Louis bromfield - vin ploile - partea a patra

LOUIS BROMFIELD - VIN PLOILE - PARTEA A PATRA

De dimineata, cu putin timp inainte de ora pranzului, trei avioane aparura din norii de ploaie care ascundeau muntele sacru. Aduceau baloturi, provizii, medicamente si trei infirmiere. O femeie parsee, o anglo-indiana si o englezoaica. Erau insotite de Gopal Rao cu ochii lui plini de multumire si dandu-si o oarecare importanta fiindca fusese primit de guvernatorul prezidenției Bombayului caruia ii furnizase numeroase detalii in legatura cu dezastrul. De pe terenul de aterizare pleca direct la Maharani spre a o informa ca aprovizionarea va continua pe calea aerului si ca, de indata ce calea ferata va fi reparata, mari cantitati de alimente si medicamente vor sosi in oras. Colonelul Ranjit Singh si Rasid Ali Khan, zvelt, salbatic ca un soim si amintind pe unul din calaretii lui Baber, se aflau de fata. Calari pe elefanti, fusesera pe Muntele Abana de unde adusesera vestea ca lucrarile erau deja in curs in valea de dincolo de munte Incheierea reparatiilor la caile ferate era o chestiune de ore. Gopal Rao mai raporta ca guvernamantul Bombayului va trimite la Ranchipur pe seful Institutului de boli tropicale asistat de doi specialisti. Toti acestia urmau sa soseasca a doua zi la bordul unui avion. Toate vestile erau bune si pentru un moment o scanteie de triumf lumina chipul obosit al Maharanei al colonelului si al lui Rasid Ali Khan.

Gopal Rao si colonelul Ranjit Singh plecara, dar Rasid Ali Khan, in calitatea lui de Ministru al politiei, ramase in urma, retinut de penibila anchetare a sinuciderii Mariei Lisinskaia. Pentru aceeasi afacere venisera si Ransome Maiorul, si in cele din urma si Harry Bauer. Elvetianul nu mai arata atat de proaspat, curat si pus la punct cum il vazuse Ransome in noaptea din ajun. Costumul lui alb de dril era sifonat si murdarit, iar pe chipul sau plutea un fel de tristete, ca si cand stralucitoarea-i sanatate ar fi inceput sa paleasca si o umbra s-ar fi lasat asupra lui. Pe unul din obraji avea doua lungi zgarieturi.

Maiorul declara ca Maria Lisinskaia pierise, incontestabil datorita propriei ei vointe. Isi legase un capat al fularului in jurul gatului, pe celalalt il agatase de un carlig, apoi rasturnase cu piciorul scaunul pe care se urcase. Fara indoiala dorise sa moara pentru ca fularul se intinsese si cand o gasisera, fara viata, talpile ei atingeau pamantul. Rusoaica ar fi putut sa se salveze, opina el. Cand Ransome ii gasise cadavrul, acesta nu se racise inca. Moartea, declara Maiorul, survenise cu cateva minute inainte. Jobedar-ul dormise in camera lui si nu auzise nimic.

Apoi Ransome declara ca o vazuse ceva mai devreme, in seara din ajun, pe cand trecea pe langa marele bazin in compania colonelului Ranjit Singh. Istorisi cum o vazuse strecurandu-se de la un copac la altul, umbra printre umbre, si cum se avantase nebuneste, in cele din urma printre cadavre si intrase in spitalul de boli contagioase amenajat in cladirea Scolii de muzica. Si colonelul Ranjit Singh o recunoscuse, dar cazusera de acord sa pastreze tacerea.

Cand veni randul lui Harry Bauer, acesta se arata reticent, dificil, si vorbi morocanos, iritat. Cu ochii plecati, rostea cuvintele cu voce joasa:

- Nu stiam ca are sa vina. Dorea sa ma vada, am stat putin de vorba, apoi a plecat.

Explicatia nu il satisfacu pe Rasid.

- Era amanta dumitale, nu-i asa? rosti Ministrul politiei.

- Da.

- De cata vreme?

- De aproape doi ani. A inceput la Karlsbad. N-am iubit-o niciodata, dar aici era o legatura comoda. La un moment dat am incercat sa-i pun capat. Ei ii intrase in cap sa se marite cu mine. Si eu nu voiam acest lucru. Am sa ma insor cu o fata din Vevey, dupa ce am sa ma inapoiez acasa. I-am spus toate astea, dar a fost zadarnic. Mereu ma ameninta ca are sa se sinucida, dar n-am crezut-o. Cred ca era putin ticnita. As fi rupt-o de mult cu ea, dar se tinea dupa mine. Dadea mereu navala in camera mea. Cateodata se urca si in pat, peste mine. Continua sa priveasca in jos. Ridica numai din umeri. Ce puteam sa fac? Sunt un om zdravan, aici clima este fierbinte se consuma tot felul de mirodenii. Si spuneam "Fie! La urma urmei, de ce nu?"

- Asta e tot? Cand a venit ultima oara, ati vorbit in liniste?

- Da.

- Miss Simon spune ca v-a auzit certandu-va si pe ea strigand deodata: "Am sa te omor si am sa ma omor si eu."

- Da, adevarat.

- Te-ai certat cu ea?

- Nu. S-a repezit la mine.

- Din cauza asta ai zgarieturi pe fata

- Da.

- Din ce v-ati luat la cearta?

Harry Bauer pastra o clipa tacerea, apoi rosti cu voce joasa:

- Voia sa ma culc cu ea. A facut niste lucruri ingrozitoare. Si spunea niste vorbe cumplite.

- Pentru ca ai refuzat-o?

- Da. Imi parea ca este urat si indecent. Nu era locul pentru asa ceva. Cu toti mortii si muribunzii in jurul nostru. N-am vrut. Nici n-as fi putut sa fac. Ea ma dezgusta.

Asta era deci reflecta Ransome. Ii jignise pudoarea lui de elvetian corect.

- Mi-a facut scarba! Si i-am spus-o. A incercat sa ma omoare. S-a repezit la mine ca o pantera. si atunci am lovit-o.

- Da!

- Cred ca asta i-a dat ideea. Cand am lovit-o a incetat sa mai strige la mine. S-a retras intr-un colt al odaii și si-a ingropat fata in palme.

- Nu ti-a mai spus nimic?

- A stat tacuta mult timp, apoi a inceput sa planga. dar nu isteric, furios, ca altadata, ci aproape neauzit. Dupa ce a plecat si am ramas singur, asta a fost singurul lucru care m-a alarmat. Era prea potolita.

- Si ce ti-a spus?

Fata lui neteda, frumoasa, dar atat de stupida, oglindi o mare nedumerire.

- Vorbea cu glas scazut. Nu-mi amintesc bine ce spunea Si-a acoperit cu mainile fata si a zis: "Ce se intampla cu mine? Am innebunit?" Apoi a zis: "Imi pare rau ca te-am lovit. Iarta-ma. N-am sa pot muri daca n-ai sa ma ierti." Atunci i-am zis: "In regula. Te iert, dar intre noi s-a terminat. Nu vreau sa te mai vad in fata ochilor. Esti ingrozitoare." Ea si-a luat mainile de pe obraz si mi-a zis: "Foarte bine. N-ai sa ma mai vezi. N-am sa te mai supar. N-am sa mai supar pe nimeni, nici chiar pe mine insami. Ar fi trebuit s-o fac de mult - de foarte mult - dinainte de Leipzig si Dresda." Apoi a zis: "Adio. Sper ca intr-o zi, corpul tau frumos, singurul lucru pe care-l divinizezi, va suferi tot atat de mult ca si mine."

Pe masura ce se apropia de sfarsitul povestii, vocea lui scadea treptat.

- Ai fi zis ca isi vorbea numai ei. Pentru nimic in lume nu mi-am inchipuit, ca are sa faca asa ceva. Tot timpul spunea ca are sa se omoare, dar pana ieri am crezut ca sunt simple vorbe, fiindca nu a incercat niciodata sa se omoare.

Nu ridica privirile nici cand ajunse la sfarsit.

- Tot ce vreau este sa fiu lasat sa plec linistit. Vreau sa parasesc locurile astea. Vreau sa ma inapoiez in Elvetia, sa ma insor si sa duc o viata tihnita. N-ar fi trebuit sa vin aici.

Un moment se asternu tacerea. O intrerupse Rasid:

- Cui trebuie sa anuntam moartea ei, Inaltimea-voastra? Are rude, prieteni?

- Nu stiu sa aiba. Ai putea sa te uiti prin hartiile ei. Obisnuia sa-mi spuna ca toate neamurile si prietenii ei au murit.

Rasid se intoarse spre elvetian.

- Asta e tot. Poti sa pleci. De indata ce mi se va oferi posibilitatea, am sa te trimit in Europa. Poate ca ai sa poti calatori cu unul din avioanele care se intorc la Bombay.

- Asta vreau si eu repeta posomorat Harry Bauer. Sa plec. Sa plec din tara asta blestemata si sa ma inapoiez acasa.

Arata infricosat, ca un animal care simte ca trupul lui este bolnav. In drum spre iesirea din cort se poticni, si putin scapa sa nu cada. O clipa statu agatat de draperiile de la usa. Privirile lui Ransome se intalnira cu ale Maiorului. In ochii lor se citea aceeasi expresie de oroare.

Maiorul sopti englezului:

- Ar fi bine sa-l insotesti. Sa te asiguri ca ajunge la Scoala de muzica.

In drumul de la cortul de vanatoare la Scoala de muzica, Ransome dadu bratul elvetianului, spre a-l ajuta sa nu cada. Cand ajunsera in dreptul marelui bazin, Harry Bauer se rezema de un zid si incepu sa vomeze. In clipa aceea Ransome isi dadu seama ca elvetianul era un om terminat. Ajutat de un culi intalnit pe strada, reusi sa-l urce in camera pe care Bauer si-o amenajase cu eficienta unui soldat. Apatic, acesta statea acum pe marginea patului, privind in gol, in vreme ce Ransome il dezbraca de haina si ii desfacea gulerul camasii. Elvetianul nu scotea niciun cuvant. Abia dupa un timp reusi sa vorbeasca, facand un mare efort. Indreptandu-si spre Ransome pupilele dilatate, rosti sacadat in frantuzeste:

- Vreau sa plec. Vreau sa plec acasa. Ajutati-ma sa scap din tara asta ingrozitoare.

Incepu iarasi sa vomeze, cu violenta, in vreme ce corpul sau se cutremura din cap pana in picioare.

Dupa ce se mai linisti, Ransome ii spuse bland:

- Ma duc sa chem doctorul

In hol il intalni pe Maior.

- Am venit cat de repede mi-a fost cu putinta, explica acesta, Batrana doamna tinea sa imi mai vorbeasca.

- Crezi ca Bauer mai are vreo sansa?

- Ma tem ca nu. Oricum, avioanele au adus medicamente ca sa-l putem trata.

- Cine are sa-i tina locul?

- Nu stiu.

Eu am sa i-l tin.

- Este nevoie de dumneata in alta parte.

- Pot sa se descurce si fara mine. Gopal Rao e capabil sa-mi preia sarcinile. Se uita iscoditor la Maiorul Safka. Tin mult sa ma ocup de asta.

- Stii cat de mare este primejdia?

- Stiu.

- Batranei doamne n-o sa-i placa de loc.

- Eu vreau misiunea asta. Trebuie sa o capat.

- Bine. Cum doresti. Acum du-te si fa o baie, arunca hainele astea si spala-te pe maini cu alcool. Elvetianul era de o curatenie exemplara. Dar asta nu l-a salvat.

Gandul acesta ii venise in clipa in care il sprijinea pe Harry Bauer, in preajma marelui bazin. Cand il vazuse vomand, stiuse ca elvetianul era un om terminat si ca in ziua urmatoare va muri. Spiritul sau, amortit parca de omniprezenta mortii, o accepta acum cu raceala si fara emotie. Bratele lui sprijineau corpul unui om care era deja mort, dar care va mai trai cateva ore confuz si naucit de boala care il nimicea. Era inca o fiinta din miile de fiinte sortite mortii, inca o furnica din furnicarul pe care Dumnezeu il sfaramase cu patru zile inainte - o furnica a carei moarte nu va avea pentru nimeni nicio insemnatate. Numai rusoaica l-ar fi plans pe Bauer, dar si ea se spanzurase de un carlig sub poarta cea mare. Moartea lui avea sa treaca neobservata lumii din jur si nu avea sa-l afecteze decat pe elvetian insusi. Pe acest taran egoist si materialist, dornic sa se intoarca in tara lui, sa se insoare, sa intemeieze o familie, sa dobandeasca o proprietate, sa lase in urma un fiu care sa poarte mai departe comunul nume Bauer, care sa continue acel ego care fusese Harry Bauer, un ego zdrobit de calcaiul lui Dumnezeu foarte departe de viile oranduite in terase de langa Vevey.

Daca in locul lui Harry Bauer, Tom Ransome s-ar fi sprijinit de un strain in vreme ce isi vomita sufletul vietii pe marginea marelui bazin. n-ar fi fost decat inca o furnica, o furnica straina, dintr-o alta colonie, care fugise de acolo dornica sa scape, dar se pierduse in marele musuroi al Indiei. Acesta era adevarul. Azi, maine sau poimaine Tom Ransome ar putea sa fie strivit din nebagare de seama si scos din randurile celor in viata. Si in vreme ce pe marginea bazinului Harry Bauer in hainele lui albe, dar atat de murdare, incetase sa mai vomeze si sughita anevoie sprijinit de Ransome acesta se vazu cu limpezime, poate pentru prima data, si privelistea aceasta in care se impleteau inutilitatea, egoismul si ipocrizia, facea ca spiritul sau sa isi intoarca scarbit fata in alta parte. Acum el stia ce avea de facut. Trebuia sa se distruga pe sine insusi si o data cu fiinta lui sa distruga si propriu lui trecut cu toate indoielile, sovaielile si puzderia de ganduri zadarnice care il paralizasera sufleteste de cand se nascuse. Trebuia sa-l nimiceasca pe acel ce se numea Torn Ransome, sa-l anihileze, sa-l zdrobeasca, sa-l faca una cu țarana rosiatica a Ranchipurului Trebuia sa-l ingenuncheze, sa-l umileasca pe acest filozof confuz, pe acest liberal, pe acest Don Quijote modern capabil doar sa isi puna intrebari fara nicio importanta pentru restul lumii In aceasta lume in care se regasea el insusi, ori in acea lume batrana si obosita pe care abia o parasise, nu mai era loc pentru oameni de felul lui Tom Ransome. Un gram de actiune valora mai mult decat o tona de ganduri inutile. Filozofia este luxul celor slabi - detasarea de cele lumesti este viciul celor lenesi. Va trebui sa nimiceasca toate acestea, iar in cele din urma sa ramana tot atat de simplu., tot atat de gol ca si servitorul lui Mr. Bannerjee stand acolo pe balcon, in lumina slaba a asfintitului si plimbandu-si privirile peste ruinele orasului Ranchipur.

De data aceasta viziunea nu-l parasi si nici nu se pierdu in obscuritate, astfel incat sa scape intelegerii sale; ramase in preajma lui in vreme ce-l cara pe elvetian la Scoala de muzica si chiar dupa ce il dezbraca si pleca in cautarea Maiorului. Acum in vreme ce statea in picioare langa chatee si isi turna apa calduta peste trupul gol, spalandu-se astfel incat sa economiseasca pretioasa coaja de sapun, viziunea il insotea in continuare, iar cand se gandi la Maior stiu ca acesta deslusise ceva nou in ochii lui si il intelesese. Acesta il facuse pe Ransome sa simta un nou val de prietenie calda fata de Maior, fata de Rasid, fata de sotii Smiley si chiar fata de batrana Maharani. Fusese prietenul lor dar cu toate acestea fusese intotdeauna despartit de ei printr-o vaga bariera care il lasa intr-o totala izolare si facea ca prietenia sa ramana sterila. Acum lucrurile se schimbasera. Ii cunostea, ghicise ce se ascunde in inima lor, patrunsese insasi esenta lor. In viitor va trebui sa se cramponeze de aceasta noua intelegere. Nu va mai permite viziunii sa ii scape asa cum se intamplase din propria lui nimicnicie, si de indata ce se va socoti destul de puternic, va intoarce definitiv spatele sterilului si neputinciosului sau ego din acel trecut pe care-l va da definitiv uitarii.

Dupa ce se imbraca, pleca in cautarea lui Fern, si o gasi in biroul ocupat odinioara de directorul Scolii de muzica, timidul Mr. Das, care se straduia sa isi tina socotelile atat de incurcate dupa metodele contabilitatii europene. Cand ajunse in prag, o vazu intr-o noua lumina, ca si cum pana atunci ea ar fi existat intr-un fel de umbra care ii incetosa contururile, inzestrand-o cu calitati si caracteristici izvorate din imaginatia care hranea ego-ul fostului Tom Ransome. Vazu in ea ceea ce matusa Phoebe in simplitatea si cu intelepciunea ei, observase cu mult inainte, si anume in noaptea cand el o adusese pe Fern in casa sotilor Smiley.

- Harry Bauer e pe moarte, spuse el.

- Stiu.

- Am venit sa-i iau locul.

O clipa ea il privi alarmata.

- Nu se poate. Esti mult prea necesar.

- Nu sunt necesar de loc, trebuie sa fac acest lucru.

Sangele ii circula mai repede prin vine cand observa ca ea se bucura.

- Toate lucrurile sunt aranjate, zise el. Trebuie sa ma pui si pe mine la curent cu ce am de facut. Mai inainte de toate am nevoie de nitel alcool ca sa-mi spal mainile.

Ea ii dadu sticla de alcool fara sa-si ia ochii de la el.

- Astazi sunt mai putine cazuri, explica ea. Maiorul crede ca epidemia este pe punctul de a fi zagazuita.

- Si decesele.

- Ca si inainte. Cei mai multi mor. Noua din zece.

Chipul ei obosit si tanar reflecta o gravitate care amintea uneori expresia figurii matusii Phoebe.

- Din fericire mor repede, continua Fern. Lasa loc pentru altii.

El o cuprinse deodata cu bratele si o stranse cu pasiune la piept. Aceasta noua Fern era pentru el mai pretioasa decat toate femeile cunoscute pana atunci.

- Va fi mai bine daca vom lucra impreuna.

Cu o voce atat de inceata, incat abia se facea auzita, Fern replica:

- Mi-e frica.

- De acum inainte toate lucrurile se vor aranja. Stiu ca va fi asa.

Trebuia sa-si pastreze noua lui viziune, pentru a putea distruge tot ceea ce fusese el odinioara. De acum inainte nu va mai pleca, astfel incat sa o lase singura si infricosata.

- Nu trebuie sa dormi in camera lui Harry Bauer ii spuse ea.

El o privi in tacere, apoi rosti:

- Am sa-mi instalez un pat in cabinet.

Ransome o vazu zambind pentru intaia oara de la cutremur incoace.

- Asta am si vrut, zise ea. Am vrut sa fii langa mine. Este mult mai bine cand te afli in preajma mea.

- Acum nimeni n-are sa mai palavrageasca pe seama noastra.

- Nu-mi pasa de palavrageli. Isi apropie obrazul de al lui: Mi-e rusine.

- De ce?

- Fiindca sunt fericita.

El nu-i raspunse imediat.

- Nu trebuie sa-ti fie rusine, rosti dupa un timp. Asa a trebuit sa fie. Altfel lumea ar inceta sa mearga inainte.

- Acum trebuie sa ne facem rondul, spuse ea. Am sa-ti arat ce avem de facut. Vom constata, in primul rand ca multi dintre bolnavi au murit.

La ora cinci Harry Bauer isi dadu sufletul. In tot cursul dupa-amiezii Ransome isi sporise numarul vizitelor in mica incapere pe care elvetianul si-o amenajase cu atata grija, spre a-i administra solutie de caolin, clorura de sodiu si calciu. Era obsedat de hotararea de a-l salva pe elvetian. Harry Bauer trebuia sa se insanatoseasca si sa se inapoieze in Elvetia, in mijlocul acelei lumi careia ii apartinea. Ransome intelese la un moment dat vointa de a insufla viata pe care Miss MacDaid o incerca asupra bolnavilor si muribunzilor. Cand se pleca asupra corpului pe jumatate mort al lui Bauer si ii sterse spuma de pe buzele-i purpurii, nu inceta sa repete in gand: "Trebuie sa traiesti! Nu e ingaduit sa mori! Dar Harry Bauer zacea fara sa-i raspunda. Din cand in cand, crampe cumplite il faceau sa-si duca genunchii la gura. Maiorul stia ca nu mai exista sansa de scapare, fiindca holera isi alegea victimele mai ales dintre oamenii tineri, proaspeti si sanatosi veniti din Vest. Cu putin inainte de ora cinci, cand Ransome intra in camera, observa numaidecat o schimbare in infatisarea elvetianului. Statea nemiscat, cu capul lasat pe spate si cu gura larg deschisa. Nu parea sa mai respire si nu i se mai simtea pulsul. "A murit, gandi Ransome. Acum nu se mai intoarce acasa."

Se duse dupa Fern care cunostea mai bine semnele mortii provocate de holera. Plecandu-se asupra lui, ea rosti incet

- Nu mai e nimic de facut.

Iesira din camera, lasand cadavrul singur pana la inapoierea Maiorului. Putin timp dupa ora sase acesta sosi si intra impreuna cu Ransome in camera lui Bauer. Cand Ransome atinse incheietura mainii acestuia, simti un rest de febra. Maiorul avea insa mijloace mai sigure. Trase in jos cearsaful si ii spuse:

- Priveste!

Corpul acela musculos - corpul lui atat de frumos, despre care Maria Lisinskaia spunea ca este singurul lucru din lume indragit de Harry Bauer nu mai era alb. Muschii se colorasera intr-un brun-deschis, astfel incat se conturau ca pe o plansa anatomica in contrast cu cenusiul celorlalte tesuturi. In timp ce-i contemplau corpul, un picior se ridica incet, apoi se destinse lateral, ca intr-un pas de balet.

- Misca, exclama Ransome.

- Asa se manifesta holera, replica Maiorul, acoperindu-l cu cearsaful. Dupa cum vezi, trupul omenesc e un fel de masina. Spiritul a zburat, dar muschii continua sa lucreze ca si o roata volanta care se invarteste in jos.

La ora pranzului, Maiorul trimise un mesaj matusii Phoebe, anuntand-o ca o trasura trasa de boi avea sa vina sa o ia spre a o duce la Maharani. In biletul sau nu cerea sa i se dea un raspuns, si acest procedeu care semana a comanda o irita oarecum pe batrana. Dupa plecarea mesagerului supararea ei spori la gandul ca o asemenea vizita avea sa-i fure patru sau cinci ore din zi, cand orice minut era acum atat de pretios. Dupa ce Bertha Smiley se intoarse de la orfelinat, matusa Phoebe ii impartasi vestea, apoi o intreba:

- Ce crezi ca inseamna asta?

- Inseamna ca a auzit de dumneata, si vrea sa te cunoasca. E o fiinta foarte curioasa.

- Cred ca trebuie sa ma imbrac cu lucrurile cele mai bune.

- Da. desigur.

- Sa-mi pun rochia cea noua? intreba matusa Phoebe.. Si gulerul de dantela Battenberg.

- Da. Si colierul de margean.

- Crezi ca o sa ne intelegem?

- Imi inchipui ca da. Stie sa fie foarte scortoasa si mareata, dar. Cauta o comparatie mai plastica si o gasi: dar stie sa-ti vorbeasca si ca una din batranele dumitale prietene din Beaver Falls. Nu ai de ce sa-ti fie teama.

- Nu mi-e teama, zise matusa Phoebe. Poate insa ca n-am sa stiu sa ma port.

- E foarte usor. Am sa-ti arat. Sa presupunem ca dumneata esti Maharani. Eu am sa joc rolul dumitale. Apar in prag cu mainile impreunate asa, ma inclin, si spun: "Buna ziua, Inaltimea-voastra." Apoi ea va incepe sa-ti vorbeasca. Ii place sa vorbeasca, asa ca sa n-o intrerupi prea mult. Are sa-ti puna probabil, o gramada de intrebari.

- As fi dorit sa-mi fi dat mai mult timp ca sa ma pregatesc.

- Ai sa te simti la largul dumitale. Nu-i pasa cum esti imbracata sau daca ai parul ondulat. Nu trebuie sa uiti insa a i te adresa cu formula: "Inaltimea-voastra.' Tine la acest lucru.

- Am sa-mi aduc aminte.

Se indrepta spre bucatarie, dar Bertha o opri.

- Pot sa prepar eu pranzul. Homer este la orfelinat. Eu raman aici pana ai sa pleci. Du-te si pregateste-te. E atata umezeala, incat n-ar strica sa-ti calci rochia.

Matusa Phoebe protesta un moment apoi ceda. Bombanind putin, si se indrepta spre camera ei.

Acum dupa ce primul soc provocat de invitatie trecuse, incepu sa se simta oarecum surescitata. Surescitarea crescu in asemenea masura incat ingadui Berthei sa pregateasca pranzul ajutata de un baiat. Mrs. Simon si Mrs. Hogget-Clapton se aflau inca in gazda sotilor Smiley, fiindca niciuna din ele nu indraznea sa doarma in bungalow-ul lui Mrs. Hogget-Clapton. Cea mai mare parte din zi faceau ordine in casa acesteia, dar se inapoiau sa manance si sa doarma la Misiune. In vreme ce matusa Phoebe isi scotea rochia din lada de eucalipt, multumea cerului fiindca cele doua femei pusesera capat diferendelor si erau iarasi mai apropiate ca niciodata. Nu o deranja nici lenea sudista a lui Mrs. Simon si nici neglijenta crasa a lui Mrs. Hogget-Clapton, dar o supara prostia lor si obiceiul de a sporovai toata ziua, indiferent daca aveau sau nu ce-si spune. Le dispretuia pentru spaima pe care le-o inspirau indienii, de cand dezastrul si epidemiile se abatusera asupra lor. Propusesera chiar matusii Phoebe sa expedieze pe baiatul paria care o ajuta la bucatarie, spunand ca ar fi putut sa aduca holera din oras.

Matusa Phoebe le daduse un raspuns malitios:

- N-ar fi de niciun folos. Si europenii sunt agenti purtatori ai microbului holerei. poate chiar mai mult, fiindca holera are preferinta pentru sangele proaspat european, spune Maiorul. Din cauza asta europenii mor ca mustele.

In conceptia matusii Phoebe pastrarea curateniei era singura precautie necesara. Daca ti-e scris sa te molipsesti de holera, nimic nu te poate scapa. Poate ca Dumnezeu hotara aceasta sau poate ca totul se intampla datorita unui accident; oricum ar fi fost nu puteai face nimic.

La inceput spaima lui Mrs. Hogget-Clapton fusese mai cumplita decat a lui Mrs. Simon, dar treptat panica le cuprinsese pe amandoua si acum traiau intr-o perpetua stare de isterie, sporita, in cazul lui Mrs. Hogget-Clapton, de sticlele de brandy din casa ei, care scapasera neatinse dupa jaful salbaticilor bhils.

Matusa Phoebe isi calca tocmai rochia cand le vazu, pe geam, pe cele doua femei venind spre Misiune, spre a lua masa, de-a lungul drumului distileriei. Ploua iarasi si amandoua purtau umbrele si niste sacose agatate de umeri. Matusa Phoebe stia ca sacosele acestea erau pline de tot felul de obiecte ieftine din colectia de fleacuri a lui Mrs. Hogget-Clapton. De doua zile incoace le carau in reprize de la bungalow la Misiune. Intr-un colt al camerei de debara ingramadisera tot felul de obiecte de alama, saluri ieftine sariuri, taburete incrustate si perne brodate. Politia ii gasise masina de cusut, un ceas desteptator si trei tavi de arama, iar aborigenii bhils care le furasera, erau inchisi acum intr-o camera mare cu gratii din philkana elefantilor. Dar fotografia in marime naturala a lui Mrs. Hogget-Clapton din prima ei tinerete disparuse fara urma.

Acum, in vreme ce matusa Phoebe le urmarea cu privirile, observa silueta unui culi care mergea pe drum spre ele; lasa jos masina de calcat si astepta sa vada ce se va intampla. Cand culiul ajunse cam la douazeci de iarzi de cele doua femei impovarate de sacose, Mrs. Hogget-Clapton si Mrs. Simon o luara peste campul noroios si nu se oprira decat dupa ce se departara cam la cincizeci de iarzi de drum. De la aceasta distanta il preveni pe culi, intr-un stricat dialect hindustani, sa nu se apropie de ele. Barbatul le arunca o singura privire, apoi isi continua drumul spre oras. Dupa ce se indeparta, cele doua doamne se inapoiara pe drum, indreptandu-se spre Misiune.

Matusa Phoebe chicoti, apoi relua calcatul rochiei sifonate si umede.

"Parca ar fi o pereche de brahmani ortodocsi", gandi ea.

Dupa putin timp le auzi umbland prin camera de debara, vorbind impreuna si descarcandu-si transportul de comori. Apoi tot pe fereastra, matusa Phoebe vazu pe un politist mahratta venind spre Misiune.

Era trimis de Gopal Rao si aducea un bilet adresat lui Mrs. Hogget-Clapton. In cele cateva randuri o informa ca Mr. Hogget-Clapton aranjase ca sotia lui sa poata pleca la Bombay cu unul din avioane. In afara de pilot mai erau doua locuri libere. Mrs. Hogget-Clapton putea sa ia cu ea pe oricine ar fi dorit. Cand termina de citit biletul, aceasta se lasa sa cada pe un scaun de bucatarie.

- Slava Domnului, suntem salvate!

- Ce? Ce este? intreba Mrs. Simon. Cum suntem salvate?

- ´Erbert a trimis un avion dupa noi. Stiam ca nu are sa ma uite.

- Dumneata poti pleca. Eu nu pot sa plec. si sa o las pe Fern singura.

Dar matusa Phoebe, care nu voia sa piarda un asemenea prilej, intra tocmai cand ele vorbeau despre aceasta si, mai inainte ca Mrs. Hogget-Clapton sa fi putut raspunde, interveni cu hotarare:

- Fern n-are sa plece. Am sa ma ocup eu de ea. Nu este cazul sa-i porti de grija.

- N-as putea sa fac asa ceva.

- Este singura solutie. Presupune ca te-ai molipsi de holera, ai muri aici si ai lasa-o pe Fern orfana. Ar fi o treaba frumoasa, nu-i asa? Sa nu mai aiba pe nimeni pe lume.

- Are dreptate, Mary Lou, zise Mrs. Hogget-Clapton. Tine seama ca in curand are sa se marite. Trebuie sa te gandesti si la dumneata, nu numai la Fern.

