fiecare moment se schimbau intre ei si din sfert in sfert de ora trebuiau sa se resemneze la un scurt popas pentru odihna. Catre ora zece creasta inca tot nu aparuse, cand fura nevoiti sa se opreasca iar. In acelasi timp, o discutie aprinsa incepu intre ei.

- Ce se-ntampla? intreba cu o voce artagoasa baronetul.

- Un incident, raspunse Robert, care va sfarsi prin a ne intrerupe din mers.

Urmand pilda lui Robert, se dadura jos din hamac si tovarasii lui.

- Dar ce se-ntampla totusi? intreba Alice la randul ei.

- Nimic grav, doamna Lindsay, linistiti-va, se grabi sa raspunda Robert. Trebuie sa suportam putin lest.

- Lest?

- Priviti, raspunse interpretul aratand spre mare.

O curioasa schimbare se produsese in atmosfera. Un fel de ceata galbuie acoperea orizontul. In norul urias, de culoarea aurului topit, aerul tremura, ca supus unei calduri excesive.

- Acest nor, explica Robert, vesteste o furtuna sahariana si purtatorii cauta sa ne adaposteasca pe cat pot mai bine.

- Cum! exclama Hamilton. Sa ne oprim din cauza unui pacatos de nor?

Nu ispravise bine vorba cand norul ajunse pana la turisti. Intr-o clipa caldura se mari la proportii de necrezut, in timp ce aerul se amesteca deodata cu un usor praf de nisip arzator. Nici in oras nu te poti feri de acest groaznic vant al desertului. Nisipul pe care-l transporta peste mari patrunde peste tot, chiar si prin ferestrele cele mai bine inchise. Pe aceasta poteca lipsita de orice adapost, situatia era mult mai grava. Ea nu intarzie sa devina de neindurat. Atmosfera parea ca pierduse orice umiditate. Frunze, ingalbenite in cateva minute, zburau in suflarea fierbinte si crengile, lipsite de umezeala, ale copacilor, atarnau intristate. Aerul deveni de nerespirat. Turistii, care isi acopereau zadarnic fata, asa cum faceau si purtatorii, incepura sa gafaie. Nisipul, patrunzand in bronhii, provoca accese de tuse sfasietoare si o sete nepotolita incepu sa-i chinuiasca.

Aceasta situatie nu mai putea fi prelungita. Din fericire, marginea potecii pe care mergeau purtatorii era brazdata, chiar de acolo de unde incepea, de una din acele levedas care fac gloria Maderei. Cu pretul unei munci gigantice, maderienii au acoperit insula lor cu o veritabila retea de apeducte in miniatura, destinate a duce apa potabila din varful muntilor in regiunile locuite. Robert avu imediat ideea sa recurga la cel de langa ei, pentru a gasi un ajutor eficient contra suflului de aer arzator venit din desertul african.

La indemnul sau, un baraj din pietre ingramadite se inalta in albia apeductului. Indata apa se revarsa in cascada, cazand, ca o perdea umeda, peste intrarea intr-o cavitate aflata in peretele vaii.

Aceasta mica grota era din nefericire prea stramta pentru ca toti turistii sa poata incapea in ea. Dar cel putin Alice si Dolly isi gasira un adapost. Un al treilea loc ramanea disponibil. Barbatii il ocupara pe rand. La fiecare cinci minute se schimbau, si dusul obligator pe care-l primeau pentru a intra in cavitate si pentru a iesi de acolo nu era nici pe departe neplacut.

Cat despre ghizi, ei trebuiau sa se lipseasca de acest ragaz. Dar oare sufereau? Rezemati de stanci, cu capul invelit in glugile lor imense, asteptau nemiscati si rabdatori. Avura prilejul sa-si puna din plin la incercare rabdarea. La ora patru, vantul sufla tot asa de firebinte.

Dar deodata canta o pasare. Alte pasari ii raspunsera. Apoi, una dupa alta, frunzele copacilor se inviorara si ghizii se sculara scotandu-si glugile.

Douazeci de secunde mai tarziu, nisipul nu se mai simtea si, brusc, o briza foarte proaspata ii lua locul.,Impbat"-ul zise unul din ghizi, in timp ce turistii scoteau in cor un "ura" entuziast.

Inainte de a-si continua drumul, luara masa dupa o intarziere atat de neplacuta. Facura deci onoare proviziilor, band apa din binefacatoarea cascada pe care avura grija s-o suprime.

Din nefericire, aceasta intarziere de mai mult de cinci ore complica in mod deosebit excursia. Fara nici o indoiala ca nu vor ajunge la Sao-Vicente inainte de caderea noptii. Oare aceasta certitudine ii indispuse pe purtatori cand, pe la ora sapte, ajunsera la Paul da Serra, un vast platou care se afla la o inaltime de l500 metri? Prada unei spaime evidente, tacuti si cu fata intunecata, se grabeau din rasputeri. Teama lor deveni atat de vizibila si atat de disproportionata cu cauza probabila, incat doamna Lindsay, nelinistita, isi dezvalui ingrijorarea lui Robert, intr-un moment cand hamacele lor se apropiara in timpul uneia din scurtele halte pe care nerabdarea purtatorilor le facea din ce in ce mai rare. Acesta o calma. Caderea noptii era singura pricina a groazei ghizilor. Nici chiar acum, in plina zi, nu ar fi traversat fara sa tremure Paul da Serra, despre care o legenda a tinutului a facut sa se creada ca este un loc bantuit de demoni. Turistii nu se putura plange de aceasta teama superstitioasa. Abia ajunsesera pe platou ca hamacele luara o viteza vertiginoasa. Purtatorii nu mai mergeau la pas, ci fugeau tacuti, in mijlocul intinderii sterpe, fara culturi, nici arbori. Amurgul facea peisajul si mai trist. Pustietatea era aproape completa. Doar cateva cirezi de animale pasteau rarele fire de iarba si cimbrisor.

Inainte de ora opt parcursesera cele trei mile pe care le masura platoul in lungime si coborarea incepu, in timp ce cantecele ghizilor se inaltau, vadind usurarea cantaretilor. Coborarea era infricosatoare pe poteca abrupta, iar intunericul marea dificultatea. Oboseala stinse curand cantecele ghizilor care se schimbau din doua in doua minute.

In sfarsit, la ora noua si jumatate ajunsera la Sao-Vicente, la usa hotelului, unde hotelierul, amabil, serviabil, incepu sa se invarteasca in jurul pasagerilor intarziati.

La Sao-Vicente rolul hamacelor se termina. Pe caii adusi cu o zi inainte in intampinarea lor, turistii aveau sa urmeze acum drumul excelent care uneste acest oras cu Funchal.

Parasind a doua zi hotelul, construit chiar pe malul marii, strabatura satul Sao-Vicente, frumos, asezat pe fundul unei vai verzi, care contrasta cu rocile abrupte de care este inconjurata valea din toate partile. Apoi drumul incepu din nou sa merga in serpentina si caii o luara pieptis pe panta grea a muntelui.

Inca din ajun vremea se schimbase mult. Disparuse nisipul din aer, dar nici cerul nu mai era albastru. Fapt destul de rar la Madera, vantul mana norii care se-ngramadeau in zonele joase ale atmosferei. Turistii nu urcasera nici doua sute de metri, ca intrara dirltr-o data intr-o ceata deasa care abia le permitea sa vada drumul destul de desfundat. Dealtfel si aerul era saturat de un exces de electricitate; furtuna ameninta sa se dezlantuie. Animalele si oamenii sufereau din cauza acestei tensiuni electrice. Calatorii, tacuti, nu profitau de faptul ca noul mijloc de locomotie era mai prielnic conversatiei. Caii, cu capul in jos, suierand pe nari, urcau greu, cu mare efort si acoperiti de naduseala. Dar, doua ore dupa plecare, turistii, dupa ce ajunsera la trecatoarea Encuemada, iesira deodata din ceata. Mai jos, norii, impinsi de un vant slab, se destramau fara incetare catre crestele muntilor, iar deasupra capetelor lor azurul se-ntindea fara pata, in timp ce puteau privi liber spre nord, pana la valurile departate ale marii.

Aerul era rece la aceasta inaltime. Cu totii simteau binefacatoarea influenta a schimbarii de temperatura. Din nefericire, drumul transformat in poteca impiedica, la randul sau, conversatiile calaretilor.

De la trecatoarea Encuemada incepea pentru turisti coborarea pe versantul de sud al insulei. La inceput au trebuit s-o ia de-a lungul unei interminabile faleze in semicerc, numita Rocha-Alta. Foarte ingust, drumul mergea de-a lungul unor chei abrupte in fundul carora curgea un torent, teribil de micsorat de distanta de la care era vazut.

Timp de o ora si jumatate fura nevoiti sa inainteze astfel, cu faleza intr-o parte si cu vidul in cealalta. Cu tot ajutorul dat de arrieros, aceasta portiune a drumului incepea sa para foarte lunga excursionistilor, cand, la iesirea dintr-o trecere ingusta, faleza se termina subit, in timp ce poteca, latindu-se, o lua spre dreapta. Dar nimeni nu se grabi sa inainteze pe drumul de data aceasta excelent. Grupati toti intr-un pluton strans, statura sa priveasca.

Se aflau pe marginea vechiului crater central al Maderei. Inaintea lor, la o adancime de opt sute de metri, se deschidea o prapastie de o frumusete de nedescris, si admirau uluiti unul din cele mai minunate decoruri pe care le-a faurit arta sublima a naturii.

Tacuti, isi aruncara privirea in acest abis, altadata plin de fulgere si foc, atunci cand, in vremuri preistorice, insula ardea toata ca un far imens al marelui ocean. Izbucnirile de flacari au durat multa vreme si lavele au curs din o suta de vulcani, umpland marea, impingand apele si creand maluri. Apoi forta plutoniana s-a micsorat, vulcanii s-au stins, inaccesibila aruncatoare de torte aprinse a devenit o insula blanda si ocrotitoare pentru fiintele pamantene. Ultimul crater, atunci cand de secole valurile izbeau malurile racite, atunci cand toti ceilalti vulcani se linistisera, trebuie sa o fi umplut din nou de bubuituri. Dar alte secole s-au scurs si furiile lui s-au stins la randul lor. Stancile topite s-au solidificat, lasand intre ele acest hau uimitor cu pereti golasi. Apoi s-a format humus-ul, au incoltit plantele si, la urma, acolo unde a stapanit focul, s-a putut intemeia o asezare omeneasca. Iar craterul teribil a devenit Curral das Freias (Parcul calugaritelor), pe fundul caruia murmura un parau cu apa cristalina.

E totusi impresionant acest loc unde s-au dezlantuit toate furiile pamantului. Urmele lor nu s-au sters inca. E cu neputinta sa descrii peretii ametitori, fantastica ingramadire a stancilor uriase, ranjetul fantezist al coltilor de piatra.

Un cerc de munti trufasi inconjoara prapastia. La stanga lor, turistii vedeau Torrinhas ridicandu-si turlele gemene la inaltimea de l8l8 metri; la dreapta, varful Arriero, de l792 de metri; in fata lor - piscul cel mai inalt din Madera - Ruivo, care-si inalta fruntea impodobita de ceturi la l846 metri inaltime.

Fundul prapastiei a fost cu timpul acoperit cu o admirabila vegetatie si in mijlocul ei apar, ca niste puncte si ca un sirag, casele si clopotnita lui Libramento.

Itinerarul excursiei prevedea o coborare in acest sat. Credeau chiar ca vor putea lua masa acolo. Totusi, micul grup ramase nedecis, constatand imposibilitatea de a merge cu caii pe infricosatoarea carare, care, cu mii de meandre, ajungea pana la Curral. Chiar daca ar fi fost mai usoara coborarea, cei 800 de metri ar fi fost foarte greu de urcat inapoi.

Arrieros-ii ii linistira pe turisti. Peretii craterului scazand treptat mai incolo, ar avea de urcat, dupa ce vor fi mers doua mile pe fundul vaii, cel mult o suta de metri pentru a-si regasi drumul si caii.

Fiind inlaturate astfel dificultatile nelinistitoare, coborarea incepu.

Poteca, desi infricosatoare la prima vedere, nu se arata asa de primejdioasa. Era totusi dificila pentru femei, si Alice si Dolly trebuira sa accepte ajutorul lui Robert si Roger.

Robert indrazni sa se puna la dispozitia tovarasei sale de drum dupa o oarecare sovaiala. Pana atunci nu-si luase cu ea o asemenea libertate. Totusi, un imbold nedeslusit il facu sa iasa putin din discreta sa rezerva. De cand incepuse aceasta excursie, doamna Lindsay ii adresase destul de des cuvantul, ii impartasea impresiile ei si-i cauta chiar, intr-un anumit fel, compania. Robert, mirat si incantat, se intreba daca Roger nu-l tradase. Totusi, oricat ar fi dorit, nu iesise inca din stricta si retinuta politete care se potrivea situatiei sale si in timpul primelor clipe ale coborarii lasa, cu mult regret, pe tovarasa lui sa se lupte singura cu dificultatile drumului. Erau acolo altii, mai indreptatiti ca el, pentru a-i oferi o mana de ajutor: baronetul, Saunders si mai ales Jack Lindsay.

Dar Hamilton si Saunders pareau ocupati in mod exclusiv de pretioasa lor persoana, iar in ceea ce il privea pe Jack, el mergea ultimul, cu un aer detasat si absent. Daca se ocupa de cumnata lui, era numai pentru a-i arunca din cand in cand o privire ce ar fi dat mult de gandit aceluia care i-ar fi surprins-o. Intr-adevar, nu erau deloc iubitoare aceste priviri, ce se plimbau de la Alice la prapastia care marginea poteca; poate ca n-ar fi imbrancit-o, dar cu siguranta ca n-ar fi tinut-o daca din greseala ar fi alunecat.

Robert se vazu deci silit s-o ajute pe Alice, astfel parasita. La o trecere mai abrupta decat celelalte, el ii intinse masinal mana, pe care ea se sprijini in modul cel mai firesc, si o conduse pana in fundul vaii. Ajunsera astfel la Libramento fara sa-si dea seama. Pe masura ce coborau de pe inaltimi, temperatura devenea din nou sufocanta. Dar cand terminara dejunul, se simti deodata un vant mai rece. Desigur ca undeva izbucnise furtuna. Probabil ca ploua pe crestele Arriero si Ruivo, ale caror piscuri se ascundeau sub o ceata de nepatruns.

In orice caz, in vale nu ploua. Daca cerul era acoperit, pamantul ramanea uscat si timpul nu parea ca are de gand sa se schimbe. Intrebara pe un localnic care se arata destul de convins de acest lucru. Totusi, facu o mina dezaprobatoare cand afla de proiectul turistilor de a parcurge cele doua mile pe fundul vaii. Indrepta o privire nesigura spre varful acoperit de nori al lui Ruivo, apoi dadu din cap foarte putin incurajator.

In zadar Robert ii puse insa alte intrebari; nu putu sa scoata nimic de la aceasta fiinta, care se marginea - fara sa explice mai mult - sa recomande pasagerilor sa nu se apropie de malurile torentului.

Robert transmise sfatul tovarasilor sai.

- Probabil, le zise el, ca acest om al padurii se teme de vreo inundatie, care aici sunt destul de frecvente. Cand e aversa in munti, se-ntampla deseori ca torentii, aproape secati pana atunci, sa se umfle deodata in mod uimitor. O asemenea inundatie nu tine decat cateva ore, dar nu-i mai putin adevarat ca in urma ei lasa tinutul pustiit. Am face deci bine sa urmam sfatul acestui taran.

Intre timp, dupa o jumatate de ora de mers, deveni evident ca timpul se imbunatatea din ce in ce mai mult. La zenit norii se destramau, si daca ceata se mentinea, totusi, in jurul piscurilor, nu mai era asa de deasa si manifesta o tendinta de a se imprastia in atmosfera mai rece.

Turistii crezura deci ca pot sa mai lase prudenta la o parte. Solul, dealtfel, devenea foarte bolovanos in timp ce la cincisprezece metri mai jos, pe malul torentului redus la un fir de apa, se afla o fasie de nisip fin, ce se asternea, probabil, ca un minunat covor pentru picioarele obosite.

Calatorii se-ndreptara spre acest nisip elastic, care constituia intr-adevar un teren foarte propice pentru mers. Micul grup inainta bucuros, in timp ce Robert si Roger culegeau flori pentru tovarasele lor: trandafiri, gherghine si violete care cresteau cu sutele in crapaturile stancilor.

Dar curand valea, care nu incetase sa se ingusteze de la Libramento incolo, se reduse aproape numai la albia torentului. In acelasi timp, acesta o lua brusc printr-un fel de culoar, marginit la stanga de un zid abrupt, in timp ce malul drept, foarte dificil ca acces din cauza bolovanisului, se ridica intr-o panta dulce pana la drum, unde, la o departare de cinci sute de metri, trebuiau sa-i astepte caii.

Inainte de a intra pe culoar, turistii avura precautiunea sa priveasca inapoia lor. Panorama se-ntindea pe mai mult de un kilometru si in departare se zarea clopotnita din Libramento. Cerul era din ce in ce mai senin. Nimic anormal nu aparea in vale.

Jupiter intuneca mintile celor pe care vrea sa-i nimiceasca, a zis poetul. Dar calatorilor nu le lipsisera avertismentele. Cele scrise fusesera relatate de Robert, care repeta ceea ce invatase din cartile lui, cele orale le aflasera din gura taranului din Libramento. Experienta fusese darnica cu sfaturile ei. Aceste sfaturi au fost insa dispretuite de toti, chiar si de acela care le rostise si, linistit de intoarcerea vremii frumoase, micul grup urma cu incredere torentul in noua sa directie.

Dupa ce parcursera trei sute de metri, Robert, apreciind ca locul de intalnire trebuie sa fie aproape, se oferi sa faca o scurta recunoastere. Unind vorba cu fapta, escalada malul drept si disparu repede printre stanci, in timp ce tovarasii sai isi continuau mersul, incetinit.

Nu trecura nici doua minute si se oprira. Un vuiet surd si amenintator se auzea din adancimea vaii si crestea din secunda in secunda.

Pe loc, memoria si ratiunea le revenira imprudentilor calatori. Toti pricepura ce insemna acest vuiet si, intr-un singur elan, se aruncara pe malul drept, Roger sustinand-o pe Dolly, iar ceilalti avand fiecare grija de sine. Cu o graba febrila urcara panta abrupta a muntelui.

Intr-o clipa, Dolly, Roger, Hamilton, Blockhead si Saunders fura in afara de pericol, in timp ce - ascuns de o movila - Jack, putin mai departe, se afla in siguranta pe un varf de stanca pe care se suise.

Era si timpul.

Vuietul se transforma in suierat, urlet, muget, si valul ajunse acolo enorm si furios, ducand in valtorile lui galbui nenumarate trunchiuri de copaci si lesuri de animale.

In mod inconstient, Alice urmase drumul luat de cumnatul ei. Intarziata de o cazatura, ajunse la poalele stancii cand el se si afla in varf. Facu eforturi la inceput sa urce si ea pe stanca, dar intelese imediat ca nu mai avea timpul necesar. Viitura amenintatoare se afla la nici o suta de metri departare.

Totusi, in cazul ca reusea sa mai suie doi, trei metri, asta ar fi fost suficient, poate, ca sa se puna la adapost. Dar pentru a reusi la timp, era necesar sa fie ajutata. Daca Jack.

- Jack! striga ea.

La acest strigat, Jack Lindsay privi in jos si o vazu. Imediat se apleca si-i intinse mana.

Dar ce suras infernal aparu deodata pe buzele sale? Ce privire plina de intelesuri adanci plimba el, cu repeziciunea unui fulger, de pe chipul cumnatei sale la valul amenintator! Dupa o scurta ezitare, se ridica fara sa-i dea ajutorul implorat, in timp ce Alice scoase un strigat de desperare, inabusit imediat de viitura care urla si care o inghiti in viitoarea ei.

Palid, gafaind ca dupa o sfortare supraomeneasca, Jack se-ndeparta dintr-o saritura de locul dramei. Aparu in fata tovarasilor sai si apoi, tacut, li se alatura. Nimeni nu va sti niciodata! Si ochii sai se-ntoarsera spre Dolly, pe jumatate lesinata, pe care Roger, in genunchi, o ajuta sa-si revina.

In acelasi timp cu Jack Lindsay, Robert, intr-o goana nebuna, ajunse la tovarasii sai. Din susul pantei, vazu cum torentul isi rostogoleste valul nimicitor si se grabi spre prietenii lui amenintati. Dar ajunse prea tarziu! La timp, totusi, pentru a ghici, fara ca autorul ei sa banuiasca, drama oribila care se petrecuse. Un martor exista, cel putin, si va putea pedepsi infamia. Dar Robert nu se gandeste la pedeapsa. In capul gol, livid, cu un vant de nebunie in ochi, trece in viteza prin fata prietenilor sai uimiti si, fara nici o explicatie, sare si dispare in torent, devenit acum un fluviu urias si groaznic, in timp ce Dolly, intelegand brusc nenorocirea care a lovit-o, se ridica, numara cu privirea pe cei care o inconjoara si se prabuseste din nou, cu un strigat sfasietor, in bratele lui Roger, ingrozit.

XV FATA-N FATA.

Steaua lui Thompson palea oare? Fara-ndoiala, lucrurile se stricau la bordul lui Seamew. Spiritul revoltei isi ridica semet capul. La 30 mai, pasagerii debarcasera de dimineata ca si in ziua precedenta. Ca si atunci, sala de mese a Hotelului Angliei ii reunise si isi intrebuintara la fel ziua, strabatand Funchal-ul si imprejurimile.

Dar seara, cand se-ntoarsera la bord, gandul ca vor trebui sa reia timp de patru zile ceea ce facusera in primele doua, incepu sa-i umple de o asemenea sila, incat, in 3l, jumatate din ei refuzara sa coboare.

Thompson, orb si surd, nu-si schimba programul si-si lua aerul ca nu observa nemultumirea generala. Accepta cu usurinta perturbatiile economice create, si cu o mina radioasa debarca in fruntea grupului sau redus, pentru a se aseza apoi, la pranz, in capul mesei. Trebui totusi sa-si deschida ochii si sa-si destupe urechile.

In timpul acestei plicticoase zile petrecute in rada, un complot se urzise printre recalcitranti si, cand administratorul general urca pe vapor, nu putu sa nu-si dea seama ca o anumita fierbere ii cuprinsese pe turistii de obicei linistiti pe care-i avea in grija. Era limpede ca se pregatea o revolta.

Ea izbucni in dimineata zilei de 1 iunie, cand, la proasta dispozitie a acelora care se incapatanasera sa nu paraseasca Seamew, se adauga si nemultumirea celorlalti. Se-nfuriasera si acestia din urma din cauza celor zece ore petrecute prosteste pentru a rataci a treia oara pe strazile Funchal-ului si erau hotarati acum sa nu reinceapa aceasta gluma proasta.

Iata de ce cand, la 1 iunie, sosi ora plecarii, Thompson se trezi de unul singur pe schela. De fapt, nu chiar, singur; un om ii ramasese alaturi sub infatisarea lui Van Piperboom din Rottcrdam, ale carui urechi erau astupate, si nu fara motiv, la orice fel de stimul exterior.

Asupra lui, propaganda opozitiei n-avea nici un efect. Continua, imperturbabil, sa se tina dupa singurul om din grup care avea o calitate oficiala, si Thompson deveni astfel conducatorul acestui elefant uman.

In timpul ultimelor trei zile, nu-l parasise nici un moment. Unde mergea Thompson, Piperboom il urma. Si acum se afla tot acolo, ca ultimul credincios al comandantului parasit de soldatii sai. Vazand ca,suita" sa se redusese la un singur om, Thompson - in pofida cutezantei sale obisnuite - ramase dezorientat in momentul cand era gata sa paraseasca vaporul. Ce trebuia sa faca? I se paru ca-i aude pe Hamilton si Saunders raspunzandu-i: "Programul, domnule, programul!" Si ascultand parca de presupusa porunca a acestor teribili carcotasi, cobori prima treapta a schelei, cand auzi larma care izbucnise printre pasagerii adunati pe spardec.

Din nou nedecis, Thompson se opri. Intr-o clipa il inconjurara douazeci de chipuri manioase.

Unul din pasageri lua rolul de purtator de cuvant, vorbind in numele tuturor:

- Va sa zica, domnule, spuse el pastrandu-si cu greu calmul, va duceti astazi la Funchal?

- Desigur, domnule, raspunse Thompson cu un aer nevinovat.

- Si maine? Si poimaine?

- Va fi la fel.

- Ei bine, domnule, formula pasagerul ingrosandu-si fara sa vrea vocea, imi permit sa va informez ca noi gasim acest lucru monoton.

- Cum e cu putinta! exclama Thompson cu o naivitate incantatoare.

- Da, domnule, monoton. Nu pot fi constransi oameni care au un dram de minte sa viziteze sase zile la rand un oras ca Funchal. Noi ne asteptam la plimbari, excursii.

- Totusi, domnule, zise Thompson, programul nu promite asa ceva.

Pasagerul respira adanc, ca cineva care face eforturi sa-si stapaneasca mania.

- Este drept, zise el, si cautam in zadar sa ghicim pricina. Ne-ati putea spune de ce nu faceti la Madera ceea ce ati facut in Azore?

Motivul era ca preturile,civilizandu-se" direct proportional cu obiceiurile locuitorilor, Thompson se temuse de costul unei excursii in acest tinut preferat de englezi. Dar putea el sa se serveasca de un astfel de argument?

- Nimic mai simplu, raspunse, arborand amabilul sau suras. Agentia a crezut ca pasagerii nu vor fi suparati daca vor putea sa mai iasa din inregimentarea lor obisnuita si sa-si organizeze excursii particulare, care sunt mult mai usor de facut aici, unde se vorbeste curent engleza, ca.

- Ei bine, Agentia s-a inselat, il intrerupse rece purtatorul de cuvant de pe spardec si, in consecinta.

- S-a inselat! exclama Thompson, intrerupandu-l la randul sau pe avocatul partii adverse. S-a inselat! Sunt fericit sa constat ca nu sunt invinuit decat de o simpla eroare.

Sari pe punte si alerga de la un pasager la celalalt.

- Caci, in sfarsit, domnilor, Agentia - o stiti prea bine! - nu economiseste nimic pentru a asigura multumirea pasagerilor sai. Agentia nu se da inapoi de la nici un sacrificiu, indraznesc s-o spun!

Se incalzise.

- Agentia, domnilor, este prietena pasagerilor! O prietena neobosita si devotata! Ce spun? O mama, domnilor!

Se-nduiosase. Inca putin si era gata sa izbucneasca in lacrimi.

- Din fericire, n-o acuza nimeni ca a neglijat in mod voit ceva care v-ar fi facut placere. Aceasta acuzatie m-ar fi revoltat. Revoltat, da, indraznesc s-o spun!. In timp ce daca m-am inselat!. A te insela este altceva. Poate sa ma fi inselat. Admit ca m-am inselat. Oricine se poate insela. Imi cer scuze, domnilor, imi cer scuze! Eroarea nu este ceva calculat, domnilor.

- Ramane atunci s-o reparati, interveni cu raceala pasagerul, dupa atata vorbarie fara rost.

- Cum, domnule? intreba Thompson cu amabilitate.

- Organizand chiar de maine o excursie, in loc sa ne plictisim doua zile in plus in Funchal.

- Imposibil! exclama Thompson. Agentia n-a pregatit nimic, n-a prevazut nimic pentru asta. Ne lipseste timpul. O excursie trebuie sa fie studiata amanuntit si sa fie organizata dinainte. Ea cere pregatiri importante.

Un hohot de ras ii taie vorba. Ei bine! Grozave pregatiri facuse Agentia pentru excursiile precedente! Dar Thompson nu se lasa derutat.

- Imposibil! repeta el cu o noua energie.

Ceva in glasul lui arata ca asupra acestui punct va ramane neclintit. Purtatorul de cuvant, intimidat, nu mai insista.

- Atunci sa plecam de aici! exclama o voce zeflemitoare dintre pasageri.

Thompson profita de aceasta propunere si si-o insusi imediat.

- Sa plecam, domnilor? Dar nu cer altceva. Agentia este la dispozitia dumneavoastra, este inutil s-o mai repet. Haideti sa punem la vot plecarea.

- Da, da, sa plecam! striga majoritatea pasagerilor.

- Va fi asa cum doriti, declara Thompson. In aceasta ocazie, ca si intotdeauna, indraznesc s-o spun!

Renuntand sa mai mearga pe uscat, dadu noi instructiuni capitanului Pip, in timp ce Van Piperboom, vazand ca nu se mai merge la Funchal in aceasta zi, se-ntinse calm intr-un fotoliu si-si aprinse eterna sa pipa. Nimic nu putea fi neprevazut pentru superba sa indiferenta.

Vaporul nu putea totusi sa plece imediat. Trebuia asteptata inainte intoarcerea celor opt pasageri plecati de doua zile. Aceasta intoarcere nu putea intarzia. Inainte de ora cinci ei vor fi sosit la bord.

In timpul zilei, Thompson avu ocazia sa-si exercite facultatile de diplomat. Cu toate ca se-ncheiase intre beligeranti un tratat de pace, pacea nu dainuia in sufletele lor. Atat adversarii cat si partizanii acestei plecari grabite, pe care o votasera, ca pe o ultima solutie, neavand incotro, ii erau dusmani lui Thompson. Dar administratorul se facea ca ploua. Nimeni nu-i mai adresa cuvantul. Aproape ca-i intorceau spatele cand il vedeau. Avea insa obrazul gros la toate intepaturile. Surazator ca de obicei, trecea printre grupurile ostile cu obisnuita lui dezinvoltura.

Catre ora cinci insa simti cum se naste in el o adevarata indispozitie. Saunders si Hamilton vor reveni. Ce vor spune acesti vesnici artagosi de noua derogare de la program? Pe Thompson il treceau fiori.

Dar batu cinci, sase si sapte fara ca excursionistii sa se fi intors.

La cina, pasagerii discutau despre inexplicabila intarziere si familiile Hamilton si Blockhead incepura sa fie serios alarmate. Nelinistea lor crescu si mai mult dupa caderea noptii, cand tot nu aveau nici o stire din partea calatorilor. Ce putea sa li se fi intamplat?

- Totul, domnule, totul si inca ceva pe deasupra, sopti confidential Johnson, cu limba incleiata, catre pastorul Cooley, care-si trase scaunul inapoi, sufocat de izul de alcool raspandit de secretosul betiv. La ora noua si jumatate, Thompson tocmai voia sa mearga la Funchal dupa informatii, cand in sfarsit o ambarcatiune il acosta pe Seamew la tribord. Pe rand, se ivira pe punte excursionistii intarziati, dar vai! mai putini la numar.

Vesela plecare, trista intoarcere! Cat de lung le paruse drumul care-i aducea inapoi la Funchal!

Mai intai, trebuisera sa-i dea ingrijiri deosebite lui Dolly, care parca isi pierduse mintile din cauza catastrofei. Multa vreme toti se ocupasera zadarnic de ea. Numai Roger, prin cuvinte de alinare, reusise sa potoleasca aceasta deznadejde ingrozitoare. Cand in sfarsit oboseala mai linistise hohotele de plans ale nenorocitei fete, el se straduise sa-i redea speranta. Domnul Morgand era abil si curajos. El o va salva pe aceea careia i se devotase. Timp de o ora Roger repetase fara sa oboseasca acest lucru cu aceeasi siguranta si, incetul cu incetul, un calm relativ revenise in sufletul sfasiat al lui Dolly.

O ajutase atunci sa urce pana la drumul unde asteptau caii, apoi, suind-o in sa, ramasese langa ea, insirandu-i staruitor cuvinte de imbarbatare, pline de speranta.

Jack, posomorat si preocupat de sine, nu incercase sa intervina intre ei. Nu profitase de legaturile sale de familie, pentru a-si reclama acest rol de consolator. Indiferenta sa ar fi parut bizara tovarasilor lui, daca acestora nu le-ar fi fost capul numai la catastrofa petrecuta atat de brusc si care-i facea sa nu mai poata vedea nimic altceva in jurul lor. Mergeau tacuti, gandindu-se la evenimentele groaznice ce se desfasurasera in fata ochilor lor. Niciunul din ei nu simtea acea speranta pe care Roger, milos, cauta sa i-o insufle lui Dolly. Inaintasera incet pe cararea care mergea de-a lungul coastei orientate de la Curral das Freias si pana la punctul de intersectie cu Calea Noua. In timpul acestei lungi distante, nu incetau sa scruteze cu privirea apa clocotitoare a carei furie incepea acum sa se linisteasca. In timp ce se lasa noaptea, ajunsesera la Calea Noua indepartandu-se repede de torentul in care disparusera doi dintre prietenii lor.

O ora mai tarziu, se aflau la Funchal si o barca ii transportase la Seamew, unde Thompson ii astepta cu o nerabdare nu lipsita de neliniste.

Thompson gasi in aceasta neliniste curajul desperarii. Era bine sa se termine totul deodata.

Se grabi in intampinarea intarziatilor. Se intelege ca primul care aparu la scara de bord fu baronetul. Dar scrasnetele care se auzeau in spatele lui tradau prezenta apropiata a temutului Saunders. Thompson avea in fata pe unul din inamicii sai. Celalalt nu era nici el departe.

- Cat de tarziu va intoarceti! exclama el, chemand in ajutorul mustrarii surasul cel mai amabil, fara sa-si dea seama ca intunericul ii neutraliza efectul. Incepusem sa fim infernal de ingrijorati.

Daca tinem seama de relatiile lor cu administratorul general, ingrijorarea acestuia avea de ce sa-i surprinda pe Hamilton si Saunders. Dar amandoi, preocupati de cu totul altceva, il ascultau pe Thompson fara sa-l urmareasca, in timp ce ceilalti excursionisti, venind la randul lor pe punte, se stransesera in semicerc, nemiscati si tacuti.

- Va asteptam cu atat mai multa nerabdare, relua Thompson volubil, cu cat, in lipsa dumneavoastra, acesti domni mi-au cerut, au pretins de la mine, indraznesc s-o spun, o foarte mica modificare a programului.

Ultimele cuvinte Thompson le pronuntase cu teama. Neprimind nici un raspuns, prinse din nou curaj.

- Nu, nu-i cine stie ce, zau asa! Acesti domni si aceste doamne, gasind ca oprirea la Funchal ar fi cam lunga, ar dori s-o scurteze prin plecarea de aici, chiar in aceasta seara. Cred ca nu aveti nici o obiectie la aceasta schimbare, care ne face sa recastigam doua din cele trei zile ale intarzierii noastre?

Nici acum nu veni nici un raspuns. Thompson, mirat de cat de usor a castigat partida, incepu sa-i cerceteze mai atent pe mutii sai ascultatori. Ciudatenia atitudinii lor il izbi brusc. Dolly plangea pe umarul lui Roger. Ceilalti patru tovarasi asteptau gravi ca guralivul Thompson sa le permita sa plaseze un cuvant care pesemne ca era serios, judecand dupa cum aratau la fata.

Dintr-o privire, Thompson parcurse grupul excursionistilor si putu vedea golurile pe care soarta le crease in mijlocul lor.

- Ati patit ceva? intreba el cu voce tremuratoare.

Ca sub apasarea unui misterios avertisment, o tacere adanca se asternu printre pasagerii care se stransera repede in jurul lui Thompson.

- Doamna Lindsay? insista acesta. Domnul Morgand?

Saunders facu un gest dezolat, la un suspin inabusit al lui Dolly.

Apoi, in sfarsit, Jack Lindsay, iesind putin mai in fata din cercul tovarasilor sai, se pregatea tocmai sa dea explicatii, cand deodata se retrase brusc, palid si cu bratul intins. Aceasta scena incordata captase atentia tuturor. Nimeni nu se gandise sa se preocupe de ceea ce se intampla la capatul celalalt al vasului. La miscarea facuta de Jack, toate privirile se indreptara in directia spre care arata bratul sau.

Atunci, la lumina felinarelor, aparu un grup tragic. Cu fruntea insangerata si hainele pline de mal, de pe care siroia apa, aparuse Robert Morgand sprijinind-o pe Alice Lindsay, sfarsita de puteri.

Toiusi, doamna Lindsay isi ridica cu energie capul. Avea obrajii de o paloare cadaverica.

Ea fu aceea care raspunse intrebarii lui Thompson.

- Iata-ne, zise simplu, atintindu-si ochii arzand de febra asupra cumnatului ei, care se dadu inapoi, mult mai palid decat ea.

- Iata-ne! repeta Robert cu o voce in care vibra o acuzatie, o amenintare, o provocare.

PARTEA A DOUA.

I CAND RASARE LUNA ROSIE.

Asadar, evenimentele ii dadusera dreptate lui Saunders. Deasupra lui Thompson cerul se-ntuneca din ce in ce, si iata ca se ridica acum "luna rosie", ale carei luciri ursuzul profet le intrezarise pe firmamentul Hortei.

Infruntarea lui Thompson cu majoritatea pasagerilor va fi oare urmata si de altele? Viitorul o va spune, dar in mod sigur intervenise ceva, o ruptura intre administratorul general si administratii sai.

Somnul, se zice, poate inlocui cina pentru un stomac infometat. Nu putea insa sa redea buna dispozitie unor turisti maniosi, si spardecul se umplu in dimineata zilei de 2 iunie cu oameni nemultumiti.

Spre norocul lui Thompson, furia lor mocnita fusese deviata de intamplarile din ajun. Unic subiect dc conversatie, monopolizand atentia tuturora, ele atenuasera primele ciocniri, care fara aceste evenimente ar fi fost mai furtunoase.

In mod unanim, pasagerii o deplangeau pe doamna Lindsay care trecuse printr-o asemenea primejdie, si mai ales exaltau curajul lui Robert Morgand. In ochii turistilor, care si asa aveau o foarte buna parere despre el, pentru corectitudinea purtarii lui si de asemenea - trebuie s-o recunoastem - din cauza laudaroseniilor lui Thompson, el deveni deodata un adevarat erou si i se rezerva o primire magulitoare pentru clipa cand avea sa apara pe punte.

Dar, obosit desigur de emotiile si eforturile fizice din ajun, mai usor sau mai grav ranit, poate, in lupta sa impotriva torentelor, Robert nu iesi din cabina toata dimineata si nu dadu ocazie admiratorilor sai sa-si exprime legitimul lor entuziasm.

Fura asaltati, atunci, martorii dramei. Saunders, Hamilton si Blockhead trebuira sa le zugraveasca in fel si chip aventura dramatica pe care o traisera. Totusi, nu exista subiecte inepuizabile si acesta se epuiza ca oricare altul. Cand toate detaliile fura povestite si repovestite, cand Roger afirma ca interpretul suferea, numai de o usoara intepeneala a articulatiilor si ca se va scula probabil in cursul dupa-amiezii, toti incetara sa se mai ocupe de Alice si de Robert si fura absorbiti din nou de preocuparile lor personale.

Atunci sa fi vazut ce ti-l mai aranjara pe Thompson! Daca vorbele neplacute ar putea avea o greutate materiala, administratorul ar fi fost cu siguranta ucis de loviturile lor. Impartite in grupe, victimele Agentiei isi varsara veninul fiecare in cercul acolitilor sai. Toata gama de invinuiri fu insiruita din nou. Nici un repros nu fu uitat, mai ales gratie lui Hamilton si Saunders. Totusi, in ciuda eforturilor celor doi provocatori, proasta dispozitie ramase platonica. Nimeni nu avu ideea sa-l atace pe Thompson direct. La ce bun? Acesta nu putea, chiar de ar fi vrut, sa schimbe ceva in ce priveste trecutul. De ce facusera prostia sa creada in promisiunile Agentiei? Trebuiau sa suporte consecintele pana la sfarsitul apropiat al acestei calatorii, a carei ultima treime nu va pretui, desigur, mai mult decat primele doua.

Pentru moment, ultima treime incepu prost. Abia parasisera Madera, ca o noua neplacere punea la incercare rabdarea pasagerilor. Seamew nu naviga normal. Nu era nevoie sa fii marinar pentru a-ti da seama de scaderea de necrezut a vitezei. Unde erau cele 12 noduri promise si care durasera prea putine zile? Abia daca atingeau acum cinci mile pe ora! Ar fi putut remorca, mai cu folos, un vas de pescuit.

Cat despre cauza acestei excesive incetiniri, ea era usor de ghicit dupa zgomotul masinilor care gemeau, gafaiau si zdranganeau jalnic in mijlocul suieraturilor pe care le scoteau aburii tasnind pe la garnituri. Cu aceasta viteza era nevoie dc 48 de ore pentru a ajunge in Canare, asta o pricepea toata lumea. Dar ce era de facut? Nimic, desigur, asa cum capitanul Pip i-o declarase lui Thompson, care, dealtfel, era si el intristat de o asemenea intarziere, foarte suparatoare pentru interesele sale.

Aceste neplaceri fura primite in tacere. Intelegand inutilitatea certurilor, ii cuprinse descurajarea. Pe toate fetele, oboseala inlocuise orice expresie amenintatoare.

Acest calm ostenit trebuie sa fi fost destul de profund, pentru ca sa se mentina si in cursul pranzului luat la ora obisnuita. Desi se stie, totusi, cat de mult indreptateau aceste mese plangerile cele mai legitime! Probabil ca Thompson incerca sa-si echilibreze bugetul foarte compromis din cauza intarzierilor succesive, caci mesele se resimteau de grija de a face economie. Ce diferenta era intre acest dejun si masa in cursul careia Saunders isi varsase veninul pentru prima data!

Totusi, nici acum nimeni nu se gandise sa formuleze vreo plangere, sortita dinainte sa ramana fara rezultat. Fiecare isi manca in tacere tainul mediocru. Thompson, care era totusi putin cam infricosat, isi supraveghea victimele cu coada ochiului si fu in drept sa creada ca le-a imblanzit in mod definitiv. Singur Saunders nu dezarma si isi nota cu grija aceasta noua vina, in carnetul unde isi insemna cheltuielile zilnice. Nu trebuia uitat nimic. Cheltuieli si vinovatii, va cere socoteala pentru ele in acelasi timp.

Robert, care aparu la ora doua pe spardec, aduse putina viata sumbrei adunari. Toti pasagerii ii iesira in intampinare, si multi dintre cei care nu-i vorbisera pana atunci ii stransera calduros mana in aceasta zi. Interpretul primi cu o modestie politicoasa laudele cu care-l coplesira si indata ce-i fu cu putinta, fara a jigni pe nimeni, se izola cu Dolly si Roger.

In clipa cand pasagerii se risipira, Dolly, cu ochii plini de lacrimi de bucurie, ii apuca ambele maini. Robert, foarte emotionat el insusi, nu avu puterea sufleteasca sa se sustraga acestei manifestari de recunostinta, atat de firesti. Putin stanjenit, se arata totusi recunoscator compatriotului sau care-i veni in ajutor.

- Acum, ca suntem intre noi, zise Roger dupa cateva momente, cred ca ne vei povesti cum ai salvat-o pe doamna Lindsay.

- Ah, va rog, domnule Morgand! il implora Dolly.

- Ce vreti sa va spun? raspunse Robert. In fond, nimic nu poate fi mai usor si mai simplu.

In ciuda tuturor pretextelor, trebui sa se supuna si sa povesteasca prietenilor sai faptele petrecute, pe care Dolly le asculta cu pasiune.

Cand se aruncase in torent, putine secunde dupa caderea Alicei, avusese fericirea sa ajunga repede pana la ea. Dar in acest torent furios, umflat de valtori groaznice, niciodata nu ar fi putut s-o salveze pe doamna Lindsay, nici pe sine insusi, daca un arbore enorm, plin inca de frunze, smuls de pe pantele inalte ale muntelui, n-ar fi trecut la timp prin fata lor, pentru a le sluji drept pluta. De atunci incolo, rolul lui Robert se redusese la putin lucru. Dusi de copac, el si doamna Lindsay erau aproape in afara de primejdie. Servindu-se de o ramura puternica in loc de vasla, reusise sa impinga spre malul stang arborele salvator, a carui coroana se propti in pamant. Restul se intelege de la sine. Cu pretul a mii de chinuri, s-au tarat istoviti pana la bordeiul unui taran. De acolo, cu niste hamace, au ajuns la Funchal, apoi pe Seamew, pentru a apuca sa-i linisteasca la timp pe tovarasii lor de drum.

Aceasta fu relatarea lui Robert. Dolly il sili s-o repete la nesfarsit, pana ce putu cunoaste cele mai mici detalii. Clopotul pentru cina o surprinse ascultand aceste fericite marturii. Pentru ea, ziua se scursese ca un vis. Din pacate, ceilalti pasageri n-ar fi putut spune la fel. Tristetea plutea in aer schimband minutele in ore si orele in secole. Daca cei trei, cufundati in discutia lor, nu observasera ce se petrecea, o intelesera cu prisosinta in timpul cinei. Cat de tacuta era cina asta - tot asa cum fusese, dealtfel, si pranzul! Se vedea bine ca toata lumea se plictisea, cu exceptia, poate, a lui Johnson si Piperboom, cei doi vesnic nesatui. Acestia nu se puteau plictisi niciodata, unul ca un burete avid, celalalt ca o prapastie fara fund, care inghitea orice mancare. Piperboom, ca de obicei, avea sa mearga sa-si fumeze linistit pipa, ai carei nori vor duce cu ei micile necazuri omenesti. Pentru moment, indiferent la calitatea hranei, el o ingera pur si simplu, caci aceasta era menirea lui pe pamant. Demna anexa a masinii de digerat, Johnson, la celalalt capat al mesei, seca diverse sticle cu alcool, intr-un fel care putea starni admiratia celui mai blazat spectator. Ametit, se tinea teapan pe scaun, cu fruntea palida deasupra obrajilor purpurii, cu mana nesigura si cu ochiul impaienjenit si tulbure. Amandoi erau in imposibilitate de a vorbi sau a intelege ceva si deci nu-si dadeau seama de nemultumirea din jur. Chiar daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi acceptat-o. Ce calatorie poate fi mai placuta decat aceea in care bei pana la refuz si mananci pana plesnesti?

Dar, in afara acestor doi fericiti, nu se vedeau in jurul mesei decat oameni incruntati. Evident, daca tovarasii lui Thompson nu-i erau cu totii dusmani declarati, cu greu s-ar fi gasit, in schimb, printre ei unul care sa-i fie prieten. Totusi, ii ramasese un fidel. Chiar si un nou venit l-ar fi deosebit, de la prima vedere, pe acest pasager in mijlocul celorlalti. Caci vorbea mult si cu o voce foarte tare. Putin ii pasa ca nu aveau ecou cuvintele sale si ca se pierdeau ca inabusite de raceala ostila a celorlalti calatori. Povestea pentru a zecea oara drama care era sa coste viata doamnei Lindsay si, fara a tine seama de neatentia vecinilor sai, se arata darnic in interjectii de admiratie la adresa lui Robert Morgand.

- Da, domnule, exclama el, a dat dovada de un adevarat eroism! Valul era inalt cat casa si il vedea sosind cu toata viteza. Era ingrozitor, domnule, si, pentru a sari in apa, i-a trebuit domnului profesor un curaj extraordinar. Eu unul care va vorbesc trebuie sa marturisesc ca n-as fi facut-o. V-o spun pe cuvantul meu, sincer si curat ca lacrima.

Era cert ca Thompson, avea un veritabil prieten in persoana onorabilului bacan. Si totusi, atat de mare este puterea lacomiei, incat Thompson aproape ca risca sa-si piarda intr-o singura clipa unicul adept credincios.

Se sculasera tocmai de la masa. Pasagerii urcasera pe spardec, abia tulburand linistea ce domnea pe punte. Singur Blockhead continua sa-si impartaseasca urbi et orbi satisfactia lui necontenita, adresandu-se in special familiei, marita de nefericitul Tigg, supravegheat de temnicerele sale.

- Abel, rosti solemn Blockhead, nu uita niciodata ceea ce ti-a fost dat sa vezi in aceasta calatorie superba. Sper.

Care era speranta domnului Blockead? Onorabilul ex-bacan n-avu vreme sa explice in ce consta. Thompson il aborda cu o hartie in mana.

- Ma veti scuza, domnule Blockhead, zise el, dar vreau sa va prezint mica mea nota. Un vechi comerciant nu va gasi ca e ceva rau in a-ti face la timp socotelile, cum se cuvine.

Pe loc, Blockhead paru tulburat. Fata sa blajina deveni mai putin bucuroasa.

- O nota? repeta el, respingand cu mana hartia ce i-o intindea Thompson. Nu pot exista note, domnule. Asa cred. Ne-am platit locurile.

- Nu tocmai. rectifica surazand Thompson.

- Cum, nu tocmai? se balbai Blockhead.

- Memoria dumneavoastra va tradeaza, indraznesc s-o spun, scumpe domn. insista Thompson. Daca binevoiti sa va amintiti, veti vedea ca ati achitat in total patru locuri intregi si o jumatate de loc.

- Este adevarat, zise Blockhead, facand ochii mari.

- Ei bine, continua Thompson, aceasta jumatate de loc erau pentru fiul dumneavoastra, domnul Abel, aici de fata, care nu implinise inca zece ani in momentul plecarii. Trebuie oare sa amintesc tatalui sau ca a implinit chiar azi aceasta varsta placuta?

Blockhead se facea tot mai palid, pe masura ce Thompson vorbea. Auzi, sa-i vare mana in buzunar.!

- Si atunci. insinua el cu voce ragusita.

- Nu mai exista nici un motiv, raspunse Thompson, ca domnul Abel sa beneficieze de reducere. Totusi, din spirit de conciliere si considerand ca voiajul este in parte efectuat, Agentia a renuntat de la sine la jumatate din ce i se cuvenea. Puteti constata ca nota se reduce la zece lire si nici un penny in plus.

Zicand aceasta, Thompson strecura usurel hartia in mana pasagerului sau demoralizat si astepta raspunsul cu sufletul la gura. Fata lui Blockhead isi pierduse intre timp obisnuita sa seninatate. Ce manie teribila l-ar fi cuprins daca sufletul sau placid ar fi fost accesibil unui asemenea sentiment! Dar Blockhead nu cunostea mania. Cu buzele albe si fruntea incretita, el ramase tacut, strivit, sub privirea sireata a lui Thompson. Din nefericire, insa, pentru administratorul general, acesta isi facuse socoteala fara a tine seama de familia pasagerului sau. Inofensivul Blockhead avea aliati de temut. Brusc, domnul administrator vazu, la doua degete de ochii lui, trei perechi de gheare ascutite, care precedau trei guri inarmate cu colti periculosi, in timp ce un triplu strigat ii rasuna in urechi. Doamna Georgina si bunele domnisoare Mary si Bess veneau in ajutorul sefului lor.

Thompson se-ntoarse spre atacanti si, la vederea acestor fete ravasite de furie, fu cuprins de o panica ingrozitoare. El batu repede in retragere. Cu alte cuvinte fugi, lasand pe doamna Georgina, domnisoara Bess si domnisoara Mary sa cada in bratele domnului Absyrthus Blockhead, care-si veni in fire cu greutate si rasufla usurat.

II AL DOILEA SECRET AL LUI ROBERT MORGAND.

A doua zi dimineata toti dormeau inca la bordul lui Seamew, cand Jack Lindsay iesi pe scara cabinelor. Cu un pas nesigur, se plimba cateva momente pe spardec, apoi se aseza masinal pe una din bancile de la babord, se sprijini de balustrada si lasa sa-i rataceasca privirea pe mare. Un abur usor la orizontul din sud-est anunta apropierea primei insule din Canare. Dar Jack nu vedea acest nor. Nu era preocupat decat de el insusi; cauta sa descifreze doar propriile sale ganduri si era absorbit numai si numai de examinarea situatiei sale, pe care inca din ajun nu inceta s-o cerceteze pe toate fetele. Din nou retraia scena torentului. Din nou auzea, ca si cum i-ar fi rasunat inca in urechi, strigatul de groaza pe care-l scosese zadarnic Alice. In aceasta parte a dramei, o intrebare se impunea pentru a zecea oara, obsedanta si nelinistitoare, mintii sale: Alice intelesese oare?

Daca a inteles, daca a observat in mod clar odioasa retragere a mainii intinse, atunci neindoielnic va actiona si va cauta in afara protectia necesara, il va denunta, poate!. Si atunci, ce va face.?

Dar, pentru a zecea oara, o analiza mai severa a faptelor il linisti. Nu. Alice nu va vorbi. Niciodata nu va consimti sa compromita printr-un scandal numele pe care-l purta. Chiar daca stia totul, va tacea.

In plus, Alice vazuse sau intelesese? Nimic, in definitiv, nu era mai putin sigur. Totul trebuie sa fi ramas destul de nedeslusit, in dezlantuirea aceea a stihiilor si a sufletelor. Cu cat se gandea mai mult, cu atat Jack se linistea mai mult dinspre partea aceasta. Deci nu vedea nici o dificultate sa traiasca, la fel ca si pana acum, alaturi de tovarasii sai de drum si de Alice, increzatoare in el.

"Si in viata!" adauga in sinea lui. Privind lucrurile in lumina cea mai buna. trebuia totusi sa recunoasca jalnicul esec al planului ce-i venise subit in minte. Alice se gasea la bordul lui Seamew teafara, si tot in posesia averii pe care refuza s-o imparta cu el. Chiar daca ar fi fost moarta, dealtfel, sperantele lui Jack ar fi fost la fel de irealizabile. Ca si sora ei, Dolly n-ar fi fost usor de cucerit, de asta se convinsese. Desperarea fetei facuse sa cada pentru un moment toate barierele bunei cuviinte, alcatuite de uzante, permitand si celui mai orb sa afle ce e in sufletul ei, in sufletul ce-i apartinea in intregime lui Roger de Sorgues; Jack trebuia sa renunte pentru totdeauna sa puna stapanire pe el.

Atunci, la ce bun?

Doar daca. insinua o voce launtrica. Dar Jack, ridicand dispretuitor din umeri, respinse aceste sugestii nebunesti. Pasiv pana acum, se va transforma el intr-un asasin activ si va atenta fatis la viata a doua femei? Nebunie curata. In lipsa altor argumente, o asemenea crima ar fi fost prea absurda. Vinovatul, micul mostenitor al victimelor, ar fi fost descoperit inca de la primele banuieli. Si apoi, prin ce mijloace ar fi putut sa inlature paza geloasa a lui Roger de Sorgues?

Nu, ideea aceasta nu rezista la o analiza serioasa. Nu era nimic de facut decat sa astepte. Asteptare calma, in cazul cand nu a existat nici un martor al tentativei esuate. Dar, in aceasta privinta, Jack se credea in deplina siguranta. Fusese precis singur atunci cand Alice ridicase catre el bratele-i imploratoare. Nimeni altul nu se afla acolo, cand viitura furioasa o smulsese pe tanara femeie si o tarase in valtoarea ei. Un altul? Dar cine altul?

In momentul cand isi punea ironic aceasta intrebare, Jack simti cum o mana se pune pe umarul lui cu o energie ferma. Tresari si se ridica brusc. Robert Morgand se afla inaintea sa.

- Domnule. se balbai Jack cu un glas pe care in zadar incerca sa-l faca linistit.

Robert, cu un gest, ii taie vorba, in timp ce apasarea mainii de pe umar crestea.

- Am vazut tot! rosti el deodata, cu o raceala amenintatoare.

- Domnule, incerca sa replice Jack, nu inteleg.

- Am vazut! repeta Robert pe un ton mai grav, in care Jack putu sa desluseasca un avertisment solemn.

Odata eliberat, Jack isi reveni si, fara a se mai face ca nu stie despre ce e vorba, spuse sfidator:

- Iata niste purtari curioase. Agentia Thompson si-a educat slujbasii in mod bizar. Cine v-a dat dreptul sa ma atingeti?

- Dumneata insuti, raspunse Robert, neluand in seama intentia injurioasa pe care o continea cuvintele pasagerului american. Toata lumea are dreptul sa puna mana pe umarul unui asasin.

- Asasin! Asasin! repeta Jack Lindsay fara sa se emotioneze. Usor de spus. Va sa zica, aveti pretentia sa ma arestati, adauga el ironic, fara a face nici cel mai mic efort pentru a se dezvinovati.

- Nu inca, raspunse rece Robert. Pentru moment ma marginesc sa te avertizez. Daca numai o intamplare m-a pus de data aceasta intre doamna Lindsay si dumneata, de azi inainte o voi face voit, asa sa stii.

Jack ridica din umeri.

- E in regula, prietene, e in regula, rosti el cu o nepasare obraznica. Dar ai spus;nu inca", inseamna ca o vei face mai tarziu.

- Voi tine seama de dorinta doamnei Lindsay, il intrerupse Robert fara a-si pierde calmul. Ea va decide, dupa ce o voi incunostiinta de cele petrecute.