- Am sa mai reflectez.

- Mai bine ati face sa va pregatiti bagajele, interveni matusa Phoebe. Avioanele trebuie sa isi ia zborul inainte de a se intuneca. Nu-ti face griji. Ma inteleg bine cu Fern. Bertha si cu mine o vom supraveghea tot timpul.

- Trebuie s-o vad inainte de a pleca.

Mrs. Hogget-Clapton striga ametita de bautura:

- Ai de gand sa te duci la spitalul de contagiosi? Iti interzic acest lucru. Poti sa aduci infectia cu dumneata. Nu te vor lasa sa aterizezi la Bombay. Nu poti sa faci una ca asta. Apoi, nu uita, Fern este logodita. Asa partida mai rar. Este cazul sa reflectezi mai adanc.

- Ar fi bine sa va strangeti lucrurile impreuna, repeta matusa Phoebe domol.

- Am sa ma mai gandesc, zise Mrs. Simon si deodata incepu sa planga. N-am mai zburat niciodata, exclama ea.

- Nici eu, rosti Mrs. Hogget-Clapton, dar prefer sa zbor decat sa mor aici ca un sobolan intr-o gaura. Sotii Smiley pot sa-mi tina in pastrare obiectele de alama, nu-i asa? se adresa ea gazdei. N-au sa va deranjeze.

- Sigur ca nu, zise Bertha Smiley.

- O sa avem mare grija de ele, rosti matusa Phoebe.

- Este ingrozitor, exclama Mrs. Simon suspinand. Nu inteleg de ce Fern vrea sa complice lucrurile, ramanand in acest oras ingrozitor. De cand s-a nascut nu s-a gandit decat la ea.

- Haideti, haideti! le indemna matusa Phoebe. Daca sunteti gata pana la ora trei, va iau cu mine in oras.

- Nu putem merge pe jos atata drum, interveni Mrs. Hogget-Clapton.

- Nici nu trebuie, zise matusa Phoebe. Maharani imi va trimite trasura ei cu boi. Puteti merge cu mine.

Apoi, ca si cand nu le-ar fi spus o veste senzationala ci o nimica toata, parasi incaperea.

Dupa plecarea ei, Mrs. Hogget-Clapton si Mrs. Simon, careia i se uscasera brusc lacrimile, trecura in camera de debara spre a se pregati de calatorie. Dupa ce inchisera usa, Mrs. Simon vorbi, exprimand nedumerirea amandurora:

- Cum iți explici ca a primit o invitatie din partea Maharanei?

Nu primi niciun raspuns. Mrs. Hogget-Clapton isi rostogoli ochii si se intoarse spre a alege din gramada de obiecte boarfele pe care dorea sa le ia la drum.

- Aici la Ranchipur toate merg pe dos, rosti ea in cele din urma. Indata ce voi sosi la Bombay ii voi spune lui Herbert sa demisioneze de la banca si sa ma duca inapoi in Anglia. Un om cu talentele lui isi poate gasi o slujba buna acolo. Daca nu, nimic nu ne poate impiedica sa ne stabilim in Shropshire si sa ducem o existenta linistita. Am acolo numeroase rude. persoane din lumea buna. Cred ca ma intelegi. N-am sa-mi irosesc cei mai frumosi ani din viata intr-un loc ca Ranchipur. Ametita de bautura, fornai plina de indignare: Inchipuieste-ti! Maharani o invita pe stiuca asta batrana.

Pentru Mrs. Simon pregatirile erau destul de simple, fiindca tot ce avusese pe lume zacea ingropat sub gramada de pietre care fusese odata casa ei. Intre ea si Mrs. Hogget-Clapton avusese loc o reconciliere, dar acum, dupa ce isteria si spaima din primele momente trecusera, relatiile lor se imbunatatisera fiindca imprejurarile le silisera sa se arunce una in bratele celeilalte, datorita faptului ca nimeni din Ranchipur, cu exceptia sotilor Smiley care le dadeau de mancare, nu le acorda nicio importanta Impacarea insa nu fusese insotita si de restaurarea prestigiului lui Mrs. Hogget-Clapton. Betia ei demascata devenise in mana lui Mrs. Simon o arma amenintatoare. Pe de alta parte acum, dupa ce taina fusese dezvaluita Mrs. Hogget-Clapton nu se mai inchidea seara intre patru pereti pentru a se imbata ferita de ochii lumii. Acum se deprinsese sa bea ori de cate ori ii venea pofta. Intr-un fel aceasta placere precumpanea pierderea ei de prestigiu. Acum Mrs. Simon o chema pe numele ei de botez, iar Mrs. Hogget-Clapton ii spunea in schimb Mary Lou. De cand Mrs. Simon prinsese sa se invete cu gandul ca va fi soacra fratelui unui conte, incepuse sa se socoteasca superioara prietenei ei. In realitate, in adancul sufletului lor se urau de moarte, asa cum se pot uri doua femele care nu s-au placut niciodata si care s-au privit intotdeauna cu neincredere.

In vreme ce Mrs. Hogget-Clapton statea nesigura pe un taburet si scormonea prin bazarul ei de danteluri, Mrs. Simon zacea pe pat si plangea repetand necontenit:

- Nu pot pleca. Nu pot s-o las pe Fern singura. Este tot ce mi-a ramas pe lume.

Acum era mai constienta ca niciodata de pierderea sotului si a fiicei sale Hazel, fiindca crizele ei de nervi nu mai aveau nicio audienta, nimeni nu-i mai acorda importanta, nimeni nu se mai obosea sa o reconforteze si sa-i spuna cuvinte de mangaiere.

Mrs. Hogget-Clapton continua sa isi aleaga lucruri din gramada si sa le aseze in vrafuri de o parte si de alta a taburetului. Era o ordine aparenta, caci in realitate muta lucrurile de pe un vraf pe altul si cateodata iarasi pe gramada cea mare pana cand, cuprinsa de confuzie si desperare, se ridica in picioare si, uitandu-se spre pat striga:

- Da-o dracu. Mary Lou. Da-mi o mana de ajutor la boarfele astea.

Dar Mrs. Simon se margini sa geama.

- Nu-mi cere in clipa asta sa fac ceva.

Mrs. Hogget-Clapton se uita iarasi spre pat si rosti cu luciditatea brutala a betivilor:

- Esti singura si ce-i cu asta? Nu mai ai pe nimeni. Cel mai bun lucru ar fi sa-ti strangi lucrurile si sa te duci inapoi la Unity Point, acolo unde sunt toate negresele tale, fiindca iti faci iluzii daca iți inchipui ca Fern are sa se mai intoarca vreodata la tine. Fata asta are prea mult bun-simt ca sa faca asemenea prostie.

Mrs. Simon scapa un strigat surd si isi acoperi fata cu mainile, ca si cand ar fi lovit-o cineva, dar nici de data aceasta nu avu cine s-o consoleze. Mrs. Hogget-Clapton ii intoarse pur si simplu spatele, pierzandu-se in interminabilii confuzie a "sortarii" lucrurilor ei.

Trasura trasa de boi sosi cu o jumatate de ora intarziere. Matusa Phoebe, Mrs. Hogget-Clapton si Mrs. Simon o asteptasera stand pe scaunele tari de bucatarie. Mrs. Hogget-Clapton era inconjurata de legaturi si pachete continand comorile ei. Cele doua "prietene" nu-si vorbeau, iar matusa Phoebe statea intre ele incercand multumirea senina atat de rar intalnita in aceasta lume, de a asista la naruirea totala a dusmanilor ei. Din cand in cand, Mrs. Simon fornaia si isi stergea ochii cu batista. Purta o casca alba, coloniala, a lui Mrs. Smiley si cu un costum de pongee pe care i-l imprumutase Mrs. Hogget-Clapton inainte de a se insulta reciproc. Costumul era insa prea mare pentru ea si ii dadea o infatisare ridicola si in acelasi timp jalnica.

Cand, in sfarsit, sosi trasura trasa de boii de Mysore, cu coarnele aurite, matusa Phoebe constata ca nu corespundea asteptarilor ei. Fiindca nu vazuse niciodata un astfel de echipaj, isi inchipuise ca seamana cu unul din acele cupeuri cu cai, care asteptau trenurile in Beaver Dam, avand destul loc si pentru pasageri si pentru bagaje. In loc de aceasta se pomeni cu un fel de tron montat pe patru roti si cu un loc in fata rezervat vizitiului. Tronul era amplu, dar nu indeajuns spre a cuprinde sezuturile celor trei doamne. Daca Mrs. Hogget-Clapton si Mrs. Simon voiau sa prinda la timp avionul, trebuiau sa se acomodeze situatiei. Se sucira, se invartira, terminand prin a o plasa pe matusa Phoebe in mijlocul tronului, stamtul ei sezut fiind aproape strivit intre sezuturile ample ale celorlalte doua pasagere. Peste ele isi gasira loc multiplele legaturi ale lui Mrs. Hogget-Clapton. Vizitiul ramase foarte nemultumit de aceasta ciudata oranduire. Nu i se mai intamplase sa vada trasura regala folosita drept omnibus, si cum intarziase, se mai temea si de mania batranei Maharani. Pe deasupra il mai descumpanea si bizarul jargon cu care doamnele i se adresau fie pe rand, fie toate deodata. Intre timp ploaia se revarsa in torente astfel ca, pana ce femeile se instalara sub baldachinul pliant al trasurii, rochia calcata cu atata grija de matusa Phoebe arata ca o carpa.

Dupa ce pasagerele reusira cu chiu cu vai sa se instaleze, vizitiul sari pe capra si dadu bice boilor. Echipajul se urni, luand-o agale pe aleea Misiunii.

Boii erau niste animale opulente, de rasa, constiente parca de faptul ca parintii lor, crescuti in Mysore, trasesera la jug tunurile lui Tippoo Sahib. Hraniti si spalati bine, cu coarnele proaspat poleite in fiecare dimineata, boii erau deprinsi sa traga doar pe batranul Maharajah in plimbarile lui de seara. Nu li se mai intamplase sa care o incarcatura atat de stranie ca aceea alcatuita din matusa Phoebe, Mrs. Simon si Mrs. Hogget-Clapton, cu toate pachetele ei. Acum se pomeneau zoriti de un vizitiu inspaimantat ca va intarzia sa-si aduca pasagerul, potrivit orarului in fata cortului batranei Maharani. Se avantara deci intr-un trap vioi, care-i facuse faimosi, mugind si gemand in vreme ce mergeau de-a lungul drumului asfaltat. Carul usor se hatana, smucit incolo si incoace, spre infricosarea lui Mrs. Simon si a lui Mrs. Hogget-Clapton. Este adevarat ca foloseau un echipaj al Maharanei. Dar aceasta o datorau numai ingaduintei matusii Phoebe si faptului ca paraseau Ranchipurul poate pe vecie.

Trapul acompaniat de inspaimantatoarele mugete si gemete ale boilor continua pana la podul caii ferate, unde vizitiul fu nevoit sa le incetineasca mersul, spre a se feri de riscul ca vreo scandura, prinsa defectuos in cuie, sa sara din loc si sa strice trasura. Nivelul raului scazuse, dar se afla totusi cam la doua picioare sub planseul podului. Vederea apei spumegande o ameti pe Mrs. Hogget-Clapton. Naucita, inchise ochii si gandi parca printr-un fel de ceata: Daca mi-e scris sa mor sa nu vad cel putin cum se apropie moartea. Si Mrs. Simon inchisese ochii, adaugand gemetele ei la mugetele protestatare ale animalelor furioase. Numai matusa Phoebe statea teapana, cu doua legaturi ale lui Mrs. Hogget-Clapton in brate si uitandu-se cu incordare spre oras. De patru zile era roasa de dorinta de a vedea ce se intamplase acolo, dar nu avusese niciun moment liber, spre a-si putea satisface curiozitatea. Vizitiul isi blestema boii, in vreme ce scandurile detasate sau prost fixate scartaiau si bubuiau sub rotile trasurii. Ajunsera in sfarsit pe pamantul tare. Mrs. Simon deschise ochii.

- Slava Domnului! exclama ea, legandu-se peste obraji cu o esarfa indiana, de nu i se mai vedeau decat ochii.

Mrs. Hogget-Clapton o imita indata.

De-a lungul drumului nu se mai zareau cadavre, dar ici si colo intalneau schelete de magari, vaci si caini, curatate de carne pana la os de vulturii lacomi. In mijlocul noroaielor si printre ruinele caselor, localnicii construisera adaposturi rudimentare. Trecerea trasurii regale atrase tot felul de curiosi, uluiti de spectacolul oferit de boii cu coarne aurite ai Maharajahului tragand trei europene ingropate sub un morman de pachete, dintre care doua europene cu fata acoperita, dupa moda femeilor musulmane. Din loc in loc intalneau culii care curatau gunoaiele lasate de inundatie printre daramaturi. Mrs. Hogget-Clapton uitase de frica ei si acum se uita cu lacomie in jur, gandindu-se, prin fumurile betiei, ca toate aceste detalii vor putea fi povestite cu mare succes dupa ce Herbert se va retrage din activitate si se vor stabili definitiv in Anglia.

Trecura pe langa Scoala de muzica, unde niste culii ardeau o gramada de cadavre si ajunsesera in sfarsit la poarta cea mare, unde cele trei pasagere care vorbeau atat de prost hindustani reusira sa-l convinga pe vizitiu - priceput doar in dialectul mahratt - sa opreasca putin. Dar abia inceta trasura sa mearga si boii sa mugeasca si sa geama, ca Mrs. Simon incepu iarasi sa planga. Privelistea Scolii de muzica si a arderii cadavrelor o indurerasera, starnindu-i in suflet un nou val de iubire si devotament fata de Fern. De data aceasta starui ca inainte de a pleca avea datoria sa-si ia ramas bun de la fiica ei. Mrs. Hogget-Clapton se arata insa neinduplecata fata de aceste sentimentalisme..

- Daca te apropii de Scoala de muzica, nu mai ai ce cauta in avion alaturi de mine.

Aparu apoi Gopal Rao, cu o scanteiere de veselie in tinerii sai ochi, si incepu sa ridice unul cate unul legaturile si pachetele care le ingropau. Mrs. Hogget-Clapton si Mrs. Simon continuau sa se certe in surdina, datorita esarfelor care le acopereau gura si fata.

Mrs. Hogget-Clapton o repezi:

- Daca iți inchipui ca am sa stau aici si am sa inhalez microbi de holera in vreme ce dumneata ai sa te duci sa-ti vezi fata la spitalul de contagiosi, apoi afla ca te inseli amarnic. Cu turmentata maretie se adresa lui Gopal Rao: Baiete, unde este avionul?

O secunda, un val de manie scapara in ochii lui negri, dar se stinse repede, si Gopal Rao raspunse razand:

- Este pe camp. Dincolo de Turnul credinciosilor parsee.

- Cum putem ajunge acolo?

- Ma tem ca va trebui sa o luati la picior.

Era acum politicos, dar de o politete ironica, batjocoritoare Isi recastigase calmul si umorul sau mahratt. Intuitia lui indiana ii spunea ca femeile acestea coapte erau nu numai grotesti, dar nu aveau nicio importanta pe scara valorilor europene. Pe cand el era un mahratta, descendent al unor viteji razboinici. Manierele vulgare ale celor doua europene nu-l puteau atinge.

- Nu pot sa fac tot drumul asta pe jos, protesta ea. Uita-te la picioarele mele.

Exhiba un picior mic, incaltat cu un pantof prevazut cu cel mai inalt si mai frivol toc. Era limpede, ea nu se imbracase pentru aceasta plecare fortata, ci pentru a-si etala eleganta, cand va sosi la Bombay.

- Doamna, nu aveti alta solutie, zise Gopal Rao. Nu putem aduce avionul aici. Are nevoie de spatiu ca sa se poata ridica in aer.

- Ar fi carul cu boi, replica Mrs. Hogget-Clapton.

Dar cand intoarse capul, trasura o si luase din loc cu mare viteza, trasa de boii care mugeau si fornaiau mai tare ca niciodata, indemnati la drum de biciul vizitiului inspaimantat la randul sau de ceea ce va spune Maharani.. Matusa Phoebe urmarea amuzata aceasta scena, si poate ca ar fi preferat sa mai ramana putin spre a o gusta din plin, dar vizitiul o si pornise, fara sa-i ceara consimțamantul, fiindca era dornic sa o predea cat mai repede la cortul de vanatoare al Maharanei.

In acelasi moment aparura in poarta doua siluete. Lady Heston imbracata in costum de infirmiera, insotita de Miss Hodge. Umblau tinandu-se de mana ca doua scolarite. La vederea lor, Mrs. Hogget-Clapton se intoarse si rosti:

- Buna ziua, lady Heston.

- Buna ziua, raspunse Edwina.

Inca surescitata, Mrs. Simon rosti aceeasi urare:

- Buna ziua.

Mrs. Hogget-Clapton isi zise ca i se oferea o sansa unica. Se adresa Edwinei:

- Plecam tocmai cu avionul la Bombay. Am un loc liber. Pot sa va iau daca doriti.

Mrs. Simon deschise gura si o inchise la loc dinapoia esarfei, fara sa poata scoate un cuvant. Era atat de uluita de tradarea prietenei sale, incat amutise. Dar nu mai era nevoie sa-si pledeze cauza, caci lady Heston rosti:

- Multumesc pentru oferta, dar raman aici. Va urez calatorie placuta.

Apoi isi continua drumul insotita de Miss Hodge.

Intre timp Gopal Rao incredinta bagajele la trei culii.

- Sa mergem, spuse el. Avionul trebuie sa ajunga la Bombay inainte de a se intuneca. Am sa va arat drumul.

Fara alte comentarii porni inainte, urmat de cei trei culii care carau bagajele. O clipa cele doua femei se uitara dupa ei, apoi groaza pe care le-o inspira Ranchipurul, holera, moartea le facu mai docile decat doua vitele. Urmara deci mica procesiune umbland prin noroi si prin murdarie in directia Turnului tacerii. Mrs. Hogget-Clapton se clatina atat de tare pe tocurile inalte, incat sanii ii saltau si se cutremurau la fiecare pas.

Maharani nu paru uimita de intarzierea cu care sosi matusa Phoebe. Rasturnand prevederile Berthei Smiley, iesi in intampinarea matusii Phoebe si ii stranse mana. De undeva, servitorii adusesera un scaun cu leagan in care Maharani o invita pe batrana vizitatoare sa ia loc. Apoi i-o prezenta pe principesa de Bewangar, care stranse de-asemenea mana matusii Phoebe. Maharani nu se instala pe perna ei, ci pe un scaun Empire salvat din palat. Batrana principesa se aseza pe un scaun pliant.

- E foarte frumos din partea dumitale ca ai venit sa ma vezi. Doream sa te cunosc de multa vreme, dar viata imi impune un program foarte incarcat.

- Inaltimea-voastra este foarte buna ca a binevoit sa trimita dupa mine, zise matusa Phoebe.

- Mi s-a parut ca ai facut multe pentru poporul meu in timpul dezastrului.

- Am facut ce era necesar, Inaltimea-voastra, rosti simplu matusa Phoebe. Imi pare foarte rau ca am intarziat, dar nici vizitiul nu a sosit la timp, apoi au mai fost si cele doua femei. A trebuit sa le aduc in oras.

- Care doua femei?

- Mrs. Hogget-Clapton si Mrs. Simon.

Maharani se incrunta!

- Nu puteau sa mearga pe jos

- Da, Inaltimea-voastra, dar voiam sa ma asigur ca au sa plece.

Fruntea se descreti si pe chipul Maharanei aparu umbra unui zambet.

- Mrs. Hogget-Clapton, rosti ea. Nu este cumva sotia directorului de banca?

- Da, Inaltimea-voastra.

- Si cealalta este sotia misionarului.

- Exact, Inaltimea-voastra.

- Da, a mai fost la palat. Mi-aduc aminte.

Se asternu o tacere, in cursul careia matusa Phoebe nervoasa, incepu sa se legene usor. Un servitor aparu aducand ceai.

- Iți sunt foarte recunoscatoare dumitale si sotilor Smiley pentru tot ce ati facut, zise Maharani.

Batrana principesa turna ceaiul si matusa Phoebe, cu o ceasca in mana, incepu sa se simta mai la largul ei. O zarise de cateva ori pe Maharani de la distanta, seara, in vreme ce aceasta trecea in Rolls Royceul ei, uitandu-se drept inainte, fara sa priveasca pe nimeni anume. Matusii Phoebe ii paruse intotdeauna distanta, ireala, rupta de umanitate, asemenea unei zeite sapata in piatra. Acum o vedea in carne si oase, iar socotind dupa chipul cum statea cu grija in scaunul ei Empire, poate ca suferea chiar de sciatica.

- Sunt doua femei foarte neghioabe, exclama brusc Inalțimea-sa.

Matusa Phoebe intelese la cine se referea Maharani.

- Da, Inaltimea-voastra, femeile de seama acestora sunt o pacoste in vremuri de criza, zise matusa Phoebe.

- Sunt foarte comune, rosti Maharani. Apoi, incapabila sa isi mai ascunda curiozitatea, o intreba; De ce ai parasit America si ai venit aici?

- Voiam sa vad India, Inaltimea-voastra, si cand am ajuns aici, am bagat de seama ca imi place foarte mult.

- Iți mai place. si acum?

- Da, Inaltimea-voastra, chiar si acum. La varsta mea nimic nu ma mai poate infricosa.

- Ce varsta ai?

- Voi avea optzeci si doi in septembrie.

Conversatia incepea sa se lege tot mai bine. Matusa Phoebe adora sinceritatea si detesta prostia. Batranei Maharani nu-i placeau ocolisurile. Punea intrebari directe.

- Spune-mi ceva despre dumneata. ceva despre viata dumitale din America.

- Nu-i mare lucru de povestit Inaltimea-voastra.

- Mi-ar placea sa-mi vorbesti despre familia dumitale, despre casa in care ai locuit, despre tineretea dumitale.

Matusa Phoebe intelese ce i se cerea. Maharani voia sa cunoasca America si pe oamenii din mediul matusii Phoebe, asa dupa cum aceasta dorea sa cunoasca India si oamenii de seama Maharanei. Incepu deci sa-i vorbeasca despre Iowa, despre copilaria ei despre parinti si bunici, apoi ii descrise ferma, iernile aspre si verile tot atat de fierbinti si roditoare ca si clima din Ranchipur in timpul ploilor musonului. Si pe masura ce vorbea, o parasea orice urma de nervozitate. Dupa fiecare raspuns primit la intrebarile ei, Maharani isi dadea seama ca batrana vizitatoare, care vorbea atat de timid in vreme ce se legana usor, era inzestrata cu intelepciune si simplitate, cu demnitate si umor, cu bunatate si intelegere, dar peste toate acestea mai constata o nuanta de nerabdare si chiar o oarecare malitiozitate fata de prosti si de vanitosi. Incepeau sa se inteleaga din ce in ce mai bine, pana cand matusa Phoebe uita de instructiunile Berthei Smiley de a folosi numai formula "Inaltimea-voastra" si de cateva ori ii zise simplu "dumneavoastra".

Dupa un timp, Maharani incepu sa-i vorbeasca despre propria ei copilarie si tinerete, despre asprimea vietii in indepartatul, salbaticul, prafuitul si rosiaticul platou unde se nascuse si pe care nu-l mai revazuse de la varsta de treisprezece ani. Si ea se simtea la largul ei in prezenta batranei doamne din Middle West-ul american. Matusa Phoebe nu era nici lingusitoare, nici prezumpțioasa, si era limpede ca venise numai pentru un ceai si pentru putina conversatie. Nu cerea favoruri si nici nu dadea povete. Era comoda si reconfortanta. In vreme ce matusa Phoebe se legana si palavragea, Maharani incerca fata de ea aceleasi simtaminte pe care i le nutreau si Rasid, si Ransome, si Maiorul, si regretatul Mr. Jobnekar. Cateodata batrana principesa chicotea si o intrerupea pe prietena ei Maharani: "Nu, nu era chiar asa," sau: "Gresesti, Masaheb, asta s-a intamplat in anul marii secete."

Matusa Phoebe se legana, asculta, si din cand in cand exclama: "Ei, interesanta poveste!" ori: "Cum se poate una ca asta?" La un moment dat se gandi ca vizita ei se prelungea mai mult decat trebuie si ca ar fi fost necesar sa se inapoieze la orfelinat spre a permite Berthei sa se odihneasca putin, dar isi aminti ca nepoata ei ii spusese ca trebuie sa ramana pana cand Maharani ii va permite sa plece.

Aproape de ora sase, Maharani se ridica in fine, ii stranse mana si ii spuse:

- Sa mai vii pe la mine. Am sa-ti trimit trasura cu boi.

- Va multumesc, zise matusa Phoebe. Am sa vin cu placere. Am petrecut o dupa-amiaza minunata.

Dadu apoi mana cu rotunjoara si batrana principesa, iar dupa plecarea lor un aghiotant o conduse la trasura cu boi. Se urca pe tron si, in vreme ce trasura trasa de boii albi de Mysore cu coarne aurite o ducea spre casa, se gandea ce interesanta scrisoare va trimite acasa nepotilor sai. Nu pricepea de ce unii oameni spuneau ca indienii sunt diferiti de europeni. Inima ei incerca o dulce caldura, fiindca desi era batrana isi gasise doua noi prietene. In ultima vreme avusese norocul de a-si face cativa prieteni noi, printre care lady Heston si Fern. "Data viitoare am sa ma duc si la spital, sa le fac o vizita", gandi ea.

De cand lucra la spital, era pentru prima oara ca lady Heston iesea in oras. Dupa sosirea noilor infirmiere, Miss MacDaid intalnind-o pe coridor ii spusese:

- Nu arati prea bine. Ar trebui sa iesi, sa iei putin aer.

Edwina acceptase bucuroasa invitatia. Era incantata sa scape cateva momente din spital chiar daca avea sa se plimbe intr-un oras devastat. Avusese de gand sa plece singura, pentru ca erau multe lucruri la care dorea sa se gandeasca in liniste dar tocmai cand sa iasa, Miss Hodge, impanicata, veni spre ea in fuga.

- Unde va duceti? De ce vreti sa ma parasiti?

Edwinei nu-i ramase decat sa o ia pe Miss Hodge la plimbare, tinand-o de mana ca pe un copil.

Nu s-ar fi putut spune ca biata Miss Hodge o stingherea. Batrana domnisoara era pe deplin fericita daca i se permitea sa o insoteasca in tacere. Edwina ar fi dorit insa sa fie lasata singura catva timp. De patru zile incoace nu avusese un moment de singuratate, cu exceptia primelor ore ale diminetii, cand veghea asupra celor doua sute de bolnavi sau de muribunzi. Pentru prima data in viata iși dadea seama ca izolarea, pe care inainte vreme nu punea mare pret, era in realitate un lux inestimabil. O camera proprie pe care sa n-o mai imparta cu nimeni ii parea acum un fel de paradis. Nu-i placeau femeile si obligativitatea de a locui intr-o camera cu o alta reprezentanta a sexului ei, chiar daca aceasta era prostuta, si inofensiva Miss Hodge, era pentru ea un adevarat chin impotriva caruia se rasculau instinctele, nervii, intreaga ei fiinta. Uneori, in vreme ce statea in salon si facea de garda, incerca sa fie rezonabila. "Sunt oameni in lumea asta care in viata lor n-au avut o camera proprie. Cred ca majoritatea traiesc in asemenea conditii". Dar rationamentele acestea nu o usurau de loc. Se stapanise de pilda cand Fern Simon ii furase o jumatate din pretiosul ei ciob de oglinda. Isi pastra calmul ori de cate ori Miss Hodge o obosea cu prezenta ei, privind-o fix in vreme ce isi facea unghiile sau isi potrivea parul, urmarind-o chiar si atunci cand se ducea la toaleta si asteptand-o afara plina de rabdare, asa cum isi asteapta un caine stapanul. Se tempera de fiecare data spre a nu da ocazia lui Miss MacDaid sa o expedieze din spital. In aceasta situatie simtea si mai mult lipsa singuratatii. Acum, dupa venirea celor trei infirmiere, avea motive in plus sa se teama de a nu fi concediata. Nu concepea sa paraseasca spitalul. N-ar fi putut sa traiasca intr-un loc in care sa nu-l vada pe el, oricat de intamplator, in timpul zilei sau noaptea. Cateodata, Maiorul trecea pe langa ea pe scara ori prin saloane, fara sa-i, dea nicio importanta, ca si cand ar fi avut de-a face cu un scaun sau cu o masa. Din noaptea aceea cand statusera de vorba la fereastra in lumina raspandita de rugul funebru se uitase doar de doua ori la ea, dar de fiecare data Edwina citise in ochii lui ca nu uitase nimic din ceea ce ii spusese. De fiecare data corpul i se infierbantase pentru o secunda si ea intoarse capul, confuza, avand impresia ca intreaga incapere se invartea in jurul ei. Restul zilei si-l petrecuse indeplinind cele mai murdare servicii, miscandu-se parca intr-un fel de ceata care o facea sa nu-si mai dea aproape seama de cele ce se intamplau in jur. Acum, in vreme ce umbla pe strazile acoperite de ruine ori prin parcul Maharajahului, cu Miss Hodge pasind fericita in preajma ei, se gandea cu minunare la ceea ce i se intamplase - la treizeci si sapte de ani se indragostise pentru prima oara. Faptul ca incerca acest sentiment, dupa o viata atat de usuratica, ii sporea minunarea. Cateodata o cuprindea desperarea, fiindca nu gasea explicatia unor cautari care ramaneau sterile. Acum insa stia despre ce era vorba.

Incerca un simtamant deosebit de toate experientele ei de pana acum, ori de tot ceea ce isi imaginase vreodata. Era ca si un fel de manifestare a naturii, ceva asemenea deschiderii unei flori, petala cu petala, sub razele calde ale soarelui. Era ca si cand ceva din launtrul sufletului ei crestea, se dezvolta, in vreme ce sensibilitatea ii era acut constienta de acest proces. In timp ce umbla, avea senzatia ca trupul isi pierduse greutatea; s-ar fi zis ca plutea deasupra pamantului inecat in noroaie. "Sunt tanara, gandi ea. Pentru prima oara ma simt tanara." Inca de la varsta de saptesprezece ani fusese aruncata in vartejul unei lumi realiste in care isi dadeau intalnire moartea, desperarea si graba infierbantata, o lume care nu avea timp pentru cei tineri, decat poate spre a-i imboldi sa se macelareasca intre ei.