De data aceasta, Jack isi pierdu infatisarea ironica.

- Vrei s-o avertizezi pe Alice! exclama el cu ochii scaparand.

- Da.

- Nu vei face acest lucru!

- Il voi face.

- Ia seama, mormai Jack, inaintand cu un pas catre interpretul de pe Seamew.

Fu randul lui Robert sa ridice din umeri. Jack, facand un efort urias, redeveni nepasator.

- Ia seama, repeta el cu vocea suieratoare. Ia seama atunci si pentru dansa, si pentru dumneata.

Si fara a astepta raspunsul, se indeparta brusc.

Ramas singur, Robert cazu si el pe ganduri. Aflandu-se in fata tradatorului Jack, mersese drept la tinta si-si indeplinise fara amanari planul. Aceasta lectie va fi probabil suficienta. De obicei, cei rai sunt lasi. Oricare ar fi fost motivele pe care, desi nu le cunostea, le banuia si care-l impinsesera sa comita aceasta incercare de crima, Jack Lindsay, stiindu-se supravegheat, isi va pierde indrazneala si doamna Lindsay nu va avea a se mai teme de primejdioasa sa ruda. Si, la nevoie, va veghea.

Dupa ce-l facuse inofensiv, Robert goni cu dispret din gandurile sale imaginea antipaticului sau tovaras de drum si-si indrepta privirea fara tinta spre orizontul din sud-est, unde negura se transformase intr-o insula inalta si arida, in timp ce mai la sud alte insule se vedeau nedeslusit.

- Daca sunteti atat de bun, domnule profesor, spuneti-mi cum se cheama aceasta insula? intreba cineva in spatele lui, cu o voce zeflemitoare.

Robert, intorcandu-se, se trezi in fata lui Roger de Sorgues. Zambi, dar ramase tacut, caci nu cunostea numele insulei.

- Din ce in ce mai bine! exclama Roger cu ironie, dar cu un aer prietenos. Am uitat deci sa tocim din excelentul nostru ghid? Din fericire, eu sunt mai putin neglijent.

- Bine! spuse Robert.

- Atunci sa stii ca insula care se ridica in fata noastra este insula Allegranza, adica "Cea vesela", domnule profesor. De ce este vesela? Poate pentru ca nu are locuitori. Lipsit de culturi, sterp, acest pamant salbatic nu este vizitat decat in epoca recoltarii lichenului rouella, o planta tinctoriala, care constituie una din bogatiile acestui arhipelag. Ceata pe care o vezi mai la sud indica locul marii insule Lancelote. Intre Lancelote si Allegranza se pot observa Graciosa, o alta insulita nelocuita, separata de Lancelote de un canal ingust, apoi Rio, si Monta-Clara, o simpla stanca deseori funesta pentru navigatori.

- Toate multumirile mele, domnule ghid, zise grav Robert, profitand de un moment cand Roger se opri sa rasufle.

Cei doi compatrioti izbucnira in ras.

- Este adevarat, relua Robert, ca mi-am neglijat foarte mult functia de cateva zile incoace. Dar ce sa fac daca am fost nevoit sa-mi pierd timpul pentru a strabate insula Madera?

- Si ti-ai intrebuintat chiar atat de prost acest timp? observa Roger, aratandu-i tovarasului sau pe Alice si Dolly care inaintau spre ei brat la brat.

Mersul sigur al doamnei Lindsay arata ca se facuse complet sanatoasa. Putina paloare si cateva vanatai pe frunte si pe obraji erau ultimele semne ale aventurii in cursul careia fusese atat de aproape de o moarte infricosatoare. Robert si Roger se grabira sa le intampine pe cele doua americane care, la apropierea lor, se desprinsera una de cealalta spulberand armonia picturala a grupului ce-l formasera.

Alice stranse indelung mana lui Robert si ridica spre el o privire mai graitoare decat orice vorbe de recunostinta.

- Dumneavoastra, doamna! exclama Robert. Nu e oare o imprudenta sa parasiti atat de repede cabina?

- Niciuna, raspunse Alice zambind, gratie dumitale care m-ai ocrotit atat de bine, in detrimentul dumitale, in timpul calatoriei noastre involuntare, cel putin in ce ma priveste, adauga ea. exprimand cu privirea cele mai calduroase multumiri.

- Oh, doamna! Ce putea fi mai firesc? Barbatii sunt mult mai putin plapanzi decat femeile. Barbatii, ma intelegeti, sunt.

Robert se poticni. Spunea prostii.

- Mai bine, doamna, sa nu mai vorbim de toate acestea. Sunt fericit ca lucrurile s-au desfasurat asa si n-as fi vrut - vorbind foarte egoist - ca sa nu se fi intamplat. Sunt deci rasplatit prin propria mea bucurie, si, daca e sa vorbim de rasplata, puteti considera, fara nici o grija si cu toata onestitatea, ca nu-mi datorati nici un fel de recunostinta.

Si pentru a taia din scurt orice noua induiosare, se grabi sa conduca pe tovarasele sale spre bastingaj si se stradui sa le faca sa admire insulele care deveneau din ce in ce mai vizibile la orizont.

- Ne apropiem, doamnelor, dupa cum vedeti, de sfarsitul calatoriei noastre, rosti el volubil. In fata noastra este prima insula din Canare, Allegranza. Este o insula stearpa, flra culturi si nelocuita, in afara de epoca de recolta a rouellei. Aceasta planta tinctoriala constituie una din bogatiile arhipelagului. Mai la sud se zareste insula Rio, separata de un brat de mare de Monta-Clara, apoi o insulita, tot nelocuita, numita Lancelote, si Graciosa, o simpla stanca pierduta.

Robert nu putu sa-si sfarseasca descrierea fantezista. Un hohot de ras al lui Roger ii taie cuvantul.

- Ce ghiveci! exclama ofiterul auzind aceasta expunere aproximativa.

- Desigur, zise Robert, care era de aceeasi parere cu el, ar trebui sa mai studiez putin Canarele.

Catre ora zece, ajuns la cinci mile departare de Allegranza, Seamew se-ndrepta aproape direct spre sud. O ora mai tarziu treceau in fata stancii Monta-Clara, cand clopotul suna adunarea pasagerilor.

Menu-ul continua sa scada in calitate. Cei mai multi dintre calatori, cufundati intr-o crancena resemnare, pareau a nu da nici o atentie acestui fapt. Dar Alice, care nu beneficiase de exemplul zilei precedente, fu cam surprinsa si la un moment dat nu se putu stapani sa nu strambe putin din nas.

- Legea compensatiei, doamna! ii striga cu indrazneala Saunders, peste masa. Drumuri multe, bucate putine.

Alice zambi fara sa raspunda. Cat despre Thompson, el avu aerul ca nu-l aude pe neostenitul lui persecutor. Se margini, in semn de indiferenta, sa plesneasca din limba cu un aer satisfacut. Se arata multumit de bucataria lui!

Cand se urcara din nou pe punte, vaporul trecuse de insulita Graciosa si naviga de-a lungul coastei insulitei Lancelote, cu o viteza din ce in ce mai redusa.

Pentru a comenta spectacolul ce se desfasura in fata pasagerilor, Robert Morgand n-ar fi trebuit sa fie oare la postul sau, gata sa raspunda la toate intrebarile, chiar si la cele mai derutante? Da, fara-ndoiala, si totusi ciceronele lui Seamew ramase nevazut pana seara. Dealtfel, ce-ar fi putut sa spuna? Coasta occidentala a insulei Lancelote se-ntindea uniform, dezvaluind unul din acele meleaguri aride care inca din Azore incepusera sa devina cam monotone.

Mai intai, se zareste o faleza inalta, Risco de Famara, apoi malul mai jos, acoperit de cenusa vulcanica, din care se ridica o armata de conuri negre, pentru a sfarsi cu La Playa Quemada, "Plaja parjolita" al carei nume arata clar iremediabila sa nefertilitate. Peste tot peisajul este dezolant, peste tot sunt roci triste, cu care se confunda albastrele plante grase, singurele ce reusesc sa prinda radacina acolo. Nici un oras, cat de mic, pe aceasta coasta occidentala, insufletita numai de cateva sate razlete si saracacioase, carora ghidul cel mai bine informat are dreptul sa nu le cunoasca numele obscur.

Din cele doua centre comerciale ale insulei, primul, Tehuise, se afla in interior, iar celalalt, Arrecife, ofera pe coasta orientala un adapost excelent pentru ancorarea navelor. In aceasta regiune si in altele asemanatoare, expuse vanturilor alizee ale nord-estului, care aduc cu ele o umiditate binefacatoare, viata a putut sa se infiripe, in timp ce restul insulei, adica partea pe langa care naviga Seamew, a fost transformat de seceta in adevarate pustiuri.

Iata tot ce ar fi putut spune Robert Morgand, daca ar fi stiut si daca ar fi fost acolo. Cum niciuna din aceste conditii nu era indeplinita, pasagerii fura nevoiti sa se lipseasca de cicerone, ceea ce pareau ca nu prea baga de seama. Cu ochiul stins si cu un aer coplesit, ei lasau, fara sa manifeste nici o curiozitate, sa treaca timpul, laolalta cu vaporul. Doar Hamilton si Saunders mai pastrau ceva din zelul lor belicos. Blockhead, el insusi, parea inca destul de deprimat de pe urma celor intamplale in ajun.

Roger, in timpul dupa-amiezii, tinu ca de obicei tovarasie pasagerelor americane; de mai multe ori acestea se mirara de absenta lui Robert, pe care compatriotul sau o explica prin nevoia de a studia ghidul. Si se stie cat de reala era aceasta nevoie.

Conversatia, odata indreptata asupra acestui subiect, nu se mai termina si urechile ciceronelui-interpret de pe Seamew avura motiv sa tiuie de placere. Dolly il gasea intru totul pe gustul ei si Roger o aproba din toata inima.

- Ceea ce a facut pentru doamna Lindsay, incheie el, este, putem spune, o fapta eroica. Dar Robert Morgand face parte din aceia care indeplinesc totdeauna simplu si firesc ceea ce trebuie facut. Este un om in toata puterea cuvantului.

Visatoare, Alice asculta aceste elogii cu privirea pierduta in zarea cetoasa ca si gandurile inimii sale agitate.

- Buna ziua, Alice! Sunt multumit ca te vad din nou sanatoasa, rosti deodata un personaj pe care cei trei ce stateau de vorba nu-l auzisera cand se apropiase.

Doamna Lindsay avu o tresarire repede stapanita.

- Iti multumesc, Jack, zise ea cu o voce calma. Ma simt intr-adevar sanatoasa.

- Nimic nu-mi poate face mai multa placere, raspunse Jack, scotand fara voie un suspin de usurare.

Aceasta prima intalnire, de care se temuse atat, avusese loc si iesise cu fata curata. Pana acum, cel putin, cumnata lui nu stia nimic.

Se simti atat de reconfortat de aceasta certitudine, ca dispozitia lui, de obicei morocanoasa, se inviora in mod neasteptat. In loc sa stea deoparte, se amesteca in conversatie. Fapt neobisnuit, fu aproape vesel. Dolly si Roger, care nu-si puteau crede ochilor, ii raspundeau fara elan, in timp ce Alice, cu gandurile in alta parte, parea ca nu aude nimic din ce se vorbea in jurul ei.

Catre orele patru, Seamew lasa in urma lui insula Lancelote si incepu sa ocoleasca malurile aproape identice ale Fortaventurei. Daca n-ar fi fost Bocaina, un canal de zece kilometri lungime, care separa cele doua insule, nu ai fi putut sa observi vreo schimbare.

Robert continua sa lipseasca. Zadarnic Roger, intrigat de aceasta disparitie, se dusese pana la cabina sa-l caute pe prietenul sau. Domnul profesor Morgand nu se afla acolo. Nu fu de vazut decat la cina, care se desfasura tot atat de posomorata ca si dejunul, apoi, abia se termina masa, ca disparu din nou; iar Alice, cand se urca pe spardec, observa, la caderea noptii, cum dincolo de fereastra invizibilului sau salvator se aprinde lumina. Toata seara Robert nu putu fi zarit, si cand pasagerele americane plecara la culcare, lumina studiosului mai ardea inca.

- E turbat! zise razand Roger, in timp ce le conducea pe cele doua surori.

In cabina sa, Alice nu se duse la culcare cu linistea ei obisnuita. Mainile-i zaboveau lenese. Nu o data, se surprinse sezand si visand, intrerupandu-si fara sa vrea pregatirile pentru somn. Ceva se schimbase in ea si nu stia ce. O neliniste nedeslusita ii apasa sufletul.

In cabina vecina, fasaitul paginilor ii arata ca domnul Morgand era acolo si ca lucra intr-adevar. Dar curand Alice tresari. Robert incetase sa mai intoarca paginile. Dupa ce auzi cum inchide brusc cartea, cu un pocnet, un scaun fu dat la o parte si imediat dupa aceea zgomotul unei usi trantite arata indiscretei ascultatoare ca domnul Morgand urcase pe punte.

"Oare s-a dus abia acum, stiind ca noi nu mai suntem acolo?" se-ntreba fara voie Alice.

Cu o miscare a capului alunga acest gand si se preocupa sa-si termine toaleta de noapte. Cinci minute dupa aceea, intinsa in pat, incerca sa adoarma. Dar somnul veni mai tarziu ca de obicei.

Robert, simtind nevoia, dupa aceasta zi de izolare, sa iasa la aer, se gasea intr-adevar pe punte.

Luminos in timpul noptii, habitaclul spardecului il atragea. Dintr-o privire vazu ca urmau directia sud-vest si presupuse ca Seamew naviga spre Marea Canarie. Neavand nimic de facut, reveni la pupa vaporului si se afunda intr-un fotoliu, alaturi de un fumator pe care nici nu-l zari. Un moment privirea sa pluti peste marea intunecoasa si invizibila, apoi se pleca si curand, cuprinzandu-si fruntea cu mana, se adanci in ganduri.

- Pe legea mea, zise deodata fumatorul. Va vad cam trist in seara asta, domnule profesor!

Robert tresari si se ridica brusc. Fumatorul se scula si el in acelasi timp, si la lumina felinarelor Robert il recunoscu pe compatriotul sau Roger de Sorgues, care-i intinse cordial mana si-i adresa un zambet de salut.

- E adevarat. Sunt cam suferind.

- Bolnav? intreba Roger compatimitor.

- Nu tocmai. Mai curand obosit.

- Urmare a sariturii in apa de ieri?

Robert facu un gest evaziv.

- Dar ce idee sa te inchizi azi toata ziua! continua Roger.

Robert repeta acelasi gest care se potrivea pentru orice raspuns.

- Probabil ca lucrezi, insista Roger.

- Marturiseste ca am nevoie, spuse zambind Robert.

- Dar unde naiba te-ai ascuns pentru a studia blestematele dumitale ghiduri? Ti-am batut in usa si n-a raspuns nimeni.

- Probabil ca ai venit in momentul cand luam putin aer pe-afara.

- Dar nu cu noi! zise Roger cu un ton de repros. Robert pastra tacere.

- Nu sunt singurul care m-am mirat de disparitia dumitale. Doamnele si-au exprimat de mai multe ori parerea de rau. Si oarecum din indemnul doamnei Lindsay am venit sa te caut la dumneata in fortareata.

- Ah, adevarat? exclama fara voie Robert.

- Asculta, vorbind intre noi, insista prieteneste Roger, izolarea dumitale n-are cumva alta cauza decat dragostea de munca?

- Nu.

- In acest caz, afirma Roger, exagerezi si faci rau. Absenta dumitale ne-a stricat intr-adevar ziua. Eram mohorati, mai ales doamna Lindsay.

- Ce idee! exclama Robert.

Observatia facuta de Roger, fara vreo intentie anume, despre nemultumirea doamnei Lindsay, nu avea in sine nimic extraordinar. Asa incat acesta fu foarte mirat de efectul produs de niste cuvinte atat de nevinovate. Dupa ce scosese aceasta exclamatie cu o voce bizara, Robert intoarse capul imediat. Parea stingherit, chipul lui exprimand, in acelasi timp, tulburare si bucurie.

- Ah! facu Roger, subit interesat. La urma urmelor, relua el dupa un moment de tacere, poate ca fac o presupunere prea indrazneata atribuind tristetea doamnei Lindsay absentei dumitale. Inchipuieste-ti ca a trebuit sa-l suportam toata dupa-amiaza pe nesuferitul de Jack Lindsay, care in general este mai putin generos cu neplacutele sale amabilitati. In mod neasteptat, insa, individul a fost mai degraba jovial. Dar veselia este mult mai penibila decat raceala lui si nu m-ar mira ca prezenta sa sa fi fost suficienta ca s-o intristeze pe doamna Lindsay.

Roger se uita la Robert, care nu clipi. Continua:

- Cu atat mai mult cu cat sarmana femeie s-a vazut redusa la propriile ei forte pentru a sustine acest interminabil asalt. Domnisoara Dolly si cu mine am parasit-o in mod las, uitand de restul lumii si bineinteles si de cumnatul ei.

De data aceasta, Robert il privi tinta pe Roger. Acesta, dealtfel, nu se lasa rugat sa-si continue confidenta.

- Cum o gasesti pe domnisoara Dolly? il intreba pe prietenul sau, apropiindu-si deodata scaunul.

- Adorabila, raspunse cu sinceritate Robert.

- Nu-i asa? zise Roger. Ei bine, dragul meu, as vrea sa fii primul informat. Pe fata asta adorabila, asa cum ai spus, eu o iubesc si sper sa ma casatoresc cu ea dupa terminarea calatoriei.

Robert nu paru prea surprins de cele aflate.

- Ma asteptam putin la vestea pe care mi-o dai, marturisi el zambind. La urma urmelor, secretul dumitale seamana putin cu al lui Polichinelle. Totusi, imi permit o intrebare. Nu le cunosti pe aceste doamne decat de putin timp. Te-ai gandit daca o inrudire cu familia lor n-ar putea sa intampine dificultati in a dumitale?

- In familia mea? raspunse Roger strangandu-i mana sfatuitorului benevol. Nu am familie. Cel mult, niste veri indepartati, pe care treburile mele nu-i privesc deloc. Si pe urma, a iubi ca un husar nu inseamna a iubi ca un nebun. In aceasta imprejurare am actionat, s-o stii, cu prudenta unui notar batran. Din momentul sosirii noastre in Azore - ideea asta a casatoriei imi dadea ghes inca de atunci - am cerut telegrafic relatii despre familia Lindsay. Ele mi-au parvenit in Madera. Aceste informatii, in afara poate de cele care-l privesc pe numitul Jack - caci in acest caz telegraful nu mi-a adus la cunostinta nimic in plus fata de ce banuiam - au fost atat de favorabile, incat orice om de onoare ar trebui sa se simta mandru s-o poata lua de sotie pe domnisoara Dolly. sau pe sora ei, adauga el dupa o pauza.

Robert suspina usor, fara sa raspunda.

- Iata-te din nou foarte tacut, dragul meu, relua Roger dupa un moment. Ai avea deci asemenea obiectii incat.

- Dimpotriva, doar incurajari! exclama cu inflacarare Robert. Domnisoara Dolly este fermecatoare si dumneata, un om fericit. Dar, ascultandu-te, am avut, marturisesc, egoismul de a ma gandi la mine si o clipa am fost gelos pe dumneata. Iarta-mi acest sentiment condamnabil.

- Gelos! Si pentru ce? Ce femeie ar avea prostul gust sa refuze pc domnul marchiz de Gramond.?

- Cicerone-interpret la bordul lui Seamew si posesor a o suta cincizeci de franci, problematici pentru cine-l cunoaste pe Thompson, incheie Robert cu amaraciune.

Robert respinse obiectia cu un gest de nepasare.

- Mare lucru! murmura el, pe un ton lipsit de grija. Dragostea se masoara oare dupa bani? S-a vazut, si nu o data, mai ales la americane.

- Nici un cuvant mai mult! il intrerupse Robert cu voce sugrumata, apucand mana prietenului sau. Atunci, fie, confidenta pentru confidenta. Ascult-o pe-a mea si vei intelege ca nu pot sa glumesc pe aceasta tema.

- Ascult, zise Roger.

- Ma intrebai adineauri daca aveam vreun motiv sa ma tin deoparte astazi. Ei bine, am avut unul.

"Am ajuns la subiect", gandi Roger.

- Dumneata poti sa-ti permiti sa dai curs liber inclinatiei pe care o ai pentru domnisoara Dolly. Nu trebuie sa-ti ascunzi fericirea de a iubi. Pe mine teama de a iubi ma paralizeaza.

- Teama de a iubi! Iata o teama pe care n-o voi cunoaste niciodata!

- Da, teama. Evenimentul neprevazut, in cursul caruia am fost destul de bucuros ca am putut face un serviciu doamnei Lindsay, m-a ridicat desigur in ochii ei.

- N-a fost nevoie, fii sigur, sa te inalti in ochii doamnei Lindsay, il intrerupse brusc Roger.

- Acest eveniment a creat mai multa intimitate in relatiile noastre, le-a facut mai putin ierarhice, aproape prietenesti, continua Robert. Dar, in acelasi timp, mi-a permis sa vad limpede, prea limpede, in mine insumi. Vai! As fi facut oare ce-am facut daca n-as fi iubit?

Robert tacu un moment, apoi relua:

- Pentru ca mi-am dat seama de acest lucru, nu am vrut sa profit si nu voi profita nici in viitor de noua mea intimitate cu doamna Lindsay.

- Ce indragostit ciudat esti! zise Roger cu o afectuoasa ironie.

- Pentru mine e o chestiune de onoare, raspunse Robert. Nu stiu cat de bogata este doamna Lindsay, dar cred ca poseda o avere mare, chiar daca n-as avea ca dovada decat cateva fapte al caror martor am fost.

- Ce fapte? intreba Roger.

- Nu cred sa-mi convina, continua Robert fara alta explicatie, sa trec si eu drept un om care ravneste la bogatia ei, si situatia mea jalnica ar autoriza toate suspiciunile in aceasta privinta.

- Ei, dragul meu, obiecta Roger, aceasta delicatete te onoreaza, dar te-ai gandit oare ca rigoarea ce o impui sentimentelor dumitale aduce putin a critica fata de ale mele? Eu chibzuiesc mai putin cand ma gandesc la domnisoara Dolly.

- Situatia noastra nu este aceeasi. Dumneata esti bogat.

- In comparatie cu dumneata, riposta Roger, dar sarac in comparatie cu domnisoara Dolly. Averea mea nu reprezinta nimic pe langa a ei.

- Este suficienta cel putin pentru a-ti asigura independenta, zise Robert. Si, dealtfel, domnisoara Dolly te iubeste. Asta sare in ochi.

- Cred zise Roger. Dar daca doamna Lindsay te-ar iubi.?

- Daca doamna Lindsay m-ar iubi!. repeta Robert cu vocea stinsa.

Dar imediat scutura din cap, ca pentru a respinge aceasta ipoteza nebuneasca si, sprijinindu-se de bastingaj, lasa din nou sa-i rataceasca privirea peste mare. Roger se sprijini si el si multa vreme tacerea domni intre cei doi prieteni.

Se scursera astfel, in liniste, ore intregi. Timonierul sunase de mult pentru schimbul de la miezul noptii, cand ei isi mai urmareau visele lor triste si vesele dantuind in siajul vaporului.

III UNDE SEAMEW SE OPRESTE DE TOT.

Urcand in zori pe spardec, in ziua de 4 iunie, pasagerii ar fi putut zari, departe inca, malurile trufase ale Marii Canarii. Acolo Seamew va face prima sa escala in arhipelag. Teneriffe va fi a doua si ultima a calatoriei.

Arhipelagul Canare se compune din 11 insule sau insulite, dispuse intr-un semicerc care-si indreapta concavitatea spre nord. Incepand cu capatul de la nord-est, pentru a sfarsi cu capatul de la nord-vest, se afla pe rand: Allegranza, Monta-Clara, Graciosa, Lancelote, Lobos, Fortaventura, Marea Canarie, Teneriffe, Gomer, Insula de Fier si Palma. Avand o populatie de circa 280 000 dc oameni, aceste diferite insule, dintre care cele mai orientale sunt separate de Africa printr-un brat de mare larg de peste l00 de kilometri, reunesc intre ele o suprafata mai mare de 275 leghe patrate.

Sub guvernarea unui comandant cu resedinta la Sainte-Croix de Teneriffe si de doi alcades mayores, Canarcle formeaza o provincie a Spaniei, provincie departata, e drept, si in consecinta putin neglijata. Suntem nevoiti sa admitem aceasta neglijenta a metropolei, pentru a explica mediocritatea comertului dintr-un arhipelag care, dupa asezarea sa geografica, ar fi trebuit sa constituie una din principalele industrii hoteliere ale marelui drum oceanic.

Diferite ca marime, Canarele se aseamana toate intre ele prin aspectul lor salbatic. Nu sunt decat niste faleze de bazalt abrupte, marginite de o plaja ingusta. Vazand aceste ziduri, te miri de epitetul "Fericit", aplicat odinioara acestor insule atat de greu de abordat. Dar mirarea inceteaza, sau isi schimba natura, cand patrunzi in interiorul lor.

De aceeasi origine vulcanica, sunt croite pe un singur calapod. Mai intotdeauna o centura de vulcani secundari se ridica la periferie, inconjurand un vulcan principal ce se afla in centru. In acesti vulcani, astazi stinsi, adapostiti, datorita peretilor circulari, de vanturile toride venite din Africa, in aceste vai care separa culmile, pe platourile concave care incununeaza anumite varfuri, gasesti justificarea epitetului pus la indoiala. Acolo domneste o primavara vesnica, acolo, aproape fara sa te ingrijesti sa-l cultivi, pamantul da omului pana la trei recolte pe an.

Dintre insulele care compun arhipelagul, Marea Canarie nu este cea mai vasta. Curajul manifestat de primii ei locuitori, atunci cand a fost cucerita de Jean de Bethencourt, i-a adus acest nume. Si intr-adevar, nu este acesta un mod de a fi "mare", care pretuieste mai mult decat altele?

Agentia Thompson a dat dovada de o adevarata pricepere, alegand aceasta insula ca escala. Marea Canarie este ca un rezumat al celorlalte insule. Daca nu are un pisc tot asa de inalt ca Teneriffe, ea ocupa in aceasta privinta un rang onorabil si este prima in toate celelalte. Are malurile cele mai inaccesibile, in asa fel incat pestii nu-si pot depune aici icrele, vaile cel mai bine adapostite, prapastiile cele mai adanci si, in general, cele mai ciudate particularitati naturale.

Cu toate acestea, s-ar fi putut face Agentiei Thompson o observatie justa. Pentru a vedea toate lucrurile interesante pe care le are Marea Canarie, pentru a-ti face cel putin o idee despre ele, nu ar fi fost bine sa se organizeze o excursie in interiorul insulei, ca pasagerii sa patrunda putin in campie? Or, Agentia Thompson neglijase complet acest amanunt.

"Ziua de 2 iunie, sosire la Las Palmas, la ora 4 dimineata. La ora 8, vizitarea orasului. Plecarea la Teneriffe in aceeasi data, la miezul noptii", iata tot ce anunta programul. Vor ajunge de fapt la 4 iunie, dar acesta nu era un motiv ca Agentia Thompson sa-si modifice planul printr-o risipa ruinatoare. Ba, dimpotriva! Pe 2 sau pe 4, oricand ar fi ajuns, plecarea la Teneriffe se va face in aceeasi zi. Daca pasagerii nu puteau vedea aproape nimic din Marea Canarie, treaba lor! Ei acceptau, dealtfel, cu mare usurinta aceasta perspectiva. Apatia lor morocanoasa nu mai dadea nimanui forta sa-si manifeste nemultumirea. Aceasta nemultumire ar fi fost, la urma urmelor, intemeiata, de vreme ce Agentia nu facea decat sa-si respecte angajamentele. In plus, lumea era obosita, si intrucat trebuia sa plece in aceeasi zi, va pleca in aceeasi zi. Daca Thompson ar fi propus brusc o escala de mai mare durata, majoritatea pasagerilor ar fi refuzat sa lungeasca o calatorie care incepuse sa-i apese.

Pe la ora 11 Seamew se gasea la travers de capitala Las Palmas, sau "Palmierii", care putea fi contemplata in voie. Sufland si gemand vaporul nu plutea mult mai bine ca o geamandura.

Pentru prima oara de la plecarea din Londra, pasagerii putura incerca o adevarata senzatie de exotism. Cladit la capatul prapastiei Guiniguanda, pe o succesiune de terenuri cu diferente mari de nivel intre ele, orasul are un aspect cu totul oriental. Strazile lui inguste, casele albe, cu acoperisuri plane, indreptateau, intr-o oarecare masura, denumirea de kasbah cu care-l gratifica Roger de Sorgues.

Navigand spre sud, Seamew stopa in sfarsit in portul La Luz, care se afla la o distanta de vreo trei kilometri de oras.

Acesti trei kilometri vor trebui parcursi si la dus, si la-ntors. De aceea, nici nu se termina bine ancorarea, ca Thompson se si posta pe cheu, unde se straduia sa-i incoloneze pe pasageri, pe masura ce debarcau. Repeta acelasi sistem care-i istovise pe multi dintre turisti la primele escale din Azore.

Dar vai! Unde era frumoasa disciplina de altadata? Recrutii, atat de supusi, se revoltau acum bombanind. Manevrele indicate de Thompson se efectuau cu o vadita rea-vointa. Trupa murmura neincetat. Randurile se dislocau de indata ce se alcatuiau. Dupa eforturi de un sfert de ora, Thompson abia daca reusi sa reuneasca o duzina de fideli, printre care placidul Piperboom din Rotterdam si Absyrthus Blockhead, din nou bine dispus de cand nu i se mai amintea de varsta vlastarului sau.

Grosul turistilor ramase in urma. Masati intr-un grup compact, ei opuneau o inertie de neinvins eforturilor administratorului general.

- Haideti, domnilor. domnilor, haideti!. isi lansa cu timiditate Thompson indemnul acestor recalcitranti.

- Am auzit, raspunse autoritar Saunders, luand cuvantul in numele tovarasilor sai. Dar noi asteptam cu nerabdare vehiculele si purtatorii promisi de programul dumneavoastra.

Si zicand acestea, Saunders flutura imprimatul pe care se puteau citi intr-adevar inselatoarele promisiuni, scrise cu litere de-o schioapa.

- Dar, domnilor, de unde vreti sa le iau? intreba cu glas jalnic Thompson.

- Foarte bine! relua Saunders cu vocea-i scartaita. Voi incerca atunci sa gasesc eu singur o trasura.

Si scoase din buzunar credinciosul lui carnet de cheltuieli.

- Dar o voi inchiria pe spezele dumneavoastra. Ne vom socoti la Londra, domnule, adauga el pornind la drum, in timp ce articulatiile sale scoteau cel mai razboinic zanganit.

- Va urmez, draga domnule, va urmez! exclama imediat sir George Hamilton. care, secondat de lady Hamilton si de domnisoara Margarett, tinu pasul cu seful sau de rand.

Aceasta adeziune antrena altele, si doua treimi din turisti se despartira, dupa cateva clipe, de restul tovarasilor lor.

In apropierea portului La Luz se crease un mic orasel care oferea toate cele necesare vapoarelor ancorate acolo. Saunders va gasi cu siguranta, fara greutate, ceea ce cauta.

Inaintea primelor case stationau, intr-adevar, trei sau patru trasuri. Saunders n-avu de facut decat un semn ca ele sa-i vina in intampinare.

Din pacate cele patru trasuri nu ajungeau. Cand, luate cu asalt, se-ndepartara cu cei care se urcasera in ele, majoritatea rebelilor trebuira sa se intoarca la cheu, completand astfel, in chip nesperat, trupa comandantului.

In acest moment, doamna Lindsay si sora ei, insotite de Roger, paraseau si ele vaporul. Thompson, zarind grupul, batu din palme pentru a inviora incolonarea.

- Haideti, domnilor, intrati in rand! exclama el. Timpul trece, ganditi-va!

Doamna Lindsay era de obicei o calatoare calma si foarte deosebita de antipaticul Saunders. Totusi, la sugestia tovarasilor sai, sau poate gandindu-se ca a gustat destul din placerile unei plimbari intr-o asemenea ridicola inregimentare, paru ca nu primeste cu obisnuita bunavoie propunerea care i se facuse indirect.

- Cum? murmura ea masurand din ochi lunga ruta prafuita, fara case si umbra. Vom face acest drum pe jos!

- As fi fericit, doamna, sa ma duc, daca doriti, sa va caut o trasura in oras, propuse Robert.

Daca ramasese indiferent la protestele precedente si la miscarea separatista care le-a urmat, apreciind ca acest lucru, in definitiv, nu-l privea pe el, cata greutate, din contra, atribui observatiei facute de doamna Lindsay! Oferta lui amabila ii iesise parca singura din gura. Fu imediat rasplatit pentru grija lui. Fara a discuta ajutorul oferit, doamna Lindsay il accepta cu gratie, ca de la sine inteles.

- Daca vreti sa fiti asa de bun. zise ea, rasplatind dinainte cu un suras pe comisionarul benevol, Robert voia sa plece cand o noua cerere il opri pe loc.

- Daca domnul profesor merge pana in oras, zise lady Heilbuth, n-ar vrea sa aiba amabilitatea sa-mi procure si mie o trasura?

Cu toata formularea politicoasa a cererii, Robert nu se putu abtine sa nu-si spuna ca lady Heilbuth ar fi avut un bun prilej sa-l trimita pe galiganul de lacheu care, in spatele ei, tinea in brate un caine bavarez, in clipa aceea ridicat la rangul de favorit. Totusi, inclinandu-se respectuos in fata batranei pasagere, o asigura ca era cu totul la ordinele sale.

Regreta insa imediat politetea raspunsului sau. Toti pasagerii incepura sa vorbesca in acelasi timp si, gesticuland, il rugau sa le faca si lor serviciul oferit doamnei Lindsay si acordat lady-ei Heilbuth.

Robert schita o strambatura. Sa fii curierul doamnei Lindsay era o placere; sa te incarci cu comisionul lady-ei Heilbuth, treaca-mearga! Dar sa te vezi coplesit de corvoada pentru toti, asta schimba radical lucrurile. Nu putea insa sa refuze. Atunci Roger de Sorgues ii sari generos in ajutor.

- Voi merge cu dumneata, scumpe prietene, striga el. Si vom aduce cu noi toate trasurile din oras.

Se dezlantui un concert de "bravo"-uri, in timp ce Robert strangea mana compatriotului sau ale carui dovezi de delicata afectiune nu mai cunosteau limite.

Dupa drumul parcurs cu pas grabit, cei doi emisari nu avura nici o greutate de a-si procura vehicule in numar suficient. Ei se-ntorceau intr-unul din ele, cand, la mijlocul drumului, se-ncrucisara cu Thompson, in fruntea unei nenorocite de coloane compusa din l5 soldati, dintre cei mai saraci sau mai avari din regimentul sau, altadata atat de stralucit. Lasandu-l pe tovarasul sau sa se ocupe de comisionul acceptat, Robert se alatura trupei reduse unde il chema functia sa.

A spune ca era satisfacut de aceasta combinatie, ar fi fost exagerat. Dar cum, la urma urmelor, n-avea incotro, isi ocupa - desi fara entuziasm - locul langa Thompson si se puse in capul coloanei.

Cand ajunse la primele case ale orasului, il astepta o surpriza. Aceasta surpriza o resimti si Thompson, aruncand o privire inapoi. Unde era coloana? Fiecare cotitura a drumului, fiecare crang inflorit, fiecare palc de arbori umbrosi fusese un pretext de dezordine si, incetul cu incetul, turistii se razletisera pana la ultimul. Nu mai era nimeni in spatele lui Thompson. Nimeni afara de monumentalul Van Piperboom din Rotterdam, care se oprise calm odata cu seful sau si astepta fara nerabdare.

Robert si Thompson schimbara o privire nu lipsita de ironie.

- Domnule profesor! zise in sfarsit acesta cu un suras acru. Nu pot in aceste conditii decat sa-ti redau libertatea. Mie, dat fiind ca nu-mi pasa deloc de Las Palmas, nu-mi ramane, daca-mi permiteti, altceva de facut decat sa ma-ntorc la bord.

Si Thompson porni inapoi, urmat de nepatrunsul olandez care, nici el, nu se sinchisea probabil de Las Palmas.

Robert, bucuros, se mai gandea inca la aceasta intamplare, cand se auzi strigat de o voce vesela.

- Ce naiba faci acolo? Ce s-a intamplat cu regimentul vostru? intreba Roger din trasura in care se afla asezat in fata celor doua americane.

- Regimentul meu? raspunse Robert pe acelasi ton. As fi curios sa am vreo stire despre el. Colonelul a plecat inapoi la bord, in speranta sa-i regaseasca acolo pe soldatii sai.

- Nu-l va gasi decat pe nepretuitul Johnson, zise Roger razand, pentru ca acest original se incapataneaza sa evite contactul cu uscatul. Dar dumneata ce faci?

- Absolut nimic, cum vezi.

- Ei bine, atunci, spuse Roger facandu-i un loc langa el, vino cu noi. Ne vei fi calauza, domnule profesor.

Fluviul Guiniguanda separa Las Palmas in doua parti inegale: orasul de sus, locuit numai de nobili si de functionari, si orasul de jos - parte cu precadere comerciala, care se termina pe promontoriul de vest, la capatul caruia se ridica fortareata Castillo del Rey.

Timp de trei ore, cei patru turisti parcursera, fie pe jos, fie cu trasura, strazile capitalei; apoi, cuprinsi de oboseala, se intoarsera pe Seamew. Cui i-ar fi intrebat atunci, iata ce i-ar fi raspuns; "Las Palmas este un oras bine construit, cu strazi inguste si umbroase, dar unde natura terenului transforma plimbarea intr-un continuu urcus, urmat de o neincetata coborare. In afara de catedrala, in stilul Renasterii spaniole, poseda putine monumente interesante. Cat despre aspectul maur al orasului care se vede de pe mare, va da iluzii inselatoare. De aproape, farmecul se risipeste. Nimic nu poate fi mai putin maur decat strazile, cladirile si locuitorii insulei, acestia din urma oferind admiratiei publicului o eleganta exclusiv europeana, mai ales franceza".

Cam astea erau impresiile lor de calatorie. Si cum ar fi putut fi altfel? Traisera ei viata acestui popor, pentru a putea aprecia politetea si amabilitatea lui, insotite insa de o vivacitate care face ca adeseori sa fie scos cutitul? Au patruns ei in casele cu fatade corecte, dar care nu contin decat niste odai mici si urate, spatiul fiind rezervat salonului de primire care are dimensiuni demne de orgoliul canarienilor si e un motiv de rivalitate intre ei? Puteau oare sa cunoasca sufletul acestei populatii in care se amesteca mandria stramosului hidalgo cu orgolioasa naivitate a guaus-ului celuilalt stramos necunoscut?

Aceasta este greseala calatoriilor rapide. Omul prea complicat nu este de domeniul lor. Singura natura poate fi cuprinsa dintr-o privire. Dar si ea trebuie privita bine! Iar programul Agentiei Thompson se opunea categoric unui asemenea lucru. Notiunile vagi pe care turistii le aduceau din plimbarea lor prin Las Palmas, Robert nici macar nu le avea. El nu vazuse nimic in cursul acestei dupa-amieze petrecuta in intimitatea doamnei Lindsay. Ochii sai nu pastrau decat o singura imagine cea a tinerei femei urcand si coborand strazile in panta si punandu-i intrebari sau raspunzandu-i cu o simplitate surazatoare. Uitand de hotararile sale, se lasase in voia fericirii prezentului. Dar abia ajunse pe puntea lui Seamew ca grijile, o clipa risipite, il cuprinscra din nou. De ce sa-si insele constiinta? De ce sa se angajeze pe un drum pe care nu voia sa-l urmeze pana la capat? Aceasta fericita dupa-amiaza ii lasase o amaraciune, teama de a nu fi stiut poate sa-si ascunda sentimentele. Si daca s-a tradat printr-o privire sau un gest, ce intentii, ce lacomie de bani nemarturisita ii va fi atribuit americana acestui sarantoc care-i face curte?

La asemenea ganduri, se simtea rosind de rusine si-si promitea sa se stapaneasca mai bine in viitor, cu riscul de a pierde pana si amicala simpatie pe care si-o castigase pe merit. Dar soarta voia ca generoasele lui hotarari sa ramana neimplinite. Asta-i era ursita si lantul evenimentelor o va realiza fara gres.

In momentul cand cei patru turisti ajunsera la bord, Thompson si capitanul Pip discutau cu insufletire. Probabil ca era ceva foarte important; Thompson, congestionat, infrigurat, se exterioriza ca de obicei printr-o gesticulatie vie. Dimpotriva, capitanul, flegmatic si calm, ii raspundea prin monosilabe sau, de cele mai multe ori, prin semne energice, care vadeau un refuz hotarat. Intrigati, doamna Lindsay si tovarasii ei se oprira la cativa pasi de cei doi interlocutori. Nu erau singurii, dealtfel, care se interesau de aceasta dezbatere. Pe spardec, aliniati pe trei randuri stranse, ceilalti pasageri, mai toti intorsi pe nava, urmareau si ei din ochi, cu interes, peripetiile discutiei.

Fapt care contribuia la curiozitatea generala - cosul vaporului nu scotea fum deloc. Nimic nu parea pregatit de plecare, desi aceasta trebuia sa aiba loc la miezul noptii. Se pierdeau toti in presupuneri si asteptau nerabdatori ca disputa dintre capitan si Thompson sa ia sfarsit, pentru a obtine vreo lamurire de la unul sau de la celalalt. Clopotul sunase de cina, dar cei doi tot nu terminasera. Grabiti, pasagerii isi ocupara locurile obisnuite. In cursul mesei, fara-ndoiala, enigma se va dezlega. Dar cina continua si se ispravi, fara ca Thompson sa fi considerat ca trebuie sa satisfaca curiozitatea comesenilor. Aceasta curiozitate, dealtfel, se atenua, dominata pentru moment de o alta grija mai imediata.

Masa de la bord facuse un pas urias in mersul descendent pe care-l urmase de cateva zile. Incurajat de faptul ca nu i se faceau reprosuri prea aspre, Thompson crezu ca-si poate permite orice. Dar de data aceasta intrecuse orice margine. Menu-ul, demn de un birt, pacatuia si prin cantitate. Abia se starnise pofta de mancare a mesenilor, cand se servi desertul. Cu totii se priveau unul pe altul, dar mai ales il priveau pe Thompson care parea foarte satisfacut. Totusi, nimeni nu indraznise inca sa formuleze vreo reclamatie, cand Saunders, ca de obicei, puse degetul drept pe rana.

- Steward! chema el cu glasu-i dogit.

- Sir? raspunse domnul Roastbeaf alergand la masa.

- Steward, voi mai servi o bucata din acest pui oribil. Gandindu-ma putin, tot e mai bine sa mori otravit decat prin infometare.

Domnul Roastbeaf nu paru sa guste savoarea acestei glume excelente.

- Nu mai avem, domnule, raspunse el simplu.

- Cu atat mai bine! exclama Saunders. In acest caz, da-mi altceva. Nimic nu putea sa fie mai prost ca puiul asta.

- Altceva, domnule! exclama Roastbeaf. Domnul nu stie ca nu mai avem de mancare la bord nici cat sa umpli o masea gaunoasa? Domnii pasageri n-au lasat nimic, nici macar pentru oamenii de la bucatarie.

Cu cata amaraciune rostise Roastbeaf aceste cuvinte!

- Asa? Domnule Roastbeaf, nu cumva din intamplare iti bati joc de mine? intreba Saunders cu o voce tunatoare.

- Eu, domnule? intreba plangacios Roastbeaf.

- Atunci ce-nseamna aceasta gluma? Suntem oare aici pe pluta Meduzei?12

Roastbeaf isi desfacu bratele in semn ca nu stie nimic. Prin gestul sau isi declina orice raspundere si o arunca intru totul asupra lui Thompson, care-si curata dintii cu un aer detasat. Saunders, jignit de aceasta atitudine, izbi in masa de zanganira paharele.

- Cu dumneata vorbesc, domnule! exclama el cu un glas furios.

- Cu mine, domnule Saunders? raspunse Thompson facand pe nevinovatul.

- Da, cu dumneata. Te-ai jurat sa ne faci sa murim de foame? E drept ca ar fi singurul mijloc sa ne inabusi plangerile.

Thompson holba ochii, mirat.

- Iata ca de trei zile, continua Saunders manios, mancarea a devenit nedemna chiar de cainele unui sarac. Am rabdat cu totii pana acum. Dar azi ai intrecut masura si ma adresez tuturor acestor domni sa spuna daca sunt sau nu de aceeasi parere cu mine.

Interpelarea lui Saunders obtinu un succes pe care ziarele parlamentare l-ar fi calificat drept "vie aprobare" si "aplauze frenetice". Toata lumea incepu sa vorbeasca in acelasi timp. Il sprijineau zgomotos pe Saunders. Cuvinte ca "exact!" si "aveti dreptate!" se incrucisau din toate partile. Timp de cinci minute domni o galagie formidabila. In mijlocul vacarmului, Roger radea din toata inima. Aceasta calatorie devenea de un comic irezistibil. Alice, Dolly si Robert impartaseau veselia tanarului ofiter. Niciunul dintre ei n-ar fi vrut sa renunte la aceasta cina proasta, dar atat de amuzanta.

In timpul acesta, Thompson, fara a da vreun semn de fastaceala, se straduia sa obtina putina liniste. Poate ca, la urma urmelor, avea in rezerva un argument solid.

- Recunosc, zise el, cand se facu in sfarsit o liniste relativa, ca aceasta cina a fost ceva mai putin buna ca cele precedente.

O huiduiala generala ii taie cuvantul.

-.decat cele precedente, continua Thompson calm, dar Agentia nu are nici o vina si domnul Saunders va regreta cuvintele sale cand va cunoaste adevarul.

- Vorbe! replica brutal Saunders. Nu ma multumesc cu moneda calpa. Imi trebuie alta plata, adauga el, scotandu-si din buzunar nelipsitul carnetel, si o voi primi cand vom fi la Londra si cand mi se va da ce mi se cuvine, asa cum scrie pe acest carnet unde notez in fata tuturor noua umilinta la care suntem supusi.

- Sa stie, asadar, acesti domni, relua Thompson fara a tine seama de intrerupere, ca norul de nisip care s-a abatut asupra noastra la Madera s-a facut simtit si aici, dar mult mai violent din cauza pozitiei geografice a acestor insule si a faptului ca sunt in apropierea Africii. Ca o culme a nenorocirii, nisipul a adus cu el un nor de lacuste venite de pe continent. Aceasta invazie, foarte rara pe aici, s-a produs chiar in momentul sosirii noastre. Cele doua calamitati laolalta au secatuit totul; una a pradat si cealalta a devastat totul. Daca Agentia s-a aratat putin mai zgarcita cu proviziile, asta a fost din pricina ca ele sunt foarte rare in Marea Canarie.

- Haida-de! replica implacabilul Saunders. Spune mai bine ca sunt scumpe.

- Dar nu este oare acelasi lucru? intreba cu candoare Thompson, lasand sa i se citeasca astfel in adancul sufletului.

De data aceasta, naivitatea lui ii ului pe pasageri.

- Intr-adevar, replica Saunders. In sfarsit, ne vom socoti la Londra. Pana atunci nu este de facut decat un singur lucru; sa plecam imediat. De vreme ce nu se poate cina in Marea Canarie, sa luam masa la Teneriffe.

- Bravo! se striga din toate partile.

Thompson, cu un gest, le ceru sa faca liniste.

- Asupra acestei chestiuni va va raspunde, domnilor, onorabilul nostru comandant.

- Va va raspunde ca nu putem pleca, zise capitanul Pip, si asta spre marele sau regret. Masinile au nevoie sa fie bine curatate. Toate articulatiile trebuie revizuite si aceasta lucrare, inceputa azi, cere cel putin trei zile. Nu vom putea deci parasi La Luz decat pe 7 iunie la amiaza.

Comunicarea capitanului ingheta curajul tuturor. Se schimbau priviri triste. Inca trei zile petrecute aici, fara nici o excursie, fara nici o plimbare!

- Si cu o asemenea hrana! adauga artagosul Saunders. Curand tristetea facu loc maniei. Era oare admisibil ca Agentia Thompson sa-si bata astfel joc de clientii ei? Un murmur amenintator cuprinse multimea pasagerilor cand parasira masa pentru a urca pe spardec. In aceeasi clipa un mare steamer intra in port. Era unul din vapoarele care faceau serviciul regulat intre Anglia si Colonia Capului. Acesta se intorcea la Londra. Stirea se raspandi imediat la bordul lui Seamew.

Cinci sau sase pasageri se folosira de aceasta ocazie nesperata si debarcara hotarati cu bagajele lor. Printre dezamagiti se afla si lady Heilbuth, urmata de haita ei draga. Plecau de pe Seameaw, aratand ca se saturasera.

Thompson nu avu aerul ca baga de seama defectiunile survenite. Dealtfel, ele fura putin numeroase. Din motive banesti sau din alte pricini, marea majoritate a pasagerilor ramase credincioasa lui Seamew. Printre acesti fideli era si Saunders, si nu spiritul de economie era cauza hotararii sale. Sa-l lase pe Thompson? Haida-de! Nu, il avea in mana si-l va tine pana la capat. Era oare cu adevarat plina de ura inima acestui ingrijorator pasager?

Dar nu toata lumea avea motivele, fara-ndoiala perfect justificate, ale lui Saunders sau, si mai puternice chiar, ale oamenilor cu bani putini. Doamna Lindsay, de exemplu. De ce se incapatana sa termine aceasta calatorie care-i pricinuia neplaceri de tot soiul? Ce putea s-o retina sub administratia Agentiei Thompson? Aceste intrebari, Robert, la cativa pasi de Alice pe care o contempla in noapte, si le punea cu teama.

Intre timp, doamna Lindsay nu se misca. Vazuse trecand marele pachebot, fara sa-i acorde nici cea mai mica atentie. Nu, nu va pleca. Robert avu dovada cand o auzi spunand lui Roger:

- Cred ca nu vom ramane la bord in timpul acestor doua zile?

- Evident, raspunse Roger razand.

- Intarzierea, rosti Alice, va avea cel putin avantajul ca ne va face sa cunoastem putin tinutul, daca vreti, ca si mine, s-o consacrati unei excursii.

- Desigur, raspunse Roger. Domnul Morgand si cu mine putem sa ne interesam chiar in seara aceasta de mijloacele de transport. Sa vedem, suntem cinci, nu-i asa?

Robert astepta acest moment. El intelegea sa nu se lase antrenat de serviabila prietenie a compatriotului sau. Oricat de mare i-ar fi mahnirea, nu se va alatura micii caravane, ci va ramane, in mod corect, la locul sau.

- Permiteti-mi. incepu el.

- Nu, patru numai, il intrerupse Alice cu o voce calma. Cumnatul meu nu va veni cu noi.

Robert simti cum inima-i batea mai repede. Asadar, doamna Lindsay insasi decidea prezenta lui, ii atribuia un rol, voia sa fie langa el.

Bucuria ii matura toate scrupulele; mii de ganduri nedeslusite i se-nvalmaseau in minte.

Lasandu-si protestul neterminat, trase adanc in piept aerul noptii si ridica ochii spre cerul unde i se parea ca noi stele se aprind.

IV A DOUA ROTITA A ANGRENAJULUI.

A doua zi, la ora sase dimineata, cei patru tineri puneau piciorul pe cheu, unde trebuia sa se afle un ghid si caii gasiti de Robert si Roger. Ii astepta insa o adevarata surpriza. Nu aceea a lipsei cailor - dimpotriva, erau neasteptat de multi. Se puteau numara cincisprezece plus cel al ghidului, care-l si incalecase. Fenomenul se explica imediat, de la sine. Doamna Lindsay si tovarasii ei ii vazura sosind pe rand pe Saunders si familia Hamilton urmati de cativa pasageri, printre care Tigg ale carui proiecte sinistre fusesera dc cateva zile date uitarii.

Din fericire, nu toata lumea se arata usuratica in privinta lui. Domnisoarele Blockhead, cel putin, nu-si incetasera nici o clipa miloasa supraveghere. Cine il intalnea pe Tigg era sigur ca o sa le vada si pe ele. Si, de fapt, aparura si de aceasta data la zece pasi in urma obiectului solicitudinii lor, precedandu-si tatal. Simtindu-se obligat, cu sau fara voie, sa se supuna capriciului fiicelor sale, el privea acum cu ingrijorare caii, printre care avea sa faca o alegere curajoasa.

Desigur ca secretul excursiei fusese deconspirat si plimbarea intima se transforma intr-o adevarata cavalcada, spre marea neplacere a celor doua americane si a celor doi francezi.

Dar soarta le pregatea o neplacere suplimentara. Sosind ultimul, neinsotit, al cincisprezecelea calaret inainta avand infatisarea lui Jack Lindsay. Zarindu-l, daca Dolly si Roger avura doar o schima de neplacere. Alicei si lui Robert, pentru aceleasi motive si pe care nu le destainuiau, li se urca sangele la cap de suparare.

Jack, fara a tine seama de raceala sau ostilitatea cu care-l primira, sui in sa. Toata lumea il imita fara intarziere si intr-o clipa caravana fu gata de plecare. Dar nu de tot. Unul din calareti se straduia inca din rasputeri sa incalece. In zadar se agata de coama calului si se prindea de sa, caci cadea tot timpul, invins in lupta sa inegala cu propria-i greutate. Asudand, gafaind, facea eforturi grotesti, si acest spectacol grozav de comic parea foarte apreciat de spectatori.

- Hai, papa! zise cu un ton de repros incurajator domnisoara Mary Blockhead.

- Asta-i buna! raspunse suparat domnul Absyrthus Blockhead. Ma crezi usor ca un fulg? Si apoi, te intreb, asta-i meseria mea? Nu sunt un horseguard, si mi-e frica de toate aceste martoage, asa sa stii. O spun deschis si fara ocol, fata mea, deschis si fara ocol!

Si Blockhead, punandu-si hotarat ambele picioare pe pamant, isi sterse fruntea siroind de sudoare. Nu va mai face in ruptul capului noi si zadarnice incercari.

La un semn al lui Robert, ghidul veni in sprijinul turistului aflat in dificultate. Cu ajutorul lui, domnul Blockhead fu ridicat pana la culmea pe care in van se straduise s-o urce. Dar urcatul se facuse brusc si putin a lipsit sa nu cada in partea cealalta. In sfarsit aceasta neplacere fu evitata si grupul putu sa porneasca.

In frunte mergea ghidul urmat de Robert si Alice, apoi veneau Roger si Dolly. Al treilea rand se mandrea cu sir si lady Hamilton si in al cincilea rand calarea Tigg, alaturi de domnisoara Margarett.

Daca domnisoarele Blockhead nu putusera impiedica acest aranjament scandalos, ele se plasasera, cel putin, intr-un mod menit sa-i diminueze rezultatele si urmareau pas cu pas perechea nelegiuita. In al patrulea rand, domnisoara Bess isi impusese prezenta lui Saunders. Iar in randul sase, domnisoara Mary il sprijinea pe nenorocitul sau tata, care, cu ochiul ratacit si cu degetele inclestate in coama calului, se lasa supus in voia animalului, regretand amar ziua in care se nascuse. In felul acesta, Tigg nu va putea scapa unei supravegheri neincetate. In jurul lui, urechi ciulite ii vor culege vorbele, si ochi patrunzatori vor sti sa profite de cea mai neinsemnata slabiciune a adversarului, ca locul pierdut pentru moment sa fie repede recucerit.

Ultimul turist, Jack Lindsay, inainta tacut si singuratic, ca de obicei. Din timp in timp, urmarea cu privirea sirul tovarasilor sai si si-o atintea asupra perechii care forma primul rand. O licarire se aprindea atunci in ochii sai, pe care se grabea sa-i indrepte in alta parte.

Aceste priviri Robert le ghicea fara sa le vada. Prezenta lui Jack - inspirandu-i o surda ingrijorare - il indemnase sa aleaga locul pe care-l ocupa. Daca Jack n-ar fi fost acolo, Robert s-ar fi furisat in ultimul rand al micii trupe. De asemenea, mai era un motiv care-l determinase sa se puna in fruntea grupului. Instinctul ii indemna sa supravegheze ghidul care-i trezea o neincredere nelamurita. Nu fiindca purtarea lui de pana acum ar fi putut da nastere la banuieli. Dar Robert gasise ca are un aer dubios, un aer de ticalos invederat, si hotarase sa nu-l scape din ochi, pentru a putea interveni imediat daca vreun act al acestui angajat ocazional ar fi confirmat in cursul excursiei presupunerile sale.