Se minuna cat de diferit era acest simtamant pe care il incerca acum si ce rol infim jucau de asta data instinctele carnale, curiozitatea ori chiar dorintele. Disparusera plictiseala aceea teribila, setea dupa satisfactii lubrice, pe care le cunoscuse in toate aventurile ei din trecut, chiar si in prima pe care o impartasise odinioara cu Tom Ransome Pentru intaia data voia sa se supuna unei discipline, sa isi domine si chiar sa isi umileasca trupul. Dorinta nu mai avea nicio importanta. Acum ii era de ajuns sa fie folositoare, sa se afle alaturi de el si cea mai mare fericire a ei ar fi fost sa munceasca in veci sub privirile lui, sa se multumeasca doar cu un cuvant bun. Isi amintea vorbele lui: pentru un doctor si pentru un chirurg corpul nu este decat o masina si nimic altceva. Simturile aduc placeri si suferinte, dar acestea nu au importanta, important este ceea ce se afla inlauntrul sufletului fara de care nu este posibil un extaz perfect. Palavragelile plictisitoare ale lui Miss Hodge, pe care o tara ca pe o piatra, nu-i zagazuiau gandurile. Edwina ajunse la concluzia ca aceasta noua cunoastere, acest nou extaz era posibil numai gratie experientelor, promiscuitatii si faptului ca trupul ei nu fusese altceva decat o masina pe care o folosise cu sange rece. In acest chip isi salvase ceea ce era mai bun din ea. Nu se culcase decat cu barbati pe care ii dispretuise. Dispretuise slabiciunea si introspectiile paralizante ale lui Ransome, brutalitatea lui Heston, instinctele animalice ale lui Louis Simon - boxerul care ii oferise placeri, dar pe care il ura pentru imbecilitatea lui. Acum, in noua lume pe care si-o crease, toti oamenii acestia abia daca mai existau in memoria ei, abia daca isi mai amintea vocile, modul cum faceau dragoste sau chiar infatisarea lor. Maiorul era primul om pe care il respecta. Voia sa fie asemenea lui, sa se identifice cu el. Sa munceasca umar la umar cu el, sa-i castige respectul. Oboseala, plictiseala, disparusera pe vecie. Scapase de spaima care o urmarise in ultimii ani, spaima de imbatranire, de a se urati, de a deveni lubrica, asemenea acelor femei din indepartata Europa care bantuiesc cluburile de noapte si statiunile climaterice intretinand barbati tineri. Acum era libera, nu dorea decat privilegiul de a se afla in preajma lui, de a munci pentru el, de a-i vorbi din cand in cand.

In vreme ce se plimba cu Miss Hodge nu vedea nici dezolantele ruine ale orasului, nu simtea nici caldura inabusitoare si nici torentele de ploaie care se porneau sa cada la scurte intervale. Era constienta doar de o stralucire trandafirie care parea sa acopere tot cerul.

Acum se implineste ceva, gandi. De aceea am venit in India. Ceva trebuia sa mi se intample aici

Apoi observa trasura cu boi, dezordinea din jur si toate chipurile acelea stranii, Gopal Rao si Mrs. Hogget-Clapton i Mrs. Simon, si matusa Phoebe, si culii, nenumaratele pachete si boccele si boii indaratnici. Toate acestea ii apareau printr-un fel de ceata. O auzi pe Mrs. Hogget-Clapton adresandu-i cateva cuvinte si isi dadu seama ca ii raspunse ceva, dar in acest moment, mai puternic decat toate era acel simtamant care o ajutase sa cunoasca bogatia vietii si comicul situatiei acelei scene de sub arcada portii celei mari. Totul ii parea acum mai palpitant. Se simtea asemenea unui copil care priveste lumea pentru prima data.

Dupa ce trecu de micul grup, simti ca Miss Hodge o trage de mana.

- Uitati, asta e bungalow-ul nostru. Sa intram, poate ca Sarah s-a intors acasa.

Manata de o usoara curiozitate, ori poate fiindca ii era indiferent incotro merge, Edwina deschise portita. In vreme ce strabateau poteca, indreptandu-se spre casa, Miss Hodge spuse:

- Doream sa va arat cat de frumos ne-am aranjat bungalow-ul. Nici n-ati crede ca va aflati in India E ca si cum ati fi intr-o vila din Anglia.

Usa era intredeschisa si cand Edwina o impinse Miss Hodge striga:

- Sarah! Sarah! Neprimind niciun raspuns, adauga: Nu mai inteleg nimic. Nu este in obiceiul ei sa plece de acasa si sa lase usa deschisa.

Edwina observa ca in mintea ratacita a lui Miss Hodge potopul nu atinsese bungalow-ul. Batrana domnisoara se asteptase sa gaseasca lucrurile asa cum erau ele inainte de dezastru. Si pernele, si servetele de dantela, si fotografiile nostalgice, toate la locul lor.

Dar salonul era plin de noroi. Cateva fotografii cazusera de pe pereti si zaceau sparte pe podea. Domnea un miros gretos de mucegai si noroi uscat. Miss Hodge striga iarasi:

- Sarah! Sarah!

Deodata, din adancurile mintii ei bolnave, tasni intelegerea adevarului, si luciditatea se instala pentru o clipa. Dadu drumul mainii Edwinei si se rezema de usa, in vreme ce o expresie de spaima i se oglindi in ochi.

- Lasa, nu-ti face sange rau zise Edwina. Intr-una din zile venim aici si facem ordine prin odai.

Miss Hodge nu-i raspunse. Intr-un tarziu rosti cu voce joasa:

- Acum stiu. Sarah a murit. Nu se va mai intoarce niciodata. Acum stiu tot. A plecat in timpul inundatiei ca sa vada ce s-a intamplat cu cartile de la scoala. Biata Sarah! De ce nu mi-ati spus ca a murit?

Apoi aluneca de-a lungul usii si se prabusi pe podea lesinand.

Bungalow-ul nu fusese jefuit, fiindca se afla in fata portii palatului, pazita in permanenta de sentinele. Toate erau asa cum le lasase Miss Hodge cand se refugiase pe coperis. Se afla acolo si sticla de brandy pe care Miss Sarah Dirks o pusese pe masa dupa ce incercase sa o imbete pe Miss Hodge, astfel incat sa poata fugi si apoi sa moara. Edwina mirosi gura sticlei, apoi turna un pahar de brandy intre buzele lui Miss Hodge. Cand aceasta deschise ochii, clipele de luciditate trecusera, din fericire.

- Unde sunt? intreba ea cu glas slab.

- In propriul dumitale bungalow. Am venit sa vedem in ce stare se afla.

Miss Hodge se ridica in picioare.

- Imi pare rau. Mi s-a mai intamplat sa lesin asa, in copilarie. Umbra unui suras aparu in colturile buzelor ei carnoase, o umbra de satisfactie, de incantare chiar: Ma tem ca am lesinat din cauza situatiei mele interesante, adauga ea. Socotesc ca va trebui sa stau de vorba cu Maiorul. O umbra ii acoperi fata: Credeti ca Sarah va intelege ca nu s-a intamplat din vina mea?

- Sigur ca va intelege. Acum trebuie sa ne inapoiem la spital.

Voia sa o ia cat mai repede pe Miss Hodge de acolo. Se temea ca acel teribil moment de luciditate sa nu-i revina iarasi. Ar fi fost pacat, fiindca Miss Hodge era fericita in starea ei de nebunie.

Cand trecura prin dreptul Scolii de muzica Edwina zise:

- Am sa intru aici pentru o clipa. Asteapta-ma sub copacul acela.

- Lasa-ma sa merg cu dumneata, zise Miss Hodge. Mi-ar face placere.

- E un spital de boli contagioase, plin de holerici.

- Nu-mi pasa. Nu mi-e frica. Sunt foarte norocoasa.

- Fa-mi placerea si asteapta-ma aici.

- In regula, zise Miss Hodge. Daca imi cereti dumneavoastra asa sa fie.

Se aseza pe marginea parapetului marelui bazin, sub un copac si incepu sa se uite la mainile ei, zambind linistita.

In interiorul holului atat de putin familiar ei, Edwina se trezi singura cu exceptia a trei cadavre de holerici invaluite in albele lor dhotis si cu genunchii adusi aproape pana la barbie. Aproape de acestea se afla o mare balta provenita de la ploaia care patrunsese prin acoperisul deteriorat. Izbita de acest spectacol dezolant, se gandi aproape cu invidie.

- Aici este mai ingrozitor decat la spital! Aici au trimis-o pe Fern. Inseamna ca au avut mai multa incredere in ea decat in mine.

Avusese intentia ca in trecere sa-i spuna lui Fern cateva cuvinte prietenesti, dar acum nu stia cum s-o gaseasca in aceasta cladire atat de sinistra. Pe langa ea trecu un maturator ducand o perie si o galeata de tabla. El o privi curios si cand Edwina incerca sa-i vorbeasca in englezeste, acesta se margini sa clatine din cap ca un surdomut si sa mearga mai departe fara sa isi schimbe expresia fetei.

Peste tot domnea duhoarea aceea ingrozitoare raspandita de holerici. "Fern trebuie sa fie in camera aceea", gandi Edwina. Dar cand impinse usa nu vazu in incaperea luminata slab de ziua ploioasa decat doua randuri de holerici, zacand pe podea. Putoarea aceea oribila rabufni pana in hol si Edwina se simti brusc coplesita de frica si de o greata cumplita. Cand se intoarse spre a inchide usa, il vazu pe Ransome venind de-a lungul coridorului slab luminat si ocolind baltoaca.

El o recunoscu abia dupa ce se apropie de ea.

- Ce faci aici?

- Am avut o ora libera. Voiam s-o vad pe Fern.

- Doarme. De cand a sosit noua infirmiera, ii e mai usor. Elvetianul a murit.

- Holera?

- Da.

- De asta esti aici?

- Nu, aici lucrez. Avem in primire spitalul acesta. Fern noua infirmiera si cu mine.

- Nu te invidiez.

- N-as putea spune ca e placut. N-ar fi trebuit sa vii aici si nu te sfatuiesc sa mai ramai. Te poti molipsi de holera pe tot felul de cai misterioase, necunoscute inca noua.

- Si tu?

- Am noroc in astfel de treburi. Apoi cred in dezinfectante. O lua de brat. Haidem! Daca vrei sa stam de vorba, sa iesim afara, la aer.

Edwina il insoti, gandindu-se ca Ransome se schimbase oarecum. N-ar fi putut spune in ce masura, dar era cu totul diferit, mai putin cinic, mai putin negativ. Poate fiindca acum este treaz , gandi ea.

Cand iesira afara, el ii spuse ca ceruse personal aceasta slujba. Presupunea ca nu o va mai pastra multa vreme, fiindca in curand nu vor mai avea nevoie de el la spital.

- Intr-o zi sau doua calea ferata va fi redeschisa si vor incepe sa soseasca tot felul de specialisti. Nu vor mai avea nevoie de amatori.

- Pacat. cel putin in ceea ce ne priveste. Este foarte placut sa te stii util. El nu-i raspunse, asa ca Edwina continua: In zece minute trebuie sa fiu la spital. Treci sa ma vezi cand vei avea putin timp liber.

- Maiorul nu vrea sa ne apropiem de spital. Nici tu n-ar fi trebuit sa vii aici.

- La spital am sa fac o baie in alcool.

Pleca spre a o lua pe Miss Hodge de sub copacul pipul si il lasa pe Ransome sa se intoarca in imputiciunea din cladire. Culii incepura sa care cadavrele si sa le ingramadeasca peste un nou rug funebru.

- Ai vazut-o pe Fern? intreba Miss Hodge.

- Nu. Dormea.

- Mr. Ransome mi-a placut intotdeauna. E atat de bun i de politicos. Ne-a invitat la ceai pe Sarah si pe mine, vinerea trecuta.

Cand se apropiara de spital vazura doua siluete mergand pe alee inaintea lor. Una era Mrs. Bannerjee, iar cealalta Miss Murgatroyd, care nu mai purta rochia aceea de un albastru palid cu rozete, ci era imbracata in costum de tenis. Amandoua disparura in micul cabinet al lui Miss MacDaid, inchizand usa in urma lor.

Dupa ce ajunsera in camera, lady Heston si Miss Hodge se intinsera pe paturile lor indiene. In timpul musonului orice efort era istovitor si drumul prin ploaie le facuse sa isi simta picioarele grele si le sleise de puteri. Pe Edwina o durea capul; era o durere surda, ca si cand ar fi avut in teasta o greutate care-i apasa globurile ochilor Zaceau acolo tacute. Miss Hodge era atat de istovita, incat incetase sa mai vorbeasca.

Cand Miss MacDaid veni s-o cheme pe Edwina, ii spuse:

- Mr. Bannerjee are holera. Avea tocmai de gand sa plece cu unul din avioane spre a duce cenusa tatalui sau la Benares, dar a lesinat pe cand iesea din casa. Acum este in coma. Nu cred ca mai are vreo sansa sa scape.

Edwina se ridica, isi spala fata cu apa calduta si isi apasa cu palmele fruntea care-i plesnea de durere. "Miss MacDaid a suportat ani de-a randul climatul acesta imposibil, reflecta ea. Trebuie sa fie tare ca un bivol." Apoi gandul ii fugi la Mr. Bannerjee. "Sarmanul dobitoc!" Edwina avea impresia ca mureau unul cate unul toti locuitorii din Ranchipur.

Era mai cumplit decat isi inchipuie Ransome. Nu-l inspaimanta munca, ci duhoarea, murdaria, varsaturile si excrementele care insoteau holera, aceasta oribila si grotesca fateta a mortii, care parea sa continue chiar dupa ce spiritul parasea corpul. Pentru un om mai putin rafinat, sarcina aceasta ar fi fost mai usoara.

Noua infirmiera era de mare ajutor. Era o femeie slaba, originara din Ulster, pe nume Miss Cameron si care nu se deosebea mult de Miss MacDaid. Se instalase la repezeala si fara multa tevatura in camera in care murise Harry Bauer, la o jumatate de ora numai dupa ce cadavrul lui fusese scos afara. Se asternuse pe lucru in chip firesc, ca si cand s-ar fi nascut si si-ar fi petrecut intreaga existenta in mijlocul epidemiilor. Nu numai atat, dar se pricepea sa insufle celor din jur un ciudat simtamant de incredere si siguranta. In vreme ce Fern si Harry Bauer se trudisera cu mult avant, dar fara pricepere, ea stiuse inca de la inceput sa organizeze spitalul, sa planifice activitatea personalului medical, fara sa-si consume inutil timpul sau energia.

Ransome lucrase cu ea trei ore, in timp ce Fern fusese autorizata sa doarma. Apoi Miss Cameron il expediase pe Ransome la culcare si o luase pe Fern sa o insoteasca in vizitele ei prin saloane. Pana la sosirea ei, Scoala de muzica fusese doar un loc unde bolnavii de holera erau izolati pana mureau, un fel de anticamera a rugurilor funerare, care ardeau zi si noapte aproape de treptele vestice ale marelui bazin. Dar acum toate se schimbasera. Sosisera medicamente si o infirmiera care stia sa le administreze, asa ca pentru cativa dintre pacientii care zaceau potoliti in murdaria de pe podea, incepeau sa licareasca unele sperante de salvare. Acum existau si lumanari destule, asa ca incaperile Scolii de muzica nu mai erau cufundate in intuneric. Era straniu, gandea Ransome, cat de mult conta putina lumina in mijlocul unui dezastru. Batranul Maharajah obisnuia sa spuna ca lumina si focul au fost cele mai importante descoperiri ale omului care pasea pe treptele civilizatiei. Pentru a aduce lumina in cele mai indepartate sate si districte construise barajul, daramat mai tarziu in chip atat de tragic.

Dupa ce isi manca portia lui rece de orez si curry, Ransome se intinse pe patul amenajat din mai multe banci ale Scolii de muzica asezate paralel, apoi cazu deodata intr-un somn atat de adanc, incat semana mai de graba cu o coma in care orice sensibilitate si orice reactii nervoase amortesc aproape cu desavarsire.

In vreme ce el dormea, Fern isi facea rondul insotita de Miss Cameron, care o invata cum sa administreze solutia de caolin si clorura de calciu si de sodiu. Cantitatile de medicamente aduse cu avioanele erau mici, dar folosite cu economie, puteau dura pana ce va fi reluata circulatia pe calea ferata. Fern era istovita din cauza muncii, a lipsei de somn si a subnutritiei. Duhoarea nu o mai supara, iar gemetele abia le mai auzea. Devenise un fel de masina actionata de o forta launtrica si de o vitalitate pe care nu si le banuise. Descoperirea acestor forte ii crea un simtamant de exaltare, aproape de triumf. "Sunt puternica si darza, cugeta ea. Pot duce orice la bun sfarsit." Nu se mai gandea la Blythe Summerfield, Perla Orientului, decat cu un fel de rusine. Toate aceste fantezii ramasesera departe, ca si cum tanara fata, care coborase languros scara, spre a intampina pe oaspetii mamei sale la acea faimoasa petrecere de adio, nu ar fi executat acest gest acum o saptamana, ci cu multi, cu foarte multi ani in urma. Reflecta iarasi asupra ciudateniilor vietii, care nu trebuie masurata potrivit rotirilor acelor unui ceasornic, ci in functie de evenimentele intalnite. Ultimele zile petrecute la Ranchipur fusesera mai pline, mai importante decat intreaga ei viata.

Dupa ce isi incheiara rondul, lungana infirmiera originara din Ulster ii spuse cu blandete:

- Acum ar fi bine sa te duci la culcare. Am sa fac eu in continuare de serviciu. Tura mea va fi mai lunga, fiindca sunt odihnita. Am sa-l trezesc pe sotul dumitale la miezul noptii.

Fern fusese pe punctul de a raspunde: "Dar nu este sotul meu!" Se abtinu insa, spunandu-si: "E prea cumplit sa-i explic cum stau lucrurile. Sunt prea obosita." Afara de aceasta n-ar fi avut ce sa-i explice. Noua infirmiera umblase prin tot spitalul amenajat in cladirea ruinata a scolii si aflase ca ea, Fern, isi impartea odaia cu Tom. In orice caz, chestiunea aceasta nu avea acum prea mare importanta.

Se inapoie in camera pe care odinioara Mr. Das o folosise drept birou personal, si se indrepta spre patul in care dormea Tom. Incet, ca sa nu-l trezeasca, se aseza pe marginea patului si il contempla. Stia acum ce avea de facut. Va ramane la Ranchipur, poate pentru totdeauna. Miss MacDaid ii va da toate invataturile. Va lucra prin satele inconjuratoare si se va imprieteni cu sotii Smiley, cu Miss MacDaid, cu Maiorul si cu Rasid Ali Khan. Va fi o parte componenta a acelei lumi adevarate careia ii apartinea si Miss MacDaid și Miss Cameron. Apoi il va avea pe Tom alaturi de ea. Ii va purta intotdeauna de grija. Desi stia ca in felul acesta pacatuieste, era recunoscatoare lui Dumnezeu, fiindca acest dezastru ii schimbase hotarator viata. Incet, aproape cu timiditate, ii atinse mana, si pentru cateva clipe impartasi extazul pe care lady Heston il cunoscuse atat de tarziu.

Statu astfel multa vreme, deplin fericita, fara sa mai simta mirosul mortii care imbacsea intreaga cladire, gandindu-se la ceea ce ii spusese Tom: "Asa a fost scris sa fie. Altfel viata s-ar fi oprit in loc." Apoi reflecta: "Trebuie sa dorm putin, altfel nu voi fi in stare sa muncesc." Se intinse pe podea, langa banci si adormi gandindu-se: "Sunt mai batrana decat el. Intr-un fel am fost intotdeauna mai batrana, asa cum e de pilda matusa Phoebe. Poate ca femeile sunt intotdeauna mai batrane."

In putinele clipe pe care si le putea petrece singur, Maiorul era obsedat de lady Heston. Femeia aceasta il tulburase mai mult decat ar fi dorit el, sau decat si-ar fi inchipuit, iar acest simtamant pe care i-l nutrea cuprindea si curiozitate si mila si atractie fizica. Toate acestea il intrigau. Pentru prima data cunostea o femeie care nu insemna numai o placuta convenienta, dar de ce ajunsese la aceasta concluzie n-ar fi putut sa spuna. Cert este ca nu mai intalnise pana atunci o fiinta atat de experimenta, de onesta si in acelasi timp de contradictorie. In ciuda realismului sau, lady Heston il lasase perplex si nesatisfacut. In felul acesta se pomenea gandindu-se la ea de repetate ori si inainte de a adormi, si in timpul deplasarilor sale de la spital la Maharani, si in cursul inspectiilor la Scoala de muzica, ori in peregrinarile prin oras Cateodata i se parea ca avea de-a face cu un fel de monstruozitate pe care trebuia sa o disece spre a o intelege si a-si satisface curiozitatea.

Nu incerca sa se insele. O gasea mai atragatoare decat toate celelalte femei. Cu toate acestea erau momente cand ii trezea respectul printr-un simplu gest, printr-o intoarcere a capului, printr-o expresie a ochilor, prin siguranta si aerul ei aristocratic care-i vadeau sangele albastru. O admira pentru onestitatea ei, pentru acea deziluzie pe care o citea in permanenta in ochii ei albastri, umbriti parca de o desperare necuprinsa. O placea pentru ca in unele momente parea extrem de sceptica si nu mai credea in nimic, nici chiar in placerile pe care i le putea oferi propriul ei corp. Foarte putine femei si chiar si mai putini barbati aveau o asemenea constructie sufleteasca. Pentru ca lady Heston era inzestrata cu aceste insusiri, el fusese capabil sa-i vorbeasca asa cum facuse atunci in salon, cu putin timp inainte de mijirea zorilor Nu i-ar fi putut vorbi astfel nici lui Miss MacDaid, fiindca aceasta in adancul sufletului ei era o mare sentimentala. Deoarece era inzestrat cu multa experienta in acest domeniu, stia ca acum ar fi putut sa o aiba tot atat de usor ca in acea dupa-amiaza tarzie la palatul de vara, numai ca acum posesia trupului ei ar constitui o experienta mai bogata ca niciodata. Maiorul era inclinat sa priveasca dragostea sub aspectul ei stiintific, anatomic, dar in inima lui stia ca o asemenea legatura cu lady Heston ar reprezenta nu numai o posesiune oarecare, ci ar constitui o experienta mai bogata decat cunoscuse el vreodata. Tocmai acest element - aceasta bogatie - il alarma in special. Acest element neprevazut, nedisecabil isi facuse aparitia. In Occident acest lucru era denumit iubire si inspira romane, cantece, piese, poeme, filme, dar putine dintre acestea intelegeau ca o disecare atenta, o analiza profunda, reducea totul la un amestec de substante chimice, de glande, de instincte, la care se adaugau frica de singuratate a omului si nevoia de a procrea, tot atat de imperioasa si de necesara ca si hrana, somnul si respiratia. Iubirea cuprinde toate acestea, dar si ceva mai mult, acel element neprevazut, acea cantitate - sa-i zicem - care scapa analizei, element care isi facuse aparitia in momentul in care, ridicandu-si ochii, o vazuse pe lady Heston venind pe alee spre spital, imbracata in acea rochie simpla de stamba a lui Mrs. Smiley.

Acest element neprevazut si neobisnuit il punea in garda fiindca era susceptibil sa-l duca la cele mai absurde nebunii. Ar fi putut de pilda sa-l orbeasca, sa-l impiedice a-si da seama ca ea era prea batrana, prea experimentata, ca insasi pozitia ei in lumea occidentala facea imposibila orice legatura statornica intre ei. Ar fi putut sa-l faca a uita ceea ce era si ceea ce trebuia sa ramana pana va muri - un lucrator, un om de stiinta, un barbat fara emotii, care trebuie sa isi pastreze corpul liber ca o masina perfecta, pentru opera pe care o avea de indeplinit in Ranchipur, India si poate intr-o zi in intregul Orient. Acesta era motivul pentru care Maharani il retinuse spre a-i vorbi de necesitatea de a se insura. In intelepciunea ei simtise pericolul, si era gata sa lupte pentru a-l scapa de nebunia lui, in cazul ca el n-ar fi fost in stare sa se salveze singur. Parea straniu, dar propria-i viata nu-i mai apartinea, asa dupa cum nici Maharani nu mai putea dispune de propria ei viata. O parte a existentei batranei Maharani apartinea intregii lumi, asa cum se intampla de altfel si cu viata unei dansatoare celebre. Ea stiuse intotdeauna sa ramana regina si sa isi stapaneasca pasiunile.

Iși punea totusi o intrebare, aparent usoara, o intrebare pe care si Edwina, presupunea el, si-o pusese in mai multe randuri. "Este viata mea, n-am s-o traiesc decat o data. De ce sa nu ma bucur de ea in compania fiintei care-mi place? De ce sa nu gust satisfactiile pe care soarta mi le-a scos in cale? De ce sa le intorc spatele si sa le reneg Dar alta voce ii raspunde: "Preferi sa te distrugi cu buna stiinta! In ciuda curajului ei, in ciuda onestitatii, in ciuda chiar a acelei curiozitati copilaresti pe care Maiorul, asemenea lui Ransome, o descoperise in fiinta Edwinei, exista in ea ceva corupt, rau, imbatranit, ceva datorit unei ereditati mai vechi decat experienta ei.

Ii era din ce in ce mai greu sa reziste fiindca stia ca de el depindea pastrarea acestei descoperiri pe care ea insasi o facuse, si care in cele din urma ar fi putut sa o salveze si chiar sa dea vietii ei un nou sens. Daca el i-ar intoarce spatele, daca ar izgoni-o in lumea din sanul careia abia se desprinsese, Edwina s-ar pierde pentru totdeauna.

Apoi in mijlocul gandurilor sale fu ispitit deodata sa rada, fiindca se vazuse parca din afara. "Esti un neghiob, un sentimental, un idiot. Ce are ea comun cu tine ori tu cu ea? Uit-o! Ai alte lucruri mai importante de facut. Esti un barbat, nu un tauras care abia deschide ochii la lume."

Era intr-adevar extraordinar cum elementul acesta imprevizibil putea sa-i distruga ratiunea si bunul-simt. Aceasta forta si nu propria lui inteligenta il indemna, cu putin inaintea miezului noptii, sa puna ceasul desteptator sa sune spre a-l trezi in preajma orei patru de dimineata astfel incat sa o intalneasca ca sa-i vorbeasca, in vreme ce ea statea acolo la masa, veghind asupra mortilor si muribunzilor. Ei si numai ei ii putea vorbi asa cum nu mai vorbise vreodata altcuiva, stiind ca ea va intelege tot ceea ce ii va spune si chiar si ceea ce nu-i va spune. Salonul bolnavilor de febra tifoida era singurul loc in care puteau ramane singuri, fara a fi deranjati de Miss MacDaid si de tacanita de Miss Hodge, de Mrs. Gupta si de doctorul Pindar, precum si de toti ceilalti oameni, sute sau mii, care veneau fara incetare spre a-i cere sprijinul. Ora aceea pe care o petrecusera impreuna fusese cea mai pretioasa ora din viata lui, nu pentru ca Edwina era frumoasa, ori atragatoare, ci fiindca se intelegeau atat de bine, fiindca pentru putin timp singuratatea lor umana incetase sa mai existe. Ea nu-i ceruse nimic, si nici el, ei. Cateva clipe, spiritele lor se identificasera.

La orele trei, bondocul doctor Pindar veni sa o trezeasca pe Edwina. Incetase sa mai ploua, noaptea era linistita, aerul spalat avea limpezimea cristalului, nicio briza nu misca frunzele copacilor plini de seva. Ea se destepta incet, buimacita de medicamentele pe care le luase spre a izgoni durerea care staruia sa-i apese parca ochii Durerea insa nu disparuse, iar corpul ii era fierbinte; nu era o caldura umeda ca a musonului, ci o dogoare uscata, care izvora dinauntrul trupului ei. O clipa nu isi dadu seama unde se afla. Abia dupa ce isi concentra atentia asupra bondocului doctor care statea in fata ei, tinand un capat de lumanare, isi aminti totul.

Se ridica obosita si isi aprinse capatul de lumanare de la al lui.

- Du-te si te culca, doctore. Eu am sa cobor imediat in salon.

Pindar ii dadu listele. Edwina isi arunca privirile asupra lor. "Sunt mai putine cazuri in noaptea asta", reflecta ea. Pe lista nu se aflau decat doua cazuri desperate, si trei la grupa starilor grave. Mai toti pacientii care aveau gangrene murisera.

- Miss MacDaid va va schimba la sase, spuse el, apoi pleca.

Salonul era neschimbat. Ici si colo, langa pereti, ardeau insa acum lumanari, spre a incuraja pe bolnavi si a le mai ridica moralul. Aerul era atat de linistit, incat flacarile plapande se inaltau drept ca intr-un vacuum. Lua un creion si isi facu unele notari pe lista mortilor si pe cea a "muribunzilor . In noaptea aceea era mai necesar ca oricand sa nu faca greseli. De pe locul ei de la masa se uita la patul cel mai apropiat. Femeia care-i ceruse pe muteste apa nu se mai afla acolo. Patul era gol. "Acesta e primul pat gol, reflecta ea. Inseamna ca lucrurile merg mai bine.' Apoi isi dadu seama ca patul era liber fiindca foarte multi pacienti murisera si fusesera luati de acolo.

Cand ridica ulciorul de piatra spre a turna apa rece in cani, se clatina si il scapa din mana. Din fericire vasul cazu pe fund, fara sa se rastoarne, asa ca din pretioasa apa fiarta nu se pierdura decat cateva picaturi care ii stropira picioarele. Se infricosa insa copilareste de neindemanarea ei. Emotia ii era cu atat mai mare, cu cat se temea ca nu cumva Miss MacDaid sa apara pe neasteptate si sa descopere incidentul.

Facu o noua incercare, reusind de data aceasta sa sprijine ulciorul de marginea mesei, si sa toarne apa intr-una din cani. Incepu apoi sa umple cestile emailate de pe micile polite. Dar fiecare miscare ii provoca dureri de corp. Cana grea ii tragea in jos bratul, forta parca incheieturile umarului, cotului si mainii. Deodata se abatu asupra ei o spaima cumplita. Nu o ingrozea boala sau moartea, ci faptul ca nu ar mai putea sa munceasca si ca orice greseala a ei risca sa fie speculata de Miss MacDaid, care abia astepta sa gaseasca un pretext spre a o da afara.

"Nu trebuie sa ma imbolnavesc, gandi ea surescitata. Voi opune bolii forta vointei mele si o voi infrange." Amintirea imprudentei savarsite cu doua nopti inainte, cand bause apa din ceasca femeii care murise ii revenise brusc. "Nu poate sa fie asta, cugeta ea. Incubatia febrei tifoide nu se face atat de repede." Suferea desigur efectele oboselii, care se resimteau acum dupa ce trecusera emotiile puternice din primele zile. "Mi-am consumat nervii zile de-a randul. M-a sustinut o falsa energie."

Iși facu rondul tarandu-si picioarele, si cand se inapoie la masa, fierbinteala aceea cumplita devenise insuportabila. Avea senzatia ca intregul ei corp se transformase intr-un cuptor. Pielea ii era uscata. Se gandi surescitata: "Trebuie sa iau aspirina. Ma va face sa transpir." Lua trei din pretioasele tablete pastrate in sertarul mesei. "Nu trebuie sa ma imbolnavesc, isi repeta. N-am fost bolnava in viata mea. Nu sunt bolnava. Nu sunt decat victima unei inchipuiri." Cateva momente se simti - ca prin farmec - mult mai bine.

Limbile ieftinului ceas desteptator incepura sa o fascineze. Le urmarea miscarea lenta, inexorabila, salturile usoare, dupa trecerea fiecarui minut, care-i aminteau ca se apropia timpul cand va trebui sa care cana aceea indescriptibil de grea de la un pat la altul. "Poate ca va veni din nou sa ma ajute, gandi ea. Numai de-ar veni in noaptea asta. Daca l-as vedea stand acolo, rezemat de masa, mi-ar da tarie. As putea sa uit lucrul asta blestemat." Deodata, incepu sa planga, nu spre a se compatimi, ci de furie fiindca trupul ei, aceasta masina, incepea sa o tradeze Isi indeparta privirile de deasupra ceasului ingrozitor, cu puterea lui de fascinatie, cu acele de metal care se miscau incet, circular, pe cadrul urat. Nu era chip sa-l opreasca. Inramata parca in glaful ferestrei, putea sa vada privelistea indepartata a marelui bazin, pe care lumina aurie a lunii in descrestere asternea o dara poleita. Imaginea apei o mai linisti si deodata se pomeni repetand in minte aceeasi fraza: "Doamne, fa-l sa vina aici in noaptea asta, fa-l sa vina la mine." O incoltise o teama brusca: daca nu apuca sa-l vada, se putea socoti pierduta. Ciudat! Se simtea atat de slaba, de neajutorata. Abia acum intelese cat de cumplita, cat de nimicitoare poate fi singuratatea.

Auzi ca prin vata un geamat slab. Se ridica si trecu de la un pat la altul, pana ajunse la o fata care era atat de slabita, incat nu putea intinde mana pana la cana cu apa. Plecandu-se asupra ei, Edwina ii sprijini capul si ii duse ceasca la buze Cand termina de baut, fata se lasa pe spate si ramase nemiscata. Edwina se intoarse si in clipa aceea il vazu pe Maior stand la capataiul patului si zambindu-i usor in lumina plapanda a lumanarii.

- N-am mai putut sa mai dorm, ii explica el. M-am gandit atunci sa vin la dumneata, sa mai stam de vorba.

Desi o dobora oboseala, isi dadu seama ca el mintea. Stiu, inviorata de o rabufnire de vitalitate, ca Maiorul venise fiindca avea nevoie sa o vada, nevoie pe care o resimtea si ea cu atata acuitate. "Nu trebuie sa afle ca sunt bolnava, reflecta Edwina. Ii surase si i se adresa cu simplitate.

- Sunt bucuroasa.

Se indrepta spre capatul salonului. Acolo el se rezema cu spatele de masa, asa cum facuse cu doua zile in urma

- Nu va simtiti obosita? o intreba.

- Nu.

- Numai la ora asta putem fi singuri. Nu e adevarat ce am spus. Ceasul desteptator m-a trezit. L-am pus sa ma trezeasca.

- N-ar fi trebuit. E nevoie sa va odihniti mai mult.

- Sunt mai multe feluri de odihna. Faptul ca stau cu dumneavoastra e mai odihnitor decat somnul. . Tot ce am spus noaptea trecuta este adevarat.

- Din noaptea aceea sunt foarte fericita.

Nu se mai simtea bolnava. Cumplita-i fierbinteala launtrica parea sa fi scazut ca prin minune. Nu o mai dureau oasele. Era deci adevarat - ceea ce presupusese ea - ca aparitia lui o va face sa nu mai fie bolnava. Ridica privirile spre el fara teama si fara timiditate, cercetandu-i chipul care parea sa cuprinda acum toata frumusetea de pe pamant. Fata lui era mai obosita, mai trasa decat in noaptea aceea cand il vazuse pentru intaia data la palat, dar aceasta ii conferea o noua frumusete. Ochii lui cenusii ii zambeau, iar buzele lui pline, senzuale isi ridicasera putin colturile. "Sunt fericita, gandi ea. Pana acum n-am cunoscut fericirea. N-am sa nazuiesc niciodata la mai mult."

- Acum va veti putea odihni, spuse el. Maine sosesc doi doctori si trei noi infirmiere. Ar fi bine sa va intoarceți la Misiune.

Edwina simti ca o cuprinde desperarea:

- Dar vreau sa raman aici. Trebuie sa muncesc sa continui munca.

- Veti putea lucra mai departe. Veti avea program numai dimineata. Acolo va veti bucura de mai mult confort. Veti avea camera dumneavoastra.

- Nu mi-ar folosi la nimic. N-as putea s-o izgonesc pe Miss Hodge.

La flacara unei lumanari Maiorul isi aprinse una din acele pretioase tigari provenite din provizia pe care Harry Bauer o tinea in cutia de sub brat. O clipa se uita la flacaruia lumanarii. Oferi tigara Edwinei, iar el isi aprinse alta.

- Vedeti, spuse el. Nu vreau sa vi se intample nimic rau. Sunt egoist. Doresc sa va stiu in cea mai deplina siguranta.

Elementul neprevazut se ivise iarasi. Din adancurile cele mai ascunse ale mintii lui, se auzi o voce launtrica: N-ar fi trebuit sa vii aici. Alte voci protestara: "Bucura-te de aceasta placere. Numai neghiobii resping darurile zeilor." Femeia aceasta era cealalta jumatate a propriei lui fiinte.

Edwina tinea tigara departe de buze, fiindca nu-i putea suferi gustul. "Nu trebuie sa observe, reflecta. Am s-o las sa arda singura". Adauga cu voce tare:

- Ce se va intampla cu noi? Ce e de facut?

- Nu trebuie sa va ingrijiti de asta. Asa ne-a fost scris. Nu depinde de noi.

Ea ar fi vrut sa strige: "Este prea tarziu." Dar pastra tacerea, fiindca trebuia sa-si zagazuiasca lacrimile de fericire si in acelasi timp de slabiciune.

"Nu importa, gandi ea. Nimic nu are importanta."

Din departare, de dincolo de marele bazin, le ajungea la ureche ropot de tobe, tobe mascule si tobe femele, lovite de maini cucernice. Apoi treptat sunetele unui fluier se alipira ropotului de tobe. Edwina se uita la Maior, apoi la cararea poleita de luna pe suprafata apei din bazin. Cararea incepea sa se topeasca sub primele mijiri ale zorilor.

Si el asculta muzica.

- Templul lui Visnu saluta o noua aurora, rosti Maiorul

Intinse mana, cuprinzand-o pe a ei. Inima Edwinei ridica osanale divinitatii: "Iți multumesc, Doamne. Iți multumesc pentru frumusetea acestor zori. Pentru frumusetea vietii si pentru tot ce ne inconjoara. O clipa simti ca ii vine sa lesine Cand se uita la chipul lui adorat, citi in ochii-i albastri cenusii o mare teama.

- Sunteti bolnava, rosti el. Aveti febra.

- Nu.

- N-ar trebui sa mai stati aici.

- Sunt obosita. Asta e tot.

- Oboseala nu provoaca asemenea febra. Am sa fac eu de garda. Ar fi bine sa va asezati in pat.

- Nu. Nu am nimic. Absolut nimic.

Agitatia lui crescuse ciudat. Statea in picioare, tinandu-i mana intr-a lui.

- Trebuie sa faceti ce va spun. Nu vreau sa vi se intample ceva.

- N-are sa mi se intample nimic. Am un organism tare. Iar norocul nu m-a tradat niciodata.

Maiorul nu-i raspunse. Se pleca si o ridica de pe scaun.

- Am sa va duc pana la pat.

Edwina nu-i rezista. Nu avea niciun rost sa i se mai impotriveasca. Simti bratele lui puternice cuprinzand-o si isi lasa capul pe umarul sau. O duse afara din salon, cobori scarile si strabatu coridorul pana la mica incapere pe care Edwina o impartea cu Miss Hodge. Fusese o calatorie scurta, dar ea ar fi vrut sa nu se mai termine, sa se legene in bratele lui si sa-i auda bataile inimii. Spiritul si creierul ei obosit repetau necontenit: "Iți multumesc. Doamne. Iți multumesc, Doamne. Acum nimic nu mai are importanta. Am gasit ceea ce cautam. Acum stiu ce inseamna fericirea."

Dupa ce intra in odaie, Maiorul o aseza cu grija pe banca tare si ii desfacu nasturii ieftinei uniforme albastre.

- Ma duc s-o trezesc pe Miss MacDaid. Pentru ea nu va conta daca va face de veghe un ceas in plus.

- Vino inapoi. Nu ma lasa singura.

- Nu te las. Ma intorc imediat.

Maiorul pleca. In vreme ce zacea pe spate in patul tare, Edwina simti ca incep sa o strabata fiorii. Intregul ei corp tremura atat de tare, incat se zguduia patul si scarțaia impletitura de sfoara. Miss Hodge tresari, gemu prin somn. Dar din fericire nu se trezi.

Miss MacDaid simti ca cineva ii clatina usor umarul. Deschise ochii, si in lumina slaba a zorilor vazu chipul Maiorului aplecat asupra ei.

- Da, exclama ea din obisnuinta. Ce s-a intamplat?

- Lady Heston e bolnava. Am trimis-o sa se culce.

Infirmiera-sefa se ridica in capul oaselor, tragandu-si pana la barbie cearsaful de bumbac. Nu fusese niciodata frumoasa, dar acum, in lumina slaba a zorilor, cu ochii ei umflati de somn, cu fata aspra, cu obrajii cazuti, neodihniti, arata ingrozitor de urata. Simtul datoriei o facu sa intrebe:

- Ce are?

- Nu stiu inca. Febra. febra foarte ridicata! As crede ca este malarie sau probabil febra tifoida.

Cochetaria lui Miss MacDaid invinse simtul datoriei.

- Du-te la ea. Vin si eu dupa ce ma imbrac.

Nu se osteni sa aprinda lumanarea. In lumina crescanda a zorilor se imbraca, isi spala fata cu apa calduta si isi netezi parul rar. Simtea parca prin ceata o mare satisfactie fiindca lady Heston fusese infranta. Femeia aceasta rezistase muncii grele, murdariei, sarcinilor celor mai dezgustatoare, dar pana la urma nu fusese destul de tare. O doborasera cateva milioane de microbi microscopici. "Acum a iesit din cursa, gandi Miss MacDaid. Cand se va vindeca nimic nu ma va mai putea impiedica sa o trimit la Bombay. Odata ajunsa acolo se va simti iarasi aproape de lumea ei occidentala, va uita de toate ideile astea stupide de a ramane aici pentru totdeauna." Teoretic o admira pe aceasta femeie eleganta pentru chipul cum primise provocarea asternandu-se pe munca, dar in mod practic o ura asa cum nu urase pe nimeni vreodata, mai mult chiar decat pe biata Natara Devi, pe care nu o vazuse de altfel decat de la distanta, in timp ce trecea in mica ei trasurica rosie. Natara Devi nu constituise niciodata o amenintare precisa. Natara Devi nu fusese altceva decat un foarte frumos corp.

Acum lady Heston o infricosa iarasi. In ultimele doua zile surprinsese doua schimburi de priviri intre aceasta si Maior, priviri care nu durasera mai mult decat o fractiune de secunda, dar care pentru ea aveau o semnificatie teribila, deoarece dovedeau o intimitate refuzata ei. In privirile acestea observase o nuanta pe care ea o cautase cu insetare toata viata. Pentru o clipa, simtise ca se transforma dintr-o femeie buna, muncitoare, darza, intr-un fel de demon, intr-o vrajitoare, intr-o ucigasa potentiala. De fiecare data aceasta experienta o zguduise imbolnavind-o, inspaimantand-o. "De ce sa-l aiba ea? striga cu amaraciune sufletul ei de virgina batrana. De ce sa-l distruga. tocmai ea care face parte dintr-o lume rasfatata si indestulata cu prisosinta de Dumnezeu?" O clipa reflectase cu inima stransa: "Nu! Mai bine o ucid. Nu voi permite sa se intample asa ceva. In ochii lui Dumnezeu voi avea dreptate daca o voi ucide."

Apoi, revenindu-i luciditatea, isi daduse seama ca ajunsese la marginea nebuniei si ca se asemuise cu un animal revoltat, gata sa treaca la violente. Nu-i venea sa creada ca in fiinta ei puteau sa coexiste asemenea patimi. Se adancise deci in munca incercand sa uite si pe lady Heston si pe Maior. "Nu merita sa le dau importanta." Apoi vocea intelepciunii ei ii contrazise pornirea. "Amandoi au importanta lor pentru ca fac parte din lumea celor binecuvantati. Oriunde s-ar duce, orice ar face, toate privirile vor fi indreptate spre ei. Se vor gasi intotdeauna oameni care sa-i iubeasca si sa-i admire. Toata munca mea, tot devotamentul meu nu ma vor indritui niciodata sa aspir la acest drept, la aceasta putere; ei au totul fiindca s-au nascut cu acest privilegiu. Dar era nedrept striga inima ei. Apoi urmau momente in care isi recastiga oarecum calmul. "Poate ca exista o farama de adevar in prostiile referitoare la reincarnare, ori la destinul care face ca unii oameni sa se nasca avand totul la dispozitie in vreme ce altii primesc atat de putin?" Apoi, in mijlocul ocupatiilor ei, gandurile ii fugeau la Maior si la lady Heston pe care-i vedea intr-o lumina noua, ca si cand ei ar fi fost un zeu si o zeita, iar ea Miss MacDaid o salbatica ce privea spectacolul vietii cu uimire si cu o stranie umilinta. Se pomeni atunci admirand-o pe lady Heston cu un fel de invidie materna. Uneori, cand se afla la hotarul dintre veghe si somn avea senzatia ca se identificase cu lady Heston si ca incerca bucuriile si placerile celor alesi.

Dar acum in lumina cenusie a diminetii se simtea mohorata, revoltata si plina de dispret. "Nu cred ca este atat de bolnava incat sa nu-si fi putut termina tura. Daca as fi fost eu, as fi stat la post. Am facut lucrul asta de multe ori. Nu are destula tarie in ea. Ori poate ca Maiorul ii poruncise sa se duca la culcare. Cine stie ce s-a intamplat intre ei, in vreme ce erau singuri? Cum de observase ca este bolnava? Ce cautase in salon, la o ora cand se presupunea ca trebuie sa doarma?

Batu din palme, chemand un servitor caruia ii ceru sa-i aduca ceai, apoi trecu in salon, la masa unde Edwina si Maiorul statusera cu putin timp inainte. Acolo gasi cele doua liste cu cifre, avand in cap cuvintele "morti" si "muribunzi", pe care lady Heston le scrisese ca sa nu incurce lucrurile. Servitorul ii aduse ceaiul, si in vreme ce il bea, Miss MacDaid nu-si lua privirile de la cele doua hartii. Dupa ce isi termina ceaiul, si mai inainte de a face primul rond prin spital, lua un creion din buzunarul de la piept al imaculatului ei halat si trecu, la sfarsitul listei cu insemnul "muribunzi", urmatoarea nota: "Lady Heston, sotia primului baron Heston." Lua apoi hartia si o tinu deasupra flacaruii lumanarii pe terminate si ii dadu foc, lasand-o sa arda pana nu mai ramase decat cenusa. Expresia de vrajitoare din ochii ei se stinse. Lua ulciorul greu de piatra in mainile ei puternice, capabile si totusi blande. Umplu cu apa cele doua cani si incepu sa-si faca rondul. La patul numarul 74 se opri putin mirata fiindca batranul care fusese trecut nu pe lista mortilor ci a muribunzilor, isi daduse sufletul neobservat. Zacea cu capul plecat pe o parte, linistit, cu gura deschisa, ca un om care sforaie in somn. Dar era mort. Miss MacDaid cunostea aspectul caracteristic mortii. Era experta in asemenea chestiuni. Moartea un insemna nimic pentru ea - disparuse inca un om din acea colcaiala de milioane, care dupa cate stia ea erau mai fericiti morti decat vii - dar faptul ca acesta se afla pe lista pe care o arsese ii paru o prevestire.

Trei avioane sosira in acea zi de dincolo de Muntele Abana aducand pe colonelul Moti de la Institutul de boli tropicale, pe inca doi specialisti in acest domeniu si noi provizii de permanganat, de cloruri si de alte medicamente de care spitalul avea o nevoie desperata. Colonelul era un barbat subtire, osos, de vreo patruzeci de ani, cu ochi negri patrunzatori, animati de o expresie mandra, plina de darzenie. Era un sikh capabil, cu convingeri radicale, acuzat de unii ca ar fi comunist sau chiar anarhist. India si Orientul nu se puteau insa lipsi de serviciile lui, pentru ca era un expert fara egal pe lume in domeniul bolilor tropicale. Era in acelasi timp si un cinic, care isi petrecuse viata luptandu-se cu molimele, cautand seruri care sa previna moartea si intrebandu-se in tot acest timp daca nu este preferabil sa-i lasi pe oameni sa moara atunci cand le suna ceasul. Era un vechi prieten al Maiorului, si impreuna se dusera la cortul batranei Maharani, spre a participa la o conferinta cu Rasid Ali Khan si cu colonelul Ranjit Singh, ai carui soldati sikhs erau necesari spre a impune masurile necesare zagazuirii holerei si febrei tifoide.

Dupa ora doua, fara sa fi luat in prealabil pranzul, colonelul Moti si asistentii sai, un tanar bengalez si un tanar malabrez din Trivandrum, se asternura pe lucru fiecare in cate o parte a orasului ruinat. Fiecare era insotit de cate un mic detasament de soldati sikhs si de cate o ceata de maturatori. In curand sapara santuri, prin care sa se scurga apa statuta si dadura foc caselor daramate, astfel incat la un moment dat ai fi zis ca un mare incendiu cuprinsese orasul. In piata centrala, arsa pana la pamant, unde cultivatorii de legume se inapoiasera instalandu-si tarabe cu gramezi de mango, pepeni galbeni, lamai, guave si ridichi, echipele stropira sau muiara totul in permanganat. Puturile fura dezinfectate cu cloruri. Ori de cate ori apareau cetele de muncitori, se ridicau vaiete si proteste fiindca erau destule proprietati, iar superstitiile erau violate sau ignorate. Pretutindeni se adunau grupuri compacte de hindusi care vociferau si amenintau sa treaca la acte de violenta, dar colonelul Moti si asistentii lui nici nu-i luau in seama. Acestia primisera din partea Maharanei autorizatia de a actiona asa cum vor crede de cuviinta, iar zveltii soldati sikhs care-i aparau cu baionetele scoase, nu asteptau decat sa riposteze cu brutalitate si eventual sa imprastie moartea.

Insuși colonelul fusese cuprins de un fel de frenezie mistica. Pentru prima data i se acorda mana libera sa distruga, sa anihileze cuiburile de sobolani, de tantari si de paduchi, sa darame si sa arda casele insalubre, sa nimiceasca microbii de pe fructe, legume si dulciuri. Aceasta frenezie era alimentata si de convingerea lui ca in acest chip facea sa se naruie - in chip simbolic - stravechea ignoranta, superstitiile si credintele vetuste, care inlantuisera poporul sau atatea milenii. Ura lui impotriva sobolanilor, a paduchilor si a microbilor era depasita de ura sa cumplita impotriva preotilor brahmani. Ori de cate ori se apropiau de el sau de oamenii lui spre a protesta, ii scuipa si le poruncea in hindustani sa-si vada de drum. De treizeci de ani incoace visa sa distruga lumea veche, spre a ingadui uneia noi sa se nasca. Acum i se oferea aceasta sansa si uza de ea cu toata darzenia.

In felul acesta un al doilea incendiu curata orasul Ranchipur. Dadu foc ruinelor bazarului in douasprezece locuri deodata, si in curand intreaga zona se transforma intr-o imensa vatra cu jeratic. De acolo flacarile lacome se intinsera la vechiul palat de vara si la daramaturile cinematografului. Incendiul inviorat de vanturile musonului mistui batranul palat de lemn, punand in acelasi timp capat unei istorii impanate cu acte de tiranie, otraviri si asasinate prin tortura. Focul se intinse pana la rau, scutind numai spitalul aflat in mijlocul unei vaste gradini, si Scoala de muzica, plasata dincolo de marele bazin.

Aproape de ora sase nu ramasera din orasul ruinat decat gramezi de jeratic si de cenusa. La periferie, unde casele mai rare scapasera de incendiu, colonelul, cu imbracamintea uda de transpiratie si de ploaie, continua furios lucrul stropindu-le cu petrol si dandu-le foc. Liceul de fete, ale carui pretioase carti Miss Dirks incercase sa le salveze, precum si bungalow-ul lui Miss Dirks si al lui Miss Hodge, cu toate pernele, fotografiile, servetelele de dantela si pretiosul serviciu de portelan din India de Est cazura prada flacarilor.

Din usa vargatului cort de vanatoare plasat pe deal, in preajma marelui palat, batrana Maharani urmarea cu privirile operatiile de distrugere, putin infricosata la inceput, iar dupa ce intelese deplin scopul acestei distrugeri, satisfacuta si recunoscatoare fata de fanaticul colonel Moti. Evident, nimicirea totala a orasului era binevenita, dar Maharani n-ar fi avut curajul sa ordone aceasta masura, fiindca era retinuta inca de stravechile traditii, obiceiuri si superstitii, de care nu se putuse inca dezbara. Si in vreme ce statea acolo, impreuna cu batrana principesa de Bewanagar, ajunse treptat la concluzia ca si cutremurul si inundatia fusesera in felul lor binevenite. Batranul Maharajah dusese o lupta lenta, facand adeseori compromisuri, din pura necesitate, cu vastul si imponderabilul trecut. Acum totul fusese maturat si un nou oras se va ridica din pamantul curatat, purificat, un nou oras cu temple din beton si otel, un nou oras in care nu vor exista cartiere insalubre pentru populatia paria si nici cocioabe intunecoase, mediu prielnic proliferarii ciumei si febrei tifoide, care abia asteptau sa loveasca prin surprindere ca veninoasele vipere Russell. Iar cand se va reconstitui barajul, puturile orasului - focare de infectie - vor fi inchise pe veci, iar apa proaspata si curata va fi adusa din munti prin conducte.

Spectacolul acestei distrugeri procura batranei Maharani o satisfactie salbatica, pura Asa distrusesera cei din poporul mahratta orase si sate in cursul sangeroaselor raiduri. Aceasta ii si facea pe bengalezi sa bage frica in copiii lor spunandu-le: Daca n-ai sa fii cuminte, au sa vina mahrattii sa te ia.

Putin timp dupa ce se lasa intunericul colonelul Moti isi facu aparitia la cortul de vanatoare si dupa ce se inclina ceremonios ceru scuze de forma , fiindca din greseala daduse foc orasului. Maharani il primi cu severitate, dar dupa cateva clipe il lasa sa inteleaga ca nu o suparase falsitatea scuzelor sale si ca in realitate era incantata fiindca el distrusese din greseala ceea ce mai ramasese din vechiul oras. Ii placuse lipsa lui de scrupule si maretia ideilor aflate inapoia acestui paravan. Si colonelului ii placuse flacara care ardea in ochii ei negri, crescand in intensitate in timpul discutiei lor.

Cand Maiorul sosi in jurul orei noua, ii gasi pe amandoi stand pe podeaua cortului, aplecati asupra unei foi mari si albe de hartie de orez, pe care colonelul Moti schita planurile unui nou oras, ce urma sa fie ridicat din caramida si beton armat cu otel, dupa moda americana, asemenea casei lui Rasid si a scolii serale pentru baietii paria, care rezistasera cutremurului, inundatiei si focului. Vor mai instala un sistem de drenaj care nu va mai permite existenta baltilor, refugiu pentru insidiosii tantari anofeli, cel mai crancen inamic al omului, spunea colonelul, pentru ca malaria se raspandea incontinuu, ucigand rareori, dar subminand vitalitatea unui intreg si mare popor.

Ochii lui scanteiau, oglindind entuziasmul visurilor sale.

- Vom construi un nou oras, cum nu mai exista si nici nu a existat vreodata in India - un oras care sa reziste asediului epidemiilor. Peste o generatie sau doua se va zamisli un nou popor, o noua rasa de indieni. Americanii au realizat asemenea lucruri in unele tari, cum ar fi Cuba, Panama si Filipine. Veti vedea.

In timp ce orasul ardea in vale, Maharani se lasa cucerita de entuziasmul colonelului. Oboseala si deziluziile ei se spulberau treptat. Acum ar fi vrut sa traiasca in veci spre a putea duce la indeplinire visul acestui nebun pornit pe distrugere. Stia ca ii vor trebui multi bani spre a se razboi cu hindusii ortodocsi, si chiar cu batranul Dewan, exponent al ideilor invechite, traditionale, dar Rasid, Maiorul, sotii Smiley vor fi alaturi de ea si vor munci din rasputeri, fara sa faca zgomot sau sa arunce praf in ochii oamenilor.

Pe cand Maharani asculta si se uita cu atentie la colonel, Maiorul fu molipsit la randul sau de entuziasmul lor. Ajunse chiar sa uite de desperarea care-l incoltise in drumul sau spre cort. Cateva clipe uitase de toate, chiar si de Edwina care se afla probabil pe moarte. In acest scurt interval devenise si el fanatic, impersonal, inuman, dedicat doar politicii si stiintei, asa cum fusese inainte de cutremur si de inundatie.

In vreme ce calarea pe bicicleta, mergand de-a lungul panglicii dramului asfaltat al Misiunii, luminat de vapaia reflectata a orasului incendiat, Maiorul intelesese deodata ca pentru Edwina nu mai exista scapare. De ce incoltise in mintea lui aceasta convingere n-ar fi putut sa spuna, si nici nu incerca de altfel sa-si analizeze simtamintele. Stia pur si simplu acest lucru, de parca i-ar fi spus-o arborii insiruiti de o parte si de alta a drumului, casele naruite si spiritele mortilor. In tot cursul zilei se framantase alternand intre nadejde si desperare, dezorientat, aproape naucit. In acest timp Edwina dormise linistita ca un copil, dar mistuita de febra. De vreo sase ori Maiorul intrase in mica incapere, in care grasuta Miss Hodge statea teapana pe un scaun incomod, uitandu-se ore intregi la silueta de pe pat.

La un moment dat, batrana domnisoara ridicase privirile asupra Maiorului care tocmai intra in camera. Infatisarea ei il facu sa cugete cu rautate: "De ce n-au atacat-o pe ea microbii? Ar fi mai bine pentru ea daca ar muri." Dumnezeu, avea el impresia, incepuse sa faca prostii. Lovea pe Edwina, pe bietul Mr. Jobnekar si pe Miss Dirks, si lasa in viata pe Miss Hodge pe negustori si pe preotii brahmani. Daca el sau chiar colonelul Moti ar tine locul lui Dumnezeu, macar pentru putin timp, ar face o treaba mult mai buna.

La orele patru, cand se duse sa o vada pe Edwina aceasta se trezise, dar ochii ii erau incetosati de febra, iar obrajii ii ardeau. Pete de un roz palid incepusera sa-i apara pe fata, asa ca Maiorul putu sa-i puna de data aceasta diagnosticul. La vederea lor gandi: "E bolnava de doua sau trei zile. S-a molipsit, desigur, inainte de cutremur. Poate a adus boala din nord, dinspre campiile uscate de arsita. Cand il vazu, Edwina ii surase.  

- Te asteptam, spuse ea intinzandu-i mana.

Maiorul i-o lua intr-a lui si se aseza pe marginea patului. Nici ea si nici el n-o bagau in seama pe Miss Hodge, care incepuse sa umble incolo si incoace prin camera, schimband locul canii cu apa ori netezind cuvertura de pe pat. Maiorul nici n-o vedea. Biata nebuna nu avea pentru el nicio importanta. Nimic nu mai avea importanta, cu exceptia Edwinei. Care trebuia sa se vindece

- Nu stiu cum de am luat boala asta spuse ea. Poate ca paharul.

- Ce pahar?

Ea ii istorisi cum daduse apa de baut din cana de pe masa femeii bolnave de febra tifoida care era pe moarte si cum, fara sa se gandeasca bause si ea din acelasi pahar.

- S-a intamplat in prima noapte in care ai venit sa-mi dai o mana de ajutor. Vorbele dumitale m-au facut atunci atat de fericita incat dupa aceea aproape ca nu mai stiam ce se intampla cu mine.

Maiorul incerca sa o incurajeze, explicandu-i ca infectia se produsese cu mult timp inainte, dar Edwina se agata cu tenacitate de ideea ei spunandu-si pentru sine: "Asa a trebuit sa se intample. m-a tradat propria mea fericire."

- V-ati facut vaccin antitific inainte de a veni in India? o intreba Maiorul.

- Nu, replica ea. Ca sa inchid gura sotului meu, i-am spus ca mi l-am facut. Adevarul este ca nu prea m-am sinchisit de vaccinuri. Sunt atat de neplacute si in afara de asta nu prea cred in asemenea lucruri.

Spiritul stiintific al Maiorului fu profund socat.

- Ati judecat gresit. si ati facut o mare prostie, zise el

- Am fost intotdeauna de parere ca ceea ce ti-e scris se implineste.

El nu-i raspunse. Ii stranse doar mai tare mana. Edwina facuse o mare greseala, iar credinta ei in fatalitate era de-a dreptul stupida. Cu toate acestea o iubea tocmai pentru ca era nepasatoare, ii placea jocul in sine si nu se plangea cand isi dadea seama ca a pierdut. Ciudat era faptul ca in cele din urma se indragostise de o femeie care reprezenta ceea ce el dezaproba mai mult.

- Ar fi trebuit sa-i spui imediat lui Miss MacDaid, rosti el. Nu te-ai molipsit de la pahar. Poate ca acesta a activat infectia.