Dealtfel, el nu abuza de situatia pe care imprejurarile i-o impuneau. Fara a fi rezervat, nu spunea insa decat strictul necesar. Pentru moment, dupa cateva cuvinte despre timpul frumos, tacea, si Alice imita si ea tacerea aceasta care parea a fi pe placul ei. Ochii lui Robert, ce-i drept, fiind mai putin stanjeniti decat ii era limba, vorbeau in locul lui si se-ntorceau destul de des spre profilul tovarasei sale.

Dar intimitatea, chiar si daca e muta, nu-si desavarseste in mai mica masura misterioasa ei opera in adancul sufletelor. Calatorind astfel, unul langa altul, in aerul caldut al diminetii, schimband fara voie priviri repezi, cei doi tineri se simteau patrunsi de desfatare. Un magnet invizibil atragea sufletele lor, apropiindu-le. Ei invatau minunatul grai al tacerii si la flecare pas auzeau si intelegeau, parca mai bine, cuvintele nerostite.

Iesira repede pe la nord-vest din orasul Las Palmas, aproape adormit inca. La mai putin de o ora de la plecare, copitele cailor izbeau solul unuia din excelentele drumuri care pornesc ca niste raze din capitala spre imprejurimi. Acela pe care-l urmau incepea, aidoma unui bulevard, intre doua siruri de vile ascunse in verdeata. Toate soiurile de plante cresteau in gradinile lor bogate, unde palmierii isi fluturau panasul.

Pe acest drum frecventat, numerosi tarani se incrucisau cu excursionistii. Cocotati pe camile, a caror crestere a reusit perfect in Canare, ei isi duceau la oras roadele ogorului.

Slabi la trup, de statura mijlocie, cu ochii mari si negri care impodobeau o fata cu trasaturi regulate, aveau o distinctie innascuta.

Cu cat turistii inaintau mai mult, cu atat grupul se rarea. Intervale neregulate se ivira intre randuri. Curand, mai mult de doua sute de metri ii desparteau pe Alice si Robert de Jack, care se afla tot singur, la coada coloanei.

De la locul lui, acesta continua sa supravegheze perechea din frunte si furia crestea incetul cu incetul in sufletul sau. Ura este clarvazatoare, si Jack era plin de ura. Niciuna din atentiile lui Robert fata de tovarasa lui nu-i scapa vigilentului spion. El prindea din zbor cea mai mica privire si-i studia impalpabila si instinctiva afectiune. Aproape ghicea cuvintele si, treptat, descoperea adevarul.

Asadar, in interesul lui facea ticalosul interpret pe aparatorul, si doamna Lindsay parea ca musca din aceasta momeala grosolana. Daca fusese rece cu el atunci cand inima ii era libera, cat de ostila ii va deveni acum, cand iubea pe altul? Framantat de aceste ganduri, simtea ca se inabusa de furie. Nu scosese oare, din prostie, castanele din foc pentru intrigantul care-i lua locul? Caci ar fi reusit el atat de usor daca Jack, intinzand mana cumnatei lui in primejdie, ar fi facut inutila interventia unui devotament interesat? Da, el singur si-a creat rivalul. Si ce rival! Stiind tot ce s-a intamplat la Curral das Freias, Robert Morgand era constient de puterea lui, de vreme ce ajunsese la amenintari.

La drept vorbind, era indoielnic ca ar fi dat curs acestor amenintari. Nimic din atitudinea lui Alice nu-l indreptatea pe Jack Lindsay sa creada ca ar fi mai edificata acum decat in dimineata de dupa scena de la torent. Dar ceea ce nu facuse inca putea sa faca oricand, si poate ca in acest moment, chiar, Alice asculta confidenta de care el se temea atat. Era o primejdie care-i atarna mereu deasupra capului. Si aceasta primejdie nu avea nici un alt leac decat suprimarea unicului si temutului martor.

Din nefericire, Robert Morgand nu era omul pe care sa-l ataci cu usurinta. Jack nu putea sa nu-si dea seama ca intr-o lupta deschisa avea prea putine sanse sa fie invingator. Nu, trebuia sa procedeze intr-alt fel, sa se bizuie mai mult pe viclenie decat pe indrazneala si curaj. Dar chiar daca se hotara sa purceada la un act de tradare perfida, ocazia era indoielnica in mijlocul a cincisprezece turisti, in consecinta. Incetul cu incetul, ura lui Jack isi schimba obiectul. Pentru moment, cel putin, ea o parasea pe Alice pentru a se concentra in intregime asupra lui Robert. El reprezenta a doua rotita a angrenajului. Asasin al cumnatei sale, desigur, dar un asasin pasiv, Jack ajunsese sa planuiasca moartea lui Robert, desi, de fapt, era la fel de neputincios fata de ambii tineri pe care ii detesta cu atata inversunare.

In acest timp, ce doi, urmand calea inversa, uitasera pana si de existenta sa. In timp ce in sufletul lui Jack crestea mania, in inimile lor se infiripa dragostea.

Daca grupul excursionistilor se cam razletise la iesirea din Las Palmas, trei randuri, cel putin, ramaneau stranse si Tigg, asediat din toate partile, n-ar fi putut gasi un mijloc de a scapa de vigilentele sale temnicere. Clocotind de manie inabusita, domnisoarele Blockhead nu-l slabeau nici cu un pas. de cal. In zelul ei, domnisoara Mary si-l strunea atat de aproape, incat se izbea de calul domnisoarei Margarett. Atunci puteai sa auzi un: "Fii atenta, domnisoara!" si un: "Dar sunt cat se poate de atenta, domnisoara!" rostite cu o voce ascutita fara ca respectivele pozitii ale beligerantelor sa se schimbe.

Campia pe care o strabateau era fertila si ingrijit cultivata. Lanurile se perindau oferind privirilor toate produsele Europei si ale tropicelor, si in special mari plantatii de nopal13.

Faptul ca locuitorii Canarelor nu erau mari admiratori ai minotaurului numit Progres, nu trebuie sa mire pe nimeni. Lucrand odinioara in mod exclusiv la cultura trestiei de zahar, descoperirea zaharului din sfecla i-a lipsit de obiectul muncii lor. Atunci, curajosi, acoperira tinutul cu vii; dar filoxera, plaga impotriva careia savantii n-au putut gasi un remediu, i-a asaltat fara-ntarziere. Pe trei sferturi ruinati, au inlocuit planta scumpa lui Bachus, cu plantatii de nopal de cosenila14 si in putin timp au devenit principalii furnizori ai pretioasei insecte tinctoriale. Dar stiinta care a depreciat trestia lor de zahar, stiinta care n-a putut sa-i apere de microscopicul inamic al strugurelui, i-a atacat inca o data in noile lor incercari. Ea a creat culorile chimice derivate din anilina, amenintand cu un ultim si apropiat dezastru pe nenorocitii crescatori de cosenile.

Numeroasele avataruri pe care le-au suferit culturile lor arata, in orice caz, spiritul de initiativa al locuitorilor. Este sigur ca nimic n-ar putea rezista muncii lor rabdatoare, daca ei n-ar avea de luptat cu seceta. In aceste tinuturi parjolite de soare timp de multe saptamani, multe luni si cateodata timp de multi ani, cand cerul nu se-ndura sa dea nici o picatura de ploaie, seceta este o adevarata calamitate. Dar la cate eforturi ingenioase de aparare nu s-a recurs! Exista o retea intinsa de apeducte, adunand in vai apa de pe inaltimi. Exista rezervoare sapate la radacinile nopalilor si aloesilor, ale caror frunze late primesc umezeala noptii sub forma unei brume care se topeste la prima raza de soare.

Catre ora opt, grupul trecea printr-o vasta padure de arior. Drumul se desfasura in urcus lin intre doua garduri vii din aceste plante spinoase, rasucite, cu o infatisare ciudata si rautacioasa, a caror seva constituie o otrava mortala. Dar pe masura ce urcau, ariorul canarian facu loc Euphorbiei balsamifera, planta mai putin respingatoare, cu tulpina neteda si lucioasa, si care nu contine decat un lapte inofensiv pe care-l arunca la prima atingere pana la o departare de trei metri. O jumatate de ora mai tarziu ajungeau la varful Caldeira de Bandana, un crater perfect rotund si adanc de 230 de metri. Pe fundul lui se gasea o ferma cu lanurile sale. Fu vizitat apoi in trecere Cima de Giramar, un alt crater de inaltime, ca un cos fara fund in care turistii se amuzara aruncand pietre, starnind ecoul. Catre ora 11 ajunsera in sfarsit la Sao Laurencio, targ cu 2000 de locuitori, unde ghidul ii asigura ca vor gasi ce sa manance la pranz. Gasira, intr-adevar, dar cu conditia de-a nu fi prea pretentiosi. Bogat in fructe delicioase, oraselul este cam lipsit de alte resurse. Noroc ca aerul proaspat atatase pofta de mancare a comesenilor si-i facu astfel sa descopere calitatile pe care le are gofio-ul, hrana principala a localnicilor - un soi de fiertura din faina de orz sau de grau uscat, amestecata cu lapte. Aceasta mancare nationala are in realitate un gust indoielnic. Dar, din pricina foamei, toti o acceptara cu placere, in afara de neimpacatul Saunders, care scrise apasat "gofio!" in nelipsitul sau carnetel.

Sa i se impuna lui sa manance gofio! Acest fapt cerea o despagubire de cel putin l00 de lire!

Dupa ce terminara cu masa, incalecara din nou. Dar ordinea in care mergeau suferise cateva modificari inevitabile. Unul din randuri numara acum trei calareti; Tigg, escortat de cele doua vigilente paznice ale sale. Da, gratie unei manevre maiestre, domnisoara Margarett Hamilton fusese eliminata in mod rusinos si, la fel ca domnul Absyrthus Blockhead, fiica baronetului calarea acum singura, in timp ce victorioasele rivale isi vegheau prada cu ochi gelosi. O asemenea schimbare nu se obtinuse fara lupta. Cand Margarett se sui pe cal si-si vazu locul ocupat, un protest se nascu in inima ei iritata.

- Dar, domnisoara, spuse adresandu-se, fara sa precizeze, ambelor surori, cred ca acesta este locul meu.

- Careia din noi. incepu Bess cu o voce acra.

-.va adresati, domnisoara? urma domnisoara Mary pe un ton la fel de acid.

- Locul dumneavoastra nu este.

- Numerotat, asta vreti sa spuneti?

Cat despre Tigg, nu auzise un cuvant din acest dialog purtat in surdina. Fara sa stie nimic de razboiul ce se dezlantuise din pricina lui, se lasa in voia soartei cu o nepasare amabila, fericit, la urma urmei, de a fi atat de alintat. Alta schimbare in insiruirea initiala a excursionistilor fu ca Jack Lindsay trecu din ariergarda in extrema avangarda. Luand-o chiar inaintea cumnatei lui, insotita tot de Robert Morgand, calarea acum langa ghidul canarian si parea sa aiba cu el o discutie insufletita. Acest lucru trezi curiozitatea lui Robert. Ghidul stia deci engleza? Conversatia prelungindu-se, in curiozitatea lui Robert nu intarzie sa se amestece o vaga neliniste. Jack Lindsay, intr-adevar, parea sa se fereasca de urechi indiscrete si se tinea impreuna cu interlocutorul sau la o distanta de o suta de metri fata de primul turist.

Ce putea oare sa comploteze pasagerul pe care-l suspecta din motive bine intemeiate, cu acest bastinas cu o purtare nelinistitoare? Iata intrebarea ce si-o punea Robert, fara sa gaseasca un raspuns satisfacator.

Era chiar pe punctul de a-i comunica tovarasei sale de drum banuielile sale. Asa cum socotise bine Jack, Robert nu se hotarase pana acum sa-si puna in practica amenintarile. Doamna Lindsay nu stia nimic. El ezitase s-o tulbure pe tanara femeie cu asemenea confidente, sa arate ca e la curent cu o situatie delicata care se crease si, increzator, la urma urmelor, in eficienta vigilentei sale, pastrase tacere in aceasta privinta. Se opri din nou in momentul cand voia sa abordeze subiectul periculos si se hotari, pur si simplu, sa vegheze cu mai mare grija.

In mai putin de trei ore ajunsera la Gualdar, resedinta a vechilor regi berberi de pe coasta de nord-est; apoi, traversand, dupa un ocol, micul oras Agaete. poposira acum, pe la ora cinci, la Artenara.

Situat pe partea interioara a vulcanului Tejeda, la o inaltime de l200 metri, satul Artenara se afla la altitudinea cea mai mare din intreaga insula. Din acest punct, privelistea este minunata. Depresiunea, fara nici o surpare, fara nici o crapatura, desfasoara in fata ochiului uluit circumferinta ei eliptica de 35 de kilometri, de unde, spre centru, converg paraie, lanturi de coline impadurite, la adapostul carora s-au intemeiat catunele. Satul in sine era dintre cele mai ciudate. Populata numai de carbunari care, daca nu se iau masuri la timp, vor lipsi insula dc ultimele vestigii ale vegetatiei, Artenara este o citadela a subpamantenilor. Singura biserica isi inalta clopotnita in aer liber. Locuintele oamenilor sunt sapate in zidul circului vulcanic. Ele se etajeaza unele peste altele si sunt luminate prin gauri care tin loc de ferestre. Podeaua acestor case este acoperita de rogojini pe care oamenii se aseaza pentru a lua masa. Cat despre scaune si paturi, natura le-a pus de-a gata la dispozitie si ingeniosii canarieni s-au multumit sa le sculpteze direct in tuf.

Nu putea fi vorba sa petreaca noaptea la Artenara. Conditiile de gazduire ar fi fost prea primitive. Se hotari atunci un nou mars de o ora si pe la 6 putura sa descalece definitiv la Tejeda, un orasel caruia vulcanul i-a dat numele. Era si timpul. Cativa dintre turisti cadeau din picioare de oboseala. Mai ales pentru cei trei Blockhead, un drum in plus ar fi fost absolut cu neputinta. Facandu-se, fiecare la rand, galbena, verde si alba la fata, domnisoarele Mary si Bess aveau pesemne o inima eroica pentru a-si indeplini pana la capat sarcina impusa de spiritul lor de umanitate. Cate strigate pe diferite tonuri au fost nevoite sa-si inabuse dupa socurile la care le supuneau caii! Dar si ce suspin de usurare scoasera la sosirea in port, adica la han, al carui proprietar privea infricosat aceasta avalansa neobisnuita.

Era intr-adevar un han, un simplu han, popasul acesta unde calauza adusese coloana de turisti. Fiind bun pentru el, socotise ca-i bun si pentru altii si nu intelesese nimic din fetele posomorate ale calatorilor, atunci cand primira semnalul de oprire. In orice caz, era prea tarziu pentru mustrari. Daca Tejeda nu avea nimic mai bun decat acest han, trebuiau sa se multumeasca cu el.

Realitatea insa intrecea aparenta. Cei l5 turisti si ghidul reusira sa manance din nou gofio, care servi drept pretext la o noua mentiune in carnetul lui Saunders. Dar lucrurile se complicara cand fu vorba de camere.

Daca, facand dovada de multa ingeniozitate, se putu gasi suficient adapost pentru femei, barbatii, inveliti in mantale, in cuverturi si chiar in saci, trebuira sa se multumeasca cu podeaua salilor sau cu iarba in aer liber.

Desi climatul este bland in insulele Canare, rasaritul soarelui aduce un fel de racoare foarte daunatoare reumatismelor. Sir Hamilton afla pe pielea lui urmarile acestui detaliu geografic. Trezit in zorii zilei de niste junghiuri si dureri ascutite in articulatii, trebui sa se frictioneze puternic, nu fara a mormai impotriva blestematului de Thompson care era cauza tuturor acestor neplaceri. Intre timp, Saunders il privea cu invidie cum isi face frectia. Ce n-ar fi dat el sa constate in propriul sau trup vreo durere anormala! Ce argument mai minunat, care sa poata fi valorificat mai tarziu! Si Saunders isi examina incheieturile, le facea sa trosneasca, se apleca, se arcuia pentru a-si suprasolicita organismal, incercare inutila. Asupra acestui corp noduros ca un stejar, durerea nu avea nici o putere. Saunders trebui sa recunoasca, bombanind, acest fapt. Totusi, nu uita sa-si noteze in carnet neplacerea pe care o suferea tovarasul sau. Ca nu era reumatic, fie! Dar, in fond, ar fi putut sa sufere de aceasta boala, de vreme ce o avea baronetul! Si socoti ca acest risc posibil nu era de lepadat in gura unui avocat priceput.

Somnul domnisoarelor Blockhead a fost adapostit la caldura, si totusi, la sculare, pareau bolnave. Tepene, cu buzele strambate de durere, inaintau cu greutate, sprijinindu-se de tot ce intalneau in cale - mobile, ziduri sau persoane. Tigg, care le intreba primul de sanatate, afla tristul adevar: domnisoarele Blockhead sufereau de lumbago.

Trebuiau totusi sa plece. Cu orice pret, cele doua victime ale caritatii fura urcate pe caii lor, in ciuda gemetelor pe care le scoteau, si intregul grup porni la drum.

In acest moment Robert observa ceva curios: in vreme ce toti ceilalti cai ai caravanei, bine tesalati de hangiu, pareau pe deplin odihniti, dupa aceasta noapte de somn, de oboseala zilei precedente, calul lui Jack Lindsay si cel al ghidului bastinas pareau, dimpotriva, istoviti. Vazand stratul de praf si naduseala ce acopereau pielea acestor animale, ai fi jurat ca in timpul noptii facusera un drum lung. Faptul neputand fi elucidat fara un interogatoriu direct care il dezgusta, Robert isi pastra pentru sine banuielile.

Dealtfel, daca Jack Lindsay urzise ceva impreuna cu ghidul, era prea tarziu pentru a interveni in mod eficient. Cei doi presupusi complici nu mai aveau nimic sa-si spuna. In timp ce unul ramanea in frunte, la postul sau, celalalt isi reluase locul la capatul opus al micii trupe.

Nu trecuse insa totusi in ariergarda, unde il inlocuia acum domnul Absyrthus Blockhead si simpaticele lui fiice. In ce situatie ingrata se gaseau domnisoarele Blockhead! In timp ce dragostea pentru aproape le indemna sa ajunga mai in fata, durerea in sale le obliga sa-si incetineasca mersul cu orice pret. Treptat, in ciuda sfortarilor pe care le faceau, Tigg scapa de sub supravegherea lor, mai putin stransa, si, curand, cele doua surori, afiate la o suta de metri dupa ultimul turist, trebuira sa constate, cramponate in sa cum erau, triumful nesuferitei rivale.

Plecand devreme, ajunsera la ora potrivita in dreptul prapastiei Tirjana. Drumul patrunde in acest vechi crater printr-una din crapaturile inguste ale peretelui de vest, apoi, suind in serpentina, ajunge la peretele de est.

De multa vreme urcau din greu, cand, deodata, drumul se bifurca in doua poteci avand directii aproape paralele si formand intre ele un unghi ascutit.

Alice si Robert, care mergeau in frunte, se oprira si-l cautara cu privirea pe ghidul localnic. Calauza disparuse.

Intr-o clipa, toti turistii se stransera la rascruce intr-un grup galagios, comentand infierbantati incidentul. In vreme ce tovarasii lui pierdeau timpul cu vorba, Robert chibzuia in tacere. Aceasta disparitie nu era inceputul complotului banuit? Il observa de departe pe Jack Lindsay care parea ca impartaseste in mod sincer surpriza tovarasilor sai. Nimic in atitudinea lui nu era de natura sa indreptateasca temerile care infiorau din ce in ce mai mult sufletul interpretului de pe Seamew.

In orice caz, inainte de a se pronunta, trebuia sa astepte. Lipsa ghidului putea sa aiba cele mai simple cauze. Poate ca-l vor vedea revenind foarte linistit. Dar trecu o jumatate de ora fara ca sa se fi intors, si turistii incepura sa-si piarda rabdarea. Ce naiba! Nu vor ramane tot timpul in acest loc. Chiar si fara indrumare, n-aveau decat sa aleaga una din cele doua poteci, la voia intamplarii. Vor ajunge totusi undeva.

- Poate ca ar fi mai bine, obiecta Jack Lindsay, cu bun-simt, ca unul din noi sa mearga sa exploreze o portiune de vreo mie de metri a unuia din aceste drumuri. Vom fi astfel lamuriti asupra directiei sale. Ceilalti vor ramane unde sunt si-l vor astepta pe ghid, care, la urma urmelor, poate inca sa se inapoieze.

- Aveti dreptate, raspunse Robert, caruia ii revenea acest rol de cercetas, privindu-l tinta pe Jack Lindsay. Ce drum sunteti de parere sa aleg?

Jack facu un gest in semn ca nu stie.

- Acesta, de pilda? insinua Robert indicand drumul din dreapta.

- Cum credeti. raspunse Jack cu un aer nepasator.

- Bine, acesta sa fie, raspunse Robert, in timp ce Jack isi intorcea privirea, in care, fara voia lui, trecu o unda de placere.

Inainte de a pleca, totusi, Robert il lua deoparte pe Roger de Sorgues si-i recomanda cea mai mare atentie.

- Anumite lucruri, ii spuse el, si mai ales inexplicabila disparitie a ghidului, ma fac sa ma tem de o capcana. Asa ca vezi, vegheaza cu grija.

- Dar dumneata? obiecta Roger.

- Ah! replica Robert. Daca vreo agresiune trebuie sa aiba loc, desigur ca ea nu este indreptata impotriva mea. Dealtfel, voi actiona cu prudenta.

Dupa aceste recomandari facute cu voce joasa, Robert o porni pe drumul pe care el insusi il alesese, si turistii incepura sa astepte.

Primele zece minute se scursera usor - timp absolut necesar pentru a explora un kilometru de drum, in trapul intins al calului. Din contra, cele zece minute urmatoare parura mult mai lungi, si fiecare minut facea si mai ciudata intarzierea lui Robert. La al douazecilea, Roger nu mai rezista.

- Nu putem astepta mai mult, declara el hotarat. Aceasta disparitie a ghidului nu-mi spune nimic bun si sunt convins ca i s-a intamplat ceva domnului Morgand. Ma duc in intampinarea lui, fara-ntarziere.

- Vom merge cu dumneata, sora mea si cu mine, zise Alice cu voce ferma.

Oricare i-ar fi fost gandurile ascunse, Jack Lindsay nu se opuse acestei propuneri si, impreuna cu ceilalti, isi indemna calul sa grabeasca pasul.

Drumul parcurs cu repeziciune de mica trupa se desfasura intre doi pereti calcarosi, taiati perpendicular.

- O adevarata ambuscada, rosti Roger printre dinti. Totusi nu se petrecu nimic anormal. In cinci minute parcursera un kilometru fara sa intalneasca tipenie de om. La o cotitura, turistii se oprira brusc. O larma nedeslusita, asemanatoare cu murmurul unei multimi, ajunse pana la ei.

- Sa ne grabim! striga Roger pornind in galop.

In cateva clipe grupul calaretilor ajunse la intrarea unui sat, de unde se auzea galagia care le atrasese atentia.

Era un sat foarte ciudat, pentru ca nu existau case. Era o repetare a Artenarei. Locuitorii isi gasisera salas in peretii calcarosi care margineau drumul.

Pentru moment locuintele erau goale. Intreaga populatie, compusa numai din negri de culoarea abanosului, navalise pe sosea si se agita vociferand puternic.

Satul era, evident, in fierbere. Din ce cauza oare? Turistii nu se gandira sa intrebe. Toata atentia lor era ocupata de spectacolul neprevazut ce-l aveau in fata.

La mai putin de cincizeci dc metri il zarira pe Robert Morgand, catre care parea ca era indreptata mania tuturor. Sprijinit de unul din peretii transformati in stup uman, el se apara cum putea mai bine, facandu-si din cal un adevarat meterez. Animalul furios se zbatea nebuneste si dadea in toate partile lovituri de copita, mentinand astfel un larg spatiu liber in jurul stapanului sau.

Negrii nu pareau sa detina arme de foc. Totusi, cand turistii ajunsera la teatrul luptei, aceasta se apropia de sfarsit. Rezistenta lui Robert Morgand slabea in mod vizibil. Dupa ce isi descarcase revolverul, descotorosindu-se de doi asediatori care ramasesera intinsi pe sol, el nu mai avu alta arma defensiva decat cravasa, al carei maner solid fusese suficient ca sa-l scape pana acum. Dar asaltat din trei parti, atacat cu frenezie de o ceata de barbati, femei si copii, era indoielnic ca s-ar mai fi putut impotrivi multa vreme. De pe acum, un numar de pietre bine aruncate isi atinsesera tinta. Avea fruntea insangerata.

Sosirea turistilor, ce-i drept, ii aducea un ajutor, dar nu salvarea, intre acestia si Robert se aflau cateva sute de indivizi care tipau si urlau cu atata furie, incat nici macar nu-si dadura seama de prezenta noilor sositi. Roger se pregatea tocmai sa comande, ca la regiment, o sarja de cavalerie cu toate riscurile ce le incumba. Unul din tovarasii sai indeplini insa ordinul fara ca acesta sa fi fost dat.

Pornind deodata din ultimele randuri ale excursionistilor, un calaret se napusti ca o furtuna si cazu ca un trasnet in mijlocul multimii adunate.

In treacat, turistii putura sa-l recunoasca cu stupoare pe Blockhead, care, palid, livid, - scotand strigate infricosatoare, se crampona de gatul calului sau, speriat de vociferarile multimii.

La aceste strigate, oamenii raspunsera cu tipete de spaima. Calul innebunit galopa, sarea, calcand in picioare tot ce se afla in calea sa. Intr-o clipa, drumul era liber. Cautand un refugiu in fundul locuintelor lor, agresorii valizi fugisera in fata acestui stralucit razboinic.

Nu toti, insa, caci unul din ei ramasese pe loc.

Singur in mijlocul drumului, acesta, un adevarat gigant, cu o statura herculeana, parea sa dispretuiasca groaza semenilor sai. Bine infipt pe picioare in fata lui Robert, manuia cu mandrie un fel de pusca demodata, vreo flinta spaniola probabil, pe care de un sfert de ora o tot umplea cu praf de pusca pana-n varf. Aceasta arma care, fara indoiala, avea sa explodeze in mainile sale, negrul o duse la umar si o indrepta spre Robert. Roger, urmat de toti tovarasii sai, se repezi spre spatiul liberat de stralucita interventie a onorabilului ex-bacan. Va ajunge oare la timp ca sa opreasca impuscatura? Din fericire, un erou i-o lua inainte. Domnul Absyrthus Blockhead calare pe calul sau, beat de libertate!

Dintr-un salt, se gasi la doi pasi de uriasul negru, absorbit de manuirea stangace a vechii arme. Acest obstacol neprevazut intimida calul starnit, care se opri in loc infigandu-si in sol cele patru potcoave, dupa care se ridica in doua picioare, inspumat.

Domnul Absyrthus Blockhead, dimpotriva, isi continua cursa, impins de inflacararea sa, si putin - trebuie s-o recunoastem - si de viteza dobandita, sari peste grumazul nobilului sau bidiviu si, descriind o curba armonioasa si savanta, veni, ca un obuz, sa-l izbeasca pe negru in piept.

Proiectilul impreuna cu cel lovit se prabusira amandoi la pamant. In aceeasi clipa, Roger si toti tovarasii sai soseau pe locul memorabilei lupte.

Cat ai clipi, Blockhead fu cules si aruncat de-a curmezisul pe un cal, in timp ce un alt turist il lua pe cel al calaretului cazut din sa. Robert incaleca si el, si mica trupa a europenilor scapa din satul negru pornind in galop spre capatul opus celui pe unde intrasera.

La numai un minut din clipa in care fusese vazut Robert Morgand, toata lumea se afla in siguranta. Dar acest timp atat de scurt a fost suficient domnului Absyrthus Blockhead ca sa se ilustreze pentru totdeauna in analele glorioase ale cavaleriei, sa inventeze o noua arma de soc si sa salveze, in plus, si pe unul din semenii sai! Pentru moment, acest valoros razboinic nu parea sa se afle in cea mai buna conditie fizica. O violenta comotie il infundase intr-un lesin din care nu arata nici o tendinta sa se trezeasca.

Indata ce se aflara destul de departe de satul cu pricina pentru a nu mai avea a se teme de vreo reluare a ofensivei, descalecara. Stropit cu apa rece, domnul Blockhead isi veni in simtiri. Curand el se declara gata sa porneasca. Inainte de toate insa trebui sa accepte multumirile lui Robert din care - datorita unui exces de modestie, fara-ndoiala - stimabilul ex-bacan avu aerul ca nu intelege nimic.

Inconjurara, in pasul cailor, timp de o ora, varful central al insulei, numit Pozzo de la Nieve sau "Putul Zapezii", din cauza depozitelor de gheata pe care canarienii le-au amenajat pe coastele sale, apoi strabatura un vast platou presarat cu numeroase steiuri, numite rocas in limbajul tinutului. Trecura pe rand pe langa Saucillo del Hublo, un bloc monolit de ll2 metri, apoi Rentaigo si Cuimbre.

Fie in urma emotiei provocate de atacul negrilor sau a oboselii, oricare ar fi fost pricina, fura schimbate putine cuvinte in timpul traversarii podisului. Cea mai mare parte a turistilor inaintau tacuti, aproape in aceeasi ordine ca la plecare. Cateva randuri doar suferisera usoare modificari. Saunders de o parte, inainta in pas cu valorosul Blockhead, Robert, de alta parte, calarea langa Roger, in timp ce Alice cu Dolly formau al doilea rand.

Cei doi francezi vorbeau despre ciudata intamplare care era sa coste viata unuia dintre ei.

- Ai ghicit exact prevazand o capcana, spuse Roger, cu singura deosebire ca primejdia se gasea inainte si nu in urma.

- E adevarat, recunoscu Robert. Dar puteam eu sa cred ca cineva ii voia raul umilei mele persoane? Dealtfel, sunt convins ca nu eram vizat eu anume si ca ai fi fost primit in acelasi fel, daca ai fi riscat, in locul meu, sa intri in sat.

- De fapt, intreba Roger, cum se face ca aceasta colonie neagra se afla in plin tinut locuit de albi?

- E un vechi refugiu al sclavilor fugari, raspunse Robert. Astazi sclavia fiind desfiintata in toate tarile care depind de un guvernamant civilizat, acest refugiu si-a pierdut ratiunea de a exista. Dar ei persista in a pastra obiceiurile stramosilor si continua sa se ascunda in fundul cavernelor salbatice, traind intr-o izolare aproape absoluta, fara a se duce pana in orasele vecine cate un an intreg.

- Nu sunt deloc ospitalieri, zise Roger razand. Ce naiba ai putut sa le faci pentru a-i scoate din fire?

- Absolut nimic, zise Robert. Revolta izbucnise inainte de sosirea mea.

- Ei! facu Robert. Din ce motiv?

- Nu mi-au spus de ce, dar am ghicit usor dupa injuraturile care plouau asupra mea. Pentru a intelege o asemenea atitudine, trebuie sa stii ca multi canarieni nu-i vad cu ochi buni pe strainii care vin la ei in fiecare an, in numar din ce in ce mai mare. Ei pretind ca toti acesti bolnavi lasa in insula lor, mai mult sau mai putin, germenii maladiei de care sufera si ca vor sfarsi prin a raspandi moartea in tot tinutul, pustiindu-l. Or, oamenii nostri credeau ca noi venim in satul lor cu scopul de a face un spital pentru leprosi si pentru tuberculosi. De aici - revolta.

- Un spital! exclama Roger. Cum a putut intra in capul lor o asemenea idee?

- Cineva le-a bagat-o, raspunse Robert, si-ti poti inchipui efectul unei asemenea amenintari asupra acestor minti copilaroase, nu lipsite de prejudecati.

- Cineva? repeta Roger. Pe cine banuiesti?

- Pe ghid, zise el.

- In ce scop?

- In scopul profitului, se intelege de la sine. Ticalosul conta sa ia si el o parte din prada dupa uciderea noastra.

Intr-adevar, aceasta explicatie era plauzibila si nu ramanea nici o indoiala ca lucrurile s-au petrecut astfel. In cursul noptii trecute, ghidul pregatise capcana si starnise furia in sufletul negrilor, atat de usor de inflacarat si de inselat.

Ceea ce Robert nu spunea era ca Jack luase cu siguranta parte la complot, si in cu totul alt scop decat acela al jafului. Gandindu-se bine, hotarase sa nu spuna nimic despre banuielile sale. Pentru o asemenea acuzatie trebuiau neaparat dovezi, si Robert nu le avea. Doar presupuneri, desigur. Dar se gasea in imposibilitate, cata vreme ghidul lipsea, de a furniza cea mai mica proba materiala. Era deci de preferat sa pastreze tacere in aceasta privinta. Chiar si inarmat cu dovezi, ar fi procedat poate la fel. Si atunci, mai degraba ar fi lasat nepedepsit atacul decat sa obtina o razbunare care ar fi lovit tot atat de mult in doamna Lindsay ca si in adevaratul autor.

In timp ce prietenii discutau acest subiect important, Saunders se ocupa de Blockhead.

- Felicitarile mele, domnule! exclama el cu un ranjet amabil. Blockhead tacea. Saunders se apropie, cu un deosebit interes.

- Hei, scumpe domn, cum va simtiti acum?

- Ma doare destul! suspina Blockhead.

- Da, da, zise Saunders. Capul.

- Nu capul!

- Dar ce va doare?

- Partea cealalta! gemu Blockhead culcat pe burta pe saua calului.

- Partea cealalta? repeta Saunders. Ah, bine, bine! zise el, pricepand. Dar e absolut acelasi lucru.

- Vai, nu! murmura Blockhead.

- De ce? replica Saunders. Si intr-un caz si intr-altul vina o poarta Agentia Thompson. Daca am fi fost o suta, in loc sa fim cincisprezece, am mai fi fost oare atacati si ati mai avea dureri la. cap? Daca, in loc sa fim calare, am fi avut purtatorii promisi de acel program nerusinat, ati mai avea dureri. in alta parte? inteleg ca sunteti indignat, furios.

Blockhead gasi putere sa protesteze.

- Incantat, domnule, sunt, dimpotriva, incantat! murmura el cu o voce trista, dus de forta obisnuintei.

- Incantat? repeta Saunders mirat.

- Da, domnule, incantat, afirma Blockhead mai energic. Vrei cai, poftim cai, vrei insule cu negri. sunt extraordinare toate astea, domnule, pur si simplu extraordinare!

In exuberanta sa admirativa, Blockhead isi uita vanataile. Se ridica imprudent in sa si intinse mana solemn.

- O spun cu toata sinceritatea, domnule! Blockhead este sincer si curat ca lacrima. Aoleu! tipa el recazand deodata pe burta, trezit brusc la realitate de o durere ascutita, in timp ce Saunders se departa de acest optimist fara leac.

Catre ora unsprezece ajunsera intr-unul din numeroasele sate cuibarite intre contraforturile Cuimbrei. Il strabatura discutand intre ei, cand deodata drumul ajunse intr-un mic luminis, fara alta iesire decat poteca pe care sosisera. Trupa se opri incurcata.

Probabil ca se inselasera cu doua ore inainte la intretaierea celor doua drumuri, si singura posibilitate era, fara-ndoiala, sa se intoarca pe unde venisera.

Robert ar fi vrut, inainte de toate, sa se intereseze la sateni pe unde s-o ia. Dar se lovi de o mare dificultate. Spaniola vorbita de el parea de neinteles taranilor carora li se adresa, in timp ce spaniola vorbita de acesti tarani ramanea misterioasa pentru Robert. Acesta nu se arata surprins, dealtfel. El stia ca diversitatea dialectelor din interiorul insulei e inimaginabil de mare. Totusi, cu ajutorul unor gesturi animate si gratie repetarii cuvantului "Tedde", numele orasului unde voiau sa ajunga si unde urmau sa ia dejunul, Robert sfarsi prin a obtine un rezultat satisfacator. Unul din tarani, lovindu-si fruntea cu palma, pentru a arata ca a priceput, chema un baiat caruia ii tinu o cuvantare lunga si incalcita, apoi, cu un gest, il pofti pe calaret sa urmeze pe noul ghid improvizat. Timp de doua ore mersera in urma baiatului care fluiera printre dinti. Urcara pe o poteca, coborara alta, traversara un drum si suira din nou pe alta poteca. Toate acestea nu se mai sfarseau. De multa vreme trebuia sa fi ajuns la destinatie. Robert, in desperare de cauza, se hotari sa scoata cu orice pret cateva lamuriri de la tanara calauza, cand, iesind pe un nou drum, baiatul isi flutura bucuros sapca si arata spre sud. Dupa care, coborand repede o poteca pentru capre, se facu nevazut cat ai clipi din ochi.

Turistii erau uluiti. Ce naiba putuse intelege taranul canarian! Oricum, vaicareala nu slujea la nimic. Nu aveau altceva de facut decat sa porneasca mai departe, dar nu spre sud, ci spre nord, singura directie unde ar fi putut avea norocul de a intalni orasul Tedde.

Intre timp, orele treceau fara sa apara clopotnita orasului, in fata calatorilor obositi si infometati. Ziua se scurgea, dar nefericitul grup isi continua mersul. Domnisoarele Blockhead erau intr-o stare de plans. Imbratisand gaturile cailor, ele se lasau duse, nemaiavand nici puterea sa se vaite.

Pe la orele sase, turistii cei mai curajosi se gandeau sa renunte si sa faca o halta sub cerul liber, cand, in sfarsit, putura distinge niste case. Isi grabira caii. Dar ce surpriza! Era Las Palmas. O ora mai tarziu, orasul fu traversat rapid si se trezira pe Seamew, fara sa priceapa cum de ajunsesera din nou acolo. Calatorii se grabira sa ia loc la masa, unde tocmai se servea cina, si incepura sa manance supa cu mult entuziasm. Din pacate, principiile care guvernau de doua zile prepararea menu-ului erau tot in vigoare la bordul lui Seamew si mancarea fu de-a dreptul neindestulatoare pentru stomacurile infometate.

Acest inconvenient paru destul de mic. Dar o intrebare avea prioritate fata de toate celelalte. In ce stadiu se gaseau reparatiile masinilor? Desigur, nu erau inca terminate. Zgomotul ciocanelor arata limpede acest lucru. Zgomotul acesta infernal domnea pretutindeni: in sala de mese, unde stingherea in mod suparator conversatiile, in cabine, unde gonea somnul. Se auzi toata noaptea, aducand la culme exasperarea pasagerilor. Gratie oboselii, Robert reusi totusi sa adoarma pe la ora cinci dimineata. Linistea brusca il destepta. La bordul vasului totul era tacut.

Imbracandu-se repede, Robert urca pe puntea pustie. Singuri pe spardec, capitanul Pip si domnul Bishop stateau de vorba. Robert, in cautare de informatii, era gata sa coboare la ei, cand vocea capitanului ii ajunse la urechi.

- Atunci esti gata, domnule? zise el.

- Da, domnule comandant, raspunse domnul Bishop.

- Si esti satisfacut de reparatiile dumitale?

- Ei!. zise domnul Bishop.

Urma o tacere si domnul Bishop relua:

- Artimon va va spune, domnule comandant, ca nu se poate face un lucru nou dintr-o vechitura.

- Just! aproba capitanul. Dar, in sfarsit, cred ca putem pleca.

- Desigur, domnule comandant, raspunse domnul Bishop. Dar o sa ajungem oare.?

O noua tacere interveni, mai lunga decat cea precedenta.

Robert, aplecandu-se, il vazu pe capitan uitandu-se piezis, ca de obicei, atunci cand era framantat de ceva. Apoi isi freca varful nasului si, apucand mana sefului mecanic, conchise solemn, luandu-si ramas bun de la ofiter:

- A naibii pataranie, domnule!

Robert gandi ca era inutil sa impartaseasca tovarasilor sai suparatoarele pronosticuri de care luase indirect cunostinta. Cat despre stirea plecarii, nu avu nevoie s-o transmita. Rotocoalele de fum care incoronara imediat cosul vasului ii informa destul de bine pe ceilalti pasageri. Numai certitudinea unei plecari apropiate putu sa-l scape pe administratorul general de furia administratilor sai, exasperati de un dejun intr-adevar intolerabil. Totusi nimeni nu protesta. Se marginira sa-l tina sub severa supraveghere pe vinovatul director de agentie. Dar toate fetele se luminara cand, spre sfarsitul dejunului, se auzira rasunand primele comenzi de ridicare a ancorei, care le permiteau sa spere intr-o cina mai suportabila.

V IN VARFUL TEYDE-I.

Abia vreo 50 de mile separa Las Palmas de Santa-Cruz. Seamew, revenit la viteza sa normala de l2 noduri, strabatu in patru ore aceasta distanta. La ora trei si jumatate ancora in insula Teneriffe, in portul capitalei.

In acest oras, rival ca importanta cu Las Palmas si centrele europene, caile de comunicatie sunt usoare si numeroase. Multe linii de vapoare il unesc cu Liverpool, Hamburg, Havre, Marsilia si Genova, fara a socoti companiile locale care asigura o trecere bilunara intre diverse insule ale arhipelagului. Etajat in amfiteatru pe un lant de munti, Santa-Cruz e placut pentru acostare si poate, si in aceasta privinta, sa suporte comparatia cu Las Palmas.

Frumusetea lui fu totusi insuficienta pentru a-i scutura pe pasageri din indiferenta lor. In cursul traversarii ei nu aruncara decat priviri vagi spre grandioasele maluri atat de salbatice, cu rocile lor dezgolite, catre care elicea lui Seamew indrepta vaporul. In port, cei mai multi dintre ei se multumira cu o scurta cautatura spre uscat si curiozitatea lor paru satisfacuta.

Ce-i mai interesa spectacolul acesta, desigur minunat, dar devenit banal prin obisnuinta, ce le mai pasa de acest oras - placut dar, fara-ndoiala, si el asemanator cu celelalte orase vizitate? Unica lor preocupare era celebrul pisc Teyde, cunoscut mai ales sub numele de piscul Teneriffe, a carui ascensiune promisa de program constituia punctul culminant al voiajului. Iata ceva ce, cu siguranta, va fi nou si original! Chiar si numai apropierea acestei excursii facea sa urce actiunile lui Thompson.

Dar turistii de pe Seamew aveau intr-adevar ghinion. Acest pisc, spre care, in timpul traversarii de la Marea Canarie la Teneriffe, isi atinteau mereu privirile cu totii, se ascunsese sub o perdea deasa de nori ce nu putea fi strapunsa nici de cele mai bune binocluri. Acum, admitand chiar ca cerul se va insenina, era prea tarziu. Coasta insasi impiedica vederea lui.

Suportara insa cu stoicism si acest contratimp. Parea chiar ca piscul, ramanand atat de misterios, atata si mai mult curiozitatea viitorilor cuceritori. Nu se vorbea decat de el si obsesia era atat de mare, incat Thompson putu sa-i convinga pe cei mai multi dintre pasageri sa renunte la vizitarea orasului Santa-Cruz.

Dar tanarul menaj nu facu parte dintre acestia. Inainte chiar ca ancora sa fi atins fundul, ei reusira sa coboare in port cu discretia lor obisnuita si in putine clipe disparura, pentru a nu apare din nou decat la ora plecarii vaporului. Tovarasii lor i-ar fi urmat probabil daca Thompson, constatand indiferenta generala pentru capitala Teneriffei, nu le-ar fi propus sa mearga pe apa pana la orasul Orotava - care, situat pe coasta septentrionala, este punctul de pornire pentru ascensiuni - in loc sa coboare pe uscat la Santa-Cruz, conform programului. Astfel socotea el ca va economisi un transport scump. Spre marea lui surprindere, aceasta propunere nu intalni nici o impotrivire si, plecarea lui Seamew fiind fixata pentru a doua zi, cel mai mare numar de turisti se hotarara sa ramana la bord.

Cativa calatori mai practici nu adoptara insa aceasta exagerata nepasare. Erau mereu aceiasi: Alice Lindsay si sora sa, Roger de Sorgues, inseparabilul lor tovaras Saunders inarmat cu carnetelul sau amenintator, sir Hamilton si familia, executand riguros programul. Acestia debarcara indata ce Seamew ancora, hotarati sa ajunga pe uscat la Orotava. Jack Lindsay, socotind nepotrivit sa se alature de asta data unei astfel de excursii particulare, precum si Robert, gasira amandoi ca e preferabil sa ramana la bord. Dar Roger de Sorgues era de alta parere. Obtinu de la Thompson exclusivitatea serviciilor interpretului, al carui concurs, pretindea el, ar fi indispensabil in interiorul insulei. Robert facea deci si el parte din micul grup, vaduvit, din pacate, de cele mai frumoase podoabe ale sale. Putea oare sa se-ntample altfel? Domnul Blockhead n-avea cum sa-si exercite in insula minunatele sale facultati de a admira totul, intrucat de douazeci de ore dormea adanc, parind ca nu se va mai destepta niciodata. Gratioasele sale fiice nu puteau nici ele sa-l inlocuiasca, deoarece zaceau pe patul de suferinta cu preocuparea permanenta sa nu stea pe spate. Tigg profita in mod las de aceasta trista situatie. Parasi si el Seamew-ul, si fara-ndoiala ca in cursul acestei excursii avea sa se indeparteze prea putin de domnisoara Margarett.

Pe uscat, caldura era apasatoare. La sfatul lui Robert, se hotarara sa doarma in aceeasi seara la Laguna, fosta capitala a insulei. Acolo, ii asigura interpretul ghid, va fi o temperatura mai blanda si mai ales vor evita tantarii, care la Santa-Cruz sunt o adevarata, plaga.

Turistii se marginira deci sa faca o scurta vizitare a orasului. Parcursera strazile largi si mersera de-a lungul caselor care in general au balcoane elegante, deseori acoperite de picturi dupa moda italiana, traversara frumoasa piata a Constitutiei, in centxul careia se ridica un obelisc de marmora alba, pazit de statuile a patru din stramosii regali guasi, si, putin dupa ora cinci, doua confortabile trasuri ii duceau pe cei opt excursionisti afara din oras, in galopul cailor.

Dupa o ora si jumatate sosira la Laguna, pe care cel mult l0 kilometri o despart de capitala. Situata pe un platou, la o altitudine de 520 de metri, asezarea ei ii asigura o temperatura placuta si tantarii - cum afirmase Robert - sunt acolo necunoscuti. Aceste avantaje fac din Laguna un loc de vilegiatura pentru locuitorii din Santa-Cruz, care vin aici sa-si gaseasca odihna sub copacii mari, printre care domina eucaliptul.

In pofida calitatilor sale, Laguna este un oras in decadere. Daca poti vedea acolo doua biserici frumoase, numeroase monumente sunt in ruina. Iarba inverzeste pavajul strazilor si chiar acoperisurile caselor.

Nu era deci cazul sa faca un lung popas in aceasta cetate tacuta, unde tristetea este molipsitoare. Chiar a doua zi dimineata turistii o parasira pe regina decazuta, plecand cu diligenta care face zilnic cate doua curse dus si-ntors, intre La Laguna si Orotava. In trapul greoi a cinci martoage care-l remorcheaza trudnic, postalionului ii trebuie patru ore ca sa strabata cei 30 de kilometri care separa La Laguna de Orotava. Fara ca nici un calator sa aiba chef sa coboare, traverseaza Tacoronte, unde se gaseste un muzeu care poseda o curioasa colectie de mumii guaneze, de arme si instrumente ale acestui popor nimicit; apoi Sanzal, a carui bogatie sta in cariera sa de lava; urmeaza Mantaza (Masacrul), al carui nume evoca amintirea unei lupte sangeroase; dupa care, Victoria, teatrul unei alte batalii din timpurile vechi, si, in sfarsit, Santa-Ursula.

Abia dupa iesirea din acest din urma targ, drumul intra in valea Orotavei, despre care un ilustru calator, Humboldt, a spus ca este cea mai frumoasa din lume.

Fapt este ca ar fi greu de imaginat un spectacol mai armonios, in dreapta se afla intinderea imensa a marii; la stanga, o ingramadire de piscuri salbatice si negre - ultimele contraforturi ale vulcanului, "fiii" acestuia, in pitorescul limbaj popular, in timp ce tatal, insusi Teyde, se ridica majestuos in fundal. Intre cele doua grandioase margini ale sale, valea Orotava desfasoara o revarsare de verdeata de necrezut.

Incetul cu incetul, pe masura ce inaintau, piscul Teyde parea sa coboare spre orizont. El disparu in momentul cand incepeau sa zareasca, printre copaci, casele celor doua Orotave, una - orasul la cinci kilometri departare de mare, cealalta - portul situat cu 380 metri mai jos. In timp ce postalionul ajungea in prima, un punct inconjurat de fum se oprea in a doua. Acest punct era Seamew care-si aducea incarcatura de pasageri.

Diligenta se opri in fata unui hotel cu o aparenta confortabila, hotelul Hesperides asa cum aratau literele de aur de pe fatada. Robert, care sari primul jos, fu surprins in mod placut auzind ca i se ureaza bun-venit in limba sa materna. Hotelul Hesperides era intr-adevar tinut de un francez, care nu se arata mai putin satisfacut cand ii descoperi printre noii sositi pe cei doi compatrioti ai sai. Cu ce ravna se puse la dispozitia lor! Cu cata grija le servi masa! Obisnuiti cu menu-ul de pe Seamew, turistii nu-si mai reveneau. O data mai mult, bucataria franceza triumfa.

Imediat dupa masa, Robert pleca repede spre port, pentru a se intelege cu Thompson in privinta excursiei de a doua zi. Dupa ce primi instructiunile sefului sau ierarhic si-i recomanda acestuia hotelul Hesperides, se-ntoarse, aducand cu el doua trasuri pline de cuverturi si pachete.

Cu toate ca era abia ora patru dupa-amiaza, nu avea prea mult timp pentru organizarea unei excursii de asemenea proportii. Lucrul ii fu din fericire usurat de amabilitatea hotelierului Hesperides care, foarte la curent cu resursele locale, ii furniza toate indicatiile necesare. Nu avu decat sa urmeze punct cu punct instructiunile lui. Totusi, ziua nu-i ajunse. Avu nevoie si de toata seara, asa ca Robert, foarte absorbit de treburile lui, nu aparu la cina. Aceasta se arata la inaltimea dejunului. Pasagerii de pe Seamew se intrebau daca nu viseaza si-l priveau pe furis, cu neliniste, pe Thompson. Aveau oare de-a face cu el in persoana? Sau macar era in toate mintile? Inca putin si, uitand de mizeriile trecutului, l-ar fi aplaudat! Dar printre ei se afla unul care nu dezarma.

- Trebuie sa credem ca lacustele care au ajuns pana la Teneriffe. incepu Saunders cu vocea sa cavernoasa.

- Oh, ele nu merg mai departe de Marea Canarie! raspunse fara nici o ironie hotelierul, care facea comesenilor onoarea de a-i servi personal.

Saunders ii arunca o privire furioasa. Ce nevoie avea de cunostintele lui geografice! Totusi, dezvinovatindu-l pe Thompson intr-o anumita masura, raspunsul avu efect. Mai multi turisti ii aruncara administratorului general o privire in care se putea vedea un inceput de afectiune.

Bunele servicii se confirmara si noaptea. Hraniti din belsug, fura cazati confortabil, si astfel zorii zilei de 8 iunie ii gasira pe turisti gata de plecare si foarte bine dispusi. O veritabila armata, de infanterie si cavalerie, ii astepta de la ora sase dimineata.

Din 65, evadarea catorva calatori in portul La Luz nu lasase pe Seamew decat 59 de pasageri, inclusiv ciceronele interpret si administratorul general. Si suferind in aceasta imprejurare o noua descrestere, numarul de 59 scazu la 5l. Trei din acesti opt noi dezertori erau binecunoscuti. Intai tanara pereche care disparuse ca de obicei din momentul sosirii la Santa-Cruz. Evident ca ei nu vor apare decat in ultima clipa, la plecare. Apoi, Johnson. Oare tot teama de cutremure sau de inundatii il retinea la bordul lui Seamew? Nimeni n-ar fi putut raspunde la aceasta intrebare. Johnson nu catadicsi sa dea nici un motiv in ce priveste felul lui de a proceda, presupunand ca ar fi fost capabil sa-l explice. Ramase pur si simplu la bord. Poate ca, la urma urmelor, nici nu stia ca Seamew era ancorat. Pe mare, in port si chiar pe uscat nu insemna pentru el sa se clatine pe picioare?

Din contra, in mod cu totul involuntar, lipseau ceilalti cinci! Dar lumbago-ul nu iarta. Si doamna Georgina Blockhead, cu tanarul Abel care se tinea de fusta ei, trebui sa se schimbe in sora de caritate pentru sot si cele doua fiice, tot asa de tepene ca niste stalpi.

Asadar, de cei 5l de turisti trebuia sa se ocupe Robert. Totusi cifra era inca respectabila, iar oamenii si caii de care aveau nevoie fura de ajuns pentru a face un vacarm infernal sub ferestrele hotelului.

Se adusesera mai intai 5l de catari, cate unul de fiecare pasager. Aceste animale cu piciorul sigur sunt foarte pretioase pe potecile povarnite si prost croite care duc spre Teyde. Apoi 20 de cai duceau paturile si proviziile. Aceste 7l de patrupede compuneau cavaleria. Infanteria, nu mai putin impunatoare, cuprindea 40 de arrieros, adica 20 pentru caii de samare si 20 pentru a ajuta femeile la nevoie, plus l2 ghizi sub comanda unuia din ei, Ignano Dorta, care trecu in capul caravanei imediat ce fu constituita.

In spatele lui mergea tantos Thompson, urmat de Robert, caruia numarul persoanelor prezente ii asigura suficienta siguranta, ceea ce-i permitea sa se departeze de Alice. Apoi urmau pasagerii intr-un sir lung, paziti de cei ll ghizi si 20 de arrieros, in timp ce caii inchideau coloana sub conducerea altor 20 de arrieros.

Locuitorilor din Orotava, cu toate ca erau obisnuiti cu ascensiunile turistilor, aceasta caravana li se paru putin cam neobisnuita si de aceea o priveau cu o vie curiozitate. In mijlocul unei asistente numeroase, trupa se misca la semnalul primit de ghizi. Turistii si arrieros-u atacara primele pante ale lui Monte-Verde.

Intr-adevar, Robert aranjase bine lucrurile. Dar, pe buna dreptate, onoarea ii revenea exclusiv lui Thompson, care in cele din urma avea sa plateasca nota. Isi recastiga prietenii. Perfecta organizare a acestei ultime excursii ii insenina pe administratii lui. Daca amintirea necazurilor din trecut nu fusese stearsa, ea incepea totusi, fara doar si poate, sa paleasca. Totul contribuia, dealtfel, pentru potolirea spiritelor. Timpul era splendid, briza usoara si poteca lina. Pana si Saunders se simti descumpanit. Printr-un violent efort, reactiona impotriva acestei slabiciuni. Cum adica! Va dezarma prosteste si se va recunoaste invins? O excursie reusita putea sa anuleze alte zece atat de iremediabil ratate? Si-apoi, aceasta excursie va reusi oare? Trebuia asteptat sfarsitul ei. Cu siguranta ca ceva va schiopata inainte de intoarcerea cuvenita la Orotava. Urma alege!

In chip de concluzie, Saunders isi trosni incheieturile cu un aer hotarat, in timp ce chipul lui lua expresia cea mai scarbita din cate se pot imagina.

Monte-Verde datoreaza numele sau brazilor cu care era acoperit odinioara. Dar acum abia daca au mai ramas cateva exemplare. La umbra castanilor mai intai, apoi a celor cativa brazi care supravietuisera, coloana inainta de-a lungul unei poteci incantatoare, marginita de muscate inflorite si de agave cu frunzele ascutite. Mai departe se vedeau vii, lanuri de cereale sau de nopali, si din cand in cand cate o cocioaba saracacioasa care aducea peisajului un crampei de viata omeneasca.

La altitudinea de l000 de metri patrunsera intr-o padure de iarba-neagra arborescenta. Apoi, la 400 de metri mai sus, Ignacio Dorta dadu semnalul de oprire si se asezara sa ia dejunul la umbra luminoasa a drobilor de munte. Era ora zece dimineata.

Saunders fu obligat sa recunoasca faptul ca hrana se mentinea la inaltime. Mancand cu pofta, comesenii ee simteau veseli, in pofida unei usoare oboseli de care nimeni nu voia sa tina seama. Convinsi ca piscul e aproape, toti se bucurau de usurinta cu care facusera ascensiunea. Saunders asculta aceste elogii pentru el amare, implorand mila soartei sa le opuna primele dificultati.