- Nu i-am spus nimic fiindca imi era rusine de tampenia pe care o facusem. Apoi imi era frica sa nu ma expedieze. Dupa felul cum imi vorbisesi, n-as mai fi conceput sa plec si sa nu te mai vad.

Edwina se intoarse spre fereastra ingusta.

- Ce s-a intamplat? intreba ea. Ce arde?

- Arde intregul oras. S-a dat foc daramaturilor.

- Locul asta este un mic infern.

- Incendierea orasului are un scop bine gandit.

Dupa un timp Edwina isi intoarse din nou fata spre el.

- Cat timp am sa fiu bolnava?

- Nu stiu. Depinde de rezistenta dumneavoastra. Febra tifoida are o durata lunga.

Ea ramase ganditoare, apoi adauga:

- Ma tem ca am inceput sa va dau multa bataie de cap.

- Nu-i adevarat.

- N-ar fi mai bine daca m-ati duce la Misiune?

- Poate. Numai ca acolo nu va avea cine sa va ingrijeasca.

Ganditoare, Edwina pastra iarasi cateva clipe tacerea, apoi spuse:

- Miss Hodge ar merge cu mine. Si ar putea sa faca treburile cele mai dezagreabile. Nu pare sa o deranjeze asa ceva.

Miss Hodge care-i ascultase, interveni:

- Da, as fi incantata.

- Aici e demoralizant, zise Edwina. Cu totul altfel ar fi daca as putea sa va fiu de folos.

- Va trebui sa vorbesc cu matusa Phoebe. Toata povara va cadea pe umerii mei.

- N-as fi o povara prea mare. Ma voi sili sa fiu o pacienta ascultatoare. I-ai putea explica lui Miss Hodge tot ce are de facut.

Ideea era lipsita de sens, isi zise Maiorul. Desi avea foarte mult de lucru, i-ar fi mai usor sa o ingrijeasca aici la spital. La Misiune i-ar fi mai greu sa se duca. Va trebui sa isi rupa din timpul destinat odihnei spre a parcurge trei mile pe bicicleta. Pe de alta parte insa voia sa-i procure o multumire. Si mai voia sa o vada iarasi sanatoasa. Ar fi o nenorocire daca Edwina ar muri tocmai acum cand abia incepuse sa traiasca.

- M-as simti mult mai fericita acolo, spuse ea iarasi.

- Am sa ma duc sa discut cu matusa Phoebe, rosti Maiorul invaluindu-i mana mica si perfecta in mainile lui. Acum trebuie sa plec. Ar fi bine sa incercati sa dormiti. Asta e cel mai bun lucru. Cu cat veti dormi mai mult cu atat mai bine.

- Multumesc, dragul meu.

Edwina inchise ochii si ramase deplin linistita. Cand Maiorul socoti ca ea adormise, isi elibera incet mana si se ridica sa plece. Atunci ea deschise ochii.

- As vrea sa-l vad pe Tom Ransome.

- Nu. Nu e indicat. Nu e bine sa vina aici de la Scoala de muzica. E prea periculos.

- In regula.

- Acum plec.

Edwina inchise iarasi ochii si dupa ce Maiorul se retrase, Miss Hodge se aseza in preajma ei.

Era pentru prima oara in viata ca Edwina se simtea cu adevarat bolnava, dar in ciuda sfarselii care o biruia, trupul si spiritul ei nu voiau sa cedeze. O caldura grea se lasase ca o imensa patura asupra spitalului si, incetul cu incetul, flacarile care se ridicau deasupra orasului incendiat imbacseau atmosfera cu fum. Febra o asalta, apoi se retragea in valuri violente. Nu exista nici gheata, nici cel putin apa rece. Cateodata cadea intr-un fel de toropeala, dar cand mintea i se limpezea iarasi, incepeau sa o munceasca gandurile: "Asa trebuie sa fie purgatoriul." Arsita, arsita, arsita pretutindeni, dar nu indeajuns ca sa o omoare. Apoi medicamentele o scaldau in sudoare, iar patul si aspra camasa de noapte se udau atat de tare, incat Miss Hodge trebui sa aduca altele uscate. Cand se inapoie frigurile incepura sa zguduie corpul Edwinei cu o violenta inspaimantatoare. Dupa ce trecura, ea ramase nemiscata, in vreme ce febra porni iarasi sa creasca.

Nu-i trecea prin minte ca ar putea sa moara, fiindca in mintea ei moartea nu fusese niciodata legata de propria-i persoana. Moartea putea sa secere pe cei din jur dar pe ea o va ocoli. Isi dadea seama ca prin ceata, ca boala aceasta avea sa tina mult, poate saptamani, ori chiar luni, dar aceasta nu parea sa mai aiba vreo importanta. Singurul lucru care-i muncea creierul obosit era hotararea de a nu adormi, ca nu cumva in timpul somnului Maiorul sa se inapoieze si s-o vegheze, fara ca ea sa stie acest lucru. Nu indraznea sa doarma, ca sa nu piarda cateva minute de fericire.

Maiorul trebuia sa incerce un mare ocol din cauza incendiului care facea impracticabile strazile din preajma bazinului. Cand ajunse la marginea pietii centrale, trebui sa coboare de pe bicicleta si sa umble prin noroiul rosu de pe camp pana ce ajunse la podul caii ferate.

In vreme ce umbla si se uita in jur. ajunse la concluzia ca focul nu era accidental. Era sigur ca ciudatul colonel Moti il dezlantuise in mod deliberat si i se paru foarte bizar ca un om capabil de cea mai severa autodisciplina in stiinta sa dea dovada de o atat de evidenta lipsa de scrupule in relatiile cu societatea. Nu-l mai vazuse pe acest darz doctor sikh de aproape doi ani si gasea acum in el ceva primejdios, o insusire care in acelasi timp era foarte tulburatoare. In scurtele momente pe care le petrecusera impreuna dupa sosirea lui Moti deslusise focul care ardea in ochii negri ai colegului sau. In cursul acelei intalniri fugitive, se schimbasera mai mult urari de bun venit si se discutase mai putin despre o epidemie si despre caile de lupta impotriva acesteia. Maiorul simtea o rusine vaga de parca s-ar fi facut vinovat de neglijenta, fiindca il lasase pe Moti sa se descurce, de atunci, singur. Acum, in vreme ce se analiza pe sine, isi dadu seama ca impartasea pasiunea lui Moti pentru mantuirea Indiei, dar ca el era mai putin inclinat spre politica si ca in orice caz avea mai multe scrupule. Moti simtea nevoia desperata de a actiona, ca si cand viata ar fi fost prea scurta pentru tot ce avea de facut. Omul acesta avea temperamentul unui fanatic.

In vreme ce mergea pe bicicleta de-a lungul drumului distileriei, infruntand ploaia, avea in fata ochilor chipul prietenului sau - gura lui aspra, fruntea osoasa, barba deasa si vizibila, caracteristica celor din rasa sikh, chiar daca s-ar fi barbierit de trei ori pe zi, dar mai presus de toate, ochii lui negri scanteind de nerabdare si oglindind o severa intoleranta fata de prostia si slabiciunile semenilor sai. Moti n-ar fi dat niciodata dovada de slabiciunea de care Maiorul se facuse acum vinovat. Pentru Moti femeile nu existau, nici chiar ca un fel de instrumente necesare spre a-i procura placeri senzuale. Toata energia, toata forta lui creatoare si-o concentra in varful unei flacarui albastre, mai fine ca un varf de ac, tot atat de nemiloasa ca si sangeroasa Kali; si el si neinduplecata zeita doreau sa distruga vechiul pentru ca ceva mai bun si mai frumos sa poata fi creat din cenusa. In fiinta lui Moti nu existau elemente neprevazute. Moti n-ar fi savarsit niciodata nebunia de care se facuse el vinovat.

Cu toate acestea, Maiorul nu-si invidia prietenul. Cand se gandea la scurtele momente de satisfactie pe care le incercase in ultimele doua sau trei zile, momente in care nu se mai simtise singur si in care ego-ul sau, cu toate pasiunile si fanatismele lui fusesera neutralizate, simtise un fel de mila fata de viata atat de saraca a lui Moti.

Gasi pe matusa Phoebe si pe Homer Smiley in bucatarie, dand de mancare unui copilas negru, pe care-l gasisera ratacind infometat si ingrozit printre ruinele aprinse ale unei mahalale. Copilul, din casta daji, ramasese singur pe lume, dupa ce parintii, fratii si surorile sale pierisera cu totii. Copilul infuleca asemenea unui mic animal, uitandu-se tot timpul piezis, ca si cand s-ar fi temut sa nu fie lovit de vreunul din cei de fata.

Si matusa Phoebe si Mr. Smiley se uitara cu mirare la Maior. El le vorbi despre boala Edwinei si le repeta aproape cu timiditate dorinta exprimata de ea de a se inapoia la Misiune.

- Dar este mai bine ingrijita la spital, zise Homer Smiley. Aici nu se poate bucura de niciun confort.

- Miss Hodge o va insoti. A innebunit de tot, dar este inofensiva si ar putea sa fie utila. Devotamentul ei o face necesara.

Matusa Phoebe puse o noua portie de orez in farfuria copilului.

- Eu n-am nimic impotriva, grai ea. Poate ca aici nu va gasi prea mult confort, dar daca tine sa vina, o sa aranjam noi lucrurile intr-un fel. As putea sa-i cedez odaia mea, iar eu sa ma instalez in camera de debara, acum dupa ce femeile celelalte au plecat.

- N-am vrut sa spun ca refuzam sa o primim, interveni Homer Smiley. Ma gandeam numai la ceea ce va fi mai bine pentru ea. Cred ca ma intelegi, nu-i asa?

Maiorul tacu o clipa, apoi relua:

- Sigur ca te inteleg. Cand am luat in considerare dorinta aceasta a ei, mi-am spus acelasi lucru. Nu stiu insa daca am judecat bine. Lady Heston nu este un pacient ca oricare altul. Nu este o simpla chestiune de tratament medical. Vrea sa vina aici fiindca isi inchipuie ca va fi multumita in acest mediu. Iar in cazul ei multumirea sufleteasca are mare insemnatate.

- Ramane sa hotarasti dumneata, doctore.

- Atunci am s-o trimit cat mai repede imi va fi cu putinta. Va multumesc. Stiam ca va cer un sacrificiu, dar mai stiam ca ma veti intelege.

Copilul termina brusc sa manance, de parca n-ar mai fi fost in stare sa vare o boaba de orez in gura lui mare si urata. Spre surprinderea celor de fata, isi impreuna manutele slabe si se ploconi.

- Acum trebuie sa va las si sa ma duc la orfelinat, spuse Homer Smiley. Dupa focul asta va trebui sa dam adapost la si mai multi oameni.

Pleca luand si pe copil si mergand alaturi de bicicleta pe care o impingea de la spate. Maiorul ii urmari cu privirea pana ce iesira din fascicolul de lumina care razbatea pe usa afara si se pierdura in ploaie. Se intoarse apoi spre matusa Phoebe, care-i spuse:

- Am sa-i port de grija lady-ei Heston. Acum situatia s-a mai imbunatatit la orfelinat. Acolo nu mai este atat de mult de lucru. Sa stii ca imi place mult.

Pentru prima oara de la dezastru incoace, baura cate un ceai, stand de vorba despre lucruri marunte, casnice. Apoi Maiorul se ridica si isi lua cu regret ramas bun, pana a doua zi. Inainte de a-l lasa sa plece, matusa Phoebe ii spuse brusc:

- Sa n-ai grija. Ma voi ocupa de ea cu toata atentia. Ma pricep in materie de febra tifoida. In nouazeci si opt am avut o epidemie de febra tifoida la Beaver Dam. Doi dintre fratii mei si un nepot s-au imbolnavit in acelasi timp.

Maiorul pleca inviorat si calmat dupa cele cateva minute petrecute in compania matusii Phoebe. Il interesa seninatatea ei fiindca nu izvora din resemnarea orientalilor, ci din spiritul de actiune al occidentalilor. Ea ajunsese la aceasta seninatate nu datorita negativitatii contemplative, asa cum se intamplase cu Mr. Bannerjee tatal, ci drept urmare a unei activitati obiective si altruiste. Era straniu dar totodata adevarat ca nu putea exista o trainica pace launtrica si o adanca intelepciune atata vreme cat ego-ul isi cerea dreptul la viata. Trebuie sa fi trait intens, ca matusa Phoebe stand aproape vesnic treaza, sau sa fi negat, ca batranul Bannerjee, existenta a tot ce este fizic si material. Dintre aceste doua formule, cea aleasa de matusa Phoebe era mai inteleapta. In orice caz era cea mai umana.

"As putea pleca impreuna cu Edwina in alta parte a lumii, gandi el in Malaezia in Indochina sau chiar in China, si sa luam totul de la inceput. Si acolo as putea fi util. Mi-as continua lucrul, iar ea s-ar bucura de liniste." Dar isi dadu imediat seama ca toate acestea erau lipsite de sens, asa cum sunt, de pilda, romanele si filmele occidentale. Nu ar putea sa fuga impreuna de aici, fara sa se distruga si ea si el. Nu i-ar fi posibil sa paraseasca aceasta Indie cruda si magnifica, fiindca ii intrase in sange. Cambridge, Scoala de medicina, ideile noi, pana si femeile cu care se culcase in occident nu izbutisera sa-l schimbe. El nu facea parte din lumea Occidentala. Apartinea acestei vaste tari bantuita de seceta, de broaste si teribile inundatii, de foamete si de cutremure, o tara cu temple multe si cu jungle uriase care se desfasurau pana la portile oraselor. Si cand isi aminti de nostalgia pe care o incercase in toti acei lungi ani petrecuti in vest isi dadu seama ca nu-i va fi cu putinta sa mai paraseasca vreodata India. In lumina reflectata de orasul incendiat, un sacal traversa drumul prin fata lui, alergand elastic, iar frunzele smochinilor de Java incepura sa-i murmure prin ploaie: "Ea va muri, ea va muri." Si murmurul acela, constata el brusc inspaimantat, era o manifestare a unei voci dinlauntrul sau, a unei intelepciuni tot atat de stravechi ca si India insasi. Aceasta intelepciune ancestrala il avertiza ca ea trebuia sa moara, fiindca asa hotarasera zeii, fiindca asa ii era scris si lui si ei. Stiuse din primul moment cand o vazuse sub candelabrul stralucitor, inconjurat de albine, din palat, ca lucrurile se vor termina rau. Intelese abia acum motivul comportamentului sau de atunci. Desi ea arata excitant de frumoasa, senina si putin vicioasa, el ii intorsese brusc spatele si evitase sa se mai uite la ea in tot cursul serii. Trebuia sa se termine rau. Poate ca ar fi fost preferabil sa nu se intalneasca niciodata. Dar aceasta constatare nu-i usura nici durerea si nici dorinta-i fizica.

Copacii de deasupra capului sau continuau sa murmure: "Va muri! Va muri! Va muri!"

Cand se apropie de podul caii ferate, din adancul sufletului sau pornira sa-l asalteze noi vesti. Ea trebuia sa moara fiindca era prea obosita spre a se mai lupta sa traiasca. Simtise acest lucru in vreme ce statea pe marginea patului si ii vorbea. De aceea ii ceruse ea sa-l vada pe Ransome. Edwina era asemenea acelor nenorociti famelici din castele de jos care nu fac niciun efort spre a trai, fiindca le este mai usor sa moara.

In cursul diminetii primul tren strabatu valea adanca si abrupta, inaintand cu precautie de-a lungul caii ferate refacute in graba. Aducea hrana, medicamente, noi infirmiere si doctori. Intr-unul din vagoane se afla batranul Dewan, tot atat de imaculat in costumul lui de panza fina de in bengalez, peste care iși etala barba alba. Era intovarasit numai de unul din fiii sai, de un nepot si de un stranepot, iar la sosire il intampina vechiul lui inamic din consiliu Rasid Ali Khan, naucit dupa saptezeci si doua de ore de activitate neintrerupta. Amandoi plecara de indata spre cortul Maharanei.

Batrana doamna il primi pe Dewan cu un amestec de teama si de placere. Era bucuroasa fiindca el se inapoiase din munti, spre a infrunta apriga caldura a musonului. Viclenia si intelepciunea lui ii vor fi de mare ajutor. In acelasi timp se temea, pentru ca era sigura ca Dewan-ul va incepe sa vorbeasca de indata despre bani si despre cheltuieli si va incerca sa franeze eforturile ei de a recladi orasul Ranchipur mai inainte de a muri. Adevarul este ca fusese cu totul cucerita de lipsa de scrupule si de entuziasmul colonelului Moti in vreme ce discutasera impreuna, intocmind planuri pentru noul oras. Dewan-ul era un indian de moda veche, unul dintre cei mai straluciti exponenti ai stravechii Indii, care cauta solutii in trecut, inspirandu-se din credinta si cultura indiana. Invesmantat in costumul sau imaculat, participa la toate consiliile, impotrivindu-se cu incapatanare si viclenie oricaror inovatii aduse din Occident. Voia ca India sa apartina ei insasi, sa se intoarca la izvoarele ei din care sa isi traga puterea. Colonelul Moti reprezenta India noua, dornica sa adopte din Vest tot ce are bun si sa nimiceasca tot ce este imbatranit reactionar, negativist si chiar unele lucruri acceptabile, spre a porni totul de la zero. Simtamintele batranei Maharani erau mai simple, fiindca aceasta era feminina, intuitiva, nerabdatoare. Ar fi vrut sa vada un nou Ranchipur rasarind in fiinta maine, un oras care sa fie un model pentru intreaga Indie, si mai presus de toate un exemplu pentru toti acei europeni care pretind ca India nu este capabila sa-si rezolve propriile ei probleme. Maharani era animata de o imensa mandrie pe care voia sa o manifeste prin realizari si o indrazneala care nu tinea seama de nimic, caracteristica ei. Batranul cu barba alba ramase profund socat de tabloul oferit de acest oras, redus, datorita unei noi si mari conflagratii, la un imens morman de cenusa fumeganda. Templele aveau zidurile innegrite, blestematul palat de lemn fusese distrus, toate punctele de reper care legau pe oameni de trecut disparusera. Ramasesera in picioare doar cateva cladiri urate, construite potrivit unor planuri occidentale, si care se ridicau triumfatoare deasupra ruinelor stravechii Indii - scoala serala pentru baietii paria, casa inamicului sau Rasid Ali Khan, scoala de ingineri si cladirea lipsita de ornamente a spitalului. Restul nu mai exista.

Cand Dewan-ul intreba cum de se facea ca distrugerea fusese atat de totala, Maharani incerca sa-i explice ca cel de-al doilea incendiu, izbucnit accidental, se intinsese datorita vanturilor musonului. Dar ea isi dadu imediat seama ca batranul nu putea fi pacalit. Ochii lui negri, patrunzatori ca niste burghie, se ingustasera la auzul numelui colonelului Moti, si Maharani il vazu cum se infioara. Moti, mai mult decat englezii, era dusmanul sau si chiar dusmanul Indiei. Dewan-ul se pricepea sa-i duca de nas pe englezi; oricat erau ei de stupizi, de incapatanati, si de tenaci ii putea pacali, daca ii lua cu incetisorul.

De mai bine de saizeci de ani lucra in felul sau, potrivit unei stravechi diplomatii, spre a-i impinge cu incetul pe englezi la ruina - asa cum il impinsese pe lordul Heston intr-o cursa in noaptea aceea la palat. In acelasi timp salva tot ce putea fi salvat din stravechea Indie. Pana acum strategia lui nu daduse gres. Daca ar mai trai inca o suta de ani, ar apuca sa vada o Indie libera si intacta, o Indie traditionala, demna, incoronata de onoruri. Britanicii se vor autodistruge. Vor termina prin a fi inghititi de India, asa cum fusesera inghititi toti invadatorii ei. Acum Moti si alti oameni de o seama cu acesta se ridicau spre a distruge tot ce cladisera cu atata rabdare si tenacitate adevaratii indieni printre care se numara si Dewan-ul. Moti si ceilalti radicali erau mai mult inamici sai si ai Indiei, decat ai englezilor. Britanicii se marginisera sa priveasca India drept o mare sursa de venituri, cea mai bogata sursa de venituri cunoscuta vreodata in lume. Dar nu se atinsesera de sufletul si de spiritul Indiei, fiindca nu gasisera necesar sa isi piarda vremea cu asa ceva.

Dar Moti si cu furiosii lui intelegeau sa nimiceasca sufletul Indiei asa cum Moti nimicise ruinele orasului Ranchipur.

Maharani se uita la batranul om si ii citea gandurile pe chip. De multa vreme ii urmarea planurile viclene si succesele; uneori il ajutase, dar niciunul din ei nu lasase sa se vada prin vreun semn ca ar sti ceea ce se petrece in mintea celuilalt. "Este foarte batran, gandi ea. Are probabil nouazeci de ani, ceea ce pentru un indian reprezinta o varsta matusalemica. Nu va mai trai mult. Daca se va avanta in batalie cu Rasid, cu Moti si cu mine va pieri caci nu va rezista efortului. Pacat de el. A fost un bun luptator, dar acum e orb."

Acum Maharani stia ce avea de facut. Stiuse acest lucru inca dupa primele sale convorbiri cu Moti. In definitiv dispunea de puteri absolute. Avea chiar posibilitatea sa-l demita pe Dewan, daca acesta devenea suparator. In sfarsit ajunsese ceea ce isi dorise toata viata sa fie - o atotputernica regina mahratta. "Dar va muri, gandi ea. Nu va fi nevoie sa-l demit." Caldura si socul pe care il resimtise in urma distrugerii vechiului Ranchipur il vor scoate din lupta. Maharani mai stia ca Moti si "furiosii" sai urmareau in final sa o distruga si pe ea si pe toti ceilalti printi, incepand cu puternicul Nizam si cu bogatul Baroda si terminand cu ultimii printisori latifundiari. Dar mai inainte de aceasta ea va indeplini ceea ce "furiosii" nu vor putea sa indeplineasca prea usor dupa ce vor pune mana pe fraiele statului, fiindca ea dispunea de o putere absoluta inlauntrul granitelor Ranchipurului o putere pe care ei nu o vor detine niciodata. Si deodata isi aminti titlul pe care i-l daduse Ransome si pe care Maiorul se grabise sa i-l comunice - Ultima Regina

Batranul Dewan nu protesta impotriva procedeelor lui Moti. Exceptand secunda aceea cand tremurase usor si ochii lui negri se ingustasera, nu dadu niciun semn ca n-ar fi aprobat ceea ce se executase si nici chiar fantasticul plan al unui nou oras. Nu isi va atinge scopul prin lupta deschisa; va actiona in tacere, ascuns, blocand fiecare plan, fiecare schimbare, fiecare schema, pana ce le va zadarnici in cele din urma, asa cum cele mai multe lucruri erau zadarnicite in India prin uzura si energie.

Dewan-ul pleca apoi sa rascoleasca prin cenusa propriei sale case, spunand ca se va inapoia pe inserat, dupa ce se va mai racori. Maharani ordona sa i se ridice un cort langa al ei, astfel incat proprii ei spioni sa o informeze asupra tuturor miscarilor lui, sa-i repete tot ce spunea si poate si ceea ce gandea. Ea mai stia ca oricate precautiuni ar fi luat, Dewan-ul va cunoaste toate intrevederile ei cu Moti si cu Rasid Ali Khan si toate discutiile purtate de ea cu acestia. Avea nevoie de batran pentru un singur lucru - sa-i mijloceasca vinderea bijuteriilor. Nimeni pe lume n-ar putea sa obtina un pret mai bun in targurile din Occident. Toate vor fi cumparate de cocote si de bogatele si vulgarele sotii ale arivistilor si speculantilor ingrasati de pe urma declinului civilizatiei occidentale. Pietrele ei pretioase aveau sa se intoarca in magazinele din Place Vendôme, Bond Street si Fifth Avenue. Dar acum era o femeie batrana, iar pasiunea ei pentru bijuterii murise. Nu o mai interesa nici macar pe ce maini vor cadea acestea. Pentru ea era important doar faptul ca in schimbul lor va obtine milioane de rupii necesare reconstruirii Ranchipurului si transformarii orasului, a satelor si a districtelor din jur, intr-un laborator model care sa serveasca drept exemplu restului Indiei si intregului Orient. Maharani avea nevoie de oameni tineri, puternici, abili, ca Rasid, Maiorul si colonelul Moti. Nu uitase nici ceea ce facuse si ceea ce avea sa mai faca Homer Smiley, caruia ii rezerva - ca si lui Ransome - un loc in transpunerea in viata a planurilor ei. Dupa plecarea Dewan-ului trimise dupa acestia, trecand peste oprelistea Maiorului, care spusese ca este primejdios sa-l cheme pe Ransome de la spitalul de holerici din Scoala de muzica. Dupa sosirea lor, propusese lui Mr. Smiley sa paraseasca Misiunea si sa accepte postul de Ministru al prosperitatii publice, avandu-l pe Ransome drept adjunct. Aceasta functie nu existase pana atunci in Ranchipur. Colonelul Moti care sugerase crearea ei subliniindu-i importanta si necesitatea, cunostea activitatea lui Mr. Smiley si-l propusese pentru acest post socotindu-l singurul capabil sa-l ocupe, nu numai din Ranchipur dar si din intreaga Indie. Maharani trebuia sa mai gaseasca un nou lider in locul bietului Mr. Jobnekar, dar acum acest lucru nu mai era atat de greu ca inainte, fiindca maturatorii nu vor mai fi inghesuiti in propriul lor cartier si tratati mai rau decat animalele Oamenii acestia erau inteligenti si isi asimilau cu usurinta invatatura primita. Ea mai trebuia sa gaseasca pe cineva care sa preia sarcinile lui Miss Dirks referitoare la educarea femeilor. Dar si acest lucru era mult mai usor azi, decat acum douazeci si cinci de ani. In India se gaseau acum femei educate, capabile si energice, cum era de pilda Mrs. Naidu, prietena inflacaratului colonel Moti.

Dupa ce ramase iarasi singura, batrana Maharani trimise dupa Gopal Rao si ii spuse ca de acum inainte ii va fi secretar si va lucra sub ordinele ei directe. Aceasta solutie o aranja de minune. Gopal Rao era tanar, frumos, dibaci, plin de darzenie si inzestrat cu trasaturi de caracter comune cu ale ei, dobandite desigur gratie sangelui lor mahratt. El trebuia sa-si gaseasca in aceeasi zi un inlocuitor, astfel incat sa se poata prezenta la noul post. Dupa ce il concedie, Maharani se inapoie in apartamentul ei din cort simtindu-se iarasi tanara si plina de vigoare ca o tigresa. Batranul Dewan nu o mai tulbura. Inconjurata de o falanga de tineri, il va putea infrange usor. Se va folosi de forta si de siretenia lor, astfel incat sa-i dea serios de lucru. S-ar putea sa fie "Ultima Regina", dar in orice caz va fi o regina mare, care va ramane inscrisa cu litere de aur in istoria Ranchipurului si a Indiei.

Cand Mr. Smiley pleca de la Maharani, o lua la picior spre Misiune, incarcat cu medicamentele furnizate de asistentul colonelului Moti. Acolo, pe alee, se intalni cu un mic convoi alcatuit din lady Heston dusa pe o targa carata de patru culii si adapostita sub o umbrela de ploaie tinuta de Miss Hodge, care umbla pe langa targa. Cand le saluta, lady Heston deschise ochii.

- Ati fost foarte bun fiindca mi-ati ingaduit sa vin la Misiune, zise.

Mr. Smiley o asigura ca prezenta ei nu deranja pe nimeni si ca se va simti mult mai fericita aici decat la spital; apoi ea inchise obosita ochii si se abandona leganarii targii. Oasele o dureau, capul ii zvacnea din cauza febrei si treptat se scufunda intr-o stare de inconstienta, mai apropiata de moarte decat de somn.

In vreme ce Mr. Smiley mergea pe langa convoi, inima ii canta in trupul sau uzat. In sfarsit nu va mai depinde de meschinaria, de economiile stupide, de criticile rauvoitoare si calomnioase ale Consiliului misiunilor si ale unor oameni ca Mrs. Simon. Acum scrisorile ei dezgustatoare, intrigile ei nu vor mai servi la nimic. El isi va putea continua opera, fara sa i se mai puna bete in roate. Va avea in spatele sau bogatiile Ranchipurului. Acesta era singurul dar pe care l-ar fi cerut cerului.

Era fericit si datorita altor motive: in primul rand fiindca va face placere sotiei sale si matusii Phoebe si in al doilea rand pentru ca va avea un colaborator de talia lui Ransome. Acum il va ajuta pe Ransome asa cum ani de-a randul ii ajutase pe oamenii din castele de jos. In vreme ce ascultase, impreuna cu Ransome, planurile expuse de Maharani, se temuse ca acesta va refuza sarcina ce i se incredinta asa cum isi facuse obiceiul sa refuze tot ce i se oferea. De data aceea, Tom acceptase fara sa stea la ganduri, dand dovada de o hotarare care-l uimise pe Mr. Smiley.

Dupa ce parasisera impreuna cortul si se indreptasera spre Scoala de muzica, Ransome i se adresase:

- Sper ca nu te-a suparat acceptarea mea.

Mr. Smiley ii raspunsese:

- De ce sa ma supere, dragul meu?

- N-am facut niciodata nimic ca sa merit aceasta incredere. Cred ca exista cel putin doisprezece insi cu care ai fi preferat sa lucrezi.

- Nu, nu m-am gandit la niciunul care ar putea sa te inlocuiasca.

Umblara un timp in tacere, iar cand ajunsera la marele bazin, unde drumurile lor se desparteau, Ransome ii spusese brusc:

- Fern Simon va ramane aici, in Ranchipur. Vrea sa devina infirmiera. I-a intrat in cap sa lucreze in districtele marginase.

- Ma bucur, rosti Mr. Smiley. E o fata buna.

- As vrea sa va mai spun doua vorbe, pe care n-am sa le mai repet niciodata.

Se oprira in capul scarii largi cu trepte joase, care cobora spre apa. O clipa, Ransome isi arunca privirile asupra unei femei care spala batand niste rufe murdare pe pietrele de jos. Mr. Smiley isi dadu seama ca interlocutorul sau facea un mare efort. De doua ori acesta inghitise anevoie mai inainte de a vorbi.

- Acum cred ca inteleg ce urmariti - dumneata, Maiorul, Rasid si batrana Maharani. Pana acum nu eram deplin lamurit. Vreau deci sa va ajut.

- Perfect, exclama Mr. Smiley intuind jena lui Ransome. Sunt incantat.

- Mai e ceva.

- Da.

- Fern si cu mine vrem sa ne casatorim.

- Ei, iata o surpriza placuta, rosti Mr. Smiley. Foarte bine. Ma bucura mult ce-am auzit. Felicitari. Ah, ce surpriza am sa fac sotiei mele si matusii Phoebe.

Ransome se abtinu sa-i spuna ca vestea asta nu o va prinde nepregatita pe matusa Phoebe.

- Nu stiu daca procedez asa cum ar trebui, relua el. Simteam nevoia sa vorbesc cuiva despre aceasta chestiune si mi-am zis ca dumneata esti persoana cea mai indicata. Dupa cum stii, nu mai sunt un om tanar. Sunt cu multi ani mai varstnic decat Fern.

- Daca va iubiti, varsta nu are importanta.

- M-am gandit la asta, replica Ransome, dar am impresia ca numai eu castig din toata afacerea.

- Fern este o fata exceptionala. Va fi o buna sotie

- Ma mai preocupa o chestiune - cum vezi iți fac o adevarata confesiune.

- Da?

- Fern si cu mine am trait deja impreuna.

Expresia unei adanci mirari se asternu pe chipul lui Mr. Smiley. Nu era socat de aceasta marturisire, dar il stingherea propria lui inocenta, lipsa-i de experienta fata de un om ca Ransome care stia atat de multe despre femei. Mirarea lui se schimba in perplexitate. Fata, trasa, i se inrosi. Rosti incet:

- N-am stiut. Tusi cerandu-i parca scuze apoi adauga: Cum era sa stiu? Nici nu mi-ar fi trecut prin cap.

O clipa incerca un simtamant bizar, de vinovatie, ca si cand el insusi ar fi pacatuit, fiindca nu cunoscuse decat iubirea confortabila, familiara, putin excitanta, a Berthei Smiley. O expresie visatoare licari in ochii lui, inapoia lentilelor ochelarilor.

- Nu incerc sa ma scuz, zise Ransome. Cred ca Fern a dorit acest lucru tot atat de mult ca si mine. Totul s-a intamplat intr-un chip foarte ciudat. a fost, as putea spune, ceva inevitabil. Cred ca nici ea si nici eu nu ne-am fi putut impotrivi acestei chemari.

- Nici nu-mi trece prin minte sa ma erijez in judecator al faptelor voastre, spuse Mr. Smiley. Am prea putina experienta in acest domeniu. Daca va casatoriti, totul se indreapta, cu atat mai mult cu cat nu ati facut niciun rau nimanui.

- Cateodata, in asemenea circumstante, casatoria poate fi mai pacatoasa decat pacatul originar.

Un suras se asternu pe chipul ridat al misionarului. Ransome se complica iarasi taind firul in patru.

- Nu cred ca este atat de complicat pe cat iti inchipui, zise. E bine sa lasi lucrurile sa mearga de la sine.

Emotia de acum a lui Mr. Smiley nu se deosebea mult de placerea unei batrane matusi care afla ca doi tineri se iubesc. Tinea mult si la Ransome si la Fern, si ar fi dorit sa-l desdauneze de nefericirile pe care le cunoscusera, ar fi vrut sa-i pastreze langa el, iar daca cei doi se vor casatori, sa traiasca in casa mare si galbena a lui Ransome, iar sambata sa participe la agapele prietenesti, impreuna cu Rasid, cu Maiorul si cu Miss MacDaid. Avea convingerea ca aceasta casnicie va face ca viata sa fie mai placuta in Ranchipur.

- Ne poti cununa? intreba Ransome.

- Desigur. Oricand. La Misiune.

- Cred ca ar fi bine sa facem cununia cat mai repede. Ransome fu pe punctul sa adauge: "Fiindca nu ne-am luat masuri de prevedere." Dar se abtinu, gandindu-se ca aceasta ar depasi intelegerea lui Mr. Smiley.

- Da. Cred ca ar fi bine.

- Intr-o zi sau doua, ne incheiem misiunea la Scoala de muzica. Nu vor mai avea nevoie de amatori ca noi. Asa ca ne vom putea casatori.

- Cand doriti, zise Mr. Smiley. Lua mana subtire a lui Ransome intr-a lui: Ma bucur nespus de mult. Mi-ai dat o veste minunata. Adauga zambind: Imi permit sa-ti dau si eu un sfat.

- Da?

- N-o lasa pe Mrs. Simon sa-i calce piciorul in casa voastra.

Ransome rase.

- Nicio grija.

- Pot sa-i spun sotiei mele si matusii Phoebe?

- Nici vorba. Trebuie sa fie informate, tinand seama ca intr-un fel au fost amestecate in toata treaba asta. Dupa o secunda adauga: As vrea doar sa stie ca faptul nu s-a intamplat in noaptea aceea cand am adus-o la Misiune. Atunci nu am incercat sa va insel. S-a petrecut mai tarziu, in timpul inundatiei - in noaptea in care m-am pierdut cu barca pe ape. S-a intamplat in casa lui Mr. Bannerjee.

- Am inteles, rosti Mr. Smiley. In vocea lui se deslusi o nuanta de melancolie.

- Acum trebuie sa plec, zise Ransome. Suntem inca putini. Maine trenul va aduce noi ajutoare. Oameni cu experienta medicala.

Mr. Smiley il batu pe umar, cu timida prietenie, apoi isi continua drumul spre Misiune. Ransome se indrepta spre Scoala de muzica. "Ciudat, gandi el, desi l-am socotit intotdeauna pe Smiley prietenul meu, nu l-am cunoscut niciodata cu adevarat." Era ca si cand un zid i-ar fi despartit pe amandoi in ciuda aparentei lor prietenii, a legaturii lor stranii, a voioaselor pranzuri de sambata. Acest obstacol se naruise acum, lasandu-l sa se apropie si de Rasid, si de Maior, si de Fern. Izgonise demonul din el, si in locul acestuia inflorise simplitatea nascuta din moarte, mizerie si suferinta. Lumea din jur si chiar familiarii copaci pipul, marele bazin, caldura, ploaia, le privea acum cu alti ochi. Trupul lui istovit cerea un strop de alcool, dar spiritul refuza sa-si mai creeze prin intermediul brandy-ului o lume falsa, mai buna decat cea reala. Lumea din jur, oricat ar fi fost ea de nenorocita, ramanea o lume buna. Nu o mai vazuse in culori atat de stralucitoare, nu i se mai paruse atat de aventuroasa, decat pe vremuri, cand era copil si isi vizita bunica din Ohio.

In timp ce mergea de-a lungul balustradei bazinului, o vazu pe Miss Murgatroyd venind spre el; dornic sa o evite, avu intentia sa se intoarca din drum si sa porneasca spre spital, dar si eurasiatica il zarise, asa ca era prea tarziu sa mai incerce o asemenea manevra, cu atat mai mult cu cat varstnica domnisoara nu era destul de rafinata spre a se preta la astfel de prefacatorii. Se apropie de el cu vechea-i graba isterica si ii intinse mana.

- Sunt foarte incantata sa va vad, Mr. Ransome dupa toate aventurile prin care am trecut. Am auzit ca va faceti cu vitejie datoria la spital.

- Da, zise el, silindu-se sa para sociabil. Am lucrat putin. Intr-un fel, Miss Murgatroyd facea ca ororile de la spital si de la Scoala de muzica sa para fantastice. Dar dumneata unde ai fost in tot acest timp?

- Am stat cu Mrs. Bannerjee, replica ea repede. Ati auzit probabil de Mr. Bannerjee.

- Am auzit ca ar fi murit.

- N-a zacut decat cateva ore

- Si Mrs. Bannerjee?

E foarte bine. Se pregateste sa plece la Calcutta. Se va stabili acolo.

- Si cenusa batranului Bannerjee?

Miss Murgatroyd ezita o clipa, apoi chicoti:

- Mrs. Bannerjee a aruncat-o in raul Ranchipur dupa lasatul serii. A spus ca apa asta e destul de buna pentru smecherul acela batran. Imi spunea ca de acum inainte nu va mai fi nevoita sa se plictiseasca intr-un oras atat de monoton ca Ranchipurul. Calcutta este mult mai vesela, mai excitanta.

Va sa zica asa stateau lucrurile. Splendoarea de gheata a lui Mrs. Bannerjee nu ascundea decat un mare gol. Fiinta aceasta era de o mediocritate patenta. Misterioasele ei adancimi se reduceau la o prapastie de plictiseala. Tot farmecul, toata stralucirea ei nu erau decat rezultatul unui efort desperat de a se smulge din ambianta monotona din Ranchipur si de a-si crea o lume mai interesanta.

- Si dumneata ce-ai sa te faci? intreba Ransome.

Miss Murgatroyd suspina.

- Am sa raman aici. Din pacate, am o slujba. Dar existenta de aici va fi neinchipuit de plictisitoare fara petrecerile oferite de perechea Bannerjee. Nu va mai fi niciun fel de viata.

Chicoti iarasi isteric, dar in vocea ei se deslusea o adanca tristete. "Sarmana femeie, gandi Ransome, nu i-a mai ramas nimic. N-o va mai avea nici pe Mrs. Bannerjee care s-o sacaie." Miss Murgatroyd stia acest lucru si continua sa chicoteasca spre a nu izbucni in plans. Incerca sa-i faca pe sotii Bannerjee ridicoli, spre a-l amuza pe Ransome si a-i deveni simpatica. Dadea din coada ca un catel batut.

- Acum trebuie sa ma duc la lucru, zise el. Cand se va mai limpezi situatia, vom organiza noi cateva petreceri. Poate vom pune bazele unui club de badminton.

Fata pamantie, plina de cosuri, a lui Miss Murgatroyd se imbujora brusc de placere.

- Ar fi minunat, exclama. Apoi il ameninta sfios cu degetul: Am sa va reamintesc fagaduiala asta.

- Te cred, zise Ransome surazand sardonic Sunt sigur ca ai sa mi-o reamintesti.

El vru sa plece.

- Ce mai face lady Heston? intreba Miss Murgatroyd iarasi.

- E bolnava.

- Da, am auzit. Transmiteti-i, va rog salutarile mele. A avut o atitudine foarte curajoasa in timpul inundatiei. Aducand un omagiu imaginarului ei parinte, magistratul din Madras, adauga: In vremurile de criza poti intotdeauna sa te bizui pe englezi.

Apoi Miss Murgatroyd pleca, iar Ransome se indrepta spre scoala, simtind acelasi gol suparator in stomac.

La Misiune, Mr. Smiley trebui sa pastreze stirile pentru el, pana ce matusa Phoebe o instala pe lady Heston in propria ei camera, pe un pat aproape de fereastra, ca sa aiba aer si sa poata privi - cand nu dormea - gradina suspendata cu petunii si orhidee a matusii Phoebe. Dupa ce aceasta, ajutata de Miss Hodge, ii facu o baie cu apa, lady Heston se uita pe fereastra si spuse:

- Este mult mai placut aici. Nu mai am senzatia de sufocare de la spital.

Apoi adormi indata.

Dupa ce matusa Phoebe se intoarse in bucatarie, lasand-o pe Miss Hodge sa faca de veghe, Mr. Smiley izbucni plin de nerabdare:

- Ei, am cateva stiri pentru dumneata.

- Stiri bune? intreba ea cu indoiala.

- Acum sunt o excelenta! Ministru! Excelenta-sa Homer Smiley.

Matusa Phoebe il privi de parca ar fi auzit o gluma proasta.

- Ce tot bati campii? De cand te stiu tot ministru ai fost.

- Acum sunt altfel de ministru. Am incetat de a mai fi misionar.

- Daca nu esti misionar, atunci ce esti? Vorbesti ca Mrs. Simon.

- Sunt Ministru al prosperitatii publice. Asa mi-a spus Maharani adineauri.

Ii explica intelesul acestui titlu, in vreme ce matusa Phoebe, impresionata, il asculta cu atentie si cu un respect pe care nu-l acordase niciodata pana atunci acestui om pe care il socotise intotdeauna ca pe unul din copiii ei.

- Si cu asta nu am terminat, zise el. Ransome a primit sarcina de Ministru-adjunct Dupa ce ii turna si vestea aceasta, adauga: Si mai am inca una. Ransome si Fern se casatoresc.

Se pare ca aceasta noutate o impresiona cel mai mult.

- Ma bucur, zise ea. Acum toate sunt in regula; am fost insa putin ingrijorata.

- Ce este in regula?

- Nimic, rosti matusa Phoebe triumfatoare. Este un secret pe care numai eu il cunosc.

Mr. Smiley pastra eroic tacerea. "De ce sa-i stric placerea? De ce sa n-o las sa creada ca numai ea stie?"

- Acum ai face bine sa alergi la orfelinat, zise matusa Phoebe. Deodata chicoti: Afurisitii din Consiliul misiunilor n-au sa-ti mai faca zile fripte.

- De acum inainte voi avea cati bani voi cere pentru scoli, biblioteci si laboratoare. Ransome si cu mine vom face minuni.

- De acum inainte Ransome are sa fie un om asezat. Asta ii si trebuia: o femeie a lui si un camin. Este cel mai singuratic om pe care l-am cunoscut vreodata. Are sa-i prinda bine si lui Fern. Au dovedit amandoi ca nu sunt lipsiti cu totul de inteligenta. Pun ramasag ca Ransome are sa se lase de bautura. Cand au sa se cunune?

- Maine sau poimaine.

In vreme ce Mr. Smiley incepu sa stranga proviziile pentru orfelinat, ea pastra tacerea. Cand el dadu sa plece, matusa Phoebe ii spuse:

- Nu pot sa uit cate lucruri s-au intamplat in ultimele zile.

Dupa ce facu aceasta constatare, se intoarse calma la bucatarie spre a prepara cina, precum si supa prescrisa de Maior pentru lady Heston. In vreme ce trebaluia, reflecta cu uimire: "Este ingrozitor cate nenorociri au cazut pe capul acestei biete femei de cateva zile incoace. Cred ca Miss MacDaid a pus-o la atatea munci incat a daramat-o." In conceptia ei, lady Heston de azi era o persoana cu totul diferita de aceea care se ascunsese in sant in timp ce aborigenii bhils trecusera pe langa ea spre a jefui bungalowul lui Mrs. Hogget-Clapton, era cu totul diferita de femeia care statuse goala, cu nerusinare, turnandu-si pe ea apa din chattee. Acum era subtire ca o trestie si parea sa fi pierdut orice scanteie de viata. Rascoli jarul din soba de gatit indiana, gandindu-se: Maine trenul ne va aduce un transport de faina alba. O sa putem coace si noi putina paine buna.

Doua zile mai tarziu, Fern si Ransome nu mai avura ce face la Scoala de muzica. Misiunea lor se terminase o data cu sosirea unui nou grup de medici si de infirmiere. Fura deci chemati la spital Fern spre a o ajuta pe Miss MacDaid in problema aprovizionarii, iar Ransome spre a indeplini diferite sarcini. Cand Miss MacDaid o vazu pe fata ii spuse de indata:

- Primul lucru pe care il ai de facut este sa te culci. si sa dormi pana te vei trezi. Abia atunci ai sa ne poti fi de folos. In starea de acum nu mai esti buna de nimic.

In momentul in care parasise Scoala de muzica, oboseala coborase asupra lui Ferm ca un fel de nor. Acum, dupa ce greul trecuse, epuizarea ii ingreuna pleoapele si ii strivea parca salele dureroase. Era atat de istovita, incat in vreme ce mergea alaturi de Ransome, de-a lungul bazinului, indreptandu-se spre spital, nu era in stare nici sa vorbeasca. Dar inapoia acestei cumplite oboseli incerca un simtamant cetos de fericire, fiindca totul se terminase fara ca sa se naruie. Cand Miss MacDaid ii spuse cu bruschete Ai facut o treaba buna, daca tinem seama ca habar n-aveai de meseria asta , Ferm izbucni in lacrimi pana ce infirmiera-sefa ii facu o injectie ca sa o linisteasca si sa o ajute sa doarma. Veterana stia ce inseamna o asemenea epuizare, care are efecte si mai puternice asupra celor tineri. La cincizeci de ani ea rezistase mult mai bine decat in cursul acelei epidemii care o secerase pe Miss Eldridge.

Cat priveste Ransome, se prabusi pe un scaun in cabinetul Maiorului, cu picioarele intinse inainte si cu ceafa rezemata de muchia spatarului. Inchise ochii cateva clipe, apoi auzi glasul Maiorului.

- Arati daramat de tot.

- Nu. Nu sunt inca. Dar nu mi-ar strica putin somn.

- Voiam sa te vad. Este vorba de lady Heston Doreste sa vii cu mine la Misiune. Nu ti-am spus mai de mult. M-am gandit ca e primejdios sa te duci de la Scoala de muzica direct la ea. Daca mai esti in stare sa mergi, te iau cu mine la Misiune de indata ce ai sa te dezinfectezi.

Vocea Maiorului, gandi Ransome avea un timbru ciudat. "O aud asa fiindca sunt obosit , isi zise. Dar cand se ridica de pe scaun si se uita la prietenul sau, pentru intaia oara dupa intrarea acestuia in cabinet, isi dadu seama ca iluzia nu era datorita propriei sale epuizari. Glasul Maiorului era obosit, iar cuvintele le rostea molcom, ceea ce nu-i era in obicei. Ochii lui oglindeau o expresie de suferinta, de infrangere. Nu parea numai slabit, epuizat. Era ca si cum o lumina care parea de obicei sa straluceasca inlauntru fiintei lui, insufletindu-i puterea - se micsorase sau se stinsese. Pana acum radiase intotdeauna o incredere in sine, o siguranta deplina, ca si cand zeii l-ar fi plasat deasupra slabiciunilor si suferintelor omenesti.

Ransome era obsedat de viziunea propriului sau pat, patul acela mare, confortabil si atat de vechi, pe care John Baptistul i-l pregatise fara indoiala - un pat in care s-ar fi lasat sa cada, scufundandu-se in uitare si in pace, pentru prima oara dupa atatea zile de truda, poate chiar pentru intaia data in viata. Nu mai voia sa o vada pe Edwina. Se temea de zambetul ei batjocoritor, de asprimea, de realismul ei.

- Este absolut necesar sa mergem chiar acum? Intreba

Maiorul isi arunca o clipa privirile asupra hartiilor din fata lui.

- Cred ca da, spuse. Putem merge la Misiune, calari pe biciclete, folosind drumul cel mai scurt. Podul hipodromului a fost reparat.

- In regula, rosti Ransome obosit. Apoi intreba: Cum se simte?

- Nu prea bine.

- Cum adica?

Maiorul scobori tonul, ca si cand si-ar fi vorbit lui insusi.

- Exact asa cum ti-am spus.

"Nu cred ca este adevarat, reflecta Ransome naucit. Edwina nu poate sa fie pe moarte. Tocmai Edwina dintre atatia oameni." Deodata se uita la Maior si intelese povestea in intreaga ei complexitate.

Deci iremediabilul se intamplase. Lucrul de care el se temuse atat de mult se intamplase. Abia acum intelese suferinta din ochii albastri-cenusii ai prietenului sau, durerea omului care, dupa ce salvase atatea vieti omenesti, se simtea incapabil sa salveze pe fiinta unica, pe cea mai importanta dintre toate. Maiorul fusese fascinat de Edwina, ca orice barbat de rand. Zeii nu-i dadusera o dispensa speciala Rautaciosi, il crutasera, spre a-l lasa sa cada sub vraja Edwinei.

Deodata Ransome se simti cuprins de un mare val de uimire si dragoste pentru Maior. Spre a-i marturisi sentimentele, se ridica de pe scaun, strabatu incaperea si puse mana pe umarul prietenului sau.

- E o femeie extraordinara. Nu va muri. Nu poate sa moara Este indestructibila. N-are sa moara fiindca nu vrea sa moara.

- Ma tem ca vrea, rosti Maiorul fara sa-l priveasca in ochi Asta e nenorocirea A renuntat sa mai lupte.

Ce i se intamplase Edwinei? Ce anume putuse sa o schimbe atat de profund? Ii cunostea de atata vreme taria, perversitatea. Edwina se va lupta spre a trage pe sfoara moartea, si aceasta numai din perversitate.

Maiorul se ridica si spuse:

Am face mai bine sa plecam. Fa un dus si spala-ti mainile cu alcool. Eu am sa iau bicicleta lui Miss MacDaid, iar dumneata ai s-o iei pe a portarului.

Tot drumul pana la Misiune il parcursera in tacere. Trecura pe langa statuia bondoaca a Reginei Victoria, stand nezdruncinata pe piedestalul ei in ciuda dezastrului, lasara in urma Gradina zoologica acoperita inca de ape, casa sotilor Bannerjee, pustie acum, cu exceptia omului aceluia subtire si negricios pe care Ransome il salvase de pe balcon, ocolira casa lui Ransome si casa lui Rasid Ali Khan, unde patru din cei sapte copii se jucau sub ramurile unui ficus bengalez.

Ii intampina matusa Phoebe.

- S-a trezit. Am indemnat-o sa doarma, dar a refuzat. Spunea ca vrea sa va astepte. Pare ceva mai inviorata.

- Temperatura? intreba Maiorul.

- Aceeasi. Nu a scazut de loc.

- Nu mai poate dura mult asa. Se intoarse spre Ransome. Intra dumneata mai intai. Te asteapta.

Rezemata de perne, in patul matusii Phoebe, Edwina tinea pe genunchi caseta de metal salvata de Bates. Arata foarte slaba, si numai petele rosii pe care febra i le facuse in obraji ii mai colorau fata. Purta una din camasile de noapte ieftine ale Berthei Smiley, iar radacina cararii pe care si-o facuse in par era mai intunecata decat restul. Suvite drepte si moi atarnau de o parte si de alta a chipului ei. Infatisarea Edwinei il izbi neplacut pe Ransome "Nu trebuie sa citeasca in ochii mei ceea ce simt", gandi. Consecvent acestui rationament ii vorbi cu falsa si prosteasca veselie.

- Dupa cum vad, ai intrat mesa.

Auzindu-i vocea, Miss Hodge sari de pe scaun in intampinarea lui.

- Imi pare asa de bine ca ati venit Mr. Ransome. Amandoua va asteptam de mai multe zile. Poftiti, luati loc pe scaunul meu, langa pat

Edwina se adresa batranei domnisoare:

- Adu-ti aminte, Miss Hodge. Fagaduisesi sa o ajuti pe matusa Phoebe dupa ce va veni Mr. Ransome.

- In regula! In regula! raspunse Miss Hodge voioasa. De la o vreme m-am facut foarte uituca. Bolnava noastra este mult mai bine astazi, Mr. Ransome. Se va pune pe picioare pana ce se va inapoia Miss Dirks.

Apoi iesi foindu-se ca o gaina si inchise usa in urma ei. Ransome strabatu odaia si se aseza pe marginea patului. Lua mana Edwinei intr-a lui.

- De acum cateva zile voiam sa vin sa te vad.

- Arati obosit. Ti-a fost greu la Scoala de muzica?

- Destul de greu.

Cum merg treburile cu Fern?

- Perfect. Ne casatorim.

- Matusa Phoebe mi-a vorbit despre asta. mi-a atras atentia sa pastrez secretul. Suspina. Esti un porc norocos.

- Da. Cred ca am avut noroc. Dar a trebuit sa treaca mult timp pana si-a intors norocul fata spre mine.

Apoi se gandi: "As amuza-o daca i-as istorisi intreaga poveste. Ar mai inveseli-o." Adauga zambind:

- N-ai sa crezi cand am sa-ti povestesc cum am ajuns sa ne iubim. Acum pot sa-ti spun. Ai jucat si tu un rol. Fara sa stii, ai impiedicat caderea lui Fern in ghearele pacatului.

O expresie de interes se oglindi in ochii Edwinei.

- Cum intreba ea.

Ransome ii povesti cum se inapoiase acasa dupa prima noapte, in care el si Edwina se iubisera fara prea mare entuziasm, in camera aceea cu o blana de pantera pe podea, ca in romanele lui Elinor Glyn, si cum o gasise pe Fern asteptandu-l, spre a i se darui. Povesti cum fusese ispitit sa o faca, dar ca, datorita satiului si unui oarecare dezgust rezistase cu usurinta tentatiei si o determinase pe Fern sa plece si sa-si petreaca noaptea la sotii Smiley In vreme ce-l asculta, Edwina se incrunta usor si la un moment dat paru ca se gandeste la ea si nu la spusele lui.

- Am fost amandoi niste nesabuiti, rosti ea.

Dupa ce Ransome isi termina povestea, Edwina spuse:

- Ceva trebuie sa se fi intamplat intre voi in noaptea cand ai ramas singur cu ea in casa perechii Bannerjee Cum a fost?

Oarecum rusinat, Ransome ii povesti si acest episod, sperand ca si Edwina va privi lucrurile prin prisma lui.

- Aici, in Ranchipur, poti sa te vezi pus in fata celor mai fantastice situatii. Da, da, este ultimul lucru care as fi crezut ca i se mai poate intampla unui ins ca mine.

Povestea nu o inveseli pe Edwina. Ransome avu chiar impresia ca ea abia il ascultase. Isi aminti deodata ca, in noaptea din ajunul cutremurului, se gandise, ametit de bautura, ca Edwina ar face mare haz daca ar afla ca prin depravarea ei salvase virginitatea unei fete pe care nu o cunoscuse niciodata. Acum Ransome isi dadu seama ca povestea lui nu era de loc vesela. Nici Edwina, care zacea acum in pat, langa el, nu o socotea vesela. Aventura aceea capatase alt aspect, arata ca plumbul transformat in aur, fiindca si lui si Edwinei li se intamplase ceva care le schimbase total optica. Poate ca se umanizasera, pierzandu-si cinismul inuman din trecut.

Deodata ea intoarse capul, uitandu-se in alta parte.

- Trebuie sa-ti spun si eu ceva, Tom. Este un fel de confesiune. Sa nu iei in nume de rau, daca nu te privesc in ochi. M-ar face sa ma simt tare prost.

Ransome ghici ce avea sa urmeze.

- Spune-mi asa cum socotesti tu ca este mai bine, scumpa mea.

- E atat de caraghios ceea ce mi se intampla, draga Tom Dupa ce am fost toata viata o tarfa, si am ajuns sa arat ca o sperietoare, m-am indragostit la varsta mea pentru intaia oara. Ma simt atat de ridicola.

- Am banuit ca s-a intamplat asa ceva.

- E stupid sa incerci un asemenea simtamant. Este rusinos, aproape comic. sa insemne atat de mult pentru mine o simpla conversatie de cinci minute cu omul pe care-l iubesc. Aceste cinci minute au capatat in ochii mei o importanta mai mare decat tot ce mi s-a intamplat pana acum in viata.

Ransome nu rosti un cuvant. Se margini sa-i stranga usor mana, gandindu-se: "Si el te iubeste, fiindca arati asa. fara culoare in obraji, fiindca porti o camasa de noapte ieftina si fiindca se vad radacinile nevopsite ale parului. Acum esti mai frumoasa decat inainte." Expresia copilareasca, inocenta, de pe chipul ei, era si mai limpede acum, fiindca nu o mai intuneca fatada aceea de falsitate si dezamagire. Imaginatia ei dezvaluia finetea fetei. Toate acestea vadeau delicatetea si decadenta unei rase nobile ajunsa la epuizare. Ochii ei albastri pareau enormi. Ransome si-o aminti asa cum arata la dineul acela ingrozitor oferit in casa Bannerjee. "Stralucitoare si libera. acum insa nu mai era libera

Edwina vorbea incet, facand eforturi, ca si cand ar fi fost foarte obosita:

- Toate acestea imi inspira cele mai stranii idei. cateodata am senzatia ca ma aflu intr-o biserica. Am sentimentul ca trebuia sa se intample asa. sentimentul acesta mi-a incoltit in suflet inca din copilarie si m-a urmarit pana la sfarsit. A trebuit sa vin in India. A trebuit sa ma opresc in Ranchipur. Pana si cutremurul era cuprins in acest program impus. Il privi pentru prima oara in ochi de cand incepuse sa vorbeasca: Este un simtamant binefacator. iți da un fel de satisfactie, de plenitudine, ca si cand mi-as fi trait viata, iar ceea ce va urma nu va mai avea importanta. Acelasi simtamant trebuie sa-l aiba si un pictor cand termina un tablou care-l satisface. Edwina ii stranse mana, apoi relua: Trebuie sa vorbesc cuiva. iar noi ne-am inteles bine inca de la inceput. Ne-am inteles foarte bine, dar n-am fost in stare sa ne ajutam ca sa putem iesi din noroi. Au trebuit sa vina altii.

- Da. Ne-am inteles intotdeauna chiar prea bine. Se ridica tinandu-i inca mana intr-a lui. Acum am sa plec, dar am sa revin mai tarziu. Am terminat cu Scoala de muzica, asa ca ma pot deplasa dupa voie.

Infricoșata parca de perspectiva plecarii sale, Edwina ii spuse repede:

- Nu pleca! Nu sunt obosita. Ce mai ai de gand?

- Am sa raman aici in Ranchipur. Poate pentru totdeauna.

- Crezi ca are sa-i convina lui Fern? E inca foarte tanara.

- Este si ideea ei. Vrea sa se faca infirmiera.

- Miss MacDaid priveste cu simpatie acest proiect?

- Presupun ca da. Este destul de greu sa-ti dai seama daca Miss MacDaid priveste un lucru cu simpatie.

- Stiuca asta batrana a facut tot ce-a putut ca sa ma dea gata, zambi Edwina, apoi adauga: Dar nu-i aduc nicio invinuire. A facut ce trebuia sa faca.

Ransome ii vorbi despre noua sarcina pe care i-o incredintase Maharani.

- Ai mare noroc, exclama Edwina. Batrana Maharani este o minunata doamna. Pacat ca nu a putut sa ma sufere. Nu mi-a acordat nicio sansa.

- Impresia pe care i-ai facut-o in prima noapte nu a fost tocmai favorabila. Ma indoiesc sa te fi displacut in mod special. Nu agreeaza in general femeile, cu exceptia catorva care sunt trecute de saptezeci de ani. De cate ori m-a vazut, m-a intrebat despre tine.

- Am vrut sa discutam cateva chestiuni serioase. Poti sa deschizi caseta asta pentru mine?

El o deschise si scoase cateva hartii si o cutie mica pe care Edwina o desfacu. Inauntrul cutiutei se afla un inel cu un imens safir montat in platina.

- Nu cred ca ai putut sa faci rost de un inel pentru Fern. Ofera-i-l pe acesta. Mi-ar face placere sa stiu ca l-ati primit de la mine.

- Prea dragut din partea ta, scumpa mea. Este ceea ce se poate numi, un dar princiar.

- Ii plac safirele?