Dorintele sale au fost oare implinite de cel care faurea destinele agentiilor? In tot cazul, realizarea lor nu se lasa mult asteptata. Abia pornisera din nou, dupa ce terminasera de mancat in mijlocul glumelor si a voiosiei provocate de o placuta digestie, cand drumul se schimba. Intrati in defileul Tortillo, turistii gasira ca ascensiunea se arata mai putin usoara. Din excelenta, cararea devenea foarte proasta, lungindu-se cu numeroase meandre si ingustandu-se mult. Era intrerupta de rape adanci, pline de zgura vulcanica si piatra ponce, de care catarii se poticneau foarte des.

La capatul catorva minute, urcusul fu socotit, pe drept cuvant, istovitor. Dupa mai putin de un sfert de ora, ultimele rasete se stinsera. Dupa cel mult o jumatate de ora de mers de cand intrasera in defileu, se auzira plangeri, la inceput timide: "Nu se mai termina odata poteca asta infernala?"

Dar meandrele urmau unele dupa altele, rapele asijderea, fara ca tinta sa para ca se va apropia curand. Unii cazura fara sa pateasca nimic, dar asta raci zelul turistilor mai varstnici. Cativa dintre ei se gandisera sa nu mearga mai departe. Mai ezitau inca, deoarece nimeni nu indraznea sa fie primul fugar. Pastorul Cooley insa isi lua inima in dinti, facu plin de curaj stanga-mprejur si, fara sa priveasca inapoi, lua calm drumul spre Orotava. Cat de nefericit poate fi efectul exemplului! Doamnele mai in varsta si batranii gentlemani simtira, la vederea lui, cum le scade indrazneala. Din minut in minut, numarul fricosilor se inmultea. Un sfert din caravana se topise cand, dupa doua ore de urcus obositor, piscul Teneriffe - pana acum ascuns de accidentele terenului - le aparu brusc, celor ramasi, in fata ochilor. Cand defileul Tortillo fu, in sfarsit, parcurs, ajunsera pe platoul Estancia de la Cera.

Sub imbracamintea lui alba de pietre ponce, impestritata de negre scurgeri de lava, cu varful pierdut intr-un vartej de nori, "Pic"-ul, de forma unui con regulat, se ridica singur in mijlocul unui ses a carui intindere ochiul nu o putea masura. Intorsi spre el, ca si cum ar vedea un stapan, muntii indicau marginile circulare ale vastei campii. Numai spre vest bariera lor se intrerupea, pierdea din inaltime si sfarsea intr-un teren haotic si accidentat, un fel de Mal Pays15, dincolo de care marea indepartata scanteia in soare.

Acest spectacol unic si sublim decise reusita excursiei. Izbucnira urale.

Thompson se inclina cu modestie. Puteai crede ca au revenit frumoasele zile din Faial, cand coloana bine instruita asculta de cel mai mic semn al sau. Si, de fapt, nu o recucerise? Atunci lua cuvantul:

- Domnilor, zise el - si mana sa parea ca ofera familiar, ca pe un dar delicat, conul colosal - puteti constata o data in plus ca Agentia nu se da inapoi de la nimic, indraznesc s-o spun, pentru placerea clientilor sai. Daca binevoiti, vom impleti utilul cu placutul si domnul profesor Morgand ne va informa in cateva cuvinte asupra privelistii pe care avem sansa s-o contemplam.

Robert, foarte surprins de aceasta propunere devenita atat de neobisnuita, isi lua pe loc atitudinea distanta potrivita imprejurarii, aerul de cicerone umil cum il numea el insusi.

- Domnilor si doamnelor, zise el in timp ce cercul reglementar se forma in jurul lui, aveti inaintea dumneavoastra platoul Las Canadas, crater primitiv, astazi umplut de insasi lava aruncata de vulcan. Incetul cu incetul, in centrul acestui vulcan, devenit campie, zgura s-a acumulat in asa fel, incat a dat nastere Pic-ului din Teyde pe care l-a inaltat pana la l700 de metri. Aceasta activitate vulcanica, altadata atat de bogata, este astazi adormita, dar nu stinsa. In curand veti observa la baza conului emanatii de gaze care servesc drept supapa fortelor plutoniene, carora localnicii le-au dat numele expresiv de narize, adica narile vulcanului. Pic-ul din Teneriffe are o altitudine totala de 3800 de metri. Este cel mai mare vulcan de pe glob. Proportiile sale impunatoare nu putura sa nu inflacareze imaginatia. Primii calatori europeni vedeau in el muntele cel mai inalt de pe lume si-i atribuiau mai mult de l5 leghe inaltime. Cat despre guasi, populatia autohtona a acestei insule, il transformara in divinitate; il adorau, faceau legamant prin el, invocau puterea lui Guayota, geniul raului care locuieste in fundul craterului, sa pedepseasca pe oricine nu se tinea de cuvant.

- Domnul Thompson greseste, deci, daca vrea sa urce pana acolo, il intrerupse pe Robert o voce haraita, in care fiecare recunoscu glasul seducator al lui Saunders.

Observatia sa starni un fel de raceala. Robert tacu, si Thompson nu crezu de cuviinta sa-l invite sa-si reia firul explicatiilor. La un semn al lui, Ignacio Dorta ordona plecarea si turistii il urmara pentru a strabate depresiunea Las Canadas.

Incepura cu inima usoara aceasta traversare. Proportiile depresiunii pareau, in definitiv, destul de restranse si niciunul nu se indoia ca va ajunge la baza conului in mai putin de o jumatate de ora.

Dar aceasta jumatate de ora trecu fara a se vedea vreo apropiere mai simtitoare de tinta. La plecare credeau ca-i foarte usor de atins, parca s-ar fi aflat la un lat de palma. Mai credeau inca. Dar de ajuns, nici vorba. In afara de asta, terenul era mai prost, poate, decat cel de la traversarea defileului Tortillo. Peste tot doar cocoase si crapaturi, fara alta vegetatie in afara de rarele tufe de retamas.

- Iertati-ma, domnule profesor, il intreba pe Robert unul din turisti, cat timp ne trebuie ca sa strabatem acest groaznic platou?

- Aproximativ trei ore, raspunse Robert.

Acest raspuns paru ca-l face sa reflecteze pe turist si pe tovarasii de langa el.

- Si dupa traversarea platoului, relua turistul nelinistit, ce distanta ne mai separa de varf?

- Aproape l500 de metri pe verticala, rosti laconic Robert. Cel care intrebase cazu si mai mult pe ganduri si mormai cateva injuraturi la adresa piedicilor intalnite pe acest drum. Trebuie sa marturisim ca plimbarea nu mai era deloc placuta. Frigul la aceasta inaltime incepu sa devina muscator, in timp ce razele soarelui ardeau, insuficient filtrate de aerul rarefiat. Prajiti din fata, inghetati din spate - turistii nu prea apreciau un asemenea sistem de compensare.

Pe de alta parte, inaintand astfel spre sud, nu intarziara sa sufere din pricina unor inconveniente mai grave. Pe acest sol de piatra ponce, de un alb mai stralucitor ca zapada, razele soarelui se reflectau ca intr-o oglinda, spre marea paguba a ochilor celor mai sanatosi. Roger, care, dupa sfatul lui Robert, se aprovizionase cu un mare stoc de ochelari albastri, reusi sa se puna pe el si pe prietenii sai la adapost de orice accident. Dar putini erau cei care avusesera aceasta prevedere si curand incepura sa se declare inceputuri de oftalmie, silindu-i pe mai multi turisti sa renunte. Faptul ii puse pe ganduri pe ceilalti si, incetul cu incetul, pe masura ce traversarea depresiunii se prelungea, fara ca sfarsitul sa para mai putin departat, cel mai mare numar de excursionisti - fie din cauza fricii de oftalmie, fie din cauza oboselii - facura in mod discret calea-ntoarsa spre Orotava.

Calatorind alaturi de Ignacio Dorta, Robert, in fruntea caravanei, cufundat in ganduri, nu rosti nici un cuvant in timpul celor trei ore cat tinu traversarea depresiunii. Abia cand ajunse in varful Muntelui Alb, ultimul contrafort al Pic-ului, la 2400 metri altitudine, arunca o privire in urma. Vazu atunci, nu fara surprindere, cat de mult se-mputinase caravana. Abia daca era alcatuita din vreo l5 turisti. Numarul arrieros-ilor suferise o proportionala diminuare. Restul se imprastiase, disparuse.

- O caravana engleza, murmura Roger la urechea prietenului sau, este cu siguranta corpul care are cea mai joasa temperatura de topire. Notez aceasta observatie de chimie biologica.

- Intr-adevar! raspunse Robert razand. Dar cred ca fenomenul s-a incheiat. Solutia trebuie cautata in saturatie.

Evenimentele ii dovedira contrariul.

Acum era vorba sa fie atacat conul insusi pe o poteca atat de abrupta, ca parea o imposibilitate pentru catari si cai sa poata sui. Ultimii indrazneti dadura inapoi la vederea ei si, pretextand o extrema oboseala, isi afirmara hotarati vointa de a se intoarce la Orotava pe drumul cel mai scurt. Zadarnic insista Thompson, uzand de intreg arsenalul mijloacelor lui de seductie. Nu putu obtine decat refuzuri energice, formulate pe un ton care nu mai avea nici urma de amabilitate.

Cum de i-a putut trece prin minte sa organizeze o asemenea excursie? Era o nebunie! Cum e posibil ca un om cu capul pe umeri sa propuna asa ceva unor excursionisti care nu erau alpinisti de profesie? De ce nu ar urca si pe Mont Blanc? Iata ce se spunea, la care se adaugau si alte pareri, nu mai putin binevoitoare. Turistii se caiau cu voce tare ca putusera sa creada, cu trei ore inainte, in succesul final al excursiei. Se autozeflemiseau pentru ca admisesera macar o clipa ca un proiect al lui Thompson putea sa fie facut cu judecata. Acesta trebui sa accepte plecarea celor dezamagiti, permitandu-le sa ia cu ei o parte din ghizi si l5 din cei 20 de cai purtatori de provizii. Apoi Thompson ataca imediat urcusul, fara a mai da ultimilor sai fideli timpul de a se razgandi.

In primul rand al celor ce ramasesera figura Van Piperboom din Rotterdam. Umbra credincioasa a administratorului, de cincisprezece zile nu se dezlipise de el. Era poate un mod de a se razbuna. Thompson, iritat la culme, nu putea sa se descotoroseasca de aceasta remuscare vie. Daca umbla, Piperboom era in spatele lui; daca vorbea, olandezul ii sorbea cuvintele. Nu avea odihna decat in timpul noptii.

De data aceasta, ca intotdeauna, Piperboom era la postul sau. Catarul lui ar fi putut paste coada celui care-l purta pe Thompson.

Daca un calaret si calul sau fac corp comun si nu sunt neaparat,doua patrupede", asa cum sustine un vechi proverb, in orice caz au doua capete diferite, adica doua vointe distincte si cateodata opuse. Or, daca Piperboom intelegea sa-l urmeze pe seful sau de rand, daca voia sa urce conul pana-n varf, catarul sau era de alta parere. Dupa numai zece pasi, el refuza energic sa-l faca pe al unsprezecelea. Gasea ca sarcina din spinare e prea grea, bietul dobitoc. Toate argumentele fizice si morale fura intrebuintate fara succes. Atunci ghizii se inhamara la zabala recalcitrantului. Acesta, care luase probabil o hotarare irevocabila, nu se lasa convins. In sfarsit, plictisit de sacaielite ce si le ingaduiau ceilalti pe seama lui, el isi manifesta clar supararea aruncandu-si jos povara.

Piperboom se vazu deci nevoit sa-l paraseasca pc administratorul lui si lua si el, inainte de vreme, drumul intoarcerii in tovarasia unui ghid, a doi arrieros si a unui cal - acestia urmand sa-i tina de urat, in timp ce, tovarasii sai mai norocosi isi continuara ascensiunea.

Erau in total nouasprezece: trei ghizi, opt arrieros manand cei patru cai ramasi, si opt calatori, anume: Thompson, pe care prestigiul il obliga sa persevereze, Robert, Roger de Sorgues, Alice cu sora ei, Jack Lindsay, Saunders si Hamilton. Cat despre lady Hamilton si domnisoara Margarett, ele probabil ca ajunsesera inapoi la Orotava de multa vreme, conduse de Tigg, care se insarcinase cavalereste sa le escorteze. Ah, daca domnisoara Mary si Bess Blockhead ar fi fost acolo! Cat de mult ar fi preferat ele sa-l vada pe ingrat urcand pana in varf Pic-ul si cazand in prapastia craterului sau, decat sa ajunga a-i face curte unei rivale!

In coloana redusa astfel Robert fu cuprins din nou de obisnuita sa ingrijorare. EI isi imboldi catarul sa se interpuna, intre Jack si cumnata acestuia, pe care intamplarea ii facea sa urce unul dupa altul pe panta, si facu asta nu fara s-o inghesuie usor pe Alice. Aceasta, dealtfel, ca si cum ar fi ghicit intentia interpretului de pe Seamew, nu se supara pentru graba putin cam nervoasa a lui Robert. Ea ii ceda vizibil randul, astfel incat mergea acum in urma fidelului ei protector.

Jack Lindsay observa si el manevra lui Robert, dar, la fel ca si cumnata lui, nu dadu semne ca ar fi bagat de seama. Cel mult, stranse usor din buze, ceea ce trada furia lui launtrica, si continua sa urce panta fara sa se-ntoarca spre inamicul pe care-l stia in spatele lui.

Urcusul fu extrem de obositor. Pe acest sol faramicios si instabil, fiecare pas cerea un adevarat efort. Cand la ora sase seara, dupa doua ore grele, rasuna semnalul de oprire, animalele si oamenii erau la capatul puterilor.

Ajunsera la Alta Vista, un fel de proeminenta a conului, pe care se construise un refugiu pentru cei care lucrau la exploatarea pucioasei. Acolo trebuiau sa petreaca o noapte.

Mai intai facura onorurile unei cine excelente si abundente din cauza diminuarii comesenilor, apoi se preocupara sa-si gaseasca un loc de dormit. Frigul era aspru. Termometrele aratau doar trei grade si aveau neaparata nevoie de un acoperis.

Cu toate acestea, nu era sigur ca Alice si Dolly, in pofida antrenamentului lor in materie de calatorii, ar fi acceptat adapostul in care dormeau lucratorii de la exploatarea de stuf. Poate ca ele ar fi preferat noaptea friguroasa de afara, decat prea putin imbietoarea inghesuiala din refugiu.

Din fericire, Robert prevazuse totul pentru a le evita aceasta neplacere. Din grija lui, caii fura descarcati de poverile lor si curand fu instalat un cort confortabil, in care, gratie unei sobite si unei suficiente provizii de combustibil, focul dudui in cateva minute.

Seara se lasa repede. La ora opt peste mare se asternu intunericul care apoi, cu viteza unui expres, cuprinse coastele, pantele si muntii inconjuratori. In doua minute, depresiunea Las Canadas era cufundata in bezna. Doar Pic-ul, stralucitor inca, iesea ca dintr-o prapastie invizibila. Globul soarelui atinse oceanul, linia orizontului il inghiti cu incetul, in timp ce un imens con de umbra proiectat de Pic, trecand intr-o clipa prin toate culorile imaginabile, se alungi pana la Marea Canarie, si ultima raza strabatu ca o sageata luminoasa vazduhul intunecat.

Alice si Dolly se retrasera imediat in cortul lor. Cat despre barbati, daca le fu imposibil sa doarma in refugiu din cauza invaziei de paraziti, putura sa se fereasca cel putin de frig cu ajutorul unui foc din crengi de retamas.

Pe la doua dimineata, odioasele insecte fiind destul de satule, reusira cu greu sa adoarma, cand deodata se auzi semnalul de plecare. Nu era timp de pierdut daca voiau sa ajunga in varf la rasaritul soarelui.

Respectul pentru adevar ne sileste sa marturisim ca doi turisti isi astupara urechile. Unul, George Hamilton, putea sa invoce imposibilitatea de a face altfel. Si intr-adevar, numai un argument indiscutabil putea sa-l decida pe minutiosul pasager sa se abata de la program. Dar de data aceasta, in mod vadit, nu era in stare sa-l respecte. Cum putea sa se catare pana-n varf, cand cea mai mica miscare ii provoca dureri insuportabile? Cu siguranta ca frigul noptii fusese fatal pentru nobilele sale articulatii. Simplu prolog in Canare, reumatismul devenea drama la Teneriffe.

Celalalt recalcitrant nu putea avea o scuza atat de indreptatita. Sanatatea lui era perfecta si, circumstanta agravanta, avea cele mai puternice motive sa fie curajos. Dar nu exista motive puternice pentru un om zdrobit de oboseala, si Thompson depasise limita suportabila. Astfel incat nu raspundea decat cu mormaieli nearticulate la chemarile lui Ignacio Dorta si lasa sa plece fara el pe ultimii sai administrati. Facuse, dupa parerea lui, destule pentru fericirea lor.

Numai sase excursionisti avura deci curajul sa ia cu asalt cei 535 metri care despart piscul de refugiul Alta Vista. Ultimii 535 metri, care trebuie parcursi cu piciorul, sunt in realitate cei mai anevoiosi. In noaptea neagra, abia luminata slab de tortele de pin purtate de ghizi, mersul era nesigur pe acest teren miscator, a carui panta se povarnea metru cu metru. In plus, frigul nu inceta sa creasca si curand termometrul scazu sub zero grade. Curajosii turisti luptau greu impotriva vantului inghetat care le biciuia obrazul.

Dupa doua ore de urcus penibil ajunsera la Rambleta, mic platou circular care tiveste baza piscului terminal. Mai ramaneau de urcat l50 de metri.

Deveni imediat evident ca cei din urma l50 de metri Saunders, cel putin, nu-i va urca. Abia sosit pe Rambleta, se-ntinse pe sol si ramase nemiscat, cu toate imboldurile ghizilor. In pofida robustetii, trupul lui urias era doborat la pamant. Plamanilor lui enormi le lipsea aerul. Galben ca ceara, gafaia din greu. Ignacio Dorta ii linisti pe tovarasii lui ingrijorati.

- Nu este decat un "rau de munte", zise el. Acest domn se va simti bine imediat ce va putea cobori.

Dupa aceste asigurari, cei cinci supravietuitori ai "masacrului" isi reluara ascensiunea plina de peripetii, lasand pe unul din ghizi langa bolnav. Dar sfarsitul parcursului este, dintre toate, partea cea mai istovitoare. Pe acest sol cu o inclinatie de 45 de grade, fiecare pas trebuie studiat, ai nevoie de timp si de un efort sustinut pentru a castiga cativa centimetri. Este o cheltuire excesiva de forte, la care aerul rarefiat nu-ti permite sa rezisti decat foarte greu.

Abia ajuns la o treime de drum, Jack trebui sa se declare invins la randul sau. Pe trei sferturi lesinat, scuturat de greturi groaznice, cazu greoi la pamant. Tovarasii lui, care-l precedau, nu-i observara lipsa si, fara sa se opreasca, isi continuara drumul, in timp ce ultimul ghid ramase langa turistul scos din lupta.

La cincizeci de metri mai sus, veni randul lui Dolly. Roger, nu fara un zambet zeflemitor, o sfatui imediat sa se odihneasca si privirea lui inveselita ii urmari pe Alice si pe Robert care, condusi de Ignacio Dorta, ajunsera in cele din urma in varf.

Afara mai era noapte. Totusi, putina lumina imprastiata in intuneric le ingaduia sa vada nedeslusit solul pe care calcau. Condusi de ghid care se retrase de indata, Alice si Robert se ghemuira intr-o crapatura de stanca si, brusc, temperatura, pana acum glaciala, deveni surprinzator de blanda.

Curand, lumina care crestea le dadu putinta sa observe ca-si gasisera adapost chiar in craterul vulcanului, care cobora, in fata lor, pana la 40 de metri adancime.

Din toate partile se vedeau inaltandu-se emanatiile de gaze. Solul spongios si arzator era ciuruit de gauri pe unde ieseau vapori sulfurosi.

Marginea craterului marcheaza o granita cu un aspect nespus de neted. Pana la ea domneste moartea absoluta - nici o fiinta, nici o planta. Sub influenta caldurii binefacatoare, viata, insa, revine pe culme. Alice si Robert, in picioare, la trei pasi unul de altul, contemplau orizontul pe care zorile il inflacarau. Patrunsi de o emotie adanca, isi umpleau ochii si sufletul cu spectacolul grandios care incepea sa li se desfasoare in fata ochilor. In jurul lor bazaiau muste si albine, iar pasarile Pic-ului se incrucisau in zbor, iuti ca sageata. La picioarele sale, Robert zari o violeta zgribulita, ascunsa sub frunzele-i late si paroase. Aplecandu-se, culese aceasta floare paradoxala care infloreste la inaltimi unde nici un alt reprezentant al regnului vegetal n-ar putea exista, si o oferi tovarasei lui care, tacuta, si-o prinse la piept.

Deodata izbucni lumina zilei. Ca o sfera metalica inrosita in cuptor, invapaiat, fara raze, soarele se ridica la orizont. Intai se aprinse varful muntelui apoi, la fel cum cuprinsese totul in ajun, si cu aceeasi viteza, disparu intunericul. Se ivira Alta Vista si platoul Las Canadas. Si, brusc, ca si cum s-ar fi rupt un val, marea imensa straluci sub albastrul infinit. Pe aceasta mare, umbra piscului se proiecta intr-un con extrem de ascutit, al carui varf atingea in vest insula Gomer. Mai departe si mult mai catre sud, apareau distinct Hierro si Palma, cu toate ca distanta pana acolo era de l50 kilometri. Spre est, Marea Canarie se ridica in purpura zorilor. Daca Las Palmas, capitala sa, se ascundea pe coasta opusa, se deslusea in schimb Isleta si portul La Luz, unde ancorase Seamew cu trei zile mai devreme.

La poalele lui Teyde, insula Teneriffe se desfasura ca o mare suprafata plana. Lumina razanta a diminetii facea sa se vada relieful denivelarilor. Ea sublinia energic nenumaratele varfuri ale muntilor mai mici, prapastiile salbatice alaturi de vaile inverzite, unde se trezeau, la aceasta ora, satele.

- Cat e de frumos! suspina Alice dupa o lunga contemplare.

- Cat e de frumos! rosti Robert, ca un ecou.

Aceste cateva cuvinte, aruncate in tacerea primordiala care-i inconjura, fura de ajuns ca sa rupa vraja. Amandoi, cu aceeasi miscare, se-ntoarsera unul spre celalalt. Alice observa atunci lipsa surorii sale.

- Unde este sora mea? intreba ea, ca iesita dintr-un vis.

- Domnisoara Dolly e usor suferinda, zise Robert, si s-a oprit ceva mai jos cu domnul Sorgues. Daca doriti, pot sa plec in ajutorul lor. Robert facu o miscare de retragere. Alice il opri cu un gest.

- Nu, zise ea. Ramai. Trecura cateva clipe de tacere.

- Sunt fericita ca suntem singuri, relua ea dupa o scurta ezitare, putin obisnuita pentru caracterul ei voluntar. Trebuie sa-ti vorbesc, sa-ti multumesc, mai degraba.

- Mie, doamna! exclama Robert.

- Da, afirma Alice. Am remarcat protectia discreta cu care ma inconjori de la plecarea noastra din Madera si i-am inteles motivele. Aceasta prietenie imi erte pretioasa, crede-ma, dar vreau sa te linistesc in legatura cu solicitudinea dumitale. Nu sunt dezarmata. Stiu foarte bine ce s-a intamplat la Madera.

Robert voi sa raspunda, dar Alice il opri.

- Nu-mi raspunde. Am spus ceea ce trebuia sa spun, dar e mai bine sa nu insistam asupra unui subiect atat de penibil. E un secret rusinos, pe care-l cunoastem amandoi. Stiu ca va fi pastrat cu grija.

Dupa o scurta tacere, continua cu o voce duioasa:

- Cum as fi putut sa nu linistesc ingrijorarea dumitale plina de prietenie? Viata mea nu-ti apartine putin si dumitale?

Robert protesta cu un gest.

- Oare nu vrei sa tii seama de prietenia mea? intreba Alice, zambind usor.

- Prietenie destul de scurta, raspunse melancolic Robert. Peste putine zile vaporul cu care navigam va ancora pe Tamisa si fiecare din noi isi va urma destinul.

- Este adevarat, zise emotionata Alice. Existentele noastre se vor desparti poate, dar ne va ramane amintirea.

- Si ea se va sterge repede in negura timpului!

Alice, cu privirea pierduta in zare, lasa mai intai fara raspuns exclamatia lui dezamagita.

- Pesemne ca viata a fost foarte cruda cu dumneata, rosti ea in sfarsit, daca vorbele dumitale iti talmacesc intocmai gandurile. Trebuie sa fii singur pe lume pentru a avea atat de putina incredere in ea. N-ai parinti?

Robert scutura negativ capul.

- Prieteni?

- Am avut pe vremuri, raspunse Robert cu amaraciune.

- Si acum nu-i mai ai? intreba Alice. Oare esti atat de orb, incat sa refuzi acest titlu domnului de Sorgues, fara sa mai vorbesc de sora mea si de mine?

- Dumneata, doamna! exclama Robert cu vocea inabusita.

- Este sigur in orice caz, continua Alice, netinand seama de intreruperea lui, ca nu prea incurajezi prietenia ce ti se ofera. Ma intreb daca am avut vreo vina fata de dumneata.

- Cum ati putea crede asa ceva! protesta Robert, sincer surprins.

- Nu stiu, raspunse Alice. Dar este evident ca, de la evenimentul amintit adineauri, te-ai indepartat de noi. Sora mea si cu mine ne miram, si domnul Sorgues nu se sfieste sa condamne o purtare pe care nu poate sa si-o explice. Careva din noi te-a jignit fara sa vrea?

- Oh, doamna! exclama Robert, incurcat.

- Atunci nu mai inteleg nimic.

- Pentru ca nu este nimic de inteles, raspunse repede Robert. In ciuda presupunerilor dumitale, eu am ramas ceea ce am fost. Singura diferenta fata de trecut decurge din interesul pe care l-a starnit o imprejurare intamplatoare, nesperata pentru interpretul de pe Seamew.

- Dumneata nu esti pentru mine interpretul de pe Seamew, replica Alice, ai carei obraji se rosira usor. Explicatia dumitale era eronata si nu este demna nici de dumneata, nici de mine. Recunosti ca ne eviti pe mine, pe sora mea si pana si pe domnul de Sorgues?

- Este adevarat, zise Robert.

- Atunci, repet, de ce?

Robert simti cum o furtuna de ganduri ii navalesc in cap. Reusi totusi sa-si revina si, reducandu-le la tacere, raspunse simplu:

- Pentru ca situatiile noastre reciproce imi dicteaza aceasta purtare si-mi impun o mare rezerva. Pot eu sa nu tin seama de distanta care ne separa la bordul vaporului, unde ne aflam in pozitii atat de opuse?

- Argument gresit, relua Alice nerabdatoare, pentru ca noi trei nu tinem seama de distanta de care vorbesti.

- E de datoria mea sa-mi amintesc de acest lucru, declara Robert cu hotarare, si sa nu abuzez de un sentiment generos de recunostinta pana la punctul de a-mi lua o libertate care ar putea fi interpretata altfel.

Alice rosi si inima ei incepu sa bata. Avu constiinta ca se angajeaza pe un teren alunecos. Dar ceva mai tare in sufletul ei o antrena, in mod irezistibil, sa duca pana la capat o discutie care incepea sa devina primejdioasa.

- Nu inteleg bine ce vrei sa spui, rosti ea cu o unda de mandrie in glas. Si nu stiu care sunt interpretarile de care socotesti ca trebuie sa te temi.

- Si daca ar fi vorba numai de parerea dumneavoastra, doamna? exclama fara voie Robert.

- A mea?

- Da, a dumneavoastra, doamna. Chiar si in afara de Seamew, vietile noastre sunt prea diferite pentru a se putea apropia fara sa trezeasca banuieli. Ce s-ar crede despre mine, ce veti crede chiar dumneavoastra, daca v-as permite vreodata sa banuiti ca am indraznit, ca indraznesc.

Robert tacu deodata, inchizand in el, printr-un ultim efort, cuvintele ireparabile pe care se jurase sa nu le rosteasca. Dar nu tacuse oare prea tarziu si nu spusese destul pentru ca doamna Lindsay sa inteleaga?

Daca era intr-adevar asa, daca Alice ghicise vorbele ce stau gata sa-i izbucneasca, era de presupus ca nu se temea de ele. Intrand din propria ei vina intr-o situatie fara iesire, ii facea fata, fara sa incerce sa se ascunda sub pretexte copilaresti. Curajoasa, se-ntoarse toata spre Robert.

- Ei bine, zise ea hotarata, termina fraza!

Robert crezu ca-i fuge pamantul de sub picioare. Ultima lui rezistenta fu spulberata. Inceta sa mai lupte, pierdut. Inca o clipa si inima sa prea plina avea sa-si strige taina. O piatra se rostogoli la zece pasi de el, in timp ce o tuse violenta facea sa vibreze aerul rarefiat. Aproape imediat aparu Roger sprijinind-o pe Dolly, lipsita de puteri, si urmat de Ignacio Dorta. Roger, dintr-o privire, observa stanjeneala prietenilor sai si-si inchipui usor scena ce se petrecuse. Totusi nu lasa sa se vada nimic. Dar zambi pe sub mustata, in timp ce, aratand cu degetul, incepu sa-i vorbeasca in amanunt lui Dolly despre vasta priveliste ce se intindea inaintea ei.

VI UN ACCIDENT CARE SOSESTE LA TIMP.

Pe ll mai, la ora l0 dimineata Seamew parasi portul Orotava. Programul fixa aceasta plecare la 7 mai, ora 6 dimineata. Dar, avand deja o intarziere de patru zile, Thompson nu mai vazu nici un inconvenient sa mai amane plecarea cu patru ore. De fapt, acest lucru nu mai avea nici o importanta din moment ce porneau pe drumul de intoarcere, si pasagerii erau liberi astfel sa prelungeasca o odihna reparatoare.

Thompson, cum se vede, revenea la sistemul manierelor placute. Acum, cand fiecare rotatie de elice il apropia de cheul Tamisei, gasea avantajos sa potoleasca prin amabilitati pasagerii, dintre care multi ii devenisera dusmani. In sapte zile de traversare, un om abil este capabil sa faca multe lucruri bune si sa schimbe parerea multora. Si, dealtfel, la ce i-ar fi folosit acum raceala? Nu vor mai fi escale, si la bordul lui Seamew n-avea a se teme ca se vor ivi necazuri.

Delicata atentie a administratorului lor fu apreciata de pasageri. Toti dormira tarziu in dimineata aceea. Niciunul nu iesise din cabina cand Seamew pleca din port.

Si, ca dovada a unei alte delicate atentii, capitanul, la ordinul lui Thompson, incepu un voiaj circular inainte de a lua directia spre Anglia. Vor naviga intre Teneriffe si Gomer, apoi vor inconjura Insula de Fier, ceea ce va constitui o plimbare frumoasa. Se vor indrepta apoi spre Palma, in dreptul careia vor ajunge, ce-i drept, in cursul noptii. Dar acesta era un amanunt neinsemnat, caci chiar si pasagerul cel mai exigent nu putea sa-l oblige pe Thompson sa incetineasca pentru el cursa soarelui. Dupa aceasta finala trecere in revista a arhipelagului Canare, calatorii, trezindu-se a doua zi dimineata, vor avea o placere si mai mare, gasind in fata lor marea libera.

Conform programului revazut si corectat, Seamew naviga, cu viteza reglementara de l2 noduri, de-a lungul coastei de vest a insulei Teneriffe, cand clopotul anunta dejunul.

Comesenii fura mai putini. Din pricina oboselii sau din alte motive ramasera, in numar destul de mare, inchisi in cabinele lor.

Coborarea de pe Pic fusese totusi mult mai rapida si usoara decat urcusul. Numai cuceritorii varfului suprem avura de invins cateva greutati. Daca pana la Alta Vista nu fusese vorba decat de un adevarat lunecus pe solul inclinat, ei trebuira, din acest punct, sa urce din nou pe catari si sa urmeze poteca serpuita care se arata mult mai nelinistitoare la coborare decat anevoioasa la urcus. Odata ajunsi pe platoul Las Canadas, intoarcerea se dovedi a fi la fel cu suisul si, in cele din urma, cei opt curajosi se regasira, la orele sapte seara, la bordul lui Seamew. Faptul ca cei opt turisti aveau nevoie de odihna, se intelege de la sine. In schimb, ceilalti apucasera sa-si revina dupa doua nopti lungi de somn.

Capitanul Pip ii vazuse in ajun venind unul dupa altul la bord. Inainte de amiaza sosisera primii, apoi urmasera ceilalti, la diverse intervale, pana la Piperboom, ajuns ultimul la sapte seara si suferind doar de o foame uriasa.

Golurile de la masa se datorau totusi acestor calatori nestatornici. Probabil ca oboseala nu se masoara atat cu rezultatul, cat cu efortul. Toti sufereau, mai mult sau mai putin, de o durere oarecare. Unul era deselat, altul avea o oftalmie cauzata de stepa alba de la Las Canadas, al treilea capatase o raceala din pricina vantului inghetat al muntelui. Boli nu prea grave, in definitiv, caci, dupa o ora, acesti invalizi incepura sa iasa din barlog in momentul cand Seamew trecea de istmul Teno prin care, la vest, se termina insula Teneriffe.

Putin mai departe aparea Gomer. Seamew se apropie repede si naviga de-a lungul coastei, la mai putin de trei mile. Pe la ora doua trecura prin fata lui Saint-Sebastien, capitala insulei, orasel de mica importanta, dar mare prin amintirile ce le evoca. De aici, la 7 septembrie l492, Cristofor Columb se avantase spre necunoscut. Treizeci si patru de zile mai tarziu, nemuritorul calator descoperea America.

Cateva rotatii de elice si Insula de Fier aparu la randul ei, despartita de Gomer printr-o stramtoare de 22 de mile, pe care Seamew o strabatu in doua ore.

Era ora patru si jumatate cand incepura sa navigheze de-a lungul coastei acestei insule, cea mai meridionala a arhipelagului. Situata la aproximativ 28°30' latitudine nordica si 20' longitudine vestica, ea nu are nici o importanta comerciala si nu datoreaza celebritatea ei relativa decat unei particularitati geografice. Timp de multa vreme meridianul sau fu adoptat ca punct de plecare pentru toate celelalte, si longitudinea diverselor puncte din lume se exprima in grade la est sau vest de Insula de Fier.

Din fericire pentru pasagerii de pe Seamew, insula ofera calatorului si alte atractii decat acest amanunt oarecum special: aspectul ei salbatic si amenintator justifica navigarea in jurul ei, impusa de Thompson. Avand o altitudine mai mica decat Teneriffe, Palma si chiar Marea Canarie, aceasta santinela inaintata a arhipelagului este, in primul rand, mult mai de nelocuit decat celelalte, care sunt si ele destul de putin primitoare. E inconjurata din toate partile de faleze, care se ridica la mai mult de l000 de metri inaltime deasupra marii si o fac aproape cu totul inaccesibila. Nici o crapatura, nici un golfulet in acest zid ca de bronz.

Insularii, in imposibilitatea de a locui pe mal, au trebuit, in marea lor majoritate, sa se stabileasca in interior. Ei traiesc separati de restul lumii, caci putine vapoare se aventureaza sa infrunte recifele semanate in largul insulei, curentii puternici si vanturile primejdioase care o inconjoara si care fac, in aceste tinuturi, navigatia extrem de dificila.

Aceste vanturi si acesti curenti nu puteau speria un vapor cu aburi. Seamew isi urma deci fara grija drumul de-a lungul coastei mohorate, unde nu se zari timp de trei ore nici o casa si nici un copac care sa-i mai invioreze maiestuoasa salbaticie.

In nord-est, muntele Teneriffe, dincolo de insula Gomer, se inalta deasupra unui brau de nori, aratandu-si pasagerilor varful pe care putini dintre ei reusisera sa-l cucereasca. Pe la sase si jumatate el disparu ascuns in spatele capului Restinga pe care-l ocolea Seamew. Toate privirile salutara atunci pentru ultima oara minunatul munte pe care nu-i vor mai revedea, in timp ce capitanul o lua incet spre nord, angajandu-se definitiv pe drumul de intoarcere.

La ora sapte se-ntalnira la masa. De asta data nu lipsea nimeni. Thompson o prezida ca intotdeauna, avandu-l in fata lui pe capitan. Pasagerii se aflau pe locurile lor obisnuite. Marea calma, menu-ul destul de bun, toate contribuiau ca, prin aceasta masa, sa se inaugureze era reconcilierii. Ea incepu insa prost, in mijlocul unei taceri amenintatoare. Intre Alice si Robert exista in mod evident o stanjeneala. Pe varful Teyde vorbisra amandoi prea mult si, in acelasi timp, prea putin, si niciunul, nici celalalt nu indraznea sa reia discutia. Robert, al carui timp liber, acum nelimitat, nu-i mai furniza pretextul de a dispare, ramasese cufundat toata dupa-amiaza intr-o mutenie incapatanata, in timp ce Alice statea visatoare. Roger, care-i observa cu coada ochiului, fu surprins in mod neplacut de rezultatul demersurilor sale.

"Ia te uita ce indragostiti ciudati!" isi zicea el ironic.

Totusi, tulburarea lor fusese vadita atunci cand Dolly si el ajunsesera in varful Pic-ului. Nu putea avea inchipuiri in aceasta privinta. Dar si rezerva de acum nu era mai putin vadita, si Roger se gandi ca le intrerupsese putin prea devreme intrevederea.

Cu toate ca nu aveau aceleasi motive, ceilalti turisti se aflau si ei intr-o stare sufleteasca asemanatoare. O indispozitie ascunsa invaluia intreg vaporul. Ca Jack Lindsay umbla posomorat, nu era de mirare. Nu se gasea el de obicei in aceasta stare? Singur, izolat, revedea cu furie incidentele petrecute in ajun. Ce s-a intamplat dupa ce el, in pofida urii sale, a trebuit sa se opreasca invins la mijlocul drumului? O putea ghici cu usurinta, dar era nemultumit, fiindca ar fi vrut sa se convinga cu propriii lui ochi. Fu cuprins de manie. Ah, daca ar fi putut, cu o singura lovitura, sa crape pantecele acestui blestemat vapor! Cu cata bucurie i-ar fi aruncat pe tovarasii sai si pe sine insusi in valuri, numai pentru placerea de a face sa piara, odata cu el, pe cumnata lui si pe nesuferitul ei salvator!

Dar daca proasta dispozitie a lui Jack se explica usor, de unde venea tristetea celorlalti? De ce in cursul dupa-amiezii nu se mai reuneau in grupuri ca la inceputul calatoriei? De ce n-au schimbat impresii pe cand navigau de-a lungul coastei Insulei de Fier, atat de salbatica, si ramaneau insingurati si tacuti?

Motivul era ca pierdusera cel mai necesar dintre toate bunurile: speranta care, la nevoie, le poate inlocui pe toate celelalte. Pana acum viitorul ii ajutase sa indure prezentul. Era imposibil ca o excursie reusita, un hotel confortabil, o plimbare placuta sa nu poata compensa o excursie esuata, un hotel oribil, o plimbare istovitoare. Acum, cartea se inchisese. Calatoria, odata terminata, nu mai rezerva nici o surpriza pasagerilor. Iata de ce acestia isi petreceau timpul recapituland in sinea lor necazurile suferite, si iata de ce, nemultumirea ajungand la culme din pricina ultimei deziluzii, pastrau tacere, fiindu-le reciproc rusine de a se fi lasat prinsi in cursa.

Pe Saunders il bucura profund aceasta mutenie staruitoare. O simtea incarcata de electricitate. Fara indoiala ca furtuna mocnea. Era in puterea lui s-o dezlantuie si astepta o clipa prielnica. Intam-plarea i-o inlesni.

Aruncase mai multe vorbe dezagreabile fara a gasi ecou, cand ochii lui scormonitori descoperira locul gol a doua scaune vecine, indeobste ocupate. "Iata niste pasageri inteligenti care ne-au parasit la Las Palmas", gandi el la inceput.

Dar un examen mai atent il convinse ca se insela. Locurile neocupate erau acelea ale tinerilor casatoriti care, ca de obicei, debarcasera in clipa sosirii la Santa-Cruz. Saunders facu imediat observatia cu voce tare si se informa despre pasagerii absenti. Nimeni nu-i vazuse.

- Sunt bolnavi, poate, zise Thompson.

- De ce sa fie bolnavi? replica artagos Saunders. Nu erau cu dumneavoastra ieri.

- Unde vreti sa fie? obiecta Thompson cu blandete.

- Stiu eu? raspunse Saunders. I-ati uitat la Teneriffe, fara-ndoiala.

Saunders spusese acest lucru la intamplare. Cat despre Thompson, ridica din umeri.

- Cum vreti sa-i fi uitat? Nu aveau programul? La aceste cuvinte baronetul interveni.

- Un program, ce-i drept, rostind cu aer intepat, dar care anunta ca Seamew va pleca la 4 iunie, si nu la 7, din Santa-Cruz si nu din Orotava.

- Pesemne ca s-au informat in privinta schimbarii, raspunse Thompson. Si, dealtfel, nimic mai simplu decat sa mearga cineva si sa bata la usa cabinei lor.

Doua minute mai tarziu, domnul Roastbeaf anunta ca a gasit camera goala.

Tinerii casatoriti, in mod cert, disparusera.

In pofida obisnuitului sau tupeu, Thompson pali usor; cazul era, de data aceasta, grav. Sa incasezi de la oameni pretul unei calatorii, apoi sa-i lasi linistit in drum, iata o fantezie pe care tribunalele engleze ar privi-o, fara-ndoiala, cu ochi foarte rai.

- Nu exista decat un mijloc, zise el dupa un timp de gandire. Daca domniile voastre sunteti de acord, ne vom intoarce la Santa-Cruz din Teneriffe. Gratie ocolului pe care l-am facut, acest lucru nu ne va departa de drumul nostru, si de maine.

O huiduiala generala il intrerupse. Toti pasagerii vorbeau in acelasi timp. Sa prelungesti cu o noapte, sau chiar cu o ora, aceasta calatorie in compania administratorului general, niciodata! Scanteia fusese scaparata si furtuna izbucni. Cat despre trasnet, Saunders lua asupra-si grija de a-l face sa cada. Vocea lui acoperea pe a tuturor celorlalti. Si dadea din maini, cu un zanganit formidabil de biele ruginite.

- Sa ne oprim! exclama el. De ce? Este greseala noastra daca dumneavoastra va uitati pasagerii asa cum uiti o batista? N-aveti decat sa va intelegeti cu ei. Am avea de parcurs un drum prea lung daca ar trebui sa ne ducem sa cautam tot ce ati uitat in cursul calatoriei, ca de exemplu angajamentele pe care nu le-ati tinut nicaieri, nici in Canare, nici in Azore si nici in Madera! Dar le vom discuta la Londra! adauga el cu o voce tunatoare, batand cu mana peste carnetelul lui.

Thompson se ridica de la masa si pleca.

- Imi vorbiti, domnule, pe un ton pe care nu-l pot tolera, zise el, fortandu-se sa ia o atitudine plina de demnitate. Permiteti-mi deci sa ma opresc aici si sa ma retrag.

Ca injuriile ar fi atins obrazul gros al lui Thompson, era greu de crezut. Pielea lui, normala in mod obisnuit, se transforma in platosa la asemenea intepaturi. Dar socotea ca efectul acestei dispute ar fi fost neplacut acum, cand impacarea devenea pentru el de prima necesitate. Prefera sa astepte pana se va restabili calmul. Atunci isi va relua manevra sa pacifista si cateva mese bune vor fi suficiente ca sa-i aduca din nou simpatia pasagerilor. Dar nu-l cunostea bine pe inamicul sau. Saunders il urmari pas cu pas pe spardec, unde se refugiase, iar in spatele lui veneau toti pasagerii fara exceptie, unii iritati, altii amuzati - ca Roger si americanele - dar cu totii aproband spiritul, daca nu si forma criticii violente a lui Saunders.

- Da, domnule, relua acesta din urma, inghesuindu-l intr-un colt pe nefericitul administrator general si varandu-i carnetelul lui sub nas. Vom discuta la Londra angajamentele dumneavoastra, si tribunalele vor aprecia la justa lor valoare excelentele dumneavoastra glume. Imi voi formula pretentiile. Voi dovedi ca m-ati obligat, prin zgarcenia dumneavoastra, sa cheltuiesc bani peste pretul biletului, o suma totala de 27 lire si 5 pence (686 franci) care trebuia sa ramana in buzunarul meu. Le voi povesti inecul doamnei Lindsay, avalansa de la Sao-Miguel, dejunul din Horta, reumatismul lui sir Hamilton, lumbago-ul domnului Blockhead.

- Permiteti-mi! Permiteti-mi! replica cu voce slaba Blockhead.

-.si hotelurile infecte, si toate excursiile noastre, toate plimbarile noastre atat de bine organizate, fara a uita de ultima, acea ascensiune nebuneasca pe piscul din Teneriffe, de unde majoritatea pasagerilor dumnevoastra s-au intors bolnavi si de unde cei mai perseverenti n-au adus decat purici!

- Bravo! Bravo! strigara auditorii cu vocea sugrumata de un ras razbunator.

- Da, domnule, continua Saunders pornit, voi face toate acestea. Dar pana atunci, iti voi spune verde in fata adevarul. Am fost jefuiti, domnule, de ce sa ne ascundem dupa deget.

Lucrurile luau, desigur, o intorsatura urata. La violenta adversarului sau, la cuvintele pe care i le aruncase, Thompson intelese ca trebuie sa protesteze. Si protesta:

- Cred, domnule, zise el, ca ati depasit masura. Intrucat trebuie, dupa cum ziceti, sa va adresati tribunalului, atunci aveti rabdare si asteptati sentinta lui si scutiti-ma de asemenea scene. De la plecare, n-am avut neplaceri decat cu dumneavoastra. Daca n-ati fi fost aici, toata lumea s-ar fi declarat multumita. Ce vreti, de fapt, de la mine? La urma urmelor, nici nu va cunosc, domnule Saunders.

- Dimpotriva, ma cunosti foarte bine, replica Saunders.

- Eu?

- Dumneata!

Neimpacatul dusman se protapi inaintea administratorului general.

- Numele meu nu este Saunders, rosti el ferm.

- Ia te uita! facu Thompson mirat, privindu-l pe inamicul sau drept in fata.

- Numele meu este Baker, domnule! striga acesta ridicand bratul sau lung spre cer.

- Baker!

- Da, domnule, Baker - director al unei agentii de voiaj, fara nici o legatura cu agentia dumneavoastra, lucru cu care ma mandresc.

Nimic nu facuse sa se prevada aceasta lovitura de teatru.

Dupa ce scoasera o exclamatie de surpriza, pasagerii taceau cu ochii tinta la Baker, care astepta, cu o infatisare bataioasa, efectul revelatiei sale.

Aceasta revelatie, care dupa parerea autorului ei trebuia sa-l nimiceasca pe Thompson, paru, din contra, sa-l linisteasca, sa-l faca sa se simta la largul lui.

- Baker! repeta el batjocoritor. Totul se explica atunci! Cand ma gandesc ca acordam oarecare atentie acuzatiilor dumneavoastra neintemeiate! Dar asta este pur si simplu o concurenta vulgara.

Si Thompson flutura din mana nepasator, plin de dispret. Dar nu si-o flutura mult timp. Baker - il vom numi de-acum pe numele sau adevarat - isi lua un aer feroce, care inabusi in fasa vioiciunea imprudentului administrator general.

- Aici, spuse Baker batos, sunt un pasager ca si ceilalti si am dreptul, ca si ceilalti, sa ma consider jefuit.

Dar de ce sunteti aici? obiecta Thompson, exasperat. Cine v-a obligat sa veniti?

- Asta-i buna! facu Baker. Credeati ca ne lasam ruinati in liniste? De ce sunt aici? Ca sa vad. Si am vazut. Stiu acum ce ascund rabaturile nebunesti facute de farsori de teapa dumneavoastra. Apoi am contat si pe o alta satisfactie. Cunoasteti, fara-ndoiala, povestea englezului care urmarea pe un imblanzitor in speranta de a-l vedea sfasiat de fiarele sale! Ei bine! In ce ma priveste, astept acelasi lucru.

Thompson facu o strambatura.

- Numai ca exista o diferenta intre englezul dumneavoastra si mine, aceea ca eu insumi as vrea sa sfasii pe cineva! Daca nu m-as stapani, simt ca v-as tranti niste pumni, domnule.!

In jurul celor doi campioni se auzi un tunet de voci strigand,Bravo!" Atatat de aceste strigate, Baker lua pozitia de box clasica si facu un pas inainte.

Thompson ar fi vrut sa faca unul inapoi. Dar cum sa strapunga bariera umana care-l inconjura din toate partile!

- Domnilor! Domnilor! se ruga el zadarnic.

Domnul Baker, care inainta mereu, era gata sa treaca de la vorba la fapta.

Deodata o violenta zguduitura zdruncina vaporul si o suieratura asurzitoare rasuna dinspre sala masinilor.

Toti, inclusiv beligerantii, incremenira uluiti. La suieratura se adaugara strigate de desperare si prin tambuchi, din trombele dc vant ale salii masinilor, iesi un abur gros.

Elicea se opri. Ce se-ntamplase?

Capitanul Pip, primul, se repezi la locul primejdiei. Tocmai voia sa coboare pe scara de fier care ducea la masini, cand un fochist sari pe punte si fugi tipand. Un altul ii urma, apoi altul, si altul, toti, din fericire teferi si nevatamati.

Mai lipsea insa unul. Dar fu vazut aparand, sprijinit sau, mai bine-zis, purtat de domnul Bishop. Parea destul de serios ranit. Avea grave arsuri pe tot corpul si scotea niste gemete jalnice.

Cand omul fu intins pe punte, scos din bataia aburului care continua sa tasneasca cu mare zgomot, domnul Bishop se ridica si se putu vedea ca si el are arsuri mari pe fata si pe piept. Dar, fara a tine seama de ele, se intoarse spre capitan si astepta intrebarile acestuia.

- Ce se-ntampla, domnule? intreba capitanul cu o voce calma.

- Un accident. V-am spus, domnule comandant, ca nu se poate scoate nimic bun dintr-o vechitura. Cazanul s-a spart - din fericire numai la baza - si a inundat focarele.

- Stricaciunea poate fi reparata?

- Nu, domnule comandant.

- Bine, domnule, raspunse capitanul Pip care, in timp ce pasagerii, urmandu-l pe domnul Flyship, se interesau de cei doi raniti, urca la banca de cart si comanda cu vocea sa obisnuita:

- Intindeti vela mare! Intindeti focul mare! Intindeti toate panzele!

Apoi, aruncand o privire domnului Bishop si fochistului, care lesinasera si erau transportati in cabine, se-ntoarse spre Artimon, pe care nici un fel de eveniment nu-l putea indeparta de la postul sau.

Capitanul se uita la Artimon si Artimon la capitan. Dupa ce schimbara o privire de intelegere reciproca, primul, uitandu-se piezis, cu un aer solemn rezervat celor mai memorabile imprejurari, rosti, in sfarsit, scuipand preocupat in mare.

- Pe barba mamei mele, master, a naibii pataranie!

VII IN DERIVA.

A doua zi, l2 iunie, pe la ora opt dimineata, capitanul Pip cobori de pe puntea de comanda pe care-si petrecuse noaptea, si facu o vizita domnului Bishop si fochistului ranit. Ambii se simteau mai bine. Linistit in ce priveste starea lor, capitanul intra in cabina sa si cu o mana ferma scrise in jurnalul de bord: "ll iunie curent. Pornit la l0 dimineata. Parasit Orotava din Teneriffe (Canare) cu destinatia Londra (Anglia). Modificat ruta directa, conform instructiunilor primite de la armator. Directia spre vest. La amiaza trecut de istmul Teno. Luat cunostinta de insula Gomer. Indreptat spre sud. La ora unu si jumatate mers spre sud-vest, lasat Gomer la tribord. La ora cinci navigat de-a lungul coastei Insulei de Fier. Ruta spre sud, un cart vest. La ora sase dimineata trecut de capul Restinga al Insulei de Fier (Canare). Dat masa echipajului. La ora sapte, cina ofiterilor. La ora opt, la travers de portul Naos, la cinci mile de coasta, cazanul a cedat la trei degete deasupra fundului, provocand stingerea focurilor. Domnul Bishop, prim-maistru mecanic capatat arsuri pe fata si pe piept, ajutand la evacuarea unui fochist lesinat si grav ranit. Declara stricaciunea de nereparat. Intins toate panzele, luat ruta cea mai apropiata, murele la tribord, alizee din nord-est. Facut semnale reglementare. La ora opt si jumatate schimbare de drum. S-a lasat noaptea. Lansat rachete luminoase, fara rezultat. La ora noua, schimbare de drum. La ora l2 noaptea, schimbare de drum, l2 iunie curent. La ora doua schimbare de drum, la ora patru schimbare de drum. In zori zarit Insula de Fier, la circa 20 de mile nord. Pus pavilionul in berna. Sondat fara a da de fund. Continuam sa derivam impinsi de alizeele din nord-est. La ora noua, la circa 30 de mile de Insula de Fier, ma las purtat. Cap sud, un cart vest, murele la babord, spre insulele Capului Verde".

Dupa ce puse punctul final, capitanul se-ntinse pe pat si adormi linistit.

Din nefericire, nu toti pasagerii lui Seamew posedau aceasta tarie spirituala care permitea bravului capitan Pip sa relateze in termeni atat de sobri si simpli asemenea fapte extraordinare. In seara din ajun era gata sa se produca o panica generala si barcile sa fie luate cu asalt, ca si cum un naufragiu ar fi fost iminent. Totul se calmase insa gratie sangelui rece al capitanului, in care aveau instinctiv o incredere totala.

Totusi, o buna parte din noapte majoritatea pasagerilor ramasesera pe spardec comentand imprejurarile accidentului si consecintele lui probabile. In aceste grupuri, Thompson era facut cu ou si cu otet. Asadar, nu numai ca pagubise pe clientii lui, dar le mai punea si viata in pericol. Cu o inconstienta de neiertat, i-a imbarcat din economie - vorbele domnului Baker erau nimicitoare in aceasta privinta - pe un vapor vechi si aproape scos din uz, care se dusese pe copca inainte de terminarea parcursului. Acum se explicau toate rabaturile succesive ale agentiei la care ei, ca niste gagauti, se lasasera prinsi in lat. Iata un lucru pe care Baker putea sa-l noteze in carnetel. Nu incapea nici o indoiala ca acest incident avea sa-i aduca o solida despagubire, daca va fi vreodata in masura sa apeleze la judecatorii din Anglia.

Pentru moment, insa, judecatorii erau departe si oceanul, nesimtitor la argumentele cele mai convingatoare, inconjura din toate partile vaporul neajutorat. Ce vor deveni cu totii? Spre care punct al marilor va fi antrenat acest steamer neputincios, aceasta nava in deriva?

Dar cand il revazura pe capitanul Pip la postul sau, comandand cu calm manevrele, cand, cu toate panzele sus, Seamew isi relua drumul, cu prova spre coasta meridionala a Insulei de Fier, disparuta in noapte, incepura sa se linisteasca.

A doua zi, fara-ndoiala, se vor gasi la adapost intr-un golfulet al falezei si turistii vor putea sa se imbarce pe un pachebot de linie cu cursa regulata.

Incetul cu incetul, spardecul se goli. Totul era adormit la pupa vaporului, cand timonierul batu semnalul de la miezul noptii.

Totusi, dupa un somn agitat, inca din zorii zilei, pasagerii aparura cu totii pe punte. Care nu le fu dezamagirea zarind, la aproape 20 de mile spre nord, coasta Insulei de Fier unde crezusera sa poata debarca!

Dar fu de ajuns sa priveasca la capitanul Pip care-si facea, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, vesnica-i plimbare pe pasarela, ca sa prinda iar curaj. Insa ingrijorarea ii cuprinse din nou cand vazura ca uscatul se departa tot mai mult pe masura ce timpul trecea. Se-ntrebau ce-nseamna acest lucru. Aproape ca respirara cu usurare la rugamintea capitanului ca pasagerii sa se reuneasca in salonul mare pentru a asculta o comunicare.

Intr-o clipa salonul se umplu, zumzaind de discutii aprinse care incetara brusc la intrarea capitanului.

In cateva cuvinte, acesta expuse clar situatia lui Seamew; dat fiind ca masinile nu mai functioneaza, nu mai putea conta decat pe vele. Dar un vapor nu este inzestrat pentru o astfel de navigatie. El nu poate oferi vantului decat o mica suprafata de panze. In plus, forma carenei sale nu este propice pentru orice directie a vantului. In timp ce o corabie, cu cat e mai in bataia vantului, cu atat manevreaza mai usor, un vapor intra in deriva la cea mai mica spartura din coca si se deplaseaza aproape tot atat spre travers cat spre inainte.

Capitanul, desi nu-si facuse iluzii, incercase totusi, cu alura existenta, sa se apropie de arhipelagul Canarelor. Toata noaptea echipajul a stat la manevra, cautand sa castige teren impotriva alizeelor de nord-est. Conform previziunilor, vasul a derivat mult, mai ales ca fusese impins de un curent de circa doua noduri pe ora, care, fiind o ramura a Gulf-Stream-ului, merge de la nord spre sud de-a lungul coastei occidentale a Africii.

In aceste conditii, era inutil sa mai insiste. Era de preferat sa se profite de curent si de vant pentru a se ajunge cat mai curand posibil intr-un port de refugiu.

Doua destinatii li se ofereau: posesiunile franceze din Senegal, sau insulele Capului Verde. Cpitanul le alesese pe acestea din urma. Asa cum explica el auditoriului sau, distanta era aceeasi si evita astfel coasta Africii, de care se temea sa se apropie cu un vapor care dispunea de asemenea slabe mijloace de autonomie.

Dealtfel, n-aveau motive de ingrijorare. Briza era usoara si in aceasta regiune a alizeelor trebuia socotit ca, foarte probabil, ea se va mentine in continuare la fel. Nu era vorba deci decat de o prelungire a calatoriei, fara ca riscurile sa se fi marit prea mult.

Incheindu-si comunicarea, capitanul saluta, apoi, dupa ce comanda manevra care sa puna vaporul pe noua ruta, se-ndrepta spre cabina sa si, inainte de a se culca, facu in jurnalul de bord expunerea obligatorie a evenimentelor care avusesera loc.

Cat despre pasageri, ii lasase de asta data coplesiti. O tacere adanca domnea in salonul in care fusese atata galagie pana la sosirea lui. Odata cu administratii sai, Thompson primise si el comunicarea capitanului. Se intelege ca tot ce se-ntamplase era din vina lui. Nimeni nu se-ndoia de acest lucru. Dar avea un aer atat de nenorocit, era atat de distrus, incat nimeni nu se-ncumeta sa-i faca nici cel mai mic repros. Ce mai era el acum, daca nu un naufragiat ca toti ceilalti? Insa in mijlocul tacerii generale izbucni deodata un ris voios. Toti ridicara fruntile si-l privira cu mirare pe Roger de Sorgues, cel ce manifestase aceasta intempestiva veselie. Roger se amuza sincer de neincetatele lor peripetii si nici nu observa macar surprinderea tovarasilor sai.

- Vai, dragul meu domn, zise el, lovindu-l prietenos pe umar pe Thompson, ce calatorii nostime se fac prin agentiile engleze! Sa pleci spre Canare cu o nava cu aburi si sa ajungi la insulele Capului Verde cu o nava cu panze, iata o gluma buna, de care nu ai parte in fiecare zi!

Si Roger, molipsindu-le de irezistibila sa veselie pe cele doua pasagere americane, urca impreuna cu ele pe spardec, in timp ce in salon limbile incepura sa se dezlege. Rasul lui destinsese nervii incordati. El intarea curajul pasagerilor mai mult decat cele mai energice indemnuri si decat cele mai intelepte sfaturi. Aceasta calatorie suplimentara incepu sa fie privita cu inima mai usoara, fara a se ajunge insa pana la optimismul voiosului ofiter francez.

Trebuie sa marturisim ca situatia justifica pe deplin aceasta neliniste. Seamew nu mai intreprindea o simpla plimbare. Intre Insula de Fier si prima insula a Capului Verde era o distanta de circa 720 de mile marine, pe care trebuia sa le strabata. Cu viteza de cinci noduri pe care i-o dadeau in totul velele lui reduse, aceste 720 de mile puteau fi parcurse in cel putin opt zile de navigatie. Si in opt zile cate nu se pot intampla in capriciosul imperiu al lui Neptun! Totusi, cum desperarea n-ar fi putut schimba situatia, se resemnara cu totii. Incetul cu incetul, viata la bord isi recapata aspectul obisnuit caruia mesele, strangandu-i pe pasageri la ore fixe, ii mai taiau din monotonie. Aceasta chestiune a meselor dobandise o noua importanta. Turistii le inmulteau, cum se intampla intr-un vagon, mai mult din plictiseala decat din pofta de mancare. Thompson lasa lucrurile in voia lor si, dintr-o lasitate a carei imprudenta ii fu demonstrata curand, favoriza o asemenea distractie fara stirea capitanului Pip, in speranta himerica de a obtine iertarea calatorilor. Piperboom din Rotterdam aprecie in mod deosebit aceasta situatie. Aflandu-se mereu in preajma administratorului general, auzise explozia si ascultase comunicarea capitanului Pip. Intelegea oare obligatia, dictata de situatie, de a se modifica ruta? Privirea lui care, de mai multe ori, se-ndreptase spre busola si spre soare permitea o astfel de presupunere. In orice caz, nelinistea ce, poate, o simtea, ii lasa intacta pofta de mancare. Continua sa se arate un mare cunoscator al combinatiilor culinare. Mesele puteau sa se inmulteasca, sa se subimparta in breakfast, dinner, tea, luncheon, el le onora pe toate intr-un mod uluitor. Stomacul sau era fara fund. Paralel cu acest abis, bautorul Johnson plutea intr-o fericire poate si mai completa. Gratie unor eforturi neincetate, reusise sa atinga un punct la care betia totala devine o boala, si se mentinea la aceasta limita delicata prin tot soiul de combinatii savante. Renuntase la plimbarile lui pe spardec, in cursul carora tropaia fara a tine seama de nimeni. Nu mai era vazut decat din cand in cand. Aproape tot timpul dormea, desteptandu-se numai pentru a bea cantitatea exacta ca sa poata adormi din nou. Despre accidentul care transformase Seamew intr-o corabie cu panze, despre noul drum pe care-l adoptase, nu stia absolut nimic. Chiar daca ar fi stiut, n-ar fi simtit nici cea mai mica emotie. Putea oare, pe uscat, sa fie mai beat decat pe acest vapor bine asortat cu diverse alcooluri, ceea ce-i dadea senzatia delicioasa de a se afla intr-un bar?

Dar cel mai fericit om de la bord era, ca intotdeauna, domnul Absyrthus Blockhead, fostul bacan, caruia natura ii daruise un caracter atat de fericit. In clipa cand se produsese accidentul, il incerca tocmai o stare de bucurie foarte concreta. Pentru prima oara in ultimile zile, el si fiicele sale putusera sa vina in contact cu un scaun, fara sa scoata un strigat de durere. Tustrei se felicitau tocmai pentru aceasta "placuta schimbare, cand suieratul aburului ii facuse sa paraseasca prematur o pozitie a carei obisnuinta o cam pierdusera.

Se intelege ca domnul Blockhead ii compatimi pe cei doi raniti, care, sprijinindu-se unul de altul, ieseau din nou la lumina, se intelege ca simti si o oarecare neliniste privitor la urmarile incidentului. Dar un soi de satisfactie vanitoasa de a fi trecut printr-o primejdie atat de mare se impleti curand cu ingrijorarea sa. Cand capitanul Pip modifica definitiv ruta, lucrurile se schimbara. Ideea de a vizita un "cap verde" il arunca pe Blockhead intr-un ocean de ipoteze. Pana atunci, cel putin, nu se va zgarci, in nenorocirea comuna, sa le aduca celorlalti luminile inteligentei sale. Va face totul pentru a mari viteza vaporului. Mai intai sugera capitanului sa extinda suprafata panzelor, punand in bataia vantului toate cearsafurile si servetele de pe Seamew. Aceasta propunere neavand nici un succes, domnul Blockhead nu se dadu batut si isi puse personal in practica teoriile.

De dimineata pana seara putea fi vazut la pupa cu nevasta, baiatul si fiicele sale, toti cinci tinandu-si cu rabdare batistele impotriva brizei ca pe niste vele mici. Apoi, cand oboseau in urma acestui exercitiu monoton, se ridicau si, aliniindu-se intr-un sir foarte corect, suflau, pana cand li se taia respiratia, in panzele de pe Seamew.

Daca domnul Blockhead ar fi posedat cunostintele lui Arhimede, ar fi stiut ca, pentru a actiona in mod util asupra unui corp oarecare, trebuie sa dispui de un punct de sprijin in afara acestui corp. Dar domnul Blockhead nu era Arhimede si nu se indoia ca voiajul va fi scurtat simtitor cu ajutorul acestor eforturi meritorii, care starneau rasul tovarasilor sai de drum.

Fie din cauza ca-si umfla astfel obrajii, fie din cu totul alta pricina, cert este ca a treia zi o durere teribila de dinti il constranse pe domnul Blockhead sa inceteze aceasta neloiala concurenta facuta vantului. In mai putin de doua ore, falca dreapta i se umfla teribil, dand proprietarului ei cel mai bizar aspect din lume. Gratie acestei inflamatii extraordinare, domnul Blockhead ramase sursa de veselie a celor de la bord, si tovarasii sai, vaduviti de experientele lui nautice, inlocuira, pur si simplu, un amuzament cu altul.

Dar cum se facea ca domnisoara Mary si Bess ii dadeau concursul onorabilului lor tata? Uitau de datoria lor? Renuntasera sa-l smulga pe Tigg din ghearele mortii? Da, trebuie sa recunoastem ca, intr-adevar, renuntasera. Ah! Nu fara durere si nu fara lupta cei doi ingeri ai milosteniei s-au dezis de misiunea pe care dragostea de aproapele lor le-o impusese. Din nenorocire, au fost nevoite sa recunoasca in sinea lor ca o noua sora de caritate se insarcinase sa retina pe pamant acest suflet gata sa-si ia zborul. Ce se intamplase de la ascensiunea Teyde-i, la care un lumbago le impiedicase sa ia parte? Domnisoarele Mary si Bess nu stiau, dar au putut constata rezultatele acestei excursii. De atunci, domnisoara Margarett Hamilton tinea ferm latul si, dupa zadarnice incercari, cele doua amabile surori trebuira sa se dea batute. Totusi, ele nu se dezinteresau de desperatul Tigg, asupra caruia lasasera in van sa cada mana devotamentului, si proroceau ca Tigg, lipsit de ajutorul lor, va cadea prada celor mai groaznice primejdii.

- Vei vedea, draga mea, zicea Mary cu un aer posomorat, ca-l va ajunge o nenorocire!

- Se va omori, afirma domnisoara Bess, cutremurandu-se. Realizarea acestei lugubre profetii nu se arata deloc a fi atat de apropiata. Pentru moment, Tigg, adoptat de familia Hamilton, dadea dovada de cea mai rusinoasa lipsa de recunostinta fata de cei doi ingeri pazitori, si domnisoara Margarett Hamilton nu parea prea suparata pentru slabiciunea memoriei lui. Tatal, acesteia era insa mai putin satisfacut. Ceva lipsea in echilibrul vietii sale. De cand Seamew iesise complet din programul de calatorie, nu mai exista posibilitatea de a face reclamatii, si aceasta situatie il apasa pe amabilul baronet. Se plansese in zadar lui Baker. Acesta, dupa ce-si pusese toate tunurile in bataie, nu mai avea ce face. Cei doi conspiratori erau redusi la repetarea vechilor lor invinuiri pana in ziua inca indepartata cand, intorsi la Londra, le va fi posibil sa inainteze plangeri razbunatoare, pentru care vor gasi - fara indoiala - numerosi aliati printre pasagerii atat de tare jecmaniti.

Pana atunci, timpul trecea si resemnarea facea loc treptat unei deznadajduite tristeti. Pe masura ce calatoria pe mare se prelungea, nelinistea renastea incetul cu incetul. Nu lipseau totusi la bord firi fericite a caror curajoasa si robusta voiosie nu putea fi abatuta de nimic, nici caractere otelite pe care nici o primejdie nu le poate clinti. Roger si Dolly faceau parte din prima categorie? Iar Alice si Robert, nu puteau fi clasati in a doua? Dar si pe acestia ii apasa, parca, o fatalitate, si tristetea mocnita a celor patru iesea in evidenta pana si in mijlocul tristetii generale. Intre Alice si Robert crestea zilnic neintelegerea care nu dadea semne ca s-ar putea lamuri, intrucat niciunul, nici celalalt nu voia sa vorbeasca. Robert, impiedicat de o mandne excesiva, nu facuse nimic pentru a adanci subiectul atins pe piscul Teyde, si Alice, judecand ca spusese destul, refuza sa mai adauge ceva in aceasta privinta. Fiecare banuia ca l-a inteles gresit pe celalalt, dar din orgoliu ramaneau izolati intr-o situatie dureroasa, fara iesire. Relatiile lor sufereau de pe urma tulburarii ce-o aveau in suflet. Robert, interpretand bucuros, ad literam, reprosurile pe care Alice i le facuse, o parasea cat mai putin. In schimb, insa, evita sa ramana cu ea intre patru ochi, si daca Roger se-ndeparta, nu-ntarzia sa faca acelasi lucru, fara ca Alice sa schiteze un gest pentru a-l retine.

Roger vedea aceasta raceala si suferea din cauza ei, in pofida dragostei lui personale care inflorea tot mai mult, luminoasa si puternica; dar voiosia lui naturala era adumbrita. Aceste patru personaje care, fiecare in felul sau, ar fi trebuit sa aduca tovarasilor lor un pretios ajutor moral, erau, dimpotriva, cei mai nenorociti dintre toti. Totusi cineva ii intrecea. Lui Thompson ii apartinea aceasta suprematie. Oricat de inconstient si usuratic ai fi, exista imprejurari a caror gravitate nu te poate lasa indiferent. Si Thompson se gasea intr-una din aceste situatii. Cat timp vor fi retinuti in insulele Capului Verde? Cata vreme ii va cere repararea acestor blestemate masini? In timpul escalei neprevazute, va fi obligat sa hraneasca si sa adaposteasca pasagerii si echipajul, in numar total de aproape o suta. Era un dezastru, ruina sperantelor sale, o pierdere enorma in locul beneficiului scontat. Si toate acestea, fara a tine seama si de procesul ce-l va avea de suportat la intoarcere. Baker nu glumea. Accidentul care pusese in primejdie viata pasagerilor, intarzierea considerabila care le compromitea interesele, toate acestea vor furniza inamicilor sai o baza de acuzatie solida. Thompson vedea de pe acum trecand prin fata lui spectrul falimentului. Totusi, daca n-avea ce face impotriva faptului implinit, nu putea oare sa imbunatateasca cel putin viitorul? Nu putea, potolindu-i pe pasagerii sai, sa evite macar unele din reclamatiile lor atat de temute?

O astfel de speranta se lovea, insa, de tristetea ce domnea la bord. Acesti nemultumiti vor deveni niste revoltati in clipa cand vor ajunge pe uscat. Pentru a-i bine dispune, Thompson incerca in zadar toate mijloacele. Il invita pe Robert sa tina o conferinta. Nimeni nu veni. Organiza un adevarat bal, cu prajituri si sampanie. Pianul era dezacordat si o cearta violenta izbucni intre cei ce voiau sa doarma si cei care voiau sa danseze. Thompson renunta. Dar o noua incercare il dobori de-a binelea. Vaporul care, parasind Teneriffe, trebuia sa ajunga la Londra folosind puterea aburilor, si nu la insulele Capului Verde ridicand panzele, nu se aprovizionase cu hrana decat pentru sapte zile. Nimeni nu se gandise la asta si Thompson fu cuprins de o groaznica desperare cand, pe l7 iunie, la ora l0 dimineata, domnul Roastbeaf veni sa-l anunte ca, daca regimul alimentar nu se schimba, nu va mai fi, incepand chiar din seara aceea, o singura bucata de paine la bordul lui Seamew.

VIII CA O LAMPA CARE SE STINGE.

Lipsa de provizii era o grava complicatie pentru pasageri si marinari, care puteau fi numiti acum adevarati naufragiati.

Ce se va intampla daca traversarea se va prelungi? Se va repeta oare povestea de pe pluta navei Meduza, cand oamenii erau gata sa se manance unii pe altii?

Cand capitanul Pip, pus la curent de Thompson, transmise pasagerilor aceasta stire rea, izbucni mai intai un concert de vaiete. In cuvinte precise si calme, capitanul facu eforturi sa linisteasca trupa infricosata.

Situatia era clara. Trebuiau sa stie ca le ramasesera provizii pentru o singura masa buna. Ei bine, in loc de o masa buna se vor face patru, mai putin imbelsugate. Asta era tot, si vor ajunge astfel in seara de l8 iunie. Pana atunci se va sti unde se poate debarca, ceea ce probabil ca vor si reusi in acest timp.

Energia sefului dadu putin curaj trupei. Se hotarara sa astepte cu rabdare. Dar cat de triste erau chipurile lor! Cat de posomorati erau acesti turisti care plecasera la drum intr-o forma atat de buna! Doar Baker se simtea foarte satisfacut. El privea cu nesfarsita placere cum voiajul Agentiei Thompson se-nfunda zilnic din ce in ce mai tare. Sa faci lumea sa moara de foame! Asta devenea pentru el nesperat de placut. Unul sau doi pasageri daca ar muri de-a binelea, fericirea lui ar atinge culmea. Iata un lucru radical! Totusi, chiar daca nu se va ajunge pana acolo, socotea ca adversarul sau era distrus definitiv si cu un gest hotarat, ce sublinia dialogurile lui imaginare, stergea numele lui Thompson de pe lista agentiilor engleze de calatorii la pret redus. Cat despre riscul lui personal, Baker nu parea sa fie preocupat. Avea oare acest englez razbunator si posac un talisman impotriva foamei?

Ziua de l7 se scurse sub impresiile noului regim alimentar. Acesta nu le paru, dealtfel, deosebit de greu de indurat. Dar, cum se stie, stomacurile pe jumatate goale incetoseaza mintea, astfel incat demoralizarea continua sa faca ravagii printre pasageri.

Ziua de l8 incepu lugubru. Calatorii nu-si vorbeau, se evitau, fugeau unul de altul, toata viata lor fiind concentrata in ochii atintiti spre sud, unde nu aparea nici un uscat.

La dejun se manca ultima bucatica de paine. Daca pana seara nu vor vedea uscatul, situatia va deveni, intr-adevar, foarte grava.

In cursul acestei zile, pasagerii isi gasira o distractie menita sa mai spulbere plictisul general; se amuzara - cu putina cruzime, poate - tot pe seama domnului Blockhead. Bietul ex-bacan avea, cu siguranta, ghinion. Tocmai cand ultimele provizii erau pe sfarsite, el nu putu sa se bucure nici macar de portia ce i se cuvenea. Instrumentul necesar i se rupea in mana sau, mai exact, in gura. Dar si ce idee avusese sa se transforme intr-un Acvilon16! Umflatura pricinuita de ideea de a inlocui vantul nu se vindeca prea usor. Dimpotriva, ea se marea din zi in zi, pana capata proportii nemaivazute. Atata suferinta Blockhead nu mai putu sa suporte. Il cauta pe Thompson si, cu un glas pe care durerea il facea ascutit, il soma sa-l ajute. Nu trebuia sa aiba un medic la bord? Thompson privi cu un aer intristat pe acest nou dusman al linistii sale. Pana si el!. Ce lovitura de copita ii mai rezerva viitorul?

Totusi suferinta lui Blockhead era atat de evidenta, incat Thompson voi cel putin sa incerce sa-i dea satisfactie. La urma urmelor, nu trebuia sa fii neaparat doctor pentru a scoate un dinte. Este apt sa faca treaba asta oricine se pricepe sa manevreze o pensa sau - la nevoie - un cleste. Oare nu se gasea la bord o intreaga categorie de oameni familiarizati cu asemenea instrumente? Thompson, bun la inima, il conduse pe bolnav la compartimentul mecanicilor ramasi acum fara lucru.

Unul dintre ei se oferi, fara sa ezite, si se declara in stare sa-ndeplineasca operatia necesara. Era un lungan cu obrajii stacojii si cu parul rosu, de o statura herculeana. Nu-ncapea indoiala ca avea suficienta putere ca sa-l descotoroseasca pe Blockhead de masea, cat ai clipi din ochi. Dar una e sa ai de-a face cu o piulita si alta, cu o masea. Doctorul improvizat invata acest lucru din proprie experienta, inarmat cu un enorm cleste de forjat, trebui sa reia operatia de trei ori in mijlocul urletelor asurzitoare ale pacientului instalat pe punte, in plin soare, si tinut cu o mana de fier de doi mateloti care se hlizeau, plini de veselie. Numeroasele contorsiuni ale nefericitului ex-bacan ar fi putut starni, in orice alta imprejurare, rasul necrutator al tovarasilor sai. Astfel este facut omul. Simtul comicului este la el mult mai lesne de atins decat simtul milei. Rasul izbucneste inainte de a se ivi compasiunea. Dar, in situatia actuala, domnul Blockhead putea fi cat de caraghios poftea. Abia daca unele zambete stinse il urmarira pe pacientul care, in sfarsit eliberat, fugea spre cabina lui tinandu-se cu amandoua mainile de falca.

In pofida durerii, capacitatea lui de a admira nu secatuise cu totul. Sa fii operat de un mecanic cu un cleste de forja la bordul unui vapor in deriva, iata, desigur, un lucru iesit din comun, si acum, cand totul se terminase, domnul Blockhead nu era deloc suparat ca fusese eroul unei asemenea aventuri, incat avu puterea sa ceara sa i se dea dintele. Va fi, mai tarziu, o amintire palpabila a acestei calatorii extraordinare. Acest dinte, un molar superb, ii fu inapoiat imediat si Blockhead - dupa ce il admira cu emotie - il puse cu grija in buzunar.

- Il va pastra ca pe o proba impotriva dumitale, ii spuse cu amabilitate Baker lui Thompson, care-l conducea inapoi spre pupa pe pasagerul sau usurat.

Blockhead putea acum sa manance.

Din pacate, prea tarziu. La bordul lui Seamew nu se mai gasea nimic de mancare.

In seara acestei memorabile zile consumara resturile din cambuza. Reusisera, scotocind prin colturile cele mai ascunse, sa descopere cateva ramasite de provizii, cateva firimituri, gratie carora putura sa mai reziste. Dar era pentru ultima oara. Vaporul fusese cercetat de sus pana jos, perchezitionat, curatat, si daca uscatul nu aparea intre timp, nimic nu-i mai putea salva de chinurile foamei nici pe pasageri, nici echipajul.

Prin urmare, cercetau cu ochi sfredelitori orizontul, catre sud! Zadarnic! Soarele, apunand in ziua de l8, continua sa taie o circumferinta perfecta pe care n-o intrerupea nici un profil solid. Totusi nu puteau fi departe de insulele Capului Verde. O eroare a capitanului Pip parea inadmisibila. Deci, nu putea fi vorba decat de o intarziere. La noapte se va arata uscatul.

Dar soarta hotarase altfel. Ca o culme a ghinionului, briza slabi la apusul soarelui si nu inceta sa slabeasca, din ora in ora. Inainte de miezul noptii vantul se opri cu desavarsire. Seamew, nefiind in stare sa manevreze, nu mai putea conta, ca sa ajunga la uscat, decat pe slabul curent marin care-l purta.

In regiunea alizeelor, schimbarea directiei vantului este destul de rara. Cu toate acestea, deoarece avansase spre sud, Seamew se apropiase mult de punctul unde briza inceteaza de a mai fi atat de constanta. La drept vorbind, probabil ca si atinsese aceasta limita, dar in insulele Capului Verde apropierea continentului schimba regimul alizeelor. In preajma arhipelagului, spre sud-estul lui, ele dispar cu desavarsire, in vreme ce se mentin la o latitudine egala, in mijlocul oceanului. In aceasta regiune ele sufla cu o anumita regularitate doar din octombrie pana in mai. In decembrie si in ianuarie bat vanturile din est, a caror suflare arzatoare usuca si distruge totul. Iunie, iulie si august constituie anotimpul ploilor si trebuiau sa se considere fericiti ca Seamew putuse pana acum sa-si pastreze puntea uscata.

La aceasta noua neplacere pe care i-o harazise soarta, lui Thompson ii veni sa-si smulga parul din cap. Cat despre capitanul Pip, numai cineva din cale-afara de istet i-ar fi putut ghici impresiile. Abia daca printr-o simpla incruntare din sprancene il autoriza pe Artimon sa creada ca avea oarecari necazuri.

Desi ascunsa, nelinistea capitanului nu era mai putin adevarata. Toata noaptea ramase pe punte. Ce mijloc avea el, atunci cand va apare uscatul, sa-l poata atinge cu acest vapor neinsufletit, care nu mai era stapan pe mersul lui? Totusi, problema nu se punea inca. Zorile zilei de l9 nu luminau decat o vasta intindere lichida, fara o insulita, fara o stanca. Fu o zi grea. De dis-de-dimineata, stomacurile prost hranite incepura sa ghioraie de foame. Daca cei plapanzi si slabi suportau destul de bine postul care incepuse, pentru pasagerii robusti era o adevarata suferinta. Printre acestia, Piperboom se facea remarcat prin fata lui descompusa. In ajun nu-si manifestase regretul decat printr-o privire greu de definit, constatand mutenia clopotului si absenta oricarei pregatiri pentru cina. Dar cand in cursul zilei orele trecura fara ca nici prima, nici a doua chemare la masa sa fi rasunat, el nu se mai putu stapani. Se duse sa-l caute pe Thompson si, prin strambaturi energice, il facu sa inteleaga ca murea de foame. Thompson ii demonstra prin gesturi neputinta lui si olandezul se cufunda intr-un abis al desperarii.

Cu mult mai putin nenorocit era buretele de Johnson! Alcoolul nu lipsea la bordul lui Seamew, si ce importanta avea pentru el ca nu se putea manca, de vreme ce se putea bea? Or, Johnson bea in mod uluitor si vesnica lui stare de abrutizare il facea sa nu simta foamea. Baker nu avea un asemenea remediu la indemana si totusi parea la fel de bine dispus. Se arata chiar atat de multumit ca Robert, la amiaza, nu se putu opri sa nu-si exprime mirarea.

- Nu va e foame si dumneavoastra? zise el.

- Va rog sa-mi permiteti, raspunse Baker. "Nu mai mi-e foame". Este o nuanta.

- Desigur, aproba Robert. Si v-as fi indatorat daca mi-ati indica si mie metoda dumneavoastra.

- Cea mai simpla din toate, zise Baker. Sa mananci ca de obicei.

- Sa mananci? Dar cum?

- O sa va arat cum, raspunse Baker, luandu-l pe Robert in cabina sa. Dealtfel, am destul pentru amandoi.

Dar nu era numai pentru doi, ci pentru zece. Doua uriase valize pline cu merinde, iata ce putu sa vada Robert dupa ce jura ca va pastra un secret absolut.

- Cum? exclama el, admirand o asemenea prevedere. V-ati gandit la asa ceva?

- Cand calatoresti sub pavilionul Agentiei Thompson, trebuie sa te gandesti la toate, spuse Baker cu un aer filosofic, invitandu-l generos pe Robert sa se infrupte din bogatiile sale.

Acesta nu primi decat pentru a-si duce prada celor doua pasagere americane, care o onorara cu placere, dupa asigurarile providentialului furnizor ca-si luase si el partea.

Ceilalti pasageri, lipsiti de un asemenea ajutor, gasira ca timpul trece foarte incet. Dar si ce strigat de usurare se auzi cand, pe la ora unu dupa-amiaza, cuvantul "pamant" cazu in sfarsit din inaltul vergilor velei! Se crezura salvati si toate privirile se-ntoarsera spre pasarela, dar capitanul nu se afla la postul sau.

Trebuia totusi sa fie pus degraba la curent. Unul din pasageri se duse sa bata la usa cabinei capitanului. Dar comandantul nu era in cabina sa si nici la pupa. Acest lucru incepea sa devina nelinistitor. Mai multi turisti se raspandira in diverse parti ale vaporului chemandu-l pe capitan pe toate glasurile. Dar nu-l gasira. Intre timp, nu se stie cum, se raspandi la bord stirea ca un marinar, trimis in cala, constatase ca apa patrunsese pana la o inaltime de trei degete. Atunci se isca panica. Toti se repezira la barci care, dealtfel, erau neincapatoare pentru atata lume. Dar capitanul lasase niste ordine inainte de a disparea. Lumea se izbi de marinarii care stateau de paza in jurul barcilor si multimea fu respinsa, fara menajamente, pe spardec, unde toti pasagerii incepura sa-l blesteme si pe Thompson, si pe capitanul Pip, a carui incapatanare le rapea ultimele mijloace de salvare. Nici Thompson nu mai era acolo. Vazand ce intorsatura iau lucrurile, se ascunsese prudent in vreun colt si astepta acolo, la adapost, sfarsitul furtunii.

Cat despre capitan, in timp ce-l potopeau cu invinuiri, el isi facea datoria ca de obicei.

De indata ce aflase de noua complicatie, coborase in cala si in acest moment proceda la o minutioasa cercetare a ei. Rezultatul nu era deloc incurajator.

In zadar explora cu grija, de la un capat la altul, cala. Nu putu sa gaseasca nici o spartura in carena. Apa nu patrundea, propriu-zis, printr-o singura crapatura pe care ar fi putut-o astupa, de bine de rau, ci prin sute de crapaturi mici. Daca nu exista nici un punct prin care sa navaleasca suvoi in interiorul calei, in schimb ea se prelingea picatura cu picatura prin mii de locuri. Era limpede ca, sub izbiturile repetate ale valurilor, niturile capatasera un joc, slabisera si Seamew murea pur si simplu de batranete.

Aceasta fiind situatia, nu era nimic de facut si capitanul, ascultand, cu urechea lipita de captuseala bordajului, zgomotul surd al apei ucigase, nu putu decat sa se dea batut.

Totusi isi lua aerul sau obisnuit cand urca pe spardec, cateva minute mai tarziu, si cu o voce linistita ordona echipajului sa treaca la pompe. La urma urmelor, situatia nu era desperata. Uscatul era aproape si aveai temeiuri sa crezi ca pompele, manevrate cu ravna, vor reusi sa scoata apa din cala.

Trebui insa sa renunte la aceasta speranta. Desele sondaje demonstrara curand ca marea navalitoare castigase teren in pofida tuturor eforturilor si ca urca in cala cu 5 centimetri pe ora. Pe de alta parte, uscatul, vizibil tot timpul ca un nor, nu parea ca se apropie prea mult. Soarele apuse inainte ca norul departat sa capete contururile tarmului.

Nimeni nu dormi in noaptea aceea. Infiorati de neliniste, asteptau cu totii rasaritul soarelui, care din fericire apare devreme in luna iunie. Inainte de ora patru se deslusi in zare un pamant jos si nisipos, iar la vreo zece mile spre sud-vest se vedea o colina rotunda, de inaltime mijlocie. Data fiind altitudinea nu prea insemnata a culmii Pic Martines, aceasta insula - despre care capitanul le spuse ca purta numele de Insula de Sare - nu putuse fi observata in ajun decat de la 20-2l de mile. Prin urmare, curentul care-l antrenase pe Seamew slabise in mod considerabil. In tot cazul, oricat de slab ar fi fost acest curent, el mergea direct spre coasta cu o viteza de circa un nod pe ora, si incetul cu incetul ar fi ajuns, spre pranz, la o mila departare de limba de pamant despre care tot capitanul le spusese ca se numeste promontoriul Martines; dar curentul, schimbandu-si brusc directia, o lua de la nord spre sud, cu viteza dublata.

Era si timpul ca uscatul sa se apropie. Apa, la aceasta ora, se ridicase la doi metri si douazeci in cala. Dar fara-ndoiala, sub influenta acelorasi factori care-l adusesera pana acolo, vaporul nu va intarzia sa esueze pe vreo ridicatura a malului. Esuarea nu era primejdioasa pe acest timp frumos, fara vant si cu o mare ca oglinda. Dar nu se-ntampla asa. Seamew, inert ca o veritabila epava, mergea paralel cu coasta fara sa se apropie. Prins de curentul care-l impinsese pana aici, el inconjura toate sinuozitatile. Trecu dincolo de toate capurile si se tinu invariabil la distanta de o mila de uscat.

In fiecare clipa era aruncata sonda. Raspunsul ei ramanea mereu acelasi: nici urma de fund. Imposibil de a ancora. Capitanul isi musca mustatile, prada unei neputinte furioase. Un adevarat chin al lui Tantal: salvarea se afla acolo, la indemana, si totusi inaccesibila.

Aspectul insulei nu era prea atragator. Nici un copac, nici o urma de verdeata. Cat vedeai cu ochii nu se zarea decat nisip. Pe masura ce inaintau spre sud, coasta cobora treptat. Insula devenea campie, o campie usor ondulata si cu desavarsire stearpa.

Catre ora trei si jumatate derivara in largul portului Pedra de Lume, destul de bun pentru ancorare, unde se leganau cateva barci de pescuit. Facura in zadar semnale, cerand ajutor. Nimeni nu raspunse. Apoi Pedra de Lume trecu si disparu in urma. Dupa doua ore depasira Capul de Est si un suflu de speranta umplu inimile celor de la bordul lui Seamew. Impinsa de un vartej, nava se apropia simtitor de coasta. Cel mult 500 de metri o mai desparteau de aceasta.

Din nefericire, impulsul se opri asa cum incepuse, fara sa se stie de ce, si Seamew continua sa pluteasca de-a lungul coastei Insulei de Sare, ale carei detalii apareau acum cu claritate. La aceasta mica distanta, daca s-ar fi aratat o faptura omeneasca ar fi putut-o striga. Dar nimic viu nu se zarea in aceasta pustietate. Nu vedeai in fata ochilor decat o veritabila pusta, care justifica pe deplin expresia calatorului englez care a numit Insula de Sare un "mormant de nisip". Joasa, cenusie, sinistra, aceasta stepa se-ntindea pana aproape de nivelul marii, aparata de valuri pnntr-o centura de recife.

Seamew urmandu-si, cu o viteza uniforma, ruta sa implacabila, ocoli golful care se adanceste dupa Capul de Est. Peste o ora avea sa fi trecut de Capul Naufragiului ca dupa aceea sa ajunga din nou in largul marii, adanca mare in care vaporul se scufunda cu incetul.

Deodata omul care sonda langa gruiele de ancora striga:

- Douazeci si cinci de brate17! Fund de nisip! Capitanul, care se afla pe pasarela, tresari de bucurie. In mod evident relieful submarin se ridica. Daca va mai continua sa se inalte un singur moment, ancorarea va deveni posibila.

- Pregatiti ancora, domnule Flyship, se adresa el, calm, secundului.

Seamew mai urma inca un sfert de ora mersul curentului, in timp ce sonda nu inceta sa arate ca adancimea e din ce in ce mai mica.

- Zece brate! Fund de nisip! striga in sfarsit omul de la gruie.

- Funda ancora! comanda capitanul.

Lantul aluneca zgomotos prin nara ancorei, apoi Seamew, evitand sa puna prova spre nord, ramase nemiscat.

Cat se poate de nemiscat, fara tangaj sau ruliu, pe aceasta mare ca oglinda, ale carei ape nu erau brazdate de nici o cuta. Nici chiar un lac n-ar fi avut o fata mai linistita.

Dar o alta primejdie, in afara de aceea a unei furtuni, ii ameninta pe turistii Agentiei Thompson. Vaporul care-i adapostea le fugea de sub picioare. Apa, in cala care era acum umpluta pe jumatate, se ridica incetul cu incetul si curand puntea avea sa ajunga la nivelul marii. Trebuiau deci sa se grabeasca, sa gaseasca un refugiu pe uscat.

Totusi, Seamew fiind capabil, gratie ajutorului pompelor, sa mai pluteasca inca multe ore, timpul nu-i presa peste masura. Se putu deci proceda la o debarcare metodica, fara inghesuiala, nici graba. Avura vreme sa goleasca toate cabinele. Nu uitara nimic, nici cele mai mici obiecte. Inainte de a salva oamenii, isi permisera luxul de a salva lucrurile.

Pe la ora sapte si jumatate, toti pasagerii ajunsera pe mal, teferi. Se insirasera in fata bagajelor ingramadite si, usor ametiti de aventura, contemplau cam nauciti marea, fara sa scoata un cuvant.

Parasind ultimul bordul, asa cum o cer regulile maritime, capitanul Pip, cu Artimon pe urmele sale, se afla printre marinarii deveniti egalii sai prin abandonarea navei. Si el contempla marea, cu toate ca un observator superficial ar fi putut usor sa se insele in aceasta privinta. Caci, intr-adevar, niciodata capitanul nu privise atat de piezis si niciodata nasul sau nu trecuse printr-un moment atat de greu. Intre timp, de cand nu se mai manuiau pompele, vaporul se scufunda mai repede. Intr-o jumatate de ora apa va intra prin hublouri, apoi va urca. va urca.

La ora opt si douazeci de minute, exact in clipa cand soarele atingea orizontul la vest, Seamew se scufunda. Fara drama, fara agonie, el disparu linistit in apa care-l acoperi lenevoasa. Cu o clipa inainte il mai vazusera, apoi nu se mai zari si cu asta, basta. Turistii priveau nemiscati de pe mal. Nu reuseau sa ia drept buna tot ce se-ntamplase. Cum zice poetul, ramasesera prostiti.

Sa pleci plin de voie buna in Canare sl sa ajungi pe un banc de nisip in arhipelagul Capului Verde, nu era un prilej de bucurie. Daca macar ar fi avut de luptat cu furtuna sau daca vaporul lor ar fi fost spintecat de recife! Dar nu, nimic din toate acestea nu se intamplase. Natura nu incetase sa se arate binevoitoare; cer albastru, briza usoara, mare calma - nici o binefacere nu le lipsise in aventura lor. Chiar si in acest moment, era cel mai frumos timp din lume.

Si totusi ajunsesera aici. S-a mai auzit vreodata de un asemenea naufragiu? Puteai sa-ti inchipui ceva mai absurd?

Si turistii stateau in fata marii cu gurile cascate, si nu fara dreptate se socoteau putin caraghiosi.

IX UNDE THOMPSON SE TRANSFORMA IN AMIRAL.

Noaptea trecu destul de bine pentru fostii pasageri ai lui Seamew. In lipsa cusetelor disparute, nisipul moale se dovedi foarte bun pentru somn.

Prima raza a zorilor ii trezi si pe cei mai lenesi. Intr-o clipa toti se desteptara, grabiti sa afle de ce trebuiau sa se teama sau ce trebuiau sa spere.

Adevarul le aparu cat ai clipi din ochi: din toate partile ii inconjura o singuratate absoluta.

In fata lor, marea, fara nici o panza in larg. Deasupra apei, varful catargelor lui Seamew, al carui cadavru era inchis la douazeci de metri adancime in mormantul sau umed. De partea cealalta, un pustiu a carui tristete iti strangea inima. Pe locul unde debarcasera, insula se stramta prefacandu-se intr-o limba ingusta de pamant. Legat la nord de un teren arid, inconjurat in celelalte trei parti de mare, istmul nu era decat o fasie de nisip larga de abia o mila, inspaimantator de stearpa din pricina sarii si presarata de solzii ei leprosi. La ce ajutor te puteai astepta intr-un asemenea tinut? Toti se intrebau acest lucru cu ingrijorare, fara a gasi vreun raspuns satisfacator.

Din fericire, capitanul Pip veghea pentru ei.

Indata ce-i vazu in picioare pe toti pasagerii, el ii aduna in jurul sau si, luand cuvantul, expuse pe scurt situatia.

Era simpla.

Ca urmare a circumstantelor asupra carora capitanul intelegea sa nu insiste, se aflau aruncati pe coasta de sud-est a Insulei de Sare, inspre marginea Capului Naufragiului. Insula de Sare neoferind nici o sursa de existenta, trebuiau sa se gandeasca la posibilitatea de a o parasi cat mai grabnic.

Pentru moment, capitanul facuse fata problemelor mai urgente. Conform instructiunilor lui, domnul Morgand si seful echipajului plecasera de o ora spre farul inaltat la extremitatea Capului de Sud, care se afla la o mica distanta de locul catastrofei. Acolo cei doi trimisi se vor informa si vor cauta sa procure provizii. Trebuia deci asteptata intoarcerea lor.

Comunicarea capitanului le aminti, in primul rand, auditorilor sai ca mureau de foame. Zbuciumul sufletesc in care-i aruncase aventura ii facuse sa uite putin de acest lucru. Un singur cuvant fu de ajuns sa le destepte o pofta de mancare care nu fusese potolita de vreo cincizeci de ore.

Trebuira totusi sa rabde, pentru ca nu exista nici un mijloc care sa le scurteze chinul. Turistii se resemnara deci sa se plimbe incoace si incolo pe plaja, si cu incetul orele trecura. Din fericire, timpul se mentinea frumos. Cerul ramanea senin sub influenta unei brize proaspete din nord-vest, care se intetea din ora in ora.

Abia pe la ora opt, Robert si seful echipajului se-ntoarsera din expeditia lor, escortand o caruta trasa de un catar si condusa de un carutas negru. Continutul acestei carute, alcatuit din tot soiul de merinde, atrase imediat atentia generala. Se inghesuira in jurul ei si Thompson trebui sa intervina pentru ca distributia alimentelor sa se faca in ordine. In sfarsit, fiecare isi lua partea si multa vreme domni o tacere deplina, tulburata doar de zgomotul falcilor.

Piperboom era intr-adevar maret. Cu o paine de patru livre intr-o mana si cu o ciozvarta de berbec in cealalta, el isi ridica si-si cobora bratele cu regularitatea unei masini de aburi. Cu toata foamea lor, tovarasii olandezului ramasera uluiti vazand aceasta ingerare mecanica. "Se va imbolnavi", gandira multi dintre ei.

Dar lui Piperboom ii pasa prea putin de ce impresie facea. Mainile lui isi continuau imperturbabilul lor du-te-vino. In mod progresiv, painea si carnea se micsorau in acelasi timp. Apoi disparura simultan. Piperboom isi freca atunci mainile si-si aprinse pipa, fara cea mai mica tulburare.

In timp ce pasagerii si echipajul isi astamparau foamea, capitanul, prin intermediul lui Robert, discuta cu proprietarul carutei. Informatiile pe care le obtinu nu erau catusi de putin incurajatoare. Insula de Sare nu este decat un fel de stepa de 233 kilometri patrati pe care, acum mai putin de un secol, nu exista nici o fiinta vie. Din fericire pentru naufragiati, cu vreo cincizeci de ani in urma, un portughez a avut ideea sa exploateze salinele carora insula le datoreaza numele, si aceasta industrie atrasese aproape o mie de locuitori. Unii dintre ei pescari, altii, in marea majoritate, lucratori la carierele de sare, acesti locuitori nu au alcatuit nicaieri o aglomerare care sa merite numele de oras sau targ. Totusi pe malul golfului Mordeira, excelent pentru ancorare si situat pe coasta de vest a insulei, cateva case constituisera un fel de targusor, la punctul terminus al caii ferate pe care vagoane captusite cu panza aduc pana la mare produsul salinelor. In acest targusor, aflat la o distanta de numai l5 kilometri, se putea gasi ajutor daca, indeobste, vreun ajutor era posibil.

Primind aceste informatii, Thompson pleca numaidecat cu localnicul pentru a angaja vehicule care sa transporte oamenii si bagajele. In asteptare, pasagerii nu aveau decat sa-si reia plimbarea pe care o facusera dimineata.

Dar acum stomacurile pline dezlegau limbile si fiecare ii dadu drumul dupa cum ii era firea.

Unii erau calmi, altii tristi si altii furiosi.

Fapt neobisnuit, chipul lui Absyrthus Blockhead nu exprima ca de obicei o satisfactie fara margini. Da, onorabilul ex-bacan era melancolic, sau cel putin preocupat. Nu parea la largul sau si arunca priviri in toate partile, ca si cum ar fi pierdut ceva. In cele din urma nu se mai putu stapani si, adresandu-se lui Roger de Sorgues care-i inspira o incredere deosebita, zise:

- Ne aflam, nu-i asa, domnule, in arhipelagul Capului Verde?

- Da, domnule, raspunse Roger, fara sa stie unde voia sa ajunga fostul bacan.

- Atunci, domnule, unde este capul! exclama Blockhead.

- Capul? repeta Roger zapacit. Ce cap?

- Capul Verde, ce naiba! Nu ai in fiecare zi ocazia sa vezi un cap verde si vreau sa i-l arat lui Abel.

Roger se tinu sa nu izbucneasca in ras.

- Vai domnule, trebuie sa-ti iei nadejdea, rosti el cu un aer dezolat. Domnul Abel nu va vedea Capul Verde.

- De ce? intreba Blockhead, dezamagit.

- Este in reparatie, afirma serios Roger.

- In reparatie?

- Da, culoarea lui incepea sa se stearga. A fost transportat in Anglia pentru a fi revopsit.

Blockhead il privi pe Roger cu un aer nedumerit. Dar acesta ramase foarte serios si fostul bacan fu convins.

- Ah, spuse el cu parere de rau, n-avem, intr-adevar, noroc!

- Da! aproba Roger, inabusindu-se de ras, in timp ce caraghiosul sau tovaras se intorcea la ai sai.

In mijlocul furiosilor, Baker si Hamilton se faceau remarcati ca de obicei. Intr-adevar, sansa era de partea lor. Ce provocase toate aceste nenorociri, daca nu avaritia si nepasarea lui Thompson! Era o teza de necombatut. Astfel ca grupul care il inconjura pe Baker numara majoritatea pasagerilor. Pe toti acestia ii imboldea sa ia parte la lupta in ziua cand vor sosi in sfarsit in Anglia, si belicoasele lui tirade gaseau ecou.

- Isi descoperise in Johnson un aliat neasteptat. Pana atunci nestanjenind pe nimeni si trecand aproape neobservat, Johnson parea cuprins brusc de furie. Striga mai tare decat Baker insusi, arunca injurii la adresa lui Thompson si Agentiei sale, repeta la infinit juramantul de a-l duce inaintea tuturor instantelor engleze.

- Acest betiv este exasperat ca a trebuit, de voie de nevoie, sa puna piciorul pe uscat, zise razand Roger care observa de departe grupul in fierbere.

Pe Roger nu-l puteau birui nici tristetea, nici mania. Buna sa dispozitie invingea totul. Era in stare sa rada si in timpul unei batalii, ba chiar si in ceasul mortii. La fel de bine dispus era si in aceasta insula pustie unde-l aruncase soarta.

Observatia sa o facu pe Dolly sa zambeasca.

- Sarmanul om! suspina ea. Cat trebuie sa sufere din pricina lipsei de bautura!

- Este singurul care are dreptul sa se planga, afirma cu seriozitate Roger. In ce-l priveste, este de inteles. Dar ceilalti? Ce-i supara, la urma urmelor? Eu, cel putin, gasesc aceasta calatorie foarte frumoasa. Iata cum vaporul nostru cu panze a devenit submarin si astept cu nerabdare momentul cand va deveni balon

- Traiasca balonul! exclama Dolly batand din palme.

- Cam greu sa devina balon. Observa melancolic Robert. Sfarsitul lui Seamew marcheaza pe cel al calatoriei noastre. Ne vom imprastia, dupa mijloacele ce ne vor fi oferite, pentru a ne intoarce in Anglia.

- De ce sa ne imprastiem? raspunse Alice. Domnul Thompson isi va repatria pasagerii si ne va imbarca pe toti pe primul vapor de linie care va pleca in cursa.

- Pe pasageri, desigur, replica Robert, dar cu echipajul si cu servitorul dumneavoastra, e alta poveste.

- Ei, lasa, incheie vesel Roger, sa asteptam, inainte de a ne face griji, sa se gaseasca un vapor care pleaca. Iata un vehicul pe care nu-l vad ivindu-se cu una cu doua. Ar fi prea simplu. Eu ma opresc la balon, pe care-l cred mult mai usor de procurat.

Pe la ora unu dupa-amiaza, Thompson se-ntoarse aducand cu el vreo douazeci de carute de toate tipurile, dar toate trase dc catari si conduse dc negri. Incarcarea bagajelor incepu neintarziat si administratorul general se arata mai putin abatut decat s-ar fi putut crede in asemenea imprejurari. Vaporul sau fiind pierdut, trebuia sa plateasca din buzunar repatrierea a aproape o suta de persoane. Iata un motiv in stare sa indispuna pe omul cel mai voios. Thompson insa nu parea prea intristat.

Si asta pentru ca nenorocirea isi avea si compensatiile ei. Daca obligatia de a plati calatoria a o suta de pasageri constituia o neplacere destul de mare, pierderea lui Seamew era, dimpotriva, un adevarat noroc. Bine asigurat la companii solvabile, vechiul vapor avea sa fie platit ca unul nou si Thompson se insarcina cu reusita demersurilor sale. Naufragiul devenea astfel o operatiune fructuoasa si administratorul general nu avea nici o indoiala ca totul ii va aduce, pana la urma, un profit important. Acest beneficiu Agentia il va incasa fara nici o remuscare. El avea sa se adauge la banii pe care, printr-o economie neobosita, Thompson reusise sa-i indese in sacul dc calatorie, purtat de el pe umar din clipa debarcarii. In acest sac, cei 62 500 de franci platiti de pasageri, tinand cont de jumatatea de bilet a tanarului Abel, isi gasisera adapost la plecare. De atunci, este adevarat, cateva bancnote - destul de putine - iesisera pentru plata carbunelui, a excursiilor si a hranei de la bord. Mai ramanea acum sa achite leafa echipajului, a personalului de serviciu si a lui Robert Morgand. Thompson va scapa de aceasta formalitate indata ce vor sosi in targusor in care, oricat de sarac ar fi, tot se va gasi toc si cerneala. Suma ce-i va ramane va fi destul de frumoasa in bani pesin, la care se va adauga mai tarziu si beneficiul de la asigurare. Pe Thompson il distra sa calculeze cifra pe care o va atinge capitalul sau dupa aceasta operatiune.

Putin dupa ora doua, turistii pornira la drum, unii in caruta, altii pe jos. Pe acest teren nisipos le trebuira trei ore ca sa ajunga la golful Mordeira. Cateva case care, in ansamblu, de-abia daca meritau numele de sat, se ridicau pe malul dinspre nord.

In aceasta parte a insulei, natura avea un aspect putin mai fertil. Solul se unduia usor si cateva stanci isi aratau varfurile negricioase prin stratul subtire de nisip, pe care o sfioasa vegetatie il mai inveselea din loc in loc.

Nici nu ajunsera bine si Thompson, dupa ce trasera la un han saracacios, facu platile pe care le hotarase.

Fiecare primi exact atat cat i se cuvenea, nici mai mult, nici mai putin, si Robert, in cateva minute, se vazu in posesia celor l50 de franci ai sai.

Intre timp, pasagerii, ratacind pe plaja, cercetau marea cu neliniste. Roger avusese oare dreptate ingaduindu-si sa se indoiasca privitor la vasul de linie cu care trebuiau sa plece? Nici un vapor nu era ancorat in golful Mordeira, unde se leganau doar cateva barci de pescari. Ce se va alege de ei in acest catun saracacios, daca vor trebui sa ramana acolo.?

Cand aparu Thompson se starni o rumoare generala. Il inconjurara cu totii. Fiecare se interesa cu nerabdare de cele ce decisese administratorul general. Dar Thompson nu hotarase nimic, ceea ce marturisi cu candoare. Pentru a putea decide ceva, ii lipseau bazele elementare. Robert, gratie ghidului pe care-l studiase, putu sa-i dea cateva indicatii sumare si Thompson asculta cu deosebita placere aceste informatii care nu-l mai costau nimic.

Arhipelagul Capului Verde, descris de Robert auditoriului sau, se compunea dintr-un mare numar de insule sau insulite, impartite in doua grupe distincte. Insulele Sao-Antonio, Sao-Vicente si Sao-Nicolao, insulitele Santa-Lucia, Branco si Raza, asezate in linie aproape dreapta mergand aproximativ de la nord-vest la sud-est, constituie primul grup supranumit "Barlovento" sau,in vant", impreuna cu Insula de Sare si Boavista. Acestea doua din urma se continua cu al doilea grup, zis "Sotavento" sau "sub vant", si formeaza cu el un arc a carui convexitate e indreptata spre coasta Africii si pe parcursul caruia se intalnesc succesiv, la sud de Boavista, insulele Maio, Sao-Thiago, Fogo si Brava, plus insulitele Rombos.

Intrucat era cu neputinta sa ramana un timp mai lung pe aceasta coasta saracacioasa a Insulei de Sare, trebuiau sa afle mai intai daca un vapor de linie nu face vreo escala aici, la o data apropiata. In cazul unui raspuns negativ, singura cale de urmat ar fi fost sa ajunga la o alta insula mai bine deservita, cu una din barcile de pescuit ancorate in golf. Daca vor fi nevoiti sa faca acest lucru, insula trebuia aleasa cu multa grija.

- Vom merge la Sao-Vicente, hotari fara sa ezite Robert.

Aceasta insula, care nu este cea mai mare din arhipelag, a monopolizat si continua sa monopolizeze din ce in ce mai mult comertul. Vapoarele se opresc cu sutele in capitala sa. Porto Grande, a carei populatie flotanta depaseste de 20 de ori populatia locala. In acest port trumos si foarte frecventat nu vor trece nici 24 de ore inainte de a li se prezenta o ocazie de a se intoarce in Anglia. Capitanul, consultat, confirma spusele lui Robert.

- Desigur, aveti dreptate, spuse el. Din nefericire, ma indoiesc ca se poate ajunge la Sao-Vicente cu vantul acesta din nord-vest. Ne-ar trebui zile si zile. Ar fi, dupa parerea mea, o incercare irealizabila cu ambarcatiunile pe care le vedem. Cred ca mai degraba ar trebui sa incercam sa ajungem la una din insulele de "sub vant".

- Atunci Sao-Thiago, fara nici o indoiala, zise Robert. Mai putin comerciala ca Sao-Vicente, Sao-Thiago este insa cea mai mare insula a arhipelagului si orasul sau de resedinta, La Praya, este capitala acesteia. La Praya este totodata un port excelent, unde miscarea maritima depaseste anual l40 000 de tone. Si acolo, fara-ndoiala, se vor gasi toate posibilitatile pentru repatriere, iar in ce priveste distanta, nu-i nici o diferenta. Singura obiectie ar putea fi insalubritatea acestei insule, poreclita,ucigatoarea".

- Ei! facu Thompson. Doar nu avem de gand sa ne stabilim acolo. O zi sau doua nu e cine stie ce, si daca nimeni nu se opune.

Inainte de toate insa trebuia rezolvata problema vaporului. Dar in acest tinut pe trei sferturi salbatic, unde nu parea sa existe nici guvernator, nici primar, nu stiai cui sa te adresezi. La sfatul capitanului, Thompson, insotit de cei cu care impartasea vitregia soartei, se-ndrepta spre un grup de bastinasi care se uitau curiosi la multimea naufragiatilor. Acestia nu erau negri. Erau mulatri, rezultati din incrucisarea colonistilor portughezi cu sclavii de altadata. Dupa imbracaminte se cunostea ca sunt marinari.

Robert, luand cuvantul in numele lui Thompson, se adresa unuia din mateloti si-l intreba daca exista in Insula de Sare vreun mijloc de a pleca in Anglia.

Matelotul clatina din cap. Un asemenea mijloc nu exista. Vapoarele de linie nu se opreau la Insula de Sare si era foarte putin probabil sa gaseasca un alt vapor. In sezonul alizeelor, din octombrie pana in mai, vasele, in general, nu lipsesc in golful Mordeira. Dar in aceasta epoca a anului, ultimul dintre ele isi transporta incarcatura de sare si foarte probabil ca nu va mai veni altul inainte de octombrie, anul viitor.

Acest punct fiind clarificat cu atata precizie, nu mai puteau ezita. Marinarii, dealtfel, pareau sa gaseasca foarte normal proiectul de a pleca pe o alta insula. Ambarcatiunile lor erau solide si ar fi putut face la nevoie si drumuri mai lungi. In ceea ce privea insula Sao-Vicente, fura cu totii de parerea capitanului. Nu te puteai bizui pe un asemenea vant.

- Si Sao-Thiago? strecura Robert.

Auzind acest nume, marinarii schimbara o privire intre ei. Se gandira putin inainte de a raspunde. Pesemne ca-i framanta ceva ce nu voiau sa marturiseasca.

- De ce nu? rosti in sfarsit unul dintre ei. Depinde de pret.

- Acest lucru il priveste pe domnul, zise Robert aratand spre Thompson.

- Asa e, intari administratorul agentiei, cand i se traduse raspunsul mulatrului. Daca dumneata si capitanul vreti sa ma insotiti, acest marinar ne va arata barcile pe care ni le poate oferi, si vom discuta, in acelasi timp, conditiile calatoriei.