- Habar n-am. N-as crede ca stie sa deosebeasca o piatra pretioasa de alta.

- As dori sa vina sa ma vada. Mi-ar placea sa stau cu ea de vorba.

- Am sa-i spun. Sunt sigur ca are sa-i faca si ei mare placere sa vina.

- Nu mi-am redactat niciodata testamentul, nici cel putin in ceea ce priveste renta mea personala. De asta voiam sa-ti vorbesc. Acum, dupa ce am intrat in stapanirea unei gramezi de bani, trebuie sa fac ceva cu ei.

- Nu e momentul. Asteapta pana ai sa te restabilesti.

Edwina zambi.

- Nu! M-am hotarat sa-mi schimb caracterul. Nu mai concep sa ocolesc situatiile care m-ar putea plictisi. Nu m-as fi imbolnavit acum, daca mi-as fi dat osteneala sa-mi fac vaccinul antitific. Intotdeauna am evitat maruntisurile si le-am lasat pe seama altora.

Se lasa iarasi pe perne, ca si cand lunga ei expunere ar fi istovit-o.

- Ce-ai vrea sa faci? intreba Ransome.

Fara a mai incerca sa se ridice de pe perne, Edwina replica:

- As vrea sa fac o serie de legate, pentru ca sa dispun asa cum doresc de o parte din bani, in cazul ca mi s-ar intampla ceva. Nu pot sa ma ocup de toti. Sunt prea multi si nici nu stiu cui as mai putea sa-i impart. Nu ma pricep in ceea ce priveste chestiunile juridice. Vreau sa astern pe hartie cateva legate, sa-mi pun semnatura, iar tu sa ma asisti si sa semnezi in calitate de martor.

- Nu sunt avocat. Rasid este expert in problemele juridice. Poate ca va sti sa te indrumeze. Ii lua mana intr-a lui. Dar intreaga chestiune imi pare lipsita de sens. Nu e nicio graba.

Ea ii ignora remarca, spunand:

- Poti sa scrii pentru mine ceea ce am sa-ti dictez?

- Da.

- Nu stiu ce s-o fi intamplat cu Elsworth. secretarul lui Albert. Nu mai am nicio veste de la el. Acum e la Bombay.

- El a trimis avionul. Cred ca este foarte ocupat. Imi inchipui ca nu-si mai gaseste capul de cand vestea mortii lui Heston a ajuns in Europa. Stirea a intors pe dos o multime de oameni. ziaristi, membri din consiliile de administratie, actionari si cati altii.

Tacuta, Edwina isi arunca privirile spre fereastra.

- Mi se pare ciudat ca Albert se bucura de atata notorietate In realitate era atat de neinsemnat.

- Acum ar trebui sa spui ce doresti sa scriu. Iar cand va veni Maiorul sa te vada, am sa trec totul pe curat, respectand formele legale. Ai vorbit destul.

- In primul rand Miss Hodge, zise ea. As vrea sa-i asigur o existenta confortabila, cat timp va trai. Sarmana creatura a avut o viata atat de ingrozitoare. As vrea sa-i las douazeci sau treizeci de mii de lire sterline.

Ransome scoase din buzunar un creion si o bucata de hartie pe care scrisese un raport referitor la actuala aprovizionare a Scolii de muzica.

- Douazeci de mii de lire sterline este o mare suma de bani. mai mult decat indestulatoare pentru ea. Afara de asta, si Miss Dirks i-a lasat toate bunurile ei. Asa mi-a spus chiar ea. Si Maharani ii va face o pensie.

- Nu fii obositor, Tom. Sunt banii mei si, slava Domnului am destui.

Ransome isi zise ca nu avea rost sa se opuna. Scrise deci: "Miss Hodge, douazeci de mii."

- Cand viata se va intoarce la normal, biata femeie va avea nevoie de o infirmiera, de cineva care sa o pazeasca. Ar fi ingrozitor sa o interneze. Edwina pastra cateva momente tacerea, apoi adauga: N-ai putea sa te ocupi tu de ea? Miss Hodge spune ca nu vrea sa se intoarca in Anglia inainte de revenirea lui Miss Dirks. Nici nu cred ca este bine pentru ea sa o trimiti in tara, tocmai acum. Spune ca nu are pe nimeni acolo, cu exceptia unor veri indepartati, care nu vor voi desigur sa se incarce cu o asemenea povara. Adevarul este ca daca ai trimite-o in Anglia, ar interna-o imediat. Aici nimeni n-are sa-si bata capul cu ea. Iar intr-o zi isi va da seama ca Miss Dirks a murit.

- Da, s-ar putea aranja cumva.

- Vreau sa mai las o suta de mii de lire sterline spitalului. Un fond de care sa se poata dispune asa cum se va crede de cuviinta.

- Da.

- Cincizeci de mii de lire sterline sotilor Smiley. Edwina se uita la el. Crezi ca este destul?

- Cred ca da. Banii nu prea conteaza in ochii lor. Nu-i vor cheltui pentru propriile lor nevoi.

- Mai am o matusa batrana si un var tanar in marina militara, pe care nu i-am vazut de aproape doi ani. Le las la fiecare cate cincizeci de mii. Numele lor sunt lady Sylvia Wellbank si locotenentul Arthur Wellbank. Ea locuieste intr-o casa denumita Parmely Vicarage, langa Salisbury. Aceeasi adresa va servi pentru amandoi.

Inchise ochii si isi intoarse capul putin pe o parte.

- Mi se pare atat de bizar sa joc oarecum rolul lui Dumnezeu, schimband rosturile unor oameni, gratie faptului ca in urma cu un numar de ani, pe cand eram saraca, m-am maritat cu Albert. Suspina. Am impartit pana acum o avere, fara sa fi dispus decat de o mica fractiune din total. Cred ca este obositor sa fii bogat. Nu m-au preocupat niciodata asemenea chestiuni. Era destul sa cer ceva, ca sa mi se aduca totul la picioare. As vrea sa-ti las si tie cincizeci de mii, sau. orice suma vei dori. Rase. Fixeaza o cifra, Tom. Putini oameni s-au bucurat de o asemenea sansa. Albert ar plesni de ciuda daca ar sti ca banii adunati de el prin inselaciuni si furtuni au ajuns in mana unui gentleman. Tinea atat de mult sa fie un gentleman, dar, fireste, nu poti face o punga de matase dintr-o ureche de porc.

- Eu am destui bani. Bunica mea a avut grija de asta. Oricum, daca redactez testamentul, va fi ilegal sa ma trec printre beneficiari. Apoi ii veni o idee. De vreme ce vrei sa imprastii acesti bani, ai putea sa-i lasi Ministerului prosperitatii publice, Smiley si cu mine am sti cum sa-i folosim.

- Bun. Scrie o suta de mii pentru asta. Daca vrei mai mult, spune.

- Nu! Cred ca e destul.

Edwina se ridica iarasi de pe perne.

- Nu pot sa ma mai gandesc si la alte legate. Sunt prea obosita si ma doare ingrozitor capul. Cu restul banilor pot face ce vor. Albert are un frate pe care nu m-a lasat niciodata sa-l vad. Traieste intr-o vila din suburbiile orasului Liverpool. M-ar amuza sa vad cum ii va schimba viata cascada aceasta de peste un milion de lire sterline. Multi oameni se vor bate pentru banii astia.

Ransome se ridica si strecura hartia in buzunar.

- Ma duc sa trec legatele pe curat. Acum nu te mai gandi la asta si incearca sa te odihnesti.

Ransome ii lua caseta de metal de pe genunchi si, sprijinind-o pe Edwina cu un brat, ii aseza pernele. Greutatea ei se redusese aproape la nimic. Dupa ce se lasa din nou pe perne, Edwina spuse:

- Caseta e plina de bijuterii. Poti sa i le dai lui Fern.

- Vorbesti prostii.

- Vorbesc foarte serios. Fratele tau are copii?

- Nu.

- Daca tu si Fern veti avea copii, fiul tau ar putea sa devina conte de Nolham. Sotiei sale n-ar fi exclus sa-i placa splendidele bijuterii lasate de o tarfa britanica, numita lady Heston, care a murit in Ranchipur in cursul dezastrului din 1936. Va avea ce povesti despre aceste pietre pretioase, spre a mai inviora atmosfera in timpul dineurilor plictisitoare. In Anglia suntem cu totii niste snobi. Ne plac asemenea povesti. Suspina apoi adauga: Nu ma mai contrazice. Sunt prea obosita. Scrie la testament ca las toate bijuteriile mele lui Fern. Deschise ochii, zambi si il privi deschis: Cred ca acelasi simtamant il incearca toti cei care se pocaiesc, devin cucernici. (vocea ei slabi) si renunta la toate bunurile lumesti. Continua in soapta: Este un simtamant foarte placut.

Ransome iesi din odaie, apoi trecu in bucatarie. Maiorul se ridica repede si il privi cu o expresie de teama, ca si cand el, medicul, ar fi cautat o incurajare din partea lui Ransome.

- Cred ca vizita mea i-a facut bine, zise Ransome. Mi-a cerut sa-i scriu testamentul. I-am spus ca nu are rost, dar ea tine foarte mult la asta si presupun ca nu ar fi indicat sa o contrazicem. Nu-mi pare atat de bolnava pe cat am crezut.

Stia insa ca deosebit de grava nu era boala in sine, ci apatia pe care o deslusise in Edwina, convingerea ei bizara ca totul avea sa se sfarseasca, dorinta ei, aproape graba cu care accepta acest fapt. Maiorul isi inchipuise ca vizita lui Ransome avea sa o ajute, socotise ca omul acesta va juca rolul unui medicament miraculos care va da rezultate acolo unde el esuase. Ransome isi dadea seama ca prietenul sau o iubea pe Edwina. Era destul sa-l priveasca in ochi spre a intelege acest lucru. De la inceput se temuse ca va interveni asa ceva intre ei doi si incercase intr-un fel sa impiedice aceasta. Inevitabilul se intamplase. Faptul in sine nu-l alarmase atat de mult, cat urmarile lui. Ransome se temuse ca Edwina il va seduce si il va fascina pe Maior, iar dupa ce se va satura de el va fugi in Anglia, in cinica securitate a lumii ei. Dar lucrurile se petrecusera altfel. Intelese deodata, mai bine decat ei doi, ca nu exista solutie, nu exista nicio cale de iesire. Intr-un climat mai potrivit, taria si vitalitatea propriului ei corp ar fi invins impotriva vointei ei, dar aici, in India, totul se impotrivea acestei masini denumita trup omenesc.

Maiorul stia aceasta. Se citea totul in ochii lui albastri-cenusii, plini de suferinta. Ransome intelese abia acum de ce Maiorul ii spusese: "Asta e nenorocirea, nici nu incearca sa lupte." Pentru prima data moartea devenea pentru Ransome o realitate. In timpul razboiului si apoi al cutremurului, moartea avusese un sens abstract. Moartea acelei umbre nefericite care se numea mama lui, si chiar aceea a tatalui sau pe care nu-l putuse suferi niciodata, nu avusesera nicio importanta. Nici moartea bunicii sale n-avusese pentru el un caracter de realitate, pentru ca desi o iubise, ea era batrana, iar sfarsitul ii fusese firesc ca si un somn lung. Acum vedea totul limpede: Edwina era pe moarte si nimeni nu o putea ajuta ori salva. "Totul e zadarnic, gandi. Totul se reduce la o teribila zadarnicie." Acum intelegea de ce ea era pe moarte. Cu o luna mai inainte, nici el nu ar fi reactionat altfel in fata mortii.

Matusa Phoebe scoase dintr-un sertar cerneala, un toc si hartie de scris cu en-tête-ul "Misiunea Americana, Sectia Educativa, Statul Ranchipur". Ransome se aseza la masa si se asternu pe lucru, incercand cu desperare sa isi aminteasca frazeologia legala a testamentelor tatalui si bunicului sau. dispun sa las mostenire. Suna caraghios, dar mai toata frazeologia legala suna caraghios, arhaic si confuz. Cand trecu pe langa el, matusa Phoebe rosti cu voce joasa, dar cu un ton exagerat de firesc:

- Cine ar fi crezut?

Ransome intelese ce voia sa spuna, si se mira ca in trupul ei batran si uzat de munca mai staruia capacitatea de a se mira si de a aprecia situatiile romantice. Intelese apoi ca tocmai in asta dainuia puterea ei si ca acesta era unul din motivele pentru care nu imbatranise niciodata si ramasese vesnic tanara. Uimirea si incantarea erau simtaminte pe care nici el si nici Edwina nu le incercasera niciodata. Poate ca erau apanajul putinilor alesi. Eventual puteau fi invatate. In curand va reusi poate si el sa le impartaseasca.

Matusa Phoebe framanta aluatul de paine la celalalt capat al mesei de bucatarie.

- Am implinit optzeci si doi de ani si tot mai descopar lucruri noi.

Din coltul in care statea si curata niste tuberculi de discoreea, Miss Hodge rosti brusc:

- Lady Heston e o femeie atat de draguta! Este o adevarata doamna.

Cand Maiorul trecu pragul, Edwina deschise ochii si ii zambi. Cu ton neutru, el ii puse cateva intrebari scurte. Adoptase un aer profesional, ca in acea dupa-amiaza la palat, cand ea se straduise sa-l transforme in amant.

- Astazi aratati mult mai bine, spuse, desi stia ca rosteste o minciuna. Sunteti inzestrata cu o extraordinara vitalitate.

- Intotdeauna am fost tare ca fierul.

- In cursul zilei de maine asteptam o masina de fabricat gheata. Aceasta va ajuta mult la continuarea tratamentului.

- Mi-ar placea sa simt iarasi raceala ghetii. As dori sa dorm pe blocuri de gheata. Am impresia ca n-am sa mai simt niciodata destula raceala, asa ca sa-mi fie bine.

Atitudinea Maiorului era din ce in ce mai teapana. Parea ca omul care ii vorbise in primele ore ale diminetii, in timp ce ea era de garda in salon, se retrasese, lasand in locul sau un strain. In vreme ce ii vorbea, Maiorul se lupta cu spaima crescanda din sufletul sau; nu era frica fata de moartea care cobora asupra Edwinei, ci ceva mult mai rau. Era o groaza pe care nu o mai incercase niciodata, dar pe care o recunostea acum ca si cand ar fi fost o boala veche, recurenta, iar aceasta recunoastere il inspaimanta si mai mult. "Trebuie sa-mi pastrez cumpatul, gandi. Daca cedez sunt un om pierdut. Voi incepe sa plang, sa urlu. Sa ma comport ca imbecilul de Bannerjee. Nu suntem plamaditi din acelasi aluat. Eu sunt indian de moda noua. Nu vreau sa ma las tarat. Nu ma las cuprins de spaima." Isi infipse unghiile in palme. Corpul lui puternic incepu sa tremure. Simtea parca nevoia sa strige dupa ajutor, sa se arunce la pamant, sa se vaite si sa tipe, sa se bata cu pumnii in piept si sa isi smulga parul, sa se rostogoleasca prin tarana si sa isi acopere capul cu cenusa si cu balega.

Niciodata nu mi s-a intamplat asa ceva, gandi furios. N-am crezut ca se putea ascunde in sufletul meu . acea emotie grozava, ticaloasa care pierduse de atatea ori India si daduse nastere la atatea cruzimi si la atata masochism, la atatea infrangeri si la atatea desperari. Isi infipse si mai adanc unghiile in palme si isi spuse: "Nu pot sa-i tradez. tocmai eu dintre toti indienii. Tocmai eu care am dovedit ca nu exista asa ceva. Nu mi-e ingaduit sa ma tradez pe mine insumi. Daca ma voi trada o singura data, s-a zis cu mine Nu va mai avea importanta ce se va intampla dupa aceea. Voi fi deopotriva cu Bannerjee si cu toti aceia care urla isteric. In sufletul sau isi blestema rasa si casta brahmana, ereditatea si clima cruda, oribila, care transforma pe oameni in neurastenici si in dezechilibrati. Blestema insusi sufletul Indiei!

Temandu-se de propriile-i reactii, incepu sa vorbeasca iarasi, fara a mai lasa emotia sa-l stapaneasca, si cu un glas neutru, monoton, foarte firesc, care parea sa izvorasca nu din acea masina ostila, tradatoare, care se identifica acum cu propriul lui corp, ci parea sa vina de la mare distanta. Datorita mecanismului acestui slab i infricosat trup se auzi pe sine insusi - oricare ar fi fost esenta acestui ego - rostind monoton, ca si cand s-ar fi referit la o simpla calatorie la Bombay sau la Delhi.

- Ai depasit apogeul crizei. Planul este pus la punct. Dupa ce iți vei reveni sufleteste vom pleca impreuna. M-am gandit la toate. Vom pleca spre orientul indepartat. spre statele malaieze, ori undeva in India, unde nu ne cunoaste nimeni. (Numai ca nu exista portiune in India in care Maiorul sa nu fi fost cunoscut). Si acolo vom incepe o noua viata. Ne vom continua opera. Vom cladi o lume noua. Vom recolta multe satisfactii si nu vom avea prea multe piedici de doborat.

Apoi Maiorul simti atingerea mainii ei pe a lui. O auzi spunand:

- Da, va fi perfect. Va fi minunat.

In clipa aceea corpul lui prinse iar sa se infioare, simti indemnul sa se arunce la pamant, sa renunte la onoare si la curaj, la darzenie si la forta, si sa savarseasca un gest salbatic de desperare, recunoscandu-si infrangerea.

O auzi pe Edwina intrebandu-l:

- Ce s-a intamplat, dragul meu? Esti bolnav? De ce tremuri?

Atunci il coplesi rusinea, rusine fata de el insusi, fata de admirabila si nobila masina brahmana, care era corpul sau. Nu-i putea spune Edwinei ce anume il facea sa tremure. Nu indraznea sa-i permita a banui. ca tocmai ea dintre toti oamenii care trecusera printr-un iad de chinuri, fara sa se planga catusi de putin, era acum condamnata sa moara. In momentul acela uri intreaga Indie si propriul sau trup care il trada.

Si iarasi auzi vocea aceea monotona si plata, venind de foarte departe: "Nu e nimic, esti doar surmenat fizic. Are sa treaca. Totul se va indrepta." Dar spaima aceea nu putea fi izgonita; se crampona de spiritul sau, asa cum o pantera dezlantuita se cramponeaza cu ghearele de carnea dezgolita a victimei. Isi avea izvorul in trecutul sau, in trecutul bunilor si strabunilor si al celor mai indepartati stramosi. Era ceva imposibil de inteles pentru Edwina, chiar si pentru Ransome, prietenul sau, chiar si pentru Rasid care nu era indian, ci un viguros arabo-turc, chiar si pentru batrana Maharani cu sangele ei salbatic si mandru de mahratta. Era ceva mai stravechi, mai corupt decat tot ceea ce era stricat in sangele lor. Pe langa el, toti ceilalti erau noi-veniti in India.

Auzi vocea aceea indepartata spunand: "Sa nu mai vorbesti. Ai sa obosesti. Apoi usa se deschise si Ransome intra aducand hartie, toc si cerneala, iar dupa el venea matusa Phoebe, stergandu-si faina de pe maini. Spiritul Maiorului porni iarasi sa strige impotriva trupului cuprins de panica: "Nu acum! Oh, Doamne! Oh, Rama! Oh, Visnu! Nu acum! Nu in fata lor! Ei cred in mine! Nu in fata lor! Si in adancurile sufletului sau auzi iarasi urletele infricosate, coplesitoare ale raposatului Mr. Bannerjee.

Il auzi pe Ransome spunand:

- Draga mea, am facut cum m-am priceput mai bine. Am adus-o si pe matusa Phoebe ca sa fie martora. Maiorul poate fi al doilea martor. Ma tem ca marturia lui Miss Hodge ar putea sa fie invalidata.

In glasul lui Ransome exista ceva prefacut, obosit, dar tocmai acest timbru lumina, intr-o strafulgerare, intelegerea Maiorului. Si Ransome, prietenul sau, suferea, era istovit. Se afla pe punctul de a-si recunoaste infrangerea, dar ceva il facea totusi sa mearga inainte. Sa pretinda ca ar fi crezut in ceva de necrezut, si astfel sa duca lupta pana la sfarsit. Desperarea care il rodea pe Ransome era mai putin inspaimantatoare decat teroarea abisala si deznadejdea care amenintau sa-l inghita pe Maior.

Calmul spectaculos al lui Ransome, care se comporta ca si cum nimic tragic nu s-ar petrece, ca si cum ar fi cerut Edwinei sa semneze un document fara mare importanta, il intari brusc pe Maior. Se ridica si se apropie de fereastra, prefacandu-se ca l-ar interesa privelistea, dar in acest timp isi acoperi cu mainile fata si isi apasa cu varfurile degetelor tamplele pana ce durerea i se mai usura putin.

Continua sa tremure cand Ransome se aseza pe un scaun si incepu sa citeasca testamentul. La sfarsitul lecturii, acesta intreba:

- E facut bine asa?

- Da. Desi nu ma prea pricep in astfel de chestiuni.

Ransome ii intinse testamentul si Edwina il semna, apoi dadu tocul matusii Phoebe si dupa aceea Maiorului spre a-si pune semnaturile. Scrisul matusii Phoebe era putin zgariat, dar ferm. Al Maiorului era nesigur si tremurat ca al unui batran.

Edwina se adresa apoi Maiorului:

- Cand ai sa vii sa ma mai vezi?

- Deseara. dupa lasatul noptii.

Corpul lui impanicat nu putuse fi inca supus, asa ca vorbele sale fusesera rostite anevoie, aproape inabusit.

- As vrea sa-i spun cateva cuvinte lui Tom, intre patru ochi.

Maiorul se intoarse spre Ransome:

- Te astept dincolo. Vom pleca impreuna.

De data aceasta il cuprinsese iarasi spaima la gandul ca avea sa strabata vasta si neteda campie rosiatica si ca urma sa treaca pe langa raul tumultuos, pe langa ficusii bengalezi si smochinii de Java, aliniati de-a lungul drumului, precum si pe langa templele ruinate. Toate acestea il vor trage inapoi in abisul timpului, inapoi in lumea de cosmar in mijlocul careia Mr. Bannerjee isi petrecuse intreaga lui existenta. Pana ce va reusi sa isi infranga spaima launtrica, trebuia sa stea aproape de Ransome. Trebuia sa se scuture de aceasta isterie inainte de a da ochii cu neinfranta Miss MacDaid care cunostea mai bine decat ei toti Orientul si India. Ea il va privi patrunzator si mai tarziu, spre seara, ii va spune cu dispret: "Va sa zica si dumneata ai redevenit un hindus. Tocmai dumneata!" Si pentru ca Miss MacDaid isi va relua vechile ei plimbari de dupa-amiaza, ii va cere inapoi bicicleta.

Matusa Phoebe il urma, iesind la randul ei din camera. Cand se vazu singura cu Ransome, Edwina il intreba:

- Ce se petrece cu el?

- E obosit. Are tot dreptul sa fie. N-am remarcat o schimbare de alta natura.

- E mai mult decat atat.

Ransome ridica din umeri, prefacandu-se ca habar nu avea la ce se referea Edwina.

- Nu crezi ca e gata sa faca o prostie?

- Nu. Nu e in firea lui.

Sufletul, instinctul lui Ransome, ii dezminteau cuvintele In realitate nu stia ce avea sa se intample. Avea impresia ca omul care abia parasise incaperea ii era total necunoscut.

- Ai sa-l ajuti cat ai sa poti, nu-i asa?

- Am sa-l ajut atat cat imi va sta in putinta.

Stia insa ca nu va fi usor. Era constient ca Maiorul se indepartase de el. "Poate ca aceasta schimbare este datorita durerii si emotiilor, cugeta Ransome. Poate ca in fiinta lui exista trasaturi de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta si nu le va intelege niciodata." Banuia insa ca explicatia o putea gasi in absurditatile mistice si in literatura ieftina a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling, care nu cunoscuse decat India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, si se rezuma la formula Orientul tot Orient ramane

- M-am gandit la ceva, spuse Edwina. As vrea sa mai las niste bani pentru ceva care ar putea sa ajute la o intelegere mai buna intre Orient si Occident. Nu stiu cum s-ar putea realiza asta. Poti tu sa gasesti vreo solutie? Eu n-am gasit-o si sunt prea obosita ca s-o mai caut.

- Nu este decat o cale, raspunse Ransome cu amaraciune. Sa creezi un fond pentru a se cumpara otrava de sobolani. absolut necesara pentru a se nimici ignoranta, prejudecatile, lacomia, spiritul provincial. Nu va fi insa usor sa le starpesti. Va trebui sa mai starpesti si oameni. Cum ar fi de pilda ofiterii aceia cu conceptii stramte, batranul Dewan, negutatorii, indivizii de teapa lordului Heston, bancherii, preotii, creaturile de seama lui Pukka Lil si a lui Mrs. Simon si chiar pe batranul general.

Edwina zambi.

- S-ar putea face si asta, daca s-ar lucra cu dibacie. In ceea ce ma priveste n-am avut niciodata prejudecati. Cred ca oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu am credinta ca Dumnezeu ar socoti-o virtute.

Iși intoarse privirile spre fereastra, si dupa o clipa de tacere spuse:

- Ia te uita

Urmarindu-i privirea, Ransome vazu trasura lui Maharani trasa de boi albi, cu coarne aurite, venind pe aleea Misiunii.

- Frumoase animale, nu-i asa? rosti Edwina.

- E Maharani. Vine probabil sa se intereseze de starea ta.

- Multumeste-i din partea mea.

- Asa voi face.

Ransome se ridica si spuse:

- Totul e in regula. Acum ai sa te faci bine. infrangand toate greutatile.

Edwina se intoarse spre el si-l privi cu ochii ei albastri care pareau atat de enormi, in contrast cu fata-i slabita si palida.

- Si daca ma fac bine. ce mare scofala?

In momentul acela Ransome intelese mai bine decat oricare dintre ei ca pentru Edwina nu mai exista salvare.

- N-are rost sa iți faci asemenea probleme. Lasa lucrurile sa isi urmeze cursul.

- Asa am procedat intotdeauna, replica ea, si iata unde am ajuns.

Cand se intoarse spre a se retrage Ransome o observa pe Miss Hodge in pragul usii intredeschise.

- Pofteste inauntru, Miss Hodge, zise el. Eu tocmai plecam.

Le lasa impreuna, Miss Hodge asezata pe marginea patului, iar Edwina stand cu spatele spre usa si cu ochii inchisi. Miss Hodge ii repeta tocmai conversatia pe care o purtase cu episcopul si cu lady Cutare.

Maharani nu cobori din trasura. Venise, spuse ea, pentru doua lucruri - sa se intereseze de sanatatea lady-ei Heston si s-o invite pe matusa Phoebe sa ia ceaiul in cortul regal, in dimineata urmatoare. Toti stateau in jurul trasurii in timp ce boii mugeau si fornaiau cu indignare. Apoi Maharani rosti:

- As vrea sa-i spun cateva cuvinte Maiorului.

Ceilalti se retrasera cu cativa pasi, in vreme ce Maiorul se apropie de trasura.

Batrana doamna se apleca spre el.

- Am primit un raspuns de la parintii fetei. Ea este la Poona. O vor aduce aici de indata ce vor sfarsi ploile.

- Foarte bine, Inaltimea-voastra.

- E foarte draguta, inteligenta, incantatoare. Si s-a bucurat de o frumoasa educatie.

- Sunt sigur de asta, Inaltimea-voastra.

- Cred ca va fi o sotie excelenta. Asta iti si trebuie, Maiorule, un camin si cativa copii.

Inclina brusc capul spre ceilalti, isi lua ramas bun si ordona vizitiului sa porneasca la drum. Acesta dadu bice boilor, care prinsera iarasi sa fornaie protestatar si o pornira pe alee in trap intins. Cateva clipe Maiorul ramase nemiscat, urmarindu-i cu privirea. Corpul nu-i mai tremura. Spiritul castigase batalia. Acum era liniste. Se comporta ca Ransome si Edwina. Puterea ii revenise si o data cu ea respectul fata de sine insusi. Se intoarse spre Ransome

- Plecam? intreba cu voce calma, fireasca.

Reusise sa invinga stravechile spaime, stravechile chemari ancestrale. Isi dadu brusc seama ca acestea nu se vor mai intoarce niciodata spre a-l mai chinui.

- Asteapta o clipa, zise Ransome. Vreau sa vad ce-i cu oamenii care vin pe alee.

Arata spre doi politisti mahratta care se apropiau purtand intre ei un obiect greu si plat. Cand ajunsera langa Ransome acesta deslusi ca obiectul era un mare tablou inramat in lemn de teck. Politistii se oprira in preajma lor. Unul dintre politisti lasa jos un capat al tabloului, in vreme ce celalalt il ridica la verticala, sprijinindu-l cu o mana si privindu-l in acelasi timp cu aerul unui cunoscator care expune o capodopera.

Tabloul era de fapt fotografia marita si colorata a lui Mrs. Hogget-Clapton din prima-i tinerete, cand jucase in Motanul incaltat. silueta planturoasa, blonda, imortalizata intr-un tablou voluptuos capabil sa rascoleasca patimile unor salbatici cu pielea neagra, ca aborigenii bhils. Geamul lipsea, iar fotografia era afumata, patata ici si colo de apa si de grasime.

Unul dintre politisti vorbi repede in mahratta Maiorului care traduse pentru Ransome continutul raportului. Tabloul fusese descoperit de niste politisti care cercetasera printre ruinele unei vechi moschei din orasul mort El-Kautra, cautand o serie de obiecte jefuite. In acel lacas de rugaciune, in care nu existase vreodata imagini sfinte si nicio femeie nu fusese autorizata sa patrunda, salbaticii bhils dusesera fotografia marita a lui Pukka Lil si i se inchinau ca unei zeite, cand politistii dadusera peste ei.

Pentru Ransome, incidentul acesta spulbera tensiunea din ultima ora, si deodata fu ispitit sa izbucneasca intr-un ras nebun, rascolitor, aproape dureros, si in acelasi timp linistitor al nervilor si plin de batjocura la adresa lui Pukka Lil, a generalului, a Indiei, a Occidentului, a dictatorilor, a marilor bancheri, a politicienilor, a intregii rase umane atat de idioate si mai ales la adresa lui insusi.

Amandoi politistii se uitau insa cu atata admiratie si beatitudine la fotografia marita, agresivitatea lor era atat de orbita de frumusetea blonda, cu forme pline a sotiei conducatorului bancii, incat Ransome, prefacandu-se ca isi stergea sudoarea de pe fata cu o bucata de tifon folosita drept batista, isi ascunse in dosul acestui paravan ilaritatea. Matusa Phoebe interveni la timp, scotandu-i din incurcatura:

- Spuneti-le sa duca tabloul in camera de debara si sa-l aseze langa celelalte boarfe ale lui Mrs. Hogget-Clapton. Fiindca dorm acolo, sper ca am sa ma pot deprinde cu vecinatatea lui.