Mai putin de o ora mai tarziu, totul era stabilit. Pentru transportul naufragiatilor si al bagajelor, capitanul alesese sase barci cu care, dupa cum aprecia el, s-ar putea face traversarea fara a se comite o imprudenta. De comun acord, se fixa plecarea la ora trei dimineata, pentru a calatori cat mai mult posibil pe lumina. Aveau de strabatut o distanta de ll0 mile, pentru care era nevoie de cel putin l7 ore. Nimeni, dealtfel, nu protesta. Toti se grabeau sa paraseasca aceasta insula pustie.

Bagajele fura stivuite imediat. Cat despre pasageri, dupa o masa cat se poate de simpla, isi petrecura timpul cum se pricepura mai bine. Unii se plimbara pe plaja, iar altii incercara sa atipeasca intinsi pe nisip. Niciunul nu accepta sa fie gazduit, gandindu-se la rudimentarele cocioabe din sat.

Momentul plecarii gasi pe toata lumea in picioare. La ora fixata fiecare isi luase locul in primire si cele sase barci, ridicandu-si panzele, trecura repede de istmul Tortues. Cum se vede, Thompson urcase in grad. Comandantul se transformase in amiral.

O ora dupa plecare, lasau la babord promontoriul de sud al Insulei de Sare si, in razele rasaritului, Boavista aparu in departare.

Printr-o sansa rara la aceasta epoca a anului, cerul se mentinea tot timpul senin. Un vant destul de tare sufla din nord-vest, impingand spre larg cele sase ambarcatiuni care strabateau marea spre sud, intr-o alura sustinuta.

La ora opt dimineata, trecura prin dreptul Boavistei. Era o insula joasa, cu o infatisare tot atat de arida ca si Insula de Sare. Un simplu banc de nisip avand in mijloc cateva varfuri de bazalt, care incununeaza o ridicatura longitudinala a solului ce nu atinge inaltimea de o suta de metri.

La traversul barcilor, se deschidea Rada engleza, in fundul careia se zareau bordeiele si cele cateva case ale rahil-ului, sat ridicat la rangul de resedinta. Poate ca in rada erau ancorate vapoare, dar distanta nu permitea sa fie vazute.

Cateva ore mai tarziu, piscul San-Antonto, cel mai inalt din insula Sao-Thiago, incepea sa danteleze orizontul. Acest varf de 2 250 de metri fu salutat cu urale de naufragiati, carora le indica telul inca indepartat al calatoriei.

Cu toate ca era mai aproape, insula Maio, mult mai joasa decat Sao-Thiago, nu se arata privirilor decat dupa ea. Abia la doua dupa-amiaza ii zarira malurile nisipoase. La ora cinci ajunsera in dreptul ei.

Parea o reeditare a Insulei de Sare si a Boavistei. Nimic altceva decat o intindere dc nisip, fara rauri, fara izvoare si fara arbori, unde placile de sare reflectau, pe alocuri, razele soarelui. Nu-ti venea sa crezi ca trei mii de fapturi umane pot trai in acest tinut sterp. Ochiul obosit de o asemenea monotonie a tristetii se-ndrepta cu placere spre orizontul din sud, unde Sao-Thiago se marea cu repeziciune. Stancile sale colturoase, falezele de bazalt si rapele acoperite de o vegetatie deasa aminteau putin de infatisarea Azorelor si, in comparatie cu peisajul dezolant al nisipurilor, gaseai placuta aceasta salbaticie, altadata considerata plictisitoare. La ora opt seara trecura pe la Capul Est in momentul cand se aprindea farul care-l incoroneaza. O ora mai tarziu, in noaptea care se lasa, se deslusi farul promontoriului Tamaro, care inchide la apus Porto da Praya. Dupa o alta ora, si dupa ce trecura de capul Biscadas, barcile patrundeau in sir indian in apele mai calme ale golfului in fundul caruia straluceau luminile orasului.

Dar nu spre aceste lumini se-ndreptara marinarii. Indata ce trecura de capul Biscadas, pe care il ocolira, ei manevrara pentru a intra sub vant si isi urmara drumul de-a lungul coastei. Cateva minute mai tarziu ancorara la o distanta destul de mare de oras.

Robert se mira de aceasta manevra. Din ghidul pe care-l studiase stia ca exista un debarcader pe malul occidental. Dar vorbi in zadar. Dintr-un motiv sau altul, mulatrii staruira in planul lor si incepura sa transporte oamenii si lucrurile lor cu ajutorul unor salupe aduse de cele doua ambarcatiuni care purtau bagajele.

Pe rand pasagerii fura debarcati langa o mica stanca situata la poalele falezei, care se afla la capatul oriental al golfului. Dupa cum putu sa-si dea seama Robert din indicatiile Baedeker-ului, acesta era vechiul debarcader, acum parasit, si se mira din ce in ce mai mult de fantezia acelora care-i transportasera. Valurile se izbeau cu furie de stanci si debarcarea pe intuneric nu fu deloc usoara. Mai multi pasageri cazura pe suprafata alunecoasa a granitului pe care valurile o slefuiau de secole si alti cativa facura fara voie o baie. Dar totul se termina fara vreun accident deosebit si, putin dupa ora ll, toti pasagerii se aflau pc uscat. Cu o graba deosebita, care dadea de gandit, salupele se intoarsera la bord si, dupa mai putin de zece minute, cele sase ambarcatiuni plecara in larg si disparura in noapte.

In tot cazul, daca exista vreun mister, nu era nici timpul si nici locul sa cauti sa-l dezlegi. Situatia pasagerilor reclama acum intreaga atentie. Nu puteau dormi sub cerul liber si, pe de alta parte, nu se puteau cara lazile, cuferele si valizele ingramadite pe mal. Trebui sa intervina din nou capitanul. Conform hotararii sale, bagajele fura lasate acolo, sub paza a doi mateloti, iar ceilalti naufragiati pornira la drum in directia orasului, destul de departat.

Cat de schimbata arata coloana stralucita pe care, odinioara, Thompson o condusese cu atata maiestrie! Ajunsese ca o turma invalmasita care, deprimata si descurajata, isi cauta cu greu drumul pe aceasta coasta necunoscuta, plina de blocuri razlete si cufundata intr-un intuneric de nepatruns. Mars obositor chiar si pentru cei mai incercati drumeti. Timp de mai mult de o ora urmara o poteca abia vizibila. Picioarele li se infundau pana la glezne in nisipul adanc si afinat. Apoi trebuira sa urce o panta abrupta. Miezul noptii trecuse de mult, cand turistii, la capatul puterilor, se vazura in sfarsit inconjurati de cateva case salvatoare.

Tot orasul dormea. Nu se zarea nici un trecator, nici o lumina.

In mijlocul acestui desert al intunericului si al tacerii, a gasi adapost pentru atatea persoane era o adevarata problema. Luara hotararea sa se desparta in trei grupuri. Unul, sub conducerea capitanului, era alcatuit din echipajul vasului defunct. Al doilea, condus de Thompson, avea desigur si pe Baker printre componentii sai. In sfarsit, al treilea era incredintat lui Robert care cunostea mai multe limbi.

Acesta din urma, cel putin, din care faceau parte Roger si cele doua americane, nu intampina nici o dificultate sa gaseasca un hotel. In cateva minute, Robert descoperi unul. Batu numaidecat la usa, atat de tare, incat putea trezi si pe somnorosul cel mai inrait. Cand gazda, atrasa de zgomot, intredeschise usa, ramase uluita la vederea atator clienti.

- Aveti camere libere? intreba Robert.

- Camere? repeta hotelierul, ca picat din cer. Dar de unde naiba veniti? exclama el inainte de a raspunde. Cum ati ajuns aici?

- Cum se ajunge de obicei, cred. Pe mare, raspunse nerabdator Robert.

- Pe mare? repeta portughezul care parea mirat la culme.

- Da, pe mare, starui Robert iritat. Ce-i extraordinar in asta?

- Pe mare! exclama din nou hotelierul. Dar inca nu s-a ridicat carantina.

- Ce carantina?

- Ei, doamne! A insulei, unde n-a acostat de o luna nici un vapor.

Fu randul lui Robert sa se mire.

- Ce se-ntampla aici? Care este cauza acestei carantine? intreba el.

- O groaznica epidemie de febra pernicioasa.

- Primejdiosa?

- Mai mult decat primejdioasa! Numai in oras mor peste douazeci de persoane pe zi, la o populatie de 4 000 de locuitori.

- Pe legea mea! exclama Robert. Trebuie sa marturisesc ca n-am avut o idee prea stralucita, cand le-am recomandat turistilor sa vina aici. Din fericire, n-avem sa ramanem mult timp!

- N-aveti sa ramaneti mult timp! exclama hotelierul.

- Desigur!

Portughezul clatina din cap intr-un fel anume, prea putin linistitor.

- Pentru moment, daca doriti, am sa va arat camerele, rosti el ironic. Am presimtirea ca nu le veti parasi atat de curand. Dealtfel, veti vedea chiar dumneavoastra maine, ca daca ai ajuns la Sao-Thiago, ramai acolo multa vreme.

X IN CARANTINA.

Intr-adevar, nefericitii clienti ai Agentiei Thompson aveau ghinion! Da, o epidemie dintre cele mai teribile bantuia Sao-Thiago, intrerupand, de o luna incoace, orice comunicatie cu restul lumii. Caci insalubritatea este starea obisnuita a acestei insule, poreclita pe drept "ucigatoarea". Asa cum, inainte de a parasi Insula de Sare, ii avertizase Robert pe tovarasii sai, frigurile sunt endemice si fac si in mod obisnuit numeroase victime.

Dar epidemia locala devenise de data aceasta de o virulenta neobisnuita si capatase un caracter pernicios, ceea ce nu se intampla in mod curent. In fata ravagiilor pe care le provoca, guvernamantul se sesizase si, pentru a taia raul de la radacina, luase dispozitii drastice.

Parasirea insulei era riguros interzisa din ordinul autoritatilor superioare. Desigur, vapoarele aveau dreptul de a ancora, dar cu conditia de a nu iesi din rada pana la sfarsitul imprevizibil al carantinei si al epidemiei. Se intelege deci ca vasele de linie si cele de cursa lunga evitau un asemenea port, si, de fapt, inaintea sosirii clientilor lui Thompson, nici un singur vapor nu patrunsese in golf in ultimele 30 de zile.

Asa se explica sovaiala pescarilor din Insula de Sare cand li se vorbise de Sao-Thiago, asa se explica fuga lor imediat dupa debarcarea nocturna, departe de oras, intr-un loc parasit. Cunoscand situatia, ei n-au vrut nici sa piarda - datorita unui scrupul excesiv - castigul de pe urma traversarii, nici sa se vada retinuti multe zile departe de familii si de tinutul lor.

Pasagerii erau inspaimantati. Cate saptamani vor fi siliti ei sa ramana in aceasta insula blestemata?

Totusi, pentru ca nu se putea altfel, trebuira sa se impace cu aceasta stare de lucruri. Nu puteai decat sa astepti - asa incat asteptau, fiecare petrecandu-si timpul in felul sau.

Unii, ca Johnson si Piperboom, isi retuasera pur si simplu viata lor obisnuita si pareau incantati. Un restaurant pentru unul, un cabaret pentru celalalt - erau destul pentru a le aduce fericirea. Si nici cabaretele, nici restaurantele nu lipseau in La Praya.

In schimb, tovarasii lor nu gaseau aceleasi placeri in inchisoarea in care i-au aruncat capriciile intamplarii. Descurajati, obsedati de spaima contaminarii, ramaneau, cei mai multi, zi si noapte, in camerele lor, fara sa-ndrazneasca nici macar sa deschida ferestrele. Aceste masuri pareau sa le foloseasca. Timp de opt zile nu se molipsi niciunul. In schimb mureau de plictiseala si jinduiau sa scape de acolo, dorinta a carei indeplinire nu se intrevedea deocamdata.

Altii erau mai energici. Hotarati sa nu tina seama de nefericita epidemie, traiau ca si cum nici n-ar fi aflat ue ea. Printre acesti curajosi se aflau cei doi francezi si prietenele lor americane. Ei socoteau, si pe buna dreptate, ca frica-i mai periculoasa decat epidemia. In tovarasia lui Baker, care in adancul inimii ar fi dorit poate sa se imbolnaveasca, pentru a avea un nou pretext de a-l acuza pe rivalul sau, ieseau in oras, asa cum ar fi facut-o la Londra sau Paris.

De cand ajunsesera la Sao-Thiago, abia daca-l putusera zari pe Jack Lindsay care, mai mult ca oricand, ducea o viata stearsa si singuratica. Alice, avand alte griji, nu se gandea deloc la cumnatul ei. Daca uneori chipul lui ii aparea in gand, il alunga imediat, mai putin suparata acum si gata sa-l ierte.

Intamplarea de la Curral das Freias palea cu trecerea timpului si-si pierdea din importanta. Cat despre ideea ca ar putea sa se repete un act criminal de genul celui savarsit atunci de Jack, sentimentul de profunda siguranta pe care il avea, fiind sub protectia lui Robert, o facea pe Alice s-o respinga cu hotarare.

Robert, dimpotriva, amintindu-si de capcana din Marea Canarie, se gandea adesea la inamicul sau, convins in sinea lui ca atacul de atunci fusese indreptat impotriva lui. Pasivitatea adversarului il linistea numai pe jumatate si veghea mereu cu aceeasi grija, pastrand in suflet o neliniste ascunsa.

Jack, intre timp, isi urma drumul fatal. Deloc premeditata, actiunea lui criminala de la Curral das Freias nu fusese decat un gest reflex sugerat de o ocazie neasteptata. Si totusi, nereusita acestei prime incercari transformase deceptia incercata intr-un sentiment de ura. Aceasta ura, dupa interventia dispretuitoare a lui Robert, devenise, din cauza fricii, de doua ori mai puternica, indepartandu-l in acelasi timp de scopul ei initial. Pentru moment, cel putin, Jack Lindsay uitase de cumnata lui si isi indreptase ura impotriva interpretului de pe Seamew, ajungand sa-i pregateasca o capcana din care acesta n-ar fi scapat daca ar fi luat-o pe celalalt drum.

Rezistenta darza a lui Robert si eroica interventie a domnului Blockhead determinasera inca o data esuarea planurilor sale.

De atunci, pentru Jack Lindsay nu mai era nici o deosebire intre cei doi dusmani ai sai. El ii ingloba pe Alice si Robert in aceeasi ura, indarjita de esecurile succesive pe care le suferise. Era inactiv numai datorita vigilentei lui Robert. Daca i s-ar fi ivit un prilej, Jack, care nu mai avea nici un scrupul si era hotarat sa nu se declare infrant, n-ar mai fi sovait nici o clipa sa se descotoroseasca de aceste doua fiinte, a caror moarte i-ar fi adus triumful razbunarii si averea. Dar se lovea mereu de veghea neobosita a lui Robert si zi de zi pierdea speranta de a gasi o ocazie favorabila in mijlocul unui oras plin de lume, pe care cei doi francezi si cele doua americane il vizitau cu o liniste care-l scotea din sarite.

Orasul La Praya nu poate, din pacate, oferi multe frumuseti unui turist care are tot timpul inaintea sa. E inghesuit intre doua vai ce se sfarsesc amandoua cu cate o plaja in dreptul marii - Plaja Neagra la vest si, la est, cea unde au debarcat, numita Plaja Mare. Aceasta din urma se intinde pe o archada adica pe un platou de lava, revarsata odinioara din vulcanii de 400-500 metri altitudine, care inchid orizontul spre nord. Formand o faleza abrupta de vreo 80 de metri, pintenul acestui platou coboara pana la mare si separa cele doua plaje ale caror drumuri foarte povarnite duc spre oras.

Orasul La Praya are un caracter mult mai pronuntat african decat celelalte centre ale arhipelagului, ceea ce constituie, in ochii calatorului european, singura sa particularitate interesanta. Strazile misunand de porci, pasari si maimute, casele joase zugravite in culori vii, colibele negrilor de la periferie, populatia neagra in mijlocul careia s-a implantat o importanta colonie alba, compusa in majoritatea din functionari - toate acestea alcatuiesc un spectacol nou si original.

Dar, dupa cateva zile, turistul, satul de tot acest exotism, nu mai gaseste decat foarte putine distractii intr-o asezare de 4000 de suflete.

Dupa ce a parcurs cartierul european, cu strazi largi si drepte, pornind ca niste raze din intinsa piata O Pelurinho, dupa ce a contemplat biserica si sediul guvernului care se gasesc fata-n fata pe o alta piata mai mica de pe malul marii, dupa ce a vazut primaria, inchisoarea, tribunalul si - in sfarsit - spitalul, turul s-a terminat. Ar putea atunci, fara sa piarda nimic, sa umble cu ochii inchisi. De acum incolo incepe plictiseala. Cei doi francezi si tovarasele lor nu intarziara sa ajunga la acest punct. Si daca nu-i cuprinse plictiseala, gonita din sufletele si mintile lor ocupate de atatea ganduri si simtiri, se gasira in situatia de a nu mai avea nimic de facut. Incetul cu incetul, plimbarile fura inlocuite cu lungi popasuri pe nisipul plajelor, in fata acestei mari pe care nu o puteau strabate. Murmurul monoton al valurilor legana tacerile Alicei si ale lui Robert, acompaniind in acelasi timp discutia voioasa dintre Roger si Dolly.

Asupra acestora din urma, melancolia n-avea nici o putere. Accidentul si apoi disparitia lui Seamew, ca si carantina la care erau supusi nu puteau sa le strice buna dispozitie.

- Ce vreti, spunea uneori Roger, pe mine ma amuza sa devin un "capoverdian" - ce nume nostim!

- Domnisoara Dolly si cu mine ne gandim serios la ideea de a ne face negri.

- Dar frigurile? intreba Alice.

- Iata o gluma buna! raspundea Roger.

- Dar concediul dumitale care va expira? zicea Robert.

- Caz de forta majora, replica ofiterul.

- Dar familia care te asteapta in Franta?

- Familia mea? Familia mea este aici!

In sufletul lui, desigur, Roger era mai putin linistit decat voia sa para. Cum sa nu se fi gandit cu teama la cele ce riscau el si tovarasii lui, zi de zi, in acest oras infestat, a carui populatie fusese decimata? Dar avea una din acele firi fericite care se fereste, inainte de toate, sa strice prezentul din grija viitorului. Or, prezentul nu era lipsit de farmec pentru el. I-ar fi placut sa locuiasca la Sao-Thiago, dar cu conditia sa stea, ca acum, in apropierea lui Dolly. Intre ei nu fusese pronuntat inca nici un cuvant hotarator, dar erau siguri unul de altul. Fara sa si-o fi spus, se stiau logoditi.

Se purtau ca niste oameni care n-au nimic de ascuns. Li se putea citi in suflet ca intr-o carte deschisa. Toata lumea le cunostea sentimentele atat de vadite, incat considerasera fara rost sa le mai exprime.

Doamna Lindsay, spectatoare mai interesata decat altii, parea sa nu se preocupe de aceasta situatie. Ii ingaduia surorii sale sa se bucure de acea libertate a fetelor americane, de care avusese si ea parte in tinerete. Se bizuia pe sinceritatea si puritatea lui Dolly, iar Roger era unul dintre acei oameni care-ti trezesc increderea tot atat de firesc cum respira. Alice lasa, deci, ca idila sa-si urmeze cursul, sigura fiind ca se va termina la intoarcere printr-o casatorie, ca in deznodamantul firesc al unei povesti foarte simple.

Ce bine ar fi fost sa aiba in suflet aceeasi liniste si siguranta! Intre ea si Robert neintelegerea continua. O falsa rusine ingheta cuvintele pe buzele lor si, pe masura ce se scurgeau zilele, se indepartau din ce in ce mai mult de explicatia clara si deschisa care, numai ea, putea sa le redea linistea.

Relatiile lor exterioare nu intarziara sa sufere din pricina tulburarii lor sufletesti. Nu ajunsesera sa fuga unul de altul numai fiindca n-aveau puterea s-o faca. Dar, atrasi mereu unul spre altul cu o forta de neinvins, simteau, de indata ce se aflau fata-n fata, ca o bariera se ridica intre ei - orgoliu dintr-o parte si neincredere din cealalta. Si atunci, cu inima stransa, nu mai schimbau intre ei decat cuvinte reci care adanceau neintelegerea.

Roger asista descurajat la acest conflict surd. Fireste ca ar fi dorit ca rezultatul conversatiei lor intre patru ochi, pe piscul Teyde, sa fi fost mai bun. Cum de nu si-au deschis atunci sufletul unul catre celalalt, odata pentru totdeauna, in acel minut de emotie, in mijlocul imensei naturi, a carei grandoare ar fi trebuit sa atenueze prin contrast atat pudoarea sentimentala a unuia, cat si bolnavicioasa mandrie a celuilalt? Toate aceste piedici, pe care el le gasea cam copilaresti, toate aceste lupte interioare nu se impacau cu natura franca a ofiterului, care ar fi iubit, daca ar fi fost rege, o cersetoare, sau, daca ar fi fost sarac - o regina, cu aceeasi simpatie calma.

La capatul a opt zile, martor al infruntarilor tacute si nesfarsite dintre cei doi, el socoti ca spectacolul a ajuns de nesuportat si se hotari - cum se spune - sa ia taurul de coarne. Sub un pretext oarecare, il duse pe compatriotul sau pe Plaja Mare, pustie la ora aceea, si, asezandu-se pe un bloc de stanca, il provoca la o explicatie definitiva.

In acea dimineata, doamna Lindsay plecase sa se plimbe singura. Explicatia pe care Roger voia s-o impuna compatriotului sau ea incerca s-o aiba cu sine insasi si, cu pas domol, ca atunci cand n-ai o tinta anume, se indrepta, cu putin inaintea celor doi prieteni, spre aceeasi plaja, a carei singuratate ii placea. Curand, ostenita de plimbarea prin nisip, poposi intr-un loc ales de soarta si, rezemandu-si barbia in palma, incepu sa viseze, privind marea.

Un zgomot de voci o smulse din meditatie. Doi barbati discutau de cealalta parte a stancii pe care se asezase masinal, si in cei doi interlocutori ii recunoscu pe Roger de Sorgues si Robert Morgand.

Primul ei gand fu sa iasa la iveala. Dar ceea ce auzi o impiedica. Intrigata, doamna Lindsay asculta.

Robert il urmase pe compatriotul sau cu indiferenta pe care, fara sa vrea, o avea pentru multe lucruri. Merse atata timp cat Roger vru sa mearga. Se aseza cand Roger isi manifesta aceasta dorinta. Dar ofiterul stia cum sa trezeasca atentia nepasatorului sau prieten.

- Uf! facu Roger oprindu-se. E cald al naibii in tinutul asta blestemat. Putina odihna mi se pare binevenita. Ce spui, scumpul meu Gramond?

- Gramond? repeta de cealalta parte a stancii Alice, adanc mirata.

Robert incuviinta printr-un gest, supunandu-se invitatiei.

- Ah, zise deodata Roger, se pare ca vom mai ramane multa vreme aici?

- Nu pe mine trebuie sa ma intrebi, raspunse Robert, schitand un zambet.

- Nu sunt de aceasta parere, replica Roger, caci daca sederea in aceasta insula capoverdiana - Doamne, ce nume caraghios! - nu este placuta pentru nimeni, ea trebuie sa fie in mod special penibila pentru doamna Lindsay si pentru dumneata.

- De ce? intreba Robert.

- Iti retragi oare confidentele ce mi le-ai facut intr-o seara, cand navigam de-a lungul insulelor Canare?

- Deloc, raspunse Robert. Dar nu vad.

- E foarte clar, in acest caz, il intrerupse Roger. Daca tot o mai iubesti pe doamna Lindsay - caci o iubesti, nu-i asa?

- Bineinteles! afirma Robert.

- Foarte bine! Repet: Daca o iubesti pe doamna Lindsay si daca, pe de alta parte, esti absolut hotarat sa nu-i marturisesti nimic, revin la spusele mele si-mi iau libertatea sa ma indoiesc ca sederea pe aceasta roca africana poate prezenta vreo atractie atat pentru ea, cat si pentru dumneata. Dealtfel, e destul sa se uite cineva la voi. Dumneata ai un aer de inmormantare. Abia daca-ti desclestezi gura. Sincer vorbind, parca v-ati juca de-a soarecele cu pisica. Cum de nu vezi, caci e limpede ca lumina zilei, ca doamna Lindsay se plictiseste de moarte si ca ar aprecia foarte mult placerea arzatoarelor dumitale marturisiri?

- Dragul meu de Sorgues, rosti Robert cu o voce usor emotionata. Nu inteleg cum poti glumi cu astfel de lucruri, dumneata care stii ce ganduri ma framanta, dumneata care cunosti situatia mea si scrupulele ce mi le impune.

- Haida-de! il intrerupse Roger, care nu paru convins de observatia lui Robert. Totusi e inadmisibil sa fii nefericit si sa-i faci si pe altii, atata vreme cat, de fapt, stii bine ca totul este atat de simplu.

- Ce-ai vrea, deci? intreba Robert.

- Ei, nu pot sa-ti dau sfaturi! Intr-un caz ca acesta, fiecare procedeaza dupa temperamentul sau. Dar de ce sa nu fii dumneata insuti, adica vesel, amabil, dragastos, de vreme ce iubesti? Restul va veni de la sine. Priveste-ne pe noi, pe Dolly si pe mine. Avem oare aerul unor indragostiti de melodrama?

- Dumitale iti vine usor sa vorbesti, observa cu amaraciune Robert.

- Fie! incuviinta Roger. Ei bine, atunci fii sincer, da totul pe fata. Taie-ti puntile. Cand ne vom intoarce acum, du-te la doamna Lindsay, asa cum te duci la asalt, si incredinteaza-i adevarul, fara inflorituri. N-ai sa mori, ce naiba! Si vei vedea ce-ti va raspunde.

- Raspunsul, oricare ar fi, nu m-ar infricosa, daca m-as socoti in drept sa-i fac aceste marturisiri.

- Dar de ce nu? Pentru neghioaba aceea de avere? Dar intre avere si asta, exclama Roger, facand sa-i pocneasca unghia intre dinti, nu exista nici cea mai mica diferenta! Si, dealtfel, nu esti dumneata in masura sa-i oferi un schimb? Chiar daca te-ai ascuns sub un alt nume, poti redeveni oricand iti va place marchizul de Gramond si, dupa cum stiu, marchizi de Gramond nu se gasesc pe toate drumurile!

Robert lua mana tovarasului sau.

- Tot ce-mi spui, dragul meu de Sorgues, rosti el, imi dovedeste, din ce in ce mai mult, cat de bun prieten imi esti. Dar, crede-ma, e mai bine sa pastram tacere asupra acestui subiect; nu vei obtine nimic de la mine. Stiu ca schimbul de care-mi vorbesti este in general admis. Totusi, ce vrei, un asemenea targ nu-i de mine.

- Targ! Targ! Ai zis si dumneata o vorba! mormai Roger, fara a se lasa convins. Unde vezi un targ, de vreme ce nu esti manat de interes?

- Da, zise Robert, dar doamna Lindsay nu stie acest lucru. Iata unde-i punctul delicat.

- Ei bine, mii de draci, da-ti osteneala sa i-l spui. Orice se va intampla, va fi mai bine decat sa te chinui astfel, fara sa mai vorbim si de doamna Lindsay.

- Doamna Lindsay? repeta Robert. Nu inteleg.!

- Si daca te iubeste, totusi? il intrerupse Roger. Te-ai gandit la asta? Oricum, nu-ti poate vorbi ea prima.

- Ea doua oara cand imi faci aceasta remarca, raspunse Robert, putin intristat. Esti convins pesemne ca ai motive foarte puternice. Daca doamna Lindsay m-ar iubi, s-ar schimba, intr-adevar, multe lucruri. Dar doamna Lindsay nu ma iubeste si nu sunt atat de infumurat incat sa cred ca ma va iubi vreodata, mai ales ca nu fac nimic in acest scop.

- Poate ca tocmai de aceea. murmura Roger printre dinti.

- Ce vrei sa spui?

- Nimic, sau, cel putin, vreau sa spun ca esti cu desavarsire orb, daca nu cumva o faci dinadins. Dealtfel doamna Lindsay nu m-a insarcinat sa-ti dezvalui modul ei de a privi lucrurile. Dar sa admitem un moment ca sentimentele pe care i le-am atribuit eu adineauri ar fi adevarate Ar trebui atunci, ca sa le crezi, sa vina ea insasi sa ti le marturiseasca?

- Acest lucru poate ca n-ar fi suficient, raspunse linistit Robert.

- Ei, nu! facu Roger. Chiar si dupa aceea ai fi in stare sa te indoiesti?

- Fatis mi-ar fi cu neputinta, spuse Robert cu tristete, dar in fundul sufletului mi-ar ramane o teama destul de chinuitoare. Doamna Lindsay imi este indatorata si, pentru o inima ca a ei, o asemenea datorie e mai presus decat altele. As gandi ca dragostea ei ar ascunde, in mod delicat, recunostinta care o apasa.

- Esti un incapatanat inrait! exclama Roger privindu-l uimit pe prietenul sau. Marturisesc ca eu unul nu m-as putea impotrivi atat unui sentiment pe care-l port in suflet. Ca sa ti se dezlege limba, ar fi nevoie ca aceasta calatorie sa ia sfarsit. Poate ca atunci durerea de a o pierde de-a binelea pe doamna Alice va fi mai tare decat orgoliul tau.

- Nu cred, zise Robert.

- Vom vedea, incheie Roger, ridicandu-se. Pentru moment, declar ca aceasta situatie nu mai poate dura. Ma duc glont sa-l caut pe capitanul Pip si sper sa gasesc impreuna cu el un mijloc de a o putea sterge de aici. Ce naiba! Exista vapoare in rada; cat despre paza forturilor portugheze, ea s-a dovedit de mult o gluma.

Cei doi francezi se-ndepartara spre oras, urmati cu privirea de Alice. De pe fata ei disparuse orice urma de amaraciune. Cunostea adevarul si acest adevar n-avea de ce sa-i displaca. Nu se mai putea indoi de acum inainte: se stia iubita asa cum orice femeie ar dori sa fie, iubita pentru ea insasi si fara ca nici un gand strain sa umbreasca puritatea acestui sentiment. Mai mult inca, era bucuroasa ca putea sa se dezbare de constrangerea care de atata vreme ii paraliza sufletul. Desigur, nu se asteptase sa auda marturisirile pe care le surprinsese pentru a se simti atrasa de Robert Morgand, pentru a fi ghicit, fie si numai dupa infatisarea lui, ca el ascunde o taina ca aceea pe care o aflase din ascunzatoarea ei. Totusi, prejudecatile lumii au o putere atat de mare, incat sentimentul pe care-l avea pentru el ii adusese pana acum mai multa tristete decat fericire. Sa iubesti pe ciceronele-interpret de pe Seamew, chiar daca ar fi fost de o suta de ori profesor, o asemenea decadere ii parea cruda bogatei americane, si, de cand parasise Madera, lupta mandriei sale impotriva glasului inimii o umplea de nemultumire fata de ea insasi si fata de ceilalti.

Acum situatia se simplificase. Amandoi erau pe aceeasi treapta. Singurul punct care ramanea delicat era de a invinge scrupulele putin cam exagerate ale lui Robert. Dar Alice nu-si facea griji in aceasta privinta. Stia ce putere de convingere are o femeie care iubeste si este iubita. Dealtfel, aceasta insula nu era potrivita pentru cuvinte hotaratoare. inainte de a sosi ziua mult asteptata, cine stie daca Alice nu-si va plati, intr-un fel sau altul, datoria de recunostinta si nu-si va recastiga prin urmare, in ochii lui Robert, independenta inimii.

Roger facu ceea ce spusese. El ii impartasi imediat capitanului planul sau de a fugi, si n-are rost sa mai spunem cu cat elan imbratisa batranul marinar aceasta idee. Desigur, orice era mai bine decat sa putrezesti pe aceasta insula blestemata, unde suferea - dupa cum spunea el - de "rau de uscat". Voia insa sa comunice lui Thompson si celorlalti pasageri intentia lor; intr-adevar, asa era drept, incat lui Roger nici nu-i veni in minte sa se opuna.

Asentimentul fu general si unanim. Unii erau obositi de acest oras pe care-l vizitasera atat de des, altii terorizati de multele convoaie mortuare pe care le vedeau de la ferestrele lor, asa incat toti se aflau la capatul curajului si al rabdarii.

Pe doi dintre pasageri n-avea rost sa-i intrebi. La bordul viitorului vapor, trebuia doar sa ai grija sa le aduci suficienta bautura si mancare. Atunci de ce sa-i mai fi consultat pe Johnson si Piperboom?

Ramanea acum sa se realizeze plecarea pe care o hotarasera.

Daca, asa cum le semnalase Roger, existau nave ancorate in rada, ele erau putin numeroase. In total trei corabii de 700-1000 de tone, destul de subrede, cum puteau constata si cei mai putin priceputi. Toate vapoarele in buna stare plecasera inainte de a se institui carantina si in port ramasesera numai cele scoase din serviciu. Si-apoi, trebuiau sa nu uite ca plecarea, daca era posibila, avea sa se faca pe ascuns. Dar ce mijloc puteai gasi ca sa tainuiesti imbarcarea a o suta de persoane si, in plus, a proviziilor si materialelor necesare unui numar atat de mare de pasageri?

Era deci o problema foarte dificila. Capitanul Pip se oferi s-o rezolve si i se dadu mana libera. Cum proceda el? Nu spuse. Dar fapt este ca a doua zi dimineata detinea informatii ample, pe care le comunica naufragiatilor reuniti pc Plaja Neagra si in particular lui Thompson, intrucat acesta avea un rol important in repatrierea pasagerilor.

Din cele trei corabii ancorate in rada, doua erau cel mult bune pentru a fi transformate in lemne de foc - ba chiar in lemne de foc proaste! adauga capitanul. Cat despre ultima, numita Santa Maria, era desigur o nava veche si destul de obosita, dar, la nevoie, mai putea fi intrebuintata. Nu greseai total daca te bizuiai pe ea pentru o calatorie destul de scurta, in definitiv.

Dupa ce vizitase corabia de sus pana jos, capitanul riscase sa tatoneze terenul pe langa armator, si acolo treaba fusese usoara. Carantina paralizand comertul insulei pentru un timp nedeterminat, armatorul primise cu bucurie propunerile capitanului. Puteai deci spera sa obtii de la el conditii relativ convenabile.

Cat despre hotararea ce urma sa se ia, capitanul se abtinu sa dea vreun sfat. Nu ascunse ca nu era lipsita de primejdii o imbarcare in asemenea conditii, si asta fara a tine seama de o eventuala furtuna. Fiecare era liber sa aleaga riscul ce i s-ar fi parut mai putin de temut: riscul contaminarii, sau riscul marii.

In legatura cu aceasta din urma capitanul spuse ca pericolul ar fi considerabil diminuat daca se declarau de acord sa evite Golful Gasconiei, debarcand intr-un port spaniol sau portughez. In acest fel, cea mai mare parte a traversarii s-ar face in regiunea alizeelor unde furtunile sunt destul de rare. In cele din urma, in numele sau personal, capitanul vota pentru o plecare rapida si se jura ca prefera riscul unui inec in fata certitudinii de a muri de friguri sau de plictiseala.

Deliberarea fu scurta. Plecarea se decise pe loc si in unanimitate, iar capitanul fu insarcinat sa faca pregatirile necesare. El accepta aceasta insarcinare si se obliga sa fie gata in patru zile, fara a trezi vreo banuiala.

Inainte de toate, insa, trebuiau sa trateze cu proprietarul vasului, si aceasta era treaba lui Thompson. Dar in zadar il cautara pretutindeni pe administratorul general, caci Thompson, care cu cateva clipe inainte fusese de fata, disparuse fara urma.

Dupa ce-si manifestara cat putura indignarea, turistii hotarara sa transmita unuia din ei puterile generalului fugar si sa-l delege pe acesta sa trateze cu armatorul pentru a obtine nava in conditiile cele mai avantajoase. Se intelege ca fu ales Baker, caci experienta lui in afaceri si, mai ales, in afaceri de acest gen il desemna drept cel mai indicat.

Baker accepta fara dificultate noua sa functie si pleca imediat in tovarasia capitanului.

Se inapoiara dupa doua ore.

Totul fusese discutat si perfectat, iar contractul semnat si parafat. Se tocmisera si cazusera la invoiala pentru o suma de 6 000 de franci, in baza careia putea fi folosita nava pana-n Europa. Armatorul va lua ulterior masurile pe care le va crede de cuviinta pentru a se descotorosi de aceasta nava, de intoarcerea careia nu era deci cazul sa se preocupe. Nu aveau nevoie de echipaj, statul major, echipajul si personalul de serviciu de pe Seamew multumindu-se sa-si reia indatoririle fara alta leafa in afara de hrana si calatorie. Nici de greementul de pe Santa Maria nu trebuiau sa se ingrijeasca, deoarece toata velatura era montata pe vergi. Aveau doar de intreprins cateva amenajari interioare pentru a putea caza un numar atat de mare de persoane, atat in careu cat si pe intrepunte, si sa imbarce provizii suficiente pentru o luna de navigatie. In toate acestea vor fi ajutati foarte mult de armatorul Santei Maria; acesta, sub un pretext oarecare, va face reparatiile cu lucratorii sai si va procura in secret proviziile pe care marinarii englezi le vor transporta noaptea la bord.

Masurile fiind aprobate de toti, adunarea lua sfarsit si capitanul se puse imediat pe lucru.

Mai erau deci de asteptat patru zile. In timp obisnuit, nu e mare lucru. Dar patru zile par nemasurat de lungi atunci cand ele urmeaza altor opt zile, pline de teama sau plictiseala.

Aceste patru zile pasagerii le petrecura la fel ca pe cele precedente, adica unii inchisi in camerele lor, altii - si nu e greu de ghicit cine - in zaiafeturi nesfarsite, iar ceilalti in plimbari pe care se straduiau sa le faca mai variate.

Fara a fi stingheriti mai mult ca inainte de Jack Lindsay, care de la un timp era de nevazut, doamna Lindsay si obisnuitii ei tovarasi hoinarira in jurul orasului La Praya. Alice parea ca revenise la starea de seninatate si echilibru din primele zile ale calatoriei. Sub influenta ci, aceste plimbari devenira tot atatea prilejuri de placuta petrecere.

Nu te puteai gandi la excursii mai lungi in interiorul insulei, care este strabatuta de drumuri putine si in stare foarte proasta. Dar imprejurimile orasului La Praya erau accesibile, si cei patru turisti le vizitara in toate directiile. O zi fu consacrata orasului Ribeira Grande, vechea capitala a insulei si a arhipelagului, distrusa in l7l2 de catre francezi. Ribeira Grande, dealtfel, si mai insalubra decat La Praya, nu s-a mai ridicat din ruine de la acea epoca si populatia ei a continuat sa descreasca. Ea a ajuns astazi pana la un numar cu totul neinsemnat. Ti se strange inima cand treci pe strazile pustii ale orasului decazut.

In celelalte zile parcursera numeroasele vai care imprejmuiesc capitala. In aceste locuri, destul de prost cultivate, locuieste o populatie in totalitate neagra, in mijlocul vegetatiei din tarile ei de bastina. Nu cresc decat palmieri, banani, goyave, cocotieri, arbori de papaia si tamarin, la umbra carora se ridica o multime de colibe africane, care nu se grupeaza nicaieri pana la a forma un sat oricat de sarac. In timpul acestor ultime patru zile, norocul, care pana acum ii ferise pe calatori de epidemie, paru sa-i paraseasca. Pe 2 iulie, doi dintre ei, domnul Blockhead si sir George Hamilton, se trezira cu capul greu, cu gura incleiata, suferind de ameteli dureroase. Un doctor chemat in graba nu putu decat sa constate ca este un caz grav al molimei care bantuia insula. Aceasta starni un nou val de spaima printre ceilalti. Fiecare isi spunea: "Cand va veni randul meu?" Plecarea era fixata pentru a doua zi. De dimineata, turistii - spre marea lor surprindere - abia daca putura sa recunoasca orasul in care se desteptasera. Cerul era de o culoare galbena ca argila, conturul nedefinit al lucrurilor abia de se ghicea printr-o ceata de o natura cu totul speciala, care vibra in aerul supraincalzit.

- Nu este decat nisipul adus de vantul de est, raspunsera localnicii intrebati.

Intr-adevar, in timpul noptii, vantul isi schimbase complet directia, batand de la nord-vest spre est.

Aceasta schimbare a vantului va modifica oare planurile capitanului Pip? Nu, caci in seara aceleiasi zile el anunta terminarea ultimelor pregatiri si declara ca totul era gata pentru ridicarea ancorei. La randul lor, pasagerii erau si ei pregatiti. De cand plecarea fusese hotarata, in fiecare zi scosesera din hotelul unde stateau cate o parte din bagaje, pe care marinarii le transportasera noaptea la bordul Santei Maria. Numai valizele mari ramasesera goale in camere, unde fura parasite, caci nu putea fi vorba sa le ia. Dar aceasta neplacere era de mica insemnatate.

- Dealtfel, spuse Baker, va trebui ca Thompson sa ni le plateasca odata cu tot restul.

Admitand ca Thompson va fi intr-adevar silit sa plateasca toate cele reclamate de Baker, nu-ncapea indoiala ca va fi condamnat in lipsa. Ce se-ntamplase cu el? Nu stia nimeni. Nimeni nu-l mai vazuse de cand fugise de obligatia costisitoare de a repatria pe toata lumea. Dealtfel, nici nu se ocupara de el. Daca se simtea atat de bine la Sao-Thiago, il vor lasa sa ramana acolo!

Planuita in taina, imbarcarea trebuia sa aiba loc neaparat noaptea. La ora unsprezece, moment fixat de capitan, toti ca unul se adunara pe Plaja Neagra, intr-un loc unde stancile mai retrase atenuau izbitura valurilor.

Imbarcarea incepu imediat.

Hamilton si Blockhead fura dusi primii la bordul Santei Maria, dupa ce era cat pe ce sa fie lasati la Sao-Thiago. Un numar mare din tovarasii lor protestara fatis impotriva ideii de a primi la bord pe cei doi bolnavi care i-ar putea contamina pe ceilalti. incercand sa-i faca sa renunte la gandul de a-i parasi pur si simplu pe suferinzi, Roger si cele doua americane se straduira din rasputeri, dar in zadar, pana in clipa cand capitanul Pip arunca in balanta greutatea autoritatii sale, declarand ca nu va mai lua asupra-si conducerea vaporului, daca un singur naufragiat va fi parasit pe insula.

Hamilton si Blockhead plecara deci din insulele Capului Verde impreuna cu ceilalti, fara ca macar sa-si dea seama. Inca din ajun, starea lor se inrautatise foarte mult. Mintea lor era cufundata intr-un delir permanent, si parea foarte indoielnic ca vor mai putea fi dusi pana in Anglia.

Pentru a transborda pe toata lumea cu cele doua barci pe care le avea Santa Maria, fura necesare mai multe drumuri. Langa scara cabinelor se afla Baker care, luandu-si in serios functia de administrator, indica fiecaruia locul care-i fusese rezervat. Desigur, aveau de ce sa-l regrete pe Seamew. Caci nimic nu putea fi mai rudimentar decat instalarea improvizata in graba pe aceasta corabie.

Daca doamnele, cazate sub duneta, in careu, nu aveau motive sa se planga prea tare de cabinele lor stramte, dar suportabile, barbatii trebuira sa se multumeasca cu un vast dormitor amenajat in cala cu ajutorul unui perete de scanduri si cu o podea asezata peste grinzile bordajului.

Cele cateva transporturi se succedara fara nici un incident. Nimeni de pe insula nu parea sa fi observat acest exod. Fara a intampina greutati, barcile ajunsera pentru ultima oara la Santa Maria. Baker, la postul lui de la scara cabinelor, ridica brusc din umeri, surprins. Strecurat printre ceilalti pasageri, facandu-se cat mai mic cu putinta, Thompson, fugarul Thompson, sarea in acel moment pe punte.

XI UNDE THOMPSON, LA RANDUL SAU, PLATESTE CAT NU FACE

- Domnul Thompson! exclama Baker cu glas amenintator.

Era chiar domnul Thompson in persoana, putin cam plouat, trebuie sa recunoastem, in pofida tupeului sau obisnuit. In lupta dintre frica si avaritie, cea de a doua fusese inabusita in cele din urma si Thompson, invins, cedase. Pandise cu rabdare plecarea si, profitand de intunericul noptii, se amestecase printre pasagerii ultimului transport.

- Domnul Thompson! repeta Baker privindu-si adversarul ca o pisica un soarece. Nu mai speram sa avem neplacerea de a va revedea! Vom avea deci nesansa sa ne intoarcem cu dumneavoastra in Anglia.

- Da, zise Thompson care ar fi inghitit si alte bobarnace la nevoie. Dar inteleg sa-mi platesc traversarea, adauga el repede, sperand sa-l dezarmeze astfel pe implacabilul sau adversar.

- Nu mai spune! replica Baker. Acest lucru este nemaipomenit.

- Nemaipomenit? repeta Thompson.

- Da. Nu ne-ati obisnuit pana acum cu asemenea purtari. In sfarsit, nu-i niciodata prea tarziu sa faci un lucru cum se cuvine. Sa vedem ce pret sa va cerem, dragul meu domn?

- Pretul pe care-l plateste toata lumea, cred, rosti Thompson cu teama.

- Asta-i cam greu, obiecta Baker, cu glas blajin. N-avem nici un tarif. Formam cu totii, dupa cum vedeti, o societate mutuala, o cooperativa, cum se spune, in care fiecare isi varsa partea lui. Dumneavoastra sunteti un strain. Trebuie creat pentru dumneavoastra un tarif anume, si personal. Este foarte greu.

- Totusi, murmura Thompson, mi se pare ca sase lire (l50 fr.).

- Este prea putin, raspunse Baker ganditor.

- Zece!

- Hm! facu Baker.

- Douazeci de lire (500 fr.). treizeci de lire (750 fr.).

Baker clatina din cap tot timpul si parea intr-adevar foarte necajit ca este nevoit sa refuze niste oferte atat de ademenitoare.

- Ei bine! Patruzeci de lire (l 000 fr.), rosti in sfarsit Thompson, cu un mare efort. Atat cat v-am cerut eu pentru a va duce.

- La Capul Verde, ba si chiar fara voia mea! preciza Baker, in ochii caruia lucea o ironie rau prevestitoare. Asa socotiti dumneavoastra, 40 de lire?. Haide, fie si patruzeci de lire. Nu-i destul, se-ntelege. Fac o greseala. Dar, sa ma ia naiba, nu pot sa va refuz nimic. Sunteti bun, deci, sa-mi platiti.?

Thompson se executa suspinand si scoase din fundul pungii sale bancnotele cerute, pe care Baker le numara de doua ori, cu o superba obraznicie.

- Mi-ati dat toti banii, ma grabesc s-o recunosc. Dealtfel, e atat de extraordinar! zise el intorcand spatele pasagerului care se grabi sa se duca sa-si caute un loc in dormitorul comun.

In timpul acestei discutii, Santa Maria isi intinsese panzele si virase ancora. La ora unu dimineata, pe o briza de est care sufla puternic, iesi, fara greutate sau vreun neajuns, din golful La Praya. In fata etravei sale se desfasura marea libera. Nu-i mai ramanea decat sa-i brazdeze intinderea.

Pasagerii isi luara in primire, pe rand, locurile de dormit. Thompson se-ntinse printre primii pe salteaua pe care si-o rezervase si era cat pe ce sa adoarma, cand se simti atins pe umar. Deschise ochii tresarind, si-l vazu pe Baker aplecat deasupra lui.

- Ce se-ntampla? intreba Thompson pe jumatate atipit.

- O greseala, sau mai degraba o neintelegere, dragul meu. Imi pare foarte bine ca va deranjez, dar nu puteam face altfel de vreme ce va vad culcat, fara a avea dreptul, pe aceasta saltea.

- Mi-am platit, pare-mi-se, locul! exclama Thompson, prost dispus.

- Dar era vorba de o traversare, stimate domn, numai de traversare, sublinie Baker. Folosesc propria dumneavoastra expresie. Sa nu confundam, va rog, o traversare nu inseamna si un loc. Trebuie numai sa va transport si va transport, nu sunt obligat sa va dau si saltea de dormit. Saltelele sunt enorm de scumpe in La Praya si, daca vreti s-o intrebuintati pe aceasta, voi fi obligat sa va cer un mic supliment.

- Dar este o hotie! Sunt prins ca-ntr-o capcana aici! exclama furios Thompson ridicandu-se in capul oaselor pe saltea si rotind priviri desperate. Si ce suma mai aveti pretentia sa-mi stoarceti pentru a-mi ingadui sa dorm?

- Imi este cu neputinta, rosti sententios Baker, sa nu raspund unei intrebari formulate in termeni atat de alesi. Bine!. Hai!. In cel mai rau caz. Da, pentru doua lire (50 fr.) am posibilitatea sa va inchiriez aceasta saltea. E putin cam scump, nu zic. Dar la Sao-Thiago saltelele.

Thompson ridica din umeri.

- Aceasta de aici nu merita doua lire. Putin imi pasa, voi plati aceste doua lire dar pentru aceasta suma ramane stabilit ca-mi veti da pace in tot timpul calatoriei.

- Tot timpul calatoriei! Credeti? Tot timpul calatoriei? Pe cuvantul meu, domnilor, acest gentleman e nebun de legat! exclama Baker ridicand bratele spre cer si luandu-i drept martori pe ceilalti pasageri, sprijiniti in coate pe saltelele lor, care asistau la aceasta scena in hohote de ras nestapanite. Costa doua lire pe noapte, scumpe domn. Sa fim bine intelesi, pe noapte!

- Pe noapte?! Adica saizeci de lire daca aceasta calatorie tine o luna? Ei bine, domnule, sa stiti ca nu voi plati atat. Gluma asta nu mai tine, raspunse Thompson furios, intinzandu-se din nou.

- In acest caz, domnule, declara Baker cu sange rece, voi fi nevoit sa va scot afara.

Thompson isi privi adversarul si vazu ca nu era de joaca. Baker isi si intindea spre el bratele-i lungi. Cat despre a se astepta la ajutorul spectatorilor, nici nu-i putea trece prin gand. Desfatati la vederea acestei nesperate razbunari, spectatorii se stricau de ras.

Thompson prefera sa cedeze si sa evite astfel o lupta al carei sfarsit era limpede. Se ridica, fara sa scoata un cuvant si se-ndrepta spre scara tambuchiului. Inainte de a urca prima treapta, crezu totusi necesar sa protesteze:

- Cedez in fata fortei, rosti el demn, dar protestez energic impotriva tratamentului la care sunt supus. Trebuia sa fi fost prevenit ca cele patruzeci de lire nu-mi asigurau libertatea de a dormi linistit.

- Dar lucrul se-ntelegea de la sine, replica Baker care parea uluit. Era limpede ca cele patruzeci de lire ale dumneavoastra nu va dadeau dreptul sa dormiti pe saltelele Societatii, asa cum n-aveti dreptul sa beti din paharele ei sau sa mancati la masa Societatii. O traversare presupun ca nu inseamna saltele, fotoliu, vin si biftec! Daca doriti ceva din aceste lucruri, va trebui sa le platiti, si toate acestea sunt foarte scumpe in vremurile pe care le traim!

Si Baker se-ntinse calm pe salteaua pe care si-o cucerise, in timp ce Thompson, infrant, urca pe dibuite treptele scarii. Nefericitul pricepuse.

Nu-i de mirare ca nu dormi bine. Toata noaptea cauta un mijloc de a scapa de soarta ce-l ameninta. Dar nu-l gasi, cu tot spiritul lui inventiv. Se lasase prins prosteste in cursa.

Thompson sfarsi insa prin a se linisti, gandindu-se ca era putin probabil ca Baker sa-si execute amenintarile pana la capat. Nu era vorba, in mod evident, decat de o gluma, neplacuta, desigur, dar de o gluma care se va termina, in scurt timp, de la sine. Aceste consideratii optimiste nu avura totusi darul sa-i redea lui Thompson calmul ca sa poata adormi. Pana dimineata, tot gandindu-se la posibilitatile pe care le avea de a-si salva, in acelasi timp, si viata, si banii, se plimba pe punte unde veghea, pe rand, cate un marinar de cart.

In timp ce Thompson sta treaz, ceilalti pasageri de pe Santa Maria dormeau, cu pumnii stransi, somnul oamenilor fara griji. Vremea se mentinea destul de frumoasa, cu toata uscaciunea vantului de est care umfla panzele corabiei. Cu aceasta viteza inaintau repede. Cand se facu ziua, Sao-Thiago ramasese cu mai mult de 20 de mile la sud.

Treceau, in acest moment, la o mica distanta de insula Maio, dar nimeni in afara de Thompson nu se afla pe punte ca sa priveasca acest pamant pustiu.

Nu acelasi lucru se-ntampla cand, patru ore mai tarziu, treceau - dar mai putin aproape - pe langa insula Boavista. Toti se sculasera si duneta era plina de pasagerii pe care lipsa de spatiu din incaperile unde dormeau ii aducea pe punte. Privirile se-ndreptara spre orasul Rabil, in fata caruia se puteau deslusi, de data aceasta, cateva vapoare ancorate. Cand suna clopotul pentru dejun, Boavista devenea tot mai mica si se pierdea in zare.

Baker, ajuns administratorul acestei calatorii de intoarcere, isi manifesta din plin inclinarea pentru ordine si metoda. La bordul Santei Maria, el intelegea ca lucrurile sa se petreaca la fel ca la bordul celei mai obisnuite nave de linie, si punctualitatea meselor era pentru el esentiala. Desi nu le gasea pe placul lui si contraveneau uzantelor marinei, pastrase orele adoptate de predecesorul sau. Si se-ngrijea ca, intocmai ca altadata, clopotul sa sune la orele opt, unsprezece si sapte seara. Totusi, nu putea fi vorba, in pofida dorintelor sale, sa se ia masa in conditii convenabile. Incaperea careului abia daca putea cuprinde o duzina de comeseni. Se stabili, asadar, ca fiecare sa se aranjeze cat mai bine pe duneta sau pe punte, in grupuri ce vor fi deservite de vechiul personal de pe Seamew, devenit acum cel de pe Santa Maria. Dealtfel, acest inconvenient isi avea si farmecul lui. Mesele luate afara aveau sa fie voioase ca o gustare la iarba verde. In caz de ploaie, se puteau refugia in dormitorul de pe interpunte. Dar aveau a se teme de ploaie indata ce ar fi trecut de insulele Capului Verde.

In cursul dejunului la care Thompson nu participa in nici un fel, capitanul Pip facu o propunere neasteptata.

Cerand atentie tuturor, el le reaminti rezervele sale in privinta primejdiilor posibile ale unei astfel de calatorii, pe o corabie ca Santa Maria. Apoi marturisi ca, sub imperiul responsabilitatii uriase care-i apasa umerii, avusese la un moment dat intentia sa se indrepte nu spre coasta spaniola sau portugheza, ci, pur si simplu, catre orasul Saint-Louis din Senegal. Totusi nu crezuse ca e cazul sa propuna acest lucru, din pricina vantului de est care incepuse sa bata, facand ca drumul sa devina tot atat de lung ca si acela spre Canare, sau chiar spre un port european. Daca renuntau la Saint-Louis, nu puteau merge la Porto Grande din Sao-Vicente? Pentru asta capitanul nu avea decat sa schimbe directia cu doua carturi, si, inainte de caderea noptii, toata lumea ar fi pe uscat, in siguranta si avand certitudinea de a gasi usor un vas de linie in cursa regulata.

Comunicarea capitanului Pip impresiona cu atat mai mult, cu cat pana acum nu obisnuise sa rosteasca vorbe inutile. Probabil ca socotea primejdia serioasa daca s-a aventurat intr-un discurs atat de lung.

Urma atunci la tribuna Baker, in calitatea sa de administrator delegat.

- Cuvintele rostite de dumneavoastra sunt grave, domnule capitan, zise el. Dar sa precizam: spuneti-ne sincer daca socotiti riscanta calatoria pe care am intreprins-o?

- Daca acesta ar fi fost gandul meu, raspunse capitanul, vi l-as fi facut cunoscut de la inceput. Nu, acest voiaj este posibil si totusi. cu atata lume la bord.

- Ma rog, il intrerupse Baker, daca n-ati avea cu dumneavoastra decat marinari, ati fi la fel de ingrijorat?

- Nu, desigur, afirma capitanul. Dar nu este acelasi lucru. A naviga este meseria noastra si avem motivele noastre.

- Le avem si noi pe-ale noastre, zise Baker, daca nu ar fi decat banii pe care am fost nevoiti sa-i cheltuim pentru achizitionarea acestui vapor, din cauza zgarceniei aceluia care trebuia sa plateasca pentru toti. Mai este unul si mai serios: carantina de pe insula Sao-Thiago, pe care am parasit-o. La aceasta ora, Santa Maria este, poate, semnalata tuturor insulelor din arhipelag, si sunt convins ca vom intampina opozitie la debarcarea noastra, cu atat mai mult, cu cat nu posedam permisiunea formala de a parasi portul si, in plus, mai avem si doi bolnavi la bord. Daca totusi am reusi sa debarcam undeva, ar fi doar pentru a suferi o intemnitare, reala de data aceasta, adica infinit mai riguroasa decat aceea a caror victime am fost la Sao-Thiago. Mi s-ar putea obiecta ca in Spania sau Portugalia riscam sa ni se intample acelasi lucru. E posibil, dar nu e sigur. Oricum, vom fi sosit la destinatie si acest fapt ne-ar da curaj. In asemenea conditii, votez pentru continuarea calatoriei incepute si cred ca toata lumea este de parerea mea.

Cuvantarea lui Baker obtinu intr-adevar asentimentul unanim si capitanul Pip se multumi sa raspunda cu un gest de incuviintare. Totusi, solutia nu-l multumi decat pe jumatate, si cine l-ar fi urmarit in seara aceea ar fi putut sa-l auda murmurand ingrijorat catre credinciosul Artimon:

- Vrei sa stii parerea mea, master? Ei bine, a naibii pataranie, domnule!

Dealtfel, in curand problema nu se mai puse. Pe la doua dupa-amiaza, briza se-ntoarse treptat spre sud si Santa Maria incepu sa inainteze cu vantul din pupa. Intoarcerea devenea imposibila. Singura cale deschisa de-acum incolo era a Canarelor sau a Europei.

Data fiind aceasta alura, trecura pe la patru si jumatate pe langa Insula de Sare, pe care nimeni nu putu s-o revada fara emotie. Toate binoclurile se-ndreptara spre acest pamant, in preajma caruia Seamew, extenuat, isi daduse sufletul.

Putin inainte de caderea noptii, aceasta ultima insula a arhipelagului Capului Verde se pierdu in zare. Acum nimic nu va mai intrerupe cercul orizontului, pana in momentul cand vor apare insulele Canare. Era o chestiune de trei sau patru zile, daca se mentinea briza actuala. La urma urmelor, nimeni nu se putea plange de aceasta prima zi. Totul se petrecuse bine si puteau spera ca norocul le va surade in continuare.

Un singur pasager era in drept sa se simta mai putin satisfacut si nu e nevoie sa-i spunem numele, caci se stie cine: Thompson. La masa de pranz isi facu rost de o farfurie si o intinse cu indrazneala la distribuirea generala a hranei. Dar Baker veghea si farfuria ramase goala. In cursul dupa-amiezii, incercand sa obtina de la Roastbeaf ceva de-ale gurii, in speranta ca acesta nu va avea curajul sa se opuna unui ordin al fostului sau sef, se izbi din nou de Baker care-l supraveghea cu un zel neobosit. Desigur, problema devenea serioasa.

Thompson, infometat la culme, intelese ca trebuie sa cedeze si se decise sa-l caute pe neclintitul sau calau.

- Domnule, ii zise, mor de foame.

- Ma bucur, raspunse Baker flegmatic, caci acest lucru pledeaza in favoarea stomacului dumneavoastra.

- Destul cu gluma, va rog, riposta furios Thompson, pe care suferinta il scotea din fire, si aveti bunavointa sa-mi spuneti pana unde vreti sa impingeti farsa a carei victima sunt?!

- La ce farsa va referiti? intreba Baker, prefacandu-se ca incearca sa-si aduca aminte despre ce e vorba. Nu cred sa va fi facut nici cea mai mica farsa.

- Asa, va sa zica, aveti chiar intentia sa ma lasati sa mor de foame?

- Da, daca nu vreti sa platiti.

- In regula, conchise Thompson, voi plati. Vom incheia socotelile astea mai tarziu.

- Odata cu celelalte, incuviinta Baker politicos.

- Spuneti-mi, la ce pret imi veti asigura posibilitatea de a dormi si a manca pana la sfarsitul calatoriei?

- Din moment ce e vorba de o intelegere, zise Baker solemn, totul se simplifica.

El isi scoase carnetelul si rasfoi paginile.

- Sa vedem!. Da!. Ati platit pana acum o suma de patruzeci de lire. Asta e. da. Perfect!. Ei bine, nu mai poate fi vorba decat de un supliment de cinci sute saptezeci si doua de lire, un siling si doua pence (l4 30l fr.) pentru a avea dreptul la absolut toate avantajele de la bord.

- Cinci sute saptezeci si doua de lire! exclama Thompson. Este o nebunie! Decat sa accept o asemenea pretentie, voi cere ajutorul tuturor pasagerilor. Ce naiba! Se va gasi printre ei un om cinstit.

- Pot sa-i intreb chiar eu, propuse Baker cu amabilitate. Totusi, va sfatuiesc sa va ganditi bine cum am ajuns la aceasta cifra. Inchirierea Santei Maria ne-a costat doua sute patruzeci de lire, bani pesin; a trebuit sa cheltuim doua sute nouazeci de lire si nouasprezece silingi ca sa cumparam proviziile necesare pentru calatorie si, in sfarsit, amenajarea vaporului a costat optzeci si una de lire, doi silingi si doua pence; deci, in total, sase sute douasprezece lire, un siling si doua pence din care am scazut, asa cum v-am spus, cele patruzeci de lire pe care le-ati platit pana acum. Nu cred ca ati putea, impotriva unei cereri atat de juste, sa obtineti sprijinul acelora pe care i-ati pagubit. Totusi, daca inima va-ndeamna.

Nu, inima nu-l indemna pe Thompson, ceea ce se vazu dupa gestul pe care-l facu. Fara a mai incerca sa opuna o rezistenta, pierzandu-si orice speranta, deschise pretioasa lui punga si scoase un teanc de bancnote pe care il puse inapoi cu grija, dupa ce lua din el suma ceruta.

- Va mai ramane destul, zise Baker aratand spre punga. Thompson nu raspunse decat cu un suras palid, nu lipsit, insa, de siretenie.

- Dar nu pentru mult timp, adauga ferocele administrator si surasul schitat de buzele lui Thompson pieri cu desavarsire. Vom avea ocazia sa facem si micile socoteli care ne privesc personal.

Inainte de a-l parasi pe necrutatorul sau adversar, Thompson voi totusi sa capete ce i se cuvenea in schimbul banilor platiti. La bordul Santei Maria il regasise pe credinciosul Piperboom si olandezul, ca si cum lucrurile ar fi decurs pana atunci perfect normal, se atasa din nou de cel pe care continua sa-l considere guvernator al coloniei ratacitoare. Thompson se plimba peste tot urmat de o tripla umbra. Indaratnicia matahalosului pasager incepuse sa-l enerveze peste masura.

- Asadar, se adresa el lui Baker, ne-am inteles, am aceleasi drepturi ca toata lumea, sunt un pasager ca oricare altul?

- Fara indoiala.

- Atunci, v-as fi indatorat daca m-ati scapa de acest insuportabil Piperboom, de care nu ma pot descotorosi. Cand eram administrator general, eram nevoit sa-l suport. Dar acum. cel putin.

- Desigur! Desigur! il intrerupse Baker. Din pacate nici eu nu sunt mai administrator ca dumneavoastra. Dealtfel, nimic nu va va fi mai usor, adauga cu ironie necrutatorul sau dusman, accentuand cuvintele, decat "sa-l faceti sa inteleaga" pe domnul Van Piperboom cat de mult va stinghereste.

Thompson, palid de ciuda, se retrase multumindu-se doar cu atat, si din acest moment Baker inceta sa-i mai acorde nici cea mai mica atentie.

Desteptandu-se in zorii zilei de 6 iulie, pasagerii avura surpriza sa constate ca Santa Maria aproape ca nu se misca. In timpul noptii briza slabise incetul cu incetul si, la rasaritul soarelui, un calm desavarsit se intinsese asupra marii, pe care o misca usor o hula lunga, fara nici o incretitura. Leganata de aceasta hula venita din vest, Santa Maria isi izbea velele de catarge, gemand, intr-un ruliu care-ti dadea ameteli.

Cu toata bucuria pe care o simtira vazand cum, sub influenta aerului curat al marii, starea lui Hamilton si Blockhead se ameliorase, ziua fu destul de trista. Acest calm neprevazut insemna o prelungire a calatoriei. Totusi, era preferabil mai putin vant, decat prea mult. Si se resemnara sa indure cu rabdare o neplacere care nu era agravata de ingrijorare.

Totusi, ai fi putut crede ca nu aceeasi era si parerea capitanului Pip, vazandu-l cat de des se uita in laturi, cu un ochi la slanina si altul la faina: si cu cata inversunare isi freaca varful nasului. Era vadit ca ceva anormal il supara pe bravul capitan, ale carui priviri se indreptau intruna spre acel orizont din vest, de unde veneau lungile valuri care leganau Santa Maria.

Prea obisnuiti cu tacerile si maniile respectatului lor capitan pentru a putea sa descifreze misteriosul lor limbaj, pasagerii priveau si ei spre apus, fara sa ajunga sa-nteleaga ceva. Acolo, ca si in celelalte parti, cerul era de un albastru pur, pe care nu-l pata nici un nor.

Abia pe la ora doua dupa-amiaza se ivi un abur usor care se mari incetul cu incetul, trecand pe rand de la alb la cenusiu si de la cenusiu la negru.

Pe la ora cinci, soarele intra in acesti vapori atmosferici si marea capata curand o sinistra culoare aramie. La ora sase, nori grosi si intunecati napadisera o jumatate de cer, cand rasunara primele comenzi ale capitanului.

- Strangeti focul sagetii!. Strangeti randunica mica!. Strangeti focul mic!. Strangeti randunica mare.!

Un sfert de ora mai tarziu fu coborat focul mare si velastraiurile si, dupa douazeci de minute, zburatorul mic, trinchetinul si randa, in locul careia se puse o vela de capa. Abia terminata aceasta operatiune, capitanul comanda sa se stranga vela mare, trinca si zburatorul mare, nelasand decat focul mic, cele doua gabiere tertarolate si o vela de capa la arborele artimon. Atmosfera mai era inca linistita.

Dar acest calm adanc nu prevestea nimic bun.

La ora opt fix, intr-adevar, rafala se abatu cu iuteala unui fulger, insotita de o ploaie torentiala. Santa Maria se inclina atat de tare, incat parea gata sa se rastoarne, apoi, indreptand etrava spre mare, incepu sa salte pe valurile brusc ridicate de vant.

Capitanul pofti atunci pe toata lumea sa se duca la culcare. Nu mai puteau face acum nimic altceva decat sa astepte.

Pana dimineata, intr-adevar, Santa Maria ramase la capa si pasagerii fura puternic scuturati in culcusurile lor. Furtuna, din nefericire, nu arata, in cursul noptii, nici o tendinta de a descreste. Din contra, cand rasari soarele parea sa se fi dublat in intensitate.

Capitanul Pip nu era prea nemultumit de felul cum Santa Maria tinea la capa. Ea se ridica usor deasupra valurilor, cu puntea abia stropita de spuma. In schimb, era mai putin satisfacut de arborada si constata cu necaz proasta calitate a paramelor cumparate la Sao-Thiago. Sarturile si pataratinele, sub izbitura apei, se lungisera considerabil si calcaiele catargelor jucau in talpile lor.

Toata ziua furia uraganului nu inceta sa creasca. Aveau, fara indoiala, de luptat cu unul din acele cicloane capabile sa pustiasca regiuni intregi. Inainte de amiaza, valurile devenira monstruoase si incepura sa izbeasca pline de manie. Puntea Santei Maria fu maturata de mai multe asemenea valuri mari si care ii fura mult prea indeajuns.

Capitanul se incapatana totusi sa tina capa, iar la ora sapte seara starea vantului si a valurilor se inrautati in asemenea hal, arborada incepu sa se clatine atat de amenintator, incat socoti cu neputinta sa mentina aceeasi alura. Intelegand ca ar fi o nebunie sa staruie, se hotari sa fuga cu vantul din pupa, inaintea furtunii.

In situatia in care se gasea Santa Maria, sa treci de la capa la vant din pupa, sau invers, este intotdeauna o manevra dificila. Intre momentul cand nava isi prezinta etrava valurilor infuriate si acela cand ea a executat intoarcerea cu o viteza suficienta pentru ca ele sa alunece sub coronament, exista un timp cand valurile o izbesc in coasta. O nava, izbita in acest fel de un val destul de puternic, poate fi rostogolita ca un dop. E nevoie deci sa supraveghezi bine marea si trebuie profitat de o acalmie a ei. Alegerea acestui moment prielnic este de cea mai mare importanta.

Capitanul Pip lua el insusi bara carmei in mana, in timp ce intreg echipajul era gata sa traga de bratul babord al gabierului mare.

- Bratul inapoi! comanda capitanul alegand cu grija momentul favorabil si invartind repede roata carmei.

Nava se intoarse brusc spre tribord si intra sub vant. Dar nu se terminase inca totul. Nu-i de ajuns ca un vapor sa-si prezinte pupa valurilor, trebuie in acelasi timp sa dobandeasca o viteza destul de mare pentru a atenua violenta izbiturii lor.

- Bratul inainte! comanda capitanul indata ce executa manevra, intindeti trinca! Strangeti focul mic si focul artimon!

Totul reusi cum nu se poate mai bine. Sub impulsul velei trinca, vela care oferea vantului marea ei suprafata, Santa Maria incepu in cateva clipe sa despice valurile cu iuteala unui cal in galop. Ca precautie suplimentara, tragea dupa ea un navod gasit in magazia de vele, plasa al carei rol consta in a impiedica valurile sa se sparga pe duneta.

Pozitia navei cu vantul la pupa, urmand celei la capa, aduse pasagerilor o relativa liniste. Erau incantati ca ruliul se potolise si socoteau ca primejdia scazuse mult. Capitanul era insa de alta parere. Gonind cu iuteala mare spre est, reiesea ca ar atinge coasta Africii inainte de a fi parcurs 350 de mile. Si 350 de mile nu erau greu de strabatut cu viteza pe care vantul o imprima Santei Maria.

Toata noaptea statu de veghe. Dar soarele rasari la 8 iulie fara ca temerile lui sa se fi adeverit. Din toate partile orizontul era liber. Capitanul spera sa se fi inselat in aprecierile sale si dorea ca vantul sa bata mai dinspre nord, permitandu-i o oprire cu orice pret la Saint-Louis din Senegal.

Din nefericire, vantul sperat nu veni; sufla tot timpul de la vest-nord-vest, iar Santa Maria continua sa zboare ca un expres spre coasta Africii.

Pusi la curent cu situatia prin cateva indiscretii ale oamenilor din echipaj, pasagerii impartaseau acum temerile capitanului si toate privirile cautau spre est coasta catre care gonea corabia.

Abia pe la ora cinci seara coasta le aparu la babord prova. Malul forma probabil in aceasta parte un fel de golf, caci Santa Maria trecu de-a lungul lui ca o sageata, in loc sa se indrepte spre el in mod normal. Dar, incetul cu incetul, coasta se rotunji spre sud si distanta care o despartea de Santa Maria descrescu repede.

Singur la babord, pe duneta, capitanul privea cu mare atentie aceasta coasta joasa, nisipoasa, inchisa in partea indepartata de dune si aparata de o bariera de recife.

Deodata se indrepta din spate, si, scuipand in mare cu furie, se adresa lui Artimon:

- Intr-o jumatate de ora, vom avea necazuri, master, dar, pe barba mamei mele, ne vom apara, domnule!

Apoi, Artimon parand ca-l aproba vioi, glasul capitanului rasuna prin urletele marii si ale vantului:

- Carma banda babord! Intindeti focul artimon, baieti! Echipajul se repezi sa execute ordinele. Doua minute mai tarziu, Santa Maria - revenita in pozitia la capa - se silea cu greu sa se departeze de coasta. Din nou salta pe valurile care, izbind in teuga la prova, maturara puntea de la un capat la altul.

Capitanul isi juca ultima lui carte. Va fi oare buna si va castiga partida? La-nceput asa s-ar fi putut crede.

Intr-adevar, putine clipe dupa ce corabia incetase sa mearga cu vantul din pupa, vantul si marea manifestara o tendinta de a se calma. Capitanul ordona numaidecat sa se intinda zburatorul mare si schimba drumul cu un cart. In aceste conditii nu era imposibil sa recastige teren. Din nefericire, cazand intr-o extrema contrara, vantul - pana atunci atat de furios - nu inceta sa slabeasca treptat. In cateva ore Santa Maria, saltata ingrozitor de marea inca agitata, se vazu imobilizata in aerul calm pe care nu-l mai misca nici o briza cat de usoara, nici macar un suflu.

Capitanul deduse, din aceasta schimbare atat de rapida, ca se afla in chiar centrul furtunii si nu se-ndoia ca o va vedea revenind intr-un timp mai scurt sau mai lung. Pana atunci, aceasta acalmie facea velatura inutila. Santa Maria nu mai putea fi guvernata. Nu mai era decat o epava pe care hula o purta incetul cu incetul spre uscat.

La ora sapte seara malul se vedea la mai putin de cinci cabluri departare. La trei sute de metri de pupa, valurile se spargeau cu furie de bariera de recife.

Rareori te poti apropia atat de mult de pamantul Africii. De obicei pragurile impiedica abordarea sa, uneori pana la o distanta de l5 kilometri in larg. Trebuiau totusi sa multumeasca soartei care, oricat de rea fusese, cel putin adusese Santa Maria pana la unul din putinele locuri unde aceste imense bancuri de nisip fusesera macinate de curenti si de vartejuri.

In schimb, nu puteau inainta. Fundul marii se ridica necontenit. Sonda aruncata intruna nu mai arata decat 20 de brate adancime. Capitanul hotari sa ancoreze cu orice pret. Poate ca, folosind trei ancore, doua ale provei si una la pupa, si cu l00 de brate de lant pentru fiecare din ele, va reusi sa tina piept uraganului cand acesta se va dezlantui din nou.

Bineinteles, nimic nu era sigur. Cate forte potrivnice nu se puteau ivi, pentru a rupe lanturile si a matura ancorele! Totusi mai exista inca aceasta speranta, si un om energic era dator sa incerce. Capitanul ordona sa se pregateasca ancora de la prova si lungimea de lant necesara. Tocmai voia sa dea ordinul de ancorare, cand un incident neprevazut schimba fata lucrurilor.

Brusc, fara ca nimic sa fi anuntat bizarul fenomen, marea incepu sa fiarba in jurul Santei Maria. Nu mai erau valuri. Panzele de apa se ciocneau cu zgomot, intr-un soi de clipocit monstruos.

La bordul navei, un strigat de groaza izbucni din toate piepturile. Singur capitanul ramase impasibil, si cu un ochi patrunzator observa noul atac al naturii. Fara a pierde timpul sa cerceteze cauzele acestui fenomen, se stradui sa profite de el. Valtoarea impingea Santa Maria spre coasta si, aflata intr-o situatie prielnica gratie unei usoare brize de vest, corabia inainta. Poate ca vor reusi sa se apropie de mal si sa ancoreze in mod mai avantajos. Tocmai atunci inaintea etravei se zari un canal stramt care strapungea bariera de stanci. Dincolo de el aparea o intindere de apa linistita, in fata unui al doilea lant de stanci. Daca ar fi ajuns pana acolo, puteau socoti salvarea ca foarte probabila. In acest port natural Santa Maria, fixata de fund cu ancorele sale, ar rezista in mod sigur la intoarcerea uraganului; apoi, dupa ce timpul va deveni frumos, ar iesi din nou in larg pe acelasi drum.

Capitanul puse el insusi mana pe carma si se-ndrepta spre uscat. Totusi, aspectul bizar al marii neincetand sa-l nelinisteasca, dadu ordin ca multimea de pe punte si duneta sa fie evacuata. Astfel, toti pasagerii si personalul trebuira sa lase puntea libera si sa se refugieze in interior. Dupa aceasta actiune, capitanul se simti mai in largul sau.

Sub mana stapanului ei, Santa Maria se angaja pe canal si-l trecu.

Capitanul se pregati sa strige "funda ancora". Dar nu avu timp.

Deodata, un val imens, gigantic, colosal, se ridica din mare, si acest val inaripat al oceanului alerga in galop pe arena lichida. In trei secunde ajunse la corabie.

Daca aceasta l-ar fi primit la travers, ar fi fost rostogolita, distrusa, nimicita, facuta aschii. Dar, gratie manevrelor capitanului, ea prezenta valului imens pupa, si asta i-a fost salvarea. Santa Maria fu ridicata ca un fulg, in timp ce o tromba de apa se abatea pe punte, apoi, dusa pe creasta tumultuoasa, incepu sa inainteze spre mal cu viteza unui obuz.

La bord era o invalmaseala generala. Unii tinandu-se de parame, altii invadati de apa care patrunsese pana in careu - marinari si pasageri isi pierdusera mintile.

Capitanul Pip insa si-o pastra pe a sa.

Ferm la post, supraveghea corabia, si in aceasta dezlantuire a stihiilor mana lui nu parasi carma pe care se inclestase. Mic in mijlocul furiei grandioase a naturii, sufletul omului o mai domina inca, si vointa sa suverana conducea spre moarte nava razvratita. Nimic nu scapa privirii lui, nici chiar strabismul nu o putea slabi in aceasta clipa. Vazu valul izbind recifele, zdrobindu-se de ele, incovoindu-se intr-o voluta imensa si repezindu-se la asaltul malului, in timp ce cataractele cerului, deschizandu-se brusc, isi amestecara apele cu cele ale pamantului.

In varful volutei de spuma, Santa Maria, corabia viteaza, se saltase usor. Cu ea urcase si cu ea cobori. O izbitura inspaimantatoare o opri din cursa.

Se auzi o trosnitura groaznica. La bord, totul fu rasturnat, totul fu sfaramat. O formidabila cantitate de apa de mare matura puntea de la un capat la altul. Capitanul, smuls de la carma, fu aruncat de la inaltimea dunetei. Catargele se prabusira brusc, cu tot greementul lor. Intr-o clipa catastrofa se terminase si Santa Maria - sau cel putin ce mai ramasese din ea - se opri nemiscata, in noapte, sub ploaia diluviana, in timp ce in jurul ei urla furtuna care se dezlantuise din nou.

XII UNDE NU SUNT SCHIMBATI DECAT TEMNICERII.

Era data de 9 iulie. Trecuse o luna de cand, conform programului Agentiei Thompson, trebuiau sa fi ajuns la Londra. In locul strazilor animate, al caselor solide din vechea capitala a Angliei, ce se vedea acum?

Marginita de o parte de un ocean cu valuri zbuciumate, de alta - de un lant nesfarsit de dune sterpe si triste, o simpla fasie de nisip se-ntindea la nesfarsit spre nord si spre sud. Pe aceasta fasie de nisip, aproape in mijlocul latimii sale, esuase o corabie, un morman de ramasite informe, tarata pana acolo de o putere nemasurata, la doua sute de metri departare de mare.

Noaptea fusese grea pentru turistii naufragiati. Bajbaind prin intunericul adanc, izbutisera cu mare greutate sa se apere de ploaie, puntea sparta nemaiputandu-i adaposti decat pe jumatate. Din fericire, vantul nu intarziase sa limpezeasca cerul si astfel gasisera cateva momente de ragaz, cazand intr-un somn leganat de vuietul descrescand al furturnii. Abia in zorii zilei putusera sa-si dea seama de marimea dezastrului. Era imens si ireparabil.

Intre ocean si corabia esuata erau mai mult de 200 de metri. Aceasta distanta pe care, impinsa de mare, nava o parcursese in cateva secunde, ce putere omeneasca ar fi fost in stare s-o faca s-o strabata in sens invers? Chiar si cei mai necunoscatori in materie de mecanica si de navigatie isi pierdura pe loc orice speranta de a mai pune corabia pe linia de plutire.

Dealtfel, Santa Maria nici nu mai exista. Nu mai era o corabie, ci o epava nenorocita. Izbitura o despicase in doua. O enorma spartura ii brazda coca. Pe puntea sparta la mijloc nu mai ramasese nimic. Totul fusese luat de valuri, scaune, salupe, barci si pana si arborada, din care cateva resturi atarnau inca pe sarturile rupte. Acesta era spectacolul ce se oferea privirii pasagerilor, si care-i cufunda intr-o deznadejde coplesitoare. Ceea ce le redadu putin curaj si speranta fu, ca de obicei, calmul capitanului. In tovarasia domnului Bishop, complet vindecat de pe urma arsurilor, se plimba cu pasi masurati pe nisip, cand rasari soarele. In cateva clipe, cei doi fura inconjurati de cercul tacut al pasagerilor. Indata ce toata lumea se afla in jurul lui, capitanul facu mai intai un apel general. O licarire de satisfactie trecu prin ochii lui cand se asigura ca nu lipsea nimeni. Casa fusese distrusa, dar locatarii ei erau teferi, si acest rezultat fericit se datora in mare parte prevederii sale. Daca ar fi admis ca lumea sa ramana pe punte, cate victime n-ar fi facut prabusirea groaznica a arboradei?

Dupa terminarea apelului, capitanul expuse pe scurt situatia.

Luata de unul din acele valuri seismice pe care ciclonul le provoaca destul de des, Santa Maria fusese aruncata pe coasta Africii intr-o asemenea stare, incat repunerea sa pe linia de plutire trebuia considerata ca irealizabila. Erau deci obligati sa o abandoneze si sa inceapa o calatorie pe uscat, a carei desfasurare se arata foarte nesigura.

Coasta Africii are, intr-adevar, o reputatie foarte proasta, si trebuie recunoscut ca o merita pe deplin. Intre Maroc, la nord, si Senegal, la sud, se afla l200 kilometri de maluri sahariene. Omul, pe care soarta vitrega il sileste sa abordeze un punct oarecare pe aceasta intindere nisipoasa, are de infruntat vitregia unui tinut fara apa si fara viata, unde se afla ici-colo o vegetatie rara si firava. De-a lungul acestor tarmuri neprimitoare bantuie cete de talhari, si intalnirea cu ei e mai rea decat cu fiarele salbatice.

Aveau de aflat deci la ce distanta de o tara civilizata o aruncase vantul pe Santa Maria. De aceasta imprejurare depindea pieirea sau salvarea naufragiatilor.

Pentru a gasi raspunsul, capitanul trebuia sa calculeze pozitia soarelui. Dar nu avea a se teme ca soarele va ramane ascuns dupa perdeaua de nori?

Din fericire, uraganul continua sa descreasca si cerul se limpezea ora de ora. La noua, capitanul reusi sa faca o buna observatie, iar pe a doua o facu la amiaza.

Rezultatul calculelor sale fu adus de indata la cunostinta tuturora si pasagerii aflara astfel ca Santa Maria esuase putin mai la sud de capul Mirik, la longitudinea vestica de l8°37' si latitudinea nordica de l9° l5', la peste 340 de kilometri de coasta septentrionala a Senegalului!

Chiar daca ar fi cazut trasnetul, n-ar fi putut isca o mai mare uluiala. Timp de cinci minute in grupul naufragiatilor domni o tacere apasatoare. Femeile nu scoasera nici un strigat. Coplesite, priveau spre barbati, fratii sau sotii lor, de la care asteptau o speranta de salvare.

Dar cuvantul aducator de incredere nu se auzi. Situatia era prea clara in dramatica ei simplitate pentru ca cineva sa poata avea vreo iluzie asupra soartei care-i astepta. 345 de kilometri de strabatut! Ar fi fost nevoie de cel putin l7 zile, in ipoteza ca o caravana, in a carei componenta intrau femei, copii si bolnavi, sa poata face zilnic 20 de kilometri pe acest sol nisipos. Si era oare posibil sa umbli timp de l7 zile fara sa te intalnesti, pe un litoral bantuit de atatea bande de netrebnici, cu vreuna din ele?

In mijlocul deznadejdii generale, cineva spuse deodata:

- Acolo unde nu pot merge o suta de oameni, poate merge unul singur.

Robert era cel care rostise aceasta fraza, adresandu-se direct capitanului. Ochii acestuia stralucira si se ridicara spre el intrebatori.

- Unul din noi, continua Robert, nu poate pleca oare in chip de cercetas? Daca ne aflam la trei sute patruzeci de kilometri de Saint-Louis, inainte de Saint-Louis exista Portendick, si intre Senegal si aceasta factorie se-ntind paduri de arbori de cauciuc, in care trupele franceze trimit numeroase patrule. Pana acolo sunt cel mult l20 de kilometri pe care, la nevoie, un om singur ii poate strabate in doua zile. Trebuie deci luate provizii numai pentru doua zile. In acest timp, nimic nu impiedica grosul pasagerilor sa porneasca fara graba, de-a lungul litoralului. Cu putin noroc, trimisul dumneavoastra va putea aduce cu el, dupa patru zile, o escorta de protectie, si astfel n-am mai avea de ce ne teme. Daca sunteti de acord, ma ofer sa plec chiar in aceasta clipa.

- Pe barba mamei mele, iata o vorba de gentleman! exclama capitanul Pip, strangand cu caldura mana lui Robert. La asa ceva n-am decat o obiectie de facut: aceasta calatorie ma priveste si eu sunt acela care trebuie s-o fac.

- Eroare, domnule comandant, riposta Robert.

- Si de ce, ma rog? intreba capitanul incruntand din sprancene.

- Mai intai, raspunse calm Robert, este vorba de varsta. Acolo unde eu pot rezista, dumneavoastra nu veti putea.

Capitanul aproba din cap.

- Si apoi, locul dumneavoastra este printre aceia al carui conducator si sustinator firesc sunteti. Un general nu alearga spre avanposturi.

- Nu, zise capitanul strangand din nou mana lui Robert, dar isi trimite acolo soldati de elita. Veti pleca deci dumneavoastra.

- Peste o ora voi porni, declara Robert, care-si incepu imediat pregatirile de drum.

Protestul capitanului ramase unicul. Nimanui, dintre toti acesti oameni care nu se pretindeau eroi, nu-i trecu prin minte sa-i dispute lui Robert primejdioasa onoare pe care o ceruse.

Cat despre Roger, el gasi foarte normala hotararea prietenului sau. Si el ar fi executat un asemenea proiect, daca s-ar fi gandit la el. Un altul i-o luase inainte. Ii va veni si lui randul alta data, si atata tot. Ii propuse totusi lui Robert sa-l insoteasca. Dar acesta refuza si-l ruga - fara sa-i explice mai mult - sa vegheze asupra Alicei, pe care o credea in mod special in pericol si pe care o parasea cu regret.

Roger accepta misiunea si fagadui s-o indeplineasca intocmai. Se simti insa cuprins de o adevarata emotie atunci cand Robert, bine inarmat, avand munitii suficiente si provizii pentru trei zile, hotari ca a sosit momentul sa plece. Tacuti, amandoi prietenii isi stransera mana.

Dar Robert trebuia sa-si ia un si mai greu ramas bun de la altcineva. Doamna Lindsay se afla aici si el isi simti inima plina de tristete. Daca se oferise sa se sacrifice, nu insemna ca nu cunoaste primejdiile acestei misiuni. Cate posibilitati nu existau ca sa n-o mai revada niciodata pe cea care-i arunca acum o privire inflacarata? Strangandu-si tot curajul, gasi puterea sa-i zambeasca, inclinandu-se respectuos in fata ei. Alice se feri sa rosteasca vreun cuvant prea duios, de teama sau de parere de rau, care sa-l tulbure pe Robert. Palida si frematand, ii intinse o mana ferma celui ce avea sa moara, poate, pentru ei toti.

- Multumesc, ii zise doar. Pe curand!

Si vocea ei exprima mai mult decat speranta. Era o certitudine, un ordin.

- Pe curand! raspunse Robert incurajat, cu convingerea ca va indeplini acest ordin.

Naufragiatii ramasi in jurul Santei Maria il urmarira multa vreme cu privirea pe curajosul emisar. Il vazura indepartandu-se pe tarm, salutand cu mana pentru ultima oara. Cateva clipe mai tarziu, pieri in spatele dunelor care margineau malul.

"Voi fi inapoi peste patru zile", spusese Robert.

Patru zile - asta insemna l3 iulie. Dar pasagerii nu puteau astepta aceasta data la adapostul navei esuate, a carei inclinare o facea de nelocuit. Capitanul improviza deci o tabara sumara pe tarm cu ajutorul velelor si a bucatilor de arborada de pe corabie. O ridicara pana la caderea noptii si putura sa adoarma vegheati de marinarii inarmati care se schimbau pe carturi, ca si pe nava.

Totusi, somnul veni greu in cursul acestei prime nopti, pe tarmul plin de pericole. Mai multi dintre ei ramasera pana-n zori in intuneric, cu ochii deschisi, cu urechea ciulita, ascultand pana si cele mai usoare fosnete ale panzelor de cort.

Pentru doamna Lindsay, in special, noaptea insemna o neincetata ingrijorare. La durerea care o apasa, se adaugase o teama noua din cauza absentei inexplicabile a cumnatului ei. La inceput nu acordase nici o importanta acestei disparitii, desi parea foarte ciudata. Dar cu timpul incepu sa se mire. Zadarnic il cautara pe Jack printre pasageri si oamenii de serviciu. Era de negasit.

Stand in intuneric, in linistea noptii. Alice nu-si putea abate gandurile de la surprinzatorul incident. Incerca sa goneasca aceasta preocupare, dar faptul bizar se impunea atentiei sale, ba, mai mult, in teama tot mai mare ce o cuprindea, mintea ei asocia in mod obsedant numele lui Jack cu al lui Robert.

Noaptea trecu fara alte neplaceri, si in zorii zilei toti erau in picioare. Sculandu-se, Alice putu sa se convinga pe loc ca banuielile ei erau intemeiate. Cerceta pasagerii, unul dupa altul. Jack Lindsay nu se gasea printre ei. Alice tainui absenta aceasta care o framanta. La ce bun sa vorbeasca? Raul, daca era sa se intample, fusese facut la aceasta ora, isi spunea ea cu inima inghetata la acest gand.

Jack traise totdeauna atat de insingurat, avusese de la inceputul calatoriei o purtare atat de rezervata si de rece, incat lipsa lui trecu neobservata. Nimeni dintre naufragiatii care aveau multe alte griji nu-i remarca lipsa, afara de Alice.

In cursul acestei zile se apucara de descarcarea Santei Maria. Incetul cu incetul, lazile cu pesmeti si conserve se aliniara pe tarm, unde fura asezate ca un fel de baraj de aparare.

Capitanul Pip hotarase sa astepte pe loc intoarcerea lui Robert Morgand. Daca admitea ca era cu putinta sa se ia destule provizii pentru a face drumul, nu gasise nici o solutie pentru problema apei, si aceasta dificultate de neinvins ii dictase hotararea luata. Nu existau destule plosti, nici destule burdufuri pentru a astampara setea unui numar atat de mare de persoane. Cat despre posibilitatea de a cara cu ei butoaie cu apa, nu putea fi luata in consideratie. Stand pe loc, dimpotriva, ar intrebuinta apa din butoaie, si o puteau face timp de o luna fara teama de a le goli. Nu era vorba deci de nici o imprudenta daca se-ntarzia plecarea cu cateva zile. In cazul cand Robert nu se va intoarce pana la termenul pe care si-l fixase el insusi, vor trebui luate, cu orice pret, masuri energice. Pana atunci, lazile cu provizii si butoaiele cu apa si alcool vor forma un zid de aparare ajungand cu cele doua capete ale sale pana in dreptul marii, si la adapostul caruia un grup atat de numeros n-avea a se teme de nici o surpriza.

Toata ziua trecu in aceste pregatiri. Inclinarea Santei Maria ingreuna mult treaba si-i facea sa munceasca de doua ori mai mult pe cei ce lucrau. Soarele apunea la ora cand ultimul cort se ridica in spatele zidului protector, fara ca ei sa fi terminat tot ce aveau de facut. Bizuindu-se pe sentimentul de siguranta pe care li-l dadea calmul noptii trecute si care era acum intarit prin modificarile aduse taberei, capitanul Pip autoriza in garda de noapte o schimbare, tinand seama de starea de oboseala a echipajului: in loc de carturile obisnuite vor veghea numai doi oameni, care se vor schimba din ora in ora. Astfel va fi inlaturata posibilitatea ca o garda mai numeroasa sa fie doborata de somn, iar, conform noilor dispozitii, doi oameni vor fi de ajuns daca vor trebui sa dea alarma.

Capitanul Pip facu el insusi de garda la ora noua, in tovarasia credinciosului Artimon. O ora mai tarziu fu inlocuit de secund, pe care seful echipajului avea sa-l schimbe un ceas dupa aceea. Inainte de a se retrage la adapostul meterezelor alcatuite din lazi si butoaie, capitanul arunca in jurul lui o ultima privire. Nimic nu parea neobisnuit. Desertul se arata calm si tacut, iar Artimon nu manifesta nici el vreo stare de neliniste.

Dupa ce-i recomanda inlocuitorului sau sa vegheze cu grija, capitanul intra in cort unde dormeau de pe acum o parte dintre pasageri si, mort de oboseala, atipi si el.

De cat timp il cuprinsese somnul, cand un vis ii tulbura odihna? In acest vis il vedea, dar fara sa inteleaga de ce, pe Artimon prada unei framantari cu totul neobisnuite.

Cainele, dupa ce incercase in zadar sa-l trezeasca, umbla maraind, apoi isi scotea botul afara din cort, pe urma se intorcea si il tragea pe capitan de poala hainei. Dar capitanul se-ncapatana sa doarma. Atunci Artimon nu mai sovai. Sari pe trupul prietenului sau, ii linse obrajii cu miscarile repezi ale limbii si, vazand ca nici aceasta manevra nu-i reuseste, incepu sa-l muste usor de ureche.

De data aceasta, capitanul deschise ochii si-si dadu seama ca visul era aievea. Intr-o clipa fu in picioare si se repezi spre intrarea in cort, condus si tras de Artimon.

Dar nu avu timp sa ajunga pana acolo.

Deodata Artimon incepu sa latre furios si, fara a fi avut timp sa inteleaga ceva, capitanul, trantit la pamant, ii vazu pe tovarasii sai, desteptati brusc din somn, cum sunt luati de o ceata de talhari, ale caror siluete capatau, in faptul noptii, un aer fantomatic.

XIII IN CARE EXCURSIA AGENTIEI THOMPSON AMENINTA SA IA PROPORTII NEPREVAZUTE.

Pasind pe mal de-a lungul marginii lichide a marii, ocolind dunele cele mai inalte, trecand peste cele mai mici, Robert Morgand strabatea cu pas usor si regulat drumul spre sud. Pentru a le da curaj, el zugravise in roz, fata de tovarasii sai, situatia reala. Dar pe sine nu se putea insela. Avea de strabatut cel putin l60 de kilometri inainte de a ajunge la tinuturile aflate sub influenta franceza; l60 de kilometri reprezinta, intr-un ritm constant de sase kilometri pe ora, trei zile de drum si de eforturi, umbland l0 ore pe zi.

Aceste l0 ore de mers, Robert hotari ca le va face chiar in prima zi. Plecat la ora trei dupa-amiaza, el nu se va opri decat la ora unu noaptea, pentru a-si continua drumul la rasaritul soarelui. Astfel va castiga 24 de ore.

Soarele se lasa spre asfintit. Mai e lumina ca in plina zi, dar un vant mai rece vine dinspre mare, sporind curajul drumetului care, de aproape cinci ore, isi urmeaza cursa indarjita. Dupa o ora va fi intuneric, si atunci mersul va fi placut pe acest nisip ferm, care ofera piciorului un punct de sprijin elastic. In jurul lui Robert se afla desertul, in nemarginita sa tristete. Nici o pasare, nici o faptura insufletita in aceasta imensitate, pe care privirea o poate cuprinde din cand in cand pana la orizont, ori de cate ori ii ingaduie unduirea capricioasa a dunelor intalnite in cale. Pe aceasta intindere posomorata, doar cateva palcuri rare de palmieri pitici indica viata latenta a pamantului.

Furtuna a incetat si din cer coboara maiestuos inserarea. Totul respira calm, liniste. Nici un zgomot afara de cel al marii, care canta sfaramandu-si valurile de tarm.

Deodata Robert se opreste. Iluzie, sau realitate? Suieratul unui glont face sa vibreze aerul la doi centimetri de urechea sa, urmat indata de o detunatura seaca, inabusita de aceasta plaja fara ecou.

Dintr-o saritura Robert se-ntoarce si, la o departare de nici zece pasi in urma lui, il descopera, cu un amestec de furie si teama, pe Jack Lindsay ajuns pana acolo gratie covorului de nisip care-i inabusise zgomotul pasilor; acesta, cu un genunchi la pamant, il ocheste.

Fara a pierde o clipa, Robert se repede asupra acestui asasin, asupra acestui las. O zguduitura ii opreste elanul. O durere ascutita ii strapunge umarul si, doborat ca un copac, se prabuseste inainte, cu fata in nisip.

Dupa ce-si savarsi fapta nelegiuita, Jack Lindsay se-ndeparta repede. Nici nu-si dadu osteneala sa se asigure de moartea dusmanului sau. La ce bun, dealtfel? In acest desert, mort sau ranit nu era acelasi lucru? In orice caz, emisarul naufragiatilor nu va mai ajunge la tinta si ajutorul nu va mai putea veni. A-l opri pe trimisul tovarasilor sai de nenorocire era mare lucru. Dar nu era tot. Pentru ca Jack Lindsay sa devina stapan pe soarta unuia dintre ei, trebuia ca intreg grupul sa cada in mainile sale.

Jack Lindsay disparu in spatele dunelor, pornind la indeplinirea planului sau, al carui inceput fusese atentatul.

Robert - mort, sau ranit? - zacea pe nisip. De cand cazuse in acest loc trecuse o noapte, soarele-si descrisese pe cer curba zilnica pana cand pierise la orizont, apoi o a doua noapte incepuse, se scursese si era pe sfarsite, caci un licar de lumina inrosea cerul la rasarit.

In timpul acestor ore lungi, nici o miscare nu aratase daca in Robert mai ramasese un suflu de viata. Dealtfel, chiar daca mai traia, soarele, care si-ar revarsa pentru a doua oara asupra lui razele-i arzatoare, i-ar pecetlui cu siguranta soarta.

Dar ceva a miscat langa trupul inert. Un animal, a carui specie nu poate fi recunoscuta in intunericul inca adanc, se agita si zgarie in jur nisipul pe care se odihneste obrazul lui Robert. Aerul poate acum sa ajunga pana la plamani, daca acestia mai sunt in stare sa respire. Rezultatul acestei schimbari nu se lasa asteptat. Robert scoate cateva gemete inabusite, apoi incearca sa se ridice. O durere cumplita in bratul stang il doboara, si cade gafaind la pamant.

Totusi a avut destul timp ca sa-l recunoasca pe salvatorul sau.

- Artimon! suspina el, gata sa lesine din nou.

La auzul numelui sau, Artimon raspunde latrand de bucurie. Sare imprejur, da din coada. Limba sa moale si calda se plimba pe fata ranitului, curatind-o de nisip si de sudoarea care s-a adunat pe ea.

Acum viata navaleste in inima lui Robert. Sangele se grabeste sa circule prin artere. Tamplele ii bat, iar fortele ii revin cu iuteala. In acelasi timp ii revine si memoria, si isi aminteste de imprejurarile in care a fost doborat.

Cu precautie de data aceasta, face o sfortare si reuseste sa se ridice in genunchi. Apoi se taraste pana la malul marii, unde raceala apei il invioreaza.

S-a facut ziua de-a binelea. Cu pretul unor dureri vii, reuseste sa se dezbrace si sa-si cerceteze rana. Nu este grava. Glontul s-a turtit de clavicula fara s-o sfarame si cade jos la prima atingere. Vatamarea unui nerv i-a pricinuit aceasta groaznica durere, si lesinul nu s-a prelungit decat din cauza pierderii de sange si a sufocatiei provocata de nisip.

Lucid acum, Robert intelege situatia si isi bandajeaza metodic rana cu ajutorul batistei muiata in apa sarata. Bratul lovit a si inceput sa aiba o oarecare mobilitate. Daca n-ar fi slabiciunea pe care o mai simte, Robert ar fi capabil sa-si continue drumul. Aceasta slabiciune trebuie biruita si Robert isi ia prima masa pe care o imparte cu Artimon.

Dar Artimon pare ca primeste cu sovaiala hrana oferita. Umbla incoace si incolo, prada unei vadite nelinisti. Tovarasul sau este pana la urma izbit de aceasta purtare neobisnuita. Ia cainele in brate, ii vorbeste, il mangaie. si deodata zareste o hartie legata de zgarda animalului.

"Tabara invadata. Facuti prizonieri de catre talhari. Pip." Iata ingrozitoarea stire pe care o afla Robert indata ce despatureste febril biletul.

Prizonieri! Si Alice, deci! Si Roger! Si Dolly!

Intr-o clipa, Robert a impachetat restul proviziilor. E in picioare. Nu mai are timp de pierdut. Hrana i-a redat puterile, pe care vointa i le inzeceste.

- Artimon! comanda Robert, gata de plecare.

Dar Artimon nu se mai afla acolo si Robert, privind in jurul sau, nu mai zareste decat un punct aproape imperceptibil care se indeparteaza si se micsoreaza treptat de-a lungul tarmului. Cainele, dupa ce si-a indeplinit misiunea, se duce sa raporteze celui in drept. Cu capul plecat, cu coada intre picioare, cu spinarea rotunjita, alearga fara sa se opreasca, fara a privi in dreapta sau in stanga, cu toata viteza labelor sale, spre tinta, spre stapan.

- Vrednic animal! murmura Robert pornind la drum. Masinal arunca o privire asupra ceasului care s-a oprit la unu si treizeci si cinci de minute. Noaptea, sau dimineata? Isi aminteste insa foarte bine ca l-a intors cu putin inainte de atacul las al lui Jack Lindsay. Mica sa inima de otel a batut deci o noapte, apoi o zi intreaga, si abia in noaptea urmatoare si-a incetat tic-tac-ul. La acest gand, Robert isi simte fruntea imbrobonita de sudoare. Fusese deci imobilizat aproape 36 de ore! Doborat in seara de 9 iulie, se dezmeticise abia in dimineata zilei de ll. Ce se va intampla cu toti cei care spera in el? Are acum un motiv in plus sa se grabeasca; si Robert merge cu pasi mari, dupa ce si-a pus ceasul dupa pozitia soarelui, care indica aproximativ ora cinci dimineata.

Pana la ll marsaluieste fara intrerupere, apoi isi acorda un mic ragaz si cade intr-un somn reparator, cu capul in umbra unui palmier pitic. Acest somn ii face foarte bine. Cand se scoala la ora patru, este odihnit si puternic ca la inceputul drumului. Isi reia mersul si nu se mai opreste pana la l0 seara.

Insemna ca a umblat l2 ore in timpul carora a strabatut, probabil, cel putin 70 de kilometri.

A doua zi porneste iar si merge neintrerupt, fara sa se odihneasca. Dar aceasta zi este mai grea decat cea precedenta. Oboseala il copleseste pe curajosul drumet. Are accese de febra si rana il face sa sufere cumplit.

Dupa o oprire la amiaza, abia daca mai poate s-o ia din nou la drum. Ametelile il fac sa se clatine. Merge totusi mai departe lasand in urma sa kilometri, fiecare dintre ei adaugind un nou chin fata de cel dinainte.

In sfarsit, in lumina amurgului apar niste mase intunecate.

Este regiunea arborilor de cauciuc. Robert ajunge pana la acesti arbori, se prabuseste istovit langa unul din ei si cade intr-un somn adanc. Cand se trezeste, soarele a ajuns sus pe cer. E data de l3 iulie si Robert se dojeneste ca a dormit atat de mult. Un timp pierdut care trebuie recastigat. Dar vai! Cum sa-l recastigi, cu aceasta slabiciune care te copleseste? Picioarele ii sunt moi, limba uscata si capul greu. Febra il mistuie, bratul ii este imobilizat din pricina umflaturii de la umar. Dar n-are a face! Se va tari in genunchi, la nevoie. La umbra arborelui unde s-a culcat in ajun, Robert isi sileste stomacul razvratit sa primeasca hrana. Trebuie sa mananci ca sa ai putere si, hotarat, Robert musca din ultimul pesmet si inghite ultima picatura de apa.

De acum inainte nu se va mai opri pana nu va ajunge la tinta. Este ora doua dupa-amiaza. Plecat de la 6 dimineata, Robert isi continua fara intrerupere nesfarsitul sau drum. De mai multa vreme simte ca mai mult se taraste si ca face abia un kilometru pe ora. Nu conteaza! Merge mai departe, hotarat sa lupte, atata timp cat va mai avea o farama de viata.

Dar iata ca lupta devine imposibila. Nefericitul clipeste din ochi, si un intreg caleidoscop ii joaca in fata pupilelor dilatate. Pulsatiile inimii incetinesc si se raresc. Aerul incepe sa-i lipseasca. Robert simte cum luneca incet-incet la poalele arborelui de care se sprijinea cu desperare.

In acest moment - sau poate e doar o halucinatie provocata de febra - i se pare ca vede trecand sub frunzis o trupa numeroasa. Pustile sclipesc in soare. Albul castilor de pluta rasfrange razele sclipitoare.

- Ajutor! Ajutor! cheama Robert.

Dar vai! N-are putere sa strige mai tare. Daca trupa pe care-si inchipuie c-a zarit-o exista, niciunul din soldati nu-l va putea auzi si ea isi va continua imperturbabil drumul.

- Ajutor! mai murmura Robert prabusindu-se apoi la pamant, de asta data infrant cu desavarsire.

Momentul cand Robert se prabusise astfel pe pamantul devorator al Africii era acelasi pe care - plecand - il fixase drept termen al intoarcerii sale. Naufragiatii nu-i uitasera fagaduiala si numarau orele, asteptand salvarea. Nici o schimbare importanta nu intervenise in situatia lor de cand cazusera in mainile talharilor. Tabara era tot pe locul ei langa Santa Maria, esuata.

Indata ce capitanul Pip intelese noua nenorocire care-i lovise pe cei asupra carora veghea, nu incerca nici o rezistenta inutila. Supus, el se lasa tras langa ceilalti, cu totii formand astfel o multime inghesuita pe care o inconjura un triplu cerc de banditi inarmati. In timpul atacului, nici macar nu se supara pe cei doi marinari de garda care se achitasera atat de prost de misiunea lor. La ce-ar mai fi servit acuzatiile?

Capitanul Pip se gandi numai daca in aceasta situatie desperata n-ar putea face ceva util pentru salvarea oamenilor. Avu imediat ideea ca ar fi bine sa-l instiinteze pe Robert despre ultimele evenimente, daca ar exista un mijloc de a face sa-i parvina aceasta stire. Or, acest mijloc capitanul il avea la dispozitie si se hotari sa-l foloseasca neintarziat. In intuneric, el scrise in graba un bilet si-l prinse de zgarda lui Artimon, pe botul caruia depuse grav un sarut. Apoi, dupa ce-l lasa sa miroasa un obiect apartinand lui Robert, dadu cainele jos din brate si-i indica directia spre sud, indemnandu-l cu vorba. Artimon porni ca o sageata si in mai putin de o clipa disparu in noapte.

Capitanul facea un mare sacrificiu. Sa-si expuna astfel prietenul! S-ar fi sacrificat mai bucuros pe sine insusi. Totusi, nu ezita, judecand ca era neaparat necesar sa aduca la cunostinta lui Robert evenimentele de aici, care i-ar fi putut schimba, eventual, planurile.

Oricum, ultimele ore ale noptii trecura greu pentru capitan, ale carui ganduri alergau, laolalta cu cainele, de-a lungul tarmurilor batute de valurile Atlanticului.

La ivirea zorilor, dezastrul se arata in toata intinderea sa. Tabara era rascolita, corturile rasturnate, lazile care alcatuiau meterezul sparte, lasand sa li se vada continutul. Tot ce apartinea naufragiatilor, strans intr-o gramada, constituia de-acum incolo prada invingatorului.

Dincolo de tabara, spectacolul era si mai trist. Pe nisipul abia atins de prima lumina a zorilor, doua trupuri se desluseau limpede in semiintuneric, si in aceste doua trupuri capitanul ii recunoscu cu un suspin pe cei doi marinari pe care, din fericire, nu-i acuzase in sufletul lui. In mijlocul pieptului, aproape in acelasi loc, amandoi aveau cate un pumnal, infipt pana in plasele.

Indata ce se lumina de ziua, incepu o oarecare framantare printre banditi. Curand unul din ei, probabil capetenia, se desprinse de ceilalti si se indrepta spre grupul naufragiatilor.

Capitanul ii iesi imediat in intampinare.

- Cine esti? intreba capetenia intr-o englezeasca stricata.

- Capitanul.

- Tu ii comanzi pe acesti oameni?

- Pe marinari. Ceilalti sunt pasageri.

- Pasageri? repeta capetenia cu un aer nehotarat. Adu-i langa tine pe acei care ti se supun. Vreau sa le vorbesc celorlalti, adauga el dupa un moment de tacere.

Dar capitanul nu se misca.

- Ce vrei sa faci cu noi? intreba el cu indrazneala si calm. Banditul facu un gest nelamurit.

- Ai sa afli indata, zise el. Du-te!

Capitanul, fara sa mai insiste, executa ordinul. Curand oamenii sai formara un grup separat de cel al turistilor.

Capetenia se plimba agale printre pasageri, si unul dupa altul fura interogati cu o staruinta ciudata. Cine e? Cum il cheama? Tara? Averea? A lasat o familie in urma lui?

Un adevarat chestionar pe care-l repeta fara sa oboseasca. Fiecare raspundea ce voia, unii spunand, simplu, adevarul, altii exagerandu-si situatia sociala, sau declarandu-se mai saraci decat erau. Cand veni randul pasagerelor americane, Roger raspunse pentru ele si crezu ca procedeaza bine daca le atribuie o importanta deosebita. Dupa parerea lui, era cel mai bun mijloc ca sa le salveze vietile. Dar capetenia il intrerupse de la primele cuvinte.

- Nu tie iti vorbesc, ii zise cu brutalitate. Aceste femei sunt mute?

Roger ramase un moment naucit.

- Esti fratele lor, tatal lor, sotul lor?

- Aceasta este sotia mea, crezu Roger ca-si poate permite sa afirme, aratand spre Dolly.

Capetenia facu un gest de satisfactie.

- Bine! zise el. Si cealalta?

- Este sora ei, raspunse Roger. Amandoua sunt femei de rang mare in tara lor.

- Femei de rang mare? repeta capetenia, pentru care aceste cuvinte pareau lipsite de inteles.

- Da, femei de rang mare, ca niste regine.

- Regine? repeta capetenia.

- Ma rog, tatal lor este un mare sef, explica Roger, in lipsa de alta idee.

Aceste din urma cuvinte parura, cel putin, sa aiba efectul dorit.

- Da! General! General! traduse liber capetenia, cu un aer satisfacut. Si care este numele fiicei marelui sef?

- Lindsay, raspunse Roger.

Capetenia deschise punga astfel cucerita

- Lindsay? repeta banditul, care - dintr-un motiv misterios - parea sa se complaca in consonanta acestor silabe. Lindsay? Asta-i bine! adauga el trecand la prizonierul urmator, nu fara a-i adresa un gest de bunavointa lui Roger de Sorgues si celor doua protejate ale sale.

Prizonierul urmator nu era altul decat Thompson. Unde era fala de odinioara a nefericitului administrator general! Tot atat de timid pe cat fusese inainte de arogant, se facea acum cat mai mic cu putinta.

- Ce porti acolo? il intreba taios capetenia.

- Acolo? se balbai Thompson descurajat.

- Da. Punga. Da-mi-o, porunci banditul punand mana pe pretioasa punga pe care Thompson o purta la brau.

Acesta facu instinctiv o miscare de retragere. Doi talhari se repezira imediat si Thompson se vazu usurat intr-o clipa de nepretuita lui povara, fara a incerca sa mai opuna o rezistenta inutila. Capetenia deschise punga astfel cucerita. Ochii ii stralucira dc placere.

- Bun! Foarte bun! exclama el.

Complet zdrobit, prizonierul sau era departe de a fi de aceeasi parere.

Dupa Thompson, cum era de asteptat, urma Van Piperboom din Rotterdam, care se infatisa in toata corpolenta sa. Nu parea emotionat. Calm, prefacea in fum cantitati enorme de tutun, aruncand din ochii lui mici priviri curioase de jur imprejur. Capetenia se uita o vreme la gigantul blond cu vadita admiratie.

- Numele tau? intreba el in sfarsit.

- Ik begryp niet wat. U van my wilt, Mynheer de Cheik, maar ik verondestel dat u wenscht te weten welke myn naam is en uit welk land ik ben. Ik ben de Heer Van Piperboom en woom te Rotterdam een der voornaamste steden van Nederland.