Ajuns la poarta casei sale, Ransome se adresa Maiorului:

- Eu ma opresc aici. Am sa trimit bicicleta prin servitorul meu. Trebuie sa ma culc putin.

Se opri si Maiorul, care ii lua mana intr-a lui.

- Multumesc, zise el. Ochii sai albastri-cenusii scrutara chipul lui Ransome, ca si cand ar fi vrut sa-i vorbeasca. Deodata intoarse privirile si se margini sa rosteasca neutru: Ne vedem maine dimineata. Iți doresc un somn usor. Ai dreptul.

Apoi incepu sa pedaleze, indepartandu-se pe drumul ud, lucitor.

Tulburat de brusca schimbare a prietenului sau, Ransome il urmari cu privirea pana ce il vazu disparand dupa coltul casei Bannerjee. Maiorul intentionase sa-i spuna ceva. ceva care ar fi putut explica multe lucruri ramase neințelese lui Ransome si care ar fi fost susceptibil sa aprofundeze si sa stranga si mai mult prietenia lor. Nu-si putea imagina ceea ce dorise Maiorul sa-i spuna, dar instinctul il avertiza ca pentru o clipa fusesera mai apropiati sufleteste ca niciodata, si ca acesta nu s-ar fi abtinut daca Ransome ar fi fost indian. Simti impulsul sa incalece pe bicicleta portarului si sa se avante pe urmele Maiorului strigand: "Ce-ai vrut sa spui? Nu-ti fie frica. Omul este o creatura singuratica, inchisa in el. Vorbeste! Hai, destainuieste-te!" Dar ramase nemiscat, acolo, in preajma ficusului bengalez, fiindca toata viata i se spusese ca o asemenea actiune ar fi melodramatica, ridicola. Nu se cuvenea sa faca asa ceva, asa ca ramase pe loc ca si cand ar fi fost paralizat.

Cand ploaia se dezlantui iarasi, Ransome se intoarse si intra in gradina. Nu-si mai vazuse casa de o saptamana si mai bine, adica de cand se abatuse inundatia, si acum toate ii pareau ciudate, poate fiindca cel care intra acum pe poarta nu mai era acelasi cu omul care plecase beat spre casa lui Mr. Bannerjee, in acel asfintit, cu cer de un galben bolnavicios ca sulful. Acum peisajul era diferit si datorita unor schimbari exterioare. Magazia din gradina se daramase aproape de vechiul Buick, pe care John Baptistul il acoperise cu o prelata luata cine stie de unde, iar o parte din acoperisul casei se prabusise. Dar cea mai izbitoare schimbare se datora arborilor, plantelor si vitei salbatice. Frunzele copacilor erau de un verde profund, stralucitor, rondurile de flori se transformasera in adevarate jungle in care se dezmatau galbenelele, nalbele, nalbele de mare, fucsiile, calendulele, nasturtiile. Peretii casei si zidul inconjurator al gradinii erau invadate de iasomie, de begonii, de boungainvillee, de convelvulus si de tot felul de plante agatatoare, care-si intindeau pretutindeni tentaculele lor lacome catarandu-se pe ferestre si pe usi, astupand gurile burlanelor si jgheaburile, ascunzand cornisele si tarandu-se pe acoperisul in panta usoara.

Se opri un moment, emotionat, fermecat - ca de obicei - de miracolul savarsit de ploaie. In timp ce statea nemiscat, aparu in porticul pe jumatate ruinat silueta subtire si chipul negricios al lui John Baptistul, care veni spre el spre a lua bicicleta.

- Esti sanatos? Ai avut ce manca? il intreba Ransome.

- Da. Sunt sanatos, sahib raspunse John Baptistul in franceza lui cantata din Pondicherry. Ma bucur ca sahib s-a inapoiat.

- Am venit sa ma culc. Mi-ai facut patul?

- Da sahib. V-am asteptat tot timpul cu patul facut.

Ransome avu impresia ca servitorul il privea oarecum ciudat, si cu un fel de curiozitate, ca si cand ar fi avut de-a face cu un strain. Apoi John intoarse brusc capul, ca in noaptea aceea cand Ransome ii surprinsese privirea in oglinda.

- Doreste sahib sa manance? intreba John Baptistul.

- Nu. Nu vreau decat sa dorm.

- Foarte bine, sahib.

- Maine sa trimiti dupa gradinar. Sa vie si sa taie plantele agatatoare. Ne iau toata lumina si tot aerul.

- Gradinarul a murit sahib.

O clipa Ransome simti ca il napadeste o oboseala atat de puternica, incat ii veni greata.

- Bine zise el. In cazul acesta cauta alt gradinar.

- Da, sahib.

Ransome intra in camera lui, isi dezbraca hainele, apoi iesi din nou in gradina si statu sa-l bata ploaia calduta peste trupu-i gol. Cand se simti in sfarsit curat, se intoarse in camera, se arunca pe pat si adormi imediat Un somn adanc, sanatos, primul pe care-l gusta cu adevarat de foarte multi ani.

La sfarsitul saptamanii volumul anormal de ploaie incepu sa scada. Torente bruste si scurte cadeau la fiecare jumatate de ora. Ploua cu galeata, dar durata ei nu mai cuprindea zile si nopti, potopind campiile si umfland raul. Printre rapaieli erau momente cand aparea soarele, dar nu soarele acela tulbure, aramiu-roscat, din sezonul uscat, ci un soare care facea sa se ridice vapori de pe drumurile asfaltate, din curtile pietruite, astfel incat intreaga fire aducea cu o vasta baie cu aburi. Infruntand zapuseala, colonelul Moti si cei doi asistenti ai sai lucrau ca niste draci dezinfectand, distrugand, curatind, defrisand, iar la sfarsitul intervalului de zece zile, colonelul - arogant, satisfacut, triumfator - raporta Maharanei si consiliului ca el si asistentii sai infruntasera si invinsesera puterea nefasta a Indiei, si ca epidemia nu va mai reinvia daca autoritatile vor respecta instructiunile lasate de el. Inainte de a pleca din Ranchipur, spuse batranei Maharani si consiliului ca astepta sa fie consultat cand se vor intocmi planurile in vederea reconstruirii orasului. Apoi se retrase batos, arzand de dorinta de a-si indeplini menirea, mai mandru ca niciodata si invulnerabil in fata bolilor a zapuselii ingrozitoare si a muncii necontenite.

Lupta dintre Maharani si batranul Dewan se termina repede. A doua zi de dimineata, dupa consiliu, batranul, deshidratat de caldura, ros de ura si de dispret pentru colonelul Moti, nu se mai trezi. Fiul sau spuse ca Dewan-ul ar fi avut nouazeci si doi de ani, dar nimeni nu cunostea adevarata lui varsta. Se stia doar ca era ultimul reprezentant al unei lumi care se stingea.

Doua zile mai tarziu lady Heston isi dadu sufletul intr-o camera a Misiunii americane. Moartea s-a produs in timpul unei stari de coma declarata putin timp dupa vizita lui Ransome si a Maiorului. In ultimele zile Fern venise de trei ori sa o vada, dar osteneala ei fusese zadarnica. Prima data o gasise delirand, iar in celelalte doua ocazii lady Heston se afla deja in stare de inconstienta. Cu putin timp inainte de moarte isi recastigase luciditatea, iar Maiorul statuse langa ea, tinandu-i strans mana. Edwina ii zambise, dar era prea slabita ca sa mai poata vorbi, asa ca Maiorul ii vorbise ca in dimineata aceea cand o gasise singura in salon, incurajand-o, straduindu-se sa-i aline suferinta, invaluind-o in marea caldura a spiritului sau. Parea ca venise spre a o lua in brate si a o duce undeva, departe. Nu-i mai ceru sa traiasca, nu incerca sa o insele spunandu-i ca nu va muri. Cunostea dorinta ei si ii intelegea si motivele; in singuratatea lui isi dadu seama ca Edwina era mai inteleapta decat el. Trupul ei se linistise, si stravechea lui spaima nu-l mai coplesi, si in momentul acelei strafulgerari de luciditate, inaintea intunericului care avea sa o cuprinda pe veci, Edwina intelese ca el se vindecase si ca era acelasi om dinainte, sigur de sine, ca si cand ea n-ar fi trecut prin viata lui, aducandu-i numai naruire si desperare. Inainte de a se cufunda iarasi in intuneric, ea ii stranse mana si ii sopti:

- Sa n-o indepartezi pe Miss Hodge. I-am spus ca ma voi stradui sa obtin fagaduiala dumitale.

Maiorul ii fagadui acest lucru, apoi se pleca asupra Edwinei si isi lipi obrazul de al ei. Apoi ea se cufunda iarasi in intuneric.

Miss Hodge si matusa Phoebe se aflau la capataiul Edwinei cand aceasta muri. Matusa Phoebe, care asistase multi muribunzi in ultimele lor clipe, simti cum mainile Edwinei se racesc, asa ca trimise un maturator calare pe bicicleta spre a-i anunta pe Ransome si pe Maior. Dar la sosirea acestora, lady Heston trecuse deja in nefiinta, iar matusa Phoebe se straduia sa o calmeze pe Miss Hodge care se aruncase de-a latul patului mortuar si plangea isteric.

Sarmana femeie nu mai asistase pana atunci la spectacolul mortii. In mintea ei bolnava, Miss Dirks plecase intr-o lunga calatorie legata de treburile scolii, si nu avea sa moara poate niciodata. Dar pe prietena ei lady Heston o vazuse murind. Ii simtise mainile racindu-se. lady Heston marea ei prietena despre care vorbise atat de mult cu episcopul si cu membrii aristocratiei. De data aceasta incepu sa urle inspaimantata, zguduita de emotie, si sa o implore pe lady Heston sa nu plece, sa nu o lase singura fara niciun prieten pe lume. Nu reusira sa o calmeze decat dupa ce interveni Ransome:

- Nu esti singura. Sunt prietenul dumitale, asa cum iți sunt prieteni si matusa Phoebe si Maiorul Safka. Nu te vom parasi si vom avea grija de dumneata pana ce se va inapoia Miss Dirks.

Cu obrajii buhaiti, cu ochii umflati, suspinand inca, Miss Hodge il privi uluita.

- Lady Heston si Miss Dirks mi-au cerut sa ma ocup de dumneata. Le-am promis amandurora acest lucru. De acum inainte vei putea locui la mine.

O clipa, mintea ei incetosata se zbatu sa inteleaga minunea. si anume faptul ca era poftita sa locuiasca in casa unui om de lume ca Ransome. Suspinele ei incetara si intreba timid:

- Credeti ca este convenabil?

Ransome o batu usor pe umar.

- Ce importanta are! Sigur ca este convenabil.

Foarte lucida, ea ii raspunse:

- Multumesc. Sunteti foarte bun. Sunt gata sa va insotesc.

Dupa ce pleca de la Misiune impreuna cu Ransome si ajunse la locuinta acestuia - John Baptistul ii si pregatise o camera la primul etaj - Miss Hodge izbucni iarasi in plans.

- Sunteti atat de bun cu mine. Am trecut prin atatea incercari! Nu mi-am inchipuit ca oamenii pot fi atat de buni. Cand Sarah se va inapoia, are sa va multumeasca asa cum se cuvine. Nu ma prea pricep la asemenea lucruri.

Apoi paru iarasi fericita. Iar la cina pe care o lua in compania lui Ransome, ii povesti cu vioiciune despre episcop si despre prietenii ei aristocrati. Se pare ca uitase cu desavarsire de viol si de sarcina care urmase.

Putin timp dupa ora zece, John Baptistul isi facu aparitia in dormitorul lui Ransome si ii raporta ca ciudata memsahib plecase iarasi aiurea. Ransome o ajunse din urma pe alee Miss Hodge ii spuse ca era in drum spre lady Heston, care nu stia sa se descurce fara ajutorul ei. Cu blandete si rabdare Ransome reusi sa o convinga ca lady Heston murise si ca nu mai avea nevoie de ajutorul nimanui.

La sfarsitul saptamanii matusa Phoebe si sotii Smiley organizara prima lor agapa de sambata de la dezastru incoace. Matusa Phoebe declara confidential lui Ransome:

- Nu imi inchipui ca va fi o petrecere tot atat de vesela ca cele dinainte, dar eu cred in puterea obiceiului, in rutina. Ca sa poti uita nu exista un tratament mai eficace decat intrarea pe vechiul fagas.

In jurul orei douasprezece se adunara in jurul mesei lungi din bucataria sotilor Smiley toti membrii clubului de sambata, cu exceptia bietului Mr. Jobnekar. In locul lui isi facusera aparitia alti doi membri - Fern si Miss Hodge. Caci Miss Hodge era acum de-a lor. Avea un intreg comitet hotarat sa-i poarte de grija - Ransome si matusa Phoebe, sotii Smiley si Fern, Maiorul si Rasid Ali Khan, si chiar Miss MacDaid. Varstnica domnisoara parea sa fi dat cu totul uitarii episodul violului savarsit de soldatul sikh si temerile care urmasera. Vorbea mai putin de Miss Dirks si parea sa se fi impacat cu gandul mortii lady-ei Heston. Facea naveta intre casa lui Ransome si Misiune, iar cateodata ajungea pana la spital, colindand strazile si purtand conversatii cu fiinte imaginare. In Europa comportamentul ei ar fi starnit rasul sau poate unele resentimente, dar la Ranchipur toti ii cunosteau povestea si nu o luau in seama Uitase de tragediile lui Miss Dirks si a lady-ei Heston, poate fiindca mintea ei se intorsese la varsta copilariei si poate datorita si faptului ca acum se simtea satisfacuta si incantata de propria-i libertate. Sarmana Miss Hodge, care timp de douazeci si cinci de ani voise sa umble pretutindeni si sa cunoasca tot felul de oameni interesanti, gasea acum in nebunia ei un fel de prestigiu pe care viata dinainte i-l refuzase cu incapațanare. Ransome si Homer Smiley venira la masa direct de la orfelinat, unde Ministerul prosperitatii publice isi instalase provizoriu serviciile care distribuiau orez, grau si mei, precum si cele care supravegheau puturile contaminate. Dornica de exercitii fizice, Miss MacDaid veni calare pe bicicleta, laolalta cu Fern, preferand acest mijloc de locomotie unei vechi tonga.

In drumul lor din oras si pana la Misiune pedalasera cot la cot. Miss MacDaid o supunea unui adevarat interogatoriu pe Fern, si ori de cate ori bicicletele lor se indepartau putin, ii vorbea mult mai tare.

- Esti sigura ca vrei sa te faci infirmiera? ii striga ea.

- Da. Sunt sigura.

- Ce te face sa crezi?

Cateva momente Fern pedala in tacere, apoi relua:

- Nu pot sa va spun decat ca doresc acest lucru. As putea sa va furnizez o multime de motive, dar toate se reduc la acelasi numitor. Vreau sa raman aici si vreau sa devin infirmiera.

- Am auzit spunandu-se ca urai Ranchipurul si ca nu gaseai cuvinte destul de tari ca sa-l critici.

Fern se inrosi.

- Adevarat. Dar de atunci m-am schimbat mult.

Bicicleta ei nimeri intr-o groapa de pe drum si, ca sa iși castige echilibrul, descrise un arc larg care o departa pentru cateva clipe de Miss MacDaid.

- Acum e mai rau ca inainte! zbiera infirmiera-sefa.

- Nu, ii striga Fern peste umar. Acum e cu totul altfel. Vreau sa traiesc si sa muncesc aici in Ranchipur, dar din pacate nu stiu sa fac nimic. N-am primit o educatie adecvata. Cred ca daca m-as face infirmiera ar fi lucrul cel mai potrivit ca sa devin folositoare.

Pana cand ajunsera la raspantia distileriei, Miss MacDaid pedala in tacere, cugetand asupra ciudateniei oamenilor si mai ales a lui Fern. Credea a sti motivul pentru care fata se schimbase intr-un chip atat de extraordinar, insa bunul-simt o avertiza ca o asemenea cauza nu era cea reala. Iubirea, presupunea Miss MacDaid, era un lucru bun si firesc, dar o fata nu trebuia sa-i ingaduie a-i inrauri intreaga viata. Nu trebuie sa depinzi de iubire. Dupa primele elanuri, totul depindea de puterea de rezistenta a fetei la incercarile pe care trebuia sa le infrunte, fara sa se razgandeasca si sa lase totul balta. Caci in Ranchipur avea sa treaca prin destule incercari grele datorita climatului nenorocit, intrigilor hindusilor, viclesugurilor si clevetirilor. Afara de aceasta fata era prea draguta ca sa fie o buna infirmiera. O infirmiera nu trebuie sa fie prea draguta, caci isi atrage dusmania celorlalte femei si creeaza agitatie printre pacienti O buna infirmiera, gandi Miss MacDaid pedaland repede, trebuie sa arate ca o batrana iapa, asa cum am eu infatisarea.

- Trebuie in primul rand sa stii ce vrei, striga ea uitandu-se piezis la Fern.

- Stiu ce vreau.

Fern se simtea intimidata fata de Miss MacDaid, care se pricepea sa panseze cu atata dibacie o rana, dar care mai stia sa fie aspra si neinduratoare cand avea de-a face cu oameni mai slabi decat ea. Dar chiar daca timiditatea n-ar fi impiedicat-o, Fern tot n-ar fi fost in stare sa explice motivele pentru care voia atat de ferm sa ajunga infirmiera; nu putea sa-i declare de pilda ca schimbarea conceptiilor ei nu se datora iubirii pentru Tom, ci bunului-simt pe care il descoperise printre alte lucruri in noaptea in care el o dusese in casa sotilor Smiley. Se temea ca Miss MacDaid ar fi socotit-o ticnita, daca i-ar fi spus ca incepand din noaptea aceea totul pe lume se schimbase pentru ea, datorita faptului ca in insasi fiinta ei se schimbase ceva. Nu putea sa-i explice lui Miss MacDaid ca toata prostia, sentimentalismul, naivitatile ei disparusera ca fumul dupa ce vazuse nenorocirile de la spital si de la Scoala de muzica, sau ca Ranchipurul prin care pedalau acum amandoua era cu totul diferit de acela in care ea, Fern, isi petrecuse aproape intreaga viata. Nu o schimbase cutremurul sau inundatia, ci acel ceva launtric intalnit si la Ransome, si la perechea Smiley, si la matusa Phoebe, si la Miss MacDaid, si chiar la sarmana lady Heston - o anumita onestitate, un fel de simplitate, ori un fel de prietenie. Miss MacDaid ar socoti-o desigur nebuna daca ea i-ar spune ca insasi pietrele de pe drum sau frunzele copacilor, casele, carele cu boi ii pareau cu totul noi si ii trezeau emotia si interesul. Era emotionata acum fiindca pedala pe soseaua hipodromului, fiindca statea de vorba cu Miss MacDaid, fiindca isi amintea ca peste cateva minute il va vedea pe Tom care ii va surade si ii va mangaia mana pe sub masa. Nu mai era nevoie sa inventeze un personaj cunoscut sub numele de Blythe Summerfield, Perla Orientului. Nu se mai gandea atat de mult nici la moartea tatalui ei sau a bietei Hazel. Avea senzatia ca toate acestea i se intamplasera cu multi, cu foarte multi ani in urma, intr-o alta viata.

Alaturi de ea, picioarele zdravene ale lui Miss MacDaid pedalau tot mai repede, asa dupa cum mintea ei prozaica lucra din ce in ce mai accelerat. In clipa aceea infirmiera-sefa ajunsese in stadiul in care cauta argumente in favoarea lui Fern, fiindca voia sa creada in aceasta fata in ciuda propriei sale experiente si a bunului ei simt. Cauta cu desperare pe cineva care sa-i continue activitatea la spital, cand ea se va simti batrana si obosita, cineva care sa fie tanar si puternic asa cum fusese ea intotdeauna, si cum spera ea sa fie si Fern daca isi va pastra taria si incapatanarea. Fara indoiala fata era solida, altfel n-ar fi trecut prin atatea incercari pastrandu-si prospetimea si culoarea din obraji. Miss MacDaid cauta motive potrivnice planurilor lui Fern, dar de fiecare data se gasea pusa brusc in fata unui fapt care nu putea fi contestat. la spital sau la scoala de muzica fata luase in primire si dusese la indeplinire o sarcina care ar fi pus la pamant pe multe infirmiere cu experienta si cu un indelungat stagiu. "Nu pot sa afirm ca fata e lipsita de curaj", isi zise.

In adancul inimii ei, Miss MacDaid se simtea fericita si cand privirile ei se opreau asupra chipului cenusiu si chinuit al Maiorului; intr-o zi acesta isi va reveni, isi zicea. Acum nu era vreme pentru suferinte sufletesti. Munca il va vindeca, ii va cauteriza ranile. Miss MacDaid era destul de onesta spre a nu pretinde ca regreta moartea lady-ei Heston. Disparitia acesteia se datora mai degraba amestecului zeilor. Intr-un fel totul se intamplase din vina lady-ei Heston si fusese urmarea fireasca a unei vieti superficiale, desfranate si tumultuoase. Daca aceasta si-ar fi dat osteneala sa isi faca un vaccin antitific, acum ar fi fost in viata. Dar daca judecai mai temeinic, poate ca era mai bine ca murise; era mai bine si pentru spital si pentru munca lor si pentru Maior insusi si pentru miile de pacienti a caror viata depindea de el si poate chiar pentru lady Heston. Un singur lucru ii tulbura constiinta, si anume amintirea faptului ca trecuse numele lady-ei Heston pe lista muribunzilor, inainte de a o arde.

"Dar asta nu e decat un fleac, un lucru fara sens, si care nu putea schimba cu nimic deznodamantul , isi repeta ea, incercand sa-si usureze constiinta. Totusi amintirea acestui gest o umplea de rusine. tocmai ea, Miss MacDaid, infirmiera-sefa a spitalului din Ranchipur, se scoborase intr-atata incat apelase la vrajitorii. Cateodata insa, in inima noptii, se intreba daca aceste asa-zise farmece nu erau inzestrate cu o putere sinistra, ramasa inca neexplicata stiintei. Petrecerea nu se desfasura intr-o ambianta de voiosie, asa cum se asteptase matusa Phoebe. Ea reusise sa refaca in mare parte spiritul acela de coeziune care cimentase micul grup atatia ani, insa niciunul din ei, cu exceptia lui Miss Hodge, nu putea sa uite moartea Edwinei, a sarmanei Miss Dirks, a lui Mr. Jobnekar si a familiei sale, a reverendului Elmer Simon si a fiicei sale Hazel, precum si a tuturor celorlalti.

Asa ca, intr-un fel, toti mortii se aflau acolo in bucataria mare si racoroasa a sotilor Smiley, iar cand membrii micului grup vorbeau cu entuziasm despre planurile viitorului oras si vechea flacara reaparea o clipa in ochii Maiorului, disparutii continuau sa fie prezenti pentru ca si ei participasera la aceste schimbari, dar prezenta lor avea sa isi piarda treptat din tarie o data cu trecerea fiecarei saptamani, a fiecarei luni, a fiecarui an, fiindca, asa cum spunea matusa Phoebe mortii erau plecati, iar cei ramasi in viata dispuneau de atat de putin timp si de atat de multa munca incat nu mai aveau vreme sa stea posomorati.

La orele patru, Maiorul si Miss MacDaid se ridicara de la masa, spre a se inapoia la spital. In ochii lui Miss MacDaid aparuse iarasi ceva din scanteierea aceea de fericire care se oglindea atat de limpede inainte de sosirea Edwinei la Ranchipur. Maiorul ii apartinea iarasi ei. Cel putin pentru catva timp, iar de cand cu acea neasteptata viziune mistica din noaptea in care il crezuse mort, avea senzatia ca il poseda in chipul cel mai deplin.

Cand Ransome si Homer Smiley plecara la randul lor spre a se inapoia la Ministerul prosperitatii publice, se intalnira in prag cu un om grasut, cu pantec proeminent, cu acel ten palid al englezilor care si-au petrecut multi ani in India, dar si cu atitudinea pompoasa a unui bancher occidental. Era Mr. Hogget-Clapton care venise sa multumeasca sotilor Smiley pentru bunatatea pe care o aratasera sotiei lui, precum si spre a-si recupera ridicola colectie de fleacuri ramasa in grija matusii Phoebe. Mrs. Hogget-Clapton, le explica el, era sanatoasa dar putin obosita si foarte tulburata de suferintele prin care trecuse. Avea de gand sa o trimita in Anglia la propriile ei rude in vacanta. Cand le spuse aceasta veste, scapa un usor suspin, umbra palida a unui suspin de usurare, fiindca stia, de altfel ca si interlocutorii sai, ca sotia lui nu se va mai intoarce in India. Nu era pentru prima oara ca se intampla un asemenea lucru. Se va duce acasa si se va pierde in mocirla de mediocritate a unei intregi societati alcatuita de indivizi asemenea ei, anemiati, micsorati, otraviti de ingrozitoarea Indie.

Oricum, ea a nimerit mai bine decat noi toti, gandi Ransome. Obisnuieste sa bea si cand se imbata se crede cea mai inalta personalitate din lume.

Cand Mr. Hogget-Clapton intra in casa, Ransome se adresa lui Homer Smiley:

- Pukka Lil are sa-mi lipseasca. A lasat un gol. Fiecare stat indian ar trebui sa aiba cel putin o Pukka Lil. Sa faca parte din decor, alaturi de serpi si de temple.

Homer Smiley zambi.

- Nu-mi fac griji in privinta asta, rosti el. Se vor gasi altele care sa o inlocuiasca. Poate ca vreuna din acestea va sosi cu trenul de maine.

In amurg, Ransome statea pe veranda plasata in acea parte a casei care privea spre hipodrom si spre campia plata, roscata si mocirloasa care se intindea pana la Muntele Abana si pana la orasul mogul mort El-Kautara. In Ranchipur nu se mai gasea brandy sau whisky, dar Ransome primise gin adus cu unul din primele trenuri de catre Bottle Wallah, un intreprinzator negutator parsee, asa ca acum se marginea sa bea gin cu apa minerala, un amestec care nu-i placea, dar care era singurul disponibil.

La poarta, sub marele ficus bengalez, John Baptistul statea chincit impreuna cu doi prieteni. Cantau la flaut si la doua tobe. Dincolo de terenul neted al hipodromului un lung convoi de vaci si de bivoli se indrepta catre soare apune; vitele erau manate de la spate de un pusti negricios, inarmat cu un lung toiag de bambus. Sosise acea ora din zi preferata de Ransome, cand miresmele de iasomie erau aduse pe aripile adierii dinspre plantele agatatoare care acopereau jumatate din casa si se amestecau cu mirosul de lemn, de balegar ars si de mirodenii. Ploaia incetase de catava vreme, iar soarele in asfintit invaluia norii calatori intr-o magnifica mantie de purpura si de aur. Deasupra campiei roscate o ciudata lumina violeta plutea nemiscata ca o ceata, estompand siluetele vitelor care se intorceau de la pasune.

Ransome era istovit dupa lunga-i zi de munca in atmosfera fierbinte, ca dintr-o baie cu aburi, in mijlocul strigatelor certarete ale hoardelor colcaitoare de sinistrati care asaltau depozitul de alimente; dar vlaguiala aceasta se datora mai ales oboselii acumulate in zilele din urma. "Fern trebuie sa se intoarca dintr-un moment in altul", reflecta el sorbindu-si alene ginul cu apa minerala. Amintirea Edwinei ii revenea mereu. In tot timpul drumului de la orfelinat acasa se gandise la ea, minunandu-se de povestea vietii ei si de bizarul destin care-i pusese capat intr-un loc ca Ranchipurul. "Pacat ca nu a putut sa vina si ea la petrecerea de sambata, isi zise deodata. I-ar fi placut foarte mult sa se afle printre noi." Abia acum intelese, surprins, cat de bine s-ar fi potrivit ea cu toti ceilalti. Intotdeauna fusese de-a lor, dar descoperirea aceasta venise prea tarziu, iar restul vietii ei se irosise in zadar. Gandurile acestea aruncara o noua lumina asupra caracterului ei pervers si atat de ciudat.

In vreme ce isi aprindea o tigara, vazu apropiindu-se dinspre oras trasura cu boi a Maharanei. Animalele mergeau in trap intins, alura pe care batrana doamna o placea cu deosebire, dar pe care boii o detestau. Cand trasura ajunse in preajma propriei lui case, vizitiul lasa boii sa mearga la pas, in vreme ce doua capete aparura de sub baldachinul din piele aurita si se uitara spre bungalow-ul lui Ransome. Cand acestea il vazura stand pe veranda, se retrasera repede, dar nu mai inainte ca el sa fi recunoscut pe Maharani si pe matusa Phoebe. "Ultima regina si ultima democrata se plimba impreuna", gandi el chicotind. Deodata simti ca il invaluie un mare val de iubire pentru tara aceasta bizara, frumoasa si atat de grozava, pentru aceasta Indie in care tragedia si farsa se intalneau la fiecare pas sub mantia vietii.

La poarta, John Baptistul si prietenii sai, dupa ce terminara sa se ploconeasca in calea boilor regali, isi reluara concertul; sunetele lor muzicale isi luau acum zborul peste campie si se pierdeau in lumina tot mai violeta. Dupa un timp, Ransome inchise ochii, lasand auzul sa inregistreze alene sunetele din jur, fara sa se gandeasca la ceva anume, dar coplesit de uimire fata de complicatiile, frumusetea relativa si cruzimea existentei umane. In clipa in care soarele se scufunda la orizont, dincolo de hipodrom se ridica urletul prelung si solitar al unui sacal. Ransome simti deodata ca intreaga lui fiinta se contracta o secunda, pentru ca sunetul acesta semana atat de mult cu vaietele care se ridicau din orasul lovit de moarte sub rostogolirea puhoiului. Apoi urla alt sacal si inca unul. Intunericul se lasa repede, fara veste, ca si cum o cortina neagra s-ar fi pogorat asupra firii. Printre norii sfasiati si izgoniti de vant, stelele pornira sa scapere in atmosfera curata, proaspata, asemenea diamantelor batranei Maharani. La poarta, sub stravechiul ficus bengalez, siluetele cenusii ale lui John Baptistul si ale prietenilor sai se topira in bezna, dar muzica flautului si a tobelor continua sa strabata linistea umeda si fierbinte.

Cooch Behar, January, 1933

New York, July