Capetenia ciuli urechea.

- Numele tau? insista el.

- Ik ben de Heer Van Piperboom nil Rotterdam, repeta Van Piperboom, care adauga melancolic: Overigens waartoe dient het. u dit te zeggen? Het is blykbaar, dat ik loch maar Hebreenwsch voor u spreek, zooals ik dit voor de anderen ook doe.

Banditul ridica din umeri si-si continua trecerea in revista, fara a se mai osteni sa raspunda gratiosului salut al neintelesului olandez. Repetarea acelorasi intrebari nu-l obosea. Le punea tuturor, ascultand atent raspunsurile. Nimeni nu scapa de ancheta sa rabdatoare. Cu toate acestea, sa fi fost o inexplicabila scapare din vedere, sau in mod intentionat, ramase unul care nu fu interogat, si acela era Jack Lindsay.

Alice, urmarind cu privirea sirul naufragiatilor, fu surprinsa zarindu-l pe cumnatul ei in mijlocul celorlalti. De atunci nu-l mai scapa din ochi si vazu cu neliniste ca nu era supus la regula aplicata tuturor.

Absenta neindoielnica a lui Jack Lindsay, intoarcerea sa, indiferenta capeteniei, toate aceste lucruri laolalta trezira in sufletul Alicei o tulburare pe care, cu toata energia ei, si-o stapani cu greu.

Odata interogatoriul terminat, banditul tocmai se retragea printre ai sai, cand capitanul Pip ii taie cu indrazneala drumul.

- Vrei sa-mi spui acum ce ai de gand sa faci cu noi? il intreba el din nou, cu un calm pe care nimic nu-l putea tulbura.

Banditul incrunta din sprancene, apoi, dupa ce se gandi, scutura din cap cu nepasare.

- Da! zise el. Va fi redata libertatea celor care vor putea plati o rascumparare

- Si ceilalti?

- Ceilalti!. repeta capetenia. Cu un gest larg, arata spre zare.

- Pamantul Africii are nevoie de sclavi, zise el. Tinerii au putere, iar batranii au intelepciune.

Printre naufragiati fu ca o explozie de desperare. Asadar, moartea sau ruina, iata ce-i astepta.

In mijlocul deznadejdii generale, Alice isi pastra curajul care izvora din increderea netarmurita ce-o avea in Robert. El va ajunge la avanposturile franceze. Ii va elibera la ora promisa pe tovarasii sai de naufragiu. In aceasta privinta nu avea nici o indoiala. O certitudine are o mare putere de convingere, si credinta ei indaratnica facu sa renasca putina speranta in acele suflete deprimate.

Cu atat mai mare i-ar fi fost increderea, si asa destul de ferma, daca s-ar fi aflat in locul capitanului Pip. Pe la ora opt dimineata, acesta, cu o bucurie nebuna, pe care insa si-o stapanise cu grija, il vazuse revenind pe Artimon, a carui intoarcere trecu tot asa de neobservata ca si plecarea. Dealtfel, Artimon era departe de a fi un simplu animal. In loc sa se repeada in fuga, bezmetic, ca un nebun, la stapanul sau, hoinari multa vreme inainte de a se furisa inauntru. De ce sa-i fi nelinistit pe talhari acest catelus, care a dat dimineata o mica raita prin imprejurimi?

Capitanul lua repede cainele in brate si, cu emotie in suflet, multumi inteligentului animal cu acelasi gest de mangaiere cu care-l incurajase la plecare si cu care pana atunci nu-l obisnuise. Dintr-o privire, constata disparitia biletului si se convinse ca ajunsese la adresa. Din acest fapt trase o concluzie favorabila in ce priveste sfarsitul incercarilor prin care treceau.

Curand, totusi, un gand ii strica bucuria. Plecand la ora unu si revenind la opt dimineata, Artimon facuse in sapte ore dus si intors distanta care-i despartea pe naufragiati de Robert Morgand. Asadar acesta, dupa o zi si jumatate de mers, strabatuse cel mult 30 de kilometri. Era aici un mister destul de mare pentru a nelinisti pe omul cel mai echilibrat, mister pe care capitanul avu grija sa nu-l incredinteze tovarasilor sai.

Pasagerii, revenindu-si cu incetul, isi regaseau in ei speranta pe care sufletul omenesc nu o paraseste decat odata cu viata. Zilele de l2 si l3 iulie trecura destul de usor. Aceste zile, banditii le intrebuintara ca sa goleasca Santa Maria cu desavarsire, ba chiar sa demonteze de pe corabie tot ce era demontabil. Bucatile de fier, sculele, suruburile, buloanele constituiau pentru ei tot atatea comori nepretuite, care acum se ingramadeau pe tarm intr-un morman din ce in ce mai mare, pentru a fi apoi distribuite si incarcate pe dromaderii bandei.

La l4 iulie talharii sfarsira cu aceasta treaba si incepura o serie de pregatiri care anuntau o plecare apropiata. Era evident ca a doua zi prizonierii trebuiau sa paraseasca tarmul daca pana atunci nu vor fi eliberati. Aceasta zi de l4 iulie paru foarte lunga nefericitilor naufragiati. Inca din ajun, Robert, conform promisiunii sale, trebuia sa se fi intors. Chiar daca se tinea seama de toate dificultatile unui asemenea drum, intarzierea incepea sa fie nefireasca. Cu exceptia capitanului, care se ferea sa-si dezvaluie motivele si-i lasa pe tovarasii sai sa-si oboseasca ochii cercetand orizontul dinspre sud, toti se aratau surprinsi. Curand se-nfuriara si incepura sa-l acuze pe Robert, fara rusine. De ce, la urma urmelor, sa se fi intors? Acum, cand era in siguranta, ar fi fost prost sa se expuna la noi primejdii. Sufletul Alicei nu cunostea asemenea ingratitudine si slabiciune. Ca Robert sa fi tradat, o astfel de banuiala nu merita nici macar sa fie discutata. Mort? Asta da, poate. Dar in aceeasi clipa, ceva protesta in ea impotriva acestei ipoteze, si faptul de a o fi admis un moment n-o facea decat sa-si recapete increderea totala, de nestramutat, in fericire si in viata.

Totusi, ziua de l4 trecu fara sa-i justifice optimismul, si acelasi lucru se-ntampla si in noaptea urmatoare. Soarele rasari in ziua de l5 iulie fara sa aduca nici o schimbare in situatia naufragiatilor.

In zori, banditii incarcara camilele si la ora 7 dimineata capetenia dadu semnalul de plecare. Cu un palc de calareti in avangarda, ceilalti incadrandu-i intre doua siruri, pasagerii trebuira sa se resemneze la supunere.

Intre cele doua randuri ale temnicerilor, prizonieri si prizoniere mergeau pe jos unul dupa altul, legati intre ei cu o lunga franghie prinsa de gat si care le imobiliza mainile. Orice evadare era cu neputinta in asemenea conditii, admitand ca pustiul ucigator de care erau inconjurati n-ar fi fost el singur o opreliste suficienta. Capitanul Pip, care inainta in fruntea naufragiatilor, se opri hotarat dupa primii pasi si, adresandu-se capeteniei care se apropie, intreba cu glasul ferm:

Unde ne duci?

In loc de orice raspuns, banditul ridica maciuca si-l lovi pe prizonier peste fata.

- Mergi, caine! striga el.

Capitanul, cu sangele siroind pe obraz, nu se clinti. Cu aerul lui flegmatic, puse aceeasi intrebare.

Din nou maciuca se ridica. Dar privind fata energica a aceluia care-i vorbea, apoi lungul sir de prizonieri pe care trebuia sa-l mane, capetenia se gandi ca o revolta i-ar fi dat mult de furca, asa ca lasa in jos arma amenintatoare.

- La Tombuctu, raspunse el, in timp ce capitanul, satisfacut, consimti sa porneasca iar la drum.

XIV "SUNTEM CHIT!"

La Tombuctu! Adica in acel oras unde par sa se adune toate tainele misterioasei Africi, cetate care veacuri de-a randul a avut portile ferecate si care, la putine luni dupa cele petrecute cu Santa Maria, avea sa se deschida in fata armatei franceze.

Dar talharii nu puteau sa prevada viitorul si-si duceau prizonierii in centrul legendar al tuturor tranzactiilor desertului, la marele targ de sclavi.

In realitate, era putin probabil ca-i vor insoti chiar ei pana la destinatie. Jefuitorii de epave care infesteaza coastele Atlanticului se-ndeparteaza rar la o asemenea distanta de mare. Mai mult ca sigur, banda de talhari, asa cum se-ntampla de obicei, avea sa-i vanda la mijlocul drumului pe prizonieri vreunei caravane de negutatori, sub paza carora urma sa se termine calatoria.

Acest detaliu nu avea, dealtfel, decat o mica importanta pentru nefericitii naufragiati. Fie ca erau dusi de o capetenie de banditi, fie de un negutator de sclavi, trebuiau oricum sa strabata mai mult dc l500 de kilometri, si pentru un astfel de drum era nevoie de cel putin doua luni si jumatate. Dar cati din cei ce plecau vor ajunge la destinatie? Cati nu vor presara cu oasele lor albite lunga cale care mai fusese de atatea ori semanata cu morti?

Prima zi nu paru nimanui prea grea. Erau odihniti si apa de baut aveau din belsug. Dar nu va mai fi la fel dupa multe leghe de mers care vor face sa sangereze picioarele obosite si ranite, cand nu vor mai avea, pentru a-si potoli setea aprinsa de un soare de foc, decat o apa salcie, distribuita cu multa zgarcenie. Hamilton si Blockhead macar nu vor mai cunoaste aceste torturi, caci vor scapa de ele prin moarte. Abia vindecati de friguri, intrati de curand in convalescenta, nu vor avea puterea sa umble inca din primele zile. Chiar si in aceasta dimineata parcursesera cu mare dificultate prima etapa si, cand se anuntase popasul, cazusera de parca ar fi fost de plumb. Dar dupa-amiaza nu mai putura nici atat. Membrele lor ingreunate refuzara orice miscare si, la capatul a cativa kilometri, le fu cu neputinta sa mai mearga.

Incepand din aceasta clipa, un chin fara sfarsit incepu pentru cei doi si tovarasii lor. Cazand aproape dupa fiecare pas, ridicandu-se pentru a cadea din nou, erau tarati de restul coloanei. Seara, in momentul popasului de noapte, semanau mai mult a cadavre decat a fiinte vii si nimeni nu se-ndoia ca a doua zi va fi pentru ei ultima.

Din fericire, ceilalti naufragiati suportau mai bine greutatile. In fruntea lor, asa cum s-a mai spus, inainta capitanul Pip, putin cam dezorientat in mijlocul acestor dune de nisip, asemanatoare cu niste valuri pe care un vapor n-ar fi putut sa le despice cu etrava. Capitanul isi pierduse oare speranta? Probabil ca nu, caci o fire ca a lui nu se descuraja in nici o imprejurare. Chipul sau, la fel de hotarat si calm ca de obicei, nu trada nimic in aceasta privinta. Nici nu era nevoie de mai mult. Infatisarea lui era de ajuns ca sa insufle curaj pana si inimii celei mai lase. Rana de la lovitura de maciuca se inchisese singura, la soare. Din cauza sangelui care cursese la inceput abundent, mustata, pieptul si umarul lui erau ruginii. Unora, sangele asta le-ar fi dat un aer inspaimantator. Dar nu capitanului, a carui intreaga fiinta, exprima o vointa de neinvins. Fiind primul dintre marinari, inainta cu pasul tot atat de ferm ca si sufletul lui, si numai vazandu-l te simteai castigat de energia si speranta sa de neclintit.

De la ultimul sau dialog cu capetenia nu rostise nici douazeci de cuvinte, si aceste rare confidente fusesera adresate doar credinciosului sau Artimon, care cu limba scoasa umbla pe langa stapanul sau.

- Master! spuse mai intai capitanul cu o voce plina de afectiune, pe care cainele o pricepu pe deplin.

Apoi, o jumatate de ora mai tarziu, capitanul se arata mai explicit. Dupa ce se uita teribil de piezis si scuipa dispretuitor spre capetenie, grai cu un glas plin de convingere:

- Ce mai pataranie, master, pe barba mamei mele!

Si Artimon isi scutura urechile lungi, ca semn al unei aprobari pline de necaz.

De atunci capitanul nu mai deschise gura. Din cand in cand, omul se uita la caine si cainele privea la om - asta era tot. Dar cat de mult spuneau aceste priviri!

La un popas, Artimon se aseza, in timp ce stapanul sau se intinse pe nisip. Apoi imparti cu cainele putina mancare si apa care fusesera distribuite cu mare zgarcenie.

Dupa capitan venea statul major, echipajul si oamenii de serviciu ai defunctului Seamew, insiruindu-se intr-o ordine care nu avea nimic ierarhic in ea. Ce gandeau cu totii? In orice caz, isi subordonau disciplinat parerile personale celor ale capitanului, care avea sarcina sa gandeasca pentru ei. Atata timp cat seful isi pastra increderea, nu desperau. Ordinul de a actiona, daca ar fi fost dat, i-ar fi gasit oricand gata.

Ultimului matelot ii urma primul pasager, dupa care se intindea lungul sir al tovarasilor acestuia.

Cea mai mare parte dintre femei plangeau sau se vaitau in surdina, mai ales sotia si fiica lui Hamilton si nevasta si fetele lui Blockhead, care asistau neputincioase la agonia tatilor si sotilor lor.

Barbatii se aratau in general mai curajosi, fiecare exprimandu-si energia in felul sau. Daca lui Piperboom ii era foame, lui Johnson ii era sete. Daca pastorul Cooley gasea in rugaciune un ajutor pretios, Baker, dimpotriva, nu se potolea si nu inceta sa mormaie cele mai teribile amenintari. Cat despre Thompson, cu sufletul ratacit, se gandea numai la punga care-i fusese furata.

Roger, in schimb, mai gasea puterea de a vedea partea comica a lucrurilor. Stand langa Dolly, cauta sa-i ridice moralul in fiece clipa, facand-o sa rada molipsita de veselia lui pe care el o simula eroic. In primul rand, abordand subiectul sau obisnuit, lua in zeflemea neprevazutul fantasticei lor calatorii. In fond, nimic nu era mai hazliu decat spectacolul pasagerilor plecati sa faca o mica plimbare in Madera, pe cale de a se transforma acum in exploratori ai Saharei. Si intrucat Dolly parea ca nu gusta subtilitatea acestui comic cam prea neobisnuit, Roger, furat de propriu-i joc si jurandu-si s-o faca pe tanara fata sa uite tristetile drumului, intra curajos in vasta arie a calamburului. Ca urmare, incepu sa insire tot soiul de vorbe de duh, mai mult sau mai putin amuzante, mai bine sau mai prost alese, si pentru care orice punct de pornire era bun, fie el capetenia, banditii, Sahara, cerul sau pamantul. Toate acestea starnira pana la urma rasul proaspat al lui Dolly, care izbucni ca o recompensa pentru atatea eforturi. Roger incheie apoi, spunand ca nimic din cele intamplate nu trebuie luat in serios, ca atacul acestor hotomani, la o distanta atat de mica de Senegal, e o adevarata nebunie, ca vor fi eliberati cel mai tarziu maine si ca, la nevoie, vor sti sa se elibereze si singuri. Cum putea Dolly sa nu aiba incredere in asemenea cuvinte consolatoare? Situatia putea fi cu adevarat grava, de vreme de Roger glumea cu inima atat de usoara? Dealtfel, ea nu avea decat s-o priveasca pe sora ei, pentru ca orice urma de ingrijorare sa-i dispara.

Alice nu glumea, caci nu-i sta in fire, dar pe fata ei se citea o mare seninatate sufleteasca. Cu toata plecarea caravanei, cu toate ca timpul trecea, in pofida a tot ce se intampla, nu se-ndoia de eliberarea lor. Da, salvarea va veni. Roger avea dreptate s-o afirme, si toate acestea nu erau decat o incercare grea, care va trece.

Sustinuta moral de aceste doua vointe, Dolly nu cunostea descurajarea si seara, in timp ce dormea adapostita intr-un cort pe care capul bandei - pentru motive numai de el stiute - il ridicase anume pentru aceste doua prizoniere, avea credinta ca a doua zi, cand se va destepta, isi va redobandi libertatea.

Zorile venira insa si era tot prizoniera. Salvatorii asteptati nu se aratasera in cursul noptii si incepea o noua zi, menita sa adauge alti kilometri de nisip intre naufragiati si mare.

Totusi, spre marea lor mirare, semnalul de plecare nu fu dat la ora desteptarii. Soarele se ridica la orizont si atinse zenitul, fara ca nici o pregatire sa fi fost facuta de escorta.

Care putea fi cauza acestei prelungiri neprevazute a popasului? in aceasta privinta, puteai presupune orice, dar numai Alice detinea elementele unei ipoteze plauzibile.

Trezindu-se prima in aceasta dimineata, il zarise pc Jack Lindsay stand de vorba cu capetenia. Talharul il asculta cu un superb calm oriental, in timp ce Jack incerca sa-l convinga, punand in cuvintele rostite toata insufletirea de care era in stare firea lui ursuza. Era vadit ca incerca sa-i dovedeasca ceva, ca pleda o cauza. Vazandu-i, iti dadeau impresia, oricat de curios s-ar parea, ca sunt cei mai buni prieteni. Alice avea sentimentul ca se cunosteau dinainte si ca existau anumite relatii intre ei. Si intr-adevar, perspicacitatea nu o insela. Da, capetenia si cu Jack Lindsay se cunosteau.

Dupa ce-l vazuse pe Robert prabusit, Jack, care nu putea sa prevada interventia lui Artimon, socoti ca dusmanul sau murise si se grabi sa continue realizarea planului pe care-l urzise. Acest plan era de o simplitate monstruoasa.

Pentru ca nu-si putea ingadui s-o atace deschis pe cumnata sa - prea bine aparata in mijlocul celorlalti pasageri - fara a se expune la represalii, el avea sa loveasca in toata lumea. Incepu, in consecinta, prin a-l suprima pe Robert, facand astfel imposibila sosirea oricarui ajutor, apoi se aventura in desert in cautare de complici. Pe aceasta coasta bantuita de jefuitori, pe care naufragiatii ii atrag asa cum corbii sunt atrasi de maceluri, va intalni cu siguranta vreo banda, chiar daca va trebui sa umble cateva zile prin desert.

Nu avu de asteptat prea mult. Inainte de sfarsitul zilei urmatoare, asaltat pe nepusa masa de vreo zece talhari, s-a vazut tarat in fata aceleiasi capetenii cu care sta de vorba acum si facut prizonier - ceea ce si dorea.

Capetenia, care stia putin englezeste, incepu imediat sa-l interogheze pe captivul sau in aceasta limba, si Jack ii raspunse la toate intrebarile cu cea mai mare placere, facandu-si cunoscut numele. Jack Lindsay, si adaugand ca la mica distanta se afla un mare numar de europeni, printre care si propria sa nevasta care, foarte bogata fiind, va plati cu siguranta o mare rascumparare pentru eliberarea ei si a sotului.

Pusi in acest fel pe urmele naufragiatilor, talharii navalira in tabara si Roger, insufletit de cele mai bune intentii, confirma, de fapt, primele informatii date de Jack Lindsay.

Asa se explica satisfactia capeteniei cand a auzit numele uneia din prizonierele sale si a capatat o noua asigurare despre bogatia familiei. Asa se explica, de asemenea, ca a inceput sa aiba incredere in afirmatiile pretinsului sot al Alicei, mergand pana acolo incat sa se lase convins de acest ticalos, chiar din a doua zi a plecarii, sa prelungeasca popasul cu o zi intreaga.

Rabdator, Jack Lindsay isi urmarea, pas cu pas, realizarea scopului. Faptul ca facuse ca intreaga caravana sa cada in mainile banditilor nu putea sa-i fie de folos decat daca el personal isi recapata libertatea. Isi lua deci riscul sa-i arate capului bandei ca face un lucru lipsit de noima. Se stradui sa-i explice ca, daca duce toata aceasta lume la Tombuctu, nimeni nu va avea posibilitatea sa-i plateasca rascumpararea pe care o va cere. Mai ales in ceea ce o privea pe sotia sa, adica a lui Jack Lindsay, care era in masura, repeta el, sa plateasca ea singura o suma considerabila, cum si-o va putea procura daca nu va mai fi in stare sa comunice cu America si Europa? Nu era mai normal ca unul din pasageri, si de preferinta Jack Lindsay, sa fie chiar acum dus sub escorta pana la posesiunile franceze, unde ii va fi usor sa se imbarce? Se va grabi atunci sa stranga banii de rascumparare pentru sotia lui si in acelasi timp pentru ceilalti pasageri, apoi va reveni intr-un loc dinainte stabilit, de exemplu in Tripolitania sau la Tombuctu, sau in alta parte, sa predea sumele convenite in schimbul libertatii tuturor.

Jack Lindsay reusi sa aduca in sprijinul propunerilor sale, dealtfel, in aparenta indreptatite, argumente convingatoare si avu bucuria sa le vada acceptate. Capetenia hotari ca vor ramane pe loc toata ziua, si in acest timp vor fixa rascumpararile diversilor prizonieri.

Jack Lindsay se apropia de tel. Aceste rascumparari, pe care se oferise sa le aduca, de fapt, se va feri sa le stranga. Naufragiatii n-aveau decat sa se descurce cum pot. Cat despre el, se va multumi sa plece pur si simplu in America unde, mai devreme sau mai tarziu, va reusi in sfarsit sa determine recunoasterea mortii cumnatei sale si o va mosteni apoi, chiar cu pretul unor ilegalitati pe care abilitatea sa - si se mandrea cu asta - va sti cum sa le faca nepedepsite. Desigur, ideea de a lasa in urma lui atatia martori posibili si care ar putea deveni acuzatori de temut, daca vreunul din ei si-ar recapata libertatea, nu-i prea suradea. Dar, paziti fiind de niste raufacatori inraiti ca si de pustiul si mai feroce inca, cum ar fi putut un prizonier sa mai scape vreodata?

Totusi, Jack mai avea de intampinat o ultima dificultate. Daca voia sa plece fara greutati, trebuia ca aceasta plecare sa aiba asentimentul general. Capetenia va spune naufragiatilor la cat se cifreaza fiecare rascumparare si apoi le va aduce la cunostinta numele emisarului ales. Jack trebuia sa joace pana la capat comedia devotamentului, sa faca promisiunile de rigoare, sa accepte scrisorile tuturor, chiar daca avea sa arunce, cu prima ocazie, in apa toata aceasta corespondenta inutila. Asta nu-l ingrijora catusi de putin, caci Jack era de parere, si pe buna dreptate, ca tovarasii sai nu ar avea nici un motiv sa-l suspecteze mai mult decat pe oricare altul.

Din nefericire, insa, era sigur ca lucrurile vor fi mai putin simple in ce o privea pe cumnata lui. Or, el avea nevoie si de consimtamantul ei. Mai mult chiar, incuviintarea ei conta in primul rand. Va reusi Jack s-o obtina?

"De ce nu?" isi spuse el. Si totusi, amintindu-si ca Alice refuzase sa-i poarte numele atunci cand i-l oferise, gandindu-se apoi si la cele intamplate la Curral das Freias, se simti nelinistit. Intre el si cumnata lui o explicatie era, vadit, necesara. Totusi, ezita atat de mult, incat, in tot timpul acestei zile de odihna, amana momentul din ora in ora. Noaptea se lasase cand, hotarandu-se in sfarsit sa termine cu aceasta treaba, trecu pragul cortului unde se adapostise Alice.

Doamna Lindsay era singura. Asezata pe jos, cu barbia rezemata in palma, statea pe ganduri la palpairea unei rudimentare lampi cu ulei, a carei flacara fumeganda nu-si raspandea lumina nici pana la marginea cortului.

Auzindu-l pe Jack, se ridica brusc, apoi astepta sa-i explice rostul vizitei sale. Dar acesta se simtea incurcat. Nu stia cum sa inceapa. Catva timp ramase tacut fara ca Alice sa faca vreun efort pentru a-l ajuta sa-si invinga stinghereala.

- Buna seara, Alice, rosti in sfarsit Jack. Ma vei scuza ca te deranjez la o asemenea ora. Trebuie sa-ti spun insa ceva care nu sufera intarziere.

Alice ramase mai departe tacuta, fara a manifesta nici cea mai mica curiozitate.

- Dupa cum ai observat, convoiul nostru nu si-a mai urmat azi drumul, relua Jack din ce in ce mai stanjenit, si te-ai mirat, fara-ndoiala. Si eu am fost uimit cand capetenia mi-a comunicat in seara asta motivele hotararii sale.

Ajuns aici, Jack facu o pauza, asteptand un cuvant de incurajare, care nu veni.

- Dupa cum stii, urma el, talharii au navalit in tabara numai fiindca sunt lacomi de castig. Scopul lor nu este de a ne lua in robie, ci de a obtine rascumparari mari de la cei care au posibilitatea sa le plateasca. Dar aceste rascumparari trebuiesc, in primul rand, obtinute, si iata de ce capetenia a hotarat sa ramana aici tot timpul necesar pana sa trimita pe unul din noi, ales de el, care, in numele celorlalti naufragiati si al lui propriu, sa stranga sumele cerute si sa se intoarca apoi sa le plateasca intr-un loc dinainte stabilit, in schimbul eliberarii prizonierilor.

Jack facu, zadarnic insa, o noua pauza, asteptand o interventie din partea Alicei.

- Nu intrebi, spuse el, pe care din noi l-a ales pentru aceasta misiune?

- Astept sa mi-o spui, raspunse Alice cu o voce calma, care nu-i placu deloc cumnatului ei.

- Desigur, zise el, silindu-se sa surada.

Totusi, socoti ca n-ar fi de prisos sa mai adauge cateva explicatii.

- Cred ca-ti inchipui ca atentia capeteniei s-a indreptat in mod special asupra lui Dolly si a ta, dupa cele declarate de domnul de Sorgues. Faptul ca vi s-a atribuit un cort ar fi suficient ca sa te convinga de acest lucru. Deci, se pare ca rascumpararea ta va fi cea mai mare dintre cele pe care talharii vor s-o obtina. Pe de alta parte, capetenia s-a mirat ca noi doi purtam acelasi nume si m-a interogat pe larg in aceasta privinta. Am crezut ca fac bine ingaduindu-mi aceeasi minciuna de care s-a folosit domnul de Sorgues. Pe scurt, Alice, ca sa pot avea mai multa putere a te apara, si cu toate ca, din pacate, acest lucru nu este adevarat, i-am spus ca eu sunt sotul tau.

In timp ce rostea aceste cuvinte, Jack pandea un semn de aprobare sau de dezaprobare. Alice nu schita niciunul, nici altul. Nu facea altceva decat sa asculte, asteptand concluzia. Aceasta concluzie cumnatul ei trebuia s-o formuleze in cele din urma.

- Iti dai seama, continua Jack, cat am fost de surprins de efectul minciunii mele. Indata ce a aflat de asa-zisele legaturi care ne unesc, capetenia s-a gandit, si in aceasta privinta nu s-a inselat, ca ma voi pune in slujba eliberarii tale cu un devotament mai mare decat oricare altul din tovarasii nostri, si m-a ales imediat ca sa plec si sa strang rascumpararile cerute.

Dupa ce ispravi tot ce avea de spus, Jack rasufla adanc. Alice nu se clintise. Era limpede ca lucrurile se aranjau de la sine.

- Sper, zise el cu o voce mai sigura, ca nu vei dezaproba alegerea capeteniei si ca vei consimti sa-mi incredintezi scrisorile si semnaturile necesare pentru a-mi procura sumele pe care trebuie sa le adun.

- Nu-ti voi da aceste scrisori, rosti cu raceala Alice privindu-l drept in ochi pe cumnatul ei.

- De ce?

- Din doua motive.

- Fii buna si spune-mi-le, riposta Jack iritat, si sa le discutam ca niste rude apropiate, daca binevoiesti.

- In primul rand, declara Alice linistita, afla ca sunt impotriva trimiterii unui mesager, oricare ar fi el, in acest moment. Cred ca uiti ca domnul Morgand a plecat pentru a aduce ajutoare.

- A plecat, dar nu s-a intors, obiecta Jack.

- Se va intoarce, afirma Alice cu o siguranta nestramutata.

- Nu cred, raspunse Jack cu o ironie pe care nu si-o putu retine.

Alice isi simti inima infiorata de neliniste. Cu un efort energic isi stapani aceasta slabiciune si, stand acum in picioare, drept in fata ticalosului ei cumnat, il intreba:

- Ce stii?

Jack fu speriat de aceasta schimbare si, prudent, batu in retragere.

- Nimic, evident, mormai el, nimic. Nu sunt decat presimtiri. Dar, in ce ma priveste, sunt convins ca domnul Morgand, fie ca a esuat sau nu in incercarea lui, nu va mai reveni; or, noi n-avem timp de pierdut pentru a face tot ce e necesar ca sa ne castigam libertatea prin propriile noastre mijloace.

Alice isi recapata calmul.

- Sunt gata sa cred, murmura, ca ai intr-adevar unele informatii despre drumul eroic intreprins de domnul Morgand pentru salvarea tuturor.

- Ce vrei sa spui? o intrerupse Jack cu o voce tremuratoare.

- Se poate intampla, deci, continua calma Alice, sa ai dreptate si ca domnul Morgand sa-si fi gasit moartea in cursul incercarii sale. Totusi, ai sa-mi permiti sa fiu de alta parere. In ce ma priveste, pana in momentul cand timpul imi va dovedi ca ma insel, voi avea credinta de nestramutat ca se va intoarce.

Caldura cu care Alice rostise ultimele cuvinte arata ca aceasta convingere a ei era de neclintit.

- Fie! consimti Jack. Nu vad, dealtfel, de ce posibilitatea intoarcerii domnului Morgand ar constitui un obstacol in fata propunerii ce mi s-a facut. Care ar fi inconvenientul daca am avea de partea noastra doua sanse?

- Am impresia ca ti-am spus, continua Alice, ca aveam doua obiectii de formulat impotriva proiectului tau. Nu ti-am expus-o decat pe prima.

- Si care este cealalta?

- A doua obiectie, rosti Alice infruntandu-l cu capul sus, este ca dezaprob alegerea mesagerului. Nu numai ca nu voi incuraja plecarea ta, incredintandu-ti scrisorile pe care mi le ceri, dar ma voi opune din rasputeri, incepand prin a smulge valul minciunii de care te-ai folosit.

- Haide, Alice, spune-mi, insista Jack care palise vazand cum toate planurile lui se prabusesc, ce motive ai ca procedezi in felul asta?

- Cel mai puternic dintre toate celelalte, zise Alice. Convingerea ca nu te vei mai intoarce.

Jack, ingrozit, se dadu inapoi pana la marginea cortului. Intentiile fiindu-i descoperite, planul sau devenea irealizabil. Facu totusi un ultim efort.

- Ce acuzatie ingrozitoare, Alice! exclama el, incercand sa dea glasului sau un accent de adanca durere. Ce ti-am facut ca sa ma suspectezi astfel?

- Vai, raspunse cu tristete Alice, imi amintesc de Curral das Freias!

Curral das Freias! Asadar, Alice vazuse totul si, de-atunci prevenita, putuse citi ca intr-o carte deschisa in sufletul negru al cumnatului ei.

Acesta intelese pe loc ca partida e pierduta. Nu mai incerca s-o convinga pe Alice, dandu-si seama dinainte ca n-avea rost. Tot noroiul sufletesc ii iesi pe buze.

- Fie! suiera el. Dar nu pricep cum de mai ai indrazneala sa ma invinovatesti pentru fapta de la Curral das Freias. Fara mine, ai fi fost oare salvata de un tanar frumos, ca in romane?

Alice, indignata, nu gasi cu cale sa raspunda insultei veninoase. Se margini sa-l pofteasca afara cu un gest, cand o voce se auzi deodata din pragul cortului, pe care lumina lampii il lasa in penumbra.

- Nu va fie teama, doamna, spuse vocea. Sunt aici. Alice si Jack intoarsera tremurand capul spre aceasta voce calma si hotarata si amandoi scoasera un strigat - un strigat de fericire Alice, un urlet de manie Jack - in clipa cand oaspetele neasteptat patrunse in cercul de lumina.

Inaintea lor se afla Robert Morgand.

Robert Morgand viu! Furia il facu pe Jack sa-si iasa din minti.

- Ei, baigui el cu limba impleticita de turbare, iata-l pe frumosul tau salvator in carne si oase. Cu ce drept interpretul Morgand se amesteca intr-o discutie de familie?

Robert, ramanand calm, facu un pas spre Jack Lindsay. Dar Alice pasi intre cei doi barbati. Cu un gest mandru, ii reduse la tacere.

- Domnul marchiz de Gramond are dreptul sa cunoasca tot ce se refera la sotia lui, rosti ea sfredelindu-l cu privirea-i luminoasa pe dusmanul ei, acum neputincios.

- Un titlu de marchiz rasarit peste noapte! ranji acesta. Probabil ca sperati sa va casatoriti la Tombuctu?

Un gand ii fulgera prin minte. Daca Robert se afla aici, pesemne ca nu era singur. Tabara se gasea desigur in mana francezilor adusi de el, si ceea ce-i spusese Alice inceta sa mai fie o himera, pentru a deveni o realitate. La acest gand, un val de furie il napadi din nou. Duse mana la brau si si-o retrase inarmata cu un pistol, acelasi de care se mai folosise in incercarea de asasinat a lui Robert.

- N-ai ajuns inca marchiza! striga el indreptand teava pistolului spre Robert.

Dar Alice veghea. Dintr-o saritura fu langa Jack. Cu o putere inzecita, se inclesta de bratul lui si-l dezarma.

Arma se descarca totusi, dar glontul, deviat, trecu prin acoperisul cortului.

- Suntem chit! rosti Alice cu un zambet de triumf, aruncand pistolul fumegand la picioarele lui Robert.

Impuscaturilor lui Jack ii raspunsera imediat alte impuscaturi. O ploaie de gloante sfasie aerul. Izbucnira strigate amestecate cu injuraturi in diverse limbi.

Jack Lindsay se clatina. Un glonte ratacit patrunsese in cort si-l lovise de moarte pe acest ticalos. Abia avu timp sa-si duca amandoua mainile la piept, ca se si prabusi la pamant.

Alice, neputand intelege nimic din cele ce se intamplau, se-ntoarse spre Robert cu o intrebare pe buze. Evenimentele insa nu-i dadura ragaz sa vorbeasca.

Ca luat de un suvoi, cortul fu smuls, un val de oameni trecu urland, si, trasa de Robert care disparu imediat in intuneric, Alice se regasi printre celelalte femei ale caravanei. Toate se aflau acolo si printre ele Dolly, care-si stranse sora in brate.

Curand Robert se intoarse urmat de capitan, de Roger de Sorgues si de ceilalti naufragiati. Lipsea cineva? Abia a doua zi se va putea sti in mod sigur.

O jumatate de ora mai tarziu, dupa ce-si adunase oamenii, dupa ce randuise garzile si luase si toate masurile impotriva unei eventuale intoarceri ofensive a inamicului, aparu un ofiter francez care sosea ultimul. Cu surasul victoriei pe buze, care se putea deslusi bine la lumina puternica a lunii, saluta doamnele cu o miscare circulara a bratului si, adresandu-se direct lui Robert, anunta vesel:

- Talharii au fost imprastiati, draga domnule.

Si fara sa astepte multumirile cuvenite, se repezi spre pasageri.

- Uite-l pe de Sorgues! exclama el. Erai si dumneata aici?

- Cum o mai duci, Beaudouin? raspunse Roger. Si de ce sa nu fi fost, ma rog?

- Buna gluma! afirma filosofic ofiterul francez, aprinzandu-si o tigara.

XV INCHEIERE.

Cu asaltul victorios al soldatilor francezi se incheie, in realitate, povestea calatoriei atat de bine organizate de Agentia Thompson and Co.

Desigur, pana la Saint-Louis drumul fu lung si greu. Totusi, folosind prada luata de la banditi, reusira, in mare masura, sa-l mai usureze. Cu camilele ramase invingatorilor se putu transporta toata apa de pe Santa Maria si, pe masura ce aceasta apa se consuma, ele duceau femeile si bolnavii. In asemenea conditii relativ confortabile, Hamilton si Blockhead nu intarziara sa se restabileasca si sa-si reia felul de a fi, unul optimist, celalalt nemultumit. Jack Lindsay era, din fericire, printre europeni, singura victima a scurtei lupte. Imprejurarile mortii sale ramanand necunoscute, doamna Lindsay fu coplesita de condoleante si ea primi aceasta expresie a marinimiei si simpatiei, astfel incat sa pastreze taina dramei de familie pe care o traise.

Nici un alt turist nu fusese atins de gloantele talharilor si urmarile luptei se reduceau la ranirea a doi soldati, dar atat de usoara, incat, la numai trei zile de la aceasta operatiune, ei putura sa-si reia serviciul. Dar asta nu inseamna ca nu-si facusera toti datoria. Caravana naufragiatilor, desi inarmata foarte slab, daduse, sub comanda capitanului Pip, un apreciabil concurs micii trupe de soldati francezi. Toti se aruncasera in lupta, Robert, Roger de Sorgues, Baker, Piperboom, pastorul Cooley si pana si pesimistul Tigg, al carui curaj fu remarcat in mod deosebit. De ce sa aperi cu atata inflacarare o viata pe care o urasti?

- Pe legea mea, nu se putu stapani sa-i spuna Baker a doua zi dupa lupta, trebuie sa recunosc ca te bati prea bine pentru unul care nu tine la viata. Aveai totusi o splendida ocazie sa scapi de ea!

- Dar de ce naiba n-as tine la viata? intreba Tigg, aratandu-se adanc mirat.

- Stiu eu? raspunse Baker. Nu-ti cunosc motivele, dar cred ca aveai unele serioase in ziua cand ai intrat in Clubul sinucigasilor.

- Eu?!

Baker, surprins la randul sau, isi privi interlocutorul cu mai multa atentie decat pana atunci. El fu obligat sa recunoasca, privindu-l, ca aceste buze carnoase, acesti ochi veseli, aceasta fata cu trasaturi calme si ponderate nu aveau in ele nimic lugubru.

- Asa, relua el, este insa adevarat ca ti-ai pus in gand sa te omori?

- Niciodata!

- Dar ca esti membru al Clubului sinucigasilor?

- Asta-i curata nebunie! exclama Tigg, privindu-l cu ingrijorare si crezand ca-si iesise din minti.

Baker il linisti, povestind-i cum si in ce imprejurari parerea aceasta se raspandise printre turisti. Tigg se distra copios.

- Nu stiu, spuse el in sfarsit, de unde si-a luat ziarul informatiile si pe cine putea sa vizeze litera "T". Dar in mod sigur nu sunt eu acela, caci principalul meu obiectiv este sa ating varsta de ll0 ani, si chiar mai mult.

Explicatia data de Tigg, raspandita neintarziat de Baker, inveseli mult caravana. Domnisoarele Mary si Bess Blockhead parura sa i-o ia in nume de rau.

- Ah! Stiam noi bine ca acest gentleman. ii spuse Mary mamei sale care-i impartasise vestea.

-.era un impostor, incheie domnisoara Bess, strangand dispretuitoare din buze.

Si amandoua indreptara o privire lipsita de bunavointa spre fostul obiect al afectiunii lor, care in acel moment vorbea plin de insufletire cu domnisoara Hamilton, pe care probabil o asigura ca nu i se va uri cu viata daca nu va putea sa i-o consacre ei. Dar era destul de greu de crezut ca domnisoara Hamilton o sa-l puna intr-o asemenea situatie. Nu-ncapea nici o indoiala, vazand modul incurajator in care il asculta.

In afara de domnisoarele Blockhead, toata lumea era deci bucuroasa in caravana, cum dealtfel este si firesc dupa ce te-ai aflat atat de aproape de o soarta ingrozitoare. Robert respira acelasi aer cu Alice, Roger radea de dimineata pana seara cu Dolly, Baker isi trosnea cu placere incheieturile, pastorul Cooley adresa cerului rugaciuni de multumire. Van Piberboom din Rotterdam manca. Doar doua fapturi ramaneau triste printre celelalte fiinte fericite.

Una isi plimba fruntea ingrijorata in mijlocul tovarasilor sai, gandindu-se la disparitia unei anume pungi pe care o va deplange vesnic. Cealalta, lipsita de ratia sa zilnica, se mira ca nu-i ametita si socotea ca ceva s-a stricat in universul unde pamantul nu se mai invarteste. Thompson ar fi putut sa-si incerce norocul: Johnson ar fi dat cu siguranta orice inclusiv valoarea pungii pierdute pentru o provizie din lichidele care-i erau atat de scumpe. Din nenorocire, negustorului ii lipsea marfa, caci comandantul escortei franceze nu indusese alcoolul printre lucrurile al caror transport il socotise necesar. Johnson trebui deci sa se lase timp de 20 de zile de bauturile lui favorite pana la sosirea la Saint-Louis. Dar cu cata constiinciozitate si-a recastigat timpul pierdut! Abia sosit la primele case ale orasului, isi parasi tovarasii si, in aceeasi seara, cei care-l intalnira remarcara ca n-a stat degeaba.

Daca n-a fost lipsita de greutati, calatoria de inapoiere a decurs fara primejdii, sub protectia escortei franceze. Nici un incident demn de luat in seama n-a marcat acest mars de 350 kilometri prin Sahara. La Saint-Louis ajutoarele nu lipseau, si toata lumea de acolo se stradui sa-i reconforteze pe acesti turisti atat de crunt incercati. Dar toti pasagerii erau grabiti sa se inapoieze in tarile si la casele lor. Curand, un vapor de linie bine amenajat ii transporta pe administratii Agentiei Thompson, precum si pe nefericitul ei administrator general. La mai putin de o luna de la data cand scapasera in mod atat de fericit de talhari si de negutatorii de sclavi, debarcau, cu totii, in siguranta, pe cheurile Tamisei.

Thompson avu in acest moment o adevarata satisfactie. Se descotorosi in sfarsit de Piperboom. Netulburatul olandez, din partea caruia nimeni nu s-ar fi putut lauda vreodata ca i-a cunoscut impresiile, "il elibera" pe administrator indata ce calca pe caldaramul Londrei. Cu valiza in mana, disparu pe prima strada, luandu-si cu el taina. Urmandu-i exemplul, ceilalti turisti se imprastiara, intorcandu-se la distractiile sau la treburile lor.

Pastorul Cooley isi regasi intacta turma de credinciosi care isi jeluia pastorul, crezandu-l disparut pentru totdeauna.

Capitanul Pip, urmat mereu de Artimon care se afla ca de obicei la postul sau, domnul Bishop, domnul Flyship si ceilalti marinari nu debarcara decat pentru a pleca din nou pe marea cea nesigura, in timp ce domnul Roastbeaf si domnul Sandweach nu intarziara sa-si reia slujba, servindu-i pe pasagerii cand multumiti, cand nemultumiti.

Totusi, inainte de a-si relua libertatea, capitanul Pip primi multumirile fostilor turisti de pe Seamew. Acestia nu voira sa-l paraseasca pe capitanul lor, fara a-i exprima toata recunostinta pentru tot ce datorau energiei sale calme. Extrem de stingherit, capitanul se uita foarte piezis, jurand pe barba mamei sale ca si Artimon ar fi facut acelasi lucru. Cu toate acestea, el iesi oarecum din obisnuita lui rezerva luandu-si ramas bun de la Robert Morgand. Ii stranse mana cu o emotie care arata, mai bine decat o lunga cuvantare, cat de multa stima avea pentru fostul interpret de pe Seamew, si Robert fu adanc miscat de calduroasa simpatie a unui atat de bun cunoscator a ceea ce se cheama onoare si curaj.

Cat despre familia Hamilton, ea isi recapata intreaga morga din clipa cand se vazu in siguranta deplina. Fara a adresa un cuvant nici unuia din acesti oameni pe care hazardul egalizator ii amestecase pentru un moment in aristocratica existenta a lui sir George Hamilton, a lady-ei Evanghelina si a domnisoarei Margarett, se grabira sa ajunga la home-ul lor confortabil cu o excelenta trasura, unde Tigg fu rugat sa ia loc, ceea ce el paru sa accepte cu placere. Soarta lor era limpede.

Dimpotriva, familia Blockhead ramase singura cand debarca la randu-i, dupa ce capul ei stransese exuberant toate mainile ce-i iesisera in cale. Nici un reprezentant al sexului urat, care avea varsta casatoriei, nu se sui in trasura care-i transporta pe ei si bagajele lor. Aceasta interesanta familie ajunse singura in cottage-ul ei, si tot singura trai acolo. Domnul Absyrthus isi petrecea vremea istorisind cunostintelor sale din oras calatoria - extraordinara, domnule! - la care participase, pe cand doamna Georgina se consacra educatiei fiului lor Abel, iar domnisoarele Mary si Bess vanau cu inversunare un sot ideal. Dar un asemenea vanat devine tot mai rar. Domnisoarele Bess si Mary se intorsesera deocamdata cu mana goala de la aceasta vanatoare dificila si puneau, cu acreala, vina ghinionului lor pe seama unui braconaj nerusinat.

Rechemat in Franta pentru a da explicatii asupra prelungirii nereglementare a concediului sau, Roger de Sorgues nu facu decat sa puna piciorul in Anglia. Pleca din Londra chiar in ziua debarcarii, si cateva ore mai tarziu era la Paris.

Dupa ce-si clarifica cu usurinta situatia militara, solicita si obtinu un nou concediu, gratie tariei argumentelor cu care-si sprijinise cererea. Poate fi, intr-adevar, refuzat un concediu cuiva care doreste sa se insoare? Or, Roger se casatorea. Aceasta casatorie fusese hotarata in putine cuvinte intre domnisoara Dolly si el ca un lucru foarte firesc, care nu mai cerea ragaz de gandire. Ceremonia avu loc la 3 septembrie, si in aceeasi zi Alice lua numele lui Robert.

De atunci incolo, aceste patru inimi fericite nu mai au istorie. Pentru ele timpul trece linistit, si ziua de maine le aduce o fericire asemanatoare cu a zilei de ieri.

Marchiza de Gramond si contesa de Sorgues au cumparat doua resedinte alaturate pe bulevardul Bois de Boulogne. Acolo isi cresc copiii. Cele doua vecine au ramas bune prietene si surori iubitoare.

Deseori retraiesc amintirile evenimentelor care au precedat casatoria lor, vorbind despre ele numai intre patru ochi si gasind mereu in intamplarile de atunci noi motive de a-si iubi sotii pe care si i-au ales. In aceste convorbiri revin cateodata numele tovarasilor de calatorie si de nenorociri. Nu-i poti uita de tot pe cei impreuna cu care ai suferit atat. Cu cativa dintre ei pastreaza relatii amicale.

Patru ani dupa terminarea excursiei Agentiei Thompson, doi dintre acesti privilegiati sunara in acelasi timp, la ora cinci, la poarta palatului marchizei de Gramond.

- Pe barba mamei mele, cata placere imi face sa va vad, domnule Saunders! exclama unul din oaspeti, uitandu-se la celalalt.

- Domnul Baker nu este mai putin bucuros de a-l reintalni pe capitanul Pip, preciza celalalt musafir, intinzand prieteneste mana bravului comandant al raposatului Seamew.

Se nimerise sa fie ziua cand intreaga familie se reunea la doamna de Gramond. Domnul si doamna de Sorgues luara loc la masa unde se asezasera capitanul si Baker.

Amandoi fiind la curent cu povestea amfitrionului si a fermecatoarei sale sotii, nu fura deloc surprinsi de luxul care-l inconjura pe fostul interpret al Agentiei Thompson and Co. Si apoi, vazusera destule in cursul vietii lor, pentru a nu se mira prea usor. Iar capitanul Pip, care cunostea oamenii, isi socotea gazda demna de toate onorurile.

Era vadit ca nu sedeau pentru prima oara in jurul acestei mese ospitaliere la care lacheii serveau cu discretie. Nu se simtea nici o constrangere in purtarea lor, ci, dimpotriva, o apropiere nestanjenita, asa cum se cuvine intre prieteni adevarati.

In spatele scaunului pe care sedea capitanul, statea Artimon. Era un loc ce-i apartinea de drept si de unde nu putea sa-l indeparteze nici chiar un cataclism. Dealtfel, nimeni nu se gandea sa faca asta si capitanul nu se ferea sa-i dea cate o bucata mai aleasa, pe care Artimon o accepta cu demnitate. Cainele imbatranise, dar inima ii ramasese tanara. Ochii sai se atinteau la fel de inteligenti si vioi in ochii stapanului, ale carui destainuiri continua sa le asculte, ciulindu-si urechile lungi cu un aer profund interesat. Si el cunostea bine familia la care fusese invitat in seara aceea. Rasfatat de stapana casei, care nu-l uita pe salvatorul sotului ei, respectat de servitori, care-l admirau ca pe un adevarat fenomen, pretuia masa comuna si-l aproba energic pe stapanul si prietenul sau ori de cate ori acesta ii marturisea planul de a da o raita pe la Paris.

- De unde ai sosit, domnule comandant, in aceasta seara? intreba Robert in timpul cinei.

- Din New York, raspunse capitanul, care, fiind angajat de linia Cunard, era plictisit de monotonia vesnicelor traversari intre Anglia si America. Este al naibii de enervant, domnule!

- Intr-una din aceste zile ne vom intalni acolo, relua Robert. Doamna de Sorgues si doamna de Gramond au de gand sa faca din nou o calatorie pe mare, desi ultima le-a pricinuit destule necazuri. Chiar acum se construieste pentru asta un iaht de o mie de tone la un santier din Le Havre. Si cu aceasta ocazie voiam tocmai sa te intreb daca n-ai putea sa ne recomanzi drept capitan un om de incredere.

- Nu cunosc decat unul singur, raspunse Pip cu sinceritate. Un anume Pip, care - se zice - nu-i un marinar prea prost. Numai ca exista un inconvenient. Acest Pip a gasit mijlocul de a se insura fara a-si lua nevasta. Odata cu el trebuie angajat si un caine. Dar sarmanul animal este batran si nu mai are mult de trait. Au trecut cincisprezece ani de cand tot calatoreste in jurul lumii, si este o varsta inaintata pentru un caine, adauga el, adresandu-i lui Artimon o privire plina de melancolica afectiune.

- Cum, capitane, ai consimti?. exclama Robert.

- Cum sa nu consimt! se mira capitanul. Sunt satul de vapoare cu pasageri. Sunt o incarcatura prea incomoda. Si, pe urma, sa pleci vesnic de la Liverpool ca sa ajungi la New York si de la New York la Liverpool, mare pataranie, domnule!

- Asadar, ne-am inteles, spusera in acelasi timp Robert si Roger.

- Da, declara capitanul. Artimon isi va trai ultimele zile la bordul. Dar, de fapt, cum v-ati botezat viitorul iacht?

- In amintirea lui Seamew, zise Dolly, sora mea si cu mine l-am numit La Mouette18.

- Buna idee! aproba ironic Baker. Va si vad in drum spre Tombuctu!

- Vom incerca sa evitam o asemenea neplacere, rosti capitanul. Dar fiindca veni vorba de Seamew, ghiciti pe cine am intalnit la Londra, nu mai mult decat ieri?

- Pe Thompson! exclamara in cor comesenii.

- Exact, pe Thompson. Frumos, ca la soare te puteai uita dar la el ba, elegant, vioi, agitat, incarcat de bijuterii, ca pe vremuri. Sa fi avut si o alta punga, pe care capetenia n-a descoperit-o? Sau n-ai reusit sa-ti indeplinesti amenintarile? intreba capitanul intorcandu-se spre Baker.

- Nu-mi mai vorbi despre asta! raspunse acesta suparat. Thompson este un om infernal, care o sa ma bage in mormant. Se intelege ca mi-am pus in aplicare amenintarile. Eu si alti douazeci de pasageri l-am potolit pe acest farsor cu procese pe care le-am castigat pe toata linia. Thompson, incapabil sa plateasca, s-a vazut declarat in stare de faliment; a trebuit sa inchida Agentia si numele sau este radiat de pe lista agentiilor de voiaj. Dar satisfactia mea n-a fost deplina. La fiece pas, ma-mpiedic de el. Nu face nimic, dupa cate stiu, si totusi pare ca se scalda in aur. Ma sfideaza, bestia! Am convingerea ca avea ceva bani pusi la adapost si ca am fost tras pe sfoara.

In timp ce Baker vorbea, cele doua surori se priveau zambind.

- Fii pe pace, scumpul meu domn Baker, rosti in cele din urma Alice. Domnul Thompson este complet ruinat si incapabil sa-ti mai faca vreodata concurenta.

- Din ce traieste atunci? insista Baker, neincrezator.

- Cine stie? raspunse Dolly zambind. Un pasager recunoscator i-a dat, poate, un ajutor.

Baker incepu sa rada.

- Ei bine, zise el, iata un pasager pe care as vrea sa-l cunosc!

- Intreab-o pe Alice! insinua Dolly.

- Intreab-o pe Dolly! sugera Alice.

- Voi.?! exclama Baker in culmea mirarii. Ati putea fi voi? Ce motive aveti pentru a veni in ajutorul unui asemenea farsor? Nu si-a batut destul joc de voi si de toti ceilalti? Nu si-a calcat fatis promisiunile? Nu era cat pe ce sa ne faca sa murim inecati, striviti la Sao-Miguel, bolnavi de friguri la Sao-Thiago, arsi de soare, sau impuscati de talhari in Africa? Intr-adevar, ma straduiesc sa ghicesc ce puteti crede ca-i datorati.

- Fericirea, raspunsera impreuna cele doua surori.

- In cazul cand calatoria ar fi fost mai bine organizata, as mai fi fost eu oare contesa? intreba Dolly razand cu ochii la Roger, care incuviinta dand din cap.

- Si eu, marchiza? adauga Alice, adresandu-i lui Robert o privire adanca, pe care acesta i-o inapoie.

Baker nu mai gasi nimic de zis. Totusi, in pofida argumentelor ce i se dadeau, el ramase vadit nemultumit. Ii venea greu sa le ierte prietenilor sai faptul ca usurau, din motive sentimentale, o razbunare pe care ar fi dorit-o cat mai nemiloasa.

- Asa sunt femeile! mormai in sfarsit printre dinti.

Mai bombani astfel catava vreme, caci nu-i prea pica bine, cum se spune, noutatea pe care o aflase.

- N-are importanta, rosti in cele din urma. Iata o intamplare ciudata. Dumneata ce spui, domnule comandant?

Capitanul, interpelat brusc, se tulbura. Din cauza emotiei, pupilele i se departara usor. In mod vadit, se uita piezis.

Un obicei il atrage pe al doilea, iar acesta pe al treilea. Dupa ce privi in laturi, capitanul isi freca delicat varful nasului, apoi, satisfacandu-si a doua sa manie, a treia se impuse la randul ei si Pip se-ntoarse cu gandul de a scuipa cu abilitate in mare. Dar marea era cam departe si un covor gros isi desfasura, in locul ei, pe un fond alb, florile multicolore. La vederea acestora, capitanul se zapaci si pierdu cu totul notiunea lucrurilor. In loc sa-i raspunda lui Baker, el gasi ca este mai prudent sa-si incredinteze sentimentele nepretuitului si unicului Artimon. Se apleca deci spre caine, sub privirile inveselite ale prietenilor sai.

- Pe barba mamei mele, master, a naibii pataranie, domnule! rosti el sententios catre bunul sau caine care, inca inainte de a-l fi auzit, scutura aprobator din urechi.

SFARSIT

1 Timpul inseamna bani (engl.)

2 Urbi et orbi - in oras (Roma) si in univers, (lat.)

3 Londonez de bastina.

4 Titlu de politete folosit in Anglia, atribuit oricarui om de cultura si cu rang social.

5 Sezlong (engl.)

6 Azil (engl.)

7 Aluzie la pictorul rus Repin (l844-l930)

8 Brusc

9 Referire la personajul fabulei lui la Fontaine,Hotii si magarul".

10 Tyrteu - poet liric grec din sec. VII i.e.n., care a animat curajul spartanilor in timpul celui de-al doilea razboi din Mesenia.

11 Doua stanci in stramtoarea Messina.

12 Aluzie la naufragiul navei Meduza (l8l6), ai carui l40 de supravietuitori s-au refugiat pe o pluta, doar l5 reusind sa fie salvati de un bric.

13 Planta tropicala cu fructe comestibile.

14 Insecta crescuta odinioara pe plantatiile de nopal, din care se extragea carminul

15 Tinut blestemat (fr.)

16 Acvilon - vantul de nord in mitologia romana, intruchipat de un copil care, cand sulfa, isi umfla obrajii.

17 Brat - masura de lungime egala cu l.83 metri.

18 "Seamew" in engleza,la mouette" in franceza - pescarus.